Joe Abercrombie - Trilogia Prima Lege - [Vol. 1-3]

Joe Abercrombie Trilogia

Prima lege

Vol. 1 - Tăişul sabiei ……………. 2 Vol. 2 - Fără îndurare .………….. 519 Vol. 3 - Puterea armelor…………1008

2

Joe Abercrombie

Tăişul sabiei Traducere din limba engleză Laura Bocancios

www.virtual-project.eu

3

JOE ABERCROMBIE s-a născut în 1974 în Lancaster, Marea Britanie, şi a urmat Universitatea din Manchester, unde a studiat psihologia. A activat apoi în domeniul producţiei TV, înainte de a deveni editor de film liber-profesionist. În 2002 a început să scrie Tăişul sabiei. Cartea a fost publicată în 2006 în treisprezece ţări şi a fost urmată de alte două volume, Before They Are Hanged şi Last Argument of Kings (Fără îndurare şi Puterea armelor, în pregătire la Editura Nemira), care au încheiat trilogia în 2008.

4

Cuprins Sfârşit Partea I Supravieţuitorii Întrebări O singură cale Un joc periculos Dinţi şi degete Vastul şi pustiul nord Exerciţii de scrimă Ritualul de dimineaţă Întâiul dintre magi Omul bun În arenă O ofertă şi un dar Regele oamenilor nordului Un drum între doi dentişti Capete-turtite Cursul iubirii adevărate Cum sunt dresaţi câinii Ceai şi răzbunare

Partea a II-a Chipul libertăţii Dreptatea regelui Cale de scăpare Trei semne Prăvălia de costume Barbari la poartă Următorul Mai bine decât moartea Bătător la ochi Întrebări Nobleţe Lucru necurat Vorbe şi praf Remarcabilele talente ale fratelui Picior-Lung O femeie ca ea înfruntă orice 5

Mă iubeşte… Nu Sămânţa Să nu pui niciodată prinsoare cu un mag Publicul ideal Casa creatorului Potaia nimănui Fiecare om se venerează pe sine Vechi prieteni Înapoi în ţărână Suferinţă Sângerosul Nouă Uneltele pe care le avem

Mulţumiri

6

Celor patru cititori – vă ştiţi voi care

7

Sfârşit Logen se avântă printre copaci, cu picioarele goale alunecând pe pământul ud, pe mocirlă, pe ácele jilave de pin, de abia mai respirând, cu sângele pulsându-i în cap. Se împiedică şi se prăvăli pe-o parte, cât pe ce să-şi despice pieptul cu propria secure şi rămase acolo, gâfâind, cercetând cu privirea pădurea plină de umbre. Copoiul fusese cu el o clipă mai devreme, era sigur de asta, dar acum nu era de zărit. Cât despre ceilalţi, nici pomeneală. Halal căpetenie, să se piardă aşa de băieţii lui! Ar fi trebuit să caute să se întoarcă, dar pădurea mişuna de shanka. Îi simţea mişcându-se printre copaci, avea nările pline de mirosul lor. Undeva, la stânga, i se părea că aude strigăte, sunete de luptă, poate. Logen se ridică încet în picioare, încercând să nu facă niciun zgomot. O creangă trosni şi el se întoarse dintr-o zvâcnire. Văzu o suliţă îndreptându-se spre el. O suliţă necruţătoare, venind spre el cu un shanka la celălalt capăt. – Drace! făcu Logen. Se năpusti într-o parte, alunecă şi căzu cu faţa în jos, apoi se rostogoli prin tufăriş, aşteptând să simtă suliţa în spate în orice clipă. Se ridică, răsuflând greu. Zări vârful strălucitor apropiinduse din nou, se feri, se târî în spatele unui trunchi gros. Aruncă pe furiş o privire şi capul-turtit şuieră, împingând suliţa spre el. Logen se iţi în partea cealaltă, doar o secundă, apoi se retrase, făcu un salt pe după copac şi coborî securea, răcnind cât îl ţinea gura. Lama se afundă, cu un pârâit, în craniul shanka. Un noroc, dar, la drept vorbind, Logen era de părere că i se cuvenea puţin noroc. Capul-turtit rămase nemişcat, privindu-l printre gene. Apoi începu să se legene într-o parte şi-ntr-alta, cu sângele şiroindu-i pe faţă. După care se prăbuşi ca un bolovan, trăgând după el securea dintre degetele lui Logen, zvârcolindu-se pe jos, la 8

picioarele lui. Logen încercă să apuce coada securii, însă, cumva, shanka strângea în continuare suliţa în mână şi vârful ei se învârtea în aer. – Ah! ţipă Logen, când suliţa îi crestă braţul. Simţi o umbră coborând peste faţa lui. Alt cap-turtit. Unul al naibii de mare. Aflat deja în aer, cu braţele întinse. N-avea timp să ia securea. N-avea timp să se ferească. Gura lui Logen se deschise, dar n-avea timp să spună nimic. Ce să spui într-un moment ca acesta? Se prăbuşiră împreună pe pământul ud, se rostogoliră prin noroi, prin mărăcini şi crengi rupte, sfâşiindu-se, lovindu-se cu pumnii şi mârâind unul la altul. O rădăcină de copac îl izbi pe Logen în cap, făcându-i urechile să ţiuie. Avea un cuţit pe undeva, dar nu-şi putea aminti unde. Se rostogoliră şi se rostogoliră, în josul povârnişului, cu lumea răsturnându-se şi răsturnându-se iar, cu Logen încercând să se dezmeticească şi, în acelaşi timp, să-l sugrume pe vânjosul cap-turtit. Erau de neoprit. Păruse o idee isteaţă să-şi instaleze tabăra lângă râpă. Era cu neputinţă să se furişeze cineva în sus, pe la spate. Acum, când Logen aluneca pe burtă pe marginea prăpastiei, ideea nu mai părea chiar atât de grozavă. Mâinile sale scurmau în pământul ud. Doar noroi şi ace brune de pin. Degetele apucară, apucară nimic. Cădea. Lăsă să-i scape un scâncet mic. Mâinile i se strânseră pe ceva. O rădăcină de copac, ieşită din pământ chiar în buza râpei. Logen se legănă în gol, gâfâind, dar nu slăbi strânsoarea. – Ha! strigă el. Ha! Era încă în viaţă. Nu erau de-ajuns câteva capete-turtite ca să-i vină de hac lui Logen Nouădegete. Încercă să-şi ridice trupul peste margine, dar nu reuşi. O greutate mare îi atârna de picioare. Privi în jos. Prăpastia era adâncă. Adâncă de tot, cu margini abrupte, stâncoase. Ici şi colo, câte un copac se agăţa de o crăpătură, crescând în neant şi răsfirându-şi ramurile în văzduh. Râul vuia undeva dedesubt, grăbit şi mânios, apă albă, înspumată, mărginită de piatră neagră, colţuroasă. Perspectiva era, fără îndoială, cât se poate de proastă, dar adevărata problemă se afla mai aproape. Vânjosul shanka nu se dezlipise de Logen şi se legăna uşor, înainte şi înapoi, cu mâinile murdare încleştate în jurul gleznei sale stângi. – La naiba! mormăi Logen. Era la ananghie. Mai trecuse, nu-i vorbă, prin câteva încercări 9

şi trăise să le povestească, dar mai rău de-atât era greu de închipuit că se poate. Asta îl făcu să se gândească la propria-i existenţă. I se părea acum o viaţă amară, zadarnică. Nu adusese nimic bun nimănui. Plină de violenţă şi durere, presărată doar cu dezamăgiri şi vitregii. Mâinile începeau să-i obosească, braţele îi ardeau. Vânjosul cap-turtit nu dădea semne că avea să cadă prea curând. Ba chiar îşi aburcase niţel trupul pe piciorul lui. Se opri, ridicând spre el o privire plină de ură. Dacă Logen ar fi fost cel agăţat de piciorul acelui shanka, foarte probabil ar fi gândit: „Viaţa mea depinde de piciorul de care mă ţin, mai bine să nu risc nimic.” Un om ar prefera să se salveze decât să-şi omoare duşmanul. Problema era că un shanka nu gândea aşa, iar Logen ştia asta. Aşadar, nu fu foarte surprins când acesta îşi deschise gura imensă şi îşi înfipse dinţii în gamba lui. – Aaaau! mârâi Logen şi scânci şi lovi cât putu de tare cu călcâiul gol, săpând o rană însângerată în capul de shanka, dar acesta nu-şi slăbea muşcătura şi, cu cât lovea mai tare Logen cu piciorul, cu atât îi alunecau mâinile mai mult pe rădăcina cleioasă de deasupra. Acum nu mai era prea mult din rădăcină de care să se poată ţine şi, atâta câtă mai rămăsese, părea gata să se rupă în orice moment. Logen încercă să nu se gândească la durerea din mâini, la durerea din braţe, la dinţii capului-turtit în piciorul lui. Urma să cadă. Nu avea de ales decât între a cădea pe stânci sau a cădea în apă şi asta era o alegere care, mai mult sau mai puţin, venea de la sine. Odată ce te-ai ales cu un lucru de făcut, e mai bine să treci la fapte decât să trăieşti cu spaima lui. Asta ar fi spus tatăl lui Logen. Aşadar, îşi plantă piciorul pe suprafaţa stâncii şi, după o ultimă răsuflare adâncă, se aruncă în gol, cu toată puterea care-i mai rămăsese. Simţi muşcătura dinţilor descleştându-se, urmată de strânsoarea mâinilor şi, preţ de o clipă, fu liber. Apoi începu să cadă. Repede. Marginile râpei goneau pe lângă el: piatră cenuşie, muşchi verde, petice de zăpadă albă, toate învălmăşindu-se în jurul lui. Logen se răsuci încet în aer, agitându-şi zadarnic membrele, prea speriat ca să ţipe. Vântul năvalnic îi biciuia ochii, îi umfla veşmintele, îi smulgea răsuflarea din gură. Îl văzu pe vânjosul shanka lovindu-se de stâncă, în spatele lui. Îl văzu zdrobindu-se şi săltând şi prăbuşindu-se, mort, fără doar şi poate. Era o privelişte plăcută, dar satisfacţia lui Logen fu scurtă. 10

Apa se înălţă să-l întâmpine. Îl izbi în coastă, ca un taur la atac, îi smulse aerul din plămâni, gândurile din cap, îl înghiţi, trăgându-l la fund, în întunecimea rece.

11

Partea I Tăişul sabiei incită la acte de violenţă. HOMER

12

Supravieţuitorii Clipocitul apei în urechi. Aceasta fu prima senzaţie. Clipocitul apei, foşnetul copacilor, ciocănitul răzleţ şi ciripitul unei păsări. Logen miji ochii. Lumină, o strălucire înceţoşată, printre frunze. Să fie asta moartea? Atunci de ce atâta durere? Toată partea stângă îi pulsa. Încercă să ia o gură sănătoasă de aer, se înecă, tuşi, împroşcând apă, scuipând nămol. Gemu, se răsuci în patru labe şi ieşi din râu, gâfâind printre dinţii încleştaţi, apoi se rostogoli pe spate, în mâl, printre muşchii şi lemnele putrede de pe mal. Zăcu acolo o vreme, cu privirea aţintită spre cerul cenuşiu din spatele crengilor negre, cu răsuflarea hârâindu-i în gâtlejul care-l ustura. – Sunt încă viu, horcăi Logen. Încă viu, în ciuda tuturor eforturilor depuse de natură, de shanka, de oameni şi fiare. Mustind de apă şi întins pe spate, începu să râdă satisfăcut. Un râs strident, gâlgâitor. Ăsta era Logen Nouădegete, un supravieţuitor. Un vânt rece sufla peste malurile putrede ale râului şi râsul lui Logen se stinse încet. Putea fi el viu, dar să rămână în viaţă, asta era altă chestiune. Se ridică, tresărind de durere. Se clătină pe picioare, sprijinindu-se de cel mai apropiat trunchi de copac. Îşi scoase mâlul din nări, din ochi, din urechi. Îşi trase în sus cămaşa udă, să cerceteze urmările. Trupul îi era acoperit într-o parte de vânătăi, din cauza căzăturii. Pete albastre şi vineţii pe toată întinderea coastelor. Sensibile la atingere, de bună seamă, dar nimic nu părea rupt. Piciorul era un dezastru. Sfâşiat şi plin de sânge, de la dinţii de shanka. Îl durea cumplit, dar încă îl putea mişca destul de bine şi asta era cel mai important. Avea nevoie de el, dacă voia să iasă din bucluc. Încă avea pumnalul în teaca de la cingătoare şi fu nespus de bucuros să-l vadă. Nu puteai avea niciodată prea multe cuţite, după experienţa lui Logen, iar acesta era unul bun, însă perspectiva rămânea tot sumbră. Era pe cont propriu, într-o pădure mişunând de capete-turtite. N-avea idee unde se află, dar putea să urmeze cursul apei. Râurile curgeau toate spre nord, din munţi către marea de gheaţă. Să urmeze râul spre sud, împotriva 13

curentului. Să urmeze râul şi să urce în Ţinuturile Înalte, unde shanka nu-l puteau găsi. Era singura lui şansă. Avea să fie frig acolo sus, în această perioadă a anului. Un frig de moarte. Îşi coborî privirea spre picioarele-i goale. Aşa-i fusese norocul, să vină shanka tocmai pe când era descălţat, tăindu-şi băşicile. Nici manta nu avea – şezuse lângă foc. În felul ăsta, n-ar rezista în munţi nici măcar o zi. Mâinile şi picioarele i s-ar înnegri peste noapte şi ar muri, încetul cu încetul, înainte ca măcar să ajungă la trecători. Asta dacă nu murea de foame mai întâi. – La naiba, murmură el. Trebuia să se întoarcă în tabără. Trebuia să spere că plecaseră capetele-turtite, să spere că lăsaseră ceva în urmă. Ceva ce i-ar putea fi de folos să supravieţuiască. Era îngrozitor de mult să spere toate astea, dar n-avea de ales. Niciodată n-avea de ales. Începuse să plouă atunci când Logen găsi locul. O ploaie măruntă, care-i lipea părul de cap, care-i uda hainele până la piele. Se lipi de un trunchi acoperit de muşchi şi privi spre tabără, cu inima bubuind, cu degetele mâinii drepte strânse dureros pe plăselele alunecoase ale cuţitului. Văzu cercul înnegrit unde fusese focul, înconjurat de vreascuri pe jumătate arse şi de cenuşă călcată în picioare. Văzu buşteanul mare pe care şezuseră Treicopaci şi Dow când au venit capeteleturtite. Văzu, risipite prin poiană, bucăţi de harnaşament rupt şi sfâşiat. Numără trei shanka morţi, chirciţi la pământ, unul cu o săgeată înfiptă în piept. Trei shanka morţi, dar nici urmă de vreunul viu. Avea noroc. Ca întotdeauna, noroc numai cât să supravieţuiască. Totuşi, se puteau întoarce în orice clipă. Trebuia să acţioneze repede. Logen ieşi în goană dintre copaci, scotocind peste tot. Cizmele erau acolo unde le lăsase. Le înhăţă, şi le trase pe picioarele îngheţate, ţopăind, gata să alunece, în graba lui. Mantaua era şi ea acolo, vârâtă sub buştean, sfâşiată şi ponosită în zece ani de vreme vitregă şi de război, ruptă şi cusută, cu o jumătate de mânecă lipsă. Raniţa îi zăcea pleoştită în tufişul din apropiere, cu lucrurile împrăştiate în josul povârnişului. Se ghemui, răsuflând greu, şi le aruncă pe toate înapoi înăuntru. O bucată de sfoară, vechea lui pipă de lut, câteva fâşii de carne uscată, ac şi aţă, o ploscă ciobită, cu un rest de băutură bleotocărind înăuntru. Toate bune. Toate folositoare. De o creangă atârna o pătură zdrenţăroasă, udă şi pe jumătate 14

înnegrită de funingine. Logen o smulse şi rânji. Vechiul, mult încercatul lui ceaun era dedesubt. Culcat pe-o parte, probabil azvârlit de pe foc cu piciorul, în timpul luptei. Îl apucă strâns cu ambele mâini. Îi dădea o senzaţie de siguranţă, de lucru cunoscut, aşa ciobit cum era şi înnegrit, după ani de folosinţă îndelungată. Avea de mult ceaunul acela. Îl urmase în războaie, în lungul drum prin Nord şi înapoi. Gătiseră cu toţii în el, împreună, pe drum, mâncaseră cu toţii din el. Forley, Ursuzul, Copoiul, toţi. Logen îşi roti din nou privirea peste tabără. Trei shanka morţi, dar niciunul dintre oamenii lui. Poate că erau încă pe undeva prin preajmă. Poate că dacă ar risca, dacă ar încerca să-i caute… – Nu. Rosti cuvântul încet, cu glas şoptit. Nu era atât de naiv. Fuseseră multe capete-turtite. Îngrozitor de multe. Nu ştia cât timp zăcuse pe malul râului. Chiar dacă vreo doi dintre băieţi reuşiseră să scape, probabil că au fost vânaţi şi prinşi de shanka în pădure. Acum nu mai erau decât nişte trupuri neînsufleţite, cu siguranţă, risipite prin văi. Tot ce putea face Logen era să caute adăpost în munţi, să încerce să-şi salveze propria viaţă mizerabilă. Trebuia să fie realist. Trebuia, oricât de dureros era. – Am rămas doar noi doi, spuse Logen, îndesând ceaunul în raniţă şi aruncându-şi-o pe umăr. Se îndepărtă, şchiopătând, cât putea de repede. În sus, către râu, către munţi. Doar ei doi. El şi ceaunul. Erau singurii supravieţuitori.

15

Întrebări De ce fac asta? se întrebă Inchizitorul Glokta, a mia oară, în timp ce înainta şchiopătând de-a lungul coridorului. Pereţii erau tencuiţi şi văruiţi, deşi nu foarte de curând. Locul avea un aer învechit şi un miros jilav. Nu existau ferestre, căci culoarul se afla adânc sub pământ, şi felinarele aruncau umbre alene plutitoare în fiecare cotlon. De ce-ar vrea cineva să facă asta? Paşii lui Glokta răsunau ritmic pe pietrele murdare ale pardoselii. Mai întâi tocănitul încrezător al călcâiului drept, apoi bocănitul bastonului, urmat de interminabila târşâială a piciorului stâng, cu obişnuitele junghiuri în gleznă, genunchi, fese şi spate. Toc, boc, durere. Acesta era ritmul mersului său. Monotonia slinoasă a coridorului era întreruptă din când în când de câte o uşă grea, ferecată şi zăvorâtă cu fier ruginit. Odată, lui Glokta i se păru că aude un strigăt înăbuşit de durere în spatele uneia dintre ele. Mă întreb ce biet nătărău o fi fiind interogat acolo. De ce crime e vinovat sau nevinovat. Ce secrete sunt smulse, ce minciuni sunt străpunse, ce trădări scoase la lumină. Însă nu apucă să facă asta mult timp. Fu întrerupt de scări. Dacă lui Glokta i s-ar fi oferit ocazia să tortureze un om la alegere, oricare, cu siguranţă s-ar fi oprit asupra inventatorului scărilor. Pe când era tânăr şi admirat de toată lumea, înainte de nenorocire, nici măcar nu le observase vreodată cu adevărat. Le cobora din două în două şi-şi vedea voios de drum. Acum se isprăvise. Sunt pretutindeni. Chiar n-ai cum să schimbi etajul fără ele. Iar la coborâre e mai rău decât la urcare, ăsta e lucrul de care oamenii nu-şi dau seama niciodată. Când urci, nu cazi de obicei atât de mult. Cunoştea bine şirul acesta de trepte. Şaisprezece la număr, tăiate din piatră netedă, puţin uzate către mijloc, uşor umede, ca tot ce se afla acolo, jos. Nu exista balustradă, nimic de care să te ţii. Şaisprezece duşmani. O adevărată provocare. Îi luase mult timp lui Glokta să elaboreze cea mai puţin dureroasă metodă de a coborî scările. Mergea într-o parte, ca un crab. Mai întâi bastonul, pe urmă piciorul stâng, apoi dreptul, cu o durere mai mare decât cea obişnuită atunci când stângul îi prelua greutatea, însoţită de 16

un junghi persistent la gât. De ce trebuie să mă doară gâtul când cobor scările? Oare gâtul îmi preia greutatea? Oare? Însă durerea nu putea fi tăgăduită. Glokta se opri cu patru trepte înainte de a ajunge jos. Aproape le învinsese. Mâna îi tremura pe mânerul bastonului, piciorul stâng îl durea cumplit. Îşi atinse gingiile cu limba, acolo unde cândva se aflaseră dinţii din faţă, inspiră adânc şi păşi înainte. Glezna îi cedă cu o smucitură îngrozitoare şi Glokta plonjă în gol, contorsionându-se, clătinându-se, cu mintea un cazan de oroare şi disperare. Se împiedică de următoarea treaptă ca un om beat, zgâriind cu unghiile zidul neted şi lăsând să-i scape un ţipăt îngrozit. Idiotule, idiot nenorocit! Bastonul bocăni pe podea, piciorul schilod se luă la trântă cu pietrele şi Glokta se pomeni jos, prin cine ştie ce miracol încă în picioare. Şi iată-l. Acel oribil, minunat, prelung moment dintre strivitul degetului şi senzaţia de durere. Cât de mult mai am până când o să apară durerea? Cât de puternică va fi, atunci când va veni? Gâfâind, cu gura deschisă, la baza scării, Glokta simţea fiorul aşteptării. Iat-o că vine… Agonia era de nedescris, un spasm mistuitor în susul coastei stângi, de la laba piciorului până la maxilar. Îşi miji ochii înlăcrimaţi, îşi apăsă mâna dreaptă peste gură, atât de puternic, încât încheieturile degetelor îi trosniră. Puţinii dinţi pe care îi mai avea scrâşniră când îşi încleştă fălcile, însă un geamăt subţire, întrerupt, tot îi şuieră din gâtlej. Ţip sau râd? Cum să-mi dau seama? Respira fornăind greoi, pe nas, cu bulbuci ţâşnindu-i în palmă, cu trupul contorsionat tremurând în efortul de a rămâne în picioare. Spasmul trecu. Glokta îşi mişcă precaut picioarele, unul câte unul, testând pagubele. Gamba îi era în flăcări, laba piciorului amorţită, gâtul îi pârâia la fiecare mişcare, trimiţându-i mici înţepături ticăloase de-a lungul şirei spinări. Binişor, în împrejurările date. Cu o sforţare, se aplecă şi îşi înhăţă bastonul între două degete, se ridică din nou, îşi şterse bulbucii şi lacrimile cu dosul palmei. Foarte palpitant. Mi-a plăcut? Pentru cei mai mulţi oameni, scările sunt o chestiune banală. Pentru mine, o aventură! Porni şchiopătând de-a lungul coridorului, chicotind încetişor în sinea lui. Încă păstra umbra unui zâmbet când ajunse în dreptul uşii sale şi intră cu paşi târşâiţi. O cutie albă, sordidă, cu două uşi faţă în faţă. Tavanul era prea scund ca să fie confortabilă, odaia prea puternic luminată de lămpi 17

strălucitoare. Dintr-un colţ se strecura umezeala şi mortarul era năpădit de băşici care se scorojeau, pătate de mucegai negru. Cineva încercase să şteargă o pată alungită de sânge de pe perete, dar nu se străduise nici pe departe îndeajuns. Practicianul Frost stătea în celălalt capăt al camerei, cu braţelei vânjoase încrucişate peste pieptu-i vânjos. Îl salută din cap pe Glokta, cu toată căldura unei pietre, iar Glokta îi răspunse în acelaşi fel. Între ei se afla o masă zgâriată, pătată, prinsă în podea şi flancată de două scaune. Un bărbat gras, gol puşcă, stătea pe unul dintre ele, cu mâinile legate strâns la spate şi cu un sac maro de canava pe cap. Răsuflarea sa iute, înăbuşită, era singurul sunet din încăpere. Era frig, aici, jos, însă omul asuda. Aşa ar fi şi cazul. Glokta şchiopătă către celălalt scaun, îşi sprijini cu grijă bastonul de marginea mesei şi, încet, precaut, se chinui să se aşeze. Îşi întinse gâtul spre stânga şi spre dreapta, apoi îşi lăsă trupul să alunece într-o poziţie cât de cât comodă. Dacă lui Glokta i s-ar fi oferit ocazia să strângă mâna unui om, oricare, cu siguranţă l-ar fi ales pe inventatorul scaunelor. Mi-a făcut viaţa aproape suportabilă. Frost ieşi în tăcere din colţul său şi apucă partea de sus a sacului între patru degete cărnoase şi palide şi degetul mare, alb şi butucănos. Glokta dădu din cap şi practicianul smulse sacul, lăsându-l pe Salem Rews clipind în lumina violentă. O faţă mică, urâtă, ticăloasă, de porc. Porc urât şi ticălos ce eşti, Rews. Porc dezgustător. Eşti gata să mărturiseşti chiar acum, pun rămăşag, gata să vorbeşti şi iar să vorbeşti, fără întrerupere, până când ne apucă sila pe toţi. Avea o vânătaie mare şi întunecată pe obraz şi o alta pe maxilar, deasupra bărbiei duble. Când ochii înlăcrimaţi i se obişnuiră cu lumina, omul îl recunoscu pe Glokta, aflat în faţa lui, şi chipul i se umplu dintr-odată de speranţă. O speranţă vană şi tristă. – Glokta, trebuie să mă ajuţi, scânci el, aplecându-se atât cât îi permiteau legăturile şi bolborosindu-şi vorbele într-o disperată, mormăită învălmăşeală. Sunt acuzat pe nedrept, ştii asta. Sunt nevinovat! Ai venit să mă ajuţi, nu-i aşa? Tu eşti prietenul meu! Ai influenţă aici. Suntem prieteni, prieteni! Ai putea spune ceva în sprijinul meu! Sunt un om nevinovat, acuzat pe nedrept! Sunt… Glokta ridică mâna, cerând linişte. Se uită o clipă la chipul cunoscut al lui Rews, de parcă nu l-ar mai fi văzut până atunci. Apoi se întoarse către Frost: – Ar trebui să-l cunosc pe omul acesta? 18

Albinosul nu răspunse. Partea de jos a feţei îi era ascunsă de masca lui de practician, iar jumătatea de sus nu trăda nimic. Se uita ţintă, fără să clipească, la prizonierul din scaun, cu ochii săi roz, morţi ca ai unui cadavru. Nu clipise de când intrase Glokta în încăpere. Cum poate face asta? – Sunt eu, Rews! şuieră grăsanul, cu glasul ridicându-se treptat către panică. Salem Rews, mă cunoşti, Glokta! Am fost cu tine în război, înainte de… ştii tu… suntem prieteni! Noi… Glokta ridică mâna din nou şi se lăsă pe spate, lovindu-şi cu unghia unul dintre puţinii dinţi pe care-i mai avea, ca şi cum ar fi fost cufundat în gânduri. – Rews. Numele îmi sună cunoscut. Un negustor, un membru al Ghildei Pânzarilor. Un om bogat, de bună seamă. Acum îmi amintesc… Glokta se aplecă, făcând o pauză, pentru efect. A fost un trădător! A fost luat de Inchiziţie, proprietăţile i-au fost confiscate. Vezi tu, a conspirat să se sustragă de la plata dărilor către rege. Gura lui Rews atârna deschisă. Dările regelui! ţipă Glokta, lovind cu palma în masă. Grăsanul se holba la el, cu ochii măriţi, trecându-şi limba peste un dinte. Dreapta sus, al doilea din spate. Dar unde ne sunt manierele? întrebă Glokta, fără să se refere la cineva anume. Poate că noi ne-am cunoscut cândva sau nu, dar nu cred că ţie şi asistentului meu vi s-au făcut prezentările cuvenite. Practiciene Frost, salută-l pe acest grăsan. Fu o lovitură cu palma, dar suficient de puternică să-l arunce pe Rews din scaun. Acesta trosni, dar rămase locului. Cum se poate una ca asta? Să-l dobori la pământ, dar să laşi scaunul în picioare? Rews se răşchiră horcăind pe jos, cu faţa lipită de dale. – Îmi aminteşte de o balenă pe uscat, remarcă Glokta absent. Albinosul îl înhăţă pe Rews de sub braţ şi îl trase în sus, azvârlindu-l înapoi în scaun. Sângele îi şiroia dintr-o tăietură la obraz, dar ochii săi de porc erau tăioşi acum. Loviturile îi fac pe cei mai mulţi oameni să se înmoaie, dar pe unii îi oţelesc. Nu l-aş fi crezut niciodată pe acesta un om dur, dar viaţa e plină de surprize. Rews scuipă sânge pe tăblia mesei. – Ai mers prea departe de data asta, Glokta, o, da! Pânzarii sunt o ghildă onorabilă, avem influenţă! Nu vor tolera aşa ceva! Sunt un om cunoscut! Chiar în clipa asta, soţia mea trebuie că trimite o petiţie regelui, să-mi acorde o audienţă! – A, soţia ta! Glokta zâmbi trist. Soţia ta e o femeie foarte frumoasă. Tânără şi frumoasă. Mă tem că, poate, prea tânără pentru tine. Mă tem că a profitat de ocazie ca să scape de tine. Mă 19

tem că ne-a adus registrele tale. Toate registrele. Rews păli. Ne-am uitat prin acele registre. Glokta făcu semn către un morman imaginar de hârtii spre stânga. Ne-am uitat şi prin registrele din vistierie – făcu semn către un alt teanc spre dreapta. Imaginează-ţi ce surpriză am avut când n-am reuşit să potrivim cifrele. Şi au mai fost şi vizitele nocturne ale angajaţilor tăi la depozitele din cartierul vechi, micile corăbii neînregistrate, plăţile către oficiali, documentele falsificate. Mai trebuie să continui? întrebă Glokta, clătinând din cap, cu profundă dezaprobare. Grăsanul înghiţi în sec şi îşi linse buzele. În faţa prizonierului erau aşezate un condei, cerneală şi hârtiile confesiunii, acoperite minuţios cu scrisul frumos şi îngrijit al lui Frost, aşteptând doar semnătura. Am să-l prind, chiar aici şi acum. – Mărturiseşte, Rews, şopti încetişor Glokta şi pune capăt fără dureri acestei afaceri regretabile. Mărturiseşte şi numeşte-ţi complicii. Ştim deja cine sunt. Ne va fi tuturor mai uşor. Nu vreau să te rănesc, crede-mă, nu-mi va face nicio plăcere. Nimic nu-mi va face. Mărturiseşte. Mărturiseşte şi vei fi cruţat. Exilul în Englia nu e atât de rău cum ar vrea unii să te facă să crezi. Mai există şi acolo plăceri ale vieţii şi satisfacţia unei zile de muncă cinstită, în slujba regelui tău. Mărturiseşte! Rews se uita ţintă în podea, lingându-şi dintele. Glokta se lăsă pe spate şi oftă: Sau nu, zise el, şi atunci pot să-mi aduc instrumentele. Frost făcu un pas înainte, umbra lui masivă căzând peste faţa grăsanului. Cadavru găsit plutind lângă docuri, şopti Glokta, umflat de apa mării şi mutilat oribil… imposibil… imposibil de recunoscut. E gata să vorbească. E gras şi copt şi gata să explodeze. Oare rănile au fost induse înainte sau după moarte? întrebă el, plin de vervă, tavanul. Oare decedatul a fost bărbat sau femeie? Glokta ridică din umeri. Cine poate spune? Se auzi o bătaie puternică în uşă. Faţa lui Rews se înălţă brusc, plină din nou de speranţă. Nu acum, fir-ar să fie! Frost se duse la uşă şi o întredeschise puţin. Avu loc un schimb de replici. Uşa se închise. Frost se aplecă, şoptindu-i lui Glokta la ureche: – Ete Teverar, veni bolboroseala peltică, din care Glokta înţelese că la uşă era Severard. Deja? Glokta zâmbi şi clătină din cap, ca şi cum ar fi fost o veste bună. Faţa lui Rews se pleoşti puţin. Cum se poate ca unui om care s-a îndeletnicit cu tăinuirea să-i fie imposibil să-şi ascundă emoţiile în încăperea asta? Dar Glokta ştia cum: E greu să-ţi păstrezi calmul când eşti speriat, neajutorat, singur, la mila unor 20

oameni fără pic de milă. Cine să ştie asta mai bine decât mine? Oftă şi, pe tonul cel mai plictisit de lume, întrebă: – Vrei să mărturiseşti? – Nu! Sfidarea revenise în ochii de porc ai prizonierului. Îi susţinu privirea, tăcut şi atent, sugându-şi dintele. Surprinzător. De-a dreptul surprinzător. Şi ăsta e abia începutul. – Te sâcâie dintele ăla, Rews? Nimic legat de dinţi nu-i era străin lui Glokta. Propria lui gură fusese lucrată de cei mai buni. Sau cei mai răi, depinde cum priveşti lucrurile. Se pare că trebuie să te las acum, dar, cât voi fi plecat, am să mă gândesc la dintele ăla. Am să chibzuiesc foarte bine ce-i de făcut cu el. Glokta îşi apucă bastonul: Vreau să te gândeşti la mine cu gândul la dintele tău. Şi mai vreau să te gândeşti foarte bine să semnezi mărturisirea. Glokta se ridică în picioare cu greu, scuturându-şi piciorul dureros. Dar cred că s-ar putea să reacţionezi bine la o mamă de bătaie, aşa că am să te las în compania Practicianului Frost, preţ de o jumătate de oră. Gura lui Rews deveni un cerc tăcut de uimire. Albinosul ridică scaunul cu grăsan cu tot şi îl răsuci încet. Este, fără doar şi poate, cel mai bun la treburile de felul acesta. Frost scoase la iveală o pereche de mănuşi roase din piele şi începu să şi le tragă tacticos pe mâinile albe, mari, deget după deget. Ţi-a plăcut întotdeauna să ai ce-i mai bun din orice, nu-i aşa, Rews? Glokta se îndreptă către uşă. – Aşteaptă, Glokta! strigă Rews peste umăr, cu glas tânguitor. Aşteaptă…! Practicianul Frost puse o mână înmănuşată peste gura grăsanului şi îşi ridică un deget la mască: – Thhhhhhhh, făcu el. Uşa se închise cu un clic. Severard se sprijinea de peretele coridorului, cu un picior proptit pe tencuiala din spatele lui, fluierând distonant sub mască şi trecându-şi o mână prin păru-i lung, răsfirat. Când Glokta ieşi pe uşă, Severard îşi îndreptă spatele şi făcu o scurtă plecăciune şi, judecând după ochi, era limpede că zâmbea. El zâmbeşte mereu. – Superiorul Kalyne vrea să vă vadă, spuse el cu accentul său grosolan, trivial, şi cred că nu l-am văzut niciodată mai furios. – Severard, bietul de tine, trebuie că eşti îngrozit. Ai lada? – Da. – Şi ai luat din ea ceva pentru Frost? – Da. 21

– Şi ceva şi pentru soţia ta, sper. – O, da răspunse Severard, cu ochii zâmbind mai mult ca oricând. Soţia mea va fi răsfăţată. Dacă o să-mi iau vreodată una. – Bun. Mă grăbesc să răspund chemării Superiorului. După ce stau cinci minute cu el, intră cu lada. – Să năvălesc pur şi simplu în birou? – Năvăleşte şi înjunghie-l, din partea mea. – Treaba e ca şi făcută, Inchizitorule. Glokta clătină din cap, se întoarse, după care se răsuci înapoi. – Să nu-l înjunghii de-adevărat, Severard, bine? Practicianul zâmbi cu ochii şi vârî în teacă respingătorul cuţit. Glokta îşi ridică privirea în tavan, apoi se îndepărtă şchiopătând, cu bastonul bocănind pe dale, cu piciorul zvâcnind. Toc, boc, durere. Acesta era ritmul mersului său. Biroul Superiorului era o încăpere spaţioasă şi somptuos mobilată din partea de sus a Casei Întrebărilor, o încăpere în care totul era prea mare şi prea extravagant. O fereastră imensă, cu vitralii, domina un perete placat cu lemn, oferind o vedere peste grădinile îngrijite, din curtea de dedesubt. Un birou la fel de imens şi bogat ornamentat se afla în mijlocul covorului viu colorat, adus din vreun loc cald şi exotic. Capul unui animal fioros, din vreo regiune rece şi exotică, era instalat deasupra impunătorului şemineu de piatră, în care mocnea un foc minuscul, meschin, gata să se stingă. Persoana Superiorului Kalyne făcea ca biroul să pară mic şi mohorât. Imens, rumen la faţă, bine trecut de cincizeci de ani, compensase peste măsură părul rărit printr-o pereche de impresionanţi perciuni albi. Era considerat o prezenţă înfricoşătoare chiar şi în interiorul Inchiziţiei, însă pe Glokta nu-l mai speria nimic, şi amândoi ştiau asta. În spatele mesei de scris se afla un scaun mare şi luxos, dar Superiorul se plimba de colo-colo, ţipând şi dând din mâini. Glokta era aşezat pe ceva care, deşi scump, fără îndoială, fusese evident conceput pentru a-l face pe ocupantul său să se simtă cât mai incomod posibil. Dar nu mă deranjează prea mult. Incomod mi-e tot timpul. Se amuza imaginându-şi capul lui Kalyne instalat deasupra şemineului în locul celui al fiorosului animal, în timp ce Superiorul tuna şi fulgera. Seamănă cu şemineul lui ca două picături de apă, marele nătărău. Arată impresionant, dar în interior nu găseşti mare 22

lucru. Mă întreb cum ar reacţiona la un interogatoriu. Aş începe cu acei perciuni ridicoli. Însă faţa lui Glokta era o mască de atenţie şi respect. – Ei, bine, Glokta, ai întrecut măsura de data asta, schilod nebun! Când vor afla, pânzarii te vor jupui! – Am încercat jupuitul. Gâdilă. La naiba, ţine-ţi gura şi zâmbeşte. Dar unde e tolomacul ăla de Severard? Am să pun să-i ia pielea de pe el când ies de-aici. – O, da, bună, foarte bună, Glokta, mă prăpădesc de râs. Şi sustragerea de la dările regelui? Superiorul coborî spre el o privire fioroasă, cu perciunii zburlindu-se. Dările regelui! răcni el, împroşcându-l pe Glokta cu salivă. Toţi fac asta! Pânzarii, negustorii de mirodenii, toţi! Orice nătărău blestemat care are o corabie! – Dar a fost atât de făţiş, Superior Kalyne. A fost o insultă la adresa noastră. Am simţit că trebuie să… – Ai simţit? Kalyne era roşu la faţă şi tremura de furie. Ţi s-a spus explicit să te ţii departe de pânzari, departe de negustorii de mirodenii, departe de toate ghildele mari! Superiorul măsura camera în lung şi-n lat, cu şi mai mare viteză. Ai să-ţi uzezi covorul în ritmul ăsta. Marile ghilde vor trebui să-ţi cumpere altul nou. Ai simţit, da? Ei, bine, va trebui să meargă înapoi! Va trebui să-l eliberăm, iar tu va trebui să simţi cum e să-ţi ceri scuze în genunchi. E o dezonoare cumplită. M-ai făcut să cad în ridicol. Unde se află acum? – L-am lăsat cu Practicianul Frost. – Cu animalul ăla gângav? Superiorul, disperat, începu să-şi smulgă părul din cap. Ei, bine, asta este, nu-i aşa? Acum va fi o ruină. Nu-l mai putem trimite înapoi într-un asemenea hal! Eşti terminat, Glokta! Terminat! Mă duc direct la Arhilector! Direct la Arhilector! Uşa imensă fu dată în lături cu piciorul şi Severard intră agale, ducând un cufăr de lemn. La ţanc. Superiorul se holbă, fără grai, cu gura căscată de furie, cum Severard îl aruncă pe birou, cu o bufnitură şi un zornăit. – Ce naiba înseamnă… Severard deschise capacul şi Kalyne văzu banii. Toţi banii aceia încântători. Se opri în mijlocul peroraţiei, cu gura înţepenită în timp ce articula următorul sunet. Păru surprins, apoi nedumerit, pe urmă prudent. Îşi strânse buzele şi se aşeză încet. 23

– Mulţumesc, Practician Severard, spuse Glokta. Te poţi retrage. Superiorul îşi mângâie gânditor perciunii, în timp ce Severard ieşi cu paşi mari, iar faţa îi reveni treptat la obişnuita nuanţă de roz. Confiscaţi de la Rews. Acum proprietatea Coroanei, desigur. M-am gândit că trebuie să vi-i dau, fiind superiorul meu direct, ca să-i puteţi preda la vistierie. Sau ca să-ţi cumperi un birou mai mare, lipitoare ce eşti. Glokta se aplecă, punându-şi mâinile pe genunchi. Aţi putea declara, poate, că Rews a mers prea departe, că a fost nevoie să i se pună întrebări, că trebuia dat un exemplu. Nu putem fi văzuţi stând cu mâinile în sân, în definitiv. Am să bag în sperieţi marile ghilde, ca să stea la locul lor. Am să le bag în sperieţi şi poţi să storci mai multe de la ei. Sau aţi putea să le spuneţi oricând că sunt un schilod nebun şi să mă învinuiţi pe mine pentru cele întâmplate. Superiorului începea acum să-i placă, Glokta îşi dădea seama. Încerca să n-o arate, dar perciunii îi tremurau la vederea bănetului. – Bine, Glokta. Bine. Foarte bine. Întinse mâna şi închise cu grijă capacul cufărului. Dar dacă-ţi mai trece prin cap să mai faci vreodată aşa ceva… vorbeşte mai întâi cu mine, fii bun. Nu-mi plac surprizele. Glokta se forţă să se ridice în picioare şi se îndreptă şontâc spre uşă. – O, şi încă ceva. Glokta se întoarse anevoie. Kalyne îl privea sever pe sub sprâncenele-i mari, fabuloase. Când merg să mă întâlnesc cu pânzarii, trebuie să iau cu mine mărturisirea lui Rews. Glokta zâmbi larg, dezvăluind prăpastia din locul dinţilor săi din faţă. – Asta n-ar trebui să fie o problemă, Superior Kalyne. Kalyne avusese dreptate. Rews n-ar fi avut cum să se întoarcă în starea în care era. Avea buzele sparte şi pline de sânge, coastele pline de vânătăi care se înnegreau, capul căzut într-o parte, faţa tumefiată, aproape de nerecunoscut. Pe scurt, arată ca un om gata să mărturisească. – Nu-mi închipui că ţi-a plăcut ultima jumătate de oră, Rews. Nu-mi închipui că ţi-a plăcut deloc. Poate că a fost cea mai rea jumătate de oră din viaţa ta, dar n-aş putea spune asta cu certitudine. Dar mă gândesc la ce avem aici pentru tine, iar tristul adevăr e că… asta e cam tot ce e mai bun. Aşa e în înalta societate. 24

Glokta se aplecă, apropiindu-şi faţa la doar câţiva centimetri de terciul însângerat al nasului lui Rews. Practicianul Frost e o copiliţă pe lângă mine, şopti el. E un pisoi. După ce încep eu cu tine, Rews, ai să te gândeşti la asta cu nostalgie. Ai să mă implori să-ţi acord o jumătate de oră cu practicianul. Pricepi? Rews nu scotea niciun sunet, în afară de aerul ce-i şuiera prin nasul spart. Arată-i instrumentele, şopti Glokta. Frost se apropie şi, cu un gest teatral, deschise o cutie lustruită. Era o adevărată operă de artă. Când capacul fu dat la o parte, numeroasele tăvi din interior se ridicară şi se deschiseră ca un evantai, etalând uneltele lui Glokta în toată înspăimântătoarea lor măreţie. Erau acolo lame de toate formele şi dimensiunile, ace curbate şi drepte, sticle cu ulei şi acid, cuie şi şurubelniţe, clame şi cleşti, ferăstraie, ciocane, dălţi. Metalul, lemnul şi sticla sclipeau în lumina strălucitoare a lămpii, toate lustruite ca oglinda şi ascuţite ucigător. O umflătură mare, purpurie, închisese complet ochiul stâng al lui Rews, dar celălalt săgetă instrumentele cu privirea: îngrozit, fascinat. Funcţiile unora dintre ele erau oribil de evidente, funcţiile altora, oribil de obscure. Care îl sperie mai mult? – Vorbeam despre dintele tău, pare-mi-se, murmură Glokta. Ochiul lui Rews se ridică brusc, uitându-se la el. Sau ai vrea să mărturiseşti? Al meu e, iată-l cum cedează. Mărturiseşte, mărturiseşte, mărturiseşte, mărturiseşte… Se auzi o bătaie puternică în uşă. Fir-ar să fie, iarăşi! Frost întredeschise puţin uşa şi urmă un schimb de replici şoptite. Rews îşi linse buza umflată. Uşa se închise, albinosul se aplecă, să-i şoptească lui Glokta la ureche. – Ete Ahi’ectolu. Glokta îngheţă. Banii n-au fost de ajuns. În timp ce mă târşâiam înapoi din biroul lui Kalyne, ticălosul bătrân mă raporta Arhilectorului. Oare sunt terminat? Simţi un fior vinovat la gândul acesta. Ei, bine, am să mă ocup mai întâi de porcul ăsta gras. – Spune-i lui Severard că vin imediat. Glokta se întoarse să-i vorbească prizonierului său, dar Frost îi aşeză o mână mare şi albă pe umăr. – Ăă. Ahi’ectolu. Frost făcu semn către uşă: Ete aişi. Ah. Aici? Glokta îşi simţea pleoapa zvâcnind. De ce? Se ridică, sprijinindu-se de marginile mesei. Oare mâine voi fi găsit în canal? Mort şi umflat, imposibil… imposibil de recunoscut? Singura emoţie pe care o simţea în faţa acestei idei era o undă de vagă uşurare. 25

Gata cu scările. Arhilectorul Inchiziţiei Maiestăţii Sale stătea pe coridor. Pereţii murdari păreau aproape maro în spatele lui, atât de strălucitoare şi nepătate îi erau lunga mantie albă, mănuşile albe, claia de păr alb. Era trecut de şaizeci de ani, dar nu trăda nimic din slăbiciunea vârstei. Fiecare părticică din făptura-i înaltă, delicată, proaspăt bărbierită, era impecabil înfăţişată. Arată ca un om care n-a fost nici măcar o singură dată în viaţă surprins de nimic. Se mai întâlniseră o dată, cu şase ani în urmă, când Glokta intrase în Inchiziţie, şi nu părea să se fi schimbat defel de atunci. Arhilectorul Sult. Unul dintre cei mai puternici oameni din Uniune. Unul dintre cei mai puternici oameni din lume, la drept vorbind. În spatele lui, aproape ca nişte umbre supradimensionate, se înălţau doi practicieni enormi, tăcuţi, cu măşti negre. Arhilectorul schiţă un zâmbet firav când îl văzu pe Glokta ieşind pe uşă, cu pasu-i târşâit. Spunea multe acel zâmbet. Uşor dispreţ, uşoară milă, o foarte vagă nuanţă ameninţătoare. Orice, în afară de amuzament. – Inchizitor Glokta, spuse el, întinzând o mână înmănuşată în alb, cu palma în jos. Pe deget îi sclipea un inel cu o imensă piatră violet. – Slujesc şi mă supun, Eminenţa Voastră! Glokta nu-şi putu stăpâni o grimasă când se aplecă încet, să atingă inelul cu buzele. O manevră dificilă şi dureroasă, care păru să dureze o veşnicie. Când, în cele din urmă, reveni în poziţie verticală, Sult îl cerceta calm, cu ochii săi albaştri şi reci. O privire care sugera că îl înţelegea deja perfect pe Glokta şi nu era impresionat. – Vino cu mine. Arhilectorul se întoarse şi se îndepărtă pe coridor. Glokta porni şchiopătând după el, cu tăcuţii practicieni mărşăluind imediat în spatele lui. Sult păşea cu o siguranţă dezinvoltă, placidă, cu pulpanele hainei fluturând graţios în urma lui. Ticălosul. În curând, ajunseră în dreptul unei uşi, foarte asemănătoare cu cea a lui Glokta. Arhilectorul o descuie şi pătrunse înăuntru, iar practicienii îşi ocupară poziţiile de-o parte şi de alta, cu braţele încrucişate. O întrevedere privată, aşadar. Una din care, poate, nu voi ieşi niciodată. Glokta păşi peste prag. O cutie sordidă, cu tencuială albă, prea puternic luminată şi cu tavanul prea scund ca să fie confortabilă. Avea o crăpătură mare, în loc de pata umedă, dar altminteri era aidoma propriei sale odăi. 26

Avea masa zgâriată, scaunele ieftine, avea chiar şi o pată de sânge prost curăţată. Mă întreb dacă nu cumva sunt vopsite, pentru impresie. Unul dintre practicieni trânti dintr-odată uşa, cu un bubuit. Glokta ar fi trebuit să tresară, însă el nu putea fi tulburat. Arhilectorul Sult se lăsă graţios într-unul dintre scaune şi trase înspre el, peste masă, un teanc de hârtii îngălbenite. Făcu semn către celălalt scaun, cel care era folosit pentru prizonier. Lui Glokta nu-i scăpară subînţelesurile. – Prefer să stau în picioare, Eminenţa Voastră. Sult îi zâmbi. Avea dinţi frumoşi, ascuţiţi, toţi de un alb strălucitor. – Nu, nu preferi. Aici m-a prins. Glokta se lăsă dizgraţios în scaunul prizonierului, în timp ce Arhilectorul întoarse prima filă a teancului său de documente, se încruntă şi clătină uşor din cap, de parcă ar fi fost îngrozitor de dezamăgit de ceea ce vedea. Detaliile ilustrei mele cariere, poate? – Am primit, nu de mult, o vizită din partea Superiorului Kalyne. Era extrem de supărat. Ochii albaştri, tăioşi, ai lui Sult se ridicară de pe hârtii. Supărat pe tine, Glokta. A vociferat destul de tare pe tema asta. Mi-a spus că eşti un pericol incontrolabil, că acţionezi fără să analizezi consecinţele, că eşti un infirm nebun. A cerut să fii înlăturat din departamentul lui. Arhilectorul zâmbi. Un zâmbet rece, maliţios, de felul celor pe care le folosea Glokta cu prizonierii. Dar mai plin de dinţi. Cred că voia să spună să fii înlăturat… cu totul. Se priviră fix peste masă. Acum trebuie să cerşesc îndurare? Acum trebuie să mă târăsc şi să-ţi sărut picioarele? Ei, bine, n-am de gând să cerşesc şi sunt mult prea ţeapăn ca să mă târăsc. Practicienii tăi vor trebui să mă omoare aşezat pe scaun. Să-mi taie gâtul. Să-mi strivească ţeasta. Orice. Atât timp cât îşi duc treaba la bun sfârşit. Dar Sult nu se grăbea. Mâinile înmănuşate în alb se mişcau cu dibăcie, cu precizie, paginile foşneau şi pârâiau. – Avem puţini oameni ca tine în Inchiziţie, Glokta. Nobil, dintr-o familie excelentă. Săbier campion, ofiţer strălucit de cavalerie. Un om care cândva s-a pregătit pentru cea mai înaltă carieră. Sult îl cercetă de sus şi până jos, de parcă nu-i venea a crede. – Asta a fost înainte de război, Eminenţă. – Evident. Capturarea ta ne-a adus multă spaimă şi puţină speranţă că te vei întoarce viu. Pe măsură ce războiul se scurgea încet şi lunile treceau, speranţa s-a împuţinat, până a pierit cu 27

totul, însă, când s-a semnat tratatul, te numărai printre prizonierii înapoiaţi Uniunii. Îl privi pe Glokta cu ochii mijiţi. Ai vorbit? Glokta nu se putu stăpâni şi izbucni într-un râs strident. Răsuna ciudat în camera rece. Nu era un sunet pe care-l puteai auzi prea des aici, jos. – Dacă am vorbit? Am vorbit până mi s-a uscat gâtlejul. Le-am spus tot ce mi-a putut trece prin cap. Am ţipat fiecare secret pe care l-am auzit vreodată. Am bolborosit ca un nebun. Când n-am mai avut ce să le spun, am inventat lucruri. Am făcut pe mine şi am ţipat ca o copiliţă. Toată lumea face asta. – Dar nu toată lumea supravieţuieşte. Doi ani în temniţele împăratului. Nimeni altul n-a rezistat atât de mult. Doctorii erau siguri că nu te vei mai ridica niciodată din pat, însă un an mai târziu ţi-ai depus cererea de intrare în Inchiziţie! Ştim asta amândoi. Am fost amândoi acolo. Ce vrei de la mine şi de ce nu isprăveşti odată? Presupun că unora le place pur şi simplu să-şi asculte glasul. Mi s-a spus că eşti schilodit, că eşti distrus, că nu vei putea fi niciodată vindecat, că nu vei putea fi niciodată demn de încredere. Dar am fost înclinat să-ţi dau o şansă. Un nătărău oarecare câştigă Turnirul în fiecare an, iar războaiele nasc mulţi soldaţi promiţători, însă performanţa ta de a supravieţui acelor doi ani era unică. Aşadar, ai fost trimis în Nord şi ţi s-a încredinţat una dintre minele noastre de acolo. Ce-ai înţeles din Englia? O latrină jegoasă de violenţă şi corupţie. O închisoare unde i-am făcut sclavi pe cei nevinovaţi şi pe cei vinovaţi deopotrivă, în numele libertăţii. O văgăună împuţită, unde îi trimitem pe cei pe care îi urâm şi pe cei de care ne e ruşine, să moară de foame, de boli şi muncă istovitoare. – Era rece, răspunse Glokta. – Şi tu la fel. Ţi-ai făcut puţini prieteni în Englia. Extrem de puţini în rândul Inchiziţiei şi niciunul printre exilaţi! Arhilectorul smulse dintre hârtii o scrisoare ferfeniţită şi aruncă peste ea un ochi critic. Superiorul Goyle mi-a spus că eşti un peşte rece, că nu ai deloc sânge în tine. Credea că nu-i poţi folosi la nimic. Goyle. Ticălosul. Măcelarul ăla. Prefer să n-am sânge decât să n-am creier. Dar după trei ani, producţia a crescut. S-a dublat, de fapt. Aşadar, ai fost adus înapoi la Adua, să lucrezi în subordinea Superiorului Kalyne. Am crezut că astfel vei învăţa disciplina, dar se pare că mam înşelat. Insişti să faci lucrurile cum vrei tu. Arhilectorul ridică spre el o privire încruntată. Sincer să fiu, cred că Superiorul Kalyne se teme de tine. Cred că toţi se tem. Nu le place aroganţa 28

ta, nu le plac metodele tale, nu le place… intuiţia deosebită pe care o dovedeşti în munca ta. – Şi Eminenţa Voastră ce crede? – Sincer? Nu sunt sigur că-mi plac prea mult nici mie metodele tale şi mă îndoiesc că aroganţa ta e pe deplin meritată. Dar îmi plac rezultatele tale. Îmi plac foarte mult rezultatele tale. Închise brusc mănunchiul de hârtii şi îşi aşeză o mână deasupra, aplecându-se peste masă, către Glokta. Aşa cum m-aş putea apleca eu către prizonierii mei, când le cer să mărturisească. Am o sarcină pentru tine. O sarcină care îţi va pune în valoare talentele mai bine decât vânătoarea de contrabandişti mărunţi. O sarcină care ţi-ar putea permite să te redresezi în ochii Inchiziţiei. Arhilectorul tăcu, preţ de un lung moment. Vreau să-l arestezi pe Sepp dan Teufel. Glokta se încruntă. Teufel? – Administratorul Monetăriei, Eminenţa Voastră? – Chiar el. Administratorul Monetăriei Regale. Un om important, dintr-o familie importantă. Un peşte foarte mare, să fie prins în balta mea mică. Un peşte cu prieteni puternici. Ar putea fi periculos să arestezi un asemenea om. Ar putea fi fatal. – Pot să întreb de ce? – Nu poţi. Lasă-mă pe mine să mă frământ cu de ce-urile. Tu concentrează-te să obţii o mărturisire. – Ce să mărturisească, Eminenţă? – Păi, corupţie şi înaltă trădare! Se pare că amicul nostru, Administratorul Monetăriei, a fost extrem de indiscret în anumite afaceri personale. Se pare că obişnuia să ia mită, conspirând cu Ghilda Pânzarilor să-l înşele pe rege. Astfel că ar fi foarte folositor dacă un pânzar de rang înalt l-ar pomeni, într-o combinaţie nefericită. Nu poate fi o coincidenţă că am un pânzar de rang înalt în camera mea de interogatoriu, chiar în clipa asta. Glokta ridică din umeri. – Odată ce oamenii încep să vorbească, e surprinzător ce nume pot ieşi la iveală. – Bun. Arhilectorul îşi flutură mâna. Poţi pleca, Inchizitorule. Voi veni după mărturisirea lui Teufel mâine pe vremea asta. Ai face bine s-o ai. Glokta respira încet, făcând cu trudă cale întoarsă de-a lungul coridorului. Inspiră, expiră. Calm. Nu se aşteptase să iasă viu din camera 29

aceea. Iar acum mă pomenesc mişcându-mă în cercuri influente. O sarcină personală, pentru Arhilector, să smulg o confesiune de înaltă trădare de la unul dintre cei mai de încredere oficiali ai Uniunii. Cele mai influente cercuri, dar pentru câtă vreme? Datorită rezultatelor mele? Sau fiindcă nu mi se va simţi lipsa? – Îmi cer scuze pentru toate întreruperile de astăzi, sincer. E ca la bordel aici, cu aşa un du-te-vino. Rews îşi strâmbă într-un zâmbet trist buzele crăpate şi umflate. Să zâmbească într-un asemenea moment, zău, omul ăsta e o minune. Dar toate lucrurile trebuie să se sfârşească. Haide să fim cinstiţi, Rews. Nimeni nu vine să te ajute. Nici astăzi, nici mâine, nici altă dată. Vei mărturisi. Singurul lucru pe care-l poţi alege este când şi starea în care te vei afla atunci când ai s-o faci. Chiar n-ai nimic de câştigat amânând. Doar durere. Avem cu prisosinţă pentru tine. Expresia de pe faţa însângerată a lui Rews era greu de desluşit, dar umerii i se lăsară. Cu o mână tremurătoare, înmuie condeiul în cerneală şi îşi scrise numele, uşor înclinat, în partea de jos a paginii mărturisirii. Am câştigat din nou. Mă doare piciorul mai puţin? Mi-am recăpătat dinţii? Mi-a folosit la ceva să-l distrug pe omul acesta pe care l-am considerat cândva prieten? Atunci de ce fac asta? Scârţâitul peniţei pe hârtie fu singurul răspuns. – Excelent, spuse Glokta. Practicianul Frost întoarse documentul spre el. Iar asta e lista complicilor tăi? Îşi lăsă ochii să treacă agale peste nume. O mână de pânzari tineri, trei căpitani de corabie, un ofiţer din garda oraşului, doi ofiţeri vamali fără importanţă. O reţetă într-adevăr searbădă. Hai să vedem dacă putem s-o condimentăm niţel. Glokta întoarse hârtia şi o împinse înapoi peste masă. Adaugă numele lui Sepp dan Teufel pe listă, Rews. Grăsanul părea nedumerit. – Administratorul Monetăriei? bâigui el, printre buzele-i groase. – Chiar el. – Dar nu l-am întâlnit niciodată. – Şi? pufni Glokta. Fă cum ţi-am spus. Rews se opri, cu gura uşor întredeschisă. Scrie, porc grăsan. Practicianul Frost îşi pocni degetele. Rews îşi linse buzele. – Sepp… dan… Teufel, murmură el pentru sine, în timp ce scria. – Excelent. Glokta închise cu grijă capacul oribilelor, minunatelor sale instrumente. Mă bucur, de dragul amândurora, 30

că nu vom mai avea nevoie azi de astea. Frost închise cătuşele, cu un pocnet, pe încheieturile prizonierului, îl trase în picioare şi apoi începu să-l împingă spre uşa din spatele camerei. – Ce mai urmează? ţipă Rews peste umăr. – Englia, Rews, Englia. Nu uita să-ţi iei cu tine ceva călduros. Uşa se trânti în spatele lui. Glokta cercetă lista de nume din mâinile sale. Sepp dan Teufel era ultimul. Un singur nume. În aparenţă, ca toate celelalte. Teufel. Doar încă un nume. Însă unul atât de periculos. Severard aştepta afară, pe coridor, zâmbind, ca întotdeauna. – Să-l arunc pe grăsan în canal? – Nu, Severard. Îmbarcă-l pe următoarea corabie spre Englia. – Sunteţi într-o dispoziţie milostivă astăzi. Glokta fornăi. – Milostenie ar însemna canalul. Porcul nu va rezista nici şase săptămâni în Nord. Uită-l. Trebuie să-l arestăm pe Sepp dan Teufel în seara asta. Severard ridică din sprâncene. – Nu cumva Administratorul Monetăriei? – Nimeni altul. La ordinele exprese ale Eminenţei Sale Arhilectorul. Se pare că lua bani de la pânzari. – O, ruşine să-i fie! – Vom pleca de îndată ce se întunecă. Spune-i lui Frost să fie pregătit. Practicianul deşirat clătină din cap, legănându-şi părul lung. Glokta se întoarse şi şontâcăi pe coridor, cu bastonul bocănind pe dalele murdare, cu piciorul stâng în flăcări. De ce fac asta? se întrebă din nou. De ce fac asta?

31

O singură cale Logen se trezi cu o zvâcnire dureroasă. Stătea incomod, cu capul sucit pe ceva tare, cu genunchii ridicaţi la piept. Miji ochii, într-o fantă înceţoşată. Era întuneric, însă, de undeva, venea o sclipire palidă. Lumină prin zăpadă. Îl străfulgeră panica. Acum ştia unde se află. Îngrămădise nişte zăpadă la intrarea în mica peşteră, ca să încerce să păstreze căldura înăuntru, atâta câtă era. Trebuie că ninsese în timp ce dormea, izolându-l înăuntru. Dacă fusese o ninsoare abundentă, afară era posibil să fie o grămadă de zăpadă. Troiene mai înalte decât un stat de om. Poate că n-avea să mai iasă niciodată de acolo. Poate că urcase atâta drum afară din vale, doar ca să moară într-o gaură săpată în stâncă, prea strâmtă să-şi poată măcar întinde picioarele. Logen se răsuci în locul îngust, cum putu mai bine, înlătură zăpada cu mâinile amorţite, luptându-se cu ea, luând-o la trântă, săpând prin ea, murmurând înjurături în barbă, cu răsuflarea întretăiată. Lumina se revărsă înăuntru dintr-odată, mistuitoare. Logen dădu la o parte ultimele urme de zăpadă şi se târî afară. Cerul era albastru scânteietor, soarele strălucea deasupra. Îşi întoarse faţa spre el, închise ochii cuprinşi de usturimi şi lăsă lumina să-l scalde. Simţea aerul în gât, dureros de rece. Tăios de rece. Gura îi era uscată ca praful, limba, o bucată de lemn prost cioplită. Adună zăpadă şi şi-o vârî în gură. Zăpada se topi, el înghiţi. Rece de îl durea capul. De undeva, venea o duhoare de cimitir. Nu doar mirosul acriu şi umed al propriei transpiraţii, deşi era şi acesta destul de rău. Era pătura, începând să putrezească. Îşi înfăşurase două bucăţi din ea în jurul mâinilor, ca nişte mănuşi fără degete, legate cu sfoară în jurul încheieturilor, o alta în jurul capului, ca o glugă murdară, puturoasă. Cizmele erau şi ele bine îndesate cu bucăţi din pătură. Restul era înfăşurat de jur împrejurul trupului său, pe sub haină. Mirosea urât, dar îi salvase viaţa noaptea trecută, şi asta era o afacere bună, după mintea lui Logen. Avea să mai duhnească mult şi bine până când îşi va permite să se descotorosească de pătură. Se ridică opintindu-se şi privi împrejur. O vale îngustă, cu 32

marginile abrupte şi înecată în omăt. Era înconjurată de trei piscuri mari, mormane de piatră întunecată, cenuşie, şi de zăpadă albă, cu cerul albastru în fundal. Le cunoştea. Vechi prieteni, de fapt. Singurii care-i mai rămăseseră. Se afla în Ţinuturile Înalte. Acoperişul lumii. Era ferit de orice pericol. – Ferit! murmură pentru sine, cu glas răguşit, însă fără prea multă veselie. Ferit de mâncare, desigur. Ferit de căldură, fără doar şi poate. Niciunul dintre aceste lucruri n-aveau să-l deranjeze aici, sus. Scăpase de shanka, poate, dar acesta era un loc al morţii, iar dacă mai zăbovea, avea să li se alăture. Îi era o foame cumplită. Îşi simţea pântecele ca pe o imensă, dureroasă groapă care îl striga cu ţipete sfredelitoare. Scotoci în raniţă după ultima bucată de carne. Ceva vechi, maro, unsuros, ca o nuia uscată. N-avea să umple golul, nici pe departe, dar era tot ce avea. O sfâşie cu dinţii, tare ca pielea unor cizme vechi, şi o înghiţi cu puţină zăpadă. Logen îşi umbri ochii cu braţul şi privi spre nord, în josul văii, pe unde venise cu o zi în urmă. Panta cobora lin, spre depărtări, zăpada şi piatra făcând loc coamelor acoperite de pini ale văilor înalte, copacii făcând loc unei fâşii zbârcite de păşune, pământurile acoperite de iarbă făcând loc mării, o linie scânteietoare la orizont. Acasă. Gândul îl tulbură. Acasă. Acolo se afla familia lui. Tatăl lui – înţelept, puternic, un om bun şi un bun conducător pentru oamenii săi. Soţia şi copiii lui. Erau o familie bună. Meritau un fiu mai bun, un soţ mai bun, un tată mai bun. Acolo erau şi prietenii lui. Vechi şi noi deopotrivă. Ar fi fost plăcut să-i revadă, foarte plăcut. Să stea de vorbă cu tatăl său, în sala mare. Să se joace cu copiii, să stea cu nevasta lui, lângă râu. Să discute cu Treicopaci despre tactică. Să vâneze cu Copoiul în văile munţilor, năvălind prin pădure cu o suliţă, râzând ca un nebun. Logen simţi dintr-odată un jind dureros. Aproape că se sufocă de durerea lui. Necazul era că erau cu toţii morţi. Conacul era un cerc de aşchii negre, râul, un canal de mizerie. N-avea să uite niciodată cum venise peste munte, cum văzuse ruina pârjolită în valea de dedesubt. Cum se târâse prin cenuşă, căutând cu disperare vreun semn că mai scăpase cineva, în timp ce Copoiul îl trăgea de umăr şi îi spunea să renunţe. Nimic, doar cadavre putrezite, de nerecunoscut. Renunţase să mai caute semne. Erau cu toţii morţi, pe cât de morţi îi puteau face shanka să fie, iar asta 33

însemna morţi de-a binelea. Scuipă în zăpadă. Salivă maro, de la carnea uscată. Morţi, reci şi putreziţi, sau prefăcuţi în cenuşă. Întorşi în ţărână. Logen strânse din dinţi şi îşi încleştă pumnii sub fâşiile putrede de pătură. Ar putea să se întoarcă la ruinele satului, lângă mare, aşa, pentru ultima oară. Ar putea să năvălească în josul văii, cu un răget de luptă în gâtlej, aşa cum făcuse la Carleon, când îşi pierduse un deget şi-şi câştigase renumele. Ar putea rade câţiva shanka de pe faţa pământului. Să-i spintece, aşa cum îl spintecase pe Shama Inimă-de-Piatră, de la umăr până la pântece, de-i ieşiseră măruntaiele. Ar putea să-şi răzbune tatăl, soţia, copiii, prietenii. Un sfârşit potrivit pentru cel căruia i se zicea Sângerosul Nouă. Să moară omorând. Ar ieşi un cântec pe cinste. Dar la Carleon fusese tânăr şi puternic şi cu prietenii în spatele lui. Acum era slab şi înfometat şi mai singur ca niciodată. Îl omorâse pe Shama Inimă-de-Piatră cu o sabie lungă, nespus de ascuţită. Îşi privi cuţitul. Poate că era un cuţit bun, dar nu i-ar aduce decât un strop de răzbunare dulce. Şi, totuşi, cine i-ar cânta cântecul? Shanka nu aveau glas, iar imaginaţie nici atâta, dacă măcar l-ar recunoaşte pe cerşetorul puturos, înfăşurat în pătură, după ce l-ar umple de săgeţi. Poate că răzbunarea mai putea să aştepte, cel puţin până avea o armă mai mare pe care s-o mânuiască. Trebuie să fii realist, în definitiv. Spre sud, aşadar şi să devină pribeag. Se găsea mereu de lucru pentru un om priceput ca el. Muncă grea, probabil, murdară, dar, oricum, muncă. Îl ispitea, într-un fel, trebuia să recunoască. Să nu ducă grija nimănui, în afară de sine, să nu conteze deloc ce decizii ia, să nu aibă în mâinile sale viaţa sau moartea nimănui. Avea duşmani în Sud, era adevărat. Dar Sângerosul Nouă se descurcase cu duşmanii şi altă dată. Scuipă din nou. Acum, că avea niţică salivă, se gândea s-o valorifice din plin. Era cam tot ce avea – salivă, un ceaun vechi şi nişte bucăţi puturoase de pătură. Mort în Nord sau viu în Sud. La asta se reducea totul şi nu avea de ales. Să mergi mai departe. Asta făcuse întotdeauna. Asta este misiunea care însoţeşte supravieţuirea, fie că meriţi să trăieşti, fie că nu. Îţi aminteşti de morţi cât poţi mai bine. Rosteşti câteva cuvinte pentru ei. Apoi mergi mai departe şi speri la ceva mai bun. Logen inspiră prelung aerul rece şi-l dădu afară. – Adio, prieteni! murmură el. Adio. Îşi aruncă raniţa peste umăr, se întoarse şi începu să înainteze 34

greoi prin nămeţi. În jos, spre sud, afară din munţi. Ploua liniştit. O ploaie domoală, înveşmântând totul în rouă rece, care se aduna pe crengi, pe frunze, pe ace şi cădea în picuri mari şi grei, îmbibând hainele şi pielea ude ale lui Logen. Se ghemui, nemişcat şi tăcut, în desişul umed, cu ploaia şiroindu-i pe faţă, cu lama strălucitoare a cuţitului lucind de apă. Simţea freamătul pădurii şi-i auzea miile de sunete. Mişunatul insectelor, fără număr, alergătura oarbă a cârtiţelor, foşnetul sfios al căprioarelor, pulsaţia domoală a sevei în trunchiurile copacilor bătrâni. Fiecare lucru viu din pădure îşi căuta propriul fel de hrană, iar el aşijderea. Îşi lăsă mintea să se oprească asupra unui animal ce se deplasa cu grijă în preajmă, printre copaci, la dreapta lui. Delicios. Pădurea deveni tăcută. Nu se mai auzea decât picuratul nesfârşit al apei de pe crengi. Lumea se îngustă, redusă doar la Logen şi următoarea lui masă. Când socoti că animalul era destul de aproape, făcu un salt înainte şi îl doborî pe pământul ud. Un căprior tânăr. Se zbătu şi lovi cu picioarele, dar el era puternic şi iute şi îi înfipse cuţitul în gât, tăindu-i beregata. Sângele fierbinte ţâşni din rană şi se revărsă pe mâinile lui Logen, pe pământul ud. Luă trupul animalului şi îl săltă peste umăr. Avea să fie bun într-o tocană, poate cu nişte ciuperci. Foarte bun. Pe urmă, după ce mânca, avea să ceară îndrumare spiritelor. Îndrumarea lor era de cele mai mule ori zadarnică, însă compania lor ar fi bine-venită. Când îşi aşeză tabăra, soarele era aproape la asfinţit. Era un adăpost potrivit pentru un erou de statura lui Logen: două beţe mari sprijinind un morman de crengi ude deasupra unei gropi în pământ. Totuşi, aici, sus, era aproape uscat şi ploaia se oprise. Diseară avea să facă un foc. Nu se mai ospătase aşa de multă vreme. Un foc şi totul doar pentru el. Mai târziu, bine hrănit şi odihnit, Logen îşi îndesă o bucată de chagga în pipă. Găsise planta cu trei zile în urmă, crescând la rădăcina unui copac, pălării galbene, mari şi zemoase. Rupsese pentru sine o bucată zdravănă, dar până astăzi nu se uscase destul ca să fie fumată. Acum, Logen luă din foc un beţigaş aprins şi îl vârî în adâncitură, pufăind cu putere până când ciuperca se aprinse şi începu să ardă, răspândind obişnuitul ei miros dulceagpământos. Logen tuşi, suflă un fum maroniu şi privi flăcările mişcătoare. Mintea îi hoinări spre alte timpuri şi alte focuri de tabără. Copoiul 35

era acolo, rânjind, cu lumina scânteind pe dinţii lui ascuţiţi. Tul Duru stătea în faţa lui, mare ca un munte, cu râsul său tunător. Şi Forley Molâul, cu ochii aceia agitaţi, săgetând împrejur, mereu puţin speriaţi. Rudd Treicopaci era acolo, şi Harding Ursuzul, fără să spună nimic. El nu spunea niciodată nimic. De aceea i se zicea Ursuzul. Erau cu toţii de faţă. Numai că nu erau. Erau cu toţii morţi, întorşi în ţărână. Logen goli pipa în foc şi o azvârli deoparte. Nu avea chef de ea acum. Tatăl său avusese dreptate. N-ar trebui să fumezi niciodată singur. Deşurubă capacul ploştii sale mult încercate, luă o sorbitură şi o împroşcă afară, într-o ploaie de picături minuscule. O văpaie se înălţă în aerul rece. Logen îşi şterse buzele, savurând gustul fierbinte, amar. Apoi se aşeză, sprijinit de trunchiul noduros al unui pin, aşteptând. Trecu o vreme până când veniră. Erau trei. Veniră pe tăcute, din umbrele care dansau printre copaci şi se apropiară încetişor de foc, căpătând contur pe măsură ce înaintau în lumină. – Nouădegete, spuse primul. – Nouădegete, al doilea. – Nouădegete, al treilea. Glasurile răsunau ca o mie de sunete ale pădurii. – Sunteţi bine-venite lângă focul meu, spuse Logen. Spiritele se ghemuiră şi se uitară la el, fără expresie. Doar trei în seara asta? Cel din dreapta grăi primul. – Cu fiecare an, tot mai puţine dintre noi ne trezim din iarnă. Suntem tot ce rămâne. Câteva ierni vor mai trece şi vom dormi şi noi. Nu va mai fi nimeni care să răspundă chemării tale. Logen clătină trist din cap. – Vreo veste din lume? – Am auzit că un bărbat a căzut de pe o stâncă, dar a ajuns teafăr la mal, pe urmă a traversat Ţinuturile Înalte, la începutul primăverii, înfăşurat într-o pătură putredă, dar noi nu ne încredem în asemenea zvonuri. – Foarte înţelept. – Bethod a pornit război, spuse spiritul din mijloc. Logen se încruntă. – Bethod porneşte mereu război. Asta face el. – Da. A câştigat deja numeroase bătălii cu ajutorul tău şi şi-a pus o tichie de aur. 36

– La naiba cu ticălosul ăla, spuse Logen, scuipând în foc. Altceva? – La nord de munţi, shanka aleargă de colo-colo şi pârjolesc. – Le place focul, spuse spiritul din mijloc. – Aşa e, întări cel din stânga, chiar mai mult decât alor tăi, Nouădegete! Spiritul se aplecă spre el: Am auzit că te caută cineva prin mlaştinile dinspre sud. – Un om puternic, adăugă cel din mijloc. – Un Mag din Vechime, spuse cel din stânga. Logen se încruntă. Auzise de aceşti magi. Întâlnise odată un vrăjitor, dar fusese uşor de ucis. Fără vreo putere supranaturală deosebită, sau cel puţin Logen nu observase niciuna. Dar un mag era altceva. – Am auzit că magii sunt înţelepţi şi puternici, spuse spiritul din mijloc şi că pot să ducă un om departe şi să-i arate multe lucruri. Dar sunt şi vicleni, şi au scopurile lor. – Ce vrea? – Întreabă-l. Spiritele nu se prea sinchiseau de treburile oamenilor, le scăpau mereu detaliile. Totuşi, discuţia aceasta era mai bună decât obişnuita vorbărie despre copaci. – Ce-ai de gând să faci, Nouădegete? Logen chibzui o clipă. – Voi merge spre sud, să-l caut pe acest mag şi să-l întreb ce vrea de la mine. Spiritele clătinară din cap. Nu lăsau să se vadă dacă erau de părere că e o idee bună sau una proastă. Nu le păsa. – Cu bine, atunci, Nouădegete, spuse spiritul din dreapta. Poate pentru ultima oară. – Am să mă străduiesc să răzbat fără voi. Ironia lui Logen nu-şi atinse ţinta. Spiritele se ridicară şi se îndepărtară de foc, topindu-se treptat în întuneric. Curând dispărură, dar Logen trebuia să recunoască, de data aceasta, că-i fuseseră mai folositoare decât îndrăznise să spere. Îi oferiseră un ţel. În zori, avea să se îndrepte spre sud şi să-l găsească pe mag. Cine putea şti? Putea fi un bun vorbitor. Trebuia să fie de preferat, cel puţin decât să fii umplut de săgeţi, pentru nimic. Logen privi în flăcări, clătinând încetişor din cap. Îşi aminti alte vremuri şi alte focuri de tabără, când nu fusese singur. 37

Un joc periculos Era o zi frumoasă de primăvară în Adua şi soarele strălucea îmbietor printre crengile cedrului înmiresmat, aruncând o umbră pătată peste jucătorii de dedesubt. O adiere plăcută zburda prin curte, astfel încât cărţile de joc erau strânse bine în mâini sau ţinute în loc cu pahare ori monede. Din copaci se auzea ciripit de păsări, iar de la capătul peluzei se auzeau ţăcănitul unor foarfeci de grădinar, stârnind agreabile ecouri pe clădirile albe, înalte, ale curţii. Dacă jucătorii găseau sau nu plăcut bănetul din mijlocul mesei, asta depindea, desigur, de cărţile pe care le aveau. Căpitanului Jezal dan Luthar cu siguranţă îi plăcea. Îşi descoperise un talent neobişnuit de când îşi dobândise numirea în Garda Regelui, un talent pe care îl folosise ca să câştige mari sume de bani de la tovarăşii săi. N-avea, de fapt, nevoie de bani, fireşte, provenind dintr-o familie atât de înstărită, dar asta îi îngăduise săşi păstreze aparenţa de om chibzuit, în timp ce cheltuia ca un matroz. Ori de câte ori se ducea acasă, tatăl său plictisea pe toată lumea povestind despre buna planificare financiară a lui Jezal şi îl răsplătise cumpărându-i rangul de căpitan, cu doar şase luni în urmă. Fraţii săi nu fuseseră încântaţi. Da, banii sunt, desigur, folositori, şi nimic nu e mai amuzant pe lume decât să-ţi umileşti cei mai apropiaţi prieteni. Jezal stătea pe banca lui, pe jumătate tolănit pe spate, cu un picior întins, lăsându-şi ochii să rătăcească peste ceilalţi jucători. Maiorul West îşi înclinase atât de mult scaunul pe picioarele din spate încât părea într-un iminent pericol de a se răsturna cu totul. Îşi ţinea paharul ridicat spre soare, admirând felul în care lumina se filtra prin licoarea chihlimbarie din interior. Afişa un vag zâmbet misterios, care părea să spună: „Nu sunt un nobil şi poate că social vă sunt inferior, însă am câştigat un Turnir şi graţia regelui pe câmpul de luptă, şi de aceea sunt cel mai bun, aşa că voi, copii, veţi face naibii ce spun eu.” Stătea deoparte tura aceasta şi, oricum, era mult prea prudent cu banii, în opinia lui Jezal. Locotenentul Kaspa stătea aplecat, încruntându-se şi scărpinându-şi barba nisipie, uitându-se concentrat la cărţile sale, ca la nişte calcule pe care nu le pricepea. Era un tânăr jovial, dar un nătărău la cărţi şi era mereu foarte recunoscător când Jezal îi 38

cumpăra de băut cu propriii lui bani. Cu toate acestea, îşi putea permite să piardă: tatăl său era unul dinte cei mai mari moşieri din Uniune. Jezal remarcase adesea că oamenii care sunt doar uşor nătărăi se comportă şi mai prosteşte într-o companie inteligentă. Odată prestigiul pierdut, se agaţă cu înverşunare de postura de idioţi simpatici, se feresc de controversele pe care nu pot decât să le piardă şi, astfel, pot fi prietenii tuturor. Aerul de nedumerită concentrare al lui Kaspa părea să spună: „Nu sunt deştept, dar sunt cinstit şi agreabil, ceea ce e mult mai important. Inteligenţa e supraestimată. O, şi sunt foarte, foarte bogat, aşa că toată lumea mă place oricum.” – Cred că merg mai departe, spuse Kaspa, aruncând pe masă nişte monede de argint. Se împrăştiară şi sclipiră în soare, cu un zornăit vesel. Jezal făcu absent totalul în cap. O nouă uniformă, poate? Kaspa devenea întotdeauna uşor agitat când chiar avea cărţi bune, iar acum nu tremura. Să spui că blufează însemna să-i acorzi prea multă încredere. Mai degrabă era pur şi simplu plictisit să stea deoparte. Jezal nu se îndoia că avea să se pleoştească la următoarea tură, ca un cort ieftin. Locotenentul Jalenhorm se încruntă şi îşi azvârli cărţile pe masă. – Astăzi n-am avut decât porcării, mormăi el. Se lăsă pe spate în scaun şi îşi ridică umerii vânjoşi, cu o privire încruntată care spunea: „Sunt voinic şi viteaz, şi iute la mânie, aşa că toată lumea ar trebui să mă trateze cu respect.” Tocmai respect nu-i oferea niciodată Jezal la masa de joc. Poate că o fire iute e de folos în luptă, însă este o pacoste când vine vorba de bani. Era păcat că nu avusese noroc de o mână ceva mai bună, altfel Jezal l-ar fi putut uşura de jumătate din soldă. Jalenhorm îşi goli paharul şi întinse mâna după sticlă. Astfel, mai rămânea doar Brint, cel mai tânăr şi mai sărac din grup. Îşi linse buzele cu o expresie dintr-odată prudentă şi uşor disperată, o expresie care părea să spună: „Nu sunt tânăr ori sărac, pot să-mi permit să pierd banii ăştia. Nu sunt cu nimic mai puţin important decât voi, ceilalţi.” Avea o grămadă de bani astăzi, probabil tocmai îi sosise renta. Mai mult ca sigur că erau toţi banii din care trebuia să trăiască în următoarele două luni. Jezal avea de gând să i-i ia şi să-i cheltuiască pe femei şi băutură. Fu nevoit să-şi stăpânească un chicot, gândindu-se la asta. Putea să 39

chicotească după ce lua potul. Brint se lăsă pe spate, chibzuind cu mare atenţie. Avea să treacă, probabil, o bună bucată de vreme până să ia o decizie, aşa că Jezal îşi luă pipa de pe masă. O aprinse la lampa pregătită exact în acest scop şi suflă câteva rotocoale zdrenţuite de fum între crengile cedrului. Din nefericire, nu se pricepea la fumat nici pe jumătate cât se pricepea la cărţi, şi majoritatea inelelor nu erau altceva decât nori hidoşi de abur galben-maroniu. La drept vorbind, nu-i prea plăcea să fumeze. Îl ameţea, dar era foarte la modă şi foarte scump, iar Jezal nu rata nici de-al naibii un lucru la modă, numai fiindcă nu-i plăcea. În plus, tatăl lui îi cumpărase o foarte frumoasă pipă de fildeş ultima oară când fusese în oraş şi îl prindea nespus de bine. Fraţii lui nu fuseseră încântaţi nici de asta, dacă se gândea bine. – Mă bag, zise Brint. Jezal îşi săltă piciorul de pe bancă. – Atunci plusez cu vreo sută de puncte. Îşi împinse toată grămada în mijlocul mesei. West trase aer printre dinţi. O monedă căzu din vârful mormanului, ateriză pe margine şi se rostogoli de-a lungul scândurii. Căzu pe dalele de dedesubt, cu sunetul inconfundabil al banilor căzând. Creştetul grădinarului din celălalt capăt al peluzei ţâşni instinctiv în sus, după care omul reveni la tunsul ierbii. Kaspa îşi azvârli cărţile de parcă i-ar fi ars degetele şi îşi scutură capul: – La naiba, dar sunt un jucător nerod, se lamentă el, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul brun, aspru, al unui copac. Jezal se uită ţintă la locotenentul Brint, cu umbra unui zâmbet pe faţă, fără să se trădeze. – Blufează, murmură Jalenhorm, nu-l lăsa să te prostească, Brint. – N-o face, locotenente, spuse West, dar Jezal ştia că o va face. Trebuia să dea impresia că-şi poate permite să piardă. Brint nu ezită: îşi împinse toţi banii, cu un gest degajat. – Asta însemnă o sută, plus sau minus. Brint se căznea din răsputeri să pară stăpân pe sine în ochii celorlalţi ofiţeri, însă glasul lui avea o fermecătoare nuanţă de isterie. – Binişor, spuse Jezal, suntem cu toţii prieteni aici. Ce ai, locotenente? – Am pământ. Ochii lui Brint aveau o strălucire uşor febrilă, când îşi arătă 40

cărţile. Jezal savura atmosfera tensionată. Se încruntă, ridică din umeri, înălţă o sprânceană. Se scărpină la cap, gânditor. Urmări felul în care se schimbă expresia lui Brint, în timp ce şi-o schimba pe a sa. Speranţă, disperare, speranţă, disperare. În cele din urmă, Jezal îşi etală cărţile pe masă: – O, ca să vezi. Am iarăşi sori. Faţa lui Brint era un tablou. West scăpă un oftat şi clătină din cap. Jalenhorm se încruntă. – Eram convins că blufează, spuse el. – Cum reuşeşte? se miră Kaspa, azvârlind peste masă o monedă rătăcită. Jezal ridică din umeri: – Contează jucătorii şi nicidecum cărţile. Începu să adune mormanul de monede de pe masă, în timp ce Brint îl privea încremenit, cu dinţii încleştaţi şi chipul palid. Banii zornăiră în raniţă cu un sunet plăcut. Plăcut pentru Jezal, în orice caz. O monedă căzu de pe masă, lângă cizma lui Brint. N-ai putea să mi-o aduci, locotenente? întrebă Jezal, cu un zâmbet siropos. Brint se ridică iute, lovind masa şi făcând monedele şi paharele să salte, zornăind. – Am treabă, spuse el, cu glas îngroşat, după care, în trecere, îl dădu la o parte pe Jezal cu umărul, izbindu-l de trunchiul copacului, şi se îndepărtă cu paşi mari către marginea curţii. Dispăru în cazarma ofiţerilor, cu capul plecat. – Aţi văzut? Jezal devenea mai indignat cu fiecare clipă. Să dea aşa peste mine, e al naibii de nepoliticos! Şi mai sunt şi superiorul lui! Mă gândesc serios să-i aplic o sancţiune disciplinară. Un cor de sunete dezaprobatoare întâmpină această menţionare a sancţiunii. Ei, bine, nu ştie să piardă, atâta tot! Jalenhorm privea aspru pe sub sprâncene. – N-ar trebui să-l arzi aşa de rău. Nu e bogat. Nu-şi poate permite să piardă. – Păi, dacă nu-şi poate permite să piardă, n-ar trebui să joace! se răsti Jezal, supărat. Cine i-a spus că blufez? Ar trebui să-ţi ţii gura aia mare! – E nou aici, interveni West, vrea şi el să se integreze. Tu n-ai fost nou odată? – Cine te crezi, taică-meu? Jezal îşi amintea cu o claritate dureroasă cum era să fii nou şi acum, că venise vorba despre asta, se simţea puţin ruşinat. 41

Kaspa îşi flutură mâna. – Îi împrumut eu nişte bani, nu-ţi face griji! – N-o să-i accepte, spuse Jalenhorm. – Ei, bine, asta-i treaba lui. Kaspa închise ochii şi îşi întoarse faţa către soare. Fierbinte. Iarna s-a sfârşit cu adevărat. Trebuie să fie trecut de amiază. – La naiba! strigă Jezal, ridicându-se şi adunându-şi lucrurile. Grădinarul se oprise din tunsul gazonului şi se uita înspre ei. De ce nu mi-ai spus nimic, West? – Cine sunt eu, taică-tău? întrebă maiorul. Kaspa chicoti. – Iarăşi am întârziat, se plânse Jalenhorm, pufnind. Lordul Mareşal nu va fi încântat! Jezal îşi înhăţă armele de scrimă şi alergă spre capătul celălalt al peluzei. Maiorul West porni agale în urma lui. – Haide! strigă Jezal. – Sunt în spatele tău, căpitane, spuse el. Chiar în spatele tău. – Jap, jap, Jezal, jap, jap! răcni Lordul Mareşal Varuz plesnindu-l peste braţ cu băţul. – Au! scânci Jezal, ridicând din nou bara de metal. – Vreau să văd braţul ăla drept mişcându-se, căpitane, ţâşnind ca un şarpe! Vreau să fiu orbit de viteza acelor mâini! Jezal mai făcu vreo două fandări stângace, cu bucata greoaie de fier. Era o adevărată tortură. Degetele, încheietura, braţul, umărul, toate îl ardeau de efort. Era ud până la piele de sudoare, îi zbura de pe faţă în stropi mari. Mareşalul Varuz îi contracara firavele eforturi. – Acum taie! Taie cu stânga! Jezal agită imensul baros spre capul bătrânului, cu toată puterea braţului stâng. Abia putea să ridice obiectul ăla blestemat în zilele sale bune. Mareşalul Varuz se dădu la o parte, fără efort, şi-l izbi în faţă cu băţul. – Vai! se tângui Jezal, retrăgându-se, cu pas împleticit. Bâjbâi cu mâna pe baros şi acesta îi căzu pe picior. Aaau! Bara de fier zăngăni pe jos, când Jezal se aplecă să-şi apuce degetele stropşite ale piciorului. Simţi o durere înţepătoare când Varuz îi aplică peste fese o lovitura nemiloasă ce răsună peste curte, şi se prăbuşi cu faţa în jos. – Jalnic! strigă bătrânul. Mă faci de râs în faţa maiorului West. Maiorul îşi lăsase scaunul pe spate şi se scutura de un râs 42

înăbuşit. Jezal se holba la cizmele impecabil lustruite ale mareşalului, fără să găsească vreo nevoie stringentă să se ridice. – Sus, căpitane Luthar! urlă Varuz. Timpul meu, cel puţin, e preţios! – Bine, bine! Jezal se ridică anevoie în picioare şi rămase acolo, legănându-se în soarele fierbinte, gâfâind, şiroind de sudoare. Varuz se apropie de el şi-i adulmecă răsuflarea. – Ai băut azi deja? ceru el să ştie, cu mustaţa-i albă zbârlinduse. Şi aseară, la fel, fără doar şi poate! Jezal n-avea niciun răspuns. Păi, naiba să te ia, atunci! Avem treabă, căpitane Luthar, şi n-o pot face de unul singur! Patru luni până la Turnir, patru luni să fac din tine un săbier iscusit! Varuz aştepta un răspuns, dar Jezal nu se putea gândi la niciunul. Făcea totul, de fapt, numai ca să-şi mulţumească tatăl, dar nu credea că asta era ceea ce voia să audă bătrânul soldat şi n-avea nicio poftă să fie lovit din nou. – Ptiu! îi răcni Varuz în faţă şi se întoarse, cu băţul la spate, strâns în ambele mâini. – Domnule Mareşal Var… începu Jezal, dar înainte să apuce să isprăvească, bătrânul soldat se răsuci pe călcâie şi îl împunse direct în stomac. – Aaah! făcu Jezal, prăbuşindu-se în genunchi. Varuz se opri deasupra lui. – Ai să alergi niţeluş pentru mine, căpitane. – Uuuf! – Ai să alergi de-aici până la Turnul Lanţurilor. Ai să urci turnul în fugă, până la parapet. Vom şti când ajungi, fiindcă maiorul şi cu mine ne vom delecta cu un relaxant joc de squares pe acoperiş – îi arătă clădirea cu şase niveluri din spatele lui – de unde se vede perfect vârful turnului. Voi putea să te văd cu monoclul, aşa că de data asta n-ai cum să trişezi! Şi îi trase lui Jezal o scatoalcă în creştet. – Au! făcu Jezal, frecându-şi scalpul. – După ce te arăţi pe acoperiş, alergi înapoi. Vei alerga cât poţi de repede, iar eu ştiu că aşa va fi, căci, dacă nu eşti înapoi până când terminăm jocul, o vei lua de la capăt. Jezal se crispă. Maiorul West e un jucător excelent de squares, aşa că îmi va lua o jumătate de oră să-l bat. Îţi sugerez să începi numaidecât. Jezal se ridică în picioare clătinându-se şi porni într-o alergare uşoară către galeria boltită de la capătul curţii, înjurând printre dinţi. 43

– Va trebui să te grăbeşti, căpitane! strigă Varuz în urma lui. Picioarele lui Jezal erau grămezi de plumb, dar le zori mai departe. – Sus genunchii! strigă voios maiorul West. Jezal tropăi de-a lungul pasajului, pe lângă un portar cu zâmbet compătimitor care stătea lângă intrare, apoi afară, pe aleea largă de dincolo. Trecu pe lângă zidurile acoperite de iederă ale Universităţii, înjurând numele lui Varuz şi West, cu răsuflarea întretăiată, apoi pe lângă clădirea masivă, aproape lipsită de ferestre, a Casei Întrebărilor, cu poarta grea de intrare bine ferecată. Trecu pe lângă câţiva slujbaşi insipizi care alergau de colo-colo, însă Agriontul era liniştit la această oră a după-amiezii şi Jezal nu văzu pe nimeni care să-l intereseze până când nu intră în parc. Trei tinere elegante şedeau lângă lac, la umbra unei sălcii mari, însoţite de o companioană mai vârstnică. Jezal grăbi pasul imediat şi îşi înlocui expresia chinuită cu un zâmbet nonşalant. – Doamnelor, spuse el, trecând ca un fulger pe lângă ele. Le auzi chicotind în urma lui şi se felicită în tăcere, dar îşi încetini viteza la jumătate de îndată ce nu-l mai puteau vedea. – La naiba cu Varuz, îşi spuse Jezal, în pas aproape de plimbare, când coti pe Aleea Regelui, dar fu nevoit s-o ia din nou la goană, în clipa următoare. Prinţul moştenitor Ladisla se afla la nici douăzeci de paşi depărtare, în fruntea imensei, viu coloratei sale suite. – Căpitane Luthar! strigă Alteţa Sa, cu soarele scânteind pe nasturii-i revoltător de aurii. Fugi cât te ţin puterile! Am pus prinsoare pe o mie de mărci că vei câştiga Turnirul! Jezal ştia din sursă sigură că prinţul pariase suma de două mii de mărci pe Bremer dan Gorst, însă, cu toate acestea, se înclină cât putu de adânc, în timp ce alerga. Anturajul de filfizoni ai prinţului aclamă şi strigă, cu jumătate de gură, cuvinte de încurajare în urma lui. – Idioţi afurisiţi, şuieră Jezal, cu glas şoptit, însă i-ar fi plăcut să fie unul dintre ei. Trecu pe lângă imensele figuri de piatră ale Înalţilor Regi din şase secole, la dreapta, şi statuile loialilor lor supuşi, ceva mai mici, la stânga. Înclină capul în faţa marelui Mag Bayaz, chiar înainte de a coti spre Piaţa Mareşalilor, însă vrăjitorul se încruntă la el, dezaprobator ca întotdeauna, cu efectul său copleşitor uşor diminuat doar de o dâră de găinaţ alb de porumbel pe obrazu-i de 44

piatră. Cu Consiliul Deschis în întrunire, piaţa era aproape goală şi Jezal putu să înainteze agale spre poarta Palatelor Marţiale. Când intră, un sergent îndesat îl salută cu o înclinare a capului şi Jezal se întrebă dacă putea să fie din compania lui – oştenii de rând arătau cu toţii la fel, în definitiv. Îl ignoră şi alergă mai departe, printre clădirile albe, impunătoare. – Grozav, murmură Jezal. Jalenhorm şi Kaspa stăteau lângă poarta Turnului Lanţurilor, fumând pipă şi râzând. Nemernicii trebuie că bănuiseră că avea so ia pe acolo. – Pentru onoare şi glorie! răcni Kaspa, zornăindu-şi sabia în teacă, în clipa în care Jezal trecu pe lângă ei. Nu-l face pe Lordul Mareşal să te aştepte! strigă el în urma lui şi Jezal îl auzi pe bărbatul voinic hohotind de râs. – Idioţi nenorociţi! gâfâi Jezal, dând uşa la o parte cu umărul, cu respiraţia hârâind când începu să urce scara abruptă în spirală. Era unul dintre cele mai înalte turnuri din Agriont: avea în total două sute nouăzeci şi una de trepte. Trepte nenorocite! înjură el în barbă. Când ajunse la a suta, picioarele îi ardeau şi pieptul i se zbuciuma. Când ajunse la două sute, era o epavă. Străbătu restul drumului, cu fiecare pas o tortură, şi, în cele din urmă, se năpusti pe acoperiş şi se sprijini de parapet, clipind în năvala de lumină. Spre sud, oraşul se întindea la picioarele lui, un nesfârşit covor de case albe desfăşurându-se de jur împrejurul golfului scânteietor. În cealaltă direcţie, imaginea Agriontului era şi mai impresionantă. O imensă învălmăşeală de clădiri magnifice, îngrămădite una peste alta, întrerupte de peluze verzi şi copaci uriaşi, înconjurate de şanţul larg de apă şi zidul impunător, smălţat de o puzderie de turnuri înalte. Aleea Regelui tăia direct prin mijloc, către Rotonda Lorzilor, cu imensa-i cupolă de bronz strălucind în lumina soarelui. În spate se zăreau turnurile semeţe ale Universităţii, iar deasupra lor se profila sumbra imensitate a Casei Creatorului, înălţându-se deasupra tuturor ca un munte întunecat şi aruncându-şi umbra prelungă peste clădirile de dedesubt. Jezal îşi închipui că vede soarele sclipind în depărtare pe monoclul Mareşalului Varuz. Înjură din nou şi se îndreptă spre scări. 45

Jezal fu nespus de uşurat când, în cele din urmă, reuşi să ajungă pe acoperişul unde se aflau cei doi şi văzu că pe tablă se mai aflau câteva piese albe. Mareşalul Varuz ridică spre el o privire încruntată. – Eşti foarte norocos. Maiorul şi-a construit o apărare extrem de hotărâtă. Un zâmbet îmblânzi trăsăturile lui West. Trebuie că i-ai câştigat cumva respectul, dar mai trebuie să-l câştigi şi pe-al meu. Jezal se aplecă şi îşi puse mâinile pe genunchi, transpirat şi răsuflând greu. Varuz luă tocul lung de pe masă, se apropie de el şi îl deschise dintr-o mişcare. – Arată-ne mişcările tale. Jezal luă sabia scurtă în mâna stângă şi pe cea lungă în dreapta. I se păreau uşoare ca nişte pene, după fierul greu. Mareşalul se dădu un pas în spate: Începe! Jezal ţâşni în prima figură, cu braţul drept întins şi stângul lipit de trup. Săbiile şuierau şi fluturau prin aer, sclipind în soarele după-amiezii, în timp ce Jezal trecea de la o poziţie cunoscută la următoarea, cu o uşurinţă exersată. În cele din urmă, isprăvi şi lăsă săbiile să-i cadă de-o parte şi de alta. Varuz clătină aprobator din cap. – Căpitanul are mâini iuţi, nu-i aşa? – De-a dreptul excelent, spuse maiorul West, cu un zâmbet larg. E de departe mai bun decât am fost eu vreodată. Lordul Mareşal nu era la fel de impresionat. – Îţi îndoi prea mult genunchii în cea de-a treia poziţie şi trebuie să te străduieşti să întinzi mai mult braţul stâng, în a patra, dar, altminteri – făcu o pauză – acceptabil. Jezal lăsă să-i scape un oftat de uşurare. Era un adevărat elogiu. – Ha! strigă bătrânul, înţepându-l în coaste cu capătul tocului de arme. Jezal se prăbuşi la pământ, abia reuşind să respire. Dar trebuie să-ţi exersezi reflexele, căpitane. Trebuie să fii oricând pregătit. Oricând. Dacă ai săbiile în mâini, fă bine şi ţine-le sus. – Da, domnule, răspunse Jezal cu glas răguşit. – Iar cu rezistenţa eşti la pământ, sufli ca un crap. Ştiu din sursă sigură că Bremer dan Gorst aleargă cincisprezece kilometri pe zi şi nu dă niciun semn de oboseală. Mareşalul Varuz se aplecă spre el: De acum înainte, vei face la fel. O, da. O tură în jurul zidului Agriontului în fiecare dimineaţă la şase, urmată de o oră de duel cu maiorul West, care a fost atât de amabil să se învoiască săţi fie partener. Am încredere că va puncta toate micile slăbiciuni ale tehnicii tale. Jezal tresări şi îşi masă coastele dureroase. Cât 46

despre petreceri, vreau să le pui capăt. Sunt întru totul de acord cu distracţia, la locul potrivit, dar vom avea timp să sărbătorim după Turnir, cu condiţia să-ţi fi dat silinţa să câştigi. Până atunci, avem nevoie de o viaţă chibzuită. Mă înţelegi, căpitane Luthar? Se aplecă şi mai mult, rostind fiecare cuvânt cu mare grijă: Viaţă – chibzuită – căpitane. – Da, domnule Mareşal Varuz, bolborosi Jezal. Şase ore mai târziu, era mort de beat. Râzând ca un nebun, năvăli afară în stradă, cu capul învârtindu-i-se. Aerul rece îl izbi cu putere în faţă, clădirile mici şi sărăcăcioase se legănau şi se clătinau, drumul prost luminat se înclina ca o corabie pe cale să se scufunde. Jezal înfruntă bărbăteşte nevoia de a vomita, păşi ţanţoş în stradă şi se întoarse cu faţa spre uşă. Spre el se revărsă o lumină murdară, însoţită de strigăte şi râsete zgomotoase. O siluetă diformă ieşi în goană din tavernă şi-l lovi în piept. Jezal se luptă cu ea disperat, apoi căzu. Izbi pământul cu o bubuitură cutremurătoare. Lumea se întunecă o clipă, apoi Jezal se pomeni strivit în noroi, cu Kaspa deasupra lui. – La naiba! bolborosi el, cu limba grea şi umflată în gură. Îl îndepărtă cu cotul pe locotenentul care chicotea, se rostogoli şi se ridică în picioare, împleticindu-se, în timp ce strada se legăna în jurul lui. Kaspa zăcea pe spate în noroi, sufocându-se de râs, duhnind a băutură ieftină şi a fum acriu. Jezal făcu o tentativă nereuşită de a-şi şterge murdăria de pe uniformă. Pe piept avea o pată mare şi udă care duhnea a bere. – La naiba! îngăimă el din nou. Când s-a întâmplat asta? Auzi nişte strigăte de pe cealaltă parte a drumului. Doi bărbaţi se luptau în pragul unei uşi. Jezal miji ochii, forţându-se să vadă prin întuneric. Un bărbat vânjos ţinea de un individ bine îmbrăcat şi părea să-i lege mâinile la spate. Acum îi vâra cu forţa un fel de sac pe cap. Jezal clipi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Zona nu era nici pe departe una respectabilă, dar asta părea prea de tot Uşa tavernei se dădu în lături, iar West şi Jalenhorm păşiră afară, adânciţi într-o conversaţie de oameni bine afumaţi, ceva despre sora cuiva. O strălucire se proiectă peste stradă, dezvăluindu-i într-o lumină crudă pe cei doi bărbaţi încleştaţi. Cel voinic era îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, cu o mască peste partea de jos a feţei. Avea părul alb, sprâncenele albe, pielea albă ca laptele. Jezal se holbă la diavolul alb de peste drum, iar 47

acesta îi întoarse o privire feroce, cu ochi roz, îngustaţi. – Ajutor! Era cel cu sacul pe cap, cu glasul stins de spaimă. Ajutor, sunt… Bărbatul alb îi îngropă o lovitură sălbatică în stomac şi omul se chirci, cu un oftat. – Tu, de colo! strigă West. Jalenhorm traversa deja strada în goană. – Stai! zise Kaspa, sprijinit în coate, pe drum. Mintea lui Jezal era o mocirlă, dar picioarele păreau să se ia după Jalenhorm, aşa că le urmă, împleticindu-se, cuprins de o senzaţie de greaţă. West venea în spatele lor. Fantoma albă se puse în mişcare şi se întoarse, aşezându-se între ei şi prizonierul său. Un alt bărbat ieşi brusc din umbră, înalt şi subţire, îmbrăcat în negru şi mascat, la rândul lui, dar cu părul lung şi unsuros. Ridică o mână înmănuşată. – Domnilor! Glasul lui scheunat de bădăran era înăbuşit de mască. Domnilor, vă rog, suntem în slujba regelui! – Regele îşi conduce treburile la lumina zilei, mârâi Jalenhorm. Masca noului sosit zvâcni uşor, când acesta zâmbi. – De-aia are nevoie de noi pentru treburile de noapte, ce zici, amice? – Cine e omul ăsta? West arăta către individul cu sacul pe cap. Prizonierul se zbătea din nou. – Sunt Sepp dan… oof! Monstrul alb îl reduse la tăcere cu un pumn puternic în faţă, doborându-l fără vlagă în drum. Jalenhorm duse o mână la mânerul sabiei, încleştându-şi fălcile şi năluca albă se apropie ameninţătoare, cu o viteză incredibilă. De aproape, monstrul era şi mai masiv, mai nepământesc şi înfricoşător. Jalenhorm făcu involuntar un pas înapoi, se împiedică de suprafaţa denivelată a drumului şi căzu pe spate cu o bufnitură. – Înapoi! răcni West. Sabia îi ţâşni din teacă cu un zăngănit slab. – Haaaah! şuieră monstrul, cu pumnii încleştaţi, ca doi bolovani albi. – Aaaaau, bolborosi omul cu sacul pe cap. Jezal avea inima în gât. Se uită la bărbatul slab. Ochii acestuia îi zâmbiră. Cum putea cineva să zâmbească într-un asemenea moment? Jezal fu surprins să vadă că avea un cuţit lung, urât, în 48

mână. De unde răsărise? Bâjbâi ameţit după sabie. – Maior West! veni un glas din umbrele din josul străzii. Jezal se opri, şovăitor, cu sabia pe jumătate afară. Jalenhorm se ridică în picioare, cu spatele uniformei plin de noroi şi scoase sabia. Monstrul palid îi fixa fără să clipească, fără să se retragă niciun deget. Maior West! se auzi glasul din nou, însoţit acum de un clinchet şi un hârşâit. West păli. Din umbre ieşi o siluetă, şchiopătând îngrozitor, cu toiagul bocănind în pământ. O pălărie cu boruri largi îi ascundea partea de sus a feţei, dar gura îi era contorsionată într-un zâmbet ciudat. Jezal observă, cu un val brusc de ameţeală, că îi lipseau patru dinţi din faţă. Se apropie de ei, târşâit, ignorându-le săbiile scoase din teacă şi îi întinse lui West mâna liberă. Maiorul îşi vârî încet sabia în teacă, luă mâna şi o scutură fără vlagă. – Colonel Glokta? întrebă el, cu glas răguşit. – Umilul tău servitor, deşi nu mai sunt un om al armatei. Acum sunt în Inchiziţia Regelui. Ridică încet mâna şi-şi scoase pălăria. Avea faţa palidă ca de mort, cu riduri adânci şi părul tuns scurt înspicat cu fire cărunte. Ochii săi priveau fix, cu o strălucire febrilă, din cercuri adânci şi întunecate, cel stâng vizibil mai îngust decât dreptul, cu marginile roz şi sclipind ud. Iar aceştia sunt asistenţii mei, Practicianul Severard – lunganul mimă o plecăciune – şi Frost. Monstrul alb ridică prizonierul în picioare, smucindu-l cu o singură mână. – Stai aşa, spuse Jalenhorm, făcând un pas în faţă, însă inchizitorul îi aşeză o mână blândă pe braţ. – Acest om este prizonier al Inchiziţiei Maiestăţii Sale, locotenente Jalenhorm. Bărbatul vânjos tăcu, surprins să i se spună pe nume. Îmi dau seama că intenţiile tale sunt dintre cele mai bune, însă acesta este un criminal, un trădător. Am mandat pe numele lui, semnat de însuşi Arhilectorul Sult. E cât se poate de nedemn de ajutorul tău, crede-mă. Jalenhorm se încruntă, aruncând o privire înveninată către Practicianul Frost. Diavolul palid părea îngrozit. Cam la fel de îngrozit ca o piatră. Săltă prizonierul pe umăr fără pic de efort şi porni în susul străzii. Cel numit Severard zâmbi cu ochii, îşi vârî cuţitul în teacă, se înclină din nou şi îşi urmă tovarăşul, fluierând fals în timp ce se îndepărta, în pas de plimbare. Pleoapa stângă a inchizitorului începu să tremure şi pe obrazu-i 49

palid se rostogoliră lacrimi. Le şterse nepăsător, cu dosul palmei. – Iartă-mă, te rog. Sincer. E ceva, când omul nu-şi poate controla ochii, nu? O blestemată de peltea plângăcioasă. Uneori mă gândesc c-ar trebui să mi-l scot şi să mă descurc cu un petic. Lui Jezal i se întoarse stomacul pe dos. Cât a trecut, West? Şapte ani? Opt? Un muşchi se zbătea pe tâmpla maiorului West. – Nouă. – Dă-ţi seama! Nouă ani. Îţi vine să crezi? Parc-a fost ieri. Pe creastă a fost, nu-i aşa, locul unde ne-am despărţit? – Pe creastă, da. – Nu-ţi face probleme, West. Nu te învinuiesc câtuşi de puţin. Glokta îl bătu pe maior pe braţ, cu căldură. Nu pentru asta, oricum. Ai încercat să mă convingi să n-o fac, îmi amintesc. În definitiv, am avut destul timp să mă gândesc la asta în Gurkhul. O grămadă de timp de gândire. Mi-ai fost întotdeauna un prieten bun. Iar acum tânărul Collem West e maior în Garda Regelui, măi să fie! Jezal n-avea nici cea mai vagă idee despre ce vorbeau. Nu voia decât să vomite şi apoi să se ducă la culcare. Inchizitorul Glokta se întoarse spre el cu un zâmbet, etalânduşi din nou hidoasa prăpastie dintre dinţi. – Iar acesta trebuie să fie căpitanul Luthar, în care toată lumea îşi pune atâtea speranţe pentru următorul Turnir. Mareşalul Varuz e un comandant aspru, nu-i aşa? Îşi flutură uşor bastonul către Jezal. Jap, jap, ei, căpitane? Jap, jap. Jezal simţi cum i se ridică fierea în gât. Tuşi şi îşi coborî privirea către picioare, dorindu-şi ca lumea să rămână neclintită. Inchizitorul se uită de la unul la altul, aşteptând. West era palid, Jalenhorm, plin de noroi şi îmbufnat. Kaspa continua să stea în drum. Niciunul dintre ei nu avea nimic de spus. Glokta îşi drese glasul. – Ei, mă cheamă datoria – se înclină băţos – dar sper să vă revăd pe toţi. Foarte curând. Jezal se pomeni sperând să nu-l mai vadă niciodată. – Poate c-am putea să ne duelăm din nou, într-o zi, murmură maiorul West. Glokta râse din toată inima. – O, mi-ar plăcea, West, dar găsesc că sunt uşor schilod zilele astea. Dacă te interesează o luptă, sunt sigur că Practicianul Frost ţi-ar putea face plăcerea – aruncă o privire către Jalenhorm – însă 50

trebuie să te previn, nu luptă ca un gentilom. Vă doresc tuturor o seară plăcută. Îşi puse pălăria înapoi pe cap, se întoarse încet şi porni cu pas târşâit în josul străzii murdare. Cei trei ofiţeri îl urmăriră cum se îndepărtează şchiopătând, într-o interminabilă, stânjenitoare tăcere. În cele din urmă, Kaspa se apropie, împleticindu-se. – Ce-a fost asta? întrebă el. – Nimic, răspunse West, printre dinţi. Ar fi cel mai bine să uităm toată întâmplarea.

51

Dinţi şi degete Timpul trece repede. Trebuie să ne grăbim. Glokta îi făcu lui Severard un semn cu capul, iar acesta zâmbi şi scoase sacul de pe capul lui Sepp dan Teufel. Administratorul Monetăriei era un bărbat puternic, cu o înfăţişare nobiliară. Faţa începea deja să i se învineţească. – Ce înseamnă asta? răcni el, ameninţător şi trufaş. Ştiţi cine sunt? Glokta pufni. – Bineînţeles că ştim cine eşti. Crezi că ne stă în obicei să înhăţăm la întâmplare oameni de pe stradă? – Sunt Administratorul Monetăriei Regale! urlă prizonierul, căznindu-se să-şi desfacă legăturile. Practicianul Frost continuă să-l privească impasibil, cu braţele încrucişate. Fiarele străluceau deja portocalii în mangal. Cum îndrăzniţi… – Nu putem tolera aceste veşnice întreruperi! strigă Glokta. Frost îl lovi sălbatic pe Teufel în fluierul piciorului, iar acesta scânci de durere. Cum poate să-şi semneze prizonierul nostru scrisoarea de confesiune dacă are mâinile legate? Te rog, eliberează-l. Teufel îşi roti privirea cu suspiciune în timp ce albinosul îi dezlegă încheieturile. Apoi văzu satârul. Lama lustruită strălucea ca oglinda în lumina crudă a lămpii. Un obiect într-adevăr frumos. Ţi-ar plăcea să fie al tău, Teufel, nu-i aşa? Pun rămăşag că ţi-ar plăcea să-mi tai capul cu el. Glokta aproape că spera că avea s-o facă, mâna dreaptă a omului părea să se întindă după satâr, însă împinse scrisoarea de confesiune. – Ah! făcu Glokta, Administratorul Monetăriei pare să fie dreptaci. – Dreptaci, şuieră Severard în urechea prizonierului. Teufel se uita peste masă, cu ochii mijiţi. – Te cunosc! Glokta, nu-i aşa? Cel care a fost capturat în Gurkhul, cel care a fost torturat. Sand dan Glokta, am dreptate? Ei, bine, de data asta ai încurcat-o rău, îţi pot spune! Rău de tot! Când Înaltul Judecător Marovia va auzi despre asta… Glokta ţâşni în picioare şi scaunul lui scârţâi pe dale. Piciorul stâng îi era în agonie, însă îl ignoră. 52

– Uită-te aici! şuieră el, apoi deschise gura larg, oferindu-i prizonierului îngrozit ocazia să-i vadă bine dinţii. Sau ce-a mai rămas din ei. Vezi? Acolo unde mi-au spart dinţii de sus, mi i-au lăsat jos. Iar acolo unde mi i-au smuls jos, mi i-au lăsat deasupra. Tot aşa până în spate. Vezi? Glokta îşi trase obrajii cu degetele, pentru ca Teufel să poată vedea mai bine. Au făcut-o cu o daltă minusculă. Câte puţin în fiecare zi. A durat luni. Glokta se aşeză anevoie, apoi zâmbi larg. Ce ispravă grozavă, nu? Ironia sorţii! Săţi lase jumătate din dinţi, dar niciunul de vreun folos! Mănânc supă, în majoritatea zilelor. Administratorul Monetăriei înghiţi în sec. Glokta vedea o picătură de sudoare prelingându-i-se pe gât. Şi dinţii au fost doar începutul. Trebuie să urinez stând jos, ca o femeie. Am treizeci şi cinci de ani şi am nevoie de ajutor ca să mă ridic din pat. Se lăsă din nou pe spate şi îşi întinse picioarele, cu o tresărire. Fiecare zi e un mic iad pentru mine. Aşadar, chiar crezi cu adevărat că mi-ai putea spune ceva care să mă sperie? Glokta îşi cercetă prizonierul pe îndelete. Nu mai e nici pe jumătate atât de sigur pe sine. Mărturiseşte, şopti el. Apoi putem să te trimitem în Englia şi să mai şi dormim niţel în noaptea asta. Faţa lui Teufel devenise aproape la fel de palidă ca a Practicianului Frost, dar acesta nu spuse nimic. Arhilectorul va fi curând aici. Trebuie să fie deja pe drum. Dacă nu vom avea nicio mărturisire când soseşte… ne aşteaptă Englia pe toţi. În cel mai bun caz. Glokta apucă bastonul şi se ridică în picioare. – Îmi place să mă consider un artist, dar arta cere timp şi am pierdut deja jumătate din seară căutându-te în fiecare bordel din oraş. Din fericire, Practicianul Frost are un miros ascuţit şi un excelent simţ al orientării. Poate adulmeca un şobolan într-o latrină. – Un şobolan într-o latrină, repetă Severard, cu ochii sclipind în lumina portocalie ce se răspândea dinspre mangal. – Suntem în criză de timp, aşadar îngăduie-mi să fiu direct: vei mărturisi în zece minute. Teufel fornăi şi îşi încrucişă braţele. – Niciodată. – Ţine-l. Frost înhăţă prizonierul de spate şi îl îndoi, strângându-l ca într-o menghină şi lipindu-i braţul drept de trup. Severard îl apucă de încheietura stângă şi îi desfăcu degetele pe tăblia zgâriată a mesei. Glokta îşi închise pumnul în jurul mânerului neted al satârului şi lama se frecă de lemn când îl trase încet spre el. Fixă 53

cu privirea mâna lui Teufel. Ce unghii frumoase are. Cât de lungi şi lucioase. Nu poţi lucra în mină cu asemenea unghii. Glokta înălţă satârul. – Stai! strigă prizonierul. Bang! Lama grea muşcă adânc din tăblia mesei, retezând frumos unghia degetului mare a lui Teufel. Răsufla greu acum şi fruntea îi lucea de sudoare. Acum vom vedea ce fel de bărbat eşti cu adevărat. – Cred că poţi să-ţi dai seama unde se poate ajunge, spuse Glokta. Ştii, i-au făcut-o unui caporal care a fost capturat cu mine. Ziua şi tăietura. Era un om rezistent, foarte rezistent. Au reuşit să ajungă până dincolo de cot, înainte să moară. Glokta ridică din nou satârul. Mărturiseşte. – N-ai putea… Bang! Satârul luă vârful degetului mijlociu al lui Teufel. Sângele se răspândi pe tăblia mesei. Ochii lui Severard zâmbeau în lumina lămpii. Maxilarul lui Teufel căzu. Dar durerea va veni ceva mai încolo. – Mărturiseşte! răcni Glokta. Bang! Vârful degetului arătător al lui Teufel sări în aer. Degetul mijlociu era scurtat până la prima încheietură. Glokta se opri, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, cu dosul palmei. Piciorul îi zvâcnea din cauza efortului. Sângele picura ritmic pe dale: pic, pic, pic. Teufel se uita cu ochii măriţi la degetele-i scurtate. Severard clătină din cap. – O treabă excelentă, domnule Inchizitor. Dădu un bobârnac peste masă unuia dintre cercurile de carne. Ce precizie… Sunt în extaz. – Auuuu! răcni Administratorul Monetăriei. Acum e gata. Glokta ridică din nou securea. – Mărturisesc! ţipă Teufel. Mărturisesc! – Excelent, zise voios Glokta. – Excelent, zise Severard. – Excelent, zise Practicianul Frost.

54

Vastul şi pustiul nord Magii fac parte dintr-un ordin străvechi şi misterios, sunt iniţiaţi în tainele lumii şi experimentaţi în căile magiei, înţelepţi şi puternici mai presus de orice închipuire. Aşa se zvonea. Un astfel de om trebuia să aibă mijloace să găsească pe cineva, chiar dacă acel cineva era singur în vastul şi pustiul Nord. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci pesemne nu se grăbea deloc. Logen îşi scărpină barba încâlcită, întrebându-se de ce întârzia magul. Poate că se rătăcise. Se întrebă din nou dacă ar fi trebuit să rămână în pădure, unde cel puţin mâncarea era din belşug. Dar spiritele spuseseră spre sud şi, dacă mergeai spre sud dinspre munţi, ajungeai la aceste mlaştini secate. Aşadar, aici aşteptase, în mărăcini şi noroi, pe vreme rea şi mai cu seamă înfometat. Cizmele îi erau tocite, oricum, aşa că îşi aşezase tabăra mizeră nu departe de drum, ca să-l vadă mai bine pe acest vrăjitor venind. De când cu războaiele, Nordul era plin de lepădături periculoase – războinici dezertori, deveniţi bandiţi, ţărani fugiţi din ţinutul lor pârjolit, oameni disperaţi, de capul lor, care nu mai aveau nimic de pierdut, şi aşa mai departe. Dar Logen nu-şi făcea griji. Nimeni nu avea vreun motiv să vină în acest fund de lume. Nimeni în afară de el şi de mag. Aşadar, stătea şi aştepta, căuta de mâncare, nu găsea nimic, şi iar stătea şi aştepta. În această perioadă a anului, mlaştinile erau adesea inundate de averse neaşteptate, însă, dacă putea, Logen aprindea noaptea, din mărăcini, mici focuri fumegânde, ca să-şi ridice moralul căzut şi să atragă orice vrăjitori aflaţi în trecere. Plouase în seara aceasta, dar se oprise de ceva vreme şi era destul de uscat pentru foc. Acum ceaunul era deasupra, fierbând o tocană din ultima bucată de carne pe care Logen o adusese cu el din pădure. Avea să fie nevoit s-o ia din loc în zori, să caute de mâncare. Magul putea să-l ajungă din urmă mai târziu, dacă se mai sinchisea. Amesteca în mâncarea lui săracă şi se întreba dacă să se întoarcă spre nord, a doua zi, sau să-şi continue drumul spre sud, când auzi sunet de copite pe drum. Un cal, înaintând încet. Logen se aşeză la loc pe haină şi aşteptă. Se auziră un nechezat, un zornăit de hamuri. Un călăreţ se ivi peste povârniş. Cu soarele 55

palid coborât la orizont în spatele lui, Logen nu-l putea vedea limpede, dar omul stătea ţeapăn şi stângaci în şa, ca unul care nu e obişnuit cu drumul. Acesta îşi îndemnă cu blândeţe calul în direcţia focului şi îl struni la o distanţă de câţiva paşi. – Bună seara, spuse călăreţul. Nu era nici pe departe ceea ce aşteptase Logen. Un tânăr sfrijit, palid, cu un aer bolnăvicios, cu cercuri întunecate în jurul ochilor, păr lung, lipit de cap din pricina burniţei şi un zâmbet nervos. Părea mai mult ud decât înţelept şi, cu siguranţă, nu părea puternic mai presus de orice închipuire. Arăta mai cu seamă înfometat, înfrigurat şi bolnav. Arăta, de fapt, cam aşa cum se simţea Logen. – N-ar trebui să ai un toiag? Tânărul păru surprins: – N-am… carevasăzică… ă… nu sunt un mag. Glasul i se stinse şi îşi linse buzele nervos. – Spiritele mi-au spus să aştept un mag, dar adesea ele se înşală. – O… păi, eu sunt ucenic. Dar maestrul meu, marele Bayaz – şi îşi înclină capul reverenţios – nu e nimeni altul decât Întâiul dintre Magi, mare în Înalta Artă şi cunoscător al adâncii înţelepciuni. M-a trimis să te găsesc – dintr-odată păru nesigur – şi să te aduc… eşti Logen Nouădegete? Logen ridică mâna stângă şi se uită la tânărul palid, prin golul unde cândva avusese degetul mijlociu. – O, carevasăzică… ă… îmi pare rău pentru deget. Logen râse. Era pentru prima oară când râdea de când se târâse afară din râu. Nu era foarte amuzant, dar râse zgomotos. Era o senzaţie plăcută. Tânărul zâmbi şi alunecă din şa, cu mare chin. – Eu sunt Malacus Quai. – Malacus ce? – Quai, răspunse el, îndreptându-se către foc. – Ce fel de nume e ăsta? – Sunt din Vechiul Imperiu. Logen nu auzise niciodată despre un asemenea loc. – Un imperiu, zici? – Ei, bine, a fost cândva. Cea mai măreaţă naţiune din Cercul Lumii. Tânărul se ghemui anevoie lângă foc: Dar gloria trecutului a apus demult. Acum nu e cu mult mai mult decât un vast câmp de bătălie. Logen clătină din cap. Ştia destul de bine cum arăta unul 56

din acelea. E departe. În vestul lumii. Ucenicul făcu un semn vag cu mâna. Logen râse din nou. – Acela este estul. Quai zâmbi cu tristeţe. – Eu sunt vizionar deşi, se pare, nu unul foarte bun. Maestrul Bayaz m-a trimis să te găsesc, dar stelele n-au fost favorabile şi mam rătăcit, cu vremea vitregă. Îşi dădu la o parte părul din ochi şi îşi desfăcu braţele. Am avut un cal de povară, cu mâncare şi provizii şi un altul pentru tine, dar i-am pierdut într-o furtună. Mă tem că nu sunt făcut să mă descurc în lumea largă. – Se pare că nu. Quai scoase o ploscă din buzunar şi i-o întinse. Logen o luă, o deschise şi trase o duşcă zdravănă. Băutura fierbinte i se scurse pe gâtlej şi îl încălzi până la rădăcina părului. – Ei, bine, Malacus Quai, ţi-ai pierdut mâncarea, dar ai avut grijă de ceea ce e mai important. Nu-i lucru uşor să mă faci să zâmbesc, zilele astea. Eşti bine-venit lângă focul meu. – Mulţumesc. Ucenicul tăcu şi-şi întinse palmele spre flăcările meschine. N-am mâncat de două zile. Îşi scutură capul, fluturându-şi părul încoace şi încolo. A fost… o perioadă dificilă. Îşi linse buzele şi se uită la ceaun. Logen îi întinse lingura. Malacus Quai se holbă la ea cu ochi mari şi rotunzi. – Tu ai mâncat? Logen clătină din cap. Nu mâncase, dar bietul ucenic părea lihnit de foame şi mâncarea abia dacă ajungea pentru unul singur. Mai luă o duşcă din ploscă. Asta avea să-i ajungă, deocamdată. Quai atacă tocana cu poftă. Când isprăvi, răzui ceaunul, linse lingura şi pe urmă, ca supliment, linse marginea ceaunului. Se aşeză sprijinit de un bolovan. – Îţi rămân veşnic îndatorat, Logen Nouădegete, mi-ai salvat viaţa. Nici n-am îndrăznit să sper că vei fi o gazdă atât de amabilă. – Nici tu nu eşti chiar ceea ce aşteptam, sincer să fiu. Logen trase din nou din ploscă şi îşi linse buzele. Cine este acest Bayaz? – Întâiul dintre Magi, mare în Înalta Artă şi cunoscător al adâncii înţelepciuni. Mă tem că va fi profund nemulţumit de mine. – E de temut, aşadar? – Păi, răspunse ucenicul cu glas pierit, e destul de irascibil. Logen luă încă o înghiţitură. Căldura i se răspândea acum prin trup, prima oară când se simţea încălzit, de săptămâni. Urmă un 57

moment de tăcere. – Ce vrea de la mine, Quai? Niciun răspuns. Sunetul molcom al sforăitului veni peste foc. Logen zâmbi şi se înfăşură în manta, întinzându-se să doarmă şi el. Ucenicul se deşteptă cu un acces brusc de tuse. Era dimineaţă devreme şi lumea mohorâtă era cufundată într-o ceaţă deasă. Probabil că era mai bine aşa. Nu era nimic de văzut, doar o nesfârşită întindere de noroi, piatră şi dezolant orz sălbatic. Totul era acoperit de rouă rece, dar Logen reuşise să aprindă o flacără amărâtă. Părul lui Quai era lipit de faţa-i palidă. Se rostogoli pe o parte şi scuipă flegmă pe pământ. – Aaaah, hârâi el. Tuşi şi scuipă din nou. Logen îşi fixă ultimele rămăşiţe ale harnaşamentului de nefericitul cal. – ’Neaţa, zise el, ridicând privirea spre cerul alb, deşi nu e bună. – Am să mor. Am să mor şi pe urmă nu va mai trebui să mă mişc. – N-avem nimic de mâncare, aşa că ai să mori dacă rămânem aici. Atunci pot să te mănânc şi să mă întorc peste munţi. Ucenicul schiţă un zâmbet. – Ce facem? – Chiar aşa, ce? Unde-l găsim pe acest Bayaz? – La Marea Bibliotecă a Nordului. Logen nu auzise niciodată de ea, dar, pe de altă parte, nu fusese niciodată prea interesat de cărţi. – Care se află unde? – La sud de aici, cam la patru zile călare, lângă un lac mare. – Ştii drumul? Clătinându-se, ucenicul se ridică în picioare şi rămase în loc, legănându-se uşor, respirând precipitat. Era palid ca o nălucă şi faţa îi lucea de sudoare. – Cred că da, murmură el, dar nu părea deloc convins. Nici Quai şi nici calul lui nu puteau supravieţui patru zile fără mâncare, chiar dacă nu se rătăceau. Mâncarea trebuia să aibă prioritate. Cea mai bună opţiune era s-o apuce prin pădure către sud, în ciuda riscului mai mare. Puteau fi ucişi de bandiţi, dar aveau şanse mai mari să facă rost de hrană şi, altfel, foamea i-ar 58

ucide. – Mai bine ia calul, spuse Logen. – Eu am pierdut caii, eu ar trebui să merg pe jos. Logen puse mâna pe fruntea lui Quai. Era fierbinte şi lipicioasă. – Ai febră. Mai bine ia calul. Ucenicul nu încercă să se împotrivească. Îşi coborî privirea spre cizmele jerpelite ale lui Logen. – Îmi poţi lua cizmele? Logen clătină din cap. – Prea mici. Logen îngenunche şi se aplecă peste rămăşitele fumegânde ale focului, ţuguindu-şi buzele. – Focurile au spirit. Am să-l ţin pe acesta sub limbă şi-l vom putea folosi să aprindem altul, mai târziu. Quai părea prea bolnav ca să se mire. Logen absorbi spiritul, tuşi din pricina fumului, se scutură, la gustul amar. Eşti gata de plecare? Ucenicul ridică braţele într-un gest deznădăjduit. – Sunt gata. Lui Malacus Quai îi plăcea să vorbească. Vorbi în timp ce înaintau prin mlaştini spre sud, în timp ce soarele urca pe cerul mohorât, în timp ce intrau în pădure, către seară. Boala nu-l împiedica defel să trăncănească, dar pe Logen nu-l deranja. Trecuse multă vreme de când îi mai vorbise cineva şi asta îl ajuta să nu se gândească la picioare. Era lihnit de foame şi istovit, dar picioarele erau problema. Cizmele îi erau zdrenţe de piele veche, degetele, tăiate şi bătătorite, gamba îl ustura şi acum de la dinţii de shanka. Fiecare pas era un supliciu. Cândva era considerat cel mai temut om al Nordului. Acum se temea de cele mai mici beţe şi pietre de pe drum. Era o ironie, pe undeva. Tresări, când lovi cu piciorul o pietricică. – … aşa că am petrecut şapte ani studiind cu Maestrul Zacharus. E mare în rândul Magilor, al cincilea dintre cei doisprezece ucenici al lui Juvens, un om mare. Tot ce avea legătură cu magii părea să fie mare în ochii lui Quai. A simţit că eram pregătit să vin în Marea Bibliotecă a Nordului şi să studiez cu Maestrul Bayaz, să-mi dobândesc toiagul. Dar aici lucrurile nau fost uşoare pentru mine. Maestrul Bayaz e cât se poate de pretenţios şi… Calul se opri şi fornăi, tresări şi făcu un pas şovăitor în spate. Logen adulmecă aerul şi se încruntă. Erau oameni prin apropiere, 59

şi încă unii nespălaţi. Ar fi trebuit să-i observe mai devreme, dar fusese concentrat la picioare. Quai îşi plecă privirea spre el. – Ce-i? Drept răspuns, parcă, un bărbat ieşi din spatele unui copac, la vreo zece paşi mai în faţă şi un altul puţin mai departe. Erau nişte lepădături, fără doar şi poate. Murdari, bărboşi, îmbrăcaţi în haine jerpelite şi desperecheate de blană şi piele. La urma urmei, nu foarte diferiţi de Logen. Cel sfrijit, din stânga, avea o suliţă cu capul ghimpat. Cel voinic, din dreapta, avea o sabie grea, pătată de rugină, şi un coif vechi şi ciobit, cu o ţepuşă în vârf. Înaintară, rânjind. Din spate se auzi un sunet şi Logen privi peste umăr, cu inima cât un purice. Un al treilea bărbat, cu un buboi mare pe faţă, înainta spre ei prudent, de-a lungul drumului, cu o secure grea de lemn în mâini. Quai se aplecă din şa, cu ochii măriţi de frică. – Sunt bandiţi? – Tu eşti, naibii, vizionar, şuieră Logen printre dinţii încleştaţi. Se opriră la un pas sau doi în faţa lor. Cel cu coiful părea să fie căpetenia. – Frumos cal, mârâi el. Aţi vrea să ni-l împrumutaţi? Cel cu suliţa rânji, apucând animalul de căpăstru. Lucrurile luaseră o turnură cât se poate de proastă. Cu o clipă mai devreme, aşa ceva păruse imposibil, dar soarta găsise o cale. Logen se îndoia că ucenicul ar putea fi de mare folos într-o luptă. Asta însemna că era singur contra trei sau mai mulţi, şi doar cu un cuţit. Dacă stătea cu mâinile în sân, el şi Malacus aveau să sfârşească prin a fi jefuiţi şi, foarte probabil, ucişi. Trebuie să fii realist când vine vorba de asemenea lucruri. Îi cercetă din nou pe cei trei bandiţi. Nu se aşteptau la vreo împotrivire din partea a doi oameni neînarmaţi – suliţa era înclinată, sabia cu vârful spre pământ. Despre secure, Logen nu ştia nimic, aşa că, în privinţa ei, trebuia să se bizuie pe noroc. Cel care loveşte primul loveşte, de obicei, ultimul, asta e o realitate tristă, aşa că Logen se întoarse către cel cu coiful şi îi scuipă spiritul în faţă. Spiritul se aprinse în aer şi se dezlănţui flămând asupra lui. Capul îi explodă într-o ploaie de flăcări, sabia îi căzu zăngănind la pământ. Se zgârie disperat pe faţă şi braţele i se aprinseră şi ele. Se îndepărtă clătinându-se, urlând. Calul lui Quai se sperie de foc şi se ridică, fornăind, pe picioarele din spate. Gâfâind, bărbatul sfrijit se retrase 60

împleticindu-se şi Logen făcu un salt lângă el, înhăţă mânerul suliţei cu o mână şi îl lovi cu capul în faţă. Nasul îi pârâi, izbinduse de fruntea lui Logen, şi omul se îndepărtă, clătinându-se, cu sângele şiroind pe bărbie. Logen îl smuci înapoi, trăgând de suliţă, îi răsuci braţul drept într-un arc larg şi îl lovi cu pumnul în beregată. Omul se prăbuşi cu un gâlgâit şi Logen îi smulse suliţa din mâini. Simţi mişcare în spatele lui şi se aruncă la pământ, rostogolindu-se spre stânga. Securea şuieră în aer deasupra capului său şi tăie o despicătură lungă în coasta calului, împroşcând picături de sânge pe pământ şi crăpând catarama chingii. Cu pas clătinat, omul cu buboi pe faţă se îndepărtă, pivotând după secure. Logen ţâşni spre el, dar îşi suci glezna de o piatră şi se clătină ca un om beat, scâncind de durere. O săgeată şuieră pe lângă faţa lui, de undeva din copacii din spate şi se pierdu în desişul de pe cealaltă parte a drumului. Calul fornăi şi lovi cu picioarele, rotindu-şi ochii nebuneşte, apoi porni în josul drumului, într-un galop sălbatic. Malacus Quai zbieră când şaua alunecă de sub el şi fu azvârlit în tufişuri. Logen n-avea timp să se gândească la el. Cu un răcnet, se năpusti asupra omului cu securea, îndreptându-i suliţa spre inimă. Acesta ridică securea la timp ca să-i îndepărteze vârful, dar nu destul. Suliţa i se înfipse în umăr şi îl învârti. Se auzi un pârâit puternic, când coada se frânse. Logen îşi pierdu echilibrul şi căzu în faţă, doborându-l pe Buboi, pe burtă, în noroi. Vârful suliţei care ieşea prin spatele bărbatului tăie adânc în ţeasta lui Logen, când acesta se prăvăli peste el. Logen îl apucă de părul încâlcit cu ambele mâini, îi trase capul pe spate şi îi zdrobi faţa de o piatră. Se ridică în picioare, clătinat, cu capul învârtindu-i-se, ştergându-şi sângele din ochi, tocmai la timp să vadă o săgeată ţâşnind dintre copaci şi împlântându-se într-un trunchi, foarte aproape. Logen se năpusti la arcaş. Acum îl vedea: un băiat nu mai mare de paisprezece ani, întinzând mâna după o altă săgeată. Logen scoase cuţitul. Băiatul potrivea săgeata în arc, dar avea ochii lărgiţi de panică. Bâjbâi după coardă şi îşi trecu săgeata prin palmă, cu un aer foarte surprins. Logen era lângă el. Băiatul agită arcul, dar Logen se aplecă dedesubt şi făcu un salt înainte, lovind cu cuţitul de jos în sus, cu ambele mâini. Lama îl prinse pe băiat sub bărbie şi îl ridică în aer, apoi i se rupse în beregată. Băiatul căzu deasupra lui Logen, cu bucata zdrenţuită de lamă făcându-i o crestătură lungă în braţ. 61

Sângele ţâşni peste tot, din tăietura din ţeasta lui Logen, din tăietura din braţul lui Logen, din rana care se căsca în gâtul băiatului. Logen împinse trupul mort şi se sprijini de un copac, cu răsuflarea întretăiată. Inima îi bubuia, sângele îi urla în urechi, stomacul i se răscula. – Sunt încă viu, şopti el. Sunt încă viu. Rănile de la cap şi de la braţ începeau să-i pulseze. Încă două cicatrice. Ar fi putut să fie mult mai rău. Îşi şterse sângele din ochi şi şchiopătă înapoi spre drum. Malacus Quai stătea neclintit, holbându-se, livid, la cele trei cadavre. Logen îl apucă de umeri şi îl cercetă de sus până jos. – Eşti rănit? Quai doar se holba la trupurile neînsufleţite. Eşti mort? Cadavrul bărbatului voinic cu coif fumega încă, răspândind un miros dezgustător de apetisant. Logen observă că avea în picioare o pereche de cizme bune, mult mai bune decât ale lui. Cel cu buboiul avea gâtul sucit prea tare ca să fie viu şi, în plus, avea suliţa frântă înfiptă în trup. Logen îl întoarse pe cel sfrijit cu piciorul. Avea încă un aer de uimire pe faţa-i însângerată, cu ochii spre cer, cu gura deschisă. – Are probabil traheea ruptă, murmură Logen. Avea mâinile pline de sânge. Îşi apucă o mână cu cealaltă, ca să le oprească tremuratul. – Dar cel din pădure? Logen făcu semn cu capul. Cu calul ce sa întâmplat? – Dus, murmură Quai deznădăjduit. Ce facem? – Vedem dacă au ceva de mâncare. Logen făcu semn către cadavrul care fumega. Iar tu o mă ajuţi să-i scot cizmele.

62

Exerciţii de scrimă – Înghesuie-l, Jezal, înghesuie-l! Nu te sfii! Jezal era extrem de silitor. Ţâşni înainte, lovind cu dreapta. West îşi pierduse deja echilibrul şi se împleticea în spate, răşchirat, abia reuşind să pareze cu sabia scurtă. Astăzi foloseau săbii pe jumătate ascuţite, ca să sporească periculozitatea exerciţiilor. Nu puteai chiar să înjunghii un om cu aşa ceva, însă puteai să-i faci o zgârietură dureroasă, chiar două, dacă te străduiai destul. Jezal intenţiona să-l zgârie niţel pe maior pentru umilinţa din ziua precedentă. – Aşa, arde-l! Jap, căpitane! Jap, jap! West dădu o lovitură stângace, însă Jezal o anticipă şi înlătură sabia, continuând să forţeze înaintarea, lovind din toate puterile. Tăie cu stânga o dată şi încă o dată. West pară disperat şi se retrase cu pas clătinat, lipindu-se de zid. Jezal îi venea de hac, în sfârşit. Chicoti vesel când se avântă din nou, cu sabia lungă, însă adversarul prinsese viaţă dintr-odată, în mod surprinzător. West îi scăpă şi pară lovitura cu o fermitate dezamăgitoare. Jezal făcu un pas poticnit în faţă, pierzându-şi echilibrul şi icni, şocat, când vârful sabiei sale nimeri golul dintre două pietre şi arma îi scăpă din mâna amorţită, zbârnâind înfiptă în zid. West ţâşni înainte, se feri de cealaltă sabie a lui Jezal şi se izbi în el cu umărul. – Ooof, făcu Jezal, împleticindu-se în spate şi prăbuşindu-se, în timp ce-şi agita stângaci sabia scurtă. Sabia alunecă pe pietre şi Lordul Mareşal Varuz o prinse cu agilitate sub picior. Vârful tocit al sabiei lui West pluti ameninţător deasupra gâtului lui Jezal. – La naiba! înjură el, când maiorul îi întinse mâna, rânjind. – Da, murmură Varuz, cu un oftat adânc, la naiba, într-adevăr. O prestaţie chiar mai proastă decât ieri, dacă aşa ceva e cu putinţă! L-ai lăsat pe maiorul West să-şi bată iarăşi joc de tine! Jezal dădu la o parte mâna lui West, cu o privire încruntată şi se ridică în picioare. N-a pierdut nicio clipă controlul! Te-ai lăsat ademenit şi apoi dezarmat! Dezarmat! Nepotul meu n-ar fi făcut niciodată greşeala asta şi are opt ani! Varuz lovi cu băţul în pământ. Explică-mi, te rog, căpitane Luthar, cum poţi să câştigi 63

un duel culcat pe burtă şi fără arme? Jezal se îmbufnă şi se scărpină la ceafă. – Nu? Pe viitor, dacă te prăbuşeşti de pe o stâncă, având armele în mâini, vreau să te văd zdrobit în bucăţi pe fundul prăpastiei, strângându-le în degetele moarte, m-auzi? – Da, domnule mareşal Varuz, mormăi un Jezal bosumflat, dorindu-şi ca bătrânul ticălos să se rostogolească de pe o stâncă. Sau poate din Turnul Lanţurilor. Asta ar fi cel mai bine. Poate că maiorul West l-ar putea însoţi. – Încrederea excesivă e un blestem pentru un săbier! Trebuie să-ţi tratezi fiecare adversar ca şi când ar fi ultimul. Cât despre jocul de picioare – şi Varuz îşi strâmbă buza cu dezgust – bine şi frumos, când păşeşti în faţă, dar cum te retragi, cum te pleoşteşti. Maiorul n-a trebuit decât să te atingă şi ai căzut ca o şcolăriţă leşinată. West îi rânji, privindu-l în faţă. Adora asta. Adora asta pur şi simplu, fir-ar el al naibii. – Se spune că Bremer dan Gorst are un picior ca un stâlp de oţel. Un stâlp de oţel! Ar fi mai uşor să dobori Casa Creatorului decât pe el! Lordul Mareşal făcu semn către silueta imensului turn, ce se înălţa peste clădirile din curte. Casa Creatorului! strigă el, cu dezgust. Jezal pufni şi lovi cu piciorul. A suta oară cocheta cu ideea să renunţe şi să nu mai ţină niciodată o sabie în mână. Dar ce-ar spune lumea? Tatăl lui era absurd de mândru de el, lăudându-se mereu cu iscusinţa lui, oricui stătea să-l asculte. Îşi pusese în gând să-şi vadă fiul luptând în Piaţa Mareşalilor, în faţa unei mulţimi dezlănţuite. Dacă Jezal abandona acum, tatăl lui s-ar simţi înjosit şi Jezal şi-ar putea lua adio de la poziţia lui, de la alocaţia lui, de la ambiţiile lui. Fără îndoială, fraţii săi ar fi încântaţi de asta. – Echilibrul este cheia, turuia Varuz. Puterea ţi se ridică prin picioare! De acum înainte, vom adăuga la antrenamentul tău o oră pe bârnă. În fiecare zi! Jezal se crispă. Aşadar o alergare, exerciţii cu drugul greu, figuri de scrimă, o oră de lupte, figuri din nou, o oră pe bârnă. Lordul Mareşal clătină din cap cu satisfacţie. Asta ajunge, deocamdată. Te aştept mâine dimineaţă la ora şase, treaz ca lumina zilei. Varuz se încruntă. Treaz. Ca. Lumina. Zilei. – Nu pot să fac asta la nesfârşit, ştii, spuse Jezal, în timp ce şontâcăia chinuit spre locuinţa lui. Cât din mizeria asta oribilă 64

trebuie să înghită un om? West rânji. – Asta-i nimic. Nu l-am văzut niciodată pe bătrânul ticălos atât de blând cu cineva. Trebuie că te place, într-adevăr. Cu mine n-a fost nici pe jumătate atât de prietenos. Jezal se arătă neîncrezător. – Mai rău de-atât? – Eu n-am primit pedeapsa pe care ai primit-o tu. M-a obligat să ţin drugul greu deasupra capului toată după-amiaza, până când a căzut pe mine. Maiorul se strâmbă uşor, de parcă până şi amintirea l-ar fi durut. M-a pus să urc şi să cobor în fugă Turnului Lanţurilor cu armura pe mine. M-a pus să mă lupt patru ore în fiecare zi. – Cum te-ai împăcat cu asta? – N-am avut de ales. Nu sunt un nobil. Scrima era pentru mine singura cale de a mă face remarcat. Dar, până la urmă, a meritat. Câţi oameni de rând numiţi în Garda Regelui cunoşti? Jezal ridică din umeri. – Dacă stau să mă gândesc, foarte puţini. El însuşi fiind nobil, nu credea că ar trebui să existe vreunul. – Dar tu eşti dintr-o familie bună şi deja căpitan. Dacă reuşeşti să câştigi Turnirul, cine ştie cât de departe poţi ajunge? Hodd, Lordul Şambelan, Marovia, Înaltul Judecător, Varuz însuşi, în definitiv, au fost cu toţii campioni la vremea lor. Campionii cu sânge nobil se îndreaptă întotdeauna spre lucruri măreţe. Jezal pufni. – Ca prietenul tău, Sand dan Glokta? Numele căzu între ei ca un bolovan. – Ei, bine… aproape întotdeauna. – Maior West, se auzi o voce răguşită din spate. Un sergent îndesat cu o cicatrice în josul obrazului alerga spre ei. – Sergent Forest, ce mai faci? întrebă West, bătându-l călduros pe spate. Avea trecere la ţărani, dar, la drept vorbind, Jezal trebuia să-şi amintească mereu că West era el însuşi doar puţin mai presus de un ţăran. Putea fi el educat, putea fi el ofiţer şi aşa mai departe, însă avea mai multe în comun cu sergentul decât cu Jezal, dacă stăteai să te gândeşti. Sergentul se lumină la faţă: – Foarte bine, mulţumesc, domnule. Îşi înclină capul 65

respectuos în faţa lui Jezal: ’Neaţa, căpitane. Jezal îl onoră cu o clătinare încordată a capului şi se întoarse să privească în susul aleii. Nu putea găsi niciun motiv pentru care un ofiţer ar vrea să se tragă de şireturi cu soldaţii de rând. În plus, acesta avea o cicatrice pe faţă şi era urât. Lui Jezal nu-i plăceau oamenii urâţi. – Cu ce te pot ajuta? întreba West. – Mareşalul Burr doreşte să vă vadă, domnule, pentru o şedinţă urgentă. Toţi ofiţerii superiori au ordin să participe. Faţa lui West se întunecă. – Voi merge de îndată ce voi putea. Sergentul salută şi se îndepărtă cu paşi mari. – Ce-i toată treaba asta? întrebă indiferent Jezal, urmărind cu privirea un conţopist care alerga după o hârtie pe care o scăpase. – Englia. Acest Rege al Oamenilor Nordului, Bethod. West rosti numele cu o strâmbătură, de parcă îi lăsa un gust amar. Se zice că şi-a înfrânt toţi vrăjmaşii din Nord şi acum caută cu lumânarea război cu Uniunea. – Ei, bine, dacă vrea război, zise nepăsător Jezal. Războaiele erau un lucru bun, în opinia sa, o ocazie excelentă pentru glorie şi avansare. Hârtia flutură pe lângă cizma lui, în adierea uşoară a vântului, urmată îndeaproape de slujbaş, gâfâind. Jezal îi zâmbi larg, când acesta trecu în goană pe lângă el, îndoit de spate aproape în două, în efortul său stângaci de a încerca să prindă hârtia. Maiorul înhăţă documentul murdar şi i-l înmână. – Mulţumesc, domnule, zise funcţionarul, cu o expresie jalnică de gratitudine pe faţa-i năduşită. Vă foarte mulţumesc! – N-ai de ce, murmură West şi slujbaşul făcu o mică plecăciune sincopată şi se îndepărtă în grabă. Jezal era dezamăgit. Chiar îl amuzase urmărirea. – O fi război, dar asta e ultima mea problemă în clipa asta. West oftă din toţi rărunchii. Sora mea este în Adua. – Nu ştiam că ai o soră. – Ei, bine, am şi e aici. – Şi? Jezal nu era prea entuziasmat să audă despre sora maiorului. West poate că se ridicase, dar ceilalţi membri ai familiei sale erau, fără îndoială, mai prejos de preocupările lui Jezal. Era interesat să cunoască fete sărace, de rând, de care putea să profite şi fete bogate, nobile, cu care s-ar putea gândi să se căsătorească. Orice 66

fată care se situa între acestea era lipsită de importanţă. – Ei, bine, sora mea poate fi fermecătoare, dar e şi puţin… nonconformistă. Poate fi o pacoste când e prost dispusă. La drept vorbind, aş prefera să am grijă de o ceată de nordici decât de ea. – Haide, West, făcu Jezal absent, abia ascultând ce spunea. Sunt sigur că nu poate fi atât de dificilă. Maiorul se lumină. – Ei, bine, sunt uşurat să te aud spunând asta. A fost mereu dornică să vadă Agriontul cu ochii ei şi de ani de zile îi tot spun că aş face cu ea un tur dacă s-ar întâmpla să vină aici vreodată. Aranjasem asta pentru azi, de fapt. Pe Jezal îl luă cu ameţeli. Acum, cu această întâlnire… – Dar am atât de puţin timp zilele astea, se plânse Jezal. – Îţi promit că am să mă revanşez. Ne întâlnim în apartamentul meu într-o oră. – Stai puţin… Dar West se îndepărta deja cu paşi mari. Să nu fie prea urâtă, se ruga Jezal, apropiindu-se încet de uşa apartamentului maiorului West şi ridicând un pumn şovăitor, ca să bată. Doar să nu fie prea urâtă. Şi nici prea proastă. Orice, în afară de o după-amiază pierdută cu o fată proastă. Mâna i se îndrepta spre uşă când auzi de dincolo glasuri ridicate. Rămase, vinovat, pe coridor, apropiind urechea tot mai mult de lemn, sperând să audă ceva măgulitor despre sine. – … şi slujnica ta? se auzi înfundat glasul maiorului West, pe un ton ce părea foarte supărat. – A trebuit s-o las la casă. Erau o grămadă de treburi de făcut. Nimeni n-a mai fost acolo de luni de zile. Sora lui West. Inima lui Jezal se opri în loc. Un glas grav: părea grasă. Jezal nu-şi putea permite să fie văzut plimbându-se prin Agriont cu o fată grasă de braţ. Asta putea să-i distrugă reputaţia. – Dar nu poţi să hoinăreşti pur şi simplu prin oraş de una singură! – Am ajuns teafără aici, nu? Uiţi de unde ai plecat, Collem. Mă pot descurca fără nicio slujnică. Pentru majoritatea celor de aici nu sunt, oricum, mai bună decât o servitoare. În plus, îl voi avea pe prietenul tău, căpitanul Luthar, să aibă grijă de mine. – Asta e şi mai rău, după cum ştii foarte bine. – Ei, bine, de unde să ştiu că eşti ocupat. Am crezut că ai să-ţi poţi face timp să te ocupi de propria-ţi soră. Nu vorbea ca o toantă, 67

ceea ce era ceva, dar grasă şi, pe deasupra, arţăgoasă! Nu sunt în siguranţă cu prietenul tău? – E un soi destul de bun, dar el e în siguranţă cu tine? Jezal nu era sigur la ce se referea maiorul prin acea mică observaţie. Şi să te plimbi prin Agriont singură şi cu un bărbat pe care abia îl cunoşti? Nu face pe proasta. Te ştiu eu mai bine! Ce va crede lumea? – Fac ceva pe ce crede lumea. Jezal săltă de lângă uşă. Nu era obişnuit să audă doamnele folosind un asemenea limbaj. Grasă, arţăgoasă şi necioplită, la naiba! Putea fi chiar mai rău decât se temuse. Privi de-a lungul coridorului, cu gândul s-o ia la goană, ticluindu-şi deja o scuză. Al naibii ghinion, însă: cineva urca scările tocmai acum. Nu putea pleca fără să fie văzut. Va trebui pur şi simplu să bată la uşă şi săşi isprăvească treaba. Scrâşni din dinţi şi bubui nerăbdător în uşă. Glasurile se opriră dintr-odată şi Jezal afişă un zâmbet larg, neconvingător de prietenos. Să înceapă tortura! Uşa se dădu în lături. Dintr-un anume motiv, se aşteptase la un fel de versiune mai scundă şi mai grasă a maiorului West, în rochie. Se înşelase amarnic. Avea probabil o siluetă uşor mai plină decât era strict după ultima modă, de când fetele slabe erau în vogă, dar nu se putea spune că era grasă, nu era grasă deloc. Avea părul întunecat, pielea întunecată, puţin mai întunecată decât ar fi în general considerat ideal. Jezal ştia că o doamnă trebuia să se ferească de soare cât putea, dar, privind-o, chiar nu-şi putea aminti de ce. Ochii ei erau întunecaţi, aproape negri, iar, în zilele astea, după ochii albaştri se întorceau capetele, însă ai ei străluceau în lumina difuză de la intrare într-un fel care te vrăjea. Fata îi zâmbi. Un zâmbet straniu, mai înălţat într-o parte decât în cealaltă. Îi dădea lui Jezal o senzaţie uşor stânjenitoare, de parcă ea ar fi ştiut un lucru amuzant pe care el nu-l ştia. Cu toate acestea, dinţi excelenţi, albi şi strălucitori. Furia lui Jezal se topea cu repeziciune. Cu cât o privea, cu atât era mai copleşit de prezenţa ei şi cu atât i se golea mai mult mintea de raţiune. – Bună, zise ea. Gura lui Jezal se deschise uşor, ca prin forţa obişnuinţei, însă nu rosti nimic. Mintea îi era o pagină albă. – Trebuie să fii căpitanul Luthar. – Ăă… – Eu sunt sora lui Collem, Ardee. Se lovi peste frunte. Dar sunt 68

aşa de idioată. Collem trebuie să-ţi fi povestit totul despre mine. Ştiu că voi doi sunteţi buni prieteni. Jezal îi aruncă o privire stânjenită maiorului, care se încrunta la el şi părea oarecum încurcat. N-ar fi defel nimerit să spună că nu avusese habar de existenţa ei până în dimineaţa aceea. Se strădui să formuleze un răspuns cât de cât amuzant, dar nu-i trecu nimic prin minte. Ardee îl apucă de cot şi îl conduse în cameră, vorbind în tot acest timp. – Ştiu că eşti un mare duelist, dar mi s-a spus că mintea îţi e chiar mai ascuţită decât sabia. Într-o asemenea măsură, de fapt, încât îţi foloseşti doar sabia împotriva prietenilor, căci mintea ta e mult prea periculoasă. Îl privi aşteptând. Tăcere. – Păi, bâigui el. Lupt niţeluş cu sabia. Jalnic. De-a dreptul îngrozitor. – Ăsta e omul potrivit sau îl am aici pe grădinar? Îl cercetă cu o expresie ciudată, greu de desluşit. Probabil că era acelaşi gen de privire pe care o avea Jezal când examina un cal pe care intenţiona să-l cumpere: prudent, cercetător, concentrat şi puţin dispreţuitor. Până şi grădinarii au uniforme splendide, se pare. Jezal era aproape sigur că asta fusese un fel de insultă, dar era prea ocupat să încerce să se gândească la ceva spiritual ca să-i acorde prea mare atenţie. Ştia că trebuia să vorbească acum sau să-şi petreacă ziua întreagă într-o tăcere stingheritoare, aşa că deschise gura şi se lăsă în voia norocului. – Îmi pare rău dacă par năucit, dar maiorul West e un bărbat atât de neatrăgător. Cum să mă fi aşteptat la o soră atât de frumoasă? West izbucni într-un râs sforăitor. Sora lui ridică o sprânceană şi socoti pe degete: – Uşor jignitor cu fratele meu, ceea ce e bine. Oarecum amuzant, ceea ce iarăşi e bine. Cinstit, ceea ce e reconfortant. Şi teribil de măgulitor cu mine, ceea ce, desigur, este excelent. Puţin cam târziu, dar, la urma urmei, a meritat aşteptarea. Îl privi pe Jezal în ochi. S-ar putea ca după-amiaza să nu fie o pierdere totală. Jezal nu era sigur că-i plăcea acea ultimă remarcă şi nu era sigur nici că-i plăcea felul cum se uita la el, dar îi plăcea s-o privească, aşa că era pregătit să ierte o mulţime de lucruri. Femeile pe care le cunoştea spuneau arareori ceva isteţ, mai cu seamă cele 69

care arătau bine. Bănuia că erau instruite să zâmbească, să clatine din cap şi să asculte în timp ce bărbaţii se ocupau de vorbit. În genere, era de acord cu acel mod de a face lucrurile, dar isteţimea îi şedea bine surorii lui West şi fata reuşise mai mult decât să-i stârnească curiozitatea. Grasă şi arţăgoasă nu mai erau pe listă, în privinţa asta nu putea fi nicio îndoială. Cât despre necioplită, ei, bine, oamenii frumoşi nu sunt niciodată neciopliţi, nu-i aşa? Doar… nonconformişti. Începea să creadă că acea după-amiază, aşa cum spusese ea, ar putea să nu fie o pierdere totală. West se îndreptă către uşă. – Se pare că trebuie să vă las pe voi doi să râdeţi unul de altul. Lordul Mareşal Burr mă aşteaptă. Nu face nimic ce n-aş face eu, bine? Comentariul părea să ţintească spre Jezal, dar West se uita la sora lui. – Asta ar părea să îngăduie în principiu orice, zise ea, prinzând privirea lui Jezal. Era uluit să simtă cum roşeşte ca o fetiţă. Tuşi şi îşi îndreptă privirea spre pantofi. West îşi dădu ochii peste cap. – Îndurare, zise el, în timp ce uşa se închise cu un clic. – Vrei să bei ceva? întrebă Ardee, turnând deja vin într-un pahar. Singur cu o tânără frumoasă. Nicidecum o experienţă nouă, îşi spuse Jezal şi, totuşi, părea că-i lipseşte siguranţa obişnuită. – Da, mulţumesc, eşti foarte amabilă. Da, ceva de băut, ceva de băut, exact ceea ce îi trebuia ca să-şi calmeze nervii. Ea îi întinse paharul şi turnă un altul pentru sine. Jezal se întrebă dacă se cuvenea ca o domnişoară să bea la ora asta, dar părea inutil să comenteze. Nu era sora lui, în definitiv. – Spune-mi, căpitane, de unde îl cunoşti pe fratele meu? – Ei, bine, e superiorul meu şi facem scrimă împreună. Creierul începea să-i funcţioneze din nou. Dar, de fapt… ştii asta deja. Ea îi zâmbi larg. – Desigur, dar guvernanta mea a susţinut întotdeauna că tinerilor trebuie să li se acorde porţia lor de conversaţie. Jezal izbucni într-o tuse dizgraţioasă, în timp ce înghiţea şi îşi vărsă o parte din vin pe haină. – Dumnezeule, zise el. – Ţine, ia-l pe acesta o clipă. 70

Ardee îi dădu paharul ei şi Jezal îl luă fără să se gândească, dar pe urmă se pomeni cu ambele mâini ocupate. Când ea începu să-l tamponeze pe piept cu o batistă albă, nu putu să protesteze, deşi gestul i se părea cam îndrăzneţ. Sincer vorbind, ar fi putut protesta, dacă ea n-ar fi fost atât de al naibii de frumoasă. Se întreba dacă ea îşi dădea seama ce privelişte minunată îi oferea în josul bustului rochiei, dar, fireşte că nu, cum ar fi putut? Era pur şi simplu nouă aici, nedeprinsă cu manierele elegante, avea purtările neşlefuite ale unei fete de la ţară şi aşa mai departe… frumoasă privelişte, totuşi, asta nu putea fi tăgăduit. – Aşa, acum e mai bine, zise ea, deşi tamponatul nu părea să fi schimbat cu nimic lucrurile. Nu în privinţa uniformei sale, în orice caz. Fata îi luă paharele, îl goli pe al ei repede, cu o smucitură exersată a capului şi le azvârli pe masă. Mergem? – Da, desigur. Oh. Şi Jezal îi oferi braţul. Ea îl conduse afară, pe coridor şi pe scări în jos, sporovăind nestingherită. Era asaltat de un potop de lovituri conversaţionale şi, aşa cum subliniase mareşalul Varuz mai devreme, apărarea lui Jezal era slabă. Para cu disperare, în timp ce traversau spaţioasa Piaţă a Mareşalilor, însă abia reuşea să strecoare câte un cuvânt. Era ca şi cum Ardee era cea care trăise acolo de ani de zile şi Jezal cel care era ţărănoiul din provincie. – Palatele Marţiale sunt acolo, în spate? Ardee făcu semn cu capul către zidul impunător care despărţea cartierul general al armatelor Uniunii de restul Agriontului. – Chiar aşa. Acolo îşi au birourile Lorzii Mareşali. Şi sunt cazărmi acolo şi armurării şi, ă… Glasul i se stinse. Nu prea mai găsea altceva de spus, însă Ardee sări să-l salveze. – Aşadar, fratele meu trebuie să fie pe undeva pe acolo. E un oştean destul de renumit, presupun. Primul care a trecut zidul la Ulrioch şi aşa mai departe. – Păi, da. Maiorul West e foarte respectat aici… – Dar poate fi atât de plicticos, nu-i aşa? Îi place atât de mult să fie misterios şi preocupat. Ardee mimă un zâmbet palid, absent şi îşi scărpină bărbia, gânditoare, întocmai cum ar fi făcut fratele ei. Îl prinsese perfect şi Jezal izbucni în râs, însă începea să se întrebe dacă fata ar trebui să stea chiar atât de aproape de el, să-l ţină de braţ într-un fel chiar atât de intim. Nu că Jezal ar fi avut 71

ceva împotrivă, desigur. Dimpotrivă, dar lumea îi privea. – Ardee… spuse el. – Aşadar, aceasta trebuie să fie Aleea Regelui. – Ăă, da, Ardee… Ea se uita lung, în sus, la statuia magnifică a lui Harod cel Mare, cu ochii lui severi fixaţi asupra panoramei. – Harod cel Mare? întrebă ea. – Ăă, da. În vremurile întunecate, înainte să existe o Uniune, a luptat să aducă laolaltă Cele Trei Regate. A fost întâiul Mare Rege. Idiotule, gândi Jezal, asta ştie deja, toată lumea ştie. Ardee, cred că fratele tău n-ar… – Iar acesta este Bayaz, Întâiul dintre Magi? – Da, a fost cel mai de nădejde sfetnic al lui Harod. Ardee… – E adevărat că şi acum i se păstrează un loc liber în Consiliul Închis? Jezal fu luat pe nepregătite. – Auzisem că există acolo un scaun gol, dar nu ştiam că… – Au cu toţii o înfăţişare atât de serioasă, nu-i aşa? – Ăă… presupun că au fost vremuri serioase, răspunse el, zâmbind neconvingător. Un Cavaler Vestitor năvăli în josul aleii, călare pe un uriaş cal înspumat, cu soarele scânteind pe aripile aurii ale coifului. Secretarii se împrăştiară să-l lase să treacă şi Jezal încercă s-o îndepărteze cu blândeţe pe Ardee din calea lui. Spre consternarea lui, ea refuză să se clintească. Animalul trecu în goană, la câţiva centimetri de Ardee, destul de aproape ca rafala să sufle părul fetei în faţa lui Jezal. Ea se întoarse spre el, îmbujorată de emoţie, altminteri deloc speriată de pericolul pe lângă care trecuse. – Un Cavaler Vestitor? întrebă ea, luându-l iarăşi de braţ şi conducându-l pe Drumul Regelui. – Da, scânci Jezal, încercând cu disperare să-şi stăpânească glasul, Cavalerii Vestitori au o responsabilitate importantă. Ei duc mesaje de la rege în orice colţ al Uniunii. Inima încetase să-i bubuie. Chiar şi dincolo de Marea Cercului, în Englia, Dagoska şi Westport. Sunt împuterniciţi să vorbească cu glasul regelui şi, astfel, le este interzis să glăsuiască altminteri decât în misiune regală. – Fedor van Haden a fost pe corabia noastră când am venit încoace. E un Cavaler Vestitor. Am stat de vorbă ore în şir. Jezal încercă fără succes să-şi ascundă uluirea. Am vorbit despre Adua, despre Uniune, despre familia lui. Chiar a pomenit şi numele tău. 72

Jezal nu reuşi nici de această dată să pară nonşalant. În legătură cu aşteptatul Turnir. Ardee se aplecă şi mai aproape de el. Fedor era de părere că Bremer dan Gorst te va tăia în bucăţi. Jezal tuşi gâtuit, dar îşi reveni repede: – Din nefericire, această părere pare a fi larg împărtăşită. – Dar nu şi de tine, sper! – Ăă… Fata se opri şi-l luă de mână, privindu-l în ochi cu toată sinceritatea: – Sunt sigură că ai să-l învingi, indiferent ce se spune. Fratele meu vorbeşte laudativ despre tine şi el e un om zgârcit cu elogiile. – Ăă… bâigui Jezal. Degetele îl furnicau în mod plăcut. Ochii ei erau mari şi întunecaţi şi Jezal se pomeni în mare penurie de cuvinte. Ardee avea un fel de a-şi muşca buza de jos care îi făcea gândurile să rătăcească. O buză frumoasă, cărnoasă. Nu s-ar fi supărat s-o molfăie niţel şi el. Ei, bine, îţi mulţumesc. Jezal afişă un zâmbet prostesc. – Aşadar, acesta este parcul, zise Ardee, întorcându-se să admire priveliştea verde. E chiar mai frumos decât mi-am închipuit. – Ăă… da. – Ce minunat este să fii în miezul lucrurilor. Am petrecut atât de mult din viaţa mea la margine. Trebuie că aici se iau multe decizii importante, există mulţi oameni importanţi. Ardee îşi lăsă mâna să treacă prin frunzişul unei sălcii de lângă drum. Collem e îngrijorat că în Nord s-ar putea să fie război. Îşi făcea griji pentru siguranţa mea, cred că de aceea a vrut să vin aici. Cred că-şi face prea multe griji. Tu ce crezi, căpitane Luthar? Până acum câteva ore, trăise într-o dulce ignoranţă în privinţa situaţiei politice, dar un asemenea răspuns n-ar fi fost potrivit. – Ei, bine, zise el, căznindu-se să-şi amintească numele şi apoi cu uşurare: acestui Berthod i-ar prinde bine o muştruluială. – Se zice că are douăzeci de mii de oameni ai Nordului sub stindardul său. Ardeen se aplecă spre el: barbari, murmură ea. Sălbatici, şopti ea. Am auzit că îşi jupoaie prizonierii de vii. Jezal considera că aceasta nu era tocmai o conversaţie potrivită pentru o domnişoară. – Ardee… începu el. – Dar sunt sigură că, având oameni ca tine şi ca fratele meu, să ne apere, noi, femeile, nu avem de ce să ne facem griji. Apoi Ardee se întoarse şi se îndepărtă pe alee. Jezal fu din nou 73

nevoit să grăbească pasul ca s-o ajungă din urmă. – Iar aceea este Casa Creatorului? Ardee făcu semn cu capul către conturul fioros al imensului turn. – Păi, da, este. – Nu intră nimeni acolo? – Nimeni. De când mă ştiu eu, în orice caz. Podul e ţinut sub lacăt. Jezal se încruntă către turn. Acum părea ciudat că nu se gândise niciodată la asta. Trăind în Agriont, Casa Creatorului era mereu acolo. Locul e zăvorât, cred. – Zăvorât? Ardee se apropie foarte mult de el. Jezal privi cu nervozitate împrejur, dar nu se uita nimeni. Nu-i aşa că e ciudat că nu intră nimeni acolo? Nu-i aşa că e un mister? Aproape că îi simţea răsuflarea pe gât. Vreau să zic, de ce nu e doborâtă uşa pur şi simplu? Jezal găsea că îi e îngrozitor de dificil să se concentreze, cu ea atât de aproape. Se întrebă, preţ de o clipă, înspăimântătoare şi senzuală deopotrivă, dacă era posibil ca ea să flirteze cu el. Nu, nu, sigur că nu! Nu era obişnuită cu oraşul, atâta tot. Purtările neşlefuite ale unei fete de la ţară… dar, pe de altă parte, era foarte aproape. De-ar fi doar ceva mai puţin atrăgătoare sau ceva mai puţin sigură pe sine. De-ar fi ceva mai puţin… sora lui West. Jezal tuşi şi îşi întoarse privirea în josul aleii, sperând zadarnic să-şi mute gândurile. Doar câţiva oameni se deplasau de-a lungul drumului, dar nimeni pe care să-l recunoască, dacă nu cumva… Vraja lui Ardee se risipi dintr-odată şi Jezal simţi fiori de gheaţă pe piele. O siluetă gârbovită, încotoşmănată într-o zi atât de însorită, se îndrepta şchiopătând către ei, sprijinindu-se cu putere de un toiag. Era îndoit de spate şi tresărea la fiecare pas, iar drumeţii care mergau mai repede îl ocoleau cu grijă. Jezal încercă s-o îndrepte pe Ardee în altă direcţie, înainte să fie văzuţi, dar ea se opuse cu graţie şi porni direct către târşâitul inchizitor. Capul îi ţâşni în sus când se apropiară şi ochii îi sclipiră, recunoscându-l. Inima lui Jezal se opri în loc. Acum nu mai avea cum să-l ocolească. – Ei, căpitane Luthar, zise Glokta cu căldură, târşâindu-se puţin prea aproape şi strângându-i mâna, ce plăcere! Mă surprinde că Varuz ţi-a dat drumul atât de devreme. Probabil că sa mai înmuiat, cu vârsta. – Lordul Mareşal este şi acum cât de poate de pretenţios! se oţărî Jezal. 74

– Sper că practicienii mei nu te-au stânjenit aseară. Inchizitorul clătină mâhnit din cap. N-au maniere. Pic de maniere. Dar sunt cei mai buni în ceea ce fac! Jur, regele nu are doi slujitori mai buni. – Presupun că îl slujim cu toţii pe rege, fiecare în felul lui. În glasul lui Jezal răzbătu ceva mai multă ostilitate decât avusese de gând. Dacă Glokta era ofensat, n-o arătă. – Chiar aşa. Nu cred că o cunosc pe prietena ta. – Nu. Este… – De fapt, ne-am cunoscut, spuse Ardee, spre marea surprindere a lui Jezal, întinzându-i mâna inchizitorului. Ardee West. Sprânceana lui Glokta se ridică. – Nu! Se aplecă ţeapăn, să-i sărute mâna. Jezal îi văzu gura strâmbându-se când se îndreptă, dar rânjetul ştirb reveni curând. Sora lui Collem West! Dar eşti atât de schimbată. – În bine, nădăjduiesc, râse ea. Jezal se simţea îngrozitor de stânjenit. – Păi… da, într-adevăr, răspunse Glokta. – Eşti schimbat şi tu, Sand. Ardee părea dintr-odată foarte tristă. Toată familia mea a fost extrem de îngrijorată. Am sperat şi am tot sperat că te vei întoarce teafăr. Jezal zări un spasm trecând peste faţa lui Glokta. Apoi, când am auzit că ai fost rănit… Cum te simţi? Inchizitorul aruncă o privire către Jezal, cu ochii reci ca o moarte lentă. Jezal îşi coborî privirea spre cizme, cu un nod de teamă în gâtlej. Nu era cazul să se sperie de acest schilod, nu-i aşa? Dar, cumva, îşi dorea să se mai afle încă la antrenamentul de scrimă. Glokta se uita lung la Ardee, cu ochiul stâng zbătându-se uşor, iar ea îi ţinea privirea, neintimidată, cu ochii plini de tăcută îngrijorare. – Sunt bine. Atât cât e de aşteptat. Expresia lui devenise foarte ciudată. Jezal se simţea mai stingherit ca oricând. Mulţumesc că m-ai întrebat. Zău. Nimeni n-o face vreodată. Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Inchizitorul îşi întinse gâtul întro parte şi pe urmă se auzi un pocnet puternic. – Ah! făcu el. Aşa. Mi-a făcut plăcere să vă revăd, pe amândoi, dar datoria mă cheamă. Le oferi încă un zâmbet insuportabil, pe urmă se îndepărtă şchiopătând, cu piciorul stâng hârşâind în pietriş. Ardee se încruntă spre spatele lui strâmb, în timp ce Glokta se 75

îndepărta încet, şchiopătând. – E atât de trist, murmură ea. – Ce? bolborosi Jezal. Se gândea la acel mare ticălos alb de pe stradă, la acei ochi înguşti, roz. La prizonierul cu sacul pe cap. Cu toţii îl slujim pe rege în felul nostru. Chiar aşa. Tresări involuntar. – El şi fratele meu erau chiar apropiaţi. A venit să stea la noi într-o vară. Familia mea era atât de mândră să-l primească încât era stânjenitor. Obişnuia să se lupte cu fratele meu în fiecare zi şi câştiga mereu. Felul în care se mişca era un adevărat spectacol. Sand dan Glokta. A fost cea mai strălucitoare stea de pe cer. Ardee îşi flutură din nou jumătatea de zâmbet cunoscător. Şi acum aud că eşti tu. – Ăă… făcu Jezal, nefiind sigur dacă îl lăuda sau îşi bătea joc de el. Nu putea scăpa de sentimentul că fusese învins de două ori în ziua aceea, o dată de către fiecare dintre cei doi fraţi. Îşi imagina, de fapt, că sora îl bătuse cel mai rău.

76

Ritualul de dimineaţă Era o zi senină de vară şi parcul era plin până la refuz de petrecăreţi nostimi. Colonelul Glokta se îndrepta ţanţoş şi hotărât către o întâlnire de mare importanţă, iar oamenii se înclinau cu respect şi se dădeau la o parte din calea lui. Pe cei mai mulţi îi ignora, pe cei mai importanţi îi onora cu un zâmbet strălucitor. Puţinii norocoşi îi întorceau radioşi zâmbetul, încântaţi să fie remarcaţi. – Bănuiesc că îl slujim cu toţii pe rege, în felul nostru, scânci căpitanul Luthar, întinzând mâna după sabie, dar Glokta era prea iute pentru el. Sabia lui lovi cu viteza fulgerului, înfigându-se direct în beregata ironicului idiot. Sângele împroşcă faţa lui Ardee West. Fata bătu din palme, încântată, uitându-se la Glokta cu ochi strălucitori. Luthar părea surprins să fie ucis. – Ha! Chiar aşa! zise Glokta cu un zâmbet. Căpitanul se prăbuşi cu faţa în jos, cu sângele ţâşnindu-i din gât. Mulţimea îşi răcni aprecierea şi Glokta le oferi o adâncă, graţioasă plecăciune. Uralele se înzeciră. – O, colonele, n-ar trebui, murmură Ardee, în timp ce Glokta îi lingea sângele de pe obraz. – N-ar trebui, ce? mârâi el, trăgând-o în braţele sale şi sărutând-o înfocat. Mulţimea era în delir. Când Glokta se smulse din îmbrăţişare, ea gâfâia, ridicând spre el o privire adoratoare, cu ochii ei mari şi întunecaţi, cu buzele uşor depărtate. – Ahi’ectolu vă vea, zise ea, cu un zâmbet drăgălaş. – Ce? Mulţimea amuţise, fir-ar a naibii, şi partea stângă a trupului îi amorţea. Ardee îl atinse cu tandreţe pe obraz. – Ahi’ectolu! strigă ea. Se auzi o bătaie puternică în uşă. Ochii lui Glokta se deschiseră brusc. Unde sunt? Cine sunt? O, nu. O, da. Îşi dădu seama numaidecât că dormise prost, că are 77

trupul chircit sub pături şi faţa cufundată în pernă. Întreaga parte stângă îi era inertă. Bătaia în uşă răsună mai puternic decât înainte. – Ahi’ectolu! veni de dincolo răgetul gângav al lui Frost. Când Glokta încercă să ridice capul de pe pernă, durerea îi străfulgeră gâtlejul. A, nimic nu pune mintea în mişcare mai bine decât primul spasm al zilei. – Am priceput! zise el cu glas răguşit, lasă-mă un minut, la naiba! Paşii grei ai albinosului se îndepărtară, cu un sunet înfundat, de-a lungul coridorului. Glokta rămase nemişcat preţ de o clipă, apoi, prudent, îşi mişcă braţul drept, foarte încet, cu răsuflarea întretăiată din cauza efortului, şi încercă să se întoarcă pe spate. Îşi încleştă pumnul, când în piciorul stâng porniră furnicăturile. Măcar de-ar rămâne amorţit, blestematul. Dar durerea îl cuprindea repede acum. Totodată, începea să perceapă un miros neplăcut. La naiba. Iar am făcut pe mine. – Barnam! urlă Glokta, după care aşteptă, gâfâind, cu toată partea stângă pulsând de mama focului. Unde e bătrânul idiot? Barnam! răcni el din toţi bojocii. – Sunteţi bine, domnule? se auzi glasul servitorului din spatele uşii. Bine? Bine, nătărău bătrân? Şi când crezi tu că am fost bine ultima dată? – Nu, fir-ar să fie! Am murdărit patul! – Am fiert apă pentru baie, domnule. Vă puteţi ridica? Frost mai fusese nevoit o dată să spargă uşa. Poate că ar trebui s-o las deschisă toată noaptea, dar atunci cum aş putea dormi? – Cred că mă pot descurca, şuieră Glokta, cu limba lipită de gingiile goale, cu braţele tremurând, când îşi ridică trupul din pat şi se aşeză pe scaunul de alături. Grotescul lui picior stâng, fără degete, zvâcnea, încă imposibil de controlat. Glokta coborî spre el o privire mânioasă, cu o ură fierbinte. Spurcăciune oribilă. Revoltătoare, inutilă bucată de carne. De ce nu mi l-au tăiat pur şi simplu? De ce nu mi-l tai eu? Dar ştia de ce. Având încă piciorul, putea să se prefacă măcar că e pe jumătate bărbat. Îşi izbi coapsa ofilită cu pumnul, apoi regretă imediat. Nărod, nărod. Durerea i se furişă pe spate în sus, ceva mai intensă ca înainte şi sporind cu fiecare secundă. Hai, acum, hai, acum, să nu ne certăm. Începu să frece cu blândeţe carnea zdrobită. Suntem legaţi unul de altul, aşa că de ce să mă chinui? 78

– Puteţi ajunge la uşă, domnule? Glokta strâmbă din nas din pricina mirosului, apoi îşi apucă bastonul şi încet, agonizant, se împinse în picioare. Străbătu şontâc încăperea, aproape alunecând până la jumătatea distanţei, dar redresându-se cu un spasm mistuitor. Întoarse cheia în broască, sprijinindu-se de perete ca să-şi menţină echilibrul, şi trase uşa în lături. Barnam stătea de cealaltă parte, cu braţele desfăcute, gata să-l prindă. Ce infamie. Să te gândeşti că eu, Sand dan Glokta, cel mai mare săbier pe care l-a văzut vreodată Uniunea, trebuie să fiu cărat la baie de un bătrân, ca să-mi pot spăla rahatul. Trebuie că acum se prăpădesc de râs toţi acei neghiobi pe care i-am bătut, dacă-şi mai amintesc de mine. Aş râde şi eu, dacă nu m-ar durea atât de tare. Dar îşi ridică greutatea de pe piciorul stâng şi îşi puse braţul pe după umărul lui Barnam, fără să protesteze. La ce bun, în definitiv? N-am de ce să nu-mi fac viaţa mai uşoară. Atât cât poate fi. Glokta trase adânc aer în piept. – Ai grijă, piciorul nu s-a dezmorţit încă. Săltară şi se împleticiră în josul coridorului, puţin prea îngust pentru amândoi. Sala de baie părea la un kilometru depărtare. Sau mai mult. Aş prefera să străbat o sută de kilometri, aşa cum am fost cândva, decât drumul până la baie, aşa cum sunt acum. Dar ăsta-i ghinionul meu, nu-i aşa? Nu te poţi întoarce. Niciodată. Glokta simţea căldura desfătătoare a aburului pe pielea lipicioasă. Cu Barnam sprijinindu-l de braţe, ridică încet piciorul drept şi îl aşeză cu grijă în apă. La naiba, e fierbinte. Bătrânul servitor îl ajută să-şi vâre şi celălalt picior şi, apoi, luându-l de subsuori, îl coborî ca pe un copil, până când fu cufundat până la gât. – Ahhh. Glokta dezvălui un zâmbet ştirb. Fierbinte ca forja Creatorului, Barnam, întocmai cum îmi place. Căldura îi pătrundea acum în picior şi durerea ceda. Nu dispare. Nu dispare niciodată. Dar e mai bine. Cu mult mai bine. Glokta începu să se simtă aproape gata să înfrunte o nouă zi. Trebuie să înveţi să iubeşti lucrurile mărunte ale vieţii. Cum ar fi o baie fierbinte. Trebuie să iubeşti lucrurile mărunte, când nu mai ai nimic altceva. Practicianul Frost îl aştepta jos, în micuţa sufragerie, cu trupul mătăhălos îndesat într-un scaun scund, lângă perete. Glokta se 79

lăsă în celălalt scaun şi adulmecă terciul aburind din castronul în care era înfiptă oblic o lingură de lemn, fără ca măcar să atingă marginea. Stomacul îi chiorăia şi gura începu să-i saliveze îngrozitor. Ce mai, toate simptomele unei senzaţii de greaţă extremă. – Ura! strigă Glokta. Iarăşi terci! Aruncă o privire către practicianul neclintit. „Terci cu miere, mai bun ca orice-avere, totu-i o plăcere, când ai terci cu miere!” Ochii roz nu clipiră. E un cântecel pentru copii. Mama mea obişnuia să mi-l cânte. Dar n-a reuşit niciodată să mă facă să mănânc lăturile astea. Dar acum – şi vârî lingura mai adânc, nu mă mai satur de el. Frost îl privea fix. Sănătos, zise Glokta, vârându-şi pe gât o lingură de terci dulce şi luând o alta, delicios (înghiţind cu noduri încă puţin) şi iată argumentul decisiv (râgâind uşor la următoarea înghiţitură): nu e nevoie să mesteci. Împinse la o parte strachina aproape plină şi aruncă lingura după ea. Mmmm, mormăi el. Un mic dejun gustos îţi face ziua frumoasă, nu găseşti? Era ca şi cum s-ar fi uitat la un perete alb, dar fără toată emoţia pe care acesta ţi-o putea pricinui. Aşadar, Arhilectorul mă vrea din nou, nu-i aşa? Albinosul încuviinţă. Şi ce-ar putea să dorească ilustrul nostru conducător de la unul ca mine, ce crezi? Umeri ridicaţi. Hmmm. Glokta îşi linse resturile de terci de pe gingiile goale. Pare bine dispus, ştii cumva? Alţi umeri ridicaţi. Haide, haide, Practician Frost, nu-mi spune totul deodată, nu pot să te urmăresc. Tăcere. Barnam intră în cameră şi luă castronul. – Mai doriţi altceva, domnule? – Categoric. O bucată mare de carne în sânge şi un măr crocant. Se uită spre Practicianul Frost. Îmi plăceau merele când eram copil. De câte ori am făcut gluma asta? Frost îl privea impasibil: ochii nu-i râdeau deloc. Glokta se întoarse spre Barnam şi bătrânul afişă un zâmbet obosit. O, bine, suspină Glokta. Omul trebuie să spere, nu-i aşa? – Desigur, domnule, murmură servitorul, îndreptându-se spre uşă. Aşa să fie? Biroul Arhilectorului se afla la ultimul etaj al Casei Întrebărilor şi era cale lungă până sus. Mai rău, coridoarele erau ticsite de oameni. Practicieni, conţopişti, inchizitori, mişunând ca furnicile printr-un morman afânat de bălegar. Ori de câte ori le simţea privirile asupra lui, Glokta şchiopăta pe lângă ei zâmbind, cu capul 80

semeţ. Ori de câte ori simţea că e singur, se oprea şi gâfâia, asuda şi înjura, îşi freca şi îşi plesnea piciorul, redându-i o fărâmă de viaţă. De ce trebuie să fie atât de sus? se întreba în timp ce îşi târşâia picioarele pe holurile întunecoase şi pe scările şerpuitoare ale labirinticei clădiri. Când ajunse în anticameră, era epuizat şi sufla greu, cu mâna stângă chinuită de dureri pe mânerul bastonului. Secretarul Arhilectorului îl examină cu suspiciune din spatele unui birou mare şi întunecat, care ocupa jumătate din încăpere. În faţa lui erau amplasate câteva scaune, pentru ca oamenii să devină agitaţi aşteptând să intre, iar doi practicieni uriaşi flancau imensele uşi duble de la intrarea în birou, atât de neclintiţi şi de mohorâţi de parcă ar fi făcut parte din decor. – Sunteţi aşteptat? întrebă secretarul, cu glas ascuţit. Ştii cine sunt, răhăţel înfumurat. – Desigur! se răsti Glokta, crezi că am urcat şchiopătând tocmai până aici ca să-ţi admir biroul? Secretarul îl privi în josul nasului. Era un tânăr palid, chipeş, cu o chică de păr galben. Al cincilea fiu umflat în pene al vreunui nobil mărunt cu şale hiperactive, şi crede că poate să-şi dea aere cu mine. – Şi numele dumneavoastră este? întrebă el, cu un rânjet batjocoritor. Glokta era la capătul răbdării, după urcuş. Izbi cu bastonul în tăblia biroului şi secretarul fu cât pe ce să sară din scaun. – Ce eşti, un idiot afurisit? Câţi inchizitori schilozi cunoşti? – Ă… făcu secretarul, cu gura tremurând nervos. – Ă? Ă? Ăsta e un număr? Vorbeşte! – Păi, eu… – Sunt Glokta, imbecilule! Inchizitorul Glokta! – Da, domnule, eu… – Mişcă-ţi fundul gras din scaun, nătărăule! Nu mă face să aştept! Secretarul sări, se repezi spre uşi, împinse în lături una dintre ele şi se dădu la o parte respectuos. Aşa mai merge, mârâi Glokta, târşâindu-se după el. Ridică privirea către practicieni, când trecu şontâc pe lângă ei. Era aproape sigur că unul avea un uşor zâmbet pe faţă. Încăperea nu era deloc schimbată de când o vizitase ultima oară, cu şase ani în urmă. Era un spaţiu circular, cavernos, cu chipuri de garguie gravate pe tavanul boltit, cu singura fereastră imensă oferind o privelişte spectaculoasă spre turlele Universităţii, 81

spre o imensă porţiune din zidul împrejmuitor al Agriontului şi spre silueta impunătoare a Casei Creatorului din spatele acestuia. Camera era în cea mai mare parte căptuşită cu etajere şi dulapuri înţesate de stive înalte de registre şi hârtii ordonate cu grijă. Câteva portrete întunecate îl priveau de pe puţinele spaţii albe ale pereţilor, printre care unul imens, al actualului rege al Uniunii în tinereţe, cu un aer aspru şi înţelept. Fără îndoială, pictat înainte să devină o parodie senilă. Astăzi, găseşti la el ceva mai puţină autoritate şi ceva mai mult umor involuntar. În mijlocul încăperii se afla o masă rotundă şi grea, pe suprafaţa căreia era pictată o hartă a Uniunii, cu desăvârşită migală. Fiecare oraş în care exista un departament al Inchiziţiei era marcat cu o piatră preţioasă, iar în mijloc se înălţa o minusculă replică de argint a oraşului Adua. Arhilectorul şedea la această masă, într-un jilţ străvechi, adâncit într-o conversaţie cu un alt bărbat, un bătrân sfrijit, cu o faţă ursuză, îmbrăcat în veşminte negre. Sult ridică privirea, luminându-se, când Glokta se apropie de ei, cu pasu-i târşâit, dar expresia celuilalt nu se schimbă. – Ei, bine, Inchizitor Glokta, sunt încântat că ai putut să ni te alături. Îl cunoşti pe Supraveghetorul General Halleck? – N-am avut plăcerea, răspunse Glokta. Nu că ar părea o mare plăcere. Bătrânul birocrat se ridică şi strânse mâna lui Glokta, fără entuziasm. – Iar acesta este unul dintre inchizitorii mei, Sand dan Glokta. – Într-adevăr, murmură Halleck. Ai fost în armată, cred. Te-am văzut o dată duelându-te. Glokta îşi lovi piciorul cu bastonul. – Asta nu poate să fi fost de curând. – Nu. Se lăsă tăcerea. – Supraveghetorul General va primi, probabil, în curând, o promovare însemnată, zise Sult. Un scaun în însuşi Consiliul Închis. Consiliul Închis? Chiar aşa? O promovare extrem de însemnată. Însă Halleck nu părea deloc încântat. – Voi considera treaba înfăptuită atunci când Maiestatea Sa va binevoi să mă invite, se răsti el, şi nu înainte. Sult pluti uşor peste acest teren alunecos: – Consiliul e de părere, sunt convins, că eşti singurul candidat 82

demn de această recomandare, acum că Sepp dan Teufel nu mai este avut în vedere. Bătrânul nostru amic Teufel? Nu mai este avut în vedere pentru ce? Halleck se încruntă şi îşi scutură capul. – Teufel. Am lucrat cu omul acesta vreme de zece ani. Nu mi-a plăcut niciodată – nici nimeni altul, după cum te văd – dar nu l-aş fi crezut niciodată un trădător. Sult clătină din cap cu tristeţe. – Suntem cu toţi profund marcaţi, dar avem aici mărturisirea, negru pe alb. Ridică hârtia împăturită cu o expresie mâhnită. Mă tem că rădăcinile corupţiei pot săpa foarte adânc. Cine să ştie asta mai bine decât mine, care am sarcina ingrată de a curăţa grădina de buruieni? – Într-adevăr, într-adevăr, murmură Halleck, clătinând posomorât din cap. Meritaţi tot respectul pentru asta. Şi dumneavoastră, domnule Inchizitor. – O, nu, eu nu, zise Glokta cu modestie. Cei trei bărbaţi schimbară priviri cu un ipocrit respect reciproc. Halleck îşi împinse scaunul în spate. – Ei, bine, dările nu se colectează singure. Trebuie să mă întorc la treburile mele. – Bucură-te de ultimele tale zile pe acest post, zise Sult. Îţi dau cuvântul că regele va trimite după tine cât de curând! Halleck îşi îngădui un zâmbet minuscul, pe urmă îi salută cu o înclinare ceremonioasă a capului şi se îndepărtă cu paşi mari. Secretarul îl conduse afară şi închise uşa grea. Era tăcere. Dar să fiu al naibii dacă voi fi eu cel care o voi rupe. – Bănuiesc că te întrebi ce-a fost asta, nu-i aşa, Glokta? – Mi-a trecut acest gând prin minte, Eminenţa Voastră. – Nu mă îndoiesc. Sult se ridică din scaun şi se îndreptă hotărât spre fereastră, cu mâinile-i înmănuşate în alb împreunate la spate. Lumea se schimbă, Glokta, lumea se schimbă. Vechea rânduială se prăbuşeşte. Loialitate, datorie, mândrie, onoare. Noţiuni care s-au perimat. Ce le înlocuieşte? Arhilectorul aruncă o privire peste umăr, preţ de o clipă, şi buza i se răsuci. Lăcomia. Negustorii au devenit noua putere în ţară. Bancheri, neguţători, marinari. Oameni mici, cu minţi mici şi ambiţii mici. Oameni a căror singură loialitate este faţă de ei înşişi, a căror singură datorie este faţă de propria lor pungă, a căror singură mândrie este să-i tragă pe sfoară pe mai-marii lor, a căror singură onoare se 83

măsoară în monede de argint. Nu e nevoie să te întreb unde te situezi în clasa negustorilor. Sult privi încruntat afară, pe urmă se întoarse către încăpere. Acum, se pare că fiul oricui se poate alege cu o educaţie, cu o afacere şi poate deveni bogat. Ghilda Pânzarilor, a Negustorilor de Mirodenii şi altele asemenea îşi sporesc constant averea şi influenţa. Parveniţii trufaşi le dictează superiorilor lor naturali. Degetele lor grase şi lacome umblă la coardele puterii. E aproape prea mult de suportat. Sult se scutură, în timp ce măsura cu pasul podeaua. Voi vorbi sincer cu tine, Inchizitorule. Arhilectorul îşi flutură mâna graţioasă, de parcă sinceritatea lui ar fi fost un dar nepreţuit. Uniunea n-a părut niciodată mai puternică, n-a controlat niciodată mai mult teritoriu, dar, în spatele faţadei, suntem slabi. Nu e un secret că regele este incapabil să ia singur decizii. Prinţul moştenitor Ladisla e un filfizon înconjurat de linguşitori şi de proşti, căruia nu-i pasă decât de jocuri şi de veşminte. Prinţul Raynault e mult mai potrivit să domnească, dar el e fratele mai mic. Consiliul Închis, a cărui sarcină ar trebui să fie cârmuirea acestei corăbii care ia apă, e plin de impostori şi uneltitori. Unii sunt, poate, loiali, alţii, categoric, nu, fiecare dornic să-l învârtă pe rege cum vrea el. Cât de frustrant, când bănuiesc că ar trebui ca toţi să-l învârtă cum vrei tu! Între timp, Uniunea e asaltată de duşmani, pericole de dincolo de hotare şi pericole din interior. În Gurkhul domneşte un împărat nou şi viguros, care-şi pregăteşte ţara pentru un nou război. Nordicii sunt şi ei cu arma în mână, pândind la hotarele Engliei. În Consiliul Deschis, nobilii vociferează pentru drepturi străvechi, în timp ce în sate ţăranii vociferează pentru drepturi noi. Arhilectorul suspină adânc. Da, vechea rânduială se prăbuşeşte şi nimeni nu are conştiinţa sau curajul s-o sprijine. Sult se opri, ridicând privirea către unul dintre portrete: un bărbat robust, pleşuv, îmbrăcat în alb din cap până-n picioare. Glokta îl recunoscu imediat. Zoller, cel mai mare dintre toţi Arhilectori. Campion neobosit al Inchiziţiei, eroul torţionarilor, năpasta trădătorilor. Privea în jos cu mânie de pe perete, de parcă ar fi putut să-i ardă pe trădători cu o privire, chiar şi de dincolo de moarte. – Zoller, mârâi Sult. Lucrurile erau altfel pe vremea lui, îţi pot spune. Fără ţărani cârtitori, fără negustori pungaşi, fără nobili ursuzi. Dacă oamenii îşi uitau locul, le era amintit cu fierul înroşit şi, dacă vreun judecător cârcotaş îndrăznea să se plângă de asta, nimeni nu mai auzea vreodată de el. Inchiziţia era o instituţie 84

nobilă, unde-şi găseau locul cei mai buni şi mai sclipitori. Să-şi slujească regele şi să smulgă necinstea din rădăcini, asta era singura lor dorinţă şi singura răsplată. O, lucrurile erau măreţe în vremurile de demult. Arhilectorul se strecură înapoi în scaun şi se aplecă peste masă: Acum, am devenit un loc unde orice fiu de-al treilea al unui nobil scăpătat poate să-şi burduşească buzunarele cu şperţuri, sau unde o lepădătură cu porniri criminale poate face o pasiune pentru tortură. Influenţa noastră asupra regelui s-a erodat continuu, bugetele noastre au scăzut continuu. Cândva, eram temuţi şi respectaţi, Glokta, dar acum… Suntem nişte impostori mizerabili. Sult se încruntă. Ei, bine, nu mai suntem aşa. Intrigile şi trădările abundă şi mă tem că Inchiziţia nu se mai ridică la înălţimea misiunii sale. Prea mulţi dintre Superiori nu mai sunt de încredere. Nu-i mai preocupă interesele regelui sau ale statului, sau ale oricui în afară de propria persoană. Superiorii? Nu sunt de încredere? Mă ia cu leşin. Încruntătura lui Sult se adânci şi mai mult. Iar acum, Feekt e mort. Glokta ridică privirea. Asta chiar e o veste. – Lordul Cancelar? – Se va anunţa mâine-dimineaţă. A murit subit, acum câteva nopţi, în timp ce tu te ocupai de prietenul tău Rews. Încă planează câteva întrebări asupra morţii sale, dar omul avea aproape nouăzeci de ani. De mirare e că a trăit atât. Cancelarul de aur i se spunea, cel mai mare politician al vremii sale. Chiar în aceste clipe i se ciopleşte chipul în piatră, pentru o statuie pe Aleea Regelui. Sult pufni: Cel mai mare dar la care oricare dintre noi poate spera. Ochii Arhilectorului se îngustară în despicături albastre. Dacă ai naivitatea să-ţi închipui că Uniunea e controlată de regele ei sau de către flecarii nătărăi cu sânge albastru din Consiliul Deschis, poţi să-i dai uitării. În Consiliul Închis se află puterea. Mai mult ca niciodată, de când cu boala regelui. Doisprezece oameni, în douăsprezece scaune mari şi incomode, cu mine printre ei. Doisprezece oameni cu idei foarte diferite şi, de douăzeci de ani, război şi pace. Feekt a ţinut balanţa. A învrăjbit Inchiziţia cu judecătorii, bancherii cu armata. A fost axul în jurul căruia s-a întors regatul, temelia pe care s-a sprijinit. Moartea lui a lăsat un gol. Tot felul de goluri se cască şi oamenii se vor repezi să le umple. Am sentimentul că acel nemernic scâncit, Marovia, acea inimă însângerată a Înaltei Justiţii, acel autoproclamat campion al omului simplu, va fi primul la rând. E o situaţie alunecoasă şi periculoasă. Arhilectorul izbi cu pumnul în masă, în faţa lui. 85

Trebuie să ne asigurăm că oamenii nepotriviţi nu vor profita de asta. Glokta clătină aprobator din cap. Cred că am priceput ce vrei să spui, Arhilectore. Trebuie să ne asigurăm că noi suntem cei care vor profita şi nimeni altcineva. Trebuie spus cu tărie că postul de Lord Cancelar este unul dintre cele mai influente din regat. Colectarea dărilor, vistieria, monetăriile regelui, toate sunt sub patronajul lui. Bani, Glokta, bani. Iar banii înseamnă putere. Nu e cazul să-ţi spun. Mâine va fi numit un nou cancelar. Candidatul nostru de frunte era fostul administrator al Monetăriilor, Sepp dan Teufel. Înţeleg. Ceva îmi spune că nu va mai fi luat în calcul. Buza lui Sult se răsuci. Teufel a avut legături strânse cu ghildele negustorilor, în mod special cu cea a pânzarilor. Rânjetul lui deveni o încruntătură. Şi, în plus, era un asociat al Înaltului Judecător Marovia. Aşa că, vezi tu, n-ar fi fost defel un Lord Cancelar potrivit. Chiar aşa. Defel potrivit. Supraveghetorul General Halleck este o alegere mult mai bună, în opinia mea. Glokta privi către uşă: – El? Lord Cancelar? Sult se ridică zâmbind şi se îndreptă către o servantă de lângă perete. – Chiar nu există nimeni altcineva. Toată lumea îl urăşte, iar el urăşte pe toată lumea, în afară de mine. Mai mult, e un conservator înrăit, care dispreţuieşte clasa negustorilor şi tot ce reprezintă ea. Arhilectorul deschise servanta şi scoase două pahare şi o carafă bogat ornamentată. Dacă nu va fi chiar o figură prietenoasă în Consiliu, cel puţin va fi una înţelegătoare şi a naibii de ostilă faţă de toţi ceilalţi. Nu-mi pot închipui un candidat mai potrivit. Glokta încuviinţă. – Pare un om cinstit. Dar nu într-atât de cinstit încât să-l las să mă aşeze în baie. Dar tu, Eminenţă, l-ai lăsa? – Da, continuă Sult, va fi foarte valoros pentru noi. Arhilectorul turnă două pahare de vin roşu, greu. Şi, pe deasupra, am putut să aranjez lucrurile şi pentru un nou Administrator al Monetăriei, unul înţelegător. Am auzit că pânzarii îşi muşcă pur şi simplu buza de furie. Marovia nu e nici el deloc fericit, ticălosul. Sult chicoti. Toate veşti bune, şi ţie trebuie să-ţi mulţumim. Întinse unul dintre pahare. Otravă? O moarte lentă, cu zvârcoleli şi vărsături pe minunata pardoseală de mozaic a Arhilectorului? Sau doar căzând cu faţa în jos pe masa lui? Însă chiar nu avea altceva de făcut decât să apuce 86

paharul şi să soarbă zelos. Vinul îi era necunoscut, dar era delicios. Probabil dintr-un loc foarte frumos şi foarte îndepărtat. Cel puţin, dacă mor aici, sus, nu va mai trebui să cobor toate treptele. Dar Arhilectorul bea şi el, numai zâmbete şi bunăvoinţă. Aşadar, presupun că voi supravieţui, totuşi, acestei după-amiezi. – Da, am păşit cu dreptul. Acestea sunt vremuri într-adevăr periculoase şi, totuşi, pericolul şi şansa merg adesea mână-n mână. Glokta simţi o senzaţie ciudată strecurându-i-se în sus pe spinare. E frică, ambiţie sau ambele? Am nevoie de cineva care să mă ajute să pun ordine în lucruri. Cineva care nu se teme de Superiori, ori de negustori, nici măcar de Consiliul Închis. Cineva care să acţioneze cu subtilitate, cu discreţie şi fără cruţare. Cineva a cărui loialitate faţă de Uniune e mai presus de orice îndoială, dar care nu are prieteni în interiorul guvernului. Cineva care e urât de toată lumea? Cineva care să preia întreaga vină dacă lucrurile merg prost? Cineva care va avea puţini jelitori la înmormântarea sa? Am nevoie de un Inchizitor Privilegiat, Glokta. Cineva care să lucreze în afara controlului Superiorilor, dar sub deplina mea autoritate. Cineva care să răspundă doar în faţa mea. Arhilectorul ridică o sprânceană, ca şi cum tocmai i-ar fi venit ideea. Mi se pare că tu eşti extrem de potrivit pentru această sarcină. Ce crezi? Cred că ocupantul unui asemenea post ar avea o mulţime de duşmani şi un singur prieten. Glokta ridică privirea către Arhilector. Şi acel prieten ar putea să nu fie atât de demn de încredere. Cred că s-ar putea ca ocupantul unui asemenea post să nu dăinuie mult. – Aş putea avea puţin timp de gândire? – Nu. Pericolul şi şansa merg adesea mână-n mână. – Atunci accept. – Excelent. Cred cu tărie că acesta este începutul unei lungi şi fructuoase relaţii. Sult îi zâmbi peste buza paharului. Ştii, Glokta, dintre toţi negustorii care mişună acolo, afară, pe pânzari îi găsesc cei mai greu de tolerat. În mare măsură, prin influenţa lor a intrat Westportul în Uniune şi datorită banilor Westportului am câştigat războiul gurkian. Regele i-a răsplătit, desigur, cu drepturi de negoţ nepreţuite, dar de atunci aroganţa lor a devenit insuportabilă. Ai fi zis că au luptat ei înşişi în bătălii, judecând după aerele pe care au început să şi le dea şi după libertăţile pe care şi le-au luat. Onorabila Ghildă a Pânzarilor! pufni el. Îmi dau seama acum că amicul tău Rews ne-a oferit mijloacele să-i prindem în laţ atât de bine încât ar fi păcat să-i lăsăm din mână. 87

Glokta era foarte surprins, dar credea că-şi ascunde bine sentimentele. Să mergem mai departe? De ce? Pânzarii mişună liberi şi continuă să plătească şi asta mulţumeşte tot felul de oameni. Aşa cum stau lucrurile, sunt speriaţi şi cuminţi, întrebânduse pe cine a pomenit Rews, cine ar putea fi următorul pe scaun. Dacă întindem coarda, ar putea să aibă de suferit sau să fie terminaţi cu totul. Atunci vor înceta să plătească şi mulţi oameni vor fi nemulţumiţi. Unii dintre ei, chiar din această clădire. – Pot să-mi continui cu uşurinţă investigaţiile, Eminenţa Voastră, dacă doriţi s-o fac. Glokta luă încă o sorbitură. Era, într-adevăr, un vin excelent. – Trebuie să fim prudenţi. Prudenţi şi foarte scrupuloşi. Banii Pânzarilor curg ca laptele. Au mulţi prieteni, chiar şi în cercurile cele mai înalte ale nobilimii. Brock, Heugen, Isher şi mulţi alţii, în afară de ei. Unii dintre cei mai importanţi oameni ai ţării. Se ştie că au supt cu toţii la acest sân, într-un moment sau altul şi pruncii plâng când li se ia laptele. Un rânjet crud flutură peste chipul lui Sult. Însă, dacă vrem să-i învăţăm disciplina, copiii trebuie făcuţi uneori să plângă… Pe cine a pomenit viermele ăla de Rews în mărturisirea lui? Glokta se aplecă, chinuit, trase către el scrisoarea de recunoaştere a lui Rews, o despături şi cercetă lista de nume din partea de sus a paginii. – Sepp dan Teufel, pe care-l ştim cu toţii. – O, îl ştim şi-l iubim, Inchizitorule, zise Sult, privind-l radios, dar simt că am putea să-l tăiem fără probleme de pe listă. Altcineva? – Păi, să vedem. Glokta cercetă pe îndelete hârtia. Mai e Harod Polst, un pânzar. Un nimeni. Sult flutură din mână nerăbdător: – E un nimeni. – Solimo Scandi, un pânzar din Westport. Tot un nimeni. – Nu, nu, Glokta, putem să găsim pe cineva mai bun decât Solimo nu-ştiu-cum, nu-i aşa? Aceşti pânzari mărunţi nu prezintă cu adevărat interes. Smulge rădăcina, şi frunzele mor singure. – Chiar aşa, Eminenţa Voastră. Îl avem pe Villem dan Robb, nobil mărunt, care deţine un mic punct vamal. Sult privi gânditor, clătină din cap. Ar mai fi… – Stai! Vilem dan Robb… Arhilectorul pocni din degete. Fratele lui, Kiral, este unul dintre curtenii reginei. M-a făcut de ocară la o reuniune. Sult zâmbi. Da. Villem dan Robb, adu-l. 88

Şi, astfel, mergem mai adânc. – Slujesc şi mă supun, Eminenţa Voastră. Există vreun anumit nume care trebuie menţionat? Glokta îşi lăsă jos paharul gol. – Nu. Arhilectorul se întoarse şi îşi flutură mâna din nou. Oricare, toţi, nu mă interesează.

89

Întâiul dintre magi Lacul se întindea în depărtare, mărginit de stânci abrupte şi de verdeaţă picurând de apă, cu luciul ciupit de ploaie, vast şi cenuşiu, cât vedeai cu ochii. Trebuie spus că ochii lui Logen nu puteau vedea prea departe, pe o vreme ca asta. Ţărmul opus ar fi putut fi la o sută de paşi depărtare, dar apele calme păreau adânci. Foarte adânci. Logen renunţase de mult la orice încercare de a rămâne uscat şi apa îi şiroia prin păr şi pe faţă, îi picura de pe nas, de pe degete, de pe bărbie. Să fie ud, istovit şi înfometat făcea parte din viaţă. Făcuse adesea, dacă stătea să se gândească. Închise ochii şi simţi ploaia răpăindu-i pe faţă, auzi apa pleoscăind pe prundiş. Îngenunche lângă lac, destupă plosca, o împinse sub apă şi urmări bulele de aer spărgându-se pe măsură ce se umplea. Malacus Quai ieşi împleticindu-se din tufişuri, cu respiraţia iute şi întretăiată. Se prăbuşi în genunchi, se târî pe rădăcinile unui copac, tuşi, scuipând flegmă pe pietriş. Avea o tuse urâtă acum. I se ridica direct din măruntaie şi îi făcea întreaga cutie toracică să hârâie. Era chiar mai palid decât atunci când se întâlniseră prima oară şi mult mai slab. Logen era şi el ceva mai slab. Erau vremuri grele, una peste alta. Se îndreptă către ucenicul tras la faţă şi se ghemui lângă el. – Lasă-mă o clipă. Quai îşi închise ochii afundaţi în orbite şi îşi dădu capul pe spate. Doar o clipă. Gura îi atârna deschisă, tendoanele gâtului său sfrijit îi ieşiseră în afară. Arăta deja ca un cadavru. – Nu te odihni prea mult. S-ar putea să nu te mai ridici niciodată. Logen întinse plosca. Quai nici măcar nu-şi ridică braţul s-o ia, aşa că Logen i-o duse la buze şi o ridică, puţin înclinată. Quai luă, tresărind, o înghiţitură, tuşi, apoi capul îi căzu pe spate, lovinduse de copac, ca o piatră. – Ştii unde suntem? întrebă Logen. Ucenicul se uită clipind la apă, de parcă abia acum ar fi observat-o. – Acesta trebuie să fie capătul nordic al lacului… ar trebui să existe o cărare. Glasul i se stinse, devenind o şoaptă. La capătul 90

sudic se află un drum cu două pietre. Izbucni într-o tuse violentă şi înghiţi cu dificultate. Urmează drumul peste pod şi ai ajuns, zise el cu glas răguşit. Logen privi de-a lungul malului, la copacii picurând de apă. – Cât e de departe? Niciun răspuns. Apucă umărul osos al bolnavului şi îl scutură. Pleoapele lui Quai se mijiră şi ucenicul îşi ridică privirea împăienjenită, încercând să se concentreze. Cât de departe? – Şaizeci de kilometri. Logen îşi supse dinţii. Quai n-ar putea străbate pe jos şaizeci de kilometri. Ar fi norocos să facă şaizeci de paşi pe propriile picioare. Ştia asta foarte bine, se putea citi în ochii lui. Avea să fie mort în curând, aprecie Logen, în cel mult câteva zile. Văzuse oameni mai puternici răpuşi de friguri. Şaizeci de kilometri. Logen cugetă profund la asta, scărpinându-şi bărbia cu degetul mare. Şaizeci de kilometri. – La naiba! şopti el. Trase raniţa lângă el şi o deschise. Mai aveau ceva mâncare, dar nu multă. Câteva fâşii de carne uscată şi tare, un codru de pâine neagră, mucegăită. Privi peste lacul liniştit. Cel puţin nu aveau să rămână fără apă de băut prea curând. Îşi scoase ceaunul greu din raniţă şi îl aşeză jos, pe prundiş. Fuseseră împreună multă vreme, dar nu mai rămăsese nimic de gătit. Nu te poţi ataşa de obiecte, nu aici, în sălbăticie. Azvârli funia în tufişuri, pe urmă îşi săltă raniţa uşurată peste umăr. Ochii lui Quai se închiseseră din nou şi abia mai respira. Logen îşi amintea şi acum prima oară când fuseseră nevoiţi să lase pe cineva în urmă, îşi amintea de parcă ar fi fost ieri. Ciudat cum uitase numele băiatului, dar chipul lui continua să-l urmărească. Shanka îi luaseră o bucată din coapsă. O bucată mare. Gemuse tot drumul. Nu putea păşi. Rana se infectase, ar fi murit oricum. Trebuia să-l părăsească. Nimeni nu-l învinuise vreodată pe Logen pentru asta. Băiatul fusese prea tânăr, n-ar fi trebuit să plece de la bun început. Ghinion, atâta tot, se putea întâmpla oricui. Strigase după ei în timp ce coborau dealul, într-un grup tăcut, mohorât, cu capetele plecate. Lui Logen i se păruse că-i auzea strigătele chiar şi după ce-l lăsaseră mult în urmă. Le auzea şi acum. În războaie fusese altfel. Din coloane cădeau oameni tot timpul, în marşurile lungi, în lunile friguroase. La început rămâneau la coadă, apoi rămâneau în urmă, după aceea rămâneau la pământ. Cei înfriguraţi, cei bolnavi, cei răniţi. Logen fu străbătut de un fior 91

şi îşi vârî capul între umeri. La început încerca să-i ajute. Apoi a devenit recunoscător că nu se număra printre ei. Apoi a ajuns să păşească peste cadavre fără să le observe măcar. Înveţi să-ţi dai seama când cineva nu se mai ridică. Logen se uită la Malacus Qui. O moarte în plus în sălbăticie nu era nimic demn de remarcat. Omul trebuie să fie realist, în definitiv. Ucenicul se trezi din somnul lui agitat şi încercă să se ridice. Mâinile îi tremurau cumplit. Ridică privirea spre Logen, cu ochii scânteind. – Nu mă pot ridica, zise el răguşit. – Ştiu. Mă mir că ai reuşit să ajungi până aici. Acum nu mai conta atât de mult. Logen ştia drumul. Dacă găsea cărarea, putea parcurge treizeci de kilometri pe zi. – Dacă-mi laşi o parte din mâncare… poate… după ce ajungi la bibliotecă… cineva… – Nu, zise Logen, strângând din fălci. Am nevoie de mâncare. Quai scoase un sunet ciudat, ceva între tuse şi suspin. Logen se aplecă şi se propti cu umărul drept în stomacul lui Quai, împingându-şi braţul pe după şalele lui. Nu te pot căra şaizeci de kilometri fără ea, adăugă el şi se îndreptă, săltându-l pe ucenic peste umăr. Porni de-a lungul ţărmului, ţinându-l pe Quai de manta, cu cizmele scârţâind pe pietrişul ud. Ucenicul nici nu se mişca, doar atârna acolo, ca un sac de zdrenţe ude, cu braţele inerte lovinduse de partea dindărăt a picioarelor lui Logen. După ce făcu vrei treizeci de paşi, Logen se întoarse şi privi înapoi. Ceaunul zăcea părăsit lângă lac, umplându-se deja cu apă de ploaie. Trecuseră prin multe împreună, el şi ceaunul acela. – Adio, vechi prieten. Ceaunul nu răspunse. Logen îşi aşeză cu blândeţe povara tremurândă la marginea drumului, apoi îşi întinse spatele chinuit, îşi scărpină bandajul murdar de pe braţ şi luă o înghiţitură de apă din ploscă. Apa era singurul lucru care trecuse de buzele lui suferinde în ziua aceea şi foamea îi rodea stomacul. Măcar nu mai ploua. Trebuie să înveţi să te bucuri în viaţă de lucrurile mărunte, precum cizmele uscate. Trebuie să iubeşti lucrurile mărunte, când nu ai altceva. Logen scuipă în noroi şi îşi frecă degetele, dezmorţindu-le. Locul nu putea trece neobservat, asta era sigur. Cele două pietre se înălţau deasupra drumului, bătrâne şi găurite, cu petice de 92

muşchi verzi la bază şi licheni gri mai sus. Erau acoperite de scrijelituri decolorate, şiruri de litere într-o scriere pe care Logen no înţelegea, nici măcar n-o recunoştea. Cu toate acestea, aveau un aer ameninţător, dându-ţi senzaţia mai degrabă că te avertizează decât că te întâmpină. – Prima Lege. – Ce? făcu Logen, surprins. Quai oscilase chinuit între somn şi trezie de când lăsaseră ceaunul în urmă, acum două zile. Ceaunul ar fi putut scoate sunete mai inteligibile, în perioada aceea. De dimineaţă, când se trezise, Logen îl găsise pe Quai abia respirând. La început fusese convins că e mort, dar omul încă se agăţa, fără putere, de viaţă. Nu renunţa uşor, ce era al lui era al lui. Logen îngenunche şi dădu la o parte părul ud de pe faţa lui Quai. Ucenicul îl apucă pe neaşteptate de încheietură şi dădu să se ridice. – E interzis, şopti el, fixându-l pe Logen cu ochi mari, să atingi Cealaltă Parte! – Cum? – Să vorbeşti cu diavolii, zise el răguşit, agăţându-se de haina ponosită a lui Logen. Creaturile lumii de dedesubt sunt plămădite din minciuni! N-ai voie s-o faci! – N-am s-o fac, bolborosi Logen, întrebându-se dacă avea să ştie vreodată despre ce vorbea ucenicul. N-am s-o fac. Dacă are vreo importanţă. N-a prea avut. Ucenicul căzuse deja înapoi în somnul lui agitat. Logen îşi frământă buza. Spera că ucenicul avea să se trezească din nou, deşi nu prea credea asta. Dar poate că acel Bayaz avea să fie în stare să facă ceva, era Întâiul dintre Magi, în definitiv, mare în Înalta Înţelepciune şi aşa mai departe. Aşadar, Logen îl ridică din nou pe Quai pe umăr şi porni, târându-şi picioarele, printre pietrele străvechi. Drumul urca abrupt între stâncile de deasupra lacului, ici înălţat, acolo tăiat adânc în pământul pietros. Era mâncat de vreme şi plin de gropi, năpădit de buruieni. Se răsucea în spirală la nesfârşit şi curând Logen gâfâia năduşit şi picioarele îi ardeau de efort. Pasul începu să-i încetinească. Adevărul era că obosise. Nu doar din pricina urcuşului sau a drumului de corvoadă pe care-l străbătuse în ziua aceea, cu un ucenic pe jumătate mort pe umăr sau a efortului din ziua precedentă sau măcar din cauza luptei din pădure. Era obosit de 93

toate. De shanka, de războaie, de întreaga-i viaţă. – Nu pot merge la nesfârşit, Malacus. Nu pot lupta la nesfârşit. Cât din mizeria asta oribilă trebuie să înghită un om? Trebuie să mă aşez o clipă. Într-un nenorocit de scaun normal! Cer atât de mult? Da? În această stare de spirit, înjurând şi bodogănind la fiecare pas, cu capul lui Quai lovindu-l peste fese, Logen ajunse la pod. Era la fel de bătrân ca drumul, acoperit de plante târâtoare, simplu şi suplu, arcuindu-se cam douăzeci de paşi peste o trecătoare ameţitoare. Jos, departe, un râu se învolbura peste pietrele colţuroase, umplând aerul de zgomot şi stropi strălucitori de apă. Pe malul celălalt, între stâncile falnice acoperite de muşchi, fusese ridicat un zid înalt, construit cu atâta strădanie încât era greu să-ţi dai seama unde se termină costişa naturală şi unde începe cea făcută de mâna omului. O singură poartă bătrână era încastrată în el, căptuşită cu aramă bătută, acum brăzdată de dungi verzi din pricina umezelii şi a anilor. În timp ce îşi alegea drumul cu grijă peste pietrele alunecoase, Logen se pomeni întrebându-se, în virtutea obişnuinţei, cum putea să fie asediat acest loc. Nu putea. Nici cu o mie de oameni pe alese. În faţa porţii se afla doar un prag îngust de piatră. Nu aveai loc să fixezi o scară sau să balansezi un berbec. Zidul măsura cel puţin zece metri în înălţime şi poarta avea un aspect înfricoşător de solid. Şi, dacă era ca apărătorii să coboare podul… Logen aruncă o privire peste margine şi înghiţi: era cale lungă până jos. Trase adânc aer în piept şi izbi cu pumnul în arama verde şi udă. Patru bubuituri puternice, răsunătoare. Aşa bătuse în porţile Carleonului, după bătălie şi oamenii se grăbiseră să se predea. Acum, nimeni nu se grăbea să facă nimic. Aşteptă. Bătu din nou. Aşteptă. Era din ce în ce mai ud, în ceaţa râului. Scrâşni din dinţi. Ridică mâna, să bată din nou. O uşiţă îngustă ţâşni la o parte şi o pereche de ochi urduroşi îl priviră cu răceală, din spatele zăbrelelor groase. – Cine mai e? se răsti un glas morocănos. – Logen Nouădegete e numele meu. Noi… – N-am auzit niciodată de tine. Nicidecum întâmpinarea la care sperase Logen. – Am venit să-l văd pe Bayaz. Niciun răspuns. Întâiul dintre… – Da, e aici. Dar uşa nu se deschise. Nu primeşte vizite. I-am spus asta ultimului mesager. – Eu nu sunt mesager. Cu mine e Malacus Quai. 94

– Malaca şi mai cum? – Quai, ucenicul. – Ucenic? – E foarte bolnav, zise încet Logen. S-ar putea să moară. – Bolnav, zici? Să moară, am auzit bine? – Da. – Încă o dată, cum te numeşti? – Deschide numai uşa aia blestemată! Logen îşi agită zadarnic pumnul în faţa vizetei. Te rog. – Nu lăsăm pur şi simplu pe oricine înăuntru… ia ridică. Aratămi mâinile. – Ce? – Mâinile. Logen ridică mâinile. Ochii apoşi se mişcară încet peste degete. – Sunt nouă. Lipseşte unul, vezi? Împinse ciotul către deschizătură. – Nouă, nu-i aşa? Ar fi trebuit să spui. Zăvoarele zăngăniră şi uşa se crăpă încet. Un bărbat în vârstă, încovoiat sub o armură învechită, se holba la el cu suspiciune, din partea cealaltă. Ţinea în mână o sabie lungă, mult prea grea pentru el. Vârful ei se clătina nestăpânit, în timp ce omul se căznea să ţină sabia în sus. Logen ridică mâinile: – Mă predau. Bătrânul paznic nu era amuzat. Mârâi posac, când Logen trecu pe lângă el, apoi se opinti să închidă poarta, o zăvorî pe bâjbâite, se întoarse şi se îndepărtă târşâindu-şi picioarele, fără să mai scoată o vorbă. Logen îl urmă în susul unei văi înguste, mărginite de case ciudate, dărăpănate şi acoperite de muşchi, pe jumătate săpate în stâncile abrupte, contopindu-se cu muntele. În pragul unei uşi, o femeie cu faţa mohorâtă lucra la o furcă de tors şi se uită încruntată la Logen când trecu pe lângă ea, cu ucenicul inconştient pe umăr. Logen îi răspunse cu un zâmbet. Nu era o frumuseţe, asta era sigur, dar trecuse foarte multă vreme. Femeia intră în casă, aplecându-şi capul şi trânti uşa cu piciorul, lăsând roata să se învârtă. Logen oftă. Vechea vrajă era încă acolo. Următoarea clădire era o brutărie cu un horn turtit care scotea fum. Mirosul de pâine coaptă făcu stomacul gol al lui Logen să chiorăie. Ceva mai încolo, câţiva copii râdeau şi se jucau, alergând în jurul unui bătrân copac pipernicit. Îi amintiră lui Logen de propriii copii. Nu semănau defel cu ei, dar Logen era într-o stare de 95

spirit morbidă. Trebuia să recunoască, era puţin dezamăgit. Se aşteptase la o atmosferă firoscoasă şi la mult mai multe bărbi. Oamenii ăştia nu păreau atât de nemaipomenit de înţelepţi. Arătau întocmai ca orice alţi ţărani. Nimic diferit de felul în care arătase satul lui înainte să vină shanka. Se întreba dacă se afla unde trebuie. Pe urmă trecură de o cotitură a drumului. În faţa lor, în coasta muntelui, se înălţau trei turnuri mari, conice, unite la bază, dar separate mai sus, acoperite de iederă întunecată. Păreau mult mai bătrâne chiar decât străvechiul pod şi decât străvechiul drum, bătrâne ca muntele însuşi. La baza lor se îngrămădeau de-a valma alte clădiri, răzleţite la marginile unei curţi largi în care oamenii îşi vedeau de treburile de zi cu zi. O femeie subţire bătea untul într-un pridvor. Un fierar îndesat încerca o potcoavă pe copita unei iepe agitate. Un măcelar bătrân şi pleşuv, cu şorţul pătat, terminase de tranşat un animal şi îşi spăla braţele pline de sânge într-o albie. Iar pe treptele largi din faţa celui mai înalt dintre cele trei turnuri, şedea un bătrân magnific. Era înveşmântat în alb din cap până-n picioare, avea o barbă lungă, nasul coroiat şi părul alb revărsat de sub o tichie albă. Logen era, în sfârşit, impresionat. Întâiul dintre Magi arăta, cu siguranţă, aşa cum trebuia. Când Logen se apropie de el, târşâindu-şi picioarele, bătrânul se ridică de pe trepte şi porni în goană spre ei, cu mantaua-i albă fluturând în urmă. – Aşezaţi-l aici, jos, murmură el, indicând un petic de iarbă de lângă fântână, şi Logen îngenunche şi îl răsturnă pe Quai pe pământ, cât putu mai uşor, cu durerile puternice de spate pe care le avea. Bătrânul se aplecă deasupra lui şi îi aşeză o mână noduroasă pe frunte. – V-am adus ucenicul înapoi, bolborosi Logen, fără rost. – Al meu? – Nu sunteţi Bayaz? Bătrânul râse. – O, nu, eu sunt Wells, intendent aici, la bibliotecă. – Eu sunt Bayaz, veni o voce din spate. Măcelarul se apropia încet de ei, ştergându-şi mâinile cu o bucată de pânză. Părea să aibă în jur de şaizeci de ani, dar era bine clădit, cu faţa puternică, brăzdată de riduri adânci şi o barbă sură, tunsă scurt, în preajma gurii. Era cu desăvârşire chel şi 96

soarele după-amiezii strălucea pe ţeasta-i arsă de soare. Nu era nici frumos, nici maiestuos, însă când se apropie, părea să aibă într-adevăr ceva aparte. O siguranţă, un aer poruncitor. Un om obişnuit să poruncească şi să fie ascultat. Întâiul dintre Magi luă mâna stângă a lui Logen în palmele sale şi o strânse cu căldură. Apoi o întoarse şi examină ciotul degetului tăiat. – Logen Nouădegete, aşadar. Cel căruia i se spune Sângerosul Nouă. Am auzit tot felul de poveşti despre tine, chiar închis aici, în biblioteca mea. Logen tresări. Putea ghici ce fel de poveşti ar fi putut auzi bătrânul. – Asta a fost demult. – Desigur. Avem cu toţii un trecut, nu? Nu judec pe nimeni din auzite. Şi Bayaz zâmbi. Un zâmbet larg, alb, strălucitor. Cutele feţei i se destinseră într-o expresie prietenoasă, însă în jurul ochilor adânciţi în orbite, ce aruncau scânteieri verzi, stăruia o anumită asprime. O asprime de piatră. Logen îi răspunse cu un zâmbet larg, dar era conştient deja că n-ar fi vrut să şi-l facă duşman pe omul acesta. – Şi ne-ai adus oaia rătăcită înapoi la stână! Bayaz coborî o privire încruntată spre Malacus Quai, care zăcea neclintit pe iarbă. Cum e? – Cred că va supravieţui, domnule, răspunse Wells, dar ar trebui să-l ferim de frig. Întâiul dintre Magi pocni din degete şi, dinspre clădiri, răsună ecoul unui zgomot pătrunzător. – Ajută-l. Fierarul alergă şi îl apucă pe Quai de picioare şi, împreună, el şi Wells, îl cărară pe ucenic, prin poarta înaltă, în bibliotecă. – Aşadar, Maestre Nouădegete, te-am chemat şi ai venit. Asta arată bune maniere. Poate că manierele sunt ieşite din uz în Nord, dar vreau să ştii că le apreciez. Curtoaziei trebuie să i se răspundă prin curtoazie, aşa am socotit mereu. Dar ce-i asta, acum? Bătrânul străjer al porţii gonea înapoi prin curte, abia răsuflând. Doi oaspeţi într-o singură zi. Ce mai urmează? – Maestre Bayaz, gâfâi străjerul, călăreţi la poartă! Cu cai buni şi înarmaţi până-n dinţi! Zic că au un mesaj urgent de la Regele Oamenilor Nordului! Bethod. El trebuia să fie. Spiritele spuseseră că şi-a pus o tichie 97

de aur pe cap, şi cine altcineva ar fi îndrăznit să-şi spună Rege al Oamenilor Nordului? Logen înghiţi. Scăpase cu viaţă după ultima lor întâlnire, atâta tot, dar, totuşi era mai bine decât reuşiseră mulţi, mult mai bine. – Ei, stăpâne, întrebă străjerul, să le spun să plece? – Cine se află în fruntea lor? – Un filfizon cu o mutră acră. Zice că e fiul regelui sau ceva. – Era Calder sau Scale? Amândoi sunt nişte acrituri. – Cel mai mic, presupun. Calder, aşadar, asta era ceva. Nu era bun niciunul, dar Scale era cu mult mai rău. Amândoi erau o experienţă de evitat. Bayaz păru să chibzuiască o clipă. – Prinţul Calder poate intra, dar oamenii lui trebuie să rămână dincolo de pod. – Da, domnule, dincolo de pod. Străjerul se îndepărtă gâfâind. Lui Calder avea să-i placă asta la nebunie. Pe Logen îl distra grozav să şi-l imagineze pe aşa-zisul prinţ ţipând zadarnic prin acea mică vizetă. – Regele Oamenilor Nordului, îţi închipui una ca asta? Bayaz privea absent în vale. L-am cunoscut pe Bethod pe când nu era atât de mare. Şi tu la fel, ai, Maestre Nouădegete? Logen se încruntă. Îl cunoscuse pe Bethod când era aproape un nimeni, o căpetenie măruntă, ca multe altele. Logen venise după ajutor, să scape de shanka, şi Bethod i-l dăduse, cu un preţ. Pe vremea aceea, preţul păruse convenabil şi uşor de plătit. Doar să lupte. Să omoare câţiva oameni. Logen găsise întotdeauna că e uşor să ucizi, iar Bethod păruse un om pentru care merită să lupţi: curajos, mândru, nemilos, otrăvitor de ambiţios. Toate calităţile pe care Logen le admira pe atunci, toate calităţile pe care credea că le are el însuşi. Dar timpul i-a schimbat pe amândoi şi preţul a crescut. – Era cândva un om mai bun, cugeta Bayaz, dar unora coroanele nu li se potrivesc. Îi cunoşti fiii? – Mai bine decât aş vrea. Bayaz clătină aprobator din cap. – Sunt nişte nemernici, nu-i aşa? Şi mă tem că nu se vor schimba niciodată. Imaginează-ţi-l rege pe nătărăul ăla de Scale. Pfui! Vrăjitorul se cutremură. Aproape că te face să-i doreşti viaţă lungă tatălui său. Aproape, dar nu chiar. Fetiţa pe care Logen o văzuse jucându-se veni în fugă. Avea o 98

ghirlandă de flori galbene în mâini şi i-o întinse bătrânului vrăjitor. – Eu am făcut-o, spuse ea. Logen auzea bubuitul grăbit al copitelor apropiindu-se pe drum. – Pentru mine? Încântător. Bayaz luă florile din mâinile ei. O treabă minunată, draga mea. Nici însuşi Maestrul Creator n-ar fi putut să se descurce mai bine. Călăreţul intră tropăind în curte, îşi struni cu sălbăticie calul şi sări din şa. Calder. Anii fuseseră mai blânzi cu el decât cu Logen, atâta lucru era limpede. Era îmbrăcat cu totul în veşminte negre, tivite cu blană întunecată. Un rubin mare şi roşu îi sclipea pe deget, iar mânerul sabiei sale era încrustat cu aur. Crescuse şi se împlinise. Era pe jumătate cât fratele său, Scale, dar, şi aşa, un bărbat voinic. Chipul său palid, mândru, era, însă, aproape acelaşi pe care şi-l amintea Logen: cu buzele subţiri, strâmbate într-o permanentă grimasă batjocoritoare. Aruncă hăţurile femeii care bătea untul, apoi traversă curtea cu paşi mari şi iuţi, încruntat, cu părul lung fluturând în bătaia vântului. Când ajunse la vreo zece paşi de Logen, îl văzu. Calder rămase cu gura căscată. Şocat, făcu o jumătate de pas în spate şi mâna îi zvâcni spre sabie. După care afişă un mic zâmbet rece. – Aşa, deci, te-ai apucat să ţii câini, nu-i aşa, Bayaz? Eu aş fi atent cu ăsta. Se ştie că muşcă mâna stăpânului. Buza i se curbă şi mai mult. Aş putea să ţi-l pun cu botul pe labe, dacă ai vrea. Logen ridică din umeri. Cuvintele grele sunt pentru proşti şi pentru laşi. Putea fi Calder şi una, şi alta, dar Logen nu era. Dacă ai de gând să ucizi, e mai bine să treci direct la fapte decât să vorbeşti despre asta. Vorbăria nu face decât să-l pregătească pe celălalt şi ăsta e ultimul lucru pe care-l vrei. Aşadar, Logen nu spuse nimic. Calder n-avea decât să ia asta drept slăbiciune, dacă poftea. Cu atât mai bine. Poate că buclucurile dădeau peste Logen dezolant de des, dar, în ceea ce-l privea, renunţase de multă, multă vreme să le caute. Cel de-al doilea fiu al lui Bethod îşi îndreptă dispreţul către Întâiul dintre Magi. – Tatăl meu va fi supărat, Bayaz. Faptul că oamenii mei sunt ţinuţi să aştepte afară dovedeşte puţin respect! – Dar am atât de puţin, Prinţe Calder, spuse calm vrăjitorul. Însă, te rog, nu te întrista. Ultimul vostru mesager n-a fost lăsat să treacă podul, aşa că, vezi, facem progrese. Calder îl privi mânios. – De ce n-ai răspuns la chemările tatălui meu? 99

– Sunt extrem de ocupat. Bayaz ridică ghirlanda de flori. Astea nu se fac singure, ştii. Prinţul nu era amuzat. – Tatăl meu, tună el, Bethod, Rege al Oamenilor Nordului, îţi porunceşte să i te înfăţişezi la Carleon! Îşi drese glasul. Nu va… Calder tuşi. – Ce? întrebă poruncitor Bayaz. Vorbeşte, copile! – Îţi porunceşte… Prinţul tuşi din nou, bolborosi, se înecă. Îşi duse mâna la gât. Aerul deveni parcă neclintit. – Îmi porunceşte, nu-i aşa? Bayaz se încruntă: Adu-l pe marele Juvens înapoi de pe tărâmul morţilor. El îmi poate porunci. El singur şi nimeni altul. Încruntătura se adânci şi mai mult şi Logen trebui să se împotrivească straniei dorinţe de a se retrage. Tu nu poţi. Nici tatăl tău, oricum şi-ar zice. Calder se lăsă încet în genunchi, cu faţa schimonosită, cu ochii înlăcrimaţi. Bayaz îl cercetă de sus până jos. – Ce veşminte solemne! A murit cineva? Ţine! Şi aruncă ghirlanda de flori pe capul prinţului. Puţină culoare s-ar putea să te înveselească. Spune-i tatălui tău că trebuie să vină personal. Nu-mi irosesc timpul cu nătărăi şi mezini. Sunt de modă veche în privinţa asta. Îmi place să vorbesc cu capul calului, nu cu dosul. Mă înţelegi, băiete? Calder aluneca într-o parte, cu ochii roşii şi bulbucaţi. Întâiul dintre Magi îşi flutură mâna: Poţi pleca. Cu răsuflarea întretăiată, prinţul se ridică, tuşi şi se clătină pe picioare, se duse împleticindu-se la calul său şi se aburcă în şa, cu mult mai puţină graţie decât coborâse. Aruncă o privire ucigătoare peste umăr în timp ce se îndrepta către poartă, dar asta nu avu chiar aceeaşi greutate, cu faţa-i roşie ca un dos plesnit. Logen îşi dădu seama că zâmbea. Larg. Trecuse multă vreme de când nu se mai amuzase atât de mult. – Înţeleg că poţi vorbi cu spiritele. Logen fu luat prin surprindere. – Cum? – Să vorbeşti cu spiritele. Bayaz clătină din cap. E un dar foarte rar în vremurile astea. Ce fac? – Ce, spiritele? – Da. – Pier. – Curând vor dormi toate, ce zici? Vraja se scurge din lume. Aşa e ordinea firii. De-a lungul anilor, cunoaşterea mi-a sporit şi, 100

totuşi, puterea mi s-a împuţinat. – Calder a părut impresionat. – Aş! Bayaz îşi flutură mâna. O nimica toată. Un mic truc cu aer şi carne, uşor de făcut. Nu, crede-mă, vraja se retrage. E un fapt. O lege a naturii. Totuşi, un ou poate fi spart în multe feluri, nu-i aşa, prietene? Dacă o unealtă dă greş, trebuie să încercăm o alta. Logen nu mai era întru totul sigur despre ce vorbea bătrânul, dar era prea obosit ca să întrebe. Da, într-adevăr, murmură Întâiul dintre Magi. Un ou poate fi spart în multe feluri. Şi, că veni vorba, pari înfometat. Gura lui Logen se inundă de salivă numai când auzi pomenindu-se de mâncare. – Da, bâigui el. Da… mi-ar prinde bine să mănânc. – Desigur. Bayaz îl bătu prieteneşte pe umăr. Şi pe urmă o baie, poate? Nu că ne simţim deranjaţi, fireşte, dar găsesc că nu e nimic mai liniştitor decât apa fierbinte, după un drum lung. Iar tu, bănuiesc, ai făcut într-adevăr un drum foarte lung. Vino cu mine, Maestre Nouădegete, aici eşti în siguranţă. Mâncare. Baie. Siguranţă. Logen trebui să-şi stăvilească lacrimile în timp ce-l urma pe bătrân în bibliotecă.

101

Omul bun Afară era o zi fierbinte, fierbinte şi soarele strălucea cu putere prin ferestrele cu multe ochiuri, desenând modele încrucişate pe podeaua de lemn a sălii de audienţe. Era în toiul amiezii şi încăperea era caldă ca o supă şi înăbuşitoare ca o bucătărie. Fortis dan Hoff, Lordul Şambelan, era roşu la faţă şi năduşit, în veşmintele sale de ceremonie tivite cu blană şi fusese într-o stare din ce în ce mai deplorabilă toată după-amiaza. Harlen Morrow, Subsecretarul său pentru Audienţe, părea şi mai chinuit, însă, la drept vorbind, el avea de înfruntat şi teroarea lui Hoff, pe lângă căldură. Amândoi păreau nespus de suferinzi, fiecare în felul său, dar, cel puţin, ei puteau sta jos. Maiorul West asuda încet în uniforma lui brodată. Stătuse în aceeaşi poziţie, cu mâinile la spate, cu dinţii încleştaţi, aproape două ore, cât timp Lordul Hoff se oţărâse, mârâise şi răcnise la reclamanţi şi la oricine-i ieşea în cale. West îşi dorea cu ardoare, şi nu pentru prima dată în după-amiaza aceea, să se tolănească în parc, sub un copac, cu o băutură tare. Sau poate sub un gheţar, înmormântat în gheaţă. Oriunde, dar nu acolo. Să stea de strajă la aceste oribile audienţe nu era nici pe departe una dintre cele mai plăcute îndatoriri ale lui West, dar ar fi putut să fie mai rău. Numai dacă te gândeai la cei opt soldaţi aliniaţi de jur împrejurul zidurilor: erau în armură completă. West se aştepta ca vreunul dintre ei să leşine, prăbuşindu-se la podea cu sunetul unui bufet plin de oale, spre profundul dezgust al Lordului Şambelan, fără îndoială, dar, deocamdată, se ţineau cu toţii, cumva, pe picioare. – De ce în sala asta blestemată temperatura e mereu cum nu trebuie? întrebă poruncitor Hoff, ca şi cum căldura ar fi fost o insultă îndreptată numai la adresa lui. E prea cald jumătate de an şi prea frig în cealaltă jumătate. Nu e aer aici, nu e pic de aer! De ce nu se deschid ferestrele astea? De ce nu putem avea o încăpere mai mare? – Ăă… bâigui Subsecretarul hărţuit, împingându-şi ochelarii în susul nasului transpirat. Audienţele s-au ţinut întotdeauna aici, Lordul meu Şambelan. Se opri sub privirea fioroasă a superiorului său. Ăă… este… o tradiţie? 102

– Ştiu asta, nătărăule! tună Hoff, cu faţa stacojie de dogoare şi furie. Dar cine ţi-a cerut ţie părerea idioată? – Da, adică nu, se bâlbâi Morrow, vreau să spun, chiar aşa, stăpâne. Hoff scutură din cap cu o încruntătură teribilă, rotindu-şi privirea prin încăpere, în căutarea unui alt motiv de nemulţumire. – Câţi mai trebuie să suportăm astăzi? – Ăă… încă patru, Excelenţa Voastră. – La naiba! tună Şambelanul, foindu-se în scaunul său imens şi fluturându-şi gulerul tivit cu blană, ca să lase să pătrundă puţin aer. Asta e intolerabil! West se pomeni aprobându-l în tăcere. Hoff înhăţă un pocal de argint de pe masă şi sorbi vinul cu nesaţ. Se dădea în vânt după băutură, băuse vârtos toată după-masa. Asta nu-i îmbunătăţise însă starea de spirit. Cine e următorul prostovan? ceru el să ştie. – Ăă… Morrow cercetă chiorâş documentul stufos, prin ochelari, urmărind scrisul greu lizibil cu un deget mânjit de cerneală. Goodman Heath e următorul, un fermier din… – Un fermier? Un fermier ai zis? Aşadar, trebuie să stăm în fierbinţeala asta ridicolă, ascultând nu ştiu ce afurisit de ţărănoi jelindu-se despre cum i-a afectat vremea oile? – Păi, stăpâne, murmură Morrow, se pare că, ăă… Goodman Heath are, ăă… o plângere îndreptăţită împotriva, ăă… moşierului său, şi… – La naiba cu tot! Mi-e silă de jelaniile altora! Lordul Şambelan mai luă o înghiţitură de vin. Pofteşte-l pe idiot înăuntru! Uşile se deschiseră şi Goodman Heath fu chemat în încăpere. Pentru a sublinia raportul de putere din sală, masa Lordului Şambelan era ridicată pe un dais înalt, astfel că bietul om, chiar şi stând în picioare, trebuia să-şi ridice privirea spre ei. O faţă cinstită, dar sfrijită. Ţinea, cu mâini tremurătoare, o pălărie ponosită. West îşi ridică umerii deranjat când o picătură de sudoare i se prelinse pe spate. – Eşti Goodman Heath, aşa e? – Da, Stăpâne, murmură ţăranul, cu un accent grosolan. Din… Hoff îl întrerupse cu desăvârşită mojicie: – Şi ai venit în faţa noastră să ceri o audienţă la Augusta Sa Maiestate, Înaltul Rege al Uniunii? Goodman Heath îşi linse buzele. West se întreba câtă cale bătuse ca să fie luat în răspăr. Cale foarte lungă, mai mult ca sigur. 103

– Familia mea a fost alungată de pe pământul nostru. Moşierul a zis că nu plăteam chiria, dar… Lordul Şambelan flutură din mână. – În mod evident, aceasta este o problemă de competenţa Comisiei pentru Pământ şi Agricultură. Augusta Sa Maiestate Regele se preocupă de binele tuturor supuşilor săi, oricât de umili – West aproape tresări la această grosolănie – dar nu i se poate cere să acorde personal atenţie fiecărui fleac. Timpul său este preţios, la fel ca al meu. La revedere! Şi cu asta, basta. Doi dintre soldaţi dădură uşa dublă în lături pentru ca Goodman Heath să plece. Faţa ţăranului devenise foarte palidă, degetele sale frământau borurile pălăriei. – Stăpân bunul meu, se încurcă el. Am fost deja la Comisie… Hoff ridică o privire aspră, făcându-l pe fermier să se oprească. – La revedere, am zis! Umerii ţăranului căzură. Aruncă o ultimă privire prin încăpere. Morrow examina cu mare interes ceva de pe peretele opus şi refuza să-i întâlnească ochii. Lordul Şambelan îi aruncă o privire furioasă, enervat de această pierdere de timp de neiertat. West se simţea scârbit să fie martor la o asemenea scenă. Heath se întoarse şi se îndepărtă târşâindu-şi picioarele, cu capul plecat. Uşile se închiseră. Hoff izbi cu pumnul în masă. – Aţi văzut? Îşi roti privirea fioroasă peste întreaga adunare asudată. Curată obrăznicie! Ai văzut, Maior West? – Da, Lordul meu Şambelan, am văzut totul, răspunse West băţos. A fost o ruşine. Din fericire, Hoff nu pricepu ironia. – O ruşine, Maior West, ai dreptate! De ce naiba toţi tinerii promiţători se duc în armată? Vreau să ştiu cine îi lasă pe toţi aceşti cerşetori înăuntru? Aruncă o privire mânioasă către Subsecretar, care înghiţi, holbându-se la documentele sale. Cine urmează? – Ăă…, se bâlbâi Morrow. Coster dau Kault. Magister al Ghildei Pânzarilor. – Ştiu cine e, fir-ar să fie! se răsti Hoff, ştergându-şi un luciu proaspăt de sudoare de pe faţă. Dacă nu sunt blestemaţii de ţărani, sunt blestemaţii de negustori! răcni el la soldaţii de lângă uşă, cu glasul destul de sonor ca să poată fi auzit afară, pe coridor. Atunci, pofteşte-l pe bătrânul şarlatan hrăpăreţ înăuntru! 104

Magisterul Kault nici că s-ar fi putut înfăţişa mai diferit de solicitantul anterior. Era un bărbat voinic, dolofan, cu o faţă la fel de moale pe cât îi erau ochii de aspri. Veşmântul său era brodat cu metri întregi de fir auriu, atât de ostentativ, încât însuşi împăratul Gurkhului s-ar fi simţit stânjenit să-l poarte. Era însoţit de doi pânzari de vază, ei înşişi în straie la fel de magnifice. West se întrebă dacă Goodman Heath ar putea câştiga destul în zece ani ca să plătească una dintre acele mantii. Hotărî că nu, chiar dacă n-ar fi fost alungat de pe pământul său. – Lord Şambelan, intonă Kault, cu o plecăciune elaborată. Hoff îl salută pe capul Ghildei Pânzarilor cât de vag era omeneşte posibil, cu o sprânceană ridicată şi o mişcare aproape imperceptibilă a buzei. Kault aşteptă un salut pe care îl considera mai potrivit statutului său, dar nimeni nu se înghesuia. Îşi drese zgomotos glasul. – Am venit să cer o audienţă la Augusta Maiestate… Lordul Şambelan fornăi: – Scopul acestei întrevederi este să stabilim cine este demn de atenţia Maiestăţii Sale. Dacă nu ceri o audienţă la el, ai greşit încăperea. Era de pe-acum limpede că întâlnirea avea să fie, de la cap la coadă, la fel de lipsită de succes ca ultima. Era un fel de oribilă dreptate în asta, bănuia West. Cei mari şi cei mici erau trataţi exact la fel. Ochii Magisterului Kault se îngustară uşor, dar acesta continuă: – Onorabila Ghildă a Pânzarilor, al cărei umil reprezentant sunt… (Hoff sorbi zgomotos din vin şi Kault fu obligat să se oprească un moment)… a fost victima unui extrem de duşmănos şi vătămător atac… – Umple cupa asta, rogu-te! răcni Lordul Şambelan, fluturânduşi pocalul gol către Morrow. Subsecretarul alunecă zelos din scaunul său şi înhăţă carafa. Kault fu nevoit să aştepte, scrâşnind din dinţi, până când vinul curse gâlgâind. Continuă! zbieră Hoff, dând din mână, n-avem toată ziua la dispoziţie! – Un atac extrem de duşmănos şi perfid… Lordul Şambelan îl privi de sus, cu ochii mijiţi: – Un atac, zici? Un act obişnuit de violenţă e o problemă de competenţa Gărzii Oraşului! Magisterul Kault făcu o grimasă. El şi cei doi însoţitori ai săi începeau deja să transpire. 105

– N-a fost un atac de acest fel, Lordul meu Şambelan, ci un ultragiu clandestin şi perfid, menit să discrediteze reputaţia strălucită a ghildei noastre şi să ne primejduiască interesele de afaceri în Oraşele Libere ale Styriei şi pe cuprinsul Uniunii. Un atac săvârşit de anumite elemente parşive ale Inchiziţiei Maiestăţii Sale şi… – Am auzit destule! Mâna voinică a Lordului Şambelan se înălţă cu o smucitură, făcând linişte. Dacă este o problemă de afaceri, atunci trebuie rezolvată de către Comisia pentru Afaceri şi Comerţ a Maiestăţii Sale. Hoff vorbea clar şi răspicat, în maniera în care un dascăl de şcoală i se adresează celui mai dezamăgitor elev al său. Dacă este o problemă juridică, atunci trebuie rezolvată de departamentul Înaltului Judecător Marovia. Dacă este o problemă de funcţionare internă a Inchiziţiei Maiestăţii Sale, atunci trebuie să fixaţi o întâlnire cu Arhilectorul Sult. În orice caz, nu e nici pe departe o problemă care trebuie supusă atenţiei Augustei Sale Maiestăţi. Capul ghildei Pânzarilor deschise gura, dar Lordul Şambelan vorbi peste el, cu glasul mai puternic ca oricând: Regele vostru angajează o Comisie, alege un Înalt Judecător şi numeşte un Arhilector, ca să nu trebuiască să se ocupe personal de fiece fleac! Întâmplător, acesta este şi motivul pentru care acordă licenţe anumitor ghilde negustoreşti, şi nu ca să burduşească buzunarele – şi buza i se strâmbă într-un rânjet antipatic – clasei negustoreşti! La revedere! Şi uşile fură deschise. Faţa lui Kault devenise palidă de furie la această ultimă remarcă. – Puteţi fi sigur, Lord Şambelan, spuse el cu răceală, că vom căuta dreptate în altă parte şi cu cea mai mare insistenţă. Hoff îl privi aspru multă, multă vreme. – Căutaţi-o unde poftiţi, mârâi el, şi cu câtă insistenţă doriţi. Dar nu aici. La… revedere! Dacă expresia „la revedere” ar fi putut înjunghia pe cineva, capul Ghildei Pânzarilor s-ar fi prăbuşit mort pe podea. Kault clipi de câteva ori, apoi se întoarse furios şi părăsi sala cu paşi mari, cu toată demnitatea pe care reuşi să şi-o adune. Cei doi lachei ai săi îl urmară îndeaproape, cu veşmintele fabuloase fluturând. Uşile se închiseră. Hoff izbi din nou cu pumnul în masă. – Revoltător! bolborosi el. Porci aroganţi! Chiar cred serios că pot să-şi bată joc de legea Regelui şi să-i mai şi ceară ajutorul, 106

când lucrurile merg prost? – Păi, nu, zise Morrow, desigur… Lordul Şambelan îşi ignoră Subsecretarul şi se întoarse către West cu un zâmbet sarcastic: – Totuşi, mi-ar plăcea să văd vulturii dându-le târcoale, în ciuda tavanului scund, ce zici, Maior West? – Într-adevăr, Lord Şambelan, bâigui West, profund stânjenit şi sperând că tot acest chin avea să ia sfârşit. Pe urmă se putea întoarce la sora lui. Inima i se strânse. Era o pacoste chiar mai mare decât îşi amintea. Era isteaţă, nu-i vorbă, dar West îşi făcea griji că ar putea să fie prea isteaţă pentru binele ei. Măcar de s-ar mărita cu un bărbat cinstit şi ar fi fericită! Situaţia lui aici era destul de precară şi fără să se dea ea în spectacol. – Vulturi, vulturi, murmura Hoff pentru sine. Păsări urâte, dar au rolul lor. Ce urmează? Asudatul Subsecretar îşi căuta cuvintele potrivite, părând şi mai stânjenit decât înainte: – Avem un grup de… diplomaţi? Lordul Şambelan se opri, cu pocalul în drum spre gură. – Diplomaţi? Din partea cui? – Ăă… din partea aşa-zisului Rege al Oamenilor Nordului, Bethod. Hoff izbucni în râs. – Diplomaţi? râse el pe înfundate, ştergându-şi faţa cu mâneca. Sălbatici, vrei să spui! Subsecretarul chicoti neconvingător. – A, da, Stăpâne, ha, ha! Sălbatici, desigur! – Dar periculoşi, nu, Morrow? se răsti Lordul Şambelan, cu buna dispoziţie evaporându-i-se instantaneu. Chicotul Subsecretarului se opri cu un gâlgâit. Foarte periculoşi. Trebuie să fim foarte prudenţi. Pofteşte-i înăuntru! Erau patru. Doi dintre ei, cei mai scunzi, erau nişte uriaşi, cu înfăţişare feroce, cu cicatrice, bărboşi, îmbrăcaţi în armuri greu încercate. Fuseseră dezarmaţi la poarta Agriontului, desigur, dar continuau să aibă un aer primejdios şi West avea senzaţia că trebuie să fi lăsat în urmă o grămadă de arme grele, îndelung folosite. Erau genul de oameni care se îngrămădeau la graniţele Engliei, însetaţi de război, nu departe de locul de baştină al lui West. Cu ei intră un bărbat mai în vârstă, şi el în armură ciobită, cu 107

părul lung şi o barbă mare şi albă. O cicatrice lividă îi brăzda faţa, până într-un ochi orb, acoperit de albeaţă. Dar afişa un zâmbet larg şi înfăţişarea lui plăcută contrasta puternic cu cea a încrâncenaţilor lui tovarăşi şi cu al patrulea bărbat, care venea în urmă. Acesta fu nevoit să se aplece, ca să treacă pe sub pragul de sus, aflat la mai bine de doi metri deasupra podelei. Era înfăşurat într-o mantie aspră, maro, cu gluga trasă pe cap, ascunzându-i trăsăturile. Când se îndreptă, înălţându-se deasupra tuturor, încăperea începu să pară absurd de înghesuită. Simpla lui statură era de natură să intimideze, însă mai era ceva, ceva care părea să se răspândească dinspre el în valuri malefice. Subsecretarul pentru Audienţe simţi acel ceva, năduşind, tresărind şi vânzolindu-şi documentele. Maiorul West simţea şi el, fără doar şi poate. Pielea i se răcise, în pofida căldurii şi fiecare fir de păr de pe trup i se ridica sub uniforma jilavă. Numai Hoff părea neafectat. Îi cercetă pe cei patru oameni ai Nordului de sus până jos, cu o căutătură încruntată, nu mai impresionat de uriaşul cu glugă decât fusese de Goodman Heath. – Aşadar, sunteţi emisari ai lui Bethod? Rostogoli vorbele în gură, pe urmă le scuipă. Regele Oamenilor Nordului. – Suntem, zise bătrânul zâmbitor, înclinându-se adânc. Eu sunt Hansul Albeaţă. Avea glasul răsunător, plin şi plăcut, fără pic de accent, nicidecum la ce se aşteptase West. – Iar tu eşti emisarul lui Bethod? întrebă Hoff nonşalant, luând încă o înghiţitură de vin din pocalul său. Pentru prima oară în viaţă, West era încântat că Lordul Şambelan se afla cu el în încăpere, dar pe urmă ridică privirea către bărbatul cu glugă şi sentimentul de nelinişte reveni. – O, nu! răspunse Albeaţă. Eu sunt aici doar ca tălmăcitor. Acesta este emisarul Regelui Oamenilor Nordului – şi ochiul său bun se ridică, tresărind nervos către silueta întunecată în mantie, de parcă până şi lui i-ar fi fost frică. Fenris. Lungi „s”-ul de la capătul numelui astfel încât şuieră în aer. Fenris cel Temut. Un nume într-adevăr adecvat. În mintea lui West reveniră cântece pe care le auzise în copilărie, poveşti despre uriaşi însetaţi de sânge din munţii îndepărtatului Nord. Sala se cufundă o clipă în linişte. – Hmm, făcu imperturbabil Lordul Şambelan. Şi doriţi o audienţă la Augusta Sa Maiestate, Înaltul Rege al Uniunii? 108

– Da, chiar aşa, Lord Şambelan, răspunse bătrânul războinic. Stăpânul nostru, Bethod, regretă profund ostilitatea dintre cele două popoare ale noastre. Nu doreşte decât să se afle în termenii cei mai buni cu vecinii săi dinspre sud. Aduc o ofertă de pace de la regele meu către regele vostru şi un dar care să dovedească buna noastră credinţă. Nimic mai mult! – Măi, măi! zise Hoff, lăsându-se pe spate în jilţul său, cu un zâmbet larg. O solicitare elegantă, făcută cu eleganţă. Poţi să-l întâlneşti pe rege în Consiliul Deschis de mâine şi să-i prezinţi oferta ta şi darul tău, în faţa celor mai de seamă oameni ai regatului. Albeaţă se înclină cu respect. – Sunteţi deosebit de amabil, Lordul meu Şambelan. Bărbatul porni spre uşă, urmat de cei doi războinici posomorâţi. Silueta înveşmântată în mantie mai zăbovi o clipă, pe urmă se întoarse şi el, încet şi trecu pragul, aplecându-se. Abia după ce uşile se închiseră, West reuşi să respire din nou. Îşi scutură capul şi ridică din umerii asudaţi. Poveşti cu uriaşi, chiar aşa. Un bărbat voinic cu mantie, atâta tot. Dar, dacă se uita bine, uşa era într-adevăr foarte înaltă… – Vezi, Maestre Morrow? Hoff părea extrem de încântat de sine. Nicidecum sălbaticii la care m-ai făcut să mă aştept! Simt că suntem aproape de o rezolvare a problemelor noastre din Nord, tu nu? Subsecretarul nu părea câtuşi de puţin convins. – Ăă… da, Stăpâne, desigur. – Da, desigur. Mult zgomot pentru nimic. Multe aiureli pesimiste, defetiste, de la cetăţenii noştri agitaţi din Nord, nu? Război? Aş! Hoff lovi din nou cu palma pe masă, făcând vinul să se reverse din pocal şi să se împrăştie pe lemn. Aceşti oameni ai Nordului n-ar îndrăzni! Ei, bine, acuşica o să ne solicite să devină membri ai Uniunii! Să vezi numai dacă n-am dreptate, ce zici, Maior West? – Ăă… – Bun! Excelent! Măcar am făcut ceva astăzi! Încă unul şi putem ieşi din cuptorul ăsta blestemat! Pe cine avem, Morrow? Subsecretarul se încruntă şi îşi ridică ochelarii pe nas. – Ăă… avem un anume Yoru Sulfur, se chinui el cu neobişnuitul nume. – Avem un cine? – Ăă… Sulfir sau Sulfor, sau aşa ceva. 109

– N-am auzit în viaţa mea de el, mârâi Lordul Şambelan, ce fel de om este? Vreun sudist? Sper că nu alt ţăran! Subsecretarul îşi examină însemnările şi înghiţi în sec: – Un emisar! – Da, da, dar din partea cui? Morrow se dădea pur şi simplu înapoi, ca un copil care aşteaptă o palmă. – Din partea Marelui Ordin al Magilor, turui el, în cele din urmă. Urmă un moment de tăcere înmărmurită. Sprâncenele lui West se ridicară, maxilarul i se deschise şi ghici că acelaşi lucru se întâmpla, nevăzut, în spatele vizierelor soldaţilor. Tresări instinctiv, anticipând reacţia Lordului Şambelan, însă Hoff îi surprinse pe toţi izbucnind în hohote de râs. – Excelent! În sfârşit niţică distracţie. De ani de zile n-am mai avut aici un mag! Pofteşte-l pe vrăjitor înăuntru! Nu-l putem lăsa să aştepte! Yoru Sulfur fu o mare dezamăgire. Avea veşminte simple, ponosite de drum, deloc mai bine îmbrăcat decât Goodman Heath, la drept vorbind. Toiagul lui nu era poleit cu aur şi nu avea o măciulie de cristal sclipitor. Ochii nu-i străluceau de un foc misterios. Arăta ca un om cât se poate de obişnuit, între treizeci şi patruzeci de ani, uşor obosit, ca după o lungă călătorie, dar altminteri foarte relaxat în faţa Lordului Şambelan. – Ziua bună, domnilor, spuse el, sprijinindu-se în toiag. West întâmpina oarecare dificultăţi în a-şi da seama de unde era. Nu din Uniune, fiindcă avea pielea prea închisă la culoare şi nici din Gurkhul ori din Sudul Îndepărtat, căci avea pielea prea deschisă. Nu din Nord sau din Styria. Atunci, de mai departe, dar de unde? Acum, uitându-se la el mai bine, West observă că avea ochii de culori diferite: unul albastru, celălalt verde. – Şi ziua bună ţie, domnule, răspunse Hoff, zâmbind de parcă o spunea din tot sufletul. Uşa mea este mereu deschisă pentru Marele Ordin al Magilor. Spuneţi-mi, am plăcerea să stau de vorbă cu însuşi marele Bayaz? Sulfur părea nedumerit: – Nu. Am fost greşit anunţat? Sunt Yoru Sulfur. Maestrul Bayaz este un bărbat pleşuv. Îşi trecu mâna prin pleata de păr castaniu, cârlionţat. Afară, pe alee, se află o statuie a lui. Dar am avut onoarea de a studia mai mulţi ani sub îndrumarea lui. E un maestru foarte puternic şi învăţat. 110

– Fireşte! Fireşte că este! Şi cu ce vă pot fi de folos? Yoru Sulfur îşi drese glasul, ca şi cum s-ar fi pregătit să spună o poveste. – La moartea Regelui Harod cel Mare, Bayaz, Întâiul dintre Magi, a părăsit Uniunea. Însă a făcut un jurământ că se va întoarce. – Da, da, adevărat, chicoti Hoff. Foarte adevărat, orice copil de şcoală ştie asta. – Şi a declarat că, atunci când se va întoarce, venirea lui va fi vestită de un altul. – La fel de adevărat. – Ei, bine, zise Sulfur, cu un zâmbet larg, iată-mă. Lordul Şambelan râse în hohote. – Iată-te! strigă el, izbind masa. Harlen Morrow îşi îngădui un mic chicot, dar se opri de îndată ce zâmbetul lui Hoff începu să pălească. De când deţin funcţia de Lord Şambelan, trei membri ai Marelui Ordin al Magilor mi-au cerut audienţă la rege. Doi au fost, cât se poate de limpede, nebuni, iar unul a fost un şarlatan excepţional de curajos. Hoff se aplecă, aşezându-şi cotul pe masă şi înălţându-şi degetele în faţa lui. Spune-mi, Maestre Sulfur, tu ce fel de mag eşti? – Niciunul de acest fel. – Înţeleg. Atunci vei fi având documente. – Desigur. Sulfur îşi vârî mâna în haină şi scoase o mică scrisoare, închisă cu un sigiliu alb, pe care era marcat un singur simbol ciudat. O aşeză cu grijă pe masă, în faţa Lordului Şambelan. Hoff se încruntă, ridică documentul şi îl răsuci în mâini. Examină cu atenţie sigiliul, după care îşi şterse faţa cu mâneca, rupse ceara, despături hârtia groasă şi începu să citească. Yoru Sulfur nu dădea niciun semn de nervozitate. Nu părea deranjat de căldură. Se plimba tacticos prin încăpere, saluta din cap soldaţii în armură şi nu părea supărat de lipsa lor de reacţie. Se întoarse dintr-odată către West: – E teribil de cald aici, nu-i aşa? E de mirare că bieţii oameni nu leşină, prăbuşindu-se la podea ca un bufet plin de oale. West clipi. Gândise exact acelaşi lucru. Lordul Şambelan aşeză cu grijă scrisoarea pe masă, fără să mai fie deloc amuzat. – Consiliul Deschis n-ar fi locul potrivit pentru discutarea acestei chestiuni, după părerea mea. 111

– Sunt de acord. Speram la o audienţă particulară cu Lordul Cancelar Feekt. – Mă tem că asta nu va fi posibil. Hoff îşi linse buzele. Lordul Feekt e mort. Sulfur se încruntă. – Ce nenorocire! – Într-adevăr, într-adevăr. Pierderea lui ne doare profund pe toţi. Poate că eu şi anumiţi alţi membri ai Consiliului Închis vă putem fi de folos. Sulfur se înclină. – Mă las în voia dumneavoastră, Lord Şambelan. – Voi încerca să aranjez ceva pentru mai târziu diseară. Până atunci, vă vom găsi în Agriont o locuinţă… potrivită pentru statutul dumneavoastră. Făcu semn către străjeri şi uşile se deschiseră. – Vă mulţumesc nespus, Lord Hoff. Maestre Morrow, Maior West. Sulfur îi salută cu o înclinare curtenitoare a capului, pe fiecare în parte, apoi se întoarse şi plecă. Uşile se închiseră din nou, lăsându-l pe West să se întrebe de unde îi ştiuse numele. Hoff se întoarse spre Subsecretarul său pentru Audienţe: – Du-te degrabă la Arhilectorul Sult şi spune-i că trebuie să ne întâlnim numaidecât. După aceea adu-i pe Marele Judecător Marovia şi pe Lordul Mareşal Varuz. Spune-le că este o problemă de maximă importanţă şi nu sufla o vorbă despre asta nimănui în afara celor trei. Îşi mişcă degetul înaintea feţei asudate a lui Morrow. Nicio vorbă! Subsecretarul se uită la el, cu ochelarii căzuţi într-o parte. Acum! răcni Hoff. Morrow sări în picioare, se împiedică de tivul veşmântului şi apoi ieşi grăbit din încăpere, pe o uşă laterală. West înghiţi în sec; avea gura foarte uscată. Hoff fixă cu o privire aspră fiecare om din încăpere. – Cât despre voi, ceilalţi, nicio vorbă despre asta nimănui, altfel consecinţele pentru voi toţi vor fi dintre cele mai aspre! Acum afară, toată lumea afară! Soldaţii ieşiră imediat din sală, zăngănind. West nu mai avu nevoie de alte îndemnuri şi se grăbi după ei, lăsându-l pe Lordul Şambelan să mediteze singur, în jilţul său. Gândurile lui West erau întunecate şi confuze, când închise uşa în urma lui. Frânturi de vechi poveşti despre magi, temeri legate de războiul din Nord, imagini ale unui uriaş cu glugă, înălţându-se 112

până aproape de tavan. Agriontul primise în ziua aceea nişte vizitatori ciudaţi şi siniştri şi West se simţea împovărat de griji. Încercă să le alunge, spunându-şi că totul era o nebunie, dar apoi nu se mai putu gândi decât la sora lui zbenguindu-se prin Agriont ca o aiurită. Suspină. Ardee era probabil cu Luthar chiar acum. De ce naiba le făcuse celor doi prezentările? Din cine ştie ce motiv, aşteptase aceeaşi fată stângace, bolnăvicioasă, cu limba ascuţită pe care şi-o amintea de demult. Fusese de-a dreptul şocat când această femeie îşi făcuse apariţia în apartamentul lui. Abia o recunoscuse. Femeie, în toată puterea cuvântului şi, pe deasupra, arătoasă. În acelaşi timp, Luthar era arogant, bogat şi chipeş şi avea toată stăpânirea de sine a unui copil de şase ani. West ştia că se mai văzuseră de atunci, şi nu o singură dată. Doar ca prieteni, desigur. Ardee nu avea alţi prieteni aici. Doar prieteni. – Rahat! înjură el. Era ca şi cum ai pune o pisică lângă smântână şi ai avea încredere că nu-şi vâră limba în ea. De ce naiba nu se gândise bine? Era un dezastru afurisit din faşă! Dar ce mai putea să facă el acum? Privi nefericit de-a lungul coridorului. Nimic nu te face să uiţi de propria ta nefericire mai mult decât imaginea nefericirii altora şi Goodman Heath era, într-adevăr, o apariţie jalnică. Stătea singur pe o bancă lungă, cu o paloare cadaverică pe faţă, privind în gol. Trebuie că şezuse acolo în tot acel timp, pe când pânzarii şi oamenii Nordului şi magii veneau şi plecau, fără să aştepte nimic, dar fără să mai aibă unde să se ducă. West privi în susul şi în josul coridorului. Nu mai era nimeni prin preajmă. Heath nu era conştient de prezenţa lui, cu gura căscată, cu ochii sticloşi, cu pălăria pleoştită uitată pe genunchi. West nu putea să treacă pur şi simplu pe lângă el, nu-l lăsa inima. – Goodman Heath, spuse el apropiindu-se şi ţăranul înălţă ochii, mirat. Bâjbâi după pălărie şi dădu să se ridice, bâiguind scuze. Nu, te rog, nu te ridica. West se aşeză pe bancă. Îşi privea ţintă picioarele, incapabil să se uite în ochii omului. Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Am un prieten în Comisia pentru Pământ şi Agricultură. Trebuie să te poată ajuta cumva… Glasul i se stinse, jenat, privind cu ochii mijiţi de-a lungul coridorului. Fermierul afişă un zâmbet trist. – Aş fi foarte recunoscător pentru orice aţi putea face. – Da, da, bineînţeles. Am să fac ce pot. N-avea să fie de niciun 113

folos şi amândoi ştiau asta. West făcu o grimasă, muşcându-şi buza. Mai bine ai lua asta, zise el şi vârî punga în palma neputincioasă şi bătătorită a ţăranului. Heath se uită la el, cu gura întredeschisă. West îi adresă un zâmbet iute, stângaci, apoi se ridică în picioare. Ardea de nerăbdare să plece. – Domnule! strigă Goodman Heath, în urma lui, dar West gonea deja pe coridor şi nu privi înapoi.

114

În arenă De ce fac asta? Conturul casei lui Villem dan Robb se profila negru pe cerul senin al nopţii. Era o clădire cu nimic ieşită din comun, o locuinţă de două etaje, cu un zid scund şi o poartă în faţă, întocmai ca sute altele de pe stradă. Vechiul nostru prieten Rews locuia într-o vilă somptuoasă ca un palat, lângă piaţă. Robb chiar ar fi trebuit să-i pretindă şpăgi mai mari. Totuşi, norocul nostru că n-a făcut-o. În alte locuri din oraş, aleile elegante străluceau de lumini şi erau pline până-n zori de petrecăreţi turmentaţi. Dar această străduţă lăturalnică era departe de luminile strălucitoare şi ochii iscoditori. Putem opera nestingheriţi. După colţul clădirii, la etajul superior, ardea o lampă într-o fereastră îngustă. Bun. Prietenul nostru este acasă. Dar încă treaz – trebuie să păşim uşor. Se întoarse înspre Practicianul Frost şi îi arătă către partea laterală a casei. Albinosul clătină din cap şi traversă drumul fără să facă niciun zgomot. Glokta aşteptă să ajungă lângă zid şi să dispară în umbrele de lângă clădire, apoi se întoarse către Severard şi îi făcu semn către uşa principală. Ochii lunganului îi zâmbiră o clipă, apoi practicianul se îndepărtă grăbit, furişându-se, se rostogoli peste zidul scund şi căzu dincolo fără un sunet. Perfect, până acum. Trebuie să mă mişc. Glokta se întrebă de ce venise. Frost şi Severard erau mai mult decât capabili să se ocupe personal de Robb, iar el nu avea decât să-i întârzie. S-ar putea chiar să cad în fund şi să-l avertizez pe idiot de prezenţa noastră. Aşadar, de ce am venit? Dar Glokta ştia de ce. Emoţia i se ridica deja în gâtlej. Parcă simţea că prinde viaţă. Înfăşurase capătul bastonului într-o cârpă, ca să poată şontâcăi cât mai discret spre zid, fără să facă prea mult zgomot. Severard dăduse deja uşile în lături, ţinând balamaua cu o mână înmănuşată, ca să nu scârţâie. Frumos şi curat. Zidul ăla scund ar putea să aibă la fel de bine şi treizeci de metri, că tot atâtea şanse aş avea să-l trec. Severard stătea în genunchi pe scară, în faţa uşii principale, desfăcând încuietoarea. Stătea cu urechea lipită de lemn, mijinduşi concentrat ochii, mişcându-şi cu îndemânare mâinile 115

înmănuşate. Inima lui Glokta bătea repede, pielea îl furnica de încordare. Ah, emoţia vânătorii! Se auzi un clic domol, pe urmă încă unul. Severard îşi strecură şperaclele sclipitoare în buzunar, apoi întinse mâna şi, încet, cu grijă, răsuci încuietoarea uşii. Uşa se dădu în linişte la o parte. Ce individ folositor. Fără el şi fără Frost nu sunt decât un infirm. Ei sunt mâinile mele, braţele mele, picioarele mele. Dar eu sunt creierul lor. Severard se strecură înăuntru şi Glokta îl urmă, tresărind de durere de fiecare dată când îşi lăsa greutatea pe picior. Antreul era întunecat, o fantă de lumină se revărsa, de deasupra, în josul scărilor şi stâlpii balustradei aruncau umbre diforme pe treptele de lemn. Glokta arătă în sus, iar Severard clătină din cap şi începu să se furişeze spre scări, ţinându-şi picioarele pe lângă perete. Îi trebui o veşnicie, parcă, să ajungă acolo. A treia treaptă scârţâi uşor când practicianul îşi lăsă greutatea pe ea. Glokta tresări, Severard rămase încremenit. Aşteptară, neclintiţi ca nişte statui. De sus nu venea niciun sunet. Glokta începu să respire din nou. Severard continuă să urce, extrem de încet, un pas uşor după altul. Când ajunse aproape sus, se uită prudent după colţ, cu spatele lipit de perete, apoi urcă ultima treaptă şi dispăru din raza vizuală, fără un sunet. Practicianul Frost ieşi din umbre în celălalt capăt al coridorului. Glokta ridică o sprânceană înspre el, dar acesta scutură din cap. Nu e nimeni jos. Se întoarse către uşa principală şi începu s-o închidă, uşurel. Abia când uşa era închisă lăsă încet, încet mânerul rotund al închizătorii, astfel că zăvorul alunecă fără zgomot la loc. – Aţi vrea să vedeţi asta. Glokta tresări la sunetul neaşteptat şi, întorcându-se repede, un junghi de durere îi străfulgeră spatele. Severard stătea, cu mâinile în şold, în capul scărilor. Se întoarse şi porni spre lumină, iar Frost săltă pe scări după el, fără să se mai străduiască să se furişeze. De ce nu poate să stea niciodată nimeni la parter? Mereu la etaj. Măcar nu trebuia să încerce să nu facă zgomot în timp ce se căznea să urce scările, după practicieni, cu piciorul drept scârţâind, cu piciorul stâng hârşâind pe treptele de lemn. Lumina strălucitoare a unei lămpi se revărsa pe coridorul de sus dinspre o uşă deschisă din capăt, iar Glokta se îndreptă şontâc spre ea. Se opri când trecu pragul, trăgându-şi răsuflarea, după urcuş. 116

Vai, mie, ce dezastru! O bibliotecă imensă fusese smulsă de la perete şi cărţile erau împrăştiate, unele închise, altele deschise, pe toată podeaua. Un pahar de vin se răsturnase pe birou, transformând hârtiile risipite pe el în zdrenţe roşii şi umede. Patul era răvăşit, cuverturile pe jumătate date la o parte, pernele şi salteaua sfâşiate, cu penele împrăştiate. Un şifonier avea uşile deschise, una dintre ele fiind pe jumătate desprinsă. Câteva haine zdrenţuite atârnau înăuntru, dar majoritatea zăceau sfâşiate întrun morman, în partea de jos. Un tânăr chipeş zăcea pe spate sub fereastră, cu ochii ficşi în tavan, cu chipul palid şi gura deschisă. Fusese ciopârţit cu atâta sălbăticie încât capul abia se mai ţinea de trup. Totul era împroşcat de sânge: hainele sfâşiate, salteaua tăiată, cadavrul însuşi, de sus până jos. Pe perete se zăreau două urme de palme, mânjite, însângerate, iar pe o bună parte din podea, o băltoacă de sânge încă neînchegat. A fost ucis în seara asta. Poate doar de câteva ore. Poate doar de câteva minute. – Nu cred că va răspunde întrebărilor noastre, remarcă Severard. – Nu. Ochii lui Glokta alunecară peste rămăşiţele dezastrului. S-ar putea să fie mort. Dar cum s-a întâmplat? Frost îl fixă cu un ochi roz şi ridică o sprânceană albă. – Osravă? Severard izbucni într-un râs zgomotos, sub mască. Până şi Glokta îşi îngădui să chicotească. – Evident. Dar cum a ajuns otrava înăuntru? – Fereas’ră deschisă, bălmăji Frost, arătând în jos. Glokta pătrunse şchiopătând în cameră, atent ca piciorul sau bastonul să nu atingă mâzga lipicioasă de sânge amestecat cu pene. – Aşa, deci, otrava noastră a văzut lampa arzând, întocmai ca noi. A pătruns prin fereastra de la parter. A urcat în tăcere scările. Glokta întoarse mâinile cadavrului cu vârful bastonului. Câteva pete de sânge de pe gât, dar articulaţiile şi degetele n-au avut de suferit. Nu s-a împotrivit. A fost luat prin surprindere. Îşi lungi gâtul şi se uită la rana căscată. O singură lovitură, foarte puternică, declară el. Probabil cu un cuţit. – Şi Villem dan Robb a vărsat o grămadă de sânge, remarcă Severard. – Iar noi avem un informator mai puţin, cugetă Glokta. Pe coridor nu fusese nici urmă de sânge. Omul nostru s-a 117

chinuit să nu-şi mânjească tălpile în timp ce a scotocit camera, oricât de răvăşită poate părea. Nu era furios sau speriat. A fost doar o misiune. – Ucigaşul a fost un profesionist, murmură Glokta. A venit aici cu intenţii criminale. Pe urmă, poate că a făcut un mic efort să dea aparenţa de jaf, cine ştie? Oricum, Arhilectorul nu se va mulţumi cu un cadavru. Ridică privirea către cei doi practicieni. Cine e următorul pe listă? De data aceasta, avusese loc o luptă, fără nicio îndoială. Chiar dacă una inegală. Solimo Scandi era întins pe-o parte, cu faţa spre perete, de parcă ar fi fost prea stânjenit de starea cămăşii sale de noapte sfâşiate şi zdrenţuite. Avea tăieturi adânci pe antebraţe. S-a chinuit zadarnic să se ferească de lamă. Se târâse pe podea, lăsând o dâră de sânge pe lemnul bine lustruit. S-a chinuit zadarnic să scape. Nu reuşise. Cele patru răni adânci de cuţit în spate îi veniseră de hac. Glokta îşi simţi faţa zvâcnind când îşi coborî privirea către trupul plin de sânge. Un cadavru poate fi o coincidenţă. Cu două, avem o conspiraţie. Pleoapele îi fremătară. Cei care au făcut asta ştiau că venim, când venim şi exact după cine. Sunt cu un pas înaintea noastră. Foarte probabil, lista noastră de complici a devenit deja o listă de cadavre. În spatele lui Glokta se auzi un scârţâit şi capul i se întoarse fulgerător, stârnind o undă de durere în josul gâtului său înţepenit. Nimic, doar fereastra deschisă legănându-se în bătaia vântului. Calm, acum. Calm, şi gândeşte. – S-ar părea că onorabila Ghildă a Pânzarilor a făcut puţină curăţenie. – Cum au reuşit să afle? şopti Severard. Într-adevăr, cum? – Probabil că au văzut lista lui Rews sau li s-a spus cine e pe ea. Şi asta înseamnă… Glokta îşi trecu limba peste gingiile-i goale. Cineva din interiorul Inchiziţiei a vorbit. De data aceasta, ochii lui Severard nu zâmbeau. – Dacă ştiu cine e pe listă, atunci ştiu cine a scris-o. Ştiu cine suntem. Încă trei nume pe listă, poate? Jos, la capăt? Glokta rânji. Ce palpitant. – Ţi-e frică? – Nu sunt încântat, asta vă spun. Făcu semn cu capul către cadavru. Un cuţit în spate nu face parte din planurile mele. 118

– Nici din ale mele, Severard, crede-mă. Zău că nu. Dacă mor, nu voi şti niciodată cine m-a trădat. Şi vreau să ştiu. O zi de primăvară luminoasă şi senină şi parcul mişuna de filfizoni şi pierde-vară de tot felul. Glokta stătea neclintit pe bancă, la umbra milostivă a unui copac cu coroana largă, privind frunzişul scânteietor, apa strălucitoare, oamenii veseli, oamenii beţi, petrecăreţii nostimi. Erau oameni îngrămădiţi laolaltă pe băncile din jurul lacului, perechi şi grupuri risipite pe iarbă, bând şi trăncănind şi tolănindu-se la soare. Locul era ticsit. Dar nimeni nu veni să se aşeze lângă Glokta. Când şi când, cineva se apropia în grabă, nevenindu-i să creadă că are norocul să găsească un asemenea loc, apoi îl vedea şezând acolo. Îi cădea faţa şi se îndepărta sau trecea direct pe lângă el, ca şi cum nici nar fi avut de gând să se aşeze. Îi alung ca o molimă, dar poate că e mai bine aşa. N-am nevoie de compania lor. Urmări un grup de tineri soldaţi vâslind într-o barcă pe lac. Unul dintre ei se ridică, bălăbănindu-se, întinzând o sticlă în mână. Barca se legănă alarmant şi tovarăşii lui îi strigară să stea jos. Hohote îndepărtate de râs vesel veniră purtate de vânt, uşor întârziate de distanţă. Copii. Cât de tineri par! Cât de inocenţi! Şi aşa am fost şi eu, nu demult. Dar parcă au trecut o mie de ani. Mai mult. Parcă e o altă lume. – Glokta. Ridică privirea, umbrindu-şi ochii cu mâna. Era Arhilectorul Sult, sosit, în sfârşit, o siluetă înaltă, întunecată, profilată pe cerul albastru. Când îşi coborî spre el privirea rece, lui Glokta i se păru că arată ceva mai obosit, mai ridat, mai tras la faţă decât de obicei. – Ar fi bine să fie interesant. Sult săltă pulpanele hainei sale lungi şi albe şi se aşeză cu graţie pe bancă. Oamenii din popor sau răsculat din nou, lângă Keln. Un idiot de moşier spânzură câţiva ţărani şi acum avem de-a face cu o întreagă harababură! Cât poate fi de greu să te descurci cu un câmp plin de noroi şi câţiva fermieri? Nu trebuie să te porţi bine cu ei, atâta vreme cât nu-i spânzuri! Gura Arhilectorului era o linie dreaptă, severă, cum stătea şi privea cu mânie peste peluze. Ar fi bine să fie al naibii de interesant. Atunci, voi încerca să nu te dezamăgesc. – Villem dan Robb e mort. Ca şi cum ar fi vrut să accentueze afirmaţia lui Glokta, soldatul beat alunecă şi se răsturnă peste 119

marginea bărcii, căzând bâldâbâc în apă. Hohotele de râs ale prietenilor lui ajunseră la Glokta un moment mai târziu. A fost ucis. – Mda. Se întâmplă. Ia următorul de pe listă. Sult se ridică în picioare, încruntându-se. Nu-mi închipuiam că ai nevoie de aprobarea mea pentru orice fleac. De aceea te-am ales pentru această sarcină. Du-o la bun sfârşit! se răsti el, întorcându-se. Nu e nicio grabă, Arhilectore. Asta-i problema cu picioarele bune, ai tendinţa să alergi prea mult de colo-colo. Dacă te mişti greu, însă, nu te clinteşti până când nu eşti al naibii de convins că e momentul. – Şi următorului de pe listă i s-a întâmplat o nenorocire. Sult se întoarse, cu o sprânceană uşor ridicată: – Zău? – Tuturor li s-a întâmplat. Arhilectorul strânse din buze şi se aşeză înapoi pe bancă: – Tuturor? – Tuturor. – Hm, cugetă Sult. Interesant. Pânzarii fac curăţenie, nu? Nu mă aşteptam la o asemenea cruzime. Vremurile s-au schimbat, ce mai, vremurile cu siguranţă… Glasul i se stinse şi începu încet să se încrunte. Crezi că cineva le-a dat lista lui Rews? Crezi că unul de-ai noştri a vorbit. De aceea mi-ai cerut să vin aici, nu-i aşa? Credeai că doar evitam scările? – Fiecare dintre ei ucis? Fiecare nume de pe listă, până la ultimul? Tocmai în noaptea în care mergem să-i arestăm? Nu prea cred în coincidenţe. Dar tu, Arhilectore? Evident, nu credea. Faţa îi devenise foarte îndârjită. – Cine a văzut mărturisirea? – Eu şi cei doi practicieni ai mei, fireşte. – Ai deplină încredere în ei? – Absolută. Se lăsă tăcerea. Barca plutea în derivă, în timp ce soldaţii se agitau, cu vâslele ridicate în aer, iar cel din apă se bălăcea râzând şi stropindu-şi prietenii. – Mărturisirea a fost o vreme în biroul meu, murmură Arhilectorul. Unii oameni din personalul meu ar fi putut s-o vadă. Ar fi putut. – Aveţi deplină încredere în ei, Eminenţa Voastră? Sult îl fixă pe Glokta cu privirea, preţ de un lung moment de gheaţă. – N-ar îndrăzni. Ştiu cu cine au de-a face. 120

– Atunci mai rămâne doar Superiorul Kalyne, zise Glokta cu glas scăzut. Buzele Arhilectorului abia se mişcară când spuse: – Trebuie să păşeşti cu grijă, Inchizitorule, cu foarte mare grijă. Pământul pe care umbli nu e sigur deloc. Proştii nu devin Superiori ai Inchiziţiei, în ciuda aparenţelor. Kalyne are mulţi prieteni, atât în Casa Întrebărilor, cât şi în afara ei. Prieteni puternici. Orice acuzaţie împotriva lui trebuie susţinută de cea mai puternică dovadă. Sult se opri dintr-odată, aşteptând ca un mic grup de doamne să treacă şi să nu-i mai poată auzi. Cea mai puternică dovadă, şuieră el, de îndată ce doamnele se îndepărtară. Trebuie să mi-l găseşti pe acest asasin. Uşor de zis, greu de făcut. – Desigur, Eminenţă, dar investigaţia mea a ajuns într-un punct mort. – Nu tocmai. Încă mai avem o carte de jucat. Rews însuşi. Rews? – Dar, Arhilectore, trebuie să fie în Englia pe vremea asta. Asudând într-o mină sau într-un alt asemenea loc. Dacă a apucat să trăiască atâta. – Nu. E aici, în Agriont, sub lacăt. Am socotit că e mai bine să nu-l scap din mână. Glokta se strădui din răsputeri să-şi ascundă surpriza. Isteţ. Foarte isteţ. Proştii nu devin nici Arhilectori, se pare. Rews va fi momeala ta. Am să-l trimit pe secretarul meu să-i ducă lui Kalyne un mesaj, informându-l că m-am înmuiat. Că sunt gata să-i las pe pânzari să continue să opereze, dar sub un control mai riguros. Că, în semn de bunăvoinţă, l-am eliberat pe Rews. Dacă sursa scurgerii de informaţii este Kalyne, îndrăznesc să spun că-i va informa pe pânzari că Rews e liber. Îndrăznesc să spun că-l vor trimite pe acest asasin să-l pedepsească pentru limba lui slobodă. Îndrăznesc să spun că l-ai putea prinde asupra faptului. Dacă ucigaşul nu vine, ei, bine, s-ar putea să fim nevoiţi să ne căutăm trădătorul în altă parte, dar fără să fi pierdut nimic. – Un plan excelent, Eminenţă. Sult îl fixă cu răceală. – Bineînţeles. Vei avea nevoie de un loc unde să acţionezi, un loc departe de Casa Întrebărilor. Voi pune la dispoziţie fondurile, îl voi preda pe Rews practicienilor tăi şi te voi anunţa când Kalyne a primit informaţia. Găseşte-mi-l pe acest asasin, Glokta, şi stoarcel. Stoarce-l până cârâie. Barca se clătină nebuneşte în timp ce soldaţii încercau să-şi tragă prietenul ud înăuntru, pe urmă se 121

răsturnă cu susul în jos, aruncându-i pe toţi în lac. Vreau nume, şuieră Sult, încruntându-se la soldaţii care împroşcau apa. Vreau nume, dovezi, documente şi oameni care vor sta în faţa Consiliului Deschis şi vor arăta cu degetul. Se ridică domol de pe bancă. Ţinemă la curent. Se îndreptă cu paşi mari către Casa Întrebărilor, cu tălpile scârţâind pe pietrişul aleii, iar Glokta îl urmări cu privirea. Un plan excelent. Mă bucur că eşti de partea mea, Arhilectore. Eşti de partea mea, nu-i aşa? Soldaţii reuşiseră să tragă barca răsturnată pe mal şi stăteau acolo, uzi leoarcă, ţipând unul la altul, fără să mai fie atât de bine dispuşi. Una dintre vâsle continua să plutească, abandonată în apă, îndreptându-se încet către punctul unde şuvoiul curgea din lac. Curând, avea să treacă pe sub pod şi să fie purtată de ape, la poalele zidurilor Agriontului şi în şanţul de apărare. Glokta o urmări răsucindu-se încet în apă. O greşeală. Omul trebuie să fie atent la detalii. E uşor să uiţi lucrurile mărunte, dar fără vâslă, barca e inutilă. Îşi lăsă privirea să rătăcească peste câteva dintre celelalte feţe din parc. Ochiul lui dădu peste o pereche frumoasă care stătea pe o bancă lângă lac. Tânărul îi vorbea fetei cu glas scăzut, cu o expresie tristă şi pătrunsă pe chip. Fata se ridică repede, îndepărtându-se de el, cu mâinile acoperindu-i faţa. Ah, durerea celui părăsit. Pierderea, furia, ruşinea. Ai impresia că nu-ţi vei reveni niciodată. Care poet a scris că nu există durere mai rea decât durerea inimii zdrobite? Aiureli sentimentale. Ar fi trebuit să petreacă mai mult timp în închisorile împăratului. Glokta zâmbi, deschizând gura şi lingându-şi gingiile goale, acolo unde cândva avusese dinţii din faţă. Inimile zdrobite se vindecă în timp, dar dinţii zdrobiţi niciodată. Glokta se uită la tânăr. Avea o expresie uşor amuzată în timp ce o privea îndepărtându-se pe fata care plângea. Tânăr nemernic. Mă întreb dacă a zdrobit la fel de multe inimi ca mine, în tinereţe. Acum pare imposibil de crezut. Îmi ia jumătate de oră doar să-mi adun curajul să mă ridic. Singurele femei pe care le-am făcut să plângă în ultimul timp au fost soţiile celor pe care i-am exilat în Englia… – Sand! Glokta se întoarse. – Lord Mareşal Varuz, ce onoare. – O, nu, nu, zise bătrânul soldat, aşezându-se lângă Glokta cu mişcările iuţi, precise, ale unui maestru de scrimă. 122

– Arăţi bine, zise el, dar fără să-l privească, de fapt. Arăt schilod, vrei să spui. Ce mai faci, bătrâne prieten? Sunt schilod, idiot bătrân şi pompos. Şi prieten, nu-i aşa? Atâţia ani de când mam întors şi niciodată nu m-ai căutat, nici măcar o dată. Asta e prietenie? – Destul de bine, mulţumesc, Lord Mareşal. Varuz se foi stânjenit pe bancă. – Cel mai nou elev al meu, căpitanul Luthar… poate îl cunoşti? – Ne ştim. – Ar trebui să-l vezi duelându-se. Varuz clătină din cap cu tristeţe. Are talent, nu-i vorbă, dar nu va fi niciodată de talia ta, Sand. Nu ştiu. Sper că într-o zi va fi la fel de schilod ca mine. Dar are talent cu carul, destul ca să câştige. Numai că şi-l iroseşte. Îi dă cu piciorul. O, ce tragedie! Sunt atât de întors pe dos că s-ar putea să mi se facă rău. Oare am mâncat ceva în dimineaţa asta? E leneş, Sand, şi încăpăţânat. Îi lipseşte curajul. Îi lipseşte abnegaţia. Pur şi simplu nu-şi dă silinţa şi nu mai avem timp. Mă întrebam, dacă ai timp, desigur – Varuz îl privi pe Glokta în ochi doar preţ de o clipă – dacă ai putea să-i vorbeşti, pentru mine. Ard de nerăbdare. Să-i ţin predici acelui idiot smiorcăit va fi împlinirea tuturor visurilor mele. Neghiob bătrân şi arogant, cum îndrăzneşti? Ţi-ai construit reputaţia pe succesele mele, apoi, când am avut nevoie de ajutorul tău, m-ai dat la o parte. Iar acum, vii la mine, îmi ceri ajutor şi-mi zici prieten? – Desigur, Mareşal Varuz, aş fi bucuros să-i vorbesc. Orice pentru un vechi prieten. – Excelent, excelent! Sunt sigur că vei schimba lucrurile cu totul. Îl antrenez în fiecare dimineaţă, în curtea aceea de lângă Casa Creatorului, unde cândva te antrenam pe tine… Bătrânul Mareşal se poticni, stânjenit. – Voi veni de îndată ce îndatoririle îmi vor permite. – Desigur, îndatoririle… Varuz se ridica deja, evident dornic să plece. Glokta întinse mâna, făcându-l pe bătrânul soldat să se oprească o clipă. Nu-ţi face griji, Lord Mareşal, nu sunt contagios. Varuz îi strânse mâna, fără vlagă, de parcă s-ar fi temut să nu i-o frângă, apoi îşi bălmăji scuzele şi se îndepărtă cu paşi mari şi capul semeţ. Soldaţii uzi până la piele se înclinară şi salutară, oarecum jenaţi, când trecu pe lângă ei. Glokta îşi întinse piciorul, întrebându-se dacă să se ridice. Şi unde să mă duc? Lumea nu se va sfârşi dacă mai stau aici o clipă. 123

Nu e nicio grabă. Nicio grabă.

124

O ofertă şi un dar – Şi în faţă! răcni Mareşalul Varuz. Jezal se împletici spre el, răsucindu-şi călcâiele pe după marginile bârnei, încercând cu disperare să-şi menţină echilibrul şi făcând cu stângăcie o fandare, două, doar ca să dea impresia că-şi dă silinţa. Patru ore de antrenament pe zi îl storceau şi se simţea mai mult decât istovit. Varuz se încruntă şi azvârli la o parte sabia boantă a lui Jezal, mişcându-se fără efort de-a lungul bârnei, de parcă ar fi fost o alee de grădină: Şi înapoi! Jezal se lăsă, poticnindu-se, înapoi pe călcâie, cu mâna stângă fâlfâind caraghios în jurul lui, în încercarea de a-şi păstra echilibrul. De la genunchi în sus, totul îl durea teribil din pricina efortului. De la genunchi în jos, era mult, mult mai rău. Varuz era trecut de şaizeci de ani, dar nu dădea niciun semn de oboseală. Nici măcar nu transpira, în timp ce continua să danseze de-a lungul bârnei, şfichiuindu-şi armele de oţel. Însă Jezal gâfâia în timp ce para disperat cu mâna stângă, dezechilibrat, căutând în gol cu piciorul siguranţa bârnei din spatele lui. – Şi înainte! Călcâiele lui Jezal trecură prin chinuri cumplite când schimbă, împleticit, direcţia şi lovi spre agasantul bătrân, însă Varuz nu dădu înapoi. În schimb, se aplecă sub lovitura disperată şi folosi dosul braţului ca să-i măture lui Jezal picioarele de sub el. Jezal scoase un urlet când curtea se învârti în jurul lui. Îşi izbi dureros piciorul de marginea bârnei, după care se prăbuşi cu faţa în jos, cu bărbia bufnind pe iarbă şi dinţii clănţănind. Se rostogoli puţin, apoi rămase acolo, zăcând pe spate, căutând aer ca un peşte scos brusc din apă, cu piciorul zvâcnindu-i acolo unde se lovise de bârnă, în cădere. Urma să mai aibă încă o vânătaie urâtă a doua zi dimineaţă. – Îngrozitor, Jezal, îngrozitor! strigă bătrânul soldat, sărind cu sprinteneală jos pe pajişte. Te bălăbăneşti pe bârnă de parcă ai merge pe sârmă! Jezal se răsuci, înjurând şi se opinti să se ridice în picioare. E o bucată solidă de stejar, destul de largă ca să te pierzi pe ea! Lordul Mareşal îşi ilustră afirmaţia lovind cu putere bârna şi făcând să sară aşchii din ea. 125

– Credeam că aţi spus „înainte”, gemu Jezal. Sprâncenele lui Varuz se ridicară brusc. – Chiar crezi, căpitane Luthar, că Bremer dan Gorst le oferă adversarilor săi informaţii demne de încredere despre intenţiile sale? Bremer dan Gorst va încerca să mă bată, bătrân nenorocit! Tu trebuie să mă ajuţi să-l înving! Asta gândea Jezal, dar nu era atât de nechibzuit s-o spună. Doar clătină, pe tăcute, din cap. Nu, nu oferă! Se străduieşte să-şi înşele şi să-şi zăpăcească adversarii, aşa cum trebuie să facă toţi marii săbieri! Lordul Mareşal se plimba de colo-colo, clătinând din cap. Jezal se gândea din nou dacă să renunţe la tot. Era sătul să se prăbuşească în pat istovit, în fiecare seară, la ora la care ar fi trebuit abia să înceapă să se îmbete. Era sătul să se scoale în fiecare dimineaţă, plin de vânătăi şi chinuit de durere, pentru a înfrunta alte patru ore interminabile de alergare, bârnă, drug de fier, figuri de scrimă. Era sătul să fie lovit cu piciorul în fund de Maiorul West. Şi, mai presus de toate, era sătul să fie luat peste picior de acest bătrân nebun. – … un spectacol deprimant, căpitane, foarte deprimant. Cred sincer că, de fapt, mergi tot mai prost… Jezal n-avea să câştige niciodată Turnirul. Nimeni nu se aştepta la asta, el însuşi cel mai puţin dintre toţi. Aşadar, de ce să nu renunţe şi să nu se întoarcă la jocul lui de cărţi şi la nopţile târzii? Nu era asta tot ce dorea de la viaţă? Dar, atunci, ce-l va deosebi de o mie de alţi mezini de nobili? Hotărâse de mult că voia să fie ceva deosebit. Un Lord Mareşal el însuşi, poate, şi pe urmă Lord Şambelan. Ceva, mare şi important, oricum. Voia un scaun important în Consiliul Închis, voia să ia decizii importante. Voia ca oamenii să zâmbească şi să se gudure pe lângă el şi să-i soarbă fiecare cuvânt. Voia ca oamenii să şoptească: „Iată-l pe Lordul Luthar”, când trecea grăbit pe lângă ei. Putea să se mulţumească să fie mereu o versiune mai bogată, mai deşteaptă şi mai chipeşă a locotenentului Brint? Pfui! Nici gând de aşa ceva! – … avem un drum teribil de lung de parcurs şi nu avem destul timp să ajungem unde trebuie, dacă nu-ţi schimbi atitudinea. Loveşti lamentabil, stai slab şi acum cu rezistenţa, ca să nu mai vorbim de echilibru… Şi ce-ar crede toată lumea dacă ar renunţa? Ce-ar face tatăl său? Ce-ar spune fraţii săi? Dar ceilalţi ofiţeri? Ar părea laş. Şi, apoi, mai era şi Ardee West. Părea să-i ocupe mult gândurile în ultimele două zile. Oare ea s-ar apleca atât de aproape de el, dacă 126

n-ar duela? Oare i-ar vorbi cu glas atât de suav? Oare ar râde la glumele lui? Oare şi-ar ridica spre el privirea, cu acei ochi întunecaţi, încât aproape îi putea simţi răsuflarea pe faţă… – Mă asculţi, băiete? tună Varuz. Jezal simţi o fărâmă din răsuflarea lui pe faţă, da, şi o grămadă de salivă. – Da, domnule. Lovitura lamentabilă, rezistenţa slabă! Jezal înghiţi nervos. Ca să nu mai vorbim de echilibru. – Aşa e. Încep să mă gândesc, deşi îmi vine greu să cred, după toate bătăile de cap pe care mi le-ai dat, că într-adevăr nu-ţi dai silinţa. Îl privi pe Jezal în ochi cu furie: Tu ce crezi, domnule maior? Nu veni niciun răspuns. West era prăbuşit în scaun, cu braţele încrucişate, încruntându-se fioros, cu privirea în gol. – Maior West! se răsti Lordul Mareşal. Maiorul ridică ochii brusc, de parcă abia acum devenise conştient de prezenţa lor. – Îmi cer scuze, domnule, îmi zburase gândul. – Aşa, înţeleg. Varuz îşi supse dinţii. Se pare că nimeni nu se concentrează în dimineaţa asta. Era o mare uşurare că o parte din furia bătrânului fusese îndreptată în altă parte, dar bucuria lui Jezal fu de scurtă durată. Foarte bine, pufni bătrânul mareşal, dacă aşa vrei. De mâine, vom începe fiecare lecţie cu o baie în şanţ. Doi-trei kilometri ar trebui să ajungă. Jezal strânse din dinţi ca să nu ţipe. Apa rece ascute în mod miraculos simţurile. Şi poate că e nevoie să începem puţin mai devreme, ca să te prindem în cea mai receptivă dispoziţie. Asta înseamnă la ora cinci. Între timp, căpitane Luthar, îţi propun să te gândeşti dacă eşti aici ca să câştigi Turnirul, sau pur şi simplu de dragul companiei mele. Şi cu aceasta, Lordul Mareşal se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă cu paşi mari. Jezal aşteptă până când Varuz ieşi din curte, înainte să-şi piardă cumpătul, însă de îndată ce fu convins că bătrânul era destul de departe, îşi azvârli cu furie armele în zid. – Fir-ar! strigă el, când săbiile căzură, zăngănind, la pământ. La naiba! Îşi roti privirea, căutând ceva în care să dea cu piciorul, fără să-l doară prea tare. Ochii îi căzură pe piciorul bârnei, însă evaluă extrem de greşit lovitura şi trebui să-şi înăbuşe pornirea de a se apuca de piciorul rănit şi de a ţopăi ca un idiot. La naiba! La naiba! răcni el. West era dezamăgitor de impasibil. Se ridică încruntându-se şi 127

dădu să-l urmeze pe Mareşalul Varuz. – Încotro? îl întrebă Jezal. – Plec, răspunse West peste umăr. Am văzut destul. – Ce vrei să spui? West se opri şi se întoarse să-l privească: – Oricât de uimitor ar părea, există pe lume probleme mai mari decât asta. Jezal rămase locului, cu gura căscată, în timp ce West părăsea, cu pas maiestuos, curtea. – Cine te crezi? strigă Jezal după el, când fu sigur că plecase. La naiba! La naiba! Îi trecu prin minte să-i mai tragă bârnei un picior, dar apoi se răzgândi. Jezal era într-o dispoziţie mizerabilă pe drumul de întoarcere la apartamentul său, aşa că se feri de locurile mai aglomerate ale Agriontului, căutând aleile mai liniştite şi grădinile de la marginea Drumului Regelui. Îşi privea încruntat picioarele în timp ce mergea, ca să descurajeze şi mai mult orice abordare. Dar norocul nu fu de partea lui. – Jezal! Era Kaspa, ieşit la plimbare cu o fată blondă, îmbrăcată în haine scumpe. Cu ei era o femeie între două vârste, cu un aer sever, fără îndoială guvernanta fetei sau aşa ceva. Se opriseră să admire o sculptură minoră dintr-o curte puţin vizitată. Jezal! strigă Kaspa din nou, fluturându-şi pălăria deasupra capului. N-avea cum să-i evite. Îşi lipi un zâmbet neconvingător pe faţă şi păşi ţanţoş spre ei. Fata palidă îi zâmbi în timp ce se apropia, dar dacă intenţia ei era să-l farmece, Jezal rămase insensibil. – Iar te-ai duelat, Luthar? întrebă Kaspa fără rost. Jezal era transpirat şi ţinea în mâini o pereche de arme de duel. Era bine cunoscut faptul că duela în fiecare dimineaţă. Nu trebuia să ai o minte sclipitoare ca să faci legătura, ceea ce era un noroc, căci Kaspa nu avea, cu siguranţă, aşa ceva. – Da. Cum ai ghicit? Jezal nu avusese de gând să înmormânteze chiar aşa conversaţia, dar îşi îndulci vorbele cu un chicot fals şi curând zâmbetele doamnelor reveniră. – Ha-ha! râse Kaspa, mereu dornic să fie ţinta unei glume. Jezal, permite-mi să ţi-o prezint pe vara mea, Lady Ariss dan Kaspa. Acesta este ofiţerul meu superior, căpitanul Luthar. Aşadar, aceasta era celebra verişoară. Una dintre cele mai 128

bogate moştenitoare ale Uniunii şi dintr-o familie excelentă. Kaspa trăncănea mereu despre frumuseţea ei, dar lui Jezal i se părea o fiinţă palidă, slabă, cu un aer bolnăvicios. Ea îi zâmbi vag şi îi întinse mâna-i albă, moale, pe care el o atinse cu cel mai maşinal sărut. – Încântat, murmură el, fără chef. Trebuie să-mi cer scuze pentru înfăţişare. Tocmai vin de la duel. – Da, chiţăi ea, cu un glas subţire, piţigăiat, de îndată ce fu sigură că el terminase de vorbit. Am auzit că eşti un mare săbier. Urmă o pauză, în care ea bâjbâi după ceva de spus, apoi ochii i se luminară: Spune-mi, căpitane, duelul e într-adevăr foarte periculos? Ce aiureli insipide. – O, nu, doamna mea, folosim doar arme boante, într-un cerc. Ar fi putut spune mai mult, dar al naibii să fie dacă avea de gând să-şi dea silinţa. Afişă un zâmbet firav. Ea făcu la fel. Conversaţia pluti deasupra abisului. Jezal era pe cale să se scuze şi să plece, subiectul duelului fiind evident epuizat, însă Ariss îl împiedică, găsind o altă temă: – Spune-mi, căpitane, chiar e posibil să fie război în Nord? Glasul ei se stinse aproape cu desăvârşire spre sfârşitul propoziţiei, dar însoţitoarea continua s-o privească aprobator, fără îndoială încântată de abilităţile conversaţionale ale protejatei ei. Scuteşte-ne. – Ei, bine, mi se pare… începu Jezal. Ochii spălăciţi, albaştri, ai domnişoarei Ariss îl fixară din nou, în expectativă. Ochii albaştri nau niciun haz, cugetă Jezal. Se întreba în ce domeniu era mai ignorantă, duel sau politică. Tu ce părere ai? Fruntea însoţitoarei se încreţi uşor. Lady Ariss păru oarecum luată prin surprindere, roşind uşor, în timp ce-şi căuta cuvintele. – Păi, ăă… adică… Sunt sigură că totul va… decurge bine. Slavă Domnului, gândi Jezal, suntem salvaţi! Trebuia să plece de acolo. – Desigur, totul va ieşi bine. Mai afişă, cu efort, încă un zâmbet. Mi-a făcut o adevărată plăcere să vă cunosc, dar mă tem că în scurt timp sunt de gardă, aşa că trebuie să vă părăsesc. Se înclină cu o politeţe de gheaţă. Locotenent Kaspa, Lady Ariss. Kaspa îl bătu pe braţ, la fel de prietenos ca întotdeauna. Biata lui verişoară ignorantă arboră un zâmbet nesigur. Guvernanta se încruntă la el când trecu pe lângă ea, dar Jezal nu băgă de seamă. Ajunse la Rotonda Lorzilor tocmai când membrii consiliului se 129

întorceau din pauza de prânz. Salută străjerii din vestibul cu o concisă clătinare a capului, apoi păşi hotărât pe uşa imensă şi dea lungul culoarului central. O coloană răzleaţă formată din cei mai mari nobili ai regatului îl urma îndeaproape şi spaţiul răsuna de paşi târşâiţi, mormăituri şi şoapte, în timp ce Jezal îşi croia drum pe după zidul curbat, către locul lui din spatele mesei de onoare. – Jezal, cum a fost la scrimă? Era Jalenhorm, sosit devreme, de data aceasta, şi profitând de ocazie să vorbească înainte de sosirea Lordului Şambelan. – Am avut şi dimineţi mai bune. Tu? – O, eu m-am distrat de minune. Am întâlnit-o pe verişoara aia a lui Kaspa, ştii tu, zise el, încercând să-şi amintească numele. Jezal oftă: – Lady Ariss. – Da, asta era! Ai văzut-o? – Am fost destul de norocos să dau nas în nas cu ei chiar acum. – Ptiu! exclamă Jalenhorm, încreţindu-şi buzele. Nu e uluitoare? – Hm! Jezal întoarse capul plictisit şi privi cum somităţile înveşmântate în haine de ceremonie tivite cu blană se îndreaptă încet, în şir, spre locurile lor. Sau, cel puţin, o selecţie de fii mai puţin preferaţi şi de reprezentanţi plătiţi. În ultima vreme, foarte puţini magnaţi se prezentau personal în Consiliul Deschis, dacă nu aveau nimic semnificativ de care să se plângă. Mulţi dintre ei nici măcar nu se osteneau să trimită pe cineva în locul lor. – Jur, una dintre cele mai frumoase fete pe care le-am văzut vreodată. Kaspa o ridică întruna în slăvi, ştiu, dar vorbele lui pălesc în faţa realităţii. – Hm. Consilierii începură să se împrăştie, fiecare către scaunul lui. Rotonda Lorzilor era proiectată ca un teatru, cu nobilii de frunte ai Uniunii stând pe locurile publicului, într-un imens semicerc de bănci îngrămădite, cu un culoar pe la mijloc. Întocmai ca la teatru, unele locuri erau mai bune decât altele. Cei mai puţin importanţi şedeau sus, în spate, şi însemnătatea ocupanţilor creştea pe măsură ce înaintai. Rândul din faţă era rezervat capilor celor mai mari familii sau oricui era trimis în locul lor. Reprezentanţii din Sud, de la Dagoska şi Westport, erau în stânga, cel mai aproape de Jezal. În dreapta, la capăt, erau cei din Nord şi Vest, din Englia şi Starikland. Grosul locurilor, între aceştia, era pentru vechea 130

nobilime a Midderlandului, inima Uniunii. Uniunea propriu-zisă, cum ar fi văzut-o ei. Aşa cum o vedea şi Jezal, la drept vorbind. – Ce ţinută, ce graţie, rapsodia Jalenhorm, acel frumos păr blond, acea piele albă ca laptele, acei fantastici ochi albaştri. – Şi toţi acei bani. – Ei, bine, da, şi asta, zâmbi bărbatul vânjos. Kaspa zice că unchiul lui e chiar mai bogat decât tatăl lui. Închipuie-ţi! Şi are un singur copil. Ea va moşteni fiecare sfanţ. Fiecare sfanţ! Jalenhorm abia-şi putea ascunde entuziasmul. Norocos cel care poate pune mâna pe ea! Cum ziceai c-o cheamă? – Ariss, zise acru Jezal. Lorzii sau delegaţii lor îşi croiseră cu toţii drum, târşâindu-se şi bombănind, spre locurile lor. Prezenţa era redusă, mai puţin de jumătate din bănci erau ocupate. Cam atât se umplea sala de obicei. Dacă Rotonda Lorzilor ar fi fost un teatru, proprietarii lui ar fi căutat cu disperare o piesă nouă. – Ariss. Ariss. Jalenhorm plescăi din buze ca şi cum numele ar lăsa un gust dulce. Norocos cel ce pune mâna pe ea. – Chiar aşa. Un om norocos. Cu condiţia să prefere conversaţiei banii lichizi. Jezal se gândi că poate ar fi fost indicat să se însoare cu guvernanta. Cel puţin ea păruse să aibă puţină coloană vertebrală. Lordul Şambelan tocmai intrase în sală şi se îndrepta spre daisul pe care se afla masa mare, cam pe unde ar fi fost scena, dacă Rotonda ar fi fost un teatru. Era urmat de un cârd de secretari şi conţopişti în veşminte negre, fiecare mai mult sau mai puţin împovărat de registre grele şi mănunchiuri de hârtii cu aspect oficial. Cu veşmintele de ceremonie purpurii fluturând în urma lui, Lordul Hoff semăna leit cu o pasăre rară, alunecând maiestuos, urmat de un stol de ciori sâcâitoare. – Vine bătrâna acritură, şopti Jalenhorm, strecurându-se să-şi caute locul în cealaltă parte a mesei. Jezal îşi duse mâinile la spate, adoptând obişnuita poziţie, cu picioarele uşor depărtate şi bărbia ridicată în aer. Aruncă un ochi pe deasupra soldaţilor, aşezaţi la distanţa regulamentară de jur împrejurul peretelui curbat, dar fiecare era neclintit şi cu o ţinută impecabilă, în armură completă, ca întotdeauna. Trase adânc aer în piept şi se pregăti pentru multe ore de plictiseală cumplită. Lordul Şambelan se aruncă în jilţul său şi ceru vin. Secretarii îşi ocupară locurile în jurul lui, lăsând un scaun liber în mijloc, pentru Rege, care era absent, ca de obicei. Fură foşnite 131

documente, fură deschise anevoie imense registre, fură ascuţite condeie şi zornăite în călimări. Crainicul păşi spre capătul mesei şi izbi cu toiagul său de ceremonie în podea, cerând să se facă linişte. Şuşotelile nobililor şi ale împuterniciţilor lor se potoliră treptat, lăsând sala imensă în tăcere. Crainicul îşi umflă pieptul: – Cer… spuse el, cu o intonaţie molcomă şi sonoră, de parcă ar fi rostit un elogiu funebru, adunării Consiliului Deschis al Uniunii… Făcu o inutil de lungă şi semnificativă pauză şi ochii Lordului Şambelan clipiră cu furie înspre el, însă crainicul nu se lăsă privat de momentul său de glorie, lăsând pe toată lumea să mai aştepte o clipă, înainte de a termina… să se facă linişte! – Mulţumesc, zise acru Hoff. Cred că urma să-l ascultăm pe reprezentantul Lordului Guvernator din Dagoska, înainte să ne întrerupem pentru prânz. Scârţâitul condeielor îi acompania glasul, în timp ce doi slujbaşi îi consemnau fiecare cuvinţel. Ecourile palide ale acestora se îngemănau cu cele ale vorbelor sale, în imensul spaţiu de deasupra. În rândul din faţă, aproape de Jezal, un bătrân se opinti să se ridice în picioare, ţinând strâns în mâinile-i tremurătoare nişte hârtii. – Consiliul Deschis, rosti monoton crainicul, cât de rar îndrăznea, îl recunoaşte pe Rush dan Thuel, împuternicit acceptat al lui Sand dan Vurms, Lordul Guvernator de Dagoska! – Mulţumesc, domnule. Glasul pierit, subţire, al lui Thuel era absurd de mic în imensul spaţiu. Abia ajungea până la Jezal, iar acesta se afla la nici zece paşi distanţă. Lorzii mei, începu el. – Vorbeşte! strigă cineva din spate. Se stârni un val de râsete. Bătrânul îşi drese glasul şi încercă din nou. – Lorzii mei, vin înaintea voastră cu un mesaj urgent din partea Lordului Guvernator de Dagoska. Glasul i se stinsese deja, revenind la nivelul abia audibil de la început, cu fiecare sunet însoţit de scârţâitul persistent al condeielor. Din galeria publică de deasupra începură să se propage şuşoteli, făcându-i glasul şi mai dificil de auzit. Ameninţarea venită din partea Împăratului Gurkhului la adresa acelui mare oraş creşte cu fiecare zi. Vagi sunete de dezaprobare începură să se înalţe din capătul sălii, unde erau aşezaţi reprezentanţii din Englia, însă majoritatea consilierilor păreau plictisiţi. Atacurile asupra navelor, hărţuirea negustorilor şi 132

demonstraţiile de dincolo de zidurile noastre l-au îndemnat pe Lordul Guvernator să mă trimită… – Norocul nostru! strigă cineva. Se porni un alt val de râsete, ceva mai sonor, de data aceasta. – Oraşul e construit pe o peninsulă îngustă, insistă bătrânul, străduindu-se să se facă auzit peste zgomotul de fond care sporea continuu, ataşată unui teritoriu controlat în întregime de duşmanii noştri de moarte, gurkienii, şi despărţită de Midderland prin largi întinderi de apă sărată. Apărarea noastră nu e ceea ce ar trebui să fie! Lordul Guvernator are nevoie urgentă de fonduri suplimentare… Menţionarea fondurilor ridică instantaneu un vuiet dinspre întreaga adunare. Gura lui Thuel continua să se mişte, însă acum nu era chip să se facă auzit. Lordul Şambelan se încruntă şi luă o înghiţitură din pocal. Slujbaşul aflat cel mai departe de Jezal îşi lăsase jos condeiul şi se freca la ochi cu degetul mare şi arătătorul, mânjite de cerneală. Funcţionarul aflat cel mai aproape tocmai terminase de scris un rând. Jezal îşi lungi gâtul să vadă. Consemnase pur şi simplu: Strigăte aici. Crainicul bătu cu toiagul în podea, cu un aer de imensă mulţumire de sine. În cele din urmă, zarva se potoli, dar Thuel era acum cuprins de un acces de tuse. Încercă să vorbească, dar nu era în stare şi, în cele din urmă, flutură o mână şi se aşeză, roşu la faţă, în timp ce vecinul lui îl lovea peste spate. – Dacă-mi permiteţi, Lord Şambelan, strigă un tânăr elegant din primul rând, în capătul celălalt al sălii, sărind în picioare. Scârţâitul condeielor se porni din nou. Mi se pare… – Consiliul Deschis, îl întrerupse crainicul, îl recunoaşte pe Hersel dan Meed, cel de-al treilea fiu şi împuternicit acceptat al lui Fedor dan Meed, Lordul Guvernator al Engliei! – Mi se pare, continuă tânărul chipeş, doar foarte puţin deranjat de întrerupere, că prietenii noştri din Sud se aşteaptă mereu la un atac de proporţii din partea împăratului! Glasuri dezaprobatoare se înălţau acum din cealaltă parte a sălii. Un atac care nu se materializează niciodată! Nu i-am învins noi pe gurkieni, cu doar câţiva ani în urmă, sau mă înşală memoria? Huiduielile se porniră mai tare. Această atitudine alarmistă secătuieşte în mod inacceptabil resursele Uniunii! Tânărul striga, ca să fie auzit: În Englia, avem mulţi kilometri de graniţă şi prea puţini soldaţi, iar ameninţarea din partea lui Bethod şi a nordicilor lui e foarte reală! Dacă duce cineva lipsă de fonduri… 133

Strigătele se înteţiră numaidecât. Strigăte de „I-auzi!”, „Aiureli!”, „Adevărat!” şi „Minciuni!” se desluşeau vag peste hărmălaie. Numeroşi reprezentanţi erau în picioare, răcnind. Unii îşi clătinau viguros din cap aprobarea, alţii îşi scuturau violent capetele, dezaprobator. Ceilalţi căscau şi se uitau împrejur. Jezal zări un individ, undeva mai în spate, în zona din mijloc, care aproape sigur adormise şi se afla în pericol iminent de a se prăbuşi în poala vecinului său. Îşi ridică ochii, lăsându-i să rătăcească peste feţele înşirate de-a lungul balustradei galeriei publice. Simţi o tresărire ciudată în piept. Ardee West era acolo, sus, uitându-se direct la el. Când ochii li se întâlniră, ea zâmbi şi îşi flutură mâna. Zâmbea şi el, cu braţul pe jumătate ridicat, dând să-i facă semn, când îşi aminti unde se afla. Îşi împinse mâna la spate şi privi agitat împrejur, însă fu uşurat să descopere că nimeni important nu-i observase greşeala. Dar zâmbetul nu-i părăsi chipul întru totul. – Lorzii mei, răcni Şambelanul, trântindu-şi pocalul gol pe masă. Avea cel mai sonor glas pe care-l auzise vreodată Jezal. Până şi Mareşalul Varuz ar fi putut învăţa câte ceva despre strigat de la Hoff. Bărbatul adormit din spate se trezi, trăgând pe nas şi clipind. Larma se potoli aproape imediat. Acei reprezentanţi care rămaseră în picioare priviră vinovaţi împrejur, ca nişte copii neastâmpăraţi luaţi la rost şi se aşezară la loc, rând pe rând. Şoaptele dinspre galeria publică se liniştiră. Ordinea era restaurată. Lorzii mei! Vă asigur că Regele este profund preocupat de siguranţa supuşilor săi, indiferent unde s-ar afla! Uniunea nu permite agresiunea împotriva oamenilor săi sau a proprietăţii sale! Hoff punctă fiecare comentariu izbind cu pumnul în faţa lui. Nici din partea Împăratului Gurkhului, nici din partea acestor sălbatici din Nord, nici din partea nimănui! Lovi masa atât de puternic la acest ultim comentariu, încât cerneala ţâşni din călimară şi se revărsă peste documentele pregătite cu grijă ale unuia dintre slujbaşi. Strigăte de aprobare şi sprijin întâmpinară discursul patriotic al Lordului Şambelan. Cât despre situaţia specifică din Dagoska! Thuel ridică privirea, plin de speranţă, cu pieptul încă tremurând de tusea înăbuşită. Nu are acel oraş unul dintre cele mai puternice şi mai întinse ziduri de apărare din lume? N-a rezistat unui atac al gurkilor, acum mai puţin de un deceniu, timp de peste un an? Ce s-a ales de acele ziduri, domnule, de ziduri? Sala imensă se cufundă în tăcere, toată lumea încercând să audă răspunsul. 134

– Lord Şambelan, hârâi Thuel, cu glasul aproape înăbuşit când unul dintre conţopişti întoarse, pârâind, pagina imensului său registru şi începu să scârţâie cu condeiul pe următoarea. Zidurile de apărare sunt prost reparate şi nu avem suficienţi soldaţi care să le apere cum se cuvine. Împăratul nu e străin de asta, şopti el, abia auzit. Vă implor… Se topi în alt acces de tuse şi se prăbuşi în scaun, însoţit de câteva înţepături venite dinspre delegaţia Engliei. Hoff se încruntă şi mai tare. – Eu ştiam că zidurile de apărare ale oraşului trebuie întreţinute din fondurile colectate la nivel local şi din taxe comerciale de la Onorabila Ghildă a Mirodeniilor, care a activat în Dagoska sub o licenţă exclusivă şi extrem de profitabilă, în aceşti ultimi şapte ani. Dacă nu pot fi găsite resurse nici măcar pentru întreţinerea zidurilor – şi Lordul Şambelan mătură întreaga adunare cu un ochi întunecat – poate că e timpul ca această licenţă să fie scoasă la licitaţie. Un potop de mormăieli furioase se stârni în galeria publică. În orice caz, Coroana nu poate cheltui niciun ban în plus în momentul de faţă! Strigăte de nemulţumire veniră dinspre grupul Dagoska, ţipete de aprobare dinspre grupul Engliei. Cât despre situaţia specifică a Engliei! tună Lordul Şambelan, întorcându-se către Meed, cred că am putea auzi în curând veşti bune pe care i le vei duce tatălui tău, Lordul Guvernator. Un potop de şoapte entuziaste se ridică în cupola aurită de deasupra. Tânărul chipeş părea plăcut surprins, şi avea şi de ce. Era, într-adevăr, un lucru rar ca să primeşti veşti bune din Consiliul Deschis sau veşti de orice fel, la drept vorbind. Thuel îşi recăpătase controlul asupra plămânilor şi deschise gura să vorbească, dar fu întrerupt de o bubuitură puternică în uşa imensă aflată în spatele mesei oficiale. Lorzii ridicară privirea surprinşi, în aşteptare. Lordul Şambelan zâmbi, ca un magician care tocmai a făcut un truc extrem de dificil. Făcu semn gărzilor, drugii grei de fier fură traşi şi uşile mari, incrustate, se deschiseră încet, scârţâind. Opt Cavaleri ai Corpului, închişi în armuri sclipitoare, fără chipuri în spatele coifurilor înalte, lustruite, plini de splendoare în mantii purpurii cu însemnul unui soare auriu pe spate, coborâră treptele la unison, cu paşi apăsaţi şi luară poziţie de-o parte şi de alta a mesei de onoare. Erau urmaţi îndeaproape de patru gornişti, care păşiră ţanţoşi în faţă, îşi ridicară instrumentele sclipitoare la 135

buze şi suflară un sunet asurzitor de fanfară. Jezal scrâşni din dinţi, clănţănind, şi îşi miji ochii, dar în cele din urmă ecourile răsunătoare se stinseră. Lordul Şambelan se întoarse furios către crainic, care se holba la nou-veniţi cu gura căscată. – Ei? şuieră Hoff. Crainicul se trezi din amorţire. – Ah… da, desigur! Lorzii mei, doamnele mele, am marea onoare de a prezenta pe… (se opri şi trase vârtos aer în piept) … Înălţimea Sa Imperială, Regele Engliei, al Stariklandului şi al Midderlandului, Protector al Westportului şi al Dagoskăi, Augusta Sa Maiestate, Guslav al Cincilea, Mare Rege al Uniunii! Se stârni un freamăt puternic când fiecare bărbat şi fiecare femeie din sală se ridicară din scaune şi se lăsară pe un genunchi. Palanchinul regal pătrunse încet pe uşi, purtat pe umerii altor şase cavaleri fără chip. Regele şedea cocoţat într-un scaun aurit, sprijinit pe perne groase şi legănându-se încetişor într-o parte şi-n alta. Privea împrejur cu aerul buimac al unuia care a adormit beat şi s-a trezit într-o încăpere străină. Arăta îngrozitor. Enorm de gras, lăbărţat ca un munte înfăşurat în blană şi mătase roşie, cu capul strivit între umeri de greutatea imensei coroane sclipitoare. Avea ochii sticloşi şi umflaţi, cu imense pungi negre atârnând dedesubt, iar vârful rozaliu al limbii trecea întruna, nervos, peste buzele-i palide. Avea o guşă imensă şi un colac de grăsime în jurul gâtului, de fapt întreaga sa faţă dădea impresia că se topeşte uşor şi începe să i se scurgă de pe craniu. Aşa arăta Înaltul Rege al Uniunii, însă Jezal îşi plecă fruntea puţin mai jos când palanchinul se apropie. – O, murmură Augusta Maiestate, ca şi cum uitase ceva, vă rog, ridicaţi-vă. Freamătul umplu sala din nou, când cu toţii se ridicară şi reveniră la locurile lor. Regele se întoarse către Hoff, cu fruntea adânc încruntată şi Jezal îl auzi spunând: Ce caut aici? – Oamenii Nordului, Maiestate. – O, da! Ochii regelui se luminară. Se opri: Ce-i cu ei? – Ăă… Dar Lordul Şambelan fu salvat de la răspuns de uşile care se deschiseră în partea opusă a sălii, cele prin care intrase la început Jezal. Doi bărbaţi ciudaţi pătrunseră cu paşi mari şi înaintară de-a lungul culoarului. Unul dintre ei era un bătrân luptător încărunţit, cu o cicatrice şi un ochi orb, ducând o cutie turtită de lemn. Celălalt era înveşmântat într-o mantie cu glugă, cu toate trăsăturile ascunse şi atât de mare încât, dintr-odată, întreaga sală 136

păru disproporţionată. Băncile şi mesele, până şi străjerii semănau cu nişte replici în miniatură, pentru copii. În timp ce trecea, câţiva dintre reprezentanţii aflaţi la marginea culoarului se dădură înapoi, speriaţi. Jezal se încruntă. Acest uriaş cu glugă nu părea de bun augur, orice-ar spune Lordul Hoff. Mârâieli furioase şi suspicioase umplură cupola răsunătoare când cei doi oameni ai Nordului îşi ocupară locurile pe podeaua de dale din faţa mesei de onoare. – Maiestatea Voastră, zise crainicul, înclinându-se atât de ridicol de jos încât fu nevoit să se sprijine în toiag. Consiliul Deschis îi recunoaşte pe Fenris cel Temut, mesagerul lui Bethod, Rege al Oamenilor Nordului, şi pe tălmăcitorul lui, Hansul Albeaţă! Regele se holba vesel la una dintre ferestrele mari din zidul curbat, total absent, probabil admirând felul în care lumina strălucea prin frumosul vitraliu, însă întoarse brusc capul, cu fălcile tremurând, când bătrânul războinic, pe jumătate orb, i se adresă. – Maiestatea Voastră, aduc salutări frăţeşti din partea stăpânului meu, Bethod, Rege al Oamenilor Nordului. Rotonda se cufundase în tăcere şi condeiele conţopiştilor păreau absurd de zgomotoase. Bătrânul luptător îşi înclină capul către imensa siluetă cu glugă de lângă el, cu un zâmbet stângaci. Fenris cel Temut vă aduce o ofertă din partea lui Bethod. De la rege la rege. De la Nord pentru Uniune. O ofertă şi un dar. Şi ridică cutia de lemn. Lordul Şambelan afişă un zâmbet afectat, mulţumit de sine. – Prezintă-ţi mai întâi oferta. – Este o ofertă de pace. O pace eternă între cele două mari naţiuni ale noastre. Albeaţă se înclină din nou. Manierele lui erau impecabile, Jezal trebuia s-o recunoască. Nu era ceea ce te-ai fi aşteptat de la sălbaticii Nordului rece şi îndepărtat. Discursul lui graţios ar fi fost aproape de ajuns să potolească sala, dacă n-ar fi fost bărbatul cu glugă de lângă el, cu statura lui ameninţătoare, ca o umbră întunecată. Cu toate acestea, faţa regelui zvâcni într-un zâmbet vag când auzi pomenindu-se de pace. – Bine, mormăi el. Excelent. Pace. Nemaipomenit. Pacea e bună. – Cere doar un lucru mărunt în schimb, zise Albeaţă. 137

Faţa Lordului Şambelan se asprise dintr-odată, dar era prea târziu. – Nu trebuie decât să-l numească, zise regele, zâmbind cu îngăduinţă. Bărbatul cu glugă păşi în faţă: – Englia, şuieră el. Sala rămase o clipă încremenită, apoi izbucni vacarmul. Din galeria publică se porni o furtună de râsete uluite. Meed era în picioare şi ţipa, roşu la faţă. Thuel se ridică, clătinându-se, de pe bancă, apoi căzu înapoi, tuşind. Răcnetele furioase erau însoţite de huiduieli batjocoritoare. Regele se holba în jurul său, cu toată demnitatea unui iepure speriat. Ochii lui Jezal priveau ţintă la omul cu glugă. Văzu o mână imensă strecurându-se de sub mânecă şi întinzându-se după agrafa mantiei. Clipi surprins. Mâna era albastră? Sau era doar o festă a luminii prin vitraliu? Mantia căzu la podea. Jezal înghiţi, cu inima bubuindu-i în urechi. Era ca şi cum s-ar fi uitat la o rană teribilă: cu cât era mai dezgustat, cu atât mai puţin îşi putea muta privirea. Râsetele se stinseră, strigătele se stinseră, imensul spaţiu deveni dintr-odată îngrozitor de încremenit. Fenris cel Temut părea încă şi mai mare fără mantie, înălţându-se peste tălmăcitorul său care se făcea tot mai mic. Fără nicio îndoială, era omul cel mai impunător pe care-l văzuse vreodată Jezal. Faţa i se mişca într-o constantă, contorsionată, expresie batjocoritoare. Ochii lui bulbucaţi zvâcneau şi clipeau în timp ce priveau nebuneşte împrejur, la întreaga adunare. Buzele-i subţiri zâmbeau şi se strâmbau şi se crispau întruna, fără odihnă. Dar toate acestea păreau fireşti, în comparaţie cu cea mai ciudată trăsătură a lui. Întreaga lui parte stângă, din cap până-n picioare, era acoperită de scris. Rune ilizibile erau mâzgălite pe jumătatea stângă a ţestei rase, peste pleoapă, buze, scalp, ureche. Imensul braţ stâng îi era tatuat cu un scris mărunt, albastru, de la umărul proeminent până la vârfurile degetelor sale lungi. Până şi piciorul stâng, desculţ, îi era acoperit de litere bizare. Un enorm, inuman, monstru pictat stătea chiar în inima guvernării Uniunii. Gura lui Jezal atârna, căscată. În jurul mesei de onoare se aflau paisprezece Cavaleri ai Trupului, cu toţii luptători greu încercaţi, de sânge nobil. Erau probabil patruzeci de străjeri din compania lui Jezal de jur 138

împrejurul zidurilor, cu toţii ostaşi căliţi. Erau de cel puţin douăzeci de ori mai mulţi decât aceşti doi oameni ai Nordului şi erau bine înarmaţi, cu cele mai bune arme pe care le puteau oferi armurăriile regelui. Fenris cel Temut era neînarmat. În ciuda dimensiunilor şi ciudăţeniei sale, n-ar fi trebuit să reprezinte nicio ameninţare pentru ei. Dar Jezal nu se simţea în siguranţă. Se simţea singur, neajutorat şi îngrozitor de speriat. Pielea îl furnica, avea gura uscată. Simţi un năvalnic impuls să fugă, să se ascundă şi să nu mai iasă de acolo niciodată. Şi acest efect straniu nu se mărginea la el, nici măcar la cei din jurul mesei de onoare. Râsetele furioase se transformară în bolboroseli când monstrul pictat se răsuci încet în mijlocul podelei circulare, cu ochii scânteietori trecând peste mulţime. Meed se lăsă înapoi pe bancă, cu toată furia topindu-i-se. Câţiva oameni de vază din rândul din faţă se căţărară pur şi simplu peste spătarele băncilor lor, până în rândul aflat în spate. Alţii întoarseră privirea sau îşi acoperiră faţa cu mâinile. Unul dintre soldaţi scăpă suliţa, care zăngăni zgomotos pe podea. Fenris cel Temut se întoarse încet către masa de onoare, ridicându-şi imensul pumn tatuat şi deschizându-şi gura cât o prăpastie, cu un spasm hidos străbătându-i faţa. – Englia! ţipă el, infinit mai tare şi mai înfricoşător decât o făcuse Lordul Şambelan vreodată. Ecourile glasului său se loviră de tavanul boltit de deasupra şi reverberară pe zidurile curbate, umplând imensul spaţiu cu un sunet pătrunzător. Unul dintre Cavalerii Trupului făcu un pas împleticit în spate şi alunecă, şi piciorul în armură îi zăngăni lovindu-se de marginea mesei. Regele se lăsă pe spate şi îşi acoperi faţa cu mâna, uitându-se cu un ochi înfricoşat printre degete, cu coroana bălăbănindu-i-se pe cap. Condeiul unuia dintre conţopişti căzu dintre degetele-i inerte. Mâna celuilalt se mişca pe hârtie în virtutea inerţiei, în timp ce gura i se deschise, mâzgălind un cuvânt pe diagonală, peste şirurile ordonate de scris de deasupra. Englia. Faţa Lordului Şambelan devenise palidă, ca de ceară. Întinse mâna încet către pocal, îl ridică la buze. Era gol. Îl aşeză cu grijă 139

înapoi pe masă, însă mâna îi tremura şi baza paharului zornăi pe lemn. Rămase o clipă neclintit, respirând adânc pe nas. – Evident, această ofertă este inacceptabilă. – Asta e regretabil, zise Albeaţă, dar mai rămâne darul. Toţi ochii se îndreptară spre el. În Nord, avem o tradiţie. Uneori, când există vrajbă între două clanuri, când există o ameninţare de război, fiecare parte îşi trimite câte un campion, să lupte în numele întregului neam, ca problema să poată fi rezolvată… cu o singură moarte. Deschise încet capacul cutiei de lemn. Înăuntru se afla un cuţit lung, cu lama lustruită ca oglinda. Maiestatea Sa, Bethod, îl trimite pe Cel Temut nu doar ca sol, dar şi drept campion al său. Va lupta pentru Englia, dacă oricine de-aici e gata să-l înfrunte şi să vă cruţe de un război pe care nu-l veţi câştiga. Înălţă cutia în faţa monstrului pictat. Acesta este darul stăpânului meu pentru voi şi altul mai de preţ n-ar putea fi: vieţile voastre. Mâna dreaptă a lui Fenris ţâşni şi înhăţă cuţitul din cutie. Îl ridică, sus, cu lama scânteind în lumina colorată dinspre ferestrele mari. Cavalerii ar fi trebuit să se năpustească înainte, Jezal ar fi trebuit să scoată sabia. Toţi ar fi trebuit să sară în apărarea regelui, dar nimeni nu se clinti. Fiecare gură era căscată, fiecare ochi lipit de dintele acela scânteietor de oţel. Lama coborî ca un fulger. Vârful ei pătrunse uşor prin piele şi carne, până când era îngropată până la mâner. Vârful ieşi, picurând de sânge, de sub braţul stâng tatuat al lui Fenris. Faţa îi tresări, dar nu mai mult ca de obicei. Lama se mişca grotesc în timp ce Fenris întinse degetele şi ridică braţul stâng, să-l vadă toată lumea. Picăturile de sânge răpăiau încetişor pe podeaua Rotondei Lorzilor. – Cine vrea să lupte cu mine? ţipă el, cu tendoanele umflândui-se pe gât, ca nişte funii imense. Glasul lui răsuna aproape dureros în urechi. Linişte totală. Crainicul, care era cel mai aproape de Cel Temut şi se afla deja în genunchi, leşină, căzând cu faţa în jos. Fenris îşi îndreptă ochii bulbucaţi către cel mai voinic cavaler de la masă, care era cu un cap mai mic decât el. – Tu? şuieră el. Piciorul nefericitului scârţâi pe podea în timp ce se dădu înapoi, dorindu-şi, fără îndoială, să se fi născut pitic. O băltoacă de sânge întunecat se lăbărţase pe jos, sub cotul lui Fenris. – Tu? mârâi el la Hersel dan Meed. 140

Tânărul deveni uşor pământiu, cu dinţii clănţănind, dorindu-şi, fără îndoială, să fi fost fiul altcuiva. Ochii aceia scânteietori trecură peste feţele cadaverice de la masa de onoare. Gâtlejul lui Jezal se strânse, când ochii lui Fenris îi întâlniră pe-ai lui. – Tu? – Ei, bine, aş vrea, dar sunt extrem de ocupat în după-amiaza asta. Poate mâine? Propriul glas îi suna străin. Cu siguranţă nu voise să spună aşa ceva. Dar cine altcineva putea fi? Cuvintele se ridicară plutind sigure, uşoare, către cupola aurită de deasupra. Se auziră râsete răzleţe, un strigăt de „Bravo!” de undeva din spate, dar ochii Celui Temut nu-l părăsiră pe Jezal nicio clipă. Aşteptă ca sunetele să piară, pe urmă gura i se strâmbă într-un rânjet hidos. – Mâine, atunci, şopti el. Curajul îl părăsi pe Jezal, brusc şi dureros. Gravitatea situaţiei îl apăsa ca o tonă de pietre. El? Să înfrunte creatura aceea? – Nu. Era Lordul Şambelan. Era încă palid, însă glasul îşi recăpătase o bună parte din vigoare. Jezal prinse curaj şi se lupta bărbăteşte să nu-şi dea drumul pe el. Nu! răcni Hoff din nou. Aici nu va fi niciun duel! N-avem nimic de decis! Englia e parte a Uniunii, prin legea străveche! Hansul Albeaţă chicoti încetişor. – Legea străveche? Englia e parte a Nordului. Acum două sute de ani, acolo au fost oameni ai Nordului, trăind în libertate. Voi voiaţi fier, aşa că aţi traversat marea, i-aţi măcelărit şi le-aţi furat pământul! Trebuie să fie, aşadar, cea mai veche dintre legi: cei puternici iau ce doresc de la cei slabi! Ochii i se îngustară. Avem şi noi legea aceea! Fenris cel Temut îşi smulse cuţitul din braţ. Câteva picături de sânge picurară pe podea, dar atâta tot. Nicio rană nu se zărea pe carnea tatuată. Nicio urmă. Cuţitul zornăi pe dale şi rămase acolo, într-o baltă de sânge, la picioarele lui. Fenris mătură pentru ultima dată adunarea cu ochii săi bulbucaţi, scânteietori, nebuni, apoi se întoarse şi traversă cu paşi mari culoarul şi apoi daisul, în timp ce lorzii şi împuterniciţii se retrăgeau în grabă, de-a lungul băncilor, din calea lui. Hansul Albeaţă făcu o plecăciune adâncă. – Probabil că va veni vremea când vă veţi dori să fi acceptat oferta sau darul nostru. Veţi mai auzi de noi, zise el cu glas scăzut, 141

apoi ridică trei degete către Lordul Şambelan. Când va veni vremea, vom trimite trei semne. – Trimiteţi trei sute, dacă vreţi, răcni Hoff, dar mascarada asta s-a sfârşit! Hansul Albeaţă clătină amabil din cap. – Veţi mai auzi de noi. Se întoarse şi ieşi din Rotonda Lorzilor, în urma lui Fenris cel Temut. Uşile imense se trântiră. Condeiul celui mai apropiat funcţionar începu să zgârie fără vlagă pe hârtie. Veţi auzi de noi! Hersel dan Meed se întoarse către Lordul Şambelan, cu fălcile încleştate, cu trăsăturile-i frumoase schimonosite de furie. – Şi aceasta este vestea bună pe care vreţi s-o transmit tatălui meu? ţipă el. Consiliul Deschis explodă. Răcnete, urlete, invective îndreptate către oricine şi către toată lumea, haos din cel mai cumplit. Hoff sări în picioare, răsturnând scaunul în spatele lui, şi începu să înşire vorbe mânioase, însă vacarmul îl acoperi până şi pe el. Meed îi întoarse spatele şi ieşi valvârtej. Alţi delegaţi din grupul Engliei se ridicară înverşunaţi şi îl urmară pe fiul Lordului lor Guvernator. Hoff se uita după el, livid de furie, frământându-şi gura în tăcere. Jezal îl urmări pe rege luându-şi încet mâna de pe faţă şi aplecându-se către Lordul Şambelan. – Când ajung aici oamenii Nordului? şopti el.

142

Regele oamenilor nordului Logen inspiră adânc, savurând neobişnuita senzaţie a adierii răcoroase pe faţa-i proaspăt bărbierită şi îşi desfătă ochii cu priveliştea. Era începutul unei zile senine. Ceaţa dimineţii aproape dispăruse şi, din balconul camerei sale, situat sus, pe latura unuia dintre turnurile bibliotecii, puteai zări până hăt, departe. Valea imensă se desfăşura înaintea lui, împărţită în straturi bine conturate. Deasupra era cenuşiul şi albul pufos al cerului înnourat. Apoi era linia zdrenţuită a piscurilor negre ce înconjurau lacul şi umbra maronie, estompată, a altora, în depărtare. Urmau verdele-închis al coastelor împădurite, apoi dâra subţire, curbată, de pietriş gri, la ţărm. Totul se repeta în oglinda neclintită a lacului de dedesubt – o altă lume iluzorie, răsturnată, mai jos de lumea lui. Logen îşi plecă ochii, privindu-şi mâinile, cu degetele desfăcute pe piatra roasă de vreme a parapetului. Nu era nici urmă de murdărie sau de sânge uscat sub unghiile-i crăpate. Arătau palide, moi, rozalii, ciudate. Până şi crustele şi zgârieturile de pe încheieturi erau aproape vindecate. Trecuse atât de mult de când Logen fusese curat încât uitase senzaţia. Hainele noi erau aspre pe pielea-i lipsită de obişnuitul strat de murdărie, unsoare şi transpiraţie uscată. Admirând, curat şi sătul, întinderea lacului liniştit, se simţea alt om. Pentru o clipă, se întrebă cum ar putea să se transforme acest nou Logen, dar piatra goală a parapetului îl privi prin locul unde cândva se afla degetul care acum lipsea. Asta n-avea să se vindece niciodată. Era tot Nouădegete, Sângerosul Nouă, şi aşa va rămâne mereu. Dacă nu cumva avea să piardă şi alte degete. Totuşi, mirosea mai bine, asta trebuia să recunoască. – Ai dormit bine, Maestre Nouădegete? Wells era în pragul uşii, iscodind balconul cu privirea. – Ca un prunc. Logen nu îndrăznea să-i spună bătrânului servitor că dormise afară. În prima noapte încercase patul, răsucindu-se şi zvârcolinduse, incapabil să se împace cu confortul ciudat al saltelei şi cu căldura neobişnuită a păturilor. După aceea încercase podeaua. Fusese mai bine. Dar aerul tot i se păruse închis, stătut, îmbâcsit. 143

Tavanul îi atârnase în cap, părând să alunece tot mai jos, ameninţând să-l strivească sub povara pietrei de deasupra. Abia când se întinsese pe dalele tari ale balconului, cu vechea manta întinsă peste el şi doar cu norii şi stelele deasupra, îi venise somnul. Unele obişnuinţe sunt greu de depăşit. – Ai un musafir, zise Wells. – Eu? Capul lui Malacus Quai se ivi pe după tocul uşii. Ochii îi erau ceva mai puţin afundaţi în orbite, pungile de dedesubt, ceva mai puţin întunecate. Avea ceva culoare în obraji şi ceva carne pe oase. Nu mai arăta ca un cadavru, doar sfrijit şi bolnav, aşa cum arătase la început, când îl cunoscuse Logen. Bănuia că mai sănătos deatât nu va arăta Quai niciodată. – Ha! râse Logen. Ai supravieţuit? Ucenicul clătină obosit din cap de câteva ori, în timp ce traversă camera târşâindu-şi picioarele. Era înfăşurat într-o pătură groasă care se târâia pe podea, împiedicându-l să păşească normal. Ieşi pe uşa balconului şi rămase acolo, trăgând pe nas şi clipind în aerul rece al dimineţii. Logen era mai bucuros să-l vadă decât se aşteptase. Îl bătu pe spate ca un vechi prieten, poate cu puţin prea mult entuziasm. Ucenicul se clătină, cu pătura încâlcită în jurul picioarelor şi ar fi căzut dacă Logen n-ar fi întins o mână să-l sprijine. – Încă nu sunt chiar bun de luptă, mormăi Quai, cu un zâmbet vag. – Arăţi mult mai bine decât ultima oară când te-am văzut. – Şi tu la fel. Văd că ţi-ai pierdut barba. Şi mirosul. Câteva cicatrice mai puţin şi ai arăta aproape civilizat. Logen ridică mâinile. – Orice, în afară de asta. Wells ieşi, aplecându-se în dreptul uşii, în lumina strălucitoare a dimineţii. Avea un sul de pânză şi un cuţit în mână. – Aş putea să-ţi văd braţul, Maestre Nouădegete? Logen aproape uitase de tăietură. Nu avea sânge proaspăt pe bandaj şi, când îl desfăcu, dedesubt era o crustă lungă, roşie-maronie, ce se întindea aproape de la încheietură până la cot, înconjurată de piele nouă, roz. Nici nu-l mai durea, doar îl gâdila. Rana intersecta alte două cicatrice mai vechi ale lui Logen. Una dintre ele, o ispravă gri, în zigzag, lângă încheietură, cu care bănuia că se alesese în duelul cu Treicopaci, în urmă cu mulţi ani. Logen se strâmbă când îşi aminti cotonogeala pe care şi-o administraseră unul altuia. Despre 144

cea de-a doua cicatrice, mai palidă, urcând până mai sus, nu era sigur. Ar fi putut s-o aibă de oriunde. Wells se aplecă şi examină pielea din jurul rănii, în timp ce Quai se uita atent peste umărul lui. – Se vindecă bine. Te vindeci repede. – Am exerciţiu. Wells îşi ridică privirea spre faţa lui Logen, unde tăietura de pe frunte pălise deja, devenind doar încă un rid roz. – Văd. Ar fi absurd să te sfătuiesc să eviţi pe viitor obiectele ascuţite? Logen râse. – Crezi sau nu, m-am străduit întotdeauna să le evit, mai demult. Dar par să mă caute, în ciuda eforturilor mele. – Ei, bine, zise bătrânul servitor, tăind o bucată nouă de pânză şi răsucind-o cu grijă în jurul antebraţului lui Logen. Sper că acesta e ultimul bandaj de care vei mai avea vreodată nevoie. – Şi eu, zise Logen, îndoindu-şi degetele. Şi eu. Dar nu credea că va fi. – Micul dejun o să fie gata imediat. Şi Wells îi lăsă pe cei doi singuri pe balcon. Rămaseră acolo, în tăcere, o vreme, apoi vântul bătu rece dinspre vale. Quai se scutură şi îşi strânse pătura în jurul lui. – Acolo… lângă lac, ai fi putut să mă părăseşti. Eu m-aş fi părăsit. Logen se încruntă. Fusese o vreme când ar fi făcut-o fără să stea pe gânduri, dar lucrurile se schimbă. – Am părăsit o grămadă de oameni, la vremea mea. Presupun că mi s-a acrit de sentimentul ăla. Ucenicul îşi încreţi buzele, privind valea, pădurile, munţii îndepărtaţi. – N-am mai asistat până acum la uciderea unui om. – Ai noroc. – Ai văzut multă moarte, aşadar? Logen se cutremură. În tinereţe, i-ar fi plăcut să răspundă tocmai acelei întrebări. Ar fi putut să facă paradă, să se fălească şi să înşire acţiunile la care participase, Oamenii Aleşi pe care-i omorâse. Acum nu-şi dădea seama când îi secase mândria. Se întâmplase încetul cu încetul. Pe măsură ce războaiele au devenit mai sângeroase, pe măsură ce cauzele au devenit pretexte, pe măsură ce prietenii lui s-au întors în ţărână, unul câte unul. Logen îşi scărpină urechea, atinse tăietura adâncă pe care o făcuse 145

sabia lui Tul Duru, cu multă vreme în urmă. Ar fi putut să rămână tăcut. Dar, dintr-un oarecare motiv, simţea nevoia să fie sincer. – Am luptat în trei campanii, începu el. În şapte bătălii. În nenumărate raiduri, ambuscade şi apărări disperate şi în acţiuni sângeroase de tot felul. Am luptat pe viscol, pe vânt distrugător, în miez de noapte. Am luptat toată viaţa, cu un duşman sau altul, cu un prieten sau altul. E aproape tot ce-am cunoscut. Am văzut oameni ucişi pentru o vorbă, pentru o privire, pentru absolut nimic. O femeie a încercat cândva să mă înjunghie pentru că i-am ucis soţul, şi am aruncat-o într-o fântână. Şi asta e departe de a fi cel mai rău lucru. Viaţa preţuia pentru mine cât un pumn de ţărână. Nici atât. Am luptat în zece dueluri şi le-am câştigat pe toate, dar am luptat pentru cine nu trebuie şi din cele mai proaste motive. Am fost nemilos şi brutal, am fost un laş. Am înjunghiat oameni pe la spate, i-am ars, i-am înecat, i-am strivit cu pietre, iam omorât în somn, neînarmaţi sau fugind. Am fugit şi eu, nu o dată. Mi-am udat şi eu nădragii de frică. Am cerşit îndurare. Am fost rănit, adesea, am fost grav rănit şi am urlat şi am plâns ca un copil căruia mama i-a scos ţâţa din gură. N-am nicio îndoială că lumea ar fi mai bună dacă aş fi fost ucis cu ani în urmă, dar n-am fost şi nu ştiu de ce. Îşi privi mâinile, roz şi curate pe piatră. Puţini sunt cei care au mâinile mânjite de mai mult sânge decât mine. Niciunul de care să ştiu eu. Sângerosul Nouă, aşa îmi zic duşmanii, şi sunt cu duiumul. Mereu mai mulţi duşmani şi mai puţini prieteni. Sângele nu-ţi aduce altceva decât şi mai mult sânge. Acum mă urmăreşte, mereu, ca propria-mi umbră şi, ca de propria-mi umbră, nu pot scăpa de el. Nu trebuie să scap niciodată de el. L-am câştigat. L-am meritat. L-am căutat cu lumânarea. Asta mi-e osânda. Şi cu asta isprăvi. Logen lăsă să-i scape un oftat adânc, din toţi rărunchii, şi privi lacul. Nu îndrăznea să se uite la omul de lângă el, nu voia să-i vadă expresia de pe faţă. Cine să vrea să afle că se însoţeşte cu Sângerosul Nouă? Un om care a răspândit mai multă moarte decât o molimă şi cu mai puţin regret. Nu mai puteau fi prieteni acum, cu toate acele cadavre între ei. Apoi simţi mâna lui Quai bătându-l pe umăr: – Ei, bine, asta e, spuse el, zâmbind cu gura până la urechi, dar m-ai salvat şi îţi sunt profund recunoscător pentru asta! – Am salvat un om, anul ăsta, şi am omorât doar patru. Am renăscut. Şi râseră amândoi o vreme şi asta le făcu bine. 146

– Aşadar, Malacus, văd că ai revenit printre noi. Cei doi se întoarseră. Quai se împiedică în pătură, cu un aer uşor tulburat. Întâiul dintre Magi stătea în pragul uşii, îmbrăcat într-o cămaşă lungă, albă, cu mânecile suflecate până la cot. Lui Logen încă îi aducea mai mult a măcelar decât a vrăjitor. – Maestre Bayaz… ăă… Tocmai veneam să te văd, se bâlbâi Quai. – Zău? Ce noroc pentru amândoi, atunci, că am venit eu la tine. Magul ieşi pe balcon. Mă gândesc că un om care se simte destul de bine să vorbească, să râdă şi să se aventureze afară, se simte, fără îndoială, destul de bine ca să citească, să studieze şi să-şi dezvolte mintea îngustă. Ce-ai zice de asta? – Fără îndoială… – Fără îndoială, da! Spune-mi, cum merg studiile? Nefericitul ucenic părea complet buimăcit. – Au fost oarecum… întrerupte? – N-ai făcut niciun progres cu Principiile Artei a lui Juvens cât timp te-ai rătăcit prin munţi, pe vreme rea? – Ăă… niciun progres… nu! – Iar cunoştinţele tale despre istorie s-au extins mult, în timp ce Maestrul Nouădegete te căra în spate înapoi la bibliotecă? – Ăă… trebuie să mărturisesc că… nu. – Dar exerciţiile şi meditaţiile, cu siguranţă că pe acelea le-ai exersat, cât timp ai zăcut fără cunoştinţă, săptămâna aceasta! – Păi, ăă… nu, starea de inconştienţă a fost… ăă… – Aşadar, spune-mi, ai susţine că eşti cu un pas înainte, ca să zic aşa? Sau ai rămas în urmă cu studiile? Quai îşi coborî privirea în podea. – Eram în urmă şi când am plecat. – Atunci poate îmi poţi spune unde ai de gând să-ţi petreci ziua. Ucenicul îşi ridică privirea, plin de speranţă. – La masa mea de scris? – Excelent. Bayaz zâmbi larg. Eram pe cale să-ţi propun asta, dar mi-ai luat-o înainte. Dorinţa ta de a învăţa îţi face multă cinste! Quai încuviinţă frenetic şi se zori către uşă, târând pătura pe dale, în urma lui. – Bethod e pe drum, murmură Bayaz. Va ajunge astăzi. Zâmbetul lui Logen dispăru, gâtlejul i se strânse dintr-odată. Îşi amintea destul de bine ultima lor întâlnire. Întins cu faţa în jos pe podeaua din castelul lui Bethod de la Carleon, bătut şi zdrobit şi 147

legat în lanţuri, picurând sânge în paie şi sperând că sfârşitul nu va întârzia prea mult. După care, fără nicio explicaţie, l-au lăsat să plece. L-au azvârlit afară pe poartă cu Copoiul, cu Treicopaci, cu Molâul şi cu restul şi i-au spus să nu se mai întoarcă niciodată. Niciodată. Prima oară când Bethod a dat dovadă de un dram de milă. Şi ultima, Logen nu se îndoia. – Astăzi? întrebă el, încercând să-şi stăpânească vocea. – Da, curând. Regele Oamenilor Nordului. Ha! Arogantul! Bayaz îi aruncă lui Logen o privire piezişă. Vine să-mi ceară o favoare şi mi-ar plăcea să fii de faţă. – Lui nu-i va plăcea. – Întocmai. Vântul părea mai rece decât înainte. Dacă Logen nu l-ar mai vedea niciodată pe Bethod, tot ar fi prea devreme. Dar unele lucruri trebuie făcute. E mai bine să le faci, decât să trăieşti cu spaima lor. Asta ar fi spus tatăl lui Logen. Aşadar, trase adânc aer în piept şi îşi îndreptă umerii. – Voi fi acolo. – Excelent. Atunci mai lipseşte doar un singur lucru. – Ce anume? Bayaz zâmbi atotcunoscător. – Ai nevoie de o armă. Era uscat în beciurile bibliotecii. Uscat, întunecos şi foarte, foarte derutant. Urcaseră şi coborâseră trepte, trecuseră după colţuri, intraseră pe uşi, cotind ici şi colo, la stânga sau la dreapta. Locul era un labirint. Logen spera să nu piardă din ochi torţa pâlpâitoare a vrăjitorului, altfel putea să rămână blocat pe veci sub bibliotecă. – E uscat aici, jos, uscat şi plăcut, îşi zicea Bayaz cu voce tare, iar glasul său răsuna de-a lungul coridoarelor, amestecându-se cu bocănitul paşilor lor. Nimic nu-i mai rău decât umezeala pentru cărţi. Sau pentru arme. Împinse uşa încetişor şi aceasta se dădu în lături fără zgomot. Ia te uită! N-a mai fost deschisă de ani de zile, dar balamalele se răsucesc ca unse. Asta da măiestrie! De ce nu mai interesează pe nimeni măiestria? Bayaz trecu pragul fără să aştepte un răspuns, iar Logen îl urmă îndeaproape. Torţa vrăjitorului lumină o sală lungă, scundă, cu ziduri din blocuri aspre de piatră, al cărui capăt se pierdea în întuneric. Încăperea era căptuşită cu stelaje şi rafturi, iar podeaua era 148

înţesată de cutii şi etajere, claie peste grămadă şi revărsându-se într-o abundenţă de arme şi armuri. Lumina pâlpâitoare a torţei scânteie pe săbii şi ţepuşe, pe suprafeţe lustruite de lemn şi metal, când Bayaz păşi încet pe podeaua de piatră, croindu-şi drum printre arme şi privind împrejur. – O adevărată colecţie, murmură Logen, urmându-l pe mag prin acel talmeş-balmeş. – Un morman de gunoaie vechi, în cea mai mare parte, dar ar trebui să existe câteva lucruri care merită să fie descoperite. Bayaz luă un coif de la o veche armură de plăci aurite şi îl cercetă încruntat. Ce zici de ăsta? – Nu m-am dat niciodată în vânt după armuri. – Nu, nu mi se pare că ai fi genul. Toate bune pe spinarea calului, aş zice, dar e cumplit când ai de făcut o călătorie pe jos. Azvârli coiful înapoi pe suportul lui, apoi rămase acolo, uitându-se, dus pe gânduri, la armură: După ce o îmbraci, cum te uşurezi? Logen se încruntă. – Ăă… făcu el, dar Bayaz înainta deja de-a lungul încăperii, luând lumina cu el. – Trebuie că ai folosit câteva arme la viaţa ta, Maestre Nouădegete. Care e preferata ta? – N-am avut niciodată vreo preferinţă, răspunse Logen, aplecându-se pe sub o halebardă ruginită, răsturnată într-un stelaj. Un campion nu ştie niciodată cu ce i se poate cere să lupte. – Desigur, desigur. Bayaz luă o suliţă lungă cu capul ghimpat şi o flutură puţin. Logen se dădu în spate, prudent. Destul de periculoasă. Ai putea ţine pe cineva la distanţă cu una din astea. Însă un om cu o suliţă are nevoie de o mulţime de prieteni, care, la rândul lor, au nevoie de suliţe. Bayaz o aruncă înapoi pe stelaj şi trecu mai departe. Asta arată înfricoşător. Magul apucă de mânerul noduros al unui baltag. La naiba! făcu el şi îl înălţă, cu venele umflându-i-se pe gât. E destul de greu! Îl lăsă jos cu o bufnitură, făcând stelajul să se clatine. Ai putea să omori un om cu aşa ceva. Ai putea să-l tai drept în două. Dacă ar sta neclintit. – Asta e mai bună, zise Logen. Era o sabie obişnuită, cu un aspect robust, într-o teacă roasă din piele maro. – O, da, într-adevăr. Mult, mult mai bună. Sabia aceea e făurită de Kanedias, însuşi Maestrul Creator. Bayaz îi întinse lui Logen torţa şi luă sabia lungă din rastel. Ţi-a trecut vreodată prin minte, Maestre Nouădegete, că o sabie e altfel decât alte arme? Securile, 149

buzduganele şi altele asemenea sunt ucigătoare, nu-i vorbă, dar ele atârnă de centură ca nişte brute nătânge. Magul îşi plimbă privirea de-a lungul mânerului, un metal rece, obişnuit, brăzdat de şanţuri fine, ca mâna să nu alunece, scânteind în lumina torţei. Dar o sabie… o sabie are glas. – Cum? – În teacă, are puţine de spus, negreşit, dar nu trebuie decât să-ţi aşezi mâna pe mâner şi începe să şoptească în urechea duşmanului tău. Bayaz îşi înfăşură degetele strâns în jurul mânerului: Un blând avertisment. O vorbă de atenţionare. O auzi? Logen clătină încet din cap. – Acum, şopti Bayaz, fă comparaţia cu o sabie pe jumătate scoasă. Un lat de palmă de metal ieşi din teacă şuierând, cu o singură literă de argint strălucind lângă mâner. Lama propriu-zisă era mată, dar tăişul avea o sclipire rece, de gheaţă. Glăsuieşte mai tare, nu-i aşa? Şuieră o cumplită ameninţare. Vesteşte moartea. O auzi? Logen încuviinţă din nou, fără să-şi dezlipească ochii de la tăişul scânteietor. Acum compar-o cu sabia scoasă cu totul. Bayaz smulse din teacă sabia lungă, cu un vâjâit uşor şi o ridică astfel încât vârful pluti la câţiva centimetri de faţa lui Logen. Acum strigă, nu-i aşa? Îşi urlă sfidarea. Răcneşte o provocare. O auzi? – Îhî, făcu Logen, lăsându-se pe spate şi uitându-se, uşor cruciş, la vârful strălucitor al sabiei. Bayaz coborî arma şi o strecură înapoi în teacă, oarecum spre uşurarea lui Logen. – Da, o sabie are glas. Securile, buzduganele şi altele asemenea sunt ucigătoare, nu-i vorbă, dar o sabie e o armă subtilă şi se potriveşte unui om subtil. Tu, Maestre Nouădegete, cred că eşti mai subtil decât pari. Logen se încruntă când Bayaz îi întinse sabia. Fusese acuzat de multe lucruri în viaţă, dar niciodată de subtilitate. Ia-o ca pe un dar. Recunoştinţa mea pentru purtarea ta aleasă. Logen stătu pe gânduri o clipă. Nu mai avusese o armă adevărată dinainte de a trece munţii şi nu era dornic să ia din nou una în mână. Dar Bethod venea, şi avea să ajungă curând. Mai bine s-o aibă şi să n-o vrea, decât s-o vrea şi să n-o aibă. Mult, mult mai bine. Omul trebuie să fie realist când vine vorba despre asemenea lucruri. – Mulţumesc, zise Logen, luând sabia din mâna lui Bayaz şi înapoindu-i torţa. Cred. 150

Un foc plăpând trosnea în vatră şi odaia era caldă, primitoare şi tihnită. Dar Logen nu avea tihnă. Stătea lângă fereastră, cu privirea coborâtă spre curtea de dedesubt, nervos, agitat şi speriat, aşa cum era odinioară înainte de o luptă. Bethod venea. Era undeva, aproape. Pe drumul pădurii, sau trecând printre stânci, peste pod ori prin poartă. Întâiul dintre Magi nu părea încordat. Şedea comod în scaunul lui, cu picioarele pe masă, lângă o pipă lungă de lemn, frunzărind o carte mică, legată în alb, cu un zâmbet şters pe faţă. Nu mai văzuse pe nimeni atât de calm şi asta îl făcea pe Logen să se simtă şi mai rău. – E bună? întrebă Logen. – Ce să fie bună? – Cartea. – O, da. E cea mai formidabilă carte. E Principiile Artei a lui Juvens, piatra unghiulară a ordinului meu. Bayaz făcu semn cu mâna liberă către rafturile care acopereau doi pereţi, cu sutele de alte cărţi identice aliniate pe ele. Sunt toate aceeaşi. O singură carte. – Una? Ochii lui Logen trecură peste cotoarele albe, groase. E o carte a naibii de lungă. Ai citit-o pe toată? Bayaz chicoti. – O, da, de multe ori. Fiecare om din ordinul meu trebuie s-o citească şi, în cele din urmă, să-şi facă propria copie. Întoarse cartea, pentru ca Logen s-o poată vedea. Paginile erau aşternute cu rânduri dese de simboluri ordonate, dar neinteligibile. Eu am scris paginile acestea, demult. Ar trebui s-o citeşti şi tu. – Nu mă prea dau în vânt după cărţi. – Nu? se miră Bayaz. Păcat. Întoarse pagina şi continuă să citească. – Dar aceea? Mai era o carte, singură, culcată, chiar în vârful unuia dintre rafturi, o carte mare, neagră, zgâriată şi roasă. E scrisă tot de acest Juvens? Bayaz ridică spre carte o privire încruntată. – A scris-o fratele lui. Se ridică din scaun, se întinse şi o luă jos. Acesta e un alt fel de cunoaştere. Trase sertarul biroului, strecură cartea neagră înăuntru şi îl trânti la loc. Mai bine să nu fie atinsă, şopti el, aşezându-se înapoi şi deschizând din nou Principiile Artei. Logen trase adânc aer în piept, îşi puse mâna stângă pe mânerul sabiei, simţind apăsarea metalului rece în palmă. Numai 151

liniştitoare nu era senzaţia. Îi dădu drumul şi se întoarse la fereastră, privind posomorât în curte. Simţi că i se taie răsuflarea. – Bethod. E aici. – Bine, bine, murmură absent Bayaz. Cine-l însoţeşte? Logen privi încordat cele trei siluete din curte. – Scale, zise el încruntat. Şi o femeie. N-o recunosc. Descalecă. Logen îşi linse buzele uscate. Acum intră. – Da, da, murmură Bayaz, aşa se ajunge la o întâlnire. Încearcă să te linişteşti, prietene. Respiră. Logen se sprijini de tencuiala văruită, cu braţele încrucişate şi inspiră adânc. Nu-i era de folos. Nodul din piept îl apăsa şi mai tare. Auzea paşi grei pe coridorul de afară. Mânerul uşii se răsuci. Scale pătrunse primul în încăpere. Fiul cel mare al lui Bethod fusese întotdeauna voinic, încă de copil, dar crescuse monstruos de când nu-l mai văzuse Logen. Capul lui cât un bolovan părea aproape o excrescenţă în vârful acelui morman de muşchi, cu craniul mult mai îngust decât gâtul. Avea un maxilar stâncos, un ciot turtit pe post de nas şi nişte ochi mici, furioşi, bulbucaţi şi aroganţi. Gura subţire îi era strâmbată într-un rânjet permanent, foarte asemănător cu al fratelui său mai mic, Calder, însă la el se citea mult mai puţină viclenie şi mult mai multă violenţă. Avea un paloş greu la şold, de care mâna-i cărnoasă nu se dezlipi cât timp se uită fioros la Logen, emanând răutate prin toţi porii. Apoi intră femeia. Era foarte înaltă, subţire şi palidă, cu un aer aproape bolnăvicios. Ochii ei oblici erau tot atât de înguşti şi reci pe cât erau ai lui Scale de bulbucaţi şi furioşi şi aveau împrejur un strat de fard negru, care îi făcea să pară încă şi mai înguşti şi mai reci. Avea inele de aur pe degetele-i lungi, brăţări de aur pe braţele-i subţiri, lanţuri de aur în jurul gâtului ei alb. Cercetă încăperea cu ochii ei albaştri, glaciali, şi fiecare lucru pe care-l observa părea s-o ridice pe noi culmi ale dezgustului şi dispreţului. Mai întâi mobilierul, apoi cărţile, îndeosebi Logen şi, mai presus de toate, Bayaz. Autoproclamatul Rege al Oamenilor Nordului îşi făcu apariţia ultimul şi mai magnific ca oricând, în veşminte din stofă groasă colorată şi blănuri albe, preţioase. Purta peste umăr un lanţ greu de aur şi pe cap o diademă din acelaşi metal împodobită cu un singur diamant, mare cât un ou de pasăre. Chipul lui zâmbitor era brăzdat de riduri mai adânci decât îşi amintea Logen, avea părul şi barba încărunţite, dar nu era mai puţin înalt, mai puţin viguros sau mai puţin chipeş şi dobândise multă autoritate şi înţelepciune, 152

chiar şi măreţie. Arăta din cap până-n picioare ca un om măreţ, un om înţelept, un om drept. Arăta din cap până-n picioare ca un rege. Dar Logen nu se lăsă păcălit. – Bethod! zise călduros Bayaz, închizând cu zgomot cartea. Vechiul meu prieten! Nici nu-ţi poţi închipui cât sunt de bucuros să te revăd. Îşi săltă picioarele de pe masă, arătând către lanţul de aur şi diamantul scânteietor. Şi să văd la tine o evoluţie atât de impresionantă. Îmi amintesc că a fost o vreme când erai fericit să mă vizitezi singur. Dar presupun că oamenii mari trebuie să fie însoţiţi şi văd că ai adus câţiva… alţi oameni. Pe încântătorul tău fiu îl cunosc, desigur. Văd că eşti bine hrănit, măcar, ce zici, Scale? – Prinţe Scale, mormăi monstruosul fiu al lui Bethod, cu ochii ieşindu-i şi mai mult din orbite. – Hm! făcu Bayaz, cu o sprânceană ridicată. N-am avut plăcerea să cunosc cealaltă persoană care te însoţeşte. – Eu sunt Caurib. Logen clipi. Glasul femeii era cel mai frumos lucru pe care-l auzise vreodată. Calm, liniştitor, îmbătător. Sunt vrăjitoare, intonă ea, scuturându-şi capul cu un zâmbet plin de dispreţ. O vrăjitoare din Nordul Îndepărtat. Logen rămase înmărmurit, cu gura întredeschisă. Ura i se topi. Erau cu toţii prieteni aici. Mai mult decât prieteni. Nu-şi putea dezlipi ochii de la ea. Nu voia. Restul celor aflaţi în încăpere parcă dispăruseră. Era ca şi cum îi vorbea doar lui şi cea mai mare dorinţă a inimii sale era ca ea să nu se oprească niciodată… Însă Bayaz doar râse. – O adevărată vrăjitoare, şi ai un glas de aur! Ce minunat! N-am mai auzit de mult un asemenea glas, dar aici nu-ţi va sluji la nimic. Logen clătină din cap, limpezindu-şi gândurile şi ura năvăli înapoi, fierbinte şi liniştitoare. Spune-mi, trebuie să studiezi ca să devii vrăjitoare? Sau ţine pur şi simplu de giuvaiere şi de o grămadă de vopsea pe faţă? Ochii lui Caurib se îngustară, devenind două fante albastre, ucigătoare, dar Întâiul dintre Magi nu-i dădu timp să vorbească: Şi din Nordul Îndepărtat, i-auzi! Se scutură uşor. Trebuie să fie frig acolo, în această perioadă a anului. Neplăcut pentru sfârcuri, nu? Ai venit la noi pentru vremea caldă sau şi dintr-un alt motiv? – Merg unde porunceşte regele meu, şuieră ea, cu bărbia ascuţită ridicându-se puţin mai mult. – Regele tău? se miră Bayaz, rotindu-şi privirea prin încăpere, ca şi cum ar mai fi trebuit să fie cineva acolo, ascuns într-un 153

cotlon. – Tatăl meu este Rege al Oamenilor Nordului acum, mârâi Scale. Îi rânji lui Logen. Ar trebui să îngenunchezi în faţa lui, Nouă Sângeros! Rânji către Bayaz: Şi tu la fel, bătrâne. Întâiul dintre Magi îşi desfăcu braţele, într-un gest de scuză: – O, mă tem că nu îngenunchez în faţa nimănui. Sunt prea bătrân pentru asta. Mă dor încheieturile, mă-nţelegi. Cizma lui Scale bubui în podea când făcu un pas înainte, cu o înjurătură pe buze, însă tatăl său îi aşeză o mână blândă pe braţ. – Haide, fiule, nu e nevoie acum să îngenuncheze. Glasul lui era rece şi uniform, ca zăpada proaspăt căzută. Nu se cuvine să ne luăm la sfadă. Nu sunt, oare, interesele noastre aceleaşi? Pace? Pace în Nord? Am venit doar să-ţi cer sfatul înţelept, Bayaz, ca odinioară. E atât de rău să ceri ajutorul unui vechi prieten? Nimeni nu păruse vreodată mai sincer, mai rezonabil, mai demn de încredere. Dar Logen nu se lăsă păcălit. – Dar nu avem deja pace în Nord? Bayaz se lăsă pe spătarul scaunului, cu mâinile împreunate în faţă. Nu s-au sfârşit toate vrajbele? N-ai fost învingător? Nu ai tot ce-ai dorit şi mai mult decât atât? Rege al Oamenilor Nordului, ai? Ce ajutor aş putea săţi ofer eu? – Nu mă sfătuiesc decât cu prietenii, Bayaz, iar tu nu mi-ai fost prieten în ultima vreme. Nu mi-ai primit mesagerii, până şi fiul. Îi găzduieşti pe duşmanii mei de moarte. Bethod se încruntă spre Logen şi buza i se strâmbă. Ştii ce înseamnă asta? Sângerosul Nouă? Un animal! Un laş! Un sperjur! Asta e tovărăşia pe care o preferi? Bethod se întoarse din nou spre Bayaz, afişând un zâmbet prietenos, dar ameninţarea din vorbele lui era desluşită: Mă tem că a venit vremea să hotărăşti dacă eşti cu mine sau împotriva mea. Cale de mijloc nu există. Eşti fie o parte din viitorul meu, fie o relicvă a trecutului. Alegerea îţi aparţine, prietene! Logen îl mai văzuse pe Bethod oferind asemenea alternative. Unii oameni cedaseră. Ceilalţi se întorseseră în ţărână. Dar se părea că Bayaz nu se lăsa înghesuit. – Ce să aleg? Întinse mâna încet şi îşi luă pipa de pe masă. Viitorul sau trecutul? Se apropie de foc şi se lăsă pe vine, cu spatele întors spre oaspeţii săi, luă un beţigaş din vatră, îl ridică spre pipă şi pufăi încet. Părea să-i ia o veşnicie să-şi aprindă pipa afurisită. Alături sau împotrivă? cugetă el, revenind la scaunul său. – Ei, bine? ceru imperativ Bethod. 154

Bayaz îşi fixă privirea în tavan şi suflă un firicel de fum gălbui. Caurib îl cercetă pe bătrânul mag de sus până jos, cu un dispreţ glacial. Scale se smuci nerăbdător, Bethod aşteptă, cu ochii uşor mijiţi. În cele din urmă, Bayaz oftă adânc: – Prea bine, sunt cu tine. Bethod zâmbi larg, iar Logen simţi un junghi de cumplită dezamăgire. Sperase mai mult din partea Întâiului dintre Magi. Afurisită prostie, cum nu se învăţa niciodată să nu mai spere! – Bun, murmură Regele Oamenilor Nordului. Ştiam că, în cele din urmă, îmi vei înţelege felul de a gândi. Îşi linse încet buzele, ca un om înfometat care priveşte cum este adusă o mâncare bună. Am de gând să invadez Englia. Bayaz ridică o sprânceană, apoi începu să râdă înfundat, după care izbi cu pumnul în masă. – O, asta e bine, e foarte bine! Găseşti că pacea nu e potrivită pentru regatul tău, ai, Bethod? Clanurile nu sunt obişnuite să fie prietene, nu-i aşa? Se urăsc între ele şi te urăsc pe tine, am dreptate? – Ei, bine, zâmbi Bethod, sunt oarecum arţăgoase. – Nu mă-ndoiesc! Dar trimite-le la război cu Uniunea şi vor deveni o naţiune, ce zici? Unite împotriva duşmanului comun, negreşit. Şi dacă învingi? Vei fi omul care a reuşit imposibilul! Omul care i-a alungat pe blestemaţii de sudişti din Nord! Vei fi iubit, sau, în orice caz, mai temut ca oricând. Dacă pierzi, ei, bine, măcar le dai de lucru clanurilor o vreme şi între timp le storci de vlagă. Acum îmi amintesc de ce îmi plăceai! Un plan excelent! Bethod părea încântat de sine. – Bineînţeles. Şi nu vom pierde. Uniunea e moale, arogantă, nepregătită. Cu sprijinul tău… – Sprijinul meu? îl întrerupse Bayaz. Mergi prea departe. – Dar ai… – O, asta. Magul ridică din umeri. Sunt un mincinos. Bayaz îşi duse pipa la gură. Se scurse un moment de tăcere stupefiată. Apoi ochii lui Bethod se îngustară, ai lui Caurib se lărgiră. Fruntea grea a lui Scale se încreţi de nedumerire. Zâmbetul lui Logen reveni încet. – Un mincinos? şuieră vrăjitoarea. Şi nu numai atât, zic eu! Glasul ei îşi păstra tonalitatea cântătoare, dar acum era un alt cântec – aspru, strident, necruţător. Vierme bătrân! Vremea ta a trecut de mult, nătărăule! Nu eşti nimic, decât vorbe şi praf! Întâiul dintre Magi îşi ţuguie încet buzele şi suflă fum. Vorbe şi 155

praf, vierme bătrân! Ei, bine, vom vedea. Vom veni la biblioteca ta! Vrăjitorul îşi aşeză cu grijă pe masă pipa, din care continuă să se ridice o dâră şerpuitoare de fum. Vom veni din nou la biblioteca ta şi-ţi vom zdrobi zidurile, îţi vom trece slujitorii prin sabie şi cărţile prin foc. La… – Linişte! Acum Bayaz se încruntase, chiar mai adânc decât se încruntase la Calder în curte, cu zile în urmă. Logen simţi din nou dorinţa de a se refugia, însă mult mai puternic, de data aceasta. Se pomeni rotindu-şi privirea prin încăpere, în căutarea unui ascunziş. Buzele lui Caurib continuară să se mişte, însă nu se auzi decât un cârâit fără noimă. Îmi veţi zdrobi zidurile, da? murmură Bayaz. Sprâncenele-i albe se apropiară şi coborâră, tăind şanţuri adânci în şaua nasului. Îmi veţi ucide slujitorii, da? întrebă magul. Încăperea devenise foarte rece, în ciuda buştenilor de pe foc. Îmi veţi arde cărţile, zici? tună Bayaz. Spui prea multe, vrăjitoare! Genunchii lui Caurib se îndoiră. Mâna ei albă se agăţă de tocul uşii, cu lanţurile şi brăţările zornăind, când vrăjitoarea alunecă pe lângă perete. Vorbe şi praf, asta sunt? Bayaz ridică brusc patru degete. Patru daruri ai avut de la mine, Bethod: soarele iarna, o furtună vara şi două lucruri pe care nu le-ai fi ştiut niciodată, dacă n-ar fi fost Arta mea. Ce mi-ai dat în schimb, ai? Acest lac şi această vale, care erau deja ale mele, şi încă un singur lucru. Ochii lui Bethod se îndreptară iute spre Logen, apoi reveniră. Îmi eşti încă dator, şi cu toate astea îmi trimiţi mesageri, ridici pretenţii, îţi permiţi să-mi porunceşti? Nu aşa înţeleg eu bunele maniere. Scale se dezmeticise acum şi aproape că îi ieşeau ochii din cap. – Maniere? Ce nevoie are un rege de maniere? Un rege ia ce vrea! Şi făcu un pas apăsat spre masă. Prinţul era destul de voinic şi destul de nemilos, fără doar şi poate. Cu greu puteai găsi, probabil, un altul mai potrivit să dea cu piciorul într-un om căzut. Dar Logen nu era un om căzut, nu încă, şi se săturase până peste cap să-l asculte pe acest nătărău înfumurat. Păşi înainte, să-i ţină calea lui Scale, cu mâna pe mânerul sabiei. – Până aici! Prinţul îl cercetă pe Logen cu ochii lui bulbucaţi, ridică un pumn cărnos, strângându-şi degetele imense până când încheieturile i se albiră. – Nu mă ispiti, Nouădegete, jigodie ratată! Vremea ta a trecut de mult! Aş putea să te zdrobesc ca pe un ou! 156

– Poţi încerca, dar n-am de gând să te las. Ştii cum lucrez. Încă un pas şi am să mă apuc să lucrez pe tine, porc mizerabil şi umflat. – Scale! se răsti Bethod. N-avem ce căuta aici, asta e limpede. Plecăm. Mătăhălosul prinţ îşi strânse maxilarul stâncos, încleştându-şi şi descleştându-şi mâinile pe lângă trup şi uitându-se fioros la Logen, cu cea mai animalică ură imaginabilă. Apoi mârâi şi se retrase încet. Bayaz se aplecă peste masă. – Ai spus că vei aduce pacea în Nord, Bethod şi ce-ai făcut? Războaie peste războaie! Ţinutul e secătuit de mândria şi brutalitatea ta! Rege al Oamenilor Nordului! Ha! Nu meriţi să fii ajutat! Şi când te gândeşti că avusesem atâtea speranţe pentru tine! Bethod doar se încruntă, cu ochii reci ca diamantul pe care-l purta pe frunte. – Ţi-ai făcut din mine un duşman, Bayaz, şi sunt un duşman rău. Cel mai rău. Vei regreta ziua de astăzi. Bethod îşi îndreptă dispreţul spre Logen: Cât despre tine, Nouădegete, nu vei avea mai multă milă din partea mea! Fiecare om din Nord va fi de-acum duşmanul tău! Vei fi urât, hăituit şi blestemat, oriunde ai merge! Voi avea grijă de asta! Logen săltă din umeri. Nu era nimic nou în asta. Bayaz se ridică din scaun: – Ţi-ai rostit discursul, acum ia-ţi vrăjitoarea şi cară-te! Caurib ieşi prima, clătinându-se, încă gâfâind. Scale îi aruncă lui Logen o ultimă privire fioroasă, apoi se întoarse şi se îndepărtă greoi. Aşa-zisul Rege al Oamenilor Nordului ieşi ultimul, clătinând încet din cap şi măturând încăperea cu privirea-i ucigătoare. Când paşii lor se pierdură pe coridor, Logen trase adânc aer în piept, se îndreptă şi îşi lăsă mâna să cadă de pe mânerul sabiei. – Aşa, zise vesel Bayaz. A mers bine.

157

Un drum între doi dentişti Era trecut de miezul nopţii şi era întuneric în Middleway. Era întuneric şi mirosea urât. Întotdeauna mirosea urât lângă docuri: apă sărată stătută, peşte putrezit, smoală şi sudoare şi balegă de cal. În câteva ore, strada avea să se umple de zgomot şi agitaţie. Mici negustori strigând, salahori înjurând sub poverile lor, comercianţi alergând de colo-colo, o mulţime de care şi căruţe huruind pe pietrele murdare. Avea să fie un val nesfârşit de oameni, îmbulzindu-se să coboare şi să urce pe vase, oameni din toate colţurile lumii, strigând cuvinte în toate limbile de sub soare. Însă noaptea era neclintită. Neclintită şi tăcută. Tăcută ca un mormânt şi chiar mai urât mirositoare. – E aici, zise Severard, îndreptându-se tacticos spre gura umbroasă a unei uliţe înguste, vârâtă între două magazii înalte. – Ai avut multe necazuri cu el? întrebă Glokta, şontâcăind, chinuit, după el. – Nu prea multe. Practicianul îşi potrivi masca, lăsând să intre puţin aer. Trebuie să fie foarte umed acolo, dedesubt, cu toată răsuflarea şi transpiraţia. Nu-i de mirare că practicienii au tendinţa să fie irascibili. Salteaua lui Rews a avut ceva necazuri, a sfârtecato toată. Apoi Frost l-a lovit în cap. Amuzant. Când băiatul ăla loveşte pe cineva în cap, uită de toate necazurile. – Dar Rews? – Încă în viaţă. Lumina lămpii lui Severard trecu peste un morman de gunoaie putrede. Glokta auzi şobolani chiţăind în întuneric, fugind grăbiţi din calea lor. – Cunoşti cele mai bune locuri, nu-i aşa, Severard? – De asta mă plătiţi, domnule Inchizitor. Gheata lui neagră şi murdară lipăi nepăsătoare în terciul puturos. Glokta şontâcăi delicat în jurul gunoiului, ridicându-şi tivul hainei cu mâna liberă. Am crescut pe-aici, continuă practicianul. Lumea nu pune întrebări. – În afară de noi. Noi avem întotdeauna întrebări. – Bine’nţeles. Severard râse înfundat. Noi suntem Inchiziţia. Lampa lui Severard dibui o poartă îndoită de fier, cu ţepuşe ruginite pe zidul înalt de deasupra. Asta e. Într-adevăr, şi ce adresă 158

promiţătoare pare. Era limpede că poarta nu fusese prea mult întrebuinţată. Balamalele ei maro protestară cu un scârţâit când practicianul o descuie şi se sforţă s-o deschidă. Glokta păşi cu stângăcie peste o baltă care se formase într-un şanţ, înjurând când mantaua îi câzu în apa murdară. Balamalele ţipară din nou când Severard se opinti să închidă uşa, cu fruntea încreţită de efort, după care deschise capacul felinarului, luminând o largă curte ornamentală, sufocată de moloz, buruieni şi lemne rupte. – Şi am ajuns, zise Severard. Trebuie că fusese cândva o clădire magnifică, în felul ei. Oare cât au costat toate aceste ferestre? Cât a costat toată această lucrătură decorativă în piatră? Vizitatorii trebuie să fi fost fermecaţi de bogăţia proprietarului ei, dacă nu şi de bunul lui gust. Dar se sfârşise. Ferestrele erau acoperite de scânduri putrede, arabescurile zidăriei erau năpădite de muşchi şi mânjite de găinaţ. Stratul subţire de marmură verde de pe piloni era crăpat şi scorojit, dând la iveală tencuiala mucegăită de dedesubt. Totul era dărâmat, sfărâmat şi lăsat în paragină. Pretutindeni erau risipite bucăţi mari căzute din faţadă, aruncând umbre lungi pe zidurile înalte ale curţii. O jumătate de cap al unui heruvim spart privea cu jale în sus, la Glokta, când acesta trecu şchiopătând pe lângă el. Se aşteptase la cine ştie ce magazie prăfuită, la cine ştie ce pivniţă igrasioasă, lângă apă. – Ce e locul ăsta? întrebă el, ridicând ochii spre palatul dărăpănat. – L-a construit un negustor, cu ani în urmă. Severard lovi cu piciorul o bucată de sculptură spartă, care se pierdu, troncănind, în întuneric. Un om bogat, foarte bogat. Voia să trăiască lângă magaziile şi docurile lui, să nu-şi piardă afacerile din ochi. Practicianul urcă agale treptele crăpate şi acoperite de muşchi, către imensa poartă scorojită din faţă. A crezut că ideea ar putea să prindă, dar cum să fi prins? Cine ar vrea să trăiască aici, dacă nu e nevoit? Apoi şi-a pierdut toţi banii, aşa cum se întâmplă cu negustorii. Creditorilor le-a fost greu să găsească un cumpărător. Glokta se uita ţintă la o fântână spartă, înclinată într-o parte şi plină de apă stătută. – Nu-i de mirare. Felinarul lui Severard abia lumina spaţiul cavernos al holului de intrare. Două scări enorme, curbate, dărăpănate se înălţau din semiîntunericul din faţa lor. De jur împrejurul zidurilor de la 159

primul nivel se întindea un balcon larg, dar o mare porţiune din el se prăbuşise şi trecuse prin scândurile umede ale podelei de dedesubt, astfel că una dintre scări se termina, amputată, atârnând în gol. Podeaua umedă era presărată cu tencuială spartă, plăci de ardezie căzute din acoperiş, grinzi sfărâmate, toate împroşcate de murdăria păsărilor. Cerul nopţii se întrezărea prin găurile căscate în acoperiş. Glokta auzea vag porumbeii uguind printre căpriorii umbriţi şi, undeva, picuratul molcom al apei. Ce loc! Glokta îşi înăbuşi un zâmbet. Aduce cu mine, într-un fel. Amândoi am fost măreţi odinioară şi amândoi am lăsat departe în urmă zilele noastre de glorie. – E destul de mare, ce ziceţi? întrebă Severard, croindu-şi drum printre dărâmături către o uşă căscată sub scara prăbuşită, cu felinarul aruncând ciudate umbre oblice, în timp ce se mişca. – O, aşa aş fi crezut, dar numai dacă nu avem mai mult de o mie de prizonieri deodată. Glokta şontâcăi după el, sprijinindu-se cu putere în baston, de teamă să nu calce greşit pe podeaua alunecoasă. Am să alunec şi am să cad direct în fund, chiar aici, în tot găinaţul ăsta. Ar fi perfect. Bolta se deschidea într-o sală dărăpănată, cu tencuiala putredă desprinsă în fâşii dezgolind, dedesubt, cărămizile umede. De-o parte şi de alta se înşirau uşi întunecate. Genul de loc care ar nelinişti un om neliniştit din fire. Şi-ar putea imagina lucruri neplăcute în aceste încăperi, dincolo de lumina lămpii şi fapte oribile petrecându-se în întuneric. Glokta ridică privirea spre Severard, care mergea agale, nepăsător, în faţă, fluierând fals, abia audibil, în spatele măştii, şi se încruntă. Dar noi nu suntem neliniştiţi din fire. Poate că noi suntem lucrurile neplăcute. Poate că faptele sunt ale noastre. – Cât e de mare locul ăsta? întrebă Glokta, înaintând poticnit. – Treizeci şi cinci de încăperi, fără a pune la socoteală odăile servitorilor. – Un palat. Cum naiba l-ai descoperit? – Obişnuiam să dorm aici, în unele nopţi. După moartea mamei mele, am găsit o cale de intrare. Acoperişul era în cea mai mare parte la locul lui pe-atunci, şi era un loc uscat, unde puteai dormi. Uscat şi sigur. Mai mult sau mai puţin. Ah, ce viaţă grea ai dus. Să fii bătăuş şi torţionar e chiar o evoluţie pentru tine, nu-i aşa? Orice om are scuzele sale şi cu cât devine mai mârşav, cu atât mai înduioşătoare trebuie să-i fie povestea. Care o fi povestea mea? mă întreb. 160

– Mereu ingenios, nu, Severard? – De asta mă plătiţi. Trecură într-un spaţiu larg: un salon, un birou, poate, o sală de bal, de ce nu? Era suficient de mare. Pe pereţi atârnau panouri de lemn cândva frumoase, acoperite acum de mucegai şi vopsea aurie scorojită. Severard se apropie de unul dintre panouri, încă fixat în perete, şi îl împinse hotărât într-o parte. Se auzi un clic uşor, când se deschise, dând la iveală un culoar întunecat, în spate. O uşă secretă? Ce încântător. Ce sinistru. Cât de potrivit. – Locul acesta e la fel de plin de surprize ca şi tine, remarcă Glokta, şchiopătând chinuit către deschizătură. – Şi n-o să vă vină să credeţi ce preţ am obţinut. – L-am cumpărat noi? – O, nu, l-am cumpărat eu. Cu banii lui Rews. Iar acum vi-l închiriez. Ochii lui Severard sclipiră în lumina lămpii. E o mină de aur! – Ha! râse Glokta, în timp ce cobora cu grijă scările. Toate astea şi un cap bun pentru afaceri. Poate am să ajung să lucrez pentru Arhilectorul Severard, cât de curând. S-au văzut lucruri şi mai ciudate. Umbra inchizitorului se înălţa în faţa lui, în întuneric, în timp ce se căznea să coboare scările, cu mersul crabului, bâjbâind cu mâna dreaptă după găurile dintre blocurile aspre de piatră, în căutarea unui sprijin. – Beciurile se întind pe kilometri, murmură Severard din spate. Avem propriul nostru acces către canalele deschise şi către cele subterane, dacă acestea vă interesează. Trecură printr-o deschidere întunecată la stânga, apoi printr-o alta la dreapta, mereu coborând uşor. – Frost spune că poţi străbate tot drumul de aici până la Agriont, fără să ieşi o singură dată după aer. – Asta ar putea fi folositor. – Aşa aş zice, dacă poţi suporta mirosul. Felinarul lui Severard descoperi o uşă grea, cu o mică deschizătură zăvorâtă. – Din nou acasă, zise el şi bătu de patru ori, repede. O clipă mai târziu, faţa mascată a lui Frost se ivi brusc din întuneric, la ferestruică. – Doar noi. Ochii albinosului nu dădeau niciun semn de căldură ori recunoaştere. Însă n-o fac niciodată. Zăvoarele grele alunecară în partea cealaltă a uşii, care se dădu în lături fără oprelişti. 161

Înăuntru se aflau o masă şi un scaun şi torţe noi pe pereţi, însă neaprinse. Trebuie să fi fost o beznă de smoală aici până la sosirea micului nostru felinar. Glokta privi spre albinos. – Ai stat pur şi simplu aici, în întuneric? Practicianul mătăhălos ridică din umeri şi Glokta clătină din cap. Uneori îmi fac griji pentru tine, Practician Frost, zău că îmi fac. – E aici, zise Severard, îndepărtându-se agale, cu călcâiele bocănind cu ecou pe dalele de piatră. Locul fusese, probabil, cândva o cramă: mai multe săli boltite se deschideau în fiecare parte, pecetluite cu gratii grele. – Glokta! Salem Rews îşi strângea degetele în jurul gratiilor, cu faţa strivită între ele. Inchizitorul se opri în faţa celulei şi îşi odihni piciorul care-i pulsa. – Rews, ce mai faci? Nu mă aşteptam să te revăd atât de curând. Deja slăbise, avea pielea lăsată şi palidă, vânătăile fiind încă vizibile. Nu arată bine, nu arată bine deloc. – Ce se petrece, Glokta? Te rog, de ce sunt aici? Ei, bine, ce-i rău în asta? – Se pare că Arhilectorul are încă nevoie de tine. Vrea să-i dai dovezi. Glokta se aplecă spre gratii. Înainte de Consiliul Deschis, şopti el. Rews deveni şi mai palid. – Şi pe urmă, ce? – Vom vedea. Englia, Rews, Englia. – Şi dacă refuz? – Să-l refuzi pe Arhilector? Glokta chicoti. Nu, nu, nu, Rews. Nu vrei să faci aşa ceva. Se întoarse şi şontâcăi după Severard. – Fie-ţi milă! E întuneric aici! – O să te obişnuieşti! strigă Glokta peste umăr. E uimitor cu ce se poate obişnui omul. În ultima dintre încăperi se afla ultimul lor prizonier. Legat în lanţuri de un suport fixat în zid, gol puşcă şi cu un sac pe cap, desigur. Era scund şi îndesat, cu o uşoară tendinţă de îngrăşare şi avea julituri proaspete pe genunchi, fără îndoială din cauză că fusese azvârlit în celula aspră de piatră. – Aşadar, acesta este criminalul nostru, ai? Omul se rostogoli şi se ridică în genunchi, când auzi vocea lui 162

Glokta, trăgând de lanţuri. Puţin sânge trecuse prin partea din faţă a sacului şi se uscase acolo, lăsând o pată maro pe pânză. – Un personaj de-a dreptul foarte dezgustător, zise Severard. Dar nu pare foarte fioros acum, nu-i aşa? – Nimeni nu pare, când e adus în starea asta. Unde operăm? Ochii lui Severard zâmbiră şi mai mult. – O, are să vă placă, domnule Inchizitor. – E puţin cam teatral, zise Glokta, dar cu atât mai bine. Sala era mare şi circulară şi avea tavanul în formă de cupolă, cu o ciudată pictură murală ce se întindea până pe zidurile curbate. Pictura reprezenta trupul unui bărbat care zăcea în iarbă, sângerând din multe răni, cu o pădure în spatele lui. Alte unsprezece personaje se îndepărtau, şase într-o parte, cinci în alta, pictate din profil, în poziţii nefireşti, înveşmântate în alb, dar cu trăsăturile nedesluşite. Erau cu faţa către un alt bărbat, cu braţele întinse, în negru din cap până-n picioare, cu o mare de foc mâzgălită în culori vii în spatele lui. Lumina crudă răspândită de şase felinare strălucitoare nu făcea lucrarea să arate defel mai bine. Nici pe departe de cea mai bună calitate, mai mult zugrăveală decât artă, dar efectul e, oricum, izbitor. – N-am idee ce trebuie să fie, remarcă Severard. – Maes’ul C’eato’, bălmăji Practicianul Frost. – Desigur, zise Glokta, ridicându-şi privirea către personajul întunecat de pe perete şi flăcările din spatele lui. Ar trebui să-ţi studiezi istoria, Practician Severard. Acesta este Maestrul Creator, Kanedias. Inchizitorul se întoarse şi arătă către omul în agonie de pe zidul opus. Iar aceasta este marele Juvens, pe care l-a omorât. Îşi trecu mâna peste personajele în alb. Iar aceştia sunt ucenicii lui Juvens, Magii alergând să-l răzbune. Poveşti cu fantome, bune de speriat copiii. – Ce fel de om plăteşte să aibă un asemenea gunoi pe pereţii beciului? întrebă Severard, scuturând din cap. – O, astfel de lucruri erau destul de căutate cândva. Există o sală pictată aşa în palat. Aceasta este o copie, dar una ieftină! Glokta ridică ochii la faţa umbrită a lui Kanedias, care privea cu un aer fioros peste încăpere, şi la cadavrul sângerând de pe zidul opus. Totuşi, există ceva neliniştitor la această pictură, nu-i aşa? O, ar fi, dacă m-aş sinchisi. Sânge, foc, moarte, răzbunare. N-am idee de ce l-ai putea vrea în pivniţă. Probabil că prietenul nostru, negustorul, avea o latură întunecată. 163

– Un om cu bani are întotdeauna o latură întunecată, remarcă Severard. Cine sunt ăştia doi? Glokta se încruntă, privind în faţă cu ochii mijiţi. Două siluete mici, nedesluşite, puteau fi zărite sub braţele Creatorului, câte una în fiecare parte. – Cine ştie? întrebă Glokta. Poate că sunt practicienii lui. Severard râse. O vagă emanaţie de aer veni chiar şi de sub masca lui Frost, deşi ochii nu dădeau niciun semn că se amuză. Măi să fie, trebuie că e tare gâdilat. Glokta şontâcăi către masa din mijlocul încăperii. Două scaune erau aşezate faţă în faţă, către suprafaţa netedă, lustruită. Unul era un obiect sobru, solid, de genul celor pe care le găseai în pivniţele Casei Întrebărilor, dar celălalt era mult mai impresionant, aproape ca un tron, cu braţe curbate şi spătarul înalt, tapiţat cu piele maro. Glokta îşi sprijini bastonul de masă şi îşi coborî trupul cu grijă, cu spatele chinuit de durere. – O, e un scaun excelent, răsuflă el, cufundându-şi încet spatele în pielea moale şi întinzându-şi piciorul care-i pulsa după drumul lung până acolo. Simţi o uşoară piedică. Se uită sub masă: acolo se afla un taburet pentru picioare. Glokta îşi dădu capul pe spate şi râse: O, e perfect! Nu era cazul! Îşi aşeză comod piciorul pe taburet, cu un oftat de plăcere. – Măcar atât am putut face, zise Severard, încrucişându-şi braţele şi sprijinindu-se de perete, lângă trupul însângerat al lui Juvens. Ne-a mers bine de pe urma amicului Rews, foarte bine. Întotdeauna ne-aţi răsplătit cum se cuvine, iar noi nu uităm asta. – Îhîîî! făcu Frost, clătinând aprobator din cap. – Mă răsfăţaţi! Glokta mângâie lemnul lustruit de pe braţul scaunului său. Băieţii mei. Unde aş fi eu fără voi? Acasă, în pat, cu mama agitându-se din cauza mea, presupun, întrebându-se cum va reuşi ea acum să-mi găsească o fată de treabă care să se mărite cu mine. Glokta aruncă o privire către ustensilele de pe masă. Cutia lui era acolo, fireşte, împreună cu alte câteva obiecte, îndelung întrebuinţate, dar încă în stare foarte bună de funcţionare. O pereche de cleşti cu mânere lungi îi atrase atenţia în mod special. Ridică ochii spre Severard. – Dinţi? – Ni s-a părut un bun început. – Corect. Glokta îşi linse gingiile goale, apoi îşi pocni degetele, 164

unul câte unul. Dinţi să fie. De îndată ce-i scoaseră căluşul, asasinul începu să urle la ei în styriană, scuipând şi înjurând, trăgând zadarnic de lanţuri. Glokta nu înţelegea o vorbă. Dar cred că am prins ideea, mai mult sau mai puţin. Ceva extrem de jignitor, îmi închipui. Ceva despre mamele noastre şi aşa mai departe. Dar nu mă ofensez cu una, cu două. Era genul de bărbat aspru, cu faţa ciupită de urme de acnee, nasul spart de mai multe ori şi foarte agitat din fire. Ce dezamăgitor. Speram ca pânzarii să fi ridicat ştacheta măcar de data asta, dar aşa sunt negustorii. Caută mereu chilipiruri. Practicianul Frost puse capăt torentului de invective neinteligibile cu un pumn zdravăn în stomacul bărbatului. Asta o să-l lase fără suflare o clipă. Destul ca să apuc să deschid discuţia. – Aşa, deci, zise Glokta, gata cu prostiile. Ştim că eşti un profesionist, trimis să te amesteci printre ei şi să îndeplineşti o misiune. Nu te poţi amesteca prea bine dacă nu ştii nici măcar să vorbeşti limba, nu-i aşa? Prizonierul îşi recăpătase suflul. – Lua-v-ar naiba pe toţi, ticăloşilor, gâfâi el. – Excelent! Limba comună merge de minune pentru micile noastre şuete. Am senzaţia că s-ar putea să ne alegem mai multe. Vrei să ştii ceva despre noi, înainte de a începe? Sau să trecem direct la subiect? Prizonierul îşi ridică privirea cu suspiciune către silueta pictată a Maestrului Creator, care se înălţa deasupra capului lui Glokta. – Unde mă aflu? – Suntem chiar lângă Middleway, jos, lângă apă. Glokta tresări când muşchi piciorului îi zvâcniră brusc. Îl întinse cu băgare de seamă, aşteptând până când auzi genunchiul pocnind, după care continuă: Ştii, Middleway e una dintre arterele oraşului, trece chiar prin inima sa, de la Agriont până la mare. Străbate multe cartiere, are tot felul de clădiri notabile. Unele dintre cele mai elegante locuinţe din întregul oraş sunt imediat în susul străzii. Dar pentru mine nu e decât un drum între doi dentişti. Ochii prizonierului se îngustară, apoi ţâşniră peste ustensilele de pe masă. Dar s-a isprăvit cu înjurăturile. Se pare că pomenirea dentisticii i-a atras atenţia. Sus, în celălalt capăt al aleii – şi Glokta făcu un semn vag către nord – într-una din cele mai scumpe zone ale oraşului, vizavi de grădinile publice, într-o frumoasă casă albă, aflată chiar în umbra Agriontului, este reşedinţa Maestrului 165

Farrad. Ai auzit de el, poate? – Du-te şi te culcă! Glokta ridică din sprâncene. Bine-ar fi. – Se zice că Farrad e cel mai bun dentist din lume. Cred că a venit iniţial din Gurkhul, dar a fugit de tirania împăratului ca să vină la noi în Uniune şi să-şi facă o viaţă mai bună, salvând cei mai bogaţi cetăţeni ai noştri de teroarea dinţilor stricaţi. Când mam întors din mica mea vizită în Sud, familia m-a trimis la el, să vadă dacă se poate face şi pentru mine ceva. Glokta zâmbi larg, arătându-i asasinului natura problemei. Desigur, nu s-a putut. Torţionarii împăratului s-au ocupat de asta. Dar el e un dentist al naibii de bun, toată lumea zice asta. – Şi ce dacă? Glokta îşi lăsă zâmbetul să pălească. – În celălalt capăt al Middlewayului, jos, lângă mare, în mijlocul ticăloşiei, mizeriei şi scursorilor docurilor, sunt eu. Poate că locuinţele de închiriat sunt ieftine pe-aici, dar sunt convins că, după ce vom fi petrecut ceva timp împreună, nu mă vei socoti defel mai puţin talentat decât stimatul Maestru Farrad. Doar că talentele mele se manifestă într-o altă direcţie. Bunul maestru uşurează durerea pacienţilor lui, în timp ce eu sunt un dentist – şi Glokta se aplecă încet – de altă natură. Asasinul îi râse în faţă. – Crezi că mă poţi speria cu un sac pe cap şi o pictură urâtă? Privi împrejur, la Frost şi la Severard. Şleahtă de nebuni! – Dacă cred că te speriem? Noi trei? Glokta lăsă să-i scape un chicot la auzul acestor vorbe. Iată-te aici, singur, neînarmat şi complet imobilizat. Cine mai ştie unde te afli, în afară de noi, sau cine vrea să ştie? N-ai nicio speranţă să fii eliberat sau să scapi. Suntem cu toţii profesionişti aici. Cred că poţi ghici ce urmează, mai mult sau mai puţin. Glokta afişă un rânjet respingător. Sigur că te speriem, nu face pe prostul. O ascunzi bine, recunosc, dar asta nu poate să dureze. Va veni vremea, cât de curând, când ne vei implora să intri înapoi în sac. – N-o să scoateţi nimic de la mine, mârâi asasinul, privindu-l ţintă în ochi. Nimic. Dur. Un om dur. Dar e uşor să faci pe durul înainte să înceapă treaba. Eu ar trebui să ştiu asta. Glokta îşi frecă uşor piciorul. Sângele curgea bine acum, durerea aproape trecuse. – N-avem pretenţii, pentru început. Nume, atâta vreau, deocamdată. Doar nume. Ce-ar fi să începem cu al tău? Cel puţin 166

nu ne poţi spune că nu ştii răspunsul. Aşteptară. Severard şi Frost se uitau ţintă în jos, la prizonier. Ochii verzi zâmbeau, cei roz nu. Tăcere. Glokta oftă. – Bine, atunci. Frost îşi înfipse pumnii de fiecare parte a maxilarului asasinului şi începu să strângă până când dinţii se depărtară. Severard vârî capetele cleştilor între ei şi forţă maxilarul să se deschidă, mult prea mult ca să poată fi comod. Ochii asasinului ieşiră din orbite. Doare, nu-i aşa? Dar asta-i o nimica toată, credemă. – Ai grijă la limbă, zise Glokta, vrem să vorbească. – Nu vă faceţi griji, murmură Severard, uitându-se atent în gura asasinului. Se retrase dintr-odată. Pfui! Respiraţia îi duhneşte! Păcat, dar nu mă mir deloc. Viaţa curată este arareori o prioritate pentru ucigaşii plătiţi. Glokta se ridică încet în picioare şi ocoli şchiopătând masa. – Aşa, murmură el, cu o mână suspendată deasupra ustensilelor, cu ce să începem? Alese un ac cu mâner şi îşi lungi gâtul, cu cealaltă mână strânsă pe baston, cercetând atent dinţii ucigaşului. Nu e un şirag frumos, cu siguranţă. Cred că prefer dinţii mei decât pe ai lui. – Vai de mine, sunt într-o stare deplorabilă. Cariaţi de sus până jos. De-asta îţi duhneşte în halul ăsta respiraţia. N-ai nicio scuză, la vârsta ta. – Ah! scânci prizonierul, când Glokta îi atinse un nerv. Încercă să vorbească, dar, cu cleştii în gură, vorbea mai prost decât Practicianul Frost. – Linişte acum, ai avut ocazia să vorbeşti. Poate că vei mai avea una, mai târziu. Nu m-am hotărât încă. Glokta aşeză acul înapoi pe masă, clătinând cu tristeţe din cap. Dinţii tăi sunt o ruşine. Revoltător. O spun răspicat, sunt pe cale să cadă singuri. Ştii, zise el, luând un ciocănel şi o daltă de pe masă. Cred sincer că ţi-ar fi mai bine fără ei.

167

Capete-turtite Zori cenuşii, în pădurea udă şi rece, iar Copoiul şedea pur şi simplu acolo, gândindu-se la vremurile bune de odinioară. Şedea acolo, cu ochii la frigare, învârtind-o când şi când şi încercând să nu devină prea agitat din pricina aşteptării. Tul Duru nu-l ajuta deloc. Umbla de colo-colo, călcând iarba cu paşi mari, plimbânduse de jur împrejurul pietrelor vechi, uzându-şi cizmele imense, răbdător ca un lup în călduri. Copoiul îi urmărea mersul apăsat: buf, buf, buf. Învăţase de mult că marii luptători sunt buni pentru un singur lucru. Lupta. La aproape orice altceva, şi în special la aşteptat, sunt al naibii de inutili. – De ce nu te aşezi, Tul? murmură Copoiul. Ai o grămadă de bolovani pentru asta. E mai cald lângă foc. Odihneşte-ţi picioarele alea agitate, mă calci pe nervi! – Să mă aşez? mormăi uriaşul, apropiindu-se şi înălţându-se deasupra Copoiului, ca o casă afurisit de mare. Cum să stau jos, sau tu? Privi încruntat peste ruine şi în pădure, pe sub sprâncenele-i imense, groase. Eşti sigur că ăsta-i locul? – Ăsta-i locul. Copoiul se uită împrejur la dărâmături, sperând cu disperare că era. Ce-i drept, nu era nici urmă de ei încă. Vor veni, nu-ţi face griji. Dacă n-au fost omorâţi cu toţii, gândi el, dar avu înţelepciunea să n-o spună. Petrecuse destul timp pe drumuri cu Tul Duru Capdetunet ca să ştie: pe omul ăla nu e bine să-l aţâţi. Dacă nu vrei să te alegi cu capul spart, bineînţeles. – Ar face bine să ajungă repede, atâta tot. Mâinile afurisit de mari ale lui Tul se strânseră în pumni, numai buni de spart pietre. N-am chef să stau aici şi să tai frunză la câini! – Nici eu, zise Copoiul, ridicând palmele şi dându-şi toată silinţa să ţină situaţia sub control, dar nu te agita, flăcăule. O să vină cât de curând, aşa cum ne-am înţeles. Ăsta-i locul! Privi porcul care sfârâia, picurând niţică zeamă bună în foc. Gura îi lăsa acum apă din belşug, mirosul cărnii îi umplea nările… şi încă ceva. Doar o adiere. Ridică privirea, adulmecând. – Miroşi ceva? întrebă Tul, privind încordat în pădure. – Ceva, parcă. Copoiul se aplecă şi îşi luă arcul. 168

– Ce e? Shanka? – Nu-s sigur, s-ar putea. Adulmecă aerul din nou. Mirosea a om, şi era un puternic miros acriu, pe deasupra. – Aş fi putut să vă omor pe amândoi, nenorociţilor! Copoiul se răsuci, cât pe ce să se răstoarne şi să-şi scape arcul. Dow cel Negru era la nici zece paşi în spatele lui, în direcţia vântului, furişându-se spre foc cu un rânjet maliţios. Ursuzul era lângă el, cu chipul împietrit, ca întotdeauna. – Ticăloşilor! răcni Tul. Era să fac pe mine, cu furişatul vostru! – Bine, îl zeflemisi Dow. Nu ţi-ar strica să scapi de nişte untură. Copoiul inspiră prelung şi îşi aruncă arcul înapoi pe jos. Era o uşurare, în definitiv, să ştie că erau la locul potrivit, dar ar fi mers şi fără sperietură. Devenise sperios de când îl văzuse pe Logen prăvălindu-se peste marginea acelei stânci. Se rostogolise de-a dreptul peste ea şi nimeni nu avusese ce să facă. Oricui, oricând, i se putea întâmpla să moară şi asta era o realitate. Ursuzul se căţără pe dărâmături, se aşeză pe o piatră lângă Copoi şi schiţă un gest cu capul. – Carne? răcni Dow, înghesuindu-se pe lângă Tul şi prăbuşindu-se lângă foc, smulgând o ciozvârtă şi sfâşiind-o cu dinţii. Şi asta fu tot. Asta fu toată întâlnirea, după o lună şi ceva de despărţire. – Cel ce are prieteni e un om cu adevărat bogat, mormăi Copoiul în colţul gurii. – Ce zici? scuipă Dow, rotindu-şi ochii reci, cu gura plină de carne, cu bărbia-i murdară şi cioturoasă strălucind de unsoare. Copoiul ridică palmele din nou. – Nimic jignitor. Petrecuse destul timp pe drumuri cu Dow cel Negru ca să ştie: mai bine îţi tai gâtul decât să-l înfurii pe ticălosul ăla afurisit. – Ceva necazuri, cât timp am fost despărţiţi? întrebă el, încercând să schimbe subiectul. Ursuzul clătină din cap. – Câteva. – Afurisitele de capete-turtite! mârâi Dow, împroşcându-l pe Copoi în faţă cu bucăţi de carne. Sunt peste tot! Dow întinse piciorul de porc peste foc, ca pe o sabie. Sunt sătul de rahatul ăsta! Mă întorc în Sud. Mi-e prea al naibii de frig şi afurisitele de capete-turtite sunt peste tot! Ticăloşii! Mă duc în Sud. 169

– Ţi-e frică? întrebă Tul. Dow se întoarse, ridicând privirea spre el, cu un rânjet mare şi galben, iar Copoiul tresări. Era o întrebare a naibii de stupidă. Lui Dow cel Negru nu-i fusese frică în viaţa lui. Nu ştia ce înseamnă să-ţi fie frică. – Să mă tem de câţiva shanka? Eu? Izbucni într-un râs nesuferit. Ne-am ocupat de ei, cât timp voi doi sforăiaţi. Le-am dat câtorva nişte paturi calde în care să doarmă. Mult prea calde. – I-am ars, mormăi Ursuzul, şi cu asta vorbi deja cât pentru o zi întreagă. – Am ars o grămadă, nenorociţii, şuieră Dow, rânjind de parcă leşurile în flăcări ar fi fost cea mai bună glumă pe care o auzise vreodată. Nu mă sperie, flăcăule, nu mai mult decât mă sperii tu, dar nici n-am de gând să stau să-i aştept aici, numai ca Treicopaci să aibă timp să-şi ridice fundul bătrân şi fleşcăit din pat. Mă duc în Sud! Şi mai sfâşie încă o halcă de carne. – Şi cine zici că are fundul fleşcăit? Pe faţa Copoiului se despică un zâmbet larg, când îl văzu pe Treicopaci apropiindu-se de foc cu paşi mari. Dădu să se ridice şi îl apucă de mână pe bătrânul prieten. Cu el era şi Forley Molâul, iar Copoiul îl bătu pe omuleţ pe spate, când acesta trecu pe lângă el, cât pe ce să-l doboare, atât de încântat era să vadă că sunt cu toţii în viaţă şi că supravieţuiseră încă o lună. Şi nici nu era rău să aibă pe cineva cu autoritate în preajma focului. Toată lumea părea fericită, în sfârşit, zâmbind şi strângându-şi mâinile şi toate celelalte. Toată lumea, în afară de Dow, bineînţeles. El doar stătea acolo, cu privirea în foc, molfăindu-şi osul, cu faţa acră ca laptele stricat. – Ce bine să vă văd din nou, şi teferi toţi! Treicopaci îşi săltă imensul scut rotund de pe umăr şi îl sprijini de o bucată veche de zid spart. Cum v-a fost? – Al naibii de frig! răspunse Dow, fără să ridice privirea măcar. Mergem în Sud. Copoiul suspină. Reuniţi doar de zece secunde şi deja începea gâlceava. Avea să fie o ceată dificilă acum, fără Logen care să stăpânească lucrurile. O ceată dificilă şi gata să sară la bătaie. Dar Treicopaci nu se arunca niciodată cu capul înainte. Îşi luă o clipă de răgaz, să chibzuiască, aşa cum făcea întotdeauna. Îi plăcea săşi ia un răgaz. Asta îl făcea atât de periculos. – Mergeţi în Sud, ai? făcu Treicopaci, după ce rumegă ideea un 170

minut. Şi când aţi hotărât toate astea? – Nu-i nimic hotărât, zise Copoiul, ridicând încă o dată palmele. Bănuia că s-ar putea să facă asta de multe ori, de acum înainte. Tul Duru se încruntă în spatele lui Dow. – Chiar nimic, bodogăni el, profund deranjat că hotărâse altcineva pentru el. – Nimic, aşa e bine, zise Treicopaci, încet şi rar, ca iarba când creşte. Nu-mi amintesc ca asta să fie o ceată în care nu se votează. Dow nu stătu pe gânduri nicio clipă. Nu stătea niciodată pe gânduri. Asta îl făcea pe el atât de periculos. Săltă în picioare, aruncându-şi osul pe jos şi ridicând spre Treicopaci o privire belicoasă. – Eu… zic… Sud! mârâi el, cu ochii ieşiţi din orbite, ca nişte bulbuci deasupra unei tocăniţe. Treicopaci nu dădu înapoi niciun pas. Asta nu l-ar fi caracterizat nicidecum. Îşi luă obişnuitul răgaz de gândire, fireşte, pe urmă făcu un pas înainte, astfel că nasul lui şi cel al lui Dow aproape se atingeau. – Dacă ai fi vrut să ai un cuvânt de spus, ar fi trebuit să-l învingi pe Nouădegete, mârâi el, în loc să pierzi, ca noi toţi, ceilalţi. Dow cel Negru se făcu negru la faţă ca smoala. Nu-i plăcea să i se amintească de înfrângere. – Sângerosul Nouă s-a întors în ţărână, mârâi el. Ai văzut şi tu, Copoiule, nu-i aşa? Copoiul fu nevoit să-l aprobe: – Da, mormăi el. – Aşadar, cu asta s-a terminat, zise Dow. N-avem niciun motiv să pierdem vremea pe-aici, la nord de munţi, cu capetele-turtite ciopor pe urmele noastre. Spre Sud, zic eu! – O fi pierit Nouădegete, îi strigă în faţă Treicopaci, dar datoria ta nu. De ce-o fi găsit de cuviinţă să cruţe un nemernic ca tine, nam să ştiu niciodată, dar m-a numit pe mine ca secund, zise el, bătându-se pe pieptu-i voinic, şi asta înseamnă că ultimul cuvânt îl am eu şi nimeni altul! Copoiul făcu un pas prudent înapoi. Cei doi se pregăteau deja de bătaie şi n-avea niciun chef să se aleagă cu nasul plin de sânge, în învălmăşeală. Nu că ar fi fost prima oară. Forley făcu o tentativă de a aplana lucrurile: – Haideţi, băieţi, zise el, cu duhul blândeţii, nu-i nevoie de asta. Poate că nu se prea descurca Forley cu omorâtul, dar era un băiat 171

al naibii de bun, fiindcă îi oprea pe cei care erau gata să se omoare între ei. Copoiul îi dorea să reuşească. Haideţi, de ce nu… – Ţie tacă-ţi meliţa! mârâi Dow, înfigându-i lui Forley un deget murdar în faţă. Cine se sinchiseşte de ce spui tu, Molâule? – Lasă-l în pace, bombăni Tul, ridicându-şi pumnul mare sub bărbia lui Dow, altfel am să-ţi dau eu motive să ţipi! Copoiul nici nu se putea uita. Dow şi Treicopaci se hârâiau mereu. Se aprindeau iute şi se potoleau la fel de iute. Capdetunet era alt soi de animal. Când boul ăla mare îşi ieşea din fire, n-aveai cum să-l mai potoleşti fără zece bărbaţi vânjoşi şi o grămadă de sfoară. Copoiul încercă să se gândească ce-ar fi făcut Logen. El ar fi ştiut cum să-i potolească, dacă n-ar fi fost mort. – La naiba! strigă Copoiul, sărind brusc în picioare, de lângă foc. Nemernicii de shanka mişună peste tot! Şi dacă scăpăm de ei, tot ne mai rămâne Bethod pe cap! Avem o grămadă de răfuieli pe lumea asta, fără să ne mai luptăm şi între noi! Logen s-a dus şi Treicopaci e următorul şi nu mai vreau să aud pe altcineva. Schiţă o mişcare ameninţătoare cu degetul, neîndreptată spre nimeni în special, pe urmă aşteptă, sperând cu disperare că îi reuşise figura. – Da, mârâi Ursuzul. Forley începu să dea din cap ca o ciocănitoare. – Copoiul are dreptate. Avem nevoie de vrajbă între noi ca de râie! Treicopaci e al doilea. Acum el e şeful. Se lăsă tăcerea o clipă, iar Dow îl fixă pe Copoi cu o privire rece, goală, ucigătoare, ca un motan cu şoarecele între labe. Copoiul înghiţi. O mulţime de oameni, cei mai mulţi, de fapt, n-ar fi îndrăznit să înfrunte o privire ca aceea a lui Dow cel Negru. Numele şi-l căpătase fiindcă avea cea mai neagră notorietate din Nord, venind pe neaşteptate în toiul nopţii negre şi lăsând în urma lui satele negre, pârjolite. Asta era legenda. Asta era realitatea. Copoiul îşi adună tot curajul să nu-şi privească cizmele. Tocmai era pe cale s-o facă în clipa în care Dow întoarse ochii şi se uită la ceilalţi, rând pe rând. Cei mai mulţi oameni n-ar fi înfruntat acea privire, dar aceştia nu erau dintre cei mulţi. Era cea mai afurisită ceată pe care o puteai întâlni sub soare. Niciunul dintre ei nu bătea în retragere, nici măcar nu părea să se gândească la una ca asta. În afară de Forley Molâul, fireşte: el privea iarba înainte să-i vină rândul măcar. Când văzu că erau toţi împotriva lui, Dow dezvălui un zâmbet fericit, ca şi cum n-ar fi existat niciodată vreo problemă. 172

– Corect, îi zise el lui Treicopaci şi parcă toată furia îl părăsi într-o clipă. Atunci cum rămâne, şefule? Treicopaci privi spre pădure. Trase pe nas şi îşi supse dinţii. Îşi scărpină barba, luându-şi momentul de răgaz. Îi privi pe fiecare pe rând, chibzuind. – Mergem spre sud, zise el. Îi mirosea înainte de a-i vedea, dar aşa stăteau lucrurile cu el întotdeauna. Avea un nas bun, Copoiul, aşa se şi alesese cu numele, în definitiv. La drept vorbind, însă, oricine i-ar fi putut mirosi. Duhneau de la o poştă. Erau doisprezece jos, în poiană. Şedeau, mâncau, mârâiau unul la altul pe limba lor spurcată, vulgară, arătându-şi dinţii mari, îngălbeniţi, îmbrăcaţi în bucăţi de blană puturoasă şi piele scârboasă şi părţi desperecheate de armuri ruginite. Shanka. – Blestemate capete-turtite, mormăi Copoiul. Auzi un uşor fluierat în spate, se întoarse şi îl văzu pe Ursuz privindu-l atent, ascuns într-un tufiş. Întinse mâna deschisă, zicând „stai”, se bătu cu palma peste cap, asta însemnând „capeteturtite”, ridică pumnul, apoi două degete – „doisprezece” – şi făcu semn în spate, spre ceilalţi. Ursuzul clătină din cap şi se pierdu în pădure. Copoiul aruncă o ultimă privire către grupul de shanka, doar ca să se asigure că nu le simţiseră prezenţa. N-o făcuseră, aşa că alunecă înapoi pe trunchiul copacului şi se îndepărtă. – Au tabăra în preajma drumului, doisprezece, după câte am văzut, poate mai mulţi. – Ne caută pe noi? întrebă Treicopaci. – Poate, dar nu-şi prea dau silinţa. – Putem să-i evităm? întrebă Forley, care căuta mereu să evite confruntările. Dow scuipă în pământ, mereu căutând să intre într-una. – Doişpe sunt o nimica toată! Putem să le venim de hac! Copoiul se uită la Treicopaci, chibzuind, luându-şi răgazul. Doisprezece nu erau o nimica toată, şi ştiau cu toţii asta, însă poate că era mai bine să se ocupe de ei decât să-i lase liberi şi nestingheriţi în urmă. – Cum facem, şefule? întrebă Tul. Treicopaci îşi încleştă maxilarul. – Arme. – Un luptător care nu are armele curăţate şi pregătite e un 173

nătărău. Copoiul se ocupase de arma lui cu mai puţin de un ceas în urmă. Totuşi, n-ai să mori dacă le verifici, dar dacă n-o faci, se prea poate. Urmară şuieratul oţelului pe piele, pocnetul lemnului şi zăngănitul metalului. Copoiul îl urmări pe Ursuz zbârnâindu-şi coarda arcului, examinând penele săgeţilor. Îl urmări pe Tul Duru trecându-şi degetul mare peste tăişul sabiei lui mari şi grele, lungă aproape cât înălţimea lui Forley, şi cloncănind ca o găină când dădu de o pată de rugină. Îl urmări pe Dow cel Negru frecând capul securii cu o cârpă, privindu-şi arma cu ochi dulci, ca de îndrăgostit. Îl urmări pe Treicopaci trăgând de cataramele de la curelele scutului, agitându-şi sabia prin aer, cu metalul strălucitor scânteind. Copoiul scoase un oftat, îşi strânse mai bine curelele apărătorii în jurul încheieturii stângi, căută de crăpături lemnul arcului. Se asigură că toate cuţitele sunt la locul lor. Nu poţi avea niciodată prea multe cuţite, îi spusese cândva Logen, iar el o luase cât se poate de în serios. Îl urmări pe Forley verificându-şi sabia scurtă cu mâini stângace, frământându-şi gura, cu ochii uzi de spaimă. Asta îl puse şi pe el pe jar, aşa că privi împrejur, la ceilalţi. Murdari, plini de cicatrice, cu feţe încruntate şi bărbi cât cuprinde. Nici urmă de teamă, nici cea mai vagă urmă, dar nu trebuia să-i fie ruşine din cauza asta. Fiecare om cu felul lui de-a fi, îi spusese Logen cândva, şi trebuie să te temi ca să ai curaj. Luase şi asta cât se poate de în serios. Se duse lângă Forley şi îl bătu pe umăr. – Trebuie să te temi ca să ai curaj, îi spuse. – Zău? – Aşa se zice şi e un lucru bun. Copoiul se apropie de el, ca nimeni altcineva să nu-l audă: Mie, unul, îmi vine să fac pe mine. Îşi închipuia că aşa ar fi procedat Logen, iar acum, că Logen se întorsese în ţărână, misiunea îi revenea lui. Forley schiţă un zâmbet, care pieri, însă, destul de repede, şi păru mai speriat decât oricând. Uneori, n-ai ce face. – Bun, băieţi, zise Treicopaci, după ce echipamentul fu verificat în întregime şi rânduit cum se cuvine, iată cum vom face: Ursuzul, Copoiul, vizavi de tabăra lor, în pădure. Aşteptaţi semnalul, apoi trageţi în orice cap-turtit care are un arc. Dacă nu reuşiţi, trageţi în ce-o fi mai aproape. – Am înţeles, şefu’, zise Copoiul. Ursuzul clătină aprobator din cap. 174

– Tul, tu şi cu mine trecem în frunte, dar aşteaptă semnalul, da? – Da, mormăi uriaşul. – Dow, tu şi cu Forley, în spate. Voi vă apropiaţi când ne vedeţi plecând. Dar de data asta aşteptaţi să plecăm! şuieră Treicopaci, săgetând cu degetu-i gros. – Sigur, şefu’. Dow ridică din umeri, de parcă făcea întotdeauna ce i se spunea. – Bine, atunci, asta e, zise Treicopaci. Mai are cineva nelămuriri? Mai e vreun cap gol în jurul focului? Copoiul mormăi şi-şi scutură capul. Făcură toţi la fel. În regulă. Încă un lucru. Bătrânul camarad se aplecă, privindu-i pe fiecare, unul câte unul. Aşteptaţi… semnalul… afurisit! Abia când era în spatele unui tufiş, cu arcul în mână şi o săgeată pregătită, Copoiul îşi dădu seama: Nu ştia care era semnalul. Privi în jos, spre shanka. Erau tot acolo, complet neştiutori, mormăind şi strigând, şi bubuind. La naiba, trebuia să se uşureze! Întotdeauna îi venea să facă asta înainte de o luptă. Spusese cineva care e semnalul? Nu reuşea să-şi amintească. – La naiba, şopti el şi chiar atunci năvăli Dow dintre copaci, cu securea într-o mână şi sabia în cealaltă. – Blestemate capete-turtite! urlă el, dându-i o lovitură teribilă, direct în cap, celui mai apropiat şi împroşcând poiana de sânge. În măsura în care puteai să-ţi dai seama ce gândea un shanka, aceştia păreau extrem de surprinşi. Copoiul se gândi că ăsta trebuia să fie semnalul. Îşi slobozi săgeata spre cel mai apropiat cap-turtit, care tocmai întindea mâna după un ciomag, şi o privi străpungându-i braţul cu o mulţumitoare bufnitură. – Ha! strigă el. Îl văzu pe Dow înjunghiind un altul cu sabia în spate, dar acum zărea un shanka voinic, cu o suliţă gata să zboare. O săgeată ieşi arcuindu-se dintre copaci şi trecu prin gâtul capului-turtit, care scoase un scâncet şi se prăbuşi răşchirat pe spate. Ursuzul era un trăgător al naibii de bun. Acum Treicopaci ieşea răcnind din tufişurile de pe cealaltă parte a luminişului, luându-i prin surprindere. Izbi un cap-turtit cu scutul în spate şi acesta căzu în foc, cu faţa în jos, apoi ciopârţi un altul cu sabia. Copoiul slobozi o săgeată, care se înfipse în burta unui shanka. Acesta se prăbuşi în genunchi şi, o clipă mai 175

târziu, Tul îi tăie capul cu o legănare amplă a sabiei. Lupta era strânsă, mişcările iuţi: hârş, geamăt, scârţ, zdrang. Sângele zbura, armele se legănau şi trupurile cădeau atât de repede încât Copoiul nici nu apuca să tragă cu arcul. Ei trei îi împresurară pe ultimii rămaşi, care zbierau şi bolboroseau. Tul Duru îşi rotea sabia mare, ţinându-i la distanţă. Treicopaci ţâşni şi tăie picioarele de sub unul, iar Dow îi doborî pe altul, în timp ce privea împrejur. Ultimul shanka zbieră şi o luă la goană înspre pădure. Copoiul trase după el, însă alerga prea iute şi îl rată. Săgeata fu cât pe ce să-l nimerească pe Dow în picior, însă, din fericire, el nu observă. Când shanka fu la un pas să scape în desiş, gemu şi căzu pe spate, zvârcolindu-se: Forley, ascuns în tufe, îl înjunghiase. – Am omorât unul! ţipă el. Se lăsă tăcerea o clipă, în timp ce Copoiul se târî către poiană şi se uitară cu toţii împrejur, să vadă dacă mai rămăsese vreun capturtit cu care să se lupte, după care Dow cel Negru scoase un răcnet răsunător, fluturându-şi armele însângerate deasupra capului. – I-am omorât! – Era să ne omori pe toţi, idiotule, ţipă Treicopaci. – Ce? – Ce-am spus cu afurisitul de semnal? – Mi s-a părut că te aud strigând! – N-am strigat deloc! – Nu? întrebă Dow, cu un aer profund nedumerit. Care era semnalul, oricum? Treicopaci oftă şi îşi prinse capul în palme. Forley continua să se holbeze la sabia lui. – Am omorât unul! repetă el. Acum, că lupta se sfârşise, Copoiul era pe punctul să explodeze, aşa că se întoarse şi se uşură lângă un copac. – I-am omorât! strigă Tul, bătându-l pe spate. – Ai grijă! ţipă Copoiul, când toată urina i se prelinse pe picior. Râseră cu toţii. Până şi Ursuzul lăsă să-i scape un chicot. Tul îl scutură pe Treicopaci de umăr. – I-am omorât, şefu’! – I-am omorât pe ăştia, da, zise el, cu un aer pesimist, dar mai sunt o grămadă. Cu miile. Nu le va plăcea nici lor să rămână aici, în spatele munţilor. Mai devreme sau mai târziu vor porni spre sud. Poate la vară, când se eliberează trecătorile, poate mai târziu. 176

Dar nu mai e mult. Copoiul aruncă o privire către ceilalţi, cu toţii agitaţi şi îngrijoraţi după acel mic discurs. Strălucirea victoriei nu durase prea mult. Niciodată nu dura. Privi împrejur, la capetele-turtite căzute la pământ, ciopârţite şi însângerate, răşchirate şi zdrobite. Părea o victorie mică şi neînsemnată cea pe care tocmai o obţinuseră. – N-ar trebui să încercăm să le spunem, Treicopaci? întrebă el. N-ar trebui să prevenim pe cineva? – Ba da. Treicopaci afişă un mic zâmbet trist. Dar pe cine?

177

Cursul iubirii adevărate Jezal înainta năpăstuit prin cenuşiul Agriont, cu armele de scrimă în mână: căscând, împiedicându-se, bodogănind, chinuit încă de dureri cumplite de pe urma nesfârşitei alergări din ziua precedentă. Nu vedea nici ţipenie de om, în timp ce se târa spre persecuţiile zilnice la care îl supunea Lordul Mareşal Varuz. În afară de ciripitul prematur şi răzleţ al câte unei păsări sub acoperişuri şi de scârţâitul obosit al propriilor cizme îndărătnice, totul era cufundat în linişte. Nimeni nu era treaz la ora aia. Nimeni nu trebuia să fie treaz la ora aia. El, cel mai puţin dintre toţi. Îşi târî picioarele suferinde prin galeria boltită şi de-a lungul tunelului. Soarele abia trecea de linia orizontului şi curtea era plină de umbre adânci. Mijindu-şi ochii în întuneric, îl zări pe Varuz aşezat la masă, aşteptându-l. La naiba. Sperase să ajungă devreme, măcar o dată. Oare bătrânul afurisit dormise măcar? – Lord Mareşal! strigă Jezal, pornind într-o alergare uşoară, fără tragere de inimă. – Nu. Astăzi nu. Un fior se strecură pe ceafa lui Jezal. Nu era glasul maestrului de scrimă, dar avea o rezonanţă neplăcut de familiară. Mareşalul Varuz e ocupat cu treburi mai importante în dimineaţa asta. Inchizitorul Glokta şedea în umbră, lângă masă, afişându-şi rânjetul lui revoltător de ştirb. Pielea lui Jezal se înfioră de dezgust. Nu era ceea ce-i lipsea cuiva la primele ore ale dimineţii. Încetini pasul, înaintând şovăitor şi se opri lângă masă. Fără îndoială, vei fi încântat să afli că nu vei avea parte de alergat, de înot, de bârnă sau de drugul greu în dimineaţa asta, zise infirmul. Nici măcar nu vei avea nevoie de alea. Îşi flutură bastonul către armele de scrimă ale lui Jezal. O să stăm doar puţin de vorbă. Atâta tot. Cinci ore chinuitoare cu Varuz i se părură dintr-odată foarte atrăgătoare, dar Jezal nu avea de gând să-şi trădeze tulburarea. Îşi azvârli armele pe masă cu un zăngănit puternic şi se aşeză nonşalant pe celălalt scaun, sub privirile atente, din umbră, ale lui Glokta. Jezal îşi puse în gând să-i susţină privirea până când va ceda într-un fel, dar încercarea se dovedi zadarnică. După câteva secunde în care privi acel chip ofilit, acel rânjet gol, acei ochi febrili, adânciţi în orbite, începu să găsească tăblia mesei deosebit 178

de interesantă. – Aşadar, spune-mi, căpitane, de ce ai acceptat duelul? Un joc, deci. Un joc de cărţi, cu doar doi jucători. Şi tot ce se spunea avea să ajungă la urechile lui Varuz, asta era sigur. Jezal va trebui să-şi joace mâna cu grijă, să-şi ţină cărţile aproape şi mintea limpede. – Pentru onoarea mea, pentru aceea a familiei mele şi pentru cea a regelui meu, răspunse el imperturbabil. Schilodul n-avea decât să încerce să găsească vreun cusur replicii. – Ah, deci înduri toate astea pentru binele naţiunii tale. Ce bun cetăţean trebuie să fii. Cât altruism. Ce exemplu pentru noi toţi! Glokta pufni. Te rog! Dacă trebuie să minţi, cel puţin alege o minciună pe care o crezi tu însuţi convingătoare. Un asemenea răspuns este o insultă la adresa amândurora. Cum îndrăznea această fosilă ştirbă să abordeze un astfel de ton cu el? Picioarele lui Jezal se smuciră: era pe punctul de a se ridica şi de a pleca. La naiba cu Varuz şi cu lacheul lui hidos. Dar prinse privirea schilodului când îşi aşeză mâinile pe braţele scaunului, să se ridice. Glokta îi zâmbea, un zâmbet batjocoritor. Să plece ar însemna să-şi recunoască într-un fel înfrângerea. De ce acceptase duelul, de fapt? – Tata a vrut s-o fac. – Măi, măi. Sunt profund înduioşat. Fiul loial, constrâns de un puternic simţ al datoriei, este forţat să împlinească ambiţiile tatălui său. O poveste cunoscută, ca un vechi scaun comod pe care ne place tuturor să şedem. Spune-le ce vor să audă, nu? Un răspuns mai bun, dar la fel de departe de adevăr. – Atunci de ce nu-mi spuneţi dumneavoastră? se răsti Jezal, îmbufnat, de vreme ce se pare că ştiţi atât de multe despre asta? – Bine, am să-ţi spun. În primul rând, oamenii nu se duelează pentru regele lor, pentru familiile lor şi nici de dragul exerciţiului, să nu-mi spui mie asta. Se duelează pentru faimă, pentru glorie. Se duelează pentru propriul lor succes. Se duelează pentru ei înşişi. Eu ar trebui să ştiu. – Ar trebui să ştiţi? Jezal pufni. Se pare că n-a prea mers în ceea ce vă priveşte. Îşi regretă vorbele imediat. Gură spurcată, îl vâra în tot felul de necazuri. Însă Glokta doar îşi flutură din nou zâmbetul dezgustător. – Mergea destul de bine până când am ajuns în închisorile 179

împăratului. Care e scuza ta, mincinosule? Lui Jezal nu-i plăcea felul în care decurgea discuţia. Era prea obişnuit cu victorii uşoare la masa de joc şi cu jucători slabi. Se plafonase. Mai bine să stea de data asta, până când reuşea să-şi măsoare noul adversar. Strânse din dinţi şi nu spuse nimic. – E nevoie de multă muncă, fireşte, ca să câştigi Turnirul, continuă Glokta. Să-l fi văzut pe prietenul nostru comun, Collem West, la treabă. A asudat o lună întreagă, zbenguindu-se în timp ce noi, ceilalţi, râdeam de el. Un parvenit idiot întrecându-se cu alţii mai buni decât el, asta gândeam cu toţii. Se poticnea la exerciţii, se împleticea pe bârnă, se făcea de râs întruna, zi după zi. Dar uită-te la el acum! Glokta îşi lovi bastonul cu un deget. Şi uită-te la mine. Se pare că el a râs la urmă, nu, căpitane? Asta îţi arată unde poţi ajunge cu niţică străduinţă. Ai de două ori talentul lui şi ai obârşia potrivită. Trebuie să munceşti de zece ori mai puţin, dar tu nu vrei să munceşti deloc. Jezal n-avea de gând să treacă asta cu vederea. – Nu muncesc deloc? Nu mă supun la tortură în fiecare zi…? – Tortură? întrebă aspru Glokta. Jezal îşi dădu seama prea târziu de alegerea nefericită a cuvintelor. – Ei, bine, bălmăji el, voiam să spun… – Ştiu nu puţine atât despre duel, cât şi despre tortură. Credemă, când spun – şi rânjetul grotesc al inchizitorului se lărgi şi mai mult – că sunt două lucruri foarte diferite. – Ăă… făcu Jezal, încă descumpănit. – Ai ambiţii şi ai mijloacele să le realizezi. Cu puţin efort te-ai descurca. Câteva luni de trudă, pe urmă probabil nu va mai trebui să depui niciun efort toată viaţa, dacă asta vrei. Câteva luni scurte şi eşti aranjat. Glokta îşi linse gingiile goale. Dacă nu intervine nimic neprevăzut, desigur. Ţi s-a oferit o şansă imensă. În locul tău, eu aş profita de ea, dar nu ştiu, poate că eşti nu doar mincinos, ci şi prost. – Nu sunt prost, zise cu răceală Jezal. Fu tot ce reuşi să facă. Glokta ridică o sprânceană, apoi tresări, sprijinindu-se cu putere în baston, în timp ce se ridică încet în picioare. – Renunţă dacă vrei, n-ai decât. Stai cu braţele încrucişate tot restul vieţii, bea şi trăncăneşte cu ceilalţi ofiţeri inferiori. Există o grămadă de oameni care ar fi mai mult decât încântaţi să trăiască o asemenea viaţă. O grămadă de oameni care n-au avut şansele pe 180

care le-ai avut tu. Renunţă. Lordul Mareşal Varuz va fi dezamăgit, maiorul West, tatăl tău la fel şi aşa mai departe, dar, te rog, credemă când îţi spun – şi inchizitorul se sprijini, continuând să-şi afişeze zâmbetul oribil – că mie nu-mi pasă câtuşi de puţin. La revedere, căpitane Luthar. Şi Glokta se îndepărtă şchiopătând către galeria boltită. După această întrevedere deloc plăcută, Jezal se trezi deodată cu câteva ore de timp liber la dispoziţie, dar nu avea deloc starea de spirit să se bucure de asta. Hoinări pe străzile pustii, prin pieţele şi parcurile Agriontului, gândindu-se posomorât la ceea ce îi spusese schilodul, blestemând numele de Glokta, dar incapabil să-şi alunge discuţia din minte. O răsuci pe toate părţile, analizând fiecare frază, găsind întruna alte lucruri pe care ar fi trebuit să le spună. Numai de i-ar fi venit în minte la timp! – A, căpitane Luthar! Jezal tresări şi ridică privirea. Un bărbat pe care nu-l recunoştea stătea pe iarba înrourată, sub un copac, zâmbindu-i, cu un măr pe jumătate mâncat în mână. Găsesc că dimineaţa devreme e momentul potrivit pentru o plimbare. Calmă, cenuşie, curată şi goală. Nu se compară cu rozul ţipător al serii. Toată hărmălaia, toţi oamenii aceia venind şi plecând. Cum poate să gândească cineva în mijlocul acelei zăpăceli? Iar acum văd că eşti de aceeaşi părere. Ce încântător! Luă o muşcătură mare, zgomotoasă, din măr. – Te cunosc? – O, nu, nu, zise străinul, ridicându-se în picioare şi ştergânduşi murdăria de pe turul pantalonilor. Nu încă. Mă numesc Sulfur. Yoru Sulfur. – Zău? Şi ce vânt te aduce la Agriont? – Se poate spune că sunt în misiune diplomatică. Jezal îl măsură cu privirea, încercând să-i stabilească originea. – O misiune din partea cui? – A stăpânului meu, desigur, zise Sulfur. Jezal observă că avea ochii de culori diferite. I se părea o trăsătură urâtă şi respingătoare. – Iar stăpânul tău este…? – Un om foarte înţelept şi foarte puternic. Curăţă cotorul cu dinţii şi îl azvârli în tufişuri, ştergându-şi mâinile de partea din faţă a cămăşii. Văd că vii de la antrenamentul de scrimă. Jezal îşi coborî privirea la arme. – Da, răspunse el, dându-şi seama că luase în sfârşit o decizie, 181

dar pentru ultima oară. Renunţ. – O, vai de mine, nu! Străinul îl apucă pe Jezal de umăr. O, vai de mine, n-ai voie! – Ce? – Nu, nu! Stăpânul meu ar fi îngrozit dacă ar şti. Îngrozit! Renunţă la duel şi vei renunţa la mai mult de-atât. Aşa ajungi să te remarce publicul, pricepi? El decide, în cele din urmă. Nu există nobilime fără plebe, niciun fel de nobilime! Ei decid! – Ce? Jezal îşi roti privirea prin parc, sperând să zărească un străjer, ca să-l înştiinţeze că un nebun periculos umbla liber prin Agriont. – Nu, n-ai voie să renunţi! Nici să n-aud de asta! Nu, deloc! Sunt sigur că ai să te descurci până la urmă. N-ai voie. Jezal îndepărtă mâna lui Sulfur de pe umărul lui. – Cine eşti? – Sulfur. Yoru Sulfur, la dispoziţia ta. Ne mai vedem, căpitane, la Turnir, dacă nu mai devreme. Şi îşi flutură mâna peste umăr, în timp ce se îndepărta cu paşi mari. Jezal se holbă după el, cu gura întredeschisă. – La naiba! ţipă el, aruncându-şi armele pe iarbă. Astăzi toată lumea părea că vrea să se amestece în treburile lui, până şi necunoscuţii nebuni din parc. Când socoti că ora era destul de înaintată, Jezal se duse să-i facă o vizită maiorului West. Te puteai bizui oricând pe urechea lui înţelegătoare şi Jezal spera că şi-ar putea manipula prietenul să-i ducă vestea proastă Lordului Mareşal Varuz. Aceea era o scenă la care nu voia să ia parte dacă putea s-o evite în vreun chip. Bătu la uşă şi aşteptă, apoi bătu din nou. Uşa se deschise. – Căpitane Luthar! Ce onoare copleşitoare! – Ardee, murmură Jezal, oarecum surprins s-o găsească acolo, mă bucur să te revăd. De data asta, chiar vorbea sincer. Era interesantă, asta era. Era un lucru nou şi reconfortant pentru el să fie cu adevărat interesat de ceea ce avea de spus o femeie. Şi era a naibii de arătoasă, asta nu putea fi tăgăduit, şi părea mai frumoasă de fiecare dată când o vedea. Nu se putea întâmpla nimic între ei doi, desigur, având în vedere că West îi era prieten şi toate celelalte, dar nu făcea nimic rău dacă o privea, nu? – Ăă… fratele tău e pe-aici? 182

Fata se aruncă nonşalantă pe laviţa de lângă perete, cu un picior întins şi un aer foarte posac. – E plecat. A ieşit. E mereu ocupat. Mult prea ocupat pentru mine. Avea obrajii vizibil îmbujoraţi. Ochii lui Jezal căzură pe carafă. Dopul era scos şi vinul la jumătate. – Eşti beată? – Oarecum – aruncă o ocheadă la paharul de vin pe jumătate plin de lângă cotul ei – dar în general sunt doar plictisită. – Nu e încă nici zece. – Nu pot fi plictisită înainte de zece? – Ştii la ce mă refer. – Lasă morala pe seama fratelui meu. Îi şade mai bine. Şi bea ceva. Îşi flutură mâna către sticlă. Arăţi de parcă ai avea nevoie. Ei, bine, asta era adevărat. Îşi turnă un pahar şi se aşeză pe un scaun în faţa lui Ardee, în timp ce ea îl privea pe sub pleoapele grele. Fata îşi luă paharul de pe masă. Lângă el se afla o carte groasă, cu faţa în jos. – Cum e cartea? întrebă Jezal. – Căderea Maestrului Creator, în trei volume. Se zice că e una dintre cărţile fundamentale ale istoriei. O grămadă de aiureli plicticoase, pufni ea cu dispreţ. Plină de magi înţelepţi, de cavaleri neînduplecaţi, cu săbii măreţe şi doamne cu funduri şi mai măreţe. Magie, violenţă şi romantism, în egală măsură. Tâmpenii! Azvârli cartea de pe masă şi aceasta căzu pe covor, cu paginile fâlfâind. – Trebuie să poţi găsi ceva cu care să-ţi ocupi timpul! – Zău? Ce-ai propune? – Verişoarele mele brodează mult. – Du-te naibii. – Hm, făcu Jezal zâmbind. Înjurăturile nu mai păreau nici pe jumătate la fel de jignitoare ca atunci când s-au cunoscut. Ce făceai acasă, în Englia? – O, acasă! Capul îi căzu pe speteaza laviţei. Credeam că mă plictisesc acolo. Abia aşteptam să vin aici, în miezul strălucitor al lucrurilor. Acum abia aştept să mă întorc. Să mă mărit cu un fermier. Să am o duzină de plozi. Cel puţin aşa aş avea parte de puţină conversaţie. Închise ochii şi suspină. Dar Collem nu mă lasă. Se simte responsabil, acum, că tatăl nostru a murit. Consideră că e prea periculos. Nu vrea să fiu măcelărită de oamenii Nordului, dar cam aici se sfârşeşte la el simţul datoriei. 183

Cu siguranţă, nu se întinde până la a petrece zece minute cu mine. Aşa că, se pare că sunt îngropată aici, cu nişte snobi aroganţi ca voi. Jezal se foi stânjenit în scaun. – Pare să se descurce. – O, da! pufni Ardee. Collem West, un băiat straşnic. A câştigat un Turnir, nu ştii? A trecut primul zidul la Ulrioch, nu-i aşa? Fără o obârşie nobilă, n-o să fie niciodată unul de-ai noştri, dar un băiat straşnic, pentru un om de rând! Dar păcat cu sora aia a lui neobrăzată, mult prea isteaţă. Şi se spune că bea, şopti ea. Nu-şi cunoaşte locul. Mare ruşine! Cel mai bine s-o ignori pur şi simplu. Ardee suspină din nou. Da, cu cât mă duc acasă mai repede, cu atât mai fericită va fi toată lumea. – Eu n-am să fiu mai fericit. La naiba, chiar spusese asta cu voce tare? Ardee râse, dar fără prea mare voioşie. – Ei, bine, e grozav de nobil din partea ta să spui asta. De ce nu eşti la antrenament, apropo? – Mareşalul Varuz a fost ocupat astăzi. Jezal se opri o clipă. De fapt, azi-dimineaţă mi-a fost instructor de scrimă prietenul tău Sand dan Glokta. – Zău? Ce-a avut de spus? – Diverse lucruri. M-a făcut nătărău. – Măi să fie! Jezal se încruntă. – Da, ei bine, sunt la fel de plictisit de scrimă ca tine de cartea aia. Despre asta am vrut să vorbesc cu fratele tău. Mă gândesc să renunţ. Ardee izbucni în râs. Fornăind, gâlgâind în hohote. Întreg trupul i se scutura. Vinul i se revărsă din pahar şi se împrăştie pe podea. – Ce e atât de amuzant? vru Jezal să ştie. – Doar că – îşi şterse o lacrimă – am făcut o prinsoare cu Collem. Era sigur că te vei ţine de treabă. Iar acum eu sunt cu zece mărci mai bogată. – Nu sunt sigur că-mi place să fiu obiectul rămăşagului vostru, zise aspru Jezal. – Nu sunt sigură că mă sinchisesc. – E ceva serios. – Nu, nu este! se răsti ea. Pentru fratele meu a fost ceva serios, el trebuia s-o facă! Nimeni nu te observă când nu ai în nume un 184

„dan”, şi cine să ştie asta mai bine ca mine? Eşti singura persoană care şi-a pierdut timpul cu mine de când am venit aici, şi asta doar fiindcă te-a obligat Collem. Am extrem de puţini bani şi niciun strop de sânge nobil, ceea ce mă face un nimic pentru unii ca tine. Bărbaţii mă ignoră şi femeile îmi întorc spatele. N-am nimic aici, nimic şi pe nimeni şi tu crezi că ai o viaţă grea? Haide! Aş putea să mă apuc de scrimă, zise ea cu amărăciune. Întreabă-l pe Lordul Mareşal dacă are loc pentru o elevă, bine? Măcar atunci aş avea cu cine să vorbesc! Jezal clipi. Asta nu era interesant. Era nepoliticos. – Stai aşa, n-ai habar cum e să… – O, nu te mai văicări! Câţi ani ai? Cinci? De ce nu te întorci să sugi la ţâţa mamei, ţâncule? Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Cum îndrăznea? – Mama mea e moartă, spuse el. Ha! Asta trebuia s-o facă să se simtă vinovată, să-i stoarcă o scuză. Dar nu se întâmplă aşa. – Moartă? Norocul ei, cel puţin nu trebuie să-ţi asculte văicărelile blestemate! Voi, băieţeii răsfăţaţi şi bogaţi, sunteţi cu toţii la fel. Primiţi de-a gata tot ce v-aţi putea dori, apoi vă apucă pandaliile fiindcă trebuie să întindeţi mâna şi să luaţi. Eşti jalnic! Îmi faci silă! Jezal se holbă la ea. Faţa îi ardea, îl înţepa, de parcă ar fi fost pălmuit. Ar fi preferat să fi fost pălmuit. Nu i se mai vorbise aşa în viaţa lui. Niciodată! Era mai rău decât Glokta. Mult mai rău şi de departe mai neaşteptat. Îşi dădu seama că gura îi atârna pe jumătate deschisă. O închise, strângând din dinţi, trânti paharul pe masă şi se ridică să plece. Se îndrepta spre ieşire, când uşa se deschise brusc, şi Jezal se pomeni faţă în faţă cu maiorul West. – Jezal, zise West, părând la început doar surprins, iar apoi, când aruncă o privire către sora lui, tolănită pe laviţă, uşor bănuitor. Ce faci aici? – Ăă… am venit să te văd, de fapt. – O, da? – Da. Dar mai poate aştepta. Am treabă. Şi Jezal trecu valvârtej pe lângă prietenul său şi ieşi pe coridor. – Ce-a fost asta? îl auzi pe West întrebând, în timp ce se îndepărta. Eşti beată? Mânia lui Jezal spori cu fiecare pas, până când era pe cale să-l sufoce. Fusese victima unui ultraj! Un atac sălbatic şi nemeritat! 185

Se opri pe coridor, tremurând de furie, cu răsuflarea fornăindu-i în nas, de parcă ar fi alergat cincisprezece kilometri, cu pumnii încleştaţi până la durere. Şi încă de la o femeie! O femeie! Şi o afurisită de femeie din popor! Cum a îndrăznit? Îşi irosise timpul cu ea, râsese la glumele ei şi o găsise atrăgătoare. Ar fi trebuit să fie onorată să i se acorde atenţie! – Târfă afurisită! mârâi Jezal. Îi trecu prin minte să se întoarcă şi să-i spună asta în faţă, dar era prea târziu. Privi împrejur, după ceva în care să lovească. Cum să se răzbune? Cum? Atunci îi veni ideea. Să-i demonstreze că s-a înşelat. Asta ar fi rezolvarea. Să-i demonstreze că s-a înşelat, ei şi schilodului nenorocit de Glokta. Le va dovedi cât de stăruitor poate să muncească. Le va dovedi că nu e nici nătărău, nici mincinos, nici copil răsfăţat. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât i se părea că totul se leagă mai bine. Avea să câştige blestematul ăla de Turnir, asta avea să facă! Asta le va şterge rânjetele de pe faţă! Porni grăbit de-a lungul coridorului, cu un sentiment nou, necunoscut, crescându-i în piept. Simţea că avea un ţel. Asta era. Poate că nu era prea târziu pentru o alergare.

186

Cum sunt dresaţi câinii Practicianul Frost stătea lângă perete, perfect nemişcat, perfect tăcut, abia vizibil în umbrele adânci, una cu clădirea. Albinosul nu se clintise de o oră sau mai bine, nu se lăsase de pe un picior pe altul, nu clipise, nu respirase cât să-l fi observat Glokta, stând cu ochii aţintiţi la strada din faţa lor. În schimb, Glokta înjura, se foia deranjat, tresărea, se scărpina la faţă, îşi sugea gingiile goale. De ce întârzie? Câteva minute în plus şi s-ar putea să adorm, să cad în canalul ăla împuţit şi să mă înec. Ce grozav de nimerit ar fi! Privi apa vâscoasă, puturoasă, de la picioarele lui, legănându-se şi vălurindu-se. Cadavru găsit plutind lângă docuri, umflat de apa mării şi de nerecunoscut… Frost îi atinse braţul în întuneric şi îi arătă în josul străzii cu un deget mare şi alb. Trei bărbaţi înaintau încet înspre ei, cu mersul crăcănat al unora care au petrecut multă vreme la bordul unei nave, păstrându-şi echilibrul pe o punte în balans. Aşadar, ăsta e jumătate din micul nostru grup. Mai bine mai târziu decât niciodată. Cei trei marinari veniră până la jumătatea podului ce traversa canalul, apoi se opriră şi aşteptară, la nu mai mult de douăzeci de paşi depărtare. Glokta le auzea tonul conversaţiei: accente aspre, hotărâte, triviale. Se trase şontâc mai în umbră, lipindu-se de clădire. Acum paşii veneau din partea opusă, paşi grăbiţi. Alţi doi bărbaţi îşi făcură apariţia, păşind iute în josul străzii. Unul dintre ei, un individ foarte înalt şi subţire, într-o haină de blană scumpă, privea bănuitor împrejur. Acela trebuie să fie Gofred Hornlach, pânzar de vază. Omul nostru. Însoţitorul lui avea o sabie la şold şi se opintea cu un cufăr mare de lemn pe un umăr. Servitor sau gardă personală sau ambele. Nu prezintă interes. Glokta simţi cum i se ridică părul pe ceafă când se apropiară de pod. Hornlach schimbă câteva cuvinte grăbite cu unul dintre marinari, un bărbat cu o barbă mare, castanie. – Gata? îi şopti el lui Frost. Practicianul clătină aprobator din cap. Nu mişcaţi! strigă Glokta, din toţi rărunchii, în numele Maiestăţii Sale! Servitorul lui Hornlach se răsuci, lăsând cufărul să cadă pe pod cu un bubuit şi ducându-şi mâna spre sabie. Se auzi un zbârnâit 187

domol din umbrele de pe cealaltă parte a drumului. Servitorul privi surprins, scoase un fornăit şi se prăbuşi cu faţa în jos. Practicianul Frost ieşi iute din umbră, călcând uşor pe drum. Hornlach se uită în jos, cu ochii mari, la cadavrul gărzii sale de corp, apoi la albinosul mătăhălos. Se întoarse către marinari: – Ajutaţi-mă! strigă el. Opriţi-l! Şeful lor îi răspunse cu un zâmbet: – Nu cred. Cei doi tovarăşi ai săi înaintară fără grabă, blocând podul. Pânzarul se îndepărtă împleticindu-se, făcu un pas poticnit spre umbrele de lângă canal, pe partea cealaltă. Severard se ivi de sub o poartă, în faţa lui, cu arcul peste umăr. Înlocuieşte arcul cu un buchet de flori şi va arăta de parcă ar merge la o nuntă. N-ai zice că tocmai a ucis un om. Încolţit, Hornlach nu putea decât să privească mut împrejur, cu ochii măriţi de spaimă şi uimire, cum cei doi practicieni se apropie, cu Glokta târşâindu-şi picioarele în urma lor. – Dar v-am plătit! le strigă disperat Hornlach marinarilor. – Ai plătit un drum, zise căpitanul lor. Loialitatea se taxează în plus. Mâna mare şi albă a Practicianului Frost se prăbuşi pe umărul negustorului, forţându-l să se lase în genunchi. Severard se apropie tacticos de servitor, îşi vârî vârful cizmei murdare sub trupul acestuia şi îl rostogoli. Cadavrul îşi ridică ochii sticloşi spre cerul nopţii, cu penele săgeţii ieşindu-i din gât. Sângele din jurul gurii părea negru în lumina lunii. – Mort, mârâi Severard, fără niciun rost. – Asta face o săgeată prin gât, remarcă Glokta. Scapă de el, fii bun! – S-a făcut. Severard înhăţă picioarele slujitorului şi le ridică peste parapetul podului, pe urmă îi apucă trupul de sub braţe şi îl azvârli peste margine, cu un mârâit. Atât de lejer, atât de curat, atât de priceput. Se vede că a mai făcut-o. Se auzi un pleoscăit când trupul lovi apa mâloasă de dedesubt. Frost îi legase de-acum lui Hornlach mâinile strâns la spate şi îi vârâse sacul pe cap. Prizonierul zbiera prin pânză, în timp ce era tras în picioare. Glokta însuşi se apropie şontâc de cei trei marinari, cu picioarele amorţite după atâta timp petrecut stând neclintit în stradă. – Şi iată-ne, zise el, scoţând o pungă grea din buzunarul interior al hainei. O ţinu legănându-se chiar deasupra palmei 188

întinse a căpitanului. Spune-mi, ce s-a întâmplat în seara asta? Bătrânul matelot zâmbi, cu faţa-i bătătorită încreţindu-se ca pielea de cizmă. – Marfa mi se strica şi trebuia să plecăm cu primul flux, i-am spus asta. Am aşteptat şi am aşteptat, jumătate de noapte, lângă canalul ăla împuţit, dar ce să vezi? Ticălosul nu s-a arătat. – Foarte bine. Asta e povestea pe care aş spune-o în Westport, dacă m-ar întreba cineva. Căpitanul îşi luă un aer ofensat. – Aşa s-a întâmplat, Inchizitorule. Ce altă poveste ar putea fi? Glokta lăsă punga să cadă şi banii zornăiră înăuntru. – Cu complimentele Maiestăţii Sale. Căpitanul cântări punga în mână. – Mereu încântat să-i fac Maiestăţii Sale o favoare! Şi cu asta, el şi cei doi tovarăşi ai săi se întoarseră, numai zâmbete gălbejite, şi porniră spre chei. – Bun, zise Glokta, hai să continuăm. – Unde-mi sunt hainele? strigă Hornlach, zvârcolindu-se în scaun. – Îmi cer sincere scuze pentru asta, ştiu că e destul de neplăcut, dar hainele pot ascunde una, alta. Lasă-i omului hainele şi îi laşi mândria, demnitatea şi toate lucrurile pe care e mai bine să nu le aibă aici. Nu interoghez niciodată un prizonier cu hainele pe el. Îl mai ţii minte pe Salem Rews? – Pe cine? – Salem Rews. Unul de-ai tăi. Un pânzar. L-am prins sustrăgându-se de la plata dărilor regelui. A mărturisit, a dat câteva nume. Am vrut să vorbesc cu ei, dar au murit cu toţii. Ochii negustorului licăriră în stânga şi-n dreapta. Îşi evaluează opţiunile, încearcă să ghicească ce-am putea să ştim. – Oamenii mor tot timpul. Glokta se uită ţintă la cadavrul pictat al lui Juvens din spatele prizonierului său, care sângera cu o vopsea roşie pe tot peretele. Oamenii mor tot timpul. – Desigur, dar nu chiar aşa de violent. Mă gândesc că cineva i-a vrut morţi, că cineva a poruncit să fie omorâţi. Mă gândesc că acela ai fost tu. – N-ai nicio dovadă! Niciuna! N-ai s-o scoţi la capăt cu asta! – Dovezile nu înseamnă nimic, Hornlach, dar am să-ţi fac pe plac. Rews a supravieţuit. Întâmplarea face să fie chiar aici, pe 189

coridor, rămas fără prieteni, smiorcăindu-se, numind fiecare pânzar care-i trece prin minte sau care ne trece nouă prin minte, la drept vorbind. (Ochi mijiţi, dar niciun răspuns.) L-am folosit să-l prindem pe Carpi. – Carpi? întrebă negustorul, încercând să pară nonşalant. – Ţi-l aminteşti pe asasinul tău, nu-i aşa? Un styrian uşor molâu. Cu urme de acnee? Năduşeşte mult? Îl avem şi pe el. Ne-a spus întreaga poveste. Cum l-ai tocmit, cât l-ai plătit, ce i-ai cerut să facă. Întreaga poveste. Glokta zâmbi: Are o memorie excelentă, pentru un criminal, foarte amănunţită. Teama se vedea acum, doar o urmă de teamă, dar Hornlach se replie uşor. – Acesta este un afront la adresa ghildei mele, strigă el, cu toată autoritatea de care putea da dovadă, aşa gol şi legat de un scaun. Stăpânul meu, Coster dan Kault, nu va îngădui una ca asta, iar el e prieten apropiat cu Superiorul Kalyne! – La naiba cu Kalyne, e terminat. În plus, Kault crede că eşti în siguranţă la bordul acelei corăbii, în drum spre Westport şi departe de noi. Nu cred că îţi va simţi cineva lipsa vreme de câteva săptămâni. Negustorului îi căzu faţa. O grămadă de lucruri se pot întâmpla în acest timp… o grămadă foarte mare. Limba lui Hornlach ţâşni peste buze. Ridică pe furiş o privire spre Frost şi Severard şi se aplecă puţin. Aşadar, acum vine tocmeala. – Inchizitorule, spuse el cu glas mieros, dacă am învăţat ceva de la viaţă, e că fiecare om vrea ceva. Fiecare om are preţul lui, da? Iar noi avem buzunare adânci. Nu trebuie decât să spui ce vrei. Doar să spui! Ce vrei? – Ce vreau? întrebă Glokta, aplecându-se, la o distanţă mai conspirativă. – Da. Ce înseamnă toate astea? Ce vrei? Acum Hornlach zâmbea, un mic zâmbet şiret, isteţ. Ce drăguţ, dar n-ai să-ţi cumperi scăparea. – Îmi vreau dinţii înapoi. Zâmbetul negustorului începu să pălească. Îmi vreau piciorul înapoi. Hornlach înghiţi. Îmi vreau viaţa înapoi. Prizonierul devenise foarte palid. Nu? Atunci poate că mă voi mulţumi cu capul tău într-un băţ. N-ai nimic altceva din ceea ce vreau eu, indiferent cât de adânci îţi sunt buzunarele! Acum Hornlach tremura uşor. Gata cu fanfaronada? Gata cu târguiala? Atunci putem începe. Glokta ridică hârtia din faţa lui şi citi prima întrebare. Cum te numeşti? 190

– Uite, Inchizitorule, eu… Frost izbi cu pumnul în masă şi Hornlach se chirci în scaun. – Răspunde naibii la întrebare! îi răcni Severard în faţă. – Gofred Hornlach, scânci negustorul. Glokta clătină din cap. – Bine. Eşti un membru de vază al Ghildei Pânzarilor? – Da, da! – Unul dintre delegaţii Magisterului Kault, de fapt? – Ştii cine sunt! – Ai uneltit cu alţi pânzari să-l înşeli pe Maiestatea Sa Regele? Ai tocmit un asasin să omoare cu premeditare zece dintre supuşii Maiestăţii Sale? Ţi-a poruncit să faci asta Magisterul Coster dan Kault, capul Ghildei Pânzarilor? – Nu! strigă Hornlach, cu glasul piţigăiat de panică. Nu e răspunsul de care am nevoie. Glokta aruncă o privire către Practicianul Frost. Pumnul mare şi alb se cufundă în stomacul negustorului şi acesta scoase un suspin domol când alunecă într-o parte. – Mama mea ţine câini, ştii, zise Glokta. – Câini, şuieră Severard, în urechea negustorului care gâfâia, îmbrâncindu-l înapoi în scaun. – Îi adoră. Îi dresează să facă o sumedenie de giumbuşlucuri. Glokta îşi încreţi buzele. Ştii cum sunt dresaţi câinii? Hornlach încă gâfâia, prăvălit în scaun, cu ochi înlăcrimaţi, departe de a putea vorbi. Încă e ca un peşte scos brusc din apă. Gura i se deschide şi i se închide, dar niciun sunet. – Repetiţie, zise Glokta, Repetă, repetă, repetă. Trebuie să pui câinele să-şi execute giumbuşlucurile de o sută de ori la fel, şi pe urmă trebuie s-o iei de la capăt. Totul e repetiţie. Şi dacă vrei să latre la comandă, nu trebuie să eziţi să foloseşti biciul. Ai să latri pentru mine, Hornlach, în faţa Consiliului Deschis. – Eşti nebun! strigă pânzarul, holbându-se de la unul la altul, sunteţi nebuni cu toţii! Glokta îşi flutură zâmbetul gol. – Dacă vrei. Dacă te ajută. Îşi aruncă din nou privirea pe hârtia din mâna lui. Cum te numeşti? Prizonierul înghiţi. – Gofred Hornlach. – Eşti un membru de vază al Ghildei Pânzarilor? – Da. – Unul dintre delegaţii Magisterului Kault, de fapt? 191

– Da! – Ai uneltit cu alţi pânzari să-l înşeli pe Maiestatea Sa Regele? Ai tocmit un asasin să omoare cu premeditare zece dintre supuşii Maiestăţii Sale? Ţi-a poruncit să faci asta Magisterul Coster dan Kault, capul Ghildei Pânzarilor? Hornlach privi disperat în jurul său. Frost îi susţinu privirea. Severard îi susţinu privirea. – Ei? întrebă Glokta. Negustorul închise ochii. – Da, scânci el. – Ce-ai zis? – Da! Glokta zâmbi. – Excelent! Acum, spune-mi: Cum te numeşti?

192

Ceai şi răzbunare – Este o ţară frumoasă, nu-i aşa? întrebă Bayaz, ridicând privirea către stâncile colţuroase ce se înălţau de-o parte şi de alta a drumului. Copitele cailor călcau domol de-a lungul cărării, cu un sunet surd, potolit, ce contrasta cu starea de nelinişte a lui Logen. – Aşa să fie? – Ei, bine, e o ţară aspră, desigur, pentru cei care nu-i cunosc rânduiala. O ţară aspră şi neiertătoare. Dar are şi ceva nobil în ea. Întâiul dintre Magi cuprinse întreaga întindere cu un gest larg al braţului şi inspiră cu încântare aerul rece. Are onestitate, integritate. Cel mai bun oţel nu străluceşte întotdeauna cel mai tare. Îi aruncă o privire lui Logen, legănându-se domol în şa. Ar trebui să ştii asta. – Nu pot spune că-i văd frumuseţea. – Nu? Dar ce vezi? Logen îşi lăsă ochii să rătăcească peste versanţii abrupţi, acoperiţi de iarbă, smălţaţi cu petice de rogoz şi orz sălbatic, presăraţi cu stânci cenuşii şi pâlcuri de copaci. – Văd un teren bun pentru o bătălie. Cu condiţia să ajungi aici primul. – Zău? Cum aşa? Logen arătă către coama sinuoasă a unui munte. – Arcaşii de pe creasta de colo n-ar putea fi văzuţi de pe drum şi ai putea să-ţi ascunzi aproape toţi oştenii între stânci. Câţiva dintre cei echipaţi mai uşor, lăsaţi pe versanţi, doar ca să atragă inamicii pe terenul cel mai abrupt de acolo. Logen arătă către tufişurile ţepoase care acopereau versanţii mai joşi. I-ai lăsa să se apropie puţin, apoi, când şi-ar croi drum cu greu prin orzul ăla sălbatic, le-ai trimite săgeţile. Să te trezeşti cu săgeţile căzând aşa peste tine nu e nostim deloc. Vin mai repede, pătrund mai departe şi muşcă mai adânc. Asta i-ar împrăştia. Când ar ajunge la stânci, ar fi sleiţi de oboseală şi dezorganizaţi. Ăsta ar fi momentul să ataci. Câţiva războinici sărind dintre pietrele alea, atacându-i de sus, odihniţi, plini de energie şi ţipând ca toţi dracii, asta i-ar putea înfrânge pe loc. Logen privi coasta muntelui cu ochii mijiţi. Fusese şi de-o parte şi de alta într-un asemenea atac-surpriză şi în 193

niciuna dintre situaţii amintirea nu era plăcută. Dar dacă ar avea de gând să opună rezistenţă, continuă Logen, câţiva călăreţi în pădurea de colo ar putea isprăvi treaba: câţiva Oameni Aleşi, câţiva luptători aprigi năpustindu-se asupra ta de unde nu te aştepţi, ăsta e un lucru cumplit. Asta i-ar pune pe fugă. Dar, obosiţi cum ar fi, n-ar fugi prea repede. Asta înseamnă prizonieri şi prizonierii pot însemna răscumpărare sau cel puţin duşmani ucişi mai uşor. Văd un măcel sau o victorie demnă de un cântec, depinde de ce parte te afli. Asta văd. Bayaz zâmbi, clătinând din cap în ritmul mişcării domoale a calului. – Oare Stolicus a spus că terenul trebuie să fie prietenul cel mai bun al unui general, altfel îi devine cel mai cumplit duşman? – N-am auzit niciodată de el, dar avea dreptate. Ăsta e un teren bun pentru o armată, cu condiţia să ajungi primul aici. Să ajungi primul e toată şmecheria. – Într-adevăr. Dar noi nu avem armată. – Copacii ăştia ar putea ascunde câţiva călăreţi chiar mai bine decât o mulţime. Logen îi aruncă vrăjitorului o privire piezişă. Atârna vesel în şa, bucurându-se de o plimbare plăcută în mijlocul naturii. Mă îndoiesc că Bethod a apreciat sfatul tău şi eu am avut deja destule răfuieli cu el. A fost rănit în locul cel mai sensibil, în mândria lui. O să vrea răzbunare. O s-o vrea cu ardoare. – O, da, răzbunare, cea mai răspândită dintre distracţiile Nordului. Popularitatea ei pare să nu apună niciodată. Logen privi încrâncenat împrejur, la copaci, la stânci, la cutele văii, la nenumăratele ascunzători. – Trebuie că sunt oameni în munţii ăştia, căutându-ne. Cete de oameni pricepuţi şi căliţi în luptă, cu cai buni şi bine înarmaţi, obişnuiţi cu locurile. Acum, că Bethod şi-a înfrânt toţi duşmanii, nu mai există loc în Nord unde să nu te poată găsi. S-ar putea să aştepte acolo – arătă către nişte pietre de lângă drum – sau în pădurea de colo sau de colo. Malacus Quai, care călărea în frunte, pe calul de povară, privi nervos împrejur. Ar putea fi oriunde. – Asta te sperie? întrebă Bayaz. – Totul mă sperie şi e bine că e aşa. Teama e un bun prieten al celor vânaţi, m-a ţinut în viaţă atâta vreme. Morţii sunt neînfricaţi şi n-am poftă să mă alătur lor. Va trimite oameni şi la bibliotecă. – O, da, să-mi ardă cărţile şi toate celelalte. – Asta te sperie? – Nu mult. Pe pietrele de lângă poartă stă scris cuvântul lui 194

Juvens şi acesta nu poate fi nesocotit, nici acum. Niciun om cu intenţii războinice nu se poate apropia. Îmi închipui că oamenii lui Bethod vor rătăci în jurul lacului, prin ploaie, până când vor rămâne fără mâncare, gândindu-se în tot acest timp cât de ciudat e că nu pot găsi ceva atât de mare cum e o bibliotecă. Nu, zise vesel vrăjitorul, scărpinându-şi barba. Eu m-aş concentra asupra încurcăturii în care ne aflăm noi. Ce crezi că se întâmplă dacă suntem prinşi? – Bethod o să ne omoare, şi asta în cel mai neplăcut mod care-i poate trece prin minte. Dacă nu cumva are de gând să fie îndurător şi să ne lase să scăpăm cu un avertisment. – Pare destul de improbabil. – La acelaşi lucru mă gândeam şi eu. Cea mai bună şansă a noastră este să o luăm spre Şuvoiul Alb, să încercăm să trecem în Englia şi să sperăm că vom avea norocul să nu fim văzuţi. Lui Logen nu-i plăcea să se bizuie pe noroc, cuvântul însuşi îi lăsa un gust amar. Ridică privirea spre cerul înnorat. Ne-ar prinde bine niţică vreme rea. O ploaie zdravănă ne-ar putea ascunde bine. Cerul şiroia peste el de săptămâni, dar acum, că avea nevoie de ploaie, refuza să scape măcar o picătură. Malacus Quai se uita la ei peste umăr, cu ochii mari şi rotunzi de îngrijorare. – N-ar trebui să încercăm să ne mişcăm mai repede? – Poate, răspunse Logen, mângâind gâtul calului, dar asta ar osteni animalele şi s-ar putea să avem nevoie mai târziu de toată viteza lor. Am putea să ne ascundem ziua şi să călătorim noaptea, dar, în cazul ăsta, riscăm să ne rătăcim. E mai bine aşa: înaintăm încet şi sperăm să nu fim văzuţi. Privi încruntat spre coama muntelui. Sperăm că n-am fost văzuţi deja. – Hm, făcu Bayaz, atunci poate că acum e cel mai bun moment să-ţi spun. Vrăjitoarea aceea, Caurib, nu e nici pe jumătate atât de năroadă cum am lăsat eu să se înţeleagă că ar fi. Logen simţi că se prăbuşeşte. – Nu? – Nu, cu toată vopseaua şi aurul şi trăncăneala despre Nordul Îndepărtat, ştie ce vrea. Ochiul-lung, i se spune. Un truc vechi, dar eficient. Ne-a urmărit. – Ştie unde suntem? – Ştie când am plecat, foarte probabil şi în ce direcţie ne îndreptăm. – Asta nu ne dă nicio şansă. 195

– Aş zice că nu. – La naiba! Logen zări mişcare între copaci, undeva la stânga, strânse mâna pe mânerul sabiei. Câteva păsări ţâşniră spre cer. Aşteptă, cu sufletul la gură. Nimic. Îşi lăsă mâna să cadă înapoi. Ar fi trebuit să-i omorâm când am avut ocazia. Pe toţi trei. – Dar n-am făcut-o şi cu asta, basta. Bayaz aruncă o privire spre Logen. Dacă ne găsesc, care e planul tău? – Fuga. Şi speranţa că avem cai mai iuţi. – Şi asta? întrebă Bayaz. Vântul sufla cu putere prin vale, în ciuda copacilor, făcând flăcările focului să pâlpâie şi să danseze. Malacus Quai îşi adună umerii şi îşi înfăşură pătura mai strâns în jurul lor. Aruncă o privire către tulpina scurtă pe care Bayaz o ţinea ridicată în faţa lui, cu fruntea încreţită de concentrare. – Ăă… Asta era a cincea plantă şi nefericitul ucenic mai trebuia să nimerească una. Este… ăă… ilyith? – Ilyith? repetă vrăjitorul, fără să lase să i se citească pe chip niciun indiciu dacă răspunsul era corect. Era nemilos ca Bethod când venea vorba de ucenicul lui. – Poate? – Nici pe departe. Ucenicul închise ochii şi oftă pentru a cincea oară în seara aceea. Logen îl compătimea, chiar îl compătimea, dar nu era nimic de făcut. Ursilum, în limba veche, din cel cu frunze rotunde. – Da, da, sigur, ursilum, mi-a stat pe limbă tot timpul. – Dacă numele îţi stătea pe limbă, atunci întrebuinţările plantei nu pot fi departe, ce zici? Ucenicul îşi îngustă ochii şi privi plin de speranţă către cerul nopţii, ca şi cum răspunsul ar fi putut fi scris în stele. – Nu e pentru… dureri ale articulaţiilor? – Nu, categoric nu. Mă tem că articulaţiile tale vor continua să te chinuie. Bayaz răsuci tulpina încet între degete. Ursilumul n-are nicio întrebuinţare, din câte ştiu eu. E doar o plantă. Şi o azvârli înapoi în tufişuri. – Doar o plantă, repetă Quai, scuturându-şi capul. Logen oftă şi îşi frecă ochii obosiţi. – Îmi cer scuze, Maestre Nouădegete, te plictisim? – Ce contează? întrebă Logen, ridicându-şi mâinile în aer. Pe cine interesează numele unei plante fără nicio întrebuinţare? Bayaz zâmbi: 196

– Bine punctat. Spune-ne, Malacus, ce anume contează? – Dacă un om caută să schimbe lumea, ar trebui mai întâi s-o înţeleagă. Ucenicul îşi turui vorbele ca pe o poezie, evident uşurat să i se pună o întrebare la care ştia răspunsul. Fierarul trebuie să înveţe rosturile metalelor, tâmplarul rosturile lemnului, altfel munca lor va preţui puţin. Magia de rând e nestăpânită şi periculoasă, căci vine din Cealaltă Parte şi să recurgi la lumea de jos e periculos. Magul potenţează vraja cu ştiinţă şi astfel realizează Înalta Artă, dar, asemenea fierarului sau tâmplarului, el trebuie să caute să schimbe doar ceea ce înţelege. Cu fiecare lucru pe care îl învaţă, puterea lui este sporită. Aşadar, magul trebuie să năzuiască să înveţe tot, să înţeleagă lumea întreagă. Copacul e puternic doar pe măsura rădăcinii sale, iar cunoaşterea este rădăcina puterii. – Nu-mi spune, Principiile Artei a lui Juvens! – Chiar primele rânduri, zise Bayaz. – Iartă-mă că spun, dar sunt pe lumea asta de mai bine de treizeci de ani şi încă nu am reuşit să înţeleg un singur lucru care s-a întâmplat. Să cunosc lumea în întregime? Să înţeleg totul? Asta e o misiune extrem de grea. Magul chicoti. – Una imposibilă, negreşit. Să cunoşti cu adevărat şi să înţelegi chiar şi un fir de iarbă înseamnă să studiezi o viaţă întreagă, iar lumea e în continuă schimbare. De aceea tindem să ne specializăm. – Aşadar, tu ce ai ales? – Focul, răspunse Bayaz, privind vesel flăcările, cu lumina lor dansând pe ţeasta-i pleşuvă. Focul, forţa şi voinţa. Dar chiar şi în domeniile alese, după nenumăraţi ani lungi de studiu, rămân un novice. Cu cât înveţi mai mult, cu atât îţi dai seama cât de puţine ştii. Totuşi, strădania însăşi e un lucru de preţ. Cunoaşterea este rădăcina puterii, în definitiv. – Aşadar, cu destulă cunoaştere, voi, magii, puteţi face orice? Bayaz se încruntă. – Există limite. Şi există reguli. – Precum Prima Lege? Maestrul şi ucenicul ridicară, ca unul, privirea spre Logen. E interzis să vorbeşti cu diavolii, nu-i aşa? Era evident că Quai nu-şi amintea de scăparea lui din timpul febrei: avea gura căscată de uimire. Ochii lui Bayaz doar se îngustară puţin, cu o vagă urmă de bănuială. – Păi, da, aşa este, răspunse Întâiul dintre Magi. E interzis să 197

atingi Cealaltă Parte nemijlocit. Prima Lege trebuie să se aplice tuturor, fără excepţie. După cum trebuie să se aplice şi A Doua. – Care este? – E interzis să mănânci carnea oamenilor. Logen ridică o sprânceană. – Voi, vrăjitorii, născociţi tot felul de lucruri ciudate. Bayaz zâmbi: – O, nu ştii nici jumătate. Se întoarse către ucenicul său, ridicând în faţa lui o rădăcină maro, noduroasă. Iar acum, Maestre Quai, eşti bun să-mi spui numele acesteia? Logen nu-şi putu stăpâni un zâmbet tainic. Pe asta el o ştia. – Haide, haide, Maestre Quai, n-avem la dispoziţie toată noaptea. Logen nu putea să mai suporte mult suferinţa ucenicului. Se aplecă spre el, prefăcându-se că aţâţă focul cu un băţ şi, tuşind ca să-şi ascundă vorbele, şopti: – Laba-ciorii. Bayaz era destul de departe şi vântul foşnea prin copaci. N-avea cum să-l fi auzit. Quai îşi jucă bine rolul. Continuă să se holbeze la rădăcină, cu fruntea încreţită de concentrare. – E laba-ciorii? îndrăzni el. Bayaz ridică o sprânceană. – Ei, bine, da, este. Bravo, Malacus. Şi îmi poţi enumera întrebuinţările ei? Logen tuşi din nou. – Răni, şopti el, privind nepăsător înspre pădure, acoperindu-şi gura cu o mână. Poate că nu ştia prea multe despre plante, dar în privinţa rănilor avea o experienţă vastă. – Cred că e bună pentru răni, zise moale Quai. – Excelent, Maestre Quai. Laba-ciorii e răspunsul corect. Şi e bună pentru răni. Mă bucur să văd că faci unele progrese, până la urmă. Îşi drese glasul: Totuşi, mi se pare curios că foloseşti această denumire. I se spune laba-ciorii doar la nord de munţi. Eu, cu siguranţă, nu te-am învăţat niciodată numele acesta. Mă întreb pe cine cunoşti în acea parte a lumii. Aruncă o privire către Logen. Te-ai gândit vreodată la o carieră în artele magiei, Maestre Nouădegete? Îl privi din nou pe Quai cu ochii mijiţi: S-ar putea să am un loc liber pentru un ucenic. Malacus plecă fruntea. – Îmi pare rău, Bayaz. 198

– Ai şi de ce. Ai putea să ne speli străchinile, ce zici? Poate că sarcina ţi se potriveşte mai bine. Quai îşi aruncă pătura de pe umeri, fără tragere de inimă, adună străchinile murdare şi îşi târşâi picioarele prin pădure, către pârâu. Bayaz se aplecă deasupra ceaunului de pe foc, adăugând câteva frunze uscate în apa clocotită. Lumina pâlpâitoare a flăcărilor îi scânteie pe partea de jos a feţei şi aburul i se învârti în jurul ţestei pleşuve. Una peste alta, arăta ca un adevărat vrăjitor. – Ce-i asta? întrebă Logen, întinzând mâna să-şi ia pipa. Vreo vrajă? Vreo poţiune? Vreo lucrare măreaţă a Înaltei Arte? – Ceai. – Cum? – Frunzele unei anumite plante, fierte în apă. E considerat un lux destul de mare în Gurkhul. Turnă o parte din licoare într-o ceaşcă. Ţi-ar plăcea să guşti? Logen îl adulmecă reticent. – Are miros de picioare. – Fă cum crezi. Bayaz clătină din cap şi se aşeză înapoi lângă foc, strângând cana aburindă în mâini. Dar pierzi unul dintre cele mai mari daruri făcute de natură omului. Luă o sorbitură şi plescăi de satisfacţie. Calmează mintea, revigorează trupul. Puţine rele nu pot fi rezolvate cu o ceaşcă de ceai. Logen îndesă un cocoloş de chagga în măciulia pipei. – Dar o secure în cap? – Acesta este unul dintre ele, recunoscu Bayaz cu un zâmbet larg. Spune-mi, Maestre Nouădegete, de ce atâta duşmănie între tine şi Bethod? N-ai luptat pentru el de atâtea ori? De ce vă urâţi atât de mult? Logen tăcu, trăgând fum din pipă, suflând. – Există motive, răspunse el băţos. Rănile din vremea aceea nu se vindecaseră încă. Nu-i plăcea să le zgândărească nimeni. – A, motive. Bayaz îşi coborî privirea spre ceaşcă. Şi care sunt motivele tale? Duşmănia asta nu merge în ambele direcţii? – Poate. – Dar tu eşti dispus să aştepţi? – Va trebui să fiu. – Hm. Eşti foarte răbdător pentru un om al Nordului. Logen se gândi la Bethod, la dezgustătorii lui fii şi la nenumăraţii oameni pe care îi omorâseră pentru ambiţiile lor. 199

Oameni pe care îi omorâse el, Logen, pentru ambiţiile lor. Se gândi la shanka, la familia lui şi la ruinele satului de lângă mare. Se gândi la toţi prietenii lui morţi. Îşi sugea dinţii şi se uita în foc cu privirea pierdută. – Am rezolvat câteva răfuieli, la vremea mea, dar asta n-a făcut decât să atragă mai multe. Răzbunarea poate fi plăcută, dar e un lux. Nu-ţi umple burta, nici nu te apără de ploaie. Ca să-mi înfrunt vrăjmaşii, am nevoie de prietenii mei lângă mine, iar eu am rămas fără prieteni. Omul trebuie să fie realist. A trecut ceva vreme de când aveam alte ambiţii decât să supravieţuiesc fiecărei zile. Bayaz râse, cu ochii scânteind în lumina focului. – Ce-i? întrebă Logen, întinzându-i pipa. – Fără supărare, dar eşti o sursă inepuizabilă de surprize. Cu totul altfel decât mă aşteptam. Eşti o adevărată enigmă. – Eu? – O, da! Sângerosul Nouă, şopti magul, făcând ochii mari. Ai o reputaţie afurisită, prietene. Ce mai poveşti se spun! Un nume blestemat! Păi, mamele îşi sperie copiii cu el. Logen nu zise nimic. N-avea cum să nege asta. Bayaz trase încet din pipă, apoi suflă o dâră lungă de fum. Mă gândeam la ziua în care ne-a vizitat Prinţul Calder. Logen pufni. – Încerc să nu mă prea gândesc la el. – Şi eu, dar nu comportamentul lui m-a interesat, ci al tău. – Serios? Nu-mi amintesc să fi făcut ceva deosebit. Bayaz îndreptă coada pipei spre Logen, de dincolo de foc. – Ah, dar tocmai asta voiam să spun. Am cunoscut o mulţime de luptători, soldaţi, generali şi campioni şi câţi şi mai câţi. Un mare luptător trebuie să acţioneze iute, decisiv, fie cu braţul propriu, fie cu o armată, căci acela care loveşte primul adesea loveşte ultimul. Aşadar, luptătorii ajung să se bizuie pe instinctele lor, să reacţioneze mereu violent, să devină fuduli şi brutali. Bayaz îi dădu pipa înapoi lui Logen. Dar, orice s-ar spune despre tine, tu nu eşti un asemenea om. – Cunosc o sumedenie de oameni care ar fi de altă părere. – Poate, dar realitatea rămâne. Calder te-a insultat, iar tu n-ai făcut nimic. Aşadar, ştii când trebuie să acţionezi şi acţionezi repede, dar ştii, de asemenea, când să n-o faci. Asta dovedeşte stăpânire de sine şi o minte calculată. – Poate că doar îmi era frică. – De el? Haide, zău! N-ai părut speriat de Scale, şi el e mult mai 200

fioros. Şi ai umblat şaizeci de kilometri cu ucenicul meu în spate, ceea ce arată curaj, dar şi compasiune. O combinaţie cu adevărat rară. Violenţă şi stăpânire, calcul şi compasiune – şi, pe deasupra, vorbeşti cu spiritele. Logen ridică o sprânceană. – Nu prea des şi doar când nu mai e nimeni prin preajmă. Vorbele lor sunt plictisitoare şi nici pe jumătate atât de măgulitoare ca ale tale. – Ha! Asta-i adevărat. Spiritele au puţine să le spună oamenilor, din câte înţeleg, deşi eu n-am vorbit niciodată cu ele. Nu am acest dar. Puţini îl au, în zilele noastre. Luă încă o înghiţitură, uitânduse la Logen peste marginea ceştii. Nici nu-mi vine în minte altcineva în viaţă. Malacus ieşi împleticindu-se dintre copaci, tremurând şi lăsând jos străchinile ude. Îşi înhăţă pătura, şi-o înfăşură strâns pe trup, apoi aruncă o privire plină de speranţă către ceaunul aburind de pe foc. – Acolo e ceai? Bayaz îl ignoră. – Spune-mi, Maestre Nouădegete, în tot răstimpul de când ai sosit la biblioteca mea, nu m-ai întrebat nici măcar o dată de ce am trimis după tine sau de ce cutreierăm acum prin Nord, punându-ne viaţa în pericol. Mi se pare ciudat. – Nu tocmai. Nu vreau să ştiu. – Nu vrei? – Toată viaţa am căutat să ştiu. Ce e dincolo de munţi? Ce gândesc duşmanii mei? Ce arme vor folosi împotriva mea? În care dintre prieteni mă pot încrede? Logen ridică din umeri. O fi cunoaşterea rădăcina puterii, dar fiecare lucru pe care l-am aflat mi-a făcut mai rău. Trase din nou din pipă, dar se terminase. Scutură scrumul pe jos. Orice-ar fi ceea ce vrei de la mine, voi încerca să fac, dar nu vreau să ştiu până când nu vine vremea. Mam săturat să iau singur decizii. Nu sunt niciodată corecte. Neştiinţa e cel mai dulce leac, zicea tatăl meu. Nu vreau să ştiu! Bayaz se holbă la el. Era prima oară când Logen îl văzuse pe Întâiul dintre Magi părând surprins în vreun fel. Malacus Quai îşi drese glasul. – Mie mi-ar plăcea să ştiu, spuse el, abia şoptit, ridicând spre maestrul său o privire plină de speranţă. – Da, murmură Bayaz, dar tu nu ai ocazia să întrebi. 201

Era pe la prânz când totul o luă razna. Logen tocmai începea să-şi închipuie că ar putea ajunge la Şuvoiul Alb, poate chiar să supravieţuiască acelei săptămâni. Avu senzaţia că şi-a pierdut concentrarea, doar preţ de o clipă. Din nefericire, a fost clipa care a contat. Dar mişcarea era bună, trebuia să le recunoască acest merit. Îşi aleseseră locul cu grijă şi înfăşuraseră copitele cailor cu cârpe, ca să nu facă zgomot. Treicopaci ar fi putut să-şi dea seama ce urmează, dacă ar fi fost cu ei, dar el avea ochiul format ca nimeni altul. Copoiul i-ar fi putut mirosi, dacă ar fi fost acolo, dar el avea nas pentru asta. Cert era că niciunul dintre ei nu se afla acolo. Morţii nu sunt de niciun ajutor. Erau trei călăreţi, aşteptându-i după o cotitură, bine înarmaţi, înveşmântaţi în armuri, cu feţele murdare, dar armele curate, luptători încercaţi până la unul. Cel din dreapta era bine legat, cu o înfăţişare robustă, aproape fără gât. Cel din stânga era înalt şi sfrijit, cu ochi mici şi cruzi. Amândoi aveau coifuri rotunde, cămăşi de zale roase, suliţe lungi, coborâte şi gata de atac. Căpetenia lor şedea pe cal ca un sac de napi, atârnat în şa cu nonşalanţa unui călăreţ experimentat. Îl salută pe Logen cu o clătinare a capului. – Nouădegete! Brynnul! Sângerosul Nouă! Mă bucur nespus să te revăd! – Degetnegru! murmură Logen, străduindu-se să afişeze un zâmbet prietenos. Mi-ar sălta şi mie inima de bucurie să te văd, dacă lucrurile ar sta altfel. – Dar sunt aşa cum sunt. În timp ce vorbea, ochii bătrânului luptător trecură încet peste Bayaz, Quai şi Logen, măsurându-le armele, sau absenţa lor, plănuindu-şi jocul. Un adversar mai prost ar fi putut echilibra raportul de forţe, dar Degetnegru era un Om Ales şi nu era un nătărău. Ochii i se opriră pe mâna lui Logen când se furişă către mânerul sabiei şi Degetnegru clătină încet din cap. Fără şiretlicuri de-ale tale, Nouă Sângeros. Îţi poţi da seama că v-am prins. Şi făcu semn cu capul către copacii din spatele lor. Inima lui Logen se strânse şi mai mult. Alţi doi călăreţi îşi făcuseră apariţia şi se apropiau la trap, să închidă capcana, cu copitele înfăşurate ale cailor călcând aproape fără zgomot pe pământul moale de lângă drum. Logen îşi frământă buza. Degetnegru avea dreptate, afurisitul. Cei patru călăreţi se apropiară, coborâră vârfurile suliţelor, cu feţele reci, concentraţi la sarcina pe care o aveau. Malacus Quai se holbă la ei cu ochi înspăimântaţi, în timp ce calul lui se dădea înapoi. Bayaz afişă un 202

zâmbet vesel, de parcă şi-ar fi întâlnit cei mai vechi prieteni. Lui Logen i-ar fi plăcut să aibă măcar un dram din liniştea vrăjitorului. Inima îi bubuia şi simţea un gust amar în gură. Degetnegru îşi îmboldi calul, cu o mână strânsă pe coada toporului şi cealaltă pe genunchi, fără ca măcar să folosească hăţurile. Era un călăreţ iscusit, renumit pentru asta. Aşa se întâmplă când cineva îşi pierde toate degetele de la picioare în îngheţ. Călare înaintezi mai iute decât pe jos, asta trebuia recunoscut, dar când venea vorba de luptă, Logen prefera să-şi ţină picioarele bine înfipte în pământ. – Mai bine vii cu noi acum, zise bătrânul luptător. Aşa-i mai bine pentru toată lumea. Lui Logen îi venea greu să accepte, dar sorţii îi erau potrivnici. Poate că săbiile aveau glas, aşa cum spusese Bayaz, dar cu o suliţă poţi al naibii de bine să dobori un om de pe cal şi erau patru care strângeau cercul în jurul lui. Era prins în capcană: singur împotriva lor, luat pe nepregătite, lipsit de armele potrivite pentru această treabă. Şi, totuşi. Mai bine să tragă de timp şi să spere că s-ar putea să se ivească o şansă. Logen îşi drese glasul, străduindu-se să nu-şi trădeze teama. – N-aş fi crezut niciodată că ai să faci pace cu Bethod, Degetnegru, nu tu. Bătrânul războinic îşi scărpină barba lungă şi încâlcită. – Am fost unul dintre ultimii, ce-i drept, dar în cele din urmă am îngenuncheat, la fel ca toţi ceilalţi. Nu pot zice că-mi place, dar asta-i situaţia. Mai bine dă-mi sabia, Nouădegete. – Dar Bătrânul Yawl? Vrei să-mi spui că se pleacă în faţa lui Bethod? Sau doar ai găsit un stăpân care să-ţi convină mai mult? Pe Degetnegru nu-l supără această zeflemea, câtuşi de puţin. Părea doar trist şi obosit. – Yawl e mort, de parcă n-ai şti. Cei mai mulţi sunt morţi. Bethod nu-mi convine deloc ca stăpân, nici fiii lui. Nimănui nu-i place să lingă fundul gras al lui Scale sau pe cel sfrijit al lui Calder, ar trebui să ştii asta. Acum dă-mi sabia, trece ziua degeaba şi avem cale lungă de făcut. Putem vorbi la fel de bine şi dacă eşti neînarmat. – Yawl e mort? – Da, răspunse Degetnegru neîncrezător. I-a propus lui Bethod un duel. N-ai auzit? Temutul i-a făcut felul. – Temutul? – Unde-ai fost până acum? În fundul pământului? 203

– Mai mult sau mai puţin. Ce e acest Temut? – Nu ştiu ce este! Degetnegru se aplecă din şa şi scuipă în iarbă. Am auzit că nu e om. Se zice că afurisita de Caurib l-a scos de sub un munte. Cine ştie? Sau cel puţin e noul campion al lui Bethod, şi mai periculos chiar şi decât ultimul, fără supărare. – Nicidecum, zise Logen. Omul fără gât se apropiase. Puţin cam mult, poate, cu vârful sabiei atârnând la o distanţă de o palmă, două. – Da. De asta l-am urmat. Dar nu i-a fost de niciun folos. Temutul l-a stâlcit. L-a stâlcit rău, ca pe un câine. L-a lăsat în viaţă, dacă se poate spune aşa, ca să putem învăţa din greşeala lui, dar n-a mai trăit mult. Cei mai mulţi dintre noi au îngenuncheat chiar atunci, cei cu neveste şi fii la care să se gândească. N-avea niciun rost să mai amânăm. Mai există câţiva, sus, în munţi, care nu vor să plece genunchiul în faţa lui Bethod. Acel nebun adorator al lunii, Crummock-i-Phail, cu oamenii munţilor şi alţi câţiva pe lângă ei. Dar nu prea mulţi. Şi Bethod are planuri pentru ei. Degetnegru întinse o mână mare, bătătorită. Mai bine dă-mi sabia, Nouă Sângeros. Dar numai cu mâna stângă, fii bun, încetişor şi fără vreun şiretlic. Aşa-i mai bine pentru toată lumea. Aşadar, se isprăvise. Nemaiavând timp, Logen îşi înfăşură cele trei degete ale mâinii stângi în jurul sabiei, cu metalul rece apăsându-i palma. Suliţa bărbatului vânjos se apropie încă puţin. Cel înalt se relaxase niţel, convins că îl aveau în mână. Ţinea suliţa îndreptată în sus, nepregătită. Logen nu-şi dădea seama ce făceau cei doi din spate. Avea o dorinţă aproape irezistibilă de a arunca o privire peste umăr, dar se forţă să se uite în faţă. – Te-am respectat întotdeauna, Nouădegete, chiar dacă ne-am aflat pe poziţii diferite. N-am nicio răfuială cu tine. Dar Bethod vrea răzbunare, e beat de răzbunare, iar eu am jurat să-l slujesc. Degetnegru îl privi cu tristeţe în ochi. Îmi pare rău că sunt eu, chiar dacă mă crezi sau nu. – Şi mie, murmură Logen. Îmi pare rău că eşti tu. Scoase încet sabia din teacă. Mă crezi sau nu. Şi braţul îi ţâşni, izbind cu mânerul sabiei în gura lui Degetnegru. Bătrânul războinic scânci, când metalul întunecat îi zdrobi dinţii, şi căzu pe spate din şa, cu securea zburându-i din mână şi zăngănind pe drum. Logen apucă suliţa bărbatului vânjos, chiar de sub vârf. – Fugi! îi răcni el lui Quai, dar ucenicul îl privea nemişcat, 204

clipind. Vânjosul fără gât trase de suliţă, aproape smulgându-l pe Logen de pe cal, dar acesta nu-i dădu drumul. Se ridică în scara şeii, înălţând sabia deasupra capului. Cu ochii măriţi, omul fără gât îşi retrase o mână de pe suliţă şi o ridică din instinct. Logen coborî sabia cu toată puterea. Rămase uimit de ascuţimea ei. Îi reteză vânjosului braţul, chiar de sub cot, apoi îi pătrunse în umăr, spintecând prin blană şi zale şi despicându-l aproape în două, până la stomac. Sângele ţâşni pe drum, împroşcând în faţă calul lui Logen. Era antrenat pentru călărit, dar nu pentru război: se cabră şi se răsuci, lovind cu picioarele şi luând-o la goană, cuprins de panică. Logen nu putea face altceva decât să se ţină pe spatele afurisitului de animal. Cu coada ochiului, îl zări pe Bayaz lovind calul lui Quai peste crupă şi acesta porni valvârtej, galopând în urma lui Logen, cu ucenicul săltând în şa. Apoi totul se transformă într-o învălmăşeală de animale săltând şi fornăind, de metal zăngănind şi scrâşnind, de înjurături şi strigăte. Luptă. Un lucru cunoscut, dar nu mai puţin înspăimântător pentru Logen, care strângea hăţurile în mâna dreaptă, pe calul care sărea şi se smucea, învârtind nebuneşte sabia deasupra capului, mai mult ca să-şi sperie inamicii decât ca să-i rănească. Aştepta din clipă în clipă zdruncinătura şi durerea mistuitoare, când o suliţă avea să-l străpungă şi apoi pământul năvălind spre el şi izbindu-l în faţă. Îi văzu pe Quai şi pe Bayaz îndepărtându-se la galop, în josul drumului, urmăriţi cu înverşunare de bărbatul înalt, cu suliţa vârâtă sub braţ. Îl văzu pe Degetnegru rostogolindu-se şi ridicându-se în picioare, scuipând sânge, bâjbâind după secure. Îi văzu pe cei doi bărbaţi care veniseră din spate luptându-se să-şi stăpânească propriii cai înnebuniţi, cu suliţele fluturând în mâini. Văzu trupul celui pe care tocmai îl omorâse atârnând despicat în două şi răsturnându-se încet din şa, cu sângele şiroind pe pământul mocirlos. Logen icni când simţi vârful unei suliţe pătrunzându-i prin spate în umăr şi fu azvârlit aproape peste capul calului. Apoi îşi dădu seama că era cu faţa în jos, la drum, încă viu. Îşi înfipse călcâiele în coastele calului şi acesta iuţi pasul, stârnind noroiul cu copitele şi azvârlindu-l în feţele celor din spate. Îşi trecu sabia în mâna dreaptă, cât pe ce să scape hăţurile şi să cadă. Îşi ridică umărul, dar rana nu-l supăra prea tare – încă îşi putea mişca 205

braţul. – Sunt încă viu. Încă viu. Drumul trecea în goană pe sub el, vântul îi înţepa ochii. Îl ajungea din urmă pe bărbatul înalt – acum cârpele de pe copitele calului îl încetineau, alunecând pe pământul noroios. Logen ridică sabia în spatele lui, strângând mânerul cu toată puterea. Capul inamicului se întoarse brusc, dar prea târziu. Se auzi un zăngănit răsunător de metal pe metal când sabia izbi coiful, lăsând o urmă adâncă şi azvârlindu-l cât colo pe bărbatul înalt. Capul îi săltă o singură dată, lovindu-se de drum, piciorul îi rămase agăţat întruna dintre scările şeii, apoi se desfăcu şi trupul se rostogoli, iar şi iar, pe iarbă, cu braţele şi picioarele săltând. Calul îşi continuă galopul fără călăreţ, privindu-l pe Logen, în trecere. – Încă viu. Logen privi peste umăr. Degetnegru era înapoi în şa şi galopa după el, cu securea sus, deasupra capului, cu păru-i încâlcit fluturându-i. Ceilalţi doi suliţaşi erau lângă el, zorindu-şi caii, dar între ei mai era destulă distanţă. Logen râse. Probabil că va reuşi, până la urmă. Îşi flutură sabia către Degetnegru, în timp ce drumul pătrundea într-o pădure din fundul văii. – Sunt încă viu! strigă el cât îl ţinea gura şi atunci calul se opri atât de brusc, încât Logen aproape fu azvârlit peste capul lui. Reuşi să rămână călare doar aruncându-şi un braţ peste gâtul animalului. De îndată ce căzu înapoi în şa, văzu care era problema, şi era una foarte serioasă. Mai multe trunchiuri de copaci fuseseră culcate de-a curmezişul drumului, cu crengile tăiate şi cioturile ascuţite, ţâşnind periculos în toate direcţiile. Alţi doi războinici în zale stăteau în faţa lui, cu suliţele pregătite. Nici cel mai bun călăreţ n-ar fi putut sări peste obstacolul acela, iar Logen nu era cel mai bun călăreţ. Bayaz şi ucenicul său luaseră aceeaşi decizie. Amândoi stăteau încremeniţi pe cal în faţa baricadei, bătrânul cu un aer nedumerit, tânărul pur şi simplu speriat. Logen pipăi mânerul sabiei şi îşi roti ochii disperat, cercetând pădurea, în căutarea unei căi de scăpare. Văzu acum mai mulţi bărbaţi. Arcaşi. Unul, pe urmă doi, apoi trei, furişându-se încet din ambele părţi ale drumului, cu săgeţile pregătite şi arcurile trase. Logen se răsuci în şa, dar Degetnegru şi cei doi tovarăşi se apropiau la trap. N-avea scăpare în direcţia aceea. Îşi opriră caii la câţiva paşi, departe de sabia lui Logen. Umerii îi căzură. Urmărirea se încheiase. Degetnegru se aplecă şi scuipă sânge pe pământ. 206

– În regulă, Nouă Sângeros, până aici ţi-a fost. – Nostim lucru, murmură Logen, coborându-şi privirea către lama lungă şi gri a sabiei, mânjită şi stropită cu roşu. Am luptat atât timp pentru Bethod împotriva ta, iar acum lupţi tu pentru el împotriva mea. Se pare că nu suntem niciodată de aceeaşi parte, iar el e singurul câştigător. Nostim lucru. – Da, mormăi Degetnegru, printre buzele-i însângerate, nostim. Dar nimeni nu râdea. Degetnegru şi războinicii lui aveau chipuri neînduplecate ca moartea. Quai părea gata să izbucnească în lacrimi. Doar Bayaz, din motive de neînţeles, îşi păstra obişnuita bună dispoziţie. În regulă, Nouădegete, dă-te jos de pe cal. Bethod te vrea viu, dar te acceptă şi mort, dacă e nevoie. Jos! Acum! Mintea lui Logen începu să caute o soluţie salvatoare, în eventualitatea în care s-ar preda. Nu era de aşteptat ca Degetnegru să facă vreo greşeală, odată ce punea mâna pe ei. Probabil că l-ar snopi pe Logen în bătaie pentru felul în care i-a înfruntat, dacă nu cumva i-ar rupe genunchii. I-ar lega fedeleş, ca pe nişte găini duse la tăiere. Se imagină azvârlit la podea, înfăşurat într-un kilometru de lanţuri, cu Bethod zâmbindu-i de pe tron, cu Calder şi Scale râzând, împungându-l probabil cu ceva ascuţit. Logen îşi roti privirea. Se uită la capetele reci ale săgeţilor şi la vârfurile reci ale suliţelor şi la ochii reci ai oamenilor care le îndreptau spre el. N-avea scăpare din acest petic de loc. – Bine, ai câştigat. Logen îşi aruncă sabia la pământ, cu vârful în jos. Se gândise că se va împlânta în pământ şi va rămâne acolo, legănându-se încoace şi încolo, dar sabia se răsturnă şi zăngăni pe jos. Era o zi în care toate mergeau de-a-ndoaselea. Îşi săltă încet un picior peste şa şi alunecă jos, pe drum. – Aşa mai merge. Acum ceilalţi. Quai coborî instantaneu de pe cal şi rămase nemişcat, ridicând o privire neliniştită spre Bayaz, dar magul nu se clinti. Degetnegru se încruntă şi ridică securea. – Şi tu, bătrâne. – Prefer să călăresc. Logen tresări. Nu era răspunsul corect. În orice clipă Degetnegru avea să dea un ordin. Arcurile aveau să zbârnâie şi Întâiul dintre Magi avea să se prăbuşească, plin de săgeţi, păstrând, probabil, acel zâmbet sâcâitor pe faţă. Dar ordinul nu veni. Nu urmă nicio vorbă poruncitoare, nicio incantaţie ciudată, 207

niciun gest ocult. Aerul din jurul umerilor lui Bayaz părea să pâlpâie, aşa cum pâlpâie deasupra pământului, într-o zi fierbinte, iar Logen simţi un zvâcnet ciudat în stomac. Apoi copacii explodară într-un zid de flăcări fierbinţi, mistuitoare şi orbitoare. Trunchiurile copacilor se aprinseră şi crengile se rupseră, trosnind asurzitor, înălţând limbi de foc strălucitor şi abur fierbinte. O săgeată în flăcări lovi sus, în aer, deasupra capului lui Logen şi pe urmă arcaşii dispărură, topiţi în imensul cazan. Logen se dădu înapoi, sufocându-se şi gâfâind, şocat şi cuprins de spaimă, cu braţul ridicat să-şi apere faţa de fierbinţeala usturătoare. Din baricadă se înălţau limbi mari de foc şi scântei orbitoare, iar cei doi bărbaţi care se aflaseră în apropiere se rostogoleau şi se zvârcoleau, învăluiţi în flăcările devoratoare, cu ţipetele înăbuşite de vuietul asurzitor. Caii săltau şi se smuceau, fornăind cu o furie nebună. Degetnegru fu aruncat a doua oară la pământ, cu securea în flăcări zburându-i din mâini, iar calul se împiedică şi se prăbuşi peste el. Unul dintre tovarăşii lui avu mai puţin noroc: fu azvârlit direct în zidul de flăcări de lângă drum şi ţipătul lui disperat se curmă brusc. Unul singur rămase în picioare şi avea norocul să poarte mănuşi. Printr-un miracol, reuşi să nu scape mânerul aprins al suliţei sale. Cum de avu prezenţa de spirit să atace, cu lumea cuprinsă de flăcări împrejur, Logen n-avea să ştie niciodată. Lucruri ciudate se pot întâmpla în timpul unei lupte. Bărbatul şi-l luă pe Quai drept ţintă şi se năpusti spre el cu un mârâit, îndreptându-i suliţa aprinsă spre piept. Neghiobul ucenic rămase acolo neajutorat, ţintuit locului. Logen se izbi în el, smulgându-i sabia şi aruncându-l de-a rostogolul peste drum, cu mâinile la cap, apoi lovi la nimereală picioarele calului, când acesta trecu în goană pe lângă el. Sabia zbură din mâna lui Logen şi se îndepărtă alunecând, apoi o copită îi lovi umărul rănit şi îl doborî la pământ. I se tăie răsuflarea şi lumea în flăcări începu să se învârtească nebuneşte. Însă lovitura lui îşi făcuse efectul. După câţiva paşi, picioarele sfârtecate ale calului cedară şi animalul se împiedică, fu azvârlit înainte neputincios, se răsturnă şi căzu în foc, cal şi călăreţ dispărând laolaltă. Logen căută pe jos după sabie. Câteva frunze săltară sfârâind pe drum, înţepându-i faţa şi mâinile. Căldura îl apăsa ca o povară uriaşă, smulgându-i sudoarea din piele. Găsi afurisitul de mâner 208

al sabiei, îl apucă strâns cu degetele-i sfârtecate. Se ridică, se învârti, împleticindu-se, scoţând fără noimă ţipete de furie, dar nu mai avea cu cine să se lupte. Flăcările dispăruseră, la fel de repede cum îşi făcuseră apariţia, iar Logen rămase tuşind şi clipind în mijlocul vârtejului de fum. Liniştea părea desăvârşită, după zgomotul asurzitor, adierea blândă părea rece ca gheaţa. Din cercul larg de copaci din jurul lor nu mai rămăseseră decât buşteni carbonizaţi, sfărâmaţi, de parcă ar fi ars ore în şir. Baricada era un morman pleoştit de cenuşă gri şi aşchii negre. Două cadavre zăceau în apropiere, de nerecunoscut, arse până la oase. Vârfurile înnegrite ale suliţelor zăceau în drum, dar lemnul dispăruse. Nici urmă de arcaşi. Erau funingine în vânt. Quai era nemişcat, cu faţa în jos şi mâinile deasupra capului, iar ceva mai încolo, calul lui Degetnegru zăcea pe-o parte, cu un picior zvâcnind încet şi celelalte nemişcate. – Ei bine, zise Bayaz, şi zgomotul înfundat îl făcu pe Logen să tresară. Cumva, se aşteptase să nu mai urmeze niciodată vreun alt sunet. Cu asta, basta. Întâiul dintre Magi îşi azvârli un picior peste şa şi alunecă jos, pe drum. Calul lui rămase acolo, liniştit şi supus. Nu se clintise în tot acest timp. Vezi, acum, Maestre Quai, ce se poate realiza cu o cunoaştere adecvată a plantelor? Glasul lui Bayaz părea calm, dar mâinile îi tremurau. Îi tremurau tare. Arăta sleit, bolnav, bătrân, ca unul care trăsese cale lungă un car. Logen se holbă la el, legănându-se tăcut înainte şi înapoi, cu sabia atârnându-i în mână. – Aşadar, asta e Arta, nu-i aşa? Glasul îi sună foarte mic şi îndepărtat. Bayaz îşi şterse sudoarea de pe faţă. – De un anumit fel. Nu foarte subtilă. Totuşi – şi împinse cu piciorul unul dintre cadavrele carbonizate – subtilitatea nu-şi are rostul cu oamenii Nordului. Bayaz se strâmbă, îşi frecă ochii adânciţi în orbite şi privi atent în susul drumului. Unde naiba au ajuns caii ăia? Logen auzi un geamăt răguşit din direcţia calului căzut al lui Degetnegru. Porni împleticindu-se spre el, se împiedică şi căzu în genunchi, apoi îşi continuă drumul. Umărul îi era un ghem de durere, braţul stâng amorţit, degetele sfârtecate şi însângerate, însă Degetnegru era într-o stare şi mai jalnică. Mult mai jalnică. Era sprijinit în coate, cu picioarele strivite sub calul său, până la şolduri, cu mâinile arse, ca nişte zdrenţe umflate. Pe chipul său însângerat se citea o profundă nedumerire, în timp ce încerca, fără 209

succes, să-şi tragă trupul de sub cal. – M-ai omorât naibii, şopti el, privindu-şi cu gura căscată mâinile distruse. Sunt terminat. N-o să mai reuşesc să ajung niciodată înapoi şi, chiar dacă aş reuşi, la ce bun? Izbucni într-un râs disperat. Bethod nu e nici pe jumătate atât de îndurător pe cum era. Mai bine omorâţi-mă acum, înainte să înceapă să mă doară. Mai bine pentru toată lumea. Şi cu aceasta se prăbuşi înapoi şi rămase zăcând pe drum. Logen ridică privirea spre Bayaz, dar nu găsi acolo niciun ajutor. – Nu mă prea pricep la vindecări, se răsti vrăjitorul, rotindu-şi privirea spre cercul de buşteni pârjoliţi. Ţi-am spus că tindem să ne specializăm. Închise ochii şi se aplecă, răsuflând greu, cu mâinile pe genunchi. Logen se gândi la podeaua din castelul lui Bethod şi la cei doi prinţi râzând şi împungându-l. – Bine, murmură el, ridicându-se şi înălţând sabia. Bine. Degetnegru zâmbi. – Ai avut dreptate, Nouădegete. N-ar fi trebuit să plec genunchiul în faţa lui Bethod. Niciodată. La naiba cu el şi cu Temutul lui. Ar fi fost mai bine să mor sus, în munţi, înfruntândul până în ultima clipă. Poate că ar fi fost ceva bun în asta. Pur şi simplu m-am săturat. Îţi dai seama, nu? – Îmi dau seama, murmură Logen. M-am săturat şi eu. – Ceva bun, zise Degetnegru, cu privirea aţintită sus, departe, spre cerul cenuşiu. M-am săturat, pur şi simplu. Aşadar, mă gândesc că am meritat-o. Ce-i corect e corect. Degetnegru ridică bărbia: Bine, atunci. Fă-o, băiete. Logen înălţă sabia. – Mă bucur că eşti tu, Nouădegete, şuieră Degetnegru printre dinţii încleştaţi, mă crezi sau nu. – Eu nu. Logen coborî sabia. Buştenii înnegriţi continuau să ardă mocnit, înălţând în aer dâre şerpuitoare de fum, dar totul era rece acum. Logen avea în gură un gust sărat, ca de sânge. Poate că îşi muşcase limba. Poate că era sângele altcuiva. Aruncă sabia la pământ şi aceasta săltă şi zăngăni, împrăştiind stropi roşii în noroi. Quai privi mirat împrejur, preţ de o clipă, apoi se aplecă şi scuipă vomă pe drum. Logen privea în jos, la trupul decapitat al lui Degetnegru. 210

– A fost un om bun. Mai bun decât mine. – Istoria e plină de morţi buni. Bayaz îngenunche cu greu şi ridică sabia, şterse lama de haina lui Degetnegru, apoi privi cu ochii mijiţi în susul drumului, prin pâcla fumului. Ar trebui să plecăm de aici. S-ar putea să vină şi alţii. Logen îşi cercetă mâinile însângerate, întorcându-le încet, pe-o parte şi pe alta. Erau mâinile lui, fără îndoială. Cu degetul lipsă. – Nu s-a schimbat nimic, mormăi el pentru sine. Bayaz se îndreptă, scuturându-şi murdăria de pe genunchi. – Când s-a schimbat vreodată ceva? Îi întinse lui Logen sabia: Cred că vei mai avea nevoie de asta. Logen fixă lama cu privirea, preţ de o clipă. Era curată, de un cenuşiu mohorât, aşa cum fusese întotdeauna. Spre deosebire de el, nu avea nicio zgârietură de pe urma ostenelii din ziua aceea. No voia înapoi. Niciodată. Dar, totuşi, o luă.

211

212

Partea a II-a Viaţa – aşa cum este ea în realitate – nu e o luptă între bine şi rău, ci între rău şi mai rău. JOSEPH BRODSKY

213

Chipul libertăţii Vârful cazmalei muşcă în ţărână, cu un hârşâit ascuţit de metal pe pământ. Un sunet extrem de familiar. Nu muşcă adânc, cu tot efortul din spatele ei, căci solul era tare ca piatra şi uscat de soare. Dar n-avea de gând să se lase descurajată de niţel pământ tare. Fusese nevoită să sape prea multe gropi, şi în pământ mai greu de săpat ca acesta. Când lupta ia sfârşit, sapi, dacă rămâi în viaţă, sapi morminte pentru tovarăşii tăi morţi. Un ultim semn de respect, oricât de puţin ai fi ţinut la ei. Sapi cât de adânc te înduri, apoi îi arunci înăuntru, îi acoperi, ei putrezesc şi sunt uitaţi. Aşa a fost dintotdeauna. Îşi smuci umărul şi azvârli în aer o lopată de ţărână. Ochii ei urmăriră firele de pământ şi câteva pietre, despărţindu-se în aer şi apoi căzând pe faţa unuia dintre soldaţi. Un ochi o fixa cu reproş. Celălalt avea una dintre săgeţile ei ruptă înăuntru. Câteva muşte îi bâzâiau leneşe în jurul feţei. El nu va avea parte de înmormântare, mormintele erau pentru oamenii ei. El şi amicii lui ticăloşi n-aveau decât să zacă în soarele nemilos. În definitiv, vulturii trebuie să mănânce. Tăişul cazmalei şuieră prin aer şi muşcă din nou. Un alt bulgăre de pământ săltă departe. Ea se îndreptă şi îşi şterse sudoarea de pe faţă. Privi cerul, cu ochii mijiţi. Soarele strălucea chiar deasupra, absorbind toată umezeala care mai rămăsese în regiunea prăfoasă, uscând sângele de pe pietre. Se uită la cele două morminte de lângă ea. Încă unul şi gata. Avea să-l termine pe acesta, să arunce pământul peste cei trei nătărăi, o clipă de odihnă, apoi la drum. Aveau să vină alţii după ea, cât de curând. Înfipse cazmaua în pământ, înhăţă plosca de apă şi scoase dopul. Luă câteva înghiţituri călduţe, chiar îşi îngădui luxul să-şi toarne un firicel în mâna murdară şi să se stropească pe faţă. Morţile premature ale tovarăşilor ei puseseră capăt, cel puţin, nesfârşitelor ciorovăieli pentru apă. Acum va avea din belşug. – Apă… gâfâi soldatul de lângă pietre. Surprinzător, era încă viu. Săgeata ei nu-i nimerise inima, dar, 214

totuşi, îl omorâse – însă ceva mai puţin repede decât intenţionase ea. Reuşise să se târască până la pietre, dar zilele lui chinuite se sfârşiseră. Pietrele din jurul lui erau acoperite de sânge negru. Căldura şi săgeata aceea aveau să-i vină în curând de hac, oricât era de rezistent. Ei nu-i era sete, dar avea apă de prisos şi n-avea cum s-o care pe toată. Mai luă câteva înghiţituri, lăsând-o să i se reverse din gură, pe gât. O desfătare rară aici, în Ţinuturile Aspre, să laşi apa să curgă. Picături sclipitoare se împrăştiară pe pământul uscat, înnegrindu-l. Se mai stropi încă puţin pe faţă, îşi linse buzele şi se uită către soldat. – Îndurare… hârâi el, cu o mână la piept, în locul de unde ieşea săgeata, şi cu cealaltă întinsă fără vlagă spre ea. – Îndurare? Ha! Apăsă dopul la loc, apoi aruncă plosca lângă mormânt. Nu ştii cine sunt? Apucă mânerul cazmalei şi vârful muşcă iarăşi din pământ. – Ferro Maljinn! veni un glas de undeva din spatele ei. Eu ştiu cine eşti! O evoluţie cât se poate de nedorită. Balansă din nou cazmaua, cu mintea în alertă. Arcul zăcea pe jos la o întindere de mână, lângă primul mormânt pe care îl săpase. Azvârli niţel pământ, cu umerii asudaţi cuprinşi de furnicături la gândul prezenţei nevăzute. Aruncă o privire către soldatul muribund. Se uita fix într-un punct din spatele ei şi asta îi oferi un bun indiciu despre locul unde se afla acest nou-sosit. Înfipse din nou în pământ vârful cazmalei, apoi o lăsă din mână şi săltă afară din groapă, rostogolindu-se pe pământ, înhăţându-şi între timp arcul, potrivind o săgeată, întinzând coarda, cu o singură mişcare lină. La vreo zece paşi stătea un bătrân. Nu se apropia, nu avea nicio armă. Doar stătea acolo, privind-o cu un zâmbet blajin. Dădu drumul săgeţii. Trebuie spus că Ferro era cât se poate de periculoasă, cu un arc în mână. Cei zece soldaţi morţi ar fi putut depune mărturie, dacă ar fi avut cum. Şase dintre ei aveau săgeţile înfipte în trup şi în lupta aceea Ferro nu ratase nici măcar o singură dată. Nu-şi amintea să fi ratat vreodată de aproape, oricât de iute ar fi tras şi omorâse oameni la distanţe de zece ori mai mari decât se afla acum acest ticălos bătrân care zâmbea. Însă de data aceasta rată. Săgeata păru să se arcuiască în aer. O pană stricată, poate, dar 215

tot nu părea tocmai firesc. Bătrânul nu se clinti, nici măcar cât un fir de păr. Rămase pur şi simplu, zâmbind, exact acolo unde stătuse de la început, iar săgeata îl rată la câţiva centimetri şi dispăru în josul povârnişului. Şi asta lăsă fiecăruia timp să cântărească situaţia. Era un om ciudat, bătrânul acesta. Foarte oacheş, negru ca tăciunele, ceea ce însemna că era din Sudul Îndepărtat, de dincolo de vastul şi potrivnicul deşert. Asta nu era o călătorie uşor de suportat, iar Ferro văzuse arareori asemenea oameni. Înalt şi slab, cu braţe lungi şi viguroase şi un veşmânt simplu înfăşurat peste trup. În jurul încheieturilor avea nişte brăţări ciudate, îngrămădite în aşa fel încât îi acopereau jumătate din antebraţ, aruncând scântei de lumină şi întuneric sub soarele necruţător. Părul lui era o claie de sfori cenuşii în preajma feţei, unele atârnându-i până la brâu, iar pe bărbia-i sfrijită, ascuţită, avea o mirişte căruntă. Avea un burduf mare de apă prins peste piept şi un mănunchi de saci de piele în jurul brâului, atârnaţi de centură. Nimic altceva. Nici-o armă. Era lucrul cel mai ciudat dintre toate, la un om aflat aici, în Ţinuturile Aspre. Nimeni nu venea în acest loc uitat de lume în afară de cei care fugeau şi de cei trimişi să-i urmărească. Şi unii, şi alţii trebuiau să fie bine înarmaţi. Nu era un soldat din Gurkhul, nu era o lepădătură venită pentru recompensa pusă pe capul ei. Nu era un bandit, nici un sclav evadat. Ce era, atunci? Şi de ce se afla acolo? Mai mult ca sigur că venise după ea. Putea fi unul dintre ei. Un devorator. Cine altcineva ar cutreiera Ţinuturile Aspre fără armă? Nu-şi dăduse seama că o voiau atât de mult. Bătrânul rămase acolo neclintit, zâmbindu-i. Ferro întinse mâna încet după o altă săgeată şi ochii lui o urmăriră fără urmă de îngrijorare. – Chiar nu e necesar, spuse el, cu glas domol, grav. Ferro potrivi săgeata în arc. Bătrânul nu se mişcă. Ea ridică din umeri şi ţinti fără grabă. Bătrânul continua să zâmbească, fără nicio grijă pe lume. Ea dădu drumul săgeţii. Îl rată din nou la câţiva centimetri, de data asta în partea cealaltă şi zbură în josul povârnişului. O dată era o posibilitate, trebuia să recunoască asta, dar de două ori însemna că ceva era în neregulă. Dacă Ferro ştia ceva, atunci ştia cum să ucidă. Bătrânul nătărău ar fi trebuit să-şi verse ultimele picături de sânge pe pământul pietros, străpuns de 216

săgeată. Dar prin felul cum stătea neclintit şi zâmbitor, părea să spună: „Tu ştii mai puţine decât crezi, eu ştiu mai multe.” Asta era exasperant. – Cine eşti, bătrân ticălos? – Mi se spune Yulwei. – Bătrân ticălos ţi se potriveşte mai bine! Îşi azvârli arcul pe jos, îşi lăsă braţele să cadă într-o parte şi-n alta, astfel că trupul îi ascundea mâna dreaptă de privirea lui. Îşi răsuci încheietura şi cuţitul curbat îi alunecă din mânecă în palma care-l aştepta. Există multe feluri de a ucide un om şi, dacă unul eşuează, trebuie să încerci altul. Ferro nu fusese niciodată una care să renunţe la prima poticneală. Yulwei începu să înainteze încet spre ea, cu picioarele goale lipăind pe pietre, cu brăţările zornăind uşor. Era foarte ciudat, acum, că se gândea la asta. Dacă făcea zgomot la fiecare mişcare, cum reuşise să se furişeze atât de aproape de ea? – Ce vrei? – Să te ajut. Bătrânul se apropie şi mai mult, până când era doar la un braţ depărtare, apoi se opri şi rămase acolo, zâmbindu-i larg. Trebuie spus că Ferro era iute ca un şarpe şi de două ori mai periculoasă, cu un cuţit în mână, aşa cum ar fi putut depune mărturie acei soldaţi, dacă ar fi avut cum. Lama era un abur strălucitor în aer, legănată cu toată puterea şi toată furia ei. Dacă bătrânul ar fi stat unde credea ea că stă, capul i-ar fi atârnat acum. Numai că nu stătea. Era cam la o jumătate de pas spre stânga. Se năpusti asupra lui cu un strigăt de luptă, vârându-i vârful scânteietor al cuţitului în inimă. Dar străpunse numai aer. El era tot acolo, neclintit şi zâmbitor în tot acest timp. Foarte ciudat. Îl ocoli tiptil, cu grijă, târşâindu-şi sandalele în praf, cu mâna stângă rotindu-se în aer, în faţa ei, cu dreapta strânsă pe mânerul cuţitului. Trebuia să fie prudentă – era o vrajă la mijloc. – N-ai de ce să te înfurii. Sunt aici ca să te ajut. – La naiba cu ajutorul tău! şuieră ea, drept răspuns. – Dar ai nevoie de el, şi încă foarte mult. Sunt pe urmele tale, Ferro. Sunt soldaţi în munţi, mulţi soldaţi. – N-or să m-ajungă. – Sunt prea mulţi, nu poţi fugi de toţi. Ferro aruncă o privire împrejur, la trupurile străpunse de 217

săgeţi. – Atunci am să-i dau vulturilor. – Nu de data asta. Nu sunt singuri. Au ajutor. Glasul lui grav coborî şi mai mult când ajunse la cuvântul „ajutor”. Ferro se încruntă. – Preoţi? – Da, şi alţii pe lângă ei. Ochii i se măriră. Un devorator, şopti el. Vor să te captureze vie. Împăratul vrea să te dea drept exemplu. Are de gând să te expună în piaţa publică. Ferro pufni: – I-arăt eu împăratului. – Am auzit că deja i-ai arătat ce era de arătat. Ferro mârâi şi ridică din nou cuţitul, dar nu era un cuţit. Un şarpe îi sâsâia în mână, un şarpe veninos, cu gura deschisă să muşte. – Pfui! Îl aruncă pe jos, îşi coborî piciorul pe capul lui, însă călcă pe cuţitul ei. Lama plesni cu un sunet puternic. – Te vor prinde, zise bătrânul. Te vor prinde şi îţi vor rupe picioarele cu ciocanele în piaţa oraşului, ca să nu mai poţi fugi vreodată. Apoi te vor plimba goală pe străzile din Shaffa, călare dea-ndoaselea pe un măgar, cu capul ras, în timp ce oamenii vor sta înşiraţi pe străzi şi-ţi vor striga vorbe de ocară. Ferro se încruntă la el, dar Yulwei nu se opri. Te vor înfometa până la moarte într-o cuşcă aşezată în faţa palatului, prăjindu-te în soarele fierbinte, în timp ce bunii oameni din Gurkhul te vor batjocori şi te vor scuipa şi vor arunca în tine cu bălegar printre gratii. Poate că-ţi vor da să bei urină, dacă ai noroc. Când, în cele din urmă, vei muri, te vor lăsa să putrezeşti, iar muştele te vor mânca, fărâmă cu fărâmă, şi toţi ceilalţi sclavi vor vedea cum arată libertatea şi vor decide că le e mai bine aşa cum sunt. Ferro era plictisită de asta. Puteau să vină, cu tot cu devorator. N-avea să moară într-o cuşcă. Avea să-şi taie beregata, dacă se ajungea până acolo. Îi întoarse spatele, cu o privire încruntată, înhăţă cazmaua şi începu să sape cu furie ultimul mormânt. Curând era destul de adânc. Destul de adânc pentru o lepădătură care avea să putrezească în el. Se întoarse. Yulwei era în genunchi lângă soldatul muribund, dându-i apă din burduful pe care-l avea la piept. – La naiba! strigă ea, apropiindu-se cu paşi mari, cu degetele 218

strânse pe coada cazmalei. Bătrânul se ridică în picioare, când Ferro ajunse mai aproape. – Îndurare… horcăi soldatul întinzând mâna. – Am să-ţi dau eu îndurare! Muchia cazmalei muşcă adânc în craniul soldatului. Trupul zvâcni scurt, apoi rămase neclintit. Se întoarse către bătrân cu un aer de triumf. El o privi cu tristeţe. Era ceva în privirea lui. Milă, poate. – Ce vrei, Ferro Maljinn? – Ce? – De ce-ai făcut asta? Yulwei arătă către bărbatul mort. Ce vrei? – Răzbunare, spuse ea, scuipând cuvântul. – Împotriva tuturor? Împotriva întregului popor din Gurkhul? Vrei să te răzbuni pe fiecare bărbat, femeie şi copil? – Pe toţi! Bătrânul îşi roti privirea peste cadavre. – Atunci trebuie să fii foarte mulţumită cu isprava de astăzi. Ferro se forţă să zâmbească. – Da. Dar nu era foarte mulţumită. Nu-şi putea aminti senzaţia. Zâmbetul păru străin, nefiresc, strâmb. – Şi doar la răzbunare te gândeşti, în fiecare minut al fiecărei zile? E singura ta dorinţă? – Da. – Să-i răneşti pe ei? Să-i ucizi pe ei? Să-i termini pe ei? – Da! – Nu vrei nimic pentru tine? Rămase o clipă tăcută. – Cum? – Pentru tine. Tu ce vrei? Se uită ţintă la bătrân, bănuitoare, dar nu-i veni în minte niciun răspuns. Yulwei clătină cu tristeţe din cap. – Pare-mi-se, Ferro Maljinn, că eşti mai sclavă decât ai fost vreodată. Sau vei fi vreodată. Bătrânul se aşeză pe o piatră, cu picioarele încrucişate. Ea îl fixă cu privirea o clipă, încurcată. Pe urmă furia clocoti din nou, fierbinte şi liniştitoare. – Dacă ai venit să mă ajuţi, mă poţi ajuta să-i îngrop. Arătă către cele trei cadavre însângerate, înşirate lângă morminte. – O, nu. Asta e treaba ta. Ferro îi întoarse spatele, înjurând cu glas scăzut şi se îndreptă 219

către tovarăşii ei de odinioară. Luă cadavrul lui Shebed sub braţ şi îl târî până la primul mormânt, săpând două şanţuri în ţărână cu călcâiele lui. Când ajunse lângă groapă, îl rostogoli înăuntru. Următorul fu Alugai. O ploaie de pământ uscat se prăvăli peste el, când îşi găsi odihna pe fundul mormântului. Se întoarse spre leşul lui Nasar. Fusese ucis de o tăietură de sabie peste faţă. Ferro era de părere că înfăţişarea lui avusese de câştigat. – Acela arată ca un om de treabă, zise Yulwei. – Nasar. Ferro râse fără voioşie. Un violator, un hoţ, un laş. Horcăi şi scuipă pe faţa lui moartă. Flegma căzu, împrăştiindu-se, pe fruntea bărbatului. De departe cel mai rău dintre cei trei. Ferro privi în jos, la morminte. Dar au fost toţi acelaşi rahat. – Frumos anturaj ai. – Cei urmăriţi n-au privilegiul să-şi aleagă tovarăşii. Ferro se uită la faţa însângerată a lui Nasar. Iei ceea ce ţi se oferă. – Dacă i-ai dispreţuit atât de mult, de ce nu-i laşi vulturilor, aşa cum i-ai lăsat pe ceilalţi? Yulwei făcu un semn larg cu braţul spre soldaţii nimiciţi întinşi pe pământ. – Pe ai tăi îi îngropi. Îl împinse pe Nasar cu piciorul în groapă. Acesta se rostogoli, cu braţele fluturând şi căzu în mormânt cu faţa în jos. Aşa a fost dintotdeauna. Ferro luă cazmaua şi începu să-i arunce pe spate pământul pietros. Muncea în tăcere, cu sudoarea adunându-i-se pe faţă şi apoi picurând pe pământ. Yulwei o urmărea, în timp ce gropile se umpleau, încă trei grămezi de pământ în pustiu. Ferro azvârli cazmaua, care săltă pe unul dintre trupuri şi zăngăni printre pietre. Un roi de muşte negre se ridică, bâzâind cu furie, de pe cadavru, pe urmă se întoarse. Ferro îşi luă arcul şi săgeţile, săltându-şi-le peste umăr. Apucă burduful cu apă, îl cântări cu grijă, apoi îl puse şi pe acesta pe umăr. După care cercetă cu atenţie trupurile soldaţilor. Unul dintre ei – părea să fie şeful – avea o sabie curbată pe cinste. Nici măcar nu reuşise s-o scoată, înainte ca săgeata ei să-l nimerească în gât. Ferro o luă acum şi o testă cu câteva mişcări prin aer. Era straşnică: bine echilibrată, cu lama lungă scânteind, ucigător de ascuţită, cu soarele oglindit pe metalul strălucitor al mânerului. Avea şi un cuţit pe potrivă. Ferro apucă armele şi le vârî la cingătoare. Cercetă cu atenţie celelalte trupuri, dar nu prea avea ce lua. 220

Tăie săgeţile din cadavre, acolo unde putu. Găsi nişte monede şi le azvârli cât colo. N-ar face decât s-o împovăreze şi ce să cumpere acolo, în Ţinuturile Aspre? Ţărână? Asta era tot ce se găsea, şi era gratis. Soldaţii aveau câteva fărâme de mâncare cu ei, dar nu ajungeau nici măcar pentru încă o zi. Asta însemna că mai existau şi alţii, probabil o grămadă, şi nu departe. Yulwei spunea adevărul, dar pentru ea nu conta. Ferro se întoarse şi porni spre sud, în josul muntelui şi către marele deşert, lăsându-l pe bătrân în urmă. – Nu e bine în direcţia aceea, spuse el. Ea se opri, privindu-l cu ochii mijiţi, în soarele strălucitor. – Nu vin soldaţii? Ochii lui Yulwei scânteiară. – Există multe căi de a rămâne neobservat, chiar şi aici, în Ţinuturile Aspre. Ferro privi către nord, peste întinderea monotonă a câmpiei. Hăt, departe, către Gurkhul. Nicio colină, niciun pom, nici măcar un tufiş, cât vedeai cu ochii. Niciun loc unde să te ascunzi. – Neobservat, chiar şi pentru un devorator? Bătrânul râse. – Mai cu seamă pentru porcii ăia aroganţi. Nu sunt nici pe jumătate atât de deştepţi precum se consideră. Cum crezi că am ajuns aici? Am venit prin ei, printre ei, prinprejurul lor: merg unde vreau şi iau cu mine pe cine vreau. Ferro îşi umbri ochii cu mâna şi privi către sud. Pustiul se întindea în depărtare, cât vedeai cu ochii. Putea supravieţui aici, în sălbăticie, cine ştie, dar acolo, în acel creuzet de nisipuri mişcătoare şi căldură nemiloasă? Bătrânul părea să-i citească gândurile. – Sunt nisipuri nesfârşite. Eu le-am mai traversat. Se poate. Dar tu nu poţi. Avea dreptate, fir-ar să fie. Ferro era suplă şi rezistentă ca un arc, dar asta nu însemna decât că avea să se învârtă în cerc ceva mai mult înainte să se prăbuşească. Era de preferat deşertul în locul cuştii din faţa palatului, ca loc unde să mori, dar nu cu mult. Voia să rămână în viaţă. Mai avea multe de făcut. Bătrânul şedea acolo, cu picioarele încrucişate, zâmbind. Cine era el? Ferro nu avea încredere în nimeni, dar dacă bătrânul ar fi avut de gând s-o dea pe mâna împăratului, ar fi putut s-o lovească în cap pe când săpa, în loc să-şi vestească sosirea. Avea puteri 221

magice, văzuse asta cu ochii ei, şi o şansă infimă era mai bună decât niciuna. Dar oare ce-o fi vrând în schimb? Lumea nu-i dăduse niciodată nimic pe gratis lui Ferro şi nu se aştepta ca lucrurile să înceapă să se schimbe tocmai acum. Îşi îngustă ochii. – Ce vrei de la mine, Yulwei? Bătrânul râse. Râsul acela devenea foarte sâcâitor. – Să zicem că-ţi voi fi făcut o favoare. Mai târziu, îmi poţi face tu una în schimb. Era un răspuns îngrozitor de zgârcit în detalii, dar când ţi-e viaţa la mezat, trebuie să iei ceea ce ţi se oferă. Ferro ura să se lase în puterea altcuiva, dar se părea că n-avea de ales. Dacă voia să supravieţuiască acestei săptămâni, adică. – Ce facem? – Trebuie să aşteptăm căderea nopţii. Yulwei aruncă o privire către trupurile contorsionate împrăştiate pe pământ şi îşi încreţi nasul: Dar poate nu aici. Ferro ridică din umeri şi se aşeză pe mormântul din mijloc. – Aici e bine, declară ea. Am de gând să privesc vulturii mâncând. Deasupra, cerul senin al nopţii era presărat cu stele strălucitoare, iar aerul devenise răcoros, rece chiar. Jos, în câmpia neagră şi prăfoasă, ardeau focuri, o linie arcuită de focuri, care părea să-i împresoare, ţinându-i la marginea deşertului. Ea, Yulwei, cele zece cadavre şi cele trei morminte erau în capcană pe coama dealului. Mâine, la primele raze de lumină aveau să se strecoare peste ţinutul arid, soldaţii aveau să părăsească acele focuri şi să se furişeze către dealuri. Dacă Ferro mai era acolo când soseau, va fi, cu siguranţă, omorâtă sau, mai rău, capturată. Nu putea să înfrunte atât de mulţi de una singură, chiar presupunând că nu era niciun devorator cu ei. Nu-i plăcea s-o recunoască, dar viaţa ei era acum în mâinile lui Yulwei. Ridică ochii spre cerul înstelat. – E timpul, spuse el. Coborâră panta stâncoasă pe întuneric, alegându-şi cu grijă calea printre bolovani şi tufele răzleţe spinoase, pe jumătate uscate. Spre nord, spre Gurkhul. Yulwei se mişca surprinzător de repede şi Ferro era nevoită aproape să fugă ca să ţină pasul cu el, cu privirea în pământ, atentă unde pune piciorul printre pietrele 222

uscate. Când, în cele din urmă, ajunseră la poalele muntelui şi ridică privirea, văzu că Yulwei o conducea către capătul din stânga al liniei, unde focurile erau mai numeroase. – Stai, şopti ea, apucându-l de umăr. Îi arătă spre dreapta. Acolo erau mai puţine focuri şi le-ar fi fost mai uşor să se strecoare printre ele. Ce-ar fi să mergem pe-acolo? Zări doar dinţii lui Yulwei zâmbind albi în lumina stelelor. – O, nu, Ferro Maljinn. Acolo sunt cei mai mulţi soldaţi… şi celălalt prieten al nostru. Nu se străduia defel să vorbească încet şi asta o scotea din sărite. Pe acolo se aşteaptă să vii, dacă alegi să mergi spre nord. Dar nu te aşteaptă. Se gândesc că vei prefera să te duci spre sud, să mori în deşert decât să rişti să fii capturată, cum ai fi şi făcut, dacă n-aş fi fost eu aici. Yulwei se întoarse şi porni mai departe, iar Ferro se furişă după el, mergând aplecată. Când se apropiară de focuri, văzu că bătrânul avusese dreptate. Se zăreau siluete aşezate în jurul unora dintre ele, dar erau risipite. Bătrânul se îndreptă hotărât către patru focuri aflate la stânga, dintre care doar unul era străjuit de oameni. Nu se străduia să stea aplecat, brăţările îi zornăiau încetişor, picioarele goale îi lipăiau sonor pe pământul uscat. Erau destul de aproape ca să desluşească trăsăturile celor trei bărbaţi din preajma focului. Yulwei avea să fie văzut, cu siguranţă, dintr-o clipă în alta. Ferro fluieră după el, să-i atragă atenţia, convinsă că avea să fie auzită. Bătrânul se întoarse, cu un aer nedumerit, în lumina palidă a flăcărilor. – Ce-i? făcu el. Ferro tresări, aşteptând să vadă soldaţii sărind în picioare, dar aceştia continuau să trăncănească nestingheriţi. Yulwei aruncă o privire spre ei. Nu ne vor vedea, nici nu ne vor auzi, dacă nu cumva începi să le strigi în urechi. Suntem în siguranţă. Se întoarse şi îşi văzu de drum, ocolind soldaţii cu grijă. Ferro îl urmă, continuând să se furişeze tăcută, fie şi numai din obişnuinţă. Când se apropie, Ferro începu să distingă cuvintele conversaţiei dintre oşteni. Încetini pasul, ascultând. Se întoarse. Porni spre foc. Yulwei întoarse capul. – Ce faci? întrebă el. Ferro se uită la cei trei. Un luptător încercat, vânjos, cu o înfăţişare aspră, altul subţire, cu faţa ascuţită şi un tânăr cu un aspect de om cinstit, care nu prea aducea a soldat. Armele lor zăceau împrejur, în teci, înfăşurate, nepregătite. Îi ocoli, prudentă, 223

ascultând. – Se zice că nu-i zdravănă la cap, îi şoptea cel slab tânărului, încercând să-l sperie. Se zice că a omorât o sută de oameni sau mai mulţi. Dacă eşti arătos, îţi taie odoarele cât timp eşti încă în viaţă – îl apucă strâns între picioare – şi ţi le mănâncă în faţa ta! – O, tacă-ţi gura, zise vânjosul, nu se apropie ea de noi. Arătă către locul unde focurile erau mai rare, coborând glasul până ce deveni o şoaptă: Se va duce la el, dacă vine cumva în direcţia asta. – Ei, bine, eu sper că nu vine, spuse tânărul. Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască, zic eu. Bărbatul slab se încruntă. – Şi cum rămâne cu toţi oamenii buni pe care i-a omorât? Cu femeile şi copiii? Ei n-ar fi trebuit lăsaţi să trăiască? Ferro scrâşni din dinţi. Nu omorâse niciodată copii, din câte îşi amintea. – Păi, păcat de ei, bineînţeles. Nu zic că n-ar trebui prinsă. Tânărul aruncă o privire împrejur, agitat. Dar poate nu tocmai de noi. Vânjosul izbucni în râs, la auzul acestor vorbe, însă bărbatul slab nu părea amuzat. – Eşti laş? – Nu! răspunse tânărul, furios, dar am o soţie şi o familie care au nevoie de mine şi aş prefera să nu mor aici, atâta tot. Zâmbi larg. Aşteptăm încă un copil. Sperăm să fie băiat, de data asta. Vânjosul clătină din cap. – Fiul meu e aproape bărbat deja. Cresc aşa de repede! Discuţiile despre copii, familii şi speranţe nu făceau decât să strângă şi mai mult gheara furiei în pieptul lui Ferro. De ce ei aveau dreptul să aibă o viaţă, când ea nu avea nimic? Când ei şi ai lor îi luaseră totul? Scoase încet cuţitul curbat din teacă. – Ce faci, Ferro? şuieră Yulwei. Tânărul privi împrejur. – Aţi auzit ceva? Vânjosul râse. – Cred că te-am auzit făcând pe tine. Slăbănogul râse pe înfundate, iar tânărul zâmbi, jenat. Ferro se strecură chiar prin spatele lui. Era doar la un pas sau doi distanţă, puternic luminată de foc, dar niciunul dintre soldaţi nu aruncă măcar o privire spre ea. Înălţă cuţitul. – Ferro! strigă Yulwei. Tânărul sări în picioare, scrută câmpia întunecată, cu ochii 224

mijiţi, cu fruntea încreţită. Se uita direct la Ferro, dar ochii lui erau concentraţi departe, în spatele ei. Îi simţea răsuflarea. Lama cuţitului scânteie la două degete de gâtul lui noduros. Acum. Acum era momentul. Putea să-l ucidă repede şi să ia şi viaţa celorlalţi doi, înainte să sune alarma. Ştia c-o putea face. Erau nepregătiţi, iar ea era pregătită. Acum era momentul. Dar mâna nu i se clinti. – Ce ţi-a intrat în fund? întrebă soldatul vânjos. Nu-i nimic în pustietatea asta. – Aş fi putut jura c-am auzit ceva, zise tânărul, continuând s-o privească direct în faţă. – Stai! strigă bărbatul slab, sărind în picioare şi arătând cu degetul. Uite-o acolo! Chiar în faţa ta! Ferro îngheţă o clipă, holbându-se la el, apoi acesta şi vânjosul începură să râdă. Cu un aer ruşinat, soldatul tânăr se întoarse şi se aşeză. – Mi s-a părut că aud ceva, atâta tot. – Nu-i nimeni acolo, zise vânjosul. Ferro începu să se retragă încet. Se simţea rău, cu gura plină de salivă acră, cu capul bubuind. Îndesă cuţitul la loc în teacă, se întoarse şi se îndepărtă clătinându-se, cu Yulwei urmând-o în tăcere. Când lumina focurilor şi sunetul vorbelor se pierdură în depărtare, Ferro se opri şi se prăbuşi pe pământ. Un vânt rece bătea peste câmpia stearpă. Îi sufla praf înţepător în faţă, dar Ferro nici nu băga de seamă. Ura şi furia dispăruseră, deocamdată, dar lăsaseră un gol pe care nu avea cu ce să-l umple. Se simţea pustie, înfrigurată, bolnavă şi singură. Îşi strânse braţele la piept, legănându-se încetişor înainte şi înapoi, apoi închise ochii. Dar întunericul nu-i aducea alinare. Apoi simţi mâna bătrânului apăsând-o pe umăr. În mod obişnuit, s-ar fi răsucit, l-ar fi azvârlit cât acolo, l-ar fi omorât, dacă ar fi putut. Dar toată puterea o părăsise. Ridică privirea, clipind. – N-a mai rămas nimic din mine. Ce sunt eu? Îşi apăsă o mână pe piept, dar abia simţi. N-am nimic înăuntru. – Ei, bine, e ciudat că spui asta. Yulwei zâmbi spre cerul înstelat. Tocmai începeam să mă gândesc că ar putea exista acolo, înăuntru, ceva care merită salvat.

225

Dreptatea regelui De îndată ce ajunseră în Piaţa Mareşalilor, Jezal îşi dădu seama că era ceva în neregulă. Nu era niciodată nici pe jumătate atât de aglomerată pentru o întâlnire a Consiliului Deschis. Jezal aruncă o privire către grupurile de oameni în veşminte alese, în timp ce trecea în goană, uşor în întârziere şi cu răsuflarea întretăiată de pe urma şedinţei lungi de antrenament: glasurile erau şoptite, feţele încordate, în aşteptare. Îşi croi drum prin mulţime, către Rotonda Lorzilor, privind bănuitor la străjerii care flancau uşile incrustate. Ei, cel puţin, păreau la fel ca întotdeauna, ascunşi în spatele vizierelor grele. Traversă anticamera, cu tapiseriile viu colorate fluturând uşor în bătaia curentului, se strecură pe uşile interioare şi trecu în spaţiul vast şi rece de dincolo. Cupola aurită răsună de ecoul paşilor săi, în timp ce înainta grăbit de-a lungul culoarului, către masa de onoare. Jalenhorm stătea sub una dintre ferestrele înalte, cu faţa împroşcată de lumina colorată a vitraliilor, privind încruntat către o banchetă cu o bară lungă de metal la bază, care fusese amplasată într-o parte. – Ce se petrece? – N-ai auzit? Glasul lui Jalenhorm era şoptit de emoţie. Hoff a anunţat că se vor discuta treburi importante. – Ce anume? Englia? Oamenii Nordului? Bărbatul voinic clătină din cap. – Nu ştiu, dar vom vedea imediat. Jezal se încruntă. – Nu-mi plac surprizele. Ochii lui se opriră asupra băncii misterioase. Pentru ce-i asta? În clipa aceea, uşile mari se dădură în lături şi un val de consilieri începură să se reverse de-a lungul culoarului. Obişnuitul amestec, presupunea Jezal, chiar dacă puţin mai hotărâţi. Mezinii, reprezentanţii plătiţi… Jezal rămase cu răsuflarea tăiată: În frunte se afla un bărbat înalt, în veşminte somptuoase, chiar şi pentru această augustă companie, cu un impozant colan de aur pe umeri şi o impozantă încruntătură pe faţă. – Lordul Brock însuşi, şopti Jezal. 226

– Ia uite-l pe Lordul Isher. Jalenhorm făcu semn cu capul către bătrânul cu aer grav aflat chiar în spatele lui Brock. Şi pe Heugen şi Barezin. E ceva important. Trebuie să fie. Jezal trase adânc aer în piept, în timp ce patru dintre cei mai puternici nobili ai Uniunii se aşezară în rândul din faţă. Nu mai văzuse niciodată un Consiliu Deschis nici pe jumătate atât de plin. În semicercul de bănci al consilierilor abia dacă mai găseai un loc gol. Sus, deasupra lor, galeria publică era un cerc îngrămădit de feţe agitate. Hoff năvăli pe uşi şi în josul culoarului, şi nu era singur. La dreapta sa plutea un bărbat înalt, slab, cu o înfăţişare semeaţă, cu un veşmânt alb, imaculat şi o claie de păr alb. Arhilectorul Sull. La stânga lui păşea un alt bărbat, sprijinindu-se cu putere într-un baston, uşor aplecat, într-o mantie neagră cu auriu, cu barba lungă şi căruntă. Înaltul Judecător Marovia. Lui Jezal nu-i venea să-şi creadă ochilor. Trei membri ai Consiliului Închis, aici. Jalenhorm se grăbi să-şi ocupe locul, în timp ce conţopiştii îşi aşezară mormanele de registre şi hârtii pe tăblia lustruită a mesei. Lordul Şambelan se aruncă în jilţ, în mijlocul lor, şi ceru imediat vin. Capul Inchiziţiei Maiestăţii Sale se strecură în jilţul său, lângă el, mustăcind. Înaltul Judecător Marovia se lăsă încet într-un altul, încruntându-se în tot acest timp. Volumul şoaptelor agitate din sală crescu uşor, feţele marilor magnaţi din rândul din faţă erau aspre şi bănuitoare. Crainicul îşi ocupă locul din faţa mesei, nu obişnuitul imbecil în haine sclipitoare, ci un bărbat tuciuriu, bărbos şi cu pieptul bombat. Îşi înălţă toiagul, apoi îl izbi de dale, de-ar fi putut trezi şi morţii. – Chem la ordine Adunarea Consiliului Deschis al Uniunii! răcni el. Hărmălaia se potoli treptat. – Există doar o chestiune de discutat în dimineaţa aceasta, zise Lordul Şambelan, privind încruntat adunarea, pe sub sprâncenelei grele, o chestiune legată de Dreptatea Regelui. Se auziră murmure răzleţe. O problemă care priveşte licenţa regală pentru negoţul în oraşul Westport. Zgomotul crescu: şoapte furioase, foieli stânjenite ale nobilelor dosuri pe băncile lor, obişnuitul scârţâit al condeielor în imensele catastife. Jezal văzu sprâncenele Lordului Brock apropiindu-se, colţurile gurii Lordului Heugen coborând. Nu părea să le placă. Lordul Şambelan pufni şi luă o înghiţitură de vin, aşteptând să se potolească mormăiturile. Nu sunt cel mai calificat să vorbesc despre această chestiune, însă… 227

– Nu, într-adevăr! izbucni Lordul Isher cu asprime, foindu-se pe locul său din primul rând, cu o căutătură încruntată. Hoff îl fixă pe bătrân cu privirea. – Aşadar, dau cuvântul unuia care este! Colegul meu din Consiliul Închis, Arhilectorul Sult. – Consiliul Deschis îl recunoaşte pe Arhilectorul Sult! tună crainicul, în timp ce şeful Inchiziţiei coborî cu graţie treptele daisului şi înaintă pe podeaua de lespezi, zâmbind prietenos chipurilor încruntate întoarse către el. – Lorzii mei, începu el, cu un glas domol, muzical, însoţindu-şi vorbele cu mişcări domoale ale mâinilor, de şapte ani, de la glorioasa noastră victorie în războiul cu Gurkhul, în mâinile onorabilei Ghilde a Pânzarilor se află o licenţă regală exclusivă pentru negoţ în oraşul Westport. – Şi au făcut treabă bună cu ea! strigă Lordul Heugen. – Ne-au ajutat să câştigăm acel război! răcni Barezin, izbind cu pumnul cărnos în bancă, lângă el. – O treabă bună! – Bună! veniră strigătele. Arhilectorul clătină din cap, aşteptând ca zgomotele să se domolească. – Într-adevăr, bună treabă au făcut, spuse el, păşind pe dale ca un dansator, în timp ce cuvintele sale îşi croiau drum, scârţâind, peste paginile catastifelor. Ar fi cel mai rău lucru să tăgăduim asta. O treabă bună! Se răsuci brusc, cu pulpanele mantiei albe pocnind, cu faţa strâmbată de mârâit sălbatic. O treabă bună, de eludare a dărilor Regelui! urlă el. Se auzi un oftat colectiv. O treabă bună, de încălcare a legii Regelui! Un alt oftat, mai sonor. O treabă bună, de înaltă trădare! Urmă un potop de proteste, de pumni agitaţi în aer şi de hârtii aruncate pe podea. Feţe livide priveau uluite în jos din galeria publică, altele, îmbujorate, tunau şi fulgerau de pe băncile din faţa mesei de onoare. Jezal privi împrejur, nesigur dacă chiar auzise bine. – Cum îndrăzneşti, Sult? răcni Lordul Brock la Arhilector, în timp ce acesta se grăbea să urce înapoi treptele daisului, cu un zâmbet palid atârnat pe buze. – Cerem dovezi! urlă Lordul Heugen. Cerem dreptate! – Dreptatea Regelui! veniră strigăte din spate. – Trebuie să ne puneţi la dispoziţie dovezi! strigă Isher, când zgomotul începu să se potolească. 228

Arhilectorul îşi dădu la o parte, cu o smucitură, veşmântul alb şi materialul delicat se undui în jurul lui, în timp ce se săltă lin înapoi pe scaun. – O, dar asta şi intenţionăm, Lord Isher! Zăvorul greu al unei mici uşi laterale zbură în lături cu un pocnet răsunător. Urmară foşnete, în timp ce lorzii şi mandatarii se întoarseră, se ridicară, se uitară să vadă ce se întâmplă. Oamenii din galeria publică priviră peste balustradă, aplecându-se periculos de mult, în dorinţa lor de a vedea. Sala se cufundă în linişte. Jezal înghiţi. În spatele uşii, se auzi un sunet scârţâit, bocănit, zornăit, pe urmă o procesiune ciudată şi sinistră se ivi din întuneric. Sand dan Glokta intră primul, şchiopătând ca întotdeauna şi sprijinindu-se cu putere în baston, însă cu capul ridicat şi un rânjet ştirb pe faţa-i scofâlcită. Trei bărbaţi îşi târşâiau picioarele în spatele lui, legaţi împreună cu lanţuri, de mâini şi de picioarele goale, zornăind şi zăngănind către masa de onoare. Aveau capetele rase şi erau îmbrăcaţi în pânză de sac maro. Veşmintele penitentului. Trădători mărturisiţi. Primul dintre prizonieri îşi lingea buzele, cu ochii alergând de colo-colo, palid de spaimă. Cel de-al doilea, mai scund şi mai îndesat, se împleticea, trăgându-şi piciorul stâng după el, cocârjat, cu gura atârnând deschisă. În timp ce Jezal îl privea, o linie subţire de salivă rozalie i se legănă pe buză şi se scurse pe podea. Cel de-al treilea bărbat, îngrozitor de slab, cu imense cercuri întunecate în jurul ochilor, privi încet împrejur, clipind, cu ochii mari, dar, aparent, fără să-şi dea seama de nimic. Jezal îl recunoscu numaidecât pe bărbatul din spatele celor trei prizonieri: uriaşul albinos din noaptea aceea de pe stradă. Jezal îşi mută greutatea de pe un picior pe altul, simţindu-se dintr-odată înfrigurat şi stânjenit. Menirea băncii era acum evidentă. Cei trei prizonieri se prăbuşiră pe ea, iar albinosul se aşeză în genunchi, prinzându-le cătuşele, cu un pocnet, de bara de la bază. Încăperea era cufundată cu totul în tăcere. Fiecare ochi era îndreptat spre inchizitorul infirm şi cei trei prizonieri ai săi. – Investigaţia noastră a început acum câteva luni, începu Arhilectorul Sult, extrem de mulţumit să domine atât de bine adunarea. O chestiune simplă legată de nişte nereguli contabile. Nam să vă plictisesc cu detaliile. Le zâmbi lui Brock, lui Isher, lui Barezin. Ştiu că sunteţi cu toţii oameni foarte ocupaţi. Cine s-ar fi 229

gândit atunci că o chestiune atât de măruntă ne va conduce aici? Cine ar fi bănuit că rădăcinile trădării pot ajunge atât de adânc? – Într-adevăr, zise Lordul Şambelan, nerăbdător, ridicând privirea din pocalul său. Inchizitor Glokta, ai cuvântul. Crainicul izbi cu toiagul în lespezi. – Consiliul Deschis al Uniunii îl recunoaşte pe Sand dan Glokta, Inchizitor Privilegiat! Infirmul aşteptă politicos ca scârţâitul condeielor să înceteze, sprijinindu-se în baston, în mijlocul sălii, vădit neimpresionat de importanţa evenimentului. – Ridică-te şi stai în faţa Consiliului Deschis, spuse el, întorcându-se către primul dintre prizonierii săi. Bărbatul îngrozit sări în picioare, cu lanţurile zornăind, lingându-şi buzele palide, holbându-se la chipurile lorzilor din primul rând. – Numele tău! ceru Glokta. – Salem Rews. Jezal simţi un nod în gât. Salem Rews! Îl cunoştea! Tatăl său făcuse afaceri cu el, în trecut, într-o vreme fusese un musafir obişnuit al moşiei lor! Jezal îl cercetă cu oroare crescândă pe trădătorul îngrozit, cu capul ras. Mintea îi zbură la negustorul dolofan, bine îmbrăcat, mereu pus pe glume. El era, fără îndoială. Ochii li se întâlniră o clipă şi Jezal îşi feri, neliniştit, privirea. Tatăl său vorbise cu omul acela în vestibulul lor. Îşi strânseseră mâinile. Acuzaţiile de trădare sunt ca nişte boli – te poţi molipsi doar aflându-te în aceeaşi încăpere. Ochii îi erau atraşi inevitabil de acel chip necunoscut şi totuşi atât de îngrozitor de cunoscut. Cum îndrăznea să fie un trădător, ticălosul? – Eşti membru al onorabilei Ghilde a Pânzarilor? continuă Glokta, punând un accent sarcastic pe cuvântul „onorabilei”. – Am fost, bâigui Rews. – Care a fost rolul tău în cadrul ghildei? Pânzarul cu ţeasta rasă se holbă disperat împrejur. Rolul? ceru Glokta, asprindu-şi glasul. – Am uneltit să-l înşel pe Rege! strigă negustorul, frângându-şi mâinile. O undă de şoc străbătu sala. Jezal înghiţi salivă acră. Îl văzu pe Sult zâmbind atotcunoscător spre Înaltul Judecător Marovia. Chipul bătrânului era neclintit ca o stâncă, dar pumnii îi erau încleştaţi pe masă, în faţa lui. Am trădat! Pentru bani! Am făcut contrabandă, am mituit şi am minţit… am fost părtaşi cu toţii! – Părtaşi cu toţii? rânji Glokta, rotindu-şi privirea peste întreaga 230

adunare. Şi dacă vreunul dintre voi se îndoieşte de asta, avem registre, avem documente şi avem cifre. Există o încăpere plină de ele în Casa Întrebărilor. O încăpere plină de secrete, de vinovăţie şi de minciuni. Clătină încet din cap. O lectură jalnică, vă pot spune. – A trebuit s-o fac! răcni Rews. M-au obligat! N-am avut de ales! Inchizitorul schilod se încruntă spre publicul său. – Fireşte că te-au obligat. Ne dăm seama că n-ai fost decât o cărămidă din această casă a infamiei. De curând s-a atentat la viaţa ta, nu-i aşa? – Au încercat să mă omoare! – Cine a încercat? – Omul acesta, scânci Rews, cu glasul frânt, arătând cu un deget tremurător către prizonierul de lângă el şi trăgându-se cât de departe îi îngăduiau lanţurile cu care erau legaţi. El a fost! El! Lanţurile zornăiră când îşi flutură braţele, împroşcând salivă. Se stârni un alt potop de glasuri furioase, mai sonor de data aceasta. Jezal văzu capul prizonierului din mijloc coborând şi omul se prăbuşi într-o parte, însă matahala albinoasă îl înhăţă şi-l ridică înapoi. – Trezeşte-te, Maestre Carpi! strigă Glokta. Capul atârnat se ridică încet. Un chip necunoscut, umflat în mod ciudat şi plin de ciupituri de acnee. Jezal observă cu dezgust că îi lipseau cei patru dinţi din faţă. Întocmai ca lui Glokta. – Eşti din Talins, da? Din Styria? Omul clătină din cap încet, prosteşte, ca unul pe jumătate adormit. Eşti plătit să omori oameni, da? Clătină din nou din cap. Şi ai fost tocmit să ucizi zece dintre supuşii Maiestăţii Sale, printre care acest trădător mărturisit, Salem Rews? Un firicel de sânge se scurgea încet din nasul bărbatului şi ochii începură să i se rostogolească în fundul capului. Albinosul îl scutură de umăr şi acesta îşi reveni, clătinând ameţit din cap. Ce s-a ales de ceilalţi nouă? Tăcere. I-ai omorât, nu-i aşa? O altă încuviinţare şi un straniu hârâit ieşi din gâtlejul prizonierului. Glokta îşi roti o privire încruntată peste chipurile fascinate ale Consiliului. Vilem dan Robb, funcţionar vamal, beregata tăiată de la o ureche la alta. Glokta îşi trecu degetele încet peste gât şi o femeie din galerie scânci. Solimo Scandi, pânzar, înjunghiat în spate de patru ori. Glokta ridică două degete, apoi şi le înfipse în stomac, ca şi cum i-ar fi fost rău. Lista sângeroasă continuă. Toţi ucişi, pentru nimic altceva decât un profit mai mare. Cine te-a tocmit? 231

– El, făcu criminalul, cu glas răguşit, întorcându-şi faţa umflată spre omul sfrijit cu ochi sticloşi, prăbuşit pe bancă lângă el, străin de tot ceea ce se petrecea în jurul lui. Glokta se apropie şchiopătând, cu bastonul bocănind pe lespezi. – Cum te numeşti? Capul prizonierului ţâşni în sus, ochii i se concentrară asupra chipului diform al inchizitorului de deasupra lui. – Gofred Hornlach! răspunse el instantaneu, cu glas ascuţit. – Eşti un membru de vază al Ghildei Pânzarilor? – Da! răcni el, clipind prosteşte spre Glokta. – Unul dintre locţiitorii Magisterului Kault, de fapt? – Da! – Ai uneltit cu alţi pânzari să-l înşeli pe Maiestatea Sa Regele? Ai tocmit un asasin să ucidă zece dintre supuşii Maiestăţii Sale? – Da! Da! – De ce? – Ne temeam că vor spune ce ştiu… că vor spune ce ştiu… că vor… Ochii goi ai lui Hornlach se îndreptară către una dintre ferestrele colorate. Gura încetă treptat să se mişte. – Că vor spune ce ştiu? îl îmboldi inchizitorul. – Despre activităţile trădătoare ale Ghildei, izbucni pânzarul, despre trădările noastre! Despre activităţile ghildei… activităţi… trădătoare… Glokta îi întrerupse tăios: – Acţionai de unul singur? – Nu! Nu! Inchizitorul lovi cu putere cu bastonul în podea, în faţa lui, şi se aplecă: – Cine a dat ordinele? şuieră el. – Magisterul Kault! strigă Hornlach numaidecât, el a dat ordinele! Asistenţa rămase fără suflare. Arhilectorul Sult rânji puţin mai larg. Magisterul a fost! Condeiele scârţâiau nemiloase. El a dat ordinele! Toate ordinele! Magisterul Kault! – Mulţumesc, Maestre Hornlach. – Magisterul! El a dat ordinele! Magisterul Kault! Kault! Kault! – Ajunge! mârâi Glokta. Prizonierul său tăcu. Sala era înmărmurită. Arhilectorul Sult ridică mâna şi arătă către cei trei prizonieri. – Iată dovada voastră, lorzii mei! 232

– E o înscenare! răcni Lordul Brock, sărind în picioare. E o insultă! Însă puţine glasuri îi veniră în ajutor, şi acelea cu jumătate de gură. Lordul Heugen se remarca prin tăcerea lui prudentă, studiindu-şi cu mare atenţie pielea fină a pantofilor. Barezin se chircise, părând de două ori mai mic decât fusese cu un minut înainte. Lordul Isher se holba la un perete, pipăindu-şi colanul greu de aur, cu un aer plictisit, de parcă soarta Ghildei Pânzarilor nu-l mai privea. Brock apelă la însuşi Înaltul Judecător, neclintit în jilţul său înalt de la masa de onoare: – Lord Marovia, te implor! Eşti omul cel mai chibzuit! Nu îngădui această… mascaradă! Sala se cufundă în tăcere, aşteptând răspunsul bătrânului. Acesta se încruntă, mângâindu-şi barba lungă. Aruncă o privire către zâmbitorul Arhilector. Îşi drese glasul. – Îţi împărtăşesc durerea, Lord Brock, zău ţi-o împărtăşesc, dar se pare că aceasta nu e o zi pentru oameni chibzuiţi. Consiliul Închis a examinat cazul şi e satisfăcut. Am mâinile legate. Brock îşi frământă gura, simţind gustul înfrângerii. – Asta nu e dreptate! strigă el, întorcându-se să se adreseze colegilor săi. Este limpede că aceşti oameni au fost torturaţi! Gura Arhilectorului Sult se strâmbă cu dispreţ. – Cum ai fi vrut să ne purtăm cu trădătorii şi criminalii? strigă el, cu glas sfredelitor. Tu ai ridica un scut, Lord Brock, ca în spatele lui să se ascundă cei neloiali? Arhilectorul izbi cu pumnul în masă, de parcă ar fi putut fi şi ea vinovată de înaltă trădare. Eu, unul, n-am de gând să văd măreaţa noastră naţiune dată pe mâna duşmanilor ei. Nici a celor din afară, nici a celor dinăuntru! – Jos cu pânzarii! veni un strigăt din balconul publicului. – Dreptate aspră pentru trădători! – Dreptatea Regelui! răcni un bărbat gras, aflat în spate. Urmă un val de indignată aprobare dinspre sală, însoţit de strigăte ce îndemnau la măsuri aspre şi pedepse necruţătoare. Brock îşi roti privirea, căutându-şi aliaţi în primul rând, dar nu găsi niciunul. Îşi încleştă pumnii. – Asta nu e dreptate! strigă el, arătând către cei trei prizonieri. Asta nu e nicio dovadă! – Maiestatea Sa e de altă părere! răcni Hoff, şi nu-ţi cere ţie permisiunea! Hoff ridică un document mare. Drept care, Ghilda Pânzarilor se dizolvă! Licenţa lor este revocată prin decret regal! Comisia pentru Negoţ şi Comerţ a Maiestăţii Sale va revizui, în 233

decursul următoarelor luni, cererile pentru drept de negoţ în oraşul Westport. Până se vor găsi candidaţii potriviţi, traseele vor fi administrate de mâini capabile, loiale. Mâinile Inchiziţiei Maiestăţii Sale. Arhilectorul Sult îşi înclină cu modestie capul, indiferent la strigătele delegaţilor şi ale galeriei publice deopotrivă. – Inchizitor Glokta! continuă Lordul Şambelan, Consiliul Deschis îţi mulţumeşte pentru sârguinţa ta şi îţi cere să îndeplineşti încă un serviciu în această chestiune. Hoff ridică o hârtie mai mică. Acesta este un mandat pentru arestarea Magisterului Kault, purtând semnătura Regelui însuşi. Îţi cerem să-l duci numaidecât la îndeplinire. Glokta se înclină ceremonios şi luă hârtia din mâna întinsă a Lordului Şambelan. – Tu, zise Hoff, întorcându-şi ochii către Jalenhorm. – Locotenent Jalenhorm, Lordul meu! strigă bărbatul vânjos, păşind prompt înainte. – În fine, pufni Hoff nerăbdător, ia douăzeci din Garda Regelui şi escortaţi-l pe Inchizitorul Glokta către Palatul Ghildei Pânzarilor. Ai grijă ca nimeni şi nimic să nu părăsească clădirea fără ordinele lui! – De îndată, Lordul meu! Jalenhorm traversă spaţiul din faţă şi alergă pe culoar, către ieşire, ţinând cu o mână sabia, ca să nu i se mai lovească de picior. Glokta şontâcăi după el, cu bastonul bocănind pe trepte, cu mandatul de arestare pentru Magisterul Kault mototolit în pumnul încleştat. Între timp, monstruosul albinos smulsese prizonierii de pe bancă şi îi conducea, zornăind şi atârnând fără vlagă către uşa pe care intraseră. – Lord Şambelan! strigă Brock, cu un ultim efort. Jezal se întreba câţi bani trebuie să fi făcut de la pânzari. Câţi mai sperase să facă? O grămadă, evident. Dar Hoff era imperturbabil. – Cu asta se încheie treaba noastră pentru astăzi, lorzii mei! Marovia era în picioare înainte ca Lordul Şambelan să termine de vorbit, vădit nerăbdător să plece. Catastifele uriaşe fură închise bufnind. Soarta onorabilei Ghilde a Pânzarilor era pecetluită. Murmure agitate umplură din nou aerul, crescând treptat în volum şi însoţite curând de zornăieli şi bocănituri, când delegaţii începură să se ridice şi să părăsească sala. Arhilectorul Sult rămase aşezat, privindu-şi adversarii înfrânţi cum părăsesc în şir 234

rândul din faţă, fără tragere de inimă. Jezal întâlni ochii disperaţi ai lui Salem Rews pentru ultima oară, în timp ce era scos afară pe uşa mică, apoi Practicianul Frost smuci de lanţ şi Rews se pierdu în întunericul de dincolo. Afară, piaţa era încă şi mai ticsită decât înainte, gloata compactă devenind din ce în ce mai tulburată pe măsură ce vestea dizolvării Ghildei Pânzarilor se răspândea printre cei care nu fuseseră înăuntru. Oamenii rămâneau înmărmuriţi, nevenindu-le să creadă, sau alergau de colo-colo speriaţi, miraţi, zăpăciţi. Jezal văzu un bărbat holbându-se la el, holbându-se la oricine, cu faţa palidă şi mâinile tremurând. Un pânzar, probabil, sau un om prea apropiat de pânzari, destul de apropiat ca să fie distrus împreună cu ei. Aveau să fie mulţi ca el. Jezal simţi dintr-odată un val de furnicături. Ardee West se sprijinea cu nonşalanţă de pietre, puţin mai departe. Nu se întâlniseră de ceva vreme, de când cu acea izbucnire la beţie a ei, şi era surprins cât de încântat era s-o vadă. Probabil fusese pedepsită destul, îşi spuse el. Oricine merita şansa să-şi ceară iertare. Grăbi pasul spre ea, cu un zâmbet larg pe buze. Apoi observă cine o însoţea. – Ticălosul ăla mic, îşi şopti el în barbă. Locotenentul Brint trăncănea nestingherit, în uniforma-i ieftină, aplecându-se mai aproape de Ardee decât considera Jezal că s-ar fi cuvenit şi punctându-şi remarcile anoste cu gesturi teatrale ale braţelor. Ea clătină din cap, zâmbind, apoi îşi dădu capul pe spate şi râse, lovindu-l jucăuş pe locotenent peste piept. Brint râse şi el, piticania hidoasă. Râseră împreună. Fără să ştie exact de ce, Jezal simţi un junghi ascuţit de furie. – Jezal, ce mai faci? strigă Brint, continuând să chicotească. Se apropie. – Căpitane Luthar, vrei să spui, scuipă el, şi ce fac nu-i treaba ta! N-ai nicio treabă de făcut? Gura lui Brint se căscă prosteşte o clipă, apoi fruntea i se adună într-o încruntătură morocănoasă. – Da, domnule, murmură el, întorcându-se şi îndepărtându-se ţanţoş. Jezal îl urmări plecând, cu un dispreţ chiar mai profund decât de obicei. – Ei, bine, a fost încântător, zise Ardee. Astea sunt manierele pe care trebuie să le foloseşti în prezenţa unei doamne? – Sincer, n-aş putea spune. De ce? Era vreuna prin preajmă? 235

Se întoarse să se uite la ea şi prinse, doar pentru o clipă, un zâmbet mulţumit de sine. O expresie chiar nesuferită, de parcă ieşirea lui i-ar fi făcut plăcere. Se întrebă, preţ de-o clipă năucă, dacă era posibil ca Ardee să fi aranjat întâlnirea, să se aşeze împreună cu acel idiot într-un loc unde Jezal avea să-i vadă, sperând să-i stârnească gelozia… Apoi ea îi zâmbi şi râse, iar Jezal simţi furia topindu-i-se. Ardee arăta foarte bine, gândi el, bronzată şi plină de viaţă în lumina soarelui, râzând zgomotos, fără să-i pese cine o aude. Foarte bine. Mai bine ca oricând, de fapt. O întâlnire întâmplătoare, atâta tot, ce altceva putea să fie? Ardee îl fixă cu acei ochi întunecaţi şi bănuielile lui dispărură. – Trebuia să fii atât de aspru cu el? întrebă ea. Jezal îşi încleştă maxilarul. – Un nimeni parvenit şi arogant, probabil bastardul vreunui bogătaş. Fără obârşie, fără bani, fără maniere… – Mai mult decât mine, în toate cele trei privinţe. Jezal îşi blestemă gura slobodă. În loc să-i smulgă o scuză, era acum nevoit să ofere el însuşi una. Căută cu disperare o ieşire din capcana pe care şi-o întinsese singur. – O, dar e total imbecil, scânci el. – Ei, bine – şi Jezal fu uşurat să vadă un colţ al gurii lui Ardee ridicându-se într-un zâmbet hâtru – asta aşa e. Facem câţiva paşi? Ardee îşi strecură mâna pe după braţul lui înainte ca el să apuce să răspundă şi începu să-l conducă spre Aleea Regelui. Jezal se lăsă călăuzit printre oamenii speriaţi, furioşi, tulburaţi. – Aşadar, e adevărat? întrebă ea. – Ce să fie adevărat? – Că pânzarii sunt terminaţi. – Aşa se pare. Vechiul tău amic, Sand dan Glokta, a fost în miezul evenimentelor. A oferit un spectacol pe cinste, pentru un schilod. Ardee îşi coborî privirea. – N-ai vrea să-i calci strâmb, aşa schilod cum e. – Nu. Gândul lui Jezal zbură spre ochii îngroziţi ai lui Salem Rews, privindu-l cu disperare când a dispărut în bezna culoarului boltit. Nu, nimeni n-ar vrea. Se aşternu între ei tăcerea, în timp ce străbăteau tacticos aleea, dar era o tăcere tihnită. Îi plăcea să se plimbe cu ea. Nu mai părea important dacă vreunul dintre ei îşi cerea scuze. Probabil avusese dreptate, oricum, în privinţa duelului. Numai puţin. Ardee părea să-i citească gândurile. 236

– Cum merge cu scrima? întrebă ea. – Binişor. Cum merge cu băutura? Ea ridică o sprânceană întunecată. – Excelent. Numai de s-ar ţine un Turnir pentru asta în fiecare an! Aş ajunge curând în atenţia publicului. Jezal râse, coborându-şi privirea spre ea, iar Ardee îi întoarse zâmbetul. Atât de deşteaptă, atât de ageră, atât de curajoasă. Atât de al naibii de arătoasă. Jezal se întreba dacă mai existase vreodată o femeie ca ea. De-ar avea obârşia potrivită, gândi el, şi ceva bani. Mulţi bani.

237

Cale de scăpare – Deschideţi uşa, în numele Maiestăţii Sale! tună locotenentul Jalenhorm pentru a treia oară, bubuind în lemn cu pumnu-i cărnos. Marele mocofan. De ce oamenii voinici tind să aibă creiere atât de mici? Probabil că îşi rezolvă prea des problemele cu muşchii, şi minţile lor se usucă asemenea prunelor la soare. Casa Ghildei Pânzarilor era o clădire impunătoare, într-o piaţă aglomerată, nu departe de Agriont. O mulţime de gură-cască se adunaseră deja în jurul lui Glokta şi al escortei sale înarmate, curioşi, temători, fascinaţi, sporind cu fiecare clipă. Simt mirosul sângelui, se pare. Lui Glokta îi zvâcnea piciorul din pricina efortului de a ajunge repede acolo, dar se îndoia că pânzarii aveau să fie luaţi complet prin surprindere. Aruncă nerăbdător o privire împrejur, la străjerii în armuri, la practicienii mascaţi, la ochii neînduplecaţi ai lui Frost, la tânărul ofiţer care bătea în uşă. – Deschideţi… Destul cu nerozia asta. – Cred că te-au auzit, locotenente, zise precipitat Glokta, dar aleg să nu răspundă. Eşti atât de bun să spargi uşa? – Ce? Jalenhorm se uită cu gura căscată la el şi pe urmă la uşile duble, grele, bine zăvorâte. Cum să… Practicianul Frost se repezi pe lângă el. Urmară un pârâit asurzitor şi un sunet de lemn despicat, când îşi izbi umărul voinic de una dintre uşi, smulgând-o din balamale şi trântind-o, sfărâmată, pe podeaua încăperii de dincolo. – Aşa, mormăi Glokta, trecând prin bolta uşii, în timp ce ţăndările abia se aşezau. Jalenhorm îl urmă, cu un aer năuc, cu o duzină de soldaţi în armuri zăngănind în urma lui. Un slujbaş scandalizat blocă coridorul de dincolo: – Nu puteţi pur şi simplu… aau! strigă el, când Frost îl azvârli din calea lui şi faţa i se strivi de zid. – Arestaţi-l pe omul acela! strigă Glokta, fluturându-şi bastonul către secretarul amuţit. Unul dintre soldaţi îl apucă brutal cu pumnii înmănuşaţi şi îl azvârli în lumina zilei. Practicienii începură să se reverse prin uşile 238

sparte, cu bâte grele în mâini, cu ochi fioroşi deasupra măştilor. – Arestaţi pe toată lumea! strigă Glokta peste umăr, şchiopătând de-a lungul coridorului cât putea de repede, urmărind spatele lat al lui Frost în măruntaiele clădirii. Prin uşa deschisă, inchizitorul zări un negustor în veşminte colorate, cu faţa plină de sudoare, în timp ce arunca la grămadă documente într-un foc strălucitor. – Puneţi mâna pe el! urlă Glokta. Doi practicieni săltară pe lângă el în încăpere şi începură să-l ciomăgească pe negustor cu bâtele. Acesta căzu, cu un strigăt, răsturnând masa şi călcând în picioare un teanc de catastife. Prin aer fâlfâiră hârtii desfăcute şi scântei de jăratic, în timp ce bâtele se ridicau şi cădeau. Glokta îşi continuă drumul grăbit, în timp ce trosnetele şi ţipetele se răspândeau în clădire, în jurul lui. Locul era plin de miros de fum, de sudoare şi de frică. Uşile sunt toate păzite, dar Kault ar putea avea o cale secretă de scăpare. E un individ alunecos. Să sperăm că n-am ajuns prea târziu. Fie blestemat piciorul ăsta al meu! Să nu fie prea târziu… Glokta rămase cu răsuflarea tăiată şi tresări de durere, clătinându-se când cineva îl trase de haină. – Ajută-mă! ţipă omul. Sunt nevinovat! Sânge pe o faţă dolofană. Degete agăţate de veşmintele lui Glokta, ameninţând să-l tragă la podea. – Luaţi-l de pe mine! strigă inchizitorul, lovindu-l fără vlagă cu bastonul, apucându-se cu mâinile de zid, în efortul de a rămâne în picioare. Unul dintre practicieni sări în faţă şi îl lovi pe bărbat peste spate. – Mărturisesc! scânci negustorul, în timp ce bâta se ridică din nou, pocnindu-l în cap. Practicianul prinse de sub braţe trupul care se prăbuşea şi îl târî înapoi către uşă. Glokta înaintă grăbit, cu locotenentul Jalenhorm, uluit, lângă el. Ajunseră în dreptul unei scări largi şi inchizitorul privi treptele cu ură. Vechii mei duşmani, mereu prezenţi, în faţa mea. Se căzni din răsputeri să le urce, făcându-i semn Practicianului Frost cu mâna liberă, să-l urmeze. Un negustor buimăcit fu târât pe lângă ei, bolborosind ceva despre drepturile lui, cu călcâiele lovindu-se de trepte. Glokta alunecă şi fu cât pe ce să cadă cu faţa-n jos, dar cineva îl prinse de cot şi îl sprijini. Era Jalenhorm, cu acelaşi aer 239

dezorientat învăluindu-i faţa puternică, de om cinstit. Oamenii atât de voinici îşi au rostul lor, până la urmă. Tânărul ofiţer îl ajută să urce restul treptelor. Glokta nu avea energia să-l refuze. De ce sămi fac griji? Omul trebuie să-şi cunoască limitele. Nu e nimic nobil în a cădea cu nasul în jos. Eu ar trebui să ştiu asta. În capul scărilor se afla o anticameră mare, somptuoasă, cu un covor gros şi tapiserii colorate pe pereţi. În faţa unei uşi imense erau postaţi doi străjeri, cu săbiile trase, îmbrăcaţi în livreaua Ghildei Pânzarilor. Frost stătea în faţa lor, cu mâinile strânse în pumni albi. Jalenhorm scoase şi el sabia, când ajunseră pe palier, apropiindu-se şi aşezându-se lângă albinos. Glokta nu-şi putu stăpâni un zâmbet. Torţionarul fără limbă şi floarea cavalerismului. O asociere neverosimilă. – Am un mandat pentru Kault, semnat de mâna Regelui. Glokta arătă hârtia, ca străjerii s-o poată vedea. S-a isprăvit cu pânzarii. N-aveţi nimic de câştigat stând în calea noastră. Vârâţi săbiile în teacă! Aveţi cuvântul meu, nu veţi păţi nimic! Cei doi străjeri schimbară priviri nehotărâte. – Vârâţi-le în teacă! strigă Jalenhorm, apropiindu-se încă puţin. – În regulă! Unul dintre bărbaţi se aplecă şi îşi trimise sabia alunecând peste podeaua de scânduri. Frost o prinse sub un picior. – Şi tu! îi strigă Glokta celuilalt. Acum! Străjerul se supuse, aruncându-şi sabia pe jos şi ridicând mâinile. O clipă mai târziu, pumnul lui Frost îl trosni în vârful bărbiei, lăsându-l rece şi izbindu-l de perete. – Dar…! strigă primul străjer. Frost îl înhăţă de cămaşă şi îl azvârli pe scări în jos. Omul se răsuci şi se răsuci, bufnind pe trepte, prăbuşindu-se până jos, unde rămase neclintit. Cunosc senzaţia. Jalenhorm stătea nemişcat, clipind, cu sabia încă ridicată. – Credeam c-aţi spus… – Nu-ţi face griji în privinţa asta. Frost, caută altă cale de intrare. – Îhî. Albinosul se îndepărtă tiptil în josul coridorului. Glokta îi lăsă un moment, apoi se apropie şi încercă uşa. Mânerul se răsuci spre marea lui surprindere şi uşa se dădu în lături. Încăperea era opulenţa însăşi, aproape cât un hambar de mare. Lucrătura de lemn de pe tavanul înalt era poleită cu foiţă de aur, cotoarele cărţilor de pe rafturi erau incrustate cu pietre preţioase, 240

mobila monstruoasă era lustruită ca oglinda. Totul era supradimensionat, excesiv de împodobit, excesiv de scump. Dar cui îi trebuie gust, când are bani? Camera avea mai multe ferestre după ultima modă, cu ochiuri mari despărţite de fire subţiri de plumb, oferind o splendidă panoramă a oraşului, a golfului, cu corăbiile lui. Magisterul Kault şedea zâmbind la imensul său birou aurit, în faţa ferestrei din mijloc, înveşmântat în straiele sale fabuloase de ceremonie, parţial umbrit de o imensă vitrină, pe ale cărei uşi era gravat blazonul onorabilei Ghilde a Pânzarilor. Aşadar, n-a scăpat, e al meu, Eu… În jurul piciorului gros al vitrinei era legată o sfoară. Glokta îi urmări cu privirea traseul şerpuit pe podea. Celălalt capăt era legat în jurul gâtului Magisterului. A! Deci are o cale de scăpare, până la urmă. – Inchizitor Glokta! Kault lăsă să-i scape un râs strident, nervos. Ce plăcere să te cunosc, în sfârşit! Am auzit totul despre investigaţiile tale! Degetele Magisterului traseră de nodul funiei, asigurându-se că era bine strâns. – Ţi-e colanul prea strâmt, Magister? Poate ar trebui să ţi-l scoţi? Un alt chiţăit vesel. – O, nu cred! N-am de gând să răspund la niciuna dintre întrebările tale, mulţumesc! Cu coada ochiului, Glokta zări o uşă din lateral, deschizânduse pe furiş. O mână mare, albă, îşi făcu apariţia, cu degetele curbându-se încet peste tocul uşii. Frost. Mai avem speranţe să-l prindem, aşadar. Trebuie să-l ţin de vorbă. – N-au mai rămas întrebări la care trebuie răspuns. Ştim totul. – Oare? chicoti Magisterul. Albinosul se strecură fără zgomot în cameră, ţinându-se în umbra de lângă perete, ascuns de privirea lui Kault de corpul masiv al vitrinei. – Ştim despre Kalyne. Despre micul vostru aranjament. – Imbecilule! N-am avut niciun aranjament! Era mult prea onorabil să fie cumpărat! N-ar fi luat de la mine niciun sfanţ! Atunci cum… Kault afişă un mic zâmbet dezgustat. Secretarul lui Sult, spuse el, chicotind din nou. Chiar sub nasul lui şi al tău, schilodule! Nătărău, nătărău – secretarul ducea mesajele, el a văzut mărturisirea, el a ştiut totul! N-am avut niciodată încredere în lingăul ăla. Kalyne a fost loial, aşadar. Glokta ridică din umeri. 241

– Toţi mai facem greşeli. Magisterul afişă un rânjet sarcastic. – Greşeli? Asta e tot ce-ai făcut, idiotule? Lumea nu e deloc aşa cum crezi! Nici măcar nu ştii de ce parte eşti! Nici măcar nu ştii cine de ce parte e! – Sunt de partea regelui, iar tu nu eşti. Asta e tot ce trebuie să ştiu. Frost reuşise să ajungă la vitrină şi era lipit de ea, mijindu-şi ochii roz, încercând să vadă după colţ, fără să fie zărit. Încă puţin timp, încă puţin mai departe… – Nu ştii nimic, schilodule! O mică învârteală cu dările, niţică mită neînsemnată, doar de asta ne-am făcut vinovaţi? – Şi de o bagatelă precum nouă crime. – N-am avut de ales! ţipă Kault. N-am avut încotro! Trebuia să plătim bancherii! Ne-au împrumutat banii şi trebuia să plătim! Îi plăteam de ani de zile! Valint şi Balk, nişte lipitori! Le-am dat totul, dar voiau mereu mai mult! Valint şi Balk? Bancheri? Glokta aruncă un ochi peste penibila opulenţă. – Se pare că ai rămas pe linia de plutire. – Se pare! Se pare! Numai praf! Numai minciuni! Bancherii au totul! Bancherii ne au pe toţi! Le datorăm mii! Milioane! Kault râse înfundat. Dar presupun că acum nu le vor mai căpăta niciodată, ce zici? – Nu, presupun că nu. Kault se aplecă peste birou, cu funia atârnând şi atingând tăblia de piele. – Vrei criminali, Glokta? Vrei trădători? Duşmani ai Regelui şi ai statului? Caută în Consiliul Închis. Caută în Casa Întrebărilor. Caută în Universitate. Caută în bănci, Glokta! Magisterul îl văzu pe Frost, strecurându-se pe după vitrină, la nici patru paşi. Ochii i se lărgiră şi dădu să se ridice din scaun. – Prinde-l! răcni Glokta. Frost făcu un salt înainte, se aruncă peste birou, apucă de pulpana mişcătoare a veşmântului de ceremonie al lui Kault, în timp ce acesta se răsuci şi se azvârli spre fereastră. Al nostru e! Se auzi un pârâit dezgustător când haina se sfâşie în pumnul alb al lui Frost. Kault păru încremenit în spaţiu preţ de o clipă, când toată sticla aceea scumpă se sfărâmă în jurul lui, cu cioburi şi aşchii sclipind în aer, apoi dispăru. Funia plesni încordată. – Tsssss! şuieră Frost, privind cu duşmănie la fereastra spartă. 242

– A sărit! gâfâi Jalenhorm, cu gura atârnând căscată. – Evident! Glokta se apropie şchiopătând de birou şi luă bucata sfâşiată de pânză din mâinile lui Frost. Adunată, nu mai părea somptuoasă deloc: viu colorată, dar prost ţesută. Cine s-ar fi gândit? murmură el în barbă. Calitate proastă! Inchizitorul şchiopătă către fereastră şi se uită prin gaura sfărâmată. Capul onorabilei Ghilde a Pânzarilor se legăna încet încoace şi încolo, la şapte metri dedesubt, cu veşmântul brodat cu aur, fluturând sfâşiat în bătaia vântului. Haine ieftine şi ferestre scumpe. Dacă materialul ar fi fost mai rezistent, l-am fi prins. Dacă fereastra ar fi avut mai mult plumb, l-am fi prins. Vieţile atârnă de asemenea întâmplări. Jos, în stradă, o mulţime îngrozită se aduna deja arătând, bolborosind, privind în sus la trupul spânzurat. O femeie ţipă. Teamă sau exaltare? Sună la fel. – Locotenente, vrei să fii aşa de bun să cobori şi să împrăştii oamenii? Apoi putem să tăiem funia prietenului nostru şi să-l luăm cu noi. Jalenhorm îl privi cu ochi goi. Mort sau viu, mandatul regelui trebuie executat. – Da, desigur. Ofiţerul voinic îşi şterse sudoarea de pe frunte şi se îndreptă, clătinându-se uşor, spre uşă. Glokta se întoarse din nou spre fereastră şi se uită în jos, la cadavrul care se legăna încet. Ultimele cuvinte ale Magisterului Kault îi răsunară în minte. Caută în Consiliul Închis. Caută în Casa Întrebărilor. Caută în Universitate. Caută în bănci, Glokta!

243

Trei semne West se prăbuşi în fund, cu una dintre arme alunecându-i din mâini şi peste pietrele de pavaj. – Asta e o tuşă! strigă Mareşalul Varuz. Categoric, o tuşă! Bine luptat, Jezal, bine luptat! West începea să se sature să piardă. Era mai puternic decât Jezal şi mai înalt, cu o mai mare amplitudine în mişcare, dar micul ticălos fudul era iute. Al naibii de iute şi devenea tot mai iute. Cunoştea, de-acum, mai mult sau mai puţin, toate trucurile lui West şi, dacă o ţinea tot aşa, în curând avea să-l bată de fiecare dată. Jezal ştia şi el asta. Avea un zâmbet de enervantă îngâmfare pe faţă când îi întinse mâna lui West şi îl ajută să se ridice de la pământ. – Aşa mai merge! Varuz se plesni cu băţul peste picior, de încântare. S-ar putea chiar să ne alegem cu un campion, ce zici, maiorule? – Foarte posibil, domnule, zise West, frecându-şi cotul, învineţit şi zvâcnind de pe urma căzăturii. Se uită pieziş la Jezal, care se desfăta în căldura elogiului Mareşalului. Dar nu trebuie să ne-o luăm în cap! – Nu, domnule! zise Jezal cu emfază. – Nu, într-adevăr, spuse Varuz. Maiorul West e un luptător capabil, desigur, iar tu eşti privilegiat să-l ai drept partener, dar, ei bine – şi îi zâmbi larg lui West – duelul e un sport pentru tineri, ce zici, maiorule? – Fireşte că aşa e, domnule, murmură West. Un sport pentru tineri. – Bremer dan Gorst, bănuiesc, va fi un alt fel de adversar, ca şi ceilalţi din Turnirul de anul acesta. Mai puţin din iscusinţa unui soldat bătrân, dar mai mult din vigoarea tinereţii, ce zici, West? La cei treizeci de ani ai săi, West se simţea încă destul de viguros, dar n-avea rost să-l contrazică. Ştia că nu fusese niciodată cel mai înzestrat săbier din lume. – Ai făcut progrese mari în ultima lună, mari progrese. Ai o şansă, dacă poţi să-ţi menţii concentrarea. Ai, categoric, o şansă! Ai făcut o treabă bună! Ne vedem cu toţii mâine. Şi cu aceasta bătrânul Mareşal părăsi ţanţoş curtea însorită. 244

West se duse până la arma-i rătăcită, care zăcea lângă zid, pe pietrele pavajului. Şoldul îl mai durea şi acum din pricina căzăturii şi fu nevoit să se aplece cu greu ca s-o ia. – Trebuie să plec şi eu, zise el printre dinţi, în timp ce se ridică, încercând să-şi ascundă disconfortul cât putea mai bine. – Treburi importante? – Mareşalul Burr a cerut să mă vadă. – Va fi război, aşadar? – Poate, habar n-am. West îl cercetă pe Jezal de sus până jos. Acesta îi evita privirea, dintr-un anumit motiv. Şi tu? Ce-ai de gând să faci astăzi? Jezal se juca acum cu armele sale. – Ăă, n-am planificat nimic… nu chiar. Ridică pe furiş privirea. Pentru un luptător atât de bun, era un mincinos lamentabil. West simţi fiori de îngrijorare. – Ardee n-are, din întâmplare, vreo legătură cu lipsa ta de planuri, nu-i aşa? – Ăă… Fiorii deveniră palpitaţii reci. – Ei, bine? – Poate! se răsti Jezal. Ei, bine… da. West păşi direct spre bărbatul mai tânăr. – Jezal, se auzi el spunând, încet, printre dinţii încleştaţi, sper că n-ai de gând să te culci cu sora mea. – Ascultă… Emoţia dădu în clocot. Mâinile lui West îl apucară pe Jezal de umăr. – Nu, ascultă tu, mârâi el. N-ai să-ţi baţi joc de ea, pricepi? A mai suferit şi nu vreau s-o mai văd rănită. Nici de tine, nici de nimeni! N-am să înghit una ca asta! Să nu te joci cu ea, m-auzi? – În regulă, zise Jezal, cu faţa dintr-odată palidă. În regulă! Nu i-am pus gând rău! Suntem doar prieteni, atâta tot. Îmi place! Nu cunoaşte pe nimeni aici şi… poţi avea încredere în mine… nu-i nimic rău în asta! Ah! Dă-mi drumul! West îşi dădu seama că îl strângea pe Jezal de braţe cu toată puterea. Cum se întâmplase? Nu intenţionase decât să poarte o discuţie liniştită cu el şi acum mersese prea departe. A mai suferit… la naiba! N-ar fi trebuit să spună asta! Îi dădu drumul brusc şi se retrase, înghiţindu-şi furia. – Nu vreau să te mai vezi cu ea, m-auzi? – Stai aşa, West, cine eşti tu să… 245

Furia lui West începu să palpite din nou. – Jezal! răcni el. Sunt prietenul tău, aşa că te rog! Se apropie din nou de el. Şi sunt fratele ei, aşa că te previn! Stai deoparte! Nu poate ieşi nimic bun din asta! Jezal se lipi de zid. – În regulă… În regulă! E sora ta! West se întoarse şi se îndreptă cu paşi mari către galeria boltită, frecându-şi ceafa, cu capul bubuind. Lordul Mareşal Burr şedea şi privea pe fereastră când West intră în biroul său. Un bărbat voinic, ursuz, cărnos, cu o barbă deasă, castanie, şi o uniformă simplă. West se întreba cât de proastă putea fi vestea. Dacă faţa Mareşalului era un indiciu, atunci era, într-adevăr, o veste foarte proastă. – Maior West, zise el, privindu-l încruntat pe sub sprâncenele grele. Mulţumesc că ai venit. – Cu plăcere, domnule. West observă pe masă, lângă perete, trei cutii butucănoase de lemn. Burr văzu că se uită la ele. – Daruri, zise el cu amărăciune, de la amicul nostru din Nord, Bethod. – Daruri? – Pentru rege, se pare. Mareşalul se încruntă, sugându-şi dinţii. De ce nu te uiţi la ce ne-a trimis, maiorule? West se apropie de masă, întinse mâna şi deschise cu prudenţă capacul uneia dintre cutii. Un miros neplăcut se revărsă afară, ca de carne putrezită, dar înăuntru nu era nimic decât pământ brun. Deschise următoarea cutie. Mirosul era şi mai urât. Alt pământ brun, lipit de pereţii interiori şi nişte păr, nişte şuviţe de păr galben. West înghiţi, ridică privirea către încruntatul Lord Mareşal. – Asta e tot, domnule? Burr pufni. – Bine-ar fi: Restul a trebuit să-l îngropăm. – Să-l îngropaţi? Mareşalul luă o coală de hârtie de pe birou. – Căpitanul Silber, căpitanul Hoss, colonelul Arinhorm. Numele astea îţi spun ceva? Pe West îl luă cu ameţeli. Mirosul acela! Îi reamintea oarecum de Gurkhul, de câmpul de luptă. – Pe colonelul Arinhorm îl ştiu din auzite, bâigui el, holbânduse la cele trei cutii. E comandantul garnizoanei de la Dunbrec. 246

– A fost, îl corectă Burr, şi ceilalţi doi au fost la comanda unor mici avanposturi din apropiere, pe graniţă. – Pe graniţă? şopti West, ghicind deja ce avea să urmeze. – Capetele lor, maiorule. Oamenii Nordului ne-au trimis capetele lor! West înghiţi, uitându-se la firele de păr blond lipite în interiorul cutiei. Trei semne, au zis. Când va veni vremea. Burr se ridică din scaun şi rămase în picioare, privind pe fereastră. Avanposturile n-au fost nimic: construcţii de lemn, în cea mai mare parte, o palisadă, şanţuri şi aşa mai departe. Prost apărate. Fără mare importanţă strategică. Dunbrecul e altă treabă. – Are sub stăpânire vadurile de pe Şuvoiul Alb, zise West stupefiat, cea mai bună cale de ieşire din Englia. – Sau de intrare. Un punct vital. S-au cheltuit timp şi resurse considerabile pentru zidurile de apărare de acolo. S-au folosit cele mai noi proiecte, cei mai buni arhitecţi ai noştri. O garnizoană de trei sute de oameni, cu provizii de muniţie şi hrană cât pentru un an întreg de asediu. Era considerat impenetrabil, pilonul central al planurilor noastre pentru apărarea frontierei. Burr se încruntă şi pe puntea nasului îi apărură şanţuri adânci. S-a dus. Pe West începuse din nou să-l doară capul. – Când, domnule? – Asta e întrebarea. Trebuie să se fi întâmplat cu cel puţin două săptămâni în urmă, ca aceste „daruri” să fi putut ajunge la noi. Se spune că sunt defetist, zise Burr cu amărăciune, dar cred că oamenii Nordului au cale liberă şi că au cucerit deja jumătate din Englia de Nord. O comunitate minieră sau două, mai multe colonii de deţinuţi, nimic de importanţă majoră, până acum, niciun oraş despre care să se vorbească. Dar se apropie, West, şi încă repede, poţi fi sigur. Nu trimiţi capete duşmanilor tăi şi apoi aştepţi politicos răspunsul. – Ce măsuri se iau? – Extrem de puţine! Englia clocoteşte, desigur, Lordul Guvernator Meed adună toţi oamenii, hotărât să pornească în marş şi să-l înfrângă pe Bethod de unul singur, idiotul. Rapoarte diferite plasează oamenii Nordului oriunde şi pretutindeni, cu o mie de oameni sau o sută de mii. Porturile sunt sufocate de civili disperaţi să scape, abundă zvonurile despre spioni şi criminali care umblă liberi prin ţară şi gloate care caută cetăţeni cu sânge nordic şi îi bat, îi jefuiesc, sau mai rău. Pe scurt, e un haos. Între timp, noi stăm aici pe fundurile noastre grase, aşteptând. – Dar… n-am fost preveniţi? N-am ştiut? 247

– Ba da, fireşte – Burr îşi aruncă mâna groasă în aer – dar nimeni n-a luat-o foarte în serios, îţi vine să crezi! Un afurisit de sălbatic vopsit se înjunghie în sala Consiliului Deschis, ne provoacă în faţa regelui şi nimeni nu face nimic! Conducere reprezentativă! Fiecare trage în direcţia lui. Nu poţi decât să reacţionezi, niciodată să te pregăteşti! Mareşalul tuşi, râgâi şi scuipă pe jos. Pfui! La naiba! Indigestie blestemată! Se aşeză înapoi pe scaun, masându-şi nefericit stomacul. West nu ştia ce să zică. – Cum procedăm? mormăi el. – Ni s-a ordonat să ne ducem imediat în Nord, adică de îndată ce poate fi cineva convins să-mi dea oameni şi arme. Regele, adică beţivul ăla de Hoff, mi-a poruncit să-i îngenunchez pe aceşti oameni ai Nordului. Douăsprezece regimente ale Armatei Regelui – şapte de infanterie şi cinci de cavalerie, să fie îngroşate cu recruţi din rândul aristocraţiei şi ce-a mai lăsat Englia neatins înainte să ajungem noi acolo. West se foi stânjenit în scaun. – Ar trebui să fie o armată copleşitoare. – Ha! mârâi Mareşalul. Ar face bine să fie. E tot ce avem, mai mult sau mai puţin, şi asta mă îngrijorează. West se încruntă. Dagoska, maiorule. Nu putem să înfruntăm gurkienii şi oamenii Nordului deodată. – Dar, domnule, gurkienii n-ar risca un război atât de curând, nu-i aşa? Credeam că totul e doar trăncăneală. – Aşa sper, aşa sper. Burr mişcă absent nişte hârtii pe birou. Dar acest nou împărat, Uthman, nu e ceea ce ne aşteptam. Era mezinul, dar când a aflat de moartea tatălui său… şi-a sugrumat toţi fraţii. I-a sugrumat cu mâna lui, zic unii. Uthman-ul-Dosht, aşa i se spune. Uthman cel Nemilos. Şi-a declarat intenţia de a recuceri Dagoska. Vorbe goale, poate. Sau poate nu. Burr îşi ţuguie buzele. Se spune că are iscoade peste tot. Poate chiar în clipa asta află despre necazurile noastre în Englia, poate chiar în clipa asta se pregăteşte să profite de slăbiciunea noastră. Trebuie să isprăvim rapid cu aceşti oameni ai Nordului. Foarte rapid. Douăsprezece regimente şi recruţi din rândul nobilimii. Şi, din acest punct de vedere, nici că se putea un moment mai prost. – Domnule? – Afacerea cu pânzarii. O afacere proastă. Unii dintre marii nobili au fost ţepuiţi. Brock, Isher, Barezin şi alţii. Acum îşi târâie picioarele cu recruţii. Cine ştie ce ne vor trimite sau când! Probabil 248

o ceată de cerşetori lihniţi de foame, neînarmaţi, un pretext să-şi cureţe ţinutul de căzături. O gloată inutilă şi guri în plus de hrănit, de îmbrăcat, de înarmat, iar nouă ne lipsesc cu disperare ofiţerii buni. – Am câţiva oameni buni în batalionul meu. Burr zvâcni nerăbdător. – Oameni buni, da! Oameni cinstiţi, oameni entuziaşti, dar fără experienţă! Cei mai mulţi dintre cei care au luptat în Sud n-au amintiri plăcute. Au părăsit armata şi n-au de gând să se întoarcă. Ai văzut cât de tineri sunt astăzi ofiţerii? Suntem o afurisită de şcoală de perfecţionare! Iar acum Alteţa Sa Prinţul şi-a exprimat interesul pentru un post de comandă. Nici măcar nu ştie de unde se apucă sabia, dar i-a căşunat să se umple de glorie şi nu-l pot refuza! – Prinţul Raynault? – Bine-ar fi! strigă Burr. Raynault chiar ar putea fi cât de cât folositor. Despre Ladisla vorbesc eu! Să comande o divizie! Un om care cheltuieşte lunar o mie de mărci pe haine! Indisciplina lui e notorie! Am auzit spunându-se că a siluit mai multe slujnice din palat, dar că Arhilectorul a reuşit să le reducă la tăcere. – Nu poate fi adevărat, zise West, deşi, de fapt, auzise şi el asemenea zvonuri. – Moştenitorul tronului, pus în pericol, când sănătatea regelui e şubredă? O idee absurdă! Burr se ridică, sughiţând şi cutremurându-se. La naiba cu stomacul ăsta! Se îndreptă către fereastră şi privi încruntat peste Agriont. Ei au impresia că e o problemă uşoară, spuse Burr cu glas scăzut. Cei din Consiliul Închis. O scurtă plimbare în Englia, isprăvită înainte de prima zăpadă. În ciuda acestui şoc cu Dunbrecul. Nu învaţă niciodată. Au spus acelaşi lucru despre războiul nostru cu gurkienii şi aproape ne-a distrus. Aceşti oameni ai Nordului nu sunt primitivii care cred ei. Am luptat cu mercenari nordici în Starikland: oameni aspri, obişnuiţi cu vieţi aspre, crescuţi în război, neînfricaţi şi îndărătnici, experţi în lupta în munţi, în păduri, în frig. Nu urmează regulile noastre, nici măcar nu le înţeleg. Vor aduce pe câmpul de luptă o violenţă şi o sălbăticie care i-ar face pe gurkieni să roşească. Burr se întoarse de la fereastră, privindu-l din nou pe West. Tu te-ai născut în Englia, nu-i aşa, maiorule? – Da, domnule, în sud, lângă Ostenhorm. Acolo era ferma familiei mele, înainte de moartea tatălui meu… Glasul i se stinse. 249

– Ai fost crescut acolo? – Da. – Atunci cunoşti ţinutul? West se încruntă. – În regiunea aceea, domnule, dar n-am mai fost de… – Îi cunoşti pe aceşti oameni ai Nordului? – Pe unii. Mai sunt mulţi care trăiesc în Englia. – Le vorbeşti limba? – Da, puţin. Dar ei vorbesc multe… – Bun. Încerc să adun nişte oşteni, oameni buni pe care mă pot bizui să-mi urmeze ordinele şi vreau ca această armată a noastră să nu se destrame înainte să apuce să vină în contact cu inamicul. – Desigur, domnule. West îşi stoarse creierii. Căpitanul Luthar e un ofiţer capabil şi inteligent. Locotenentul Jalenhorm… – Aş! strigă Burr, dând din mână a pagubă. Îl ştiu pe Luthar, băiatul e un idiot! Genul de copil vioi despre care vorbeam! De tine am nevoie, West! – De mine? – Da, de tine! Mareşalul Varuz, nimeni altul decât cel mai celebru oştean al Uniunii, ţi-a făcut o recomandare extrem de favorabilă. Spune că eşti un ofiţer deosebit de devotat, de tenace şi de muncitor. Exact calităţile de care am nevoie! Ca locotenent, ai luptat în Gurkhul sub comanda colonelului Glokta, nu-i aşa? West înghiţi. – Păi, da. – Şi e bine cunoscut faptul că ai pătruns primul în Ulrioch! – Ei, bine, printre primii. Am… – Ai condus oamenii pe câmpul de luptă şi curajul tău e mai presus de orice îndoială! Nu-i nevoie să fii modest, domnule maior, eşti omul de care am nevoie! Burr se aşeză, cu un zâmbet pe faţă, convins că îşi atinsese ţinta. Râgâi din nou, ridicând mâna. Scuze… afurisita de indigestie! – Domnule, pot să vorbesc pe şleau? – Nu sunt vreun curtean, West. Trebuie să vorbeşti întotdeauna pe şleau cu mine. Ţi-o cer! – O numire în comandamentul unui Lord Mareşal, domnule, trebuie să înţelegeţi! Sunt fiul unui gentilom. Un om de rând. Am şi aşa dificultăţi în a câştiga respectul tinerilor ofiţeri, în calitate de comandant de batalion. Oamenii cărora ar trebui să le dau ordine, domnule, dacă aş fi în comandamentul dumneavoastră, oameni de vază, cu sânge nobil… Se opri, aşteptând. Mareşalul îl privi absent. 250

Nu vor permite una ca asta! Sprâncenele lui Burr se împreunară. – Să permită? – Orgoliul nu le-o va îngădui, domnule. – La naiba cu orgoliul lor! Burr se apropie, cu ochii săi întunecaţi fixaţi pe chipul lui West. Acum ascultă-mă, şi ascultămă cu atenţie: Vremurile se schimbă. N-am nevoie de oameni cu sânge nobil. Am nevoie de oameni capabili să planifice şi să organizeze, să dea ordine şi să le urmeze. Nu-şi vor găsi loc în armata mea cei care nu pot face aşa cum li se spune, indiferent cât sunt de nobili. Ca membru al comandamentului meu, mă reprezinţi pe mine şi nu vei fi dispreţuit sau nesocotit. Râgâi brusc şi izbi cu pumnul în masă. Am să am grijă de asta! răcni el. Vremurile se schimbă! Poate că unii nu miros încă asta, dar în curând o vor face! West îl privea fără grai. În orice caz – şi Burr flutură o mână, în semn de respingere – nu mă consult cu tine, te informez. Aceasta este noua ta numire. Regele tău are nevoie de tine, ţara ta are nevoie de tine şi asta e tot. Ai cinci zile să predai comanda batalionului tău. Şi Lordul Mareşal se întoarse la hârtiile lui. – Da, domnule, bolborosi West. Închise uşa pe bâjbâite în urma lui, cu degetele amorţite, şi porni încet de-a lungul culoarului, cu privirea în podea. Război. Război în Nord. Dunbrecul căzut, oamenii Nordului umblând în voie prin Englia. Ofiţerii alergau în jurul lui. Cineva trecu în goană pe lângă el, dar el nici nu observă. Erau oameni în pericol, în pericol de moarte! Oameni pe care-i cunoştea, poate, vecini de acasă. Se purtau lupte chiar acum, între graniţele Uniunii! West îşi scărpină bărbia. Acest război ar putea fi un lucru cumplit. Chiar mai rău decât fusese conflictul cu Gurkhul, iar el avea să fie în miezul lui. Un loc în comandamentul Lordului Mareşal. El? Collem West? Un om de rând? Încă nu-i venea să creadă. West simţi un tainic, vinovat, licăr de satisfacţie. Tocmai pentru o asemenea numire muncise ca un câine în toţi aceşti ani. Dacă se descurca bine acolo, cine ştie unde ar putea ajunge. Războiul era un lucru rău, un lucru îngrozitor, fără îndoială. Simţi că zâmbeşte. Un lucru îngrozitor. Dar tocmai lucrul care ar putea să-l ridice.

251

Prăvălia de costume Puntea pârâia şi se mişca sub picioarele sale, pânza de vele flutura domol, păsările mării se adunau şi ţipau în aerul sărat. – N-aş fi crezut vreodată că voi vedea aşa ceva, murmură Logen. Oraşul era o imensă semilună albă, desfăşurându-se împrejurul golfului larg, albastru, răsfirându-se peste numeroase poduri, minuscule în zare, şi pe insulele stâncoase din mare. Ici şi colo, prin talmeş-balmeşul de clădiri se conturau parcuri verzi, iar firişoarele gri ale râurilor şi canalelor străluceau în soare. Erau şi ziduri, presărate cu turnuri, împrejmuind hotarul îndepărtat al oraşului şi ţâşnind semeţe prin învălmăşeala de case. Logen stătea prostit, cu gura căscată, cu ochii ţâşnind de colo-colo, incapabil să cuprindă întreaga privelişte. – Adua, şopti Bayaz. Centrul lumii. Poeţii îi spun oraşul turnurilor albe. Frumos, nu-i aşa, de la distanţă? Magul se aplecă spre el. Dar crede-mă, duhneşte când te apropii. O cetate imensă se înălţa din interiorul oraşului, dominând cu zidurile-i albe şi drepte covorul de clădiri dimprejur, cu soarele strălucitor scânteind pe cupolele-i sclipitoare. Logen nu visase vreodată la un lucru atât de măreţ făcut de mâna omului, atât de semeţ, atât de puternic. Un turn se înălţa în văzduh, deasupra tuturor celorlalte, o aglomerare conică de pilaştri netezi, întunecaţi, care păreau să sprijine însuşi cerul. – Şi Bethod are de gând să cotropească acest oraş? şopti el. Trebuie să fie nebun. – Poate. Bethod, în ciuda nimicniciei şi a trufiei sale, înţelege Uniunea. Bayaz făcu semn cu capul către oraş. Se pizmuiesc unii pe alţii, toţi oamenii aceia. Poate că e o uniune, cu numele, dar se războiesc între ei pe viaţă şi pe moarte. Mărunta zâzanie pentru fleacuri. Marile războaie secrete pentru putere şi avere, şi ei numesc asta guvernare. Războaie de cuvinte, de şiretlicuri şi de viclenie, dar nu mai puţin sângeroase, prin asta. Pierderile sunt numeroase. Magul oftă. În spatele acelor ziduri strigă şi se ceartă şi se lovesc la nesfârşit, pe la spate. Vechile vrajbe nu se domolesc niciodată, ci înfloresc şi prind rădăcini, iar rădăcinile cresc mai adânc cu fiecare an care trece. Mereu a fost aşa. Ei nu sunt ca tine, Logen. Aici, un om poate să-ţi zâmbească, să te linguşească şi 252

să te numească prieten, să-ţi dea daruri cu o mână, şi să te înjunghie cu cealaltă. Vei găsi ciudat acest loc. Logen îl găsea deja cel mai ciudat loc pe care-l văzuse vreodată. Nu se mai sfârşea. Pe măsură ce corabia lor pătrundea în golf, oraşul părea să crească din ce în ce mai mult. O pădure de clădiri albe, presărate cu ferestre întunecate, înconjurându-i din toate părţile, acoperind dealurile cu acoperişuri şi turnuri, îngrămădindu-se, zid lângă zid, înghesuindu-se către apa de la ţărm. Corăbii şi bărci de tot felul se luau la întrecere în golf, umflându-şi pânzele, cu echipajele strigând peste zgomotul talazurilor, alergând pe punţi şi mişunând printre tachelaje. Unele erau mai mici chiar decât micul lor velier cu două catarge. Altele erau cu mult mai mari. Logen privi uluit, cu gura căscată, o imensă ambarcaţiune care brăzda apele spre ei, înălţând stropi scânteietori la prora. Un munte de lemn, plutind prin cine ştie ce vrajă a mării. Corabia trecu, lăsându-i să se legene în urmă, dar mai erau altele şi altele, acostate la nenumăratele cheiuri înşirate de-a lungul ţărmului. Umbrindu-şi ochii cu mâna, Logen începu să distingă oameni pe întinsele docuri. Începu şi să-i audă, un vacarm îndepărtat de glasuri strigând, de care huruind şi de mărfuri troncănind pe pământ. Erau sute de siluete minuscule, roind printre corăbii şi clădiri, ca nişte furnici negre. – Câţi oameni locuiesc aici? întrebă el cu glas şoptit. – Mii. Bayaz ridică din umeri. Sute de mii. Oameni din fiecare ţară din Cercul Lumii. Aici sunt oameni ai Nordului, kantici tuciurii din Gurkhul şi de mai departe. Oameni din Vechiul Imperiu, din Vestul Îndepărtat şi negustori din Oraşele Libere ale Styriei. Şi alţii, din locuri încă şi mai îndepărtate – din Cele O Mie de Insule, din îndepărtatul Suljuk, din Thond, unde încă e venerat soarele. Alţii care nu pot fi număraţi – trăind, murind, muncind, înmulţindu-se, căţărându-se unul deasupra celuilalt. Bine ai venit – şi Bayaz îşi deschise larg braţele să cuprindă monstruosul, frumosul şi nesfârşitul oraş – în civilizaţie! Sute de mii. Logen se căznea să înţeleagă. Sute… de mii. Pot exista atât de mulţi oameni în lume? Privea pierdut oraşul, de jur împrejurul lui, întrebându-se, frecându-se la ochii ce-l dureau. Cum ar putea să arate o sută de mii de oameni? O oră mai târziu ştia. Doar în timpul luptei mai fusese Logen vreodată atât de strivit, 253

de împrejmuit, de înghesuit de alţi oameni. Era ca o bătălie, aici, pe docuri – ţipetele, furia, îmbulzeala, teama şi confuzia. O bătălie în care nimeni nu arăta pic de milă şi care nu avea nici sfârşit, nici învingători. Logen era obişnuit cu cerul deschis, cu aerul din jurul lui, cu propria companie. Pe drum, când Bayaz şi Quai călăriseră aproape de el, se simţise strâmtorat. Acum avea oameni în toate părţile, împingându-se, înghiontindu-se, ţipând. Sute! Mii! Sute de mii! Oare chiar puteau fi oameni cu toţii? Oameni ca el, cu gânduri şi toane şi visuri? Feţele se iveau şi treceau în goană – morocănoase, îngrijorate, încruntate, prinse în vârtejul ameţitor de culori. Logen înghiţea, clipea. Avea gâtul cumplit de uscat. Capul i se învârtea. Acesta era iadul, cu siguranţă. Ştia că merita să fie aici, dar nu-şi amintea să fi murit. – Malacus! şuieră el cu disperare. Ucenicul privi împrejur. Opreşte-te o clipă! Logen îşi desfăcu gulerul, încercând să lase aerul să pătrundă. Nu pot respira! Quai rânji. – Poate că e din pricina mirosului. Era posibil. Docurile miroseau îngrozitor, fără doar şi poate. Duhoarea de peşte împuţit, de mirodenii scârboase, de fructe putrede, de bălegar proaspăt, de cai asudaţi, de catâri şi oameni, amestecate şi sporite sub soarele fierbinte şi devenite de departe mai insuportabile decât fiecare în parte. – Mişcă! Un umăr îl dădu cu brutalitate pe Logen la o parte şi dispăru. Se sprijini de zidul soios şi îşi şterse sudoarea de pe faţă. Bayaz zâmbea: – Nu e ca vastul şi pustiul Nord, ai, Nouădegete? – Nu. Logen privi oamenii trecând buluc pe lângă el, caii, carele, nesfârşitele feţe. Un om îl privi cu suspiciune, când trecu pe lângă el. Un băiat arătă către el şi strigă ceva. O femeie cu un coş îl ocoli cu grijă, ridicând o privire temătoare şi îndepărtându-se în grabă. Acum avea un moment să se gândească: cu toţii se uitau, îl arătau cu degetul, se holbau şi nu păreau bucuroşi să-l vadă. Logen se aplecă spre Malacus: – Sunt temut şi urât pe tot cuprinsul Nordului. Nu-mi place asta, dar ştiu de ce. Un grup ursuz de marinari îl privi cu ochi aspri, şuşotind. Îi urmări, nedumerit, până când dispărură în spatele unei căruţe huruitoare. De ce mă urăsc aici? – Bethod s-a mişcat repede, şopti Bayaz, privind încruntat 254

mulţimile. Războiul său cu Uniunea a început deja. Mă tem că vom afla că Nordul nu e prea agreat în Ardua. – Dar de unde ştiu din ce parte sunt eu? Malacus ridică o sprânceană. – Te faci cumva remarcat. Logen tresări când doi tineri goniră râzând pe lângă el. – Zău? În mijlocul acestei mulţimi? – Doar ca un imens stâlp de poartă, murdar şi zgâriat. – Ah! Se cercetă de sus până jos. Înţeleg. Departe de docuri, mulţimea începea să se mai rărească, aerul devenea mai curat şi zgomotul mai potolit. Aglomeraţia, duhoarea şi gălăgia nu lipseau nici aici, dar Logen putea măcar să ia o gură de aer. Traversară largi pieţe pavate, decorate cu plante şi statui, unde deasupra uşilor atârnau panouri de lemn viu colorate: peşti albaştri, porci roz, ciorchini violeţi de struguri, felii brune de pâine. Afară, în soare, se aflau mese şi scaune unde oamenii şedeau şi mâncau din străchini şi beau din căni verzi de sticlă. Îşi croiră drum pe străduţe înguste, unde clădirile şubrede de lemn tencuit se înclinau peste ei, aproape întâlnindu-se deasupra capetelor lor, lăsând doar o fâşie subţire de cer albastru. Cutreierară pe străzi largi, pietruite, mişunând de oameni şi mărginite de monstruoase clădiri albe. Logen se uita clipind, cu gura căscată la tot ce-l înconjura. În nicio mlaştină, oricât de ceţoasă, în nicio pădure, oricât de deasă, nu se simţise Logen vreodată atât de pierdut. Nu avea idee în ce direcţie se afla corabia, deşi o părăsiseră cu nu mai mult de o jumătate de oră în urmă. Soarele era ascuns în spatele clădirilor impunătoare şi totul arăta la fel. Era îngrozit să nu rămână în urma lui Bayaz şi Quai în mulţime şi să se piardă pe veci. Grăbi pasul după ceafa pleşuvă a vrăjitorului, urmărindu-l până într-un spaţiu deschis. Un drum imens, mai mare decât oricare dintre cele pe care le văzuseră până acum, străjuit de palate albe în spatele unor ziduri şi porţi înalte şi mărginit de copaci străvechi. Aici oamenii erau altfel. Aveau veşminte viu colorate, ţipătoare, croite în stiluri ciudate care nu aveau niciun rost. Femeile nici nu semănau a oameni: palide şi osoase, înfăşurate în materiale strălucitoare, făcându-şi vânt în soarele fierbinte cu bucăţi de pânză întinse pe nişte beţe. – Unde suntem? îi strigă el lui Bayaz. 255

Dacă vrăjitorul i-ar fi răspuns că erau pe lună, Logen n-ar fi fost surprins. – Aceasta este Middleway, una dintre arterele principale ale oraşului! Trece chiar prin mijlocul Agriontului! – Agriont. – Fortăreaţă, palat, cazărmi, sediul guvernului. Un oraş în oraş. Inima Uniunii. Acolo mergem. – Zău? Un grup de tineri ursuzi îl priviră pe Logen cu suspiciune, când trecu pe lângă ei. O să ne lase să intrăm? – O, da. Dar n-o să le placă. Logen continua să-şi croiască drum prin mulţime. Pretutindeni, soarele licărea pe ochiurile sutelor de ferestre de sticlă. Carleonul avea şi el câteva ferestre de sticlă, la clădirile cele mai impozante, cel puţin înainte de a pustii ei oraşul. Extrem de puţine după aceea, trebuia recunoscut. Extrem de puţin din orice. Copoiului îi plăcuse sunetul pe care-l făcea sticla când se spărgea. Obişnuia să împungă ferestrele cu suliţa, cu un zâmbet larg pe faţă, încântat de pocnet şi de zornăit. Dar ăsta nu fusese nici pe departe cel mai rău lucru. Bethod dăduse oraşul pe mâna oamenilor lui vreme de trei zile. Era obiceiul lui, iar ei îl iubeau pentru asta. Logen îşi pierduse degetul în luptă cu o zi înainte şi îi închiseseră rana cu fierul înroşit. Rana a pulsat, a pulsat şi durerea îl înnebunise. De parcă pe-atunci ar fi avut nevoie de o scuză pentru violenţă. Îşi amintea duhoarea de sânge, sudoare şi fum. Ţipete, bubuituri şi râsete. – Te rog… Logen se împiedică şi fu cât pe ce să cadă. Ceva îl ţinea de picior. O femeie, aşezată pe pământ, lângă un zid. Avea hainele murdare, jerpelite, faţa palidă, ascuţită de foame. Avea ceva în braţe. Un ghem de zdrenţe. Un copil. Te rog… Nimic altceva. Oamenii râdeau, trăncăneau şi goneau în jurul lor, ca şi cum ei nici n-ar fi fost acolo. Te rog… – N-am nimic, mormăi el. La nu mai mult de cinci paşi, un bărbat cu joben şedea la o masă şi chicotea cu un prieten, îndopându-se dintr-o farfurie aburindă cu carne şi legume. Logen se uită de la farfuria de mâncare la femeia hămesită. – Logen! Haide! Bayaz îl luase de cot şi îl trăgea de acolo. – Dar n-ar trebui… – N-ai observat? Sunt pretutindeni. Regele are nevoie de bani, aşa că-i storc pe nobili. Nobilii îşi storc arendaşii, arendaşii storc ţăranii. Unii dintre ei, bătrânii, bolnavii, fiii şi fiicele de prisos, ei 256

sunt stârpiţi din rădăcini. Prea multe guri de hrănit. Cei norocoşi devin hoţi sau târfe, ceilalţi sfârşesc prin a cerşi. – Dar… – Faceţi loc! Logen se împletici către zid şi se lipi de el, cu Malacus şi Bayaz alături. Mulţimea se dădu la o parte şi o coloană lungă de oameni trecu greoi, păstorită de străjeri înarmaţi. Unii erau tineri, doar nişte copilandri, alţii erau foarte bătrâni. Toţi erau murdari şi zdrenţăroşi, iar câţiva dintre ei păreau sănătoşi. Vreo doi erau ologi, fără doar şi poate, şchiopătând pe lângă ceilalţi. Unul, aflat undeva în faţă, avea doar un braţ. Un trecător, într-o fabuloasă tunică purpurie, îşi ţinea un petic de pânză peste nasul încreţit, până când cerşetorii treceau târşâindu-şi picioarele. – Ce sunt aceştia? îi şopti Logen lui Bayaz. Răufăcători? Magul chicoti. – Soldaţi. Logen se holbă la ei – jegoşi, tuşind, şchiopătând, unii desculţi. – Soldaţi? Ăştia? – O, da. Se duc să se lupte cu Bethod. Logen se frecă la tâmplă. – Odată, un clan şi-a trimis cel mai slab luptător, unul zis Forley Molâul, să mă înfrunte într-un duel. Gestul lor a fost un fel de capitulare. De ce-şi trimite Uniunea oamenii cei mai slabi? Logen clătină din cap posomorât. Nu-l vor înfrânge pe Bethod cu unii ca ei. – Vor mai trimite alţii. Bayaz îi arătă un alt grup, mai mic. Şi aceia sunt soldaţi. – Ăia? Era un grup de tineri înalţi, în veşminte ţipătoare din pânză roşie sau de un verde strălucitor, câţiva cu pălării neobişnuit de mari. Aceştia, cel puţin, purtau un fel de săbii, dar nu arătau a luptători. A femei luptătoare, poate. Logen se încruntă, uitându-se de la un grup la altul. Cerşetori murdari şi flăcăi în haine ţipătoare. Îi era greu să spună care erau mai ciudaţi. Un clopoţel zornăi şi uşa se deschise, iar Logen îl urmă pe Bayaz pe sub arcada scundă, cu Malacus după el. Prăvălia era întunecoasă, după strălucirea din stradă, şi ochii lui Logen avură nevoie de o clipă să se adapteze. De perete erau sprijinite nişte plăci de lemn, pictate copilăreşte cu imaginile unor clădiri, păduri, munţi. Lângă ele, pe nişte cuiere, erau atârnate haine ciudate: 257

mantii vaporoase, pelerine sângerii, armuri, pălării şi coifuri imense, inele şi bijuterii, chiar şi o coroană grea. Armele ocupau un mic rastel, săbii şi suliţe bogat ornamentate. Logen păşi mai aproape, încruntându-se. Erau falsuri. Nimic nu era real. Armele erau lemn pictat, coroana era făcută din tablă scorojită, giuvaierele erau sticlă colorată. – Ce e locul ăsta? Bayaz aruncă un ochi la mantiile de lângă perete. – O prăvălie de costume. – O ce? – Oamenii acestui oraş adoră spectacolul. Comedie, dramă, teatru de orice fel. Această prăvălie oferă recuzită pentru montarea pieselor de teatru. – Poveşti? Logen împinse o sabie de lemn. Unii oameni au prea mult timp la dispoziţie. Un bărbat scund, dolofan, îşi făcu apariţia pe o uşă din spatele prăvăliei, cercetându-i cu suspiciune pe Bayaz, Malacus şi Logen. – Vă pot ajuta, domnilor? – Desigur. Bayaz păşi în faţă, trecând fără niciun efort la limba comună. Punem în scenă o piesă şi avem nevoie de nişte costume. Înţelegem că eşti cel mai mare negustor de costume de teatru din întregul Adua. Negustorul zâmbi nervos, măsurându-le cu privirea chipurile murdare şi veşmintele mânjite de pe urma călătoriei. – Adevărat, adevărat, dar… ăă… calitatea e scumpă, domnilor. – Banii nu intră în discuţie. Bayaz scoase o pungă dolofană şi o azvârli absent pe tejghea. Punga se deschise, fleşcăindu-se, şi monedele grele de aur se împrăştiară peste tejgheaua de lemn. Ochii negustorului se luminară de un foc tainic. – Desigur! La ce anume v-aţi gândit? – Am nevoie de o mantie magnifică, pe potriva unui mag, a unui mare vrăjitor sau aşa ceva. Ceva cu un aer ezoteric, fireşte. Pe urmă, ceva similar, dar mai puţin impresionant, pentru un ucenic. În sfârşit, avem nevoie de ceva pentru un războinic măreţ, un prinţ al îndepărtatului Nord. Ceva cu blană, îmi închipui. – N-ar trebui să fie o problemă. Am să văd ce avem. Negustorul dispăru pe uşa din spatele tejghelei. – Ce-i toată aiureala asta? întrebă Logen. Vrăjitorul rânji. – Aici, oamenii se nasc cu statutul lor. Au oameni de rând care 258

să lupte, să lucreze pământul, să facă treaba. Au boiernaşii, să facă negoţ, să construiască şi să gândească. Au nobilimea, să deţină pământul şi să dea ordine celorlalţi. Au regalitate. Bayaz aruncă o privire spre coroana de tablă – am uitat exact de ce. În Nord, te poţi ridica până unde te pot duce meritele. Uită-te numai la prietenul nostru comun, Bethod. Aici nu e aşa. Un om se naşte la locul lui şi e de aşteptat să rămână acolo. Trebuie să dăm impresia că venim cu adevărat dintr-un loc de seamă, dacă vrem să fim luaţi în serios. Îmbrăcaţi aşa cum suntem, n-am trece nici de porţile Agriontului. Negustorul îl întrerupse, reapărând pe uşă, cu braţele încărcate de pânzeturi strălucitoare. – O pelerină mistică, pentru cel mai puternic dintre vrăjitori. Folosită anul trecut pentru un Juvens într-o punere în scenă a Sfârşitului Imperiului, în timpul festivalului primăverii. Este, dacă mi-e îngăduit s-o spun, una dintre cele mai bune creaţii ale mele. Bayaz ridică bucata sclipitoare de pânză purpurie în lumina palidă, privind-o cu admiraţie. Diagrame ezoterice, inscripţii mistice şi simboluri ale soarelui, lunii şi stelelor, scânteind în fire de argint. Malacus îşi trecu o mână peste pânza strălucitoare a propriului său veşmânt ridicol. – Nu cred că te-ai fi grăbit aşa să mă iei în răspăr, dacă aş fi sosit la focul tău de tabără astfel îmbrăcat, ce zici, Logen? Logen tresări. – Ba poate că da. – Iar aici avem un splendid exemplar de veşmânt barbar! Negustorul ridică pe tejghea o tunică din piele neagră, ornată cu arabescuri de alamă lucitoare, tivită cu o împletitură inutilă de zale delicate. Făcu semn către mantia de blană a aceleiaşi costumaţii. Aceasta e din samur veritabil! Era o haină grotescă, ce nu oferea nici căldură, nici protecţie. Logen îşi încrucişă mâinile peste vechea-i tunică. – Crezi că am să port asta? Negustorul înghiţi nervos. – Trebuie să-l iertaţi pe prietenul meu, zise Bayaz. E un actor de modă nouă. Crede în contopirea totală cu rolul. – Chiar aşa? scânci bărbatul, cercetându-l pe Logen de sus până jos. Oamenii Nordului sunt… presupun… moderni. – Categoric. O declar cu tărie, Maestrul Nouădegete este cel mai bun în ceea ce face. Bătrânul vrăjitor îl împunse pe Logen în 259

coaste. Cel mai bun. Am văzut-o. – Dacă spuneţi… Negustorul părea departe de a fi convins. Aş putea să întreb ce puneţi în scenă? – O, e o piesă nouă. Bayaz îşi lovi tâmpla capului pleşuv cu un deget. Încă lucrez la detalii. – Serios? – Într-adevăr. E mai mult o scenă, decât o piesă întreagă. Aruncă o privire înapoi la mantie, admirând felul în care lumina scânteia pe simbolurile ezoterice. O scenă în care Bayaz, Întâiul dintre Magi, îşi preia în sfârşit locul în Consiliul Închis. – A! negustorul clătină cunoscător din cap. O piesă politică. O satiră muşcătoare, poate? Va avea un ton comic sau unul dramatic? Bayaz se uită cu coada ochiului la Logen: – Asta rămâne de văzut.

260

Barbari la poartă Jezal străbătu în goană aleea de lângă şanţul cu apă, făcânduşi turul Agriontului de fiecare zi, cu picioarele bubuind pe dalele roase, cu imensul zid alb alunecând fără sfârşit la dreapta lui, un turn după altul. De când se lăsase de băut, condiţia sa fizică se îmbunătăţise considerabil. Nici măcar nu răsufla greu. Era devreme şi străzile oraşului erau aproape goale. Trecătorii răzleţi ridicau privirea spre el, poate chiar îi strigau un cuvânt de încurajare, dar Jezal nici nu-i observa. Avea ochii aţintiţi spre apa ce scânteia şi clipocea, iar mintea îi era în altă parte. La Ardee? Unde altundeva îi fusese vreodată? Presupusese, după acea zi când West îl avertizase să stea deoparte, după ce încetase să se mai vadă cu ea, că gândurile i se vor îndrepta în curând spre alte lucruri şi spre alte femei. Se dedicase cu hotărâre antrenamentelor, încercase să arate interes faţă de îndatoririle sale de ofiţer, dar se pomeni incapabil să se concentreze, iar alte femei îi păreau acum fiinţe insipide, anoste, plicticoase. Lungile alergări, exerciţiile monotone cu drugul şi bârna ofereau minţii sale vaste posibilităţi să hoinărească. Lâncezeala serviciului militar pe timp de pace era încă şi mai rea: să citeşti hârtii plicticoase, să stai de strajă lângă lucruri care nu trebuie păzite. Atenţia îi aluneca, inevitabil, şi în clipa următoare ea era acolo. Ardee, în veşminte simple, ţărăneşti, îmbujorată şi transpirată de munca grea a câmpului. Ardee în găteli de prinţesă, scânteind de giuvaiere. Ardee scăldându-se în lacurile din pădure, cu el privind-o din tufişuri. Ardee cuviincioasă şi sfioasă, privind timidă pe sub gene. Ardee o târfă lângă docuri, făcându-i semn din pragul unei uşi soioase. Fanteziile erau de o diversitate infinită, dar toate se sfârşeau în acelaşi fel. Turul de o oră al Agriontului era gata şi paşii lui Jezal bubuiră peste pod şi înapoi pe poarta sudică. Jezal trată gărzile cu porţia zilnică de indiferenţă, tropăi prin tunel şi în susul rampei lungi care urca în fortăreaţă, pe urmă coti către curte, unde trebuia să îl aştepte Mareşalul Varuz. În tot acest timp, Ardee îi scormonea un colţ al minţii. Nu că n-ar fi avut la ce altceva să se gândească. Turnirul era acum aproape, foarte aproape. Curând avea să lupte în aclamaţiile 261

mulţimii, în mijlocul căreia se vor afla familia şi prietenii lui. Turnirul putea să-i aducă renumele… sau să i-l distrugă. Ar fi trebuit să zacă treaz în noapte, încordat şi transpirat, muncindu-şi mintea la nesfârşit cu figuri de scrimă, antrenamente şi arme. Cu toate acestea, cumva, nu la asta se gândea el în pat. Apoi, era un război în desfăşurare. Aici, pe aleile însorite ale Agriontului, era uşor să uiţi că Englia fusese invadată de hoarde de barbari băloşi. Jezal avea să meargă curând în Nord, să-şi conducă compania în bătălie. Iată, desigur, un gând care să-ţi umple timpul. Nu era, oare, războiul o treabă periculoasă? Jezal putea să fie rănit, schilodit sau chiar ucis. Încercă să-şi evoce chipul diform, crispat, pictat al lui Fenris cel Temut. Legiuni de sălbatici care coborau răcnind asupra Agriontului. Era o treabă îngrozitoare, o treabă periculoasă şi înfricoşătoare. Hm. Ardee venea din Englia. Ce-ar fi, să zicem, dacă ar cădea în mâinile oamenilor Nordului? Jezal ar alerga s-o salveze, desigur. Nar fi rănită. Ei, bine, nu grav. Poate că veşmintele i-ar fi puţin sfâşiate, aşa mai merge? Fără doar şi poate, ar fi speriată, recunoscătoare. El ar fi încântat s-o consoleze, fireşte. Poate chiar ar leşina? Ar trebui s-o ducă în braţe, cu capul lipit de umărul lui. Poate că ar trebui s-o aşeze pe pământ şi să-i desfacă veşmintele. Buzele li s-ar putea întâlni, doar o uşoară atingere, ale ei s-ar putea deschide puţin, apoi… Jezal se împiedică în drum. Între picioare i se stârnea o senzaţie plăcută. Plăcută, dar nicidecum compatibilă cu o alergare vioaie. Era acum aproape în curte şi aşa ceva n-ar merge la antrenamentul de scrimă. Aruncă o privire disperată împrejur, căutând ceva care să-i abată gândurile şi aproape că-şi înghiţi limba. Maiorul West stătea lângă zid, îmbrăcat în haine de scrimă şi privindu-l cum se apropie, cu o expresie neobişnuit de îndârjită. Preţ de o clipă, Jezal se întrebă dacă prietenul lui ar putea să-şi dea seama la ce se gândea. Înghiţi în sec, vinovat, simţind sângele năvălindu-i în faţă. West n-avea cum să ştie, n-avea. Dar ceva îl nemulţumea profund. – Luthar, mârâi el. – West. Jezal îşi cercetă pantofii. Nu se înţelegeau prea bine de când West intrase în comandamentul Lordului Mareşal Burr. Jezal încerca să se bucure pentru el, dar nu putea să scape de sentimentul că el era mai indicat pentru acel post. Avea o obârşie 262

excelentă, în definitiv, cu sau fără experienţă pe câmpul de luptă. Apoi, Ardee plana şi acum între ei, şi acel neplăcut, gratuit, avertisment. Toată lumea ştia că West pătrunsese primul în Ulrioch. Toată lumea ştia că era al naibii de temperamental. Asta i se păruse întotdeauna fascinant lui Jezal, până când nu se găsise pe picior greşit. – Varuz aşteaptă. West îşi desfăcu braţele şi se îndreptă cu paşi mari către galeria acoperită. Şi nu e singur. – Nu e singur? – Mareşalul crede că trebuie să te obişnuieşti cu publicul. Jezal se încruntă. – Sunt surprins că interesează pe cineva, în condiţiile actuale, cu războiul şi toate astea. – Vei fi surprins. Lupta şi duelul şi toate lucrurile războinice sunt în mare vogă. Toată lumea poartă sabie în zilele astea, chiar dacă n-a scos niciodată vreuna din teacă. Există o adevărată febră a Turnirului, crede-mă. Jezal clipi când pătrunseră în curtea strălucitoare. O tribună de bănci provizorii fusese ridicată în grabă de-a lungul unui zid, înţesată de la un capăt la altul de oameni, şaizeci sau mai mulţi. – Şi iată-l! strigă Mareşalul Varuz. Urmă un val de aplauze politicoase. Jezal se simţi zâmbind larg – se aflau câţiva oameni foarte importanţi în mulţime. Îl zări pe Marovia, Înaltul Judecător, mângâindu-şi barba lungă. Lordul Isher era nu departe de el, părând uşor plictisit. Prinţul Moştenitor Ladisla însuşi stătea tolănit în primul rând, strălucind într-o cămaşă fină de zale şi aplaudând cu entuziasm. Oamenii de pe băncile din spatele lui erau nevoiţi să se aplece ca să vadă pe după pana unduitoare a magnificei sale pălării. Varuz îi înmână armele lui Jezal, care încă radia. – Să nu îndrăzneşti să mă faci de ruşine! şuieră el. Jezal tuşi nervos, ridicând privirea la şirurile de oameni nerăbdători. Inima i se opri. Rânjetul ştirb al Inchizitorului Glokta îl urmărea din mulţime, cu o căutătură răutăcioasă, iar în rândul din spatele lui… Ardee West. Avea pe chip o expresie pe care n-o avea niciodată în visele lui cu ochii deschişi: o treime posacă, o treime acuzatoare, o treime pur şi simplu supărată. Jezal îşi feri privirea, uitându-se către zidul opus, blestemându-şi în gând laşitatea. Părea incapabil să întâlnească privirea oricui în ultimul timp. – Acest duel va fi luptat cu arme pe jumătate ascuţite, tună 263

Lordul Mareşal. Cel mai bun din trei tuşe! West avea deja săbiile trase şi se îndrepta către cercul delimitat cu cretă albă în iarba tunsă cu grijă. Inima lui Jezal bubuia pe când îşi scotea din teacă armele, cu mâini tremurătoare, simţind toţi acei ochi îndreptaţi asupra lui. Îşi ocupă locul în faţa lui West, înfigându-şi prudent picioarele în iarbă. West ridică săbiile, Jezal făcu la fel. Se priviră o clipă, nemişcaţi. – Începeţi! strigă Varuz. Deveni repede evident că West n-avea de gând s-o lase mai moale pentru el. Se năpusti cu mai mult decât obişnuita lui ferocitate, hărţuindu-l pe Jezal cu un potop de lovituri puternice. Săbiile se ciocneau şi se frecau cu repeziciune una de alta. Jezal se retrase, încă stânjenit sub ochii atenţi ai tuturor acelor oameni, oameni ai naibii de importanţi, unii dintre ei, dar pe măsură ce West îl împingea către marginea cercului, emoţia începu să se domolească şi experienţa preluă comanda. Se feri, făcându-şi loc, parând loviturile cu stânga şi cu dreapta, fentând şi dansând, prea iute ca să poată fi atins. Oamenii se estompară, până şi Ardee dispăruse. Săbiile se mişcau singure, înainte şi înapoi, sus şi jos. N-avea nevoie să se uite la ele. Îşi îndreptă atenţia către ochii lui West, îl urmări licărind de la pământ la săbii şi la picioarele săltăreţe ale lui Jezal, încercând să-i ghicească intenţiile. Simţi lovitura venind chiar înainte de a porni. Fentă într-o parte, apoi în alta, alunecând încet prin spatele lui West, când acesta trecu poticnindu-se pe lângă el. Fu o chestiune simplă pentru el să-şi aplice piciorul pe turul pantalonilor adversarului său şi să-l azvârle afară din cerc. – O tuşă! strigă Mareşalul Varuz. Urmă un val de râsete, când maiorul se prăbuşi cu faţa în jos. – O tuşă în fund! hohoti Prinţul Moştenitor, cu pana legănânduse încoace şi încolo de veselie. – Unu pentru căpitanul Luthar! West nu părea nici pe jumătate atât de intimidant cu faţa în ţărână. Jezal făcu o scurtă plecăciune în faţa asistenţei, riscă un zâmbet în direcţia lui Ardee, când se ridică. Fu dezamăgit să vadă că nici măcar nu se uita la el. Îşi urmărea fratele zbătându-se în praf, cu un palid zâmbet crud. West se ridică încet în picioare. – O tuşă bună, şopti el printre dinţii încleştaţi, când păşi înapoi în cerc. 264

Jezal îşi ocupă locul, stăpânindu-şi cu greu surâsul. – Începeţi! strigă Varuz. West porni din nou în forţă, dar Jezal ştia deja ce are de făcut. Sunetele mulţimii murmurau şi sporeau în timp ce dansa într-o parte şi în alta. Începu să introducă înflorituri răzleţe în mişcările lui şi spectatorii reacţionau cu exclamaţii de „ooh” şi „aah” ce pluteau în aer în timp ce Jezal zădărnicea eforturile lui West. Nu duelase niciodată atât de bine, nu se mişcase niciodată atât de lin. Bărbatul mai vânjos începea să obosească puţin, loviturile lui nu mai erau atât de energice. Săbiile lungi se încleştară, zăngăniră. Jezal îşi răsuci încheietura dreaptă şi îi smulse lui West sabia din mână, înaintă şi-l lovi cu stânga. – Au! West tresări şi lăsă să-i cadă sabia scurtă, săltând într-o parte şi apucându-se de antebraţ. Câteva picături de sânge răpăiră pe pământ. – Două contra zero! strigă Varuz. Prinţul Moştenitor sări în picioare, cu pălăria căzând, încântat la vederea sângelui. – Excelent! ţipă el. Fantastic! Ceilalţi i se alăturară, ridicându-se în picioare şi aplaudând zgomotos. Jezal se lăsă dezmierdat de aprobarea lor, zâmbind larg, cu fiecare muşchi tremurând de fericire. Acum înţelegea pentru ce se antrenase. – Bine luptat, Jezal, şopti West, cu un firicel de sânge şiroindu-i pe braţ. Ai devenit prea bun pentru mine. – Îmi pare rău că te-am tăiat, rânji Jezal. Nu-i părea râu câtuşi de puţin. – O nimica toată. Doar o zgârietură. West se îndepărtă cu paşi mari, încruntându-se şi ţinându-se de încheietură. Nimeni nu acordă prea multă atenţie ieşirii lui. Jezal cel mai puţin. În competiţii, doar învingătorii contează. Lordul Marovia fu primul care se ridică de pe bancă, felicitându-l. – Ce tânăr promiţător, spuse el, zâmbindu-i lui Jezal cu căldură, dar crezi că-l poate învinge pe Bremer dan Gorst? Varuz îl bătu pe Jezal părinteşte pe umăr. – Sunt sigur că poate să învingă pe oricine, la momentul potrivit. – Hm. L-ai văzut pe Gorst duelându-se? – Nu, dar am auzit că e cât se poate de impresionant. 265

– O, într-adevăr. E un diavol. Înaltul Judecător îşi ridică sprâncenele stufoase. Abia aştept să-i văd confruntându-se. Te-ai gândit vreodată la o carieră în justiţie, căpitane Luthar? Jezal fu luat prin surprindere. – Ăă, nu, Excelenţa Voastră, adică… sunt soldat. – Bineînţeles că eşti. Dar bătăliile şi toate astea pot să-ţi distrugă nervii. Dacă te răzgândeşti vreodată, poate că aş găsi un loc pentru tine. Oricând îmi sunt de folos oamenii promiţători. – Ăă, mulţumesc. – Ne vedem la Turnir, aşadar. Noroc, căpitane, îi aruncă el peste umăr, în timp ce se îndepărta târşâindu-şi picioarele. Subînţelesul era că Marovia considera că Jezal va avea nevoie de o grămadă de noroc. Alteţa Sa Prinţul Ladisla era mai optimist. – Eşti omul meu, Luthar! strigă el, împungând aerul cu degetele, de parcă ar fi fost nişte săbii de scrimă. Am să-mi dublez miza pe tine! Jezal se înclină cu slugărnicie. – Alteţa Voastră e prea bună. – Eşti omul meu! Un soldat! Un duelist trebuie să lupte pentru ţara lui, ce zici, Varuz? De ce acest Gorst nu e soldat? – Cred că este, Alteţa Voastră, zise Lordul Mareşal cu blândeţe. E rudă cu Lordul Brock şi slujeşte în garda lui personală. – Oh! Prinţul păru descumpănit o clipă, dar se învioră curând. Dar tu eşti omul meu! îi strigă el lui Jezal, împungând din nou aerul cu degetele, cu pana pălăriei clătinându-se încoace şi încolo. Eşti omul potrivit! Se îndepărtă dansând către galeria acoperită, cu zalele ornamentale scânteind. – Foarte impresionant. Jezal se răsuci brusc, făcu un pas stângaci în spate. Glokta, rânjindu-i pe neaşteptate. Pentru un infirm, avea o stranie abilitate de a lua omul prin surprindere. Ce noroc pentru toată lumea că n-ai renunţat, până la urmă. – N-am avut niciodată intenţia s-o fac, se răsti Jezal cu răceală. Glokta îşi supse gingiile. – Dacă spui tu, căpitane. – Da, spun. Jezal se îndepărtă necuviincios, sperând că nu va mai avea niciodată ocazia să stea de vorbă cu omul acela scârbos. Se pomeni privind-o pe Ardee direct în faţă, aflată la nici două palme depărtare. – Ah, se bâlbâi el, retrăgându-se din nou. 266

– Jezal, spuse ea. Nu te-am văzut de-o vreme. – Ăă… Privi nervos împrejur. Glokta se îndepărta târşâindu-şi picioarele. West era de mult plecat. Varuz era ocupat să-i ţină discursuri Lordului Isher şi altor câtorva rămaşi în curte. Nimeni nu le acorda atenţie. Trebuia să-i vorbească. Trebuia să-i zică pe şleau că nu putea s-o mai vadă. Îi datora măcar atâta. Ăă… – N-ai nimic să-mi spui? – Ăă… Se întoarse iute pe călcâie şi se îndepărtă, cu umerii furnicându-l de ruşine. Plictiseala serviciului de gardă la poarta sudică părea, după toată acea emoţie neaşteptată, aproape o binecuvântare. Jezal abia aştepta să lenevească, privind oamenii cum intră şi ies în şiruri din Agriont, ascultând pălăvrăgeala stupidă a locotenentului Kaspa. Cel puţin, aşa simţea până când ajunse acolo. Kaspa şi obişnuitul efectiv de soldaţi în armuri erau strânşi în preajma porţilor exterioare, unde vechiul pod peste şanţul de apărare trecea printre cele două turnuri masive, tencuite în alb, ale casei porţii. În timp ce înainta către capătul lungului tunel, Jezal văzu că era cineva cu ei. Un individ mic, cu un aer hărţuit, purtând ochelari. Jezal îl recunoscu vag. Morrow era numele lui, un apropiat al Lordului Şambelan. N-avea niciun motiv să se afle acolo. – Căpitane Luthar, ce întâmplare fericită! Jezal tresări. Era lunaticul acela, Sulfur, stând cu picioarele încrucişate pe pământ, în spatele lui, lipit de zidul drept al casei porţii. – Ce naiba face aici? se răsti Jezal. Kaspa deschise gura să vorbească, dar Sulfur interveni primul: – Nu te sinchisi de mine, căpitane, pur şi simplu îmi aştept stăpânul. – Stăpânul tău? Nu îndrăznea să se gândească ce fel de idiot ar putea sluji acest idiot. – Chiar aşa. Trebuie să sosească foarte curând. Sulfur se încruntă la soare. A întârziat deja oarecum, la drept vorbind. – Zău? – Da. Nebunul afişă din nou un zâmbet prietenos. Dar va veni, Jezal, poţi conta pe asta. Să-i spună pe numele mic era deja prea mult. Abia dacă-l cunoştea, iar ceea ce ştia despre el nu-i plăcea. Deschise gura să-i 267

spună vreo două, dar Sulfur sări dintr-odată în picioare, înhăţându-şi băţul de lângă zid şi ştergându-se de praf. – Iată-l, spuse el, privind peste şanţ. Jezal urmări privirea idiotului. Un bătrân magnific traversa hotărât podul, cu capul pleşuv ridicat semeţ şi cu veşmântu-i fabulos, în nuanţe de roşu sclipitor şi argintiu, fluturând în adierea vântului. În urma lui venea un tânăr cu aer bolnăvicios, cu capul uşor aplecat, de parcă ar fi fost copleşit de mai vârstnicul bărbat, ţinând un toiag lung în faţa lui, pe palmele întoarse în sus. O imensă brută de om, într-o mantie grea de blană, venea în urma lor, cu o jumătate de cap mai înalt decât ceilalţi doi. – Ce… începu Jezal. Părea să-l recunoască pe bătrân de undeva. Vreun lord, poate, din Consiliul Deschis? Vreun ambasador străin? Cu siguranţă avea un aer de măreţie. Jezal îşi stoarse creierii în timp ce se apropiau, dar nu ştia de unde să-l ia. Bătrânul se opri în faţa casei porţii, îşi trecu poruncitor privirea peste Jezal, Kaspa, Marrow şi străjeri, cu ochi verzi, scânteietori. – Yoru, spuse el. Sulfur păşi înainte, cu o plecăciune adâncă. – Maestre Bayaz, murmură el, cu glas scăzut, de profund respect. Şi asta fu tot. De aceea îl cunoştea Jezal. Semăna hotărât cu statuia lui Bayaz din Aleea Regelui. Statuia pe lângă care alergase Jezal de atâtea ori. Puţin mai gras, poate, dar acea expresie – sever, înţelept, impunător fără să facă niciun efort – era exact aceeaşi. Jezal se încruntă. Bătrânului să i se spună pe numele acela? Nu-i plăcea. Nu-i plăcea nici căutătura tânărului înalt şi subţire care ducea toiagul. Îi plăcea şi mai puţin căutătura celuilalt însoţitor al bătrânului. West îi spusese adesea lui Jezal că oamenii Nordului pe care-i găseai în Adua, de obicei furişându-se jerpeliţi pe lângă docuri sau morţi de beţi în şanţuri, nu erau nicidecum reprezentativi pentru poporul lor. Aceia care locuiau liberi în Nordul îndepărtat, luptându-se, duşmănindu-se, petrecând şi făcând tot ce făceau oamenii Nordului, erau din altă plămadă. Jezal şi-i imaginase întotdeauna ca pe un popor de oameni înalţi, neînduplecaţi, frumoşi, cu o aură de romantism. Puternici, însă graţioşi. Barbari, însă nobili. Sălbatici, însă iscusiţi. Genul de oameni ai căror ochi 268

erau mereu aţintiţi asupra orizontului îndepărtat. Acesta nu era aşa. Jezal nu mai văzuse niciodată în viaţa lui un om cu o înfăţişare mai animalică. Până şi Fenris cel Temut părea să fi fost civilizat, prin comparaţie. Faţa lui era ca un dos biciuit, brăzdată de cicatrice zdrenţuite. Avea nasul coroiat, cu vârful puţin într-o parte. O ureche avea o tăietură adâncă, un ochi părea o idee mai sus decât celălalt, înconjurat de răni în formă de semilună, întreaga lui faţă, de fapt, era uşor bătătorită, zdrobită, strâmbă, ca aceea a unui boxer care a luptat câteva runde în plus. Expresia lui, de asemenea, era aceea a unuia năucit în bătaie. Se uita prosteşte la casa porţii, cu fruntea încreţită, cu gura căscată, holbându-se în jurul lui cu un aer de tâmpenie aproape animalică. Purta o mantie lungă de blană, o tunică de piele împodobită cu aur, însă acest aer de splendoare barbară nu făcea decât să-i confere o înfăţişare şi mai sălbatică, la care se adăuga sabia-i lungă, grea, atârnată la centură. Omul Nordului îşi scărpina cicatricea lungă şi roz care-i brăzda miriştea obrazului, cercetând zidurile drepte de deasupra, iar Jezal observă că îi lipsea un deget. De parcă ar mai fi fost nevoie de vreo altă dovadă a unei vieţi violente şi sălbatice. Să lase această matahală primitivă în Agriont? În timp ce erau în război cu oamenii Nordului? Era de neconceput! Dar Morrow înainta deja sfios. – Lordul Şambelan vă aşteaptă, domnilor, izbucni el, înclinându-se şi târşâindu-şi paşii către bătrân, dacă doriţi să mă urmaţi… – O clipă! Jezal îl înhăţă pe subsecretar de cot şi îl trase deoparte. Şi el? întrebă neîncrezător, făcând semn cu capul către barbarul cu mantie. Suntem în război, ştii! – Lordul Hoff s-a exprimat cât se poate de limpede! Morrow îşi eliberă braţul cu o smucitură, cu ochelarii scânteind. Ţine-l aici, dacă vrei, dar îi dai tu explicaţii Lordului Şambelan! Jezal înghiţi. Ideea nu era deloc atrăgătoare. Aruncă o privire către bătrân, dar nu putu să-l privească în ochi multă vreme. Avea un aer misterios, aerul unuia care ştie ceva ce nimeni nu poate ghici, şi asta era cât se poate de neliniştitor. – Trebuie… să vă lăsaţi… armele… aici! strigă el, vorbind cât se poate de rar şi de răspicat. – Bucuros! Omul Nordului îşi scoase sabia de la centură şi o întinse. 269

Cântărea greu în mâinile lui Jezal: o armă mare, simplă, cu un aspect brutal. Bărbatul îi întinse apoi cuţitul său lung, după care îngenunche şi scoase încă unul din cizmă. Luă un al treilea de la spate şi apoi scoase la iveală o armă subţire din mânecă, aşezându-le pe toate morman în braţele întinse ale lui Jezal. Omul Nordului zâmbi larg. Era, într-adevăr, o privelişte hidoasă, cu cicatricele zdrenţuite strâmbându-se şi încreţindu-se, făcându-i faţa mai strâmbă ca oricând. – Oricâte cuţite ai avea, nu sunt niciodată prea multe, mârâi el, cu un glas grav, scrâşnit. Nimeni nu râse, dar nu părea să-i pese. – Mergem? întrebă bătrânul. – Neîntârziat! răspunse Morrow, întorcându-se să plece. – Vin cu voi. Jezal aruncă braţul de arme în mâinile lui Kaspa. – Chiar nu e nevoie, căpitane, scânci Morrow. – Insist. Odată predat Lordului Şambelan, omul Nordului putea să omoare pe cine poftea, avea să fie problema altcuiva. Dar până când ajungea acolo, Jezal ar fi putut fi învinuit de orice ticăloşie punea acesta la cale, şi al naibii să fie dacă avea de gând să îngăduie una ca asta. Străjerii se dădură la o parte şi ciudata procesiune trecu de poartă. Morrow era în frunte, şoptind nimicuri slugarnice peste umăr, către bătrânul în veşmântul splendid. Urma apoi tânărul palid, urmat de Sulfur. Omul Nordului cu nouă degete venea mişcându-se greoi, în spate. Jezal îi urma, cu degetul mare la centură, aproape de mânerul sabiei, ca să-l poată apuca iute, pândind orice mişcare neaşteptată a sălbaticului. Însă Jezal fu nevoit să recunoască, după ce-l urmări scurtă vreme, că omul nu dădea niciun semn că ar avea gânduri criminale. Părea doar curios, amuzat şi oarecum stânjenit. Încetinea întruna, ridicând privirea spre clădirile dimprejur, clătinând din cap, scărpinându-şi faţa, mormăind în barbă. Din când în când, băga spaima în trecători, zâmbindu-le, dar nu părea să reprezinte un pericol mai mare şi Jezal începu să se liniştească, sau cel puţin până ajunseră în Piaţa Mareşalilor. Omul Nordului se opri brusc. Jezal bâjbâi după sabie, dar ochii barbarului erau fixaţi înainte, holbându-se la o fântână din apropiere. Se îndreptă încet spre ea, apoi ridică precaut un deget gros şi atinse jetul scânteietor. Apa îi împroşcă faţa şi ţâşni într-o 270

parte, cât pe ce să-l doboare pe Jezal. – Un izvor, şopti sălbaticul. Dar cum? Cerule! Omul era ca un copil. Un copil de doi metri, cu faţa ca o masă de măcelărie. – Sunt conducte! Jezal bătu în pavaj. Sub… pământ! – Conducte, repetă încet barbarul, holbându-se la apa înspumată. Ceilalţi înaintaseră o bucată de drum, până aproape de clădirea impunătoare în care îşi avea Hoff birourile. Jezal începu să se îndepărteze de fântână, sperând să-l atragă pe neghiobul sălbatic după el. Spre uşurarea lui, acesta îl urmă, clătinând din cap şi murmurându-şi întruna „conducte”. Pătrunseră în întunecimea rece a anticamerei Lordului Şambelan. Pe băncile aflate de jur împrejurul zidurilor erau aşezaţi oameni, unii dintre ei dând impresia că aşteptau de foarte multă vreme. Cu toţii urmăriră cu ochi mari grupul ciudat pe care Morrow îl conducea în birourile lui Hoff. Secretarul cu ochelari deschise uşile duble, grele, şi rămase lângă ele cât timp bătrânul pleşuv, apoi amicul său cu băţul, pe urmă nebunul Sulfur şi în cele din urmă sălbaticul cu nouă degete trecură pe lângă el. Jezal dădu să-i urmeze, dar Morrow se aşeză în cadrul uşii, blocându-i calea. – Îţi mulţumesc nespus pentru ajutorul tău, căpitane, spuse el, cu un zâmbet firav. Te poţi întoarce la poartă. Jezal aruncă o privire peste umărul lui Morrow, în încăperea de dincolo. Îl văzu pe Lordul Şambelan încruntându-se în spatele unei mese lungi. Arhilectorul Sult era lângă el, aspru şi suspicios. Înaltul Judecător Marovia era şi el acolo, cu un zâmbet pe faţa-i ridată. Trei membri ai Consiliului Închis. Apoi Morow îi închise uşa în nas.

271

Următorul – Observ că ai un nou secretar, zise Glokta, ca într-o doară. Arhilectorul zâmbi. – Desigur. Celălalt nu mi-a fost pe plac. Era slobod la gură, înţelegi. Glokta se opri, cu paharul de vin în drum spre buze. Le transmitea pânzarilor secretele noastre, continuă Sult nepăsător, de parcă ar fi fost un lucru ştiut de toată lumea. Ştiusem de ceva vreme. Dar nu trebuie să-ţi faci griji, n-a aflat nimic. N-am vrut să ştie. Aşadar… ai ştiut cine-ţi era trădătorul. Ai ştiut tot timpul. Mintea lui Glokta întoarse pe toate feţele evenimentele ultimelor câteva săptămâni, le despică şi le puse cap la cap în această nouă lumină, sucindu-le în fel şi chip până când se potriviră şi încercând, în tot acest timp, să-şi ascundă uimirea. Ai lăsat mărturisirea lui Rews acolo unde ştiai c-o va vedea secretarul tău. Ai ştiut că pânzarii vor afla cine e pe listă şi ai bănuit ce vor face, conştient că asta îţi va face jocul şi-ţi va da lopata cu care să-i îngropi. În tot acest timp, mi-ai direcţionat bănuielile spre Kalyne, chiar dacă tu ştiai cine era şoptitorul. Toată afacerea s-a derulat întocmai conform planului tău. Arhilectorul îl privea zâmbind cu înţeles. Şi pun rămăşag că ghiceşti ce gândesc în clipa asta. Am fost un pion în acest joc, aproape ca viermele ăla smiorcăit de secretar. Glokta îşi înăbuşi un chicot. Ce noroc că am fost un pion de partea care trebuia. N-am bănuit nimic. – Ne-a trădat pentru o sumă de bani dezamăgitor de modestă, continuă Sult, strâmbându-şi buza cu dezgust. Îndrăznesc să spun că ar fi primit de zece ori mai mult de la Kault, dacă ar fi avut măcar atâta minte să ceară. Cei din tânăra generaţie chiar nu au pic de ambiţie. Se cred mult mai deştepţi decât noi. Arhilectorul îl cercetă pe Glokta cu ochi albaştri, reci. Fac parte din tânăra generaţie, mai mult sau mai puţin. Sunt umilit pe bună dreptate. – Secretarul a fost pedepsit? Arhilectorul îşi aşeză cu grijă pe masă paharul, care atinse lemnul fără un sunet. – O, da. Cât se poate de aspru. Chiar nu e nevoie să ne mai gândim la el. Sunt convins că nu. Cadavru găsit plutind lângă 272

docuri. Trebuie să spun, am fost foarte surprins când te-ai fixat asupra Superiorului Kalyne ca sursă a scurgerii noastre. Omul era din garda veche. Câteva favoruri ca să închidă ochii la fleacuri, fireşte, dar să trădeze Inchiziţia! Să vândă pânzarilor secretele noastre! Sult pufni: Niciodată. Ai lăsat antipatia ta personală faţă de el să-ţi întunece judecata. – Părea singura posibilitate, murmură Glokta, dar îşi regretă vorbele imediat. Nesăbuit, nesăbuit. Greşeala e făcută. Mai bine săţi ţii gura. – Părea? Arhilectorul plescăi cu profundă dezaprobare. Nu, nu, nu, Inchizitorule. A părea nu e de-ajuns pentru noi. Pe viitor, vom lua în considerare doar faptele, dacă nu te superi. Dar nu trebuie să te simţi prea prost din cauza asta. Te-am lăsat să-ţi urmezi instinctele şi, până la urmă, boacăna ta ne-a întărit şi mai mult poziţia. Kalyne a fost îndepărtat din funcţie – Cadavru găsit plutind… – iar Superiorul Goyle e pe drum, din Englia, să-şi preia rolul de Superior în Adua. Goyle? Vine aici? Ticălosul, noul Superior de Adua. Glokta nu-şi putu stăpâni o grimasă a buzei. – Voi doi nu sunteţi cei mai buni prieteni, ai, Glokta? – E temnicer, nu anchetator. Nu-l interesează vinovăţia sau nevinovăţia. Nu-l interesează adevărul. Torturează de plăcere. – O, haide, Glokta. Vrei să-mi spui că tu nu simţi nicio emoţie când prizonierii tăi îşi scuipă secretele? Când rostesc numele? Când semnează confesiunea? – Nu-mi face nicio plăcere. Nu-mi face plăcere nimic. – Şi, totuşi, o faci atât de bine. În orice caz, Goyle vine şi, oriceai crede tu despre el, e unul de-ai noştri. Un om deosebit de capabil şi demn de încredere, dedicat slujirii coroanei şi a statului. Ştii, a fost cândva unul dintre discipolii mei. – Zău? – Da. A avut postul tău… aşadar, e un post cu perspective, până la urmă! Arhilectorul chicoti la propria-i glumă. Glokta afişă, la rândul lui, un zâmbet firav. Una peste alta, lucrurile s-au aranjat frumuşel şi meriţi felicitări pentru contribuţia ta. O treabă bine făcută. Destul de bine făcută ca să fiu încă în viaţă, măcar. Sult ridică paharul şi băură împreună, mohorâţi, privindu-se cu suspiciune peste marginile pocalelor. Glokta îşi drese glasul. – Magisterul Kault a pomenit ceva interesant înainte de 273

regretabilul său deces. – Continuă. – Pânzarii aveau un partener în aranjamentele lor. Un partener marcant, poate. O bancă. – Hah! Întoarce un pânzar pe dos şi vei găsi întotdeauna un bancher dedesubt. Ce-i cu asta? – Cred că aceşti bancheri au ştiut totul. Despre contrabandă, despre înşelăciune, despre crime, chiar. Cred că le-au încurajat, poate chiar le-au ordonat, ca să obţină un profit bun de pe urma împrumuturilor lor. Pot să încep o anchetă, Eminenţa Voastră? – Care bancă? – Valint şi Balk. Arhilectorul păru să chibzuiască o clipă, cu ochii săi albaştri, severi, aţintiţi asupra lui Glokta. Oare chiar ştie despre aceşti bancheri? Oare chiar ştie mult mai multe decât mine? Ce-a spus Kault? „Vrei trădători, Glokta? Caută în Casa Întrebărilor”… – Nu! decretă Sult. Aceşti bancheri au relaţii sus-puse. Li se datorează prea multe favoruri şi, fără Kault, ar fi dificil de dovedit ceva. Am obţinut ce ne trebuie de la pânzari şi am pentru tine o sarcină mai presantă. Glokta ridică privirea. Altă sarcină? – Aşteptam cu nerăbdare să-i interoghez pe prizonierii pe care iam luat la Guildhall, Eminenţa Voastră, s-ar putea să… – Nu! Arhilectorul îl reduse pe Glokta la tăcere cu o mişcare a mâinii sale înmănuşate. Treaba aceea ar putea trena luni de zile. Am să-i cer lui Goyle să se ocupe de asta. Se încruntă. Dacă nu ai nimic împotrivă. Aşadar, eu ar pământul, arunc sămânţa, ud semănătura, pe urmă Goyle culege recolta? Halal dreptate. Glokta îşi înclină capul cu smerenie. – Desigur, Eminenţa Voastră. – Bun. Ai aflat, probabil, despre oaspeţii neobişnuiţi pe care iam primit ieri. Oaspeţi? În ultima săptămână, pe Glokta îl chinuise cumplit spatele. În ziua precedentă, se căznise să se ridice din pat, ca să-l privească pe imbecilul de Luthar duelându-se, dar altminteri stătuse închis în cămăruţa lui, pur şi simplu incapabil să se mişte. – N-am observat, spuse el simplu. – Bayaz, Întâiul dintre Magi. Glokta îşi afişă din nou zâmbetul firav, dar Arhilectorul nu râdea. 274

– Glumiţi, desigur. – Bine-ar fi. – Un şarlatan, Eminenţa Voastră? – Ce altceva? Dar unul extraordinar. Raţional, chibzuit, isteţ. Înşelătoria este elaborată în cel mai înalt grad. – Aţi vorbit cu el? – Am vorbit. Este remarcabil de convingător. Ştie lucruri pe care n-ar trebui să le ştie. Nu poate fi respins pur şi simplu. Oricine ar fi, are sprijin şi surse bune de informaţii. Arhilectorul se încruntă. Are cu el un om al Nordului, o brută renegată. Glokta se încruntă. – Un om al Nordului? Nu pare genul lor. Mi se pare extrem de ostentativ. – Exact aşa gândesc şi eu. – Un spion pentru împărat, aşadar? Pentru gurkieni? – Poate. Kanticilor le place o intrigă bună, dar au tendinţa să se ţină în umbră. Aceste mascarade nu par să aibă amprenta lor. Bănuiesc că răspunsul tău se apropie mai mult de adevăr. – Nobilii, Eminenţa Voastră? Brock? Isher? Heugen? – Poate, cugetă Sult, poate. Sunt destul de supăraţi. Sau poate vechiul nostru prieten, Înaltul Judecător. Pare puţin prea încântat de toate astea. Pune ceva la cale, îmi dau seama. Nobilii, Înaltul Judecător, oamenii Nordului, gurkienii – ar putea fi oricare dintre ei, sau niciunul – dar de ce? – Nu înţeleg, Eminenţă. Dacă sunt pur şi simplu spioni, de ce să se ostenească atâta? Cu siguranţă există modalităţi mai simple de a pătrunde în Agriont! – Asta e treaba. Sult afişă cea mai amară grimasă pe care o văzuse Glokta vreodată. Există un loc liber în Consiliul Închis, întotdeauna a existat. O tradiţie fără rost, o chestiune de etichetă, un scaun rezervat pentru un personaj mitic, mort, în orice caz, de sute de ani. Nimeni n-a bănuit vreodată că va veni cineva să-l revendice. – Dar el a făcut-o? – A făcut-o. L-a pretins! Arhilectorul se ridică în picioare şi ocoli masa cu paşi mari. Ştiu! De neimaginat! Un spion, un mincinos de cine ştie unde, implicat în treburile cele mai intime ale ocârmuirii noastre! Dar are nişte hârtii pline de praf, aşa că nouă ne revine sarcina de a-l discredita pe el. Îţi vine să crezi? Lui Glokta nu-i venea să creadă. Dar n-are niciun rost să spun asta. 275

– Am cerut timp pentru investigaţii, continuă Sult, dar Consiliul Închis nu acceptă să fie amânat la nesfârşit. Avem la dispoziţie doar o săptămână sau două ca să-l demascăm pe acest aşa-zis mag drept şarlatanul care este. Între timp, el şi tovarăşii lui se simt ca acasă într-o excelentă suită de apartamente din Turnul Lanţurilor şi nu putem face nimic să-i împiedicăm să cutreiere Agriontul, provocând orice necazuri poftesc! Ceva am putea face… – Turnul Lanţurilor este foarte înalt. Dacă s-ar întâmpla să cadă cineva… – Nu. Nu încă. Deja ne-am împins norocul prea departe în anumite cercuri. Cel puţin deocamdată trebuie să avem grijă pe unde călcăm. – Există întotdeauna posibilitatea unei interogări. Dacă i-am aresta, aş putea afla curând pentru cine lucrează… – Ai grijă pe unde calci, am spus! Vreau să-l cercetezi pe acest mag, Glokta, şi pe însoţitorii lui. Află cine sunt, de unde vin, ce urmăresc. Mai presus de toate, află cine se află în spatele lor şi de ce. Trebuie să-l discredităm pe acest pretins Bayaz înainte să poată face vreun rău. După aceea, poţi folosi ce mijloace doreşti. Sult se întoarse şi se îndreptă către fereastră. Glokta se ridică greoi, chinuit, de pe scaun. – Cum să încep? – Urmăreşte-i! strigă nerăbdător Arhilectorul. Pândeşte-i! Vezi cu cine stau de vorbă, ce pun la cale. Tu eşti inchizitorul, Glokta! izbucni el, fără măcar să întoarcă privirea. Pune şi tu întrebări!

276

Mai bine decât moartea – Căutăm o femeie, spuse ofiţerul, privindu-i cu suspiciune. O sclavă evadată, o ucigaşă. Foarte periculoasă. – O femeie, stăpâne? întrebă Yulwei nedumerit, cu fruntea încreţită. Periculoasă, stăpâne? – Da, o femeie! Ofiţerul îşi flutură mâna cu nerăbdare. Înaltă, cu o cicatrice şi părul retezat scurt. Bine înarmată, foarte probabil, cu un arc. Ferro stătea acolo, înaltă şi plină de cicatrice, cu părul retezat scurt şi un arc agăţat pe umăr, privind în jos la pământul prăfos. E căutată de cele mai înalte autorităţi. O hoaţă şi o criminală, în repetate rânduri! Yulwei afişă un zâmbet smerit şi îşi desfăcu braţele. – N-am văzut o asemenea persoană, stăpâne. Eu şi fiul meu suntem neînarmaţi, după cum puteţi vedea. Ferro privea în jos, stânjenită, la lama curbată a sabiei vârâte la cingătoare, ce sclipea în soarele strălucitor. Dar ofiţerul nu părea să observe. Lovi după o muscă în timp ce Yulwei continua să trăncănească: Niciunul dintre noi n-ar şti ce are de făcut cu un arc, vă asigur. Noi ne punem nădejdea în Dumnezeu, să ne apere, stăpâne, şi în neîntrecuţii oşteni ai împăratului. Ofiţerul pufni. – Foarte înţelept, bătrâne. Cu ce treburi pe aici? – Sunt negustor, în drum spre Dagoska, să cumpăr mirodenii – şi făcu o umilă plecăciune – cu permisiunea voastră. – Faci negoţ cu albii? Uniune afurisită! Ofiţerul scuipă în ţărână. Totuşi, omul trebuie să-şi câştige existenţa, presupun, chiar dacă în mod ruşinos. Fă negoţ până mai poţi, albii vor dispărea curând, măturaţi înapoi în ocean! Îşi umflă pieptul cu mândrie: Împăratul Uthman-ul-Dosht a jurat! Ce zici de asta, bătrâne? – O, va fi o zi mare, o zi mare, spuse Yulwei, făcând din nou o plecăciune adâncă. Fie ca Domnul să ne-o aducă în curând, stăpâne! Ofiţerul o cercetă pe Ferro de sus până jos. – Fiul tău pare un flăcău puternic. Poate că va deveni soldat. Făcu un pas spre ea şi o apucă de braţul gol: Un braţ puternic. Braţul acesta ar putea întinde un arc, aş zice, dacă ar fi învăţat. Ce 277

părere ai, băiete? Treabă de bărbat, să lupţi pentru gloria Domnului şi a Împăratului tău! Mai bine decât să hămăleşti pentru un câştig de nimic! Lui Ferro i se încreţi carnea acolo unde degetele ofiţerului îi atingeau pielea. Cealaltă mână se strecură către cuţit. – Din păcate, zise repede Yulwei, fiul meu a fost născut… netot. Abia vorbeşte. – A! Păcat. Poate va veni vremea când vom avea nevoie de fiecare bărbat. Or fi ei sălbatici, dar albii ăştia ştiu să lupte. Ofiţerul se întoarse şi Ferro privi încruntată în urma lui. Prea bine, puteţi pleca. Le făcu semn cu mâna. Ochii soldaţilor lui, care stăteau tolăniţi la umbra palmierilor de lângă drum, le urmăriră trecerea, dar fără prea mare interes. Ferro rămase tăcută până când tabăra se pierdu în depărtare, în spatele lor, apoi se întoarse spre Yulwei. – Dagoska? – Pentru început, zise bătrânul, privind peste câmpul presărat cu arbuşti. Şi apoi spre Nord. – Spre Nord? – Peste Marea Cercului, la Adua. – Peste mare? Ferro se opri în drum. Nu mă duc naibii acolo! – Chiar trebuie să complici totul atâta, Ferro? Eşti chiar atât de fericită aici, în Gurkhul? – Oamenii Nordului sunt nebuni, toată lumea ştie asta! Albi, Uniune sau ce-or fi. Nebuni! Păgâni! Yulwei ridică o sprânceană. – Nu ştiam că te interesează Dumnezeu într-atât, Ferro. – Eu, cel puţin, ştiu că există unul! strigă ea, arătând către cer. Aceşti albi nu gândesc ca noi, ca oamenii adevăraţi! N-avem nicio treabă cu unii ca ei! Prefer să rămân printre gurkieni! În plus, aici am socoteli de încheiat. – Ce socoteli? Să-l omori pe Uthman? Ferro se încruntă. – Poate că da. – Ha! Yulwei se întoarse şi porni în susul drumului. Te caută, Ferro, dacă n-ai remarcat. N-ai putea face nici zece paşi fără ajutorul meu. Încă îţi mai păstrează cuşca aia, îţi aminteşti? Cea din faţa palatului! Abia aşteaptă s-o umple. Ferro scrâşni din dinţi. Uthman e împăratul acum, Ul-Dosht i se zice. Cel puternic! Cel nemilos! Cel mai mare împărat de un secol încoace, aşa se spune deja. Omoară-l pe împărat! Yulwei râse pe înfundate. Eşti ciudată 278

rău. Chiar ciudată. Ferro mergea încruntată în urma bătrânului, în susul dealului. Nu voia să fie ciudăţenia nimănui. Yulwei putea să-i facă pe aceşti soldaţi să vadă ce vrea el, şi ăsta era un şiretlic reuşit, dar nici dea naibii Ferro nu voia să meargă în Nord. Ce treabă avea ea cu albii ăia păgâni? Yulwei continua să se îndepărteze chicotind când ea se alinie lângă el. – Să-l omori pe împărat! Yulwei clătină din cap: Va trebui să aştepte până te întorci. Îmi eşti datoare, ai uitat? Ferro îl apucă de braţul viguros. – Nu-mi amintesc să te fi auzit spunând nimic despre traversarea mării! – Nu-mi amintesc să fi întrebat, Maljinn, şi ar trebui să te bucuri că n-ai făcut-o. Yulwei îi îndepărtă degetele cu blândeţe. Poate că trupul tău s-ar usca acum frumuşel în deşert, în loc sămi mormăie în ureche, plesnind de sănătate. Cugetă la asta niţel. Asta închise gura fetei, cel puţin pe moment. Merse alături de el în tăcere, privind încruntată peisajul sterp, cu sandalele scârţâind pe pământul uscat al drumului. Se uită cu coada ochiului la bătrân. Îi salvase viaţa cu şiretlicurile lui, asta era de netăgăduit. Dar a naibii să fie dacă avea să se ducă în Nord. Cetatea era ascunsă într-un golf stâncos, dar, din locul în care se aflau, sus, pe faleză, cu soarele nemilos în spate, Ferro îi putea desluşi destul de bine conturul. Un zid înalt înconjura şirurile ordonate de clădiri, destule cât să formeze un orăşel. Lângă ele, construite în apă, se aflau debarcadere lungi. La chei erau acostate corăbii. Corăbii uriaşe. Turnuri de lemn, fortăreţe plutitoare. Ferro nu mai văzuse corăbii nici pe jumătate cât acestea. Catargele lor erau o pădure întunecată, pe fundalul strălucitor al apei. Zece erau acostate mai jos de locul unde se aflau ei, iar mai departe în golf alte două brăzdau alene valurile, umflându-şi velele imense, cu siluete minuscule mişunând pe punţi şi prin păienjenişul de funii de deasupra. – Eu văd douăsprezece, murmură Yulwei, dar ochii tăi sunt mai ageri. Ferro privi peste apă. Mai departe, în jurul ţărmului arcuit, la douăzeci de mile, poate, vedea o altă fortăreaţă, un alt grup de 279

cheiuri. – Mai sunt şi altele acolo, spuse ea, opt sau nouă, iar acelea sunt mai mari. – Mai mari decât acestea? – Cu mult mai mari. – Dumnezeule! îşi şopti Yulwei. Gurkienii n-au mai construit niciodată corăbii atât de mari, şi nici pe jumătate atât de multe. Nu ajunge lemnul din tot Sudul pentru o asemenea flotă. Trebuie să-l fi adus din Nord, de la styrieni, poate. Pe Ferro n-o interesau defel corăbiile, lemnul sau Nordul. – Şi? – Cu o flotă de dimensiunea aceasta, gurkienii vor fi o putere pe mare. Ar putea să atace Dagoska dinspre golf, ar putea chiar să invadeze Westportul. Nume fără noimă din locuri îndepărtate. – Şi? – Nu înţelegi, Ferro, trebuie să-i previn pe ceilalţi. Trebuie să ne grăbim, acum! Se ridică şi porni iute înapoi către drum. Ferro mârâi. Privi încă o clipă imensele albii de lemn mişcânduse încoace şi încolo în golf, apoi se ridică şi-l urmă pe Yulwei. Corăbii mari sau corăbii mici, pentru ea era totuna. Gurkienii puteau să ia toţi albii din lume ca sclavi, dacă era după ea. Dacă asta însemna că lăsau oamenii adevăraţi în pace. – La o parte! Soldatul dădu pinteni calului direct spre ei, ridicându-şi biciul. – Mii de scuze, stăpâne, scânci Yulwei, târându-se în genunchi, zorindu-se în iarba de lângă drum, trăgând-o pe Ferro după el, de cot. Ea rămase în tufăriş, privind coloana târşâindu-se încet pe lângă ei. Chipuri sfrijite, răvăşite, murdare, pustii, mâini legate strâns, ochi goi, în pământ. Bărbaţi şi femei de toate vârstele, copii chiar. Mai mulţi de o sută. Şase străjeri călăreau lângă ei, aşezaţi comod în şeile lor înalte, cu bicele răsucite în mâini. – Sclavi. Ferro îşi linse buzele. – Oamenii din Kadir s-au răsculat, zise Yulwei, încruntându-se la jalnica procesiune. Nu mai voiau să facă parte din glorioasa naţiune a Gurkhului şi s-au gândit că moartea împăratului ar putea fi şansa lor de scăpare. Se pare că s-au înşelat. Noul împărat 280

e mai aspru chiar decât ultimul, nu-i aşa, Ferro? Rebeliunea lor a eşuat deja. Se pare că prietenul tău Uthman a luat sclavi drept pedeapsă. Ferro urmări cu privirea o fată sfrijită care şchiopăta încet, târându-şi picioarele goale în praf. Să fi avut treisprezece ani? Era greu de spus. Avea faţa murdară şi apatică. Pe frunte avea o tăietură uscată, altele pe spate şi pe braţe. Urme de bici. Ferro înghiţi în sec, privind fata înaintând cu greu. Un bătrân se împiedică sub ochii ei şi căzu cu faţa la pământ, făcând întreaga coloană să se oprească, poticnindu-se. – Mişcă! răcni unul dintre călăreţi, dând pinteni calului. În picioare! Bătrânul se zbătu în praf. Mişcă! Biciul soldatului pocni, lăsând o dâră lungă şi roşie peste spatele costeliv al bărbatului. Ferro tresări şi se crispă la auzul sunetului şi începu să simtă furnicături pe spate. Acolo unde erau cicatricele. Aproape ca şi cum ar fi fost biciuită chiar ea. Nimeni n-o biciuieşte pe Ferro Maljinn fără să plătească. S-a isprăvit. Îşi scutură arcul de pe umăr. – Pace, Ferro! şuieră Yulwei, înhăţând-o de braţ. Nu poţi face nimic pentru ei. Fata se aplecă, ajutându-l pe bătrânul sclav să se ridice în picioare. Biciul pocni din nou, atingându-i pe amândoi şi se auzi un scâncet de durere. Oare fata sau bărbatul ţipase? Sau fusese însăşi Ferro? Ferro împinse la o parte mâna lui Yulwei, dând să apuce arcul. – Pot să-l omor pe ticălos! mârâi ea. Capul soldatului se întoarse brusc, privindu-i curios. Yulwei o apucă pe Ferro de mână. – Şi pe urmă? şuieră el. Dacă îi omori pe toţi şase, ce faci pe urmă? Ai mâncare şi apă pentru o sută de sclavi? Hm? O ţii bine ascunsă! Şi când vor remarca lipsa coloanei? Hm? Şi când gărzile vor fi găsite măcelărite? Ce faci atunci, ucigaşo? Vei ascunde o sută de sclavi în câmp? Fiindcă eu nu pot! Ferro fixă ochii negri ai lui Yulwei, scrâşnind din dinţi, răsuflând zgomotos pe nas. Se întrebă dacă să încerce iarăşi sau nu să-l omoare. Nu. Avea dreptate, afurisitul. Încetişor, îşi alungă furia, cât de departe putu. Vârî săgeata la loc şi se întoarse din nou către coloană. Privi bătrânul sclav îndepărtându-se poticnit, cu fata 281

după el şi simţi cum furia îi macină viscerele, ca o foame. – Tu! strigă soldatul, întorcându-şi calul spre ei. – Bravo, ai făcut-o! şuieră Yulwei, apoi se înclină în faţa gărzii, zâmbind, scărpinându-se. Scuzele mele, stăpâne, fiul meu este… – Tacă-ţi gura, bătrâne! Soldatul îşi coborî privirea spre Ferro, din şa. Ei, bine, băiete, o placi? – Ce? şuieră Ferro printre dinţi. – Nu trebuie să te sfieşti, chicoti soldatul. Am văzut cum te uitai. Se întoarse către coloană. Opriţi-i acolo! strigă el, şi sclavii se opriră. Soldatul se aplecă din şa şi o înhăţă pe fata sfrijită de subsuoară, trăgând-o cu brutalitate afară din coloană. E o bucăţică bună, spuse el, împingând-o spre Ferro. Niţel cam tânără, dar e coaptă. Trebuie doar puţin spălată. Niţel şchioapă, dar asta se vindecă, i-am forţat noi cam tare. Dinţi buni… arată-i dinţii, târfă! Buzele crăpate ale fetei se retraseră încet. Dinţi buni. Ce zici, băiete? Zece galbeni pentru ea! E un preţ bun! Ferro stătea şi se holba. Fata o privea mută, cu ochi mari şi goi. – Uite, zise soldatul, aplecându-se din şa. Merită de două ori pe-atât şi nu e deloc riscant! Când ajungem la Shaffa, le spun că a murit în praful drumului. Nimeni n-o să se mire, se întâmplă tot timpul! Eu mă aleg cu zece, tu economiseşti zece! Toată lumea câştigă! Toată lumea câştigă! Ferro ridică privirea spre soldat. Acesta îşi scoase coiful şi îşi şterse fruntea cu dosul palmei. – Pace, Ferro, şopti Yulwei. – Bine, opt! strigă soldatul. Are un zâmbet frumos. Arată-i un zâmbet, târfă! Colţul gurii fetei zvâcni uşor. Uite, vezi! Opt şi mi-o răpeşti! Pumnii lui Ferro erau încleştaţi, cu unghiile săpându-i în palme. – Pace, Ferro, şopti Yulwei, cu o notă de avertisment în glas. – Pentru Dumnezeu, dar ştiu că te târguieşti, băiete! Şapte, şi asta e ultima mea ofertă. Şapte, la naiba! Soldatul îşi flutură coiful, frustrat. Trateaz-o cu blândeţe şi în cinci ani o să valoreze mai mult! E o investiţie! Faţa soldatului era la doar câţiva paşi. Ferro îi vedea fiecare minusculă picătură de sudoare formându-se pe frunte, fiecare fir ţepos de păr de pe obraz, fiecare pată, fiecare rid, fiecare por al pielii. Aproape îi simţea mirosul. Cei cu adevărat însetaţi beau până şi urină, apă sărată sau ulei, oricât de rău le-ar face, atât de mare le este nevoia. Ferro 282

văzuse asta adesea în ţinuturile sterpe. Atât era acum de puternică nevoia ei de a ucide acest om. Îi venea să-l sfâşie cu mâinile goale, să înăbuşe viaţa din el, să-i sfârtece faţa cu dinţii. Dorinţa era aproape prea năvalnică să-i reziste. – Pace! şuieră Yulwei. – Nu mi-o pot permite, se auzi Ferro zicând. – Puteai să spui asta de la început, băiete, şi să mă scuteşti de osteneală! Soldatul îşi îndesă coiful la loc pe cap. Totuşi, nu te pot învinui că te-ai uitat. E o bucăţică bună. Întinse mâna şi o înhăţă pe fată de subsuori, târând-o înapoi către ceilalţi. O să primească douăzeci pentru ea la Shaffa! strigă el peste umăr. Coloana porni mai departe. Ferro o urmări pe fată până când sclavii dispărură după o colină, împleticindu-se, şchiopătând, târşâindu-şi paşii spre robie. Se simţea înfrigurată acum, înfrigurată şi pustie. Îşi dorea să-l fi ucis pe soldat, oricare ar fi fost riscul. Poate că uciderea lui ar fi umplut acel gol, chiar dacă doar pentru puţină vreme. Aşa mergeau lucrurile. – Am mers şi eu într-o coloană ca aceea, spuse ea fără grabă. Yulwei scoase un lung oftat. – Ştiu, Ferro, ştiu, dar soarta te-a ales să fii salvată. Fii recunoscătoare pentru asta, dacă ştii cum. – Ar fi trebuit să mă laşi să-l omor. – Îh! cloncăni bătrânul cu dezgust. Zău aşa, ai fi în stare să omori lumea întreagă, dacă ai putea. Mai e altceva în tine, Ferro, decât dorinţa de a ucide? – Era, cândva, murmură ea, dar ei îţi smulg totul cu biciul. Te biciuiesc până când sunt siguri că n-a mai rămas nimic. Yulwei stătea acolo, cu un aer compătimitor. Ciudat cum asta n-o mai enerva. – Îmi pare rău, Ferro. Îmi pare rău pentru tine şi pentru ei. Păşi înapoi în drum, clătinând din cap. Dar e mai bine decât moartea. Ferro zăbovi o clipă, privind colbul ce se ridica dinspre coloana care se îndepărtase. – E la fel, şopti ea pentru sine.

283

Bătător la ochi Logen se sprijini de parapet, îşi miji ochii în soarele dimineţii şi cercetă întreaga privelişte. Făcuse acelaşi lucru, acum o veşnicie parcă, din balconul camerei sale de la bibliotecă. Cele două perspective erau cât se poate de diferite. Răsărit de soare peste covorul zdrenţuit de clădiri, pe de-o parte, fierbinte şi orbitor şi plin de zgomote îndepărtate. Valea rece şi ceţoasă, de cealaltă parte, domoală şi pustie şi neclintită ca moartea. Îşi amintea dimineaţa aceea, îşi amintea cum se simţise alt om. Cu siguranţă se simţea alt om acum. Un netot. Mic, speriat, urât şi tulburat. – Logen. Malacus ieşi pe balcon, oprindu-se lângă el, şi zâmbi către soare şi peste oraş, către golful scânteietor, mişunând deja de corăbii. Frumos, nu-i aşa? – Dacă spui tu, dar nu sunt sigur că-mi dau seama. Atâţia oameni. Logen se scutură, năduşit. Nu-i drept. Mă sperie. – Speriat? Tu? – Întotdeauna. Logen abia pusese geană pe geană de când sosiseră. Niciodată nu era destul de întuneric acolo, niciodată destul de linişte. Era prea cald, prea strâmt, prea puturos. Duşmanii erau înfricoşători, dar duşmanii puteau fi înfruntaţi şi nimiciţi. Logen putea să le înţeleagă ura. Cu nepăsătorul, gălăgiosul, oraş fără chip nu te puteai lupta. Oraşul ura totul. Locul meu nu e aici. Aş pleca bucuros. – S-ar putea să nu plecăm o vreme. – Ştiu. Logen trase adânc aer în piept. De aceea am să cobor, am să cercetez acest Agriont şi am să aflu ce pot despre el. Unele lucruri trebuie făcute. E mai bine să le faci decât să trăieşti cu spaima lor. Asta îmi spunea tata. – Un sfat bun. Vin cu tine. – Ba nu. Bayaz era în pragul uşii, privindu-şi mânios ucenicul. Evoluţia ta din ultimele câteva săptămâni a fost o ruşine, chiar şi pentru tine. Păşi afară, în aer liber. Cât stăm degeaba, la dispoziţia Maiestăţii Sale, îţi sugerez să profiţi de ocazie ca să studiezi. S-ar putea să nu mai ai o asemenea şansă multă vreme de-acum încolo. Malacus se întoarse grăbit înăuntru, fără să arunce măcar o 284

privire înapoi. Ştia că nu era bine să irosească timpul, cu maestrul său într-o asemenea stare de spirit. Bayaz îşi pierduse toată buna dispoziţie de îndată ce sosiseră în Agriont şi nu părea să şi-o recapete. Logen nu-l putea învinui, fuseseră trataţi mai degrabă ca prizonieri decât ca oaspeţi. Nu se pricepea el prea mult la maniere, dar putea ghici înţelesul privirilor aspre ale tuturor şi al prezenţei străjerilor din faţa uşii. – Incredibil cât a crescut, mârâi Bayaz, încruntându-se către imensa întindere a oraşului. Îmi amintesc când Adua nu era mai mult decât o grămadă de colibe strânse în jurul Casei Creatorului, ca nişte muşte în jurul unei baligi proaspete. Înainte de a exista un Agriont. Înainte de a exista o Uniune măcar. Nu erau nici pe departe atât de fuduli în vremurile acelea, vă pot spune. Îl venerau pe Creator ca pe un zeu. Bayaz horcăi zgomotos un cocoloş de flegmă şi îl scuipă în aer. Logen îl urmări trecând peste şanţ şi dispărând undeva printre clădirile albe de dedesubt. Le-am dat asta, şuieră Bayaz. Logen simţi neplăcuta furnicătură care părea să însoţească întotdeauna nemulţumirea bătrânului vrăjitor. Leam dat libertate şi asta mi-e mulţumirea? Batjocura slujbaşilor? A comisionarilor care se cred buricul pământului? O descindere în mijlocul suspiciunii şi al nebuniei de jos începu să pară o izbăvire. Logen se îndreptă spre uşă şi, ferindu-şi capul, pătrunse în camera de dincolo. Dacă aici erau prizonieri, păi atunci Logen fusese închis în temniţe mai grele, trebuia să recunoască. Camera de zi circulară era pe măsura unui rege, cel puţin după mintea lui: scaune grele din lemn închis la culoare, cu gravuri delicate, tapiserii groase pe pereţi, înfăţişând păduri şi scene de vânătoare. Probabil că Bethod s-ar fi simţit în largul lui într-o asemenea încăpere. Logen se simţea acolo ca un ţărănoi, umblând mereu pe vârfuri, să nu cumva să spargă ceva. Pe o masă din mijlocul încăperii se afla un vas înalt, cu marginile pictate cu flori viu colorate. Logen îl privi cu suspiciune în timp ce se îndrepta către scara lungă care cobora în Agriont. – Logen! Bayaz era în cadrul uşii, privind încruntat după el. Ai grijă! Locul poate părea ciudat, dar oamenii sunt şi mai ciudaţi. Apa clipocea, înspumată, ţâşnind într-un jet îngust dintr-un tub de metal sculptat în forma unei guri de peşte şi sărind înapoi într-un bazin larg de piatră. O fântână, aşa o numise tânărul fudul. Conducte, sub pământ, spusese el. Logen îşi imagină 285

izvoare subterane, curgând chiar sub picioarele lui, udând fundaţiile palatului. Gândul îl făcu să se simtă uşor ameţit. Piaţa era enormă – un câmp imens de pietre plate, împresurat de clădiri albe, ca nişte stânci abrupte. Stânci găunoase, acoperite de coloane şi sculpturi, scânteind de ferestre înalte, înţesate de oameni. Ceva ciudat părea să se întâmple astăzi. De jur împrejurul pieţei, era înălţată o construcţie din bârne, în pantă. O armată de muncitori mişunau pe ea, tăind şi lovind, atârnaţi în cârlige, strigând nervoşi unul la altul. De jur împrejurul lor erau munţi de scânduri şi buşteni, butoaie de cuie, grămezi de unelte, destule cât să ridice zece castele măreţe şi altceva pe deasupra. Pe alocuri, construcţia era deja mult deasupra pământului, cu montanţii avântându-se în aer ca nişte catarge ale unor imense corăbii, înalte cât monstruoasele clădiri din spate. Logen rămase cu mâinile în şolduri, privind cu gura căscată uriaşul schelet de lemn, dar destinaţia acestuia rămânea un mister. Se apropie de un bărbat scund şi musculos, cu şorţ de piele, care tăia furios cu ferăstrăul o scândură. – Ce-i asta? – Hm? Omul nu ridică privirea de la munca lui. – Asta. Pentru ce este? Ferăstrăul muşcă lemnul, rămăşiţa troncăni pe pământ. Tâmplarul ridică cealaltă bucată de scândură pe o stivă din apropiere. Se întoarse, privindu-l pe Logen cu suspiciune, ştergându-şi sudoarea de pe fruntea-i lucitoare. – Tribune. Bănci. Logen se uită la el cu ochii goi. Nu pricepea. Pentru Turnir! îi strigă tâmplarul în faţă. Logen se retrase încet. Păsărească. Cuvinte fără noimă. Se întoarse şi se îndepărtă în grabă, ţinându-se departe de imensele structuri de lemn şi de oamenii cocoţaţi pe ele. Năvăli pe o alee largă, o trecătoare adâncă între două clădiri albe, înalte. De-o parte şi de alta, erau aliniate, faţă în faţă, statui, mult mai mari decât oamenii reali, încruntându-se peste capetele numeroşilor trecători care alergau printre ele. Cea mai apropiată dintre sculpturi îi părea ciudat de cunoscută. Logen se apropie de ea, o cercetă de sus până jos, pe urmă zâmbi. Întâiul dintre Magi se mai îngrăşase de când fusese sculptat. Mâncase prea bine la bibliotecă, poate. Logen se întoarse către un omuleţ cu pălărie neagră, care trecea pe acolo, cu o carte sub braţ. – Bayaz, spuse el, arătând către statuie. Prieten de-al meu. 286

Omul se holbă la el, la statuie şi iarăşi la el, apoi se îndepărtă grăbit. Statuile se înşirau de-o parte şi de alta a aleii. Regii Uniunii, bănuia Logen, erau aliniaţi la stânga. Unii aveau săbii, alţii suluri sau corăbii minuscule. Unul avea un câine la picioare, un altul un snop de grâu sub braţ, dar altminteri nu-i prea puteai deosebi. Aveau cu toţii aceleaşi coroane înalte şi aceeaşi căutătură aspră. Uitându-te la ei, n-ai fi crezut că rostiseră vreodată o vorbă prostească sau că făcuseră vreo faptă prostească, ori că fuseseră nevoiţi să-şi facă vreodată nevoile, în toată viaţa lor. Logen auzi paşi grăbiţi călcând cu zgomot surd în urma lui şi se întoarse tocmai la timp să-l vadă pe tânărul fudul de la poartă tropăind în josul aleii, cu cămaşa îmbibată de sudoare. Se întrebă unde s-o fi ducând atât de grăbit, dar n-avea de gând să fugă după el, pe o asemenea căldură. Oricum, existau o mulţime de alte mistere care trebuiau rezolvate. Aleea se deschidea către un imens spaţiu verde, smuls din natură de mâini gigantice şi aruncat printre clădirile înalte, dar care nu semăna cu niciun peisaj pe care-l văzuse vreodată Logen. Iarba era o pătură netedă, uniformă, de un verde intens, tunsă aproape până la pământ. Erau şi flori, dar creşteau în şiruri, în cercuri şi linii drepte, viu colorate. Erau tufe luxuriante şi arbori, toţi strâmtoraţi, împrejmuiţi şi tunşi în forme nefireşti. Era şi apă: şuvoaie învolburându-se peste trepte de piatră şi un iaz mare, întins, cu copaci posomorâţi atârnând de jur împrejurul marginilor. Logen hoinări prin acest frunziş rânduit, cu cizmele scârţâind pe o cărare făcută din minuscule pietre cenuşii. Aici era adunată o mulţime de oameni îngrămădiţi laolaltă să se bucure de soare. Stăteau în bărci, pe lacul miniatural, vâslind uşor, de jur împrejur, fără să meargă nicăieri. Trândăveau pe peluze, mâncau, beau şi flecăreau. Unii arătau spre Logen şi strigau, şopteau sau se dădeau la o parte. Erau o adunare ciudată, mai cu seamă femeile. Palide şi fantomatice, înveşmântate în rochii elegante, cu părul strâns sau ridicat, prins cu ace şi piepteni, cu imense pene ciudate sau minuscule pălării inutile. Semănau cu vasul mare din sala circulară – prea firave şi delicate ca să fie de vreun folos şi urâţite şi mai mult de atâtea găteli. Dar trecuse multă vreme şi le zâmbi vesel, la nimereală. Unele îl priviră şocate, altele rămaseră cu răsuflarea tăiată de spaimă. Logen oftă. Vechea vrajă nu pierise. 287

Mai departe, într-o altă piaţă largă, Logen se opri să privească un grup de soldaţi antrenându-se. Aceştia nu erau cerşetori sau tineri feciorelnici, ci bărbaţi vânjoşi, în armuri grele, cu platoşe şi genunchiere lustruite ca oglinda şi suliţe lungi pe umeri. Stăteau laolaltă, fiecare identic cu cel de lângă el, în patru careuri de câte cincizeci de oameni, poate, neclintiţi ca statuile de pe alee. La un răcnet al unui bărbat scund în manta roşie – şeful lor, bănuia Logen – întreaga mulţime se întoarse, ridicând suliţele şi începând să traverseze piaţa, cu cizmele grele bocănind în acelaşi ritm. Cu toţii la fel, echipaţi la fel, mişcându-se la fel. Era o privelişte impresionantă, cu tot acel metal strălucitor mişcându-se ritmic în careuri de ţepi ordonaţi, cu vârfurile suliţelor scânteind, ca un imens arici pătrat, cu două sute de picioare. Periculoşi, fără doar şi poate, într-un spaţiu vast şi neted, împotriva unui duşman imaginar, aflat chiar în faţă. Cum ar acţiona pe un teren accidentat, pe o ploaie zdravănă, în hăţişul unei păduri, Logen era mai puţin sigur. Ar obosi repede, sub toată povara armurii şi, dacă acele careuri ar putea fi împrăştiate, ce-ar face? Oameni obişnuiţi să aibă mereu pe cineva alături. Ar putea lupta singuri? Continuă să înainteze cu greutate, prin curţi mari şi grădini ordonate, pe lângă fântâni înspumate şi statui semeţe, pe alei îngrijite şi străzi largi. Hoinări în susul şi în josul unor scări înguste, peste poduri ce traversau pâraie, pe drumuri, peste alte poduri. Văzu străjeri într-o sumedenie de superbe livrele diferite, păzind sute de porţi diferite şi ziduri şi uşi, fiecare privindu-l cu aceeaşi profundă suspiciune. Soarele urcă pe cer, clădirile albe şi înalte alunecară pe lângă el, până când aproape se rătăcise, picioarele îl chinuiau şi gâtul îl durea de atâta privit în sus. Singura constantă era monstruosul turn care se înălţa sus, sus, peste toate celelalte, făcând ca şi cea mai mare dintre marile clădiri să pară pricăjită. Era mereu prezent, zărit în colţul ochiului, iţindu-se peste vârfurile acoperişurilor, în depărtare. Încet, încet, paşii îl purtară pe Logen mai aproape de el, până când ajunse întrun colţ părăsit al citadelei, chiar în umbra lui. Găsi o bancă veche lângă o pajişte neîngrijită, în apropierea unei imense clădiri năruite, acoperite de muşchi şi iederă, cu acoperişurile sale înalte lăsate la mijloc şi fără o parte din ţigle. Logen se prăbuşi pe bancă, răsuflând greu, cu obrajii umflaţi, şi ridică încruntat privirea la silueta enormă ce se contura dincolo de ziduri, întunecată pe fundalul albastru, un munte de piatră seacă, stearpă, moartă, făcut de mâna omului. Nicio plantă nu se agăţa 288

de mormanul acela masiv, nici măcar un smoc de muşchi în crăpăturile dintre imensele blocuri. Casa Creatorului, o numise Bayaz. Nu semăna cu nicio casă pe care o văzuse Logen vreodată. Nu avea acoperişuri deasupra, nici uşi sau ferestre în acele ziduri goale. O aglomerare de straturi grandioase de piatră, cu muchiile ascuţite. La ce putea sluji să construieşti ceva atât de mare? Şi cine era acest Creator? Asta era tot ce făcuse? O imensă casă inutilă? – Te deranjează dacă mă aşez? O femeie îl privea pe Logen. Semăna mai mult cu ceea ce ar fi numit el femeie decât acele făpturi ciudate, fantomatice, din parc. O femeie plăcută, într-o rochie albă, cu faţa încadrată de un păr negru. – Dacă mă deranjează? Nu. E straniu, dar nimeni altcineva nu vrea să stea cu mine. Femeia se aşeză în celălalt capăt al băncii, sprijinindu-şi bărbia în mâini, cu coatele pe genunchi şi privind în gol, fără interes, la turnul înalt. – Poate se tem de tine. Logen urmări un bărbat care trecea grăbit pe lângă ei, cu un teanc de hârtii sub braţ, uitându-se la el cu ochi mari. – Încep să cred acelaşi lucru. – Arăţi oarecum periculos. – Hidos e cuvântul pe care îl cauţi. – De obicei găsesc cuvintele pe care le caut şi am spus periculos. – Ei, bine, aparenţele pot să înşele. Femeia ridică o sprânceană, cercetându-l de sus până jos. – Trebuie să fii un om paşnic, aşadar. – Hm… nu întru totul. Se priviră pieziş. Femeia nu părea speriată sau dispreţuitoare, ori măcar curioasă. De ce nu ţi-e frică? – Sunt din Englia, îţi cunosc neamul. În plus – şi femeia îşi lăsă capul să cadă pe speteaza băncii – nimeni altcineva nu vorbeşte cu mine. Sunt disperată. Logen îşi privi ciotul degetului mijlociu, îl mişcă înainte şi înapoi, până la capăt. – Ar trebui să-ţi fie. Sunt Logen. – Bravo ţie. Eu sunt nimeni. – Toată lumea e cineva. – Eu nu. Sunt nimic. Sunt invizibilă. Logen o privi încruntat, cum stătea întoarsă într-o parte, 289

tolănită pe spătarul băncii, la soare, cu gâtu-i lung şi neted întins, cu pieptul înălţându-se şi coborând uşor. – Eu te văd. Ea îşi întoarse capul, să-l privească. – Tu… eşti un gentilom. Logen pufni în râs. I se spusese în fel şi chip la vremea lui, dar niciodată aşa. Tânăra femeie nu părea la fel de amuzată. – Nu aparţin acestui loc, murmură ea, ca pentru sine. – Niciunul dintre noi nu aparţine. – Nu. Dar asta e casa mea. Se ridică de pe bancă. La revedere, Logen. – Mergi cu bine, nimeni! O privi, clătinând din cap, cum se întoarce şi se îndepărtează încet. Bayaz avusese dreptate. Locul era ciudat, dar oamenii erau încă şi mai ciudaţi. Logen se trezi cu o tresărire dureroasă, clipi şi se uită bezmetic împrejur. Întuneric. Nu chiar întuneric beznă, desigur, exista mereu-prezenta strălucire a oraşului. I se părea că auzise ceva, dar nu se mai auzea nimic acum. Era extrem de cald. Cald şi închis şi sufocant, chiar şi cu curentul lipicios de aer ce venea dinspre fereastra deschisă. Gemu, împinse păturile umede mai jos, în jurul brâului, îşi curăţă sudoarea de pe piept şi o şterse de peretele din spatele lui. Lumina îi sâcâia pleoapele. Şi asta nu era cea mai gravă problemă a lui. Ăsta era Logen Nouădegete, trebuia mereu să se uşureze. Din nefericire, în locul acesta nu puteai să te uşurezi pur şi simplu într-o oală. Aveau ceva special, ca o poliţă de lemn cu o gaură în ea, într-o cămăruţă. Se uitase în gaura aceea, când sosiseră acolo, întrebându-se la ce ar putea folosi. Părea foarte adâncă şi mirosea urât. Îi explicase Malacus. O invenţie inutilă şi barbară. Trebuie să stai acolo, pe lemnul tare, cu un curent neplăcut suflându-ţi în jurul boaşelor. Dar asta era civilizaţia, din câte-şi dădea seama Logen. Oameni care n-au nimic mai bun de făcut decât să inventeze căi prin care să complice lucrurile simple. Se smulse din pat, îşi căută drumul către locul unde îşi amintea că era uşa şi se aplecă, pipăind cu mâinile în faţa lui. Prea lumină ca să poţi dormi, dar prea întuneric ca să vezi propriu-zis ceva. – Civilizaţie afurisită, mormăi el în barbă, în timp ce bâjbâia cu mâna pe încuietoarea uşii, strecurându-şi cu grijă piciorul gol în 290

imensa încăpere circulară aflată în centrul camerelor lor. Era frig înăuntru, foarte frig. Aerul rece era plăcut pe pielea-i goală, după căldura umedă din dormitor. De ce nu dormea el aici, în loc de cuptorul de alături? Se uită cu ochii mijiţi la pereţii umbroşi, cu faţa răvăşită de toropeala chinuitoare a somnului, încercând să-şi dea seama care uşă înceţoşată ducea către poliţa pentru urinat. După cât se ştia de norocos, probabil avea să se pomenească în camera lui Bayaz şi să se uşureze din greşeală pe Întâiul dintre Magi, în timp ce acesta dormea. Ar fi exact lucrul care ar îndulci ţâfna vrăjitorului. Logen făcu un pas înainte. Se auziră un pocnet şi un troncănit când piciorul său se izbi de colţul unei mese. Înjură, apucându-se de fluierul rănit al piciorului – apoi îşi aminti de vas. Se aruncă şi îl prinse de margine, chiar înainte de a cădea. Ochii începeau acum să i se adapteze la întuneric şi putea distinge florile pictate pe suprafaţa rece şi lucioasă. Dădu să pună vasul la loc pe masă, dar apoi îi veni ideea: De ce să meargă mai departe, când avea un obiect perfect la îndemână? Aruncă o privire furişă împrejur, punând vasul, cu un balans, pe poziţie… apoi îngheţă. Nu era singur. O siluetă înaltă, suplă, nedesluşită în semiîntuneric. Abia putea distinge părul lung, fluturând uşor în adierea ferestrei deschise. Se strădui să vadă, în întuneric, dar nu putea vedea chipul. – Logen… Un glas de femeie, dulce şi şoptit. Nu-i plăcea defel cum sună. Strânse vasul în mâini. – Cine eşti? întrebă el răguşit, cu glasul răsunându-i dintrodată puternic în liniştea mormântală. Oare visa? Îşi scutură capul, strânse vasul în mână. Totul părea real. Înfiorător de real. – Logen… Femeia înaintă încet spre el. Lumina molcomă a ferestrei îi căzu pe profilul feţei. Un obraz alb, o orbită umbrită, colţul unei guri, apoi se pierdu din nou în întuneric. Era ceva cunoscut… Mintea lui Logen bâjbâia, în timp ce el se retrăgea, cu ochii fixaţi pe silueta femeii, păstrând masa între ei. – Ce vrei? Simţea un fior de gheaţă în piept, o neagră presimţire. Ştia că putea să strige după ajutor, sculându-i pe ceilalţi, dar ceva îl îndemna să afle cine era. Trebuia să ştie. Aerul îngheţa. Logen aproape că-şi vedea răsuflarea aburindu-i 291

în faţă. Soţia lui era moartă, ştia asta, moartă şi rece, întoarsă în ţărână, demult şi departe. Văzuse satul făcut scrum, plin de cadavre. Soţia lui era moartă… şi, totuşi… – Thelfi, şopti el. – Logen… Glasul ei! Glasul ei! Logen rămase cu gura căscată. Ea întinse mâna spre el, prin lumina ferestrei. O mână palidă, degete palide, unghii lungi, albe. Camera era rece, rece ca gheaţa. Logen! – Eşti moartă! Ridică vasul, gata să-l coboare peste capul ei. Mâna se întinse, cu degetele larg deschise. Dintr-odată, încăperea era luminoasă ca ziua. Mai luminoasă. Strălucitoare, mistuitor de luminoasă. Contururile întunecoase ale uşilor şi mobila erau transformate în muchii albe şi umbre negre. Logen strânse ochii, îi umbri cu braţul şi se prăbuşi cu spatele la zid. Se auzi un zgomot asurzitor, ca o surpare de pământ, ca un imens copac căzând, însoţit de o duhoare de lemn ars. Logen miji un ochi şi privi printre degete. Camera era bizar modificată. Întuneric, din nou, dar mai puţin întuneric ca înainte. Lumina se filtra printr-o imensă gaură zdrenţuită, acolo unde fusese fereastra. Două dintre scaune dispăruseră, un al treilea se bălăbănea pe trei picioare, cu marginile sfărâmate pâlpâind, mocnind ca nişte beţe care fuseseră mult timp în foc. Masa, care se aflase chiar lângă el cu o clipă în urmă, era despicată în două, în capătul celălalt al încăperii. O parte din tavan fusese smulsă din grinzi, iar podeaua era presărată cu bucăţi mari de piatră şi tencuială, cu scânduri rupte şi cioburi de sticlă. Dar nici urmă de femeia stranie. Bayaz îşi croi drum clătinându-se printre ruine, către spărtura căscată în perete, cu cămaşa de noapte fluturând în jurul pulpelor sale largi, şi se uită în noapte. – Făptura a dispărut. – Făptura? Logen se holbă la gaura aburindă. Îmi ştia numele… Vrăjitorul se împletici către ultimul scaun rămas intact şi se prăbuşi pe el ca un om extenuat. – Un devorator, probabil. Trimis de Khalul. – Un ce? întrebă Logen, nedumerit. Bayaz îşi şterse sudoarea de pe faţă. – Voiai să nu ştii. – Adevărat. Logen nu putea să nege. Îşi scărpină bărbia, cu privirea 292

pierdută la bucata zdrenţuită de cer, întrebându-se dacă acum ar fi un moment potrivit să se răzgândească. Dar apoi fu prea târziu. Se auzi un bubuit frenetic la uşă. – N-ai de gând să deschizi? Logen se împletici prosteşte printre dărâmături şi dădu zăvorul la o parte. Un străjer cu aer furios se năpusti pe lângă el, cu un felinar într-o mână şi sabia scoasă în cealaltă. – S-a auzit un zgomot! Lumina felinarului trecu peste ruine, găsi marginea zdrenţuită a tencuielii sfâşiate, cerul gol al nopţii de dincolo. La naiba! şopti el. – Am avut un musafir nepoftit, murmură Logen. – Ăă… trebuie să anunţ – străjerul părea profund tulburat – pe cineva. Se împiedică, cât pe ce să se prăbuşească peste o bârnă căzută, în timp ce se retrăgea spre uşă. Logen îi auzi paşii bocănind pe scări în jos. – Ce e un devorator? Nu veni niciun răspuns. Vrăjitorul dormea, cu ochii închişi, cu o încruntătură adâncă pe faţă, cu pieptul săltând încet. Logen privi în jos. Era surprins să vadă că avea încă vasul, frumos şi delicat, strâns în mâna-i dreaptă. Mătură cu grijă un loc pe podea şi îl aşeză jos, printre dărâmături. Una dintre uşi se dădu în lături şi inima lui Logen tresări. Era Malacus, cu ochi mari şi sălbatici, cu părul zbârlit pe frunte, în toate direcţiile. – Ce… Se împletici spre spărtură şi se uită cu prudenţă afară, în noapte. La naiba! – Malacus, ce e un devorator? Quai întoarse brusc capul, să se uite la Logen, cu chipul o întruchipare a ororii. – E interzis, şopti el, să mănânci carnea oamenilor…

293

Întrebări Glokta îşi îndesa terci în gură, cât putea de repede, sperând să îngurgiteze jumătate din mâncare înainte să i se facă greaţă. Înghiţi, tuşi, se scutură. Împinse castronul, de parcă simpla lui prezenţă îl irita. Ceea ce, de fapt, e adevărat. – Ar fi bine să fie important, Severard, mârâi el. Practicianul îşi dădu părul unsuros la o parte, cu o mână. – Depinde ce înţelegeţi prin important. Este în legătură cu magicii noştri prieteni. – A, Întâiul dintre Magi şi bravii săi camarazi. Ce-i cu ei? – A fost un soi de tulburare în camerele lor, noaptea trecută. Cineva a dat buzna, zic ei. A fost un fel de luptă. Se pare că s-au produs unele stricăciuni. – Cineva? Un fel de? Unele stricăciuni? Glokta clătină dezaprobator din cap. Se pare? Se pare nu e de-ajuns pentru noi, Severard. – Ei, bine, va trebui să fie, de data asta. Străjerul a fost cam zgârcit cu detaliile. Părea al naibii de îngrijorat, dacă mă-ntrebaţi pe mine. Severard se tolăni puţin mai adânc în scaun, cu umerii ridicaţi până la urechi. Cineva trebuie să meargă şi să cerceteze. Am putea foarte bine să fim noi aceia. Puteţi să-i cercetaţi îndeaproape. Să puneţi câteva întrebări, poate. – La cine te referi? – Asta o să vă placă. Turnul Lanţurilor. Glokta privi încruntat, sugându-şi câteva cocoloaşe de terci de pe gingiile goale. Desigur. Şi până în vârf, pun prinsoare. O mulţime de trepte. – Altceva? – Omul Nordului a făcut ieri o plimbare, s-a preumblat în cercuri prin jumătate din Agriont. L-am urmărit, fireşte. Practicianul pufni şi-şi potrivi masca. Nemernic hidos! – A, infamul om al Nordului. A comis vreo atrocitate? Viol, crimă, clădiri în flăcări, genul ăsta de lucruri? – Nu prea, la drept vorbind. O dimineaţă plicticoasă pentru toată lumea. A hoinărit şi s-a holbat la una, alta. A vorbit cu câţiva oameni. – Cineva cunoscut? 294

– Nimeni important. Unul dintre dulgherii care lucrează la tribunele pentru Turnir. Un slujbaş pe Aleea Regelui. Şi a mai fost o fată, la Universitate. A vorbit cu ea o vreme. – O fată? Ochii lui Severard rânjiră. – Chiar aşa, şi încă una drăguţă. Cum o chema? Pocni din degete. Am avut grijă să-i aflu numele. Fratele ei e în Garda Regelui… West, West şi nu mai ştiu cum… – Ardee. – Ea e. O cunoaşteţi? – Hm. Glokta îşi linse gingiile goale. M-a întrebat ce mai fac. Îmi amintesc. Ce-au avut de vorbit? Practicianul ridică din sprâncene. – Probabil nimic. Dar ea e din Englia, nu e de mult în oraş. Poate să fie vreo legătură. Vreţi s-o aduc? Am putea afla imediat. – Nu! se răsti Glokta. Nu. Nu-i nevoie. Fratele ei mi-a fost cândva prieten. – Cândva? – Nu se atinge nimeni de ea, Severard, mă auzi? Practicianul ridică din umeri. – Dacă spuneţi, domnule Inchizitor. Dacă spuneţi. – Spun. Urmă un moment de tăcere. – Atunci am isprăvit cu pânzarii, nu? Severard părea aproape nostalgic. – Aşa s-ar părea. Sunt terminaţi. Nu mai avem de făcut decât puţină curăţenie. – O curăţenie lucrativă, aş zice. – Aş zice, spuse Glokta cu amărăciune. Dar Eminenţa Sa consideră că talentele noastre vor fi mai bine întrebuinţate în altă parte. Cum ar fi la urmărirea unor falşi vrăjitori. Sper că n-ai ieşit în pierdere cu mica ta proprietate de lângă docuri. Severard ridică din umeri. – Nu m-aş mira dacă aţi avea din nou nevoie de un loc departe de ochii iscoditori, cât de curând. Va fi tot acolo. La preţul potrivit. Păcat să lăsăm o treabă la jumătate, atâta tot. Adevărat. Glokta rămase tăcut o clipă, chibzuind. Periculos. Arhilectorul a spus să nu merg mai departe. Foarte periculos, să nu te supui şi, totuşi, miros ceva. Mă sâcâie să las treaba neisprăvită, orice-ar spune Eminenţa Sa. – S-ar putea să mai fie ceva. 295

– Zău? – Da, dar fii discret. Ştii ceva despre bănci? – Clădiri mari. Împrumută bani oamenilor. Glokta schiţă un zâmbet. – N-aveam habar că eşti un asemenea expert. Mă interesează una anume. Valint şi Balk. – N-am auzit în viaţa mea de ei, dar pot să mă interesez. – Numai să fii discret, Severard, mă-nţelegi? Nimeni nu trebuie să ştie despre asta. Vorbesc serios. – Discreţia e punctul meu forte, şefule, puteţi întreba pe oricine. Discret. Ăsta sunt eu. Cunoscut pentru asta. – Ai face bine să fii, Severard. Ai face bine să fii. Sau ne va costa pe amândoi capul. Glokta se aşeză, vârât în nişă, cu spatele lipit de piatră şi piciorul stâng întins în faţa lui – un furnal de durere, arzând, pulsând. Aştepta durerea, desigur, în fiecare clipă a fiecărei zile. Dar asta e ceva puţin mai special. Fiecare răsuflare era un geamăt huruitor prin maxilarele încleştate. Cea mai mică mişcare era o sarcină uriaşă. Îşi amintea cum îl pusese Mareşalul Varuz să alerge în sus şi-n jos pe aceste scări, cu ani în urmă, pe când se antrena pentru Turnir. Săream câte trei, în sus şi-n jos, fără să stau pe gânduri o clipă. Acum, iatămă. Cine-ar fi crezut că se poate ajunge la asta? Trupul îi tremura, şiroind de sudoare, ochii îl înţepau, şiroind de lacrimi, nasul îl ardea, picurând bulbuci apoşi. Cu toată apa asta curgând pe mine şi mi-e sete de mor. Ce logică are asta? Ce logică aveau toate astea? Ce mă fac dacă trece cineva, şi mă vede aşa? Biciul năprasnic al Inchiziţiei, prăbuşit în fund într-o fereastră, incapabil să se mişte? Oare mă voi chinui să afişez un zâmbet nonşalant pe această mască rigidă a agoniei? Oare mă voi preface că totul e bine? Că vin adesea aici, să mă tolănesc lângă scări? Sau voi plânge şi voi ţipa şi voi cerşi ajutor? Dar nu trecu nimeni. Glokta zăcu acolo, înghesuit în spaţiul îngust, la două treimi de drum în susul Turnului Lanţurilor, cu ceafa sprijinită de pietrele reci, cu genunchii tremurători ridicaţi în faţa lui. Sand dan Glokta, maestru săbier, brav ofiţer de cavalerie, ce viitor glorios ar fi putut avea în faţă? A fost o vreme când puteam să alerg ore în şir. Să alerg şi să alerg şi să nu obosesc niciodată. Simţea un firicel de sudoare prelingându-i-se pe spate. De ce fac asta? De ce naiba ar face asta cineva? Aş putea să mă opresc chiar 296

azi. Aş putea să mă duc acasă, la mama. Dar apoi, ce? Apoi, ce? – Domnule Inchizitor, mă bucur că sunteţi aici. Bine de tine, ticălosule. Eu nu. Glokta stătea sprijinit de zid, în capul scărilor, cu dinţii pe care-i mai avea scrâşnind pe gingii. – Sunt înăuntru, e mare harababură… Mâna lui Glokta tremura, iar vârful bastonului troncănea pe pietre. Capul îi plutea. Pe sub pleoapele ce-i zvâcneau, vedea străjerul tulbure şi înceţoşat. Vă simţiţi bine? Îl întrezări apropiindu-se, cu mâna întinsă. Glokta ridică privirea. – Deschide uşa aia blestemată, nătărăule! Omul sări la o parte, alergă spre uşă şi o dădu în lături. Fiecare părticică din Glokta tânjea să renunţe şi să se tolănească pe burtă, dar se forţă să se ridice, îşi forţă picioarele să păşească, unul după altul, îşi forţă răsuflarea să se domolească, îşi forţă umerii să se îndrepte şi capul să se înalţe, şi trecu semeţ pe lângă străjer, cu fiecare parte a trupului strigând de durere. Dar ceea ce văzu dincolo de uşi aproape că-i distruse spoiala de calm. Ieri acestea erau unele dintre cele mai bune camere din Agriont. Erau rezervate pentru cei mai distinşi oaspeţi, pentru cei mai importanţi demnitari străini. Ieri. O gaură mare se căsca într-un zid, în locul unde ar fi trebuit să fie fereastra, iar cerul de dincolo de ea era orbitor după întunecimea casei scărilor. O bucată din tavan se prăbuşise, cu bârne rupte şi bucăţi de tencuială atârnând în cameră. Podeaua era presărată cu bucăţi mari de piatră, cioburi de sticlă, fâşii sfârtecate de postav colorat. Mobila veche fusese zdrobită şi risipită în bucăţi, cu marginile rupte înnegrite şi carbonizate, parcă de foc. Un singur scaun, o jumătate de masă şi un vas ornamental înalt, rămas în mod ciudat neatins în mijlocul podelei acoperite de dărâmături, supravieţuiseră distrugerii. În mijlocul acestor scumpe rămăşiţe stătea un tânăr tulburat, cu un aer bolnăvicios. Ridică privirea spre Glokta, urmărindu-l în timp ce-şi croia drum printre dărâmăturile din preajma uşii, trecându-şi limba agitat peste buze, în mod vizibil cu nervii încordaţi. A părut vreodată cineva mai şarlatan? – Ăă… bună dimineaţa! Degetele tânărului trăgeau nervos de veşmântul său, o haină grea, brodată cu simboluri oculte. Şi nu-i aşa că pare incomodat în ea? Dacă omul ăsta e ucenicul unui vrăjitor, eu sunt împăratul Gurkhului. – Eu sunt Glokta. Din Inchiziţia Maiestăţii Sale. Am fost trimis 297

să investighez această… nefericită întâmplare. Mă aşteptam la cineva mai în vârstă. – O, da, scuze, eu sunt Malacus Quai, se bâlbâi tânărul, ucenic al marelui Bayaz, Întâiul dintre Magi, mare în Înalta Artă şi învăţat în profunda… Îngenunchează, îngenunchează în faţa mea! Sunt măreţul Împărat al Gurkhului! – Malacus, îl întrerupse Glokta cu brutalitate… Quai. Eşti din Vechiul Imperiu? – Păi, da. Tânărul se lumină puţin la aceasta. Îmi cunoşti… – Nu. Deloc. Faţa palidă se ofili. Ai fost aici azi-noapte? – Ăă… da. Dormeam, alături. Dar mă tem că n-am văzut nimic… Glokta îl fixă cu privirea, atent, fără să clipească, încercând să-l citească. Ucenicul clipi şi-şi coborî privirea în podea, de parcă s-ar fi întrebat ce să cureţe mai întâi. Ăsta chiar îl poate speria pe Arhilector? Un actor mizerabil. Întregul lui comportament duhneşte a impostură. – Dar a văzut cineva ceva? – Păi, ăă… Maestrul Nouădegete, presupun… – Nouădegete? – Da, însoţitorul nostru din Nord. Tânărul se lumină. Un luptător de mare renume, un campion, un prinţ printre… – Tu, din Vechiul Imperiu. El, un om al Nordului. Ce grup cosmopolit sunteţi! – Ha, suntem, bănuiesc… – Unde e Nouădegete acum? – Cred că doarme încă, ăă… aş putea să-l trezesc… – Ai fi atât de amabil? Glokta lovi cu bastonul în podea. A fost un urcuş greu şi aş prefera să nu revin mai târziu. – Nu, ăă… desigur… scuze! Se năpusti către una dintre uşi şi Glokta se întoarse cu spatele, prefăcându-se că examinează rana căscată în zid, în timp ce se schimonosea în agonie şi îşi muşca buza, ca să nu urle ca un ţânc bolnav. Se agăţă de pietrele sfărâmate de la marginea deschizăturii, strângându-le cât de tare putea. Pe măsură ce spasmul trecea, Glokta începu să arate mai mult interes faţă de stricăciuni. Chiar şi aici, în vârf, zidul era gros de aproape un metru şi jumătate, construit din pietriş legat cu mortar şi placat cu blocuri de piatră. Ar fi fost nevoie de un bolovan dintro catapultă cu adevărat puternică să facă o asemenea spărtură, 298

sau de o echipă de muncitori voinici, care să lucreze zi şi noapte, timp de o săptămână. O uriaşă maşină de asediu sau un grup de salahori ar fi atras, fără îndoială, atenţia gărzilor. Aşadar, cum a fost făcută? Glokta îşi trecu mâna peste pietrele crăpate. Cândva auzise zvonuri cum că în Sudul Îndepărtat se făcea un fel de praf explozibil. Oare niţel praf ar fi putut face asta? Uşa se deschise şi Glokta se răsuci, văzând un om vânjos aplecându-se sub pragul de sus, încheindu-şi cămaşa cu mâini încete, greoaie. Un fel de încetineală meditativă. Ca şi cum ar putea mai repede, dar nu vede rostul. Părul lui era o chică încâlcită, faţa-i buhăită era plină de cicatrice. Degetul mijlociu al mâinii drepte îi lipsea. De unde i se zice Nouădegete. Câtă fantezie! – Ai dormit până târziu? Omul Nordului clătină din cap. – Oraşul vostru e prea dogoritor pentru mine – mă ţine treaz noaptea şi mă face somnoros ziua. Piciorul lui Glokta pulsa, spatele îi gemea, gâtul îi era înţepenit, ca o creangă uscată. Abia reuşea să-şi ţină secret chinul. Ar fi dat orice să se tolănească pe acel scaun rămas întreg şi să urle de să-i pârâie ţeasta. Dar trebuie să rămân în picioare şi să schimb vorbe cu aceşti şarlatani. – Îmi puteţi explica şi mie ce s-a întâmplat aici? Nouădegete ridică din umeri. – Mi-a venit noaptea să mă uşurez. Am văzut pe cineva în încăpere. Se părea că n-avea probleme cu limba comună, chiar dacă exprimarea nu era defel politicoasă. – Ai văzut cine era acest cineva? – Nu. Era o femeie. Atâta am văzut. Îşi vânzoli umerii, vădit stânjenit. – Zău, o femeie? Această poveste devine cu fiecare clipă mai ridicolă. Altceva? Putem să ne restrângem cercetările la mai puţin de jumătate din populaţie? – Era frig. Foarte frig. – Frig? Fireşte, de ce nu? Într-una din cele mai fierbinţi nopţi ale anului. Glokta se uită fix în ochii nordicului, multă vreme, iar acesta îi susţinu privirea. Ochi albaştri, întunecaţi şi reci, adânciţi în orbite. Nu ochii unui idiot. Poate că aduce a maimuţă, dar nu vorbeşte aşa. Gândeşte înainte de a deschide gura, apoi nu spune mai mult decât trebuie. Este un om periculos. 299

– Cu ce treburi te afli în oraş, Maestre Nouădegete? – Am venit cu Bayaz. Dacă vrei să ştii ce treburi are, întreabă-l pe el. Sincer, nu ştiu. – Aşadar, te plăteşte? – Nu. – Îl urmezi din loialitate. – Nu tocmai. – Dar eşti servitorul lui? – Nu. Nu chiar. Omul Nordului îşi scărpina agale bărbia osoasă. Nu ştiu ce sunt. Un mincinos mare şi urât, asta eşti. Dar cum s-o dovedesc? Glokta îşi flutură toiagul împrejurul camerei distruse. – Cum a provocat oaspetele tău nepoftit atâtea stricăciuni? – Bayaz a făcut asta. – Serios? Cum? – Artă, îi zice el. – Artă. – Magia de rând e nesăbuită şi periculoasă, recită pompos ucenicul, de parcă ar fi rostit ceva de mare importanţă, căci vine din Cealaltă Parte, şi e primejdios să atingi lumea de jos. Magul amestecă magia cu ştiinţa şi astfel produce Înalta Artă, dar, asemenea fierarului sau… – Cealaltă Parte? se răsti Glokta, punând capăt şuvoiului de aiureli idioate ale tânărului. Lumea de jos? Iadul, vrei să spui? Magie? Ştii vreo vrajă, Maestre Nouădegete? – Eu? Omul Nordului chicoti. Nu. Chibzui o clipă şi pe urmă adăugă, aproape ca un gând întârziat: Dar pot vorbi cu spiritele. – Cu spiritele, zău? Doamne, ai milă. Poate că ne pot spune cine a fost acest intrus? – Mă tem că nu. Nouădegete clătină din cap cu tristeţe, fie că-i scăpă sarcasmul lui Glokta, fie că alese să-l ignore. Nu a rămas niciunul treaz în acest loc. Aici dorm. Dorm de multă vreme. – A, desigur. A trecut de mult ora de culcare a spiritelor. Mă obosesc aceste aiureli. Vii de la Bethod? – Se poate spune aşa. De data aceasta Glokta fu cel surprins. Se aşteptase în cel mai bun caz la o răsuflare şuierată, la un efort grăbit de tăinuire, nu la o recunoaştere deschisă. Dar Nouădegete nici măcar nu clipi. Am fost cândva campionul lui. – Campion? – Am luptat în zece dueluri pentru el. Glokta îşi căută cuvintele. 300

– Ai câştigat? – Am avut noroc. – Îţi dai seama, desigur, că Bethod a invadat Uniunea! – Da. Nouădegete oftă. Ar fi trebuit să-l omor de mult pe ticălos, dar eram tânăr pe atunci, şi prost. Acum mă îndoiesc că voi mai avea o altă ocazie, dar aşa se întâmplă. Trebuie să fii… care e cuvântul? – Realist, zise Quai. Glokta se încruntă. O clipă mai devreme, fusese cât pe ce să desluşească toate aceste aiureli, dar momentul trecuse şi lucrurile erau mai absurde ca oricând. Se holbă la Nouădegete, dar acea faţă brăzdată de cicatrice nu oferea niciun răspuns, doar mai multe întrebări. Vorbeşte cu spiritele? Campionul lui Bethod, dar duşmanul său? Asaltat de o femeie misterioasă în toiul nopţii? Şi nici măcar nu ştie de ce se află aici? Un mincinos abil spune cât de multe adevăruri poate, dar acesta spune atât de multe minciuni încât nici nu ştiu de unde să încep. – A, avem un oaspete. În cameră pătrunse un bătrân scund şi îndesat, cu o barbă scurtă şi căruntă, ştergându-şi viguros capul pleşuv cu o bucată de pânză. Aşadar, acesta este Bayaz. Se prăbuşi pe singurul scaun intact, mişcându-se fără nimic din graţia la care te-ai aştepta de la o importantă figură istorică. – Trebuie să-mi cer scuze. Profitam de baie. O baie foarte bună. Fac baie în fiecare zi de când am venit aici, la Agriont. M-am murdărit atâta cu praful drumului, încât am profitat de ocazie să mă spăl din nou! Bătrânul îşi trecu mâna peste scalpul chel, cu un uşor şuierat. Glokta compară mental trăsăturile sale cu cele ale statuii de pe Aleea Regelui. Aproape totul e nefiresc la această asemănare. Nici pe jumătate la fel de impunător şi mult mai scund. Într-o oră pot găsi cinci bătrâni care arată mai convingător. Dacă aş folosi un brici pe Arhilectorul Sult, aş obţine ceva mai bun. Glokta aruncă o privire la scăfârlia lui lucioasă. Mă întreb dacă trece peste ea cu briciul în fiecare dimineaţă. – Iar tu eşti? întrebă presupusul Bayaz. – Inchizitorul Glokta. – A, unul dintre inchizitorii Maiestăţii Sale. Suntem onoraţi! – O, nu, onoarea e de partea mea. În definitiv, eşti legendarul Bayaz, Întâiul dintre Magi. 301

Bătrânul îi întoarse o privire fioroasă, cu ochii săi verzi usturător de aspri. – Legendar e poate o idee prea mult, dar eu sunt Bayaz. – Însoţitorul tău, Maestrul Nouădegete, tocmai îmi descria evenimentele nopţii trecute. O poveste plină de culoare. Susţine că tu ai provocat… toate astea. Bătrânul pufni. – Nu-mi stă în obicei să primesc cu braţele deschise oaspeţii nepoftiţi. – Văd şi eu. – Din păcate, apartamentul a suferit unele stricăciuni. Din experienţa mea, omul trebuie să acţioneze repede şi decisiv. Bucăţile pot fi oricând strânse pe urmă. – Desigur. Iartă-mi ignoranţa, Maestre Bayaz, dar cum anume au fost provocate stricăciunile? Bătrânul zâmbi. – Vei înţelege că nu împărtăşim secretele ordinului nostru cu oricine şi mă tem că am deja un ucenic. Arătă către tânărul neconvingător. – Ne-am cunoscut. Atunci în termeni simpli, poate, ca să pot înţelege? – Îi poţi spune magie. – Magie. Înţeleg. – Într-adevăr. Este, în definitiv, lucrul pentru care noi, magii, suntem cunoscuţi cel mai bine. – Hm, bănuiesc că n-ai vrea să fii destul de bun să faci o demonstraţie, de dragul meu! – O, nu! Aşa-numitul vrăjitor râse tihnit. Nu fac şiretlicuri. Bătrânul ăsta nebun e la fel de greu de pătruns ca omul Nordului. Unul abia vorbeşte, iar celălalt vorbeşte întruna, dar nu spune nimic. – Trebuie să recunosc că sunt oarecum nedumerit cum a intrat acest intrus. Glokta îşi roti privirea prin încăpere, examinând posibilele modalităţi de pătrundere. Străjerul nu a văzut nimic, aşadar mai rămâne fereastra. Se târşâi cu prudenţă până la spărtură şi se uită afară. Existase un mic balcon, dar tot ce mai rămăsese erau câteva aşchii cioturoase de piatră. Altminteri, zidul cobora neted şi drept până la apa scânteietoare de jos, departe. – E un urcuş, nu glumă, mai ales în rochie. Un urcuş imposibil, ce zici? Cum crezi că l-a făcut această femeie? 302

Bătrânul pufni. – Vrei să-ţi fac eu treaba? Poate că s-a căţărat prin gura de scurgere a latrinei! Omul Nordului părea profund tulburat de această sugestie. De ce n-o prinzi ca s-o întrebi? Nu de asta eşti aici? Impresionant, impresionant şi perfect jucat. Un aer de inocenţă rănită, atât de convingător încât aproape mă face să cred balivernele astea. Aproape, dar nu chiar. – Aici e problema. Nu există niciun semn al misteriosului vostru intrus. N-a fost găsit niciun cadavru. Nişte lemn, bucăţi mici de mobilier, pietrele din zid, toate au fost împrăştiate pe străzile de dedesubt. Dar nici urmă de intrus, de orice sex. Bătrânul se uită la el şi pe chipul lui începu să se contureze o severă încruntătură. – Poate că trupul a ars cu totul. Poate că a fost sfârtecat, în bucăţi prea mici ca să fie văzute, sau s-a evaporat. Magia nu e întotdeauna exactă sau previzibilă, nici chiar în mâinile unui maestru. Asemenea lucruri se pot întâmpla. Cu uşurinţă. Mai cu seamă când mă enervez. – Cu toate acestea, mă tem că trebuie să risc să te enervez. Mi-a trecut prin minte că, de fapt, s-ar putea să nu fii Bayaz, Întâiul dintre Magi. – Serios? Sprâncenele stufoase ale bătrânului se apropiară. – Trebuie, cel puţin, să iau în calcul posibilitatea… – o linişte încordată se instalase în încăpere – că eşti un impostor. – Un şarlatan? se repezi aşa-zisul mag. Tânărul palid îşi plecă creştetul şi se retrase pe tăcute către zid. Glokta se simţi dintr-odată foarte singur în mijlocul acelui cerc de dărâmături, singur şi din ce în ce mai nesigur pe sine, dar nu se lăsă. – Mi-a trecut prin minte că s-ar putea ca toată această întâmplare să fi fost pusă în scenă pentru noi. O demonstraţie convenabilă a puterilor tale magice. – Convenabilă? şuieră bătrânul pleşuv, cu glasul nefiresc de sonor. Convenabilă, zici? Ar fi convenabil să fiu lăsat să mă bucur noaptea de un somn neîntrerupt. Ar fi convenabil dacă acum aş sta în vechiul meu scaun din Consiliul Închis. Convenabil dacă oamenii mi-ar lua cuvântul drept lege, aşa cum o făceau odinioară, fără să pună o mulţime de afurisite de întrebări stupide! Asemănarea cu statuia de pe Aleea Regelui era dintr-odată mult 303

mai mare. Acum erau prezente încruntătura poruncitoare, rânjetul batjocoritor, ameninţarea teribilei furii. Cuvintele bătrânului păreau să-l apese pe Glokta ca o imensă povară, smulgându-i răsuflarea din trup, ameninţând să-l strivească până ajunge în genunchi, tăind prin craniul lui şi lăsând în urmă un grăunte de îndoială. Ridică privirea către spărtura căscată în zid. Praf? Catapulte? Salahori? Nu există o explicaţie mai simplă? Lumea părea să se modifice în jurul lui, aşa cum se schimbase în biroul Arhilectorului cu câteva zile în urmă, mintea lui răsuci bucăţile, despărţindu-le, adunându-le. Dar dacă aceşti oameni spun, pur şi simplu, adevărul? Dar dacă… Nu! Glokta îşi smulse ideea din minte. Înălţă capul şi îi oferi bătrânului un rânjet la care să se gândească. Un actor bătrân, cu o ţeastă rasă şi un comportament plauzibil. Nimic mai mult. – Dacă eşti cine spui, n-ai de ce să te temi de întrebările mele sau de răspunsurile tale. Bătrânul schiţă un zâmbet şi strania tensiune slăbi brusc. – Candoarea ta, cel puţin, Inchizitorule, e foarte reconfortantă. Fără îndoială că-ţi vei da toată silinţa să-ţi dovedeşti teoria. Îţi urez succes. Eu, unul, cum spui, n-am de ce să mă tem. Te-aş ruga doar să găseşti o dovadă a acestei înşelătorii înainte să ne mai deranjezi. Glokta se înclină băţos. – Voi încerca, spuse el şi se îndreptă spre uşă. – Încă ceva! Bătrânul se uita spre gaura căscată în zid. Ar fi posibil să ni se găsească alte camere? Vântul bate destul de rece prin acestea. – Am să studiez chestiunea. – Bine. Poate undeva cu mai puţine scări. Afurisitele îmi torturează genunchii zilele astea. Zău? Aici, cel puţin, putem fi de acord. Glokta îi examină pe cei trei pentru ultima oară. Bătrânul pleşuv îi susţinu privirea, cu faţa neclintită ca un zid. Tânărul lungan ridică ochii agitat, apoi se întoarse repede. Omul Nordului continua să se uite încruntat către uşa latrinei. Şarlatani, impostori, spioni. Dar cum s-o dovedesc? – O zi bună, domnilor! Şi se îndreptă şchiopătând spre scări, cu toată demnitatea de care era în stare.

304

Nobleţe Jezal îşi rase ultimele fire de păr blond de pe marginea obrazului şi spălă briciul în bol. Apoi îl şterse de cârpă, îl închise şi-l aşeză cu grijă pe masă, admirând felul în care lumina soarelui scânteia pe mânerul de sidef. Îşi şterse faţa şi apoi – partea lui preferată a zilei – se admiră în oglindă. Era o oglindă bună, importată din Visserine, un dar de la tată său: o sticlă ovală, netedă, într-o ramă din lemn de culoare închisă, bogat ornamentată. Un cadru potrivit pentru un tânăr atât de chipeş precum cel care-l privea vesel în ochi. Sincer vorbind, cuvântul chipeş abia dacă era pe măsura lui. – Eşti o adevărată frumuseţe, nu-i aşa? îşi zise Jezal, zâmbind în timp ce-şi trecea degetele peste pielea netedă a maxilarului. Şi ce mai maxilar era! I se spusese adesea că era cea mai reuşită trăsătură a lui, nu că ar fi existat ceva, câtuşi de puţin în neregulă la el. Se întoarse spre dreapta, apoi spre stânga, să-şi admire mai bine magnifica bărbie. Nu prea puternică, nu grosolană, dar nici prea delicată, nu feminină sau lipsită de fermitate. Un maxilar de bărbat, fără îndoială, cu o uşoară despicătură în bărbie, semn al puterii şi autorităţii, dar şi al sensibilităţii şi profunzimii. Oare mai existase vreodată o bărbie ca aceasta? Poate că vreun rege sau un erou legendar avusese cândva una la fel de distinsă. Era un maxilar nobil, asta era limpede. Niciun om de rând nu ar fi putut să aibă vreodată o bărbie atât de măreaţă. Jezal bănuia că venea pe linia maternă a familiei sale. Tatăl lui avea mai degrabă o bărbie lipsită de fermitate. Şi fraţii săi la fel, dacă stătea să se gândească. Nu putea să nu-ţi fie puţin milă de ei, Jezal se alesese cu toată frumuseţea din familie. – Şi cea mai mare parte a talentului, îşi şopti el bucuros. Părăsi oglinda, cu un anumit regret, intrând cu paşi mari în camera de zi, trăgându-şi cămaşa pe trup şi încheind-o în faţă, de jos în sus. Astăzi trebuia să arate cât se poate de bine. Gândul îi stârni un mic fior de emoţie, începând din stomac, furişându-se în susul traheii, oprindu-se în gât. Porţile trebuiau să fie deschise deja. Un puhoi neîntrerupt de oameni se revărsa, probabil, în Agriont, ocupându-şi locurile pe 305

imensele bănci de lemn din Piaţa Mareşalilor. Cu miile. Fiecare om care era cineva şi o mulţime de alţii care nu erau se adunau deja, strigând, înghiontindu-se, emoţionaţi, aşteptându-l… pe el. Jezal tuşi şi încercă să-şi alunge gândul din minte. Îl ţinuse treaz deja o jumătate de noapte. Se îndreptă spre masă, unde îl aştepta tava cu micul dejun. Înhăţă absent un cârnat, cu vârful degetului, şi luă o muşcătură de la capăt, mestecându-l fără chef. Strâmbă din nas şi-l azvârli înapoi pe platou. N-avea poftă de mâncare în dimineaţa asta. Tocmai îşi ştergea degetele de şervet când observă ceva pe podea, lângă uşă: o bucăţică de hârtie. Se aplecă, o ridică şi o despături. Un singur rând, aşternut cu un scris îngrijit, pedant: Vino diseară la statuia lui Harod cel Mare, lângă Patru Colţuri. A. – La naiba, murmură el, nevenindu-i să creadă, citind şi recitind acel rând. Împături hârtia, aruncând agitat o privire prin cameră. Nu se putea gândi decât la o singură A. O alungase într-un colţ al minţii în ultimele câteva zile. Petrecuse fiecare moment liber antrenânduse. Dar asta, de bună seamă, îi readucea totul în minte. – La naiba! Desfăcu hârtia şi citi rândul din nou. Vino diseară? Nu putu săşi stăpânească o uşoară îmbujorare de satisfacţie care, încet, deveni o foarte distinctă roşeaţă de plăcere. Gura i se curbă întrun zâmbet prostesc. Întâlniri secrete pe întuneric? Simţea furnicături de emoţie pe piele, la gândul acesta. Dar secretele aveau un mod de a ieşi la suprafaţă şi dacă fratele ei afla? Gândul atrase un nou val de agitaţie. Luă biletul de hârtie în ambele mâini, gata să-l rupă în două, dar, în ultimul moment, îl împături şi îl vârî în buzunar. În timp ce-şi croia drum de-a lungul tunelului, auzea deja mulţimea. Un murmur straniu, reverberant, care părea să iasă din pietrele înseşi. Îl mai auzise, desigur, ca spectator la ultimul Turnir, dar atunci nu-i făcuse pielea să asude şi stomacul să i se întoarcă pe dos. A face parte din public e cu totul altceva cu a face parte din spectacol. Încetini o clipă, apoi se opri, închizând ochii şi sprijinindu-se de zid, cu zgomotul mulţimii năvălindu-i în urechi, încercând să 306

respire adânc şi să se adune. – Nu-ţi face griji, ştiu exact cum te simţi. Jezal se trezi cu mâna consolatoare a lui West pe umăr. Era cât pe ce să mă întorc pe călcâie şi să fug, prima oară. Dar va trece de îndată ce armele sunt scoase din teacă, crede-mă. – Da, mormăi Jezal, desigur. Se îndoia că West ştia exact cum se simţea. Poate că omul era trecut prin câteva turniruri, dar lui Jezal nu-i venea a crede că se gândise la o întâlnire clandestină cu sora celui mai bun prieten al său în aceeaşi noapte. Se întreba dacă West ar fi chiar la fel de binevoitor dacă ar şti conţinutul scrisorii din buzunarul de la pieptul lui Jezal. Era greu de crezut. – Ar fi mai bine să ne mişcăm. N-am vrea să înceapă fără noi. – Nu. Jezal trase adânc aer în piept, pentru ultima oară, deschise ochii şi îl expiră cu putere. Apoi se desprinse de zid şi înaintă repede, cu paşi mari, de-a lungul tunelului. Simţi un neaşteptat atac de panică – unde-i erau armele? Se cercetă cu disperare, pe urmă răsuflă uşurat. Erau în mâna lui. În sala din capătul tunelului era adunată o mulţime de oameni: instructori, ajutoare, prieteni, rude şi gură-cască. Dar se vedea cine erau concurenţii: cei cincisprezece tineri care ţineau armele strâns în mâini. Teama era palpabilă şi contagioasă. Oriunde se uita, Jezal vedea chipuri palide, agitate, frunţi năduşite, ochi neliniştiţi alergând de colo-colo. Zgomotul mulţimii nu făcea decât s-o sporească, un zgomot ameninţător de puternic dincolo de uşile duble închise din celălalt capăt al încăperii, învolburându-se şi retrăgându-se, ca o mare furtunoasă. Doar un om de acolo nu părea deloc tulburat de eveniment, sprijinindu-se de zid, de unul singur, cu un picior ridicat pe tencuială şi capul dat pe spate, privind adunarea peste vârful nasului, prin ochii abia deschişi. Majoritatea concurenţilor erau supli, vânoşi, atletici. El era orice altceva. Un bărbat voinic, greoi, cu părul ras într-o mirişte neagră. Avea un gât mare şi gros şi un maxilar cât pragul uşii – maxilarul unui ţărănoi, ar fi zis Jezal, dar un ţărănoi vânjos şi puternic, cu un aer mârşav. Jezal l-ar fi putut lua drept servitorul cuiva dacă dintr-o mână nu i-ar fi atârnat neglijent o pereche de arme. – Gorst, şopti West în urechea lui Jezal. – Pfui. Îmi aduce mai mult a salahor decât a săbier. – Poate, dar aparenţele pot să înşele. Sunetul mulţimii se 307

domolea treptat şi trăncăneala surescitată din încăpere se potoli odată cu el. West ridică sprâncenele: Cuvântarea Regelui, şopti el. – Prieteni! Curtenii mei! Concetăţeni ai Uniunii! veni un glas răsunător, ce se auzea limpede chiar şi prin uşile grele. – Hoff, mârâi West. Până şi aici ia locul Regelui. De ce nu-şi pune coroana pe cap şi nu isprăveşte odată? – Cu o lună în urmă, veni răgetul îndepărtat al Lordului Şambelan, tovarăşi de-ai mei din Consiliul Închis au lansat întrebarea: Ar trebui să aibă loc un Turnir anul acesta? Huiduieli şi strigăte de frenetică dezaprobare se făcură auzite dinspre mulţime. O întrebare firească, strigă Hoff, căci suntem în război! O luptă înverşunată în Nord! Libertăţile care ne sunt atât de scumpe, drepturile care ne atrag invidia întregii lumi, însuşi felul nostru de viaţă, toate sunt ameninţate de acei sălbatici! Un slujbaş începu să-şi croiască drum prin încăpere, despărţind concurenţii de familiile lor, de instructorii lor, de prietenii lor. – Noroc! zise West, bătându-l pe Jezal pe umăr. Am să te văd în arenă. Jezal avea gura uscată şi nu putu decât să clatine din cap. – Iar cei care au pus întrebarea sunt oameni curajoşi! răsună glasul lui Hoff dincolo de uşi. Oameni înţelepţi! Toţi patrioţi! Bravii mei colegi din Consiliul Închis! Am înţeles de ce ar putea considera că ar trebui să nu aibă loc niciun Turnir anul acesta! Urmă o lungă pauză. Dar le-am spus: nu! O izbucnire de ovaţii nebune: – Nu! Nu! ţipa mulţimea. Jezal fu introdus în rând cu ceilalţi concurenţi, doi câte doi, opt perechi. Îşi vânzoli armele în timp ce Lordul Şambelan continua să peroreze, deşi le verificase deja de douăzeci de ori. – Nu, le-am spus! Să le îngăduim acestor barbari, acestor animale din Nordul îngheţat, să ne calce în picioare modul de viaţă? Să lăsăm această făclie a libertăţii din mijlocul întunericului lumii să se stingă? Nu, le-am spus! Libertatea noastră nu e de vânzare, cu niciun preţ! Pe asta, prietenii mei, curtenii mei, concetăţeni ai Uniunii, pe asta vă puteţi bizui… vom câştiga acest război! Un alt imens ocean de aprobare. Jezal înghiţi, privi agitat împrejur. Bremer dan Gorst stătea lângă el. Ticălosul avea cutezanţa să clipească, rânjind ca şi cum n-ar fi avut nicio grijă pe lume. 308

– Idiot afurisit, şopti Jezal, dar avu grijă să nu-şi mişte buzele. – Şi astfel, prieteni, şi astfel – se auziră ultimele strigăte ale lui Hoff – ce alt moment ar putea fi mai potrivit decât atunci când stăm pe marginea prăpastiei? Să celebrăm priceperea, puterea, bărbăţia unora dintre cei mai bravi fii ai naţiunii noastre! Concetăţeni, compatrioţi ai Uniunii, vă prezint concurenţii! Uşile fură azvârlite în lături şi vuietul mulţimii de dincolo de ele năvăli în sală, făcând grinzile să răsune dintr-odată, asurzitor. Prima pereche de săbieri porni spre ieşire cu paşi mari, prin galeria strălucitoare, apoi următoarea, apoi următoarea. Jezal era sigur că va încremeni, neclintit şi cu ochii holbaţi ca un iepure, dar când îi veni rândul, picioarele sale păşiră bărbăteşte lângă cele ale lui Gorst, cu călcâiele cizmelor perfect lustruite păcănind pe lespezile podelei şi pe sub bolta înaltă a uşii. Piaţa Mareşalilor era schimbată. De jur împrejur fuseseră înălţate bănci imense care se întindeau una în spatele celeilalte, sus, mai sus, în toate părţile, înţesate de o mulţime clocotitoare. Concurenţii coborâră în şir una din văile adânci dintre tribunele înalte, către mijlocul acestei imense arene, cu grinzile, stâlpii şi montanţii din trunchiuri de copaci ca o pădure umbroasă, de-o parte şi de alta. Chiar în faţa lor, părând foarte îndepărtat, fusese trasat spaţiul pentru duel, un mic cerc de iarbă galbenă în mijlocul unei mări de chipuri. Jos, în faţă, Jezal putea distinge trăsăturile celor bogaţi şi nobili. Îmbrăcaţi în cele mai bune veşminte ale lor, ferindu-şi ochii de soarele strălucitor, manifestând, în general, un preţios dezinteres faţă de spectacolul din faţa lor. Mai departe, mai sus, figurile deveneau mai puţin distincte, hainele mai puţin elegante. Majoritatea covârşitoare a spectatorilor erau doar stropi şi pete de culoare, îngrămădiţi de jur împrejurul marginii ameţitoarei genuni, dar oamenii de rând compensau distanţa prin exaltare: ovaţionau, ţipau, se ridicau pe vârfuri şi-şi fluturau braţele în aer. Deasupra lor se iţeau crestele celor mai înalte clădiri din preajma pieţei, ale căror ziduri şi acoperişuri se înălţau ca nişte insule în ocean, cu ferestrele şi parapetele înţesate de privitori minusculi. Jezal clipi în faţa acestei mari desfăşurări de oameni. O parte din el era conştient că gura îi atârna deschisă, dar era o parte prea neînsemnată ca s-o închidă. La naiba, avea o senzaţie de greaţă. Ştia că ar fi trebuit să mănânce ceva, dar acum era prea târziu. Dacă vomita, chiar aici, în faţa lumii întregi? Simţi din nou un val de panică oarbă. Unde-şi lăsase armele? Unde erau? În mâna lui. 309

În mâna lui. Mulţimea răcnea şi suspina şi urla, cu o miriadă de voci diferite. Concurenţii începură să se îndepărteze de cercul de luptă. Nu toţi urmau să se dueleze astăzi, cei mai mulţi aveau doar să privească. De parcă ar fi fost nevoie de spectatori în plus. Porniră spre rândurile din faţă, dar Jezal nu mergea cu ei, din păcate. Se îndreptă către ţarcurile unde concurenţii se pregăteau să lupte. Se prăbuşi lângă West, închise ochii şi-şi şterse fruntea asudată, în timp ce mulţimea continua să ovaţioneze. Totul era prea strălucitor, prea zgomotos, prea copleşitor. Mareşalul Varuz se afla în apropiere, aplecându-se peste marginea îngrăditurii, să strige în urechea cuiva. Jezal privi peste arenă, la ocupanţii lojii regale, căutând în zadar ceva care să-i abată gândurile. – Maiestatea Sa Regele pare să savureze momentele evenimentului, şopti West în urechea lui Jezal. – Îhî. Regele, de fapt, părea că adormise deja tun, cu coroana alunecându-i într-o parte. Jezal se întrebă în treacăt ce s-ar întâmpla dacă i-ar cădea. Prinţul Moştenitor Ladisla era şi el prezent, în veşminte fabuloase, ca întotdeauna, rotindu-şi radios privirea peste arenă, cu un zâmbet enorm, de parcă toată lumea s-ar fi aflat acolo pentru el. Fratele său mai mic, Prinţul Raynault, nici că putea arăta mai diferit: în haine simple şi sobre, încruntându-se îngrijorat la tatăl său semiconştient. Mama celor doi, Regina, stătea lângă ei, dreaptă ca un par, cu bărbia în aer, prefăcându-se cu sârguinţă că augustul ei soţ era treaz ca lumina zilei şi că ea nu era nicidecum în pericol să se pomenească, brusc şi dureros, cu coroana lui în poală. Între ea şi Lordul Hoff, ochii lui Jezal se opriră asupra unei tinere foarte, foarte frumoase. Era chiar mai somptuos îmbrăcată decât Ladisla, dacă aşa ceva era cu putinţă, iar la gât, scânteind în soare, purta un colier de diamante uriaşe. – Cine e femeia aceea? întrebă Jezal. – Ah, Prinţesa Terez, şopti West. Fiica Marelui Duce Orso, Lord de Talins. E o frumuseţe vestită şi, de data asta, se pare că zvonurile nu sunt exagerate. – Credeam că de la Talins n-a venit niciodată nimic bun. – Aşa am auzit şi eu, dar cred că ea ar putea fi excepţia, tu nu? Jezal nu părea întru totul convins. Impresionantă, fără îndoială, dar avea în ochi o mândrie glacială. Cred că Regina are de gând s-o vadă măritată cu Prinţul Ladisla. 310

În timp ce Jezal o privea, Prinţul Moştenitor se aplecă peste mama lui, s-o onoreze pe prinţesă cu cine ştie ce ironie neghioabă, pe urmă izbucni în râs la propria-i glumă, lovindu-şi vesel genunchiul. Ea îi acordă un mic zâmbet glacial, emanând dispreţ, chiar la distanţa aceea. Dar Ladisla păru să nu observe şi atenţia lui Jezal fu atrasă curând în altă parte. Un bărbat înalt, în tunică roşie, păşea greoi către cerc. Arbitrul. – E timpul, şopti West. Arbitrul îşi înălţă braţul cu un gest teatral, ridicând două degete, şi se întoarse încet, aşteptând ca hărmălaia să se potolească. – Astăzi, veţi avea plăcerea de a urmări două runde de scrimă, tună el, pe urmă îşi ridică cealaltă mână, cu trei degete ridicate, în aplauzele publicului. La fiecare rundă, cel mai bun din trei tuşe! Îşi azvârli în aer ambele mâini. Patru bărbaţi vor lupta în faţa voastră! Doi dintre ei vor pleca acasă… cu mâinile goale. Arbitrul coborî o mână, clătină cu tristeţe din cap, iar mulţimea oftă. Dar doi vor trece în runda următoare! Mulţimea îşi răcni aprobarea. – Pregătit? întrebă Mareşalul Varuz, aplecându-se peste umărul lui Jezal. Ce întrebare stupidă! Şi dacă nu era pregătit? Atunci, ce? Ar anula totul? Scuze tuturor, nu sunt pregătit? Ne vedem la anul? Dar tot ce reuşi Jezal să spună fu: – Îhî. – A sosit clipa, strigă arbitrul, rotindu-se încet în mijlocul arenei, pentru primul nostru duel! – Tunica! strigă brusc Varuz. – Uh! Jezal se luptă cu nasturii şi îşi scoase tunica, suflecându-şi mecanic mânecile cămăşii. Aruncă o privire într-o parte şi îşi văzu adversarul făcând pregătiri similare. Un tânăr înalt, slab, cu braţe lungi şi subţiri, cu ochi uşor umezi. Nici pe departe cel mai intimidant adversar. Jezal observă că mâinile îi tremurau uşor în timp ce lua armele de la asistentul său. – Antrenat de Sepp dan Vissen şi originar din Rostod, în Starikland – arbitrul făcu o pauză, pentru a obţine efectul maxim – Kurtis dan Broya! Urmă un val de aplauze entuziaste. Jezal pufni. Măscăricii ăştia ar aplauda pe oricine. Tânărul înalt se ridică de pe bancă şi păşi hotărât către cerc, cu armele scânteind în lumina soarelui. 311

– Broya! repetă arbitrul, în timp ce idiotul deşirat îşi ocupă poziţia. West scoase armele lui Jezal din teci. Zornăitul metalic îi provocă din nou o senzaţie de greaţă. Arbitrul arătă din nou către ţarcul concurenţilor. – Şi adversarul său de astăzi! Un ofiţer al Gărzii Regelui, antrenat de nimeni altul decât Lordul Mareşal Varuz! Urmară aplauze răzleţe şi bătrânul soldat radie de fericire. Originar din Luthar, în Midderland, dar stabilit aici, în Agriont… Căpitanul Jezal dan Luthar! O altă explozie de ovaţii, mult mai puternice decât primise Broya. O furtună de străgăte puternice, peste hărmălaie. Se strigau numere. Se făceau pronosticuri. Jezal simţi din nou un val de ameţeală, când se ridică, încet, în picioare. – Mult noroc! West îi dădu armele, cu mânerele înainte. – N-are nevoie de noroc! se răsti Varuz. Acest Broya e un nimeni. Priveşte-i numai lungimea braţului! Înghesuie-l, Jezal, înghesuie-l! Dură parcă o veşnicie să ajungă la cercul acela de iarbă scurtă şi uscată, cu sunetul mulţimii răsunându-i în urechi, dar cu sunetul inimii şi mai puternic, răsucind mânerele săbiilor, iar şi iar, în palmele-i asudate. – Luthar! repetă arbitrul, zâmbind larg când îl văzu pe Jezal apropiindu-se. Întrebări fără noimă şi fără rost îi trecură prin minte şi se depărtară la fel de repede. Oare Ardee îl privea, din mulţime, întrebându-se dacă avea să vină la întâlnire în seara aceea? Oare va fi ucis în război? Cum au adus iarba în cercul pentru duel în Piaţa Mareşalilor? Ridică privirea spre Broya. Oare se simţea la fel? Mulţimea era tăcută acum, foarte tăcută. Povara liniştii îl apăsa, când îşi ocupă locul în cerc şi-şi apăsă piciorul pe pământul uscat. Broya ridică din umeri, îşi scutură capul, ridică armele. Lui Jezal îi venea să urineze. Îi venea tare să urineze. Dacă ar face pe el chiar acum? O pată mare şi întunecată întinzându-i-se pe pantaloni. Omul care s-a scăpat pe el la Turnir. N-ar reuşi să-şi spele ruşinea, nici dacă ar trăi o sută de ani. – Începeţi! tună arbitrul. Dar nu se întâmplă nimic. Cei doi bărbaţi stăteau acolo, faţă în faţă, cu armele pregătite. Jezal simţi o mâncărime la sprânceană. Îi venea să se scarpine, dar cum? Adversarul său îşi linse buzele, pe 312

urmă făcu un pas prudent spre stânga. Jezal făcu acelaşi lucru. Se ocoliră precauţi, cu pantofii scârţâind uşor pe iarba uscată, apropiindu-se încet, încet. Când ajunseră mai aproape, lumea lui Jezal se strânse în spaţiul dintre vârfurile săbiilor lor lungi. Acum mai era doar un pas. Acum doar câteva palme. Acum doar cincisprezece centimetri îi mai despărţeau. Întreaga minte a lui Jezal era concentrată asupra acelor două vârfuri scânteietoare. Şapte centimetri. Broya lovi în faţă, fără forţă, şi Jezal îi îndepărtă sabia fără să stea pe gânduri. Săbiile zornăiră încetişor laolaltă şi, ca şi cum ar fi fost un semnal stabilit dinainte cu fiecare persoană din arenă, strigătele se porniră din nou, la început îndemnuri răzleţe. – Omoară-l, Luthar! – Da! – Jap! Jap! Dar curând strigătele se topiră în marea vijelioasă, furioasă, a mulţimii, ce se stârnea şi se domolea odată cu mişcările din cerc. Cu cât Jezal îl vedea mai mult pe acel idiot deşirat, cu atât mai puţin descurajat devenea. Nervii începură să i se liniştească. Broya lovea stângaci, Jezal abia trebuia să se mişte. Broya spintecă fără convingere şi Jezal pară fără efort. Broya fandă, absolut stupid, dezechilibrat şi lăbărţat, Jezal îl ocoli şi îl împunse în coaste, cu vârful bont al sabiei sale lungi. Era totul atât de uşor! – Unu pentru Luthar! strigă arbitrul şi un val de ovaţii străbătu tribunele. Jezal zâmbi în sinea lui, lăsându-se dezmierdat de aprecierea mulţimii. Varuz avusese dreptate, prostănacul ăsta nu reprezenta niciun pericol. Încă o tuşă şi va trece în runda următoare. Se întoarse la semnul său şi Broya făcu acelaşi lucru, frecânduşi coastele cu o mână şi uitându-se încruntat la Jezal pe după sprâncene. Jezal nu era intimidat. Privirile furioase sunt de folos doar dacă ştii să lupţi cât de cât. – Începeţi. Se apropiară repede de data aceasta şi schimbară o lovitură, două. Lui Jezal nu-i venea să creadă cât de încet se mişca adversarul său; era ca şi cum săbiile lui ar fi cântărit fiecare câte o tonă. Broya pescui prin aer cu sabia-i lungă, încercând să-şi folosească lungimea braţului ca să-l ţintuiască pe Jezal. Abia dacă-şi folosise sabia scurtă până acum, darămite să le coordoneze pe amândouă. Încă şi mai rău, începea să pară obosit şi se duelau abia de două 313

minute. Nu s-o fi antrenat defel, ţopârlanul ăsta? Sau pur şi simplu completaseră numărul cu vreun servitor de pe stradă? Jezal sărea la o parte, dansa în jurul adversarului său. Broya se bălăngănea după el, perseverent, dar incompetent. Începea să devină jenant. Nimeni nu savurează o confruntare inegală, iar stângăcia acelui nătâng îi refuza lui Jezal şansa de a străluci. – O, haide! strigă el. Un hohot de râs se revărsă în tribune. Broya scrâşni din dinţi şi se năpusti cu tot ce avea, dar nu era prea mult. Jezal îi zădărnici eforturile firave, le ocoli, pluti peste arenă, cu adversarul său nătărău mişcându-se greoi după el, mereu cu trei paşi în urmă. Nici urmă de precizie, de viteză, de judecată. Cu câteva minute în urmă, Jezal fusese aproape îngrozit de perspectiva de a se duela cu acest nătărău deşirat. Acum era aproape plictisit. – Ha! strigă el, trecând brusc la atac, dezechilibrându-şi adversarul cu o lovitură sălbatică şi făcându-l să păşească, împleticit, înapoi. Mulţimea prinse viaţă, răcnindu-şi susţinerea. Jezal lovi şi lovi din nou. Broya se apără cu disperare, nesigur pe picioare, se dădu clătinându-se înapoi, pară pentru ultima oară, apoi se împiedică, dând haotic din mâini, cu sabia scurtă zburându-i din mână, şi ateriză în fund, afară din cerc. Urmă un val de râsete şi Jezal nu putu să nu i se alăture. Bietul nătărău arăta chiar amuzant, doborât pe spate, cu picioarele în aer, ca un fel de broască ţestoasă. – Căpitanul Luthar câştigă! răcni arbitrul, doi la zero. Râsetele se transformară în batjocură când Broya se răsuci. Părea gata să izbucnească în lacrimi, mocofanul. Jezal se apropie şi-i întinse mâna, dar se pomeni incapabil să-şi şteargă complet zâmbetul superior de pe faţă. Adversarul său înfrânt îi ignoră ostentativ ajutorul, ridicându-se de la pământ şi aruncându-i o privire pe jumătate duşmănoasă, pe jumătate rănită. Jezal ridică vesel din umeri: – Nu e vina mea că eşti un nimic. – Mai vrei? întrebă Kaspa, întinzând sticla cu o mână tremurătoare, cu ochii împăienjeniţi de prea multă băutură. – Nu, mulţumesc. Jezal împinse uşor sticla, înainte să-i poată turna în pahar. Păru o clipă derutat, apoi i se adresă lui Jalenhorm. – Mai vrei? 314

– Oricând. Bărbatul voinic îşi împinse paharul peste tăblia aspră a mesei, într-un fel care spunea: Nu sunt beat, deşi, evident, era. Kaspa înclină sticla, privind paharul cu ochii mijiţi, de parcă ar fi fost la mare distanţă. Jezal urmări gâtul sticlei clătinându-se în aer, apoi zornăind pe marginea paharului. Inevitabilul era aproape dureros de privit. Vinul se revărsă pe masă, scurgându-se în poala lui Jalenhorm. – Eşti beat, se plânse voinicul, ridicându-se clătinat şi ştergându-se cu mâini mari, bete, doborându-şi şi scaunul între timp. Câţiva dintre ceilalţi clienţi se uitară înspre masa lor cu vădit dispreţ. – Orrricând, chicoti Kaspa. West îşi ridică pentru scurt timp ochii de la paharul său. – Sunteţi beţi amândoi. – Nu e vina noastră. Jalenhorm bâjbâi după scaun. El e de vină. Întinse un deget nesigur către Jezal. – A câştigat, bolborosi Kaspa. Ai câştigat, nu-i aşa, şi acum trebuie să sărbătorim! Jezal îşi dorea să nu fi trebuit să sărbătorească aşa de mult. Începea să devină stânjenitor. – Verişoara mea Ariss a fooost acolo – a văzut tot. A fo' foarte impresionată. Kaspa îşi azvârli braţul pe după umărul lui Jezal. Cred că-i amoresată de tine… amoresată… amoresată. Îşi chinui buzele umede în faţa lui Jezal, încercând să rostească bine cuvântul. E foaaarte bogată, ştii, foaaarte bogată. Amoresată. Jezal strâmbă din nas. Nu-l interesa câtuşi de puţin nătânga aia sfrijită de verişoară a lui, oricât de bogată era, iar răsuflarea lui Kaspa duhnea. – Bine… încântător. Se desprinse de locotenent şi-l îmbrânci, deloc blând. – Aşadar, când începem treaba în Nord? ceru să ştie Brint, puţin prea sonor, de parcă el, unul, abia aştepta să ridice ancora. Curând, sper. Acasă, înainte să vină iarna, ce zici, maiorule? – Aş! pufni West, încruntându-se. O să fim norocoşi dacă apucăm să plecăm înainte să vină iarna, în ritmul ăsta. Brint păru uşor descumpănit. – Ei, bine, sunt sigur că le tragem sălbaticilor o ciomăgeală bună, oricând ajungem acolo. 315

– Să le tragem o ciomăgeală! strigă Kaspa. – Da! Jalenhorm clătină aprobator din cap. Lui West nu-i ardea de asta. – N-aş fi aşa de sigur. Aţi văzut în ce stare sunt unii dintre recruţii ăia? Abia umblă, darămite să fugă. E o ruşine. Jalenhorm respinse totul cu o fluturare nervoasă a mâinii. – Nu-s decât nişte sălbatici afurisiţi, toţi! O să le dăm un şut în fund, cum a făcut azi Jezal cu idiotul ăla, ce zici, Jezal? Acasă înainte de iarnă, toată lumea spune aşa! – Cunoşti ţinutul pe-aici? întrebă West, aplecându-se peste masă. Păduri, munţi, râuri, la nesfârşit. Extrem de puţine spaţii deschise unde să lupţi, extrem de puţine drumuri pe care să mărşăluieşti. Trebuie să prinzi pe cineva, înainte să începi ciomăgeala. Acasă înainte de iarnă? Iarna viitoare, poate, dacă ne mai întoarcem. Ochii lui Brint erau măriţi de groază. – Nu poţi vorbi serios! – Nu… nu, ai dreptate. West oftă şi se scutură. Sunt sigur că totul va merge bine. Glorie şi promovări pe toate planurile. Acasă înainte de iarnă. Dar, în locul tău, aş lua o manta cu mine, pentru orice eventualitate. O tăcere apăsătoare se lăsă peste grup. West avea acea încruntătură aspră pe care o afişa uneori, încruntătura care spunea că, din partea lui, distracţia s-a terminat pentru seara aia. Brint şi Jalenhorm păreau nedumeriţi şi posomorâţi. Doar Kaspa îşi păstra buna dispoziţie şi se legăna în scaunul lui, cu ochii pe jumătate închişi, într-o stare de euforică inconştienţă. Grozavă petrecere. Jezal însuşi se simţea obosit, agasat şi îngrijorat, îngrijorat de Turnir, îngrijorat de război… îngrijorat în privinţa lui Ardee. Scrisoarea era tot acolo, împăturită în buzunar. Se uită cu coada ochiului la West, apoi îşi întoarse repede privirea. La naiba, se simţea vinovat. Nu se mai simţise niciodată cu adevărat vinovat şi nu-i plăcea defel. Dacă nu se întâlnea cu ea, avea să se simtă vinovat că a lăsat-o baltă. Dacă se întâlnea cu ea, avea să se simtă vinovat că şi-a încălcat cuvântul faţă de West. Era o dilemă. Jezal îşi roase unghia degetului mare. Ce naiba era cu familia asta afurisită? – Ei, bine, zise brusc West. Trebuie să plec. Mâine ne trezim devreme. – Îhî, mormăi Brint. 316

– Aşa-i, zise Jalenhorm. West îl privi pe Jezal drept în ochi. – Pot să-ţi spun o vorbă? Avea o expresie serioasă, gravă, furioasă chiar. Inima lui Jezal se strânse. Dacă West aflase despre scrisoare? Dacă Ardee îi spusese? Maiorul se întoarse şi se îndreptă spre un colţ liniştit. Jezal privi împrejur, căutând cu disperare o scăpare. Jezal! strigă West. – Da, da. Se ridică în picioare fără nicio tragere de inimă şi îşi urmă prietenul, afişând ceea ce spera să treacă drept un zâmbet inocent. Poate că era altceva. Fără legătură cu Ardee. De-ar fi altceva! – Nu vreau să mai ştie nimeni despre asta… West îşi roti privirea, să se asigure că nu erau priviţi. Jezal înghiţi în sec. Dintr-o clipă în alta avea să primească un pumn în faţă. Ultimul. Nu fusese niciodată lovit în faţă, nu propriu-zis. O fată îl pălmuise cândva destul de tare, dar asta nu era nici pe departe acelaşi lucru. Se pregăti cum ştia mai bine, strângând din dinţi, tresărind uşor. – Burr a stabilit o dată. Avem patru săptămâni. Jezal se holbă la el. – Ce? – Până ne îmbarcăm. – Ne îmbarcăm? – Pentru Englia, Jezal. – O, da… Englia, fireşte. Patru săptămâni, zici? – Am crezut că trebuie să ştii, de vreme ce eşti ocupat cu Turnirul, ca să ai timp să te pregăteşti. Dar nu mai spune nimănui. – Da, desigur. Jezal îşi şterse fruntea năduşiră. – Eşti palid. Te simţi bine? – N-am nimic, nimic. Trase adânc aer în piept. Toată emoţia asta. Ştii, duelul şi… tot. – Nu-ţi face griji, te-ai descurcat bine azi. West îl bătu pe umăr. Dar mai sunt multe de făcut. Încă trei runde până să te poţi numi campion şi vor fi din ce în ce mai grele. Nu te culca pe-o ureche, Jezal. Şi nu te îmbăta prea tare! îi aruncă el peste umăr, îndreptându-se către uşă. Jezal scoase un lung suspin de uşurare şi se întoarse la masa unde stăteau ceilalţi. Nasul îi era încă intact. Brint începuse deja să se plângă, acum că îşi dădea seama că 317

West nu se mai întorcea. – Ce naiba a fost asta? întrebă el, încruntându-se şi arătând cu degetul spre uşă. Adică, vreau să spun că ştiu că el ar trebui să fie marele erou şi toate astea, dar, adică, vreau să spun! Jezal îşi coborî privirea spre el. – Ce vrei să zici? – Păi, să vorbeşti aşa! E… e defetism! Băutura îi dădea acum curaj şi subiectul începea să-l antreneze. Este… adică, vreau să spun… e o laşitate să vorbeşti aşa, asta e! – Bagă de seamă, Brint, se răsti Jezal, el a luptat în trei bătălii şi a trecut primul prin breşă, la Ulrioch! N-o fi el nobil, dar e al naibii de curajos! În plus, cunoaşte armata, îl cunoaşte pe Mareşalul Burr şi cunoaşte Englia! Tu ce ştii, Brint? Jezal îşi încreţi buza. Mai mult decât să pierzi la cărţi şi să goleşti o sticlă de vin? – E tot ce trebuie să ştie un bărbat, din punctul meu de vedere, râse nervos Jalenhorm, străduindu-se din răsputeri să calmeze situaţia. Vin! strigă el, către nimeni anume. Jezal se prăbuşi pe scaun. Dacă tovarăşii săi fuseseră abătuţi înainte de plecarea lui West, acum erau şi mai şi. Brint era îmbufnat, Jalenhorm se legăna pe scaunul său. Kaspa adormise dus, lăbărţat pe masa udă, fornăind încetişor. Jezal îşi goli paharul şi privi împrejur la chipurile care nu păreau să promită nimic. La naiba, era plictisit. Era un adevăr, abia acum începea să-şi dea seama, că dialogul celor beţi este interesant doar pentru cei beţi. Câteva pahare de vin pot reprezenta diferenţa între a considera pe cineva un tovarăş nostim sau un imbecil nesuferit. Se întreba dacă el însuşi era la fel de obositor când era beat ca Jalenhorm, Kaspa sau Brint. Jezal schiţă un zâmbet uitându-se la afurisitul îmbufnat. Dacă ar fi rege, cugetă el, ar pedepsi cu moartea conversaţia proastă, sau cel puţin cu o lungă detenţie. Se ridică de pe scaun. Jalenhorm înălţă privirea spre el. – Ce faci? – Mai bine mă odihnesc puţin, zise repede Jezal, mâine trebuie să mă antrenez. Abia se stăpânea să nu o ia la goană din acel loc. – Dar ai câştigat! Nu sărbătoreşti? – Prima rundă. Mai am încă trei oameni de înfrânt şi sunt cu toţii mai buni decât mocofanul de azi. Jezal îşi luă tunica de pe spătarul scaunului şi şi-o trase peste 318

umeri. – Cum vrei, zise Jalenhorm, după care sorbi zgomotos din pahar. Kaspa îşi înălţă capul de pe masă, preţ de o clipă, cu părul lipit de tâmplă cu vin vărsat. – Pleci atât de rrrepede? – Îhî, făcu Jezal, întorcându-se şi ieşind cu paşi mari. Afară, pe stradă, bătea un vânt rece. Îl făcea să se simtă şi mai treaz ca înainte. Dureros de treaz. Avea nevoie disperată de o companie inteligentă, dar unde s-o găsească la ora asta? Exista un singur loc la care se putea gândi. Scoase scrisoarea din buzunar şi o citi la lumina difuză a ferestrelor tavernei, doar încă o dată. Dacă se grăbea, poate mai reuşea s-o prindă. Începu să se îndrepte încet spre Patru Colţuri. Doar să stea de vorbă, atâta tot. Avea nevoie de cineva cu care să vorbească. Nu. Îşi impuse să se oprească. Oare chiar se putea preface că nu voia decât să-i fie amic? Despre un bărbat şi o femeie se zicea că sunt prieteni atunci când unul aleargă de multă vreme după celălalt şi n-a ajuns nicăieri. Nu-l interesa un asemenea aranjament. Ce, atunci? Căsătorie? Cu o fată fără obârşie nobilă şi fără bani? De neconceput! Se imagina aducând-o pe Ardee acasă, să-i cunoască familia. Iat-o pe proaspăta mea soţie, tată! Soţie? Şi care sunt legăturile ei? Se cutremură la acest gând. Dar ce-ar fi dacă ar putea găsi o cale de mijloc, cu care toată lumea să fie mulţumită? Picioarele începură să i se mişte încet. Nu prietenie, nu mariaj, dar un aranjament mai lejer? Grăbi pasul către Patru Colţuri. Trebuia să se întâlnească discret, să discute, să râdă, undeva cu un pat, poate… Nu. Nu. Jezal se opri din nou şi se plesni peste tâmplă, frustrat. Nu putea să îngăduie una ca asta, chiar presupunând că ea ar face-o. West era una, dar dacă ar afla şi alţii? Nu i-ar ştirbi câtuşi de puţin reputaţia, desigur, dar a ei ar fi distrusă. Distrusă. Carnea i se încreţi la gândul acesta. Ardee nu merita asta, fireşte. Nu era de ajuns să spună că era problema ei. Nu era de ajuns. Doar ca el să se distreze niţel? Un egoism. Era uimit că nu-şi dăduse seama până atunci. Aşadar, îşi băgase minţile în cap, aşa cum mai făcuse deja de zece ori astăzi: nu putea să iasă nimic bun dacă se întâlnea cu ea. Oricum, aveau să plece curând la război şi asta ar pune capăt 319

acestui imbold ridicol. Acasă, în pat, aşadar! Şi mâine, toată ziua, antrenament. Antrenament şi iar antrenament, până când Mareşalul Varuz i-o scoate pe Ardee din cap. Trase adânc aer în piept, îşi îndreptă umerii, se întoarse şi porni către Agriont. Statuia lui Harod cel Mare se desluşea în întuneric, pe un soclu de marmură înalt aproape cât Jezal, părând mult prea mare şi impunătoare pentru piaţeta mică şi liniştită de lângă Patru Colţuri. Se speriase de fiecare umbră tot drumul până acolo, evitând oamenii, străduindu-se din răsputeri să treacă neobservat. Dar nu erau mulţi oameni prin preajmă. Era târziu şi, probabil, Ardee renunţase de mult să-l aştepte, cu condiţia să fi venit de la bun început. Se furişă emoţionat pe după statuie, privind în umbre, simţindu-se complet idiot. Străbătuse această piaţă de multe ori şi niciodată nu stătuse pe gânduri. Nu era un spaţiu public, în definitiv? Avea dreptul să se afle acolo, la fel ca oricine şi, totuşi, se simţea ca un hoţ. Piaţa era goală. Ăsta era un lucru bun. Era mai bine aşa. N-ar fi avut nimic de câştigat, ci totul de pierdut şi aşa mai departe. Aşadar, de ce se simţea atât de distrus? Ridică privirea către chipul lui Harod, încremenit în acea încruntătură de piatră pe care sculptorii o rezervă doar celor cu adevărat măreţi. Avea un maxilar distins, puternic, acest Harod, aproape că se putea compara cu cel al lui Jezal. – Trezeşte-te! şuieră un glas lângă urechea lui. Jezal scăpă un scâncet feciorelnic, se retrase, speriat, se împiedică şi reuşi să rămână în picioare doar agăţându-se de piciorul enorm al Regelui Harod. În spatele lui era o siluetă întunecată, o siluetă ascunsă de glugă. Râsete. – Nu-i nevoie să faci pe tine. Era Ardee. Îşi dădu gluga pe spate. Lumina ferestrei îi căzu pieziş pe un obraz, dezvăluindu-i zâmbetul strâmb. Sunt doar eu. – Nu te-am văzut, murmură el fără rost, desprinzându-şi repede mâinile disperate de imensul picior de piatră şi străduindu-se să pară nonşalant. Trebuia să recunoască, era un început prost. N-avea talent pentru aceste jocuri de-a v-aţi ascunselea. Însă Ardee părea degajată. Se întreba dacă nu mai făcuse toate astea şi altă dată. – Eşti scump la vedere în ultimul timp, spuse ea. 320

– Ei, bine, ăă… bâigui el, cu inima încă bubuindu-l de pe urma sperieturii. Am fost ocupat, cu Turnirul şi toate astea… – A, prea-importantul Turnir. Te-am văzut luptând astăzi. – M-ai văzut? – De-a dreptul impresionant. – Ăă, mulţumesc, eu… – Fratele meu ţi-a spus ceva, nu? – Ce, despre duel? – Nu, cap sec. Despre mine. Jezal tăcu, încercând să găsească răspunsul cel mai bun. – Păi, el… – Ţi-e frică de el? – Nu! Tăcere. Prea bine, da. – Dar ai venit, oricum. Bănuiesc că ar trebui să fiu flatată. Îi dădu ocol încet, cercetându-l de sus până jos, de la picioare la frunte şi înapoi. Dar nu te-ai grăbit. E târziu. Va trebui să plec curând acasă. Era ceva în felul în care îl privea care nu-l ajuta deloc să-şi potolească bătăile inimii. Ba dimpotrivă. Trebuia să-i spună că nu se mai puteau întâlni. Era un lucru rău. Pentru amândoi. Nu putea să iasă nimic bun din asta… nimic bun… Respira repede, încordat, tulburat, incapabil să-şi dezlipească ochii de la faţa ei umbrită. Trebuia să-i spună acum. Nu de aceea venise? Deschise gura să vorbească, dar toate argumentele păreau acum îndepărtate, legate de alte timpuri, de alţi oameni, intangibile şi imponderabile. – Ardee… începu el. – Îhî? Înaintă spre el, cu capul înclinat într-o parte. Jezal încercă să se îndepărteze, dar avea statuia în spate. Ardee se apropie şi mai mult, cu buzele uşor depărtate, cu ochii fixaţi asupra gurii lui. Ce era rău în asta, totuşi? Şi mai aproape, cu faţa ridicată spre el. Îi simţea mirosul – avea capul plin de parfumul ei. Îi simţea răsuflarea caldă pe obraz. Ce putea fi rău în asta? Îi simţea degetele reci pe piele, mângâindu-i faţa, trasându-i linia maxilarului, răsucindu-i-se prin păr şi trăgându-i capul spre ea. Buzele ei îi atinseră obrazul, moi şi calde, apoi bărbia, apoi buzele. Le strânseră uşor pe ale lui. Ardee se lipi de el, strecurându-şi cealaltă mână pe după spatele lui. Limba ei îi atinse gingiile, dinţii, limba şi Ardee scotea mici sunete din gât. Şi 321

el făcea la fel, probabil – chiar nu era sigur. Tot trupul îl furnica, fierbinte şi rece în acelaşi timp, mintea îi era în gură. Era ca şi cum n-ar mai fi sărutat niciodată o fată. Ce putea fi rău în asta? Dinţii ei îi muşcară buzele, aproape dureros, dar nu tocmai. Jezal deschise ochii, cu răsuflarea tăiată, tremurând, cu genunchii moi. Ea îl privea. Îi vedea ochii scânteind în întuneric, urmărindu-l cu atenţie, studiindu-l. – Ardee… – Ce? – Când te mai pot vedea? Avea gâtul uscat, glasul îi suna răguşit. Ea coborî privirea în pământ, cu un mic zâmbet. Un zâmbet crud, de parcă l-ar fi prins cu ocaua mică şi ar fi câştigat o grămadă de bani de la el. Lui Jezal nu-i păsa. Când? – Oh, am să te anunţ. Trebuia s-o sărute din nou. La naiba cu consecinţele. La naiba cu West. La naiba cu tot. Se aplecă spre ea şi închise ochii. – Nu, nu, nu. Ea îşi retrase gura. Ar fi trebuit să vii mai repede. Ardee se dezlipi de el, se întoarse, cu zâmbetul încă pe buze, şi se îndepărtă. O urmări, în tăcere, încremenit, fascinat, cu spatele lipit de soclul rece de piatră al statuii. Jezal nu se mai simţise niciodată astfel. Niciodată. Ea aruncă o privire înapoi, doar o dată, ca şi cum ar fi vrut să verifice dacă încă o urmărea. Pieptul i se strânse, aproape dureros, doar când o văzu privindu-l, pe urmă Ardee dispăru după un colţ. El rămase acolo o clipă, cu ochii larg deschişi, doar respirând. Apoi o pală rece de vânt suflă prin piaţă şi lumea se prăbuşi din nou peste el. Duelul, războiul, prietenul său West, obligaţiile lui. Un singur sărut, asta a fost tot. Un sărut şi toată hotărârea lui se scursese ca urina dintr-o oală de noapte spartă. Îşi roti privirea, dintr-odată simţindu-se vinovat, năucit şi speriat. Ce făcuse el acolo? – La naiba! spuse Jezal.

322

Lucru necurat Un lucru care arde poate răspândi tot felul de mirosuri. Un pom viu, proaspăt şi plin de sevă, miroase altfel în flăcări decât unul mort, uscat şi ofilit. Un porc aprins şi un om miros aproape la fel, dar asta e altă poveste. Mirosul de ars pe care îl simţea Copoiul acum venea de la o casă. Îl ştia, fără doar şi poate. Un miros pe care îl cunoştea mai bine decât i-ar fi plăcut. Casele nu se aprind singure prea des. De obicei, lucrul acesta e însoţit de un act de violenţă. Asta însemna oameni prin preajmă, oameni gata de luptă, cel mai probabil, aşa că se furişă cu mare grijă, jos, printre copaci, alunecă pe burtă spre margine şi privi printre tufişuri. Acum îl vedea, destul de limpede. Fum negru, înălţându-se într-o coloană înaltă, dintr-un punct de lângă râu. O casă mică, încă fumegând, dar distrusă până la zidurile scunde de piatră. Fusese şi un hambar, dar acum nu mai rămăsese decât un morman de vreascuri negre şi de noroi negru. Câţiva copaci şi un petic de teren cultivat. Viaţa de fermier era destul de săracă, în Nordul Îndepărtat, chiar şi în vremurile cele mai bune. Prea frig să ai ce creşte – câteva rădăcini, poate, şi nişte oi de păstorit. Un porc, doi, dacă erai norocos. Copoiul îşi scutură capul. Cine ar vrea să pârjolească oameni atât de săraci? Cine ar vrea să jefuiască acest petic îndărătnic de pământ? Unora pur şi simplu le place să dea foc, presupuse el. Se târî puţin mai departe, uitându-se în stânga şi-n dreapta în josul văii, căutând o urmă a celor care au făcut asta, dar tot ce putea zări mişcându-se erau câteva oi sfrijite risipite pe versanţii văii. Se retrase târâş înapoi în tufişuri. Inima i se strânse pe când ce se furişa înapoi către tabără. Glasuri ridicate, certându-se, ca întotdeauna. Se întrebă, preţ de un minut, dacă să treacă pur şi simplu şi să meargă mai departe; era sătul de nesfârşita gâlceavă. Dar, în cele din urmă, hotărî să no facă. O iscoadă care-i părăseşte pe-ai lui nu face multe parale. – De ce nu-ţi ţii pliscul, Dow? Glasul hârâit al lui Tul Duru. Ai vrut la sud, iar când am mers spre sud, n-ai făcut decât să suspini după munţi! Acum, că suntem în munţi, mârâi toată ziua şi toată noaptea că ai burta goală! M-am săturat până peste cap, câine smiorcăit! 323

Acum veni rândul mârâitului urâcios al lui Dow cel Negru: – De ce trebuie să primeşti tu de două ori mai multă mâncare, doar fiindcă eşti un porc mare şi gras? – Nenorocitule! Te strivesc ca pe un vierme ce eşti! – Îţi tai eu gâtul când dormi, morman de carne! Apoi o să avem cu toţii mâncare din belşug! Cel puţin o să scăpăm de sforăitul tău blestemat! Acum ştiu de ce-ai fost poreclit Capdetunet, scroafă mârâită! – Ţineţi-vă pliscurile, amândoi! îl auzi Copoiul răcnind pe Treicopaci, destul de tare să trezească morţii. M-am săturat! Acum îi putea vedea, pe toţi cinci. Tul Duru şi Dow cel Negru, zbârlindu-se unul la altul şi Treicopaci între ei, cu mâinile ridicate. Forley stătea şi privea, cu un aer trist, iar Ursuzul nici măcar nu se uita, verificându-şi săgeţile. – Hei! şuieră Copoiul şi cu toţii se întoarseră brusc spre el. – E Copoiul, spuse Ursuzul, abia ridicându-şi privirea de la săgeţile sale. N-aveai cum să-l înţelegi pe omul acela. Nu vorbea nimic zile în şir, apoi, când deschidea gura, era ca să spună ceea ce vedeau deja cu toţii. Forley era dornic să le atragă atenţia în altă parte, ca întotdeauna. Era greu de ghicit cât s-ar fi abţinut să se omoare între ei, fără să-l aibă pe el prin preajmă. – Ce-ai găsit, Copoiule? întrebă el. – Ce să vezi, am găsit cinci nătărăi afurisiţi în pădure! şuieră el, ieşind dintre copaci. I-am auzit de la o poştă! Şi erau Oameni Aleşi, îţi vine să crezi? Oameni de la care te-ai fi aşteptat să fie mai prudenţi! Care se ceartă între ei, ca întotdeauna. Cinci ticăloşi afurisiţi… Treicopaci ridică mâna: – În regulă, Copoiule. Ar trebui să fim mai prudenţi! Şi apoi se încruntă la Tul şi Dow. Se încruntară unul la altul, dar nu-şi mai spuseră nimic. Ce-ai găsit? – Sunt lupte pe-aici, sau aşa ceva. Am văzut o fermă arzând. – Arzând, zici? întrebă Tul. – Da. Treicopaci se încruntă. – Atunci du-ne acolo. Copoiul nu văzuse asta de sus, din pădure. N-ar fi putut. Era prea departe şi prea mult fum ca să vadă asta. Dar acum vedea, de 324

aproape, şi îi făcea rău. Văzură cu toţii. – Nu-i lucru curat aici, spuse Forley, privind în sus, la copac. Nu-i lucru curat. – Da, mormăi Copoiul. Nu găsea altceva de spus. Creanga pârâia, în timp ce bătrânul se legăna uşor, cu picioarele goale bălăbănindu-se aproape de pământ. Poate că încercase să se împotrivească: avea două săgeţi în trup. Femeia era prea tânără să-i fi fost soţie. Fiică, poate. Copoiul bănuia că cei doi copii erau fiii lui. – Cine-ar spânzura un copil? murmură el. – Mă pot gândi la câţiva destul de ticăloşi, remarcă Tul. Dow scuipă în iarbă. – Adică eu? mârâi el şi cei doi erau din nou la cuţite. Am pârjolit câteva ferme şi un sat, două, dar am avut motive, era război. Am lăsat copiii să trăiască. – Eu am auzit altceva, zise Tul. Copoiul închise ochii şi oftă. – Crezi că dau doi bani pe ce-ai auzit tu? răcni Dow. Poate că numele mi-e mai negru decât merit, rahat uriaş ce eşti! – Ştiu ce meriţi, ticălosule! – Ajunge! mârâi Treicopaci, privind încruntat spre pom. N-aveţi pic de respect? Copoiul are dreptate. Suntem în munţi acum şi ne pândesc necazurile. Gata cu ciorovăiala asta: Gata! Calm şi liniştit, de acum înainte. Suntem Oameni Aleşi, cu treabă de bărbaţi de făcut. Copoiul clătină din cap, bucuros să audă, în sfârşit, ceva raţional. – Sunt lupte prin preajmă, spuse el, trebuie să fie. – Îhî, făcu Ursuzul, deşi era greu de spus exact cu ce anume era de acord. Ochii lui Treicopaci nu se dezlipeau de trupurile care se legănau. – Ai dreptate. Trebuie să ne concentrăm la asta acum. La asta şi la nimic altceva. Luăm urma cetei care a făcut asta şi vedem pentru ce luptă. Nu facem nimic până când nu ştim cine cu cine luptă. – Cine-a făcut asta luptă pentru Bethod, zise Dow. Îţi poţi da seama cu ochiul liber. – Vom vedea. Tull şi Dow, tăiaţi funiile ăstora şi îngropaţi-i. Poate că sarcina asta o să vă mai oţelească. Cei doi se priviră încruntaţi, dar Treicopaci nu le acordă nicio 325

atenţie. – Copoiule, tu du-te şi miroase cine-a făcut asta. Adulmecă-i şi la noapte le facem o vizită. O vizită ca aceea pe care le-au făcut-o ei celor de-aici. – Da, spuse Copoiul, dornic să treacă la fapte. Le facem o vizită. Copoiul nu putea să-şi dea seama. Dacă oamenii ăştia erau într-un conflict, temându-se să nu fie prinşi de duşmani, nu depuneau prea multe eforturi să-şi acopere urmele. Le luă urma cât se poate de uşor. Cinci la număr, socoti el. Trebuie că se îndepărtaseră tacticos de ferma cuprinsă de flăcări, coborând prin vale pe lângă râu şi intrând în pădure. Urmele erau atât de vizibile încât, din când în când, îşi făcea gânduri că-i jucau o farsă, pândindu-l din copaci, aşteptând să-l spânzure de o creangă. Dar, după toate aparenţele, nu era aşa, căci îi ajunse din urmă chiar înainte de căderea nopţii. La început simţi mirosul cărnii – oaie la frigare. Apoi le auzi glasurile – vorbind, strigând, râzând, fără să se străduiască defel să nu facă zgomot, uşor de auzit chiar şi cu râul învolburându-se alături. Apoi îi văzu, şezând în jurul unui foc imens, într-o poiană, cu o oaie jupuită pe frigare, luată, fără îndoială, de la fermierii aceia. Copoiul se ghemui în tufe, uşurel, tăcut, aşa cum ar fi trebuit să fie ei. Numără cinci bărbaţi, mai bine zis patru şi un băiat de vreo paisprezece ani. Cu toţii şedeau pur şi simplu, fără cineva care să stea de veghe, nicio precauţie. Nu pricepea. – Stau pur şi simplu acolo, şopti el, când ajunse înapoi la ceilalţi. Doar stau. Niciun străjer, nimic. – Doar stau? întrebă Forley. – Da. Cinci. Stau şi se hlizesc. Nu-mi place. – Nici mie nu-mi place, zise Treicopaci, dar ce-am văzut la ferma aia îmi place şi mai puţin. – Arme, şuieră Dow. Arme, asta trebuie. De data aceasta, Tul fu de acord cu el. – Arme, şefule. Hai să le dăm o lecţie! Nici măcar Forley nu interveni de data asta, ca să prevină o ceartă, dar Treicopaci mai cugetă o clipă la asta, acordându-şi un răgaz, ca să nu se pripească. Apoi clătină aprobator din cap. – Arme să fie. Pe Dow cel Negru nu-l poţi vedea în noapte, dacă nu vrea să fie văzut. Nici nu-l auzi, dar Copoiul ştia că e acolo, în timp ce se 326

strecura în jos, printre copaci. Dacă lupţi alături de un om destul de multă vreme, ajungi să-l înţelegi. Înveţi cum gândeşte şi ajungi să gândeşti în acelaşi fel. Dow era acolo. Copoiul avea ţinta lui. Vedea spatele celui aflat departe, în dreapta, o siluetă neagră profilată pe fundalul focului. Copoiul nuşi irosea încă prea mult gândurile cu celălalt. Nu se gândea la nimic decât la ţinta lui. Odată ce alegi să faci ceva, sau şeful tău alege în locul tău, mergi până la capăt şi nu te uiţi înapoi până când misiunea nu e îndeplinită. Timpul pe care-l petreci gândindute e cel în care vei fi omorât. Logen îl învăţase acest lucru, iar el îl luase cât se poate de în serios. Aşa trebuia să fie. Copoiul se strecură şi mai aproape, simţind căldura focului pe faţă, simţind metalul aspru al cuţitului în mână. La naiba, îi venea să urineze, ca întotdeauna. Ţinta nu era acum decât la un pas. Băiatul era în faţa lui – dacă ar fi ridicat privirea de la bucata lui de carne, l-ar fi văzut pe Copoi venind, dar era prea concentrat la mâncare. – Aah! horcăi unul dintre ceilalţi. Asta însemna că Dow ajunsese la el şi asta însemna că era terminat. Copoiul făcu un salt înainte şi îşi înjunghie ţinta în partea laterală a gâtului. Victima întinse mâna o clipă, apucânduse de gâtul tăiat, făcu un pas clătinat şi se prăbuşi. Unul dintre ceilalţi sări în sus, aruncându-şi pe jos ciozvârta de oaie pe jumătate mâncată, apoi o săgeată îl lovi în piept. Ursuzul, de lângă râu. Păru surprins, o clipă, după care se prăbuşi în genunchi, cu faţa schimonosită de durere. Mai rămâneau doar doi, iar băiatul şedea încă acolo, holbânduse la Copoi, cu gura pe jumătate deschisă, cu o bucăţică de carne atârnându-i afară. Ultimul dintre ei era ridicat în picioare, respirând repede, cu un cuţit lung în mână. Trebuie că-l scosese ca să mănânce cu el. – Aruncă arma! răcni Treicopaci. Copoiul îl văzu acum pe bătrân venind spre ei cu paşi mari, cu lumina focului scânteind pe marginea de metal a scutului său mare şi rotund. Bărbatul îşi muşca buza, cu ochii ţâşnind de la Copoi la Dow, care se apropiau încet de el, din ambele părţi. Apoi îl văzu pe Capdetunet, ivindu-se din întunericul pădurii, părând prea mare să fie om, cu sabia-i uriaşă strălucindu-i pe umăr. Era de-ajuns pentru el. Îşi aruncă pumnalul jos, în ţărână. Dow făcu un salt înainte, îl apucă de încheieturi şi i le legă strâns în faţă, după care îl îmbrânci în genunchi, lângă foc. 327

Copoiul făcu acelaşi lucru cu băiatul, strângând din dinţi, fără să scoată o vorbă. Totul se întâmplă într-o clipă, calm şi liniştit, aşa cum spusese Treicopaci. Pe mâinile Copoiului era sânge, dar asta era treaba şi n-aveai ce-i face. Ceilalţi îşi croiau drum spre ei acum. Ursuzul venea prin râu, împroşcând apa, cu arcul peste umăr. Îl lovi cu piciorul, în trecere, pe cel pe care-l omorâse, dar trupul nu se mişcă. – Mort, zise Ursuzul. Forley era în spate, uitându-se la cei doi prizonieri. Dow se holba la cel pe care-l legase, fixându-l cu privirea. – Îl ştiu pe ăsta de-aci, spuse el, părând chiar încântat de asta. Groa Mocirlă, nu-i aşa? Ce noroc! Mă frământă gândul la tine de ceva vreme! Mocirlă privi încruntat în pământ. Un om crud, gândi Copoiul, genul care ar putea spânzura fermieri, dacă exista aşa ceva. – Da, eu sunt Mocirlă. Nu-i nevoie să vă întreb cum vă cheamă! Când se va afla că aţi omorât nişte perceptori ai Regelui, veţi fi nişte oameni morţi cu toţii! – Dow cel Negru mi se spune. Capul lui Groa Mocirlă se înălţă, cu gura larg deschisă. – O, la naiba, şopti el. Băiatul îngenuncheat lângă el privi împrejur cu ochii mari. – Dow cel Negru? Cum? Nu eşti acelaşi Dow cel Negru ca… o, la naiba. Dow clătină încet din cap, cu zâmbetul acela maliţios al lui lăbărţându-i-se pe faţă, zâmbetul acela ucigător. – Groa Mocirlă. Ai de plătit pentru tot felul de treburi. Te-am avut în minte şi acum eşti în faţa mea. Îl bătu uşor pe obraz. Şi în palma mea. Ce noroc! Mocirlă îşi retrase faţa, cu o smucitură, cât de departe putu, aşa imobilizat cum era. – Credeam că eşti în iad, Dow, ticălosule! – Aşa credeam şi eu, dar am fost doar la nord de munţi. Avem câteva întrebări pentru tine, Mocirlă, înainte să capeţi ce ţi se cuvine. Cine e acest rege? Ce colectezi pentru el? – La naiba cu întrebările tale! Treicopaci îl lovi peste tâmplă, de unde nici nu se aştepta. Când se întoarse să se uite, Dow îl trosni în cealaltă parte. Capul îi zbură dintr-o parte în alta, până când bărbatul se înmuie destul ca să vorbească. – Care-i conflictul? întrebă Treicopaci. 328

– Nu e niciun conflict, scuipă Mocirlă printre dinţii-i sparţi. Aţi putea fi morţi, ticăloşilor! Nu ştiţi ce s-a întâmplat, nu-i aşa? Copoiul se încruntă. Nu-i plăcea cum sună asta. Se părea că lucrurile se schimbaseră cât timp fuseseră plecaţi şi nu văzuse până acum nicio schimbare în bine. – Eu pun întrebările aici, zise Treicopaci. Tu concentrează-ţi fărâma de creier la răspunsuri. Cine mai luptă? Cine nu vrea să îngenuncheze în faţa lui Bethod? Mocirlă râse, aşa legat fedeleş cum era. – N-a mai rămas nimeni! Războiul s-a sfârşit! Bethod este acum rege al întregului Nord! Toată lumea îngenunchează în faţa lui… – Noi nu, mârâi Tul Duru, aplecându-se. Dar Bătrânul Yawl? – Mort! – Dar Sything sau Rattleneck? – Mort şi mort, idioţilor! Singurele lupte sunt acum în Sud! Bethod a pornit la război cu Uniunea! Da! Şi îi cotonogim şi pe ei! Copoiul nu era sigur dacă să-l creadă. Rege? Nu mai existase niciodată un rege în Nord. Nu fusese niciodată nevoie, iar Bethod era ultimul pe care l-ar fi ales. Iar să declare război Uniunii? Alerga după potcoave de cai morţi, desigur. Sudiştii erau de departe mai numeroşi. – Dacă nu se duce niciun război aici, întrebă Copoiul, pentru ce ucideţi? – Du-te dracului! Tul îl plesni cu putere peste faţă şi Mocirlă căzu pe spate. Dow îl lovi, la rândul lui, cu piciorul, apoi îl trase în sus. – De ce i-ai omorât? întrebă Tul. – Dări! strigă Mocirlă, cu sângele şiroindu-i din nas. – Dări? întrebă Copoiul. Era un cuvânt destul de ciudat, nici nu prea ştia ce înseamnă. – Nu voiau să plătească! – Dări pentru cine? întrebă Dow. – Pentru Bethod, pentru cine crezi? A luat tot pământul, a risipit toate clanurile şi le-a luat pămâtul pentru ai lui! Oamenii îi sunt datori! Iar noi colectăm! – Dări, ai? Ăsta e un blestemat obicei sudist, fără doar şi poate! Şi dacă nu pot plăti? întrebă Copoiul, simţind că i se întoarce stomacul pe dos. Îi spânzuraţi, nu-i aşa? – Dacă nu plătesc, putem să facem cu ei ce ne place! – Ce vă place? Tul îl apucă pe după gât, strângându-l cu o mână vânjoasă, până când ochii lui Groa Mocirlă ieşiseră pe 329

jumătate din orbite. Ce vă place? Vă place să-i spânzuraţi? – Gata, Capdetunet, zise Dow, desfăcând degetele lui Tul şi împingându-l uşor. Gata, voinicule, asta nu-i pentru tine, să omori un om legat. Îl bătu pe piept, scoţându-şi securea. Pentru treburi ca astea există cei ca mine. Mocirlă îşi revenise acum, mai mult sau mai puţin, şi putea respira. – Capdetunet, tuşi el, cercetându-i cu privirea. Sunteţi toţi, nu-i aşa? Tu eşti Treicopaci, tu Ursuzul, iar ăla de colo e Molâul. Aşadar, nu îngenuncheaţi, ai? Bine de voi! Unde-i Nouădegete? Ei? rânji Mocirlă. Unde e Sângerosul Nouă? Dow se întoarse, trecându-şi degetul peste tăişul securii. – Întors în ţărână, iar tu o să i te alături. Am auzit destul. – Dă-mi drumul, ticălosule! ţipă Mocirlă, trăgând de sfori. Nu eşti mai bun decât mine, Dow cel Negru! Ai omorât mai mulţi oameni decât ciuma! Dă-mi drumul şi dă-mi o sabie! Haide! Ţi-e frică să te lupţi cu mine, laşule? Ţi-e frică să-mi dai o şansă, nu? – Hai, fă-mă laş! mârâi Dow. Tu, care ai omorât copii doar de plăcere. Ai avut o armă şi ai lăsat-o să cadă. Asta ţi-a fost şansa şi n-ai profitat de ea. Cei ca tine nu merită încă una. Dacă ai ceva de spus, ai face bine să spui acum. – La naiba cu tine! ţipă Mocirlă. La naiba cu haita de… Securea lui Dow îl despică între ochi, doborându-l pe spate. Mocirlă dădu puţin din picioare şi cu asta, basta. Niciunul dintre ei nu vărsă o lacrimă pentru ticălosul ăla – până şi Forley nu făcu decât să tresară când lama pătrunse în carne. Dow se aplecă şi scuipă pe trupul mort şi Copoiul nu-l putea învinui pentru asta. Dar băiatul era o problemă mai mare. Se uită la cadavru cu ochi mari, apoi ridică privirea. – Voi sunteţi ăia, nu? făcu el. Cei pe care i-a învins Nouădegete? – Da, băiete, răspunse Treicopaci, noi suntem – Am auzit poveşti despre voi. Ce-aveţi de gând cu mine? – Ei, bine, asta-i o întrebare, zău, mormăi Copoiul în barbă. Din păcate, ştia deja răspunsul. – Nu poate rămâne cu noi, zise Treicopaci. Nu putem să-l cărăm după noi şi nu putem risca. – E doar un băietan, zise Forley. Îi putem da drumul. Era un gând plăcut, dar nu stătea în picioare, şi ştiau asta cu toţii. Băiatul părea încrezător, dar Tul îi tăie elanul. – Nu ne putem încrede în el. Nu aici. Ar spune cuiva că ne-am întors şi apoi am fi vânaţi. Nu pot s-o fac. În plus, a avut şi el un 330

rol în treaba aia de la fermă. – Dar ce să fi făcut? întrebă băiatul. Ce să fi făcut? Eu voiam să merg în sud să lupt cu Uniunea şi să-mi fac un nume, dar ei m-au trimis aici, să colectez dări. Dacă şeful meu zice să fac un lucru, trebuie să-l fac, nu? – Da, spuse Treicopaci. Nimeni nu zice c-ai fi avut de ales. – N-am vrut să am de-a face cu asta! I-am zis să-i lase pe copii în pace! Trebuie să mă credeţi! Forley îşi coborî privirea spre cizme. – Dar chiar te credem. – Dar o să mă omorâţi naibii oricum? Copoiul îşi molfăia buza. – Nu putem să te luăm cu noi, nu putem să-ţi dăm drumul. – N-am vrut să am de-a face. Băiatul îşi plecă creştetul. Nu mi se pare corect. – Nu, zise Treicopaci. Nu este deloc corect. Dar asta-i treaba. Securea lui Dow se înfipse în ceafa flăcăului, care se prăbuşi pe burtă. Copoiul tresări şi întoarse privirea. Ştia că Dow o făcuse aşa, ca să nu fie nevoiţi să-l privească pe băiat în faţă. O idee bună, probabil, şi spera că le fusese de folos celorlalţi, dar, cu faţan sus sau cu faţa-n jos, pentru el era acelaşi lucru. Se simţea aproape la fel de bolnav cum se simţise la fermă. Nu era cea mai proastă zi din viaţa lui, nici pe departe. Dar era o zi proastă. Copoiul îi privi trecând în rând pe drum, dintr-un punct bun, de sus, din pădure, unde nu-l putea vedea nimeni. Avusese grijă şi să se aşeze contra vântului, fiindcă, sincer vorbind, cam duhnea. Era o ciudată procesiune bătrână. Pe de-o parte, arătau ca nişte luptători, plecaţi să captureze arme şi apoi la război. Pe de altă parte, totul la ei era ciudat. Arme vechi, cele mai multe, şi o amestecătură de armuri desperecheate. Mărşăluiau, dar lălâi şi jerpeliţi. Majoritatea, prea bătrâni să fie luptători de primă clasă, cu părul cărunt, cu ţeste pleşuve, iar mulţi dintre ceilalţi, prea tineri ca să le mijească barba, doar nişte băieţandri. Copoiului i se părea că nimic nu mai avea vreo noimă în Nord. Se gândi la ce-i spusese Mocirlă înainte ca Dow să-l omoare. Război cu Uniunea. Oare şleahta asta mergea la război? Dacă da, atunci trebuie că Bethod ajunsese la fundul sacului. – Care-i treaba, Copoiule? îl întrebă Forley, când se întoarse în tabără. Ce se întâmplă acolo, jos? 331

– Bărbaţi. Înarmaţi, dar nu cine ştie ce. O sută sau mai mulţi. Tineri şi bătrâni, majoritatea, îndreptându-se spre sud-vest – şi Copoiul arătă în josul drumului. Treicopaci clătină din cap. – Către Englia. Aşadar, Bethod nu glumeşte. Duce război cu Uniunea, cu orice preţ. Oricât sânge s-ar vărsa, nu e de-ajuns pentru el. Ia pe oricine poate ţine o suliţă. Asta nu era o surpriză, de fapt. Bethod nu fusese niciodată omul jumătăţilor de măsură. Totul sau nimic, şi nu-i păsa cine era omorât pe drum. Fiecare bărbat, continuă Treicopaci, murmurând în barbă. Dacă shanka vin acum peste munţi… Copoiul îşi roti privirea. Feţe încruntate, îngrijorate, murdare. Înţelegea ce spunea Treicopaci, înţelegeau cu toţii. Dacă shanka veneau acum, fără nimeni rămas în Nord să-i înfrunte, ceea ce se întâmplase la fermă ar fi fost o nimica toată. – Trebuie să prevenim pe cineva! strigă Forley, trebuie să-i prevenim! Treicopaci scutură din cap: – L-ai auzit pe Mocirlă. Yawl s-a dus, la fel şi Rattleneck şi Sything. Toţi morţi şi reci, întorşi în ţărână. Bethod e rege acum, Rege al Oamenilor Nordului. Dow cel Negru se încruntă şi scuipă în noroi. Scuipă cât vrei, Dow, dar faptele sunt fapte. N-a mai rămas nimeni de prevenit. – Nimeni în afară de Bethod însuşi, mormăi Copoiul, nefericit că trebuia s-o spună. – Atunci trebuie să-i spunem! Forley îi cercetă pe toţi cu privirea, disperat. O fi el un ticălos fără inimă, dar cel puţin e om! E mai bun decât capetele-turtite, nu? Trebuie să spunem cuiva! – Ha! răcni Dow. Ha! Crezi c-o să ne asculte, Molâule! Aţi uitat ce ne-a zis? Nouă şi lui Nouădegete? Să nu ne întoarcem niciodată. Aţi uitat cum era cât pe ce să ne omoare? Aţi uitat cât de mult ne urăşte pe fiecare? – Se teme de noi, zise Ursuzul – Ne urăşte şi se teme de noi, murmură Treicopaci, şi bine face. Fiindcă suntem puternici. Oameni Aleşi. Oameni Vestiţi. Felul de oameni pe care ceilalţi îi urmează. Tul clătină din capu-i mare. – Da, n-o să ne primească la Carleon cu braţele deschise, mă gândesc. N-o să ne primească fără o ţeapă pregătită. – Nu sunt puternic! strigă Forley. Sunt Molâul, toată lumea ştie asta! Bethod n-are niciun motiv să se teamă de mine, nici să mă 332

urască. Mă duc eu! Copoiul îl privi surprins. Îl priviră cu toţii. – Tu? întrebă Dow. – Da, eu. N-oi fi eu luptător, dar nici laş nu sunt. Mă duc să vorbesc cu el. Poate o să asculte. Copoiul stătea şi se holba la el. Trecuse atâta vreme de când vreunul dintre ei încercase să-i scoată din bucluc cu vorba bună, încât uitase că se putea face asta. – Poate c-o să asculte, murmură Treidegete. – S-ar putea să asculte, zise Tul. Apoi s-ar putea foarte bine să te omoare, Molâule! Copoiul clătină din cap. – E şi asta o posibilitate. – Poate, dar merită, nu? Se priviră cu toţii, îngrijoraţi. Forley dădea dovadă de ceva curaj, nu-i vorbă, dar Copoiului nu-i prea plăcea cum sună planul. Nu puteai să-ţi agăţi speranţele de un fir subţire de aţă ca Bethod. Un fir peste măsură de subţire. Dar, aşa cum spunea Treicopaci, nu mai rămăsese nimeni altcineva.

333

Vorbe şi praf Kurster ţopăia în jurul cercului, cu părul lung şi auriu săltându-i pe umeri, făcând cu mâna mulţimii, trimiţând bezele fetelor. Publicul aclama, urla şi chiuia, în timp ce tânărul sprinten îşi făcea ostentativul spectacol. Era un aduan, un ofiţer al Gărzii Regelui. Un localnic, şi extrem de popular. Bremer dan Gorst se sprijinea de marginea îngrăditurii, privindu-şi adversarul cu ochii întredeschişi. Săbiile sale păreau neobişnuit de grele, uzate şi îndelung folosite, prea greoaie, poate, ca să fie agile. Gorst însuşi părea prea greoi ca să fie agil, dacă venea vorba: o matahală de om cu gâtul gros, aducând mai degrabă a luptător corp la corp decât a săbier. Părea inferior în această luptă. Majoritatea spectatorilor păreau să fie de această părere. Dar eu ştiu mai bine. În apropiere, un agent de pariuri striga cotele, luând bani de la oamenii care sporovăiau în jurul lui. Aproape toate pariurile erau pentru Kurster. Glokta se aplecă de pe banca lui. – Ce şanse îi dai acum lui Gorst? – Lui Gorst? întrebă agentul de pariuri. Jumate-jumate. – Pariez două sute de mărci. – Regret, amice, nu pot acoperi suma asta. – O sută, atunci, pentru cinci la patru. Agentul chibzui o clipă, cu ochii în cer în timp ce calcula în cap. – S-a făcut. Glokta se aşeză comod, în timp ce arbitrul prezentă concurenţii, privindu-l pe Gorst cum îşi suflecă mânecile cămăşii. Avea antebraţe groase ca nişte trunchiuri de copaci, funii grele de muşchi ce se zvârcoleau în timp ce-şi mişca degetele cărnoase. Îşi întinse gâtul gros într-o parte şi-n alta, apoi îşi luă săbiile de la asistentul său şi lansă câteva lovituri de încălzire. Puţini din mulţime observară. Erau ocupaţi să-l aclame pe Kurster, care tocmai îşi ocupa locul la semn. Dar Glokta văzu. Mai iute decât pare. Mult, mult mai iute. Acele arme grele nu mai par atât de greoaie. – Bremer dan Gorst! strigă arbitrul, în timp ce bărbatul vânjos îşi târşâia picioarele spre semnul său. Aplauzele fură zgârcite. Acest taur greoi nu întruchipa imaginea nimănui despre un săbier. 334

Începeţi. Nu era un spectacol elegant. De la bun început, Gorst îşi agită sabia lungă în largi mişcări impetuoase, ca un pădurar care taie buşteni, mârâind răguşit la fiecare lovitură. Era un spectacol ciudat. Unul era într-o competiţie de scrimă, celălalt părea să creadă că luptă pe viaţă şi pe moarte. Trebuie doar să-l atingi, omule, nu să-l spinteci în două. Dar, pe măsură ce privea, Glokta îşi dădu seama că loviturile teribile nu erau nici pe departe atât de greoaie pe cum păreau. Erau bine sincronizate şi deosebit de precise. Kurster râse când săltă la o parte din faţa primului balans puternic, zâmbi când se feri de al treilea, dar la al cincilea zâmbetul îi pierise de mult. Şi nu pare să-i revină. Nu era deloc elegant. Dar puterea e de necontestat. Kurster îşi feri disperat capul sub o nouă lovitură amplă, arcuită. Asta a fost destul de puternică să-i taie capul, cu sau fără sabie boantă. Favoritul mulţimii îşi dădea toată osteneala să preia iniţiativa, lovind din răsputeri, dar Gorst nu se lăsa mai prejos. Acesta gemu când pară eficient loviturile, cu sabia-i scurtă, apoi mârâi din nou când îşi aduse, şuierând, sabia lungă deasupra. Glokta tresări când aceasta izbi sabia lui Kurster cu un zgomot răsunător, cât pe ce să i-o smulgă dintre degete, când încheietura mâinii se îndoi. Kurster se dădu în spate, împleticindu-se sub forţa loviturii, strâmbându-se de durere şi şoc. Acum îmi dau seama de ce par săbiile lui Gorst atât de uzate. Kurster se feri, în jurul cercului, încercând să scape de atac, dar matahala era prea iute. Mult prea iute. Gorst îl cunoştea de-acum, anticipa fiecare mişcare, îşi hărţuia adversarul fără preget. N-avea cale de scăpare. Două lovituri puternice îl conduseră pe nefericitul ofiţer spre marginea cercului, apoi o mişcare secerătoare îi smulse sabia lungă din mână şi o vârî în iarbă, legănându-se nebuneşte înainte şi înapoi. Kurster se clătină o clipă, cu ochii mari, cu mâna goală tremurând, apoi Gorst se năpusti asupra lui scoţând un răget şi izbindu-şi un umăr greu, cu toată forţa, în coastele lipsite de apărare. Glokta izbucni în râs, împroşcând salivă. N-am mai văzut niciodată un săbier zburând. Kurster făcu o adevărată tumbă, ţipând ca o copiliţă când săltă în aer, izbi pământul, dând din mâini şi din picioare şi alunecă pe burtă. În cele din urmă, se opri în nisipul din afara cercului, la trei paşi mari de locul în care îl lovise Gorst, gemând încetişor. 335

Mulţimea era în stare de şoc, atât de liniştită încât chicotul lui Glokta trebuie că se putea auzi din ultimul rând. Antrenorul lui Kurster alergă din ţarcul lui şi îşi întoarse uşurel discipolul cu faţa în sus. Tânărul dădea fără vlagă din picioare, scâncea şi se ţinea de coaste. Gorst îl privi o clipă, impasibil, apoi ridică din umeri şi se întoarse tacticos la semnul său. Antrenorul lui Kurster se îndreptă spre arbitru. – Îmi pare rău, spuse el, dar discipolul meu nu poate continua. Glokta nu se putu abţine. Trebui să-şi acopere gura cu mâinile. Tot trupul i se scutura de râs. Fiecare chicot îi provoca un spasm dureros în gât, dar nu-i păsa. Se părea că mulţimea nu găsea spectacolul chiar atât de amuzant. Bombăneli furioase ţâşniră pretutindeni în jurul lui. Mârâielile se transformară în huiduieli, în timp ce Kurster era ajutat să iasă din cerc, sprijinit de antrenorul şi asistentul său, apoi huiduielile deveniră un cor de strigăte furioase. Gorst mătură publicul cu ochi leneşi, întredeschişi, apoi ridică din nou din umeri şi se întoarse, târâindu-şi picioarele, înapoi la îngrăditură. Glokta încă râdea pe înfundate în timp ce părăsea, şchiopătând, arena, cu punga mult mai grea decât la sosire. Nu se mai distrase aşa bine de ani de zile. Universitatea se afla într-un colţ uitat al Agriontului, chiar în umbra Casei Creatorului, unde până şi păsările păreau bătrâne şi obosite. O imensă clădire dărăpănată, acoperită de iederă pe jumătate uscată, cu arhitectura dintr-o epocă timpurie. Se spunea că era una dintre cele mai vechi clădiri din oraş. Aşa şi arată. Acoperişurile erau lăsate la mijloc, câteva în pragul prăbuşirii. Turlele delicate se sfărâmau, stând să se răstoarne în grădinile părăginite de dedesubt. Tencuiala de pe ziduri era coşcovită şi soioasă, iar pe alocuri, se desprinseseră bucăţi întregi, dezvăluind pietrele goale şi mortarul sfărâmat de dedesubt. Într-un loc, o pată mare, brună, se umfla în josul zidului, dintr-o bucată de streaşină spartă. Fusese o vreme când studiul ştiinţelor atrăsese unii dintre cei mai de seamă bărbaţi ai Uniunii, când această clădire se numărase printre cele mai grandioase din oraş. Iar Sult crede că Inchiziţia e depăşită. Două statui flancau poarta năruită. Doi bătrâni, unul cu un felinar, celălalt arătând spre ceva dintr-o carte. Înţelepciunea şi progresul, sau vreo aiureală de felul ăsta. Cel cu cartea îşi pierduse nasul, cândva, în secolul trecut, celălalt era prăvălit, întinzând 336

lampa cu disperare, ca şi cum s-ar fi agăţat de ea în căutarea unui punct de sprijin. Glokta ridică pumnul şi izbi în bătrânele uşi. Huruiră şi se mişcară considerabil, ca şi cum ar fi putut, în orice clipă, să iasă din ţâţâni. Inchizitorul aşteptă. Aşteptă ceva vreme. Dintr-odată, se auzi un zăngănit de zăvoare trase şi o jumătate de uşă se deschise, clătinându-se, câţiva centimetri. O faţă bătrână se vârî în deschizătură şi se uită la el cu ochii mijiţi, luminată de dedesubt de o lumânare palidă, strânsă într-o mână zbârcită. Ochii bătrâni, umezi, priviră în sus şi-n jos. – Da? – Inchizitor Glokta. – A, din partea Arhilectorului? Glokta se încruntă, surprins. – Da, aşa e. Nu pot fi atât de rupţi de lume pe cât dau impresia. Pare să ştie cine sunt. Era periculos de întuneric înăuntru. De-o parte şi de alta a uşii se aflau două candelabre enorme de bronz, dar nu mai aveau lumânări şi nu mai fuseseră lustruite de mult, răspândind o strălucire mată în lumina micii lumânări a uşierului. – Pe aici, domnule! zise bătrânul cu glas dogit, târşâindu-şi picioarele, îndoit de spate aproape în două. Nici măcar lui Glokta nu-i era greu să ţină pasul cu el, în timp ce se îndepărta, strecurându-se prin semiîntuneric. Îşi târşâiră paşii împreună de-a lungul culoarului întunecos. Ferestrele aflate pe una dintre laturi erau străvechi, cu ochiuri minuscule de sticlă, atât de murdare încât ar fi lăsat să pătrundă prea puţină lumină chiar şi în cea mai însorită zi. Când se lăsa înserarea mohorâtă, nu pătrundea nicio rază. Flacăra pâlpâitoare a lumânării dansa peste tablourile prăfuite de pe zidul opus, bătrâni palizi în straie întunecate, negre şi gri, privindu-i cu ochi rătăciţi din ramele lor scorojite, cu carafe, roţi zimţate şi busole strânse în mâinile lor zbârcite. – Unde mergem? întrebă Glokta, după ce merseseră prin întuneric, câteva minute. – Iniţiaţii sunt la cină, şuieră uşierul, ridicându-şi spre el ochii istoviţi. Sala de mese a Universităţii era o cavernă răsunătoare, pe care câteva lumânări topite de-abia o scoteau din bezna totală. Un foc mic pâlpâia într-un şemineu enorm, aruncând umbre mişcătoare printre grinzi. Pe toată lungimea podelei se întindea o masă lungă, 337

lustruită de anii lungi de folosinţă, flancată de scaune şubrede. La masă ar fi putut sta cu uşurinţă optzeci de oameni, însă erau doar cinci, îngrămădiţi într-un capăt, cuibăriţi lângă şemineu. Priviră înspre ei, când bocăniturile lui Glokta răsunară în sală, întrerupându-şi masa şi iscodind cu mare interes. Bărbatul din capul mesei sări în picioare şi se apropie grăbit, ridicându-şi cu o mână pulpana veşmântului lung şi negru. – Un oaspete, gâfâi uşierul, fluturându-şi lumânarea în direcţia lui Glokta. – A, din partea Arhilectorului! Eu sunt Silber, Administratorul Universităţii! Şi strânse mâna lui Glokta. Între timp, tovarăşii lui se ridicară în picioare, clătinându-se şi împleticindu-se, de parcă tocmai le-ar fi sosit oaspetele de onoare. – Inchizitor Glokta. Privi împrejur, la bătrânii curioşi. Mult mai multă deferenţă decât mă aşteptam, trebuie să spun. Dar, să nu uităm, numele Arhilectorului deschide tot felul de uşi. – Glokta, Glokta, mormăi unul dintre bătrâni, se pare că-mi amintesc un Glokta de undeva. – Tu îţi aminteşti totul de undeva, dar niciodată nu-ţi aminteşti de unde, îl zeflemisi administratorul, stârnind un val de râsete lipsite de voioşie. Lasă-mă, te rog, să fac prezentările. Trecu pe rând pe la toţi cei patru oameni de ştiinţă înveşmântaţi în negru. Saurizin, Iniţiatul nostru Chimist. Un bătrân cărnos, şleampăt, cu arsuri şi pete pe partea din faţă a robei şi resturi de mâncare în barbă. Denka, Iniţiatul Metalurg. Cel mai tânăr dintre cei patru, la o distanţă considerabilă, deşi nicidecum un bărbat tânăr, avea o grimasă arogantă a gurii. Chayle, Iniţiatul nostru Mecanic. Glokta nu mai văzuse niciodată un om cu capul atât de mare şi cu o faţă atât de mică. Urechile, în special, erau imense, cu fire cărunte de păr. Şi Kandelau, Iniţiatul Naturalist. O pasăre bătrână şi sfrijită, cu gâtul lung şi ochelari cocoţaţi pe nasu-i coroiat, ca un cioc. Vino, te rog, lângă noi, Inchizitorule – şi administratorul îi indică un scaun liber, vârât între doi dintre iniţiaţi. – Aşadar, un pahar de vin? întrebă mieros Chayle, cu un zâmbet afectat pe gura-i minusculă, aplecându-se deja cu carafa şi turnând nişte vin într-un pahar. – Prea bine. – Tocmai discutam despre meritele comparative ale diferitelor noastre domenii de studiu, murmură Kandelau, cercetându-l pe 338

Glokta prin ochelarii săi sclipitori. – Ca întotdeauna, se lamentă administratorul. – Corpul uman este, desigur, singurul domeniu demn de o adevărată cercetare, continuă Iniţiatul Naturalist. Omul trebuie să aprecieze misterele din interior, înainte de a-şi îndrepta atenţia către lumea exterioară. Cu toţii avem un trup, Inchizitorule. Mijloacele de a-l vindeca şi de a-l vătăma sunt de maxim interes pentru noi toţi. Corpul uman este domeniul meu de competenţă. – Trupuri! Trupuri! se văicări Chayle, ţuguindu-şi buzele şi jucându-se cu mâncarea din farfurie. Încercăm să mâncăm! – Chiar aşa! Îl tulburi pe inchizitor cu pălăvrăgeala ta morbidă! – O, nu mă tulbur uşor! Glokta rânji peste masă, oferindu-i Iniţiatului Metalurg o imagine completă a gurii sale ştirbe. Munca mea pentru Inchiziţie cere cunoştinţe de anatomie destul de aprofundate. Se lăsă o tăcere stânjenitoare, apoi Saurizin apucă platoul cu carne şi i-l întinse. Glokta se uită la bucăţile roşii care străluceau. Îşi linse gingiile goale. – Nu, mulţumesc. – Este adevărat? întrebă cu glas şoptit Iniţiatul Chimist, privindu-l pe deasupra cărnii. Vor fi mai multe fonduri? Acum, că afacerea cu pânzarii e rezolvată, adică? Glokta se încruntă. Cu toţii se holbau la el, aşteptând un răspuns. Unul dintre bătrânii iniţiaţi rămase cu furculiţa încremenită în drum spre gură. Aşadar, asta era. Bani. Dar de ce ar aştepta ei bani de la Arhilector? Platoul greu de carne începea să se clatine. Ei, bine… dacă asta îi face să asculte. – Puteţi primi bani, în funcţie, desigur, de rezultate. Un murmur domol făcu ocolul mesei. Iniţiatul Chimist aşeză cu grijă platoul, cu o mână tremurătoare. – Eu am avut mare succes cu acizii, în ultimul timp. – Ha! îl luă în râs Iniţiatul Metalurg. Rezultate, Inchizitorul a cerut rezultate! Noile mele aliaje vor fi mai tari decât oţelul când vor fi perfecţionate! – Mereu aliajele! suspină Chayle, ridicându-şi ochii minusculi în tavan. Nimeni nu apreciază importanţa unei gândiri mecanice sănătoase! Ceilalţi trei iniţiaţi se întoarseră fioroşi spre el, dar administratorul interveni primul. – Domnilor, vă rog! Pe inchizitor nu-l interesează micile noastre neînţelegeri! Toată lumea va avea timp să-şi prezinte cele mai noi 339

rezultate şi să-şi arate meritele. Aceasta nu e o competiţie, nu-i aşa, Inchizitorule? Toţi ochii se întoarseră spre Glokta. Acesta privi cu atenţie acele feţe bătrâne, care aşteptau, şi nu spuse nimic. – Am creat o maşină pentru… – Acizii mei… – Aliajele mele… – Misterele corpului uman… Glokta îi întrerupse. – De fapt, este în domeniul… Presupun că le veţi spune substanţe explozive, cele care mă interesează în mod deosebit în momentul de faţă… Iniţiatul Chimist sări de pe scaun. – Acesta e domeniul meu! strigă el, privindu-şi triumfător colegii. Am mostre! Am exemple! Vă rog, urmaţi-mă, domnule Inchizitor. Şi îşi aruncă tacâmurile în farfurie, pornind spre una dintre uşi. Laboratorul lui Saurizin era exact aşa cum era de aşteptat, aproape până în cel mai mic detaliu. O încăpere lungă, cu un tavan boltit, înnegrit pe alocuri de cercuri şi dâre de funingine. Pereţii erau acoperiţi aproape în întregime de rafturi, înţesate de cutii, borcane, sticle, pline cu pulberi, fluide şi tije dintr-un metal ciudat. Nu exista nicio aparentă ordine a poziţiilor diferitelor recipiente şi majoritatea nu aveau etichete. Organizarea nu pare să fie o prioritate. Băncile din mijlocul încăperii erau şi mai învălmăşite, acoperite de construcţii înalte de sticlă şi tuburi de aramă veche, maronie, flacoane şi talgere, lămpi – una cu o flacără deschisă arzând. Toate dădeau impresia că erau gata să se prăbuşească în orice moment, înecând pe oricine avea ghinionul să stea în preajmă cu otrăvuri letale, clocotind. Iniţiatul Chimist scotocea prin acest talmeş-balmeş ca o cârtiţă în vizuina ei. – Aşa, deci, mormăi el pentru sine, trăgându-se cu o mână de barba murdară, explozibilii sunt pe aici pe undeva… Glokta şontâcăi în încăpere, după el, rotindu-şi neîncrezător privirea la învălmăşeala de tuburi care acopereau fiecare suprafaţă. Îşi încreţi nasul. Locul avea un miros înţepător, insuportabil. 340

– Iată-l! jubilă iniţiatul, fluturând un borcan umplut pe jumătate cu granule negre. Făcu loc pe una dintre bănci, azvârlind din cale zornăitoarele şi zăngănitoarele sticle şi metale, cu o mişcare a antebraţului său cărnos. Substanţa asta este extrem de rară, ştii, Inchizitorule, extrem de rară. Scoase dopul şi deşertă o dâră de pulbere neagră pe banca de lemn. Puţini oameni au avut norocul s-o vadă în acţiune! Foarte puţini! Şi sunteţi pe cale să deveniţi unul dintre ei! Glokta făcu un pas prudent înapoi, cu dimensiunea găurii zdrenţuite din zidul Turnului Lanţurilor încă proaspătă în minte. – Suntem în siguranţă, nădăjduiesc, la distanţa aceasta! – Categoric, murmură Saurizin, întinzând cu băgare de seamă o lumânare aprinsă la o lungime de un braţ şi atingând-o de un capăt al dârei de pulbere. Nu există niciun fel de peri… Urmară o pocnitură ascuţită şi o ploaie de scântei albe. Iniţiatul Chimist făcu un salt înapoi, cât pe ce să dea peste Glokta şi scăpând lumânarea aprinsă pe podea. O altă pocnitură, mai puternică, alte scântei. Un fum înecăcios începu să umple laboratorul. Urmară un fulger strălucitor şi o bubuitură puternică, un fâsâit slab, şi asta fu totul. Saurizin îşi flutură în faţă mâneca lungă a veşmântului, încercând să alunge fumul dens care întunecase întreaga încăpere. – Impresionant, ce spuneţi, domnule Inchizitor? întrebă el, înainte de a se pierde într-un acces de tuse. Nu tocmai. Glokta strivi sub cizmă lumânarea încă aprinsă şi păşi prin întuneric, către masa de lucru, înlătură cu dosul mâinii o parte din cenuşa gri. Pe suprafaţa lemnului era o arsură lungă, neagră, dar nimic mai mult. Fumurile urât mirositoare erau, întradevăr, cel mai impresionant efect, zgâriindu-l deja pe Glokta în fundul gâtului. – Cu siguranţă produce o grămadă de fum, spuse el răguşit. – Aşa e, tuşi cu mândrie iniţiatul, şi duhneşte până în înaltul cerului. Glokta se holbă la dâra înnegrită de pe masă. – Dacă cineva ar avea o cantitate suficientă din această pulbere, ar putea fi folosită, să zicem, ca să facă o gaură într-un zid? – Posibil… dacă ar aduna cineva o cantitate destul de mare, cine ştie ce-ar putea face? Din câte ştiu eu, nimeni n-a încercat vreodată. – Un zid gros de un metru şi jumătate, să zicem? Iniţiatul se încruntă. 341

– Poate, dar ar fi nevoie de câteva butoaie de substanţă! Butoaie! Nu există atât de multă în întreaga Uniune, iar preţul, chiar dacă s-ar putea găsi, ar fi astronomic! Înţelegeţi, vă rog, că substanţele trebuie importate din extremitatea sudică a Kantei şi sunt rarităţi chiar şi acolo. Aş fi bucuros să cercetez posibilitatea, desigur, dar ar fi nevoie de o finanţare considerabilă… – Mulţumesc încă o dată pentru timpul acordat. Glokta se întoarse şi se îndreptă şchiopătând spre uşă, prin fumul care se subţia. – Am făcut de curând progrese semnificative cu acizii! strigă iniţiatul, cu glasul frângându-i-se. Ar trebui, zău, să le vedeţi şi pe acelea! Trase aer în piept, cutremurându-se. Spuneţi-i Arhilectorului… progrese semnificative! Glasul i se stinse într-un alt acces de tuse şi Glokta închise uşa bine în spatele lui. O pierdere de timp. Bayaz al nostru n-ar fi putut introduce pe furiş butoaie de pulbere în încăperea aceea. Chiar şi aşa, cât fum şi ce miros puternic ar fi făcut? O pierdere de timp. Silber stătea la pândă pe culoar. – Vă mai putem arăta ceva, domnule Inchizitor? Glokta se opri o clipă. – Ştie cineva de aici ceva despre magie? Maxilarul administratorului se încleştă. – Glumiţi, desigur. Poate… – Magie, am zis. Silber îşi îngustă ochii. – Trebuie să înţelegeţi că suntem o instituţie ştiinţifică. Practicarea aşa-numitei magii ar fi cât se poate de… inadecvată. Glokta se încruntă la el. Nu-ţi cer să-ţi scoţi bagheta magică, nătărâule. – Din punct de vedere istoric! se răsti el, Magii şi aşa mai departe. Bayaz! – A, din punct de vedere istoric, înţeleg. Faţa încordată a lui Silber se relaxă uşor. Biblioteca noastră cuprinde o largă varietate de texte străvechi, unele dintre ele datând din perioada în care magia era considerată… mai puţin remarcabilă. – Cine mă poate ajuta? Administratorul ridică din sprâncene. – Mă tem că Iniţiatul Istoric este, oh, un fel de relicvă. – Vreau să vorbesc cu el, nu să mă duelez. – Desigur, domnule Inchizitor, pe aici. Glokta apucă închizătoarea unei uşi ţintuite cu nituri negre, 342

aparent străveche, şi începu s-o răsucească. Îl simţi pe Silber înhăţându-l de braţ. – Nu! se repezi el, conducându-l pe Glokta de-a lungul unui coridor alăturat, arhivele sunt aici. Iniţiatul Istoric părea, într-adevăr, să facă parte el însuşi din istoria străveche. Faţa lui era o mască de piele ridată, fleşcăită, pe jumătate translucidă. Smocuri răzleţe de păr alb ca neaua îi ţâşneau, nepieptănate, din cap. Erau doar un sfert din câte ar fi trebuit să fie, dar fiecare de patru ori mai lung decât te-ai fi aşteptat, astfel că, deşi avea sprâncene subţiri, acestea lăstăreau în toate direcţiile, la o lungime considerabilă, ca mustăţile unei pisici. Gura îi atârna fără vlagă, moale şi ştirbă, mâinile îi erau mănuşi ofilite, cu câteva măsuri mai mari. Doar ochii trădau o urmă de viaţă, ridicându-se încordaţi spre Glokta şi spre administrator, când aceştia se apropiară. – Vizitatori, nu-i aşa? zise bătrânul, cu glas răguşit, vorbind, după toate aparenţele, unei ciori negre cocoţate pe biroul său. – Acesta este Inchizitorul Glokta! răcni administratorul, aplecându-se spre urechea bătrânului. – Glokta? – Din partea Arhilectorului! – Zău? Iniţiatul Istoric îşi miji ochii străvechi. – E puţin surd, şopti Silber, dar nimeni nu cunoaşte mai bine decât el aceste cărţi. Se gândi o clipă, rotindu-şi privirea la rafturile nesfârşite care se pierdeau în beznă. Nimeni nu cunoaşte aceste cărţi defel. – Mulţumesc, spuse Glokta. Administratorul clătină din cap şi se îndreptă cu paşi mari spre scări. Glokta făcu un pas înspre bătrân şi cioara săltă de pe masă şi se aruncă în aer, împrăştiind pene, fâlfâind nebuneşte în preajma tavanului. Glokta se dădu înapoi, şchiopătând dureros. Eram convins că afurisita e împăiată. Privi cioara cu suspiciune până când aceasta se opri pe unul dintre rafturi şi rămase acolo nemişcată, fixându-l cu ochii ei ca nişte mărgele galbene. Glokta trase un scaun şi se prăbuşi pe el. – Ce poţi să-mi spui despre Bayaz? – Bayaz, murmură bătrânul iniţiat. Prima literă din alfabetul limbii vechi, desigur. – Nu ştiam asta. 343

– Lumea e plină de lucruri pe care nu le ştii, tinere. Pasărea scoase dintr-odată un croncănit strident, îngrozitor de puternic în liniştea prăfoasă a bibliotecii. Plină-ochi. – Atunci, hai să începem educaţia mea. Despre omul Bayaz vreau eu să ştiu. Întâiul dintre Magi. – Bayaz. Numele pe care marele Juvens l-a dat primului său ucenic. O literă, un nume. Primul ucenic, prima literă din alfabet, înţelegi? – Sunt pe cale să pricep. A existat cu adevărat? Bătrânul iniţiat se încruntă. – Neîndoielnic. N-ai avut un dascăl, în tinereţe? – Am avut, din nefericire. – Nu te-a învăţat istoria? – A încercat, dar mintea mi-era la dueluri şi fete. – A! Eu mi-am pierdut de mult interesul pentru asemenea lucruri. – Şi eu la fel. Hai să revenim la Bayaz. Bătrânul oftă. – Demult, înainte să existe Uniunea, Midderlandul era format din mai multe regate mărunte, adesea războindu-se între ele, ridicându-se şi decăzând cu trecerea anilor. Unul dintre acestea era condus de un om pe nume Harod, care avea să devină mai târziu Harod cel Mare. Ai auzit de el, presupun. – Fireşte. – Bayaz a venit în sala tronului lui Harod şi i-a promis că-l va face Rege al întregului Midderland dacă face ce îi va spune el. Harod, fiind tânăr şi căpos, nu l-a crezut, dar Bayaz a spart masa lungă cu vraja lui. – Magie, hm? – Aşa zice povestea. Harod a fost impresionat. – De înţeles. – … şi a fost de acord să accepte sfatul Magului… – Şi anume? – Să-şi facă aici capitala, în Adua. Să facă pace cu anumiţi vecini, război cu alţii şi când şi cum s-o facă. Bătrânul îl privi pe Glokta cu ochii mijiţi. Spui tu povestea sau eu? – O zici tu. Şi nu te grăbeşti deloc. – Bayaz s-a ţinut de cuvânt. Cu timpul, Midderlandul a fost unificat. Harod a devenit primul său Mare Rege şi s-a născut Uniunea. – Şi pe urmă? 344

– Bayaz a slujit ca sfetnic principal al lui Harod. Legile şi codurile noastre, însăşi structura ocârmuirii noastre, toate, se spune, sunt invenţiile lui. Puţine s-au schimbat din acele zile de demult. A înfiinţat Consiliile, Închis şi Deschis, a format Inchiziţia. La moartea lui Harod, Bayaz a părăsit Uniunea, promiţând să se întoarcă într-o zi. – Înţeleg. Cât din toate acestea crezi că e adevărat? – Greu de spus. Mag? Vrăjitor? Magician? Bătrânul se uită la flacăra pâlpâitoare a lumânării. Pentru un sălbatic, acea lumină poate fi o magie. Graniţa dintre magie şi scamatorie e într-adevăr subţire, nu-i aşa? Dar acest Bayaz era o minte iscusită în vremea aceea, acesta este un adevăr. Toate astea sunt inutile. – Dar înainte? – Înainte de ce? – Înainte de Uniune. Înainte de Harod. Bătrânul ridică din umeri. – Consemnarea evenimentelor nu era o prioritate în epoca întunecată. Lumea întreagă era în haos, după războiul dintre Juvens şi fratele său Kanedias… – Kanedias? Maestrul Creator? – Da. Kanedias. Priveşte în jos de pe pereţii odăiţei mele din beciurile de sub încântătorul turn al lui Severard. Juvens mort, cei unsprezece ucenici ai săi, magii, mărşăluind să-l răzbune. Cunosc povestea. – Kanedias, şopti Glokta, cu imaginea acelei figuri întunecate, pe fundalul flăcărilor, limpede în minte. Maestrul Creator. A fost real? – Greu de spus. E pe terenul dintre mit şi istorie, presupun. Probabil că există un grăunte de adevăr. Cineva trebuie să fi construit acel uriaş turn afurisit, nu? – Turn? – Casa Creatorului! Bătrânul cuprinse cu un gest încăperea din jurul lor. Şi se spune că a construit şi toate astea. – Ce, biblioteca asta? Bătrânul izbucni în râs. – Întregul Agriont, sau cel puţin piatra pe care stă. Şi Universitatea. A construit-o, a numit primii iniţiaţi să-l ajute la lucrările sale, oricare vor fi fost, să cerceteze natura lucrurilor. Noi, cei de aici, suntem discipolii Creatorului, da, deşi mă îndoiesc că 345

asta se ştie acolo, sus. El nu mai e, dar lucrarea continuă, nu? – Într-un fel. Unde s-a dus? – Ha! Mort. Prietenul tău Bayaz l-a omorât. Glokta ridică o sprânceană. – Chiar aşa? – Aşa se spune. N-ai citit Căderea Maestrului Creator? – Aiureala aia? Credeam că e pură invenţie. – Aşa şi este. Nimicuri senzaţionale, dar bazate pe scrieri din epocă. – Scrieri? S-au păstrat asemenea lucruri? Bătrânul îşi îngustă ochii. – Unele. – Unele? Le ai aici? – Una, în special. Glokta îl fixă pe bătrân cu privirea. – Adu-mi-o. Hârtia veche pârâi când Iniţiatul Istoric desfăcu cu grijă sulul şi îl întinse pe masă. Pergamentul era galben şi mototolit, cu marginile asprite de vreme, mâzgălit cu un scris înghesuit: litere ciudate, cu totul neinteligibile pentru ochiul lui Glokta. – În ce e scris? – În limba veche. Puţini pot să citească asta acum. Bătrânul arătă către primul rând: O relatare a căderii lui Kanedias, scrie aici, al treilea din trei. – Al treilea din trei? – Din trei suluri, presupun. – Unde sunt celelalte două? – Pierdute. – Uf! Glokta se uită la nesfârşita întunecime a rafturilor. E de mirare că poate fi găsit ceva aici. Acesta ce spune? Bătrânul bibliotecar îşi coborî privirea asupra scrisului ciudat, în lumina slabă a unicei lumânări pâlpâitoare, trecându-şi arătătorul tremurător de-a lungul pergamentului, cu buzele mişcându-se în tăcere. – Mare le era furia. – Ce? – Aşa începe: Mare le era furia. Începu încet să citească. Magul îl urmărea pe Kanedias, mânându-i pe cei credincioşi lui în faţa lor. Iau zdrobit fortăreaţa, prăduindu-i clădirile şi omorându-i servitorii. Creatorul însuşi, grav rănit în bătălia cu fratele său Juvens, s-a 346

refugiat în Casa lui. Bătrânul iniţiat mai desfăşură o bucată: Douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi şi-a revărsat magul urgia asupra porţilor, dar n-a reuşit să le dovedească. Apoi Bayaz a găsit o cale să pătrundă… Iniţiatul îşi trecu mâna peste pergament, cu frustrare: Umezeala sau ceva a estompat literele în următoarea porţiune. Nu pot s-o desluşesc… ceva despre fiica Creatorului? – Eşti sigur? – Nu! se răsti bătrânul. Lipseşte un fragment întreg. – Ignoră-l, atunci. Care e următorul lucru de care poţi fi sigur? – Păi, să vedem… Bayaz l-a urmărit pe acoperiş şi l-a aruncat jos. Bătrânul îşi drese glasul: Creatorul a căzut arzând şi s-a zdrobit de podul de dedesubt. Magii au căutat în sus şi-n jos, dar nau reuşit să găsească Sămânţa. – Sămânţa? întrebă Glokta nedumerit. – Asta e tot ce scrie. – Ce naiba înseamnă? Bătrânul se afundă în scaun, savurând în mod vădit această rară ocazie de a perora în domeniul lui de competenţă. – Sfârşitul epocii mitului şi începutul epocii raţiunii. Bayaz, magii, ei reprezintă ordinea. Creatorul e o figură divină: superstiţie, ignoranţă, nu ştiu. Trebuie să fie ceva adevărat în legătură cu el. În definitiv, cineva a construit acel imens turn afurisit. Şi iniţiatul pufni într-un râs horcăit. Glokta nu se sinchisi să remarce că iniţiatul făcuse exact aceeaşi glumă cu câteva minute înainte. Şi n-a fost amuzant nici atunci. Repetiţia – blestemul celor bătrâni. – Dar Sămânţa? – Magie, secrete, putere? Totul e o metaforă. N-am să-l impresionez pe Arhilector cu metafore. Mai cu seamă proaste. – Nu mai scrie nimic? – Mai continuă niţel, ia să vedem. Bătrânul privi din nou semnele: S-a zdrobit de pod, au căutat Sămânţa… – Da, da. – Răbdare, Inchizitorule. Degetul ofilit al bătrânului urmări literele: Au zăvorât Casa Creatorului. I-au îngropat pe cei căzuţi, printre care Kanedias şi fiica lui. Asta e tot. Iniţiatul examina pagina, cu degetul suspendat deasupra ultimelor câtorva litere. Iar Bayaz a luat cheia. Asta e tot. Sprâncenele lui Glokta se ridicară. 347

– Ce? Ce-a fost acea ultimă bucată? – Au zăvorât porţile, i-au îngropat pe cei căzuţi, iar Bayaz a luat cheia. – Cheia? Cheia de la Casa Creatorului? Iniţiatul Istoric privi din nou pagina, cu ochii mijiţi: – Aşa scrie. Nu există nicio cheie. Turnul acela e zăvorât de secole, toată lumea ştie asta. Impostorul nostru nu are nicio cheie, asta e sigur. Încetişor, Glokta începu să zâmbească. Subţire, foarte subţire, dar cu prezentarea potrivită, cu accentele potrivite, s-ar putea să fie destul. Arhilectorul va fi mulţumit. – Am să iau asta. Glokta trase spre el vechiul sul şi începu să-l înfăşoare. – Ce? Ochii iniţiatului erau măriţi de oroare. Nu poţi! Se ridică, clătinându-se, de pe scaun, chiar mai chinuit decât ar fi putut s-o facă Glokta. Cioara îşi luă zborul odată cu el, fâlfâind în apropiere de tavan şi croncănind cu furie, dar Glokta îi ignoră pe amândoi. Nu-l poţi lua. E de neînlocuit, horcăi bătrânul, întinzând deznădăjduit mâna după sul. Glokta îşi desfăcu larg braţele: – Opreşte-mă! De ce n-o faci? Mi-ar plăcea să văd. Îţi poţi imagina? Noi, doi schilozi, luptându-ne printre rafturi, cu o cioară slobozindu-şi găinaţul peste noi, trăgând de o bucată veche de hârtie? Chicoti în barbă. N-ar fi prea demn, nu? Iniţiatul Istoric, istovit de lamentabilele sale eforturi, se prăbuşi boţit înapoi în scaun, răsuflând greu. – Pe nimeni nu mai interesează trecutul, şopti el. Nimeni nu-şi dă seama că nu poţi avea viitor fără trecut. Cât de profund! Glokta îşi strecură pergamentul rulat în haină şi se întoarse să plece. – Cine se va îngriji de trecut, când n-am să mai fiu? – Cui îi pasă? întrebă Glokta, îndreptându-se ţanţoş către scară. Atât timp cât nu sunt eu.

348

Remarcabilele talente ale fratelui Picior-Lung Ovaţiile îl treziseră pe Logen în fiecare dimineaţă, de o săptămână. Începeau devreme, smulgându-l din somn, răsunătoare ca o bătălie apropiată. Crezuse că era o bătălie, când le-a auzit prima oară, dar acum ştia că era doar afurisita lor de distracţie stupidă. Cu fereastra închisă era ferit oarecum de zgomot, dar căldura devenea curând insuportabilă. Însemna puţin somn sau deloc. Aşadar, lăsă fereastra deschisă. Logen se frecă la ochi, înjurând, şi se ridică din pat. O nouă zi fierbinte, plictisitoare, în Oraşul Turnurilor Albe. Pe drum, în sălbăticie, era vioi de îndată ce deschidea ochii, dar aici lucrurile stăteau altfel. Plictisul şi căldura îl făceau să fie încet şi leneş. Trecu, împiedicându-se de prag, în camera de zi, căscând larg şi frecându-şi maxilarul cu o mână. Se opri. Era cineva înăuntru, un străin. Stătea în picioare la fereastră, scăldat în lumina soarelui, cu mâinile strânse la spate. Un om mărunt, subţire, cu părul tuns până la craniu-i cioturos şi veşminte ciudate, ponosite de drum: o pânză decolorată, fleşcăită, înfăşurată împrejurul trupului. Înainte ca Logen să apuce să vorbească, bărbatul se întoarse şi sări sprinten spre el. – Şi sunteţi…? ceru el să ştie. Faţa zâmbitoare a bărbatului era arsă de soare şi tăbăcită, ca pielea crăpată a unei perechi preferate de cizme. Era imposibil să-i ghiceşti vârsta. Ar fi putut avea oricât între douăzeci şi cinci şi cincizeci de ani. – Nouădegete, murmură Logen, făcând un pas prudent în spate, către zid. – Nouădegete, da. Omuleţul înaintă şi apucă palma lui Logen cu ambele mâini, strângând-o cu putere. Este o profundă onoare şi un privilegiu să vă cunosc, spuse el, închizând ochii şi înclinânduşi capul. – Ai auzit de mine? – Nu, din păcate, dar toate făpturile lui Dumnezeu sunt demne de cel mai profund respect al meu. Îşi înclină din nou capul. Eu sunt Fratele Picior-Lung, pelerin al ilustrului Ordin al Navigatorilor. Sunt puţine meleaguri sub soare unde n-am pus 349

piciorul. Arătă către cizmele sale ponosite, apoi desfăcu larg braţele. De la munţii Thondului până la deşerturile Shamirului, de la câmpiile Vechiului Imperiu până la apele argintii ale Celor O Mie de Insule, lumea întreagă e casa mea. Cu adevărat! Vorbea bine limba Nordului, mai bine decât Logen însuşi, poate. – Şi Nordul? – O scurtă vizită, în tinereţe. Clima mi s-a părut cam aspră. – Vorbeşti limba destul de bine. – Puţine sunt limbile pe care eu, Fratele Picior-Lung, nu le vorbesc. Uşurinţa în învăţarea limbilor este doar unul dintre numeroasele şi remarcabilele mele talente. Bărbatul radia: Dumnezeu m-a binecuvântat cu adevărat, adăugă el. Logen se întreba dacă nu cumva avea de-a face cu o farsă bine ticluită. – Ce te aduce aici? – Am fost trimis. Ochii negri ai bărbatului scânteiară. – Trimis? – Chiar aşa! De către Bayaz, Întâiul dintre Magi. Am fost trimis şi am venit! Aşa sunt eu! O contribuţie cât se poate de generoasă pentru cufărul ordinului a fost făcută în schimbul remarcabilelor mele talente, dar aş fi venit şi fără asta. Chiar aşa! Fără asta! – Zău? Omuleţul se îndepărtă şi începu să dea ocol încăperii cu paşi mari, într-un ritm teribil, frecându-şi mâinile. Provocarea acestei misiuni s-a adresat la fel de mult mândriei ordinului ca şi lăcomiei sale bine cunoscute. Şi am fost eu! Eu, dintre toţi Navigatorii din Cercul Lumii, am fost ales pentru această sarcină! Eu, fratele Picior-Lung! Eu şi nimeni altul! Cine, în situaţia mea, cu reputaţia mea, ar putea rezista unei asemenea provocări? Se opri în faţa lui Logen şi ridică privirea spre el, de parcă ar fi aşteptat un răspuns la întrebare. – Ăă… – Nu eu! strigă Picior-Lung, începând un nou tur al încăperii. Eu n-am rezistat! De ce s-o fi făcut? Nu aşa sunt eu. Călătoria către marginea lumii? Ce mai poveste ar fi! Ce inspiraţie pentru alţii! Ce… – Marginea lumii? întrebă Logen, neîncrezător. – Ştiu. Omuleţul ciudat îl bătu cu palma peste braţ. Suntem la fel de emoţionaţi! – Acesta trebuie să fie navigatorul nostru. Bayaz ieşi din camera 350

lui. – Într-adevăr. Fratele Picior-Lung, la dispoziţia domniei voastre. Şi sunteţi, presupun, nimeni altul decât ilustrul meu angajator, Bayaz, Întâiul dintre Magi. – Chiar el. – Este o profundă onoare şi un privilegiu să vă cunosc! strigă Picior-Lung, făcând un salt înainte şi înhăţând mâna magului. – Asemenea. Nădăjduiesc că ai avut o călătorie plăcută. – Călătoriile sunt întotdeauna plăcute pentru mine! Întotdeauna! Răgazul dintre ele mi se pare chinuitor. Chiar aşa este! Bayaz se încruntă la Logen, dar acesta nu putu decât să ridice din umeri. Pot să întreb cât mai e până ne începem călătoria? Sunt cât se poate de nerăbdător să mă îmbarc. – Curând, nădăjduiesc, va sosi ultimul membru al expediţiei noastre. Va trebui să tocmim o navă. – Desigur. Va fi plăcerea mea deosebită s-o fac. Ce să-i spun căpitanului despre traseul nostru? – Spre vest, peste Marea Cercului, spre Stariksa, apoi înainte spre Calcis, în Vechiul Imperiu. Omuleţul zâmbi şi se aplecă. Eşti de acord? – Da, dar corăbiile traversează arareori acum Marea Cercului. Nesfârşitele războaie ale Vechiului Imperiu au făcut ca apele din zonă să fie primejdioase. Pirateria, din păcate, e în floare. S-ar putea să fie dificil să găsim un căpitan dispus. – Asta ar trebui să ajute. Bayaz îşi azvârli punga umflată pe masă. – Ar trebui, într-adevăr. – Vezi să fie o corabie iute. Când suntem gata, nu vreau să pierdem nicio zi. – Vă puteţi bizui pe asta, răspunse navigatorul, luând în palmă punga grea de bani. Nu-mi stă în obicei să călătoresc în ambarcaţiuni încete! Nu! Vă voi găsi cea mai rapidă corabie din întregul Adua! Da! Va zbura ca răsuflarea Domnului! Va pluti pe valuri ca… – Doar iute e de-ajuns. Omuleţul îşi înclină capul. – Timpul plecării? – Într-o lună. Bayaz se uită la Logen: Ce-ar fi să mergi cu el? – Poftim? – Da! strigă navigatorul, vom merge împreună! Îl apucă pe Logen de cot şi începu să-l tragă înspre uşă. 351

– Aştept să-mi aduci restul, Frate Picior-Lung! strigă Bayaz din spatele lor. Navigatorul se întoarse în prag: – O să fie şi rest, puteţi conta pe asta. Pricepere la bani, fler la afaceri, voinţă neînfricată la negociere! Acestea sunt doar trei – şi zâmbi larg – dintre remarcabilele mele talente! – E un loc minunat, acest Adua. Cu adevărat! Puţine oraşe îl egalează. Shaffa e, poate, mai mare, dar e plin de praf. Nimeni nu poate să nege că Westportul şi Dagoska au frumuseţile lor. Unii sunt de părere că Ospria, cu versanţii săi muntoşi, este cel mai frumos oraş din lume, dar inima Fratelui Picior-Lung, trebuie spus, aparţine marelui Talins. Ai fost vreodată acolo, Maestre Nouădegete, ai văzut acea nobilă aşezare? – Ăă… Logen încerca să ţină pasul cu omuleţul, croindu-şi drum prin nesfârşitul şuvoi de oameni. Picior-Lung se opri atât de brusc, încât Logen fu cât pe ce să dea peste el. Navigatorul se întoarse, cu mâinile ridicate, cu privirea pierdută. – Talins, în amurg, privit dinspre ocean! Am văzut multe lucruri remarcabile, crede-mă, dar declar că aceasta este cea mai frumoasă privelişte din întreaga lume. Felul în care soarele scânteiază pe miriada de canale, pe cupolele sclipitoare ale citadelei Marelui Duce, pe palatele graţioase ale prinţilor negoţului! Unde se sfârşeşte marea strălucitoare şi unde începe oraşul strălucitor? Ah! Talins! Se întoarse şi se avântă din nou înainte, iar Logen se zori după el. Dar acest Adua e un loc frumos, fireşte, şi creşte cu fiecare an. Lucrurile s-au schimbat mult de la ultima mea vizită, chiar s-au schimbat. Cândva, aici erau doar nobili şi oameni de rând. Nobilii aveau în proprietate pământul, aşa că aveau banii şi, deci, puterea. Ha! Simplu, vezi? – Ei, bine… Logen nu vedea decât spatele lui Picior-Lung. – Dar acum există negoţ, şi nu puţin. Negustori, bancheri şi aşa mai departe. Peste tot. Oştiri întregi. Acum oamenii de rând pot fi bogaţi, pricepi? Şi un om de rând bogat are putere. Ce este el acum, om de rând sau nobil? Sau este altceva? Ha! Foarte complicat, dintr-odată, nu? – Ăă… – Atâta bogăţie. Atâţia bani. Dar şi atâta sărăcie, ce zici? Atâţia 352

cerşetori, atâţia săraci. Nu-i sănătos, cei atât de bogaţi şi cei atât de săraci, aşa de aproape, dar, totuşi, e un loc frumos şi se dezvoltă întruna. – Mie mi se pare prea aglomerat, mormăi Logen, în timp ce un umăr trecu pe lângă el, şi prea cald. – Aş! Aglomerat? Asta numeşti tu aglomeraţie? Ar trebui să vezi marele templu din Shaffa, la rugăciunea de dimineaţă! Sau marea piaţă din faţa palatului împăratului, când sunt scoşi la mezat noi sclavi. Şi cald? Asta numeşti tu cald? În Ul-Saffayn, în extremitatea sudică a Gurkhului, în lunile de vară e atât de cald încât poţi să prăjeşti un ou pe trepte. Zău! Pe aici. Se strecură prin mulţimile care treceau spre o îngustă stradă lăturalnică. Acesta e drumul cel mai scurt! Logen îl prinse de braţ: – Acolo, jos? Privi în întuneric, cu ochii mijiţi. Eşti sigur? – Te poţi îndoi? întrebă Picior-Lung, îngrozit dintr-odată. E posibil ca tu să te îndoieşti? Dintre toate remarcabilele mele talente, iscusinţa la navigaţie e cel mai măreţ. Datorită acestui talent, mai presus de toate, a făcut Întâiul dintre Magi o donaţie atât de generoasă pentru cuferele ordinului. Ar fi posibil ca tu… dar stai! Ridică mâna şi începu din nou să zâmbească, pe urmă îl bătu pe Logen pe piept cu degetul arătător. Nu-l cunoşti pe Fratele Picior-Lung. Nu încă. Eşti prudent şi prevăzător, îmi dau seama, calităţi de preţ, la locul cuvenit. Nu mă aştept să ai încrederea mea de neclintit în propriile abilităţi. Nu! N-ar fi cinstit. Necinstea nu e o calitate admirabilă. Nu! Necinstea nu e pentru mine. – Voiam să spun… – Am să te conving! strigă Picior-Lung. Chiar am să te conving! Vei ajunge să te încrezi în cuvântul meu mai presus de al tău! Da! Drumul acesta e cel mai scurt! Şi porni cu paşi mari în josul uliţei prăfuite, cu o remarcabilă viteză, în timp ce Logen se chiuia să ţină pasul, deşi picioarele lui erau cu două palme bune mai lungi. – Ah! Străzile lăturalnice! strigă navigatorul peste umăr în timp ce străbăteau uliţe întunecoase şi murdare, cu clădirile din ce în ce mai îngrămădite. Străzile lăturalnice, hm? Uliţele deveneau din ce în ce mai înguste, mai întunecate şi mai murdare. Omuleţul o luă la stânga, apoi la dreapta, fără să se oprească o clipă ca să se gândească la traseu. Simţi mirosul? Simţi mirosul, Maestre Nouădegete? Miroase a… (îşi frecă degetele mari şi vârfurile arătătoarelor, în timp ce înainta cu paşi mari, căutându-şi 353

cuvintele)… mister! Aventură! Lui Logen îi mirosea a rahat. Un om zăcea cu faţa în jos în şanţ, mort de beat, poate, sau poate mort pur şi simplu. Alţi oameni treceau şchiopătând şi traşi la faţă sau stând în grupuri ameninţătoare la uşi, trecându-şi sticle de la unul la altul. Erau şi femei acolo. – Patru gologani şi-ţi dau o binecuvântare, omule din Nord, îi strigă una dintre ele lui Logen, în timp ce treceau. O binecuvântare pe care n-o vei uita curând. – Târfe, şopti Picior-Lung, scuturând din cap, şi încă unele ieftine. Îţi plac femeile? – Păi… – Ar trebui să mergi la Ul-Nahb, amice! Ul-Nahb, pe ţărmurile Mării Sudului! Ai putea cumpăra acolo o sclavă pentru plăceri. Zău că ai putea! Costă o avere, dar aceste fete sunt instruite ani de zile! – Poţi cumpăra o fată? întrebă Logen, nedumerit. – Şi băieţi, dacă ai asemenea gusturi. – Cum? – Sunt instruiţi ani de zile, zău. E o întreagă afacere acolo. Vrei pricepere? Vrei? Aceste fete au talente pe care nici nu le bănuieşti! Sau vizitează Sipani! Sunt locuri în oraşul acela – ptiu! Femeile sunt frumoase, frumoase fiecare! Zău! Ca nişte prinţese! Şi curate, murmură el, aruncând o privire către una dintre femeile soioase de la marginea drumului. Niţică murdărie nu-l deranja pe Logen câtuşi de puţin. Iscusite şi frumoase, toate lucrurile astea i se păreau prea complicate. În timp ce mergeau, o fată îi atrase atenţia, sprijinită de un toc de uşă cu un braţ ridicat, privindu-i cu un zâmbet şovăielnic. Logen o găsi drăguţă, într-un fel disperat. Mai drăguţă, oricum, decât el. Şi trecuse multă vreme. Omul trebuie să fie realist când vine vorba despre asemenea lucruri. Logen se opri în stradă. – Bayaz voia rest, murmură el. – Da. A fost cât se poate de explicit. – Atunci, avem bani de cheltuială? Picior-Lung ridică o sprânceană. – Păi, poate, lasă-mă să văd… Scoase punga, fluturând-o, şi o deschise, scotocind înăuntru. Se auzi un zornăit zgomotos de monede. – Crezi că e o idee bună? Logen aruncă o privire agitată în susul şi-n josul străzii. Mai 354

multe feţe se întorseseră spre ei. – Ce-i aia? întrebă navigatorul, încă scotocind în pungă. Scoase câteva monede, ridicându-le în lumină şi examinândule, apoi le vârî în palma lui Logen. – Subtilitatea nu e unul dintre talentele tale, nu-i aşa? Câţiva dintre bărbaţii soioşi de pe uliţă începură să se apropie de ei, curioşi, doi din faţă, unul din spate. – Nu-i nevoie, râse Picior-Lung. Nu, serios! Sunt un om direct, aşa sunt eu! Zău! Sunt un… ah! Remarcase siluetele umbroase care se strecurau acum către ei. Ah! Ce ghinion! Vai, mie! Logen se întoarse spre fată. – Te-ar deranja dacă am… Fata îi trânti uşa în nas. Alte uşi, în susul şi în josul străzii, începură să se închidă. La naiba! făcu el. Cum te descurci la bătaie? – Dumnezeu a găsit de cuviinţă să mă binecuvânteze cu multe talente remarcabile, murmură navigatorul, dar lupta nu e unul dintre ele. Unul dintre bărbaţi avea o căutătură urâtă. – Aia e o pungă mare pentru un om mărunt, spuse el, în timp ce se apropia. – Păi… ăă… mormăi Picior-Lung, furişându-se în spatele umărului lui Logen. – O povară îngrozitor de mare pentru un om mic, zise celălalt. – De ce nu ne laşi să te ajutăm? Niciunul dintre ei nu avea armele scoase, dar, după felul în care li se mişcau mâinile, Logen ştia că le aveau la ei. În spatele lui se afla şi un al treilea, îl simţea acum înaintând. Aproape. Mai aproape decât ceilalţi doi. Dacă ar putea să se descurce cu primul, cu cel din spate, ar putea avea şanse. Nu putea risca să întoarcă privirea, asta ar strica surpriza. Trebuia, pur şi simplu, să spere la ce e mai bun. Ca întotdeauna. Logen scrâşni din dinţi şi îşi azvârli cotul în spate. Lovi bărbatul în maxilar cu un scârţâit greu, şi îi apucă încheietura cu mâna cealaltă, ceea ce era un noroc, căci omul avea un cuţit pregătit. Logen îl izbi din nou cu cotul în gură, smulgându-i arma din degetele moi, în timp ce bărbatul căzu în stradă, lovindu-se cu capul de pietrele murdare de pavaj. Se răsuci iute, aşteptându-se să fie înjunghiat în spate, dar ceilalţi doi nu se mişcaseră prea repede. Aveau cuţitele scoase şi unul dintre ei făcuse spre el o jumătate de pas, dar se opriseră când văzuseră că Logen avea o armă ridicată, gata de luptă. 355

Era o armă prăpădită, cincisprezece centimetri de fier ruginit, fără măcar o întăritură, dar era mai bună decât nimic. Mult mai bună. Logen o flutură în aer, în faţa lui, doar ca să se asigure că o vedea toată lumea. Era un sentiment plăcut. Avea mult mai multe şanse de izbândă. – Aşa, deci, zise Logen. Cine urmează? Ceilalţi doi se despărţiră, încercând să se apropie din ambele părţi, cântărindu-şi cuţitele în mâini, dar nu păreau prea grăbiţi să treacă la fapte. – Poate fi al nostru, şopti saşiul, dar amicul lui nu era prea convins. – Sau astea pot fi ale voastre. Logen îşi deschise pumnul încleştat, arătând monedele pe care i le dăduse Picior-Lung. Şi lăsaţi-ne în pace. Atâta pot risipi. Mai răsuci cuţitul niţel, doar ca să mai adauge greutate vorbelor sale. Atât valoraţi pentru mine. Atât, nu mai mult. Ce hotărâţi? Cel cu privirea chiorâşă scuipă pe pământ. – Poate fi al nostru, şuieră el din nou. Du-te tu primul! – Du-te naibii tu, strigă celălalt. – Luaţi mai bine ce vă ofer, zise Logen, şi atunci nu trebuie să se ducă niciunul. Cel pe care-l înghiontise gemu şi se rostogoli pe drum şi faptul că-şi amintiră de soarta lui păru să-i facă să se hotărască. – În regulă, ticălos din Nord, în regulă, le luăm. Logen rânji. Se gândi să arunce monedele spre cel cu privirea chiorâşă şi pe urmă să-l înjunghie în timp ce nu era atent. Asta ar fi făcut în tinereţe, dar hotărî altfel. De ce să se ostenească? Aşadar, deschise degetele şi azvârli banii în drum, în spatele lui, înaintând spre zidul cel mai apropiat. Îşi dădură ocol cu prudenţă, fiecare pas apropiindu-i pe cei doi tâlhari de monede, iar pe el de scăpare. Curând schimbaseră locurile şi Logen se retrăgea în josul străzii, încă ţinându-şi cuţitul în faţă. Când erau la zece paşi distanţă, cei doi bărbaţi se lăsară pe vine şi începură să culeagă de pe jos monedele împrăştiate. – Sunt încă viu, îşi şopti Logen, grăbind pasul. Avusese noroc, ştia. E nebun cel ce crede că există luptă prea mică să-i aducă moartea, oricât de vânjos ar fi. Noroc că-l prinsese pe cel din spate tocmai la ţanc. Noroc că ceilalţi doi fuseseră înceţi. Dar, pe de altă parte, fusese întotdeauna norocos cu luptele. Norocos că ieşise viu din ele. Nu atât de norocos că intrase în ele. Totuşi, era mulţumit de treaba de astăzi. Bucuros că nu omorâse 356

pe nimeni. Logen simţi o palmă bătându-l pe spate şi se întoarse, cu cuţitul pregătit. – Doar eu! Fratele Picior-Lung ridică mâinile. Logen aproape uitase că navigatorul era acolo. Trebuie că stătuse în spatele lui în tot acest timp, într-o linişte perfectă. Bine lucrat, Maestre Nouădegete, bine lucrat! Zău! Văd că nu eşti nici tu lipsit de talente! Abia aştept să călătoresc cu tine, vorbesc serios! Docurile sunt în direcţia asta! strigă el, îndepărtându-se deja. Logen aruncă o ultimă privire în urmă, la cei doi bărbaţi, dar aceştia încă scurmau pământul, aşa că se descotorosi de cuţit şi se grăbi să-l ajungă din urmă pe Picior-Lung. – Voi, navigatorii, nu luptaţi niciodată? – Unii dintre noi luptă, o, da, cu mâinile goale şi cu arme de tot soiul. Deosebit de periculoşi, unii dintre ei, dar nu eu. Nu. Eu nu sunt aşa. – Niciodată? – Niciodată? Măiestria mea e în altă parte. – Aş fi crezut că drumurile tale îţi scot în cale multe pericole. – Îmi scot, răspunse Picior-Lung senin, într-adevăr. Atunci remarcabilul meu talent de a mă ascunde îmi e de cel mai mare folos.

357

O femeie ca ea înfruntă orice Noapte. Frig. Vântul sărat era aspru în vârful colinei şi hainele lui Ferro erau subţiri şi zdrenţuite. Îşi strânse braţele la piept şi îşi adună umerii, privind cu amărăciune în jos, spre mare. Dagoska era un nor de lumini îndepărtate, cât gămăliile, îngrămădite în jurul stâncii abrupte dintre golful mare, arcuit, şi oceanul scânteietor. Ochii ei desluşeau siluetele vagi, minuscule, ale zidurilor şi turnurilor, negre pe cerul întunecat şi istmul îngust de pământ uscat care lega oraşul de ţărm. O insulă aproape. Între ei şi Dagoska erau focuri. Tabere în preajma drumurilor. Multe tabere. – Dagoska, şopti Yulwei, cocoţat pe o stâncă, lângă ea. Un mic crâmpei din Uniune, înfipt în Gurkhul ca un ghimpe. Un ghimpe în mândria împăratului. – Aş! mârâi Ferro, adunându-şi umerii şi mai mult. – Oraşul e păzit. Mulţi soldaţi. Mai mulţi ca oricând. S-ar putea să fie dificil să păcălim atâţia. – Poate că ar trebui să ne întoarcem, murmură ea plină de speranţă. Bătrânul o ignoră. – Sunt şi ei aici. Mai mulţi de unul. – Devoratorii? – Trebuie să merg mai aproape. Să găsesc o cale să intrăm. Aşteaptă-mă aici. Apoi se opri, aşteptându-i răspunsul. Ai să aştepţi? – În regulă, şuieră ea, în regulă. Am să aştept. Yulwei alunecă de pe bolovanul lui şi se îndepărtă în josul povârnişului, păşind uşor peste pământul moale, aproape invizibil în bezna neagră precum cerneala. Când sunetul brăţărilor sale zornăitoare se stinse în noapte, Ferro întoarse spatele oraşului, trase adânc aer în piept şi alergă în josul pantei, spre sud, înapoi în Gurkhul. Trebuie spus, Ferro fugea bine. Iute ca vântul, ore întregi. Petrecuse multă vreme fugind. Când ajunse la poalele dealului, alerga, cu picioarele zburând peste terenul deschis, cu răsuflarea iute şi nestăpânită. Auzi apa la picioarele ei, alunecă în josul unui banc de nisip şi se aruncă în valurile unui râu leneş. Înaintă cu 358

greu în apa rece, până la genunchi. N-are decât să mă urmărească pe-aici bătrânul ticălos, gândi ea. După o vreme, îşi adună armele mănunchi şi le ridică deasupra capului, în timp ce traversa valurile înot, luptându-se împotriva curentului cu o singură mână. Săltă afară pe celălalt mal şi alergă de-a lungul ţărmului, ştergându-şi apa de pe faţa udă. Timpul trecu încet şi lumina începu să se furişeze pe cer. Se iveau zorile. Râul susura lângă ea, sandalele ei băteau un ritm rapid în iarba ţepoasă. Lăsă râul în urmă, continuând să alerge peste câmpia întinsă, care acum trecea de la negru la gri. Un pâlc de arbuşti pitici se ivi în faţa ei. Se avântă printre trunchiuri şi se lăsă jos, în tufişuri, cu răsuflarea întretăiată. Tremura în lumina difuză, cu inima bubuindu-i în piept. Era linişte dincolo de copaci. Bun. Îşi vârî mâna sub veşminte şi scoase nişte pâine şi o fâşie de carne, înmuiată de pe urma înotului, dar încă bună de mâncat. Zâmbi. Păstrase jumătate din tot ce-i dădea Yulwei, de câteva zile. – Bătrân ticălos şi nătărău, chicoti ea printre înghiţiturile înecăcioase, credea că se poate pune cu Ferro Maljinn, nu-i aşa? Îi era al naibii de sete. N-avea ce face deocamdată, putea găsi apă mai târziu. Dar era obosită, foarte obosită. Până şi Ferro obosea. Avea să se odihnească aici o clipă, doar o clipă. Să-şi recapete puterea în picioare, apoi înainte, tot înainte spre… Se crispă, iritată. Se putea gândi mai târziu încotro. Oriunde era un loc bun pentru răzbunare. Da. Se târî prin tufişuri, se sprijini cu spatele de un copac. Ochii i se închiseră încet, fără să vrea. Doar să se odihnească o clipă acum. Răzbunarea mai târziu. – Bătrân ticălos şi nătărău, murmură ea. Capul îi căzu într-o parte. – Frate! Ferro se trezi, tresărind, lovindu-se cu capul de copac. Era lumină, prea multă lumină. O nouă zi senină, dogoritoare. Cât timp dormise? – Frate! Un glas de femeie, nu departe. Unde eşti? – Aici! Ferro îngheţă, cu fiecare muşchi încordându-i-se. Un glas de bărbat, grav şi puternic. Şi aproape. Auzi copite de cai, mişcânduse încet, mai mulţi cai. Şi aproape. – Ce faci, frate? – E pe-aproape! strigă bărbatul. Lui Ferro i se puse un nod în 359

gât. Îi simt mirosul! Ferro se prăvăli în tufişuri, după armele ei, îşi vârî sabia şi cuţitul la cingătoare, îşi ascunse celălalt cuţit în susul singurei sale mâneci, şi aceasta sfâşiată. Îi simt gustul, surioară! E foarte aproape! – Dar unde? Glasul de femeie se apropie. Crezi că ne poate auzi? – Probabil că da! râse bărbatul. Eşti acolo, Maljinn? Ferro îşi azvârli tolba peste umăr şi îşi înhăţă arcul. Aşteptă-mă… cântă el, apropiindu-se şi mai mult, chiar în spatele copacilor acum. Ieşi, Maljinn, ieşi să ne întâmpini… Ferro o luă la fugă, croindu-şi drum printre tufişuri, ţâşnind peste câmpul deschis cu o viteză disperată. – Uite-o! strigă femeia din spate. Uite-o cum fuge! – Prinde-o, atunci! strigă bărbatul. Câmpul acoperit de tufe pitice se întindea în faţa ei cât vedea cu ochii. N-avea unde să fugă. Se răsuci cu un mârâit, potrivind o săgeată în arc. Patru călăreţi goneau spre ea. Soldaţi gurkieni, cu soarele sclipind pe coifurile înalte şi pe vârfurile nemiloase ale suliţelor lor. În spate, mult mai departe, se aflau alţi doi călăreţi, un bărbat şi o femeie. – Stai! În numele împăratului! strigă unul dintre călăreţi. – La naiba cu împăratul tău! Săgeata îi trecu primului dintre soldaţi prin gât şi acesta se prăbuşi pe spate din şa, cu un horcăit şocat, cu suliţa zburându-i din mână. – Bine ochit! strigă femeia. Al doilea călăreţ luă o săgeată în piept. Platoşa o încetini, dar tot pătrunse destul de adânc ca să ucidă. Bărbatul urlă, lăsânduşi sabia în iarbă, apucând cu mâinile săgeata, rostogolindu-se în şa. Cel de-al treilea nu scoase un sunet. Luă o săgeată în gură, de la nici zece paşi. Vârful îi străpunse ţeasta şi îi doborî coiful, dar cel de-al patrulea era deja lângă ea. Ferro aruncă arcul la pământ şi se rostogoli, în timp ce soldatul se năpusti la ea cu suliţa, apoi scoase sabia de la cingătoare, scuipând pe iarbă. – Vie! strigă femeia, înghiontindu-şi leneşă calul. Ne trebuie vie! Soldatul îşi întoarse calul agitat şi îl îndemnă, cu băgare de seamă, spre Ferro. Era un om voinic, cu o mirişte neagră şi deasă pe maxilar. – Sper că ţi-ai încheiat socotelile cu Dumnezeu, fetiţo, zise el. – Dumnezeul mă-tii! 360

Ferro fugi într-o parte, ferindu-se, mişcându-se, stând aproape de pământ. Soldatul lovi înspre ea cu suliţa, ţinând-o la distanţă, în timp ce copitele calului său scormoneau pământul, aruncând praf în faţa lui Ferro. – Împunge-o! o auzi pe femeie strigând în spatele ei. – Da, împunge-o! ţipă fratele ei, printre chicote. Dar nu prea tare! O vrem vie! Soldatul mârâi, îndemnându-şi calul. Ferro se aplecă şi se târî în faţa picioarelor care loveau. Vârful suliţei izbi, făcându-i o rană în braţ. Ferro răsuci sabia cu toată puterea. Lama curbată găsi golul dintre plăcile armurii soldatului, îi tăie piciorul chiar de sub genunchi şi deschise o rană imensă în coasta calului. Om şi animal zbierară laolaltă, se prăbuşiră laolaltă. Sângele întunecat se revărsă pe pământ. – I-a venit de hac! Femeia părea uşor dezamăgită. – Sus, omule! râse fratele ei, sus şi după ea. Mai e o şansă! Soldatul se zvârcolea pe jos. Sabia lui Ferro îi spintecă faţa, punând capăt dintr-odată urletelor sale. În apropiere, cel de-al doilea călăreţ se afla încă în şa, cu faţa schimonosită, dându-şi ultima suflare, cu mâna strânsă pe lemnul săgeţii ei însângerate. Calul îşi coborî capul şi începu să pască iarba uscată de lângă copitele sale. – Ăştia sunt toţi, zise femeia. – Ştiu. Fratele ei suspină adânc. Chiar trebuie să fac totul de unul singur? Ferro ridică privirea spre ei, vârându-şi sabia însângerată înapoi la cingătoare. Stăteau nepăsători pe cai, nu departe, cu soarele strălucind în spatele lor, cu zâmbete pe feţele lor nemiloase, frumoase. Erau îmbrăcaţi ca nişte lorzi, cu mătăsurile fluturându-le în jurul trupurilor în bătaia brizei, încărcaţi de giuvaiere, dar niciunul înarmat. Ferro se târî după arcul ei. – Bagă de seamă, frăţioare, zise femeia, examinându-şi unghiile. Luptă bine. – Ca un diavol! Dar nu pe măsura mea, surioară, nu te teme. Bărbatul sări jos din şa: Aşadar, Maljinn, putem… Săgeata îi străpunse pieptul, adânc, cu un zgomot surd. – … începe? Săgeata trepidă, cu vârful sclipind în spinarea bărbatului, uscat şi nepătat de sânge. Bărbatul începu să înainteze spre ea. Următoarea săgeată îi trecu prin umăr, însă el doar continuă să se 361

apropie mai repede, luând-o la fugă, înaintând în salturi enorme. Ea lăsă arcul să cadă, bâjbâind cu degetele după mânerul sabiei. Prea încet. Braţul lui întins o lovi peste piept cu o forţă teribilă, trântind-o la pământ. – O, bună treabă, frăţioare! Femeia bătu din palme, încântată. Bună treabă! Ferro se rostogoli, tuşind, în praf. Îl văzu privind-o cum se căzneşte să se ridice în picioare, strângând sabia în ambele mâini. O răsuci spre el, un imens arc pe deasupra capului. Sabia muşcă adânc în pământ. Cumva, el sărise deja într-o parte. Un picior se ivi de nicăieri şi i se afundă în stomac. Ferro se chirci, fără vlagă, cu aerul smuls din trup. Degetele îi zvâcneau, sabia era înfiptă în pământ, genunchii îi tremurau. – Iar acum… Ceva îi scrâşni în nas. Picioarele i se înmuiară şi pământul o lovi cu putere în spate. Se rostogoli ameţită, ridicându-se în genunchi, cu lumea învârtindu-se în jurul ei. Avea sânge pe faţă. Clipi şi îşi scutură capul, încercând să oprească lumea în loc. Bărbatul se mişca spre ea, o siluetă înclinată, înceţoşată. Îşi smulse săgeata din piept şi o azvârli cât acolo. Nu era niciun strop de sânge, doar puţin praf. Doar praf, răsucindu-se în aer. Era un devorator. Altceva nu putea să fie. Ferro se ridică, clătinându-se, scoţând cuţitul de la centură. Îl aruncă spre el, rată, aruncă din nou, rată din nou. Capul i se învârtea. Ţipă, lovind spre el cu toată puterea. Bărbatul îi prinse încheietura în mână. Feţele lor erau la mai puţin de două palme una de alta. Avea pielea perfectă, netedă, ca sticla întunecată. Avea o înfăţişare tânără, aproape ca de copil, dar ochii îi erau bătrâni. Ochi aspri. O privi – curios, amuzat, ca un băieţel care a găsit un gândac interesant. – Nu cedează, nu-i aşa, surioară? – Feroce. Profetul va fi încântat de ea. Bărbatul o adulmecă pe Ferro şi îşi încreţi nasul. – Pfui! Mai bine s-ar spăla mai întâi. Ferro îl lovi cu capul în faţă. Capul lui săltă pe spate, dar el doar chicoti. O apucă de gât cu mâna liberă, o împinse la un braţ distanţă. Ferro încercă să-l zgârie pe faţă, dar nu putea ajunge, căci braţul lui era prea lung. Bărbatul îi desfăcea degetele de pe plăselele cuţitului. Îi simţea strânsoarea de fier în jurul gâtului. Nu putea respira. Îşi dezveli dinţii, zbătându-se, mârâind, zvârcolinduse. Totul în zadar. 362

– Vie, frate! O vrem vie! – Vie, murmură bărbatul, dar nu nevătămată. Femeia chicoti. Picioarele lui Ferro părăsiră pământul, lovind în aer. Îşi simţi unul dintre degete pocnind şi cuţitul căzu în iarbă. Mâna se strânse mai tare în jurul gâtului ei, şi Ferro o zgârie cu unghiile-i rupte. Totul în zadar. Lumea strălucitoare începea să se întunece. Ferro auzi femeia râzând, foarte departe. O faţă se îndepărta plutind în întuneric. O mână mângâia obrazul lui Ferro. Degetele erau moi, calde, blânde. – Stai liniştită, copilă, şopti femeia. Ochii ei erau întunecaţi şi adânci. Ferro îi simţea răsuflarea, fierbinte şi înmiresmată, pe faţă. Eşti rănită, trebuie să te odihneşti. Acum stai liniştită… dormi. Picioarele lui Ferro erau grele ca plumbul. Lovi, fără vlagă, din picioare, pentru ultima oară, apoi trupul i se înmuie. Inima îi bătea încet… Odihneşte-te acum. Pleoapele lui Ferro începură să cadă, faţa frumoasă a femeii se înceţoşă. Dormi. Ferro îşi muşcă limba cu putere şi gura îi deveni sărată. Stai liniştită. Ferro scuipă sânge în faţa femeii. Ptiu! ţipă ea cu dezgust, ştergându-şi sângele din ochi. Mă înfruntă! – O femeie ca ea înfruntă orice, se auzi un glas de bărbat, chiar în spatele urechii lui Ferro. – Ascultă-mă acum, nenorocito! şuieră femeia, apucând maxilarul lui Ferro cu deget de oţel şi smucindu-i faţa încoace şi încolo. Vii cu noi! Cu noi! Într-un fel sau altul! Mă auzi? – Nu merge nicăieri. O altă voce, gravă şi profundă. I se părea cunoscută. Ferro clipi, îşi scutură capul ameţită. Femeia se întorsese, uitându-se la un bătrân, aflat nu departe. Yulwei. Brăţările îi zornăiau în timp ce călca uşor pe iarbă. Eşti în viaţă, Ferro? – Îhî, hârâi ea. Femeia rânji la Yulwei: – Cine eşti, ticălos bătrân? Yulwei suspină. – Sunt un ticălos bătrân. – Vezi-ţi de drum, câine! strigă bărbatul. Am venit de la Profet. De la Khalul însuşi! – Iar ea vine cu noi. Yulwei îi privi cu tristeţe. – Şi nu vă pot face să vă răzgândiţi? Râseră împreună. 363

– Nătărăule! strigă bărbatul. Noi nu ne răzgândim niciodată! Dădu drumul unuia dintre braţele lui Ferro, făcu un pas prudent înainte, trăgând-o după el. – Păcat, zise Yulwei, clătinând din cap. V-aş fi rugat să-i transmiteţi lui Khalul omagiile mele. – Profetul nu se însoţeşte cu unii de teapa ta, cerşetorule! – S-ar putea să te surprind. Ne-am cunoscut bine, demult. – Am să-i transmit stăpânului nostru respectele tale, rânji femeia, cu vestea recentei tale morţi. Ferro îşi răsuci încheietura, simţi cuţitul căzându-i în palmă. – O, lui Khalul îi va face plăcere vestea asta, dar n-o va primi încă. Voi doi v-aţi blestemat singuri. Aţi încălcat Legea a Doua. Aţi mâncat carnea oamenilor şi trebuie să daţi socoteală. – Bătrân nebun! zâmbi femeia batjocoritor. Legile voastre nu ni se aplică. Yulwei clătină încet din cap. – Cuvântul lui Euz e lege pentru toţi. Nu pot exista excepţii. Niciunul dintre voi nu va părăsi viu locul acesta. Aerul din jurul bătrânului pâlpâi, se învârti, se înceţoşă. Femeia scoase un horcăit şi se prăbuşi dintr-odată la pământ, nu doar căzând, ci topindu-se, zbătându-se, cu mătasea neagră fâlfâind în jurul trupului, în cădere. – Soră? Bărbatul îi dădu drumul lui Ferro, sări la Yulwei, cu braţele desfăcute. Nu făcu decât un pas. Scoase un ţipăt brusc, strident, şi căzu în genunchi, apucându-se de cap. Ferro îşi forţă picioarele poticnite să înainteze, îl înhăţă de păr cu mâna ruptă şi îi vârî cuţitul în beregată. Un nor de praf zbură în vânt. O explozie de praf. În jurul gurii lui săltară flăcări, înnegrindu-i buzele, întinzând limbi incandescente spre degetele lui Ferro. Se aruncă peste el, doborându-l la pământ, sufocându-se, fornăind. Lama ei îi deschise stomacul, îi zgârie coastele şi i se rupse în piept. Din el se prelinse foc. Foc şi praf. Ferro îi lovi trupul nebuneşte, cu cuţitul rupt, mult timp după ce încetase să se mişte. Simţi o mână pe umăr: – E mort, Ferro. Amândoi sunt morţi. Văzu că era adevărat. Bărbatul zăcea pe spate, cu privirea încremenită spre cer, cu faţa carbonizată în jurul nasului şi al gurii, cu praful zburând din rănile căscate. – Eu l-am omorât. Glasul îi răguşi şi i se frânse în gât. 364

– Nu, Ferro. Eu am făcut asta. Sunt devoratori tineri, slabi şi nesăbuiţi. Totuşi, ai noroc că n-au vrut decât să te prindă. – Am noroc, bâigui ea, picurând salivă amestecată cu sânge pe cadavrul devoratorului. Ferro lăsă să cadă cuţitul rupt şi se îndepărtă în patru labe. Trupul femeii zăcea lângă ea. Dacă putea fi numit aşa. O masă diformă de carne. Văzu un păr lung şi un ochi şi buzele. – Ce-ai făcut? întrebă ea răguşit, cu gura-i însângerată. – Am transformat oasele femeii în apă. Iar pe el l-am ars din interior. Apă pentru unul, foc pentru celălalt. Oricare funcţionează pentru cei ca ei. Ferro se rostogoli pe iarbă, înălţând privirea spre cerul senin. Ridică mâna deasupra feţei, o scutură. Unul dintre degete i se clătină înainte şi înapoi. Faţa lui Yulwei apăru deasupra, coborându-şi privirea spre ea. – Doare? – Nu, şopti ea, lăsându-şi braţul să cadă pe pământ. Nu doare niciodată. Clipi, ridicându-şi ochii spre Yulwei. De ce nu doare niciodată? Bătrânul se încruntă. – Nu vor înceta să te caute, Ferro. Înţelegi, acum, de ce trebuie să vii cu mine? Ferro clătină încet din cap. Efortul era imens. – Înţeleg, şopti ea, înţeleg… Lumea se întunecă din nou.

365

Mă iubeşte… Nu – Ah! ţipă Jezal, când vârful sabiei lui Filio îi săpă adânc în umăr. Se dădu înapoi, împleticindu-se, tresărind şi înjurând, şi styrianul îi zâmbi, fluturându-şi armele. – O tuşă pentru Maestrul Filio! răcni arbitrul. Asta înseamnă două pentru fiecare. Urmară câteva aplauze răzleţe, în timp ce Filio se îndrepta ţanţoş spre ţarcul concurenţilor cu un zâmbet sâcâitor pe faţă. – Viclean, ticălosul, îşi şopti Jezal în barbă, urmându-l. Ar fi trebuit să anticipeze. Fusese neglijent şi ştia asta. – Două fiecare? şuieră Varuz, când Jezal se prăbuşi în scaunul lui, răsuflând greu. Două fiecare? Împotriva acestui nimeni? Nici măcar nu e din Uniune! Jezal ştia că nu era cazul să sublinieze că Westportul ar fi trebuit să facă deja parte din Uniune. Ştia la ce se referea Varuz, la fel ca toată lumea din arenă. Bărbatul era un străin, din punctul lor de vedere. Luă ştergarul din mâna întinsă a lui West şi-şi şterse faţa asudată. Cinci tuşe însemnau un meci lung, dar Filio părea departe de a fi obosit. Sălta în sus şi-n jos, pe vârfuri, când Jezal aruncă o privire spre el, clătinând din cap la sfaturile zgomotoase ce se revărsau în styriană dinspre antrenorul lui. – Îl poţi învinge! murmură West, dându-i lui Jezal sticla cu apă. Îl poţi învinge şi apoi e finala. Finala. Asta însemna Gorst. Jezal nu era pe deplin convins că voia aşa ceva. Dar Varuz nu avea niciun dubiu. – Doar fă bine şi învinge-l! şuieră Mareşalul, în timp ce Jezal luă o duşcă din sticlă şi o învârti în gură. Doar învinge-l! Jezal scuipă jumătate în găleată şi înghiţi restul. Invinge-l şi gata. Uşor de spus, dar era un ticălos viclean, styrianul ăsta. – Eşti în stare! repetă West, masând umărul lui Jezal. Ai ajuns până aici! – Omoară-l! Omoară-l şi gata! Mareşalul Varuz se uită fix în ochii lui Jezal. Eşti un nimeni, căpitane Luthar? Mi-am pierdut vremea cu tine? Sau eşti cineva? Ei? Acum e timpul să hotărăşti! – Domnilor, vă rog! strigă arbitrul. Tuşa decisivă. 366

Jezal suflă aerul cu putere, luă armele de la West şi se ridică în picioare. Îl auzea pe antrenorul lui Filio strigându-i vorbe de încurajare peste zgomotul din ce în ce mai puternic al mulţimii. – Omoară-l şi gata! strigă Varuz pentru ultima oară, apoi Jezal se îndreptă spre cercul arenei. Tuşa decisivă. Cea care decide. În atâtea privinţe. Dacă Jezal va fi în finală sau nu. Dacă va fi cineva sau nu. Dar era obosit, foarte obosit. Lupta încontinuu de aproape o jumătate de oră, în căldură şi asta te secătuieşte. Deja transpira din nou. Simţea sudoarea curgându-i pe faţă, în picături mari. Se îndreptă spre semnul lui. Puţină cretă pe nişte iarbă uscată. Filio stătea acolo, aşteptând, continuând să zâmbească, anticipându-şi triumful. Micul pungaş. Dacă Gorst i-a putut cotonogi pe ceilalţi, atunci cu siguranţă Jezal putea să-i strivească faţa în iarbă acestui nătărău. Strânse mânerele săbiilor şi se concentră la acel mic zâmbet scârbos. Îşi dori, preţ de o clipă, ca armele să nu fie boante, până când îşi dădu seama că ar putea fi chiar el cel înjunghiat. – Începeţi! Jezal îşi alese cărţile, sucindu-le în mâini dintr-o parte în alta, aproape fără să se uite la simbolurile de pe ele, aproape fără să-i pese dacă le puteau vedea ceilalţi. – Zece, zise Kaspa, trimiţând câteva monede peste masă, cu un aer care spunea… o, ceva, probabil, pe Jezal nu-l interesa ce, chiar nu se concentra. Urmă o pauză lungă. – E rândul tău, Jezal, mormăi Jalenhorm. – Serios? O, ăă… Îşi trecu privirea peste simbolurile fără noimă, incapabil să ia toate astea prea în serios. Ăă, o… am să închid. Azvârli cărţile pe masă. Era prea deprimat astăzi, foarte deprimat, pentru prima dată de când nici nu-şi mai amintea. Ca niciodată, probabil. Era prea preocupat de Ardee, întrebându-se cum putea să se culce cu ea fără să facă vreun rău niciunuia dintre ei, mai ales fără să fie omorât de West. Din nefericire, încă nu era deloc mai aproape de răspuns. Kaspa săltă monedele, zâmbind larg în faţa victoriei sale de-a dreptul neaşteptate. – Aşadar, ai luptat bine astăzi, Jezal. O luptă strânsă, dar te-ai descurcat, ce zici? – Îhî! făcu Jezal, luându-şi pipa de pe masă. 367

– Jur, o clipă am crezut că te-a învins, dar pe urmă – şi pocni din degete sub nasul lui Brint – uite-aşa! L-ai trântit. Mulţimea a fost încântată! Am râs atât de tare încât era să fac pe mine, jur. – Crezi că-l poţi învinge pe Gorst? întrebă Jalenhorm. – Îhî! Jezal ridică din umeri, aprinzându-şi pipa şi lăsându-se pe spate în scaun, privind cerul cenuşiu şi trăgând din ea. – Pari destul de calm când vine vorba de toate astea, remarcă Brint. – Îhî. Cei trei ofiţeri schimbară priviri, dezamăgiţi de eşecul subiectului de discuţie ales. Kaspa apelă la altul. – Ei, băieţi, aţi apucat s-o vedeţi pe Prinţesa Terez? Brint şi Jalenhorm suspinară şi rămaseră cu gura căscată, apoi toţi trei îşi gânguriră aprecierea tâmpă faţă de femeia aceea. – Dacă am văzut-o? Dacă am văzut-o vreodată? – I se spune nestematul din Talins! – Zvonurile nu mint, când vine vorba despre ea! – Am auzit că mariajul cu Prinţul Ladisla e bătut în cuie. – Norocosul! Şi aşa mai departe. Jezal rămase la locul lui, se lăsă comod pe spătarul scaunului, suflând fum înspre cer. Nu era atât de convins în privinţa Terezei, din cât o zărise. Frumoasă de la distanţă, fără doar şi poate, dar îşi imagina că avea faţa ca de sticlă: rece la atingere, tare şi fragilă. Nicidecum ca a lui Ardee… – Totuşi, turuia Jalenhorm, trebuie să spun, Kaspa, că inima mea îi aparţine în continuare verişoarei tale Ariss. Prefer oricând o fată a Uniunii pe lângă oricare dintre aceste străine. – Îi preferi banii, vrei să zici, murmură Jezal, cu capul încă dat pe spate. – Nu! se plânse vânjosul. E o femeie perfectă! Dulce, serioasă, bine-crescută. Ah! Jezal zâmbi în sinea lui. Dacă Terez era o bucată rece de sticlă, atunci Ariss era un peşte mort. Îşi închipuia că s-o săruţi ar fi ca şi cum ai săruta o cârpă veche, moale şi anostă. N-ar putea să sărute ca Ardee. Nimeni n-ar putea… – Ei, bine, amândouă sunt nişte frumuseţi, fără doar şi poate, trăncănea Brint, femei gingaşe, la care să visezi, dacă numai atâta vrei… Se aplecă, la o distanţă conspirativă, zâmbindu-le pe rând, atotcunoscător, de parcă ar fi avut de spus ceva secret şi palpitant. 368

Ceilalţi doi îşi apropiară scaunele, dar Jezal rămase locului. Nu îl interesa câtuşi de puţin să audă despre cine ştie ce târfă cu care se culca idiotul ăla. Aţi cunoscut-o pe sora lui West? şopti Brint. Fiecare muşchi al lui Jezal înţepeni. Nu e pe măsura celorlalte două, fireşte, dar e chiar arătoasă, pentru o fată de rând, şi cred că ar fi dornică. Brint îşi linse buzele şi îl înghionti pe Jalenhorm în coaste. Bărbatul vânjos rânji vinovat, ca un şcolar la o glumă deocheată. – O, da. Mi se pare genul de fată dornică, chicoti Kaspa. Jezal îşi aşeză pipa pe masă, observând că mâna îi tremura uşor. Cealaltă strângea braţul scaunului cu atâta putere încât încheieturile degetului îi erau albe. – Declar cu tărie, zise Brint, că dacă nu m-aş gândi că maiorul m-ar împunge cu sabia, aş fi tentat să-i împung sora cu sabia mea, ce ziceţi? Jalenhorm izbucni în râs, împroşcând salivă. Jezal simţi că i se zbate un ochi, când Brint îşi îndreptă zâmbetul batjocoritor spre el. Ei, Jezal, tu ce crezi? Ai cunoscut-o, nu-i aşa? – Ce cred eu? Glasul părea să-i vină de undeva de departe, în timp ce se holba la cele trei feţe care rânjeau. Cred că ar trebui să ai grijă cum vorbeşti, ticălos nenorocit! Acum era în picioare, cu dinţii atât de încleştaţi încât avea impresia că vor crăpa. Cele trei zâmbete pâlpâiră şi se stinseră. Jezal simţi mâna lui Kaspa pe umăr. – Haide, n-a vrut decât… Jezal îşi smulse braţul, apucă marginea mesei, răsturnând-o. Monede, cărţi, sticle, pahare, toate zburară prin aer şi se împrăştiară pe iarbă. Avea sabia în mâna cealaltă, vârâtă, din fericire, în teacă, aplecându-se deasupra lui Brint, împroşcându-l cu salivă pe faţă. – Acum fă bine şi ascultă-mă, ticălos afurisit, mârâi el. Dacă mai aud aşa ceva, orice, nu va trebui să-ţi faci griji în privinţa lui West! Apăsă mânerul sabiei pe pieptul lui Brint. Te tranşez ca pe un pui nenorocit! Cei trei bărbaţi se holbară la el, îngroziţi, cu gurile căscate, surprinşi de acest acces neaşteptat de violenţă egalată doar de propria uimire a lui Jezal. – Dar… făcu Jalenhorm. – Ce? răcni Jezal, înhăţându-l zdravăn de haină şi trăgându-l pe jumătate afară din scaun. Ce naiba zici? – Nimic, scânci el, cu mâinile ridicate, nimic. Jezal îl lăsă să cadă. Furia se stingea repede. Îi trecu prin minte 369

să se scuze, dar când văzu chipul cadaveric al lui Brint, nu-i veniră în gând decât cuvintele „mi se pare genul de fată dornică”. – Ca! Pe! Un! Pui! Nenorocit! mârâi el din nou, apoi se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă ţanţoş. La jumătatea drumului spre poarta boltită, îşi dădu seama că-şi uitase tunica, dar acum nu se mai putea întoarce după ea. Pătrunse în întunericul tunelului, coborî câteva trepte şi pe urmă se lipi, fără vlagă, de zid, răsuflând greu şi tremurând de parcă tocmai ar fi alergat cincisprezece kilometri. Acum înţelegea, de bună seamă, ce înseamnă să-ţi ieşi din fire. Până atunci, nici măcar nu-şi dăduse seama ce înseamnă, dar acum nu mai încăpea nicio îndoială. – Ce naiba a fost asta? Glasul şocat al lui Brint răsună încet în tunel, abia audibil peste bubuitul inimii lui Jezal. Trebuia să-şi ţină respiraţia ca să audă. – Să fiu al naibii dacă ştiu. Jalenhorm, părând şi mai surprins. Urmară troncănitul şi scârţâitul aranjatului mesei. Habar n-aveam că e aşa de iute la mânie. – Bănuiesc că-l frământă multe, zise Kaspa, şovăitor, cu Turnirul şi toate astea… Brint i-o reteză: – Asta nu-i o scuză! – Ei, bine, sunt apropiaţi, nu-i aşa? El şi West? Cu toate antrenamentele împreună şi, mai ştii, poate că o cunoaşte pe sora lui sau ceva… Habar n-am! – Mai e o explicaţie, îl auzi Jezal pe Brint spunând, cu glasul încordat, de parcă ar fi fost pe cale să rostească o poantă. Poate că e îndrăgostit de ea! Cei trei izbucniră în râs. Era o glumă bună, da. Căpitanul Jezal dan Luthar îndrăgostit, şi de o fată a cărei poziţie socială era atât joasă faţă de a lui. Ce idee ridicolă! Ce absurditate! Ce glumă! – O, fir-ar să fie! Jezal îşi prinse capul în mâini. Nu-i venea să râdă. Cum naiba îşi făcuse una ca asta? Cum? Ce avea fata asta? Era arătoasă, desigur, şi isteaţă şi amuzantă şi toate celelalte, dar asta nu era o explicaţie. Nu pot s-o mai văd, îşi şopti el. Nu vreau s-o mai văd! Şi izbi cu pumnul în zid. Hotărârea lui era de neclintit. Întotdeauna era. Până când următorul bilet veni pe sub uşă. Jezal gemu şi se pălmui peste tâmplă. De ce se simţea aşa? De 370

ce… – nici măcar nu putea să gândească acel cuvânt – … o plăcea atât de mult? Apoi îşi dădu seama. Ştia de ce. Ea nu-l plăcea. Acele jumătăţi de zâmbete batjocoritoare. Acele priviri piezişe pe care le prindea uneori. Acele glume care tăiau prea aproape de os. Fără a mai pune la socoteală exemplele ocazionale de dispreţ făţiş. Îi plăceau banii lui, poate. Îi plăcea poziţia lui în lume, desigur. Îi plăcea înfăţişarea lui, fără îndoială. Dar, în esenţă, femeia îl desconsidera. Şi nu mai simţise asta înainte. Presupusese întotdeauna că toată lumea îl iubeşte, nu avusese niciodată vreun motiv să se îndoiască de faptul că era un bărbat minunat, demn de cel mai înalt respect. Dar Ardee nu-l plăcea, îşi dădea seama acum şi asta îl punea pe gânduri. În afară de maxilar, fireşte, de bani şi de veşminte, ce putea să-ţi placă la el? Ea îl trata cu dispreţul pe care Jezal ştia că-l merită. Şi nu se mai sătura de acest dispreţ. – Foarte ciudat! îşi murmură Jezal, pleoştindu-se nefericit pe zidul tunelului. Foarte ciudat! Asta îl determina să vrea să-i schimbe părerea.

371

Sămânţa – Cum te simţi, Sand? Colonelul Glokta deschise ochii. În cameră era întuneric. La naiba, întârziase! – La naiba! strigă el, azvârlind deoparte cuverturile şi sărind din pat. Am întârziat! Îşi înhăţă pantalonii de uniformă, strecurându-şi picioarele înăuntru, încheindu-şi pe bâjbâite cureaua. – Nu-ţi face griji, Sand! Glasul mamei sale era pe jumătate liniştitor, pe jumătate nerăbdător. Unde e Sămânţa? Glokta se încruntă, vârându-şi cămaşa în pantaloni. – N-am timp de aiurelile astea, mamă! De ce crezi mereu că ştii ce e mai bine pentru mine? Privi împrejur, după sabie, dar n-o vedea. Ştii că suntem în război! – Chiar aşa. Colonelul ridică privirea, surprins. Era glasul Arhilectorului Sult. Două războaie. Unul dus cu foc şi oţel şi altul, dedesubt, un război vechi, purtat de mulţi ani. Glokta se încruntă. Cum putuse să-l confunde pe bătrânul flecar cu mama lui? Şi, oricum, ce căuta în apartamentul lui? Stând pe scaun, la picioarele patului şi trăncănind despre vechi războaie? – Ce naiba cauţi în apartamentul meu? mârâi colonelul Glokta, şi ce-ai făcut cu sabia mea? – Unde e Sămânţa? Un glas de femeie acum, dar nu al mamei sale. Al altcuiva. Nu-l recunoştea. Miji ochii, în întuneric, străduindu-se să vadă cine era pe scaun. Putea desluşi un vag contur, dar umbrele erau prea adânci ca să-şi dea seama de mai mult. – Cine eşti? întrebă aspru Glokta. – Cine am fost? Sau ce sunt? Silueta se mişcă, ridicându-se încet, lin, din scaun. Am fost răbdătoare, dar sunt femeie, nimic mai mult şi anii mi-au măcinat răbdarea. – Ce vrei? Glasul lui Glokta tremură, subţire şi pierit, în timp ce se dădea înapoi. Silueta se mişcă, păşind prin raza de lumină dinspre fereastră. 372

Silueta unei femei, suplă şi graţioasă, dar umbrele continuau să-i ascundă faţa. Teama îl cuprinse deodată şi Glokta se retrase, clătinându-se, la perete, ridicând braţul să se apere de femeie. – Vreau Sămânţa. O mână palidă se strecură afară şi se închise în jurul braţului întins al lui Glokta. O atingere blândă, dar rece. Rece ca gheaţa. Glokta tremură, gâfâi, strânse ochii. Am nevoie de ea. N-ai cum să ştii câtă nevoie am. Unde este? Degetele îl apucară de haine, iuţi şi agile, căutând, scotocind, vârându-se în buzunare, în cămaşă, atingându-i pielea. Rece. Rece ca sticla. – Sămânţa? scânci Glokta, aproape paralizat de spaimă. – Ştii despre ce vorbesc, schilodule. Unde e? – Creatorul a căzut… şopti el. Cuvintele ţâşniră, nu ştia de unde. – Ştiu. – … arzând, arzând… – Am văzut. Faţa era destul de aproape ca să-i simtă răsuflarea pe piele. Rece. Rece ca gerul. – S-a zdrobit de podul de dedesubt… – Îmi amintesc. – Au căutat Sămânţa… – Da… îi şopti glasul în ureche, nerăbdător. Unde e? Ceva îi trecu peste faţă, peste obraz, peste pleoapă, moale şi lipicios. O limbă. Rece. Rece ca gheaţa. Îl străbătură fiori. – Nu ştiu. N-au putut s-o găsească! – N-au putut? Degetele se închiseră pe gâtul lui, strângând, strivind, sufocându-l. Reci. Reci ca fierul şi la fel de tari. Crezi că ştii ce e durerea, schilodule? Nu ştii nimic! Răsuflarea de gheaţă îi răzui urechea, degetele de gheaţă strângeau, strângeau. Dar pot să-ţi arăt! Pot să-ţi arăt! Glokta ţipă, se zvârcoli, se zbătu. Se chinui să se ridice, rămase nemişcat, preţ de o clipă buimacă, apoi piciorul i se îndoi şi inchizitorul plonjă în aer. Camera întunecată se învârti în jurul lui şi Glokta se prăbuşi pe podea cu un scârţâit dezgustător, cu braţul îndoit sub el, lovindu-se cu fruntea de podea. Se ridică anevoie, agăţându-se de piciorul patului, împingânduse spre perete, fornăind după aer, uitându-se spre scaun cu privirea rătăcită, însă nevenindu-i să se uite, de teamă. O rază de lună se revărsă prin fereastră, trecând peste aşternuturile 373

mototolite şi peste lemnul lustruit al scaunului. Gol. Iar acum, când bubuitul nebunesc al inimii sale se domolea, când răsuflarea se potolea, îşi făcu apariţia durerea. Capul îi plesnea, piciorul îi urla, braţul îi zvâcnea uşor. Simţea gust de sânge, ochii îl înţepau şi lăcrimau, stomacul i se agita, cuprins de greaţă şi ameţit. Scânci, făcu un salt agonizant spre pat, pe urmă se prăbuşi peste plapuma scăldată în lumina lunii, istovit, ud de o transpiraţie rece. Se auzi o bătaie impetuoasă la uşă. – Domnule? Vă simţiţi bine? Glasul lui Barnam. Bătaia se auzi din nou. Degeaba. E încuiată. Mereu încuiată, dar nu cred c-am să mă mişc. Frost va trebui s-o spargă. Dar uşa se dădu în lături şi Glokta îşi umbri ochii în faţa neaşteptatei străluciri arămii a lămpii bătrânului servitor. – Sunteţi bine? – Am căzut, bolborosi Glokta. Braţul… Bătrânul servitor se cocoţă în pat, luând cu blândeţe mâna lui Glokta şi ridicând mâneca de la cămaşa de noapte. Glokta tresări. Barnam plescăi. Avea pe braţ un imens semn roz, care începea deja să se umfle şi să se înroşească. – Nu cred că e ruptă, zise servitorul, dar ar trebui să aduc un medic, în caz de nevoie. – Da, da. Îi făcu lui Barnam semn să plece, cu mâna cea bună. Adu-l. Glokta îl privi pe bătrânul servitor ieşind în grabă, aplecat, pe uşă, îl auzi scârţâind pe coridorul îngust de afară, pe scările înguste în jos. Auzi uşa din faţă închizându-se cu o bufnitură. Se lăsă tăcerea. Glokta se uită la sulul pe care-l luase de la Iniţiatul Istoric, încă strâns rulat, pe măsuţa de toaletă, aşteptând să-i fie predat Arhilectorului. Creatorul a căzut, în flăcări. S-a zdrobit de podul de dedesubt. Ciudat, cum părţi din viaţa în stare de veghe pătrund în vise. Nordicul ăla blestemat şi intrusa lui. O femeie, şi una rece. Asta trebuie că m-a stârnit. Glokta îşi frecă uşor braţul, apăsând carnea dureroasă cu vârfurile degetelor. Nimic. Doar un vis. Şi, totuşi, ceva nu-i dădea pace. Se uită spre uşă. Cheia era în broască, strălucind portocalie în lumina lămpii. Nu e încuiată, şi, totuşi, trebuie s-o fi încuiat. O încui întotdeauna. Glokta se uită iarăşi la scaunul gol. Ce-a spus ucenicul ăla idiot? Magia vine din Cealaltă Parte. Din lumea de dedesubt. Din Iad. 374

Cumva, în clipa aceea, după acel vis, nu părea atât de greu de crezut. Teama creştea iarăşi în el, acum era singur. Întinse mâna cea bună către scaun. Răcoros, dar nu rece. Nu rece. Nu e nimic aici. Îşi retrase încet mâna şi îşi legănă mâna care îi pulsa. Nimic. Gol. Un vis. – Ce naiba aţi păţit? Glokta îşi sugea, chinuit, gingiile. – Am căzut din pat. Îşi scărpină absent încheietura, prin veşminte. Până acum o clipă, pulsase îngrozitor, dar priveliştea din faţa lui îi împinsese durerea într-un colţ al minţii. Aş fi putut s-o păţesc mai rău. Mult mai rău. Nu e o privelişte frumoasă. Deloc. – Fireşte că nu. Severard părea cât se poate de dezgustat, cu jumătate din faţă acoperită. Era să vomit când am văzut-o. Doamne! Glokta privi în jos, încruntându-se, la scena măcelului, sprijinindu-se cu o mână de un trunchi de copac şi dând la o parte ferigile cu vârful bastonului, ca să vadă mai bine. – Suntem siguri că e un bărbat? – Ar putea fi o femeie. Om, oricum. Acela e un picior. – Ah, aşa e. Cum a fost găsit? – El l-a găsit. Severard făcu semn cu capul către un grădinar, palid la faţă şi cu privirea pierdută, aşezat pe pământ lângă o baltă mică de vomă care se usca în iarbă. Printre copacii de aici, ascuns de tufişuri. Se pare că cine l-a omorât a încercat să-l ascundă, dar nu de mult. E proaspăt. Într-adevăr, nu miroase aproape deloc şi sau adunat doar câteva muşte. Foarte proaspăt, poate chiar de aseară. S-ar fi putut să nu-l găsească nimeni zile în şir, dar cineva a cerut tăierea unuia dintre aceşti copaci. Împiedica lumina sau aşa ceva. Aţi mai văzut aşa ceva? Glokta ridică din umeri. – În Englia, cândva, înainte de venirea ta. Unul dintre condamnaţi a încercat să evadeze. A reuşit să fugă câţiva kilometri, apoi a murit de frig. Un urs a făcut ce-a vrut cu trupul lui. A fost un prăpăd, dar nici pe departe ca acesta. – Nu-mi închipui pe nimeni îngheţând noaptea trecută. A fost cald ca-n iad. – Hm, făcu Glokta. Dacă în iad e cald. Întotdeauna am crezut că trebuie să fie frig. Un frig de gheaţă. Oricum, în Agriont sunt puţini urşi. Avem vreun indiciu pentru identificarea acestei… – îşi flutură 375

bastonul către cadavru – … persoane. – Niciunul. – Lipseşte cineva? A fost dat dispărut? – Nu, din câte am auzit. – Aşadar, nu avem nici cea mai vagă idee cine e victima noastră? De ce naiba ne interesează? Nu avem un mag fals de urmărit? – Tocmai asta e. Noile lor locuinţe sunt acolo. Degetul înmănuşat al lui Severard arătă către o clădire, la nici douăzeci de paşi distanţă. Îi urmăream când a ieşit asta la iveală. Glokta ridică o sprânceană. – Înţeleg. Şi bănuieşti vreo legătură, nu? Practicianul ridică din umeri. Intruşi misterioşi în toiul nopţii, criminali îngrozitori chiar la uşa lor. Oaspeţii noştri atrag necazurile ca rahatul muştele. – Ha! făcu Severard, alungând o muscă cu mâna-i înmănuşată. M-am ocupat şi de cealaltă treabă. Bancherii ăia. Valint şi Balk. Glokta ridică privirea: – Zău? Şi? – Şi, nu prea multe. O instituţie veche. Foarte veche şi foarte respectată. Biletele lor de bancă sunt bune ca aurul printre negustori. Au sedii peste tot în Midderland, Englia, Starikland, în Westport şi Dagoska. Chiar şi în afara Uniunii. Oameni puternici, negreşit. Tot felul de indivizi le datorează bani, îmi închipui. Ciudat lucru, totuşi, nimeni nu pare să fi întâlnit vreodată un Valint sau un Balk. Dar ce poţi şti cu băncile, nu? Le plac secretele. Vreţi să mai sap? Ar putea fi periculos. Foarte periculos. Dacă săpăm prea adânc, s-ar putea să ne săpăm singuri mormintele. – Nu, mai bine o lăsăm baltă. Deocamdată. Ţine-ţi, totuşi, urechile ciulite! – Urechile mele sunt mereu ciulite, şefu'. Aşadar, ce-aţi vrea pentru Turnir? Glokta îi aruncă practicianului o privire piezişă: – Cum te poţi gândi la aşa ceva, cu asta în faţă? Practicianul ridică din umeri: – Nu-i face niciun rău, nu-i aşa? Glokta se uită înapoi la trupul mutilat. Bănuiesc că n-are ce să-i mai facă. Haideţi, ar trebui să ştiţi, Luthar sau Gorst? – Gorst. Sper să-l taie pe micul ticălos în două. – Zău? Lumea spune că e un bou împiedicat. Are noroc, atâta tot. 376

– Ei, bine, eu zic că e un geniu, spuse Glokta. În câţiva ani, toţi vor duela ca el, dacă asta se poate numi duel. Ţine minte ce spun. – Gorst, ziceţi? Poate c-am să pun un mic rămăşag. – Aşa să faci. Dar, între timp, ai face bine să strângi mizeria asta şi s-o duci la Universitate. Ia-l pe Frost să-ţi dea o mână de ajutor, are stomacul rezistent. – La Universitate? – Păi, nu putem s-o lăsăm pur şi simplu aici. Vreo doamnă distinsă care face o plimbare prin parc ar putea avea un şoc îngrozitor. Severard chicoti. Şi poate că ştiu pe cineva care ar putea să aducă puţină lumină în acest mic mister. – Ai făcut o descoperire deosebit de interesantă, Inchizitorule. Iniţiatul Naturalist îşi întrerupse munca şi se uită la Glokta, cu un ochi mărit enorm prin lentila-i scânteietoare. O descoperire fascinantă, murmură el, revenind la cadavru, cu instrumentele sale, ridicând, împungând, răsucind, privind cu ochii mijiţi carnea sclipitoare. Glokta îşi roti privirea prin laborator, strâmbându-şi buza cu dezgust. Borcane de felurite dimensiuni se înşirau pe doi dintre cei patru pereţi, pline de bucăţi plutitoare de carne murată. Glokta recunoscu unele dintre acele bucăţi ca fiind părţi de trup uman, altele nu le recunoştea. Până şi el se simţea uşor tulburat în mijlocul macabrei expoziţii. Mă întreb cum s-a ales Kandelau cu toate astea. Oare musafirii lui sfârşesc dezmembraţi, plutind într-o mulţime de borcane de tot felul? Oare aş putea deveni un specimen interesant? – Fascinant. Iniţiatul lărgi cureaua lentilei şi şi-o cocoţă în vârful capului, frecând cercul roz pe care i-l lăsase în jurul ochiului. Ce-mi puteţi spune despre asta? Glokta se încruntă. – Am venit aici să aflu ce-mi poţi spune tu mie despre asta! – Desigur, desigur. Kandelau îşi ţuguie buzele. Păi, ăă, cât despre sexul nefericitului nostru amic, ăă… Glasul i se stinse. – Ei? – He-he, păi, ăă, organele care ne-ar îngădui să stabilim cu uşurinţă… – şi arătă spre carnea de pe masă, scăldată în lumina crudă a lămpilor strălucitoare – … lipsesc. – Şi ăsta e rezultatul investigaţiei tale? – Păi, mai sunt şi alte lucruri: degetul mijlociu al unui bărbat 377

este de obicei mai lung decât arătătorul, ceea ce nu e neapărat aşa la o femeie, dar, hm, rămăşiţa noastră nu are toate degetele necesare pentru a face o asemenea apreciere. Cât despre sex, aşadar, fără degete, suntem chiar neputincioşi. Iniţiatul chicoti la propria-i glumă. Glokta nu. – Tânăr sau bătrân? – Păi, ăă, mă tem că asta, iarăşi, e destul de dificil de stabilit. Ăă… – şi iniţiatul bătu cu cleştii în cadavru – dinţii sunt în stare bună şi, hm, asemenea rămăşiţe de piele par a corespunde unei persoane mai tinere, dar, ăă, asta e doar, hm, hm… – Aşadar, ce-mi poţi spune despre victimă? – Ăă, păi… nimic. Şi zâmbi, cu un aer de scuză. Dar am făcut câteva descoperiri interesante în privinţa cauzei morţii. – Serios? – O, da, uitaţi-vă aici. Aş prefera să nu mă uit. Glokta şontâcăi prudent spre masa de lucru, privind locul pe care i-l indica bătrânul. – Vedeţi aici? Forma unei răni? Iniţiatul zgândări bucata de cartilagiu. – Nu, nu văd, răspunse Glokta. Mie totul mi se pare o rană enormă. Bătrânul se aplecă spre el, cu ochii mari. – Uman, spuse el. – Ştim că e uman! Acesta e un picior! – Nu! Nu! Urmele de dinţi, uitaţi… sunt muşcături umane! Glokta se încruntă. – Muşcături… umane? – Categoric! Zâmbetul radios al lui Kandelau era chiar nepotrivit cu împrejurările. Şi cu subiectul, aş crede. Acest individ a fost muşcat de moarte de către o altă persoană şi, hm, hm, după toate probabilităţile – şi arătă triumfător spre mormanul de carne de pe masă – având în vedere natura incompletă a rămăşiţelor… parţial mâncat! Glokta se holbă o clipă la bătrân. Mâncat? Mâncat? De ce trebuie ca fiecare răspuns să ridice alte zece întrebări? – Asta vrei să-i spun Arhilectorului? Iniţiatul râse nervos. – Păi, hm, hm, acestea sunt faptele, după cum le văd eu… – O persoană neidentificată, poate bărbat, poate femeie, tânără sau bătrână, a fost atacată în parc de către un agresor necunoscut, muşcată de moarte, la două sute de paşi de palatul 378

regelui şi parţial… mâncată? – Ăă… Kandelau aruncă o privire neliniştită spre intrare. Glokta se întoarse să vadă şi se încruntă. O altă persoană se afla acolo, una pe care n-o auzise intrând. O femeie, stând în umbră, la marginea strălucitoarei lumini a lămpii, cu braţele încrucişate. O femeie înaltă, cu părul scurt, ţepos şi o mască neagră pe faţă, fixându-i cu privirea pe Glokta şi pe iniţiat, prin ochii îngustaţi. O practiciană. Dar nu una pe care o recunosc şi femeile sunt o mare raritate în Inchiziţie. Aş fi crezut… – Bună ziua, bună ziua! Un bărbat intră brusc pe uşă, sfrijit, chel, cu o haină lungă şi neagră şi un mic zâmbet afectat pe faţă. Un bărbat dezagreabil de cunoscut. Goyle, lua-l-ar naiba. Noul nostru Superior de Adua, sosit, în sfârşit. Grozavă veste! – Inchizitor Glokta, toarse el, ce plăcere nemărginită să te revăd. – Asemenea, Superior Goyle. Ticălosule. Alte două siluete îl urmară îndeaproape pe zâmbitorul Superior, făcând ca odăiţa strălucitoare să pară de-a dreptul aglomerată. Unul era un kantic oacheş, cu un cercel mare de aur în ureche, celălalt era un monstru de om al Nordului, cu o faţă ca o lespede de piatră. Aproape că fu nevoit să se aplece ca să se îndese pe uşă. Amândoi erau mascaţi şi îmbrăcaţi din cap până-n picioare în veşmintele negre ale practicienilor. – Aceasta este Practiciana Vitari, chicoti Goyle, arătând spre femeia roşcată, care alunecase spre borcane şi se uita în ele, pe rând, bătând în sticlă şi făcând specimenele să se clatine. Iar aceştia sunt Practicienii Halim – omul Sudului trecu sfios pe lângă Goyle şi pătrunse în încăpere, cu ochii ageri ţâşnind de colo-colo – şi Byre. Monstruosul om al Nordului îşi coborî privirea spre Glokta, din apropierea tavanului. În ţara lui i se spune Spărgătorul de Piatră, îţi dai seama? Dar nu cred că asta va funcţiona aici, ce zici, Glokta? Practicianul Spărgător de Piatră, îţi poţi imagina? Râse încetişor, clătinând din cap. Şi asta e Inchiziţia? Nu ştiam că a venit circul în oraş. Mă întreb dacă stau unii pe umerii celorlalţi. Sau dacă sar prin cercuri de foc. – O selecţie remarcabil de diversă, remarcă Glokta. – O, da, râse Goyle. I-am ales de pe unde m-au purtat paşii, nui aşa, prieteni? Femeia ridică din umeri, în timp ce umbla în jurul borcanelor. Practicianul oacheş înclină capul. Nordicul impunător 379

rămase pur şi simplu neclintit. De pe unde m-au purtat paşii! chicoti Goyle, de parcă toţi ceilalţi ar fi râs cu el. Şi mai am mulţi alţii! A fost o perioadă straşnică, o declar cu tărie! Îşi şterse o lacrimă de voioşie din ochi şi se îndreptă către masa din mijlocul încăperii. Părea că totul e o sursă de distracţie pentru el, chiar şi ceea ce se afla acolo. Dar ce-i asta? Un cadavru, dacă nu mă înşel. Goyle ridică brusc privirea, cu ochii scânteind. Un cadavru? O moarte în oraş? Ca Superior de Adua, asta nu cumva e de competenţa mea? Glokta se înclină. – Fireşte. Nu ştiam că aţi sosit, Superior Goyle. De asemenea, am simţit că circumstanţele neobişnuite ale acestei… – Neobişnuite? Nu văd nimic neobişnuit. Glokta rămase tăcut. Ce joc joacă acest nătărău hlizit? – Cu siguranţă, veţi fi de acord că violenţa este în acest caz… nemaiîntâlnită. Goyle ridică teatral din umăr. – Câini. – Câini? întrebă Glokta, incapabil să treacă peste asta. Animale domestice înnebunite, după părerea voastră, sau câini sălbatici, care au escaladat zidurile? Superiorul doar zâmbi. – Cum preferi, Inchizitorule. Cum preferi. – Mă tem că e imposibil să fi fost câini, începu să explice pompos Iniţiatul Naturalist. Tocmai îi spuneam Inchizitorului Glokta… aceste urme de aici şi acelea de pe piele, vedeţi? Sunt muşcături umane, neîndoielnic… Femeia se îndepărtă de borcane, apropiindu-se tot mai mult de Kandelau şi aplecându-se spre el până când masca îi ajunse la doar câţiva centimetri de nasul lui coroiat. Glasul Iniţiatului se stinse încet. – Câini, şopti ea, apoi îi lătră în faţă. Iniţiatul sări la o parte. – Ei, bine, presupun că se poate să mă fi înşelat… desigur. Se ciocni de pieptul enorm al nordicului, care înaintase cu o surprinzătoare viteză, pentru a se poziţiona exact în spatele lui. Kandelau se răsuci încet, ridicând o privire mirată. – Câini, repetă uriaşul. – Câini, câini, câini, mormăi bărbatul din Sud, cu un accent îngroşat. – Desigur, scânci Kandelau, câini, desigur, ce necugetat am 380

fost! – Câini! strigă Goyle, încântat, aruncându-şi mâinile în aer. Misterul e rezolvat! Spre uluirea lui Glokta, doi dintre cei trei practicieni începură să aplaude politicos. Femeia rămase liniştită. N-am crezut niciodată că-mi va fi dor de Superiorul Kalyne, dar dintr-odată sunt copleşit de nostalgie. Goyle se întoarse încet, făcând o plecăciune adâncă. – Prima mea zi aici şi deja mă obişnuiesc cu munca! Puteţi să-l îngropaţi, spuse el, arătând către cadavru şi zâmbindu-i larg înfricoşatului iniţiat. Cel mai bine să fie îngropat, nu? Se uită spre omul Nordului. Înapoi în ţărână, cum se spune în ţara ta! Masivul practician nu dădea nici cel mai vag semn că auzise pe cineva vorbind. Kanticul stătea acolo, răsucindu-şi cercelul prin ureche, iar şi iar. Femeia se uita în jos la cadavrul de pe masă, adulmecându-l prin mască. Iniţiatul Naturalist stătea cu spatele la borcanele lui, năduşind din abundenţă. Destul cu pantomima asta. Am treabă de făcut. – Ei, bine zise Glokta băţos, şontâcăind spre uşă, misterul e rezolvat. Nu mai aveţi nevoie de mine. Superiorul Goyle se întoarse să se uite la el, cu buna dispoziţie pierită dintr-odată. – Nu! şuieră el, cu ochii mici şi furioşi aproape ieşindu-i din cap. Nu mai avem… nevoie… de tine!

381

Să nu pui niciodată prinsoare cu un mag Logen stătea în soarele fierbinte, gârbovit pe banca lui şi asuda. Hainele ridicole nu-l ajutau să scape de năduşeală sau, de fapt, nu-l ajutau la nimic. Tunica nu fusese croită ca să te poţi aşeza şi pielea ţeapănă îi săpa dureros între picioare, ori de câte ori încerca să se mişte. – Afurisenia naibii, mârâi el, trăgând de haină a douăzecea oară. Quai nu părea nici el mai în largul lui în veşmântul său magic – scânteierile de aur şi argint ale simbolurilor doar îi făceau faţa să pară mai bolnăvicioasă şi mai palidă, ochii mai bulbucaţi şi mai spasmodici. Nu scosese un cuvânt toată dimineaţa. Dintre cei trei, doar Bayaz părea să se simtă bine, rotindu-şi privirea radios spre mulţimile clocotitoare de pe bănci, cu soarele strălucindu-i pe scăfârlia bronzată. Se remarcau în mijlocul publicului forfotitor ca nişte fructe putrezite şi păreau la fel de populari. Cu toate că băncile erau ticsite, în jurul celor trei se formase un mic spaţiu tensionat unde nimeni nu voia să se aşeze. Zgomotul era şi mai copleşitor decât căldura şi mulţimile. Lui Logen îi vâjâiau urechile din pricina gălăgiei. Abia se stăpânea să nu şi le acopere cu mâinile şi să nu se arunce sub bancă. Bayaz se aplecă spre el. – Aşa au fost şi duelurile tale? Magul fu nevoit să strige, deşi gura îi era aproape lipită de urechea lui Logen. – Îhî! Nici măcar atunci când Logen luptase cu Rudd Treicopaci, când o bună parte din armata lui Bethod se aşezase într-un larg semicerc, să privească, strigând şi urlând şi lovind cu armele în scuturi, când zidurile Uffrithului de deasupra lor fuseseră înţesate de privitori, publicul lui nu fusese nici pe jumătate atât de numeros ori de gălăgios. Şi nu mai mult de treizeci de oameni îl priviseră omorându-l pe Shama Inimă-de-Piatră, omorându-l şi apoi măcelărindu-l ca pe un porc. Logen tresări, se înfioră şi îşi vârî şi mai mult capul între umeri, când îşi aduse aminte. Spintecând, spintecând şi lingându-şi sângele de pe degete, în 382

timp ce Copoiul se holba cu oroare şi Bethod râdea şi îl încuraja. Simţea şi acum gustul sângelui. Se cutremură şi se şterse la gură. Atunci, fuseseră mult mai puţini oameni şi, totuşi, mizele mult mai mari. Vieţile luptătorilor, în primul rând şi stăpânirea pământului, satelor, oraşelor, viitorul unor clanuri întregi. Când se luptase cu Tul Duru, nu-l priviseră mai mult de o sută, dar poate că întreaga soartă a Nordului se schimbase în acea însângerată jumătate de oră. Dacă ar fi pierdut atunci, dacă l-ar fi omorât Capdetunet, oare lucrurile ar mai fi fost la fel? Dacă Dow cel Negru sau Harding Ursuzul sau oricare dintre ceilalţi l-ar fi aruncat în noroi, oare Bethod ar mai fi avut acum un colan de aur şi şi-ar fi spus rege? Oare această Uniune ar mai fi în război cu Nordul? Îl durea capul, la gândul acesta. Îl durea şi mai mult. – Te simţi bine? îl cercetă Bayaz. – Îhî, mormăi Logen, însă tremura, în plină arşiţă. Ce căutau aici toţi aceşti oameni? Doar să se amuze. Puţini ar fi găsit duelurile lui Logen foarte amuzante, în afară de Bethod, poate. Puţini alţii. Nu e ca la luptele mele, murmură el pentru sine. – Ce anume? întrebă Bayaz. – Nimic. Bătrânul zâmbi mulţimii, scărpinându-şi barba scurtă şi căruntă. – Cine crezi că va învinge? La drept vorbind, lui Logen nu-i prea păsa, dar se gândi că era bine să-şi lase deoparte amintirile. Privi cu atenţie ţarcul unde se pregăteau cei doi luptători, nu departe de locul unde şedea el. Tânărul chipeş şi trufaş pe care-l întâlniseră la poartă era unul dintre ei. Celălalt era voinic şi puternic, cu un gât gros şi un aer aproape plictisit. Logen ridică din umeri. – Nu ştiu nimic despre treaba asta. – Ce, tu? Sângerosul Nouă? Un campion care a luptat în zece lupte şi a câştigat? Cel mai temut om din Nord? Nicio opinie? Duelul e, în mod sigur, la fel în toată lumea! Logen tresări şi îşi linse buzele. Sângerosul Nouă. Asta era departe, în trecut, dar nu destul de departe pentru cei ca el. Simţea şi acum în gură gust de metal, de sare, de sânge. Să atingi un om cu o sabie sau să-l spinteci nu e nici pe departe acelaşi lucru, dar Logen îi examină din nou pe cei doi adversari. Tânărul trufaş îşi suflecă mânecile, îşi atinse degetele picioarelor, îşi răsuci trupul într-o parte şi-n alta, îşi roti braţele, ca pe nişte morişti, 383

urmărit de un bătrân soldat încruntat într-o impecabilă uniformă roşie. Un bărbat înalt, cu aer îngrijorat, îi înmână două săbii, una mai lungă decât cealaltă, şi luptătorul le învârti în aer, în faţa lui, cu o impresionantă viteză, cu lamele sclipind. Adversarul lui stătea acolo, sprijinit de marginea de lemn a îngrăditurii sale, întinzându-şi gâtul de taur dintr-o parte în alta, fără prea multă grabă, aruncând priviri leneşe împrejur. – Cine e cine? întrebă Logen. – Idiotul înfumurat de la poartă e Luthar. Cel pe jumătate adormit e Gorst. Era limpede pe cine prefera mulţimea. Numele lui Luthar putea fi auzit adesea în hărmălaie şi fiecare mişcare a săbiilor lui suple era întâmpinată cu strigăte şi bătăi din palme. Părea agil, iute de mână şi isteţ, dar era ceva primejdios în aşteptarea greoaie a adversarului său voinic, ceva întunecat în ochii lui acoperiţi de pleoape grele. Logen ar fi preferat să se lupte cu Luthar, cu toată iuţeala lui. – Socotesc că Gorst. – Gorst, zău? Ochii lui Bayaz scânteiară. Ce zici de-un mic rămăşag? Logen auzi un şuierat ascuţit dinspre Quai. – Nu pune niciodată rămăşag cu un mag, şopti ucenicul. Asta nu păru să conteze prea mult pentru Logen. – Pe ce naiba pot să pun eu rămăşag? Bayaz ridică din umeri. – Ei, bine, hai să zicem, pur şi simplu, pe onoare! – Dacă vrei. Logen nu avusese niciodată prea multă onoare, iar puţina pe care o avea, putea s-o piardă liniştit. – Bremer dan Gorst! Aplauzele răzleţe fură înăbuşite de o avalanşă de fluierături şi huiduieli, în timp ce bivolul îşi târa picioarele către semnul său, cu ochii pe jumătate închişi aplecaţi în pământ, cu săbiile mari, grele, atârnându-i din mâinile mari, grele. Între părul lui scurt şi gulerul cămăşii, acolo unde ar fi trebuit să-i fie gâtul, nu era nimic, decât o cută groasă de muşchi. – Nemernic hidos! murmură Jezal în barbă, privindu-l cum se îndepărtează. Nemernic afurisit, idiot şi hidos. Dar înjurăturile lui erau lipsite de convingere, chiar şi pentru propriile-i urechi. Îl urmărise luptând trei runde şi demolând trei 384

adversari buni. Unul dintre ei mai avea încă de zăcut la pat, şi după o săptămână. Jezal se antrenase în ultimele câteva zile anume pentru a contracara stilul grosolan al lui Gorst: Varuz şi West învârtind în faţa lui cozi mari de mături, iar el ferindu-se întro parte şi-n alta. Nu o dată unul dintre ei îl atinsese şi Jezal suferea şi acum din pricina vânătăilor. – Gorst? sugeră arbitrul, cu glas tânguitor, străduindu-se să smulgă publicului câteva aplauze, dar nimeni nu se lăsa influenţat. Huiduielile doar deveniră mai sonore, însoţite de înţepături şi insulte, când Gorst îşi ocupă locul la semn. – Bou grosolan! – Întoarce-te la ferma ta şi trage la plug! – Bremer bruta! Şi altele asemenea. Mulţimea se întindea în spate, mai în spate, la nesfârşit. Toţi erau acolo. Toţi, din lumea întreagă, parcă. Toţi oamenii de rând din oraş, de jur împrejurul marginilor îndepărtate. Toţi gentilomii, meşteşugarii şi negustorii, înghesuiţi pe băncile din mijloc. Fiecare nobil din Agriont, bărbat sau femeie, în rândurile din faţă, de la ultimii fii ai unor nulităţi de viţă nobilă până la marii magnaţi ai Consiliilor Deschis şi Închis. Loja regală era plină: Regina, cei doi prinţi, Lordul Hoff, Prinţesa Terez. Regele chiar părea treaz de data aceasta, o adevărată onoare, rotindu-şi cu uimire ochii bulbucaţi. Acolo, undeva, se aflau tatăl şi fraţii lui Jezal, prietenii şi camarazii, toate cunoştinţele, mai mult sau mai puţin, şi Ardee, spera el, privind… Una peste alta, era un public impresionant. – Jezal dan Luthar! răcni arbitrul. Bolboroseala fără noimă a mulţimii se ridică într-o furtună de urale, un val tunător de ovaţii. Strigătele şi urletele spectatorilor răsunau în întreaga arenă, făcându-i capul să bubuie. – Haide, Luthar! – Luthar! – Distruge-l pe ticălos! Şi altele asemenea. – Du-te, Jezal, îi şopti Mareşalul Varuz în ureche, bătându-l pe spate şi împingându-l uşor către cerc. Şi succes! Jezal păşea năuc, cu zgomotul mulţimii izbindu-i urechile până când avu impresia că-i va exploda capul. Antrenamentele ultimelor luni îi trecură ca un fulger prin minte. Alergările, înotul, exerciţiile 385

cu drugul greu. Duelurile, bârna, exerciţiile nesfârşite. Pedeapsa, studiul, transpiraţia, durerea. Doar ca să poată fi aici. Şapte runde. Primul din patru. Totul se reducea la asta. Îşi ocupă locul vizavi de Gorst şi se uită în ochii aceia cu pleoape grele. Îi întoarseră privirea, reci şi calmi, uitându-se, parcă, dincolo de el, ca şi cum n-ar fi fost acolo. Asta îl irită şi îşi alungă gândurile din minte, înălţându-şi bărbia nobilă. Nu avea de gând, nu putea să-l lase pe acest bădăran să-l învingă. Avea să le arate tuturor acestor oameni rangul lui, dibăcia lui, bărbăţia lui. Era Jezal dan Luthar. Avea să câştige. Era un fapt incontestabil. Ştia asta. – Începeţi. Prima lovitură îl trimise învârtindu-se, distrugându-i încrederea, echilibrul şi, mai grav, încheietura. Îl urmărise pe Gorst în luptă, desigur, dacă putea fi astfel numită, aşa că ştia că avea să-l atace fluturându-şi sabia, dar nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru acel prim contact. Mulţimea icni odată cu el, când se dădu înapoi, împleticindu-se. Toate planurile sale atent ticluite, toate sfaturile lui Varuz, cu grijă formulate, se topiră în aer. Jezal se crispă de durere şi şoc, cu braţul încă vibrând din cauza forţei acelei teribile lovituri, cu urechile încă răsunând de trosnetul ei, cu gura atârnând deschisă şi genunchii tremurând. Nu era nici pe departe cel mai promiţător început, dar următoarea lovitură veni în forţă după prima, căzând cu o putere şi mai mare. Jezal săltă într-o parte şi se îndepărtă, încercând să lase loc între ei şi să-şi acorde timp. Dar Gorst nu avea de gând săi acorde timp. Scotea deja alt mârâit răguşit, cu sabia lui pornită deja în următoarea arcuire irezistibilă. Jezal se ferea când putea, para când nu putea. Îl dureau deja încheieturile din pricina neîntreruptei ciomăgeli. Pentru început, spera că Gorst avea să obosească. Nimeni nu putea să arunce multă vreme, încoace şi încolo, acele bucăţi imense de metal, aşa cum făcea el. Curând, ritmul sălbatic avea să-şi ia obolul de la bărbatul voinic şi Gorst avea să încetinească, să se moleşească şi armele grele aveau să-şi piardă veninul. Atunci Jezal avea să riposteze stăruitor, să-şi hăituiască adversarul şi să câştige. Mulţimea avea să dărâme Agriontul cu uralele ei. O poveste clasică despre o victorie împotriva aşteptărilor. Numai că Gorst nu obosea. Era o maşină. După câteva minute, încă nu dădea nici cel mai vag semn de oboseală în ochii aceia acoperiţi de pleoape grele. Jezal nu vedea aproape nicio emoţie, în 386

timpul rarelor momente când îndrăznea să-şi desprindă ochii de la acele săbii scânteietoare. Sabia lungă se rotea, se rotea, se rotea în cercuri sălbatice, iar sabia scurtă era mereu prezentă, să contracareze plăpândele eforturi pe care le putea face Jezal printre lovituri, fără să şovăie sau să coboare măcar un centimetru. Puterea loviturilor nu scăzu, mârâielile ieşeau din gâtlejul lui Gorst cu aceeaşi vigoare. Mulţimea nu avea niciun motiv să ovaţioneze şi doar mormăia cu furie. Jezal începu să-şi simtă picioarele tot mai încete, să simtă sudoarea care-i sălta de pe frunte, să simtă săbiile alunecându-i din mâini. Vedea de la o poştă ce avea să urmeze, dar n-avea ce să facă. Se retrăsese până când ieşise din cerc. Blocase şi parase loviturile până când îi amorţiseră degetele. De data aceasta, când ridică braţul chinuit de durere, urmat de scrâşnetul de metal pe metal, un picior obosit îi alunecă şi Jezal căzu, scâncind, afară din cerc, prăvălindu-se pe-o parte, cu sabia scurtă zburându-i dintre degete. Faţa i se izbi de pământ şi Jezal luă o gură grăunţoasă de nisip. Era o cădere dureroasă şi stânjenitoare, dar se simţea prea obosit şi prea dărâmat ca să fie prea dezamăgit. Era aproape uşurat că supliciul acela se sfârşise, fie şi doar pentru o clipă. – Unu pentru Gorst! strigă arbitrul. O răpăială de aplauze firave fu strivită sub huiduieli batjocoritoare, dar bărbatul vânjos nu părea să observe, târşâinduşi picioarele înapoi la semn, cu capul plecat şi pregătindu-se deja pentru următoarea rundă. Jezal se rostogoli încet pe mâini şi genunchi, îndoindu-şi braţele chinuite şi ridicându-se fără grabă. Avea nevoie de un moment să respire şi să se pregătească, să găsească o strategie. Gorst îl aşteptă, tăcut, neclintit. Jezal îşi şterse nisipul de pe cămaşă, cu mintea gonind. Cum să-l înfrângă? Cum? Păşi prudent înapoi la semnul său şi ridică săbiile. – Începeţi! De data aceasta Gorst se năpusti cu şi mai multă vigoare, lovind în stânga şi-n dreapta de parcă ar fi secerat grâu, făcându-l pe Jezal să danseze de jur împrejurul cercului. O lovitură trecu atât de aproape în stânga lui încât îi simţi suflul pe obraz. Următoarea îl rată la o distanţă la fel de mică, în dreapta. Apoi Gorst dădu o lovitură laterală, spre cap, şi Jezal văzu o breşă. Se aplecă sub sabie, convins că lama i-a tăiat părul din vârful ţestei. Se apropie, când sabia lungă şi grea ţâşni înapoi, cât pe ce să atingă faţa arbitrului, când săltă în spate, lăsându-l pe Gorst fără 387

apărare în partea dreaptă. Jezal se năpusti spre nemernicul vânjos, sigur că, în sfârşit, reuşise, ştiind că egalase. Dar Gorst îi prinse lovitura cu sabia scurtă şi o înlătură, iar gărzile celor două săbii scârţâiră şi apoi se încleştară. Jezal lovi spre el fără milă, cu sabia scurtă, dar, cumva, Gorst îl blocă din nou, aducându-şi cealaltă sabie tocmai la timp, prinzând arma lui Jezal şi ţinând-o chiar lângă piept. Preţ de o clipă, cele patru săbii ale lor se încleştară, cu mânerele scrâşnind, iar feţele celor doi erau doar la câţiva centimetri una de alta. Jezal mârâia ca un câine, dezvelindu-şi dinţii, cu muşchii feţei o mască rigidă. Trăsăturile aspre ale lui Gorst nu trădau nicio urmă de efort. Arăta ca un om care îşi făcea nevoile, implicat într-o sarcină mundană şi uşor dezagreabilă care pur şi simplu trebuia îndeplinită cât mai repede cu putinţă. Preţ de o clipă, săbiile lor se încleştară şi Jezal împingea cu fiecare strop de putere, cu fiecare muşchi îndelung antrenat contractându-se, cu picioarele apăsându-se în pământ, cu stomacul încordându-se să răsucească braţele, cu braţele încordându-se să împingă palmele, cu palmele strânse cu îndârjire pe mânerele săbiilor. Fiecare muşchi, fiecare fibră, fiecare tendon. Ştia că avea o poziţie avantajoasă, că bărbatul vânjos îşi pierduse echilibrul, numai de-ar putea să-l împingă un pas înapoi… un centimetru… Preţ de o clipă, săbiile lor se încleştară, apoi Gorst îşi coborî umărul, gemu şi-l azvârli pe Jezal cât colo, aşa cum şi-ar arunca un copil o jucărie de care s-a plictisit. Jezal sări înapoi, cu gura şi ochii larg deschişi de uimire, lovind cu picioarele pământul, concentrându-se din răsputeri să nu cadă. Îl auzi pe Gorst mârâind din nou şi fu surprins să vadă sabia lungă arcuindu-se deja în aer, spre el. Nu putea să se ferească şi, oricum, nu avea timp. Ridică braţul drept, din instinct, dar lama groasă, boantă, îi dădu sabia scurtă la o parte ca pe un mănunchi de paie în vânt şi îi pătrunse între coaste, smulgându-i răsuflarea din piept, într-un vaiet de durere care răsună de jur împrejurul arenei tăcute. Picioarele i se mototoliră sub el şi Jezal se răşchiră în iarbă, cu membrele săltând şi şuierând ca un burduf tăiat. De data aceasta, nici măcar umbra unor aplauze. Mulţimea îşi răcnea ura, huiduindu-l şi fluierându-l pe Gorst din toţi rărunchii, în timp ce acesta îşi târa picioarele către ţarc. – Luate-ar naiba, Gorst, cuţitarule! – Ridică-te, Luthar! Sus şi pe el! 388

– Du-te acasă, brută! – Sălbatic blestemat! Fluierăturile se transformară în ovaţii şovăielnice, când Jezal se ridică din iarbă, cu toată partea stângă zvâcnind. Ar fi ţipat de durere, dacă ar mai fi avut vlagă. Cu toate eforturile lui, cu toate antrenamentele, superioritatea lui Gorst era netă şi Jezal ştia asta. Îi venea să vomite la gândul c-o va lua de la capăt anul viitor. Îşi dădu toată silinţa să nu se arate descurajat în timp ce se întorcea, chinuit, în ţarc, dar nu putu să nu se prăbuşească greoi în scaunul lui când ajunse acolo, aruncându-şi săbiile pe dale şi gâfâind. West se aplecă deasupra lui şi-i ridică cămaşa, să evalueze pagubele. Jezal privi temător în jos, aproape aşteptându-se să vadă o gaură imensă săpată în trupul său, dar nu avea decât o crestătură urâtă şi roşie peste coaste, în jurul căreia se formau deja vânătăi. – Ceva rupt? întrebă Mareşalul Varuz, uitându-se peste umărul lui West. Jezal îşi stăpâni lacrimile când maiorul îi apăsă coasta. – Nu cred, dar, fir-ar! West îi aruncă prosopul cu dezgust. Asta numeşti tu un sport frumos? Nu există nicio regulă împotriva acestor săbii grele? Varuz clătină din cap mohorât. – Toate trebuie să aibă aceeaşi lungime, dar nu există nicio regulă în privinţa greutăţii. Adică, de ce ar vrea cineva săbii grele? – Acum ştim, nu-i aşa? se răsti West. Eşti sigur că n-ar trebui să oprim toate astea înainte ca nemernicul să-i taie capul? Varuz îl ignoră. – Acum, ascultă aici, zise mareşalul, aplecându-se, ca să-i vorbească lui Jezal în faţă. Cel mai bun din şapte runde! Primul la patru! Încă mai e timp! Timp pentru ce? Ca Jezal să fie tăiat în două, cu sau fără săbii boante? – E prea puternic! gâfâi Jezal. – Prea puternic? Nimeni nu e prea puternic pentru tine! Dar până şi Varuz părea neîncrezător. Încă mai e timp! Îl poţi învinge! Bătrânul mareşal se trase de mustaţă. Îl poţi învinge! Dar Jezal observă că Varuz nu-i sugeră şi cum s-o facă. Glokta începea să se teamă că s-ar putea sufoca, atât râdea de convulsiv. Încercă să se gândească la ce anume ar prefera să vadă 389

în loc de Jezal dan Luthar spulberat într-un cerc de duel şi nu reuşi. Tânărul tresări în timp ce pară cu greu o lovitură oblică. Nuşi controlase deloc bine partea stângă de când primise acea lovitură între coaste şi Glokta aproape că îi simţi durerea. Şi, măi, măi, ce bine e s-o simţi pe-a altcuiva, de dragul schimbării. Mulţimea se îmbufnă, tăcută şi gânditoare, în timp ce Gorst le hărţuia favoritul cu loviturile lui brutale şi Glokta împroşca chicoteli prin gingiile strânse. Luthar era iute şi sprinten şi se mişca bine când vedea săbiile apropiindu-se. Un luptător competent. Destul de bun ca să câştige un turnir, fără doar şi poate, într-un an mediocru. Picioare iuţi şi mâini iuţi, dar n-are mintea pe cât de ascuţită ar trebui. Pe cât ar avea nevoie. E prea previzibil. Gorst era o cu totul altă chestiune. Părea să rotească şi să rotească săbiile, fără niciun gând în cap. Dar Glokta ştia mai bine. Are un fel cu totul nou de a face lucrurile. Pe vremea mea, totul era numai jap-jap. La turnirul viitor, toţi vor măcelări cu aceste săbii grele. Inchizitorul se întrebă într-o doară dacă el ar fi putut să-l învingă pe Gorst, în vremurile sale bune. Ar fi fost, oricum, o luptă demnă de văzut – un spectacol pe cinste, mai bun decât lupta asta inegală. Gorst scăpă cu uşurinţă de câteva lovituri vlăguite, apoi Glokta tresări şi mulţimea fluieră când Luthar abia reuşi să pareze o puternică lovitură de măcelar, a cărei forţă aproape îl ridică pe Jezal în aer. N-avea cum să evite următoarea lovitură, împins spre marginea cercului cum era şi fu forţat să facă un salt în spate, în nisip. – Trei la zero! strigă arbitrul. Glokta se scutura de râs privindu-l pe Luthar izbind pământul cu frustrare, stârnind nervos un val de nisip, cu faţa un tablou de palidă autocompătimire. Vai, mie, căpitan Luthar, va fi patru la zero. Vei fi zdrobit. O ruşine. Poate că asta îl va învăţa pe micul pungaş scâncitor ce înseamnă modestia. Unora le prinde bine o bătaie bună. Uită-te numai la mine, nu? – Începeţi! strigă arbitrul. Runda a patra începu întocmai cum se sfârşise prima. Cu Luthar cotonogit. Glokta îşi dădea seama că omul era lipsit de idei. Braţul drept i se mişca încet, dureros, picioarele sale păreau grele. O altă lovitură ameţitoare îi izbi sabia lungă, făcându-l să se împleticească în spate, spre marginea cercului, dezechilibrat şi gâfâind. Gorst nu trebuia decât să-şi împingă atacul puţin mai 390

mult. Şi ceva îmi spune că nu e omul să renunţe când deţine controlul. Glokta îşi înhăţă bastonul şi se ridică în picioare. Oricine îşi putea da seama că se sfârşise şi nu dorea să fie prins în îmbulzeală când mulţimile dezamăgite încercau să plece în acelaşi timp. Sabia lungă a lui Gorst coborî scânteind prin aer. Lovitura finală, cu siguranţă. Singura opţiune a lui Luthar era să încerce s-o pareze şi să fie aruncat afară din cerc. Sau s-ar putea să-i despice capul ăla gras. Ne putem aştepta la asta. Glokta zâmbi, pe jumătate întors să plece. Dar, cu coada ochiului, cumva, văzu lovitura ratând. Gorst clipi când sabia lui grea izbi în iarbă, apoi gemu când Luthar îl tăie peste picior, cu mâna stângă. Era cea mai puternică emoţie pe care o arătase toată ziua. – Unu pentru Luthar! strigă arbitrul, după o scurtă pauză, incapabil să-şi stăpânească pe deplin uluirea din glas. – Nu, murmură Glokta în barbă, când mulţimea din jurul lui izbucni în aplauze zgomotoase. Nu. Luptase în sute de dueluri în tinereţe şi privise altele o mie, dar niciodată nu văzuse aşa ceva, niciodată nu văzuse pe cineva mişcându-se atât de repede. Luthar era un bun săbier, ştia asta. Dar nimeni nu e atât de bun. Se încruntă, privindu-i pe cei doi finalişti ieşind din ţarcuri după cea de-a doua pauză şi ocupânduşi locurile. – Începeţi! Luthar era transformat. Îl hărţuia pe Gorst cu lovituri furioase, fulgerătoare, fără să-i dea timp să înceapă. Acum vânjosul era cel care părea forţat până la limită: para, se ferea, încerca să se ţină departe. Era ca şi cum cineva l-ar fi îndepărtat pe furiş pe vechiul Luthar în timpul pauzei şi l-ar fi înlocuit cu un om cu totul diferit, un geamăn mai puternic, mai iute, cu mult mai sigur pe sine. După ce i se refuzase atât timp un motiv să aclame, mulţimea răcnea şi zbiera de parcă şi-ar fi despicat gâtlejurile. Glokta nu le împărtăşea entuziasmul. Ceva nu e în regulă aici. Ceva nu e în regulă. Aruncă o privire către feţele din apropiere, dar nimeni altcineva nu simţise că se întâmpla ceva ciudat. Vedeau doar ceea ce voiau să vadă, pe Luthar dându-i brutei hidoase o spectaculoasă şi binemeritată ciomăgeală. Ochii lui Glokta cercetară băncile, neştiind ce să caute. Bayaz, aşa-zisul. Aşezat în rândul din faţă, aplecat şi fixându-i concentrat cu privirea pe cei doi luptători, ucenicul lui şi omul 391

Nordului, cel cu cicatrice, lângă el. Nimeni altcineva nu observă, toţi erau absorbiţi de luptătorii din faţa lor, dar Glokta observă. Se frecă la ochi şi se uită din nou. Ceva nu e în regulă. – Dacă poţi spune ceva despre Întâiul dintre Magi, poţi spune că e un şarlatan nemernic, mârâi Logen. Bayaz avea un mic zâmbet în colţul gurii pe când îşi ştergea sudoarea de pe frunte. – Cine-a spus vreodată că nu sunt? Luthar avea din nou necazuri. Mari necazuri. De fiecare dată când para una dintre acele lovituri grele, săbiile lui săreau înapoi mai departe şi strânsoarea îi părea mai slabă. De fiecare dată când se ferea, sfârşea puţin mai departe către marginea cercului galben. Atunci, când sfârşitul părea sigur, Logen văzu cu colţul ochiului aerul de deasupra umerilor lui Bayaz tremurând, aşa cum tremurase pe drumul spre sud, când au ars copacii şi simţi din nou acea ciudată zdruncinătură în măruntaie. Luthar păru dintr-odată să găsească forţe proaspete. Prinse următoarea lovitură pe mânerul sabiei scurte. Cu o clipă mai devreme, ar fi putut să i-o zboare din mână. Acum o ţinu acolo o clipă, apoi o azvârli cu un strigăt, împingându-şi adversarul, dezechilibrându-l şi făcând un salt înainte, acum în atac. – Dacă într-un duel din Nord ai fi prins trişând, mârâi Logen, clătinând din cap, ţi-ar tăia o cruce însângerată în burtă şi ţi-ar scoate măruntaiele. – Norocul meu, şopti Bayaz printre dinţi, fără să-şi ia ochii de la luptători, că nu mai suntem în Nord. Broboane de sudoare îi acopereau din nou ţeasta pleşuvă, şiroindu-i pe faţă în stropi grei. Avea pumnii strânşi şi tremura de efort. Luthar lovi cu furie, iar şi iar, cu săbiile un abur scânteietor. Gorst mârâia şi gemea, contracarându-i loviturile, dar Luthar era acum prea iute pentru el şi prea puternic. Îl mâna fără milă prin cerc aşa cum ar mâna un câine furios o vită. – Şarlatanie afurisită, mârâi iarăşi Logen, când sabia lui Luthar scânteie şi lăsă o urmă roşie, strălucitoare, pe obrazul lui Gorst. Câteva picături de sânge stropiră mulţimea din stânga lui Logen şi aceasta explodă în ovaţii zgomotoase. Asta, doar preţ de o clipă, era o umbră a propriilor sale dueluri. Anunţul arbitrului de trei egal abia putu fi auzit. Gorst se încruntă uşor şi îşi duse o mână la faţă. 392

Peste hărmălaie, Logen îl auzi doar pe Quai şoptind: – Să nu pui niciodată prinsoare cu un mag… Jezal ştia că era bun, dar nu visase vreodată că putea fi atât de bun. Dădea lovituri precise, era ager ca o pisică, sprinten ca o muscă, puternic ca un urs. Coastele nu-l mai dureau, încheieturile nu-l mai dureau, orice urmă de oboseală îl părăsise, orice urmă de îndoială. Era neînfricat, inegalabil, de neoprit. Aplauzele răsunau în jurul lui şi, totuşi, auzea fiecare vorbă, vedea fiecare detaliu al fiecărei feţe din mulţime. Inima lui pompa, în loc de sânge, foc usturător, plămânii lui inspirau norii înşişi. Nici măcar nu se osteni să se aşeze în pauză, atât era de dornic să se întoarcă în arenă. Scaunul era o insultă pentru el. Nu asculta ce spuneau Varuz şi West. Nu contau. Oameni mărunţi, jos, departe. Se holbau la el, înfierbântaţi, uluiţi, cum era şi firesc să fie. Era cel mai mare săbier al tuturor timpurilor. Schilodul acela de Glokta n-ar fi putut şti câtă dreptate avea. Se părea că Jezal nu trebuia decât să încerce şi putea avea orice-şi dorea. Chicoti în timp ce săltă înapoi la semn. Râse când auzi mulţimile aclamându-l. Îi zâmbi lui Gorst, când păşi înapoi în cerc. Totul era întocmai cum trebuia să fie. Ochii aceia erau şi acum acoperiţi de pleoape grele, leneşi deasupra micii tăieturi roşii pe care i-o făcuse Jezal, dar acum mai era ceva acolo, o urmă de stupoare, de îngrijorare, de respect. Aşa cum era şi firesc să fie. Nimic nu era imposibil pentru Jezal. Era invincibil. Era de neoprit. Era… – Începeţi! … complet pierdut. Durerea îi străpunse coasta şi îl făcu să gâfâie. Dintr-odată era speriat şi obosit şi slab din nou. Gorst mârâi şi îşi dezlănţui iarăşi loviturile sălbatice, izbind săbiile din mâinile lui Jezal, făcându-l să sară ca un iepure speriat. Iscusinţa dispăruse, intuiţia şi energia dispăruseră, iar asaltul lui Gorst era mai brutal ca oricând. Simţi un fior teribil de disperare când sabia lungă îi fu smulsă dintre degetele tremurătoare, zbură prin aer şi căzu, dincolo de îngrăditură. Jezal era doborât în genunchi. Mulţimea îşi ţinea răsuflarea. Totul se sfârşise… … Nu se sfârşise. Lovitura se arcuia în jos spre el. Lovitura finală. Părea că alunecă. Încet, încet, parcă prin miere. Jezal zâmbi. Era o treabă simplă pentru el s-o înlăture cu sabia scurtă. Vigoarea îi inundă trupul din nou. Sări în sus, îl împinse pe Gorst 393

cu mâna liberă şi pară o altă lovitură, pe urmă o alta, singura lui sabie făcând treaba pentru două, pe îndelete. Arena era încremenită. Singura mişcare era ciocnirea rapidă a săbiilor. La dreapta şi la stânga, la dreapta şi la stânga mergea sabia scurtă, ţâşnind mai iute decât puteau ochii s-o urmărească, mai iute decât putea mintea să gândească, parcă trăgându-l pe Jezal după ea. Se auzi un scrâşnet de metal pe metal când sabia lui Jezal îi smulse lui Gorst din mână sabia lungă, apoi un altul, când scânteie de-a curmezişul şi făcu acelaşi lucru cu cea scurtă. Preţ de o clipă, totul rămase încremenit. Vânjosul, dezarmat şi cu călcâiele la marginea cercului, ridică privirea spre Jezal. Mulţimea era mută. Apoi Jezal ridică încet sabia-i scurtă, care dintr-odată părea să cântărească o tonă, şi o înfipse uşor în coastele lui Gorst. – Eh! făcu vânjosul cu glas scăzut, ridicându-şi sprâncenele. Apoi mulţimea explodă în aplauze asurzitoare. Zgomotul nu mai contenea, crescând, crescând, trecând peste Jezal în valuri. Acum, că isprăvise, se simţea stors până peste poate. Închise ochii, clătinându-se, lăsă sabia să-i cadă dintre degetele inerte şi se prăbuşi în genunchi. Era istovit peste măsură. Era ca şi cum ar fi folosit energia unei săptămâni întregi în câteva momente. Până şi să stea în genunchi era un efort pe care nu era sigur că-l putea susţine multă vreme şi, dacă se prăbuşea, nu era sigur că avea să se mai ridice vreodată. Dar apoi simţi mâini puternice apucându-l de sub braţe şi se simţi ridicat. Vacarmul mulţimii se stârni şi mai puternic când fu înălţat în aer. Deschise ochii – culori ceţoase, împăienjenite, pâlpâiră în faţa lui când mâinile îl răsuciră. Capul îi răsuna de zgomot. Era pe umerii cuiva. Un cap ras. Gorst. Voinicul îl ridicase, aşa cum ar ridica un tată un copil, arătându-l mulţimii, zâmbindu-i cu un rânjet mare, hidos. Jezal îi zâmbi înapoi, fără să vrea. Era un moment ciudat, una peste alta. – Luthar câştigă! strigă arbitrul, abia audibil. Luthar câştigă! Ovaţiile se prefăcuseră într-o scandare ritmică: Luthar! Luthar! Luthar! Arena se cutremura. Capul lui Jezal plutea. Era parcă beat. Beat de victorie. Beat de sine. Gorst îl coborî înapoi în cerc, când ovaţiile mulţimii începură să se domolească. – M-ai învins, spuse el cu un zâmbet larg. Avea glasul ciudat de subţire şi dulce, aproape ca al unei femei. În mod cinstit. Aş vrea să fiu primul care te felicită. Îşi înclină capul mare şi zâmbi din 394

nou, frecându-şi tăietura de sub ochi, fără cea mai vagă amărăciune. O meriţi, spuse el, întinzând mâna. – Mulţumesc. Jezal flutură un zâmbet acru şi strânse cât se poate de fugitiv mâna voinicului, apoi se îndreptă spre ţarcul lui. Fireşte că o merita şi al naibii să fie dacă îl mai lasă pe nemernicul ăla să se mai lăfăie în lumina gloriei sale încă o clipă. – Minunat, băiete, minunat! izbucni Mareşalul Varuz, bătându-l pe umăr, când Jezal se întoarse, clătinându-se pe picioare tremurătoare, la scaunul lui. Ştiam că eşti în stare! West zâmbi larg, dându-i prosopul. – O să se vorbească despre asta ani şi ani. Alţi simpatizanţi se îngrămădiră, felicitându-l, aplecându-se peste balustradă. Un vârtej de feţe zâmbitoare şi, printre ele, faţa tatălui lui Jezal, strălucind de mândrie. – Ştiam că eşti în stare, Jezal! Nu m-am îndoit niciodată! Nici-o clipă! Ai adus onoare familiei noastre! Jezal observă, însă, că fratele lui mai mare nu părea la fel de încântat. Avea obişnuita expresie înţepată, pizmaşă, pe chip, chiar şi în momentul de glorie a lui Jezal. Ticălosul înţepat şi pizmaş! Nar putea să se bucure pentru fratele lui, fie şi numai pentru o zi? – Pot să felicit şi eu învingătorul? se auzi un glas de dincolo de umărul său. Era acel bătrân idiot, cel de la poartă, cel căruia Sulfur îi spusese maestrul lui. Cel care folosise numele de Bayaz. Avea sudoare pe ţeasta-i pleşuvă, multă sudoare. Avea chipul palid, ochii adânciţi. Aproape ca şi cum tocmai ar fi încheiat şapte runde cu Gorst. – Bună treabă, într-adevăr, tinere prieten, o execuţie aproape… magică. – Mulţumesc, murmură Jezal. Nu era sigur deloc cine era bătrânul sau ce urmărea, dar nu avea niciun strop de încredere în el. Regret, însă, trebuie… – Desigur. Vom vorbi mai târziu. O spuse cu o tulburătoare fermitate, ca şi cum ar fi fost un lucru deja stabilit. Apoi se întoarse şi dispăru pe nesimţite în mulţime. Tatăl lui Jezal se uită după el, acum livid la faţă, de parcă ar fi văzut o fantomă. – Îl cunoşti, tată? – Eu… – Jezal! Varuz îl înhăţă de braţ emoţionat. Vino! Regele vrea să 395

te felicite! Îl târî pe Jezal de lângă familia lui către cerc. Câteva aplauze răzleţe se stârniră din nou, în timp ce traversau împreună iarba uscată, scena victoriei lui Jezal. Lordul Mareşal îi aruncă, patern, un braţ pe după umeri şi zâmbi mulţimii, de parcă aplauzele ar fi fost toate pentru el. Toată lumea dorea o bucăţică din gloria lui, se părea, dar Jezal reuşi să se descotorosească de bătrân când urcă treptele către loja regală. Prinţul Raynault, fiul cel mic al regelui, era primul în rând, îmbrăcat modest, cu o înfăţişare de om cinstit şi înţelept, fără urmă de aer princiar. – Bravo! strigă el peste răcnetele mulţimii, părând cu adevărat încântat de victoria lui Jezal. Bună treabă! Fratele lui era şi mai exuberant: – Incredibil! strigă Prinţul Moştenitor Ladisla, cu soarele scânteind pe nasturii de aur ai tunicii sale. Fantastic! Uimitor! Spectaculos! N-am mai văzut aşa ceva! Jezal zâmbi larg şi se înclină umil când trecu pe lângă el, strângându-şi umerii când prinţul moştenitor îl plesni puţin prea tare peste spate. Am ştiut întotdeauna că eşti în stare! Întotdeauna ai fost omul meu! Prinţesa Terez, unica fiică a Marelui Duce Orso de Talins, îl privi pe Jezal trecând, cu un mic zâmbet dispreţuitor, bătând cu două degete apatice în palmă, într-o imitaţie de aplauze, lipsită de entuziasm. Avea bărbia ridicată chinuitor de sus, ca şi cum doar să fie privit de ea ar fi fost o onoare pe care el n-o putea aprecia pe deplin şi, cu siguranţă, n-o merita. Şi, astfel, ajunse, în sfârşit, la jilţul lui Gustav al Cincilea, Înalt Rege al Uniunii. Avea capul căzut într-o parte, strivit sub coroana scânteietoare. Degetele-i palide, păstoase, se contractau pe mantia de mătase purpurie, ca nişte viermi albi. Avea ochii închişi, iar pieptul i se ridica şi cobora uşor, însoţit de pârâituri domoale, când saliva îi ţâşnea de pe buzele lăsate şi şiroindu-i pe piept, alăturându-se transpiraţiei de pe guşa-i umflată şi ajutând-o să-i înnegrească de umezeală gulerul înalt. Jezal se afla, într-adevăr în prezenţa măreţiei. – Maiestate, murmură Lordul Hoff. Capul statului nu răspunse. Soţia lui, Regina, privea, chinuitor de dreaptă, cu un zâmbet neclintit, lipsit de emoţie, lipit pe faţa-i bine pudrată. Jezal nu ştia unde să se uite şi se hotărî asupra pantofilor săi plini de praf. Lordul Şambelan tuşi sonor. Un muşchi zvâcni sub 396

grăsimea asudată de pe obrazul Regelui, dar acesta nu se trezi. Hoff tresări şi, privind împrejur, să se asigure că nu-i urmărea nimeni prea atent, înfipse un deget între coastele regale. Regele sări, cu pleoapele dintr-odată larg deschise, cu guşa grea tremurând, holbându-se la Jezal cu ochi sălbatici, injectaţi, tiviţi cu roşu. – Maiestatea Voastră, acesta este căpitanul… – Raynault! exclamă Regele, fiule! Jezal înghiţi nervos, străduindu-se din răsputeri să-şi păstreze zâmbetul crispat. Nătărăul senil îl confundase cu fiul său mai mic. Încă şi mai rău, prinţul însuşi se afla la nici patru paşi. Zâmbetul încremenit al Reginei tresări uşor. Buzele perfecte ale Prinţesei Terez se strâmbară cu dispreţ. Lordul Şambelan tuşi stânjenit. – Ăă, nu, Maiestate, acesta este… Dar era prea târziu. Fără niciun avertisment, monarhul se ridică greoi în picioare şi îl cuprinse pe Jezal într-o îmbrăţişase entuziastă, cu coroana grea alunecându-i într-o parte, gata să-l înţepe în ochi pe Jezal cu unul dintre ţepii ei incrustaţi cu nestemate. Falca Lordului Hoff se deschise în tăcere. Cei doi prinţi făcură ochii mari, Jezal nu reuşi să scoată decât un gâlgâit neajutorat. – Fiule! bolborosi regele, cu glasul gâtuit de emoţie. Raynault, mă bucur atât de mult că te-ai întors! Când n-am să mai fiu, Ladisla va avea nevoie de ajutorul tău. E atât de slab şi coroana e o povară atât de grea! Tu ai fost întotdeauna mai potrivit pentru ea! O povară atât de grea! plânse el pe umărul lui Jezal. Era ca un coşmar hidos. Ladisla şi adevăratul Raynault se uitară unul la altul cu gura căscată, pe urmă înapoi la tatăl lor, amândoi cu un aer bolnav. Terez pufnea pe nas la viitorul ei socru, cu un nedisimulat dispreţ. Din rău în mult, mult mai rău. Ce naiba trebuia făcut într-o asemenea situaţie? Oare exista vreo normă de etichetă pentru asta? Jezal îl bătu stângaci pe Rege peste spatele-i gras. Ce altceva putea să facă? Să-l îmbrâncească pe bătrânul senil în fund, sub privirile a jumătate dintre supuşii săi? Aproape că era ispitit s-o facă. Noroc că mulţimea luă îmbrăţişarea Regelui drept o recunoaştere răsunătoare a calităţilor de luptător ale lui Jezal şi înecă vorbele acestuia într-un nou val de ovaţii. Nimeni în afară de loja regală nu-i auzi vorbele. Cu toţii pierdură deplina semnificaţie a ceea ce era, fără îndoială, cel mai stânjenitor moment din viaţa lui Jezal. 397

Publicul ideal Arhilectorul stătea lângă imensa-i fereastră, la sosirea lui Glokta, înalt şi impozant ca întotdeauna, în tunica-i imaculată, privind afară peste turnurile Universităţii, către Casa Creatorului. O adiere plăcută străbătea imensa încăpere circulară, răvăşind ciuful de păr alb al bătrânului şi făcând numeroasele hârtii de pe biroul său imens să pârâie şi să fluture. Se întoarse când Glokta intră şchiopătând în cameră. – Inchizitorule, spuse el simplu, întinzând o mână îmbrăcată în mănuşă albă, cu piatra imensă a rangului său reflectând lumina soarelui revărsat dinspre fereastra deschisă şi scânteind cu un foc purpuriu. – Slujesc şi mă supun, Eminenţă. Glokta luă mâna într-a lui şi se strâmbă când se aplecă să sărute inelul, cu toiagul tremurând de efortul de a se ţine drept. Să fiu al naibii dacă bătrânul ticălos nu-şi ţine mâna puţin mai jos de fiecare dată, doar ca să mă vadă transpirând. Sult se scurse în jilţul său dintr-o singură mişcare lină, cu coatele pe masă, cu degetele strânse în faţa lui. Glokta nu putea decât să stea, cu piciorul în flăcări în urma cunoscutului urcuş prin Casa Întrebărilor, cu sudoarea şiroindu-i pe ţeastă, şi să aştepte invitaţia de a se aşeza. – Te rog, ia loc, murmură Arhilectorul, apoi aşteptă ca Glokta să se vâre, crispându-se, într-unul dintre scaunele mai modeste de la masa rotundă. Acum, spune-mi, a ajuns investigaţia ta la vreun rezultat? – Cât de cât. În camerele noastre de oaspeţi au avut loc noaptea trecută anumite tulburări. Ei susţin că… – Evident, o tentativă de a adăuga credibilitate acestei poveşti revoltătoare. Vrajă! pufni Sult cu dispreţ. Ai descoperit cum a fost făcută, cu adevărat, spărtura din zid? Vrajă, poate. – Mă tem că nu, Eminenţă. – Păcat. Ne-ar fi de folos o dovadă a felului cum a fost realizat acest truc. Totuşi – şi Sult suspină, ca şi cum nu se aşteptase la mai mult – nu putem avea totul. Ai vorbit cu aceşti… oameni? – Da. Bayaz, dacă pot să-i folosesc numele, e foarte alunecos. 398

Fără ceva mai convingător, decât întrebările însele, n-am putut să scot nimic de la el. Amicul lui, omul Nordului, trebuie şi el cercetat niţel. O cută se formă peste fruntea netedă a lui Sult. – Bănuieşti vreo legătură cu acest sălbatic, Bethod? – Posibil. – Posibil? repetă amar Arhilectorul, de parcă însuşi cuvântul era o otravă. Altceva? – S-a mai alăturat cineva trupei vesele. – Ştiu. Navigatorul. Dar de ce mă mai obosesc? – Da, Eminenţă, un navigator. – Le urez succes. Ghicitorii ăştia zgârie-brânză dau întotdeauna mai multe bătăi de cap decât merită. Bolborosesc despre Dumnezeu şi ce mai vrei. Sălbatici lacomi. – Categoric. Mai multe bătăi de cap decât merită, Arhilectore, deşi ar fi interesant de ştiut de ce m-au implicat pe mine. – Şi, mă rog, de ce? Glokta tăcu o clipă. – Nu ştiu. – Hah! fornăi Sult. Altceva? – În urma vizitei nocturne de care au avut parte, prietenii noştri au fost mutaţi într-o serie de camere de lângă parc. Acum câteva nopţi, la nici douăzeci de paşi de ferestrele lor, a avut loc o crimă sinistră. – Superiorul Goyle mi-a pomenit despre asta. Zicea că nu trebuie să mă îngrijorez, că nu există nicio legătură cu oaspeţii noştri. Am lăsat problema în mâinile lui. Se încruntă la Glokta: Am luat o decizie greşită? Ah, la asta nu trebuie să cuget prea mult. – Categoric nu, Arhilectore. Glokta îşi plecă fruntea cu adânc respect. Dacă Superiorul e satisfăcut, atunci sunt şi eu. – Hm. Aşadar, ce-mi spui tu este că, una peste alta, nu avem nimic. Nu chiar nimic. – Ba avem. Glokta pescui sulul vechi din buzunarul tunicii sale şi i-l întinse Arhilectorului. Sult avea un aer de uşoară curiozitate pe faţă când îl luă şi îl desfăşură pe masă, holbându-se la simbolurile fără noimă. – Ce-i asta? Ha! Aşadar, nu ştii totul? 399

– Presupun că se poate spune că e un fragment de istorie. O relatare despre cum l-a înfrânt Bayaz pe Maestrul Creator. – Un fragment de istorie. Sult bătu cu degetul, gânditor, pe masă. Şi cum ne ajută pe noi? Cum te ajută pe tine, vrei să spui. – Conform acestui document, prietenul nostru Bayaz a fost cel care a zăvorât Casa Creatorului. Glokta făcu semn cu capul către construcţia impunătoare de dincolo de fereastră. L-a zăvorât şi a luat cheia. – Cheia? Turnul acela a fost întotdeauna încuiat, întotdeauna. Din câte ştiu eu, nu există nici măcar o gaură a cheii. – Exact la fel am gândit şi eu, Eminenţă. – Hm. Încet, încet, Sult începu să zâmbească. La poveşti, totul depinde de cum le spui, nu? Prietenul nostru Bayaz ştie asta foarte bine, îndrăznesc să zic. Voia să folosească propriile noastre poveşti împotriva noastră, dar acum schimbăm rolurile. Îmi place această ironie. Ridică iarăşi sulul în mână. E autentic? – Contează? – Fireşte că nu. Sult se ridică cu graţie din scaun şi păşi încet către fereastră, lovindu-se peste degete cu sulul răsucit. Rămase acolo o vreme, privind afară. Când se întoarse, dobândise un aer de profundă automulţumire. – Mi-am amintit că mâine seară va fi un ospăţ, o petrecere pentru noul nostru campion săbier, căpitanul Luthar. Acel mic vierme şarlatan. Cei mai de seamă oameni ai regatului vor fi de faţă: Regina, amândoi prinţii, majoritatea celor din Consiliului Închis, mai mulţi nobili marcanţi. Fără să-l uităm pe Regele însuşi. S-a ajuns departe, dacă prezenţa lui la cină nici măcar nu merită menţionată. Ar fi asistenţa ideală pentru mica noastră demascare, nu crezi? Glokta îşi plecă prevăzător capul. – Desigur, Arhilectore. Asistenţa ideală! Cu condiţia să funcţioneze. Ar putea fi o asistenţă stânjenitoare, dacă dai greş în faţa ei. Dar Sult îşi anticipa deja triumful. – Adunarea perfectă şi timp tocmai destul să facem pregătirile necesare. Trimite un mesaj prietenului nostru, Întâiul dintre Magi, şi anunţă-l că el şi însoţitorii lui sunt invitaţi cordial la o cină, mâine seară. Nădăjduiesc că vei participa şi tu! Eu? Glokta se înclină din nou. 400

– N-aş lipsi pentru nimic în lume, Eminenţă. – Bun. Adu-ţi practicienii cu tine. Prietenii noştri ar putea deveni violenţi când îşi vor da seama că partida e pierdută. Cine ştie de ce ar fi în stare nişte barbari ca ei! O mişcare abia perceptibilă a mâinii înmănuşate a Arhilectorului sugeră că întâlnirea se terminase. Toate acele scări, doar pentru asta? Sult privea sulul în josul nasului când Glokta ajunse, în sfârşit, la prag. – Asistenţa ideală, murmură el, când uşile grele se închiseră cu un păcănit. În Nord, oamenii unei căpetenii mâncau în fiecare seară cu conducătorul lor la masă, în sala mare. Femeile aduceau mâncarea în străchini de lemn. Îţi înfigeai un cuţit în hălcile de carne şi cu altul le tăiai, apoi îţi îndesai bucăţile de carne în gură, cu degetele. Dacă găseai vreun os sau vreun zgârci, îl aruncai jos, pe paie, pentru câini. Masa, dacă exista aşa ceva, era formată din câteva scânduri strâmbe de lemn, pătate şi găurite şi zgâriate de cuţitele împlântate în ele. Slujitorii stăteau pe bănci lungi, poate cu un scaun, două pentru Oamenii Aleşi. Era întuneric, mai cu seamă în iernile lungi, şi plin de fum, de la gropile de foc şi de la pipele de chagga. Adesea se fredonau cântece, se ţipau insulte voioase, uneori se răcneau altele furioase, şi mereu se bea vârtos. Singura regulă era că aşteptai să înceapă căpetenia. Logen nu-şi închipuia care ar putea fi regulile aici, dar bănuia că erau o mulţime. Oaspeţii erau aşezaţi la trei mese lungi dispuse în potcoavă, şaizeci de oameni sau mai mulţi. Fiecare avea propriul scaun şi lemnul închis la culoare al meselor era lustruit de-ţi lua ochii, destul de lucios ca Logen să-şi vadă oglindit conturul înceţoşat al feţei, în lumina sutelor de lumânări risipite de jur împrejurul pereţilor şi pe mese. Fiecare oaspete avea cel puţin trei cuţite boante şi mai multe alte obiecte împrăştiate în faţa tuturor, despre care Logen n-avea habar la ce foloseau, inclusiv un cerc mare şi întins din metal lucitor. Nu erau strigăte şi, cu siguranţă, nici cântece, doar un zumzet înfundat, ca al unui stup, în timp ce oamenii şuşoteau, aplecânduse unul spre altul de parcă şi-ar fi împărtăşit nişte secrete. Veşmintele erau cele mai stranii. Bătrânii purtau mantii grele, negre, roşii şi aurii, tivite cu blană strălucitoare, în ciuda căldurii 401

dogoritoare. Tinerii erau îmbrăcaţi cu tunici strâmte în culori vii, purpurii, verzi sau albastre, festonate cu sfori şi noduri de aur şi fir de argint. Femeile aveau lanţuri şi inele de aur sclipitor, nestemate scânteietoare şi rochii ciudate din pânză viu colorată, care erau ridicol de largi şi umflate pe alocuri, îngrozitor de strâmte în altele şi lăsând alte părţi dezgolite total şi tulburător. Până şi servitorii erau îmbrăcaţi ca nişte lorzi, mişunând în spatele meselor, aplecându-se în tăcere, să umple pocalele cu vin dulce, uşor. Logen băuse deja o mulţime şi camera luminoasă căpătase o strălucire plăcută. Problema era lipsa mâncării. Nu mâncase de dimineaţă şi îi chiorăia stomacul. Pusese ochii pe vasele cu plante aşezate pe mese, în faţa oaspeţilor. În ele se aflau flori colorate, care nu prea semănau a mâncare, dar, pe de altă parte, în ţara lui se mâncau unele lucruri ciudate. N-avea decât să încerce. Înhăţă una din vas, o plantă lungă şi verde cu o floare galbenă la capăt. Luă o bucăţică de la baza tulpinii. Fără gust şi apoasă, dar cel puţin era crocantă. Luă o muşcătură mai mare şi o clefăi fără poftă. – Nu cred că sunt pentru mâncat. Logen privi împrejur, surprins să audă limba nordică vorbită aici, surprins că cineva îi şi vorbea. Vecinul lui, un bărbat înalt, sfrijit, cu o faţă aspră, ridată, se apleca spre el cu un zâmbet stânjenit. Logen îl recunoscu vag. Fusese la duel, unde ţinuse săbiile pentru flăcăul de la porţi. – Ah! bâigui Logen, cu gura plină. Gustul devenea mai rău după un timp. Scuze, spuse el de îndată ce înghiţi cu greu bucata de plantă. Nu ştiu prea multe despre lucrurile astea. – Sincer, nici eu. Ce gust avea? – Ca naiba. Logen ţinu floarea pe jumătate mâncată, şovăitor, între degete. Podeaua de dale era impecabil de curată. Nu părea potrivit s-o arunce sub masă. Nu erau câini, oricum şi, chiar dacă ar fi fost, se îndoia că ar fi mâncat aşa ceva. Un câine ar fi avut mai multă minte decât el. O aruncă pe talerul de metal şi îşi şterse degetele de piept, sperând că nimeni nu observase. – Numele meu este West, spuse bărbatul, întinzându-i mâna. Vin din Englia. Logen îi strânse mâna. – Nouădegete. Un Brynn, de sus, din Nord, din Ţinuturile Înalte. 402

– Nouădegete? Logen îşi flutură cioata în faţa lui şi bărbatul clătină din cap. Ah, înţeleg. Zâmbi de parcă şi-ar fi amintit ceva amuzant. Am auzit cândva, în Englia, un cântec despre un bărbat cu nouă degete. Cum i se spunea, oare? Sângerosul Nouă! Asta era! Logen simţi cum îi piere zâmbetul. Unul dintre acele cântece ale Nordului, ştii de care, numai violenţă. A tăiat capete cu carul, acest Nouă Sângeros, a pârjolit oraşe şi a băut bere cu sânge şi câte şi mai câte. Nu erai tu, nu-i aşa? Omul glumea. Logen râse nervos. – Nu, nu, n-am auzit niciodată de el. Din fericire, West trecuse deja mai departe. – Spune-mi, arăţi de parcă ai văzut ceva bătălii la viaţa ta. – Am fost în câteva încăierări. N-avea rost să nege asta. – Ai auzit de cel căruia i se spune Regele Oamenilor Nordului? Acest Bethod? Logen privi pieziş. – Îl cunosc. – Ai luptat împotriva lui în războaie? Logen se strâmbă. Gustul acriu al plantei părea să-i persiste în gură. Ridică pocalul şi luă o înghiţitură. – Mai rău, spuse el încet în timp ce-o aşeză. Am luptat pentru el. Asta nu părea decât să-i stârnească bărbatului curiozitatea. – Atunci îi cunoşti tactica şi trupele. Felul lui de a face război? Logen clătină aprobator din cap. Ce-mi poţi spune despre el? – Că este un adversar cât se poate de crud şi viclean, de nemilos şi lipsit de scrupule. Să fim bine înţeleşi, îl urăsc, dar n-a mai existat un conducător de război pe măsura lui de pe vremea lui Skarling Hoodless. Are ceva care impune respect sau teamă sau, cel puţin, supunere. Îşi forţează oamenii, ca să poată ajunge primul pe câmpul de luptă şi să-şi aleagă terenul, dar ei îşi dau toată silinţa pentru el, fiindcă le aduce victorii. E prevăzător când trebuie să fie şi neînfricat când trebuie să fie, dar nu neglijează niciun detaliu. Îl încântă fiecare truc de război: capcane şi ambuscade, tertipuri şi viclenii, atacuri prin surprindere. Caută-l unde te aştepţi mai puţin şi aşteaptă-te să fie mai puternic atunci când pare mai slab. Fereşte-te de el mai cu seamă când pare să se retragă. Majoritatea oamenilor se tem de el, iar cei care nu se tem sunt nebuni. Logen culese floarea de pe talger şi începu s-o rupă în bucăţi. Oştirile sale sunt grupate în jurul căpeteniilor de 403

clanuri, unii, la rândul lor, puternici conducători de război. Cei mai mulţi luptători ai lui sunt robi, ţărani luaţi cu japca, înarmaţi cu suliţe sau arcuri, mişcându-se repede în grupuri răzleţe. În trecut, erau prost pregătiţi şi erau luaţi de la fermele lor doar pentru o scurtă perioadă de timp, dar războaiele se dezlănţuie de atâta vreme încât mulţi dintre ei au devenit luptători neînfricaţi şi necruţători. Logen începu să aranjeze bucăţile de plantă, imaginându-şi că erau grupuri de oameni şi că talgerul era o colină. Fiecare căpetenie îşi ţine oamenii lângă el, propriii luptători de casă, bine înarmaţi, îmbrăcaţi în armuri, pricepuţi să mânuiască securea, sabia şi suliţa, bine disciplinaţi. Unii, puţini, au cai, dar Bethod îi ţine pe aceştia ascunşi, aşteptând cel mai prielnic moment să atace sau să urmărească. Logen scoase petalele galbene ale florii şi acestea deveniră călăreţi ascunşi, în flancuri. Ultimii sunt Oamenii Vestiţi, Oamenii Aleşi, acei războinici care şi-au câştigat un mare respect în luptă. Ei pot să conducă grupuri de războinici pe câmpul de luptă sau să acţioneze ca iscoade ori năvălitori, pătrunzând uneori până departe, în spatele inamicului. Logen îşi dădu seama că talgerul era acoperit de o harababură de bucăţi rupte din plantă şi le mătură grăbit pe masă. Asta e tradiţia războiului în Nord, dar Bethod a avut întotdeauna o pasiune pentru ideile noi. A citit cărţi şi a studiat alte modalităţi de luptă şi vorbea adesea despre cumpărarea de arcuri plate, de armuri grele şi cai puternici de război de la negustorii din Sud şi despre formarea unei armate temute în întreaga lume. Logen îşi dădu seama că vorbea întruna de-o veşnicie. Nu mai rostise atâtea vorbe laolaltă de ani de zile, dar West îl fixa cu un aer de fascinată atenţie. – Vorbeşti ca un om care-şi cunoaşte treaba. – Ei, bine, ai nimerit singurul subiect în care aş putea fi socotit expert. – Ce sfat ai da cuiva care ar trebui să ducă un război împotriva lui Bethod? Logen se încruntă. – Fii cu băgare de seamă. Şi păzeşte-ţi spatele. Jezal nu se simţea bine. La început, desigur, păruse o idee încântătoare, lucrul la care visase dintotdeauna: o petrecere în cinstea lui, la care să participe atâţia dintre mai-marii Uniunii. Cu siguranţă, era doar începutul noii sale vieţi minunate de campion 404

al Turnirului. Lucrurile măreţe pe care toată lumea i le prorocise, nu, i le promisese, aproape că sosiseră, atârnând ca nişte fructe pârguite, gata să cadă din pom direct în poala lui. Cu siguranţă aveau să urmeze în curând promovări şi glorie. Poate că îl vor face maior în seara aceasta şi avea să meargă în război în Englia, în calitate de comandant al unui batalion întreg. Dar, în mod ciudat, majoritatea oaspeţilor păreau mai interesaţi de propriile treburi. Trăncăneau între ei despre ocârmuire, despre afacerile caselor negustoreşti, despre pământ şi titluri şi politică. Duelul şi remarcabila dibăcie în luptă abia dacă erau pomenite. Nu se întrevedea nicio promovare imediată. Trebuia să stea acolo pur şi simplu, să zâmbească şi să accepte răzleţele felicitări călduţe de la străini în veşminte splendide care nici nu-l priveau în ochi. O efigie de ceară ar fi fost acelaşi lucru. Trebuia să recunoască, adulaţia oamenilor de rând din arenă îi adusese considerabil mai multe satisfacţii. Cel puţin, aceia dădeau impresia că sunt sinceri. Totuşi, nu mai fusese niciodată în incinta palatului, o fortăreaţă în interiorul fortăreţei Agriontului, unde, într-adevăr, nu multora le era îngăduit să pună piciorul. Acum era aşezat la masa de onoare, chiar în sala de mese a regelui, deşi Jezal nu se îndoia că Maiestatea Sa mânca de obicei cocoţat în pat, unde, probabil, alţii îl hrăneau cu lingura. În zidul din capătul opus al sălii fusese montată o scenă. Jezal auzise cândva că Ostus, copilul-rege, avea bufoni care dădeau spectacole pentru el la fiecare masă. Morlic Nebunul, spre deosebire de el, pusese în scenă acolo execuţii, să-i însoţească cina. Se spunea că Regele Casamir cerea ca, în fiecare dimineaţă, în timp ce-şi lua micul dejun, nişte actori, întruchipându-i pe cei mai mari duşmani ai săi, să-i strige insulte de pe scenă, ca să-şi menţină ura nealterată. Însă acum cortina era trasă. Jezal trebuia să-şi caute distracţia în altă parte şi, în această privinţă, opţiunile erau extrem de limitate. Mareşalul Varuz îi trăncănea la ureche. El, cel puţin, era încă interesat de duel. Din nefericire, nu vorbea despre nimic altceva. – N-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva. Întreg oraşul vuieşte. Cel mai remarcabil duel pe care l-a văzut vreodată cineva! Jur, eşti chiar mai bun decât era Sand dan Glokta şi nu credeam c-am să mai văd altul ca el. N-am visat niciodată că eşti capabil să lupţi aşa, n-am avut nici cea mai mică bănuială. – Îhî, făcu Jezal. Prinţul Moştenitor Ladisla şi viitoarea lui soţie, Terez de Talins, 405

formau un cuplu care se remarca în fruntea mesei, chiar lângă Regele care moţăia. Erau indiferenţi la tot ce se întâmpla în jurul lor, dar nicidecum în felul în care te-ai aştepta de la doi tineri îndrăgostiţi. Se certau aprig, cu glas nu tocmai şoptit, în timp ce vecinii lor se prefăceau sârguincioşi că nu le sorb fiecare cuvânt. – … ei, bine, am să plec în curând la război, în Englia, aşa că nu va mai trebui să mă suporţi multă vreme, scâncea Ladisla. Aş putea fi omorât. Oare asta te va face fericită, Alteţă? – Rogu-te, nu muri pentru mine, replică Terez, cu accentu-i styrian picurând venin, dar dacă trebuie, trebuie. Bănuiesc că voi învăţa să suport durerea… Cineva aflat mai aproape îi distrase atenţia lui Jezal, izbind cu pumnul în masă. – La naiba cu aceşti oameni de rând! Ţărănimea afurisită a ridicat armele în Starikland! Câinii puturoşi, refuză să mişte un deget! – De vină sunt taxele astea, mârâi vecinul bărbatului, aceste taxe de război i-au stârnit. Ai auzit de acel personaj blestemat căruia i se spune Tanner? Un ţăran afurisit care predică pe faţă răzmeriţa, cum mă vezi şi cum te văd! Am auzit că unul dintre perceptorii regali a fost pus pe fugă de o gloată, la nici doi kilometri de zidurile Kelnului. Unul dintre perceptorii regali, zic! De către o gloată! La nici doi kilometri de zidurile oraşului… – Ne-am făcut-o cu mâna noastră! Faţa vorbitorului nu se vedea, însă Jezal îl recunoscu după manşetele brodate cu auriu ale veşmântului. Marovia, Înaltul Judecător. Tratează un om ca pe un câine şi, mai devreme sau mai târziu, o să te muşte. E un adevăr simplu. Rolul nostru în calitate de cârmuitori şi de nobili este, cu siguranţă, să respectăm şi să protejăm omul simplu, nu să-l oprimăm şi să-l dispreţuim. – Eu nu vorbeam de dispreţ, Lord Marovia, sau despre oprimare, doar despre plata ce ne-o datorează nouă, ca moşieri ai lor, şi, la urma urmei, ca superiorii lor naturali. În tot acest timp, Mareşalul Varuz nu se întrerupsese nicio clipă. – A fost ceva, nu? Felul cum l-ai doborât, cu o sabie contra două! Bătrânul soldat îşi şfichiui mâna prin aer. Tot oraşul vuieşte. Te aşteaptă lucruri măreţe acum, băiete. Să fiu al naibii dacă n-o să ai scaunul meu în Consiliul Închis, într-o bună zi! Deja chiar era prea mult. Jezal îl suportase în toate acele luni. Cumva, îşi imaginase, că, dacă va câştiga, asta va pune capăt 406

situaţiei, dar, după toate aparenţele, avea să fie dezamăgit în această privinţă, ca şi în multe altele. Era ciudat, dar Jezal nu-şi dăduse niciodată seama pe deplin ce imbecil plictisitor era Lordul Mareşal. Dar acum îşi dădea, fără doar şi poate. Ca să-i sporească exasperarea, la mese erau aşezaţi mai mulţi oameni care, în mod categoric, n-ar fi fost printre invitaţii aleşi de el. Bănuia că putea face o dispensă pentru Sult, Arhilectorul Inchiziţiei, căci făcea parte din Consiliul Închis şi era, fără îndoială, o persoană influentă, dar Jezal nu putea pricepe de ce săl fi adus şi pe nemernicul acela de Glokta cu el. Schilodul arăta şi mai rău ca de obicei, clipind din ochii înfundaţi în cercuri întunecate. Dintr-un oarecare motiv, îi arunca când şi când, lui Jezal, rânjete şi priviri bănuitoare, de parcă l-ar fi suspectat de o crimă sau alta. Era o obrăznicie afurisită, dat fiind că era ospăţul lui. Mai rău, în partea cealaltă a încăperii se afla bătrânul acela pleşuv, cel care îşi zicea Bayaz. Jezal încă nu ajunsese la rădăcina acelor stranii cuvinte de felicitare de la Turnir – sau la reacţia tatălui său când îl văzuse pe omul acela, dacă era vorba pe-aşa. Şi îl avea alături pe hidosul lui prieten, barbarul cu nouă degete. Maiorul West avea ghinionul de a sta lângă barbar, dar se adapta la situaţie: cei doi erau angajaţi într-o vie conversaţie. Omul Nordului izbucnea în hohote de râs şi izbea în masă cu pumnul său mare, făcând paharele să zornăie. Cel puţin ei se distrau la petrecerea asta, gândi Jezal cu amărăciune, dar el aproape că-şi dorea să fie acolo, jos, cu ei. Totuşi, ştia că voia să fie un om mare şi important într-o bună zi. Să poarte veşminte cu multă blană şi un colan greu de aur. Să lase oamenii să se ploconească şi să se gudure în faţa lui. Luase această decizie cu multă vreme în urmă şi bănuia că încă îi surâdea ideea. Numai că, de sus, toată treaba părea atât de îngrozitor de falsă şi plictisitoare. Ar fi preferat de o mie de ori să fi fost singur cu Ardee, chiar dacă o văzuse cu o seară înainte. Nu era nimic plictisitor la ea… – … sălbaticii se apropie de Ostenhorm, aşa am auzit! strigă cineva la stânga lui Jezal. Meed, Lordul Guvernator, ridică o armată şi a jurat să-i izgonească din Englia! – Cum, Meed? Bătrânul ăla nebun cu capul umflat n-ar putea nici să izgonească o plăcintă dintr-o farfurie. – Are oameni destui să-i înfrângă pe nordicii ăia animalici. Un singur om de nădejde al Uniunii face cât zece ca ei. 407

Jezal auzi glasul lui Terez tăind dintr-odată ascuţit peste hărmălaie, aproape suficient de tare ca să fie auzită până în partea din spate a sălii: – … fireşte că am să mă mărit când îmi porunceşte tatăl meu, dar nu trebuie să-mi placă! Părea atât de pătimaşă în acel moment încât Jezal nu s-ar fi mirat s-o vadă înfigându-i în faţă furculiţa Prinţului Moştenitor. Jezal se simţi oarecum satisfăcut să vadă că nu era singurul care avea probleme cu femeile. – … o, da, o execuţie remarcabilă! Toată lumea vorbeşte despre asta! continua să zumzăie Varuz. Jezal se răsuci în scaun. Cât avea să mai dureze afacerea asta afurisită? Se simţea sufocat. Aruncă din nou o privire peste feţe şi prinse ochii lui Glokta, fixându-l cu rânjetul acela, cu un aer neîncrezător pe chipu-i deformat. Jezal tot nu putea să susţină prea mult acea privire, fie că era petrecerea lui, fie că nu. Ce naiba avea schilodul ăsta împotriva lui, apropo? Micul ticălos. A trişat. Cumva. Ştiu. Ochii lui Glokta trecură încet peste masa de vizavi până se luminară în dreptul lui Bayaz. Bătrânul şarlatan era acolo, foarte degajat. Iar el are un rol în asta. Au trişat împreună. Cumva. – Doamnele mele, domnii mei! Murmurul pieri când Lordul Şambelan se ridică să se adreseze celor prezenţi. – Aş dori să urez bun venit, în numele Maiestăţii Sale, acestei umile adunări. Regele însuşi se clinti puţin, îşi roti privirea goală, clipi şi apoi închise ochii. Ne-am adunat, desigur, în onoarea căpitanului Jezal dan Luthar, care şi-a adăugat de curând numele pe cea mai selectă listă de onoare, cea a săbierilor care au fost victorioşi în Turnirul verii. Câteva pahare fură ridicate şi pe urmă se auziră câteva mormăieli aprobatoare lipsite de entuziasm. Recunosc mulţi alţi câştigători printre cei prezenţi astăzi aici, mulţi dintre ei acum deţinători ai unor ranguri înalte: Lordul Mareşal Varuz, Comandantul Valdis al Cavalerilor Vestitori, Maiorul West, aici, de faţă, acum în comandamentul Mareşalului Burr, desigur. Chiar şi eu am fost câştigător, la vremea mea. Zâmbi şi-şi coborî privirea spre burdihanu-i umflat. Deşi vremea mea a fost de multişor, fireşte. Un val politicos de râsete străbătu sala. Observ că eu nu sunt menţionat. Nu toţi câştigătorii sunt de invidiat, ai? Învingătorii în Turnir, continuă Lordul Şambelan, au înfăptuit adesea lucruri măreţe. Sper, şi sperăm cu toţii, că aşa se va dovedi 408

şi pentru tânărul nostru prieten, căpitanul Luthar. Sper că va cunoaşte o moarte lentă în Englia, micul şarlatan nemernic. Dar Glokta ridică paharul, alături de toţi ceilalţi, să închine pentru măgarul arogant, în timp ce Luthar şedea acolo, savurând fiecare clipă. Şi când te gândeşti că am stat pe acelaşi scaun, aplaudat şi invidiat şi bătut peste spate după ce am câştigat Turnirul. Alţi oameni în haine somptuoase, alte feţe năduşite, dar nimic nu s-a schimbat prea mult. Oare rânjetul meu a fost întradevăr mai puţin infatuat? Fireşte că nu. La drept vorbind, am fost mai rău. Dar cel puţin am câştigat pe merit. Atât de mare era dăruirea Lordului Hoff, încât îşi continuă toastul până când îşi goli cupa, apoi o aruncă pe masă şi-şi linse buzele. – Iar acum, înainte să sosească bufonii, colegul meu, Arhilectorul Sult, a pregătit o mică surpriză, în onoarea unui alt oaspete al nostru. Nădăjduiesc că o veţi găsi amuzantă. Şi Lordul Şambelan se prăbuşi în scaun, întinzându-şi cupa, după vin. Glokta se uită peste masă la Sult. O surpriză, de la Arhilector? Veşti proaste pentru toată lumea. Cortinele grele ale scenei se dădură încet la o parte. Dezvăluiră un bătrân care zăcea pe podea, cu veşmintele mânjite de sânge strălucitor. O pânză grea, în spate, înfăţişa o scenă de pădure sub cerul înstelat. Îi amintea lui Glokta, oarecum neplăcut, de pictura murală din camera circulară. Camera de sub mormanul de dărâmături al lui Severard, de lângă docuri. Un al doilea bătrân năvăli din culise: un bărbat înalt, zvelt, cu trăsături remarcabil de rafinate şi energice. Era ras în cap şi-şi lăsase o barbă scurtă şi albă, dar Glokta îl recunoscu imediat. Iosiv Lestek, unul dintre cei mai respectaţi actori ai oraşului. Tresări afectat, când observă cadavrul însângerat. – Oooooooh! se tângui el, desfăcându-şi larg braţele, într-o interpretare actoricească a şocului şi disperării. Avea o voce cu adevărat enormă, destul de sonoră ca să clatine grinzile. Convins că avea parte de atenţia deplină a sălii, Lestek începu să-şi recite versurile, cu mâinile fluturând prin aer, cu sentimentele nestăpânite fluturându-i pe faţă. Juvens, al meu stăpân, aicea zace, Luând, cu moartea lui, toate nădejdile de pace. Răpus de-a lui Kanedias trădare, 409

A lui pieire e-un apus de soare Peste un veac. Bătrânul actor îşi dădu capul pe spate şi Glokta văzu lacrimi licărindu-i în ochi. Un truc abil, să plângi aşa la comandă. O lacrimă singuratică îi coborî încet pe obraz şi publicul privea vrăjit. Se întoarse din nou la trupul mort. Frate ucide, iată, frate. Din vecie, Nu s-a mai pomenit asemenea urgie. M-aştept să văd cum stelele se sting pe rând. Cum de pământul nu se crapă, revărsând Mari flăcări de furie? Se aruncă în genunchi şi se lovi peste pieptul îmbătrânit. O, soartă crudă, bucuros aş vrea Să mă alătur lui, dar nu e scris aşa! Căci noi rămânem, când un mare om se stinge, În lumea îngustată, durerea spre-a învinge, Şi lupta spre a continua. Lestek privi încet spre public, se ridică încet în picioare, cu o expresie ce trecu de la cea mai profundă mâhnire la cea mai înverşunată hotărâre. Căci, şi de Casa Creatorului e zăvorâtă, Cioplită-n piatră şi în fier, nespus de întărită, De trebuie s-aştept până oţelul e rugină, Ori piatra s-o zdrobesc şi s-o prefac în tină, Tot am să mă răzbun! Ochii actorului aruncară flăcări când îşi smuci mantia şi ieşi cu paşi mari de pe scenă, în aplauze frenetice. Era o versiune prescurtată a unei piese cunoscute, adesea jucată. Deşi arareori atât de bine. Glokta era surprins să se pomenească aplaudând. Un spectacol remarcabil, până acum. Nobleţe, pasiune, stăpânire. Mult mai convingător decât un alt fals Bayaz pe care l-aş putea pomeni. Se lăsă pe spătarul scaunului, întinzându-şi piciorul stâng sub masă şi pregătindu-se să savureze spectacolul. Logen privea nedumerit, cu chipul răvăşit. Bănuia că acesta era 410

unul dintre spectacolele despre care vorbise Bayaz, dar nu pricepea destul de bine limba ca să prindă detaliile. Actorii se perindară pe scenă cu multe suspine şi mâini fluturate, îmbrăcaţi în costume sclipitoare şi vorbind într-un fel de incataţie. Doi dintre ei trebuiau să fie tuciurii, probabil, dar erau evident oameni palizi cu vopsea neagră pe faţă. Într-o altă scenă, cel care juca rolul lui Bayaz îi şoptea unei femei printr-o uşă, părând s-o roage s-o deschidă, numai că uşa era o bucată de lemn vopsit înălţată de una singură în mijlocul scenei şi femeia era un băiat cu rochie. Ar fi fost mai uşor, gândi Logen, să ocolească bucata de lemn şi să-i vorbească, lui sau ei, direct. Dar de un lucru era sigur Logen: adevăratul Bayaz era profund nemulţumit. Îi simţea iritarea crescând cu fiecare scenă. Atinse o culme care-l făcu să scrâşnească din dinţi când ticălosul piesei, un om voinic, cu mănuşi şi un petic pe ochi, îl împinse pe băiatul în rochie peste nişte metereze de lemn. Era evident că el sau ea ar fi trebuit să cadă de la mare înălţime, deşi Logen îl auzi lovindu-se de ceva moale chiar în spatele scenei. – Cum naiba îndrăznesc? mârâi adevăratul Bayaz. Logen ar fi părăsit sala dacă ar fi putut, dar trebui să se mulţumească să-şi tragă scaunul lângă West, cât mai departe posibil de furia magului. Pe scenă, celălalt Bayaz se lupta cu bătrânul cu mănuşă şi petic pe ochi, deşi se duelau plimbându-se în cerc şi vorbind la nesfârşit. În cele din urmă, ticălosul îl urmă pe băiat în spatele scenei, dar nu înainte ca adversarul lui să ia de la el o imensă cheie aurie. – Sunt mai multe amănunte aici decât în original, mormăi adevăratul Bayaz, în timp ce replica lui mai revărsă câteva versuri, cu cheia în mână. Logen nu pricepuse mare lucru când spectacolul luă sfârşit, dar prinse ultimele două versuri, chiar înainte ca bătrânul actor să facă o plecăciune adâncă: Povestea s-a sfârşit, cerem îngăduinţă, Căci n-am vrut a jigni cu-a noastră prea umilă străduinţă. – Să fiu al naibii dacă n-aţi vrut, şuieră Bayaz printre dinţi, afişând un zâmbet şi bătând din palme cu entuziasm. Glotka îl privi pe Lestek făcând ultimele plecăciuni, în timp ce cortina se închidea peste el, cu cheia aurie încă strălucindu-i în 411

mână. Arhilectorul se ridică din scaun, când aplauzele se stinseră. – Mă bucur nespus că v-a plăcut micul nostru spectacol, spuse el, zâmbind mieros recunoscătoarei audienţe. Nu mă îndoiesc că mulţi dintre voi aţi mai văzut piesa, dar în seara asta are o semnificaţie specială. Căpitanul Luthar nu e singurul personaj sărbătorit în mijlocul nostru, mai există aici, acum, un al doilea oaspete de onoare. Nimeni altul decât subiectul piesei noastre: însuşi Bayaz, Întâiul dintre Magi! Sult zâmbi şi întinse braţul către bătrânul şarlatan din celălalt capăt al sălii. Urmă un freamăt blând când fiecare oaspete întoarse privirea de la Arhilector pentru a se uita la el. Bayaz îi întoarse zâmbetul: – Bună seara, spuse el. Câteva dintre somităţi râseră, bănuind că poate mai urma vreo mică şaradă, dar Sult nu râse cu ei şi veselia le fu scurtă. O tăcere stânjenitoare se lăsă peste sală. O tăcere primejdioasă, poate. – Întâiul dintre Magi. Se află cu noi în Agriont de mai multe săptămâni. El şi câţiva… însoţitori. Sult privi în josul nasului la omul Nordului, cu cicatricele sale şi înapoi la autointitulatul mag Bayaz. Rostogoli cuvântul în gură, lăsându-l să se afunde în urechile ascultătorilor. Prima literă din alfabetul limbii vechi. Primul ucenic al lui Juvens, prima literă din alfabet, nu-i aşa, Maestre Bayaz? – Ai făcut cercetări, Arhilectore? întrebă bătrânul păstrându-şi zâmbetul superior. Impresionant. Chiar şi acum, când simte, probabil, că jocul se va sfârşi curând, îşi joacă în continuare rolul. Dar Sult nu se lăsă impresionat. – E de datoria mea să investighez în amănunt pe oricine ar putea reprezenta un pericol pentru regele meu sau pentru ţara mea, declamă el băţos. – Cât patriotism din partea ta. Investigaţiile tale au dezvăluit, fără doar şi poate, că sunt încă membru al Consiliului Închis, chiar dacă scaunul meu stă, deocamdată, gol. Cred că Lord Bayaz ar fi termenul cuvenit de adresare. Zâmbetul rece al lui Sult nu slăbi nici cât un fir de păr. – Şi când, exact, a fost ultima ta vizită, Lord Bayaz? S-ar zice că un om atât de profund implicat în istoria noastră ar fi arătat mai mult interes, de-a lungul anilor. De ce, dacă mi-e îngăduit să întreb, în secolele de la naşterea Uniunii, de pe vremea lui Harod cel Mare, nu te-ai întors, să ne vizitezi? 412

Bună întrebare. Mi-ar fi plăcut să-mi treacă mie prin minte. – O, dar v-am vizitat. În timpul domniei Regelui Morlic Nebunul şi în războiul civil care a urmat, i-am fost dascăl unui tânăr pe nume Arnault. Mai târziu, când Morlic a fost ucis şi Consiliul Deschis l-a urcat pe Arnault pe tron, am slujit ca Lord Şambelan. Mi-am zis Bialoveld în vremurile acelea. Am venit din nou în timpul domniei Regelui Casamir. Acesta mi-a spus Zoller şi am avut funcţia ta, Arhilectore. Glokta abia îşi putu stăpâni un icnet de indignare şi mai auzi şi altele de pe scaunele din jurul lui. N-are ruşine, asta e sigur. Bialoveld şi Zoller, doi dintre cei mai respectaţi slujitori ai Uniunii. Cum îndrăzneşte? Şi, totuşi… Îşi închipui tabloul lui Zoller din biroul Arhilectorului şi statuia lui Bialoveld de pe Aleea Regelui. Ambii pleşuvi, ambii neînduplecaţi, ambii cu barbă… dar ce-mi trece prin minte? Maiorul West cheleşte şi el. Asta îl face un vrăjitor legendar? Probabil, acest şarlatan n-a făcut decât să aleagă două dintre cele mai pleşuve personaje pe care le-a putut găsi. Între timp, Sult încerca o altă pistă. – Atunci spune-mi asta, Bayaz: este o poveste bine cunoscută că Harod însuşi s-a îndoit de tine când ai venit prima oară în castelul lui, cu ani şi ani în urmă. Ca dovadă a puterii tale, i-ai rupt masa lungă în două. S-ar putea să existe câţiva sceptici printre noi în seara asta. Ai vrea să ne faci acum o asemenea demonstraţie? Cu cât mai rece devenea tonul lui Sult, cu atât mai puţin părea să-i pese bătrânului şarlatan. Respinse acest ultim efort cu o fluturare leneşă a mâinii. – Ceea ce pomeneşti tu nu e scamatorie, Arhilectore, nici teatru pe scenă. Există pericole şi există costuri. În plus, ar fi mare păcat să stricăm petrecerea căpitanului Luthar numai ca să mă pot da eu în spectacol, nu crezi? Ca să nu mai vorbim despre distrugerea unei frumoase piese vechi de mobilier. Eu, spre deosebire de atâţia alţii din vremurile acestea, am un profund respect pentru trecut. Unii zâmbeau neîncrezători, privind duelul verbal al celor doi bătrâni, poate încă bănuind vreo glumă sofisticată. Alţii, mai versaţi, se încruntau, încercând să-şi dea seama ce se petrece şi cine domina. Glokta observă că Înaltul Judecător Marovia părea să se distreze de minune. Aproape ca şi cum ar şti ceva ce noi nu ştim. Glokta se foi în scaun, cu ochii aţintiţi asupra actorului pleşuv. Lucrurile nu merg aşa de bine cum ar trebui. Când va începe să transpire? Când? 413

Cineva aşeză un castron cu supă aburindă în faţa lui Logen. Fără îndoială, era menită să fie mâncată, dar acum îi trecuse pofta. Poate că Logen nu era curtean, dar ştia să-i dibuie pe cei care se înfierbântau, când îi vedea. Cu fiecare schimb de replici, zâmbetele celor doi bătrâni se stingeau mai mult, glasurile lor deveneau mai aspre, sala părea să devină mai strâmtă şi mai opresivă. Toţi cei prezenţi păreau îngrijoraţi acum: West, flăcăul semeţ care câştigase acel duel datorită şarlataniei lui Bayaz, schilodul agitat care pusese toate întrebările… Logen simţi cum i se ridică părul pe ceafă. Două siluete stăteau la pândă în pragul celei mai apropiate uşi. Siluete în veşminte negre, cu măşti negre. Ochii i se îndreptară către celelalte intrări. La fiecare dintre ele erau doi asemenea mascaţi, cel puţin doi şi Logen nu-şi închipuia că se aflau acolo ca să strângă farfuriile. Erau acolo pentru el. Pentru el şi pentru Bayaz, simţea asta. Nu-şi pune nimeni mască dacă n-are vreun lucru necurat în minte. Logen n-avea cum să facă faţă nici la jumătate pe-atâţia, dar luă pe furiş un cuţit de lângă farfurie şi îl ascunse sub braţ, pentru orice eventualitate. Dacă încercau să pună mâna pe el, avea să se lupte. Era un lucru de la sine înţeles. Glasul lui Bayaz începea să sune nervos: – Ţi-am pus la dispoziţie toate dovezile pe care mi le-ai cerut, Arhilectore! – Dovezi? Bătrânul înalt căruia îi ziceau Sult afişă un zâmbet rece. Vinzi vorbe şi hârţoage prăfuite! Fleacuri de conţopist smiorcăit, mai degrabă decât lucruri de pomină. Unii ar zice că un mag fără magie e pur şi simplu un bătrân sâcâitor! Suntem în război şi nu-mi pot asuma niciun risc! Ai pomenit de Arhilectorul Zoller. Sârguinţa lui în cauza adevărului este bine cunoscută. Tu, sunt convins, trebuie s-o înţelegi pe a mea. Se aplecă, plantându-şi ferm pumnul pe masă, în faţa lui. Arată-ne magie, Bayaz, sau arată-ne cheia! Logen înghiţi. Nu-i plăcea felul cum evoluau lucrurile, dar, la drept vorbind, nu înţelegea regulile acestui joc. Trebuia să-şi pună încrederea în Bayaz, dintr-un oarecare motiv, şi acolo trebuia să rămână. Era puţin cam târziu să treacă de partea cealaltă. – Nu mai ai nimic de spus? întrebă imperativ Sult. Se lăsă încet în scaun, zâmbind din nou. Ochii îi alunecară spre arcade şi Logen simţi siluetele mascate înaintând, aşteptând încordate un semn. Nu mai ai cuvinte? Nu mai ai trucuri? – Doar unul. Bayaz vârî mâna sub guler. Apucă acolo de ceva 414

şi-l scoase afară: un lanţ lung şi subţire. Una dintre siluetele cu mască neagră făcu un pas înainte, aşteptându-se la o armă, iar mâna lui Logen se strânse mai tare pe mânerul cuţitului, dar când lanţul ieşi cu totul, la capătul lui atârna doar o vergea de metal întunecat. – Cheia, spuse Bayaz, ridicând-o în lumina lumânării. Nu strălucea aproape deloc. Mai puţin sclipitoare, poate, decât cea din piesa ta, însă e originalul. Te asigur că Kanedias n-a lucrat niciodată cu aur. Nu-i plăceau lucrurile frumoase. Îi plăceau lucrurile care funcţionează. Buza Arhilectorului se strâmbă. – Te aştepţi să te credem pur şi simplu pe cuvânt? – Fireşte că nu. E treaba ta să suspectezi pe toată lumea şi trebuie să spun că te descurci de minune. Totuşi, se face destul de târziu şi am să aştept până mâine să deschid Casa Creatorului. Cineva scăpă pe jos o lingură care zornăi pe dale. Va trebui să fie de faţă un martor, fireşte, ca să se asigure că nu încerc vreo prestidigitaţie. Ce-ai zice de… – ochii verzi, reci, ai lui Bayaz alunecară de-a lungul mesei – Inchizitorul Glokta şi… noul vostru campion la duel, căpitanul Luthar? Infirmul se încruntă când îşi auzi pomenit numele. Luthar părea complet năucit. Arhilectorul stătea nemişcat, cu dispreţul preschimbat într-o neclintire de piatră. Se uită când la chipul zâmbitor al lui Bayaz, când la vergeaua de metal, care se legăna încet. Privirea i se mută spre una dintre uşi, cu o uşoară clătinare a capului. Siluetele întunecate se pierdură înapoi în umbre. Logen îşi descleştă dinţii, apoi strecură încet cuţitul înapoi pe masă. Bayaz zâmbi. – Vai, Maestre Sult, chiar că eşti un om greu de mulţumit. – Cred că Eminenţă este un mod adecvat de adresare, şuieră Arhilectorul. – Aşa este, aşa este. Declar cu tărie, chiar n-ai să fii mulţumit până când nu distrug o piesă de mobilier. Dar mi-ar displăcea să vărs supa tuturor, aşadar… Cu o bubuitură neaşteptată, scaunul Arhilectorului se prăbuşi. Mâna îi ţâşni şi se apucă de faţa de masă, în cădere, într-o harababură zgomotoasă de lemne împrăştiate, şi se răşchiră în mijlocul dezastrului, cu un geamăt. Regele se trezi, tresărind, oaspeţii clipiră, icniră şi se holbară. Bayaz îi ignoră. – Supa e chiar excelentă, spuse el, sorbind zgomotos din lingură. 415

Casa Creatorului Era o zi furtunoasă şi Casa Creatorului se înălţa robustă şi sinistră, o imensă formă întunecată profilată pe norii zdrenţuiţi. Un vânt rece vuia printre clădirile şi prin pieţele Agriontului, făcând pulpanele veşmântului negru al lui Glokta să fluture în jurul lui, în timp ce şontâcăia în urma căpitanului Luthar şi a aşazisului mag, cu omul Nordului alături. Ştia că erau urmăriţi. Urmăriţi tot drumul. Din spatele ferestrelor, din pragul uşilor, de pe acoperişuri. Practicienii erau peste tot, le simţea privirea. Glokta se aşteptase, sperase, că Bayaz şi însoţitorii lui vor fi dispărut peste noapte, dar nu se întâmplase aşa. Bătrânul pleşuv părea la fel de relaxat ca şi cum şi-ar fi luat sarcina de a deschide o cămară şi lui Glokta nu-i plăcea asta. Când o să se sfârşească mascarada? Când îşi va arunca mâinile în aer şi va recunoaşte că totul e un joc? Când vom ajunge la Universitate? Când vom trece podul? Când vom sta chiar în faţa porţii Casei Creatorului şi cheia lui nu se va potrivi? Dar undeva, într-un colţ al minţii, se strecură gândul: Dar dacă nu se sfârşeşte? Dacă uşa se deschide? Dacă e cu adevărat cine susţine că este? Bayaz sporovăia în urechea lui Luthar în timp ce străbăteau curtea goală, către Universitate. La fel de nonşalant ca un bunic cu nepotul lui preferat şi la fel de plictisitor. – … fireşte, oraşul e mult mai mare decât atunci când l-am vizitat eu ultima oară. Cartierul acela căruia îi spuneţi Trei Ferme forfoteşte de viaţă. Îmi amintesc când întregul oraş era format doar din trei ferme! Chiar îmi amintesc! Şi s-a întins departe de zidurile oraşului! – Ăă…, făcu Luthar. – Cât despre noua Ghildă a Mirodeniilor, n-am mai văzut niciodată o asemenea ostentaţie… Mintea lui Glokta gonea, în timp ce şontâcăia în urma celor doi, scotocind după înţelesuri ascunse în marea de vorbe, încercând să prindă altele, în haos. Întrebările se rostogoleau unele peste altele. De ce să mă aleagă pe mine ca martor? De ce nu pe Arhilectorul însuşi? Oare acest Bayaz crede că pot fi uşor păcălit? Şi de ce Luthar? Fiindcă a câştigat Turnirul? Şi cum l-a câştigat? N-are nicio legătură cu această impostură? Dar, dacă Luthar făcea parte din 416

vreun plan sinistru, nu dădea niciun semn. Glokta nu observase niciodată nici cel mai vag indiciu cum că ar fi fost altceva decât tânărul nătărău obsedat de propria-i persoană care părea să fie. Şi ajungem la această şaradă. Glokta aruncă o privire piezişă la vânjosul om al Nordului. Nu se zărea niciun semn de intenţii criminale pe chipu-i brăzdat de cicatrice şi, de altfel, puţine semne că se întâmpla ceva. E foarte prost sau foarte isteţ? E de ignorat sau de temut? E servitorul sau stăpânul? Nu avea răspunsuri la niciuna dintre întrebări. Încă. – Ei, bine, locul acesta este o umbră a ceea ce a fost cândva, zise Bayaz, când se opriră în faţa uşii Universităţii, ridicând o sprânceană la statuile murdare şi înclinate. Ciocăni repede pe lemnul ros de vreme şi uşa se legănă în balamale. Spre surprinderea lui Glokta, se deschise aproape imediat. – Sunteţi aşteptaţi, zise cu glas răguşit bătrânul portar. Păşiră pe după el, în întuneric. Am să vă conduc… începu bătrânul, opintindu-se să închidă uşa scârţâitoare. – Nu-i nevoie! strigă Bayaz peste umăr, înaintând deja vioi de-a lungul coridorului prăfuit. Ştiu drumul! Glokta se căznea să ţină pasul cu el, asudând în ciuda vremii reci, cu picioarele arzându-l de sus până jos. Efortul de a menţine ritmul nu-i dădea timp să cugete cum de cunoştea bătrânul ticălos clădirea. Dar cu siguranţă o cunoaşte. Aluneca de-a lungul coridoarelor de parcă şi-ar fi petrecut aici fiecare zi din viaţă, plescăindu-şi limba cu dezgust în faţa stării în care se afla clădirea şi trăncănind neîncetat. – … N-am mai văzut niciodată atâta praf, ce zici, căpitane Luthar? Nu m-aş mira dacă locul ăsta afurisit n-a mai fost curăţat de când am fost aici ultima oară! N-am idee cum poate cineva să gândească în asemenea condiţii! Nici cea mai vagă idee… Iniţiaţi morţi de secole, şi pe bună dreptate uitaţi, îi priveau mohorâţi de pe pânzele lor, de parcă ar fi fost deranjaţi de toată gălăgia. Coridoarele Universităţii treceau în goană, un loc străvechi, prăfuit, părăsit parcă, în care nu găseai nimic în afară de vechi tablouri înnegrite şi cărţi vechi şi mucegăite. Jezal preţuia extrem de puţin cărţile. Citise câteva despre duel şi călărie, vreo două despre campanii militare celebre, deschisese odată copertele unei imense istorii a 417

Uniunii pe care o găsise în biroul tatălui său şi se plictisise după trei sau patru pagini. Bayaz trăncănea în continuare. – Aici ne-am luptat cu slujitorii Creatorului. Îmi amintesc bine. L-au chemat pe Kanedias să-i salveze, dar n-a vrut să coboare. Aceste săli au şiroit de sânge, au răsunat de ţipete şi s-au înecat în fum în ziua aceea! Jezal n-avea habar de ce bătrânul nebun îl alesese tocmai pe el să-i spună măreţele-i poveşti şi nici pe atât ce să răspundă. – Pare… violent. Bayaz clătină din cap. – A fost. Nu sunt mândru de asta. Dar oamenii buni trebuie uneori să facă lucruri violente. – Îhî, făcu pe neaşteptate omul Nordului. Jezal nu realizase că măcar asculta. – În afară de asta, atunci a fost altă epocă, o epocă violentă. Doar în Vechiul Imperiu existau oameni care depăşiseră primitivismul. Midderlandul, inima Uniunii, îţi vine sau nu să crezi, era o cloacă. Un ţinut sălbatic populat de triburi barbare, care se războiau între ele. Cei mai norocoşi au fost luaţi în slujba Creatorului. Ceilalţi erau sălbatici cu feţele pictate, fără carte, fără ştiinţă, fără să se deosebească aproape prin nimic de animale. Jezal ridică pe furiş privirea spre Nouădegete. Nu-i era deloc dificil să-şi imagineze un stat barbar, cu bruta aceea mare lângă el, dar era ridicol de presupus că frumosul său ţinut natal fusese cândva un loc pustiu, că era urmaşul unor primitivi. Bătrânul ăsta pleşuv era un mincinos flecar sau un nebun, dar unii oameni importanţi păreau să-l ia în serios. Iar Jezal credea că e cel mai bine să faci aşa cum spun oamenii importanţi. Logen îi urmă pe ceilalţi într-o curte părăginită, mărginită pe trei laturi de clădirile dărăpănate ale Universităţii şi pe cea de-a patra de faţa interioară a zidului înalt al Agriontului. Totul era acoperit de muşchi bătrâni, iederă deasă, mărăcini uscaţi. Pe un scaun şubred, printre buruieni, şedea un bărbat, privindu-i cum se apropie. – Vă aşteptam, spuse el, ridicându-se cu o oarecare dificultate. Genunchi afurisiţi. Nu mai sunt ce-am fost. Un bărbat obişnuit, trecut de vârsta a doua, într-o cămaşă jerpelită, cu pete pe tot pieptul. 418

Bayaz se încruntă la el. – Eşti gardianul-şef? – Da. – Şi unde e restul personalului? – Soţia mea pregăteşte micul dejun, dar fără a o pune pe ea la socoteală, ei, bine, eu sunt tot personalul. Avem ouă, zise el voios, mângâindu-şi stomacul. – Ce? – La micul dejun. Îmi plac ouăle. – Bravo ţie, mormăi Bayaz, uşor iritat. În timpul domniei Regelui Casamir, cei mai viteji cincizeci de bărbaţi din Garda Regelui erau numiţi gardieni ai Casei, să păzească această poartă. Se considera că nu există onoare mai mare. – Asta a fost demult, zise marele şi singurul gardian, trăgânduse de cămaşa murdară. Am fost nouă, pe când eram flăcău, dar ceilalţi au trecut la alte lucruri sau au murit şi n-au mai fost înlocuiţi. Nu ştiu cine-mi va lua locul când am să mor. N-au fost prea mulţi solicitanţi. – Mă surprinzi. Bayaz îşi drese glasul. O, gardian-şef! Eu, Bayaz, Întâiul dintre Magi, îţi cer permisiunea de trecere pe scară în sus, spre cea de-a cincea poartă, dincolo de cea de-a cincea poartă şi pe pod, peste pod şi la uşa Casei Creatorului. Gardianul-şef îl privi cu coada ochiului: – Eşti sigur? Bayaz îşi pierdea răbdarea. – Da, de ce? – Îmi amintesc de primul om care a încercat asta, demult, pe când eram flăcău. Un om mare, presupun, un gânditor. A urcat scările acelea, însoţit de zece muncitori vânjoşi, cu dălţi, ciocane şi târnăcoape şi câte şi mai câte, spunându-ne cum va deschide el Casa şi cum va scoate de acolo comorile sale şi aşa mai departe. În cinci minute au fost înapoi, fără să spună nimic, arătând de parcă ar fi văzut morţii umblând. – Ce s-a întâmplat? murmură Luthar. – Nu ştiu, dar n-aveau nicio comoară cu ei, asta vă pot spune. – Fără îndoială, o poveste descurajatoare, remarcă Bayaz, dar noi mergem. – Treaba voastră, ce să zic. Şi bătrânul se întoarse şi traversă gârbovit curtea. Urcară o scară îngustă, cu treptele roase la mijloc, printr-un tunel ce străbătea zidul înalt al Agriontului, până la o poartă îngustă în 419

întuneric. Logen fu cuprins de o stranie nelinişte când zăvoarele alunecară în lături. Ridică din umeri, încercând să scape de ea, şi gardianul îi zâmbi larg. – O simţi deja, nu? – Ce să simt? – Răsuflarea Creatorului, aşa i se spune. Împinse uşile cu cea mai mare blândeţe. Se dădură în lături deodată, lăsând lumina să se reverse în întuneric. Răsuflarea Creatorului. Glokta traversă podul clătinându-se, cu dinţii încleştaţi pe gingii, conştient în mod dureros de volumul de aer gol de sub picioarele lui. Podul era un singur şi delicat arc care sălta de sus, de pe zidul Agriontului spre poarta Casei Creatorului. Îl admirase adesea de jos, din oraş, de pe cealaltă parte a lacului, întrebânduse cum de rămăsese întreg în toţi aceşti ani. Un lucru spectaculos, remarcabil şi frumos. Nu pare aşa de frumos acum. Nu cu mult mai lat decât un om culcat, prea îngust pentru a fi comod de traversat şi cu o înfricoşătoare perspectivă spre apa de dedesubt. Şi, mai rău încă, nu avea parapet. Nici măcar o balustradă de lemn. Iar vântul e cam vioi astăzi. Luthar şi Nouădegete păreau destul de îngrijoraţi de asta. Iar ei îşi pot folosi nestingheriţi şi fără dureri ambele picioare. Numai Bayaz făcu lungul drum peste pod fără să dea vreun semn de îngrijorare, la fel de sigur pe sine de parcă ar fi umblat pe o uliţă. Mergeau mereu în umbra vastă a Casei Creatorului, desigur. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât mai masivă părea, cu parapetul cel mai scund mult mai înalt decât zidul Agriontului. Un lucru dintr-o altă epocă, construit la alte dimensiuni. Glokta aruncă o privire înapoi, spre poarta din spatele lui. Oare a zărit ceva între meterezele zidului de deasupra? Un practician, la pândă? Aveau să-l privească pe bătrân nereuşind să deschidă uşa. Aveau să pună mâna pe el pe drumul de întoarcere. Dar, până atunci, sunt neputincios. Nu era un gând încurajator. Şi Glokta avea nevoie de încurajare. În timp ce continua să traverseze, clătinându-se, podul, fu cuprins de o teamă sâcâitoare. Nu era doar înălţimea, nu era doar compania ciudată, nu doar turnul imens care se înălţa ameninţător deasupra. O teamă viscerală, fără motiv. Frica animalică a unui coşmar. Cu fiecare pas târşâit, sentimentul sporea. Acum vedea uşa, o bucată de metal întunecat încastrată între pietrele netede ale turnului. În 420

mijlocul ei, era gravat un cerc de litere. Dintr-un motiv neştiut, lui Glokta îi venea să vomite privindu-le, dar se târî mai aproape. Două cercuri: litere mari şi litere mici, un scris mărunt pe care nul recunoştea. I se întoarse stomacul pe dos. Multe cercuri: litere şi linii, prea mărunte ca să le desluşească. Pluteau în faţa lui. Ochii îl înţepau şi îi lăcrimau. Nu putea merge mai departe. Stătea acolo, sprijinit în baston, străduindu-se, cu fiecare fărâmă de voinţă, săşi înfrângă pornirea de a se prăbuşi în genunchi şi de a face târâş cale întoarsă. Nici Nouădegete nu se simţea mai bine, răsuflând greu pe nas, cu un aer de profundă oroare şi dezgust pe faţă. Luthar era într-o stare considerabil mai proastă: dinţii încleştaţi, faţa lividă şi împietrită. Se lăsă încet în genunchi, gâfâind, când Glokta trecu pe lângă el. Bayaz nu părea înfricoşat. Păşi direct spre uşă şi îşi trecu degetele peste simbolurile mai mari. – Unsprezece paveze şi unsprezece paveze întoarse. Trasă cercul de litere mai mici. Şi de unsprezece ori unsprezece. Degetul lui urmă linia delicată care le înconjura. E posibil ca acea linie să fie şi ea formată din litere minuscule? Cine poate spune câte sute sunt aici? Într-adevăr, o vrajă cât se poate de puternică. Atmosfera de vrajă era doar uşor ştirbită de sunetele pe care le scotea Luthar, vomitând zgomotos peste marginea podului. – Ce spune? întrebă răguşit Glokta, înghiţind şi el nişte fiere. Bătrânul îi zâmbi larg. – Nu simţi, Inchizitorule? Spune să te întorci, zice să pleci. Spune: nimeni… nu… va… trece. Dar mesajul nu e pentru noi. Îşi vârî mâna în sân şi scoase vergeaua de metal. Acelaşi metal închis la culoare ca uşa însăşi. – N-ar trebui să fim aici, mârâi Nouădegete din spate. Locul ăsta e mort. Ar trebui să plecăm. Dar Bayaz nu părea să audă. – Vraja s-a scurs din lume, îl auzi Glokta murmurând, şi toate înfăptuirile lui Juvens zac în ruină. Bătrânul cântări cheia în mână, apoi o ridică încet. Dar lucrările Creatorului se înalţă semeţe ca întotdeauna. Timpul nu le-a împuţinat… şi nici n-o va face. Nu părea să existe vreo broască măcar, dar cheia pătrunse încet în uşă. Încet, încet, chiar în mijlocul cercurilor. Glokta îşi ţinu răsuflarea. Clic. 421

Şi nu se întâmplă nimic. Uşa nu se deschise. Asta e tot, aşadar. Jocul s-a sfârşit. Se simţi cuprins de uşurare când se întoarse cu faţa spre Agriont, ridicând mâna pentru a le face semn practicienilor aflaţi sus, pe zid. Nu e nevoie să merg mai departe. Nu e nevoie. Apoi, un ecou îi răspunse din adâncuri. Clic. Glokta îşi simţi faţa zvâcnind la unison cu sunetul. Oare mi-am imaginat? Spera asta, cu toată fiinţa. Clic. Din nou. Nicio greşeală. Iar acum, în faţa ochilor neîncrezători, cercurile uşii începură să se rotească. Glokta făcu, uluit, un pas înapoi, cu toiagul zgâriind pietrele podului. Clic, clic. Nu existase niciun indiciu că metalul nu era dintr-o singură bucată, nicio crăpătură, niciun şanţ, niciun mecanism, şi, totuşi, cercurile se învârteau, fiecare cu altă viteză. Clic, clic, clic. Acum mai repede, şi mai repede. Glokta se simţea ameţit. Inelul interior, cu literele cele mai mari, încă se răsucea. Inelul exterior, cu literele cele mai mici, se rotea prea repede ca ochii lui să-l poată urmări… clic, clic, clic, clic, clic… În interiorul semnelor se conturau forme, în timp ce simbolurile treceau unul pe lângă altul: linii, pătrate, triunghiuri, inimaginabil de complicate, dansând în faţa ochilor lui, apoi dispărând, pe măsură ce roţile continuau să se învârtă… Clic. Şi cercurile rămaseră neclintite, aranjate într-un nou model. Bayaz ridică mâna şi scoase cheia din uşă. Urmă un uşor ţiuit, abia audibil, ca al unei ape îndepărtate şi în uşă apăru o crăpătură lungă. Cele două jumătăţi se mişcară încet, îndepărtându-se lin. Spaţiul dintre ele deveni din ce în ce mai mare. Clic. Cele două jumătăţi alunecară în ziduri, îngropate în marginile arcadei. Uşa era deschisă. – Asta da măiestrie, zise Bayaz. Nicio pală de aer fetid nu năvăli afară, nicio duhoare de putrefacţie, niciun semn al trecerii atâtor ani, doar o adiere de aer rece, uscat. Şi, totuşi, senzaţia e ca atunci când deschizi un coşciug. Tăcere, doar vântul bâjbâind peste pietrele întunecate, răsuflarea suspinând în gâtlejul uscat al lui Glokta şi clipocitul îndepărtat al apei, undeva dedesubt. Teroarea nepământeană 422

trecuse. Glokta simţea doar o profundă îngrijorare, privind în galeria deschisă. Dar nu e mai rău decât atunci când aştept în faţa biroului Arhilectorului. Bayaz se întoarse, zâmbind. – Ani lungi au trecut de când am zăvorât acest loc şi în tot acest timp nimeni nu i-a trecut pragul. Voi trei aveţi parte de o onoare deosebită. Glokta nu se simţea onorat. Se simţea bolnav. Înăuntru sunt pericole. Nu atingeţi nimic şi nu mergeţi decât acolo unde vă conduc eu. Urmaţi-mă îndeaproape, căci drumurile nu sunt întotdeauna la fel. – Nu sunt la fel? întrebă Glokta. Cum e cu putinţă? Bătrânul ridică din umeri. – Eu sunt doar uşierul, răspunse el, strecurând cheia, cu lanţul ei, înapoi sub cămaşă, după care păşi în umbre. Jezal nu se simţea bine, nu se simţea bine deloc. Nu era doar simpla ameţeală pe care o provocaseră cumva literele de pe uşă, era mai mult. Era o stare de şoc şi dezgust, ca şi cum ai lua o cană şi ai bea, aşteptându-te să fie apă, şi ai descoperi altceva înăuntru. Urină, probabil, în cazul de faţă. Aceeaşi senzaţie de surpriză neplăcută, dar persistând minute, ore. Lucruri pe care le considerase aiureli sau basme îi erau dezvăluite, dintr-odată, în faţa ochilor, ca adevăruri. Lumea era alt loc decât cu o zi în urmă, un loc ciudat, neliniştitor, şi o preferase infinit mai mult aşa cum fusese. Nu înţelegea de ce trebuia să se afle acolo. Jezal nu ştia aproape nimic despre istorie. Kanedias, Juvens, Bayaz, chiar, erau nume din cărţi prăfuite, pe care le auzise pe când era copil, fără să prezinte vreun interes pentru el nici măcar atunci. Era doar ghinion, atâta tot, ghinion. Câştigase Turnirul şi iată-l aici, cutreierând printr-un turn vechi şi ciudat. Asta era şi nimic altceva. Un turn vechi şi ciudat. – Bine aţi venit în Casa Creatorului, zise Bayaz. Jezal îşi ridică privirea din podea şi rămase cu gura căscată. Cuvântul „casă” nu reuşea să descrie imensitatea spaţiului întunecat în care se pomeni. Însăşi Rotonda Lorzilor ar fi încăput bine înăuntrul ei, întreaga clădire, şi tot ar mai fi rămas loc. Zidurile erau din pietre brute, nefinisate, netencuite, stivuite la întâmplare, dar ridicându-se la nesfârşit spre înălţimi. Sus, deasupra centrului încăperii, atârna ceva. Ceva imens, fascinant. Îi amintea lui Jezal de instrumentele unui navigator, redate la o scară imensă. Un sistem de inele gigantice de metal, strălucind în 423

lumina difuză, unul lângă altul, cu inele mai mici printre ele, în interiorul lor, de jur împrejurul lor. Sute de inele în total, probabil, scrijelite cu semne: scris, poate, sau zgârieturi fără noimă. În mijloc atârna o sferă mare şi neagră. Bayaz trecea deja dincolo de imensul cerc al podelei, acoperit de linii complicate, incrustate în metal strălucitor în piatra întunecată, iar paşii lui răsunau sus, departe. Jezal se furişă după el. Era ceva înfricoşător, ceva ameţitor, să traversezi un spaţiu atât de vast. – Acesta este Midderlandul, zise Bayaz. – Ce? Bătrânul arătă în jos. Liniile vălurite de metal începură să capete sens. Coaste, munţi, râuri, uscatul şi marea. Conturul Midderlandului, pe care Jezal îl purta limpede în minte din sute de hărţi, era aşezat la picioarele lui. – Întregul Cerc al Lumii. Bayaz făcu semn peste podeaua nesfârşită. Într-acolo este Englia şi dincolo, Nordul. Gurkhulul e acolo. Acolo sunt Stariklandul şi Vechiul Imperiu, iar dincolo oraşele-stat ale Styriei, şi dincolo de ele Suljuk şi îndepărtatul Thond. Kanedias a observat că ţările Lumii cunoscute formează un cerc, cu centrul aici, în Casa lui şi cu marginea lui exterioară trecând prin insula Shabulyan, departe la vest, dincolo de Vechiul Imperiu. – Marginea Lumii, murmură omul Nordului, clătinând încet din cap, pentru sine. – Ce aroganţă, pufni Glokta, să-ţi consideri casa drept centrul tuturor lucrurilor. – Ha! Bayaz privi împrejur, la imensitatea sălii. Creatorului nu i-a lipsit niciodată aroganţa. Nici fraţilor lui. Jezal ridică privirea prostit. Sala era încă şi mai înaltă decât largă, cu tavanul, dacă exista vreunul, pierdut în umbră. O balustradă de fier se întindea pe zidurile de piatră, un balcon la douăzeci de metri deasupra, poate. Dincolo de el, şi mai sus, erau altele şi altele, pierzându-se în penumbră. Deasupra tuturor, atârna un mecanism ciudat. Jezal tresări. Mecanismul se mişca. Totul se mişca, încet, domol, fără zgomot, cercurile se deplasau, se întorceau, se roteau unul pe lângă altul. Nu-şi putea imagina ce anume le punea în mişcare. Cheia întoarsă în broască trebuie să le fi declanşat cumva… sau era posibil să se fi răsucit în toţi aceşti ani? Se simţea ameţit. Întreg mecanismul părea acum să se învârtă, 424

rotindu-se din ce în ce mai repede, şi balcoanele la fel, deplasându-se în direcţii diferite. Dacă se uita direct în sus, era şi mai dezorientat, şi Jezal îşi fixă ochii, cuprinşi de durere, în podea, la harta Midderlandului de sub picioarele sale. I se tăie răsuflarea. Era şi mai rău! Acum toată podeaua părea să se învârtă. Întreaga sală se rotea în jurul lui! Uşile boltite care duceau afară erau identice, o duzină dintre ele sau chiar mai multe. Nu-şi putea da seama acum prin care intraseră. Simţi un val de panică oribilă. Doar acea îndepărtată sferă neagră din mijlocul mecanismului era neclintită. Îşi fixă cu disperare ochii înlăcrimaţi asupra ei, străduindu-se să respire rar. Sentimentul se atenuă. Sala imensă era iarăşi neclintită. Aproape neclintită. Cercurile continuau să se mişte, aproape imperceptibil, înaintând mereu spre interior. Jezal înghiţi o gură plină de salivă, îşi vârî capul între umeri şi porni iute după ceilalţi, cu creştetul plecat. – Nu pe acolo! răcni pe neaşteptate Bayaz, şi glasul lui explodă în tăcerea grea, ţâşnind şi săltând înapoi, răsunând de o mie de ori în spaţiul cavernos. Nu pe acolo! Nu pe acolo! Jezal făcu un salt înapoi. Uşa boltită şi sala întunecată de dincolo păreau aceleaşi prin care păşiseră ceilalţi, dar acum vedea că aceştia erau în dreapta. Cumva, se întorsese. – Mergi numai unde merg eu, am spus! şuieră bătrânul. Nu pe acolo. Nu pe acolo. – Îmi pare rău, se bâlbâi Jezal şi glasul îi sună pricăjit în spaţiul imens. Credeam… totul arată la fel. Bayaz îi puse o mână liniştitoare pe umăr şi-l trase cu blândeţe la o parte. – N-am vrut să te sperii, prietene, dar ar fi mare păcat ca o persoană atât de promiţătoare să fie luată dintre noi atât de tânără. Jezal înghiţi în sec şi privi în coridorul întunecat, întrebându-se ce l-ar fi putut aştepta acolo. Mintea îi oferi nenumărate posibilităţi neplăcute. Când se întoarse, ecoul îi şoptea încă: … nu pe acolo, nu pe acolo, nu pe acolo… Logen ura locul acela. Pietrele erau reci şi moarte, aerul era 425

neclintit şi mort, până şi sunetele pe care le scoteau când se mişcau păreau înăbuşite şi lipsite de viaţă. Nu era frig, nu era cald, şi totuşi spatele îi şiroia de sudoare, ceafa îl furnica de o teamă confuză. Tresărea la fiecare câţiva paşi, cuprins din senin de senzaţia că e urmărit, dar niciodată nu era nimeni în spatele lui. Doar flăcăul Luthar şi infirmul Glokta, arătând la fel de îngrijoraţi şi nedumeriţi ca şi el. – L-am urmărit chiar prin aceste săli, murmură încetişor Bayaz. Unsprezece eram. Cu toţii magi, împreună pentru ultima oară. Toţi, în afară de Khalul, Zacharus şi Cawneil, au luptat aici cu Creatorul şi fiecare a fost învins. Au avut noroc să scape cu viaţă. Anselm şi Brokentooth n-au avut noroc. Kanedias le-a adus moartea. Doi prieteni buni, doi fraţi, am pierdut în ziua aceea. Se strecurară pe un balcon îngust, luminat de o cortină palidă de lumină. Într-o parte, se înălţa neted un zid abrupt de pietre, în cealaltă parte, pietrele coborau şi se pierdeau în beznă. O genune neagră, încărcată de umbre, fără capăt, fără tavan, fără fund. În ciuda imensităţii spaţiului, nu era niciun ecou. Aerul nu se clintea. Nici cea mai mică adiere. Aerul era stătut şi închis, ca într-un cavou. – Acolo, jos, trebuie să fie apă, negreşit, şopti Glokta, încruntându-se peste balustradă. Trebuie să fie ceva, nu-i aşa? Privi în sus, cu ochii mijiţi. Unde e tavanul? – Locul ăsta duhneşte, scânci Luthar, cu o mână strânsă peste nas. Logen era de acord cu el, măcar de data aceasta. Era un miros pe care-l cunoştea bine şi buzele i se strânseră cu ură, în prezenţa lui. – Miroase a blestemate de capete-turtite. – O, da, spuse Bayaz, şi shanka sunt opera Creatorului. – Opera lui? – Chiar aşa. A luat lut şi metal şi resturi de carne şi i-a făcut. Logen se holbă la el: – I-a făcut? – Ca să lupte în războiul lui. Împotriva noastră, împotriva magilor. Împotriva fratelui său Juvens. Pe primii shanka i-a zămislit aici şi le-a dat drumul în lume, să crească, să se înmulţească şi să distrugă. Aceasta era menirea lor. Mulţi ani, după moartea lui Kanedias, i-am vânat, dar nu i-am putut prinde pe toţi. I-am alungat în cele mai întunecate unghere ale lumii şi acolo au crescut şi s-au înmulţit din nou, iar acum ies la iveală să 426

crească, să se înmulţească şi să distrugă, aşa cum le-a fost hărăzit dintotdeauna să facă. Logen îl privea cu gura căscată. – Shanka. Luthar chicoti şi clătină din cap. Capetele-turtite nu erau un subiect amuzant. Logen se întoarse brusc, blocând balconul îngust cu trupul său, înălţându-se ameninţător deasupra lui Luthar, în lumina difuză. – Te distrează ceva? – Păi, vreau să zic, toată lumea ştie că nu există aşa ceva. – M-am luptat cu ei cu mâinile mele, mârâi Logen, toată viaţa. Mi-au ucis nevasta, copiii, prietenii. Nordul mişună de capeteturtite blestemate. Logen se aplecă spre Luthar: Aşa că nu-mi spune mie că nu există aşa ceva. Luthar pălise. Se uită spre Glokta, căutând ajutor, dar inchizitorul se lipise de zid, masându-şi piciorul, strângând din buzele-i subţiri, cu broboane de sudoare pe faţa suptă. – Mă doare-n cot dacă e una sau alta! se răsti el. – E plin de shanka în lume, şuieră Logen, apropiindu-şi faţa de faţa lui Luthar. Poate că într-o zi vei întâlni câţiva. Se întoarse şi porni ţanţoş după Bayaz, dispărând deja printr-o boltă de la capătul balconului. N-avea niciun chef să fie lăsat în urmă în locul acela. Încă o sală. Una enormă, străjuită de o pădure de coloane tăcute, populată de o sumedenie de umbre. Raze de lumină coborau de sus, de departe, gravând modele ciudate în podeaua de piatră, forme de lumină şi întuneric, linii de negru şi alb. Aproape ca un scris. Să fie un mesaj aici? Pentru mine? Glokta tremura. Dacă m-aş uita, doar o clipă mai mult, poate că aş putea înţelege. Luthar trecu pe lângă el şi umbra lui căzu peste podea. Liniile se frânseră, sentimentul dispăru. Glokta se scutură. Îmi pierd minţile în locul ăsta blestemat. Trebuie să gândesc limpede. Doar faptele, Glokta, doar faptele. – De unde vine lumina? întrebă el. Bayaz flutură din mână: – De sus. – Există ferestre? – Probabil. Toiagul lui Glokta bocăni în lumină, bocăni în întuneric, cizma stângă se târî în urmă. 427

– Mai există ceva în afară de coridoare? Ce sens au toate astea? – Cine poate să cunoască mintea Creatorului? declamă pompos Bayaz, sau să pătrundă sensul proiectului său măreţ? Magul părea să-şi facă aproape un titlul de glorie din a nu da niciodată răspunsuri directe. Întreg locul era o colosală irosire de eforturi, din câte vedea Glokta. – Câţi au locuit aici? – Cu multă vreme în urmă, în vremuri mai fericite, multe sute. Tot soiul de oameni care l-au slujit pe Kanedias şi l-au ajutat în munca lui. Dar Creatorul era neîncrezător şi îşi păzea cu străşnicie secretele. Încetul cu încetul, şi-a izgonit adepţii, în Agriont, la Universitate. Spre sfârşit, doar trei au mai locuit aici: Kanedias însuşi, asistentul lui, Jaremias – Bayaz se opri o clipă – şi fiica lui, Tolomei. – Fiica Creatorului? – Şi ce-i cu asta? se răsti bătrânul. – Nimic, chiar nimic. Şi, totuşi, spoiala a căzut puţin. Fie şi doar pentru o clipă. E ciudat cât de bine cunoaşte rânduiala acestui loc. Când ai locuit aici? Bayaz se încruntă adânc. – Unii pun prea multe întrebări. Glokta îl privi îndepărtându-se. Sult s-a înşelat. Arhilectorul este supus greşelii, până la urmă. L-a subestimat pe Bayaz şi asta l-a costat. Cine este acest nebun pleşuv, irascibil, care poate să-l prostească pe cel mai puternic om din Uniune? Aici, în măruntaiele unui astfel de loc nepământesc, răspunsul nu părea atât de straniu. Întâiul dintre Magi. – Asta e! – Ce? întrebă Logen. Culoarul se întindea în ambele direcţii, şerpuind domol, dispărând în beznă, cu zidurile din blocuri imense de piatră neîntrerupte de-o parte şi de alta. Bayaz nu răspunse. Îşi trecea uşor mâinile peste pietre, căutând ceva. – Da. Asta e. Bayaz scoase cheia de sub cămaşă. S-ar putea să vreţi să vă pregătiţi. – Pentru ce? Magul strecură cheia într-o gaură nevăzută. Unul dintre blocurile care formau zidurile dispăru dintr-odată, zburând în tavan cu un bubuit îngrozitor. Logen se clătină, scuturând din cap. 428

Îl văzu pe Luthar aplecându-se, cu mâinile apăsate peste urechi. Întregul coridor părea să vâjâie de ecouri zguduitoare, perpetuate la nesfârşit. – Aşteptaţi, zise Bayaz, deşi Logen abia îl putea auzi peste răsunetul din cap. Nu atingeţi nimic. Nu mergeţi nicăieri. Păşi prin deschizătură, lăsând cheia înfiptă în zid. Logen se uită după el. Un licăr de lumină strălucea de-a lungul unui culoar îngust şi un sunet şopotit năvăli afară, ca susurul unui râu. Logen simţi o stranie curiozitate dându-i târcoale. Aruncă o privire peste umăr, la ceilalţi doi. Poate că Bayaz se referise doar la ei doi, când spusese să rămână acolo? Se aplecă şi trecu dincolo de uşă. Şi privi în sus, la sala strălucitoare, circulară. Lumina se revărsa de sus, o lumină orbitoare, aproape dureroasă, după întunericul de dinainte. Pereţii curbaţi erau perfecţi, din piatră albă, imaculată, şiroind de apă, care curgea de jur împrejur adunându-se jos, într-un iaz circular. Aerul era rece şi umed pe pielea lui Logen. Un pod îngust se întindea de la culoar, cu scări care duceau în sus, terminându-se în dreptul unei coloane care se înălţa din apă. Bayaz stătea acolo, în vârful lui, privind ţintă în jos, la ceva. Logen se furişă în spatele magului, răsuflând încet. Văzu acolo un bloc de piatră albă. Apa picura de deasupra pe mijlocul lui neted şi tare. Un pic, pic, pic ritmic, mereu în acelaşi punct. În stratul subţire de apă se aflau două obiecte. Primul era o cutie simplă, făcută din metal întunecat, destul de mare să adăpostească un cap de om, poate. Celălalt era întru totul mai straniu. O armă, poate, ca un topor. Un mâner lung, din tuburi minuscule de metal, toate răsucite unul în jurul celuilalt, ca nişte lujeri de viţă bătrână. La un capăt se afla un mâner striat, la celălalt o bucată plată de metal, străpunsă de găuri mici, din care ieşea, curbându-se, un cârlig subţire. Lumina se juca pe multele sale suprafeţe întunecate, sclipind de picături de umezeală. Ciudat, frumos, fascinant. Pe mâner, scânteia o literă, argintie în metalul întunecat. Logen o recunoscu de pe sabia lui. Semnul lui Kanedias. Lucrarea Maestrului Creator. – Ce-i asta? întrebă el, întinzând mâna. – N-o atinge! ţipă Bayaz, plesnindu-l pe Logen peste mână. Nu ţi-am spus să aştepţi? Logen făcu un pas şovăielnic în spate. Nu-l mai văzuse 429

niciodată pe mag atât de neliniştit, dar nu-şi putea dezlipi ochii de la obiectul ciudat de pe lespede. – E o armă? Bayaz trase adânc, încet, aer în piept. – O armă cât se poate de teribilă, prietene. O armă împotriva căreia nicio sabie, nicio piatră, nicio vrajă nu te poate apăra. Nici să nu te apropii de ea, te previn. E periculos. Kanedias a numit-o Spintecătoarea şi cu ea l-a ucis pe fratele său Juvens, maestrul meu. Cândva, mi-a spus că are două tăişuri. Unul aici, unul în Partea Cealaltă. – Ce naiba înseamnă asta? murmură Logen. Nu putea să vadă nici măcar un tăiş. Bayaz ridică din umeri. – Dacă aş şti asta, presupun că aş fi Maestrul Creator, în loc să fiu doar Întâiul dintre Magi. Întinse mâna şi luă cutia, crispânduse de parcă ar fi fost foarte grea. Mă poţi ajuta? Logen îşi vârî mâinile sub ea şi icni. Nici dacă ar fi fost un bloc compact de fier n-ar fi putut cântări mai mult. – Grea, mârâi el. – Kanedias a făurit-o să fie solidă. Cât de solidă a putut, cu toată măreaţa lui pricepere. Nu ca să-i apere conţinutul de Lume. Bayaz se aplecă şi şopti: Ci ca să apere Lumea de conţinutul ei. Logen privi în jos, încruntându-se. – Ce e înăuntru? – Nimic, mormăi Bayaz. Încă. Jezal încerca să se gândească la trei oameni pe care-i ura cel mai mult pe lume. Brint? Era doar un idiot înfumurat. Gorst? Doar se străduise, cu toate modestele-i puteri, să-l învingă într-un duel. Varuz? Era doar un măgar bătrân şi infatuat. Nu. Cei trei bărbaţi de lângă el erau în fruntea listei sale: Bătrânul arogant, cu trăncăneala lui idioată şi înfumuratul lui aer misterios. Sălbaticul mătăhălos, cu cicatricele lui urâte şi căutătura ameninţătoare. Schilodul care-şi dădea importanţă, cu micile lui comentarii îngâmfate şi pretenţia că ştie totul despre viaţă. Cei trei, în combinaţie cu aerul stătut şi obscuritatea perpetuă a acestui loc oribil, erau aproape destul ca să-l facă pe Jezal să vomite din nou. Singurul lucru mai rău decât actuala lui companie pe care şi-l putea imagina nu era decât absenţa oricărei companii. Privi în umbrele care-i înconjurau şi se cutremură la gândul acesta. 430

Totuşi, moralul i se mai ridică atunci când dădură un colţ. În faţa lor se afla un mic petic de lumină solară. Se grăbi spre el, depăşindu-l pe Glokta, care se târşâia sprijinit în bastonul lui, năduşind de nerăbdare, la gândul de a fi din nou afară, sub cerul deschis. Jezal închise ochii, cuprins de încântare, când păşi în aer liber. Vântul rece îi mângâie faţa şi inspiră cu nesaţ. Uşurarea era imensă, ca şi cum ar fi stat captiv acolo, jos, săptămâni în şir, ca şi cum nişte degete strânse în jurul gâtului lui s-ar fi descleştat abia acum. Străbătu un larg spaţiu deschis, pavat cu pietre aspre, plate şi dincolo de ele… Agriontul se ivi dedesubt. O tapiserie de ziduri albe, acoperişuri gri, ferestre scânteietoare, grădini verzi. Nu se aflau nici măcar aproape de vârful Casei Creatorului, ci doar pe unul dintre acoperişurile cele mai joase, deasupra porţii, însă, şi aşa, înfricoşător de sus. Jezal recunoscu dărăpănata Universitate, cupola strălucitoare a Rotondei Lorzilor, construcţia compactă şi turtită a Casei Întrebărilor. Vedea Piaţa Mareşalilor, o strachină cu bănci de lemn între clădiri, poate şi minuscula sclipire galbenă a arenei de luptă, în mijloc. Dincolo de citadela înconjurată de zidul alb şi de canalul sclipitor, oraşul era o masă lăbărţată, ce se întindea până la mare, sub cerul gri murdar. Jezal râse cu mirare şi încântare. Turnul Lanţurilor era o scară de lemn în comparaţie cu acesta. Se afla atât de sus deasupra lumii încât totul părea cumva neclintit, îngheţat în timp. Se simţea ca un rege. Niciun om nu mai văzuse asta de sute de ani. Se simţea imens, grandios, mult mai important decât oamenii minusculi care trebuie că locuiau şi lucrau în micile clădiri de jos, din depărtare. Se întoarse şi se uită la Glokta, dar schilodul nu zâmbea. Era mai palid ca oricând, privind încruntat oraşul de jucărie, în timp ce ochiul stâng i se zbătea de nelinişte. – Ţi-e frică de înălţime? râse Jezal. Glokta îşi întoarse faţa cadaverică spre el. – N-au fost trepte. N-am urcat nicio treaptă ca să ajungem aici! Faţa zâmbitoare a lui Jezal începu să pălească. N-au fost trepte, pricepi? Cum a fost posibil? Cum? Spune-mi asta! Jezal înghiţi în sec, cugetând la traseul pe care veniseră. Schilodul avea dreptate. Nici o treaptă, nici o rampă, nici nu urcaseră, nici nu coborâseră. Şi, totuşi, iată-i acolo, sus, deasupra celui mai înalt turn al Agriontului. Îi era rău, din nou. Priveliştea i se părea acum ameţitoare, dezgustătoare, obscenă. Se retrase, 431

clătinându-se, de lângă parapet. Voia să meargă acasă. – L-am urmărit prin întuneric, de unul singur, şi aici l-am înfruntat. Kanedias. Maestrul Creator. Aici ne-am luptat. Foc, oţel şi carne. Aici am stat. A aruncat-o pe Tolomei de pe acoperiş în faţa ochilor mei. Am ştiut ce urmează, dar nu l-am putut împiedica. Propria lui fiică. Vă puteţi imagina? Nimeni n-ar fi meritat asta mai puţin decât ea. N-a existat vreodată un spirit mai inocent. Logen se încruntă. Nu ştia ce să spună. Aici ne-am luptat, murmură Bayaz, strângându-şi pumnii cărnoşi pe parapetul gol. M-am năpustit asupra lui cu foc, cu oţel şi carne şi el asupra mea. L-am azvârlit jos. A căzut arzând şi s-a zdrobit de podul de dedesubt. Şi astfel, ultimul dintre fiii lui Euz a părăsit această lume, ducând cu el atâtea dintre secretele lor. S-au distrus între ei, toţi patru. Ce pierdere! Bayaz se întoarse, să se uite la Logen. Dar asta a fost demult, ce zici, prietene? Tare demult. Îşi umflă obrajii şi-şi vârî capul între umeri. Haideţi să părăsim acest loc. E ca un cavou. Haideţi să-l zăvorâm încă o dată şi, cu el, amintirile. Toate acestea aparţin trecutului. – Aş! făcu Logen. Tatăl meu spunea că seminţele trecutului rodesc în prezent. – Aşa e. Bayaz întinse mâna încet, mângâind cu degetele metalul rece, întunecat, al cutiei din mâinile lui Logen. Aşa e. Tatăl tău a fost un om înţelept. Piciorul lui Glokta ardea, şira spinării era un râu de foc, de la şezut până la cap. Avea gura uscată ca rumeguşul, faţa îi era năduşită şi tresărea spasmodic, răsuflarea îi şuiera în nas, dar inchizitorul înainta prin întuneric, îndepărtându-se de sala imensă, cu cupola ei neagră şi maşinăria ei ciudată, tot înainte, spre uşa deschisă. Şi în lumină. Rămase acolo, cu capul dat pe spate, pe podul îngust din faţa porţii înguste, cu mâna tremurând pe mânerul bastonului, clipind şi frecându-se la ochi, respirând adânc în aerul liber şi simţind adierea rece pe faţă. Cine-ar fi crezut că vântul poate fi atât de plăcut? Poate că e mai bine că n-au fost trepte. Poate că atunci nu mi-aş fi dat seama niciodată. Luthar era deja la jumătatea podului, gonind de parcă l-ar fi urmărit un diavol. Nouădegete nu era departe, răsuflând greu şi mormăind întruna ceva în limba nordică. „Încă viu” i se păru lui Glokta că ar putea să fie. Mâinile-i mari erau încleştate pe cutia 432

aceea de metal, cu tendoanele umflate, de parcă ar fi cântărit cât o nicovală. Vizita asta a avut şi alt scop decât să dovedească ceva. Oare ce au scos de-acolo? Ce poveri atât de grele? Glokta aruncă o privire înapoi, în întuneric, şi se scutură. Nici măcar nu era sigur că voia să ştie. Bayaz ieşi agale din tunel, în aer liber, arătând la fel de mulţumit de sine ca întotdeauna. – Aşadar, Inchizitorule, zise el plin de vervă. Cum ţi s-a părut vizita în Casa Creatorului? Un coşmar zbuciumat, straniu şi oribil. Poate că aş fi preferat chiar şi să mă întorc în temniţele împăratului pentru câteva ore. – Ca un răsărit de soare, se răsti el. – Mă bucur nespus că ai găsit-o atât de plăcută, chicoti Bayaz, scoţând vergeaua de metal întunecat de sub cămaşă. Şi, spune-mi, încă mai crezi că sunt un mincinos? Sau bănuielile ţi-au fost risipite, în sfârşit? Glokta privi încruntat cheia. Îl privi încruntat pe bătrân. Privi încruntat în bezna copleşitoare a Casei Creatorului. Bănuielile mele sporesc cu fiecare clipă care trece. Nu se risipesc niciodată. Îşi schimbă doar înfăţişarea. – Sincer? Nu ştiu ce să cred. – Bine. Recunoaşterea propriei ignoranţe e primul pas spre iluminare. Dar, între noi fie vorba, m-aş gândi la altceva să-i spun Arhilectorului. Glokta îşi simţi pleoapa zbătându-se. Ai face bine să începi să traversezi, ce zici Inchizitorule? Până încui eu? Nu i se mai părea la fel de înfricoşător să plonjeze în apa de dedesubt. De-ar fi să cad, cel puţin aş muri în lumină. Glokta privi o singură dată înapoi, când auzi uşile grele ale Casei Creatorului închizându-se cu un ţăcănit domol şi cercurile glisară la loc. Totul e întocmai cum a fost înainte de sosirea noastră. Îşi întoarse spatele înfiorat, îşi supse gingiile împotriva obişnuitelor valuri de ameţeală şi, înjurând, începu să traverseze şchiopătând podul. Luthar bătea cu disperare în porţile vechi de la celălalt capăt. – Lăsaţi-ne înăuntru! aproape că plângea el, cu o răguşeală de panică în glas, pe când Glokta urca şontâc. Lăsaţi-ne înăuntru! În cele din urmă, uşa se deschise, bălăbănindu-se, dezvăluind un gardian cu chipul răvăşit. Ce păcat. Eram sigur că Luthar era gata să izbucnească în lacrimi. Mândrul câştigător al întrecerii, cel mai brav fiu al Uniunii, floarea bărbăţiei, hohotind în genunchi. Pentru o asemenea privelişte, călătoria aproape că ar fi meritat. Luthar ţâşni prin poarta deschisă şi Nouădegete îl urmă ursuz, 433

legănând în braţe cutia de metal. Gardianul se uită chiorâş la Glokta, care înainta spre poartă. – V-aţi întors aşa de curând? Idiot bătrân. – Ce naiba vrei să spui? Cum curând? – Nici n-am apucat să-mi termin ouăle. Aţi fost plecaţi mai puţin de o jumătate de oră. Glokta izbucni într-un râs strident, lipsit de voioşie. – O jumătate de zi, poate. Dar, când privi dincolo, în curte, se încruntă. Umbrele erau aproape exact acolo unde fuseseră la plecare. Încă dimineaţă devreme, dar cum? – Creatorul mi-a spus cândva că timpul e doar în mintea noastră. Glokta tresări când întoarse capul. Bayaz venise în spatele lui şi se bătea uşor, cu un deget gros, peste tâmpla ţestei pleşuve. Ar putea fi mai rău, crede-mă. Abia când ieşi mai devreme decât ai intrat începi să-ţi faci griji. Zâmbi, cu ochii scânteind în lumina care pătrundea prin uşă. Face pe prostul? Sau încearcă să-şi bată joc de mine? Oricum ar fi, jocurile astea devin obositoare. – Gata cu şaradele, rânji cu dispreţ Glokta. Ce-ar fi să-mi spui ce urmăreşti? Întâiul dintre Magi, dacă asta era, zâmbi şi mai larg. – Îmi placi, Inchizitorule, chiar îmi placi. Nu m-aş mira dacă ai fi singurul om cinstit care a mai rămas în toată ţara asta blestemată. Ar trebui să vorbim, la un moment dat, noi doi. O discuţie despre ceea ce vreau eu şi despre ceea ce vrei tu. Zâmbetul îi pieri. Dar nu astăzi. Şi Bayaz trecu prin uşa deschisă, lăsându-l pe Glokta în urma lui, în întuneric.

434

Potaia nimănui – De ce eu? îşi murmură West printre dinţii încleştaţi, privind încordat peste pod, spre Poarta Sudică. Aiureala aceea de la docuri îi luase mai mult decât era de aşteptat, dar oare nu aşa se întâmpla cu toate, zilele astea? Uneori avea impresia că era singurul om din Uniune care se pregătea serios pentru război şi trebuia să organizeze totul de unul singur, până la număratul cuielor cu care aveau să fie prinse potcoavele cailor. Întârziase deja la întâlnirea de fiecare zi cu Mareşalul Burr şi ştia că aveau să aibă de îndeplinit astăzi o sută de lucruri imposibile. Întotdeauna erau. Să fie implicat într-un atac absurd, chiar aici, la poarta Agriontului, era tot ce-i mai lipsea. – De ce naiba tocmai eu? Capul începea să-l doară din nou. Acea pulsaţie mult prea cunoscută în spatele ochilor. Cu fiecare zi, părea să apară mai devreme şi să se sfârşească mai rău. Din pricina căldurii din ultimele câteva zile, străjerilor li se îngăduise să vină la datorie fără întreaga armură. West bănuia că acum cel puţin doi dintre ei regretau asta. Unul era chircit la pământ, lângă poartă, cu mâinile strânse între picioare, scâncind zgomotos. Sergentul lui stătea încovoiat lângă el, cu sângele şiroindu-i din nas şi picurând stropi roşii, întunecaţi, pe pietrele podului. Ceilalţi doi soldaţi din dispozitiv aveau suliţele coborâte, cu vârfurile îndreptate spre un tânăr tuciuriu, sfrijit. Un alt om al Sudului stătea în apropiere, un bătrân cu părul lung şi cărunt, sprijinit de balustradă, care privea scena cu o expresie de profundă resemnare. Tânărul aruncă o privire fugară peste umăr şi West simţi un fior de uimire. O femeie, cu părul negru, retezat scurt şi zburlit într-o harababură de ţepi unsuroşi. Avea o mânecă sfâşiată în jurul umărului, dezvăluind un braţ oacheş, viguros, care se termina într-un pumn strâns pe mânerul unui cuţit curbat. Lama strălucea ca oglinda, periculos de ascuţit, singurul lucru care părea curat la ea. Obrazul drept îi era brăzdat de o cicatrice subţire, cenuşie, prin sprânceana neagră şi peste buzele-i îmbufnate. Însă ochii erau cei care îl surprinseră cu adevărat pe West, uşor oblici, îngustaţi de cea mai profundă ostilitate şi 435

suspiciune, şi galbeni. Văzuse tot felul de kantici la vremea lui, pe când luptase în Gurkhul, în război, dar nu mai văzuse niciodată asemenea ochi. Un galben intens, puternic, auriu, ca… Urină. Acela era mirosul, când se apropie. Urină şi murdărie şi o grămadă de transpiraţie veche, acrie. Şi-l amintea foarte bine din război. Duhoare de oameni care nu se spălaseră de foarte multă vreme. West îşi stăpâni pornirea de a-şi încreţi nasul şi de a respira pe gură, când se apropie şi imboldul de a se ţine la distanţă de lama aceea scânteietoare, ocolind-o pe departe. Trebuie să nu-ţi trădezi teama dacă vrei să rezolvi o situaţie periculoasă, oricât de puternică ar fi. Din experienţa lui, dacă reuşeşti să pari stăpân pe situaţie, succesul e mai mult de jumătate garantat. – Ce naiba se petrece aici? răcni el către sergentul cu faţa plină de sânge. Nu era nevoit să se prefacă iritat, întârzia tot mai mult şi devenea tot mai nervos cu fiecare secundă. – Cerşetorii ăştia jegoşi au vrut să intre în Agriont, domnule! Am încercat să-i alung, desigur, dar au scrisori! – Scrisori? Bătrânul necunoscut îl bătu pe West pe umăr, îi înmână o coală de hârtie împăturită, uşor soioasă pe la margini. Acesta o citi, din ce în ce mai încruntat. – Aceasta este o scrisoare de trecere semnată de Lordul Hoff însuşi. Trebuie să fie lăsaţi. – Dar nu înarmaţi, domnule! Am spus că nu pot trece înarmaţi! Sergentul ridică într-o mână un arc ciudat, din lemn închis la culoare, şi o sabie curbată, model gurkian, în cealaltă. M-am zbătut destul s-o fac să renunţe la astea, dar când am încercat s-o percheziţionez pe… această târfă gurkiană… Femeia şuieră şi făcu iute un pas înainte, iar sergentul şi cei doi străjeri ai săi se adunară, târşâindu-şi nervoşi picioarele, înapoi în grup compact. – Pace, Ferro, oftă bătrânul în limba kantică. Pentru numele zeilor, pace. Femeia scuipă pe pietrele podului şi şuieră o înjurătură pe care West n-o înţelese, fluturând sabia într-un fel care dovedea că ştia s-o folosească şi era mai mult decât dornică. – De ce tocmai eu? murmură West în barbă. Era clar că nu putea să plece nicăieri până când problema aceasta nu era rezolvată. De parcă nu avea destule pe cap. Trase adânc aer în piept şi se strădui să se pună în situaţia femeii care 436

duhnea, o străină înconjurată de oameni cu înfăţişări ciudate, care rosteau cuvinte pe care nu le pricepea şi care încercau s-o percheziţioneze. Probabil că în clipa asta se gândea cât de oribil mirosea West. Dezorientată şi speriată, probabil, mai degrabă decât periculoasă. Dar, totuşi, arăta foarte periculoasă şi câtuşi de puţin speriată. Bătrânul părea cel mai rezonabil dintre cei doi, aşa că West i se adresă lui primul. – Sunteţi din Gurkhul? îl întrebă, într-o kantică stricată. Bătrânul îşi întoarse ochii obosiţi spre West. – Nu. Nu există doar gurkieni în Sud. – Din Kadir, atunci? Din Taurish? – Cunoşti Sudul? – Puţin. Am luptat acolo, în război. Bătrânul arătă cu capul spre femeia care-i privea cu suspiciune, cu ochii ei galbeni şi oblici. – Ea e dintr-un loc numit Muntaz. – N-am auzit niciodată de el. – De ce să fi auzit? Bătrânul ridică din umerii-i osoşi. O ţară mică, pe malul mării, departe, la est de Shaffa, dincolo de munţi. Gurkienii au cucerit-o cu ani în urmă şi oamenii ei au fost împrăştiaţi sau făcuţi sclavi. Se pare că de atunci femeia se află într-o dispoziţie mizerabilă. Femeia le aruncă o privire furioasă, fără să-i piardă din ochi pe soldaţi. – Şi tu? – O, eu vin din Sudul mult mai îndepărtat, de dincolo de Kanta, de dincolo de deşert, chiar şi de dincolo de Cercul Lumii. Ţinutul meu natal nu se află pe hărţile tale, prietene. Yulwei e numele meu. Întinse o mână lungă, neagră. – Collem West. Femeia îi privi strângându-şi mâinile, cu reţinere. – Numele lui este West, Ferro! A luptat împotriva gurkienilor! Te va face asta să ai încredere în el? Yulwei nu părea prea încrezător şi, într-adevăr, umerii femeii continuară să fie la fel de gârboviţi şi încordaţi, mâna strânsă la fel de puternic pe mânerul cuţitului. Unul dintre soldaţi alese acel moment nefericit ca să facă un pas înainte, împungând aerul cu suliţa, şi femeia mârâi şi scuipă din nou, strigând mai multe înjurături nedesluşite. 437

– Ajunge! se auzi West răcnind la străjer. Ridicaţi-vă suliţele afurisite! Străjerii îl priviră şocaţi, clipind repede şi West se strădui să-şi controleze glasul. – Nu cred că aceasta este o invazie de proporţii, ce ziceţi? Ridicaţi-le! Şovăielnic, vârfurile suliţelor se îndepărtară de femeie. West păşi hotărât spre ea, privind-o direct în ochi, cu toată autoritatea pe care şi-o putea impune. Să nu arăţi pic de teamă, îşi zise el, dar inima îi bubuia. Întinse palma deschisă, destul de aproape ca s-o poată atinge. – Cuţitul, zise aspru West, în kantica lui stricată. Te rog. Nu vei păţi nimic, ai cuvântul meu. Femeia se uită la el cu acei ochi galbeni, ameninţători, oblici, apoi la străjerii cu suliţe şi înapoi la el. Fără nicio grabă. West stătea acolo, cu gura uscată, cu capul încă bubuind, întârziind tot mai mult, asudând sub uniformă, sub soarele fierbinte, încercând să ignore mirosul femeii. Timpul trecea. – Pentru Dumnezeu, Ferro! se răsti dintr-odată bătrânul. Sunt bătrân! Ai milă de mine! S-ar putea să mai am doar câţiva ani de trăit! Dă-i omului cuţitul înainte să mor! – Sst! şuieră ea, ţuguindu-şi buzele. Preţ de o ameţitoare, nesfârşită clipă, cuţitul se ridică, apoi mânerul coborî plesnind în palma lui West. Îşi îngădui să înghită în sec, cu uşurare. Până în ultima clipă, fusese aproape sigur că avea să aibă parte de un sfârşit violent, de mâna femeii. – Mulţumesc, spuse el, mult mai calm decât se simţea. Îi întinse cuţitul sergentului: Pune bine arma şi escortează-i pe oaspeţii noştri în Agriont şi, dacă păţeşte cineva ceva, în special ea, am să te consider răspunzător, înţelegi? West îi aruncă sergentului o privire fioroasă, după care trecu prin poartă în tunel, înainte să se mai întâmple ceva, lăsându-i pe bătrân şi pe femeia care duhnea în urma lui. Capul îi bubuia mai tare ca înainte. La naiba, întârziase. – De ce naiba tocmai eu? mârâi el în barbă. – Mă tem că armurăriile sunt închise deocamdată, mârâi maiorul Vallimir, privindu-l pe West de-a lungul nasului, ca pe un cerşetor care scâncea după mărunţiş. Ne-am îndeplinit normele, înainte de termen şi nu vom mai aprinde forjele săptămâna asta. Poate dacă ai fi sosit la timp… 438

Bubuitul din capul lui West era mai insuportabil decât oricând. Se căznea să respire încet, să vorbească potolit şi cumpătat. Nu avea nimic de câştigat dacă îşi ieşea din fire. Nu aveai niciodată nimic de câştigat din asta. – Înţeleg, domnule maior, zise West răbdător, dar e război. Mulţi dintre recruţii pe care i-am primit de-abia dacă sunt înarmaţi şi Lordul Mareşal Burr a cerut să fie aprinse forjele, ca să le asigurăm echipament. Nu era întru totul adevărat, dar, de când intrase în comandamentul Mareşalului, West renunţase, mai mult sau mai puţin, să mai spună cuiva tot adevărul. Nu era o modalitate prin care reuşeai ceva. Acum folosea un fel de amestec de fanfaronadă linguşitoare şi minciuni sfruntate, umile rugăminţi şi ameninţări voalate şi devenise un adevărat expert în a stabili care ar fi cea mai eficientă tactică pentru fiecare om. Din nefericire, încă nu reuşise să atingă coarda sensibilă a maiorului Vallimir, comandantul Armurăriilor Regale. Cumva, faptul că erau egali în grad făcea lucrurile cu atât mai dificile: nu putea să-l intimideze, dar nici nu-i venea să-l implore. Mai mult, în privinţa statutului social, nu erau nici pe departe egali. Vallimir făcea parte din vechea nobilime, dintr-o familie puternică, şi era incredibil de arogant. Pe lângă el, Jezal dan Luthar părea genul de om umil şi altruist, iar lipsa totală de experienţă a maiorului pe câmpul de luptă agrava situaţia: se purta şi mai măgăreşte, ca să compenseze. Instrucţiunile lui West, chiar venite de la însuşi mareşalul Burr, erau la fel de bine primite ca de la un porcar puturos. Ziua de azi nu era o excepţie. – Norma pentru luna aceasta e îndeplinită, maior West! zise Vallimir, reuşind să-i accentueze în mod zeflemitor numele, şi forjele sunt închise. Asta-i tot. – Şi asta vrei să-i spun Lordului Mareşal? – Înarmarea recruţilor este responsabilitatea celor care îi oferă, declamă el afectat. Nu pot fi eu făcut vinovat dacă ei nu-şi respectă obligaţiile ce le revin. Pur şi simplu nu e problema noastră, maior West, şi asta poţi să-i spui Lordului Mareşal. Aşa mergeau lucrurile întotdeauna. Încoace şi încolo, de la birourile lui Burr la diferite departamente administrative, la comandanţii de companii, de batalioane, de regimente, la magaziile risipite pe tot cuprinsul Agriontului şi al oraşului, la armurării, la cazărmi, la grajduri, la docurile unde soldaţii şi echipamentele lor 439

aveau să înceapă să se îmbarce doar în câteva zile, la alte departamente şi înapoi de unde a început, cu kilometri străbătuţi şi nimic rezolvat. În fiecare seară se prăbuşea în pat ca un bolovan, doar ca să se trezească după câteva ore şi s-o ia de la capăt. În calitate de comandant de batalion, sarcina lui fusese să înfrunte inamicul cu armele. În calitate de ofiţer de stat-major, se părea că rolul său era să-i înfrunte pe ai lui cu hârtii, fiind mai mult secretar decât ostaş. Se simţea ca unul care încerca să împingă un bolovan imens în susul unui deal. Opintindu-se şi opintindu-se, fără să ajungă nicăieri, dar incapabil să se oprească din împins, ca piatra să nu cadă şi să-l zdrobească. Între timp, unii nemernici aroganţi care erau în exact acelaşi pericol trândăveau pe coama dealului, lângă el, zicând: „Păi, nu e piatra mea.” Înţelegea acum de ce, în timpul războiului din Gurkhul, uneori nu era destulă mâncare pentru oameni sau haine cu care să se îmbrace sau căruţe cu care să-şi transporte proviziile sau cai care să tragă căruţele sau tot felul de alte lucruri extrem de necesare şi uşor de anticipat. West nu voia nici în ruptul capului să se întâmple una ca asta din cauza vreunei neglijenţe a lui. Şi, cu siguranţă, nu voia nici în ruptul capului să vadă oameni murind din lipsa unei arme cu care să lupte. Încerca din nou să se calmeze, dar de fiecare dată capul îl durea şi mai tare şi glasul îi pierea, de efort. – Şi dacă ne pomenim împotmoliţi în Englia, cu o gloată de ţărani prost îmbrăcaţi, neînarmaţi de care să ne îngrijim, ce se întâmplă atunci, maior Vallimir? A cui problemă va fi? Nu a ta, îndrăznesc să spun! Tu vei fi tot aici, cu forjele tale reci, să-ţi ţină companie! West îşi dădu seama de îndată ce spuse asta că mersese prea departe: maiorul se zbârli cu totul: – Cum îndrăzneşti, domnule! Îmi pui la îndoială onoarea personală? Familia mea e de nouă generaţii în Garda Regelui! West se frecă la ochi, neştiind dacă-i venea să râdă sau să plângă. – N-am nicio îndoială în privinţa curajului tău, te asigur, n-am vrut nicidecum să spun asta. West încercă să se pună în situaţia lui Vallimir. Nu cunoştea cu adevărat presiunile la care era supus acesta: probabil că ar prefera să fie comandantul unor soldaţi decât al unor fierari, probabil… N-avea sens. Omul era un 440

netrebnic şi îl ura. Nu e vorba despre onoarea ta, domnule maior, sau a familiei tale. E o chestiune care ţine de capacitatea noastră de război! Ochii lui Vallimir deveniseră reci ca moartea. – Cu cine crezi că stai de vorbă, ţărănoi mizerabil? Toată influenţa pe care o ai i-o datorezi lui Burr şi cine e el? Doar un mocofan din provincii, ridicat în rang doar din noroc! West clipi. Bănuia, desigur, ce se vorbea despre el, pe la spate, dar era altceva să i se spună în faţă. Şi când Burr nu va mai fi, ce se va alege de tine? Ei? Când n-o să te mai poţi ascunde în spatele lui? N-ai obârşie, n-ai familie! Buzele lui Vallimir se strâmbară într-un rânjet rece: În afară de acea soră a ta, fireşte, şi, din câte am auzit… West se pomeni înaintând spre el, repede. – Ce? mârâi el. Ce-ai spus? Expresia lui trebuie să fi fost cu adevărat fioroasă: văzu culoarea scurgându-se din obrajii lui Vallimir. – Eu… eu… – Crezi că am nevoie de Burr ca să-mi port bătăliile, vierme laş ce eşti? Fără să-şi dea seama, înaintase din nou şi Vallimir se retrase, împleticindu-se, înspre zid, păşind într-o parte şi ridicând un braţ, vrând parcă să se apere de o lovitură aşteptată. West abia se stăpâni să-l înhaţe pe micul ticălos şi să-l scuture până îi cade capul. Ţeasta îi zvâcnea, îi bubuia. Avea impresia că presiunea avea să-i scoată ochii din cap. Trase adânc, îndelung, aer în piept, pe nas, îşi încleştă pumnii, până simţi durere. Furia se retrase încet, dincolo de punctul în care ameninţa să-i pună stăpânire pe întregul trup. Acum doar pulsa, strângându-l de piept. Dacă ai ceva de spus despre sora mea, şopti el cu glas domol, atunci poţi să spui. Spune acum! Îşi lăsă mâna stângă să coboare încet, pentru a se aşeza pe mânerul sabiei. Şi putem rezolva asta dincolo de zidurile oraşului. Maiorul West se retrase şi mai mult. – N-am auzit nimic, şopti el, absolut nimic. – Chiar nimic. West îi mai privi faţa palidă încă un moment, apoi se îndepărtă. Acum, fii bun şi redeschide forjele pentru mine. Avem o grămadă de treabă de făcut. Vallimir clipi o secundă. – Desigur. Am să cer să fie aprinse de îndată. West se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă ţanţoş, ştiind că bărbatul scuipa flăcări în spatele lui, ştiind că reuşise din nou să 441

înrăutăţească şi mai mult o situaţie proastă deja. Încă un duşman de obârşie nobilă, pe lângă mulţi alţii. Singurul lucru supărător era că omul avea dreptate. Fără Burr, era ca şi terminat. Nu avea alte rude în afară de acea soră a lui. La naiba, îl durea capul. – De ce eu? îşi şuieră în barbă. De ce? Mai erau încă multe de făcut astăzi, destule pentru o zi întreagă de muncă, dar West nu mai rezista. Îl durea capul atât de rău încât abia mai vedea. Trebuia să se întindă în întuneric, cu o cârpă umedă pe faţă, fie şi numai pentru o oră, fie şi numai pentru un minut. Scotoci în buzunar după cheie, apăsându-şi ochii chinuiţi cu mâna cealaltă, strângând din dinţi. Apoi auzi un sunet de dincolo de uşă. Un zornăit uşor de sticlă. Ardee. – Nu, îşi şuieră în barbă. Nu acum! De ce naiba îi dăduse ei o cheie? Înjurând încet, ridică pumnul să bată. Să bată la propria-i uşă, aşa ajunsese. Pumnul lui nu ajunse până la lemn. O imagine cât se poate de neplăcută începu să i se formeze în minte. Ardee şi Luthar, goi şi transpiraţi, zvârcolindu-se pe covorul lui. Răsuci cheia iute în broască şi dădu uşa în lături. Ardee stătea lângă fereastră, singură şi, spre uşurarea lui West, complet îmbrăcată. Fu mai puţin încântat, însă, s-o vadă umplând ochi un pahar, din carafă. Ardee ridică o sprânceană spre el, când năvăli pe uşă. – O, tu erai. – Cine naiba altcineva să fie? se răsti West. Acesta e apartamentul meu, nu-i aşa? – Cineva nu e în cea mai bună dispoziţie în dimineaţa asta. Niţel vin se revărsă peste buza paharului, pe masă. Ardee îl şterse cu mâna, îşi linse degetele şi, pe deasupra, luă o înghiţitură zdravănă. Fiecare mişcare a ei îl irita. West se strâmbă şi trânti uşa. – Trebuie să bei aşa de mult? – Înţeleg că o tânără doamnă trebuie să-şi umple timpul în mod folositor. Cuvintele ei erau nepăsătoare, ca întotdeauna, dar, cu toată durerea de cap, West îşi putea da seama că se întâmpla ceva ciudat. Ardee se uita întruna spre birou, apoi înaintă spre el. West ajunse acolo primul şi înhăţă o bucată de hârtie, cu un rând scris pe ea. – Ce-i asta? 442

– Nimic! Dă-mi-o! West îi blocă drumul cu un braţ şi citi: A.

Locul obişnuit, mâine-seară.

Pielea lui West se înfioră de oroare. – Nimic? Nimic? Flutură scrisoarea sub nasul surorii sale. Ardee se întoarse, scuturând din cap, ca pentru a alunga o muscă, fără să spună nimic, doar sorbind zgomotos din pahar. West scrâşni din dinţi. E Luthar, nu-i aşa? – N-am spus asta. – Nici nu trebuia! Scrisoarea se mototoli într-un mic cocoloş în mâna lui albită la încheieturile degetelor. West se întoarse pe jumătate spre uşă, încordat, cu fiecare muşchi tremurând. Puţin mai lipsea să ţâşnească afară şi să-l strângă de gât pe micul ticălos chiar în clipa asta, dar reuşi să-şi impună să gândească o clipă. Jezal îl dezamăgise, şi asta rău de tot, netrebnicul nerecunoscător. Dar nu era chiar aşa de şocant: omul era un măgar. Dacă îţi ţii vinul într-un sac de hârtie, să nu te superi prea tare când curge. În plus, nu Jezal era cel care scria scrisorile. La ce-ar folosi să-i sară la beregată? Mereu vor exista alţi tineri fluşturatici pe lume. – Spune-mi unde ajungi cu asta, Ardee? Ea se aşeză pe banchetă şi se uită la el cu răceală, peste marginea paharului. – Cu ce, frate? – Ştii cu ce! – Nu suntem frate şi soră? Nu putem fi sinceri unul cu altul? Dacă ai ceva de spus, poţi s-o spui deschis! Unde crezi că ajung? – Cred că ajungi direct în rahat, dacă mă-ntrebi! Îşi micşoră înapoi glasul cu mare dificultate. Treaba asta cu Luthar a mers mult prea departe. Scrisori? Scrisori? L-am prevenit, dar se pare că nu el era problema! Ce-ţi trece prin cap? Măcar îţi trece prin cap ceva? Trebuie să se termine, înainte ca lumea să înceapă să vorbească! West simţi o strânsoare sufocantă în piept, inspiră adânc, dar glasul îi izbucni şi aşa: Deja vorbesc, fir-ar a naibii de treabă! Se termină acum! M-auzi? – Te aud, zise ea nepăsătoare, dar cui îi pasă de ce crede lumea? 443

– Mie îmi pasă! Aproape ţipă aceste vorbe. Ştii cât de mult trebuie să muncesc? Mă crezi prost? Îţi dai seama ce eşti pe cale să faci, Ardee? Faţa fetei se îmbufna, dar el îi dădea înainte: Nu că ar fi prima oară! Trebuie să-ţi amintesc, n-ai prea avut noroc cu bărbaţii! – Nu cu bărbaţii din familia mea, cel puţin! Acum Ardee stătea dreaptă ca o prăjină, cu faţa încordată şi palidă de furie. Şi ce ştii tu despre norocul meu? Abia dacă am vorbit în ultimii zece ani! – Vorbim acum! strigă West, azvârlind cât colo hârtia mototolită. Te-ai gândit ce s-ar putea întâmpla? Ce-ar fi dacă ai pune mâna pe el? Te-ai gândit la asta? Crezi că familia lui ar fi încântată de sfielnica mireasă? În cel mai bun caz, n-ar vorbi niciodată cu tine. În cel mai rău, v-ar dezmoşteni pe amândoi! Arătă spre uşă cu un deget tremurător. N-ai observat că e un porc arogant şi fudul? Aşa sunt toţi! Cum crezi că s-ar descurca fără renta lui? Fără prietenii lui sus-puşi? N-ar şti încotro s-o apuce! Cum aţi putea fi fericiţi împreună? Capul lui West stătea să crape în două, dar continua să peroreze: Şi ce se întâmplă dacă, după cum e mult mai probabil, nu poţi pune mâna pe el? Atunci, ce? Vei fi terminată, la asta te-ai gândit? Ai mai fost odată cât pe ce! Şi cică tu eşti cea isteaţă! Îţi baţi joc de tine! Aproape că se sufoca de furie: De amândoi! Ardee suspină. – Acum se vede! aproape că răcni ea la el. Nimeni nu se sinchiseşte de mine, dar dacă reputaţia ta e în pericol… – Desfrânată afurisită şi proastă! Carafa zbură învârtindu-se peste încăpere. Se zdrobi de perete, nu departe de capul lui Ardee, aruncând în aer bucăţi de sticlă şi revărsând vinul pe tencuială. Asta îl înfurie şi mai tare. De ce nu asculţi naibii? West traversă camera într-o clipită. Ardee păru surprinsă, doar un moment, apoi se auzi un pocnet scurt: pumnul lui izbind-o în faţă, când se ridică. Ardee nu apucă să cadă până jos. Mâinile lui o prinseră înainte de a lovi podeaua, o smuciră în sus şi apoi o aruncară cu spatele la perete. – O să ne distrugi! Capul ei se lovi de zid, o dată, de două ori, de trei ori. O mână o apucă de gât. Dinţii se dezgoliră. Trupul lui o strivi de perete. Un mic horcăit în gâtlej, când degetele lui începură să strângă. – Târfă blestemată… egoistă şi netrebnică! Părul îi era răvăşit peste faţă. West nu vedea decât o fâşie îngustă de piele, colţul gurii; un ochi întunecat. 444

Ochii îl priviră şi ei. Lipsiţi de durere. Lipsiţi de teamă. Goi, pustii, ca un cadavru. Strânsoare. Horcăit. Strânsoare. Strânsoare… West îşi veni în fire cu un spasm oribil. Degetele se deschiseră brusc şi îşi smuci mâna. Sora lui stătea dreaptă, sprijinită de perete. Îi auzea răsuflarea. Gâfâieli scurte. Sau era el? Capul îi crăpa. Ochiul continua să-l fixeze. Trebuie că-şi imaginase totul. Altfel nu se putea. Avea să se trezească dintr-o clipă în alta şi coşmarul va lua sfârşit. Un vis. Apoi Ardee îşi dădu părul la o parte de pe faţă. Avea pielea albă, ca o lumânare de ceară. Firicelul de sânge care i se prelingea din nas părea aproape negru, prin contrast. Semnele rozalii se profilau intense pe gâtul ei. Semnele făcute de degete. Degetele lui. Nu visa, aşadar. I se întoarse stomacul pe dos. Gura i se deschise, dar nu scoase niciun sunet. West se uita la sângele de pe buza ei şi îl lua cu ameţeli. – Ardee… Era atât de dezgustat încât îi veni să vomite când îi rosti numele. Simţea gust de fiere în cerul gurii, dar glasul îi bolborosea întruna: Îmi pare rău… Îmi pare rău… Te simţi bine? – M-am simţit şi mai rău. Ardee întinse mâna încet şi îşi atinse buza cu vârful degetului. Sângele ţâşni, mânjindu-i gura. – Ardee… O mână se întinse spre ea, apoi West şi-o smulse înapoi, temându-se de ce-ar putea să facă. Îmi pare rău… – Şi lui îi părea întotdeauna rău. Nu-ţi aduci aminte? Ne strângea în braţe şi plângea, după aceea. Îi părea întotdeauna rău. Dar asta nu l-a împiedicat data următoare. Ai uitat? West se înecă, înghiţindu-şi iarăşi voma. Dacă Ardee ar fi plâns şi ar fi spus ceva şi l-ar fi bătut cu pumnii, i-ar fi fost mai uşor să suporte. Orice, în afară de asta. Încerca să nu se gândească niciodată la asta, dar nu uitase. – Nu, şopti el. Îmi amintesc. – Credeai c-a încetat când ai plecat? A devenit mai rău. Doar că atunci mă ascundeam de una singură. Visam că te vei întoarce, că te vei întoarce şi mă vei salva. Dar când te-ai întors, n-a fost pentru mult timp şi lucrurile n-au mai fost la fel între noi şi n-ai făcut nimic. – Ardee… n-am ştiut… – Ai ştiut, dar te-ai fofilat. Era mai uşor să nu faci nimic. Te-ai 445

prefăcut. Înţeleg şi, ştii, nici măcar nu te învinuiesc. Era un fel de alinare, pe atunci, să ştiu că tu ai scăpat. Ziua în care a murit a fost cea mai fericită din viaţa mea. – A fost tatăl nostru… – O, da. Ghinionul meu. Ghinion cu bărbaţii. Am plâns la mormântul lui, ca o fiică respectuoasă. Am plâns şi am plâns până când asistenţa îndoliată s-a temut că-mi pierd minţile. Apoi am zăcut în pat, cu ochii deschişi, până când toată lumea a adormit. M-am furişat afară din casă, m-am întors la mormânt şi am rămas acolo o vreme, privind în jos… apoi am urinat pe el! Mi-am ridicat poalele, m-am aşezat pe vine şi am făcut pe el! Şi în tot acest timp mă gândeam: nu voi mai fi potaia nimănui! Ardee îşi şterse sângele de pe nas cu dosul palmei. Să fi văzut cât am fost de fericită când ai trimis după mine! Am tot citit şi recitit scrisoarea. Toate micile mele visuri duioase au prins viaţă din nou. Speranţe, hm? Ce blestem nenorocit! O nouă viaţă cu fratele meu. Protectorul meu. O să aibă grijă de mine, o să mă ajute. Acum, voi putea avea o viaţă, cine ştie! Dar te găsesc altfel decât îmi aminteam. Un om matur. La început mă ignori, apoi mă dădăceşti, pe urmă mă loveşti şi acum îţi pare rău. Un urmaş demn al tatălui tău! West gemu. Era ca şi cum l-ar fi împuns cu un ac, direct în craniu. Mai puţin decât merita. Ardee avea dreptate. Îi înşelase aşteptările. Şi nu doar de azi. În timp ce el se jucase cu săbiile şi-i pupase în fund pe cei care-l dispreţuiau, ea suferise. N-ar fi fost nevoie decât de puţin efort, dar el n-a putut face faţă. În fiecare minut pe care îl petrecuse cu ea simţise vinovăţia ca pe un bolovan în stomac, trăgându-l în jos, insuportabil. Ardee se îndepărtă de la perete. – Poate că am să mă duc să-i fac o vizită lui Jezal. O fi cel mai uşuratic idiot din tot oraşul, dar nu cred că ar ridica vreodată mâna la mine, tu crezi? Îl împinse din cale şi se îndreptă spre uşă. – Ardee! West o prinse de braţ. Te rog… Ardee… Îmi pare rău… Ardee scoase limba, şi-o răsuci într-un jgheab şi scuipă salivă amestecată cu sânge. Se scurse încet pe pieptul uniformei. – Asta e pentru regretele tale, nemernicule! Uşa i se trânti în faţă.

446

Fiecare om se venerează pe sine Ferro se zgâi, printre gene, la albul voinic, iar el îi susţinu privirea. Se întâmpla de o bună bucată de vreme, nu tot timpul, dar aproape. Zgâitul. Erau cu toţii urâţi, aceşti oameni albi şi moi, dar acesta era ieşit din comun. Hidos. Ferro ştia că era plină de cicatrice, tăbăcită de soare şi vânt, stoarsă de anii petrecuţi în sălbăticie, dar pielea palidă de pe faţa acestui bărbat arăta ca un scut greu încercat în bătălii: crestat, ciobit, rupt, sfărâmat. Era surprinzător să vezi ochii încă vii pe o faţă atât de distrusă, dar erau şi o urmăreau. Hotărâse că era periculos. Nu doar voinic, dar puternic. Puternic şi brutal. De două ori mai greu decât ea, probabil, şi gâtul lui gros era numai fibră. Ferro simţea puterea pe care o emana. Nu s-ar fi mirat dacă ar fi putut s-o ridice cu o mână, dar asta n-o îngrijora prea mult. Mai întâi ar trebui s-o prindă. Un om mare şi puternic poate fi încet. Încet şi periculos nu se poate. Nici cicatricele n-o îngrijorau. Ele nu dovedeau decât că participase la o mulţime de lupte, nu spuneau dacă le şi câştigase. Alte lucruri o îngrijorau. Felul cum stătea: nemişcat, dar nu tocmai relaxat. Pregătit. Răbdător. Felul cum i se mişcau ochii: şireţi, prevăzători, de la ea la restul încăperii şi pe urmă înapoi la ea. Ochi negri, atenţi, preocupaţi. Cântărind-o. Vene groase pe dosul palmelor, dar degete lungi, degete dibace. Dungi de murdărie sub unghii. Un deget lipsă. Un ciot alb. Nu-i plăcea nimic din toate acestea. Miroseau a pericol. Ferro nu şi-ar fi dorit să se lupte cu el neînarmată. Dar îi dăduse cuţitul acelui alb, pe pod. Fusese pe punctul de a-l înjunghia, dar, în ultimul moment, se răzgândise. Ceva din ochii lui îi amintise de Aruf, înainte ca gurkienii să-i înfigă capul într-o suliţă. Trişti şi direcţi, de parcă ar fi înţeles-o. De parcă ea ar fi fost o persoană şi nu un obiect. În ultimul moment, fără să vrea, îi dăduse arma. Se lăsase condusă aici. Proastă! Acum regreta amarnic, dar ar lupta în orice fel ar putea, dacă ar fi nevoită. Majoritatea oamenilor nu-şi dau seama cât de plină e 447

lumea de arme. Obiecte de aruncat sau în care să-ţi arunci inamicii. Obiecte cu care zdrobeşti sau pe care să le foloseşti pe post de ciomege. Bucăţi de pânză răsucite, cu care să strangulezi. Noroi de aruncat în faţă. În lipsă de asta, i-ar muşca beregata. Îşi desfăcu buzele şi-i arătă dinţii, ca s-o dovedească, dar el păru să nu observe. Doar stătea acolo, privind. Tăcut, neclintit, hidos şi periculos. – Albi afurisiţi, şuieră Ferro printre dinţi. Cel slăbănog, prin contrast, nu părea deloc periculos. Cu un aer de om bolnav, cu părul lung, ca de femeie. Stângaci şi agitat, lingându-şi buzele. Îi arunca pe furiş câte o privire ciudată, dar se uita în altă parte de îndată ce ea se încrunta la el, înghiţind, cu bulgărele noduros din gât agitându-se în sus şi-n jos. Părea speriat, nu reprezenta o ameninţare, dar Ferro îl urmărea cu coada ochiului în timp ce nu-l scăpa din priviri pe cel voinic. Era mai bine să nu-l piardă cu totul din vedere. Viaţa o învăţase să se aştepte la surprize. Astfel, mai rămânea bătrânul. N-avea încredere în niciunul dintre aceşti albi, dar în pleşuv, cel mai puţin. Multe riduri adânci pe faţă, în jurul ochilor, în jurul nasului. Linii de cruzime. Oase aspre, proeminente, ale obrajilor. Palme mari şi groase, fire albe de păr pe dosul lor. Dacă trebuia să-i omoare pe cei trei, cu tot pericolul pe care părea să-l reprezinte cel voinic, hotărî că pe cel pleşuv l-ar ucide primul. Avea în ochi privirea unui proprietar de sclavi, cercetând-o de sus până jos, fără încetare. O privire rece, evaluând cam care i-ar fi preţul. Ticălos. Bayaz, îi spunea Yulwei, şi cei doi bătrâni păreau să se cunoască bine. – Aşadar, frate, spunea albul pleşuv în limba kantică, deşi era destul de limpede că nu erau rude, cum e în marele Imperiu Gurkhul? Yulwei suspină. – A trecut doar un an de când Uthman a pus mâna pe coroană, i-a înfrânt pe ultimii rebeli şi i-a adus pe guvernatori sub călcâi. Tânărul împărat este deja mai temut decât a fost tatăl său. Uthman-ul-Dosht îi spun soldaţii lui, cu mândrie. Aproape întregul Kanta e în mâna lui. Domneşte absolut peste toată Marea Sudului. – În afară de Dagoska. – Adevărat, dar ochii lui sunt întorşi într-acolo. Oştirile sale roiesc spre peninsulă şi spionii lui trebăluiesc neîncetat dincolo de 448

marile ziduri ale Dagoskăi. Acum, cu războiul din Nord, nu mai poate fi mult până când va simţi că e timpul să asedieze oraşul şi, când o va face, nu cred că acesta va rezista multă vreme în faţa lui. – Eşti sigur? Uniunea continuă să aibă controlul asupra mărilor. Yulwei se încruntă. – Am văzut corăbii, frate. Multe corăbii mari. Gurkienii au construit o flotă. O flotă puternică, în secret. Trebuie să fi început cu ani în urmă, în timpul ultimului război. Mă tem că Uniunea va mai controla mările doar pentru scurt timp. – O flotă? Sperasem să mai am câţiva ani în care să mă pregătesc. Albul pleşuv părea îngrijorat. Planurile mele devin cu atât mai presante. Pe Ferro o plictisea discuţia lor. Era obişnuită să fie mereu în mişcare, mereu cu un pas înainte şi ura să stea nemişcată. Stai prea mult într-un loc şi gurkienii te vor găsi. Nu-şi dorea să fie obiect de studiu pentru aceşti albi curioşi. Umbla de colo-colo prin încăpere, în timp ce bătrânii vorbeau la nesfârşit, încruntându-se şi sugându-şi dinţii. Atingea pânzele de pe pereţi şi se uita în spatele lor, îşi trecea degetele peste marginile mobilierului, îşi plescăia limba şi îşi pocnea dinţii. Enervându-i pe toţi. Trecu pe lângă albul mare şi urât care stătea pe scaun, destul de aproape ca să-i poată atinge, cu mâna în balans, pielea ciupită. Doar ca să-i arate că nu-i păsa nici cât negru sub unghie de dimensiunile lui ori de cicatricele lui sau de altceva. Apoi păşi ţanţoş către cel agitat. Albul slăbănog, cu părul lung. Acesta înghiţi, când ea se apropie. – Sssss, îi şuieră ea. Băiatul mormăi ceva şi se îndepărtă, târşâindu-şi picioarele, iar ea se aşeză lângă fereastra deschisă, în locul lui. Uitându-se afară, întorcându-se cu spatele la încăpere. Doar ca să le arate albilor că nu-i păsa nici cât negru sub unghie de vreunul dintre ei. Dincolo de fereastră erau grădini. Pomi, plante, pajişti întinse, ordonate şi îngrijite. Grupuri de bărbaţi şi femei, graşi şi palizi, trândăveau la soare, pe iarba tăiată cu grijă, îndesând mâncare în gurile de pe feţele lor asudate. Dând pe gât băutură. Se uită încruntată la ei. Albi graşi, urâţi şi leneşi, fără niciun Dumnezeu, în afară de mâncare şi lenevie. – Grădini, zise ea batjocoritoare. 449

Existaseră grădini şi în palatul lui Uthman. Le privea prin ferestruica odăii sale. A celulei sale. Cu mult înainte ca el să devină Uthman-ul-Dosht. Pe când fusese doar fiul cel mic al împăratului. Când ea fusese una dintre numeroasele sale sclave. Prizoniera lui. Ferro se aplecă şi scuipă pe fereastră. Ura grădinile. Ura oraşele în întregime. Locuri ale sclaviei, ale fricii, ale decăderii. Zidurile lor erau ziduri de închisoare. Cu cât va părăsi mai repede locul acesta blestemat, cu atât va fi mai fericită. Sau, măcar, mai puţin nefericită. Se întoarse de la fereastră şi se încruntă din nou. Cu toţii se holbau la ea. Cel numit Bayaz vorbi primul. – Ceea ce ai descoperit, frate, este, negreşit, ceva extraordinar. N-ai putea s-o pierzi în mulţime, nu? Eşti sigur că e ceea ce caut? Yulwei o cercetă o clipă. – Cât se poate de sigur. – Sunt aici, mârâi ea, dar albul pleşuv continuă să vorbească de parcă ea nu i-ar fi putut auzi. – Simte durerea? – Puţin. S-a luptat cu un devorator pe drum. – Zău? Bayaz chicoti încet în barbă. Cât de rău a rănit-o? – Rău, dar în două zile a fost pe picioare şi într-o săptămână a fost vindecată. Nu are nicio zgârietură. Asta nu e normal. – Am văzut amândoi la viaţa noastră multe lucruri care nu sunt normale. Trebuie să fim siguri. Albul pleşuv vârî mâna într-un buzunar. Ferro îl privi cu suspiciune cum îşi scoate pumnul şi îl aşază pe masă. Când îl ridică, pe lemnul mesei erau două pietre netede, lustruite. Pleşuvul se aplecă spre ea: Spune-mi, Ferro, care este piatra albastră? Ea îl privi fix, cu asprime, apoi îşi coborî ochii la pietre. Nu era nicio diferenţă între ele. Cu toţii o priveau, mai atent ca oricând acum, iar ea scrâşni din dinţi. – Aceea. Ferro arătă către piatra din stânga. Bayaz zâmbi. – Exact răspunsul la care speram. Ferro ridică din umeri. Ce noroc, gândi ea, s-o ghicesc pe cea care trebuie. Apoi observă expresia de pe chipul albului voinic. Se încrunta la cele două pietre, ca şi cum nu înţelegea. – Amândouă sunt roşii, spuse Bayaz. Nu distingi culorile, nu-i aşa, Ferro? Aşadar, albul pleşuv îi jucase o festă. Nu era sigură de unde ar 450

fi putut el să ştie, dar era sigură că nu-i plăcea asta. Nimeni nu-i joacă feste lui Ferro Malijinn. Începu să râdă. Un gâlgâit răguşit, hidos, neexersat. Apoi ţâşni peste masă. Expresia de surprindere tocmai se contura pe faţa bătrânului alb când nasul îi pârâi sub pumnul ei. Gemu, scaunul căzu pe spate şi bătrânul se răşchiră pe podea. Ferro se târî peste masă, să ajungă la el, dar Yulwei o apucă de picior şi o trase înapoi. Mâinile ei nu reuşiră să apuce gâtul ticălosului, dar, în schimb, răsturnară masa într-o parte şi cele două pietre alunecară jos. Îşi eliberă piciorul şi se năpusti asupra bătrânului alb, care se ridica, împleticindu-se, dar Yulwei o prinse de braţ şi o trase din nou înapoi, ţipând fără încetare: – Pace! Pentru osteneala lui, Yulwei se alese cu cotul ei în faţă şi se prăbuşi, cu spatele la perete, cu ea deasupra. Ferro se ridică prima, gata să se repeadă din nou la ticălosul pleşuv. Dar voinicul era acum în picioare şi înainta, fără s-o piardă din ochi. Ferro îi zâmbi, cu pumnii încleştaţi lângă coapse. Acum avea să vadă cât de periculos era cu adevărat. Bărbatul făcu încă un pas. Apoi Bayaz întinse un braţ, să-l oprească. Cu cealaltă mână se ţinea de nas, încercând să oprească şuvoiul de sânge. Începu să râdă pe înfundate. – Foarte bine! Tuşi. Foarte fioroasă şi a naibii de iute. Fără îndoială, eşti ceea ce ne trebuie! Sper că-mi vei accepta scuzele, Ferro. – Ce? – Pentru purtarea mea îngrozitoare. Îşi şterse sângele de pe buza de sus. Am meritat-o pe deplin, dar trebuia să mă asigur. Îmi cer scuze. Sunt iertat? Arăta oarecum diferit acum, deşi nimic nu se schimbase. Prietenos, politicos, onest. Scuze. Dar era nevoie de mai mult de-atât ca să-i câştige încrederea. De mult mai mult. – Mai vedem, şuieră ea. – E tot ce-ţi cer. Asta şi să ne acorzi, lui Yulwei şi mie, un moment ca să discutăm nişte… chestiuni. Chestiuni care e mai bine să fie discutate între patru ochi. – E în regulă, Ferro, spuse Yulwei, sunt prieteni. Ferro era a naibii de sigură că nu erau prietenii ei, dar îl lăsă pe Yulwei s-o 451

conducă afară pe uşa din spatele celor doi albi. Încearcă doar să nu-l omori pe niciunul din ei. Încăperea aceasta semăna foarte mult cu cealaltă. Trebuie că erau bogaţi, aceşti albi, deşi nu păreau. Un şemineu imens, făcut din piatră întunecată cu nervuri. Perne şi, în jurul ferestrelor, postav moale, acoperit de flori şi păsări, în cusături minuscule. Dintr-un tablou de pe perete, se încrunta la ea un bărbat aspru, cu o coroană pe cap. Ferro se încruntă şi ea la el. Lux. Ferro ura luxul şi mai mult decât ura grădinile. Luxul însemna captivitate mai mult decât gratiile unei colivii. Mobilierul moale însemna pericol mai mult decât o armă. Pământ tare şi apă rece era tot ce-i trebuia ei. Lucrurile moi te fac moale şi ea nu voia aşa ceva. În încăpere mai aştepta cineva, plimbându-se în cercuri, cu mâinile la spate, de parcă nu-i plăcea să stea locului prea mult timp. Nu era chiar un alb – pielea lui tăbăcită avea o nuanţă cumva între a ei şi a lor. Capul ras, ca al unui preot. Lui Ferro nu-i plăcea asta. Ura preoţii mai presus de orice. Ochii bărbatului se luminară când o văzu intrând, în ciuda rânjetului ei dispreţuitor, şi se grăbi spre ea. Un omuleţ ciudat, în haine ponosite, cu creştetul capului nu mai sus decât gura lui Ferro. – Sunt Fratele Picior-Lung – îşi flutură mâinile în toate direcţiile – din Marele Ordin al Navigatorilor. – Norocul tău. Ferro se întoarse cu un umăr spre el, ciulind urechile, ca să audă ce spuneau cei doi bătrâni dincolo de uşă, dar Picior-Lung nu se lăsă descurajat. – Da, e un noroc! Da, da, este, cu siguranţă! Dumnezeu m-a binecuvântat cu adevărat! Declar că n-a existat vreodată, în întreaga istorie, un om mai potrivit profesiei lui sau o profesie potrivită unui om aşa cum eu, Fratele Picior-Lung, sunt potrivit nobilei ştiinţe a navigaţiei! Din munţii acoperiţi de nea ai îndepărtatului Nord până la nisipurile scăldate în soare de la ultimul hotar al Sudului, lumea întreagă e cu adevărat casa mea! Îi zâmbi cu un aer de dezgustătoare mulţumire de sine. Ferro îl ignoră. Cei doi albi, voinicul şi slăbănogul, discutau în celălalt capăt al încăperii. Vorbeau într-o limbă pe care n-o înţelegea. Suna ca un grohăit de porci. Vorbeau despre ea, poate, dar nu-i păsa. Ieşiră pe o altă uşă, lăsând-o singură cu preotul care continua să 452

dea din buze. – Puţine sunt naţiile din Cercul Lumii care mie, Fratele PiciorLung, îmi sunt străine şi, totuşi, sunt nedumerit în privinţa originilor tale. Rămase în aşteptare, dar Ferro nu spuse nimic. Aşadar, ai vrea să ghicesc? Într-adevăr, e o şaradă. Să vedem… ochii tăi au forma celor din îndepărtatul Suljuk, unde munţii negri se ridică prăpăstioşi din marea scânteietoare, chiar aşa, şi, totuşi, pielea ta e… – Tacă-ţi gura, împuţitule. Bărbatul se opri la mijlocul propoziţiei, tuşi şi se îndepărtă, lăsând-o pe Ferro să asculte glasurile de dincolo de uşă. Ferro zâmbi mulţumită. Lemnul era gros şi sunetele erau înăbuşite, dar cei doi bătrâni nu luaseră în calcul ascuţimea auzului ei. Continuau să vorbească în limba kantică. Acum, că idiotul de navigator tăcea, desluşea fiecare vorbă pe care o spunea Yulwei. – … Khalul încalcă A Doua Lege, atunci tu trebuie s-o încalci pe Prima? Nu-mi place, Bayaz! Juvens n-ar fi îngăduit asta niciodată! Ferro se încruntă. În glasul lui Yulwei era o nuanţă ciudată. Teamă. A Doua Lege. Ferro îşi amintea că le vorbise despre ea devoratorilor. E interzis să mănânci carnea oamenilor. Apoi îl auzi pe albul pleşuv. – Prima Lege e un paradox. Toată magia vine din Cealaltă Parte, chiar şi a noastră. Ori de câte ori schimbi un lucru, atingi lumea de jos, ori de câte ori faci un lucru, te împrumuţi din Cealaltă Parte şi întotdeauna există un preţ. – Dar preţul pentru asta ar putea fi prea mare! E un lucru blestemat, această Sămânţă, un lucru afurisit. Din ea nu creşte nimic, doar haos! Pentru fiii lui Euz, atât de înţelepţi şi de puternici, această Sămânţă a însemnat sfârşitul pentru toţi, în diferite feluri. Tu eşti mai înţelept decât Juvens, Bayaz? Eşti mai viclean decât Kanedias? Eşti mai puternic decât Glustrod? – Nici una, nici alta, frate, dar, spune-mi… câţi devoratori a făcut acest Khalul? O lungă tăcere. – Nu pot fi sigur. – Câţi? Iar tăcere. – Poate două sute. Poate mai mulţi. Preoţimea scotoceşte Sudul după cei cu orice fel de perspectivă. Acum îi face din ce în ce mai repede, dar cei mai mulţi sunt tineri şi slabi. – Peste două sute şi sporind mereu. Mulţi sunt slabi, dar 453

printre ei există unii care ar putea să se pună cu tine sau cu mine. Aceia care au fost ucenicii lui Khalul în Vechime – cei cărora li se spune Vântul Răsăritului şi acele gemene blestemate. – Să le ia naiba de căţele! mârâi Yulwei. – Ca să nu mai vorbim de Mamun, ale cărui minciuni au stârnit acest haos. – Problema a fost bine înrădăcinată dinainte de a se naşte el măcar. Ştii asta, Bayaz. Totuşi, Mamun a fost în Ţinuturile Aspre. L-am simţit aproape. A devenit teribil de puternic. – Ştii că am dreptate. Între timp, efectivele noastre abia dacă sporesc. – Credeam că omul ăsta, Quai, s-a dovedit promiţător. – Avem nevoie doar de încă o sută ca el şi de douăzeci de ani în care să-i antrenăm. Apoi putem discuta de pe poziţii egale. Nu, frate, nu. Trebuie să folosim focul împotriva focului. – Chiar dacă focul te preface în scrum, împreună cu toată creaţia? Lasă-mă să merg la Sarkant. Khalul ar putea să mai asculte glasul raţiunii… Râsete. – A înrobit jumătate din lume! Când ai să te trezeşti, Yulwei? După ce o va înrobi pe toată? Nu-mi pot permite să te pierd, frate! – Nu uita, Bayaz, sunt lucruri mai rele decât Khalul. Mult mai rele. Glasul scăzu, devenind o şoaptă şi Ferro se forţă să audă. Şoptitorii de Secrete ascultă mereu… – Ajunge, Yulwei! E mai bine nici să nu ne gândim la asta! Ferro se încruntă. Ce era aiureala asta? Şoptitorii de Secrete? Care secrete? – Adu-ţi aminte, Bayaz, ce ţi-a spus Juvens. Fereşte-te de mândrie. Foloseşti Arta. Ştiu asta. Văd o umbră asupra ta. – La naiba cu umbrele tale! Fac ce trebuie să fac! Adu-ţi aminte, Yulwei, ce ţi-a spus ţie Juvens. Nimeni nu poate veghea veşnic. Timpul trece şi eu nu voi mai veghea. Eu sunt cel dintâi. Eu am dreptul să decid. – Nu te-am urmat întotdeauna acolo unde m-ai condus? Întotdeauna, chiar şi când conştiinţa m-a îndemnat altfel? – Şi am greşit vreodată? – Asta rămâne de văzut. Tu eşti cel dintâi, Bayaz, dar nu eşti Juvens. E dreptul meu să mă îndoiesc. Şi al lui Zacharus. Nu-i va plăcea asta mai mult decât mie. Nici pe departe. – Trebuie s-o facem. – Dar alţii vor plăti preţul, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna. 454

Acest om al Nordului, Nouădegete, poate vorbi cu spiritele? – Da. Ferro se încruntă. Spirite? Nu i se păruse că albul cu nouă degete putea vorbi măcar cu alte fiinţe umane. – Şi dacă găseşti Sămânţa? veni glasul lui Yulwei de dincolo de uşă, vrei s-o poarte Ferro? – Ea are sângele potrivit şi cineva trebuie s-o facă. – Ai grijă, atunci, Bayaz. Te cunosc, ţine minte. Ca nimeni altul. Dă-mi cuvântul că o vei proteja, chiar şi după ce îşi va încheia rolul. – O voi apăra mai straşnic decât mi-aş păzi propriul copil. – Apăr-o mai straşnic decât ai apărat copilul Creatorului şi voi fi mulţumit. O tăcere lungă. Ferro îşi frământa maxilarul, gândindu-se la ceea ce auzise. Juvens, Kanedias, Zacharus: numele ciudate nu însemnau nimic pentru ea. Şi ce fel de sămânţă putea preschimba toată creaţia în cenuşă? Nu voia să aibă de-a face cu aşa ceva, de asta era sigură. Locul ei era în Sud, luptând împotriva gurkienilor cu armele pe care le înţelegea. Uşa se deschise şi cei doi bătrâni păşiră înăuntru. Nici că puteau să fie mai diferiţi. Unul tuciuriu, înalt şi osos, cu părul lung, celălalt cu pielea albă, corpolent şi pleşuv. Ferro îi privi cu suspiciune. Cel alb vorbi primul: – Ferro, am o ofertă să… – Nu merg cu tine, alb bătrân şi nebun. O vagă umbră de iritare flutură peste chipul bătrânului pleşuv, dar fu iute stăpânită. – De ce? Ce altă treabă atât de presantă ai de făcut? La asta nu trebuia să se gândească. – Răzbunare. Cuvântul ei preferat. – A, înţeleg. Îi urăşti pe gurkieni? – Da. – Trebuie să plătească, pentru ceea ce ţi-au făcut? – Da. – Pentru că ţi-au luat familia, neamul, ţara? – Da. – Pentru că te-au făcut sclavă, şopti el. Ferro îi aruncă o privire mânioasă, întrebându-se de unde ştia atât de multe despre ea, întrebându-se dacă să se năpustească din nou asupra lui. Te-au furat, Ferro, ţi-au furat totul. Ţi-au luat viaţa. Dacă aş fi în locul 455

tău… dacă aş fi suferit aşa cum ai suferit tu… nu m-aş mulţumi cu tot sângele Sudului. Aş vrea să văd mort fiecare soldat gurkian ca să fiu mulţumit. Aş vrea să văd pârjolit fiecare oraş gurkian ca să fiu mulţumit. Aş vrea să-l văd pe împărat putrezind într-o cuşcă, în faţa propriului său palat, ca să fiu mulţumit! – Da! şuieră ea, cu un zâmbet sălbatic pe faţă. Acum vorbea pe limba ei. Yulwei nu vorbise niciodată aşa – poate că acest alb bătrân nu era atât de rău, până la urmă. Văd că înţelegi! De aceea trebuie să merg în Sud. – Nu, Ferro. Acum pleşuvul era cel care zâmbea. Nu-ţi dai seama ce şansă îţi ofer. Împăratul nu domneşte cu adevărat în Kama. Oricât de puternic ar părea, dansează după cum îi cântă un altul, o mână bine ascunsă. Khalul i se spune. – Profetul. Bayaz clătină din cap. – Dacă te alegi cu o tăietură, urăşti cuţitul sau pe cel care-l mânuieşte? Împăratul, gurkienii, nu sunt decât uneltele lui Khalul, Ferro. Împăraţii vin şi trec, Profetul e mereu acolo, în spatele lor. Le şopteşte. Le sugerează. Le porunceşte. El e cel care trebuie să-ţi plătească. – Khalul… da. Devoratorii folosiseră acel nume: Khalul. Profetul. Palatul Împăratului era plin de preoţi, toată lumea ştia asta. Şi palatele guvernatorilor. Preoţii erau peste tot, mişunând ca insectele. În oraşe, în sate, printre soldaţi, mereu răspândind minciuni. Şoptind. Sugerând. Poruncind. Yulwei se încrunta, nemulţumit, dar Ferro ştia că bătrânul alb avea dreptate. Da, înţeleg! – Ajută-mă şi am să-ţi dau răzbunare, Ferro. Răzbunare adevărată. Nu un soldat mort sau zece, ci mii. Zeci de mii! Poate împăratul însuşi, cine ştie? Bătrânul ridică din umeri şi îi întoarse spatele pe jumătate. Totuşi, nu te pot obliga. Întoarce-te în Ţinuturile Aspre, dacă doreşti – ascunde-te, fugi şi scormoneşte în pământ ca un şobolan. Dacă asta te satisface. Dacă asta e măsura întreagă a răzbunării tale. Devoratorii te vor acum. Copiii lui Khalul. Fără noi, te vor avea şi asta foarte repede. Însă alegerea îţi aparţine. Ferro se încruntă. Toţi acei ani în sălbăticie, luptându-se pe viaţă şi pe moarte, mereu pe fugă, nu-i aduseseră nimic. Nicio răzbunare demnă de acel cuvânt. Dacă n-ar fi fost Yulwei, acum ar fi fost oale şi ulcele. Oase albe în deşert. Carne în burţile devoratorilor. În cuşca din faţa palatului împăratului. 456

Putrezind. Nu putea să refuze şi ştia asta, dar nu-i plăcea. Acest bătrân ştiuse exact ce să-i ofere. Ferro nu suporta să nu aibă de ales. – Am să mă gândesc, spuse ea. Din nou o vagă umbră de furie pe faţa albului pleşuv, repede ascunsă. – Gândeşte-te, atunci, dar nu mult timp. Soldaţii împăratului se adună şi timpul trece. Îi urmă pe ceilalţi afară din încăpere, lăsând-o singură cu Yulwei. – Nu-mi plac albii ăştia, spuse ea, destul de tare ca bătrânul s-o audă de pe coridor şi apoi mai încet: Trebuie să mergem cu ei? – Tu. Eu trebuie să mă întorc în Sud. – Ce? – Cineva trebuie să fie cu ochii pe gurkieni. – Nu! Yulwei începu să râdă. – De două ori ai încercat să mă omori. O dată ai încercat să fugi de mine, dar acum, că plec, vrei să rămân? Nu te înţeleg, Ferro. Ferro se încruntă. – Pleşuvul spune că-mi poate da răzbunare. Minte? – Nu. – Atunci trebuie să merg cu el. – Ştiu. De aceea te-am adus aici. Ferro nu găsea nimic de spus. Se uită în podea, dar Yulwei o luă pe neaşteptate, apropiindu-se dintr-odată. Ea ridică mâna, să se păzească de o lovitură, dar el o cuprinse în braţe şi o strânse cu putere. O senzaţie ciudată. Să fie atât de aproape de altcineva. Caldă. Apoi Yulwei se retrase, cu o mână pe umărul ei. – Dumnezeu să-ţi călăuzească paşii, Ferro Maljinn. – Aş! Aici n-au niciun Dumnezeu. – Aş zice mai degrabă că au mai mulţi. – Mai mulţi? – N-ai observat? Aici, fiecare om se venerează pe sine. Ferro clătină din cap. Asta părea aproape de adevăr. Ai grijă, Ferro. Şi ascultă de Bayaz. El e primul din ordinul meu şi puţini sunt la fel de înţelepţi ca el. – N-am încredere în el. Yulwei se aplecă mai aproape. – Nu ţi-am spus să ai. Apoi zâmbi şi se întoarse. Ea îl privi cum păşeşte încet către 457

uşă, apoi afară, pe coridor. Îi auzi picioarele goale lipăind pe dale şi brăţările de pe mâini zornăind încetişor. Lăsând-o singură, cu luxul, cu grădinile şi cu albii.

458

Vechi prieteni Se auzi un bubuit în uşă şi Glokta îşi săltă capul, cu ochiul stâng tresărind. Cine naiba vine să bată la ora asta? Frost? Severard? Sau altcineva. Superiorul Goyle, poate, venit să-mi facă o vizită, cu circarii lui năstruşnici? Să se fi săturat deja Arhilectorul de jucăria lui schiloadă? Nu s-ar putea spune că ospăţul a decurs conform planului şi eminenţa sa nu e genul de om care să ierte. Cadavru găsit plutind lângă docuri… Bătaia se auzi din nou. O bătaie sonoră, sigură. Genul care cere ca uşa să fie deschisă, înainte de a fi spartă. – Vin! strigă el, şi glasul i se frânse uşor, când se ridică din spatele mesei, clătinându-se pe picioare. Vin acum! Îşi înhăţă bastonul şi şontâcăi spre uşă, trase adânc aer în piept şi o deschise pe bâjbâite. Nu era Frost. Nici Severard. Nu era nici Goyle, sau vreunul dintre practicienii lui năstruşnici. Era cineva mult mai neaşteptat. Glokta ridică o sprânceană, apoi se sprijini de tocul uşii. – Maior West, ce surpriză! Uneori, când nişte vechi prieteni se reîntâlnesc, lucrurile sunt dintr-odată aşa cum au fost în urmă cu toţi acei ani. Prietenia se reia, neatinsă, de parcă n-ar fi existat nicio întrerupere. Uneori, dar nu acum. – Inchizitor Glokta, mormăi West, şovăielnic, încurcat, stânjenit. Îmi cer scuze că te deranjez atât de târziu. – Nu face nimic, răspunse el cu o politeţe glacială. Maiorul aproape tresări. – Pot intra? – Desigur. Glokta închise uşa în urma lui, apoi şchiopătă după West în sufragerie. Maiorul se strecură într-unul dintre scaune şi inchizitorul se aşeză pe altul. Rămaseră privindu-se o clipă, fără să vorbească. Ce naiba vrea, la ora asta sau la orice altă oră? Glokta cercetă chipul vechiului său prieten în lumina focului şi a singurei lumânări pâlpâitoare. Acum, că-l putea vedea mai limpede, îşi dădea seama că West se schimbase. Arată bătrân. Părul i se împuţina la tâmple, încărunţind în jurul urechilor. Avea faţa palidă, ascuţită, uşor scofâlcită. Pare îngrijorat. La pământ. La 459

capătul răbdărilor. West se uită prin camera meschină, la focul meschin, la mobila meschină, cu prudenţă, spre Glokta, apoi repede în podea. Agitat, de parcă ceva îl sâcâia. Pare stingherit. Cum ar şi trebui. Nu părea gata să rupă tăcerea, aşa că Glokta o făcu în locul lui. – Aşadar, cât a trecut, ei? Lăsând la o parte noaptea aceea din oraş, pe care n-o putem pune la socoteală, nu-i aşa? Amintirea acelei nefericite întâlniri atârnă o clipă între ei, ca o duhoare, apoi West îşi drese glasul: – Nouă ani. – Nouă ani. Dă-ţi seama. De când am stat pe creastă, doi vechi prieteni împreună, privind în jos, spre râu. În jos, spre pod şi spre toţi acei gurkieni din partea cealaltă. Parcă a trecut o viaţă, nu-i aşa? Nouă ani. Îmi amintesc cum mă rugai să nu cobor, dar eu nu voiam să aud nimic. Ce prost am fost, nu? Credeam că sunt unica noastră speranţă. Credeam că sunt invincibil. – Ne-ai salvat pe toţi în ziua aceea, ai salvat întreaga armată. – Chiar aşa? Ce minunat! Îndrăznesc să spun că, dacă aş fi murit pe podul acela, aş avea statui peste tot. Păcat că n-am făcuto, zău. Păcat pentru toată lumea. West tresări şi se foi în scaun, părând şi mai stânjenit. – Te-am căutat după aceea… mormăi el. M-ai căutat? Ce nemaipomenit de al naibii de nobil! Ce prieten adevărat. Nu mi-a slujit la nimic, târât în agonie, cu piciorul tocat mărunt. Şi ăsta a fost doar începutul. – N-ai venit să depănăm amintiri, West. – Nu… nu de aceea am venit. Am venit în legătură cu sora mea. Glokta rămase tăcut. Cu siguranţă, nu se aşteptase la acest răspuns. – Ardee? – Da, Ardee. Plec în Englia curând şi… speram că, poate, ai putea să fii cu ochii pe ea, cât sunt eu plecat. Ochii lui West licăriră spre el, agitaţi. Întotdeauna ai ştiut să te porţi cu femeile… Sand. Glokta se strâmbă la auzul numelui său mic. Nimeni nu-i mai spunea aşa. Nimeni în afară de mama. Ai ştiut întotdeauna ce să spui. Le ţii minte pe cele trei surori? Cum le chema? Le-ai făcut pe toate să-ţi mănânce din palmă. West zâmbi, dar Glokta nu putea. Îşi amintea, dar amintirile erau vagi acum, lipsite de culoare, palide. Amintirile altui om. Un om mort. Viaţa mea începe în Gurkhul, în temniţele împăratului. Amintirile de atunci sunt mult mai reale. 460

Întins în pat ca un cadavru, după ce mi-am revenit, în întuneric, aşteptând prietenii care n-au mai venit. Se uită la West şi ştia că privirea lui era teribil de rece. Vrei să mă cucereşti cu mutra ta cinstită şi discuţiile tale despre vremurile de demult? Ca un câine demult pierdut, întors, în cele din urmă, cuminte, acasă? Pe mine nu mă duci cu una, cu două. Duhneşti, West, Miroşi a trădare. Amintirea aceea cel puţin e a mea. Glokta se lăsă uşurel pe spătarul scaunului. – Sand dan Glokta, murmură el, de parcă şi-ar fi amintit un nume pe care l-a ştiut cândva. Ce s-a ales de el, West, ai? Ştii, acel prieten al tău, acel tânăr îndrăzneţ, chipeş, mândru, neînfricat? Cu trecere la femei! Iubit şi respectat de toată lumea, destinat pentru lucruri măreţe! Unde s-a dus? West întoarse privirea, derutat şi nesigur pe sine, şi nu spuse nimic. Glokta se aplecă spre el, cu mâinile întinse peste masă, cu buzele desfăcute, dezvăluindu-i dinţii distruşi. – Mort! A murit pe pod! Şi ce a rămas? O ruină afurisită cu numele lui! O umbră şchioapă, la pândă! O fantomă schiloadă, care se agaţă de viaţă ca mirosul de urină de un cerşetor. Nu are prieteni, această afurisită rămăşiţă dezgustătoare, şi nu vrea niciunul! Pleacă, West! Întoarce-te la Varuz şi la Luthar şi la ceilalţi ticăloşi netrebnici! Nu e nimeni aici, ştii? Buzele lui Glokta tremurau şi scuipau cu repulsie. Nu era sigur cine îl dezgusta mai mult: West sau el însuşi. Maiorul clipi, cu muşchii maxilarului mişcându-se în tăcere. Se ridică, tremurând, în picioare. – Îmi pare rău, spuse el, peste umăr. – Spune-mi! strigă Glokta, oprindu-l în dreptul uşii. Ceilalţi… Ceilalţi, s-au ţinut de mine cât timp am fost folositor, cât timp avansam. Am ştiut-o întotdeauna. Nu am fost atât de surprins că n-au vrut să mai aibă de-a face cu mine când m-am întors. Dar tu, West, te-am crezut întotdeauna un prieten mai bun de-atât, un om mai bun. Întotdeauna am crezut că tu, cel puţin – doar tu – vei veni să mă vizitezi. Ridică din umeri. Bănuiesc că m-am înşelat. Glokta se întoarse, privind încruntat spre foc, aşteptând să audă uşa de la intrare închizându-se. – Nu ţi-a spus? Glokta întoarse capul. – Cine? – Mama ta. 461

Glokta pufni. – Mama? Ce să-mi spună? – Am venit. De două ori. De îndată ce am aflat că te-ai întors, am venit. Mama ta m-a expediat la porţile domeniului tău. A zis că eşti prea bolnav ca să primeşti musafiri şi că, în orice caz, nu voiai să mai ai de-a face deloc cu armata, şi cu mine în special. M-am întors, câteva luni mai târziu. Credeam că îţi datorez măcar atât. De data aceasta, a ieşit un servitor să mă alunge. Mai târziu, am aflat că ai intrat în Inchiziţie şi că ai plecat în Englia. Mi te-am scos din minte… până când ne-am întâlnit… în noaptea aceea, în oraş… Glasul lui West se stinse. Trecu o vreme până când cuvintele sale îşi făcură efectul şi atunci Glokta îşi dădu seama că stătea cu gura căscată. Atât de simplu. Nici-o conspiraţie. Nici-o reţea a trădării. Aproape că îi venea să râdă în faţa stupidităţii situaţiei. Mama mea l-a alungat de la poartă, iar eu nu m-am gândit niciodată să mă întreb de ce n-a venit nimeni. Mama l-a urât întotdeauna pe West. Un prieten cât se poate de nepotrivit, mult sub nivelul nepreţuitului ei fiu. Fără îndoială, îl învinuia pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Ar fi trebuit să bănuiesc, dar eram atât de ocupat să mă tăvălesc de durere şi de amărăciune. Prea ocupat să fiu tragic. Glokta înghiţi în sec. – Ai venit? West ridică din umeri. – Dacă mai contează. Ei, bine. Ce putem face, decât să ne străduim să îndreptăm lucrurile? Glokta clipi şi trase adânc aer în piept. – Îmi, ăă… îmi cer scuze. Uită ce-am spus, dacă poţi. Te rog. Ia loc. Spuneai ceva despre sora ta. – Da. Da. Sora mea. West îşi croi drum cu stângăcie înapoi spre scaun, cu privirea în podea, cu faţa adoptând din nou acel aer îngrijorat, vinovat. Plecăm spre Englia în curând şi nu ştiu când mă voi întoarce… sau dacă, presupun… va fi fără niciun prieten în oraş şi, ei, bine… cred că ai întâlnit-o cândva, când ai venit la noi acasă. – Desigur, şi mult mai recent, la drept vorbind. – Serios? – Da. Cu prietenul nostru comun, căpitanul Luthar. West deveni şi mai palid. E mai mult la mijloc decât îmi spune. Dar Glokta nu era dornic tocmai acum să-şi pună talpa strâmbă în calea unicei sale prietenii, nu atât de curând după ce renăscuse. 462

Rămase tăcut şi, după o clipă, maiorul continuă. – Viaţa a fost… dificilă pentru ea. Aş fi putut să fac ceva. Ar fi trebuit să fac ceva. Se uită nefericit în jos, la masă şi un spasm hidos îi străbătu faţa. Cunosc senzaţia. Una dintre preferatele mele. Scârbă de sine. Dar am ales să las alte lucruri să-mi stea în cale, mi-am dat silinţa să uit de asta şi m-am prefăcut că totul e bine. Ea a suferit şi eu sunt de vină. West tuşi, apoi înghiţi cu greu. Buza începu să-i tremure şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Vina mea… dacă i s-ar întâmpla ceva… Umerii i se cutremurau în tăcere şi Glokta ridică din sprâncene. Era obişnuit să vadă bărbaţi plângând, desigur. Dar, de obicei, trebuie cel puţin să le arăt mai întâi ustensilele. – Haide, Collem, revino-ţi. Glokta întinse mâna încet peste masă, şi-o retrase pe jumătate şi apoi, cu stângăcie, îşi bătu pe umăr prietenul care plângea. Ai făcut unele greşeli, dar oare n-am greşit cu toţii? Aparţin trecutului şi nu pot fi schimbate. Nu mai avem ce face acum, decât să ne străduim să îndreptăm lucrurile, nu? Ce? E cu putinţă să fiu eu cel care vorbeşte? Inchizitorul Glokta, mama răniţilor? Dar West părea că se liniştise. Înălţă capul, se şterse la nas şi ridică spre Glokta nişte ochi umezi, plini de speranţă. – Ai dreptate, ai dreptate, fireşte. Trebuie să îndrept lucrurile. Trebuie! Mă ajuţi, Sand? Vei avea grijă de ea, cât timp voi fi plecat? – Am să fac tot ce pot pentru ea, Collem, te poţi bizui pe mine. Cândva am fost mândru să te numesc prietenul meu şi… voi fi din nou. Ciudat, dar Glokta aproape că simţea o lacrimă în ochi. Eu? E cu putinţă? Inchizitorul Glokta, prieten de nădejde? Inchizitorul Glokta, protectorul tinerelor femei vulnerabile? Fu cât pe ce să izbucnească în râs, la gândul acesta, şi, totuşi, aşa era. Nu s-ar fi gândit niciodată că avea nevoie de un prieten, dar era o senzaţie plăcută să-l aibă din nou. – Hollit, zise Glokta. – Ce? – Cele trei surori, le chema Hollit. Râse pe înfundate şi amintirea răzbătu puţin mai clară ca înainte. Aveau o atracţie pentru duel. Le plăcea. Ceva legat de transpiraţie, poate. – Cred că atunci m-am hotărât să mă apuc. West râse, apoi se strâmbă, de parcă încerca să-şi amintească ceva. Cum se numea intendentul nostru? Avea o pasiune pentru cea mai mică, era 463

turbat de gelozie. Cum naiba îl chema? Unul gras. Pentru Glokta nu era atât de greu să-şi amintească numele. – Rews. Salem Rews. – Rews, el e! Uitasem complet de el. Rews! Ştia să povestească omul ăla ca nimeni altul. Stăteam toată noaptea ascultându-l şi prăpădindu-ne cu toţii de râs. Ce s-a ales de el? Glokta tăcu o clipă. – Cred că a părăsit armata… ca să devină un fel de negustor. Îşi flutură mâna nepăsător. Cred că s-a mutat în Nord.

464

Înapoi în ţărână Carleonul nu era defel aşa cum şi-l amintea Copoiul, dar, pe de altă parte, el avea tendinţa să şi-l amintească în flăcări. O amintire ca aceea te urmăreşte. Acoperişuri prăbuşindu-se, ferestre crăpând, grupuri de luptători pretutindeni, toţi îmbătaţi de durere şi victorie şi, ei bine, băutură – jefuind, omorând, aprinzând focuri, toate urmările neplăcute. Femei ţipând, bărbaţi strigând, duhnind a fum şi teamă. Pe scurt, un jaf, cu el şi Logen în miezul evenimentelor. Bethod stinsese focurile şi pusese stăpânire pe Carleon. Îl ocupase şi începuse să construiască. Nu ajunsese departe când i-a trimis pe Logen, pe Copoi şi pe ceilalţi în exil, dar de atunci, probabil, construiau zi de zi. Acum era de două ori mai mare ca odinioară, chiar înainte de a fi pârjolit, acoperind tot dealul şi întreaga pantă dinspre râu. Mai mare decât Uffrithul. Mai mare decât orice oraş văzuse Copoiul. Din locul în care se afla, sus, în pădurea de pe cealaltă parte a văii, nu se zăreau oamenii, dar trebuie că erau îngrozitor de mulţi acolo. Trei drumuri noi, pornind dinspre poartă. Două noi poduri mari. Noi clădiri peste tot şi clădiri mari acolo unde cândva se aflaseră cele mici. O puzderie. Construite din piatră, cele mai multe, cu acoperişuri de ardezie, chiar şi sticlă în unele dintre ferestre. – Au fost harnici, remarcă Treicopaci. – Ziduri noi, zise Ursuzul. – Cu duiumul, murmură Copoiul. Erau ziduri pretutindeni. Exista unul mare, împrejmuitor, cu turnuri pe potrivă şi tot ce trebuie, şi un şanţ mare la bază. Un zid şi mai mare înconjura vârful dealului, acolo unde se înălţase cândva Castelul lui Skarling. O construcţie gigantică. Copoiul nuşi putea închipui de unde aduseseră toată piatra pentru zidirea lui. – Cel mai mare afurisit de zid pe care l-am văzut vreodată, spuse el. Treicopaci clătină din cap. – Nu-mi place. Dacă Forley e capturat, nu-l mai scoatem afară niciodată. – Dacă Forley e capturat, rămânem cinci, şefule, şi vom fi căutaţi. El nu e o ameninţare pentru nimeni, dar noi suntem. 465

Ultima noastră grijă va fi să-l scoatem de acolo. Se descurcă el, ca întotdeauna. Foarte probabil, va supravieţui celor mai mulţi dintre noi. – Nu m-ar mira, mormăi Treicopaci. Avem o misiune periculoasă. Se târâră prin tufăriş, înapoi la tabără. Dow cel Negru era acolo şi părea chiar mai prost dispus ca de obicei. Tul Duru la fel, muncind cu un ac la o gaură din tunică, răvăşit la faţă în timp ce degetele-i mari şi groase bâjbâiau cu mica aşchie de metal. Forley era aşezat lângă el, privind cerul printre frunze. – Cum te simţi, Forley? întrebă Copoiul. – Rău, dar trebuie să te temi ca să ai curaj. Copoiul îi zâmbi larg. – Aşa am auzit. Îmi închipui, aşadar, că suntem amândoi eroi, nu? – Trebuie, spuse el, întorcându-i zâmbetul. Treicopaci voia să pună lucrurile la punct. – Eşti sigur de asta, Forley? Eşti sigur că vrei să intri acolo? Odată intrat, s-ar putea să nu mai ieşi, indiferent cât de meşteşugit eşti la vorbă. – Sunt sigur. Poate că fac pe mine, dar mă duc. Pot să fiu mai folositor înăuntru decât aici, afară. Cineva trebuie să-i prevină în legătură cu shanka. Ştii asta, şefule. Cine altcineva s-o facă? Veteranul clătină îngândurat din cap, încet ca soarele răsărind. Îşi lua un răgaz, ca întotdeauna. – Da. În regulă. Spune-le că aştept aici, lângă podul vechi. Spune-le că sunt singur. Asta în caz că Bethod decide că nu eşti bine-venit, pricepi? – M-am prins. Eşti de unul singur, Treicopaci. Numai noi doi am reuşit să ne întoarcem peste munţi. Acum înţeleseseră cu toţii şi Forley le zâmbea, uitându-se de la unul la altul. – Păi, atunci, flăcăi, a fost grozav, nu? – Taci din gură, Molâule, se încruntă Dow. Bethod n-are nimic împotriva ta. Te întorci. – În caz că nu mă întorc, totuşi. A fost grozav. Copoiul îl aprobă, cu o clătinare stângace a capului. Erau aceleaşi feţe murdare, pline de cicatrice, ca de obicei, dar mai îndârjite ca oricând. Niciunuia nu-i plăcea să-l lase pe unul dintre ei să se pună în pericol, dar Forley avea dreptate, cineva trebuie so facă şi el era cel mai potrivit. Uneori slăbiciunea e un scut mai 466

bun decât puterea, cugetă Copoiul. Bethod era un ticălos, dar era unul inteligent. Shanka veneau şi trebuia prevenit. Nu puteau decât să spere că va fi recunoscător pentru asta. Înaintară împreună, de-a lungul lizierei pădurii, privind spre cărare. Trecea peste podul vechi şi cobora şerpuit în vale. De acolo, spre porţile Carleonului. În fortăreaţa lui Bethod. Forley trase adânc aer în piept şi Copoiul îl bătu pe umăr. – Succes, Forley. Mult succes. – Asemenea. Strânse mâna Copoiului într-a lui, preţ de o clipă. Şi vouă, tuturor, flăcăi! După care se răsuci şi porni hotărât spre pod, cu fruntea ridicată. – Succes, Forley! strigă Dow cel Negru, făcându-i pe toţi să tresară. Molâul se întoarse o clipă, rămase în vârful podului şi rânji. Apoi dispăru. Treicopaci trase adânc aer în piept. – Pregătiţi armele, spuse el, în caz că Bethod nu vrea să asculte de glasul raţiunii. Şi aşteptaţi semnalul, da? Aşteptarea părea nesfârşită, sus, în frunziş, tăcuţi şi neclintiţi, privind în jos la toate acele ziduri noi. Copoiul stătea întins pe burtă, cu arcul la îndemână, pândind, aşteptând, întrebându-se cum se descurca Forley acolo, înăuntru. O aşteptare lungă, încordată. Apoi îi văzu. Călăreţi ieşind pe poarta cea mai apropiată, îndreptându-se spre unul dintre podurile noi, traversând râul. În urma lor venea un car. Copoiul nu era sigur ce aveau în car, dar nu-i plăcea defel. Nici urmă de Forley şi nu era sigur dacă ăsta era un lucru bun sau rău. Se apropiau iute, gonind în sus, pe coasta văii, pe cărarea abruptă către pădure, către pârâu şi către vechiul pod de piatră care-l traversa. Direct spre Copoi. Auzea copitele cailor bubuind pe pământ. Acum destul de aproape să-i numere şi să-i privească bine. Suliţe, scuturi şi armuri bune. Coifuri şi zale. Zece la număr şi alţi doi în car, de-o parte şi de alta a vizitiului, ducând nişte obiecte care arătau ca nişte arcuri mici pe buşteni de lemn. Nu ştia ce aveau de gând şi nu-i plăcea să nu ştie. El era cel care ar fi trebuit să le ofere surprizele. Se târî înapoi, pe burtă, prin tufăriş, trecu prin pârâu şi se duse grăbit spre marginea pădurii, de unde putea vedea bine podul vechi. Treicopaci, Tul şi Dow stăteau în preajma lui şi Copoiul le făcu semn cu mâna. Nu-l vedea pe Ursuz, trebuie că era departe, 467

în pădure. Dădu semnalul pentru călăreţi, ridică pumnul, pentru zece şi îşi lipi mâna de piept, pentru armură. Dow îşi luă sabia şi securea, alergă în mijlocul unui morman de pietre sfărâmate, sus, lângă pod, strecurându-se fără zgomot. Tul se furişă în josul malului, intră în pârâu, care, din fericire, în momentul acela nu trecea de genunchi, îşi lipi făptura imensă de capătul îndepărtat al arcului, cu sabia lui mare ridicată deasupra apei. Pe Copoi îl agita puţin să-l vadă pe Tul atât de limpede din locul unde se afla. Totuşi, călăreţii nu-l puteau zări dacă veneau direct pe cărare. Se aşteptau la un singur om şi Copoiul spera că n-aveau să fie prea prudenţi. Spera să fia aşa căci, dacă-şi luau răgazul să verifice, ar fi un dezastru afurisit. Îl privi pe Treicopaci legându-şi scutul pe braţ, scoţând sabia, întinzându-şi gâtul, apoi rămânând nemişcat, în aşteptare, mare şi voinic, blocând calea, în partea dinspre ei a podului, parcă singur pe lume. Acum Copoiul auzea puternic tropotul copitelor şi huruitul roţilor carului, dincolo de copaci. Scoase câteva săgeţi şi le înfipse în pământ, cu vârful în jos, undeva la îndemână. Străduindu-se să-şi înfrângă frica. Degetele îi tremurau fără încetare, dar nu conta. Aveau să funcţioneze bine când va fi nevoie. – Aşteaptă semnalul, îşi şopti. Aşteaptă semnalul. Potrivi o săgeată în arc şi întinse coarda pe jumătate, ochind spre pod. Pe toţi dracii, îi venea rău de tot să se uşureze. Primul vârf de suliţă îşi făcu apariţia peste creasta dealului, apoi altele. Legănându-şi coifurile, cu piepturile acoperite de zale, cu feţe de cal, unul câte unul, călăreţii urcară spre pod. Carul se rostogolea în urmă, cu vizitiul lui şi cei doi pasageri ciudaţi, tras de un cal mare şi lăţos. Călăreţul din frunte îl zări acum pe Treicopaci aşteptându-l peste curbura podului şi dădu pinteni calului. Copoiul răsuflă ceva mai uşurat când ceilalţi porniră grupaţi, la trap, după el, plini de avânt. Forley trebuie că spusese ceea ce fusese învăţat să spună – se aşteptau la unul singur. Copoiul îl vedea pe Tul privind pe furiş de sub arcul acoperit de muşchi, în timp ce caii tropăiau deasupra lui. Fir-ar să fie, mâinile îi tremurau. Era îngrijorat că va da drumul săgeţii înainte s-o tragă bine, stricând totul. Carul se opri, pe malul celălalt, cei doi bărbaţi aflaţi în el se ridicară şi îşi îndreptară arcurile ciudate spre Treicopaci. Copoiul îl ochi bine pe unul dintre ei şi întinse coarda până la capăt. Majoritatea călăreţilor erau de-acum pe pod, cu caii speriaţi şi 468

agitaţi, nemulţumiţi să fie ţinuţi atât de strâns în frâu. Cel din dreapta se opri în faţa lui Treicopaci, cu suliţa îndreptată spre el. Dar bătrânul nu se retrase niciun pas. Nu el. Doar ridică, încruntat, privirea, fără să le facă loc călăreţilor să-l ocolească, ţinându-i îngrămădiţi pe pod. – Măi, măi, îl auzi Copoiul spunând pe cel ce le era căpetenie. Rudd Treicopaci. Credeam că eşti mort de mult, bătrâne. Îi cunoştea vocea. Unul dintre oamenii lui Bethod, de demult. Rău-Destul i se spunea. – Se pare că mi-au mai rămas vreo două lupte de purtat, răspunse Treicopaci, fără să se dea la o parte. Rău-Destul se uită împrejur, scrutând copacii cu privirea, destul de deştept să-şi dea seama că se afla într-o situaţie defavorabilă, dar nu destul de prudent. – Unde sunt ceilalţi? Unde e nemernicul de Dow, ai? Treicopaci ridică din umeri. – Nu sunt decât eu. – Întorşi în ţărână, ai? Copoiul îl şi vedea parcă pe Rău-Destul rânjind sub coif. Păcat. Speram c-o să fiu eu cel care-l va omorî pe ticălos. Copoiul tresări, aproape aşteptându-se să-l vadă pe Dow ţâşnind dintre pietre, chiar în clipa aceea, dar nici urmă de el. Nu încă. Aştepta semnalul, o dată în viaţă. – Unde e Bethod? întrebă Treicopaci. – Regele nu iese pentru unii de teapa voastră! Oricum, e plecat în Englia, unde le dă picioare în fund celor din Uniune. Prinţul Calder se ocupă de treburi în lipsa lui. Treicopaci pufni. – E prinţ acum? Mi-l amintesc sugând la ţâţa mamei. Nici asta nu era în stare să facă bine. – S-au schimbat multe, bătrâne. Tot felul de lucruri. Pe toţi dracii. Copoiul îşi dorea să se termine odată, într-un fel sau altul. Abia se mai ţinea să nu se uşureze. – Aşteaptă semnalul, îşi şoptea, doar ca să încerce să-şi ţină mâinile neclintite. – Capetele-turtite sunt peste tot, spunea Treicopaci. Vor veni la sud vara viitoare, poate mai devreme. Trebuie făcut ceva. – Păi, de ce nu vii cu noi, ai? Poţi să-l previi chiar tu pe Calder. Am adus un car, ca să te ducă. Oamenii de vârsta ta n-ar trebui să meargă pe jos. Câţiva dintre ceilalţi călăreţi râseră la asta, dar Treicopaci nu li 469

se alătură. – Unde e Forley? mârâi el. Unde e Molâul? Urmară alte râsete înfundate dinspre călăreţi. – O, e pe-aproape, răspunse Rău-Destul, e foarte aproape. Cear fi să te urci în car şi te ducem noi direct la el. Atunci putem să stăm toţi şi să discutăm despre capete-turtite, frumuşel şi în linişte. Copoiului nu-i plăcea asta. Avea un sentiment neplăcut. – Cred că mă iei de prost, zise Treicopaci. Nu merg nicăieri până nu-l văd pe Forley. Rău-Destul se încruntă. – Nu eşti în situaţia să ne spui tu nouă ce vei face. Poate că ai fost tu cândva un om mare, dar acum eşti un nimic şi ăsta e purul adevăr. Hai, lasă-ţi sabia şi urcă-te în afurisitul de car, cum ţi-am spus, până nu-mi pierd cumpătul. Încercă să-şi îmboldească din nou calul, dar Treicopaci nu se clintea. – Unde-i Forley? mârâi el. Şi vreau un răspuns sincer, altfel îţi scot maţele. Rău-Destul le rânji peste umăr tovarăşilor lui şi aceştia îi rânjiră înapoi. – În regulă, omule, dacă întrebi. Calder a vrut să mai aşteptăm, dar trebuie să-ţi văd mutra. Molâul e în car. Cel puţin, cea mai mare parte din el. Zâmbi şi lăsă să cadă ceva din şa. Un sac de pânză, cu ceva înăuntru. Copoiul ghicea deja ce anume. Sacul lovi pământul lângă picioarele lui Treicopaci. Acel ceva se rostogoli afară şi Copoiul văzu pe faţa bătrânului că ghicise bine. Capul lui Forley. Ei, bine, până aici! La naiba cu semnalul. Prima săgeată a Copoiului îl izbi pe unul dintre bărbaţii din car direct în piept şi acesta ţipă şi se răsturnă pe spate, trăgându-l pe vizitiu după el. O lovitură bună, dar n-avea timp să se gândească la asta, era mult prea ocupat să scotocească după altă săgeată şi să strige. Nici măcar nu ştia ce, doar că striga. Pesemne că Ursuzul striga şi el, unul dintre oamenii de pe pod scoase un ţipăt, căzu de pe cal şi se prăvăli în râu. Treicopaci era jos, ghemuit, ascunzându-se sub scut, retrăgându-se în timp ce Rău-Destul împungea spre el cu suliţa, dând pinteni calului, coborând de pe pod şi înaintând pe cărarea din partea alor noştri. Călăreţul din spatele lui se vârî pe după el, nerăbdător să 470

coboare de pe pod, apropiindu-se pe lângă stânci. – Nemernicilor! Dow ţâşni dintre pietrele de deasupra lui şi se năpusti asupra călăreţului. Se prăbuşiră împreună, într-o învălmăşeală de mâini, picioare şi arme, dar Copoiul vedea că Dow era deasupra. Securea i se ridică de câteva ori, iute. Cu unul mai puţin pe cap. Cea de-a doua săgeată a Copoiului zbură departe de ţintă, atât de ocupat era să urle din toţi bojocii, dar nimeri unul dintre cai în crupă şi asta se dovedi mai bine ca orice. Animalul începu să se cabreze şi să se zbată şi curând toţi ceilalţi cai se agitau şi nechezau, în timp ce călăreţii lor înjurau şi se agitau, cu suliţele în toate direcţiile, înconjuraţi de hărmălaie şi învălmăşeală. Calul din spate se despică dintr-odată în două, împroşcând sânge peste tot. Capdetunet ieşise din râu şi îl ocolise prin spate. Nici-o armură nu poate opri o asemenea lovitură. Uriaşul răcni şi îşi legănă din nou deasupra capului imensa bucată de metal. Următorul îşi ridică scutul la timp, dar ar fi putut să nu se ostenească. Sabia sfârtecă o bucată mare din el, îi despică craniul şi îl trânti din şa. Lovitura fu atât de puternică încât doborî şi calul. Acum unul dintre ei îşi întoarse calul, ridicând suliţa pentru a-l împunge pe Tul dintr-o parte. Înainte să apuce s-o facă, gemu şi zvâcni, arcuindu-şi spatele. Copoiul văzu penele ieşindu-i din coapsă. Pesemne Ursuzul trăsese în el şi omul se prăbuşea. Piciorul i se agăţă în scară şi rămase acolo, legănându-se. Gemea şi se tânguia şi încerca să se ridice, dar calul se avânta acum alături de ceilalţi, făcându-l să salte, cu picioarele în sus, izbindu-i capul de partea laterală a podului. Îşi aruncă suliţa în râu, încercă să se tragă în sus, apoi calul îl lovi cu piciorul în umăr, eliberându-l. Căzu sub joagărul copitelor şi Copoiul nu se mai sinchisi de el. Cel de-al doilea arcaş şedea şi acum în car. Începea să-şi revină de pe urma şocului, îndreptându-şi arcul ciudat spre Treicopaci, continuând să stea ghemuit în spatele scutului. Copoiul trase spre el, dar se agita şi ţipa şi săgeata lui rată ţinta, nimerind vizitiul de lângă arcaş în umăr, tocmai ridicat din spatele carului, doborându-l înapoi. Arcul ciudat zbârnâi şi Treicopaci sări din spatele scutului său. Copoiul se nelinişti o clipă, apoi văzu cum săgeata despică lemnul tare şi îl străpunge, dar oprindu-se înainte să-l nimerească pe Treicopaci. Rămase vârâtă acolo, prin scutul lui, cu penele ieşind 471

printr-o parte şi vârful prin cealaltă. Un arc mic şi afurisit, gândi Copoiul. Îl auzi pe Tul răcnind şi văzu un alt călăreţ zburând în râu. Un altul căzu cu una dintre săgeţile Ursuzului în spate. Dow se întoarse şi reteză cu sabia picioarele dinapoi de sub calul lui RăuDestul, iar acesta se împiedică şi derapă, azvârlindu-l la pământ. Ultimii doi nu mai aveau scăpare, cu Dow şi Treicopaci la un capăt al podului şi Tul la celălalt, prea strâmtoraţi de caii speriaţi, fără călăreţi, ca să se întoarcă sau să facă orice, la mila Ursuzului, aflat în pădure. Nu era într-o dispoziţie milostivă, se părea, şi nu îi luă mult să-i culce la pământ. Cel cu arcul încercă să-şi ia tălpăşiţa, aruncându-şi cât colo bucata de lemn şi sărind jos din car. De data aceasta, Copoiul îşi cumpăni cu grijă lovitura şi săgeata îl nimeri pe arcaş drept între umeri, doborându-l cu faţa în jos, înainte să facă mai mult de câţiva paşi. Încercă să se târască, dar nu ajunse departe. Vizitiul carului îşi arătă faţa din nou, gemând şi apucând cu mâinile săgeata din umăr. Copoiul nu obişnuia să omoare oameni doborâţi la pământ, dar socoti că astăzi trebuia să facă o excepţie. Săgeata îi pătrunse vizitiului în gură şi cu asta se isprăvi. Copoiul văzu cum unul dintre călăreţi se îndepărtează şchiopătând, cu una dintre săgeţile Ursuzului în picior, şi îl luă în bătaia ultimei sale săgeţi. Însă Treicopaci ajunse înainte lângă el şi îi înfipse sabia în spate. Mai era unul care încă mişca, căznindu-se să se ridice în genunchi şi Copoiul îl ochi pe acesta. Înainte să apuce să tragă, Dow se apropie şi-i tăie capul. Sânge peste tot. Cai agitându-se, nechezând, alunecând pe pietrele podului. Acum Copoiul îl vedea pe Rău-Destul, ultimul în viaţă. Pesemne îşi pierduse coiful când căzuse de pe cal. Se târa pe brânci în pârâu, încetinit de povara armurii. Îşi aruncase scutul şi suliţa, ca să înainteze mai repede, dar nu-şi dăduse seama că se îndrepta direct spre Copoi. – Prindeţi-l viu! strigă Treicopaci. Tul porni de-a lungul unui mal, dar înainta încet, alunecând şi patinând în noroiul pe care îl tulburase carul. Prindeţi-l viu! Dow era pe urmele lui, bălăcindu-se şi înjurând în apă. RăuDestul era acum aproape. Copoiul îi auzea gâfâitul speriat în timp ce se opintea în josul pârâului. – Aah! urlă el, când săgeata Copoiului îi lovi piciorul cu un sunet înfundat, chiar sub marginea de jos a cămăşii de zale. Se răsturnă pe-o parte, pe mal, cu sângele şiroind în apa mocirloasă. 472

Începu să se târască pe iarba udă de lângă pârâu. – Aşa, Copoiule, strigă Treicopaci. Viu! Copoiul se strecură afară din pădure, în josul malului, prin apă. Scoase cuţitul. Tul şi Dow erau puţin mai departe, grăbinduse spre el. Rău-Destul se rostogoli în noroi, cu faţa schimonosită de durerea săgeţii din picior. Ridică mâinile: – Bine, bine, mă hrrr… – Ce faci? întrebă Copoiul, coborându-şi privirea spre el. – Hrrr… făcu el din nou, părând nespus de surprins, cu mâna strânsă la gât. Sângele îi curgea printre degete, pe pieptul cămăşii de zale ude. Dow săltă lângă ei, împroşcând apa şi rămase acolo, privind în jos. – Ei, bine, cu asta s-a încheiat, spuse el. – De ce faci asta? strigă Treicopaci, apropiindu-se grăbit. – Cum? întrebă Copoiul. Apoi îşi coborî privirea spre cuţit. Era plin de sânge. Ah! Atunci îşi dădu seama că el era cel care îi tăiase beregata lui Rău-Destul. – Am fi putut să-i punem întrebări, zise Treicopaci. Ar fi putut să-i ducă un mesaj lui Calder, să-i spună cine a făcut asta şi de ce. – Trezeşte-te, şefule, mormăi Tul Duru, ştergându-şi deja sabia. Nimeni nu se mai sinchiseşte de vechile obiceiuri. În plus, vor fi pe urmele noastre cât de curând. N-are niciun sens să le dăm mai multe informaţii decât trebuie. Dow îl bătu pe Copoi pe umăr. – Bine-ai făcut. Capul nemernicului va fi un mesaj suficient. Copoiul nu era sigur dacă îşi dorea aprobarea lui Dow, dar acum era puţin cam târziu. Lui Dow îi trebuiră câteva lovituri ca să taie capul lui Rău-Destul. Îl duse, legănându-l de păr, fără pic de grijă sau atenţie, ca şi cum ar fi cărat un sac de napi. Înhaţă din mers o suliţă din pârâu şi găsi un loc care-i plăcea. – Lucrurile nu mai sunt cum au fost, murmură Treicopaci în timp ce se îndrepta cu paşi mari spre pod, de-a lungul râului, unde Ursuzul cerceta deja cadavrele. Copoiul îl urmă, cu ochii la Dow, care înfigea capul lui RăuDestul într-o suliţă, vârând capătul bont în pământ, apoi făcând un pas înapoi, cu mâinile în şold, să-şi admire opera. Îl mută puţin spre dreapta, după care înapoi spre stânga, până când îl potrivi drept. Îi rânji Copoiului. – Perfect, spuse acesta. – Ce urmează, şefule? întrebă Tul. Ce urmează? Treicopaci stătea aplecat pe mal, spălându-şi mâinile pline de 473

sânge în râu. – Ce facem? întrebă Dow. Bătrânul se ridică încet, îşi şterse mâinile de haină, cugetând pe îndelete. – Mergem spre sud. Îl îngropăm pe Forley pe drum. Luăm caii ăştia, de vreme ce vor veni acum după noi, şi ne îndreptăm spre sud. Tul, fă bine şi dezleagă calul ăla de la car, e sigurul care te va căra. – Spre sud? întrebă Capdetunet, cu un aer nedumerit. Unde spre sud? – Englia. – Englia? se miră Copoiul, dându-şi seama că la fel gândeau cu toţii. De ce? Nu sunt lupte acolo? – Sigur că sunt, de aceea am de gând să merg. Dow se încruntă: – Noi? Ce-avem noi împotriva Uniunii? – Nu, nătărăule, zise Treicopaci. Am de gând să lupt alături de ei. – Alături de Uniune? întrebă Tul, cu colţurile buzelor ridicânduse. Cu femeile alea afurisite? Asta nu e lupta noastră, şefule. – Orice luptă împotriva lui Bethod este acum lupta mea. Am de gând să-l văd murind. Dacă se gândea mai bine, Copoiul nu-l văzuse niciodată pe Treicopaci răzgândindu-se. Nici măcar o dată. Cine e cu mine? întrebă el. Erau cu toţii. Fireşte. Ploua. O ploaie măruntă ce îmbiba întreaga lume. Blândă ca sărutul unei fecioare, cum se spune, deşi Copoiul abia dacă-şi mai amintea cum era un asemenea sărut. Ploaie. Părea potrivită, oarecum, pentru situaţia aceea. Dow terminase de făcut mormanul, strănută şi împlântă lopata în pământ, lângă mormânt. Era departe de drum. Destul de departe. Nu voiau să-l găsească nimeni şi să-l scoată pe Forley la suprafaţă. Se strânseră cu toţii împrejur, doar cinci acum, privind în jos. Trecuse multă vreme de când înmormântaseră pe vreunul de-ai lor. Shanka îl luaseră pe Logen, desigur, nu foarte de mult, dar nu-i găsiseră trupul. Grupul era mai mic doar cu unul, dar Copoiului i se părea că lipseau o grămadă. Treicopaci se încruntă, luându-şi o clipă de răgaz, gândindu-se ce să spună. Noroc că el era şeful şi trebuia să găsească cuvintele, căci Copoiul nu-şi închipuia că ar fi putut găsi ceva de zis. După 474

un minut, Treicopaci începu să vorbească, domol, ca lumina ce se stinge în amurg. – Omul de aici a fost un om slab. Cel mai slab. Un Molâu, fără doar şi poate. Acesta i-a fost numele şi, nu-i aşa că-i nostim? Să-i spui unui om Molâul. Cel mai prost luptător ce putea fi găsit, să i se predea lui Nouădegete. Un luptător slab, negreşit, dar o inimă puternică, zic eu. – Da, zise Ursuzul. – O inimă puternică, întări Tul Duru. – Cea mai puternică, bâigui Copoiul. Avea un nod în gât, cinstit vorbind. Treicopaci clătină din cap. – E nevoie de ceva curaj să-ţi înfrunţi moartea aşa cum a făcuto el. Să te îndrepţi spre ea, fără să te plângi. S-o ceri. Şi nu pentru binele lui, ci pentru alţii, pe care nici măcar nu-i cunoştea. Treicopaci îşi încleştă dinţii şi îşi luă un răgaz, privind în pământ. Cu toţii făcură la fel. E tot ce am de spus. Întoarce-te în ţărână, Forley. Noi suntem mai săraci, iar pământul prin asta mai bogat. Dow îngenunche şi îşi puse mâna pe pământul afânat. – Întoarce-te în ţărână, spuse el. Copoiul avu impresia, preţ de un minut, că vede cum o lacrimă i se prelinge pe nas, dar era numai ploaia. Era vorba despre Dow cel Negru, în definitiv. Se ridică şi se îndepărtă cu capul plecat şi ceilalţi îl urmară, unul câte unul, înspre cai. – Mergi cu bine, Forley, zise Copoiul. Gata cu frica. Acum îşi dădea seama că el era laşul grupului.

475

Suferinţă Jezal se încruntă. Ardee întârzia. Ea nu întârzia niciodată. Era mereu acolo, când sosea el, la locul stabilit, oricare ar fi fost acela. Lui Jezal nu-i plăcea s-o aştepte niciun pic. Mereu trebuia să-i aştepte scrisorile şi asta îl chinuia destul. Stând acolo, ca un idiot, se simţea şi mai sclav decât se simţise deja. Privi, încruntat, cerul cenuşiu. Cădeau câţiva stropi de ploaie, cât să se potrivească stării lui de spirit. Simţea câte unul, din când în când, o minusculă pişcătură pe faţă. Vedea picăturile stârnind cercuri pe suprafaţa cenuşie a lacului, trasând dâre palide pe verdele copacilor, pe cenuşiul clădirilor. Înceţoşau silueta întunecată a Casei Creatorului. Jezal privi încruntat spre acea clădire, cu o anumită aversiune. Acum nu ştia ce să înţeleagă. Totul fusese ca un fel de coşmar febril şi, ca pe un coşmar, hotărâse pur şi simplu să-l ignore şi săşi închipuie că nici nu s-a întâmplat. Ar fi putut să şi reuşească, numai că afurisenia aceea îi apărea mereu în colţul ochiului, ori de câte ori ieşea pe uşă, amintindu-i că lumea era plină de mistere pe care nu le înţelegea, clocotind chiar sub stratul de suprafaţă. – La naiba, murmură el. Şi la naiba cu lunaticul ăla de Bayaz. Privi încruntat peluzele ude. Ploaia ţinea oamenii departe de parc, şi acesta mai gol decât îl văzuse de multă vreme. Pe bănci stăteau câţiva oameni posomorâţi, cugetând la tragediile lor personale, iar pe alei erau trecători ce se grăbeau de undeva spre cine ştie unde. Unul venea acum spre el, înfăşurat într-o mantie lungă. Încruntarea dispăru de pe faţa lui Jezal. Era ea, îşi dădea seama. Avea gluga trasă peste toată faţa. Ştia că era o zi răcoroasă, dar asta părea uşor teatral. Nu i se păruse niciodată că Ardee era genul de fată care să fie deranjată de câţiva stropi de ploaie. Totuşi, era bucuros s-o vadă. Ridicol de bucuros. Zâmbind, porni grăbit spre ea. Apoi, când se aflau la câţiva paşi distanţă, ea îşi dădu gluga pe spate. Jezal icni, îngrozit. Avea o imensă vânătaie roşiatică pe obraz, în jurul ochiului, în colţul gurii. Rămase încremenit, o clipă, dorindu-şi, prosteşte, să fie el rănit în locul ei. Durerea ar fi fost mai mică. Îşi dădu seama că-şi dusese o mână la gură, cu ochii 476

ieşiţi din orbite, ca o fetiţă speriată de un păianjen aflat în baie, dar nu se putea stăpâni. Ardee doar se încruntă: – Ce? N-ai mai văzut o vânătaie până acum? – Păi, da, dar… te simţi bine? – Fireşte. Ardee îl ocoli şi porni de-a lungul aleii. Jezal fu nevoit să grăbească pasul ca s-o ajungă din urmă. Nu-i nimic. Am căzut, atâta tot. Sunt o împiedicată. Aşa am fost mereu. Toată viaţa. O spuse cu o anumită amărăciune, aşa i se păru lui Jezal. – Pot să te ajut cu ceva? – Ce-ai putea face? Să mă săruţi, să-mi treacă? Dacă ar fi fost singuri, nu l-ar fi deranjat să încerce, dar încruntătura ei îi spunea ce părere avea despre o asemenea idee. Era ciudat: vânătăile ar fi trebuit să-i repugne, dar nu era aşa. Defel. Mai degrabă avea o pornire copleşitoare de a o lua în braţe, de a-i mângâia părul, de a-i murmura cuvinte de alinare. Patetic. Probabil că l-ar pălmui dacă ar încerca. Probabil că ar merita-o. Ardee nu avea nevoie de ajutorul lui. În plus, n-o putea atinge. Erau oameni prin preajmă, fir-ar ai naibii, ochi peste tot. Cine ştie cine îi putea vedea. Gândul îl nelinişti peste măsură. – Ardee… nu ne asumăm un risc? Vreau să spun, ce-ar fi dacă fratele tău ar… Fata pufni. – Uită-l. N-o să facă nimic. I-am spus să nu-şi mai vâre nasul în treburile mele. Jezal nu-şi putu stăpâni un zâmbet. Îşi imagina că scena trebuie să fi fost chiar amuzantă. În plus, am auzit că plecaţi cu toţii în Englia la următorul flux şi n-am putut să te las să pleci fără să ne luăm rămas-bun, ce zici? – N-aş fi făcut asta, spuse el, îngrozit din nou. Îl durea s-o audă rostind cuvintele „rămas-bun”. Vreau să zic, ei, bine, mai degrabă i-aş fi lăsat să plece fără mine decât să fac asta. – Ha! Se plimbară alături în linişte, o vreme, ocolind lacul, amândoi cu ochii în pământ. Până acum, nu era nici pe departe despărţirea dulce-amară pe care şi-o imaginase. Doar amară. Trecură printre trunchiurile unor sălcii, cu crengile atârnând în apa de dedesubt. Era un loc izolat, ferit de ochii iscoditori. Jezal se gândi că nu era de aşteptat să găsească unul mai bun pentru ceea ce avea de spus. Îşi întoarse privirea spre ea şi trase adânc aer în piept. – Ardee, ăă…, nu ştiu cât timp voi fi plecat. Vreau să zic, presupun că ar putea fi luni… Îşi muşcă buza de sus. Nu ieşea 477

totul aşa cum sperase. Exersase acest discurs de cel puţin douăzeci de ori, holbându-se în oglindă până obţinuse expresia potrivită: serios, sigur pe sine, uşor mieros. Acum, însă, cuvintele se revărsau într-o năvală stupidă. Sper că, vreau să zic, poate, sper că mă vei aştepta. – Îndrăznesc să spun că voi fi tot aici. N-am altceva de făcut. Dar, nu-ţi face griji, vei avea la ce să te gândeşti în Englia: război, onoare, glorie şi toate astea. Mă vei uita curând. – Nu! strigă el, apucând-o de braţ. Nu, n-am să te uit! Îşi trase mâna repede, îngrijorat că l-ar putea vedea cineva. Măcar acum Ardee se uita la el, oarecum surprinsă, poate, la cât de vehementă fusese negarea, dar nici pe jumătate la fel de surprinsă ca el. Jezal îşi coborî privirea spre ea, clipind. O fată drăguţă, fără îndoială, dar prea brunetă, prea oacheşă, mult prea deşteaptă, îmbrăcată simplu, fără giuvaiere şi cu o vânătaie mare şi urâtă pe faţă. N-ar fi stârnit prea multe comentarii în popota ofiţerilor. Cum de lui i se părea cea mai frumoasă femeie din lume? Prinţesa Terez era un câine nespălat pe lângă ea. Toate cuvintele meşteşugite i se scurseră din minte şi Jezal vorbi fără să gândească, privind-o direct în ochi. Poate că aceasta era senzaţia pe care ţi-o dădea sinceritatea. – Uite, Ardee, ştiu că tu mă crezi un măgar şi, ei, bine, îndrăznesc să spun că sunt, dar n-am de gând să fiu mereu aşa. Nu ştiu de ce te şi uiţi la mine şi nu ştiu prea multe despre lucrurile astea dar, ei, bine… mă gândesc la tine tot timpul. Nu mă mai gândesc la nimic altceva. Trase din nou adânc aer în piept. Cred… Privi iarăşi împrejur, doar ca să se asigure că nu-i urmărea nimeni. Cred că te iubesc. Ardee izbucni în râs. – Chiar eşti un măgar, spuse ea. Disperare. Jezal era pur şi simplu distrus. Nu putea respira, de dezamăgire. Faţa i se schimonosi, capul îi căzu şi rămase cu privirea în pământ. Avea lacrimi în ochi. Lacrimi adevărate. Jalnic. Dar am să aştept. Bucurie. I se umflă în piept şi izbucni într-un suspin feciorelnic. Era neputincios. Era ridicolă puterea pe care o avea asupra lui. Diferenţa dintre nefericire şi fericire era cuvântul potrivit pentru ea. Ardee râse din nou. Uită-te la tine, nătărăule. Întinse mâna şi-i atinse faţa, îi şterse o lacrimă de pe obraz cu degetul mare. Am să aştept, spuse ea şi îi zâmbi. Acel zâmbet strâmb. Oamenii dispăruseră, parcul, oraşul, lumea. Jezal se uită la 478

Ardee, n-ar fi putut spune câtă vreme, încercând să-şi întipărească în minte fiecare detaliu al chipului ei. Dintr-un oarecare motiv, avea sentimentul că ar putea avea nevoie de amintirea acelui zâmbet, să-l treacă prin multe. Docurile gemeau de activitate, chiar şi pentru nişte docuri. Cheiurile clocoteau de oameni, aerul se zguduia şi huruia de zarva lor. Soldaţi şi provizii se revărsau la nesfârşit de-a lungul pasarelelor alunecoase şi pe corăbii. Erau târâte lăzi, erau rostogolite butoaie, sute de cai erau traşi şi împinşi şi loviţi cu piciorul, să urce la bord, cu ochii ieşiţi din orbite, cu boturile spumegând. Oamenii gemeau şi mârâiau, trăgeau de funii ude, se opinteau cu traverse ude, asudau şi răcneau în ploaia măruntă, alunecau pe punţi, fugeau de colo-colo într-o harababură de proporţii. Peste tot oamenii se îmbrăţişau, se sărutau, îşi făceau semn cu mâna. Soţii care îşi luau rămas-bun de la soţi, mame de la fii, copii de la taţi, toţi la fel de uzi. Unii îşi luau un aer curajos, alţii plângeau şi se jeleau. Altora nu le păsa, spectatori veniţi pur şi simplu să asiste la acea nebunie. Toate astea nu însemnau nimic pentru Jezal, care stătea sprijinit de parapetul bătut de vânturi al corăbiei care avea să-l ducă în Englia. Era cufundat într-o tristeţe teribilă, cu nasul curgând, cu părul lipit de cap de ud ce era. Ardee nu era acolo şi totuşi era peste tot. Îi auzea glasul peste hărmălaie, strigându-l pe nume. O zărea cu coada ochiului privindu-l şi i se tăia respiraţia. Zâmbea, ridica mâna pe jumătate, să-i facă semn, apoi vedea că nu era ea. Vreo altă femeie brunetă, zâmbind vreunui alt soldat. Umerii îi coborau din nou. De fiecare dată dezamăgirea era mai cumplită. Îşi dădea seama acum că făcuse o greşeală teribilă. De ce naiba îi ceruse să-l aştepte? Ce să aştepte? Nu se putea însura cu ea, asta era o realitate. Imposibil. Dar gândul că ea s-ar uita măcar la un alt bărbat îl înnebunea. Era nefericit. Dragoste. Ura să recunoască asta, dar era nevoit, întotdeauna privise cu dispreţ întreaga noţiune. Un cuvânt stupid. Un cuvânt pentru poeţi nepricepuţi, despre care să cânte la harpă, şi pentru femei ridicole, despre care să trăncănească. Un lucru întâlnit în poveştile pentru copii şi fără nicio legătură cu viaţa reală, unde relaţiile dintre bărbaţi şi femei se reduceau la sex şi bani. Cu toate acestea, iată-l împotmolit într-o mlaştină teribilă de teamă şi 479

vinovăţie, dorinţă şi confuzie, disperare şi durere. Dragostea. Ce blestem! – Mi-ar plăcea s-o văd pe Ardee, murmură nostalgic Kaspa. Jezal se întoarse, holbându-se la el. – Ce? Ce-ai spus? – E o apariţie straşnică, atâta tot, răspunse locotenentul, ridicând mâinile. Cu toţii erau prudenţi în preajma lui, de când cu jocul de cărţi, de parcă ar fi putut exploda în orice moment. Jezal se întoarse ursuz înapoi spre mulţime. Jos, la picioarele lor, era un fel de forfotă. Un călăreţ singur îşi croia drum prin haos, dând pinteni unui cal agitat, strigând întruna „mişcă!”. Chiar şi prin ploaie, aripile de pe coiful călăreţului scânteiau. Un Cavaler Vestitor! – Veşti proaste pentru cineva, şopti Kaspa. Jezal clătină din cap. – Se pare că pentru noi. Într-adevăr, se îndrepta direct spre corabie, lăsând în urma lui un şir de soldaţi şi muncitori năuciţi şi furioşi. Săltă din şa şi păşi hotărât în susul pasarelei, spre ei, cu faţa încrâncenată, cu armura strălucitoare acoperită de un strat de umezeală şi zornăind la fiecare pas. – Căpitan Luthar? întrebă el. – Da, răspunse el. Îl chem pe colonel. – Nu-i nevoie. Mesajul meu e pentru tine. – Zău? – Înaltul Judecător Marovia solicită prezenţa ta în birourile sale. De îndată. Ar fi bine să iei calul meu. Jezal se încruntă. Nu-i plăcea deloc cum sună. Nu vedea niciun motiv pentru care un Cavaler Vestitor să-i aducă lui mesaje, în afară de faptul că fusese în Casa Creatorului. Nu mai voia să aibă de-a face cu asta. Voia ca întâmplarea să rămână trecutului, uitată, împreună cu Bayaz şi nordicul lui şi acel schilod dezgustător. – Înaltul Judecător aşteaptă, căpitane. – Da, desigur. Se părea că nu avea de ales. – Ah, căpitane Luthar. Ce onoare să te revăd! Jezal nu era deloc surprins să-l întâlnească pe nebunul Sulfur, chiar şi acolo, în faţa birourilor Înaltului Judecător. Nici măcar nu mai părea nebun, 480

doar o parte a lumii care înnebunise pe de-a-ntregul. O onoare deplină, spuse el, făcând spume la gură. – Asemenea, zise apatic Jezal. – Ce noroc am că te-am prins, acum, că plecăm amândoi atât de curând! Stăpânul meu are tot soiul de corvezi pentru mine. Suspină adânc. N-am pic de răgaz, nu? – Nu. Ştiu ce vrei să spui. – Totuşi, e o mare onoare să te văd, şi victorios în Turnir! Am văzut totul, ştii, a fost un privilegiu să fiu martor. Zâmbi larg, cu ochii de culori diferite scânteind. Şi când te gândeşti că erai gata să renunţi. Hah! Dar nu te-ai lăsat, întocmai cum am spus eu! Da, nu te-ai lăsat şi acum culegi roadele! Marginea Lumii, şopti el încetişor, ca şi cum, dacă ar rosti cuvintele cu voce tare ar provoca un dezastru. Marginea lumii. Îţi poţi imagina? Te invidiez, chiar te invidiez! Jezal clipi. – Ce? – Ce? Ha! Ce, zice el. Eşti neînfricat, domnule. Neînfricat. Şi Sulfur se îndepărtă, traversând cu paşi mari Piaţa Mareşalilor şi chicotind. Jezal era atât de năucit încât nu avu nici măcar prezenţa de spirit să-l facă idiot afurisit după ce se îndepărtase destul ca să nu-l mai audă. Unul dintre numeroşii funcţionari ai lui Marovia îl conduse printr-un coridor gol, răsunător, către două uşi imense. Se opri în faţa lor şi bătu. La un strigăt de răspuns, răsuci mânerul şi trase una dintre cele două uşi, rămânând politicos la o parte, ca să-i facă lui Jezal loc să treacă. – Poţi intra, spuse el încet, după ce fură lăsaţi să stea acolo o vreme. – Da, da, desigur. În sala cavernoasă de dincolo era o linişte stranie. Mobila era ciudat de puţină în acel spaţiu imens, căptuşit cu plăci de lemn şi, atâta câtă era, părea supradimensionată, de parcă ar fi fost destinată unor oameni mult mai mari decât Jezal. Asta îi dădu senzaţia desluşită că tocmai sosea la propria sa judecată. Înaltul Judecător Marovia stătea în spatele unei mese enorme, cu suprafaţa lustruită ca oglinda, zâmbindu-i lui Jezal cu o expresie binevoitoare, deşi uşor compătimitoare. Mareşalul Varuz era aşezat la stânga lui, privind în jos, vinovat, la propria-i reflexie înceţoşată. Jezal nu-şi închipuise că se putea simţi mai deprimat, dar, văzându-l pe cel de-al treilea membru al grupului, îşi dădu 481

seama că se înşelase. Bayaz, afişând un zâmbet satisfăcut. Simţi un uşor fior de panică atunci când uşa se închise în urma lui: ţăcănitul încuietorii i se păru ca zăngănitul lacătului greu de la celula unei temniţe. Bayaz se ridică din scaun şi ocoli masa. – Căpitane Luthar, mă bucur nespus că ai putut să ni te alături. Bătrânul luă mâna umedă a lui Jezal în ambele sale mâini şi o strânse ferm, conducându-l mai departe în încăpere. Mulţumesc că ai venit. Mulţumesc sincer. – Ăă, desigur. De parcă i s-ar fi dat de ales. – Ei, bine, probabil te întrebi despre ce e vorba. Îngăduie-mi săţi explic. Făcu un pas înapoi şi se cocoţă pe marginea mesei, ca un unchi prietenos care îi ţine un discurs unui copil. Eu şi câţiva bravi tovarăşi – oameni aleşi, înţelegi, oameni de calitate – pornim într-o mare călătorie! O călătorie memorabilă! O mare aventură! Nu mă îndoiesc că, de vom reuşi, va rămâne de pomină mulţi ani de-acum înainte. Foarte mulţi ani. Fruntea lui Bayaz se încreţi când îşi ridică sprâncenele albe. Ei? Ce părere ai? – Ăă… Jezal aruncă neliniştit o privire către Marovia şi Varuz, dar aceştia nu-i dădeau niciun indiciu despre ceea ce se petrecea. Dacă-mi permiteţi? – Desigur, Jezal. Pot să-ţi spun Jezal, nu-i aşa? – Da, ăă…, ei, bine, da. Presupun. Păi, problema e… Mă întrebam ce legătură au toate astea cu mine. Bayaz zâmbi. – Ne mai lipseşte un om. Se lăsă o lungă tăcere apăsătoare. O picătură de apă se prelinse pe ţeasta lui Jezal, îi picură din păr, se scurse în josul nasului şi lipăi pe dale, sub picioarele lui. Groaza se strecura încet prin tot trupul său, de la stomac până în vârful degetelor. – Eu? făcu el cu glas răguşit. – Drumul va fi unul lung şi greu, după toate probabilităţile presărat cu pericole. Avem duşmani acolo, tu şi cu mine. Mai mulţi duşmani decât ai crede. Cine ar putea fi mai folositor decât un săbier dovedit, aşa cum eşti tu? Nimeni altul decât câştigătorul Turnirului! Jezal înghiţi în sec. – Apreciez oferta, sincer, dar mă tem că trebuie s-o refuz. Locul meu este alături de armată, mă înţelegeţi. Făcu un pas şovăitor către uşă. Trebuie să merg în Nord. Corabia mea pleacă în curând 482

şi… – Mă tem că a plecat deja, căpitane, zise Marovia, ţintuindu-l locului pe Jezal cu glasul lui cald. Nu trebuie să te mai preocupe asta. Nu vei merge în Englia. – Dar, Domnia Voastră, compania mea… – Va găsi un alt comandant, zâmbi Înaltul Judecător, înţelegător, compătimitor şi îngrozitor de ferm. Îţi apreciez sentimentele, chiar ţi le apreciez, dar considerăm că acest lucru este mai presant. Este important ca Uniunea să fie reprezentată într-o asemenea chestiune. – Extrem de important, murmură Varuz, fără prea multă tragere de inimă. Jezal îi privi printre gene pe cei trei bătrâni. Nu era cale de scăpare. Aşadar, aceasta era răsplata lui pentru câştigarea Turnirului? O călătorie excentrică spre cine ştie unde, în compania unui bătrân dement şi a unei cete de sălbatici? Cât îşi mai dorea acum să nu se fi apucat niciodată de scrimă! Să nu fi văzut nici măcar o dată în viaţă o sabie! Dar era inutil. Cale de întoarcere nu mai era. – Trebuie să-mi slujesc ţara, bâigui Jezal. Bayaz râse: – Există şi alte moduri de a-ţi sluji ţara, băiete, decât să fii un cadavru într-un morman, acolo, în îngheţatul Nord. Plecăm mâine. – Mâine? Dar lucrurile mele sunt… – Nu-ţi face griji, căpitane. Şi bătrânul se strecură de la masă şi-l bătu cu entuziasm pe umăr. Totul e aranjat. Cutiile tale au fost coborâte de pe navă înainte de a pleca. Ai seara asta să-ţi alegi câteva lucruri pentru călătoria noastră, dar trebuie să avem bagaje uşoare. Arme, desigur şi haine rezistente pentru drum. Ai grijă să împachetezi o pereche bună de cizme, da? Fără uniforme, mă tem, ar putea să atragă genul de atenţie nedorită acolo unde mergem. – Da, fireşte, zise Jezal nefericit. Aş putea întreba… unde mergem? – La marginea Lumii, băiete, la marginea Lumii! Ochii lui Bayaz scânteiară. Şi înapoi, desigur… Sper.

483

Sângerosul Nouă Ăsta era Logen Nouădegete, un om fericit. Plecau, în sfârşit. Dincolo de discuţiile vagi despre Imperiul Vechi şi despre marginea Lumii, n-avea habar încotro mergeau şi nu-i păsa. Oriunde, în afară de locul ăsta blestemat, era mulţumitor pentru el şi, cu cât mai repede cu atât mai bine. Ultimul membru al grupului nu părea să-i împărtăşească buna dispoziţie. Luthar, tânărul fudul de la poartă. Cel care câştigase duelul datorită înşelătoriei lui Bayaz. Nu legase nici două vorbe de când venise. Doar stătea acolo, cu faţa încremenită şi albă ca varul, uitându-se pe fereastră, cu spatele drept de parcă ar fi avut o suliţă vârâtă în fund. Logen păşi agale spre el. Dacă e să călătoreşti cu cineva şi poate să lupţi alături de el, e bine să vorbeşti şi să râzi, dacă poţi. Astfel poţi să ajungi la o anumită înţelegere şi apoi la încredere. Încrederea este ceea ce leagă un grup şi acolo, în sălbăticie, ea poate să atârne balanţa în favoarea vieţii sau a morţii. Să clădeşti o asemenea încredere cere timp şi efort. Logen se gândea că era de preferat să înceapă din vreme, iar astăzi era binedispus, aşa că se aşeză lângă Luthar şi privi spre parc, încercând să născocească un teren comun pe care să planteze seminţele unei neverosimile prietenii. – Frumos la tine acasă. Nu credea că era, dar îi lipseau ideile. Luthar se întoarse de la fereastră, îl măsură pe Logen cu privirea, semeţ, de sus până jos. – Ce ştii tu despre asta! – Cred că gândurile unui om valorează la fel de mult ca ale altuia. – Ha! pufni tânărul cu răceală. Atunci presupun că prin asta ne deosebim. Întoarse spatele priveliştii. Logen trase adânc aer în piept. Poate că încrederea venea ceva mai încolo. Îl abandonă pe Luthar şi îşi încercă norocul cu Quai, dar ucenicul nu era nici el mult mai dătător de speranţe, prăbuşit într-un scaun, încruntându-se în gol. Logen se aşeză lângă el. – Nu eşti nerăbdător să mergi acasă? 484

– Acasă, bolborosi ucenicul, fără vlagă. – Da, Imperiul Vechi… sau oriunde o fi. – Nu ştii cum e acolo. – Mi-ai putea spune, zise Logen, sperând să audă ceva despre văi liniştite, oraşe, râuri şi câte şi mai câte. – Sângeros. E sângeros acolo şi fără de lege şi viaţa e la preţ de nimic. Sângeros şi fără de lege. Toate astea aveau un iz cunoscut. – Nu există un împărat sau ceva? – Sunt mulţi, care se războiesc mereu între ei, încheind alianţe care durează o săptămână sau o zi sau o oră, înainte de a se îngrămădi să fie primii care se înjunghie între ei pe la spate. Când un împărat cade, un altul se ridică, şi altul şi altul, şi, între timp, cei deznădăjduiţi şi deposedaţi scotocesc şi jefuiesc şi ucid. Oraşele decad, marile lucrări ale trecutului cad pradă distrugerii, recoltele rămân neculese şi oamenii mor de foame. Sute de ani de vărsare de sânge şi de trădare. Vrajbele au devenit atât de adânci, atât de complicate, încât puţini pot să mai spună cine pe cine urăşte şi nimeni nu poate spune de ce. Nu mai e nevoie de raţiune. Logen făcu un ultim efort. – Nu poţi şti niciodată. Poate că lucrurile s-au schimbat în bine. – De ce? murmură ucenicul. De ce? Logen căuta un răspuns când una dintre uşi săltă dintr-odată în lături. Bayaz îşi roti ochii, încruntat, prin încăpere. – Unde e Maljinn? Quai înghiţi. – A plecat. – Văd şi eu că a plecat! Mi se pare că ţi-am spus s-o ţii aici. – Nu mi-ai zis şi cum, murmură ucenicul. Maestrul lui îl ignoră. – Ce naiba s-a întâmplat cu femeia asta afurisită? Trebuie să plecăm până la prânz! O cunosc de trei zile şi deja m-a adus la capătul răbdărilor. Îşi încleştă dinţii şi trase adânc aer în piept. Găseşte-o, Logen, bine? Găseşte-o şi adu-o înapoi. – Şi dacă nu vrea să se întoarcă? – Nu ştiu, ia-o pe sus şi adu-o! Poţi s-o aduci cu picioare în fund tot drumul până aici, din partea mea. Uşor de spus, dar Logen nu-şi dorea să încerce. Totuşi, dacă trebuia să facă asta înainte de plecare, era cel mai bine s-o facă acum. Oftă, se ridică din scaun şi porni spre uşă. 485

Logen se strecură în umbrele de lângă zid, privind. – La naiba, îşi şopti el. Trebuia să se întâmple acum, tocmai când erau pe cale să plece. Ferro era la douăzeci de paşi depărtare, stând dreaptă, cu o încruntătură mai adâncă decât de obicei pe chipu-i întunecat. În jurul ei erau adunaţi trei bărbaţi. Mascaţi, în negru din cap până-n picioare, îşi ţineau ciomegele în jos, pe lângă picioare, pe jumătate ascunse la spate, dar Logen n-avea nicio îndoială în privinţa intenţiilor lor. Îl auzea pe unul dintre ei şuierând prin mască, spunând ceva cum că ar trebui să se apropie încet. Logen tresări. Să se apropie încet nu părea a fi în stilul lui Ferro. Se întreba dacă ar trebui să plece pe furiş şi să-i anunţe pe ceilalţi. Nu putea spune chiar că femeia îi plăcea prea mult, nu destul ca să-şi frângă gâtul pentru ea. Dar, dacă îi lăsa să facă ce vor, cu trei împotriva ei, erau şanse s-o facă bucăţi înainte ca el să se întoarcă, oricât de dură era, şi s-o târască cine ştie unde. Atunci, s-ar putea ca el să nu mai iasă din oraşul ăsta blestemat. Începu să evalueze distanţa, gândindu-se cum ar putea să ajungă mai bine la ei, cântărindu-şi şansele, dar de prea multă vreme nu mai făcea nimic şi mintea i se mişca încet. Încă îşi muncea gândurile când Ferro sări dintr-odată la unul dintre ei, ţipând cât o ţinea gura, doborându-l pe spate. Îi dădu câţiva pumni necruţători în faţă, înainte să fie imobilizată şi ridicată de ceilalţi. – La naiba! şuieră Logen. Cei trei se luptară, împleticindu-se pe alee, lovindu-se de ziduri, mârâind şi înjurând, lovind cu pumnii şi picioarele, o învălmăşeală de membre agitate. Se părea că trecuse timpul unei abordări isteţe. Logen scrâşni din dinţi şi se năpusti spre ei. Cel de la pământ se ridicase, rostogolindu-se, în picioare şi îşi scutura capul, ca să-şi revină din ameţeală, iar ceilalţi doi se chinuiau s-o imobilizeze pe Ferro. Acum, bărbatul ridică ciomagul, arcuindu-şi spatele, gata să-i zdrobească ţeasta. Logen scoase un răget. Faţa mascată se întoarse brusc, cu un aer surprins. – Ha! Apoi umărul lui Logen îl izbi în coaste, ridicându-l de pe picioare şi aruncându-l cât colo. Cu coada ochiului, văzu pe cineva legănându-şi ciomagul spre el, dar îi luase pe nepregătite şi lovitura nu avea cu adevărat forţă. Logen o prinse de-a curmezişul braţului, apoi înlătură ciomagul şi izbi cu pumnii direct în mască, 486

o lovitură sângeroasă, cu fiecare mână. Bărbatul se retrase, clătinându-se, căzând. Logen îl apucă strâns de haina-i neagră, îl ridică în aer şi îl aruncă în zid, cu capul în jos. Bărbatul săltă cu un gâlgâit şi căzu grămadă pe podea. Logen se răsuci, cu pumnii încleştaţi, dar ultimul zăcea cu faţa în jos, cu Ferro deasupra, care îi vârâse un genunchi în spate şi îi trăgea capul în sus, de păr, zdrobindu-i faţa de drum şi strigând, în tot acest timp, înjurături fără noimă. – Ce naiba ai făcut? strigă Logen, apucând-o se sub cot şi trăgând-o în sus. Ea se smulse din strânsoare şi rămase acolo, gâfâind, cu pumnii strânşi pe lângă trup şi sângele şiroindu-i din nas. – Nimic, mârâi ea. Logen făcu un pas prudent în spate. – Nimic? Atunci ce înseamnă toate astea? Ferro muşcă fiecare cuvânt, cu accentul ei hidos, şi i-l scuipă în faţă: – Nu… ştiu. Îşi şterse gura însângerată cu o mână, apoi încremeni. Logen aruncă o privire peste umărul ei. Alţi trei bărbaţi mascaţi alergau spre ei de-a lungul aleii înguste. – La naiba. – Mişcă, albule. Ferro se întoarse şi începu să fugă, iar Logen se luă după ea. Ce altceva putea să facă? Fugi. Fuga oribilă, istovitoare, a celui hăituit, cu umerii aşteptând încordaţi o lovitură din spate, gâfâind, cu paşii sonori ai celor din urmă răsunând în jurul lui. Clădiri albe, înalte, treceau în goană de-o parte şi de alta, ferestre, uşi, statui, grădini. Şi oameni, strigând în timp ce se dădeau la o parte din calea lor sau lipindu-se de ziduri. Nu avea habar unde se aflau, nu avea habar încotro mergeau. Un bărbat ieşi pe o poartă, chiar în faţa lui, cu un vraf de hârtii în braţe. Se ciocniră, se răsturnară la pământ, rostogolindu-se în şanţ, cu hârtiile zburând în jurul lor. Logen încercă să se ridice, dar picioarele îi ardeau. Nu vedea nimic. Avea o coală de hârtie peste faţă. O smulse, apoi simţi pe cineva apucându-l de sub braţ şi trăgându-l. – Sus, albule. Mişcă. Ferro. Nici măcar nu gâfâia. Plămânii lui Logen explodau în timp ce încerca să ţină pasul cu ea, dar ea înainta fără ezitare, cu capul aplecat, cu picioarele zburând. 487

Ferro năvăli printr-o galerie acoperită aflată chiar în faţa lor şi Logen o urmă, chinuit, cu cizmele alunecând când dădu colţul. Un imens spaţiu umbros se înălţa deasupra lor, ca o pădure ciudată de bârne drepte. Unde naiba se aflau? În faţă era o lumină strălucitoare, aer liber. Logen năvăli în lumină, clipind. Ferro era chiar în faţa lui, întorcându-se încet, răsuflând greu. Erau în mijlocul unui cerc de iarbă, un cerc mic. Acum ştia unde se aflau. Arena unde stătuse în mijlocul mulţimii, privind duelul. Băncile goale se întindeau de jur împrejur. Printre ele, mişunau tâmplari, tăind şi bocănind. Scoseseră deja, în bucăţi, câteva dintre băncile aflate în spate şi bârnele de susţinere ţâşneau în aer, singure, ca nişte coaste gigantice. Logen îşi aşeză mâinile pe genunchii tremurători şi se aplecă, gâfâind, scuipând pe pământ. – Şi… acum? – Pe aici. Logen se îndreptă cu efort şi porni clătinându-se după ea, dar Ferro se întorcea deja. – Nu pe acolo. Logen îi văzu. Siluete cu măşti negre, din nou. Cea din faţă era o femeie, înaltă, cu o claie de păr roşu. Păşi tiptil, pe vârfuri, către cercul de iarbă, îşi flutură mâna în spate, făcându-le semn celorlalţi doi s-o ia lateral, încercând să-i flancheze, să-i înconjoare. Logen privi împrejur, căutând o armă, dar nu era nimic, doar băncile goale şi zidurile albe, înalte, de dincolo. Ferro se retrăgea către el, la nici trei metri distanţă şi, dincolo de ea, erau alte două măşti, strecurându-se în jurul îngrăditurii, cu ciomege în mâini. Cinci. Cinci cu totul. – La naiba! spuse el. – De ce naiba întârzie? mârâi Bayaz, măsurând podeaua cu pasul. Jezal nu-l mai văzuse pe bătrân iritat până atunci şi, dintr-un oarecare motiv, asta îl agita. Ori de câte ori se apropia, lui Jezal îi venea să se retragă. – Mă duc să fac o baie, fir-ar să fie. S-ar putea să treacă luni până la următoarea. Luni! Bayaz ieşi furios din încăpere şi trânti uşa de la baie în urma lui, lăsându-l pe Jezal singur cu ucenicul. Probabil că erau destul de apropiaţi ca vârstă, dar în rest nu aveau nimic în comun, din câte îşi dădea seama Jezal. Îl fixă cu 488

privirea, cu nedisimulat dispreţ. Un băiat bolnăvicios, tras la faţă, plăpând, studios. Era jalnic cum stătea îmbufnat, plimbându-se ursuz. Şi nepoliticos. Al naibii de nepoliticos. Jezal fierbea în tăcere. Cine se credea, căţeluşul ăsta arogant? De ce naiba era aşa de supărat? Nu era el cel care îi furase viaţa din faţă. Totuşi, dacă trebuia să fie lăsat singur cu unul dintre ei, probabil că s-ar fi putut şi mai rău. Ar fi putut să fie nordicul mocofan, cu flecăreala lui bâlbâită, îngălată. Sau vrăjitoarea aia gurkiană, care se holba întruna cu ochii ei galbeni, diavoleşti. Se cutremura numai gândindu-se. Oameni de calitate, spusese Bayaz. Ar fi râs, dacă n-ar fi fost gata să izbucnească în plâns. Jezal se aşeză pe pernele din scaunul cu spătar înalt, dar nici aici nu-şi găsi liniştea. Prietenii lui erau acum în drum spre Englia şi le ducea deja dorul. West, Kaspa, Jalenhorm. Până şi afurisitul ăla de Brint. Pe drum spre onoare, pe drum spre faimă. Campania va fi de mult terminată până când aveau să se întoarcă ei din cine ştie ce văgăună unde îi ducea bătrânul, asta dacă aveau să se mai întoarcă. Oare când va fi următorul război, următoarea şansă de glorie? Cât îşi dorea să fie în drum spre înfruntarea cu oamenii Nordului! Cât îşi dorea să fie cu Ardee! Părea o veşnicie de când fusese fericit. Avea o viaţă mizerabilă. Mizerabilă. Se lăsă fără vlagă pe spate, întrebându-se dacă lucrurile puteau sta şi mai rău. – Aah, gemu Logen, când un ciomag îl pocni peste braţ, apoi un altul peste umăr şi unul în coastă. Se retrase, împleticindu-se, pe jumătate în genunchi, parând loviturile cât de bine putea. O auzea pe Ferro ţipând undeva în spatele lui. Logen nu-şi dădea seama dacă de furie sau de durere, era prea ocupat să fie ciomăgit. Ceva îi izbi ţeasta, destul de tare ca să-l azvârle către bănci. Căzu cu faţa în jos şi banca din faţă îl lovi în piept, scoţându-i aerul din plămâni. Îi curgea sânge din cap, pe mâini, în gură. Ochii îi lăcrimau din pricina unei lovituri la nas, încheieturile degetelor îi erau jupuite şi pline de sânge, aproape la fel de sfâşiate cum îi erau veşmintele. Zăcu acolo, o clipă, adunându-şi ultimele puteri. O bucată groasă de lemn zăcea pe pământ, sub bancă. O înhăţă de un capăt. Era liberă. O trase spre el. Era plăcută în mână. Grea. Inspiră, încercând să-şi revină. Îşi mişcă puţin braţele şi picioarele, încercându-le. Nimic rupt, în afară de nas, poate, dar nu era prima oară. Auzi paşi apropiindu-se din spate. Paşi 489

silenţioşi, fără grabă. Se ridică, încercând să pară ameţit. Apoi scoase un răget şi se răsuci, legănând bucata de lemn deasupra capului. Se rupse în două de umărul omului mascat, cu un pârâit răsunător, jumătate zburând în iarbă şi săltând, cu un trăncănit. Bărbatul scoase un vaiet înăbuşit şi se prăbuşi, cu ochii închişi, cu o mână ţinându-se de gât, în timp ce cealaltă îi atârna inutilă, cu ciomagul căzându-i dintre degete. Logen ridică în mâini bucata scurtă de lemn rămasă şi îl izbi cu ea peste faţă. Îi smuci capul pe spate şi îl aruncă în iarbă, cu masca pe jumătate sfâşiată şi sângele bulbucând de dedesubt. Capul lui Logen explodă de lumină. Făcu câţiva paşi mărunţi şi se lăsă pe genunchi. Cineva îl lovise în ceafă. Îl lovise tare. Se clătină acolo, o clipă, încercând să nu cadă cu faţa în jos, apoi lucrurile se limpeziră dintr-odată. Femeia cu părul roşu stătea deasupra lui, înălţându-şi ciomagul. Logen se ridică, se ciocni de ea, o apucă, pe bâjbâite, de braţ, pe jumătate trăgând-o, pe jumătate sprijinindu-se de ea, cu un ţiuit în urechi şi lumea învârtindu-se nebuneşte. Se clătinară, trăgând de ciomag ca doi beţivi care se luptă pentru o sticlă, înainte şi înapoi, în cercul de iarbă. O simţi lovindu-l cu cealaltă mână, direct între coaste. – Aaah, gemu el, dar capul i se limpezea acum şi femeia avea pe jumătate greutatea lui. Îi răsuci braţul cu ciomagul la spate. Ea îl lovi din nou, un pumn în obraz care îl făcu din nou, preţ de o clipă, să vadă stele verzi, dar pe urmă Logen o apucă de cealaltă încheietură, imobilizând şi braţul acela. O culcă pe spate, peste genunchiul lui. Femeia lovi cu picioarele şi se smuci, cu ochii mijiţi, ca două fante furioase, dar Logen o ţinea strâns. Îşi eliberă mâna dreaptă din învălmăşeala de mâini, ridică pumnul şi i-l înfipse în stomac. Femeia scoase un şuierat gâfâit şi rămase fără vlagă, cu ochii ieşiţi din orbite. Logen o azvârli cât colo şi ea se târî puţin, îşi scoase masca şi începu să tuşească, vomitând în iarbă. Logen se împletici şi se clătină, scutură din cap, scuipând sânge şi noroi în iarbă. În afară de femeia care vomita, în cerc mai erau patru siluete negre, boţite, răşchirate. Una dintre ele gemea încet, în timp ce Ferro o lovea fără încetare. Ferro avea sânge pe toată faţa, dar zâmbea. – Sunt încă viu, îşi murmură Logen. Sunt încă… Alţii veneau prin galeria boltită. Se răsuci, aproape prăbuşindu490

se. Alţii, alţi patru, din cealaltă parte. Erau prinşi în capcană. – Mişcă, albule! Ferro ţâşni pe lângă el şi săltă pe prima bancă, apoi pe a doua, pe a treia, sărind printre ele cu paşi mari. O nebunie. Unde avea de gând să meargă de acolo? Femeia cu păr roşu încetase să vomite şi se târa către ciomagul ei căzut. Ceilalţi se apropiau repede, mai mulţi ca oricând. Ferro străbătuse deja un sfert din drum înapoi şi nu dădea semne de încetinire, săltând de pe o bancă pe alta, făcând scândurile să huruie. – La naiba. Logen porni după ea. După o duzină de bănci, picioarele îl ardeau din nou. Renunţă să încerce să sară printre ele şi începu să se caţere cum putea. În timp ce zbura peste spătare, îi vedea pe oamenii mascaţi în spate, urmărindu-i, privindu-i, arătând şi strigând, împrăştiindu-se printre bănci. Acum Logen încetinea. Fiecare bancă era un munte. Cel mai apropiat mascat era la doar câteva rânduri în spate. Continuă să se caţere, mai sus, mai sus, apucându-se de lemn cu mâinile însângerate, târându-se pe bănci cu genunchii însângeraţi, cu propria-i răsuflare răsunând în cap, cu pielea furnicându-l de sudoare şi frică. Văzduhul se înălţa, dintr-odată, liber în faţa lui. Se opri, gâfâind, fluturându-şi braţele, bălăngănindu-se pe marginea unui abis ameţitor. Era aproape de acoperişurile înalte ale clădirilor din spate, dar majoritatea băncilor fuseseră scoase deja, lăsând montanţii descoperiţi: stâlpi care se înălţau singuri, cu grinzi înguste între ei şi un nesfârşit spaţiu înalt, gol. O privi pe Ferro sărind de pe un montant avântat pe altul, apoi alergând de-a lungul unei grinzi clătinate, fără să-i pese de spaţiul adânc de dedesubt. Sări pe un acoperiş plat de la capătul celălalt, sus, deasupra lui. I se părea foarte departe. – La naiba. Logen traversă, clătinându-se, cea mai apropiată grindă, cu braţele larg desfăcute, pentru echilibru, târşâindu-şi picioarele ca un bătrân. Inima îi bubuia ca barosul unui fierar pe nicovală, genunchii îi erau moi şi îi tremurau, din cauza urcuşului. Încercă să ignore oamenii care se căţărau şi urlau în spatele lui şi să se uite doar la suprafaţa noduroasă a bârnei, dar nu putea să privească în jos fără să vadă păienjenişul de scânduri de sub el şi minusculele dale din piaţa de dedesubt. Departe, dedesubt. Se împletici pe un interval rămas intact, îl urcă, troncănind, 491

până la capăt. Se ridică pe grinda de deasupra capului, îşi strânse picioarele în jurul ei şi se târî de-a lungul ei, pe fund, şoptindu-şi, iar şi iar: – Sunt încă viu. Masca cea mai apropiată ajunsese la interval şi îl străbătea în goană, spre el. Bârna se termina în vârful uneia dintre întăriturile verticale. O bucată de lemn de două, trei palme de-a curmezişul. Apoi nimic. Doi paşi de văzduh. Apoi altă bucată, în vârful unui alt pilon ameţitor, apoi o scândură spre acoperişul plat. Ferro se holba la el de pe parapet. – Sari! ţipă ea. Sari, alb afurisit! Logen sări. Simţi vântul împrejur. Piciorul stâng ateriză pe bucata de lemn, dar nu se putea opri. Piciorul drept lovi scândura. Glezna i se răsuci, genunchii se îndoiră. Lumea ameţitoare se înnegri. Piciorul stâng coborî, jumătate pe lemn, jumătate în afară. Scândura trosni. Era în aer, dând din mâini. I se păru o veşnicie. – Ooof! Parapetul îl izbi în piept. Braţele se apucară de el, dar nu mai avea strop de aer. Începu să alunece înapoi, foarte încet, centimetru cu înfricoşător centimetru. Mai întâi văzu acoperişul, apoi îşi văzu mâinile, pe urmă nu mai vedea nimic, decât pietrele din faţa lui. – Ajutor, şopti el, dar nu veni niciun ajutor. Era cale lungă până jos, ştia asta. Cale lungă, lungă şi, de data asta, nu era nicio apă în care să cadă. Doar piatră tare, netedă, fatală. Auzi un huruit. Masca venea peste scândură, în spatele lui. Auzi pe cineva strigând, dar nimic din toate astea nu mai conta acum prea mult. Alunecă încă puţin înapoi, agăţându-se cu mâinile de mortarul sfărâmat. – Ajutor, făcu el cu glas răguşit, dar nu era nimeni să-l ajute. Doar măştile şi Ferro şi niciunul nu părea gata să-l ajute. Auzi o lovitură şi un ţipăt disperat. Ferro lovind scândura cu picioarele şi masca în cădere. Ţipătul se prăbuşi, parcă multă vreme, apoi se opri, transformându-se într-o bufnitură îndepărtată. Trupul măştii strivindu-se de pământ, jos, departe, şi Logen ştia că era pe cale să-l urmeze. Omul trebuie să fie realist când vine vorba despre asemenea lucruri. De data asta, nu avea să mai fie purtat de valuri pe malul unui râu. Degetele îi alunecau încet, mortarul începea să se desprindă. Lupta, goana, căţăratul, toate îl vlăguiseră şi acum nu mai avea putere. Se întreba ce sunet 492

va scoate când va plonja prin aer. – Ajutor, bâigui el. Şi degete puternice i se strânseră în jurul încheieturii. Degete întunecate, murdare. Logen auzi un mârâit şi îşi simţi braţele trase cu putere. Gemu. Marginea parapetului îi reapăru în faţa ochilor. O vedea acum pe Ferro, cu dinţii încleştaţi, cu ochii strânşi, aproape închişi de efort, cu venele de pe gât ieşite în afară, cu cicatricea lividă pe chipu-i tuciuriu. Logen se prinse de parapet cu cealaltă mână, pieptul îi ieşi deasupra şi reuşi să-şi ridice un genunchi. Ferro îl trase restul drumului şi Logen se rostogoli şi se trânti pe spate, pe partea cealaltă, gâfâind ca un peşte pe uscat, cu ochii aţintiţi în sus, spre cerul alb. – Sunt încă viu, îşi murmură, după o clipă, nevenindu-i să creadă. N-ar fi fost o surpriză prea mare dacă Ferro l-ar fi lovit peste mâini, ajutându-l să cadă. Faţa lui Ferro se ivi deasupra lui, cu ochii galbeni privind în jos, cu dinţii dezveliţi într-un mârâit. – Alb afurisit, prost şi greu! Ferro se întoarse, clătinând din cap, se îndreptă furioasă spre un zid şi începu să se caţere, ridicându-se repede către un acoperiş turtit de deasupra. Logen se cutremură, privind-o. Nu obosea niciodată? Braţele lui erau pline de lovituri, de vânătăi, de zgârieturi. Picioarele îl dureau, nasul începuse să-i sângereze din nou. Toate îl dureau. Se întoarse şi privi în jos. O mască se holba la el, de la marginea băncilor, la douăzeci de paşi depărtare. Altele se vânzoleau dedesubt, căutând o cale să urce. Jos, departe, întrun cerc galben de iarbă, vedea minuscula siluetă neagră cu păr roşu arătând împrejur, apoi în sus, spre el, dând ordine. Mai devreme sau mai târziu aveau să găsească o cale să urce. Ferro era cocoţată în vârful acoperişului de deasupra lui, o siluetă zdrenţuită, întunecată, pe fundalul cerului strălucitor. – Rămâi acolo, dacă vrei, răcni ea, apoi se întoarse şi dispăru. Logen gemu când se ridică, gemu când îşi târşâi picioarele spre zid, suspină când începu să caute un loc de care să se apuce. – Unde sunt toţi? ceru să ştie Fratele Picior-Lung. Unde este ilustrul meu angajator? Unde e Maestrul Nouădegete? Unde e fermecătoarea doamnă, Maljinn? Jezal îşi roti privirea. Ucenicul bolnăvicios era prea cufundat în tristeţea-i egocentrică pentru a răspunde. 493

– Nu ştiu unde sunt ceilalţi doi, dar Bayaz e în cadă. – Jur că n-am mai întâlnit un om mai preocupat de îmbăiere ca el. Ceilalţi nu vor întârzia mult, sper. Totul e pregătit, ştii. Corabia e gata. Calele sunt încărcate. Nu-mi stă în obicei să întârzii. Zău aşa. Trebuie să prindem fluxul sau rămânem blocaţi aici până… Omuleţul se opri, ridicându-şi privirea spre Jezal, dintr-odată neliniştit. Pari supărat, tinere prieten. Preocupat, zău aşa. Pot să te ajut cumva eu, Fratele Picior-Lung? Lui Jezal îi trecu prin minte să-i spună să-şi vadă de treburile lui, dar se hotărî la un iritat: – Nu, nu. – Aş pune rămăşag că e o femeie la mijloc. Aş avea dreptate? Jezal îl privi aspru, întrebându-se cum de ghicise. Soţia ta, poate? – Nu. Nu sunt însurat! Nu e nimic de felul acesta. Este, ăă, păi… îşi căută cuvintele potrivite, dar nu reuşi. Nu e nimic de felul acesta! – Ah! făcu navigatorul, cu un rânjet cunoscător. Ah, o iubire interzisă, atunci, o iubire secretă, nu-i aşa? Spre iritarea lui, Jezal se pomeni roşind. Am dreptate, îmi dau seama. Nu există fruct mai dulce decât cel pe care nu-l poţi gusta, ce zici, tinere amic? Ei? Ei? Bărbatul îşi mişcă sprâncenele într-o manieră care lui Jezal i se păru cât se poate de dezgustătoare. – Mă întreb de ce întârzie cei doi. Lui Jezal nu-i păsa câtuşi de puţin, dar ar fi făcut orice să schimbe subiectul. – Maljinn şi Nouădegete? Ha! râse Picior-Lung, aplecându-se spre el. Poate că au intrat într-o iubire secretă, ca a ta, ce zici? Poate că s-au furişat undeva, să-şi urmeze pornirile fireşti. Înfipse un deget între coastele lui Jezal. Ţi-i poţi imagina pe cei doi? Ar fi ceva, nu-i aşa? Ha! Jezal se strâmbă. Îl ştia pe hidosul nordic drept un animal şi, din puţinul cât o văzuse pe femeia aceea afurisită, putea fi şi mai rea. Singura pornire firească pe care şi-o putea imagina din partea lor era violenţa. Ideea era de-a dreptul revoltătoare. Se simţea mânjit doar gândindu-se. Acoperişurile păreau să nu se mai sfârşească. Urcau unul, coborau altul. Se strecurau de-a lungul crestelor, alunecând cu câte un picior pe fiecare parte, furişându-se pe pervaz, păşind peste bucăţile de zid care se sfărâmau. Uneori, Logen ridica ochii o clipă şi cuprindea cu privirea priveliştea ameţitoare ce se întindea 494

peste adunătura de plăci de ardezie ude, ţigle ciupite, plumb străvechi, până la zidul îndepărtat al Agriontului şi, uneori, până la oraşul de dincolo. Ar fi putut fi chiar liniştitor, de n-ar fi fost Ferro, mişcându-se repede, sigură pe picioare, înjurându-l şi trăgându-l după ea, fără să-i dea timp să se gândească la privelişte sau la pantele agasante pe care le ocoleau, la siluetele negre care, cu siguranţă, continuau să-i caute dedesubt. Una dintre mânecile lui Ferro fusese sfârtecată la un moment dat în timpul luptei şi îi flutura în jurul încheieturii, încurcând-o când urcau. Ferro mârâi şi o rupse de la umăr. Logen zâmbi în sinea lui, amintindu-şi eforturile pe care le depusese Bayaz s-o facă să-şi schimbe vechile zdrenţe puturoase cu haine noi. Acum era mai murdară ca oricând, cu rochia toată transpirată, pătată de sânge şi mânjită de funingine, de pe vârfurile acoperişurilor. Ferro aruncă o privire peste umăr şi îl văzu uitându-se la ea. – Mişcă, albule, şuieră ea. – Nu vezi culorile, nu-i aşa? Ferro continuă să se caţere, ignorându-l, legănându-se în jurul unui horn ce scotea fum, târându-se pe burtă peste ţiglele murdare, alunecând pe marginea îngustă dintre două acoperişuri. Logen coborî lângă ea. Niciun fel de culori. – Şi? îi aruncă ea peste umăr. – Atunci de ce îmi spui alb? Ferro se uită împrejur. – Eşti alb? Logen îşi privi antebraţele. În afară de câteva vânătăi marmorate, zgârieturi roşii, vene albastre, erau albe, trebuia spus. Se încruntă. – Aşa mă gândeam. Ferro se îndepărtă în goană printre acoperişuri, direct către capătul clădirii, şi privi în jos. Logen o urmă, se aplecă peste margine cu băgare de seamă. Câţiva oameni se mişcau de colo-colo pe străduţa de dedesubt. Jos, departe, şi nu aveau cum să coboare. Trebuiau să se întoarcă pe unde veniseră. Ferro se îndepărtase deja în spatele lui. Un vânt se stârni pe lângă obrazul lui Logen. Talpa lui Ferro lovi marginea acoperişului şi pe urmă era în aer. Gura lui Logen se căscă, privind-o cum zboară, cu spatele arcuit, dând din mâini şi din picioare. Ateriză pe un acoperiş plat, din plumb cenuşiu, împestriţat cu muşchi verde, se rostogoli o dată, apoi se ridică uşor în picioare. 495

Logen îşi linse buzele şi arătă spre piept. Ferro clătină din cap. Acoperişul plat era la trei metri mai jos, dar ar fi putut fi şapte metri de văzduh între el şi ea şi era cale lungă până jos. Se retrase încet, luându-şi avânt. Trase de câteva ori aer în piept şi închise ochii o clipă. Ar fi perfect, într-un fel, dacă ar cădea. Fără cântece, fără poveşti. Doar o pată însângerată undeva pe un drum. Începu să fugă. Picioarele îi bubuiau pe piatră. Aerul îi şuiera în gură, îl trăgea de hainele sfârtecate. Acoperişul plat urcă zburând spre el. Ateriză cu un impact cutremurător, se rostogoli o dată, exact cum făcuse Ferro, şi se ridică în picioare lângă ea. Era încă viu. – Ha! strigă ea. Măi să fie! Se auziră un pârâit, apoi un trosnet şi acoperişul cedă sub picioarele lui Logen. Se agăţă disperat de Ferro şi căzu, iar ea alunecă după el, neajutorată. Logen se prăbuşi preţ de o ameţitoare clipă, zbierând, apucând aerul cu mâinile. Se prăbuşi pe spate. Logen tuşi, înecându-se cu praful, îşi scutură capul, se învârti cu durere. Era într-o cameră întunecată ca smoala după strălucirea de afară. Praful se filtra prin lumina ce cobora din gaura zdrenţuită din acoperişul de deasupra. Sub el era ceva moale. Un pat. Se prăbuşise pe jumătate, stând într-o rână, cu păturile acoperite de tencuială căzută. Logen simţi ceva pe picioare. Ferro. Izbucni într-un râs gâlgâit. Din nou în pat cu o femeie, în sfârşit. Din nefericire, nu era tocmai ceea ce sperase. – Alb idiot! mârâi ea, ridicându-se pe bâjbâite şi îndreptându-se spre uşă, cu bucăţi de lemn şi mortar alunecându-i de pe spate. Trase de încuietoarea uşii. Închis! E… Logen se năpusti pe lângă ea, smulgând uşa din balamale şi căzând răşchirat în coridorul de dincolo. Ferro sări peste el. Sus, albule, sus! O bucată de lemn numai bună se rupsese din tocul uşii, cu câteva cuie ieşite în afară, la un capăt. Logen o înhăţă şi o ridică în mâini. Se ridică anevoie în picioare, se împletici pe coridor, câţiva paşi şi ajunse la o răscruce. De fiecare parte se întindea câte un culoar umbros. Ferestre minuscule revărsau bălţi bine conturate de lumină pe podeaua întunecată. N-avea cum să-şi dea seama încotro o luase Ferro. Logen se întoarse la dreapta, spre un şir de scări. O siluetă înainta cu băgare de seamă de-a lungul coridorului, spre el. Lungă şi subţire, ca un păianjen negru în întuneric, balansându-se pe vârfuri. O fantă de lumină străluci pe părul roşu 496

strălucitor. – Iarăşi tu, zise Logen, cântărind bucata de lemn în mână. – Da, eu. Urmă un zornăit, o scânteiere de metal în beznă. Logen simţi bucata de lemn smulsă dintre degetele sale şi o văzu zburând peste umărul femeii şi îndepărtându-se, troncănind, în josul coridorului. Din nou neînarmat, dar femeia nu-i lăsă prea mult timp să-şi facă griji pentru asta. Avea ceva în mână, ceva ca un cuţit, şi femeia aruncă obiectul acela spre el. Logen se feri şi acesta îi şuieră pe lângă ureche, apoi femeia îşi smuci celălalt braţ şi ceva îl tăie peste faţă, chiar sub ochi. Logen se retrase, împleticit, la perete, încercând să înţeleagă cu ce fel de vrajă se confrunta. Obiectul din mâna femeii era un fel de cruce de metal, trei lame curbate, una dintre ele având un cârlig la capăt. Un lanţ săltă dintr-un inel aflat pe mâner şi dispăru sub mâneca ei. Obiectul ce semăna cu un cuţit ţâşni afară, trecu razant pe lângă faţa lui Logen, când acesta îşi vârî capul între umeri, revărsă o ploaie de scântei când se retrase, zgâriind peretele şi se lipi înapoi de mâna ei. Femeia îl lăsă să cadă atârnând uşor de lanţ, zornăind pe podea, săltând şi dansând înspre Logen în timp ce ea se apropia. Îşi smuci încheietura şi obiectul lovi din nou spre omul Nordului, sfârtecându-i pieptul când acesta încercă să se ferească şi împroşcând stropi de sânge pe perete. Logen se năpusti spre ea, dar braţele lui nu apucară nimic. Se auzi un zornăit şi îşi simţi piciorul tras de sub el, cu glezna într-o strânsoare dureroasă, prinsă de lanţ în timp ce femeia îl ocoli. Logen căzu cu faţa în jos, apoi dădu să se ridice. Lanţul îi şerpuia sub beregată. Abia apucă să-şi vâre mâinile sub el înainte de a se strânge. Femeia era deasupra lui, îi simţea genunchiul apăsat pe spate, îi auzea răsuflarea şuierând prin mască, în timp ce trăgea, şi lanţul strângându-se tot mai mult, tăindu-l în palmă. Logen gemu, săltând într-un genunchi, ridicându-se, clătinat, în picioare. Femeia era tot pe spatele lui, apăsându-l cu toată greutatea, trăgând de lanţ cât putea de tare. Logen lovi cu mâna-i liberă, dar nu putea să ajungă la ea, nu putea s-o arunce jos: era ca o lipitoare care nu se dezlipea de el. Abia mai putea respira acum. Se clătină, câţiva paşi, apoi căzu pe spate. – Aaaau, îi şopti femeia în ureche, când povara lui o strivi de podea. Lanţul se lărgi cât să-l poată desface şi să se strecoare de sub el. Liber. Se rostogoli şi o apucă pe femeie de gât cu mâna stângă, 497

începând să strângă. Femeia îl lovi cu genunchii, îl izbi cu pumnii, dar greutatea lui o apăsa şi loviturile erau slabe. Mârâiră şi gâfâiră şi croncăniră unul la altul, scoţând sunete animalice, cu feţele aproape lipite. Câţiva stropi de sânge picurară din tăietura de pe obrazul lui Logen şi căzură pe masca femeii. Mâinile se ridicară şi începură să-i pipăie faţa, împingându-i capul pe spate. Îi vârî un deget în nas. – Aaa! ţipă el. Durerea i se înfipse în ţeastă. O lăsă şi se ridică, clătinându-se, apucându-se cu o mână de faţă. Femeia se târî, tuşind, îi dădu o lovitură de picior între coaste, făcându-l să se îndoaie, dar Logen ţinea încă lanţul în mână şi trase de el cu toată puterea. Braţul ei ţâşni, femeia scânci şi zbură direct spre Logen, care îşi afundă genunchiul în coasta ei, lăsând-o fără aer. Logen o apucă de spatele cămăşii, o ridică şi o azvârli pe scări în jos. Femeia se rostogoli şi se prăbuşi şi săltă, în coborâre, după care alunecă, oprindu-se pe-o parte, aproape de ultima treaptă. Logen era ispitit să se ducă după ea şi să isprăvească treaba, dar n-avea timp. Probabil că erau şi alţii în locul de unde venea ea. Se întoarse şi şontâcăi în direcţia opusă, blestemându-şi glezna sucită. Din toate părţile se strecurau înspre el sunete, răsunând de-a lungul coridorului de cine ştie unde. Zornăieli şi pocnete îndepărtate, strigăte şi ţipete. Privi încordat în întuneric, şchiopătând, şiroind de sudoare, cu o mână pe perete, ca să-şi recapete echilibrul. Se aplecă pe după un colţ, să vadă dacă drumul era liber. Simţi ceva rece pe gât. Un cuţit. – Încă viu? îi şopti un glas în ureche. Nu mori uşor, nu-i aşa, albule? Ferro. Îşi retrase încet braţul. – De unde ai cuţitul? Îşi dorea să fi avut şi el unul. – Mi l-a dat el. În umbră, lângă zid, zăcea o siluetă răvăşită, într-o baltă de sânge întunecat. Pe aici. Ferro se strecură de-a lungul coridorului, ţinându-se în umbră. Logen continua să audă sunete, dincolo de ei, lângă ei, de jur împrejurul lor. Se furişară în josul unui şir de trepte, într-un coridor obscur, acoperit cu plăci de lemn închis la culoare. Ferro înainta cu grijă, de la o umbră la alta, mişcându-se repede. Logen nu putea să facă altceva decât să şchiopăteze după ea, târându-şi piciorul, încercând să nu ţipe de durere ori de câte ori îşi lăsa 498

greutatea pe el. – Uite acolo! Sunt ei. Siluete în coridorul întunecos de dincolo. Logen se întoarse să fugă, dar Ferro întinse braţul. Mai erau şi alţii, venind din cealaltă direcţie. La stânga lui Logen era o uşă mare, uşor întredeschisă. – Aici, înăuntru. Logen împinse uşa şi intră, iar Ferro ţâşni după el. Dincolo se afla o piesă grea de mobilier, un fel de bufet mare cu rafturi deasupra, plin de farfurii. Logen apucă de un capăt şi îl trase în faţa uşii, iar câteva farfurii căzură şi se sparseră pe podea. Logen se lipi cu spatele de el. Asta ar trebui să-i oprească, pentru o clipă, cel puţin. O încăpere mare cu un tavan înalt, boltit. Două ferestre mari ocupau cea mai mare parte a unui perete placat cu lemn, cu un imens şemineu de piatră în faţă. Între ele se afla o masă lungă, cu câte zece scaune în fiecare parte, aşternută cu tacâmuri şi lumânări. O imensă sufragerie şi nu exista decât o cale de intrare. Sau de ieşire. Logen auzi strigăte înfundate dincolo de uşă. Bufetul mare se mişcă în spatele lui. O altă farfurie căzu cu zgomot de pe raft, săltă pe umărul lui Logen şi se sparse pe dalele de piatră, împrăştiind bucăţi pe podea. – Un plan al naibii de frumos! mârâi Ferro. Picioarele lui Logen alunecau în timp ce încerca să ţină bufetul drept. Ferro ţâşni spre cea mai apropiată fereastră, pipăi ramele de metal din jurul micilor ochiuri, cercetând cu unghia, dar nu exista cale de ieşire. Ochii lui Logen zăriră ceva. O veche sabie mare, deasupra şemineului, ca ornament. O armă. Dădu bufetului un ultim brânci, apoi se grăbi spre ea, înhăţă mânerul lung cu ambele mâini şi o smulse din suport. Era tocită ca un plug, cu lama grea pătată de rugină, dar încă solidă. Poate că o lovitură de-a ei n-ar tăia un om în două, dar l-ar putea doborî negreşit. Logen se întoarse tocmai la timp să vadă bufetul răsturnându-se, zguduind şi azvârlind vesela pe toată podeaua de piatră. În cameră se revărsară siluete negre, siluete mascate. Mascatul din faţă avea o secure cu un aspect primejdios, celălalt, o sabie cu lama scurtă. Cel din spatele acestuia era tuciuriu, cu cercei de aur în urechi. Avea câte un pumnal lung, curbat, în fiecare mână. Acele arme nu erau pentru a lovi un om în cap, dacă nu cumva aveau de gând să-i împrăştie creierii. Se părea că renunţaseră să ia prizonieri. Erau arme letale, menite să ucidă. Ei, cu atât mai bine, 499

îşi zise Logen. Ăsta era Logen Nouădegete, un ucigaş, şi ăsta era primul lucru care îţi trecea prin minte, când venea vorba despre el. Îi privi pe acei oameni cu măşti negre, împleticindu-se peste bufetul căzut, împrăştiindu-se prudenţi pe lângă peretele din celălalt capăt. Aruncă o privire spre Ferro, care stătea cu buzele strânse, cu cuţitul în mână, cu ochii galbeni scânteind. Logen pipăi mânerul sabiei furate: grea şi brutală. În sfârşit, arma potrivită. Se năpusti spre cea mai apropiată mască, ţipând cât îl ţinea gura, învârtind sabia deasupra capului. Bărbatul încercă să se ferească, dar vârful lamei îl nimeri în umăr şi îl doborî, răsucinduse. Un altul sări în spatele lui, lovind cu securea, făcându-l pe Logen să se retragă, icnind când îşi lăsă greutatea pe glezna rănită. Flutură împrejur sabia mare, dar erau prea mulţi. Unul se căţără peste masă şi ajunse între Logen şi Ferro. Ceva îl lovi din spate şi se împiedică, se răsuci, alunecă, întinse sabia şi lovi ceva moale. Cineva ţipă, dar cel cu securea îl ataca deja din nou. Totul era o harababură de măşti şi fier, de arme încleştate scârţâind, înjurături şi strigăte, gâfâieli. Logen legănă sabia, dar era nespus de obosit, nespus de rănit, nespus de chinuit. Sabia era grea şi devenea din ce în ce mai grea. Masca se feri, croindu-şi drum printre lovituri şi sabia ruginită pătrunse în zid cu un zăngănit, lovind un panou mare de lemn şi muşcând din tencuiala de dincolo. Şocul aproape că i-o smulse din mâini. – Ooof, răsuflă el, când bărbatul îl lovi cu genunchiul în stomac. Ceva îl izbi în picior şi Logen fu cât pe ce să cadă. Auzea pe cineva zbierând în spate, dar părea foarte departe. Pieptul îl durea, gura îi era amară. Avea sânge pe trup. Pe tot trupul. Abia mai putea respira. Mascatul continua să înainteze, zâmbind, simţind mirosul victoriei. Logen se retrase, împleticindu-se, spre şemineu, piciorul îi alunecă şi căzu jos, pe un genunchi. Toate au un sfârşit. Nu mai putea ridica bătrâna sabie. Nu mai avea putere. Niciun strop. Încăperea se înceţoşa. Toate lucrurile au un sfârşit, dar unele doar zac neclintite, uitate… Logen avea o senzaţie rece în stomac, o senzaţie pe care n-o mai simţise de multă vreme. – Nu, şopti el. M-am eliberat de tine. 500

Dar era prea târziu. Prea târziu… … avea sânge pe trup, dar asta era bine. Mereu era sânge. Dar îngenunchea şi asta nu era bine. Sângerosul Nouă nu îngenunchează în faţa nimănui. Degetele căutară crăpăturile dintre pietrele şemineului, vârându-se printre ele, ca nişte rădăcini bătrâne de copac, ridicându-l. Simţi o durere în picior şi zâmbi. Durerea era combustibilul care face focurile să ardă. Ceva se mişcă în faţa lui. Oameni mascaţi. Duşmani. Cadavre, aşadar. – Eşti rănit, nordicule? Ochii celui mai apropiat scânteiară deasupra măştii, lama strălucitoare a securii sale săltă în aer. Vrei să renunţi acum? – Rănit? Sângerosul Nouă îşi dădu capul pe spate şi râse. Am să-ţi arăt eu cât sunt de rănit! Se năpusti înainte, zbură pe sub secure, alunecos ca peştii în râu, legănând sabia grea jos, într-un cerc imens. Sabia izbi genunchiul bărbatului şi îl întoarse invers, cu un pârâit, seceră piciorul celălalt şi i-l smulse de sub el. Omul scoase un ţipăt înăbuşit, învârtindu-se pe pietre, răsucindu-se şi răsucindu-se, cu picioarele săltând. Ceva săpă în spatele Sângerosului Nouă, dar nu simţi nicio durere. Era un semn. Un mesaj într-o limbă secretă, pe care doar el îl putea înţelege. Îi spunea unde se afla următorul om mort. Se răsuci şi sabia îl urmă într-un furios, frumos, irezistibil arc. Scârţâi în măruntaiele cuiva, încovoindu-l, smulgându-l de pe picioare şi aruncându-l prin aer. Trupul săltă pe zidul de lângă şemineu şi căzu grămadă pe podea, într-o ploaie de mortar sfărâmat. Un cuţit se răsuci, şuierând, şi lovi adânc în umărul Sângerosului Nouă, cu o bufnitură udă. Bărbatul negru, cel cu cercei în urechi. El îl aruncase. Era pe partea cealaltă a mesei, zâmbind, mulţumit de lovitura sa. O greşeală teribilă. Sângerosul Nouă se năpusti asupra lui. Un alt cuţit scânteie pe lângă el şi zăngăni lovindu-se de zid. Sângerosul Nouă sări peste masă şi sabia îl urmă. Bărbatul întunecat se feri de prima lovitură năprasnică şi de a doua. Iute şi viclean de isteţ, dar nu destul de isteţ. Cea de-a treia lovitură îi muşcă din coapsă. O muşcătură fulgerătoare. Doar o îmbucătură. Doar îi izbi coastele şi îl doborî, ţipând, în genunchi. Ultima lovitură fu şi mai bună, un cerc de carne şi fier care 501

sfârtecă prin gura lui şi îi tăie jumătate din cap, împroşcând sânge pe toţi pereţii. Sângerosul Nouă îi smulse cuţitul din umăr şi îl azvârli pe jos. Sângele îi şiroi din rană, îmbibându-i cămaşa şi făcând o pată mare, încântătoare, caldă şi roşie. Căzu şi dispăru într-o ploaie de frunze, rostogolindu-se pe pământ. Un bărbat plonjă pe lângă el, lovind aerul, acolo unde se aflase Sângerosul Nouă, cu o sabie cu lama scurtă. Înainte să apuce să fugă, Sângerosul Nouă era asupra lui, încolăcindu-şi mâna stângă în jurul pumnului lui. Omul se zbătu şi se împotrivi, dar era în zadar. Încleştarea Sângerosului Nouă era puternică, ca rădăcinile unui munte, neabătută ca valul mareei. – Au trimis unii ca tine să se pună cu mine? Îl azvârli cu spatele în perete, strivindu-i mâna strânsă pe mânerul armei, răsucind lama scurtă până când era întoarsă spre pieptul său. O insultă afurisită! răcni el, înfigând trupul bărbatului în propria-i sabie. Omul ţipă şi ţipă, sub mască şi Sângerosul Nouă râse şi răsuci lama. Poate că lui Logen i-ar fi fost milă de el, dar Logen nu era aici şi Sângerosul Nouă nu era mai milos decât gerul iernii. Era chiar mai puţin milos. Împunse, tăie şi tăie şi zâmbi şi ţipătul horcăi şi se stinse şi Sângerosul Nouă lăsă cadavrul să cadă pe pietrele reci. Degetele îi erau alunecoase de sânge. Şi le şterse de haine, de braţe, de faţă – întocmai cum trebuia să se întâmple. Cel de lângă şemineu atârna fără vlagă, cu capul pe spate, cu ochii asemenea unor pietre ude, cu privirea fixă în tavan. Era deja ţărână. Sângerosul Nouă îi spintecă faţa cu sabia, pentru orice eventualitate. Mai bine să nu rămână nicio îndoială. Cel care avusese toporul se târa spre uşă, trăgându-şi după el picioarele sucite, gâfâind şi scâncind neîncetat. – Linişte acum. Lama grea pătrunse cu un scrâşnet în ceafa bărbatului şi îi împroşcă sângele pe pietre. – Altul, şopti el şi încăperea se învârti în jurul lui, în timp ce îşi căuta următoarea victimă. Altul! răcni el şi râse şi zidurile râseră şi cadavrele râseră cu el. Ceilalţi, unde sunteţi? Văzu o femeie tuciurie, cu o rană sângerândă pe faţă şi un cuţit în mână. Nu era precum ceilalţi, dar avea să se mulţumească şi cu ea. Zâmbi, înaintă tiptil, ridicând sabia în ambele mâini. Femeia se retrase, privindu-l, ţinând masa între ei, cu ochi galbeni şi neînduplecaţi, ca de lup. Un glas părea să-i şoptească, spunându-i că femeia era de partea lui. Păcat. – Nordic, ai? întrebă o umbră masivă din pragul uşii. 502

– Da, cine întreabă? – Sfarmă-Piatră. Era voinic, omul acesta şi aspru şi sălbatic. Se vedea după felul în care împinse bufetul cu gheata-i imensă şi înaintă, cu paşii scrâşnind, printre farfuriile sparte. Dar pentru Sângerosul Nouă era o nimica toată: era făcut să zdrobească asemenea oameni. Tul Duru Capdetunet fusese mai voinic. Rudd Treicopaci fusese mai aspru. Dow cel Negru fusese de două ori mai sălbatic. Sângerosul Nouă îi învinsese. Şi pe mulţi alţii pe lângă ei. Cu cât mai mare, mai aspru, mai sălbatic era, cu atât mai crunt va fi zdrobit. – Sfarmă-Piatră? râse Sângerosul Nouă. Şi ce? Eşti următorul mort, asta eşti, nimic mai mult. Ridică mâna stângă, pătată de sânge roşu, cu trei degete larg desfăcute, rânjind prin gaura unde, cu multă vreme în urmă, se aflase degetul mijlociu. Sângerosul Nouă mi se spune. – Ha! Sfarmă-Piatră îşi smulse masca şi o azvârli pe podea. Mincinosule! O grămadă de oameni din Nord şi-au pierdut un deget. Nu sunt toţi Nouădegete! – Nu. Doar eu. Chipul imens se ridică, schimonosit de furie. – Mincinos nenorocit! Crezi că-l sperii pe Sfarmă-Piatră cu un nume care nu-ţi aparţine? Îţi mai fac o gaură-n fund, vierme! Pun pe tine o cruce însângerată! Te vâr înapoi în pământ, laş mincinos! – Mă omori? Sângerosul Nouă râse mai tare ca oricând. Eu te omor, nătărăule. Isprăviră cu vorbele. Sfarmă-Piatră se năpusti spre el cu securea într-o mână şi buzduganul în cealaltă, arme mari, grele, pe care însă le mânuia destul de agil. Buzduganul săltă, făcând o gaură mare prin sticla uneia dintre ferestre. Securea coborî, spintecă în două lemnul mesei, făcând farfuriile să sară în aer şi lumânările să se răstoarne. Sângerosul Nouă zvâcni într-o parte, cu un salt de broască, aşteptându-şi rândul. Buzduganul îi rată umărul, la doi centimetri, când se rostogoli peste masă, crăpă una dintre lespezile mari şi plate ale podelei, spintecând-o prin mijloc, aruncând aşchii în aer. Sfarmă-Piatră răcni, legănându-şi armele, despicând scaunul în două, doborând o bucată de piatră din şemineu, tăind o spintecătură mare în zid. Securea se înfipse adânc în lemn, preţ de o clipă, şi sabia Sângerosului Nouă fulgeră pe deasupra, crăpă mânerul în două, lăsându-l pe Sfarmă-Piatră cu un băţ rupt în palmă. Îl azvârli cât acolo, ridică buzduganul şi atacă şi mai înverşunat, rotindu-l cu 503

răgete furioase. Alunecă spre el şi sabia Sângerosului Nouă o prinse chiar mai jos de cap şi o smulse din mâna voinică. Se răsuci prin aer şi căzu, zornăind, într-un colţ, dar Sfarmă-Piatră continua să atace, desfăcându-şi larg mâinile-i imense. Acum era prea aproape ca Nouădegete să poată folosi sabia mare. Sfarmă-Piatră zâmbi, în timp ce braţele-i imense se închiseră în jurul Sângerosului Nouă, încorsetându-l, ţinându-l strâns. – Te-am prins! strigă Sfarmă-Piatrăm strâgându-l într-o puternică îmbrăţişare. O greşeală îngrozitoare. Mai bine ar fi îmbrăţişat o vâlvătaie. Trosc! Capul Sângerosului Nouă îl pocni în gură. Sângerosul Nouă simţi strânsoarea lui Sfarmă-Piatră slăbind uşor şi îşi mişcă umărul, făcându-şi loc, mişcându-se, mişcându-se, ca o cârtiţă în vizuină. Îşi smuci capul pe spate, cât de mult putu. Lovituri de ţap. Cea de-a doua lovitură de cap îi sparse lui Sfarmă-Piatră nasul. Acesta mârâi şi imensele braţe îşi slăbiră strânsoarea încă puţin. Cea de-a treia îi crăpă osul obrazului. Braţele căzură. Cea de-a patra îi rupse maxilarul greu. Acum Sângerosul Nouă era cel care îl ridica, zâmbind, în timp ce îşi strivea fruntea de faţa distrusă. O ciocănitoare, ciocănind, cioc, cioc, cioc. Cinci. Şase. Şapte. Opt. Oasele feţei erau zdrobite într-un ritm care-l satisfăcea. Nouă – şi-l lăsă pe Sfarmă-Piatră să cadă. Se prăbuşi într-o parte şi căzu grămadă pe podea, cu sângele ţâşnindu-i din faţa descompusă. – Cum ţi se pare până acum? râse Sângerosul Nouă, ştergânduşi sângele din ochi şi dând trupului lipsit de vlagă al lui SfarmăPiatră câteva lovituri de picior. Camera se roti în jurul lui, pluti în jurul lui, râzând, râzând. Cum ţi se pare… asta… Se împletici, clipi, somnoros, cu vâlvătaia stingându-se încet. Nu… nu încă… Căzu în genunchi. Nu încă. Mai era treabă de făcut, mereu mai era. Nu încă, mârâi el, dar, de data asta, nu mai avea timp… … Logen ţipă. Se prăbuşi pe jos. Durere, peste tot. Picioarele, umerii, capul. Urlă, până când sângele i se opri în gât, apoi tuşi şi gâfâi şi se rostogoli, zgâriind podeaua. Lumea era o pată ceţoasă. Regurgită sânge şi îl scuipă afară, destulă vreme ca să înceapă să urle din nou. O mână îl prinse de gură. – Termină cu urletele tale blestemate, albule! Acum mă auzi? 504

Un glas, şoptindu-i agitat în ureche. O voce străină, aspră. Încetează cu urletele sau te las aici, înţelegi? Ai o singură şansă! Mâna se îndepărtă. Aerul ieşi prin dinţii încleştaţi ai lui Logen într-un geamăt enorm, ascuţit, tânguitor, dar nu prea sonor. O mână i se strânse în jurul încheieturii, trăgându-l în sus. Icni, când umărul i se întinse şi fu târât peste ceva tare. O tortură. – Sus, ticălosule, nu pot să te car. Sus, acum! Ai o singură şansă, pricepi? Fu ridicat încet şi el încercă să se împingă cu picioarele. Răsuflarea îi şuiera şi îi horcăia în gâtlej, dar reuşea. Stângul, dreptul. Uşor. Genunchiul i se îndoi şi durerea îi străpunse piciorul. Ţipă din nou şi căzu, se târî pe jos. Era mai bine să stea neclintit. Ochii i se închiseră. Ceva îl plesni cu putere peste faţă. Şi iarăşi. Gemu. Ceva îi alunecă sub braţ şi începu să-l ridice. – Sus, albule! Sus, sau te las aici. O singură şansă, m-auzi? Inspiră, expiră. Stângul, dreptul. Picior-Lung se vânzolea şi se frământa, bătând cu degetele pe braţul scaunului, apoi numărându-şi-le, clătinând din cap şi mormăind ceva despre maree. Jezal rămase tăcut, sperând zadarnic că cei doi sălbatici s-ar fi putut îneca în şanţ şi că, în consecinţă, s-ar putea să nu se mai aleagă nimic din toată aventura. Ar mai fi timp berechet să ajungă în Englia. Poate nu era totul pierdut… Auzi uşa deschizându-se în spatele lui şi visurile i se năruiră. Nefericirea îl copleşi din nou, dar fu curând înlocuită de o uluire îngrozită, când se întoarse. Două siluete zdrenţuite stăteau în pragul uşii, murdare şi pline de sânge. Diavoli, fără doar şi poate, ieşiţi pe cine ştie ce poartă spre iad. Femeia gurkiană înjura în timp ce intra, clătinându-se, în încăpere. Nouădegete o ţinea pe după umeri cu un braţ, celălalt atârnând liber, picurând sânge din vârfurile degetelor, cu capul plecat. Se clătinară împreună, un pas, doi, apoi piciorul omului Nordului se împiedică de un picior de scaun şi se prăbuşiră la podea. Femeia mârâi şi se scutură de braţul lui lipsit de vlagă. Nouădegete se rostogoli încet, gemând, şi în umărul lui se căscă o rană adâncă, din care curgea sânge pe covor. Era roşie pe dinăuntru, ca o carne moale dintr-o măcelărie. Jezal înghiţi, oripilat şi fascinat în acelaşi timp. 505

– Pentru Dumnezeu! – Vin după noi. – Ce? – Cine vine? O femeie se strecură cu prudenţă pe după cadrul uşii, cu părul roşu, înveşmântată în negru din cap până-n picioare, purtând mască. O practiciană, spunea creierul amorţit al lui Jezal, dar nu putea înţelege de ce era atât de plină de vânătăi sau de ce şchiopăta aşa. O altă siluetă se ivi în spatele ei: un bărbat înarmat cu o sabie grea. – Tu vii cu noi, spuse femeia. – Obligă-mă, îi scuipă Maljinn. Jezal fu şocat să vadă că scosese un cuţit de undeva şi, pe deasupra, plin de sânge. N-ar trebui să fie înarmată! Nu aici! Jezal îşi dădu seama, prosteşte, că purta sabie. Fireşte că purta. Bâjbâi după mâner şi o scoase, cu intenţia vagă de a o lovi după ceafă, cu latul sabiei, pe diavoliţa gurkiană, înainte de a apuca să mai facă vreun rău. Dacă Inchiziţia o voia, n-avea decât s-o aibă şi pe toţi ceilalţi. Din nefericire, practicienii înţeleseră greşit. – Las-o jos, şuieră femeia roşcată, uitându-se furioasă la el, cu ochii îngustaţi. – Ba nu, răspunse Jezal, teribil de jignit că femeia ar putea crede că el era de partea acestor ticăloşi. – Ăă… făcu Quai. – Aaa, gemu Nouădegete, apucând zdravăn covorul, trăgându-l spre el şi făcând masa să se clatine pe podea. Un al treilea practician se strecură pe uşă, o ocoli pe femeia roşie, cu o măciucă grea în pumnu-i înmănuşat. O armă respingătoare. Jezal nu putea să nu îşi imagineze efectul pe care lar putea avea asupra craniului său, dacă ar fi legănată cu furie. Pipăi şovăielnic mânerul sabiei, simţind teribila nevoie să-i spună cineva ce să facă. – Vii cu noi, repetă femeia, pe când cei doi amici ai ei înaintau încet în încăpere. – O, Doamne, murmură Picior-Lung, adăpostindu-se în spatele mesei. Apoi uşa spre baie se izbi de perete. Bayaz stătea acolo, complet gol, picurând apă cu săpun. Privirea lui domoală o cuprinse întâi pe Ferro, încruntându-se, cu cuţitul scos, apoi pe Picior-Lung, ascunzându-se în spatele mesei, pe Jezal, cu sabia trasă, pe Quai, 506

stând cu gura deschisă, pe Nouădegete, răşchirat într-o baltă de sânge, şi, în cele din urmă, cele trei figuri mascate, cu armele pregătite. Urmă o pauză grea. – Ce naiba e asta? răcni el, înaintând cu paşi mari spre mijlocul încăperii, cu apa picurându-i din barbă printre firele sure de păr de pe piept şi săltându-i de pe bărbăţie. Era o privelişte ciudată. Un bătrân gol înfruntând trei practicieni ai Inchiziţiei, înarmaţi. Ridicol şi totuşi nimeni nu râdea. Prezenţa lui avea ceva ciudat de înfricoşător, chiar şi fără haine şi şiroind de apă. Practicienii se retraseră, vânzolindu-se nedumeriţi, speriaţi chiar. – Vii cu noi, repetă femeia, deşi în glasul ei părea că se strecurase o oarecare undă de îndoială. Unul dintre însoţitorii ei păşi cu băgare de seamă spre Bayaz. Jezal simţi o senzaţie ciudată în stomac. Un zbucium, un gol, o senzaţie de greaţă. Era ca şi cum s-ar fi aflat înapoi pe pod, în umbra Casei Creatorului. Numai că era mai rău. Faţa vrăjitorului devenise îngrozitor de aspră. – Am ajuns la capătul răbdării. Ca o sticlă aruncată de la mare înălţime, cel mai apropiat practician explodă în bucăţi. Nu se auzi nicio detunătură, doar un lipăit domol. Acum înainta spre bătrân, cu sabia ridicată, întreg. În clipa următoare era o mie de bucăţi. O parte necunoscută a lui lovi cu un zgomot surd tencuiala de lângă capul lui Jezal. Sabia îi căzu şi zăngăni pe scânduri. – Ce spuneai? mârâi Întâiul dintre Magi. Lui Jezal îi tremurau genunchii. Gura i se deschise. Căzu leşinat, îngreţoşat şi îngrozitor de gol pe dinăuntru. Avea pete de sânge pe faţă, dar nu îndrăznea să se mişte ca să şi le şteargă. Se holba la bărbatul gol, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Se părea că urmărise un bătrân bufon bine intenţionat transformându-se întro clipă într-un criminal brutal, fără pic de remuşcare. Femeia cu păr roşu rămase acolo o clipă, plină de sânge şi bucăţi de carne şi oase, cu ochii mari ca două farfurii, apoi începu să se retragă încet către uşă. Celălalt o urmă, aproape împiedicându-se de piciorul lui Nouădegete, în graba lui de a scăpa. Toţi ceilalţi rămaseră neclintiţi ca nişte statui. Jezal auzi paşi iuţi pe coridorul de afară, pe când cei doi practicieni fugeau să se salveze. Aproape că-i invidia. Ei, se părea, aveau să scape. El era captiv în acest coşmar. 507

– Trebuie să plecăm acum, zise Bayaz, strâmbându-se de parcă ar fi fost chinuit de durere, de îndată ce-mi pun pantalonii. Ajută-l, Picior-Lung! strigă el peste umăr. O dată în viaţă, navigatorul nu-şi găsea cuvintele. Clipi, apoi se ridică din spatele mesei şi se aplecă peste nordicul inconştient, smulse o fâşie din cămaşa-i pătată, ca s-o folosească drept bandaj. Se opri, încruntându-se, de parcă n-ar fi ştiut sigur de unde să înceapă. Jezal înghiţi în sec. Avea încă sabia în mână, dar părea că-i lipseşte puterea s-o lase deoparte. Prin toată încăperea erau împrăştiate bucăţi din trupul nefericitului practician, lipite de pereţi, de tavan, de oameni. Jezal nu mai văzuse un om murind, darămite într-o manieră atât de hidoasă şi de nefirească. Bănuia că ar fi trebuit să fie îngrozit, dar, în schimb, simţea doar un copleşitor sentiment de uşurare. Grijile lui păreau acum lucruri mărunte. El, cel puţin, era încă viu.

508

Uneltele pe care le avem Glokta stătea pe culoarul îngust, sprijinit în toiag şi aşteptând. Dincolo de uşă, auzea glasuri ridicate. – Am spus fără musafiri! Oftă. Avea multe lucruri mai bune de făcut decât să stea acolo, sprijinit pe piciorul care-l durea, dar îşi dăduse cuvântul şi avea de gând să şi-l respecte. Un coridor înghesuit, banal, într-o casă înghesuită, banală, printre multe sute de altele asemenea. Întregul cartier era recent construit, terase de case, într-un stil nou: pe jumătate din lemn, cu trei niveluri, bune, poate, pentru o familie şi vreo doi servitori. Sute de case, fiecare semănând leit cu cealaltă. Case pentru mica nobilime. Noii bogaţi. Oameni de rând parveniţi, i-ar fi numit probabil Sult. Bancheri, negustori, meşteşugari, proprietari de prăvălii, funcţionari. Poate e casa ciudată de la ţară a vreunul moşier de succes, precum cea de aici. Glasurile tăcuseră acum. Glokta auzi mişcare, un clinchet de sticlă, pe urmă uşa se crăpă şi o slujnică se uită afară. O fată slută, cu ochi apoşi. Avea un aer speriat şi vinovat. Totuşi, sunt obişnuit cu asta. Toţi par speriaţi şi vinovaţi în prezenţa Inchiziţiei. – Vă primeşte acum, mormăi fata. Glokta clătină din cap şi şontâcăi pe lângă ea, intrând în încăperea de dincolo. Avea anumite amintiri ceţoase despre o vară când locuise o săptămână sau două cu familia West, în Englia, cu vreo doisprezece ani în urmă, poate, deşi păreau mai degrabă o sută. Îşi amintea că se duelase cu West în curtea casei lor, că era urmărit în fiecare zi de o fată brunetă, cu un chip serios. Îşi amintea că, nu de mult, întâlnise în parc o femeie care îl întrebase ce mai face. Avusese dureri cumplite în momentul acela, abia mai vedea, şi faţa ei era o pată ceţoasă în amintirea lui. Aşadar, Glokta nu era sigur la ce să se aştepte, dar cu siguranţă nu se aşteptase la vânătăi. Fu puţin şocat, preţ de o clipă. Dar maschez bine. Negru, purpuriu, maro şi galben, sub ochiul ei stâng, pleoapa de jos umflată bine. În jurul colţului gurii, la fel, buza spartă şi cicatrizată. Glokta ştia multe despre vânătăi, puţini oameni ştiau mai multe. Şi nu cred că s-a ales cu astea accidental. A fost lovită în faţă, de cineva care exact asta a intenţionat. Privi acele semne urâte 509

şi se gândi la vechiul său prieten, Collenn West, plângând în sufragerie şi cerşind ajutor. Făcu legătura. Interesant. Fata rămase acolo, în tot acest timp, privindu-l cu bărbia ridicată, cu obrazul cel mai învineţit întors spre el, provocându-l parcă să spună ceva. Nu prea seamănă cu fratele ei. Nu seamănă deloc. Nu cred că ea ar izbucni în lacrimi în sufrageria mea sau oriunde altundeva. – Cu ce îţi pot fi de folos, Inchizitorule? îl întrebă ea cu răceală. Glokta detectă o foarte uşoară stâlcire a cuvântului inchizitor. A băut… deşi o ascunde bine. Nu destul cât s-o prostească. Glokta îşi ţuguie buzele. Dintr-un oarecare motiv, avea senzaţia că trebuia să fie prudent. – Nu mă aflu aici în calitate profesională. Fratele tău m-a rugat să… Ea îl întrerupse violent: – Chiar aşa? Zău? Vrei să te asiguri că nu mă culc cu cine nu trebuie, nu-i aşa? Glokta aşteptă o clipă, lăsând vorbele să se aşeze, apoi începu să chicotească încetişor. O, nemaipomenit! Începe chiar să-mi placă fata! E ceva amuzant? se răsti ea. – Iartă-mă, spuse Glokta, ştergându-şi ochiul care-i lăcrima cu un deget, dar am petrecut doi ani în temniţele împăratului. Îndrăznesc să spun, dacă aş fi ştiut de la început că voi sta acolo numai pe jumătate, m-aş fi străduit mai mult să mă sinucid. Şapte sute de zile, cu aproximaţie, în întuneric. Aş fi crezut că mai aproape de iad nu poate ajunge un om în viaţă. Vreau să spun că dacă vrei să mă superi, ai nevoie de mai mult decât de un limbaj grosolan. Glokta îi oferi cel mai revoltător, ştirb, nebun zâmbet al său. Puţini oameni puteau să-l suporte multă vreme, dar ea nu îşi feri privirea nicio clipă. De fapt, curând îi întorcea zâmbetul. Un zâmbet strâmb şi acesta, şi unul pe care Glokta îl găsea neobişnuit de dezarmant. O altă tactică, poate. – Treaba e că fratele tău m-a rugat să am grijă de bunăstarea ta cât timp e plecat. Din partea mea, te poţi culca oricând cu cine pofteşti, dar observaţia mea generală a fost aceea că, atunci când este vorba despre reputaţia tinerelor femei, cu cât mai puţin desfrâu, cu atât mai bine. Reversul este valabil pentru tinerii bărbaţi, desigur. Nu e corect, dar, pe de altă parte, viaţa e nedreaptă în atâtea feluri, încât acesta nici nu merită comentat. – Ha! Aici ai dreptate. 510

– Bun, zise Glokta, aşadar ne înţelegem. Văd că eşti lovită la faţă. Fata ridică din umeri. – Am căzut. Sunt o împiedicată proastă. – Ştiu cum ai căzut. Eu sunt atât de prost încât mi-am smuls jumătate din dinţi şi mi-am ciopârţit piciorul până l-am făcut terci. Uită-te cum am ajuns, un schilod. E uimitor unde te poate aduce puţină prostie, dacă nu e stăvilită. Noi, ăştia împiedicaţii, ar trebui să fim uniţi, nu crezi? Îl privi gânditoare, o clipă, mângâindu-şi vânătăile de pe maxilar. – Da, răspunse ea. Presupun că ar trebui. Practiciana lui Goyle, Vitari, era tolănită într-un scaun în faţa lui Glokta, imediat după imensele uşi întunecate ale biroului Arhilectorului. Era prăbuşită în el, adâncită în el, învelindu-l ca o haină udă, cu membrele lungi atârnând, cu capul odihnindu-se pe spătar. Ochii îi zvâcneau leneşi, din când în când, prin încăpere, sub pleoape grele, uneori ajungând să se oprească la Glokta însuşi, perioade insultător de lungi. Dar nu-şi întorcea capul niciodată, nu mişca un muşchi, de parcă efortul ar fi putut fi prea dureros. Cum, probabil, ar şi fi. În mod limpede, fusese implicată într-o încăierare extrem de violentă, de la om la om. Deasupra gulerului negru, gâtul ei era o adunătură de vânătăi marmorate. Erau şi altele în jurul măştii sale negre, mult mai multe, şi o tăietură lungă pe frunte. Una dintre mâinile pleoştite ale femeii era bandajată aproape cu totul, încheieturile celeilalte erau zgâriate şi descojite. A încasat mai mult de câteva lovituri. S-a luptat din greu împotriva cuiva care nu glumea. Clopoţelul sări şi scoase un clinchet. – Inchizitor Glokta, zise secretarul, ieşind în grabă de după biroul său, să deschidă uşa. Eminenţa Sa vă primeşte acum. Glokta oftă, gemu şi se sprijini în baston, când se ridică în picioare. – Succes, spuse femeia, când trecu şchiopătând pe lângă ea. – Ce? Ea făcu un semn aproape imperceptibil cu capul către biroul Arhilectorului. – E într-o dispoziţie îngrozitoare astăzi. 511

Când uşa se deschise, glasul lui Sult pătrunse în anticameră, transformându-se dintr-o şoaptă înăbuşită într-un ţipăt răsunător. Secretarul tresări, de parcă ar fi fost pălmuit peste faţă. – Douăzeci de practicieni! răcni Arhilectorul, de dincolo de uşa boltită. Douăzeci! Ar fi trebuit s-o interogăm pe ticăloasa aia acum, în loc să stăm aici, lingându-ne rănile. Câţi practicieni? – Douăzeci, Arhilec… – Douăzeci! Fir-ar să fie! Glokta trase adânc aer în piept şi se insinuă pe uşă. Şi câţi morţi? Arhilectorul străbătea în lung şi-n lat, cu paşi mari şi iuţi, podeaua de dale a biroului său circular, fluturându-şi în aer braţele lungi. Era înveşmântat în alb, mai nepătat ca oricând. Câţi? – Şapte, mormăi Superiorul Goyle, chircit în scaun. – O treime dintre ei! O treime! Câţi răniţi? – Opt. – Majoritatea dintre cei rămaşi! Contra câţi? – În total, au fost şase… – Zău? Arhilectorul izbi cu pumnul în masă, aplecându-se spre Superiorul care se făcea tot mai mic. Eu am auzit că doi. Doi! răcni el, reluându-şi plimbarea în jurul mesei, şi amândoi erau sălbatici! O femeie! Lovi sălbatic cu piciorul scaunul de lângă Goyle şi acesta se clătină înainte şi înapoi pe picioare. Şi, ceea ce e mai rău, au fost nenumăraţi martori la această ruşine! N-am spus discret? Ce parte din cuvântul discret e mai presus de înţelegerea ta, Goyle? – Dar, Eminenţa Voastră, circumstanţele nu pot… – Nu pot? Scrâşnetul lui Sult urcă o octavă mai sus. Nu pot? Cum îndrăzneşti să-mi spui mie nu pot, Goyle? Am cerut discreţie şi tu mi-ai dat un măcel afurisit prin tot Agriontul şi ai eşuat în misiune! Arătăm ca nişte nătărăi! Mult mai rău, arătăm ca nişte nătărăi slabi! Duşmanii mei din Consiliul Închis nu vor pregeta să folosească această farsă în avantajul lor. Marovia face deja vâlvă, meliţa bătrână, jeluindu-se despre libertate şi frâie mai strânse şi toate celelalte! Avocaţi afurisiţi! Dacă ar fi după ei, noi n-am face nimic! Iar tu le vii în întâmpinare, Goyle! Calc în noroi, îmi cer scuze şi încerc să pun lucrurile în cea mai bună lumină, dar o baligă e o baligă, în orice lumină ai pune-o! Îţi dai seama ce pagube ai provocat? Cum ai stricat luni de trudă? – Dar, Arhilectore, n-au părăsit ei acum… – S-au întors, cretinule! Nu s-au ostenit atâta, doar ca să plece, netotule! Da, au plecat, idiotule, şi au luat răspunsurile cu ei! Cine sunt, ce vor, cine se află în spatele lor! Au plecat? Au plecat? Lua512

te-ar naiba, Goyle! – Sunt un netrebnic, Eminenţă. – Eşti mai puţin decât un netrebnic! – Nu pot decât să-mi cer scuze. – Ai noroc că nu-ţi ceri scuze dintr-o frigare! îşi mârâi Sult dezgustul. Acum piei din ochii mei! Goyle îi aruncă lui Glokta o privire plină de cea mai profundă ură, în timp ce se retrăgea din încăpere. Adio, Superior Goyle, adio. Furia Arhilectorului nu putea să se abată asupra unui candidat mai merituos. Glokta nu-şi putea înăbuşi un zâmbet infim, în timp ce-l privea ieşind. – Ţi se pare ceva amuzant? Glasul lui Sult era de gheaţă, în timp ce-şi întindea mâna înmănuşată în alb, cu o piatră purpurie scânteindu-i pe deget. Glokta se aplecă s-o sărute. – Fireşte că nu, Eminenţă. – Bine, fiindcă n-ai de ce să te amuzi, îţi pot spune! Chei? rânji el. Poveşti? Suluri? Ce m-o fi apucat să-ţi ascult balivernele? – Ştiu, Arhilectore, îmi cer scuze. Glokta se vârî umil în scaunul pe care Goyle îl eliberase atât de recent. – Îţi ceri scuze, nu-i aşa? Toată lumea îşi cere scuze! Ce să zic, cât îmi foloseşte! Mai puţine scuze şi mai multe succese, de asta am eu nevoie! Şi când te gândeşti că am avut speranţe atât de mari pentru tine! Totuşi, bănuiesc că trebuie să lucrăm cu uneltele pe care le avem. Adică? Dar Glokta nu spuse nimic. – Avem probleme. Probleme foarte serioase, în Sud. – În Sud, Arhilectore? – În Dagoska. Situaţia de acolo e gravă. Trupe gurkiene înaintează spre peninsulă. Sunt deja de zece ori mai mulţi decât garnizoana noastră şi toate forţele noastre sunt angajate în Nord. Trei regimente din Garda Regelui rămân în Adua, dar cu ţăranii scăpaţi de sub control în jumătate de Midderland, nu ne putem lipsi de ele. Superiorul Davoust mă informa prin scrisori săptămânale. Era ochii mei, Glokta, înţelegi? Bănuia că se pune la cale o conspiraţie în oraş. O conspiraţie menită să predea Dagoska în mâinile gurkienilor. Acum trei săptămâni, scrisorile au încetat, iar ieri am aflat că Davoust a dispărut! Un Superior al Inchiziţiei! Dispărut în neant! Sunt orb, Glokta, bâjbâi în întuneric într-un moment crucial! Am nevoie acolo de cineva în care pot avea 513

încredere, înţelegi? Inima lui Glokta bubuia. – Eu? – O, începi să înveţi, rânji Sult. Eşti noul Superior de Dagoska. – Eu? – Sincere felicitări, dar iartă-mă dacă trebuie să amân ospăţul pentru vremuri mai liniştite! Tu, Glokta, tu! Arhielctorul se aplecă spre el. Du-te la Dagoska şi sapă. Află ce s-a întâmplat cu Davoust. Curăţă de buruieni grădina de acolo. Smulge din rădăcini tot ce e neloial. Tot şi pe oricine. Pune-i pe foc! Trebuie să ştiu ce se petrece, chiar dacă trebuie să-l ţii pe frigare pe Lordul Guvernator până picură! Glokta înghiţi în sec. – Să-l pun pe frigare pe Lordul Guvernator? – Nu se aude bine aici? mârâi Sult, aplecându-se şi mai mult. Adulmecă putregaiul şi nimiceşte-l! Distruge-l! Arde-l! Pe tot, oriunde s-ar afla! Preia tu însuţi comanda apărării oraşului, dacă e nevoie. Ai fost soldat! Sult întinse mâna şi strecură o singură coală de pergament peste masă. Aceasta este ordonanţa regală, semnată de toţi cei doisprezece membri ai Consiliului Închis. Toţi doisprezece. Am obţinut-o cu sudoare şi sânge. În oraşul Dagoska, vei avea puteri depline. Glokta se holbă la document. O simplă coală de hârtie de culoarea untului, cu scris negru şi un imens sigiliu roşu în partea de jos. Noi, subsemnaţii, îi conferim slujitorului credincios al Maiestăţii Sale, Superiorul Sand dan Glokta, întreaga noastră putere şi autoritate… Urmau mai multe paragrafe de scris ordonat şi, dedesubt, două coloane de nume, pete greu de desluşit, înflorituri frumoase, mâzgălituri aproape ilizibile. Hoff, Sult, Marovia, Varuz, Halleck, Burr, Torlichorm şi toţi ceilalţi. Nume puternice. Glokta simţi că-l apucă leşinul când luă documentul în mâinile-i tremurătoare. Părea greu. – Nu lăsa să ţi se urce la cap! Trebuie încă să păşeşti cu prudenţă. Nu mai putem tolera alte situaţii stânjenitoare, dar gurkienii trebuie să fie ţinuţi la distanţă, cu orice preţ, cel puţin până când se rezolvă treburile în Englia. Cu orice preţ, înţelegi? Înţeleg. O detaşare într-un oraş înconjurat de duşmani şi mişunând de trădători, unde un Superior a dispărut deja în mod misterios. Mai degrabă un cuţit în spate decât o promovare, dar 514

trebuie să lucrăm cu uneltele pe care le avem. – Înţeleg, Arhilectore. – Bine. Informează-mă cum se cuvine. Vreau să fiu asaltat de scrisorile tale. – Desigur. – Ai doi practicieni, corect? – Da, eminenţă, Frost şi Severard, amândoi foarte… – Nici pe departe destul. Nu te vei putea încrede în nimeni acolo, nici măcar în Inchiziţie. Sult păru să cugete la asta preţ de o clipă. Mai cu seamă în Inchiziţie. Am mai ales alţi câţiva ale căror calităţi sunt dovedite, inclusiv Practiciana Vitari. Femeia aia, să mi se uite peste umăr? – Dar, Arhilectore… – Niciun „dar”, Glokta, şuieră Sult. Să nu îndrăzneşti să-mi spui mie „dar”. Nu astăzi. Nu eşti nici pe jumătate atât de schilod pe cât ai putea fi. Nici pe jumătate, pricepi? Glokta îşi plecă creştetul. – Îmi cer scuze. – Te gândeşti, nu-i aşa? Văd rotiţele învârtindu-se. Te gândeşti că nu vrei ca unul dintre oamenii lui Goyle să-ţi stea în cale? Ei, bine, înainte de a lucra pentru el, a lucrat pentru mine. E styriană, din Sipano. Sunt reci ca gheaţa oamenii aceia şi ea e cea mai rece dintre ei, pot să-ţi spun. Aşa că nu trebuie să-ţi faci griji. Oricum, nu în privinţa lui Goyle. Nu. Doar în privinţa ta, ceea ce e mult mai rău. – Voi fi onorat s-o am alături. Voi fi al naibii de prudent. – Fii cât de onorat vrei, dar nu mă dezamăgi. Încurcă numai lucrurile şi vei avea nevoie de mai mult decât bucata aia de hârtie ca să te salveze. Pe chei te aşteaptă o corabie. Pleacă. Acum. – Desigur, Eminenţă. Sult se întoarse şi păşi ţanţoş spre fereastră. Glokta se ridică fără zgomot, strecură scaunul sub masă fără zgomot, traversă camera târşâindu-şi picioarele fără zgomot. Arhilectorul continua să stea în picioare, cu mâinile la spate, când Glokta închise uşile cu mare băgare de seamă în urma lui. Abia atunci când se închiseră cu un păcănit îşi dădu seama că îşi ţinea respiraţia. – Cum a mers? Glokta se întoarse brusc, cu gâtul pârâind dureros. Ciudat cum nu mă învăţ minte să nu fac asta. Practiciana Vitari stătea şi acum tolănită în scaun, ridicându-şi privirea spre el, cu ochi obosiţi. Nu părea să se fi mişcat în tot acel timp. Cum a mers? 515

Îşi plimbă limba prin gură, peste gingiile goale, gândindu-se la asta. Asta rămâne de văzut. – Interesant, răspunse el, în cele din urmă. Plec la Dagoska. – Aşa am auzit. Femeia avea într-adevăr accent, acum, că se gândea la asta. Un uşor iz din Oraşele Libere. – Înţeleg că vii cu mine. – Aşa înţeleg şi eu. Dar Vitari nu se clinti. – Ne grăbim oarecum. – Ştiu. Întinse mâna: Ai putea să mă ajuţi să mă ridic? Glokta ridică sprâncenele. Mă întreb când mi s-a adresat ultima oară întrebarea asta. Îi trecu prin minte să refuze, dar, în cele din urmă, întinse mâna, fie şi numai de dragul noutăţii. Degetele ei i se închiseră în jurul mâinii şi începură să tragă. Avea ochii mijiţi, îi auzea răsuflarea şuierând în timp ce se ridica încet din scaun. Îl durea, să-l tragă aşa, îl durea braţul, spatele. Dar pe ea o doare mai mult. În spatele măştii, Glokta era convins că scrâşnea din dinţi de durere. Îşi mişcă membrele, unul după altul, cu grijă, fără să ştie sigur ce o va durea şi cât. Glokta nu-şi putu stăpâni un zâmbet. O rutină prin care trec în fiecare dimineaţă. E ciudat de înviorător să vezi pe altcineva făcând acelaşi lucru. În cele din urmă, femeia stătea în picioare, cu mâna bandajată strânsă pe coaste. – Poţi să umbli? întrebă Glokta. – O să se domolească. – Ce-ai păţit? Câini? Ea izbucni într-un râs lătrător. – Nu. Un nordic mare m-a bătut de m-a îndoit. Glokta pufni. Ei, bine, sinceră în sfârşit. – Mergem? Practiciana îşi coborî privirea spre bastonul lui. – Bănuiesc că nu ai vreunul în plus, nu-i aşa? – Mă tem că nu. Nu-l am decât pe ăsta şi nu pot umbla fără el. – Ştiu ce simţi. Nu tocmai. Glokta se întoarse şi începu să se îndepărteze, şchiopătând, de biroul Arhilectorului. Nu tocmai. O auzea şchiopătând în spatele lui. Ciudat de înviorător să văd pe cineva încercând să ţină pasul cu mine. Grăbi pasul şi asta îl duru. Dar pe ea o doare mai tare. Înapoi spre Sud, aşadar. Îşi linse gingiile goale. Nu tocmai locul 516

unor amintiri plăcute. Să înfrunt gurkienii, după ceea ce m-a costat asta ultima oară. Să smulg din rădăcină neloialitatea într-un oraş unde nu poţi avea încredere în nimeni, cu atât mai puţin în cei trimişi să mă ajute. Să te lupţi pe zăpuşeală şi praf, într-o misiune ingrată, care aproape sigur se va sfârşi cu un eşec. Iar eşecul, cel mai probabil, va însemna moarte. Simţi obrazul zvâcnindu-i, pleoapa tresărind. La mâna gurkienilor. La mâna unor uneltitori împotriva Coroanei. La mâna Eminenţei Sale, sau a agenţilor lui? Sau pur şi simplu să dispar, aşa cum a făcut predecesorul meu? A mai avut vreodată cineva o paletă atât de largă de feluri de a muri din care să aleagă? Colţurile gurii îi zvâcniră în sus. Abia aştept să încep. Aceeaşi întrebare îi venea în minte, iar şi iar, şi încă nu avea răspunsul. De ce fac asta? De ce?

517

Mulţumiri

ea.

Celor fără de care… Bren Abercrombie, pe care îl dor ochii de cât a citit-o. Nick Abercrombie, pe care îl dor urechile de cât a auzit despre

Rob Abercrombie, pe care îl dor degetele de cât a întors paginile. Lou Abercrombie, pe care o dor braţele, de cât m-a susţinut. Şi de asemenea… Matthew Amos, pentru sfaturi de nădejde în vremuri de cumpănă. Gillian Redfearn, care a citit tot începutul şi m-a făcut să-l schimb. Simon Spanton, care a cumpărat-o înainte de a ajunge la sfârşit.

518

519

Joe Abercrombie

Fără îndurare Traducere din limba engleză Ruxandra Toma

www. virtual-project.eu

520

CUPRINS Partea I Marea nivelatoare Planuri bine întocmite Întrebări Rănile trecutului Starea fortificaţiilor Cum rămâne cu încrederea? Aliaţi Discuţii politice în jurul focului Crime mărunte Ploaia A dracului tovărăşie Umbre lungi Urmează… aurul meu Frica Cele o sută de cuvinte Orbii conduşi de chior Stratagema prinţului Ladisla Până la amurg Slabe şanse Drumul spre victorie Rele necesare Printre stânci Roadele cutezanţei Un oaspete la cină Unul de-ai lor

Partea a II-a Spre nord Puţină clemenţă Deci asta e durerea Pas cu pas Vorbe în vânt O chestiune de timp Cicatrice Furiosul Până la ultimul om 521

Giuvaierul tuturor oraşelor Noroc Sub ruine Nepotriviţi Întoarcerea eroului Slabă consolare Ţinuturile înalte Vizita Cam scump Spre marginea lumii Înaintea furtunii Întrebări Pe poziţii Pedeapsă pe măsură Sălaşul de piatră Înapoi în ţărână

Mulţumiri

522

Celor patru cititori – vă ştiţi voi care

523

524

Partea I Trebuie să ne iertăm duşmanii, dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi. Heinrich Heine

525

Marea nivelatoare A dracului ceaţă. Îţi intră în ochi, de nu mai vezi nici la câţiva paşi. Îţi intră în urechi, de nu mai auzi nimic, şi, dacă ţi se întâmplă să prinzi vreun sunet, nici vorbă să-ţi dai seama dincotro vine. Îţi intră în nas, de nu mai simţi decât umezeala şi apăraia. A dracului ceaţă. E un blestem pe capul iscoadelor. Traversaseră Şuvoiul Alb cu câteva zile în urmă, când ieşiseră din Ţinutul Nordului şi intraseră în Englia, iar Copoiul fusese nervos tot drumul. Căci se aflau pe pământ străin, în mijlocul unui război cu care nu aveau nimic de-a face. În afară de Treicopaci, niciunul dintre ei nu părăsise vreodată Nordul. Poate doar cu excepţia Ursuzului. Dar el nu povestea pe unde mai fusese. Trecuseră pe lângă nişte ferme pârjolite, pe lângă un sat pustiit. Pe lângă clădiri ale Uniunii uriaşe şi pătrăţoase. Văzuseră urme de cai şi de oameni. Puzderie de urme, dar niciodată oamenii care le lăsaseră. Însă Copoiul ştia că armata lui Bethod e pe undeva, pe aproape, căutând oraşe de incendiat, hrană de furat, oameni de ucis. Tot felul de ticăloşii. Probabil că avea iscoade pretutindeni. Dacă îl va prinde cumva pe Copoi sau pe unul din ceilalţi, îi va întoarce în ţărână, însă deloc iute. Crucificări însângerate, capete în vârf de ţepe şi toate celelalte, despre care Copoiul nu voia să ştie. Şi dacă îi prindea oastea Uniunii, tot morţi ar fi fost. În fond, erau vremuri de război, şi în vremuri de război oamenii nu gândesc prea limpede. Copoiul nu se putea aştepta ca ei să-şi irosească timpul pentru a încerca să facă diferenţa între un om al Nordului amabil şi unul ostil. Asta este, viaţa e plină de primejdii. Suficient cât să agite pe oricine, iar el era oricum agitat din fire, chiar şi în cele mai bune momente. Aşa că e uşor de înţeles cum ceaţa a fost sarea pusă pe rană, ca să zicem aşa. Îl însetase tot acest mers furişat prin noroi, aşa că păşi cu atenţie prin desişul alunecos spre locul de unde venea susurul apei. Se puse în genunchi pe mal. Era cam mocirlos, plin de putregai şi frunze moarte, însă Copoiul nu credea că mai multă mizerie ar avea vreo importanţă, căci i se părea că nu poate exista vreun alt om mai murdar decât el. Luă apă în căuşul palmelor şi bău. Aici adia vântul de după copaci, adunând şi răsfirând ceaţa. Aşa reuşi Copoiul să-l vadă. Zăcea întins pe burtă, cu picioarele în râu, cu pieptul pe mal. S-au holbat unul la altul ceva timp, amândoi cu desăvârşire năuciţi. Din spatele celuilalt ieşea un băţ lung. O suliţă frântă. Abia atunci şi-a dat seama Copoiul că omul era mort. A scuipat apa din gură şi s-a târât până la el, mereu cu ochii în patru după oricine l-ar fi pândit să-i împlânte un cuţit între omoplaţi. Cadavrul era al unui bărbat de vreo douăzeci şi patru de ani. Păr blond, sânge maroniu pe buze cenuşii. Era îmbrăcat cu o jachetă căptuşită cu material moale, umflată de apă, de genul 526

care se purta pe sub cămaşa de zale. Deci un luptător. Poate un soldat care s-a rătăcit de ai săi şi a căzut într-o capcană. Neîndoielnic, un oştean al Uniunii, dar nici Copoiului, nici oricui altcuiva nu i s-ar mai fi părut diferit acum, că murise. Cadavrele seamănă mult între ele. – Marea Nivelatoare, îşi şopti Copoiul, care era într-o stare meditativă. Aşa îi spun locuitorii muntelui. Moartea. Nivelează toate diferenţele. Oameni Vestiţi sau neînsemnaţi, Sud sau Nord. Până la urmă tot îi prinde pe toţi şi îi tratează la fel. Se părea că era mort de vreo două zile. Iar asta însemna că acela care îi făcuse felul s-ar putea să se mai afle încă prin apropiere, ceea ce îl îngrijora pe Copoi. Acum, parcă ceaţa se umpluse de sunete. Poate erau cam o sută de ţărani ascunşi vederii. Poate nu era decât râul care se lovea de maluri. Copoiul părăsi cadavrul şi se strecură în pădure, ascunzându-se după trunchiurile copacilor care îi răsăreau înainte din ceaţa deasă. Cât pe ce să se împiedice de alt cadavru, întins pe spate şi cu braţele desfăcute, pe jumătate ascuns într-un morman de frunze. Trecu pe lângă un altul, prăbuşit în genunchi, cu două săgeţi înfipte în piept, faţa în noroi, fundul în aer. Un lucru este cert: nu există nici urmă de demnitate în moarte. Copoiul începu să se grăbească, mult prea dornic să ajungă înapoi la ceilalţi, să le spună ce văzuse. Mult prea dornic să scape de toate cadavrele astea. Văzuse multe, desigur, mai multe decât ar fi avut nevoie, dar niciodată nu s-a simţit tocmai în largul lui în preajma lor. E cel mai uşor lucru din lume să transformi un om într-un hoit. Ştia vreo mie de moduri de a face asta. Dar, odată ce ai făcut-o, nu mai există cale de întoarcere. Acum e viu, e plin de speranţe şi de gânduri, şi de visuri. Om cu prieteni şi familie şi un loc căruia îi spune „acasă”. În clipa imediat următoare e ţărână. Asta îl duse pe Copoi cu gândul la toate necazurile în care intrase, la toate bătăliile şi încăierările la care luase parte. Se gândi că are noroc că mai respiră încă. Norocul prostului. Se gândi că norocul lui s-ar putea să se cam isprăvească. Aproape că alerga acum. Neatent. Bâjbâind prin ceaţă ca un puştan neexperimentat. Pripindu-se. Fără să adulmece aerul, fără să-şi ciulească urechile. Un Om Vestit ca el, o iscoadă care străbătuse întregul Nord, ar fi trebuit să fie mai prevăzător, dar nu se poate să fii mereu în stare de alertă. Nici nu şi-a dat seama ce i se întâmplă. Ceva l-a izbit, tare, aruncându-l pe burtă. A dat să se ridice, dar cineva l-a trimis iar la pământ cu o lovitură de picior. Copoiul se luptă, dar nemernicul ăsta, cine o fi fost el, era al naibii de puternic. Pe neaşteptate se pomeni trântit pe spate şi doar el singur era de vină. El şi cadavrele, şi ceaţa. O mână îl apucă de beregată şi începu să-i strivească traheea. – Cârrrrr, croncăni el, încercând să se elibereze, gândindu-se că i-a venit sfârşitul. Gândindu-se că toate speranţele sale au fost întoarse în ţărână. Marea Nivelatoare a venit, în cele din urmă, după el… Atunci degetele din jurul gâtului îşi slăbiră strânsoarea. 527

– Copoiule? îi şopti cineva în ureche, tu eşti? – Cârrrr. Mâna îi dădu drumul, iar el inspiră cu nesaţ aerul. Simţi cum acel cineva îl apucă de haină şi îl ridică în picioare. – Fir-ar să fie, Copoiule! Puteam să te omor! Cunoştea chiar foarte bine vocea asta. Ticălosul de Dow cel Negru. Copoiul era pe jumătate supărat că fusese pe punctul să moară strangulat, pe jumătate bucuros că încă mai trăia. Îl auzi pe Dow cum râde de el. Hohote dure de râs. Ca un croncănit. – Eşti bine? – Am avut parte de reîntâlniri şi mai plăcute, şuieră Copoiul, chinuindu-se săşi umple plămânii cu cât mai mult aer. – Zi că eşti norocos, că puteam să te lovesc mai tare. Mult mai tare. Am crezut că eşti una din iscoadele lui Bethod. Am crezut că tu ai fost dincolo de vale. – După cum vezi, şopti el, nu sunt acolo. Unde sunt ceilalţi? – Sus, pe un deal, deasupra ceţii ăsteia împuţite. Cercetează împrejurimile. Copoiul făcu un semn cu capul spre drumul pe care venise: – Acolo sunt leşuri. Puzderie. – Puzderie, zici? întrebă Dow, ca şi cum n-ar fi crezut că ştie cum arată o puzderie de leşuri. Ha! – Chiar aşa, destul de multe. Cred că sunt oamenii Uniunii. Se pare că a avut loc o luptă aici. Dow cel Negru izbucni iarăşi în râs: – O luptă? Crezi? Copoiul nu-şi putu da seama ce anume voia să spună. – La naiba! exclamă el. Erau pe culmea dealului. Toţi cinci. Iar Copoiul aproape că-şi dorea să nu se fi risipit ceaţa. Acum înţelegea ce voise să spună Dow. Înţelegea foarte bine. Întreaga vale era plină de morţi. Presăraţi sus, pe versanţi, înfipţi printre stânci, întinşi prin orzul sălbatic. Risipiţi prin iarba de pe fundul văii aidoma unor cuie vărsată dintr-o pungă spartă, strâmbate şi sfărâmate pe drumul de pământ. Stivuiţi lângă râu, stivuiţi pe maluri în grămezi. Braţe şi picioare şi bucăţi de echipament ieşind din ultimele petice de ceaţă. Erau pretutindeni. Găuriţi de săgeţi, străpunşi de săbii, hăcuiţi de securi. Ciorile croncăneau ţopăind de la un fel de mâncare la altul. Era o zi bună pentru ciori. Trecuse cam multă vreme de când Copoiul nu mai văzuse un câmp de luptă şi acum amintiri urâte îi reveniră în minte. Îngrozitor de urâte. – La naiba! exclamă iarăşi. Nu ştia ce altceva ar putea spune.

528

– Socotesc că armata Uniunii înainta pe drumul acesta, se încruntă amarnic Treicopaci. Socotesc că se grăbeau. Socotesc că încercau să-l ia prin surprindere pe Bethod. – Se pare că n-au cercetat prea bine terenul, mârâi Tul Duru. Se pare că Bethod i-a prins pe picior greşit. – Poate că a fost ceaţă, a intervenit Copoiul, cum a fost astăzi. Treicopaci ridică din umeri: – Poate. Aşa e în perioada asta a anului. Oricum ar fi fost, mărşăluiau încolonaţi, obosiţi de drumul lung de peste zi. Bethod i-a atacat de acolo, de pe creastă. Mai întâi săgeţile, ca să rupă rândurile, să-i împrăştie, apoi ţăranii, repezindu-se de pe înălţimi, urlând şi pregătiţi să-i ucidă. Socotesc că armata Uniunii s-a frânt repede. – Foarte repede, l-a aprobat Dow. – Şi apoi a urmat măcelul. I-au răsfirat pe drum. I-au blocat la râu. Nu prea au avut unde să fugă. Soldaţi care încercau să-şi scoată armurile, soldaţi care încercau să treacă înot râul cu armurile pe ei. Îmbulzindu-se şi căţărându-se unii pe alţii, cu ploaia de săgeţi peste ei. Poate că unii au reuşit să ajungă până în pădurea de acolo, din vale, dar, cunoscându-l pe Bethod aşa cum îl cunosc, cred că avea nişte călăreţi ascunşi acolo, pregătiţi să lingă farfuria. – La naiba! a exclamat din nou Copoiul, simţindu-se foarte tulburat. I se întâmplase şi lui să se afle într-o asemenea retragere dezordonată, iar amintirea nu era deloc una plăcută. – Precis, ca împunsăturile de ac pe o broderie frumoasă, a continuat Treicopaci. Trebuie să-i recunoaştem calităţile ticălosului de Bethod. Se pricepe la ambuscade ca nimeni altul. – Adică înseamnă că s-a isprăvit, şefu’? întrebă Copoiul. A câştigat Bethod? Treicopaci clătină încet din cap: – Mai sunt mulţi oameni ai Sudului. Îngrozitor de mulţi. Majoritatea trăiesc dincolo de mare. Se spune că sunt atâţia pe meleagurile acelea, de nici nu-i poţi număra. Mai mulţi decât copacii din Nord. S-ar putea să dureze ceva vreme până vor ajunge aici, dar sigur vor veni. Acesta este doar începutul. Copoiul se uită la valea jilavă, la toţi bărbaţii morţi, ghemuiţi şi răşchiraţi şi contorsionaţi pe pământ, acum hrană pentru ciori. – Nici vorbă de vreun început pentru ei. Dow îşi răsuci limba şi scuipă cât de zgomotos era în stare. – I-au încercuit şi i-au măcelărit ca pe o turmă de oi! De o moarte ca asta vrei tu să ai parte, Treicopaci? Ei? Vrei să te dai de partea unora ca ăştia? Uniunea dracului! Oamenii ei habar n-au ce-i aia război! Treicopaci îl aprobă cu un semn din cap. – Înseamnă că va trebui să-i învăţăm.

529

În faţa porţii era bulucită o mulţime uriaşă. Femei, numai piele şi os, cu înfăţişare înfometată. Copii, zdrenţăroşi şi murdari. Bărbaţi, bătrâni şi tineri, încovoiaţi sub greutatea baloţilor şi harnaşamentelor duse în spate. Unii aveau catâri, alţii trăgeau ei înşişi la căruţele pline cu tot felul de obiecte ce păreau total nefolositoare. Scaune din lemn, oale din cositor, unelte agricole. Alţii nu aveau absolut nimic la ei, în afară de nefericire şi sărăcie lucie. Copoiul îşi zise că dintrastea se aflau din abundenţă prin partea locului. Umpleau drumul cu trupurile şi gunoaiele lor. Umpleau aerul cu rugăminţile şi ameninţările lor. Copoiul simţea mirosul fricii lor, consistent ca supa deasă. Toţi fugeau de Bethod. Unii se îmbrânceau înainte, alţii se îmbrânceau înapoi, ici şi colo câte unul se prăvălea în noroi, cu toţii disperaţi să ajungă la poartă, ca şi cum ar fi fost ţâţa mamei. Pe deasupra mulţimii, Copoiul văzu vârfurile sclipitoare ale suliţelor şi auzi strigăte aspre, semn că acolo erau soldaţi care îi împiedicau pe oameni să intre în oraş. Se aplecă spre Treicopaci şi îi şopti: – Se pare că nu îi primesc nici pe cei din acelaşi neam. Ce te face să crezi că nouă o să ne dea drumul înăuntru, şefu’? – Au nevoie de noi, asta este realitatea. O să vorbim cu ei şi o să vedem ce-o să fie. Sau ai o idee mai bună? – Să mergem acasă şi să nu ne băgăm în povestea asta, murmură Copoiul ca pentru sine, urmându-l, totuşi, pe Treicopaci în mijlocul mulţimii. Când înaintară, toţi oamenii Sudului se holbară la ei cu gurile căscate. O fetiţă din gloată îl privi pe Copoi cu ochi mari, strângând la piept o zdreanţă veche. Copoiul încercă să-i zâmbească, însă trecuse prea multă vreme de când nu avusese de-a face decât cu oameni duri şi cu metale dure, aşa că nu-i ieşi prea bine. Fetiţa urlă şi o zbughi de acolo, nefiind singura care se speriase. Când îi văzură pe Treicopaci şi pe Copoi, oamenii s-au dat la o parte, făcându-le loc. Nu scoteau nicio şoaptă, iar atitudinea lor manifesta prudenţă, chiar dacă luptătorii îşi lăsaseră armele la camarazii lor. Reuşiră să ajungă cu bine la poartă, îmbrâncind, ocazional, câte un sărăntoc, doar ca să-l dea la o parte din calea lor. Acum Copoiul zări şi soldaţii, doisprezece, identici, aliniaţi de cealaltă parte a porţii. Rareori i se întâmplase să vadă armuri atât de grele ca cele ale acestor soldaţi, acoperiţi în plăci metalice din cap până în picioare, plăci lustruite de-ţi luau ochii. Aveau şi coifuri şi stăteau neclintiţi ca nişte pilaştri. Se întrebă cum te-ai putea lupta cu cineva astfel echipat, în cazul că ar fi trebuit s-o faci. Nu-şi putea închipui că o săgeată ar putea face mare brânză, nici măcar o sabie, în cazul în care nu ai fi avut noroc să nimereşti chiar la articulaţie. – Ţi-ar trebui un târnăcop pentru ăştia. – Ce? şuieră Treicopaci. 530

– Nimic. Era limpede că aveau păreri diferite despre ce anume presupunea lupta de partea Uniunii. Dacă războaiele ar fi câştigate de băieţii buni, Bethod ar fi fost deja pus pe fugă. Păcat că nu se întâmpla aşa şi în viaţa reală. Căpetenia stătea în mijlocul lor, la o măsuţă pe care se vedeau nişte bucăţi de hârtie, iar acesta era cel mai ciudat din tot grupul. Purta un soi de haină de un roşu strălucitor. Şi Copoiul îşi spuse că era un material tare curios pentru îmbrăcămintea unui conducător. L-ai fi putut nimeri cu o săgeată destul de uşor. Şi era şi mult prea tânăr pentru misiunea asta şi toate cele. Imberb şi totodată teribil de plin de sine. Cu el se certa un bărbat masiv cu haine murdare. Copoiul şi-a ciulit urechile, încercând să înţeleagă limbajul Unioniştilor: – Am cinci copii acolo, spunea fermierul, şi nimic de-ale gurii. Ce ne îndemni să facem? Interveni şi un bătrân: – Sunt prieten apropiat al Lordului Guvernator. Vă cer să mă lăsaţi să intru în… Tânărul nu-i lăsă să-şi isprăvească vorba: – Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie cu cine eşti prieten şi nu-mi pasă nici dacă ai o sută de copii! Oraşul Ostenhorm este plin. Lordul Mareşal Burr a decretat ca numai două sute de refugiaţi să fie admişi pe zi şi am atins deja această limită de dimineaţă. Vă sugerez să vă întoarceţi mâine. Devreme. Cei doi nu se mişcară din loc, privindu-l cu ochi bulbucaţi: – Limită? mârâi fermierul. – Dar Lordul Guvernator… – Afurisiţi să fiţi! explodă flăcăiaşul lovind nervos masa. Îndrăzniţi numai să mă mai bateţi la cap! Că atunci chiar o să vă dau drumul înăuntru! O să vă arestez şi o să vă spânzur ca pe nişte trădători! Cei doi se potoliră brusc şi se retraseră la iuţeală. Copoiul începu să creadă că şi el ar cam trebui să facă acelaşi lucru, dar Treicopaci se îndrepta deja spre măsuţă. Tânărul le aruncă o căutătură încruntată, de parcă ar fi duhnit mai rău decât două moviliţe de baligă proaspătă. Pe Copoi nu l-ar fi deranjat prea mult atitudinea lui, dacă nu s-ar fi spălat chiar în dimineaţa respectivă pentru acea întâlnire. De luni bune nu mai fusese atât de curat. – Ce mama dracului vreţi? N-avem nevoie nici de spioni, nici de cerşetori! – Bine, spuse Treicopaci cu calm şi răbdare. Nici nu suntem aşa ceva. Numele meu este Rudd Treicopaci. Acesta de lângă mine este Copoiul. Am venit să vorbim cu cel care se află la conducere. Am venit ca să ne punem la dispoziţia Regelui vostru.

531

– Să vă puneţi la dispoziţie? Flăcăul începu să zâmbească. Defel un zâmbet amabil. Zici că îl cheamă Copoi? Ce nume interesant! Nu-mi pot imagina cum de l-a căpătat. Îşi îngădui un chicotit la auzul propriei dovezi de ironie, iar Copoiul auzi râsetele înfundate ale celorlalţi. O adevărată clică de dobitoci, îşi spuse, împopoţonaţi în hainele lor sofisticate şi în armurile lor strălucitoare. O adevărată clică de dobitoci, însă nu ar fi avut nimic de câştigat dacă le-ar fi spus ce crede despre ei. Bine că nu l-au luat pe Dow cu ei. Probabil că l-ar fi despicat pe burtă pe prostul acesta şi atunci ar fi fost toţi trei omorâţi. Tânărul se aplecă spre ei şi le spuse foarte rar, ca şi cum ar fi vorbit unor copii: – Oamenii Nordului nu au voie în oraş dacă nu au autorizaţie specială. De parcă nu ar fi fost destul de special faptul că Bethod le încălca hotarele, le măcelărea armatele, le târa meleagurile în război. Treicopaci nu se lăsă intimidat şi insistă, dar Copoiului i se părea că era ca şi cum s-ar fi încăpăţânat să are cu plugul un teren bolovănos, fireşte. – Nu cerem prea multe. Doar mâncare şi un loc unde să dormim. Suntem cinci, fiecare este un Om Vestit, Om Ales, cu toţii suntem veterani. – Maiestatea Sa are suficienţi soldaţi. Totuşi, am cam avea nevoie de nişte catâri. Poate aţi dori să ne căraţi proviziile? Treicopaci era recunoscut pentru răbdarea lui, dar şi ea avea o limită şi Copoiul îşi zise că limita aceea este periculos de aproape şi că puţoiul ăsta habar nu are că se joacă cu focul. Nu era de joacă cu el, cu Rudd Treicopaci. Acolo de unde veneau numele lui era cunoscut. Era un nume care-i băga pe oameni în sperieţi sau le insufla curaj, depinde de tabăra în care se aflau. Răbdarea lui avea o limită, fireşte, doar că încă nu ajunseseră până acolo. Din fericire pentru toţi cei de faţă. – Catâri, zici? mârâi Treicopaci. Catârii lovesc cu copitele. Ai grijă să nu-ţi dea capul jos de pe umeri, băieţaş. Şi se întoarse şi se îndepărtă cu paşi mari, pe drumul pe care veniseră, printre oamenii speriaţi care le făceau loc şi se îmbulzeau iar în urma lor, toţi strigându-şi ofurile, cerând soldaţilor să-i primească, să nu-i lase afară, în frig. – Nu au fost chiar vorbele de bun venit la care ne-am aşteptat, murmură Copoiul. Treicopaci nu-i răspunse, văzându-şi de drum, cu capul plecat. – Ce facem acum, şefu’? Bătrânul lui prieten îi aruncă o privire fioroasă peste umăr. – Mă cunoşti. Crezi că am să accept răspunsul ăsta blestemat? Cumva, Copoiului nu-i venea să creadă că-l va accepta.

532

Planuri bine întocmite Era frig în sala Lordului Guvernator al Engliei. Pereţii înalţi erau acoperiţi cu tencuială simplă, rece; podeaua vastă era pardosită cu dale reci de piatră, în căminul căscat ca o gură de căpcăun nu era decât cenuşă rece. Singurul element decorativ era o tapiserie imensă, atârnând într-un singur cui, cu soarele Uniunii brodat pe ea, alături de cele două ciocane încrucişate ale Engliei în centru. Lordul Guvernator Meed zăcea prăvălit într-un scaun incomod, în faţa unei mese uriaşe şi goale, privind în gol, cu mâna dreaptă trândăvind pe piciorul pocalului cu vin. Obrajii palizi şi scofâlciţi, straiele de ceremonie boţite şi pătate, părul rar şi alb nepieptănat. Născut şi crescut în Englia, maiorul West auzise spunându-se despre Meed că ar fi fost un conducător puternic, o prezenţă impozantă, un campion neobosit al acestei provincii şi al cetăţenilor ei. Acum era doar o umbră de om, strivit de greutatea colanului specific rangului, la fel de găunos şi rece ca şi căminul. Se prea poate ca temperatura să fi fost de gheaţă, însă atmosfera care domnea acolo era şi mai glacială încă. Lordul Mareşal Burr stătea în mijlocul încăperii, bine înfipt pe picioarele-i crăcănate, cu mâinile încleştate la spate atât de strâns, că i se albiseră încheieturile. Maiorul West stătea lângă el, ţeapăn de parcă ar fi înghiţit un băţ, cu capul plecat, blestemându-se în gând pentru că îşi dăduse jos haina. Aici era mai frig decât afară, dacă aşa ceva era posibil, iar afară vremea era mult prea cumplită chiar şi pentru o zi de toamnă. – Vrei nişte vin, Lord Mareşal? murmură Meed fără să-şi ridice ochii. În sala uriaşă, vocea îi tremură slab şi subţire. Lui West i se păru că vede aburi ieşindu-i din gură. – Nu, Alteţa Voastră. Nu vreau. Burr se încrunta. Din câte îşi putea da seama West, se încruntase întruna în ultima lună sau două. Parcă nu ar mai fi avut nicio altă expresie. O încruntătură pentru speranţă, o încruntătură pentru satisfacţie, o încruntătură pentru mirare. Cea de acum era încruntătura pentru furie teribilă. Speriat, West îşi schimbă greutatea de pe un picior amorţit pe celălalt, încercând să-şi pună sângele în mişcare, dorindu-şi să se afle oriunde în altă parte. – Dar tu, maior West? şopti Lordul Guvernator. Tu vrei nişte vin? West deschise gura să refuze, dar Burr i-o luă înainte. – Ce s-a întâmplat? bubui el, vorbele-i grele scrijelind pereţii reci, stârnind ecouri printre grinzile îngheţate. – Ce s-a întâmplat? Lordul Guvernator se cutremură şi îşi întoarse spre Burr ochii duşi în fundul capului ca şi cum atunci l-ar fi văzut pentru prima oară. 533

– Mi-am pierdut fiii. Înşfăcă pocalul cu mâna-i tremurândă şi îl goli dintr-o înghiţitură. West observă cum Mareşalul Burr îşi încleştează şi mai tare mâinile la spate. – Regret pierderea pe care ai suferit-o, Alteţă, dar m-am referit la situaţia de ansamblu. M-am referit la Fântâna Neagră. Simpla menţionare a locului îl făcu pe Meed să tresară. – A fost o luptă. – A fost un măcel! lătră Burr. Ce explicaţie ai? Nu ai primit ordinele Regelui? Să strângi cât de mulţi oameni poţi, să-ţi armezi fortificaţiile, să aştepţi întăriri? În niciun caz să nu te avânţi în luptă cu Bethod! – Ordinele Regelui? îşi încreţi Lordul Guvernator buzele. Vrei să spui ordinele Consiliului Închis? Le-am primit. Le-am citit. Le-am cercetat îndelung. – Şi apoi? – Le-am făcut bucăţi. West îl auzi pe Lordul Mareşal cum respiră greu pe nas. – Le-ai… făcut… bucăţi? – Vreme de o sută de ani, eu şi familia mea am guvernat Englia. Nu era nimic aici când am sosit noi. Meed îşi ridică mândru bărbia şi îşi umflă pieptul. – Am îmblânzit sălbăticia. Am defrişat pădurile şi am făcut drumurile şi am construit fermele şi minele şi oraşele care au îmbogăţit întreaga Uniune! Ochii bătrânului se luminaseră considerabil. Părea mai înalt, mai îndrăzneţ, mai puternic. – La mine caută mai întâi protecţie oamenii acestor meleaguri şi abia apoi se uită dincolo de mare! Cum era să îngădui acestor oameni ai Nordului, acestor barbari, acestor animale să-mi invadeze ţinutul, iar eu să stau cu mâinile în sân? Să-i las să distrugă măreaţa operă a străbunilor mei? Să jefuiască, şi să pârjolească, şi să violeze, şi să ucidă după pofta inimii? Iar eu să stau ascuns în spatele zidurilor în vreme ce ei trec Englia prin foc şi sabie? Nu, Mareşale Burr! Nu eu! Am strâns toţi oamenii, şi i-am înarmat, şi i-am trimis la luptă cu sălbaticii, şi cei trei fii ai mei au fost în fruntea lor. Ce altceva să fi făcut? – Să te fi supus afurisitelor de ordine! zbieră Burr cât îl ţineau plămânii. West tresări violent, ecourile asurzitoare răsunându-i în urechi. Meed zvâcni, apoi căscă gura, apoi începură să-i tremure buzele. Ochii bătrânului se umplură de lacrimi, iar trupul lui se ofili la loc. – Mi-am pierdut fiii, şopti el privind la podeaua rece. Mi-am pierdut fiii. – Îmi pare rău de fiii tăi şi de toţi cei care şi-au pierdut viaţa, dar nu-mi pare rău de tine. Doar tu singur eşti de vină pentru ce ţi se întâmplă. Burr tresări, apoi înghiţi greu şi îşi frecă stomacul. Se îndreptă încet spre fereastră şi se uită la oraşul rece şi cenuşiu.

534

– Ţi-ai irosit toate forţele, iar acum sunt obligat să mi le slăbesc şi eu pe ale mele, ca să-ţi populez cu soldaţi oraşele şi fortăreţele. Îi vei transfera sub comanda mea pe cei care au supravieţuit la Fântâna Neagră, atâţia câţi mai sunt, şi pe toţi civilii care au arme şi ştiu să lupte. Vom avea nevoie de fiecare om. – Şi cu mine ce o să fie? murmură Meed. Îndrăznesc să spun că javrele alea din Consiliul Închis urlă însetate de sânge. – Lasă-le să urle. De tine am nevoie aici. Dinspre Sud vin refugiaţii, fug din faţa lui Bethod, sau de frica lui. Te-ai mai uitat în ultima vreme pe fereastră? Ostenhorm e plin ochi cu refugiaţi. Şi mai sunt mii afară, în jurul zidurilor, şi acesta este doar începutul. Vei avea grijă de ei şi le vei asigura evacuarea spre Midderland. Vreme de treizeci de ani poporul tău a avut nevoie de tine ca să-l aperi. Are nevoie de tine în continuare. Burr se întoarse în încăpere. – Vei da maiorului West o listă cu unităţile care încă mai sunt în stare de luptă. Iar în ceea ce-i priveşte pe refugiaţi, aceştia au nevoie de hrană, de haine şi de adăpost. Trebuie să începi de îndată pregătirile pentru evacuarea lor. – De îndată, şopti Meed. De îndată, fireşte. De sub sprâncenele-i groase Burr îi aruncă lui West o privire pătrunzătoare, trase adânc aer în piept şi se îndreptă cu paşi mari şi apăsaţi spre uşă. West privi peste umăr. Lordul Guvernator al Engliei rămăsese cocârjat în scaun, în sala lui goală şi îngheţată, cu capul în mâini. – Aici este Englia, spuse West, arătând pe harta cea mare. Se întoarse şi privi la cei adunaţi în încăpere. Prea puţini dădeau semne că i-ar fi interesat cât de cât ce avea de spus. Deloc surprinzător, însă tot îi aducea gust de fiere în gură. Generalul Kroy stătea pe partea dreaptă a mesei lungi, drept şi nemişcat în scaun. Înalt, numai piele şi os, extenuat, cu părul cărunt tuns scurt în jurul ţestei sale ascuţite, cu uniforma neagră simplă şi imaculată. Subordonaţii lui erau tunşi, bărbieriţi, dichisiţi şi posaci ca un grup de bocitoare la priveghi. În stânga, pe partea opusă, se tolănise generalul Poulder, cu faţa rotundă, roşcovan, înzestrat cu o mustaţă formidabilă. Gulerul uriaş, ţeapăn de atâtea broderii cu fir de aur, îi ajungea până aproape de urechile-i mari şi rozalii. Cei din suită şedeau încălecaţi pe scaune, cu uniformele stacojii împopoţonate cu panglici, cu nasturii de la gât descheiaţi neglijent, cu stropi de noroi de pe drum purtaţi fălos, ca şi cum ar fi fost nişte medalii. Pentru Kroy şi ai lui, războiul însemna curăţenie, spirit de sacrificiu şi respectare strictă a regulilor. Pentru tabăra lui Poulder era o chestiune de extravaganţă, ostentaţie şi coafură aranjată cu grijă. Cele două grupuri îşi aruncau priviri duşmănoase peste masă, priviri pline de dispreţ arogant, de parcă doar ei ar

535

fi deţinut tainele milităriei, iar ceilalţi, indiferent cât ar fi încercat, nu vor fi niciodată altceva decât un impediment. Pe West ambele grupări îl stinghereau îndeajuns de mult, dar niciuna ca a treia suită, aşezată la capătul mesei. Conducătorul acesteia era nimeni altul decât moştenitorul tronului, Prinţul Ladisla în carne şi oase. Nu se putea spune că purta o uniformă, ci mai degrabă un soi de halat din purpură cu epoleţi. Cămaşă de noapte cu motive militare. Numai dantela de la manşete ar fi fost suficientă pentru o faţă de masă de dimensiuni normale. Iar gătelile tovarăşilor lui erau doar cu puţin mai prejos. Unii dintre cei mai bogaţi, cei mai frumoşi, cei mai eleganţi, cei mai nefolositori tineri din întreaga Uniune stăteau tolăniţi pe scaune în jurul Prinţului. Dacă măreţia omului ar fi stabilită după dimensiunile pălăriei sale, atunci nimeni nu i-ar fi întrecut. Cu un nod neplăcut în gât, West se întoarse iar la hartă. Ştia ce are de spus, trebuia doar să rostească cuvintele cât de clar posibil şi apoi să se aşeze. Nu conta că unii dintre cei mai importanţi bărbaţi din armată se aflau în spatele lui. Fără săl mai pună la socoteală pe moştenitorul tronului. Bărbaţi despre care West ştia sigur că îl dispreţuiesc. Că îl urăsc din cauza funcţiei sale înalte în pofida originii sale umile. Din cauză că îşi câştigase de drept această poziţie. – Aici este Englia, repetă West cu o voce care spera să dea senzaţia unui calm autoritar. Râul Cumnur, continuă, iar vârful băţului trasă linia sinuoasă şi albastră a cursului de apă, împarte provincia în două. Regiunea din sud este mult mai mică, dar aici se află cea mai mare parte a populaţiei şi aproape toate oraşele importante, inclusiv capitala, Ostenhorm. Drumurile de aici sunt acceptabile, iar ţinutul este relativ accesibil. Din câte ştim, oamenii Nordului încă nu au traversat râul. West auzi un căscat sonor din spatele său, desluşit chiar de la celălalt capăt al mesei. Simţi un junghi de furie neaşteptată şi se întoarse brusc cu faţa la publicul său. Măcar acum se părea că Prinţul Ladisla îl asculta cu atenţie. Vinovatul era unul dintre oamenii săi, tânărul Lord Smund, bărbat cu o descendenţă ireproşabilă, o avere imensă, puţin peste douăzeci de ani, şi înzestrat cu toate talentele unui copil precoce de zece ani. Stătea răscrăcărat pe scaun, holbându-se în gol, cu gura căscată larg. West avu nevoie de toată stăpânirea de sine ca să nu sară peste masă şi să se apuce să-l cotonogească cu băţul folosit ca indicator. – Te plictisesc, cumva? şuieră el. Smund păru sincer surprins să se afle în centrul atenţiei. Se uită şi la stânga, şi la dreapta, de parcă West s-ar fi adresat vreunuia dintre prietenii lui. – Cine, eu? Nu, nu, domnule maior West, absolut deloc. Să mă plictiseşti? Nici vorbă! Râul Cumnur împarte provincia în două şi aşa mai departe. Palpitantă poveste! Teribil de palpitantă! Dar îmi cer scuze. Am avut o noapte lungă azinoapte, înţelegi? 536

West nu se îndoia câtuşi de puţin. O noapte lungă petrecută bând şi făcând pe nebunul împreună cu ceilalţi paraziţi din alaiul Prinţului, care a dus la irosirea timpului tuturor celorlalţi în dimineaţa aceasta. Sigur, oamenii lui Kroy erau pedanţi, iar oamenii lui Poulder, aroganţi, dar măcar erau ostaşi. Oamenii Prinţului nu aveau absolut niciun talent, din câte îşi putea da seama West, în afară de a-l scoate pe el din sărite, fireşte. Erau experţi în domeniul ăsta. Aproape că scrâşnea din dinţi de furie sugrumată când reveni la hartă. – Zona de nord a provinciei este o altă poveste, mârâi el. O întindere ostilă de păduri dese, mlaştini şi piscuri abrupte, prea puţin populată. Sunt acolo mine, exploatări forestiere, sate, precum şi câteva colonii de deţinuţi aflate în subordinea Inchiziţiei, dar toate acestea sunt răspândite pe o suprafaţă foarte mare. Există doar două drumuri pe care abia ar putea trece grupuri mari de oameni şi de provizii, cu atât mai mult cu cât se apropie iarna. Indicatorul urmări liniile punctate care treceau de la nord la sud prin zonele împădurite. – Drumul de vest merge aproape de munţi, făcând legătura între comunităţile de mineri. Cel estic urmăreşte, mai mult sau mai puţin, linia coastei. Ele se întâlnesc la fortăreaţa Dunbrec, pe Şuvoiul Alb, care este graniţa de nord a Engliei. După cum ştim cu toţii, această fortăreaţă a căzut deja în mâinile duşmanului. West se îndepărtă de hartă şi se aşeză încercând să respire calm şi fără grabă, să îşi reprime accesul de mânie şi să alunge durerea de cap care-i pulsa deja în spatele ochilor. – Mulţumesc, domnule maior West, spuse Burr ridicându-se în picioare ca să se adreseze adunării. Încăperea foşni şi se agită, abia acum trezindu-se la viaţă. Lordul Mareşal se plimbă cu paşi mari prin faţa hărţii, adunându-şi gândurile. Apoi indică un punct situat mult la nord de Cumnur. – Satul Fântâna Neagră. Aşezare întru nimic ieşită din comun, la aproximativ cincisprezece kilometri distanţă de drumul de coastă. Puţin mai mult decât o adunătură sărăcăcioasă de case. Complet pustie acum. Nici măcar nu este marcată pe hartă. Un locşor nevrednic de atenţia nimănui. Desigur, cu excepţia faptului că este locul unde de curând trupele noastre au fost masacrate de oamenii Nordului. – Amărâţii de englandieri, murmură cineva. – Ar fi trebuit să ne aştepte, se umflă în pene Poulder cu un zâmbet superior pe buze. – Bineînţeles că aşa ar fi trebuit, se răsti Burr. Dar au avut încredere în forţele lor şi de ce să nu fi avut? Câteva mii de oameni, bine înarmaţi, ajutaţi de cavalerie. Majoritatea erau soldaţi de meserie. Nu de aceeaşi calitate ca şi cei din Oastea Regelui, dar căliţi şi experimentaţi şi hotărâţi. Ai fi crezut că sunt cu mult peste brutele alea primitive. 537

– Totuşi, s-au luptat cu dârzenie, îl întrerupse Prinţul Ladisla, nu-i aşa, Mareşale Burr? Burr îi aruncă o căutătură aspră pe deasupra mesei. – O luptă dârză este o luptă câştigată, Înălţimea Voastră. Au fost măcelăriţi. Au scăpat numai cei cu cai buni şi noroc chior. În plus faţă de regretabila irosire a efectivelor, s-au pierdut şi echipamente, şi provizii. Cantităţi însemnate din fiecare cu care acum duşmanul nostru este mai bogat. Însă poate cel mai grav lucru este acela că înfrângerea a stârnit panică în rândurile populaţiei. Drumurile de care va depinde armata noastră sunt pline de refugiaţi convinşi că din clipă în clipă Bethod le va ataca fermele, satele, casele. Este un dezastru cumplit, bineînţeles. Poate cel mai devastator suferit de Uniune în istoria recentă. Dar dezastrele nu sunt lipsite de învăţăminte. Lordul Mareşal îşi sprijini cu fermitate mâinile mari pe masă şi se aplecă spre ceilalţi: – Acest Bethod este prudent, inteligent şi neîndurător. Are mulţi călăreţi, pedestraşi şi arcaşi şi ştie să-i organizeze destul de eficient. Are iscoade excelente, iar forţele lui sunt extrem de mobile, probabil chiar mai mult decât ale noastre, mai ales pe un teren dificil ca şi acela cu care ne vom confrunta în regiunea de nord a provinciei. A întins o cursă englandierilor, iar ei au căzut în ea. Nu trebuie să ni se întâmple acelaşi lucru. Generalul Kroy scoase un hohot de râs fără umor, ca un fornăit de cal. – Asta înseamnă că ar trebui să ne temem de barbarii ăştia, Lord Mareşal? Asta ne sfătuieşti? – Cum sună vorbele lui Stolicus, generale Kroy? „Să nu te temi niciodată de duşmanul tău, dar să îl respecţi întotdeauna.” Cred că acesta ar fi sfatul meu, dacă ar fi să vă dau unul, se încruntă Burr peste masă. Dar eu nu dau sfaturi, dau ordine. Kroy îşi reprimă un spasm de nemulţumire la auzul observaţiei severe, dar măcar îşi ţinu gura. Pentru moment. West ştia că nu va tăcea multă vreme. N-o făcea niciodată. – Trebuie să dăm dovadă de prudenţă, continuă Burr adresându-se acum întregii încăperi, dar tot suntem în avantaj. Avem la dispoziţie douăsprezece regimente din Oastea Regelui, cel puţin tot atâţia soldaţi câţi nobili avem sub arme, plus câţiva englandieri care au reuşit să evite carnagiul de la Fântâna Neagră. După informaţiile pe care le deţin, cred că proporţia este de cinci la unu, poate chiar mai mult, în favoarea noastră. Avem avantajul echipamentelor, avantajul tacticii, avantajul organizării. Se pare că oamenii Nordului ştiu asta. În ciuda victoriilor lor, au rămas la nord de Cumnur, mulţumindu-se doar să jefuiască ţinuturile din jur şi să organizeze atacuri sporadice. Nu par deloc doritori să traverseze râul şi să rişte o confruntare deschisă cu noi.

538

– Laşi ticăloşi ce sunt, nici nu prea poţi să-i condamni, cotcodăci Poulder în murmurul aprobator al oamenilor săi. Probabil că acum chiar le pare rău că au trecut hotarul. – Poate, murmură Burr. În orice caz, realitatea este că ei nu vin la noi, aşa că trebuie să trecem râul şi să-i vânăm. Prin urmare, corpul principal al armatei noastre se va împărţi în două; aripa stângă se va afla sub conducerea generalului Kroy, iar cea dreaptă sub generalul Poulder. Cei doi se priviră cu ostilitate profundă. – Vom urca pe drumul de est din tabăra noastră de aici, de la Ostenhorm, ne vom desfăşura dincolo de râul Cumnur, cu speranţa că vom localiza armata lui Bethod şi vom reuşi să o atragem într-o bătălie decisivă. – Cu tot respectul, îl întrerupse generalul Kroy pe un ton care dovedea că respectul era doar o vorbă în vânt, nu ar fi mai bine să trimitem o jumătate din trupe pe drumul de vest? – Vestul nu are nimic altceva decât minereu de fier, singurul lucru de care nu duc lipsă oamenii Nordului. Drumul de lângă coastă le oferă prăzi mult mai bogate şi este şi mai aproape de rutele lor de aprovizionare şi de retragere. În plus, nu doresc ca forţele noastre să fie prea risipite. Deocamdată doar presupunem care este puterea lui Bethod, nu o cunoaştem cu exactitate. Dacă îl putem atrage în luptă, vreau să fim în stare să ne adunăm repede trupele şi să-l nimicim. – Dar, Lord Mareşal! exclamă Kroy cu aerul cuiva care se adresează unui părinte senil care, o, vai, încă deţine conducerea afacerii de familie. Cu siguranţă că nu ar trebui să lăsăm drumul din vest nesupravegheat? – Ajungem şi la problema asta, mârâi Burr întorcându-se la hartă. Un al treilea detaşament, condus de Prinţul Moştenitor Ladisla, îşi va stabili poziţia în spatele Cumnurului şi va sta cu ochii pe drumul dinspre vest. Misiunea lor va fi aceea de a se încredinţa că oamenii Nordului nu se vor strecura în spatele nostru. Îşi vor păstra poziţia acolo, la sud de râu, în vreme ce corpul nostru principal se va împărţi în două şi îl va scoate din ascunzătoare pe duşman. – Desigur, Lord Mareşal. Kroy se lăsă pe spate în scaun, cu o atitudine care sugera că nici nu se aştepta la un alt răspuns, dar că trebuia, oricum, să încerce, pentru binele tuturor, în vreme ce ofiţerii lui îşi manifestau dezaprobarea ţâţâind şi cloncănind din buze. – Mie mi se pare un plan excelent, anunţă Poulder cu căldură, zâmbindu-i cu superioritate lui Kroy. Mă declar întru totul pentru, Lord Mareşal. Sunt la dispoziţia ta pentru orice misiune. Oamenii mei vor fi gata de drum în zece zile. Subordonaţii săi încuviinţară cu un gest din cap şi cu un şuvoi de murmure. – Cinci ar fi mai bine, spuse Burr. Obrajii dolofani ai lui Poulder zvâcniră trădându-i iritarea, dar reuşi să se stăpânească: – Atunci, cinci să fie, Lord Mareşal. 539

Însă, de această dată, fu rândul lui Kroy să-l privească cu dispreţ. În tot acest timp, Prinţul Moştenitor Ladisla privea harta, iar chipul său bine pudrat căpătase o expresie nedumerită. – Lord Mareşal Burr, începu el încet, detaşamentul meu trebuie să înainteze pe drumul din vest spre râu, corect? – Aşa este, Înălţimea Voastră. – Dar nu trebuie să trecem dincolo de el? – Nu trebuie, Alteţa Voastră. – Atunci, rolul nostru ar fi, se uită el chiorâş la Burr, cu o mină rănită întipărită pe faţă, unul pur defensiv? – Într-adevăr. Pur defensiv. Ladisla se încruntă. – Pare o sarcină mult prea uşoară şi înjositoare. Caraghioşii săi companioni se foiră în scaune şi mârâiră manifestându-şi nemulţumirea faţă de această misiune, mult sub aptitudinile lor. – O sarcină mult prea uşoară? Iertaţi-mă, Alteţa Voastră, dar nu este aşa! Englia este o ţară întinsă şi foarte complicată. Oamenii Nordului ne pot scăpa, şi, dacă aşa ceva se întâmplă, atunci totul va depinde de voi. Va fi misiunea voastră să împiedicaţi duşmanul să traverseze râul şi să ne ameninţe rutele de aprovizionare sau, mai rău încă, să se îndrepte chiar spre Ostenhorm. Burr se înclină spre Prinţ, privindu-l fix şi gesticulând autoritar cu pumnul ridicat. – Veţi fi stânca noastră, sprijinul nostru, temelia noastră! Veţi fi balamaua pe care se mişcă poarta, poarta care se va închide în nasul acestor invadatori, alungându-i din Englia pentru totdeauna! West era impresionat. Misiunea Prinţului era, într-adevăr, una ridicolă, dar vorbele Lordului Mareşal ar fi putut să facă şi curăţarea latrinelor să pară o activitate nobilă. – Excelent! exclamă Ladisla, bâţâindu-se entuziasmat, cu pana de la pălărie legănându-se la rândul ei. Balamaua, fireşte! Nemaipomenit! – Atunci, domnilor, dacă nu mai sunt şi alte întrebări, să purcedem la treabă. Burr privi feţele ursuze strânse în semicerc înaintea lui. Nu vorbi nimeni. – Sunteţi liberi. Oamenii lui Kroy şi cei ai lui Poulder schimbară priviri îngheţate grăbindu-se să fie primii care părăsesc încăperea. Până şi cei doi mari generali se îmbrânciră niţeluş în pragul uşii, mai mult decât suficient de larg pentru a le permite accesul amândurora, niciunul nedorind să se întoarcă cu spatele la celălalt sau să iasă al doilea. Odată ajunşi pe coridor, se zbârliră unul la celălalt. – Generale Kroy, rosti Poulder pe un ton batjocoritor, cu un semn trufaş al capului. – Generale Poulder, şuieră Kroy, netezindu-şi uniforma impecabilă. 540

Apoi se îndepărtară ţanţoşi în direcţii opuse. După ce ultimii dintre companionii Prinţului Ladisla ieşiră agale contrazicându-se zgomotos pe tema celei mai luxoase armuri, se ridică şi West ca să plece. Avea o mie de treburi de rezolvat şi nu avea nimic de câştigat dacă întârzia. Însă, înainte de a ajunge la uşă, Lordul Mareşal Burr începu să-i vorbească: – Deci asta-i oastea noastră, West, ce părere ai? Pe onoarea mea, uneori parcă sunt tatăl unor fii mult prea năbădăioşi şi fără nevastă care să mă ajute cu ei. Poulder, Kroy, Ladisla, clătină el din cap. Cei trei comandanţi ai mei! Mi se pare că fiecare dintre ei are drept unic scop în viaţă propria-i măreţie. În toată Uniunea nu există alţi trei indivizi mai făloşi. E o minune şi că am reuşit să-i strângem în aceeaşi încăpere, mai spuse şi râgâi prelung. A dracului indigestie! West îşi stoarse creierii căutând ceva pozitiv: – Măcar generalul Poulder pare mai docil, domnule. Burr fornăi: – Pare, da, însă în el am încă şi mai puţină încredere decât am în Kroy, dacă se poate aşa ceva. Cel puţin Kroy este previzibil. Mă aştept ca el să mă irite şi să mă contrazică de fiecare dată. Dar în ceea ce-l priveşte pe Poulder, niciodată nu ştiu cum va reacţiona. Sigur, îşi pune rânjetul ăla afectat şi mă linguşeşte şi execută ordinele în cele mai mici detalii doar până în momentul în care întrezăreşte vreun avantaj personal şi atunci se întoarce împotriva mea cu de două ori mai multă ferocitate. Aşteaptă şi ai să vezi. E imposibil să-i mulţumeşti pe amândoi. Îşi miji ochii şi înghiţi greu şi îşi masă abdomenul. – Dar avem o şansă atâta vreme cât amândoi sunt la fel de nemulţumiţi. Unicul lucru pentru care ar trebui să fim recunoscători este că se detestă unul pe celălalt chiar mai mult decât mă detestă pe mine. Încruntătura lui Burr se adânci. – Erau înaintea mea pe lista pentru funcţia pe care o am acum. Vezi tu, generalul Poulder este prieten vechi şi apropiat al Arhilectorului. Kroy este vărul Marelui Judecător Moravia. Când postul Lordului Mareşal a devenit liber, Consiliul Închis nu a fost în stare să se decidă pe care dintre ei să-l aleagă. Şi, în cele din urmă, s-au oprit asupra mea, considerându-mă un compromis nefericit. Un mocofan de la ţară, West, ce zici? Asta reprezint eu pentru ei. Eficient, fără îndoială, dar tot mocofan. Şi îndrăznesc să spun că, dacă ar fi să moară mâine fie Kroy, fie Poulder, aş fi înlocuit cât ai bate din palme cu cel rămas în viaţă. E greu de imaginat o situaţie mai ridicolă pentru un Lord Mareşal, în cazul în care nu-l vâri în discuţie pe Prinţul Moştenitor. West se înfioră. Cum să transformi acest coşmar într-un avantaj? – Prinţul Ladisla este… o persoană entuziastă? se aventură el.

541

– Ce m-aş face fără optimismul tău? spuse Burr scoţând un hohot trist de râs. Entuziast? Trăieşte pe un tărâm al viselor! Toată viaţa a fost răsfăţat, menajat, i sau făcut absolut toate poftele! Puştiul ăsta habar nu are ce înseamnă lumea reală! – Şi atunci, e bine să aibă comandă separată, domnule? Lordul Mareşal se frecă la ochi cu degetele dolofane. – Din nefericire, aşa trebuie. Membrii Consiliului Închis au fost cât se poate de insistenţi în această privinţă. Îi îngrijorează starea proastă de sănătate a regelui şi faptul că populaţia îl consideră pe moştenitorul tronului un măscărici şi un pierde-vară. Speră să avem parte de o mare victorie ca să-i atribuie Prinţului toate meritele. Apoi îl vor expedia înapoi în Adua, încărcat cu farmecul misterios al unuia care a dovedit eroism pe câmpul de luptă, pregătit, astfel, să devină acel Rege pe care îl adoră ţăranii. Burr se opri şi îşi plecă ochii. – Am făcut tot ce am putut ca să-l feresc de necazuri pe Ladisla. L-am amplasat acolo unde cred că n-o să calce picior de om al Nordului şi, cu puţin noroc, chiar aşa se va întâmpla. Cu toate astea însă, lui Ladisla i s-ar putea cere să intre în luptă. De aceea am nevoie de cineva care să-i păzească spatele. Cineva cu experienţă. Cineva tot atât de tenace şi muncitor pe cât de molâi şi puturoşi sunt oamenii lui. Cineva care să-l împiedice să dea de necaz. Privi de sub sprâncenele stufoase. West simţi că îl ia cu ameţeală. – Eu? – Mă tem că da. Nu te-aş da pentru nimic în lume, dar Prinţul însuşi te-a cerut. – Pe mine, domnule? Dar nu sunt curtean! Nici măcar nu am sânge nobil! Burr fornăi iarăşi: – În afară de mine, Ladisla este probabil singurul din oştirea asta căruia nu-i pasă al cui fiu eşti. El este moştenitorul tronului! Nobili sau cerşetori, toţi îi suntem deopotrivă inferiori. – Dar de ce tocmai eu? – Pentru că eşti un luptător. Ai fost primul care a pătruns în Ulrioch. Ai avut parte de acţiune, din belşug, chiar. Ai reputaţie de luptător, West, iar Prinţul îşi doreşte şi el una. Acesta este motivul. Burr scoase o scrisoare din buzunar şi i-o înmână. – Poate că asta îţi va îndulci hapul. West rupse sigiliul, despături hârtia groasă şi parcurse cele câteva rânduri ordonat caligrafiate. După ce termină, le mai citi o dată, doar ca să fie sigur că a înţeles. Apoi îşi ridică ochii. – E o înaintare în grad. – Ştiu ce e. Eu am avut ideea. Poate că te vor lua mai în serios dacă vei avea încă o stea cusută la tunică. Sau poate că nu. Oricum, o meriţi. – Vă mulţumesc, domnule, îngăimă West. 542

– Pentru ce? Pentru cea mai proastă slujbă din armată? Burr izbucni în râs şi îl lovi părinteşte pe umăr. – Cert este că o să-ţi simţim lipsa. Acum mă duc să inspectez primul regiment. Sunt de părere că un comandant are datoria să-şi arate chipul. Vrei să mă însoţeşti, domnule colonel? Începuse deja să ningă atunci când au ajuns la porţile oraşului. Fulgii mari se învolburau în vânt şi se topeau de îndată ce se depuneau pe drum, pe copaci, pe valtrapul calului lui West, pe armura gărzilor din spatele lor. – Ninge, bombăni Burr. A început să ningă. Nu-i prea devreme? – Mult prea devreme, domnule, dar este suficient de frig. West îşi luă o mână de pe frâie ca să-şi strângă mai bine haina pe lângă gât. – Mult mai frig decât ar trebui să fie în mod normal la sfârşitul toamnei. – Şi o să fie mult mai frig la nord de Cumnur, pot să jur. – Da, domnule, nici vorbă să se mai încălzească de-acum. – Ce zici, colonele, ne aşteaptă o iarnă aspră? – Se prea poate, domnule. Colonel? Colonelul West? Alăturarea celor două cuvinte încă i se părea stranie. Nici în vis nu îndrăznise să-şi închipuie că fiul unui om de rând ar ajunge vreodată atât de sus. El, mai puţin ca oricine. – O iarnă lungă şi aspră, rosti Burr pe un ton meditativ. Trebuie să îl prindem repede pe Bethod. Să-l prindem şi să isprăvim rapid cu toată povestea asta înainte de a muri îngheţaţi. Se încruntă la copacii care alunecau pe lângă ei, se încruntă la fulgii de zăpadă care se învolburau în jurul lor, se încruntă la West. – Drumuri proaste, teren prost, vreme proastă. Nu e chiar cea mai bună situaţie, colonele, ce părere ai? – Nu, domnule, răspunse posac West, fiind mai îngrijorat de propria-i situaţie. – Haide, putea fi mai rău. Acum ai să stai la adăpost la sud de râu, unde e cald şi bine. Probabil că n-o să vezi urmă de om al Nordului toată iarna. Şi am auzit că Prinţul şi ai lui se răsfaţă cu mâncăruri foarte gustoase. E mult mai bine decât să mergi de colo-colo ţinându-i de urât lui Poulder sau lui Kroy. – Fireşte, domnule, murmură West prea puţin sigur. Burr se uită peste umăr la gărzile care mergeau la trap ţinându-se la distanţă respectuoasă de ei. – Ştii, în tinereţe, înainte de a mi se încredinţa onoarea îndoielnică de a conduce Oastea Regelui, îmi plăcea teribil de mult să călăresc. Parcurgeam la galop kilometri întregi. Mă simţeam… viu. Acum parcă nu mai am timp de aşa ceva. Instructaje de ţinut, şi documente de semnat, şi şedinţe de prezidat, asta-i tot ce fac. Uneori e atât de bine să călăreşti, West, ce zici? – Desigur, domnule, dar acum nu ar… 543

– Dii! Lordul Mareşal îşi împunse hotărât calul cu pintenii, iar acesta ţâşni înainte, răscolind noroiul cu copitele. West rămase cu gura căscată, uitându-se lung în urma lui. – La naiba, şopti el. Mai mult ca sigur că bătrânul nebun şi încăpăţânat o să fie aruncat din şa şi o să-şi rupă gâtul ăla gros. Şi atunci, ce se va întâmpla cu ei? Prinţul Ladisla va trebui să preia comanda. West se cutremură la gândul acesta şi porni în galop după Lordul Mareşal. Ce altceva să fi făcut? Copacii fulgerau pe lângă el, drumul se vălurea dedesubt. Urechile îi răsunau de tropăitul copitelor, de zăngănitul harnaşamentelor. Vântul îi năvălea în gură, îi înţepa ochii. Fulgii de zăpadă îi loveau faţa. West reuşi să arunce o privire peste umăr. Gărzile reuşiseră să se încurce reciproc, caii se ciocniseră unul de celălalt şi rămăseseră mult în urmă. Făcea tot posibilul să menţină pasul şi să rămână totodată în şa. Nu mai călărise aşa de ani buni, de când străbătuse în goană un câmp arid cu un dispozitiv al cavaleriei gurkiene pe urme. Nu fusese speriat nici atunci. Mâinile-i strângeau dureros de încordate frâul, inima-i bătea exaltată. Îşi dădu seama că zâmbea. Burr avusese dreptate. Şi el se simţea viu. Lordul Mareşal încetinise şi West îşi struni calul când se apropie de el. Râdea acum din toată inima şi îl auzea pe Burr chicotind alături. Nu mai râsese atât de bine de multe luni. Poate chiar ani. Nu-şi mai aducea aminte de când. Atunci observă ceva cu coada ochiului. Simţi o lovitură puternică, ca şi cum pieptul i-ar fi fost zdrobit. Capul i se smuci în faţă, scăpă hăţul din mâini, iar lumea se întoarse cu susul în jos. Calul său nu se mai vedea. Se rostogolea pe pământul tare iar şi iar. Încercă să se ridice, iar lumea se clătină în jurul lui. Copaci şi cer alb, copitele unui cal, bulgări de noroi care zburau în toate părţile. Se împiedică şi se prăbuşi pe drum cu faţa în jos, luând o îmbucătură de ţărână cu ocazia asta. Cineva îl ridică trăgându-l cu brutalitate de haină, târându-l în pădure. – Nu, bolborosi el cu respiraţia tăiată de durerea înfiorătoare din piept. Nu avea de ce să meargă în direcţia aceea. O frânghie neagră între doi copaci. Se împletici, se îndoi de mijloc, împiedicându-se de pulpanele mantiei, prăbuşindu-se în arbuşti. O frânghie de-a curmezişul drumului, întinsă atunci când au trecut ei. Cineva îl târa, îl căra mai departe. I se învârtea capul, îşi pierduse simţul orientării. O capcană. West bâjbâi după sabie. Dură câteva secunde până să-şi dea seama că teaca era goală. Oamenii Nordului. Îl săgetă groaza. Oamenii Nordului îl prinseseră, şi îl prinseseră şi pe Burr. Asasini trimişi de Bethod să-i ucidă. Undeva, în spatele copacilor se iscă un iureş. West se strădui să-l priceapă. Gărzile, care veneau în urma lor. Dacă le-ar putea avertiza cumva… 544

– Aici… hârâi el îngrozitor de răguşit, dar o mână murdară îi astupă de îndată gura şi fu târât în pădure, printre arbuştii uzi. Încercă să se zbată, dar nu mai avea putere. Printre trunchiurile copacilor reuşi să vadă cum gărzile treceau la nici doisprezece paşi depărtare de el, însă nu putea să facă nimic. Muşcă mâna cât de tare era în stare, dar nu reuşi decât să o facă să-i apese şi mai tare gura, strângându-i maxilarul, zdrobindu-i buzele. Simţea gust de sânge. Poate sângele lui, poate sângele mâinii. Zgomotul făcut de gărzi se topi în adâncul pădurii şi dispăru. Iar locul lui fu luat de teamă. Mâna îi dădu drumul, îl îmbrânci, iar el căzu pe spate. Un chip îi înotă înaintea ochilor. Chip dur, supt, sălbatic, păr negru ciopârţit scurt, dinţi dezgoliţi în rânjet animalic, ochi reci, goi, plini de furie. Chipul se întoarse şi scuipă. Nu avea o ureche. Doar o cicatrice rozalie şi o gaură. Niciodată în întreaga lui viaţă nu mai văzuse West un om cu înfăţişare atât de malefică. Întreaga-i fiinţă mustea a violenţă pură. Îndeajuns de puternic să-l frângă în două pe West, părea mai mult decât foarte bucuros s-o facă. Îi curgea sânge dintr-una din mâini. Din rana făcută de dinţii lui West. Picura de pe degete pe frunzele moarte de pe jos. În celălalt pumn ţinea o bâtă lustruită, iar ochii îngroziţi ai lui West o urmăriră până în vârf. Acolo era un cuţit curbat, scânteietor. O secure. Deci aşa arăta un om al Nordului. Nu de teapa celor care se rostogoleau beţi prin şanţurile din Adua. Nu de speţa celor care veniseră la ferma tatălui său cerşind ceva de lucru. Din celălalt soi. Cei din poveştile cu care îl speriase mama sa în copilărie. Un om a cărui îndeletnicire şi a cărui distracţie şi al cărui unic scop erau să ucidă. Ochii lui West trecură de la tăişul lamei la privirea ascuţită şi înapoi. Amorţit de groază. Era terminat. Va muri aici, în pădurea rece, în ţărână, ca un câine. West reuşi să se ridice sprijinindu-se într-o mână, cuprins de un impuls subit de a o lua la goană. Privi peste umăr, dar nu avea unde să fugă pe acolo. Un bărbat se îndrepta spre ei printre copaci. Un bărbat imens, cu o barbă deasă, o sabie pe umăr şi un copil în braţe. West clipi des, încercând să restabilească proporţiile. Era cel mai mare om pe care îl văzuse vreodată, iar copilul era Lordul Mareşal Burr. Uriaşul îşi aruncă povara la pământ ca şi cum ar fi fost o legătură de vreascuri. Burr se holbă la el şi râgâi. West scrâşni din dinţi. Să plece călare, aşa, aiurea, nebun bătrân, ce fusese în mintea lui? I-a omorât pe amândoi cu ideea lui tâmpită „uneori e atât de bine să călăreşti”. Te face să te simţi viu? Niciunul dintre ei nu va apuca mai mult de o oră de viaţă. Trebuia să lupte. Aceasta putea fi ultima lui şansă. Chiar dacă nu avea nicio armă. Mai bine să moară aşa decât îngenuncheat în noroi. Încercă să-şi scoată furia la suprafaţă. Dacă voia, furia lui putea fi infinită. Doar că acum nu o găsi. Nu simţea decât o neputinţă disperată care-i plumbuia membrele. 545

Ce mai erou! Ce mai luptător! Abia reuşi să se stăpânească să nu-şi dea drumul pe el. Sigur că era în stare să lovească o femeie. Sigur că era în stare să-şi strângă sora de gât, aproape s-o omoare. Amintirea încă îl mai făcea să se sufoce de ruşine şi repulsie, chiar şi acum când îşi privea propria moarte în ochi. Se gândise că va îndrepta lucrurile mai târziu. Numai că nu mai exista un mai târziu. Nu mai exista nimic. Ochii i se umplură de lacrimi. – Iartă-mă, murmură ca pentru sine, îmi pare atât de rău. Închise ochii şi îşi aşteptă sfârşitul. – Nu trebuie să-ţi pară rău, prietene, bănuiesc că a fost muşcat mai tare de atât. Alt om al Nordului se materializase din pădure şi se ghemuise pe vine lângă West. Laţe slinoase, încâlcite, maronii, de-o parte şi de cealaltă a obrajilor uscăţivi. Ochi ageri şi negri. Ochi inteligenţi. Afişă un rânjet posomorât, deloc liniştitor. Două şiraguri de dinţi puternici, galbeni, ascuţiţi. – Şezi, spuse cu un accent atât de pronunţat, încât West abia îl înţelese. E cel mai bine să şezi şi să-ţi ţii gura. Un al patrulea bărbat stătea în picioare între el şi Burr. Un bărbat masiv, cu pieptul lat, cu încheieturile mâinilor groase ca gleznele lui West. Cu fire albe în barbă, în părul încâlcit. Se părea că acesta era şeful, căci ceilalţi se dădură la o parte, făcându-i loc. Se uită la West fără grabă şi gânditor, aşa cum te-ai uita la o furnică, încercând să te hotărăşti dacă să o striveşti sub talpă sau nu. – Care dintre ei credeţi că e Burr? bubui el în limbajul Nordului. – Eu sunt Burr, spuse West. Trebuia să-l apere pe Lordul Mareşal. Trebuia. Fără să se gândească ce face, se ridică cu greu în picioare, dar încă mai era ameţit în urma căzăturii, aşa că fu nevoit să se apuce de o creangă ca să nu cadă la loc. – Eu sunt Burr, repetă el. Bătrânul războinic îl măsură din cap până în picioare, lent şi calm. – Tu? Izbucni în hohote de râs profunde şi ameninţătoare, ca tunetele de furtună auzite din depărtare. – Îmi place asta! Ce frumos! Se întoarse spre cel cu înfăţişare malefică: – Vezi? Şi mai ziceai că oamenii din Sud sunt slabi de înger. – Am zis că nu prea au minte-n cap, îi aruncă o căutătură furioasă lui West cel cu o singură ureche, aşa cum se uită o pisică flămândă la o păsărică. Şi tot mai cred că am dreptate. – Cred că ăsta e, spuse şeful uitându-se la Burr. Tu eşti Burr? întrebă în limba comună.

546

Lordul Mareşal se uită la West, îşi înălţă ochii la falnicii oameni ai Nordului, apoi se ridică încet în picioare. Se îndreptă şi îşi perie uniforma, ca un om care se pregăteşte să moară cu demnitate. – Eu sunt Burr şi nu voi accepta să fiu folosit pentru amuzamentul vostru. Dacă vreţi să ne omorâţi, ar fi bine s-o faceţi acum. West rămase pe loc. Demnitatea nu merita efortul de a se ridica. Deja parcă simţea cum securea îi muşcă din ţeastă. Dar omul Nordului cu fire cărunte în barbă surâse. – Înţeleg cum de aţi ajuns să vă înşelaţi în privinţa noastră şi ne pare rău dacă v-am speriat, însă nu am venit aici ca să vă omorâm. Am venit să vă dăm o mână de ajutor. West se străduia din răsputeri să priceapă noima spuselor lui. Burr făcea acelaşi lucru. – O mână de ajutor? – Sunt mulţi cei din Nord care îl urăsc pe Bethod. Sunt mulţi cei care nu i se supun de bunăvoie şi sunt câţiva care nu i se supun deloc. Ăştia suntem noi. Între noi şi ticălosul ăla fierbe de multă vreme o ură neîmpăcată şi vrem să ne răzbunăm, sau să murim încercând. Nu îl putem înfrunta singuri, dar am auzit că voi sunteţi în război cu el, aşa că ne-am gândit să ne alăturăm vouă. – Să vă alăturaţi? – Venim de departe pentru asta şi, din câte am văzut pe drum, aţi cam avea nevoie de ceva ajutor. Dar când am ajuns aici, oamenii voştri nu au fost deloc dornici să ne primească. – Au fost cam mojici, interveni cel uscăţiv, aşezându-se pe vine lângă West. – Chiar aşa au fost, Copoiule, chiar aşa au fost. Dar pe noi nu ne sperie niţică mojicie. Şi atunci mi-a venit ideea să stau de vorbă cu tine, ca de la şef la şef, ca să zic aşa. Uluit, Burr se holbă la West. – Vor să se lupte de partea noastră, repetă el. West îl privi printre gene, încă încercând să accepte gândul că s-ar putea să supravieţuiască şi acelei zile. Cel căruia i se spunea Copoiul îi întinse o sabie ţinând-o de vârf şi rânjind cu gura până la urechi. Lui West îi trebuiră câteva secunde până să-şi dea seama că era sabia lui. – Mulţam, murmură el apucând-o cu stângăcie de mâner. – Nicio problemă. – Suntem cinci, spunea şeful, toţi Oameni Vestiţi, Oameni Aleşi. Ne-am războit cu Bethod şi l-am înfruntat peste tot în Ţinutul Nordului. Îi cunoaştem stilul ca nimeni alţii. Suntem iscoade bune, ştim să ne luptăm, ne pricepem să întindem capcane, după cum aţi putut vedea. Nu o să ne sustragem de la nicio sarcină care merită să fie dusă la îndeplinire şi orice sarcină care are ca scop vătămarea lui Bethod merită toată osteneala noastră. Ce spui? 547

– Păi… murmură Burr, frecându-şi bărbia cu degetul mare. Fără îndoială că sunteţi o ceată… – şi se uită la chipurile lor dure, murdare, acoperite cu cicatrice – … de oameni extrem de folositori. Cum aş putea rezista unei oferte rostite într-o manieră atât de elegantă? – Atunci să fac prezentările. Ăsta de aici e Copoiul. – Io sunt ăla, mârâi slăbănogul cu dinţi ascuţiţi, declanşându-şi iarăşi rânjetul îngrijorător, ’m pare bine. Îi apucă mâna lui West şi o strânse până îi trosniră articulaţiile. Treicopaci aţinti degetul în lateral, către cel malefic, cu secure şi cu urechea lipsă. – Individul ăsta prietenos e Dow cel Negru. Ziceam că se va îndrepta cu timpul, dar nici vorbă de aşa ceva. Dow se întoarse şi scuipă iarăşi. – Flăcăul cel mare e Tul Duru. I se spune şi Capdetunet. Şi mai e şi Ursuzul. E în adâncul pădurii, păzeşte caii să nu iasă pe drum. Dar nu trebuie să vă faceţi probleme, nu o să zică nimic. – Şi tu? – Rudd Treicopaci. Acum eu conduc acest grup, din cauză că şeful dinainte sa întors în ţărână. – S-a întors în ţărână, înţeleg, zise Burr şi inspiră adânc. Bine. Îi veţi raporta colonelului West. Sunt convins că vă va putea găsi de-ale gurii, un adăpost şi, desigur, şi ceva de făcut. – Eu? – Indiscutabil, răspunse Lordul Mareşal cu o umbră de surâs în colţul buzelor. Noii noştri aliaţi se vor integra de minune în suita Prinţului Ladisla. West nu se putea hotărî dacă să râdă sau să plângă. Tocmai când îşi imaginase că situaţia lui nu putea fi mai complicată, a căpătat şi cinci barbari în subordine. Treicopaci păru destul de mulţumit de rezultat. – Bun aşa, încuviinţă el încet din cap. Atunci ne-am înţeles. – Ne-am înţeles, repetă Copoiul, cu rânjetul malefic lăţindu-i-se şi mai mult. Cel căruia i se spunea Dow cel Negru îi aruncă o privire îngheţată lui West. – Blestemată Uniune, mârâi el.

548

Întrebări Lui Sand dan Glokta, Superior de Dagoska, strict confidenţial Te vei îmbarca de îndată şi vei prelua conducerea Inchiziţiei din cetatea Dagoska. Vei afla ce s-a întâmplat cu predecesorul tău, Superiorul Davoust. Vei cerceta bănuiala lui că o conspiraţie este în plină desfăşurare, poate chiar în sânul consiliului de conducere al oraşului. Vei interoga membrii acestui consiliu şi vei stârpi absolut toate manifestările de nesupunere. Pedepseşte fără milă trădarea, dar ai grijă ca dovezile tale să fie solide. Nu ne mai putem permite şi alte gafe. Soldaţii gurkieni se adună deja în număr mare la hotarele peninsulei, pregătiţi să exploateze orice semn de slăbiciune din partea noastră. Regimentele Regelui sunt angajate în misiunea din Englia, aşa că nu trebuie să te aştepţi la prea mult ajutor în cazul vreunui atac al gurkienilor. Prin urmare va trebui să iei toate măsurile pentru consolidarea fortificaţiilor oraşului şi pentru ca proviziile să fie suficiente ca să poţi face faţă vreunui asediu. Mă vei ţine la curent cu mersul evenimentelor prin scrisori periodice. Mai presus de orice altceva vei avea grijă ca, în absolut niciun caz, Dagoska să nu cadă în mâinile gurkienilor. Nu-mi înşela aşteptările. Sult Arhilector al Inchiziţiei Maiestăţii Sale Glokta împături scrisoarea cu multă grijă şi o puse la loc în buzunar, verificând încă o dată dacă şi ordonanţa regală se mai află acolo. Afurisită treabă. Impozantul document îi arsese buzunarul încă de când i-l înmânase Arhilectorul. Îl scoase şi îl învârti în mâini, iar frunza din aur de pe imensul sigiliu roşu străluci în lumina nemiloasă a soarelui. O singură coală de hârtie, însă mai scumpă decât aurul. Nepreţuită. Datorită ei vorbesc cu glasul Regelui însuşi. Datorită ei sunt cel mai puternic om din Dagoska, mai important chiar decât Lordul Guvernator. Toată lumea trebuie să mă asculte şi să mi se supună. Atâta vreme cât voi reuşi să rămân în viaţă. Călătoria nu fusese deloc una plăcută. Vasul era mic, iar Marea Cercului fusese agitată întregul drum. Cabina lui Glokta era încinsă şi strâmtă ca un cuptor. Un cuptor care s-a legănat ca nebunul zi şi noapte. Dacă nu s-ar fi răsturnat castronul cu terci de ovăz şi ar fi mâncat cât de cât, precis ar fi vomitat orice dumicat ar fi reuşit să înghită. Cel puţin acolo, sub punte, nu exista posibilitatea să 549

cadă peste bord dacă piciorul lui inutil s-ar fi dat bătut. Da, călătoria nu a fost deloc una plăcută. Dar acum se isprăvise. Nava urca deja spre locul de ancorare printre cheiurile aglomerate. Marinarii se luptau cu ancora şi aruncau frânghiile pe debarcader. Coborâră şi puntea de acces de la corabie la ţărmul plin de colb. – Bine că am ajuns, zise Practicianul Severard. Mă duc să beau ceva. – Vezi să fie ceva tare, dar ai grijă să mă prinzi din urmă. Avem treabă mâine. O grămadă de treabă. Severard dădu din cap, iar şuviţele lungi şi subţiri îi acoperiră chipul prelung. – Sigur, doar trăiesc pentru a te sluji. Nu ştiu pentru ce anume trăieşti, dar mă îndoiesc că pentru asta. Se îndepărtă cu mers agale, fluierând fals, tropăind pe punte, coborând pe chei şi dispărând printre clădirile murdare de dincolo de port. Glokta privi uşor îngrijorat la bucata îngustă de lemn, apucă bine mânerul toiagului, îşi trecu limba peste gingiile goale, încurajându-se să păşească pe punte. Un adevărat gest de eroism dezinteresat. O clipă se întrebă dacă nu cumva ar fi fost o idee mai bună să se târască pe burtă. Aşa mi-aş reduce şansele de înec, însă nu ar fi deloc atitudinea corectă, nu-i aşa? Adică tocmai înfiorătorul Superior al Inchiziţiei să intre pe noua sa moşie târându-se pe burtă? – Ai nevoie de ajutor? Practiciana Vitari îl privea pieziş, sprijinită de parapetul corabiei, cu părul roşu zbârlit ca ţepii pe un scaiete. Părea că petrecuse întreaga călătorie tolănită sub cerul liber, cu desăvârşire indiferentă la balansul navei, savurând zăpuşeala la fel de mult pe cât de mult o detesta Glokta. Era greu să-ţi dai seama ce expresie are sub masca neagră de practician. Fac prinsoare şi aş câştiga dacă aş zice că râde de mine. Cu siguranţă că şi-a pregătit primul raport pentru Arhilector: „Schilodul a stat mai mult sub punte şi a borât. Atunci când am ajuns la Dagoska, a fost nevoie să fie dus la ţărm împreună cu marfa. Deja a devenit bătaia de joc…” – Sigur că nu! explodă Glokta şontâcăind pe scândură ca şi cum ar fi fost obişnuit să-şi pună viaţa în pericol în fiecare dimineaţă. Puntea se clătină alarmant de tare când puse piciorul drept pe ea şi atunci deveni mult prea conştient de apa cenuşiu-verzuie care lovea stâncile vâscoase ale cheiului, mult sub el. Cadavru găsit plutind pe lângă docuri. În cele din urmă reuşi să treacă peste punte fără vreun incident, târându-şi piciorul stâng după el. Când ajunse la stâncile murdare ale cheiului şi simţi iar teren uscat sub tălpi, fu săgetat de un puseu absurd de mândrie. Ridicol. Ai zice că i-am şi bătut pe gurkieni şi am salvat oraşul, nu că doar am şontâcăit trei metri. Colac peste pupăză, acum că se obişnuise cât de cât cu balansul constant al vasului, nemişcarea pământului îl făcu să simtă că i se învârte capul şi i se dă peste cap stomacul, iar duhoarea sărată a docurilor nu-i era de niciun ajutor. Se 550

sili să înghită saliva amară care îi venise în gură, închise ochii şi îşi ridică fruntea spre cerul senin. La dracu’, cald mai e. Glokta uitase cât de cald putea fi în Sud. Anul era aproape pe sfârşite şi soarele încă mai ardea pământul, iar lui îi curgeau şiroaie de transpiraţie pe sub haina neagră şi lungă. Se prea poate ca veşmintele Inchiziţiei să fie foarte eficace atunci când vine vorba să bagi groaza în suspecţi, dar mă tem că nu sunt prea indicate pentru o climă călduroasă. Practicianul Frost se simţea încă şi mai rău. Matahala albinoasă îşi acoperise cu grijă fiecare centimetru din pielea-i lăptoasă, recurgând chiar la mănuşi negre şi la o pălărie cu boruri largi. Se uită chiorâş la cerul strălucitor, cu neîncredere şi nefericire în ochii rozalii abia mijiţi pe chipul acoperit cu broboane de sudoare deasupra măştii negre. Vitari îi privi cu dispreţ pe amândoi: – Chiar că ar trebui să staţi mai mult la aer, bombăni ea. La capătul cheiului, adăpostit la umbra unui zid dărăpănat, dar tot transpirând abundent, îi aştepta un bărbat în uniforma neagră a Inchiziţiei. Înalt, ciolănos, cu ochi holbaţi şi nas coroiat ars de soare şi cojit. Comitetul de primire? După cât de mare e, n-aş zice că sunt bine-venit aici. – Sunt Harker, Inchizitor-şef al oraşului. – Până acum, se răţoi Glokta. Câţi oameni ai? Inchizitorul se încruntă: – Patru Inchizitori şi vreo douăzeci de practicieni. – O echipă mult prea mică pentru a putea stârpi trădarea dintr-un oraş de asemenea dimensiuni. Încruntătura lui Harker se adânci. – Ne-am îndeplinit întotdeauna misiunea. Nu mai spune? Cu excepţia faptului că l-aţi rătăcit pe Superior, desigur. – Eşti la prima vizită în Dagoska? – Am stat ceva vreme în Sud. Cele mai frumoase zile din viaţă şi cele mai nefericite. Am fost în Gurkhul în timpul războiului. Am văzut Ulriochul. În ruine după ce l-am incendiat. Şi am petrecut doi ani în Shaffa. Dacă pui la socoteală închisorile Împăratului. Doi ani în căldura aceea sufocantă şi în întunericul crâncen. Doi ani în iad. Dar nu am mai fost în Dagoska până acum. – Îhî, fornăi Harker, deloc impresionat. Reşedinţa ta este în Citadelă, făcu el un semn cu capul spre stânca uriaşă care se înălţa ameninţător lângă oraş. Bineînţeles că acolo e. În locul cel mai înalt din clădirea cea mai înaltă, de bună seamă. – Te voi conduce eu. Lordul Guvernator Vurms şi consiliul lui sunt nerăbdători să-şi cunoască noul Superior. Ochii i se umplură de amărăciune. Crezi că ai fi meritat tu funcţia asta, nu-i aşa? Ei, mă bucur să te dezamăgesc. 551

Harker porni spre oraş cu pas vioi. Practicianul Frost îşi târşâia picioarele alături, cu capul vârât între umerii puternici, căutând orice urmă de umbră ca şi cum soarele ar fi tras în el cu săgeţi de foc. Vitari mergea în zigzag pe strada prăfuită ca pe un ring de dans, aruncând priviri furişe pe ferestre şi pe aleile laterale. Ultimul era Glokta, pe care începuse deja să îl ardă piciorul stâng din cauza efortului. „Schilodul n-a reuşit să se târâie mai mult de trei paşi până când a căzut în bot şi a fost cărat pe targă tot restul drumului şi guiţa ca un porc sacrificat şi cerşea apă de băut, în vreme ce tocmai acei cetăţeni pe care a fost trimis ca să-i îngrozească îl urmăreau uluiţi…” Îşi strânse buzele şi îşi înfipse puţinii dinţi rămaşi în gingiile goale, forţânduse să ţină după ceilalţi, iar mânerul toiagului îi tăia palma şi coloana vertebrală în agonie trosnea la fiecare pas. – Acesta este Oraşul Inferior, mârâi Harker peste umăr, unde locuieşte populaţia indigenă. O mahala imensă, înăbuşitoare, murdară, împuţită. Clădiri sărăcăcioase şi prost întreţinute: barăci rahitice de un etaj, bordeie strâmbe din chirpici. Oameni cu piele închisă la culoare, îmbrăcaţi ca vai de lume, expresii înfometate. O femeie sfrijită îi urmări cu privirea din pragul uşii. Un bătrân cu un singur picior ţopăi pe lângă ei sprijinindu-se în cârje curbate. Pe o alee strâmtă, copii în zdrenţe se fugăreau printre maldărele de gunoaie. Aerul era greu de duhoarea putregaiului şi a canalizării proaste. Sau a lipsei canalizării. Peste tot bâzâiau muşte. Muşte grase, muşte furioase. Singurele creaturi care prosperă aici. – Dacă aş fi ştiut că este un loc atât de încântător, observă Glokta, aş fi venit mai de mult. Se pare că dagoskanilor le merge bine de când s-au alăturat Uniunii, nu? Harker nu înţelese ironia. – Cel mai bine. În scurta perioadă când gurkienii au controlat cetatea, i-au transformat în sclavi pe mulţi dintre cetăţenii de vază. Acum, sub stăpânirea Uniunii, sunt cu adevărat liberi să muncească şi să trăiască aşa cum vor. – Cu adevărat liberi, zici? Deci aşa arată libertatea. Glokta urmări cu privirea câţiva localnici mohorâţi care se înghesuiau în jurul unei tonete cu fructe mucegăite şi resturi de carne stricată şi mâncată de muşte. – Mă rog, cei mai mulţi, se încruntă Harker. Inchiziţia s-a văzut nevoită să înlăture câţiva intriganţi atunci când am sosit aici. Însă acum trei ani, porcii ăştia nerecunoscători au pus-o de o răzmeriţă. După ce le-am acordat libertatea de a trăi ca animalele în propriul lor oraş? Scandalos. – I-am învins, bineînţeles, dar tot n-am pus capăt stricăciunilor. Am reuşit abia după ce li s-a interzis să mai deţină arme şi să mai intre în Oraşul Superior 552

unde trăiesc cei mai mulţi albi. De atunci lucrurile s-au liniştit. Ceea ce demonstrează fără tăgadă că un control drastic este metoda cea mai eficientă pentru a face faţă acestor primitivi. – Pentru nişte primitivi, trebuie să recunosc că au construit nişte fortificaţii destul de impresionante. Un zid înalt străbătea oraşul din faţa lor, aruncându-şi umbra lungă peste căsuţele jalnice ale mahalalei. În faţa lui fusese de curând săpat un şanţ larg, pe marginea căruia erau aliniaţi ţăruşi bine ascuţiţi. Un podeţ îngust ducea la poarta înaltă dintre două turnuri ameninţătoare. Uşile grele erau deschise, însă în faţa lor stăteau doisprezece bărbaţi: soldaţi asudaţi ai Uniunii, cu coifuri din oţel şi straie din piele tăbăcită bătută cu ţinte, cu săbii şi suliţe pe care soarele lucea neîndurător. – O poartă foarte bine păzită, murmură Vitari ca pentru sine. Mai ales că e în mijlocul oraşului. Harker se încruntă. – De când cu răzmeriţa, localnicii au voie să intre în Oraşul Superior doar pe bază de permis. – Şi cine poate căpăta un asemenea permis? se interesă Glokta. – Anumiţi meseriaşi pricepuţi care mai sunt încă în serviciul ghildei negustorilor de mirodenii, dar mai ales servitori care lucrează în Oraşul Superior şi în Citadelă. Mulţi dintre cetăţenii Uniunii care locuiesc aici au servitori indigeni, unii chiar mai mulţi. – Desigur că şi indigenii sunt cetăţeni ai Uniunii, nu-i aşa? Harker îşi ţuguie buzele: – Dacă spui tu, Superiorule, dar realitatea este că nu sunt de încredere. Nu gândesc ca noi. – Ce vorbeşti? Măcar dacă ar gândi cât de cât şi tot ar fi un progres pentru brutele astea. – Toţi tuciurii ăştia nu sunt decât nişte scursuri. Gurkieni, dagoskani, toţi o apă şi un pământ. Criminali şi pungaşi, toţi. Cel mai bine e să-i pui la pământ şi să-i ţii acolo, aruncă Harker o privire furioasă spre mahalaua încinsă. Dacă ceva miroase ca un căcat şi are culoarea căcatului atunci e foarte posibil chiar să fie un căcat. Se întoarse şi traversă ţanţoş podeţul. – Ce bărbat şarmant şi instruit, murmură Vitari. Mi-ai luat vorba din gură. În spatele porţilor era o altă lume. Domuri impunătoare, turnuri elegante, mozaicuri din sticlă colorată şi pilaştri din marmură străluceau în soarele puternic. Străzi largi şi curate, case bine îngrijite. În piaţetele somptuoase găseai chiar şi câţiva palmieri însetaţi. Oamenii de aici erau plăcuţi privirii, bine îmbrăcaţi şi cu pielea albă. Cu excepţia arsurilor de soare. Cu duiumul. Printre ei mişunau şi 553

câteva chipuri colorate, ţinându-se deoparte, cu ochii în pământ. Cei care au avut norocul să li se permită să slujească? Ar trebui să se bucure că Uniunea nu îngăduie sclavia. Dincolo de toată larma, Glokta auzea şi un răpăit, ca şi cum mai departe s-ar fi purtat o bătălie. Tot mai puternic pe măsură ce îşi târa piciorul dureros prin Oraşul Superior, atingând cu furie nivelul maxim când intrară într-o piaţă mare, unde se îmbulzeau oameni cu priviri agitate. Oameni din Midderland, şi din Gurkhul, şi din Styria, băştinaşi cu ochi înguşti din Suljuk, cetăţeni cu părul blond din Vechiul Imperiu, chiar şi oameni bărboşi ai Nordului, la mare distanţă de meleagurile natale. – Negustori, mârâi Harker. Parcă s-au adunat toţi negustorii din lume. Se îmbulzeau în jurul tarabelor mari pline cu fructe şi legume, în jurul cântarelor uriaşe, în jurul tăbliţelor negre pe care erau trecute cu cretă mărfurile şi preţurile. Urlau, împrumutau şi făceau trocuri într-o mulţime de limbi, îşi basculau mâinile în gesturi ciudate, se înghionteau, se trăgeau de haine, se arătau cu degetul. Amuşinau cutiile cu mirodenii şi beţişoarele parfumate, pipăiau cupoanele de ţesături şi bucăţile de lemn rar, împungeau fructele, muşcau monedele, se uitau prin lupă la nestematele scânteietoare. Ici colo câte un hamal autohton se poticnea printre ei, cocârjat sub povara mult prea grea. – Negustorii de mirodenii îşi iau câte o cotă-parte din tot, murmură Harker, deschizându-şi nervos drumul prin mulţimea limbută. – Trebuie să fie cam mult, spuse Vitari cu glas scăzut. Cam foarte mult, dacă mă întrebi pe mine. Suficient cât să ne ajute să-i înfruntăm pe gurkieni. Suficient cât să ţinem captiv un oraş întreg. Oamenii ucid pentru mult mai puţin. Strâmbându-se şi mârâind, Glokta îşi croi drum prin piaţă, zdruncinat şi lovit şi înghiontit la fiecare pas şchiopătat. Doar atunci când au ieşit din mulţime, în celălalt capăt al pieţei, şi-a dat seama că se aflau chiar în umbra unei construcţii uriaşe şi graţioase, arcadă peste arcadă, boltă peste boltă, deasupra gloatei. Turle delicate la fiecare colţ se înălţau spre cer, zvelte şi fragile. – Magnific, şopti Glokta îndreptându-şi spatele îndurerat şi uitându-se în sus printre gene, căci albul pur al pietrei îi ardea ochii în lumina orbitoare a dupăamiezii. Văzând asta, aş putea să ajung să cred în Dumnezeu. Dacă n-aş şti cum stă treaba. – Hm, râse batjocoritor Harker. Băştinaşii veneau cu miile să se roage aici, înveninând aerul cu incantaţiile şi superstiţiile lor blestemate. Bineînţeles, doar până când răzmeriţa a fost înăbuşită. – Şi acum?

554

– Superiorul Davoust le-a interzis accesul aici. Aşa cum le-a interzis accesul în orice loc din Oraşul Superior. Acum negustorii de mirodenii folosesc clădirea ca o prelungire a pieţei de mărfuri, cumpără şi vând, şi de-astea. – Aha. Cât de nimerit. Templu închinat banului. Religia noastră meschină. – Mi se pare că sunt acolo şi birourile unei bănci. – Bancă? Ce bancă? – Negustorii de mirodenii se ocupă de aspectele astea, se burzului Harker iritat. Valint şi cumva, parcă. – Balk. Valint şi Balk. Deci nişte cunoştinţe vechi au ajuns aici înaintea mea, ce zici de chestia asta? Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ticăloşii ăştia sunt pretutindeni. Pretutindeni unde există bani. Se uită la viermuiala din piaţă. Şi aici sunt bani foarte mulţi. Drumul deveni tot mai greu pe măsură ce începură să urce pe stânca uriaşă, pe străzile tăiate în pragurile dealului. Glokta se chinuia să meargă prin arşiţa cumplită, încovoiat pe toiagul pe care îşi sprijinea greutatea, durerea fioroasă din picior făcându-l să-şi muşte buzele, însetat ca un câine de pripas şi cu transpiraţia curgându-i prin toţi porii. Harker nu făcu niciun semn că ar fi avut intenţia să încetinească. Şi al naibii să fiu dacă am să-i cer s-o facă. – Deasupra noastră este Citadela. Inchizitorul făcu un semn cu mâna spre aglomerarea de clădiri cu pereţi povârniţi, domuri şi turnuri înfipte în vârful stâncii închise la culoare, la mare înălţime deasupra oraşului. – Odinioară aici era reşedinţa Regelui lor, dar acum este centrul administrativ al cetăţii şi numai cei mai importanţi cetăţeni locuiesc aici. Înăuntru mai sunt şi Casa Ghildei Negustorilor de Mirodenii şi Casa Întrebărilor. – Ce privelişte impresionantă! murmură Vitari. Glokta se întoarse şi îşi puse mâna streaşină la ochi. Dagoska se întindea în faţa lor ca o insulă. Versanţii Oraşului Superior, şiruri îngrijite de case îngrijite, drumuri lungi şi drepte între ele, presărate cu palmieri galbeni şi pieţe largi. De partea cealaltă a zidului lung şi curbat se afla talmeşbalmeşul prăfuit şi cafeniu al mahalalelor. Mai departe, tremurând în pâcla zilei caniculare, se zăreau ţărmurile grandioase blocând unica limbă îngustă de pământ care lega oraşul de continent, cu marea albastră într-o parte şi portul albastru în cealaltă. Cea mai bună protecţie din lume, se spune. Mă întreb dacă n-ar fi bine să punem la încercare lăudăroşenia asta trufaşă cât mai avem timp? – Superiorule Glokta? îşi drese Harker glasul. Te aşteaptă Lordul Guvernator şi consiliul său. – Să mai aştepte. Mai întâi aş vrea să ştiu cum merge ancheta pe care o faci cu privire la dispariţia Superiorului Davoust. Ar fi regretabil dacă şi noul Superior ar avea parte de aceeaşi soartă. Harker se încruntă: 555

– Păi… merge. Nu încape îndoială că localnicii sunt de vină. N-au încetat nicicând cu uneltirile. În ciuda măsurilor luate de Davoust după răzmeriţă, mulţi refuză încă să înveţe care le este locul. – Mărturisesc că mă uimeşti. – Este purul adevăr, crede-mă. Au fost trei servitori dagoskani în încăperile Superiorului în noaptea în care a dispărut. I-am interogat eu însumi. – Şi ce anume ai aflat? – Încă nimic, din păcate. Sunt teribil de încăpăţânaţi. – Atunci, haide să-i interogăm împreună. – Împreună? Harker îşi umezi buzele. N-am ştiut că o să vrei să-i interoghezi personal, Superiorule. – Acum ştii. Ai fi putut crede că o să fie mai răcoare în stâncă. Însă era tot la fel de cald ca afară, pe străzile toride lipsite de milostenia brizei. Coridorul era tăcut, fără aer, fără viaţă, ca un mormânt. Torţa pe care o ducea Vitari făcea umbrele să danseze prin cotloane, iar bezna se regrupa iute în spatele lor. Harker se opri lângă o uşă prinsă în fiare şi îşi şterse de pe faţă stropii unsuroşi de transpiraţie. – Trebuie să te previn, Superiorule, am fost nevoit să fiu destul de… de dur cu ei. Mâna forte este cea mai bună metodă, ştii. – O, da, şi eu pot fi destul de forte, dacă o cer împrejurările. Nu mă şochez prea uşor. – Bine, bine. Cheia se răsuci în lacăt, uşa se deschise şi pe coridor se împrăştie un miros infect. O latrină înfundată şi un morman de dejecţii descompuse. Celula era minusculă, fără geamuri, cu tavanul mult prea scund pentru a-i permite cuiva să stea drept în picioare. Căldura era cumplită, duhoarea era inimaginabilă. Îi aduse aminte lui Glokta de o altă celulă. De mai la sud, din Shaffa. Din străfundurile palatului Împăratului. Celulă în care timp de doi ani am icnit şi am schelălăit în întuneric şi am zgâriat pereţii şi m-am tăvălit în propria-mi scârnă. Începu să i se zbată o pleoapă şi îşi şterse meticulos ochiul cu degetul. Unul dintre deţinuţi zăcea pe jos, cu faţa la perete, cu pielea înnegrită de vânătăi, cu ambele picioare sfărâmate. Un altul atârna de tavan prins de încheieturi, cu genunchii măturând podeaua, cu capul moale într-o parte, cu tot spatele biciuit până la sânge. Vitari se aplecă şi îl împunse pe unul cu degetul. – Mort, spuse netulburată. Se duse la celălalt. – Şi ăsta. De destulă vreme. Lumina tremurândă căzu peste un al treilea deţinut.

556

Care trăia. Încă. O fată legată cu lanţuri de mâini şi de picioare, cu chipul scofâlcit de foame, buzele crăpate de sete, acoperită cu nişte zdrenţe jegoase şi pătate de sânge. Râcâi cu călcâiele în podea încercând să se retragă şi mai mult în colţ, bolborosind disperată în kantică, acoperindu-şi ochii în faţa luminii. Îmi amintesc. Singurul lucru mai îngrozitor decât bezna este momentul în care vine lumina. Cu ea vin şi întrebările. Glokta se încruntă, ochii care-i zvâcneau trecând în revistă cele două cadavre torturate, capul învârtindu-i-se din cauza efortului, şi a căldurii, şi a mirosului insuportabil. – O atmosferă foarte plăcută, într-adevăr. Ce ţi-au spus? Harker intră fără nicio tragere de inimă în celulă cu mâna la nas şi la gură. Silueta lui Frost se înălţa ameninţătoare în spatele lui. – Încă nimic, dar eu… – De la ăştia doi n-ai să scoţi nimic acum, este evident. Sper că şi-au semnat mărturisirile. – Păi… nu tocmai. Superiorul Davoust nu a fost niciodată interesat să obţină mărturisiri semnate de la tuciurii, noi doar… – Nu ai putut să-i ţii în viaţă nici măcar atât cât să mărturisească? Harker se bosumflă. Ca un copil pedepsit de profesor pe nedrept. – O mai avem pe fată, se burzului el. Glokta se uită la ea, trecându-şi limba peste locul unde îi fuseseră pe vremuri dinţii din faţă. Nu se lucrează cu metodă. Nu se lucrează cu un anume scop în minte. Doar brutalitate de dragul brutalităţii. Mi s-ar fi făcut rău dacă aş fi înghiţit ceva de dimineaţă. – Câţi ani are? – Probabil că vreo paisprezece, Superiorule, dar nu văd ce relevanţă ar avea aspectul ăsta. – Relevanţa, Inchizitor Harker, este că rareori conspiraţiile sunt conduse de fetiţe de paisprezece ani. – M-am gândit că e bine să-mi fac treaba scrupulos. – Scrupulos, zici? Măcar ai apucat să-i întrebi ceva? – Păi, am… O lovitură dibace cu toiagul lui Glokta peste faţă. Mişcarea bruscă îi înfipse o săgeată de agonie în şold, se poticni pe piciorul bolnav şi fu nevoit să se apuce de braţul lui Frost ca să nu-şi piardă echilibrul. Inchizitorul guiţă de durere şi uluire, se izbi de perete şi căzu în fund pe podeaua mizeră. – Nu eşti Inchizitor! şuieră Glokta, nu eşti decât un măcelar blestemat! Uită-te la cum arată locul ăsta! Şi ai omorât şi doi martori! La ce ne mai folosesc acum, prostule? Glokta se aplecă deasupra lui Harker.

557

– Dacă nu cumva asta ai şi intenţionat, ce zici? Poate că Davoust a fost ucis de un lacheu invidios? Un lacheu care a vrut să reducă martorii la tăcere, Harker, ce zici? Poate că ar trebui să-mi încep ancheta chiar din sânul Inchiziţiei! Harker se silea să se ridice, dar silueta ameninţătoare a practicianului Frost se iţi deasupra lui făcându-l să se lipească iarăşi de perete, cu sângele curgându-i din nas. – Nu! Te rog, nu! A fost un accident! N-am vrut să-i omor! Am vrut doar să ştiu ce s-a întâmplat! – Un accident? Ori eşti un trădător, ori un incompetent, iar mie nu-mi trebuie aşa ceva! Se aplecă şi mai mult, cu buzele dezgolindu-i rânjetul ştirb, ignorând durerea care îi urca pe şira spinării. – Ştiu că o mână forte dă cel mai mare randament în cazul primitivilor, Inchizitorule. Şi vei afla că nicăieri nu există mâini mai forte decât ale mele. Nicăieri în toată lumea asta. Luaţi-l pe viermele ăsta din ochii mei! Frost îl apucă de veşminte pe Harker şi îl târî afară prin mizeria din celulă. – Stai, hohoti el, apucându-se strâns de uşă. Te rog! Nu face asta! Urletele se pierdură apoi pe coridor. Ochii lui Vitari surâdeau şters ca şi cum i-ar fi făcut plăcere scena la care tocmai asistase. – Ce facem cu murdăria asta? – Curăţaţi-o, Glokta se sprijini de perete, cu şoldul pulsând de durere, îşi şterse transpiraţia de pe faţă cu o mână tremurândă. Spălaţi-o cu multă apă. Îngropaţi cadavrele. Vitari făcu un semn cu capul spre singurul supravieţuitor. – Şi cu ea ce ai de gând? – Fă-i baie. Dă-i haine. Dă-i mâncare. Dă-i drumul. – Nu are rost să-i fac baie dacă se întoarce în Oraşul Inferior. Cam are dreptate în privinţa asta. – Bine! A fost slujnica lui Davoust, înseamnă că poate fi şi a mea. Pune-o la muncă! strigă peste umăr şontâcăind deja spre uşă. Trebuia să iasă de acolo. Nu mai putea să respire. – Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar zidurile nu sunt deloc de necucerit, nu în starea în care se află acum… Persoana care vorbea se întrerupse la intrarea târşâită a lui Glokta în încăperea în care se ţinea întrunirea consiliului de conducere din Dagoska. Nu se poate să fi existat o încăpere mai diferită de celula de la subsol. De fapt, este cea mai frumoasă cameră pe care am văzut-o vreodată. Fiecare centimetru al pereţilor şi al tavanului era sculptat în cel mai minuţios detaliu: forme geometrice înspăimântător de complicate şerpuiau în jurul scenelor din legendele kantice 558

redate în mărime naturală, pictate cu aur şi argint strălucitor, roşu şi albastru intens. Podeaua era un mozaic de o complexitate absolut minunată, masa cea lungă era încrustată cu vârtejuri de lemn negru şi inserţii de fildeş, cu luciu de oglindă. Ferestrele înalte ofereau o privelişte de mare efect a oraşului în nuanţe de cafeniu prăfuit şi a golfului albastru scăpărător. Femeia care se ridică să-l întâmpine pe Glokta se potrivea de minune cu ambianţa magnifică. Absolut de minune. – Sunt Carlot dan Eider, spuse adresându-i un zâmbet nestingherit şi întinzându-i mâinile ca unui prieten vechi. Magistresă a Ghildei Negustorilor de Mirodenii. Glokta trebui să admită că era impresionat. Fie şi măcar de stomacul ei rezistent. Nici cel mai mic semn de groază. Se uită la mine de parcă n-aş fi o ruină desfigurată, pocită, diformă şi plină de ticuri nervoase. Mă întâmpină ca şi cum aş arăta la fel de bine ca ea. Purta o rochie lungă lucrată în stilul din Sud: mătase albastră garnisită cu argint licărea în adierea brizei răcoroase ce pătrundea prin ferestrele înalte. Bijuterii de o valoare impresionantă îi scânteiau pe degete, la mâini, în jurul gâtului. Când se apropie de el, Glokta detectă şi o aromă stranie. Dulce. Probabil ca mirodenia care a făcut-o atât de bogată. Efectul parfumului nu a fost în van. Sunt totuşi bărbat. Doar că mai puţin decât pe vremuri. – Trebuie să-mi cer scuze pentru felul în care sunt îmbrăcată, dar straiele kantice sunt mult mai confortabile pe caniculă. Am început să mă obişnuiesc cu ele de când trăiesc aici. Se scuză pentru felul cum arată aşa cum s-ar scuza un geniu pentru imbecilitatea lui. – Nu e absolut nicio problemă, Glokta făcu o plecăciune atât de adâncă pe cât îi permiteau piciorul cel nevolnic şi durerea ascuţită din şale. Superiorul Glokta, la dispoziţia domniilor voastre. – Suntem extrem de bucuroşi că ai venit. Am fost teribil de îngrijoraţi de la dispariţia Superiorului Davoust, predecesorul tău. Îmi închipui că unii au fost ceva mai puţin îngrijoraţi decât alţii. – Sper să reuşesc să fac ceva lumină în chestiunea asta. – Toţi sperăm să fie aşa. Îl prinse pe Glokta de cot cu o siguranţă firească. – Permite-mi, te rog, să fac prezentările. Glokta nu se clinti. – Mulţumesc, Magistresă, dar cred că mă descurc şi singur. Prin propriile-i puteri, atâtea câte îi mai rămăseseră, şontâcăi până în cealaltă parte a mesei de consiliu. – Tu eşti generalul Vissbruck, însărcinat cu apărarea oraşului. Generalul avea vreo patruzeci şi ceva de ani, era predispus la chelie, asuda din abundenţă în uniforma înzorzonată încheiată până în gât în ciuda căldurii 559

cumplite. Mi-aduc aminte de tine. Ai fost în Gurkhul, în timpul războiului. Maior în Oastea Regelui şi cu reputaţie de mare dobitoc. Se pare că ţi-a mers bine, aşa cum le merge îndeobşte dobitocilor. – Îmi pare bine, catadicsi Vissbruck să spună, fără să-şi ridice ochii din hârtiile din faţă. – Sigur, întotdeauna este bine să-ţi reîntâlneşti o veche cunoştinţă. – Ne cunoaştem? – Am luptat împreună în Gurkhul. – Împreună? şi o undă de şoc traversă faţa năduşită a lui Vissbruck. Eşti… acel Glokta? – Într-adevăr. Aşa cum spui, sunt acel Glokta. Generalul începu să clipească des. – Ăăă, păi, ca să zic aşa… cum ţi-a mai mers? – Am avut parte de dureri înfiorătoare, mulţumesc de întrebare, dar văd că ţie îţi merge foarte bine, iar aceasta este o consolare imensă. Vissbruck clipi iarăşi, însă Glokta nu-i lăsă timp să răspundă. – Iar acesta trebuie să fie Lordul Guvernator Vurms. Este o onoare absolută să te cunosc, Alteţă. Bătrânul era o caricatură a decrepitudinii, sfrijit în hainele maiestuoase de ceremonie, ca o prună uscată în pielea-i subţire. Cu toată căldura, mâinile nu i se opreau din tremurat, chelia lucioasă era presărată cu câteva smocuri de păr alb. Se uită chiorâş la Glokta cu ochi decoloraţi şi urduroşi. – Ce zice? Lordul Guvernator se holbă confuz în jur. Cine-i omul ăsta? Generalul Vissbrock se aplecă spre el, apropiindu-se atât de mult că buzele aproape că-i atinseră urechea bătrânului. – Superiorul Glokta, Alteţă! Înlocuitorul lui Davoust! – Glokta? Glokta? Unde dracu’ e Davoust? Nimeni nu-l învrednici cu vreun răspuns. – Eu sunt Korsten dan Vurms. Fiul Lordului Guvernator îşi rosti numele de parcă ar fi fost un descântec magic şi îi întinse mâna lui Glokta de parcă i-ar fi oferit un dar nepreţuit. Blond şi frumuşel, tolănit neglijent pe scaun, bronzat şi emanând sănătate prin toţi porii, suplu şi atletic pe cât de dărâmat şi veştejit era tatăl său. Deja nu pot să-l sufăr. – Înţeleg că ai fost un spadasin renumit pe vremuri, îl măsură Vurms din priviri pe Glokta cu un zâmbet batjocoritor. Şi eu mă pricep destul de bine la lupta cu sabia, însă aici nu am cu cine să mă duelez. Poate exersăm cândva împreună, ce zici? Mi-ar plăcea la nebunie, jigodie mică. Dacă m-ar mai ajuta piciorul te-aş bate de te-ai căca pe tine.

560

– Obişnuiam să mă duelez, dar, din nefericire, sănătatea mea şubredă m-a obligat să renunţ. Glokta îi aruncă un zâmbet malefic şi ştirb. Dar îndrăznesc să spun că aş putea să-ţi dau câteva ponturi dacă doreşti să-ţi îmbunătăţeşti tehnica. Vurms se încruntă auzindu-i vorbele, dar Glokta trecuse deja mai departe. – Tu trebuie să fii Hadişul Kahdia. Hadişul era un bărbat înalt, subţire, cu gât lung şi privire obosită. Purta un veşmânt alb, simplu, la fel ca turbanul de pe cap. Nu pare deloc mai înstărit ca ceilalţi localnici din Oraşul Inferior, însă are un aer demn. – Sunt Kahdia şi am fost ales de oamenii din Dagoska să vorbesc în numele lor. Dar nu îmi mai spun Hadiş. Preotul fără templu nu este preot. – Tot de templu trebuie să vorbim? se văicări Vurms. – Mă tem că trebuie, atâta vreme cât voi mai fi în consiliul acesta. Se uită din nou la Glokta. – Deci avem un alt Inchizitor? Un alt diavol. Un alt aducător de moarte. Afacerile tale nu mă interesează câtuşi de puţin, torţionarule. Glokta surâse. Îşi mărturiseşte ura faţă de Inchiziţie fără ca măcar să-mi vadă instrumentele. Dar nu mă pot aştepta ca poporul lui să îndrăgească Uniunea, atunci când trăiesc la ei acasă doar puţin mai bine decât sclavii. Să fie el trădătorul pe care îl caut? Sau el? Generalul Vissbruck, din cap până în picioare imaginea soldatului loial, cu simţul datoriei mult prea puternic şi cu imaginaţia mult prea bicisnică pentru a se deda la maşinaţiuni. Dar puţini ajung generali fără să se îngrijească şi de propriul lor profit, fără să mituiască pe cine trebuie, fără să aibă câteva secrete bine ascunse. Sau el? Korsten dan Vurms îi rânjea batjocoritor ca unei latrine prost curăţate pe care era nevoit s-o folosească. Am cunoscut mii de teapa lui, progenituri arogante. O fi el copilul Lordului Guvernator, dar este evident că nu este credincios nimănui altcuiva decât propriei persoane. Sau ea? Magistresa Eider era toată numai amabilitate şi zâmbet graţios, dar ochii îi erau duri ca diamantele. Mă evaluează aşa cum îşi evaluează clientul o negustoreasă. Femeia asta înseamnă mai mult decât maniere elegante şi slăbiciune pentru croitoria străină. Mult mai mult. Sau el? Până şi bătrânul Lord Guvernator părea acum suspect. Să aibă oare văzul şi auzul atât de slăbite pe cât pretinde? Sau căutătura lui crucişă e o prefăcătorie, aşa cum ar putea fi şi insistenţele de a afla ce anume se întâmplă? Oare nu cumva ştie mai multe decât toţi ceilalţi? Glokta se întoarse şi şchiopătă până la fereastră, se sprijini de coloana superb sculptată de lângă ea şi admiră priveliştea uluitoare, încălzindu-şi faţa în razele amurgului. Aproape că putea simţi cum membrii consiliului se foiesc neliniştiţi, dornici să scape cât mai repede de el. Mă întreb cât mai durează până vor porunci

561

schilodului să iasă din splendida lor sală? N-am încredere în niciunul din ei. În niciunul. Rânji atotştiutor ca pentru sine. Exact aşa cum ar trebui să fie. Primul şi-a pierdut răbdarea Korsten dan Vurms. – Superiorule Glokta, explodă el, apreciem conştiinciozitatea de care ai dat dovadă prezentându-te înaintea noastră, dar sunt convins că ai alte treburi mult mai importante de care să te ocupi. Pentru că noi cu siguranţă avem. – Fireşte. Glokta şontâcăi înapoi la masă cu o încetineală exagerată de parcă s-ar fi pregătit să părăsească încăperea. Apoi îşi trase un scaun şi se aşeză, strâmbânduse când îl săgetă durerea din picior. – Pe cât este posibil, într-o primă etapă voi încerca să fac mai puţine observaţii. – Ce? exclamă Vissbruck. – Cine-i individul ăsta? întrebă iarăşi Lordul Guvernator, întinzându-şi gâtul înainte şi forţându-şi ochii apoşi. Ce se petrece aici? Fiul său fu mai direct: – Ce mama dracului crezi că faci? vru el să ştie. Ai înnebunit? Hadişul Kahdia începu să chicotească uşurel. Că râdea de Glokta, sau de furia celorlalţi, nimeni nu-şi putea da seama. – Vă rog, domnilor, vă rog, spuse Magistresa pe un ton blând, răbdător. Superiorul abia a sosit şi poate că nu ştie cum ne conducem noi treburile în Dagoska. Trebuie să înţelegi că predecesorul tău nu a luat niciodată parte la întrunirile noastre. De destui ani guvernăm cu mult succes oraşul acesta şi… – Consiliul Închis nu vede lucrurile aşa. Glokta ridică ordonanţa regală cu două degete. O arătă tuturor, asigurându-se că se vede bine sigiliul uriaş roşu cu auriu, apoi o împinse pe masă înspre ceilalţi. În privirile uluite şi cumva nesigure ale colegilor ei, Carlot dan Eider luă documentul, îl despături şi începu să-l citească. Se încruntă, apoi ridică o sprânceană bine pensată. – Se pare că noi suntem cei neştiutori. – Dă-mi să văd! îi smuci din mâini scrisoarea Korsten dan Vurms şi o citi şi el. Nu se poate, murmură. Nu se poate! – Mă tem că se poate. Glokta oferi asistenţei rânjetul său şui şi ştirb. Arhilectorul Sult este foarte îngrijorat. Mi-a cerut să anchetez dispariţia Superiorului Davoust şi totodată să inspectez fortificaţiile oraşului. Să le inspectez amănunţit şi să îi pot garanta că armata gurkiană nu ar putea să le penetreze. Mi-a ordonat să iau orice măsură mi s-ar părea necesară. Făcu o pauză plină de înţeles. – Orice… măsură. – Ce e? bombăni Lordul Guvernator. Cer să mi se spună ce se petrece! Acum documentul ajunsese la Vissbruck. 562

– Ordonanţa regală, şopti el, ştergându-şi cu mâneca transpiraţia de pe frunte, semnată de toţi cei doisprezece membri ai Consiliului Închis. Îi conferă puteri depline! O aşeză uşurel pe masa cu incrustaţii de parcă s-ar fi temut să nu izbucnească în flăcări pe neaşteptate. – Este… – Ştim cu toţii ce este. Magistresa Eider îl privea pe Glokta cu un aer gânditor, mângâindu-şi obrazul neted cu un deget. Ca o negustoreasă care şi-a dat brusc seama că acel client pe care-l credea neştiutor tocmai ce a jecmănit-o el pe ea, nu invers. – Se pare că Superiorul Glokta va prelua conducerea. – N-aş spune chiar aşa, dar de acum înainte voi lua parte la toate întrunirile acestui consiliu. Gândiţi-vă la asta ca fiind prima dintr-un şir foarte lung de schimbări. Glokta scoase un oftat de mulţumire şi se aşeză mai comod în scaunul admirabil realizat, întinzându-şi piciorul dureros, odihnindu-şi spatele dureros. Aproape că mă simt bine. Trecu în revistă chipurile posomorâte din consiliul de conducere al oraşului. Fireşte, cu excepţia faptului că unul din aceşti oameni încântători este mai mult ca sigur un trădător periculos. Un trădător care a pus deja la cale dispariţia unui Superior şi care acum poate că se gândeşte la scoaterea din scenă şi a celui de-al doilea… Glokta îşi drese glasul: – Deci, generale Vissbruck, ce spuneai când am intrat eu? Ceva despre ziduri?

563

Rănile trecutului – Greşelile trecutului, psalmodie Bayaz cu infatuare aproape divină, nu trebuie să se repete. Prin urmare, orice educaţie de valoare trebuie să se întemeieze pe o corectă înţelegere a istoriei. Jezal scoase un suspin cutremurat. La ce naiba se apucase moşul ăsta să-l culturalizeze era peste puterea lui de pricepere. Poate din cauza egoismului de nestăpânit care apare în pragul senilităţii. Oricum, Jezal era de nezdruncinat în hotărârea lui de a nu învăţa absolut nimic. – … da, istoria, medită Magul, este multă istorie în Calcis… Jezal se uită în jur deloc impresionat. Dacă istoria nu ar fi însemnat nimic altceva decât bătrâneţe, atunci Calcis, oraşul-port străvechi al Vechiului Imperiu, s-ar fi calificat cu siguranţă. Însă dacă istoria ar fi mers mai departe şi ar fi însemnat şi grandoare, glorie, acel ceva care-ţi pune sângele în mişcare, atunci Calcis nici nu merita să fie pomenit. Fără îndoială că oraşul fusese proiectat cu mare grijă, cu străzi largi, drepte, amplasate în aşa fel încât să ofere călătorului privelişti magnifice. Dar secolele lungi au transformat în scene ale descompunerii panoramele falnice de odinioară. Pretutindeni se zăreau case părăsite, cu ferestre şi uşi goale care se holbau trist la pieţele desfundate. Trecură pe lângă străzi lăturalnice, sufocate de buruieni, de moloz, de lemne putrezite. Jumătate dintre podurile de peste râul puturos se dărâmaseră şi dărâmate au rămas; jumătate dintre copacii care străjuiau căile largi erau morţi şi uscaţi, sugrumaţi de iederă. Nici urmă de viaţa strălucitoare care fremăta în Adua, de la docuri până la mahalale şi până la Agriont. Poate că uneori lui Jezal i se păruse că oraşul lui era prea aglomerat, prea zgomotos, plesnind pe la cusături de atâta omenire, dar când îi văzu pe cei câţiva cetăţeni zdrenţăroşi ai Calcisului umblând aiurea printre osemintele putrezite ale oraşului de odinioară, îşi dădu seama ce atmosferă preferă. – … şi de-a lungul călătoriei noastre vei avea parte de o mulţime de ocazii prin care să evoluezi, tinere prieten, şi îţi recomand să profiţi din plin de ele. Maestrul Nouădegete, în special, merită tot interesul din partea ta. Cred că ai putea învăţa extrem de multe de la el… Jezal icni, nevenindu-i să-şi creadă urechilor: – De la maimuţa aia? – Maimuţa aia, cum îi zici tu, este un bărbat renumit în întregul Nord. Sângerosul Nouă i se spune prin părţile acelea. Nume care singur umple bărbaţii de teamă sau speranţă, depinde de ce parte se află. Luptător şi tactician de o extremă şiretenie şi experienţă neegalată. Mai presus de orice altceva, a învăţat 564

vicleşugul de a spune infinit mai puţin decât ştie, îi aruncă Bayaz o privire. Exact contrariul a ceea ce fac unii oameni pe care îi cunosc. Jezal se încruntă şi îşi vârî capul între umeri. Nu vedea ce ar putea învăţa de la Nouădegete în afară, poate, de cum să mănânci direct cu mâinile şi să stai nespălat zile întregi. – Marele forum, murmură Bayaz, când intrară într-un spaţiu deschis. Inima vie a oraşului, adăugă părând chiar şi el dezamăgit. Aici cetăţenii Calcisului obişnuiau să vină să cumpere şi să vândă, să urmărească spectacole şi să asiste la procese, să discute filosofie şi politică. În Timpurile Străvechi aici lumea s-ar fi înghesuit umăr lângă umăr până târziu în noapte. Acum locul gol părea şi mai întins. În zona pavată ar fi putut intra o mulţime de cincizeci de ori mai mare decât cea formată din amărâţii strânşi acolo. Statuile impozante de pe margini erau pătate şi ciobite, piedestalurile lor murdare erau înclinate aproape să se răstoarne. În mijloc erau aşezate câteva tarabe, strânse una într-alta, ca oile pe vreme rea. – Nălucă a gloriei trecute. Şi totuşi, îi indică Bayaz sculpturile neîngrijite, doar aceşti locatari ne interesează astăzi. – Zău aşa? Şi ei sunt…? – Împăraţi din trecutul îndepărtat, băiete, fiecare cu propria-i poveste. Jezal gemu în sinea lui. Până şi pentru istoria ţării lui nu manifestase decât un interes superficial şi pasager, darămite pentru un golf insalubru din mult prea îndepărtatul Vest al Lumii. – Sunt o grămadă, şopti el. – Şi nici nu sunt toţi. Istoria Vechiului Imperiu se întinde multe secole în trecut. – Probabil că de-aia i se zice „vechi”. – Nu te forţa să faci pe deşteptul cu mine, căpitane Luthar, nu eşti utilat corespunzător. În vreme ce strămoşii tăi se frăsuiau de colo-colo în pielea goală, comunicând prin semne şi închinându-se la zeul noroiului, maestrul meu, Juvens, veghea aici la crearea unei naţiuni măreţe, o naţiune care n-a fost niciodată egalată ca mărime şi bogăţie, ca ştiinţă şi grandoare. Adua, Talins, Shaffa, toate astea nu sunt decât umbre ale minunatelor oraşe care au înflorit odinioară în valea uriaşului fluviu Aos. Acesta este leagănul civilizaţiei, tânărul meu prieten. Jezal privi în jur, la statuile amărâte, la pomii putreziţi, la străzile murdare, lăsate de izbelişte. – Ce n-a mers? – Decăderea măreţiei nu este niciodată o chestiune simplă. Dar acolo unde este izbândă şi este glorie, trebuie să se găsească şi decădere, şi ocară. Şi acolo unde apar amândouă, va clocoti pizma. Încet-încet, invidia şi orgoliul vor duce la gâlcevi, apoi la dihonii, apoi la războaie. Două războaie mari au sfârşit cu dezastre cumplite. 565

Se îndreptă iute spre statuia din apropiere. – Dar dezastrele nu sunt lipsite de învăţăminte, băiatul meu. Jezal se strâmbă. Avea nevoie de toate lecţiile astea de istorie cum avea nevoie de o boală venerică şi nicidecum nu se simţea „băiatul” nimănui. Însă bătrânul nu se lăsa descurajat de împotrivirea lui evidentă. – Un mare conducător trebuie să fie nemilos, intonă Bayaz. Când simte o ameninţare la adresa persoanei sau autorităţii sale trebuie să acţioneze grabnic, fără păreri de rău. De pildă, nu trebuie să căutăm mai departe de împăratul Shilla, îşi ridică el ochii la statuia de marmură cu trăsăturile roase aproape în întregime de intemperii. Când şi-a suspectat şambelanul că ar avea oarece pretenţii la tron, a poruncit să fie executat, soţia şi copii să-i fie strangulaţi, palatul său de la Aulcus să fie făcut una cu pământul. Bayaz ridică din umeri şi continuă: – Fără nicio dovadă cât de mică. Gest exagerat şi brutal, dar mai bine să acţionezi cu prea multă forţă decât cu prea puţină. Mai bine să fii temut decât dispreţuit. Shilla ştia asta. Sentimentalismul nu are ce căuta în politică, înţelegi? – Înţeleg că, oriunde mi-aş întoarce privirea în viaţa asta, dau peste câte un afurisit de păcălici bătrân care încearcă să-mi ţină o predică. Acesta fu gândul lui Jezal, însă nu rosti cuvintele. Amintirea practicianului Inchiziţiei care se făcuse bucăţi sub ochii lui îi era mult prea proaspătă în minte. Zgomotul cleios al cărnii. Fierbinţeala sângelui stropindu-i obrajii. Înghiţi greu nodul din gât şi îşi plecă privirea. – Înţeleg, mormăi el. Vocea monotonă a lui Bayaz zumzăi mai departe. – Nu spun că un rege mare trebuie să fie un tiran, sigur că nu! Prioritatea unui conducător trebuie întotdeauna să fie aceea de a câştiga dragostea omului simplu, căci o poate dobândi cu gesturi mici şi, totuşi, poate dura o viaţă. Dar Jezal nu fu de acord să treacă şi peste asta, indiferent cât de periculos părea a fi bătrânul. Era evident că Bayaz nu avea pic de experienţă practică pe scena politicii. – La ce foloseşte dragostea omului din popor? Nobilii au bani, iar soldaţii au putere. Bayaz îşi ridică ochii la nori. – Vorbele tale sunt vorbele unui copil, prea uşor păcălit de tot felul de nerozii şi de nişte mâini agile. De unde vin banii nobililor, dacă nu din dările plătite de ţăranii care lucrează la câmp? Cine sunt acei soldaţi, dacă nu soţii şi fiii oamenilor de rând? Cine le-a dat lorzilor putere? Doar vasalii care li se supun, şi nimeni altcineva. Când ţăranii sunt nemulţumiţi cu adevărat, această putere se topeşte cu viteza gândului. Cum s-a întâmplat cu împăratul Dantus. Arătă spre o statuie care avea braţul rupt din umăr, în vreme ce în mâna cealaltă întinsă ţinea un pumn de gunoaie peste care trona un petic de muşchi 566

verde. Dispariţia nasului, în locul căruia se iţea un crater negru, îi conferea împăratului un aer de eternă uluire stânjenită, de parcă ar fi fost surprins pe latrină. – Niciun alt conducător nu a fost mai iubit de poporul lui, spuse Bayaz. Îi considera pe toţi egalii lui, îşi împărţea averea cu cei săraci. Dar nobilii au uneltit împotriva lui, au ales pe unul dintre ei ca să-i ia locul şi l-au aruncat pe împărat în temniţă, confiscându-i tronul. – Zău aşa? grohăi Jezal privind în gol peste piaţa pustie. – Dar poporul nu a vrut să-şi abandoneze mult iubitul monarh. Şi-au părăsit căminele şi s-au răzvrătit şi nu au putut fi înfrânţi. Unii dintre complotişti au fost târâţi afară din castelele lor şi spânzuraţi în stradă, ceilalţi au fost asasinaţi, iar Dantus a fost reinstalat pe tron. Vezi tu, băiete, cea mai sigură pavăză a unui cârmuitor în faţa primejdiei este dragostea poporului său. Jezal oftă: – Prefer să mă bazez pe ajutorul lorzilor. – Ha! Iubirea lor este costisitoare şi nestatornică precum vântul schimbător. Oare nu ai fost în Rotonda Lorzilor în timpul adunărilor Consiliului Deschis, căpitane Luthar? Jezal se încruntă. Poate că totuşi era un grăunte de adevăr în bolboroselile bătrânului. – Ha! Aşa este dragostea lorzilor. Cel mai bun lucru este să-i desparţi şi să le speculezi invidiile, să-i faci să se lupte pentru micile favoruri, să ceară să le fie recunoscute meritele pentru succesele obţinute. Dar mai ales să ai grijă ca niciunul dintre ei să nu devină prea puternic şi să ajungă să conteste maiestatea. – Cine-i ăsta? O statuie mai înaltă decât celelalte. Un bărbat impresionant de vreo şaizeci de ani, cu barbă deasă şi păr creţ. Trăsături frumoase, dar linie aspră a gurii şi multă mândrie şi urgie în ridurile de pe frunte. Un bărbat cu care nu era indicat să te pui. – Acesta este maestrul meu, Juvens. Nu a fost împărat, dar a fost primul şi ultimul sfetnic al multora. El a clădit Imperiul, dar tot el a fost răspunzător pentru distrugerea lui. Un mare om din multe puncte de vedere, dar oamenii mari au şi defecte pe măsură. Bayaz îşi învârti gânditor în mână bastonul mâncat de vreme. – Trebuie să învăţăm lecţiile istoriei. Nu trebuie să repetăm greşelile trecutului. Făcu o pauză, apoi adăugă: – Doar dacă nu există altă soluţie. Jezal se frecă la ochi şi se uită în zare, dincolo de forum. Poate că Prinţul Moştenitor Ladisla ar putea trage oarece foloase din prelegerea asta, dar Jezal avea dubiile lui. Din cauza asta fusese luat de lângă prietenii lui, de lângă şansa la

567

glorie şi avansare în grad câştigată cu multă trudă? Ca să asculte cugetările neinteresante ale unui pelerin ciudat şi chel şi în delir? Se încruntă. Trei soldaţi traversau piaţa îndreptându-se către ei. La început nu le-a acordat prea mare atenţie. Apoi şi-a dat seama că se uitau fix la el şi la Bayaz şi chiar spre ei veneau. Acum observă un alt grup tot de trei soldaţi şi un altul, apropiindu-se din direcţii diferite. Jezal simţi un nod în gât. Deşi modele vechi, armurile şi armele lor păreau mult folosite şi îngrijorător de eficace. Scrima era un lucru. Dar cu totul altul era lupta efectivă, cu toate posibilităţile ei de a te răni sau ucide. Sigur că nu era vorba de laşitate din partea lui să se simtă neliniştit, nu când nouă bărbaţi înarmaţi se apropie de ei, nu când nu există cale de scăpare. Şi Bayaz îi observase. – Se pare că ni s-a pregătit un comitet de întâmpinare. Cei nouă îi înconjurară, chipuri dure, arme strânse în mâini. Jezal îşi îndreptă umerii şi încercă să-şi ia un aer cât mai fioros, evitându-le privirea şi ţinându-şi mâna departe de mânerul sabiei. Nu dorea câtuşi de puţin ca vreunul din ei să devină prea agitat şi să-l taie pentru că aşa i s-a năzărit. – Tu eşti Bayaz, rosti căpetenia, un bărbat îndesat cu panaş roşu, slinos, la coif. – E o întrebare? – Nu. Stăpânul nostru, Nunţiul Imperial, Salamo Narba, Guvernator al Calcisului, te invită într-o audienţă. – Chiar aşa? cuprinse Bayaz cu privirea grupul de soldaţi şi îşi ridică o sprânceană la Jezal. Atunci cred că ar fi necuviincios din partea noastră să refuzăm, mai ales că Nunţiul s-a ostenit atât ca să ne organizeze o gardă de onoare. Arătaţi-ne drumul. Trebuie spus ceva despre Logen Nouădegete, trebuie spus că avea dureri. Înainta cu greu peste bolovanii sfărâmaţi, tresărind de fiecare dată când îşi lăsa greutatea pe glezna rănită – şchiopătând, gâfâind, dând din mâini ca să-şi menţină echilibrul. Fratele Picior-Lung rânji peste umăr la această privelişte jalnică. – Cum îţi merg rănile, prietene? – Mă dor, mârâi Logen printre dinţii încleştaţi. – Şi totuşi, bănuiesc că ai avut parte de dureri mai mari. – Îhî. Erau multe rănile trecutului. Aproape toată viaţa şi-o petrecuse în dureri mai mari sau mai mici, vindecându-se mult prea încet de la o bătaie la alta. Îşi aduse aminte de prima rană adevărată pe care a avut-o, când un shanka îi tăiase obrazul de sus până jos. Avea cincisprezece ani pe atunci, era deşirat şi nu-i mijiseră încă mustăţile, iar fetele din sat îl plăceau. Îşi atinse cu degetul vechea cicatrice. Îşi 568

aminti cum tatăl său îi bandajase obrazul în sala plină de fum, îşi aminti cum îl usturase, cum voise să ţipe de durere, dar îşi muşcase buzele. Un bărbat adevărat nu arată că îl doare. Atunci când poate. Logen îşi aminti cum a zăcut pe burtă într-un cort împuţit, ascultând răpăitul ploii reci, muşcând o fâşie de piele ca să nu urle, dar scuipândo, totuşi, şi dând glas durerii, în vreme ce îi găureau spatele în căutarea unui vârf de săgeată. O zi întreagă îl tot căutaseră. În faţa acestei aduceri-aminte, Logen se înfioră şi îşi scutură omoplaţii amorţiţi. Din cauza urletelor, nu mai fusese în stare să vorbească o săptămână. Nu fusese în stare să vorbească o săptămână nici după duelul cu Treicopaci. Sau să se ţină pe picioare, sau să mănânce, sau măcar să vadă. Maxilar spart, obraz sfârtecat, prea multe coaste rupte. Oase atât de zdrobite încât nu mai rămăsese din el decât un biet amărât care plângea de durere şi de milă pentru el însuşi, care scâncea ca un bebeluş la fiecare mişcare a tărgii, hrănit cu lingura de o bătrână căreia îi era profund recunoscător. Mai erau şi alte amintiri. Mult mai multe, îmbulzindu-se şi făcându-l să sufere. Cum îl arsese şi îl tot arsese, scoţându-l din minţi, ciotul degetului după lupta de la Carleon. Cum se trezise brusc după ce zăcuse inconştient o zi întreagă atunci când fusese lovit în cap pe dealuri. Cum urinase sânge după ce suliţa lui Harding Ursuzul îi perforase maţele. Logen îşi simţea toate cicatricele de pe pielea-i zdrenţuită şi îşi strânse braţele în jurul trupului îndurerat. Rănile trecutului erau multe, fireşte, însă asta nu însemna că cele de acum îl dureau mai puţin. Rana din umăr îl sâcâia, amarnică precum un tăciune fierbinte. Văzuse cum un bărbat îşi pierduse întregul braţ din cauza unei simple zgârieturi căpătate într-o bătălie. La început au fost nevoiţi să-i taie mâna, apoi braţul până la cot, apoi şi restul până la umăr. După aceea a început să obosească foarte des, după aceea a început să vorbească aiurea, apoi a încetat să mai respire. Logen nu voia să se întoarcă în ţărână astfel. Ţopăi până la un colţ dintr-un zid dărâmat, se sprijini de el, îşi scutură cu efort haina de pe umeri, îşi deschise cu mişcări neîndemânatice nasturii cămăşii, scoase acul care ţinea bandajul şi şi-l desfăcu cu grijă. – Cum arată? întrebă el. – Ca mama tuturor râielor, mormăi Picior-Lung cercetându-i rana din umăr. – Miroase rău? – Acum vrei să te şi miros? – Spune-mi dacă pute. Navigatorul se aplecă şi adulmecă graţios umărul lui Logen. – Un iz puternic de transpiraţie, dar s-ar putea să vină de la subsuoară. Mă tem că printre remarcabilele mele haruri nu se numără şi medicina. Mie toate rănile îmi miros cam la fel. Şi prinse la loc bandajul. 569

Logen începu să-şi pună cămaşa. – Ţi-ai da seama dacă s-ar fi infectat, crede-mă. Ar duhni ca un mormânt vechi şi, odată ce putregaiul a pătruns în tine, nu mai ai cum să scapi de el decât cu cuţitul. Într-un mod al naibii de dureros. – Da, mă rog, răspunse Picior-Lung care deja pornise cu paşi mari spre strada aproape pustie. Ai noroc că o avem pe femeia aia cu noi, pe Maljinn. Talentul ei de a purta o conversaţie este destul de limitat, dar când vine vorba despre răni, ei bine, am văzut-o la lucru şi pot să-ţi spun că se pricepe să coasă carnea la fel de uniform cum tigheleşte pielea un meşter cizmar. Zău că se pricepe! Mânuieşte acul cu multă măiestrie, de parcă ar fi croitoreasa vreunei regine. Talent extrem de util prin părţile astea. Şi nu m-ar mira absolut deloc dacă am avea nevoie de el cât de curând. – Călătoria asta e periculoasă? îl întrebă Logen tot luptându-se cu hainele. – Îhî. Întotdeauna Nordul a fost sălbatic şi nelegiuit, plin de dihonii sângeroase şi de tâlhari neîndurători la drumul mare. Toţi cei de prin părţile astea sunt înarmaţi până în dinţi, în orice clipă gata să ucidă. În Gurkhul, călătorii de pe alte meleaguri rămân în libertate doar dacă aşa pofteşte Guvernatorul local, riscând oricând să fie înrobiţi. În orice oraş styrian dai la fiecare colţ de stradă peste câte un pungaş sau peste câte un bătăuş, asta presupunând că ai reuşit să intri în oraş fără să fi fost mai întâi jefuit de autorităţi. Prin apele din jurul Celor O Mie de Insule mişună piraţii, câte unul pentru fiecare neguţător, sau cel puţin aşa se pare, în vreme ce locuitorii din îndepărtatul Suljuk se tem de străini şi îi dispreţuiesc şi aproape sigur că mai degrabă te-ar spânzura cu capul în jos şi ţi-ar tăia gâtul decât să-ţi arate drumul. Cercul Lumii este plin de pericole, prietene cu nouă degete, dar dacă tot nu-ţi este de-ajuns şi tânjeşti după primejdii şi mai îngrozitoare, îţi sugerez să vizitezi Vechiul Imperiu. Logen avu senzaţia că Fratele Picior-Lung se distrează de minune. – Atât de rău e? – Ba chiar mai rău! Mai ales dacă, în loc să te rezumi doar la a vizita, te apuci să tai ţara de la un capăt la celălalt. Logen tresări: – Ăsta e planul? – Acesta este planul, aşa cum îi spui tu. Din vremuri străvechi Vechiul Imperiu este sfâşiat de conflicte civile. Odinioară a fost o singură naţiune, cu un singur împărat, cu o armată puternică şi o administraţie loială ce vegheau la respectarea legilor. De-a lungul anilor s-a dizolvat într-o supă clocotită de principate mărunte, republici excentrice, oraşe-stat şi feude minuscule. Şi doar câţiva dintre toţi aceşti conducători sunt capabili să recunoască un stăpân care să nu-i ţină sub ameninţarea sabiei. Graniţa dintre impozit şi jaf, dintre război după reguli şi crimă sângeroasă, dintre afirmaţie legitimă şi joc al închipuirii s-a estompat şi apoi s-a şters complet. Nu trece nici un an fără ca vreun alt răufăcător 570

însetat de putere să nu se declare rege al lumii. Am aflat că a existat o perioadă, cam acum cincizeci de ani, când au fost şaisprezece împăraţi în acelaşi timp. – I-auzi! Cu cincisprezece mai mult decât e nevoie. – Ba chiar cu şaisprezece, ar spune unii, şi niciunul din ei nu era binevoitor faţă de străini. Când e vorba de asasinat, Vechiul Imperiu oferă victimei o alternativă năucitoare. Însă nici măcar nu e nevoie să fii ucis de oameni. – Nu? – O, vai de mine, sigur că nu! Natura a pus şi ea multe obstacole teribile în calea noastră, mai ales că iarna se apropie. La vest de Calcis se întinde pe multe sute de kilometri o câmpie uriaşă şi plană, o pajişte deschisă. Poate că în vremurile străvechi mare parte din câmpia asta era aranjată, cultivată, traversată în toate direcţiile de drumuri drepte din piatră bună. Acum oraşele zac în ruine tăcute, iar ţinutul nu este decât o pustietate îmbibată cu apă, drumurile nefiind decât nişte poteci din pietre sfărâmate ademenindu-i pe imprudenţi în nisipuri mişcătoare. – Nisipuri mişcătoare, murmură Logen clătinând încet din cap. – Şi asta nu e totul. Fluviul Aos, cea mai mare apă curgătoare din tot Cercul Lumii, sapă o vale adâncă şi şerpuitoare chiar prin mijlocul acestei pustietăţi. Iar noi va trebui să-l traversăm, însă nu au mai rămas decât două poduri, unul la Darmium, pe unde ar fi cel mai bine să trecem, şi altul la Aostum, la aproape două sute de kilometri mai la vest. Sunt vaduri, ce-i drept, dar Aos este lat şi are ape repezi, şi valea e adâncă şi primejdioasă. Picior-Lung plescăi din limbă. – Toate astea sunt înainte de Munţii Sparţi. – Sunt înalţi? – O, din cale afară de înalţi. Foarte înalţi şi foarte periculoşi. Li se spune Munţii Sparţi din cauza stâncilor lor abrupte, a canioanelor lor crestate, a prăpăstiilor adânci. Umblă zvonuri că ar fi şi nişte trecători, dar toate hărţile s-au pierdut de multă vreme, presupunând că au existat vreodată hărţi. După ce reuşim să trecem de munţi, ne vom urca pe corabie… – Ai de gând să cari o corabie peste munţi? – Stăpânul nostru mi-a dat toate asigurările că ne va aştepta una de partea cealaltă a munţilor, deşi habar nu am cum o va duce până acolo, căci ţinutul este în mare parte necunoscut. Vom naviga spre vest, către insula Shabulyaan, despre care se spune că se ridică din mijlocul oceanului chiar pe Marginea Lumii. – Se spune? – Sunt doar zvonuri. Nimeni nu ştie mai multe. Chiar şi printre membrii ilustrului Ordin al Navigatorilor nu am auzit pe nimeni care să pretindă că a fost vreodată acolo, iar fraţii din ordinul meu sunt binecunoscuţi pentru… pentru afirmaţiile lor cam exagerate, să le zicem aşa.

571

Logen îşi scărpină obrazul, dorindu-şi să-l fi întrebat dinainte pe Bayaz ce anume avea de gând. – Pare un drum tare lung. – De fapt, nici nu se poate imagina o destinaţie mai îndepărtată. – Şi ce e acolo unde mergem? Picior-Lung ridică din umeri. – Va trebui să-l întrebi pe stăpân. Menirea mea este să găsesc drumul cel mai bun, nu să caut motive. Te rog, urmează-mă, maestre Nouădegete şi, rogu-te, nu tândăli. Avem o mulţime de lucruri de făcut dacă trebuie să ne deghizăm în neguţători. – Neguţători? – Acesta este planul lui Bayaz. Negustorii se aventurează adesea la vest de Calcis, spre Darmium, chiar şi mai departe, spre Aostum. Încă mai există acolo oraşe mari, dar izolate de restul lumii. Poţi face profituri astronomice dacă le duci bunuri de lux din străinătate – mirodenii din Gurkhul, mătăsuri din Suljuk, ciuperci chaga din Nord. Chiar aşa, îţi poţi tripla investiţia într-o lună, dacă reuşeşti să supravieţuieşti! Iar asemenea caravane constituie un tablou obişnuit prin părţile acelea, desigur, bine înarmate şi bine apărate. – Şi cum rămâne cu tâlharii din câmpie? Nu după neguţători umblă? – Ba sigur că da, răspunse Picior-Lung. Probabil că deghizarea trebuie să ne apere de o altă ameninţare. Una care ne vizează în mod direct. – Pe noi? Altă ameninţare? Pe lângă toate care sunt deja? Dar Picior-Lung se îndepărtase şi nu-l mai putea auzi. Cel puţin o anumită parte din Calcis nu-şi pierduse măreţia. Sala în care au fost conduşi de gărzi, sau de cei care îi răpiseră, era într-adevăr splendidă. Două şiruri de coloane, înalte ca arborii pădurii, străjuiau laturile spaţiului vast, cu ecou. Erau sculptate în piatră verde, bine şlefuită, cu vinişoare argintii, scânteietoare. Sus, deasupra lor, tavanul negru-albăstrui, cu o pleiadă de stele strălucitoare, conturate cu aur. Un bazin adânc, cu apă întunecată, umplea spaţiul din faţa uşii, apă perfect nemişcată, oglindind tot din jur. O altă sală întunecată dedesubt. Un alt cer al nopţii dincolo de ea. Nunţiul Imperial zăcea tolănit pe un divan aşezat pe un podium înalt, la celălalt capăt al încăperii. În faţă avea o masă plină cu delicatese. Era un om imens, obez, cu faţa rotundă. Degetele încărcate cu inele din aur alegeau şi apucau bucăţele gustoase de mâncare şi le îndesau în gura pofticioasă, însă grasul nu-i scăpa nicio clipă din ochi pe cei doi oaspeţi, sau pe cei doi prizonieri. – Sunt Salamo Narba, Nunţiu Imperial şi guvernator al oraşului Calcis. Îşi schimonosi fălcile şi scuipă un sâmbure de măslină care ateriză într-un blid: ţaca-ţaca. – Tu eşti cel căruia i se spune Întâiul dintre Magi? 572

Magul îşi înclină capul pleşuv. Narba ridică un pocal ţinându-l de picior cu arătătorul durduliu şi degetul mare şi mai durduliu, luă o înghiţitură mare de vin, suuuuu, o plimbă cu zgomot prin gură, flaş-flaş-flaş, privindu-i ţintă în tot acest timp, şi înghiţi, gogâlţ. – Bayaz. – Chiar el. – Hmm. Nu-ţi fie cu supărare… Aici Nunţiul apucă o furculiţă mică şi scobi o stridie din cochilie. – … dar prezenţa ta în oraşul acesta mă îngrijorează. Situaţia politică din Imperiu este… volatilă. Îşi ridică iarăşi pocalul. – Chiar mai volatilă decât de obicei. Suuuuu, flaş-flaş-flaş, gogâlţ. – Ultimul lucru de care am nevoie ar fi ca să… dea cineva peste cap echilibrul ăsta. – Situaţia este mai volatilă decât de obicei? întrebă Bayaz. Am crezut că Sabarbus reuşise să calmeze lucrurile. – Le-a calmat o vreme sub talpa cizmei. Nunţiul smulse dintr-un ciorchine un pumn de boabe negre de strugure şi se lăsă iarăşi pe perne, vârându-şi-le una câte una în gura larg deschisă. – Dar Sabarbus… e mort. Otravă, umblă vorba. Fiii lui, Scario… şi Glotus… s-au luat la ceartă pe seama moştenirii… şi au pornit război unul împotriva celuilalt. Război extrem de sângeros, chiar şi pentru ţinuturile acestea istovite. Şi scuipă sâmburii pe masă. – Glotus stăpânea cetatea Darmium, cea din mijlocul marii câmpii. Scario l-a angajat pe cel mai mare general pe care îl avusese tatăl său, Cabrian, ca s-o cucerească. Şi, după cinci luni de asediu, lipsit de provizii, fără speranţă de a primi ajutoare… Darmium s-a predat. Narba muşcă dintr-o prună coaptă, iar zeama i se prelinse pe bărbie. – Înseamnă că Scario este aproape de victorie. – Ţţţîîî. Nunţiul se şterse pe obraji cu vârful degetului mic şi aruncă neglijent pe masă fructul mâncat doar pe jumătate. – Cabrian a cucerit cetatea, a jefuit-o de bogăţii, şi-a trimis brutele de soldaţi să fure ce mai rămăsese, s-a şi instalat în palatul străvechi şi s-a proclamat Împărat. – Aha. Nu pari prea afectat. – Jelesc pe dinăuntru, dar am mai văzut dintr-astea. Scario, Goltus şi, acum, Cabrian. Trei împăraţi autoproclamaţi, încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, iar soldaţii lor pustiesc pământurile, în vreme ce puţinele cetăţi care şi-au păstrat

573

independenţa doar privesc îngrozite şi fac tot ce pot ca să scape cu bine din acest coşmar. Bayaz se încruntă. – Intenţionez să mă îndrept spre vest. Trebuie să traversez fluviul Aos, iar cel mai apropiat pod este cel de la Darmium. Nunţiul clătină din cap. – Se zvoneşte că, deşi a fost mereu mai ţicnit, Cabrian şi-a pierdut complet minţile acum. Că şi-a omorât soţia şi s-a căsătorit cu toate cele trei fiice ale lui. Că s-a declarat zeu printre muritori. Porţile sunt ferecate în vreme ce el trece oraşul prin ciur căutând vrăjitoare, diavoli şi trădători. În fiecare zi apar noi şi noi cadavre atârnate în ştreang de spânzurătorile publice pe care le-a ridicat la fiecare colţ de stradă. Nimeni nu are voie nici să intre, nici să iasă din cetate. Astea sunt veştile din Darmium. Jezal se simţi mai mult decât liniştit când îl auzi pe Bayaz spunând: – Atunci trebuie s-o luăm pe la Aostum. – Nimeni nu mai traversează acum fluviul pe la Aostum. Când a fugit de răzbunarea pe care o purtau cu sine oştirile fratelui său, Scario a trecut podul şi şia pus oamenii să-l dărâme în urma lui. – L-a distrus? – Aşa a făcut. O minune din Timpurile Străvechi care a durat vreme de două mii de ani. Nimic n-a mai rămas din el. În plus, a plouat multă vreme şi torentele iuţi ale fluviului s-au umflat. Nici vorbă să se poată trece prin vaduri. Mă tem că nu vei traversa Aos anul acesta. – Trebuie. – Dar nu se va întâmpla. Sfatul meu e să laşi Imperiul în durerea lui şi să pleci pe unde ai venit. Aici, în Calcis, am încercat întotdeauna să găsim calea de mijloc, să rămânem neutri şi să ne ţinem cu îndârjire departe de toate năpastele care s-au abătut, una după alta, asupra restului teritoriului. Aici încă mai respectăm modul de viaţă al strămoşilor noştri. Făcu un semn spre el însuşi. – Oraşul încă mai este guvernat de un Nunţiu Imperial, aşa cum cerea datina în Timpurile Străvechi, şi nu de vreun tâlhar, de vreo căpetenie măruntă, de vreun împărat fals. Făcu un gest lipsit de vlagă la sala luxoasă. – Aici, în pofida tuturor dificultăţilor, am reuşit să păstrăm vestigii ale splendorii trecutului şi nu am de gând să fac ceva care să le pună în pericol. N-a trecut nici o lună de când a fost pe aici prietenul tău, Zacharus. – Aici? – Mi-a spus că Glotus este împăratul de drept şi mi-a cerut insistent să mă declar de partea lui. L-am trimis învârtindu-se cu acelaşi răspuns pe care ţi-l dau şi ţie. Noi, cei din Calcis, suntem mulţumiţi de cum stau lucrurile. Nu vrem să 574

luăm parte la intrigile tale egoiste. Pleacă de-aici şi vâră-ţi nasul în oalele altora, Magule. Îţi dau trei zile să părăseşti oraşul. A urmat o pauză lungă, îngheţată, pe când ultimele ecouri ale alocuţiunii lui Narba se topiră în înaltul sălii. Un moment lung, când parcă toţi cei prezenţi îşi ţinură respiraţia, când încruntătura lui Bayaz se adânci şi mai mult. O tăcere lungă, de expectativă, cuprinsă de o teamă crescândă. – Mă confunzi, cumva? urlă Bayaz, iar Jezal simţi o dorinţă bruscă să fugă de lângă el şi să se ascundă în spatele uneia dintre coloanele superbe. Eu sunt Întâiul dintre Magi! Primul ucenic al marelui Juvens însuşi! Furia lui era ca un bolovan prăbuşit pe pieptul lui Jezal, lăsându-l fără suflare, lăsându-l fără vlagă. Îşi ridică pumnul. – Aceasta este mâna care l-a dărâmat pe Kanedias! Mâna care l-a încoronat pe Harod! Tu îndrăzneşti să mă ameninţi? Asta numeşti splendoare a trecutului? Un oraş ghemuit în spatele zidurilor sfărâmate ca un războinic bătrân şi veştejit ascuns în armura prea mare a tinereţii lui? Narba se făcu mic în spatele tacâmurilor din argint, iar Jezal tresări, speriat că Nunţiul s-ar fi putut să explodeze în orice clipă, umplându-i pe toţi de sânge. – Crezi că îmi pasă de ţucalul ăsta spart de oraş al tău? tună Bayaz. Îmi dai trei zile? Am să plec într-una! Şi se răsuci pe călcâie şi traversă pardoseala lucioasă cu paşi apăsaţi, îndreptându-se spre uşă, în vreme ce ecourile vocii lui încă reverberau între pereţii strălucitori, de tavanul sclipitor. Jezal şovăi o clipă, tremurând şi aşteptând să-şi revină, apoi se târî cu un aer vinovat după Întâiul dintre Magi, pe lângă gărzile îngrozite, înlemnite ale Nunţiului, către lumina zilei.

575

Starea fortificaţiilor Arhilectorului Sult Şef al Inchiziţiei Maiestăţii Sale Eminenţa Voastră, Am adus la cunoştinţă misiunea mea membrilor consiliului de conducere din Dagoska. Nu vă va surprinde să aflaţi că nu sunt deloc încântaţi de reducerea neaşteptată a puterilor lor. Ancheta asupra dispariţiei Superiorului Davoust se află în plină desfăşurare şi cred că rezultatele nu se vor lăsa aşteptate. Voi examina fortificaţiile oraşului cât de curând şi voi lua absolut toate măsurile necesare pentru ca Dagoska să fie de necucerit. Vă voi da în curând şi alte veşti. Până atunci, slujesc şi mă supun. Sand dan Glokta Superior de Dagoska Soarele apăsa pe coamele dărăpănate ale zidurilor. Trecea prin pălăria lui Glokta şi îi ardea capul înclinat. Trecea prin veşmântul negru al lui Glokta şi îi ardea umerii diformi. Ameninţa să-i stoarcă ultima picătură de apă din trup, să-l lase fără viaţă, să-l zdrobească şi să-l îngenuncheze. O dimineaţă încântătoare de toamnă în fermecătoarea Dagoska. În vreme ce soarele îl ataca de sus, vântul sărat îl ataca frontal. Rafale puternice de pe marea pustie peste peninsula stearpă, fierbinţi şi înăbuşitoare, lovind zidurile cetăţii şi împrăştiind nisip salin pretutindeni. Vântul înţepa pielea transpirată a lui Glokta, îi usca gura, îi irita ochii umplându-i cu lacrimi usturătoare. Se pare că până şi vremea vrea să scape de mine. Practiciana Vitari se balansa pe parapet alături de el, cu braţele întinse ca un acrobat pe sârmă. Glokta se uită urât la ea, siluetă neagră, lăbărţată pe cerul strălucitor. Ar putea să meargă pe jos şi să nu se mai dea în spectacol. Dar, măcar aşa, există şansa să cadă. Zidul era înalt de cel puţin douăzeci de paşi. Glokta îşi îngădui o umbră de surâs imaginându-şi cum practiciana favorită a Arhilectorului îşi pierde echilibrul, alunecă şi se rostogoleşte în gol de pe zid, cu mâinile bătând aerul, încercând să se agaţe de ceva. Poate şi un strigăt de disperare când cade spre moarte? Dar nu a căzut. Căţeaua. Asta pentru ultima informare pe care i-a trimis-o Arhilectorului. „Schilodul continuă să se zbată ca peştele pe uscat. Nu a descoperit încă nici cea mai mică urmă de Davoust sau de vreun trădător, cu 576

toate că a interogat jumătate de oraş. Unicul om pe care l-a arestat este chiar un membru al Inchiziţiei…” Glokta îşi umbri ochii cu mâna şi privi la soarele orbitor. Limba de pământ care lega Dagoska de continent se întindea în zare, nu mai lată de o sută de paşi în punctul cel mai îngust, cu marea sclipitoare de o parte şi de alta. Drumul care pornea de la porţile oraşului era o panglică de culoare cafenie printre arbuştii galbeni, îndreptându-se către dealurile uscate de pe continent. Câteva păsări de mare cu aspect jalnic cârâiau şi se învârteau în cercuri deasupra lui, dar alte semne de viaţă nu mai erau. – Îmi permiţi să-ţi folosesc luneta, generale? Vissbruck deschise instrumentul şi îl trânti îmbufnat în mâna întinsă a lui Glokta. Este limpede că îşi spune că are treburi mai bune de făcut decât să-mi facă turul fortificaţiilor. Generalul respira greu, rămăsese ţeapăn în poziţie de drepţi în uniforma lui impecabilă, cu obrajii rotofei lucind de transpiraţie. Se chinuieşte din răsputeri să-şi păstreze atitudinea profesională. Căci atitudinea e singurul lucru profesional pe care-l are imbecilul ăsta, dar, aşa cum spune Arhilectorul, trebuie să ne facem treaba cu ce avem la îndemână. Glokta îşi duse la ochi tubul din bronz. Gurkienii ridicaseră o palisadă. Un gard înalt din pari la marginea dealurilor, izolând Dagoska de continent. De cealaltă parte se vedeau corturi ici şi colo, firişoare de fum de la focurile unde se pregătea masa. Glokta reuşi cu greu să desluşească siluete mititele în mişcare, sclipirea soarelui pe metal. Arme şi armuri, multe, foarte multe. – Obişnuiau să vină caravane de pe continent, murmură Vissbruck. Anul trecut veneau câte o sută pe zi. Apoi au început să apară soldaţii Împăratului, iar negustorii s-au împuţinat. Au terminat gardul acum vreo două luni. De atunci n-a mai venit nici măcar un măgar de povară. Acum totul soseşte pe apă. Glokta se uită cu atenţie la gard şi la tabăra de dincolo de el, de la un ţărm la celălalt. Oare doar îşi încordează muşchii într-o demonstraţie de forţă? Sau nu-i vorba de nicio glumă? Gurkienilor le plac spectacolele bune, dar nu se dau în lături nici de la o bătălie bună – cam aşa au cucerit întregul Sud. Lăsă luneta jos. – Câţi gurkieni crezi că sunt? Vissbruck ridică din umeri: – Imposibil de spus. Cred că pe puţin cinci mii, dar ar putea să fie şi mai mulţi în spatele dealurilor. Nu avem cum să ştim. Cinci mii. Pe puţin. Dacă e un spectacol, e unul bun. – Şi noi câţi oameni avem? Vissbruck ezită. – Am în subordine aproximativ şase sute de soldaţi ai Uniunii.

577

Aproximativ şase sute? Aproximativ? Cât de dobitoc poţi să fii? Când eram în armată ştiam numele tuturor soldaţilor din regimentul meu şi ştiam cine era cel mai potrivit pentru o anumită misiune. – Şase sute? Doar atât? – Sunt şi nişte mercenari în oraş, dar nu sunt de încredere şi adesea ne provoacă şi ei neplăceri. După părerea mea, sunt doar nişte mizerabili lipsiţi de caracter. Ţi-am cerut cifre, nu păreri. – Câţi mercenari? – Poate o mie acum, poate mai mulţi. – Cine îi conduce? – Un styrian. Cosca. Aşa îşi zice. – Nicomo Cosca? Vitari se uita la ei de pe parapet, cu una din sprâncenele portocalii ridicată. – Îl cunoşti? – S-ar putea spune şi aşa. Credeam că a murit, dar se pare că nu există dreptate pe lumea asta. Aici nu se înşală. Glokta se întoarse spre Vissbruck. – Acest Cosca ascultă de tine? – Nu prea. Îşi ia banii de la Negustorii de Mirodenii, aşa că ascultă de Magistresa Eider. Teoretic, ar trebui să fie la ordinele mele… – Dar face doar ce pofteşte? Chipul generalului îi confirmă că avea dreptate. Mercenari. O sabie cu două tăişuri. Eficienţi, atâta vreme cât îi plăteşti şi nu îţi pui nădejdea în loialitatea lor. – Iar Cosca are de două ori mai mulţi oameni. Se pare că dacă vreau să aflu cum este apărată cetatea nu vorbesc cu cine trebuie. Dar poate că mă poate lămuri într-o altă chestiune. – Ştii ce s-a întâmplat cu predecesorul meu, Superiorul Davoust? Generalul Vissbruck tresări, manifestându-şi iritarea. – Habar n-am. Nu mă interesa câtuşi de puţin ce făcea. – Hmm, rosti gânditor Glokta, îndesându-şi mai tare pălăria pe cap când o altă rafală de vânt îl umplu de nisip. Dispariţia Superiorului Inchiziţiei din oraş? Nu te-a interesat câtuşi de puţin? – Absolut deloc, se răsti generalul. Nu vorbeam decât rareori. Se ştia că Davoust era un individ extrem de dur. În plus, Inchiziţia are treburile ei, iar eu le am pe ale mele. Ce supărăcios suntem. Toată lumea e aşa de când am venit în oraş. Ai zice că nu mă vor pe aici. – Ai treburile tale, zici? Glokta şontâcăi până la parapet şi împunse cu toiagul zidăria fărâmiţată aproape de călcâiul lui Vitari. Se desprinse o bucată de piatră, se rostogoli şi căzu 578

în gol. După câteva clipe i se auziră pocnetele când ajunse în şanţul de jos. Se întoarse spre Vissbruck. – În calitatea de comandant al apărării oraşului, consideri că întreţinerea zidurilor se numără printre treburile tale? Vissbruck se zbârli: – Am făcut tot ce mi-a stat în putere! Glokta începu să enumere ridicând degetele de la mână. – Zidurile cetăţii se fac praf şi nu sunt echipate. Şanţul de dedesubt nici nu mai există, atât de plin e cu gunoaie şi mizerii. Porţile nu au mai fost înlocuite de ani buni şi se dezmembrează doar când te uiţi la ele. Dacă mâine ne-ar ataca gurkienii, cred că am fi într-o situaţie extrem de neplăcută. – Dar nu din cauză că eu aş fi dat dovadă de neglijenţă, te asigur! Din cauza caniculei şi a vântului şi a aerului sărat, lemnul şi metalul putrezesc foarte repede şi nici pietrele nu o duc mult mai bine! Îţi dai seama ce corvoadă titanică? Generalul întinse mâna la zidurile înalte care se rotunjeau pe ambele părţi spre mare. Chiar şi aici în vârf, parapetul era suficient de lat cât să treacă o căruţă pe el, iar la bază zidurile erau şi mai groase. – Am prea puţini zidari calificaţi, iar materiale nici atât! Banii pe care mi-i trimite Consiliul Închis abia dacă ajung pentru întreţinerea Citadelei! Şi banii de la Neguţătorii de Mirodenii abia dacă ajung pentru întreţinerea zidurilor Oraşului Superior… Nătărăul! S-ar crede că n-a avut nici cea mai mică intenţie să apere oraşul! – Citadela nu poate fi aprovizionată de pe mare dacă restul Dagoskăi pică în mâinile gurkienilor, aşa este? Vissbruck clipi des: – Păi, nu, dar… – Zidurile Oraşului Superior îi ţin pe localnici deoparte, dar sunt prea lungi, prea scunde şi prea subţiri ca să reziste în faţa unui atac concertat, de acord? – Da, aşa cred, dar… – Aşa că orice plan care consideră Citadela sau Oraşul Superior linia noastră principală de apărare este doar un plan prin care se încearcă să se câştige timp. Timp ca să primim ajutoare. Ajutoare care vor întârzia destul de mult, dat fiind că armata noastră este ocupată în Englia, la sute de kilometri depărtare. Ajutoare care, de fapt, nu vor veni niciodată. Şi dacă zidurile exterioare cad, oraşul este pierdut. Glokta lovi cu toiagul în dalele prăfuite de pe jos. – Aici trebuie să ne înfruntăm cu gurkienii şi trebuie să-i respingem. Orice altă chestiune este lipsită de însemnătate. – Lipsită de însemnătate, ciripi Vitari ca pentru sine, ţopăind dintr-o parte a parapetului în cealaltă. Generalul se încruntă. 579

– Nu pot face altceva decât ce îmi ordonă Lordul Guvernator şi consiliul său. Iar opinia generală este că Oraşul Inferior este o cantitate neglijabilă şi poate fi sacrificat. Nu răspund de politica întregului… – Dar eu da. Glokta îl privi fix în ochi pe Vissbruck o clipă mult prea lungă. – De acum înainte absolut toate resursele vor fi direcţionate către repararea şi consolidarea zidurilor cetăţii. Parapete noi, porţi noi, toate pietrele crăpate să fie înlocuite. Nu vreau să văd nici măcar crăpătură cât pentru o furnică, darămite pentru armata gurkiană. – Cine să facă toate astea? – La urma urmei, localnicii au construit toate astea pe vremuri, nu-i aşa? Printre ei trebuie să existe muncitori calificaţi. Caută-i, găseşte-i şi angajează-i. Cât priveşte şanţul, vreau să-l faci sub nivelul mării. Aşa că, în cazul în care vin gurkienii, să-l putem inunda şi să transformăm Dagoska într-o insulă. – Dar toate astea o să dureze luni întregi! – N-ai decât două săptămâni la dispoziţie. Poate nici atât. Înrolează-i pe toţi bărbaţii care nu-ţi sunt de folos la fortificaţii. Şi pe femei, şi pe copii. Pe toţi cei care sunt capabili să ţină o sabie în mână. Vissbruck se uită urât la Vitari. – Şi oamenii tăi din Inchiziţie ce treabă au? – Sunt mult prea ocupaţi cu interogatoriile încercând să afle ce s-a întâmplat cu ultimul Superior pe care l-aţi avut aici. Sau sunt mult prea ocupaţi să mă păzească, să-mi supravegheze camerele şi să stea de strajă la porţile cetăţii zi şi noapte, ca să nu păţească şi Superiorul cel nou acelaşi lucru. N-ar fi păcat, Vissbruck, dacă aş dispărea înainte ca fortificaţiile să fie gata? – Bineînţeles, Superiorule, mormăi generalul. Dar fără entuziasm exacerbat, aş zice. – Însă absolut toată lumea trebuie să pună mâna la lucru, inclusiv soldaţii tăi. – Dar nu te poţi aştepta ca oamenii mei să… – Mă aştept ca fiecare să-şi facă treaba. Cui nu-i convine, poate să se întoarcă în Adua. Să se întoarcă şi să-i explice Arhilectorului ce a avut împotriva dispoziţiilor mele. Glokta îi aruncă generalului rânjetul lui ştirb. – Nimeni nu e de neînlocuit, generale, nimeni. Chipul rozaliu al lui Vissbruck se umpluse de broboane mari de transpiraţie. Gulerul ţeapăn al uniformei era întunecat cu pete de umezeală. – Desigur, fiecare trebuie să-şi facă treaba! Lucrările la şanţuri vor începe imediat! Încercă un surâs care nu convingea pe nimeni.

580

– O să găsesc oameni, dar voi avea nevoie de bani, Superiorule. Oamenii trebuie să fie plătiţi dacă muncesc, chiar şi localnicii. Şi mai avem nevoie şi de materiale, şi totul trebuie adus pe mare… – Împrumută ce-ţi trebuie şi apucă-te de lucru. Lucrează pe datorie. Promite tot, dar să nu dai nimic deocamdată. Eminenţa Sa se va îngriji de aspectul financiar. Bine-ar face. Vreau să mă informezi în fiecare dimineaţă de starea lucrărilor. – În fiecare dimineaţă. – Ai multă treabă, generale. În locul tău, eu n-aş mai zăbovi. Vissbruck ezită o clipă, de parcă n-ar fi fost sigur dacă nu cumva ar fi trebuit să salute milităreşte. În cele din urmă se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă cu mers apăsat. Enervarea unui soldat de meserie căruia îi dă ordine un civil, sau e vorba despre ceva mai mult? Oare îi dau peste cap planurile bine întocmite? Poate chiar planuri de a vinde cetatea gurkienilor? Vitari sări de pe parapet pe culoarul circular. – Eminenţa Sa se va îngriji de aspectul financiar? Cât noroc crezi că ai putea avea? Glokta se uită urât după ea, apoi se uită urât la dealurile de pe continent, apoi se uită urât la Citadelă. Pericole pretutindeni. Sunt prins în capcană între Arhilector şi gurkieni şi îmi ţine de urât un trădător necunoscut. Ar fi o minune dacă aş apuca ziua de mâine. Un optimist convins ar fi spus că e o tavernă. Dar n-are cum să merite acest nume. O cocioabă mirosind a urină, utilată cu ceva resturi de mobilier pătate cu transpiraţie străveche şi cu alte lichide de dată mai recentă. Un soi de canal de scurgere fără scurgere. Nu-ţi puteai da seama care sunt clienţii şi care sunt chelnerii, toţi beţi şi tolăniţi fiecare pe unde a apucat în căldura zilei. Nicomo Cosca, renumitul aventurier, dormea buştean în mijlocul acestui tablou al depravării. Îşi proptise scaunul de peretele jegos pe picioarele din spate şi îşi pusese o cizmă pe masă. Probabil că pe vremuri fusese o cizmă elegantă, extrem de frumoasă, din piele styriană neagră cu pinteni şi catarame aurite. Fusese. Acum carâmbul era deformat şi ros de atâta folosinţă, cu negrul transformat în cenuşiu murdar. Pintenul era rupt, poleiala de pe catarame se cojea lăsând să se vadă metalul pătat de rugină. Printr-o gaură din talpă se uita pe furiş la Glokta o bucăţică roz de piele plină de băşici. Nu cred că există o cizmă mai potrivită cu posesorul ei. Mustăţile lungi ale lui Cosca probabil că ar fi trebuit să fie date cu ceară şi ridicate în furculiţă după moda filfizonilor styrieni, însă atârnau moi şi ofilite pe lângă gura lui întredeschisă. Gâtul şi maxilarul îi erau acoperite cu barbă de o săptămână, ceva 581

între barba cinstită şi ţepii neglijenţi, iar deasupra gulerului se vedea o spuzeală scabroasă care începuse să se cojească. Părul slinos îi stătea ridicat în toate părţile, cu excepţia cheliei rotunde din creştet, colorată de soare în roşu fioros. Broboane de transpiraţie pe pielea ridată, o muscă indolentă care se târa pe faţa buhăită. O sticlă goală răsturnată pe masă. Alta, pe jumătate plină, în poala lui. Vitari cuprinse cu privirea acest tablou al beţiei şi neglijenţei crase, cu o expresie de dispreţ evidentă în pofida măştii. – Aşadar este adevărat, n-ai murit. Nu tocmai. Cosca se chinui să-şi deschidă un ochi injectat, clipi, se uită chiorâş la ea şi începu să zâmbească uşor. – Pe legea mea, dacă nu e Shylo Vitari. Viaţa încă mai reuşeşte să mă ia prin surprindere. Îşi strâmbă gura schimonosindu-se, privi în jos şi descoperi sticla de pe genunchi, o ridică şi luă o duşcă lungă, însetată. Înghiţituri mari, de parcă ar fi fost apă. Beţiv experimentat, ca şi cum ar fi fost vreun dubiu. Nu tocmai persoana căreia să i se încredinţeze apărarea oraşului. Aşa ai crede la o primă vedere. – N-am crezut că am să te mai văd vreodată. De ce nu-ţi scoţi masca? Îmi răpeşte bucuria de a-ţi vedea întreaga frumuseţe. – Păstrează-ţi vorbele astea pentru curvele tale, Cosca. N-am nevoie să mă îmbolnăvesc de ce ai tu. Mercenarul scoase un gâjâit, jumătate hohot de râs, jumătate tuse. – Încă mai ai maniere de prinţesă, hârâi el. – Atunci căcăstoarea asta e un palat. Cosca ridică din umeri. – Toate seamănă între ele dacă eşti suficient de beat. – Şi crezi că o să fii vreodată suficient de beat? – Nu. Dar merită să încerc. Ca şi cum ar fi vrut să-şi întărească spusele, supse o altă gură din sticlă. Vitari se cocoţă pe marginea unei mese. – Ce vânt te aduce prin părţile astea? Credeam că ai treabă să împrăştii blenoragie prin Styria. – Popularitatea mea începuse să scadă prin locurile natale. – Adică ai jucat joc dublu cam de multe ori, nu? – Cam aşa ceva. – Şi dagoskanii te-au primit cu braţele deschise? – Aş fi preferat să mă întâmpini tu cu picioarele deschise, dar nu poţi să le ai pe toate pe lumea asta. Cine-i prietenul tău? Cu piciorul chinuit, Glokta trase un scaun rahitic şi se aşeză, sperând că nu se va face fărâme sub greutatea lui. N-ar fi tocmai indicat să mă prăbuşesc peste un morman de beţe rupte. 582

– Numele meu este Glokta, rosti el întinzându-şi gâtul asudat la stânga şi la dreapta. Superiorul Glokta. Cosca îl privi lung, multă vreme. Cu ochi injectaţi, înfundaţi în orbite, cu pleoape grele. Şi totuşi par a chibzui la ceva. Poate că nu este chiar atât de beat pe cât pretinde. – Cel care a luptat în Gurkhul? Aţi fost colonel de cavalerie? Glokta simţi cum i se zbate o pleoapă. Cu greu ai putea spune că sunt acel om, dar se pare că sunt surprinzător de bine ţinut minte. – Am renunţat la armată de câţiva ani. Mă miră că ai auzit de mine. – Un luptător trebuie să-şi cunoască duşmanii, iar un mercenar nu ştie niciodată care-i va fi următorul inamic. Merită să cunoşti cât mai multe despre persoanele importante din cercurile militare. Acum ceva vreme am auzit pomenindu-se de tine ca fiind un om de care trebuie să ţii cont. Cutezător şi inteligent, asta am auzit, însă nesăbuit. După aceea n-am mai aflat nimic. Şi iatăte, te ocupi cu altele acum. Pui întrebări. – Nesăbuinţa nu mi-a folosit, ridică Glokta din umeri. Iar un om trebuie să-şi găsească o preocupare. – Bineînţeles. Niciodată să nu pui la îndoială alegerile cuiva, aşa zic. N-ai de unde să-i cunoşti motivele. Ai venit să bei ceva, Superiorule? Mă tem că n-au nimic mai bun decât pişatul ăsta, spuse agitând sticla. Sau ai niscaiva întrebări pentru mine? Chiar că am şi nu doar niscaiva. – Te pricepi la asedii? – Dacă mă pricep? exclamă Cosca cu stropi de salivă. Mă întrebi dacă mă pricep? Nu duc lipsă de experienţă… – Nu, murmură Vitari peste umăr. Doar de disciplină şi loialitate. – Mda, mă rog, se încruntă Cosca la ea, depinde pe cine întrebi. Dar am fost şi la Etrina, şi la Muris. Două asedii serioase. Şi am atacat eu însumi Visserine timp de câteva luni, şi aproape că am cucerit-o, dacă nu m-ar fi luat prin surprindere diavoliţa aia de Mercatto. Ne-a atacat cu cavaleria înainte de răsărit, cu soarele în spate şi aşa mai departe, căţeaua… – Am auzit că ai fost mort de beat atunci, murmură Vitari. – Mda, mă rog… Şi după aia am apărat Borletta vreme de şase luni împotriva Marelui Duce Orso… Vitari pufni: – Până când te-a mituit ca să-i deschizi porţile. Cosca schiţă un zâmbet sfios. – O grămadă de bani. Dar nici n-a trebuit să se lupte. Măcar meritul ăsta să mi-l recunoşti, Shylo. – Nimeni nu trebuie să se lupte cu tine dacă are punga plină. Mercenarul rânji cu gura până la urechi. 583

– Sunt exact ceea ce sunt şi niciodată nu am pretins că sunt altceva. – Aşadar ai obiceiul să-ţi trădezi stăpânul? îl întrebă Glokta. Styrianul îngheţă cu sticla la jumătatea drumului spre gură. – Superiorule, mă jigneşti profund. O fi Nicomo Cosca mercenar, totuşi, mai există nişte reguli. Într-un singur caz aş întoarce spatele celui care m-a angajat. – Şi anume? Cosca rânji larg. – Dacă altcineva îmi oferă mai mult. Aha, codul mercenarului. Sunt unii care ar face orice pentru bani. Majoritatea ar face absolut orice dacă li se plăteşte îndeajuns. Ar face, poate, să dispară un Superior al Inchiziţiei? – Ştii ce s-a întâmplat cu predecesorul meu, Superiorul Davoust? – Ha! Enigma cu torţionarul invizibil! Dus pe gânduri, Cosca îşi scărpină barba slinoasă, îşi râcâi eczema de pe gât şi examină cojiţele de sub unghie. – Cine ştie şi cui îi pasă? Individul era un porc. L-am cunoscut prea puţin, dar nu mi-a plăcut deloc. Avea o sumedenie de duşmani şi, în caz că nu te-ai prins, aici e un cuib de şerpi. Dacă vrei să ştii cine l-a muşcat… nu-i asta treaba ta să afli? Eu sunt ocupat acum. Beau. Destul de verosimil. – Ce părere ai de prietenul nostru comun, generalul Vissbruck? Cosca îşi vârî gâtul între umeri şi se lăsă mai jos pe scaun. – Omul ăla-i un copil. Se joacă de-a soldaţii. Cârpăceşte la castelaşul lui, la gărduleţul lui, când zidurile cetăţii sunt cele care contează. Pierde-le şi ai pierdut şi partida, asta zic eu. – M-am gândit exact la acelaşi lucru. În fond, poate că apărarea oraşului ar putea încăpea pe mâini şi mai nepricepute. Deja s-a început lucrul la zidurile cetăţii şi la şanţul din jur. Sper să-l putem inunda. Cosca ridică o sprânceană. – Bun. Inundaţi-l. Gurkienilor nu le place apa. De-aia sunt marinari atât de proşti. Inundaţi-l. Foarte bine. Îşi dădu capul pe spate şi sorbi ultimele picături din sticlă, apoi o azvârli cât colo pe podeaua mizeră, se şterse la gură cu mâna murdară, apoi îşi şterse mâna de piepţii cămăşii pătate de transpiraţie. – Măcar e cineva care ştie ce face. Ce zici, poate că atunci când ne-or ataca gurkienii vom rezista mai mult decât câteva zile? Cu condiţia să nu fim trădaţi dinainte. – N-avem de unde şti, poate că gurkienii nu vor ataca. – O, eu sper să atace. Cosca vârî mâna sub scaun şi scoase o altă sticlă. Îi licăriră ochii atunci când îi scoase dopul cu dinţii şi-l scuipă pe jos. 584

– Sunt plătit dublu pe timp de luptă. Seara şi o briză milostivă răcorea sala de audienţe. Glokta se sprijini de perete urmărind umbrele care se întindeau peste oraşul de dedesubt. Lordul Guvernator întârzia. Încearcă să-mi arate că tot el e la conducere, indiferent ce spune Consiliul Închis. Dar pe Glokta nu-l deranja să stea liniştit o vreme. Fusese o zi istovitoare. Târându-se prin oraş pe caniculă, inspectând zidurile, porţile, trupele. Punând întrebări. Întrebări la care nimeni nu a dat răspunsuri satisfăcătoare. Piciorul îi pulsa, spatele îl durea, mâna i se jupuise de la toiag. Dar nu mi-e mai rău decât de obicei. Sunt încă pe picioarele mele. Una peste alta, a fost o zi bună. Soarele incandescent era învăluit în fâşii de nori portocalii. Sub el, o felie prelungă de mare arunca scânteieri argintii în ultimele raze ale zilei. Zidurile cetăţii aruncaseră deja în beznă dărăpănăturile insalubre din Oraşul Inferior, iar clopotniţele înalte ale marelui templu se întindeau peste acoperişurile Oraşului Superior, urcând stânca spre Citadelă. Dealurile de pe continent nu erau decât o sugestie îndepărtată, năpădite de umbre. Şi mişunând de soldaţi gurkieni. Pândindu-ne toate mişcările, aşa cum şi noi le pândim pe ale lor, de bună seamă. Urmărindu-ne cum ne săpăm şanţurile, cum ne peticim zidurile, cum ne întărim porţile. Dar mă întreb câtă vreme se vor mulţumi doar să ne observe? Cât va mai dura până când soarele va asfinţi pentru noi? Uşa se deschise, iar Glokta îşi întoarse capul, strâmbându-se când îi trosni gâtul. Fiul Lordului Guvernator, Korsten dan Vurms. Închise uşa după el şi intră în sală cu paşi hotărâţi, pocnind cu tocurile îmbrăcate în metal pe pardoseala de mozaic. Aha, floarea tinerii nobilimi a Uniunii. Aproape că-i pot simţi distincţia. Sau a tras careva o băşină? – Superiorule Glokta! Sper că nu te-am lăsat să mă aştepţi prea mult. – Ba m-ai lăsat, răspunse Glokta şontâcăind spre masă. Aşa se întâmplă de obicei când întârzii la o întrevedere. Îl laşi pe celălalt să aştepte. Vurms se încruntă uşor. – Atunci îmi cer scuze, spuse cu cel mai puţin apologetic ton posibil. Cum ţi se pare oraşul nostru? – Foarte cald şi plin de trepte, răspunse Glokta prăvălindu-se într-unul din scaunele elegante. Unde este Lordul Guvernator? Încruntătura se adânci. – Mă tem că tatăl meu nu se simte bine şi nu poate lua parte la întrevederea noastră. Înţelegi că este bătrân şi are nevoie de odihnă. Pot vorbi eu în numele lui oricând. – Serios? Şi ce aveţi voi doi de spus? – Tatăl meu este extrem de îngrijorat de faptul că te-ai apucat de lucru la fortificaţii. Am aflat că soldaţilor Regelui li s-a ordonat să sape gropi în peninsulă, 585

în loc să rămână să apere zidurile Oraşului Superior. Îţi dai seama că ne laşi la mâna băştinaşilor! Glokta pufni. – Băştinaşii sunt şi ei cetăţeni ai Uniunii, chiar dacă nu le convine asta. Şi crede-mă, sunt mult mai milostivi decât gurkienii. Am aflat pe pielea mea cât de milostivi sunt aceştia. – Nu sunt decât nişte primitivi! exclamă batjocoritor Vurms, pe deasupra şi periculoşi! Nu eşti de suficient timp aici ca să pricepi ameninţarea pe care o reprezintă! Ar trebui să stai de vorbă cu Harker. Are idei destul de bune despre cum trebuie să ne purtăm cu primitivii. – Am stat de vorbă cu Harker şi nu mi-au plăcut ideile lui. Ba chiar cred că sar putea să se vadă obligat să şi le reconsidere acolo la subsol, în întuneric. Presupun că exact asta face acum, cât de repede îi permite bobul de creier. În ceea ce priveşte temerile tatălui tău, să ştii că nu trebuie să se mai preocupe de apărarea oraşului. Pentru că este un om în vârstă, care are nevoie de odihnă, nu mă îndoiesc că va fi bucuros să-mi încredinţeze mie această responsabilitate. Un licăr de mânie traversă trăsăturile chipeşe ale lui Vurms. Deschise gura să scoată o înjurătură, dar se răzgândi în ultima clipă. Aşa şi trebuie. Se sprijini de speteaza scaunului, frecându-şi gânditor degetul mare de arătător. Când vorbi, spusele îi fură însoţite de un zâmbet prietenos şi o blândeţe fermecătoare. Acum încep şi linguşelile. – Superiorule Glokta, am senzaţia că am pornit cu stângul… – Eu nu am decât un picior sănătos. Surâsul lui Vurms pâlpâi, dar el insistă: – Este evident că tu deţii toate atuurile pentru moment, dar tatăl meu are o mulţime de prieteni în Midderland. Dacă am chef, îţi pot pune beţe în roate. Sau îţi pot fi de mare ajutor… – Mă bucur nespus că ai decis să cooperezi. Poţi începe prin a-mi spune ce s-a întâmplat cu Superiorul Davoust. Surâsul se şterse cu totul. – De unde să ştiu eu? – Fiecare ştim câte ceva. Iar unii ştiu mai multe decât alţii. Să fie şi cazul tău, Vurms? Fiul Lordului Guvernator se gândi puţin înainte să răspundă. E greu de cap, sau e vinovat? Se gândeşte cum m-ar putea ajuta, sau cum să-şi ascundă urmele? – Ştiu că băştinaşii îl urau. Mereu complotau împotriva noastră, iar Davoust îi urmărea neobosit pe trădători. N-am nicio îndoială că a căzut victimă unei uneltiri de-a lor. În locul tău aş pune întrebări în Oraşul Inferior. – O, dar eu sunt încredinţat că răspunsurile se găsesc aici, în Citadelă.

586

– Nu la mine, se răţoi Vurms, măsurându-l pe Glokta din cap până în picioare. Crede-mă când îţi spun că aş fi tare bucuros dacă Davoust s-ar mai afla printre noi. Poate că da, sau poate că nu, dar astăzi nu vom mai primi răspunsuri. – Bine. Spune-mi, atunci, care este starea magazinelor din oraş. – Starea magazinelor? – Mâncare, Korsten, mâncare. Înţeleg că, din moment ce gurkienii ne-au închis căile de aprovizionare pe uscat, totul trebuie adus pe mare. Iar hrănirea populaţiei este una dintre preocupările majore ale unui guvernator. – Tatăl meu se îngrijeşte întotdeauna de nevoile oamenilor lui! se răţoi Vurms. Avem provizii pentru şase luni! – Şase luni? Pentru toţi locuitorii? – Bineînţeles. Mai bine decât m-am aşteptat. Măcar o grijă mai puţin din tot noianul ăsta de probleme. – Dacă nu-i punem la socoteală şi pe băştinaşi, adăugă Vurms de parcă ar fi vorbit despre ceva complet lipsit de însemnătate. Glokta făcu o pauză. – Şi ce vor mânca dacă gurkienii asediază oraşul? Vurms ridică din umeri. – Nu m-am gândit la asta. – Nu te-ai gândit? Şi ce crezi că se va întâmpla atunci când vor începe să sufere de foame? – Păi… – Haos! Asta se va întâmpla! Nu putem apăra oraşul cu patru cincimi din populaţie împotriva noastră! Glokta îşi supse dezgustat gingiile găunoase. – Te duci la negustori şi faci rost de provizii pentru şase luni! Pentru toată lumea! Vreau ca şi şobolanii din canale să aibă ce mânca şase luni de acum încolo! – Da’ ce crezi că sunt? şuieră Vurms. Servitorul tău? – Eşti exact ce vreau eu să fii. Orice urmă de amabilitate dispăruse de pe chipul lui Vurms. – Sunt fiul Lordului Guvernator! Nu accept să mi se vorbească în felul acesta! Picioarele scaunului scârţâiră jalnic când se ridică brusc cu intenţia de a părăsi încăperea. – Foarte bine, murmură Glokta. O corabie pleacă în fiecare zi spre Adua. O corabie rapidă, care îşi duce marfa direct în Casa Întrebărilor. Acolo ţi se va vorbi altfel, crede-mă. Aş putea să-ţi fac rost de o cabină la bord. Vurms se opri în loc. – N-ai să îndrăzneşti! 587

Glokta zâmbi. Cu cel mai respingător, mai batjocoritor, mai fără de dinţi zâmbet pe care îl avea în arsenal. – N-ai tu curajul să pui rămăşag pe ce îndrăznesc sau nu să fac. Cât curaj ai? Tânărul îşi umezi buzele, dar nu fu în stare să susţină privirea lui Glokta. Aşa m-am gândit şi eu. Mi-aminteşte de vechiul meu prieten, căpitanul Luthar. Doar zorzoane şi infatuare, dar fără suport moral. Împunge-l cu un ac şi se va dezumfla ca un burduf. – Hrană pentru şase luni. Pentru şase luni şi pentru absolut toată lumea. Şi ai grijă să se rezolve fără întârziere. Servitorule. – Desigur, mârâi Vurms, încă privind furios podeaua. – După aceea ne vom ocupa de apă. Fântâni, cisterne, pompe. Oamenii au nevoie să bea ceva după ce mănâncă alimentele pe care le-ai procurat cu atâta trudă, nu crezi? Îmi vei raporta în fiecare dimineaţă. Vurms îşi încleşta şi îşi descleşta pumnii lăsaţi pe lângă corp, maxilarele i se frământau mânioase. – Desigur, reuşi să bolborosească. – Desigur. Acum poţi să pleci. Glokta îl urmări cum se îndepărtează. Am vorbit cu doi din patru. Doi din patru, şi mi-am făcut doi duşmani. Am nevoie de aliaţi dacă vreau să am sorţi de izbândă aici. Fără aliaţi nu voi rezista, indiferent de documentele pe care le deţin. Fără aliaţi nu îi voi ţine pe gurkieni în afara oraşului, dacă se hotărăsc să încerce să-l cucerească. Mai rău încă, tot n-am aflat nimic despre Davoust. Un Superior al Inchiziţiei care a intrat în pământ. Să sperăm că Arhilectorul va avea răbdare. Speranţă, Arhilector, răbdare. Glokta se încruntă. Astea trei n-au mers niciodată mână în mână.

588

Cum rămâne cu încrederea? Roata de la căruţă se învârti încet, scârţâind. Apoi se învârti iarăşi, tot scârţâind. Ferro se uită urât la ea. A naibii roată. A naibii căruţă. Îşi redirecţionă supărarea de la roată la cel care conducea căruţa. Al naibii ucenic. Nu avea încredere în el nici cât negru sub unghie. Ochii lui se opriră asupra ei, zăboviră insolenţi o clipă, apoi trecură iute mai departe. De parcă ar fi ştiut ceva despre Ferro ce nici ea nu ştia. Şi asta o înfuria. Îşi luă privirea de la el şi se uită la primul cal şi la călăreţul lui. Al naibii tânăr Unionist, cu spinarea lui ţeapănă, stând în şa ca un rege pe tron, de parcă faptul că se născuse cu un chip drăgălaş ar fi fost o realizare cu care să se fălească până la sfârşitul zilelor. Frumuşel şi îngrijit, şi graţios ca o prinţesică. Ferro rânji funest ca pentru sine însăşi. Prinţesica Uniunii, asta era. Îi detesta pe cei care arătau bine chiar mai mult decât îi detesta pe cei urâţi. Niciodată nu trebuie să te încrezi în frumuseţe. Dar ar fi trebuit să cauţi mult şi bine un om mai puţin atrăgător decât ticălosul uriaş cu nouă degete. Cocârjat în şa ca un sac imens cu orez. În permanenţă mişcându-se lent, scărpinându-se, smârcâindu-se, rumegând ca un bou. Încercând să dea impresia că nu are urmă de violenţă criminală în el, că nu are urmă de furie cumplită în el, că nu are urmă de diavol în el. Dar ea ştia că nu e adevărat. Bărbatul îi făcu un semn cu capul, iar ea se încruntă la el. Era un diavol deghizat în piele de vacă, iar ea nu putea fi prostită. Însă era mai bun decât Navigatorul naibii. Care vorbea mereu, zâmbea mereu, râdea mereu. Ferro detesta vorbăria, şi zâmbetele, şi râsetele, pe fiecare mai mult decât pe celelalte. Omuleţ nesărat cu poveşti nesărate. Dar ea simţea că, sub masca tuturor minciunilor, uneltea, îi ţinea pe toţi sub observaţie. Mai rămânea doar Întâiul dintre Magi şi în el se încredea cel mai puţin. Observă cum îi alunecă ochii spre căruţă. La sacul în care ascunsese cutia. Cutie pătrăţoasă, cenuşie, veche, grea. Îşi închipuise că nu-l vede nimeni, dar ea îl văzuse. Plin de secrete, aşa era omul ăsta. Ticălosul pleşuv, cu gâtul lui gros şi toiagul lui din lemn, purtându-se de parcă toată viaţa nu făcuse decât fapte bune, purtându-se de parcă habar nu avea cum să faci un om să explodeze. – Ai dracului de albi nenorociţi, îşi şopti ca pentru sine. Se aplecă, scuipă pe drum şi se uită urât la cei cinci tovarăşi ai ei care mergeau în faţă. De ce oare îl lăsase pe Yulwei s-o convingă să ia parte la demenţa asta? Să plece într-o călătorie în vestul friguros unde nu avea nicio treabă. Ar fi trebuit să fie în sud, unde să se lupte cu gurkienii. Să-i facă să plătească ce-i datorau. 589

Înjurându-l în gând pe Yulwei, îi urmă pe ceilalţi spre pod. Arăta incredibil de vechi – cu roci poroase pătate de licheni, cu făgaşe adânci pe unde trecuseră roţile altor căruţe. Mii de ani de căruţe care l-au traversat încolo şi încoace. Sub el bolborosea apa, rece, înverşunată, tumultuoasă. Lângă pod era o colibă amărâtă, ghemuită în peisaj de ani nesfârşiţi. Vântul tăios smulgea smocuri de fum din coş şi le împrăştia peste ţinut. Afară era un soldat singur. Probabil că trăsese paiul cel scurt. Se lipise de perete şi se înfofolise în mantia grea, firele de păr de cal de pe coif se zbăteau în rafalele de vânt, iar suliţa zăcea uitată alături. Bayaz îşi struni calul înainte de pod şi îl salută cu o mişcare a capului. – Mergem spre câmpie. Spre Darmium. – Nu v-aş sfătui. E periculos. Bayaz surâse. – Pericolul înseamnă câştig. – Câştigul nu poate opri o săgeată, prietene, spuse soldatul măsurându-i din priviri şi trăgându-şi nasul. Ce grup pestriţ sunteţi! – Strâng luptători buni de pe unde pot. – Sigur, rosti uitându-se la Ferro care se încruntă amarnic la el. Sunt convins că sunt nişte luptători duri, dar realitatea e că în câmpii domneşte moartea, acum mai mult ca oricând. Mai sunt negustori care se încumetă să meargă acolo, însă nu se mai întorc niciodată. Nebunul ăla de Cabrian şi-a trimis oamenii în câmpie să jefuiască tot ce apucă. Şi pe Scario, şi pe Glotus, deşi ăştia sunt niţeluş mai milostivi. De partea asta a apei mai avem ceva respect faţă de lege, dar, odată ajunşi de partea cealaltă, sunteţi pe cont propriu. Nimeni nu vă va ajuta în câmpie. Îşi trase iarăşi nasul. – Absolut nimeni. Bayaz dădu mohorât din cap. – Nici nu avem nevoie de ajutor. Îşi îndemnă calul şi începu să traverseze podul prin făgaşele săpate. Ceilalţi îl urmară, mai întâi Picior-Lung, apoi Luthar, apoi Nouădegete. Quai scutură dârlogii şi căruţa se puse în mişcare urnind. Ferro încheia convoiul. – Absolut nimeni! strigă după ea soldatul înainte să se adăpostească la loc, lângă peretele rugos al colibei. Marea câmpie. Ar fi trebuit să fie un ţinut bun pentru călărit, un ţinut sigur. Ferro ar fi putut să zărească duşmanul de la kilometri depărtare, dar nu zări pe nimeni. Doar covorul imens de iarbă înaltă unduindu-se, zbuciumându-se în vânt, întinzându-se în toate direcţiile, şi mai departe, foarte departe, până la linia orizontului. Doar brazda fostelor urme spărgea monotonia, o linie de iarbă mai scurtă, mai uscată, cu petice de pământ negru, traversând câmpia, dreaptă ca zborul săgeţii. 590

Lui Ferro nu-i plăcea, nu-i plăcea deloc această monotonie imensă. Călărea încruntată, aruncând priviri furişe la stânga şi la dreapta. În Ţinuturile Haine din Kanta, pământul sterp avea anumite caracteristici – bolovani sparţi, văi veştejite, copaci uscaţi cu umbre ca nişte gheare, cute în ţărână, pline de culori, creste scăldate în lumină. În Ţinuturile Haine din Kanta, cerul era gol, nemişcat, un bazin strălucitor în care nu erau decât soarele orbitor ziua şi stelele strălucitoare noaptea. Aici totul era pe dos într-un mod bizar. Pământul era inexpresiv, însă cerul era plin de mişcare, plin de haos. Nori falnici se înălţau ameninţători peste câmpie, întunericul şi lumina se învolburau în spirale colosale, măturând câmpia cu vântul aprig, schimbând direcţia, întorcându-se, despărţindu-se şi contopindu-se iar, aruncând umbre monstruoase, fluide, pe pământul înfricoşat, ameninţând să-i strivească pe cei şase călători minusculi, dimpreună cu minuscula lor căruţă, într-un potop ce va îneca lumea. Şi toate acestea peste umerii gheboşaţi ai lui Ferro, mânia lui Dumnezeu devenită realitate. Era un tărâm straniu, în care nu avea ce să caute. Avea nevoie de motive ca să se afle aici, motive solide. – Hei, Bayaz! strigă, îndemnându-şi calul să-l ajungă din urmă. Unde mergem? – Hm, mârâi el, încruntându-se la iarba culcată de vânt, uitându-se de la nimic la nimic. Mergem spre vest, peste câmpie, spre marele fluviu Aos, până la Munţii Sparţi. – Şi după aia? Observă cum i se adâncesc ridurile din jurul ochilor şi cele de pe frunte, cum îşi strânge buzele. Nu îi conveneau întrebările ei. – După aia mergem mai departe. – Cât o să dureze? – Toată iarna până la începutul primăverii, se răţoi el. Şi după aia va trebui să ne întoarcem. Înfipse pintenii în coastele calului şi se îndepărtă de ea, mergând la trap pe cărare, spre fruntea grupului. Dar Ferro nu era genul care să se lase păgubaşă. Nu în faţa albului ăstuia bătrân şi şmecher. Dădu şi ea pinteni calului şi îl ajunse din urmă. – Ce este Prima Lege? Bayaz o sfredeli cu privirea. – Ce ştii despre asta? – Nu ştiu destule. Te-am auzit prin uşă când vorbeai cu Yulwei. – Aha! Tragi cu urechea? – Vorbiţi tare, iar eu am auzul bun, ridică Ferro din umeri. Nu-mi pun pielea la bătaie doar ca să vă păstrez vouă secretele. Ce este Prima Lege? 591

Ridurile de pe fruntea lui Bayaz se adânciră, colţurile gurii îi căzură. Furie. – Blestemul aruncat de Euz asupra fiilor lui, prima regulă dată după haosul din vremurile străvechi. Este interzis să atingi nemijlocit Cealaltă Parte. Interzis să comunici cu lumea din străfunduri, interzis să invoci demonii, interzis să deschizi porţile iadului. Aceasta este Prima Lege, principiul călăuzitor al tuturor actelor de magie. – Hm, pufni Ferro, pentru care cuvintele acestea nu însemnau nimic. Cine este Khalul? Sprâncenele stufoase ale lui Bayaz se îmbinară, încruntătura deveni şi mai cumplită, ochii i se îngustară. – Mai ai multe întrebări, femeie? Întrebările ei îl enervau. Bine. Însemna că erau întrebările potrivite. – Ai să afli atunci când am să mă opresc. Cine este Khalul? – Khalul făcea parte din Ordinul Magilor, tună Bayaz. Din ordinul meu. A fost al doilea din cei doisprezece ucenici ai lui Juvens. Mi-a invidiat întotdeauna poziţia, a fost întotdeauna însetat de putere. A încălcat A Doua Lege ca s-o capete. Se hrănea cu carne de om şi-i îndemna şi pe alţii să facă la fel. S-a făcut profet fals, i-a păcălit pe gurkieni şi i-a obligat să-l slujească. Acesta este Khalul. Este duşmanul tău şi al meu. – Ce este Sămânţa? Magul tresări puternic, schimonosindu-şi trăsăturile. Furie şi poate chiar o vagă urmă de teamă. Apoi chipul i se îmblânzi. – Ce este? Îi surâse, iar surâsul lui o îngrijoră mai mult decât toată furia. Se înclină spre ea, apropiindu-se cât să nu fie auzit de nimeni altcineva. – Este unealta răzbunării tale. A răzbunării noastre. Dar este periculoasă. Este periculos chiar şi să vorbeşti despre ea. Sunt unii care ascultă. Şi ar fi bine să pui lacăt întrebărilor înainte ca focul răspunsurilor să ne mistuie pe toţi. Îşi îndemnă iarăşi calul, luând-o singur înaintea grupului. Ferro rămase în urmă. Aflase destule pentru moment. Aflase destule ca să aibă încă şi mai puţină încredere în Întâiul dintre Magi decât avusese vreodată. O groapă în pământ, nu mai lată de patru paşi mari. Un puţ de scurgere în sol, mărginit de un perete scund de pământ jilav, negru, cu ghemotoace de rădăcini încurcate de iarbă. Cel mai bun loc de înnoptat pe care îl găsiseră. Şi avuseseră noroc că au dat peste el. Singura breşă în monotonia câmpiei pe care o văzuse Ferro toată ziua. Focul făcut de Picior-Lung ardea bine acum, flăcările strălucitoare lingeau lacome vreascurile, foşnind şi pâlpâind când câte o pală de vânt pătrundea în groapă. Cei cinci albi se adunaseră în jurul lui, cu capetele vârâte între umeri,

592

înghesuiţi unul în altul ca să se încălzească, lumina focului descoperindu-le tensiunea de pe chipuri. Picior-Lung era singurul care vorbea. Căci vorbăria era cea mai mare realizare cu care se putea lăuda. Cum de fusese acolo sau dincolo. Cum de ajunsese să ştie asta sau aia. Cum de căpătase remarcabilul talent de a face asta sau aia. Ferro se săturase deja şi îl anunţase de două ori. Prima dată crezuse că se exprimase destul de limpede. A doua oară avusese grijă să se încredinţeze că a înţeles-o. N-o să-i mai povestească niciodată despre călătoriile alea tâmpite ale lui, însă ceilalţi tot sufereau în tăcere. Avea şi ea loc lângă foc, dar nu voia să stea acolo. Preferase să se aşeze cu picioarele încrucişate în iarba de pe buza gropii, deasupra tuturor. Era frig acolo, în bătaia vântului, şi îşi strânse mai bine pătura în jurul umerilor care îi tremurau. Frigul, un lucru straniu şi înfricoşător. Îl detesta. Dar îl prefera companiei celorlalţi. Aşa că rămase departe de ei, tăcută şi închisă în sine, şi urmări cum se scurge lumina de pe cerul gânditor, urmări cum se furişează întunericul peste pământ. Acum doar la orizont se mai zărea o dâră de lumină sleită. O ultimă lucire plăpândă tivind norii ameninţători. Albul cel uriaş se ridică şi se uită în sus la ea. – Se întunecă, spuse. – Îhî. – Cam aşa ceva se întâmplă când apune soarele, nu? – Îhî. Îşi scărpină gâtul gros. – Trebuie să facem de pază. S-ar putea să fie periculos noaptea prin părţile astea. O să facem cu rândul. Mai întâi eu, apoi Luthar… – Fac eu de pază, mârâi ea. – Fii pe pace. Culcă-te. Te trezesc eu mai încolo. – Nu obişnuiesc să dorm. Se holbă la ea: – Cum adică, niciodată? – Nu prea des. – Poate asta-i explicaţia pentru starea ei de spirit, murmură Picior-Lung. Bineînţeles că intenţionase să vorbească în şoaptă, dar Ferro îl auzi. – Dispoziţia mea e treaba mea, nătărăule. Navigatorul nu mai scoase niciun cuvânt, se înfăşură în pătură şi se lungi lângă foc. – Vrei să faci de pază prima? o întrebă Nouădegete. Foarte bine, dar să mă trezeşti peste două ore. Trebuie să facem toţi de pază.

593

Cu mişcări încete, în linişte, strâmbându-se de efortul de a nu face nici cel mai mic zgomot, Ferro fură din căruţă. Carne uscată. Pâine uscată. Ploscă cu apă. Cât să-i ajungă câteva zile. Puse totul într-un sac din pânză. Unul dintre cai fornăi şi sări speriat în lături când se furişă pe lângă el şi îl privi mânioasă. Ştia să călărească. Călărea foarte bine, dar nu voia să aibă nimic de-a face cu caii. Ale naibii dobitoace mari şi proaste. Miroseau urât. Or fi fost iuţi, dar le trebuia multă mâncare şi apă. Puteai să vezi şi să auzi un cal de la mare depărtare. Caii lăsau urme adânci pe pământ făcându-te uşor de urmărit. Mersul călare te sleia de puteri. Bazează-te pe un cal şi atunci când va fi nevoie să alergi pe propriile tale picioare o să-ţi dai seama că nu mai eşti în stare. Ferro învăţase să nu se bazeze niciodată pe nimeni altcineva decât pe ea însăşi. Îşi puse sacul pe un umăr, iar pe celălalt arcul şi tolba cu săgeţi. Mai aruncă o ultimă privire la formele adormite ale celorlalţi, moviliţe întunecate adunate în jurul focului. Luthar dormea cu faţa spre tăciunii incandescenţi, cu pătura trasă până la bărbia bine rasă, aproape de buzele pline. Bayaz era cu spatele la ea, dar reuşi să-i desluşească luciul stins al cheliei, conturul unei urechi, reuşi să-i audă ritmul lent al respiraţiei. Picior-Lung îşi trăsese pătura peste cap, dezgolindu-şi picioarele, subţiri şi osoase, cu ligamentele reliefate ca rădăcinile de arbori în noroi. Quai avea ochii foarte puţin întredeschişi, iar lumina focului strălucea umedă pe un fragment de pupilă. Ca şi cum s-ar fi uitat la ea, însă pieptul i se ridica şi cobora uşor cu respiraţia adormită, gura-i atârna relaxată, dormea dus şi fără îndoială că visa. Ferro se încruntă. Doar patru? Unde era albul cel uriaş? Pătura lui zăcea mototolită, cute de lumină şi întuneric, de cealaltă parte a focului, neacoperind pe nimeni. Atunci îi auzi glasul. – Pleci deja? Din spate. Mare mirare că reuşise să se furişeze până lângă ea atunci când fura de-ale gurii. Părea prea mare, prea încet, prea zgomotos să se poată apropia pe nesimţite de cineva. Înjură în şoaptă. Ar fi trebuit să fie mai precaută şi să nu se ia după aparenţe. Se întoarse încet cu faţa la el şi făcu un pas spre cai. O urmă, păstrând aceeaşi distanţă între ei. Ferro vedea cum se reflectă focul în colţurile ochilor lui, vedea curba obrazului neras, plin de craterele bolilor şi luptelor, vedea conturul vag al nasului coroiat, vedea cum câteva şuviţe de păr slinos dansează în adierea vântului, puţin mai închise la culoare decât ţinutul din spatele lui. – Nu vreau să mă lupt cu tine, albule. Te-am văzut cum lupţi. Îl văzuse ucigând cinci oameni în doar câteva clipe, surprinzând-o până şi pe ea. Îşi amintea mult prea bine ecoul hohotelor lui de râs, trăsăturile lui schimonosite şi flămânde, pe jumătate mârâit de fiară, pe jumătate zâmbet de om. Îşi amintea mult prea bine cum era scăldat în sânge, şi în salivă, şi în nebunie, îşi 594

amintea cadavrele sfârtecate aruncate pe pietre ca nişte zdrenţe. Dar sigur că nu-i era teamă, căci Ferro Maljinn nu cunoştea teama. Dar ştia când să fie prudentă. – Nici eu nu vreau să mă lupt cu tine, îi spuse el, dar dacă mâine dimineaţă Bayaz o să vadă că lipseşti, o să mă pună să vin după tine. Te-am văzut cum alergi, aşa că mai bine mă lupt cu tine decât să fug după tine. Măcar aşa aş avea o şansă. Era mai puternic, iar ea ştia asta. Acum aproape complet vindecat, se mişca mai bine. Îi părea rău că îl ajutase atunci. Întotdeauna era o greşeală să-i ajuţi pe alţii. Însă o luptă ar fi reprezentat un risc considerabil. Sigur că era mai dură decât mulţi, dar n-avea deloc chef să i se spargă faţa, aşa cum păţise uriaşul ăla, SfarmăPiatră. N-avea deloc chef să fie spintecată de vreo sabie, n-avea deloc chef să i se zdrobească genunchii, deloc chef să i se smulgă jumătate din ţeastă. Nu-i surâdea niciuna din variantele astea. Dar el era mult prea aproape ca să-l atingă cu o săgeată, iar dacă ar fi luat-o la goană, el i-ar fi deşteptat pe ceilalţi, şi aveau cai. Oricum probabil că i-ar fi trezit zgomotul luptei, dar dacă ar fi reuşit să-i tragă un pumn zdravăn, ar fi putut s-o tulească în perplexitatea momentului. Deloc situaţia ideală, dar ce altă opţiune avea? Cu mişcări încete, îşi dădu jos sacul de pe umăr şi îl aşeză pe pământ, apoi arcul şi tolba cu săgeţi. Puse o mână pe mânerul sabiei, mângâindu-l în întuneric. Bărbatul făcu acelaşi lucru. – În regulă, albule. Hai s-o facem. – Poate că există şi o altă soluţie. Îl privi cu atenţie, bănuitoare, pregătită pentru orice şmecherie. – Ce soluţie? – Rămâi cu noi. Ai răbdare câteva zile. Dacă n-ai să te răzgândeşti, atunci eu am să te ajut să-ţi faci bagajul. Ai încredere în mine. Încrederea era pentru fraieri. Un cuvânt folosit de cei care au de gând să te trădeze. Dacă înainta, fie şi numai un deget, îşi va trage sabia şi îi va reteza capul. Era pregătită. Dar el nu înaintă şi nici nu se retrase. Rămase pe loc, siluetă uriaşă, tăcută, în beznă. Femeia se încruntă, degetele nedezlipindu-i-se de mânerul sabiei curbate. – De ce aş avea încredere în tine? Albul ridică din umerii mătăhăloşi. – De ce n-ai avea? În oraş te-am ajutat şi m-ai ajutat şi tu. Dacă n-am fi făcuto, poate că amândoi am fi fost morţi acum. Era adevărat, fu ea obligată să admită, o ajutase. Nu la fel de mult cât îl ajutase ea, şi totuşi. – Vine o vreme când trebuie să te hotărăşti ce ai de gând să faci, nu crezi? Asta e chestia cu încrederea, mai devreme sau mai târziu, şi fără vreun anume motiv, tot va trebui să ai încredere în cineva. 595

– De ce? – Pentru că altfel vei ajunge ca noi şi nu cred că vrei aşa ceva. – Hm. – Hai să facem un târg. Tu îmi păzeşti spatele, iar eu ţi-l păzesc pe al tău. Se bătu încet în piept cu degetul mare. – Eu mă bag. Întinse degetul spre ea. – Ce zici? Tu te bagi? Ferro se gândi la propunere. Fuga îi oferise libertate, dar nimic altceva. O dusese prin ani de suferinţe până la marginea deşertului, încolţită de duşmani. Fugise de Yulwei şi aproape că fusese prinsă de Devoratori. Şi unde să fugă acum? Peste mare la Kanta? Poate că uriaşul cel alb avea dreptate. Poate că venise timpul să se oprească din fugă. Măcar până va putea să plece neobservată de nimeni. Îşi luă mâna de pe sabie şi îşi încrucişă încet braţele pe piept. El făcu acelaşi lucru. Rămaseră acolo, în întuneric, o clipă lungă, pândindu-se reciproc. – Bine, albule, mârâi ea. Mă bag, aşa cum zici, şi o să vedem ce va mai fi. Dar nu promit nimic, pricepi? – Nu ţi-am cerut să promiţi ceva. E rândul meu să stau de pază. Odihneşte-te puţin. – Ţi-am spus că n-am nevoie de odihnă. – Faci cum vei, dar eu am să mă aşez. – Bine. Albul cel mătăhălos se lăsă cu grijă pe pământ, iar ea făcu acelaşi lucru. Se aşezară cu picioarele încrucişate exact pe locul unde se observaseră în picioare, faţă în faţă, cu tăciunii focului sclipind lângă ei, aruncând raze palide peste cei patru care dormeau, peste un obraz zgrunţuros al albului, încălzindu-l pe al ei. Continuară să se pândească.

596

Aliaţi Arhilectorului Sult, Şef al Inchiziţiei Maiestăţii Sale. Eminenţa Voastră, Am început lucrul la fortificaţiile oraşului. Faimoasele ziduri ale cetăţii, deşi încă puternice, sunt într-o stare jalnică şi am luat măsuri energice pentru a le consolida. De asemenea, am comandat provizii suplimentare, hrană, armuri şi arme, esenţiale pentru cazul în care oraşul s-ar afla sub asediu o perioadă de timp. Din păcate, fortificaţiile sunt extinse, iar dimensiunea misiunii este uriaşă. Am început să lucrez pe credit, dar creditul nu poate acoperi toate lucrările. Cu multă smerenie o rog stăruitor pe Eminenţa Voastră să-mi trimită fondurile necesare. Fără bani, voi fi nevoit să pun capăt acţiunilor noastre, iar oraşul va fi pierdut. Forţele Unioniste de aici sunt puţine, iar moralul lor nu se află la cele mai înalte cote. Există în oraş şi nişte mercenari şi am dat ordin să fie recrutaţi şi alţii, dar loialitatea lor este îndoielnică, cu atât mai mult în cazul în care nu-şi primesc banii. Prin urmare, vă cer să trimiteţi mai mulţi soldaţi ai Regelui. Chiar şi o singură companie ar putea schimba situaţia. Vă voi trimite alte veşti în curând. Până atunci, slujesc şi mă supun. Sand dan Glokta, Superior de Dagoska – Aici e, spuse Glokta. – Gâh, confirmă Frost. O clădire urâtă cu un singur etaj, construită neglijent din chirpici, nu mai mare decât un şopron de dimensiuni normale. Lumina se strecura în noapte prin crăpăturile uşii strâmbe şi ale obloanelor prost montate la unica fereastră. Aidoma celorlalte magherniţe de pe stradă, dacă locul acela putea fi numit stradă. Deloc cum ţi-ai fi închipuit locuinţa unui membru al consiliului de conducere din Dagoska. Dar Kahdia este un om tare ciudat în atât de multe feluri. Conducătorul localnicilor. Preotul fără templu. Poate chiar cel care are cel mai puţin de pierdut? Uşa se deschise înainte ca Glokta să apuce să bată. Kahdia stătea în prag, înalt şi subţire în roba lui albă. Intră. 597

Hadişul se întoarse, se duse la singurul scaun din încăpere şi se aşeză. – Aşteaptă aici, spuse Glokta. – Gâh. Interiorul şopronului nu arăta deloc mai înstărit decât exteriorul. Curat, şi ordonat, şi sărăcăcios ca naiba. Tavanul era de înălţimea lui Glokta, podeaua era din pământ bătătorit. În colţul unicei încăperi, pe nişte cutii goale, era aşezată o saltea de paie, cu un scăunel alături. Sub fereastră, un dulăpior micuţ, cu câteva cărţi stivuite deasupra, lângă o lumânare din care şiroia ceara. Cu excepţia unei găleţi ciobite pentru necesităţile fiziologice, acestea păreau a reprezenta toate bunurile lumeşti ale lui Kahdia. Nici urmă de cadavre ale Superiorilor Inchiziţiei, dar nu se ştie niciodată. Un cadavru poate fi ascuns destul de dibaci, dacă îl tai în bucăţi suficient de mici… – Ar trebui să te muţi din mahala. Glokta închise uşa care scârţâi amarnic din balamale, şchiopătă până la pat şi se lăsă greoi pe saltea. – Băştinaşii nu au voie în Oraşul Superior, sau n-ai auzit? – Sunt convins că se poate face o excepţie în cazul tău. Ai putea avea un apartament în Citadelă. Şi n-aş mai fi obligat să mă chinuiesc cu piciorul bolnav până aici ca să stau de vorbă cu tine. – Un apartament în Citadelă? În vreme ce semenii mei putrezesc aici, în mizerie? Un conducător are măcar datoria de a împărtăşi durerea concetăţenilor lui. Căci altă mângâiere nu am a le oferi. În Oraşul Inferior era înăbuşitor de cald, dar pe Kahdia nu părea să-l deranjeze. Privirea-i era netulburată, ochii negri şi reci ca apele adânci se uitau fix în cei ai lui Glokta. – Nu eşti de acord? Bătrânul îşi masă gâtul dureros. – Absolut deloc. Martiriul ţi se potriveşte, dar ai să mă scuzi dacă nu particip la el, spuse şi îşi trecu limba peste gingiile goale. Am avut partea mea de sacrificii. – Poate nu s-a isprăvit încă. Întreabă-mă. Scurt şi la obiect. N-are nimic de ascuns? Sau nimic de pierdut? – Ştii ce s-a întâmplat cu predecesorul meu, Superiorul Davoust? – Sper din adâncul sufletului că a sfârşit în chinuri. Glokta simţi cum i se ridică una din sprâncene. Ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat – un răspuns sincer. Poate primul răspuns sincer pe care l-am primit la întrebarea asta, dar nu unul de natură să-l absolve de bănuieli. – În chinuri, zici? – În chinuri foarte mari. Şi nu voi vărsa nicio lacrimă dacă ar fi ca tu să-l urmezi. Glokta zâmbi. 598

– Nu-mi trece prin minte niciun om care ar vărsa vreo lacrimă într-o asemenea situaţie, dar subiectul este Davoust. Oamenii tăi au avut vreun amestec în dispariţia lui? – Posibil. Davoust ne-a dat destule motive. O mulţime de familii şi-au pierdut soţii, taţii, fiicele din cauza purificărilor lui, a probelor lui de loialitate, a pedepselor lui exemplare. Neamul meu numără mii de oameni şi nu îi pot supraveghea pe toţi. Singurul lucru pe care ţi-l pot spune este că nu ştiu nimic despre dispariţia lui. Însă întotdeauna când cade un diavol, este trimis un altul, şi iată-te. Poporul meu nu a câştigat nimic. – Afară de tăcerea lui Davoust. Poate că descoperise că ai încheiat un târg cu gurkienii. Poate că intrarea în Uniune nu s-a dovedit a fi ceea ce nădăjduise poporul tău. Kahdia scoase un hohot sec de râs. – Habar n-ai de nimic. Niciun dagoskan nu va încheia vreodată un târg cu gurkienii. – Unui străin i se poate părea că aveţi multe în comun. – Unui străin ignorant. Ambele naţii au pielea închisă la culoare, ambele naţii i se închină lui Dumnezeu, dar asemănările se sfârşesc aici. Noi, dagoskanii, nu am fost nicicând un popor belicos. Am rămas aici, în peninsula noastră, încrezători în rezistenţa fortificaţiilor noastre, în vreme ce Imperiul Gurkian s-a întins ca un cancer peste tot continentul kantic. Ne-am închipuit că nu trebuie să ne pese de cuceririle lor. Asta a fost greşeala noastră. Şi apoi ne-am pomenit cu solii lor la porţi, cerându-ne să îngenunchem în faţa împăratului gurkian şi să recunoaştem că profetul Khalul vorbeşte cu glasul lui Dumnezeu. Am refuzat, iar Khalul a jurat să ne distrugă. Şi se pare că acum va reuşi. Iar întregul Sud va deveni dominionul lui. Iar Arhilectorul nu se va bucura absolut deloc. – Cine ştie? Poate că Dumnezeu vă va ajuta. – Dumnezeu are grijă doar de cei care îşi rezolvă singuri problemele. – Poate că împreună vom reuşi să rezolvăm unele din problemele astea. – Nu mă interesează să te ajut. – Chiar dacă aşa te-ai putea ajuta şi pe tine? Am de gând să emit un decret. Porţile Oraşului Superior se vor deschide, iar oamenilor tăi li se va permite să circule prin oraşul lor după cum au chef. Negustorii de Mirodenii vor fi daţi afară din Marele Templu, care va deveni din nou locul vostru sacru. Dagoskanilor li se va permite să poarte arme; chiar aşa, vă vom da arme din armurăriile noastre. Localnicii vor fi trataţi ca cetăţeni cu drepturi depline ai Uniunii. O merită din plin. – Aşa. Mai spune, zise Kahdia împletindu-şi degetele de la mâini şi aşezânduse mai bine în scaunul firav şi zgomotos. Acum, când gurkienii ne bat la porţi, te înfiinţezi în Dagoska, fluturând mândru nevoie mare pergamentul acela mititel de 599

parcă ar fi fost cuvântul Domnului şi te hotărăşti să faci ceea ce se cuvine. Nu eşti ca ceilalţi. Eşti un om bun, un om corect, un om drept. Şi te aştepţi să cred aşa ceva? – Sincer? Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie ce crezi şi îmi pasă şi mai puţin de ceea ce s-ar cuveni să fac – în fond, e o chestiune subiectivă, depinde pe cine întrebi. În ceea ce priveşte bunătatea, îşi încreţi Glokta buzele, corabia aceasta a plecat din port de multă vreme şi eu nici măcar n-am fost acolo să-i fac cu mâna. Mă interesează să apăr Dagoska. Atât şi nimic mai mult. – Şi ţi-ai dat seama că nu poţi apăra Dagoska fără ajutorul nostru. – Niciunul din noi nu e tâmpit, Kahdia. Nu mă jigni purtându-te de parcă ai fi. Putem să ne răţoim unul la celălalt până când mareea gurkiană va înghiţi porţile oraşului, sau putem să colaborăm. N-ai de unde să ştii, poate că împreună chiar iam putea învinge pe gurkieni. Oamenii tăi ne vor ajuta la săpatul şanţurilor, la repararea zidurilor, la consolidarea porţilor. Pentru început, îţi vei înrola o mie de oameni care să lupte pentru apărarea oraşului, şi mai mulţi mai încolo. – Chiar aşa? Chiar aşa voi face? Şi dacă oraşul va rămâne în picioare cu ajutorul nostru? Va rămâne în picioare şi înţelegerea noastră? Dacă, oraşul rămâne în picioare, plec de aici. Mai mult decât probabil. Vurms şi ceilalţi se vor întoarce la conducere, iar de înţelegerea noastră se va alege praful. – Dacă oraşul rămâne în picioare, îţi dau cuvântul meu că voi face tot ce-mi stă în putere. – Tot ce-ţi stă în putere. Adică nimic. Ai prins ideea. – Am nevoie de ajutorul tău, aşa că îţi ofer tot ce pot. Ţi-aş oferi mai mult, dar nu am mai mult. Poţi rămâne în mahala împreună cu muştele şi să aştepţi venirea împăratului. Poate că marele Uthman-ul-Dosht îţi va oferi o înţelegere mai bună. Glokta îl privi pe Kahdia drept în ochi. – Dar amândoi ştim că nu o va face. Preotul îşi ţuguie buzele, îşi mângâie barba şi oftă adânc. – Se spune că omul pierdut în deşert trebuie să accepte apa care i se oferă, indiferent de la cine vine ea. Accept înţelegerea cu tine. Imediat ce templul va fi golit, vom începe să vă săpăm şanţurile, şi să vă cărăm pietrele, şi să vă purtăm săbiile. Ceva este, oricum, mai bun decât nimic şi, aşa cum spui, poate că împreună vom reuşi să-i învingem pe gurkieni. Se mai întâmplă şi minuni pe lumea asta. – Aşa am auzit şi eu, gemu Glokta opintindu-se în toiag ca să se ridice în picioare, cu cămaşa lipită de spinarea asudată. Aşa am auzit şi eu. Dar nu am văzut niciodată una.

600

În apartamentul său, Glokta se întinse pe perne, cu capul dat pe spate, gura întredeschisă, odihnindu-şi trupul suferind. Acelaşi apartament care a fost ocupat înainte de ilustrul meu predecesor, Superiorul Davoust. Câteva camere spaţioase, aerisite, bine mobilate. Poate că pe vremuri aparţinuseră vreunui prinţ dagoskan, sau vreunui vizir trădător, sau vreunei concubine oacheşe, înainte ca localnicii să fie expulzaţi în colbul din Oraşul Inferior. Cu mult mai plăcute decât căcăstoarea prăpădită în care am locuit în Agriont, doar că se ştie că Superiorii Inchiziţiei dispar din camerele acestea. Un rând de ferestre dădeau spre nord, spre mare, deasupra celei mai abrupte laturi a stâncii, celelalte se deschideau deasupra oraşului torid. Toate erau prevăzute cu obloane grele. Afară, piatra netedă se prăvălea spre roci crestate şi valuri mânioase. Uşa, groasă de şase degete, cu ţinte din fier, avea o încuietoare masivă şi patru zăvoare solide. Davoust era prevăzător, cu bun temei, se pare. Aşadar, cum au reuşit asasinii să intre şi, odată intraţi, cum au reuşit să-l scoată de aici? Gura i se arcui într-o părere de surâs. Cum mă vor scoate pe mine, când vor veni? Deja au început să mi se adune duşmanii – sarcasticul Vurms, pedantul Vissbruck, negustorii, ale căror profituri le ameninţ, practicienii care i-au slujit pe Harker şi pe Davoust, localnicii, care au toate motivele din lume să urască pe oricine poartă veşminte negre, şi, bineînţeles, vechii mei inamici, gurkienii, cu condiţia ca Eminenţa Sa să nu devină nerăbdător din cauza nereuşitelor mele şi să se hotărască să mă înlocuiască. Şi mă întreb: îmi va căuta cineva atunci trupul diform? – Superiorule. Cu multă greutate şi durere reuşi să-şi deschidă ochii şi să-şi ridice capul. Îl dureau toate din cauza eforturilor făcute în ultimele zile. Gâtul îi trosnea la fiecare mişcare ca o rămurică ce se frânge, spinarea şi-o simţea ţeapănă şi casantă ca oglinda, picioarele oscilau între agonie sâcâitoare şi amorţeală înţepătoare. În prag stătea Shickel, cu capul plecat. I se vindecaseră tăieturile şi vânătăile de pe faţă. Nu exista nicio mărturie exterioară a chinurilor suferite în celulele de la subsol. Dar niciodată nu-şi ridica privirea la el, întotdeauna se uita numai şi numai în pământ. Unele răni au nevoie de timp ca să se vindece, altele nu se vindecă niciodată. Eu ştiu. – Ce e, Shickel? – Magistresa Eider te invită la cină. – Nu mai spune? Fata dădu din cap. – Spune-i că invitaţia mă onorează şi că voi veni. Glokta o urmări cum iese tiptil din încăpere, tot cu capul plecat, apoi se prăvăli la loc pe perne. Dacă ar fi să dispar mâine, măcar ştiu că am salvat un suflet. Poate că asta înseamnă că

601

viaţa mea nu a fost chiar o pierdere totală de timp. Sand dan Glokta, protector al celor neajutoraţi. Oare este prea târziu să fiu… bun? – Te rog! guiţă Harker. Te rog! Nu ştiu nimic! Era legat fedeleş de scaun, incapabil să se mişte. Dar ochii lui compensează acest neajuns. Săgetau încoace şi încolo peste instrumentele lui Glokta care licăreau pe masa zgâriată în lumina aspră a lămpii. O, da, înţelegi mult mai bine decât alţii cum stă treaba. Deseori cunoaşterea este antidotul fricii. Nu şi aici. Nu şi acum. – Nu ştiu nimic! – Lasă-mă pe mine să hotărăsc ce ştii şi ce nu. Glokta îşi şterse transpiraţia de pe faţă. Încăperea era fierbinte ca un atelier de fierărie în plină activitate, iar cărbunii aprinşi nu făceau aerul mai respirabil. – Dacă ceva miroase ca un mincinos şi are culoarea mincinosului, atunci este foarte posibil chiar să fie un mincinos, nu crezi? – Te rog! Suntem de aceeaşi parte! Suntem? Chiar aşa să fie? – Ţi-am spus doar adevărul! – Poate, dar nu mi-ai spus tot ce vreau să ştiu. – Te rog! Suntem prieteni! – Prieteni? Experienţa m-a învăţat că un prieten nu este decât o cunoştinţă care nu te-a trădat încă. Asta eşti, Harker? – Nu! Glokta se încruntă. – Atunci eşti duşmanul nostru? – Ce? Nu! Eu doar… am… am vrut să aflu ce s-a întâmplat! Atâta tot! N-am vrut să… Te rog! Te rog, te rog, te rog, m-am săturat să aud asta. – Trebuie să mă crezi! – Singurul lucru pe care trebuie să-l fac este să obţin răspunsuri. – Atunci întreabă-mă, Superiorule, te implor! Dă-mi şansa să cooperez! Nu mai spune? Se pare că mâna forte nu mai este acum o idee atât de bună, nu? – Întreabă-mă şi o să fac tot ce-mi stă în putere să-ţi răspund! – Bine. Glokta se cocoţă pe marginea mesei, chiar lângă prizonierul său şi se uită în jos la el. – Excelent.

602

Mâinile lui Harker erau foarte bronzate, chipul lui era foarte bronzat, însă restul corpului său era alb-spălăcit, ca al unui melc rămas fără cochilie, cu petice de păr negru. Un aspect prea puţin atrăgător. Dar putea fi şi mai rău. – Atunci răspunde-mi la întrebarea asta. De ce au bărbaţii sfârcuri? Harker bătu des din pleoape. Înghiţi nodul din gât. Se uită la Frost, dar nicio salvare nu avea să-i vină de acolo. Albinosul se holbă la el, fără să clipească, cu broboane de sudoare pe pielea albă neacoperită de mască, cu ochii duri ca două nestemate roz. – Nu… nu cred că înţeleg, Superiorule. – De ce? Nu-i o întrebare simplă? Sfârcuri, Harker, la bărbaţi. La ce anume folosesc? Nu te-ai întrebat niciodată? – Eu… eu… Glokta oftă. – Se irită şi devin dureroase la umezeală. Se usucă şi devin dureroase la căldură. Din anumite motive, pe care nu am reuşit să mi le explic, femeile insistă să se joace cu ele în pat, de parcă ne-ar provoca şi alte senzaţii decât o neplăcere teribilă. Cu ochii lui Harker lipiţi de mâinile lui, Glokta se întinse peste masă şi apucă încetişor cleştele. Îl ridică şi îi cercetă cu atenţie braţele tăioase care licăreau în lumina strălucitoare a lămpii. – Sfârcurile bărbatului, murmură el, sunt un impediment serios în viaţa lui. Ştiai asta? Din sfârcurile mele n-au mai rămas decât cicatricele şi nu mă deranjează câtuşi de puţin. Apucă vârful unui sfârc al lui Harker şi îl trase cu brutalitate. – Au! zbieră Inchizitorul de odinioară, iar scaunul pocni şi scârţâi amarnic când încercă în van să se elibereze. Nu! – Ţi se pare că asta te doare? Atunci mă îndoiesc că îţi va face plăcere ce va urma. Şi Glokta îi prinse carnea cu cleştele şi îl închise peste ea. – Au! Au! Te rog! Te implor, Superiorule! – N-am ce face cu implorările tale. Am nevoie de răspunsuri. Ce s-a întâmplat cu Davoust? – Pe viaţa mea mă jur că nu ştiu! – Nu-i suficient. Glokta începu să strângă mai tare, iar lamele metalice muşcară pielea prizonierului său. Harker scoase un urlet disperat. – Stai! Am luat banii! Recunosc! Am luat banii! – Banii? Glokta slăbi un pic strânsoarea şi o picătură de sânge căzu de pe braţele cleştelui pe piciorul alb şi păros al lui Harker. 603

– Ce bani? – Banii pe care Davoust îi lua de la băştinaşi! După răzmeriţă! Mă punea să-i ridic pe cei care păreau mai avuţi şi îi spânzura alături de ceilalţi şi le confiscam toate bunurile şi le împărţeam între noi! Îşi ţinea partea lui de bani într-un cufăr în apartament şi când a dispărut… i-am luat! – Şi unde sunt acum aceşti bani? – Nu mai sunt! I-am cheltuit! Pe femei… şi pe băutură şi, şi, şi pe de toate! Glokta plescăi din limbă: – Ţţţ, ţţţ, ţţţ. Lăcomie şi conspiraţie, nedreptate şi trădare, furt şi crimă. Toate ingredientele unei poveşti menite să răscoale masele. Interesantă, însă deloc relevantă. Mângâie mânerul cleştelui. – Superiorul mă interesează, nu banii lui. Şi crede-mă când îţi spun că am obosit să te tot întreb. Ce s-a întâmplat cu Davoust? – Nu… nu… nu ştiu! Poate că-i adevărat. Dar nu e răspunsul pe care îl caut. – Nu-i suficient. Glokta strânse cleştele şi fălcile lui din metal muşcară carnea şi se întâlniră la mijloc cu un pocnet mic. Harker răcni şi se zvârcoli şi mugi de durere, iar sângele bolborosi ţâşnind din pătrăţelul roşu de carne unde, nu cu mult înainte, se aflase sfârcul, şi se prelinse pe burta lui palidă în şiroaie închise la culoare. Un junghi în ceafă îl săgetă pe Glokta. Îşi roti gâtul până când îl auzi cum trosneşte. Straniu cum, cu trecerea timpului, chiar şi cele mai îngrozitoare suferinţe ale celorlalţi au ajuns să mă… plictisească. – Practiciene Frost, Inchizitorul sângerează! Fii drăguţ! – Pale lău. Fierul şuieră când Frost îl scoase din portocaliul strălucitor al căldării cu tăciuni aprinşi. De unde şedea Glokta tot îi putea simţi dogoarea. Aha, fierul încins. Nu are secrete, nu spune minciuni. – Nu! Nu! Eu… Vorbele lui Harker se pierdură într-un urlet bolborosit când Frost lipi fierul roşu de rană, iar încăperea se umplu încet de aroma sărată a cărnii fripte. Miros care, spre dezgustul lui Glokta, îi făcu stomacul să-i ghiorţăie. De câtă vreme nam mai pus gura pe o felie de friptură? Cu mâna liberă îşi şterse iar luciul transpiraţiei de pe chip şi încercă să-şi îndrepte umerii care-i zvâcneau. În ce situaţie neplăcută ne aflăm! Atunci, pentru ce fac asta? Singurul răspuns fu fâşâitul slab al fierului pe care Frost îl puse înapoi printre tăciuni, stârnind un norişor de scântei portocalii. Harker se răsuci şi scânci şi se cutremură, cu ochii ieşiţi din cap, cu un firişor de fum unduindu-se din carnea înnegrită. Neplăcută situaţie, desigur. Fără îndoială că merită tot ce i se întâmplă, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Probabil că habar n-are ce s-a întâmplat cu Davoust, 604

însă nici asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Întrebările trebuie puse ca şi cum ar cunoaşte răspunsurile. – De ce te încăpăţânezi să mă sfidezi, Harker? Oare… pentru că-ţi închipui că… după ce termin cu sfârcurile tale rămân fără idei? Asta crezi? Că o să mă opresc la sfârcurile tale? Harker se holbă la el, bulbuci de salivă îi erupseră pe buze. Glokta se aplecă şi mai mult spre el. – O, nu, nu, nu. Acesta este doar începutul. Este chiar înainte de început. Ne aşteaptă o grozăvenie de fapte nemiloase. Zile, săptămâni, ba luni chiar, dacă este cazul. Crezi că poţi să-ţi păstrezi secretele atâta vreme? Eşti al meu acum. Al meu şi al acestei încăperi. Şi nu mă voi opri până când nu aflu ceea ce trebuie să aflu. Se aplecă şi apucă celălalt sfârc al lui Harker între degetul mare şi arătător. Luă cleştele şi-i deschise fălcile însângerate. – Cât de greu e să înţelegi? Sufrageria Magistresei Eider era o încântare pentru ochi. Perdele cu argint şi roşu stacojiu, aur şi violet, verde, albastru şi galben aprins se ondulau în adierile blânde ce pătrundeau prin ferestrele înguste. Pereţii erau împodobiţi cu marmură filigranată, vase mari cât un stat de om umpleau colţurile. Perne impecabile, o sumedenie, erau aruncate pe jos, invitând musafirii să se întindă pe ele într-o decadenţă confortabilă. În sfeşnice înalte din sticlă ardeau lumânări colorate, azvârlind raze calde în încăpere, umplând aerul cu un parfum dulce. La capătul sălii din marmură apa limpede clipocea într-un bazin în formă de stea. Locul avea un aspect cam teatral. Parcă ar fi budoarul unei regine din legendele kantice. Iar piesa centrală a acestui minunat ansamblu era chiar Magistresa Eider, patroană a Ghildei Negustorilor de Mirodenii. Însăşi Regina negustorilor. Stătea în capul mesei într-o rochie de un alb feciorelnic, din mătase lucioasă, cu o tentă delicioasă, fascinantă, de transparenţă. O mică avere de giuvaieruri strălucea pe fiecare centimetru al pielii ei bronzate, părul îi era ridicat şi prins cu piepteni din fildeş, cu excepţia câtorva şuviţe cu dibăcie ondulate în jurul obrajilor. Părea că se pregătise întreaga zi pentru această întrevedere. Şi nicio clipă nu a fost irosită în van. Glokta, cocârjat în scaunul din celălalt capăt al mesei, cu un bol cu supă fierbinte în faţă, se simţea de parcă păşise, mai şontâcăit, ce-i drept, în paginile unei cărţi. O poveste sinistră de dragoste, plasată în sudul exotic, cu Magistresa Eider în rolul eroinei, iar eu, în cel al ticălosului dezgustător, diform, cu suflet negru. Mă întreb: cum se va sfârşi această fabulă? – Spune-mi, Magistresă, cărui fapt datorez această onoare? – Înţeleg că ai stat de vorbă cu ceilalţi membri ai consiliului. Şi am fost surprinsă şi puţin lezată că nu mi-ai cerut încă o întrevedere.

605

– Îmi cer scuze dacă tu crezi că te-am omis cumva. Mi s-a părut mai nimerit să-i las la sfârşit pe cei mai puternici. Se uită la el cu un aer de inocenţă ofensată. Ce actriţă desăvârşită este! – Puternică? Eu? Vurms controlează bugetul, emite decretele. Vissbruck are comanda trupelor şi se ocupă cu apărarea cetăţii. Kahdia vorbeşte în numele marii majorităţi a populaţiei. Printre ei eu abia dacă mă mai văd. – Haide, îşi etală Glokta zâmbetul fără dinţi. Eşti extrem de strălucitoare, fără îndoială, dar nu ai reuşit să mă orbeşti definitiv. Bugetul lui Vurms este o bagatelă în comparaţie cu banii pe care îi fac negustorii de mirodenii. Oamenii lui Kahdia au fost reduşi la tăcere. Prin intermediul lui Cosca, prietenul tău cu darul băuturii, ai în subordinea ta de două ori mai mulţi soldaţi decât toate trupele lui Vissbruck. Iar unicul motiv pentru care Uniunea este interesată de stânca asta secetoasă este comerţul pe care îl controlează ghilda ta. – Ei, nu-mi place să mă umflu în pene, ridică Magistresa din umeri cu multă naturaleţe. Dar recunosc că mă bucur de oarece influenţă pasageră în oraş. Văd că te-ai documentat. – Asta e slujba mea, să pun întrebări şi să mă documentez, răspunse Glokta ridicând la gură lingura cu supă şi făcând tot posibilul să nu leorpăie printre dinţii care-i mai rămăseseră. – Apropo, supa e delicioasă. Şi sper că nu e otrăvită. – Mi-am închipuit că o să-ţi placă. Vezi, şi eu m-am documentat. În bazin apa picura şi clipocea, pe pereţi perdelele foşneau, tacâmurile din argint loveau blând porţelanul delicat al vaselor. Aş spune că această primă rundă s-a încheiat la egalitate. Carlot dan Eider a rupt tăcerea. – Înţeleg că ai venit aici cu o misiune din partea Arhilectorului însuşi. O misiune de cea mai mare importanţă. Bag de seamă că eşti un om care spune lucrurilor pe nume, dar te-aş sfătui să păşeşti cu mai multă atenţie. – Recunosc că am un mers urât. O rană de război combinată cu doi ani de torturi. E o minune că mi-a mai rămas piciorul. Femeia zâmbi larg dezvelind două şiruri de dinţi perfecţi. – Mă simt profund măgulită, dar colegii mei te-au găsit mai puţin amuzant. Şi Vurms, şi Vissbruck te-au antipatizat din prima clipă. Mi se pare că au folosit expresia „caracter samavolnic”, împreună cu altele pe care nu le pot reproduce. Glokta ridică din umeri. – N-am venit aici să leg prietenii, declară şi îşi goli paharul cu vin excelent, aşa cum se aşteptase. – Dar prietenii îţi pot fi de folos. Fie şi pentru faptul că un prieten înseamnă un duşman mai puţin. Davoust s-a încăpăţânat să supere pe toată lumea, iar rezultatele nu au fost din cele mai fericite. – Davoust nu se bucura de sprijinul Consiliului Închis.

606

– Adevărat. Dar nu există pe lumea asta vreun document care să stea pavăză în faţa unei lovituri de cuţit. – Asta e o ameninţare? Carlot dan Eider izbucni în râs. Un râs plăcut, deschis, prietenos. Greu de crezut că ar fi putut fi emis de vreun trădător, de vreo persoană care ar fi constituit o ameninţare la adresa vieţii cuiva, de oricine altcineva în afară de o gazdă fermecătoare. Totuşi, nu sunt convins pe de-a întregul. – Iată îndemnul meu. Îndemn provenit dintr-o experienţă crudă. Aş dori să nu dispari încă. – Adevărat? Nu ştiam că sunt un oaspete atât de încântător. – Vorbeşti scurt şi la obiect, eşti agresiv, eşti uşor înfricoşător şi ai pretenţii drastice în ceea ce priveşte meniul, dar adevărul este că îmi eşti mai folositor aici decât… şi făcu un semn vag cu mâna, acolo unde s-o fi dus Davoust. Mai doreşti puţin vin? – Desigur. Se ridică şi pluti până la el, pe marmura rece a pardoselii, cu graţie de balerină. Desculţă, aşa cum o cere moda kantică. Briza îi învolbura veşmintele fluide în jurul corpului, iar când se aplecă să umple paharul lui Glokta, aduse la el parfumul bogat al femeii. Exact tipul de femeie cu care ar fi dorit mama să mă însor – frumoasă, inteligentă, şi atât de nemaipomenit de bogată. Exact tipul de femeie cu care eu însumi aş fi vrut să mă însor când eram tânăr. Când eram altul. Lumina lumânărilor îi aprinse părul, scânteie pe bijuteriile de la gâtul ei lung, licări prin vinul care curgea din sticlă. Se dă la mine doar pentru că am ordonanţa dată de Consiliul Închis? Nu vrea nimic altceva decât să se afle în relaţii bune cu puternicii zilei? Sau speră să mă păcălească şi să-mi abată atenţia de la un adevăr urât? Ochii li se întâlniră pentru o fracţiune de secundă, şi ea schiţă un zâmbet semnificativ, coborându-şi iarăşi privirea la paharul pe care îl umplea. O să mă port ca un pui de cerşetor, cu obrazul murdar lipit de vitrina brutăriei şi salivând după dulciurile pe care ştiu că nu mi le pot permite? Nu prea cred. – Unde a plecat Davoust? Magistresa Eider şovăi o clipă, apoi puse cu grijă sticla la loc. Se aşeză pe cel mai apropiat scaun, îşi puse coatele pe masă, îşi propti bărbia în palme şi îşi fixă privirea asupra lui Glokta. – Bănuiesc că a fost asasinat de vreun trădător. Poate de vreun spion de-al gurkienilor. Cu riscul de a-ţi spune ceea ce ştii deja, Davoust presupunea că sunt trădători în consiliul de conducere care conspiră împotriva oraşului. Atât mi-a spus cu puţină vreme înainte să dispară. Nu mai spune? – Conspiraţie în sânul consiliului de conducere? clătină Glokta din cap mimând oripilarea. E posibil?

607

– Haide să nu ne mai ascundem după deget, Superiorule. Amândoi vrem acelaşi lucru. Noi, cei din Ghilda Negustorilor de Mirodenii am investit mult prea mult timp şi bani în acest oraş ca să dorim să ajungă în mâna gurkienilor. Şi, spre deosebire de idioţii ăia de Vurms şi Vissbruck, tu pari a şti ce trebuie făcut pentru a-l apăra. Dacă există vreun trădător între zidurile astea, vreau să îl descoperim. – Să „îl” descoperim… sau să „o” descoperim. Magistresa Eider ridică o sprânceană delicată. – Probabil că ai observat că sunt singura femeie din consiliu. – Am observat, spuse Glokta şi sorbi zgomotos supa. Dar scuză-mă dacă nu te scot încă de pe lista suspecţilor. E nevoie de ceva mai mult decât o supă bună şi o conversaţie plăcută ca să mă convingi de nevinovăţia ta. Deşi este incomparabil mai mult decât mi s-a oferit vreodată. Magistresa Eider surâse şi ridică paharul. – Atunci, cum altfel te pot convinge? – Sincer? Am nevoie de bani. – A, bani. Totul se rezumă la asta. Să scoţi bani de la Ghilda mea e ca şi cum ai vrea să scoţi apă din deşert – o acţiune istovitoare, murdară şi aproape mereu o pierdere de timp. Cam la fel ca interogarea Inchizitorului Harker. – La ce sumă te-ai gândit? – Am putea începe cu o sută de mii de mărci, să zicem. Eider nu se înecă propriu-zis cu vinul. Doar gâlgâi uşor. Îşi puse cu grijă paharul pe masă, îşi curăţă discret gâtul, îşi tamponă buzele cu colţul şervetului şi se uită la el cu sprâncenele ridicate. – Ştii foarte bine că nu am o asemenea sumă la îndemână. – Deocamdată mă mulţumesc cu oricât îmi poţi da. – Vom vedea. Ambiţia ta se limitează la o sută de mii de mărci sau îţi mai pot fi de folos şi altfel? – Poţi. Negustorii trebuie să părăsească Templul. Eider îşi masă uşor tâmplele, de parcă o apucase o migrenă la auzul pretenţiilor lui Glokta. – Vrea să dea negustorii afară din Templu, murmură ea. – Am fost nevoit să mă asigur de sprijinul lui Kahdia. Dacă e împotriva noastră nu vom putea păstra multă vreme oraşul. – De ani întregi le spun acelaşi lucru dobitocilor ăstora aroganţi, dar se pare că distracţia preferată a devenit călcarea în picioare a băştinaşilor. Foarte bine, când vrei să plece de acolo? – Mâine. Cel mai târziu. – Şi se spune despre tine că ai un caracter samavolnic? clătină femeia din cap. Foarte bine. Până mâine seară s-ar putea să ajung cea mai antipatizată magistresă

608

din istorie, presupunând că îmi voi mai putea păstra poziţia, dar voi încerca să-i conving pe cei din Ghildă că aşa e cel mai bine. Glokta rânji: – Sunt sigur că poţi să convingi pe oricine de orice. – Eşti un negociator dur, Superiorule. Fără îndoială că ai putea avea un viitor strălucitor ca negustor dacă te vei plictisi vreodată să pui întrebări. – Negustor? O, nu sunt chiar atât de lipsit de scrupule, spuse Glokta lăsânduşi lingura în farfuria goală şi lingându-şi gingiile. Nu vreau să te jignesc, dar cum de a ajuns o femeie să conducă cea mai puternică Ghildă din Uniune? Eider şovăi, ca şi cum s-ar fi gândit dacă să răspundă. Sau cât de sinceră să fie. Îşi privi paharul şi îl răsuci între degete. – Soţul meu a fost Magister înaintea mea. Ne-am căsătorit când eu aveam douăzeci şi doi de ani, iar el aproape şaizeci. Tatăl meu îi datora foarte mulţi bani şi s-a achitat de datorie dându-i mâna mea. Aha, deci toţi am avut povestioarele noastre triste. Buzele femeii se strâmbară într-un zâmbet sarcastic. – Soţul meu a avut întotdeauna un nas bun pentru chilipiruri. La scurtă vreme după nuntă, sănătatea i s-a şubrezit, iar eu am început să joc un rol din ce în ce mai activ în conducerea afacerilor sale şi ale Ghildei. Când a murit eram Magistresă în toate privinţele, mai puţin cu numele, iar colegii mei au avut suficientă minte ca să oficializeze aranjamentul nostru. Întotdeauna pe Negustorii de Mirodenii i-a interesat mult mai mult profitul decât respectarea cutumelor. Îi aruncă lui Glokta o privire pătrunzătoare şi continuă: – Nu vreau să te jignesc, dar cum de a ajuns un erou de război să fie torţionar? Fu rândul lui să şovăie. Bună întrebare. Cum de s-a întâmplat asta? – Există al naibii de puţine ocazii favorabile pentru schilozi. Eider dădu încet din cap, fără să-şi dezlipească ochii de chipul lui Glokta. – Probabil că ţi-a fost greu. Când te-ai întors după tot timpul acela petrecut în beznă şi ai descoperit că prietenii nu te mai bagă în seamă. Când le-ai citit pe chipuri remuşcarea, mila şi dezgustul. Când ţi-ai dat seama că ai rămas singur. O pleoapă începu să i se zbată şi Glokta şi-o frecă uşor. Niciodată nu mai vorbise despre lucrurile astea cu nimeni. Şi iată-mă cum vorbesc acum cu o persoană complet străină. – Nici vorbă că sunt un personaj tragic. Pe vremuri am fost un om puternic şi nepăsător, acum nu mai sunt nici măcar umbra lui. Alege ce-ţi place. – Îmi închipui cât de tare te scârbeşte când eşti tratat astfel. Te scârbeşte foarte şi te înfurie foarte. Dacă ai şti. Şi totuşi mi se pare ciudat că un om care a fost supus torturii să ia hotărârea să devină călău. – Dimpotrivă, nimic nu este mai firesc. Experienţa m-a învăţat că oamenii se apucă să facă ceea ce li s-a făcut lor înşişi. Tu ai fost vândută de tatăl tău şi

609

cumpărată de soţul tău şi, cu toate acestea, te-ai decis să te ocupi de vânzări şi cumpărări. Eider se încruntă. Poate i-am oferit o temă de reflecţie? – Aş fi crezut că suferinţele prin care ai trecut te vor îndemna la empatie. – Empatie? Ce-i aia? se strâmbă Glokta masându-şi piciorul care-i zvâcnea dureros. Este trist, dar suferinţa te face să-ţi pară rău doar de tine însuţi.

610

Discuţii politice în jurul focului Logen se foi în şa şi se uită chiorâş la cele câteva păsări care se roteau deasupra câmpiei imense. Îl durea şezutul. Îl dureau pulpele. În nas n-avea decât putoare de cal. Nu reuşea să-şi pună trufandalele într-o poziţie confortabilă. Se storcoşeau tot timpul, indiferent cât de des şi-ar fi vârât mâna la betelie ca să şi le aranjeze. O călătorie al naibii de neplăcută din toate punctele de vedere. Pe când se afla în Nord, nu-i tăcea deloc gura la drum. În copilărie vorbise cu tatăl lui. În tinereţe, cu prietenii lui. Când l-a urmat pe Bethod, a vorbit cu el cât era ziua de lungă, pentru că pe vremea aceea erau foarte apropiaţi, erau ca fraţii. Când vorbeai nu te mai gândeai la băşicile de la picioare, sau la foamea din stomac, sau la gerul cumplit care nu se mai sfârşea, sau la cine a fost ucis cu o zi în urmă. Pe atunci, Logen râdea de poveştile Copoiului când înotau prin zăpadă. Îşi storcea creierii cu probleme tactice împreună cu Treicopaci când călăreau prin noroaie. Se certa cu Dow cel Negru când se bălăceau prin mlaştini din absolut orice motiv. Ba chiar împărţise una sau două glume cu Harding Ursuzul, şi nu existau prea mulţi oameni care să se poată lăuda cu aşa ceva. Suspină în sinea lui. Suspin lung, dureros, ce-i rămase în gât. Da, vremuri bune, dar rămase mult în urma lui, în văile însorite ale trecutului. Băieţii ăştia nu mai erau acum, se întorseseră toţi în ţărână. Tăcuseră pentru totdeauna. Mai rău încă, îl abandonaseră pe Logen în mijlocul pustietăţii cu ciudaţii ăştia. Pe nobilul Jezal dan Luthar nu-l interesau poveştile nimănui altcuiva în afară de propria persoană. Mereu drept în şa, cu nasul pe sus, cu bărbia ridicată, etalându-şi trufia şi superioritatea şi dispreţul, aidoma unui tânăr care se făleşte cu prima lui sabie până află că nu e subiect de mândrie. Pe Bayaz nu-l interesa tactica. Când catadicsea să vorbească, lătra cuvinte monosilabice, da-uri şi nu-uri, încruntându-se la câmpia nesfârşită ca un om care a făcut o greşeală foarte gravă şi nu poate să evite consecinţele. Şi ucenicul lui parcă se schimbase de la plecarea din Adua. Devenise tăcut, aspru, atent. Fratele Picior-Lung plecase în recunoaştere prin câmpie. Poate că aşa era cel mai bine. Niciunul dintre ceilalţi nu avea chef de vorbă. În schimb Navigatorul, trebui să admită Logen, avea mult prea mult. Ferro se ţinea mai la distanţă de grupul acesta prietenos, călărind cocoşată, sprâncenele împreunate într-o încruntătură permanentă, cicatricea lungă de pe obraz încreţită într-un cenuşiu furios, străduindu-se să-i ridiculizeze pe ceilalţi. Se aplecă înainte, în vânt, împingându-se în el, ca şi cum ar fi nădăjduit să-l poată răni cu chipul ei. Mai bine te distrezi cu ciuma bubonică decât cu ea, îşi spuse Logen. Aceasta era ceata veselă. Se ofili. 611

– Cât mai avem până ajungem la Marginea Lumii? îl întrebă pe Bayaz fără prea multă speranţă. – Mai avem, mârâi Magul printre dinţii încleştaţi. Aşa că Logen călări mai departe, obosit, îndurerat şi plictisit, şi privi iarăşi la păsările care planau uşor pe deasupra câmpiei nesfârşite. Păsări frumoase, mari, grase. Îşi linse buzele. – Ne-ar prinde bine ceva carne, murmură el. Nu mai mâncase carne de destul de multă vreme. De când plecaseră din Calcis. Logen îşi masă stomacul. Moliciunea trupeşă de acolo începuse deja să dispară. – O bucăţică bună de carne. Ferro îi aruncă o căutătură aspră, apoi se uită la păsările care se învârteau deasupra lor. Îşi dădu jos arcul de pe umăr. – Ha! chicoti Logen. Mult noroc. O urmări cum trage o săgeată din tolbă. Zadarnică încercare. Nici măcar Harding Ursuzul nu ar fi nimerit vreo pasăre, iar Logen nu mai văzuse niciodată pe cineva mai priceput în mânuirea arcului. Se uită la Ferro care puse săgeata în lemnul curbat, îşi arcui spatele, îşi aţinti ochii galbeni asupra formelor mişcătoare de deasupra. – Nici în o mie de ani n-o să prinzi vreuna. Ferro încordă arcul. – Păcat de săgeată! mai strigă el. Trebuie să ai grijă cu lucrurile astea! Poate că săgeata se va întoarce şi i se va înfige în obraz. Sau va străpunge gâtul calului, şi îl va omorî, şi acesta va cădea şi îl va zdrobi sub el. Sfârşit cum nu se poate mai potrivit pentru această călătorie de coşmar. O clipă mai târziu una din păsări se prăvăli în iarbă. Cu săgeata lui Ferro chiar prin mijlocul ei. – Nu se poate, şopti el privind-o cu ochii bulbucaţi şi gura căscată, pe când încorda din nou arcul. O altă săgeată se ridică spre cerul gri. O altă pasăre se prăbuşi zbătându-se lângă prima. Logen se holbă la ea, nevenindu-i să creadă. – Nu! – Nu-mi spune că n-ai văzut lucruri mai ciudate decât acesta, îi spuse Bayaz. Cel care vorbeşte cu spiritele, care călătoreşte cu Magii, cel mai temut bărbat din întregul Nord? Logen îşi opri calul şi alunecă jos din şa. Merse prin iarba înaltă, se aplecă pe picioare şovăielnice şi dureroase şi ridică una dintre păsări. Săgeata o străpunsese exact prin mijlocul pieptului. El însuşi n-ar fi putut face o treabă mai bună nici dacă ar fi lovit-o de la o treime de metru distanţă. – Nu-i în regulă. Bayaz îi aruncă un surâs satisfăcut, încrucişându-şi relaxat mâinile pe şa.

612

– Legendele spun că în zilele străvechi, de dinaintea începutului istoriei, lumea noastră şi Cealaltă Parte erau una. Erau o singură lume. Demonii umblau pe pământ, liberi să facă tot ce pofteau. Haos, dincolo de orice închipuire. Se împerecheau cu oamenii şi dădeau naştere unor corcituri. Jumătate om, jumătate demon. Diavoli. Monştri. Unul dintre aceştia s-a numit Euz. El a scăpat omenirea de tirania diavolilor, şi din violenţa luptei lui cu aceştia s-a format pământul. A despărţit lumea de sus de lumea de jos şi a sigilat porţile dintre ele. Pentru ca asemenea lucruri îngrozitoare să nu se mai petreacă, a dat Prima Lege. Este interzis să atingi nemijlocit Cealaltă Parte sau să vorbeşti cu diavolii. Logen se uită cum ceilalţi o cercetau atent pe Ferro. Luthar şi Quai, amândoi încruntându-se în faţa acestei măiestrii supranaturale în mânuirea arcului. Femeia se îndreptă în şa, încordă arcul la maxim, ţinu perfect nemişcată săgeata cu vârful argintiu, şi totuşi reuşi să-şi îndrume calul cu călcâiele. Nici cu hăţurile în mână nu reuşea Logen să convingă un cal să facă ce voia el, dar tot nu vedea ce legătură avea asta cu povestea aiurită a lui Bayaz. Făcu un semn nepăsător din mână. – Aşa, diavoli şi tot felul de ciudaţi şi Prima Lege. Şi ce dacă? – De la bun început, Prima Lege a fost plină de contradicţii. Toată magia vine din Cealaltă Parte, coborând peste pământ aşa cum coboară lumina din soare. Euz însuşi era jumătate diavol, şi la fel au fost şi fiii lui – Juvens, Kanedias, Glustrod – şi încă mulţi alţii pe lângă aceştia. Sângele lor le-a adus şi daruri, şi blesteme. Putere şi viaţă îndelungată, şi forţă sau capacitatea de a vedea dincolo de limitele oamenilor simplii. Sângele s-a transmis mai departe copiilor lor, mai subţiat acum, apoi copiilor copiilor lor şi aşa mai departe de-a lungul secolelor. Darurile au sărit o generaţie, apoi o alta, apoi au reapărut, însă asemenea cazuri sunt extrem de rare. Sângele de diavol s-a subţiat, apoi a pierit. Acum, când lumea noastră şi lumea cealaltă s-au îndepărtat atât de mult, este o raritate să vezi cu ochii tăi manifestarea acestor daruri. Suntem cu adevărat privilegiaţi că am putut să asistăm la aşa ceva. Logen îşi ridică sprâncenele. – Ea? Pe jumătate diavol? – Mult mai puţin decât jumătate, prietene, rânji mulţumit Bayaz. Euz era jumătate, iar puterea lui înălţa munţi şi revărsa mări. Jumătate îţi poate îngheţa sângele în vene şi îi poate opri bătăile inimii. Jumătate te poate orbi numai dacă te uiţi la ea. Nu e jumătate. E doar o fracţiune mică. Dar are în sânge o urmă din Cealaltă Parte. – Cealaltă Parte, zici? Logen se uită la pasărea moartă pe care o ţinea în mână. Adică, dacă aş fi atins-o, aş fi încălcat Prima Lege? Bayaz chicoti iarăşi. – Bună întrebare. Mereu reuşeşti să mă surprinzi, Maestre Nouădegete. Mă întreb ce ţi-ar fi răspuns Euz, spuse Magul ţuguindu-şi buzele. Cred că te pot ierta.

613

Ea, pe de altă parte, făcu el un semn cu capul pleşuv înspre Ferro, mai mult ca sigur că ţi-ar reteza mâna. Întins pe burtă, Logen se uita prin iarba înaltă la o vale blândă, pe fundul căreia curgea un pârâiaş subţire. Pe latura dinspre ei era un talmeş-balmeş de case sau, mai bine spus, de ziduri de case. Acoperişurile dispăruseră, lăsând în urmă doar pereţii dărăpănaţi, majoritatea înalţi doar până la brâu, şi pietrele fostelor construcţii răspândite pe vale, prin iarba unduitoare. La fel de bine putea fi un peisaj din Nord. Cu multe sate abandonate din cauza războaielor. Cu oameni alungaţi, târâţi afară din casele incendiate. Logen văzuse asemenea scene. Foarte adesea. Şi luase parte la ele în mai multe rânduri. Nu era mândru de asta, dar nu era mândru de multe lucruri pe care le făcuse în vremurile acelea. Sau în alte vremuri, dacă se gândea mai bine. – N-a mai rămas nimic în picioare, şopti Luthar. Ferro se uită urât la el. – Au rămas destule locuri bune pentru ascunzători. Se lăsa seara, soarele trecuse dincolo de orizont, iar satul distrus se umpluse de umbre. Nu se vedea nimeni acolo jos. Nu se auzea niciun sunet în afară de clipocitul vesel al apei, în afară de alunecarea moale a vântului prin iarbă. Nici urmă de om, dar Ferro avea dreptate. Nici urmă de om nu însemna neapărat niciun pericol. – Ar fi mai bine să te duci acolo să vezi despre ce e vorba, murmură PiciorLung. – Eu? se uită Logen la el peste umăr. Adică tu rămâi aici, nu? – Nu ştiu să mă bat. Ţi-ai dat seama. – Hm, mormăi Logen. Nu ştii să te baţi, dar te pricepi de minune să găseşti locuri unde se poartă lupte. – Talentul meu este să descopăr lucruri. Mă aflu aici în calitate de Navigator. – Poate îmi descoperi şi mie o masă cumsecade şi un pat în care să mă culc, se răţoi la el Luthar cu accentul lui smiorcăit de Unionist. Ferro îşi supse dezgustată dinţii. – Cineva trebuie să se ducă, mârâi ea, târându-se pe burtă spre buza pantei. Eu merg la stânga. Nu se mişcă nimeni. – Şi noi, mormăi Logen spre Luthar. – Eu? – Dar cine? Trei e un număr norocos. Haide, dar ai grijă să nu faci zgomot. Luthar se uită la vale printre firele de iarbă, îşi umezi buzele, îşi frecă palmele. Nervos, îşi dădu seama Logen, nervos, dar şi mândru, ca un puşti neexperimentat înainte de prima-i luptă, împingându-şi bărbia în afară, ca să arate că nu se teme. Dar Logen nu era uşor de păcălit. Văzuse asta de sute de ori. 614

– Ai de gând să aştepţi dimineaţa? mârâi el. – Vezi-ţi de treburile tale, nordicule, şuieră Luthar începând să coboare panta târându-se pe burtă. Că ai la ce! Discurile pintenilor lui mari şi strălucitori începură să zornăie când se forţă să treacă peste margine, cu mişcări stângace şi nepricepute, cu fundul sus în aer. Logen reuşi să-l apuce de haină înainte să se îndepărteze. – Doar nu rămâi cu ăştia la picioare? – Cu ce? – Cu blestemaţii ăştia de pinteni! Am zis să nu faci zgomot! La fel de bine ţiai putea atârna un clopoţel de cocoşel! Luthar îi aruncă o privire nimicitoare şi se aşeză în fund să-şi scoată pintenii. – Culcat! şuieră Logen împingându-l în iarbă. Vrei să ne omori? – Dă-te de pe mine! Logen îl împinse iarăşi şi îl fixă cu degetul ca să se facă înţeles. – N-am de gând să mor din cauza pintenilor tăi, să-ţi intre bine în cap! Dacă nu eşti în stare să te mişti fără zgomot, mai bine rămâi aici cu Navigatorul, continuă uitându-se urât la Picior-Lung. Poate reuşiţi amândoi să navigaţi în sat odată ce ne încredinţăm că nu-i niciun pericol. Clătină dezaprobator din cap şi se târî după Ferro. Ea ajunsese deja la jumătatea drumului spre pârâu, rostogolindu-se şi alunecând peste zidurile dărâmate, furişându-se printre ele, mereu aplecată, cu mâna pe mânerul sabiei, iute şi tăcută ca vântul peste câmpie. Impresionant, desigur, dar Logen nu putea fi păcălit de nimeni când era vorba de furişat. În tinereţe fusese recunoscut pentru talentul acesta. Pierduse şirul de shanka şi de oameni pe care-i luase prin surprindere astfel. Primul lucru pe care îl auzi atunci când te prinde Sângerosul-Nouă este sâsâitul sângelui care-ţi ţâşneşte din gât. Aşa se zvonea pe atunci. Trebuie să-i recunoaştem acest merit lui Nouădegete, trebuie să recunoaştem că se pricepe să se strecoare pe furiş. Tăcut ca pământul, escaladă primul zid şi îşi trecu un picior de partea cealaltă. Se ridică, lin ca peştele în apă, mut ca şi el, mereu aplecat. Celălalt picior i se agăţă în nişte pietre desprinse şi le trase după el cu un hârşâit care sfărâmă tăcerea. Le apucă stângaci, aproape să le scape din mâini, făcu zgomot răsturnând şi altele cu cotul. Căzu greu pe glezna bolnavă, şi-o suci, scoase un chelălăit de durere, se prăbuşi şi se rostogoli într-o tufă de ciulini. – Rahat, gemu el, ridicându-se greu în picioare, cu mâna încleştată pe mânerul sabiei care i se încurcase în faldurile mantiei. Bine că nu o scosese din teacă, căci ar fi avut toate şansele să se înfigă în ea. Aşa păţise un prieten de-al lui. Atât de ocupat fusese să strige că se împiedicase de o rădăcină de copac, că îşi zburase din greşeală o bucată bună din ţeastă cu propria-i secure. Înapoi în ţărână. Urgent.

615

Se ghemui printre pietrele căzute, aşteptând să se năpustească cineva asupra lui. Dar nu era nimeni prin preajmă. Doar vântul care răsufla prin găurile din pereţii vechi, doar apa care se hlizea în pârâu. Se furişă mai departe pe lângă un morman de pietre, printr-o fostă uşă, peste un zid cocârjat, gâfâind şi şchiopătând pe piciorul bolnav, nemaidepunând niciun efort să nu facă zgomot. Nu era nimeni acolo. Ştiuse asta din clipa în care căzuse. Sub nicio formă spectacolul său jalnic n-ar fi fost ratat. Aproape sigur Copoiul ar fi izbucnit în lacrimi dacă l-ar fi văzut, însă Copoiul se întorsese în ţărână. Făcu cu mâna spre creastă şi după o clipă îl văzu pe Picior-Lung ridicându-se în picioare şi răspunzându-i. – Nu e nimeni aici, şopti în barbă. – Ei şi? şuieră Ferro aflată la unul sau doi paşi în spate. Ai o metodă nouă de furişare, albule. Faci o grămadă de zgomot ca să-i atragi pe duşmani la tine. – Mi-am ieşit din mână, mormăi Logen. Dar nu s-a întâmplat nimic rău. Nu-i nimeni aici. – Dar a fost. Femeia stătea în mijlocul uneia din casele distruse, privind încruntată în jos. La un petic negru şi ars din iarbă, cu câteva pietre în jur. Un foc de tabără. – Nu are mai mult de o zi sau două, murmură Logen atingând cenuşa cu degetul. Luthar se apropie din spate. – Nu e nimeni aici. Pe chip i se întipărise o expresie de îngâmfare şi dispreţ, ca şi cum ar fi avut tot timpul dreptate cu privire la ceva anume. Logen nu pricepea de ce. – Ai noroc că nu e, că altfel te-am coase la loc chiar acum! – Ba eu v-aş coase la loc pe amândoi, pereche de proşti ce sunteţi! sâsâi Ferro. Ar trebui chiar să vă cos capetele alea tâmpe la un loc. Sunteţi la fel de folositori ca un sac de nisip în mijlocul deşertului! Acolo sunt urme. Cai şi mai multe căruţe. – Să fi fost nişte negustori? întrebă Logen plin de speranţă şi făcu un schimb de priviri cu Ferro. De acum încolo ar fi bine să nu mai urmăm poteca. – Ne-ar încetini. Bayaz ajunsese şi el în sat. Quai şi Picior-Lung nu erau nici ei departe, cu caii şi căruţa. – Ne-ar încetini mult prea mult. Rămânem pe potecă. Avem timp să observăm dacă vine cineva. Timp suficient. Luthar nu păru convins. – Păi, dacă îi vedem, înseamnă că ne văd şi ei. Şi după aia? – După aia? Bayaz ridică o sprânceană. După aia ne va apăra faimosul căpitan Luthar. Privi în jur la satul pustiit. – Apă curgătoare şi un adăpost. Pare un loc tocmai bun de înnoptat. 616

– Destul de bun, murmură Logen care cotrobăia deja prin căruţă după lemne ca să facă focul. Mi-e foame. Ce s-a ales de păsările alea? Peste marginea vasului, Logen îi urmărea pe ceilalţi cum mănâncă. Ferro stătea ghemuită pe vine, în capătul cel mai îndepărtat al luminii nestatornice a focului de tabără, cu chipul neclar aproape vârât în bolul ei, aruncând priviri suspicioase în jur şi îndesându-şi mâncarea în gură cu degetele atât de repede de parcă s-ar fi temut să nu i-o ia cineva. Luthar era mai puţin entuziasmat. Ciugulea graţios cu dinţii din faţă dintr-o aripă, ca şi cum ar fi fost convins că se otrăveşte dacă atinge mâncarea şi cu buzele, iar pe farfurie aliniase bucăţelele de carne care nu i se păruseră prea îmbietoare. Bayaz mesteca cu poftă, barba lucindu-i de zeamă de carne. – Bun, mormăi cu gura plină. Poate ai să-ţi alegi cariera de bucătar, Maestre Nouădegete, când ai să te plictiseşti de – bâţâi din lingură Magul – de ceea ce faci acum. – Îhî, răspunse Logen. În Nord toţi făceau mâncare cu rândul şi asta era considerată o onoare. Un bucătar bun era aproape tot atât de apreciat ca şi un luptător bun. Dar nu şi aici. Tovarăşii lui de-acum nu ştiau ce înseamnă să ai grijă de mâncare. Bayaz ştia săşi fiarbă un ceai, însă doar atât. În zilele lui bune, Quai ştia să-şi scoată un biscuit din cutie. Logen se îndoia că Luther ar şti cu care parte se pune oala pe foc. Iar Ferro părea că dispreţuieşte profund întreaga noţiune de mâncare gătită. Logen bănuia că era obişnuită să mănânce carne crudă. Poate chiar vie. În Nord, după o zi grea pe drum, când bărbaţii se adunau în jurul focului să mănânce, fiecare avea locul lui bine stabilit. Şeful se aşeza mereu în cel mai înalt loc, înconjurat de fiii săi şi de Bărbaţii Vestiţi ai clanului lui. Mai departe se aşezau ţăranii, în ordinea importanţei. Iar robii îşi făceau focurile micuţe şi mai departe. Îşi schimbau locul doar atunci când şeful cel mare dorea să recompenseze un serviciu sau un comportament excelent pe câmpul de luptă. Cu cât stăteai mai departe de foc, cu atât erai mai expus primejdiei de a fi luat la bătaie sau chiar ucis. Locul pe care îl ocupai lângă foc era cam la fel cu locul pe care îl ocupai în viaţă. Era altfel aici, în câmp, dar Logen tot mai desluşea un soi de tipar al locurilor din jurul focului şi nu era defel unul fericit. El şi Bayaz stăteau suficient de aproape de foc, însă ceilalţi se aşezaseră mult prea departe ca să le fie bine. Vântul, frigul şi noaptea umedă îi împinseseră spre căldura focului, dar au respins apropierea celorlalţi. Îi aruncă o privire lui Luthar, care se uita cu mult dispreţ în bol, de parcă ar fi fost plin cu urină. N-avea respect. Îi aruncă o privire lui Ferro, care-i răspunse cu pumnale galbene ţâşnind din ochii ei îngustaţi. N-avea încredere. Clătină din cap cu tristeţe. Fără încredere şi respect grupul se va descompune în prima luptă, ca zidurile fără mortar. 617

Totuşi, pe vremea lui, Logen avusese câştig de cauză în situaţii mai potrivnice decât aceasta. Treicopaci, Tul Duru, Dow cel Negru, Harding Ursuzul, se luptase cu fiecare în parte şi-i învinsese. Le-a cruţat vieţile, îndârjindu-i să plece în căutarea lui. Fiecare a încercat tot posibilul să-l omoare, fireşte, cu bun temei, dar în final Logen le-a câştigat încrederea, şi le-a câştigat respectul, şi le-a câştigat chiar şi prietenia. Cu gesturi mărunte şi timp îndelungat. „Răbdarea este cea mai importantă dintre virtuţi”, spunea tatăl său, şi mai spunea: „Nu poţi să treci munţii într-o singură zi.” Poate că timpul se scurgea împotriva lor, dar n-aveau nimic de câştigat dacă se grăbeau. Trebuie să fii realist în privinţa asta. Logen îşi întinse picioarele amorţite, luă burduful cu apă, se ridică şi se îndreptă încet spre locul unde stătea Ferro. Femeia nu-l scăpă nicio clipă din ochi. Bizară creatură, fără doar şi poate, şi nu doar din cauza înfăţişării ei, deşi arăta extrem de ciudat. Părea dură, şi tăioasă, şi rece ca o sabie nouă, nemiloasă precum cel mai nemilos bărbat pe care-l cunoscuse vreodată Logen. Ai fi zis că nu vrea să arunce nici măcar un băţ unuia care dă să se înece, dar pentru el făcuse mult mai mult, şi nu doar o dată. Dintre toţi, în ea se încrezuse în primul rând şi în cea mai mare măsură. Aşa că se aşeză pe vine şi îi întinse burduful a cărui umbră umflată se bâţâia pe zidul zgrunţuros din spatele femeii. Se uită urât la apă şi se uită urât şi la Logen. Apoi smulse burduful şi se aplecă iarăşi asupra vasului ei, întorcându-se cu umerii ciolănoşi la Logen. Nicio vorbă de mulţumire, nici măcar un gest, dar nu se supără. La urma urmei, nu treci munţii într-o singură zi. Reveni la locul lui de lângă foc şi urmări dansul flăcărilor care aruncau lumini nestatornice pe chipurile posomorâte ale celorlalţi. – Ştie cineva vreo poveste? întrebă el plin de nădejde. Quai îşi supse dinţii. Luthar şi-i dezveli într-un rictus dispreţuitor. Ferro nici măcar nu dădu vreun semn că l-ar fi auzit. Deloc un început promiţător. – Niciuna? Niciun răspuns. – Bine, atunci. Ştiu eu nişte cântece, sper să-mi aduc aminte cuvintele, continuă dregându-şi glasul. – Foarte bine! îl întrerupse Bayaz. Dacă aşa putem scăpa de cântece, ştiu eu sute de poveşti. Ce anume vrei să asculţi? O poveste de dragoste? O poveste amuzantă? O poveste de vitejie atunci când soarta este potrivnică? – Despre locul ăsta, se băgă şi Luthar în vorbă. Despre Vechiul Imperiu. Dacă era atât de grozav, cum de a ajuns aşa? Îşi smuci capul arătând zidurile fărâmate şi ceea ce ştiau cu toţii că se află mai departe. Kilometri şi kilometri de nimic. – Cum de a ajuns să fie doar un pustiu nesfârşit? Bayaz suspină:

618

– Aş putea spune eu povestea aceasta, dar suntem norocoşi să avem printre noi în această micuţă excursie pe cineva originar din Vechiul Imperiu, cineva care este şi un pătimaş cercetător al istoriei. Maestre Quai? Ucenicul îşi ridică alene ochii de la foc. – Eşti bun să ne luminezi? Ce s-a întâmplat cu Vechiul Imperiu, odinioară centrul strălucitor al întregii lumi, de a ajuns în situaţia aceasta dramatică? – E o poveste lungă, murmură ucenicul. Să încep cu începutul? – De unde altundeva se începe? Quai ridică din umerii firavi şi porni să vorbească. – Atotputernicul Euz, învingător al demonilor, închizător al porţilor, părinte al Lumii, a avut patru fii, şi fiecăruia i-a făcut câte un dar. Celui mai mare, lui Juvens, i-a dăruit talentul de a stăpâni Înalta Artă, măiestria de a schimba lumea prin magie temperată de cunoaştere. Celui de-al doilea fiu, Kanedias, i-a revenit darul de a modela piatra şi metalul după cum doreşte. Celui de-al treilea, Euz i-a dat talentul de a vorbi cu spiritele şi de a le obliga să facă ce le cere. Quai căscă lung, plescăi din buze şi clipi des în faţa flăcărilor. – Aşa au apărut cele trei discipline pure ale magiei. – Mi s-a părut că ai zis că a avut patru fii, bombăni Luthar. Ochii lui Quai fugiră în lături. – Chiar patru a avut, şi acesta este motivul pentru care Imperiul s-a distrus. Glustrod era mezinul. Lui i-ar fi revenit priceperea de a comunica cu Cealaltă Parte. Secretele chemării demonilor din lumea de dedesubt şi secretele înrobirii demonilor. Însă asemenea lucruri erau interzise prin Prima Lege, aşa că Euz nu i-a dat nimic celui mai tânăr dintre fii, cu excepţia binecuvântărilor lui, şi cu toţii ştim cât valorează acestea. A împărtăşit secrete nemaipomenite celorlalţi trei şi a plecat, poruncind fiilor lui să facă ordine în lume. – Ordine, bombăni iar Luthar aruncându-şi farfuria în iarbă şi privind cu dispreţ la ruinele ascunse în umbre. N-au prea avut succes. – La început au avut. Juvens s-a apucat de treabă cu toată sârguinţa, punânduşi forţa şi înţelepciunea în slujba scopului său. I-a plăcut un popor de pe malurile fluviului Aos şi i-a dăruit acestuia legi şi învăţătură, guvernare şi ştiinţe. A înzestrat aceşti oameni cu priceperea de a-şi cuceri vecinii şi l-a făcut împărat pe comandantul lor. Fiul a urmat după tată, an a urmat după an, iar naţiunea aceasta s-a dezvoltat şi a prosperat. Pământurile Imperiului s-au întins până la Isparda în sud, Anconus în nord, până la Marea Cercului în est, şi chiar dincolo de ea. Împăraţii veneau şi se stingeau unul după altul, însă Juvens se afla mereu acolo – călăuzind, sfătuind, aranjând toate lucrurile în aşa fel încât să corespundă măreţului său proiect. Totul era civilizat, totul era paşnic, totul era bine. – Aproape totul, murmură Bayaz, răscolind jarul cu un băţ. Quai schiţă un surâs compătimitor.

619

– Şi noi l-am uitat pe Glustrod, aşa cum l-a uitat şi tatăl lui. Fiul cel ignorat. Fiul cel ocolit. Fiul cel înşelat. I-a implorat pe ceilalţi trei fraţi să împartă cu el secretele primite, dar aceştia şi-au apărat darurile şi l-au refuzat. S-a uitat atunci la ce realizase Juvens şi furia lui nu putea fi pusă în cuvinte. A găsit locuri întunecate în lume şi a studiat în taină ştiinţele interzise de Prima Lege. A găsit locuri întunecate în lume şi a atins Cealaltă Parte. A găsit locuri întunecate în lume, şi a vorbit pe limba diavolilor şi i-a auzit cum îi răspund, scăzu vocea lui Quai până la şoaptă. Iar vocile diavolilor i-au spus lui Glustrod unde să sape… – Foarte bine, Maestre Quai, îl întrerupse cu asprime Bayaz. Ai făcut progrese mari în studiul istoriei. Dar să nu intrăm în detalii. Să lăsăm săpăturile lui Glustrod pentru altă dată. – Fireşte, murmură Quai cu ochii negri strălucind în lumina focului pe chipul său supt şi melancolic. Ştii mai bine, stăpâne. Glustrod a făcut planuri. A stat la pândă din umbre. A strâns secrete. A linguşit şi a ameninţat şi a minţit. Nu a durat mult până i-a atras de partea sa pe cei slabi şi influenţabili, i-a învrăjbit pe cei puternici, căci era inventiv şi fermecător şi plăcut privirii. Acum auzea mereu vocile din lumea de dedesubt. I-au sugerat să semene discordie pretutindeni, iar el le-a ascultat. L-au îndemnat să mănânce carne de om şi să le fure astfel puterea, şi aşa a făcut. I-au poruncit să-i caute pe cei care au mai rămas cu sânge de diavol în lumea noastră, dispreţuiţi, detestaţi, exilaţi, şi să-i facă armata lui, iar el s-a supus. Logen simţi cum îi atinge ceva umărul şi aproape că sări în sus de spaimă. Ferro se aplecase deasupra lui, cu burduful de apă în mână. – Mulţumesc, mârâi el luându-i-l, prefăcându-se că inima nu-i sparge pieptul. Luă o sorbitură lungă, puse dopul la loc, apoi aşeză burduful pe jos, alături de el. Când îşi ridică privirea, văzu că Ferro nu plecase de acolo. Rămăsese în picioare lângă el, cu ochii ţintă la dansul flăcărilor. Logen se trase mai la o parte, făcându-i loc. Ferro se încruntă, îşi supse dinţii, izbi cu piciorul în pământ, apoi se ghemui încet pe vine, având grijă să lase suficient spaţiu între ei. Îşi întinse mâinile la foc şi îşi dezveli dinţii strălucitori. – E frig aici. Logen aprobă din cap. – Zidurile astea nu ne apără de vânt. – Nu, murmură Ferro căutându-l pe Quai cu privirea. Nu te opri din cauza mea, se răţoi la el. Ucenicul zâmbi. – Stranie şi sinistră era oastea lui Glustrod. A aşteptat ca Juvens să părăsească Imperiul, s-a furişat în capitala Aulcus şi şi-a pus planul în practică. Parcă demenţa ar fi pus stăpânire pe întregul oraş. Fiu se lupta cu tată, soţie cu soţ, vecin cu vecin. Împăratul a fost ucis pe treptele palatului chiar de fiii săi, care apoi, înnebuniţi de lăcomie şi ură, s-au întors unul împotriva celuilalt. Bizara oaste a lui Glustrod care se ascunsese în canalele de sub oraş s-a ridicat la suprafaţă, 620

transformând străzile în morminte, pieţele în abatoare. Unii din soldaţii acestei armate furau chipurile oamenilor şi apăreau sub înfăţişarea lor. Bayaz clătină dezaprobator din cap. – Luau înfăţişarea oamenilor. Vicleşug îngrozitor şi perfid. Logen îşi aminti de o femeie care îi vorbise în întunericul rece cu vocea soţiei lui moarte. Se încruntă şi îşi vârî capul între umeri. – Într-adevăr, un truc îngrozitor, spuse Quai, iar zâmbetul nostalgic i se lăţi şi mai mult. Căci, în cine să te încrezi dacă nu în ochii şi urechile tale? Cum altfel să deosebeşti un prieten de un duşman? Dar lucruri încă şi mai rele aveau să vină. Glustrod chemase demonii din Cealaltă Parte, îi supusese voinţei sale şi îi trimisese să-i distrugă pe cei care i se împotriveau. – Îi chema şi îi trimitea, şuieră Bayaz. Blestemate discipline. Cumplite riscuri. Crâncene încălcări ale Primei Legi. – Însă Glustrod nu recunoştea nicio altă lege în afară de propria lui putere. Nu peste mult timp s-a instalat în sala tronului, în vârful unui munte de cranii, mâncând carne de om, aşa cum copilul soarbe laptele mamei, lăfăindu-se în oribila lui victorie. Imperiul a coborât în haos, un haos ca acela din vremurile străvechi, dinainte de apariţia lui Euz, când lumea noastră şi lumea de jos erau una. Vântul oftă prin crăpăturile zidăriei vechi şi Logen se înfioră şi îşi strânse mai bine pătura în jurul trupului. Îl speria povestea naibii. Chipuri furate, şi diavoli trimişi în misiune, şi mese cu carne de om. Însă Quai nu se opri. – Când a aflat ce făcuse Glustrod, furia lui Juvens a fost cumplită şi a cerut ajutorul fraţilor lui. Kanedias nu a vrut să-i răspundă. A rămas ferecat în casă, meşterind la maşinăriile lui, nepăsându-i de lumea de afară. Singuri, Juvens şi Bedesh au strâns o armată şi au pornit război împotriva fratelui lor. – Teribil război, murmură Bayaz, cu arme teribile şi pierderi teribile. – Luptele au cuprins întregul continent, de la un capăt la celălalt, atrăgând cu sine toate rivalităţile meschine şi dând naştere unei mulţimi de dihonii, crime şi răzbunări, ale căror consecinţe încă mai otrăvesc lumea noastră de azi. Dar în cele din urmă Juvens a învins. Glustrod a fost asediat în Aulcus, mutanţii i-au fost demascaţi, armata i-a fost risipită. Acum în clipele acestea de disperare cumplită, vocile din lumea de jos i-au şoptit un alt plan. Deschide poarta spre Cealaltă Parte, i-au spus. Descuie închizătorile, sparge zăvoarele şi deschide larg porţile făcute de tatăl tău. Încalcă Prima Lege o ultimă oară, i-au mai spus, şi dă-ne drumul înapoi în lume, şi niciodată nu vei mai fi ignorat, ocolit, înşelat. Întâiul dintre Magi dădu încetişor din cap ca pentru sine. – Dar a fost înşelat încă o dată. – Biet nebun! Creaturile din Cealaltă Parte sunt făcute din minciuni. Confruntarea cu ele te pune faţă în faţă cu pericolul cel mai odios. Glustrod şi-a pregătit ritualurile, dar, în graba lui cea mare, a făcut o greşeală foarte mică. Poate 621

nimic mai mult decât un grăunte de sare pus aiurea, dar rezultatele au fost dintre cele mai înspăimântătoare. Forţa uriaşă pe care Glustrod o adunase de partea lui, atât de puternică încât ar fi putut străpunge cu uşurinţă ţesătura lumii, a fost descătuşată, fără formă sau logică. Glustrod s-a distrus singur. Aulcus, măreaţa şi splendida capitală a Imperiului, a fost pustiită, iar pământul din jur otrăvit pe vecie. Astăzi nimeni nu se mai aventurează în apropierea ei. Oraşul este un cimitir spulberat. O ruină blestemată. Monument extrem de nimerit închinat nebuniei şi orgoliului lui Glustrod şi ale fraţilor lui. Ucenicul îşi ridică privirea la Bayaz. – Spun adevărul, stăpâne? – Îl spui, murmură Magul. Eu ştiu. Eu am văzut ce s-a petrecut. Un tânăr nebun, cu păr mult şi frumos, continuă trecându-şi palma peste capul pleşuv. Un tânăr nebun care nu ştia ce este magia şi înţelepciunea, sau cum lucrează puterile, aşa cum ştii tu, Maestre Quai. Ucenicul înclină capul. – Singurul meu scop în viaţă este să le învăţ. – Şi ai făcut mari progrese în această privinţă. Ce spui de povestea asta, Maestre Nouădegete? Logen îşi umflă fălcile. – Mi-aş fi dorit ceva mai amuzant, dar cred că trebuie să mă mulţumesc cu ce mi se oferă. – O droaie de prostii, dacă mă întrebaţi pe mine, spuse batjocoritor Luthar. – Hm, fornăi Bayaz. Ce noroc pe capul nostru că nu te-am întrebat. Poate că ar fi bine să speli oalele, căpitane, până nu se întunecă şi mai tare. – Eu? – Unul dintre noi a prins mâncarea, şi unul dintre noi a fript-o. Unul dintre noi ne-a distrat spunându-ne o poveste. Eşti singurul din grup care nu ţi-ai adus contribuţia încă. – În afară de tine. – O, dar eu sunt mult prea bătrân ca să mă bălăcesc la ora asta din noapte, îi răspunse Bayaz cu chipul înăsprit. Un om mare trebuie să înveţe smerenia. Oalele te aşteaptă. Luthar deschise gura să spună ceva, se gândi mai bine, se ridică furios de jos şi-şi aruncă pătura în iarbă. – Afurisite oale, înjură când le culese de lângă foc şi se îndreptă cu paşi apăsaţi spre pârâu. Ferro îl urmări cu privirea, iar pe faţă îi apăru o expresie stranie care s-ar fi putut să constituie versiunea ei personală a surâsului. Plecă iarăşi ochii asupra focului şi îşi umezi buzele. Logen scoase dopul burdufului şi i-l întinse. – Îhî, mârâi ea, i-l smulse din mână şi sorbi iute din el. Când se ştergea la gură cu mâneca, îi aruncă o privire piezişă şi se încruntă. 622

– Ce? – Nimic, răspunse el repede, ferindu-şi ochii şi întinzând palmele goale. Absolut nimic. Dar zâmbea pe dinăuntru. Gesturi mărunte şi timp. Aşa va reuşi.

623

Crime mărunte – Frig, colonele West, ce zici? – Frig, Înălţimea Voastră, aproape a venit iarna. Fulguise în noaptea aceea. Căzuse o lapoviţă rece care acoperise totul cu chiciură. Acum, la lumina zorilor palizi, întreaga lume părea pe jumătate îngheţată. Copitele cailor zgrunţăiau şi fleoşcăiau prin noroiul cristalizat. Copacii pe jumătate îngheţaţi plângeau cu lacrimi triste. West nu făcea opinie discordantă. Îi ieşeau aburi din nasul care-i curgea. Vârfurile urechilor îl furnicau neplăcut, rebegite de frig. Prinţul Ladisla nu părea să bage de seamă toate acestea, dar să nu uităm însă că era încotoşmănat într-o haină uriaşă, cu căciulă şi mănuşi din blană neagră, lucioasă, probabil în valoare de câteva sute de mărci. Zâmbi larg cuprinzându-şi subordonaţii cu privirea. – Oamenii par în formă, în ciuda tuturor neajunsurilor. West nu-şi putu crede auzului. E drept că regimentul din Oastea Regelui plasat sub comanda lui Ladisla părea destul de fericit. Corturile erau aliniate ordonat în mijlocul taberei, focurile erau aprinse în faţa lor, caii erau bine priponiţi în apropiere. Însă nu la fel de fericită era situaţia recruţilor care alcătuiau mai mult de trei sferturi din efectivele lor. Mulţi dintre aceştia erau scandalos de puţin pregătiţi. Erau oameni neinstruiţi şi neînarmaţi, unii evident prea bolnavi sau prea bătrâni ca să mărşăluiască, darămite să se lupte. Unii nu aveau nimic altceva decât hainele din spinare, şi acestea într-o stare jalnică. West îi văzuse ascunşi sub copaci, strânşi unul într-altul ca să se încălzească, înveliţi doar cu o jumătate de pătură. O ruşine. – Oastea Regelui este bine echipată, dar mă preocupă starea unora dintre recruţi, Înălţimea… – Da, continuă Ladisla vorbind peste el ca şi cum nu l-ar fi auzit, în mare formă! Înfulecă tot ce prind! Probabil că focul din burţi le ţine de cald, ce zici, West? Abia aştept să ajungem la duşman! Mare păcat că trebuie să aşteptăm lângă râul ăsta blestemat! West îşi muşcă buzele. Capacitatea incredibilă de autoamăgire a Prinţului Ladisla devenea tot mai frustrantă cu fiecare zi care trecea. Înălţimii Sale îi intrase în cap ideea că era un general mare şi faimos, la comanda unei oştiri fără pereche. Că va repurta o victorie epocală şi că va fi întâmpinat ca un erou în Adua. Şi, în loc să facă cel mai mic efort ca visul să-i devină realitate, se comporta ca şi cum toate astea se întâmplaseră deja, fără să dea doi bani pe adevăr. Nu-şi îngăduia să observe absolut nimic dezagreabil, greşit sau în dezacord cu părerile sale 624

aberante. În toată această vreme, filfizonii din subordinea sa, fără nici măcar o lună de armată la activ, îl felicitau pentru fiecare opinie, se plesneau joviali pe spate şi erau de acord cu fiecare frază pe care o scotea pe gură indiferent cât de ridicolă ar fi fost aceasta. West credea că, atunci când nu ţi-a lipsit nimic întreaga viaţă, sau nu ai fost obligat să munceşti pentru nimic, sau să dai dovadă măcar de un strop de autodisciplină, probabil că ajungi să capeţi o perspectivă destul de stranie asupra vieţii. Şi iată dovada vie, călărind alături de el şi zâmbind cu gura până la urechi de parcă a avea grijă de zece mii de oameni ar fi fost o responsabilitate neînsemnată. Aşa cum observase Mareşalul Burr, Prinţul Moştenitor şi lumea reală nu aveau nimic în comun. – E frig, murmură Ladisla. Nu mai e ca în deşertul din Gurkhul, colonele West, nu? – Nu, Înălţimea Voastră. – Dar sunt unele lucruri care nu se schimbă niciodată, ce zici? Războiul, West! Războiul în general! E la fel pretutindeni! Curajul! Onoarea! Gloria! Ai luptat alături de colonelul Glokta, nu-i aşa? – Aşa este, Înălţimea Voastră. – Îmi plăcea teribil să aud poveşti despre faptele lui de vitejie! Când eram mai tânăr a fost unul dintre eroii mei. Cum înconjura duşmanul, cum îi tăia căile de aprovizionare, cum îi ataca şi convoaiele şi câte şi mai câte. Iar biciuşca Prinţului se ridică în aer şi înconjură, tăie şi atacă imaginare convoaie inamice. – Excelent! Îmi închipui că ai asistat la toate astea? – La unele, Înălţimea Voastră. Asistase la o grămadă de cazuri de dureri cumplite de fund provocate de statul îndelungat în şa, la o grămadă de cazuri de arsuri provocate de soarele puternic, la o grămadă de jafuri, beţii crâncene şi fanfaronade. – Colonelul Glokta, pe legea mea! Ne-ar prinde bine acum ceva din energia lui, ce zici West? Ceva din forţa lui! Din vigoarea lui! Mare păcat că e mort. West îşi ridică privirea. – Dar nu e mort, Înălţimea Voastră. – Nu e? – A fost capturat de gurkieni şi înapoiat Uniunii la sfârşitul războiului. A… el… a intrat în Inchiziţie. – În Inchiziţie? Prinţul păru oripilat. – De ce să renunţe un bărbat la armată pentru aşa ceva? West începu să-şi caute cuvintele, dar se gândi mai bine şi răspunse: – Nu-mi pot da seama, Înălţimea Voastră. – A intrat în Inchiziţie! Ah, n-aş înţelege nici într-o mie de ani de ce! 625

Călăriră în tăcere câteva momente. Treptat, zâmbetul reveni pe buzele Prinţului. – Discutam despre faima pe care ţi-o aduce războiul, nu? West se strâmbă. – Da, Înălţimea Voastră. – Ai fost primul care a pătruns în Ulrioch, nu-i aşa? Primul, asta am auzit! Asta este fala ta! Asta este gloria, nu-i aşa? Ce experienţă nemaiîntâlnită ţi-a fost dat să trăieşti, colonele, ce zici? Ce experienţă nemaiîntâlnită! Cum se mai zbătuse să răzbească prin mormanele de pietre şi buşteni sfărâmaţi, acoperiţi cu cadavre contorsionate. Pe jumătate orb din cauza fumului, pe jumătate înecându-se din cauza prafului, cu urlete şi vaiete şi lovituri de metal pe metal asediindu-l din toate părţile, aproape nerespirând din cauza fricii. Oameni îmbulzindu-se spre el, gemând, înghiontindu-se, poticnindu-se, urlând, acoperiţi de sudoare şi sânge, negri de mizerie şi funingine, chipuri schimonosite de durere şi furie abia desluşite. Diavoli din iad. West îşi aminti cum strigase „Înainte!” iar şi iar, până când gâtlejul îi ajunsese carne vie, chiar dacă habar nu avea unde anume însemna „înainte”. Îşi aminti cum străpunsese cu sabia pe cineva, prieten sau duşman. Nu ştiuse nici atunci, nu ştia nici acum. Îşi aminti cum căzuse şi se tăiase la cap într-o piatră, îşi sfâşiase haina într-un buştean. Îşi aminti momente, fragmente, ca dintr-o poveste auzită odinioară. West îşi strânse mai bine haina în jurul umerilor îngheţaţi, dorindu-şi să fi fost mai groasă. – Într-adevăr, o experienţă nemaiîntâlnită, Înălţimea Voastră. – Mare păcat că ticălosul ăla de Bethod n-o să ne iasă în cale! exclamă Prinţul Ladisla şfichiuind supărat aerul cu biciuşca. Ţi-a fost mai bine atunci decât acum când eşti doar paznicul meu! Mă ia de prost Burr? Ce zici, West? West inspiră adânc. – Nu am de unde să ştiu aşa ceva, Înălţimea Voastră. Dar mintea nestatornică a Prinţului trecuse deja mai departe. – Care-i treaba cu animalele alea de companie ale tale? Cu nordicii ăia? Ăia cu nume hazlii. Cum îl cheamă pe individul ăla jegos? Lupoi? – Copoi. – Copoi, aşa e! Nemaipomenit! chicoti Prinţul în barbă. Şi celălalt, cel care e cel mai mare om pe care l-am văzut vreodată! Excelent! Ce mai învârtesc? – I-am trimis în recunoaştere la nord de râu, Înălţimea Voastră, răspunse West dorindu-şi să fi plecat cu ei. Probabil că duşmanii sunt departe, dar dacă nu este aşa, trebuie să ştim cum stau lucrurile. – Sigur că trebuie. Minunată idee. Ca să ne putem pregăti de atac! West se gândea mai degrabă la o retragere convenabilă şi la un sol trimis de urgenţă Mareşalului Burr, însă nu avea niciun rost să spună asta. În mintea lui 626

Ladisla războiul se rezuma doar la comanda unui atac straşnic urmat de un somnic bun. Din vocabularul său lipseau cu desăvârşire cuvintele „strategie” şi „repliere”. – Da, murmură Prinţul ca pentru sine, cu ochii aţintiţi asupra copacilor de dincolo de râu. Să pregătim un atac şi să-i respingem dincolo de graniţă… Graniţa se afla la o sută cincizeci de kilometri depărtare. West profită de ocazie. – Dacă îmi permiteţi, Înălţimea Voastră, am o mulţime de treburi de care să mă ocup. Şi nu minţea. Tabăra fusese organizată, sau, mai degrabă, dezorganizată, fără pic de consideraţie faţă de ordine sau apărare. Un labirint dezordonat de colibe din pânză groasă într-o poiană mare din apropierea râului, unde terenul era mult prea moale şi fusese repede transformat în brazde de noroi de către căruţele de aprovizionare. La început nu existaseră latrine, apoi au fost săpate la adâncime mult prea mică şi mult prea aproape de tabără, lângă locul unde erau depozitate proviziile. Provizii care, întâmplător, fuseseră prost ambalate, neadecvat pregătite şi acum erau aproape în întregime stricate, atrăgând toţi şobolanii din Englia. West era convins că, dacă nu ar fi fost aşa de frig, întreaga tabără ar fi fost bolnavă. Prinţul Ladisla făcu un gest cu mâna. – Fireşte, ai o mulţime de treburi. O să-mi povesteşti mai multe mâine, West, ce zici? Despre colonelul Glokta şi tot aşa. Mare păcat că e mort! strigă el peste umăr îndepărtându-se în galop spre uriaşul lui cort violet, ridicat pe deal, deasupra duhorii şi dezordinii. Uşurat, West îşi întoarse calul şi coborî în tabără. Trecu pe lângă oameni care patinau şi se împleticeau prin mocirla pe jumătate îngheţată, tremurând, învăluiţi în aburii respiraţiei, cu mâinile înfăşurate în zdrenţe murdare. Trecu pe lângă oameni aşezaţi în grupuleţe jalnice în faţa corturilor peticite, felurit îmbrăcaţi, pe cât de aproape îndrăzneau de focurile anemice, răsucind în mâini oale cu mâncare, jucând jocuri tâmpite cu cărţi jilave, bând şi holbându-se în aerul rece. Soldaţii bine instruiţi plecaseră cu Poulder şi Kroy în căutarea duşmanului. Ladisla se alesese doar cu resturile: cu cei mult prea slăbiţi ca să poată mărşălui cum trebuie, mult prea prost echipaţi ca să poată lupta cum trebuie, mult prea dărâmaţi ca să facă ceva cu convingere. Oameni care poate că nu şi-ar fi părăsit familiile niciodată, obligaţi să traverseze marea spre un ţinut despre care nu ştiau absolut nimic, ca să se lupte cu un duşman cu care nu aveau nimic de împărţit, din motive pe care nu le înţelegeau. Poate că atunci când plecaseră de acasă unii dintre aceştia, dar nu prea mulţi, simţiseră vagi urme de zel patriotic, fuseseră luaţi de valul virilităţii militare, dar drumul greu, mâncarea proastă şi vremea rece le epuizaseră, înfometaseră şi îngheţaseră tot entuziasmul iniţial, cât o fi fost şi acela. Iar Prinţul Ladisla nu era

627

chiar conducătorul care să-i inspire şi să-i motiveze, presupunând că şi-ar fi dat silinţa să facă fie şi cel mai mărunt gest în sensul acesta. Trecând pe lângă recruţi, West se uită la chipurile lor posace, obosite, înfrigurate, iar ei îl priviră cu ochi care spuneau că sunt deja învinşi. Nu voiau decât să se întoarcă acasă, iar West nu-i putea învinovăţi. Şi el simţea la fel. – Colonele West! Un uriaş cu barbă deasă, îmbrăcat în uniformă de ofiţer din Oastea Regelui, îi zâmbea larg. Tresărind, West îl recunoscu pe Jalenhorm. Coborî de pe cal şi prinse mâna uriaşului în mâinile sale. Îi făcea plăcere să-l revadă. Prezenţă stabilă, onestă, de încredere. Vestigiu al vieţii sale trecute, când nu se învârtea printre mai-marii lumii, iar existenţa era cu mult mai simplă. – Ce mai faci, Jalenhorm? – Bine, mulţumesc, domnule. Fac un tur al taberei şi aştept. Uriaşul îşi duse mâinile căuş la gură şi suflă în ele. – Încerc să mă încălzesc. – Din câte ştiu, despre asta e vorba în război. Multă aşteptare în condiţii extrem de neplăcute. Multă aşteptare întreruptă ocazional de momente de maximă teroare. Jalenhorm zâmbi sec. – Abia aştept. Cum e viaţa în subordinea Prinţului? West clătină din cap. – O competiţie pentru a stabili care e cel mai arogant, mai ignorant şi mai extravagant. Dar ţie cum îţi merge? Cum e viaţa de tabără? – Nu e chiar atât de rea. Însă îmi pare rău pentru unii dintre recruţi. Nu sunt pregătiţi de luptă. Am auzit că doi din cei mai în vârstă au murit de frig azinoapte. – Se mai întâmplă. Să sperăm că îi vor îngropa mai adânc şi departe de cei vii. West îşi dădea seama că uriaşul va spune că nu are pic de inimă, dar aşa stătea situaţia. Doar foarte puţini muriseră în luptă în timpul războiului din Gurkhul. Restul se prăpădiseră din cauza accidentelor, bolilor, rănilor neînsemnate care se infectaseră. Ajungeai să te obişnuieşti. Dar atât de prost erau echipaţi recruţii? Însemna că îşi vor îngropa morţii zilnic. – De ce ai nevoie? – Ar fi ceva. Calul meu şi-a pierdut o potcoavă în noroi şi am tot încercat să găsesc pe cineva care să-i pună una nouă, făcu Jalenhorm un gest larg cu mâinile. S-ar putea să mă înşel, dar cred că nu e niciun potcovar în toată tabăra. West se holbă la el. – Nici măcar unul? – N-am reuşit să dau de niciunul. Sunt şi nicovale, şi ciocane şi toate cele… dar nu e nimeni care să lucreze cu ele. Am vorbit cu unul dintre şefii intendenţei. Mi-a zis că generalul Poulder a refuzat să scutească fierarii de luptă şi la fel a 628

procedat şi generalul Kroy, aşa că… Jalenhorm ridică din umeri – nu avem niciunul. – Şi nu s-a gândit nimeni să verifice? – Cine? West simţi cum începe să-i dea târcoale cunoscuta durere de cap. Săgeţile aveau nevoie de vârfuri, săbiile trebuiau ascuţite, armurile şi şeile şi căruţele pentru transportul echipamentelor şi proviziilor se stricau şi trebuiau să fie reparate. O armată fără fierari nu este cu mult mai eficientă decât o armată fără arme. Şi iată-i acum, într-un ţinut îngheţat, la kilometri depărtare de cea mai apropiată aşezare. Doar dacă… – Am trecut pe drum pe lângă o colonie de deţinuţi. Jalenhorm îşi miji ochii încercând să-şi aducă aminte. – Da, o topitorie, mi se pare. Am văzut fum deasupra copacilor. – Acolo ar trebui să fie nişte fierari pricepuţi. Sprâncenele uriaşului se ridicară a mirare. – Nişte fierari criminali. – Mă mulţumesc cu ce găsesc. Astăzi calul tău nu are o potcoavă, mâine s-ar putea să nu mai avem arme! Strânge o duzină de oameni şi ia şi o căruţă. Plecăm de îndată. În ploaia rece, închisoarea se întrezărea ameninţătoare printre copaci, înconjurată cu un gard din bârne groase, acoperite cu muşchi, cu ţepuşe încovoiate şi ruginite în vârf. Loc crunt cu destinaţie cruntă. West sări din şa, iar Jalenhorm şi soldaţii lui îşi opriră caii în spatele lui. Traversă prin noroi spre poartă drumul brăzdat cu făgaşe clisoase şi lovi puternic cu mânerul sabiei în lemnul istovit de intemperii. Dură ceva timp, dar în cele din urmă se deschise o ferestruică. Doi ochi cenuşii se uitară urât la el prin deschizătură. Ochi cenuşii deasupra unei măşti negre. Un practician al Inchiziţiei. – Sunt colonelul West. Ochii îl priviră cu răceală. – Aşa, şi? – Sunt în slujba Prinţului Moştenitor Ladisla şi trebuie să vorbesc cu comandantul acestei colonii. – De ce? West se încruntă, dându-şi toată silinţa să pară cât de impunător posibil, cu părul lipit de ţeastă şi cu ploaia picurându-i de pe bărbie. – Suntem în război şi nu am vreme să stau la taclale cu tine! Este imperios necesar să vorbesc cu comandantul chiar acum! Ochii se îngustară. Îl priviră pe West, apoi pe cei doisprezece soldaţi murdari şi uzi din spatele lui. 629

– Bine, spuse practicianul. Poţi să intri. Singur. Ceilalţi trebuie să te aştepte afară. Drumul principal era o întindere de noroi bătătorit între două şiruri de cocioabe înclinate, din streşinile cărora şiroia apa. Pe drum, doi bărbaţi şi o femeie, uzi până la piele, se chinuiau să mişte o căruţă cu pietre care se afundase până la osii în mocirlă. Toţi trei aveau lanţuri grele la glezne. Zdrenţăroşi, numai piele şi os, cu obrajii supţi, aveau privirile tot atât de golite de speranţă pe cât de goale le erau burţile. – Mutaţi blestemata aia de căruţă, mârâi la ei practicianul, iar cei trei îşi reluară gârboviţi activitatea deloc de invidiat. West se îndreptă cu greu prin nămol spre o clădire din piatră din capătul celălalt al coloniei, încercând, fără succes, să sară de pe un petic de pământ uscat pe altul. În prag stătea alt practician cu privirea crâncenă, cu o manta de ploaie pătată pe umeri, cu ochii duri urmărindu-l pe West cu un amestec de suspiciune şi indiferenţă. Împreună cu călăuza sa, colonelul trecu pe lângă el şi intră în holul slab luminat plin de ecourile ploii de afară. Practicianul ciocăni la o uşă prost montată. – Intră. O cameră mică, sărăcăcioasă, cu pereţi cenuşii, friguroasă şi mirosind uşor a igrasie. Un foc meschin pâlpâia în cămin, un raft căzut într-o rână era înţesat cu cărţi. Un portret al Regelui Uniunii trona regeşte pe un perete. Un bărbat slab întrun veşmânt negru scria la o masă ieftină. Îl măsură din priviri pe West, apoi îşi puse deoparte cu grijă condeiul şi se frecă la rădăcina nasului cu degetul mare şi arătătorul mânjite cu cerneală. – Avem un oaspete, grohăi practicianul. – Într-adevăr. Sunt Inchizitorul Lorsen, comandantul acestei micuţe colonii. West strânse neatent şi cam în silă mâna osoasă. – Sunt colonelul West din oştirea Prinţului Ladisla. Tabăra noastră se află la vreo cincisprezece kilometri nord de aici. – Desigur. Cu ce îi pot fi de folos Înălţimii Sale? – Avem neapărată nevoie de fierari iscusiţi. Conduci o topitorie aici, corect? – O mină, o topitorie şi o fierărie unde fabricăm unelte agricole. Însă nu înţeleg ce… – Excelent! Voi lua doisprezece oameni cu mine, cei mai pricepuţi pe care îi ai. Comandantul se încruntă. – Exclus. Deţinuţii de aici s-au făcut vinovaţi de cele mai îngrozitoare crime. Nu pot fi eliberaţi fără ordin scris din partea Arhilectorului însuşi. – Atunci avem o problemă, Inchizitor Lorsen. Căci am zece mii de oameni cu arme care trebuie ascuţite, armuri care trebuie reparate, cai care trebuie potcoviţi. Din clipă în clipă am putea intra în luptă. Nu-mi permit să aştept ordine venite din 630

partea Arhilectorului, sau a oricui altcuiva. Trebuie să fac rost de fierari, asta este realitatea. – Dar trebuie să înţelegi că nu pot… – Nu înţelegi gravitatea situaţiei! lătră West, cu nervii întinşi la maximum. Fă ce vrei, trimite o scrisoare Arhilectorului! Şi eu voi trimite un om să-mi aducă o companie de soldaţi din tabără! Să vedem cine capătă ajutor primul! Comandantul medită o vreme la cele auzite. – Foarte bine, spuse el în cele din urmă, vino după mine. West ieşi din clădirea comandantului înapoi în lapoviţă. Din pragul uneia dintre cocioabe, doi copii zdrenţăroşi şi murdari îl priveau cu ochi mari. – Aveţi şi copii aici? – Avem familii întregi, dacă sunt considerate a reprezenta un pericol pentru stat, îl privi pieziş Lorsen. Păcat, ce-i drept, dar măsurile aspre au fost mereu necesare pentru asigurarea stabilităţii Uniunii. Din tăcerea ta înţeleg că nu eşti de acord. West se uita la unul dintre copiii care şchiopătau prin noroaie, condamnat, probabil, să-şi petreacă tot restul vieţii în locul acesta. – Cred că e o crimă. Comandantul ridică din umeri. – Nu te lăsa amăgit de vârsta lor. Toată lumea are o vină sau alta. Până şi cei inocenţi pot constitui o ameninţare. Poate doar că este nevoie de crime mărunte ca să poţi preveni crimele mari, colonele West, dar asta o hotărăsc mai marii noştri, nu noi. Eu doar mă asigur că deţinuţii muncesc, nu se bat şi nu evadează. – Adică îţi faci treaba, nu? Urmezi cărarea mult umblată şi eviţi asumarea oricărei răspunderi. – Care dintre noi doi este cel care trăieşte în mijlocul lor, aici, în mijlocul pustietăţii? Care anume dintre noi doi este cel care îi supraveghează, îi îmbracă, îi hrăneşte, îi spală, duce războiul nesfârşit şi zadarnic împotriva păduchilor lor? Tu îi împiedici să se bată, şi să se violeze, şi să se omoare? Eşti ofiţer în Oastea Regelui, colonele, nu-i aşa? Deci locuieşti în Adua? Într-un apartament luxos în Agriont, printre bogătaşi şi spilcuiţi? Lorsen chicoti când îl văzu pe West încruntându-se. – Care anume dintre noi doi este cel care a evitat asumarea răspunderii, aşa cum zici? Niciodată n-am avut conştiinţa mai curată. Urăşte-ne, dacă asta te face să te simţi mai bine. Ne-am obişnuit cu ura. Nimănui nu-i place să dea mâna cu cel care goleşte latrinele, dar latrinele trebuie să fie golite. Altminteri lumea s-ar umple cu căcat. Îţi dau fierarii, atâţia câţi mi-ai cerut, dar nu-mi vorbi de sus. Nu ai calitatea asta. Lui West nu-i conveneau vorbele Inchizitorului, dar fu nevoit să admită că omul avea dreptate, aşa că strânse din dinţi şi înotă mai departe prin mocirlă, cu capul plecat. Ajunseră la o magazie din piatră lungă şi fără ferestre, din coşurile 631

înalte ale căreia se răsuceau fuioare de fum gros. Practicianul trase zăvorul de la uşa cea grea şi se opinti să o deschidă, iar West păşi în urma lui Lorsen în întuneric. După gerul de afară, căldura îl izbi ca un pumn în falcă. Fumul înecăcios îi înţepă ochii, îi pişcă gâtul. Larma din spaţiul strâmt era înspăimântătoare. Urlete şi scârţâieli şi hârâieli. Ciocane care izbeau în nicovale aruncând jerbe de scântei furioase, fier înroşit în foc care sâsâia mânios în butoaiele cu apă. Pretutindeni oameni, strânşi laolaltă, asudând, gemând şi tuşind, feţe supte pe jumătate luminate de strălucirea portocalie a vetrelor. Diavoli din iad. – Încetaţi lucrul! mugi Lorsen. Opriţi-vă şi aliniaţi-vă! Bărbaţii lăsară încet uneltele deoparte, se poticniră şi se clătinară pe picioare şi zornăiră din lanţuri încercând să se alinieze, în vreme ce patru sau cinci practicieni îi urmăreau din umbre. Şi ce formaţie murdară, epuizată şi gheboşată şi deplorabilă mai alcătuiau! Doi dintre ei aveau lanţuri şi la mâini, nu numai la picioare. Nu arătau absolut deloc ca şi cum ar fi reprezentat răspunsul la problemele lui West, însă nu avea încotro. Nu exista nicio altă soluţie. – Avem un oaspete de afară. Fă-ţi numărul, colonele. – Sunt colonelul West, orăcăi el cu vocea spărgându-i-se în aerul înţepător. La douăzeci de kilometri de aici se află zece mii de soldaţi sub comanda Prinţului Moştenitor Ladisla. Avem nevoie de fierari. West îşi curăţă gâtul şi încercă să vorbească mai tare, fără să-şi scuipe plămânii. – Cine se pricepe să lucreze cu metalul? Nu-i răspunse nimeni. Bărbaţii se uitau la încălţările lor găurite sau la picioarele lor goale, aruncând, din când în când, priviri furişe la practicienii fioroşi. – Nu trebuie să vă fie teamă. Care dintre voi se pricepe la fierărie? – Eu, domnule. Un bărbat ieşi din rând în zgomot de lanţuri. Slab, dar viguros, uşor adus de spate. West nu-şi putu stăpâni o tresărire când lumina lămpii căzu pe chipul acestuia. Era desfigurat de arsuri hidoase. O parte a feţei nu era altceva decât o masă vineţie de cicatrice cu aspect topit, lipsea sprânceana, iar pe scalp erau zone rozalii fără păr. Celălalt obraz era oarecum mai întreg. Omul aproape că nu mai avea chip. – Mă pricep să lucrez la forjă şi am fost şi în armată, în Gurkhul. – Bine, murmură West făcând tot posibilul să-şi învingă groaza provocată de înfăţişarea deţinutului. Cum te cheamă? – Pike. – Mai ştie vreunul dintre colegii tăi să lucreze cu fierul, Pike? Arsul îşi târşâi lanţurile prin faţa celorlalţi bărbaţi, trăgându-i pe unii de umeri afară din rând, în vreme ce încruntătura comandantului se adâncea tot mai mult. 632

West îşi umezi buzele uscate. Greu de crezut că într-un timp atât de scurt trecuse de la un frig atât de cumplit la o căldură atât de cumplită, dar aşa se întâmplase şi se simţea foarte rău. – Îmi trebuie cheile de la cătuşele acestor oameni, Inchizitorule. – Nu există chei. Lanţurile sunt sudate. Se presupune că nu vor fi niciodată scoase şi te sfătuiesc să nu încerci s-o faci. Mulţi dintre deţinuţii aceştia sunt extrem de periculoşi. În plus, trebuie să ţii cont că ni-i vei înapoia imediat ce ai să găseşti o altă soluţie la problemele tale. Inchiziţia nu se ocupă de eliberări înainte de termen. Se îndepărtă ţanţoş într-un colţ ca să discute ceva cu unul din practicieni. Pike se apropie sfios, trăgând un alt deţinut de cot. – Iertaţi-mă, domnule, murmură el răguşit. Puteţi găsi un loc şi pentru fiica mea? West ridică din umeri, simţindu-se stânjenit. I-ar fi plăcut să-i scoată pe toţi de acolo şi să transforme colonia în cenuşă, dar nu avea de gând să-şi forţeze şi mai mult norocul. – Nu este o idee bună să aducem o femeie printre atâţia soldaţi. Nu-i deloc o idee bună. – E mai bună decât s-o lăsăm aici, domnule. N-o pot lăsa singură. Şi mă poate ajuta la lucru. Ştie să folosească ciocanul la nevoie. E puternică. Nu părea puternică. Părea numai piele şi os, şi era îmbrăcată în zdrenţe, iar faţa îi era mânjită de funingine şi grăsime. De aceea îi fusese uşor lui West să o confunde cu un băiat. – Îmi pare rău, Pike, dar nu mergem la distracţie. Dădu să se întoarcă cu spatele, dar fata îl apucă de braţ. – Nici aici nu e distracţie, spuse ea. Vocea ei îl surprinse. Blândă, dulce, educată. – Mă numesc Cathil. Nu mă tem de muncă. West o privi, hotărât să se desprindă din strânsoare, dar expresia ei îi aduse aminte de ceva. Ceva fără durere. Fără teamă. Ochi goi, morţi ca ai unui cadavru. Ardee. Cu obrazul mânjit de sânge. West se strâmbă. Amintirea era aidoma unei răni care nu voia să se vindece. Căldura era insuportabilă, uniforma ca şmirghelul pe pielea lipicioasă. Trebuia să plece din locul ăsta oribil. Îşi feri ochii care îl usturau. – Şi pe ea o iau, lătră el. Lorsen pufni. – Glumeşti, colonele? – Crede-mă că nu-mi arde de glumă. – Mâna de lucru calificată e una. Bănuiesc că ai nevoie de muncitori, dar nu-ţi pot permite să iei orice deţinut ai chef… 633

Scos din răbdări, West se întoarse spre el cu un rânjet fioros care-i dezveli dinţii. – Şi pe ea, am spus! Comandantul coloniei nu lăsă să se vadă că ar fi fost impresionat de furia lui. S-au privit lung câteva clipe, în vreme ce transpiraţia şiroia pe faţa lui West, iar sângele îi pulsa puternic în tâmple. Apoi Lorsen dădu încetişor din cap. – Şi pe ea. Foarte bine. Nu am cum să te împiedic, spuse aplecându-se uşor spre West. Dar Arhilectorul va afla despre asta. E departe şi s-ar putea să dureze ceva vreme până va afla, dar va afla neîndoios. Se aplecă şi mai mult, aproape şoptind în urechea lui West. – Poate într-o bună zi ne vei face din nou o vizită, dar de această dată vei rămâne mai mult. Poate ca să-ţi pregăteşti mica prelegere despre avantajele şi dezavantajele coloniilor de deţinuţi. Vei avea suficient timp pentru asta. Lorsen îi întoarse spatele. – Acum ia deţinuţii şi pleacă. Trebuie să scriu o scrisoare.

634

Ploaia Pe Jezal îl amuzaseră întotdeauna furtunile puternice. Stropii mari de ploaie care biciuiau străzile, zidurile şi acoperişurile din Agriont, stropii mari de ploaie care şuierau din canale. Fenomen al naturii pe care îl urmărea cu plăcere de la fereastra apartamentului călduros şi uscat. Fenomen al naturii care lua prin surprindere tinerele doamne aflate la plimbare prin parc, făcându-le să ţipe, lipindu-le rochiile de pielea udă în cel mai excitant mod cu putinţă. Fenomen al naturii prin care fugeai, râzând cu prietenii, dintr-o tavernă în alta, înainte de a te usca în faţa unui foc plin de viaţă, cu o cană de vin fiert şi dres cu mirodenii în mâini. Lui Jezal îi plăcea ploaia aproape la fel de mult cât îi plăcea soarele. Dar asta fusese înainte. Aici, în câmpie, furtunile aveau un alt calibru. Nici vorbă de asemănarea cu pandaliile unui copil răsfăţat care trec cu atât mai repede cu cât nu le bagi în seamă. Această furtună violentă era rece şi devastatoare, nemiloasă şi ranchiunoasă, înverşunată şi implacabilă. Iar cel mai apropiat acoperiş, şi mai cu seamă cea mai apropiată tavernă, se afla la sute de kilometri în urma lor. Cumva, acest lucru i se părea cel mai important. Ploaia cădea în valuri, înmuind în apă îngheţată câmpia nesfârşită şi totul de pe suprafaţa ei. Stropii mari înţepau ţeasta lui Jezal ca pietrele aruncate din praştie, îi muşcau mâinile expuse, vârful urechilor, ceafa. Apa îi şiroia prin păr, prin sprâncene, pe obraji, curgând în pârâiaşe în gulerul deja îmbibat. Ploaia întinsese o cortină plumburie peste pământ, ascunzând vederii absolut tot pe distanţă de o sută de paşi în faţă, doar că, desigur, aici nu era nimic de văzut nici înainte, nici în vreo altă direcţie. Jezal se scutură de frig şi îşi strânse mai bine gulerul hainei. Gest absolut inutil, de vreme ce era deja ud până la piele. Afurisitul de negustor din Adua îl asigurase că haina e impermeabilă. Şi bineînţeles că dăduse pe ea o căruţă de bani, şi îi plăcuse teribil cum îi stătea, atunci când o probase în prăvălie. Îi dădea un aer aspru de aventurier. Dar se îmbibase cu apă pe la cusături încă de la primele picături de ploaie. Şi de câteva ore se simţea la fel de ud şi înfrigurat cum s-ar fi simţit dacă ar fi intrat într-o cadă plină cu apă rece având hainele pe el. Cizmele îi erau îmbibate cu apă îngheţată, pielea de pe coapse i se rosese sub pantalonii leoarcă, şaua mustind de apă scârţâia şi pleoscăia la fiecare mişcare a bietului cal. Îi curgea nasul, îl dureau nările şi buzele, îl dureau până şi palmele ude în care strângea hăţurile. Sfârcurile lui erau două puncte ale agoniei într-o mare de disconfort fizic. Întreaga poveste era pur şi simplu de nesuportat. – Când o să se termine? murmură Jezal ca pentru sine, vârându-şi capul între umeri şi privind rugător la cerul mohorât, cu apa şiroindu-i pe obraji, intrându-i în gură, plesnindu-l peste ochi. 635

În momentul acela fericirea părea a însemna doar o cămaşă uscată. – Nu poţi să faci ceva? îl întrebă gemând pe Bayaz. – Ce să fac? se răţoi la el Magul, cu apa picurându-i de pe obraji şi din barba năclăită. Crezi că mie îmi place? Să fiu în mijlocul câmpiei uriaşe în afurisita asta de furtună la anii mei? Cerurile nu au acordat Magilor nicio dispensă specială, băiete, se pişă la fel pe toată lumea. Te sfătuiesc să încerci să te obişnuieşti cu situaţia şi să-ţi ţii pentru tine văicărelile. Un mare conducător trebuie să împărtăşească necazurile cu adepţii lui, cu oştenii lui, cu supuşii lui. Numai aşa le poate câştiga respectul. Marii conducători nu se vaită. Niciodată. – La naiba cu ei, murmură Jezal în barbă. Şi la naiba şi cu ploaia asta! – Zici că asta-i ploaie? Nouădegete călărea alături, cu un zâmbet larg pe faţa lui masivă şi urâtă. Nu mult după ce începuse să plouă tare, Jezal fusese extrem de surprins să vadă cum nordicul îşi scoate mai întâi haina ponosită, apoi cămaşa, le înveleşte pe amândouă într-o pânză groasă şi îşi vede mai departe de drum despuiat până la brâu, nepăsându-i de ploaia care şiroia pe spinarea acoperită cu cicatrice, fericit ca un porc uriaş care se tăvăleşte în noroi. La început, acest gen de comportament îl frapase pe Jezal, care îl considerase doar o altă manifestare de primitivism impardonabil, şi mulţumise cerului că barbarul binevoise să-şi lase pantalonii pe el, dar, pe măsură ce ploaia rece se înteţea începând să-i pătrundă prin haină, nu mai era chiar atât de convins că avea dreptate. Nu ar fi avut cum să-i fie mai frig sau să fie mai ud fără haine, şi măcar ar fi scăpat de frecarea nesfârşită, sâcâitoare şi dureroasă a cârpelor ude. Nouădegete îi rânji ca şi cum i-ar fi putut citi gândurile. – Nu-i decât o burniţă. Nu se poate să fie mereu cer senin. Trebuie să fii realist! Jezal scrâşni din dinţi. Dacă i se mai spunea o singură dată să fie realist, avea să-l înjunghie pe Nouădegete cu sabia lui cea scurtă. Afurisită brută pe jumătate despuiată. Era destul de rău că trebuia să călătorească, să mănânce şi să doarmă la nici o sută de paşi de omul ăsta al peşterilor, dar să fie nevoit să-i asculte sfaturile stupide constituia o jignire mult prea greu de suportat. – Al naibii primitiv bun de nimic, murmură ca pentru sine. – Dacă va trebui să ne luptăm, cred că te vei bucura să-l ştii prin preajmă. Legănându-se încolo şi încoace pe capra căruţei hodorogite, Quai se uita pieziş la el. Ploaia îi lipise părul lung de obrajii traşi. Pielea-i udă îl făcea să pară mai palid şi mai bolnav ca oricând. – Te-a întrebat cineva ceva? – Cel care nu are trebuinţă de părerile celor din jur ar face bine să-şi ţină gura, făcu ucenicul un semn cu capul spre spinarea lui Nouădegete. Acela este Sângerosul Nouă, cel mai temut bărbat din Nord. A ucis mai mulţi oameni decât ciuma. 636

Jezal se încruntă la nordicul care şedea şleampăt în şa, se gândi puţin la cele auzite şi pufni dispreţuitor. – Nu mă sperie deloc, spuse cât de tare reuşi, fără ca Nouădegete să-l audă. Quai respiră zgomotos. – Pun prinsoare că nu ţi-ai tras niciodată sabia la nervi. – Aş putea începe acum, bubui Jezal, aruncându-i cea mai fioroasă căutătură pe care o avea în repertoriu. – Vai, ce m-am speriat, chicoti ucenicul, deloc impresionat spre marea dezamăgire a lui Jezal. Dar dacă mă întrebi pe mine cine anume nu-i bun de nimic, aş putea să-ţi spun pe cine mi-aş dori să fi lăsat în urmă. – Asta-i bună, măi… Jezal săltă în şa, surprins de un fulger care lumină cerul, urmat de un altul, înspăimântător de aproape. Gheare de lumină se strecurară prin întuneric şi înhăţară capetele proeminente ale norilor. Tunetul prelung se rostogoli peste câmpia lugubră, pocnind şi trosnind sub vânt. Când se stinse, căruţa se îndepărtase deja, văduvindu-l pe Jezal de şansa de a riposta. – Ucenic idiot şi afurisit, murmură, negru de supărare. Când furtuna începuse să lumineze cerul, Jezal se îmbărbătase imaginându-şi cum tovarăşii lui de drum sunt loviţi de fulgere. De pildă, ar fi fost foarte nimerit, într-un mod bizar, ca Bayaz să fie făcut scrum de un fulger venit din ceruri. Dar curând îşi pierdu nădejdea într-o asemenea izbăvire, fie ea doar un joc al închipuirii. Fulgerele n-ar ucide mai mult de o singură persoană şi, dacă trebuia ca unul dintre ei să dispară, Jezal începu să spere să fie el acela. O lumină orbitoare şi apoi dulcea uitare. Cea mai frumoasă cale de scăpare din tot acest coşmar. Un firicel de apă se prelinse pe spatele lui Jezal, gâdilându-i pielea zdrelită. Îşi dorea nespus să se scarpine, dar ştia că, dacă o va face, îl va apuca mâncărimea în zeci de alte locuri, toate situate între omoplaţi şi ceafă, locuri pe care, oricât te-ai strădui, nu poţi ajunge să le scarpini. Închise ochii, iar capul i se înclină sub greutatea disperării până când bărbia-i udă ajunse să se sprijine de pieptu-i ud. Ploua şi ultima oară când a văzut-o. Îşi aminti totul cu dureroasă claritate. Vânătaia de pe obraz, culoarea ochilor, conturul gurii, cu colţul uşor ridicat. Simpla amintire fu suficientă să-i pună nodul în gât. Acelaşi nod pe care îl înghiţea de douăzeci de ori pe zi. Primul lucru pe care îl făcea dimineaţa, la sculare, şi ultimul pe care îl făcea noaptea, la culcarea pe pământul tare. Dorinţa lui cea mai fierbinte era să fie acum cu Ardee, la adăpost de pericol şi de frig. Se întrebă cât îl va mai aştepta, căci săptămânile treceau una după alta, iar ea nu primea nicio veste de la el. Mai trimitea încă în fiecare zi scrisori în Englia, scrisori pe care el nu le va primi niciodată? Scrisori prin care îşi exprima gingaşele sentimente. Scrisori prin care cerea cu disperare veşti. Scrisori prin care implora să i se răspundă. Acum i se vor adeveri bănuielile cele mai sumbre. Că el nu era nimic altceva decât o jigodie necinstită şi nesimţitoare şi mincinoasă, şi că 637

o uitase cu totul, când nimic nu putea fi mai departe de adevăr. Scrâşni din dinţi disperat şi frustrat, însă ce putea face? Era imposibil să trimiţi scrisori din mijlocul unei pustietăţi sinistre, chiar presupunând că le-ai fi putut scrie în potopul acesta epic. Blestemă în şoaptă numele Bayaz şi Nouădegete, Picior-Lung şi Quai. Blestemă Vechiul Imperiu şi blestemă câmpia nesfârşită. Blestemă întreaga expediţie dementă. Blestematul devenise un ritual pe care îl repeta la fiecare oră. Ca prin ceaţă, Jezal începu să înţeleagă că până atunci avusese parte de un trai uşor şi bun. Acum i se părea aiurea că se văicărise atât de mult şi atât de vocal pentru că trebuia să se trezească devreme ca să facă exerciţii de scrimă, pentru că se înjosise într-atât încât jucase cărţi cu locotenentul Brint, sau pentru că erau puţin cam prea prăjiţi cârnaţii de la micul dejun. Ar fi trebuit să râdă, să aibă ochii scânteietori şi pasul sprinţar pentru simplul motiv că nu stătea în ploaie. Tuşi, se smiorcăi şi se şterse la nasul care îl durea cu mâna care îl durea. La câtă apă era în jur, nimeni nu va observa că plânge. Singură Ferro părea că se simte şi mai prost decât el. Arunca priviri furioase la norii care urinau peste ei, cu chipul zbârcit de ură şi spaimă. Părul ţepos îi era lipit de cap, hainele îmbibate cu apă atârnau fleşcăite pe umerii ei slabi, ploaia îi şiroia pe obrajii plini cu cicatrice şi picura de pe vârful nasului ei ascuţit, de pe vârful bărbiei ei ascuţite. Semăna cu o pisică rea care s-a pomenit pe nepusă masă aruncată într-o baltă, cu trupul intrat la apă şi fără aerul ameninţător de dinainte. Poate că vocea unei femei va reuşi să-l scoată din starea asta infectă de spirit, iar Ferro era cea mai apropiată chestie de o femeie pe care o avea la îndemână. Îşi îndemnă calul şi o ajunse din urmă străduindu-se să zâmbească, iar ea s-a întors şi l-a privit fioros. Neplăcut surprins, Jezal îşi dădu seama că, dacă te uitai la ea de aproape, aerul ameninţător era la locul lui. Îi uitase ochii. Ochii ei cei galbeni, ascuţiţi ca pumnalele, cu pupile mici ca vârful de ac, ochii ei cei stranii şi tulburători. Îşi dori acum să nu se fi apropiat de ea, însă nu putea trece mai departe fără să nu-i spună câteva cuvinte. – Pun prinsoare că prin părţile tale nu prea plouă, nu-i aşa? – Ai de gând să-ţi închizi gura aia împuţită, sau vrei să ţi-o închid eu? Jezal îşi drese glasul, strunindu-şi calul ca să rămână în urma ei. – Căţea nebună, şopti în barbă. Dă-o naibii, să rămână în nemernicia ei. El personal nu avea de gând să-şi plângă de milă. Nu-i stătea absolut deloc în fire. Ploaia se oprise în cele din urmă, chiar înainte ca ei să ajungă acolo, însă aerul era tot greu de umezeală, cerul de deasupra era tot plin de culori ciudate. Lumina înserării îşi furişa razele roz şi portocalii printre fuioarele norilor, aruncând o strălucire nepământeană peste câmpia plumburie.

638

Două căruţe goale în picioare, o alta dărâmată şi fără o roată, cu un cal mort încă priponit de ea, prăbuşit în noroi cu limba scoasă din gură şi cu două săgeţi frânte în crupa-i însângerată. Morţii împrăştiaţi pretutindeni în iarba turtită, aidoma unor păpuşi stricate şi aruncate de un copil rău. Cu răni adânci, sau membre rupte, sau cu săgeţi înfipte în trup. Unul avea braţul retezat de la umăr, iar osul spart îi ieşise din carne ca la hălcile de fripturi de la măcelărie. Tot felul de lucruri în jurul lor. Arme stricate, lemne despicate. Câteva cufere zdrobite, din care fuseseră scoase baloturi de ţesături, fuseseră sfârtecate şi aruncate pe pământul ud. Butoaie sparte, cutii sfărâmate prin care se scotocise temeinic şi se furase ce fusese de furat. – Neguţători, mârâi Nouădegete, privind dezastrul din jur. Aşa cum zicem şi noi că am fi. Ieftină mai e viaţa prin părţile astea. Ferro se strâmbă. – Unde nu-i ieftină? Rafale reci de vânt străbătură câmpia, trecând prin hainele ude ale lui Jezal. Nu mai văzuse niciodată un cadavru, iar aici erau… câte? Pe puţin o duzină. Începu să se simtă ciudat după ce numărase cam jumătate dintre ele. Nimeni altcineva nu părea prea impresionat, de parcă aceste personaje ar fi fost fraţi de cruce cu violenţa. Ferro se târa în patru labe printre leşuri, examinându-le, împungându-le, dovedind tot atâta emoţie câtă ar fi avut un cioclu. Expresia de pe chipul lui Nouădegete spunea că el văzuse lucruri mult mai rele, iar Jezal nu se îndoia câtuşi de puţin de asta, şi că făcuse, la rândul lui, lucruri mult mai rele. Bayaz şi PiciorLung păreau cam tulburaţi, dar nu mai mult decât ar fi părut dacă ar fi descoperit nişte urme necunoscute de cai. Quai nici măcar nu părea interesat. În momentele acelea, lui Jezal i-ar fi convenit de minune să aibă şi el parte de un strop din indiferenţa manifestată de ceilalţi. N-ar fi recunoscut în ruptul capului, însă simţea că-i cam vine să vomite. Pielea aceea: flască şi moartă şi albă ca ceara, îmbrobonată de ploaie. Veşmintele acelea: sfâşiate şi prădate. Se furaseră şi cizme, şi haine, chiar şi cămăşi. Rănile acelea. Dungi roşii, neregulate, vânătăi hidoase, tăieturi şi găuri căscate larg în carne. Jezal se întoarse brusc în şa, se uită în spate, la stânga, la dreapta, dar oriunde s-ar fi uitat, peisajul era acelaşi. N-avea unde să fugă, chiar dacă ar fi ştiut unde se află cea mai apropiată aşezare. Se afla în tovărăşia altor cinci oameni, dar se simţea îngrozitor de singur. Se afla pe o câmpie imensă, dar se simţea prins în capcană. I se păru că unul dintre cadavre se holbează la el. Un tânăr, cam de aceeaşi vârstă cu Jezal, cu părul de culoarea nisipului şi urechi proeminente. Ar cam fi trebuit să se bărbierească, dar, fireşte, asta nu mai conta acum. În burtă avea o rană adâncă, iar ambele mâini şi le ţinea lângă ea, de parcă ar fi vrut s-o închidă. Dinăuntru luceau umed maţele vineţii. Jezal simţi că i se face şi mai greaţă. Deja 639

era cam sfârşit, pentru că mâncase prea puţin de dimineaţă. Se săturase până peste cap de pesmeţi şi nu fusese în stare să înghită zeama lungă pe care o pregătiseră ceilalţi. Îşi întoarse privirea de la scena dezgustătoare şi îşi coborî ochii în iarbă, prefăcându-se că ar căuta urme importante acolo, în vreme ce stomacul lui se zvârcolea în chinuri. Strânse hăţurile cât de tare putu, înghiţind cu greu scuipatul care îi umpluse gura. La naiba, doar era unul dintre mândrii fii ai Uniunii. Mai mult încă, era de viţă nobilă, descendent al unei familii de vază. Mult mai mult încă, era ofiţer neînfricat în Oastea Regelui şi câştigător al Competiţiei. Dacă ar fi vomitat la vederea câtorva picături de sânge, s-ar fi făcut de râs în faţa adunăturii ăsteia de tâmpiţi şi primitivi, iar aşa ceva nu trebuia să se întâmple în niciun caz. În joc se afla însăşi onoarea naţiunii sale. Se uită fioros la pământul ud, strânse tare din măsele şi îi comandă stomacului să se potolească. Treptat, începu să se liniştească. Inspiră adânc pe nas. Aer rece, umed, liniştitor. Îşi recăpătă controlul. Îi privi din nou pe ceilalţi. Ferro se aşezase pe vine şi îşi vârâse mâna până la încheietură într-una din rănile căscate ale mortului. – E rece, se răţoi ea la Nouădegete, mort de dimineaţă, dacă nu mai de mult. Îşi trase afară degetele bălite de sânge. Jumătate din gustarea sărăcăcioasă de dimineaţă poposi pe hainele lui Jezal înainte ca acesta să apuce să se dea jos din şa. Făcu câţiva paşi de om beat, icni de câteva ori şi vomită iarăşi. Aplecat, cu mâinile sprijinite pe genunchi, cu capul învârtindu-i-se, scuipă fiere în iarbă. – Nu te simţi bine? Jezal ridică ochii, făcând tot posibilul să pară cât mai nonşalant, în ciuda dârei de salivă amară care i se prelingea pe bărbie. – Nu mi-a priit mâncarea, şopti, ştergându-şi nasul şi gura cu mâna tremurândă. Lamentabilă scuză, trebuia să recunoască. Însă Nouădegete îl aprobă dând cu vehemenţă din cap. – Mai mult ca sigur că ţi-e rău de la carnea de dimineaţă. Nici eu nu m-am simţit prea bine. Îşi declanşă din nou rânjetul enervant şi îi întinse lui Jezal un burduf cu apă. – E bine să bei cât mai mult. Te spală pe dinăuntru. Jezal îşi clăti gura şi scuipă, urmărindu-l cu privirea pe Nouădegete care se întorsese lângă cadavre şi se încruntă. Straniu. Venit din partea altcuiva, ar fi fost un gest aproape generos. Mai luă o înghiţitură de apă şi începu să se simtă ceva mai bine. Cam nesigur pe picioare, reuşi să ajungă la cal şi se căţără înapoi în şa. – Cei care au făcut dezastrul ăsta au fost mulţi şi bine înarmaţi, spunea Ferro. Iarba e plină de urme. – Trebuie să fim prudenţi, încercă Jezal să se vâre în discuţie. 640

Ca înţepat, Bayaz se întoarse să-l privească cu asprime. – Întotdeauna trebuie să fim prudenţi! E la mintea cocoşului! Cât mai avem până la Darmium? Picior-Lung se uită la cer, apoi la câmpie. Îşi linse un deget şi îl ridică în bătaia vântului. – Cu toate harurile mele, nu pot să spun cu prea mare exactitate cât mai avem dacă nu mă pot ghida după stele. Cam vreo optzeci de kilometri. – Va trebui să ieşim în curând de pe drum. – Nu trecem fluviul la Darmium? – Oraşul e în haos. Cabrian nu lasă pe nimeni să intre. Nu putem să ne asumăm riscul ăsta. – Foarte bine, atunci mergem la Aostum. Vom ocoli Darmium şi ne vom îndrepta spre vest. E un drum puţin mai lung, dar… – Nu. – Nu? – Podul de la Aostum e distrus. Picior-Lung se încruntă. – Distrus, zici? Ce-i mai place lui Dumnezeu să-şi pună supuşii la încercare. Atunci trebuie să trecem fluviul Aos prin vad… – Nu, spuse Bayaz. A plouat mult, iar fluviul este adânc. Vadurile nu sunt accesibile. Navigatorul păru derutat. – Eşti stăpânul meu, desigur, iar eu, ca destoinic membru al Ordinului Navigatorilor, te voi asculta întru totul, însă mă tem că nu există niciun alt drum. Dacă nu putem traversa fluviul nici la Darmium, nici la Aostum, şi dacă nu-l putem trece nici prin vad… – Mai există încă un pod. – Încă un pod? O clipă Picior-Lung păru nedumerit, apoi făcu ochii mari. – Doar nu vrei să spui că… – Podul de la Aulcus a rămas în picioare. Ceilalţi schimbară priviri încruntate. – Parcă ai spus că locul acela este distrus, spuse Nouădegete. – Că e un cimitir dărâmat, murmură Ferro. – Parcă ai spus că nimeni nu se apropie de locul ăla. – Nu ar fi fost prima mea opţiune, însă este tot ce avem. Când vom ajunge la fluviu, vom merge de-a lungul malului nordic până la Aulcus. Nimeni nu făcu nicio mişcare. Picior-Lung, în mod special, avea întipărită pe chip o expresie de groază perplexă. – Acum! explodă Bayaz. Este limpede că nu e bine să mai rămânem prin părţile astea. 641

Cu aceste cuvinte, îşi întoarse calul şi se îndepărtă de cadavre. Quai ridică din umeri şi smuci dârlogii, iar căruţa bodogăni prin iarbă pe urmele Întâiului dintre Magi. Picior-Lung şi Nouădegete porniră după ei, încruntaţi şi presimţind că avea să li se întâmple ceva rău. Jezal se uită la morţii ai căror ochi priveau acuzator cerul care începuse să se întunece. – N-ar trebui să-i îngropăm? – Îngroapă-i tu, dacă vrei, mârâi Ferro săltând în şa dintr-o singură mişcare fluidă. Îngroapă-i în borâtură.

642

A dracului tovărăşie Călăreau, numai asta făceau. De zile întregi făceau numai asta. Călăreau, îl căutau pe Bethod, cu iarna suflându-le în ceafă. Mlaştină şi pădure, deal şi vale. Ploaie şi lapoviţă, ceaţă şi zăpadă. Căutau semne care să le spună că este aproape, dar ştiau că nu le vor găsi. O groază de timp irosit în zadar, după părerea Copoiului, dar, odată ce ai fost suficient de cretin să ceri să ţi se încredinţeze o misiune, ar fi bine să faci ceea ce ţi s-a dat de făcut. – Afurisită treabă, ce facem noi acum, mârâi Dow, schimonosindu-se şi foindu-se şi frământând hăţurile în mâini. Niciodată nu se dăduse prea mult în vânt după mersul călare. Îi plăcea să-şi simtă picioarele pe pământ, orientate cu faţa spre duşman. – Afurisită pierdere de vreme. Cum îţi place viaţa de iscoadă, Copoiule? Afurisită treabă! – Cineva trebuie s-o facă şi pe asta, nu? Măcar acum am cal. – Ei, ce mă mai bucur pentru tine! râse batjocoritor Dow. Ai cal! Copoiul ridică din umeri. – Mai bine decât să merg pe jos. – Mai bine decât să mergi pe jos, zici? îl luă Dow peste picior. Asta chiar pune capac la toate! – Am nădragi noi. Şi haine noi de lânică. Acum nu-mi mai îngheaţă rodiile de la vânt. Replica stârni zâmbetul lui Tul, dar se părea că lui Dow nu-i ardea de râs. – Nu-ţi mai îngheaţă rodiile de la vânt? În numele morţilor noştri, băiete, chiar în halul ăsta am ajuns? Ai uitat cine eşti? Ai fost tovarăşul cel mai apropiat al lui Nouădegete! Ai trecut munţii alături de el! Eşti pomenit în toate cântecele care i sau închinat! Ai fost prima iscoadă a oştirilor! O mie de oameni se bazau pe ceea ce le spuneai tu! – Chestia aia nu s-a sfârşit prea bine pentru nimeni, murmură Copoiul, însă Dow îl luase deja în vizor pe Tul. – Dar tu, uriaşule? Tul Duru Capdetunet, cel mai puternic ticălos din întregul Nord. Se spune că te-ai luptat cu urşii cu mâinile goale şi ai învins de fiecare dată. Că ai apărat trecătoarea de unul singur, în vreme ce clanul tău a reuşit să fugă cu bine. Se spune că eşti un uriaş, înalt de trei metri, născut în miezul furtunii şi cu burta plină de tunete. Ce mai zici acum, uriaşule? Singurul tunet pe care îl mai faci în ultima vreme e atunci când te caci! – Şi ce dacă? mârâi supărat Tul. Ce, tu eşti altfel? Oamenii îţi şopteau numele, căci le era teamă să-l rostească cu glas tare. Îşi strângeau bine armele în mâini şi stăteau lângă foc dacă bănuiau că te afli la cincisprezece kilometri apropiere! Dow 643

cel Negru, spuneau ei, e tăcut şi viclean şi nemilos ca lupul! A ucis mai mulţi oameni decât iarna, şi e mai fioros decât ea! Cine mai dă acum o ceapă degerată pe tine, ia spune-mi? Vremurile s-au schimbat, iar tu ai luat-o la vale la fel ca noi toţi! Dow se mulţumi să surâdă. – Exact asta vreau să spun, flăcău uriaş ce eşti, exact asta. Fiecare dintre noi a fost cineva. Am fost Bărbaţi Vestiţi, Bărbaţi Aleşi, Bărbaţi Cunoscuţi. Mi-l aduc aminte pe frate-meu care-mi spunea că nimeni nu e mai iscusit cu arcul şi sabia ca Harding Ursuzul, că nu e nimeni ca el în întregul Nord. Cea mai sigură mână din tot Cercul Lumii! Ce zici de asta, Ursuzule? – Îhî, comentă Ursuzul. Dow dădu din cap. – Exact spusele mele. Acum uitaţi-vă la noi. Nu doar am luat-o la vale, ci chiar am căzut în afurisita aia de prăpastie! Facem treburile sudicilor ăstora? Treburile muierilor ăstora în izmene bărbăteşti? Treburile afurisiţilor ăstora de mâncători de salate, cu vorbele lor măreţe şi săbiuţele lor subţirele? Copoiul se foi jenat în şa. – West ăla ştie ce face. – West ăla! izbucni Dow. Ştie să-şi deosebească gura de cur, adică ştie mai multe decât ăilalţi, dar e moale ca grăsimea de porc, şi tu ştii asta. N-are pic de vână-n el! Niciunul n-are! Aş pica pe spate de uimire dacă aş afla că măcar unul dintre ei a văzut vreodată o ambuscadă. Vă închipuiţi voi că ar fi în stare să facă faţă unui atac al ţăranilor lui Bethod? Fornăi nişte hohote amare de râs. – Asta da glumă bună! – Nu se poate nega că sunt o adunătură de pişecioşi, şopti Tul, iar Copoiul fu nevoit să se declare de acord. Juma’ din ei sunt prea flămânzi ca să poată ridica o armă, darămite s-o rotească cu ceva avânt, asta presupunând că ar şti cum. Cei instruiţi au plecat în Nord să se lupte cu Bethod şi ne-au lăsat aici cu resturile astea de pe fundul oalei. – Resturi de pe fundul ţucalului, părerea mea. Tu ce zici, Treicopaci? strigă Dow. Stânca din Uffrith, nu? Ai stat şase luni ca un ghimpe în curu’ lui Bethod, devenind eroul tuturor oamenilor cu minţile la locul lor din Nord! Rudd Treicopaci! Iată un bărbat cioplit în piatră! Iată un bărbat care nu bate nicicând în retragere! Vreţi onoare? Vreţi demnitate? Vreţi să ştiţi ce înseamnă a fi bărbat adevărat? Nu căutaţi mai departe! Ei, ce pricepi tu din toată povestea asta? Facem treburi mărunte! Scotocim prin mlaştini după Bethod când ştim foarte bine că nu are cum să fie acolo! Treabă de copii şi, în plus, trebuie să ne considerăm norocoşi că am primit-o, nu-i aşa? Treicopaci îşi struni calul şi îl întoarse încet. Cu capul vârât între umeri, obosit, îl privi lung pe Dow aproape un minut. 644

– Cască-ţi bine urechile şi ascultă măcar o dată, îi spuse, fi’ncă nu am de gând să-ţi spun asta la fiecare kilometru. Lumea nu-i în multe, foarte multe privinţe aşa cum mi-ar plăcea mie să fie. Nouădegete s-a întors în ţărână. Bethod s-a proclamat Rege al nordicilor. Shanka se strâng ca să treacă munţii şi ca să ne năpădească. Am mers prea mult, şi m-am luptat prea mult, şi am auzit prea multe căcaturi de la tine cât să mă ţină toată viaţa. Şi sunt la o vârstă când ar trebui să stau cu cracii în sus şi fiii pe care nu-i am să aibă grijă de mine. Aşa că vezi că am probleme mai mari decât dezamăgirea pe care o simţi tu în faţa vieţii. Poţi să bodogăneşti cât vrei despre gloria trecutului, Dow, ca o muiere bătrână furioasă că ţâţele nu-i mai stau ţepene, şi-i ating buricul, sau poţi să taci dracului din gură şi să mă ajuţi. Privi lung în ochii fiecăruia, iar Copoiul se simţi uşor ruşinat pentru că nu avusese încredere în el. – Cât despre faptul că îl căutăm pe Bethod unde nu e, ştiţi cu toţii că Bethod a fost mereu un om al surprizelor. Ni s-a încredinţat misiunea de a merge în recunoaştere şi intenţionez să o duc la capăt. Se aplecă în şa. – Ce ziceţi de ordinul ăsta? Gura închisă. Ochii căscaţi. Se întoarse şi îşi îmboldi calul printre copaci. Dow inspiră adânc: – În regulă, şefu’, perfect. Doar că e păcat. Atât am spus. Că-i păcat. – Sunt trei, spuse Copoiul. Nordici, cu siguranţă, dar mi-e greu să-mi dau seama din ce clan. Şi fi’ncă i-am găsit aici, cred că sunt de-ai lui Bethod. – Mai mult decât sigur că-s de-ai lui, zise şi Tul. Se pare că-i la modă zilele astea. – Doar trei? se miră Treicopaci. N-au ce căuta trei oameni de-ai lui Bethod de capul lor. Trebuie să fie mai mulţi prin apropiere. – Haideţi să ne ocupăm de ăştia trei, mârâi Dow, şi să-i prindem pe ăilalţi mai încolo. Am venit aici ca să mă bat. – Ai venit aici pentru că te-am târât eu, îl repezi Treicopaci. Voiai să te întorci încă de acum o oră. – Îhî, comentă Ursuzul. – Putem să-i ocolim dacă vrem, arătă Copoiul spre pădurea rece. Sunt pe coastă, printre copaci. Îi putem ocoli foarte uşor. Treicopaci îşi ridică privirea la cerul cu irizări cenuşii şi trandafirii şi clătină din cap. – Nu. Se întunecă şi nu-mi convine să-i ştiu în spatele nostru pe întuneric. Dacă tot suntem aici, şi dacă tot sunt şi ei aici, ar trebui să ne ocupăm de ei. Cu armele. Se ghemui pe vine şi spuse în şoaptă. 645

– Uite cum facem. Copoiule, tu dai ocol şi te urci pe creastă, deasupra lor. Când auzi semnalul, îl iei pe cel din stânga. Eşti atent la ce-ţi spun? Cel din stânga. Şi ai grijă să nu greşeşti. – Da, spuse Copoiul, stânga. Se înţelegea mai mult sau mai puţin de la sine că nu trebuia să greşească. – Dow, tu te furişezi şi te ocupi de cel din mijloc. – Mijlocul, mârâi Dow. E terminat. – Ultimul îţi rămâne ţie, Ursuzule. Ursuzul îşi freca arcul cu o cârpă, fără să-şi ridice ochii. – Lucraţi curat şi bine, băieţi. Nu vreau ca vreunul din voi să se întoarcă în ţărână din cauza asta. Ocupaţi-vă locurile. Copoiul descoperi un loc bun deasupra celor trei iscoade ale lui Bethod şi le urmări din spatele unui copac. De sute de ori făcuse asta, dar tot îşi mai simţea nervii încordaţi. Poate că aşa era mai bine. Căci omul face greşeli atunci când se relaxează. Copoiul era cu ochii în patru, aşa că îl zări în lumina tot mai palidă pe Dow care se furişa prin tufişuri, cu privirea aţintită asupra obiectivului său. Ajunsese foarte aproape. Copoiul potrivi o săgeată în arc şi îl ţinti pe cel din stânga, având grijă să respire rar ca să nu-i tremure mâinile. Şi atunci îşi dădu seama. Acum, că era în cealaltă parte, cel care-i fusese în stânga ajunsese în dreapta. În care să tragă? Înjură în gând, silindu-se din răsputeri să-şi aducă aminte ce spusese Treicopaci. Dă ocol şi ia-l pe cel din stânga. Cel mai rău ar fi fost să nu facă nimic, aşa că ţinti spre cel aflat acum în stânga şi speră că totul va fi bine. Îl auzi pe Treicopaci dând semnalul, ca un strigăt de pasăre. Dow se pregăti să sară. Copoiul dădu drumul săgeţii. Pătrunse în spinarea ţintei sale chiar în momentul în care săgeata Ursuzului îi intră în piept, iar Dow îl apucă pe cel din mijloc şi îl înjunghie în spate. Însă unul rămăsese neatins şi foarte mirat. – Rahat! şopti Copoiul. – Ajutor! strigă cel rămas în viaţă, înainte ca Dow să apuce să sară asupra lui. Se rostogoliră prin frunze, gemând, mârâind şi zbătându-se. Braţul lui Dow se înălţă şi coborî – o dată, de două ori, de trei ori, apoi se ridică în picioare, aruncând priviri fioroase în jur şi părând extrem de iritat. Copoiul ridica din umeri când auzi o voce din spate. – Ce e? Îngheţă. Altul. În tufişuri, la nici zece paşi distanţă. Luă o săgeată, o potrivi în arc, uşor şi cu grijă, apoi se întoarse încet. Descoperi că erau doi. Îl văzuseră şi ei. Iar în gură simţi gust de bere veche. Se holbară unii la alţii câteva clipe. Copoiul îl ţinti pe cel mai mătăhălos şi îşi încordă arcul. – Nu! strigă cel vizat.

646

Săgeata îl lovi în piept, gemu şi se clătină şi căzu în genunchi. Copoiul aruncă arcul şi vru să-şi scoată cuţitul, dar celălalt fu mai rapid şi îl doborî. Căzură în tufe şi începură să se rostogolească. Lumină, întuneric, lumină, întuneric. Se rostogoleau iar şi iar, pe râpă în jos, lovindu-se cu picioarele, trăgându-se de haine şi cărându-şi pumni. Copoiul îşi izbi capul de o piatră şi rămase întins pe spate, luptându-se cu ticălosul ăla. Şuierau amândoi, nu rosteau cuvinte, ci scoteau sunete, asemeni câinilor care se încaieră. Celălalt îşi eliberă una din mâini şi reuşi să scoată un cuţit de undeva, iar Copoiul reuşi să-i prindă încheieturile înainte ca lama să-l străpungă. Celălalt se lăsase peste el cu toată greutatea, ţinând cuţitul cu ambele mâini. Copoiul îl ţinea de încheieturi cu ambele mâini şi îl împingea cât putea de tare, însă nu suficient de tare. Lama cobora încet, cobora spre faţa Copoiului. Se holba cruciş la ea, la bucata ascuţită de metal, aflată la vreun sfert de metru de nasul lui. – Mori, jigodie împuţită! şi mai coborî încă câteva degete. Copoiul simţea că rămâne fără puteri, îl ardeau umerii, braţele, mâinile. Privea fix chipul celuilalt. Nebărbierit, dinţi îngălbeniţi, nas coroiat şi ciupit de vărsat, laţe lungi şi slinoase curgându-i în ochi. Vârful cuţitului săltă mai aproape. Copoiul era un om mort, şi nimeni nu mai putea face nimic. Hârşt. Iar capul celuilalt dispăru. Faţa Copoiului se umplu de sânge, fierbinte şi lipicios şi rău mirositor. Corpul celuilalt se înmuie, iar Copoiul îl îmbrânci într-o parte, cu sânge în ochi, sânge în nas, sânge în gură. Se ridică cu greu în picioare, icnind şi sufocându-se şi scuipând. – Eşti bine, Copoiule. Eşti bine, se auzi vocea lui Tul. Ar fi trebuit să-i ataci înainte să se dezmeticească. – Trăiesc, şopti Copoiul, aşa cum obişnuia să şoptească Logen Nouădegete la capătul fiecărei bătălii. Trăiesc. În numele celor morţi, scăpase ca prin urechile acului. – Nu prea au multe, spunea Dow care inspecta tabăra. O oală pe foc, arme şi alte unelte, dar nu prea multe de-ale gurii. Prea puţin ca să fie singuri în mijlocul pădurii. – Poate că erau iscoade, zise Treicopaci. Deschideau drumul unui grup mai mare. – Socotesc că aşa e, îl aprobă Dow. Treicopaci îl plesni pe Copoi pe umăr. – Te simţi bine? Încă îşi mai ştergea sângele de pe obraji. – Da, aşa cred. Cam zdruncinat, dar îşi va reveni curând. – Doar nişte tăieturi şi zgârieturi. Nu se moare din asta. 647

– Bine, pentru că nu mă pot lipsi de tine. Ce-ar fi să te furişezi până sus, printre copaci, şi să arunci o privire, cât curăţăm noi mizeria de aici? Vezi ce căutau ticăloşii ăştia. – Bine aşa, spuse Copoiul inspirând adânc. Bine aşa. – Afurisită treabă, ce mai zici acum, Dow? şopti Treicopaci. Treabă de copii şi trebuie să ne considerăm norocoşi că am primit-o? Ce mai zici acum? – Poate că am făcut o greşeală. – Una mare, se băgă în vorbă şi Copoiul. Pe versanţii întunecoşi ardeau o sută de focuri, poate chiar mai multe. Nu mai e nevoie să spunem că erau şi oameni. Majoritatea robi, prost înarmaţi, dar şi foarte mulţi ţărani. Copoiul zări ultima lumină a zilei licărind pe vârfurile suliţelor lor, şi pe marginile scuturilor, şi pe zalele lor lustruite şi gata de luptă. Îi zări strânşi în jurul stindardelor desfăşurate în vânt ale fiecărei căpetenie de clan. O mulţime de stindarde. Douăzeci, poate chiar treizeci, la o numărătoare rapidă. Copoiul nu văzuse niciodată mai mult de zece la un loc. – Cea mai mare oştire care a ieşit vreodată din Ţinutul Nordului, murmură el. – Da, răspunse Treicopaci. Şi toţi luptă pentru Bethod şi sunt la mai puţin de cinci zile de mers călare de sudişti. Arătă spre unul din steaguri. – Aia nu-i flamura lui Oasemici? – Ba da, mârâi Dow şi scuipă într-unul din tufişuri. A lui e emblema. Am nişte poliţe de plătit ticălosului ăluia. – Sunt teribil de multe poliţe de plătit ălora de jos, zise şi Treicopaci. Uite şi stindardul lui Palid-ca-Zăpada, şi cel al lui Coastealbe, şi uite-l şi pe al lui Crendel Goring, acolo, după stânci. A dracului tovărăşie. Toţi s-au aliat cu Bethod de la bun început. Şi toţi s-au îmbogăţit din cauza asta. – Da’ ăia cine sunt? întrebă Copoiul arătând spre un grup pe care nu-l recunoştea – embleme cu aspect funest, confecţionate din piele şi oase. I se părea că seamănă cu flamurile muntenilor. – Nu-i stindardul lui Crummock-i-Phail? – Neee! Niciodată n-ar îngenunchea nici înaintea lui Bethod, nici înaintea altcuiva. Ticălosul ăla nebun trebuie să fie tot pe undeva prin munţi, urlând la lună. – Dacă nu cumva nu i-a făcut Bethod felul, grohăi Dow. Treicopaci clătină din cap. – Nu prea cred. Nemernicul ăla de Crummock e şiret. Ani de zile i-a rezistat lui Bethod în Ţinuturile Înalte. Se spune că ar cunoaşte toate potecile. – Atunci ale cui sunt? întrebă Copoiul. – Habar n-am. Ar putea fi nişte băieţi din est, de după Crinna. Pe acolo sunt tot felul de oameni ciudaţi. Recunoşti vreunul din steaguri, Ursuzule? 648

– Da, răspunse Ursuzul, dar asta fu tot ce spuse. – Nici nu mai contează ale cui sunt stindardele, murmură Dow, uitaţi-vă doar câţi sunt. Juma’ de Nord s-a strâns acolo. – Cea mai rea jumătate, spuse Copoiul. Privea fix steagul lui Bethod, ridicat în centrul oştirii. Un cerc mâzgălit cu vopsea roşie pe o bucată imensă de piele neagră, o bucată cât un pogon de mare, aşa i se părea, mare cât un câmp, cocoţată pe un trunchi înalt de pin, fluturând nefast în vânt. Uriaşă emblemă. – Nu mi-ar conveni să fiu eu cel care o cară, mai şopti el. Dow se târî până lângă el. – Poate am reuşi să ne furişăm până acolo după lăsarea nopţii, şopti el. Poate reuşim să ne furişăm acolo şi să înfigem cuţitul în burta lui Bethod. Se priviră tăcuţi. Riscul era uriaş, dar Copoiul nu se îndoia că merită să încerce. Nu era niciunul dintre ei care să nu fi visat că-l va trimite pe Bethod înapoi în ţărână. – Să-i vârâm cuţitul în burtă ticălosului, murmură şi Tul, cu un rânjet larg pe faţă. – Îhî, grohăi Ursuzul. – Uite, asta-i o treabă care merită făcută, şuieră Dow. Asta-i treabă adevărată. Copoiul dădu din cap, privind focurile din vale. – Fireşte. Faptă nobilă. Demnă de Bărbaţi Vestiţi aşa cum erau ei, sau, poate, cum fuseseră odinioară. Se vor compune cântece închinate eroismului lor, fireşte. Doar gândindu-se, şi Copoiul simţi cum începe să-i fiarbă sângele în vine, cum i se face pielea de găină pe mâini, dar Treicopaci nici nu vru să audă de aşa ceva. – Nu. Nu putem risca. Trebuie să ne întoarcem şi să spunem Unioniştilor ce am văzut. Să le spunem că au oaspeţi. Oaspeţi răi şi mulţi. Se trase de barbă şi Copoiul înţelese că nici lui nu-i convine să bată în retragere. Nimănui nu-i convenea asta, dar ştiau că are dreptate. Până şi Dow ştia că are dreptate. Ar fi fost foarte posibil nici să nu reuşească să ajungă la Bethod, iar dacă, prin absurd, ar fi ajuns, să nu mai poată pleca de acolo. – Trebuie să ne întoarcem, spuse Copoiul. – Corect, zise Dow. Ne întoarcem. Păcat, totuşi. – Da, fu de acord Treicopaci. Păcat.

649

Umbre lungi – În numele celor morţi. Ferro nu spuse nimic, însă, pentru prima dată de când o cunoştea Logen, i se ştersese furia din privire. Chipul îi era destins, gura uşor întredeschisă. Pe de altă parte, Luthar rânjea ca prostul. – Aţi mai văzut aşa ceva? strigă el din toate puterile ca să acopere zgomotul, întinzând mâna care-i tremura. – Nu mai există ceva asemănător, fu de acord Bayaz. Logen se văzu nevoit să admită că se tot întrebase la ce bun toată zarva făcută despre traversarea fluviului. Sigur, râurile mari din Nord ar fi constituit o problemă, mai ales într-un anotimp potrivnic şi mai ales dacă duceai cu tine echipamente greoaie. Dacă nu era niciun pod, căutai un vad bun, îţi ţineai armele deasupra capului şi traversai apa. Sigur că cizmele ţi se uscau greu după aceea, sigur că trebuia să fii cu ochii în patru după ambuscade, dar, în rest, nu aveai motive să te temi că râul îţi va face rău. Râul era cel mai bun loc unde să-ţi umpli burduful cu apă. Dar ar fi fost extrem de periculos să încerci să ţi-l umpli la Aos, presupunând că nu ai fi fost asigurat cu o frânghie foarte lungă. Pe vremuri, Logen fusese în vârful stâncilor de lângă Uffrith şi urmărise cum se spărgeau valurile de pietrele de dedesubt, iar marea se întindea cât vedeai cu ochii, cenuşie şi spumegând. Acolo te simţeai ameţit şi plin de umilinţă şi de îngrijorare. Senzaţia care îl cuprinsese pe marginea canionului marelui fluviu era asemănătoare în multe privinţe. Cu singura deosebire că acest peisaj se termina la aproape o jumătate de kilometru depărtare, unde o altă stâncă se ridica din apă. Ţărmul celălalt, dacă o stâncă semeaţă putea fi numită „ţărm”. Înaintă cu băgare de seamă până la margine, pipăind pământul moale cu vârful cizmei şi se uită în jos. Neinspirată idee. Lutul roşiatic atârna prins numai în rădăcinile albe ale ierbii, iar apoi pietrele colţuroase se duceau în prăpastia abruptă. Mult mai jos, acolo unde apa înspumată se izbea de ele, se iscau jeturi strălucitoare de stropi, nori de ceaţă fină pe obrajii lui Logen. De crăpături şi de margini se agăţau mănunchiuri de ierburi, iar păsările zburau printre ele, sute de păsări mici şi albe. Logen le auzea slab flecăreala peste mugetul puternic al fluviului. Se gândi cum ar fi fost să cadă în infernul acela de apă neagră – să fie înghiţit şi prins în vârtejuri şi sfâşiat ca o frunză în furtună. Încercă să-şi înăbuşe emoţia, uitându-se în jur după ceva de care să se poată agăţa. Se simţea foarte mic şi imponderabil, ca şi cum o rafală puternică de vânt l-ar fi putut smulge din loc. 650

Aproape că simţea cum i se zbate apa sub tălpi, îi simţea pulsul frenetic, balansul, puterea-i de nestăvilit care făcea pământul însuşi să se cutremure. – Înţelegi acum de ce ne trebuie un pod? îi urlă Bayaz în ureche. – Cum s-ar putea face un pod aici? – La Aostum fluviul se ramifică în trei părţi, iar canionul este mult mai puţin adânc. Arhitecţii împăratului au construit insule şi şi-au făcut podurile din mai multe grinzi arcuite. Chiar şi aşa, toată povestea a durat doisprezece ani. Kanedias însuşi a construit podul de la Darmium şi l-a oferit în dar fratelui său, Juvens, pe vremea când încă mai erau în relaţii bune. Podul acesta trece fluviul dintr-o singură bucată. Nimeni nu ştie acum cum de a reuşit. Bayaz se întoarse la cai. – Cheamă-i şi pe ceilalţi, trebuie să mergem! Ferro se întorcea deja de la mal. – Ce mult mai plouă, spuse privind peste umăr, încruntându-se şi clătinând necăjită din cap. – Acolo de unde vii nu sunt fluvii ca ăsta, nu-i aşa? – În Ţinuturile Haine nimic nu-i mai preţios ca apa. Oamenii se omoară între ei pentru o picătură. – Acolo te-ai născut? În Ţinuturile Haine? Ciudat nume pentru o ţară, dar ei i se potrivea de minune. – Nimeni nu se naşte în Ţinuturile Haine, albule. Acolo doar se moare. – Nemilos loc, nu? Atunci, unde te-ai născut? Îl privi furioasă. – Ce-ţi pasă? – Încerc să mă port prietenos. – Prieteni! exclamă ea dispreţuitor, trecând iute pe lângă el înspre cai. – Care-i problema? Ai prea mulţi de nu mai ai nevoie de încă unul? Se opri, se întoarse pe jumătate şi îl privi printre gene. – Prietenii mei n-au viaţă lungă, albule. – Nici ai mei, dar mă risc, dacă te rişti şi tu. – Bine, spuse ea, cu o expresie deloc prietenoasă pe chip. Când eram mică, gurkienii mi-au invadat ţara şi m-au luat în robie. I-au făcut sclavi pe toţi copiii. – Sclavi? – Da, tâmpitule, sclavi! Cumpăraţi şi vânduţi aşa cum măcelarul cumpără şi vinde carnea! Asta înseamnă că eşti proprietatea cuiva care poate face cu tine absolut orice-i trece prin cap, aşa cum face cu o capră, sau cu un câine, sau cu pământul din grădină! Asta vrei să afli, prietene? Logen se încruntă. – La noi, în Nord, nu există obiceiul ăsta. – Ai, ssssă-nnebuneşti tu! şuieră ea, strâmbându-şi buzele a dispreţ. Bravo ţie!

651

Ruinele se înălţau ameninţătoare în faţa lor. O pădure de coloane năruite, un labirint de ziduri sfărâmate, tot pământul din jur presărat cu lespezi de înălţimea unui om. Ferestrele sparte şi porţile goale se căscau ca nişte răni. Contur negru, neregulat, cioplit din norii grăbiţi, ca un şir de dinţi putreziţi. – Ce oraş a fost ăsta? întrebă Luthar. – N-a fost un oraş, zise Bayaz. La apogeul Timpurilor Străvechi, atunci când puterea împăratului era nemăsurată, acesta era palatul lui de iarnă. – Tot ăsta? se uită mai bine Logen la ruine. Tot ăsta a fost casa unui singur om? – Şi nici măcar nu-l folosea întregul an. Mare parte a timpului, curtea stătea la Aulcus. Doar iarna, când zăpezile reci coborau din munţi, îşi aducea împăratul suita aici. O armată de santinele, de servitori, de bucătari, de funcţionari, de prinţi, şi copii, şi neveste, toţi traversau câmpia înaintea vânturilor îngheţate şi, pentru mai puţin de trei luni, se stabileau aici, în holurile cu ecou, în grădinile splendide, în încăperile aurite, explică Bayaz clătinându-şi capul pleşuv. În vremurile de demult, dinainte de război, locul acesta strălucea ca marea în faţa soarelui la răsărit. Luthar pufni: – Să înţeleg că Glustrod l-a făcut una cu pământul? – Nu. Nu a căzut în timpul acelui război, ci în altul, mulţi ani mai târziu. Întrun război declanşat la ordinul meu, după moartea lui Juvens, împotriva fratelui lui mai vârstnic. – Kanedias, şopti Quai, Maestrul Creator. – Război la fel de crunt, la fel de brutal, la fel de nemilos ca acela dinaintea lui. Ba chiar mai distrugător. Murise Juvens, a murit şi Kanedias în cele din urmă. – N-a fost deloc o familie fericită, mârâi Logen. – Deloc, se încruntă Bayaz privind la ruinele fostei măreţii. Odată cu moartea Creatorului, ultimul dintre cei patru fii ai lui Euz, s-au încheiat şi Timpurile Străvechi. Ne-au rămas doar ruinele, mormintele şi legendele. Nu suntem decât nişte oameni mărunţi îngenuncheaţi pe umbrele lungi ale trecutului. Ferro se ridică în şa. – Călăreţi, strigă ea, privind înspre orizont. Vreo patruzeci, poate chiar mai mulţi. – Unde? se panică Bayaz, punându-şi mâna streaşină la ochi. Nu văd nimic. Nici Logen nu vedea nimic în afară de iarba mlădioasă şi norii din înaltul cerului. Picior-Lung se încruntă. – Nu văd niciun călăreţ, şi sunt binecuvântat cu o vedere perfectă. Zău, adesea mi s-a spus că… – Vrei să aştepţi până o să-i vezi, îl repezi Ferro, sau ai de gând să ieşi de pe drum înainte să ne vadă ei pe noi? 652

– Ne ascundem printre ruine, le strigă Bayaz peste umăr. Şi îi vom aştepta să treacă. Malacus! Întoarce căruţa! Ruinele palatului de iarnă fojgăiau de umbre, de tăcere şi de sentimentul decăderii. Dărăpănăturile se ridicau împrejurul lor, acoperite cu iederă bătrână şi muşchi umed, brăzdate de excrementele păsărilor şi liliecilor. Acum animalele îşi făcuseră culcuşul lângă palat. Păsările cântau din mii de cuiburi aburcate în zidăria străveche. Păianjenii îşi ţesuseră pânzele sclipitoare deasupra uşilor dărâmate, ornate cu picuri argintii de rouă. Şopârle minuscule, care se încălzeau la soare pe lespezile căzute, fugeau din calea lor. Zăngănitul căruţei pe bulgării de pământ, zgomotul paşilor şi al copitelor răsunau izbindu-se de pietrele murdare de noroi. Pretutindeni, apa picura, curgea şi pleoscăia în bălţi ascunse vederii. – Ţine asta, albule, aruncă Ferro sabia în mâinile lui Logen. – Unde te duci? – Aşteaptă aici şi nu te lăsa văzut. O să-i pândesc de acolo, făcu ea un semn cu capul spre un loc aflat în faţa lor. În copilărie, Logen nu părăsise cercul de copaci din jurul satului. În tinereţe, petrecuse multe zile în Ţinuturile Înalte, punându-şi la încercare puterile în faţa muntelui. Într-o iarnă, la Heonan, muntenii reuşiseră să apere trecătoarea de pe culmi. Nici Bethod nu credea că mai era vreo altă cale de acces, însă Logen descoperise un drum spre vârful îngheţat şi îşi luase revanşa. Însă aici nu-şi dădea seama cum s-ar putea urca cineva pe ruine. Fără să piardă câteva ore bune. Erau ziduri înalte şi înclinate, acoperite cu plante târâtoare uscate, cioturi de lespezi acoperite cu muşchi alunecos ce păreau că se mişcă în lumina care răzbătea printre norii grăbiţi de pe cer. – Cum naiba ai de gând să te urci… Dar ajunsese deja la jumătatea uneia dintre coloane. De fapt, nu se urca, ci mai degrabă se căţăra extrem de iute, ca o insectă. Se opri o clipă în vârf, îşi găsi un punct de sprijin, apoi sări prin aer, peste capul lui Logen, ateriză pe zidul din spatele acestuia şi îl escaladă iute, declanşând o ploaie de mortar. Se lăsă pe vine şi se uită urât la el. – Încearcă să nu mai faci atâta gălăgie, şuieră ea şi dispăru. – Aţi văzut? şopti Logen, însă ceilalţi trecuseră deja mai departe, în umbrele jilave, iar el se grăbi să-i urmeze, nedorind să rămână singur în cimitirul acela năpădit de buruieni. Quai trăsese căruţa mai departe şi se sprijinea de ea, alături de caii agitaţi. Întâiul dintre Magi îngenunchease în iarbă, lângă el, şi freca cu palmele zidul acoperit cu licheni. – Uită-te aici, îi spuse când Logen încercă să se strecoare mai departe. Uită-te la gravurile de aici. Capodopere ale vremurilor străvechi! Poveşti, lecţii şi semne ale istoriei. Cu degetele-i groase mângâie uşor tăieturile din piatră. 653

– S-ar putea ca noi să fim primii care să le privim după multe secole! – Mmm, răspunse Logen umflându-şi fălcile. – Uită-te aici! arătă Bayaz spre zid. Euz le dă darurile celor trei fii, în vreme ce Glustrod îi pândeşte din întuneric. Este naşterea celor trei discipline pure ale magiei. Ce măiestrie nemaipomenită, nu crezi? – Sigur. – Şi aici, mormăi Bayaz îndepărtând câteva buruieni şi ajungând la următoarea scenă gravată pe zidul acoperit cu muşchi. Glustrod intenţionează să distrugă lucrarea fratelui său. Se văzu nevoit să rupă un mănunchi de iederă uscată ca să poată dezveli scena. – Încalcă Prima Lege. Aude vocile din lumea de jos, vezi? Invocă diavolii şi îi trimite să lupte împotriva duşmanilor lui. Iar în asta, şopti trăgând de un mănunchi de licheni uscaţi, ia să vedem… – Glustrod sapă, murmură Quai. Cine ştie? Poate în scena următoare va găsi ceea ce caută. – Hmm, bombăni Întâiul dintre Magi, lăsând iedera să cadă la loc peste zid. Îi aruncă ucenicului său o căutătură furioasă şi se ridică încruntat. Poate că, uneori, este mai bine să lăsăm trecutul să doarmă. Logen îşi curăţă gâtul şi se strecură mai departe, aplecându-se ca să treacă pe sub o arcadă aproape dărâmată. Dincolo de ea, într-un loc deschis şi vast, năpădit, la fel, de buruieni, erau rânduri de copăcei noduroşi. Ierburi şi urzici înalte până la brâu, uscate şi putrede de la ploaie, lângă zidurile îmbrăcate în muşchi. – Poate că nu este rostul meu să o spun, se auzi vocea veselă a lui PiciorLung, dar trebuie să fie spus! Talentul meu de navigare este remarcabil! Mai presus de talentul oricărui alt Navigator, tot aşa cum muntele se ridică deasupra unei văi adânci! Logen se strâmbă, avea de ales între mânia lui Bayaz şi lăudăroşenia lui Picior-Lung şi nu-i convenea nici una, nici alta. – Am condus grupul nostru prin câmpia nesfârşită până la fluviul Aos, fără să mă abat nici măcar cu un kilometru din drum! Navigatorul aruncă un zâmbet radios lui Logen şi lui Luthar, de parcă ar fi aşteptat din partea lor o avalanşă de elogii. – Şi fără să ne întâlnim cu vreun duşman, într-un ţinut considerat a fi cel mai primejdios din câte există sub soare! Se încruntă. – Poate că am făcut deja un sfert din călătoria noastră epică. Nu sunt convins că înţelegeţi câte greutăţi am întâmpinat. Am găsit drumul cel bun prin câmpia netedă, în pragul dintre toamnă şi iarnă, fără stele după care să mă ghidez! Clătină dezamăgit din cap. – Este adevărat ce se spune, culmea succesului este şi culmea solitudinii. 654

Se întoarse şi se îndreptă spre unul din copaci. – Cazarea de aici nu este una dintre cele mai bune, dar măcar pomii fructiferi mai dau încă rod. Picior-Lung smulse un măr verde de pe o creangă joasă şi începu să-l şteargă de mâneca hainei. – Nimic mai bun decât un măr gustos, chiar din livada împăratului, rânji el ca pentru sine. Bizar, nu? Plantele trăiesc mai mult decât cele mai minunate lucrări ale omului. Luthar se aşezase în apropiere pe o statuie dărâmată, iar acum îşi scoase din teacă sabia cea lungă şi şi-o puse peste genunchi. Oţelul sclipi cu limpezimea oglinzii când el o răsuci în mâini, o privi intens, îşi linse un deget şi şterse o pată invizibilă. Scoase o tocilă şi se apucă atent să ascută tăişul lung şi subţire. Metalul cânta blând sub mişcarea de du-te vino a pietrei. Şi era mângâietor acel sunet, era mângâietor acel ritual, prea bine cunoscut lui Logen din miile de dăţi petrecute în trecut în jurul focurilor de tabără. – Chiar trebuie să faci asta? îl întrebă Fratele Picior-Lung. Ascuţi, lustruieşti, ascuţi, lustruieşti, zi şi noapte, noapte şi zi, de mă apucă durerea de cap. Şi nici măcar n-ai apucat să le foloseşti încă. Poate că atunci când vei avea nevoie de săbii îţi vei da seama că le-ai lustruit atât de mult de n-a mai rămas nimic din ele, chicoti singur la gluma bună pe care o făcuse. Şi ce-ai să te faci atunci? Luthar nici măcar nu se osteni să-şi ridice ochii. – Ce-ar fi să te gândeşti cum să ne treci peste câmpia asta afurisită şi să laşi săbiile pe seama cuiva care se pricepe la ele? Logen zâmbi în barbă. După părerea lui, merita să urmărească această ceartă între cei doi, cei mai îngâmfaţi oameni pe care-i întâlnise vreodată. – Îhî, pufni Picior-Lung, arată-mi pe cineva care înţelege rostul săbiilor ăstora şi n-am să te mai bat niciodată la cap. Ridică mărul la gură, dar rămase cu mâna goală încă înainte de a fi apucat să muşte din el. Luthar se mişcase cu viteza gândului şi îl străpunsese cu vârful sclipitor al sabiei. – Dă-mi-l înapoi! Luthar se ridică în picioare. – Desigur. Şi îl eliberă cu o mişcare îndemânatică a încheieturii, câştigată prin multe exerciţii. Dar, înainte ca Picior-Lung să apuce să-l prindă, Luthar îşi trase iute din teacă şi sabia cea scurtă, o aruncă, şi despică fructul când încă mai zbura prin aer. Navigatorul se pomeni că jonglează cu două jumătăţi egale de măr, înainte de a le lăsa să cadă pe pământ. – Al naibii să fii, ce-ţi mai place să faci pe grozavul! se răţoi el. – Nu suntem toţi hărăziţi cu modestia ta, murmură Luthar.

655

Logen chicoti iarăşi, în vreme ce Picior-Lung se îndrepta cu paşi apăsaţi spre pom, căutând un alt măr printre crengi. – Bună şmecherie, mârâi el, înaintând spre Luthar prin ierburile înalte. Eşti iute cu andrelele astea. Tânărul ridică cu modestie din umeri. – Mi s-a mai spus. – Mmm. Una era să străpungi un măr, iar cu totul alta era să străpungi un om, dar iuţeala mâinii era un bun început. Logen se uită la sabia lui Ferro, o învârti în mâini, apoi o scoase din teaca de lemn. Din punctul lui de vedere era o armă ciudată, cu mânerul şi lama uşor curbate, mai groasă la vârf decât la mâner, cu o singură muchie ascuţită, cu vârful aproape teşit. O agită prin aer de vreo două ori. Până şi greutatea ei era ciudată. Parcă era mai mult o secure decât o sabie. – Bizar lucru, murmură Luthar. Logen încercă tăişul cu buricul degetului. Aspru la pipăit, îi agăţa pielea. – Totuşi e ascuţită. – Tu nu-ţi ascuţi niciodată sabia? Logen se încruntă. Îşi dădu seama că, în total, petrecuse săptămâni din viaţă ascuţindu-şi armele. Când erau pe drum, în fiecare noapte, bărbaţii se aşezau în jurul focului şi, după ce mâncau, îşi îngrijeau echipamentul. Hârşâituri de oţel pe oţel şi piatră, licăriri în lumina flăcărilor. Ascuţeau, curăţau, lustruiau, încordau. Se putea ca părul să-i fi fost năclăit de noroi şi pielea îngălată de transpiraţia veche, iar hainele ciuruite de păduchi, însă armele sale străluceau întotdeauna ca luna plină. Apucă mânerul rece şi trase din teaca murdară sabia pe care i-o dăduse Bayaz. Părea înceată şi urâtă în comparaţie cu săbiile lui Luthar şi, ca să spunem adevărul până la capăt, chiar şi în comparaţie cu sabia lui Ferro. Lama grea şi cenuşie nu mai avea pic de luciu. O învârti în mâini. O singură literă argintie strălucea lângă mâner. Semnul lui Kenedias. – Nu ştiu de ce, dar nu are nevoie de asta. Am încercat s-o ascut o dată, la început, dar n-am reuşit decât să tocesc piatra. Picior-Lung se urcase într-unul din pomi şi se târa de-a lungul unei ramuri groase spre un măr la care nu avea cum să ajungă altcumva. – Dacă mă întrebaţi pe mine, mârâi Navigatorul, armele se potrivesc perfect cu stăpânii lor. Sabia căpitanului Luthar – arătoasă şi strălucitoare, dar fără să fi văzut vreodată vreo bătălie. Cea a femeii Maljinn – ascuţită şi nărăvaşă şi cu aspect ameninţător. A nordicului Nouădegete – greoaie, solidă, lentă şi simplă. Ha! râse el satisfăcut, târându-se mai încolo pe creangă. Ce metaforă nimerită! Jocurile de cuvinte au fost întotdeauna unul dintre multele mele talente remar… Logen scoase un geamăt când roti sabia deasupra capului. Tăişul muşcă din creangă la îmbinarea cu trunchiul retezând-o aproape complet. Treaba fu încheiată 656

de greutatea lui Picior-Lung, iar ramura se rupse şi căzu cu tot cu Navigator în buruienile de jos. – Ţi se mai pare şi acum lentă şi simplă? Luthar izbucni în hohote de râs, împroşcând salivă în jur, văzându-şi mai departe de ascuţirea sabiei. Râse şi Logen. Când râzi împreună cu cineva înseamnă că ai făcut un pas important înainte. Mai întâi e râsul, apoi vine respectul, apoi încrederea. – Pe răsuflarea lui Dumnezeu! strigă Picior-Lung, îndepărtându-se în patru labe de sub creangă. Nu poate omul să mănânce fără să fie deranjat? – E suficient de ascuţită, chicoti Luthar. Nu încape nicio îndoială. Logen îşi cântări sabia în mână. – Da. Kanedias ăsta se pricepea să facă arme. – Kanedias nu făcea nimic altceva decât arme, spuse Bayaz intrând pe sub arcada dărâmată în livada plină de buruieni. În fond, el era Maestrul Creator. Cea pe care o ţii în mână este una dintre ultimele rămase de la el. A fost creată cu scopul de a fi folosită în războiul dintre fraţii lui. – Fraţi, pufni Luthar. Ştiu exact cum trebuie să se fi simţit. Întotdeauna intervine ceva. De obicei o femeie, din câte m-a învăţat pe mine experienţa. Mai trecu o ultimă dată cu piatra de ascuţit pe sabia cea scurtă. – Iar când vine vorba de femei, eu ies întotdeauna triumfător. – Nu mai spune? îl repezi Bayaz. Întâmplarea face ca în poveste să apară şi o femeie, dar nu în felul cum îţi închipui tu. Luthar îi aruncă un rânjet dezgustător. – Dar cum altfel te mai poţi gândi la femei? Dacă vrei să ştii… câh! Un cocoloş măricel de găinaţ îi ateriză pe umăr, împroşcându-i cu stropi mari negri şi cenuşii tot părul, obrajii, săbiile abia curăţate. – Ce…? Se ridică în picioare şi se uită în sus unde Ferro stătea ghemuită pe marginea zidului, ştergându-se pe mâini cu frunze de iederă. Din cauza cerului senin din spate, era greu să-ţi dai seama ce expresie are, însă Logen se întrebă dacă nu care cumva poartă pe buze umbra unui zâmbet. Dar cu siguranţă că lui Luthar nu-i ardea să zâmbească. – A naibii căţea nebună ce eşti! urlă el, curăţându-şi rahatul vâscos de pe haină şi azvârlindu-l de perete. Gloată de brute ticăloase ce sunteţi! Şi plecă mânios de lângă ei, înapoi pe sub arcada dărâmată. Râsul era una, dar se părea că mai avea să treacă ceva vreme până va fi urmat şi de respect. – Hei, albilor, în caz că vă interesează, le strigă Ferro, călăreţii au plecat. – Încotro? se interesă Bayaz. – Spre est, de unde au şi venit, şi se grăbeau tare. – Ne căutau?

657

– Cine ştie? N-aveau niciun steag. Dar dacă ne caută, mai mult ca sigur că o să ne descopere urmele. Magul se încruntă. – În cazul acesta ai face bine să te dai jos de acolo. Trebuie să plecăm. Făcu o pauză scurtă. – Şi încearcă să nu mai arunci cu răhăţei!

658

Urmează… aurul meu Lui Sand dan Glokta Superior de Dagoska, strict confidenţial. Sunt extrem de necăjit să aflu că nu ai nici oameni, nici bani suficienţi. În ceea ce priveşte soldaţii, trebuie să te descurci cu ce ai sau cu ce poţi face rost. După cum bine ştii, cea mai mare parte a armatei noastre este angajată în Englia. Din nefericire, un val de nesupuneri printre ţăranii din Midderland ţine ocupate efectivele rămase. Cât despre fonduri, mă tem că nu ne putem dispensa de nimic. Nu mai trebuie să-mi ceri. Te sfătuiesc să storci tot ce poţi de la Negustorii de Mirodenii, de la localnici, de la oricine îţi este la îndemână. Împrumută, Glokta, şi descurcă-te. Dă dovadă de ingeniozitatea care te-a făcut atât de faimos în Războiul Kantic. Mă bizui pe tine, să nu mă dezamăgeşti. Sult Arhilector al Inchiziţiei Maiestăţii Sale. – Lucrările avansează foarte rapid, Superiorule, dacă îmi este permis să spun astfel. De când am deschis porţile Oraşului Superior, s-a triplat forţa de muncă din rândul băştinaşilor! Şanţul este sub nivelul mării în întreaga peninsulă şi se face tot mai adânc pe zi ce trece! Doar îndiguirile înguste mai opresc apa mării, iar la ordinul tău vom inunda totul! raportă Vissbruck şi se lăsă pe speteaza scaunului cu un zâmbet satisfăcut pe chipu-i dolofan. De parcă toată povestea ar fi fost ideea lui. Mai jos, în Oraşul Superior, începuseră psalmodierile de dimineaţă. Tânguiri stranii purtate de vânt de pe clopotniţele Marelui Templu, peste întreaga Dagoskă, în fiecare casă, chiar şi până aici, în sala de audienţe din Citadelă. Kahdia îşi cheamă oamenii la rugăciune. Vurms se strâmbă la auzul incantaţiilor. – Iar au început? Să-i ia naiba pe băştinaşii ăştia şi cu superstiţiile lor afurisite cu tot! N-ar fi trebuit niciodată să le îngăduim să se reîntoarcă în templu! Mă apucă durerea de cap numai când le aud cântecele astea blestemate! Măcar şi pentru asta şi tot a meritat. Glokta rânji: – Nu mă deranjează deloc durerea ta de cap, dacă ştiu că acum Kahdia e mulţumit. Fie că-ţi place sau nu, avem nevoie de localnici, iar lor le place să cânte. Te sfătuiesc să te obişnuieşti cu asta. Sau să-ţi pui dopuri în urechi. 659

Vissbruck se tolănise în scaun, amuzat de supărarea lui Vurms. – Trebuie să recunosc că incantaţiile astea au darul de a mă linişti, şi nu putem contesta efectul pe care concesiile făcute de Superior l-au avut asupra localnicilor. Cu ajutorul lor am reuşit să reparăm zidurile cetăţii, să înlocuim porţile, iar acum am început să dăm jos schelele. Am făcut rost de piatră pentru parapeţi noi, însă, of, aici e problema, zidarii refuză să mai muncească fie şi doar o singură zi fără bani. Soldaţii mei lucrează cu sfert de soldă, iar moralul lor e la pământ. Datoriile sunt adevărata problemă, Superiorule. – Chiar aşa, bombăni furios Vurms. Grânarele sunt aproape pline ochi, iar în Oraşul Inferior s-au construit cu mari cheltuieli două fântâni noi, dar mi-am depăşit cu mult creditul. Negustorii de grâne îmi vor sângele! Privelişte deloc impresionantă dacă te gândeşti că toţi negustorii din oraş îl vor în primul rând pe al meu. – Nu pot să apar nicăieri, că începe scandalul. Mi-e reputaţia în pericol, Superiorule! De parcă n-aş avea altă grijă decât reputaţia imbecilului ăstuia. – Cât datorăm? Vurms se încruntă. – Pe alimente, apă şi echipamente, în jur de o sută de mii. O sută de mii? Negustorii de Mirodenii adoră să facă bani, dar mai mult urăsc să-i cheltuiască. Eider nu va reuşi să facă rost nici măcar de jumătate, presupunând că va dori să încerce. – Şi tu, generale? – Preţul angajării mercenarilor, săpării şanţului, reparării zidurilor, plus preţul armamentului suplimentar, al armurilor şi muniţiei… îşi umflă Vissbruck fălcile. Cu totul, aproape patru sute de mii de mărci. Glokta reuşi să nu-şi înghită limba. Jumătate de milion? Răscumpărare pentru un rege şi încă ceva pe deasupra. Mă îndoiesc că Sult mi-ar putea trimite suma asta, chiar dacă ar vrea. Or, nu are nici cea mai mică intenţie s-o facă. Oamenii mor zilnic din cauza unor datorii infinit mai mărunte. – Descurcaţi-vă cum puteţi. Promiteţi orice vă trece prin cap. Banii sunt pe drum, vă asigur. Generalul începuse deja să-şi adune hârtiile. – Fac tot ce pot, dar oamenii au început să nu mai creadă că-şi vor vedea vreodată banii. Vurms fu mai direct. – Nimeni nu mai are încredere în noi. Nu putem face nimic fără bani. – Nimic, mârâi Severard, iar Frost clătină încet din cap. Glokta se frecă la ochii iritaţi.

660

– Un Superior al Inchiziţiei dispare fără să lase absolut nicio urmă. Seara se retrage în apartamentul său şi încuie uşa. Dimineaţa nu răspunde. Uşa este spartă, iar în cameră nu e… nimeni. Patul a fost folosit, dar nu există niciun cadavru. Nici cea mai mică urmă de luptă. – Nimic, murmură Severard. – Ce ştim până acum? Davoust a suspectat existenţa unui complot în oraş, existenţa unui trădător care intenţionează să dea Dagoska pe mâna gurkienilor. Bănuia că în complot este implicat un membru al consiliului de conducere. Este foarte posibil să fi descoperit identitatea acestei persoane şi a fost redus la tăcere. – Dar cine? Trebuie să întoarcem problema pe toate părţile. – Dacă nu-i putem afla pe trădători, trebuie să-i facem să vină ei la noi. Dacă au de gând să le deschidă porţile gurkienilor, noi trebuie să-i împiedicăm să pătrundă în cetate. Mai devreme sau mai târziu, se vor da de gol. – Riscant, bolborosi chinuit Frost. Riscant, sigur că da, mai ales pentru ultimul Superior al Inchiziţiei din Dagoska, însă nu avem alternativă. – Înseamnă că aşteptăm? întrebă Severard. – Aşteptăm şi ne pregătim să ne apărăm. În plus, mai trebuie şi să facem rost de ceva fonduri. Ai bani, Severard? – Am avut. I-am dat unei fete din mahala. – Aha. Păcat. – Nu chiar, că fata asta se fute în draci. Dacă te interesează, ţi-o recomand din toată inima. Glokta se strâmbă când genunchiul îi trosni. – Ce poveste absolut încântătoare, Severard. Niciodată nu mi-am închipuit că ai fi vreun romantic. Ţi-aş cânta o baladă dacă n-aş fi atât de lefter. – Aş putea să mă interesez. Despre ce sumă vorbim? – O, nu prea mult. Doar jumătate de milion de mărci. O sprânceană de-a practicianului se avântă brusc spre mijlocul frunţii. Băgă mâna în buzunar, scotoci o clipă, apoi o scoase şi deschise pumnul. În palmă străluceau câteva monede de alamă. – Doişpe biştari, spuse. N-am decât doişpe biştari. – Nu am putut să strâng decât douăsprezece mii, spuse Magistresa Eider. O picătură de apă în mare. – Cei din ghildă sunt nervoşi, afacerile n-au prea mers bine, foarte mulţi dintre ei au banii băgaţi în diferite speculaţii. Nici eu nu am prea multe lichidităţi. Îndrăznesc să afirm că ai mult mai mult decât douăsprezece mii, dar ce mai contează? Nici chiar tu nu poţi avea o jumătate de milion dosită pe undeva. Probabil că în tot oraşul nu există suma asta. 661

– Ai crede că nu mă plac. Femeia pufni: – Pentru că i-ai dat afară din templu? Pentru că ai înarmat localnicii? Pentru că, după aia, te-ai hotărât să le ceri bani? Ar fi corect să spunem că nu eşti tocmai persoana lor favorită. – Ar fi atunci corect să spunem că îmi vor sângele? Nu m-ar mira să-l vrea chiar pe tot. – Ar fi, dar, pentru moment, cel puţin, cred că am reuşit să-i conving că eşti un lucru bun pentru oraşul nostru. Îl privi în ochi. – Eşti un lucru bun, nu-i aşa? – Dacă prioritatea voastră este să-i ţineţi pe gurkieni în afara porţilor. Căci asta este prioritatea noastră, a tuturor, nu-i aşa? Însă n-ar strica mai mulţi bani. – Mai mulţi bani nu strică niciodată, dar ăsta-i necazul cu negustorii. Le place mult mai mult să facă bani decât le place să-i cheltuiască, nici măcar atunci când este vorba de propriile lor interese. Oftă adânc, ciocăni uşor cu unghiile în tăblia mesei, îşi privi mâna. Păru să cugete un moment, apoi începu să-şi scoată inelele de pe degete. După ce le scoase pe toate, le aruncă în casetă lângă bani. Glokta se încruntă: – Superb gest, Magistresă, dar nu pot să… – Insist, spuse ea, desfăcându-şi şi colierul greu de la gât şi punându-l şi pe acesta în casetă. Pot oricând să-mi iau mai multe după ce vei fi salvat oraşul. Oricum, nu mi-ar fi de folos atunci când gurkienii m-ar ucide ca să mi-l smulgă de la gât. Îşi scoase şi brăţările masive de la mâini, aur galben cu nestemate verzi. Zornăiră şi acestea în casetă alături de celelalte bijuterii. – Ia-le înainte să mă răzgândesc. În deşert, omul trebuie să accepte apa… – Indiferent cine i-o oferă. Kahdia mi-a spus acelaşi lucru. – Kahdia este un om inteligent. – Aşa este. Îţi mulţumesc pentru generozitate, Magistresă, spuse Glokta şi închise capacul casetei. – Măcar atât să fac. Se ridică şi se îndreptă spre uşă în foşnetul pe care îl făceau sandalele ei subţiri pe covor. – Vorbim curând. – Zice că trebuie să vorbească cu tine acum. – Cum îl cheamă, Shickel? – Mauthis. E bancher.

662

Alt creditor care a venit să facă scandal că nu-şi primeşte banii. Mai devreme sau mai târziu voi fi nevoit să-i arestez pe toţi. Atunci se va termina cu cheltuielile mele, dar expresia de pe mutrele lor aproape că va merita riscul ăsta. Glokta ridică deznădăjduit din umeri. – Spune-i să intre. Era un bărbat înalt, de vreo cincizeci şi ceva de ani, atât de slab că părea suferind de vreo boală, cu obrajii supţi şi ochii îndesaţi în orbite. Se mişca cu o precizie aproape rigidă, iar privirea-i era îngheţată. – Mă numesc Mauthis. – Mi s-a spus, însă mă tem că nu avem fonduri disponibile în acest moment. Dacă nu punem la socoteală cei doişpe biştari ai lui Severard. Datoria pe care o are oraşul la banca ta va trebui să mai aştepte. Dar te asigur că aşteptarea nu va fi una lungă. Doar până vor seca mările, se vor prăbuşi cerurile, iar diavolii vor hoinări pe pământ. Mauthis zâmbi. Dacă putem spune aşa. Doar şi-a curbat gura într-un rictus mohorât. – N-ai înţeles, Superior Glokta. Nu am venit să colectez vreo datorie. De şapte ani am privilegiul de a fi reprezentantul şef pentru Dagoska al băncii Valint şi Balk. Glokta ezită o clipă, apoi încercă să vorbească cât mai dezinvolt. – Valint şi Balk spui? Mi se pare că banca ta a finanţat Ghilda Pânzarilor. – Am avut oarece afaceri cu ghilda aceea, înainte de nefericita lor cădere în dizgraţie. Precis că ai avut. Ai fost proprietarul lor din toate punctele de vedere. – Dar nu este mai puţin adevărat că avem afaceri cu multe ghilde, şi companii, şi cu alte bănci, şi indivizi, mari sau mici. Astăzi vreau să fac afaceri cu tine. – Afaceri de ce natură? Mauthis se întoarse spre uşă şi plesni din degete. Intrară doi localnici zdraveni, gemând, asudând, cărând cu mult efort ditamai lada: un cufăr din lemn negru lăcuit, prins cu benzi din metal strălucitor, închis cu un lacăt greu. Îl puseră cu grijă pe covorul de o excelentă calitate, îşi şterseră transpiraţia de pe frunte, apoi ieşiră cu paşi greoi, în vreme ce Glokta se încrunta în urma lor. Ce să fie asta? Mauthis scoase o cheie din buzunar şi o învârti în lacăt. Îl deschise. Apoi se trase la o parte cu multă grijă, astfel încât Glokta să poată vedea ce este înăuntru. – O sută cincizeci de mii de mărci în argint. Glokta clipi des. Chiar aşa. Banii scânteiau în lumina înserării. Monede de cinci mărci, plate, rotunde, din argint. Nu un morman zornăitor, nu prada vreunui barbar cotropitor. Fişicuri ordonate, egale, despărţite prin dibluri de lemn. Ordonate şi netulburate ca Mauthis însuşi.

663

Cei doi hamali apărură iarăşi gâfâind în încăpere, cărând o a doua ladă, puţin mai mică decât prima. O puseră jos şi ieşiră imediat, fără măcar o privire spre comoara care strălucea la vedere în apropierea lor. Mauthis descuie şi acest al doilea cufăr cu aceeaşi cheie, dădu capacul la o parte şi se retrase. – Trei sute cincizeci de mii de mărci în aur. Glokta ştia că are gura căscată, dar nu era în stare să şi-o închidă. Aur strălucitor, curat, aur scânteietor. Toată bogăţia aceea părea că emană căldură, ca o flacără vie. Îl momea, îl ademenea, îl trăgea spre ea. De fapt, chiar făcu un pas şovăielnic înainte de-a apuca să se controleze. Piese de cincizeci de mărci mari, uriaşe, aurii. Fişicuri ordonate, egale, ca în primul sipet. Majoritatea oamenilor nu apucă niciodată să vadă monede dintr-astea. Şi extrem de puţini oameni au văzut atâtea la un loc. Mauthis scoase din interiorul hainei un etui din piele. Îl puse cu mare grijă pe masă şi îl despături: o dată, de două ori, de trei ori. – Diamante şlefuite în valoare de jumătate de milion de mărci. Pe pielea neagră şi moale, pe masa dură şi cafenie, dogorind cu toate culorile care există sub soare. Două mâini pline de pietre multicolore, scânteietoare. Glokta se holbă la ele ca prostul şi îşi supse gingiile. Şi brusc, bijuteriile Magistresei Eider par nişte sărăcii. – Superiorii mei mi-au ordonat să îţi avansez ţie, Sand dan Glokta, Superior de Dagoska, suma totală de un milion de mărci. Desfăşură un document întocmit pe hârtie groasă. – Semnează aici. Ochii lui Glokta alergau de la un sipet la celălalt şi înapoi. I se zbătea pleoapa stângă. – De ce? – Ca să confirmi că ai primit banii. Aproape că izbucni în râs. – Nu aia! De ce-mi dai banii? arătă întreaga avere din cameră cu gesturi dezlânate ale mâinii. De ce toate astea? – Se pare că mai-marii mei sunt de acord cu tine că Dagoska nu trebuie să cadă în mâinile gurkienilor. Nu-ţi pot spune mai multe. – Nu poţi, sau nu vrei? – Nu pot. Nu vreau. Glokta se încruntă la pietrele preţioase, la argint, la aur. Durerea surdă îi pulsa în picior. Cât aveam nevoie şi încă foarte mult pe deasupra. Dar băncile nu ajung să fie bănci dăruind bani. – Dacă acesta este un împrumut, aş vrea să ştiu care este dobânda. Mauthis declanşă din nou zâmbetul îngheţat.

664

– Mai-marii mei preferă să spună că este o contribuţie la buna apărare a oraşului. Însă există o condiţie. – Anume? – S-ar putea ca la un moment dat în viitor să vină la tine un reprezentant al băncii Valint şi Balk şi să-ţi ceară anumite… favoruri. Mai-marii mei speră din tot sufletul că nu-i vei dezamăgi, dacă şi când se va întâmpla asta. Favoruri în valoare de un milion de mărci. În plus, intru pe mâinile unei organizaţii extrem de dubioase. Organizaţie ale cărei motive nu reuşesc să le înţeleg. Organizaţie pe care, până de curând, mă gândeam s-o anchetez sub bănuială de înaltă trădare. Dar ce altă soluţie am? Fără bani, oraşul e pierdut, iar eu sunt terminat. Aveam nevoie de o minune, şi iat-o cum străluceşte chiar sub ochii mei. În deşert omul trebuie să accepte apa… Mauthis îi împinse documentul peste masă. Câteva paragrafe umplute cu o scriere ordonată şi un loc lăsat liber pentru nume. Pentru numele meu. Aşa arată şi o mărturisire. Iar deţinuţii îşi semnează întotdeauna mărturisirile. Li se oferă atunci când nu mai există alternativă. Glokta luă condeiul, îl înmuie în cerneală, îşi scrise numele în spaţiul gol. – Şi, cu aceasta, afacerea noastră s-a încheiat. Mauthis rulă cu multă grijă documentul şi îl ascunse în haină. – Colegii mei şi cu mine vom pleca diseară din Dagoska. Un purcoi de bani contribuţie la cauza noastră, dar a naibii de puţină încredere în ea. – Valint şi Balk îşi închide birourile de aici, dar poate ne vom reîntâlni în Adua, după ce se va rezolva această regretabilă situaţie cu gurkienii. Afişă încă o dată zâmbetul mecanic. – Nu-i cheltui pe toţi deodată. Se răsuci pe călcâie şi ieşi din încăpere, lăsându-l pe Glokta singur cu acea avere monumentală picată din cer. Şontâcăi până la cufere, respirând greu, şi se uită la bani. Aveau ceva obscen. Ceva dezgustător. Chiar ceva înspăimântător. Cu o mişcare bruscă trânti capacele celor două sipete. Le încuie cu mâini tremurânde. Puse cheia în buzunarul interior. Cu vârfurile degetelor mângâie legăturile metalice ale celor două cufere. Îi transpiraseră palmele. Sunt bogat. Luă una dintre pietrele preţioase de mărimea unei ghinde şi o ridică în dreptul luminii, ţinând-o între degetul mare şi arătător. Faţetele îi sclipeau în faţa ochilor, o mie de scântei de foc – albastre, verzi, roşii, albe. Glokta nu se prea pricepea la nestemate, însă era aproape sigur că acesta era un diamant. Sunt foarte, foarte bogat. Se uită la celelalte care scânteiau pe bucata de piele. Unele erau foarte mici, dar multe erau mari. Câteva chiar mai mari decât piatra pe care o ţinea în mână. Sunt colosal, fantastic de bogat. Închipuie-ţi ce se poate face cu aţâţi bani. 665

Închipuie-ţi câte ai putea controla… poate cu suma asta voi reuşi să salvez oraşul. Mai multe ziduri, mai multe provizii, mai multe arme, mai mulţi mercenari. Gurkienii respinşi şi puşi pe fugă din Dagoska. Împăratul Gurkhulului umilit. Cine s-ar fi gândit? Sand dan Glokta încă o dată erou. Îşi trecu degetele printre pietricelele strălucitoare, dus pe gânduri. Însă atâtea cheltuieli într-o perioadă atât de scurtă ar putea da naştere la întrebări. Practiciana Vitari, credincioasa mea slujnică, ar deveni curioasă şi l-ar face curios şi pe nobilul meu stăpân, Arhilectorul Sult. Într-o zi îi cer insistent bani, iar în ziua următoare cheltuiesc ca nebunul? Am fost nevoit să mă împrumut, Eminenţa Voastră. Nu mai spune? Cât? Doar un milion de mărci. Nu mai spune? Cine ţi-a împrumutat o asemenea sumă? Vechii noştri prieteni de la banca Valint şi Balk, Eminenţă, în schimb pentru servicii nespecificate ce pot fi revendicate în orice clipă. Fireşte, loialitatea mea nu trebuie pusă la îndoială, înţelegeţi, nu-i aşa? Adică, e doar o avere în diamante. Cadavru găsit plutind pe lângă docuri… Se jucă neatent cu pietrele reci, dure, sclipitoare, iar ele îi mângâiară pielea dintre degete. Minunate, dar periculoase. Trebuie să păşim cu prudenţă. Cu mai multă prudenţă ca oricând…

666

Frica Era drum lung până la Marginea Lumii, nicio îndoială în privinţa aceasta. Drum lung, şi neumblat, şi enervant. Prezenţa cadavrelor în câmpie îi îngrijorase pe toţi. Călăreţii aflaţi în trecere înrăutăţiseră situaţia. Greutăţile călătoriei nu se diminuaseră absolut deloc. Lui Jezal încă îi mai era mereu foame, îi era, aproape tot timpul, frig, adesea era ud până la piele, şi probabil că îl va durea fundul până la sfârşitul zilelor lui din cauza statului îndelungat în şa. În fiecare noapte se întindea pe pământul tare şi gloduros, moţăia şi se visa acasă. Iar în lumina palidă a dimineţii se trezea dându-şi seama că e încă şi mai obosit şi îl dor mai multe decât la culcare. Avea pielea iritată şi îl mânca şi îl ustura din cauza senzaţiei necunoscute de jeg, şi recunoscu în silă că ajunsese să miroasă aproape la fel de urât ca ceilalţi. Suficient ca un om civilizat s-o ia razna. Iar acum, peste toate astea, apăruse şi sentimentul sâcâitor că este în pericol. Din acest punct de vedere, terenul nu era de partea lui Jezal. Sperând să scape de eventualii urmăritori, Bayaz le poruncise cu câteva zile în urmă să se îndepărteze de albia fluviului. Drumul vechi şerpuia acum printre cicatricele profunde din câmpie, printre viroagele pietroase, printre defileurile întunecate, dea lungul pârâiaşelor care murmurau în văile adânci. Jezal ajunsese să se gândească cu nostalgie la câmpia monotonă şi infinită care îl călcase atât de rău pe nervi. Măcar acolo nu trebuia să se uite atent la fiecare piatră, la fiecare arbust şi la fiecare ondulaţie a solului, întrebându-se dacă nu cumva ascunde o hoardă de inamici însetaţi de sânge. Îşi rosese unghiile până în carne. La fiecare sunet îşi muşca limba şi se răsucea în şa, cu mâna pe sabie, căutând cu privirea ucigaşul care se dovedea a fi doar o pasăre într-un tufiş. Bineînţeles că nu era vorba de teamă, căci Jezal dan Luthar, îşi spunea el, îi râde în nas pericolului. O ambuscadă, sau o luptă, sau o goană cu sufletul la gură – îşi închipuia că asemenea chestii sunt floare la ureche. Însă această aşteptare nesfârşită, această tensiune absurdă, această rostogolire nemilos de înceată a minutelor erau mai mult decât putea el îndura. I-ar fi fost de folos să aibă alături pe cineva cu care să împărtăşească această nelinişte, însă nimic nu se schimbase în grup. Căruţa se rostogolea monoton pe drumul crăpat, iar Quai stătea dârz şi tăcut pe capră. Bayaz spărgea ocazional tăcerea cu prelegeri despre calităţile esenţiale ale unui conducător, calităţi de care el părea a duce lipsă. Picior-Lung plecase în recunoaştere şi apărea la o zi, două, doar pentru a le aduce la cunoştinţă cât de priceput este la ceea ce face. Ferro se uita urât la toţi şi la toate, ca la un duşman personal. Iar la Jezal se uita cel mai urât, în timp ce mâinile şi le ţinea aproape de arme. Vorbea arareori şi numai cu 667

Nouădegete, mârâind câte ceva despre ambuscade, sau despre cum ar fi mai bine să-şi acopere urmele, sau despre posibilitatea de a fi urmăriţi. Nordicul era o enigmă. Când Jezal a dat prima oară cu ochii de el şi l-a văzut uitându-se ca prostul la poarta Agriontului, i se păruse că-i un animal. Însă aici, în sălbăticie, se aplicau alte reguli. Nu puteai să pleci de lângă persoana care-ţi era nesuferită, apoi s-o eviţi din răsputeri, s-o vorbeşti de rău la toată lumea şi s-o ocărăşti pe la spate. Aici nu îţi puteai alege tovarăşii de drum şi erai obligat să mergi alături de ei. Astfel, Jezal ajunsese încet să-şi dea seama că, la urma urmelor, Nouădegete era doar un om. De bună seamă, un om prost, brutal şi înfiorător de hidos. Din punctul de vedere al intelectului şi educaţiei, era o idee sub nivelul celui mai amărât ţăran din câmpurile Uniunii, însă Jezal se văzu nevoit să recunoască faptul că, din tot grupul, pe nordic îl antipatiza cel mai puţin. Nu avea infatuarea lui Bayaz, vigilenţa lui Quai, lăudăroşenia lui Picior-Lung, şi nici răutatea pură a lui Ferro. Jezal nu s-ar fi dat în lături să ceară sfatul unui ţăran despre muncile agricole, sau sfatul unui fierar despre confecţionarea armurilor, indiferent cât de jegoşi, urâţi sau umili ar fi fost aceştia. Atunci, de ce nu ar discuta cu un ucigaş călit pe tema violenţei? – Am auzit că ai condus oameni în luptă, începu Jezal conversaţia. Nordicul îşi întoarse spre el ochii negri şi leneşi. – În nenumărate rânduri. – Şi te-ai luptat şi în multe dueluri. – Da. Îşi scărpină cicatricele de pe obrazul neras. – N-am ajuns să arăt aşa pentru că-mi tremură mâna când mă bărbieresc. – Dacă ţi-ar tremura mâna atât de tare, poate că ar fi bine să-ţi laşi barbă. Nouădegete chicoti. Jezal se obişnuise cu figura lui. Sigur că era tot hidoasă, dar aducea mai mult cu o gorilă blajină decât cu un ucigaş dement. – S-ar putea să-mi las, îi răspunse nordicul. Jezal se gândi puţin. Nu voia să-şi arate slăbiciunile, dar sinceritatea i-ar putea câştiga încrederea acestui om simplu. Dacă funcţiona cu câinii, nu vedea de ce nu ar fi funcţionat şi cu nordicii. – Eu, se aventură el, n-am luptat niciodată într-o bătălie adevărată. – Nu mai spune? – Nu, pe cuvânt. Prietenii mei sunt acum în Englia, unde se luptă cu Bethod şi sălbaticii lui, continuă Jezal, dar ezită puţin observând privirea piezişă pe care i-o aruncă Nouădegete. Adică… vreau să zic că… se luptă cu Bethod. Aş fi fost alături de ei dacă nu mi-ar fi cerut Bayaz să-l însoţesc în această… aventură. – Pierderea lor e câştigul nostru. Privirea lui Jezal se ascuţi. Din partea cuiva dotat cu o oarecare subtilitate, această remarcă ar fi sunat sarcastic.

668

– Bineînţeles că Bethod a pornit acest război. A fost un gest extrem de dezonorant de agresiune neprovocată din partea lui. – N-am să te contrazic în privinţa asta. Bethod are talentul de a porni războaie. Şi e încă şi mai bun când vine vorba să le pună capăt. Jezal râse. – Doar nu vrei să spui că tu crezi că va învinge armata Uniunii? – I-a bătut pe alţii şi mai buni, dar tu ştii mai bine. Nu avem toţi experienţa ta. Râsul i se opri lui Jezal în gât. Era aproape sigur că aceasta fusese o ironie, şi a stat o clipă să se gândească. Oare, sub înfăţişarea aceea greoaie, distrusă de cicatrice, Nouădegete îşi spunea acum privindu-l „ce tâmpit”? Să fi avut dreptate Bayaz? Atunci când i-a zis că are ce învăţa de la acest nordic? Exista o singură metodă prin care putea să afle. – Cum e o bătălie? îl întrebă. – Bătăliile sunt ca oamenii. Nu există două la fel. – Ce vrei să spui? – Închipuie-ţi cum ar fi să te trezeşti în miez de noapte în bubuituri şi strigăte, să ieşi în goană din cort cu pantalonii în vine şi să vezi de jur împrejur oameni care se omoară între ei. Şi singura lumină e lumina lunii, aşa că nu-ţi poţi da seama care ţi-e prieten şi care duşman, şi n-ai nicio armă asupra ta. – M-aş simţi derutat, spuse Jezal. – Fireşte. Sau închipuie-ţi cum ar fi să te târăşti prin noroi, printre cizmele altora, încercând să scapi, dar neştiind încotro să te îndrepţi, cu o săgeată în spinare şi cu o tăietură zdravănă de sabie pe fund, guiţând ca un porc şi aşteptându-te să fii străpuns de o suliţă, suliţă pe care nici n-ai s-o vezi venind. – Dureros, fu Jezal de acord. – Foarte. Sau închipuie-ţi că stai într-un cerc format din scuturi, nu mai mare de zece paşi dintr-o parte în alta, ţinute de bărbaţi care răcnesc din toate puterile. În cerc nu te afli decât tu şi un alt bărbat, iar bărbatul acela şi-a câştigat reputaţia de cel mai dur nemernic al Nordului. Şi doar unul dintre voi doi poate ieşi în viaţă din cercul acela. – Hmm, murmură Jezal. – Aşa este. Îţi place cum sună vreuna din astea? Nu, lui Jezal nu-i plăcea niciuna şi Nouădegete zâmbi. – Cred şi eu. Şi, sincer? Nici mie nu-mi place. Am fost în tot soiul de bătălii, de încăierări şi de lupte. Mare parte din ele au început în haos şi în haos au sfârşit cu toatele. Şi niciodată nu mi s-a întâmplat să nu-mi vină să mă scap pe mine la un moment dat. – Ţie? Nordicul râse înfundat. – După cum văd eu lucrurile, curajul este fala proştilor. Singurii oameni cărora nu le e frică sunt cei morţi sau cei care vor muri curând. Frica te învaţă să 669

fii prudent, să-ţi respecţi duşmanul şi să eviţi să te foloseşti la mânie de bruma de avantaj pe care l-ai putea avea. Toate la timpul lor, crede-mă. Frica te poate ajuta să rămâi în viaţă, iar acesta este cel mai bun lucru la care te poţi aştepta de la o luptă. Orice om care valorează ceva cunoaşte frica. Ceea ce contează, însă, e cât de bine o foloseşti. – Să mă tem? Ăsta-i sfatul tău? – Sfatul meu este să-ţi găseşti o femeie cumsecade şi să te fereşti cât poţi de orice fel de conflict, şi îmi pare tare rău că n-am primit şi eu povaţa asta acum vreo douăzeci de ani. Se uită într-o parte la Jezal. – Însă dacă, să zicem, eşti într-o câmpie imensă, dacă eşti în mijlocul pustietăţii şi n-ai cum scăpa şi trebuie să te lupţi, există trei reguli pe care eu le consider esenţiale într-o bătălie. În primul rând, dă-ţi toată silinţa să faci pe prostul, pe laşul, pe molâul. Există o vorbă care zice că tăcerea este cea mai bună armură a războinicului. Până acum nici înfăţişarea dură, nici cuvintele aspre nu au câştigat vreo luptă, dar au pierdut câteva. – Să fac pe prostul, zici? Înţeleg. Jezal îşi construise întreaga viaţă încercând să pară cel mai deştept, cel mai puternic, cel mai nobil. Îl intriga nespus această nouă idee că cineva ar putea alege să pară mult mai debil decât era. – În al doilea rând, nu-ţi lua niciodată duşmanul în joacă, indiferent cât de nătâng ţi se pare că ar fi. Tratează-l pe fiecare de parcă ar fi de două ori mai deştept, de două ori mai puternic, de două ori mai rapid decât tine, şi atunci vei avea parte de o surpriză plăcută. Respectul nu te costă nimic. Şi nimic nu ucide omul mai repede decât îndrăzneala fără minte. – Să nu-mi subestimez niciodată inamicul. Înţeleaptă prevedere. Jezal începuse să-şi dea seama că-l subapreciase pe nordicul acesta mătăhălos. Nu era nici pe departe atât de nătâng cum îl crezuse. – În al treilea rând, nu-ţi pierde niciodată din ochi adversarul şi ascultă de părerile celorlalţi. Dar, odată ce ţi-ai stabilit planul, concentrează-te numai asupra lui şi nu lăsa nimic să-ţi abată atenţia. Când vine momentul să acţionezi, loveşte fără ezitare. Întârzierea este mama dezastrului, zicea tata, şi crede-mă, am văzut ceva dezastre la viaţa mea. – Fără ezitare, şopti Jezal, dând încetişor din cap ca pentru sine. Desigur. Nouădegete îşi supse obrajii răniţi. – Nimic nu poate înlocui văzul şi acţiunea, dar fii stăpân pe simţurile tale şi cred că ai jumătate şanse să înfrângi pe oricine. – Jumătate? Şi cealaltă jumătate? Nordicul ridică din umeri. – Noroc.

670

– Nu-mi place asta, mârâi Ferro, uitându-se furioasă la pereţii abrupţi ai defileului. Jezal se întrebă dacă exista ceva pe lume care să-i placă. – Crezi că suntem urmăriţi? o întrebă Bayaz. Vezi pe cineva? – Cum să văd ceva de aici, de jos? Despre asta este vorba! – Bun loc pentru o ambuscadă, murmură Nouădegete. Jezal se uită nervos în jur. Stânci fărâmate, tufişuri, copaci pitici. Terenul era plin de ascunzători. – Asta este calea pe care ne-a stabilit-o Picior-Lung, bombăni Bayaz, şi n-are niciun rost să-ţi iei om de serviciu dacă ai de gând să speli singur latrinele. Unde dracu’ e afurisitul ăla de Navigator? Nu-i niciodată aici când ai nevoie de el. Apare doar ca să bage-n burtă şi să ne împuie capul ore-n şir cu cât de grozav este! Dacă aţi şti cât mă costă nemernicul ăsta… – La naiba. Nouădegete îşi opri calul şi coborî anevoie din şa. Trunchiul unui copac uriaş, crăpat şi fără viaţă, stătea întins de-a curmezişul defileului, blocând drumul. – Nu-mi place, repetă Ferro, dându-şi jos arcul de pe umăr. – Nici mie, mormăi Nouădegete, făcând un pas spre copac. Dar trebuie să fim reali… – Suficient! Vocea plină de tupeu şi încredere vibră prin măruntaiele văii. Quai trase de dârlogi şi opri căruţa. Jezal privi spre marginea defileului, cu inima zbătându-i-se în gât. Acum îl vedea pe cel care vorbise. Un individ înalt, îmbrăcat cu o armură veche din piele, aşezat neglijent pe buza prăpastiei, cu un picior atârnat în gol, cu părul fluturându-i în adierea blândă. Un bărbat plăcut, cu aspect prietenos, cu zâmbet larg, din câte îşi dădea seama Jezal de la depărtare. – Numele meu este Finnius şi sunt un umil servitor al împăratului Cabrian! – Cabrian? strigă Bayaz ca să se facă auzit. Am auzit că şi-a pierdut minţile! – Are oarece idei destul de interesante, ridică nepăsător din umeri Finnius. Dar a avut întotdeauna grijă de noi. Să vă explic cum stă treaba – sunteţi înconjuraţi din toate părţile! Un alt individ cu expresie severă, cu scut şi sabie scurtă, ieşi la iveală din spatele trunchiului prăbuşit. Mai apărură alţi doi, apoi alţi trei ieşiră la iveală din spatele stâncilor, din spatele tufişurilor, toţi cu mine serioase şi arme serioase. Jezal îşi umezi buzele. Probabil că-i râdea în nas pericolului, fireşte, însă acum, că pericolul se afla chiar în faţa lui, nu mai părea chiar atât de amuzant. Se uită în spate. Alţi bărbaţi ieşiră de după stâncile pe lângă care trecuseră doar cu câteva clipe în urmă, blocându-le retragerea. Nouădegete îşi încrucişă braţele pe piept. – Măcar o dată, murmură el, mi-ar plăcea să fiu eu cel care-i ia pe alţii prin surprindere. 671

– Mai sunt câţiva de-ai noştri, strigă Finnius, aici sus, cu mine! Arcaşi pricepuţi, cu săgeţile pregătite! Jezal le desluşi siluetele pe cerul alb, le desluşi formele curbate ale armelor. – Pricepeţi că nu aveţi cum să mai înaintaţi! Bayaz îşi întinse mâinile. – Poate că am putea ajunge la o înţelegere care să ne convină tuturor! Nu trebuie decât să spuneţi care vă este preţul şi… – Nu ne sunt de folos banii tăi, bătrâne, şi sunt profund rănit de presupunerea ta! Suntem soldaţi, nu bandiţi! Avem ordine să găsim un anume grup de oameni, un grup de oameni care rătăcesc prin mijlocul pustietăţii, departe de drumurile umblate! Un ticălos bătrân şi pleşuv cu un băiat bolnăvicios, un idiot din Uniune cu nasul pe sus, o curvă plină de cicatrice, şi un nordic ca o gorilă! Aţi văzut pe cineva care să se potrivească descrierii? – Dacă eu sunt curva, strigă Nouădegete, cine-i nordicul? Jezal tresări. Fără glume, vă rog frumos, fără glume, dar Finnius râse cu poftă. – Nu mi s-a spus că sunteţi comici. Cred că-i un bonus, asta. Măcar până vă omorâm. Dar unde-i celălalt? Navigatorul? – Habar nu am, mârâi Bayaz, din păcate. Dacă e să moară cineva, el o merită cu prisosinţă. – Haide, nu te necăji prea tare. O să-l prindem mai încolo. Finnius râse din toată inima, iar bărbaţii din jurul lor rânjiră şi îşi mângâiară tandru armele. – Aşa că fiţi buni şi predaţi-vă armele flăcăilor mei, ca să vă putem lega şi să pornim spre Darmium înainte de lăsarea întunericului! – Şi acolo? Finnius ridică nepăsător din umeri. – Acolo nu mai e treaba mea. Nu-i pun întrebări împăratului, iar voi nu-mi puneţi mie întrebări. Aşa, nu e nimeni jupuit de viu. Pricepi ce-ţi zic, moşule? – Pricep foarte bine, pentru că te exprimi foarte clar, însă mă tem că Darmium nu este în drumul nostru. – Ai cumva probleme cu capul? strigă Finnius. Bărbatul din apropiere făcu un pas înainte, înşfăcând căpăstrul calului lui Bayaz. – Ai spus destule, mârâi el. Jezal avu o senzaţie oribilă de măruntaie topite. Aerul din jurul umerilor lui Bayaz vibră, aidoma aerului de deasupra unei forje. Bărbatul din faţă se încruntă, deschise gura să zică ceva. Iar chipul lui păru că se aplatizează, apoi capul i se despică, iar el zbură din loc, ca înşfăcat de mâna vreunui uriaş nevăzut. Nici măcar nu avu vreme să urle. Nici cei patru oameni din spatele lui nu au apucat să-şi dea seama ce se petrece. Trupurile lor sfârtecate, rămăşiţele cojite ale trunchiului cenuşiu de 672

copac, dimpreună cu o cantitate impresionantă de ţărână şi pietricele fură smulse de pe sol şi azvârlite prin aer şi izbite de peretele stâncos al defileului aflat la depărtare de o sută de paşi, iscând un vuiet de casă care se dărâmă. Jezal rămase cu gura căscată. Încremeni în loc. Totul nu durase decât o fracţiune de secundă absolut înspăimântătoare. Acum cei cinci bărbaţi erau acolo, în clipa următoare deveniseră carne tocată printre maldărul de resturi. De undeva din spate auzi bâzâitul corzii unui arc. Apoi un ţipăt şi un trup se prăbuşi în vale, izbindu-se de stânci ca o cârpă, aterizând cu faţa în jos în pârâu. – Fugiţi! mugi Bayaz. Dar Jezal rămase înşurubat în şa, uitându-se ca prostul în jur. Aerul din jurul Magului încă se mai mişca, parcă şi mai tare. Stâncile din spatele lui fremătau şi se răsuceau ca pietrişul din albia râului. Bătrânul se încruntă, îşi privi mâinile. – Nu, murmură el, răsucindu-le pe toate părţile. Frunzele moarte de pe jos se ridicau în aer şi fâlfâiau ca bătute de vânt. – Nu, repetă Bayaz, cu ochii căscaţi. Întreg trupul începu să-i tremure. Jezal văzu speriat cum pietrele din jur se ridicară de la sol, urcând ireal spre înalturi. Ramurile tufişurilor începură să se frângă, bulgări de iarbă începură să se desprindă de stânci, veşmintele sale începură să fluture şi să se zbată, ca trase în sus de o forţă invizibilă. – Nu! urlă Bayaz, iar umerii îi căzură într-un spasm neaşteptat. Un copac din apropiere se despică cu zgomot asurzitor, iar ploaia de aşchii umplu aerul care vibra. Cineva urla, însă Jezal aproape că nu mai auzea nimic. Calul lui se cabră, iar el nu avu prezenţa de spirit să se ţină bine. Căzu pe spate, cu întreaga vale pâlpâind, tremurând, vibrând în jurul lui. Bayaz îşi dădu capul pe spate, cu spinarea ţeapănă, cu o mână ridicată şi zgâriind, parcă, aerul. O piatră de mărimea unui cap de om trecu pe lângă faţa lui Jezal şi se sparse de o lespede. Aerul era plin de asaltul fragmentelor de lemn, de piatră şi ţărână, al frânturilor de haine şi arme. Lui Jezal îi ţiuiau urechile de îngrozitorul huruit, zornăit, răpăit. Se aruncă pe burtă, cu faţa în jos, îşi acoperi capul cu braţele şi strânse ochii. Se gândi la prieteni. La West, la Jalenhorm şi la Kaspa, chiar şi la locotenentul Brint. Se gândi la familia lui, şi la casa lui, şi la tatăl şi fraţii lui. Se gândi la Ardee. Dacă ajungea să-i mai vadă vreodată pe lumea asta, va fi un om schimbat, un om mai bun. Îşi făcu acest jurământ cu buze mute şi tremurătoare, în vreme ce vântul nefiresc sfâşia valea în jurul lui. Nu va mai fi egoist, nu va mai fi îngâmfat, nu va mai fi leneş. Va fi un prieten mai bun, un fiu mai bun, un iubit mai bun, măcar dacă ar supravieţui. Măcar dacă ar supravieţui. Măcar dacă… Îşi auzi propria-i respiraţie îngrozită ieşindu-i din gură în icnete repezi, îşi simţi sângele pulsându-i în urechi. Zgomotul încetase.

673

Jezal deschise ochii. Îşi luă mâinile de pe cap, stârnind o avalanşă de rămurele şi ţărână. Defileul era plin de frunze care zburau prin aer, plin de negura colbului înecăcios. Îl văzu în apropiere pe Nouădegete căruia îi şiroia sângele pe obrajii murdari dintr-o tăietură de pe frunte. Se mişca cu grijă în lateral. Sabia scoasă din teacă îi atârna lângă picior. Cineva era în faţa lui. Unul dintre bărbaţii care veniseră din spate, înalt, cu un ciuf de păr roşu. Îşi dădeau târcoale. În genunchi, Jezal se uită la ei, cu gura căscată. Bănuia cumva că ar trebui să intervină, dar habar nu avea ce anume să facă. Roşcovanul făcu o mişcare bruscă, sări înainte rotindu-şi sabia deasupra capului. Se mişcă iute, dar Nouădegete era şi mai iute. Făcu un pas lateral, astfel că lama şuieră doar la câţiva centimetri distanţă de faţa lui. Apoi, spintecă, în trecere, burta adversarului său. Bărbatul icni. Se împletici câţiva paşi. Sabia grea a lui Nouădegete îl izbi în moalele capului cu un pocnet găunos. Se împiedică în propriile-i picioare şi se prăbuşi. Sângele ţâşni învolburat din rana care i se căscase în ţeastă. Jezal îl urmări cum se întinde încet, îmbibând solul din jurul cadavrului. O băltoacă tot mai mare, amestecându-se cu colbul şi pământul afânat de pe fundul văii. Nu a mai fost nevoie de o a doua lovitură. Nu a mai fost nevoie de regula celei mai bune lovituri din trei. Deveni conştient de zgomote de încăierare şi icnete şi îşi ridică privirea. Nouădegete se lupta corp la corp cu un alt bărbat, cu un bărbat şi mai masiv. Ambii mârâiau şi se trăgeau de haine, încercând să apuce un cuţit. Jezal rămase cu gura căscată. – Înjunghie-l! îi strigă Nouădegete, luându-se la trântă cu celălalt. Înjunghie-l, în puii mei! Jezal rămase nemişcat în genunchi, cu ochii mari. Cu o mână apucase mânerul sabiei sale lungi, atât de strâns, de parcă ar fi căzut de pe o stâncă, iar aceea era ultimul smoc de iarbă de care se putea agăţa. Se auzi bufnitură surdă. Uriaşul gemu. Dintre coaste îi ieşea o săgeată. Altă bufnitură. Două săgeţi. Apăru o a treia, alături de celelalte. Bărbatul alunecă încetişor din strânsoarea lui Nouădegete, căzu în genunchi, tuşind şi icnind. Se târî spre Jezal, se întoarse pe spate, strâmbându-se şi scoţând scâncete caraghioase. Rămase pe spate în mijlocul potecii, cu săgeţile ieşindu-i din trup ca tulpinile de papură dintr-un lac puţin adânc. Nemişcat. – Ce s-a întâmplat cu nemernicul ăla de Finnius? – A scăpat. – O să vină cu întăriri! – Ori mă ocupam de el, ori de ăla de acolo. – Îl rezolvam eu pe ăla! – Sigur că îl rezolvai. Dacă ai mai fi putut să-l ţii în braţe încă un an, poate că Luthar s-ar fi hotărât să-şi tragă sabia, ce zici?

674

Voci ciudate, care n-aveau nimic de-a face cu el. Încet, şovăitor, Jezal reuşi să se ridice în picioare. Gura îi era uscată, genunchii îi tremurau, urechile îi ţiuiau. La câţiva paşi depărtare, Bayaz zăcea pe spate, iar ucenicul îngenunchease lângă el. Unul dintre ochii vrăjitorului era închis, celălalt era uşor întredeschis, pleoapa îi zvâcnea dezvelind corneea. – Poţi să-i dai drumul acum. Jezal privi în jos. Mai strângea încă în mână mânerul sabiei. Articulaţiile i se albiseră. Porunci degetelor să se desfacă. Îl durea palma de la strânsoare. Simţi o mână grea pe umăr. – Eşti bine? Vocea lui Nouădegete. – Ce? – Eşti rănit? Jezal se inspectă, întorcându-şi prosteşte mâinile şi pe faţă, şi pe dos. Murdare, dar fără strop de sânge. – Nu cred. – Bine. Au fugit caii. Dar nu-s ei de vină. Dacă aş fi avut şi eu patru picioare, aş fi ajuns deja la jumătatea drumului spre mare. – Ce? – Ce-ar fi să-i prinzi? – Cine te-a făcut şef? Sprâncenele lui Nouădegete se apropiară uşor una de alta. Jezal îşi dădu seama că acum stăteau foarte aproape şi că mâna nordicului încă mai era pe umărul lui. Se odihnea acolo, nimic mai mult, dar îi putea simţi forţa prin postavul hainelor şi i se părea că ar fi fost capabilă să-i smulgă braţul din umăr fără efort. Gură păcătoasă, îl băga numai în belele. Se aştepta la un pumn în nas, în cel mai fericit caz, dacă nu la o rană fatală la cap, însă Nouădegete îşi ţuguie buzele cu un aer gânditor şi începu să-i vorbească. – Suntem foarte deosebiţi, tu şi cu mine. Deosebiţi din toate punctele de vedere. Îmi dau seama că nu ai prea mult respect pentru neamul meu, sau pentru mine, în mod special, şi nu-ţi port pică pentru asta. Morţii ştiu că am şi eu defectele mele, iar eu sunt conştient de ele. Poate crezi că tu eşti deştept, iar eu sunt tâmpit, şi cutez a spune că ai dreptate. Dar când este vorba de luptă, îmi pare rău să-ţi zic, există foarte puţini oameni cu o experienţă mai mare decât a mea. Fără supărare, dar tu nu eşti unul dintre aceştia. Nimeni nu m-a făcut şef, dar cineva trebuie să facă şi lucrul ăsta. Se apropie şi mai mult, iar laba lui uriaşă îi strânse părinteşte umărul lui Jezal, gest pe undeva între mângâiere şi ameninţare. – Ai vreo problemă cu asta? Jezal se gândi puţin. Ştia că e foarte depăşit. Iar evenimentele din ultimele câteva minute îi demonstrau tocmai asta. Privi la bărbatul ucis de Nouădegete cu 675

câteva clipe înainte şi văzu că despicătura din ţeastă se căscase şi mai tare. Poate că, pentru moment, ar fi fost mai bine să facă ce i se spune. – Nicio problemă, răspunse. – Bun! Nouădegete rânji, îl bătu pe spate şi îi dădu drumul. – Caii trebuie să fie prinşi şi cred că eşti numai nimerit pentru treaba asta. Jezal dădu din cap şi plecă pe picioare nesigure să-i caute.

676

Cele o sută de cuvinte Se întâmpla ceva ciudat, cu siguranţă. Colonelul Glokta îşi testă membrele, dar păru incapabil să şi le mişte. Strălucirea soarelui îl orbea. – I-am învins pe gurkieni? întrebă el. – Bineînţeles, îi răspunse Hadişul Kahdia, intrând în câmpul vizual al lui Glokta. Cu ajutorul Domnului i-am trecut pe toţi prin sabie. I-am măcelărit ca pe vite. Bătrânul băştinaş muşcă iar din mâna retezată. Dăduse deja gata două degete. Glokta îşi ridică mâna să i-o ia, numai că nu mai avea mână, ci doar un ciot însângerat, mâncat până la încheietură. – Pe legea mea, murmură colonelul, îmi mănânci mâna. Kahdia surâse. – Şi este absolut delicioasă. Felicitările mele. – Absolut delicioasă, murmură şi generalul Vissbruck, luând mâna de la Kahdia şi smulgând cu dinţii o fâşie de carne. Poate din cauza exerciţiilor de scrimă din tinereţe. Chipul durduliu şi zâmbăreţ i se mânjise de sânge. – Scrima, fireşte, spuse Glokta. Mă bucur că vă place, continuă el cu toate că întreaga poveste părea destul de ciudată. – Ne place, ne place! strigă Vurms, care ţinea piciorul lui Glokta cu ambele mâini, ca pe o felie de pepene verde şi ciugulea delicat din el. Toţi patru suntem încântaţi! Are gust de friptură de porc! – Are gust de brânză bună! strigă Vissbruck. – Are gust de miere dulce! gânguri Kahdia, presărând puţină sare pe burta lui Glokta. – Are gust de bani! toarse vocea Magistresei Eider de undeva de mai jos. Glokta se ridică în capul oaselor. – Ce? Ce faci acolo jos? Femeia ridică ochii şi îi zâmbi larg. – Mi-ai luat inelele. Trebuie să-mi dai ceva în schimb. Dinţii i se înfipseră în coapsa lui dreaptă ca nişte pumnale minuscule şi smulse o bucăţică de carne. Sorbi cu poftă sângele din rană şi linse cu mişcări repezi pielea din jur. Colonelul Glokta îşi ridică sprâncenele. – Ai dreptate, fireşte. Perfectă dreptate. Îl durea infinit mai puţin decât s-ar fi aşteptat, doar că îl epuiza statul în capul oaselor. Se lăsă înapoi pe nisip şi rămase întins acolo, privind cerul albastru. – Toţi aveţi perfectă dreptate. 677

Magistresa ajunsese la şold. – Au! se hlizi colonelul. Mă gâdilă! Dar cât de plăcut era, îşi spuse el, să fie mâncat de o femeie atât de frumoasă. – Un pic mai la stânga, murmură închizând ochii, un picuţ mai la stânga… Glokta sări din somn cu un zvâcnet ce-i trimise săgeţi de durere înfiorătoare de-a lungul spinării încordate ca un arc. Piciorul stâng îi tremura incontrolabil sub cearşaful lipicios, contracţii mistuitoare îi înjunghiau muşchii veştejiţi. Îşi muşcă buza de jos cu dinţii care îi mai rămăseseră, încercând să-şi înăbuşe urletul, pufăi greu pe nas, cu toată faţa schimonosită de eforturile furibunde pe care le făcea pentru a-şi controla durerea. Chiar atunci când credea că piciorul i se va despica în două, muşchii i se relaxară fără de veste. Glokta se prăbuşi la loc în patul rece şi umed şi rămase întins acolo respirând sacadat. La naiba cu visele astea blestemate. Tot trupul îi era în agonie, tot trupul îi era vlăguit şi îi tremura şi era acoperit cu sudoare rece. Se încruntă în beznă. Un zgomot ciudat umplea încăperea. Ca un şuierat, ca o rostogolire. Ce e asta? Încet, cu multă băgare de seamă, se rostogoli pe o parte şi se opinti să se dea jos din pat, şontâcăi până la fereastră şi privi afară. Oraşul nu se mai vedea. O cortină cenuşie se pogorâse peste el, izolându-l de restul lumii. Ploaie. Rafalele udau pervazul, iar stropii mari se spărgeau de el, transformându-se într-o bură blândă, trimiţând o ceaţă răcoroasă în cameră, umezind perdelele, covorul de sub geam şi mângâind pielea transpirată a lui Glokta. Ploaie. Uitase că mai poate exista aşa ceva. O scânteie în depărtare. Un fulger. Clopotniţele Marelui Templu se desluşiră o fracţiune de secundă în întunericul plin de freamăt, apoi bezna coborî din nou peste ele şi se auzi bolborositul lung şi furios al tunetului. Glokta îşi scoase mâna pe fereastră şi ploaia rece îi udă pielea. Senzaţie stranie, necunoscută. – Pe legea mea, şopti el. – A început sezonul ploilor. Glokta se răsuci brusc, se împiedică şi se prinse de piatra rece a cadrului ferestrei, aproape sufocându-se. În încăpere era beznă ca în iad, aşa că nu-şi putea da seama dincotro venise vocea. Sau a fost numai în imaginaţia mea? Mai dorm încă? – Sublim moment. Lumea pare că a renăscut. Lui Glokta îi îngheţă inima în piept. Vocea unui bărbat. Profundă şi pătrunzătoare. Vocea celui care l-a capturat pe Davoust? Care mă va captura acum şi pe mine? Strălucirea unui alt fulger lumină camera. Cel care vorbise stătea pe covor cu picioarele încrucişate. Un negru bătrân cu părul lung. E între mine şi uşă. N-am cum să trec de el, chiar dacă aş alerga mult mai bine. Lumina dispăru la fel de repede pe cum venise, însă imaginea mai dăinui o clipă, arzându-i ochii. Apoi 678

bubuitul tunetului despică cerurile, reverberând în întunericul din încăperea vastă. Nu mi-ar auzi nimeni strigătele disperate după ajutor. Nici măcar în cazul în care s-ar sinchisi cineva. – Cine naiba eşti? întrebă Glokta cu voce piţigăiată din cauza sperieturii. – Numele meu este Yulwei. Nu trebuie să te sperii. – Să nu mă sperii? Îţi baţi joc de mine? – Dacă aş fi avut intenţia să te ucid, aş fi făcut-o când dormeai. – Acum m-am mai liniştit. Mintea lui Glokta alerga de nebună de colo-colo, analizând toate obiectele care se aflau la îndemână. Aş putea să ajung la ceainicul decorativ de pe masă. Aproape că îl umflă râsul la acest gând. Şi ce să fac cu el? Să-i ofer o ceaşcă cu ceai? Nu-i nimic ce mi-ar putea folosi ca armă, presupunând că aş fi mai în putere. – Cum ai intrat? – Am metodele mele. Aceleaşi metode care m-au ajutat să traversez deşertul cel mare, să merg neobservat pe drumul aglomerat de la Shaffa, să trec printre rândurile armatei gurkiene şi să intru în cetate. – Dacă stai să te gândeşti bine, poate că era mai simplu doar să baţi la uşă. – Bătutul la uşă nu-ţi garantează intrarea. Glokta îşi forţă ochii în întuneric, însă nu reuşi să zărească nimic în afară de conturile vagi ale mobilei şi arcadele cenuşii ale celorlalte ferestre. Ploaia răpăia pe pervazul din spatele lui, sâsâia blând pe acoperişurile oraşului de dedesubt. Chiar atunci când tocmai se întreba dacă nu cumva visul se încheiase, auzi din nou vocea. – Îi urmăresc pe gurkieni de mulţi ani. Asta este menirea mea. Pedeapsa pentru rolul pe care l-am jucat în schisma care mi-a dezmembrat ordinul. – Ordinul? – Ordinul Magilor. Sunt al patrulea din cei doisprezece ucenici ai lui Juvens. Un Mag. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ca băgăciosul ăla chel, Bayaz, care n-a făcut nimic altceva decât să mă aiurească de cap. De parcă n-aş avea suficiente griji cu politica şi cu trădarea, acum mai trebuie să ascult şi legende şi superstiţii. Cred că nu mai apuc să dorm ceva în noaptea asta. – Mag, zici? Iartă-mă că nu sar în sus de bucurie. Întâlnirile mele cu ordinul tău n-au fost decât o pierdere de vreme de fiecare dată, în cazurile cele mai fericite. – Atunci, aş putea încerca să reîntregesc reputaţia. Îţi aduc informaţii. – Gratis? – Doar de această dată. Gurkienii s-au pus în mişcare. Cinci din coloanele lor cu stindarde aurii intră în noaptea asta în peninsulă, la adăpostul furtunii. Douăzeci de mii de suliţaşi, dimpreună cu maşinării uriaşe de război. Alte cinci coloane aşteaptă dincolo de dealuri, iar asta nu e totul. Drumurile de la Shaffa la 679

Ul-Khatif, de la Ul-Khatif la Daleppa, de la Daleppa la ţărmul mării viermuiesc toate de soldaţi. Împăratul îşi foloseşte toate efectivele de care dispune. Tot Sudul e în fierbere. Recruţi din Kadir şi Dawah, călăreţi sălbatici din Yashtavit, sălbatici fioroşi din junglele Shamirului, unde bărbaţii şi femeile luptă umăr la umăr. Toţi se îndreaptă spre nord. Şi vin aici să lupte pentru Împărat. – Atât de mulţi doar ca să cucerească Dagoska? – Mai mulţi, încă. Împăratul şi-a construit o flotă. O sută de corăbii mari. – Gurkienii nu sunt marinari. Uniunea controlează mările. – Lumea se schimbă, iar tu trebuie să te schimbi cu ea, sau să fii călcat în picioare. Războiul acesta nu va fi ca ultimul. Khalul îşi va trimite acum soldaţii. Ani lungi au trecut până la strângerea armatei. Se deschid porţile marelui templufortăreaţă din Sarkant, acolo sus, în munţii pleşuvi. Le-am văzut cu ochii mei. Iese la lumină şi Mamun, de trei ori binecuvântat şi de trei ori blestemat, rodul deşertului, primul ucenic al lui Khalul. Împreună au încălcat cea de-a Doua Lege, împreună au mâncat carne de om. Cele O Sută De Cuvinte vin în urma lor, Devoratori cu toţii, discipoli ai Profetului, crescuţi pentru luptă şi hrăniţi de-a lungul acestor lungi ani, adepţi ai disciplinelor războiului şi ai Înaltei Arte. Niciodată lumea nu s-a confruntat cu o primejdie mai mare din Vremurile Străvechi, când Juvens s-a luptat cu Kanedias. Din vremurile dinainte de asta, poate, când Glustrod a atins Cealaltă Parte şi a încercat să deschidă porţile lumii din adâncuri. Şi bla, bla, bla. Păcat. Cuvintele lui aveau surprinzător de multă noimă pentru un Mag. – Zici că vrei să-mi dai nişte informaţii? Atunci păstrează pentru tine poveştile de adormit copiii şi spune-mi ce s-a întâmplat cu Davoust. – Există un Devorator aici. Îi simt mirosul. Sălăşluieşte în beznă. Iar misiunea lui este să-i distrugă pe toţi cei care se opun Profetului. Iar eu aş fi primul de pe listă? – Predecesorul tău nu a părăsit niciodată încăperile acestea. Devoratorul l-a luat ca să protejeze trădătorul din cetate. Da. Bravo. Acum vorbeşti pe limba mea. – Cine este trădătorul? Vocea lui Glokta, piţigăiată, stridentă, avidă, chiar în propriile-i urechi. – Nu sunt ghicitor, schilodule. Şi, chiar dacă ţi-aş da un răspuns, mă vei crede, oare? Oamenii trebuie să înveţe în ritmul lor. – Bah! pufni Glokta. Eşti exact ca Bayaz. Vorbeşti, şi vorbeşti, şi dai din gură, şi nu spui absolut nimic. Devoratori? Poveşti vechi şi prostii! – Poveşti? Nu te-a dus Bayaz în Casa Creatorului? Glokta simţi un nod în gât, iar mâna tremurândă i se apucă mai strâns de piatra umedă de sub fereastră.

680

– Şi totuşi te îndoieşti de spusele mele? Eşti greu de cap, schilodule. Oare nu am văzut eu sclavii mărşăluind spre Sarkant, scoşi din casele lor din toate ţinuturile cucerite de gurkieni? Oare nu am văzut eu toate acele coloane nenumărate mânate spre vârful munţilor? Ca să fie hrană pentru Khalul şi discipolii lui, ca să le sporească şi mai mult puterile. Crimă împotriva lui Dumnezeu! Încălcare a celei de-a Doua Legi, scrise cu litere de foc de însuşi Euz! Nu mă crezi, şi poate că bine faci să nu mă crezi, dar în zori vei vedea că gurkienii au ajuns aici. Vei număra cinci coloane, şi atunci vei şti că ţi-am spus adevărul. – Cine este trădătorul? şuieră Glokta. Spune-mi, ticălosule care vorbeşti în dodii! Tăcere. Doar ropotul ploii, pleoscăitul apei, zbaterea vântului prin draperiile de la ferestre. Un fulger lumină scurt întreaga încăpere. Pe covor nu mai era nimeni. Yulwei dispăruse. Armata gurkiană înainta încet în cinci blocuri enorme, două în faţă, trei în spate, acoperind întreaga limbă de pământ de la un ţărm la altul. Se deplasau în formaţie perfectă, în bătăile asurzitoare ale tobelor uriaşe, rând după rând, tropăitul cizmelor aidoma tunetelor îndepărtate de cu o noapte în urmă. Soarele ştersese deja toate urmele ploii, iar acum arunca străluciri de oglindă pe mii de coifuri, pe mii de scuturi, pe mii de săbii, mii de vârfuri de săgeţi, mii de armuri. O pădure de suliţe sclipitoare înaintând implacabil. O maree nemiloasă, neobosită, irezistibilă. Soldaţii Uniunii, răspândiţi pe zidurile de apărare, stăteau ghemuiţi în spatele parapetelor, cu arbaletele la îndemână, cercetând cu priviri agitate armata care înainta. Glokta aproape că le putea simţi frica. Şi cine i-ar putea învinovăţi? Mai mult ca sigur că suntem cu foarte mult depăşiţi numeric. Aici sus, în bătaia vântului, nu se auzeau tobe, nu se auzeau ordine, nu se auzeau zgomotele pregătirilor făcute în ultimul moment. Nu se auzea decât tăcerea. – Uite-i, şopti dus pe gânduri Nicomo Cosca, rânjind la priveliştea care i se aşternea înainte. El singur părea neatins de frică. Ori are nervi de oţel, ori are o imaginaţie mult prea săracă. Se pare că îi este totuna, fie că stă cu burta la soare şi se îndoapă cu băutură, fie că îşi priveşte moartea în ochi. Îşi ridicase un picior pe parapet, îşi încrucişase braţele pe genunchi, îşi legăna în mână sticla pe jumătate goală. Costumul de luptă al mercenarului semăna foarte mult cu costumul lui de băută. Aceleaşi cizme deformate şi tocite, aceiaşi nădragi distruşi. Singurul hatâr pe care îl făcuse luptei era un pieptar negru, gravat şi pe faţă, şi pe spate cu auriu. Şi acesta văzuse zile mai bune, căci acum emailul era ciobit, iar niturile mâncate de rugină. Dar probabil că odinioară a fost o splendoare. – Minunată armură.

681

– Ce, asta? privi Cosca în jos la pieptar. Pe vremuri, poate, dar a avut partea ei de suferinţă de-a lungul anilor. A fost un dar din partea Marii Ducese Sefeline de Ospria pentru că am învins armata din Sipani în războiul de cinci luni. Tot atunci mi-a promis prietenie veşnică. – E frumos să ai prieteni. – Nu tocmai. În aceeaşi noapte a încercat să mă omoare. Victoriile mele îmi aduseseră mult prea multă popularitate în rândul supuşilor lui Sefeline. S-a temut să nu încerc să iau puterea. Otravă. În vin. Cosca luă o înghiţitură lungă din sticlă. – Mi-a omorât ibovnica preferată. A trebuit să scap cu fuga, luând cu mine doar pieptarul ăsta afurisit, şi să intru în simbria Prinţului din Sipani. Ticălosul ăla bătrân nu plătea nici pe departe la fel de bine, dar măcar am apucat să-i conduc armata împotriva Ducesei şi să am satisfacţia de a o otrăvi eu pe ea, se încruntă Cosca. I s-a învineţit faţa. Era vânătă şi strălucitoare, crede-mă când îţi spun. Ai grijă să nu ajungi niciodată prea popular, ăsta-i sfatul meu. Glokta pufni: – Popularitatea exagerată nu se numără printre preocupările mele cele mai presante. Vissbruck îşi drese zgomotos glasul, evident deranjat că nu era băgat în seamă. Arătă spre şirurile nesfârşite de oameni care înaintau de-a lungul istmului. – Superiorule, gurkienii se apropie. Nu mai spune? Nici nu observasem. – Am permisiunea ta să inund şanţul? O, da, momentul tău de glorie. – Foarte bine. Fă-o. Vissbruck se îndreptă ţanţoş spre parapet, pătruns de importanţa deosebită a rolului său. Îşi ridică încet braţul, apoi îl coborî brusc, despicând aerul, cu un gest extrem de infatuat. De undeva de jos, ascunse vederii, bice plesniră, iar atelaje de catâri se opintiră trăgând frânghiile. Vaietele stridente ale lemnului sub presiunea uriaşă ajunseră până sus, la ei, apoi auziră şi scârţâituri şi pocnete când cedară digurile, apoi un bubuit furios când cantitatea uriaşă de apă de mare răbufni şi inundă şanţul adânc din ambele părţi cu spumă albă şi sălbatică. Apa se întâlni cu apă chiar sub ei, împrăştiind stropi scânteietori în aer până pe crestele zidurilor şi chiar mai sus de ele. O clipă mai târziu, această nouă fâşie de mare era din nou calmă. Şanţul devenise canal, cetatea devenise insulă. – Şanţul e inundat! anunţă generalul Vissbruck. – Vedem că este, spuse Glokta. Felicitări. Să sperăm doar că printre gurkieni nu sunt şi niscaiva înotători buni. Căci e evident că au de unde să-şi aleagă oamenii. Cinci prăjini lungi se mişcau uşor deasupra masei tropăitoare de soldaţi, iar pe ele sclipea aurul solid din care erau confecţionate simbolurile gurkiene. Simboluri 682

ale bătăliilor purtate şi ale bătăliilor câştigate. Stindardele celor cinci legiuni aruncând fulgere în soarele neîndurător. Cinci legiuni. Exact cum mi-a spus bătrânul. Înseamnă că le vor urma şi corăbiile? Glokta întoarse capul şi privi la Oraşul Inferior. Cheiurile lungi intrau în golf ca ţepii unui arici. Încă mai erau multe corăbii. Corăbii care vin cu proviziile noastre, şi corăbii care pleacă cu ultimii negustori speriaţi. Acolo nu erau ziduri. Nu erau fortificaţii de niciun fel. Nu am crezut că am avea nevoie. Întotdeauna Uniunea a stăpânit mările. Dacă ar veni şi corăbiile… – Mai avem suficiente rezerve de lemn şi piatră? Generalul dădu energic din cap, întruchipare a zelului. Se pare că în cele din urmă s-a obişnuit cu locul lui în noua ierarhie. – Din abundenţă, Superiorule, exact aşa cum ai ordonat. – Vreau să construieşti un zid în spatele docurilor, de-a lungul ţărmului. Cât de solid, cât de înalt şi cât de repede se poate. Mai devreme sau mai târziu s-ar putea ca gurkienii să-l pună la încercare. Generalul aruncă o privire cruntă spre zecile de mii de soldaţi care înaintau încet peste peninsulă, se uită la docurile liniştite, apoi iar la armata gurkiană. – Dar nu cumva ameninţarea care vine dinspre uscat este mai… presantă? Gurkienii nu sunt buni marinari şi, oricum, n-au cum să-şi fi făcut o flotă demnă de acest nume… – Lumea se schimbă, generale. Lumea se schimbă. – Desigur, comentă Vissbruck şi se întoarse să vorbească cu aghiotanţii săi. Glokta şontâcăi până la parapet lângă Cosca. – Câte detaşamente gurkiene crezi că sunt? Styrianul îşi scărpină solzii spuzelii de pe gât. – Sunt cinci steaguri. Cinci legiuni ale Împăratului, şi încă mulţi alţii pe lângă. Cercetaşi, trupe neregulate din tot Sudul. Câte detaşamente… Îşi miji ochii în soare, iar buzele i se mişcară mut ca şi cum ar fi avut mintea plină până la refuz de numere complicate. – Al dracului de multe. Îşi dădu capul pe spate şi supse ultimii stropi din sticlă, apoi plescăi cu satisfacţie şi aruncă sticla spre gurkieni. Străluci o clipă în soare, apoi se sparse de pământul tare de pe cealaltă parte a canalului. – Vezi carele alea din spate? Glokta se uită prin lunetă. Într-adevăr, în spatele soldaţilor, prin pâlpâirea ceţii şi praful ridicat de cizme, se desluşea vag o coloană de care uriaşe. Bineînţeles, soldaţii au nevoie de provizii, totuşi… Din loc în loc se vedeau buşteni lungi ca picioarele de păianjen. – Mecanisme de asediu, spuse Glokta ca pentru sine. Exact cum a spus Yulwei. Par a avea intenţii serioase. – Şi tu ai. 683

Cosca se apropie şi mai mult de parapet şi începu să-şi desfacă centura. O clipă mai târziu, Glokta auzi pleoscăitul urinei pe baza zidului. Mercenarul îi rânji peste umăr, cu părul rărit fluturându-i în vântul sărat. – Toată lumea are intenţii serioase. Trebuie să stau de vorbă cu Magistresa Eider. Zic că o să-mi capăt simbria destul de curând. – Şi eu cred asta, îşi coborî Glokta luneta. Şi ai grijă să ţi-o meriţi.

684

Orbii conduşi de chior Întâiul dintre Magi zăcea strâmb pe spate în căruţă, între un butoi cu apă şi un sac cu ovăz pentru cai, cu capul pe un colac de frânghie. Logen nu-l văzuse niciodată atât de bătrân, atât de slab, atât de neputincios. Respiraţia îi era superficială, pielea întinsă pe oase era palidă şi plină de pete şi îmbrobonată de transpiraţie. Din când în când era apucat de convulsii şi se zvârcolea şi murmura cuvinte stranii, iar pleoapele i se zbăteau ca ale unui om captiv într-un coşmar. – Ce s-a întâmplat? Quai îşi plecă ochii. – Ori de câte ori foloseşti Arta, împrumuţi câte ceva din Cealaltă Parte, iar ce împrumuţi trebuie să şi restitui. Există riscuri, chiar şi pentru un maestru. Să încerci să schimbi lumea prin puterea gândului… ce aroganţă. Colţurile gurii îi zvâcniră într-o încercare de zâmbet trist. – Poate dacă împrumuţi prea adesea, la un moment dat când atingi lumea din adâncuri laşi şi o parte din tine în urmă… – În urmă? şopti Logen uitându-se la bătrânul care se zvârcolea. Nu-i plăcea deloc ce aude. Din câte îşi dădea seama, nu era deloc de râs să te afli în mijlocul pustietăţii fără să ai habar încotro te îndrepţi. – Gândeşte-te, numai, murmură ucenicul. Însuşi Întâiul dintre Magi, neajutorat ca un copil. Puse uşor o mână pe pieptul lui Bayaz. – Viaţa îi atârnă de un fir de păr. Aş putea acum să întind mâna asta slăbănoagă a mea… şi să-l omor. Logen se încruntă. – Şi de ce ai vrea să faci una ca asta? Quai îşi ridică privirea şi îi aruncă iarăşi surâsul lui bolnăvicios. – De ce ar vrea oricine altcineva una ca asta? Ziceam şi eu aşa. Şi îşi luă mâna de pe bătrân. – Cât o să mai rămână aşa? Ucenicul se aşeză în căruţă şi îşi ridică ochii spre cer. – Nu se ştie. Poate câteva ore. Poate pe vecie. – Pe vecie? scrâşni Logen din dinţi. Şi cu noi ce-o să se întâmple? Ai vreo idee încotro mergem? Sau de ce? Sau ce trebuie să facem când ajungem acolo? Să ne întoarcem? – Nu. Vocea şi expresia lui Quai erau tăioase ca tăişul sabiei. Mai tăioase decât ar fi bănuit vreodată Logen. 685

– Duşmanii sunt în pe urmele noastre. Să ne întoarcem e mai periculos decât să ne continuăm drumul. Mergem înainte. Logen se cutremură şi îşi frecă ochii. Era obosit, îl dureau toate şi era abătut. Îşi dorea să-l fi întrebat pe Bayaz ce planuri are atunci când avusese ocazia. De fapt, dacă-i vorba aşa, îşi dorea să nu fi plecat din Nord. Ar fi găsit o modalitate prin care să se răfuiască cu Bethod şi ar fi murit într-un loc cunoscut, ucis de mâinile unor oameni pe care măcar îi înţelegea. Logen nu îşi dorea să se afle la conducere. Trecuseră vremurile când tânjea după faimă, glorie şi respect. Însă îl costase extrem de mult să câştige toate acestea şi se dovediseră a fi lucruri fără valoare. Oamenii avuseseră încredere în el, iar el îi condusese pe un drum însângerat şi plin de suferinţe înapoi în ţărână. Nu mai avea nicio ambiţie. Luarea deciziilor era o năpastă pe capul lui. Îşi retrase mâinile şi privi în jur. Bayaz bolborosea mai departe în somnul lui febril. Quai se uita nepăsător la nori. Luthar stătea cu spatele la ei şi se holba în hăul defileului. Ferro se aşezase pe o piatră, îşi curăţa arcul cu o zdreanţă şi arunca priviri mânioase. Aşa cum era de aşteptat, îşi făcuse apariţia şi PiciorLung, exact în momentul când pericolul trecuse, şi stătea în apropiere de ei, părând extrem de încântat de sine însuşi. Logen se strâmbă şi oftă prelung. Nu avea încotro. Nu mai era nimeni altcineva. – În regulă, mergem spre podul ăsta de la Aulcus, şi acolo o să vedem. – Nu-i o idee bună, ţâţâi Picior-Lung, apropiindu-se de căruţă cu pas agale şi uitându-se înăuntru. Câtuşi de puţin. L-am prevenit pe stăpânul meu înainte de… nenorocirea asta. Oraşul este părăsit, distrus, devastat. E un loc periculos, ca o piază rea. Poate că podul mai există încă, dar zvonurile spun că… – Planul era să mergem la Aulcus, şi sunt de părere că nu trebuie să ne abatem de la el. Picior-Lung continuă de parcă nu l-ar fi auzit. – Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la Calcis. Mai avem aproape jumătate de drum până la destinaţia noastră finală, dar avem şi provizii de apă şi hrană mai mult decât suficiente pentru drumul de întoarcere. Cu ceva noroc… – Ai fost plătit ca să mergi până la capăt? – Păi, hm, da, am fost, dar… – Aulcus. Navigatorul bătu des din pleoape. – Păi, da, văd că te-ai hotărât. Se pare că fermitatea, îndrăzneala şi forţa sunt calităţile tale, însă prudenţa, înţelepciunea şi experienţa sunt calităţile mele, dacămi este permis să spun aşa, şi nu am nici cea mai mică îndoială că… – Aulcus, mârâi Logen. Uluit, Picior-Lung se întrerupse cu gura căscată. Apoi îşi reveni şi şi-o închise cu un plescăit.

686

– Foarte bine. Ne vom întoarce în câmpie, de unde ne vom îndrepta spre vest, către cele trei lacuri. Aulcus se află după ele, însă călătoria va fi una lungă şi periculoasă, mai ales acum că vine iarna. Ar trebui să… – Bine. Logen se întoarse înainte ca Navigatorul să apuce să termine ce avea de spus. Fusese partea cea mai uşoară. Îşi supse dinţii şi se duse lângă Ferro. – Bayaz e… se strădui să găsească un cuvânt potrivit. Dus. Nu ştim pentru câtă vreme. Femeia dădu din cap. – Mergem mai departe? – Hm… cred că… ăsta-i planul. – În regulă. Ferro se ridică în picioare şi îşi puse arcul pe umăr. – Atunci ar fi bine s-o luăm din loc. Mai uşor decât se aşteptase. Poate chiar prea uşor. Se întrebă dacă nu cumva se gândea să fugă din nou. La drept vorbind, gândul ăsta îi trecuse şi lui prin minte. – Nici măcar nu ştiu unde mergem. Ferro pufni. – Eu n-am ştiut niciodată unde merg. Dacă mă întrebi pe mine, eu zic că-i mai bine aşa, cu tine la conducere. Se îndreptă spre cai şi îi aruncă peste umăr: – N-am avut nicio clipă încredere în ticălosul ăla chel. Mai rămăsese Luthar. Stătea cu spatele la ceilalţi, cu umerii căzuţi, cu ochii în pământ, cu un aer profund nefericit. Logen îi observă zvâcnetul obrajilor. – Te simţi bine? Luthar nu părea că l-ar fi auzit. – Am vrut să mă lupt. Am vrut, şi ştiu cum să mă lupt, şi aveam mâna pe săbii. Plesni furios mânerul uneia. – Am fost tot atât de neajutorat ca un bebeluş pişecios! De ce n-am fost în stare să mă mişc? – Asta-i problema? În numele morţilor, tinere, asta li se întâmplă aproape tuturor bărbaţilor înainte de prima luptă! – Da? – Nici nu-ţi închipui cât de des. Măcar tu n-ai făcut pe tine. Luthar îşi ridică sprâncenele. – Se poate întâmpla şi aşa ceva? – Nici nu-ţi închipui cât de des. – Şi tu ai îngheţat prima dată? Logen se încruntă. 687

– Nu. Mie mi-e uşor să ucid. Mi-a fost întotdeauna uşor. Crede-mă, dintre noi doi, tu eşti cel norocos. – În cazul în care nu mor pentru că nu mă mişc din loc. – Ei, fu silit să-i dea dreptate Logen, se poate întâmpla şi asta. Luthar îşi lăsă capul şi mai mult în piept, iar Logen îi dădu o palmă prietenoasă peste braţ. – Dar n-ai murit! Curaj, tinere, ai noroc! Încă mai eşti în viaţă, nu? Jezal dădu nefericit din cap. Logen îl cuprinse de umeri şi îl călăuzi spre locul unde se aflau caii. – Asta înseamnă că data viitoare ai să te descurci mai bine. – Data viitoare? – Fireşte. Viaţa înseamnă să încerci să te descurci mai bine data viitoare. Logen încălecă, trupul ţeapăn durându-l la fiecare mişcare. Ţeapăn de la atâta drum călare, îndurerat de la bătaia din defileu. O piatră îi spărsese capul la spate şi căpătase un pumn zdravăn în tâmplă. S-ar fi putut şi mai rău. Se uită după ceilalţi. Încălecaseră cu toţi şi aveau ochii aţintiţi asupra lui. Patru chipuri, absolut deloc asemănătoare, dar cu aproape aceeaşi expresie întipărită pe ele. Aşteptându-i ordinele. De ce ar fi crezut cineva că el ar fi deţinut răspunsurile? Simţi că i se pune un nod în gât şi dădu pinteni calului. – Să mergem.

688

Stratagema prinţului Ladisla – N-ar trebui să stai atât de multă vreme înăuntru, colonele West. Pike lăsă o clipă din mână ciocanul, iar lumina portocalie a focului i se reflectă în ochi, strălucind pe chipul lui asudat. – Oamenii vor începe să vorbească. West reuşi să schiţeze un zâmbet nervos. – Ăsta e singurul loc cald din toată tabăra asta împuţită. Adevărat, dar departe de motivul real. Era singurul loc din toată tabăra aia împuţită unde nu s-ar fi gândit nimeni să-l caute. Oameni care mureau de foame, oameni care degerau de frig, oameni care nu aveau apă să bea, sau nu aveau arme cu care să se lupte, sau nu aveau habar ce căutau acolo. Oameni care muriseră din cauza bolilor, sau din cauza frigului şi care trebuiau îngropaţi. Nici măcar morţii nu se puteau descurca fără West. Toată lumea avea zi şi noapte nevoie de el. Toată lumea, mai puţin Pike şi fiica lui şi restul deţinuţilor. Singuri ei păreau independenţi şi tocmai de aceea atelierul lor de fierărie devenise refugiul lui. Refugiu zgomotos, şi aglomerat, şi plin de fum, fără îndoială, dar, cu toate acestea, nu mai puţin plăcut. Prefera să se afle aici infinit mai mult decât să fie în compania Prinţului şi a oamenilor lui. Aici, printre criminali, atmosfera i se părea mai… sinceră. – Stai în drum, colonele. Iarăşi. Cathil îl îmbrânci făcându-şi loc pe lângă el, cu o lamă de cuţit incandescentă în cleştele pe care îl ţinea în mâna înmănuşată. O vârî în apă, se încruntă, o răsuci pe o parte şi pe alta, în vreme ce aburii fâsâiau în jurul ei. West îi urmări mişcările rapide şi experimentate, îi observă perlele de umezeală de pe braţul puternic, de pe ceafă, îi observă părul întunecat şi ţepos din cauza transpiraţiei. Greu de crezut că o confundase cu un băiat. Sigur că se pricepea să lucreze metalul ca oricare dintre bărbaţi, însă forma chipului, ca să nu mai vorbim de pieptul ei, talia ei, curba fundului, toate atât de feminine fără drept de tăgadă. Se uită peste umăr şi îl surprinse cu ochii zgâiţi la ea. – N-ai o armată de condus? – O să reziste zece minute şi fără mine. Scoase lama rece şi neagră din apă şi o azvârli în maldărul de arme de lângă piatra de şlefuit. – Sigur? Poate că avea dreptate. West trase adânc aer în piept, suspină, se întoarse în silă şi ieşi din atelier. După căldura din fierărie, aerul rece al iernii îi înţepă obrajii. Îşi ridică gulerul hainei şi îşi strânse braţele în jurul trupului, orbecăind spre aleea principală a 689

taberei. Noaptea era o tăcere de mormânt afară, faţă de gălăgia din atelierul lăsat în urmă. Singurele sunete erau ţocăitul noroiului îngheţat pe cizmele lui, şuieratul propriei respiraţii, înjurăturile înfundate ale vreunui soldat din depărtare care bodogănea pentru că se rătăcise în întuneric. Se opri o clipă şi îşi ridică privirea, ţinându-şi mereu braţele în jurul lui ca să se încălzească. Cerul era perfect senin, acele stelelor sclipeau în întuneric ca pulberea de diamante. – Minunat, şopti ca pentru sine. – Ai să te obişnuieşti şi cu asta. Treicopaci. Îşi croia drumul printre corturi, atent pe unde calcă, avându-l pe Copoi alături. Avea chipul în umbre, doar găuri negre şi unghiuri albe, ca o stâncă în lumina lunii, însă West îşi dădu seama că aduc veşti proaste. Nu că s-ar fi putut spune despre bătrânul nordic că ar fi avut o mutră nostimă nici în cele mai bune momente ale sale, dar acum încruntătura lui era cu adevărat feroce. – Bun găsit, prietene, spuse West în limba nordică. – Aşa crezi? Bethod e la mai puţin de cinci zile distanţă de tabăra voastră. Brusc frigul păru a-i intra lui West pe sub haine, făcându-l să tremure. – Cinci zile? – Cu condiţia să nu se fi mişcat de când l-am văzut noi, iar asta e puţin probabil. Lui Bethod nu i-a plăcut niciodată să stea pe loc. Dacă se îndreaptă spre Sud, s-ar putea să fie la distanţă de trei zile. Poate chiar mai puţin. – Ce efective are? Copoiul îşi umezi buzele trimiţând aburii groşi ai respiraţiei în aerul rece. – Cred că vreo zece mii, dar s-ar putea să aibă şi mai mulţi în urmă. Lui West i se făcu încă şi mai frig. – Zece mii? Atât de mulţi? – Cam aşa, da. Majoritatea robi. – Robi? Infanterie uşoară? – Uşoară, dar nu ca fleacurile pe care le aveţi voi pe aici, mârâi Treicopaci uitându-se urât în jur, la corturile murdare, la focurile prost făcute şi pe punctul de a se stinge. – Robii lui Bethod sunt căliţi în lupte şi sunt duri de atâta mărşăluit. Nemernicii ăştia ar putea alerga ziua întreagă şi tot s-ar lupta bine la sfârşitul ei, dacă este nevoie. Arcaşi, suliţaşi, foarte pricepuţi cu toţii. – Nu duce lipsă nici de ţărani şi de câte şi mai câte, murmură Copoiul. – Nu duce. Başca platoşe zdravene şi săbii bune şi cai. Precis că are şi niscaiva Bărbaţi Vestiţi. Bethod a adus cu el numai pe cei mai buni dintre cei buni, chiar şi nişte conducători de armate. Pe deasupra şi nişte ciudaţi din Est. Nişte sălbatici de dincolo de Crinna. Probabil că a lăsat câţiva băieţandri răsfiraţi ici şi colo prin Nord, ca să-i ţină ocupaţi pe prietenii tăi, şi şi-a adus cei mai buni oameni în Sud ca să se confrunte cu trupele tale bicisnice.

690

Bătrânul războinic se uită fioros pe sub sprâncenele stufoase la tabăra murdară. – Nu-ţi fie cu supărare, dar nu-ţi dau o şansă nici cât un găinaţ dacă se va ajunge la luptă. Cea mai rea veste. West înghiţi în sec. – Cât de repede se mişcă o asemenea armată? – Repede. Cercetaşii lor s-ar putea să ajungă la noi poimâine. Trupele, la o zi după aia. Asta în cazul în care vin direct spre noi, şi e greu de spus dacă aşa va fi. Mai degrabă l-aş crede pe Bethod în stare să încerce să traverseze râul mai în aval ca să ne atace din spate. – Să ne atace din spate? Abia dacă erau echipaţi pentru a face cât de cât faţă unui adversar previzibil. – Cum de a aflat că suntem aici? – Bethod a ghicit mereu mişcările duşmanilor lui. Are fler. Are şi fler şi are şi noroc, ticălosul. Îi place să rişte. Şi nimic nu-i mai important în vreme de război decât o felie de noroc. West privi în jur clipind des. Zece mii de nordici căliţi în bătălii, atacând tabăra lor dărăpănată. Nordici norocoşi, nordici imprevizibili. Încercă să-şi închipuie cum va fi să-i adune pe recruţii indisciplinaţi şi să le ceară măcar să formeze o linie de luptă în noroi până la glezne. Va fi un măcel. O altă Fântână Neagră pe punctul de a se petrece. Dar ei măcar au fost avertizaţi. Mai au trei zile să se pregătească pentru a se apăra. Sau, şi mai bine, pentru a începe să se retragă. – Trebuie să discutăm imediat cu Prinţul, zise. Noaptea îngheţată se umplu de muzică dulce şi lumină caldă când West dădu la o parte draperia cortului. Fără tragere de inimă, se aplecă şi intră, urmat îndeaproape de cei doi nordici. – În numele morţilor… murmură Treicopaci holbându-se în jur. West uitase cât de excentrică poate părea locuinţa Prinţului unui nou venit, cu atât mai mult a unuia neobişnuit cu luxul. Era mai puţin cort, şi mult mai mult o sală imensă din pânză purpurie, înaltă de vreo zece paşi, poate chiar mai mult, cu tapiserii styriene şi covoare kantice. Mobila ar fi fost mai la locul ei într-un palat, iar nu într-o tabără. În dulapuri mari, gravate, şi în cufere poleite se afla garderoba imensă a Prinţului, suficientă cât să îmbrace o armată de filfizoni. Patul uriaş cu baldachin era el singur mai mare decât majoritatea corturilor din tabără. Într-un colţ, o masă lăcuită gemea sub greutatea mormanelor de delicatese, sub greutatea farfuriilor din aur şi argint care luceau în lumina lumânărilor. Cu greu ţi-ai fi putut imagina că, doar la câteva sute de paşi depărtare, erau oameni care stăteau înghesuiţi, şi le era frig, şi nu aveau de mâncare. Prinţul Moştenitor Ladisla zăcea tolănit într-un scaun uriaş din lemn negru, un tron, ai fi putut crede, tapisat cu mătase roşie. Dintr-o mână îi atârna un pahar gol, iar cealaltă i se mişca alene încolo şi încoace în ritmul muzicii unui cvartet aflat în 691

colţul cel mai îndepărtat al cortului. Patru instrumentişti iscusiţi ciupeau coardele, mângâiau strunele şi suflau uşor în tubele strălucitoare. În jurul Prinţului stăteau patru dintre apropiaţii săi, îmbrăcaţi impecabil şi plictisiţi aşa cum cerea moda. Printre ei, şi Lordul Smund, pe care, în ultimele câteva săptămâni, West ajunsese să-l antipatizeze mai mult decât pe oricine altcineva. – Îţi face extrem de multă cinste, îi spunea Smund Prinţului, zbierând ca un măgar. Faptul că împărţi greutăţile vieţii în tabără cu soldaţii simpli îţi va aduce cu siguranţă respectul acestora… – A! Colonelul West! ciripi Ladisla, şi două din iscoadele sale din Nord! Ce plăcere! Trebuie neapărat să mâncaţi ceva! făcu el un gest moale şi beat spre masă. – Mulţumesc, Înălţimea Voastră, dar am mâncat. Am nişte veşti de cea mai mare… – Sau un pahar de vin! Trebuie să beţi nişte vin, e dintr-un an extraordinar de bun! Unde-i sticla aia? bâjbâi el cu mâna pe sub scaun. Copoiul ajunsese deja lângă masă şi se aplecase peste ea adulmecând mâncarea ca… un câine. Înşfăcă cu degetele murdare o felie mare de friptură de vită, o împături atent şi şi-o îndesă întreagă în gură, urmărit în tot acest timp de Smund, care-şi boţise buzele a dispreţ. În condiţii normale, West s-ar fi simţit stânjenit, dar acum avea griji mult mai mari. – Bethod e la cinci zile de noi, aproape că urlă el, cu cea mai bună parte a armatei sale! Unuia dintre muzicanţi aproape că-i scăpă arcuşul din mână şi scârţâi strident pe corzi. Ladisla îşi ridică brusc capul, alunecând din scaun. Până şi Smund şi prietenii săi tresăriră, ieşind din starea de indolenţă. – Cinci zile, murmură Prinţul cu vocea răguşită din cauza surescitării, eşti sigur? – Poate doar trei. – Câţi sunt? – Zece mii, şi veterani… – Excelent! plesni Prinţul braţul scaunului ca şi cum ar fi plesnit falca unui nordic. Atunci discutăm cu ei ca de la egal la egal! West îşi simţi gâtul uscat. – Poate ca număr, Înălţimea Voastră, însă nu ca valoare. – Haide, colonele West, zumzăi Smund. Un soldat bun de-al Uniunii face cât zece de teapa lor, continuă el privindu-l batjocoritor pe Treicopaci. – Ce s-a întâmplat la Fântâna Neagră ne-a dovedit că asemenea presupuneri sunt neîntemeiate, chiar şi în cazul în care oamenii noştri ar fi hrăniţi, instruiţi şi echipaţi cum se cuvine. Însă aşa ceva nu se găseşte decât în Oastea Regelui! Mai bine ar fi să ne pregătim de apărare şi să fim gata să ne retragem dacă este nevoie. Smund pufni cu dispreţ la auzul acestor cuvinte. 692

– Nimic nu este mai periculos în vreme de război, îl contrazise el pe West cu un aer nepăsător, decât prea multă prudenţă. – Ba este! Prea puţină prudenţă! bubui West cu furia vibrându-i în spatele ochilor. Dar Prinţul Ladisla îl întrerupse înainte de a apuca să-şi piardă cumpătul. – Destul, domnilor! Sări sprinten din scaun cu ochii strălucindu-i de entuziasm de beţiv. – Mi-am stabilit deja strategia! Vom trece râul şi-i vom captura pe sălbaticii ăia! Ei cred că ne vor surprinde? Ha! Biciui aerul cu paharul de vin. – O să le dăm aşa o surpriză de n-or s-o uite curând! O să-i gonim înapoi peste hotare! Chiar aşa cum a vrut Mareşalul Burr! – Dar, Înălţimea Voastră, se bâlbâi West, simţind că îl ia cu ameţeală, Lordul Mareşal ne-a ordonat cât se poate de clar să rămânem de partea aceasta a râului. Ladisla făcu un semn cu mâna, de parcă l-ar fi sâcâit o muscă. – Spiritul ordinelor sale, colonele, nu litera lor! N-are de ce să se supere dacă pornim noi atacul împotriva duşmanului! – Ăştia sunt toţi proşti! tună Treicopaci, din fericire în graiul nordicilor. – Ce spune? se interesă Prinţul. – Ă… ăăă… e de acord cu mine că ar trebui să stăm aici, Înălţimea Voastră, şi să cerem ajutoare Lordului Mareşal Burr. – Chiar aşa? Şi eu care credeam că nordicii ăştia sunt doar foc şi oţet! Ei bine, colonele West, îl poţi informa că m-am hotărât să atacăm, iar hotărârea mea este de neclintit! Îi vom arăta noi acestui aşa-zis Rege al nordicilor că nu deţine monopol asupra victoriei! – Bravooo! strigă Smund, lovind cu piciorul în covorul gros. Excelent! Ceilalţi companioni ai Prinţului dădură şi ei glas acordului lor nătăfleţ. – Să-i trimitem peste hotar cu şuturi în fund! – Să le dăm o lecţie! – Minunat! Excelent! Mai avem vin? Frustrat, West îşi încleştă neputincios pumnii. Se vedea nevoit să mai facă o ultimă încercare, indiferent cât de penibilă, indiferent cât de fără sens. Îngenunche, îşi împreună mâinile, îl privi în ochi pe Prinţ, şi făcu apel la orice urmă de elocvenţă pe care o mai avea. – Înălţimea Voastră, vă rog, vă rog stăruitor, vă implor, gândiţi-vă mai bine. Vieţile tuturor oamenilor din tabăra asta depind de hotărârea pe care o luaţi. Prinţul rânji: – Asta este povara comenzii, prietene! Înţeleg că eşti animat de cele mai bune intenţii, însă trebuie să mă declar de acord cu Lordul Smund. Cutezanţa este cea mai bună politică în vreme de război, şi cutezanţa va fi strategia mea! În primul şi în primul rând, datorită cutezanţei, Harold cel Mare a reuşit să formeze Uniunea, 693

datorită cutezanţei, Regele Casamir a cucerit Englia! Ai să vezi că îi vom învinge pe nordicii ăştia! Dă ordinele necesare, colonele! Pornim în zori! West studiase în amănunt campaniile lui Casamir. Cutezanţa reprezentase doar a zecea parte din ceea ce-l dusese la succes, restul fiind planificarea minuţioasă, grija faţă de oamenii săi, atenţia la detalii. Fără toate acestea, cutezanţa putea fi fatală, dar îşi dădu seama că era inutil să mai spună ceva. N-ar fi făcut decât să-l înfurie pe Prinţ şi ar fi pierdut şi bruma de influenţă pe care o mai avea asupra lui. Parcă privea cum casa îi este mistuită de foc. Amorţit, bolnav sufleteşte, îngrozitor de neputincios. Nu-i mai rămăsese nimic de făcut decât să dea ordinele şi să facă tot ce îi stătea în putere ca totul să se desfăşoare cât de bine cu putinţă. – Cu siguranţă, Înălţimea Voastră, bâigui el. – Cu siguranţă! zâmbi Prinţul cu gura până la urechi. Ne-am înţeles, atunci! Excelent! De ajuns cu muzica aia! strigă el la instrumentişti. Avem nevoie de ceva cu mai multă forţă! Ceva cu mai multă vlagă! Fără efort, cvartetul trecu la o temă de război. Cu picioarele plumbuite de deznădejde, West se răsuci pe călcâie şi se târî afară din cort, în noaptea îngheţată. Treicopaci îi sufla în ceafă. – În numele morţilor, nu vă înţeleg deloc! De unde vin eu, un bărbat îşi câştigă dreptul de a conduce! Ceilalţi îl urmează pentru că îi recunosc meritele şi îl respectă pentru că trăieşte la fel ca ei! Până şi Bethod şi-a câştigat locul pe care îl are astăzi! Se fâţâia încolo şi încoace în faţa cortului uriaş, dând din mâini ca apucat. – Voi îi luaţi pe cei mai puţin înzestraţi cu calităţi de conducător, şi din toată haita asta îl alegeţi pe cel mai mare idiot ca să-l puneţi în fruntea armatei! West nu ştia ce să spună. Nici nu avea vreun contraargument. – Puţoiul ăla o să vă conducă în morminte! Întoarceţi-vă cu toţii în ţărână, dacă aşa aveţi chef, dar al naibii să fiu dacă am să te urmez, eu sau băieţii mei. Mam săturat să plătesc pentru oalele sparte de alţii şi ticălosul ăla de Bethod mi-a luat deja prea multe! Haide, Copoiule. Corabia asta de nebuni se poate scufunda şi fără noi! Se întoarse şi dispăru în noapte. Copoiul ridică din umeri. – Nu-i chiar atât de rău. Se apropie conspirativ de West, băgă mâna în buzunar şi scoase ceva. West avu în faţa ochilor o bucată de somon fiert, fără îndoială şterpelit de pe masa Prinţului. Nordicul râse. – M-am ales cu un peşte! Şi îşi urmă şeful, lăsându-l singur în noaptea amarnică. Muzica militară din cortul lui Ladisla plutea prin aerul îngheţat din jurul lui.

694

Până la amurg – Au. O mână îl smulse brutal din somn pe Glokta. Uşurel, îşi întoarse capul de pe pernă, scrâşnind din dinţi când durerea îi săgetă gâtul. Astăzi moartea are de gând să vină dis-de-dimineaţă? Întredeschise ochii. Aha. Încă nu. Poate pe la prânz. Vitari stătea aplecată deasupra lui privindu-l fix, cu ţepuşele părului aproape negre în primele raze ale soarelui care pătrundeau pe fereastră. – Foarte bine, practiciană Vitari, dacă nu mai poţi fără mine. Dar, dacă nu te superi, va trebui să stai deasupra. – Ha, ha. Ambasadorul gurkian e aici. – Cine? – Un sol. Din partea Împăratului. Glokta simţi junghiul panicii. – Unde? – Aici, în Citadelă. Stă de vorbă cu consiliul de conducere. – Căcat! exclamă Glokta, chinuindu-se să se dea jos din pat, ignorând durerea cumplită atunci când îşi propti piciorul distrus pe podea. De ce nu m-au chemat? Vitari îl privi cu dispreţ. – Poate au preferat să discute cu el în absenţa ta. Ce părere ai de asta? – Cum naiba a ajuns aici? – Cu o barcă. A zis că vrea să poarte tratative. Vissbruck zice că era de datoria lui să-l primească. – De datoria lui! scuipă Glokta chinuindu-se să-şi tragă pantalonii pe piciorul amorţit. Porc ticălos ce e! De câtă vreme a venit? – De suficientă cât să pună la cale ceva necurat cu consiliul, dacă asta se doreşte. – Căcat! se strâmbă Glokta de durere când îşi puse şi cămaşa. Ambasadorul gurkian era, fără îndoială, o prezenţă impozantă. Nasul îi era proeminent şi coroiat, inteligenţa îi strălucea în ochi, barba lungă şi rară minunat îngrijită. Fir de aur în broderia straielor lungi şi albe, parură înaltă care sclipea în soarele puternic. Ţinută extraordinar de dreaptă, gâtul lung întins, bărbia ridicată spre cer, astfel încât atunci când catadicsea să se uite la ceva, întotdeauna privea de sus. Foarte înalt şi slab, făcea ca până şi sala aceea magnifică şi vastă să pară scundă şi sărăcăcioasă. L-ai putea foarte uşor confunda cu un împărat. Glokta era conştient în mod dureros de cât de cocârjat şi neîndemânatic trebuie că arăta atunci când şontâcăi, strâmbându-se de durere şi asudând 695

abundent, în sala de audienţe. Cioara cea jalnică faţă în faţă cu splendidul păun. Dar războaiele nu sunt mereu câştigate de cei mai frumoşi. Din fericire pentru mine. Nu se aşteptase să găsească atât de puţine persoane la masa cea lungă. Doar Vissbruck, Eider şi Korsten dan Vurms se aflau pe locurile lor, şi niciunul nu dădu semne de bucurie la vederea lui. Şi nici n-ar avea motive de bucurie, ticăloşii. – Lordul Guvernator nu ne onorează cu prezenţa? lătră el. – Tatăl meu nu se simte bine, murmură Vurms. – Păcat că nu i-ai rămas alături să-l îngrijeşti. Şi Kahdia? Nu-i răspunse nimeni. – N-a avut chef să se întâlnească cu el, nu? arătă insolent cu capul spre sol. Cât de norocoşi suntem că voi trei aveţi stomacuri puternice. Eu sunt Superiorul Glokta şi, indiferent ce ţi s-a spus, eu sunt şeful aici. Îmi cer scuze pentru întârziere, însă nu m-a înştiinţat nimeni de sosirea ta. Îl fulgeră cu privirea pe Vissbruck, dar generalul nu era interesat să i se uite în ochi. Aşa, idiot lăudăros. N-am să uit asta. – Numele meu este Shabbed al Islik Burai. Ambasadorul vorbea limba comună la perfecţie, cu o voce la fel de puternică, autoritară şi arogantă ca înfăţişarea sa. – Sunt emisarul cârmuitorului de drept al întregului Sud, atotputernicul Împărat al atotputernicului Gurkhul şi al tuturor insulelor Kantice, Uthman-ulDosht, cel mai iubit, cel mai temut, cel mai norocit dintre toţi oamenii din Cercul Lumii, uns chiar de mâna dreaptă a lui Dumnezeu, însuşi Profetul Khalul. – Bravo ţie. Aş face o plecăciune, dar mi-am sucit spinarea de dimineaţă când m-am dat jos din pat. Islik schiţă un zâmbet sarcastic. – Rană demnă de un adevărat războinic. Am venit ca să vă accept capitularea. – Nu mai spune? Glokta se târî spre cel mai apropiat scaun şi se prăbuşi în el. Al naibii să fiu dacă am să mai stau în picioare fie şi o fracţiune de secundă, doar pentru mocofanul ăsta cât prăjina. – Credeam că, de obicei, asemenea oferte se fac la sfârşitul luptelor. – În cazul în care va fi o luptă, aceasta nu va dura mult, răspunse ambasadorul traversând încăperea spre fereastră. Văd cinci legiuni, aşezate în formaţie de luptă de-a lungul întregii peninsule. Douăzeci de mii de suliţaşi, doar o mică parte din ce are să urmeze. Trupele Împăratului sunt mai numeroase decât firele de nisip din deşert. A te împotrivi lor e la fel de zadarnic ca împotrivirea în faţa oceanului. Toţi ştiţi asta. Ochii lui, strălucind de mândrie, trecură peste chipurile vinovate ale consiliului de conducere şi se opriră asupra lui Glokta cu dispreţ pătrunzător. Este 696

privirea unuia care crede că a câştigat deja. Nimeni nu-l poate învinovăţi pentru că aşa crede. Poate chiar a câştigat. – Numai proştii şi nebunii s-ar putea gândi să ţină piept unei asemenea armate. Voi, albii, nu aveţi ce căuta aici. Niciodată n-aţi avut ce căuta aici. Împăratul vă oferă şansa de a părăsi Sudul cât încă mai sunteţi în viaţă. Deschideţi-ne porţile şi veţi fi cruţaţi. Veţi putea pleca cu bărcuţele voastre spre insuliţa voastră. Să nu se spună că Uthman-ul-Dosht nu este generos. Dumnezeu luptă alături de noi. Cauza voastră este pierdută. – O, nu ştiu, ne-a mers destul de bine în ultimul război. Cu siguranţă că ne amintim cu toţi de căderea Ulriochului. Ne amintim cum a ars oraşul. Mai ales templele, îi răspunse Glokta ridicând din umeri cu nepăsare. Probabil că Dumnezeu a avut altă treabă în ziua aia. – În ziua aceea, da. Dar au fost şi alte bătălii. Şi sunt convins că-ţi aminteşti o anume luptă, la un anume pod, unde un anume tânăr ofiţer a picat în mâinile noastre, surâse solul. Dumnezeu este pretutindeni. Glokta simţi cum i se zbate o pleoapă. Ştie că n-am cum să uit. Îşi aminti cum se mirase când suliţa gurkiană îi pătrunsese în trup. Cum simţise surpriză, şi dezamăgire, şi o durere feroce. Deci nu sunt invulnerabil. Îşi aminti cum i se cabrase calul, aruncându-l din şa. Cum durerea i se intensificase, cum mirarea se transformase în teamă. Cum se târâse printre picioarele celor care se luptau şi printre cadavrele celor pentru care lupta se încheiase, cum se sufocase, cum simţise în gură gustul amar al colbului şi gustul sărat al sângelui. Îşi aminti cum îl cuprinsese agonia când săbiile îi intraseră în picior. Cum teama se transformase în teroare. Îşi aminti cum fusese târât, urlând şi plângând, departe de pod. Şi în acea noapte au început să-mi pună întrebările. – Am învins, spuse Glokta cu gura ca de iască şi voce spartă. Am dovedit că suntem mai puternici. – Asta a fost atunci. Lumea se schimbă. Implicarea naţiunii voastre în Nordul îngheţat vă pune într-o situaţie deloc avantajoasă. Aţi reuşit să încălcaţi prima regulă a războiului. Niciodată să nu te lupţi cu doi inamici în acelaşi timp. Trebuie să recunosc că raţionamentul lui este fără greşeală. – Zidurile cetăţii Dagoska v-au înfrânt şi înainte, spuse Glokta, însă vocea nui suna convingătoare nici măcar pentru propriile-i urechi. Nu sunt chiar cuvintele unui învingător. Simţi ochii lui Vissbruck, şi ai lui Vurms, şi ai lui Eider aţintiţi asupra lui, dându-i mâncărimi pe şira spinării. Încearcă să-şi dea seama cine anume este stăpân pe situaţie şi eu ştiu pe cine aş miza dacă aş fi în locul lor. – Poate unii dintre voi aveţi mai multă încredere decât alţii în trăinicia acestor ziduri. Mă voi întoarce după răspuns la amurg. Oferta Împăratului este doar pentru ziua aceasta şi nu va mai fi repetată. Este milostiv, dar până şi îndurarea lui are limite. Aveţi timp să vă hotărâţi până la amurg. 697

Şi ieşi din încăpere. Glokta aşteptă să audă cum se închide uşa în urma lui înainte de a-şi întoarce încet scaunul cu faţa la ceilalţi. – Ce naiba a fost asta? răcni el la Vissbruck. – Păi… se bâlbâi generalul trăgând de gulerul transpirat al uniformei. Era de datoria mea, în calitate de soldat, să primesc un reprezentant neînarmat al duşmanului, pentru a-i asculta condiţiile… – Fără să mă înştiinţezi? – Ştiam că n-o să vrei să-l asculţi! se răţoi Vurms. Dar are dreptate! Cu toate eforturile noastre, suntem în inferioritate şi nu ne putem aştepta la niciun ajutor câtă vreme mai durează războiul din Englia. Suntem ca o împunsătură de ac în talpa unei naţiuni imense şi ostile. Poate că ar fi bine pentru noi să negociem cât încă o mai putem face de pe poziţii de oarecare forţă. Poţi să fii sigur că, în afară de un masacru, nu ni se va mai da o altă şansă după ce va cădea cetatea! Şi asta-i drept, însă Arhilectorul nu va fi de acord. Nu m-a trimis aici ca să negociez condiţiile capitulării. – Magistresă Eider, eşti neobişnuit de tăcută. – Nu mă pricep la aspectele militare ale unei asemenea decizii. Însă, din câte înţeleg, condiţiile pe care ni le propune sunt extrem de generoase. Un lucru este sigur. Dacă refuzăm această ofertă, iar gurkienii cuceresc oraşul prin forţă, măcelul va fi cumplit, spuse ea ridicându-şi ochii spre Glokta. Atunci nu va mai exista clemenţă. Perfect adevărat. Sunt expert în materie de clemenţă gurkiană. – Deci toţi trei sunteţi în favoarea capitulării? Se priviră unul pe celălalt, dar nu răspunseră. – Nu v-a trecut prin cap că odată ce capitulăm, s-ar putea să nu-şi mai onoreze micuţa înţelegere? – Ba da, spuse Vissbruck, însă şi-au respectat înţelegerile şi în trecut, şi cu siguranţă că o speranţă… şopti privind la tăblia mesei, este mai bună decât niciuna. Mi se pare că ai mai multă încredere în duşmanul nostru decât ai în mine. Deloc surprinzător. Ba chiar eu aş putea să am încredere mai multă decât tine. Glokta îşi şterse urdorile de sub ochi. – Înţeleg. Atunci cred că sunt nevoit să mă gândesc la această ofertă. Ne vom întâlni din nou atunci când se va reîntoarce prietenul nostru gurkian. La amurg. Îşi balansă trupul înapoi şi se strâmbă de durere când se ridică din scaun. – O să te gândeşti? îi şuieră Vitari în ureche pe când traversa şchiopătând holul. O să te gândeşti, schilodule? – Ai auzit bine, se răţoi Glokta. Eu sunt cel care ia deciziile aici. – Nu le iau viermii ăia în locul tău?

698

– Fiecare cu treaba lui. Eu nu-ţi spun cum să faci rapoartele pe care le trimiţi Arhilectorului. Nu te priveşte cum am de gând s-o scot la capăt cu viermii ăia. – Nu mă priveşte? Vitari îl apucă de braţ, iar Glokta se clătină amarnic pe piciorul bolnav. Era mai puternică decât lăsa să se vadă. Mult mai puternică. – I-am spus lui Sult că te descurci! îi urlă în faţă. Dacă cedăm oraşul fără nici măcar o luptă, ne pierdem amândoi capetele! Iar capul meu mă priveşte, schilodule! – Nu e momentul să intri în panică, mârâi Glokta. Nu vreau să ajung cadavru plutind pe lângă docuri, aşa cum nici tu nu vrei, dar acesta este un moment delicat. Lasă-i să-şi închipuie că o să iasă cum vor, astfel încât să nu facă niciun gest pripit. Nu până când nu voi fi pregătit. Şi înţelege când îţi spun, practiciană, că este pentru prima şi ultima dată când îţi explic ce am de gând să fac. Acum ia-ţi laba de pe mine. Dar nu-i dădu drumul, ci îl strânse şi mai tare, ca într-o menghină. I se îngustară ochii, i se formară riduri mici de furie pe faţa pistruiată. M-am înşelat oare în privinţa ei? E în stare să-mi ia gâtul? Aproape că-i veni să rânjească în faţa unui asemenea gând. Dar tocmai atunci Severard se hotărî să iasă dintr-un cotlon al holului întunecat. – Uitaţi-vă la voi, murmură îndreptându-se spre ei. Întotdeauna m-am minunat să văd cum dragostea înfloreşte acolo unde te aştepţi cel mai puţin şi între oameni de la care nu te-ai aştepta la aşa ceva niciodată. Un trandafir care încolţeşte în pământ neroditor. Îşi apăsă palmele pe piept. – Îmi merge drept la inimă. – L-ai prins? – Fireşte. De îndată ce a ieşit din sala de audienţe. Mâna lui Vitari se blegi brusc, iar Glokta o împinse la o parte şi începu să se târâie spre celule. – Ce-ar fi să vii cu noi? îi strigă peste umăr, abţinându-se să-şi frece carnea învineţită de pe braţ. Poţi să povesteşti experienţa asta în următorul raport pe care i-l vei trimite lui Sult. Shabbed al Islik Burai părea mult mai puţin maiestuos atunci când stătea jos. Cu atât mai mult într-un scaun zgâriat şi plin de pete într-una din celulele strâmte şi sufocante de sub Citadelă. – Nu că-i mai bine să conversăm de la aceeaşi înălţime? N-am prea putut să mă concentrez când te simţeam deasupra mea. Islik rânji batjocoritor şi se uită în altă parte, de parcă ar fi fost sub demnitatea lui să stea de vorbă cu Glokta. Ca un bogătan hărţuit de cerşetori în plină stradă. Dar îl vom vindeca în curând de iluzia asta. 699

– Ştim că există un trădător între zidurile acestea. Mai mult încă, există un trădător chiar în consiliul de conducere. Cel mai probabil este una dintre cele trei somităţi cărora le-ai prezentat ultimatumul tău lipsit de însemnătate. Îmi vei spune cine este. Niciun răspuns. – Sunt milostiv, exclamă Glokta, fluturând nepăsător din mână aşa cum făcuse ambasadorul doar cu câteva minute mai înainte, dar şi îndurarea mea are limite. Vorbeşte. – Mă aflu aici sub steagul alb al negocierilor, trimis în misiune de Împăratul însuşi! Vătămarea unui emisar neînarmat este împotriva tuturor regulilor războiului! – Negocieri? Reguli de război? Glokta chicoti. Severard chicoti. Vitari chicoti. Frost nu. – Mai există aşa ceva? Păstrează-ţi aiurelile astea pentru copii ca Vissbruck. Nu aşa joacă adulţii acest joc. Cine este trădătorul? – Mi-e milă de tine, schilodule! Când va cădea oraşul… Păstrează-ţi mila. O să ai nevoie de ea pentru tine însuţi. Pumnul lui Frost nu făcu niciun zgomot atunci când se înfundă în stomacul ambasadorului. Dar ochii îi ţâşniră din orbite, gura i se căscă larg, scoase un fel de tuse uscată, mai aproape de icnet, încercă să tragă aer în piept şi tuşi din nou. – Straniu, nu? medită Glokta urmărindu-l cum încearcă să-şi recapete răsuflarea. Oameni mari şi oameni mici, oameni slabi şi oameni graşi, deştepţi şi proşti, toţi au aceeaşi reacţie la un pumn în burtă. Acum crezi că eşti cel mai puternic om din lume. În clipa următoare, nici măcar nu mai poţi respira. Anumite soiuri de putere nu sunt decât nişte feste pe care ţi le joacă mintea. Oamenii tăi mau învăţat asta, în catacombele de sub palatul împăratului tău. Crede-mă când îţi spun că acolo nu există reguli ale războiului. Ştii totul despre anume lupte, şi despre anume poduri, şi despre anumiţi tineri ofiţeri, aşa că ştii la fel de bine că şi eu am fost în locul în care te afli tu acum. Există o singură diferenţă, totuşi. Eu eram neputincios, pe când tu poţi opri toate neplăcerile astea oricând vrei. Nu trebuie să faci nimic altceva decât să-mi dai numele trădătorului, şi te vom cruţa. Acum Islik îşi recăpătase respiraţia. Dar mare parte din aroganţă i-a dispărut, şi cred că i-a dispărut pentru totdeauna. – Nu ştiu nimic de niciun trădător! – Aşa să fie? Împăratul, stăpânul tău, te trimite să negociezi fără să-ţi dea toate detaliile? Nu prea cred. Dar dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că nu-mi eşti de niciun folos, nu crezi? Islik icni: – Nu ştiu nimic despre niciun trădător. – Vom vedea.

700

Pumnul mare şi alb al lui Frost îl pocni în faţă. L-ar fi doborât dacă albinosul nu l-ar fi echilibrat cu o altă lovitură care-i zdrobi nasul şi-l dădu pe spate, cu scaun cu tot. Frost şi Severard îl târâră din locul unde căzuse, puseră scaunul la locul lui şi îl aşezară, aşa cum ai azvârli un sac cu cartofi care gâfâie şi geme. Cu mâinile încrucişate pe piept, Vitari admira spectacolul. – Extrem de dureros, spuse Glokta, însă poţi ignora durerea atunci când ştii că nu va dura mult. Dacă nu poate dura, să zicem, până după amurg. Ca să frângi un om din toate punctele de vedere şi repede, trebuie să-l ameninţi că îi vei lua ceva ce-i aparţine. Să-i faci rău în aşa fel încât să nu se mai vindece niciodată. Credemă când îţi spun că eu ştiu asta. – Gâhhh! chirăi ambasadorul zvârcolindu-se în scaun. Severard şterse lama cuţitului de straiele albe ale victimei, apoi azvârli urechea pe masă. Şi rămase acolo pe lemnul neşlefuit: o bucată circulară de carne, oropsită şi plină de sânge. Glokta o privi cu ochi mari. Într-o celulă fără aer, de-a lungul multor luni, slugile Împăratului m-au transformat în parodia asta de om, scârboasă şi deformată. Normal, şansa de a mă purta la fel cu unul dintre ei, şansa de a le plăti cu aceeaşi monedă, dinte pentru dinte, ar fi trebuit să-mi aducă un licăr vag de plăcere. Şi totuşi nu simţea absolut nimic. Nimic, în afară de propria-mi suferinţă. Se cutremură când îşi întinse piciorul şi simţi cum îi trosneşte genunchiul. Expiră printre gingiile goale. Şi atunci, de ce fac toate astea? Glokta oftă. – După asta, ne vom ocupa de degetele de la picioare. Apoi de cele de la mână, de ochi, de mână, de nas, şi tot aşa, pricepi? Va trece cel puţin o oră până îşi vor da seama că nu te-ai întors, iar noi lucrăm repede, arătă Glokta cu capul spre urechea retezată. Până atunci vom avea o grămadă înaltă de aproape jumătate de metru din carnea ta. Dacă este nevoie, am să te cioplesc până când n-o să mai rămână din tine decât un sac cu măruntaie şi o limbă, dar voi afla cine este trădătorul, crede-mă. Ce zici? Ţi-ai adus aminte de ceva? Ambasadorul se holbă la el, respirând sacadat, cu sânge aproape negru prelingându-i-se pe bărbie din nasul imperial, sânge aproape negru picurându-i din tâmplă. Mut din cauza şocului, sau îşi plănuieşte următoarea mişcare? Nu prea mai contează. – Mă plictisesc. Treci la mâini, Frost. Albinosul îl apucă de o încheietură. – Stai! urlă ambasadorul. Dumnezeu să mă ajute, stai! Vurms. Korsten dan Vurms, fiul guvernatorului! Vurms. Aproape prea evident. Însă cele mai evidente răspunsuri sunt, de obicei, cele corecte. Lepra aia mică şi-ar vinde şi tatăl dacă ar crede că găseşte cumpărător… – Şi femeia, Eider! 701

Glokta se încruntă. – Eider? Eşti sigur? – Ea a avut ideea! Ea a pus la cale totul! Glokta îşi supse îndelung gingiile. Erau acre. Crâncenă dezamăgire, sau crâncenă recunoaştere a faptului că am ştiut asta tot timpul? E singura cu suficientă inteligenţă, şi suficientă îndrăzneală, şi suficiente resurse pentru trădare. Noroc că am destulă minte-n cap ca să nu mă fi aşteptat la finaluri fericite. – Eider şi Vurms, şopti Glokta. Vurms şi Eider. Prima noastră enigmă sordidă se apropie de sfârşit. Îşi ridică privirea la Frost. – Ştii ce ai de făcut.

702

Slabe şanse Colina se înălţa din iarbă, con rotund şi neted parcă făcut de mâna omului. Ciudată această movilă în mijlocul câmpiei uniforme. Lui Ferro nu îi inspira încredere. În vârf, erau înşirate într-un fel de cerc pietre erodate de vreme. Altele erau răspândite pe pante, unele în picioare, altele culcate pe o parte, cea mai mică ajungând până la genunchi, cea mai mare, de două ori mai înaltă decât un om. Pietre întunecate şi netede, sfidând vântul. Bătrâne, reci, mânioase. Ferro le privi încruntată. Şi parcă şi ele se încruntau la ea. – Ce-i locul ăsta? întrebă Nouădegete. Quai ridică din umeri. – E vechi, asta e, nemaipomenit de vechi. Mai vechi decât Imperiul însuşi. Poate ridicat dinainte de timpul lui Euz, atunci când diavolii cutreierau pământul, răspunse rânjind ucenicul. Poate că a fost construit chiar de diavoli. Cine poate şti? Un templu închinat unor zei de mult uitaţi? Un mormânt? – Mormântul nostru, şopti Ferro. – Ce spui? – E un loc foarte bun de popas, rosti cu voce tare. Putem vedea toată câmpia de aici. Nouădegete se încruntă analizând opţiunile. – Bine. Ne oprim. Ferro se căţărase pe una dintre pietre şi, cu mâinile în şolduri, cerceta întinderea câmpiei. Vântul învolbura iarba, creând valuri în ea, ca valurile mării. Învolbura norii, spintecându-i, trăgându-i peste cer. Biciuia obrajii lui Ferro, îi intra în ochii mijiţi, dar ea nu-l lua în seamă. Doar vânt blestemat, nimic deosebit. Nouădegete era lângă ea, uitându-se şi el în jur sub soarele rece. – Vezi ceva? – Suntem urmăriţi. Urmăritorii se aflau foarte departe, însă ea îi putea vedea. Puncte minuscule la mare depărtare. Călăreţi minusculi înaintând pe un ocean de iarbă. Nouădegete tresări. – Eşti sigură? – Da. Te surprinde? – Nu. Renunţă să mai încerce să mai desluşească ceva şi se frecă la ochi. 703

– Veştile proaste nu mă surprind niciodată. Mă dezamăgesc, doar. – Sunt treisprezece. – Poţi să-i şi numeri? Eu nici măcar nu-i văd. După noi vin? Femeia îşi ridică braţele. – Mai vezi pe altcineva aici? Poate că jigodia aia rânjită de Finnius şi-a mai găsit nişte prieteni. – Rahat. Se uită la căruţa trasă la poalele dealului. – N-avem cum să le-o luăm înainte. – Nu, îşi crâmpoţi ea buzele. Ai putea să întrebi spiritele ce părere au. – Şi ce să ne spună? Că suntem în rahat până în gât? O clipă de tăcere. – Mai bine să aşteptăm şi să ne luptăm cu ei aici. Să ducem şi căruţa în vârf. Măcar avem un deal şi nişte stânci după care să ne ascundem. – La asta mă gândeam şi eu. Câştigăm ceva timp ca să ne pregătim terenul. – În ordine. Să ne apucăm de treabă. Gura hârleţului muşcă din ţărână scoţând un zgomot scrijelit de metal pe pământ. Zgomot mult prea bine cunoscut. De atunci când săpa şanţuri şi de atunci când săpa morminte. Şi care era diferenţa? Ferro săpase morminte pentru toate soiurile de oameni. Tovarăşi, sau cei aproape tovarăşi. Prieteni, sau cei aproape prieteni. Unul sau doi iubiţi, dacă le puteai spune aşa. Bandiţi, ucigaşi, sclavi. Oricine îi ura pe gurkieni. Oricine îşi căuta ascunzătoare în Ţinuturile Haine, indiferent de motiv. Hârleţul. În sus. În jos. Dacă încă mai eşti în viaţă atunci când se încheie lupta, te apuci de săpat. Strângi cadavrele în linie. Sapi mormintele în rând. Sapi pentru camarazii tăi căzuţi. Sapi cât de adânc eşti în stare, îi arunci înăuntru, îi acoperi, ei putrezesc şi sunt daţi uitării, iar tu mergi mai departe de una singură. Aşa au stat lucrurile întotdeauna. Însă aici, pe această colină ciudată, în mijlocul acestui tărâm ciudat, încă mai era timp. Camarazii ei încă mai aveau o şansă la viaţă. Aceasta era deosebirea şi, cu tot dispreţul ei, cu toată supărarea ei, cu toată furia ei, se agăţa strâns de ea aşa cum îşi apuca sabia. Cu disperare. Straniu cum niciodată nu încetase să spere. – Ai făcut treabă bună, îi spuse Nouădegete de pe marginea gropii. – Am mult exerciţiu. Înfipse hârleţul în pământul de pe margine, se sprijini în mâini şi se săltă afară din groapă. Apoi se aşeză pe buza acesteia, cu picioarele atârnând în gol. Transpiraţia îi lipise cămaşa de corp şi îi şiroia pe faţă. Îşi şterse fruntea cu mâna murdară. El îi oferi burduful cu apă, iar ea îl luă şi scoase dopul cu dinţii. 704

– Cât timp avem? Luă o gură de apă, se clăti, apoi o scuipă. – Depinde de cât de repede înaintează. O altă gură. Pe aceasta o înghiţi. – Acum merg repede. Dacă vor continua în ritmul ăsta, ar putea ajunge aici la noapte, sau poate mâine în zori. Îi înapoie burduful cu apă. – Mâine în zori, murmură Nouădegete punând încet dopul la loc. Treisprezece ai spus, nu? – Treisprezece. – Iar noi suntem patru. – Cinci, dacă apare şi Navigatorul să dea o mână de ajutor. Nouădegete îşi scărpină falca. – Nu prea cred. – Ucenicul e bun de ceva? Nouădegete se strâmbă. – Nu prea. – Dar Luthar? – M-ar mira să fi dat măcar un pumn într-o încăierare, darămite să fi scos sabia vreodată în viaţa lui. Ferro îl aprobă dând din cap. – Atunci suntem doi la treisprezece. – Slabe şanse să-i învingem. – Foarte slabe. Logen trase adânc aer în piept şi privi în groapă. – Dacă ai de gând să fugi, să ştii că nu te condamn. – Hm, pufni ea. Ciudat, nu se mai gândise deloc la asta. – Rămân. Să văd ce se întâmplă. Vântul foşni prin iarbă şi oftă printre stânci. Ferro bănuia că în asemenea momente se spun anumite lucruri, însă nu avea habar ce anume. În fond, niciodată nu se pricepuse la vorbe. – Un singur lucru. Dacă mor, să mă îngropi, spuse şi îi întinse mâna. De acord? Bărbatul ridică o sprânceană. – De acord. Ferro îşi dădu seama că trecuse prea multă vreme de când nu mai atinsese o altă fiinţă fără intenţia de a-i face rău. Era o senzaţie tare stranie, mâna lui prinsă într-a ei, degetele lui strânse în jurul degetelor ei, palma lui lipită de a ei. Caldă. Un semn din cap pentru consfinţirea înţelegerii. Ferro răspunse dând şi ea din cap. Apoi strângerea de mână încetă. 705

– Şi dacă murim amândoi? spuse el. Ridică din umeri. – Atunci o să ne cureţe ciorile carnea de pe oase. În fond, care-i diferenţa? – Nu prea este, murmură el coborând dealul. Nu prea este.

706

Drumul spre victorie West stătea lângă un pâlc de copaci piperniciţi, în vântul tăios, pe o ridicătură de deasupra râului Cumnur, şi privea cum înaintează coloana cea lungă de soldaţi. Mai exact, privea cum nu înaintează. Aflate în faţa armatei Prinţului Ladisla, corpurile ordonate ale Oastei Regelui se mişcau destul de cadenţat. Puteai deosebi aceşti ostaşi după armurile care sclipeau în razele răzleţe ale soarelui bolnăvicios care reuşeau să străpungă norii zdrenţuiţi, după uniformele colorate ale ofiţerilor, după stindardele cu auriu şi roşu care fluturau în fruntea fiecărei companii. Aproape că traversaseră deja râul în formaţie, contrastând puternic cu talmeş-balmeşul de pe celălalt mal. Recruţii porniseră cu multă înflăcărare la drum, evident bucuroşi să scape de tabăra mizeră, însă nu trecuse nici măcar o oră când, ici şi colo, câte unul, mai bătrân decât ceilalţi, sau mai prost încălţat, începuse să rămână în urmă, iar coloana să se destrame. Oamenii alunecau şi se poticneau pe noroiul pe jumătate îngheţat, înjurând şi ciocnindu-se de cei de alături, împiedicându-se de cei din faţă. Batalioanele se contorsionaseră, se frânseră, grupuri ordonate transformate în aglomerări amorfe, contopite cu unităţile din faţă şi din urmă, până când toată coloana ajunsese să se mişte în valuri uriaşe, cu un grup zorindu-se înainte, în vreme ce altul rămânea nemişcat, aidoma segmentelor unei râme enorme şi murdare. Deja până la râu dispăruse orice urmă de ordine. Companiile dezlânate se înghesuiau în spaţiul strâmt, soldaţii se înghionteau şi gemeau, obosiţi şi nervoşi. Cei care aşteptau în spate se împingeau mai mult, şi mai mult, nerăbdători să ajungă pe malul celălalt ca să îşi poată trage sufletul, încetinind şi mai mult traversarea cu greutatea trupurilor lor. Apoi o căruţă, care n-avea ce căuta acolo, îşi pierduse o roată la jumătatea podului, iar şuvoiul gros de oameni se transformă într-o şuviţă subţire. Nimeni nu dădea semne că ar şti cum s-o mişte de acolo, sau cum s-o repare, iar soldaţii se mulţumiră doar să se caţere peste ea, sau să se strecoare pe lângă ea, întârziind miile de camarazi din spate. Mii de soldaţi înghesuindu-se în mâl pe acest mal al apei repezi. Mişcându-se greu şi bombănind, umăr la umăr, cu suliţele împungând aerul în cele mai ciudate poziţii, în strigătele ofiţerilor, şi într-un morman din ce în ce mai mare de mizerii şi piese de echipament aruncate. În spatele lor, şarpele uriaş de oameni care abia se târau îşi continua înaintarea spasmodică, ducând alţi şi alţi soldaţi în dezordinea de la pod. Nu exista nici cel mai mic semn că s-ar fi gândit cineva să îi oprească, necum că ar fi reuşit. Şi toate astea se petreceau în coloană de marş, fără vreo presiune din partea inamicului, şi având la dispoziţie o cale de deplasare destul de acceptabilă. Lui 707

West îi era groază să-şi închipuie cum ar fi să-i ordoneze în formaţie de luptă printre copaci şi pe un teren neregulat. Închise strâns ochii, şi-i frecă cu vârfurile degetelor, iar când îi deschise, scena pe jumătate terifiantă, pe jumătate hilară era tot în faţa lui. Nici nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Auzi zgomotul de copite ale unui cal care se apropia de el. În şa stătea, solid şi falnic, locotenentul Jalenhorm. Poate cam lipsit de imaginaţie, dar călăreţ de excepţie şi om de toată nădejdea. Cea mai bună alegere pentru misiunea la care se gândea West. – Locotenent Jalenhorm, la ordin, domnule, raportă uriaşul şi se răsuci în şa ca să se uite spre râu. Se pare că au ceva probleme la pod. – Nu-i aşa? Şi mă tem că ăsta-i doar începutul. Jalenhorm zâmbi cu gura până la urechi. – Înţeleg că avem avantajul superiorităţii numerice şi al atacului prin surprindere… – Poate al superiorităţii numerice. Cât despre atacul prin surprindere… oftă West arătându-i oamenii care se învârteau pe pod în urletele disperate ale ofiţerilor. Gloata asta? Un orb ne-ar auzi venind de la distanţă de cincisprezece kilometri. Probabil că un orb şi un surd ne-ar simţi mirosul încă dinainte de a ne aşeza în formaţie de luptă. Vom pierde toată ziua cu traversarea podului, iar acesta nici măcar nu este cel mai mare din necazurile noastre. Mă tem că în ceea ce priveşte lanţul de comandă prăpastia dintre noi şi duşman nu are cum să fie mai mare. Prinţul trăieşte într-un vis, iar oamenii lui nu fac nimic altceva decât să încerce să-l ţină acolo, cu orice preţ. – Dar sigur că… – Iar preţul ar putea fi vieţile noastre. Jalenhorm se încruntă. – Haide, West, nu vreau să intru în luptă cu gânduri din astea… – Tu n-ai să intri în luptă. – Nu? – Îţi vei alege şase oameni destoinici din companie şi vei lua şi cai de schimb. Te vei duce cât de repede este omeneşte posibil până la Ostenhorm, apoi spre nord, către tabăra Lordului Mareşal Burr. West scoase o scrisoare din haină. – Îi vei da asta. Îl vei informa că Bethod se află în spatele lui cu cei mai buni soldaţi din armata sa şi că, în mod absolut nesăbuit, Prinţul Ladisla s-a hotărât să treacă râul Cumnur şi să se confrunte cu nordicii, contrar ordinelor sale explicite, continuă West scrâşnind din dinţi. Bethod o să ne observe de la kilometri distanţă. Am renunţat la avantajul terenului numai ca prinţul Ladisla să facă paradă de curajul său. Se pare că în război curajul este cea mai bună politică. – West, nu se poate să fie atât de rău?

708

– Când ajungi la Mareşalul Burr, spune-i că armata Prinţului Ladisla a fost deja învinsă, foarte probabil chiar nimicită, şi că drumul spre Ostenhorm a rămas liber. Va şti ce are de făcut. Jalenhorm se holbă la scrisoare, întinse mâna după ea, apoi se opri. – Colonele, aş vrea să trimiţi pe altcineva. Eu ar trebui să iau parte la luptă… – Participarea ta la luptă nu are cum să schimbe ceva, locotenente, însă transmiterea acestui mesaj poate fi un lucru bun. Crede-mă că nu încerc să te cruţ. Aceasta este o misiune extrem de importantă şi numai în tine am încredere că o vei duce la capăt. Înţelegi ordinul? Uriaşul înghiţi în sec, apoi luă scrisoarea, îşi descheie un nasture de la uniformă şi o puse cu grijă în haină. – Desigur, domnule. Sunt onorat. Vru să-şi întoarcă armăsarul. – Încă ceva, respiră adânc West. Dacă se va întâmpla să… să fiu ucis. Când se va termina totul, vrei să-i transmiţi un mesaj surorii mele? – Haide, nu trebuie să… – Sper să supravieţuiesc, sincer îţi spun, dar vorbim despre un război aici. Nu poate supravieţui toată lumea. Dacă nu mă întorc, spune-i lui Ardee… şovăi el gândindu-se o clipă. Spune-i doar că-mi pare rău. Atâta tot. – Sigur că da. Dar sper să-i spui tu însuţi. – Şi eu sper. Succes. West îi întinse mâna. Jalenhorm se aplecă din şa şi i-o strânse. – Şi ţie. Dădu pinteni calului şi coborî colina, îndepărtându-se de râu. West îl urmări cu privirea câteva clipe, apoi trase adânc aer în piept şi porni în cealaltă direcţie, către pod. Cineva trebuia să pună în mişcare coloana aia afurisită.

709

Rele necesare Soarele era acum o jumătate de roată aurie în spatele zidurilor cetăţii, aruncând săgeţi portocalii în coridorul pe care şontâcăia Glokta, urmat îndeaproape de practicianul Frost. Vedea prin ferestrele pe lângă care trecea cu mult chin şi mult efort umbrele lungi aruncate pe stâncă de clădirile oraşului. Aproape că vedea, cu fiecare fereastră, cum umbrele parcă erau mai lungi şi mai neclare, că razele soarelui erau mai puţin strălucitoare şi mai reci. Curând nu va mai fi nicio lumină. Curând va fi noapte. Se opri o clipă în faţa uşilor spre sala de audienţe, cât să-şi recapete răsuflarea, să permită durerii din picior să se mai domolească. Îşi linse gingiile goale. – Acum dă-mi sacul. Frost i-l înmână şi îşi puse mâna albă pe uşă. – Ga-a? E-ti p-egă-it? bolborosi el. Mai pregătit ca în momentul ăsta n-o să fiu niciodată. – Haide să terminăm cu povestea asta. Generalul Vissbruck, ţeapăn în uniforma mult prea scrobită, cu fălcile răsfrânte peste gulerul înalt, îşi frământa nervos mâinile. Korsten dan Vurms făcea tot posibilul să pară cât mai nepăsător, însă mişcările iuţi ale limbii când şio trecea peste buze îi trădau tulburarea. Magistresa Eider stătea dreaptă în scaun, cu mâinile strânse pe masă în faţa ei, cu chipul grav. Serioasă şi pusă pe treabă. Colierul din rubine mari sclipea în ultimii tăciuni ai soarelui care apunea. N-a durat prea mult până şi-a făcut rost de alte bijuterii. La această întrunire mai participa o persoană care nu dădea absolut niciun semn de nervozitate. Nicomo Cosca se tolănise pe un scaun lângă perete, în spatele stăpânei sale, cu braţele încrucişate peste pieptarul cel negru. Glokta observă că la un şold avea o sabie, iar la celălalt un pumnal. – Ce caută aici? – Această problemă îi afectează pe toţi din oraş, spuse Eider calmă. Este o hotărâre mult prea importantă ca s-o poţi lua singur. – Adică el o să aibă grijă să-ţi dau cuvântul, nu? Cosca ridică din umeri şi începu să-şi examineze unghiile jegoase. – Şi cum rămâne cu ordonanţa semnată de toţi cei doisprezece membri ai Consiliului Închis? – Hârtia aia n-o să ne salveze de răzbunarea Împăratului dacă gurkienii cuceresc cetatea. – Înţeleg. Aşa că ai de gând să mă sfidezi, să-l sfidezi pe Arhilector, să-l sfidezi pe rege? 710

– Am de gând să ascult tot ce are de spus emisarul gurkian, iar apoi să analizez faptele. – Foarte bine, spuse Glokta, îndreptându-se spre masă şi răsturnând conţinutul sacului pe ea. Ascultă-l. Capul lui Islik căzu pe masă cu un pocnet sec. Complet lipsit de expresie, cu ochii deschişi care se holbau în gol în direcţii diferite, cu limba scoasă. Se rostogoli greoi pe splendida tăblie a mesei, lăsând pe lemnul lăcuit o dâră groasă de sânge, şi se opri, cu faţa în sus, chiar înaintea generalului Vissbruck. Niţeluş cam teatral, însă de mare efect. Trebuie să mi se recunoască meritul acesta. Acum nu se mai poate îndoi nimeni de nivelul meu de angajament. Vissbruck rămase cu ochii holbaţi la capul însângerat, iar gura i se căsca tot mai mult. Se ridică brusc şi se dădu înapoi împleticindu-se, iar scaunul trăncăni pe pardoseală. Arătă spre Glokta cu un deget care-i tremura amarnic. – Eşti nebun! Nebun! N-o să mai existe îndurare pentru nimeni! Pentru niciun bărbat, nicio femeie, niciun copil din Dagoska! Nu mai avem absolut nicio speranţă dacă oraşul cade! Glokta zâmbi fără dinţi. – Atunci eu propun ca toţi să vă luaţi angajamentul la modul cel mai serios că nu veţi lăsa oraşul să cadă. Se uită la Korsten dan Vurms şi continuă. – Dacă nu cumva e prea târziu pentru asta? Dacă nu cumva aţi vândut deja cetatea gurkienilor şi nu mai puteţi da înapoi! Ochii lui Vurms zvâcniră spre uşă, spre Cosca, spre îngrozitul general Vissbruck, spre Frost, postat ameninţător lângă uşă, şi, în cele din urmă, spre Magistresa Eider, care nu-şi pierduse nimic din calmul de la început. Şi iată cum iese la iveală micuţa noastră conspiraţie. – Ştie! zbieră Vurms, împingându-şi scaunul înapoi şi împleticindu-se spre fereastră. – Evident că ştie. – Atunci fă ceva, la naiba! – Deja am făcut, îi răspunse Eider. Până la ora aceasta oamenii lui Cosca au cucerit deja zidurile, au întins poduri peste canal şi au deschis porţile în faţa gurkienilor. Şi docurile, şi Marele Templu, şi chiar Citadela însăşi se află acum în mâinile lor. Se auzi un zgomot slab din spatele uşilor. – Şi cred că îi aud acum la uşă. Îmi pare rău, Superiorule Glokta, îmi pare extrem de rău. Ai făcut absolut tot ce ţi-a cerut Eminenţa Sa, ba chiar mai mult, însă gurkienii au năvălit deja în cetate. Îţi dai seama că nu mai are niciun sens să te împotriveşti. Glokta îşi ridică ochii spre Cosca. – Pot să-i răspund? 711

Styrianul schiţă un zâmbet strâmb şi o plecăciune stângace. – Eşti foarte amabil. Regret că trebuie să vă dezamăgesc, dar porţile cetăţii sunt în mâinile Hadişului Kahdia şi ale câtorva dintre cei mai devotaţi preoţi ai lui. Mi-a spus că le va deschide în faţa gurkienilor doar atunci când – ce cuvinte a folosit, oare? –, doar atunci când „Dumnezeu însuşi îi va porunci”. Aveţi în plan vreo vizită a divinităţii? Chipul lui Eider spunea foarte clar că nu. – Iar în ceea ce priveşte Citadela, aceasta a fost confiscată de Inchiziţie pentru a asigura siguranţa supuşilor loiali ai Maiestăţii Sale, desigur. Pe practicienii mei îi auziţi la uşă. Cât despre mercenarii maestrului Cosca… – La locurile lor, pe ziduri, Superiorule, aşa cum ai ordonat! Styrianul îşi pocni călcâiele şi execută un salut fără cusur. – Sunt pregătiţi să respingă orice atac din partea gurkienilor, continuă el şi îi aruncă un rânjet larg lui Eider. Îmi cer scuze că trebuie să plec din slujba ta întrun moment atât de critic, Magistresă, dar trebuie să înţelegi că am primit o ofertă mai bună. Se aşternu o tăcere stupefiată. Vissbruck nu ar fi arătat mai şocat nici dacă ar fi fost lovit de fulger. Vurms se holba în jur, cu ochi rătăciţi. Se dădu un pas mic în spate, iar Frost făcu un pas mare spre el. Toată culoarea se scursese din obrajii Magistresei Eider. Şi iată cum se încheie vânătoarea, iar vulpile sunt toate încolţite. – N-ar trebui să pari atât de surprinsă, spuse Glokta aşezându-se confortabil în scaun. Lipsa de loialitate a lui Nicomo Cosca este legendară în tot Cercul Lumii. Nu există loc sub soare unde să nu-şi fi trădat stăpânul. Styrianul zâmbi şi mai făcu o plecăciune. – Bogăţia ta, şopti Eider, mă surprinde, nu lipsa lui de loialitate. De unde ai făcut rost de toţi banii ăştia? Glokta rânji. – Viaţa e plină de surprize. – Căţea afurisită şi proastă! urlă Vurms. Îşi trăsese doar pe jumătate sabia din teacă atunci când pumnul alb al lui Frost îi strivi falca, azvârlindu-l de perete, unde se prăbuşi fără simţire. Aproape în aceeaşi clipă uşile se sparseră şi Vitari năvăli în încăpere, urmată de alţi şase practicieni. – E totul în regulă? întrebă ea. – De fapt, tocmai am terminat. Fii bun, Frost, şi scoate gunoiul de-aici. Degetele albinosului se încleştară în jurul gleznei lui Vurms şi practicianul îl scoase din sala de audienţe, târându-l pe jos ca pe un sac cu cartofi. Eider urmări chipul inert cum aluneca pe pardoseală, apoi îşi ridică ochii la Glokta. – Şi acum? – Acum, celulele. 712

– Şi după aceea? – Vom vedea. Pocni din degete spre practicieni, apoi arătă spre uşă. Doi dintre aceştia tropăiră până la masă, o apucară pe Regina neguţătorilor de coate, o legară fedeleş şi o scoaseră din încăpere. – Aşa, deci, spuse Glokta uitându-se la Vissbruck. Mai vrea cineva să accepte oferta de capitulare pe care ne-a făcut-o ambasadorul? Generalul, care nu scosese nicio şoaptă tot timpul acesta, închise gura, inspiră adânc şi luă poziţia de drepţi. – Sunt un simplu soldat. Bineînţeles că voi îndeplini orice ordin al Maiestăţii Sale, sau al reprezentantului ales al Maiestăţii Sale. Dacă ordinul spune să apăr Dagoska până la ultimul om, atunci îmi voi vărsa tot sângele din trup ca să o apăr. Te asigur că nu am ştiut absolut nimic despre complotul ăsta. Poate că am acţionat pripit, dar am fost întotdeauna cinstit în ceea ce am crezut eu că fac pentru binele… Glokta făcu un semn nerăbdător din mână. – Sunt convins. Plictisit, ce-i drept, dar convins. Am pierdut deja jumătate din consiliul de conducere astăzi. Dacă aş pierde mai mult, aş da dovadă de lăcomie. Fără îndoială că gurkienii vor ataca în zori. Trebuie să te îngrijeşti de apărarea noastră, generale. Vissbruck închise ochii, înghiţi în sec, îşi şterse transpiraţia de pe frunte. – Nu vei regreta că ai încredere în mine, Superiorule. – Sper că aşa va fi. Du-te. Generalul ieşi grăbit din sală, ca şi cum s-a fi temut ca nu cumva Glokta să se răzgândească, iar restul practicienilor îl urmară. Vitari se aplecă, ridică scaunul dărâmat pe care stătuse Vurms şi îl împinse uşurel sub masă. – Iscusită treabă, dădu ea încet din cap ca pentru sine. Foarte iscusită. Mă bucur să spun că am avut dreptate în privinţa ta tot timpul. Glokta fornăi sarcastic. – Aprobarea ta contează pentru mine mult mai puţin decât îţi poţi imagina. Ochii femeii îi surâseră pe deasupra măştii. – Nu am spus că te aprob. Am spus doar că ai făcut o treabă iscusită, îi explică şi se întoarse ieşind fără zgomot în coridor. Nu mai rămăseseră decât el şi Cosca. Mercenarul se sprijinise de perete, cu mâinile încrucişate nepăsător pe piept, privindu-l cu un zâmbet slab. Nu făcuse niciun gest în tot timpul acela. – Cred că te-ai descurca de minune în Styria. Eşti foarte lipsit de… scrupule? Aşa se zice? Oricum, ridică el cu emfază din umeri, de abia aştept să te slujesc. Până când îţi va oferi altcineva mai mult decât mine, nu, Cosca? Mercenarul arătă capul retezat de pe masă. – Ce vrei să fac cu ăsta? 713

– Înfige-l într-o ţeapă şi pune-l pe parapet, la vedere. Să-l observe gurkienii şi să înţeleagă cât de hotărâţi suntem să nu cedăm. Cosca plescăi din limbă. – Capete în ţepe, ai? se amuză el apucând capul de barba lungă şi trăgându-l de pe masă. Nu se demodează niciodată. Uşile se închiseră în urma lui, iar Glokta rămase singur în sala de audienţe. Îşi masă gâtul încordat, îşi întinse piciorul înţepenit sub masa plină de sânge. Una peste alta, o zi reuşită. Însă ziua se termină acum. Dincolo de ferestrele înalte, soarele apusese peste Dagoska. Se lăsase noaptea.

714

Printre stânci Primele raze ale zorilor se furişau peste câmpie. Licărul luminii pe sub norii semeţi şi peste muchiile stâncilor străvechi, o flacără tulbure pe orizontul din est. Privelişte arareori văzută de om, acea primă sclipire cenuşie a zilei. Oricum, privelişte complet străină lui Jezal. La ora aceasta, acasă, ar fi fost bine mersi, dormind buştean în patul cald. Niciunul dintre ei nu dormise pe timpul nopţii. Toţi trecură în tăcere orele lungi şi reci, aşezaţi în bătaia vântului, chinuindu-se să străpungă întunericul cu privirea şi să desluşească eventuale siluete pe întinderea câmpiei, şi aşteptând. Aşteptând zorii. Nouădegete se încruntă la soarele care răsărea. – E timpul. Vor veni curând. – Aşa, murmură Jezal îngheţat de frică. – Ascultă la mine, acum. Rămâi aici şi păzeşte căruţa. Sunt mulţi cei care ne vor ataca, şi foarte probabil unii vor veni pe la spate. De aceea tu rămâi aici. Înţelegi? Jezal înghiţi cu greu. Gâtul i se uscase din cauza încordării. Nu se putea gândi decât la cât de nedrept era totul. Cât de nedrept era să moară atât de tânăr. – În regulă. Eu şi cu ea ne ducem în faţa dealului, printre stânci. Cred că majoritatea pe acolo vor veni. Dacă dai de bucluc, strigă după noi, dar dacă nu venim… descurcă-te cum poţi. Poate că avem treabă. Poate că am murit. – Mi-e frică, şopti Jezal. Nu intenţionase să rostească aceste cuvinte, dar acum părea să nu mai conteze. Dar Nouădegete dădu înţelegător din cap. – Şi mie mi-e. Tuturor ne e frică. Cu un zâmbet feroce pe buze, Ferro îşi fixă pe piept curelele tolbei cu săgeţi, îşi strânse mai bine teaca la centură, scoase apărătoarea arcului şi îşi flexă degetele, ciupindu-i coarda. Totul cu mişcări îndemânatice şi rapide şi anticipând violenţele ce urmau să vină. Deşi se pregătea de o luptă care foarte posibil avea să le aducă moartea, arăta cum ar fi arătat Jezal când s-ar fi dichisit pentru o noapte petrecută prin tavernele din Adua. În lumina slabă, ochii galbeni îi străluceau emoţionaţi, plini de nerăbdare. Nu o mai văzuse niciodată atât de veselă. – Nu mi se pare că ei i-ar fi frică, spuse. Nouădegete se încruntă la femeie. – Ei, poate că nu-i este, dar ea nu e un exemplu pentru mine. O mai privi câteva clipe. – Uneori, când cineva trăieşte atât de mult timp numai în primejdie, singurul moment când se simte în viaţă este atunci când moartea îi suflă în ceafă. – Aşa e, murmură Jezal. 715

Îi venea să vomite acum numai când se uita la centură, la mânerul sabiei sale pe care îl lustruise cu atâta mândrie. Înghiţi din nou. La naiba, parcă niciodată nu avusese atât de multă salivă. – Încearcă să te gândeşti la altceva. – La ce? – La orice te ajută să te simţi mai bine. Ai familie? – Un tată şi doi fraţi. Habar n-am dacă ţin la mine, sau cât de mult. – La naiba cu ei, atunci! Copii? – Nu. – Nevastă? – Nu, se strâmbă Jezal cu amărăciune în suflet. Toată viaţa nu făcuse nimic altceva decât să joace cărţi şi să-şi facă duşmani. Nimeni nu-i va simţi lipsa. – Poate o iubită? Nu-mi spune că nu te aşteaptă nicio fată. – Păi, poate… Însă nu avea nici cea mai mică îndoială că Ardee îşi găsise deja pe altcineva. Căci nu părea o persoană prea sentimentală. Poate că ar fi trebuit să o ceară de soţie când avusese ocazia. Măcar aşa ar plânge cineva după el. – Dar tu? bâigui el. – Ce? Dacă am familie? se încruntă Nouădegete frecându-şi tare ciotul degetului mijlociu. Am avut una. Iar acum am alta. Nu-ţi alegi rudele, iei ce ţi se dă şi încerci să profiţi cât mai mult. Îi arătă pe Ferro şi pe Quai. – O vezi, şi pe el, şi pe tine? îl întrebă pe Jezal punându-i mâna pe umăr. Aceasta este familia mea acum şi nu am de gând să-mi pierd vreun frate astăzi, înţelegi? Jezal dădu uşurel din cap. Nu-ţi alegi rudele. Profiţi cât de mult poţi. Nu mai conta acum dacă membrii acestei familii erau urâţi, sau proşti, sau împuţiţi, sau ciudaţi. Nouădegete îi întinse mâna şi Jezal o strânse cu toată puterea. Nordicul îi zâmbi larg. – Atunci, mult noroc, Jezal. – Şi ţie. Ferro stătea într-un genunchi lângă una dintre stâncile bătute de vreme, cu arcul în mână, cu săgeata în arc, gata de tragere. Vântul sculpta în iarba înaltă a câmpiei, biciuia iarba mai scurtă de pe coasta dealului, legăna cele şapte săgeţi înfipte în pământ în faţa ei. Nu mai avea decât aceste şapte săgeţi. Nici pe departe suficiente. Îi urmări cu privirea când ajunseră la poalele dealului. Îi urmări cu privirea când descălecară şi începură să urce. Îi urmări cu privirea când îşi strânseră mai

716

bine cataramele de la armurile lor din piele şi îşi pregătiră armele. Suliţe, săbii, scuturi, un arc sau două. Îi numără. Treisprezece. Avusese dreptate. Slabă consolare. Îl recunoscu pe Finnius care râdea în hohote arătând înspre stânci. Lepădătura. Pe el ar trebui să-l lovească primul dacă ar avea ocazia, însă nu avea rost să rişte de la această distanţă. Se vor apropia curând. Vor traversa câmpul deschis şi vor începe să urce dealul. Atunci va trage asupra lor. Începură să se împrăştie, aruncând priviri prudente la stânci peste marginea scuturilor. Se auzea foşnetul ierbii sub paşii lor. Încă nu o observaseră. În faţă mergea unul fără scut, dar cu un rânjet feroce pe chip şi câte o sabie strălucitoare în fiecare mână. Încordă arcul fără grabă, simţi atingerea reconfortantă a corzii pe bărbie. Săgeata îl nimeri în piept, trecând chiar prin mijlocul pieptarului din piele. Tresări, se prăbuşi în genunchi cu respiraţia întretăiată. Reuşi să se ridice împingându-se în pământ cu una dintre săbii şi se clătină pe picioare. A doua săgeată i se înfipse în piept chiar deasupra primei şi căzu iarăşi în genunchi, sângele începu să-i curgă din gură şi se rostogoli pe spate. Mai erau încă mulţi şi tot veneau spre ea. Cel care trecuse acum în faţă se ascunsese aproape în întregime în spatele scutului, încercând să nu lase la vedere niciun centimetru de carne. Săgeata i se izbi de marginea scutului. – Ssss, şuieră ea, smulgând o altă săgeată din pământ. Încordă iarăşi arcul, ţintind cu mai mare atenţie. – Aaah! exclamă individul când săgeata îi trecu prin glezna expusă. Scutul i se clătină ca beat şi alunecă uşor într-o parte. După un zbor arcuit, următoarea săgeată îi intră în gât, chiar deasupra scutului. Sângele bolborosi, ochii se căscară, el se rostogoli îndărăt pe panta dealului, iar scutul îl urmă, păstrând încă săgeata înfiptă în el. Povestea asta durase prea mult şi îşi folosise prea multe săgeţi. Ei ajunseseră aproape la jumătatea drumului înspre stânci, urcând dealul în zigzaguri mari, ferindu-se de alte atacuri. Smulse ultimele două săgeţi din pământ şi urcă spre coamă furişându-se prin iarbă. Pentru moment nu putea face mai mult. Nouădegete va trebui să-şi poarte singur de grijă. Logen aştepta cu spatele lipit de stâncă, încercând să respire cât mai uşor. O văzu pe Ferro urcând de-a buşilea dealul, îndepărtându-se de el. – La naiba, murmură el. Iarăşi în inferioritate şi iarăşi în rahat. Ştiuse că aşa se va întâmpla chiar din clipa în care îşi asumase conducerea. Aşa se întâmpla întotdeauna. În regulă. Mai ieşise din belele şi înainte şi va ieşi şi din aceasta. Trebuie spus ceva despre Logen Nouădegete, trebuie spus că e un luptător. 717

Auzi icnete de efort şi paşi grăbiţi prin iarbă. Un bărbat care se chinuia să urce dealul. Chiar în stânga stâncii. Logen îşi duse sabia în partea dreaptă, mângâie metalul dur al mânerului, îşi încleştă maxilarele. Apăru de după stâncă vârful suliţei celuilalt bălăbănindu-se încoace şi încolo. Apoi scutul. Ieşi la iveală cu un urlet de luptă, rotind sabia în cercuri largi. Intră adânc în umărul individului şi îi despică pieptul, trimiţând o ploaie de stropi de sânge în aerul dimineţii. Forţa loviturii îl ridică de jos şi îl trimise de-a berbeleacul la vale. – Încă-s viu! gâfâi Logen urcând dealul. O suliţă şuieră pe lângă el şi se înfipse în pământ chiar la picioarele lui, când se ascunse în spatele stâncii următoare. Tentativă eşuată, dar vor mai fi şi altele. Se uită de după stâncă. Observă siluete grăbite care fugeau de la o piatră la alta. Îşi umezi buzele şi ridică sabia Maestrului. Acum tăişul negru era plin de sânge, era sânge şi pe litera din argint de lângă mâner. Dar încă mai avea multă treabă. Urca dealul către ea, uitându-se prudent pe deasupra scutului, pregătit să blocheze orice săgeată ar fi venit spre el. N-avea cum să ajungă la el de aici, era mult prea atent. Se furişă în spatele stâncii şi îşi dădu drumul în şanţul pe care îl săpase şi începu să meargă de-a buşilea. Ieşi din el la capăt, exact în spatele altei stânci. O ocoli uşor şi se uită în vale. Îl vedea din profil acum, urca foarte prudent spre stânca după care se ascunsese ea mai înainte. Parcă Dumnezeu era într-o dispoziţie generoasă astăzi. Faţă de ea, nu faţă de el. Săgeata îi pătrunse în trup, mai sus de mijloc. Se poticni şi o privi uluit. Puse în arc şi ultima săgeată. Bărbatul tocmai încerca să şi-o smulgă pe prima, când a doua îi intră în piept. Chiar în inimă, presupuse ea, după felul în care el se prăbuşise. Nu mai avea săgeţi. Ferro îşi aruncă arcul cât colo şi trase sabia gurkiană. Venise vremea să se apropie de duşman. Logen ocoli o stâncă şi se pomeni nas în nas cu unul, atât de aproape că-i simţea respiraţia pe obraz. Chip tânăr. Arătos, cu piele curată şi nas acvilin, ochi mari şi căprui. Logen îi dădu un cap în gură. Capul celuilalt se dădu pe spate, iar tânărul se clătină pe picioare, dându-i timp lui Logen să-şi scoată cu mâna stângă pumnalul de la brâu. Lăsă sabia să cadă, apucă marginea scutului şi-l dădu la o parte din drum. Capul lui Ochi Căprui reveni în poziţie verticală, cu sângele bolborosind din nasul spart, cu rânjet fioros când îşi pregăti braţul drept de atac. Nouădegete mugi când înfipse cuţitul în trupul omului. O dată, de două ori, de trei ori. Adânc, repede, aproape ridicându-l de la sol. Sângele curgea din găurile pe care le căpătase în maţe, udându-i mâinile lui Logen. Ochi Căprui gemu, îşi scăpă sabia, îl lăsară picioarele şi începu să alunece moale. Logen se uită la el 718

cum se duce. Nu ai cum alege între a ucide sau a muri. Trebuie să dai dovadă de realism. Omul stătea pe iarbă, ţinându-se de burta însângerată cu ambele mâini. Se uită în sus la Logen. – Gâh, grohăi el. Gâââh. – Ce zici? Nimic. Ochii căprui deveniseră sticloşi. – Haide! zbieră Ferro. Haide, pui de curvă! Stătea ghemuită în iarbă, gata de salt. Nu-i înţelegea limba, dar a prins esenţa. Suliţa lui se arcui, răsucindu-se prin aer. Aruncare deloc rea. Ferro făcu un pas în lateral, iar suliţa se lovi de pietre. Îi râse în nas întărâtându-l când se repezi spre ea – un taur de om, uriaş şi chel. De la cincisprezece paşi reuşi să-i desluşească nervurile de pe mânerul halebardei. La doisprezece paşi, reuşi să-i desluşească cutele de pe mutra care-şi arăta colţii, ridurile de la colţul ochilor, de pe şaua nasului. La opt paşi, reuşi să-i desluşească zgârieturile de pe pieptarul din piele. Cinci paşi şi îşi ridică halebarda. – Aaaaahhhh! zbieră când iarba i se nărui sub picioare şi se prăvăli într-una din gropile pe care le săpase Ferro, iar arma îi zbură din mână cât colo. Ar fi trebuit să fie atent pe unde calcă. Ea ţâşni spre el nerăbdătoare, învârtind sabia fără să vadă unde loveşte. Omul urlă când lama grea îi despică umărul, guiţă şi bolborosi, încercând să iasă de acolo, încercând să se caţere pe pereţii din pământ moale ai gropii. Sabia îi ciopli vârful capului, iar el gâgâi şi se zvârcoli şi alunecă spre fundul gropii. Fundul mormântului. Mormântul lui. Nu merita unul, dar nu conta. Îl va scoate de acolo mai târziu şi îl va lăsa să putrezească pe deal. Zdravăn ticălosul ăsta. Un uriaş gras, cu jumătate de cap mai înalt decât Logen, dotat cu un ciomag colosal, cam cât o jumătate de trunchi de copac, pe care-l învârtea cu uşurinţă, urlând şi zbierând ca nebun, rostogolindu-şi ochii mici şi urâţi pe faţa buhăită. Logen se feri de lovitură şi se ascunse pe după stânci. Nu era deloc uşor, căci trebuia să încerce să fie cu un ochi pe unde calcă şi cu celălalt la copacul acela pe care-l manevra muntele de om cu care se confrunta. Nu era deloc uşor. Precis ceva va merge prost. Logen se împiedică. De cizma celui cu ochi căprui pe care-l omorâse doar cu un minut în urmă. Iată că ţi se face dreptate. Se redresă în timp util ca să vadă cum pumnul uriaşului îl pocneşte drept în gură. Se clătină, ameţit, scuipând sânge. Văzu iar ciomagul îndreptându-se asupra lui şi sări înapoi. Însă nu suficient de departe. Vârful bucăţii de lemn îi forfecă piciorul aproape doborându-l. Se împletici, rezemându-se de una dintre stânci, zbierând şi salivând şi strâmbânduse de durere. Bâjbâi după sabie, şi aproape se împunse singur cu ea, apoi o ridică 719

iute, făcu o tumbă şi căzu pe spate, chiar la timp ca să evite lovitura ciomagului care ciopli o bucată mare din stânca de lângă el. Uriaşul îşi ridică din nou arma deasupra capului, mugind ca un bivol. Fioros gest, poate, însă deloc unul inteligent. Logen se ridică în capul oaselor şi îi înfipse sabia în burtă. Lama neagră vârâtă până la plăsele, cu vârful ieşindu-i pe partea cealaltă. Malacul scăpă ciomagul din mâini şi bufni în brazdele de iarbă, dar, cu un efort disperat, se aplecă şi îl apucă zdravăn pe Logen de cămaşă. Îl trase spre el, urlând şi dezgolindu-şi dinţii însângeraţi. Începu să-şi ridice pumnul de dimensiunile unei pulpe de porc. Cu viteza fulgerului, Logen îşi trase cuţitul din carâmbul cizmei şi i-l împlântă în gât. Uriaşul păru mirat, însă doar o clipă, apoi îi ţâşni sângele din gură, şiroindu-i pe bărbie. Dădu drumul cămăşii lui Logen, făcu un pas nesigur în spate, se învârti încet, se izbi de una dintre stânci şi se prăbuşi în nas cu o bufnitură puternică. Se pare că tatăl lui Logen avusese dreptate. Niciodată nu ai prea multe cuţite la tine. Ferro auzi coarda arcului, dar prea târziu. Săgeata îi străpunse omoplatul şi vârful îi ieşi prin faţă. Braţul îi amorţi instantaneu. Sângele întunecat îi curgea pe cămaşa murdară. Şuieră încercând să-şi recapete răsuflarea şi se ascunse în spatele uneia dintre stânci. Dar mai avea sabia şi un braţ bun care s-o mânuiască. Cu mişcări furişate ocoli stânca, ciulindu-şi urechile. Suprafaţa aspră îi zgârie spatele. Desluşi paşii arcaşului prin iarbă. Venea după ea. Auzi şi clinchetul sabiei trase din teacă. Acum îl vedea. Stătea cu spatele la ea, uitându-se la stânga şi la dreapta. Îl atacă, dar el se întoarse la timp ca să-i pareze lovitura. Se prăbuşiră în iarbă şi se rostogoliră încleştaţi la vale. Individul reuşi să se ridice în picioare, zbătându-se şi zbierând, cu mâinile la faţa însângerată. În timpul luptei, săgeata din umărul ei îi intrase în ochi. Norocul ei. Făcu un salt înainte, iar sabia gurkiană îi reteză piciorul. El zbieră iarăşi, prăbuşindu-se într-o rână, cu bucata ciopârţită atârnându-i ciudat. Tocmai încerca să se ridice când lama arcuită îi reteză gâtul până la jumătate. Ferro se îndepărtă de-a buşilea de mort. Braţul stâng nu-i mai era de folos acum, dar în pumnul drept strângea tare mânerul sabiei sale. Căuta altă acţiune. Finnius se mişca încoace şi încolo, ţopăind, rămânând mereu în picioare. Cu braţul stâng susţinea un scut mare şi pătrăţos, iar în mâna dreaptă ţinea o sabie scurtă şi groasă. O învârtea repede, iar soarele palid îi sclipea pe margini. În tot acest timp rânjea, iar părul lung îi flutura în bătaia vântului.

720

Logen era mult prea obosit ca să se mai mişte, aşa că rămase pe loc să-şi tragă răsuflarea. Sabia Maestrului îi atârna în mână, cu vârful în jos. – Ce s-a întâmplat cu vrăjitorul vostru? râse Finnius. Fără scamatorii de data asta? – Fără scamatorii. – Trebuie să-ţi spun că ne-aţi cam dat de furcă, recunosc. Dar uite că am ajuns aici în cele din urmă. – Unde aţi ajuns? Logen privi la cadavrul lui Ochi Căprui, sprijinit cu spatele de stâncă. – Dacă asta voiaţi, puteaţi foarte bine să vă omorâţi între voi de la bun început şi să mă scutiţi de tot deranjul ăsta. Finnius se încruntă. – Ai să afli că sunt din altă plămadă decât proştii ăştia, nordicule. – Toţi suntem din aceeaşi plămadă. Nu e nevoie să mai spintec pe altcineva ca să-ţi demonstrez asta, răspunse Logen întinzându-şi gâtul şi ridicând sabia Maestrului. Dar dacă ai de gând să-mi arăţi ce ai pe dinăuntru, poţi să fii sigur că n-am să te dezamăgesc. – În regulă! strigă Finnius năpustindu-se spre el. Dacă eşti atât de nerăbdător să vezi cum arată iadul! Atacul fu rapid şi dur. Cu scutul ridicat în faţă, îl mână pe Logen printre stânci, agitându-şi sabia. Logen se retrăgea cam nesigur pe picioare şi gâfâind, căutând din ochi o breşă printre stânci, dar negăsind niciuna. Scutul îl izbi în piept, lăsându-l fără suflare, împingându-l în spate. Încercă să se ferească, dar se împiedică din cauza piciorului rănit, iar sabia cea scurtă ţâşni spre el şi-l tăie de-a curmezişul braţului. – Aaaa! ţipă Logen, lipindu-se de stâncă, în vreme ce sângele din rană împroşcă iarba. – Unu la zero pentru mine! chicoti Finnius, ţopăind şi fluturându-şi sabia în continuare. Logen rămase nemişcat, cu ochii la el, respirând sacadat. Scutul era mare, iar lepădătura asta zâmbăreaţă ştia să-l folosească. Îi conferea un avantaj evident. Era şi rapid, fără doar şi poate. Mai rapid decât Logen, mai ales acum, când avea un picior bolnav, un braţ rănit şi mintea înceţoşată de la un pumn în falcă. Unde era Sângerosul Nouă când aveai nevoie de el? Logen scuipă pe jos. Lupta aceasta trebuia s-o câştige de unul singur. Se retrase puţin, gâfâind şi încovoindu-se mai mult decât ar fi fost necesar, pentru a-şi păcăli adversarul, ţinând braţul moale şi însângerat în jos, ca şi cum nu i-ar mai fi făcut trebuinţă, clipind des şi tresărind. Se dădu înapoi pe lângă stânci până ajunse într-un loc mai larg. Un loc mai mare unde putea mânui sabia cum se cade. Finnius îl urmă, cu scutul ridicat.

721

– Atâta poţi? rânji el apropiindu-se. Deja te-au lăsat puterile? Sincer, sunt cam dezamăgit. Speram să… Logen scoase un răcnet asurzitor, atacându-l fără de veste, cu sabia Maestrului ridicată cu ambele mâini deasupra capului. Finnius se împletici încercând să iasă de sub ameninţarea ei, însă nu suficient de iute. Tăişul cenuşiu smulse o bucată zdravănă din scut şi despică adânc una dintre stânci cu un bubuit puternic, împrăştiind fragmente de piatră în toate părţile. Impactul aproape că-i smulse sabia din mâini, dezechilibrându-l. Finnius gemu. Dintr-o rană de la umăr îi curgea sânge, rană făcută prin armură. Probabil că vârful sabiei îl tăiase în treacăt. Din păcate, nu era o rană atât de gravă cât să-i provoace moartea, dar era suficient de profundă cât să-l facă să înţeleagă deplin intenţiile lui Logen. Acum venise rândul acestuia să rânjească: – Atâta poţi? Se mişcară deodată. Cele două săbii se ciocniră, însă cea a lui Logen era mai puternică. Sabia lui Finnius îi sări din mână şi se rostogoli la vale. Icni şi vru să-şi ducă mâna la brâu după pumnal. Dar Logen nu-i lăsă timp pentru asta şi se năpusti asupra lui, mârâind şi răcnind, ciopârţind scutul cu mişcări iuţi şi dezordonate, tăind cicatrice adânci în lemn, împroşcând aşchii în iarbă, încolţindu-l tot mai mult pe Finnius. Forţa ultimei lovituri îl zdruncină puternic, se împiedică de colţul unei pietre şi căzu pe spate. Logen scrâşni din dinţi şi coborî sabia Maestrului. Îi spintecă piciorul lui Finnius, retezându-l deasupra gleznei, inundând iarba cu sânge. Acesta se târî înapoi, încercă să se ridice, zbieră când îşi lăsă greutatea pe ciotul însângerat şi se prăvăli iarăşi pe spate, horcăind şi gemând. – Piciorul meu! hohoti el. – Uită de el, mârâi Logen, dând un şut bucăţii nefolositoare acum de carne şi oase şi apropiindu-se de el. – Stai! bolborosi Finnius, târându-se spre una din stânci şi lăsând o urmă de sânge după el. – De ce? – Stai puţin! Se ridică greu sprijinindu-se în piciorul rămas şi cu spatele lipit de stâncă, mic în faţa loviturilor pe care le anticipa. – Stai! zbieră el. Sabia lui Logen reteză şi curelele prin care scutul era prins de braţul rănit al lui Finnius, aruncându-l la vale. Finnius scoase un urlet disperat, îşi smulse pumnalul şi se balansă pe piciorul bun pregătindu-se de atac. Logen îi împlântă sabia în piept. Sângele ţâşni, revărsându-se pe pieptarul din piele. Ochii i se bulbucară, gura i se căscă larg, dar nu reuşi să scoată decât un horcăit abia auzit. Scăpă pumnalul. Se lăsă uşor pe o parte şi apoi se prăbuşi cu faţa în jos. 722

Altul întors în ţărână. Logen se îndreptă, clipi des şi respiră adânc. Rana de la mână începuse să îl ardă ca focul, piciorul îl durea, respiraţia şuierătoare îl ustura în piept. – Încă-s viu, murmură el. Încă-s viu. Închise o clipă ochii. – La naiba, icni el. Ce fac ceilalţi? Începu să urce şchiopătând spre culmea dealului. Săgeata din umăr o încetinise. Cămaşa îi era îmbibată de sânge. I se făcuse sete şi se simţea amorţită şi lentă. Înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, bărbatul ieşi de după o stâncă şi se năpusti asupra ei. N-avea suficient spaţiu ca să folosească sabia, aşa că o aruncă cât colo. Încercă să-şi scoată cuţitul, dar el o apucă de încheietură, şi era foarte puternic. O azvârli spre stâncă şi se lovi de ea cu capul. Năucită. Văzu cum un muşchi îi zvâcneşte sub ochi, văzu punctele negre de pe nas, muşchii încordaţi ai gâtului. Se smuci şi se zbătu, dar greutatea lui o copleşi. Pufni şi scuipă, dar chiar şi puterea lui Ferro avea o limită. Braţele începură să-i tremure, coatele i se înmuiară. Mâna lui îi găsi gâtul şi se încleştă în jurul lui. Mormăi ceva printre dinţii strânşi, strângând şi strângând. Nu mai avea aer şi simţea cum o lasă puterile. Apoi, pe sub pleoapele pe jumătate închise, zări o mână furişându-se din spate pe chipul celuilalt. O mână mare şi palidă, cu patru degete, năclăită de sânge. Urmată de un antebraţ mare şi palid, apoi de un al doilea antebraţ, din partea cealaltă, cuprinzând capul adversarului ei din ambele laturi. Acesta se zvârcoli şi se zbătu, dar fără să poată scăpa din strânsoare. Muşchii groşi se contractară pe sub piele, iar degetele palide i se înfipseră în fălci, răsucindu-i capul mai mult şi mai mult. Îi dădu drumul lui Ferro, iar ea se lăsă moale lângă stâncă, inspirând cu nesaţ aerul. Duşmanul încercă zadarnic să zgârie cu unghiile braţele care îl ţineau imobilizat. Scoase un sâsâit lung şi bizar când capul îi fu smucit într-o parte. – Sssss… Pââârrr. Braţele îi dădură drumul, iar el se mototoli pe iarbă, cu capul atârnându-i întro poziţie nefirească. În spatele lui stătea Nouădegete. Cu sânge pe faţă, sânge pe mâini, sânge pe hainele sfâşiate. Chipul îi era palid şi îi zvâcnea şi era brăzdat de mizerie şi transpiraţie. – Eşti rănită? – Nu mai mult decât tine, croncăni ea. A mai rămas vreunul? Se sprijini cu o mână de stânca de lângă ea şi scuipă sânge în iarbă. – Nu ştiu. Vreo doi, poate. Ea se uită chiorâş la culmea dealului. – Acolo sus? 723

– Foarte posibil. Se aplecă, îşi luă sabia curbată de pe jos şi începu să urce, sprijinindu-se în ea ca într-o cârjă. Nouădegete urcă greoi în urma ei. De câteva minute, Jezal auzise doar nişte strigăte, nişte răcnete şi zăngănitul metalului pe metal. Totul era vag şi îndepărtat, ajungându-i la urechi prin rafalele furioase ale vântului pe culmea dealului. Nu avea nici cea mai vagă idee ce se petrecea dincolo de cercul de stânci de pe culmea dealului, şi nici nu era sigur că ar fi vrut să ştie. Se plimba încoace şi încolo, încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii, iar în tot acest timp Quai stătea în căruţă, uitându-se la Bayaz, tăcut şi enervant de calm. Atunci îl observă. Capul unui bărbat ridicat peste coama dealului, între două stânci înalte. Apoi şi umerii, apoi şi pieptul. Apăru şi altul, nu prea departe. Un al doilea bărbat. Doi ucigaşi, urcând spre el. Unul dintre aceştia avea ochi mici ca de porc şi fălci proeminente. Celălalt era mai slab şi avea o claie de păr blond, încurcat. Înaintară prudent spre vârf până ajunseră în interiorul cercului mărginit de stânci, cercetându-i cu privirea, fără grabă deosebită, pe Jezal şi pe Quai, dar şi căruţa. Jezal nu se mai luptase niciodată cu doi oameni în acelaşi timp. De fapt, nu se mai luptase niciodată pe viaţă şi pe moarte, dar încercă să nu se gândească la asta. Nu era decât o partidă obişnuită de scrimă. Nimic nou. Înghiţi nodul din gât şi îşi trase săbiile. Sunetul metalului scos din teacă îi mângâie urechile, iar senzaţia cunoscută a mânerului în palmă îl linişti cât de cât. Cei doi se holbară la el, iar Jezal le întoarse privirea, încercând să-şi aducă aminte ce-i spusese Nouădegete. Să încerce să pară slab. Nu era deloc greu. N-avea nicio îndoială că părea suficient de înspăimântat. De fapt, abia se stăpânea să nu se răsucească pe călcâie şi s-o ia la goană de acolo. Se retrase încet spre căruţă, umezindu-şi necontenit buzele cu o nervozitate absolut deloc prefăcută. Să nu-şi subestimeze niciodată adversarul. Îi cântări din priviri pe cei doi. Zdraveni, puternici, bine echipaţi. Amândoi cu armuri din piele dură, amândoi cu scuturi pătrăţoase. Unul avea o sabie scurtă, celălalt o toporişcă cu o lamă groasă. Arme cu aspect letal, uzate în multe lupte. N-avea probleme nici cu subestimarea. Cei doi îl încolţiră. În momentul atacului să nu se uite înapoi. Cel din stânga se apropie de el. Îi observă dinţii dezgoliţi în rânjet, îl observă cum se încordează, observă mişcarea greoaie cu arma ridicată. I-a fost absurd de simplu să facă un pas în lateral, iar lovitura să se irosească în gol. Din instinct, împlântă până la mâner sabia cea scurtă într-o parte, între pieptar şi apărătoarea din piele de pe spate, chiar sub ultima coastă a individului. Simultan Jezal îşi scoase sabia din corpul acestuia şi reuşi să pareze toporişca celuilalt la nivelul gâtului, despicându-i-l. Apoi începu

724

să danseze în jurul lor cu paşi săltăreţi, de spadasin, cu săbiile pregătite, aşteptând decizia arbitrului. Cel pe care îl înjunghiase se împletici câţiva paşi, horcăind şi ţinându-se de rană. Celălalt rămase pe loc, clătinându-se, cu ochii lui de porc ieşindu-i din orbite, cu mâna la gât. Sângele îi ţâşni printre degete din beregata sfârtecată. Se prăbuşiră aproape în aceeaşi clipă, cu faţa în jos, unul lângă celălalt. Jezal se uită urât la sângele de pe tăişul sabiei lungi. Se uită urât la cele două cadavre. Aproape fără să se gândească omorâse doi oameni. Ar fi trebuit să se simtă vinovat, dar se simţea indiferent. Nu. Se simţea mândru. Se simţea însufleţit! Se uită la Quai care îl urmărea calm din spatele căruţei. – Am reuşit, murmură el, iar ucenicul încuviinţă din cap. Am reuşit! strigă, fluturându-şi sabia scurtă plină de sânge. Quai se încruntă, iar apoi făcu ochii mari. – În spate! ţipă, aproape sărind din căruţă. Jezal se întoarse cu săbiile pregătite şi surprinse o mişcare cu coada ochiului. O bubuitură, iar în cap îi explodară mii de lumini. Apoi beznă.

725

Roadele cutezanţei Nordicii stăteau pe deal, câteva siluete întunecate pe cerul alb. Era încă devreme, iar soarele era doar o pată strălucitoare printre norii groşi. Ici şi colo, prin adânciturile din pereţii văii, petice de zăpadă pe jumătate topită şi murdară; pe fundul văii, un strat subţire de ceaţă. West se uită la figurile negre şi se încruntă. Nu-i mirosea a bine. Prea mulţi ca să alcătuiască un grup de iscoade sau de jefuitori, dar mult prea puţini ca să plece singuri la atac. Pur şi simplu stăteau acolo, pe culme, nemişcaţi, netulburaţi, şi urmăreau calm cum armata lui Ladisla îşi continua desfăşurarea nătângă şi interminabilă de forţe în valea de sub ei. Oamenii Prinţului, împreună cu un detaşament mic al gărzilor sale, stabiliseră cartierul general pe o colină verde chiar vizavi de dealul nordicilor. În zori, când iscoadele o descoperiseră, păruse un loc bun şi uscat, poate situat la suficientă distanţă de inamic, însă suficient de înalt pentru a oferi o vedere bună asupra văii. Însă de atunci, pe acolo trecuseră şi alunecaseră mii de cizme, trecuseră şi se înglodaseră în mâl sute de copite, trecuseră şi se afundaseră sute de roţi de căruţe, transformând solul ud în noroi negru şi lipicios. Cizmele lui West şi ale celor de lângă el erau pline de noroi, hainele le erau pline de noroi. Până şi hainele imaculate ale Prinţului căpătaseră câteva pete. La vreo două sute de paşi în faţă, mai jos, se afla nucleul liniei de luptă a Uniunii. Patru batalioane din infanteria Oastei Regelui alcătuiau coloana vertebrală, fiecare dintre acestea câte un corp ordonat de postav roşu, strălucitor, şi oţel fără luciu, arătând, de la distanţă, ca şi cum ar fi fost potrivite cu o riglă uriaşă. În faţa lor, câteva rânduri mai rare de arcaşi cu arbalete şi veste din piele şi coifuri din metal; în spate, cavaleria, cu soldaţii descălecaţi pentru moment şi arătând ciudat de dizgraţioşi în costumele întregi din zale. Pe fiecare latură se vedeau formele neregulate ale batalioanelor de recruţi, cu talmeş-balmeşul lor de arme disparate. Ofiţerii răcneau şi dădeau din mâini ca nebunii, încercând să-i facă să acopere spaţiile goale, să strângă rândurile asimetrice, de parcă erau nişte dulăi ciobăneşti care latră să-şi dea duhul la o turmă de oi îndărătnice. În total zece mii de oameni. West ştia că fiecare dintre ei se uita în sus, la avangarda nordicilor, fără îndoială cu acelaşi amestec nervos de teamă şi exaltare, curiozitate şi mânie care îl cuprindea şi pe el când dădea prima dată ochii cu un inamic. Prin lunetă nu i se păreau deloc fioroşi. Bărbaţi cu păr ţepos şi zburlit, îmbrăcaţi în piei şi blănuri jerpelite, în mâini cu arme cu aspect primitiv. Exact înfăţişarea la care s-ar fi aşteptat cel mai tembel dintre prietenii Prinţului. Nu prea semănau cu descrierea făcută de Treicopaci, iar lui West nu-i plăcea deloc chestia 726

asta. Nu avea de unde şti ce se afla de partea cealaltă a dealului, iar oamenii aceştia nu aveau de ce să se afle aici, decât, poate, să le abată atenţia sau să-i atragă într-o cursă. Însă nu toată lumea îi împărtăşea îndoielile. – Îşi râd de noi! exclamă Smund, chiorându-se prin luneta personală. Ar trebui să le facem o demonstraţie de ce sunt în stare lăncierii Uniunii! O şarjă rapidă, şi călăreţii noştri vor împrăştia prostimea de acolo şi vor cuceri dealul! Vorbea ca şi cum cucerirea acelui deal anume, altminteri lipsit de importanţă cu excepţia faptului că pe culmea lui stăteau proţăpiţi nişte nordici, ar fi însemnat o victorie neîntârziată şi glorioasă. West nu putu face nimic altceva decât să scrâşnească din dinţi şi să clatine din cap, aşa cum mai făcuse de o sută de ori de când se luminase de ziuă. – Au avantajul că se află mai sus decât noi, explică el având grijă să vorbească rar şi cu răbdare. Terenul este foarte prost pentru atac. În plus, s-ar putea să aibă sprijin. Din câte ştim, grosul armatei lui Bethod este chiar peste deal. – Arată ca nişte iscoade, murmură Ladisla. – Aparenţele pot fi înşelătoare, Înălţimea Voastră, iar dealul acesta nu are nicio importanţă strategică. Timpul este de partea noastră. Mareşalul Burr ne va veni în ajutor, în vreme ce Bethod e singur. Nu avem niciun motiv să căutăm să ne batem acum cu tot dinadinsul. Smund pufni: – Niciun motiv în afară de acela că ne aflăm în război, iar duşmanul stă chiar în faţa noastră pe pământul Uniunii! Mereu ne-ai pisălogit cu moralul oamenilor, colonele! continuă el şi indică dealul cu degetul. Ce poate fi mai dăunător pentru starea lor de spirit decât să stea cu braţele încrucişate în faţa inamicului? – O înfrângere crâncenă şi fără rost? mârâi West. A fost un ghinion că tocmai atunci nordicii s-au hotărât să trimită o săgeată spre vale. Mică şi neagră şi plutind către cer. Apoi se înfipse în noroi, la vreo sută de paşi de prima linie, fără să rănească pe nimeni. Gest absolut fără noimă, însă cu efect instantaneu asupra Prinţului Ladisla. Sări în picioare, dărâmând scaunul de campanie. – Să-i ia naiba! înjură el. Îşi bat joc de noi! Dă ordinele! Se fâţâi încolo şi încoace agitându-şi pumnii. – Trimite imediat cavaleria! – Înălţimea Voastră, vă rog să vă gândiţi mai bine… – La dracu’, West! exclamă moştenitorul tronului aruncându-şi cu obidă pălăria în noroi. Mă contrazici de fiecare dată! Ar fi ezitat în faţa inamicului colonelul Glokta, prietenul tău? West încercă să se stăpânească. – Colonelul Glokta a fost capturat de gurkieni, iar asta a dus la moartea tuturor oamenilor de sub comanda lui.

727

Se aplecă încet, ridică pălăria princiară şi i-o întinse respectuos, întrebându-se dacă nu cumva acesta va fi sfârşitul carierei sale. Ladisla scrâşni din dinţi, pufnind pe nas, şi i-o smulse din mână. – M-am hotărât! A mea şi numai a mea este povara comenzii! declară emfatic şi se întoarse spre vale. Sună atacul! Dintr-odată, West se simţi îngrozitor de obosit. Parcă nici nu mai avea putere să rămână în picioare, când aerul îngheţat se umplu de sunetele stridente ale goarnelor, când soldaţii încălecară, se strecurară printre corpurile de infanterie şi începură să urce panta blândă cu lăncile ridicate. Apoi traversară în galop valea, pe jumătate ascunşi vederii de vălătucii de ceaţă, iar tot văzduhul răsuna de bubuitul copitelor. Câteva săgeţi răzleţe căzură printre ei, ricoşând de armurile grele. Îşi mai pierdură elanul la urcarea pe terenul accidentat şi plin cu roci bazaltice, însă toată această masă de metal şi cai îşi produse efectul scontat asupra nordicilor de pe creastă. Formaţia lor, şi aşa destul de dezordonată, începu să se tulbure, apoi se dezmembră. Se întoarseră şi o luară la fugă, aruncându-şi armele şi dispărând peste fruntea dealului. – Asta-i soluţia! chirăi Lordul Smund. Fugăriţi-i, ce mama dracului! Fugăriţii! – Călcaţi-i în picioare! hohoti Prinţul Ladisla, smulgându-şi iarăşi pălăria şi fluturând-o în aer. Câteva urale leşinate de la recruţii din vale străpunseră bubuitul îndepărtat al copitelor. – Fugăriţi-i, şopti şi West, încleştându-şi pumnii. Vă rog. Călăreţii ajunseră pe coama dealului şi dispărură treptat în spatele ei. Peste vale se aşternu tăcerea. O tăcere îndelungată, ciudată, neaşteptată. Câteva ciori dădeau târcoale în văzduh, croncănind răguşit una la alta. West ar fi dat orice să poată cuprinde tot câmpul de luptă cu privirea aşa cum o făceau ele. Tensiunea devenise de nesuportat. Începu să se plimbe încolo şi încoace, iar minutele lungi deveneau şi mai lungi fără vreun semn de la oamenii lui. – Nu se prea grăbesc, nu? Pike şi fiica lui apăruseră chiar lângă el. West tresări şi îşi feri privirea. Tot nu suporta să se uite la chipul acela ars al bărbatului, mai ales atunci când îl lua prin surprindere. – Ce căutaţi aici? Deţinutul ridică din umeri. – Un fierar are multă treabă înainte de bătălie. Încă şi mai multă după aceea. Dar nu şi în timpul ei. Rânji, iar obrajii i se ridară în cute ca de piele netăbăcită. – M-am gândit să văd şi eu armata Uniunii în acţiune. În plus, unde am putea fi mai la adăpost dacă nu lângă oamenii Prinţului.

728

– Nu ne băga în seamă, murmură Cathil, cu un surâs discret, vom avea grijă să nu-ţi stăm în drum. West se încruntă. Dacă asta era o aluzie la faptul că el stătea mereu în drumul lor, tânăra îşi alesese prost momentul, căci el nu avea niciun chef de glume. Cavaleria tot nu se zărea. – Unde dracu’ sunt? exclamă Smund. Prinţul luă o pauză de la nobila îndeletnicire de ros unghii. – Ai răbdare, Lord Smund, ai răbdare. – De ce nu se mai risipeşte ceaţa asta odată? şopti West. Printre nori răzbăteau acum razele soarelui, dar ceaţa părea că se îngroaşă şi mai mult, târându-se prin vale spre arcaşi. – Până şi blestemata asta de ceaţă e împotriva noastră. – Uite-i! zbieră strident din cauza surescitării unul din oamenii Prinţului, arătând cu degetul spre culmea dealului. Cu sufletul la gură, West ridică luneta şi scrută iute conturul verde. Desluşi vârfurile suliţelor, drepte şi aliniate, apărând încet peste creastă. Se simţi inundat de un val de uşurare. Rareori îi mai fusese dat să fie atât de bucuros că nu a avut dreptate. – Ei sunt! răcni Smund, rânjind cu gura până la urechi. S-au întors! Ce v-am spus? Sunt… După vârfurile suliţelor apărură şi coifurile, şi apoi umerii împlătoşaţi. Bucuria se topi, iar West se simţi sugrumat de groază. Un corp ordonat de soldaţi în zale, cu scuturi rotunde pe care erau pictate chipuri de oameni, animale, copaci, şi o sută de alte lucruri. Nu găseai două identice. Aţi bărbaţi apărură apoi de după deal, de o parte şi de alta a formaţiei. Alţi bărbaţi echipaţi de luptă. Ţăranii lui Bethod. Se opriră în vârful dealului. Câţiva ieşiră din rândurile drepte, veniră în faţă şi se aşezară în genunchi în iarba scurtă. Ladisla îşi luă luneta de la ochi. – Alea sunt… – Arbalete, murmură West. Prima salvă se ridică uşor în aer, nor cenuşiu şi mişcător de săgeţi, aidoma unui stol de păsări dresate. O clipă nu se auzi nimic, apoi răpăitul săgeţilor ajunse la urechile lui West. Săgeţile începură să cadă peste soldaţii Uniunii. Printre cei din Oastea Regelui, ciocnindu-se de scuturile grele, de armurile grele. Se auziră ţipete, apărură locuri goale în rânduri. În decurs de un singur minut, starea de spirit din cartierul general trecuse de la siguranţa obraznică la uluirea mută, iar apoi la panica stupefiată. – Au arbalete? bolborosi cineva. West se uită prin lunetă la arcaşii de pe deal care îşi scoteau săgeţile din tolbe, le potriveau în arme, le pregăteau de tragere. Estimaseră bine distanţa. Nu numai 729

că aveau arbalete, dar se şi pricepeau să le folosească. West se repezi la Prinţul Ladisla, care rămăsese cu gura căscată la vederea unui rănit din Oastea Regelui, scos pe braţe din formaţie de către camarazii lui. – Înălţimea Voastră, trebuie fie să înaintăm şi să micşorăm distanţa ca să poată trage şi arcaşii noştri, fie să ne retragem într-o zonă mai înaltă. Ladisla se holbă la el, fără să dea vreun semn că l-ar fi auzit, darămite că l-ar fi şi înţeles. Un al doilea val de săgeţi se abătu peste corpul de infanterie din faţa lor. Printre recruţii care nu aveau nici scuturi, nici zale. Cratere se deschiseră prin toată formaţia aceasta neîngrijită, cratere umplute de ceaţă, iar tot batalionul păru că tremură şi geme. De undeva, un rănit începu să scoată un chiţăit strident, prelung, interminabil. – Înălţimea Voastră, înaintăm sau ne retragem? – Eu… noi… căscă Ladisla gura la Lordul Smund, dar, de această dată, tânărul nobil nu avea vorbele cu el. Părea încă şi mai şocat decât Prinţul, dacă aşa ceva era posibil. Buza de jos a Prinţului începu să tremure. – Cum… eu… tu ce crezi, colonele West? West îşi muşcă limba, căci era aproape de neînfrânt tentaţia de a-i aminti Prinţului că a lui şi numai a lui era povara comenzii. Oastea asta de nevolnici s-ar fi dezintegrat la iuţeală fără cineva care să-i conducă. Şi mai bine să greşească decât să nu facă absolut nimic. Se întoarse spre gornistul din apropiere. – Sună retragerea! răcni el. Iar gorniştii sunară retragerea: tare, strident, discordant. Greu de crezut că erau aceleaşi instrumente care anunţaseră atât de tupeist atacul doar cu câteva minute mai devreme. Batalioanele începură să se dea încet înapoi. Altă salvă de săgeţi căzu peste recruţi. Apoi o alta. Formaţiile începură să se spargă, oamenii se îmbulzeau să scape de tirul ucigaş, împiedicându-se unii de alţii, rupând rândurile, umplând văzduhul de strigăte disperate. Atât de sus se ridicase ceaţa, că West aproape că nu-şi mai putu da seama unde căzuse următorul val de săgeţi. Din batalioanele Uniunii aproape că nu se mai zărea nimic altceva decât vârfurile suliţelor, ţopăind, claie peste grămadă, deasupra norului gros de ceaţă cenuşie. Chiar şi acolo sus, în mijlocul convoiului, ajunsese ceaţa şi se încolăcise în jurul gleznelor colonelului. Ţăranii începură să se mişte. Îşi ridicară armele în aer, apoi le izbiră de scuturile pictate. Scoaseră un strigăt impresionant, dar deloc asemănător cu mugetul la care se aşteptase West. Un urlet straniu, care-ţi îngheţa sângele în vene, pluti peste vale, un bocet prelung care trecu dincolo de scrâşnetele şi zăngăniturile metalice, ajungând la urechile celor care urmăreau împietriţi scena. Un sunet lipsit de raţiune, furios, primitiv. Sunet scos de monştri, iar nu de oameni.

730

Prinţul Ladisla şi oamenii lui se uitau ca proştii unul la altul şi bâiguiau cuvinte fără noimă şi priveau îngroziţi ţăranii care începură să coboare dealul, rând după rând, spre ceaţa groasă de pe fundul văii unde trupele Uniunii orbecăiau disperate, încercând să scape de acolo. West îşi făcu loc printre ofiţerii înţepeniţi de frică până la gornist. – Formaţie de luptă! Tânărul îşi luă ochii de la nordici şi se holbă la West, cu goarna atârnându-i din degetele amorţite. – Formaţie! răcni o voce din spate. Intraţi în formaţie! Pike era, şi răcnea din toţi rărunchii, ca un sergent la instrucţie. Gornistul îşi duse iute instrumentul la gură şi suflă în el cât îl ţineau puterile. Apoi prin ceaţă răsunară trâmbiţe de răspuns, din ce în ce mai multe. Sunete înăbuşite, strigăte înăbuşite. – Opriţi-vă şi intraţi în formaţie! – Formaţi rândurile, flăcăi! – Pregătiţi-vă! – Fiţi gata! Un cor de răpăieli şi zăngăneli se ridică din noroi. Armurile se mişcau, suliţele erau pregătite, săbiile trase, strigăte de la om la om, de la unitate la unitate. Dar, deasupra tuturor, din ce în ce mai tare, urletul nepământesc al nordicilor care se năpustiră în vale, gata de atac. West simţi cum îi îngheaţă sângele, chiar şi la o sută de paşi distanţă, şi cu câteva mii de soldaţi înarmaţi între el şi duşman. Îşi putea închipui foarte bine ce trebuie să simtă cei din primele rânduri mai ales acum, când siluetele ţăranilor începură să iasă din ceaţă în faţa lor, urlându-şi incantaţiile de luptă cu armele ridicate deasupra capetelor. Niciun zgomot care să sugereze momentul de contact. Zăngănitul deveni tot mai puternic, strigătelor şi urletelor li se alăturară ţipete ascuţite, gemete groase, zbierete de durere sau de mânie, toate amestecate într-o larmă colosală. Toţi tăceau. Toţi, inclusiv West, se uitau în întuneric, încordându-şi toate simţurile ca să poată pricepe ce anume se petrecea chiar în faţa lor, în vale. – Acolo! strigă cineva. Se uitară în direcţia indicată şi desluşiră o siluetă estompată. Prinse contur când ieşi din pâcla groasă. Era un tânăr locotenent fără suflare, plin de noroi şi profund tulburat. – Unde dracu’ e cartierul general? strigă el căţărându-se pe coastă. – Aici este. Tânărul îi prezentă lui West un salut de mare efect. – Înălţimea Voastră… – Eu sunt Ladisla, se răţoi Prinţul. Complet zăpăcit, omul se întoarse spre el şi vru să mai salute o dată. – Spune ce mesaj ai, soldat! 731

– Desigur, domnule, Înălţimea Voastră, maiorul Bodzin m-a trimis să vă spun că batalionul lui este prins într-o luptă grea şi că… gâfâi tânărul, are nevoie de întăriri. Ladisla îl privi lung pe tânăr de parcă i s-ar fi adresat într-o limbă necunoscută. Apoi se întoarse spre West. – Cine e maiorul Bodzin? – Comandantul primului batalion de recruţi din Stariksa, Înălţimea Voastră, pe flancul stâng. – Flancul stâng, înţeleg… aha… Ofiţerii lui, în uniforme viu colorate, se strânseseră în semicerc în jurul locotenentului care răsufla anevoios. – Spune-i maiorului să nu cedeze! strigă unul dintre aceştia. – Da! exclamă Ladisla, spune-i maiorului tău să nu cedeze şi să, hm, să respingă duşmanul. Da, chiar aşa! se ambală el mai departe, intrându-şi în rol. Să respingă duşmanul şi să lupte până la ultimul om! Spune-i maiorului Clodzin că ajutoarele sunt pe drum. Absolut sigur… pe drum sunt! Tânărul locotenent se uită cu ochi bezmetici la pâcla întunecată. – În care parte e unitatea mea? murmură el. Alte şi alte siluete se desluşeau prin neguri. Alergau, se căţărau neîndemânatic prin noroaie, gâfâiau. Recruţi, îşi dădu de îndată seama West, care au fugit din spatele unităţilor lor imediat după prima ciocnire cu inamicul. Oricum nu ar fi putut să reziste prea mult. – Câini ticăloşi şi laşi! urlă Smund în urma lor. Treceţi înapoi imediat! La fel de bine putea să dea ordine negurii. Toată lumea fugea: dezertori, aghiotanţi, mesageri, căutând ajutor, căutând drumul cel bun, căutând întăriri. Apărură şi primii răniţi. Unii mergeau şchiopătând, alţii foloseau suliţe frânte ca pe nişte cârje, alţii erau purtaţi pe umeri de camarazii lor. Pike se repezi să ajute un flăcău palid la faţă, cu o săgeată în umăr. Alt rănit pe o targă delira, bâlbâind cuvinte fără şir. Braţul îi fusese retezat chiar sub cot şi cârpa murdară legată în jurul ciotului era îmbibată de sânge. Tenul lui Ladisla căpătase o nuanţă neplăcută, alb murdar. – Am o migrenă. Trebuie să stau jos. Ce s-a întâmplat cu scaunul meu? West îşi muşcă buzele. N-avea nici cea mai vagă idee despre ce anume ar fi trebuit să facă. Burr îl trimisese cu Ladisla pentru că avea experienţă, dar iată că acum era la fel de pierdut ca şi Prinţul. Orice plan de luptă, orice acţiune ar fi presupus să fii în stare să-ţi vezi adversarul sau măcar propriile poziţii. Împietrise, inutil şi frustrat ca un orb într-un meci de box. – La naiba, ce se petrece? Stridentă şi iritată, vocea Prinţului răsună pe deasupra larmei. – De unde a venit blestemata asta de ceaţă? Cer să mi se spună ce se petrece! Colonele West! Unde este colonelul? Ce se petrece aici? 732

Măcar de-ar fi avut un răspuns. Centrul de comandă era cuprins de haos, căci soldaţii treceau chiar prin mijlocul lui, împiedicându-se, fugind, târându-se. Din neguri apăreau şi dispăreau chipuri pline de spaimă, pline de confuzie, pline de dârzenie. Curieri cu mesaje sau ordine codificate, soldaţi cu răni sângerânde şi fără arme. Voci fără trup pluteau în aerul rece, vorbind la grămadă, tulburate, grăbite, panicate, chinuite. – … regimentul nostru a intrat în contact cu duşmanul şi se retrage… sau s-a retras… – Genunchiul meu! La naiba, genunchiul meu! – … Înălţimea Sa, Prinţul? Am un mesaj urgent din partea… – Trimiteţi… pe cineva! Pe cine e liber… cine e liber? – … din Oastea Regelui poartă o luptă grea! Cer permisiunea să se retragă… – Ce s-a întâmplat cu cavaleria? Unde e cavaleria? – … diavoli, nu oameni! Căpitanul e mort şi… – Ne retragem! – … lupte grele pe flancul drept şi cerem întăriri! Avem nevoie disperată de întăriri… – Ajutaţi-mă! Să mă ajute cineva! – … şi după aia contraatacul! Acum atacăm cu întreaga linie! – Linişte! West desluşi ceva prin negură. Un zăngănit de hamuri. Acum ceaţa era întratât de densă încât nu reuşea să vadă nici la treizeci de paşi, însă zgomotul copitelor care se apropiau era inconfundabil. Strânse degetele pe mânerul sabiei. – Cavaleria e! S-au întors! strigă Lordul Smund pornindu-le nerăbdător în întâmpinare. – Stai! şuieră West în zadar. Îşi forţă ochii în întuneric. Reuşi să deosebească contururile unor călăreţi care înaintau fără ezitare prin beznă. Şi armurile, şi şeile, şi coifurile erau cele ale Oastei Regelui, însă era ceva în felul în care călăreau – cu umerii căzuţi, prea puţin disciplinaţi. West îşi scoase sabia din teacă. – Prinţul trebuie protejat, şopti el, făcând un pas spre Ladisla. – Hei, tu! strigă Lordul Smund la călăreţul din frunte. Pregăteşte-ţi oamenii pentru alt… Sabia îi despică ţeasta cu un zgomot sec. O arteziană de sânge, negru în ceaţa albă, se înălţă din rană, şi chiar în momentul acela călăreţii atacară, urlând cât îi ţineau puterile. Urlete înspăimântătoare, sinistre, neomeneşti. Trupul fără viaţă al lui Smund fu azvârlit cât colo de picioarele calului din faţă, călcat de copitele celorlalţi cai. Acum era evident că sunt nordicii, alte chipuri îngrozitoare se desluşeau mai clar ieşind din neguri. Primul dintre ei avea o barbă deasă, părul lung ieşind în laţe de sub un coif de-al Uniunii prea mic pentru el, dinţii galbeni dezgoliţi. Furie nesfârşită se citea şi în ochii călăreţului, şi în cei ai calului. Cu 733

sabia cea grea izbi între omoplaţi una dintre gărzile Prinţului care-şi azvârlise cât colo suliţa şi încerca să fugă din faţa lui. – Apăraţi-l pe Prinţ! urlă West. Şi atunci s-a dezlănţuit haosul. Caii tunau de jur împrejur, călăreţii răcneau şi îşi agitau săbiile şi toporiştile, oamenii fugeau în toate direcţiile, alunecau, cădeau în noroi, erau seceraţi din picioare, erau zdrobiţi sub copitele cailor. Văzduhul se umpluse de suflul călăreţilor, de noroi, de urlete, şi panică, şi spaimă. West se feri din calea unui călăreţ, se întinse în noroi cât era de lung, încercă inutil să înjunghie unul dintre caii din jur, se rostogoli şi se învârti înghiţind vălătuci de ceaţă. Îşi pierduse orice simţ al direcţiei. Totul arăta la fel, suna la fel. – Apăraţi-l pe Prinţ! strigă iarăşi, răguşit, zadarnic, acoperit de larma luptei. – La stânga! zbieră cineva. Intraţi în rând! Însă nu mai existau rânduri. Nu mai exista stânga. West se împiedică de un trup căzut, o mână îl apucă de gleznă, iar el o lovi cu sabia. – Ah! Se trezi la pământ. Îl durea îngrozitor de tare capul. Unde era? Probabil că la exerciţiile de scrimă. Iarăşi îl doborâse Luthar? Tânărul ăsta era din ce în ce mai bun, prea bun pentru el. Se întinse după sabie. Îşi auzea propria respiraţie, mult prea tare, îi răsuna în urechi, în capul care îi pulsa dureros. Ceaţă înaintea ochilor, ceaţă în ochi. Noroi în gură. Prea târziu. Nu era în stare să ajungă la sabie. Se rostogoli pe spate, respirând greu, şi se ridică în coate. Cineva venea spre el. Un nordic, după silueta flocoasă. Bineînţeles. Aici se ducea o luptă. Avea ceva în mână. O armă. Sabie, toporişcă, ghioagă, suliţă, ce mai conta? Fără să se grăbească, mai făcu un pas, îşi propti talpa pe pieptul lui West şi îi împinse trupul neputincios în noroi. Niciunul nu spuse nimic. Fără ultime cuvinte. Fără fraze pline de miez. Fără manifestări verbale ale mâniei, sau remuşcării, sau ale victoriei, sau ale înfrângerii. Nordicul îşi ridică arma. Trupul masiv îi zvâcni brusc. Făcu un pas nesigur înainte. Clipi nedumerit din ochi şi se clătină. Încet, cu o expresie tâmpă pe faţă, se întoarse pe jumătate. – Am ceva la… zise, negăsindu-şi cuvintele şi pipăindu-şi ceafa cu mâna liberă. Unde-i… Se răsuci şi căzu pe o parte în noroi, cu un picior în aer. Cineva era în spatele lui. Se apropie, se aplecă spre el. Chip de femeie. Parcă o cunoştea. – Trăieşti? Şi de îndată West se întoarse în realitate. Inspiră adânc, se rostogoli şi îşi recuperă sabia. Nordici, nordici în spatele liniilor lor! Se ridică în picioare, îşi şterse sângele din ochi. Fuseseră traşi pe sfoară! I se zbăteau tâmplele, i se învârtea capul. Cavaleria lui Bethod, deghizată, cartierul general al Prinţului, invadat! Se uită de jur împrejur, cu privirea rătăcită, alunecând în mocirlă, căutând duşmani prin negură, dar nu zări nimic. Nu erau decât el şi Cathil acolo. 734

Zgomotul copitelor se auzea tot mai slab, călăreţii plecaseră de acolo, cel puţin pentru moment. Îşi privi sabia. Lama fusese retezată la câţiva centimetri de mâner. Nu-i mai era de niciun folos. O aruncă şi desfăcu degetele moarte ale nordicului de pe mânerul sabiei lui. Armă greoaie, cu lamă groasă şi zimţată, dar îi va fi de folos. Se uită lung la cadavrul întins pe o parte. Omul care fusese pe punctul de a-l ucide. Partea din spate a capului nu mai exista. Nu era decât o mizerie de aşchii roşii. Cathil ţinea în mână un baros de fierărie năclăit de sânge negru şi şuviţe de păr. – L-ai omorât. Îi salvase viaţa. Amândoi ştiau asta, aşa că nu avea niciun rost să mai comenteze. – Ce facem acum? Ne ducem în primele linii. Asta făcea mereu tânărul ofiţer neînfricat din povestirile pe care West le citise în copilărie. Ne ducem după zgomotele de luptă. Strângem soldaţii rătăciţi, formăm o unitate şi îi conducem în bătălie, schimbăm cursul evenimentelor chiar în acest moment de cumpănă. Apoi ajungem acasă la vreme pentru cină şi medalii. Se uită la dezastrul lăsat de călăreţi şi aproape izbucni în râs. Brusc, se făcuse mult prea târziu pentru fapte eroice, şi ştia asta. Era mult prea târziu de ceva vreme. Soarta oamenilor din vale fusese rânduită de mult timp. Atunci când Ladisla se hotărâse să traverseze râul. Atunci când Burr îşi stabilise strategia. Atunci când Consiliul Închis decisese să-l trimită pe Prinţul Moştenitor să-şi câştige faima în Nord. Atunci când marii nobili ai Uniunii hotărâseră să trimită cerşetori, iar nu soldaţi, ca să lupte pentru Regele lor. O sută de întâmplări diferite, din zilele, săptămânile, lunile dinainte, toate convergând aici, pe peticul ăsta de noroi. Întâmplări pe care nici Burr, nici Ladisla, nici măcar West nu le-ar fi putut prezice sau preveni. Nu mai putea face nimic acum. Nimeni nu mai putea face nimic. Pierduseră. – Apăraţi-l pe Prinţ, şopti West. – Ce spui? West începu să caute ceva pe jos, scormonind prin mizerie, dând la o parte cadavrele. Un sol se holba la el. Ţeasta îi era despicată şi îi ieşise creierul însângerat. West icni, îşi puse mâna la gură şi se târî mai departe, la cadavrul următor. Acesta era unul din oamenii Prinţului, care îşi păstrase şi în moarte expresia de surpriză de pe chip. Broderia grea din fir de aur a uniformei era sfâşiată de sus şi până jos de o sabie zimţată. – Ce naiba faci? auzi vocea aspră a lui Pike. N-avem timp de aşa ceva!

735

Deţinutul făcuse rost de undeva de un topor. Un topor greu, de-al nordicilor, cu sânge pe tăiş. Fireşte, nu era deloc bine să laşi un criminal să aibă o asemenea armă, dar West avea acum alte griji. – Trebuie să-l găsim pe Prinţul Ladisla! – Dă-l încolo! şuieră Cathil, să mergem! West îi dădu mâna la o parte şi se duse mai departe, împiedicându-se de nişte lăzi fărâmate. Se opri să-şi mai şteargă sângele din ochi. Pe aici, pe undeva. Pe aici, pe undeva stătuse Ladisla… – Nu, te implor, nu! chirăi o voce. Moştenitorul tronului Uniunii zăcea într-o groapă, pe jumătate acoperit de cadavrul uneia din gărzile sale. Ţinea ochii strânşi, mâinile încrucişate în dreptul feţei, uniforma albă năclăită de sânge roşu şi noroi negru. – O să capeţi mulţi bani în schimbul meu, scânci el, o mulţime de bani! Mai mulţi decât ai visat vreodată. Întredeschise un ochi şi privi printre degete. Îl recunoscu pe West şi îl apucă de mână. – Colonele West! Tu eşti? Trăieşti! Nu era vreme de amabilităţi. – Înălţimea Voastră, trebuie să plecăm de aici! – Să plecăm? bolborosi Ladisla, cu dâre de lacrimi pe obrajii mânjiţi cu noroi. Dar sigur… nu vrei să spui că… am învins? West îşi muşcă limba înfiorător de tare, aproape retezându-şi-o. Trebuia să-l salveze pe Prinţ. Chiar dacă idiotul ăsta înfumurat şi nevolnic nu merita să fie salvat. West trebuia să facă asta pentru binele lui, nu pentru binele lui Ladisla. Era de datoria sa, ca supus, să salveze viaţa viitorului Rege, de datoria sa, ca soldat, să salveze viaţa generalului său, de datoria sa, ca om, să salveze un seamăn de-al său. Asta era tot ce putea face acum. – Eşti moştenitorul tronului şi nu vei fi cruţat, îi spuse şi îl apucă de braţ. Ladisla se căută la brâu. – Mi-am pierdut sabia pe undeva… – N-avem timp! West îl ridică în picioare, pregătit să-l care în braţe dacă ar fi fost nevoie. Porniră prin ceaţă, cu cei doi deţinuţi în urma lor. – Sigur ăsta-i drumul? mârâi Pike. – Sigur. Deloc. Ceaţa era mai groasă ca oricând. Îi era greu să se concentreze din cauza tobelor care-i bubuiau în cap şi a sângelui care-i curgea în ochi. Larma luptei părea a veni de jur împrejur: scrâşnit şi uruit de metal pe metal, gemete şi bocete şi urlete de furie, toate răsunând prin negură, când din depărtare, când înspăimântător de aproape. Siluete apăreau din ceaţă, se mişcau şi înotau, contururi neclare şi ameninţătoare, umbre în derivă. West gemu şi îşi ridică sabia 736

când i se păru că vede un călăreţ ieşind din ceaţă în faţa sa. Negurile se învolburară. Nu era decât o căruţă plină cu butoaie. Catârul stătea nemişcat în faţă. Căruţaşul zăcea alături cu o suliţă în spate. – Pe aici, şuieră West, grăbindu-se într-acolo, încercând să nu se ridice prea mult. Căruţele erau bune. Căruţele însemnau convoaie, însemnau provizii, însemnau hrană şi doctori. Căruţele însemnau îndepărtarea de prima linie, dacă se putea aşa ceva, dacă nu cumva prima linie a frontului era peste tot. West se mai gândi câteva clipe. Căruţele erau rele. Căruţele însemnau atacuri şi jafuri. Nordicii s-ar năpusti asupra lor, nesătui ca muştele la miere. Le ocoli prin neguri, tot mai departe de căruţele goale, de butoaiele sparte, de lăzile răsturnate, iar ceilalţi îl urmară. Nu se auzea decât pleoscăitul paşilor lor prin noroaie, respiraţiile lor grele. Se târâră mai departe, prin loc deschis, printre movile umede de ierburi. Ceilalţi îi depăşeau, unul câte unul, iar West le făcea cu mâna, încercând să le arate că sunt de-ai lor. Unica lor şansă era să continue să se mişte, însă fiecare pas era mai dificil decât cel de dinainte. Îi curgea prin păr şi pe obraz sânge de la rana din cap. Durerea era mai cumplită, nu se diminuase deloc. Îi era rău, se simţea lipsit de vlagă, înfiorător de ameţit. Îndoit de şale, se sprijinea în sabia cea grea ca şi cum doar ea îl mai ţinea în picioare. – Te simţi bine? îl întrebă Cathil. – Mergi mai departe! reuşi să mârâie el. Auzea zgomot de copite, sau i se părea că aude. Frica îl ţinea în mişcare, doar frica. Îi vedea pe ceilalţi în faţă, chinuindu-se şi ei să înainteze prin glodul dezastrului. Prinţul Ladisla mult înainte, apoi Pike, apoi Cathil, chiar în faţa lui, uitându-se peste umăr. Prin ceaţa care începuse să se împrăştie reuşi să desluşească un pâlc de copaci. Se concentră asupra acelor siluete spectrale şi urcă spre ele, respiraţia-i întretăiată scrijelindu-i beregata. Auzi vocea lui Cathil: – Nu. Se întoarse, sugrumat de spaimă. Nu departe de ei se zărea silueta unui călăreţ. – La copaci! icni el. Fata nu se mişcă, aşa că o apucă de braţ şi o îmbrânci. Efortul îl făcu să se prăvălească pe burtă în noroi. Se întoarse pe spate, se ridică foarte greu şi o apucă în altă direcţie. Tot mai departe de ea, mai departe de copaci, mai departe de adăpost, de-a curmezişul pantei. Văzu cum nordicul se materializează din ceaţă. Acum şi el îl observase pe West şi îşi îndemnă calul spre el, ţinând suliţa în jos. West îşi continuă drumul, cu picioarele în flăcări, cu plămânii în flăcări, folosindu-şi ultimele fărâme de putere ca să-l ademenească în altă parte. Ladisla ajunsese deja la copaci. Pike tocmai ce se ascunsese în tufişuri. Cathil se mai uită 737

o dată peste umăr şi se duse după tatăl ei. West nu mai fu în stare să continue. Se opri şi se ghemui pe coasta dealului, atât de epuizat încât era incapabil să se mai ţină pe picioare, darămite să mai şi lupte, şi se uită la nordicul care se apropia de el. Soarele ieşise din nori şi scânteia pe vârful suliţei. West nu avea nici cea mai vagă idee ce ar fi putut să facă atunci când va ajunge lângă el. Poate doar să moară. Călăreţul se încordă în şa şi îşi duse mâna într-o parte. Pene. Pene cenuşii zburătăcind în bătaia vântului. Scoase un ţipăt scurt. Ţipătul i se frânse şi se holbă nedumerit la West. Din gât îi ieşea vârful unei săgeţi. Scăpă suliţa din mână şi căzu încet din şa. Calul o luă la goană, urcă pe deal, apoi merse mai încet şi se opri. West rămase o clipă ghemuit pe pământul jilav, incapabil să înţeleagă cum anume reuşise să scape de moarte. Încercă să o apuce spre copaci, simţind efortul laborios al fiecărui pas, simţindu-şi toate încheieturile lichefiate, simţind cum îl lasă genunchii şi cade în desişuri. Simţind degete puternice care îi examinează rana din cap, auzind cuvinte mormăite în limbajul nordicilor. – Au! scânci West, întredeschizând ochii. – Nu te mai văicări, îl repezi Copoiul privindu-l fix. Nu-i decât o zgaibă. Ai scăpat uşor. Şi să ştii că ai avut noroc, pentru că eu nu prea nimeresc ţinta. – Noroc, şopti West. Se lăsă pe spate în ferigile ude şi se uită înspre valea desluşită printre copaci. Ceaţa începuse să se ridice, descoperind încet vederii o procesiune de căruţe distruse, de arme frânte, de cadavre mutilate. Toate resturile hâde ale unei înfrângeri îngrozitoare. Sau ale unei victorii îngrozitoare, dacă erai de partea lui Bethod. La câteva sute de paşi distanţă de el, un bărbat fugea disperat spre un pâlc de copaci. Probabil un bucătar, după haine. Un călăreţ îl urmărea, cu lancea culcată pe braţ. Îl rată la prima încercare, dar se întoarse şi îl doborî. În mod normal West s-ar fi înspăimântat să vadă cum vâră suliţa în bietul om, dar nu simţea acum decât o bucurie vinovată. Bucurie că nu era el în locul bucătarului. Mai erau şi alţi călăreţi ce alergau pe coasta dealului. Alte mici drame însângerate, dar West nu putu să mai privească. Se întoarse şi se adăposti în refugiul primitor al tufelor. Copoiul chicoti: – Treicopaci o să facă pe el când o să-mi vadă prada. Îi arătă cu degetul pe toţi membrii acestui grup straniu, epuizat, plin de noroi. – Colonelul West pe jumătate mort, o fată cu un baros plin de sânge, un bărbat cu o faţă ca fundul unui ceaun, iar ăsta de aici, dacă nu cumva mă înşel, e chiar băieţandrul care a ordonat dezastrul ăsta blestemat. În numele morţilor, ce feste ne mai joacă soarta. Clătină încetişor din cap rânjindu-i larg lui West care zăcea pe pământ, gâfâind ca un peşte adus la mal. 738

– Treicopaci… o… să… facă… pe… el.

739

Un oaspete la cină Arhilectorului Sult, Şef al Inchiziţiei Maiestăţii Sale Eminenţă, Am veşti foarte bune. Conspiraţia a fost demascată şi înăbuşită. Capii ei erau Korsten dan Vurms, fiul Lordului Guvernator, şi Carlot dan Eider, Magistresă a Ghildei Negustorilor de Mirodenii. Ei vor fi interogaţi, iar apoi pedepsiţi într-un asemenea mod încât oamenii noştri să priceapă preţul trădării. Se pare că Davoust a fost victima unui spion gurkian, ascuns în cetate de multă vreme. Asasinul se află încă în libertate, dar complotiştii fiind acum în custodia noastră, cred că nu va dura mult până îl vom prinde şi pe el. L-am pus pe Lordul Guvernator sub arest la domiciliu. Tatăl nu mai poate prezenta încredere, având în vedere trădarea fiului. Oricum, a fost mereu un obstacol în buna administrare a oraşului. Vi-l voi trimite cu prima corabie, pentru ca, împreună cu colegii din Consiliul Închis, să îi hotărâţi soarta. Cu el va veni şi Inchizitorul Harker, care s-a făcut răspunzător de moartea a doi deţinuţi care, altminteri, ne-ar fi putut oferi informaţii valoroase. L-am interogat eu însumi şi mă bucur să pot spune că nu a luat parte la conspiraţie. Însă se face vinovat de o incompetenţă echivalentă cu trădarea. Pedeapsa lui este în mâinile Eminenţei Voastre. Gurkienii ne-au atacat în zori. Trupele de elită, ducând poduri mobile şi scări înalte, au traversat câmpul deschis şi au fost întâmpinaţi de o salvă ucigaşă de săgeţi din cele cinci sute de arbalete ale noastre dispuse de-a lungul zidurilor. A fost o acţiune curajoasă, dar nesăbuită, şi am respins-o făcând multe victime în rândurile lor. Doar două detaşamente au ajuns la canalul pe care l-am construit, unde şi pod mobil, şi scară, şi soldaţi au fost înghiţiţi de un curent fioros ce ajunge în golf din largul mării doar la anumite ceasuri ale zilei. Capriciu al naturii care a funcţionat în avantajul nostru. Acum, pe câmpia dintre canalul nostru şi trupele lor, sunt numai cadavre şi răniţi gurkieni şi am ordonat oamenilor noştri să tragă asupra oricui care ar încerca să ajute răniţii. Nu se poate ca atât gemetele muribunzilor, cât şi cadavrele care putrezesc la soare să nu le scadă moralul. Cu toate că am gustat din victorie, acest atac a fost doar o testare a apărării noastre. Comandantul armatei gurkiene a încercat marea cu degetul. Nu am nicio îndoială că următorul atac va fi de o cu totul altă amploare. Gurkienii nu au folosit încă cele trei catapulte uriaşe asamblate la o sută cincizeci de metri de 740

zidurile noastre, capabile să azvârle bolovani până în mijlocul Oraşului Inferior. Poate că speră să cucerească Dagoska intactă, dar dacă rezistenţa noastră nu va slăbi, această nehotărâre a lor nu poate să mai continue. Cu siguranţă că nu duc lipsă de efective. În fiecare zi ajung în peninsulă mai mulţi şi tot mai mulţi soldaţi gurkieni. Deasupra mării de oameni se pot vedea acum stindardele celor opt legiuni. Şi am depistat şi detaşamente formate din sălbatici recrutaţi din toate colţurile continentului Kantic. Este o armată colosală, de vreo cincizeci de mii de oameni, sau poate mai mulţi, aceasta cu care ne confruntăm. Împăratul gurkian, Uthman-ul-Dosht, luptă cu toate forţele lui împotriva noastră, dar noi nu vom ceda. Vă voi da curând alte veşti. Până atunci, slujesc şi mă supun. Sand dan Glokta Superior de Dagoska Magistresa Carlot dan Eider, şefă a Ghildei Negustorilor de Mirodenii, stătea pe scaun, cu mâinile în poală, şi făcea toate eforturile ca să-şi menţină demnitatea. Pielea îi era palidă şi uleioasă, la ochi avea cearcăne adânci şi negre. Veşmintele ei, odinioară de un alb imaculat, erau acum pătate de mizeria din celulă. Părul pierduse strălucirea şi atârna în laţe drepte şi încâlcite. Fără farduri şi bijuterii arăta mai bătrână, dar tot frumoasă. Într-un fel, mai frumoasă ca oricând. E frumuseţea flăcării aproape stinse. – Pari obosit, îi spuse ea. Glokta ridică din sprâncene. – Au fost nişte zile mai solicitante. Mai întâi a trebuit să-l interoghez pe complicele tău, Vurms, apoi a trebuit să mă ocup de o bagatelă, cum ar fi atacul gurkienilor care şi-au ridicat tabăra chiar lângă zidurile noastre. Nici tu nu-mi pari foarte odihnită. – Podeaua celulei mele nu este prea confortabilă şi, în plus, am şi eu problemele mele. Magistresa se uită la Severard şi la Vitari care stăteau de-o parte şi de alta a scaunului ei, sprijiniţi de perete, cu mâinile încrucişate pe piept, mascaţi şi neîndurători. – În camera asta am să mor? Fără doar şi poate. – Vom vedea. Vurms ne-a spus deja cam tot ce voiam să aflăm. Te-ai dus la el, i-ai oferit bani ca să falsifice semnătura tatălui său pe anumite documente, ca să dea ordine anumitor gărzi în numele tatălui său, pe scurt, să ia parte la vânzarea cetăţii Dagoska duşmanilor Uniunii. Mi-a dat numele tuturor celor care au avut vreun amestec în planul tău. Şi-a semnat mărturisirea. Şi, în caz că vrei să ştii,

741

capul lui ornează poarta alături de capul prietenului tău, Islik, ambasadorul împăratului. – Amândoi, împreună, în ţepe, pe poartă, susură Severard. – Doar trei lucruri nu a putut să mi le spună. Motivele tale, semnătura ta pe mărturisirea scrisă şi identitatea spionului gurkian care l-a omorât pe Superiorul Davoust. Pe astea am să le obţin de la tine. Chiar acum. Magistresa Eider îşi drese cu grijă glasul, îşi netezi poalele rochiei lungi, luă o poziţie pe cât de mândră i-o îngăduiau împrejurările. – Nu cred că mă vei tortura. Nu eşti Davoust. Tu ai conştiinţă. Lui Glokta îi zvâcni uşor colţul gurii. Curajoasă încercare. Te felicit. Dar cât de tare te înşeli. – Din conştiinţa mea n-a mai rămas decât o fărâmă infimă şi uscată. N-aş fi în stare să te apăr chiar şi de o boare mai îndrăzneaţă nici pe tine, nici pe nimeni altcineva. Glokta scoase un oftat adânc şi prelung. Încăperea era prea încălzită, prea luminoasă, şi se frecă încet la ochii care îl dureau şi i se zbăteau. – Nici nu îţi poţi imagina ce lucruri am făcut. Lucruri oribile, malefice, dezgustătoare. Doar înşirarea lor te-ar face să vomiţi, continuă el ridicând din umeri. Îmi dau din când în când dureri de cap, dar îmi spun că am avut motive întemeiate să le fac. Anii trec, iar ceea ce a fost odinioară de neconceput devine cotidian, hidosul devine anost, ceea ce a fost de nesuportat devine rutină. Le gonesc în cotloanele întunecate ale minţii mele şi mi se pare incredibil cât de mult loc e acolo. Uimitor cu câte ajunge să se împace omul. Se uită la ochii lui Severard şi Vitari, strălucitori şi nemiloşi. – Dar chiar dacă ai avea dreptate, cum îţi poţi închipui că practicienii mei ar fi atât de lipsiţi de scrupule? Ce spui, Severard? – Lipsiţi de ce? Glokta surâse trist. – Vezi? Nici măcar nu cunoaşte cuvântul. Se lăsă moale pe speteaza scaunului. Istovit. Îngrozitor de istovit. Parcă nu mai avea energie nici cât să-şi ridice mâinile. – Deja am dat dovadă de prea multă îngăduinţă în ceea ce te priveşte. De obicei trădarea nu este tratată cu atâta lejeritate. Ar fi trebuit să vezi bătaia pe care a încasat-o prietenul tău, Vurms, de la Frost. Şi el era doar secundul în toată povestea asta. În ultimele lui ore nefericite ajunsese să se cace cu sânge. Şi totuşi, nimeni nu s-a atins încă de tine. Ţi-am permis să-ţi păstrezi hainele, demnitatea, umanitatea. Acum ai o singură şansă să-ţi semnezi mărturisirea şi să-mi răspunzi la întrebări. O singură şansă să te supui pe de-a întregul. Aceasta este dimensiunea conştiinţei mele. Glokta se aplecă şi lovi cu degetul în masă. – O singură şansă. Apoi te despuiem şi începem să te tăiem. 742

Dintr-odată, Magistresa Eider se surpă. Umerii i se înmuiară, capul îi căzu în piept, buzele începură să-i tremure. – Întreabă-mă, spuse ea cu voce spartă. O femeie frântă. Te felicit, Superior Glokta. Însă întrebările trebuie să-şi găsească răspunsurile. – Vurms ne-a spus cine era plătit şi cu cât. Anumite gărzi. Anumiţi funcţionari din administraţia tatălui său. Desigur, şi el însuşi. O sumă frumuşică. Însă m-a mirat nespus faptul că un nume lipsea de pe listă. Numele tău. Doar tu nu ai cerut nimic în schimb. Regina negustorilor să nu încerce să profite de pe urma acestei afaceri? Mă sperii numai când încerc să-mi imaginez asta. Ce ţi s-a oferit? Pentru ce ţi-ai trădat Regele şi ţara? – Pentru ce? repetă Severard. – La dracu’, răspunde-i! zbieră Vitari. Înspăimântată, Eider se chirci în scaun. – În primul şi în primul rând, Uniunea n-are ce căuta aici! se scăpă ea. Din cauza lăcomiei am trădat! Pur şi simplu! Negustorii de Mirodenii sunt aici de dinainte de război, din timpul când Dagoska era independentă. Şi s-au îmbogăţit. Toţi s-au îmbogăţit aici, dar au fost nevoiţi să plătească taxe localnicilor, iar asta i-a supărat peste măsură! Cât de bine ar fi, şi-au spus ei, dacă cetatea ar fi a noastră, dacă am putea să ne impunem propriile legi. Cât de bogaţi am deveni. Şi atunci când ocazia a apărut, am profitat de ea, iar soţul meu a fost primul de la coadă. – Şi aşa au ajuns Negustorii de Mirodenii să stăpânească Dagoska. Ştiu povestea, Magistresă Eider. Încă mai aştept să-mi spui de ce ai trădat. – A fost un dezastru! Negustorii n-aveau nici cel mai mic interes să conducă oraşul şi nici nu se pricepeau la aşa ceva. Administratorii din partea Uniunii, Vurms şi cei de teapa lui, erau drojdia societăţii şi singurul lor scop în viaţă era cum să-şi căptuşească mai gros buzunarele. Am fi putut colabora cu localnicii, însă am preferat să-i exploatăm, iar atunci când au început să ne critice, am chemat Inchiziţia, iar voi i-aţi bătut şi i-aţi torturat şi le-aţi spânzurat conducătorii în pieţele din Oraşul Superior. Şi foarte curând au ajuns să ne dispreţuiască chiar mai rău decât îi dispreţuiau pe gurkieni. Suntem aici de şapte ani şi am făcut doar rău! Toţi anii ăştia au fost o orgie de corupţie, de brutalitate şi de pierderi! Asta aşa e. Am văzut cu ochii mei. – Iar ironia este că nici măcar n-am avut vreun profit! Chiar şi la început am făcut mai puţini bani decât înainte de război! Fără ajutor din partea localnicilor, întreţinerea zidurilor cetăţii şi soldele mercenarilor ne-au costat şi ochii din cap! Eider izbucni în hohote disperate de râs, ca nişte suspine. – Ghilda e aproape falită şi idioţii şi-au făcut-o cu mâna lor! E vorba despre lăcomie. Pur şi simplu! – Şi atunci gurkienii au luat legătura cu tine. 743

Eider încuviinţă cu un semn din cap, iar laţele murdare îi intrară în ochi. – Am multe cunoştinţe în Gurkhul. Negustori cu care am făcut afaceri de-a lungul anilor. Mi-au povestit că primul lucru pe care l-a făcut Uthman când a fost încoronat împărat a fost să jure solemn că va cuceri Dagoska, pentru a şterge ruşinea pe care o adusese tatăl său asupra naţiunii. Şi că nu va avea linişte până nu-şi va îndeplini jurământul. Mi-au mai spus că deja oraşul era împânzit de spioni gurkieni şi că ne cunosc toate punctele slabe. Mi-au zis că s-ar putea să existe o modalitate prin care să împiedicăm măcelul, dacă Dagoska li se va preda fără să opună rezistenţă. – Şi atunci, de ce ai tergiversat toată povestea? Îi controlai pe Cosca şi pe mercenarii lui încă de dinainte să-i înarmăm pe oamenii lui Kahdia, încă de dinainte de consolidarea fortificaţiilor, şi, mai ales, încă de dinainte de sosirea mea. Dacă ai fi vrut, ai fi putut lua oraşul foarte uşor. La ce ai avut nevoie de imbecilul ăla de Vurms? Carlot dan Eider privea fix podeaua. – Câtă vreme cetatea şi porţile erau în mâinile soldaţilor Uniunii, asta ar fi însemnat vărsare de sânge. Vurms îmi putea ceda oraşul fără luptă. Crezi sau nu, dar scopul meu sincer, pe care mi l-ai dejucat cu atâta abilitate, a fost să evit o luptă. Te cred. Dar nu mai contează acum. – Continuă. – Ştiam că Vurms poate fi cumpărat. Tatăl său nu mai are zile multe, iar postul nu se moşteneşte. Era ultima lui şansă de a profita de pe urma poziţiei tatălui. Am stabilit un preţ. Am început pregătirile. Şi atunci a aflat Davoust. – Şi a vrut să-l informeze pe Arhilector. Eider scoase un hohot strident de râs. – Nu era la fel de devotat cauzei ca tine. Voia ceea ce vrea toată lumea. Bani. Mai mulţi decât puteam eu obţine. Le-am spus gurkienilor că planul nostru a căzut şi le-am spus şi de ce. A doua zi, Davoust… dispăruse. Trase adânc aer în piept şi continuă. – Aşa că n-am mai putut da înapoi. Eram gata să acţionăm imediat după venirea ta. Totul fusese pregătit. Şi apoi… – Apoi? – Apoi tu ai început să întăreşti fortificaţiile, iar Vurms s-a făcut şi mai hrăpăreţ. A simţit că suntem într-o poziţie mai bună de negociere. A cerut mai mult. M-a ameninţat că îţi va spune totul. Am fost nevoită să mă duc la gurkieni să mai fac rost de bani. Toate astea au durat. În cele din urmă am fost iarăşi gata să acţionăm, dar atunci a fost prea târziu. Lăsasem ocazia să ne scape. Îşi ridică privirea la Glokta. – Totul din cauza lăcomiei. Dacă n-ar fi fost lăcomia soţului meu, n-am fi venit niciodată în Dagoska. Dacă n-ar fi fost lăcomia Negustorilor de Mirodenii, 744

s-ar fi putut să fi izbândit. Dacă n-ar fi fost lăcomia lui Vurms, am fi putut preda gurkienilor stânca asta mizerabilă şi lipsită de valoare fără să vărsăm nicio picătură de sânge. Îşi trase nasul, îşi plecă iarăşi ochii şi rosti cu voce slăbită: – Dar lăcomia este întâlnită pretutindeni. – Aşa că ai fost de acord să le predai cetatea. Ai fost de acord să ne trădezi. – Pe cine să trădez? N-ar fi pierdut nimeni! Negustorii ar fi plecat fără să facă tărăboi! Localnicilor nu le-ar fi fost mai rău sub tirania gurkienilor decât sub a noastră! Uniunea n-ar fi pierdut decât o fărâmă din fala ei, dar cât poate valora asta faţă de vieţile a mii de oameni? Eider se întinse peste masă, cu ochii plini de lacrimi, şi spuse răguşit: – Ce se va întâmpla acum? Spune-mi. Va fi un masacru! Un măcel! Chiar dacă vei apăra cetatea, care va fi preţul plătit? Şi n-o poţi apăra. Împăratul a jurat şi nu va renunţa. Sunt pierdute toate vieţile bărbaţilor şi femeilor şi copiilor din Dagoska! Şi pentru ce? Pentru ca Arhilectorul Sult să poată arăta la hartă şi să spună că punctul ăla sau celălalt e sub stăpânirea noastră? Câţi oameni trebuie să moară ca să fie mulţumit? Care au fost motivele mele? Care sunt motivele tale? De ce faci asta? De ce? Lui Glokta i se zbătea ochiul stâng şi şi-l apăsă cu palma. Privi lung la femeia din faţa lui. O lacrimă se prelinse pe obrazul ei şi căzu pe tăblia mesei. De ce fac asta? Ridică din umeri. – Ce a mai rămas? Severard împinse declaraţia peste masă. – Semnează! lătră el. – Semnează, şuieră şi Vitari, semnează, căţea! Carlot dan Eider luă condeiul cu mâna tremurândă. Lovi pereţii călimării, picură cerneală pe masă, zgârie hârtia. Glokta nu simţea nicio emoţie a triumfului. Niciodată nu o simt. Dar mai avem încă o problemă de lămurit. – Unde îl pot găsi pe spionul gurkienilor? o întrebă cu voce tăioasă ca o secure. – Nu ştiu. N-am ştiut niciodată. Indiferent cine ar fi, va veni acum după tine, aşa cum a venit şi după Davoust. Poate chiar la noapte… – De ce au aşteptat atât? – Le-am spus că nu reprezinţi o ameninţare. Le-am spus că Sult va trimite pe altcineva să-ţi ia locul… Le-am spus că mă descurc eu cu tine. Şi chiar aşa s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost generozitatea neaşteptată a jupânilor Valint şi Balk. Glokta se aplecă spre ea. – Cine e spionul gurkian? Buzele lui Eider tremurau atât de tare, încât îi clănţăneau dinţii în gură. 745

– Nu ştiu, şopti ea. Vitari lovi cu pumnul în masă. – Cine? Cine? Cine e, jigodie? Cine? – Nu ştiu! – Minţi! Practiciana îşi aruncă lanţul care zăngăni deasupra capului Magistresei şi i se încolăci în jurul gâtului. Fosta Regină a negustorilor fu trasă de pe scaun, cu picioarele zbătându-i-se în aer, cu mâinile pe lanţul de la gât, şi fu aruncată cu faţa în jos pe podea. – Minţi! Nasul lui Vitari se deformase din cauza furiei, sprâncenele roşcate se îmbinaseră într-o încruntătură teribilă, fantele ochilor sclipeau de turbare. Îşi propti cizma în ceafa lui Eider, se încordă şi trase de lanţ cât putu de tare. Severard urmărea scena aceasta violentă cu un zâmbet mic în colţul ochilor, fluierând fals şi abia auzit în ultimele suflări sugrumate, şuierate, gâlgâite ale lui Eider. Glokta îşi linse gingiile goale şi se uită la femeia care se zvârcolea pe jos. Trebuie să moară. Eminenţa Sa pretinde ca trădătorii să fie dur pedepsiţi. Eminenţa Sa pretinde ca trădătorii să aibă parte de pedepse exemplare. Eminenţa Sa ne cere să fim neîndurători. Pleoapa îi zvâcnea, muşchii feţei îi tresăreau spasmodic. În încăpere nu era aer şi era cald ca într-un atelier de fierărie. Era transpirat şi îi era foarte sete. Abia dacă mai putea să respire. Parcă el era cel sugrumat. Şi ironia e că are dreptate. Oricum o dai, victoria mea este o pierdere pentru toată lumea din Dagoska. Deja roadele eforturilor mele îşi plâng sfârşitul pe pământul sterp din faţa porţilor cetăţii. Acum carnagiul nu va mai cunoaşte sfârşit. Gurkieni, dagoskani, unionişti, cadavrele lor se vor strânge şi ne vor îngropa sub ele. Şi totul doar din vina mea. Ar fi fost cu mult mai bine dacă i-ar fi reuşit planul. Ar fi fost cu mult mai bine dacă eu aş fi murit în temniţele Împăratului. Mai bine pentru Ghilda Negustorilor de Mirodenii, mai bine pentru locuitorii din Dagoska, mai bine pentru gurkieni, pentru Korsten dan Vurms, pentru Carlot dan Eider. Mai bine chiar şi pentru mine. Eider aproape că nu se mai mişca. Încă ceva ce trebuie să ascund în cotloanele întunecate ale minţii. Încă ceva ce îmi va da dureri de cap atunci când sunt singur. Trebuie să moară, indiferent cât de corect sau nu este acest lucru. Trebuie să moară. Un horcăit înăbuşit. Apoi un gâfâit slab. Aproape gata. Aproape gata. – Opreşte! răcni Glokta. Ce m-a apucat? Severard îi aruncă o privire iute. – Ce? 746

Vitari nu păru să-l fi auzit, căci lanţul era la fel de strâns în jurul gâtului Magistresei. – Opreşte, am zis! – De ce? şuieră practiciana. Chiar, de ce? – Îţi dau ordine, lătră el, nu motive! Vitari slăbi lanţul, rânjind batjocoritor, şi ridică piciorul de pe capul lui Eider. Femeia nu se mişcă. Răsuflarea ei era un murmur abia auzit. Măcar respiră. Arhilectorul îmi va cere o explicaţie, una bună. Şi oare ce explicaţie îi voi da? – Duceţi-o înapoi în celulă, spuse, sprijinindu-se în toiag şi ridicându-se istovit din scaun. S-ar putea să mai avem nevoie de ea. Glokta stătea la fereastră, privind încruntat cum ploaia mâniei lui Dumnezeu se revarsă asupra cetăţii Dagoska. Încă din timpul după-amiezii îşi începuseră activitatea cele trei catapulte gigantice amplasate sub zidurile cetăţii, dincolo de bătaia arcului. Încărcatul şi pregătirea fiecăreia dura cam o oră, iar Superiorul urmărea toate aceste preparative prin lunetă. Mai întâi, se centra maşinăria şi se estima distanţa. Câţiva mecanici cu barbă şi straie albe se dondăneau, uitându-se şi ei prin lunete, legănând fire cu plumb, consultând compasurile şi socotelile şi abacele, făcând reglaje fine de ultim moment la bolţurile uriaşe ale catapultei. Când se declarau satisfăcuţi, braţul uriaş era adus în poziţie de tragere. Era nevoie de un atelaj de douăzeci de cai bine biciuiţi care să ridice contragreutatea enormă, un bloc de fier sculptat sub forma unui cap ameninţător de gurkian. Apoi urma încărcătura, un butoi uriaş, de un pas mare în diametru, era aşezat cu multă atenţie în cupă cu ajutorul unui sistem de scripeţi şi de o echipă de muncitori cu figuri ursuze, care răcneau şi dădeau din mâini. După aceea, oamenii se îndepărtau cu multă grijă şi teamă de catapultă şi îşi căutau adăpost. Un singur sclav înainta încet, ducând o prăjină aprinsă la un capăt. Punea focul sub butoi. Izbucneau flăcările, o pârghie era apăsată, greutatea colosală cădea, braţul mare, cât trunchiul unui pin bătrân, străpungea aerul, iar muniţia aprinsă zbura spre nori. De ore întregi nu se mai întâmpla nimic altceva. Muniţia era aruncată spre cer, apoi se rostogolea mugind spre pământ, în vreme ce soarele se cufunda încet spre apus, cerul se întuneca, iar dealurile continentului deveneau doar un contur negru în depărtare. Glokta urmări cum zboară unul dintre butoaie, cum luminează înaltul. Traiectoria lui strălucitoare îi ardea retina. Parcă rămase o veşnicie nemişcat deasupra oraşului, la fel ca şi Citadela, iar apoi se prăbuşi rostogolindu-se, ca un meteorit, lăsând o dâră de foc portocaliu. Căzu în mijlocul Oraşului Inferior. Flăcări lichide se înălţară, crescură, se întinseră, se năpustiră flămânde la siluetele micuţe din mahalale. Câteva clipe mai târziu bubuitura exploziei ajunse la 747

urechile lui Glokta, făcându-l să tresară. Praf explozibil. Cum mi-aş fi putut închipui atunci când mi l-a arătat Iniţiatul Chimist că va deveni o armă atât de teribilă? Pe jumătate desluşi, pe jumătate îşi imagină siluetele micuţe alergând încoace şi încolo, încercând să-şi scoată răniţii de sub dărâmăturile în flăcări, încercând să salveze ce se mai poate salva din agoniseala lor mizeră. Şiruri de localnici mânjiţi de funingine care trec găleţile cu apă din mână în mână, străduindu-se zadarnic să limiteze acel infern. Cel mai mult au de pierdut tocmai aceia care au cel mai puţin. Acum tot Oraşul Inferior era cuprins de flăcări. Arzând, strălucind, dansând în vântul venit de pe mare, cu reflexe portocalii, galbene şi roşu-aprins în apele negre. Chiar şi aici sus aerul era greu, uleios şi înecăcios din cauza fumului. Probabil că acolo jos e iadul pe pământ. Felicitări din nou, Superior Glokta. Se întoarse, conştient de o prezenţă în cadrul uşii. Era Shickel, formă fragilă şi întunecată în lumina lămpii. – Sunt bine, murmură el, întorcându-şi privirea înapoi la spectacolul maiestuos, spectacolul sângeriu, spectacolul sinistru care se desfăşura în faţa ferestrei. În fond, nu în fiecare zi apuci să vezi un oraş transformat în scrum. Dar slujnica nu plecă. Dimpotrivă, făcu un pas în încăpere. – Ar trebui să pleci, Shickel. Aştept un oaspete, sau cam aşa ceva şi s-ar putea să apară nişte probleme. – Un oaspete, zici? Glokta îşi ridică ochii. Vocea era alta. Mai profundă, mai dură. Şi chipul ei era altul, cu un obraz în penumbre, iar altul luminat de pâlpâirea flăcărilor din oraş. Cu o expresie stranie, dinţii pe jumătate dezgoliţi, ochii aţintiţi asupra lui Glokta şi sclipind cu o intensitate flămândă. Făcu câţiva paşi în cameră. Cu o expresie aproape înspăimântătoare pe chip. Dacă aş fi predispus la spaimă… Şi atunci înţelese. – Tu? şopti el. – Eu. Tu? Glokta nu se mai putu stăpâni şi izbucni în hohote involuntare de râs. – Harker te-a prins! Idiotul ăla a dat peste tine din greşeală şi eu ţi-am dat drumul! Şi mi-am zis că sunt un erou! Nu se putea opri din râs. – Iată o lecţie pentru tine. Să nu faci niciodată vreo faptă bună! – N-am nevoie de lecţii de la tine, schilodule. Mai înaintă un pas. Acum era la distanţă de numai trei paşi de el. – Aşteaptă! ridică Glokta o mână. Spune-mi un singur lucru! Fata se opri cu o sprânceană ridicată a întrebare. Rămâi acolo şi nu te mişca. – Ce s-a întâmplat cu Davoust? Shickel zâmbi. Avea dinţi ascuţiţi, albi.

748

– N-a ieşit niciodată din camera asta, răspunse şi se frecă uşor pe burtă. E aici, înăuntru. Glokta făcu eforturi să nu-şi ridice ochii spre lanţul care cobora încet din tavan. – Iar acum ai să fii alături de el. Mai apucă să facă jumătate de pas către el, înainte ca laţul din zale să i se agaţe de bărbie şi să o smucească în sus, ridicând-o. Acum şuiera şi scuipa, se zvârcolea şi dădea din picioare. Severard ţâşni din ascunzătoarea lui de sub masă şi încercă să o apuce. Dar zbieră când un picior gol al lui Shickel îl pocni zdravăn în faţă şi îl trimise de-a berbeleacul în cealaltă parte a camerei. – Rahat, icni Vitari când Shickel îşi trecu mâna pe sub lanţ şi începu să o tragă în jos de pe grindă. Rahat! Se prăvăliră amândouă pe podea, se luptară o clipă, apoi Vitari zbură prin aer, umbră neagră în întuneric. Scoase un urlet când se lovi cu capul de o masă din colţ, sfărâmând-o, şi căzu fără simţire. Severard încă mai gemea, ameţit, cu mâinile peste mască. Rămăseseră în picioare doar Glokta şi Shickel. Ochi în ochi. Singur cu Devoratoarea mea. Ce neplăcut. Se retrase până la perete când ea vru să se năpustească asupra lui, dar nu apucă să facă decât un pas înainte ca Frost să intre în ea cu toată forţa. O doborî şi căzu deasupra ei. Rămaseră un moment nemişcaţi, după care Shickel se ridică încet în genunchi, iar apoi, la fel de încet, se săltă în picioare, cu toată greutatea lui Frost în cârcă, şi făcu un pas şovăitor spre Glokta. Albinosul o strângea cât de tare era capabil, încordându-şi toţi muşchii pentru a o opri, însă ea înaintă mai departe, scrâşnind din dinţi, cu una dintre mâinile ei slăbuţe lipită de trup, iar cu cealaltă încercând să-l apuce pe Glokta de gât. – Tttttt! sâsâi peltic Frost. Muşchii braţelor încordaţi, faţa deformată de efort, ochii rozalii ieşindu-i din orbite pe deasupra măştii. Şi tot nu se isprăvise. Încolţit la perete, Glokta urmărea fascinat cum mâna aceea se apropia tot mai mult, tot mai mult de el, ajungând la doar câţiva centimetri distanţă de beregata lui. Extrem de neplăcut. – La dracu’ cu tine! zbieră Severard. Bastonul şuieră prin aer izbind braţul întins, frângându-l în două. Glokta observă oasele ieşite prin pielea zdrenţuită şi însângerată. Însă degetele se mai mişcau încă, încercând să-l apuce. Bastonul o lovi în faţă, dându-i capul pe spate. Din nas îi ţâşni sângele, o despicătură adâncă îi brăzdă obrazul. Dar tot venea spre el. Frost gâfâia din cauza efortului de a-i imobiliza braţul sănătos, căci ea încă se mai forţa să înainteze, mârâind ca o fiară, dezgolindu-şi colţii ca o fiară, gata să-i sfâşie gâtul lui Glokta. Severard îşi aruncă bastonul cât colo şi o apucă de gât pe la spate, trăgându-i capul înapoi, icnind, cu fruntea o hartă de vene ieşite în relief. Era o privelişte 749

bizară: doi bărbaţi, dintre care unul zdravăn şi mare ca un taur, încercând cu disperare să pună jos o fărâmiţă de fată. Într-un final, cei doi practicieni reuşiră să o tragă încet înapoi. Severard îi ridicase unul dintre picioare. Frost scoase un muget teribil, o săltă în aer şi, cu un ultim efort o izbi de perete. Râcâi podeaua cu ghearele, încercând să se ridice, iar braţul rupt îi atârna întro parte. Din umbre se auzi urletul lui Vitari care se năpusti la ea cu unul dintre scaunele grele ale Superiorului Davoust ridicat deasupra capului. Se frânse în capul lui Shickel cu un trosnet puternic. Şi imediat, ca ogarii care au încolţit o vulpe, cei trei practicieni s-au repezit asupra ei cu picioarele şi cu pumnii, icnind din cauza efortului şi a furiei. – Destul! strigă Glokta. Trebuie să o luăm la întrebări! Trecu şchiopătând pe lângă practicienii rămaşi fără suflu şi se uită la ea. Shickel zăcea nemişcată, un maldăr de zdrenţe şi sânge, un maldăr destul de micuţ. Aproape la fel ca în ziua când am văzut-o pentru prima oară. Dar cum a reuşit fătuca asta să-i pună la pământ pe cei trei? Braţul rupt era întins pe covor, degetele moi şi pline de sânge. Pot afirma cu certitudine că acum n-o să mai facă rău nimănui. Atunci mâna începu să se mişte. Osul se retrase înapoi în carne şi se îndreptă ca înainte, cu un scrâşnet sinistru. Degetele tresăriră, se îndoiră, zgâriară duşumeaua, începură să alunece spre glezna lui Glokta. – Ce e chestia asta? răsuflă speriat Severard. – Aduceţi lanţul, le ordonă Glokta dându-se înapoi. Repede! Opintindu-se, Frost scoase dintr-un sac două perechi de cătuşe cu lanţuri mari şi grele. Fuseseră confecţionate pentru deţinuţii cei mai puternici şi mai periculoşi. Cătuşele din fier negru erau groase ca un trunchi de pom tânăr, grele ca o nicovală. Îi strânse pe glezne o pereche, iar pe cealaltă i-o puse la mâini. Când le închise, toţi fură cuprinşi de o senzaţie reconfortantă de siguranţă. Între timp, Vitari trăsese afară din acelaşi sac un lanţ foarte lung şi îl înfăşură de jur împrejurul trupului neputincios acum al lui Shickel. Severard o ajuta, ţinând fata în picioare. Două lacăte grele desăvârşiră operaţiunea. Terminară chiar la ţanc, pentru că Shickel îşi reveni brusc şi începu să se zvârcolească. Mârâi la Glokta, încercând să-şi rupă lanţurile. Nasul i se îndreptase, tăietura din obraz aproape se închisese. De parcă nici n-a fost rănită. Deci Yulwei mi-a spus adevărul. Lanţurile zornăiră când se năpusti înainte cu gura căscată, iar Glokta se îndepărtă din calea ei. – Trebuie să recunoşti că-i rezistentă şi încăpăţânată, murmură Vitari, îmbrâncind-o cu piciorul de perete. – Proştilor! şuieră Shickel. Nu vă puteţi împotrivi celor ce se vor întâmpla! Mâna dreaptă a lui Dumnezeu s-a abătut asupra acestei cetăţi şi nimic nu o mai poate salva! Morţile voastre au fost deja scrise!

750

O explozie mai puternică lumină cerul, aruncând lumini portocalii pe chipurile mascate ale practicienilor. O clipă mai târziu bubuitura ei răsună în încăpere. Shickel izbucni în hohote de râs, un cotcodăcit dement şi scârţâit. – Au venit Cele O Sută De Cuvinte! Nu există lanţuri care să le lege şi nici porţi care să le oprească! Sunt aici! – Poate, ridică Glokta din umeri. Dar au venit prea târziu pentru tine. – Eu am murit deja! Trupul meu nu e decât ţărână! Îi aparţine Profetului! N-ai decât să mă interoghezi cât vrei, nu vei afla nimic de la mine! Glokta zâmbi. Parcă îşi simţea obrajii încălziţi de focurile îndepărtate din oraş. – Sună a provocare.

751

Unul de-ai lor Ardee îi surâse, iar Jezal îi răspunse tot cu un surâs. De fapt, rânjea ca idiotul. Nu se putea stăpâni. Era incredibil de fericit să se fi întors acolo unde toate lucrurile aveau sens. De acum nu va mai trebui să se despartă niciodată. Nu voia decât să-i mărturisească ce mult o iubeşte. Căscă gura să vorbească, dar ea îl făcu să tacă apăsându-i un deget pe buze. Tare. – Sssttt. Îl sărută. Mai blând la început, apoi tot mai brutal. – Au, exclamă el. Începu să-i muşte buzele. În joacă. – Aaahhh, oftă el. Mai tare. Şi mai tare. – Aoleu! se împotrivi el. Începu să-i sugă obrajii, zgâriindu-i pielea cu dinţii, muşcând până la os. Încercă să zbiere, dar nu fu în stare să scoată niciun sunet. Era beznă. I se învârtea capul. Ceva îi scotocea prin gură, trăgându-l de obraji, apăsându-i limba, presându-i buzele. – Am apucat-o, spuse o voce şi durerea încetă. – Cât de rău e? – Nu cât ai crede. – Arată foarte rău. – Taci din gură şi ridică torţa aia. – Ce-i aia? – Unde? – Acolo, chestia aia ieşită în afară? – E falca, tâmpitule, ce credeai că e? – Îmi vine să vomit. Printre talentele mele remarcabile nu se numără şi… – Tacă-ţi gura şi ridică mai mult torţa aia! Trebuie să i-o punem la loc. Jezal simţi cum obrazul îi este apăsat cu foarte multă forţă. Se auzi un trosnet, şi o săgeată de durere înfiorătoare, cum nu mai simţise niciodată în viaţă, îi străbătu falca, ajungându-i în gât. Leşină iarăşi. – Eu îl ţin şi tu mişti aia. – Ce, asta? – Nu-i scoate şi dinţii! – Căzuse singur! – Alb tâmpit ce eşti! – Ce se petrece? vru să întrebe Jezal, însă din gură îi ieşi un soi de gâlgâit. 752

Îi pulsau tâmplele, îi crăpa capul de durere. – Vezi că se trezeşte! – Atunci tu îl coşi şi eu îl ţin. Simţi că îl strânge ceva de umeri şi de piept. Îl durea braţul. Îl durea tare rău. Încercă să dea dintr-un picior, dar nu reuşi să şi-l mişte. – Îl ţii nemişcat? – Da, îl ţin nemişcat! Apucă-te de cusut! Ceva îl împunse în obraz. Nu crezuse că îl poate durea mai rău. Se înşelase amarnic. – Daţi-vă de pe mine! îşi închipui el că urlă, însă la urechi îi ajunse doar un „iiiieeee”. Începu să se zvârcolească, să scape din strânsoarea aceea, dar nu reuşi decât să-şi mărească durerea din braţ. Acum şi durerea pe care o simţea în faţă devenise insuportabilă. Toate îl dureau: buza superioară, buza inferioară, bărbia, obrazul. Urlă, şi urlă, şi urlă, dar nu auzi nimic. Doar un fâsâit stins. Şi când tocmai se gândea că îi va exploda capul, durerea începu să-l mai lase. – Gata. Mâinile care îl ţinuseră se retraseră, iar el căzu pe spate, neajutorat, moale ca o cârpă. – Ai cusut bine. Foarte bine. Mi-aş dori să fii prin preajmă dacă ar fi să păţesc şi eu la fel. Poate nu mi s-ar deteriora frumuseţea. – Ce frumuseţe, albule? – Îhî. Hai să ne ocupăm de mână. Şi mai avem şi piciorul după aia. – Unde ai pus scutul ăla? – Nu, gemu Jezal, vă rog… Nimic în afară de un clinchet în gâtlej. Acum parcă reuşea să întrezărească ceva. Forme estompate în penumbre. Un chip se aplecă asupra lui. Un chip hidos. Cu nasul spart şi încovoiat, cu obrajii zdrenţuiţi de cicatrice. În spatele lui era un altul. Un chip închis la culoare, cu o cicatrice palidă de la sprânceană până la bărbie. Închise ochii. Până şi lumina asta difuză îl durea. – Ai cusut bine. O palmă îl plesni uşor peste faţă. – Acum eşti unul de-ai noştri, flăcău. Jezal rămase nemişcat, cu faţa cuprinsă de dureri crâncene, şi groaza începu să i se furişeze încet prin mădulare. „Unul de-ai noştri.”

753

754

Partea a II-a Nu este pregătit de luptă acela care nu şi-a văzut niciodată sângele curgând, nu şi-a pierdut niciodată dinţii sub pumnul adversarului, sau nu a simţit niciodată greutatea duşmanului deasupra sa. Roger of Howden

755

Spre nord Copoiul rămăsese întins pe burtă, ud până la piele, încercând să nu se mişte, dar nici să nu îngheţe. Se uita printre copaci spre vale, la armata lui Bethod. De acolo, de unde stătea, nu reuşea să vadă prea multe, ci doar o bucată din drumul de peste coama dealului, îndeajuns, totuşi, cât să-i vadă trecând pe ţăranii-soldaţi, cu scuturile pictate în spinare, cu zalele lucindu-le de zăpada topită, cu suliţele ţinute sus printre trunchiurile copacilor. Rânduri-rânduri mărşăluind cu pas constant şi hotărât. Chiar dacă erau destul de departe, tot îşi asuma un risc considerabil urmărindu-i. Căci nimeni altcineva pe lumea asta nu era mai prevăzător ca Bethod. Avea iscoade pretutindeni. Pe versanţi şi pe culmi, oriunde îşi închipuia că s-ar putea ascunde cineva care să observe ce pune la cale. Trimisese câţiva oameni la sud şi pe alţii înspre est, nutrind speranţa că aceştia vor putea induce în eroare orice eventual urmăritor. Dar nu reuşise să-l păcălească pe Copoi. Nu şi de data aceasta. Bethod se întorcea pe acelaşi drum pe care venise. Spre nord. Copoiul trase cu putere aer în piept şi slobozi un oftat prelung şi jalnic. În numele morţilor, ce obosit era. Se uită la siluetele micuţe printre ramurile de pin. Toţi anii ăştia îi pierduse făcând pe iscoada pentru Bethod, stând cu ochii aţintiţi asupra duşmanului pentru el, ajutându-l să învingă în luptă, ajutându-l să devină Rege. Cum nici în vise nu visase Bethod că va deveni. Pe de-o parte, putea spune că se schimbase totul. Pe de altă parte, totul rămăsese la fel. Iată-l acum, cum stătea nemişcat, lungit pe burtă în mocirlă, cu gâtul ţeapăn de cât şi-l încordase să urmărească armata lui Bethod. Cu zece ani mai bătrân, dar absolut deloc mai fericit sau mai prosper. Nici măcar nu-şi mai putea aduce aminte ce ambiţii avusese. Dar cu siguranţă că nu visase niciodată să facă ce făcea acum. Să stea în toate rafalele astea de vânt, în toată ninsoarea, în toată mocirla. Să fie martor la toate aceste bătălii, la toate aceste marşuri, la toată această risipă. Logen murise, şi Forley murise, iar acum lumânarea celor rămaşi ardea prea repede. Ursuzul se furişă lângă el printre arbuştii îngheţaţi, se propti într-un cot şi se uită şi el la ţăranii lui Bethod. – Îhî, grohăi el. – Bethod se îndreaptă spre nord, şopti Copoiul. Ursuzul încuviinţă din cap. – Are iscoade pretutindeni, dar nu e nici urmă de îndoială că merge spre nord. Ar trebui să-i spunem lui Treicopaci. Altă bâţâire din cap. Copoiul se întinse pe pământul ud. – Am început să obosesc. 756

Ursuzul ridică o sprânceană. – Toată truda asta, şi pentru ce? Nu s-a schimbat nimic. De partea cui suntem acum? întrebă Copoiul arătând cu mâna spre oamenii care se chinuiau să înainteze pe drumul înnămolit. Ni se pretinde să ne luptăm cu toţi ăştia? Când vom ajunge să ne odihnim? Ursuzul ridică din umeri şi îşi ţuguie buzele ca şi când ar fi reflectat asupra răspunsului. – După ce murim? Iată crudul şi tristul adevăr. Copoiului i-a luat ceva vreme ca să-i găsească pe ceilalţi. Nu erau acolo unde ar fi trebuit să fie. De fapt, nu se îndepărtaseră prea mult de locul unde îi lăsase. Pe Dow îl văzu primul. Stătea pe o piatră mare, cu obişnuita-i mânie pe chip, şi se uita urât într-o râpă. Copoiul se apropie de el şi văzu despre ce era vorba. Patru soldaţi din Sud se chinuiau să coboare peste pietre, înceţi şi neîndemânatici ca viţeluşii nou-născuţi. Tul şi Treicopaci îi aşteptau jos, destul de nerăbdători. – Bethod se îndreaptă spre nord, spuse Copoiul. – Bravo lui. – Nu te miri? Dow îşi trecu limba peste dinţi şi scuipă într-o parte. – A cotonogit toate clanurile care au îndrăznit să se pună cu el, s-a autoproclamat Rege într-un ţinut care nu cunoscuse regi, a plecat la război împotriva Uniunii şi îi dă na-na la cur. Nemernicul ăsta a întors toată lumea cu fundu-n sus. Nimic nu mă mai poate surprinde la el. – Aha, oftă Copoiul gândindu-se că tovarăşul lui are dreptate. N-aţi ajuns prea departe. – Nu. Ni i-ai dat pe cap pe nenorociţii ăştia, spuse Dow uitându-se la cei patru care se chinuiau să ajungă în fundul râpei şi clătinând din cap ca şi cum nu mai văzuse niciodată nişte oameni atât de stângaci. Aşa nişte incapabili nu mi-a mai fost dat să văd. – Dacă vrei să-mi spui că-ţi pare rău că am salvat niscaiva vieţi în ziua aia, crede-mă că mie nu-mi pare. Ce ar fi trebuit să fac? îl întrebă Copoiul. Să-i las să moară? – Asta e o idee. Ne-am fi mişcat de două ori mai repede dacă n-ar fi trebuit să stăm după fundul lor şi am fi avut şi mai multă mâncare, răspunse Dow cu un rânjet urât. Din ce-mi dau seama, numai unul din ei ne-ar putea fi de ceva folos. Copoiul nu trebui să-l întrebe care anume. Fata rămăsese în urma grupului. De fapt, nici nu-şi prea dădea seama că e femeie după felul în care arăta, încotoşmănată în toate zdrenţele alea ca să-i ţină de frig, dar bănuia ce se ascunde sub ele şi asta îl tulbura. I se părea foarte ciudat să călătorească alături de o femeie. Chiar o raritate de când trecuseră munţii spre nord cu multe, foarte multe 757

luni în urmă. Copoiul o urmări cum coboară printre pietre, cu chipul murdar, pe jumătate ridicat spre ei. Dură fetişcana asta, îşi zise. Ca şi cum ar fi avut şi ea partea ei de necazuri din cele foarte grave. – Cred că n-o să se lase uşor, şopti Dow ca pentru sine. Cred că o să se lupte. – Bine, Dow, îl repezi Copoiul. Ai face mai bine să te calmezi, iubăreţule. Ştii bine ce părere are Treicopaci despre chestii din astea. Ştii bine ce a păţit fiica lui. Ţi-ar spinteca drăgălaşele coiţe dacă te-ar auzi vorbind aşa. – Vorbind cum? se prefăcu nedumerit Dow. Nu fac decât să vorbesc, nu? Nimeni nu mă poate judeca pentru asta. Când a fost vreunul dintre noi ultima oară cu o femeie? Copoiul se încruntă. El ştia exact când fusese ultima oară. Cam tot atunci când îi fusese cald ultima oară. Cuibărit cu Shari lângă foc, pe chip cu un zâmbet întins ca marea. Chiar înainte ca Bethod să-i pună în lanţuri şi pe el, şi pe Logen, şi pe toţi ceilalţi şi să-i arunce în exil. Încă mai ţinea minte cum arătase ultima oară când a văzut-o, cu gura căscată din cauza şocului şi a spaimei atunci când îl târâseră din aşternuturi, despuiat şi pe jumătate adormit, chirăind ca un cocoş care ştie că-i va fi sucit gâtul. L-a durut că a fost luat de lângă ea. Nu la fel de tare cât îl duruseră şuturile pe care Scale i le dăduse în trufandale. Una peste alta, fusese o noapte înfiorătoare, căreia nu crezuse că îi va supravieţui. Cu timpul i se ostoise agonia din boaşe, dar nu şi durerea că o pierduse pe Shari. Copoiul îşi amintea parfumul părului ei, sunetul râsului ei, spatele ei cald şi neted lipit de abdomenul lui când dormeau. Amintiri prea mult scoase la lumină, folosite şi uzate ca o cămaşă preferată. Îşi amintea tot, de parcă se petrecuse azinoapte. Trebuia să-şi impună să nu se mai gândească. – Memoria mea e prea slabă ca să-mi aduc aminte de asta, îşi mârâi el răspunsul. – Şi a mea, spuse Dow. Nu te-ai săturat să faci amor cu palma dreaptă? Aruncă o privire piezişă spre râpă şi plescăi din buze. În ochi i se aprinse o luminiţă care îi displăcea Copoiului. – E ciudat cum nu-ţi dai seama cât de mult îţi lipseşte până când nu o ai chiar în faţa ochilor. Ca atunci când ţii o halcă de carne în faţa unui flămând, atât de aproape că-i poate simţi aroma. Să nu-mi spui că nu gândeşti la fel. Copoiul îi aruncă o căutătură furioasă. – Nu cred că gândesc la fel ca tine. Bagă-ţi-o în zăpadă, dacă e nevoie. Aşa teai mai răcori niţel. Dow rânji. – Chiar că trebuie să mi-o bag în ceva cât mai repede, crede-mă când îţi spun. – Aaahhhh! se auzi un vaiet din râpă. Copoiul se întinse după arc, uitându-se în jur ca să vadă dacă nu cumva fuseseră descoperiţi de iscoadele lui Bethod. Nu era decât Prinţul, care alunecase 758

şi căzuse în fundul lui regal. Dow nu putea avea o expresie mai zeflemitoare când îl urmări cum se dă de-a rostogolul. – Alt neisprăvit, ce zici? Nu face decât să ne întârzie, să chirăie mai tare ca o scroafă care fată, să crape în el mai mult decât îi e porţia şi să se cace de cinci ori pe zi. West îl ajuta pe Prinţ să se ridice şi încerca să-i mai dea jos din mizeria de pe haină. Ei, nu era haina Prinţului, de fapt. Era a colonelului. Copoiul nu reuşea în ruptul capului să înţeleagă de ce un tip isteţ ar face aşa o tâmpenie şi să renunţe la propria lui mantie pe vreme hapsână de miez de iarnă. – De ce dracu’ l-ar urma cineva pe găoază ăsta? întrebă Dow clătinând din cap. – Se spune că tac-su e însuşi Regele Uniunii. – Şi la ce contează cine e tac-tu dacă tu eşti breaz ca o căcărează? Nici dacă ar lua foc nu m-aş pişa pe el să-l sting. Copoiul se văzu nevoit să fie de acord. Nici el n-ar fi făcut asta. Se aşezaseră toţi în cerc în jurul locului unde ar fi trebuit să fie focul, dacă Treicopaci i-ar fi lăsat să facă unul. Dar desigur că nu-i lăsase, cu toate rugăminţile Sudiştilor. Nu, nici vorbă, nu conta cât de ger ar fi fost. Nu, nici vorbă, atâta vreme cât iscoadele lui Bethod se aflau prin preajmă. Copoiul şi camarazii săi – Treicopaci, Dow şi Tul – se aflau într-o parte. Ursuzul se tolănise proptit într-un cot de parcă nimic din ce se petrecea n-avea de-a face cu el. Cetăţenii Uniunii stăteau în partea cealaltă. Pike şi fata făceau faţă cu curaj frigului şi foamei. Ceva îi spunea Copoiului că aceştia doi erau deprinşi cu vicisitudinile. West părea la capătul puterilor. Îşi sufla în pumni, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu i se învineţească mâinile de ger şi să-i cadă din loc. Copoiul era de părere că ar fi trebuit să aibă atâta minte în cap încât să-şi păstreze haina, nu s-o dea tembelului ăluia. Prinţul era în mijloc, cu bărbia ridicată, încercând să pară că nu-i terminat, plin de noroi din cap până în picioare şi puţind la fel de rău ca toţi ceilalţi. Încercând să dea senzaţia că încă mai e în stare să comande şi că mai există cineva care să îl ia în serios. Copoiul era de părere că se înşală amarnic. În lumea de unde venea el, conducătorii erau aleşi în funcţie de meritele lor, iar nu în funcţie de cine le erau părinţii. Îşi alegeau conducătorii care aveau ceva vână în ei, şi tocmai din acest punct de vedere el, personal, ar fi ascultat-o mai degrabă pe fată decât pe puţiflenderul ăla. – E momentul să discutăm despre planurile noastre, scheuna Prinţul. Unii dintre noi orbecăie prin întuneric. Copoiul observă că Treicopaci începuse deja să se încrunte. Nu-i plăcea deloc că trebuia să-l care pe idiotul ăsta după ei, necum să mai şi pretindă că ar da vreo ceapă degerată pe părerile lui. 759

Şi faptul că nu se puteau înţelege între ei era un alt inconvenient. Dintre Unionişti, doar West vorbea limbajul nordicilor. Dintre nordici, doar Copoiul şi Treicopaci cunoşteau limbajul Unioniştilor. Poate că Tul mai prindea o vorbă, două, însă Dow nu prindea nici măcar atât. Iar în ceea ce-l privea pe Ursuz, ei, bine, tăcerea este un limbaj universal. – Ce bodogăneşte acum? mârâi Dow. – Cred că ceva despre nişte planuri, răspunse Tul aşezat cu spatele la el. Dow pufni. – Când ai capul ca curu’ nu te poţi pricepe decât la căcaţi. Copoiul îl surprinse pe West înghiţind în sec. Înţelesese ce-şi spuneau şi îşi dădea seama că au cam ajuns la capătul răbdării. Pe de altă parte, Prinţul nu era chiar atât de intuitiv. – Ar fi folositor să ştim cam în câte zile credeţi că vom ajunge la Ostenhorm… – Nu mergem spre sud, îl întrerupse Treicopaci în nordică pe Înălţimea Sa înainte ca acesta să termine ce avea de spus. West renunţă o clipă să-şi mai sufle în pumni şi ridică privirea. – Nu? – Niciodată n-am mers într-acolo. – De ce? – Pentru că Bethod se îndreaptă spre nord. – Aşa este, interveni şi Copoiul. L-am văzut cu ochii mei chiar astăzi. – Dar de ce s-ar întoarce? întrebă nedumerit West. Mai ales că Ostenhorm nu e apărat? Copoiul oftă. – Uite că nu l-am întrebat. Nu mă am prea bine cu Bethod. – Îţi zic eu de ce, rânji Dow. Pe Bethod nu-l interesează oraşul vostru. Nu încă. – Deocamdată nu vrea decât să vă facă bucăţi-bucăţele, spuse şi Tul. Ca să vă poată mesteca mai bine. Copoiul îl aprobă din cap. – Aşa cum s-a întâmplat cu tipul ăla cu care erai. Tocmai ce i-a scuipat oasele. – Scuzaţi-mă, se răţoi Prinţul care nu înţelesese nicio iotă din ce se discutase, dar consider că ar fi mai bine dacă am vorbi în limbajul comun… Treicopaci nu-l băgă în seamă şi continuă în nordică. – O să vă sfărâme armata în bucăţi mici. Pe care o să le strivească una câte una. Voi credeţi că el se îndreaptă spre sud, aşa că speră ca Mareşalul Burr să trimită într-acolo nişte oameni. O să-i prindă pe drum şi o să-i facă bucăţele, aşa cum i-a făcut şi pe ceilalţi. – Şi atunci, bubui Tul, când toţi soldăţeii voştri drăgălaşi vor fi fost întorşi în ţărână, sau în apă… 760

– O să vă sfărâme oraşele cum sfărâmăm noi nucile iarna, fără grabă, iar ţăranii-soldaţi ai lui Bethod vor putea dispune după bunul lor plac de tot ce vor găsi înăuntru. Dow îşi supse dinţii holbându-se la fată. Holbându-se ca un câine hămesit în faţa unei bucăţi de slănină. Fata îi întoarse privirea. Spre meritul ei, considera Copoiul. Se îndoia că, dacă ar fi fost în situaţia ei, ar fi avut tot atât de mult sânge în el. – Bethod se îndreaptă spre nord, iar noi îl urmăm, spuse Treicopaci pe un ton care lăsa a se înţelege că nu încăpeau comentarii. Nu-l vom scăpa din ochi. Ne vom deplasa pe cât de repede posibil, pentru ca atunci când prietenul tău, Burr, o să treacă prin pădurile astea ca orbetele, să-i ieşim înainte şi să-l avertizăm, înainte să dea de Bethod şi să cadă în capcană ca orbul în puţ. Prinţul lovi supărat cu pumnul în pământ. – Cer să mi se spună ce se vorbeşte! – Bethod merge spre nord, scrâşni West din dinţi către el. Şi că ei intenţionează să-i meargă pe urme. – Inadmisibil! izbucni prostul, aranjându-şi manşetele jegoase. Acest plan ne pune pe toţi în pericol! Te rog, informează-i că vom porni fără întârziere spre sud! – Înseamnă că ne-am înţeles. Toţi se întoarseră să vadă cine vorbeşte şi avură parte de surpriza vieţilor lor. Fusese Ursuzul, care vorbise limbajul unionist la fel de curat şi fără greşeală ca însuşi Prinţul. – Voi mergeţi spre sud. Noi mergem spre nord. Eu trebuie să mă piş. Se ridică şi dispăru în întuneric. Copoiul se uita ca prostul după el, cu gura căscată. La ce avusese nevoie să înveţe o limbă străină când nici în a lui nu spunea niciodată mai mult de două, trei cuvinte deodată. – Foarte bine! cotcodăci strident şi panicat Prinţul. Nici nu mă puteam aştepta la altceva din partea unora ca voi! – Înălţimea Voastră, îi şuieră West în ureche. Avem nevoie de ei! Fără ajutorul lor nu vom reuşi să ajungem nici la Ostenhorm, nici în altă parte! Ochii fetei îl cercetară pieziş pe moştenitorul tronului. – Măcar ştii încotro e sudul? Copoiul îşi înăbuşi un chicotit, însă Prinţului nu-i ardea de râs. – Trebuie să ne îndreptăm spre sud! răcni el, cu chipul zvâcnindu-i de furie. Treicopaci râse zgomotos. – Bagajele nu votează, băieţaş, chiar şi presupunând că aş fi supus hotărârea mea la vot, ceea ce n-am făcut. Acum vorbea limba Uniunii, dar Copoiul avea senzaţia că Prinţul nu va fi prea mulţumit cu ce află. – Ai avut ocazia să comanzi şi uite unde ai ajuns. Ca să nu mai vorbesc despre ăia care au fost atât de proşti încât să ţi se supună. Nu vei trece niciunul din 761

numele noastre pe lista ta cu supuşi, te încredinţez de asta. Dacă vrei să vii cu noi, ai face bine să ţii pasul. Şi dacă vrei să comanzi, atunci… – Sudul e încolo, spuse Copoiul arătând cu degetul în pădure. Succes.

762

Puţină clemenţă Arhilectorului Sult Şef al Inchiziţiei Maiestăţii Sale Eminenţa Voastră, Atacul asupra cetăţii Dagoska continuă. De trei zile în şir gurkienii ne asediază zidurile şi sunt din zi în zi tot mai mulţi şi tot mai hotărâţi. Încearcă să ne astupe canalul cu bolovani, să pună poduri peste el, să ne escaladeze zidurile şi să ne spargă porţile cu berbeci. De trei ori ne-au atacat şi de trei ori i-am respins. Pierderile în rândurile lor sunt uriaşe, dar şi le pot permite fără probleme. Soldaţii Împăratului au năpădit insula ca furnicile. Dar oamenii noştri sunt bravi, fortificaţiile noastre sunt puternice, hotărârea noastră este nezdruncinată, iar corăbiile Uniunii încă mai au cale liberă în golf, astfel că proviziile nu ne lipsesc. În ceea ce priveşte alt subiect, mai puţin important, Eminenţa Voastră se va bucura să afle că am rezolvat problema Magistresei Eider. Amânasem sentinţa un timp, pentru că am luat în considerare posibilitatea de a ne folosi de legăturile ei printre gurkieni împotriva acestora. Din nefericire pentru ea, acest plan nu a dat roade, iar Magistresa nu ne-a mai fost de niciun folos. Însă vederea unui cap de femeie înfipt în porţile noastre ar fi putut cauza moralului trupelor noastre. În fond, noi suntem tabăra civilizată din acest război. Prin urmare, m-am ocupat de fosta Magistresă a Ghildei Negustorilor de Mirodenii cu discreţie, dar cu mare fermitate. O asigur pe Eminenţa Voastră că nu mai este nevoie să mai învrednicim persoana ei şi nici conspiraţia ei eşuată cu niciun gând. Ca întotdeauna, Eminenţa Voastră, slujesc şi mă supun. Sand dan Glokta, Superior de Dagoska Era linişte pe malul apei. Linişte, întuneric şi pace. Valurile blânde se spărgeau de pilonii pontonului, lemnul corăbiilor trosnea încetişor, briza răcoroasă sufla dinspre golf, marea întunecată sclipea în lumina lunii sub cerul colbuit cu stele. Nici n-ai crede că numai acum câteva ore şi la mai puţin de un kilometru depărtare oamenii mureau pe capete. Că urletele de furie şi de durere despicau văzduhul. Că ruinele turnurilor de asediu încă mai ard mocnit în faţa zidurilor cetăţii, împrejmuite de cadavre ca frunzele ce cad toamna din copaci. 763

– Ttttt. Glokta simţi cum gâtul îi trosneşte când se întoarse şi încercă să străpungă întunericul cu privirea. Practicianul Frost ieşi din umbre, privind precaut în jur şi mânând un deţinut. O persoană mult mai scundă, cocoşată şi înfăşurată în mantie, cu chipul ascuns de gluga ridicată şi cu mâinile încătuşate la spate. Cei doi traversară cheiul plin de praf şi coborâră pe ponton. Singurul zgomot care se auzea era cel făcut de paşii lor pe bârnele din lemn. – În ordine, Frost, spuse Glokta. Nu cred că mai avem nevoie de glugă. Mâna uriaşă a albinosului dezvălui chipul prizonierului. În lumina palidă a lunii, Carlot dan Eider părea trasă la faţă, pustiită şi pierdută. Obrazul supt îi era brăzdat de două zgârieturi adânci şi negre. Capul îi fusese ras, aşa cum era obiceiul în cazul trădătorilor mărturisiţi şi, fără părul bogat, craniul ei arăta ciudat de mic, ca al unui copil, iar gâtul părea absurd de lung şi fragil. Mai ales cu vânătăile inflamate de pe el, urme lăsate de zalele lanţului lui Vitari. Nu mai rămăsese aproape nimic din femeia atrăgătoare şi sigură de sine care îl luase de mână în sala de audienţe a Lordului Guvernator într-o zi care lui i se părea trecută de secole. Câteva săptămâni în beznă, dormind pe podeaua putredă a celulei fără aer, fără să ştii dacă vei mai apuca să mai trăieşti măcar o singură oră – toate astea îţi pot distruge frumuseţea. Întrebaţimă pe mine, eu ar trebui să ştiu cel mai bine. Ridică bărbia cu nările fremătând şi ochii lucind în penumbre. – Superior Glokta, nici n-am îndrăznit să sper că te voi mai vedea vreodată. Vorbele ei ar fi trebuit să fie vesele, însă nu-şi putu ascunde stridenţa spaimei din voce. – Ce va urma acum? Un bolovan legat de picioare şi un brânci în golf? Nu-i niţeluş cam teatral? – Cam aşa ar fi, dar nu asta este intenţia mea. Se uită la Frost şi făcu un semn abia perceptibil din cap. Eider tresări, închizând ochii şi muşcându-şi buzele, încercând să-şi vâre capul între umeri când îl simţi pe practicianul mătăhălos în spatele ei. Aşteaptă lovitura nimicitoare la ceafă? Pumnalul înfipt între omoplaţi? Laţul în jurul gâtului? Înfiorătoare clipe! Ce se va întâmpla? Frost ridică mâna. O scânteiere de metal în întuneric. Apoi un clinchet blând când cheia intră în lacătul de la cătuşele lui Eider, descuindu-le. Deschise încet ochii, îşi aduse cu mare grijă mâinile în faţa ochilor şi le privi nedumerită, ca şi cum nu le mai văzuse niciodată până atunci. – Ce-i asta? – Exact ce vezi, răspunse Glokta arătându-i cheiul. În curând va pleca o corabie spre Westport. Cunoşti pe cineva în Westport? Femeia îşi înghiţi cu greu emoţia încercând să răspundă. – Cunosc mulţi oameni pretutindeni. – Bine. Se întâmplă că îţi dau drumul. 764

Urmă o tăcere îndelungată. – Îmi dai drumul? Ridică o mână şi îşi frecă dusă pe gânduri scalpul ras, privindu-l lung pe Glokta. Nu ştie dacă să mă creadă. În fond, cine ar putea s-o condamne? Nici eu nu m-aş crede. – Nu-mi vine să cred că Eminenţa Sa s-a înmuiat atât de mult. Glokta pufni. – Vezi să nu! Sult habar n-are de povestea asta. Dacă ar fi aflat, acum eram amândoi pe fundul mării cu bolovani la glezne. Îşi miji ochii. Regina negustorilor evaluează afacerea. – Atunci care-i preţul? – Preţul este că eşti moartă. Dată uitării. Scoate-ţi Dagoska din minte. S-a terminat. Găseşte alţi oameni pe care să-i salvezi. Preţul este că vei părăsi Uniunea şi nu te vei mai întoarce niciodată aici. Niciodată. Niciodată. – Atâta tot? – Atâta tot. – De ce? Of, întrebarea mea preferată. De ce fac asta? Ridică din umeri. – Ce contează? O femeie rătăcită prin deşert… – Trebuie să accepte apa, indiferent cine i-o oferă. Nu-ţi face griji. N-o să refuz oferta. Făcu un gest neaşteptat, întinzându-şi mâna spre Glokta, care încercă să se ferească. Dar ea doar îl atinse blând pe obraz. Degetele-i zăboviră acolo o clipă, iar Superiorul simţi cum îl furnică pielea şi i se zbate ochiul şi îl înjunghie gâtlejul. – Poate, murmură ea, dacă altfel ar fi stat lucrurile… – Dacă eu n-aş fi fost infirm şi tu n-ai fi fost trădătoare? Lucrurile stau aşa cum stau… Îşi coborî mâna încercând să surâdă. – Bineînţeles că aşa este. Aş vrea să-ţi spun că ne vom revedea… – Aş prefera să n-o faci. Dădu încet din cap. – Atunci, rămas-bun. Îşi trase gluga pe cap, ascunzându-şi din nou chipul, apoi trecu pe lângă Glokta îndreptându-se grăbită spre capătul cheiului. Superiorul rămase pe loc, privind în urma ei şi scărpinându-şi uşor locul unde îl atinsese pe obraz. Aşa deci. Ca să faci o femeie să te atingă nu trebuie decât să-i cruţi viaţa. Ar trebui să încerc chestia asta mai des. Se întoarse, şontâcăi câţiva paşi de-a lungul cheiului murdar, privind la clădirile întunecate. Mă întreb dacă nu cumva practiciana Vitari mă spionează de acolo, de undeva. Mă întreb dacă nu cumva acest micuţ episod îşi va găsi locul în 765

următorul ei raport către Arhilector. Îl trecu un fior de-a lungul spinării năduşite. Sigur că nu voi pomeni despre el în raportul meu, dar contează, oare, cu adevărat asta? Iar acum mirosul îi ajunsese la nări, căci vântul îşi schimbase direcţia. Era mirosul care pătrunsese deja în toate cotloanele oraşului. Mirosul acru şi pătrunzător al focului. Al fumului. Al cenuşii. Al morţii. Dacă nu se întâmplă o minune, niciunul dintre noi nu va scăpa cu viaţă. Se uită în spate. Carlot dan Eider traversa deja pasarela. Da. Poate că unul din noi a scăpat deja. – Lucrurile merg bine, intonă Cosca cu bogatul lui accent styrian, hlizindu-se peste parapet la masacrul care se desfăşura dedesubt. Pot zice că a fost o zi bună, dacă e să luăm în calcul toate problemele. O zi bună. Mai jos, de cealaltă parte a şanţului, terenul sterp era ars şi plin de cicatrice, plin de frânturi de săgeţi, ca un obraz pe care a început să crească barba. Pretutindeni arme de asediu distruse şi incendiate. Scări fărâmiţate, roabe răsturnate din care se revărsau bolovani, paveze din răchită arse şi sfărâmate, călcate sub tălpi pe terenul dur. Carcasa unuia dintre uriaşele turnuri de asediu mai stătea încă pe jumătate în picioare, schelet din bârne înnegrite de fum, contorsionate, ridicându-se dintr-o movilă de cenuşă, zdrenţe pârjolite din echipamentul de piele fluturând în vântul sărat. – Le-am dat leprelor ălora o lecţie pe care n-or s-o uite curând, Superiorule, ce părere ai? – Ce lecţie? murmură Severard. Chiar aşa, ce lecţie? Morţii nu învaţă nimic. Cadavrele erau împrăştiate în faţa liniilor gurkiene, la vreo două sute de paşi de zidurile fortificate ale cetăţii, în fâşia neutră dintre cele două tabere, înconjurate de rămăşiţe de arme şi armuri distruse. Atât de mulţi erau, că ai fi putut să ajungi la malul mării doar călcând pe ele şi fără să pui nici măcar o singură dată piciorul pe pământ. Ici şi colo erau îngrămădite unele peste altele. Acolo unde muribunzii au căutat să se adăpostească în spatele celor deja morţi, iar apoi au murit şi ei. Niciodată nu mai văzuse Glokta un asemenea măcel. Nici măcar după asediul asupra cetăţii Ulrioch, când breşa în ziduri fusese sugrumată de trupurile soldaţilor morţi ai Uniunii, când zeci de prizonieri gurkieni fuseseră omorâţi, când templul fusese incendiat cu sute de oameni înăuntru. Cadavre ghemuite, căzute într-o rână, întinse cu mâinile şi picioarele răsfirate, unele dintre ele carbonizate, altele îngenuncheate ca pentru o ultimă rugăciune, altele fără expresie, căci capetele le fuseseră zdrobite de bolovanii aruncaţi de pe ziduri. Hainele unora erau sfâşiate. Au vrut să-şi verifice ei înşişi rănile, nutrind speranţa că nu erau prea grave. Însă toţi aceştia au fost dezamăgiţi. Legiuni de muşte bâzâiau în jurul corpurilor. Sute de specii de păsări ţopăiau şi fluturau din aripi şi ciuguleau din acest ospăţ neaşteptat. Începuse să pută rău de

766

tot chiar şi aici, în rafalele puternice ale vântului. Mirosul coşmarurilor mele. Al coşmarurilor mele din următoarele luni. În cazul că le voi mai apuca. Ochiul începu să i se zbată. Răsuflă adânc şi îşi trosni gâtul într-o parte şi în cealaltă. Asta este. Trebuie să continuăm lupta. E puţin cam târziu să mă răzgândesc acum. Cu băgare de seamă se apropie de parapet şi se uită în jos, ţinându-se strâns cu mâna de una dintre pietrele neregulate ca să nu alunece. Nu-i bine. – Aproape că au umplut canalul. – Aşa este, răspunse vesel Cosca. Îşi aduc lăzile cu bolovani şi încearcă să le răstoarne în el. Nu-i putem omorî atât de repede. – Canalul ăla e cel mai bun scut al nostru. – Sigur că da. A fost o idee excelentă. Dar nimic nu-i veşnic. – Dar dacă îl astupă, nu îi va mai împiedica nimic să-şi monteze scările de asediu, să-şi aducă berbecii pentru porţi, chiar să sape pe sub ziduri. Poate că ar trebui să organizăm un soi de misiune ca să-i respingem. Cosca îşi dădu ochii întunecaţi peste cap. – Să coborâm pe frânghii, în beznă, la nici două sute de paşi de poziţiile gurkiene? La asta te gândeşti? – La aşa ceva. – Atunci, îţi urez succes. Glokta pufni. – Desigur că m-aş duce şi eu, spuse lovindu-şi piciorul beteag cu toiagul. Însă mă tem că zilele mele de fapte de vitejie au cam apus. – Ce noroc pe capul tău! – Nu prea. Ar trebui să construim o baricadă în spatele porţilor. Pentru că acela este punctul nostru cel mai vulnerabil. Cred că ar fi bine să fie în formă de semicerc cu raza de vreo câteva sute de paşi. Dacă reuşesc să ne spargă porţile, am putea să-i oprim acolo şi chiar să-i respingem. Am putea… – Aha, să-i respingem, mârâi zeflemitor Cosca scărpinându-şi iritaţia de pe gât. Sunt convins că voluntarii se vor călca în picioare ca să ia parte la o asemenea misiune. Cu toate acestea, cred că se poate face. – Trebuie să-i admiraţi, spuse generalul Vissbruck apropiindu-se cu paşi ţanţoşi de parapet, cu mâinile strânse la spatele uniformei sale călcate fără cusur. Mă mir că mai are timp să se împopoţoneze în situaţia asta. Toţi ne agăţăm de orice ne poate face să ne simţim mai bine. Generalul se uită peste parapet la mulţimea de cadavre şi clătină din cap. – Ce curaj au, să ne atace în felul ăsta, să atace nişte fortificaţii atât de puternice şi atât de bine înarmate. Rareori mi-a fost dat să văd oameni atât de hotărâţi să-şi dea viaţa.

767

– Sunt înzestraţi cu calitatea cea mai ciudată şi cea mai periculoasă dintre toate, spuse Cosca. Cred că dreptatea este de partea lor. Vissbruck îl privi cu asprime pe sub sprâncenele stufoase. – Dreptatea este de partea noastră. – Dacă zici tu…, rânji mercenarul la Glokta. Dar cred că am încetat de multă vreme să mai credem în aşa ceva. Gurkienii ăştia curajoşi sau inconştienţi aduc roabe peste roabe cu bolovani şi este datoria mea să-i întâmpin cu salve de săgeţi! declară el ritos scoţând un hohot strident de râs ca lătratul unui căţel mic cât o pisică. – Nu mi se pare amuzant, îl repezi Vissbruck. Adversarul căzut trebuie tratat cu respect. – De ce? – Pentru că unul dintre noi ar putea fi în locul lor, putrezind acolo în soare, şi probabil că în curând chiar aşa va fi. Cosca râse şi mai tare şi îl plesni pe Vissbruck pe umăr. – Te-ai prins! În douăzeci de ani de războaie am învăţat că trebuie să le priveşti cu umor! Glokta îl urmări pe styrian cum chicoteşte la câmpul de luptă. Încearcă să-şi dea seama când va fi cel mai bun moment ca să treacă în tabăra adversă? Încearcă să pună la cale un atac împotriva gurkienilor înainte ca aceştia să înceapă să-l plătească mai bine decât mine? Capul ăla râios ascunde multe secrete, dar deocamdată nu ne putem lipsi de el. Îi aruncă o privire generalului Vissbruck, care se trăsese mai într-o parte ca să se poată bosumfla nestingherit. Prietenul nostru cel durduliu n-are nici suficientă minte, nici suficientă îndrăzneală ca să poată apăra cetatea asta mai mult de o săptămână. Simţi o mână pe umăr şi se întoarse spre Cosca. – Ce? se răţoi el. – Uite, murmură mercenarul arătând ceva pe cerul senin. Privirea lui Glokta îi urmă degetul. Un punct negru, nu prea sus, dar urcând. Ce-i aia? O pasăre? Atinsese înălţimea maximă a ascensiunii şi cobora acum. Înţelese brusc despre ce era vorba. Un bolovan. Un bolovan din catapultă. Se tot mărea sub ochii lor pe măsură ce se apropia de pământ, se rostogolea prin aer, părând a se mişca ridicol de încet, ca prin apă. Senzaţia de ireal era amplificată şi de faptul că nu se auzea absolut niciun sunet. Glokta se holbă la bolovan cu gura căscată. Toţi se holbară cu gura căscată. Se instală o senzaţie de expectativă înfiorătoare. Imposibil să-ţi dai seama unde anume se va prăbuşi bolovanul. Oamenii de pe ziduri începură să fugă la adăpost, îmbrâncindu-se, aruncându-şi cât colo armele, icnind şi zbierând. – Futu-i, şopti Severard şi se aruncă pe burtă. Glokta rămase nemişcat, nedezlipindu-şi ochii de pe punctul cel negru de pe cerul strălucitor. După mine vine? Un bolovan de câteva tone care-mi va 768

împrăştia măruntaiele peste oraş? Ce mod grotesc de a muri. Colţul gurii i se încreţi în zâmbet. Se auzi un bubuit asurzitor când o bucată din parapet fu despicată în două în apropiere, înălţând un nor de praf şi împrăştiind în aer fragmente mari de pietre care vâjâiră pe lângă ei. Un soldat, aflat la nici zece paşi distanţă, fu decapitat de unul dintre bolovanii zburători. Trupul lui fără de cap se legănă pe picioare preţ de o clipă, până când genunchii îi cedară şi căzu peste zid. Proiectilul se prăbuşi undeva în Oraşul Inferior, spulberând cocioabele, săltând şi rostogolindu-se la vale, aruncând în aer stâlpi de lemn ca pe nişte beţe de chibrit, distrugând totul în urma lui. Glokta clipi des, sufocat de nodul care i se pusese în gât. Îi mai ţiuiau încă urechile, dar tot reuşi să audă nişte strigăte. O voce ciudată, cu accent styrian. Cosca. – Asta-i tot, lepădăturilor? Nu m-aţi nimerit! – Gurkienii ne bombardează! grohăi fără noimă Vissbruck, chircit pe vine în spatele parapetului şi cu mâinile pe cap. Umerii uniformei impecabile erau acoperiţi cu un strat subţire de moloz. Trag din catapulte! – Nu mai spune, murmură Glokta. Se auzi o altă bufnitură înspăimântătoare când al doilea bolovan uriaş izbi zidurile mai jos de ei spărgându-se într-o grindină de fragmente. Pietre de dimensiunea unui cap de om căzură în ploaie în marea de dedesubt. Chiar şi pavajul de sub picioarele lui Glokta începu să trepideze din cauza forţei impactului. – Ne atacă iarăşi! mugi Cosca din toate puterile. Ocupaţi posturile! La ziduri! Şi oamenii se repeziră spre locurile lor: localnici, mercenari, ostaşi ai Uniunii, unul lângă altul, pregătindu-şi arcurile, trecând săgeţi din mână în mână, zbierând şi strigându-se într-un talmeş-balmeş de limbi. Cosca trecea printre ei, lovindu-i pe spate, agitându-şi pumnii, mârâind ameninţător şi râzând în hohote, fără să dea nici cel mai mic semn de frică. Pentru un beţiv pe jumătate nebun, trebuie să recunosc că are darul de a insufla curaj oamenilor. – La dracu’, şuieră Severard în urechea lui Glokta. Nu-s soldat! – Nici eu nu mai sunt, dar îmi plac spectacolele bune. Şchiopătă până la parapet şi privi în zare. Acum reuşi să desluşească în pâcla de la orizont braţul uriaş al catapultei. De această dată însă, gurkienii nu estimară bine distanţa, iar proiectilul zbură mult pe deasupra lor. Glokta îşi dădu capul mult pe spate şi îl urmări cu privirea, strâmbându-se când îl înjunghie gâtul. Se prăbuşi cu un bubuit răsunător, nu departe de zidurile Oraşului Superior, aruncând bucăţi mari de pietre în mahalale. Din spatele liniilor gurkiene se auzi sunetul unui corn: tunător, vibrant. Îi urmară tobele, bătând la unison ca nişte paşi de uriaş. – Uite-i că vin! urlă Cosca. Pregătiţi arcurile!

769

Glokta ascultă cum ordinul capătă ecou izbindu-se de ziduri, iar o clipă mai târziu meterezele se umplură de arcuri încordate, cu săgeţi ce licăreau în soarele nemilos. Încet, dar cu hotărâre, uriaşele scuturi din împletituri de răchite care marcau liniile gurkiene începură să înainteze spre ei, prin fâşia neutră. Iar în spatele lor, fără îndoială, sunt soldaţi gurkieni mulţi ca furnicile în muşuroi. Se apucă strâns de parapet şi continuă să-i urmărească, cu inima bătându-i tot la fel de tare ca tobele inamice. Teamă sau exaltare? E vreo diferenţă? Când am simţit ultima dată această emoţie dulce-amăruie? Când am vorbit în faţa Consiliului Deschis? Când am condus la luptă cavaleria Regelui? Când m-am duelat în Competiţie în faţa mulţimilor care mă aclamau? Scuturile uriaşe din răchită se apropiau tot mai mult, în şiruri ordonate. Mai au o sută de paşi până să ajungă la noi, nouăzeci, optzeci. Se uită într-o parte la comandantul mercenarilor, care tot rânjea cu gura până la urechi ca nebunul. Când o să dea ordinul? Şaizeci, cincizeci… – Acum! tună styrianul. Trageţi! Un răpăit puternic acoperi orice alt zgomot de pe ziduri când săgeţile ţâşniră din arcuri, bombardând pavezele, pământul din jurul lor, cadavrele, şi pe orice gurkian atât de nenorocos încât să fi lăsat la vedere o parte a corpului. Soldaţii se aşezară în genunchi în spatele parapetelor şi începură să-şi pună săgeţile în arcuri, asudând din cauza tensiunii teribile. Bătăile de tobe deveniră mai rapide, mai insistente, scuturile primului rând treceau indiferente peste cadavrele din cale. Celor din spatele lor n-o să li se pară prea amuzant când le vor vedea şi se vor întreba câtă vreme va mai trece până vor ajunge aidoma lor. – Ulei! răcni Cosca. Din turnul din stânga fu azvârlită o sticlă cu un fitil aprins în vârf. Se izbi de una din paveze care fu cuprinsă de flăcări lacome. Îşi schimbă culoarea. Deveni maro închis. Apoi negru. Începu să tremure, să se îndoaie, apoi să se fărâmiţeze. Un soldat cu braţul în flăcări ieşi urlând din spatele lui. Uriaşul scut în flăcări se prăbuşi la pământ, dând la iveală o coloană de trupe gurkiene. Soldaţi care împingeau roabe cu bolovani, soldaţi care cărau scări lungi de asalt, soldaţi cu arcuri, cu platoşe, cu săbii. Soldaţi care îşi răcneau strigătele de luptă, năpustindu-se la atac cu scuturile ridicate deasupra capetelor, trăgând săgeţi spre parapete, alergând în zig-zag printre cadavre. Soldaţi care se prăbuşeau la pământ ciuruiţi. Soldaţi care urlau de durere ducând mâinile la răni. Soldaţi care se târau, şi care bolboroseau, şi care înjurau. Soldaţi care se rugau, soldaţi care îşi strigau ura. Soldaţi care încercau să se retragă şi erau străpunşi de săgeţi în spate. Pe ziduri zbârnâiau corzile arcurilor. Alte şi alte sticle pline cu ulei erau aprinse şi aruncate spre duşman. Unii urlau şi şuierau şi împroşcau înjurături în toate părţile. Unii se ghemuiau în spatele parapetelor când săgeţile treceau pe deasupra lor, unele izbindu-se de ziduri, altele continuându-şi zborul şi nimerind, 770

când şi când, ţinte vii. Cosca stătea cu un picior ridicat pe metereze, indiferent la nebunia din jur, aplecându-se în afară periculos de mult, agitându-şi sabia cu lamă zimţată şi răcnind ceva ce Glokta nu reuşi să audă. Căci toţi strigau şi urlau şi ţipau, cei care atacau şi cei care se apărau deopotrivă. Bătălie. Haos. Acum îmi aduc aminte. Cum de mi-a plăcut aşa ceva? Un alt scut în flăcări, umplând aerul cu fum negru, înecăcios. Soldaţii gurkieni se împrăştiară în fugă din spatele lui, ca albinele dintr-un stup distrus, îngrămădindu-se lângă şanţ în căutarea unui loc unde să-şi poată propti scările de asalt. Cei de sus începură să arunce în ei cu bucăţi de zid. Un alt bolovan din catapultă căzu mult prea aproape şi sfârtecă o coloană gurkiană, aruncând în aer oameni şi bucăţi de oameni. Un soldat cu o săgeată în ochi era dus pe braţe la adăpost. – E rău? se tânguia el, e rău? O clipă mai târziu, un soldat aflat chiar lângă Glokta urlă când pieptul îi fu străpuns de o săgeată. Se răsuci în urma impactului, iar arcul i se declanşă şi săgeata intră toată în gâtul altui soldat din apropiere. Căzură amândoi la picioarele Superiorului, umplând parapetele cu sânge. Jos, la baza zidurilor, o sticlă cu ulei aprins explodă chiar în mijlocul unui grup de gurkieni care încercau să-şi ridice scările. Un iz slab de carne friptă se alătură duhorii de putregai şi fum. Oameni în flăcări, oameni care se târau în patru labe, oameni care se zvârcoleau şi urlau, care alergau de colo până colo ca nebunii sau care se aruncau cu tot cu armură în apa din şanţ. Arşi sau înecaţi. Acelaşi rezultat. – Ai văzut suficient? îi şuieră Severard în ureche. – Da. Mai mult decât suficient. Îl lăsă pe Cosca să-şi urle mai departe ordinele în styriană şi se îmbrânci gâfâind prin mulţimea de mercenari îndreptându-se spre trepte. Coborî în urma unei tărgi, strâmbându-se la fiecare junghi din piciorul beteag, încercând să nu-şi piardă echilibrul atunci când fu înghiontit şi dat la o parte din drum de soldaţii care urcau spre parapet. N-aş fi crezut că am să ajung vreodată să mă bucur de coborâtul unei scări. Însă bucuria lui nu dură prea mult. Începuse deja să simtă mult prea cunoscutul amestec de chin cumplit şi amorţeală a piciorului. – La naiba! sâsâi ca pentru sine, lipindu-se de zid. Până şi victimele se simt mai bine decât mine! exclamă urmărind răniţii care şontâcăiau pe lângă el bandajaţi şi plini de sânge. – Nu-i corect, se revoltă Severard. Ne-am făcut treaba. I-am prins pe trădători. Ce dracu’ mai căutăm aici? – Vrei să spui că este sub demnitatea ta să lupţi pentru cauza Regelui? – Să mor pentru ea este. Glokta pufni. 771

– Crezi că există vreo singură persoană în tot oraşul ăsta nenorocit care se simte bine? I se păru că aude prin larma luptei ocările sonore ale lui Cosca. – Bineînţeles, în afară de nebunul ăla de styrian. Ai grijă să nu-l scapi din ochi, Severard. A trădat-o pe Eider, ne va trăda şi pe noi, mai ales dacă lucrurile stau rău. Practicianul îl privi lung, fără nicio umbră de zâmbet în jurul ochilor. – Şi lucrurile stau, într-adevăr, rău? – Ai fost acolo sus şi ai văzut cu ochii tăi, răspunse Glokta strâmbându-se când îşi întinse piciorul. Au stat şi mai bine. Sala spaţioasă şi întunecată fusese odinioară un templu. Aici erau aduşi cei cu răni uşoare pentru a fi îngrijiţi de preoţi şi de femei. Măcar era un loc accesibil: în Oraşul Inferior, aproape de ziduri. Oricum, toţi civilii părăsiseră această zonă a mahalalelor. Un cartier devine extrem de repede antipatic din cauza pericolelor de incendii şi bolovani care pică din cer. Pe măsură ce luptele continuau, cei cu răni uşoare se întorceau pe ziduri, lăsându-i în urmă pe cei răniţi grav. Pe cei cu membre retezate, cu tăieturi adânci, cu arsuri înfiorătoare, cu săgeţi în ei. Toţi aceştia zăceau sub arcadele întunecate pe tărgile lor însângerate. Zi după zi numărul lor crescuse până când acoperiseră toată podeaua. Acum cei care se mai puteau ţine pe picioare erau trataţi afară. Locul acesta era rezervat doar pentru cei mutilaţi. Pentru cei pe moarte. Fiecare om avea propriul limbaj al agoniei. Unii urlau la nesfârşit. Alţii strigau după ajutor, după milă, după apă, după mamele lor. Unii tuşeau şi horcăiau şi scuipau sânge. Alţii îşi şuierau răguşit ultima suflare. Doar cei morţi sunt cu desăvârşire tăcuţi. Şi erau mulţi dintr-aceştia. Din când în când erau scoşi afară, cu membrele atârnându-le moi, şi erau înfăşuraţi în linţolii ieftine şi stivuiţi lângă zid. Glokta ştia că toată ziua echipe numeroase de oameni posomorâţi săpaseră gropi pentru localnici. Potrivit credinţelor lor neclintite. Gropi largi printre ruinele mahalalelor în care încap câte douăsprezece cadavre la un loc. Toată noaptea, aceiaşi oameni ardeau pe ruguri morţii Uniunii. Potrivit lipsei noastre de credinţă în orice. Pe faleze, de unde fumul unsuros este dus de vânt peste apele golfului. Nu putem decât să sperăm că va ajunge la gurkienii de pe malul celălalt. O ultimă insultă din partea noastră, la adresa lor. Glokta înaintă greoi prin sala care răsuna de strigătele durerii, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, uitându-se la răniţi. Dagoskani cu pielea tuciurie, mercenari styrieni, unionişti cu pielea albă, toţi laolaltă. Oameni de toate naţionalităţile, de toate culorile, de toate clasele sociale, uniţi împotriva gurkienilor, iar acum uniţi şi în moarte, unul lângă celălalt, egali cu toţii. Mi s-ar frânge inima, dacă aş mai avea-o. Era vag conştient de prezenţa practicianului Frost, ascuns în întuneric în 772

apropiere, cercetând cu atenţie întreaga sală. Umbra mea vigilentă se află aici ca să se încredinţeze că nimeni nu are de gând să-mi recompenseze activitatea desfăşurată în folosul Arhilectorului cu o lovitură mortală în moalele capului. În interiorul templului, o porţiune era înconjurată cu perdele. Acolo era sala de operaţii. Sau cam aşa ceva. Acolo se ciopârţeşte şi se taie cu fierăstrăul şi cuţitul. Picioare sunt retezate de la genunchi, mâini sunt retezate de la umăr. Din spatele acelor perdele jegoase răsunau cele mai aprige zbierete. Hohote disperate de plâns. La fel de multă violenţă ca şi în faţa zidurilor cetăţii. Printr-o gaură în perdele îl zări pe Kahdia, al cărui veşmânt alb era acum pătat şi mânjit de sânge. Se uita atent la o bucată lucioasă şi umedă de carne pe care o tăia cu un cuţit. Ciotul unui picior? Urletele încetară. – E mort, spuse Hadişul, aruncând cuţitul pe masă şi ştergându-şi mâinile de sânge cu o cârpă murdară. Aduceţi-l pe următorul. Ridică perdeaua şi îl observă pe Glokta. – A! Creatorul suferinţelor noastre! Ai venit să-ţi mai alimentezi puţin sentimentul de culpabilitate, Superiorule? – Nu. Am venit să aflu dacă sunt în stare de un asemenea sentiment. – Şi eşti? Bună întrebare. Sunt oare? Se uită la un tânăr întins pe paie murdare lângă perete, înghesuit între alţi doi răniţi. Chipul îi era alb ca ceara, ochii sticloşi, buzele i se mişcau rapid bolborosind cuvinte fără noimă pe care doar el singur le înţelegea. Piciorul îi fusese retezat deasupra genunchiului. Bandajul din jurul ciotului mustea de sânge. Coapsa îi era strânsă cu o curea. Ce şanse de supravieţuire are? Slabe spre deloc. I-au mai rămas de trăit doar câteva ore în chinuri şi mizerie. O viaţă tânără distrusă înainte de vreme şi bla-bla şi bla-bla. Glokta ridică din sprâncene. Nu simţea nimic altceva în afara unui dezgust moderat, acelaşi pe care l-ar fi simţit şi dacă în locul tânărului ar fi fost un morman de gunoaie. – Nu, nu sunt. Kahdia îşi privi mâinile pline de sânge. – Înseamnă că eşti cu adevărat binecuvântat, murmură el. Nu toată lumea are stomacul tău. – Nu ştiu asta. Dar ştiu că oamenii tăi luptă bine. – Vrei să spui că mor bine. Hohotele de râs ale lui Glokta spintecară aerul greu. – Nu există aşa ceva, spuse uitându-se la răniţii din jur. Aş fi crezut că aţi aflat deja asta. Dar lui Kahdia nu-i ardea de râs. – Cât crezi că o să mai putem îndura? – Te înmoi, Hadişule? Ca în cazul multor altor lucruri din viaţă, ultimele redute ale eroismului sunt mai plăcute în teorie decât în realitate. Iar tânărul şi 773

neînfricatul colonel Glokta ne-ar putea mărturisi cum i s-a schimbat radical părerea despre viaţă atunci când a fost târât de pe pod cu piciorul în zdrenţe de carne care abia se mai ţineau în loc. – Mă emoţionează grija pe care ne-o porţi, Superiorule, dar sunt obişnuit cu dezamăgirile. Crede-mă când îţi spun că voi supravieţui şi acesteia. Însă rămâne aceeaşi problemă. Câtă vreme mai putem să rezistăm? – Dacă rutele maritime pentru corăbii vor rămâne deschise ca să ne putem aproviziona, dacă gurkienii nu vor găsi o cale să pătrundă în cetate, dacă noi vom rămâne uniţi, vom putea să rezistăm săptămâni în şir. – Să rezistăm ca să ce? Glokta şovăi. Chiar, ca să ce? – Poate gurkienii se vor descuraja. – Ha! pufni Kahdia. Nu există aşa ceva! N-au subjugat tot continentul kantic cu jumătăţi de măsură. Nici vorbă! Împăratul a vorbit, iar vrerea lui se va face. – Atunci trebuie să sperăm că se va sfârşi cât de repede războiul din nord, pentru ca trupele Uniunii să ne vină în ajutor. Speranţă evident zadarnică. Vor trece luni bune până situaţia se va limpezi în Englia. Dar chiar şi atunci armata nu va mai fi în stare să lupte. Suntem pe cont propriu. – Cam pe când ne putem aştepta la un asemenea ajutor? Când se vor stinge stelele? Când se va prăbuşi cerul? Când eu voi alerga un kilometru cu un zâmbet radios pe chip? – N-aş mai fi intrat în Inchiziţie dacă aş fi cunoscut toate răspunsurile! se răsti Glokta la Hadiş. Poate ar fi bine să te rogi să primim ajutor divin. Să zicem, un val uriaş care să şteargă trupele gurkiene de pe faţa pământului ar fi foarte nimerit. Nu mi-ai spus tu că se mai întâmplă şi minuni pe lumea asta? Kahdia încuviinţă încet din cap. – Poate ar trebui să ne rugăm amândoi. Mă tem că este posibil să primim ajutor mai degrabă din partea Dumnezeului meu decât din partea stăpânilor tăi. Pe lângă ei trecu o altă targă pe care zăcea un styrian cu o săgeată în burtă. – Trebuie să plec acum, spuse Kahdia şi perdeaua se lăsă în urma lui. Glokta se încruntă. Şi uite cum încep suspiciunile. Gurkienii strâng laţul în jurul cetăţii. Suntem tot mai aproape de întâlnirea cu moartea. Stranie atitudine avem faţă de moarte. Râdem de ea când e departe, dar pe măsură ce se apropie de noi arată din ce în ce mai rău. Şi când e atât de aproape că-i putem simţi răsuflarea, nu mai îndrăzneşte nimeni să râdă. Dagoska e plină de teamă, şi din teamă se poate naşte trădarea. Mai devreme sau mai târziu cineva va da oraşul pe mâna gurkienilor fie şi pentru a-şi salva propria-i viaţă sau vieţile celor dragi. Şi ar putea începe chiar prin lichidarea enervantului Superior care a pus în mişcare toată această nebunie…

774

Simţi o atingere pe umăr şi tresări puternic, întorcându-se brusc. Îi cedă genunchiul beteag şi fu nevoit să se sprijine de o coloană, aproape călcând peste un localnic cu faţa bandajată. Era Vitari, care stătea în spatele lui, privind fioroasă în jur. – La naiba! Glokta îşi muşcă buzele cu puţinii dinţi rămaşi când un junghi crâncen îi sfredeli piciorul. – Nu te-a învăţat nimeni că nu-i bine să te furişezi aşa? – Ba m-au învăţat că e bine. Trebuie să-ţi spun ceva. – Spune. Dar să nu mai pui mâna pe mine. Practiciana se uită la răniţi. – Nu aici. Între patru ochi. – Of, zău aşa. Ce nu-mi poţi spune în faţa unei încăperi pline cu eroi muribunzi? – Ai să afli când ieşim de aici. Mă aşteaptă un lanţ strâns în jurul gâtului, prin bunăvoinţa Eminenţei sale? Sau doar o conversaţie despre starea vremii? Îi veni să zâmbească. Abia aştept să aflu. Ridică o mână spre Frost, iar acesta dispăru în umbre. Apoi o urmă şchiopătând pe Vitari, strecurându-se printre răniţi, spre uşa din spate. Afară, mirosul acru şi pătrunzător al sudorii cedase locul mirosului acru şi pătrunzător al incendiilor şi al… Siluete alungite, rombice, înfăşurate în pânză aspră şi cenuşie, pătată de sânge, erau stivuite lângă peretele templului. Cadavre aşteptând cu răbdare să fie îngropate. Recolta de dimineaţă. Minunat loc pentru o şuetă drăgălaşă. Nici eu nu l-aş fi putut alege mai bine. – Spune, cum îţi place asediul? E puţin cam gălăgios pentru gustul meu, dar prietenului tău, Cosca, mi se pare că-i place… – Unde-i Eider? – Cine? exclamă Glokta încercând să tragă de timp ca să se gândească la un răspuns. Nu m-am aşteptat să afle atât de repede. – Eider. O mai ţii minte? Îmbrăcată ca o curvă de lux? Podoabă a consiliului de conducere? Care a încercat să ne dea pe mâna gurkienilor? Nu mai e în celulă. De ce? – Aha, despre ea mă-ntrebi. E pe mare. Adevărat. Cu cincizeci de paşi de lanţ în jurul ei. Fals. Dacă vrei neapărat să ştii, acum împodobeşte fundul golfului. Sprâncenele portocalii ale lui Vitari se adunară în semn de neîncredere. – Şi mie de ce nu mi s-a spus? – Am lucruri mai bune de făcut decât să te ţin pe tine la curent cu tot ce se întâmplă. Avem de pierdut un război, sau n-ai băgat de seamă? Glokta se întoarse să plece de acolo, dar braţul lung al femeii ţâşni şi se sprijini de zid, barându-i calea. 775

– Să mă ţii pe mine la curent înseamnă să-l ţii la curent pe Sult. Dacă vom începe să-i relatăm lucruri diferite… – Unde ai fost în ultimele săptămâni? chicoti el arătând cu mâna la movila de trupuri în linţolii de lângă zid. E tare ciudat. Cu cât pare tot mai sigur că gurkienii ne vor distruge zidurile şi vor omorî toate sufletele din Dagoska, cu atât îmi pasă mai puţin de Nemernicia Sa! Spune-i ce vrei. Mă plictiseşti. Vru să-i dea mâna la o parte ca să poată trece, însă descoperi că mâna practicienei nu se lăsa mişcată din loc. – Ce-ar fi dacă i-aş spune ceea ce vrei tu să-i spun? şopti Vitari. Glokta se încruntă. Asta nu mai e plictisitor. Patriciana preferată a lui Sult, trimisă aici ca să aibă grijă ca nu cumva să-mi pierd busola, îmi propune o înţelegere? Este o farsă? O capcană? Ochi în ochi, iar Glokta o privea pătrunzător, încercând să-şi dea seama la ce anume se gândeşte. Întrezăresc oare o urmă infimă de disperare? Oare motivul să fie simpla autoconservare? Atunci când îţi pierzi acest instinct, aşa cum mi s-a întâmplat mie, e greu să-ţi aminteşti cât de puternic îi poate motiva pe toţi ceilalţi. Simţi cum începe din nou să zâmbească. Da, despre asta era vorba. – Ai crezut că vei fi rechemată de îndată ce trădătorii vor fi fost prinşi, nu-i aşa? Ai crezut că Sult va trimite după tine o corăbioară care să te ducă înapoi acasă! Dar acum nu mai există nicio corabie, iar tu ai început să-ţi faci griji ca nu cumva binevoitorul tău unchi să fi uitat de tine cu totul! Că te-a aruncat la gurkieni, împreună cu noi, ceilalţi, aşa cum arunci resturi la câini! Vitari îşi miji ochii. – Să-ţi spun un secret. Nici eu n-am dorit să vin aici, dar am învăţat cu multă vreme în urmă că atunci când Sult îţi cere să faci ceva, este bine să dai impresia că ai făcut lucrul acela. Nu-mi pasă de nimic altceva decât să scap vie de aici. Se apropie şi mai mult de Glokta. – Ne putem ajuta reciproc? Putem? Nu ştiu. – Bine. Mai pot găsi loc pentru încă un prieten în vâltoarea socială care este viaţa mea. Am să văd ce pot face pentru tine. – Ai să vezi ce poţi face? – Asta e tot ce capeţi pentru moment. Adevărul este că nu mă prea pricep să ajut oamenii. Mi-am ieşit din mână, înţelegi? Îi aruncă rânjetul ştirb, îi ridică cu toiagul braţul relaxat acum şi trecu şontâcăind de grămada de cadavre, îndreptându-se spre uşa templului. – Ce să-i spun lui Sult despre Eider? – Spune-i adevărul, îi strigă Glokta peste umăr. Spune-i că a murit. Spune-i că am murit cu toţii.

776

Deci asta e durerea – Unde sunt? întrebă Jezal, doar că falca nu vru să i se mişte. Era în căruţă, căci auzea scârţâitul roţilor, iar lumina orbitoare şi zgomotele din jur îi sfredeleau creierii. Încercă să înghită, dar nu fu în stare. Încercă să-şi ridice capul. O durere năprasnică îi înjunghie gâtul, iar stomacul i se întoarse pe dos. – Ajutor! guiţă el, dar nu-i ieşi decât un orăcăit jalnic. Ce se întâmplase? Îl torturau cerul de deasupra şi scândurile de sub el. Era întins în căruţă, cu capul pe un sac aspru. Hurducat şi hâţânat şi zdruncinat. Îşi aducea aminte de o luptă. Printre stânci. Cineva strigase. O izbitură şi o lumină orbitoare, apoi doar durere cumplită. Îl durea chiar şi când încerca să gândească. Vru să-şi ducă mâna la faţă, dar nu reuşi. Încercă să-şi mişte picioarele ca să se ridice, dar nu putu nici asta. Îşi mişcă buzele, gemu, suspină. Îşi simţea ciudat limba în gură, parcă de trei ori mai mare decât în mod normal, ca o halcă de şuncă ce-i fusese vârâtă între fălci, umplându-i întreaga gură, sufocându-l. Cel mai înfiorător de tare îl durea partea dreaptă a feţei. La fiecare hâţânare a căruţei i se ciocneau maxilarele, iar săgeţile incandescente ale agoniei îi porneau de la dinţi spre ochi, spre gât, spre rădăcina părului. Gura îi era bandajată, aşa că trebuia să inspire prin stânga, dar până şi aerul îi provoca durere. Panica îşi înfipse ghearele în el. Tot corpul îi urla. O mână îi fusese bandajată şi legată de-a curmezişul pieptului, dar reuşi să se prindă cu cealaltă de marginea căruţei, încercând să facă ceva, nu ştia exact ce anume, orice. Ochii îi ieşiseră din orbite, inima îi bătea să îi spargă pieptul, respiraţia îi forăia în nas. – Auuu, mârâi el, gaaaarrrr! Cu cât se forţa mai mult, cu atât durerea creştea, şi tot creştea, până când avu senzaţia că faţa i se va sparge, că ţeasta îi va exploda… – Încetişor. Un chip plin de cicatrice îi apăru înaintea ochilor. Nouădegete. Disperat, Jezal încercă să-l apuce, iar nordicul îi prinse mâna în laba lui uriaşă şi i-o strânse uşurel. – Încetişor. Ascultă-mă cu atenţie. Te doare, sigur că da. Ţi se pare că este mai mult decât poţi îndura, însă nu-i aşa. Ţi se pare că ai să mori, dar n-ai s-o faci. Ascultă-mă cu atenţie, pentru că şi eu am trecut prin ce treci tu acum, aşa că ştiu ce vorbesc. Cu fiecare minut, cu fiecare ceas, cu fiecare zi ai să fii tot mai bine. Simţi cum Nouădegete îl împinge blând la loc. – Nu trebuie să faci nimic altceva decât să stai întins aici şi ai să fii mai bine. Înţelegi ce-ţi spun? Nu trebuie să faci nimic altceva, norocosule. 777

Jezal îşi lăsă trupul greu. Nu trebuia să facă nimic altceva decât să stea întins acolo. Strânse mâna uriaşă, iar mâna îl strânse şi ea, liniştindu-l. Parcă acum îl durea deja mai puţin. Sigur, durerea era tot crâncenă, dar acum o putea controla. Respiraţia i se domoli, închise ochii. Vântul biciuia câmpia rece, iarba scurtă, haina zdrenţuită a lui Jezal, bandajele lui murdare, părul lui slinos, dar nu-l băga în seamă. Ce ar fi putut face în privinţa vântului? Ce ar fi putut face în orice privinţă? Stătea cu spatele sprijinit de una din roţile căruţei şi se uita cu ochi mari de uimire la piciorul său imobilizat teribil de strâns între două bucăţi dintr-o suliţă în jurul cărora fuseseră înfăşurate fâşii de pânză. Nici braţul nu arăta mai bine; era vârât între două şipci desprinse dintr-un scut şi îi era legat de piept. Mâna albă cu degete amorţite atârna inutilă. Jezal nu văzuse niciodată ca asemenea improvizaţii lamentabile să dea rezultate. Ba chiar i s-ar fi părut nostim, dacă nu ar fi fost el nefericitul pacient. Cu siguranţă că nu se va face niciodată bine. Era distrus, terminat, mutilat. Va fi şi el acum ca ceilalţi schilozi pe care încerca să-i evite pe străzile din Adua? Ca cei infirmi, răniţi în război, zdrenţăroşi şi jegoşi, care-şi vâră cioturile membrelor în nasul trecătorilor, milogindu-se după câţiva bănuţi, mărturii stânjenitoare ale faptului că există o latură întunecată a vieţii de soldat, la care nu a vrut să se gândească niciodată? De acum înainte va fi schilod ca… şi îi îngheţă sufletul… ca Sand dan Glokta? Încercă să-şi mişte piciorul şi scoase un geamăt de durere. Va umbla tot restul vieţii sprijinindu-se într-un baston? Va deveni o arătare a groazei de care toată lumea se fereşte? O lecţie utilă, arătat cu degetul şi comentat în şoaptă? Iatăl pe Jezal dan Luthar! Fusese un bărbat de viitor, un bărbat arătos, a câştigat Competiţia în uralele mulţimii! Cine s-ar fi aşteptat la una ca asta? Ce pierdere, ce păcat, iată-l că vine, haideţi să plecăm din drumul lui… Asta înainte să se gândească la stricăciunile chipului. Încercă să-şi mişte limba, iar durerea ascuţită îl făcu să se cutremure, dar reuşi, totuşi, să-şi dea seama că nu mai recunoştea absolut deloc harta dinlăuntrul gurii. Parcă îi era cumva căzută într-o rână, răsucită, complet aiurea faţă de cum ar fi trebuit să fie. Gaura dintre dinţi parcă era lungă de un kilometru. Îl înţepau buzele sub bandaje. Sfâşiate, făcute zob. Devenise un monstru. O umbră îi acoperi faţa şi îşi ridică ochii mijindu-i în soare. Nouădegete se aplecase deasupra lui cu un burduf cu apă într-o mână. – Bea, mormăi el. Jezal clătină din cap, dar, fără să-l bage în seamă, nordicul se aşeză pe vine lângă el, scoase dopul şi îi întinse burduful. Jezal i-l smulse din mână iritat, îl ridică cu multă băgare de seamă spre colţul mai bun al gurii şi încercă să-l încline cumva. Doar că nu reuşi. Se mai chinui 778

câteva clipe, dar înţelese că nu avea cum să poată bea având o singură mână zdravănă. Se lăsă la loc, cu ochii închişi şi respirând sacadat pe nas. Aproape scrâşni din dinţi de supărare, dar se răzgândi la timp. – Haide, auzi şi simţi o mână care i se strecoară după ceafă şi îi ridică uşor capul. – Gâââhh! mârâi furios, cu intenţia clară de a se împotrivi, dar, în cele din urmă, se lăsă moale şi se abandonă ruşinii de a fi tratat ca un bebeluş. Şi, în fond, ce sens ar fi avut să pretindă că ar fi fost altminteri decât complet neajutorat? Apă călduţă, stătută i se prelinse în gură şi încercă să se forţeze să o înghită. A fost ca şi cum ar fi înghiţit cioburi de sticlă. Tuşi şi scuipă restul de apă. Mai bine spus, încercă să scuipe, dar durerea i se păru mult prea mare. Aşa că se aplecă înainte şi lăsă apa să i se scurgă de pe faţă, dar i se prelinse şi pe gât, intrându-i sub gulerul murdar al cămăşii. Se sprijini iar de căruţă cu un suspin adânc şi împinse burduful cu apă cu mâna cea bună. Nouădegete ridică din umeri. – Cum vrei, dar va trebui să încerci şi mai târziu. Trebuie să bei apă. Ţi-aduci aminte ce s-a întâmplat? Jezal clătină capul. Nu-şi amintea. – A fost o luptă. Eu şi cu frumuseţea aia de colo, făcu un semn spre Ferro care îi aruncă o căutătură furibundă, ne-am ocupat cam de toţi, dar se pare că trei au trecut de noi. I-ai rezolvat pe doi, şi i-ai rezolvat bine, dar l-ai scăpat pe al treilea care ţi-a tras una în gură cu ghioaga. Şi ţi-a tras-o tare rău, şi ştii cum e acum, arătă el spre obrazul bandajat al lui Jezal. Ai căzut şi probabil că te-a lovit şi când erai leşinat, pentru că ţi-a rupt şi braţul, şi piciorul. S-ar fi putut să o păţeşti încă şi mai rău. Dacă aş fi în locul tău, le-aş mulţumi morţilor că a fost Quai prin preajmă. Jezal se uită la ucenic, clipind nedumerit. Ce legătură avea ăsta cu ce se întâmplase? Dar Nouădegete îi răspundea deja şi la întrebarea aceasta. – A venit pe la spate şi l-a lovit în cap cu o tingire. Mai aproape de adevăr ar fi să spun că i-a făcut zob capul, terci i l-a făcut, rânji larg la ucenicul care privea în largul câmpiei. Loveşte foarte tare băieţelul nostru slăbuţ, ce zici? Păcat, totuşi, de tingirea aia. Quai ridică indiferent din umeri, de parcă ar fi spart capete de oameni în fiecare dimineaţă la micul dejun. Jezal îşi spuse că va trebui să-i mulţumească aiuritului ăstuia bicisnic pentru că i-a salvat viaţa, doar că nu se prea simţea foarte salvat. Încercă să articuleze sunete în aşa fel încât să nu-l doară nimic şi reuşi să şoptească: – Câ-de-ău-e? – Eu am avut răni mai rele de atât. Slabă alinare.

779

– O s-o scoţi la capăt cu bine. Eşti tânăr. Mâna şi piciorul o să se repare cât ai bate din palme. Ceea ce însemna, presupuse Jezal, că faţa nu o să i se repare. – Fiecare rană e gravă, şi fiecare e mai gravă decât cea dinainte. Am plâns ca un copil la fiecare din rănile astea, făcu Nouădegete un semn spre faţa lui distrusă. Aproape toată lumea plânge, asta-i realitatea. Dacă te ajută cu ceva. Nu-l ajuta. – Câ-de-ău? Nouădegete îşi scărpină obrazul ţepos. – Ai falca ruptă, ai pierdut câţiva dinţi, ai gura spartă, dar te-am cusut binişor. Jezal nu reuşi să înghită nodul care i se formase în gât. I se confirmau cele mai îngrozitoare temeri. – E o rană rea şi e un loc al naibii de prost. Eşti rănit chiar în gură, de n-o să poţi mânca, n-o să poţi bea, n-o să poţi vorbi fără să te doară. Nici n-o să poţi să te pupi, fireşte, dar asta n-ar trebui să te deranjeze într-un loc ca ăsta unde suntem acum. Nordicul râse cu gura până la urechi, însă Jezal n-avea deloc chef să i se alăture. – Rană tare rea. Acolo de unde sunt eu i se spune „rană de botez”. – Şee? murmură Jezal, regretându-şi de îndată curiozitatea când durerea îi înţepă buzele. – Rană de botez, pricepi? şi Nouădegete îi arătă ciotul degetului lipsă. O rană după care îţi capeţi porecla. Probabil că ţie ţi se va spune Falcăruptă, sau Mutrăspartă, sau Fărădinţi, sau cam aşa ceva. Rânji din nou, doar că Jezal îşi rătăcise simţul umorului pe deal, printre stânci, împreună cu dinţii lui sparţi. Simţi înţepătura lacrimilor. Voia să plângă, dar ştia că i se vor întinde cusăturile de la buzele umflate. Nouădegete mai încercă o dată. – Trebuie să priveşti partea bună a lucrurilor. Acum e puţin probabil să mori. Infecţia din tine nu s-a întins. Jezal căscă îngrozit ochii mari, şi mai mari, pe măsură ce înţelegea. Precis ar fi căscat şi gura, dacă nu i-ar fi fost sfărâmată falca. Puţin probabil să mor? Nici nu-i trecuse prin minte că rana i s-ar fi putut infecta. Infecţie? Chiar în gură? – Nu te ajut nicicum, nu? şopti Logen. Jezal îşi acoperi ochii cu braţul cel zdravăn şi încercă să plângă fără să-şi facă rău. Umerii începură să-i tremure în ritmul suspinelor mute. Făcuseră popas pe malul unui lac întins. Apă agitată şi cenuşie sub un cer vineţiu şi înnorat. Apă mohorâtă, cer mohorât, şi apă şi cer parcă pline de taine, pline de ameninţări. Valuri furioase loveau prundişul rece. Păsări furioase

780

croncăneau deasupra apei. Durerea furioasă pulsa în fiece ungher al trupului lui Jezal şi nu dădea semne că ar dori să înceteze. Ferro se lăsase pe vine în faţa lui, încruntată, aşa cum era mereu, şi începuse să-i dea jos bandajele, în vreme ce Bayaz stătea în spatele ei şi urmărea operaţiunea. Se părea că Întâiul dintre Magi îşi revenise din toropeală. Nu explicase în niciun fel ce anume îi provocase starea aceea sau de ce îşi revenise atât de neaşteptat, însă de arătat, nu arăta deloc bine. Părea mai bătrân ca niciodată, mult mai costeliv, şi avea ochii îngropaţi în găvane, iar pielea îi era palidă, cumva mai subţire, transparentă parcă. Dar Jezal n-avea compasiune de prisos, cu atât mai puţin pentru iniţiatorul acestui dezastru. – Unde suntem? murmură el printre accese de durere. Nu-l mai durea chiar atât de tare când vorbea, dar tot trebuia să aibă grijă să rostească rar cuvintele care-i ieşeau din gură îngroşate şi împleticite, de parcă ar fi fost prostul satului. Bayaz făcu un gest înspre întinderea de apă. – Acesta este primul dintre cele trei lacuri. Suntem pe drumul spre Aulcus. Am trecut de jumătatea călătoriei noastre. Jezal înghiţi greu. Nu avea de ce să se declare teribil de liniştit la auzul acestor veşti. – Cât era de la… – N-am cum să-ţi scot bandajele dacă tot dai din buze, şuieră Ferro. Taci sau te las aşa cum eşti? Jezal închise gura, iar ea îi desprinse cu grijă pansamentele, se uită la sângele maroniu de pe ele, îl mirosi, strâmbă din nas şi le aruncă cât colo. Apoi se uită mânioasă la gura lui. Jezal se simţea destul de speriat şi îi cerceta cu atenţie trăsăturile întrebându-se ce anume îi trecea prin minte. Şi-ar fi dat dinţii în schimbul unei oglinzi în momentul acela, presupunând că i-ar mai fi avut pe toţi. – Cât de rău arată? o întrebă încet, simţind pe limbă gustul propriului sânge. Ochii lui Ferro aruncară fulgere spre el. – Mă confunzi cu cineva căreia îi pasă. Scoase un geamăt. Ochii i se umplură de lacrimi. Fu nevoit să-şi ferească privirea şi să clipească de câteva ori ca să nu înceapă să plângă de-a binelea. Clar, era un specimen jalnic. Fiu brav al Uniunii, ofiţer curajos din Oastea Regelui, câştigător al Competiţiei de scrimă, nici mai mult, nici mai puţin, şi nu putea să-şi înfrângă plânsul. – Ţine asta, îl repezi Ferro. – Îhî, şopti el încercând să-şi înăbuşe suspinele ca să nu i se simtă în tremurul glasului. Ţinu apăsat de obraz unul dintre pansamentele curate, în vreme ce Ferro îi trecea bandajul în jurul capului şi pe sub bărbie, de jur împrejur, iar şi iar, închizându-i bine gura. 781

– O să supravieţuieşti. – Ar trebui să mă bucur? bolborosi el. Ea ridică din umeri şi îi întoarse spatele. – Sunt mulţi care nu scapă. Jezal aproape că îi invidie pe aceştia când îi urmări mersul maiestuos prin iarba plecată de vânt. Cât îşi dorea să fie şi Ardee aici. Îşi aminti cum arăta atunci când o văzuse ultima dată, cum îşi ridicase spre el surâsul şugubăţ în ploaia blândă. Niciodată nu i-ar fi întors spatele şi nu l-ar fi lăsat aşa, neajutorat şi suferind. I-ar fi şoptit vorbe dulci, i-ar fi mângâiat obrajii, l-ar fi privit lung cu ochii ei cei negri, l-ar fi sărutat uşor şi… spanacuri sentimentale. Probabil că-şi găsise deja pe altcineva, vreun alt idiot pe care să-l întărâte, să-l tachineze şi să-l nenorocească, apoi să-l uite pentru totdeauna. Se supuse la chinuri îngrozitoare închipuindu-şi-o cum râde la glumele altui bărbat, cum surâde altui bărbat, cum sărută buzele altui bărbat. Nici vorbă să-l mai vrea aşa cum arăta acum, măcar de asta era convins. Nimeni nu l-ar mai vrea. Simţi că buzele încep iarăşi să-i tremure şi că lacrimile îi înţeapă ochii. – Ştii tu, din când în când, toţi vestiţii eroi din vechime – regii cei mari, generalii de seamă – toţi au întâmpinat obstacole. Jezal ridică privirea. Aproape uitase că Bayaz era acolo. – Suferinţa îl face mai puternic pe om, băiete, la fel cum ciocanul la forjă face sabia mai ascuţită. Bătrânul se strâmbă de durere când se aşeză pe vine lângă Jezal. – Oricine poate dovedi multă încredere în faţa succesului sau în faţa încercărilor facile. Însă pe noi ne defineşte felul în care reacţionăm în faţa obstacolelor şi vicisitudinilor. Autocompătimirea merge mână în mână cu egoismul, şi nici o altă trăsătură a vreunui conducător nu este mai deplorabilă. Egoismul este pentru copii şi pentru cei întârziaţi la minte. Un mare conducător îi pune pe ceilalţi înaintea sa. Te va surprinde că vei putea să-ţi înduri mai uşor necazurile dacă te vei purta aşa. Dacă vrei să ajungi să te porţi ca un rege, nu trebuie să faci nimic altceva decât să te porţi cu ceilalţi de parcă ei ar fi regi. Şi puse mâna pe umărul lui Jezal. Poate că intenţionase să-l liniştească prin gestul acesta părintesc, însă mâna îi tremura mult prea tare. Bayaz rămase nemişcat preţ de câteva clipe, ca şi cum nu ar fi avut suficientă energie să şi-o ridice, apoi se îndreptă încet şi plecă de lângă Jezal clătinându-se pe picioare. Cavalerul privi în gol în urma lui. Doar cu câteva săptămâni în urmă, ar fi spumegat la auzul unei asemenea predici. Acum însă stătea bleg şi smerit şi încerca să-i pătrundă înţelesurile. Nici nu mai avea habar cine anume era el. Şi era greu să păstreze atitudinea de superioritate atâta vreme cât depindea pe de-a întregul de cei din jur. De cei despre care avusese o părere atât de proastă până de curând. Nu mai încerca să se mintă singur. Ar fi murit fără doftoriceala empirică a lui Ferro şi fără îngrijirea neîndemânatică a lui Nouădegete. 782

Nordicul începuse să se agite. Cizmele lui striveau prundişul. Venise vremea să se întoarcă la căruţă. Venise vremea să mai fie hurducat şi zgâlţâit. Venise vremea să simtă mai multă durere. Jezal scoase un oftat lung, tremurat, văicărit, dar se opri la jumătatea lui. Plângerea de milă era pentru copii şi pentru cei întârziaţi la minte. – Haide, ştii ce avem de făcut. Jezal se aplecă, iar Nouădegete îl ridică în braţe fără să se opintească, fără să sufle greu, şi-l azvârli fără prea multă ceremonie în spatele căruţei, printre sacii cu merinde. Când vru să se îndepărteze, Jezal îl apucă de mâna cea mare şi ştirbă, iar nordicul se întoarse spre el, cu fruntea încreţită de mirare. Jezal încercă să-şi înăbuşe emoţia. – Mulţumesc, şopti el. – Pentru ce, pentru asta? – Pentru tot. Nouădegete îl privi lung, apoi ridică din umeri. – Nu-i mare lucru. Dacă te porţi cu oamenii aşa cum ţi-ai dori să se poarte ei cu tine, n-ai cum să greşeşti. Vorbele astea le ştiu de la tata. I-am uitat sfatul ceva vreme şi am făcut unele lucruri de care îmi pare rău, oftă el. Oricum, nu strică să încerci. În cele din urmă experienţa m-a învăţat că ajungi să capeţi ceea ce ai oferit. Se îndreptă spre cal, iar Jezal se uită gânditor la spatele lui lat. Să te porţi cu oamenii aşa cum ţi-ai dori să se poarte ei cu tine. Ar fi putut să afirme cu toată sinceritatea că el s-a purtat măcar o dată în viaţa lui aşa? Se adânci în gânduri în vreme ce căruţa porni din loc, cu osiile scârţâind. Pe măsură ce îşi trecea în revistă viaţa, devenea tot mai conştient de cât de egoist şi nesimţit fusese. Se purtase urât cu cei mai tineri, îi împinsese la rele pe cei în vârstă. Deseori storsese bani de la prieteni care nu-şi permiteau să-i piardă, profitase de fete şi le trimisese la plimbare după aceea. Nici măcar o dată nu-i mulţumise prietenului său, West, pentru tot ce făcuse pentru el. Ba chiar s-ar fi culcat bucuros cu sora lui, dacă ea ar fi fost de acord. Cu groază din ce în ce mai mare îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar de un singur lucru dezinteresat pe care să-l fi făcut vreodată. Se foi stânjenit pe sacii cu nutreţ. În cele din urmă, ajungi să capeţi exact ceea ce dai, iar o purtare cuviincioasă nu costă absolut nimic. De acum înainte avea să se gândească mai întâi şi mai întâi la ceilalţi. Îi va trata pe toţi ceilalţi ca pe nişte egali. Mai încolo, bineînţeles. Va avea suficient timp să devină un om mai bun atunci când va fi din nou în stare să mănânce. Atinse bandajul de pe obraz, se scărpină, fără să-şi dea seama ce face, apoi îşi impuse să se oprească. Bayaz mergea călare chiar în spatele căruţei, uitându-se la apă. – Ai văzut? îl întrebă Jezal în şoaptă. – Ce să văd? 783

– Asta, arătă spre obrazul lui. – A, aia. Da, am văzut-o. – Cât de rău e? Bayaz îşi lăsă capul ştrengăreşte pe un umăr. – Ştii ceva? Una peste alta, cred că-mi place. – Îţi place? – Poate că nu chiar acum, dar îţi vor fi scoase firele, falca o să se dezumfle, vânătăile vor dispărea, iar crustele vor cădea. Cred că obrazul tău nu-şi va mai recăpăta niciodată forma pe care o cunoşti şi, desigur, dinţii nu-ţi vor mai creşte la loc, dar nu am nicio îndoială că farmecul tău de băieţandru va fi înlocuit de un aer mai aspru, mai periculos, mai misterios. Oamenii respectă acei bărbaţi care arată că au trecut prin bătălii, iar înfăţişarea ta nu va fi deloc distrusă. Ba chiar îndrăznesc a spune că fetele vor fi leşinate după tine dacă le vei da motive. Dădu din cap dus pe gânduri. – Da. Una peste alta, cred că această păţanie îţi va fi de folos. – De folos? murmură Jezal cu mâna la falca bandajată. La ce? Dar mintea lui Bayaz plecase aiurea. – Ştii, Harod cel Mare avea o cicatrice pe obraz, şi nu i-a dăunat niciodată. Bine, nu se vede pe statui, dar în viaţa reală, oamenii l-au respectat încă şi mai mult. Nemaipomenit bărbat a fost acest Harod. Avea faima de a fi drept şi cinstit, şi chiar aşa şi era cel mai adesea. Însă ştia cum să fie exact pe dos dacă o cereau împrejurările, chicoti Magul ca pentru sine. Ţi-am povestit că şi-a invitat cei mai mari duşmani la tratative? Până la lăsarea serii, a reuşit să-i facă să se certe unul cu celălalt şi apoi s-au distrus reciproc în luptă. Iar el şi-a revendicat victoria împotriva amândurora, fără măcar să scoată sabia din teacă. Vezi tu, ştia că Ardlic avea o soţie foarte frumoasă… Jezal se lăsă pe spate în căruţă. Mai auzise povestea, dar parcă nu avea niciun rost să-i amintească asta lui Bayaz. De fapt, chiar îi făcea plăcere s-o mai asculte o dată. Oricum, nu avea nimic mai bun de făcut. Îl liniştea vocea monotonă a bătrânului, mai ales acum când soarele începuse să iasă de după nori. Şi, dacă nu vorbea, aproape că nici nu-l mai durea gura. Aşa că se culcă la loc pe sacul cu paie, cu capul pe o parte, în legănatul blând al căruţei, şi privi la locurile pe lângă care treceau. Privi la vântul care se juca în iarbă. Privi la soarele oglindit în apă.

784

Pas cu pas West urca scrâşnind din dinţi spre marginea râpei. Avea degetele amorţite şi slăbite şi îi tremurau amarnic de cât se agăţase de pământul rece, de rădăcinile îngheţate ale copacilor, de zăpada îngheţată. I se crăpaseră buzele, nasul îi curgea încontinuu, îl usturau înfiorător nările. Când inspira, simţea înţepături în gât şi în plămâni, iar când expira, scotea pe gură aburi denşi şi la fel de usturători. Se tot întreba dacă nu care cumva luase cea mai proastă decizie din viaţă atunci când îi dăduse haina lui Ladisla. Probabil că da. Desigur, prima decizie proastă luată fusese atunci când îi salvase viaţa nemernicului ăluia egoist. Niciodată nu-şi imaginase că ar putea fi atât de îngrozitor de obosit, nici măcar pe vremea când se antrena câte cinci ore pe zi pentru Competiţie. În comparaţie cu Treicopaci, Lordul Mareşal Varuz părea un şef caraghios de blânduţ. West era trezit fără prea multă tevatură în fiecare dimineaţă înainte de ivirea zorilor şi nu i se permitea să se odihnească înainte ca ultima geană de lumină să se stingă pe cer. Dar nordicii ăştia erau nişte maşinării. Absolut toţi. Ca ciopliţi în lemn, ei nu oboseau niciodată, nu simţeau nicio durere. Pe West îl dureau toţi muşchii din cauza ritmului infernal de mers pe care i-l impuneau. Era plin de vânătăi şi de zgârieturi din cauza celor o sută de căderi şi căţărări. În cizmele ude, tălpile îi erau carne vie şi pline de băşici. În plus, reapăruse pulsarea bine cunoscută în tâmple, urmând ritmul respiraţiei lui laborioase, îmbinându-se nefericit cu fierbinţeala rănii din scalp. Era rău că trebuia să îndure frigul, suferinţa şi oboseala, însă mult mai greu de suportat era senzaţia copleşitoare de vină, şi de ruşine, şi de neputinţă care îl zdrobea tot mai tare şi mai tare cu fiecare pas făcut. Îl trimiseseră cu Ladisla tocmai pentru a-l feri pe Prinţ de nenorociri. Iar rezultatul a fost un dezastru inimaginabil de mare. O întreagă divizie masacrată. Câţi copii au rămas fără taţi? Câte femei fără soţi? Câţi părinţi fără fii? Îşi spunea, pentru a mia oară, că ar fi trebuit să încerce să facă mai mult. Şi îşi încleşta frustrat pumnii sleiţi. Dacă ar fi reuşit să-l convingă pe Prinţ să nu traverseze râul, oamenii aceia nu ar fi murit. Atât de mulţi oameni. Atât de mulţi morţi. Nici măcar nu ştia dacă să-i fie milă de ei sau să-i invidieze. – Pas cu pas, şopti pentru sine, urcând râpa. Nu aveai cum să te raportezi altfel la situaţie. Dacă strângeai tare din dinţi şi făceai paşi mari, puteai ajunge oriunde. Pas cu pas. Mai întâi un pas vinovat, epuizat, îngheţat, îndurerat. Apoi un altul. La fel. Ce altceva să faci? Nici nu ajunseră bine în vârful dealului, că Prinţul Ladisla se şi trânti la rădăcina unui copac, aşa cum făcea la fiecare oră. Cel puţin la fiecare oră. 785

– Te rog, colonele West! gâfâi el, iar aburii respiraţiei îi conturară obrajii bucălaţi. Aidoma unui ţânc, avea două dâre lucitoare de muci deasupra buzei superioare. Nu pot să mai merg! Ai milă şi spune-le… spune-le să se oprească! West înjură în barbă. Şi aşa nordicii erau destul de iritaţi de întreaga situaţie şi nu mai încercau să ascundă asta, dar, fie că-i plăcea sau nu, Ladisla era totuşi comandantul lui. Fără a mai pune la socoteală faptul că era şi moştenitorul tronului. N-avea cum să-i ordone să se ridice de acolo. – Treicopaci! hârâi el. Bătrânul războinic se încruntă la el. – Ai face bine să nu-mi ceri să ne oprim, flăcău. – Trebuie. – În numele celor morţi! Iarăşi? Voi, Sudicii, n-aveţi deloc sânge în voi! Nu-i de mirare că v-a tras-o Bethod. Şi dacă nu aveţi de gând să învăţaţi să mărşăluiţi, o să v-o tragă din nou, crede-mă când îţi spun! – Te rog. O clipă doar. Treicopaci se uită scârbit la Prinţul căzut lat şi clătină din cap. – Fie. Odihniţi-vă un minut dacă asta vă va face să mergeţi mai repede, dar să nu vă intre în obicei, auzi? N-am făcut nici jumătate din cât ne-am propus să facem azi, dacă vrem să fim înaintea lui Bethod, spuse el şi plecă furios să-şi verse nervii pe Copoi. West se lăsă pe vine, dezmorţindu-şi degetele de la picioare, suflând în mâinile făcute căuş. Şi-ar fi dorit să se poată întinde pe jos ca Ladisla, dar experienţa îl învăţase că, odată ce te-ai oprit din mişcare, te va durea mult mai rău când vei porni din nou. Pike şi fiica lui stăteau de pază în apropiere, răsuflând aproape normal. Dovadă clară, în cazul că ar fi avut nevoie de una, că lucrul cu metalele într-o colonie de deţinuţi te pregătea mai bine pentru înotul prin noroaiele unui ţinut sălbatic decât o viaţă de tihnă neîntreruptă. Se pare însă că Ladisla avea o oarecare idee despre ce-i trecea prin minte şi spuse fără să gândească: – Nici nu-ţi poţi da seama cât de greu îmi este. – Nu, fireşte că nu! se răţoi West rămas fără pic de răbdare. Acum mai trebuie să-mi cari şi haina! Prinţul dădu nedumerit din pleoape, apoi îşi coborî privirea la pământul jilav, încleştându-şi maxilarele. – Ai dreptate. Îmi pare rău. Fireşte că-mi dau seama că-ţi datorez viaţa. Dar, înţelege-mă, nu sunt deprins cu aşa ceva. Deloc nu sunt. Trase de reverele jegoase şi zdrenţuite şi scoase un chicotit amărât. – Mama îmi spunea mereu că trebuie să încerc să arăt cât se poate de bine în orice ocazie. Mă întreb ce ar zice dacă m-ar vedea acum. Cu toate acestea, West observă că Prinţul nu avea nici cea mai mică intenţie să-i înapoieze haina. 786

Ladisla îşi vârî capul între umeri. – Cred că trebuie să-mi asum o parte din vină pentru toată această poveste. O parte? West ar fi fost extrem de bucuros să-i facă cunoştinţă cu „o parte” din cizma lui. – Ar fi trebuit să te ascult, colonele. Tot timpul am ştiut asta. Păi, nu e prudenţa cea mai bună politică în vreme de război? Acesta a fost mereu motoul meu. Dar tâmpitul ăla de Smund m-a îndemnat să acţionez nesăbuit. Idiotul! – Lordul Smund şi-a jertfit viaţa, şopti West. – Păcat că nu şi-a jertfit-o mai devreme ca să nu ne bage în beleaua asta! mârâi Prinţul, iar buzele îi tremurară din pricina nervozităţii. Ce crezi că vor spune cei de-acasă despre toată chestia asta, West? Ce crezi că vor spune despre mine? – Nu am nici cea mai vagă idee, Înălţimea Voastră. Deja se spuseseră multe adevăruri dure. West încercă să-şi înăbuşe furia şi să se pună în locul lui Ladisla. Tânărul era atât de puţin pregătit să facă faţă unei asemenea situaţii, era atât de lipsit de resurse, atât de dependent de toţi ceilalţi pentru absolut orice. Cea mai importantă decizie din întreaga lui viaţă avusese dea face cu pălăria pe care trebuia să o poarte la o anumită ocazie sau la alta, iar acum trebuia să accepte responsabilitatea pentru mii de morţi. Normal că habar nu avea ce să facă acum. – Măcar de n-ar fi fugit, îşi încleştă Ladisla pumnii şi lovi iritat cu piciorul într-o rădăcină de copac. De ce n-au rămas să lupte, jigodiile laşe? De ce n-au luptat? West închise ochii şi făcu tot ce-i stătea în putere să ignore frigul, foamea, durerea şi să alunge furia care-i clocotea în piept. Aşa se întâmpla mai mereu. Tocmai atunci când Ladisla începea să-i stârnească ceva simpatie, tocmai atunci când începea să-l înduioşeze, scăpa câte o propoziţie dezgustătoare retrezindu-i antipatia. – Nu am de unde să ştiu, Înălţimea Voastră, reuşi el să articuleze printre dinţi. – Gata, bombăni Treicopaci, v-a ajuns! În picioare şi să nu aud nicio şoaptă! – Doar nu pornim din nou, colonele? – Mă tem că trebuie. Prinţul oftă şi se ridică cu greu în picioare. – Sincer, West, nu înţeleg cum de oamenii ăştia nu obosesc niciodată. – Pas cu pas, Înălţimea Voastră. – Fireşte, murmură Ladisla, împleticindu-se printre copaci, în urma celor doi deţinuţi. Pas cu pas. West îşi dezmorţi picioarele, apoi vru să-i urmeze, când simţi cum o umbră uriaşă cade asupra lui. Ridică ochii şi îl văzu pe Dow cel Negru care i se pusese în faţă, blocându-i drumul şi rânjindu-i cu toţi dinţii. I-l arătă cu un semn al capului pe Prinţul care abia se mişca. 787

– Vrei să ţi-l omor? mârâi el în limba nordicilor. – Dacă te atingi de vreunul dintre ei… scuipă West vorbele înainte să se hotărască ce anume avea de gând să spună. O să… – Da? – O să te omor eu pe tine. Ce altceva să spună? Se simţea ca un copil proferând ameninţări ridicole în curtea şcolii. O curte teribil de rece şi de primejdioasă. Şi dând din gură în faţa unui copil de două ori cât el. Doar că Dow îşi rânji din nou colţii. – Teribil temperament pentru un slăbănog. Şi uite cum am început să vorbim numai despre omoruri. Sigur ai suficient sânge în tine? West făcu un efort să pară mai înalt, mai falnic, chestie deloc uşoară pentru un biet om care stă într-o râpă şi e cocârjat de oboseală. Dacă trebuie să calmezi o situaţie periculoasă, nu trebuie să-ţi arăţi teama, indiferent cât de mare este aceasta. – Ce-ar fi să mă pui la încercare? Dar vocea îi sună jalnic chiar şi în propriile-i urechi. – S-ar putea s-o fac. – Atunci să mă anunţi din timp. N-aş vrea să pierd ocazia. – Nu-ţi face griji, şopti Dow întorcându-i spatele şi scuipând înspre tufe. O săţi dai seama atunci când ai să te trezeşti cu gâtul tăiat. Şi nordicul urcă mai departe râpa noroioasă, cu mişcări mai lente, ca şi cum ar fi vrut să demonstreze că nu era speriat. West îşi dorea să poată spune acelaşi lucru şi despre el însuşi. Căci lui personal îi bătea inima în urechi. Se târî după ceilalţi, trecu de Ladisla şi o ajunse din urmă pe Cathil. – Eşti bine? o întrebă. – Mi-a fost şi mai rău, îi răspunse fata măsurându-l cu privirea. Tu cum te simţi? Dintr-odată, West înţelese în ce hal trebuie să fi arătat. Braţele îi erau înfăşurate într-un sac vechi şi găurit, tras peste uniforma jegoasă. Îşi strânsese centura pe deasupra lui şi scosese prin una din găuri sabia cea grea care îl lovea acum peste picior. Îl mâncau fălcile de la barba crescută de câteva zile şi îi clănţăneau de frig şi suferinţă. Şi avea certitudinea că faţa lui era o combinaţie de rozaliu furios şi cenuşiu cadaveric. Îşi vârî mâinile la subsuori şi schiţă un zâmbet trist. – Mi-e frig. – Se vede. Poate că ar fi fost mai bine să-ţi păstrezi haina. La replica asta se văzu nevoit doar să dea din cap. Se uită la spinarea lui Dow printre ramurile pinului din apropiere şi îşi drese vocea. – Nu te-a… necăjit niciunul, nu-i aşa? – Să mă necăjească? 788

– Ştii tu…, murmură el cu foarte multă jenă, eşti femeie şi eşti în mijlocul tuturor acestor bărbaţi, iar ei nu prea sunt obişnuiţi cu aşa ceva. Şi uite cum se holbează la tine tipul ăla, Dow. Nu ştiu ce… – Foarte frumos din partea ta, colonele, însă nu-mi fac griji. Mi-e greu să cred că vor face altceva decât să se holbeze şi, crede-mă, am avut de-a face cu chestii mult mai rele. – Există ceva mai rău decât el? – În prima tabără în care am fost vreodată în viaţa mea, m-a plăcut comandantul. Probabil că pielea mea încă mai licărea a viaţă bună şi îndestulată. M-a înfometat ca să capete ceea ce îşi dorea atât de mult. Am rezistat cinci zile fără strop de mâncare. West se înfioră. – Şi a fost suficient cât să-l facă să renunţe? – Oameni ca ăştia nu renunţă. Nu am fost capabilă să rezist mai mult de cinci zile. Apoi… faci ce trebuie să faci. – Adică… – Ce trebuie să faci, ridică fata din umeri. Nu sunt mândră de ce am făcut, dar nici nu-mi este ruşine. Află de la mine că nici mândria, nici ruşinea nu te pot face om liber. Nu regret nimic altceva decât acele cinci zile când mi-a fost foame, acele cinci zile când aş fi putut să mănânc după pofta inimii. Faci exact ce trebuie să faci. Nu contează cine eşti. Odată ce începi să flămânzeşti… Şi ridică din nou din umeri. – Tatăl tău cum s-a descurcat? – Pike? ridică tânăra privirea la deţinutul cu faţa arsă care mergea în faţa lor. E om bun, dar nu suntem rude. Nu ştiu ce s-a ales de familia mea. Probabil că, dacă rudele mele mai trăiesc, s-au împrăştiat pe toată suprafaţa Engliei. – Deci… – Uneori, dacă spunem că suntem rude, oamenii reacţionează diferit. Ne-am scos reciproc din multe necazuri. Şi, dacă Pike n-ar fi insistat, probabil că şi acum ciocăneam la metale în lagăr. – Iar în schimb acum te bucuri de această minunată plimbare în aer liber. – Îhî. Te descurci cu ce ai la dispoziţie. Îşi înfipse bărbia în piept şi grăbi pasul printre copaci. West o urmări cum se îndepărtează. Avea ceva sânge în ea, ar fi spus nordicii. Iar Ladisla ar fi avut de învăţat din hotărârea ei mută. West privi peste umăr la Prinţ care se împleticea graţios prin zloată, cu o încruntătură bosumflată întipărită pe chip. Oftă, iar aburii respiraţiei îi atinseră obrajii. Era prea târziu ca Ladisla să înveţe ceva. O masă nenorocită alcătuită dintr-o bucată de pâine veche şi o cană cu zeamă rece de la o fostă tocană. Treicopaci nu le-a dat voie să facă focul, cu toate rugăminţile lui Ladisla. Era prea mare riscul de a fi văzuţi. Aşa că s-au aşezat pe 789

jos, în pâlpâirea penumbrei, puţin mai departe de locul unde se odihneau nordicii. Le făcea bine să vorbească, fie şi pentru a uita de frig, de durere şi de disconfort. Fie şi pentru a-şi opri dinţii din clănţănit. – Parcă mi-ai spus că ai luptat în Kanta, Pike? În război? – Da. Ca sergent, încuviinţă încet Pike din cap, iar ochii îi sclipiră straniu pe chipul ars, fără trăsături. Greu de crezut acum că înnebuneam din cauza căldurii. West scoase un gâlgâit. Ca un hohot trist de râs. – În ce unitate? – În primul regiment al cavaleriei din Oastea Regelui, sub comanda colonelului Glokta. – Dar acela a fost regimentul meu! – Ştiu. – Nu-mi aduc aminte de tine. Lui West i se păru că arsurile de pe faţa lui Pike îşi schimbară forma semănând cu o încercare de surâs. – Pe vremea aceea arătam altfel. Eu mi-aduc aminte de tine, Locotenente West. Oamenii ţineau la tine. Aveai suflet bun şi spuneau că-ţi pot împărtăşi orice problemă. West încercă să-şi stăpânească emoţia. Acum nu prea mai era în stare să rezolve probleme. Doar să le provoace. – Şi cum de-ai ajuns în lagăr? Pike şi Cathil făcură un schimb iute de priviri. – Deţinuţilor nu li se pun asemenea întrebări. – Oh, West îşi plecă privirea şi îşi frecă mâinile, îmi pare rău. N-am vrut să te supăr. – Nu m-ai supărat, spuse Pike trăgând aer pe nas şi frecându-se la marginea lui arsă. Am făcut nişte greşeli. Şi atât. Hai s-o lăsăm baltă. Pe tine te aşteaptă cineva acasă? West tresări şi îşi încrucişă braţele peste piept. – Am o soră acasă, în Adua. E… e mai complicat. Şi i se păru că e mai bine să încheie subiectul. – Dar tu? – Am avut o nevastă. Când m-au trimis în lagăr, nu a vrut să mă însoţească. Multă vreme am urât-o pentru asta, dar ştii ce? Cred că aş fi făcut la fel dacă aş fi fost în locul ei. Ladisla apăru dintre copaci, ştergându-şi mâinile de poalele hainei lui West. – Ce bine e acum! Probabil că nu mi-a priit carnea aia pe care am mâncat-o dimineaţă. Se aşeză între West şi Cathil, iar fata se strâmbă de parcă cineva tocmai ar fi descărcat o roabă cu balegă lângă ea. Era evident pentru oricine că nu se puteau suferi. 790

– Despre ce povestim? – Pike povestea despre soţia lui… – Da? Fireşte că sunteţi la curent cu faptul că sunt logodit şi mă voi căsători curând cu Prinţesa Terez, fiica Marelui Duce Orso de Talins. Frumuseţea ei este renumită în întreaga lume… Vocea i se stinse treptat şi privi încruntat la copacii întunecaţi, de parcă şi-ar fi dat seama cât de stranii păreau asemenea conversaţii în ţinuturile sălbatice ale Engliei. – Deşi am început să cred că ea nu-i tocmai încântată de acest aranjament matrimonial. – Nici nu-mi pot da seama de ce oare, murmură Cathil, luându-l peste picior pentru a zecea oară în seara aceea. – Sunt moştenitorul tronului! se burzului Prinţul, iar într-o bună zi voi deveni regele tău! N-ar fi rău dacă m-ai trata cu un dram de respect! Fata îi râse în nas. – Nu am ţară şi nici rege şi, cu siguranţă, nici pic de respect pentru tine. Ladisla rămase cu gura căscată de atâta indignare. – Nu-ţi permit să vorbeşti aşa cu mine… Dow cel Negru se ivi lângă ei parcă de nicăieri. – Închide-i fleanca aia împuţită, mârâi el în limba nordică, împungând aerul cu degetul lui cel gros. Bethod are urechi pretutindeni! Spune-i să nu mai dea din limbă dacă nu vrea să rămână fără ea! – Vrea să nu mai vorbim, Înălţimea Voastră, traduse West în şoaptă. Prinţul încercă să-şi înghită furia. – Măcar atât am înţeles şi eu. Şi el, şi Cathil îşi vârâră capetele între umeri şi se priviră cu ură fără să mai scoată o vorbă. West stătea întins pe spate şi privea la fulgii de zăpadă care cădeau dincolo de cizmele lui. Cathil dormea lipită de el într-o parte, iar Copoiul se întinsese în partea cealaltă. Toţi ceilalţi dormeau strânşi unul în altul acoperiţi cu o pătură mare şi puturoasă. Toţi în afară de Dow care stătea de veghe. Uluitor cum un asemenea frig reuşea să-i apropie pe oameni. Din capătul grupului se auzea un sforăit bubuitor. Poate Treicopaci, sau poate Tul. Copoiul se zvârcolea în somn, tresărea, se întindea şi scotea sunete fără sens. Respiraţia lui Ladisla era hârâitoare şi lipsită de vlagă. Aproape toţi adormiseră de îndată ce îşi puseseră capul jos. Însă West nu putea să doarmă. Se tot gândea la dificultăţile cu care se confruntau, la pericolele îngrozitoare care îi pândeau. Şi nu doar pe ei. Fără doar şi poate că Mareşalul Burr era pe acolo pe undeva, prin pădurile Engliei,

791

grăbindu-se spre sud ca să le vină în ajutor, fără să ştie că va cădea într-o capcană. Fără să ştie că Bethod îl aştepta. Situaţia era cumplită, dar, în ciuda logicii, West se simţea cu inima uşoară. Pentru că aici lucrurile erau mult mai simple. Nu avea lupte zilnice de purtat, nici prejudecăţi de învins, şi nu trebuia să se gândească ce va fi peste o oră. Pentru prima dată după luni bune se simţea cu adevărat liber. Tresări şi îşi întinse picioarele obosite. Cathil îşi schimbă poziţia şi îşi puse capul pe umărul lui, culcându-şi obrazul pe uniforma lui jegoasă. Îi simţea căldura respiraţiei pe faţă, căldura trupului prin haine. O căldură plăcută. Efectul era umbrit doar de duhoarea de sudoare şi pământ jilav şi de Copoiul care îi schelălăia şi îi bodogănea în cealaltă ureche. West închise ochii cu un surâs vag pe chip. Poate că totul se va sfârşi cu bine. Poate că încă mai avea o şansă se devină erou. Dacă ar reuşi să-l ducă pe Ladisla în viaţă la Lordul Mareşal Burr.

792

Vorbe în vânt Ferro călărea mai departe, atentă la toate din jur. Încă mai urmau cursul apei întunecate, vântul rece încă îi mai învolbura hainele, haosul încă mai stăpânea cerul ameninţător, dar ţinutul începuse să se schimbe. Perfect plat doar cu puţin înainte, era acum înţesat de dealuri şi de depresiuni tainice. Acolo se puteau ascunde duşmanii, iar ei nu-i plăcea ideea asta. Nu pentru că i-ar fi fost teamă, căci Ferro Maljinn nu se temea de nimeni. Dar trebuia să fie mult mai atentă, să aibă toate simţurile treze, să poată observa urmele celor care trecuseră pe acolo, să-şi poată da seama dacă îi pândeşte cineva. Era pur şi simplu o chestiune de bun-simţ. Şi iarba se schimbase. Se obişnuise să o vadă pretutindeni, înaltă şi unduind în bătaia vântului, însă aici era scurtă şi uscată, galbenă ca paiele. Iar cu cât înaintau mai mult, cu atât devenea încă şi mai scurtă. Astăzi văzuseră multe petice chele de pământ. Pământ sterp, unde nu creştea nimic. Pământ gol, ca ţărâna din Ţinuturile Haine. Pământ mort. Mort din niciun motiv evident. Se uită încruntată la câmpia zbârcită care se întindea până la dealurile din depărtare, linie zimţată deasupra orizontului. Nu se mişca nimic în spaţiul acesta imens. În afară de ei şi de norii nervoşi. Şi de o pasăre care plutea deasupra, în înalturi, aproape nemişcată în văzduh şi doar aripile negre cu pene lungi vibrau aproape imperceptibil. – Prima pasăre pe care o văd de două zile, mârâi Nouădegete, uitându-se bănuitor la ea. – Îhî, fu Ferro de acord. Păsările au mai multă minte decât noi. Ce căutăm aici? – N-avem unde altundeva să mergem. Dar Ferro avea unde merge. Oriunde se aflau gurkieni de omorât. – Vorbeşte în numele tău. – De ce? Nu cumva prietenii din Ţinuturile Haine te aşteaptă cu nerăbdare să te întorci acasă? Şi te pomenesc zi şi noapte? Oare unde a dispărut Ferro? Suntem toţi trişti de când a plecat. Şi fornăi ca la o glumă bună. Ferro nu înţelegea ce e de râs. – Nu putem fi cu toţii la fel de îndrăgiţi ca tine, pufni la rândul ei. Sunt convinsă că se va da o petrecere în cinstea ta atunci când te vei întoarce în Nord. – O, da, va fi o petrecere, sigur că va fi. De îndată ce mă vor spânzura. Cugetă câteva clipe la aceste vorbe, privindu-l din colţul ochilor. Privindu-l fără să fie nevoită să-şi mişte capul, astfel încât, dacă s-ar fi întâmplat ca el să se 793

uite la ea, să se poată preface că ar fi avut privirea aţintită înainte. Acum, că se obişnuise cu el, trebuia să admită că acest alb uriaş nu era chiar atât de rău. Luptaseră împreună de mai multe ori, iar el luptase bine. Stabiliseră să se îngroape unul pe celălalt dacă va fi cazul şi avea încredere în el că-şi va ţine promisiunea. Arăta ciudat şi vorbea ciudat şi nu se întâmplase încă să promită că va face ceva şi să nu se ţină de cuvânt, iar asta îl făcea să fie unul dintre cei mai grozavi bărbaţi pe care îi întâlnise vreodată. Desigur că nici prin minte nu-i trecea să-i spună sau să-i dea cumva de înţeles că aşa gândeşte. Pentru că atunci o va dezamăgi. – Vrei să zici că n-ai pe nimeni? îl întrebă ea. – Doar duşmani. – Şi de ce nu te lupţi cu ei? – Să mă lupt? Lupta asta m-a costat tot ce am avut vreodată, spuse şi îi arătă palmele goale. Am rămas doar cu un renume prost şi cu o mulţime de oameni care ar da orice ca să mă ucidă. Să mă lupt? Ha! Cu cât te lupţi mai bine, cu atât ajungi mai rău. Am plătit-o câtorva şi recunosc că m-am simţit excelent, însă sentimentul ăsta nu a durat. Răzbunarea nu-ţi ţine de cald noaptea, ăsta-i adevărul. Se pune prea mult preţ pe răzbunare. Dar răzbunarea singură nu-i de ajuns. Mai ai nevoie şi de altceva. Ferro clătină din cap îndârjită. – Aştepţi prea mult de la viaţă, albule. Nouădegete surâse. – Şi eu care credeam că tu aştepţi prea puţin. – Nu ai cum să fii dezamăgit dacă nu aştepţi nimic. – Dacă nu aştepţi nimic, nici n-ai să capeţi nimic. Ferro se încruntă. Asta era problema cu discuţiile. Cumva reuşeau s-o ducă acolo unde ea nu voia să meargă. Poate că nu prea avea experienţă în domeniul acesta. Trase de frâie, îşi îmboldi calul cu călcâiele şi se îndepărtă de Nouădegete şi de ceilalţi. Voia să fie singură. Tăcere. Tăcerea era plictisitoare, dar măcar era sinceră. Îi aruncă o privire furioasă lui Luthar care stătea în căruţă, iar el îi răspunse cu un rânjet tembel cât de larg îi îngăduiau bandajele de pe jumătate de faţă. Şi el i se părea cumva diferit acum şi nu-i plăcea asta. Ultima oară când îi schimbase pansamentele, îi mulţumise, iar asta fusese ceva ciudat. Lui Ferro nu-i plăceau mulţumirile. De obicei ascundeau ceva. O deranja să ştie că făcuse ceva ce merita mulţumiri. Ajutorul dat altora putea conduce la prietenie. Iar prietenia putea conduce la dezamăgire. În cel mai fericit caz. Şi la trădare. În cel mai rău caz. Acum Luthar îi spunea ceva lui Nouădegete care îşi dădu capul pe spate şi râse ca prostul, speriindu-şi calul şi aproape căzând din şa. Bayaz se legăna satisfăcut pe calul său, urmărindu-l pe Nouădegete cum apucă hăţul, iar în 794

colţurile ochilor i se deschiseră evantaie de riduri de bucurie. Iritată, Ferro se îndepărtă şi mai mult de ei. Îi plăcuse mult mai mult când nu se puteau suferi. Atunci atmosfera glacială care domnea între ei era una cunoscută, una în care se simţea bine. Una pe care o putea înţelege. Încrederea, camaraderia, jovialitatea erau atât de departe în trecutul ei încât nici nu le mai ţinea minte. Şi cui îi place necunoscutul? Ferro văzuse o mulţime de morţi la viaţa ei. Chiar ea ucisese o grămadă de oameni. Şi îngropase mulţi de una singură. Moartea era meseria ei şi era şi distracţia ei preferată. Dar niciodată nu văzuse atâtea cadavre la un loc. Împrăştiate pretutindeni în iarba bicisnică. Coborî de pe cal şi trecu printre ele. Naveai cum să-ţi dai seama cine se luptase cu cine, sau cine din ce tabără făcuse parte. Toţi morţii seamănă între ei. Cu atât mai mult când au fost jefuiţi – când li s-au luat armurile şi armele şi mare parte din haine. Zăceau la grămadă, unul peste altul, în umbra alungită a unei coloane crăpate. Construcţie distrusă, cu aspect străvechi, a cărei piatră fărâmiţată se îngemăna cu iarba ofilită şi era împestriţată de licheni. O pasăre mare şi neagră stătea în vârf, cu aripile strânse, şi holba la Ferro nişte ochi ca mărgelele. Cadavrul unei matahale de om era proptit de postamentul coloanei. În mâna fără viaţă încă mai strângea o săgeată frântă, iar sub unghii avea sânge negru şi ţărână neagră. Era foarte posibil să fi purtat un drapel, fu gândul lui Ferro. Se pare că toţi soldaţii erau înnebuniţi după steaguri. Iar ea nu fusese niciodată în stare să înţeleagă de ce. Nu puteai ucide pe cineva cu un steag. Nu te puteai apăra cu un steag. Cu toate acestea, bărbaţii erau topiţi după steaguri. – Ce mare tâmpenie, murmură ea încruntându-se la pasărea de pe coloană. – Un măcel, spuse Nouădegete. Bayaz gemu şi îşi frecă bărbia. – Dar cine s-a luptat şi împotriva cui? Ferro văzu cum Luthar face ochii mari în mijlocul chipului umflat. Părea îngrijorat. Quai stătea pe capră, chiar în faţa lui, cu hăţurile libere, privind inexpresiv la cadavrele din jur. Femeia întoarse unul dintre trupuri şi îl adulmecă. Piele deschisă la culoare, buze vinete, fără miros, deocamdată. – Nu s-a întâmplat de prea multă vreme. Poate acum două zile. – Şi nu e nicio muscă? întrebă Nouădegete uitându-se bănuitor la cadavre. Doar câteva păsări cocoţate pe ele le urmăreau mişcările. – Nimic altceva decât păsări. Şi nici măcar nu mănâncă. Straniu. – Nu chiar, prietene! 795

Ferro ridică brusc capul. Un bărbat se apropia cu paşi mari de ei, traversând iute câmpul de luptă. Un alb înalt, zdrenţăros, cu o bucată de lemn noduros în mână. Păr vâlvoi şi slinos, barbă lungă şi încâlcită. Ochi bulbucaţi şi strălucitori şi sălbatici pe chipul cu riduri adânci. Ferro îl privi lung, nereuşind să-şi dea seama cum de ajunsese să se apropie atât de mult de ei fără ca ea să-l simtă. La auzul glasului lui, păsările se ridicară de pe cadavre, dar nu se împrăştiară speriate, care încotro, ci zburară spre el, iar unele i se aşezară pe umeri, altele începură să planeze în jurul capului său în cercuri largi. Ferro smulse o săgeată din tolbă şi dădu să-şi apuce arcul, dar Bayaz întinse braţul spre ea. – Nu. – Vedeţi? îi întrebă albul înalt arătând spre coloana crăpată, iar pasărea din vârful ei i se aşeză pe degetul întins. Coloana de o sută cincizeci de kilometri! Mai sunt o sută cincizeci de kilometri până la Aulcus! Lăsă mâna jos, iar pasărea i se căţără pe umăr, alături de suratele ei şi se potoli. – Staţi chiar la marginea ţinutului mort! Nicio fiinţă nu poate veni aici dacă nu i-a fost sortit să vină! – Bună ziua, frate! strigă Bayaz, iar Ferro îşi dosi supărată săgeata. Alt Mag. Ar fi trebuit să bănuiască. Ori de câte ori doi din ăştia se adunau la un loc, precis urmau multe clămpăneli din buze, multe vorbe înşirate. Adică multe minciuni. – Marele Bayaz! răcni străinul apropiindu-se. Întâiul dintre Magi! Şi păsările cerului, şi peştii apelor, şi fiarele pământului m-au înştiinţat de sosirea ta, iar acum te văd cu propriii mei ochi şi parcă tot nu-mi vine a crede. Eşti aievea, oare? Binecuvântatele tale picioare păşesc oare pe acest pământ însângerat? Îşi înfipse toiagul în pământ, iar pasărea cea mare şi neagră îi coborî de pe umăr şi se aşeză în vârful lui, ţinându-se strâns cu ghearele şi bătând din aripi până îşi găsi echilibrul. Prudentă, Ferro făcu un pas înapoi cu mâna la cuţit. Nu avea de gând să lase vreuna din creaturile astea să se găinăţeze pe ea. – Zacharus, spuse Bayaz descălecând greoi. Iar lui Ferro i se păru că nu desluşeşte prea multă bucurie în glasul lui. Pari bine, sănătos, frate. – Par istovit. Par istovit, şi murdar, şi furios. Aşa par pentru că aşa mă simt. Greu mai dă omul de tine, Bayaz. Te-am căutat de-a lungul şi de-a latul câmpiei. – Ne-am ascuns vederii cât am putut. Şi aliaţii lui Khalul sunt pe urmele noastre. Ochii lui Bayaz se aplecară asupra carnagiului. – Tu ai făcut asta? – Tânărul Glotus, aflat sub protecţia mea, a făcut-o. E aprig ca un leu, drept îţi spun, şi e un împărat la fel de mare precum cei din vechime! L-a capturat pe cel mai mare rival, pe fratele lui, Scario, şi l-a iertat, pufni Zacarus. Nu aşa îl

796

sfătuisem eu, dar tinerii de azi fac totul numai după capul lor. Ce vezi aici sunt ultimii oameni ai lui Scario. Cei care nu au vrut să se predea. Îşi flutură nepăsător mâna spre cadavre, iar pasărea flutură din aripi împreună cu el. – Are şi clemenţa limitele ei, remarcă Bayaz. – Nu au vrut să intre în ţinuturile moarte, aşa că s-au hotărât să ne înfrunte aici şi aici au şi murit, la umbra coloanei de o sută cincizeci de kilometri. Glotus le-a luat stindardul celei de-a Treia Legiuni. Exact acelaşi stindard sub care a luptat Stolicus. Relicvă a Timpurilor Străvechi! Aşa cum suntem noi, frate. Dar Bayaz nu păru impresionat. – O bucată de cârpă veche. Care nu le-a fost câtuşi de puţin de folos amărâţilor ăstora. Nu eşti mai bărbat dacă duci cu tine o zdreanţă plină de molii. – Poate că nu. Adevărul e că e foarte decolorată. Iar pietrele preţioase din broderie au fost de multă vreme smulse şi vândute pe arme. – În zilele astea pietrele preţioase sunt un lux, însă toată lumea are nevoie de arme. Unde este acum tânărul tău împărat? – Pe drumul de întoarcere spre vest, fără a face un popas ca să-şi incinereze morţii. Se îndreaptă spre Darmium, să-l asedieze şi să-l spânzure pe nebunul ăla de Cabrian de zidurile cetăţii. Poate după aceea vom avea, în sfârşit, pace. Bayaz scoase un fornăit trist. – Dar mai poţi să-ţi aminteşti ce înseamnă pacea? – Ai fi surprins să afli cât de multe îmi amintesc, răspunse Zacharus, holbându-se la Bayaz cu ochii săi bulbucaţi. Dar ce se mai întâmplă în lumea largă? Ce mai face Yulwei? – Stă cu ochii în patru, ca întotdeauna. – Şi ce mai ştii de celălalt frate al nostru, oaia neagră a familiei, marele Profet Khalul? Trăsăturile lui Bayaz se înăspriră. – Devine din ce în ce mai puternic. S-a pus în mişcare. Simte că timpul lui a venit. – Şi, bineînţeles, tu intenţionezi să-l opreşti? – Ce altceva să fac? – Hmmm. Ultima oară când am auzit de el, Khalul era în sud, însă tu te îndrepţi spre vest. Te-ai rătăcit, frate? N-ai să găseşti nimic acolo, în afară de ruinele trecutului. – Trecutul ascunde multă putere. – Putere? Ha! Nu te-ai schimbat. Şi ai nişte tovarăşi de călătorie tare ciudaţi, Bayaz. Fireşte, îl cunosc pe tânărul Malacus Quai. Cum o mai duci, povestitorule? îi strigă el ucenicului. Cum îţi merge, vorbăreţule? Cum se poartă fratele meu cu tine? Quai rămase cocârjat în căruţă. 797

– Destul de bine. – Destul de bine? Doar atât? Măcar ai învăţat să-ţi ţii gura. Cum de-ai reuşit să-l înveţi asta, Bayaz? Eu n-am putut să-l fac să tacă, oricât m-am străduit. Bayaz se încruntă la Quai. – N-a fost prea greu. – Aşa deci. Cum spunea Juvens? Cele mai bune lecţii sunt acelea pe care le înveţi singur. Zacharus îşi propti ochii bulbucaţi asupra lui Ferro, iar păsările, toate ca una singură, îşi întoarseră mărgelele ochilor în aceeaşi direcţie. – Stranie fiinţă. – Are sângele potrivit. – Tot mai ai nevoie şi de cineva care să fie în stare să vorbească cu spiritele. – El, făcu Bayaz un semn din cap spre Nouădegete. Albul cel uriaş îşi făcuse de lucru cu şaua până în acel moment şi ridică derutat privirea. – El? se încruntă Zacharus. Multă furie, îşi spuse Ferro, dar şi ceva tristeţe şi teamă. Păsările de pe umerii şi de pe capul lui, de pe vârful toiagului lui, se îndreptară şi începură să bată din aripi şi să chirăie. – Ascultă-mă, până nu e prea târziu, frate. Renunţă la toată prostia asta. Vin alături de tine împotriva lui Khalul. Alături de tine şi de Yulwei. Toţi trei împreună, ca în Timpurile Străvechi, împotriva Creatorului. Magii uniţi. Am să te ajut. Urmă o tăcere prelungă şi riduri aspre acoperiră chipul lui Bayaz. – Ai să mă ajuţi? Ar fi trebuit să mă ajuţi mai de mult, după prăbuşirea Creatorului, când te-am implorat s-o faci. Poate că atunci am fi putut să distrugem nebunia lui Khalul înainte să prindă rădăcini. Acum tot Sudul e năpădit de Devoratori care se poartă de parcă ar fi la ei acasă, batjocorind pe faţă cuvântul sacru al învăţătorului nostru! Dar cred că singuri noi trei nu mai suntem de ajuns acum. Şi atunci ce ai să faci? Ai s-o convingi pe Cawneil să-şi lase cărţile? Ai s-o cauţi pe Leru în tot Cercul Lumii şi ai s-o scoţi la suprafaţă de sub piatra unde s-a târât? Ai să-l aduci înapoi pe Karnault din largul oceanului, sau pe Anselmi şi pe Dintespart din ţinutul morţilor? Magii uniţi, spui? – şi buzele lui Bayaz se strâmbară într-un rânjet sarcastic. A trecut vremea aceea, frate. Corabia aia a plecat din port de mult timp şi nu se va mai întoarce niciodată, iar noi nu suntem la bord! – Înţeleg! şuieră Zacharus, bulbucându-şi şi mai mult ochii injectaţi. Şi dacă vei găsi ceea ce cauţi, ce ai să faci atunci? Chiar crezi că vei fi în stare să deţii controlul? Ai îndrăzneala să-ţi închipui că tu vei reuşi acolo unde Glustrod şi Kanedias şi Juvens însuşi au dat greş? – Am învăţat din greşelile lor. 798

– Nu prea cred! N-ai face decât să pedepseşti o crimă cu una şi mai gravă! Buzele subţiri ale lui Bayaz deveniră parcă şi mai subţiri, iar obrajii lui supţi deveniră şi mai supţi. Nu de teamă, nu din cauza tristeţii, ci pentru că şi el era foarte furios. – Nu eu am fost de vină pentru toate astea, frate! Am încălcat eu oare a Doua Lege? Am târât eu oare în sclavie jumătate din populaţiile din sud doar ca să-mi satisfac orgoliul? – Nu, dar toţi avem partea noastră de vină, iar tu mai mult decât ceilalţi. E straniu cum de eu sunt în stare să-mi amintesc lucruri pe care tu le omiţi dinadins. Cum te-ai certat cu Khalul. Cum Juvens s-a hotărât să vă separe. Cum l-ai căutat pe Creator şi l-ai convins să-ţi împărtăşească tainele lui. Zacharus scoase un hohot de râs aspru, ca un cotcodăcit furios, iar păsările croncăniră şi cârâiră împreună cu el. – Cutez a spune că nu a avut niciodată intenţia să-şi împartă fiica cu tine, ce spui, Bayaz? Fiica Creatorului? Tolomei? Ai cumva loc în memorie pentru ea? Ochii lui Bayaz aruncară săgeţi de gheaţă. – Poate că eu sunt de vină, şopti el. Atunci şi rezolvarea trebuie să vină tot de la mine… – Crezi că lui Euz i s-a năzărit să dea Prima Lege doar pentru că n-avea ce face? Crezi că Juvens a dus lucrul acesta la Marginea Lumii pentru că nu e periculos? E… e malefic! – Malefic? pufni dispreţuitor Bayaz. Cuvânt de speriat copiii. Cuvânt pe care-l folosesc cei ignoranţi pentru cei care nu sunt de acord cu ei. Am crezut că ne-am dezbărat de asemenea idei cu multe secole în urmă. – Dar riscurile… – Hotărârea mea este luată, spuse Bayaz cu voce neclintită şi aspră. De ani întregi mă gândesc la asta. Ai spus ce-ai avut de spus, Zacharus, dar nu-mi dai de ales. Încearcă să mă opreşti, dacă simţi că trebuie. Sau dă-te la o parte. – Înseamnă că nu s-a schimbat nimic. Bătrânul se întoarse spre Ferro. Chipul zbârcit îi tresărea, iar păsările îşi întoarseră ochii rotunzi şi negri după ai lui. – Tu ce spui, sânge de diavol? Ştii cumva ce te va pune să atingi? Înţelegi cumva ce te va pune să duci? Ai cea mai vagă idee de pericolele care te pândesc? O pasăre mai micuţă îşi luă zborul de pe umărul lui şi începu să freamăte în jurul capului lui Ferro. – Ai face bine s-o iei la goană încotro vezi cu ochii şi să nu te opreşti! Voi toţi ar trebui să fugiţi de aici! Buzele lui Ferro se strâmbară într-un rictus dispreţuitor. Plesni pasărea de deasupra ei şi aceasta se prăbuşi la pământ unde începu să ţopăie şi să piuie printre cadavre. Suratele ei chirăiră şi şuierară şi îşi cloncăniră furia, dar nu le băgă în seamă. 799

– Nu ştii nimic despre mine, prost bătrân cu barbă murdară. Nu te preface că m-ai înţelege sau că ai şti ce am în minte sau ce mi s-a promis. De ce te-aş crede pe tine şi nu pe celălalt mincinos bătrân? Ia-ţi păsările de aici şi vezi-ţi de treburile tale şi nu ai să păţeşti nimic. Restul nu sunt decât vorbe în vânt. Zacharus şi păsările lui o priviră chiorâş. Bătrânul se încruntă, deschise gura să mai spună ceva, dar se răzgândi şi o închise când Ferro se aruncă în şa şi îşi îndemnă calul la galop spre vest. În spatele ei se auzea zgomotul surd făcut de copitele celorlalţi cai, se auzea plesnetul dârlogilor lui Quai, apoi vocea lui Bayaz. – Ia aminte la păsările văzduhului, la peştii apelor, la fiarele pământului. Curând vei afla că a fost omorât Khalul şi că de Devoratori s-a ales praful şi pulberea, că toate greşelile trecutului au fost îngropate, aşa cum s-ar fi cuvenit să se întâmple de multă vreme. – Sper să ai dreptate, dar mă tem că veştile pe care le voi afla vor fi mai rele. Ferro se uită în urmă şi îi văzu pe cei doi schimbând o ultimă privire îngheţată. – Greşelile trecutului nu pot fi îngropate prea uşor. Sincer sper să dai greş. – Priveşte în jur, prietene, surâse Întâiul dintre Magi cocoţându-se pe cal. Niciuna dintre speranţele tale nu a devenit vreodată realitate. Şi, astfel, grupul se îndepărtă de cadavre în tăcere, pe lângă coloana de o sută cincizeci de kilometri, intrând în ţinutul mort. Spre ruinele trecutului. Spre Aulcus. Sub un cer tot mai întunecat.

800

O chestiune de timp Arhilectorului Sult Şef al Inchiziţiei Maiestăţii Sale Eminenţă, Au trecut deja şase săptămâni de când ne împotrivim gurkienilor. În fiecare dimineaţă, aceştia ne sfidează focul ucigător şi reuşesc să arunce pământ şi bolovani în şanţul nostru. În fiecare noapte, coborâm oameni pe ziduri ca să îl cureţe. În pofida tuturor eforturilor noastre, au izbândit totuşi să umple canalul în două locuri. De atunci, în fiecare zi, grupuri de asalt ies din liniile armatei gurkiene şi îşi instalează scările pe zidurile noastre, iar unii chiar se urcă pe ele, dar sunt respinşi cu violenţă de soldaţii noştri. În tot acest timp, catapultele îşi continuă bombardamentul, iar câteva porţiuni din zidurile noastre au fost semnificativ slăbite. Le-am sprijinit cum am putut, dar s-ar putea să nu treacă multă vreme până când vor găsi o breşă accesibilă. Am ridicat baricade înlăuntrul cetăţii pentru a ne putea împotrivi lor, în eventualitatea în care vor reuşi să pătrundă în Oraşul Inferior. Fortificaţiile noastre sunt testate la limită, dar nimeni nu se gândeşte la capitulare. Vom continua lupta. Ca întotdeauna, Eminenţă, slujesc şi mă supun. Sand dan Glokta Superior de Dagoska Glokta îşi ţinu răsuflarea, lingându-şi gingiile goale, când privi prin lunetă la norii de colb care se aşezau pe acoperişurile din mahalale. Se stinseră ultimele bubuituri şi pocnete şi, în acea clipă, Dagoska fu cuprinsă de o tăcere stranie. Lumea întreagă şi-a ţinut respiraţia. Atunci un urlet îndepărtat ajunse pe balconul lui, ricoşând în înalturi din zidurile Citadelei. Urlet pe care şi-l amintea mult prea bine de pe câmpurile de luptă vechi şi noi. Dar fără a fi însoţit de vreo amintire fericită. Strigătul de luptă al gurkienilor. Inamicul atacă. Ştia că acum se năpusteau peste terenul deschis din faţa zidurilor, aşa cum făcuseră de nenumărate ori în ultimele săptămâni. Doar că acum au pe unde să intre. Urmări cum siluetele minuscule ale soldaţilor se căţărau pe zidurile şi turlele colbuite de-o parte şi de cealaltă a breşei. Îşi coborî luneta ca să poată cuprinde baricadele aşezate într-un semicerc uriaş şi cele trei rânduri de soldaţi ghemuiţi în 801

spatele lor în aşteptarea gurkienilor. Se încruntă şi îşi mişcă în cizmă laba amorţită a piciorului stâng. Apărare aparent slăbuţă. Dar este tot ce avem. Acum soldaţii gurkieni începură să se reverse prin gaura mare din zid aidoma unor furnici negre care ies dintr-un muşuroi; din norii groşi de praf maroniu ieşeau puzderie de oameni care se înghesuiau unul în altul, de arme sclipitoare, de steaguri care fluturau în vânt. Coborau peste troienele de ruine şi intrau de-a dreptul într-o grindină furioasă de săgeţi. Primii care au trecut prin deschizătură. Poziţie deloc de invidiat. Primele rânduri fură secerate instantaneu, siluetele micuţe ale celor loviţi se prăbuşeau la pământ şi se rostogoleau pe colina de moloz din spatele zidurilor. Mulţi muriră, dar şi mai mulţi veneau din urmă, călcând în picioare trupurile camarazilor lor căzuţi, înaintând greoi peste mormanele de bolovani şi lemne, intrând în cetate. Acum văzduhul se umplu de un alt strigăt, iar Glokta îi văzu pe ceilalţi atacând din spatele baricadelor. Soldaţi ai Uniunii, mercenari, dagoskani, toţi se repeziră la breşa pe unde pătrundeau gurkienii. De la această distanţă i se părea că toţi se deplasează cu o încetineală caraghioasă. Un şuvoi de ulei şi unul de apă care curg unul spre celălalt. Se întâlniră şi deveni imposibil să-i mai deosebeşti pe unii de ceilalţi. Totul devenise o masă curgătoare, semănată de luciul metalului, umflându-se şi vălurind ca marea, ici şi colo sub culorile câte unui steag mototolit. Strigătele şi urletele întârziară deasupra oraşului, vibrând, mişcându-se în adierea vântului. Vuiet al durerii şi al furiei, larma luptei, zăngănitul armelor. Uneori părea o furtună îndepărtată, de nepătruns. Alteori, un singur ţipăt sau un singur cuvânt reuşea să ajungă până la urechile lui Glokta cu claritate uluitoare. Toate aceste zgomote îi aminteau de mulţimile de spectatori de la Competiţie. Numai că săbiile de acum nu sunt boante. Şi ambele tabere se luptă cât se poate de serios. Mă întreb câţi or fi murit de azi dimineaţă? Se întoarse spre generalul Vissbruck care asuda alături în uniforma lui imaculată. – Ai luptat vreodată într-o asemenea busculadă, generale? Într-o asemenea bătălie corp la corp? Vissbruck îi răspunse fără să-şi lase jos luneta de la ochi. – Nu. – Nici nu ţi-aş recomanda. Mie mi s-a întâmplat o singură dată şi nu-mi doresc absolut deloc să repet experienţa. Strânse mai tare mânerul toiagului în palma transpirată. Nu că aşa ceva chiar ar mai fi posibil acum. – De obicei luptam călare. Atacam corpuri mici de infanterie, le dezmembram şi le hăituiam. Mă dedasem nobilei îndeletniciri de a tăia în bucăţi oameni în fugă şi am căpătat nenumărate laude pentru asta. Din păcate, aveam să aflu curând că lupta pe jos este cu totul altceva. Înghesuiala este atât de mare, încât abia dacă poţi să respiri, darămite să faci acte de eroism. Eroi sunt cei care au norocul să 802

iasă vii dintr-o asemenea încleştare, râse el sumbru. Mi-aduc aminte că fusesem împins din toate părţile până mă lipisem de un ofiţer gurkian. Eram atât de aproape unul de celălalt că ai fi zis că suntem amanţi, nu duşmani, şi niciunul din noi nu era în stare să facă vreo mişcare, să-l lovească în vreun fel pe celălalt, ci doar mârâiam ca fiarele unul la altul. Şi de pretutindeni din jurul tău te înţeapă vârfurile lăncilor. Oamenii ajung să fie împinşi în tăişurile armelor camarazilor lor, ajung să fie zdrobiţi sub tălpile camarazilor lor. Mult mai mulţi mor accidental decât premeditat. Întreaga poveste nu e nimic altceva decât un ghinion imens. – Urâtă afacere, murmură Vissbruck, dar trebuie făcută. – Într-adevăr. Într-adevăr. Acum Glokta zări un stindard gurkian, zdrenţuit şi pătat, fluturând deasupra gloatei în clocote. De pe ziduri se aruncau bolovani peste invadatori. Soldaţii se înghesuiau unii în alţii, neputincioşi, neavând unde să se ascundă, umăr lângă umăr, incapabili să se mişte. Peste capetele lor fu răsturnat un cazan uriaş cu apă fiartă. Deja de când intraseră prin breşa din zid, gurkienii îşi pierduseră aspectul rigid şi ordonat, iar acum această masă amorfă începu să şovăie. Apărătorii Dagoskăi îi înconjurară din toate părţile, necruţători, împingându-i cu suliţele şi scuturile, lovind în dreapta şi în stânga cu sabia şi toporişca, călcându-i în picioare pe cei căzuţi. – Îi respingem! se auzi exclamaţia lui Vissbruck. – Da, şopti Glokta uitându-se prin ochean la bătălia aceea disperată. Aşa se pare. Iar bucuria mea nu are limite. Asaltul gurkienilor fusese dejucat, iar ei cădeau la pământ unul după altul pe când se împleticeau încercând să urce cu spatele dealul de moloz şi să iasă din cetate pe teren neutru. Săgeţile arcaşilor de pe ziduri răspândeau panica şi moartea în rândurile lor. Sunetul îndepărtat al uralelor de bucurie ajunse până la zidurile Citadelei. Alt asalt respins. Zeci de gurkieni ucişi, însă întotdeauna apar încă şi mai mulţi. Dacă străpung baricadele şi intră în Oraşul Inferior, suntem terminaţi. Ne pot ataca cât de des au chef. E suficient să pierdem o singură dată şi jocul se încheie. – Se pare că ziua este a noastră. Cea de azi, cel puţin. Glokta şchiopătă spre colţul balconului şi privi cu luneta spre golf şi spre Marea Sudului de dincolo de el. Acolo nu se întâmpla nimic. Apele calme străluceau blând până departe, la linia orizontului. – Şi nici urmă de corăbiile gurkiene. Vissbruck îşi drese glasul. – Cu cel mai profund respect… Adică fără strop de respect, înţeleg. 803

– Gurkienii nu au fost niciodată navigatori pricepuţi. Există vreun motiv pentru care ar trebui să presupunem că acum au corăbii? Niciunul în afară de vorbele unui vrăjitor negru şi bătrân care a apărut în camera mea, în toiul nopţii şi care m-a sfătuit să mă uit după corăbiile alea. – Doar pentru că nu suntem în stare să observăm un lucru, nu înseamnă că lucrul acela nu există. Împăratul gurkian ne ţine deja pe jar. Poate că-şi menajează flota, aşteptând un moment mai bun de atac, refuzând să-şi dezvăluie întreaga forţă până nu este absolut necesar. – Dar cu corăbii ar putea institui o blocadă, ne-ar putea înfometa, ne-ar putea ocoli fortificaţiile! Nu ar fi trebuit să irosească vieţile atâtor soldaţi… – Împăratul din Gurkhul are soldaţi din belşug. Şi uite ce deschizătură mare au făcut în ziduri. Glokta cercetă cu privirea zidurile până dădu de celălalt punct slab. Se observau crăpăturile din partea interioară a zidului, proptit în locul acela cu grinzi grele. Însă tot se încovoia înspre înăuntru. Mai mult cu fiecare zi care trecea. – Şi curând vor avea şi o a doua breşă. Ne-au astupat şanţul în patru locuri. Iar în tot acest timp, noi ne împuţinăm şi ne scade moralul. Nu au nevoie de corăbii. – Dar şi noi avem corăbiile noastre. Glokta fu surprins să-l descopere pe general doar la o jumătate de pas în spatele lui, adresându-i-se pe un ton mieros, dar insistent şi privindu-l în ochi cu toată sinceritatea de care era capabil. Ca unul care face planuri de nuntă. Sau trădare. Oare despre care din cele două să fie vorba? – Încă mai avem timp, se precipită Vissbruck cu glas şoptit şi cu ochii-i alergând prudenţi până la uşă şi înapoi. Noi deţinem controlul asupra golfului. Şi câtă vreme mai avem Oraşul Inferior, controlăm şi cheiurile. Îi putem scoate de aici pe cetăţenii Uniunii. Măcar pe civili. În Citadelă au mai rămas soţiile şi copiii unor ofiţeri, şi mai sunt şi nişte negustori şi nişte meşteşugari răzleţiţi prin Oraşul Superior care nu au vrut să plece când au plecat ceilalţi. Am putea s-o facem foarte grabnic. Glokta se încruntă. Poate că are dreptate, însă ordinele Arhilectorului au fost altele. Civilii trebuie să se descurce pe cont propriu dacă vor să plece de aici. Iar trupele Uniunii nu pleacă nicăieri. Decât la propriile ruguri funerare, fireşte. Însă Vissbruck îi luă tăcerea drept un semn de încurajare. – Dacă îmi ordoni, am putea s-o facem chiar în seara aceasta, şi vom fi cu toţi duşi de aici înainte ca… – Şi ce se va întâmpla cu noi, generale, când vom coborî din corăbii pe pământul Uniunii? Vom avea parte de o reuniune înduioşătoare cu mai-marii noştri din Agriont? Unii dintre noi vor vărsa lacrimi destul de curând, nu am nicio îndoială în privinţa asta. Sau zici că ar fi mai bine să luăm corăbiile şi să pornim spre mult prea îndepărtatul Suljuk, unde vom duce vieţi lungi şi îndestulate? spuse Glokta clătinând încetişor din cap. E o iluzie încântătoare, dar atâta tot. Ordinele 804

noastre sunt să apărăm cetatea. Nici vorbă să capitulăm. Nici vorbă să ne retragem. Nici vorbă să luăm corăbiile şi să plecăm acasă. – Nu plecăm acasă, repetă posomorât Vissbruck. În tot acest timp gurkienii se apropie tot mai mult cu fiecare zi care trece, pierderile noastre cresc şi până şi cel mai de joasă speţă calic din cetate îşi dă seama că nu mai putem apăra multă vreme zidurile. Oamenii mei sunt în pragul revoltei, iar pe mercenari nu ne putem bizui. Ce vrei să le mai spun? Că în ordinele Consiliului Închis nu se spune nimic despre retragere? – Spune-le că aşteptăm să ne vină întăriri din zi în zi. – Le spun asta de săptămâni întregi! – Atunci n-ar trebui să mai conteze câteva zile în plus. Vissbruck bătu des din pleoape. – Şi-mi este permis să întreb când anume vor sosi întăririle? – În…, spuse Glokta rar, îngustându-şi ochii,… Orice moment. Până atunci, ne apărăm. – Dar de ce? întrebă Vissbruck cu voce piţigăiată ca de fetişcană. Pentru ce? E imposibil! Toate pierderile astea inutile! De ce, fir-ar să fie? De ce? Mereu de ce. M-am săturat să tot întreb. – Dacă tu crezi că am habar ce e în mintea Arhilectorului, înseamnă că eşti un idiot mai mare decât mi-am închipuit, răspunse Glokta dus pe gânduri şi sugânduşi gingiile. Dar ai dreptate într-o privinţă. Trebuie să ne pregătim să ne retragem în Oraşul Superior. – Dar… dacă abandonăm Oraşul Inferior, abandonăm şi docurile! Şi atunci nu vom mai putea primi provizii! Şi nici întăriri, presupunând că vor veni! Ce s-a ales de discursul tău înălţător, Superiorule? Când mi-ai spus că zidurile Oraşului Superior sunt prea lungi şi prea slabe? Că dacă vor cădea zidurile fortificate ale cetăţii, oraşul va fi sortit pieirii? Că trebuie să-i învingem acolo, sau n-o să-i învingem deloc? Aşa mi-ai spus! Şi dacă pierdem docurile… nu vom mai putea fugi! Dragul meu general, durduliul meu, cârnăciorul meu, nu înţelegi? Fuga nu a fost niciodată o opţiune. Glokta rânji larg, arătându-i lui Vissbruck găurile din gură. – Dacă un plan eşuează, trebuie să încercăm un altul. Aşa cum ai precizat cu multă acurateţe, situaţia este disperată. Crede-mă, şi mie mi-ar conveni ca Împăratul să renunţe, pur şi simplu, şi să plece acasă, dar nu prea cred că ne putem baza pe asta, ce zici? Trimite vorbă lui Cosca şi lui Kahdia că toţi civilii trebuie scoşi la noapte din Oraşul Inferior. S-ar putea să fim nevoiţi să ne retragem în orice clipă. Măcar nu va mai trebui să mă chinuiesc să ajung la linia frontului. – Dar nu încap atâţia în Oraşul Superior! O să stea pe străzi! Mai bine pe străzi decât în mormânt. 805

– O să doarmă în pieţe şi pe holurile clădirilor! Mai bine decât să doarmă în pământ. – Sunt mii de oameni acolo! – Atunci, cu cât veţi începe mai repede, cu atât va fi mai bine. Glokta fu nevoit să se îndoaie din şale ca să poată trece prin cadrul uşii. Căldura din încăpere era aproape insuportabilă, iar duhoarea de transpiraţie şi carne arsă îi irită gâtul. Cu dosul mâinii tremurătoare îşi şterse ochii care deja începuseră să-i curgă şi încercă să desluşească ceva prin beznă. Cei trei practicieni se materializară din întuneric. Dispuşi în cerc, cu feţele mascate luminate de lucirea furioasă a mangalului incandescent, numai vână dură şi umbră dură. Diavoli din iad. Cămaşa lui Vitari era leoarcă şi i se lipise de umeri, iar riduri de furie îi încreţeau chipul. Severard era gol până la brâu, gâfâielile îi erau înăbuşite de mască, iar transpiraţia îi picura din părul lins. Frost era atât de ud, de parcă tocmai ce ar fi venit din ploaie, stropii graşi de sudoare îi curgeau pe pielea albă; îşi ţinea maxilarele proeminente încleştate. Singura persoană din încăpere care nu părea a simţi disconfortul era Shickel. Când Vitari îi înfipse drugul incandescent în piept, pe chip i se întipări un zâmbet extaziat. De parcă ar fi cel mai fericit moment din viaţa ei. Urmărind scena, Glokta se simţi cuprins de emoţie căci îşi aminti că şi el trecuse prin aşa ceva. Îşi aminti cum se rugase, implorase, plânsese în hohote cerând îndurare. Îşi aminti senzaţia metalului pe piele. Atât de îngrozitor de fierbinte, încât părea aproape rece. Îşi aminti urletele sale lipsite de logică. Mirosul greu al propriei cărni arse. Acelaşi miros pe care îl simţea şi acum. Mai întâi trebuie să pătimeşti tu însuţi, apoi să pricinuieşti altora aceeaşi suferinţă, apoi să porunceşti altora să tortureze. Aşa funcţionează lucrurile în viaţă. Ridică din umerii care îl dureau tare şi intră şchiopătând în cameră. – Ceva progrese? croncăni el. Severard îşi îndreptă spatele cu un geamăt şi îşi şterse transpiraţia care îi şiroia pe frunte. – Nu ştiu cum se simte ea, dar eu mai am puţin şi dau în primire. – Nu ajungem nicăieri aşa! exclamă Vitari, aruncând drugul de fier în coşul cu tăciuni aprinşi şi stârnind o explozie de scântei. Am încercat cu sabia, am încercat cu ciocanul, am încercat cu apa, am încercat cu focul. Nu vrea să scoată niciun cuvânt. Căţeaua asta nenorocită e din piatră. – E mai moale decât piatra, şuieră Severard, dar nu seamănă cu noi. Luă un cuţit de pe masă care aruncă sclipiri portocalii în întuneric, se aplecă şi crestă adânc antebraţul subţire al lui Shickel. Fata nu tresări. Prin rana deschisă, roşul cărnii lucea furios. Severard îşi vârî degetul în tăietură şi îl răsuci. Shickel

806

nu lăsă să se vadă că ar fi simţit vreo durere. Îşi scoase degetul şi îl frecă de vârful degetului mare. – Carnea ei nu e nici măcar umedă. E ca şi cum aş tăia un cadavru vechi de o săptămână. Glokta simţi cum începe să-i tremure piciorul, se strâmbă de durere şi se lăsă pe unicul scaun din încăpere. – Evident, nu-i în regulă. – Pu-tin t-put, mârâi Frost. – Dar nu se mai vindecă la fel de repede ca înainte. Niciuna din rănile de pe trupul fetei nu se închisese. Toate sunt căscate, moarte şi uscate ca hălcile de carne din măcelării. Şi nici arsurile nu trecuseră. Are dungi negre pe piele ca fripturile făcute la grătar. – Stă acolo şi se holbează la noi, dar nu scoate niciun cuvânt, mai spuse Severard. Glokta se încruntă. Oare asta am avut în cap când am intrat în Inchiziţie? Sămi fac din torturarea fetelor un mod de viaţă? Îşi şterse lacrimile din ochii care îl usturau. Nu e mai puţin adevărat, însă, că e mult mai mult şi mult mai puţin decât o fată. Îşi aduse aminte cum încercase să-l apuce cu ghearele şi cum cei trei practicieni se forţaseră să o tragă înapoi. Mult mai mult şi mult mai puţin decât o fiinţă umană. Dar nu trebuie să facem aceleaşi greşeli pe care le-am făcut cu Întâiul dintre Magi. – Trebuie să avem mintea deschisă, murmură el. – Ştii ce ţi-ar răspunde tatăl meu la asta? Vocea dogită şi sfărâmicioasă ca a unui bătrân era nepotrivită cu chipul acela tânăr şi neted. Glokta simţi cum începe să i se zbată ochiul stâng, iar stropii de transpiraţie i se preling pe sub haine. – Tatăl tău? Shickel îi surâse şi ochii îi scânteiară în întuneric. Şi parcă şi rănile zâmbeau împreună cu ea. – Tatăl meu. Profetul. Marele Khalul. Ar spune că o minte deschisă este aidoma unei răni deschise. Vulnerabilă la otravă. Expusă la infecţii. Dureroasă pentru cel care o are. – Acum vrei să vorbeşti? – Acum am ales eu să vorbesc. – De ce? – De ce nu? Acum ştii că este alegerea mea şi nu a ta. Întreabă-mă ce vrei să ştii, ologule. Trebuie să înveţi să profiţi de toate ocaziile care ţi se oferă. Dumnezeu ştie ce ai putea face cu ele. Cel rătăcit în deşert… – Ştiu restul, o întrerupse Glokta. Atât de multe întrebări, dar cum să întreb una ca asta? 807

– Eşti o Devoratoare? – Nu ne place să ne numim altfel, dar da, sunt, îşi plecă ea uşor capul, nedezlipindu-şi ochii de cei ai lui Glokta. Prima dată preoţii m-au obligat s-o mănânc pe mama. Atunci când m-au găsit. Ori o mâncam, ori muream, iar dorinţa de a trăi era extrem de mare în vremea aceea. Apoi am plâns, însă asta s-a întâmplat demult, iar acum nu mai am nicio lacrimă în mine. Fireşte că mi-e silă de mine însămi. Uneori simt nevoia să ucid, alteori îmi doresc să mor. Merit să mor. Nu am nicio îndoială în privinţa asta. E singura mea certitudine. Ar fi trebuit să am mai multă minte şi să nu mă aştept la răspunsuri directe. Aproape că mi-e dor de Pânzari. Măcar le puteam înţelege crimele. Mă rog, orice răspuns e mai bun decât niciunul. – De ce mănânci carne de om? – Pentru că pasărea mănâncă viermele. Pentru că păianjenul mănâncă musca. Deoarece Khalul vrea asta, iar noi suntem copiii Profetului. Juvens a fost trădat, iar Khalul a jurat să se răzbune, însă a trebuit să-i înfrunte singur pe mulţi. Aşa că a făcut marele sacrificiu şi a încălcat a Doua Lege, iar cei drepţi i s-au alăturat, tot mai mulţi cu fiecare an. Unii i s-au alăturat de bunăvoie. Alţii nu. Dar niciunul nu s-a dezis de el. Acum fraţii mei sunt nenumăraţi şi fiecare dintre noi avem câte un sacrificiu de făcut. Glokta arătă spre tăciunii încinşi. – Nu simţi durerea? – Durere nu, dar căinţă din plin. – Ciudat. La mine e exact pe dos. – Dacă aşa stau lucrurile, cred că faci parte din cei norocoşi. Superiorul pufni: – Uşor de zis atunci când poţi să urinezi fără să-ţi vină să zbieri. – Acum nici nu-mi mai aduc aminte cum e durerea. Totul a fost cu mult timp în urmă. Darurile sunt diferite pentru fiecare dintre noi. Putere şi viteză şi rezistenţă dincolo de limitele omeneşti. Unii dintre noi pot lua alte înfăţişări, sau pot înşela ochiul, sau pot chiar să folosească Arta, aşa cum Juvens şi-a învăţat ucenicii să o facă. Darurile sunt diferite, dar blestemul este acelaşi. Se uită lung la Glokta cu capul plecat pe umăr. Ia să ghicim. – Nu poţi să te opreşti din mâncat. – Niciodată. Din motivul acesta apetitul gurkienilor pentru sclavi nu are sfârşit. Nu ai cum să te împotriveşti Profetului. Ştiu bine asta. Marele Părinte Khalul, spuse şi îşi rostogoli cu veneraţie ochii spre tavan. Arhiereu al Templului din Sarkant. Cel mai sfânt dintre toţi cei ale căror tălpi au atins vreodată pământul. Cel mai umil dintre cei mândri, cel care îndreaptă nedreptăţile, cel care rosteşte adevărurile. Cel care străluceşte cu lumina stelelor. Cel care vorbeşte cu vocea lui Dumnezeu. Cel care… 808

– … se cacă aur, bineînţeles. Şi tu crezi toate tâmpeniile astea? – Ce contează ce cred eu? Nu eu fac alegerile. Când stăpânul tău îţi dă o sarcină, trebuie să o îndeplineşti cât mai bine. Chiar dacă sarcina este una sinistră. Măcar atâta lucru înţeleg şi eu. – Unora dintre noi ne vin bine doar sarcinile sinistre. Odată ce ţi-ai ales stăpânul… Hohotele uscate de râs ale lui Shickel umplură încăperea. – Foarte puţini sunt aceia care pot alege. Facem doar ceea ce ni se spune. Stăm în picioare sau cădem lângă cei care s-au născut lângă noi, care arată ca noi, care vorbesc aceeaşi limbă. Şi în tot timpul acesta ştim la fel de multe despre motivele pentru care facem ceea ce facem cât ştie ţărâna în care ne întoarcem. Capul îi căzu pe o parte, iar rana din umăr se deschise ca o gură lacomă. – Crezi că mie îmi place ce am devenit? Crezi că nu visez să fiu la fel ca toţi ceilalţi? Dar odată venită schimbarea, nu mai există cale de întoarcere. Niciodată. Înţelegi ce-ţi spun? O, da. Puţini sunt cei care înţeleg mai bine. – De ce ai fost trimisă aici? – Faptele celor drepţi nu sfârşesc niciodată. Am venit să mă asigur că Dagoska se va întoarce în turmă, unde îi este locul. Să mă asigur că oamenii ei se închină lui Dumnezeu aşa cum i-a învăţat Profetul. Să mă asigur că fraţii şi surorile mele au ce mânca. – Se pare că ai dat greş. – Alţii vor veni după mine. Nu ai cum să te împotriveşti Profetului. Soarta îţi este pecetluită. Măcar atâta lucru ştiu şi eu. Să încercăm o altă abordare. – Ce ştii… despre Bayaz? – Ah, Bayaz. A fost fratele Profetului. El este începutul acestei poveşti, şi tot el îi va fi sfârşit, îşi coborî ea vocea până aproape de şoaptă. Este un mincinos şi un trădător. Şi-a ucis stăpânul. L-a omorât pe Juvens. Glokta se încruntă. – Nu asta-i povestea pe care am auzit-o eu. – Biet om distrus, fiecare dintre noi avem adevărul nostru. Nu ai aflat încă? Îşi încreţi buzele şi continuă: – Nu înţelegi nimic despre războiul în care lupţi, nimic despre armele pe care le foloseşti, despre victimele făcute, despre victorii şi despre înfrângerile de fiecare zi. Nici nu bănuieşti care sunt taberele, sau cauzele, sau motivele. Luptele se dau pretutindeni. Mi-e milă de tine. Nu eşti nimic altceva decât un câine care încearcă să priceapă argumentele celor învăţaţi, însă nu aude decât lătrături în jur. Cei drepţi sunt aproape. Khalul va curăţa pământul de minciuni şi va construi o nouă ordine. Juvens va fi răzbunat. Aşa este prevestit. Aşa este sorocit. Aşa este făgăduit. 809

– Mă îndoiesc că ai să apuci momentul acela. Fata îi zâmbi larg. – Nici tu nu-l vei apuca. Tatăl meu ar fi preferat să cucerească oraşul acesta fără luptă, dar dacă trebuie să se lupte pentru el, atunci se va lupta, fără milă şi mânat de furia lui. Acesta este primul pas pe calea pe care a ales-o. Pe calea pe care a ales-o pentru noi toţi. – Care este următorul pas? – Chiar crezi că stăpânii mei îmi împărtăşesc planurile lor? Ai tăi aşa fac? Nu sunt decât un vierme. Nu sunt nimic. Şi totuşi sunt mai mult decât eşti sau vei fi tu vreodată. – Ce urmează? şuieră Glokta, dar nu obţinu decât o tăcere adâncă. – Răspunde-i, şuieră şi Vitari. Frost scoase un fier înroşit dintre tăciunii aprinşi şi vârî vârful incandescent în umărul gol al lui Shickel. Un fum urât mirositor sâsâi din rană, pielea sfârâi, însă fata nu mai spuse niciun alt cuvânt. Doar privea cu ochi leneşi şi fără strop de emoţie cum îi arde carnea. Nu mai sunt răspunsuri aici. Doar şi mai multe întrebări. Întotdeauna mai multe întrebări. – Mi-a ajuns, mârâi Glokta apucându-şi toiagul şi ridicându-se cu greu în picioare, bâţâindu-se inutil ca să-şi dezlipească hainele de spinarea asudată. Vitari i-o arătă pe Shickel, ai cărei ochi lucioşi încă îl mai fixau pe Glokta de sub pleoapele pe jumătate închise, al cărei surâs vag încă îi mai stăruia pe buze. – Ce facem cu chestia asta? Chestia asta este un agent de sacrificiu trimis de stăpân şi împotriva voinţei sale într-un loc foarte îndepărtat ca să se lupte, ca să ucidă, din motive pe care nu le înţelege. Sună cunoscut? Glokta se strâmbă întorcându-şi spatele îndurerat la cei din încăperea rău mirositoare. – Daţi-i foc. Glokta stătea pe balcon în înserarea clară şi se uita supărat spre Oraşul Inferior. Bătea tare vântul aici sus, pe stâncă, vânt rece venit de pe mare, care-i biciuia faţa lui Glokta, îi biciuia degetele de pe balustrada uscată, îi bătea poalele mantiei de picioare. Asta-i toată iarna de care o să avem parte în creuzetul ăsta afurisit. Flăcările torţelor de lângă uşă se zbăteau şi pâlpâiau în cuştile lor din fier, lumini instabile în bezna care-şi regrupa forţele. Mai departe erau mai multe lumini. Mult mai multe. Lumini ale lămpilor de pe corăbiile Uniunii ancorate în port îşi fulgerau şi îşi spărgeau reflexiile în apa golfului. Lumini licăreau în ferestrele palatelor întunecate de sub Citadelă, în vârfurile clopotniţelor semeţe ale Marelui Templu. Mai jos, în mahalale, ardeau mii de torţe. Râuri formate din puncte mici de lumină se revărsau afară din case pe drumuri, spre porţile Oraşului Superior. Refugiaţii care-şi părăsesc casele amărâte. Îndreptându-se spre un adăpost 810

amărât. Mă întreb oare câtă vreme vom mai putea să le asigurăm protecţia după ce vor cădea zidurile cetăţii? Dar cunoştea deja răspunsul. Foarte puţin. – Superiorule! – Ce să vezi, maestrul Cosca! Mă bucur că ai găsit timp să treci pe la mine. – Nimic nu-mi place mai mult decât o plimbare în aerul serii după o încăierare. Mercenarul se apropie ţanţoş de Glokta. Chiar şi în penumbra serii schimbarea lui era evidentă. Pasul îi era mai elastic, ochii îi scânteiau, îşi pieptănase cu grijă părul şi îşi pomădase mustaţa. Dintr-odată pare cu vreo câţiva centimetri mai înalt şi cu vreo zece ani mai tânăr. Se duse lângă balustradă, închise ochii şi inspiră adânc. – Arăţi uimitor de bine pentru un om care tocmai ce a ieşit dintr-o bătălie. Styrianul îi rânji larg. – N-am prea fost în mijlocul bătăliei, ci, mai degrabă, în spatele ei. Întotdeauna am fost de părere că prima linie a frontului nu e un loc potrivit pentru luptă. Din cauza larmei nu-mi poate auzi nimeni comenzile. În plus, sunt şi foarte mari şansele de a fi ucis acolo. – Fără îndoială. Cum ne-a mers? – Gurkienii sunt tot afară, aşa că zic că ne-a mers destul de binişor. Mă cam îndoiesc că morţii ar fi de acord cu mine, dar cui îi pasă de părerea lor? glumi el, scărpinându-şi vesel gâtul. Azi ne-a mers bine. Dar cine poate spune cum ne va merge mâine sau poimâine? Tot nicio şansă să primim întăriri? Glokta clătină din cap, iar styrianul scoase un oftat prelung. – Desigur că mie mi-e totuna, dar poate că ar fi bine să ai în vedere o retragere câtă vreme mai stăpânim golful. Toţi ar dori să se retragă. Chiar şi eu. Glokta pufni: – Membrii Consiliului Închis mă ţin din scurt şi ei spun nu. Onoarea Regelui nu ne îngăduie să ne retragem, mi s-a comunicat. Se pare că onoarea lui este mai de preţ decât vieţile noastre. Cosca ridică din sprâncene: – Onoare, zici? Ce naiba e asta? Fiecare are propria idee despre asta. Nu poţi s-o bei. Nu poţi s-o fuţi. Cu cât ai mai multă, cu atât îţi face mai rău, iar dacă nu ai deloc, nici nu-i duci dorul, filosofă el clătinând din cap. Dar sunt unii care cred că-i cel mai bun lucru de pe faţa pământului. – Îhî, îl aprobă Glokta lingându-şi gingiile goale. Onoarea valorează mult mai puţin decât picioarele sau dinţii. Am plătit foarte scump pentru lecţia asta. Se uită la umbrele zidurilor pe care ardeau focuri. Încă se mai desluşeau zgomote de luptă. O săgeată răzleaţă cu vârful aprins se înălţă în văzduh şi căzu printre ruinele mahalalelor. Chiar şi acum mai continuă tărăşenia asta afurisită. Trase aer adânc în piept. – Ce şanse avem să mai rezistăm încă o săptămână? 811

– Încă o săptămână? îşi ţuguie Cosca buzele. Şanse rezonabile. – Două? – Două săptămâni? plesni Cosca din limbă. Mai puţin bune. – Ceea ce înseamnă că o lună ar fi o cauză pierdută. – Pierdută este cuvântul. – Parcă toată situaţia asta îţi face plăcere? – Mie? Specialitatea mea sunt cauzele pierdute, rânji mercenarul la Glokta. În vremurile astea numai ele mă mai acceptă. Cunosc senzaţia. – Ţine zidurile cetăţii cât de mult poţi, apoi retrage-te. Următoarea linie de apărare vor fi zidurile Oraşului Superior. Zâmbetul lui Cosca străluci în întuneric. – Le ţin cât de mult pot, apoi mă retrag! Abia aştept! – Şi poate ar fi bine să pregătim nişte surprize pentru oaspeţii noştri gurkieni pe care să le găsească atunci când vor fi trecut de ziduri, făcu Glokta un gest nepăsător din mână. Nişte gropi camuflate, nişte ţepe unse cu fecale, chestii din astea. Bănuiesc că ai ceva experienţă în tipul ăsta de război. – Am experienţă în toate tipurile de război, spuse Cosca şi îşi ciocni călcâiele salutând milităreşte. Ţepe şi căcat! Asta-i onoarea ta. Ăsta este războiul. Singura onoare este victoria. – Că a venit vorba despre onoare, poate că ar fi bine să-i spui prietenului nostru, generalul Vissbruck, unde anume amplasezi toate aceste capcane. Ar fi păcat dacă ar pica într-o ţeapă din greşeală. – Desigur, Superiorule. Mare păcat. Glokta încleştă pumnul pe balustrada balconului. – Trebuie să-i facem pe gurkieni să plătească pentru fiecare palmă de pământ. Trebuie să-i facem să plătească pentru piciorul meu distrus. Pentru fiecare centimetru din cetate. Pentru dinţii mei lipsă. Pentru fiecare bojdeucă amărâtă şi pentru fiecare baracă dărăpănată şi pentru fiecare deget de teren colbuit. Pentru ochiul meu care curge şi pentru spinarea mea diformă şi pentru umbra asta scârboasă pe care o numesc viaţă. Îşi linse gingiile goale. – Fă-i să plătească. – Excelent! Cei mai buni gurkieni sunt cei morţi! Mercenarul se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşă în clinchet de pinteni, lăsându-l pe Glokta singur pe acoperişul plat. O săptămână? Da. Două săptămâni? Poate. Mai mult? Imposibil. Poate că nu vor veni corăbii să ne atace, dar şi aşa bătrânul vrăjitor Yulwei a avut dreptate. Şi Eider a avut dreptate. N-am avut niciodată nicio şansă. Cu toate eforturile noastre, cu toate sacrificiile noastre. Dagoska va cădea cu siguranţă. Acum nu mai este decât o chestiune de timp. 812

Privi la oraşul întunecat. Era greu să deosebească în beznă marea de uscat, luminile de pe corăbii de luminile din clădiri, torţele de pe chei de torţele din mahalale. Totul nu era decât o harababură de puncte luminoase plutitoare, imateriale. Nu exista decât o unică certitudine. S-a terminat cu noi. Nu în noaptea asta, dar curând. Suntem înconjuraţi, iar plasa se strânge tot mai mult în jurul nostru. Este doar o chestiune de timp.

813

Cicatrice Ferro scotea cusăturile, una câte una – retezând cu precizie firele cu vârful scânteietor al cuţitului ei, trăgându-le din pielea lui Luthar cu degete negre iuţi şi sigure în mişcări, urmărind operaţiunea cu ochii galbeni îngustaţi de concentrare. Logen privea, minunându-se de iscusinţa ei. Văzuse adesea asemenea lucruri, dar niciodată atât de bine realizate. Luthar nici măcar nu mai arăta că l-ar fi durut, deşi în ultimul timp părea mereu copleşit de durere. – Îi mai pui vreun bandaj? – Nu. Acum lăsăm rana să respire. Ieşi şi ultimul fir, iar Ferro aruncă bucăţelele însângerate de aţe şi se lăsă pe călcâie ca să-şi admire opera. – E bine, spuse Logen în şoaptă. Niciodată nu şi-a imaginat că o să iasă nici pe jumătate atât de bine. În lumina focului, falca lui Luthar părea uşor strâmbată, ca şi cum ar fi avut dinţii încălecaţi într-o parte. La buză avea o crestătură neregulată care se prelungea într-o cicatrice bifurcată până la despicătura din bărbie. De-o parte şi de alta a ei se puteau observa punctişoare roz acolo unde fuseseră cusăturile, iar carnea din jur era pe alocuri întinsă, pe alocuri zbârcită. Din tragedia care fusese obrazul lui Luthar în urma atacului nu mai rămăsese decât o umflătură nesemnificativă ce se va retrage cu totul în curând. – L-ai cusut foarte bine. În toată viaţa mea n-am văzut o rană mai bine cusută. Unde ai învăţat s-o faci? – M-a învăţat un bărbat pe care-l chema Aruf. – Şi te-a învăţat bine. E un talent neasemuit. Spre norocul nostru. – Mai întâi a trebuit să mă fut cu el. – Aha. Răspunsul lui Ferro puse întreaga poveste într-o altă lumină. Dar femeia ridică nepăsătoare din umeri. – Nu m-a deranjat. Era un om bun, mă rog, destul de bun, şi în învoiala noastră au intrat şi lecţii de luptă. M-am futut cu mulţi oameni mai răi pentru mult mai puţin. Privi cu atenţie maxilarul lui Luthar şi îl apăsă cu vârfurile degetelor, încercând carnea din jurul rănii. – Pentru mult mai puţin. – Aşa, bine, murmură Logen, schimbând o privire îngrijorată cu Luthar. Conversaţia nu o apucase pe făgaşul dorit. Poate că ar fi trebuit să se aştepte la aşa ceva din partea lui Ferro. Îşi petrecea mai tot timpul încercând să scoată o vorbă de la ea, şi când, într-un final, catadicsea să-i spună ceva, îl năucea cu totul. 814

– S-a prins, mârâi ea după ce-i testă obrazul lui Luthar. – Mulţumesc, îi prinse tânărul mâna când ea vru să se retragă. Mulţumesc sincer. Nu ştiu ce m-aş fi… Se strâmbă ca pălmuită şi îşi smulse mâna dintr-a lui. – Bine! Dar dacă îţi mai distruge cineva faţa, să ţi-o coşi singur! Se ridică brusc, plecă semeaţă de acolo şi se aşeză în umbrele mişcătoare din colţul ruinei, cel mai îndepărtat loc unde ar fi putut sta fără să iasă afară. Parcă mulţumirile îi displăceau şi mai mult decât orice alt fel de conversaţie. Însă Luthar era mult prea bucuros că nu mai avea bandaje pentru a-şi face probleme şi în această privinţă. – Cum arată? întrebă el, uitându-se cruciş la propria-i bărbie, strâmbându-se şi pipăindu-şi-o cu degetele. – Bine, îi răspunse Logen. Ai noroc. N-o să mai fii chiar la fel de drăgălaş ca înainte, dar tot arăţi mult mai bine decât mine. – Fireşte, spuse lingându-şi crestătura din buză. Că doar nu mi-au tăiat capul. Logen zâmbi şi se aşeză în genunchi ca să amestece în oala de pe foc. Acum se înţelegea bine cu Luthar. Bietul băiat avusese parte de o lecţie tare aspră, dar faţa distrusă îi făcuse mult bine. Îl învăţase ce înseamnă respectul mult mai repede decât l-ar fi învăţat o sumedenie de vorbe goale. Îl învăţase să fie realist, iar acesta era un lucru bun. Gesturi mărunte şi timp. Reuşeau întotdeauna să-i câştige pe oameni. Atunci o observă pe Ferro care se încrunta la el din umbre şi simţi cum i se stinge zâmbetul. În cazul unora durează mai mult, iar în câteva cazuri nu reuşeşti deloc s-o scoţi la liman. Dow cel Negru fusese aşa. Un om făcut pentru singurătate, cum ar fi spus tatăl lui Logen. Se uită iar la oală, dar priveliştea nu reuşi să-l facă să se simtă mai bine. Nimic altceva decât terci cu vagi urme de slănină şi nişte rădăcini tocate. În locurile acestea nu aveai ce vâna. Un ţinut mort însemna un ţinut mort. În loc de iarbă, pe câmpie nu erau decât smocuri uscate şi maronii şi ţărână cenuşie. Privi în jur la ruinele casei unde îşi înălţaseră tabăra. Lumina focului pâlpâia pe zidurile năruite, pe tencuiala căzută, pe lemnul vechi şi crăpat. Nicio ferigă nu prinsese rădăcini prin crăpături, niciun pom nu ieşea din podeaua de pământ, niciun petic de muşchi nu se zărea printre pietre. Logen avea senzaţia că nimeni nu mai călcase pe aici de secole întregi. Poate că nici ei n-ar fi trebuit s-o facă. Şi foarte multă linişte. În seara aceasta vântul nu bătea prea tare. Nu se auzeau decât trosnetul blând al focului şi bolboroselile lui Bayaz care îşi povăţuia ucenicul cu privire la oarece întâmplare. Logen era straşnic de bucuros că Întâiul dintre Magi era din nou conştient, chiar dacă părea mai bătrân şi mai sinistru ca oricând. Dar măcar acum nu mai era obligaţia lui Logen să decidă ce anume este de făcut. Pentru că atunci când o făcuse, finalul nu fusese tocmai fericit pentru niciunul dintre ei.

815

– În fine, o noapte senină! lălăi Fratele Picior-Lung aplecându-se ca să poată intra pe sub cadrul uşii, arătând în sus cu colosală suficienţă de sine. Cer perfect pentru navigaţie! Stelele strălucesc pentru prima dată după zece zile şi, îmi permit să declar solemn, nu ne-am abătut niciun pas de la drumul nostru! Niciun deget! Nu v-am călăuzit prost, prieteni. Nu! Nu acesta îmi este obiceiul! După calculele mele mai avem şaizeci de kilometri până la Aulcus, exact aşa cum v-am spus! Nu se auzi niciun cuvânt de laudă. Bayaz şi Quai erau adânciţi în bolboroseala lor nervoasă. Luthar încerca să poziţioneze cât mai bine lama sabiei sale scurte ca să-şi poată vedea chipul oglindit în ea. Ferro se încrunta de una singură în colţ. Picior-Lung oftă şi se aşeză pe vine lângă foc. – Iarăşi terci? murmură el uitându-se în oală şi încreţindu-şi nasul. – Mă tem că da. – Mă rog. Neajunsurile călătoriei, prietene, nu-i aşa? Călătoriile ar fi complet lipsite de fală dacă nu ar fi dificile. – Îhî, replică Logen. I-ar fi convenit de minune să aibă parte de mai puţină fală, dacă asta ar fi însemnat o cină decentă. Amestecă nefericit cu lingura în conţinutul vâscos din oală. Picior-Lung se aplecă spre el şi rosti în şoaptă: – Se pare că ilustrul nostru stăpân are ceva probleme cu ucenicul său. Dojenile lui Bayaz erau tot mai sonore şi tot mai iritate. – … sigur că e foarte bine că te descurci cu oalele pe foc, dar vocaţia ta rămâne practicarea magiei. În ultimul timp am detectat o schimbare semnificativă în atitudinea ta. O oarecare vigilenţă şi o oarecare nesupunere. Încep să bănuiesc că mă vei dezamăgi ca discipol. – Dar tu ai fost întotdeauna un elev bun? se oţărî Quai cu o umbră de surâs batjocoritor pe chip. Învăţătorul tău n-a simţit niciodată o astfel de dezamăgire? – Ba da, iar urmările au fost cumplite. Toţi greşim. Iar datoria unui învăţător este să încerce să-şi împiedice elevii să greşească aşa cum a greşit el. – Atunci, poate că ar fi bine să îmi spui povestea greşelilor tale. Poate aşa voi învăţa cum să fiu un discipol mai bun. Maestrul şi ucenicul se priviră sfidător pe deasupra focului. Lui Logen nu-i plăcea deloc ce citea pe chipul lui Bayaz. Îl mai văzuse pe Întâiul dintre Magi arătând aşa şi cu alte ocazii, iar rezultatele nu fuseseră niciodată unele bune. Nu reuşea să înţeleagă ce anume se întâmplase cu Quai de trecuse, în doar câteva săptămâni, de la obedienţa lamentabilă la opoziţia aspră, dar era sigur că o asemenea situaţie nu era spre binele niciunuia dintre ei. Logen se prefăcu mai departe fascinat de terciul care clocotea pe foc, aşteptându-se aproape să fie asurzit pe viaţă de mugetul neaşteptat al flăcării. Însă nu auzi nimic altceva decât vocea blândă a lui Bayaz.

816

– Foarte bine, maestre Quai, cererea ta are sens. Măcar de această dată. Să vorbim despre greşelile mele. Subiect cât se poate de vast. Cu ce să încep? – Cu începutul? se aventură ucenicul. Cu ce altceva? Magul scoase un geamăt amar. – Fie. Atunci voi începe cu ce s-a întâmplat cu foarte multă vreme în urmă, în Timpurile Străvechi. Se întrerupse şi privi lung la flăcări, lăsându-şi obrajii scofâlciţi mângâiaţi de pâlpâirea lor. – Am fost întâiul ucenic al lui Juvens. Dar la scurt timp după ce a început să mă formeze, stăpânul meu şi-a mai luat un alt ucenic. Un băiat din Sud. Îl chema Khalul. Auzind numele acesta, Ferro îşi ridică iute privirea cruntă. – De la bun început nu ne-am putut suferi. Eram amândoi mult prea orgolioşi, mult prea invidioşi pe talentele celuilalt, mult prea invidioşi pe fiecare fărâmă de amabilitate pe care ne-o arunca maestrul nostru. Rivalitatea noastră a dăinuit în timp, iar Juvens şi-a luat şi alţi ucenici. Am fost doisprezece cu toţii. La început, faptul că eram mulţi şi că exista competiţie între noi ne-a făcut să fim mai sârguincioşi, mai loiali. Însă multe s-au schimbat după ororile războiului cu Glustrod. Logen începu să umple străchinile cu zeama aburindă, ascultându-l cu o ureche pe Bayaz în tot acest timp. – Rivalitatea noastră s-a transformat în duşmănie, iar duşmănia – în ură cumplită. Ne-am bătut mai întâi cu vorbele, apoi cu mâinile, apoi cu magia. Poate că ne-am fi omorât între noi dacă am fi fost lăsaţi de capul nostru. Şi poate că lumea ar fi fost un loc mai bun, dacă am fi făcut-o, însă a intervenit Juvens. Pe mine m-a trimis în Nordul îndepărtat, iar pe Khalul în Sud, la două biblioteci mari pe care le construise în părţile acelea cu mulţi ani în urmă. Ne-a trimis acolo ca să studiem, separaţi şi singuri, până când ne-am fi calmat. S-a gândit că munţii cei înalţi şi marea cea întinsă şi întregul Cerc al Lumii vor pune capăt vrajbei noastre. Însă s-a înşelat. Fiecare ne-am întărâtat şi mai mult în surghiun, învinovăţindu-l pe celălalt pentru ce ni s-a întâmplat, şi ne-am pus la cale răzbunările meschine. Logen împărţi mâncarea, atâta câtă era, în vreme ce ochii lui Bayaz aruncau flăcări spre Quai de sub sprâncenele stufoase. – Măcar de-aş fi avut atâta minte cât să-mi ascult învăţătorul. Însă eram tânăr pe atunci şi încăpăţânat, şi mult prea trufaş. Mi-am jurat să devin mult mai puternic decât Khalul. Şi atât de prost am fost, că am luat hotărârea să-mi găsesc alt maestru în cazul în care Juvens nu va fi de acord să mă înveţe. – Iar mehlem, albule? mârâi Ferro luându-şi castronul din mâna lui Logen. – Nu trebuie să-mi mulţumeşti. Îi aruncă lingura, iar ea o înşfăcă din zbor. Apoi Logen îi întinse strachina Întâiului dintre Magi. 817

– Alt maestru? Ce alt maestru ţi-ai fi putut găsi? – Unul singur, murmură Bayaz. Kanedias. Maestrul Creator, explică învârtind lingura în mână. M-am dus la Casa lui şi am căzut în genunchi dinaintea lui şi lam implorat să-mi împărtăşească învăţăturile lui. Desigur că m-a refuzat, aşa cum îi refuza pe toţi… la început. Dar eram încăpăţânat şi el s-a înmuiat cu timpul şi a fost de acord să mă înveţe. – Aşa ai ajuns să locuieşti în Casa Creatorului, şopti Quai. Logen se cutremură cu ochii în apa chioară din strachină. Încă mai avea coşmaruri în urma scurtei vizite în acea casă. – Întocmai, spuse Bayaz, şi i-am învăţat metodele. Talentele mele într-ale Înaltei Arte m-au făcut indispensabil noului meu maestru. Însă Kanedias şi-a protejat secretele cu mult mai multă ardoare decât Juvens şi m-a muncit la forje ca pe hoţii de cai şi m-a învăţat doar atâtea frânturi câte mi-erau necesare ca să-l pot sluji. Asta m-a înverşunat şi, când Creatorul a plecat să-şi caute materiale pentru îndeletnicirile lui, curiozitatea, şi ambiţia, şi setea mea de cunoaştere m-au îndemnat să cutreier prin acele părţi ale Casei pe unde el îmi interzisese să pun piciorul. Şi acolo am descoperit cel mai bine păzit secret al lui. Bayaz se întrerupse. – Ce anume? întrebă Picior-Lung cu lingura rămasă în aer. – Fiica lui. – Tolomei, şopti abia auzit Quai. Bayaz îl aprobă cu o mişcare a capului, iar un colţ al gurii i se avântă în sus ca în faţa unei amintiri frumoase. – Era altfel decât restul oamenilor. Nu ieşise niciodată din Casa Creatorului şi nimeni nu-i adresase niciodată niciun cuvânt, în afară de tatăl ei. Am aflat că îl ajuta uneori. Se ocupa… de anumite substanţe… care nu puteau fi atinse decât de cei de acelaşi sânge cu Creatorul. Cred că acesta a fost motivul pentru care a zămislit-o. Era neasemuit de frumoasă, mai spuse Bayaz cu ochii în pământ, iar muşchii feţei îi zvâcniră. Sau aşa îmi amintesc eu. – Bună mâncare, exclamă Luthar, lingându-se pe degete şi punând jos strachina. În ultima vreme devenise mult mai puţin mofturos la mâncare. Logen înţelese că acesta era efectul săptămânilor când nu a fost capabil să mănânce hrană solidă. – Mai vrei puţin? îl întrebă plin de speranţă. – Ia porţia mea, şuieră Quai împingându-şi castronul spre Luthar. Pe chipul împietrit se zăreau doar punctele luminoase ale ochilor care îşi fixau maestrul. – Continuă. Bayaz îşi ridică privirea. – Tolomei m-a fascinat, iar eu am fascinat-o pe ea. Poate părea straniu, însă pe atunci eram tânăr şi înfocat şi încă mai aveam părul la fel de frumos şi des ca al 818

căpitanului Luthar, explică el raşchetându-şi capul pleşuv cu palma şi ridicând din umeri. Ne-am îndrăgostit unul de celălalt. Se uită la fiecare ascultător în parte, provocându-i, parcă, să îşi bată joc de el, dar Logen îşi vedea mai departe de treabă sugând resturile de terci dintre dinţi, iar ceilalţi nici măcar nu schiţară vreun zâmbet. – Mi-a povestit despre treburile pe care tatăl ei i le-a dat de făcut, şi atunci am început să am o idee vagă despre ce se petrecea. Creatorul adunase de pretutindeni fragmente de materiale din lumea de dedesubt, rămase pe aici din vremurile când demonii încă mai păşeau pe suprafaţa pământului. Încerca să capteze puterea acestor fragmente şi apoi s-o introducă în maşinăriile lui. Umbla cu forţele interzise prin Prima Lege şi avusese deja unele reuşite. Logen îşi schimbă neliniştit poziţia. Îşi amintea mult prea bine acel obiect pe care îl văzuse în Casa Creatorului, obiect bizar şi fascinant, aşezat pe un bloc de piatră albă pe care picura neîncetat apă. Spintecătoarea, spusese Bayaz că se numeşte. Două tăişuri – unul aici, unul în Partea Cealaltă. Pofta de mâncare îi dispăruse şi împinse spre foc strachina încă pe jumătate plină. – Am fost îngrozit, continuă Bayaz. Văzusem urgia adusă de Glustrod în lume şi m-am hotărât să merg la Juvens şi să-i spun tot. Însă mi-a fost teamă să o abandonez pe Tolomei, iar ea nu voia să părăsească singurul loc pe care îl cunoştea. Aşa că am tot amânat, iar Kanedias s-a întors pe neaşteptate şi ne-a găsit împreună. Furia lui a fost…, iar Bayaz tresări ca şi cum până şi amintirea acelui moment era extrem de dureroasă…, imposibil de descris. Casa se cutremura, răsuna, ardea. Am avut noroc să scap cu viaţă şi am fugit să caut refugiu la fostul meu maestru. Ferro pufni: – Înseamnă că era un tip iertător. – Din fericire pentru mine. Juvens nu m-a alungat, în pofida trădării mele. Mai ales când i-am povestit despre încercările fratelui său de a încălca Prima Lege. Creatorul a venit mânios tare, cerând dreptate pentru necinstirea fiicei sale şi pentru furtul secretelor. Juvens a refuzat. Ba chiar a cerut să afle ce anume experimente făcuse Kanedias. Cei doi fraţi s-au luptat, iar eu am fugit de acolo. Cerurile erau luminate de flăcările încăierării lor. Când m-am înapoiat, maestrul meu era mort, iar fratele lui dispăruse. Am jurat să mă răzbun. I-am adunat pe Magii din toată lumea şi am declarat război Creatorului. Toţi. Mai puţin Khalul. – De ce? mormăi Ferro. – A spus că nu sunt demn de încredere. Că prostiile mele au dus la declanşarea războiului. – Perfect adevărat, murmură Quai. – Poate, până la un punct. Însă m-a acuzat de lucruri încă mult mai grave. El şi ucenicul lui blestemat, Mamun. Minciuni, şuieră el înspre foc. Nimic altceva decât minciuni, iar ceilalţi Magi nu s-au lăsat păcăliţi. Ca urmare Khalul a părăsit 819

ordinul, s-a întors în Sud şi a căutat puterea altundeva. Şi a găsit-o. Făcând ce făcuse Glustrod şi damnându-se. Încălcând a Doua Lege şi mâncând carne de om. Doar unsprezece dintre noi ne-am luptat cu Kanedias, şi numai nouă dintre noi am supravieţuit. Bayaz oftă din străfundurile sufletului. – Iată, maestre Quai. Iată istoria greşelilor mele, iată adevărul gol goluţ. Ai putea spune că aceste greşeli au provocat moartea maestrului meu, că au provocat schisma din sânul ordinului Magilor. Ai putea spune că din acest motiv ne îndreptăm noi acum spre vest, spre ruinele trecutului. Ai putea spune că din acest motiv căpitanul Luthar s-a ales cu falca spână. – Seminţele trecutului rodesc în prezent, şopti Logen ca pentru sine. – Chiar aşa, spuse Bayaz, chiar aşa. Şi tare amare îi sunt fructele. Maestre Quai, vei învăţa din greşelile mele, aşa cum am făcut-o şi eu, şi vei da mai multă ascultare învăţătorului tău? – Bineînţeles, răspunse ucenicul, iar lui Logen i se păru că detectează o urmă de ironie în tonul lui. Te voi asculta întru totul. – Şi foarte bine vei face. Poate că nu aş fi avut rana asta dacă l-aş fi ascultat pe Juvens. Bayaz îşi descheie doi nasturi de la cămaşă şi îşi dădu gulerul într-o parte. Lumina focului descoperi o cicatrice vindecată şi decolorată ce se întindea de la baza gâtului bătrânului până la umăr. – Creatorul însuşi mi-a făcut-o. Un centimetru mai mult şi aş fi murit, explică el şi îşi frecă trist pielea. Atât de veche este şi încă mă mai doare câteodată. Mă doare atât de tare, iar durerea nu ostoieşte odată cu trecerea anilor… aşa că vezi tu, maestre Luthar, chiar dacă şi tu eşti însemnat acum, putea fi mult mai rău. Picior-Lung îşi drese glasul. – Recunosc, e o rană urâtă, dar cred că a mea este şi mai şi. Îşi trase până sus cracul murdar al pantalonului şi îşi întoarse coapsa musculoasă spre lumina focului. Carnea de acolo era cenuşie şi zbârcită, pe piciorul aproape distrus. Chiar şi Logen fu impresionat. – Ce naiba ai păţit? se interesă Luthar, simţind că i se face greaţă. Picior-Lung zâmbi. – Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când eram tânăr, am naufragiat pe coastele ţinutului Suljuk. De nouă ori până atunci Dumnezeu găsise cu cale să mă înmoaie în apele reci ale oceanului său răvăşit de furtuni. Din fericire, soarta m-a binecuvântat şi sunt un bun înotător. Din nefericire, de acea dată, un peşte uriaş m-a confundat cu prânzul lui. – Un peşte? murmură Ferro. – Chiar aşa. Un peşte imens şi foarte fioros, cu botul mare cât o uşă şi dinţi ca pumnalele. Din fericire, o lovitură zdravănă în nas, şi Picior-Lung despică aerul cu pumnul, l-a determinat să-mi dea drumul, iar curenţii m-au purtat la ţărm. 820

Atunci soarta m-a mai binecuvântat încă o dată, căci printre băştinaşi am dat peste o femeie cu inimă bună care mi-a permis să mă recuperez în casa ei, deoarece oamenii din Suljuk îi privesc pe străini cu neîncredere, oftă el fericit. Aşa am ajuns să le învăţ limba. Sunt un popor extrem de religios. Da, m-a ajutat Dumnezeu. Acesta este adevărul. Se aşternu tăcerea. – Pun prinsoare că peripeţiile tale au fost şi mai teribile, îi rânji Luthar lui Logen. – M-a muşcat odată o oaie afurisită, dar nu mi-a lăsat semne. – Dar la deget ce-ai păţit? – La ăsta? îşi privi lung ciotul mişcându-l înainte şi înapoi. Ce-i cu el? – Cum l-ai pierdut? Logen se încruntă. Nu-i prea convenea turnura pe care o luase conversaţia. Una era să asculte povestea greşelilor lui Bayaz, dar nu prea avea chef să sape în propriul său trecut. Şi morţii ştiau că-şi avusese partea de greşeli grave. Dar toţi se uitau la el, aşteptându-i confesiunile. Trebuia să spună ceva. – L-am pierdut în luptă. Într-un loc care se numeşte Carleon. Eram tânăr pe vremea aceea şi pătimaş. Aveam obiceiul tâmpit să mă apuc să atac chiar în toiul bătăliei. Şi atunci, când lupta s-a terminat, mi-am dat seama că nu-l mai am. – Te lăsai purtat de avânt, nu? îl întrebă Bayaz. – Cam aşa ceva. Se încruntă iar şi îşi frecă uşor ciotul degetului. – Ciudat. Multă vreme după ce l-am pierdut, încă îl mai simţeam cum mă mănâncă chiar în vârf. Mă înnebunea. Cum să te scarpini la un deget pe care nu-l mai ai? – Te-a durut? întrebă şi Luthar. – La început m-a durut al naibii, dar nu la fel de tare ca alte răni pe care le-am mai avut. – Ce răni? Acum se văzu nevoit să se gândească puţin. Se scărpină pe obraz şi întoarse pe toate părţile orele, şi zilele, şi săptămânile pe care le petrecuse rănit, însângerat, urlând de durere. Şchiopătând de colo până colo, sau încercând să mănânce cu mâinile bandajate până la subsuori. – Odată am fost tăiat pe faţă de o sabie, spuse pipăindu-şi urechea crestată de Tul Duru, şi am sângerat înfiorător de mult. Altădată o săgeată aproape că mi-a scos ochiul, continuă frecându-şi cicatricea în formă de semilună de sub frunte. Ore întregi m-am chinuit să scot aşchiile din rană. Cu altă ocazie, în timpul asediului de la Uffrith, mi-a căzut în cap un bolovan, mai spuse pipăindu-şi nodurile proeminente de pe scalp. Mi-a spart capul şi umărul. – Groaznic, spuse Bayaz.

821

– A fost vina mea. Asta ţi se întâmplă când încerci să dărâmi zidurile unei cetăţi cu mâinile goale, explică întâlnind privirea înfiorată a lui Luthar şi ridicând din umeri. Nu merge aşa. Dar cum am spus, în tinereţe eram pătimaş. – Sunt doar mirat că nu te-ai gândit să-ţi foloseşti dinţii ca să găureşti zidul. – Probabil că asta ar fi fost următoarea mea mişcare. Din fericire, atunci mi-a căzut bolovanul în cap. Măcar dinţii mi-au rămas întregi. Două luni, cât a durat asediul, am zăcut şi am scâncit. M-am vindecat la timp pentru înfruntarea cu Treicopaci, când am fost iarăşi făcut bucăţi, ba încă şi mai rău. Logen se cutremură în faţa acestei amintiri, întinzând şi strângând degetele de la mâna dreaptă, retrăind durerea simţită când îi fuseseră zdrobite toate. – Asta chiar a durut. Dar nu la fel de rău ca povestea asta. Îşi vârî mâna pe sub centură şi îşi trase cămaşa afară din pantaloni. Toţi se întinseră să vadă ce anume le arăta. O cicatrice micuţă, aflată chiar sub ultima coastă, în adâncitura de lângă stomac. – Nu pare mare lucru, spuse Luthar. Logen se întoarse ca să le arate şi spatele. – Aici este restul, spuse întinzând degetul spre ceea ce ştia că este un semn mai mare lângă şira spinării. – Te-a străpuns din faţă până-n spate? murmură Picior-Lung. – Din faţă până-n spate, cu o suliţă. Într-un duel cu un bărbat pe nume Harding Ursuzul. Mare noroc că am scăpat cu viaţă, ăsta-i adevărul. – Dacă a fost un duel, şopti Bayaz, cum de ai supravieţuit? Logen îşi linse buzele. Erau amare. – L-am învins. – Cu suliţa în tine? – N-am ştiut de ea până după luptă. Picior-Lung şi Luthar schimbară o privire. – Pare un detaliu pe care nu prea ai cum să-l scapi din vedere, spuse Navigatorul. – Aşa ai zice, ezită Logen încercând să găsească o modalitate prin care să le mărturisească adevărul, dar nu exista aşa ceva. Sunt momente… când… când nu prea îmi dau seama ce fac. O tăcere prelungă. – Ce vrei să spui? îl întrebă Bayaz. Logen tresări. Ştia că probabil se va alege praful şi pulberea de fărâma de încredere pe care reuşise să le-o inspire de-a lungul ultimelor săptămâni, însă nu avea încotro. Niciodată nu se pricepuse la minciuni. – Pe la paisprezece ani, m-am certat cu un prieten. Nici măcar nu-mi aduc aminte motivul. Nu-mi amintesc decât că eram foarte supărat. Şi că el m-a lovit. Următorul lucru de care-mi aduc aminte e că-mi priveam mâinile. Şi îşi coborî şi acum ochii la ele, alb ca varul la faţă. 822

– Îl strânsesem de gât. Era cât se poate de mort. Nu-mi aduceam aminte să fi făcut una ca asta, dar nu eram decât eu acolo şi aveam sângele lui sub unghii. Lam târât până la nişte bolovani şi l-am dat cu capul de ei şi am spus că a căzut dintr-un copac şi a murit. Şi m-au crezut toţi. Mama lui a bocit, şi tot aşa, dar ce puteam face? Atunci mi s-a întâmplat pentru prima dată. Logen simţi ochii celorlalţi aţintiţi asupra lui. – La puţini ani după aceea, aproape că mi-am ucis tatăl. L-am înjunghiat în timpul cinei. Nu ştiu de ce. Habar nu am. Din fericire, s-a vindecat. Îl simţi pe Picior-Lung care se trăgea uşurel mai într-o parte, dar nu avea cum să-l învinovăţească pentru asta. – Ce v-am povestit se întâmpla pe vremea când shanka începuseră să vină din ce în ce mai des. Şi tata m-a trimis spre sud, dincolo de munţi, să cer ajutor. Aşa s-a făcut că l-am întâlnit pe Bethod, iar el s-a oferit să mă ajute, dacă eram de acord să lupt pentru el. De tâmpit ce eram, m-am bucurat mult să lupt în războaie, dar luptele păreau a nu avea sfârşit. Lucrurile pe care le-am făcut atunci… ce miau povestit alţii că am făcut…, scoase un oftat lung. Trebuie să vă spun că mi-am ucis prietenii. Trebuie să fi văzut ce am fost în stare să le fac duşmanilor. Dar, în primul şi în primul rând, îmi făcea plăcere. Îmi plăcea să stau pe locul cel mai important de lângă foc şi să mă uit la ceilalţi şi să le simt spaima, când nu îndrăznea nimeni să-şi ridice privirea la mine. Dar a devenit din ce în ce mai rău. Şi mai rău. Şi într-o iarnă n-am mai ştiut nici cine eram, nici ce anume făceam mare parte din timp. Uneori vedeam ce se întâmplă, ca un spectator care nu poate să schimbe cursul unei reprezentaţii. Nimeni nu putea şti pe cine aveam să omor în secunda următoare. Se căcau toţi în izmene de frică, chiar şi Bethod, însă nimeni nu se temea mai tare de mine decât mă temeam eu însumi. Tăcerea care urmă fu copleşitoare. La început, casa dărâmată li se păruse un refugiu tihnit după câmpia moartă şi pustie, dar acum nu li se mai părea aşa. Ferestrele fără geamuri se căscau ca nişte răni adânci. Uşile goale se deschideau ca nişte morminte. Tăcerea se prelungi, şi se tot prelungi. La un moment dat Picior-Lung îşi drese glasul. – Aşa vezi, de dragul conversaţiei, dă-mi voie să te întreb dacă tu crezi că ar fi posibil, fără să ai o asemenea intenţie, să omori pe unul dintre noi? – Mult mai probabil că v-aş omorî pe toţi, nu doar pe unul. Bayaz se încruntă. – Iartă-mă dacă acest răspuns al tău nu mă prea linişteşte. – Măcar dacă ne-ai fi spus de la bun început! exclamă Picior-Lung. Acesta este genul de informaţie pe care trebuie să-l împărtăşeşti tovarăşilor de drum! Nu cred că… – Dă-i pace, mârâi Ferro. – Dar trebuie să ştim…

823

– Tacă-ţi fleanca, cititor în stele neghiob ce eşti. Nici unul dintre voi nu e perfect, nici pe departe. Se încruntă la Picior-Lung: – Numai gura e de voi, dar nu sunteţi de găsit la nevoie. Se încruntă la Luthar: – Sunteţi mult mai nefolositori decât vă puteţi închipui. Se încruntă la Bayaz: – Aveţi o grămadă de secrete, şi vă ia somnul în cele mai nepotrivite momente şi ne lăsaţi să ne rătăcim în mijlocul pustietăţii. E un ucigaş. Aşa, şi? V-a fost de folos când aţi avut nevoie de cineva care să ucidă. – Doar am vrut să… – Tacă-ţi fleanca, am zis. Picior-Lung bătu din pleoape şi făcu ce i se ceruse. Logen o privi lung pe Ferro pe deasupra focului. Ultimul om de la care s-ar fi aşteptat la o vorbă bună. Doar ea singură văzuse ce i se întâmplă. Doar ea singură înţelegea ce vrea să spună. Îi observă privirea şi îi răspunse cu o căutătură urâtă şi se retrase în colţul ei, dar nu mai putea să schimbe nimic din ce spusese. Pe chipul lui Nouădegete apăru umbra unui zâmbet. – Dar tu? o întrebă Bayaz pe Ferro, cu un deget la buze ca şi cum ar fi meditat la ceva anume. – Eu ce? – Spui că nu-ţi plac secretele. Toţi am vorbit despre cicatricele noastre. Eu vam plictisit pe toţi cu poveştile mele vechi, iar Sângerosul Nouă ne-a dat fiori cu istorisirea lui, explică Magul lovindu-şi cu vârful degetului obrazul tras şi scufundat în penumbre. De unde ai cicatricea? Niciun răspuns. – Pun rămăşag că a fost vai şi amar de cel care ţi-a făcut-o, spuse Luthar mai vesel parcă. Picior-Lung începu să chicotească. – O, sigur că da! Îndrăznesc a spune că a avut parte de un sfârşit ascuţit ca tăişul sabiei! Mi-e şi groază să mă gândesc la… – Eu mi-am făcut-o, spuse Ferro. Chicotelile se înecară şi se stinseră, iar zâmbetele pieriră. Începeau să înţeleagă. – Cum? exclamă Logen. – Ce-ai, albule, eşti surd? Eu mi-am făcut rana. – De ce? – Ha! lătră ea, cu ochii-i aruncând fulgere pe deasupra focului. Habar nu ai ce înseamnă să fii proprietatea cuiva! La doisprezece ani am fost vândută unui bărbat pe nume Susman.

824

Scuipă pe jos şi mârâi ceva în limba ei. Logen era convins că nu fusese un compliment. – Avea un loc unde fetele erau instruite, apoi scotea profit de pe urma vânzării lor. – Instruite să ce? se miră Luthar. – Ce crezi tu, prostule? Să se fută. – Ah, schelălăi el, încercând să-şi înghită nodul din gât şi lipindu-şi ochii de pământ. – Am stat acolo doi ani. Doi ani foarte lungi şi apoi am furat un cuţit. Pe vremea aceea nu ştiam cum să fac să ucid pe cineva. Aşa că i-am făcut rău proprietarului meu în singurul mod pe care îl cunoşteam. M-am tăiat pe mine însămi până la os. Până au reuşit să-mi smulgă cuţitul din mâini, preţul îmi scăzuse deja la un sfert. Rânji fioros spre foc, de parcă îşi amintea cea mai mândră zi din întreaga ei viaţă. – Ar fi trebuit să-l auziţi cum se văicăreşte, lepădătura! Logen o privi fix. Luthar rămase cu gura căscată. Până şi Întâiul dintre Magi părea şocat. – Tu ţi-ai provocat cicatricele? – Şi ce dacă? Iarăşi tăcerea covârşitoare. Vântul bătea şi se învolbura printre ruine, şuierând prin crăpăturile dintre pietre, făcând flăcările să dănţuiască. Nimeni nu mai avu nimic de spus după asta.

825

Furiosul Zăpada se aşternea pe pământ, fulgii albi se învolburau în văzduh transformând în năluci cenuşii şi pinii verzi, şi stâncile negre, şi râul maroniu. Lui West nu-i mai venea să creadă cu câtă nerăbdare aşteptase venirea zăpezii în anii copilăriei. Cât de încântat fusese să se trezească într-o bună dimineaţă şi să vadă întreaga lume îmbrăcată în alb. Cât de prost fusese când îşi închipuise că neaua ar fi ascuns vreo taină, vreun miracol, vreo bucurie. Acum îl umplea de groază vederea fulgilor aşternuţi pe părul lui Cathil, pe haina lui Ladisla, pe pantalonii săi jegoşi. Asta nu însemna nimic altceva decât altă repriză de ger feroce, de umezeală iritantă, de eforturi cumplite de a se deplasa. Îşi frecă palmele, îşi trase nasul şi se uită urât la cer, impunându-şi să păstreze o atitudine cât de cât pozitivă. – Trebuie să mă împac cu situaţia şi să rezist, şopti el, iar cuvintele îi jupuiră parcă gâtlejul şi aşa mult prea sensibil şi expirând aburi groşi în aerul îngheţat. Trebuie. Încercă să-şi amintească de verile calde din Agriont. De pomii înfloriţi din pieţele oraşului. De păsările care ciripeau cocoţate pe umerii statuilor zâmbitoare. De razele soarelui printre crengile înfrunzite ale copacilor din parc. Degeaba. Amintirile acestea nu-i erau de niciun folos. Îşi trase mucii apoşi, încercă iarăşi să-şi încălzească mâinile în mânecile de la uniformă, însă acestea nu erau suficient de lungi. Apucă cu degete palide tivurile franjurate. Oare îi va mai fi vreodată cald? Simţi mâna lui Pike pe umăr. – Se petrece ceva, îi murmură deţinutul, arătându-i nordicii care se ghemuiseră unul lângă celălalt şi discutau agitaţi. West le aruncă o privire istovită. Abia ce se aşezase mai bine şi îi era mult prea greu să pretindă că ar fi interesat şi de altceva decât de propriile-i suferinţe. Îşi întinse încet picioarele, surprinse pocnetul genunchilor când se ridică, şi se scutură încercând să-şi alunge oboseala din trup. Cocoşat ca un boşorog, cu braţele strânse în juru-i, se târî spre locul unde stăteau nordicii. Însă se pare că şedinţa se terminase deja. Altă hotărâre luată fără să i se ceară părerea. Treicopaci se îndreptă spre el, deloc afectat de ninsoarea deasă. – Copoiul a observat nişte iscoade de-ale lui Bethod, mârâi el arătând spre copaci. La poalele dealului de acolo, chiar lângă cascadă. Am avut noroc că nu ne-au descoperit ei mai întâi, că s-ar fi putut să nu mai fim în viaţă acum. – Câţi? – Cam doisprezece. E riscant să încercăm să-i ocolim. 826

West se încruntă, lăsându-şi greutatea de pe un picior pe altul ca să-şi ţină sângele în mişcare. – Nu e mai riscant să încercăm să ne luptăm cu ei? – Poate că da, poate că nu. Avem şanse bunicele dacă reuşim să-i luăm prin surprindere. Au mâncare, au şi arme, mai spuse Treicopaci măsurându-l pe West din cap până în picioare, şi haine. Şi tot felul de echipamente care ne-ar putea fi de folos. Abia ce am trecut de jumătatea iernii. Şi, dacă tot mergem spre Nord, vremea n-o să se încălzească. Dimpotrivă. Aşa că am hotărât. Şansele nu sunt deloc egale, ei fiind doisprezece, aşa că trebuie să luptăm cu toţii. Amicul tău, Pike, pare a şti să mânuiască o bardă. Fă bine şi spune-i să se pregătească. Apoi înclină capul spre Ladisla care stătea ghemuit pe pământ. – Sigur că fata trebuie să stea deoparte, dar… – Nu. Fără Prinţ. E mult prea periculos. Treicopaci îşi îngustă ochii. – Ai multă dreptate. Tocmai de aia toţi trebuie să ne asumăm riscul. West se apropie de el, dându-şi toată silinţa să pară cât mai convingător, chiar dacă trebuia să rostească vorbele cu buze arse de ger şi umflate ca nişte cârnaţi mult prea prăjiţi. – N-ar face decât să ne pună în pericol pe toţi. Ştii şi tu asta. Prinţul se uită la ei bănuitor, încercând să-şi dea seama despre ce vorbesc. – Ne-ar fi de tot atât folos în luptă cât un sac pus pe ochi. Nordicul pufni enervat. – Cam ai dreptate, spuse şi inspiră adânc, se încruntă şi păru a întoarce problema pe toate părţile. În regulă. Nu aşa ar trebui să fie, dar bine. El şi fata stau deoparte. Noi, ceilalţi, luptăm. Adică lupţi şi tu. West dădu din cap. Fiecare bărbat trebuia să-şi facă datoria, indiferent cât de puţin i-ar fi surâs ideea. – De acord. Noi, ceilalţi, luptăm. Şi se pierdu printre copaci ca să dea ordinele. Nici vorbă să-l mai fi recunoscut cineva acum pe Prinţul Moştenitor Ladisla acasă, în grădinile sclipitoare ale Agriontului. Fără doar şi poate că şi filfizonii, şi curtenii, şi paraziţii, care, în mod normal, i-ar fi sorbit fiece cuvânt, l-ar fi călcat în picioare ţinându-şi nasurile pe sus. Haina de la West se destrăma la cusături, se tocea la coate, era plină de cruste de noroi. Sub ea, uniforma lui cea albă, imaculată înainte, se întunecase treptat, ajungând la cenuşiul jegului. Din ea mai atârnau câteva resturi de ceaprazuri aurii, ca tulpinile soioase ale unui buchet de flori superb pe vremuri, dar plin de putregai acum. Avea părul murdar şi încâlcit, obrazul îi era acoperit de ţepii roşcaţi ai bărbii nerase, iar firele dintre sprâncene dădeau de înţeles că obişnuia să petreacă mult timp smulgându-le. Unicul om pe o

827

rază de o sută cincizeci de kilometri care se simţea într-o formă mai proastă era, fără doar şi poate, însuşi West. – Ce se petrece? bolborosi Prinţul când West se aşeză alături de el. – În josul râului sunt câteva iscoade de-ale lui Bethod, Înălţimea Voastră. Trebuie să ne luptăm. Prinţul încuviinţă cu o mişcare a capului. – Îmi trebuie o armă care… – Te rog să stai deoparte. – Dar, colonele West, este… – Ne-ai fi de mare folos, Înălţimea Voastră, însă mă tem că nu încape discuţie în această privinţă. Eşti moştenitorul tronului. Nu ne putem permite să te punem în pericol. Ladisla se chinui să pară cât mai dezamăgit cu putinţă, dar West aproape că putea simţi mirosul bucuriei lui. – Foarte bine, dacă aşa crezi că trebuie să fie. – Absolut, spuse West şi se uită la Cathil. Veţi sta amândoi aici. Ne vom întoarce curând. Cu ceva noroc, mai adăugă el tresărind, căci în ultima vreme norocul fusese tare scump la vedere. Ascundeţi-vă şi nu scoateţi nicio şoaptă. Fata îi zâmbi. – Nu-ţi face probleme. O să am grijă să nu-şi facă rău singur. Ladisla o privi pieziş cu ură, cu pumnii încleştaţi de furie neputincioasă. Tot nu se învăţase să facă faţă batjocurii ei permanente. Desigur că, atunci când întreaga ta viaţă lumea te-a adulat şi ţi s-a supus, n-ai de unde să ştii cum să reacţionezi când cineva te ia peste picior. O clipă West îşi puse întrebarea dacă nu cumva făcea o greşeală lăsându-l singur şi neprotejat, dar nu prea avea de ales. Aici erau la adăpost. Ar trebui să nu li se întâmple nimic. Ceea ce nu se putea spune despre el. Se aşezară pe vine. Un cerc de bărbaţi cu chipuri murdare şi pline de cicatrice, expresii dure, păr încâlcit. Treicopaci, cu trăsăturile colţuroase brăzdate de riduri adânci. Dow cel Negru, cu rânjetul sălbatic şi urechea lipsă. Tul Duru, cu sprâncenele stufoase adunate într-o încruntătură fioroasă. Ursuzul, indiferent ca o stâncă. Copoiul, cu ochii strălucitori mijiţi de concentrare. Pike, cu o expresie îndârjită pe acele părţi ale feţei lui arse care mai erau în stare să exprime ceva. Şase dintre cei mai duri bărbaţi din lume, şi West. Încercă să-şi înăbuşe emoţia. Fiecare trebuia să-şi facă datoria. Treicopaci scrijelea cu un băţ o hartă rudimentară pe solul întărit. – Aşa, flăcăi. Aici, lângă râu s-au adăpostit. Sunt doisprezece, sau poate mai mulţi. Uite cum facem. Ursuzule, tu vii din stânga, Copoiule, tu vii din dreapta, ca de obicei. – În regulă, şefu’, spuse Copoiul. 828

Ursuzul se mulţumi doar să dea din cap. – Eu, cu Tul şi cu Pike îi atacăm din partea asta şi ne luăm la trântă cu ei. Sper să-i luăm prin surprindere. Şi aveţi grijă să nu ne nimeriţi cu vreo săgeată. Ne-am înţeles? Copoiul rânji. – Fiţi voi atenţi şi păziţi-vă. – Am să ţin minte sfatul ăsta. Dow şi West, voi treceţi râul şi aşteptaţi lângă cascada de aici. O să-i atacaţi din spate, explică arătând cu băţul pe desenul de pe pământ, iar West simţi cum nervii şi îngrijorările îi astupă gâtul. Zgomotul apei ar trebui să vă ascundă mişcările. Atacaţi atunci când mă vedeţi aruncând o piatră în apă, auziţi? Piatra. Ăsta-i semnalul. – Fireşte, şefu’, mârâi Dow. West îşi dădu seama că Treicopaci îl fixa cu privirea. – M-ai auzit, băiete? – Da, desigur, bolborosi el cu limba amorţită de frig şi de spaima tot mai mare. Când vine piatra, atacăm… şefu’. – Aşa, vezi. Şi fiţi cu ochii în patru. S-ar putea să mai fie şi alţii prin apropiere. Bethod are iscoade prin tot ţinutul. Aveţi vreo întrebare? Clătinară din cap. Nu, nu aveau. – Bun. Să nu daţi vina pe mine dacă vă omoară cineva. Treicopaci se ridică în picioare, iar ceilalţi îl urmară. Făcură ultimele pregătiri: îşi dezlegară săbiile, îşi încercară corzile arcurilor, îşi strânseră cataramele. West nu prea avea cum să se pregătească. Singura lui armă era o sabie grea, furată de la un cadavru, prinsă de o centură jerpelită. Atâta tot. Se simţea cel mai mare neghiob alături de bărbaţii aceştia. Se întrebă câţi oameni uciseseră. Nu l-ar fi mirat să afle că tot atât de mulţi câţi locuitori are un oraş. Plus unul sau două din satele învecinate. Până şi Pike părea gata să omoare fără pic de remuşcări. West îşi aminti că tot nu ştia pentru ce anume fusese osândit şi trimis în lagăr. Dar nu era greu să-şi imagineze, mai ales acum când îl vedea cum încearcă tăişul toporiştii cu degetul, mai ales acum când îi observa cruzimea din privirea de pe chipul acela ars şi mort. West îşi privi mâinile. Îi tremurau. Nu doar din cauza frigului. Şi le strânse tare. Copoiul se uită la el şi îi rânji: – Trebuie să simţi teama ca să poţi simţi curajul, îi spuse şi se îndepărtă, urmându-i pe ceilalţi printre copaci. Dow cel Negru îi strigă din spate, speriindu-l. – Haidem, ucigaşule. Încearcă să ţii pasul cu mine. Scuipă pe solul îngheţat, apoi se întoarse şi porni spre râu. West mai privi o dată la cei rămaşi. Cathil îi făcu un semn cu capul, iar el îi răspunse. Apoi îl urmă pe Dow, tăcut, aplecându-se pe sub ramurile îmbrăcate în chiciură sclipitoare, auzind vuietul cascadei tot mai aproape. 829

Dintr-odată, planul lui Treicopaci începu să i se pară cam incomplet. – Şi când ajungem pe malul celălalt şi primim semnalul, ce o să facem? – O să omorâm, mârâi Dow peste umăr. Răspunsul acesta, chiar aşa în doi peri, îi trimise prin maţe un junghi de panică. – S-o iau pe la dreapta sau pe la stânga? – Ia-o pe unde vrei, doar nu-mi sta în drum. – Unde o să te duci? – Acolo unde-i măcelul. Călcând cu băgare de seamă pe malul râului, West regretă că deschisese gura. Acum vedea cascada în amonte, o cădere năvalnică de apă albă pe un perete de stâncă neagră, umplând văzduhul cu o ceaţă îngheţată şi cu zgomot de tunet. Unde se aflau ei, râul nu era mai lat de patru paşi, dar apa iute şi întunecată spumega pe pietrele de pe mal. Cu sabia şi toporişca ridicate deasupra capului, Dow intră în apă şi o traversă fără probleme, scufundându-se până la brâu în mijlocul şuvoiului. Apoi, ud leoarcă, se căţără pe celălalt mal şi se lipi de pietre, ascunzându-se vederii. Se uită în jur, se încruntă când îl văzu pe West încă pe cealaltă parte şi îi făcu un semn furios să îl urmeze. Cu mişcări stângace, West îşi scoase şi el sabia, o ridică deasupra capului, trase adânc aer în piept şi făcu un pas în şuvoi. Apa rece îi intră imediat în cizmă şi avu senzaţia că piciorul îi fusese prins într-un sloi de gheaţă. Mai făcu un pas, iar celălalt picior i se scufundă până la coapsă. Îi ieşiră ochii din cap, începu să respire anevoie, dar nu mai era cale de întoarcere. Încă un pas. Alunecă pe muşchiul de pe fund şi se cufundă în apă până la subsuori. Poate că ar fi zbierat dacă apa ca de gheaţă nu i-ar fi scos tot aerul din plămâni. Începu să înainteze greoi, pe jumătate împleticindu-se, pe jumătate înotând, cu dinţii încleştaţi de panică. Se târî pe mal, gâfâind disperat. Se lipi de pietre în spatele lui Dow. Era tot amorţit, iar pielea îl ustura amarnic. Nordicul îi zâmbi cu milă. – Ţi-e cam frig, băiete. – Mi-e bine, bolborosi West printre dinţii care îi clănţăneau. În toată viaţa lui nu-i mai fusese aşa de frig. O să-mi fac da… da… datoria. – O să-ţi faci ce? N-am de gând să te las să te lupţi când îţi e atât de frig, băiete. Putem muri amândoi din cauza ta. – Nu-ţi face griji din… Palma lui Dow îl plesni puternic peste faţă. Şocul fu mai rău decât durerea. Se uită ca prostul, scăpând sabia în noroi şi ridicând instinctiv mâna la obrazul care îl ustura. – Ce mama… – Profită de asta! şuieră nordicul. Vino-ţi în fire!

830

West tocmai deschisese gura să spună că nu înţelege ce se petrece, când pumnul lui Dow îl izbi în plin, făcându-l să se clatine, despicându-i buza şi ameţindu-l. – Profită! Al tău e momentul! – Al naibii… Restul fu doar un muget fără noimă, căci West îl apucă pe Dow de gât şi începu să-l strângă, să-l zgârie, mârâind ca o fiară, cu dinţii dezgoliţi, fără nimic în gând. Sângele începu să-i clocotească şi îi pieriră din minte şi foamea, şi durerea, şi frustrările nesfârşitului drum prin ţinutul îngheţat. Dar, indiferent cât de furios era West, Dow cel Negru era mult mai puternic. – Profită! mârâi iarăşi, eliberându-se din mâinile lui West şi împingându-l pe pietrele de pe mal. Te-ai încălzit acum? Ceva zbârnâi pe deasupra lor şi pleoscăi în apă. Dow îl îmbrânci, apoi ţâşni în sus, pe mal, cu un urlet de luptă. West îşi ridică sabia din noroi şi se chinui să se ţină după el, cu sângele pulsându-i în cap, scoţând sunete lipsite de noimă din toţi rărunchii. Alergă prin noroaie. Ţâşni prin tufe spre câmpul deschis. Apucă să-l vadă pe Dow secerând cu barda un nordic. Sângele întunecat ţâşni în aer, picături negre printre crengi, spre cerul alb. Imaginile copacilor şi ale pietrelor şi ale bărbaţilor cu înfăţişări barbare îi săltau în faţa ochilor, iar respiraţia-i grea îi vuia în urechi cu muget de furtună. Cineva apăru de nicăieri, iar West îl lovi cu sabia, simţind cum vârful acesteia intră în carnea moale. Sângele îi împroşcă faţa şi se dădu clătinându-se înapoi, scuipând dezgustat şi clipind des. Alunecă pe o parte, dar se strădui să-şi recapete echilibrul. Capul îi era plin de plânsete şi urlete şi zăngănit de arme şi oase care se frâng. Sfârtecă. Despică. Hââârrrr. Un alt duşman se apropie clătinându-se, cu o săgeată în piept. West îi despică ţeasta până la bărbie. Mortul zvâcni o ultimă dată, smulgându-i sabia din mâini. Se împiedică şi aproape se prăbuşi în noroi. Lovi cu pumnul un alt nordic care trecea pe lângă el. Dar ceva îl izbi cu putere, aruncându-l de trunchiul unui copac, lăsându-l fără suflare. Cineva îl apucase strâns în braţe, imobilizându-i braţele, încercând să-l strivească. West întinse gâtul şi îşi înfipse dinţii în buza celuilalt, simţind muşcătura adâncă. Acela urlă şi îl lovi cu pumnii, dar West nu simţi nimic. Scuipă cât colo bucata de carne şi îşi vârî unghiile în chipul adversarului. Bărbatul se zvârcoli şi scânci, cu sângele curgându-i din gura sfâşiată. West îşi înfipse dinţii în nasul lui, mârâind ca un câine turbat. Muşcă. Muşcă. Muşcă. Gura i se umpluse de sânge. Auzea urletele disperate ale celuilalt, însă ce conta acum, mai presus de orice era să strângă din fălci mai tare. Şi mai tare. Îşi smuci capul, iar victima lui se dădu înapoi cu mâinile la faţă. O săgeată venită de 831

nicăieri i se înfipse în coaste. Se prăbuşi în genunchi. West se aruncă deasupra lui, îl apucă cu pumnii de părul soios şi îi izbi capul de pământ. O dată, încă o dată. Iar şi iar. – Gata. West îşi trase iute mâinile însângerate şi cu fire de păr lipite de ele. Se ridică anevoios în picioare, respirând sacadat, cu ochii ieşiţi din orbite. Totul în jur era tăcut şi nemişcat. Lumea nu i se mai învârtea în faţa ochilor. Fulgii de zăpadă se strecurau uşor în poiană şi se aşterneau pe pământul ud, pe armele împrăştiate, pe cadavre, pe bărbaţii aflaţi în picioare. Tul era aproape şi se holba la el. Treicopaci era în spatele lui, cu sabia în mână. Se putea citi ceva asemănător cu panica pe partea intactă din obrazul lui Pike, care îşi strângea un braţ însângerat cu mâna cealaltă. Toţi se uitau. Se uitau lung la el. Dow îl arătă pe West cu degetul. Apoi îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă. – L-ai muşcat! L-ai muşcat de nas până i l-ai smuls! Ştiam eu că eşti un ticălos turbat! West se holbă la ei fără să înţeleagă. Vuietul din cap începuse să se mai domolească. – Ce? bâigui el. Era tot plin de sânge. Se şterse la gură. Simţi un gust sărat. Se uită la cadavrul de lângă el. Era căzut cu faţa în jos. Sângele şiroia de sub el şi se aduna într-o băltoacă în jurul picioarelor lui West. Îşi aduse aminte de… ceva. O crampă neaşteptată îl încovoie, şi scuipă flegmă rozalie, simţindu-şi stomacul gol în gât. – Furios! strigă Dow. Aşa eşti tu! Ursuzul ieşise din tufişuri, cu arcul pus deja înapoi pe umăr, şi se aşeza acum pe vine lângă unul dintre leşuri. Trase de pe el o blană plină de sânge. – Haină bună, îşi spuse el în şoaptă. Încovoiat de greaţă şi din cale afară de sleit, West îi urmări cum cotrobăiau prin tabără. Auzi hohotele de râs ale lui Dow. – Furiosul! cotcodăci el răguşit. Aşa o să-ţi spun de acum încolo! – Au o mulţime de săgeţi aici, anunţă Copoiul scoţând ceva dintr-unul din sacii de pe jos şi rânjind satisfăcut. Şi brânză. Cam veche. Rupse cu degete murdare o bucăţică de mucegai din calupul galben, muşcă şi se declară fericit. – Încă-i bună. – Sunt o mulţime de lucruri folositoare pe aici, fu de acord Treicopaci, schiţând şi el un zâmbet. Iar noi suntem cu toţii în viaţă, mai mult sau mai puţin. Bună treabă, flăcăi, îi lăudă el plesnindu-l pe Tul pe spate. Am face bine acum să ne luăm tălpăşiţa spre nord cât mai repede, până nu simte nimeni lipsa ăstora. Hai să luăm ce avem de luat de aici şi pe ceilalţi doi. Mintea lui West începu să se limpezească. – Ceilalţi! 832

– Bine, spuse Treicopaci, du-te cu Dow să vezi ce fac… Furiosule. Se întoarse râzând şi el. West se năpusti printre copaci, urmând drumul pe care veniseră, derapând şi tropăind prin noroaie în goana lui nebună, cu sângele pulsându-i iarăşi în tâmple. – Trebuie să-l apăr pe Prinţ, murmură el. Traversă râul fără să mai bage în seamă apa îngheţată, se căţără pe mal şi urcă dealul grăbindu-se înapoi spre stânca unde îi lăsaseră pe ceilalţi. Auzi un strigăt de femeie acoperit apoi de mârâitul unui bărbat. Groaza i se strecură în tot trupul. Îi găsiseră oamenii lui Bethod. Deja s-ar putea să fie prea târziu. Îşi forţă picioarele slăbite să urce dealul, împleticindu-se şi alunecând prin zloată. Trebuia să-l apere pe Prinţ. Aerul respirat îi ardea gâtul, dar se îndârji să meargă mai departe, ţinându-se de copaci, orbecăind în patru labe pe solul îngheţat, printre rămurele rupte şi ace de pin. Ţâşni în spaţiul deschis de la poalele stâncii, gâfâind să-şi dea duhul, cu sabia plină de sânge strânsă în pumn. Pe jos se luptau doi oameni. Cathil întinsă pe spate, se zvârcolea, dădea din picioare şi încerca să-l zgârie pe cel urcat peste ea. Bărbatul reuşise să-i tragă pantalonii până sub genunchi şi acum încerca să-şi descheie cureaua cu o mână, în vreme ce pe cealaltă o ţinea apăsată pe gura fetei. West înaintă un pas cu sabia ridicată, iar bărbatul întoarse brusc capul spre el. Nu-i veni să-şi creadă ochilor. Presupusul violator nu era nimeni altul decât însuşi Prinţul Moştenitor Ladisla. Când îl zări pe West, acesta se ridică repede în picioare şi făcu un pas înapoi. Cu o expresie uşor ruşinată, ca a unui şcolar prins când a furat o plăcintă de la bucătărie, îi spuse: – Scuze. N-am crezut c-o să te întorci atât de repede. West se holbă la el, incapabil să priceapă ce se întâmpla acolo. – Atât de repede? – Ticălos împuţit ce eşti! zbieră Cathil târându-se pe fund înapoi şi trăgându-şi pantalonii. O să te omor şi pe tine, şi tot neamul tău de nenorociţi ce sunteţi! Ladisla îşi atinse o buză. – M-a muşcat. Uite! Şi întinse spre West vârfurile însângerate ale degetelor ca pe o dovadă a unui ultraj odios la adresa lui. West se pomeni că înaintează spre el. Probabil că Prinţul îi citi ceva pe chip, pentru că mai făcu un pas înapoi, cu o mână ridicată, iar cu cealaltă ţinându-şi pantalonii. – Stai puţin, West, stai… Nici vorbă de furie violentă. Nici vorbă de orbire temporară. Nici picioare care se mişcă cu de la sine putere, nici măcar vreo aluzie la o durere de cap. Nimic din toate acestea. Absolut nimic. Niciodată West nu se mai simţise atât de calm, atât de împăcat, atât de sigur de sine însuşi. Hotărârea lui era luată.

833

Întinse mâna dreaptă şi îl împinse pe Ladisla cu palma în piept. Prinţul Moştenitor icni uşor şi mai făcu câţiva paşi împleticiţi înapoi. Piciorul stâng i se cufundă în noroi. Îl puse jos pe dreptul, doar că acolo nu mai era nimic. Ridică din sprâncene, căscă şi gura, şi ochii. Şi apoi moştenitorul la tronul Uniunii căzu în gol cu mâinile zbătându-i-se înnebunite prin aer, încercând să se apuce de ceva… şi dispăru. Un ţipăt scurt, o bufnitură surdă, apoi o alta, apoi zgomot de pietre care se rostogolesc la vale. Apoi tăcere. West rămase nemişcat, clipind des. Apoi se întoarse să se uite la Cathil. Tânăra înţepenise, la doi paşi distanţă de el, cu ochii mari din cauza şocului. – L-ai… l-ai… – Ştiu, spuse cu o voce care parcă nu era a lui. Se apropie prudent de marginea prăpastiei şi se uită. Trupul lui Ladisla zăcea pe pietre, cu capul în jos, cu haina zdrenţuită a lui West pe umeri, cu pantalonii căzuţi la glezne, cu un genunchi îndoit într-o poziţie nefirească, cu sânge roşu închis băltind în jurul capului spart. Niciodată nu văzuse pe cineva care să pară mai mort de atât. Înghiţi în sec. El făcuse asta. El. Îl omorâse pe moştenitorul tronului. Îl asasinase cu sânge rece. Era un criminal. Un trădător. Un monstru. Şi îi veni să râdă. Era mult prea departe acum de însoritul Agriont, unde loialitatea şi deferenţa erau bunuri căpătate prin naştere, unde oamenii de rând erau obligaţi să facă ce le spuneau mai-marii lor, unde nu se cădea să ucizi alţi oameni. Poate că era un monstru, însă aici, în pustietatea îngheţată a Engliei, se aplicau alte reguli. Monştrii aveau majoritatea. Simţi o bătaie zdravănă pe umăr. Întoarse capul şi zări capul cel-fără-o-ureche al lui Dow cel Negru. Şi el se uita în prăpastie. Nordicul scoase un fluierat uşor printre buzele ţuguiate. – Ei, cam asta e, părerea mea. Ştii ceva, Furiosule? îi zâmbi el pieziş lui West. Începe să-mi cam placă de tine.

834

Până la ultimul om Lui Sand dan Glokta Superior de Dagoska, strict confidenţial Este evident că, în ciuda tuturor eforturilor tale, Dagoska nu va mai rămâne în mâinile Uniunii. Prin urmare, îţi poruncesc să pleci de acolo şi să te înfăţişezi de îndată înaintea mea. Chiar dacă nu mai stăpâniţi docurile, n-ar trebui să fie greu să te furişezi noaptea într-o barcă mică. O corabie te va aştepta mai în josul coastei. Vei încredinţa comanda generalului Vissbruck, deoarece este unicul unionist din consiliul de conducere rămas în viaţă. Nu este cazul să-ţi amintesc că ordinele Consiliului Închis pentru cei care apără Dagoska sunt neschimbate. Trebuie să lupte până la ultimul om. Sult Arhilector al Inchiziţiei Maiestăţii Sale Cu maxilarele încleştate, generalul Vissbruck lăsă încet scrisoarea din mâini. – Să înţelegem că ne părăseşti, Superiorule? întrebă cu voce spartă. Din cauza panicii? Din cauza spaimei? A furiei? Cine l-ar putea condamna pentru că simte astfel? Încăperea nu se schimbase prea mult de la sosirea lui Glokta. Mozaicul superb, sculpturile măiestre, masa lăcuită, toate străluceau în soarele dimineţii care-şi revărsa lumina prin ferestrele înalte. Însă membrii consiliului de conducere s-au împuţinat. Rămăseseră doar Vissbruck, cu fălcile revărsate peste gulerul apretat al jachetei sale brodate, şi Hadişul Kahdia, care se prăvălise epuizat într-un scaun. Mai departe de ei, Nicomo Cosca se sprijinise de perete lângă fereastră şi-şi curăţa unghiile. Glokta trase adânc aer în piept: – Arhilectorul vrea să… să-i dau anumite explicaţii. Vissbruck scoase un chiţăit lipsit de umor. – Nu ştiu de ce, dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc la şobolanii care fug dintr-o casă în flăcări. Nimerită metaforă. Doar dacă şobolanii care fug de flăcări se vor arunca într-o maşină de tocat. – Haide, generale, interveni Cosca surâzând uşor. Superiorul nu era obligat să ne spună nimic. Ar fi putut s-o şteargă de aici în toiul nopţii, iar noi nici n-am fi avut habar. Eu aşa aş fi făcut în locul lui. 835

– Îngăduie-mi să nu dau nici doi bani pe ce ai fi făcut tu, se răţoi Vissbruck. Suntem într-o situaţie critică. Zidurile fortificate au căzut şi odată cu ele am pierdut orice şansă de a rezista mai mult. Mahalalele sunt acum un furnicar de soldaţi gurkieni. În fiecare noapte facem incursiuni acolo. Mai dăm foc unui berbec de asalt. Mai omorâm nişte santinele în vreme ce dorm. Dar aduc zilnic tot mai multe arme şi echipamente de luptă. Probabil că foarte curând, după ce vor curăţa locul de toate coşmeliile de acolo, vor începe să-şi asambleze catapultele alea uriaşe. Şi este lesne de imaginat ce se va întâmpla după aceea cu Oraşul Superior când va fi atacat cu bombe incendiare! Întinse braţul acuzator spre fereastră: – E foarte posibil să nimerească şi Citadela! Şi chiar în camera asta ar putea intra un bolovan cât un şopron de mare! – Cunosc foarte bine situaţia în care ne aflăm, îl repezi Glokta. De câteva zile duhoarea fricii e atât de puternică încât o simt şi morţii. – Dar ordinele Arhilectorului sunt extrem de clare. Să rezistaţi până la ultimul om. Să nu capitulaţi. Umerii lui Vissbruck se ofiliră. – Oricum, capitularea nu mai foloseşte la nimic acum. Se ridică, din obişnuinţă vru să-şi îndrepte uniforma şi îşi împinse încet scaunul sub masă. În clipa aceea lui Glokta aproape că-i fu milă de el. Poate că merită compătimirea mea, dar am irosit-o pe toată pe Carlot dan Eider, care nu a fost absolut deloc vrednică de ea. – Dă-mi voie, totuşi, să-ţi dau un sfat, ca unul care am cunoscut interiorul închisorilor gurkiene. Dacă cetatea va cădea cu totul în mâinile lor, vă sfătuiesc să vă luaţi singuri viaţa, mai degrabă decât să vă lăsaţi prinşi. Generalul Vissbruck făcu ochii mari, apoi îşi coborî privirea la pardoseala minunată din mozaic şi înghiţi greu. Îşi ridică iar chipul, uimindu-l pe Glokta cu un surâs amar. – Nu aşa ceva am avut în minte atunci când am intrat în armată. Glokta îşi lovi uşor piciorul distrus cu bastonul şi zâmbi strâmb. – Şi eu aş putea spune acelaşi lucru. Ce zicea Stolicus? „Sergentul care se ocupă de recrutări vinde vise, dar livrează coşmaruri?” – Este o exprimare foarte adecvată situaţiei. – Dacă te consolează cumva, să ştii că s-ar putea ca soarta mea să fie chiar mai cruntă decât a voastră. – Prea puţin mă consolează. Vissbruck ciocni din călcâie şi luă poziţie de drepţi. Rămase aşa nemişcat câteva clipe, apoi, fără să rostească vreo altă vorbă, făcu stânga împrejur şi se îndreptă spre uşă. Zgomotul paşilor lui se stinse treptat pe coridor. Glokta se uită la Kahdia.

836

– Indiferent de ce i-am spus generalului, pe tine te-aş sfătui să predai oraşul cu prima ocazie. Kahdia îşi ridică ochii obosiţi. – După toate astea? Acum? Mai ales acum. – Poate că Împăratul va hotărî să dea dovadă de ceva indulgenţă. În orice caz, nu văd ce aţi mai putea avea de câştigat continuând lupta. După cum stau lucrurile, încă mai puteţi pune condiţii. – Şi asta-i consolarea pe care ne-o oferi? Indulgenţa Împăratului? – Asta este tot ce am. Ce-mi spuneai despre cel rătăcit în deşert? Kahdia încuviinţă încet din cap. – Orice va fi, vreau să-ţi mulţumesc. La ce să-mi mulţumeşti, neghiobule? – Pentru ce? Pentru că ţi-am distrus oraşul şi te-am lăsat la mila Împăratului? – Pentru că ne-ai tratat cu ceva respect. Glokta pufni. – Respect? Ţi-am spus doar ce voiai să auzi ca să obţin ce-mi trebuia. – Poate că aşa a fost. Dar mulţumirile nu costă nimic. Mergi cu Dumnezeu. – Dumnezeu nu va dori să mă urmeze acolo unde mă duc eu, murmură Glokta în vreme ce Kahdia ieşea încet din încăpere. Cosca rânji dispreţuitor. – Şi spune aşa, Superiorule, înapoi la Adua, nu? – Aşa cum zici, înapoi la Adua. Înapoi la Casa Întrebărilor. Înapoi la Arhilectorul Sult. Gândul acesta nu era deloc unul fericit. – Poate ne vom mai vedea acolo. – Crezi? Este mult mai probabil că tu vei fi căsăpit împreună cu ceilalţi atunci când oraşul va cădea în mâinile gurkienilor. Prin urmare vei rata ocazia de a mă vedea atârnând în ştreang. – Am învăţat de la viaţă că întotdeauna mai e o şansă. Cosca rânji din nou desprinzându-se de perete şi îndreptându-se ţanţoş spre uşă, cu mâna sprijinită uşor de mânerul sabiei. – Nu-mi place să pierd un patron bun. – Nici mie nu-mi place să fiu pierdut. Dar trebuie să fim pregătiţi să facem faţă dezamăgirilor. Căci viaţa este plină de ele. Iar cea mai mare dezamăgire dintre toate este felul în care se sfârşeşte viaţa. – Bine, atunci. Dacă unul dintre noi va trebui să fie dezamăgit. În pragul uşii, Cosca se opri şi făcu o reverenţă cu exagerare teatrală. Poleiala jupuită de pe pieptarul său scânteie în razele dimineţii. – A fost o onoare să colaborez cu tine. 837

Glokta stătea pe pat, lingându-şi gingiile goale şi masându-şi piciorul care-i palpita dureros. Se uită în jur la apartamentul lui. Mai bine zis apartamentul lui Davoust. Aici m-a speriat de moarte un vrăjitor bătrân în toiul nopţii. De aici am urmărit cum arde cetatea. Aici am fost aproape mâncat de o fetiţă de paisprezece ani. O, ce amintiri minunate… Se ridică cu greu, strâmbându-se de durere, şi şchiopătă spre singurul cufăr pe care îl adusese cu el. Şi tot aici am semnat chitanţa pentru un milion de mărci primite ca avans de la banca Valint şi Balk. Scoase din buzunarul hainei etuiul din piele pe care i-l dăduse Mauthis. Jumătate de milion în diamante şlefuite. Simţi din nou ispita irezistibilă de a-l deschide şi de a-şi vârî mâna printre ele ca să le simtă puritatea rece, dură, bogată. Făcu efortul de a se abţine, apoi, cu un alt efort şi mai mare, împinse la o parte cu o mână unele dintre hainele împăturite pentru plecare şi ascunse etuiul printre ele. Haine negre, negre, şi alte haine tot negre. Ar trebui să-mi diversific garderoba… – Pleci fără să-ţi iei rămas-bun? Glokta ţâşni în sus de pe taburet, simţind că-i vine să vomite din cauza spasmului mistuitor care-i sfârtecă spinarea. Întinse mâna şi puse capacul cufărului chiar la timp înainte de a-i ceda piciorul şi se prăbuşi pe el. Vitari stătea în prag uitându-se furioasă la el. – La naiba! şuieră Superiorul, împroşcând salivă printre găurile din dantură la fiecare respiraţie sacadată. Piciorul stâng nesimţitor ca o bucată de lemn. Cel drept cuprins de agonie. Practiciana intră încet cercetând încăperea printre gene. Vrea să vadă dacă mai e cineva aici. Înseamnă că va urma o discuţie între patru ochi. Şi nu doar durerea din picior era motivul pentru care inima începu să i se zbată în piept când Vitari închise încet uşa, iar cheia se auzi în broască. Suntem singuri. Ce excitant! Practiciana se plimba de colo-colo prin cameră, iar umbra ei neagră se întindea spre Glokta. – Am crezut că aveam o înţelegere, suflă ea prin mască. – Şi eu am crezut, se răsti Glokta, încercând să se aşeze într-o poziţie cumva mai demnă. Şi după aia am primit un bileţel de la Sult. Vrea să mă întorc şi amândoi ştim de ce. – Nu i-am spus nimic. – Asta crezi tu. Vitari îngustă şi mai mult ochii şi se apropie de el. – Aveam o înţelegere. Eu m-am achitat de partea mea. – Bravo ţie! Consolează-te cu gândul ăsta când eu am să plutesc cu faţa în jos printre docurile din Adua, iar tu vei fi blocată aici, aşteptându-i pe gurkieni să doboare… aaa!

838

Se năpustise asupra lui, se aşezase peste el, strivindu-i spatele de cufăr, lăsându-l fără aer. Scânteiere de metal, zăngănit de lanţ, degete care îi cuprinseră gâtul. – Vierme schilod! Ar trebui să-ţi tai gâtul ăsta împuţit chiar acum! Genunchiul ei i se înfipse în stomac, lama rece a cuţitului îi atinse uşor pielea gâtului, ochii ei albaştri îl priviră cu ferocitate, duri ca diamantele din cufărul de sub el. Moartea e la câteva clipe depărtare. Bineînţeles. Îşi aduse aminte cum practiciana o strânsese de gât pe Eider. La fel de uşor ca şi cum ar fi strivit o furnică, iar eu, biet olog, exact asta sunt, o furnică neajutorată. Poate că ar fi trebuit să bâiguie cuprins de spaimă, dar prin minte nu-i trecea decât întrebarea: cât a trecut de când a fost o femeie deasupra mea ultima dată? Pufni în râs. – Dar nu mă cunoşti chiar deloc? bolborosi el, pe jumătate chicotind, pe jumătate suspinând, cu ochii curgându-i din cauza unui amestec dezgustător de durere şi amuzament. Sunt Superiorul Glokta, îmi pare bine de cunoştinţă! Nu-mi pasă câtuşi de puţin ce se întâmplă cu tine, iar tu ştii foarte bine asta. Mă ameninţi? Trebuie să te străduieşti mult mai mult, târfă roşcată! Ochii femeii se bulbucară de furie. Îşi împinse umărul înainte şi îşi trase cotul, gata să apese cât de tare putea. Suficient de tare cât să-mi scoată beregata prin coloana asta strâmbă, n-am nicio îndoială în privinţa asta. Buzele lui Glokta se schimonosiră într-un rictus scârbos, plin de scuipat. Acum. Îi auzea respiraţia anevoioasă din spatele măştii. Haide. Simţi lama cuţitului lipită de gât, rece, ascuţită. Sunt gata. Atunci practiciana scoase un şuierat prelung, ridică pumnalul şi îl înfipse în bârna de lemn de lângă capul lui. Se ridică şi se întoarse cu spatele. Glokta închise ochii şi încercă să-şi recapete respiraţia. Încă mai trăiesc. Îl copleşise un sentiment straniu. Uşurare sau dezamăgire? Greu de spus. – Te rog. Atât de încet, încât crezu că i se păruse. Vitari stătea cu spatele la el, cu capul plecat, iar pumnii încleştaţi îi tremurau vizibil. – Ce? – Te rog. Chiar a spus-o. Şi îmi dau seama că aceste cuvinte o dor. – Te rog, nu mai spune? Crezi că aici e vorba despre rugăminţi? Şi, la urma urmei, de ce te-aş salva? Ai venit aici ca să spionezi pentru Sult. N-ai făcut nimic altceva decât să-mi stai tot timpul în drum! Nici nu mă pot gândi la cineva în care să am mai puţină încredere decât am în tine, iar eu nu mă încred în nimeni! Se întoarse cu faţa la el, ridică mâinile, dezlegă bridele măştii şi şi-o scoase. Era foarte bronzată doar pe porţiuni: în jurul ochilor, fruntea, gâtul. Chipul ei era însă mult mai delicat, mult mai tânăr, mult mai obişnuit decât îşi închipuise el. Nu 839

mai părea deloc fioroasă. Părea doar speriată şi disperată. Brusc, Glokta se simţi ridicol de jenat, ca şi cum ar fi intrat din greşeală într-o cameră şi ar fi dat peste cineva în pielea goală. Simţi nevoia să-şi ferească privirea când Vitari se aşeză în genunchi ca să fie la acelaşi nivel cu el. – Te rog. Cu ochii umezi, înrouraţi, cu buzele tremurându-i, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a izbucni în lacrimi. Întrezărire a speranţelor secrete ascunse sub carapacea ticăloasă? Sau doar teatru de bună calitate? Glokta simţi cum pleoapa începe să i se zbată. – Nu pentru mine, şopti ea. Te rog. Te implor. Îşi trecu gânditor mâna peste pielea gâtului. Observă sânge pe vârfurile degetelor. O pată mică şi maronie. O înţepătură. O zgârietură. Doar un milimetru mai încolo şi acum aş fi pompat sânge pe tot covorul ăsta superb. Doar un milimetru. De astfel de şanse depind vieţile. De ce aş salva-o? Dar ştia răspunsul. Pentru că în general nu prea salvez pe nimeni. Se întoarse greoi pe cufăr, până ajunse cu spatele la ea, şi începu să-şi maseze muşchiul mort al piciorului stâng. Inspiră adânc. – Fie. – N-ai să regreţi. – Ba regret deja. Dar nu pot rezista unei femei înlăcrimate. Să ştii însă că îţi cari singură bagajele! Se uită la ea ridicând un deget ca avertisment. Vitari îşi pusese masca la loc. Iar ochii îi erau uscaţi, şi mijiţi, şi aprigi. Parcă n-ar putea vărsa o lacrimă nici într-o sută de ani. – Nu-ţi face probleme, spuse ea învârtindu-şi lanţul pe mână şi scoţând pumnalul cruciform din capacul cufărului. Am foarte puţine bagaje. Glokta urmărea cum se reflectă flăcările în suprafaţa calmă a golfului. Cioburi nestatornice, roşii, galbene, albe, scânteietoare pe apa neagră. Frost vâslea lin, regulat, cu chipu-i lipsit de expresie pe jumătate luminat de pâlpâirea luminilor din oraş. În spatele lui, Severard stătea ghemuit şi se uita supărat la întinderea de apă. Se zărea doar conturul ţepos al capului lui Vitari aşezat şi mai departe, la proră. Lopeţile intrau în mare şi împingeau apa într-o tăcere aproape desăvârşită. Parcă barca nici nu se mişca. Mai degrabă linia neagră a peninsulei părea a se îndepărta încet de ei, în întuneric. Ce am făcut? Am condamnat un oraş plin de oameni la moarte sau la sclavie, şi pentru ce? Pentru onoarea Regelui? Pentru un retardat bălos care nu-şi poate controla nici maţele, darămite o ţară? Pentru orgoliul meu? Ha! Pe ăsta l-am aruncat cât colo de multă vreme, dimpreună cu dinţii mei! Pentru aprobarea lui Sult? Probabil că răsplata mea va fi un guler din frânghie şi o cădere în gol.

840

Pe cerul nopţii nu se mai zărea acum decât conturul mai întunecat al stâncii, silueta colţuroasă a Citadelei cocoţate în vârful ei. Parcă şi formele zvelte ale clopotniţelor Marelui Templu. Toate alunecând departe, în trecut. Ce altceva aş fi putut să fac? Aş fi putut să mă alătur lui Eider şi celorlalţi. Să le predau gurkienilor cetatea fără luptă. S-ar fi schimbat, oare, ceva? Glokta îşi linse posomorât gingiile goale. Împăratul tot i-ar fi trecut pe locuitori prin foc şi sabie. Iar Sult tot ar fi trimis după mine, exact aşa cum a făcut. Diferenţe mult prea puţin semnificative, asupra cărora nu are rost să zăbovim. Ce zicea Shickel? Foarte puţini sunt aceia cărora li se oferă o şansă. Briza rece îl înfioră şi îşi strânse mantia mai bine în jurul corpului, îşi încrucişă braţele peste piept, se strâmbă de durere încercând să-şi pună sângele în mişcare în laba amorţită a piciorului stâng. Din cetate nu mai rămăseseră decât nişte puncte luminoase în depărtare. Exact aşa cum spunea Eider – toate astea doar pentru ca Arhilectorul şi cei asemenea lui să poată arăta un punct sau altul pe o hartă şi să spună că ne aparţine. Şi gura i se strâmbă într-un rictus. Şi, cu toate eforturile noastre, cu toate sacrificiile noastre, cu toate planurile şi conspiraţiile noastre, nici măcar nam reuşit să păstrăm cetatea. Toată suferinţa aceasta… şi pentru ce? Niciun răspuns, desigur. Doar valurile domoale izbindu-se de barcă, scârţâitul blând al ramelor, foşnetul mângâietor al lopeţilor în apă. Şi-ar fi dorit să-i fie silă de el însuşi. Să se simtă vinovat pentru ceea ce făcuse. Să-i fie milă pentru cei pe care-i lăsase la mâna gurkienilor. Aşa cum ar simţi orice om. Aşa cum aş fi simţit şi eu odinioară. Însă nu prea era în stare să simtă nimic altceva decât oboseala copleşitoare şi durerea permanentă, sâcâitoare din picior, din spate, din gât. Se aşeză greu pe băncuţa din lemn a bărcii, încercând, aşa cum făcea de obicei, să-şi găsească o poziţie mai puţin incomodă. În fond, chiar nu e cazul să mă mai pedepsesc şi eu. Căci pedeapsa va veni curând.

841

Giuvaierul tuturor oraşelor Măcar acum Jezal putea să călărească. I se scoseseră atelele în dimineaţa aceea, iar piciorul inflamat i se lovea de coastele calului şi îl durea destul de rău. Ţinea frâul cu mâna amorţită şi nesigură, iar braţul fără bandaje îi era slăbit şi sensibil. Îi zvâcneau surd dinţii cu fiecare bufnitură a copitelor pe drumul distrus. Foarte bine însă că nu mai trebuia să stea în căruţă, iar realizarea aceasta chiar era ceva. În ultimul timp, lucrurile mărunte aveau darul de a-l face nespus de fericit. Ceilalţi alcătuiau un grup sumbru, tăcut, posomorât ca bocitoarele la înmormântare, iar Jezal nu avea de ce să-i condamne. Locul în care se aflau era unul sumbru. O câmpie de ţărână. De bolovani din piatră seacă. De nisip şi stânci fără viaţă. Cerul de deasupra, nemişcat, alb, greu ca plumbul, promitea mereu ploaie, dar nu se ţinea niciodată de cuvânt. Mergeau călare, strânşi în jurul căruţei, căutând căldura. Ei fiind unicele creaturi calde pe o întindere de sute de kilometri de deşert rece. Unicele creaturi mişcătoare într-un loc îngheţat în timp. Unicele creaturi vii într-un ţinut mort. Drumul era larg, dar crăpat pe alocuri şi umflat în alte părţi. Ici şi colo se fărâmase pe porţiuni lungi, sau torente de noroi îl acoperiseră cu totul. De-o parte şi de alta, se aliniau buturugile moarte ale foştilor copaci. Probabil că Bayaz îl surprinsese privindu-le. – O alee de stejari falnici lega acest drum de porţile oraşului. Pe timp de vară frunzele lor scânteiau şi fremătau în adierea vântului câmpiei. Juvens însuşi i-a plantat în Timpurile Străvechi, pe vremea când Imperiul se afla la începuturi, iar eu nici nu mă născusem încă. Trunchiurile mutilate ale copacilor erau cenuşii şi uscate, dar purtau încă urma fierăstraielor. – Parcă au fost tăiaţi acum câteva luni. – Acum mulţi, mulţi ani, băiete. După ce Glustrod a ocupat oraşul a poruncit să fie doborâţi pentru a întreţine focul din cuptoarele lui. – Atunci de ce nu au putrezit? – Până şi putregaiul este o formă de viaţă. Dar aici lipseşte cu desăvârşire. Jezal înghiţi în sec şi îşi vârî capul între umeri, cu ochii aţintiţi la cioturile de lemn mort înşiruite până departe, în zare, ca pietrele de mormânt. – Nu-mi place asta, murmură în barbă. – Tu crezi că mie-mi place? se încruntă supărat Bayaz. Crezi că place vreunuia dintre noi? Dacă vor să fie ţinuţi minte, bărbaţii trebuie uneori să facă ce nu le place. Prin luptă, iar nu prin lene tihnită se cuceresc faima şi onoarea. Prin bătălii, iar nu prin pace se câştigă bogăţia şi puterea. Nu te mai interesează lucrurile acestea? 842

– Ba da, şopti Jezal. Cred că da… Însă nu era deloc sigur. Privi de-a lungul mării de ţărână moartă. Niciun indiciu că acolo s-ar fi aflat onoarea, darămite bogăţia, şi nu-şi închipuia de unde ar putea veni faima. Singurele persoane care existau pe o rază de o sută cincizeci de kilometri în jur, cei cinci tovarăşi ai lui, îl cunoşteau deja foarte bine. În plus, începuse să se întrebe tot mai des dacă o viaţă lungă, dar săracă, trăită în anonimat desăvârşit ar fi chiar un lucru atât de îngrozitor. Poate că, atunci când va ajunge acasă, o va ruga pe Ardee să-i fie soţie. Cu ochii minţii o văzu acum cum i-ar surâde când i-ar auzi propunerea. Evident că lar face să se zvârcolească de jenă în aşteptarea răspunsului. Fără îndoială că l-ar ţine în suspans. Bineînţeles că ar spune da. Şi, în fond, care ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla? Că tatăl lui s-ar înfuria? Că ar fi amândoi obligaţi să trăiască din solda lui de ofiţer? Că prietenii lui cei superficiali şi fraţii lui cei idioţi îl vor râde pe la spate pentru că a ajuns la sapă de lemn? Aproape că nici nu-i venea să creadă că aceste motive i se păruseră extrem de importante pe vremuri. O viaţă de muncă grea alături de femeia pe care o iubeşte? O casă cu chirie într-o zonă mai puţin strălucitoare a oraşului, cu mobilă ieftină, dar cu un foc prietenos în cămin? Fără faimă, fără bogăţii, doar un pat cald în care să-l aştepte Ardee… Nu i se mai părea o soartă chiar atât de cumplită acum când privise moartea în ochi, acum când îşi ducea zilele doar cu un castron de terci chior pe zi, recunoscător până în măduva oaselor că îl capătă şi pe acela, acum când dormea singur în vânt şi în ploaie. Zâmbetul i se întinse, iar durerea surdă care se întindea în jurul cicatricii de pe maxilar i se păru aproape plăcută. Da, nu ar fi fost o viaţă chiar atât de rea. Zidurile uriaşe se înălţau semeţe, cu creneluri ştirbite, cu turnuri dărâmate, etalând cicatricele negre ale crăpăturilor şi lucind din cauza umezelii. O costişă arcuindu-se în depărtare prin burniţa cenuşie. Pământ acoperit cu băltoace cafenii şi cu pietre mari ca sicriele. – Aulcus, bubui Bayaz, cu falca rigidă. Giuvaierul oraşelor. – Nu mi se pare că ar străluci, mârâi Ferro. Nici lui Logen nu i se părea. Drumul mâlos se furişa până la o arcadă dărăpănată, larg deschisă, fremătând de umbre, ale cărei porţi erau de mult dispărute. Îl cuprinse o senzaţie înfiorătoare când privi la gura aceea întunecată. Un sentiment sinistru. Ca atunci când se aflase în faţa porţii deschise de la Casa Creatorului. Era ca şi cum ar fi privit în străfundurile unui mormânt, foarte probabil chiar al lui însuşi. Îi venea să se răsucească pe călcâie, s-o ia la fugă de acolo şi să nu se mai întoarcă niciodată. Până şi calul lui necheză uşurel şi se dădu înapoi, aburind negurile ploii cu răsuflarea lui. Dintr-odată, drumul anevoios şi presărat cu pericole înapoi la ţărmul mării i se părea o călătorie mult mai plăcută decât cei câţiva paşi care îl despărţeau de poarta aceea întunecată. 843

– Eşti sigur? îi şopti lui Bayaz. – Dacă sunt sigur? Nu, sigur că nu! V-am purtat mii de kilometri peste câmpia pustie doar pentru că aşa mi-a căşunat mie! Am petrecut ani întregi plănuind călătoria asta şi am strâns această trupă din toate colţurile Cercului Lumii doar ca să am de ce să mă distrez! Nu se va întâmpla nimic dacă ne întoarcem la Calcis. Mă întrebi dacă sunt sigur? Clătină din cap şi îşi îmboldi calul spre poarta deschisă. Logen ridică din umeri. – Am întrebat şi eu… Arcada se căscă tot mai mult, şi mai mult, până-i înghiţi pe de-a întregul. Zgomotul făcut de copitele cailor răsună de-a lungul galeriei întunecate. Pereţii de piatră se strângeau tot mai mult, şi mai mult în jurul lor, împiedicându-i, parcă, să respire. Logen îşi înfipse bărbia în piept şi îşi fixă privirea asupra cercului de lumină din capătul celălalt. Trase cu ochiul la Luthar şi îl surprinse umezindu-şi tulburat buzele, fără să-i mai pese de şuviţele de păr pe care umezeala din atmosferă i le lipise de obraji. Şi ieşiră în aer liber. – Vai de mine, şopti Picior-Lung. Vai de mine şi de mine… Edificii colosale se înălţau în jurul unei pieţe nesfârşite. Prin aburii ploii se desluşeau nălucile pilaştrilor, acoperişurilor, coloanelor infinite, ale zidurilor înalte până la cer, construite pe măsura unor titani. Logen rămase cu gura căscată. Toţi rămaseră cu gurile căscate. Un grup mic şi zgribulit în acel spaţiu neobişnuit de vast, ca nişte oi speriate într-o vale stearpă, în aşteptarea lupilor. Ploaie sâsâind pe pietrele din înalturi, şiroaie lipăind pe bolovanii umezi, stropi picurând pe zidurile dărăpănate, bolborosind în crăpăturile drumului. Zgomotul înăbuşit al copitelor cailor. Scârţâitul blând şi gemetele roţilor de la căruţă. Niciun alt zgomot. Nicio larmă, nicio zarvă, niciun murmur al vreunei mulţimi. Niciun tril de pasăre, niciun lătrat de câine, niciun clinchet al vreunui negoţ. În locul acesta nu trăia nimic. În locul acesta nu se mişca nimic. În locul acesta nu erau decât edificiile negre, uriaşe, care se întindeau prin ploaie spre infinit, şi norii învolburaţi care se târau pe cerul întunecat. Înaintară încet pe lângă ruinele unui templu, o învălmăşeală de blocuri şi lespezi ude. Fragmente din coloanele lui incredibil de mari erau împrăştiate pe caldarâmul spart, bucăţi din acoperiş aruncate cât colo. Cu excepţia cicatricei trandafirii de pe bărbie, chipul lui Luthar era alb ca varul. Se uită şocat la ruinele colosale. – Al naibii să fiu, murmură el. – N-am văzut în viaţa mea ceva mai impresionant, fu de acord în şoaptă Picior-Lung.

844

– Acestea sunt palatele celor bogaţi şi morţi, explică Bayaz. Sunt templele unde ei s-au închinat zeilor lor furioşi. Sunt pieţele unde ei au cumpărat şi au vândut mărfuri şi animale şi oameni. Sunt teatrele şi băile şi bordelurile unde şi-au satisfăcut toate poftele înainte de venirea lui Glustrod. Arătă cu degetul dincolo de piaţă: – Acolo este Calea Caline. Cel mai mare drum al oraşului, unde locuiau cei mai de vază cetăţeni. Traversează oraşul prin mijloc, de la poarta de nord la cea de sud. Acum, luaţi aminte la mine, mai spuse el întorcându-se în şa. La cinci kilometri mai la sud de oraş se află un deal înalt, cu un templu pe culme. În Timpurile Străvechi i se spunea Roca Saturline. Acela este punctul nostru de întâlnire în cazul că ne vom pierde unii de alţii. – De ce să ne pierdem? întrebă Luthar cu ochii bulbucaţi. – Pământul pe care stă oraşul nu… nu are pace, şi este predispus la cutremure. Clădirile sunt foarte vechi şi şubrezite. Sper că vom reuşi să trecem fără vreun incident neplăcut, dar… ar fi imprudent să ne bazăm doar pe speranţă. Dacă se întâmplă ceva, luaţi-o spre sud. Spre Roca Saturline. Până atunci nu vă depărtaţi unul de altul. Nu era nevoie să se mai ostenească cu această povaţă. Când intrară în oraş, Logen se uită la Ferro, la părul ei ţepos, la chipul ei smead înrourat de ploaie, la sprâncenele ei încruntate a pericol când privea construcţiile înalte de pe marginile drumului. – Dacă se întâmplă ceva, îi şopti, ajută-mă, vrei? Îi aruncă o privire scurtă, apoi înclină capul. – Dacă am să pot, albule. – Perfect. Singurul lucru mai oribil decât un oraş plin de oameni este un oraş fără niciun om. Ferro călărea cu arcul într-o mână, frâul în cealaltă, ochii atenţi la alei, la ferestrele şi uşile căscate, încercând să vadă pe după colţurile dărâmate şi peste ruinele fostelor ziduri. Dar nici măcar nu ştia ce anume se aştepta să zărească. Însă orice ar fi nu o va prinde nepregătită. Şi îşi dădea seama că toţi ceilalţi simţeau la fel ca ea. Observă maxilarele lui Nouădegete încleştându-se şi descleştându-se, încleştându-se şi descleştându-se, iar şi iar şi iar, pe când înainta prudent printre ruine, cu mâna pe mânerul sabiei, metal zgâriat şi rece, sclipind de picături de ploaie. Luthar tresărea la fiece zgomot – la pocnetele pietrelor sub roţile căruţei, la plescăitul apei din băltoace, la fornăitul vreunui cal. Capul îi zvâcnea în dreapta şi în stânga şi îşi lingea în permanenţă tăietura din buză. Quai stătea în căruţă, cocârjat, cu părul ud fluturându-i în jurul obrajilor supţi, cu buzele palide strânse într-o grimasă dură. Ferro îl urmări cum plesneşte 845

hăţurile şi observă că le strângea atât de tare, că-i ieşiseră în relief tendoanele de pe dosul mâinilor lui slăbănoage. Cu gura căscată şi ochii bulbucaţi, Picior-Lung se uita în jur la ruinele interminabile. Pârâiaşe de ploaie îşi croiau uneori drum printre ţepii de pe ţeasta lui noduroasă. Acum nu mai avea nimic de spus – singurul lucru pozitiv din acest loc uitat de Dumnezeu. Bayaz făcea eforturi să pară sigur de sine, dar nu reuşea s-o păcălească pe Ferro. Îi observă mâna care-i tremura atunci când lăsă frâul ca să-şi şteargă de apă sprâncenele stufoase. Îi observă gura care îi tremura când se opreau la răscruci de drumuri. Îi observă ochii subţiaţi care încercau să vadă prin ploaie şi să găsească drumul cel bun. Îi observă îngrijorarea şi îndoiala exprimate prin fiecare mişcare pe care o făcea. Şi el ştia adevărul, aşa cum îl simţise şi ea. Locul acesta era plin de pericole. Cling-clang. Abia desluşit prin ropotul ploii. Parcă zgomotul făcut de un ciocan izbit de nicovală. Zgomotul confecţionării de arme. Se ridică în scări, încordându-se să audă mai bine. – Auzi? se răsti la Nouădegete. Bărbatul se opri, mijindu-şi ochii ca să vadă ceva, ascultând atent. Clingclang. Dădu din cap. – Aud. Şi îşi trase sabia din teacă. – Ce e? se sperie Luthar, holbându-se în jur şi bâjbâind după arme. – Nu-i nimic acolo, bombăni Bayaz. Ferro ridică palma spre ceilalţi, făcându-le semn să se oprească, alunecă jos din şa şi se furişă spre colţul clădirii din faţă, cu săgeata pregătită în arc. Se lipi cu spatele de blocul uriaş din piatră. Cling-clang. În spatele ei se strecură tiptil şi Nouădegete, făcând-o să se simtă mai în siguranţă. Dădu colţul târându-se pe genunchi, cercetă cu privirea piaţa goală plină de bălţi şi moloz. În colţul cel mai îndepărtat era un turn înalt, înclinat într-o rână. Sub cupola fără luciu ferestrele erau deschise larg. Ceva se mişca încet acolo înăuntru. Ceva întunecat, care se legăna înainte şi înapoi. Faptul că avea în sfârşit o ţintă îi aduse un zâmbet pe buze. Se simţea mai bine, mai liniştită acum, că avea un duşman palpabil. Atunci auzi zgomot de copite, iar Bayaz trecu pe lângă ea şi intră în piaţa goală. – Ssssttt, îi şuieră, dar Magul n-o băgă în seamă. – Puteţi să lăsaţi armele la o parte, le strigă el peste umăr. Nu-i decât un clopot vechi care răsună în bătaia vântului. Oraşul era plin de clopote. Ar fi trebuit să le auziţi cum băteau de fiecare dată când se năştea vreun împărat, sau era încoronat, sau se căsătorea, sau se întorcea triumfător din vreo campanie. Îşi ridică braţele, vorbind din ce în ce mai tare. 846

– Văzduhul exploda de sunetele lor de bucurie, iar păsările se ridicau din pieţe şi de pe străzi şi de pe acoperişuri, umplând cerul! Acum urla de-a dreptul. – Şi străzile se umpleau de oameni! Şi la toate ferestrele erau oameni! Şi oamenii aceştia revărsau petale de flori asupra preaiubitului lor suveran! Şi îl aclamau până rămâneau fără voce! Începu să râdă şi coborî braţele. Deasupra tuturor, clopotul spart se auzea cling-clang în bătaia vântului. – Toate astea s-au petrecut foarte de mult. Haideţi. Quai plesni din dârlogi, iar căruţa se rostogoli după Mag. Nouădegete ridică din umeri şi îşi vârî sabia la loc în teacă. Ferro mai rămase câteva clipe privind neîncrezătoare la conturul dezolant al acelui turn înclinat deasupra căruia călătoreau nori grei şi negri. Cling-clang. Apoi porni după ceilalţi. Statuile pluteau spre ei prin ploaia furioasă, perechi-perechi de coloşi din piatră, cu chipurile mâncate de anii cei lungi, fără trăsături, identici. Apa şiroia pe marmura netedă, picura din bărbile lungi, din armuri, din braţele amputate de mult de la încheietură, sau de la cot, sau de la umăr, întinse în gesturi de ameninţare sau binecuvântare. Unele statui aveau accesorii din bronz: săbii, sceptre, coroane de frunze, toate acum de culoare verde-murdar. Statuile pluteau spre ei prin ploaia furioasă, perechi-perechi de coloşi din piatră, dispărând apoi în urmă, în negurile istoriei. – Împăraţi, spuse Bayaz. Sute de ani de împăraţi. Pe Jezal începuse să îl doară ceafa de cât îşi ţinuse capul pe spate ca să se uite la conducătorii din vechime, desluşindu-se ameninţători pe marginile drumului. Sculpturile acestea erau de două ori mai mari decât cele din Agriont, sau poate chiar mai mari, însă semănau destul de mult cu acelea. Un val subit de dor de casă năvăli peste el. – Parcă-i Aleea Regelui din Adua. – Hm, mârâi Bayaz. De unde crezi că mi-a venit ideea? Jezal tocmai încerca să priceapă acest comentariu ciudat, când băgă de seamă că se apropiau de ultima pereche de statui. Una dintre acestea era înclinată îngrijorător de mult. – Opreşte căruţa! strigă Bayaz, ridicându-şi palma udă şi îmboldindu-şi calul înainte. Însă nu doar împăraţii dispăruseră din faţa lor. Dispăruse şi drumul. În pământ se căsca o groapă ameţitoare, o spărtură uriaşă în carcasa oraşului. Jezal reuşi să vadă, pe partea cealaltă, o costişă din pietre sfărâmate şi noroi. Dincolo de ea, abia

847

întrezărite, nălucile zidurilor şi pilaştrilor şi laturile drumului larg se topeau în depărtare prin ploaia necontenită. Picior-Lung îşi drese glasul: – Sper că nu vom continua să mergem pe drumul ăsta. Cu extrem de mare prudenţă, Jezal se aplecă din şa şi se uită în groapă. Foarte jos, pe fundul ei, apa neagră se învolbura înspumată, spălând pământul năpăstuit de sub fundaţiile oraşului. Din această mare subterană ieşeau ziduri sparte şi turnuri sfărâmate şi carcase crăpate ale unor construcţii monstruos de mari. Observă o statuie încă intactă în vârful unei coloane şubrede, probabil un erou de mult dispărut. Odinioară mâna acestuia va fi fost ridicată în semn de triumf. Acum, gestul semnifica mai degrabă disperare, de parcă ar fi implorat să fie scos din acest iad lacustru. Jezal se aşeză la loc în şa, simţindu-se dintr-odată extrem de ameţit. – Nu avem cum să continuăm pe drumul ăsta, reuşi să spună dogit. Bayaz se încruntă la apa agitată. – Înseamnă că trebuie să găsim altul, şi asta repede. Oraşul este plin de asemenea crăpături. Şi mai avem de mers mulţi kilometri, chiar în linie dreaptă, şi avem şi un pod de traversat. Picior-Lung se uită urât la el: – Presupunând că mai stă în picioare. – Mai stă în picioare! Construcţiile lui Kanedias durează cât lumea. Întâiul dintre Magi se uită în sus. Cerul începuse să se învineţească, greutate întunecată apăsând peste capetele lor. – Nu ne putem permite să zăbovim. Se pare că nu vom reuşi să traversăm oraşul astăzi. Jezal îl privi îngrozit. – Adică ne vom petrece noaptea aici? – Bineînţeles, îl repezi Bayaz, îndepărtându-se de marginea gropii. Lăsară în urmă Calea Caline şi intrară în centrul oraşului, printre ruinele care se strângeau tot mai mult în jurul lor. Jezal nu-şi putea lua ochii de la umbrele lor ameninţătoare ivindu-se rând pe rând din întuneric. Singurul lucru mai rău pe lume decât să-şi petreacă ziua în acest loc sinistru era să-şi petreacă şi noaptea aici. Ar fi preferat să fie în iad. Care ar fi fost diferenţa? Fluviul curgea năvalnic pe sub ei, printr-un defileu făcut de mâna omului – pereţi înalţi din piatră netedă. Puternicul Aos, prizonier în acest spaţiu strâmt, spumegând de furie infinită şi nebună, muşcând din roca şlefuită şi scuipând mânios înspre înaltul cerului. Ferro nu-şi putea imagina cum ar fi putut să supravieţuiască ceva acelui potop, însă Bayaz avusese dreptate. Podul Creatorului era la locul lui.

848

– În nenumăratele mele călătorii prin toate oraşele şi toate ţările de sub mărinimosul soare, n-am văzut o asemenea minunăţie, clătină uluit Picior-Lung din capul lui cel bine ras. Cum să faci un pod din metal? Dar chiar din metal fusese construit. Metal închis la culoare, metal neted, fără viaţă, acoperit cu stropi strălucitori de apă. Traversa hăul ameţitor într-un unic arc, incredibil de delicat, o pânză ca de păianjen din bare subţiri împletite deasupra vidului de dedesubt. Iar podul perfect orizontal de pe scheletul de bârne era confecţionat din plăci de asemenea metalice, invitându-i, parcă, să-l traverseze. Imaculat în mijlocul acelei descompuneri cumplite. – Ca şi cum ar fi fost terminat chiar ieri, şopti Quai. – Cu toate acestea, s-ar putea să fie cea mai veche construcţie din oraş, spuse Bayaz indicând cu o mişcare a capului ruinele lăsate în urmă. – S-au pierdut toate realizările lui Juvens. Prăbuşite, distruse, uitate, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Dar operele Maestrului Creator sunt neatinse. Şi sunt încă şi mai strălucitoare tocmai pentru că strălucesc într-o lume întunecată. Suflă pe o nară, scoţând din nas un vălătuc de ceaţă. – Cine poate şti? Poate că vor rămâne în picioare şi intacte până la capătul vremurilor, mult după ce noi toţi vom fi în mormânt. Luthar privi speriat la apa tumultuoasă, evident întrebându-se dacă nu cumva mormântul lui era chiar acolo jos. – Eşti sigur că ne ţine? – În Timpurile Străvechi ţinea greutatea a mii şi mii de oameni zilnic. Zeci de mii. Cai şi căruţe şi cetăţeni şi sclavi într-o procesiune nesfârşită, încolo şi încoace, zi şi noapte. Ne va ţine. Ferro îl privi cum intră pe pod şi auzi zgomotul metalic al copitelor calului său. – Acest Creator a fost neîndoios o persoană cu… talente remarcabile, murmură Navigatorul îndemnându-şi calul să-l urmeze pe Bayaz. Quai plesni din hăţuri: – Chiar aşa a şi fost. Iar acum este uitat de lume. Apoi trecu Nouădegete, urmat fără prea multă tragere de inimă de Luthar. Ferro nu se clinti din loc. Rămase în bătaia ploii, încruntându-se la pod, la căruţă, la cei patru cai şi la călăreţii lor. Nu-i plăcea nimic. Nici fluviul, nici podul, nici oraşul. Nimic. Cu fiecare pas se simţise tot mai aproape de o cursă, iar acum era sigură că nu se înşelase. Niciodată n-ar fi trebuit să-l asculte pe Yulwei. Niciodată n-ar fi trebuit să plece din sud. Ea personal n-avea nicio treabă aici, în pustietatea asta îngheţată şi udă, alături de ceata asta de albi păgâni. – Eu nu trec peste chestia aia, îi anunţă. Bayaz se întoarse ca să se uite la ea. – Atunci ai de gând să zbori? Sau, pur şi simplu, să rămâi pe partea aia? Ferro se aşeză mai bine în şa, încrucişându-şi mâinile în faţă. 849

– Poate chiar aşa am să şi fac. – Poate că ar fi mai bine să discutăm aspectele astea după ce vom trece de oraş, murmură Fratele Picior-Lung privind tulburat în urmă, la străzile pustii. – Are dreptate, spuse şi Luthar. Locul ăsta are un aer nefast… – Fac ceva pe aerul lui, mârâi Ferro, şi fac ceva şi pe voi. De ce să traversez podul? Ce anume m-ar putea interesa pe mine pe malul celălalt al fluviului? Mi-ai promis răzbunare, alb bătrân, şi nu mi-ai dat decât minciuni, ploaie şi mâncare proastă. De ce aş mai face măcar un pas în plus alături de voi. Spune-mi de ce! Bayaz se încruntă. – Fratele meu, Yulwei, te-a ajutat în deşert. Ai fi murit dacă nu ar fi fost el. Iai dat cuvântul tău… – Cuvântul? Ha! Cuvântul e un lanţ care se rupe foarte uşor, bătrâne. Şi îşi întinse mâinile. – Uite, sunt liberă, nu mai am niciun lanţ. Nu am promis să mă transform întro sclavă! Magul dădu frâu unui oftat adânc şi se cocârjă ostenit în şa. – De parcă viaţa n-ar fi destul de grea şi fără ajutorul tău. Spune-mi, Ferro, de ce îţi place să ne faci zile fripte? – Poate că Dumnezeu a avut ceva în cap când m-a făcut aşa cum sunt, dar mie nu mi-a spus. Ce este Sămânţa? Direct la ţintă. Ochii bătrânului alb zvâcniră la auzul cuvântului. – Sămânţa? murmură Jezal neînţelegând nimic. Bayaz se uită urât la chipurile nedumerite ale celorlalţi. – Ar fi mai bine să nu ştiţi. – Nu e bine. Dacă iar te apucă somnul şi ai să dormi o săptămână, vreau să ştiu ce trebuie să facem şi de ce anume. – Mi-am revenit acum, se răţoi Bayaz, dar Ferro îşi dădu seama că minte. Parcă tot trupul îi intrase la apă şi părea mult mai bătrân şi mai slăbit decât fusese înainte. Poate că acum era treaz şi vorbea cu ei, însă era departe de a-şi fi revenit. Era nevoie de mult mai mult decât de nişte asigurări din vârful buzelor ca s-o păcălească. – Nu se va mai întâmpla, poţi să contezi… – Te mai întreb o singură dată şi sper măcar acum să-mi dai un răspuns simplu, fără zorzoanele tale obişnuite. Ce este Sămânţa? Bayaz o privi lung, iar ea îi susţinu privirea. – Foarte bine. Atunci vom sta în ploaie şi vom discuta despre natura lucrurilor, spuse Magul îndemnându-şi calul să iasă de pe pod. Sămânţa este unul din numele purtate de acel lucru pe care l-a căutat Glustrod în străfundurile pământului. Este acel lucru pe care l-a folosit pentru a face tot ce vedeţi aici. – Toate astea? gemu Nouădegete.

850

– Toate astea, încuviinţă Întâiul dintre Magi, cuprinzând cu un gest toate ruinele din jur. Sămânţa a transformat în ruine cel mai măreţ oraş din lume şi a pârjolit pământul din jur de acum până în eternitate. – Înseamnă că-i o armă? murmură Ferro. – Este o piatră, spuse pe neaşteptate Quai, gârbovit în căruţa lui, privind în gol. O piatră din lumea de dedesubt. Uitată în urmă şi îngropată atunci când Euz a alungat diavolii din lumea noastră. Este întruparea Părţii Celeilalte. Însăşi esenţa magiei. – Chiar aşa şi este, şopti Bayaz. Felicitări, Maestre Quai. Bine că măcar acest subiect îţi este cât de cât cunoscut. Ei bine? Ai căpătat răspunsurile dorite, Ferro? – O piatră a făcut toate astea? se bâlbâi Nouădegete care nu părea deloc încântat. La ce naiba avem nevoie de ea? – Cred că unii dintre noi cam au o idee. Bayaz o ţintuia cu privirea pe Ferro, cu un zâmbet pierit pe buze, de parcă ar fi ştiut ce-i trece prin minte. Şi poate chiar ştia. În fond, nu era vreun secret. Lui Ferro nu-i păsa nici de poveştile cu diavoli şi cu pietre scoase din pământ şi cu ruine străvechi. Era mult prea ocupată să-şi imagineze cum ar arăta Imperiul Gurkhul transformat în ţinut mort. Cu oamenii lui şterşi de pe faţa pământului. Cu oraşele lui făcute praf şi pulbere. Cu puterea lui ajunsă o amintire ştearsă. Gânduri despre moarte şi răzbunare i se învolburau prin minte. Apoi zâmbi. – Bine. Dar de ce ai nevoie de mine? – Cine zice că am aşa de multă nevoie? Ferro îi râse în nas. – Nu prea cred că m-ai fi suportat atâta vreme dacă n-ai fi avut nevoie de mine. – Adevărat. – De ce? – Pentru că Sămânţa nu poate fi atinsă. Chiar şi o privire fugară la ea îţi provoacă o durere cumplită. După căderea lui Glustrod, am intrat cu armata Împăratului în oraşul distrus ca să căutăm supravieţuitori. N-am găsit niciunul. Doar orori, ruine şi cadavre. Prea multe cadavre ca să le mai ştim numărul. Am îngropat mii şi mii. Am săpat gropi comune în întregul oraş în care să intre câte o sută o dată. Truda ne-a fost îndelungată, iar în vreme ce noi ne ocupam de asta, o companie de soldaţi a descoperit ceva ciudat printre dărâmături. Căpitanul a învelit obiectul acela în mantia lui şi i l-a adus lui Juvens. Până la lăsarea serii, omul acesta s-a veştejit şi a murit. Şi nici soldaţii lui nu au fost cruţaţi. Le-a căzut tot părul, li s-au împuţinat trupurile. Într-o săptămână toţi o sută erau morţi. Doar Juvens nu avea nimic. Făcu un semn cu capul spre căruţă.

851

– De aceea Kanedias a confecţionat lada aceea, şi de aceea am adus-o cu noi. Ca să ne protejăm. Nimeni dintre noi nu e în siguranţă. În afară de tine. – De ce? – Nu te-ai întrebat niciodată de ce eşti diferită de ceilalţi? De ce nu poţi vedea culorile? De ce nu poţi simţi durerea? Eşti ca Juvens şi Kanedias. Eşti ceea ce era şi Glustrod. Eşti ceea ce era chiar Euz însuşi. – Sânge de diavol, şopti Quai. Binecuvântat şi blestemat. Ferro îi aruncă o privire fioroasă: – Ce vrei să spui? – Te tragi din demoni, îi răspunse ucenicul, încreţindu-şi buzele într-un zâmbet plin de înţelesuri. Poate chiar din Timpurile Străvechi şi dincolo de ele – totuşi, nu eşti om pe de-a întregul. Eşti o relicvă. O ultimă urmă foarte vlăguită a sângelui care există în Partea Cealaltă. Ferro căscă gura să-l spurce, dar Bayaz i-o luă înainte. – Nu ai cum să te lepezi de ceea ce eşti, Ferro. Nu te-aş fi adus aici dacă ar fi fost chiar şi cea mai mică îndoială. Iar tu nu trebuie să încerci să renegi ceea ce eşti. Trebuie să accepţi asta. Este un dar. Tu poţi atinge Sămânţa. Poate că doar tu poţi face asta în tot Cercul Lumii. Doar tu singură o poţi atinge, şi doar tu singură o poţi duce în bătălie. Magul se aplecă spre ea şi continuă cu voce scăzută: – Dar doar eu singur o pot face să ardă. O pot face atât de fierbinte încât să transforme în deşert întreg Imperiul Gurkhul. Atât de fierbinte încât să-i transforme în pulbere pe Khalul şi pe slujitorii lui. Atât de fierbinte încât să te facă să te saturi de răzbunare, să-ţi fie de ajuns până peste cap. Ai de gând să vii acum? Şi plescăi din limbă, îmboldindu-şi calul iarăşi spre pod. Călărind tăcută în spatele albului bătrân, Ferro îşi muşca buzele până la sânge şi arunca priviri fioroase la spatele vrăjitorului. În gură avea gust de sânge. Dar nu simţea durerea. Nu voia să creadă năzbâtiile înşirate de Mag, dar nu avea cum să tăgăduiască faptul că nu semăna cu ceilalţi. Îşi aduse aminte cum îl muşcase odată pe Aruf, iar el îi spusese că, fără doar şi poate, mama ei fusese o şerpoaică. Atunci, de ce nu un demon? Printre plăcile din metal, privi la apa tunătoare de dedesubt, încruntată, cu gânduri de răzbunare. – Nu contează ce sânge curge prin tine, îi spuse cu blândeţe Nouădegete care călărea alături. Care călărea neîndemânatic, ca de obicei. Tatăl meu spunea că omul are mereu posibilitatea de a alege. Bănuiesc că asta se aplică şi în cazul femeilor. Ferro nu-i răspunse. Trase de hăţuri şi rămase în urma celorlalţi. Femeie, sau demon, sau şarpe, nu conta. Singurul ei ţel era să le facă gurkienilor cât mai mult rău. Ura-i era puternică, avea rădăcini adânci, era caldă, era ceva intim. Ura aceasta îi era cel mai vechi prieten. 852

În ea şi numai în ea avea încredere. Ferro fu ultima care traversă podul. Aruncă o ultimă privire peste umăr spre oraşul dărâmat din care veneau, spre ruinele pe jumătate ascunse în negura cenuşie a ploii. – Sssttt! Trase brusc hăţurile, uitându-se la apa năvalnică, la sutele de ochi ale ferestrelor goale, la sutele de guri ale uşilor deschise, la sutele de găuri şi crăpături şi goluri în zidurile dărăpănate. – Ce vezi? se auzi vocea îngrijorată a lui Nouădegete. – Ceva. Însă nu văzuse nimic. De-a lungul malului povârnit, carapacele goale ale clădirilor de odinioară stăteau claie peste grămadă, lipsite de orice fărâmă de viaţă. – N-a mai rămas nimic viu în locul ăsta, spuse Bayaz. Vine noaptea şi eu, unul, aş dori să am un acoperiş deasupra să-mi apere oasele bătrâne de ploaie. Nai văzut nimic. Ochii îţi joacă feste. Ferro pufni furioasă. Ochii nu-i jucau niciun fel de festă, fie că erau ochi de diavol sau nu. Acolo, în oraş, era ceva. Simţea asta. Ceva care-i urmărea.

853

Noroc – Hopa sus, Luthar. Pleoapele lui Jezal fluturară. Întredeschise ochii. Lumina era atât de puternică încât abia dacă îşi putea da seama unde se află. Gemu, clipi şi îşi umbri ochii cu mâna. Cineva îl scuturase de umăr. Nouădegete. – Trebuie să pornim la drum. Jezal se sculă în capul oaselor. Razele soarelui năvăleau în camera micuţă, lovindu-l în plină faţă. Firişoare de praf pluteau în lumina orbitoare. – Unde sunt ceilalţi? reuşi el să îngaime cu limba încleiată de somn. Nordicul îşi smuci capul neţesălat spre fereastră. Printre gene, Jezal reuşi cu greu să-l desluşească pe Fratele Picior-Lung care stătea nemişcat, cu mâinile la spate, uitându-se în jur. – Navigatorul nostru încearcă să înţeleagă ceva despre locul unde ne aflăm. Restul s-au dus să dea de mâncare la cai şi stabilesc itinerarul de azi. M-am gândit că ţi-ar prinde bine câteva minute de somn în plus. – Mulţam. De fapt, i-ar fi prins bine câteva ore în plus. Încercă să-şi descleieze gura amară, îşi linse găurile dureroase dintre dinţi, spărtura inflamată din buză, verificând cât de tare îl dureau în dimineaţa asta. Dar umflăturile scădeau tot mai mult cu fiecare zi. Şi aproape că se obişnuise cu ele. – Ia asta. Nouădegete îi aruncă un pesmecior. Încercă să-l prindă, dar mâna rănită încă nu-şi recăpătase mobilitatea şi biscuitul căzu în ţărână. Nordicul ridică din umeri. – N-are cum să-ţi facă rău niţel praf. – Aşa cred şi eu. Jezal ridică pătrăţelul de pâine uscată, îl şterse cu dosul mâinii şi muşcă din el, încercând să-şi folosească doar partea funcţională a gurii. Dădu pătura la o parte, se răsuci şi se ridică greoi şi ţeapăn. Logen îl urmări cum face câţiva paşi, să se dezmorţească, cu braţele întinse ca să-şi ţină echilibrul, cu pesmeciorul în pumn. – Cum îţi este piciorul? – I-a fost mai rău. Dar îi fusese şi mai bine. Făcu câţiva paşi şchiopătaţi, cu piciorul ţeapăn. De fiecare dată când încerca să calce pe el, îl dureau îngrozitor şi glezna şi genunchiul, dar putea să meargă de unul singur, şi mergea tot mai bine cu fiecare zi ce trecea. Când ajunse la peretele aspru din piatră, închise ochii şi inspiră adânc, parcă dorind să izbucnească în râs, parcă dorind să izbucnească în lacrimi de bucurie pentru că era din nou în stare să stea în picioare. 854

– De acum înainte voi fi recunoscător pentru fiece clipă când voi putea merge singur. Nouădegete rânji cu gura până la urechi. – Recunoştinţa asta o să te ţină o zi sau două, apoi iar ai să începi să te văicăreşti că nu-ţi place mâncarea. – Ba nu, rosti apăsat Jezal. – Cum spui. O săptămână, atunci. Se duse lângă fereastra din celălalt colţ al camerei, măturând podeaua plină de praf cu umbra-i alungită. – Între timp, cred că ai face bine să te uiţi la asta. – La ce? Jezal ţopăi până la Fratele Picior-Lung şi se sprijini gâfâind şi scuturându-şi piciorul rănit de coloana fărâmată de lângă fereastră. Apoi căscă şi ochii, şi gura. Probabil că se aflau la mare înălţime. Poate chiar pe culmea unui deal de unde se vedea întregul oraş. Soarele abia răsărit îi intra în ochi, aur lichid cernut prin ceaţa dimineţii. Deasupra, cerul senin şi spălăcit era brăzdat doar de câteva fâşii albe de nori calmi. Chiar şi în ruine, şi la sute şi sute de ani după căderea lui, panorama oraşului Aulcus încă îţi mai tăia răsuflarea. Acoperişuri distruse, cât vedeai cu ochii, ziduri năruite scânteiau aprins sau zăceau cufundate în umbre prelungi. Cupole falnice, turnuri înclinate, arcade învoalate şi coloane semeţe se ridicau deasupra harababurii de moloz. Desluşea chiar şi locurile unde se aflau pieţele uriaşe, străzile largi, albia fluviului unduindu-se la dreapta prin acel codru de pietre, sclipind sub razele soarelui. – Uite, ăsta-i motivul pentru care-mi place să călătoresc, murmură PiciorLung. Atunci când te aştepţi cel mai puţin, într-o clipită, îţi dai seama că întreaga ta călătorie a meritat toată osteneala. Mai există, oare, ceva asemănător? Câţi dintre cei vii au admirat vreodată această privelişte? Uite, noi trei stăm la fereastra deschisă deasupra istoriei, la poarta înspre trecutul de mult uitat. Nu voi mai visa niciodată la superbul Talins, la felul cum el sclipeşte pe mare în dimineţile îmbujorate. Şi nici la Ul-Nhab, care străluceşte în miezul zilei sub pocalul azuriu al cerurilor. Şi nici la munţii din Ospria, care licăresc aidoma stelelor în serile blânde. De astăzi înainte inima mea aparţine oraşului Aulcus. Pentru totdeauna. Bine se spune că este giuvaierul oraşelor. Şi, dacă şi în moarte este sublim mai presus de orice cuvinte, îndrăzneşte, oare, cineva să-şi închipuie cum va fi arătat în timpul vieţii? Cine nu ar fi copleşit de uimire în faţa splendorii lui? Cine nu ar fi cuprins de evlavie în faţa… – Unor case vechi, bombăni Ferro din spatele lui. Şi a venit vremea să le lăsăm. Strângeţi-vă lucrurile. Jezal se uită suspicios la ruinele întunecate ce se întindeau până în zare prin pâcla luminoasă. Priveliştea era magnifică şi înfricoşătoare totodată. Clădirile 855

superbe din Adua, zidurile şi turnurile grandioase din Agriont: tot ce lui i se păruse sublim odinioară părea acum o copie jalnică şi debilă. Se simţea ca un băieţel neştiutor dintr-o ţărişoară mică şi primitivă, într-un timp mărginit şi lipsit de importanţă. Îi părea bine că pleacă de acolo şi că lasă giuvaierul oraşelor în trecutul căruia îi aparţinea. El personal era convins că nu va avea vise despre Aulcus. Poate doar coşmaruri. Era aproape de miezul zilei când ajunseră în unica piaţă din oraş care încă mai era plină. Un spaţiu uriaş, înţesat dintr-un capăt în celălalt. O mulţime nemişcată şi tăcută. O mulţime cioplită în piatră. Statui sculptate în toate poziţiile, de toate dimensiunile, din toate materialele existente sub soare. Bazalt negru şi marmură albă, alabastru verde şi porfir roşu, granit cenuşiu şi o sută de alte soiuri de pietre pe care Jezal nu le cunoştea. Această diversitate era destul de stranie în sine, dar cu atât mai bizar era faptul că toate statuile aveau ceva în comun: niciuna nu avea chip. Trăsăturile gigantice fuseseră îndepărtate, iar în locul lor rămăsese un bloc de piatră găurită. Statuile mai mici fuseseră de-a dreptul decapitate. Mesaje abjecte într-o limbă pe care Jezal nu reuşi s-o recunoască erau cioplite pe piepturile din marmură, de-a lungul braţelor, în jurul grumajilor, pe frunţi. Se părea că în Aulcus absolut tot se făcuse la scară epică, iar aceste vandalizări nu constituiau o excepţie. Prin mijlocul acestor relicve sinistre trecea o potecă lată cât să le încapă căruţa. Aşa că se înşiruiră unul după celălalt ca să poată trece prin această pădure de siluete fără chipuri care se îngrămădeau de-o parte şi de cealaltă a cărării ca mulţimile la o procesiune regală. Jezal călărea în frunte. – Ce s-a petrecut aici? murmură el. Bayaz se uită la unul dintre capete, înalt de cel puţin zece paşi, ale cărui buze încă mai existau, boţite într-o expresie de nemulţumire, în vreme ce ochii şi nasul dispăruseră cu totul. Pe obraz erau gravate adânc nişte litere diforme. – Când Glustrod a cucerit oraşul, a dat soldaţilor lui blestemaţi o zi liberă ca să facă ce vor cu locuitorii de aici. Ca să-şi potolească furia şi să-şi astâmpere pofta de jaf, poftele cărnii, pofta de a ucide. De parcă aceste pofte ale lor ar fi putut fi astâmpărate vreodată. Nouădegete tuşi şi se foi neliniştit în şa. – Apoi li s-a ordonat să dărâme toate statuile care-l reprezentau pe Juvens din oraş. De pe toate acoperişurile, din toate sălile, de pe toate frizele şi templele. Dar erau nenumărate portretele stăpânului meu în Aulcus, căci el însuşi construise acest oraş. Însă Glustrod era extrem de meticulos. Le-a căutat şi le-a descoperit pe toate, până la ultima, a poruncit să fie adunate în piaţa aceasta, le-a desfigurat pe toate şi a întipărit pe ele cele mai îngrozitoare blesteme. 856

– N-a fost o familie fericită. Jezal nu se înţelesese niciodată cu fraţii săi, dar ce vedea acum i se părea puţin cam exagerat. Îşi feri capul de degetele întinse ale unei mâini gigantice pe a cărei palmă era cioplit un simbol necunoscut. – Ce reprezintă ăsta? Bayaz se încruntă: – Crede-mă când îţi spun că e mai bine să nu ştii. O clădire colosală, chiar şi după standardele acestui cimitir de uriaşi, se înălţa deasupra armatei de statui. Treptele erau înalte ca zidurile unei cetăţi, coloanele faţadei groase ca turnurile, iar frontonul monstruos era acoperit cu scrijelituri şterse de vreme. Bayaz îşi opri calul şi îşi ridică ochii. Jezal se opri în spatele lui, aruncând priviri neliniştite spre ceilalţi. – Hai să mergem, spuse Nouădegete, scărpinându-se pe obraz şi privind încordat în jur. Hai să plecăm de aici cât mai repede şi să nu ne mai întoarcem niciodată. Bayaz chicoti: – Sângerosului Nouă i-e frică de umbre? N-aş fi crezut una ca asta. – Fiecare umbră e aruncată de câte ceva, mârâi nordicul, însă Întâiul dintre Magi nu putea fi scos dintr-ale lui. – Avem timp suficient ca să ne permitem să facem un popas, spuse acesta în timp ce se chinuia să coboare din şa. Am ajuns aproape la hotarul oraşului. Încă o oră şi ne vom vedea de drum. Căpitane Luthar, s-ar putea să te intereseze ce vei vedea aici. De fapt, s-ar putea să-i intereseze pe toţi însoţitorii mei. Nouădegete înjură în barbă în limba lui. – Aşa să fie. Mai bine vin cu voi decât să aştept aici. – Să ştii că mi-ai stârnit curiozitatea, exclamă Fratele Picior-Lung, sărind de pe cal ca să li se alăture. Trebuie să mărturisesc că oraşul nu mai pare atât de funest la lumina soarelui, cât părea în ploaia de ieri. Iar acum chiar îmi este greu să pricep cum de şi-a câştigat reputaţia asta sinistră. Căci nicăieri în tot Cercul Lumii nu mai există o asemenea colecţie de relicve atât de fascinante, iar eu sunt un om curios şi nu-mi este ruşine să recunosc asta. Într-adevăr, întotdeauna am fost… – Ştim prea bine cum eşti, şuieră Ferro. Eu am să vă aştept aici. – Cum doreşti, spuse Bayaz luându-şi toiagul agăţat la şa. Întotdeauna faci exact cum vrei. Fără îndoială că te poţi distra cu maestrul Quai în lipsa noastră împărtăşindu-vă tot soiul de povestioare nostime. Aproape că-mi pare rău că nu voi asista la dialogul vostru sclipitor. Ferro şi ucenicul făcură un schimb de priviri deloc prietenoase, iar ceilalţi înaintară printre statuile distruse şi se căţărară pe treptele uriaşe. Jezal şchiopăta pe piciorul rănit şi se strâmba de durere. Pe uşa mare cât o casă intrară într-un loc răcoros, întunecat şi tăcut. 857

Îi amintea lui Jezal de Rotonda Lorzilor, însă sala aceasta era mai mare. O încăpere circulară, cavernoasă, aidoma unui castron gigantic, cu bănci aşezate în trepte de jur împrejur, cioplite în piatră de mai multe culori. Porţiuni întregi erau sfărâmate şi distruse. Pe jos era plin de moloz şi pietre, probabil de la vreo cupolă dărâmată. – Aha. Bolta a căzut, spuse Magul privind cu ochii mijiţi la cerul strălucitor întrezărit prin crăpătura din tavan. Ce metaforă potrivită! Oftă şi cu paşi mici începu să dea ocol băncilor din marmură. Jezal se uită cam speriat la bolovanul uriaş care atârna suspendat de tavan, întrebându-se cum ar fi ca o bucată din acesta să se desprindă şi să-i cadă fix în moalele capului. Nu credea că Ferro ar mai fi fost în stare să-i coasă o asemenea rană. N-avea nici cea mai vagă idee pentru ce anume îl adusese Bayaz aici, dar, în fond, nu avusese nici cea mai vagă idee de ce se întâmplaseră toate lucrurile din întreaga călătorie. Aşa că trase aer în piept şi porni după Mag. Nouădegete îi urma îndeaproape. Zgomotul paşilor lor răsuna puternic în sala imensă. Picior-Lung urcă atent treptele sfărâmate şi se uită plin de interes la tavanul prăbuşit. – Ce a fost aici? strigă el, iar ecoul cuvintelor lui se stinse greu. Un teatru? – Într-un fel, da, îi răspunse Bayaz. Aceasta a fost marea sală a Senatului Imperial. Aici apărea în public Împăratul, se aşeza pe tronul lui şi asculta polemicile dintre cei mai înţelepţi cetăţeni din Aulcus. Aici s-au luat hotărâri care au dat cursul istoriei. Se mai căţără pe o treaptă şi înaintă arătând entuziasmat la podea şi strigând cu voce piţigăiată. – Din câte îmi amintesc, exact din acest loc Calica s-a adresat Senatului, îndemnând la prudenţă în acţiunile de expansiune ale Imperiului spre Răsărit. Iar de acolo, de jos, i-a dat replica Juvens, cu multă cutezanţă, ieşind învingător din lupta de opinii. I-am urmărit ca vrăjit. Aveam doar douăzeci de ani şi rămăsesem fără suflare de emoţie. Chiar şi azi îmi aduc aminte în detaliu toată dezbaterea lor. Cuvintele, prieteni. Cuvintele pot fi mai puternice decât toate armele din întreg Cercul Lumii. – Să ştii că o împunsătură de sabie în ureche doare mai tare decât un cuvânt, şopti Logen, iar Jezal se scutură de râs, însă Bayaz nu păru să observe, căci era mult prea preocupat să treacă de la o bancă la alta. – De aici Scarpius şi-a ţinut predica despre pericolele decadenţei şi adevăratul sens al spiritului civic. Toţi senatorii îl ascultau nemişcaţi, ca în transă. Vocea îi răsuna ca… ca…, şi Bayaz trase de aer cu degetele, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească acolo cuvântul căutat. Pfui, ce mai contează toate astea acum? N-a mai rămas nicio certitudine în lume. Aceea a fost epoca oamenilor mari care făceau numai ce era drept, medită el încruntându-se la podeaua sălii uriaşe sugrumată de moloz şi pietre. Aceasta este epoca oamenilor mărunţi care fac numai ce sunt 858

obligaţi. Oameni mărunţi, cu vise meschine, încercând să meargă cu paşi de uriaş. Totuşi, vă puteţi da seama ce clădire măreaţă a fost odinioară! – Mmm, da…, riscă Jezal un răspuns, îndepărtându-se de ceilalţi ca să se uite mai bine la nişte frize sculptate în perete chiar în spatele şirului de bănci. Războinici pe jumătate despuiaţi, în poziţii nefireşti, care se împungeau cu suliţele. Totul era impresionant, fără doar şi poate, dar aici se simţea un miros neplăcut. Ceva ca putregaiul, ca igrasia, ca urina de animale. Duhoare de grajduri necurăţate. Încreţi din nas şi încercă să desluşească ceva în penumbre. – Ce miroase aşa? Nouădegete adulmecă aerul, şi faţa îi căzu într-o fracţiune de secundă. Devenise întruchiparea pură a ororii buimace. – Pe… Îşi smulse sabia din teacă, făcând un pas înainte. Jezal se întoarse şi el, bâjbâind după mânerul armei. Spaima apărută din senin îi apăsa pieptul… În primul moment crezu că are de-a face cu un soi de cerşetor: la câţiva paşi distanţă de el, în întuneric, era o siluetă neagră, înfofolită în zdrenţe, ghemuită în patru labe. Apoi îi zări mâinile: diforme şi cu gheare. Apoi îi zări faţa cenuşie, dacă o puteai numi faţă: o bucată de frunte cheală, o falcă pătrată şi vulgară din care ţâşneau colţi mult prea mari, un rât teşit ca al unui porc, ochi foarte mici şi negri, licărind furioşi la el. Ceva între om şi animal, dar mult mai hidos decât oricare. Nu mai era nevoie să-i spună lui Nouădegete că acum îl crede. Evident că existau în lume asemenea creaturi ca shanka. – Prinde-o! mugi nordicul, căţărându-se pe treptele uriaşei săli, cu sabia în mână. Omoar-o! Jezal se îndreptă nu prea sigur spre creatura cu pricina, dar nu se putea bizui aproape deloc pe piciorul rănit, iar shanka era iute ca o vulpe. Înainte să apuce să facă câţiva paşi, aceasta se răsuci şi fugi spre o crăpătură din zid prin care se strecură aşa cum se strecoară mâţa prin gard. – A dispărut! Bayaz se grăbea deja spre uşă. – Vedem, maestre Luthar. Vedem foarte bine! – Vor veni mai multe, şuieră Logen, întotdeauna vin mai multe! Trebuie să plecăm de aici! Ghinion, îşi spuse Jezal şchiopătând spre intrare, împiedicându-se de pietre şi strâmbându-se când durerea îi săgeta genunchiul. Ghinion că Bayaz se hotărâse să facă popas chiar aici şi chiar acum. Ghinion că el îşi rupsese piciorul şi nu putuse să fugă după chestia aia scârboasă. Ghinion că veniseră la Aulcus, în loc să fi traversat fluviul câţiva kilometri mai în jos. – Cum au ajuns aici? strigă Logen la Bayaz. – Nu-mi prea dau seama, gemu Magul gâfâind. După moartea Creatorului leam hăituit şi le-am alungat în cele mai întunecoase colţuri ale lumii. 859

– Nu prea există colţuri mai întunecoase decât astea de aici. Picior-Lung îi întrecu şi coborî treptele înaintea lor, sărind câte două o dată. Jezal ţopăi în urma lui. – Ce e? strigă Ferro luându-şi arcul de pe umăr. – Capete-turtite! urlă Nouădegete. Se uită la el fără să priceapă, iar nordicul îi făcu semn cu mâna liberă. – Fugi! Ghinion. Că Jezal îl învinsese pe Bremer dan Gorst şi astfel fusese ales de Bayaz pentru a-l însoţi în această călătorie smintită. Ghinion că practica scrima. Ghinion că tatăl său insistase să intre în armată, în loc să-l lase să-şi irosească viaţa aşa cum făceau cei doi fraţi ai lui. Ciudat, totuşi, pe vremuri i se păruse că ăsta ar fi fost un noroc. Uneori era greu să-ţi dai seama. Jezal se împletici până la cal şi se urcă pe el cu mişcări greoaie. Picior-Lung şi Nouădegete erau deja în şei. Bayaz îşi punea toiagul la loc cu mâini tremurânde. Undeva în oraş un clopot începu să bată. – Vai de mine, spuse Picior-Lung uitându-se înnebunit la mulţimea de statui. Vai de mine. – Ghinion, şopti Jezal. Ferro se holbă la el. – Ce zici? – Nimic, răspunse el printre dinţii încleştaţi şi dădu pinteni calului. Nu există noroc. Norocul este un cuvânt pe care îl folosesc cei slabi de minte ca să explice consecinţele nesăbuinţei lor, sau ale egoismului, sau ale tâmpeniei. Cel mai adesea ghinionul înseamnă planuri proaste. Şi iată dovada. Îl avertizase pe Bayaz că în oraş mai este ceva în afară de ea şi cei cinci fraieri albi. Îl avertizase, însă nimeni nu o ascultase. Oamenii cred numai ce vor. Idioţii. Se uită la ceilalţi. Quai stătea în căruţa care se scutura din toate încheieturile. Privea drept înainte cu ochii mijiţi. Luthar, cu dinţii dezveliţi într-un rânjet tâmp, stătea în şa în poziţia unui călăreţ experimentat. Bayaz, cu fălcile încleştate, chipul palid şi suferind, încerca să se ţină bine pe cal. Picior-Lung se uita foarte des peste umăr, cu ochi mari de teamă şi panică. Nouădegete sălta în şa, respirând greu, uitându-se mai mult la frâu decât la drumul din faţă. Cinci idioţi şi ea. Auzi un mârâit şi zări o creatură ghemuită pe un acoperiş mai scund. Nu mai văzuse aşa ceva niciodată – o maimuţă cocoşată, diformă şi cu membrele lungi. Dar maimuţele nu aruncă suliţe. O urmări cum se arcuieşte şi sare, prinzându-se de o latură a căruţei. Se legănă acolo o vreme, apoi căzu, iar ei îşi văzură mai departe de drum pe strada desfundată. Poate că această creatură n-a reuşit să-i atace, dar erau mult mai multe asemenea ei printre ruinele spre care se îndreptau. Ferro le putea desluşi cum se 860

mişcă prin clădirile pline de umbre. Cum aleargă pe acoperişuri, cum stau la pândă în spatele ferestrelor şi uşilor. O clipă fu tentată să încerce să lovească una dintre ele cu săgeata, dar la ce bun? Mai erau o mulţime. Sute. Ce rost ar fi avut să ucidă doar una dintre ele, când vor ieşi curând din oraş şi le vor lăsa în urmă? Nar fi făcut altceva decât să irosească o săgeată. O piatră căzu chiar lângă ea şi simţi cum un ciob desprins îi crestează dosul mâinii, lăsând o picătură de sânge negru pe pielea întunecată. Ferro se încruntă şi se aplecă, făcându-se una cu spinarea calului. Norocul nu există. Dar asta nu însemna că trebuia să devină o ţintă. Logen ar fi putut crede că lăsase shanka în urmă, în trecutul lui. Dar, după ce îşi mai reveni din şocul de a fi văzut iarăşi o asemenea creatură, înţelese că nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Nu-ţi laşi în urmă decât prietenii. Duşmanii se ţin în permanenţă scai de tine. Clopotele băteau de jur împrejur, ecoul lor izbindu-se şi reverberând din ruine. Ţeasta îi era plină de dangătul lor mai puternic decât tropăitul cailor şi decât scârţâitul roţilor şi de vuietul văzduhului pe lângă ei. Băteau, şi iar băteau, foarte departe, foarte aproape, în faţă şi în urmă. Clădirile treceau în goană pe lângă ei, forme pline de pericole. Zări o sclipire şi ceva săltă pe lângă el, izbindu-se apoi de pietre. O suliţă. Auzi o alta cum trepidează în urmă şi încă una zăngănind pe drum, în faţa lui. Simţi un nod uscat în gât, îşi strânse ochii ferindu-se de vântul care îl lovea în faţă şi încercă să nu se gândească la eventualitatea în care o suliţă i s-ar înfige în spate. Nici nu era prea greu. Avea nevoie de toată concentrarea ca să se ţină în şa. Ferro se întoarse şi îi strigă ceva peste umăr, însă vorbele i se pierdură în larma din jur. Clătină din cap, iar ea îi arătă cu un gest furios drumul din faţă. Acum înţelese. O prăpastie uriaşă se căsca înaintea lor. Gura lui Logen se căscă aidoma şi scoase un cârâit stins de groază. Trase frâul, iar calul alunecă şi derapă pe pietrele vechi, întorcându-se brusc spre dreapta, stârnind un torent de pietricele şi praf. Şaua se înclină, dar Logen se agăţă cu disperare de cal. Trecu doar la câţiva paşi de marginea abisului. Îi auzea pe ceilalţi în apropiere, le auzea strigătele, dar nu le înţelegea cuvintele. Era mult prea preocupat să se forţeze să rămână călare, murmurând în tot acest timp: – Încă viu, încă viu, încă viu… De-a curmezişul drumului se contura nedesluşită silueta unui templu cu pilaştrii semeţi intacţi, cu un bolovan triunghiular uriaş în vârf. Căruţa intră printre două coloane, iar calul lui Logen îşi găsi drum printre alte două, afundându-se în întuneric, apoi ieşind iar la lumină într-o sală imensă fără tavan. Prăpastia înghiţise zidul din stânga, iar dacă existase vreodată vreun acoperiş, acesta dispăruse de multă vreme. Logen continuă să înainteze, cu sufletul la gură şi cu ochii aţintiţi asupra unei arcade din faţă, pată luminoasă pe piatra întunecată. 861

Acolo era scăparea, îşi spuse el. Dacă vor reuşi să treacă prin arcada aceea, vor scăpa. Măcar de-ar reuşi să treacă… Nu văzu suliţa, dar chiar dacă ar fi văzut-o, tot n-ar fi putut să facă nimic. Norocul a fost că nu i-a nimerit piciorul. Ghinionul a fost că a intrat în pieptul calului. Îl auzi cum fornăie, îl simţi cum se prăbuşeşte cu el cu tot. Prin gura larg căscată a lui Logen nu ieşi niciun sunet când căzu pe pardoseala sălii. Se izbi cu pieptul de piatră, rămânând fără suflare. Simţi o lovitură puternică în falcă şi văzu mii de sclipiri orbitoare. Săltă şi se rostogoli iar şi iar, şi lumea se rostogolea ca nebuna odată cu el, plină de zgomote ciudate şi ceruri strălucitoare. În cele din urmă se opri într-o rână. Rămase întins, ameţit, gemând încetişor, cu capul învârtindu-i-se, cu urechile ţiuind, fără să ştie nici unde era, nici cine era. Apoi, lumea se limpezi recăpătându-şi contururile. Înălţă capul. Prăpastia era la mai puţin de o lungime de suliţă distanţă de el. Auzea clar învolburarea apei de pe fundul ei. Se rostogoli pe o parte, îndepărtându-se de calul al cărui sânge se cuibărea prin crăpăturile pietrelor. O observă pe Ferro, aşezată într-un genunchi, scoţând una după alta săgeţi din tolbă şi trăgându-le înspre pilaştrii printre care intraseră doar cu câteva secunde mai devreme. Acolo erau mulţi shanka. Puzderie. – Rahat, gemu Logen, împingându-se cu călcâiele în dalele de piatră ca să se dea înapoi. – Haideţi! strigă Luthar care coborâse din şa, iar acum ţopăia încolo şi încoace. Haideţi! Un cap-turtit se năpusti spre ei, zbierând şi ţinând în mână un topor uriaş. Dar brusc făcu un salt şi se răsuci în aer cu capul străpuns de una dintre săgeţile lui Ferro. Dar veneau alţii. O mulţime. Se furişau printre pilaştri, cu suliţele pregătite. – Prea mulţi! strigă Bayaz. Bătrânul se încruntă la coloanele uriaşe, la bolovanul enorm de deasupra. Îşi încleştase strâns maxilarele. Aerul din jurul lui începu să pâlpâie. – Rahat. Ca beat, fără echilibru, Logen se împletici până la Ferro. Sala imensă făcea tumbe în jurul lui. Inima îi bătea în urechi. Auzi o bubuitură ascuţită când una dintre coloane se despică, învăluindu-i pe toţi într-un nor de praf. Apoi un huruit asurzitor când bolovanul de deasupra începu să se clatine. Doi shanka îşi ridicară ochii spre ploaia de pietre, arătând cu degetele, scoţând sunete nearticulate. Logen o apucă strâns pe Ferro de mână. – La naiba! şuieră ea, bâjbâind după săgeţi. Logen aproape căzu iarăşi, se ridică greu în picioare şi începu s-o tragă după el. O suliţă zbârnâi pe lângă ei, zăngăni pe pietre şi căzu în hău. Auzea cum se

862

mişcau shanka, mârâind şi grohăind unul la celălalt, escaladând pilaştrii, învălmăşindu-se în sala cea mare. – Haideţi! urlă iarăşi Luthar, şchiopătând vreo doi paşi în direcţia ieşirii, făcându-le semne frenetice. Logen îl zări pe Bayaz. În picioare, cu dinţii dezveliţi, cu ochii ieşindu-i din orbite. Aerul din jurul lui se ondula şi se răsucea, praful de pe jos se ridica şi i se încolăcea în jurul cizmelor. Se auzi un bubuit formidabil, iar Logen se uită în spate şi văzu cum o bucată mare de piatră cioplită se prăbuşeşte de sus. Căzu cu un tunet asurzitor zguduind podeaua. Strivi un shanka mai ghinionist, făcându-l una cu pământul, atât de iute încât nu apucă să scoată niciun sunet. Singurele semne ale existenţei lui rămaseră sabia zimţată care se rostogolea pe dale şi pata de sânge închis la culoare. Dar veneau alţii şi alţii. Le desluşea siluetele întunecate printre norii de praf. Veneau spre ei cu armele ridicate deasupra capetelor. Unul dintre pilaştri se despică în două. Se înclină cu încetineală absurdă, iar fragmente din el se împrăştiau prin sala cea mare. Piatra uriaşă de deasupra începu să se fisureze şi din ea cădeau bucăţi mari cât casa. Logen se întoarse şi se aruncă pe burtă, trăgând-o pe Ferro după el. Se târî mai departe ca să scape de avalanşa nimicitoare, cu ochii strânşi şi cu o mână deasupra capului. Un alt bubuit incredibil de puternic, cum Logen nu mai auzise niciodată în viaţă. Ca un urlet sau un geamăt al pământului torturat de parcă întreaga lume se surpa. Poate chiar aşa era. Pământul tremura şi fierbea sub el. Un alt tunet asurzitor, un zornăit prelung, un soi de râcâit, un clinchet mai blând, apoi ceva asemănător cu liniştea. Logen îşi descleştă fălcile ţepene şi deschise ochii. Aerul era plin de praf. Simţea că stă pe un fel de mal. Tuşi şi încercă să se mişte. Dar de sub pieptul lui se auzi un scrâşnet, iar piatra de dedesubt începu să se mişte, iar malul deveni mai abrupt. Icni şi se lipi şi mai tare de el, apucându-l strâns cu degetele. Cu una dintre mâini încă o mai ţinea pe Ferro de braţ, iar unghiile ei îi intraseră în încheietură. Întoarse încet capul să privească în jur şi încremeni. Dispăruseră toţi pilaştrii. Dispăruse şi sala. Şi pardoseala. Hăul acela imens le înghiţise pe toate, iar acum se căsca lacom sub el. În străfunduri, apa furioasă şuiera şi plesnea dărâmăturile. Lui Logen nu-i veni să-şi creadă ochilor. Stătea dea curmezişul unei bucăţi uriaşe de piatră care, până în urmă cu câteva clipe, făcuse parte din pardoseală, iar acum se înclina periculos de tare chiar pe marginea abisului. Ferro îl ţinea strâns de încheietura mâinii, mâneca zdrenţuită i se strânsese în jurul cotului, dezvelindu-i tendoanele braţului cafeniu clar reliefate din cauza efortului. Îi mai zări şi umărul, şi chipul rigid. Restul era invizibil – se legăna peste marginea bucăţii de piatră, deasupra hăului de dedesubt.

863

– Ssss, şuieră ea, cu ochii galbeni uriaşi de spaimă, bâjbâind disperată după un loc pe suprafaţa netedă de care să se poată prinde. O bucată de piatră se desprinse din margine şi căzu lovindu-se de pământul fracturat. – Rahat, şopti Logen, aproape necutezând să respire. Cum naiba de se întâmplaseră toate astea? Trebuie să vă destăinui ceva despre Logen Nouădegete. Trebuie să vă spun că este urmărit de ghinion. Îşi ridică uşor mâna liberă până găsi o muchie îngustă de care să se apuce. Apoi, centimetru cu centimetru, începu să urce spre marginea bolovanului de deasupra. O trase pe Ferro după el. Se auzi un hârşâit înfiorător, iar piatra de sub el se zgudui şi începu să se încline şi mai mult. Scânci şi se lipi tare de ea, încercând s-o aducă în poziţia dinainte. Urmă o hurducătură ce-i lăsă un gol în stomac, iar faţa i se umplu de ţărână. Un scrâşnet de piatră pe piatră şi bolovanul reveni la loc foarte încet. Rămase acolo gâfâind, fără să mai îndrăznească să se mişte. Nu mai avea cale de scăpare. Nici în sus, nici în jos. – Ssss! Ochii lui Ferro îi arătară mâinile lor încleştate. Apoi făcu un semn din cap spre marginea bolovanului şi spre hăul căscat sub ei. – Trebuie să fim realişti, şopti ea, desfăcându-şi degetele şi dându-i drumul. Logen îşi aminti cum atârna de o clădire, mult deasupra unui cerc de iarbă galbenă. Îşi aminti cum alunecă înapoi, murmurând vorbe prin care implora ajutor. Îşi aminti cum mâna lui Ferro se strânse iarăşi în jurul încheieturii lui, ridicându-l. Clătină încet din cap strângând-o la rândul său. – Idiot alb ce eşti! şuieră ea dându-şi ochii galbeni peste cap. Jezal tuşi, se întoarse pe spate şi scuipă ţărâna din gură. Privi mirat în jur. Ceva era altfel. Parcă lumina era mai puternică decât fusese înainte, iar marginea prăpastiei era mult mai aproape. Adică, nu era departe deloc. – Uf, suflă el, fără să-şi găsească vorbele. Se prăbuşise jumătate din clădire. Zidul din spate rămăsese cât de cât întreg, împreună cu unul dintre pilaştri, dărâmat doar pe jumătate. Tot restul dispăruse, înghiţit de hăul căscat în apropiere. Se chinui să se ridice în picioare, strâmbânduse când îşi lăsă greutatea pe piciorul rănit. Atunci îl descoperi pe Bayaz, care se sprijinea de zid. Transpiraţia curgea şiroaie pe obrajii ofiliţi ai Magului. Ochii îi străluceau ciudat în găvanele negre. Oasele feţei păreau a-i străpunge pielea pergamentoasă. Leit un cadavru vechi de o săptămână. Îl surprinse tare că se mişca cât de cât. Jezal urmări o mână tremurătoare care arăta spre fisură. Însoţită de croncănitul: – Terminaţi-i! Apoi îi auzi şi pe ceilalţi. 864

– Aici! sună sugrumată vocea lui Nouădegete de dincolo de marginea crevasei. Deci era în viaţă. Măcar atât. O dală uriaşă se bălăngănea acolo, iar Jezal se duse cu multă băgare de seamă înspre ea, îngrijorat că pardoseala ar putea ceda sub el dintr-o clipă în alta. Se uită în prăpastie. Nordicul stătea întins pe burtă, cu mâna stângă peste marginea bolovanului strângând încheietura mâinii lui Ferro. Nu-i putea zări trupul, abia dacă-i putea vedea chipul plin de cicatrice. Câteva tone de piatră se balansau foarte lent pe muchia abisului. Era mai mult decât limpede că puteau cădea în hău în orice clipă. – Fă ceva…, şopti Ferro fără măcar a îndrăzni să ridice vocea, iar Jezal observă, oarecum bucuros, că nu-i dăduse şi alte indicaţii. Îşi linse tăietura din buză. Poate dacă s-ar lăsa cu toată greutatea pe piatră, atunci ar putea s-o echilibreze, iar ei ar putea să iasă de acolo? Să fie atât de simplu? Se întinse prudent, frecându-şi nervos vârfurile degetelor unele de celelalte, transpirând abundent şi simţindu-se slăbit din senin. Puse uşurel mâna pe marginea bolovanului sub privirile încremenite ale lui Nouădegete şi ale lui Ferro, care îşi ţineau respiraţia. Apăsă foarte uşor, iar lespedea începu să se încline în jos. Apăsă un pic mai mult. Se auzi un scârţâit puternic, iar bolovanul se clătină îngrozitor de tare. – Nu-l împinge, la naiba! strigă Nouădegete, agăţându-se cu unghiile de stâncă. – Da’ ce să fac? chirăi Jezal. – Ia ceva! – Ia orice! şuieră Ferro. Jezal se uită înnebunit în jur, dar nu descoperi nimic care să-i fie de folos. În plus, nu se vedea nici urmă nici de Quai, nici de Picior-Lung. Ori zăceau morţi pe undeva, la fundul prăpastiei, ori reuşiseră să scape de acolo în timp util. Niciuna dintre aceste ipoteze nu l-ar fi surprins prea mult. Dacă avea de gând să-i salveze pe Nouădegete şi pe Ferro, trebuia s-o facă singur. Îşi scoase haina şi începu s-o răsucească ca s-o transforme într-un soi de frânghie. O cântări într-o mână, clătinând dezamăgit din cap. Precis n-o să meargă, dar ce altă alternativă avea? O întinse şi aruncă unul dintre capete spre prăpastie. Acesta se lovi de piatră doar la câţiva centimetri de degetele lui Logen, stârnind o ploaie de ţărână. – E bine, e bine, mai încearcă o dată! Jezal îşi ridică haina cât de sus era în stare, se aplecă spre bolovan cât de mult cuteza şi o aruncă din nou. Acum Logen reuşi să înşface mâneca. – Da! exclamă el şi şi-o înfăşură pe încheietura mâinii. E bine! Acum trage! Jezal scrâşni din dinţi, se opinti şi trase. Tălpile îi derapară pe pietriş, mâna şi piciorul îi zvâcniră de durere. Încetişor, haina apăru iarăşi în câmpul lui vizual, alunecând centimetru cu centimetru peste piatră. 865

– Aşa! gemu Nouădegete, care apăru peste marginea lespezii. – Trage! mârâi Ferro, săltându-şi şoldurile pe planul înclinat al bolovanului. Jezal trase din toate puterile, cu ochii strâns închişi, cu respiraţia şuierând printre dinţii încleştaţi. Lângă el zăngăni o suliţă şi îşi ridică ochii la cele peste douăzeci de capete-turtite adunate de cealaltă parte a prăpastiei şi care dădeau din mâinile diforme. Înghiţi greu nodul din gât şi îşi întoarse privirea de la ele. Nu-şi putea permite acum să se gândească la pericolele din jur. Nu conta decât să tragă cât mai tare. Să tragă şi iarăşi să tragă, indiferent cât de tare l-ar fi durut toate mădularele. Şi mergea chiar binişor. Încet, încet apăreau la suprafaţă. Jezal dan Luthar, în sfârşit erou. Îşi va câştiga locul meritat în călătoria asta blestemată. Se auzi un sunet puternic, ca de ceva care se rupe. – Rahat! grohăi Logen. Rahat! Mâneca se desprindea încet de restul hainei. Cusăturile se întindeau, plesneau, se destrămau. Jezal scânci îngrozit. Să mai tragă oare, sau nu? Cât de tare să tragă? Plesni o altă cusătură. – Ce să fac? se miorlăi el. – Trage, boule! Jezal trase de haină cât de tare era în stare. Îl ardeau palmele şi toţi muşchii. Ferro ajunsese pe lespede şi încerca să se agaţe cu unghiile de suprafaţa netedă. Mâna lui Logen se vedea aproape de margine, întinzându-şi cele trei degete ca să se apuce de ea. Jezal trase iarăşi… Şi se prăvăli în fund, în mână cu o cârpă moale. Lespedea se cutremură, gemu şi se răsturnă. Un ţipăt şi Logen alunecă în jos, cu mâneca inutilă acum strânsă în pumn. Niciun strigăt. Doar zornăitul pietrelor. Apoi, nimic. Amândoi dispăruseră. Lespedea uriaşă se mai balansă puţin, apoi reveni în poziţie de echilibru pe marginea prăpastiei. Goală acum. Jezal se ridică în picioare şi privi fix la hăul de dedesubt, cu gura căscată de groază, cu haina văduvă de una dintre mâneci încă atârnându-i din mâna care-i pulsa de durere. – Nu, şopti el. Nu aşa se petreceau lucrurile în basme.

866

Sub ruine – Mai trăieşti, albule? Logen gemu, se mişcă puţin şi îl cuprinse groaza când simţi pietrele mişcându-se sub el. Apoi îşi dădu seama că era întins pe un maldăr de pietriş şi moloz, iar colţul ascuţit al unei pietre îl împungea dureros în mijlocul spinării. Abia reuşi să desluşească un zid din piatră, obstacol dur între lumină şi umbre. Clipi des, strâmbându-se la durerea care-i săgetă braţul când vru să-şi şteargă ţărâna din ochi. Ferro stătea în genunchi chiar alături, cu sângele din rana de pe frunte şiroindu-i pe chipul oacheş, cu părul negru plin de praf şi mizerie. În spatele ei zări o încăpere boltită care se întindea până departe, în umbre. Tavanul era spart, lăsând să se vadă cerul. Profund nedumerit Logen privi în jur. La mai puţin de un pas de locul unde stăteau ei, lespezile fuseseră retezate. La mare depărtare reuşi să desluşească celălalt capăt al prăpastiei, ca o terasă din fragmente de piatră şi bolovani de pământ, din care ieşeau bucăţi ale clădirilor pe jumătate dărâmate. Începu să înţeleagă ce se petrecuse. Se aflau sub pardoseala templului. Când se formase prăpastia, mai rămăsese bordura asta pe care căzuseră ei. Împreună cu o mulţime de bolovani. N-aveau cum să fi căzut prea departe. Aproape că-i veni să zâmbească. Era în viaţă. – Ce… Ferro îl plesni cu putere peste gură. Îşi apropie chipul de al lui şi şuieră încetişor: – Sssttt. Îşi ridică ochii galbeni, arătându-i cu degetul tavanul boltit. Lui Logen i se făcu pielea de găină. Acum îi auzea. Shanka. Se încăierau şi zdrăngăneau încoace şi încolo, bolboroseau şi guiţau unul la celălalt. Deasupra lor. Dădu din cap, semn că a înţeles, iar Ferro îşi luă mâna murdară de pe gura lui. Foarte încet şi cu mişcări cam ţepene, se ridică din mormanul de dărâmături, străduindu-se să facă cât mai puţin zgomot cu putinţă. Odată în picioare, ţărâna îi şiroi de pe haine. Se pipăi, pregătindu-se să simtă durerea mistuitoare care l-ar fi vestit că-şi rupsese umărul, sau piciorul, sau că-şi spărsese scăfârlia. Haina i se sfâşiase prin multe locuri şi se rănise cam zdravăn la cot. I se jupuise pielea, iar rana îi pulsa. Îi curgea sânge în jos pe braţ, până în vârful degetelor. Îi curgea sânge şi dintr-o rană la cap, iar maxilarul îl durea tare acolo unde îl lovise de pământ în cădere. În gură avea gust sălciu, de sânge. Probabil căşi muşcase limba. Din nou. Mare mirare că afurisita aia încă mai era la locul ei. Îl durea rău un genunchi, gâtul îi era ţeapăn, coastele învineţite, dar întregul funcţiona. Cu condiţia să se forţeze. 867

Avea ceva înfăşurat în jurul mâinii. Mâneca desprinsă din haina lui Luthar. O desfăcu şi o aruncă. Nu-i mai era de niciun folos. De fapt, nu-i fusese de folos nici mai devreme. Ferro ajunsese deja în celălalt capăt al sălii şi se uita pe sub o arcadă. Logen şontâcăi până lângă ea, strâmbându-se de mama focului ca să-şi înăbuşe gemetele de durere. – Ce fac ceilalţi? şopti el. Ferro ridică din umeri. – Poate au scăpat? îşi mărturisi el speranţa. Ferro îl privi lung, cu una dintre sprâncenele negre ridicate, iar Logen tresări şi îşi strânse cu mâna braţul rănit. Avea dreptate. Măcar ei doi trăiau şi era cazul să se considere norocoşi, căci nu se ştia când vor mai avea parte de o asemenea şansă. – Pe aici, şopti Ferro, arătând în întuneric. Logen se uită în gaura aceea neagră şi inima îi coborî în genunchi. Nu suporta să se afle sub pământ, cu tot mormanul ăla de pietre şi ţărână gata să i se prăbuşească în cap în orice clipă. În plus, nu aveau nicio torţă, nicio sursă de lumină. Iar acolo era o beznă ca de smoală şi prea puţin aer, iar ei habar nu aveau încotro s-o apuce sau cât de mult să meargă. Tunelurile erau locurile preferate de shanka. Şi de morţi. Logen nu era nici unul, nici altul. Şi nici nu sărea în sus de bucurie la gândul că s-ar putea întâlni cu vreun shanka sau cu vreo stafie acolo jos. – Eşti sigură? – Ce ai? Ţi-e frică de întuneric? – Aş prefera să pot vedea pe unde merg. – Crezi că ai de ales? îl luă Ferro peste picior. Rămâi aici, dacă aşa vrei. Poate peste vreo sută de ani o să dea peste tine o altă ceată de idioţi, aşa ca tine! Logen îşi supse posomorât gingiile însângerate, aprobând-o în ciuda temerilor sale. Parcă trecuse o veşnicie de când fuseseră împreună la ananghie, când fugiseră pe acoperişurile înalte din Agriont ca să scape de oamenii cu măşti negre. O veşnicie trecuse de atunci, aşa i se părea acum, şi în tot acest timp avuseseră parte de multe belele. Dar nu se schimbase mai nimic. Deşi călătoreau împreună, mâncau împreună şi sfidaseră moartea împreună, Ferro era la fel de acră şi de furioasă ca în ziua când o văzuse pentru prima oară. Era aceeaşi pacoste. El încercase să aibă răbdare, zău că încercase, însă Ferro începuse să-l exaspereze peste măsură. – Chiar trebuie? mormăi el privind-o fix în ochii cei galbeni. – Trebuie să ce? – Să fii atât de nesuferită. Chiar trebuie? Îi aruncă o privire cruntă, deschise gura să spună ceva, ezită, apoi ridică din umeri. – Ar fi trebuit să mă laşi să cad. 868

– Ce? Se aşteptase la o ocară năprasnică din partea ei. Se aşteptase, desigur, să-l împungă cu degetul în piept, ba chiar cu sabia. Însă în vocea ei parcă se strecurase o undă de regret. Dar, dacă fusese reală, nu a durat prea mult. – Ar fi trebuit să mă laşi să cad şi aş fi fost de capul meu acolo jos, fără să mă mai împiedic de tine la tot pasul! Logen râse cam în silă. Nu aveai cum să-i ajuţi pe cei care se încăpăţânau să-ţi respingă ajutorul. – Să te las să cazi? Fii fără grijă! Aşa am să fac! – Bine! se răţoi Ferro, intrând semeaţă în tunel. Umbrele o înghiţiră la iuţeală, iar Logen simţi un junghi de panică la gândul că a rămas singur. – Aşteaptă-mă! şuieră el şi se grăbi după ea. Pasajul era înclinat. Se auzeau doar paşii hârşâiţi ai lui Logen. Imediat se stinseră şi ultimele luciri ale luminii pe pietrele umede. Nouădegete pipăi cu mâna stângă peretele, încercând să-şi înăbuşe gemetele provocate de durerea din coaste, din cotul zdrelit, din falca sfărâmată. Se făcea tot mai întuneric. Pereţii şi fundul deveniră doar nişte păreri, apoi se contopiră în beznă. Cămaşa murdară a lui Ferro era o nălucă cenuşie prin aerul lipsit de viaţă din tunel. Dispăru doar după câţiva paşi. Îşi ridică mâna în faţa ochilor. Un contur neclar, atâta tot. În rest, doar întunericul ca de smoală. Era îngropat. Singur şi îngropat în beznă. – Ferro, aşteaptă-mă! – Ce vrei? Se ciocni de ea pe întuneric, simţi cum ceva îl împinge în piept şi aproape căzu în fund, lângă peretele ud. – Ce mama naibii… – Nu văd nimic! şuieră el, auzindu-şi panica din glas. Nu văd… Unde eşti? Ridică mâinile în faţă, încercând să simtă ceva. Dar nu se mai putea orienta nicicum. Inima i se urcase în gât, stomacul i se dădea peste cap. Ce-ar fi dacă ticăloasa asta afurisită l-ar abandona aici. Ce-ar fi dacă… – Apucă. Şi mâna ei, rece şi aducătoare de linişte, o apucă pe a lui. Îi auzi vocea lângă ureche. – Crezi că poţi să vii după mine fără să cazi în nas, prostule? – Cred… cred că da. – Atunci vino şi încearcă să-ţi ţii gura! Şi o simţi cum se îndepărtează, trăgându-l nervoasă în urma ei. Cum ar fi fost să-l vadă vechii lui tovarăşi în ipostaza asta? Logen Nouădegete, cel mai temut bărbat din întregul Nord, pişat pe el din cauza spaimei de întuneric şi agăţându-se de mâna unei femei care îl detesta, aidoma unui copil 869

care se agaţă de sânul mamei. Până şi lui îi venea să râdă. Dar se temea că shanka l-ar putea auzi. Palma uriaşă a lui Nouădegete era fierbinte şi umedă de transpiraţia provocată de frică. Senzaţie extrem de neplăcută pentru Ferro la fel cum era şi pielea lui lipicioasă aproape de a ei. Îi făcea greaţă, dar se forţă să meargă mai departe. Îi auzea şi răsuflarea, iute şi sacadată în locul strâmt, îi auzea paşii împleticiţi în urma ei. Parcă doar ieri se aflaseră amândoi într-o încurcătură asemănătoare cu cea de acum, alergând prin aleile din Agriont, furişându-se pe după clădirile lui întunecate, urmăriţi de pretutindeni. Parcă fusese ieri, însă totul se schimbase. Pentru ea Logen nu reprezentase nimic altceva decât o ameninţare. Un alt alb de care trebuia să se ferească. Urât şi ciudat, netot şi periculos. Pe atunci nu ar fi avut în ruptul capului încredere în el, chiar dacă ar fi fost ultimul om rămas în viaţă în întreaga lume. Acum credea că este singurul pe care s-ar putea baza. Nu o lăsase să cadă, chiar dacă ea îi ceruse asta. Preferase să cadă cu ea. Îi spusese că n-o va lăsa niciodată baltă, dacă şi ea va face acelaşi lucru. Acum se ţinuse de cuvânt. Aruncă o privire peste umăr, îi zări chipul palid cu ochi căscaţi care nu desluşeau nimic prin beznă, îi zări mâna liberă care pipăia pereţii. Poate că ar fi trebuit să-i mulţumească pentru că nu o lăsase să se prăbuşească în gol, însă asta ar fi însemnat să admită că a avut nevoie de ajutor. Iar de ajutor aveau nevoie doar cei slabi, şi cei slabi erau sortiţi fie pieirii, fie unei vieţi în sclavie. Niciodată nu trebuie să nutreşti speranţa că vei fi ajutat şi astfel nu vei fi niciodată dezamăgit când ajutorul nu va veni. Iar Ferro fusese deseori dezamăgită. Aşa că, în loc să-i mulţumească, îl smuci de mână dezechilibrându-l. În tunel se insinuase o licărire de lumină rece, desluşind difuz contururile blocurilor aspre de piatră. – Acum vezi? îi sâsâi ea. – Da, iar uşurarea din vocea lui era evidentă. – Atunci poţi să-mi dai drumul, se răsti ea, smulgându-şi mâna din încleştarea lui şi ştergându-şi-o de poalele cămăşii. Se îndreptă mai departe spre licărirea aceea, frecându-şi degetele unele de altele şi uitându-se urât la ele. Avea o senzaţie ciudată. Aproape că-i părea rău că nu o mai ţinea de mână. Lumina se făcea tot mai puternică, strecurându-se în pasaj prin bolta strâmtă din faţa lor. Înaintă spre ea în vârful picioarelor şi se uită după colţ. Sub ei se căsca o peşteră uriaşă, ai cărei pereţi, unii ciopliţi din piatră netedă, alţii din piatră naturală, se înălţau şi se învolburau în structuri lichefiate, extrem de stranii. Tavanul nu se distingea din umbre. O rază venită de sus arunca o pată de lumină pe fundul peşterii. Acolo erau trei shanka, înghesuiţi unul în altul, bolborosind şi 870

râcâind la ceva de pe jos. Şi, de jur împrejurul lor, lângă pereţi, îngrămădite în mormane înalte cât un om, erau mii şi mii şi mii de oase. – Rahat, icni Logen din spatele ei. Un craniu rânjea larg la ei dintr-un capăt al arcadei. Oase de om, fără îndoială. – Se hrănesc cu morţi, şopti Ferro. – Cu ce? Dar… – Nimic nu putrezeşte aici. Bayaz le spusese că oraşul era plin de morminte. De puzderie de cadavre, aruncate în gropi comune câte o sută odată. Probabil că de ani mulţi zăceau acolo strânse în îmbrăţişări ca de gheaţă. Până când le găseau shanka. – Trebuie să-i ocolim, şopti Nouădegete. Ferro privi lung în umbre, încercând să găsească un drum prin care să ajungă în peşteră. Nu aveau cum să coboare munţii aceia de oase fără să facă zgomot. Îşi dădu jos arcul de pe umăr. – Eşti sigură? o întrebă Nouădegete atingându-i cotul. Îi dădu brânci. – Fă-mi loc, albule. Va trebui să se mişte repede. Îşi şterse sângele de pe sprânceană. Scoase uşor trei săgeţi din tolbă şi le puse între degetele de la mâna dreaptă ca să le poată apuca repede. Luă o a patra în mâna stângă şi încordă arcul, ţintindu-l pe cel mai îndepărtat cap-turtit. Nici nu-l străpunsese bine săgeata pe acesta, că Ferro o şi expedie pe a doua. Îl lovi pe celălalt shanka în umăr şi el se prăbuşi guiţând surprins, alertându-l pe ultimul. Săgeata îi intră în gât, îi ieşi prin ceafă şi căzu şi el la pământ. Ferro puse ultima săgeată în arc şi aşteptă. Al doilea cap-turtit încercă să se ridice în picioare, dar fu străpuns din spate şi se prăvăli la loc. Coborî arcul privind atentă la shanka. Niciunul din ei nu mai sufla. – Rahat, gemu Logen. Bayaz are dreptate. Eşti un diavol. – A avut dreptate, mârâi Ferro. Mai mult ca sigur că deja fusese înhăţat de creaturile acelea, şi era cât se putea de limpede că ele mâncau oameni. Probabil că se ospătaseră şi din Luthar, PiciorLung şi Quai. Păcat. Dar nu foarte. Îşi puse arcul pe umăr, se aplecă şi pătrunse cu multă prudenţă în peşteră, sfărâmând oasele sub tălpi. Cu braţele întinse ca să-şi menţină echilibrul, pe jumătate păşind, pe jumătate înotând prin mormanul de oase care-i ajungea până la genunchi. Reuşi să ajungă pe fundul peşterii şi se lăsă în genunchi, privind în jur şi umezindu-şi buzele. Nicio mişcare. Cei trei shanka zăceau alături, în bălţile propriului lor sânge. – Ha!

871

Nouădegete se prăbuşi de-a dura, stârnind o ploaie de pietre. Se rostogoli iar şi iar şi iar şi se opri, în cele din urmă, în nas, în mijlocul movilei de oase. Se ridică iute în picioare. – Rahat! Îh! Îşi scutură de pe braţ o bucată dintr-o cutie toracică. – Taci, tâmpitule! sâsâi Ferro, trăgându-l lângă ea. Se uită temătoare spre o arcadă bolovănoasă din peretele peşterii, aşteptânduse ca, dintr-o clipă în alta, de acolo să dea năvală peste ei hoarde de asemenea creaturi, dornice să adauge şi oasele lor la celelalte. Dar nu apăru nimeni. Îi aruncă lui Logen o privire mohorâtă, dar nordicul era mult prea ocupat să-şi oblojească juliturile. Îl lăsă în legea lui şi se târî spre cele trei cadavre. Erau strânse în jurul unui picior. Probabil piciorul unei femei, îşi spuse Ferro, căci nu prea avea păr. Un ciot de os ieşea din carnea uscată de pe femurul retezat. Probabil că unul dintre shanka voise să taie din ea, căci cuţitul lucea stins alături sub raza de lumină venită de sus. Nouădegete se aplecă şi îl ridică. – Niciodată nu poţi avea suficiente arme. – Nu mai spune? Dar ce te faci dacă ai să cazi în apă şi n-ai să poţi înota din cauza fiarelor ăstora? Bărbatul păru nedumerit o clipă, apoi ridică din umeri şi puse cuţitul de unde îl luase. – Ai dreptate. Ferro îşi scoase pumnalul de la cingătoare. – Unul este suficient. Dacă ştii unde să-l împlânţi. Spintecă spinarea unuia dintre capetele-turtite ca să-şi poată recupera săgeata. – De fapt, ce sunt chestiile astea? Reuşi să-şi scoată săgeata întreagă şi împinse cadavrul cu vârful cizmei. Acum shanka se holba la ea cu ochi porcini şi orbi sub fruntea teşită. Botul rânjit îi dezvelea colţii însângeraţi. – Sunt chiar mai hidoşi decât tine, albule. – Aşa şi trebuie. Sunt shanka. Capete-turtite. Kanedias i-a făcut. – I-a făcut? A doua săgeată se frânse când încercă s-o scoată din cadavru. – Aşa spunea Bayaz. Ca să-i folosească în războaie. – Dar Kanedias n-a murit? – Se pare că armele lui i-au supravieţuit. Săgeata din gâtul celui de-al treilea shanka se rupsese aproape de vârf. Nu-i mai era de niciun folos. – Şi cum pot fi făcute asemenea creaturi? – Crezi că eu ştiu? Ştiu doar că în fiecare vară, odată cu topirea gheţurilor, shanka traversează marea şi ne fac mari probleme atunci când vrem să-i alungăm. Probleme foarte mari. 872

Ferro extrase ultima săgeată, plină de sânge, dar intactă. – Pe când eram mai tânăr, începuseră să vină din ce în ce mai des. Tata m-a trimis în sud, dincolo de munţi, ca să cer ajutoare… Ezită puţin şi apoi continuă: – Ei, e o poveste lungă. Acum Ţinutul Văilor Înalte e ticsit de capete-turtite. – Nu contează, mârâi ea ridicându-se şi vârându-şi cele două săgeţi înapoi în tolbă, atâta vreme cât pot fi ucise. – O, da. Pot fi ucise. Necazul este că mereu apar tot mai multe. Se uită înnegurat la cele trei creaturi moarte. – Acum nu mai e nimic la nord de munţi. Nimic şi nimeni. Dar pe Ferro n-o impresionă prea mult informaţia aceasta. – Trebuie s-o luăm din loc. – S-au întors toţi în ţărână, gemu el, parcă fără să fi auzit-o, încruntându-se din ce în ce mai tare. Se apropie de el. – M-ai auzit? Am spus că trebuie să plecăm. – Ce? O privi nedumerit o clipă, apoi rânji. Maxilarele i se încordară, cicatricele se întinseră şi fremătară. Privea în gol, spre umbre. – Bine. Hai să plecăm de aici. Ferro se uită atentă la el şi văzu cum un firicel de sânge se prelinse din păr pe obrazul ţepos şi murdar. Nu mai arăta ca un om în care să poată avea încredere. – N-ai să începi să faci acum pe nebunul, albule, nu? Trebuie să-ţi păstrezi sângele rece. – N-am nimic, şopti el. Lui Logen îi era cumplit de cald. Îl ustura pielea sub hainele jegoase. Se simţea ciudat, se simţea ameţit, parcă tot capul îi era plin de duhoare de shanka. Aproape că nu mai putea respira din cauza asta. Şi parcă tunelul începuse să i se mişte sub picioare, prinzând viaţă chiar sub ochii lui. Se cutremură, cuprins de frisoane, se ghemui, iar sudoarea care-i şiroia pe faţă stropi pietrele de alături. Ferro îi şopti ceva, dar nu reuşi să înţeleagă ce spune – cuvintele ei se loveau de pereţi, răsunau în jurul lui, însă fără niciun sens. Dădu din cap, îi făcu un semn cu mâna şi se strădui să se ţină după ea. Dar tunelul era din ce în ce mai fierbinte, iar pietrele difuze străluceau cu lumini portocalii. Se ciocni de Ferro şi aproape căzu. Continuă să meargă în patru labe, târându-se pe genunchii zdreliţi şi gâfâind amarnic. Mai încolo se deschidea o cavernă uriaşă. Din centrul ei se avântau patru coloane subţiri. Sus, foarte sus, dispărând în bezna vie de deasupra. Sub ele ardeau focuri. Multe focuri, pârjolindu-i retina cu forme albe, strălucitoare. Cărbunii trosneau şi trosneau şi scuipau vârtejuri de fum. Scânteile cădeau în 873

averse usturătoare, aburii şuierau în nori groşi. Metalul topit picura din creuzete, curgea prin făgaşele peşterii, trăgând dungi galbene şi roşii şi albe pe piatra neagră. Locul era plin de shanka, siluete diforme agitându-se prin întunericul în clocot. Aţâţau focurile, lucrau la foale, la cuptoare, aidoma oamenilor. Vreo douăzeci, poate chiar mai mulţi. Larma furioasă era asurzitoare. Ciocanele bubuiau, nicovalele răsunau, fiarele zăngăneau. Capetele-turtite guiţau şi zbierau. Lângă peretele din spate se înălţau rastele întunecate pe care sclipeau armele. Metalul lucea în toate culorile focului şi furiei. Logen se holbă la priveliştea aceasta, fără să-şi creadă ochilor. Capul îi duduia, braţul îi pulsa, căldura îl pocnea nemiloasă peste faţă. Poate că dăduseră peste o fierărie a iadului. Poate că totuşi Glustrod reuşise să deschidă o poartă sub oraş. O poartă spre Cealaltă Parte, iar ei trecuseră prin ea fără să-şi dea seama. Respiraţia i se accelerase, devenise neregulată şi nu şi-o putea calma, iar aerul inspirat era plin de fum înecăcios şi de duhoare de shanka. Ochii îi ieşiseră din orbite, îl ardea beregata, nu putea să înghită. Fără să ştie ce face, se pomeni cu sabia Creatorului scoasă din teacă. Lumina portocalie lucea pe fierul negru. Pumnul i se încleştase dureros de strâns pe mâner. Nu reuşea să-şi desfacă degetele. Le privi lung. Străluceau şi ele cu licăriri portocalii şi negre, pulsau de parcă ar fi fost în flăcări, venele ieşiseră în relief sub pielea întinsă, încheieturile se albiseră de strânsoarea furioasă. Nu era mâna lui. – Trebuie să ne întoarcem, îi spuse Ferro trăgându-l de braţ, să găsim un alt drum. – Nu. Voce neîndurătoare ca o lovitură de ciocan, aspră ca o tocilă, ascuţită ca o sabie scoasă din teacă. Nu era vocea lui. – Treci în spatele meu, reuşi să mai şoptească, apucând-o pe Ferro de umăr şi împingând-o din drum. Acum nu mai era cale de întoarcere… … şi le simţi mirosul. Îşi ridică fruntea şi trase în piept aerul fierbinte. I se umpluse capul de putoarea creaturilor. Şi era bine aşa. În mâinile potrivite, ura putea fi o armă extraordinară. Iar Sângerosul Nouă ura totul acum. Însă ura lui cea mai veche, cea mai profundă, cea mai fierbinte era cea pe care o simţea faţă de shanka. Se furişă în peşteră, umbră printre focuri şi ecourile metalului mânios. Cântec minunat şi mult prea bine cunoscut. Se cufundă în el, se desfătă cu el, se îmbătă cu el. Avea sabia în mână, forţa curgea din metalul rece în carnea lui fierbinte, şi

874

din carnea lui fierbinte în metalul rece, crescând şi crescând şi crescând şi mai mult, odată cu talazurile respiraţiei sale. Capetele-turtite încă nu-l observaseră. Munceau. Îşi vedeau de treburile lor absurde. Nici vorbă că nu aveau cum să-şi închipuie că răzbunarea îi va găsi chiar acolo unde locuiau, respirau şi trudeau, dar vor afla adevărul. Sângerosul Nouă apăru din spatele unuia, cu sabia Creatorului ridicată deasupra capului. Schiţă un surâs când îi văzu umbra alungită peste ţeasta cheală a acelui shanka – promisiune ce va fi curând îndeplinită. Lama cea lungă îşi murmură taina, iar creatura se despică în două chiar pe mijloc, ca o floare care se deschide sub mângâierea soarelui. Sângele ţâşni cald şi mângâietor, împroşcând nicovala, podeaua din piatră şi obrajii Sângerosului-Nouă. Acum îl zări un cap-turtit şi el se năpusti asupra lui mai iute şi mai mânios decât aburul clocotit. Acela ridică braţul, dându-se înapoi. Dar nu îndeajuns de mult. Sabia Creatorului îi reteză cotul, aruncându-i braţul în aer. Chiar înainte să atingă podeaua, Sângerosul Nouă îl decapită cu o singură lovitură. Sângele bolborosi în metalul topit, pâlpâi portocaliu pe metalul sabiei, pe pielea albă a mâinii lui, pe pietrele colţuroase de pe jos. Iar el le făcu semn celorlalţi. – Haideţi, le şopti. Cu toţii sunteţi bine-veniţi. Se repeziră la rastele, după săbiile cu ghimpi, după topoarele tăioase, şi Sângerosul Nouă se amuză de graba lor. Înarmaţi sau nu, moartea le fusese deja hotărâtă. Era scrisă în grota cu foc şi umbre. Acum o va scrie şi cu sânge. Erau animale, mai prejos decât animalele. Armele lor îl loveau şi îl tăiau, dar Sângerosul Nouă era plămădit din foc şi întuneric şi şerpuia printre loviturile lor greoaie, se rostogolea în jurul suliţelor lor stângace, trecea pe dedesubtul şi pe deasupra zbieretelor lor mizerabile şi furiei lor inutile. Mai uşor decât să străpungi flacăra bătută de vânt. Mai uşor decât să străpungi umbra nestatornică. Slăbiciunea lor era o insultă la adresa puterii lui. – Muriţi! răcni el, şi sabia se învârti, sălbatică şi minunată, litera incandescentă de pe metalul ei trasând dâre de lumină orbitoare. Iar pe unde trecea sabia, totul revenea la normal. Shanka zbierau şi bâiguiau, iar fragmente din trupurile lor se împrăştiau în toate părţile, şi erau tăiaţi felii la fel de precis cum este tăiată carnea pe masa măcelarului, cum este tăiată coca pe masa brutarului, cum este cosită miriştea ţăranului. Totul după un plan perfect. Sângerosul Nouă îşi dezgoli dinţii şi zâmbi, căci se simţea liber şi era mulţumit de treaba bună pe care o făcea. Zări străfulgerarea unei săbii şi se feri de ea, simţind, totuşi, sărutarea ei pe coapsă. Zbură sabia ghimpată din mâna unui cap-turtit, îl apucă de ceafă şi îl vârî cu faţa în jgheabul pe unde curgea metalul topit în unde galbene, aprinse, furioase, iar căpăţâna acestuia sâsâi, şi clocoti, împrăştiind aburi împuţiţi. – Arzi! hohoti Sângerosul Nouă, iar hoiturile dezmembrate şi rănile lor căscate şi armele lor împrăştiate pe jos şi fierul topit hohotiră împreună cu el. 875

Doar shanka nu hohotiră. Ştiau că le sunase ceasul. Sângerosul Nouă îl văzu pe unul cum se ridică în aer şi sare peste o nicovală, cu o bâtă ridicată, gata să-i sfărâme capul. Înainte să îi poată para lovitura, o săgeată intră în gura căscată a acelui shanka, dându-l pe spate, mort precum un bulgăre de lut. Sângerosul Nouă se încruntă. Văzu şi alte săgeţi printre cadavre. Cineva îi strica toată distracţia. Se va ocupa de asta mai târziu, căci acum ceva se năpustea asupra lui dintre cele patru coloane. În armură strălucitoare, prinsă în nituri mari, această creatură avea un coif sferic îndesat pe ţeastă, iar ochii îi licăreau prin fanta lui. Grohăia şi sforăia tare ca un bivol. În picioare avea un soi de încălţări din fier, iar în mâinile cu mănuşi metalice ţinea un topor uriaş. Era un colos printre ceilalţi shanka. Sau ceva nou, o altă creatură alcătuită din fier şi carne, aici, în tenebre. Toporul se coborî într-un arc strălucitor, iar Sângerosul Nouă se rostogoli scăpând de lovitură, toporul izbindu-se de pereţii grotei, făcând să zboare aşchii de piatră. Se năpusti din nou asupra lui, mugind, căscându-şi botul plin de scuipat sub vizorul coifului. Sângerosul Nouă se retrase, mişcându-se şi dansând împreună cu umbrele care se mişcau şi cu flăcările care dansau. Se retrase şi evită lovitura din dreapta, lovitura de sus, cea de deasupra capului, cea de sub picioare. Toporul se izbi şi se izbi iar de metalul şi de rocile din jur, umplând aerul de o furie de ţărână şi pietre. Se retrase şi iar se retrase, până când creatura începu să obosească sub greutatea metalelor de pe ea. Sângerosul Nouă o văzu cum se clatină şi ştiu că venise momentul loviturii decisive. Se repezi cu sabia deasupra capului, cu gura deschisă prin care scoase un urlet care se izbi de braţul, de mâna, de tăişul sabiei şi de pereţii peşterii. Uriaşul shanka ridică cu ambele mâini coada toporului pentru a bloca lovitura. Metal bun şi strălucitor, născut în focurile acelea iuţi, tare şi puternic şi dur aşa cum numai capetele-turtite ştiau să-l facă. Însă nici lucrarea Maestrului Creator nu era mai prejos. Lama cea întunecată despică mânerul colosalului topor cu un zbieret ca de copil şi spintecă armura groasă de la gât până la vintre, făcând o tăietură adâncă de un lat de palmă. Sângele ţâşni pătând metalul lucitor, pietrele mate. Sângerosul Nouă hohoti iarăşi şi îşi vârî pumnul în rană, smulgând maţele creaturii. Shanka se prăbuşi pe spate, iar cele două jumătăţi perfecte ale toporului îi căzură din ghearele care se mişcau spasmodic. Surâse spre ceilalţi. Trei shanka îl pândeau din penumbre, cu armele în mâini, fără să îndrăznească să-l atace. Îl pândeau din penumbre, dar întunericul nu le mai era prieten. Întunericul îi aparţinea lui. Şi numai lui. Sângerosul Nouă făcu un pas înainte, apoi încă unul, cu sabia atârnându-i într-o mână, în vreme ce în cealaltă îi atârna o bucată din maţele capului turtit. Ceilalţi se feriră de el, guiţând şi agăţându-se unul de celălalt cu disperare, iar Sângerosul Nouă le râse în nas.

876

Cât de plini ar fi fost shanka de furie cumplită, până şi lor trebuia să le fie teamă de el. Totul şi toţi trebuiau să se teamă de el. Chiar şi morţii, care nu mai puteau simţi durerea. Chiar şi pietrele reci care nu mai puteau ţese vise. Chiar şi metalul fierbinte şi lichid se temea de Sângerosul Nouă. Chiar şi bezna. Mugi şi se năpusti înainte, aruncând cât colo măruntaiele din pumn. Cu vârful sabiei râcâi pieptul unui shanka, răsucindu-l în loc. O clipă mai târziu sabia i se afundă în umăr, despicându-l până la stern. Ceilalţi doi rămaşi o luară la goană, căţărându-se pe pietre. Fugă sau luptă, care era diferenţa? O altă săgeată străpunse spinarea unuia dintre ei trântindu-l la pământ. Sângerosul Nouă se repezi şi-l apucă pe ultimul de gleznă, strângându-l ca într-o menghină. Shanka încercă să opună rezistenţă agăţându-se inutil cu ghearele de pietrele mânjite de funingine. Pumnul lui era ciocanul, pământul era nicovala, iar capul de shanka era metalul ce trebuia să fie prelucrat. O lovitură şi îi sparse nasul şi îi scoase colţii. A doua lovitură şi pometele se frânse. A treia şi maxilarul se crăpă. Pumnul său era făurit din piatră, din metal, din granit. Greu ca un munte care se prăvale. Lovitură după lovitură, transformă ţeasta groasă a acelui shanka într-un mucilagiu amorf. – Cap… turtit, şuieră Sângerosul Nouă şi hohoti iarăşi azvârlind cât colo trupul fără viaţă. Se învârti cercetând grota. Sabia Creatorului îi atârna în mână şi făcea să scapere pietrele pe care le zgâria. Privi lung în jur. Doar flăcările se mişcau. Şi umbrele dansând în jurul lor. Grota era pustie. – Nu! răcni el. Unde sunteţi? Dar picioarele i se înmuiaseră. Abia dacă îl mai susţineau. – Unde sunteţi, leprelor… Se împiedică şi căzu într-un genunchi pe pietrele fierbinţi. Aproape fără răsuflare. Cu siguranţă că mai avea ceva de făcut. Sângerosul Nouă avea mereu treabă. Doar că acum puterile păreau a-l părăsi. Observă o mişcare şi miji ochii încercând să vadă mai bine. O fâşie de întuneric ce aluneca încet printre pulsul focurilor şi cadavrele răsturnate. Nu era un shanka. Ci un alt soi de duşman. Mai dibace, prin urmare şi mai periculos. Piele neagră ca funinginea, paşi lini ocolind bălţile de sânge rămase în urma lui. Cu un arc pe jumătate încordat în mâinile ferme. Ochii cei galbeni îi luceau ca metalul topit, ca aurul lichid, şi îşi băteau joc de el. – Eşti bine, albule? Vocea ei îi răsună prelung în urechile care, oricum, îi ţiuiau. – Nu vreau să te omor, dar o voi face dacă trebuie. Ameninţări? – Nemernico, încercă să şuiere la ea, dar buzele îi erau amorţite şi de pe ele nu ieşi nimic decât o dâră lungă de salivă.

877

Se sprijini în sabie încercând să se ridice, cu furia fierbând în el mai aprig ca oricând. O va învăţa minte. După lecţia primită de la Sângerosul Nouă nu va mai avea în veci nevoie de alta. O va tăia bucăţi-bucăţele şi va strivi bucăţelele sub călcâie. Dacă va reuşi să se ridice în picioare… Se clătină, respirând greu, încet, mai încet. Încercă să-şi focalizeze privirea. Flăcările se micşorau şi se contopeau şi umbrele se lungeau, se estompau, îl sorbeau înlăuntrul lor. Încă unul, doar unul. Mereu mai este încă unul… Dar timpul lui se sfârşise… … Logen se înecă şi tuşi şi se scutură din cauza frisoanelor. Prin beznă reuşi să-şi desluşească mâinile încleştate pe pietrele murdare, pline de sânge ca ale unui călău. Intuia ce anume se întâmplase. Gemu, iar lacrimile îi arseră ochii. Obrajii plini de cicatrice ai lui Ferro se iţiră deasupra lui din întunericul fierbinte. Bine că măcar n-o omorâse şi pe ea. – Eşti rănit? Nu-i putu răspunde. Nu ştia. Parcă avea o tăietură pe coaste, dar era atât de plin de sânge că nu-şi putea da seama care era realitatea. Încercă să se ridice în picioare, se propti de o nicovală şi aproape îşi vârî mâna în cuptorul încins. Clipi des şi scuipă. Îi tremurau genunchii. Focurile dogoritoare înotau înaintea lui. Cadavre pretutindeni, forme răşchirate prin funinginea de pe jos. Ca un netot, căută cu ochii prin jur ceva de care să-şi poată şterge mâinile, dar totul era plin de sânge închegat. Îi venea să vomite şi se clătină pe picioare nesigure printre forje spre bolta din peretele cel mai îndepărtat, ţinându-şi mâna însângerată la gură. Se sprijini de piatra caldă şi scuipă sângele sărat din gură. Durerea îi sfredelea coastele, faţa, degetele zdrelite. Dar dacă se aştepta la compătimire, nu-şi găsise persoana potrivită. – Hai să mergem, se răsti Ferro la el. Haide, albule, ridică-te. N-ar fi putut spune cât s-a împleticit în urma ei, prin întuneric, gâfâind amarnic şi sunetele aspre ale respiraţiei lui răsunându-i în creieri. Se târâră prin măruntaiele pământului. Prin săli vechi de când lumea pline de praf şi umbre, cu pereţii din piatră sparţi. Prin arcade spre tuneluri şerpuitoare, pe sub tavane din lut proptite cu bârne scheletice. La un moment dat ajunseră la un soi de răscruce, iar Ferro îl împinse înapoi în beznă, lângă perete, amândoi ţinându-şi respiraţia câtă vreme siluete diforme traversau coridorul perpendicular pe drumul lor. Mai departe, şi mai departe – coridor, grotă, vizuină. Se tot târî după ea până fu sigur că se va prăbuşi în orice clipă din cauza epuizării. Până fu sigur că nu va mai vedea vreodată lumina zilei… – Stai aşa, şuieră Ferro, atingându-i obrazul cu palma ca să-l oprească şi aproape răsturnându-l, atât de slăbit era. 878

Un curs leneş de apă intra în coridorul acela, susurând prin umbre. Ferro se lăsă în genunchi, uitându-se atentă în tunelul întunecat de unde venea apa. – Dacă intră în râu în aval, înseamnă că vine de undeva de lângă oraş. Dar Logen nu era la fel de sigur. – Şi dacă… vine din… subteran? – Atunci, va trebui să căutăm un alt drum. Sau să ne înecăm. Ferro îşi puse arcul pe umăr şi intră în apă până la piept, cu buzele strânse. Logen o urmări cum înaintează cu braţele ridicate deasupra şuvoiului întunecat. Nu obosea niciodată fiinţa asta? Pe el îl durea îngrozitor de tare tot corpul şi era atât de dărâmat, încât nu voia nimic altceva decât să se întindă pe jos şi să nu se mai ridice niciodată. Şi, preţ de o clipă, chiar se gândi să facă asta. Atunci Ferro se întoarse şi îl văzu ghemuit pe mal. – Haide, albule! îi sâsâi ea. Logen oftă din rărunchi. N-aveai cum s-o faci să se răzgândească. Băgă un picior în apa rece. – Sunt în spatele tău, murmură el. Chiar în spatele tău.

879

Nepotriviţi Ferro continuă să înainteze împotriva curentului, cufundată până la brâu în apa rece, strângând din dinţi din cauza frigului crâncen. Nouădegete plescăia şi gâfâia în spatele ei. Întrezări o boltă mai în faţă, iar lumina care pătrundea pe acolo licărea sfios pe apă. Bolta era închisă cu drugi grei, din fier. Însă, când se apropie, observă că drugii erau subţiri şi cojiţi, ruginiţi până în măduvă. Dincolo de ei era pârâul care curgea spre ea printre cele două maluri din piatră şi pământ. Deasupra, cerul nopţii cu stele abia răsărite. Libertatea. Cu mâini amorţite de frig, Ferro smuci de fiarele vechi, suflând aerul printre dinţi. Nouădegete apăru din urmă şi îşi puse mâinile alături de ale ei – patru mâini una după cealaltă, două smede, două albe, încleştate strâns şi trăgând. Se lipiseră unul de celălalt în spaţiul mic, iar ea îi auzi gemetele cauzate de efort, îşi auzi propria respiraţie sacadată, simţi metalul vechi de când lumea cum începe să se încovoaie, scârţâind încetişor. Suficient cât să se strecoare. Mai întâi, îşi aruncă dincolo arcul şi tolba cu săgeţi şi sabia. Apoi îşi trecu capul printre drugi, prin deschizătura mult prea îngustă, se întoarse într-o parte, îşi supse burta şi îşi ţinu respiraţia, îşi trecu umerii, apoi pieptul, apoi şoldurile, simţind, în tot acest timp, cum metalul îi raşchetează pielea prin hainele ude. Se târî pe cealaltă parte, aruncându-şi armele pe mal. Îşi propti umerii de boltă, picioarele de următorul drug, încordându-se din toate puterile, în vreme ce Nouădegete îl trăgea din sens opus. Cedă brusc, rupându-se în două, împroşcând fulgi de rugină în pârâu, aruncând-o pe spate în apa îngheţată. Cu chipul strâmbat de efort, Nouădegete începu să se ridice. Ferro se ridică la suprafaţă, icnind din cauza frigului. Îl apucă de subsuori şi începu să-l tragă. Mâinile lui o prinseră de mijloc. Femeia gemu şi se luptă şi reuşi, în cele din urmă, să-l scoată din apă. Se prăvăliră amândoi pe malul mâlos şi rămaseră întinşi acolo, unul lângă altul. Ferro privi la ruinele oraşului ce se ridicau de jur împrejurul ei în înserarea cenuşie. Amândoi se odihneau puţin, încercau să-şi revină, îşi trăgeau sufletul. Ferro nu se aşteptase să scape vie din locul acela. Însă nu erau nici acum în afara oricărui pericol. Se rostogoli pe o parte şi se săltă în picioare, udă leoarcă şi dârdâind din toate încheieturile. Niciodată nu-i mai fusese atât de frig. – Asta e, îl auzi bălmăjind pe Nouădegete. În numele afurisiţilor de morţi ai mei, asta e. Sunt terminat. Nu mai fac niciun pas. Ferro clătină cu vehemenţă din cap. 880

– Trebuie să ne depărtăm de locul ăsta cât încă mai e lumină, îi explică şi începu să-şi adune armele din noroi. – Adică vrei să zici că asta e lumină? Ai înnebunit de-a binelea, femeie? – Ştii că-s nebună. Haide, albule, mai spuse şi îl înghionti cu vârful cizmei în coaste. – Bine, fir-ar să fie! Bine! Se ridică fără chef pe picioare tremurânde. Ferro se întoarse şi începu să meargă de-a lungul malului spre apus, îndepărtându-se de ziduri. – Ce am făcut? Se întoarse iute şi îi aruncă o privire pătrunzătoare. Nouădegete nu se mişcase din loc şi se uita la ea cu ochi mari. – Ce am făcut acolo înăuntru? – Ne-ai scos la liman. – Am vrut să zic… – Ne-ai scos la liman. Asta ai făcut. Nimic altceva. Şi urcă pe mal. După câteva clipe îl auzi pe Nouădegete venind în urma ei. Era atât de întuneric, iar Logen era atât de istovit, încât aproape că nici nu văzu ruinele până nu ajunseră la adăpostul lor. Probabil o moară veche, îşi spuse el, construită chiar alături de apa curgătoare. Doar că roata cea mare dispăruse de vreo câteva sute de ani. – Facem popas aici, îi şopti Ferro, trecând pragul prăvălit. Logen era atât de îngrozitor de epuizat încât nu reuşi decât să hâţâne o dată din cap şi să se târască după ea. Lumina palidă a lunii pătrundea printre ruine, conturând resturile foştilor pereţi, cadrele fostelor ferestre, fosta podea din tină. Se împletici până la cel mai apropiat perete şi se lăsă să cadă lângă el, alunecând încetişor până dădu cu fundul de pământ. – Încă viu, bâigui el şi rânji uşurel ca pentru sine. O sută de tăieturi şi de zgârieturi şi de julituri îi reclamau atenţie neîntârziată, dar era încă viu. Rămase nemişcat – ud şi complet sleit, cu tot trupul îndurerat. Îşi lăsă ochii să se închidă şi se bucură ştiind că nu mai trebuie să se mişte. Brusc, se încruntă. Un sunet bizar venit din întuneric, acoperind susurul apei. Ca un clănţănit. Îi luă ceva timp, câteva secunde, să înţeleagă despre ce era vorba. Dinţii lui Ferro. Îşi scoase haina cu mişcări greoaie, strâmbându-se când o trase peste cotul rănit, şi i-o întinse. – Ce-i asta? – O haină. – Văd că-i o haină. De ce mi-o dai? Fir-ar să fie, da’ încăpăţânată mai era. Aproape că-l pufni râsul. – N-oi avea eu ochii tăi, dar tot pot să aud cum îţi clănţăne dinţii de frig. Îi întinse din nou haina. 881

– Mi-aş dori să-ţi pot oferi mai multe, dar asta e tot ce am. Ai nevoie de ea mai mult decât mine. Nu trebuie să-ţi fie ruşine. Ia-o. O clipă de tăcere, apoi simţi cum haina îi este smulsă din mână şi o auzi pe Ferro cum se înfăşoară în ea. – Mulţam, mârâi. Ridică din sprâncene, neştiind dacă auzise bine. Se pare că era o primă dată pentru orice pe lume. – În regulă. Şi mulţam şi ţie. – Ce? – Pentru ajutor. Sub cetate şi pe deal, când cu bolovanii, şi pe acoperişuri, şi pentru toate celelalte, îi răspunse şi se mai gândi câteva clipe. M-ai ajutat foarte mult. Mai mult ca sigur, mai mult decât merit. Şi, cum să-ţi zic, îţi sunt grozav de recunoscător pentru asta. Se întrerupse, aşteptând-o să-i răspundă, dar Ferro nu zise nimic. Nu se auzea decât clipocitul apei pe sub zidurile clădirii, vuietul vântului prin ferestrele goale, hârâitul propriei respiraţii răguşite. – În regulă, continuă el. Atâta tot. E în regulă, indiferent ce ai încercat să demonstrezi. Alte clipe de tăcere. Îi vedea silueta în lumina lunii, lângă zid, cu haina lui pe umeri, gârbovită, părul ţepos şi ud, vaga licărire din ochii galbeni. Îl urmărea cu atenţie. Se înjură în şoaptă. Nu se pricepea la vorbe alese. Nu se pricepuse niciodată. Poate că nimic din ce spusese nu însemnase nimic pentru ea. Dar, măcar încercase. – Ai chef de hâţa-hâţa? Se uită la ea cu gura căscată larg, uluit la maxim, închipuindu-şi că nu auzise bine. – Ce zici? – Ce ai, albule, ai surzit? – Am ce? – Bine! Las-o baltă! Îl repezi întorcându-se cu spatele la el şi trăgându-şi mânioasă haina mai strâns în jurul umerilor. – Stai puţin, se bâlbâi el începând să se prindă. Adică… nu m-am aşteptat să mă întrebi una ca asta. Nu zic nu… cred… dacă şi tu ai chef. Încercă să-şi înghită nodul colţuros din gât. Gura i se uscase dintr-odată. – Ai chef? Asta zici? Se întoarse să-l privească. – Zici că nu, sau zici că da? – Păi, eu…, se bâlbâi iarăşi, umflându-şi obrajii şi încercând să-şi pună mintea în mişcare.

882

Niciodată în viaţa asta nu s-ar fi aşteptat ca tocmai ea să-i pună o asemenea întrebare. Tocmai ea. Şi acum, că i-o pusese, îi era mult prea frică să răspundă. Nu putea nega faptul că era o perspectivă cam înfricoşătoare, dar mai bine să se încumete să o facă, decât să se teamă de ea tot restul vieţii. Mult mai bine. – Atunci, da. Cred că da. Adică, sigur că da. De ce nu? Zic da. – Îhî. Reuşi să-şi dea seama prin întuneric că Ferro se încruntă, se uită în jos, îşi strânge mânioasă buzele, ca şi cum s-ar fi aşteptat la un alt răspuns, iar acum nu era prea sigură ce să facă. Nici el nu era sigur, dacă-i vorba pe aşa. – Cum vrei s-o facem? Pe un ton indiferent, ca şi cum ar fi fost vorba despre o treabă pe care trebuiau s-o rezolve împreună, cum ar fi fost doborâtul unui copac sau săpatul unui şanţ. – Că… ştii… ar cam trebui să vii niţel mai aproape, aşa zic. Adică, eu sper că scula mea e bunicică, dar în niciun caz nu are cum să ajungă la tine dacă rămâi acolo. Schiţă un surâs, apoi se înjură iarăşi când văzu că ea rămâne la fel de serioasă. Ştia că nu se dă în vânt după glume. – Atunci, bine. Se apropie de el atât de calculat şi atât de iute, că îl făcu să se dea înapoi puţin. Atunci ea ezită. – Scuze, spuse el. N-am mai făcut chestia asta de ceva vreme. – Nu. Ferro se aşeză pe vine lângă el, ridică o mână, şovăi ca şi cum n-ar fi ştiut ce anume să facă cu ea. – Nici eu. Îi simţi vârfurile degetelor pe mână – blânde, prudente. Se gâdilă un pic, căci atingerea ei era extrem de uşoară. Degetul ei cel mare se frecă de ciotul fostului său deget mijlociu, iar el o urmări cu privirea. Două siluete cenuşii care se mişcau prin umbre, stângace de parcă n-ar fi atins pe altcineva în toată viaţa lor. Ciudată senzaţie să simtă o femeie atât de aproape de el. Îi aducea la viaţă tot felul de amintiri de mult apuse. Logen întinse încet mâna, având sentimentul că tocmai ce va urma să şi-o vâre în flăcări, şi atinse obrazul lui Ferro. Nu l-a ars. Pielea ei era la fel de netedă şi rece ca a oricărui om. Îşi trecu mâna prin părul ei, iar ţepii îi gâdilară degetele. Îi descoperi cicatricea de pe frunte cu buricul degetului mare şi îi desenă urma de-a lungul feţei, zăbovind în colţul gurii. Îi simţea pielea aspră lipită de a lui. O expresie stranie era întipărită pe chipul ei. Îşi dădea seama, chiar şi în beznă. Nu era expresia pe care i-o cunoştea atât de bine. Dar nu avea cum să se înşele. Era altceva. Îi simţi muşchii încordaţi, văzu razele lunii pe tendoanele ieşite în relief pe gâtul slab. Şi ei îi era frică. Sigur că râdea în gura mare atunci când 883

pocnea pe cineva în gură, sigur că zâmbea în faţa tăieturilor şi vânătăilor, sigur că i se părea o nimica toată o săgeată care îi intrase în carne. Dar se părea că o atingere cumva mai duioasă băga spaima în ea. Iar asta i s-ar fi părut extrem de ciudat lui Logen dacă nu ar fi fost şi el îngrozitor de înspăimântat. Înspăimântat şi excitat în acelaşi timp. Începură fiecare să tragă de hainele celuilalt, de parcă cineva tocmai le dăduse semnalul de atac şi abia aşteptau să-şi termine treaba. Orbecăi, prin întuneric, încercând să-i descheie nasturii de la cămaşă, cu mâini care tremurau, muşcându-şi în permanenţă buzele, neîndemânatic de parcă ar fi avut încă mănuşile de la armură pe mâini. Ea îi scosese cămaşa dintr-o singură mişcare. – Rahat! gâfâi el. Ferro îl plesni peste mâini, dându-i-le la o parte şi îşi descheie singură nasturii, îşi scoase cămaşa şi o azvârli alături. Nu prea reuşea să vadă multe în lumina lunii, doar licărul galben al ochilor ei, conturul întunecat al umerilor şi al taliei ei, petele de lumină difuză de pe coaste şi curbura de sub unul dintre sâni, pielea mai aspră din jurul unui sfârc. Simţi cum îi desface centura, îi simţi degetele reci pătrunzând în pantaloni, simţi… – Ah! Rahat! Nu e nevoie să mi-o ridici! – Bine… – Ah. – Mai bine acum? – Ah. O trase de curea, i-o desfăcu şi îşi vârî mâna înăuntru. Sigur, deloc delicat, dar niciodată nu fusese vestit pentru delicateţea sa. Îi atinse părul din acel loc cu vârful degetelor şi se pomeni că i se înţepeneşte mâna. Oricât s-ar fi forţat, nu voia să intre mai mult. – Rahat, murmură el din nou. O auzi pe Ferro cum trage aer printre dinţi, o simţi cum se mi şcă într-o parte şi îşi coboară pantalonii peste fund cu mâna rămasă liberă. Era mult mai bine aşa. Puse mâna pe coapsa ei dezgolită. Bine că îi mai rămăsese un deget mijlociu. Avea la ce-l folosi. Aproape nemişcaţi, în genunchi în ţărână. Doar mâinile lor cercetau şi pipăiau şi mângâiau, înainte şi înapoi, în sus şi în jos, înăuntru şi afară. Încet şi blând, apoi tot mai iute. Nu se auzea nimic altceva decât respiraţia şuierătoare a lui Ferro, hârâitul din gât al lui Logen şi şoaptele lipicioase de piele pe piele umedă. Se împinse în el, dând din şolduri ca să scape de tot de pantaloni, îl propti de zid. Logen simţi nevoia să-şi cureţe gâtul, devenit, brusc, foarte răguşit. – Să… – Sssttt.

884

Se ridică într-un genunchi, ghemuindu-se deasupra lui cu picioarele desfăcute larg, scuipă în căuşul palmei şi îi apucă penisul. Murmură ceva şi se lăsă în el gemând uşurel. – Hrrrr. – Ah. Se întinse şi o trase mai aproape, strângându-i coapsa cu o mână, în vreme ce cu cealaltă o ţinea de părul murdar şi îi trăgea capul mai aproape de al lui. Pantalonii îi erau îmbârligaţi în jurul gleznelor, încercă să scape de ei, dar nu reuşi decât să-i îmbârlige şi mai mult. Al naibii să fie dacă îi va cere să se oprească din ce făcea doar pentru atâta lucru. – Hrrrr, îi şopti ea, cu gura deschisă, frecându-şi buzele calde de obrazul lui, răsuflându-i fierbinte şi amar în gură. Pielea i se freca de a lui, se lipea de a lui, se dezlipea, doar ca să se lipească iarăşi. – Ah, îi răspunse el, iar ea îşi legănă şoldurile înainte şi înapoi, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. – Hrrr. Îl ţinea strâns de maxilar cu o mână, îi vârâse degetul mare în gură, iar cu mâna cealaltă se frecă între picioare, în sus şi în jos, apoi, cu degetele umede îi apucă bijuteriile, cam prea strâns, cam nemaipomenit de plăcut. – Ah. – Hrrr. – Ah. – Hrrr. – Ah… – Ce? – Păi… – Îţi baţi joc de mine! – Păi… mă pornisem! – Ţi-am spus că a trecut mult timp de când… – Probabil că ani întregi! Ieşi de pe penisul ofilit, se şterse cu o mână şi îşi şterse apoi furioasă palma de zid. Se culcă pe partea ei, cu spatele la el, trăgându-şi haina peste cap. Dacă nici ăsta nu era un moment de toată jena… Logen înjură în barbă. Toată aşteptarea aceea şi nu fusese în stare să-şi ţină laptele în găleată. Îşi scărpină trist obrajii, îşi ciuguli bărbia râioasă. Trebuie să vă destăinui ceva despre Logen Nouădegete. Trebuie să vă spun că este un amant desăvârşit. Se uită într-o parte la silueta vagă a lui Ferro. Păr ţepos, gât lung, umăr ascuţit, braţ lung lipit de şold. Chiar şi aşa, cu haina peste ea, tot reuşea să distingă mişcările trupului ei, putea bănui formele de dedesubt. Îi privi pielea, 885

amintindu-şi cât de netedă şi moale şi rece i se păruse. Îi auzea respiraţia. Respiraţie blândă, regulată, caldă… Stai aşa. Ceva i se mişca jos. Îl durea, dar categoric se întărea din nou. Acesta era unicul avantaj al privaţiunii – găleata se umplea la loc extrem de repede. Logen îşi umezi buzele. Ar fi fost păcat să nu profite de această ocazie doar din cauză că îi lipsea curajul. Se lăsă lângă ea, se trase mai aproape şi îşi drese glasul. – Ce vrei? Tonul ei era tăios, însă nu suficient de tăios cât să-l dezarmeze. – Ştii, dacă m-ai lăsa câteva clipe, poate… Ridică haina şi îşi trecu mâna peste coapsa ei, simţind cum pielea îi foşneşte sub palmă. Avusese destul timp să-l respingă. Nu l-ar fi mirat dacă s-ar fi întors şi i-ar fi tras un genunchi în bijuterii. Dar nu se întâmplă aşa ceva. Ferro se apropie de el, lipindu-şi fundul gol de abdomenul lui şi ridicându-şi un genunchi. – De ce ţi-aş mai da încă o şansă? – Nu ştiu…, murmură el începând să rânjească. Îi mângâie uşor pieptul, burta, îşi vârî apoi mâna între picioarele ei. – Din acelaşi motiv pentru care mi-ai dat-o pe prima? Ferro se trezi brusc, cu o tresărire de spaimă, fără să ştie unde anume se afla, ştiind doar că era prinsă în capcană. Mârâi, se zvârcoli şi lovi cu coatele ca să se elibereze. Se târî de-a buşilea mai departe, strângând din dinţi, încleştându-şi pumnii. Dar nu văzu niciun duşman în jur. Doar terenul sterp şi stâncile întunecate în lumina cenuşie a zorilor. Şi albul uriaş. Nouădegete se ridică ameţit în picioare, gemând şi scuipând, uitându-se ca nebun în toate părţile. Când văzu că nu era niciun shanka chitit să-l omoare, se întoarse încet şi o privi pe Ferro cu ochi înceţoşaţi de somn. – Ah… Se strâmbă de durere şi îşi atinse gura însângerată cu degetele. Se priviră cu duşmănie câteva clipe, amândoi goi puşcă şi tăcuţi printre ruinele reci ale morii părăsite. Între ei, haina mototolită pe pământul reavăn. Şi în momentul acela Ferro îşi dădu seama că făcuse trei greşeli foarte grave. În primul rând, adormise, şi nimic bun nu i se întâmplase vreodată atunci când dormea. În al doilea rând, îl lovise pe Nouădegete în faţă cu cotul. Iar ceea ce era mult mai rău, infinit mai rău, o tâmpenie atât de mare încât o durea chiar şi să şi-o amintească: se culcase cu el noaptea trecută. Acum, când îl privea în lumina nemiloasă a dimineţii, când îi observa părul lipit de obrazul plin de cicatrice şi sânge, trupul gol mânjit de noroi pe partea pe care dormise, nu putea înţelege de ce anume o făcuse. Poate pentru că îi era frig şi era epuizată şi era mult prea 886

întuneric şi dorise să atingă o altă fiinţă, dorise să-i fie cald câteva clipe, şi atunci se gândise – cât de tâmpită a putut să fie? Nebunie totală. Amândoi fuseseră nişte tâmpiţi. Asta era limpede. Unde lucrurile fuseseră simple, acum s-au apucat să le complice. Unde păreau a se înţelege cât de cât, acum totul va fi un haos. Ea era deja derutată, iar el începuse să aibă o expresie de om înfuriat şi rănit, şi de ce nu? Nimănui nu-i place să fie trezit cu un cot în gură. Deschise gura să-şi ceară scuze, dar realitatea o năuci. Nici măcar nu cunoştea cuvântul acesta. Putea să-şi ceară scuze în kantică, dar era atât de supărată pe sine, încât scuipă vorbele ca pe o ocară. Şi ca pe o ocară le percepu şi Logen. Îşi îngustă ochii şi răcni ceva la ea în limba lui maternă. Apoi îşi luă pantalonii şi începu să şi-i pună mormăind supărat. – Alb ticălos, îşi şuieră ea, strângându-şi pumnii într-un acces de furie. Îşi luă cămaşa sfâşiată şi se întoarse cu spatele la el. Probabil că o aruncase într-o băltoacă, pentru că era udă şi lipicioasă, ca noroiul. Afurisită cămaşă. Afurisit alb. Îşi încleştă necăjită dinţii, încheindu-şi centura. Afurisită centură. N-ar fi trebuit să şi-o desfacă. I se întâmpla mereu acelaşi lucru. Nu era uşor de trăit printre oameni, dar, colac peste pupăză, întotdeauna se putea baza pe ea însăşi să facă lucrurile şi mai dificile decât erau. Se opri, cu capul în jos, apoi se întoarse pe jumătate spre el. Voia să încerce să-i explice că nu intenţionase să-l pocnească în gură şi că numai lucruri rele se întâmplau atunci când dormea. Voia să încerce să-i explice că făcuse o greşeală, că nu voise nimic altceva decât să-i fie mai cald. Voia să-l roage să aştepte. Dar el deja ieşise pe uşa sfărâmată a fostei mori, ţinându-şi în mână restul hainelor. – Să-l fut, atunci, şuieră, aşezându-se să se încalţe. Numai că asta era problema. Jezal era aşezat pe treptele sfărâmate ale templului, culegând trist aţele din cusătura destrămată a mânecii şi privind peste nesfârşirea de noroi la ruinele cetăţii Aulcus. Privind în gol. Bayaz stătea sprijinit de spatele căruţei, cadaveric şi tras la faţă, cu venele reliefate în jurul ochilor cufundaţi în orbite, cu o grimasă dură pe buzele lipsite de culoare. – Cât mai aşteptăm? întrebă Jezal a nu ştiu câta oară. – Atât cât trebuie, se răsti Magul la el, fără să-l învrednicească nici măcar cu o privire. Avem nevoie de ei. Jezal văzu cum Fratele Picior-Lung care stătea mai sus pe trepte, cu braţele încrucişate, îi aruncă o privire îngrijorată. 887

– Eşti stăpânul meu, bineînţeles, şi nu e treaba mea să te contrazic… – Atunci n-o face, mârâi Bayaz şi la el. – Însă Nouădegete şi femeia Maljinn, insistă Navigatorul, sunt cu siguranţă morţi. Maestrul Luthar a explicat că i-a văzut căzând în hău. Într-un hău extrem de adânc. Durerea mea este nemăsurată, şi sunt un om foarte răbdător, puţini oameni sunt mai răbdători decât mine, este una dintre multele mele calităţi remarcabile, dar… chiar dacă ar fi să aşteptăm până la sfârşitul timpurilor, tot nu cred că s-ar schimba ceva… – Aşteptăm atât cât trebuie, mârâi Întâiul dintre Magi. Jezal scoase un oftat adânc şi îşi întoarse faţa spre vânt, cercetând cu privirea larga pustietate, de la poalele dealului spre oraş. Cercetând cu privirea toate crăpăturile micuţe în scoarţa pământului pe unde curgeau pârâiaşe, cercetând cu privirea fâşia cenuşie a fostului drum care şerpuia spre ei de sub zidurile îndepărtate, printre ruinele murdare ale fostelor clădiri: hanuri, ferme, şi sate, toate de mult timp moarte. – Sunt acolo, jos, se auzi vocea calmă a lui Quai. Jezal se ridică, având grijă să-şi lase greutatea pe piciorul zdravăn, umbrinduşi ochii cu mâna şi uitându-se înspre locul indicat de ucenic. Şi îi văzu. Două siluete micuţe şi maronii într-un deşert maroniu, mai jos, spre poalele stâncii. – Ce v-am zis eu? croncăni Bayaz. Picior-Lung clătină uluit din cap. – În numele cerului, cum de au reuşit să supravieţuiască? – Sunt descurcăreţi. Jezal începuse deja să surâdă. Doar cu o lună în urmă nici în ruptul capului nu şi-ar fi putut închipui că se va bucura vreodată atât de mult să-l revadă pe Logen, darămite pe Ferro. Dar iată cum acum zâmbetul i se lăţea de la o ureche la cealaltă, fericit că erau amândoi teferi. Se formase o legătură între ei acolo, în sălbăticie, în faţa morţii şi a adversităţilor de tot felul. O legătură ce devenea tot mai solidă, cu toate diferenţele şi neînţelegerile dintre ei. O legătură faţă de care vechile lui prietenii păreau anoste şi lipsite de strălucire, fade. Urmări siluetele care se apropiau, târându-se anevoie printre hârtoapele drumului care ducea la templu, printre stâncile înclinate, ţinându-se la mare distanţă unul de celălalt, de parcă ar fi călătorit separat. Mai aproape acum, începuseră să semene tot mai mult cu nişte condamnaţi abia scăpaţi din iad. Hainele le erau sfâşiate şi găurite şi incredibil de murdare, chipurile pline de praf împrumutaseră duritatea şi asprimea pietrei. Ferro avea o tăietură adâncă pe frunte. Falca lui Logen era plină de zgârieturi, iar pielea din jurul ochilor era vânătă. Jezal le ieşi ţopăind în întâmpinare. – Ce s-a întâmplat? Cum aţi… – Nu s-a întâmplat nimic! lătră Ferro. 888

– Absolut nimic, mârâi Nouădegete schimbând o privire furioasă cu tovarăşa lui de drum. Mai mult ca sigur că trecuseră printr-o încercare teribilă despre care nu voiau să vorbească. Fără niciun cuvânt de salut către ceilalţi membri ai cetei, Ferro se îndreptă cu paşi mari spre căruţă, se urcă în ea şi începu să scotocească prin spate. Logen rămase pe loc, cu mâinile în şolduri, încruntându-se amarnic în urma ei. – Aşa, deci…, bâigui Jezal, neştiind ce anume să spună, eşti bine? Ochii lui Logen se întoarseră asupra lui. – Nemaipomenit, spuse cu ironie cumplită. Niciodată în viaţă nu mi-a fost mai bine. Cum naiba aţi scos căruţa de acolo? Ucenicul ridică din umeri: – Caii au scos-o. – Maestrul Quai are darul modestiei, chicoti tulburat Picior-Lung. Am avut parte de cea mai palpitantă călătorie până la Poarta de Sud a cetăţii… – V-aţi luptat ca să vă croiţi drum, sau nu? – Păi, nu prea, ştii că lupta nu-mi… – Aşa ziceam şi eu. Logen se aplecă şi scuipă flegmă acră pe jos. – Ar fi bine să fim recunoscători, horcăi Bayaz. La urma urmelor, avem multe lucruri pentru care ar trebui să fim recunoscători. Suntem cu toţii în viaţă. – Eşti sigur de asta? îl repezi Ferro. Nu-mi prea pari viu. În sinea lui, Jezal fu nevoit să se declare de acord cu această observaţie a femeii. Magul n-ar fi putut să arate mai rău nici dacă ar fi murit în Aulcus. Dacă ar fi murit şi ar fi început deja să se descompună. Cu mişcări iuţi îşi scoase cămaşa ferfeniţită şi o aruncă furioasă cât colo. Muşchii i se unduiau pe spatele uscăţiv. – La ce naiba te holbezi? se răsti ea la Jezal. – La nimic, murmură el, plecându-şi privirea. Când îndrăzni să-şi ridice iarăşi ochii, Ferro îşi încheia deja o cămaşă curată. Mă rog, nu chiar curată. O purtase chiar el cu câteva zile în urmă. – Aia e a mea… Ferro îi aruncă o privire atât de ucigătoare, încât făcu, fără voie, un pas înapoi. – Dar eşti binevenită s-o porţi… desigur… dacă aşa vrei… – Ssss, şuieră ea vârându-şi cu gesturi brutale poalele cămăşii în pantaloni. În permanenţă încruntată, de parcă ucidea un om. Probabil chiar pe el. Una peste alta, aceasta nu fusese chiar reîntâlnirea emoţionantă la care sperase Jezal, chiar dacă lui, personal, îi cam venea să plângă acum. – Sper să nu mai văd niciodată locurile astea, şopti el dus pe gânduri. – Sunt de partea ta, zise Logen. N-a fost chiar atât de pustiu pe aici cum neam închipuit noi, nu-i aşa? Crezi că poţi găsi alt drum de întoarcere? Bayaz se încruntă. 889

– Aşa ar fi bine. Ne vom întoarce la Calcis pe fluviu. Sunt nişte păduri mai în aval de noi, pe malul acesta. N-avem decât să legăm bine câţiva copaci mai zdraveni laolaltă şi Aos ne va duce direct la mare. – Sau la un mormânt pe fundul apei. Jezal îşi aminti cu claritate cursul năvalnic al marelui fluviu prin canion. – Să sperăm că nu va fi cazul. Oricum, mai avem mult de mers înspre vest până să fie nevoie să ne gândim la drumul de întoarcere. Picior-Lung îl aprobă din cap. – Aşa este, în plus, avem de parcurs şi o trecătoare printr-un lanţ muntos extrem de periculos. – Minunat, spuse Logen. Ard de nerăbdare. – Nici mie nu-mi face plăcere. Din păcate, nu au supravieţuit toţi caii. Navigatorul ridică din sprâncene. – Avem doi care să tragă căruţa, doi de călărit… ceea ce înseamnă că avem cu doi cai mai puţini decât ne trebuie. – Oricum nu-mi plăceau dobitoacele astea, mârâi Logen şi se căţără în spatele căruţei vizavi de Bayaz. Urmă o pauză lungă, vreme în care toţi se gândiră la o modalitate de rezolvare a problemei. Doi cai, trei călăreţi. Situaţie deloc fericită. Picior-Lung rupse tăcerea. – Bineînţeles că eu voi fi nevoit să plec în recunoaştere atunci când ne vom apropia de munţi. Această muncă a mea este o parte vitală a oricărei călătorii de succes. Din păcate, îmi va trebui pentru asta unul dintre cai… – Probabil că ar fi bine ca şi eu să călăresc, murmură Jezal, cam nelalocul lui, din cauza piciorului… Ferro se uită la căruţă, iar Jezal îi surprinse schimbul înfiorător de ostil de priviri cu Logen. – Eu merg pe jos, se răţoi ea.

890

Întoarcerea eroului Ploua atunci când Superiorul Glokta intră şchiopătând în Adua. O ploaie meschină, cernită, urâtă, înteţită de vântul aspru ce sufla dinspre mare, care transformase în capcane lunecoase şi lemnul perfid al pasarelei, şi bârnele guralive ale cheiului, şi pietrele ude ale pontonului. Îşi supse gingiile inflamate, îşi frecă muşchiul dureros al coapsei şi cercetă morocănos cu privirea linia cenuşie a ţărmului. La vreo zece paşi depărtare, doi străjeri posaci se sprijineau de o baracă prăpădită. Mai departe, câţiva docheri se certau cu înverşunare din cauza unui morman de coşuri. Un cerşetor zgribulit făcu vreo doi paşi spre Glokta, şovăi, se gândi mai bine, şi o apucă în direcţie opusă. Fără mulţimi de oameni de rând care să mă întâmpine cu urale? Fără covoare din petale de flori? Fără arcade de săbii pe sub care să păşesc falnic? Fără stoluri de domniţe ruşinoase? Nu-l surprindea deloc. Nici ultima oară când se întorsese din Sud nu avusese parte de aşa ceva. Rareori mulţimile îi ovaţionează pe cei înfrânţi, indiferent cât de aprig s-ar fi luptat, ce sacrificii imense ar fi făcut, cât de inegală ar fi fost bătălia. Domniţele fac pe ele în faţa victoriilor inutile, de faţadă, dar nici măcar nu se îmbujorează atunci când aud „am făcut tot ce mi-a stat în putere”. Şi mi-e teamă că nici Arhilectorul nu va fi impresionat. De peretele cheiului se izbi un val din cale afară de mânios, împroşcându-l pe Glokta cu stropi reci, nemiloşi. Se poticni, alunecă şi aproape căzu, se împletici de-a lungul cheiului şi se agăţă de zidul unei barăci dărăpănate din capăt. Ridică ochii şi îi văzu pe cei doi străjeri cum se holbează la el. – S-a întâmplat ceva? se răţoi el, iar bărbaţii se întoarseră mormăind şi ridicându-şi gulerele ca să se apere de vremea haină. Glokta îşi strânse mai bine mantia în jurul lui, simţind cum poalele ei ude şi grele îl plesnesc peste picioare. Doar câteva luni petrecute la soare şi ai sentimentul că nu-ţi va mai fi niciodată frig. Cât de repede uităm. Privi încruntat la cheiurile pustii. Cât de repede uităm cu toţii. – Acasă iarăşi. Frost coborî de pe pasarelă cu caseta lui Glokta sub braţ, părând încântat. – Nu-ţi prea place vremea caldă, nu? Practicianul clătină vehement din capul alb şi ud, rânjind bucuros în burniţa de iarnă. Severard venea în urmă, mijindu-şi ochii spre norii cenuşii. Se opri o clipă la capătul pasarelei, apoi păşi pe dalele cheiului. – E bine să te întorci acasă, spuse. Mi-aş dori să-ţi pot împărtăşi entuziasmul, dar încă nu mă pot relaxa. 891

– Eminenţa Sa a trimis după mine şi, dacă e să ne luăm după situaţia pe care am lăsat-o în Dagoska, cred că este mai mult decât foarte posibil ca întâlnirea cu el să nu meargă… chiar atât de bine. Ce minciună de mare efect. – Ai face bine să nu te laşi văzut vreo două zile. – Să nu mă las văzut? Am intenţia să mă îngrop într-un bordel o săptămână întreagă. – Foarte înţelept din partea ta. Şi, Severard, în eventualitatea că nu ne vom mai vedea, îţi doresc să ai parte de noroc. Ochii practicianului licăriră. – Pe veci. Glokta îl urmări cum se îndreaptă alene prin ploaie spre părţile mai promiscue ale oraşului. O altă zi obişnuită pentru practicianul Severard. Nu-şi face planuri de viitor niciodată. Ce caracter deosebit. – Afurisită să fie ţara ta nenorocită şi afurisită să fie vremea asta mizerabilă, bombăni Vitari cu accentul ei tărăgănat. Trebuie să mă duc să stau de vorbă cu Sult. – Nu mai spune! Şi eu! exclamă Glokta cu voioşie exagerată. Ce coincidenţă încântătoare! Îi oferi braţul. – Putem merge împreună la Eminenţa Sa! Vitari îl privi lung. – Bine. Însă va trebui ca tu şi Sult să mai aşteptaţi cam un ceas până să-mi luaţi gâtul. – Mai întâi va trebui să fac o scurtă vizită. Lovi cu vârful bastonului în uşă. Niciun răspuns. Fir-ar să fie. Pe Glokta îl durea spatele ca naiba şi simţea că este absolut necesar să se aşeze pe ceva. Ciocăni din nou, mai tare de această dată. Balamalele scheunară, uşa se întredeschise. Era descuiată. Se încruntă şi o împinse de perete. Cadrul era crăpat pe dinăuntru, zăvorul sfărâmat. A fost spartă. Şontâcăi peste prag şi intră în hol. Pustiu şi îngheţat. Nici urmă de mobilier. Ca şi cum s-ar fi mutat de aici. Dar de ce? Începu să i se zbată o pleoapă. Aproape că nu se gândise deloc la Ardee în tot timpul petrecut în Sud. Alte chestiuni mi-au părut mai presante. Unicul meu prieten mi-a dat această sarcină. Dacă a păţit ceva… Glokta arătă spre scară, iar Vitari îi făcu semn că a înţeles şi urcă fără zgomot, aplecată şi scoţându-şi din cizmă un cuţit scânteietor. Arătă spre hol, iar Frost intră uşurel în casă, ţinându-se în umbrele de lângă pereţi. Uşa camerei de zi era întredeschisă şi Glokta se târî spre ea şi o împinse de perete.

892

Ardee stătea aşezată lângă fereastră cu spatele la el: rochie albă, păr negru, exact cum şi-o amintea. Observă cum tresare uşor la auzul scârţâitului făcut de balamale. Deci trăieşte. Doar că încăperea se schimbase în mod radical. Era complet goală, cu excepţia scaunului pe care stătea tânăra. Pereţi văruiţi şi goi, podea din lemn, goală, ferestre fără draperii. – Fir-ar să fie, n-a mai rămas nimic! strigă ea cu voce spartă şi sugrumată. Evident. Glokta se încruntă şi mai tare şi intră în cameră. – Nimic, am spus! Se ridică din scaun, tot cu spatele la el. – Sau te-ai hotărât să iei şi scaunul ăsta? Se întoarse, apucă scaunul de spetează, îl ridică deasupra capului şi îl azvârli spre el cu un zbieret. Se sfărâmă de peretele de lângă uşă, împrăştiind aşchii şi var. Un picior zbârnâi pe lângă faţa lui Glokta şi căzu cu zgomot în colţ, restul se rostogoli pe duşumea, într-un talmeş-balmeş de praf şi fragmente de lemn. – Eşti foarte amabilă, şopti Glokta, însă prefer să nu stau jos. – Tu! Îi desluşi surpriza din ochi printre şuviţele încurcate de păr care îi căzuseră pe chip. Nu şi-o amintea atât de slabă şi de palidă. Rochia îi era boţită şi mult prea subţire pentru frigul din cameră. Încercă să şi-o netezească cu mâini tremurânde, încercă zadarnic să-şi aranjeze părul murdar. Scoase un hohot mic lipsit de umor. – Mă tem că nu prea sunt pregătită să primesc musafiri. Glokta auzi duduitul lui Frost pe hol, îl văzu în pragul uşii, ameninţător şi cu pumnii pregătiţi de luptă. Ridică un deget. – E în regulă. Aşteaptă afară. Albinosul se retrase în umbre, iar Glokta şchiopătă pe podeaua fragilă din lemn, intrând în salonaş. – Ce s-a întâmplat? Ardee strâmbă din gură. – Se pare că tatăl meu nu a fost chiar atât de înstărit pe cât credeam cu toţii. A avut datorii. La scurtă vreme după ce fratele meu a plecat în Englia, au venit să încaseze plăţile. – Cine a venit? – Un individ care mi-a spus că îl cheamă Fallow. Mi-a luat toţi banii pe care îi aveam, dar nu au fost suficienţi. Mi-a luat şi bijuteriile rămase de la mama, atâtea câte erau. Mi-au dat şase săptămâni să fac rost de restul sumei. Mi-am concediat slujnica. Am vândut absolut tot ce am putut să vând, dar mereu voiau mai mult. Şi au venit din nou. Acum trei zile. Au luat tot. Fallow mi-a zis că am noroc că-mi lasă rochia de pe mine. – Înţeleg. Tânăra scoase un oftat prelung, cutremurat.

893

– De atunci stau aici şi mă gândesc cum poate face rost de ceva bani o femeie fără prieteni. Se uită lung la Glokta. – Cutez a spune că în minte mi-a venit o singură metodă. Şi, dacă aş fi avut curaj, aş fi făcut-o deja. Glokta îşi supse gingiile. – Atunci înseamnă că amândoi avem noroc că eşti atât de laşă. Îşi dădu haina jos de pe un umăr, apoi se zvârcoli şi se hâţână ca să-şi scoată braţul din mânecă. Când reuşi în sfârşit, fu nevoit să treacă toiagul în cealaltă mână ca să reuşească să şi-o dea jos de tot. Pe naiba. Nici măcar un gest nobil nu mai pot face cu graţie. În cele din urmă i-o întinse fetei, clătinându-se uşor pe piciorul bolnav. – Eşti convins că nu-ţi trebuie mai mult decât îmi trebuie mie? – Ia-o. Măcar aşa n-o să mai fiu nevoit să mă chinuiesc să mi-o pun la loc. Replica lui îi aduse umbra unui zâmbet pe buze. – Mulţumesc, murmură ea, înfăşurându-şi haina în jurul umerilor. Am încercat să dau de tine, dar n-am ştiut… unde eşti… – Îmi pare rău pentru asta, dar important este că acum sunt aici. Nu mai trebuie să-ţi faci niciun fel de griji. Va trebui, însă, să stai cu mine peste noapte. Apartamentul meu nu este prea spaţios, dar ne vom descurca. Oricum, va fi mult mai mult spaţiu după ce voi fi găsit plutind cu faţa în jos lângă docuri. – Şi după aia? – După aia ai să te întorci aici. Mâine casa aceasta va fi exact aşa cum a fost înainte. Se holbă la el. – Cum? – O, voi avea eu grijă de asta. Mai întâi de toate trebuie să te ducem la căldură. Superiorul Glokta, prieten al celor fără de prieteni. Ardee închisese ochii în timp ce el vorbea şi îi auzi respiraţia şuierătoare. Se clătină uşor, ca şi cum n-ar mai fi avut putere să stea în picioare. Straniu cum putem să rezistăm atâta vreme cât durează crizele. De îndată ce se termină, toată puterea se scurge din noi într-o clipită. Glokta se întinse spre ea, aproape atingându-i umărul, dar ochii i se deschiseră chiar în secunda aceea şi păru a-şi reveni. Glokta îşi trase mâna înapoi. Superiorul Glokta, salvatorul domniţelor aflate la ananghie. O conduse prin hol, spre uşa spartă de la intrare. – Îngăduie-mi să vorbesc o clipă cu practicienii mei. – Desigur, răspunse Ardee, ridicându-şi spre el ochii mari, negri, îngrijoraţi, tiviţi cu roşeaţa oboselii. Şi îţi mulţumesc. Eşti un om bun, indiferent de ce se spune. 894

Glokta îşi înăbuşi iute impulsul de a chicoti nebuneşte. Om bun? N-am nicio îndoială că Salem Rews ar fi de acord cu tine. Sau Gofred Hornlach, sau Magistrul Kault, sau Korsten dan Vurms, generalul Vissbruck, ambasadorul Islik, Inchizitorul Harker, sau oricare dintre sutele de victime ale mele, împrăştiate prin lagărele din Englia, căutând adăpost în Dagoska, aşteptându-şi moartea. Cu toate acestea, Ardee West crede că sunt un om bun. Senzaţie ciudată, deloc neplăcută. Parcă aş fi iar fiinţă omenească. Ce păcat că e atât de târziu. Îi făcu semn lui Frost să se apropie, iar Ardee ieşi din încăpere înfăşurată în haina lui neagră. – Am o treabă pentru tine, prietene. O ultimă misiune, spuse Glokta cu mâna pe umărul puternic al albinosului. Cunoşti un cămătar pe nume Fallow? Frost dădu din cap. – Găseşte-l şi fă-i rău, fă-l să se zvârcolească. Adu-l aici şi arată-i cu cine s-a pus. Totul trebuie refăcut exact aşa cum a fost, ba chiar mai bine de atât. Spune-i asta. Dă-i o singură zi. O singură zi, şi apoi ai să-l găseşti din nou şi ai să începi să tai bucăţele din el. Ai înţeles? Fă-mi serviciul ăsta. Frost dădu iarăşi din cap, iar ochii rozalii îi luciră în holul întunecat. – Probabil că Sult ne aşteaptă deja, spuse încet Vitari de pe scară. – Bineînţeles că ne aşteaptă. Glokta se strâmbă de durere şontâcăind spre uşa deschisă. Şi în niciun caz nu dorim să o facem pe Eminenţa Sa să aştepte. Toc, boc, durere. Acesta era ritmul mersului lui Glokta. Tocănitul încrezător al călcâiului drept, apoi bocănitul bastonului, urmat de interminabila târşâială a piciorului stâng, cu obişnuitele junghiuri în genunchi, fese şi spate. Toc, boc, durere. Mersese de la docuri la casa lui Ardee, la Agriont, la Casa Întrebărilor, şi apoi străbătuse tot drumul până aici. Şchiop. Singur. Fără ajutor. Acum fiecare pas era un chin cumplit. Acum se strâmba de durere la fiecare mişcare. Gemea şi transpira şi înjura. Dar al naibii să fiu dacă am să-mi încetinesc paşii. – Nu-ţi place să-ţi fie bine, nu? şopti Vitari. – De ce mi-ar plăcea? se răsti el. Te poţi consola la gândul că aceasta e foarte posibil să fie ultima noastră discuţie. – Atunci de ce te duci la el? De ce nu fugi? Glokta pufni. – În caz că n-ai observat, alerg extrem de prost. În plus, sunt curios. Vreau să ştiu de ce Eminenţa Sa nu m-a lăsat acolo să putrezesc laolaltă cu ceilalţi. – Curiozitatea ţi-ar putea fi fatală. – Dacă Arhilectorul mă vrea mort, nu am cum să scap dacă aş porni şchiopătând în direcţie opusă. Prefer să-mi primesc moartea în picioare. 895

Se strâmbă de durere la junghiul neaşteptat din picior. – Sau, poate, aşezat. Oricum, faţă în faţă cu el, şi cu ochii larg deschişi. – Este alegerea ta. – Aşa este. Ultima. Intrară în anticamera lui Sult. Trebuia să recunoască faptul că nu sperase să ajungă până aici. Se aşteptase să fie înşfăcat de fiecare practician cu mască neagră pe lângă care trecuseră pe holuri. Se aşteptase ca fiecare Inchizitor cu haină neagră să-l arate cu degetul şi să reclame arestarea lui imediată. Şi totuşi iată-mă din nou aici. Toate erau la fel ca înainte: biroul impozant, scaunele impozante, cei doi practicieni uriaşi care flancau uşile impozante. – Sunt… – Superiorul Glokta, desigur, îşi plecă fruntea cu respect secretarul Arhilectorului. Puteţi intra. Eminenţa Sa vă aşteaptă. Lumina se revărsa din biroul Arhilectorului în încăperea strâmtă. – Eu am să rămân aici, zise Vitari, trântindu-se pe un scaun şi întinzându-şi pe un altul picioarele încălţate cu cizme murdare şi ude. – Să nu rămâi prea mult. Să fie acestea, ultimele mele cuvinte? Glokta înjură în sinea lui îndreptându-se spre uşă cu paşi târşâiţi. Ar fi trebuit să mă gândesc la o replică mai demnă de ţinut minte. Se opri o clipă în prag, inspiră adânc şi intră. Aceeaşi încăpere rotundă, aerisită. Aceeaşi mobilă închisă la culoare, aceleaşi tablouri întunecate pe pereţii albi, aceeaşi fereastră mare cu aceeaşi privelişte spre Universitate şi Casa Creatorului. Nici vorbă de asasini ascunşi pe sub masă, nici vorbă de călăi pândind în spatele uşii. Doar Sult aşezat la birou, cu un condei în mână, înşirând cu calm însemnări uniforme pe hârtiile din faţa lui. – Superior Glokta! Sult se ridică şi traversă graţios podeaua lustruită, cu straiele-i albe fluturând în jurul lui. – Sunt atât de bucuros că te-ai întors viu şi nevătămat! Arhilectorul dădea impresia că ar fi încântat să-l revadă, iar Glokta îşi încruntă sprâncenele. Se pregătise pentru absolut orice fel de întâmpinare, mai puţin asta. Sult îi întinse mâna pe care sclipea violet piatra inelului. Glokta schiţă o grimasă când se aplecă să sărute simbolul funcţiei. – Slujesc şi mă supun, Eminenţă. Se îndreptă cu greu de şale. Nici vorbă de pumnal vârât în spate? Dar Sult deja se îndrepta spre scrinul din cealaltă parte a încăperii, surâzând larg. – Ia loc, te rog, ia loc! Nu trebuie să aştepţi să-ţi dau voie! De când? Glokta se aşeză gemând, nu înainte de a fi aruncat o privire fugară scaunului, căutând ace otrăvite. În tot acest timp, Arhilectorul deschisese scrinul

896

şi cotrobăia înăuntru. Oare o să scoată o arbaletă şi o să-mi tragă o săgeată prin gât? Însă nu scoase decât două pahare. – Am senzaţia că meriţi felicitări, îi spuse peste umăr. Glokta clipi nedumerit. – Poftim? – Felicitări. Ai făcut o treabă excelentă. Sult continuă să surâdă în timp ce aşeză paharele pe masa rotundă şi scoase dopul carafei din cristal. Ce să spun? Ce să spun? – Eminenţă… Dagoska… trebuie să fiu sincer. Când am plecat era pe punctul de a cădea în mâinile gurkienilor. Probabil că foarte curând cetatea va fi ocupată în întregime… – Bineînţeles că va fi ocupată. Sult alungă această problemă cu un gest al mâinii îmbrăcate cu mănuşă albă. – Niciodată nu a existat nici cea mai mică şansă de a o putea apăra până la capăt. Tot ce am sperat a fost că vei reuşi să-i faci pe gurkieni să plătească scump pentru asta! Şi ce bine te-ai descurcat, Glokta! I-ai făcut să plătească cu vârf şi îndesat! – Atunci… înseamnă că sunteţi… mulţumit? Aproape că nu reuşi să rostească cuvântul. – Sunt de-a dreptul fericit! Nici dacă aş fi scris eu însumi povestea asta nu miar fi ieşit atât de bine! Incompetenţa Lordului Guvernator, trădarea fiului său, toate acestea demonstrează cât de puţin ne putem bizui pe autorităţile locale în momente de criză. Trădarea lui Eider a scos la iveală duplicitatea tagmei negustoreşti, legăturile lor dubioase, moralitatea lor putredă! Ghilda negustorilor de Mirodenii a fost, astfel, dizolvată, împreună cu cea a Pânzarilor. Iar acum drepturile lor comerciale sunt în mâinile noastre. Cele două ghilde au fost expediate în latrina istoriei, iar puterea negustorilor a fost distrusă! Singură Inchiziţia Maiestăţii Sale a rămas neclintită în faţa celui mai necruţător duşman al Uniunii. Ar fi trebuit să vezi mutra lui Marovia când am prezentat mărturisirile în faţa Consiliului Deschis! Sult umplu paharul lui Glokta. – Sunteţi foarte amabil, Eminenţă, murmură el luând o sorbitură. Ca de obicei, vinul este excelent. – Şi atunci a luat cuvântul în Consiliul Deschis, în faţa Regelui însuşi, ia aminte ce-ţi spun, şi a declarat că nu vei rezista nici măcar o săptămână după începerea atacului gurkian! Şi Arhilectorul izbucni în hohote umede de râs. – Ce bine ar fi fost să-l poţi vedea şi tu. Sunt convins că va rezista mai mult, iam replicat eu atunci. Sunt sigur că va rezista mult mai mult. Un gir cât se poate de răsunător. Sult lovi în masă cu palma înmănuşată. 897

– Două luni, Glokta! Două luni! Şi, cu fiecare zi care trecea, el era considerat tot mai neghiob, iar eu deveneam erou în ochii tuturor… noi deveneam eroi, se corectă el de îndată. Şi nu trebuia să fac absolut nimic decât să zâmbesc! Şi în fiecare zi membrii Consiliului îşi mutau scaunele puţin mai departe de Marovia şi mai aproape de mine! Săptămâna trecută au votat acordarea de puteri suplimentare Inchiziţiei. Nouă voturi pentru şi doar trei împotrivă. Nouă la trei! Săptămâna viitoare mergem şi mai departe! Cum naiba ai reuşit? Şi îl privi pe Glokta aşteptând nerăbdător un răspuns. M-am vândut băncii care i-a finanţat pe Pânzari, apoi am folosit banii ca să-l cumpăr pe mercenarul cel mai de neîncredere din întreaga lume. Apoi am omorât un emisar lipsit de apărare care venise să poarte tratative cu noi şi am torturat o copilă slujnică până am făcut-o carne tocată. A, şi i-am dat drumul celei mai periculoase trădătoare din tot grupul. Neîndoios, misiunea mea a fost încărcată de fapte eroice. Cum am reuşit? – Sculându-mă devreme dimineaţa, murmură el. Un licăr se aprinse în ochii lui Sult, iar Glokta îl observă. O urmă de iritare, poate? O urmă de neîncredere? Dar licărul se stinse repede. – Sculându-te devreme dimineaţa. Bineînţeles. Ridică paharul spre Glokta. – Este a doua virtute esenţială. Imediat după cruzime. Îmi place stilul tău, Glokta. Am afirmat-o întotdeauna. Nu mai spune? Glokta înclină capul cu modestie. – Rapoartele practicienei Vitari au fost pline de admiraţie. Cel mai mult mi-a plăcut modul în care l-ai tratat pe emisarul gurkian. Povestea asta trebuie că a şters o clipă rânjetul de pe faţa porcului ăluia arogant care-şi spune împărat. Deci Vitari s-a ţinut de cuvânt? Interesant. – Da, lucrurile au mers bine. Cu excepţia afurisiţilor ăstora de ţărani care ne tot fac probleme şi, desigur, cu excepţia evenimentelor din Englia. Ce păcat de Ladisla. – Ladisla? întrebă Glokta neînţelegând. Sult păru cuprins de tristeţe. – N-ai auzit? Altă idee strălucită a lui Marovia. A vrut să crească popularitatea Prinţului Moştenitor oferindu-i comanda uneia dintre armatele care luptă în Nord. Ceva mai ferit, unde nu va fi în pericol, iar la întoarcere va fi încununat de glorie. Nu era chiar un plan prost, dar s-a întâmplat că s-a pomenit chiar în mijlocul bătăliei şi a intrat direct în mormânt. – Cu armată cu tot? – Doar câteva mii de oameni, majoritatea gunoaie pe care nobilii îi trimit să se înroleze. Nimic important. Oricum, Ostenhorm încă e în mâinile noastre, iar planul cu Prinţul n-a fost al meu, aşa că, una peste alta, totul e în regulă. Între noi fie vorba, probabil că-i mai bine că s-a întâmplat aşa. Ladisla era de nesuportat. 898

Nici nu mai ştiu din câte scandaluri a trebuit să-l scot. Nenorocitul retardat nu putea să-şi ţină pantalonii pe el. Raynault pare altfel. Mai cumpătat, mai cu judecată. Face ce i se spune şi nu crâcneşte. Este mult mai bine din toate punctele de vedere. Desigur, doar să aibă grijă şi să nu se lase cumva ucis, că ne-ar băga pe toţi în belea. Sult luă o altă duşcă din pahar şi îşi plimbă vinul prin gură cu oarece satisfacţie la adresa propriei persoane. Glokta îşi drese glasul. Să profit de buna lui dispoziţie… – Mai este o chestiune pe care aş dori s-o discutăm, Eminenţă. Spioana gurkiană pe care am descoperit-o în cetate. Era… Ei, cum s-o descriu fără să mă ia drept nebun? Dar Sult i-o luase din nou înainte. – Ştiu. O Devoratoare. Ştii? Până şi asta o ştii? Arhilectorul se sprijini de spătarul jilţului şi clătină din cap. – O monstruozitate ocultă. O poveste de speriat copiii. Mâncători de carne de om. Se pare că este o practică deja consacrată în Sudul primitiv. Dar nu-ţi face probleme. Am primit deja sfaturi în această privinţă. – Dar cine poate oferi sfaturi despre aşa ceva? Arhilectorul nu-i răspunse, ci doar scăpără iarăşi zâmbetul lui insinuant. – Probabil că eşti foarte obosit. Vremea de prin părţile acelea te sleieşte de puteri. Doar căldură infernală şi praf, chiar şi iarna. Odihneşte-te. O meriţi. Voi trimite după tine dacă va mai fi cazul. Şi Sult luă iar condeiul în mână, privind la hârtiile de pe birou, nelăsându-i lui Glokta altceva de făcut decât să se târâie până la uşă, cu o expresie de nedumerire profundă pe chip. – Îmi pari destul de viu, murmură Vitari când îl văzu intrând în anticameră. Adevărat. Destul de. – Sult a fost… încântat. Tot nu-i venea să creadă. Până şi alăturarea acestor cuvinte i se părea bizară. – Păi, aşa şi trebuie, după cât te-am vorbit de bine. – Hm, se încruntă Glokta. Mi se pare că îţi datorez scuze. – Păstrează-ţi-le. Nu valorează nici cât un rahat pentru mine. Doar vezi să ai încredere în mine data viitoare. – Rezonabilă cerere, recunoscu el privind-o cu coada ochiului. Probabil că glumeşti. Camera era plină cu piese splendide de mobilier. Excesiv de plină, aş zice. Scaune tapisate somptuoase, o măsuţă veche şi extrem de valoroasă, un scrin lustruit. Mult prea multe pentru salonaşul micuţ. Unul dintre pereţi era în întregime acoperit cu un tablou vechi înfăţişându-i pe Lorzii Uniunii aducându-şi 899

omagiile lui Harod cel Mare. Pe jos era întins un covor kantic, foarte gros şi foarte mare pentru duşumeaua aceea. Un foc vesel ardea în cămin, între două vaze antice, încăperea era îmbietoare, plăcută şi călduroasă. Cât de multe se pot realiza într-o singură zi dacă ai parte de stimularea corespunzătoare. – E bine, spuse Glokta privind în jurul său. Foarte bine. – Fireşte, şopti Fallow, îngheţat într-o plecăciune respectuoasă, strivindu-şi pălăria în mâinile nervoase. Fireşte, Superiorule, am făcut tot posibilul. Apucasem să… să vând o parte din mobilele de aici, aşa că le-am înlocuit cu altele mai bune, cele mai bune pe care le-am putut găsi. Restul casei este neschimbat. Sper că… sper că eşti mulţumit? – Şi eu sper. Eşti mulţumită? Ardee îi aruncă o privire ucigătoare lui Fallow. – Merge. – Minunat, spuse agitat cămătarul, uitându-se pe furiş la Frost, apoi plecânduşi privirea în pământ. Minunat! Te rog să primeşti scuzele mele sincere! N-am avut nici cea mai vagă idee, nici cea mai vagă idee, Superiorule, că ai avea vreo legătură cu toată povestea asta. Fireşte, dacă aş fi ştiut, n-aş fi… niciodată… îmi pare foarte, foarte rău. – Dar nu mie trebuie să-mi ceri iertare, nu crezi? – Nu, nu, sigur că nu, se repezi cămătarul şi se întoarse încet spre Ardee. Domniţa mea, te rog să accepţi scuzele mele sincere. Ardee se uită furioasă la el, îşi boţi buzele, dar nu spuse nimic. – Poate dacă te-ai ruga de ea, îi sugeră Glokta. În genunchi. Poate că atunci ai reuşi s-o îmbunezi. Fără ezitare, Fallow căzu în genunchi. Începu să-şi frângă mâinile. – Domniţa mea, te rog… – Mai jos, spuse Glokta. – Desigur, murmură el, lăsându-se în patru labe. Îţi cer iertare, domniţă. Cu smerenie îţi cer iertare. Dacă ai bunătatea, te implor… Întinse uşurel o mână să-i atingă poalele rochiei, dar Ardee se trase violent la o parte, apoi îl lovi sălbatic cu piciorul în faţă. – Aaaa! chirăi cămătarul, rostogolindu-se pe jos de durere, pătând covorul cu sângele care-i curgea din nasul spart. Glokta simţi cum i se ridică sprâncenele a mirare. Ei, uite, la asta nu m-am aşteptat. – Ia-o, boule! Şi îl lovi în gură cu toată puterea. Acum şi peretele se umplu de pete de sânge. Pantoful lui Ardee i se înfipse în burtă, făcându-l să se chircească de durere. – Tu, mârâi ea, tu… Îl lovi din nou, iar Fallow se cutremură şi icni şi gemu, făcându-se ghem. Frost făcu un pas spre el, dar Glokta ridică un deget. 900

– E în regulă, murmură, cred că se descurcă şi singură. Loviturile se mai domoliră. Începuse să gâfâie. Îl pocni încă o dată pe Fallow cu tocul în coaste şi cu vârful pantofului îi sparse iarăşi nasul. Dacă se va plictisi vreodată, o aşteaptă o carieră strălucită de practician. Ardee se aplecă şi îl scuipă cu obidă pe obraz. Îl lovi din nou, apoi se sprijini de scrinul lustruit, îndoită de mijloc şi respirând sacadat. – Mulţumită? o întrebă Glokta. Îl privi lung printre şuviţele încâlcite de păr. – Nu chiar. – Şi dacă îl mai loveşti ai să te simţi mai mulţumită? Îşi încreţi sprâncenele, uitându-se la Fallow care horcăia întins pe covor. Făcu un pas spre el şi îl pocni cu toată puterea în piept, apoi se îndepărtă de el clătinându-se şi ştergându-şi nasul. Îşi dădu la o parte părul căzut în ochi. – Am terminat. – Bine. Ieşi, şuieră Glokta. Ieşi, lepădătură! – Desigur, reuşi să bâiguie Fallow printre buzele pline de sânge şi salivă, târându-se în patru labe spre uşă, cu Frost supraveghindu-l îndeaproape. Desigur! Mulţumesc! Vă mulţumesc foarte mult tuturor! Uşa se trânti în urma lui. Ardee se trânti într-un scaun, îşi sprijini coatele pe genunchi şi îşi cuprinse fruntea în palme. Glokta îi observă tremurul uşor al mâinilor. Tortura poate fi o treabă foarte istovitoare, cine să ştie mai bine decât mine asta. Mai ales dacă nu eşti obişnuit. – În locul tău, nu mi-ar părea prea rău, îi spuse. Sunt convins că a meritat-o. Îl privi cu ochi duri. – Nu-mi pare rău. Merită mai multe. Nici la asta nu m-am aşteptat. – Vrei să capete mai multe? – Nu, rosti ea ostenită. – Cum ţi-e voia. Dar e bine să ai de unde alege. Poate că ar fi bine să-ţi schimbi hainele. Tânăra îşi privi rochia. Era pătată până la genunchi cu sângele lui Fallow. – Dar nu am cu ce… – La etaj te aşteaptă o cameră plină cu haine noi. Am avut eu grijă. Şi îţi voi angaja şi nişte slujitori de încredere. – Nu am nevoie. – Ba ai. Nu am de gând să te las singură în casă. Ridică disperată din umeri. – Nu am cu ce să-i plătesc. – Nu-ţi face griji. Am să mă ocup eu de treaba asta. Datorită generozităţii băncii Valint şi Balk. Nu-ţi mai face nicio grijă. I-am făcut o promisiune fratelui 901

tău şi intenţionez să mi-o respect întru totul. Îmi pare extrem de rău că s-a ajuns atât de departe. Am avut o mulţime de treburi… acolo, în Sud. Fiindcă veni vorba, ai primit veşti de la el? Ardee îşi ridică brusc privirea. – Nu ştii? – Ce să ştiu? Făcu un efort să-şi înghită nodul lacrimilor din gât şi îşi coborî fruntea. – Collem a fost cu Prinţul Ladisla în bătălia aceea despre care vorbeşte toată lumea. Unii au fost luaţi prizonieri, apoi au fost răscumpăraţi – dar nu s-a aflat printre ei. Se presupune… Şovăi cu ochii ţintă la petele de sânge de pe rochie. – Se presupune că a fost ucis. – Ucis? Lui Glokta începu iarăşi să i se zbată pleoapa. I se înmuiară genunchii. Se clătină până la un scaun şi se prăbuşi pe el. Acum îi tremurau şi lui mâinile. Moarte. Se întâmplă în fiecare zi. Nu demult eu însumi am provocat mii de morţi fără să-mi pese. M-am uitat la mormanele de cadavre şi am ridicat din umeri. Atunci, de ce mă tulbură vestea aceasta? Dar îl tulbura. – Ucis? şopti iarăşi. Ardee dădu încet din cap şi îşi acoperi faţa cu mâinile.

902

Slabă consolare De după tufişuri, prin ninsoarea deasă, West se uita la postul de pază al Uniunii aflat mai la vale de locul unde se găseau ei. Santinelele se aşezaseră laolaltă, în cerc, şi se cocârjaseră peste o cratiţă aburindă de deasupra flăcării rahitice. Soldaţii erau înfăşuraţi în haine groase şi în aburii respiraţiei, iar armele le zăceau uitate mai departe, în zăpadă. West ştia prea bine cum se simt. Poate că Bethod va veni săptămâna asta, poate va veni săptămâna viitoare, dar în fiecare clipă a fiecărei zile trebuiau să se lupte cu un alt duşman nemilos: frigul. – Aşa rămâne, şopti Treicopaci. E mult mai bine să cobori singur. S-ar putea să nu fie prea încântaţi să mă vadă pe mine şi pe băieţi năpustindu-ne înspre ei. Nici nu arătăm prea bine. Copoiul rânji: – S-ar putea chiar să tragă în noi. – Şi ar cam fi păcat, şuieră Dow, după ce am făcut atâta drum. – Strigă-ne atunci când crezi că sunt pregătiţi să primească o ceată de nordici, bine? – Aşa voi face, spuse West şi îşi trase sabia cea grea de la brâu şi i-o întinse lui Treicopaci. Ai grijă de ea. – Noroc, îi ură Copoiul. – Noroc, Furiosule, îi spuse şi Dow, lăţindu-şi buzele în rânjetul lui sălbatic. West coborî încet panta blândă spre apă, strivind zăpada sub tălpile cizmelor lui furate, cu mâinile ridicate deasupra capului pentru a arăta că nu este înarmat. Chiar şi aşa stând lucrurile, nu i-ar fi învinovăţit dacă l-ar fi ucis pe loc cu câteva săgeţi bine ţintite. Era conştient că arăta ca un sălbatic. Ceea ce mai rămăsese din uniforma sa era ascuns sub un morman de bucăţi de blană şi de zdrenţe, legate în talie cu o sfoară, iar pe deasupra cu o haină jegoasă furată de la un nordic mort. Obrajii murdari erau acoperiţi cu o barbă mare de câteva săptămâni, ochii îi erau roşii, iritaţi şi duşi în fundul capului de foame şi epuizare. Arăta ca un om disperat şi, ceea ce era mai grav, chiar era disperat. Era un ucigaş. Era cel care-l omorâse pe Prinţul Moştenitor Ladisla. Era cel mai josnic dintre trădători. Unul dintre soldaţii de pază îl observă, se ridică neîndemânatic de la locul său, răsturnând cratiţa în foc, şi îşi luă repede suliţa din zăpadă. – Stai! strigă el într-o nordică aproximativă. Ceilalţi săriră şi ei la arme. Unul încerca să vâre o săgeată în arc cu mâini înmănuşate. West se opri. Neaua se aşternea acum blândă pe părul lui încâlcit şi murdar şi pe umeri. – Nu vă fie teamă, le strigă în limba comună. Sunt de partea voastră! 903

Îl măsurară din priviri. – Vom vedea! îi răspunse unul dintre soldaţi. Treci apa spre noi! Foarte încet! Coborî malul şi intră în râu, strângând nefericit din dinţi când apa îngheţată îl înmuie până la brâu. Urcă greu pe malul celălalt, iar cele patru santinele se traseră în jurul lui cu armele ridicate. – Ai grijă! – Poate-i o cursă! – Nu-i nicio cursă, rosti West rar, cu ochii la armele ameninţătoare şi încercând să rămână calm. Sunt de-ai voştri. – De unde naiba vii? – Am fost în divizia Prinţului Ladisla. – Ladisla? Şi ai venit pe jos până aici? West aprobă din cap. – Pe jos. Santinelele părură că se mai relaxează, vârfurile suliţelor şovăiră şi începură să se ridice. Gata-gata să-l creadă. În fond, vorbea limba comună ca un băştinaş şi arăta de parcă parcursese o sută cincizeci de kilometri prin ţinutul duşmănos. – Cum te numeşti? îl întrebă cel cu arbaleta. – Sunt colonelul West, murmură el cu voce spartă. Avea sentimentul că spune o minciună, chiar dacă era purul adevăr. Acum era cu totul alt om decât cel care pornise spre Englia. Santinelele schimbară priviri neliniştite. – Am crezut că ai murit, bâigui cel cu suliţa. – Nu chiar, flăcăule, spuse West. Nu chiar. Când West intră în cort, Lordul Mareşal Burr era cufundat în studierea unor hărţi boţite. La lumina aruncată de lampă, se părea că fusese puternic afectat de responsabilităţile impuse de conducerea armatei. Părea mai bătrân, mai palid, mai slab. Părul şi barba îi crescuseră mult şi erau neîngrijite. Slăbise, iar uniforma şifonată îi atârna pe trup, dar se ridică de la masă cu aceeaşi energie de odinioară. – Pe cinstea mea, colonelul West! N-am sperat să ne mai vedem vreodată! Îi apucă mâna şi i-o strânse cu putere. – Mă bucur că ai scăpat. Mă bucur al naibii de tare! Ne-a lipsit mintea ta limpede, nu mă feresc să-ţi spun asta, continuă Lordul Mareşal privindu-l pătrunzător pe West. Pari epuizat, prietene. Foarte adevărat. West ştia bine că nu fusese niciodată cel mai frumuşel tânăr din Agriont, dar se mândrise cu aspectul lui sincer, prietenos, plăcut. Nici nu-şi mai recunoscuse chipul în oglindă când reuşise să facă prima baie după multe săptămâni, când îşi pusese o uniformă de împrumut şi se bărbierise. Toate trăsăturile lui erau schimbate, ascuţite, stoarse de culoare. Pomeţii, şi aşa proeminenţi, deveniseră de-a dreptul colţuroşi, părul şi sprâncenele rărite erau 904

pline de fire cărunte, maxilarul uscat începuse să semene cu cel al unui lup. Riduri posomorâte erau săpate în obrajii palizi, la baza nasului şi în colţurile ochilor. Iar ochii i se schimbaseră cel mai mult. Se îngustaseră. Căpătaseră o privire flămândă. Gri ca de gheaţă, de parcă tot frigul i-ar fi pătruns în creier, şi încă îl mai ameninţa de acolo, chiar dacă acum ajunsese la căldură. Încercase să îşi amintească de vremurile de dinainte de acest război, încercase să zâmbească şi să râdă şi să folosească expresiile din trecut, dar toate acestea păruseră ridicole şi absurde pe chipul lui împietrit. Din oglindă îl privea un bărbat crud care nu voia cu niciun chip să dispară. – A fost un drum greu, domnule. Burr dădu din cap. – Desigur că aşa a fost, desigur. Un drum al naibii de greu, mai ales pe o vreme ca asta. Până la urmă, a fost bine că i-am trimis pe nordicii aceia cu tine, nu? – A fost foarte bine, domnule. Au fost extrem de curajoşi şi inventivi. Mi-au salvat viaţa de câteva ori. Îi aruncă o privire lui Pike, rămas la o distanţă respectuoasă în spatele său. – Ne-au salvat vieţile tuturor. Burr se uită şi el la chipul fără trăsături al deţinutului. – Cine este acest om? – Pike, domnule. Sergent al recruţilor din Stariksa. A fost despărţit de compania lui în toiul luptelor. Minciunile ţâşniră surprinzător de uşor din gura lui West. – El şi o tânără, cred că este fata unui bucătar care însoţea convoiul de provizii, ni s-au alăturat pe drumul spre nord. Ne-a ajutat nespus de mult, domnule. Este un om deosebit, aflat la ananghie. Nu m-aş fi descurcat fără el. – Excelent! exclamă Burr, apropiindu-se de deţinut şi strângându-i mâna. Bună treabă. Dar, Pike, îmi pare rău să-ţi spun că regimentul tău a fost decimat. Au supravieţuit doar câţiva. Prea puţini au supravieţuit, dar oricând oamenii de încredere sunt bine-veniţi în cartierul meu general. Cu atât mai mult cei aflaţi la ananghie. Scoase un oftat prelung. – Nu prea am oameni de nădejde în preajmă. Sper că vei fi de acord să rămâi alături de noi. Deţinutul încercă să-şi stăpânească emoţia la auzul acestei veşti neaşteptate. – Bineînţeles, domnule Lord Mareşal, este o onoare pentru mine. – Ce s-a întâmplat cu Prinţul Ladisla? şopti Burr. West trase aer în piept şi îşi plecă ochii. – Prinţul Ladisla…, păru că îşi caută cuvintele şi clătină încet din cap. Am fost surprinşi de un regiment de cavalerie. Ne-au atacat, ne-au ocupat centrul de comandă. Totul s-a petrecut atât de repede… L-am căutat după aceea, dar… 905

– Înţeleg. Ei, asta este. N-ar fi trebuit să meargă la luptă, dar, ce să-i fi făcut? Nu eu sunt cel care a decis asta. Eu doar comand armata asta blestemată! Puse mâna pe umărul lui West cu un gest părintesc. – Nu ai de ce să te simţi vinovat. Sunt convins că ai făcut absolut tot ce ţi-a stat în putere. West nu îndrăzni să ridice ochii. Se întreba ce ar fi spus Burr dacă ar fi ştiut ce se întâmplase în realitate acolo, în pustietatea îngheţată. – Au mai fost şi alţi supravieţuitori? – Câţiva doar. Foarte puţini şi ca vai de ei. Burr râgâi, se strâmbă şi se frecă pe burtă. – Îmi cer scuze. Tot nu mă lasă în pace afurisita asta de indigestie. Şi din cauza mâncării de aici… gâh, râgâi el iarăşi. – Iertaţi-mă, domnule, dar care este situaţia? – Gata să te apuci de treabă, West, nu? Uite, asta mi-a plăcut întotdeauna la tine. Gata de treabă. Am să fiu sincer cu tine. Când am primit scrisoarea pe care mi-ai trimis-o, am avut intenţia să ne întoarcem în sud şi să asigurăm apărarea Ostenhormului, însă vremea a fost îngrozitoare şi ne-a făcut numai probleme şi nu am reuşit să înaintăm. Nordicii păreau a fi pretutindeni! Se prea poate ca Bethod să-şi ţină grosul armatei lângă Cumnur, dar şi-a lăsat aici trupe suficiente cât să ne dea mult de furcă. Am avut parte de atacuri permanente asupra căilor noastre de aprovizionare, am avut parte de câteva ambuscade absolut inutile, dar extrem de violente, plus o acţiune haotică pe timp de noapte care a reuşit să semene panică în întreaga divizie a lui Kroy. Poulder şi Kroy. Amintiri dezagreabile îşi croiau drum înapoi în mintea lui West, făcând aproape atrăgătoare chinurile din timpul călătoriei spre nord. – Ce mai fac generalii? Ochii lui Burr scânteiară pe sub sprâncenele stufoase. – Mă crezi dacă îţi spun că sunt mai insuportabili ca oricând? Dacă se află amândoi în aceeaşi încăpere, se iau imediat la ceartă. A trebuit să ţin întâlnirile informative cu ei în zile separate ca să evit încăierările. Ridicol! Agasat, duse mâinile la spate şi începu să se plimbe prin cort cu paşi mari. – Dar până şi necazul provocat de ei păleşte în faţa frigului ăstuia cumplit! Am oameni cu degerături, cu febră, cu scorbut. Corturile cu bolnavi sunt pline până la refuz. La fiecare om ucis de duşman, am pierdut alţi douăzeci în faţa iernii. Iar cei care se mai ţin încă pe picioare nu mai au niciun chef de luptă. Iar cercetaşii… Ha! Nici nu vreau să aud! Lovi supărat cu palma în hărţile de pe masă. – Toate astea nu sunt decât fantezii pure! Inutile! Şi nici nu avem cercetaşi buni. În fiecare zi e ceaţă şi ninge des şi nu putem vedea nici măcar până în capătul celălalt al taberei! Sincer, West, n-am nici cea mai vagă idee unde se află acum corpul principal al armatei lui Bethod… 906

– Spre sud, domnule, cam la două zile de marş în spatele nostru. Burr ridică mirat sprâncenele. – Nu mai spune? – Aşa este. Treicopaci şi nordicii lui l-au supravegheat îndeaproape, ba chiar au lăsat pe drum nişte surprize mai puţin plăcute pentru călăreţii lui. – Surprize ca aceea pe care ne-au făcut-o nouă, West, aşa spui? Frânghii întinse de-a curmezişul drumului, şi chestii din astea? chicoti Mareşalul pe înfundate. Zici două zile de mers pe jos? Asta este o informaţie utilă. Nemaipomenit de utilă! Burr se mai strâmbă o dată şi se frecă iar pe abdomen. Se duse la masă cu o riglă în mână şi începu să măsoare distanţele. – Două zile de marş. Înseamnă că e undeva pe aici. Eşti sigur? – Sunt sigur, domnule Lord Mareşal. – Dacă se îndreaptă spre Dunbrec, înseamnă că va trece pe lângă poziţiile ocupate de generalul Poulder. Şi poate aşa vom reuşi să-l atragem în luptă înainte de-ai lăsa timp să ne încercuiască. Poate aşa îi vom oferi o surpriză pe care s-o ţină minte toată viaţa! Foarte bine, West, foarte bine! Aruncă rigla cât colo. – Acum poate că ar fi bine să te odihneşti puţin. – Aş prefera să mă întorc la îndatoririle mele, domnule… – Ştiu, şi chiar am nevoie de tine, dar n-o să vină sfârşitul lumii dacă ai să te odihneşti o zi sau două. Ai trecut prin mult prea multe. West îşi simţi gâtul uscat. Brusc, începu să se simtă extraordinar de istovit. – Fireşte. Şi ar trebui să scriu şi o scrisoare… surorii mele. Cuvintele acestea i se părură ciudate. Nu se mai gândise la ea de săptămâni întregi. – Ar trebui s-o înştiinţez că sunt… că sunt în viaţă. – Foarte bună idee. Te voi chema când voi avea nevoie de tine, colonele. Şi Burr îi întoarse spatele, aplecându-se din nou peste hărţi. – N-am să uit ce ai făcut pentru mine, şopti Pike în urechea lui West când ieşiră în frigul de afară. – Nu am făcut nimic deosebit. Nimeni nu-ţi va duce lipsa în lagăr. Pur şi simplu, ai redevenit sergentul Pike. Acum poţi să-ţi laşi greşelile în urmă. – N-am să uit. Acum sunt omul tău, colonele, indiferent ce va fi să fie. Sunt omul tău! West dădu din cap, îndepărtându-se încruntat prin ninsoare. Războaiele ucideau mulţi oameni. Dar şi ofereau câtorva o a doua şansă. West ezită în prag. Dinăuntru se auzeau râsete. Voci mult prea bine cunoscute. Sunetul lor ar fi trebuit să-l facă să se simtă în siguranţă, să se simtă binevenit. Dar nu. Îl îngrijorau. Ba, chiar îl speriau. Cu siguranţă că ei ştiau 907

adevărul. Îl vor arăta cu degetul şi vor striga. „Asasinul! Trădătorul! Ticălosul!” Se întoarse în ninsoarea rece care se aşternea uşor peste tabără. Corturile din apropiere se conturau negre pe zăpada albă. Cele din spatele lor aruncau pâlpâiri cenuşii. Şi mai departe se întrezăreau doar ca nişte siluete neclare, apoi ca nişte năluci prin ninsoarea deasă. Nu se mişca nimic. Trase aer în piept şi intră în cort. Cei trei ofiţeri erau strânşi în jurul unei măsuţe pliante, aproape de soba fierbinte. Barba lui Jalenhorm atinsese dimensiuni de lopată. Capul lui Kaspa era înfăşurat într-o basma roşie. Brint era încotoşmănat într-o manta neagră şi împărţea cărţile celorlalţi doi. – La naiba, trage draperia aia după tine, e frig afa… şi lui Jalenhorm îi căzu falca. Nu! Nu se poate! Colonelul West! Brint sări de parcă fusese muşcat de fund. – Rahat! – V-am zis eu! urlă Kaspa aruncând cărţile de joc şi rânjind cu gura până la urechi. V-am zis eu că se întoarce! Îl înconjurară, bătându-l pe spate, strângându-i mâinile, trăgându-l în cort. Nici vorbă de cătuşe, nici vorbă de săbii trase din teacă, nici vorbă de învinuiri de trădare. Jalenhorm îl conduse la scaunul cel mai bun, anume cel care încă nu se descleiase de tot. Kaspa suflă într-un pahar şi îl şterse cu degetele, iar Brink scoase dopul unei sticle. – Cum ai ajuns aici? – Când ai venit? – Ai fost cu Ladisla? – Ai fost în lupta aia? – Staţi aşa, spuse Jalenhorm, lăsaţi-l să respire. West îi făcu semn că nu este nevoie. – Am ajuns în dimineaţa asta şi aş fi venit direct la voi dacă nu aş fi avut două întrevederi extrem de importante. Una cu o baie şi un brici. Cealaltă cu Mareşalul Burr. Am fost cu Ladisla, am fost în lupta aia şi am ajuns aici traversând ţinutul pe jos ajutat de cinci nordici, o fată şi un bărbat fără chip. Luă paharul şi îl dădu peste cap, se strâmbă şi îşi supse dinţii când simţi fierbinţeala plăcută a alcoolului pătrunzându-i în stomac. Bucuros că se hotărâse, totuşi, să intre în cortul lor. – Nu te ruşina, spuse, luându-i paharul gol. – Ai traversat ţinutul pe jos, clătină din cap Brint, în timp ce-i umplea paharul, cu cinci nordici. Şi o fată, ai zis, parcă? – Aşa am zis. West se încruntă, întrebându-se ce făcea Cathil în vremea aceea. Întrebânduse dacă nu cumva avea nevoie de ajutor… prostii, ştia să-şi poarte singură de grijă.

908

– Am înţeles că ai reuşit să aduci scrisoarea la timp, locotenente? îi spuse lui Jalenhorm. – Am avut parte de câteva nopţi cu emoţii şi îngheţ pe drum, zâmbi larg uriaşul, dar am reuşit. – Doar că acum e căpitan, adăugă Kaspa aşezându-se pe un taburet. – Nu mai spuneţi? Jalenhorm ridică din umeri cu modestie. – De fapt, asta ţi-o datorez ţie. Când m-am întors, Lordul Mareşal m-a luat lângă el. – Dar căpitanul Jalenhorm încă îşi mai găseşte timp să stea cu noi, cei mărunţi şi neînsemnaţi, cerul să-l aibă în pază. Brint îşi linse vârfurile degetelor şi începu să împartă cărţile la patru. – Nu joc. N-am bani, murmură West. Kaspa zâmbi: – Nu-ţi face probleme, colonele. Nu mai jucăm pe bani. Ni s-a părut că nu mai merită dacă nu mai e Luthar care să ia şi pielea de pe noi. – Tot n-a apărut? – Hoff trimisese după el. Şi n-am mai auzit nimic de atunci. – Are prieteni în cercuri înalte, spuse morocănos Brint. Probabil că acum se dă mare în faţa doamnelor din Adua, în vreme ce nouă ne îngheaţă cururile de frig. – Hai să fim cinstiţi, interveni Jalenhorm. Se dădea mare în faţa femeilor şi de faţă cu noi. West se încruntă. Foarte adevărat, din nefericire. Kaspa îşi scărpină palma de muchia mesei. – Aşa că jucăm pe onoare. – Deşi nici din asta nu se prea găseşte pe aici, comentă sarcastic Brint. Ceilalţi doi izbucniră în hohote de râs, iar Kaspa îşi vărsă băutura pe barbă. West ridică din sprâncene. Erau beţi, şi cu cât mai repede se îmbăta şi el, cu atât mai bine va fi pentru toată lumea. Îşi goli pe nerăsuflate paharul şi întinse mâna după sticlă. – Să-ţi spun ceva, zise Jalenhorm, aranjându-şi cărţile cu degete rebegite de frig. Mă bucur nespus de mult că nu mai trebuie să-i dau niciun fel de veste surorii tale. Aproape că n-am putut să închid un ochi de grijă. Mă tot gândeam cum anume să-i spun şi nu mi-a venit nicio idee. – Niciodată n-ai idei, mârâi Brint şi toţi chicotiră iarăşi. Până şi West reuşi să schiţeze un zâmbet scurt. – Cum a fost lupta? îl întrebă Jalenhorm. West îşi privi lung paharul. – Rău. Nordicii i-au întins o capcană lui Ladisla, el a căzut drept în ea şi şi-a pierdut cavaleria. După aceea s-a lăsat o ceaţă atât de deasă că nu-ţi mai vedeai 909

mâna dacă ţi-o ridicai în faţa ochilor. Înainte să pricepem ce se întâmplă, ne-a atacat cavaleria lor. Şi cred că pe mine m-au lovit în cap. Nu-mi mai amintesc nimic altceva decât că m-am trezit întins în noroi şi peste mine era un nordic care voia să-mi facă felul. Cu asta… Scoase sabia cea grea de la brâu şi o puse pe masă. Cei trei ofiţeri se holbară la ea ca vrăjiţi. – La naiba, şopti Kaspa. Brint făcu ochii mari. – Şi cum l-ai dovedit? – Eu nu i-am făcut nimic. Fata despre care v-am povestit… – Da? – Ea i-a făcut creierii chisăliţă cu un baros. – La naiba, şopti Kaspa. – Pfui! exclamă Brint, lăsându-se greoi în scaun. Ce mai femeie! West se încruntă, nedezlipindu-şi ochii de la paharul din mână. – Poţi s-o mai spui o dată. Îşi aminti trupul lui Cathil lipit de al lui în somn, răsuflarea ei caldă. Ce mai femeie… – Chiar că poţi s-o mai spui o dată. Dădu paharul peste cap, se ridică şi îşi puse sabia nordicului la brâu. – Pleci? îl întrebă Brint. – Mai am ceva de făcut. Se ridică şi Jalenhorm. – Îţi mulţumesc, colonele. Pentru că m-ai trimis cu scrisoarea. Se pare că ai avut dreptate, nu aveam cum să vă ajut. – Nu, răsuflă West, nimeni n-ar fi avut cum să ne ajute. Noaptea era liniştită şi rece, iar West când aluneca, când se împotmolea în noroiul pe jumătate îngheţat. Ici şi colo, în întuneric, ardeau focuri, iar în jurul lor erau strânşi soldaţi îmbrăcaţi cu toate hainele pe care le aveau, învăluiţi în aburii respiraţiei. Focurile anemice le luminau chipurile rebegite de frig. Însă un foc ardea mai tare decât toate celelalte, pe un povârniş lângă tabără, iar West întracolo se îndreptă pe picioare cam nesigure din cauza paharelor băute. Două siluete întunecate se odihneau lângă flăcările vii. Dow cel Negru fuma o pipă al cărei fum se încolăcea vesel în jurul rânjetului lui fioros. Între genunchi ţinea o sticlă deschisă, şi alte sticle goale zăceau aruncate în zăpadă. De undeva de la dreapta, din întuneric, se auzea un cântec în nordică. O voce puternică, groasă, complet pe lângă melodie. – L-a tăiat până la oooooooooooos. Nu. Până la ooooooooooooooos. Până la… stai puţin. – Eşti bine? întrebă West întinzându-şi spre foc mâinile înmănuşate. 910

Treicopaci îi aruncă un zâmbet voios. Se clătina uşurel încoace şi încolo. West îşi dădu seama că era prima dată când îl vedea zâmbind pe bătrânul războinic. Îi arătă dealul din apropiere. – Tul se pişe acolo. Şi cântă. Şi eu sunt beat muci. Se prăbuşi pe spate în zăpadă, cu mâinile şi picioarele răşchirate. – Şi am fumat. Sunt varză. Şi leoarcă. Dow, unde suntem? Dow se uită cruciş peste flăcări, cu gura căscată, ca şi cum ar fi vrut să desluşească ceva în zare. – În mij-ocul unei pustie-ăţi de tot ra-atu, cotcodăci el scuturându-l pe Treicopaci de picior. Unde în a-tă pa-te? V-ei, Fu-iosule? îi întinse el pipa lui West. – Fie. Trase şi simţi cum fumul îi muşcă plămânii. Tuşi aburi maronii în aerul îngheţat şi trase iarăşi din pipă. – Dă-mi-o şi mie, zise Treicopaci ridicându-se în şezut şi smulgându-i-o din mână. Vocea tunătoare a lui Tul se rostogoli incredibil de fals din întuneric. – Îşi roti barda ca… ca ce? Îşi roti barda ca… rahat. Nu. Stai aşa. – Ştiţi pe unde e Cathil? îi întrebă West. Dow rânji cu subînţeles. – Pe aici pe undeva. Arătă un grup de corturi aşezate mai sus pe deal. – Cred că pe acolo. – Pe aici pe undeva, repetă Treicopaci, chicotind uşurel. Pe aici pe undeva. – Era… Sângerosul… Nooooouuuuuăăăă! se auzi gâlgâitul din spatele copacilor. West urcă panta spre corturi, pe urmele paşilor de mai devreme. Deja simţea efectul pipei. Avea capul uşor, picioarele îi erau mai sprintene. Parcă nici nasul nu şi-l mai simţea atât de rece, ci doar îl furnica deloc neplăcut. Auzi un râs cald de femeie. Rânji şi mai făcu câţiva paşi prin zăpadă spre corturi. O lumină blândă se revărsa în noapte printr-o crăpătură a unuia dintre ele. Acum râsetele se auzeau mai tare. – Îh… îh… îh… West se încruntă. Parcă totuşi nu erau râsete. Se apropie şi mai mult, străduindu-se să nu facă zgomot. În mintea lui înceţoşată pătrunse alt sunet. Un soi de mârâit intermitent, ca de animal. Se trase mai aproape şi se aplecă să se uite prin crăpătură, ţinându-şi respiraţia. – Îh… îh… îh… Văzu spatele gol al unei femei ridicându-se şi coborând. Un spate mlădios. Se mai apropie încă puţin şi îi desluşi părul şaten, zburlit şi murdar. Cathil. De sub ea

911

ieşeau două picioare de bărbat ajungând până aproape de nasul lui West. Degetele mari se mişcau vesele. – Îh… îh… îh… O mână se strecură pe la subsuoara ei, iar o alta îi trecu pe sub genunchi. Urmă un geamăt gros, iar cei doi iubiţi, dacă puteau fi numiţi astfel, se rostogoliră uşor pe o parte, iar femeia ajunse dedesubt. West rămase cu gura căscată. Vedea acum o parte din capul bărbatului şi nu-şi putea dezlipi ochii de la el. Bărbia ascuţită şi ţepoasă era inconfundabilă. Copoiul. Fundul ridicat i se mişca în sus şi în jos. Mâna lui Cathil se încleştă pe una din fesele păroase strângând-o în ritm cu mişcările trupurilor lor. – Îh… îh… îh… West îşi acoperi iute gura cu palma. Ochii îi ieşiseră din orbite. Se simţea pe jumătate îngrozit, pe jumătate excitat. Era sfâşiat între dorinţa aprigă de a-i urmări în continuare şi dorinţa de a o lua la goană de acolo. Cea din urmă avu câştig de cauză. Făcu un pas înapoi, dar călcâiul i se agăţă de un ţăruş al cortului şi căzu lat cu un strigăt înăbuşit. – Ce naiba? exclamă o voce dinăuntru. Se ridică iute în picioare şi o luă la fugă prin zăpadă şi prin întuneric. Din spate se auzi apărătoarea cortului dată furios la o parte. – Care dintre voi, ticăloşilor, vine peste mine? urlă Copoiul în nordică. Tu eşti, Dow? Pe legea mea că am să te omor!

912

Ţinuturile înalte – Munţii Sparţi, gâfâi Fratele Picior-Lung cu glasul sugrumat de emoţie. Privelişte cu adevărat magnifică. – Cred că mi-ar plăcea şi mai mult dacă n-aş fi nevoit să mă caţăr pe ei, mârâi Logen. Jezal era întru totul de acord. Forma ţinuturilor prin care trecuseră se schimbase zi după zi. Mai întâi fuseseră pajiştile dulci, apoi câmpiile cu coline blânde, dealurile bombate acoperite cu stânci golaşe şi pâlcuri de copaci piperniciţi şi ursuzi. În zare se profilau mereu piscurile munţilor, cenuşii şi estompate, apropiindu-se şi crescând cu fiecare dimineaţă, până când ajunseseră, parcă, să străpungă norii duşi pe gânduri. Acum se aflau chiar în umbra lor. Valea cea lungă pe care veniseră, cu copacii ei unduindu-se în bătaia vântului, cu meandrele spectaculoase ale apei, se sfârşea într-un labirint de ziduri năruite. Dincolo de ele, un povârniş abrupt urca spre depresiunile submontane, iar mai departe se ridica primul munte al lanţului, semeţ şi magnific, cu piscurile acoperite de zăpadă atingând cerul. Exact cum şi-ar închipui un copil că trebuie să arate munţii. Bayaz cercetă ruinele fundaţiilor cu ochii săi verzi şi duri. – Acolo s-a aflat o fortăreaţă invincibilă. Marca hotarul de apus al Imperiului, înainte ca pionierii să traverseze trecătoarea şi să se stabilească în văile de dincolo de ea. Acum locul adăpostea doar buruieni ţepoase şi rugi otrăvitori. Magul coborî cu greutate din căruţă, îşi îndreptă spatele şi îşi dezmorţi picioarele, strâmbânduse de durere în tot acest timp. Încă părea mult îmbătrânit şi bolnav, dar îi mai revenise culoarea în obraji şi parcă se mai împlinise la faţă de când plecaseră din Aulcus. – Gata cu odihna mea, oftă el. Ne-au fost de mare folos şi căruţa, şi caii, însă trecătoarea e mult prea prăpăstioasă pentru ei. Acum Jezal reuşi să vadă cărarea şerpuită care ducea în vârf, o brazdă palidă prin iarbă şi stânci abrupte, dispărând peste una dintre culmi. – Pare tare departe. Bayaz pufni pe nas: – Aceasta este abia prima ascensiune din multele care ne aşteaptă astăzi şi din cele foarte multe pe care le vom face în zilele ce vor urma. Dacă totul merge bine, vom petrece o săptămână în munţi, băiete. Jezal nu avu curajul să-l întrebe ce s-ar putea întâmpla dacă lucrurile vor merge prost. 913

– Nu trebuie să luăm prea multe bagaje, continuă Bayaz. Căci ne aşteaptă un drum lung şi greu. Apă şi toată mâncarea care ne-a mai rămas. Haine călduroase, pentru că pe culmi va fi cumplit de frig. – Poate că primăvara timpurie nu este cel mai bun moment pentru o expediţie peste lanţul muntos, comentă Picior-Lung cu glas scăzut. Bayaz îl privi cu asprime. – Se spune că momentul cel mai propice de a trece peste un obstacol este atunci când te găseşti pe partea cealaltă a lui! Sau propui cumva să aşteptăm vara? Dând dovadă de judecată sănătoasă, după părerea lui Jezal, Navigatorul preferă să nu răspundă. – În mare parte, trecătoarea este ferită de intemperii, iar vremea ar trebui să fie cea mai mică din grijile noastre. Dar vom avea nevoie de funii. În Timpurile Străvechi drumul ăsta era bun, dar asta a fost atunci. Poate că a dispărut pe alocuri, sau s-a prăbuşit în văi adânci, cine poate şti? S-ar putea să avem parte de un urcuş destul de dificil. – Nu mai pot de nerăbdare, mârâi Jezal. – Luaţi asta, spuse Bayaz desfăcând cu mâinile-i osoase unul dintre sacii cu nutreţ şi dând fânul la o parte. La fundul sacului, lespede neagră în iarba uscată şi galbenă, se afla lada pe care o luaseră din Casa Creatorului. – Cui îi revine plăcerea să care afurisenia aia? privi Logen pe sub sprâncene. Ce-ar fi să tragem la sorţi? Nu? Nimeni nu-i răspunse. Nordicul trase lada din căruţă, iar icnetele sale se împletiră cu scârţâitul lemnului. – Înseamnă că eu sunt alesul, mai zise el punând obiectul greu pe o pătură. Lui Jezal nu-i făcea deloc plăcere să se uite la lada aceea. Îi aducea aminte de coridoarele lipsite de aer din Casa Creatorului. Îi amintea de povestirile întunecate ale lui Bayaz despre magie şi despre demoni şi despre Cealaltă Parte. Îi amintea de faptul că această călătorie a lor avea un scop pe care el nu-l înţelegea, dar, chiar şi aşa, nu o gusta absolut deloc. Se simţi mai bine când Logen o înfăşură în mai multe pături, transformând-o într-un soi de balot. Măcar bine că n-o mai vedea acum, chiar dacă tot la ea se gândea. Toţi aveau o mulţime de catrafuse de cărat. Fireşte că Jezal îşi luă săbiile, vârâte bine în tecile de la cingătoare. Apoi hainele de schimb: cele mai puţin pătate, mai puţin rupte şi mai puţin împuţite, precum şi mantaua cea sfâşiată şi ponosită şi fără o mânecă. Mai puse în raniţă şi o cămaşă de schimb, un colac de frânghie deasupra ei, şi jumătate din provizii. Aproape că îşi dorea să fie mai multe: nu mai aveau nimic altceva decât o ultimă cutie cu pesmeţi, jumătate de sac cu făină de ovăz şi un pachet cu peşte sărat din care nu mânca decât Quai. Făcu sul două pături şi le prinse în chingi peste raniţă, îşi atârnă la brâu o ploscă plină cu apă şi se declară pregătit de drum. Mă rog, cât de pregătit putea fi în situaţia aceasta. 914

Quai deshămă caii de la căruţă, iar Jezal scoase şeile şi hamurile celorlalţi doi. Nu i se părea deloc corect că erau nevoiţi să abandoneze caii în mijlocul pustietăţii după ce aceştia îi purtaseră în spinare tot drumul de la Calcis. Lui Jezal i se părea că trecuseră ani buni de atunci. Acum era cu totul altul faţă de cel care fusese atunci când plecase în călătoria aceasta. Aproape că se cutremură când îşi aminti aroganţa lui, şi ignoranţa lui, şi egoismul. – Hiii! strigă el. Însă calul îl privi cu tristeţe şi începu să pască iarba de la picioarele lui. Îl mângâie drăgăstos. – Sper să găsească drumul spre casă. – Sau nu, mârâi Ferro trăgându-şi sabia din teacă. – Ce vrei să… Lama arcuită reteză pe jumătate capul calului lui Jezal, umplându-l pe tânăr de sânge. Bietul animal se prăvăli la pământ, pe o parte, înroşind iarba. Ferro îl apucă de o copită, îl trase spre ea, iar cu cealaltă mână începu să-i taie piciorul cu mişcări scurte şi îndemânatice. Jezal o privea cu gura căscată, neînţelegând ce se petrece. Femeia îi aruncă o privire furioasă. – N-am de gând să las toată carnea asta ca s-o mănânce păsările. Nu ne va ţine prea mult, dar măcar diseară vom mânca pe săturate. Dă-mi sacul ăla. Logen îi aruncă un sac gol şi ridică din umeri. – Nu trebuie să te ataşezi prea mult de nimeni, Jezal. Nu aici, în pustiu. Începură să urce fără să mai scoată o vorbă. Aplecaţi sub povara bagajelor, târşâindu-şi picioarele, concentraţi asupra potecii şubrede. Drumul urca şi se întorcea, urca şi se întorcea, urca şi se întorcea. Nu după mult timp, pe Jezal începură să-l doară picioarele, începură să-l doară umerii, transpiraţia îi curgea în ochi şi îi şiroia pe obraji. Pas cu pas. Asta îi spusese West în Agriont, într-o altă viaţă. Pas cu pas. Avusese dreptate. Stângul, dreptul, şi tot aşa. După o vreme, se opri să se uite în jos. Nu-i veni să creadă cât de mult urcaseră într-un timp aşa de scurt. De unde ajunsese, putea să vadă fundaţiile fortăreţei distruse, dungi cenuşii în iarba verde de la baza trecătorii. Iar mai departe, drumul destupat care trecea printre dealurile tocite, ducând spre Aulcus. Jezal se înfioră fără voia lui şi se întoarse cu faţa spre munte. Mai bine să lase totul în urmă şi să nu se mai gândească. Pietrişul şi ţărâna de pe cărarea abruptă scrâşneau sub tălpile cizmelor uzate ale lui Logen. Înainta cu greu, cocoşat sub greutatea lăzii de metal pe care o căra în spate, parcă şi mai grea cu fiecare pas, intrându-i în carne ca un sac plin cu piroane chiar dacă era înfăşurată în pături. Dar pe Logen nu-l deranja. Era mult prea ocupat să se uite la fundul lui Ferro care urca în faţa lui. Să se uite cum i se încordează muşchii la fiecare pas sub materialul jegos al pantalonilor. 915

Ciudat. Înainte de hâţa-hâţa nu se gândise deloc la ea în felul acesta. Se concentrase numai să o împiedice să fugă, sau să tragă în el cu arcul, sau să înjunghie pe cineva din grup. Prea ocupat să-şi dea seama când e furioasă, încât nu apucase să-i vadă chipul. Prea ocupat să-i urmărească mişcările mâinilor, încât nu apucase să-i observe restul trupului. Acum nici nu se mai putea gândi la altceva. Îl fascina totul la ea. Se surprindea că o urmăreşte în permanenţă cu coada ochiului. Când mergeau. Când se odihneau. Când ea mânca, sau bea, sau vorbea, sau scuipa. Când se încălţa dimineaţa şi când se descălţa seara. Colac peste pupăză, pentru că se uita la ea şi şi-o închipuia în pielea goală, odorul îi era pe jumătate sculat mai tot timpul. Dacă va continua tot aşa, drumul se va dovedi un chin cumplit. – La ce te zgâieşti? Logen se opri şi îşi ridică ochii în soare. Ferro se uita furioasă la el. Se îndreptă de spate şi îşi aranjă mai bine balotul de pe spate, frecându-şi umerii, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Ar fi putut să-i îndruge o minciună. Că privea piscurile magnifice ale munţilor. Că se uita pe unde calcă. Sau că se uita dacă raniţa ei este bine prinsă. Dar ce rost ar fi avut? Amândoi ştiau la ce se uitase, iar ceilalţi nu-i puteau auzi acum. – Mă zgâiesc la fundul tău, îi răspunse ridicând din umeri. Scuze dacă te deranjează, dar arată foarte bine. Şi nu fac niciun rău dacă mă uit, nu? Ferro deschise mânioasă gura, dar el o ocoli şi îşi văzu de drum înainte ca ea să apuce să spună ceva. După vreo zece paşi se uită peste umăr. Rămăsese pe loc, tot cu mâinile în şolduri, încruntându-se după el. Rânji larg. – La ce te zgâieşti? o întrebă şi el. Se opriră să-şi ia apă pe marginea unei văi adânci. Dimineaţa era rece, aerul proaspăt şi tare. Printre copaci şi tufele stufoase de coacăze, Jezal vedea cursul năvalnic al apei. De partea cealaltă se ridicau stânci ameţitor de înalte, lespezi cenuşii aproape netede şi verticale, terminându-se cu piscuri maiestuoase deasupra cărora păsările negre zburau şi croncăneau, în vreme ce norii albi făceau piruete pe cerul palid. Privelişte de mare efect, însă cumva cam tulburătoare. – Minunat, murmură Jezal, având grijă să nu se apropie prea mult de margine. Logen încuviinţă din cap. – Mi-aduce aminte de acasă. Când eram tânăr petreceam săptămâni în şir în Ţinuturile Înalte, punându-mi puterile la încercare împotriva muntelui. Luă o înghiţitură de apă din bidon, apoi i-l dădu lui Jezal, uitându-se în tot acest timp la piscurile întunecate cu ochi mijiţi. – Dar muntele învinge întotdeauna, aşa să ştii. Imperiul acesta s-a făcut şi s-a desfăcut, iar muntele a rămas la locul lui, privind de sus frământările noastre. Şi

916

tot aici va fi şi după ce noi ne vom fi întors în ţărână. S-a uitat cu dispreţ şi la casa mea. Îşi trase nasul, apoi scuipă cu năduf în vale. – Acum nu se mai uită de sus la nimic. Jezal bău puţină apă. – După ce se termină, ai să te întorci în nord? – Poate. Am nişte poliţe de plătit acolo. Nişte poliţe mari, răspunse nordicul ridicând din umeri. Dar cutez a spune că nu se va supăra nimeni dacă nu le voi mai plăti. Cred că toată lumea îşi închipuie că am murit şi nu plânge nimeni după mine. – Nu te aşteaptă nimeni? Logen se scutură cuprins de un fior. – Doar mai mult sânge. Familia mea e moartă şi putrezită de mult timp, iar acei prieteni pe care nu mi i-am făcut duşmani şi nu i-am omorât cu sabia şi-au dat viaţa din cauza orgoliului şi prostiei mele. Cam atât am reuşit să realizez în viaţă. Dar tu încă mai ai timp, Jezal, ce spui? Ai şansa să-ţi clădeşti o viaţă frumoasă şi liniştită. Tu ce ai de gând să faci? – Păi… m-am gândit…, spuse tânărul dregându-şi glasul şi simţindu-se brusc tulburat, de parcă planurile sale ar fi devenit mai reale atunci când erau rostite cu voce tare. Acasă e o fată… mă rog, o femeie. Sora prietenului meu… se numeşte Ardee. Şi cred că, mi se pare, de fapt, că sunt îndrăgostit de ea… I se părea straniu că-şi împărtăşeşte cele mai intime sentimente acestui om pe care, până nu demult, îl considerase o brută. Acestui om care nu avea cum să înţeleagă regulile rafinate ale vieţii din Uniune, care nu avea cum să priceapă sacrificiul la care se gândise Jezal. Dar, fără să ştie de ce anume, îi era foarte uşor să i se destăinuie. – M-am gândit… că, poate, dacă şi ea va dori… poate o să ne căsătorim. – Pare un plan excelent, rânji aprobator Logen. Însoară-te cu ea şi sădeşte nişte seminţe. Jezal ridică din sprâncene. – Mi-e teamă că nu mă prea pricep la agricultură. Nordicul izbucni năprasnic în hohote de râs, împroşcând salivă în jur. – Nu seminţe din acelea, băiete! exclamă el plesnindu-l pe Jezal peste umăr. Dar, dacă vrei să asculţi de sfatul unuia de teapa mea, ia aminte la ce-ţi spun acum: găseşte ceva de făcut care să nu aibă de-a face cu moartea. Se aplecă, ridică balotul cel uriaş şi şi-l aşeză în spate, trecându-şi braţele pe sub curele. – Lasă luptele pe seama celor care n-au minte. Apoi se întoarse şi începu din nou să urce.

917

Jezal rămase pe gânduri. Îşi atinse cicatricea de pe bărbie. Îşi pipăi cu limba gaura dintre dinţi. Logen avea dreptate. Lupta nu era pentru el. Deja avea prea multe cicatrice pentru gustul lui. Ziua era senină. Şi, pentru prima oară după multă vreme, lui Ferro îi era, în sfârşit, cald. Îi plăcea să simtă fierbinţeala aprigă a soarelui pe faţă şi pe mâini. Pe terenul pietros, stâncile şi crengile copacilor îşi conturau clar umbrele, iar cascada din apropiere împrăştia mii de stropi scânteietori de apă în văzduh. Ceilalţi rămăseseră în urmă. Picior-Lung mergea fără să se grăbească, surâzând la tot şi toate, trăncănind vrute şi nevrute despre măreţia priveliştii. Quai mergea cocoşat sub greutatea raniţei, cu o expresie încăpăţânată pe chip. Bayaz mergea greu, tresărind şi asudând, gâfâind de parcă ar fi urmat să cadă lat dintr-o clipă în alta. Luthar mergea văitându-se de băşicile de la picioare oricui avea chef să-l asculte, adică nimănui. Aşa că doar ea şi nordicul urcau cu paşi mari şi hotărâţi, învăluiţi într-o tăcere împietrită. Exact aşa cum îi plăcea ei. Se căţără peste buza unei stânci năruite şi dădu peste un iaz întunecat, ale cărui ape spălau pietrele netede de pe mal. Deasupra lui, câţiva copaci strâmbi îşi împleteau ramurile, iar frunzele lor, abia ieşite din muguri, sclipeau şi murmurau în adierea vântului. Soarele strălucea, iar sute de insecte patinau şi bâzâiau alene pe luciul apei. Fără îndoială, era un loc minunat, în cazul în care te dădeai în vânt după chestii din astea. Iar Ferro nu se dădea. – Peşti, murmură ea, lingându-se pe buze. Ce bun ar fi fost un peşte perpelit la foc. Se terminase carnea de cal şi îi era foame. Se aplecă să-şi umple plosca şi urmări formele argintii şi iuţi de sub apă. O droaie de peşti. Nouădegete lăsă balotul greu din spinare, se aşeză pe o piatră şi începu să-şi scoată cizmele. Apoi îşi sumese pantalonii până deasupra genunchilor. – Ce faci, albule? Îi zâmbi. – Am de gând să prind nişte peşte din iazul ăsta. – Cu mâna goală? Crezi că ai degete îndeajuns de dibace? – Mi se pare că tu ar cam trebui să ştii asta. Ferro îi aruncă o căutătură cruntă, dar nordicul zâmbi şi mai tare, încreţindu-şi colţurile ochilor. – Priveşte şi bagă la cap, femeie. Şi intră în apă, foarte atent, cu buzele strânse, mişcându-şi uşurel mâinile prin iaz. – Ce face? 918

Luthar îşi lăsă raniţa lângă Ferro şi îşi şterse obrajii cu dosul palmei. – Prostul crede că poate prinde peşte. – Cu mâinile goale? – Priveşte şi bagă la cap, băiete, mormăi Nouădegete. Aha… Iar chipul i se destinse într-un nou zâmbet. – Iacătă-l. Muşchii i se unduiau sub pielea braţelor, degetele i se mişcau agile sub apă. – L-am prins! Şi trase mâna şiroind de apă. Ceva străluci în razele soarelui, iar el aruncă acel ceva pe mal. Era un peşte care sălta şi se zbătea pe muşchiul umed. – Ha-ha! exclamă Picior-Lung alăturându-li-se. Scoate peşti din iaz fără undiţă, nu? Trebuie să recunosc că acesta este un talent cu adevărat remarcabil. Am cunoscut un bărbat din Cele O Mie de Insule despre care se spunea că ar fi fost cel mai mare pescar din Cercul Lumii. Şi vă mărturisesc cu mâna pe inimă, lam văzut cum se aşeza pe mal şi începea să cânte din gură, iar peştii pur şi simplu îi săreau în poală. Chiar aşa făceau, pe cinstea mea! Dar se întrerupse din povestit, supărat că nu interesează pe nimeni ce are de spus. Apăru şi Bayaz peste buza stâncii, aproape târându-se în patru labe. Îi urma ucenicul cu chipul transformat într-o mască a încăpăţânării. Întâiul dintre Magi înaintă clătinându-se şi ajutându-se de toiag până când ajunse lângă o stâncă de care să se sprijine. – Poate… poate că ar trebui să ne oprim aici, bolborosi el cu respiraţia tăiată şi transpiraţia curgându-i şiroaie pe obrajii supţi. N-ai zice că obişnuiam să alerg prin trecătoarea asta. O traversam în doar două zile. Toiagul îi căzu dintre degetele-i tremurânde şi se rostogoli cu zgomot până pe lemnele plutitoare de lângă mal. – Pe vremuri… – M-am gândit… murmură Luthar. Bayaz îşi roti ochii obosiţi în orbite, de parcă i-ar fi fost mult prea greu chiar şi să se întoarcă spre el. – Te-ai gândit şi ai mers în acelaşi timp? Rogu-te, nu te forţa prea mult, căpitane Luthar. – De ce Marginea Lumii? Magul se încruntă. – Nu ca să facem mişcare fizică, te asigur. Acolo se află ce căutăm noi. – Ştiu. Dar de ce se află tocmai acolo? – Îhî, fu şi Ferro de acord. Bună întrebare. Bayaz trase aer în piept adânc şi horcăit, umflându-şi obrajii. – N-aveţi stare, ei? După ce Aulcus a fost distrus, după ce Glustrod a murit, cei trei fii ai lui Euz rămaşi în viaţă s-au întâlnit să se sfătuiască – Juvens, Bedesh şi Kanedias. Au discutat despre ce să facă… cu Sămânţa. 919

– Şi pe ăsta! strigă Nouădegete scoţând alt peşte din apă şi aruncându-l printre pietre lângă primul. Bayaz se uită fără nicio expresie la biata vietate care se zbătea disperată, cu gura şi branhiile căscate. – Kanedias dorea să o studieze. Pretindea că o poate folosi în scopuri juste. Juvens se temea de ea, dar nu ştia cum s-o distrugă, deci a încredinţat-o spre păstrare fratelui său. Însă, după ani lungi, când rănile Imperiului nu reuşiseră încă să se vindece, el ajunse să regrete această hotărâre. Îl neliniştea mai ales faptul că, fiind însetat de putere, Kanedias ar fi putut încălca Prima Lege, aşa cum făcuse şi Glustrod. Atunci el ceru ca pietrei să-i fie luate puterile. La început Creatorul refuză, iar încrederea dintre cei doi fraţi slăbi. Ştiu toate astea pentru că eu am fost cel care a dus mesajele de la unul la altul. Am aflat după aceea că tot atunci îşi pregăteau şi armele pe care aveau să le folosească într-o bună zi unul împotriva celuilalt. Juvens l-a rugat, apoi l-a implorat, apoi l-a ameninţat, şi, în cele din urmă, Kanedias s-a îmblânzit. Astfel, cei trei fii ai lui Euz au pornit spre Shabulyan. – Nu există un alt loc mai îndepărtat în tot Cercul Lumii, murmură PiciorLung. – Tocmai din acest motiv a fost ales. Au predat Sămânţa spiritului insulei care trebuia să o păstreze în siguranţă până la sfârşitul vremurilor. – Au poruncit spiritului să n-o elibereze niciodată, îl completă în şoaptă Quai. – Ucenicul meu dă din nou dovadă de ignoranţă, îl sfredeli Bayaz cu privirea pe acesta pe sub sprâncenele-i stufoase. Nu niciodată, maestre Quai. Căci Juvens era destul de înţelept ca să-şi dea seama că nu are cum să prevadă toate urmările. Înţelegea că se putea ivi un moment disperat, cândva, în viitor, când puterea… puterea acestui lucru ar putea fi necesară. Prin urmare, Bedesh a poruncit spiritului să o dea doar acelui om care va avea toiagul lui Juvens. Picior-Lung se încruntă. – Păi, şi unde e toiagul ăsta? Bayaz îi arătă bucata de lemn pe care o folosise el la mers, aruncată pe jos alături, bucată de lemn neşlefuit şi fără niciun ornament. – Ăla? mormăi Luthar mai mult decât dezamăgit. – Dar la ce te aşteptai, căpitane? îi rânji Bayaz din colţul gurii. La un sceptru din aur strălucitor, lung de trei metri, cu stihuri încrustate în cristale, cu mânerul dintr-un diamant mare cât căpăţâna ta? pufni Magul. Nici măcar eu nu am văzut o piatră preţioasă atât de mare. Un băţ simplu a fost suficient de bun pentru stăpânul meu. Nu a avut nevoie de nimic altceva. O bucată de lemn nu poate face pe cineva mai înţelept, sau mai nobil, sau mai puternic, aşa cum nici sabia nu poate face asta. Puterea vine din carne, băiete, şi din inimă, şi din cap. Mai ales din cap. – Iubesc iazul ăsta! hohoti Nouădegete aruncând un alt peşte pe mal. 920

– Juvens, murmură încetişor Picior-Lung, şi fraţii lui, puternici mai presus de orice închipuire, nici oameni, nici zei, dar câte ceva din amândouă. Chiar şi lor le era teamă de lucrul acesta. Şi s-au zbătut atât de mult să o facă de nefolosit. În cazul ăsta, n-ar trebui şi noi să ne temem? Bayaz înfruntă cu ochi strălucitori privirea fixă a lui Ferro. Pielea-i ridată era îmbrobonată de sudoare; firele de păr din barbă îi erau umede şi întunecate la culoare, însă chipul îi era tot atât de lipsit de expresie ca o uşă închisă. – Armele sunt periculoase pentru cei care nu le înţeleg. M-aş putea răni la picior cu arcul lui Ferro Maljinn, dacă nu aş şti cum să-l folosesc. Mi-aş putea ucide aliatul cu sabia căpitanului Luthar, dacă nu m-aş pricepe s-o mânuiesc. Cu cât este mai grozavă arma, cu atât şi pericolul este mai mare. Credeţi-mă când vă spun că nutresc respectul şi teama cuvenite faţă de lucrul pe care am pornit să-l găsim, însă avem nevoie de o armă cu adevărat formidabilă pentru a putea lupta împotriva duşmanilor noştri. Ferro se încruntă. Tot nu era convinsă că duşmanii ei şi duşmanii lui erau unii şi aceiaşi, însă nu avea de gând să insiste asupra acestui aspect. Pentru moment. Se uită la Nouădegete şi îl surprinse cum se holbează la ea. Ochii lui o evitară, revenind asupra luciului apei. Se holba mereu la ea în ultimul timp. Se holba şi rânjea. Iar acum se pomenea şi ea că se holbează la el mai des decât ar fi fost cazul. Lumina reflectată de suprafaţa iazului desena forme ciudate pe chipul nordicului. Îşi ridică din nou privirea, o întâlni pe a ei şi îi zâmbi larg. Ferro se încruntă şi mai tare. Scoase pumnalul, tăie capul unuia dintre peşti, îi scoase maţele cleioase şi le aruncă în apă chiar lângă picioarele lui Nouădegete. Fireşte că fusese o greşeală să se culce cu el, dar lucrurile n-au ieşit chiar atât de prost. – Aha! strigă Logen stârnind o altă arteziană, apoi se împiedică cu mâinile apucând doar aerul. Uuuf! Peştele îi sărise dintre degete, săgeată de sclipiri agitate, iar nordicul pică în nas. Se ridică iute, scuipând şi scuturându-şi capul, cu părul ud lipit de ţeastă. – Ticălosule! – Pentru fiecare om există, pe undeva, prin lume, un adversar mai isteţ decât el, cugetă cu voce tare Bayaz întinzându-şi picioarele. Oare ţi l-ai găsit, în sfârşit, pe al tău, maestre Nouădegete? Jezal se trezi brusc din somn. Era miezul nopţii. Era năuc şi cu mintea înceţoşată şi avu nevoie de câteva clipe ca să-şi dea seama unde se află, căci visase că este acasă, visase Agriontul, visase zilele lui însorite şi serile lui fierbinţi şi nebune. O visase pe Ardee, sau pe cineva care semăna cu Ardee, care îi zâmbea din colţul gurii în salonul lui călduros şi confortabil. Acum cerul negru al nopţii era înţesat cu stele strălucitoare, iar aerul rece şi tare al Ţinuturilor Înalte îi pişcă buzele şi nările şi lobii urechilor. 921

Înţelese că se află în Munţii Sparţi, la o jumătate de lume distanţă de Adua, şi sentimentul înstrăinării îi săgetă inima. Bine măcar că avea burta plină. Peşte şi pesmeţi. Prima masă decentă de când s-a terminat carnea de cal. Unul dintre obraji îi era încălzit de dogoarea tăciunilor. Se întoarse spre ei, trăgându-şi păturile până sub bărbie. În locurile acestea fericirea însemna doar peşte proaspăt şi un foc aprins. Se încruntă. Se mişcau păturile de lângă el, acolo unde dormea Logen. La început crezu că nordicul se răsuceşte în somn, însă continuară să se mişte. Era un balans lent, regulat, însoţit de nişte mormăieli încetişoare. În primă instanţă i se păruse că e sforăitul lui Bayaz, dar acum îşi dădu seama că se înşelase. Îşi încordă privirea şi, prin întuneric, reuşi să distingă umărul şi braţul lui Nouădegete. Se mişcau şi ele. Iar sub braţul lui, strângându-l tare, era altă o mână cu piele închisă la culoare. Gura lui Jezal se căscă a mare mirare. Logen şi Ferro. Şi, după ce auzea, nu era nici cea mai mică îndoială că se împerecheau! Chiar acolo, la mai puţin de un pas de capul lui! Rămase cu ochii aţintiţi asupra mişcării păturilor în lumina slabă a focului. Când au… De ce au… Cum au… Era o scârboşenie nemaipomenită, asta era! Şi îl cuprinse din nou vechea aversiune faţă de cei doi. Strânse dezgustat buzele. Doi sălbatici care se coţăie în ochii tuturor! Îl bătu gândul să se ridice şi să le tragă un şut, aşa cum ar fi făcut cu doi câini care, pe nepusă masă şi spre jena generală, s-au pus pe făcut pui în timpul unei petreceri în aer liber. – Rahat, şopti o voce, iar Jezal înmărmuri, închipuindu-şi că l-a văzut unul dintre cei doi. – Stai aşa. O pauză scurtă. – Ah… ah, aşa e bine. Iar mişcarea ritmică fu reluată, păturile săltau în sus şi în jos, înainte şi înapoi, mai încet la început, apoi tot mai repede. Cum să doarmă în situaţia asta? Bombăni furios în gând şi se întoarse pe partea cealaltă, trăgându-şi păturile peste cap. Rămase întins în întuneric, ascultând grohăitul gutural al lui Nouădegete şi şuieratul accelerat al lui Ferro. Îşi închise ochii strâns, şi simţi usturimea lacrimilor sub pleoape. Fir-ar să fie, tare singur mai era.

922

Vizita Drumul cobora dinspre vest, printre cele două creste acoperite cu pini care străjuiau valea albă şi pustie. Apoi se întâlnea cu Şuvoiul Alb la vad. Râul îşi merita pe deplin numele mai ales acum, când era înţesat de sloiuri şi curgea năvalnic şi înspumat. – Deci ăsta e, mormăi Tul, întins pe burtă şi uitându-se printre tufe. – Aşa cred, zise Copoiul, doar dacă nu mai e încă o fortăreaţă uriaşă pe undeva pe cursul râului ăstuia. De pe culme, Copoiul îi distingea extrem de bine conturul, cele şase laturi perfect egale de ziduri impunătoare din piatră neagră, înalte de cel puţin doisprezece paşi, cu câte un turn masiv şi circular în fiecare colţ. Vedea şi acoperişurile din ardezie cenuşie ale clădirilor din interior. În faţă mai era încă un zid, tot cu şase laturi, ce-i drept, mai mic, dar tot destul de înalt, fragmentat de vreo douăsprezece turnuri mai mici. Una din laturi era apărată de râu, în vreme ce în faţa celorlalte fusese săpat un şanţ adânc şi lat, astfel încât fortăreaţa devenise, parcă, o insulă de piatră. Accesul înăuntru nu se putea face decât pe un pod, unul singur. – Rahat, exclamă Dow. Aţi mai văzut vreodată ziduri dintr-astea? Cum naiba de a reuşit Bethod să intre? Copoiul clătină din cap. – Nu contează acum. N-are cum să-şi vâre toată armata înăuntru. – Dar nici nu vrea asta, spuse Treicopaci. Nu Bethod. Nu aşa procedează el. Preferă să stea afară, unde să aibă libertate de mişcare, aşteptând momentul prielnic de a-şi lua adversarul prin surprindere. – Îhî, îşi mârâi Ursuzul încuviinţarea. – Afurisită Uniune! înjură Dow. Ăştia nu sunt niciodată atenţi! Tot timpul ăsta noi l-am urmărit pe Bethod din sud şi ei l-au lăsat să treacă fără să ridice măcar un deget! Acum e înăuntru la adăpost, are apă, are hrană, se simte bine şi abia aşteaptă să ne vadă! Treicopaci plesni din limbă. – N-are rost să ne văicărim acum, nu crezi? Din câte îmi aduc aminte şi de tine a reuşit să treacă de vreo două ori. – Îhî. Ticălosul ăsta se pricepe al naibii de bine să apară tocmai acolo unde nu-l aşteaptă nimeni. Copoiul cerceta din priviri şi fortăreaţa, şi râul din spatele ei, şi valea cea lungă, şi terenul înalt acoperit cu copaci. – Nu m-ar mira să-şi fi postat deja oameni pe creasta cealaltă şi prin pădurile de lângă şanţ. 923

– Înseamnă că te-ai gândit la toate, zise Dow privindu-l pieziş. Doar o singură nelămurire mai avem. Ţi-a supt-o, sau încă nu? – Ce? exclamă Copoiul prins pe picior greşit. Tul izbucni în hohote umede de râs. Treicopaci chicotea mai potolit. Până şi Ursuzul scoase un sunet ca o respiraţie adâncă, dar mult mai răsunătoare. – E o întrebare simplă, nu? continuă Dow. Ţi-a supt-o sau nu ţi-a supt-o? Copoiul se uită urât la el şi-şi vârî capul între umeri. – La naiba. Tul abia îşi putea ţine chicotitul în frâu. – Atunci, ce i-a făcut? S-a căcat pe ea? Recunosc, Dow, ai avut dreptate când ai spus că ăştia din Uniune au alte obiceiuri! Acum toţi râdeau cu poftă, cu excepţia Copoiului, fireşte. – Să mă piş pe voi toţi, mârâi el. Poate ar trebui să vi le sugeţi între voi. Măcar aşa n-aţi mai da din gură. Dow îl plesni pe umăr. – Nu-ţi face mari speranţe. Ştii bine că Tul turuie şi cu gura plină! De prea mult râs, pe Tul îl pufniră mucii pe nas şi şi-i suflă în palmă. Copoiul îi aruncă o privire cruntă. Ca şi cum o asemenea privire ar fi putut să împiedice o piatră să se rostogolească la vale. N-a oprit-o. – În regulă, acum potoliţi-vă, mormăi Treicopaci rânjind încă. Cineva ar trebui să se uite mai de aproape. Trebuie să ne dăm seama unde sunt băieţii lui Bethod înainte ca trupele Uniunii să intre în gura lupului ca o droaie de neghiobi. Copoiul simţi o strângere de inimă. – Unul dintre noi? Care dintre voi, ticăloşilor, se va duce? Dow cel Negru zâmbi dându-i o palmă peste umăr. – Cred că cel care s-a încălzit cel mai bine azi-noapte este şi cel care va ieşi primul în frig. Ce ziceţi, băieţi? Copoiul se furişă printre copaci, cu arcul pregătit în mână, dar fără să-l fi încordat de teamă să nu-şi tragă o săgeată în picior sau să facă altă tâmpenie. Văzuse accidente din astea şi nu avea niciun chef să se întoarcă în tabără ţopăind într-un picior şi încercând să le explice celorlalţi cum de s-a întâmplat că are o săgeată înfiptă în laba celuilalt picior. I se va aduce mereu aminte de stângăcia lui. Se puse în genunchi şi se uită printre copaci, apoi se uită în jos – la pământul gol, la peticele de zăpadă, la grămăjoarele de ace ude de pin, la… îşi ţinu respiraţia. O urmă de picior, chiar lângă el. Jumătate în noroi, jumătate în zăpadă. Neaua se topea, şi iar cădea din cer, şi se topea, şi iar cădea. O asemenea urmă nu avea cum să dureze. Ceea ce însemna că era recentă. Copoiul amuşină aerul. Nu simţea prea multe. Oricum, era greu să miroşi ceva în frigul ăsta – cu nasul îngheţat şi roşu şi plin de muci. Se târî în direcţia indicată de forma urmei, privind

924

în jur. Descoperi o alta, apoi încă una. Cineva trecuse pe aici, nu cu mult timp în urmă. – Tu trebuie să fii Copoiul. Înlemni, cu inima bocănindu-i în piept cât un regiment de infanterie în marş. Se uită în direcţia de unde venise vocea. La vreo zece paşi depărtare de el era un bărbat tolănit pe trunchiul doborât al unui copac, cu spatele sprijinit de o creangă groasă, cu mâinile strânse sub cap, ca şi cum ar fi avut intenţia să tragă un pui de somn. Părul lung şi negru îi atârna în ochi, dar îl privea cu atenţie pe Copoi printre şuviţele jilave. Se ridică alene în capul oaselor. – N-am să mă ating de astea, spuse necunoscutul arătând spre un topor zdravăn pe jumătate împlântat în trunchiul putrezit şi spre un scut rotund sprijinit de el. Ca să înţelegi că vreau să stăm de vorbă. Acum am să vin spre tine. Ce spui? Copoiul ridică arcul şi trase coarda. – Vino, dacă vrei, însă dacă încerci să faci ceva, am să-ţi vâr o săgeată în gât. – Corect, fu de acord Păr Lung balansându-se şi sărind de pe copac. Îşi lăsă armele la locul lor şi trecu printre copaci. Chiar dacă mergea cu capul aplecat şi cu mâinile goale ridicate în aer, tot părea foarte înalt. Sigur, dădea senzaţia că ar avea gânduri paşnice, însă Copoiul nu voia să rişte. Una era să pari paşnic, iar cu totul alta era să fii cu adevărat paşnic. – Dacă îmi dai voie să-ţi spun, zise bărbatul apropiindu-se, tocmai pentru că îmi doresc să ai încredere în mine, să ştii că nu m-ai observat. Dacă aş fi avut un arc, aş fi putut trage în tine fără probleme. Era o observaţie justă, dar Copoiului nu-i plăcu defel. – Ai arc? – Nu, nu am. – Greşeala ta, se răţoi el. Opreşte-te acolo unde eşti. – Aşa am să fac, spuse străinul oprindu-se la câţiva paşi de nordic. – Eu sunt Copoiul şi se pare că mă cunoşti. Tu cine eşti? – Ţi-l aduci aminte pe Gâthorcăitor? – Fireşte, dar nu eşti tu ăla. – Nu. Sunt fiul lui. Copoiul se încruntă şi îşi mai încordă un picuţ arcul. – Ai face bine să-mi spui adevărul. Pe fiul lui Gâthorcăitor l-a omorât Nouădegete. – Aşa este. Eu sunt celălalt fiu. – Dar celălalt fiu era un băieţel…, murmură Copoiul numărând în gând iernile trecute de atunci. Rahat. Atât de mult a trecut? – Atât de mult. – Te-ai făcut mare. – Asta fac băieţeii. 925

– Acum ai un nume? – Mi se spune Fiori-îţi-dau. – De unde până unde? Celălalt rânji cu gura până la urechi. – Pentru că duşmanilor le dau fiori pe şira spinării când mă zăresc. – Nu mai spune? – Sincer, nu-i chiar aşa, oftă tânărul. Aş putea să-ţi spun adevărul. Prima oară când am luat parte la o luptă, m-am îmbătat aşa de tare că am căzut în râu când mam dus să-mi fac nevoile. Curentul mi-a tras pantalonii şi m-a aruncat cam un kilometru mai la vale. M-am întors în tabără tremurând ca vai de mine. Până şi trufandalele îmi intraseră în burtă, aşa de mult se micşoraseră, povesti el scărpinându-şi falca. Îţi dai seama ce ruşine mi-a fost. Dar m-am achitat în luptă. – Nu zău? – Ba zău. De-a lungul anilor mi-am mânjit degetele cu ceva sânge. Bineînţeles că nu mă pot compara cu tine, dar am făcut suficiente isprăvi ca să-i conving pe unii să mă urmeze. – Ia te uită! Câţi? – Vreo douăzeci de ţărani, sau cam aşa ceva. Nu-s departe de aici, dar nu trebuie să te nelinişteşti. Unii dintre ei au luptat pe vremuri alături de tatăl meu, alţii sunt noi. Dar toţi sunt bărbaţi destoinici. – Mă bucur pentru tine. Ai luptat de partea lui Bethod, nu-i aşa? – Fiecare om are nevoie de ceva de lucru. Asta nu înseamnă că m-aş da în lături de la ceva mai bun. Pot să-mi las mâinile în jos acum? – Nu. Îmi plac acolo unde sunt. Şi ce faci singur în pădure? Fiori-îţi-dau îşi strânse buzele gânditor. – Să nu mă crezi nebun, dar am auzit un zvon cum că Rudd Treicopaci ar fi pe aici cu tine. – Aşa este. – Adevărat? – Şi Tul Duru Capdetunet, şi Grim Ursuzul, şi Dow cel Negru, toţi sunt aici. Fiori-îţi-dau ridică sprâncenele a mirare şi se sprijini de un copac din apropiere, cu mâinile tot ridicate deasupra capului. Copoiul îl urmărea cu multă atenţie. – Ai o trupă renumită cu tine. Voi cinci aţi făcut de două ori mai multă vărsare de sânge decât am făcut eu cu cei douăzeci de oameni ai mei. Sunteţi Oameni Vestiţi, Oameni Aleşi. Sunteţi oameni pe care alţii îşi doresc să-i urmeze. – Şi tu doreşti să ne urmezi? – Se prea poate. – Cu ţăranii tăi cu tot? – Cu ei cu tot.

926

Copoiul fu nevoit să recunoască în sinea lui că oferta era tentantă. Douăzeci de ţărani pricepuţi în ale războiului, care ştiau, în plus, şi unde se află Bethod, poate şi ce pune la cale. Informaţia asta l-ar fi scutit să mai stea la pândă prin pădurea friguroasă. El, unul, se săturase până peste cap de copaci uzi. Dar nu avea încă încredere în ticălosul ăsta, nici pe departe. O să-l ducă în tabără, şi va hotărî Treicopaci ce vor face mai departe. – Bine, spuse el, vom vedea. Acum treci şi urcă dealul ăsta, iar eu am să vin la câţiva paşi în urma ta. – În regulă, zise Fiori-îţi-dau şi începu să urce panta, cu mâinile tot ridicate. Dar vezi ce faci cu săgeata aia, bine? N-am chef să păţesc ceva doar pentru că tu nu te uiţi pe unde calci. – Nu-ţi face griji, flăcăule, Copoiul nu… ha! Se împiedică de o rădăcină ieşită în afară şi se împletici şi dădu drumul corzii de la arc. Săgeata zbură chiar pe lângă capul lui Fiori-îţi-dau şi se înfipse într-un copac din apropiere. Copoiul căzu în patru labe în noroi, cu arcul gol în mână, privindu-l pe celălalt cum se apropie de el. – Pişat, mormăi el. Dacă ar fi vrut, străinul i-ar fi putut da un pumn zdravăn în scăfârlie şi i-ar fi făcut de îndată felul. – Bine că nu m-ai nimerit, spuse Fiori-îţi-dau. Acum pot să las mâinile jos? Fireşte că Dow se ridică brusc în picioare când îi văzu. – Cine naiba mai e şi ticălosul ăsta? mârâi el, apropiindu-se de Fiori-îţi-dau cu paşi mari şi apăsaţi, cu toporişca în mână, măsurându-l din priviri şi zbârlindu-se la el. Scena ar fi putut părea caraghioasă, căci Dow era cu jumătate de cap mai scund, însă Fiori-îţi-dau nu păru prea amuzat. Nu-i vorbă, că nici nu avea motive. – E…, începu Copoiul, dar nu apucă să spună mai multe. – Un ticălos înalt, nu? Ei bine, eu n-am de gând să vorbesc cu unul la care trebuie să mă uit de jos în sus! Stai jos, uriaşule! şi îi dădu un brânci aşezându-l în fund. Copoiul îşi spuse că Fiori-îţi-dau făcu faţă destul de bine. Sigur că gemuse când dăduse cu şezutul de pământ, apoi bătu des din pleoape, nedumerit de ce i se întâmplă, apoi se sprijini în coate zâmbind la ei. – Cred că am să stau frumuşel aici. Dar vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. N-am cerut eu să fiu aşa înalt, aşa cum nici tu n-ai cerut să fii aşa de tâmpit. Copoiul tresări când îl auzi vorbind aşa, aşteptându-se ca trufandalele lui Fiori-îţi-dau să facă fără voie cunoştinţă cu cizma lui Dow. În schimb, tovarăşul lui începu să rânjească binedispus. – Dar eu am cerut să fiu tâmpit. Îmi place asta. Şi-mi place şi ticălosul. Cine e? 927

– Îl cheamă Fiori-îţi-dau, răspunse Copoiul. E fiul lui Gâthorcăitor. Dow se încruntă. – Păi, Nouădegete nu l-a… – Celălalt fiu. – Păi, n-are cum să aibă mai mult de… – Fă singur socoteala. Dow se încruntă şi mai tare, apoi clătină uluit din cap. – Rahat. Atât de mult a trecut? – Seamănă cu Gâthorcăitor, se auzi vocea lui Tul, care se apropie de ei. – Mama naibii! exclamă Fiori-îţi-dau. Am crezut că nu vă plac oamenii înalţi. Ăsta arată de parcă ar sta în cârca altcuiva! – Sunt unul singur, zise Tul şi se aplecă să-l ridice de mână, aşa cum ridici un copil căzut la joacă. Scuze pentru primirea asta, prietene. Avem puţini oaspeţi şi ajungem să-i omorâm şi pe ăia. – Sper să fac excepţie, zise Fiori-îţi-dau tot cu ochii largi de uimire la Capdetunet. Înseamnă că acela este Grim Ursuzul. – Îhî, confirmă Grim fără să-şi ridice ochii de la aranjatul săgeţilor. – Iar tu eşti Treicopaci? – Ăsta mi-e numele, zise cel mai în vârstă dintre ei, cu mâinile în şold. – Măi, măi, murmură Fiori-îţi-dau, frecându-şi ceafa. Sincer vă spun că mă simt la strâmtoare. La mare strâmtoare. Tul Duru, şi Dow cel Negru, şi… la naiba. Chiar tu eşti Treicopaci? – Eu sunt. – Ei bine. Rahat. Tata spunea că în tot nordul nu e un bărbat mai bun decât tine. Că dacă ar fi fost să aleagă pe cine să urmeze, pe tine te-ar fi ales. Până când ai pierdut în faţa Sângerosului Nouă, fireşte, dar sunt nişte lucruri în viaţă cărora n-ai ce le face. Ia te uită, Rudd Treicopaci e chiar în faţa mea… – De ce ai venit aici, tinere? Fiori-îţi-dau părea a fi rămas fără cuvinte, drept pentru care Copoiul vorbi în locul lui: – Zice că are vreo douăzeci de ţărani înarmaţi cu el şi că vor să ni se alăture. Câteva clipe, Treicopaci îl privi pe Fiori-îţi-dau în ochi. – Aşa este? Fiori-îţi-dau dădu din cap şi spuse: – L-ai cunoscut pe tatăl meu. Gândea la fel ca tine, iar eu sunt sânge din sângele lui, croit după chipul şi asemănarea lui. Îmi stă în gât că trebuie să-l slujesc pe Bethod. – Mi se pare corect ca omul să-şi aleagă stăpânul şi să-i fie credincios. – Şi eu gândesc aşa, zise Fiori-îţi-dau. Doar că este o sabie cu două tăişuri. Conducătorul trebuie şi el să se îngrijească de oamenii lui, nu crezi?

928

Copoiul îi aprobă spusele mişcând din cap. După părerea lui, afirmaţia era una foarte justă. – Lui Bethod nu-i mai pasă nici cât negru sub unghie de nimeni. Şi nu ascultă de nimeni altcineva decât de cotoroanţa aia a lui. – Cotoroanţă? se miră Tul. – Da, vrăjitoarea asta, Crurib, sau cum o fi chemând-o. Cea care face ceaţa. Bethod e într-o tovărăşie întunecată. Iar războiul ăsta, războiul ăsta n-are niciun sens. Englia? Ce să facem cu Englia, când avem pământuri din belşug? Ne va conduce pe toţi înapoi în ţărână. Dar am rămas alături de el atâta vreme cât nu am avut pe cine să urmăm. Însă când am auzit că Rudd Treicopaci ar putea să fie în viaţă şi că s-a alăturat Uniunii, atunci… – V-aţi hotărât să aruncaţi o privire, nu? – Ne-a ajuns până peste cap. Bethod s-a însoţit cu nişte ciudăţenii. Esticii ăştia de dincolo de Crinna, numai piele şi os, chiar mai rău, dacă pricepeţi ce vă spun, nici nu le poţi zice oameni. N-au niciun cod după care să se călăuzească, n-au îndurare, nici nu ne vorbesc limba. Nişte sălbatici nenorociţi, asta sunt, absolut toţi. Bethod i-a vârât pe unii în fortăreaţa Uniunii de colo-şa, din vale, iar ei au atârnat trupurile soldaţilor de ziduri, le-au tăiat cruci în carne şi le-au scos maţele şi i-au lăsat să putrezească. Nu-i bine. Şi mai sunt şi Calder, şi Scale care aruncă ordine tot timpul, deşi sunt proşti de dau în gropi. – Jigodia de Calder, mârâi Tul scuturând din cap. – Jigodia de Scale, şuieră Dow, scuipând pe pământul reavăn. – Nu există două lepădături mai mari decât ăştia doi în tot nordul, continuă Fiori-îţi-dau. Iar acum am aflat că Bethod a făcut o înţelegere. – Ce fel de înţelegere? se interesă Treicopaci. Fiori-îţi-dau se întoarse şi scuipă peste umăr. – O înţelegere cu blestemaţii de shanka, asta a făcut. Copoiul se holbă la el. Toţi se holbară. Asta era o veste îngrozitoare. – Cu capetele-turtite? Cum? – Cine poate şti? Poate că vrăjitoarea aia a lui a găsit o metodă prin care să poată mijloci comunicarea cu ei. Vremurile se schimbă repede, şi nu e bine. Sunt o mulţime de băieţi acolo, în armata lui, cărora nu le convin deloc treburile astea. Fără să-l mai punem la socoteală şi pe Temutul. Dow se încruntă: – Temutul? N-am auzit niciodată de el. – Da’ unde aţi fost? Pe altă lume? Nordicii se priviră între ei. – Cam aşa, răspunse Copoiul. Cam aşa.

929

Cam scump – Aveţi un oaspete, domnule, murmură Barnam, cu chipul palid ca moartea, nu se ştie din ce motiv. – Evident, se răţoi la el Glokta. Bănuiesc că acest oaspete tocmai ce mi-a bătut în uşă. Aruncă lingura în castronul cu supă abia atinsă şi îşi trecu morocănos limba peste gingii. Ce mâncare scârboasă, dacă o pot numi mâncare. Mi-e dor de felul cum gătea Shickel, chiar dacă nu şi de încercările ei de a mă ucide. – Ei bine, cine e, omule? – E… Hm… e… Arhilectorul Sult pătrunse în încăpere cu capul plecat pentru a nu-şi strica frizura impecabilă atingând cadrul uşii. Aha. Pricep. Oaspetele cuprinse cu o privire urâcioasă sufrageria înghesuită, cu buzele încreţite de dezgust, de parcă tocmai ce ar fi căzut într-un canal. – Nu te ridica, se răsti el la Glokta. Nici n-aveam intenţia. Barnam înghiţi în sec. – Să-i aduc Eminenţei Voastre… – Ieşi afară! mârâi Sult, iar bătrânul servitor se împletici şi se împiedică în graba lui de a ajunge mai repede la uşă. Dispreţul Arhilectorului se mai stinse. Se pare că buna dispoziţie de la precedenta noastră întâlnire este acum doar un vis. – Ai naibii ţărani, şuieră el strecurându-se pe un scaun de la masa îngustă a lui Glokta. A mai avut loc o răzmeriţă lângă Keln, iar ticălosul ăla de Tăbăcar a fost iar în mijlocul ei. O evacuare blamată de toţi s-a transformat într-o răscoală în toată regula. Lordul Finster nu a apreciat corect starea de spirit a localnicilor şi s-a ales cu trei gărzi omorâte, iar el, dobitocul, e acum asediat în propriul conac de o mulţime furibundă. Din fericire nu au reuşit să intre, aşa că s-au mulţumit să incendieze jumătate din sat. Sult pufni cu dispreţ vădit. – Propriul lor sat! Asta face un cretin când se înfurie. Distruge ce are la îndemână, chiar dacă e vorba de propria lui casă! Fireşte că membrii Consiliului Deschis cer sânge. Sânge de ţărani. Şi mult. Trebuie să trimitem Inchiziţia să se ocupe de asta, să prindă nişte căpetenii, sau nişte tâmpiţi despre care să spună că ar fi căpeteniile răscoalei. Ar trebui să-l spânzurăm pe Finster, însă mă tem că varianta asta nici nu poate intra în discuţie. Glokta îşi drese glasul. 930

– Mă voi pregăti de îndată să plec spre Keln. Ca să mă dau în bărci cu ţăranii. Nu-i tocmai misiunea mea preferată, dar… – Nu. Pentru altceva am nevoie de tine. Dagoska a căzut. Glokta ridică o sprânceană. Nu-i chiar o surpriză. Vestea asta n-avea cum să-l şocheze pe Eminenţa Sa într-o asemenea măsură încât să catadicsească să se înghesuie în apartamentul meu cel strâmt. – Se pare că gurkienilor li s-a permis accesul în cetate datorită unui aranjament făcut în prealabil. Un act de trădare, fireşte, dar în vremuri ca astea… nu ar trebui să ne surprindă. Trupele Uniunii au fost masacrate, atâtea câte mai rămăseseră, însă mulţi dintre mercenari n-au păţit nimic, ci doar au fost luaţi sclavi, iar localnicii au fost, în general, cruţaţi. Milostenia gurkiană, cine şi-ar fi închipuit. Mai există şi minuni pe lumea asta. Sult înlătură mânios un fir de praf de pe mănuşa lui fără pată. – Am auzit că, atunci când gurkienii au intrat în citadelă, generalul Vissbruck a preferat să-şi ia viaţa mai degrabă decât să cadă în mâinile lor. Ia te uită. Nu l-aş fi crezut în stare de aşa ceva. A ordonat ca trupul să-i fie incinerat, pentru ca să nu-i fie batjocorit de duşmani. Apoi şi-a tăiat gâtul. Curajos om. Înălţătoare pildă. Mâine îl vom onora în Consiliul Deschis. Ce bine de el. O moarte oribilă, însă onorată, este de preferat unei vieţi lungi petrecute în anonimat. – Fireşte, spuse încet Glokta. Curajos om. – Dar asta nu este tot. Imediat după ce am primit de veste despre cele petrecute, a venit şi un sol. Un sol din partea Împăratului de Gurkhul. – Un sol? – Într-adevăr. Cerând… pacea, explică Arhilectorul rostind ultimul cuvânt cu mult dispreţ în glas. – Pacea? – Încăperea asta pare cam mică pentru a putea produce ecouri. – Desigur, Eminenţă, dar… – De ce nu, la urma urmei? Au căpătat ce şi-au dorit. Au Dagoska, şi nu mai au unde să se ducă de acolo. – Nu, Arhilectore. Poate doar peste mare. – Se pare că vor pace. Ar fi inacceptabil să mai cedăm ceva, însă, să fim sinceri, Dagoska nu a însemnat niciodată prea mult pentru noi. Ba chiar ne-a costat mai mult decât am obţinut de pe urma ei. N-a fost nimic altceva decât un trofeu pentru Regele nostru. Cutez a spune că ne e mult mai bine fără piatra aia inutilă. Glokta lăsă capul în jos. – Absolut, Eminenţă. Deşi ne-am putea întreba de ce v-aţi dat atât peste cap ca s-o apăraţi. 931

– Din păcate, dispariţia cetăţii te lasă fără titlul de Superior. Arhilectorul părea aproape încântat. Deci asta este, revin la statutul de simplu Inchizitor, nu? Adică nu voi mai fi binevenit la întrunirile celor de vază… – Însă am hotărât să te las să-ţi păstrezi titlul. În calitate de Superior de Adua. Glokta nu răspunse imediat. O promovare însemnată, doar că… – Dar, Eminenţă, aceasta este funcţia Superiorului Goyle. – Aşa este. Şi va continua să fie. – Atunci… – Veţi împărţi responsabilităţile. Goyle are mai multă experienţă, aşa că el va fi partenerul principal şi va continua să conducă departamentul. Ţie îţi voi găsi anumite misiuni potrivite talentelor tale deosebite. Sper ca această competiţie sănătoasă va scoate la iveală ce e mai bun în voi. Mai mult ca sigur că toată întrecerea asta se va sfârşi cu moartea unuia dintre noi, şi cu toţii ştim cine este favoritul. Sult schiţă un zâmbet subţire, ca şi cum i-ar fi putut ghici gândurile. – Sau poate va demonstra că unul dintre voi este superior celuilalt. Şi scoase un hohot de râs fără pic de veselie, ca un lătrat, încântat de gluma făcută. Glokta îi răspunse cu un rânjet bălos şi ştirb. – Între timp, vreau să te ocupi de solul ăsta. Se pare că ştii cum să te porţi cu kanticii, dar îţi cer ca, măcar pentru moment, să te abţii să-l decapitezi şi pe acesta, spuse Arhilectorul îngăduindu-şi un zâmbet minuscul. Fă bine şi află dacă urmăreşte să dobândească şi altceva în afară de pace. Ne-ar folosi să ştim cu ce ne confruntăm, ca să nu picăm de proşti. Se ridică şi se extrase cu greutate din spatele mesei, foarte încruntat, de parcă încăperea strâmtă ar fi fost un afront intenţionat la adresa demnităţii lui. – Şi, te rog, Glokta, caută-ţi o locuinţă mai bună. Un Superior de Adua să trăiască în halul ăsta? E o ruşine! Glokta îşi plecă umil capul, iar mişcarea îi trimise săgeţi de durere de-a lungul spinării, până în noadă. – Fireşte, Eminenţă. Solul Împăratului era un bărbat lat în umeri, cu barbă mare şi neagră, cu o tichie albă pe cap şi înveşmântat în straie de asemenea albe, brodate cu fir de aur. Se ridică şi făcu o plecăciune smerită în faţa lui Glokta care şontâcăia peste pragul uşii. Dacă ar fi să mă iau după aparenţe, aş spune că este tot atât de plin de bună cuviinţă, pe cât de arogant şi plin de ifose a fost ultimul emisar. Alt tip de om pentru un alt tip de obiectiv. – Ah, Superiorul Glokta. Ar fi trebuit să-mi închipui. Vocea îi era gravă şi bogată şi stăpânea la perfecţie limba comună. – Mulţi oameni din partea noastră de mare au fost extrem de dezamăgiţi când nu ţi s-a descoperit cadavrul printre cele din citadela Dagoska. 932

– Sper că le vei transmite sincerele mele scuze. – Aşa voi face. Numele meu este Tulkis şi sunt sfetnicul lui Uthman-ul-Dosht, Împăratul gurkienilor, rânji solul descoperind o semilună de dinţi puternici şi albi în barba neagră. Sper că te vei purta mai bine cu mine decât ai făcut-o cu ultimul emisar trimis de poporul meu. Glokta şovăi. Simţul umorului? Extrem de surprinzător. – Asta va depinde de tonul pe care îl vei adopta. – Desigur. Shabbed al Islik Burai a fost întotdeauna cam… cam agresiv. În plus, loialităţile lui erau cumva… cumva eterogene, rânji şi mai larg Tulkis. A fost un credincios pătimaş. Foarte religios. A fost un om mai apropiat, poate, de biserică decât de stat. Şi eu îi aduc cinstire lui Dumnezeu, fireşte, îşi atinse el fruntea cu vârfurile degetelor. Îl cinstesc pe marele şi sfântul Profet Khalul – o altă atingere a frunţii – dar îl slujesc…, iar ochii lui îi întâlni pe ai lui Glokta, îl slujesc doar pe Împărat. Interesant. – Mi-am închipuit că la voi biserica şi statul au un singur glas. – Deseori aşa şi este, însă există printre noi unii care cred că preoţii ar trebui să se ocupe doar de rugăciuni şi să lase buna guvernare pe seama Împăratului şi a sfetnicilor lui. – Înţeleg. Şi ce anume are Împăratul să ne comunice? – Marile dificultăţi întâmpinate la cucerirea cetăţii Dagoska au şocat poporul nostru. Preoţii ne convinseseră că această campanie va fi una uşoară pentru că Dumnezeu este cu noi, iar cauza noastră este una dreaptă şi aşa mai departe. Dumnezeu este mare, continuă solul ridicându-şi ochii în tavan, însă nu poate înlocui planurile bune. Împăratul doreşte pace. Glokta nu spuse nimic câteva clipe. Apoi exclamă prefăcându-se uimit: – Marele Uthman-ul-Dosht? Atotputernicul? Neîndurătorul? Vrea pace? Solul nu se arătă deranjat de tonul ironic al Inchizitorului. – Sunt convins că înţelegi foarte bine cât de folositoare poate fi reputaţia de om lipsit de scrupule. În primul şi în primul rând, un mare conducător, mai ales conducătorul unei ţări atât de întinse şi diverse cum este Gurkhul, trebuie să fie temut. Desigur că şi-ar dori să fie iubit, însă acesta este un lux pe care nu şi-l poate permite. Teama este esenţială. Indiferent ce ai auzit, Uthman nu este nici om al păcii, nici al războiului. El este un om al… cum spuneţi voi? Al necesităţii. Este un om al uneltei potrivite la momentul potrivit. – Foarte prudent din partea lui, murmură Glokta. – Acum este vorba de pace. Îndurare. Compromis. Acestea sunt uneltele care-i convin scopurilor lui, chiar dacă nu convin scopurilor… altora, spuse solul atingându-şi din nou fruntea. Şi m-a trimis pe mine ca să aflu dacă vă convin şi vouă.

933

– Măi, măi, măi. Atotputernicul Uthman-ul-Dosht vorbeşte despre îndurare şi ne oferă pacea. Trăim timpuri stranii, nu ţi se pare, Tulkis? Au învăţat gurkienii cum să-şi iubească duşmanii? Sau, pur şi simplu, le este frică de ei? – Nu trebuie să-ţi iubeşti duşmanul şi nici să-ţi fie frică de el pentru a dori pacea. Nu trebuie decât să te iubeşti pe tine însuţi. – Aşa crezi? – Chiar aşa. Mi-am pierdut doi fii în războaiele dintre popoarele noastre. Unul la Ulrioch, în ultimul război. Era preot şi a ars în templul lui. Celălalt a murit de curând, în asediul asupra Dagoskăi. A condus atacul după ce a fost făcută prima breşă în fortificaţiile voastre. Glokta se încruntă şi îşi trosni gâtul. Grindina de săgeţi trase de arbalete, siluete micuţe, prăbuşindu-se printre dărâmături. – A fost un atac curajos. – Războiul este crud mai ales cu cei bravi. – Aşa este. Îmi pare rău de pierderile suferite. Deşi nu-mi pare deloc. – Îţi mulţumesc pentru condoleanţele tale sincere. Dumnezeu a considerat de cuviinţă să mă binecuvânteze cu încă alţi trei fii, dar golurile lăsate de aceşti doi copii nu se vor umple niciodată. E ca şi cum mi-aş fi pierdut bucăţi din trupul meu. De aceea cred că pot înţelege câte ceva din pierderea pe care ai suferit-o şi tu în acelaşi război. Îmi pare rău şi mie pentru pierderile tale. – Eşti foarte amabil. – Suntem conducători. Războiul izbucneşte atunci când noi eşuăm în ceea ce facem. Sau dacă suntem împinşi spre eşec de cei nesăbuiţi şi neghiobi. Victoria este mai bună decât înfrângerea, însă… nu cu mult mai bună. Tocmai de aceea Împăratul oferă pacea, sperând că astfel se va pune capăt odată pentru totdeauna ostilităţilor dintre naţiunile noastre. Nu avem niciun interes să traversăm marea ca să ne războim cu voi, iar voi nu aveţi niciun interes să puneţi piciorul pe continentul kantic. Aşa că vă oferim pacea. – Atâta tot? – Atâta? – Ce ar spune poporul nostru dacă v-am ceda pur şi simplu Dagoska, pentru care am plătit atât de mult în ultimul război? – Să fim realişti. Încurcăturile în care aţi intrat în campania voastră din nord vă plasează într-o situaţie extrem de dezavantajoasă. Dagoska este pierdută. În locul vostru mi-aş scoate-o din minte. Oricum, pot aranja să primiţi douăsprezece cufere ca despăgubiri oferite de Împăratul meu Regelui tău. Cufere din abanos înmiresmat, ornate cu frunze din aur, purtate de sclavi precedaţi de funcţionari umili ai guvernului Împăratului. – Şi ce anume ar conţine aceste cufere? – Nimic. Cei doi bărbaţi se priviră lung. 934

– În afară de mândrie. Poţi spune ce vrei. Că în ele se află o avere în aur gurkian, sau în bijuterii kantice, sau tămâie de dincolo de deşert. Că în ele se află o avere mai mare decât valoarea cetăţii. Poate că ar domoli mânia poporului tău. Glokta trase iute aer în piept. – Pace. Şi nişte lăzi goale. Piciorul stâng îi amorţise sub masă şi se strâmbă de durere când şi-l mişcă ridicându-se din scaun. Şuieră printre gingii: – Voi transmite oferta voastră mai-marilor mei. Era pe punctul de a se întoarce cu spatele la sol, când Tulkis îi întinse mâna. Glokta se uită la ea câteva clipe. Ei şi, ce rău mi-ar putea face? Apoi strânse mâna gurkianului. – Sper că îi vei putea convinge, spuse solul. Şi eu sper.

935

Spre marginea lumii În dimineaţa celei de-a noua zile în munţi, Logen văzu marea. Se târî până la marginea stâncii, julindu-şi pielea şi acolo unde încă mai rămăsese intactă, şi iato. Cărarea cobora brusc într-un ţinut plat aflat mult mai jos de el. Iar dincolo era linia strălucitoare a orizontului. Aproape că îi putea simţi mirosul, zvâcul acela sărat din aer inspirat cu fiecare răsuflare. Ar fi zâmbit cu gura până la urechi dacă nu i-ar fi adus aminte atât de mult de casă. – Marea, şopti el. – Oceanul, îl corectă Bayaz. – Am traversat continentul vestic din ţărm în ţărm, spuse Picior-Lung, cu rânjet din ureche în ureche. Suntem aproape. Până la amiază au fost şi mai aproape. Poteca se lăţise devenind o alee noroioasă, divizată de tufe stufoase, ca nişte garduri vii. Pretutindeni se zăreau bolovani desţeleniţi, dar şi petice de pajişte verde, cu iarbă bogată, sau cu lăstari, sau unduind în adierea vântului culturile insipide de toamnă. Logen nu se pricepea mai deloc la agricultură, dar până şi pentru el era limpede că terenul acela era lucrat. De curând, chiar. – Ce oameni ar putea să trăiască atât de departe? şopti Luthar, privind bănuitor la câmpul neîngrijit. – Descendenţii pionierilor de demult. Au rămas aici, singuri, după prăbuşirea Imperiului. Şi, de bine, de rău, au reuşit să-şi facă o viaţă. – Aţi auzit? şuieră Ferro, cu ochii îngustaţi, cu mâna scotocind în tolbă după o săgeată. Logen ridică fruntea, ascultând cu atenţie. O bufnitură, venită ca de la mare depărtare, apoi o voce, subţiată de vânt. Apucă mânerul sabiei şi se ghemui la pământ. Se târî până la una dintre tufe şi se uită peste ea, cu Ferro alături. Doi bărbaţi aveau treabă cu o bucată din trunchiul unui copac în mijlocul câmpului arat. Unul îl cioplea cu un topor, celălalt îl păzea, cu mâinile în şolduri. Lui Logen i se uscă gura. Cei doi nu păreau a prezenta nicio ameninţare, însă aparenţele erau cel mai adesea înşelătoare. Trecuse multă vreme de când nu se mai întâlniseră cu vreo fiinţă care să nu vrea să-i omoare. – Liniştiţi-vă, le şopti Bayaz. Nu este niciun pericol. Ferro îi aruncă o privire furioasă. – Ai mai spus asta şi înainte. – Nu omorâţi pe nimeni până nu vă spun eu, îşi şuieră Magul ordinul, apoi strigă spre cei doi într-o limbă pe care Logen n-o cunoştea şi le făcu semne paşnice cu mâna. 936

Cei doi bărbaţi tresăriră speriaţi şi priviră în jur cu gurile căscate a mirare. Bayaz strigă din nou. Fermierii se uitară unul la celălalt, îşi lăsară uneltele jos şi se îndreptară spre micul grup cu pas agale. Se opriră la câţiva paşi distanţă de călători. Erau urâţi, chiar şi după standardele lui Logen – scunzi şi îndesaţi, cu trăsături brute, îmbrăcaţi cu haine fără de culoare, peticite şi murdare. Se holbau temători la cei şase străini, mai ales la armele lor, de parcă nu mai văzuseră oameni sau arme până atunci. Bayaz le vorbi pe ton prietenos, surâzând, dând din mâini, arătând spre ocean. Unul dădu din cap, răspunse, ridică din umeri şi arătă spre potecă. Apoi se strecură prin gardul viu, trecând din câmp pe drum. Sau, mai bine spus, de pe pământ moale pe noroi întărit. Le făcu semn să îl urmeze, în vreme ce tovarăşul lui îi privea cu neîncredere din cealaltă parte a tufelor. – Ne va duce la Cawneil, zise Bayaz. – La cine? strigă Logen, dar Magul nu-i răspunse. Pornise deja după ţăran spre apus. Amurg apăsător sub un cer ca de plumb. Iar ei îşi târşâiau picioarele printr-un oraş pustiu, în urma călăuzei lor posace. Individ extrem de pocit, îşi spuse Jezal, dar nu era mai puţin adevărat că nu întâlnise niciodată un ţăran care să fie vreo frumuseţe. Şi îşi închipuia că aşa trebuie să fie în întreaga lume. Străzile erau goale şi colbuite, pline cu buruieni şi gunoaie. Majoritatea caselor erau abandonate, acoperite cu muşchi şi plante agăţătoare. Iar cele câteva care dădeau semne că ar fi încă locuite erau, în ansamblu, cam în aceeaşi stare mizeră. – S-ar părea că şi aici s-a stins strălucirea trecutului, spuse dezamăgit PiciorLung. Presupunând că ar fi existat vreo asemenea strălucire. Bayaz dădu din cap. – În timpurile pe care le trăim, gloria se găseşte în cantităţi insuficiente. În faţa caselor neîngrijite se deschidea o piaţă mare. Pe margini, un grădinar de mult uitat sădise plante ornamentale, însă iarba era acum uscată, locul florilor fusese luat de buruieni, iar copacii îşi înălţau ghearele uscate spre plumbul cerului. Din această descompunere lentă se înălţa o clădire uriaşă şi ciudată, sau, mai bine spus, se înălţa un talmeş-balmeş de clădiri de forme şi stiluri nedefinite. Trei turnuri înalte şi conice, unite la bază, dar despărţite spre vârf. Acoperişul unuia dintre ele căzuse de multă vreme, dezvăluind vederii grinzile golaşe. – O bibliotecă…, şopti Logen ca pentru sine. Jezal nu prea era de acord. – Ei, na? – Marea Bibliotecă de Vest, spuse Bayaz în vreme ce traversau piaţa dărăpănată. Aici am făcut primii mei paşi şovăielnici într-ale cunoaşterii. Aici stăpânul meu m-a învăţat Prima Lege. Iar şi iar m-a învăţat, până când am fost în

937

stare s-o declam fără greşeală în toate limbile cunoscute. Acesta a fost un loc al studiului, al miracolelor şi al frumuseţii copleşitoare. Picior-Lung îşi supse dinţii. – Timpul nu a fost bun cu locul ăsta. – Timpul nu este bun niciodată. Călăuza lor spuse câteva cuvinte şi le arătă o uşă mare, cu vopseaua verde rău scorojită. Apoi se îndepărtă, tot uitându-se la ei peste umăr cu profundă neîncredere. – În vremurile astea e tare greu să găseşti pe cineva care să te ajute, observă resemnat Întâiul dintre Magi urmărindu-l pe ţăran cu privirea. Apoi îşi ridică toiagul şi lovi de trei ori în uşă. Urmă o tăcere prelungă. – Bibliotecă? auzi Jezal întrebarea lui Ferro, evident neobişnuită cu acest cuvânt. – Pentru cărţi, se auzi răspunsul lui Logen. – Cărţi, pufni ea. Pierdere de vreme. Din spatele uşii se auziră nişte zgomote slabe: venea cineva să deschidă, bombănind nervos. Acum zăvoarele scrâşniră, iar uşa se deschise scârţâind pe balamale. Un bărbat înaintat în vârstă şi mult aplecat de spate se holba uluit la ei, cu înjurătura rămasă nerostită pe buze. Într-o mână ţinea o lumânare aprinsă, carei lumina unul dintre obrajii zbârciţi. – Eu sunt Bayaz, Întâiul dintre Magi, şi am treabă cu Cawneil. Slujitorul rămase în continuare cu gura ştirbă larg căscată şi ochii bulbucaţi. Jezal era aproape convins că în scurtă vreme va începe să i se scurgă saliva pe bărbie. Era limpede că nu aveau parte de prea mulţi oaspeţi pe aici. Lumina slabă a lumânării nu putea dezvălui sala impozantă din spatele bătrânului. Mese din lemn masiv se cocoşau sub greutatea maldărelor de cărţi. Pereţii erau acoperiţi cu rafturi până în întunericul mucegăit al tavanului. Umbrele pâlpâiau pe cotoarele volumelor legate în piele, de toate mărimile şi culorile, pe sulurile de pergament neglijent îngrămădite în piramide înclinate. Lumina lumânării scânteia pe poleiala din argint, pe ornamentele din aur, pe pietrele fără luciu incrustate în copertele tomurilor uriaşe. În mijlocul acestei imense cantităţi de erudiţie străveche se arcuia o scară lungă, cu balustrada lustruită de trecerea a mii şi mii de mâini, cu treptele tocite de trecerea a mii şi mii de paşi. Totul era acoperit cu un strat gros de praf. Când Jezal trecu peste prag, i se încurcă în păr o pânză monstruoasă de păianjen, lipicioasă şi scârboasă, iar tânărul se luptă din greu cu ea, strâmbându-se dezgustat. – Stăpâna casei, hârâi servitorul cu un accent ciudat, s-a dus deja la culcare. – Scoal-o, atunci, se răţoi la el Bayaz. Se face târziu şi mă grăbesc. Nu avem timp de… – Măi, măi, măi. 938

O femeie se afla în capul scării. – Într-adevăr se face târziu, căci îmi bat iubiţii vechi la poartă. Voce pătrunzătoare, dulce ca melasa. Femeia începu să coboare treptele, dar foarte încet, exagerat de încet, mângâind cu unghiile-i lungi balustrada arcuită. Părea de vârstă mijlocie: înaltă, slabă, graţioasă, cu un obraz acoperit în întregime de părul lung şi negru. – Soră. Avem probleme importante de discutat. – Ah, nu mai spune? Ochiul pe care Jezal îl vedea era mare, negru, uşor congestionat de plâns. Învălui grupul de călători cu o privire melancolică, leneşă, aproape adormită. – Ce plictiseală crâncenă. – Sunt foarte obosit, Cawneil. Şi n-am chef de jocurile tale. – Cu toţii suntem foarte obosiţi, Bayaz. Cu toţii suntem înfiorător de obosiţi. Pluti până la piciorul scării şi peste podeaua neregulată înspre ei, cu un oftat prelung şi teatral. – A fost o vreme când îţi plăcea să te joci. Jucai jocurile mele zile în şir, din câte îmi aduc eu aminte. – Asta s-a întâmplat demult. Lucrurile se schimbă. Chipul femeii se strâmbă de furie neaşteptată şi înfricoşătoare. – Lucrurile putrezesc, vrei să spui! Cu toate acestea, iar vocea i se îmblânzi din nou până la şoaptă, în calitatea noastră de ultimi rămaşi ai Ordinului Magilor, ar trebui măcar să încercăm să fim politicoşi. Haide, frate al meu, prieten al meu, scumpul meu, nu ai de ce să te grăbeşti. Se face târziu, iar voi aveţi timp să vă spălaţi de colbul de pe drum, să vă aruncaţi zdrenţele astea împuţite de pe voi şi să vă îmbrăcaţi frumos pentru cină. Vom discuta la masă, aşa cum obişnuiesc persoanele civilizate. Atât de rar se întâmplă să mă mai bucur de oaspeţi. Trecu pe lângă Logen, măsurându-l admirativ din cap până în picioare. – Şi mi-ai adus oaspeţi atât de robuşti. Zăbovi cu privirea asupra lui Ferro. – Oaspeţi atât de exotici. Mângâie cu un deget obrazul lui Jezal. – Oaspeţi atât de drăgălaşi! Jezal înlemni de jenă, neştiind cum să răspundă unui asemenea gest nelalocul lui. De aproape, părul ei cel negru era alb la rădăcină, semn că şi-l vopsise. Pielea cea netedă era, de fapt, ridată şi o idee cam prea galbenă, semn că şi-o pudrase din belşug. Rochia cea albă era murdărită pe poale şi avea o pată vizibilă pe una dintre mâneci. Părea la fel de bătrână ca Bayaz, sau poate mai bătrână. Se uită în colţul unde se retrăsese Quai şi se încruntă. – Nu sunt însă prea sigură ce fel de oaspete este acela… dar sunteţi cu toţii bineveniţi la Marea Bibliotecă de Vest. Bine aţi venit…

939

Cu briciul în mână, Jezal se privi uluit în oglindă. Cu doar câteva clipe în urmă se gândise la călătoria care se apropia acum de final, felicitându-se pentru cât de multe învăţase. Toleranţă şi înţelegere, curaj şi sacrificiu de sine. Pentru cât de mult se maturizase. Pentru cât de mult se schimbase. Dar felicitările nu-şi mai aveau locul. Poate că oglinda era una foarte veche, iar imaginea lui reflectată era întunecată şi deformată, dar nu era nicio îndoială că faţa lui era complet distrusă. Dispăruse simetria încântătoare a trăsăturilor. Maxilarul lui, odinioară perfect, o cotise acum spre stânga, bărbia lui, bărbia lui cea nobilă, se strâmbase. Cicatricea care începea de pe buza superioară ca o dungă aproape estompată se bifurca scobind adânc buza inferioară, trăgând-o în jos şi conferindu-i astfel feţei sale un aspect răutăcios şi batjocoritor. Iar el nu avea ce face. Dacă încerca să zâmbească era încă şi mai rău, căci îşi dezvelea găurile urâte dintre dinţi, mult mai potrivite unui luptător de bâlci sau unui tâlhar decât unui ofiţer din Oastea Regelui. Singura veste bună era că foarte probabil urma să moară pe drumul de întoarcere, şi niciuna din vechile lui cunoştinţe nu avea să-l vadă într-aşa hal de desfigurat. Slabă consolare, ce să-ţi spun! O singură lacrimă pleoscăi în ligheanul din faţa lui. Înghiţi nodul plin cu lacrimi din gât, inspiră adânc, ca în faţa unei mari primejdii, şi îşi şterse obrazul ud. Apoi îşi ridică falca aceea nouă şi străină şi strânse hotărât briciul. Răul fusese făcut şi nu mai era cale întoarsă acum. Poate că era mai urât, dar cu siguranţă că era un om mai bun şi, aşa cum ar fi spus Logen, era încă în viaţă. Mânuind atent briciul, îşi îndepărtă ţepii răzleţi de pe obraji, de lângă urechi, de pe gât. Însă nu se atinse de firele de păr de pe bărbie şi din jurul gurii. I se părea că arată bine cu barbă, îşi spuse, ştergând briciul. Sau, măcar îi mai ascundea chipul pocit. Îşi puse hainele pe care le primise. O cămaşă cu miros puternic de mucegai şi o pereche de pantaloni bufanţi cu o croială ridicol de demodată. Când fu gata pentru cină se mai privi o dată în oglindă şi aproape că izbucni în râs la vederea imaginii sale deformate. Locuitorii lipsiţi de griji din Agriont nu l-ar fi recunoscut. Nici vorbă că şi el abia dacă se recunoştea. Cina nu se ridică deloc la nivelul speranţelor lui Jezal. Argintăria era murdară şi fără luciu, farfuriile uzate şi crăpate, masa însăşi era şchioapă şi înclinată, dând senzaţia că toată mâncarea se va duce la vale şi va cădea pe podeaua murdară. Felurile erau aduse de acelaşi servitor cu paşi târşâiţi, care nu se grăbea acum mai mult decât o făcuse când le deschisese uşa. Prin urmare, fiecare fel de mâncare venea la masă mai rece şi mai sleit decât cel de dinainte. Mai întâi au mâncat o supă vâscoasă incredibil de lipsită de gust. Apoi o bucată de peşte atât de prăjit, că nu mai rămăsese din el decât cenuşa. Apoi o felie de carne atât de crudă că părea aproape vie. 940

Bayaz şi Cawneil mâncau în tăcere ca de piatră, uitându-se din când în când unul la celălalt peste masă într-un fel parcă menit să taie celorlalţi orice chef. Quai ciugulea din farfurie, cu ochii aţintiţi la cei doi Magi. Picior-Lung se năpustea cu multă poftă asupra fiecărui fel de mâncare, zâmbind celorlalţi de parcă şi ei s-ar fi simţit la fel de bine ca şi el. Logen, încruntat şi foarte concentrat, îşi ţinea furculiţa în pumn împlântând-o neştiutor în farfurie, de parcă mâncarea din faţă ar fi fost vreun shanka enervant, şi vârându-şi din când în când în mâncare mânecile bufante ale tunicii mult prea strâmte. Jezal era sigur că, nici dacă şi-ar fi dorit, Ferro nu ar fi ştiut să mânuiască tacâmurile cu oarece dexteritate, însă ea preferase să mănânce cu mâinile, uitându-se duşmănos la oricine îi întâlnea privirea, ca şi cum ar fi vrut să-l provoace să îi spună că nu se cădea să se comporte astfel. Purta aceleaşi haine murdare pe care nu şi le mai dăduse jos în ultima săptămână, iar Jezal se întrebă dacă i se oferise şi ei o rochie pe care să o îmbrace la cină. Aproape se înecă numai la imaginea pe care i-o aduse gândul acesta. Nici mâncarea, nici compania, nici ambianţa nu erau pe placul lui Jezal. Însă realitatea era că rămăseseră fără hrană cu câteva zile în urmă, iar de atunci mâncaseră doar câteva rădăcini calcaroase scoase de Logen din pământ, şase ouă micuţe furate de Ferro dintr-un cuib şi câteva fructe sălbatice înfiorător de amare culese la întâmplare de Picior-Lung. Tânărul şi-ar fi dorit din tot sufletul să mănânce tot din farfurie. Dar, încercând să taie bucata de carne plină de zgârciuri tari, se întrebă dacă într-adevăr ar fi fost o alegere înţeleaptă. – Mai pluteşte corabia? mârâi Bayaz. Toţi îşi ridicară ochii din farfurii. Acestea erau primele cuvinte rostite de la începutul mesei. Ochiul negru al lui Cowneil îl privi cu răceală. – Te referi la corabia cu care Juvens şi fraţii lui au ajuns la Shabulyan? – La care alta m-aş putea referi? – În acest caz, răspunsul este nu. Nu mai e în stare să navigheze. Acum stă ancorată în vechiul doc, plină de putregai verde. Dar fii pe pace. Am construit o alta, iar atunci când şi aceasta a putrezit, am construit încă una. Ultima corabie, ancorată la ţărm, e acoperită de alge şi scoici, dar i-am păstrat echipajul şi are provizii din belşug. Nu mi-am uitat promisiunea făcută stăpânului nostru. Mi-am îndeplinit obligaţiile. Sprâncenele lui Bayaz se îmbinară într-o încruntătură furioasă. – Adică vrei să spui că eu nu mi le-am îndeplinit? – Nu am spus asta. Dacă ţi se pare că auzi vreun reproş, acela vine din propria ta vină, nu din acuzaţiile mele. Nu sunt de partea nimănui, ştii asta. Niciodată nam fost de partea nimănui. – Vorbeşti de parcă lenea ar fi cea mai mare virtute, mormăi Întâiul dintre Magi.

941

– Chiar este, atunci când a acţiona înseamnă a lua parte la ciorovăielile voastre. Uiţi, Bayaz, că am văzut toată povestea asta de nenumărate ori şi mi se pare teribil de agasantă. Istoria se repetă. Fratele se întoarce împotriva fratelui. Aşa cum s-a luptat Juvens cu Glustrod, aşa cum s-a luptat Kanedias cu Juvens, aşa se luptă acum Bayaz cu Khalul. Oameni mai mici într-o lume mai mare, cu la fel de multă ură şi fără îndurare. Se va sfârşi oare această rivalitate sordidă precum s-au sfârşit celelalte? Sau mai rău? Bayaz pufni pe nas. – Să nu ne prefacem că ţi-ar păsa atât de mult încât să te scoli din pat pentru noi. – Nu, nu îmi pasă. Recunosc de bunăvoie. Niciodată nu am semănat cu tine sau cu Khalul şi nici cu Zacharus sau Yulwei. Ambiţia mea nu este nemărginită ca a voastră, şi aroganţa mea nu este nici ea fără fund. – Nu, aşa este, spuse Bayaz sugându-şi dezgustat gingiile şi aruncându-şi furculiţa în farfurie. Frivolitatea ta este fără margini şi indolenţa ta nu are fund. – Şi năravurile şi calităţile mele sunt mărunte. Niciodată nu m-a interesat să refac lumea după planurile mele măreţe. Sunt mulţumită cu lumea asta aşa cum este ea, aşa că sunt un pitic printre giganţi. Îi privi oaspeţii pe rând. – Însă piticii nu se lasă striviţi de tălpile nimănui. Jezal îi surprinse privirea iscoditoare oprită asupra lui şi îşi redirecţionă atenţia asupra bucăţii de carne asemănătoare cauciucului. – Este lungă lista cu cei pe care i-ai călcat în picioare în goană după îndeplinirea ambiţiilor tale, nu-i aşa, dragostea mea? Jezal începu să simtă apăsarea furiei lui Bayaz. – Nu este nevoie să vorbeşti în cimilituri, soră, mârâi bătrânul. Înţeleg ce vrei să spui. – O, am uitat. Îţi place vorba directă şi nu poţi să suferi înşelăciunea. Mi-ai spus asta imediat după ce mi-ai spus că n-ai să mă părăseşti niciodată şi chiar înainte de a pleca de lângă mine ca să-ţi găseşti pe alta. – N-a fost alegerea mea. Mă nedreptăţeşti, Cowneil. – Eu te nedreptăţesc pe tine? şuieră ea, iar acum mânia ei îl apăsa pe Jezal din partea opusă. Cum te nedreptăţesc, frate? Oare nu ai plecat? Oare nu ţi-ai găsit pe alta? Oare nu ai furat tu de la Creator, mai întâi secretele, apoi fiica? Jezal se foi în scaun şi îşi vârî capul între umeri, simţindu-se ca o nucă prinsă în cleşte. – O chema Tolomei. Ţi-o mai aduci aminte? Căutătura cruntă a lui Bayaz deveni şi mai glaciară. – Am greşit şi încă mai plătesc pentru greşelile mele. În fiecare zi mă gândesc la ea.

942

– Cât de insuportabil de nobil eşti! râse batjocoritor Cowneil. Sunt convinsă că ar leşina de emoţie dacă te-ar putea auzi! Şi eu mă gândesc din când în când la ziua aceea. Ziua care a pus capăt Timpurilor Străvechi. Când ne-am strâns în faţa Casei Creatorului setoşi de răzbunare. Cum ne-am folosit toată Arta şi întreaga furie şi n-am reuşit nici măcar să facem o zgârietură în porţi. Cum i-ai şoptit lui Tolomei în miez de noapte şi ai implorat-o să te lase să intri. Cowneil îşi apăsă mâinile veştejite pe piept. – Şi cât de tandre au fost cuvintele pe care le-ai folosit. Cuvinte pe care nici nu bănuiam că le cunoşti. Până şi o scorpie ca mine a fost emoţionată. Cum te-ar fi putut refuza o fiinţă nevinovată ca Tolomei, fie că era vorba să-ţi deschidă porţile tatălui ei, fie că trebuia să-şi deschidă picioarele în faţa ta? Şi, spune-mi, frate, cum ai răsplătit-o pentru sacrificiul ei? Pentru că te-a ajutat, pentru că a avut încredere în tine, pentru că te-a iubit? Ce dramatică trebuie să fi fost scena! Voi trei, pe acoperiş. O tânără naivă, tatăl ei gelos şi iubitul ei secret. Scoase un hohot amar de râs. – Asta n-a fost niciodată o reţetă de succes, dar rareori a avut un final atât de nefericit ca al vostru. Şi tatăl, şi fiica. Iar drumul de pe acoperiş până jos era unul foarte lung. – Kanedias nu avea strop de milă, mârâi Bayaz, nici măcar pentru propriu-i copil. Şi-a aruncat fiica de pe acoperiş chiar în faţa mea. Apoi ne-am luptat, iar eu l-am azvârlit în flăcări. Şi l-am răzbunat pe stăpânul nostru. – O, minunat! exclamă Cowneil bătând din palme cu falsă încântare. Finalurile fericite sunt pe placul tuturor! Mai spune-mi ceva. Ce anume te-a făcut s-o plângi atât de mult pe Tolomei, când eu însămi nu am reuşit niciodată să te fac să verşi vreo lacrimă? Ia spune-mi, frate, ţi-ai dat cumva seama că îţi plac neprihănitele? Bătu des din gene cu afectare ironică, expresie stranie şi nepotrivită pe chipul ei bătrân. – Sau inocenţa? Virtutea cea mai pasageră şi mai lipsită de valoare dintre toate? Virtutea cu care eu nu m-am combinat niciodată. – Soră a mea, poate că este unicul lucru cu care nu te-ai combinat vreodată. – O, superb, vechea mea dragoste, foarte bine. Mai presus de orice mi-a plăcut întotdeauna mintea ta cea ageră. Desigur, Khalul a fost un amant mai priceput, dar niciodată nu a avut pasiunea ta, nici cutezanţa ta. Străpunse bucata de carne cu furculiţa, cu un gest plin de ranchiună. – Să te apuci să călătoreşti până la Marginea Lumii la vârsta ta? Ca să furi acel lucru pe care stăpânul ne-a interzis să-l atingem? Ăsta da curaj. Bayaz se strâmbă dispreţuitor. – Ce ştii tu despre curaj ca să vorbeşti aşa? Tocmai tu, care n-ai iubit pe nimeni în afară de tine însăţi în toţi aceşti ani foarte lungi? Tu, care nu ţi-ai asumat niciodată vreun risc şi care nu ai dăruit nimic şi nu ai construit nimic? Tu, 943

care ai lăsat pradă putregaiului toate darurile pe care ţi le-a făcut stăpânul nostru? Lasă-ţi poveştile în ţărână, soră a mea, acolo unde le este locul. Nimănui nu-i pasă, cu atât mai puţin mie. Cei doi Magi se priviră cu ură într-o tăcere ca de gheaţă, într-o atmosferă încărcată de clocotul furiei lor. Scaunul lui Nouădegete scârţâi uşor când acesta şi-l trase precaut mai departe de masă. Vizavi de el, Ferro se uita în jur cu neîncredere absolută. Malacus Quai îşi dezvelise dinţii, cu ochii fioroşi aţintiţi asupra maestrului său. Jezal îşi ţinea respiraţia, neputând face altceva decât să spere că această dispută de neînţeles pentru el nu se va sfârşi prin incendierea cuiva. Mai ales nu a lui. – Ei, îndrăzni fratele Picior-Lung, eu unul aş dori să mulţumesc gazdei noastre pentru această masă excelentă… Cei doi Magi îl fixară cu priviri necruţătoare. – Acum, că suntem aproape de… de destinaţia noastră… finală… hm… Navigatorul înghiţi în sec şi îşi coborî ochii în farfurie. – Nu contează. În pielea goală, şi mereu încruntată, Ferro îşi trăsese un picior la piept şi îşi zgândărea o crustă de pe genunchi. Privi nemulţumită la pereţii groşi ai încăperii, închipuindu-şi uriaşa greutate a pietrei vechi din jurul ei. Îşi aminti cum se uitase la fel la pereţii celulei ei din palatul lui Uthman şi cum se ridica cu greu ca să ajungă la ferestruica de lângă tavan. Îşi aminti razele soarelui pe chipul ei şi visurile de libertate. Îşi aminti cum o rodea fierul cătuşei de la gleznă, şi lanţul cel lung şi subţire, mult mai solid decât lăsa impresia, îşi aminti cum se luptase cu el, cum încercase să-l roadă cu dinţii, cum îşi trăsese piciorul până reuşise să-şi dea sângele. Ura pereţii. Întotdeauna i se păruseră a fi fălcile unei capcane. Ferro se uită urât la pat. Ura paturile şi canapelele şi pernele. Lucrurile moi te înmuiau, iar ea nu avea nevoie de aşa ceva. Îşi aminti de un pat moale pe care zăcuse în întuneric în primii ei ani de sclavie. Pe vremea când era doar o copilă, şi era micuţă, şi era slabă. Îşi aminti cum zăcuse în întuneric şi plânsese în hohote înfricoşată de singurătate. Ferro scormoni cu furie, până la sânge, zgaiba de pe genunchi. Ura copilul acela neputincios şi prost care se lăsase prins în capcană. Detesta această amintire. Se uită cu şi mai mare nemulţumire la Nouădegete, care dormea pe spate cu aşternuturile mototolite şi adunate în jurul lui, cu capul dat pe spate, gura deschisă, ochii închişi, respirând uşor pe nas. Dormea ca un copil. De ce se culcase cu el? Şi de ce continua să o facă? N-ar fi trebuit niciodată să se atingă de el. N-ar fi trebuit niciodată să-i vorbească. Nu avea nevoie de el, de prostul ăsta alb, uriaş şi urât. Nu avea nevoie de nimeni. 944

Ferro îşi tot spunea cât de mult urăşte toate lucrurile astea, îşi spunea că ura nu i se va ostoi niciodată. Însă, oricât de mult strângea din buze şi se încrunta şi îşi zgândărea coaja rănilor, îi era greu să simtă la fel ca înainte. Se uită la pat, la lemnul negru care lucea în scânteierea jăraticului din cămin, la mişcarea umbrelor pe aşternuturile mototolite. Cui i-ar păsa dacă s-ar culca aici, nu pe salteaua rece din camera ei? Patul nu-i era duşman. Aşa că se sculă de pe scaun, traversă tiptil încăperea şi se strecură în pat, cu spatele la Nouădegete, cu grijă să nu-l trezească. Nu de dragul lui, fireşte. N-avea chef să se justifice. Zvâcni din umeri şi se trase mai aproape de căldura bărbatului. Îl auzi cum mormăie în somn, îl simţi cum se mişcă. Se încordă, pregătită să sară din pat, ţinându-şi răsuflarea. Braţul lui o cuprinse şi îi murmură ceva în ureche, fragmente de cuvinte venite din somn. Îi simţea respiraţia fierbinte pe gât. Iar trupul lui masiv, lipit de spatele ei, nu o mai făcu să se simtă prinsă în capcană. Greutatea mâinii lui albe pe pieptul ei, greutatea braţului lui în jurul mijlocului ei… erau senzaţii aproape plăcute. Şi se încruntă din nou. Nimic bun nu avea cum să dureze prea mult. Aşa că îl apucă de mână, îi mângâie ciotul degetului lipsă, îşi împleti degetele cu ale lui şi îşi închipui că este în siguranţă şi că este împlinită. Ce rău făcea dacă îşi închipuia asta? Strânse mai tare la piept mâna bărbatului. Pentru că ştia că nu va dura prea mult.

945

Înaintea furtunii – Bun venit, domnilor. Domnule general Poulder, domnule general Kroy. Bethod s-a retras până la Şuvoiul Alb şi este greu de crezut că va mai găsi vreun teren bun pe care să ne înfrunte. Burr răsuflă energic, îmbrăţişând întreaga adunare cu o privire gravă. – Cred că lupta va avea loc mâine. – Bravo! strigă Poulder, plesnindu-se peste picior cu mult aplomb. – Oamenii mei sunt pregătiţi, murmură Kroy ridicându-şi bărbia cu doi centimetri, cât îi permitea regulamentul. Cei doi generali, împreună cu membrii din conducerea trupelor lor, se priviră duşmănos, fiecare încercând să întreacă entuziasmul războinic al rivalului său. West simţi că-i vine să strâmbe din nas. Nici două găşti de copii din curtea şcolii nu s-ar fi purtat cu mai puţină maturitate. Burr ridică din sprâncene şi se întoarse la hărţile lui. – Din fericire pentru noi, arhitecţii care au ridicat fortăreaţa de la Dunbrec au studiat şi terenul din jur. Avem norocul să fim în posesia unor hărţi extrem de amănunţite. În plus, un grup de nordici, care au trecut de curând de partea noastră, ne pot furniza informaţii detaliate despre forţele, poziţia şi intenţiile lui Bethod. – De ce am da crezare unei haite de javre nordice, mârâi dispreţuitor generalul Kroy, când nu manifestă loialitate nici măcar faţă de propriul lor rege? – Permiteţi-mi, domnule, intonă West, dacă prinţul Ladisla ar fi fost dispus săi asculte, atunci poate că ar mai fi fost alături de noi. Împreună cu divizia lui. Generalul Poulder chicoti vesel, dimpreună cu oamenii săi. Evident că generalul Kroy nu părea la fel de amuzat. Îi aruncă lui West o privire asasină, la care tânărul răspunse cu o expresie impenetrabilă. Burr îşi drese vocea şi se avântă mai departe: – Bethod a cucerit fortăreaţa Dunbrec, spuse lovind cu vârful băţului indicator în hexagonul negru de pe hartă. Iar aceasta este astfel poziţionată încât acoperă unicul drum important care vine din Englia, la întâlnirea cu Şuvoiul Alb, graniţa noastră de nord. Drumul se apropie de fortăreaţă dinspre vest şi se îndreaptă spre est printr-o vale largă cu malurile împădurite. Cea mai mare parte a trupelor lui Bethod şi-a ridicat tabăra lângă fortăreaţă, dar el intenţionează să lanseze un atac la vest de drum, de îndată ce ne vom arăta vederii. Indicatorul lui Burr izbi cu putere linia întunecată, şfichiuind hârtia groasă a hărţii. – Valea prin care trece râul este goală, cu excepţia unor tufe de orz sălbatic şi bolovani desţeleniţi, oferindu-i din belşug spaţiu pentru manevre. 946

Se întoarse spre ofiţeri, cu băţul strâns în pumn, şi se sprijini cu mâinile de masa din faţă. – Vreau să-i cădem în cursă. Sau, mai bine spus… să-i dăm senzaţia asta. Generale Kroy? Kroy îşi dezlipi privirea furibundă de pe chipul lui West şi răspunse posomorât: – Da, Lord Mareşal? – Divizia ta urmează să se desfăşoare peste drum, de unde va înainta pas cu pas spre fortăreaţă, încurajându-l astfel pe Bethod să-şi lanseze atacul. Pas cu pas, spun, fără gesturi nesăbuite şi eroisme ieftine. Între timp, divizia generalului Poulder va fi trecut printre copacii de pe creasta nordică de aici – băţul indicator lovi pata verde de pe hartă – ajungând chiar în faţa poziţiei generalului Kroy. – Chiar în faţa poziţiei generalului Kroy, rânji Poulder, de parcă i se făcuse vreo favoare specială. Kroy se îmbufnă scârbit. – Chiar în faţă, da, continuă Burr. Când trupele lui Bethod vor fi ocupate în vale, misiunea voastră este să le atacaţi de sus şi să loviţi în flanc. Este extrem de important să aşteptaţi până când nordicii vor fi absolut toţi angajaţi în luptă, generale Poulder, pentru ca să-i putem încercui, să-i copleşim numeric, şi să-i nimicim dintr-un singur atac. Dacă le permitem să se retragă spre vadurile râului, fortăreaţa le va acoperi retragerea, iar noi nu vom putea să-i urmărim. Recucerirea fortăreţei Dunbrec ar dura luni întregi. – Desigur, Lord Mareşal, exclamă generalul Poulder, divizia mea va aştepta până în ultimul moment, te asigur de asta! Kroy pufni pe nas. – Nici n-ar trebui să-ţi fie prea greu. Din câte ştiu, eşti maestru atunci când vine vorba să întârzii. N-ar mai fi deloc nevoie să ne luptăm acum dacă i-ai fi interceptat pe nordici săptămâna trecută, în loc să le permiţi să treacă pe lângă tine! Poulder se zbârli. – Ţi-e uşor să vorbeşti când ai stat pe aripa dreaptă fără să faci nimic! E un noroc că n-au trecut noaptea! Ai fi confundat retragerea cu un atac şi ai fi fugit cu întreaga divizie din calea lor! – Domnilor, vă rog! mugi Burr, izbind în masă cu băţul. Fiecare om va avea parte de luptă din plin, vă asigur de asta, iar dacă fiecare dintre noi îşi va face datoria, vom avea parte şi de glorie! Dacă vrem ca planul nostru să dea rezultate, trebuie să conlucrăm! Râgâi şi îşi linse supărat buzele, în vreme ce cei doi generali şi oamenii lor se uitau cu ură unii la alţii. West ar fi izbucnit în râs, dacă n-ar fi fost în joc viaţa oamenilor, inclusiv a lui.

947

– Generale Kroy, spuse Burr cu tonul unui părinte care vorbeşte cu un copil năbădăios. Doresc să fiu sigur că ţi-ai înţeles ordinele. – Trebuie să-mi desfăşor divizia peste drum, şuieră Kroy, şi să avansez încet şi ordonat spre est, către Dunbrec, atrăgându-i în luptă pe Bethod şi pe sălbaticii lui. – Aşa este. Generale Poulder? – Trebuie să mă ascund cu divizia mea printre copaci, chiar în faţa regimentelor generalului Kroy, pentru ca, în ultimul moment, să atac lepădăturile nordice din flanc. Burr schiţă un zâmbet. – Corect. – Excelent plan, Lord Mareşal, dacă îmi este permis a spune asta! se trase vesel Poulder de mustaţă. Fii sigur că eu şi calul meu îi vom face bucăţi. Bu-căţi! – Mă tem că nu vei lua cavaleria cu tine, generale, spuse West pe ton impasibil. Pădurea este deasă, iar caii nu vor fi de niciun folos. Ba chiar le-ar putea da de veste nordicilor că te afli acolo. Nu ne putem asuma acest risc. – Dar… cavaleria mea, murmură Poulder zdrobit de durere. Cele mai bune regimente ale mele! – Vor rămâne aici, rosti West pe acelaşi ton, lângă cartierul general al mareşalului Burr, sub directa lui comandă, ca rezervă. Vom intra în luptă şi cu cavaleria, dacă situaţia o va cere. De această dată fu nevoit să întâmpine furia lui Poulder cu o privire impenetrabilă, în vreme ce chipurile lui Kroy şi ale ofiţerilor lui se lăbărţară în zâmbete acre. – Nu prea cred…, şuieră Poulder. Burr nu-l lăsă să continue. – Aceasta este hotărârea pe care am luat-o. Mai este un lucru de care trebuie să ţineţi cont. Sunt zvonuri care spun că Bethod a chemat întăriri. Nişte primitivi ciudaţi de dincolo de munţi. Staţi cu ochii căscaţi şi cu flancurile bine apărate. Vă voi da mâine de ştire când va fi momentul să lovim. Cel mai probabil înainte de prima geană de lumină. Asta a fost tot. – Putem trage nădejde că vor face ce li s-a spus? şopti West urmărind cu privirea cele două grupuri care se scurgeau afară din cort. – Ce altceva am putea face? Mareşalul se aruncă într-un scaun şi îşi propti mâinile pe abdomen, privind morocănos la hartă. – Eu nu mi-aş face atâtea griji. Kroy nu are altă opţiune decât să coboare în vale şi să se lupte. – Dar Poulder? Îl cred în stare să găsească o altă scuză pentru a rămâne la adăpostul pădurii. Lordul Mareşal scutură din cap rânjind. 948

– Şi să-l lase pe Kroy singur să se lupte? Dacă îi învinge pe nordici de unul singur şi îşi arogă toate meritele? Nu. Poulder n-ar risca asta. Planul nostru îl obligă să colaboreze. Se întrerupse şi îşi ridică ochii la West. – Iar tu ai face bine să-i tratezi pe amândoi cu ceva mai mult respect. – Credeţi că merită, domnule? – Sigur că nu. Dar dacă, să zicem, se întâmplă să pierdem mâine, mai mult ca sigur că unul dintre ei îmi va lua locul. Ce se va alege de tine în cazul ăsta? West se strâmbă. – Voi fi distrus, domnule. Dar nu voi reuşi să împiedic asta dacă voi începe să fiu politicos de acum înainte. Ei mă detestă pentru ceea ce reprezint, nu pentru cemi iese pe gură. Aşa că-i mai bine să spun ce vreau atâta vreme cât mai pot. – Cred că ai dreptate. Sunt cumplit de enervanţi amândoi, dar măcar le putem anticipa tâmpeniile. Pe mine Bethod mă îngrijorează. Oare va face ce vrem noi să facă? Burr râgâi, înghiţi şi râgâi din nou. – La naiba cu indigestia asta blestemată! Treicopaci şi Copoiul stăteau tolăniţi pe o băncuţă la intrarea cortului, stranie pereche în mulţimea scrobită de ofiţeri şi gărzi. – Mie îmi cam miroase a bătălie, spuse Treicopaci la vederea lui West. – Aşa este. West îi arătă oamenii lui Kroy îmbrăcaţi în uniforme negre. – Jumătate din trupe vor coborî în vale mâine dimineaţă, sperând să-l poată atrage pe Bethod în luptă. Apoi arătă spre suita stacojie a lui Poulder. – Cealaltă jumătate se vor ascunde printre copaci, cu intenţia de a-l lua prin surprindere atunci când va încerca să se retragă. Treicopaci dădu încetişor din cap. – Mi se pare un plan bun. – Bun şi simplu, zise şi Copoiul. West se cutremură. Abia dacă se putea uita la bărbatul acesta. – N-am fi avut niciun plan dacă nu ne-aţi fi adus informaţiile alea, reuşi să mârâie el printre dinţii încleştaţi. Sunteţi siguri că putem avea încredere în ce ne-a spus? – Cât se poate de siguri, răspunse Treicopaci. Copoiul zâmbi cu gura până la urechi. – Fiori-îţi-dau e în regulă şi, din câte am aflat şi noi, cred că spune adevărul. Fireşte, însă, nu există garanţii. – Desigur că nu. Meritaţi să vă odihniţi. – N-aş spune nu. 949

– V-am găsit loc la extremitatea stângă a frontului, la capătul diviziei conduse de generalul Poulder, în pădure, pe teren înalt. Acolo veţi fi feriţi. Mâine acolo va fi cel mai sigur loc din toată armata. Aşezaţi-vă, faceţi-vă focul şi, dacă totul merge bine, data viitoare când ne vom întâlni va fi în faţa cadavrului lui Bethod. Le întinse mâna. Treicopaci i-o strânse râzând. – Acum vorbeşti pe limba noastă, Furiosule. Ai grijă de tine. Şi, împreună cu Copoiul, porni să urce coasta spre linia copacilor. – Colonele West? Ştiu cui aparţine vocea chiar dinainte de a se întoarce. Nu erau prea multe femei în tabără care să-i caute de vorbă. Cathil stătea în noroi până la glezne, cu o haină de împrumut înfăşurată în jurul ei. Părea cumva ruşinată, cumva sfioasă, însă, doar la vederea ei, West se simţi cumva lovit de un val de furie şi jenă. Ştia că nu-i corect. Nu avea niciun drept asupra ei. Nu era corect, dar asta nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile. Nu se putea gândi decât la faţa Copoiului şi la gemetele ei, îh… îh… îh. Atât de neaşteptate. Atât de frustrante. Atât de oribile pentru el. – Ar fi bine să te duci cu ei, îi spuse West cu politeţe de gheaţă, incapabil să mai spună şi altceva. Acolo e cel mai sigur. Se întoarse să plece, dar fata îl opri. – Nu-i aşa că tu ai fost lângă cort… noaptea trecută? – Da, mă tem că eu am fost. Venisem să văd dacă ai nevoie de ceva, minţi el. Habar n-am avut că vei fi… cu cine erai. – N-am vrut să… – Chiar Copoiul? murmură el cu chipul strâmbat de nedumerire totală. Chiar cu el? Adică… de ce? De ce cu el şi nu cu mine, voise să spună, dar reuşi să se oprească la timp. – Ştiu… ştiu ce trebuie să crezi… – Nu ai de ce să-mi dai explicaţii! şuieră el, deşi tocmai ce i le ceruse. Cui îi pasă ce cred eu? Se răstise cu mai mult venin în suflet şi în glas decât intenţionase, dar pierderea controlului nu făcu decât să-l înfurie şi mai tare şi să-l scoată din minţi. – Nu-i treaba mea cu cine te fuţi! Fata tresări şi îşi coborî ochii. – N-am vrut să… Îţi datorez foarte multe, ştiu asta. Doar că… eşti mult prea furios pentru mine. Asta-i tot. Şi începu să urce dealul în urma nordicilor, iar West rămase cu ochii la ea, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Îi plăcea mai mult să se culce cu sălbaticul ăla împuţit doar pentru că el era prea furios? Era atât de nedrept, că simţi cum se sufocă de furie.

950

Întrebări Colonelul Glokta dădu buzna în sufragerie, teribil de grăbit, luptându-se cu catarama de la centură. – La naiba! spumegă el de furie. Era extrem de neîndemânatic. Nu putea să şi-o închidă cum trebuie. – La naiba, la naiba! – Ai nevoie de ajutor? îl întrebă Shickel ţintuită în spatele mesei, cu urmele negre ale arsurilor pe umeri, cu rănile deschise uscate precum hălcile de carne de la măcelărie. – Nu, n-am nevoie de niciun ajutor afurisit! zbieră el, aruncându-şi centura pe duşumea. Am nevoie să-mi explice cineva ce naiba se întâmplă aici! E o ruşine! Cum se face că oamenii din regimentul meu se fâţâie încolo şi încoace în pielea goală? Nu permit aşa ceva! Mai ales cu răni aşa de urâte! Unde ţi-e uniforma, fetiţo? – Mi-am închipuit că vei fi mai îngrijorat din caza Profetului. – Dă-l încolo! se răsti Glokta, strecurându-se pe bancheta din faţa ei. Cum rămâne cu Bayaz? Cum rămâne cu Întâiul dintre Magi? Cine este? Ce urmăreşte ticălosul ăsta bătrân? Shickel schiţă un surâs blând. – A, asta te frământă. Credeam că ştie toată lumea. Răspunsul este… – Da! bolborosi colonelul, nerăbdător ca un şcolar. Răspunsul este? Ea izbucni în râs şi lovi cu palma băncuţa pe care stătea. Buf, buf, buf. – Răspunsul este… Răspunsul este… Buf, buf, buf. Ochii lui Glokta se deschiseră brusc. Afară încă mai era întuneric. Doar o rază palidă intra printre perdele. Cine bate cu pumnii în uşă la ora asta? Veştile bune vin la lumina zilei. Buf, buf, buf. – Da, da! zbieră el. Sunt olog, nu surd! Te-am auzit, naiba să te ia! – Atunci deschide afurisita asta de uşă! Voce înăbuşită, dar accentul styrian inconfundabil. Scorpia de Vitari. Exact ce-mi trebuie în toiul nopţii. Glokta încercă din toate puterile să-şi domolească gemetele pe când îşi descâlcea mădularele amorţite din aşternuturile transpirate, răsucindu-şi încet capul ca să-şi relaxeze gâtul, dar nereuşind. Buf, buf. Oare când mi-a bătut ultima oară o femeie la uşa dormitorului? Îşi luă bastonul de pe cuvertură, îşi înfipse în buza inferioară cei câţiva dinţi rămaşi în gură şi gemu încetişor dându-se cu multă grijă jos din pat. Puse un picior pe 951

duşumea, apoi se ridică brusc în capul oaselor, cu ochii strânşi de durerea care-i săgetă cu otravă spatele. Gâfâia de parcă ar fi alergat cincisprezece kilometri. Temeţi-vă de mine, temeţi-vă de mine, toţi trebuie să vă temeţi de mine! În cazul în care reuşesc să mă dau jos din pat. Buf. – Vin, naiba să te ia! Îşi propti bastonul în podea şi se balansă ca să ajungă în poziţie verticală. Uşurel, uşurel. Muşchii din piciorul schilodit îi tremurau puternic, făcând laba fără degete să zvâcnească aidoma unui peşte aruncat pe uscat. Blestematul! Dacă nu m-ar durea atât de rău, aş zice că-i al altcuiva. Dar calm, calm, trebuie să fim amabili. – Ssst, sâsâi el ca un părinte ce îşi alină copilul care plânge, în vreme ce îşi masa încetişor muşchii distruşi şi încerca să-şi domolească respiraţia. Ssst. Iar convulsiile se calmară, ajungând un freamăt suportabil. Mă tem că doar la atât ne putem aştepta. Îşi trase în jos cămaşa de noapte răsucită în timpul somnului, se târî până la uşă, răsuci furios cheia în broască şi deschise. Vitari era pe coridor, lipită de perete, siluetă mai întunecată decât umbrele din jur. – Tu, mârâi el şchiopătând spre scaun. Pur şi simplu nu poţi să stai de-o parte, nu? Ce te fascinează atât la dormitorul meu? Femeia intră şi se uită cu dispreţ la încăperea sărăcăcioasă. – Poate că îmi place să te văd cum te zvârcoleşti de durere. Glokta pufni pe nas, frecându-şi cu blândeţe genunchiul în flăcări. – Înseamnă că te-ai udat între picioare. – Ai să te miri, dar nu. Arăţi ca moartea. – Când n-arăt aşa? Ai venit să-ţi bai joc de înfăţişarea mea, sau ai vreo treabă cu mine? Vitari îşi încrucişă braţele lungi peste piept şi se sprijini de perete. – Trebuie să te îmbraci. – Alt pretext ca să mă vezi în fundul gol? – Te cheamă Sult la el. – Acum? Femeia îşi dădu ochii peste cap. – O, nu, avem tot timpul din lume. Îl ştii cum este. – Unde mergem? – Ai să vezi când vom ajunge acolo. Şi Vitari grăbi pasul, făcându-l să se strâmbe şi să icnească de durere pe când şchiopăta prin galeriile întunecate, pe aleile umbroase, prin curţile cenuşii ale Agriontului, complet lipsite de culoare în primele ore ale dimineţii. Cizmele îi scrâşneau neîndemânatice pe pietrişul parcului. Iarba era încărcată cu rouă rece, aerul – greu de ceaţa dimineţii. Copacii se înălţau ameninţători pe 952

lângă ei, ca nişte gheare negre în tenebre. Apoi ajunseră la un zid impunător. Vitari îl conduse spre o poartă mare flancată de două gărzi. Armurile grele le erau lucrate în aur, halebardele grele le erau bătute în aur, soarele de aur al Uniunii le era brodat pe pieptare. Cavalerii Ordinului Regal. Gărzile personale ale Regelui. – Aici e palatul? murmură Glokta. – Nu, e mahalaua, deşteptule. – Staţi, îi opri unul dintre cei doi cavaleri ridicând mâna înmănuşată, iar vocea îi răzbătu prin grilajul coifului. Cine sunteţi şi cu ce treabă aici? – Superiorul Glokta, răspunse, şontâcăind până la zid ca să se sprijine de pietrele lui igrasioase şi apăsându-şi cu furie limba de gingiile goale ca să contrabalanseze durerea din picior. Cât priveşte treaba pe care am avea-o aici, întreab-o pe ea. Ce pot eu să-ţi spun este că n-a fost ideea mea să venim până aici. – Practician Vitari. Arhilectorul ne aşteaptă. Şi ştii asta, boule, că ţi-am spus atunci când am ieşit pe poartă. Dacă ar fi fost posibil ca un om îmbrăcat din cap până în picioare în armură să pară jignit, atunci acesta cu siguranţă că aşa părea. – Protocolul îmi impune să întreb pe fiecare… – Deschide-o! lătră Glokta apăsându-şi coapsa cu pumnul, cât încă mai pot să mă târăsc singur! Bărbatul bătu mânios în poartă şi o uşă mică se deschise de îndată. Vitari se aplecă pentru a putea trece, iar Glokta o urmă şontâcăind pe o potecă din pietre tăiate cu multă migală, printr-o grădină plină de umbre. Crengile înmugurite ale copacilor erau îmbrăcate în rouă rece, stropi graşi de apă picurau de pe statuile impozante. De undeva, nevăzută de nimeni, o cioară croncăni lugubru, spărgând nemişcarea dimineţii. În faţa lor se înălţa palatul întunecat în prima lumină a zorilor, un talmeş-balmeş de acoperişuri, turnuri, sculpturi, zidărie ornamentală. – Ce căutăm aici? şuieră Glokta. – Ai să vezi. Urcă cu greu o treaptă între două coloane falnice şi alţi doi Cavaleri ai Ordinului Regal, atât de nemişcaţi şi tăcuţi, încât ai fi putut spune că nu erau decât două armuri goale. Bastonul pocnea ritmic pe pardoseala din marmură a sălii cu ecou, luminate slab de lumânări pâlpâitoare. Pereţii erau în întregime acoperiţi cu frize întunecate: scene ale uitatelor victorii şi împliniri – regi arătând ceva cu mâna, regi fluturând săbii, regi citind proclamaţii, regi cu piepturile umflate de fală. Se mai chinui să urce alte câteva trepte pe lângă pereţi pe care erau gravate splendide flori de aur ce străluceau în lumina lumânărilor. Vitari îl aştepta nerăbdătoare în capul scării. La naiba, oricât de superbă ar fi scara asta, tot nu mi-e uşor s-o urc. – Acolo jos, îi şopti practiciana. La vreo douăzeci de paşi distanţă de ei, câţiva oameni cu priviri nefericite erau strânşi în jurul unei uşi. Un Cavaler al Regelui stătea pe un scaun, fără coif, 953

cu capul în mâini. Alţi trei bărbaţi, strânşi unul într-altul, vorbeau cu voci scăzute şi profund neliniştite. Şoaptele lor înspăimântate ricoşau din pereţi şi reverberau de-a lungul coridorului. – Tu nu vii? Vitari clătină din cap. – Nu mi-a spus să vin şi eu. Cei trei bărbaţi îl priviră lung pe Glokta care se apropia şchiopătând de ei. Ia uită-te pe cine găsim noi şuşotind pe lângă uşile palatului chiar înainte de ivirea zorilor! Lordul Şambelan Hoff purta o haină de casă aruncată în grabă peste cămaşa de noapte, iar chipul lui durduliu parcă încă se mai afla sub impresia unui coşmar recent. Un colţ al gulerului de la cămaşa Lordului Mareşal Varuz era ridicat, iar părul cărunt îi era vâlvoi. Înaltul Judecător Marovia avea obrajii supţi, ochii încercuiţi cu roşu, iar mâna acoperită cu piele hepatică îi tremură uşor când arătă spre uşă. – Înăuntru, şopti el. Înfiorătoare treabă. Înfiorătoare. Ce se poate face? Glokta se încruntă, şchiopătă pe lângă garda care plângea în hohote şi intră. Într-un dormitor. Magnific. În fond, suntem în palat. Pe tapetul în culori vii erau atârnate pânze întunecate în rame poleite. Căminul enorm era cioplit din piatră maro şi roşie, semănând cu un templu kantic în miniatură. Patul cu patru stâlpi părea mai spaţios decât întregul dormitor al lui Glokta. Aşternuturile mototolite erau date la o parte, dar nu se vedea nici urmă de locatar. Una dintre ferestrele înalte era întredeschisă, şi prin ea intra adierea rece din lumea cenuşie de afară, făcând flăcările lumânărilor să danseze şi să pâlpâie. Arhilectorul Sult stătea în mijlocul încăperii, de cealaltă parte a patului, privind îngândurat podeaua. Glokta ar fi fost dezamăgit dacă s-ar fi aşteptat ca şi şeful lui să arate la fel de neîngrijit precum cei trei din faţa uşii. Straiul alb al Arhilectorului era imaculat, ca de obicei; părul său alb era îngrijit pieptănat, ca de obicei. Îşi ţinea împreunate în faţă mâinile-i îmbrăcate în mănuşi albe. – Eminenţă… gâfâi Glokta şontâcăind spre el. Atunci observă ceva pe podea. Un lichid întunecat la culoare care lucea în lumina lumânărilor. Sânge. Oare de ce nu mă surprinde? Mai şchiopătă puţin, apropiindu-se de locul respectiv. Cadavrul era întins pe spate. Cearşafurile albe erau pline de sânge, patul şi peretele erau mânjite de sânge, bordura draperiilor luxoase de la fereastră era îmbibată cu sânge. La fel şi cămaşa de noapte de pe mort. O mână şi-o ţinea ridicată, iar cealaltă fusese despicată chiar deasupra degetului mare. O rană deschisă pe unul din braţe, iar de acolo lipsea o bucată de carne. Ca şi cum ar fi fost muşcat. Un picior rupt şi îndoit în poziţie nefirească, cu osul fracturat ieşind prin piele. Gâtul fusese sfârtecat în aşa hal, încât capul abia mai avea de ce să se ţină. Însă chipul era uşor de recunoscut. Părea că zâmbeşte la stucatura delicată a tavanului, cu dinţii dezgoliţi şi cu ochii holbaţi. 954

– Prinţul Moştenitor Raynault a fost asasinat, murmură Glokta. Arhilectorul se făcu a aplauda uşurel cu două degete înmănuşate în podul celeilalte palme. – O, foarte bine. Uite, vezi, exact pentru aceste observaţii strălucite te-am chemat eu. Da, Prinţul Raynault a fost asasinat. O tragedie. O crimă odioasă. O ticăloşie colosală care loveşte chiar în inima naţiunii noastre şi îl afectează pe fiecare cetăţean în parte. Însă nu acesta este lucrul cel mai rău. Arhilectorul inspiră adânc şi continuă: – Regele nu are fraţi, Glokta, înţelegi ce-ţi spun? Acum nu mai are nici urmaşi. Iar atunci când Regele va muri, de unde crezi că va veni viitorul conducător ilustru? Glokta înghiţi în sec. Pricep. Este o inconvenienţă majoră. – Din Consiliul Deschis. – În urma unui scrutin, mârâi dispreţuitor Sult. Membrii Consiliului Deschis vor vota viitorul Rege. Câteva sute de retardaţi pe care nu te poţi bizui nici măcar să fie în stare să-şi comande singuri prânzul. Glokta înghiţi în sec. Din nou. Aproape că-mi vine să mă bucur de starea proastă în care se află Eminenţa Sa, dacă nu ar fi şi capul meu în joc. – Nu ne bucurăm de popularitate în Consiliul Deschis. – Ne detestă. Ba mai mult, chiar. Din cauza acţiunilor noastre împotriva Pânzarilor, Negustorilor de Mirodenii, împotriva Lordului Guvernator Vurms, şi lista poate continua. Niciunul dintre aceşti nobili nu are încredere în noi. Şi dacă Regele moare… – Cum îi merge Regelui cu sănătatea? – Nu-i merge, se încruntă Sult la cadavrul însângerat. Toată munca noastră poate fi distrusă dintr-o singură lovitură. Asta în cazul în care nu vom reuşi să ne facem prieteni în Consiliul Deschis câtă vreme Regele mai este în viaţă. În cazul în care nu vom reuşi să îi intrăm în graţii, astfel încât să ne permită să-i alegem noi succesorul, sau, măcar, să influenţăm considerabil alegerea acestuia. Îl privi lung pe Glokta cu ochi albaştri care-i scânteiau în lumina lumânărilor. – Trebuie să cumpărăm voturile, trebuie să şantajăm, trebuie să fim convingători, trebuie să ameninţăm ca să obţinem ceea ce vrem. Şi poţi fi sigur că nemernicii ăia trei de afară se gândesc acum exact la acelaşi lucru. Cum mă voi putea menţine la putere? Pe care candidat să sprijin? Ce voturi pot controla? Când vom anunţa crima, va trebui să asigurăm Consiliul Deschis că ucigaşul se află deja în mâinile noastre. Apoi se va face dreptate. Repede, brutal, şi în văzul tuturor. Şi cine ştie ce se va alege de noi dacă voturile nu ne vor fi favorabile? Cu Brock pe tron, sau cu Isher, sau Heugen? Sult se cutremură îngrozit.

955

– În cel mai fericit caz, vom rămâne fără funcţii. În cel mai rău caz… Cadavre găsite plutind pe lângă docuri… De aceea am nevoie să mi-l găseşti pe asasinul Prinţului. De îndată. Glokta se uită la cadavru. La ce a mai rămas din el. Împunse rana deschisă cu vârful bastonului. Am mai văzut asemenea răni, acum câteva luni, pe cadavrul acela din parc. A fost un Devorator, sau, cel puţin, aşa ar trebui să credem. Un curent de aer rece pătrunse prin fereastra deschisă. Un Devorator care a intrat pe fereastră. Agenţilor Profetului nu prea le stă în fire să lase asemenea indicii în urmă. De ce nu l-au făcut să dispară, aşa cum au procedat cu Davoust? Să credem că, dintr-odată, nu le mai este foame? – Garda ce spune? Sult făcu un semn indiferent din mână. – Zice că a stat toată noaptea în faţa uşii, ca de obicei. A auzit un zgomot, a intrat în încăpere, l-a găsit pe Prinţ aşa cum este şi acum, iar fereastra era deschisă. A trimis imediat după Hoff. Hoff a trimis după mine, iar eu am trimis după tine. – Cu toate acestea, garda ar trebui să fie interogată cum se cuvine… Glokta se uită la mâna ridicată a lui Raynault. Era ceva în căuşul ei. Cu multă greutate reuşi să se aplece – bastonul se clătină primejdios de tare sub greutatea lui – şi luă obiectul respectiv dintre degetele cadavrului. Interesant. O bucată de pânză. Pânză albă, deşi acum pătată cu sânge. O netezi şi o ridică la lumină. Era brodată cu fir de aur. Am mai văzut aşa ceva. – Ce-i aia? se răsti la el Sult. Ai descoperit ceva? Glokta nu-i răspunse. Poate, însă a fost foarte uşor. Aproape mult prea uşor. Glokta îi făcu un semn din cap lui Frost, iar albinosul se întinse şi trase sacul de pe capul emisarului Împăratului. În lumina nemiloasă, Tulkis clipi des din pleoape, inspiră adânc şi aruncă priviri furişe prin încăpere. O cutie albă şi murdară, intens luminată. Îl măsură din ochi pe Frost, aşezat ameninţător chiar lângă umărul lui. Îl măsură din ochi pe Glokta, aşezat în faţa lui. Măsură din ochi scaunele şubrede şi masa murdară şi lădiţa lăcuită de pe ea. Nu păru, însă, să observe gaura neagră din colţul de vizavi de el, chiar de lângă capul lui Glokta. Foarte bine. Nici nu trebuia s-o observe. Prin acea gaură Arhilectorul Sult urmărea întreaga scenă. Pe acolo aude fiecare cuvinţel al nostru. Glokta îl urmări pe sol îndeaproape. De obicei în aceste prime momente omul îşi dă în vileag vina. Mă întreb care îi vor fi primele cuvinte? Un nevinovat ar întreba de ce anume este acuzat… – De ce anume sunt acuzat? întrebă Tulkis. Glokta simţi cum îi zvâcneşte o pleoapă. Desigur însă, un individ inteligent, dar vinovat ar putea pune lesne aceeaşi întrebare. – De asasinarea Prinţului Moştenitor Raynault. 956

Solul tresări şi se lăsă fleşcăit în scaun. – Profundele mele condoleanţe familiei regale şi tuturor cetăţenilor Uniunii în această zi îndoliată. Dar chiar sunt necesare legăturile astea? Şi făcu un semn din cap spre lanţul lung şi greu înfăşurat în jurul trupului lui gol. – Sunt. Presupunând că eşti cel pe care îl căutăm. – Înţeleg. Ar avea vreo importanţă dacă ţi-aş spune că nu am absolut nicio vină în crima asta atroce? Mă cam îndoiesc. Chiar dacă ai fi nevinovat. Glokta azvârli pe masă bucata de pânză pătată cu sânge. – Asta era în mâna Prinţului. Tulkis se încruntă, profund nedumerit. De parcă n-a mai văzut-o niciodată. – Se potriveşte perfect cu gaura dintr-un veşmânt pe care l-am găsit în camera ta. Veşmânt pătat şi el cu sânge din belşug. Tulkis căscă ochii mari la Glokta. De parcă habar nu are cum a ajuns acolo. – Cum îţi explici asta? Solul se aplecă peste masă cât de mult îi permiteau mâinile legate la spate şi vorbi repede şi cu voce coborâtă. – Te rog, ajută-mă, Superiorule. Dacă agenţii Profetului mi-au descoperit misiunea – şi ei descoperă absolut tot mai devreme sau mai târziu – nu se vor da în lături de la nimic ca să mă împiedice să mi-o îndeplinesc. Ştii foarte bine de ce sunt capabili. Dacă mă pedepseşti pentru crima aceasta, vei aduce insultă Împăratului. Îi vei respinge mâna întinsă cu prietenie, îi vei da o palmă peste faţă. Va jura să se răzbune, iar când Uthman-ul-Dosht jură ceva… nu contează viaţa mea, dar misiunea mea nu trebuie să dea greş. Consecinţele… pentru naţiunile noastre deopotrivă… te rog, Superiorule, te implor… Ai reputaţia că ai fi descuiat la minte… – O minte descuiată este aidoma unei răni deschise, mârâi Glokta. Este vulnerabilă la otravă. Expusă la puroi. Şi nu-i provoacă posesorului ei decât durere. Îi făcu un semn lui Frost, iar albinosul puse cu mare grijă pe masă hârtia cu mărturisirea şi o trase spre Tulkis cu vârfurile degetelor sale albe. Alături de hârtie puse călimara şi-i deschise capacul din bronz. Puse şi condeiul pe masă. Cât se poate de ordonat şi minuţios. – Mărturisirea ta, făcu Glokta un semn cu mâna spre hârtia de pe masă. În cazul în care încă te mai întrebi ce conţine. – Dar nu sunt vinovat, murmură Tulkis cu voce şoptită. Glokta se strâmbă enervat. – Ai fost torturat vreodată? – Nu. – Dar ai asistat la vreo tortură? 957

– Am asistat, spuse solul cu gura uscată. – Atunci ai o idee vagă despre ce te aşteaptă. Frost deschise lada de pe masă. Tăvile dinăuntru se ridicară şi se răsfirară, precum aripile unui fluture uriaş, etalând instrumentele lui Glokta în toată frumuseţea lor sclipitoare, hipnotizantă, oribilă. Ochii lui Tulkis se umplură de spaimă şi de fascinaţie. – Sunt cel mai bun, oftă prelung Glokta strângându-şi mâinile la spate. Nu-i o chestiune de orgoliu, ci realitatea însăşi. N-ai fi aici cu mine dacă eu n-aş fi cel mai bun. Îţi spun toate astea pentru că vreau să nu mai ai niciun dubiu. Pentru că vreau să-mi răspunzi la întrebări fără să mai nutreşti vreo iluzie că ai putea scăpa teafăr. Uită-te la mine. Aşteptă până ce Tulkis îi întâlni privirea. – Mărturiseşti? O pauză. Apoi şoapta solului. – Sunt nevinovat. – Nu asta te-am întrebat. Te mai întreb o dată. Mărturiseşti? – Nu pot. Se priviră lung, iar Glokta nu mai avu nicio îndoială. Este nevinovat. Dacă s-a putut furişa peste zidurile palatului şi a putut intra pe fereastra Prinţului fără să-l observe nimeni, la fel de bine putea să iasă din Agriont înainte ca noi să prindem de veste. Şi atunci, de ce a rămas şi a dormit şi şi-a lăsat în dulap hainele pătate cu sânge ca să le descoperim noi? O dâră de indicii atât de ostentative, că şi un orb le-ar putea lua urma. Am fost traşi pe sfoară într-un mod prea puţin dibaci. Una este să-l pedepsesc pe nevinovat, dar să mă las acoperit de ridicol? Asta-i cu totul altă chestiune. – O clipă, spuse încet Glokta. Se chinui să se dea jos de pe scaun, şontâcăi spre uşă, ieşi, o închise cu grijă în urmă, şchiopătă strâmbându-se de durere până la camera de alături şi intră. – Ce naiba faci acolo? se răţoi Arhilectorul la el. Glokta rămase cu capul plecat într-o atitudine de respect profund. – Încerc să stabilesc adevărul, Eminenţă… – Ce încerci tu să stabileşti? Consiliul Închis aşteaptă mărturisirea, şi tu dai din gură că ce? Ochii lui Glokta nu se plecară sub privirea furioasă a Arhilectorului. – Şi dacă nu minte? Dacă Împăratul chiar îşi doreşte pacea? Dacă e nevinovat? Ochii albaştri şi reci ai lui Sult se holbară nedumeriţi. – Ţi-ai pierdut doar dinţii în Gurkhul sau şi blestemata aia de minte? Cui îi pasă dacă e nevinovat sau nu? Ce ne preocupă pe noi acum e să facem ce trebuie ca să fie bine! Ce ne preocupă pe noi acum este să facem ce e necesar! Ce ne preocupă pe noi acum e să obţinem o semnătură pe hârtia aia… – Arhilectorul 958

aproape că făcea spume la gură de furie şi îşi încleşta şi descleşta nervos pumnii – … zdreanţă schiloadă de om ce eşti! Fă-l să semneze şi să terminăm cu asta ca să ne putem apuca să dăm limbi în cururile celor din Consiliul Deschis! Glokta îşi plecă şi mai mult capul. – Desigur, Eminenţă. – Obsesia ta perversă pentru adevăr o să-mi mai pricinuiască şi alte supărări în seara asta? Mă descurc mai bine cu acul de cusut decât cu lopata, dar până şi eu aş fi în stare să smulg o mărturisire de la ticălosul ăluia! Este cazul să trimit după Goyle? – Sigur că nu, Eminenţă. – Atunci, du-te acolo, fir-ai tu să fii, şi fă-l… să… semneze! Glokta ieşi şchiopătând din cameră, bombănind nemulţumit, întinzându-şi gâtul într-o parte şi în alta, frecându-şi palmele inflamate, încordându-şi umerii şi auzind cum îi trosnesc articulaţiile. Dificil interogatoriu!. Cu picioarele încrucişate, Severard stătea aşezat pe coridor sprijinindu-şi capul de peretele soios. – A semnat? – Fireşte. – Minunat. Alt mister rezolvat, şefule, ce zici? – Mă cam îndoiesc de asta. Nu-i un Devorator. Nu aşa cum a fost Shickel. Simte durerea, crede-mă. Severard ridică nepăsător din umeri. – Shickel spunea că fiecare dintre ei are câte un alt talent. – Aşa a spus. Aşa a spus. Totuşi. Glokta îşi şterse ochiul care îi curgea, gândind: Cineva l-a ucis pe Prinţ. Cineva are ceva de câştigat de pe urma morţii lui. Şi aş vrea să ştiu cine este acest cineva, chiar dacă nimănui nu-i pasă. – Mai am câteva întrebări la care vreau răspuns. Soldatul care a făcut de gardă la uşa Prinţului azi-noapte. Vreau să stau de vorbă cu el. Practicianul ridică din sprâncene. – De ce? Că doar avem mărturisirea. – Adu-l la mine chiar acum. Severard se ridică de lângă zidul murdar. – Cum zici. Tu eşti şeful. Porni agale pe coridor: – Îţi servesc de îndată un Cavaler din Ordinul Regelui.

959

Pe poziţii – Ai dormit? întrebă Pike, scărpinându-şi partea mai puţin arsă a feţei sale distruse. – Nu. Tu? Deţinutul devenit sergent clătină din cap. – N-am mai dormit de zile întregi, murmură melancolic Jalenhorm. Îşi umbri ochii cu mâna şi se uită spre creasta de nord, spre linia neregulată a copacilor de sub cerul plumburiu. – Divizia lui Poulder a pornit deja prin pădure? – Înainte de a se lumina de ziuă, răspunse West. Curând ar trebui să ne dea de ştire că şi-a ocupat poziţiile. Iar acum se pare că şi Kroy e gata de plecare. Măcar punctualitatea ar trebui să i-o respectăm. În vale, dincolo de punctul de comandă al lui Burr, divizia generalului Kroy intra în dispozitiv de luptă. Centrul era alcătuit din trei regimente de infanterişti din Oastea Regelui. Pe fiecare flanc, pe teren mai înalt, se afla câte un alt regiment de recruţi. Cavaleria se afla în ariergardă. Spectacolul era complet diferit de jalnica desfăşurare de forţe efectuată de armata improvizată a lui Ladisla. Batalioanele înaintau cu pas sigur în coloane ordonate şi compacte: tropăind cadenţat prin noroi, prin iarba înaltă, prin peticele de zăpadă din gropi. Se opriră în poziţiile stabilite şi începură să se întindă în rânduri parcă desenate, iar în scurt timp valea fu acoperită cu o reţea de soldaţi. Aerul rece răsuna de bubuitul înfundat al paşilor lor, de tunetul tobelor lor, de strigătele întretăiate ale comandanţilor lor. Totul se desfăşura în bună ordine, conform regulamentului. Lordul Mareşal Burr dădu la o parte aripa cortului şi ieşi, răspunzând cu fluturări din mână la saluturile gărzilor şi ofiţerilor aflaţi prin preajmă. – Colonele, mârâi el cu ochii la cer. Vremea încă e frumoasă, nu? Soarele era doar o pată palidă la orizont, iar cerul era plin de vânătăi întunecate deasupra coastei nordice. – Pentru moment, domnule, îi răspunse West. – Nicio veste de la Poulder? – Nu, domnule. Însă pădurea e deasă, opacă, şi se înaintează mai greu. Pădurea era opacă, într-adevăr, însă nu tot atât de opacă şi obtuză pe cât era Poulder, îşi spuse West, care ţinu pentru sine această remarcă lipsită de profesionalism. – Ai apucat să mănânci ceva? – Da, domnule, minţi West care nu înghiţise nimic de cu seară, şi nici atunci nu mâncase prea mult. Numai gândul la mâncare îi făcea greaţă. 960

– Măcar unul dintre noi a mâncat, comentă Burr, apăsându-şi posomorât burta cu mâna. A naibii indigestie. Nu pot să vâr nimic în gură. Se strâmbă şi scoase un râgâit prelung. – Scuze. Uite-i acolo. Probabil că generalul Kroy se declarase mulţumit de poziţionarea fiecărui om din divizia lui, deoarece soldaţii din vale începuseră să înainteze. Iar stindardele regimentelor, steagurile batalioanelor, drapelele companiei începură să fluture în vântul rece. Soarele palid scânteia pe săbiile ascuţite şi pe armurile lustruite, strălucea pe panglicile aurii şi pe lemnul şlefuit, sclipea pe catarame şi harnaşamente. Înaintau în formaţie compactă, falnică etalare de forţă militară. Dincolo de ei, spre partea dinspre est a văii, în spatele copacilor, se înălţa un turn întunecat. Primul turn al fortăreţei Dunbrec. – Ce mai spectacol, murmură Burr. În total cincisprezece mii de ostaşi aici şi tot pe atâţia sus, pe culme. Făcu un semn din cap spre rezerva de la punctul de comandă – două regimente de cavalerişti dornici de acţiune: – Alţi două mii care îşi aşteaptă ordinele. Privi tabăra ridicată în zăpada din vale: oraş de corturi, căruţe, maldăre de lăzi şi butoaie printre care mişunau siluete negre. – Fără să mai numărăm miile care sunt aici – bucătari, grăjdari, potcovari, căruţaşi, slugi şi doctori. Clătină din cap dus pe gânduri. – Câtă răspundere, toate vieţile astea, nu crezi? Ar trebui să fii fraier dacă ţi-ai dori să te înhami la un asemenea jug. West schiţă un surâs posac. – Aşa este, domnule. – Mi se pare că…, şopti Jalenhorm mijindu-şi ochii în soare. Ăia sunt…? – Lunetă! se răsti Burr, şi un ofiţer din apropiere i-o înmână cu un gest afectat. Măi, măi. Ce avem noi aici? Întrebare retorică, fără doar şi poate. Nu avea cine altcineva să provoace această exclamaţie a Mareşalului. – Nordicii lui Bethod, zise Jalenhorm, constatând evidenţa, aşa cum făcea mai mereu. Prin propria-i lunetă, West îi văzu cum se năpustesc în câmp deschis, revărsându-se dintre copacii din capătul de lângă râu al văii, întinzându-se ca sângele ce curge din venele tăiate ale unui sinucigaş. Hoarde cenuşii, murdare, se coagulau pe flancuri. Erau robii, cei cu arme uşoare. În centru căpătau contur rânduri mai ordonate, platoşe şi săbii pe care lumina sclipea stins. Ţăranii lui Bethod. – Nici urmă de cai.

961

West se simţi mai agitat decât fusese el vreodată. Avusese deja parte de o confruntare aproape fatală cu cavaleria lui Bethod şi nu îşi dorea să repete experienţa. – E bine să-ţi poţi vedea, în sfârşit, inamicul, spuse Burr, dând glas unor sentimente opuse celor nutrite lui West. Recunosc că se mişcă repede şi bine, continuă Mareşalul schiţând unul din zâmbetele lui extrem de rare. Dar se mişcă exact în direcţia pe care ne-o dorim noi. Capcana are momeala în ea şi e gata să se închidă, ce zici, căpitane? Şi îi dădu luneta lui Jalenhorm, care se uită şi el în vale şi zâmbi larg la rândul lui. – Exact în direcţia pe care ne-o dorim noi, repetă el. Însă West nu le împărtăşea încrederea. Îşi amintea mult prea bine şirul subţire de nordici de pe culmea dealului, chiar acolo unde Ladisla îşi închipuise că-şi doreşte să-i atragă. Oamenii lui Kroy se opriră, iar unităţile trecură iute în poziţii, la fel de calm de parcă s-ar fi aflat la o paradă militară: aliniate pe patru rânduri, în spate cu companiile de rezervişti, în faţă cu o linie de arcaşi. West abia desluşi ordinele de tragere şi urmări ploaia de săgeţi care se abătu peste soldaţii lui Bethod. Îşi încleştă pumnii şi îşi înfipse unghiile în carne, dorindu-şi ca nordicii să moară pe loc. În schimb, aceştia trimiseră înapoi o salvă ordonată de săgeţi şi porniră la atac. Strigătul lor de luptă pluti până la ofiţerii strânşi în faţa cortului, urlet nepământesc, prelung în aerul îngheţat. West îşi muşcă buzele, amintindu-şi când îl auzise ultima oară reverberând prin ceaţa groasă. Greu de crezut că fusese doar cu câteva săptămâni în urmă. Şi se simţi din nou vinovat pentru că îi părea bine că se află în spatele liniilor, deşi fiorul de-a lungul spinării părea a-i spune că data trecută o asemenea poziţie mai ferită nu-i fusese de niciun folos. – Fir-ar să fie, exclamă Jalenhorm. Nimeni altcineva nu mai spuse nimic. Cu dinţii încleştaţi şi inima bătându-i să-i spargă pieptul, West încerca să-şi potolească tremurul mâinilor în care ţinea luneta. Nordicii se năpusteau în vale. Arcaşii lui Kroy mai trimiseră încă o ploaie de săgeţi, apoi se retraseră prin culoarele ordonate dintre rânduri, regrupându-se în spatele liniilor. Suliţele fură coborâte, scuturile ridicate şi, parcă fără pic de zgomot, armata Uniunii se pregăti de confruntarea cu nordicii gălăgioşi. – Contact, mârâi Lordul Mareşal Burr. Rândurile Uniunii părură a se undui, razele palide ale soarelui părură a luci mai repede pe mulţimea de oameni, un huruit vag umplu văzduhul. La punctul de comandă nu se rosti nici măcar un cuvânt. Toţi se uitau prin lunete sau îşi mijeau ochii în soare, întinzându-şi gâturile ca să poată vedea mai bine ce se întâmpla în vale, ţinându-şi răsuflarea.

962

După ceea ce le păru tuturor o perioadă teribil de lungă, Burr îşi luă luneta de la ochi. – Bun, zise el. Rezistă. Se pare că nordicii tăi au avut dreptate, West, suntem superiori din punct de vedere numeric, chiar şi fără Poulder. O să avem parte de un scandal de pomină când o să ajungă aici… – Sus, şopti West, pe creasta dinspre sud. Ceva licări printre copaci. Ceva metalic. – E cavaleria, domnule, pot să jur pe viaţa mea. Se pare că Bethod a avut aceeaşi idee ca noi, dar pe flancul celălalt. – La naiba! şuieră Burr. Daţi-i de ştire generalului Kroy să se replieze şi să se pregătească pentru un atac din dreapta! Unul dintre aghiotanţi sări în şa şi porni în galop spre cartierul general al lui Kroy, răscolind bulgări de noroi sub copitele calului. – Alte scamatorii din astea şi nu va mai fi bine pentru noi, spuse Burr închizându-şi luneta şi începând să se bată cu ea în palmă. Nu trebuie să eşuăm, colonele West. Nu trebuie să ne stea nimic în cale. Nici aroganţa lui Poulder, nici orgoliul lui Kroy, nici viclenia duşmanului, nimic, absolut nimic! Trebuie să învingem astăzi aici. Nu trebuie să dăm greş! – Da, domnule. Însă West nu prea ştia ce ar fi putut face. Soldaţii Uniunii încercau să nu facă zgomot, ceea ce însemna că făceau tot atât de mult tărăboi ca o turmă de oi duse la tuns. Gemeau şi grohăiau, alunecau pe pământul reavăn, iar armurile zăngăneau şi armele li se loveau de crengile mai joase. Copoiul îi urmărea clătinând cu tristeţe din cap. – Bine că nu-i nimeni acolo să-i audă, şuieră Dow. Idioţii ăştia ar trezi şi un mort. – Nu e cazul să faci şi tu zgomot, îl admonestă Treicopaci din fruntea grupului, făcându-le semn camarazilor săi să-l urmeze. Stranie senzaţie să mărşăluiască din nou împreună cu atât de mulţi oameni. Cei douăzeci de ţărani ai lui Fiori-îţi-dau li se alăturaseră, şi ce grup ciudat mai erau şi aceştia. Bărbaţi înalţi şi bărbaţi scunzi, tineri şi bătrâni, cu tot soiul de arme şi armuri, dar foarte eficiente din câte îşi putea da seama Copoiul. – Stai! Şi soldaţii Uniunii se opriră buluc, bombănind şi zăngănind, apoi începură să se aranjeze în rânduri de front de-a lungul celei mai înalte părţi a crestei. Lung front, îşi spuse Copoiul, judecând după numărul de trupeţi pe care-i urmărise intrând în pădure. Ei se aflau chiar la capătul diviziei. Se uită la copacii din stânga şi se încruntă. Cam izolat locul acesta. – Dar foarte sigur, şopti ca pentru sine. – Ce zici? îl întrebă Cathil care se aşezase pe o buturugă uriaşă. 963

– Suntem la adăpost aici, îi spuse în limba ei, reuşind să schiţeze un soi de zâmbet. Tot nu avea habar cum să se poarte cu ea. Pe timpul zilei între ei se căsca o prăpastie uriaşă. Prăpastie pe care el nu ştia dacă o va trece vreodată, căci îi despărţeau şi rasa, şi vârsta, şi limba. Bizar, însă, noaptea această prăpastie dispărea ca prin vrajă. Pe întuneric se înţelegeau destul de bine. Poate cu timpul vor reuşi să facă relaţia să funcţioneze. Poate nu. Şi cu asta basta. Dar îi părea bine că acum e alături de el. Îl făcea să se simtă iarăşi ca un bărbat în carne şi oase, şi nu ca un animal care se furişează prin păduri. Observă un ofiţer Unionist care se îndrepta cu paşi ţanţoşi spre Treicopaci. Sub braţ avea înfipt un soi de beţişor lustruit. – Generalul Poulder vă cere să rămâneţi aici, pe aripa stângă, pentru a asigura flancul îndepărtat, spuse el foarte rar şi foarte tare, ca şi cum aşa s-ar fi putut face înţeles în cazul că ei nu i-ar fi cunoscut limba. – În regulă, confirmă Treicopaci. – Divizia se va desfăşura pe creastă, în dreapta voastră! Şi împunse aerul cu beţişorul lui arătând spre copaci unde oamenii lui îşi ocupau posturile într-un tărăboi infernal. – Vom aştepta până când trupele lui Bethod se vor fi angajat în luptă cu divizia generalului Kroy, şi atunci îi vom ataca şi îi vom izgoni de pe câmpul de luptă! Treicopaci dădu din cap. – Ai nevoie de ajutor? – Sincer, mă cam îndoiesc, însă vă vom da de veste dacă va fi cazul. Şi se întoarse la subordonaţii lui cu acelaşi mers fălos. După doar câţiva paşi însă, alunecă, şi aproape dădu cu târtiţa de noroi. – E sigur de sine, observă Copoiul. Treicopaci ridică din sprâncene. – Cam prea mult, după gustul meu. Dar dacă asta înseamnă că nu va trebui să luptăm, să ştii că îmi convine. Haideţi! strigă întorcându-se spre ţăranii lui Fioriîţi-dau. Apucaţi trunchiul ăla gros şi târâţi-l până la margine! – De ce? întrebă unul cu faţă ursuză, frecându-şi genunchiul. – Ca să ai după ce să te ascunzi dacă apare Bethod, lătră Dow la el. Treci la treabă, prostule! Mârâind nemulţumiţi, ţăranii îşi lăsară armele deoparte şi se apucară de lucru. Lupta alături de legendarul Rudd Treicopaci parcă nu era chiar atât de distractivă pe cât îşi imaginaseră. Copoiul zâmbi. Ar fi trebuit să-şi dea seama. Conducătorii nu ajung să fie pomeniţi în legende dacă dau dovadă de superficialitate. Se îndreptă spre bătrânul lui prieten care se uita încruntat înspre pădure. – Eşti îngrijorat, şefu’?

964

– Acolo se pot ascunde foarte uşor destui oameni. Şi pot aştepta momentul prielnic de atac după începerea bătăliei. – Aşa şi este, rânji Copoiul. Tocmai de aceea ne aflăm noi aici. – Ce vrei să spui? Că Bethod nu s-o fi gândit la acelaşi lucru? Rânjetul Copoiului începu să se stingă. – Dacă are oameni în plus, s-ar putea să-i treacă prin minte că i-ar folosi mai bine aici, pe culme, în aşteptarea momentului potrivit, întocmai cum facem noi. Şi ne-am putea pomeni faţă în faţă cu ei. Şi atunci ce zici tu că o să se întâmple? – O să ne luăm la omor, zic eu. Dar Fiori-îţi-dau spune că Bethod nu are oameni. Ăştia din Uniune sunt de două ori mai mulţi. – Poate, dar lui îi plac atacurile prin surprindere. – Bine, fu de acord Copoiul urmărind cum ţăranii lui Fiori-îţi-dau se opintesc la trunchiul uriaş blocând creasta dealului. Cum zici tu. Am pus pomul ăla de-a curmezişul şi o să sperăm că totul va fi în ordine. – În ordine? mârâi Treicopaci. Când ai mai pomenit tu aşa ceva? Se îndreptă să discute ceva cu Ursuzul, iar Copoiul ridică din umeri în spatele lui. Dacă, pe nepusă masă, s-ar trezi înainte cu câteva sute de ţărani ai lui Bethod, chiar că ar fi în mare încurcătură. Însă nu mai aveau ce face acum. Aşa că se aplecă lângă raniţă şi îşi scoase dinăuntru bucata de cremene şi câteva rămurele uscate. Le aşeză pe pământ cu grijă şi începu să scapere piatra. Fiori-îţi-dau se aşeză pe vine lângă el, sprijinit în coada toporului. – Ce faci? – Ce ţi se pare că fac? se răţoi la el Copoiul suflând în vreascuri şi urmărind cum creşte flacăra. Îmi fac un foc. – Da’ nu aşteptăm să înceapă bătălia? Copoiul se aşeză în fund şi mai puse nişte rămurele uscate pe foc. – Aşteptăm, cum să nu, şi eu zic că ăsta-i cel mai bun moment să facem un foc. Războiul înseamnă mai ales aşteptare, flăcău. Şi, dacă eşti în branşa noastră, tot stai şi aştepţi. Şi timpul ăsta când aştepţi ţi-l poţi petrece în frig, sau poţi încerca să faci ceva ca să te simţi un picuţ mai bine. Scoase din raniţă o tingire şi o puse pe foc. Tingire nouă, tingire bună, o luase de la sudişti. Desfăcu un pachet. Cinci ouă, încă întregi. Ouă frumuşele, pestriţe. Sparse unul de marginea tingirii şi auzi sâsâitul lui plăcut. Zâmbi larg. Lucrurile parcă începeau să meargă mai bine. Nu mai mâncase ouă de multă vreme. Dar chiar atunci când îl spărgea pe ultimul, vântul, care îşi schimbase direcţia, îi aduse un miros nou în nări. Altceva decât mirosul de ouă prăjite. Ridică iute capul încruntându-se. – Ce e? întrebă Cathil. – Probabil că nimic, îi răspunse, ştiind, însă, că e mai bine să nu rişte. Stai aici şi ai grijă de ouă, bine? – Bine. 965

Copoiul se căţără peste trunchiul doborât, se ghemui lângă primul copac şi cercetă valea cu privirea. Acum nu mai simţea niciun miros, de asta era sigur. Şi nici nu vedea nimic printre copaci – nimic în afară de pământul ud, de peticele de zăpadă, de ramurile pinilor şi de umbrele nemişcate. Absolut nimic. Treicopaci îl speriase cu toată vorbăria lui despre atacuri prin surprindere. Tocmai voia să se întoarcă, dar simţi din nou izul de mai înainte. Se ridică, făcu câţiva paşi în jos pe versant, îndepărtându-se de focul lui şi de trunchiul de copac. Iar Treicopaci apăru ca din senin lângă el, cu scutul pe braţ şi sabia strânsă în mână. – Ce e, Copoiule, simţi ceva? – S-ar putea. Amuşină din nou, prelung, fără să se grăbească, aspirând pe nas aerul, încercând să-şi dea seama ce este. – Probabil că nu-i nimic. – Nu mă lua pe mine cu „nimic”, Copoiule. Nasul tău ne-a scos din multe belele până acum. Ce simţi? Vântul îşi schimbă direcţia şi, de această dată, mirosul îl izbi din plin. Nu-l mai simţise de ceva vreme, dar nu avea cum să nu-l recunoască. – La naiba, şopti el. Shanka. – Hei! Copoiul se uită în jur cu gura căscată. Cu tingirea în mână, Cathil tocmai trecea peste trunchiul doborât. – Sunt gata ouăle, zise ea celor doi cu un surâs vesel. Treicopaci îi făcu un semn cu mâna şi urlă cât îl ţineau plămânii: – Toată lumea la adăpost în spatele… Din tufişuri se auzi plesnet de arc. Copoiul simţi cum săgeata şuieră prin văzduh la vreo doi paşi pe lângă el, căci capetele-turtite nu erau arcaşi pricepuţi. Doar din noroc chior au reuşit să găsească o victimă. – Ah, oftă Cathil, uitându-se la săgeata din coaste. Ah… Şi se lăsă moale la pământ, scăpând tingirea în zăpadă. Copoiul se repezi la ea, cu respiraţia hârâindu-i în gâtlej. O apucă de braţe şi îl văzu pe Treicopaci care o apucase de picioare. Bine că nu era grea. Nu era grea deloc. Pe lângă ei mai zburară două săgeţi. Una se înfipse în trunchiul de copac. O aruncară pe fată în spatele lui şi se adăpostiră şi ei. – Sunt shanka acolo jos! strigă Treicopaci. Au lovit fata! – Cel mai sigur loc, ei? mârâi Dow, ghemuindu-se în spatele copacului şi învârtind barda în mână. Jigodii nenorocite! – Shanka? Aşa de mult la sud? se minună cineva. Copoiul o apucă pe Cathil de sub braţe şi o trase la adăpostul de lângă foc. – M-au nimerit, gemu ea, uitându-se la săgeată şi la sângele care i se întindea pe haine. 966

Începu să tuşească şi se uită cu ochi mari la Copoi. – Vin! urlă Fiori-îţi-dau. Pregătiţi-vă, băieţi! Oamenii îşi scoaseră săbiile din teci, îşi strânseră curelele şi legăturile scuturilor, îşi încleştară fălcile şi se încurajară reciproc plesnindu-se vârtos pe spate. Din spatele copacului, Ursuzul, cu un calm desăvârşit, trăgea săgeată după săgeată în vale. – Trebuie să mă duc, zise Copoiul, strângând-o pe Cathil de mână, dar am să mă întorc, bine? Tu stai aici cuminte, da? Am să mă întorc. – Ce? Nu! Fu nevoit să-i descleşteze cu forţa degetele. Nu-i plăcea să facă una ca asta, dar nu avea de ales. – Nu, şopti ea, sfârşită de puteri, pe când el se târa spre trunchiul de copac şi spre ţăranii din spatele lui. O suliţă rudimentară se împlântă în pământ chiar lângă el. Copoiul o privi lung, apoi se furişă de-a buşilea pe lângă ea, îndreptându-se spre locul unde se ascundea Ursuzul. Privi în josul dealului. – Fir-ar mama ei de viaţă! Copacii colcăiau de capete-turtite. Copacii dinspre vale, copacii din stânga, copacii din dreapta. Forme întunecate şi hidoase care se mişcau, care mişunau, care se buluceau să urce dealul. Parcă erau sute. La dreapta lor soldaţii Uniunii răcneau şi zăngăneau din arme şi armuri, neînţelegând ce se petrece. Din pădure ţâşneau săgeţi furioase spre ei. – Fi-r-ar mama ei de viaţă! – Zic că ar fi cazul să începi şi tu să tragi. Ursuzul dădu drumul unei săgeţi şi scoase o alta din tolbă. Copoiul luă şi el una, dar ţintele erau atât de multe, că nu ştiu pe care s-o aleagă, şi trase la nimereală, blestemând tot timpul. Acum erau şi mai aproape, atât de aproape că le putea zări feţele, dacă le puteai spune feţe. Fălci lătăreţe căscate, mârâind şi pline de colţi, ochi mici şi sălbatici, plini de ură şi venin. Arme grosolane – măciuci cu zeci de cuie, topoare făcute din piatră cioplită, săbii ruginite furate de la morţi. Şi urcau neabătuţi, mai iuţi decât lupii pădurilor. Copoiul îl lovi pe unul în piept şi îl văzu cum cade. Îl nimeri pe altul în picior. Dar ceilalţi nu şovăiră nici măcar un pic. – Gata! îl auzi el pe Treicopaci, simţi cum bărbaţii din juru-i se ridică în picioare, cu săbiile ridicate, cu suliţele ridicate, cu scuturile ridicate, pregătiţi să respingă atacul. Se întrebă cum anume puteai vreodată în viaţă să fii gata pentru aşa ceva. Un cap-turtit, cu gura căscată şi colţii la vedere, sări peste trunchiul copacului. Copoiul îl zări, formă neagră prin aer; îl auzi, muget prelung; apoi sabia lui Tul îl despică în două, împroşcând tot locul cu sânge, aidoma apei ce curge dintr-o sticlă spartă. 967

Altul se căţăra peste trunchi, iar Treicopaci îi reteză braţul dintr-o singură lovitură cu sabia şi îl aruncă în vale cu scutul. Acum veneau şi mai mulţi, mult mai mulţi, înghesuindu-se unii în alţii ca să escaladeze copacul. Copoiul îl nimeri cu săgeata pe unul chiar în faţă, la doar un pas distanţă de el, scoase cuţitul şi i-l înfipse în burtă, urlând din toţi bojocii, simţind căldura sângelui care-i şiroia pe mâini. Îi smulse măciuca din gheare, o repezi asupra altuia, îl rată şi se duse mai departe. Toţi zbierau şi loveau cu săbiile în dreapta şi în stânga. Copoiul îl văzu pe Fiori-îţi-dau cum izbeşte capul unui shanka de un copac cu cizma şi cum îşi ridică scutul şi îi sfărâmă chipul. Cum doboară un altul cu barda, stropindu-l pe Copoi cu sânge. Şi cum îl prinde pe un al treilea în braţe şi se prăbuşeşte cu el la pământ, rostogolindu-se prin noroi, zbătându-se şi lovind. Shanka ajunse deasupra, şi Copoiul îl lovi cu măciuca pe spinare, o dată, de două ori, de trei ori, iar Fiori-îţi-dau îl împinse la o parte, se ridică şi îi zdrobi capul cu piciorul. Apoi se repezi mai departe, doborând un alt cap-turtit care tocmai ce îşi înfipsese suliţa într-un ţăran înspăimântat. Copoiul clipi des, încercând să-şi şteargă sângele din ochi cu mâneca. Îl văzu pe Ursuz cum îşi ridică pumnalul şi îl împlântă până la plăsele prin tărtăcuţa unui cap-turtit, iar lama ieşi prin gura acestuia, ţintuindu-l de trunchiul unui copac. Îl văzu pe Tul cum spulberă cu pumnul faţa altui shanka, iar şi iar şi iar, până când din capul lui nu mai rămase nimic decât un fel de terci roşu. Un cap-turtit cu suliţa ridicată sări în copacul de alături, dar, înainte să apuce să-l înjunghie, Dow ţâşni şi-i reteză picioarele. Shanka se răsuci prin aer guiţând. Copoiul văzu alt shanka grămadă peste un ţăran, muşcându-l cu înverşunare de gât. Smulse suliţa din pământ şi o aruncă înfigând-o în spinarea ticălosului. Capul-turtit căzu scoţând sunete nearticulate şi încercă să ajungă cu ghearele în spate ca să şi-o scoată dintre umeri. Dar suliţa îl pătrunsese adânc. Alt ţăran se zvârcolea urlând de mama focului, cu braţul prins în colţii unui shanka. Cu cealaltă mână încerca să-l lovească în cap. Copoiul făcu un pas spre ei, dar înainte de a apuca să-l ajute, un cap-turtit se repezi la el cu o suliţă. Îl observă la timp şi se feri, îl tăie peste ochi cu pumnalul, apoi îl lovi cu măciuca în moalele capului şi simţi oasele spărgându-se precum coaja de ou. Se întoarse spre altul. Unul al naibii de mare, care deschise fălcile la el şi mârâi cu bale la gură, cu un topor uriaş în gheare. – Haide! îi strigă el, ridicând şi măciuca, şi cuţitul. Dar înainte de a apuca să-l atace, Treicopaci veni din spate şi îl despică de la umăr până la piept. Îi ţâşni sângele şi se prăbuşi în noroi. Însă reuşi cumva să se ridice, suficient cât să ajungă în dreptul pumnalului Copoiului. Acum shanka se retrăgeau, iar ţăranii urlau şi îi doborau unul câte unul. Ultimul orăcăi speriat şi se repezi la cel mai apropiat copac, încercând să se caţere în el. Dar căzu la pământ când sabia lui Dow îi făcu o rană adâncă în spate,

968

dezvelind carnea roşie şi aşchiile de os alb. Rămase zvâcnind câteva clipe pe o creangă, cu picioarele atârnându-i în gol. Apoi nu se mai mişcă. – I-am terminat! mugi Fiori-îţi-dau, cu pete mari de sânge pe obraji. I-am terminat! Ţăranii lui ovaţionară şi strigară şi îşi agitară armele. Sau, mai curând, majoritatea ovaţionară. Vreo doi stăteau nemişcaţi, alţi câţiva zăceau pe jos, răniţi, gemând, gâlgâind printre dinţi. Copoiul nu credea că ăstora le ardea să sărbătorească. Nici Treicopaci nu credea asta. – Gura, proştilor! Au plecat acum, dar vor veni şi mai mulţi. Ăsta-i necazul cu capetele-turtite, mereu se întorc mai mulţi! Luaţi cadavrele alea din drum, adăpostiţi răniţii! Recuperaţi cât de multe săgeţi puteţi! Vom avea curând nevoie de ele! Copoiul şchiopătă spre locul unde focul ardea mocnit. Cathil nu se mişcase de unde o lăsase. Acum respiraţia i se accelerase, dar era foarte slabă. Ţinea o mână apăsată pe coaste, acolo unde pătrunsese săgeata. Îl privi cu ochi mari şi umezi cum se apropie de ea, fără să spună nimic. Nici el nu rosti vreun cuvânt. Ce ar fi fost de spus? Îşi scoase cuţitul şi-i despică bluza însângerată, de la săgeată până jos, o dădu la o parte şi se uită mai bine la rană. Era înfiptă în dreapta, chiar sub sân, între două coaste. Nu era un loc bun pentru o rană de săgeată, presupunând că ar exista un asemenea loc. – E bine? bâigui ea clănţănind din dinţi, cu chipul alb ca zăpada, cu ochii strălucitori din cauza febrei. E bine? – E bine, o linişti el, ştergându-i cu degetul mare ţărâna de pe obraz. Nu te agita, bine? O rezolvăm noi cumva. Iar în tot acest timp îşi spunea: mincinos împuţit ce eşti tu, Copoiule, laş nenorocit ce eşti. Fata asta are o săgeată în piept. Treicopaci se aşeză pe vine lângă ei. – Trebuie s-o scoatem, se încruntă el. Eu o ţin, şi tu tragi. – Eu ce? – Ce zice? şuieră Cathil printre dinţii plini de sânge. Ce fa…? vru ea să ştie, dar Copoiul apucase deja săgeata cu ambele mâini, iar Treicopaci o ţinea strâns de braţe. Ce faceţi…? Copoiul trase, dar săgeata nu vru să iasă. Trase din nou, şi sângele se revărsă din rană şi curse pe pielea ei palidă în două şiroaie întunecate. Trase iarăşi, şi fata se zvârcoli şi lovi din picioare şi urlă de parcă ar fi omorât-o încet şi în chinuri. Trase, dar săgeata tot nu vru să iasă. Trase, dar săgeata nu se mişcă nici cât un lat de deget. – Trage! şuieră Treicopaci. – Nu vrea să iasă, în pizda mă-sii! îi mârâi în nas Copoiul. – Bine! Bine!

969

Copoiul dădu drumul săgeţii, iar Cathil îşi înghiţi sângele şi se înecă şi începu să tuşească, să bolborosească, să se cutremure şi să se zvârcolească, înghiţind aerul cu sete şi scuipând salivă colorată în roşu deschis. Treicopaci se frecă gânditor pe bărbie, mânjindu-şi faţa de sânge. – Dacă n-o poţi scoate, trebuie s-o împingi înăuntru. – Să ce? – Ce… zice? îi clănţăniră dinţii lui Cathil. Copoiul îşi simţi gura uscată şi gâtul plin cu bolovani. – Trebuie s-o împingem. – Nu, şopti tânăra cu ochii ieşiţi din orbite. Nu. – Ţin-te bine, fato, murmură Treicopaci în limba comună, apucând-o iarăşi de mâini. Ţine-te bine. Fă-o, Copoiule. – Nu… Copoiul strânse din dinţi şi se împinse cu putere în săgeata ruptă. Cathil zvâcni puternic şi scoase un soi de oftat, apoi îşi dădu ochii peste cap şi leşină. Copoiul îi întoarse pe o parte trupul moale ca o cârpă şi văzu capul săgeţii ieşindu-i prin spate. – Bine, murmură el, e bine, a trecut. O apucă cu grijă şi o scoase afară răsucind-o încetişor. Cu săgeata ieşi şi nişte sânge, dar nu prea mult. – Semn bun, spuse Treicopaci. Înseamnă că nu i-a atins plămânul. Copoiul îşi muşcă buzele. – E bine. Luă nişte bandaje şi le aplică peste gaura din spatele fetei, apoi i le petrecu peste piept, cu ajutorul lui Treicopaci. – E bine, bine, repeta el tot înfăşurând bandajele în jurul trupului tinerei, cu degete pe care şi le simţea reci şi neîndemânatice, până când îi pansă rănile cât de bine putea. Mâinile îi erau pline de sânge, bandajul era plin de sânge, burta şi spatele lui Cathil erau pline de urme rozalii de degete peste dârele negre de mizerie şi de sânge. Îi trase cămaşa la loc şi o aşeză cu blândeţe pe spate. Îi atinse obrazul – era cald, ochii îi avea închişi, pieptul i se mişca uşor, răsuflarea i se aburea în jurul gurii. – Trebuie să o învelim cu ceva. Se ridică şi îşi scoase pătura din raniţă, împrăştiind tot felul de lucruri pe lângă foc. O scutură şi o aşeză peste trupul fetei. – Să-ţi ţină cald, da? Să-ţi fie bine şi cald. O înveli şi mai bine, vârând colţurile păturii sub ea. Îi acoperi şi picioarele. – Să-ţi ţină cald. – Copoiule. Treicopaci se aplecase şi îi asculta respiraţia. Se ridică şi clătină încet din cap. 970

– A murit. – Ce? Fulgi albi dansau în jurul lor. Începuse din nou ninsoarea. – Unde naiba-i Poulder? mârâi Mareşalul Burr, uitându-se în vale, încleştându-şi şi descleştându-şi frustrat pumnii. I-am zis să aştepte până începe lupta, nu după! West nu ştiu ce să spună. Într-adevăr, unde era Poulder? Ninsoarea cădea mai deasă acum, coborând din cer în trombe şi în vârtejuri, acoperind câmpul de luptă cu o draperie cenuşie, conferind întregii scene un aer de ireal. Înăbuşite şi cu ecou, zgomotele ajungeau la ei ca de foarte departe. Puncte negre pe pământul alb, soli călare alergau de colo-colo în spatele liniilor cu cereri urgente de a primi întăriri. Numărul răniţilor creştea – gemeau pe tărgi, icneau în căruţe, sau se târau, tăcuţi şi plini de sânge, pe drumul spre cartierul general. Chiar şi prin ninsoare era limpede că oamenii lui Kroy se aflau în dificultate. Rândurile ordonate se îngroşaseră alarmant spre centru, unităţile pieriseră într-o singură masă diformă, contopite în haosul şi deruta bătăliei. West pierduse şirul ofiţerilor pe care generalul Kroy îi trimisese la punctul de comandă cerând ajutor sau permisiunea de a se retrage. Toţi fuseseră expediaţi înapoi cu acelaşi mesaj. Să reziste şi să aibă răbdare. În tot acest timp, de la Poulder nu venea decât o tăcere neaşteptată şi de rău augur. – Unde mama naibii e? Burr se îndreptă spre cort cu paşi apăsaţi, lăsând urme negre pe crusta proaspătă de zăpadă. – Tu! răcni el la un aghiotant, făcându-i nervos semn să se apropie. Păstrând o distanţă respectuoasă, West intră în cort după Mareşal, urmat îndeaproape de Jalenhorm. Burr se aplecă peste masă şi smulse un condei din călimară, împrăştiind stropi negri de cerneală pe lemnul lăcuit. – Du-te în pădure şi găseşte-mi-l pe generalul Poulder! Află ce naiba face şi întoarce-te să-mi raportezi de urgenţă! – Da, domnule! răcni ofiţerul luând poziţie de drepţi. Burr mâzgăli ordinele pe o bucată de hârtie. – Comunică-i că îi ordon să atace imediat! Se iscăli cu mişcări mânioase ale mâinii şi aruncă hârtia spre aghiotant. – Cu siguranţă, domnule! mai răcni o dată tânărul ofiţer şi se grăbi să iasă din cort plin de importanţa misiunii încredinţate. Burr se întoarse la hărţile lui şi le privi cu ură, trăgându-se de barbă cu o mână şi masându-şi burta cu cealaltă. – Unde mama naibii e Poulder? – Domnule, poate şi el este atacat… 971

Burr râgâi, se strâmbă, râgâi iarăşi şi lovi cu pumnul în masă aproape răsturnând călimara. – Blestemată să fie indigestia asta împuţită! exclamă el şi împunse harta cu degetul. Dacă Poulder nu vine curând, vom fi nevoiţi să recurgem la rezervişti. Mă auzi, West? Să recurgem la cavalerie. – Da, domnule, fireşte. – Nu avem voie să dăm greş. Mareşalul se încruntă, înghiţi greu. Iar West avu senzaţia că se albise brusc la faţă. – Nu… nu avem… Se clătină uşor pe picioare privind speriat în jur. – Domnule, vă simţiţi… – Aaaaa! Şi Lordul Mareşal Burr se cutremură şi vomită peste masă, pe hărţi. West înţepeni, cu gura tot mai căscată de uluire. Materia ieşită din superiorul său era roşie, dar foarte închisă, neagră aproape. Burr icni din nou, sprijinit în pumni de masă, tremurând din toate încheieturile. Se aplecă mai tare şi din gură i se revărsă un alt şuvoi de vomă. – Gââârrrr! Apoi, clătinându-se şi mai tare, cu salivă roşie atârnându-i de pe buze, cu ochii ieşiţi din orbite, alb ca varul, scoase un geamăt gâtuit şi se prăbuşi pe spate, trăgând după el o hartă plină cu sânge. În cele din urmă, West pricepu ce se întâmplă, chiar la timp ca să se repeadă şi să prindă în braţe trupul moale al Lordului Mareşal. Se încovoie sub greutatea bărbatului, chinuindu-se din răsputeri să nu-l scape. – Rahat! oftă Jalenhorm. – Ajută-mă, fir-ar să fie! mârâi West la el. Bărbatul cel uriaş îl apucă pe Burr de braţul celălalt şi împreună îl târâră pe Mareşal până la pat. West îi descheie nasturele de sus şi-i lărgi gulerul. – Are ceva la stomac, murmură el printre dinţi. Se vaită de câteva săptămâni. – Chem doctorul! zbieră Jalenhorm. Dădu să se repeadă afară din cort, dar West îl apucă de braţ, împiedicându-l. – Nu. Uriaşul făcu ochii mari. – Poftim? – Dacă se află că e bolnav, se va stârni panica. Poulder şi Kroy vor începe să se poarte după cum îi taie capul. Armata s-ar putea dezmembra. Nimeni nu trebuie să afle până după luptă. – Dar…

972

West se ridică şi puse mâinile pe umerii lui Jalenhorm, privindu-l drept în ochi. Ştia deja ce anume trebuie să facă. Nu avea de gând să mai asiste la un alt dezastru. – Ascultă-mă. Nu trebuie să ne abatem de la plan. Nu trebuie. – Cine? privi Jalenhorm năucit în jur. Noi doi, singuri? – Dacă aşa trebuie. – Dar este viaţa unui om în joc! – În joc sunt vieţile mai multor mii de oameni, îl repezi West. Nu avem voie să dăm greş, l-ai auzit. Chipul lui Jalenhorm se făcuse aproape la fel de alb ca al lui Burr. – Nu cred că asta a vrut să spună… – Nu uita că îmi eşti dator, şopti West apropiindu-se şi mai mult de camaradul său. Fără mine, acum ai fi putrezit frumuşel într-un morman de hoituri la nord de Cumnur. Nu-i plăcea să se poarte astfel, dar nu avea încotro şi nu era timp de amabilităţi. – Ne-am înţeles, căpitane? Jalenhorm se bâlbâi: – Da, domnule, aşa cred. – Bine. Ai grijă de Mareşalul Burr. De restul am să mă ocup eu, mai spuse West gata să iasă din cort. – Dar dacă se… – Improvizează, se răsti colonelul peste umăr. Avea griji mai mari decât sănătatea unui singur om. Ieşi în aerul rece. Pe puţin douăzeci de ofiţeri şi gărzi se adunaseră înaintea cortului, cu faţa la valea acoperită cu zăpadă, privind prin lunete şi bolborosind între ei. – Sergent Pike! strigă West făcându-i semn fostului deţinut. Vreau să stai de pază aici, înţelegi? – Desigur, domnule. – Vreau să stai de pază aici şi să nu dai voie nimănui să intre în cort, cu excepţia mea şi a căpitanului Jalenhorm. Nimeni nu are voie să intre aici, repetă el coborând vocea. Indiferent de situaţie. Pike dădu din cap, cu ochii sclipindu-i pe substanţa rozalie în care i se transformaseră trăsăturile arse. – Am înţeles. Şi se postă la intrarea în cort într-o poziţie aproape neglijentă, cu degetele mari vârâte în centura de care-i atârna sabia. O clipă mai târziu, de pe deal, se apropie în galop un cal fornăind şi scoţând aburi pe nări. Călăreţul coborî iute din şa şi apucă să facă doar vreo doi paşi înainte ca West să-i taie drumul.

973

– Mesaj urgent pentru Mareşalul Burr din partea generalului Poulder! gâfâi zorit individul. Încercă să-l ocolească pe West, însă nu reuşi. – Mareşalul Burr este ocupat. Îmi poţi preda mie mesajul. – Mi s-a spus foarte clar să nu… – Mie, căpitane! Ofiţerul tresări. – Domnule, divizia generalului Poulder este angajată în luptă în pădure. – În luptă? – În luptă grea. Au fost câteva atacuri sălbatice în aripa stângă şi ne este foarte greu să mai rezistăm. Generalul Poulder cere permisiunea de a ne retrage şi a ne regrupa, domnule! West îşi înghiţi cu greu nodul uscat din gât. Planul începuse deja să se destrame şi pericolul de a eşua era iminent. – Să vă retrageţi? Nu! Imposibil. Dacă vă retrageţi, divizia lui Kroy va rămâne expusă. Spune-i generalului Poulder să reziste şi să meargă până la capăt cu atacul, dacă poate. Spune-i că în niciun caz nu trebuie să se retragă! Spune-i că toţi trebuie să ne achităm de misiunea primită. – Dar, domnule, aş dori… – Pleacă! strigă West. Imediat! Solul îl salută şi încălecă din nou. Pe când urca dealul, un alt vizitator îşi opri calul în apropiere de cort. West înjură în barbă. Colonelul Felnigg, şeful de statmajor al lui Kroy. Acesta nu va fi tot atât de uşor de convins. – Colonele West, zbieră el coborând din şa. Divizia noastră este angajată întro luptă teribilă de-a lungul întregii linii a frontului, iar acum a apărut şi cavaleria inamică din dreapta! Cavaleria lor ne atacă un regiment de recruţi amărâţi! Pornise deja spre cort, scoţându-şi mănuşile cu gesturi nervoase. – Fără întăriri nu vor rezista prea mult, iar dacă sunt împrăştiaţi, flancul nostru va sări în aer! Ar putea fi sfârşitul! Unde naiba e Poulder? West încercă în zadar să-l încetinească pe Felnigg. – Generalul Poulder a fost atacat la rândul său. În orice caz, voi ordona ca rezerviştii să plece imediat şi… – Nu-i suficient, mârâi Felnigg, trecând pe lângă el şi îndreptându-se cu paşi mari spre cort. Trebuie să discut cu Mareşalul Burr imedi… Pike îi tăie calea, cu mâna pe mânerul sabiei. – Mareşalul este… ocupat, şopti el. Privirea din ochii bulbucaţi era atât de îngrozitor de ameninţătoare, că până şi West se simţi uşor speriat. Urmă o tăcere încordată când şeful de stat-major şi deţinutul fără chip se holbară unul la celălalt. Apoi Flenigg făcu un pas şovăielnic înapoi. Clipi des, îşi umezi tulburat buzele. 974

– Este ocupat. Înţeleg. Asta este, se bâlbâi el îndepărtându-se cu încă un pas. Şi spui că ne veţi trimite regimentele de rezervişti. – Imediat. – Atunci, atunci… voi comunica generalului Kroy că vom primi întăriri, continuă Felnigg punând un picior în scara şeii. Dar să ştii că este o încălcare gravă a regulamentului, se încruntă el înspre cort, înspre Pike şi, în cele din urmă, înspre West. O încălcare extrem de gravă a regulamentului. Şi îşi împunse calul cu pintenii pornind spre vale. West îl urmări cu privirea, gândindu-se că Felnigg nici nu-şi poate imagina cât de gravă era această încălcare a regulamentului. Se întoarse spre un aghiotant. – Mareşalul Burr ordonă ca rezervele să intre în luptă pe aripa dreaptă. Trebuie să atace cavaleria lui Bethod şi s-o izgonească. Dacă slăbim pe flancul acela, ne aşteaptă dezastrul. Ai înţeles? – Ar trebui să primesc ordinul scris de la Mareşal… – Nu avem vreme de ordine scrise! urlă West. Du-te şi fă-ţi datoria, omule! Supunându-se, aghiotantul se repezi spre cele două regimente de rezervişti de cavalerie, care aşteptau răbdători în zăpadă. West îl urmări cu privirea, trosninduşi nervos degetele. Oamenii începură să se urce în şei şi să intre în dispozitiv de atac. West îşi muşcă buzele. Ofiţerii şi gărzile lui Burr îl priveau cu expresii ce oscilau între curiozitatea cumpătată şi neîncrederea făţişă. Se întoarse spre cort, răspunzând la salutul unora dintre ei şi încercând să dea impresia că totul era în ordine, că totul nu era decât rutina firească. Se întrebă cât va mai dura până când cineva va refuza să-l mai creadă pe cuvânt, până când cineva va intra cu forţa în cort, până când cineva va descoperi că Lordul Mareşal Burr plecase în călătoria spre tărâmul morţilor. Se întrebă dacă se va întâmpla după ce frontul va fi străpuns în vale, iar centrul lor de comandă va fi ocupat de nordici. Dacă va fi după, nu va mai avea nicio importanţă. Pike îl întâmpină cu un zâmbet, sau, mai bine zis, cu o expresie ce ar fi putut fi considerată un zâmbet. West şi-ar fi dorit să-i poată zâmbi şi el, doar că nu se simţea în stare. Copoiul se lăsă jos, răsuflând greu. Cu spatele sprijinit de un copac doborât, cu arcul atârnându-i în mâna moale. Alături, în pământul ud, era înfiptă o sabie. O luase de la un ţăran mort şi o folosise, şi credea că o va mai folosi încă şi mai mult până la sfârşitul zilei. Era plin de sânge – pe mâini, pe haine, peste tot. Sângele lui Cathil, sângele capetelor-turtite, sângele lui. Nu merita să se ostenească să se şteargă – va fi alt sânge în curând. De trei ori shanka urcaseră dealul şi de trei ori îi respinseseră, de fiecare dată tot mai greu. Copoiul se întreba dacă şi data viitoare vor mai fi în stare să-i respingă. Căci nu se îndoia că vor ataca din nou. Nu se îndoia câtuşi de puţin. Când şi câţi erau întrebările care nu-i dădeau pace. 975

Auzea răniţii Uniunii scâncind şi ţipând de după copaci. Mulţi răniţi. La ultimul atac, unul dintre ţărani îşi pierduse mâna. Poate că nu era bine spus că şi-o „pierduse”, de vreme ce-i fusese retezată cu un topor. Începuse instantaneu să urle din toate puterile, dar acum se potolise şi nu i se mai auzea decât respiraţia slabă şi horcăită. Îi bandajaseră ciotul cu o cârpă legată cu o curea, iar acum bietul om se holba la fosta lui mână cu expresia aceea pe care o au uneori răniţii. Cu ochi mari şi albi, de parcă nu înţelegea ce vede. De parcă nu înceta să se mire. Copoiul se ridică uşurel, uitându-se peste trunchiul de copac. Vedea capeteleturtite în pădurea din vale. Ascunşi în umbre. Aşteptând. Nu-i plăcea să-i vadă acolo. Ştia că shanka vor continua să-i atace până vor fi complet distruşi sau puşi pe fugă. – Ce aşteaptă? şuieră el. Când au învăţat afurisiţii ăştia de capete-turtite să aştepte? – Când au învăţat să lupte pentru Bethod? mormăi Tul curăţându-şi sabia. Multe s-au schimbat, şi numai în rău. – Când oare s-a mai schimbat ceva în bine? mârâi Dow aflat ceva mai încolo. Copoiul se încruntă. Nasul lui detectase un miros nou, igrasios. Printre copaci se zărea ceva foarte deschis la culoare, din ce în ce mai deschis. – Ce-i aia? Ceaţa aia? – Ceaţă? La înălţimea asta? chicoti Dow cu glas de cioară care-şi cheamă suratele. În momentul ăsta al zilei? Ha! Ia stai niţel, că parcă… Acum o vedeau cu toţii – ceva alb agăţat de versantul ud al dealului. Copoiul simţi un nod în gât. I se uscase gura. Se simţi, dintr-odată, foarte speriat, dar nu din cauza acelor shanka din vale. Din altă cauză. Ceaţa se strecura printre copaci, se încolăcea în jurul trunchiurilor, se dilata în faţa ochilor lor înspăimântaţi. Capetele-turtite porniră, siluete neclare prin umbrele cenuşii. – Nu-mi place, îl auzi pe Dow. Nu-i normal. – Calmi, flăcăi! vocea groasă a lui Treicopaci. Păstraţi-vă calmul! Copoiul mai prinse ceva curaj auzindu-l, dar nu-l ţinu mult. Începu să se legene înainte şi înapoi, simţind că-i vine să vomite. – Nu, nu, şopti Fiori-îţi-dau, privind înnebunit în toate părţile de parcă ar fi căutat o cale de scăpare. Copoiul simţi cum i se ridică părul pe braţe, cum îl furnică toată pielea, cum nodul mare din gât se face şi mai mare. Îl cuprinsese o teamă necunoscută, care plutea spre el împreună cu ceaţa – se târa prin pădure, se învolbura în jurul copacilor, pătrundea pe sub trunchiul de copac în spatele căruia se adăposteau ei. – El e, murmură Fiori-îţi-dau, cu ochii mari cât cepele bine crescute, şi făcându-se mic la pământ de parcă i-ar fi fost teamă să nu fie auzit. El e! – Cine? croncăni Copoiul. Fiori-îţi-dau doar scutură din cap şi se lipi şi mai tare de noroiul rece. Copoiul simţi o dorinţă copleşitoare de a face acelaşi lucru, în schimb se forţă să se ridice, 976

se forţă să se uite peste copac. Un Om Vestit, speriat ca un copil în întuneric, fără să ştie din ce motiv? Mai bine să vadă cu ce se confruntă, îşi spuse. Mare greşeală. În ceaţă se zărea o umbră, prea înaltă şi prea dreaptă ca să fie un shanka. Un om zdravăn, mare ca Tul. Ba chiar mai mare. Un uriaş. Copoiul îşi frecă ochii iritaţi, gândindu-se că trebuie să fie vorba despre un efect al luminii prin toată bezna aia, nimic altceva. Dar nu. Şi umbra aceea se apropie tot mai mult şi căpătă tot mai mult contur, mai mult, şi, cu cât se desluşea mai limpede, cu atât se intensifica spaima. Cutreierase mult Copoiul, de-a lungul şi de-a latul nordului, însă niciodată nu mai văzuse vreo altă creatură atât de ciudată şi de ireală ca gigantul acesta. O jumătate din trup îi era acoperit cu o armură neagră bătută în ţinte şi piroane – armură formată din mai multe plăci negre din metal bătut cu ciocanul, îndreptat şi îndoit. Cealaltă jumătate era goală, cu excepţia curelelor şi chingilor şi cataramelor care prindeau armura. Picioare goale, braţe goale, piept gol, toate plesnind de muşchi hidoşi. Chipul îi era ascuns în spatele unei măşti din fier negru, plin de zgârieturi. Veni şi mai aproape, ridicându-se din aburii ceţii, iar Copoiul văzu că are pielea vopsită. De fapt, era acoperită în întregime cu litere minuscule, albastre. Navea nicio armă, dar acest amănunt îl făcea parcă şi mai fioros. – În numele afurisiţilor de morţi! icni Copoiul cu gura larg căscată de groază. – Calmi, flăcăi, mârâi Treicopaci. Calmi. Iar vocea bătrânului său prieten reuşi să-l împiedice pe Copoi să nu dea bir cu fugiţii fără să privească în urmă. – El e! zbieră unul dintre ţărani, cu voce stridentă ca de fată. E Temutul! – Tacă-ţi fleanca aia împuţită! se auzi vocea lui Fiori-îţi-dau. Ştim cine e! – Săgeţi! strigă Treicopaci. Mâinile Copoiului tremurau când îşi ţinti săgeata asupra uriaşului. Parcă şi de la distanţa asta îi venea greu să o facă. Îşi forţă degetele să dea drumul corzii, dar săgeata ricoşă de armură şi căzu printre copaci, fără să producă niciun rău. Ursuzul trase mai bine. Săgeata lui se înfipse adânc în carnea pictată a creaturii. Zburară şi alte săgeţi din arcurile ţăranilor. Una îl lovi în umăr, alta îi străpunse gamba imensă. Uriaşul nu scoase niciun sunet. Continua să înainteze, neabătut, aidoma ierbii care creşte primăvara. Iar ceaţa, capetele-turtite şi spaima înaintau odată cu el. – Fir-ar, mormăi Ursuzul. – E un diavol! chirăi unul din ţărani. Diavol din iad! Cam aceeaşi senzaţie o avea şi Copoiul. Simţi cum teama se amplifică în jurul lui, simţi cum ceilalţi încep să şovăie. Simţi cum el însuşi începe să se retragă, fără să vrea.

977

– Haideţi! urlă Treicopaci cu voce groasă şi calmă, de parcă lui nu i-ar fi fost deloc frică. La trei! Când zic trei, atacăm! Copoiul se holbă la el, întrebându-se dacă nu cumva bătrânul lui prieten îşi pierduse minţile. Măcar aici, unde erau, se puteau ascunde în spatele copacului. Auzi bolboroseala unor ţărani care, fără îndoială, îi împărtăşeau părerea. Nu le plăcea planul acesta. Nu erau încântaţi de ideea că vor trebui să atace mulţimea de shanka şi uriaşul din mijlocul lor. – Eşti sigur că e bine? şuieră Copoiul. Treicopaci nici măcar nu se uită la el. – Atacul e cel mai bun leac împotriva fricii! Îţi urcă sângele la cap şi preschimbă teama în furie. Terenul este de partea noastră şi nu-i vom aştepta aici! – Sigur? – Pornim, zise Treicopaci întorcându-se. – Pornim, mârâi Dow, aruncând priviri ucigaşe ţăranilor, parcă provocându-i să îndrăznească să bată în retragere. – La trei! tună Treicopaci. – Îhî, confirmă Ursuzul. Copoiul simţi cum i se strânge gâtul, neştiind dacă şi el va ataca sau nu. Treicopaci se uită peste trunchiul copacului, cu gura strânsă într-o grimasă dură, urmărind siluetele din ceaţă şi uriaşul din mijlocul lor. Mâna şi-o ţinea întinsă în spate ca pentru a spune „aşteptaţi”. Aşteptaţi să ajungă la distanţa bună. Aşteptaţi momentul potrivit. – Atac la trei? şopti Fiori-îţi-dau. Sau după? Copoiul clătină din cap. – Nu contează, atâta vreme cât ataci. Dar îşi simţea picioarele grele ca două pietre de moară. – Unu! Deja „unu”? Copoiul privi peste umăr, văzu trupul lui Cathil sub pătură, lângă focul stins. Poate că asta ar fi trebuit să-l înfurie, dar îl făcu doar să se simtă şi mai speriat. Realitatea era că nu voia să sfârşească în acelaşi fel. Se cutremură şi îşi întoarse privirea, apucă strâns pumnalul şi sabia împrumutată de la mort. Fierul nu simţea teama. Arme bune, pregătite să facă o treabă sângeroasă. Şi-ar fi dorit să fie şi el măcar pe jumătate la fel de pregătit, însă mai trecuse prin încercări din acestea şi ştia că nimeni nu este cu adevărat pregătit niciodată. Nu trebuie să te simţi pregătit. Trebuie doar să te repezi înainte. – Doi! Dintr-o clipă în alta. Deschise larg ochii, inspiră adânc aerul rece, se cutremură de frig. Simţea miros de oameni, de pini, de shanka şi de ceaţă. Auzi respiraţii sacadate din spate, paşi furişaţi – de jos, strigăte – de-a lungul frontului, propriul său sânge – bubuindu-i în vene. Văzu absolut tot ce se petrecea în jur, dar cu încetinitorul, aidoma mierii care se scurge de pe lingură. Ceilalţi se mişcau în 978

jurul lui, bărbaţi duri cu chipuri dure, înaintând prin ceaţă şi spaimă, pregătinduse. Vor ataca, nu mai exista nicio îndoială în privinţa asta. Vor ataca toţi, până la ultimul. Simţi cum îl furnică muşchii de la picioare îmboldindu-l să se ridice. – Trei! Treicopaci fu primul care sări peste trunchiul doborât, şi Copoiul îl urmă, iar oamenii din jurul lor atacau şi văzduhul răsuna de strigătele lor, de furia lor şi de frica lor, iar el fugea şi zbiera. Picioarele îl duceau iute şi vântul vâjâia pe lângă el şi copacii negrii şi cerul alb se legănau în faţa ochilor lui şi ceaţa se întindea spre el şi forme întunecate îl aşteptau în ceaţa aceasta. Lovi cu sabia un shanka, îl lovi puternic, mugind, iar lovitura îl răsuci în loc. Îşi continuă atacul, învârtindu-se, împleticindu-se, urlând. Lama se împlântă adânc în piciorul unui alt shanka, doborându-l la pământ, iar Copoiul se rostogoli la vale, alunecând prin mocirlă, încercând din răsputeri să se ridice. Zgomotele luptei îl învăluiau – înăbuşite şi stranii. Bărbaţi zbierându-şi blestemele şi shanka mârâindu-şi ura şi zăngănitul şi bubuitul metalului pe metal, al metalului în carne. Se întoarse, alunecând printre copaci, fără să ştie de unde va veni următorul cap-turtit, fără să ştie dacă nu cumva va primi o suliţă în spinare. Desluşi o siluetă prin umbre şi ţâşni spre ea, strigând din toţi bojocii. Şi ceaţa păru a se ridica în faţa lui şi se opri îngrozit, horcăind, aproape căzând pe spate în dorinţa lui aprigă de a fugi de acolo. Temutul se afla la nici cinci paşi în faţa lui, mai mare şi mai teribil ca oricând, cu pielea-i tatuată plină de săgeţi rupte. În pumn ţinea un ţăran de gât şi ţăranul se zbătea şi dădea din picioare. Tendoanele pictate se încordară şi degetele colosale se strânseră şi ochii ţăranului ieşiră din orbite şi gura i se deschise, dar nu scoase niciun sunet. Se auzi un pocnet, şi uriaşul aruncă trupul moale ca o cârpă, şi ţăranul mort se rostogoli iar şi iar prin zăpadă şi noroi, cu capul bălăngănindu-i-se în toate părţile, şi se opri, în cele din urmă, nemişcat. Cu ceaţa plutind în jurul lui, Temutul îşi coborî ochii din spatele măştii şi se uită la Copoi, iar Copoiul se uită la el, aproape udându-şi pantalonii de groază. Însă există anumite lucruri care trebuie făcute. Mai bine să le faci, decât să te temi toată viaţa de ele. Asta ar fi spus Logen. Drept care Copoiul căscă gura şi urlă cât putu de tare şi se năpusti la creatură, rotind sabia împrumutată deasupra capului. Uriaşul îşi ridică braţul împlătoşat şi pară lovitura. Metal zăngăni pe metal, zgâlţâindu-i Copoiului dinţii în gură. Scăpă sabia din mână sub forţa impactului, în aceeaşi clipă reuşind să-şi strecoare pumnalul pe sub braţul creaturii şi împlântându-l până la plăsele în pieptul tatuat. – Ha-haaa! zbieră Copoiul, însă bucuria îi fu scurtă. Mâna uriaşă a Temutului explodă prin valurile ceţii, îi dădu un dos de palmă şi-l proiectă prin aer. Pădurea se clătină în jurul lui, se izbi de un copac şi căzu cât era de lung în noroi. Încercă să-şi recapete suflul, dar nu fu în stare. Încercă să se 979

întoarcă, dar nu fu în stare. Durerea îi sfâşia coastele, ca şi cum un bolovan imens i s-ar fi prăbuşit pe piept. Îşi ridică privirea, agăţându-se inutil de noroi. Nu mai avea suflu în el nici cât să poată suspina. Temutul se îndrepta spre el, agale, fără grabă. În mers îşi scoase cuţitul dintre coaste. Parcă era o jucărie între degetul lui mare şi arătătorul enorm. Parcă era o scobitoare. Îl aruncă printre copaci. Îşi ridică piciorul colosal, gata să-l calce pe Copoi pe cap şi să-i zdrobească ţeasta aşa cum ai sparge o nucă pe nicovală. Iar Copoiul nu se putea apăra, paralizat de durere şi spaimă. – Nemernicule! Şi Treicopaci ţâşni din tufe, izbi şoldul acoperit cu armură al creaturii gigantice şi o dezechilibră. Iar piciorul care ţintise capul Copoiului călcă acum ţărâna chiar de lângă nasul acestuia. Bătrânul războinic atacă în continuare, lovind iar şi iar pieptul dezvelit al uriaşului. Mârâia şi blestema, iar Copoiul icnea şi se zvârcolea, încercând cu disperare să se ridice în picioare, dar nereuşind. Lovitura de pumn a uriaşului ar fi putut dărâma o casă, dar Treicopaci o evită, ridică sabia şi făcu o crestătură adâncă în masca neagră a Temutului, dându-i capul pe spate în urma impactului, făcându-l să se clatine iar pe picioare, umplându-i gura de sânge. Nordicul nu-i lăsă vreme să-şi revină şi lovi cu putere armura de pe pieptul creaturii, făcând o tăietură adâncă în carnea albastră neacoperită cu platoşă. Lovitură aducătoare de moarte, fără îndoială, dar nu picurară decât câţiva stropi de sânge. Acum uriaşul îşi recăpătase echilibrul şi scoase un muget teribil care îi îngheţă Copoiului sângele în vene. Îşi ridică braţul masiv şi şi-l repezi înainte. Izbi scutul lui Treicopaci, îl sparse, şi trecu prin el lovindu-l straşnic în umăr şi doborându-l. Temutul se aplecă deasupra lui cu pumnul ridicat. Treicopaci mârâi fioros şi îşi înfipse până la mâner sabia în pulpa tatuată a creaturii. Copoiul văzu cum vârful însângerat al sabiei iese pe partea cealaltă a piciorului, însă Temutul nu-şi pierdu elanul. Mâna cea uriaşă sfărâmă coastele lui Treicopaci cu zgomot de vreascuri uscate frânte pe genunchi. Copoiul gemu, râcâind noroiul, însă pieptul parcă-i era în flăcări şi nu se putea ridica, nu putea face nimic altceva decât să urmărească neputincios întreaga scenă. Acum Temutul ridică celălalt pumn acoperit de asemenea cu fier negru. Îl ridică încet şi atent, apoi îl coborî iute în cealaltă parte a lui Treicopaci, trimiţându-l definitiv la pământ. Braţul enorm se ridică iarăşi, sânge roşu pe degete albastre. Şi din ceaţă apăru ceva negru care se înfipse în subsuoara temutului, făcându-l să-şi piardă din nou echilibrul. Urlând cât îl ţineau puterile, Fiori-îţi-dau începu să-l împungă cu suliţa, împingându-l pe versant la vale. Temutul se rostogoli, alunecă, se sculă, simulă un pas înapoi şi ridică mâna cu iuţeala unui şarpe gigantic. Îl plesni pe Fiori-îţi-dau aşa cum un om normal plesneşte o muscă sâcâitoare. Tânărul dispăru zbierând şi zvârcolindu-se în ceaţă. 980

Înainte ca uriaşul să apuce să se ducă după el, se auzi un bubuit ca de tunet şi sabia lui Tul îl izbi în umărul acoperit cu armură, azvârlindu-l în genunchi. Acum ieşi şi Dow din neguri şi tăie o halcă zdravănă din piciorul colosal. Apăru şi Fioriîţi-dau mârâind sălbatic şi lovindu-l cu suliţa. Uriaşul păru încolţit de cei trei, fără sorţi de scăpare. Şi, indiferent cât de imens ar fi fost, ar fi trebuit să fie deja mort. Ar fi trebuit să se fi întors deja în ţărână după rănile pe care i le făcuseră Treicopaci şi Fiori-îţidau şi Dow. În schimb, se ridică din nou, cu şase săgeţi şi sabia lui Treicopaci ieşindu-i din trup şi scoase un muget teribil care îl făcu pe Copoi să tremure până în vârful degetelor. Fiori-îţi-dau căzu brusc în fund, albindu-se la faţă. Tul clipi speriat, şovăi şi scăpă sabia din mână. Chiar şi Dow cel Negru făcu un pas înapoi. Temutul se aplecă şi apucă sabia lui Treicopaci. Şi-o scoase din picior şi o lăsă să cadă, umplând noroiul de sânge. Doar că acolo unde fusese ea împlântată nu se vedea nici urmă de rană. Absolut nicio urmă. Apoi se întoarse şi ţâşni în neguri, iar ceaţa se închise în spatele lui, iar Copoiul îl auzi cum îşi croieşte drum, izbindu-se de copaci. Şi îşi spuse că niciodată nu fusese mai fericit să vadă cum cineva dă bir cu fugiţii. – Haideţi! Pe aici! urlă Dow, pregătindu-se să se repeadă la vale, dar Tul i se aşeză în cale, cu mâna ridicată. – Nu te duci nicăieri. Nu ştim câţi shanka sunt acolo jos. O să ucidem creatura aia altădată. – Dă-te din drumul meu, flăcău! – Nu. Copoiul se întoarse pe cealaltă parte, strâmbându-se de durere şi începu să se târască spre tovarăşii lui. Ceaţa începuse să se ridice, lăsând în urma-i un aer rece şi limpede. Ursuzul cobora din cealaltă parte, cu arcul pregătit de tragere. De jur împrejur, prin noroi şi zăpadă, erau o mulţime de cadavre, mai ales shanka, dar şi vreo câţiva ţărani. Copoiului i se păru o veşnicie până când reuşi să ajungă la Treicopaci. Bătrânul lui prieten zăcea pe spate, cu scutul sfărâmat încă prins de braţ. Respiraţia îi era slabă şi şuierătoare, iar pe gură îi ieşeau bulbuci de sânge. Îşi rostogoli ochii spre Copoi, întinse mâna şi îl înşfăcă de haină, îl trase spre el şi îi şopti la ureche printre dinţii-i însângeraţi. – Ascultă-mă, Copoiule! Ascultă-mă! – Ce, şefu’? croncăni Copoiul abia reuşind să vorbească din cauza durerii sfâşietoare din piept. Se aplecă, ascultă, dar nu auzi nimic. Treicopaci avea ochii larg deschişi, holbaţi la ramurile de deasupra. O picătură de apă pică pe un obraz şi curse în barba lui plină de sânge. Nimic altceva. – Înapoi în ţărână, spuse Ursuzul cu chipul vlăguit ca pânzele vechi de păianjeni. 981

West îşi rodea unghiile privind cum generalul Kroy şi oamenii săi urcau drumul, congregaţie solemnă de oameni îmbrăcaţi în negru, pe cai negri. Ninsoarea încetase deocamdată, dar cerul avea culoarea neagră a mâniei fioroase, iar lumina era atât de slabă, că parcă ar fi fost deja seară, iar vântul îngheţat scutura pânza corturilor din punctul de comandă. Timpul pe care reuşise să-l câştige West se terminase. Simţi un impuls neaşteptat, aproape copleşitor, de a se răsuci pe călcâie şi a o lua la goană departe de locul acela. Impuls atât de ridicol, încât imediat simţi un altul, la fel de neadecvat: îi veni să râdă. Din fericire, fu în stare să se înfrâneze. Nu era nimic de râs. Nici pe departe. Tropotul copitelor se apropia, iar el începuse să se gândească dacă era chiar atât de proastă ideea de a o lua la sănătoasa. Kroy îşi struni calul cu sălbăticie şi coborî din şa. Îşi netezi uniforma cu gesturi brutale, îşi reglă centura şi se îndreptă cu paşi repezi spre cort. West îl opri, sperând să-l poată reţine, şi astfel să mai câştige câteva secunde. – Generale Kroy, felicitări, domnule, aţi luptat cu multă dârzenie! – Desigur, colonele West, îi rosti dispreţuitor Kroy numele şi gradul, de parcă ar fi fost o ocară teribilă, iar oamenii lui i se strânseră ameninţători în spate. – Permiteţi să vă întreb care este situaţia? – Situaţia? mârâi generalul. Situaţia este că nordicii s-au retras, dar nu sunt încă înfrânţi. Am reuşit să-i batem, în cele din urmă, dar toate unităţile mele sunt epuizate, până la ultimul om. Prea istoviţi ca să-i putem urmări. Din cauza laşităţii lui Poulder, inamicul a fost în stare să se retragă peste vad! Vreau să-l văd spânzurat pentru trădare! Pe onoarea mea că n-am să mă las până n-am să-l văd atârnând în ştreang! Se uită furios în jur, în vreme ce ofiţerii lui murmurau mânioşi între ei. – Unde este Lordul Mareşal Burr? Cer să îl văd pe Lordul Mareşal! – Desigur, doar îngăduiţi-mi… Însă cuvintele lui West fură înăbuşite de zgomotul tot mai puternic al altor cai şi un al doilea grup de călăreţi apăru lângă cortul Mareşalului. Cine altcineva dacă nu generalul Poulder, însoţit de suita lui extrem de numeroasă şi de o căruţă. Spaţiul insuficient deveni ticsit de oameni şi animale. Poulder sări de pe cal şi se repezi spre cortul Mareşalului. Părul îi era vâlvoi, maxilarele încleştate, un obraz crestat în diagonală. Oamenii lui în purpuriu îl urmară îndeaproape: săbiile zăngăniră, panglicile aurii fluturară, chipurile se îmbujorară. – Poulder! şuieră Kroy. Ai ceva tupeu să te arăţi în faţa mea! Ai ceva curaj! Ăsta-i singurul act de curaj pe care l-ai făcut toată ziua! – Cum îndrăzneşti! zbieră Poulder. Pretind scuze! Cere-ţi imediat scuze! – Scuze? Eu să-mi cer scuze? Ha! Am să am grijă ca tu să fii cel care îşi va cere iertare! Planul era să ataci din stânga! Mai bine de două ore am tot fost atacaţi! 982

– Aproape trei ore, domnule, se vârî în seamă unul din oamenii lui. – Trei ore, la naiba! Dacă asta nu se cheamă laşitate, înseamnă că eu nu ştiu ce-i aia! – Laşitate? guiţă Poulder, iar câţiva dintre ofiţerii lui chiar îşi puseră mâinile pe săbii. Îmi vei cere scuze de îndată! Divizia mea a fost supusă unui atac brutal şi susţinut pe flanc! Am fost obligat să conduc eu însumi o şarjă! Pe jos! Îşi împinse capul înainte şi indică tăietura cu un deget înmănuşat. – Noi suntem cei care ne-am luptat cu adevărat! Noi am adus victoria de astăzi! – Afurisit să fii, Poulder, nimic n-ai făcut! Victoria aparţine doar oamenilor mei! Atac? Aţi fost atacaţi? De cine? De animale din pădure? – A-ha! Exact! Arată-i! Unul dintre subalternii lui Poulder smulse pânza de pe căruţă, descoperind ceea ce, la o primă vedere, semăna cu o grămadă de zdrenţe pline de sânge. Ofiţerul îşi încreţi nasul scârbit şi o împinse într-o parte. Obiectul de sub acoperământ căzu pe pământ, se rostogoli până ajunse pe spate şi ţintui cerul cu ochi mici şi negri ca de gândac. Falca-i uriaşă şi hidoasă atârna căscată, iar colţii creaturii, lungi şi ascuţiţi, se întindeau care încotro. Pielea acelei chestii avea o culoare nedefinită, maro-cenuşie, era aspră şi plină de bătături. Nasul – un ciot diform. Căpăţâna – plată şi spână, cu frunte proeminentă, dar teşită mult spre spate. Unul dintre braţe era scurt şi musculos, celălalt – mult mai lung şi uşor curbat, amândouă, însă, terminându-se cu gheare. Creatura părea amorfă, sigur hidoasă, probabil primitivă. West se uită năucit la ea, cu gura căscată de uimire. Evident, nu se uita la o fiinţă omenească. – Uite! guiţă Poulder. Îndrăzneşte acum să mai spui că divizia mea nu a luptat! Erau sute de… de chestii din astea acolo! Mii erau, şi se luptau de parcă dăduse strechea-n ele! Am reuşit să rezistăm, şi tu ai avut noroc că noi am rezistat! Cer! spumegă el, Reclam! urlă el cu clăbuci la gură, Pretind! guiţă el, vânăt la faţă, să mi se ceară scuze! Ochii lui Kroy zvâcniră în semn de nedumerire, de frustrare, de furie. Strânse din buze, din fălci, din pumni. Nu exista nicio regulă pentru o asemenea situaţie. Se întoarse spre West. – Cer să-l văd pe Mareşalul Burr! răcni el. – Şi eu la fel! chirăi strident Poulder, nelăsându-se mai prejos. – Lordul Mareşal este… Şi West nu mai ştiu ce să zică. Nu mai avea nicio idee. Nicio stratagemă, niciun truc, niciun plan. – … este… El nu va putea să se refugieze peste vadul râului. Se terminase totul. Cel mai probabil, va sfârşi într-un lagăr de detenţie. – … este… 983

– Sunt aici. Şi, spre nemărginita uimire a lui West, Burr se ivise în uşa cortului. Chiar şi în penumbră era evident că se simţea cumplit de rău. Paloare cadaverică, frunte scăldată în transpiraţie, ochi încercănaţi şi duşi în fundul capului. Îi tremurau buzele, nu se ţinea bine pe picioare. Se apucase strâns de unul dintre ţăruşii cortului. West observă o pată închisă la culoare pe uniforma Mareşalului, foarte probabil sânge. – Mă tem că am fost… puţin cam indispus în timpul luptei, croncăni Burr. Posibil să nu-mi fi priit mâncarea. Mâna îi tremură, iar Jalenhorm se apropie iute de el, gata să-l prindă în caz că va leşina. Însă, cu un efort supraomenesc de voinţă, Lordul Mareşal rămase în picioare. West aruncă o privire speriată la adunarea furioasă din jur, întrebându-se ce impresie le făcea acest cadavru ambulant. Însă cei doi generali erau mult prea absorbiţi de propria lor răfuială ca să bage de seamă şi altceva. – Lord Mareşal, trebuie să protestez împotriva generalului Poulder… – Domnule, cer ca generalul Kroy să-mi prezinte scuze… Cea mai bună apărare ar fi atacul neîntârziat, îşi spuse West. – Tradiţia cere, zbieră el cât îl ţinea gura, ca, înainte de toate, să-l felicităm pe comandantul nostru pentru această victorie! Începu să bată încet din palme, ca pentru a da un exemplu. I se alăturară de îndată şi Pike, şi Jalenhorm. Poulder şi Kroy schimbară priviri glaciare, aplaudând şi ei fără prea multă tragere de inimă. – Aş dori să fiu primul… – Cel dintâi care vă felicită, Lord Mareşal! Acum aplaudau şi ofiţerii lor, şi ceilalţi bărbaţi strânşi în jurul cortului, şi cei aflaţi mai departe; iar nu după mult timp de pretutindeni răsunau ovaţii entuziasmate. – Ura pentru Lordul Mareşal Burr! – Lordul Mareşal! – Victorie! Burr se strâmba şi tremura, ţinându-şi mâna apăsată pe abdomen, cu chipul o mască a suferinţei. West se furişă în spate, departe de veselia generală, departe de glorie. Nu-l interesa câtuşi de puţin. Ştia că fusese o victorie pe muchie de cuţit. Îi tremurau mâinile, în gură avea un gust amar, privirea i se tulburase. Îi auzea pe Poulder şi Kroy care se luaseră iarăşi la harţă ca două raţe ţâfnoase şi guralive. – Trebuie să ocupăm imediat cetatea Dunbrec, să declanşăm un atac în viteză câtă vreme… – Pfui! Prostii! Fortificaţiile sunt prea solide. Trebuie s-o înconjurăm şi să ne pregătim de… – Nonsens! Divizia mea ar putea ocupa cetatea şi mâine!

984

– Rahat! Trebuie să ne consolidăm poziţiile! Competenţele mele deosebite în arta asediului spun asta! Şi aşa mai departe. West îşi astupă urechile ca să nu-i mai audă şi îşi continuă drumul prin noroiul cleios. Se căţără pe o piatră, trecu pe partea cealaltă, se lipi cu spatele de ea şi se lăsă în jos până ajunse să stea ghemuit în zăpadă, cu genunchii strânşi la piept, aşa cum obişnuia să facă în copilărie când tatăl lui era supărat. Mai jos în vale, prin întunericul tot mai dens, oamenii se mişcau încolo şi încoace pe câmpul de luptă. Începuseră să sape mormintele.

985

Pedeapsă pe măsură Plouase până nu de mult. Acum se oprise. Pavajul din Piaţa Mareşalilor începuse să se usuce. Dalele rămăseseră umede doar în mijloc. O rază palidă străpunsese norii şi scânteia pe lanţurile agăţate în cadru, pe lamele, cârligele şi cleştii uneltelor din rastel. Bună vreme pentru un asemenea eveniment. Dar ai prefera să nu participi la el dacă te cheamă Tulkis. Mulţimea anticipa deja dramatismul spectacolului. Piaţa cea largă era dominată de flecăreala spectatorilor, amestec ameţitor de exaltare şi mânie, de bucurie şi ură. Zona pentru public era ticsită, oamenii se îngrămădeau şi mereu soseau alţii, dar mai era loc din belşug în spaţiul rezervat conducătorilor, spaţiu împrejmuit cu gard şi foarte bine păzit, aflat chiar în faţa eşafodului. La urma urmei, mai-marii şi mai-bunii noştri trebuie să aibă parte de cea mai frumoasă privelişte. Peste umerii celor din primul rând, vedea scaunele pregătite pentru membrii Consiliului Închis. Dacă s-ar fi ridicat pe vârfuri, operaţiune pe care nu îndrăznea să o efectueze prea des, cu siguranţă că ar fi reuşit să vadă şi claia de păr alb a Arhilectorului, deranjată uşor de adierea vântului. Se uită într-o parte la Ardee. Tânăra se încrunta fioros la eşafod, muşcându-şi buzele cu nerăbdare. Şi dacă stai să te gândeşti că a fost o vreme când duceam tinerele domniţe la cele mai bune stabilimente din oraş, la grădinile de plăceri de pe deal, la concerte în Sala Şoaptelor, sau direct în apartamentul meu, dacă mi se părea că aveam să mă descurc. Acum le duc la execuţii. Simţi cum gura i se strâmbă într-o părere de zâmbet amar. Asta este, lucrurile se schimbă. – Cum va fi? îl întrebă Ardee. – Va fi spânzurat şi eviscerat. – Poftim? – I se vor lega lanţuri de mâini şi de gât, nu prea tare, ca să nu-l stranguleze, şi va fi ridicat. Apoi va fi tăiat în lung şi i se vor scoate maţele care vor fi prezentate spectatorilor. Fata şopti gâtuit: – Va fi viu atunci? – Posibil. E greu de spus. Depinde de călăi, dacă îşi vor fac treaba cum se cuvine. Oricum, nu va mai trăi mult. Fără maţe. – Pare… o metodă cam drastică. – Aşa şi trebuie. Este cea mai crudă pedeapsă pe care au putut-o născoci cruzii noştri strămoşi. Înţeleg că nu s-a mai pus în practică de vreo optzeci de ani. – De aceea au venit atâţia oameni. Glokta ridică din umeri. 986

– Stârneşte curiozitatea, însă este drept că întotdeauna execuţiile au fost nişte spectacole pe cinste. Oamenii se dau în vânt după moarte. Le aminteşte că, indiferent cât de meschină, cât de abjectă, cât de mârşavă le-ar fi viaţa… tot au parte de aşa ceva. Glokta simţi cum cineva îl bate uşor pe umăr şi se întoarse strâmbându-se de durere. Chipul mascat al lui Severard era chiar în spatele lui. – M-am ocupat de afacerea aia. Despre Vitari. – Aha. Şi? Ochii lui Severard alunecară bănuitori spre Ardee, apoi se aplecă şi şopti în urechea lui Glokta. – Am urmărit-o până la o casă, de după Pajiştea lui Galt, lângă piaţă. – Ştiu unde-i piaţa. Şi? – M-am uitat înăuntru pe una din ferestre. Glokta ridică ironic o sprânceană. – Îţi face plăcere toată povestea asta, nu-i aşa? Ce era înăuntru? – Copii. – Copii? şopti uluit Glokta. – Trei copii micuţi. Două fete şi un băiat. Şi ce culoare crezi că are părul lor? Nu mai spune. – Nu cumva roşu aprins? – Întocmai ca mama lor. – Deci are copii? îşi supse Glokta gingiile dus pe gânduri. Cine şi-ar fi închipuit? – Aşa este. Eu, unul, am crezut că are un bloc de gheaţă la păsărică. Aşa se explică de ce voia cu tot dinadinsul să se întoarcă din sud. Tot timpul acesta o aşteptau trei micuţi. Instinctul matern. Ce emoţionant! Îşi şterse ochiul stâng care îl ustura. – Bună treabă, Severard, s-ar putea să fim nevoiţi să ne folosim de informaţia asta. Şi cealaltă poveste? Garda Prinţului? Cu gesturi iuţi, Severard îşi ridică masca şi se scărpină pe obraz, privind agitat în toate părţile. – Aici chiar s-a întâmplat ceva ciudat. Am încercat să îl găsesc, dar… se pare că a dispărut. – A dispărut? – Am vorbit cu familia lui. Nu l-au mai văzut din ziua de dinainte de moartea Prinţului. Glokta se încruntă. – Ziua de dinainte? Dar a fost în palat… L-am văzut. Ia-i pe Frost şi pe Vitari. Fă-mi o listă cu absolut toate persoanele care s-au aflat în palat în noaptea aceea. Cu absolut toţi lorzii, toţi servitorii, toţi soldaţii. Am să dau eu de capătul poveştii ăsteia. Într-un fel sau altul. 987

– Aşa ţi-a spus Sult să faci? Glokta îl săgetă cu privirea pe practician. – Nu mi-a spus să n-o fac. Ai grijă şi fă-ţi treaba. Severard murmură ceva, dar cuvintele îi fură înăbuşite de tumultul mulţimii care erupsese brusc într-o cascadă de râsete furioase. Tulkis era condus spre eşafod. Mergea încet, împiedicat de lanţurile grele din jurul gleznelor. Nici nu plângea, nici nu se văicărea, nici nu ţipa. Părea doar foarte trist şi îndurerat. Cu vânătăi pe obraji şi cu răni inflamate pe braţe şi pe picioare şi pe piept. Nu ai cum să foloseşti andrele înroşite în foc fără să laşi semne, dar trebuie să recunosc că arată destul de bine, dacă e să ţinem cont prin câte a trecut. Era complet gol, cu excepţia unei bucăţi de pânză petrecute peste şolduri. Ca să cruţăm firea delicată a doamnelor de faţă. Este o distracţie pe cinste să priveşti cum unui om i se scot măruntaiele, dar vederea cocoşelului lui ar fi ceva obscen. Un funcţionar apăru în faţa eşafodului şi începu să citească numele deţinutului, natura acuzaţiilor care îi erau aduse, mărturisirea acestuia şi pedeapsa la care era condamnat, însă chiar şi de la această distanţă mică nu prea putea fi auzit din cauza murmurului mulţimii, accentuat de ocazionale strigăte furioase. Glokta se strâmbă de durere şi începu să-şi mişte încet piciorul înainte şi înapoi ca să-şi relaxeze muşchii. Călăii cu chipurile acoperite de măşti preluară deţinutul cu deosebită grijă. Traseră un sac negru peste capul solului, îi puseră cătuşe la mâini, la gât, la glezne. Glokta urmări cum pânza sacului se mişcă acolo unde era gura bietului om. Ultimele răsuflări disperate. Oare se roagă? Oare împroaşcă blesteme furibunde? Cine ştie? Şi, oricum, ce mai contează? Îl săltară în aer şi îl ţintuiră pe cadru. Mare parte din greutate i se sprijinea în braţe, iar manşonul din jurul gâtului era destul de strâns ca să-l sufoce, dar nu să-l şi ucidă. Bineînţeles că se zbătu. Absolut firesc. Instinctul animalic de a te zvârcoli ca să scapi din strânsoare şi să poţi respira din nou. Instinct căruia nu i te poţi împotrivi. Unul dintre călăi se duse la rastel, alese o sabie grea şi o prezentă publicului cu gesturi afectate. Soarele bicisnic sclipi o clipă pe lamă. Se întoarse cu spatele la spectatori şi începu să taie. Se aşternu o tăcere de mormânt, întreruptă doar de susurul înăbuşit al respiraţiei lui Tulkis. Această pedeapsă nu necesita strigăte. Această pedeapsă pretindea doar o linişte stupefiată. Aceasta era o pedeapsă la care nu se putea răspunde decât cu priviri oripilate şi fascinate. Acesta îi este scopul. Nimic altceva decât tăcere şi bolboroseala moale a respiraţiei deţinutului. Atâta vreme cât cercul de fier din jurul gâtului îl împiedică să zbiere. – Pedeapsă pe măsura faptei, şopti Ardee urmărind cum ies intestinele din trupul fostului emisar. Aşa îi trebuie pentru că l-a asasinat pe Prinţul Moştenitor. Glokta se aplecă la urechea tinerei.

988

– Sunt destul de sigur că nu a asasinat pe nimeni. Bănuiesc că nu se face vinovat de nimic altceva decât de faptul că este un om curajos, care ne-a spus adevărul şi ne-a întins mâna în semn de pace. Ardee făcu ochii mari. – Atunci de ce a primit pedeapsa asta? – Pentru că Prinţul Moştenitor a fost ucis. Cineva trebuie să fie pedepsit. – Dar… cine l-a ucis de fapt pe Raynault? – Cineva care nu doreşte să fie pace între Gurkhul şi Uniune. Cineva care vrea ca războiul dintre noi să se intensifice, să se extindă şi să nu ia sfârşit niciodată. – Cine ar putea dori una ca asta? Glokta nu-i răspunse. Într-adevăr, oare cine? Nu trebuie să-l admiri pe nemernicul ăla de Fallow, dar trebuie să recunoşti că se pricepe la mobilier. Glokta se sprijini de spătarul moale al scaunului, cu picioarele întinse spre focul din cămin. Începu să-şi rotească gleznele care îl dureau înfiorător. Însă Ardee nu părea a se simţi la fel de bine. Să nu uităm însă că distracţia de dimineaţă n-a fost un spectacol prea plăcut. Stătea lângă fereastră, dusă pe gânduri, cu fruntea încreţită, şi se trăgea tulburată de o şuviţă de păr. – Simt nevoia să beau ceva. Se duse la bufet şi scoase dinăuntru o sticlă şi un pahar. Ezită şi se uită la Glokta. – N-ai de gând să-mi spui că e prea devreme? El ridică din umeri. – Ştii şi singură ce oră este. – Simt nevoia să beau ceva după… – Atunci bea. Nu trebuie să te justifici în faţa mea. Nu sunt fratele tău. Îl privi furioasă, deschise gura de parcă ar fi vrut să-i răspundă, se răzgândi şi împinse cu gesturi bruşte şi paharul, şi sticla înapoi. Apoi trânti uşiţa bufetului. – Mulţumit? Ridică iarăşi nepăsător din umeri. – Cât de mulţumit îmi permite starea mea să fiu. Ardee se trânti pe scaunul din faţa lui şi îşi ţintui cu privirea ursuză un pantof. – Şi acum? – Acum? Acum ne vom încânta reciproc cu observaţii amuzante cam o oră, apoi poate vom face o plimbare prin oraş? O plimbare lentă, bineînţeles. După care poate vom lua prânzul. Mă gândeam să mergem la… – Mă refeream la succesiunea la tron. – Ah, murmură Glokta. La asta te refereai. Se întinse şi îşi aranjă mai bine pernele de la spate, apoi se întinse iarăşi cu un geamăt de satisfacţie. Stând în camera asta călduroasă şi confortabilă, în această 989

companie plăcută, chiar m-aş putea mistifica spunându-mi că am o viaţă. Şi continuă cu un surâs: – Se va vota în Consiliul Deschis. Nu am niciun dubiu că, până atunci, vom asista la o orgie de şantaje, de mituiri, de corupţie şi de trădare. La un carnaval de încheieri de afaceri, de spargeri de alianţe, de intrigi şi de asasinate. La un dans vesel de măsluiri, de aranjamente, de ameninţări şi de promisiuni. Şi toate acestea vor continua până la moartea Regelui – atunci se va vota în Consiliul Deschis. Ardee îi aruncă zâmbetul ei pieziş. – Până şi fetele din popor spun că Regele nu va mai trăi mult. – Măi să fie, ridică Glokta din sprâncene. Din moment ce până şi ele spun asta, înseamnă că e adevărat. – Care sunt favoriţii? – De ce nu-mi spui pe care l-ai prefera tu? – Bine, am să-ţi spun, fu de acord tânăra şi se aşeză mai bine în scaun, frecându-şi maxilarul gânditoare cu un deget. Bineînţeles că primul ar fi Brock. – Bineînţeles. – Apoi Barezin, Heugen şi Isher. Glokta încuviinţă dând din cap la fiecare nume rostit. Nu-i deloc proastă. – Ei sunt cei patru favoriţi. La cine altcineva ne-am mai putea gândi? – Meed a dat cu piciorul la orice şansă ar fi avut atunci când a fost învins de nordici. Ce părere ai de Skald, Lordul Guvernator din Starikland? – Foarte bine. Are şanse minime, dar va fi pe listă… – Iar dacă voturile din Midderland se vor împărţi… – Cine poate spune ce se va întâmpla? Îşi surâseră larg. – În momentul acesta ar putea fi oricine, continuă el. În plus, ar mai trebui să luăm în consideraţie şi copiii din flori ai Regelui. – Există bastarzi? Glokta ridică din sprâncene. – Cred că pot numi pe vreo doi. Ardee izbucni în râs, iar el se felicită pentru că reuşise s-o scoată din starea de posomorală. – Fireşte, sunt doar zvonuri. Ai auzit vreodată de Carmee dan Roth? Este doamnă de onoare la curte şi este considerată a fi o frumuseţe de excepţie. Cu ani în urmă era favorita Regelui. A dispărut fără veste şi apoi s-a spus că ar fi murit, poate la naştere, dar cine ştie? Oamenilor le place teribil să bârfească, şi se întâmplă ca tinerele frumoase să moară din când în când, fără să fi purtat în pântece un bastard de sânge regesc. – O, aşa este, aşa este! flutură din gene Ardee, prefăcându-se că ar fi în pragul leşinului. Noi, femeile, suntem o specie tare bolnăvicioasă.

990

– Da, draga mea, aşa sunteţi. Frumuseţea este un blestem. Eu unul mulţumesc stelelor în fiecare zi că m-au vindecat de ea, zise Glokta aruncându-i zâmbetul lui ştirb şi batjocoritor. Membrii Consiliului Deschis au năpădit oraşul cu zecile şi îndrăznesc a spune că mulţi din ei nu au pus piciorul niciodată în Rotonda Lorzilor. Au simţit mirosul puterii şi vor să ia parte la împărţirea ei. Fiecare vrea să obţină câte ceva, atâta vreme cât se mai poate. S-ar putea să asistăm acum la unicul moment în zece generaţii când toţi nobilii sunt pregătiţi să ia o decizie reală. – Dar ce decizie… murmură Ardee clătinând din cap. – Ai dreptate. Cursa va fi lungă, iar concurenţa va fi aprigă. Ca să nu spun mortală. Şi iau în calcul şi posibilitatea ca, în ultima clipă, să apară un străin. Cineva din afară, fără duşmani. Un candidat de compromis. – Şi cum rămâne cu Consiliul Închis? – Le este interzis să ia atitudine, desigur, pentru a asigura imparţialitatea procesului, pufni el. Imparţialitate! Ceea ce îşi doresc ei din adâncul inimii este să ne vâre un neavenit pe gât. Cineva pe care ei să-l poată domina, să-l poată manipula, astfel încât să-şi poată continua netulburaţi scandalurile. – Dar există un asemenea candidat? – Oricine are drept de vot poate fi o opţiune, prin urmare, teoretic, cel puţin, sunt sute de candidaţi. Dar, fireşte, cei din Consiliul Închis nu pot cădea de acord asupra unuia, aşa că se agaţă fără pic de demnitate de candidaţii cei mai puternici, schimbându-şi loialităţile după cum bate vântul, cu speranţa că vor reuşi să-şi asigure viitorul, făcând tot ce le stă în putere ca să rămână în funcţie. Au pierdut atât de repede puterea în favoarea nobililor, că şi acum li se învârt capetele. Iar unele din aceste capete vor cădea, fii sigură de asta. – Şi crezi că va cădea şi al tău? îl întrebă Ardee privindu-l pe sub sprâncene. Glokta îşi linse încet gingiile. – Dacă va cădea capul lui Sult, probabil că al meu va fi următorul. – Sper să nu se întâmple aşa ceva. Ai fost bun cu mine. Mai bun decât oricine altcineva. Mai bun decât merit. Folosea din nou vicleşugul cu pretinsa sinceritate, iar Glokta, deşi conştient de prefăcătoria tinerei, se simţi din nou dezarmat. – Prostii, mormăi el, foindu-se stânjenit în scaun. Bunătate, sinceritate, încăperi plăcute şi confortabile… colonelul Glokta ar fi ştiut ce să spună, dar eu mă simt străin aici. Încă mai bâjbâia în căutarea unui răspuns, când se auzi o bătaie energică în uşă. – Aştepţi pe cineva? – Pe cine să aştept? Toţi oamenii pe care îi cunosc sunt în camera aceasta. Glokta încercă să tragă cu urechea, însă nu prinse decât nişte murmure nedesluşite. Apoi servitoarea vârî capul pe uşă. – Îmi cer iertare, dar cineva îl caută pe Superior. 991

– Cine? se răsti la ea Glokta. Severard, cu veşti despre garda Prinţului Raynault? Vitari, cu vreun mesaj de la Arhilector? O altă problemă pe care trebuie s-o rezolv de urgenţă? Alte întrebări pe care le am de pus? – Zice că îl cheamă Mauthis. Glokta simţi că-i zvâcneşte tot obrazul stâng. Mauthis? Nu se mai gândise de multă vreme la el, dar îi veni imediat în minte chipul uscăţiv al bancherului care-i întindea chitanţa la semnat. Chitanţă pentru darul de un milion de mărci. S-ar putea ca la un moment dat în viitor să vină la tine un reprezentant al băncii Valint şi Balk şi să-ţi ceară anumite… favoruri. Ardee îl privea îngrijorată. – S-a întâmplat ceva? – Nu, nimic, hârâi el încercând să nu sune ca şi cum s-ar fi sufocat. Un vechi colaborator. Mă poţi lăsa singur o clipă? Trebuie să discut cu acest domn. – Bineînţeles. Tânăra se ridică şi se îndreptă spre uşă în şoapte de mătase pe covor. Se opri la jumătatea drumului şi se uită înapoi, muşcându-şi buzele. Se îndreptă spre bufet, de unde scoase sticla şi paharul. Apoi ridică din umeri. – Simt nevoia să beau ceva. – Toţi simţim nevoia asta, murmură Glokta în urma ei. Mauthis intră după câteva secunde. Aceiaşi pomeţi proeminenţi, aceiaşi ochi reci duşi în fundul capului. Dar parcă era ceva schimbat în atitudinea lui. O anumită nervozitate. Poate o anumită nelinişte? – Ca să vezi, Maestre Mauthis, ce onoare să… – Poţi să renunţi la amabilităţi, Superiorule, spuse bancherul cu glas piţigăiat şi scrâşnit ca nişte balamale ruginite. N-am vanităţi deşarte. Prefer să vorbesc deschis. – Foarte bine. Ce anume aş putea să… – Stăpânii mei, banca Valint şi Balk, nu sunt deloc mulţumiţi cu felul în care îţi desfăşori ancheta. Mintea lui Glokta o luă la fugă. – Ancheta despre ce? – Despre moartea Prinţului Moştenitor Raynault. – Ancheta aceasta s-a încheiat. Te asigur că nu… – Să punem cărţile pe masă, Superiorule. Ei ştiu. Ţi-ar fi mult mai uşor dacă ţi-ai spune în permanenţă că ei ştiu totul. De obicei aşa se şi întâmplă. Crima a fost soluţionată cu impresionantă rapiditate şi competenţă, dacă-mi este permis a spune. Stăpânii mei sunt încântaţi de rezultate. Vinovatul a fost adus în faţa justiţiei. Nu foloseşte nimănui dacă vei săpa mai adânc în treaba asta nefericită. Chiar că a pus cărţile pe masă. Însă de ce i-ar deranja întrebările mele pe Valint şi Balk? Mi-au dat bani tocmai pentru a dejuca planurile gurkienilor, iar 992

acum nu le convine că investighez un complot gurkian? N-are niciun sens… doar dacă nu cumva asasinul nu a venit din sud. Doar dacă nu cumva asasinii Prinţului Raynault sunt de prin părţile noastre. – Mai sunt câteva amănunte ce trebuie elucidate, mormăi Glokta. Stăpânii tăi n-au motiv de supărare… Mauthis înaintă un pas. Fruntea îi lucea de transpiraţie, deşi în încăpere nu era prea cald. – Nu sunt supăraţi, Superiorule. Dar nu aveai de unde să ştii că sunt nemulţumiţi. Acum ştii. Iar dacă ai continua această anchetă, deşi ştii că îi nemulţumeşte… abia atunci se vor supăra. Se aplecă spre Glokta şi îi şopti: – Îngăduie-mi să-ţi spun, Superiorule, ca de la un pion la altul. Nu dorim ca ei să se supere. Tonul bancherului era straniu. Nu mă ameninţă. Mă imploră. – Vrei să spui, murmură Glokta aproape fără să-şi mişte buzele, că îl vor informa pe Arhilectorul Sult despre micuţul lor aport la apărarea cetăţii Dagoska? – Asta nu-i nimic. Expresia de pe chipul lui Mauthis era clară. Teamă. Teamă, pe chipul acela care, în mod obişnuit, era o mască a indiferenţei. Ceva din această atitudine nouă a bancherului îi lăsă lui Glokta un gust amar, îi şerpui fiori reci pe şira spinării, îi puse un nod dureros în gât. Îşi amintea senzaţia aceasta. O mai încercase cu multă vreme în urmă. Aşa simţea el teama. M-au cumpărat. Complet şi definitiv. Am ştiut atunci când am semnat. Acesta a fost preţul, iar eu nu am avut de ales şi a trebuit să-l plătesc. Spuse încet şi poticnit: – Anunţă-i pe stăpânii tăi că nu vom continua ancheta. Mauthis închise ochii o clipă şi răsuflă evident uşurat. – Sunt nespus de bucuros să le transmit acest mesaj. O zi bună îţi doresc. Şi ieşi, lăsându-l singur pe Glokta în salonul lui Ardee, holbându-se la uşă şi întrebându-se ce anume se petrecuse.

993

Sălaşul de piatră Prora corabiei se izbi cu forţă de malul stâncos, în gemete şi scrâşnete de pietriş. Doi vâslaşi săriră în valuri şi traseră vasul alţi câţiva paşi mai înspre ţărm. Îl fixară bine, apoi se grăbiră să se întoarcă la bord, ca şi cum apa le-ar fi provocat o durere puternică. Jezal îi înţelegea. Această insulă de la Marginea Lumii, această destinaţie finală a călătoriei lor, acest loc numit Shabulyan avea, fără doar şi poate, un aspect extrem de neplăcut. Era o colină enormă, din pietre goale, promontorii abrupte şi maluri dezolante sfârtecate de valurile reci. Versanţi ascuţiţi şi costişe cu grohotiş perfid se ridicau alcătuind muntele ameninţător, profilându-se negru pe cerul întunecat. – Vreţi să veniţi pe ţărm? îi întrebă Bayaz pe corăbieri. Cei patru vâslaşi nu dădură semne că ar fi vrut, iar căpitanul lor clătină încet din cap. – Am auzit numai lucruri rele despre insula asta, mormăi el în limba comună, dar cu un accent atât de pronunţat că abia putea fi înţeles. Se spune că-i blestemată. Vă aşteptăm aici. – S-ar putea să dureze. – Vă aşteptăm cât va fi nevoie. Bayaz ridică din umeri. – Atunci, aşteptaţi-ne. Coborî în apa până la genunchi. Ceilalţi îl urmară cam fără tragere de inimă prin apa îngheţată, spre mal. Era un loc sinistru, un loc potrivit numai pentru pietre şi apa rece. Valurile spumegau lacome pe ţărm şi se retrăgeau în silă printre pietre. Bătea un vânt nemilos peste acest pustiu, vânt care trecea tăios prin pantalonii uzi ai lui Jezal, prin părul lui ud, vârându-i-l în ochi şi înfrigurându-l până în măduva oaselor. Un vânt care îi răpi şi ultima urmă de emoţie pe care ar fi simţit-o la gândul că au ajuns la capătul drumului. Un vânt care reuşea să descopere crăpăturile şi găurile din bolovani şi le făcea să cânte, să ofteze şi să bocească într-un cor funest. Vegetaţie nu era mai deloc aici. Ceva iarbă lipsită de culoare, lipsită de sevă; câteva tufe cu ţepi, mai mult moarte decât vii; câteva pâlcuri de copaci uscaţi agăţaţi cu disperare de stâncile implacabile, îndoiţi în direcţia vântului, de parcă ar fi putut fi smulşi din rădăcini în orice clipă. Jezal le simţi suferinţa. – Minunat loc! strigă el, iar vorbele îi fură luate de vânt de îndată ce le rosti. Dacă eşti pasionat de pietre! – Unde poate ascunde înţeleptul o piatră? îl repezi Bayaz. Printre o mie de alte pietre! Printre un milion! 994

Insula aceea cu siguranţă nu ducea lipsă de pietre. Bolovani, roci mai mici, pietricele rotunde şi prundiş, toate se găseau din abundenţă. Locul era extrem de dezagreabil tocmai din cauza lipsei acute de orice altceva. Jezal aruncă o privire în urmă, cuprins de un atac de panică la gândul că cei patru marinari ar fi dus corabia în larg, lăsându-i de izbelişte. Dar erau tot acolo, lângă ţărm. În spatele lor, pe oceanul învolburat, corabia mătăhăloasă şi diformă a lui Cawneil stătea la ancoră, cu pânzele coborâte, cu catargul conturat negru pe cerul suferind, legănându-se încet pe valurile neliniştite. – Trebuie neapărat să găsim un loc adăpostit de vânt! răcni Logen. – Oare există aşa ceva pe insula asta nenorocită? zbieră Jezal. – Trebuie să existe! Vreau să fac focul! Picior-Lung arătă spre stânci. – Probabil că vom găsi o peşteră acolo sus, sau un loc adăpostit. Veniţi după mine! Se căţărară pe ţărm, mai întâi alunecând pe pietrişul ud, apoi ţopăind din piatră în piatră. Spre deosebire de orice altă destinaţie, Marginea Lumii nu părea absolut deloc să merite osteneala aceasta. Ar fi putut găsi pietre şi apă rece din belşug fără să părăsească nordul. Logen avea o presimţire urâtă despre locul acesta, însă nu avea niciun rost să-şi manifeste temerile cu glas tare. Presimţiri urâte îl tot bântuiseră în ultimii zece ani. Caută spiritul ăsta, găseşte Sămânţa asta, apoi pleacă, şi fă-o cât mai degrabă. Şi după ce se va fi terminat totul? Ce va face? Se va întoarce în nord? Se va întoarce la Bethod şi la fiii lui, la cazne şi la vrajbe şi la râurile de sânge stricat? Logen se înfioră. Nu-l atrăgea nimic din toate acestea. Mai bine înfruntă-ţi temerile decât să trăieşti toată viaţa cu frica în sân, iar fi spus tatăl lui. Pe de altă parte, însă, tatăl lui obişnuia să spună o droaie de lucruri, şi multe dintre ele nu erau cine ştie ce. Se uită la Ferro, iar ea îi întoarse privirea. Nu se încruntă, nu surâse. Fireşte că el nu se pricepuse niciodată să înţeleagă mintea femeilor, sau mintea oricui altcuiva, însă Ferro era o enigmă mai deosebită. În timpul zilei, era la fel de rece şi de îmbufnată ca de obicei, dar în majoritatea nopţilor se cuibărea lângă el sub pătură. Nu o înţelegea, dar nici nu îndrăznea să o întrebe nimic. Trist adevăr, ea era cel mai bun lucru care i se întâmplase în viaţă de foarte mult timp. Oftă adânc şi se scărpină în cap. Acum, că punea astfel problema, îşi dădea seama că nu era mare lucru de viaţa lui. La baza stâncilor dădură peste un soi de peşteră. De fapt, mai mult o scobitură între doi bolovani uriaşi, ferită cât de cât de rafalele puternice ale vântului. Nu tocmai un loc prielnic conversaţiei, dar insula era pustie, iar Logen se îndoia că ar putea găsi unul mai bun. În fond, trebuie să fii realist.

995

Ferro ciopârţi cu sabia un copac pipernicit din apropiere şi aduse câteva vreascuri pentru foc. Logen se aşeză pe vine şi începu să scapere cremenea cu degete amorţite de frig. Curenţii de aer pătrundeau printre stânci, iar lemnul era ud, dar, după multe înjurături şi multă strădanie, reuşi să aprindă un foc anemic. Se ghemuiră toţi în jurul lui. – Adu-mi lada, îi ceru Bayaz. Logen o scoase din raniţă şi o puse cu un geamăt lângă Ferro. Bayaz pipăi cu vârful degetelor pe marginea ei, găsi încuietoarea ascunsă, iar capacul se ridică fără zgomot. Înăuntru erau nişte spirale metalice, în jurul unui locaş cam de mărimea pumnului lui Logen. – La ce folosesc astea? întrebă nordicul. – Să capitoneze şi să ţină nemişcat obiectul dinăuntru. – Chestia aia trebuie să fie capitonată? – Aşa s-a gândit Kanedias că ar fi mai bine. Acest răspuns nu-l făcu pe Logen să se simtă mai în largul lui. – Pune-o înăuntru atunci când te simţi în stare, spuse Magul întorcându-se către Ferro. Nu este cazul să ne expunem mai mult decât e necesar. Iar voi, ceilalţi, aţi face bine să vă ţineţi la distanţă. Şi le făcu semn cu mâinile să se îndepărteze. Luthar şi Picior-Lung se împiedicară unul de celălalt în zelul lor de a scăpa de acolo. Quai însă rămăsese cu ochii aţintiţi la pregătiri şi nu se mişcă din loc. Logen şedea cu picioarele încrucişate în faţa flăcării anemice, simţind cum nodul de nelinişte din stomac creşte cu fiecare secundă. Deja regreta că se băgase în toată afacerea asta, dar acum era un picuţ cam târziu ca să se răzgândească. – Ar fi bine dacă le-am oferi ceva, zise el privind în jur şi dând cu ochii de Bayaz, care-i întindea o ploscă din tablă. Logen îi scoase dopul, iar aroma alcoolului îi mângâie nările ca o iubită de mult pierdută şi jelită. – Vrei să spui că ai avut băutura asta la tine tot timpul? Bayaz dădu din cap. – Pentru momentul acesta. – Păcat că n-am ştiut! Aş fi folosit-o cum se cuvine de câteva ori. – O poţi folosi cum se cuvine acum. – Nu-i chiar acelaşi lucru. Logen duse plosca la gură şi luă o duşcă, se împotrivi din răsputeri dorinţei aprige de a înghiţi, îşi umflă obrajii şi o scuipă peste foc, stârnind flăcări aprige. – Şi acum? îl întrebă Bayaz. – Acum aşteptăm. Aşteptăm până când… – Aici sunt, Nouădegete. Voce aidoma vântului printre stânci, aidoma pietrelor care cad de pe munţi, aidoma mării care se agaţă de mal, nevrând să se retragă. Spiritul se ivi în 996

adăpostul lor strâmt dintre stânci – o nălucă fără umbră, ca un morman cenuşiu de pietre, înalt cât doi oameni. Logen ridică din sprâncene. Niciodată spiritele nu răspund cu atâta promptitudine, presupunând că se deranjează să răspundă vreodată. – Ai venit repede. – Aşteptam să mă chemi. – Ai aşteptat cam mult, mi se pare. Spiritul era de acord, da, aşteptase cam mult. – Ei bine, hm, păi… am venit după… – După obiectul pe care mi l-au încredinţat fiii lui Euz. Înseamnă că în lumea oamenilor se petrec lucruri oribile dacă aţi pornit în căutarea lui. Logen simţi că nu mai are aer. – Când nu se petrec asemenea lucruri? – Tu vezi ceva? şopti Jezal mai din spate. – Nimic, îi răspunse Picior-Lung. Trebuie să recunosc că este… – Gura! mârâi Bayaz peste umăr. Spiritul pluti mai aproape de el. – Să fie oare acesta Întâiul dintre Magi? – El este, spuse Logen, neplăcându-i abaterea de la subiect. – E mai scund decât era Juvens. Şi nici nu-mi place cum arată. – Ce zice? se răţoi nerăbdător Bayaz, holbându-se în aer, cam la stânga spiritului. Logen îşi scărpină obrazul. – Zice că Juvens era înalt. – Înalt? Şi ce dacă? Ia ce ne trebuie şi hai să plecăm de-aici! – Nu mai are răbdare, tună spiritul. – Venim de foarte departe. Are toiagul lui Juvens. Spiritul dădu din cap. – Cunosc bine ramura aceea uscată. Mă bucur. Am purtat şi eu toiagul acesta multe ierni lungi şi ştiu cât de greu este. Acum am să aţipesc puţin. – Bună idee. Dar, înainte de asta, dacă ai vrea să… – Am să-l dau femeii. Spiritul îşi vârî mâna în burta lui de piatră, iar Logen se dădu înapoi precaut. Pumnul reapăru, iar nordicul se cutremură când înţelese ce era în el. – Întinde-ţi mâinile, îi spuse lui Ferro. Când lucrul acela căzu în palmele întinse ale lui Ferro, Jezal scoase un icnet involuntar şi se feri, protejându-şi îngrozit faţa cu mâna. Bayaz privea fix, cu ochii mari. Quai întinse nerăbdător capul. Logen se strâmbă şi se dădu înapoi. Iar Picior-Lung se retrase speriat până la intrarea în peşteră. O clipă nesfârşită, toţi şase se holbară la obiectul întunecat din mâinile lui Ferro, fără să se mişte, fără să 997

scoată vreun cuvânt. Nu se auzea decât bocetul vântului. Iată, acum găsiseră ce căutau. Găsiseră lucrul acela după care veniseră de la atât de mare depărtare şi pentru care înfruntaseră atâtea primejdii. Găsiseră lucrul acela pe care Glustrod îl scosese din inima pământului cu atât de mulţi ani în urmă. Găsiseră lucrul acela care transformase în ruină cel mai minunat oraş din câte existaseră vreodată. Sămânţa. Forma concretă a Celeilalte Părţi. Esenţa magiei. Atunci Ferro începu să se încrunte uşor. – Asta e? întrebă ea neîncrezătoare. Chestia asta e în stare să prefacă Shaffa în praf şi pulbere? Jezal trecuse şi el de şocul iniţial şi îşi dădu seama că, într-adevăr, arăta ca o piatră obişnuită. O bucată de rocă gri, cu nimic ieşită din comun, de mărimea unui pumn de om. Niciun fel de sentiment de pericol supranatural nu se revărsa din ea. Niciun fel de putere letală nu era evidentă. Niciun fel de fulgere nimicitoare nu ţâşneau. De fapt, arăta ca o piatră obişnuită. Bayaz clipi. Se apropie în patru labe. Se uită cu atenţie la obiectul din palmele lui Ferro. Îşi umezi buzele şi începu, foarte încet, să ridice mâna. Iar Jezal îl urmărea înmărmurit, simţindu-şi inima zbătându-se înnebunită în urechi. Bayaz atinse uşurel piatra cu vârful degetului mic, apoi şi-l trase la iuţeală înapoi. Dar nu se uscă şi nici nu căzu mort. O atinse iarăşi. Dar nu se auzi nicio explozie asurzitoare. Îşi lipi palma de ea. Îşi strânse degetele groase în jurul ei. O ridică. Şi totuşi, arăta ca o piatră obişnuită. Întâiul dintre Magi se holbă cu ochi tot mai căscaţi la obiectul pe care îl ţinea în mână. – Nu-i asta, şopti el cu buze tremurânde. Asta-i doar o piatră! Tăcere şocată. Jezal se uită la Logen, iar nordicul se uită la el, cu nedumerire întipărită pe chipul plin de cicatrice. Jezal se uită la Picior-Lung, iar Navigatorul ridică din umerii ascuţiţi. Jezal se uită la Ferro şi văzu cum încruntătura femeii devine tot mai aprigă. – Doar o piatră? murmură ea. – Nu-i asta? şuieră Quai. – Înseamnă…, se bâlbâi Jezal care abia acum pricepuse cuvintele lui Bayaz. Că am făcut tot drumul ăsta… degeaba? Rafala de vânt iscată din senin stinse flacăra pipernicită şi îl umplu de nisip. – Poate că-i o greşeală, îndrăzni să intervină Picior-Lung. Poate că mai există vreun alt spirit, poate că mai există… – Nu-i nicio greşeală, spuse Logen clătinând din cap. – Dar…, lui Quai aproape că-i ieşiseră ochii din chipul pământiu. Dar… cum se poate? Bayaz nu-l luă în seamă. – Kanedias, spuse el printre dinţii încleştaţi de furie. El este de vină. A descoperit o modalitate prin care să ne tragă pe sfoară pe noi, pe fraţii lui, şi a 998

schimbat Sămânţa cu piatra asta inutilă şi a ţinut-o doar pentru el. Până şi în moarte Creatorul se leapădă de mine! – Doar o piatră? mârâi Ferro. – Am renunţat la şansa de a lupta pentru ţara mea, şopti Jezal, cu pieptul cuprins în vâltoarea indignării, şi m-am târât sute de kilometri prin pustiu. Am fost bătut şi rănit şi mi s-au rupt oasele şi m-am umplut de cicatrice… degeaba? – Sămânţa, şopti Quai cu buze albe, suflând agitat pe nări. Unde e? Unde? – Dacă aş şti, lătră stăpânul lui, ai senzaţia că am fi pe insula asta uitată de lume, jucându-ne cu spiritele pentru o bucată nenorocită de piatră? Ridică braţul şi azvârli furios piatra de pământ. Aceasta se crăpă şi se sfărâmă în bucăţi, iar bucăţile acelea ricoşară şi se rostogoliră cu zgomot printre o sută de alte asemenea pietre, printre o mie de alte asemenea pietre, printre un milion de alte pietre identice. – Nu-i aici, clătină din cap Logen cu tristeţe. Să vă spun ceva despre… – Doar o piatră? îşi arătă colţii Ferro, cu ochii alergând de la bucăţile de piatră la chipul lui Bayaz şi înapoi. Mincinos nenorocit ce eşti! urlă ea ţâşnind în picioare cu pumnii strânşi. Mi-ai promis răzbunare! Bayaz se întoarse la ea, cu faţa deformată de furie. – Crezi tu că nu am alte griji mai importante decât răzbunarea ta? mugi el, împroşcând salivă. Sau dezamăgirea ta? zbieră el la Quai, cu venele gâtului umflate. Sau frumuseţea ta blestemată? Jezal înghiţi în sec şi se retrase în adâncul peşterii, încercând să se facă nevăzut. Propria-i furie fusese stinsă de turbarea violentă a lui Bayaz, la fel cum focul lor sărăcăcios fusese stins de vânt doar cu câteva clipe mai devreme. – Am fost tras pe sfoară! urlă Întâiul dintre Magi, încleştând şi descleştând pumnii cu mânie zadarnică. Cu ce am să mă lupt cu Khalul? Jezal tresări şi se făcu mic, convins că, dintr-o clipă într-alta, unul dintre ei va fi despicat în două, sau va fi aruncat în aer şi izbit de stânci, sau va exploda în flăcări. Poate chiar el. Complet neinspirat, Fratele Picior-Lung alese chiar acest moment să încerce să calmeze situaţia. – N-ar trebui să ne facem inimă rea, prieteni! Călătoria în sine este propria ei răsplată… – Un cuvânt dacă mai îndrăzneşti să spui, neghiob spilcuit, şuieră Bayaz, încă un cuvânt şi te fac cenuşă! Navigatorul se retrase tremurând, iar Magul îşi înşfăcă toiagul şi porni spre ţărm cu mers apăsat, cu mantia fluturând în bătaia vântului înverşunat. Atât de înspăimântător fusese accesul lui de furie, încât, o fracţiune de secundă, ideea de a rămâne pe insulă păruse celorlalţi mai bună decât drumul înapoi împreună cu el. Jezal pricepu că, prin această izbucnire nervoasă, Magul declarase că expediţia lor a fost un eşec total.

999

– Păi, începu Logen după ce se strânseră toţi în faţa peşterii, închizând lada goală a Creatorului, cred că asta este. N-are sens să ne văicărim. Trebuie să fim… – Tacă-ţi fleanca, prostule! mârâi Ferro la el. Nu-mi spune tu mie cum trebuie să fiu! Şi începu să coboare spre marea zbuciumată. Logen puse lada la loc în raniţă şi îşi puse raniţa pe umeri cu un oftat. – Realistă, murmură el şi porni după ea. Îl urmară Quai şi Picior-Lung, amândoi fierbând de furie mohorâtă, amândoi tăcând, amândoi decepţionaţi. Ultimul venea Jezal, cu ochii mijiţi înaintea vântului, călcând atent din piatră în piatră, învârtind în minte povestea pe toate părţile. O fi fost lugubră starea generală de spirit, dar, spre mare lui uimire, se pomeni că începe să zâmbească. La urma urmei, niciodată nu-i păsase prea mult de reuşita sau eşecul aventurii lor nebuneşti. Tot ce conta pentru el era că acum se ducea acasă. Valurile se spărgeau de prora corabiei, înălţând jeturi de apă rece. Pânza se umfla şi se zbătea de catarg. Vântul biciuia obrajii lui Ferro, dar ea strânse ochii şi nu-l mai luă în seamă. Nedomolit, Bayaz coborâse sub punte, iar ceilalţi îl urmară, unul câte unul, ca să scape de frig. Doar ea şi Nouădegete rămăseseră să privească marea. – Ce ai de gând să faci acum? o întrebă el. – Am să mă duc oriunde aş putea să-i ucid pe gurkieni, răspunse femeia scurt, fără să se gândească. Am să găsesc alte arme cu care să mă lupt cu ei pe oriunde pot. Nici măcar nu mai ştia dacă spune adevărul. Acum îi era greu să simtă ura de odinioară. Parcă nu i se mai părea important dacă gurkienii şi-ar fi văzut de viaţa lor, iar ea de a ei; însă îndoielile şi dezamăgirea o făcură să se înverşuneze şi mai tare. – Nu s-a schimbat nimic. Tot vreau să mă răzbun. Tăcere. Se uită într-o parte şi îl văzu pe Nouădegete cum se încruntă la spuma firavă de pe apa neagră, de parcă nu s-ar fi aşteptat la răspunsul acesta. Iar ei i-ar fi fost lesne să şi-l schimbe. Ar fi putut să-i spună „Am să vin cu tine” şi cui i-ar fi fost rău atunci? Nimănui. Cu siguranţă nu ei. Doar că Ferro nu se simţea în stare să se pună chiar aşa la cheremul lui. Iar între ei se înălţă un zid invizibil. Un zid de care nu puteau trece. Un zid care fusese acolo în permanenţă. Şi nu putu spune decât: – Tu ce-ai să faci? Bărbatul păru să se gândească o vreme, cu chipul întunecat, muşcându-şi buzele. – Ar trebui să mă întorc în nord. 1000

Rosti cuvintele acestea pe un ton nefericit, ocolindu-i privirea. – E destulă treabă acolo. Nici n-ar fi trebuit să plec vreodată. Sunt multe lucruri murdare care trebuie duse la îndeplinire. Cred că într-acolo am s-o apuc. Înapoi în nord, să achit nişte poliţe. Ferro se încruntă. Poliţe? Cine-i spusese că în viaţă trebuie să mai existe şi altceva în afară de răzbunare? Acum el voia doar să plătească nişte poliţe? Ticălos mincinos. – Poliţe, şuieră ea. Bine. Iar cuvântul acesta îi aduse gust amar în gură. O privi în ochi preţ de o clipă parcă nesfârşită. Deschise gura, ca şi cum ar fi avut intenţia să spună ceva, şi rămase aşa, cu buzele întredeschise, cu mâna pe jumătate ridicată spre ea. Apoi se gârbovi dintr-odată, încleştă maxilarele, se întoarse cu spatele la ea şi se sprijini de balustradă. – Bine. Atât de uşor se termină totul între ei. Ferro se îndepărtă supărată. Strânse pumnii şi îşi înfipse cu putere unghiile în palme. Se blestemă, se blestemă cu obidă. De ce nu spusese altceva? Alte cuvinte, alt suflu, altă mimică a buzelor şi totul ar fi fost altfel. Şi i-ar fi fost foarte uşor. Numai că Ferro nu era în stare de aşa ceva şi ştia că niciodată nu va fi în stare. Gurkienii îi uciseseră acea parte din suflet, departe de locul acesta, cu mult timp în urmă, şi o lăsaseră pustie pe dinăuntru. Proastă ea, că-şi îngăduise să spere, deşi simţise tot timpul, simţise cu toată fiinţa ei că nu avea să fie. Speranţa este pentru cei slabi.

1001

Înapoi în ţărână Copoiul şi Dow, Tul şi Ursuzul, West şi Pike. Cei şase, strânşi în cerc, privind cele două movile de pământ rece. Mai jos, în vale, soldaţii Uniunii îşi îngropau şi ei morţii. Copoiul îi văzuse. Sute de morţi coborâţi câte doisprezece în gropi. Una peste alta, era o zi proastă pentru oameni, dar una bună pentru pământ. Bătăliile se sfârşesc mereu aşa. Numai pământul învinge. Fiori-îţi-dau şi ţăranii lui îşi îngropau şi ei morţii printre copaci. Doisprezece deja fuseseră acoperiţi cu ţărână, iar trei atât de grav răniţi, încât mai mult ca sigur că le vor urma în câteva zile, şi un al patrulea, care îşi pierduse braţul, putea supravieţui sau nu. Chestiune de noroc. Doar că norocul nu fusese prea generos în ultima vreme. Într-o singură zi muriseră jumătate. Bravo lor că nu dăduseră bir cu fugiţii. Copoiul auzea ce spun. Vorbe triste, vorbe pline de stimă pentru cei căzuţi. Cât de buni fuseseră, cât de bine luptaseră, cât de mult le va fi dus dorul şi tot aşa. Bătăliile se sfârşesc mereu aşa. Cu vorbe pentru cei morţi. Copoiul încercă să-şi înăbuşe emoţia şi se uită la pământul răscolit de la picioarele sale. Chinuitoare treabă să sapi o groapă în solul îngheţat, în frigul ăsta năprasnic. Însă e mai bine să fii cel care sapă groapa decât cel care are parte de ea, ar fi spus Logen, iar Copoiul îi dădu dreptate. Tocmai îngropase doi oameni, tocmai îngropase două părţi din sufletul lui împreună cu ei. Cathil, albă şi rece, Cathil, căreia nu-i va mai fi niciodată cald. Iar alături de ea, Treicopaci, cu scutul sfărâmat pe genunchi, cu sabia în pumnul rigid. Două speranţe ale Copoiului întoarse în ţărână – speranţă pentru viitor, speranţă din trecut. Totul se terminase, speranţele acestea nu se vor mai îndeplini niciodată şi lăsaseră un gol dureros în inima lui. Bătăliile se sfârşesc mereu aşa. Cu speranţe întoarse în ţărână. – I-am îngropat chiar în locul unde au murit, şopti Tul. Aşa trebuie. E bine. – Bine? mârâi Dow, privindu-l furios pe West. Bine, nu? Cel mai sigur loc de pe tot câmpul de luptă, nu? Cel mai sigur loc, nu aşa ne-ai spus? West tresări şi îşi plecă ochii, simţindu-se vinovat. – Fii cuminte, Dow, spuse Tul. Ştii foarte bine că nu trebuie să-l acuzi, nici pe el, nici pe nimeni altcineva. A fost o bătălie. Oamenii mor. Treicopaci era conştient de asta, nimeni nu avea mai multă experienţă decât el. – Am fi putut să fim în alt loc, continuă Dow să mârâie. – Am fi putut, îl aprobă Copoiul, dar aşa a fost să fie. N-avem cum să schimbăm ce s-a întâmplat, nu crezi? Treicopaci a murit, şi a murit şi fata, şi tuturor ne este foarte greu. Nu e nevoie să pui paie pe foc. Dow strânse pumnii şi inspiră adânc de parcă ar fi fost pe punctul să strige ceva. Apoi dădu aerul afară, îşi încovoie umerii şi îşi lăsă capul în piept. – Ai dreptate. Nu mai avem ce face. 1002

Copoiul atinse braţul lui Pike. – Vrei să spui ceva pentru ea? Bărbatul cu chipul ars se uită la el şi clătină din cap. Copoiul îşi spuse că nu prea se pricepea să vorbească, dar nu-i putea găsi vină pentru asta. Nici West nu părea că ar fi avut de gând a rosti câteva cuvinte. Prin urmare, Copoiul îşi drese glasul, strâmbându-se la junghiul de durere care-i săgetă pieptul, şi începu el să vorbească. Cineva trebuia s-o facă. – Tânăra pe care am îngropat-o aici, Cathil se numea. Nu pot spune că am cunoscut-o foarte bine, sau de multă vreme, dar pot spune că mi-a plăcut atât cât am cunoscut-o… N-am cunoscut-o prea bine. Dar avea ceva îndrăzneală, cred că toţi ne-am dat seama de asta pe drumul spre nord. A îndurat şi frigul, şi foamea împreună cu noi, fără să se plângă niciodată, îmi doresc s-o fi putut cunoaşte mai bine. Speram să o pot cunoaşte mai bine, dar adesea nu obţinem ceea ce sperăm. Nu era de-a noastră, dar a murit alături de noi, aşa că eu cred că se cuvine să fim mândri că se află în ţărână lângă ai noştri. – Aşa este, zise Dow. Suntem mândri că ne-a fost alături. – E drept, zise şi Tul. Ţărâna îi acceptă pe toţi în acelaşi fel. Copoiul le aprobă spusele şi scoase un oftat prelung şi tremurat. – Vrea cineva să vorbească pentru Treicopaci? Dow tresări şi îşi plecă privirea, începând să-şi foiască picioarele în noroi. Tul îşi ridică ochii umezi spre cer. Şi Copoiul era pe punctul de a izbucni în plâns. Iar dacă ar fi fost nevoit să mai rostească un singur cuvânt, era convins că ar fi început să orăcăie ca un bebeluş. Treicopaci ar fi ştiut ce să spună, dar problema era că Treicopaci murise. Părea că nimeni nu se va aventura să spună ceva. Atunci Ursuzul făcu un pas înainte. – Rudd Treicopaci, spuse el privindu-i pe fiecare în parte. I se spunea Stânca din Uffrith. Nu există nume mai vestit în tot nordul. Mare războinic. Mare conducător. Mare prieten. Viaţă petrecută în bătălii. S-a luptat împotriva Sângerosului Nouă, apoi a luptat alături de el. Niciodată nu a ales calea uşoară, dacă i s-a părut că e o cale greşită. Niciodată nu s-a dat în lături de la luptă, dacă i s-a părut că este o luptă ce trebuie dusă. Zece ani i-am fost alături, am cutreierat alături de el, am luptat alături de el prin tot nordul şi am fost mereu mulţumit, încheie el cu un zâmbet larg. – Frumoase vorbe, Ursuzule, spuse Dow, tot cu ochii la pământ. Frumoase vorbe. – Nu se vor mai naşte alţii ca Treicopaci, murmură Tul, prefăcându-se că i-a intrat ceva în ochi. – Aşa este, fu tot ce reuşi Copoiul să spună. Fără vreun cuvânt, West se întoarse şi porni cu paşi grei prin pădure. Îşi ţinea umerii cocârjaţi ca sub apăsarea unei greutăţi. Copoiul îi văzu tâmplele pulsând. Fără doar şi poate că se învinovăţea pentru cele petrecute. Din proprie experienţă, 1003

Copoiul ştia că aşa se întâmplă când mor alţi oameni, iar West părea predispus la asta. Pike îl urmă şi amândoi trecură pe lângă Fiori-îţi-dau, care venea din direcţie opusă. Se opri lângă morminte, privindu-le sumbru, cu părul în ochi. Apoi se uită la ei. – Nu vreau să par lipsit de respect. Deloc. Dar avem nevoie de un nou conducător. Dow îl privi chiorâş şi şuieră: – Nici nu s-a răcit bine. Fiori-îţi-dau ridică mâinile. – Atunci acesta este cel mai bun moment să discutăm. Ca să nu încapă neînţelegeri. Sincer să fiu, băieţii mei sunt cam nervoşi. Şi-au pierdut prietenii şi l-au pierdut şi pe Treicopaci, iar realitatea este că au nevoie de altcineva pe care să se bizuie. Care va fi acela? Copoiul se frecă la ochi. Gândul acesta nu-i trecuse încă prin minte. Iar acum că trebuia să se gândească la problema asta, se gândea degeaba, că nu reuşea să găsească nicio soluţie. Tul Duru Capdetunet şi Dow cel Negru erau două nume grele, amândoi mai conduseseră oameni în luptă înainte, şi îi conduseseră bine. Copoiul se uită la ei. Cei doi îşi aruncau priviri încruntate. – Nu-mi pasă care dintre voi o să ne fie şef, spuse el. Am să vă urmez oricum. Dar este limpede ca lumina zilei că trebuie să fie unul dintre voi doi. Tul se uită mânios la Dow, iar Dow se uită furios la Tul. – Nu pot să-l urmez, tună Tul, iar el nu mă va urma pe mine. – Aşa este, şuieră Dow. Am mai discutat despre asta. N-ar merge. Tul clătină din cap. – De aceea nu trebuie să fie niciunul dintre noi doi. – Nu, fu de acord Dow. Nu trebuie să fie niciunul dintre noi. Îşi supse dinţii şi scuipă ceva flegmă pe jos. – De aceea tu trebuie să ne fii şef, Copoiule. – De aceea trebuie să ce? se holbă ca trăsnit Copoiul. Tul dădu vârtos din cap. – Tu eşti şeful. Am stabilit deja. – Îhî, îl aprobă Ursuzul fără să-şi ridice privirea. – Nouădegete nu mai e, zise Dow, nu mai e nici Treicopaci, aşa că doar tu ai mai rămas. Copoiul se înfioră. Se aştepta ca Fiori-îţi-dau să urle: „Ce? El? Şef?”. Se aştepta ca toţi să izbucnească în hohote teribile de râs şi să-i spună că nu fusese nimic altceva decât o glumă. Cum ar fi fost ca Dow cel Negru sau Tul Duru Capdetunet sau Harding Ursuzul, fără a-i mai pune la socoteală pe ţăranii care li se alăturaseră, să-i urmeze ordinele? Cu siguranţă că aceasta era cea mai proastă idee pe care o auzise vreodată. Însă Fiori-îţi-dau nu râdea. 1004

– Mi se pare o alegere bună. Chiar asta aveam de gând să propun, în numele flăcăilor mei. Mă duc să le dau vestea. Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă printre copaci, lăsându-l pe Copoi cu gura căscată. – Dar cum rămâne cu ceilalţi? sâsâi el de îndată ce Fiori-îţi-dau se îndepărtase suficient de mult şi nu-l mai putea auzi, strâmbându-se la junghiul dintre coaste. Sunt douăzeci de ţărani nervoşi acolo! Trebuie să ştie numele celui pe care îl vor urma! – Tu eşti acela, îi zise Tul. Tu ai venit peste munţi cu Nouădegete, tu ai luptat atâţia ani cu Bethod. Nu mai există alt nume mai vestit decât numele tău. Ai luat parte la mai multe bătălii decât oricare dintre noi. – Mai degrabă le-am văzut… – Tu eşti acela, spuse şi Dow, şi cu asta, basta. N-oi fi tu cel mai dur războinic de la Skarling încoace, ei şi ce? E destul sânge pe mâinile tale ca să mă convingă să te urmez, şi nu există pe lumea asta iscoadă mai bună decât tine. Poţi fi un bun conducător, pentru că ai avut parte, tu însuţi, de cei mai buni. Nouădegete, Bethod şi Treicopaci, pe toţi i-ai văzut în acţiune de foarte aproape. – Dar nu pot… adică… adică n-aş fi în stare să conduc niciun atac aşa cum făcea Treicopaci… – Nimeni n-ar fi în stare de asta, admise Tul cu ochii plecaţi. Însă, din nefericire, nu ne mai putem baza pe Treicopaci. Acum tu eşti şeful, iar noi vom fi în spatele tău. Iar cine nu te va asculta va avea de-a face cu noi. – Iar discuţia cu acela va fi una a naibii de scurtă, mârâi Dow. – Tu eşti şeful, mai spuse o dată Tul şi plecă spre pădure. – Am hotărât, spuse şi Dow, urmându-l. – Îhî, fu concluzia Ursuzului care ridică din umeri şi porni pe urmele celorlalţi doi. – Dar, murmură Copoiul. Hei, staţi aşa… Plecaseră. De unde deduse că tocmai ce devenise căpetenia lor. Rămase pe loc, clipind nedumerit, neştiind ce să creadă. Niciodată în viaţa lui nu condusese pe nimeni. Iar acum nu se simţea deloc altfel decât cu câteva minute în urmă. Şi, colac peste pupăză, nu avea nicio idee despre ce anume trebuie făcut în continuare. Se simţea ca un imbecil. Ba chiar mai mult decât de obicei. Un imbecil desăvârşit. Se puse în genunchi între cele două morminte, îşi vârî mâna în pământ şi îl simţi rece şi umed. – Iartă-mă, fato, şopti el. Nu meritai să ţi se întâmple una ca asta. Luă ţărână în pumnul strâns. – Cu bine, Treicopaci. Mă voi strădui să-ţi semăn. Întoarce-te în ţărână, bătrân prieten.

1005

Se ridică şi îşi şterse palmele de haine şi porni spre cei vii, lăsându-i pe morţi în urmă-i, în ţărână.

1006

Mulţumiri Celor patru, fără de care… Bren Abercrombie, pe care îl dor ochii de cât a citit cartea aceasta. Nick Abercrombie, pe care îl dor urechile de cât m-a auzit povestindu-i despre ea. Rob Abercrombie, pe care îl dor degetele de cât a răsfoit-o. Lou Abercrombie, pe care o dor braţele de cât m-a susţinut. De asemenea… Jon Weir, pentru că a răspândit vestea. Simon Spanton, pentru că nu a pus piciorul în prag. Şi cine ar putea s-o uite pe… Gillian Redfearn, care nu numai că a redactat această carte, dar a şi îmbunătăţit-o.

1007

1008

Joe Abercrombie

Puterea armelor Traducere din limba engleză Mihnea Columbeanu

www.virtual-project.eu

1009

Pentru cei Patru Cititori. Ştiţi voi cine sunteţi.

1010

CUPRINS Partea I Negoţul cu otravă Să fii şef Această treabă nobilă Omul cel nou Ora mesei Atât de multe în comun Cinste Fantome Datorii nemiloase O mulţime zdrenţuită Iubit de lună Flori şi aplauze Prea multe cuţite Cel mai bun dintre duşmani Capriciile războiului Făuritorul de regi Capcana Bătrâni nesuferiţi Pregătiţi pentru tot ce poate fi mai rău Veşmântul autorităţii Prima zi O atât de dulce tristeţe Căpătând o umbră Întrebări A patra zi Perechea perfectă Cea de-a şaptea zi Prea mulţi stăpâni Dulce victorie Deşteptări brutale

Partea a II-a Numărul morţilor Frunze pe apă Autoritate Cercul 1011

Un bine mai mare Scaunul lui Skarling Calităţi de conducător Ciocan şi nicovală Caritate Mai bine să rămână îngropată Eroul de mâine Căderea nopţii Întrebări Ziua judecăţii Sacrificii Deschide cutia Cărări întunecate Recunoaşteri După ploi Răspunsuri Răniţii Îndatoriri patriotice Prima lege Ceai şi ameninţări În spatele tronului Oameni buni, oameni răi Nu aşa cum ai vrut Detalii nerezolvate

„Ştie diavolul că-i diavol?” Începutul

1012

Partea I Viaţa fiind aşa cum e, visăm la răzbunare. Paul Gauguin

1013

Negoţul cu otravă Superiorul Glokta stătea în sală şi aştepta. Îşi întinse gâtul slăbănog într-o parte, apoi în cealaltă, auzind trosnetele familiare, simţind obişnuitele corzi de durere cum se încordau prin muşchii încâlciţi dintre omoplaţi. De ce fac asta, dacă tot mă doare de fiecare dată? De ce trebuie să punem durerea la încercare? Să lingem ulceraţia, să frecăm băşica, să zgândărim rana? – Ei? se răsti el. Bustul de marmură de la baza scării nu-i răspunse decât cu o tăcere dispreţuitoare. Şi deja mi-a ajuns până peste cap. Cu pas târşâit, Glokta plecă, trăgându-şi piciorul schilodit după el, pe dalele de piatră. Bocănitul bastonului reverbera printre stucaturile tavanului aflat departe, sus. Când venea vorba de marii nobili din Consiliul Deschis, Lordul Ingelstad, proprietarul acelei săli peste măsură de mari, era într-adevăr un om de proporţii reduse. Cap al unei familii al cărei noroc se împuţinase cu trecerea anilor, dintr-a cărei bogăţie şi influenţă nu mai rămăsese aproape nimic. Şi cu cât se micşorează mai mult omul, cu atât mai tare trebuie să i se umfle prefăcătoria. Cum de nu-şi dau seama niciodată? În spaţiile largi, lucrurile mici nu fac decât să pară şi mai mici. Undeva, în umbră, un ceas scoase câteva dangăte greoaie. S-a şi făcut târziu. Cu cât e mai mic omul, cu atât e mai lungă aşteptarea ca să-l mulţumeşti. Dar eu ştiu să am răbdare atunci când trebuie. La urma urmei nu dau banchete opulente, nu adun mulţimi în extaz, nu sunt aşteptat de femei frumoase cu răsuflarea tăiată. Nu mai e cazul. Gurkienii s-au ocupat de asta în tenebrele de sub închisorile Împăratului. Îşi apăsă limba pe gingiile ştirbe şi gemu când îşi mută piciorul, din care o puzderie de ace îi fulgerară prin spinare, făcându-i pleoapele să tresalte. Ştiu să am răbdare. Singurul lucru bun, când fiecare pas e un calvar. Înveţi destul de repede să păşeşti cu grijă. Uşa de lângă el se deschise pe neaşteptate, iar Glokta întoarse brusc capul, străduindu-se să-şi ascundă o strâmbătură, când oasele gâtului îi trosniră. În prag stătea Lordul Ingelstad: un bărbat înalt, cu chip rumen şi aer patern. Zâmbind prietenos, îi făcu semn lui Glokta să intre. De parcă ar fi o vizită de curtoazie, ba mai mult, una bine-venită. – Trebuie să-mi prezint scuze pentru că te-am lăsat să aştepţi, Superior Glokta. Am avut atâţia vizitatori, de când am sosit în Adua, încât mi se învârteşte capul. Să sperăm că nu ţi se deşurbează de pe umeri! – Atât de mulţi vizitatori!… 1014

Vizitatori cu ofrande, fără îndoială. Ofrande pentru votul tău. Ofrande ca să-i ajuţi să-l aleagă pe următorul nostru rege. Cred însă că oferta mea îţi va fi cam dureros s-o refuzi. – Bei un strop de vin, Superior Glokta? – Nu, Lord Ingelstad, mulţumesc. Şontâcăind cu mare greutate, Glokta trecu pragul. – N-am să stau mult. Şi eu am multe treburi de rezolvat. Alegerile nu se aranjează de la sine, să ştii… – Desigur, desigur. Te rog să iei loc. Încântat, Ingelstad se trânti pe un scaun, indicând altul cu un gest. Glokta avu nevoie de câteva momente ca să se aşeze, instalându-se cu grijă şi potrivindu-şi şoldurile până găsi o poziţie în care să nu-l doară încontinuu spatele. – Şi ce-ai dori să discuţi cu mine? – Am venit din partea Arhilectorului Sult. Sper că n-ai să te superi dacă vorbesc direct, dar Eminenţa Sa îţi doreşte votul. Pe trăsăturile masive ale nobilului se întipări o nedumerire simulată. Ba chiar foarte prost simulată. – Nu sunt sigur că înţeleg. Votul meu în ce problemă? Glokta îşi şterse un strop de umezeală de sub ochiul care-i lăcrima. Chiar trebuie să ne pretăm la nişte dansuri atât de nedemne? Nu avem constituţia potrivită, iar eu nici picioare bune nu mai am. – În problema celui care va ocupa tronul pe viitor, Lord Ingelstad. – A, aia… Da, aia. Idiotule. – Superior Glokta, sper că nu te voi dezamăgi, şi nici pe Eminenţa Sa, un om pentru care nu am decât cel mai mare respect, spuse Ingelstad, înclinând din cap cu o demonstraţie exagerată de umilinţă, când spun că nu m-aş putea lăsa influenţat, cu conştiinţa împăcată, în nicio direcţie. Consider că, la fel ca tuturor membrilor Consiliului Deschis, mi s-a acordat o încredere sacră. Datoria mă obligă să votez pentru omul care mi se pare cel mai bun candidat, dintre toţi concurenţii excelenţi cu care avem de-a face, încheie el, cu un zâmbet plin de cea mai mare mulţumire de sine. Frumos discurs. Un nătărău de la ţară ar putea chiar să-l şi creadă. Cât de des l-am auzit, sau pe altele asemenea, în ultimele câteva săptămâni? Conform tradiţiei, acum ar urma târguiala. Discuţia despre preţul exact al unei încrederi sacre. Cât argint contrabalansează o conştiinţă curată. Cât aur răzbeşte prin obligaţiile datoriei. Numai că azi n-am chef de negocieri. Glokta îşi înălţă foarte sus sprâncenele. – Trebuie să te felicit pentru atitudinea dumitale nobilă, Lord Ingelstad. Dacă toţi oamenii ar avea un asemenea caracter, am trăi într-o lume mai bună. O

1015

atitudine nobilă, într-adevăr… mai ales când ai atât de mult de pierdut. Poate chiar totul, cred. Se strâmbă, când îşi luă bastonul într-o mână şi se aplecă dureros înainte, pe marginea scaunului. – Îmi dau seama că nu te vei lăsa influenţat, aşa că acum îmi iau rămas-bun… – La ce te-ai putea referi, Superior Glokta? Neliniştea se citea vizibil pe chipul cărnos al nobilului. – Păi, Lord Ingelstad, la afacerile dumitale necurate. Obrajii rumeni îşi pierduseră în mare parte culoarea. – Trebuie să fie o greşeală la mijloc. – A, te asigur că nu e, replică Glokta, scoţând hârtiile cu mărturisirea din buzunarul interior al hainei. Eşti menţionat adesea în declaraţiile Pânzarilor şefi, înţelegi? Foarte adesea. Şi ridică în faţă hârtiile foşnitoare, ca să le poată vedea amândoi. – Aici eşti numit – iar termenul nu-mi aparţine, înţelegi – „complice”. Aici „principal beneficiar” al unei operaţiuni de contrabandă cum nu se poate mai neplăcute. Iar aici, după cum vei observa – şi aproape că roşesc menţionând-o – numele dumitale şi cuvântul „trădare” apar într-o vecinătate foarte strânsă. Ingelstad se înmuie în scaun, lăsându-şi cu zgomot, pe masa de alături, paharul din care se revărsară câţiva stropi de vin. Vai, dar ar trebui neapărat să ştergem acolo. Poate rămâne o pată îngrozitoare, iar unele pete sunt imposibil de înlăturat mai târziu. – Eminenţa Sa, continuă Glokta, contând pe dumneata ca prieten, ţi-a putut ţine numele la adăpost de investigaţiile iniţiale, spre binele tuturor. A înţeles că nu încercai decât să ţii piept ghinioanelor familiei, şi nu e un om lipsit de compasiune. Dar, dacă ar fi să-l dezamăgeşti în problema voturilor, simpatia i se va epuiza rapid. Înţelegi ce vreau să spun? Că eu, unul, consider că am vorbit cât se poate de clar. – Da… horcăi Ingelstad. – Şi obligaţiile datoriei? Par mai permisive, de-acum? Nobilul înghiţi în sec; din obraji îi dispăruse complet roşeaţa. – Sunt nerăbdător s-o ajut pe Eminenţa Sa în orice fel posibil, desigur, dar… problema e… Acum ce urmează? O ofertă disperată? O mită deznădăjduită? Un apel la propria mea conştiinţă, chiar? – Ieri a venit la mine un reprezentant al Înaltului Judecător Marovia. Un om pe nume Harlen Morrow. A făcut unele descrieri foarte asemănătoare… şi a formulat ameninţări deloc diferite. Glokta se încruntă. Nu mai spune…?! Marovia şi viermişorul lui. Mereu cu un pas înainte sau cu un pas în urmă, dar niciodată prea departe. În glasul lui Ingelstad se strecurase o notă stridentă. 1016

– Acum eu ce să fac? Nu vă pot sprijini pe amândoi! Am să plec din Adua, Superior Glokta, şi nu mă mai întorc niciodată! Am să… am să mă abţin de la vot… – Blestemăţia asta n-ai s-o faci! şuieră Glokta. Vei vota aşa cum îţi spun eu, iar pe Marovia să-l ia dracu’! Să-l mai îmboldesc? E dezgustător, dar fie… Nu mi-am mânjit deja mâinile până la coate? Ce contează dacă mai scormonesc prin încă vreo hazna, două…? Îşi lăsă glasul să se înmoaie, ca un tors mătăsos: – Ieri ţi-am observat fiicele în parc. Din obrajii nobilului se şterseră şi ultimele vestigii de culoare. – Trei tinere inocente, în pragul feminităţii, îmbrăcate la ultima modă, una mai frumoasă decât alta. Cea mai tânără să tot aibă… cincisprezece ani? – Treisprezece… cârâi Ingelstad. – Aha… făcu Glokta şi-şi răsfrânse buzele într-un zâmbet ştirb. Înfloreşte de timpuriu. N-au mai vizitat niciodată Adua, dacă nu mă-nşel…? – Nu… răspunse celălalt, într-o şoaptă abia auzită. – Mă gândeam eu. Emoţiile şi încântarea lor, când se plimbau prin grădinile Agriontului, erau absolut fermecătoare. Jur că trebuie să fi atras privirile tuturor peţitorilor corespunzători din capitală. Apoi, zâmbetul i se şterse treptat de pe chip. – Mi s-ar frânge inima, Lord Ingelstad, să văd trei făpturi atât de delicate azvârlite dintr-odată într-una dintre cele mai aspre instituţii penale din Englia. Locuri unde frumuseţea, buna creştere şi firea blândă atrag o atenţie de un cu totul alt soi, mult mai puţin plăcută. Şi-şi compuse cu grijă un fior de oroare, în timp ce se apleca înainte ca să şoptească: – Nici măcar unui câine nu i-aş dori o asemenea viaţă. Şi totul numai din cauza indiscreţiilor unui tată care avea la îndemână mijloacele de-a îndrepta greşeala. – Dar fiicele mele n-au fost implicate… – Alegem un rege nou! Toată lumea e implicată! Cam dur, poate… Dar vremurile dure cer acţiuni la fel de dure. Glokta se săltă cu greu în picioare, cu mâna tremurându-i pe baston, de efort. – Îi voi spune Eminenţei Sale că pe votul dumitale poate conta. Ingelstad se prăbuşi în sine, brusc şi deplin. Ca un burduf de vin înjunghiat. Umerii i se înmuiară, chipul i se fleşcăi de groază şi neputinţă. – Dar Înaltul Judecător… şopti el. N-ai pic de milă? Glokta nu putu decât să ridice din umeri. – Am avut, cândva. În copilărie, eram milostiv până dincolo de graniţa nesocotinţei. Jur că plângeam la vederea unei muşte prinse într-o pânză de păianjen. 1017

Când se întoarse spre uşă, un spasm brutal îi străbătu piciorul şi îl făcu să se strâmbe. – Durerea neîncetată m-a vindecat. Era o mică întrunire intimă. Dar compania nu prea inspiră căldură. Superiorul Goyle îl privea încruntat pe Glokta peste masa uriaşă şi rotundă din biroul uriaş şi rotund, cu ochii săi ca două mărgele lucind pe chipul osos. Şi nu cu sentimente afectuoase, aş crede. Atenţia Eminenţei Sale Arhilectorul, şeful Inchiziţiei Maiestăţii Sale, era îndreptată în altă parte. Pe peretele curb, acoperind poate jumătate din toată camera, stăteau prinse trei sute douăzeci de foi de hârtie. Câte una pentru fiecare inimă mare din nobilul nostru Consiliu Deschis. Foşneau încet în boarea care adia prin ferestrele mari. Hârtiuţe fluturânde pentru voturi fâlfâinde… Fiecare era însemnată cu câte un nume. Lordul cutare, Lordul cutărică, ba de ici, ba de colo… Oameni mari şi oameni mici. Oameni de ale căror opinii, pe de-a-ntregul, nu-i păsa nimănui, până când Prinţul Raynault a căzut din pat direct în mormânt. Multe dintre file aveau în colţ un cocoloş de ceară colorată. Unele aveau câte două sau chiar trei. Angajamente. Cu cine vor vota? Albastru pentru Lordul Brock, roşu pentru Lordul Isher, negru pentru Marovia, alb pentru Sult şi aşa mai departe. Toate, supuse schimbării, desigur, după cum suflă vântul peste ele. Dedesubt erau scrisese rânduri-rânduri, cu litere mici şi înghesuite. Prea mici pentru ca Glokta să le poată citi din locul unde stătea, dar ştia ce spuneau. Nevastă-sa a fost curvă… Îi plac tinereii… Bea prea mult ca să-i fie bine… A omorât o slugă, la furie… Are datorii la joc pe care nu le poate acoperi… Secrete… Zvonuri… Minciuni… Uneltele acestei nobile îndeletniciri. Trei sute douăzeci de nume, şi tot atâtea povestioare sordide, fiecare bună de zgândărit şi scormonit şi de împins spre noi. Politicale. Cu adevărat, opera preacinstiţilor. Şi atunci, de ce fac eu asta? De ce? Arhilectorul avea probleme mai presante. – Brock e încă în frunte, murmură el cu un glas monoton şi acru, privind foile bătute de vânt, cu mâinile la spate. Are vreo cincizeci de voturi, mai mult sau mai puţin sigure. Pe cât de sigure pot fi în vremuri nesigure. – Isher nu e prea departe în urmă-i, cu patruzeci, patruzeci şi ceva pe numele lui. Skald a câştigat recent câteva, din câte ne putem da seama. Un om neaşteptat de necruţător. Aproape că ţine în mână delegaţia din Starikland, ceea ce-i aduce cam treizeci de voturi, poate, iar Barezin stă tot cam pe-acolo. După cum se prezintă lucrurile, ei sunt cei patru concurenţi principali. Dar cine ştie? Poate că Regele va mai trăi un an şi, când va veni vremea votului, cu toţii ne vom fi omorât unii pe alţii. La acest gând, Glokta fu nevoit săşi stăpânească un zâmbet. Rotonda Lorzilor, doldora de cadavre îmbrăcate scump, 1018

fiecare mare nobil din Uniune şi toţi cei doisprezece membri ai Consiliului Închis. Fiecare, înjunghiat în spate de omul de lângă el. Hidosul adevăr al guvernării… – Ai vorbit cu Heugen? întrebă răstit Sult. Goyle îşi smuci capul cu început de chelie, strâmbându-se spre Glokta cu o enervare abia stăpânită. – Lordul Heugen încă se mai zbate amăgindu-se că ar putea fi viitorul nostru rege, deşi nu poate controla în niciun caz mai mult de o duzină de scaune. Abia dacă a avut timp să ne asculte oferta, atât de ocupat era să mai culeagă voturi. Poate într-o săptămână, două, o să-i vină mintea la cap. Atunci, ar putea fi încurajat să ni se alăture, dar n-aş băga mâna-n foc. Cel mai probabil, se va alia cu Isher. Din câte înţeleg, ăştia doi au fost dintotdeauna apropiaţi. – Bravo lor, şuieră Sult. Şi cu Ingelstad cum e? Glokta se foi pe scaun. – I-am prezentat ultimatumul dumneavoastră în termeni foarte direcţi, Eminenţă. – Atunci, putem conta pe votul lui? Cum să-i zic…? – N-aş putea-o spune cu deplină certitudine. Înaltul Judecător Marovia a putut veni cu ameninţări aproape identice cu ale noastre, prin intermediul omului său, Harlen Morrow. – Morrow? Ăsta nu-i un lingău al lui Hoff? – S-ar părea că a mai urcat pe scara socială. Sau a coborât – depinde de punctul de vedere. – Am putea avea grijă de el, remarcă Goyle, cu o expresie teribil de neplăcută. Foarte uşor… – Nu! se răsti Sult. Ce tot ai, Goyle? Oricând apare o problemă, tu imediat vrei să faci moarte de om? Deocamdată, trebuie să procedăm cu grijă, să apărem ca nişte oameni rezonabili, deschişi negocierilor. Se duse la fereastră, unde piatra cea mare de la inelul funcţiei îi scânteie violet în razele soarelui. – Între timp, nimeni nu se mai gândeşte la treburile guvernării. Impozitele rămân neîncasate. Crimele trec nepedepsite. Nemernicul ăsta căruia i se spune Tăbăcarul, demagogul şi trădătorul ăsta, vorbeşte în public prin bâlciuri, chemând la rebeliune pe faţă! Zi de zi, ţăranii îşi părăsesc fermele ca s-o ia pe calea banditismului, săvârşind tâlhării şi stricăciuni neştiute. Haosul se răspândeşte, iar noi nu avem puterea de a-l înăbuşi. În Adua au mai rămas doar două regimente din Garda Regală, care abia ajung ca să păstreze ordinea în oraş. Cine ştie dacă unul dintre nobilii noştri lorzi nu se va plictisi să tot aştepte şi va hotărî să încerce o înhăţare prematură a coroanei? I-aş crede în stare! – Armata se va întoarce curând din Nord? se interesă Goyle.

1019

– Improbabil. Nerodul ăla de Mareşal Burr a pierdut trei luni bătând pasul pe loc lângă Dunbrec, aşa că Bethod a avut timp destul să-şi regrupeze forţele dincolo de Şuvoiul Alb. Cine ştie când o să termine treaba – dacă o va termina vreodată! Luni petrecute ca să distrugă propria noastră fortăreaţă. Aproape c-aş vrea să nu mai fi făcut atâtea eforturi construind-o. – Douăzeci şi cinci de voturi, se încruntă Arhilectorul spre hârtiile foşnitoare. Douăzeci şi cinci, iar Marovia are optsprezece? Abia dacă facem vreun progres! Pentru fiecare vot câştigat, pierdem câte unul în altă parte! Goyle se aplecă înainte în scaun. – Poate că, Eminenţă, a venit vremea să apelăm din nou la prietenul nostru de la Universitate… Arhilectorul scoase un şuierat furios, iar Goyle închise brusc gura. Glokta privi afară, pe fereastră, prefăcându-se că nu auzise nimic ieşit din comun. Cele şase turle dărăpănate ale Universităţii dominau peisajul. Dar ce ajutor ar putea cineva să găsească acolo? Printre dărâmături şi praf, de la Adepţii ăia idioţi şi bătrâni? Sult nu-i lăsă mult timp de gândire. – Am să vorbesc personal cu Heugen, spuse el şi împunse o hârtie cu degetul. Goyle, scrie-i Lordului Guvernator Meed şi încearcă să-i obţii sprijinul. Glokta, aranjează o întrevedere cu Lordul Wetterlant. Încă n-a declarat de partea cui este. Şi-acum, plecaţi de-aici, amândoi. Se întoarse dinspre hârtiile pline de secrete, fixându-l pe Glokta cu ochii lui albaştri şi duri. – Ieşi afară de-aici şi… adu-mi… voturi!

1020

Să fii şef – Ce noapte rece! strigă Copoiul. Parcă trebuia să fie vară! Tustrei ridicară privirile. Cel mai aproape stătea un bătrân cărunt, cu un chip care văzuse ceva capricii ale vremii la viaţa lui. Alături era un tânăr cu braţul stâng lipsă de deasupra cotului. Al treilea nu era mai mult decât un băietan, care stătea mai spre capătul cheiului, privind încruntat spre marea neguroasă. Copoiul se prefăcea şchiop, târându-şi un picior în urmă, cu strâmbături ca de durere. Se înghesui sub felinarul ce se bălăbănea la capătul prăjinii, cu clopotul de alarmă alături, ridicând butelcuţa ca s-o vadă şi ceilalţi. Bătrânul rânji, rezemându-şi lancea de perete. – Aicea, lângă apă, tot mereu e frig. Veni şi el, frecându-şi palmele. – Bine că te-avem pe tine, să ne ţii de cald, hmm? – Mda. Noroc la toată lumea. Copoiul scoase dopul, lăsându-l să atârne la capătul sforii, ridică o cană şi turnă. – N-ai de ce să te codeşti, nu, puştiule? – Cred că nici nu poate fi vorba, răspunse Copoiul, turnând mai departe. Cel cu un singur braţ fu nevoit să-şi lase lancea jos când primi cana. Băiatul veni ultimul, măsurându-l pe Copoi cu o privire temătoare. Bătrânul îl înghionti cu cotul. – Eşti sigur că maică-ta te lasă să bei, puştiule? – Cui îi pasă ce zice ea? mormăi băiatul, încercând să-şi strecoare o notă bărbătească în glasul subţire. Copoiul îi dădu şi lui o cană. – Dacă poţi să ţii o lance, eşti destul de mare ca să ţii şi-o stacană, socot. – Mi-s destul de mare! se răsti băiatul, înhăţând cana din mâna Copoiului – dar, când luă prima sorbitură, se cutremură. Copoiul îşi aminti ce rău i se făcuse şi lui când băuse pentru prima oară, întrebându-se de ce atâta tevatură, şi zâmbi pentru sine. Băiatul, însă, crezu că de el râdea: – Şi tu cine eşti, la urma urmei? Bătrânul ţistui din limbă. – Nu-l băga-n seamă. E-ncă destul de tânăr ca să creadă că bădărănia atrage respectu’. – N-are n’ica, replică Copoiul, turnându-şi şi el o cană, după care puse butelca jos pe pietre, în timp ce se gândea la ceea ce avea de spus în continuare, ca să fie sigur că nu făcea greşeli. Pe mine mă cheamă Cregg… 1021

Cunoscuse cândva un om numit Cregg, omorât într-o încăierare pe dealuri. Nu-i fusese prea simpatic şi habar n-avea de ce acum îi venise-n minte tocmai acel nume, dar oricare mergea la fel de bine, la o adică. Se plesni peste coapsă, continuând: – M-a-mpuns unu-n picior la Dunbrec şi încă nu mi s-a vindecat ca lumea. Nu mai po’ să merg. Socot că s-a zis cu zilele mele de luptă, aşa că şefu’ m-a trimis aicea, să mă uit cu voi la apă. Privi peste mare, care se unduia scânteietor sub lună, ca o fiinţă vie. – Da’, oricum, nu po’ să zic că-mi pare prea rău. La drept vorbind, mi s-a tăbăcit pielea de-atâtea lupte. Ultima, măcar, nu era o minciună. – Ştiu cum e, răspunse Un-Singur-Braţ, plimbându-i prin faţă ciotul. Şi peacolo cum mai e? – Merge. Ăia ai Uniunii stau tot pe-afară, încercând tot felu’ ca să treacă de ziduri, iar noi i-aşteptăm de ailaltă parte a râului. De săptămâni întregi o ţine tot aşa. – Am auzit că unii băieţi au trecut de partea Uniunii. Şi că era acolo şi Treicopaci, a murit în lupta aia. – Mare om, Rudd Treicopaci, replică bătrânul, mare om… – Mhm, dădu din cap şi Copoiul. Aşa era. – Da’ am mai auzit şi că acum Copoiul i-a luat locu’, continuă Un-SingurBraţ. – Ştii sigur? – Aşa se zice. Mare nemernic, ăla. Unu’ mare cât toate zilele. Cică i-a retezat unei muieri sfârcurile cu dinţii, odată, de-acolo i se trage porecla. Copoiul clipi din ochi. – I-auzi…! Mă rog, nu l-am văzut niciodată. – Şi-am mai auzit că şi Sângerosul-Nouă era acolo, şopti băiatul, cu ochii mari, ca şi cum ar fi vorbit despre o stafie. Ceilalţi doi pufniră. – Sângerosul-Nouă-i mort, băiete, şi-i doresc călătorie sprâncenată, că al dracu’ mai era, mormăi Copoiul, cutremurându-se. La naiba, da’ ce prostii ţi-au mai intrat în cap! – Aşa am auzit, atâta tot. Bătrânul mai trase o duşcă de grog şi plescăi din buze. – Nu prea mai contează care unde-i. M-aştept ca Uniunea să se sature, după ce-şi iau fortul înapoi. O să se plictisească şi-o să plece-acasă, şi toate au să fie iar ca-nainte. Nici unu’ dintre ei n-o să vină aici la Uffrith, oricum. – Nu, confirmă încântat Copoiul, aici n-au să vină. – Atunci, noi de ce stăm de strajă? scânci băiatul.

1022

Bătrânul îşi dădu ochii peste cap, de parcă ar fi auzit întrebarea de zece ori înainte, dând mereu acelaşi răspuns. – Fin’că aşa am primit ordin, băiete. – Şi când primeşti un ordin, fă bine şi-l îndeplineşte ca lumea. Copoiul îşi amintea că Logen îi spusese acelaşi lucru, la fel şi Treicopaci. Acum, amândoi se întorseseră în ţărână, da’ vorba lor era la fel de adevărată. – Chiar dacă-i o treabă măruntă, sau primejdioasă, sau murdară. Chiar dacă-i una pe care ţi-ar veni mai bine să n-o faci. Fir-ar să fie, îl tăia pişarea. Mereu îi venea în asemenea momente. – Destul de-adevărat, încuviinţă bătrânul, zâmbind cu nasul în cană. Treburile tre’ să se facă. – Ba bine că nu. Păcat, totuşi… Păreţi nişte băieţi destul de buni. Şi Copoiul îşi duse mâna la spate, ca şi cum s-ar fi scărpinat în fund. – Păcat? îl privi nedumerit băiatul. De ce zici că-i pă… În clipa aceea, Dow veni pe la spate şi-i tăie beregata. Aproape în acelaşi timp, mâna murdară a Ursuzului acoperi gura lui UnSingur-Braţ, iar din deschizătura mantalei ieşi vârful însângerat al unui pumnal. Copoiul se repezi înainte şi-l înjunghie scurt pe bătrân în coaste, de trei ori. Bătrânul scoase un gâfâit şi se împletici, cu ochii mari şi cana încă în mână, pe când din gura căscată îi curgeau balele. În sfârşit, căzu la pământ. Băiatul se târî puţin mai încolo. Îşi dusese o mână la gât, încercând să împiedice sângerarea, iar pe cealaltă o întindea spre prăjina unde era agăţat clopotul de alarmă. Avea ceva bărbăţie, socoti Copoiul, dacă se mai gândea la clopot, când era cu gâtul tăiat. Totuşi, nu se târâse mai mult de un pas, când Dow îl călcă pe ceafă, strivindu-i grumazul. Copoiul se strâmbă când îi auzi oasele gâtului trosnind. Nu meritase probabil o asemenea moarte, dar aşa e la război… Mulţi oameni sunt ucişi pe nedrept. Avuseseră de făcut o treaba, o făcuseră, şi toţi trei erau încă vii. Nici nu se prea aşteptase la altceva, dar tot îi lăsa un gust amar în gură. Niciodată nu-i fusese uşor, dar acum, ca şef, îi era mai greu ca oricând. Ciudat, cât de uşor e să omori oameni când ai pe cineva care să-ţi spună s-o faci… Grea treabă, uciderea. Mai grea decât ai crede. Doar dacă nu cumva te numeşti Dow cel Negru, desigur. Ticălosul ăla omora un om la fel de uşor cum se pişa. Asta-l făcea aşa de al naibii de bun. Copoiul îl privi cum se apleca să ia de pe trupul inert al lui Un-Singur-Braţ mantaua, pentru a şi-o pune pe umeri, după care rostogoli cadavrul în mare, la fel de nepăsător ca şi cum ar fi aruncat gunoiul. – Tu ai două braţe, comentă Ursuzul, care avea deja pe el mantaua bătrânului. – Ce vrei să spui? întrebă Dow, privindu-se. Doar n-o să-mi tai braţu’ ca să mă deghizez mai bine, bă idiotule! – Vrea să zică să ţi-l ţii ascuns. 1023

Copoiul îl privi pe Dow cum ştergea cu un deget murdar buza unei căni, după care îşi turnă grog şi-l dădu pe gât. – Cum poţi să bei într-un moment ca ăsta? întrebă el, în timp ce lua mantaua însângerată de pe trupul băiatului. Dow ridică din umeri, în timp ce-şi mai turna o porţie. – Ar fi păcat să se piardă. Şi, cum ziceai: e frig. Pe chip i se ivi un rânjet răutăcios. – La naiba, da’ bine le mai zici, Copoiule. Cică, „mă cheamă Creg”, îl imită el, făcând doi paşi şontâcăiţi. „M-au împuns în cur la Dunbrec!” De unde le scoţi? Îl plesni pe Ursuz cu dosul palmei pe umăr: – Mişto al dracu’, mm? E o vorbă pentru asta… cum îi zice, dom’le…? – Plauzibil, spuse Ursuzul. Ochii lui Dow se luminară. – Plauzibil. Aşa eşti tu, Copoiule. Eşti un nemernic plauzibil al dracu’. Jur cai fi putut să le zici şi că erai Skarling Fărăglugă-n carne şi oase, şi tot te-ar fi crezut. Nu ştiu cum de nu te pufneşte râsu’. Copoiului nu-i prea venea să râdă. Nu-i plăcea să se uite la cele două cadavre căzute pe pietre. Îl tot muncea grija că băiatul avea să răcească fără manta. O prostie, dacă stătea să se gândească, de vreme ce zăcea într-o baltă de sânge, la un pas distanţă. – Lasă asta, mormăi el. Aruncaţi-i pe ăştia doi şi treceţi lângă poartă. Nu ştim când au s-apară alţii. – Că chiar aşa, şefu’, că chiar aşa, cum zici matale. Dow îi împinse pe cei doi în apă, apoi desprinse limba clopotului de alarmă şi o aruncă şi pe aceea în mare, pentru siguranţă. – Păcat, zise Ursuzul. – De ce? – De clopot. Dow clipi din ochi. – Păcat de clopot, auzi la el! Te-a apucat vorbăria, aşa deodată, şi ştii ceva? Cred că-nainte-mi plăcea mai mult de tine. Păcat de clopot? Ţi-ai pierdut minţile, băiete? Ursuzul ridică din umeri. – Ăia din sud ar avea nevoie de unu’, când ajung aici. – Atunci n-au decât să se-arunce dracu-n apă după el, ce, nu pot? Şi Dow înhăţă lancea lui Un-Singur-Braţ, pornind spre poarta deschisă, cu paşi mari şi cu mâna vârâtă în mantaua furată, bombănind pentru sine: – Păcat de clopot… băga-mi-aş picioarele… Copoiul se înălţă pe vârfuri şi desprinse felinarul, îl ridică, întorcându-se cu faţa spre mare, apoi ridică o latură a mantalei ca să-l acopere, coborându-l din nou. Îl ridică, îl coborî iar – şi încă o dată, după care îl agăţă la loc pe prăjină. 1024

Flăcăruia care pâlpâia înăuntru în acele momente părea prea mică pentru a le încălzi speranţele. O lucire care abia se putea vedea peste apă, dar alta nu aveau. Se aştepta ca mereu să meargă ceva prost, să izbucnească hărmălaia în oraş, cinci duzini de carli să năvălească pe poarta deschisă şi să-i omoare pe toţi trei, aşa cum meritau. Numai la acest gând, şi îi plesnea băşica. Totuşi, nu venea nimeni. Niciun sunet nu se auzea, numai scârţâitul clopotului gol pe prăjină şi plescăitul valurilor reci pe lemn şi pietre. Totul mergea întocmai cum plănuiseră. Din întuneric apăru lunecând prima barcă. La provă stătea Fior, rânjind. Zece carli, înghesuiţi în spatele lui, vâsleau cu mare grijă. Chipurile lor albe erau încordate, scrâşnind din dinţi în efortul de a păstra tăcerea. Cu toate acestea, fiecare zgomot metalic sau lemnos făcea nervii Copoiului să tresară. Când barca se apropie, Fior şi băieţii lui agăţară câţiva săculeţi cu paie peste bord, pentru ca lemnul să nu se frece de pietre. Stabiliseră totul în urmă cu o săptămână. Azvârliră frânghii, iar Copoiul şi Ursuzul le prinseră, pentru a trage barca la chei, ca s-o lege. Copoiul îl privi pe Dow, care stătea nemişcat, sprijinit de zid lângă poartă, şi clătină încet din cap, semn că din oraş nu se auzea nicio mişcare. Apoi, Fior urcă treptele, lin şi fără zgomot, după care se ghemui în întuneric. – Bine lucrat, şefule, şopti el, cu un zâmbet larg. Bine şi frumos. – O s-avem timp să ne batem pe umeri mai târziu. Legaţi şi celelalte bărci. – Că bine zici. Se apropiau şi altele, tot cu carli şi saci de paie. Băieţii lui Fior le traseră la mal, iar oamenii începură să urce pe chei. Tot felul de indivizi care veniseră în ultimele câteva săptămâni. Oameni cărora nu le plăcea felul nou de a lucra al lui Bethod. Curând, lângă apă se adunase o mulţime destul de numeroasă. Erau atât de mulţi, încât Copoiului nu-i venea să creadă că nu-i vedea nimeni. Se adunară în grupuri, aşa cum stabiliseră, fiecare cu câte un şef şi o misiune dinainte hotărâtă. Doi băieţi cunoşteau oraşul Uffrith şi-i desenaseră planul pe pământ, aşa cum obişnuia să facă Treicopaci. Copoiul îi pusese pe toţi să-l memoreze. Zâmbi, gândindu-se câte mofturi făcuse Dow cel Negru, dar acum vedeau că meritase. Se ascunse lângă poartă, iar oamenii începură să treacă prin faţa lui, grupuri-grupuri tăcute, în întuneric. Tul veni primul, cu o duzină de carli în urma lui. – În regulă, Capdetunet, spuse Copoiul, voi luaţi poarta principală. – ’nţeles, făcu Tul. – Cea mai importantă treabă din toate, aşa că-ncercaţi s-o faceţi fără zgomot. – Fără, s-a consemnat. – Atunci, noroc, Tul. – N-o s-avem nevoie. Şi uriaşul porni grăbit pe străzile întunecoase, cu detaşamentul după el. – Tichie Roşie, tu iei turnul de lângă puţ şi zidurile din spate. 1025

– P-alea le iau. – Fior, tu şi băieţii tăi staţi de veghe în piaţa oraşului. – Cum veghează bufniţa, şefule. Şi tot aşa, treceau pe rând, intrând pe poartă spre străzile cufundate în beznă, fără să facă mai mult zgomot decât vântul pe mare şi valurile la chei. Copoiul îi dădea fiecărui grup câte o misiune şi-i trimitea pe toţi mai departe, cu o bătaie pe umăr. Dow veni ultimul, însoţit de câţiva oameni cu priviri hotărâte. – Dow, tu iei sala căpeteniei. Stivuieşti nişte lemne, cum am spus, dar nu le dai foc, m-auzi? Nu omori pe nimeni dacă nu e nevoie. Nu încă. – Nu încă, merge şi aşa. – Şi, Dow… se întoarse iar Copoiul spre el. Nici să nu te-apuci să superi vreo femeie. – Da’ ce crezi c-oi fi? replică Dow, cu dinţii lucindu-i în întuneric. Vreun soi de animal? Şi cu asta, terminară. Mai erau doar el şi Ursuzul şi alţi câţiva care să stea de strajă lângă apă. – Hm, făcu Ursuzul, dând încet din cap. De la unul ca el, asta era într-adevăr o laudă însemnată. Copoiul arătă spre prăjină. – Ia clopotul ăla de-acolo! Poate să ne fie de folos, la urma urmei. Pe sufletele morţilor, dar tot făcea zgomot! Copoiul fu nevoit să închidă pe jumătate ochii, cu tot braţul tremurându-i, în timp ce lovea clopotul cu mânerul pumnalului. Nu se simţea deloc comod printre toate acele clădiri, înghesuit între ziduri şi garduri. Nu petrecuse prea mult timp în oraşe, la viaţa lui, iar atâta cât stătuse, nu fusese prea plăcut. Fie dădea foc şi distrugea, după câte un asediu, fie zăcea în temniţele lui Bethod, aşteptându-şi moartea. Clipind din ochi, se uită în jur la învălmăşeala de acoperişuri din ardezie, ziduri vechi de piatră cenuşie, lemn înnegrit, tencuială murdară, toate umezite de ploaia măruntă. Părea un mod de viaţă ciudat, să dormi într-o cutie, să te trezeşti zi de zi numai în acelaşi loc. Simplul gând îl neliniştea, ca şi cum clopotul ăla nu l-ar fi făcut deja să fie destul de nervos. Îşi drese glasul şi puse clopotul pe caldarâm, lângă el. Apoi, rămase pe loc, în aşteptare, cu o mână pe garda sabiei, într-o atitudine pe care o spera serioasă. De pe o stradă se auzi un lipăit de paşi, şi o fetiţă alergă în piaţă. Rămase cu gura căscată când îi văzu stând acolo, un grup de oameni, toţi bărboşi şi înarmaţi, cu Tul Duru în mijloc. Probabil că niciodată nu mai văzuse un om atât de înalt. Se răsuci brusc să fugă înapoi, aproape alunecând pe caldarâmul ud. Apoi, îl văzu pe Ursuz aşezat pe o stivă de lemne, chiar în spatele ei, cu spatele sprijinit de zid şi sabia pe genunchi, şi împietri. – Nu face nimic, fato, mârâi Dow. Po’ să stai aicea unde eşti. 1026

Veneau şi alţii, intrând grăbiţi în piaţă de peste tot, şi toţi făceau aceleaşi mutre şocate la vederea Copoiului şi a flăcăilor lui care stăteau în aşteptare. Femei şi băieţi, mai ales, şi vreo doi bătrâni. Treziţi din somn de clopot, încă pe jumătate adormiţi, cu feţele umflate şi ochii roşii, cu hainele în neorânduială, înarmaţi cu ce găsiseră la îndemână. Un băiat ţinea un satâr de carne. Un bătrân adus de spate avea o sabie ce părea şi mai bătrână decât el. O fată din fruntea celorlalţi, cu o furcă şi o claie de păr negru, avea pe faţă o expresie care Copoiului îi amintea de Shari: dură şi gânditoare, aşa cum obişnuia să se uite la el înainte de a începe să se culce împreună. Copoiul îi privi încruntat picioarele desculţe şi murdare, sperând să nu fie nevoit s-o ucidă. O spaimă zdravănă ar fi fost cea mai bună cale de a rezolva totul repede şi uşor. Prin urmare, Copoiul încercă să li se adreseze ca un om de temut, nu ca unul care făcea pe el. Aşa cum ar fi vorbit Logen. Sau, poate, i-ar fi speriat mai rău decât era nevoie. Ca Treicopaci, atunci. Aspru, dar deschis, dorind ceea ce era mai bine pentru toată lumea. – Căpetenia-i printre voi? mârâi el. – Io-s ăla, croncăni bătrânul cu sabia, al cărui chip se fleşcăise de uimire să găsească atâţia străini înarmaţi în mijlocul oraşului său. Mă cheamă Brass. Tu cine naiba oi fi? – Sunt Copoiul, el e Harding Ursuzul, iar ăsta mare e Tul Duru Capdetunet. Câteva perechi de ochi se măriră, dinspre oameni se auziră şuşoteli. Se părea că mai auziseră numele acelea. – Suntem aici cu cinci sute de carli, iar în noaptea asta v-am cucerit oraşul. Câteva exclamaţii şi scâncete, la auzul acestor cuvinte. De fapt, erau mai degrabă vreo două sute, dar n-avea niciun rost să le spună. Le-ar fi putut veni ideea că merita să lupte, iar Copoiul n-avea chef să înjunghie femei sau să fie înjunghiat de vreuna. – Mai sunt destui de-ai noştri, prin jur, iar străjerii voştri sunt toţi legaţi fedeleş – adică, ăia pe care n-a fost nevoie să-i omorâm. Unii din flăcăii mei, şi-ar trebui să ştiţi că vorbesc despre Dow cel Negru… – Ăsta-s io! preciză Dow cu rânjetul lui răutăcios, iar câţiva oameni se retraseră cu teamă din preajma lui, de parcă li s-ar fi spus că era dracul în persoană. – … Ei bine, ar fi vrut să vă dăm foc la case imediat şi să omorâm vreo câţiva. Să facem aşa cum obişnuiam când l-aveam în frunte pe Sângerosul-Nouă, pricepeţi ce vreau să zic? Un copil din mulţime începu să plângă încet, cu smiorcăieli mucoase. Băiatul cu satârul de carne se uita în jur, tremurând, iar fata brunetă strângea şi mai tare coada furcii, clipind din ochi. Da, prinseseră ideea. – Da’ m-am gândit să vă dau cinstit o şansă să vă predaţi, de vreme ce oraşu-i plin de femei şi copii şi cine mai e pe-aici. Eu cu Bethod am treabă, nu cu voi. 1027

Uniunea vrea să folosească oraşul ăsta ca port, s-aducă oameni şi provizii şi ce-o mai fi. Vor ajunge aici într-o oră, cu corăbiile. O mulţime. Aşa o să meargă treaba, orice-aţi zice voi. Cred c-aţi înţeles c-o putem face şi cu vărsare de sânge, dacă aşa vreţi. Morţii ştiu c-am avut cu cine să ne facem încălzirea. Sau puteţi să predaţi armele, dacă le-aveţi, şi-o să ne-nţelegem ca oamenii, frumos şi… cum era cuvântul ăla? – Civilizat, îi aminti Ursuzul. – Aşa. Civilizat. Ei, ce ziceţi? Bătrânul îşi atinse sabia, mai degrabă pentru a se rezema în ea decât ca s-o ridice. Privi în sus spre ziduri, de unde se uitau la ei câţiva carli, şi umerii i se înmuiară. – Ne-aţi luat ca din oală, pare-se. Copoiul, ’ai? Mereu am auzit că eşti un nemernic mintos. Oricum, n-au mai rămas prea mulţi care să-ţi ţină piept. Bethod i-a luat pe toţi care puteau să mânuiască sabia şi scutu-n acelaşi timp. Întoarse capul spre mulţimea amărâtă din spatele lui. – Pe femei o să le lăsaţi în pace? – O să le lăsăm în pace. – Adică p-alea care vor să fie lăsate-n pace, preciză Dow, hlizindu-se spre fata cu furca. – Le lăsăm în pace, repetă Copoiul, privindu-l aspru. O să am eu grijă. – Bine, atunci, oftă bătrânul, foindu-se în loc şi strâmbându-se, când îngenunche să-şi arunce arma ruginită la picioarele Copoiului. Eşti un om mai de treabă decât Bethod, din parte-mi. Cred că s-ar cădea să-ţi mulţumim pentru milostivire, dacă te-oi ţine de cuvânt. – Hm. Copoiul nu se simţea prea milostiv. Se îndoia că omul pe care-l omorâse pe chei i-ar fi mulţumit, sau cel cu un singur braţ, înjunghiat pe la spate, sau băiatul cu beregata tăiată, căruia-i fusese răpită întreaga viaţă. Unul câte unul, ceilalţi oameni din mulţime veniră în faţă, iar armele, dacă se puteau numi aşa, căzură pe rând grămadă. Un morman de unelte ruginite şi alte vechituri. Băiatul sosi ultimul şi-şi lăsă satârul să cadă zăngănind peste celelalte, îl privi speriat pe Dow cel Negru, apoi reveni grăbit la ceilalţi şi apucă strâns mâna fetei brunete. Rămaseră acolo, o adunătură cu ochii holbaţi, iar Copoiul aproape că le putea simţi mirosul fricii. Se aşteptau ca Dow şi carlii să se-apuce să-i măcelărească pe loc. Aşteptau să fie mânaţi într-o casă, închişi înăuntru şi arşi de vii. Copoiul mai văzuse asemenea lucruri, aşa că nu le găsea nicio vină acelor amărâţi, în timp ce stăteau buluciţi ca oile pe câmp, iarna. Şi el ar fi făcut la fel. – În regulă! lătră el. Asta a fost! Înapoi la casele voastre sau unde-o fi. Uniunea va fi aici înainte de amiază, şi n-ar strica să găsească străzile goale.

1028

Clipiră din ochi spre el, şi spre Tul, şi spre Dow cel Negru, şi unii la alţii. Înghiţeau în sec, tremurau şi murmurau mulţumiri către sufletele morţilor. Încet, se despărţiră şi se împrăştiară, fiecare văzându-şi de drum. În viaţă – spre marea uşurare a tuturor. – Bună treabă, şefu’, îi spuse Tul la ureche Copoiului. Nici lui Treicopaci nu i-ar fi ieşit mai bine. Dow li se alătură şi el, în partea cealaltă. – Da’-n chestia femeilor, totuşi, dacă e să-mi ceri părerea… – Nu ţi-o cer, i-o reteză Copoiul. – Pe fiul meu l-aţi văzut? În piaţă rămăsese o femeie care încă nu se îndura să plece acasă. Mergea de la un om la altul, cu lacrimi în ochi şi faţa descompusă de îngrijorare. Copoiul lăsă capul în piept, uitându-se în altă parte. – Fiul meu, era de gardă, jos lângă apă! L-aţi văzut? Îl trase de haină, întrebând cu o voce frântă şi bolborosită. – Vă rog, unde-i fiul meu? – Crezi că ştiu pe unde umblă fiecare? se răsti Copoiul spre faţa ei înlăcrimată. Şi se îndepărtă cu pas întins, ca şi cum l-ar fi aşteptat o mulţime de treburi importante. În tot acel timp, îşi spunea: „Eşti un laş, Copoiule. Un laş nenorocit. Halal erou, să le faci figura unei ciurde de femei, bătrâni şi copii.” Să fii şef… Nu-i deloc uşor.

1029

Această treabă nobilă Şanţul cel mare fusese golit de apă la începutul asediului, lăsând în urmă doar o groapă prelungă, plină de nămol negru. La capătul opus al podului mobil, patru soldaţi lucrau lângă o căruţă, târând leşuri pe mal şi aruncându-le de-a rostogolul până la fund. Erau cadavrele ultimilor apărători, spintecate şi arse, mânjite de sânge şi noroi. Oameni sălbatici, de dincolo de râul Crinna, departe înspre răsărit, cu bărbi şi plete încâlcite. Trupurile lor inerte păreau să se fi scofâlcit jalnic după trei luni petrecute dincolo de zidurile cetăţii Dunbrec, suferind de foame. Nici nu mai arătau a oameni. Lui West îi era greu să savureze victoria, la vederea unor făpturi atât de chinuite. – Mai mare ruşinea, mormăi Jalenhorm, după ce au luptat atât de vitejeşte. Să sfârşească aşa… West se uită la un alt hoit în zdrenţe care aluneca în josul malului, până la maldărul de membre din noroi. – Aşa se termină cele mai multe asedii. Mai ales pentru cei bravi. Vor fi îngropaţi acolo, în clisă, după care şanţul se va umple din nou. Apele Şuvoiului Alb au să se reverse peste ele, şi tot curajul lor, sau lipsa lui, n-o să mai însemne nimic. Fortăreaţa Dunbrec se înălţa în spatele celor doi ofiţeri care treceau podul, contururile negre ale zidurilor şi turnurilor arătând ca nişte spărturi imense şi golaşe în cerul de un alburiu apăsător. Câteva păsări cu penaj zdrenţuit dădeau târcoale pe deasupra. Altele croncăneau de pe meterezele brăzdate de zgârieturi. Oamenii generalului Kroy avuseseră nevoie de o lună ca să parcurgă acelaşi drum, fiind respinşi sângeros de mai multe ori, pentru ca în cele din urmă să răzbească prin porţile acelea masive, sub o ploaie de săgeţi, pietre şi apă clocotită. Încă o săptămână de măcel în strânsoarea zidurilor, pentru a forţa trecerea prin tunel până la a doua poartă, doborâtă cu securi şi flăcări, până ocupaseră în sfârşit zidul împrejmuitor. Apărătorii avuseseră de partea lor toate avantajele. Cetatea era construită cu grijă, anume în acest scop. Iar după trecerea dincolo de poartă, problemele lor abia acum începuseră. Zidul interior era de două ori mai înalt şi mai gros decât cel din afară, dominând toate pasarelele. Nimic nu-i adăpostise de proiectilele din cele şase turnuri monstruoase. Pentru a cuceri acel al doilea zid, oamenii lui Kroy încercaseră toate strategiile din manualul de asediu. Lucraseră cu târnăcopul şi ranga, dar zidăria avea cinci paşi grosime la bază. Se chinuiseră să sape pe dedesubt, însă pământul din jurul fortăreţei era îmbibat de apă, iar dedesubt se afla stânca solidă a Engliei. Bombardaseră fortificaţiile cu catapulte, care abia dacă zgâriaseră bastioanele 1030

solide. Veniseră cu scări de asalt, iar şi iar, în grupuri şi valuri, noaptea prin surprindere sau cu îndrăzneală pe timp de zi, şi după fiecare încercare eşuată forţele răzleţite ale Uniunii dăduseră îndărăt, rănite, fie pe întuneric, fie pe lumină, trăgându-şi solemn morţii înapoi. Apoi, în cele din urmă, încercaseră să se înţeleagă cu neîmblânziţii apărători, prin mijlocirea unui tălmaci nordic, iar peste nefericit se abătuse o ploaie de pământ. Până la urmă, numai norocul îi ajutase. După ce observaseră mişcările gărzilor, un sergent cutezător îşi încercase norocul cu o ancoră, la adăpostul întunericului. Se căţărase pe frânghie, urmat de încă o duzină de oameni curajoşi. Îi luaseră pe apărători prin surprindere, ucigând câţiva şi ocupând turnul porţii. Totul durase zece minute, costând Uniunea doar o viaţă. După părerea lui West, era o ironie pe măsură aceea că, după ce încercase pe toate căile ocolitoare, fiind respinsă sângeros, armata Uniunii intrase în fortăreaţa interioară pe poarta din faţă deschisă. Acum, lângă arcada aceea stătea îndoit de mijloc un soldat, vărsând zgomotos pe pietrele pătate de sânge. West trecu pe lângă el, cam nemulţumit, cu ecoul cizmelor răsunând prin tunelul prelung, şi ieşi în curtea largă din mijlocul cetăţii. Avea formă de hexagon regulat, reproducând conturul zidurilor interioare şi exterioare, în cadrul aceluiaşi model perfect simetric. West se îndoia, totuşi, că arhitecţilor le-ar fi plăcut să vadă în ce hal o lăsaseră nordicii. Într-o latură a curţii se afla o clădire lungă de lemn, probabil un grajd, care luase foc în timpul atacului, astfel că acum nu mai era decât o grămadă de bârne calcinate, cu jarul încă scânteind. Cei care făceau curăţenie aveau prea multă treabă dincolo de ziduri, iar pământul era încă acoperit cu arme risipite şi cadavre învălmăşite. Morţii Uniunii fuseseră rânduiţi lângă un colţ şi acoperiţi cu pături. Nordicii zăceau în toate poziţiile, pe spate sau pe burtă, ghemuiţi sau întinşi pe locul unde căzuseră. Sub trupuri, dalele de piatră păstrau crestături adânci, şi nu numai de pe urma stricăciunilor celor trei luni de asediu. În piatră fusese dăltuit un cerc mare, cu alte cercuri mai mici înăuntru, printre care se vedea o alcătuire complicată de semne şi simboluri stranii. Lui West nu-i plăcea deloc cum arătau. Mai rău, simţea din ce în ce mai tare duhoarea scârboasă ce domnea peste tot, mai sufocantă chiar şi decât mirosul de lemn ars. – Ce-o fi cu mirosul ăsta? mormăi Jalenhorm, acoperindu-şi gura cu o mână. Un sergent din apropiere îl auzi. – Se pare că amicilor noştri nordici le-a venit cheful să decoreze cetatea, spuse el, arătând undeva sus, iar West urmări cu privirea direcţia degetului înmănuşat. Erau atât de descompuse, încât avu nevoie de câteva clipe ca să-şi dea seama că se uita la rămăşiţe umane. Fuseseră răstigniţi cu membrele desfăcute pe zidurile dinspre interior ale turnurilor, la mare înălţime deasupra clădirilor din jurul curţii. Din burţi le atârnau măruntaiele descompuse, roind de muşte. Tăiaţi cu Crucea Însângerată, cum ar fi spus nordicii. Fâşii-fâşii din uniformele viu 1031

colorate ale Uniunii încă se mai zăreau pe ici, pe colo, fluturând în vânt printre grămezile de carne putredă. Era clar că stăteau de ceva timp ţintuiţi acolo. Cu siguranţă, de dinainte să se fi pornit asediul. Poate chiar de când fortăreaţa căzuse prima oară în mâinile nordicilor. Leşurile apărătorilor de la început, crucificate acolo, în descompunere, atâtea şi atâtea luni… Trei păreau să nu mai aibă capete. Probabil însoţiseră cele trei daruri trimise Mareşalului Burr, cu atâta timp în urmă. West se pomeni întrebându-se, fără niciun rost, dacă vreunul dintre ei mai fusese viu în momentul răstignirii. În gură i se aduna scuipatul, iar bâzâitul muştelor părea, dintr-odată, greţos de puternic. Jalenhorm se făcuse palid ca un mort. Nu scotea o vorbă. Nu era nimic de zis. – Ce s-a întâmplat aici? murmură West, printre dinţi, vorbind mai mult de unul singur. – Păi, domnule, credem că sperau să le vină ajutoare, rânji sergentul, care era clar că avea un stomac foarte tare. De la niscaiva zei neprietenoşi, am zice. Da’ se pare c-acolo jos nimeni nu-i asculta, hmm? West se încruntă spre însemnele scrijelite pe pietre. – Faceţi curat! se răsti el. Smulgeţi steagurile şi puneţi altele în locul lor, dacă trebuie. Ochii i se abătură spre cadavrele descompuse de deasupra şi simţi un nod dureros în stomac. – Şi oferiţi o răsplată de zece mărci omului pe care-l ţin foalele să se urceacolo şi să dea jos morţii. – Zece mărci, domnule? Ia adă-ncoa’ scara aia! West se întoarse şi porni spre porţile deschise ale fortăreţei Dunbrec, ţinânduşi respiraţia, cu nădejdea ca niciodată să nu mai aibă ocazia de a vizita acel loc. Ştia, însă, că avea să se întoarcă. Fie şi numai în vise. Discuţiile cu Poulder şi Kroy fuseseră mai mult decât suficiente pentru a-i îmbolnăvi chiar şi pe cei mai sănătoşi dintre oameni, iar Lordul Mareşal Burr nu făcea parte în niciun caz din această categorie. Comandantul armatelor din Englia ale Maiestăţii Sale era la fel de prăpădit cum fuseseră apărătorii de la Dunbrec, cu uniforma sa simplă atârnând larg pe trup, în timp ce pielea palidă, întinsă peste oase, îi părea prea subţiată. În doar douăsprezece săptămâni, îmbătrânise cu tot atâţia ani. Mâinile şi buzele îi tremurau, nu putea sta în picioare mult timp, iar de călărit nu mai era deloc în stare. Din când în când, se strâmba şi se înfiora ca şi cum l-ar fi străbătut junghiuri nevăzute. West nici nu ştia cum mai putea să se ţină pe picioare, dar reuşea cumva, câte paisprezece ore pe zi şi chiar mai mult. Îşi făcea datoria cu toată sârguinţa lui din trecut. Atâta numai că, acum, datoria părea să-l devoreze bucată cu bucată.

1032

Burr privea încruntat harta cea mare a regiunii de frontieră, cu mâinile pe burtă. Şuvoiul Alb apărea ca o linie albastră, şerpuind pe mijloc, iar cetatea Dunbrec era reprezentată printr-un hexagon negru, însoţit de o inscripţie cu înflorituri. La stânga sa, Uniunea. La dreapta, Nordul. – Aşadar, croncăni el, apoi tuşi şi-şi drese glasul. Fortăreaţa e din nou în mâinile noastre. Generalul Kroy dădu din cap, ţeapăn. – În sfârşit, adăugă şi Poulder, printre dinţi. Cei doi generali păreau să-i considere pe Bethod şi pe nordici ca pe o diversiune minoră, pe lângă adevăratul duşman: fiecare faţă de celălalt. Kroy se zbârli în mijlocul statului său major care boscorodea în jur ca un stol de ciori furioase. – Fortăreaţa Dunbrec a fost planificată de cei mai buni arhitecţi militari ai Uniunii, iar pentru construcţia ei nu s-a cruţat nicio cheltuială! N-a fost deloc uşor să fie capturată! – Desigur, desigur, mârâi Burr, străduindu-se să abată discuţia de la subiect. Greu al dracului… Avem idee cum or fi reuşit nordicii? – Nici unul n-a scăpat cu viaţă ca să ne spună ce vicleşuguri au folosit, domnule. Au luptat până la moarte, toţi ca unul. Ultimii rămaşi s-au baricadat în grajd şi i-au dat foc. Burr aruncă o privire spre West şi clătină încet din cap. – Cum să poţi înţelege un inamic ca ăsta? În ce stare e acum cetatea? – Şanţul a fost golit de apă, turnul porţii exterioare e parţial distrus, zidul interior a suferit stricăciuni considerabile. Apărătorii au dărâmat câteva clădiri ca să aibă lemne de foc şi pietre pe care să le arunce de pe ziduri, iar pe celelalte leau lăsat în… Kroy îşi mişcă buzele în gol, căutându-şi cuvintele potrivite. – … Într-o stare foarte proastă. Reparaţiile vor dura câteva săptămâni. – Hmm… se frecă Burr pe burtă, nemulţumit. Consiliul Închis insistă să traversăm Şuvoiul Alb, spre Nord, cât se poate de repede, şi să ne luăm la luptă cu duşmanul. Populaţia agitată să primească veşti bune şi aşa mai departe… – Capturarea Uffrithului ne-a întărit mult poziţia, interveni Poulder, cu un zâmbet peste poate de fudul. Am câştigat dintr-o lovitură unul dintre cele mai bune porturi ale Nordului, situat într-o poziţie ideală ca să ne aprovizionăm forţele în timp ce înaintează pe teritoriul inamic. Înainte, totul trebuia să străbată Englia cât e de lungă, cu căruţele, pe drumuri proaste şi pe vreme urâtă. Acum, putem transporta proviziile şi întăririle cu corăbiile, aproape direct pe front! Şi am rezolvat totul fără să pierdem un singur om! West n-avea de gând să-l lase să-şi aroge meritul acestei fapte. – Categoric, murmură el cu un glas monoton, lipsit de orice emoţie. Aliaţii noştri nordici s-au dovedit din nou nepreţuiţi. 1033

Oamenii în vestoane roşii ai lui Poulder se încruntară, bombănind. – Au jucat şi ei un rol, fu generalul nevoit să recunoască. – Şeful lor, Copoiul, ne-a fost alături cu planul iniţial, punându-l în aplicare el însuşi, cu oamenii lui, şi v-a dat oraşul pe mână, cu porţile deschise şi locuitorii supuşi. Aşa am înţeles c-a fost. Poulder se încruntă furios spre Kroy, care acum îşi îngădui cel mai subţire zâmbet. – Oamenii mei au pus stăpânire pe oraş şi deja adună provizii pe termen lung! Am luat inamicul prin învăluire şi l-am silit să se retragă spre Carleon! Cu siguranţă, colonele West, despre asta e vorba aici, şi nu despre cine ce anume a făcut. – Într-adevăr! interveni Burr, gesticulând cu mâna sa mare. Amândoi aţi adus servicii importante ţării. Acum, însă, trebuie să ne pregătim pentru succesele viitoare. Generale Kroy, aranjează să rămână în urmă grupuri de lucru, ca să termine reparaţiile de la Dunbrec, şi un regiment de soldaţi pentru apărare. Cu un comandant care ştie meserie, te rog. Ar fi jenant, ca să nu spun altfel, dacă pierdem fortăreaţa şi a doua oară. – N-o să se facă nicio greşeală, scrâşni Kroy spre Poulder, de-asta poţi fi sigur. – Restul armatei poate traversa Şuvoiul Alb, ca să se regrupeze pe malul celălalt. Apoi, putem începe înaintarea la est şi nord, spre Carleon, folosind portul Uffrith ca să ne aducem proviziile. Am alungat inamicul din Englia. Acum trebuie să forţăm înaintarea şi să-l îngenunchem pe Bethod. Şi mareşalul îşi răsuci demonstrativ pumnul greu în palma celeilalte mâini. – Divizia mea va fi dincolo de râu până mâine-seară, şuieră Poulder spre Kroy, şi în cea mai deplină ordine! Burr se strâmbă. – Trebuie să ne mişcăm cu grijă, orice-ar zice Consiliul Închis. Ultima oară când o armată a Uniunii a traversat Şuvoiul Alb a fost pe vremea invaziei Regelui Casamir în Nord. Nu e nevoie să vă mai reamintesc că a fost nevoit să se retragă, cam în dezordine. Bethod ne-a mai luat pe nepregătite, iar când revine pe teritoriul lui e cu atât mai puternic. Trebuie să cooperăm. Asta nu-i o întrecere, domnilor. Cei doi generali se luară imediat la întrecere, care să-i dea dreptate mai abitir. West oftă prelung, frecându-şi rădăcina nasului.

1034

Omul cel nou – Şi, astfel, ne întoarcem… Bayaz privea încruntat spre oraş: o semilună albă strălucitoare se arcuia în jurul golfului scânteietor. Încet, dar sigur, se apropia tot mai mult, întinzându-şi laturile pentru a-l învălui pe Jezal în îmbrăţişarea lor primitoare. Detaliile deveneau tot mai clare, printre case răsăreau parcuri verzi, turle albe se înălţau din mulţimea clădirilor. Putea să vadă zidurile înalte ale Agriontului, cu cupolele reflectând lumina soarelui. Casa Creatorului le domina pe toate celelalte, însă nici chiar acea construcţie impresionantă nu părea să inspire, cumva, căldură şi siguranţă. Era acasă. Supravieţuise. Părea să fi trecut o sută de ani de când stătuse la pupa unei corăbii asemănătoare, singur şi nefericit, privind Adua cum se pierdea cu tristeţe în depărtare. Peste valurile tumultuoase, plesnetele pânzelor şi ţipetele păsărilor, începea să distingă vuietul îndepărtat al oraşului. Suna ca o muzică, cea mai minunată muzică pe care o auzise de când se ştia. Închise ochii şi trase aerul adânc pe nări. Izul sărat de putreziciune al golfului era dulce ca mierea pe limba lui. – Să înţeleg că ţi-a plăcut călătoria, aşadar, căpitane? întrebă Bayaz, cu o ironie apăsată. Jezal nu putu decât să zâmbească. – Îmi place sfârşitul ei. – N-ai de ce să fii amărât, interveni şi Fratele Picior-Lung. Uneori, o călătorie grea nu-şi arată pe deplin roadele decât la mult timp după întoarcere. Încercările sunt scurte, dar înţelepciunea dobândită din ele durează o viaţă de om! – Hmm… îşi răsfrânse buza Întâiul dintre Magi. Călătoriile le aduc înţelepciune numai celor înţelepţi. Pe neînvăţaţi îi fac mai neştiutori decât oricând. Meştere Nouădegete! Eşti hotărât să te întorci în Nord? Logen îşi luă un moment ochii dinspre apă. – N-am niciun motiv să rămân aici. Aruncă o privire piezişă spre Ferro, care i-o întoarse sfidător. – De ce te uiţi la mine? Logen clătină din cap. – Ştii ceva? Habar n-am, naibii. Dacă între ei fusese vreodată ceva măcar vag asemănător cu o relaţie amoroasă, acum părea să se fi prăbuşit ireparabil într-o antipatie posomorâtă. – Ei, spuse Bayaz, înălţând din sprâncene, dacă eşti hotărât… Îi întinse nordicului mâna, iar Jezal îi privi cum şi le strângeau. – Să-i dai lui Bethod un şut şi din partea mea, când l-oi avea sub cizmă. 1035

– Aşa voi face – doar dacă n-ajung eu sub a lui. – Niciodată nu-i uşor să dai picioare-n sus. Îţi mulţumesc pentru ajutor şi pentru bunele maniere. Poate-ai să-mi mai fi oaspete, într-o zi, la bibliotecă. O să privim lacul şi vom râde de măreţele noastre aventuri în Lumea de la Apus. – Aşa sper şi eu. Logen, însă, nu părea să aibă chef de râs, şi nici prea mari speranţe. Arăta ca un om căruia nu i-a mai rămas nimic de ales. În tăcere, Jezal privi cum parâmele erau aruncate pe chei şi legate strâns, după care schela prelungă fu întinsă scârţâind şi se rezemă pe pietre. Bayaz îi strigă ucenicului: – Meştere Quai! E timpul să debarcăm! Tânărul cel palid îşi urmă stăpânul pe schelă, fără o singură privire înapoi, pe urme cu Fratele Picior-Lung. – Atunci, noroc, îi ură Jezal lui Logen, întinzându-i mâna. – Şi ţie, zâmbi nordicul, fără să-i ia în seamă mâna întinsă, pentru a-l cuprinde în schimb într-o îmbrăţişare cu miros neplăcut. Rămaseră astfel pentru câteva momente, pe cât de emoţionante pe atât de stânjenitoare, după care Nouădegete îl bătu pe spate şi-i dădu drumul. – Poate-am să te văd acolo, în Nord, spuse Jezal, cu un glas puţin cam întretăiat, în ciuda oricăror eforturi. Dacă mă trimit şi pe mine… – Poate, dar… cred că mai bine nu. Cum spuneam, eu în locul tău mi-aş găsi o femeie de treabă şi aş lăsa uciderile în seama celor cu mai puţină minte. – Aşa, ca tine? – Mda. Ca mine. Întoarse capul spre Ferro. – Deci, asta e, nu-i aşa, Ferro? – Hm… ridică femeia din umerii ei ciolănoşi şi porni cu paşi mari pe pasarelă. Privind-o cum pleca, pe chipul lui Logen se văzu o tresărire. – Aşa… mormăi el în urma ei. Mi-a părut bine să te cunosc. Apoi, îl ameninţă pe Jezal cu ciotul degetului lipsă: – Un lucru-i sigur despre Logen Nouădegete: se pricepe la femei. – Mhm… – Aşa, vezi. – Întocmai. Momentul despărţirii era neaşteptat de greu pentru Jezal. În ultimele şase luni, fuseseră aproape inseparabili. La început, nu simţise decât dispreţ la adresa celuilalt, dar acum, dacă stătea să se gândească, era ca şi cum ar fi părăsit un frate mai mare şi foarte respectat. Ba chiar, mult mai rău, căci Jezal nu avusese niciodată o părere prea bună despre fraţii lui adevăraţi. Aşa că stătea pe punte, trăgând de timp, iar Logen îi zâmbi, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile. – Nu-ţi face griji. Voi încerca să mă descurc şi fără tine. 1036

Cu jumătate de gură, Jezal izbuti să surâdă. – Încearcă doar să ţii minte ce ţi-am spus, dacă mai iei parte la vreo luptă. – Aş zice că, din păcate, asta-i aproape sigur. Jezal chiar nu mai avea ce să facă, aşa că se întoarse şi bocăni cu cizmele pe schelă, spre mal, prefăcându-se din mers că-i intrase ceva în ochi. Drumul părea foarte lung, până ajunse pe cheiul plin de oameni, lângă Bayaz şi Quai, PiciorLung şi Ferro. – Meşterul Nouădegete îşi poate purta şi singur de grijă, îndrăznesc să spun, zise Întâiul dintre Magi. – O, ba bine că nu! chicoti Picior-Lung. Mai rar unul ca el! Jezal aruncă o ultimă privire peste umăr, în timp ce porneau spre oraş. Logen ridică o mână în semn de salut, lângă parapetul navei, apoi între ei se intercală colţul unei magazii, şi nu se mai văzură. Ferro zăbovi un moment, încruntându-se înapoi spre mare, cu pumnii încleştaţi şi un muşchi palpitându-i la tâmplă. Apoi se întoarse şi văzu că Jezal o privea. – La ce te uiţi? Şi trecu pe lângă el, în urma celorlalţi, pe străzile forfotitoare din Adua. Oraşul era întocmai aşa cum şi-l amintea Jezal – şi totuşi, toate se schimbaseră. Clădirile păreau mai mici, înghesuite meschin unele într-altele. Chiar şi Calea-de-Mijloc, artera centrală a oraşului, lată de felul ei, dădea o senzaţie de aglomeraţie sufocantă, după enormele spaţii deschise din Vechiul Imperiu, priveliştile impresionante ale Aulcusului în ruine. Înaltul cerului fusese mai sus, acolo, pe câmpia întinsă. Aici, totul era micşorat, şi ca să înrăutăţească şi mai mult lucrurile, domnea un miros neplăcut pe care înainte nici nu-l observase. Umbla cu nasul încreţit, ferindu-se prost-dispus printre talazurile învălmăşite ale mulţimii. Dar cei mai ciudaţi erau oamenii. Trecuseră luni bune de când Jezal văzuse mai mult de zece la un loc. Acum, se adunaseră dintr-odată mii şi mii, fiecare înverşunat să-şi vadă numai de ale lui. Molatici, ferchezuiţi şi împopoţonaţi în culori ţipătoare, arătau în ochii lui la fel de monstruoşi ca nişte saltimbanci de la circ. Moda mersese înainte, cât timp fusese el plecat, înfruntând moartea, prin apusul sterp al Lumii. Pălăriile erau purtate într-o altă poziţie, mânecile deveniseră mai bufante, gulerele se strânseseră la o scurtime care cu doar un an în urmă ar fi fost considerată ridicolă. Jezal pufni pentru sine. Părea bizar că l-ar fi putut interesa vreodată asemenea prostii, îşi spuse, privind cu cel mai mare dispreţ un grup de papiţoi parfumaţi care trecea ţanţoş pe-alături. Pe măsură ce parcurgeau oraşul, grupul lor se micşora. Primul îşi luă rămasbun Picior-Lung, cu efuziune, printre multe strângeri de mână, referiri la onoruri, privilegii şi promisiuni de a se revedea – pe care Jezal le bănuia, ba chiar le spera, nesincere. Lângă piaţa mare a celor Patru Colţuri, Quai fu expediat cu o treabă, 1037

cufundat în tăcerea lui obişnuită. Astfel, Jezal mai era însoţit doar de Întâiul dintre Magi, cu Ferro urmându-i prost-dispusă. La drept vorbind, pe Jezal nu l-ar fi deranjat ca grupul să se reducă şi mai mult. S-o fi dovedit Nouădegete un tovarăş de nădejde, dar restul familiei lor disfuncţionale nu prea s-ar fi numărat printre oaspeţii la cină aleşi ai lui Jezal. Renunţase de mult la orice speranţă ca armura de încruntături a lui Ferro să se crape, pentru a dezvălui un suflet tandru ascuns înăuntru. Cel puţin temperamentul ei abisal era previzibil. Bayaz, dacă se putea, era un companion şi mai antipatic: jumătate ca un bunic plin de haz, şi jumătate… cine putea şti ce? Ori de câte ori bătrânul deschidea gura, Jezal se strâmba, pregătindu-se pentru vreo surpriză neplăcută. Deocamdată, însă, Bayaz conversa destul de agreabil. – Pot să te întreb ce planuri ai acum, căpitane Luthar? – Păi, mă aştept să fiu trimis în Englia, să lupt împotriva nordicilor. – Şi eu cred. Deşi, nu se ştie niciodată ce întorsături ia soarta. Lui Jezal nu-i prea plăcea cum sunau aceste cuvinte. – Şi dumneata? Ai de gând să te întorci la…? Îşi dădu seama că nu avea nici cea mai vagă idee de unde apăruse Magul, din capul locului. – Încă nu. Pe moment, voi mai rămâne un timp în Adua. Se pregătesc lucruri mari, băiatul meu, lucruri de seamă. Poate-am să stau mai mult aici, să văd cum merge. – Mişcă, javră! se auzi un răcnet de pe marginea drumului. Trei membri din garda oraşului se adunaseră în jurul unei fete în rochie zdrenţuită, murdară pe faţă. Unul stătea aplecat asupra ei, ţinând în pumnul strâns un băţ şi strigându-i în faţă, pe când fata se chircea de frică. În jur se strânseseră câţiva gură-cască, părând cam nemulţumiţi – muncitori şi lucrători mai ales, nu cu mult mai curaţi decât cerşetoarea. – De ce n-o lăsaţi, mă, în pace? mormăi unul. Altul dintre gardişti făcu un pas spre ei, ameninţător, ridicând bastonul, în timp ce primul o apuca pe cerşetoare de umăr, dând cu piciorul într-o ceaşcă de pe jos, din care se rostogoliră câteva monede, zornăind. – Cam întrec măsura, comentă Jezal, printre dinţi. – Ei… răspunse Bayaz, privindu-l cu condescendenţă. Asemenea lucruri se întâmplă tot timpul. Vrei să spui că n-ai mai văzut niciodată un cerşetor luat pe sus? Jezal văzuse adesea, desigur, şi niciodată nu clipise măcar. La urma urmei, cerşetorii nu puteau fi lăsaţi să ocupe străzile. Şi totuşi, din cine ştie ce motiv, de data asta incidentul îi provoca o senzaţie neplăcută. Nefericita fetişcană dădea din picioare ţipând, iar gardistul o târî câţiva paşi, pe spate, cu o violenţă care chiar navea niciun rost, distrându-se vizibil. Nu atât gestul în sine îl nemulţumea pe 1038

Jezal, cât faptul că o făceau de faţă cu el, fără să le pese câtuşi de puţin de părerea lui. Asta-l făcea să se simtă oarecum complice. – Mai mare ruşinea… şuieră el, cu dinţii strânşi. Bayaz ridică din umeri: – Dacă te deranjează aşa de tare, de ce nu faci nimic? Gardistul alese tocmai acel moment ca să apuce fata de părul lăţos şi să-i dea o lovitură scurtă cu bastonul, făcând-o să cadă, ţipând, cu braţele peste cap. Jezal simţi că i se schimonosea chipul. Cât ai clipi, se îmbulzi prin mulţime şi-i aplică individului un picior răsunător în dos, trântindu-l de-a berbeleacul în drum. Un altul se apropie cu bastonul pregătit, dar peste o clipă se împletici îndărăt. Jezal îşi dădu seama că-şi scosese armele, cu lamele lustruite lucind în umbra de lângă clădire. Privitorii se traseră înapoi, cu exclamaţii surprinse. Jezal clipi din ochi. Dracu’ să-l ia pe Bayaz, cu sfaturile lui idioate! Acum, însă, nu mai avea ce face decât să meargă până la capăt. Afişă cea mai arogantă şi neînfricată expresie. – Încă un pas, şi-am să vă-njunghii ca pe nişte porci ce sunteţi, îi ameninţă el, uitându-se de la unul la altul. Ei? Binevoieşte careva din voi să mă pună lancercare? Spera sincer ca nici unul dintre ei să nu îndrăznească, dar n-avea de ce să-şi facă griji. Aşa cum era de aşteptat, gardiştii erau laşi în faţa unei împotriviri hotărâte, şi se ţineau la distanţă de armele lui. – Nimeni nu se poartă aşa cu garda… O să te găsim noi, poţi să fii sigur… – Să mă găsiţi nu va fi deloc greu. Mă numesc Luthar şi sunt Căpitan în Garda Regelui. Locuiesc în Agriont. N-aveţi cum să daţi greş: e fortăreaţa aia care domină oraşul! Şi arătă cu sabia în lungul străzii, făcându-l pe unul dintre gardişti să se poticnească înapoi, speriat. – Vă voi primi când vă vine la socoteală, şi-o să-i puteţi explica totul superiorului meu, Lordul Mareşal Varuz: felul dizgraţios cum v-aţi purtat cu femeia asta, o cetăţeancă a Uniunii fără nici o altă vină decât aceea că e săracă! Era o cuvântare ridicol de exagerată, desigur. Pe ultimele cuvinte, Jezal aproape simţise că roşea. Întotdeauna îi dispreţuise pe săraci, şi era departe de-a fi sigur că părerile i se schimbaseră cu ceva, dar se lăsase dus de val şi nu avea altă soluţie decât să încheie cu o înfloritură. Totuşi, cuvintele lui îşi făcuseră efectul asupra gardiştilor. Cei trei bătură în retragere, rânjind cine ştie de ce, de parcă totul ar fi mers întocmai cum plănuiseră ei, iar Jezal rămase cu aprobarea mulţimii, de care nu avea niciun chef. – Bravo, băiete! – Bine că mai au unii curaj. – Cum a zis că-l cheamă…?

1039

– Căpitanul Luthar! răcni Bayaz pe neaşteptate, făcându-l pe Jezal să se întoarcă smucit, în timp ce-şi vâra armele în teacă. Căpitanul Jezal dan Luthar, învingătorul Turnirului de anul trecut, care acum tocmai s-a întors din aventurile sale în vest! Luthar îi este numele! – Luthar, a zis? – Cel care-a câştigat Turnirul? – El e! Am văzut când l-a învins pe Gorst! Toţi se holbau la el, cu ochi mari şi plini de respect. Unul dintre ei întinse mâna, ca pentru a-i atinge tivul hainei, iar Jezal făcu un pas nesigur înapoi, aproape împiedicându-se de cerşetoarea de la care pornise toată tărăşenia. – Mulţumesc, bolborosi ea, cu un accent urât, de om simplu, pe care sângele din gură îl făcea să sune şi mai neplăcut. O, vă mulţumesc, domnule… – O nimica toată… Se îndepărtă de ea, foarte stânjenit. Privită de aproape, era îngrozitor de murdară, şi numai să ia de la ea vreo boală nu-i ardea. Mai mult, toată atenţia pe care i-o acorda grupul nu era deloc plăcută. Continuă să se retragă cu pas târşâit, urmărit de ceilalţi, numai zâmbete şi şuşoteli admirative. În timp ce plecau din Patru Colţuri, Ferro se uită la el încruntată. – S-a-ntâmplat ceva? se răsti Jezal. Femeia ridică din umeri. – Nu mai eşti la fel de laş ca altădată. – Mulţumirile mele pentru lauda măreaţă, replică el. Întorcându-se spre Bayaz: Asta ce naiba a fost? – O faptă milostivă săvârşită de dumneata, băiatul meu, şi am fost mândru s-o văd. S-ar părea că lecţiile pe care ţi le-am dat n-au fost tocmai zadarnice. – Voiam să zic, mârâi Jezal, care simţea că se alesese cu mai puţin decât nimic din predicile necontenite ale lui Bayaz, ce te-a apucat, să-mi proclami numele în auzul tuturor? Acum o să se ducă vestea prin tot oraşul! – La asta nu m-am gândit, zâmbi vag Magul. Am considerat doar că meritai să fii elogiat pentru acţiunile tale nobile. A ajuta oamenii mai puţin norocoşi, a apăra o cucoană la ananghie, a-i apăra pe cei slabi şi aşa mai departe. Admirabil, cu adevărat admirabil. – Bine, dar… mormăi Jezal, nesigur dacă nu cumva îşi râdea de el. – Aici, drumurile noastre se despart, tinere prieten. – Aha… Se despart? – Unde te duci? întrebă răstit Ferro, cu un aer bănuitor. – Am de rezolvat câteva treburi, răspunse Magul, iar tu vii cu mine. – De ce să vin cu tine? se burzului femeia, care de când plecaseră din port părea mai prost dispusă decât de obicei, ceea ce nu era o nimica toată. Ochii lui Bayaz se ridicară spre cer.

1040

– Fiindcă îţi lipseşte buna creştere necesară pentru a rezista mai mult de cinci minute singură într-un loc ca ăsta. Altfel, de ce? Dumneata te vei întoarce la Agriont, cred? îl întrebă el pe Jezal. – Da. Da, desigur. – Bine, atunci. Aş dori să-ţi mulţumesc, Căpitane Luthar, pentru rolul pe care l-ai jucat în mica noastră aventură. „Cum îţi permiţi, căcănar magic ce eşti? Toată treaba asta a fost pentru mine o pierdere de timp colosală, dureroasă şi dezgustătoare, şi un eşec desăvârşit.” Cu glas tare, însă, Jezal spuse: – Desigur, da… Luă mâna bătrânului într-a sa, pentru a o strânge moleşit. – A fost o mare onoare. Strânsoarea lui Bayaz, însă, era surprinzător de fermă. – Îmi pare bine să aud. Iar Jezal se pomeni tras foarte aproape de chipul bătrânului, pentru a-i privi ochii verzi şi scânteietori de la o distanţă neliniştitor de mică. – S-ar putea să fie nevoie să mai colaborăm. Jezal clipi din ochi. Îi displăcea profund cuvântul „colaborăm”. – Mă rog… ăă… poate c-o să… ne vedem mai târziu? Decât mai târziu, mai bine niciodată, îşi spuse el. Bayaz, însă, se mulţumi să-i zâmbească, în timp ce-i elibera degetele amorţite de strânsoare. – A, eu am convingerea că ne vom mai întâlni. Soarele strălucea plăcut printre ramurile cedrului aromat, aşternând o umbră pestriţă pe pământul de dedesubt, ca întotdeauna. O briză blândă sufla prin curte, iar păsările ciripeau pe ramurile copacilor – tot ca întotdeauna. Clădirile vechi ale cazărmii nu se schimbaseră, înconjurând curtea din toate părţile, învelite în iederă ruginie. Dar asemănarea cu amintirile fericite ale lui Jezal se oprea aici. O spuză de muşchi se urcase pe picioarele scaunelor, suprafaţa mesei dobândise un strat gros de găinaţi ai păsărilor, iarba era netunsă de săptămâni întregi, iar scaieţii îi zgâriau pulpele în timp ce mergea. Jucătorii nu mai erau de mult. Privea umbrele care se mişcau pe lemnul cenuşiu, amintindu-şi râsetele lor, gustul de fum şi spirtoase tari, senzaţia cărţilor în mână. Aici stătuse Jalenhorm, prefăcându-se dur şi curajos. Aici, Kaspa râsese de glumele făcute pe seama lui. Aici, West stătea rezemat de spătar, clătinând din cap cu nemulţumire resemnată. Iar aici, Brint îşi plimba nervos cărţile prin mână, cu nădejdea la marile câştiguri care n-aveau să vină niciodată. Şi aici fusese locul lui Jezal. Trase scaunul din iarba care-i îmbrăţişa picioarele, se aşeză, cu o cizmă pe masă şi se balansă înapoi. Îi venea greu să creadă, acum, că stătuse acolo, privind şi făcând planuri, cu gândul la cele mai 1041

potrivite moduri de a-şi face prietenii să pară mărunţi. Îşi spunea că acum nu s-ar mai fi pretat niciodată la asemenea neghiobii. Decât pentru două, trei levate, cel puţin. Dacă se gândise că o baie bună, un bărbierit atent, un smuls al ţepilor şi o aranjare pe îndelete a părului îl puteau face să se simtă ca acasă, era dezamăgit. Obiceiurile familiare îl făceau să se simtă ca un străin în propriile lui odăi pline de praf. Îi era greu să se emoţioneze la vederea cizmelor şi a nasturilor lucitori sau a modelului fireturilor aurii. Când veni în sfârşit în faţa oglinzii, unde cu mult timp în urmă îşi petrecuse atâtea ceasuri încântătoare, îşi găsi imaginea din apele ei cu totul enervantă. Un aventurier slab şi tocit de vremuri îl privea cu ochi sclipitori din oglinda visserină, cu o barbă nisipie care nu prea reuşea să-i ascundă cicatricea hidoasă de pe falcă. Toate uniformele lui vechi deveniseră incomod de strâmte, apretul lor îi zgâria pielea, iar gulerele îl sugrumau. Nu se mai simţea deloc în largul său în ele. Nu se mai simţea militar. Abia dacă ştia cui să-i dea raportul, măcar, după atât timp petrecut departe. Aproape toţi ofiţerii pe care-i cunoştea erau plecaţi cu armata, în Englia. Probabil l-ar fi putut căuta pe Lordul Mareşal Varuz, dac-ar fi vrut, dar adevărul era că între timp învăţase destule despre pericole pentru a nu le căuta cu lumânarea. Avea să-şi facă datoria, dacă i se cerea. Dar, mai întâi, trebuia să fie găsit. Între timp, avea de rezolvat alte probleme. Simplul gând îl înfricoşa şi-l fascina în acelaşi timp, şi-şi vârî un deget sub guler, trăgând de el într-o încercare de a slăbi strânsoarea din jurul gâtului. Nu prea reuşi. Totuşi, aşa cum îi plăcea atât de mult lui Logen Nouădegete să spună: mai bine s-o faci, decât să trăieşti cu frica. Îşi luă sabia de paradă, dar după ce privi câteva momente încrustaţiile absurde ale gărzii de alamă, o aruncă pe podea şi-o împinse cu piciorul sub pat. Arăţi mai prejos decât eşti, ar fi spus Logen. Îşi luă sabia lungă de oţel, tocită deatâtea călătorii, şi şi-o petrecu prin inelul de la cingătoare, după care trase adânc aer în piept şi porni spre uşă. Pe stradă nu exista nimic care să-l intimideze. Era o parte destul de liniştită a oraşului, departe de zonele comerciale zgomotoase şi cele industriale, cu hărmălaia lor. Pe strada următoare, un tocilar îşi făcea reclamă cu glas gutural. Sub streşinile caselor modeste, porumbeii uguiau fără tragere de inimă. Undeva, în apropiere, crescu şi se stinse un bocănit de copite, însoţit de scârţâitul unor roţi de trăsură. În rest, domnea tăcerea. Trecuse deja prin faţa casei în ambele direcţii, şi nu îndrăznea s-o mai facă, de teamă că Ardee ar fi putut să-l vadă pe fereastră, să-l recunoască şi să se întrebe ce naiba punea la cale. Aşa că dădea târcoale prin capătul străzii, repetând în sinea lui ce să spună când ea avea să apară la uşă.

1042

„M-am întors…” Nu, nu, prea patetic. „Bună, ce faci?” Nu, prea indiferent. „Sunt eu, Luthar.” Prea sec. „Ardee… Mi-a fost dor de tine.” Prea vulnerabil. Văzu un bărbat care-l privea încruntat din cadrul ferestrei de la etaj, tuşi şi porni cu pas grăbit spre casă, murmurând iar şi iar: – Hai s-o fac, hai s-o fac, hai s-o fac… Lovi cu pumnul în lemnul uşii. Apoi aşteptă, cu inima bubuindu-i între dinţi. Se auzi zăvorul, iar Jezal afişă cel mai dulceag zâmbet. Uşa se deschise şi din prag îl privi o fată mică de statură, cu faţa rotundă, deloc atrăgătoare. Nu încăpea nicio îndoială că, oricât de mult s-ar fi schimbat lucrurile, nu putea fi Ardee. – Da? – Ăăă… O servitoare. Cum putuse fi atât de naiv încât să creadă că Ardee ar fi deschis ea însăşi uşa? Era o femeie simplă, dar nu o cerşetoare. Îşi drese glasul. – M-am întors… Vreau să zic… Ardee West mai locuieşte aici? – Da, răspunse slujnica, deschizându-i uşa atât cât să poată păşi în antreul întunecos. Cine să-i spun c-o caută? – Căpitanul Luthar. Capul fetei se întoarse brusc, ca smucit de o sfoară nevăzută. – Căpitanul… Jezal dan Luthar? – Da, mormăi Luthar, nedumerit. Oare se putea ca Ardee să fi vorbit despre el cu ajutoarele din casă? – A… aha, dacă aşteptaţi puţin… Servitoarea arătă spre o uşă şi plecă grăbită, cu ochii mari, de parcă ar fi venit în vizită nimeni altul decât Împăratul din Gurkhul. Camera de zi, slab luminată, dădea impresia că fusese decorată de cineva fără prea mulţi bani, fără prea mult bun-gust şi în orice caz fără suficient spaţiu pentru ambiţiile pe care le avea. Conţinea câteva scaune cu tapiseria în culori stridente, un dulap peste măsură de mare şi ornamentat şi, pe un perete, un tablou monumental care, dacă ar fi fost doar cu puţin mai mare, ar fi necesitat ca încăperea să fie extinsă până în casa de-alături. Două fascicule de lumină, prin care pluteau firişoare de praf, intrau printre perdele, făcând să lucească suprafaţa foarte lustruită a unei mese antice şi cam strâmbe. Fiecare piesă, luată în parte, ar mai fi mers, dar toate laolaltă dădeau un efect sufocant. Totuşi, îşi spuse Jezal, privind încruntat în jur, venise s-o vadă pe Ardee, nu să admire mobila. Era ridicol. I se înmuiaseră genunchii, avea gura uscată, capul i se învârtea şi cu fiecare mişcare se simţea tot mai rău. Nici în Aulcus, cu o hoardă de shanka repezindu-se spre el cu urlete, nu-i fusese atât de frică. Nervos, dădu ocol camerei, încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii. Aruncă o privire afară, în strada liniştită. Se aplecă peste un scaun, ca să privească mai îndeaproape pictura enormă. Un rege musculos stătea tolănit pe un tron uriaş, în timp ce nişte lorzi cu pulpane îmblănite făceau plecăciuni şi se gudurau pe la picioarele lui. Harod cel 1043

Mare, bănui Jezal, deşi nu prea avea de ce să se bucure. Subiectul favorit de conversaţie al lui Bayaz, şi cel mai obositor, fusese acel om, cu izbânzile lui. Din partea lui Jezal, Harod cel Mare putea fi foarte bine pus la murat în oţet. Harod cel Mare putea să se ducă… – Măi, măi, măi… Stătea în uşă, cu lumina din hol aureolându-i părul brunet şi contururile rochiei albe. Îşi ţinea capul înclinat într-o parte, iar pe faţa umbrită i se zărea un zâmbet vag. Nu părea să se fi schimbat deloc. Atât de des în viaţă, momente îndelung anticipate se transformă în dezamăgiri profunde. Faptul de a o revedea pe Ardee, după o despărţire atât de îndelungată, era fără îndoială o excepţie. Toate replicile lui pregătite cu atâta grijă se mistuiră într-o clipă, lăsându-l cu capul la fel de gol ca prima oară când o văzuse înaintea ochilor. – Aşadar, eşti viu, murmură ea. – Da… ăă… aproape, replică Jezal, cu un surâs încurcat. Credeai c-am murit? – Speram. Acest răspuns îi şterse zâmbetul de pe chip, ca o lovitură neaşteptată. – Când am văzut că nu primeam nici măcar o scrisoare. Dar, de fapt, m-am gândit că doar mă uitaseşi. Jezal tresări. – Îmi pare rău că nu ţi-am scris. Foarte rău îmi pare. Voiam să… Ardee închise uşa şi se rezemă de ea, cu mâinile la spate şi o expresie încruntată. – N-a trecut o zi să nu vreau să-ţi scriu. Dar fusesem chemat departe şi n-am apucat să spun nimănui, nici chiar familiei mele. Eram… eram tocmai în vest. – Ştiu. Tot oraşul vorbeşte şi, dacă până şi eu am auzit, înseamnă că ştie întradevăr toată lumea. – Ai auzit? Ardee arătă cu capul spre hol: – Servitoarea mi-a spus. – Servitoarea? Cum naiba putuse afla cineva din Adua despre peripeţiile lui, şi mai ales slujnica lui Ardee West? Dintr-odată, începură să-l asalteze tot felul de imagini neplăcute. Mulţimi de slugi chicotind în timp ce şi-l imaginau zăcând şi văicărindu-se, cu mutra făcută praf. Toată lumea trăncănind cum arăta ca un nătărău, primind de mâncare cu lingura de la un malac nordic plin de cicatrice. Simţi că roşea până-n vârful urechilor. – Şi ce-a spus? – Păi, ştii… răspunse Ardee, absentă, pornind prin cameră. Că te-ai urcat pe ziduri, la asediul din Darmium, aşa e? Că le-ai deschis porţile oamenilor Împăratului şi aşa mai departe…

1044

– Cum…? făcu el, mai mirat ca oricând. Darmium? Vreau să zic… cine i-a spus…? Ardee se apropia tot mai mult, şi mai mult, făcându-l să se bâlbâie şi, în cele din urmă, să se întrerupă, încurcat. Ajunsă la un pas, ridică privirea spre chipul lui, cu buzele întredeschise. Atât de aproape era, încât Jezal se aplecă puţin înainte, anticipând, cu ochii pe jumătate închişi şi simţind furnicături pe buze… Apoi, Ardee trecu mai departe, cu părul aproape plesnindu-l peste faţă, şi se duse la dulap, pe care-l deschise să scoată o carafă. Jezal rămase pe loc, ca un naufragiat în mijlocul covorului. Tăcând prosteşte, o privi cum umplea două pahare, după care îi oferi unul, vărsând puţin vin care se prelinse pe o parte. – Te-ai schimbat. Pe neaşteptate, Jezal simţi un val de ruşine, iar mâna i se ridică smucit, pentru a-şi acoperi instinctiv cicatricea de pe falcă. – Nu la asta m-am referit. Sau, mă rog, nu numai la asta. La toate. Într-un fel, arăţi complet diferit. – Păi, eu… Efectul ei asupra lui, dacă asta era cu putinţă, se dovedea şi mai puternic decât în trecut. Pe-atunci, nu existase toată povara aşteptării, toată visarea cu ochii deschişi, toată anticiparea, cât era ziua de lungă, în sălbăticie. – Mi-a fost dor de tine. O spusese pe negândite, după care simţi că roşea şi încercă să schimbe subiectul. – Ai mai primit veşti de la fratele tău? – Îmi scrie în fiecare săptămână. Ardee îşi bău paharul, dând capul pe spate, apoi începu să-l umple din nou. – Cel puţin, de când am aflat că mai e în viaţă. – Poftim…? – Credeam că murise, vreme de o lună sau chiar mai mult. A scăpat din luptă ca prin urechile acului. – A avut loc o luptă? scânci Jezal, cu o clipă înainte de a-şi aminti că era un război în curs de desfăşurare: sigur că se purtau lupte; făcu un efort să vorbească normal. Ce luptă? – Cea în care a fost ucis Prinţul Ladisla. – Ladisla a murit? se miră el, cu glasul subţiindu-i-se din nou, ca al unei fetiţe. Cu cele câteva ocazii când îl văzuse pe moştenitorul tronului, acesta arătase atât de plin de sine, încât părea de neînvins. Îi venea greu să creadă că putuse fi pur şi simplu înjunghiat cu o sabie sau străpuns de o săgeată, murind ca un om oarecare – dar asta se întâmplase. – Apoi, a fost ucis şi fratele lui… – Raynault? Omorât? 1045

– Asasinat în patul său, la palat. Când o să moară regele, vor alege unul nou, prin vot în Consiliul Deschis. – Prin vot…? Acum vorbea atât de ascuţit, încât aproape că-l ustura gâtul. Ardee îşi umplea deja paharul pentru a treia oară. – Solul lui Uthman a fost spânzurat pentru crimă, deşi se prea poate să fi fost nevinovat, aşa că războiul cu gurkienii se lungeşte… – Acum suntem în război şi cu gurkienii? – Dagoska a căzut la începutul anului. – Dagoska… a căzut? Jezal îşi goli paharul dintr-o sorbitură prelungă şi rămase cu privirea spre covor, încercând să-şi pună gândurile în ordine. N-ar fi trebuit să fie surprins, desigur, că lucrurile îşi urmaseră cursul în lipsa lui, dar nu prea se aşteptase ca lumea să se-ntoarcă total cu susu-n jos. Război cu gurkienii, bătălii în Nord, voturi pentru a alege un rege nou…? – Mai vrei unul? îl întrebă Ardee, înclinând carafa pe care o ţinea în mână. – Cred că n-ar strica. Mari evenimente, desigur, întocmai aşa cum spusese Bayaz. O privi cum turna, încruntându-se concentrată, aproape cu furie, în timp ce vinul gâlgâia în pahar. Observă pe buza ei de sus o mică cicatrice pe care înainte n-o băgase de seamă şi simţi brusc imboldul de a o atinge, de a-şi trece degetele prin părul ei, de a o strânge la piept. Evenimente importante, dar totul părea atât de neînsemnat în comparaţie cu ceea ce se întâmpla acum, în camera aceea. Cine putea şti? Cursul vieţii lui putea să se schimbe în următoarele câteva momente, dacă-şi găsea cuvintele potrivite şi se îndura să le rostească. – Chiar mi-a fost dor de tine, îngăimă el – un efort mizerabil, pe care şi-l acoperi cu un pufnet înverşunat. – Nu fi prost. O prinse de mână, făcând-o să-l privească în ochi. – Prost am fost toată viaţa. Acum, nu mai sunt. Au fost timpuri, acolo pe câmpie, când singurul lucru care mă mai ţinea în viaţă era gândul că… că s-ar putea să fiu din nou cu tine. În fiecare zi voiam să te văd… Ardee nu făcea decât să se încrunte, complet neclintită. Faptul că nu se topea în braţele lui era enorm de frustrant, după toate cele prin care trecuse. – Ardee, te rog, n-am venit aici să ne certăm. În timp ce turna încă un pahar, Ardee coborî privirea spre podea. – Nu ştiu de ce-ai venit. „Fiindcă te iubesc şi vreau să nu ne mai despărţim niciodată! Te rog, spune-mi c-ai să fii soţia mea!” Fusese cât pe ce s-o rostească, dar în ultimul moment îi văzu expresia dispreţuitoare şi se stăpâni. Uitase complet cât putea fi de dificilă. 1046

– Am venit ca să-ţi spun că-mi pare rău. Te-am dezamăgit. M-am grăbit cât am putut, dar îmi dau seama că eşti indispusă. Voi reveni altă dată. Trecu pe lângă ea, spre uşă, dar Ardee ajunse acolo prima, răsuci cheia şi o smulse din broască. – Mă laşi singură aici, fără să-mi trimiţi nicio scrisoare, şi pe urmă, când tentorci în sfârşit, vrei să pleci fără un sărut măcar? Făcu un pas nesigur spre el, iar Jezal se pomeni bătând în retragere. – Ardee, te-ai îmbătat. – Sunt beată tot timpul, replică ea, cu o smucitură nervoasă a capului. Nu ziceai că ţi-a fost dor de mine? – Ba da, mormăi el, cu un început de spaimă pe care n-o prea înţelegea, dar mă gândeam… – Vezi, asta-i problema ta. Că gândeşti. Şi nu te pricepi deloc. Îl împinse înapoi, spre marginea mesei, iar sabia lui Jezal se încurcă aşa de rău printre picioare, încât fu nevoit să se rezeme cu o mână ca să nu cadă. – Nu te-am aşteptat? şopti Ardee, scăldându-i chipul în răsuflarea ei fierbinte, cu iz dulce-acrişor de vin. Aşa cum mi-ai cerut? Gura sa o atinse uşor pe a lui, iar vârful limbii i se strecură afară şi-i trecu peste buze, în timp ce scotea un sunet slab din gât, ca un bolborosit, îndesându-se în el. Jezal îi simţi mâna strecurându-se între picioarele lui, pentru a-l freca încet prin pantaloni. Era o senzaţie plăcută, desigur, şi-l făcu să se întărească imediat. Extrem de plăcută, dar şi destul de îngrijorătoare. Privi nervos spre uşă. – Şi servitorii…? bâigui el. – Dacă nu le convine, n-au decât să-şi găsească naibii de lucru altundeva, ce, nu pot? Nu eu am fost cu ideea să-i tocmim. – Atunci, cine… ahhh! Ardee îşi strânsese degetele în părul lui, dureros, răsucindu-i capul ca să-i vorbească drept în faţă: – Lasă-i încolo! Pentru mine ai venit aici, nu? – Da… da, desigur! – Atunci, zi odată! insistă ea, apăsându-i cu putere mâna pe pantaloni, aproape dureros. – Ăă… am venit pentru tine. – Aşa, şi? Iată-mă. Degetele ei moşmondeau la cingătoare, până i-o desfăcură. – Acum nu mai ai de ce să te sfieşti. Jezal încercă s-o apuce de încheietura mâinii. – Ardee, aşteaptă… Cealaltă mână îl plesni usturător peste obraz, smucindu-i capul într-o parte, destul de tare pentru a face să-i ţiuie urechile. 1047

– De şase luni stau aici fără să fac nimic! îi şuieră în faţă, cu vorbele cam împleticite. Ai idee cât m-am plictisit? Şi-acuma-mi zici s-aştept? Mai du-te-n mă-ta! Îşi înfipse brutal mâna în pantalonii lui şi-i scoase scula, frecându-i-o, în timp ce cu cealaltă mână îi strângea obrajii. Jezal închise ochii, gâfâind sacadat spre gura ei, fără să mai aibă în minte altceva decât degetele acelea… Dinţii ei îi muşcară mărunt buza, aproape dureros, apoi mai tare. – Au, gemu Jezal. Ah…! Categoric, îl muşca. Înverşunat, ca şi cum buza lui ar fi fost o bucată de zgârci pe care s-o roadă. Încercă să se ferească, dar masa era în spatele lui, iar Ardee îl ţinea strâns. Durerea era aproape la fel de intensă ca şocul, după care, cum muşcăturile continuau, se înteţi şi mai mult. – Aaau! O înhăţă de încheietura mâinii şi i-o răsuci la spate, smucindu-i braţul în sus, pentru ca s-o împingă peste masă. O auzi icnind, când se lovi cu faţa de lemnul lustruit. Jezal rămase deasupra ei, încremenit, cu gustul sărat al sângelui în gură. Văzu, prin părul încâlcit al lui Ardee, un ochi întunecat, lipsit de expresie, privindu-l peste umărul răsucit. Părul îi fremăta în dreptul gurii, în timp ce respira sacadat. Brusc, îi dădu drumul şi-i văzu braţul mişcându-se, cu urmele roşii lăsate de degetele lui pe piele. Mâna ei alunecă în jos, apucă rochia şi o ridică, apoi încă o dată, până când poalele i se adunară în talie, iar fundul ei gol, palid, îl atrase ca un magnet. Mda… O fi fost el un om nou, dar tot om era. La fiecare impuls, capul ei se lovea de ipsosul peretelui, iar pielea lui îi plesnea partea dinapoi a coapselor; pantalonii se lăsau tot mai jos, până când garda sabiei ajunse să se frece de covor. La fiecare mişcare, masa trosnea tot mai sonor, ritmic, parcă indignată, ca şi cum Jezal şi Ardee s-ar fi regulat pe spinarea unui bătrân morocănos. La fiecare împingere, Ardee scotea un geamăt, Jezal câte un icnet, nu neapărat de plăcere sau de durere, ci mai degrabă o manevră respiratorie necesară, ca răspuns la exerciţiul fizic viguros. Totul se termină cu o repeziciune bine-venită. Atât de des în viaţă, unele momente îndelung anticipate se dovedesc a fi profund dezamăgitoare. Fără îndoială, era una dintre acele ocazii. Când petrecea atâtea ore nesfârşite pe câmpie, amorţit în şa şi temându-se pentru viaţa lui, visând s-o revadă pe Ardee, nu avusese în minte tocmai o împerechere grăbită şi violentă pe masa din camera aia de zi lipsită de gust. După ce terminară, Jezal îşi îndesă cariciul ofilit înapoi în pantaloni, vinovat şi ruşinat, şi extrem de nefericit. Auzind ţăcănitul cataramei de la centură îi veni să se dea cu capul de pereţi. Ardee se ridică, îşi lăsă poalele să cadă la loc, netezindu-şi-le, cu faţa spre podea. Jezal o luă de umăr. 1048

– Ardee… Îl respinse furioasă şi se îndepărtă. Aruncă în spate un obiect care căzu cu zgomot pe covor. Cheia de la uşă. – Poţi să pleci. – Pot să… ce? – Să pleci! Ai primit ce voiai, nu? Nevenindu-i să creadă, Jezal îşi linse buza înroşită de sânge. – Crezi că asta voiam? Nimic decât tăcere. – Te iubesc. Ardee reacţionă cu un soi de tuse, ca şi cum i-ar fi venit să verse, şi clătină încet din cap. – De ce? Nu era sigur că ştia. Nu era sigur ce voia, ce mai simţea… Ar fi dorit s-o ia de la început, dar nu ştia cum. Totul era un coşmar inexplicabil, din care sperase să se deştepte cât mai curând. – Cum adică, de ce? Aplecându-se spre el, cu pumnii strânşi, Ardee ţipă: – Sunt o nenorocită de două parale! Toată lumea care mă cunoaşte mă urăşte! Şi propriul meu tată mă ura! Şi fratele meu! Vocea i se frânse, faţa i se schimonosi, în timp ce gura continua să împroaşte cu furie şi deznădejde: – Tot ce ating, distrug! Nu-s decât o baligă! Cum de nu-ţi dai seama? Şi-şi acoperi cu mâinile faţa, întorcându-se cu spatele. Umerii i se zguduiau. Jezal clipi din ochi, cu buza tremurându-i. Vechiul Jezal dan Luthar s-ar fi repezit, cel mai probabil, să ia cheia, s-o tulească din cameră şi-n lungul străzii, pentru a nu se mai întoarce niciodată, socotindu-se norocos că scăpase atât de uşor. Cel nou se gândea şi el s-o facă. Se gândea, nu glumă. Dar avea mai mult caracter. Sau, cel puţin, aşa-şi spunea. – Te iubesc. În gura lui plină de sânge, cuvintele aveau gust de minciuni, dar acum mersese prea departe ca să se mai întoarcă din drum. – Încă te mai iubesc. Traversă camera şi, cu toate că Ardee încercă să-l respingă, o cuprinse cu braţele. – Nu s-a schimbat nimic. Îşi strecură degetele în părul ei şi-i cuprinse capul la piept, în timp ce ea plângea încet, suspinând şi cu nasul curgându-i pe pieptarul uniformei lui pestriţe. – Nimic nu s-a schimbat, şopti din nou Jezal. Dar, desigur, se schimbaseră multe.

1049

Ora mesei Nu stăteau aşezaţi atât de aproape încât să se vadă că erau împreună. „Doi oameni care, într-o zi oarecare, şi-au pus întâmplător fundurile pe aceeaşi scândură.” Era dimineaţa devreme şi, cu toate razele soarelui care făceau ca pe Glokta să-l doară ochii şi poleiau cu auriu iarba înrourată, copacii ce foşneau şi apa vălurită din parc, în aer se simţea o muşcătură friguroasă. Lordul Wetterlant obişnuia în mod vădit să se trezească devreme. „Dar şi eu sunt la fel, în fond. Nimic nu încurajează omul să se dea jos din pat mai mult ca o noapte-ntreagă în care l-au ţinut treaz nişte crampe arzătoare.” Înălţimea Sa vârî mâna într-o pungă de hârtie, scoase câteva firimituri de pâine, cu degetul mare şi cel arătător, şi le aruncă la picioare. Câteva raţe pline de importanţă se adunaseră deja, iar acum se agitau cu îndârjire, făcând eforturi să ajungă la firimituri, sub privirea bătrânului nobil a cărui faţă ridată arăta ca o mască moale şi lipsită de orice emoţie. – Nu-mi fac niciun fel de iluzii, Superior Glokta, spuse el tărăgănat, aproape fără să-şi mişte buzele şi neridicând deloc privirea. Nu sunt un om destul de mare ca să iau parte la întrecerea asta, chiar dacă aş dori. Dar sunt îndeajuns de mare ca să mă aleg şi eu cu ceva. Am de gând să iau cât pot. Aşadar, drept la subiect, măcar acum. Nu e nevoie să vorbim despre vreme, despre ce ne mai fac copiii, sau despre calităţile comparative ale raţelor de culori diferite. – Nu e nimic rău în asta. – Nici eu nu cred. Am o familie de hrănit, şi se înmulţeşte de la un an la altul. Sfătuiesc insistent pe oricine să nu facă prea mulţi copii. Ha! Asta n-ar trebui să fie o problemă. – Şi apoi, ţin şi câini, care trebuie să fie hrăniţi şi ei şi au o mare poftă de mâncare. Wetterlant lăsă să-i scape un oftat prelung, ţiuitor, şi le mai aruncă păsărilor un pumn de firimituri. – Cu cât urci mai sus în rang, Superior Glokta, cu atât cei care depind de tine cer mai zgomotos firimituri; e o realitate tristă. – Porţi pe umeri o grea răspundere, domnul meu, replică Glokta, strâmbânduse din cauza unui spasm al piciorului, pe care şi-l întinse prudent până-şi simţi genunchiul trosnind uşor. Cât de grea, dacă pot să întreb? – Am propriul meu vot, fireşte, şi controlez voturile altor trei scaune din Consiliul Deschis. Familii unite cu a mea prin legături de pământ, de prietenie, de căsătorie şi printr-o veche tradiţie. Legături care, în momente ca astea, se pot dovedi lipsite de orice substanţă. 1050

– Eşti sigur de aceia trei? Wetterlant îşi întoarse privirea rece spre Glokta. – Nu sunt un neghiob, Superior Glokta. Îmi ţin câinii legaţi bine în lanţ. Sunt sigur de ei. Pe cât de siguri putem fi de orice, în asemenea vremuri nesigure. Mai aruncă nişte firimituri în iarbă, iar raţele măcăniră, ciugulind şi dând unan alta cu aripile. – Aşadar, patru voturi în total. O porţie deloc neînsemnată din marea plăcintă. – Patru voturi în total. Glokta îşi drese glasul, uitându-se scurt în jur ca să se asigure că nu-i auzea nimeni. O fată cu o expresie tragică privea neliniştită spre apă, la câţiva paşi, pe cărare. Doi ofiţeri din Garda Regelui, cu uniformele răvăşite, stăteau pe altă bancă, tocmai pe malul opus, comentând zgomotos care se îmbătase mai rău în noaptea trecută. Oare fata aia tristă trage cu urechea pentru Lordul Brock? Vor raporta cei doi ofiţeri Înaltului Judecător Marovia? Peste tot văd agenţi, ceea ce e cu atât mai bine. Peste tot sunt agenţi. Continuă într-o şoaptă abia auzită: – Eminenţa Sa ar fi dispus să ofere câte cincisprezece mii de mărci pentru fiecare vot. – Înţeleg, răspunse Wetterlant, fără ca ochii săi cu pleoape grele să tresară măcar. Atât de puţină carne nu prea i-ar mulţumi pe câinii mei. Iar pentru masa mea n-ar mai rămâne nimic. Se cuvine să-ţi spun că Lordul Barezin, vorbind foarte pe ocolite, mi-a oferit deja optsprezece mii pe vot, precum şi o suprafaţă de teren excelentă, învecinată cu propriile mele moşii. Pădure de vânătoare, cu cerbi. Eşti vânător, Superior Glokta? – Am fost, replică Glokta, bătându-şi cu palma piciorul vătămat. Dar a trecut ceva timp de-atunci… – Aha… Toată compasiunea mea. Dintotdeauna mi-a plăcut sportul. Pe urmă, însă, a venit să mă viziteze Lordul Brock. Ce fermecător, pentru voi amândoi… – A fost atât de bun să-mi facă o ofertă de douăzeci de mii, plus o combinaţie foarte potrivită între fiica lui cea mai mică şi fiul meu cel mare. – Şi ai primit? – I-am spus că e prea devreme ca să accept ceva. – Nu mă îndoiesc că Eminenţa Sa ar putea ajunge la douăzeci şi unu, dar asta ar trebui să fie… – Omul Înaltului Judecător Marovia mi-a oferit deja douăzeci şi cinci. – Harlen Morrow? şuieră Glokta, printre dinţii care-i mai rămăseseră. Lordul Wetterlant înălţă o sprânceană. – Cred că aşa se numea. – Regret că în prezent nu pot decât să egalez această ofertă. Îl voi informa pe Eminenţa Sa despre poziţia dumitale. 1051

Plăcerea lui, sunt convins, nu va cunoaşte limite. – Aştept cu nerăbdare o veste de la dumneata, Superior Glokta. Wetterlant se întoarse spre raţe şi le mai învrednici cu câteva firimituri, privind cu un zâmbet vag în jurul buzelor cum se ciorovăiau între ele. Glokta şontâcăia chinuitor spre casa oarecare din strada deloc ieşită din comun, cu un fel de surâs pe chip. Măcar câteva momente în care scap de compania sufocantă a celor mari şi a celor buni. Momente în care nu e nevoie să mint, să înşel, sau să fiu atent la cuţite înfipte-n spate. Poate că voi găsi chiar şi o cameră care să nu pută a Harlen Morrow. Ar fi înviorător… Tocmai când ridica pumnul să ciocănească, uşa se deschise brusc, iar Glokta se pomeni privind chipul zâmbăreţ al unui om în uniformă de ofiţer al Gărzii Regelui. Era o întâlnire atât de neaşteptată, încât în primul moment nici nu-l recunoscu. Apoi, simţi un val de deznădejde. – Ei, Căpitane Luthar… Ce surpriză! Şi încă una foarte neplăcută. Se schimbase considerabil. Unde pe vremuri avusese trăsături netede, băieţeşti, de-atunci dobândise o înfăţişare oarecum unghiulară, chiar brăzdată de vremi. Dacă odinioară îşi ţinuse bărbia în sus, cu aroganţă, acum avea pe chip o expresie aproape de scuză. Îşi lăsase şi barbă, poate într-o încercare nereuşită de a-şi ascunde o cicatrice păcătoasă la înfăţişare, care-i străbătea gura şi bărbia. Deşi nu-l face nici pe departe să arate mai puţin urât, din păcate… – Inchizitor Glokta… ăă… – Superior. – Serios? clipi din ochi Luthar. Păi… în cazul ăsta… Zâmbetul destins reapăru, iar Glokta avu surpriza unei strânsori cordiale de mână. – Felicitări, mi-ar plăcea mult să stăm de vorbă, dar mă cheamă datoria. Nu stau mult în oraş, înţelegi… Plec în Nord… – Desigur. Glokta se uită încruntat după el, în timp ce se îndepărta pe stradă cu pas săltat, aruncând doar o privire peste umăr, pe furiş, când dădu colţul. Ceea ce mă lasă doar cu întrebarea: ce-a căutat aici? Intră şchiopătând pe uşa deschisă şi o închise încet în urma lui. Deşi, la drept vorbind, un tânăr care părăseşte casa unei tinere dimineaţa, devreme?… Nu prea e nevoie de Inchiziţia Maiestăţii Sale ca să rezolve un asemenea mister. La urma urmei, n-am avut şi eu parte de plecări ca asta în primele ceasuri ale zilei? Prefăcându-mă că speram să nu fiu observat, dar de fapt nădăjduind să fi fost?… Intră pe uşa camerei de zi. Sau, poate, acela era alt om? Ardee West stătea cu spatele spre el, iar Glokta auzi sunetul vinului turnat în pahar. 1052

– Ai uitat ceva? întrebă ea peste umăr, cu o voce înceată şi jucăuşă. Nu e tocmai tonul pe care să-l aud prea des din partea unei femei. Oroarea, dezgustul şi o undă de milă abia simţită sunt mult mai comune. Se auzi sunetul sticlei puse pe masă. – Sau ai ajuns la concluzia că nu poţi trăi fără încă un… Când se întoarse, avea pe faţă un zâmbet strâmb, dar acesta se şterse brusc, la vederea celui care intrase în odaie. Glokta pufni: – Nu-ţi face griji, văd la toată lumea asemenea reacţii. Chiar şi la mine, dimineaţa, când mă uit în oglindă. Dacă sunt în stare să mă ţin pe picioare în faţa blestemăţiei… – Nu despre asta e vorba, şi-o ştii foarte bine. Pur şi simplu, nu mă aşteptam să intri aşa în casă. – Atunci, în dimineaţa asta toţi am trecut prin momente şocante. N-ai să ghiceşti cu cine m-am întâlnit la tine în antreu. Ardee îngheţă o clipă, apoi aruncă din cap cu nepăsare şi sorbi vin din pahar. – Nu-mi dai niciun indiciu? – Bine, o să-ţi dau. Strâmbându-se, Glokta se potrivi pe un scaun, cu piciorul care-l durea întins în faţa lui. – Un tânăr ofiţer din Garda Regelui, pe care-l aşteaptă un viitor strălucit, fără îndoială. Deşi toţi mai putem spera şi altceva… Ardee îl privi încruntată, peste buza paharului. – În Garda Regelui sunt atât de mulţi ofiţeri, încât abia dacă-i pot deosebi. – Zău? Ăsta a câştigat Turnirul de anul trecut, cred. – Nici nu mai ţin minte cine ajunsese în finală. În fiecare an e la fel, nu găseşti? – Adevărat. De pe vremea când concuram şi eu, a tot luat-o în jos. Dar mă gândeam că pe băiatul ăsta l-ai fi putut reţine. Arată de parcă l-ar fi lovit cineva în faţă, de când ne-am văzut ultima oară. Destul de rău, aş zice. Deşi nici pe departe atât de rău pe cât mi-ar fi plăcut. – Eşti supărat pe mine, replică Ardee, deşi fără să pară câtuşi de puţin preocupată. – Mai degrabă dezamăgit. Dar la ce te-ai fi aşteptat? Te crezusem mai deşteaptă. – Deşteptăciunea nu e o garanţie a comportamentului raţional. Aşa zicea tatăl meu tot timpul. Îşi termină vinul, cu o smucitură îndelung exersată a capului. – Nu-ţi face probleme. Îmi port şi singură de grijă.

1053

– Ba nu poţi. M-am lămurit cu prisosinţă. Îţi dai seama ce-o să se-ntâmple dacă află lumea? Vei fi proscrisă. – Şi ce contează? se strâmbă Ardee. Te vei mira, poate, să afli că am început să fiu din când în când invitată la palat. Nu mi se pare deloc o situaţie jenantă. Nimeni nu vorbeşte cu mine. În afară de mine, desigur, dar eu nu sunt tocmai genul de companie pe care so spere tinerele femei. – Pe toţi îi doare-n cur de ce fac eu. Dacă află, nu va fi cu nimic mai rău decât ce aşteaptă de la o stricată ca mine. Ai naibii oameni de rând, nu se stăpânesc cu nimic mai mult decât animalele, ce, nu ştii? Oricum, nu mi-ai spus chiar tu că pot să mi-o trag cu cine am chef? – Ţi-am mai spus şi altceva: cu cât mai puţin, cu atât mai bine. – Şi cred că la fel le-ai zis tuturor cuceririlor tale, nu? Glokta se strâmbă. Nu tocmai. Le rugam, le îmbiam, le ameninţam şi le bruscam. Frumuseţea ta m-a rănit, m-a rănit drept în inimă! Sunt distrus, am să mor fără tine! N-ai pic de milă? Nu mă iubeşti? Am făcut totul, numai instrumentele nu le-am arătat, şi pe urmă, când am primit ce doream, am dat cu piciorul şi m-am dus vesel la următoarea, fără o singură privire în urmă. – Ha! pufni Ardee, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile. Sand dan Glokta, ţinând predici despre beneficiile castităţii? Te rog! Câte femei ai distrus, înainte de a te distruge şi pe tine gurkienii? Erai notoriu! Pe gâtul lui Glokta începu să tremure un muşchi, şi-şi învârti umărul până-l simţi relaxându-se din nou. Are şi ea dreptatea ei. Poate că o vorbă bună cu domnul respectiv va rezolva totul. O vorbă bună sau o noapte rea cu practicianul Frost. – Patul tău e treaba ta, cred, cum zic styrienii. În orice caz, cum se face că marele Căpitan Luthar a ajuns să se învârtească printre civili? N-are nordici de căsăpit? Cine-o să salveze Englia cât timp e el aici? – N-a fost în Englia. – Nu? I-a găsit tăticul un loc călduţ, unde să nu stea în drum nimănui, aşa-i? – A fost în Vechiul Imperiu sau cam pe-acolo. Dincolo de mare, la apus, foarte departe, spuse Ardee – şi oftă, ca şi cum ar fi auzit o droaie despre acel subiect, şi ajunsese în culmea plictiselii. – Vechiul Imperiu? Ce naiba a căutat acolo? – De ce nu-l întrebi pe el? O călătorie nemaipomenită. Vorbea mult despre un nordic. Unul, Nouădegete, sau aşa ceva. Capul lui Glokta se ridică smucit. – Nouădegete? – Mhm… El, şi un bătrân chel. Un val de tresăriri străbătu chipul superiorului. 1054

– Bayaz… Ardee ridică din umeri şi mai trase o duşcă din pahar, cu gesturi de beţivancă. Bayaz. Asta ne mai lipsea, acum când vin alegerile, ca bătrânul mincinos să scoată iar la lumină capul ăla pleşuv. – Şi acum e aici, în oraş? – De unde să ştiu eu? bombăni Ardee. Mie nu-mi spune nimeni nimic.

1055

Atât de multe în comun Ferro dădea târcoale prin cameră, încruntată. Îşi vărsa dispreţul în aerul cu miros dulceag, peste tapiseriile foşnitoare, prin ferestrele mari şi balconul înalt din spatele lor. Se strâmba la vederea tablourilor întunecate cu regi palizi şi graşi, a mobilei lucitoare răspândite peste podeaua spaţioasă. Detesta acel loc, cu paturile sale moi şi oameni la fel de moi. Prefera incomparabil mai mult praful şi setea Ţinuturilor Rele din Kanta. Acolo, viaţa era grea, fierbinte şi scurtă. Dar, cel puţin, era cinstită. Uniunea asta şi acel oraş Adua, cu fortăreaţa Agriontului mai ales, erau doldora de minciuni, mai-mai să dea pe dinafară. Pe toate le simţea pe piele, ca nişte pete unsuroase pe care nu putea să şi le mai şteargă. Iar Bayaz era afundat drept în mijlocul lor. O ademenise să-l urmeze prin întreaga lume, pentru nimic. Nu găsiseră nicio armă străveche pe care s-o folosească împotriva gurkienilor. Iar acum zâmbea, râdea şi şuşotea tot felul de secrete cu bătrânii. Oameni care intrau pe uşă asudaţi după arşiţa de-afară şi plecau şi mai transpiraţi. N-ar fi recunoscut-o în faţa nimănui. Dispreţuia nevoia de a o mărturisi faţă de sine însăşi. Îi era dor de Nouădegete. Deşi nu putuse niciodată s-o arate, se simţise mai în siguranţă alături de cineva în care putea avea încredere măcar pe jumătate. Iar acum trebuia să se uite peste umăr la tot pasul. Singura ei companie era ucenicul, adică mai rău decât nimic. Stătea şi se uita la ea în tăcere, fără să ia în seamă cartea de pe masa de-alături. O privea şi zâmbea fără chef, ca şi cum ar fi ştiut un lucru pe care ea nu l-ar fi ghicit niciodată. Ca şi cum ar fi fost o proastă că nu-şi dădea seama. Asta nu făcea decât s-o înfurie mai rău decât orice. Aşa că se învârtea prin cameră, încruntându-se în toate direcţiile, cu pumnii strânşi şi fălcile încleştate. – Ar trebui să te întorci în Sud, Ferro. Se opri în loc, uitându-se urât la Quai. Avea dreptate, desigur. Nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât să-i lase-n urmă pentru totdeauna pe rozaliii ăia fără niciun Dumnezeu, să se ducă şi să-i înfrunte pe gurkieni cu arme pe care le cunoştea. Să le smulgă răzbunarea cu dinţii, la nevoie. Quai avea dreptate, dar asta nu schimba cu nimic lucrurile. Ferro nu prea obişnuise niciodată să primească sfaturi. – De unde ştii tu ce-ar trebui să fac şi ce nu, nătărău roz şi slăbănog ce eşti? – Ştiu mai multe decât crezi, replică el, fără să-şi ia o clipă ochii de la ea. Semănăm mult, tu şi cu mine. Poate nu-ţi dai seama, dar totuşi aşa e. Avem atât de multe în comun… Ferro se încruntă iar. Nu ştia ce voia să spună cu asta idiotul ăla bolnăvicios, dar nu-i plăcea deloc cum suna. 1056

– Bayaz nu-ţi va aduce niciun lucru de care să ai nevoie. Nu e demn de încredere. Am descoperit prea târziu, dar tu încă mai ai timp. Ar trebui să-ţi găseşti un alt stăpân. – N-am niciun stăpân, se răsti ea. Sunt liberă. Un colţ al buzelor palide ale lui Quai tresări în sus. – Nici unul dintre noi nu va fi vreodată liber. Pleacă. Aici nu e de tine. – Atunci, tu de ce stai? – Ca să mă răzbun. Ferro se încruntă şi mai mult. – Pentru ce să te răzbuni? Ucenicul se aplecă înainte, cu ochii lui strălucitori aţintiţi spre ai ei. Uşa se deschise scârţâind, iar Quai închise brusc gura, se rezemă de spătar şi-şi mută privirea către fereastră. Ca şi cum nici n-ar fi avut de gând să scoată vreo vorbă. Dracu’ să-l ia de ucenic, cu şaradele lui afurisite. Ferro îşi întoarse spre uşă privirea furioasă. Bayaz intră încet în cameră, ţinând cu grijă o ceaşcă de ceai în mână. Nici nu se uită în direcţia lui Ferro, în timp ce trecea pe lângă ea, ieşind pe uşa deschisă a balconului. Lua-l-ar dracu’ şi pe Mag. Porni după el, îngustându-şi ochii din cauza luminii. Se aflau la un etaj superior, iar Agriontul se întindea în faţa lor, la fel ca atunci când ea şi Nouădegete se căţăraseră pe acoperişuri, cu mult timp în urmă. Grupuri de rozalii moleşiţi leneveau pe iarba sclipitoare de jos, aşa cum se întâmpla înainte ca Ferro să fi plecat spre Vechiul Imperiu. Şi totuşi, nu toate erau la fel. Acum, peste tot prin oraş domnea un soi de teamă. Putea s-o observe pe fiecare faţă trandafirie şi fleşcăită. În fiecare cuvânt şi gest. O aşteptare cu sufletul la gură, aşa cum e aerul încremenit dinainte să înceapă furtuna. Ca un câmp cu iarbă uscată, gata să izbucnească în flăcări la cea mai mică scânteie. Nu ştia ce aşteptau, şi nici nu-i păsa. Dar auzea vorbindu-se mult despre voturi. Întâiul dintre Magi o privi cum ieşea pe uşă, în soarele puternic care făcea să-i lucească latura capului pleşuv. – Un ceai, Ferro? Ferro nu putea suferi ceaiul, iar Bayaz o ştia. Gurkienii îl beau când puneau la cale câte-o trădare. Îşi amintea cum îl beau soldaţii, în timp ce ea se zbătea prin praf. Îşi amintea de negustorii de sclavi, care-l beau când negociau preţurile. Şi-l amintea pe Uthman, bându-l în vreme ce râdea de furia şi neputinţa ei. Iar acum îl bea şi Bayaz, ţinând delicat ceşcuţa între degetul mare şi cel arătător, şi zâmbea. Ferro scrâşni din dinţi. – Aici am terminat, rozaliule. Mi-ai făgăduit răzbunare, şi nu mi-ai dat nimic. Mă duc înapoi în Sud.

1057

– Chiar aşa? Ne-ar părea rău să te pierdem. Dar Gurkhulul şi Uniunea sunt în război. În momentul de faţă, nu pleacă nicio corabie spre Kanta. Şi s-ar putea nici să nu plece, o vreme. – Şi-atunci, eu cum o s-ajung acolo? – Ai dat de înţeles cât se poate de clar că nu eşti responsabilitatea mea. Ţi-am pus un acoperiş deasupra capului, iar tu n-ai arătat pic de recunoştinţă. Dacă vrei să pleci, n-ai decât să te descurci singură. Fratele meu, Yulwei, ar trebui să se întoarcă la noi curând. Poate va fi pregătit să te ia sub aripa lui. – Nu-mi convine. Bayaz se încruntă. O privire înfricoşătoare, poate, dar Ferro nu era PiciorLung, nici Luthar şi nici Quai. Nu avea stăpân, şi nici nu urma să aibă vreodată. – Am zis că nu-mi convine! – De ce insişti să-mi pui răbdarea la încercare? Nu e fără margini, să ştii. – Nici a mea. Magul pufni. – A ta nici măcar început n-are, cum ar putea confirma Meşterul Nouădegete, fără îndoială. Declar categoric, Ferro, că ai tot atâta farmec cât o capră, ba încă una năzuroasă. Îşi boţi buzele şi sorbi delicat din ceai, înclinând ceaşca. Numai cu preţul unui mare efort reuşi Ferro să nu i-o zboare din mână şi să-i ardă nemernicului chelios şi una peste faţă. – Dar dacă încă mai ai în minte lupta cu gurkienii… – Tot timpul. – Atunci, sunt sigur că pot găsi totuşi o întrebuinţare talentelor tale. Ceva unde să nu fie necesar simţul umorului. Scopurile mele cu privire la gurkieni au rămas neschimbate. Lupta trebuie să continue, deşi cu alte arme. Privirea îi lunecă într-o parte, spre marele turn care se înălţa deasupra fortăreţei. Ferro nu se prea pricepea la frumuseţe şi-i păsa de ea cu atât mai puţin – dar, după părerea ei, clădirea era frumoasă. Acel munte de piatră golaşă nu arăta nici blând, nici îngăduitor. Forma sa exprima o onestitate brutală. O precizie nemiloasă se regăsea în unghiurile negre, ascuţite. Avea ceva care o fascina. – Ce-i aia de-acolo? întrebă ea. Ochii lui Bayaz se îngustară. – Casa Creatorului. – Şi ce-are înăuntru? – Nu te priveşte. Ferro fu cât pe ce să scuipe de enervare. – Ai locuit acolo. L-ai slujit pe Kanedias. L-ai ajutat pe Creator în lucrările lui. Tu însuţi ne-ai zis toate astea, acolo, pe câmpie. Aşa că, spune-mi, ce-i înăuntru? 1058

– Ai memorie bună, Ferro, dar uiţi un lucru. N-am găsit Sămânţa. Nu am nevoie de tine. Şi, mai ales, n-am niciun motiv să-ţi mai răspund la toate întrebările astea interminabile. Imaginează-ţi că m-am plictisit. Sorbi iar din ceai, înţepat, ridicând sprâncenele, cu privirea spre rozaliii tolăniţi prin parc. Ferro afişă un zâmbet forţat – sau ceva ce ar fi putut trece „zâmbet”. Cel puţin, îşi dezveli dinţii. Ţinea minte destul de bine ce spusese bătrâna aceea înverşunată, Cawneil, şi cât de mult îl iritase. Avea să facă şi ea acelaşi lucru. – Creatorul. Încerci să-i furi secretele. Ai încercat să-i răpeşti şi fiica. Tolomei se numea. Tatăl său a aruncat-o de pe acoperiş. În schimbul trădării ei, de a-ţi fi deschis porţile. Greşesc, cumva? Furios, Bayaz aruncă ultimii stropi de ceai peste balustrada balconului. Ferro îi privi cum sclipeau în soare, căzând spre pământ. – Da, Ferro, Creatorul şi-a aruncat fiica de pe acoperiş. S-ar părea că nici unul dintre noi n-are noroc în dragoste, nu? Ghinionul nostru. Un ghinion cu atât mai mare pentru cei pe care-i iubim. Cine şi-ar fi închipuit că avem atât de multe în comun? Ferro se întrebă dacă n-ar fi fost cazul să-i dea un brânci nemernicului rozaliu de pe balcon, să se ducă după stropii lui de ceai. Totuşi, încă-i mai era dator, şi avea de gând să ia ce i se cuvenea. Aşa că se încruntă doar, retrăgându-se în odaie. În cameră apăruse un nou-venit. Un bărbat cu păr cârlionţat şi zâmbet larg. Ţinea în mână un toiag lung, iar pe umăr, o taşcă de piele roasă. Era ceva straniu în ochii lui – unul deschis la culoare, altul mai închis. Şi privirea lor atentă avea ceva ciudat, care-o făcea pe Ferro bănuitoare. Chiar mai mult decât de obicei. – A, faimoasa Ferro Maljinn. Iartă-mi curiozitatea, dar nu în fiecare zi întâlnesc o persoană cu… remarcabila dumitale obârşie. Lui Ferro nu-i convenea că-i ştia numele, nici strămoşii, nici orice altceva în privinţa ei. – Dumneata cine eşti? – Unde mi-s manierele? Eu sunt Yoru Sulfur, din Ordinul Magilor, se prezentă el, întinzându-i mâna; Ferro nu i-o strânse, iar Sulfur se mulţumi să zâmbească. Nu fac parte dintre cei doisprezece de la început, desigur – nu eu. Sunt doar un gând apărut mai târziu. Un adaos. Cândva, i-am fost ucenic marelui Bayaz. Ferro pufni. Aşa ceva nu-l făcea demn de încredere, în accepţia ei. – Şi ce s-a întâmplat? – Am absolvit. Bayaz îşi aruncă ceaşca pe o masă de lângă fereastră, cu zgomot. – Yoru, spuse el, iar noul sosit îşi plecă umil capul. Mulţumirile mele pentru ce-ai făcut până acum. Precis şi la obiect, ca de obicei. 1059

Zâmbetul lui Sulfur se lăţi şi mai mult. – O rotiţă mică într-o maşinărie mare, Maestre Bayaz, dar încerc să fiu o rotiţă rezistentă. – Încă nu m-ai dezamăgit. Nu uit asta. Cum mai merge joculeţul tău următor? – E gata să înceapă, la porunca dumitale. – Hai să începem acum. Nu câştigăm nimic amânând. – Voi face pregătirile. Am mai adus şi asta, aşa cum mi-ai cerut. Îşi luă traista de pe umăr şi vârî cu grijă mâna înăuntru. Încet, scoase o carte. Mare şi neagră, cu coperte groase şi zgâriate, ciopârţite, arse pe margini. – Cartea lui Glustrod, murmură el în şoaptă, de parcă s-ar fi temut să pronunţe cuvintele. Bayaz se încruntă. – Ţine-o la tine, pentru moment. A apărut o complicaţie neaşteptată. – O complicaţie? întrebă Sulfur, introducând cartea la loc în taşcă, destul de uşurat. – Ceea ce căutam noi… nu era acolo. – Atunci… – În privinţa celorlalte planuri, nu s-a schimbat nimic. – Desigur, înclină iar Sulfur din cap. Lordul Isher va porni deja la drum. – Foarte bine. Bayaz aruncă o privire spre Ferro, ca şi cum abia atunci şi-ar fi amintit că mai era şi ea acolo. – Deocamdată, poate eşti atât de bună să ne laşi singuri? Am un oaspete de care trebuie să mă ocup. Ferro era bucuroasă să plece, dar nu se grăbi, fie şi numai pentru că Bayaz voia să scape de ea cât mai repede. Îşi coborî braţele de pe piept şi se întinse, stând pe loc. Apoi, porni spre uşă pe un drum ocolit, lăsându-şi picioarele să se târască pe podele, cu scrâşnete neplăcute care umpleau toată camera. Pe drum, se opri să se uite la un tablou, să împungă cu degetul un scaun, să atingă o vază lucioasă, fără ca nimic din toate astea s-o intereseze câtuşi de puţin. Tot timpul, Quai o urmărea cu privirea, Bayaz stătea încruntat, iar Sulfur îşi păstra pe buze micul său zâmbet complice. În uşă, Ferro se opri din nou. – Acum? – Da, acum! se răsti Bayaz. Ferro se mai uită o dată prin cameră. – Magi împuţiţi, pufni ea şi se strecură pe uşă afară. Fu cât pe ce să dea peste un rozaliu înalt şi bătrân, aflat în camera alăturată. Acesta purta o robă groasă, în ciuda căldurii, iar pe umeri avea un lanţ sclipitor. În spatele lui stătea un bărbat masiv, posac şi atent. Un paznic. Lui Ferro nu-i plăcea înfăţişarea bătrânului roz. O privea de sus, cu bărbia ridicată, ca şi cum ar fi fost o căţea. 1060

Ca şi cum ar fi fost o sclavă. – Ssssss, îi sâsâi ea în faţă, când trecu pe-alături. Omul scoase un pufnet indignat, iar paznicul său îi aruncă lui Ferro o privire severă. Nu-l luă în seamă. Privirile aspre nu înseamnă nimic. Dacă avea chef să-i încaseze un genunchi în mutră, putea încerca s-o atingă. Totuşi, paznicul n-o făcu. Intrară amândoi pe uşă. – A, Lord Isher! îl auzi ea pe Bayaz spunând, chiar înainte ca uşa să se închidă. Sunt încântat că ai reuşit să ne vizitezi într-un timp atât de scurt. – Am venit imediat. Bunicul meu spunea mereu că… – Bunicul dumitale a fost un om înţelept şi un bun prieten. Aş dori să discut cu dumneata, dacă se poate, situaţia din Consiliul Deschis. Vrei să bei un ceai?…

1061

Cinste Jezal zăcea pe spate, cu mâinile sub cap şi cearşaful în jurul mijlocului. O privea pe Ardee care se uita pe fereastră, cu coatele pe pervaz şi bărbia în mâini. O privea şi mulţumea sorţii că un croitor de uniforme militare, de mult uitat, găsise de cuviinţă să-i înzestreze pe ofiţerii din Garda Regelui cu vestoane cu poalele scurte. Le mulţumea cu o recunoştinţă profundă şi cinstită, fiindcă Ardee nu avea pe ea altceva decât vestonul lui. Era uluitor cum se schimbase situaţia dintre ei, de la acea revedere violentă şi neaşteptată. Vreme de o săptămână, nu petrecuseră nici măcar o noapte separaţi, şi tot de-o săptămână nu i se mai ştergea zâmbetul de pe buze. Din când în când, amintirile ieşeau iar la iveală, desigur, neînfrânate şi oribil de surprinzătoare, ca nişte hoituri umflate săltând pe suprafaţa apei în timp ce oamenii se bucură de un picnic pe mal, cu Ardee muşcându-l şi lovindu-l, plângând şi urlându-i în faţă. Atunci, însă, el îşi dregea zâmbetul şi o vedea surâzându-i, şi nu peste mult putea îngropa acele gânduri neplăcute, cel puţin pe moment. După care se felicita că era destul de bărbat ca s-o facă şi că o considera nevinovată. – Ardee, o chemă el, pe un ton linguşitor. – Mmm? – Hai înapoi în pat. – De ce? – Fiindcă te iubesc. Ciudat, cu cât o spunea mai mult, cu atât îi venea mai uşor. Femeia scoase un oftat plictisit. – Mereu zici aşa… – E adevărat. Se întoarse spre el, sprijinindu-şi mâinile de pervaz, cu trupul conturat în lumina ferestrei. – Şi asta ce anume ar vrea să-nsemne? Mă călăreşti de-o săptămână şi tot nu te-ai săturat? – Nu cred c-am să mă satur vreodată. – Mă rog… Desprinzându-se de fereastră, Ardee lipăi desculţă pe podele. – Nu cred c-ar strica să aflăm, ce zici? Cel puţin, n-ar strica mai mult ca până acum. Se opri la picioarele patului. – Promite-mi doar un lucru. Jezal înghiţi în sec, îngrijorat de ceea ce-ar fi putut să-i ceară şi de ce i-ar fi răspuns el. 1062

– Orice, murmură, făcând un efort să zâmbească. – Să nu mă laşi de izbelişte. Zâmbetul îi deveni mai destins. La asta nu-i era greu să spună da. În fond, era un om schimbat. – Sigur, îţi promit. – Bine. Ardee se urcă pe pat, în patru labe, cu ochii aţintiţi spre chipul lui, în timp ce Jezal mişca din degetele de la picioare, sub cearşaf, trepidând de nerăbdare. Încălecându-l, femeia îşi descheie vestonul, cu pieptul la vedere. – Deci, ia zi, căpitane, trec proba? – Aş zice… Şi apucă vestonul, trăgând-o peste el, apoi îşi strecură mâinile înăuntru. – … că eşti, fără nicio îndoială… Mâna lui îi ajunse pe sân, frecându-i sfârcul cu degetul mare. – … cel mai arătos soldat din compania mea. Ardee îşi lipi pubisul de al lui, prin cearşaf, pornind să-şi mişte şoldurile înainte şi-napoi. – Ahaaa, căpitanul este deja în poziţia drepţi… – Pentru tine? Tot timpul… Gura ei începu s-o lingă şi s-o sugă pe a lui, mânjindu-i faţa cu salivă, iar Jezal îşi vârî mâna între picioarele ei. Ardee se frecă de ea o vreme, cu degetele lui încleiate intrând şi ieşind din ea. Gemea şi ofta din gâtlej, iar Jezal îi ţinea isonul. Apucând cearşaful, Ardee îl dădu la o parte. Îi apucă scula şi-şi aranjă şoldurile până găsi locul potrivit, după care se înfipse în el, gâdilându-i faţa cu părul. Respiraţia ei sacadată îi scălda urechea. Se auziră două bătăi puternice în uşă, şi amândoi încremeniră. Încă două lovituri. Ardee înălţă capul, dându-şi părul la o parte de pe faţa congestionată. – Ce e? strigă ea, cu o voce îngroşată şi guturală. – Îl caută cineva pe căpitan! răspunse vocea slujnicei. Mai e… mai e aici? Ochii lui Ardee coborâră spre Jezal. – Îndrăznesc să spun că i-aş putea transmite un mesaj! Jezal îşi muşcă buza, pentru a-şi stăpâni râsul, ridică mâna şi o ciupi de sfârc, dar Ardee i-o plesni, dându-i-o la o parte. – Cine e? – Un vestitor al regelui! Zâmbetul se şterse de pe chipul lui Jezal. Ticăloşii ăia parcă n-ar fi fost în stare niciodată s-aducă veşti bune şi întotdeauna nimereau în cele mai proaste momente cu putinţă. – Lordul Mareşal Varuz trebuie să vorbească urgent cu căpitanul. Îl caută oamenii prin tot oraşul.

1063

Jezal blestemă printre dinţi. Se părea că armata îşi dăduse seama în sfârşit că se întorsese. – Spune-i c-am să-l anunţ imediat ce-l văd! strigă Ardee, iar paşii servitoarei se îndepărtară pe coridor. – Futu-i! şuieră Jezal de îndată ce fu sigur că slujnica plecase – nu că s-ar fi îndoit prea mult în legătură cu cele ce se petreceau de câteva zile şi nopţi. Trebuie să plec. – Acum? – Acum, lua-i-ar dracu’. Altfel, vor căuta în continuare şi, cu cât mă duc mai repede, cu atât am să mă pot întoarce mai curând. Oftând, Ardee se dădu jos de pe el, lungindu-se pe spate, în timp ce Jezal cobora din pat şi începea să-şi caute hainele împrăştiate prin cameră. Cămaşa era pătată de vin pe piept, pantalonii se boţiseră, dar n-avea ce face. Afişarea unei ţinute perfecte nu mai era singurul lui ţel în viaţă. Se aşeză pe pat ca să-şi tragă cizmele şi o simţi pe Ardee îngenunchind în spatele lui, cu mâinile lunecându-i peste piept şi buzele frecându-i urechea, în timp ce-i şoptea: – Deci, iar mă laşi singură, da? Ai să pleci spre Englia, să-i măcelăreşti pe nordici împreună cu fratele meu? Aplecându-se cu greutate, Jezal îşi trase o cizmă. – Poate. Sau poate nu. Ideea unei vieţi militare nu-l mai inspira. Văzuse destule violenţe de aproape, ca să ştie că era extrem de înspăimântătoare şi durea ca toţi dracii. Gloria şi faima păreau nişte recompense mărunte pe lângă toate riscurile implicate. – Mă gândesc serios să-mi dau demisia. – Zău? Şi să faci ce? – Nu-s sigur, întoarse el capul, înălţând o sprânceană. Poate-mi găsesc o femeie de treabă şi mă aşez şi eu la casa mea. – O femeie de treabă? Cunoşti vreuna? – Speram să ai tu unele propuneri. Buzele lui Ardee se strânseră. – Să mă gândesc… Trebuie să fie frumoasă? – Nu, nu, femeile frumoase sunt mereu al naibii de pretenţioase. Simplă ca apa din băltoace, te rog. – Deşteaptă? Jezal pufni. – Numai deşteaptă nu! Sunt vestit pentru scăfârlia mea goală. O femeie deşteaptă n-ar reuşi decât să mă facă tot timpul s-apar ca un nătărău. Îşi puse şi cealaltă cizmă, dădu la o parte mâinile lui Ardee şi se ridică. – O viţeluşă cu ochii mari şi fără nimic în cap ar fi ideală. Una care să-mi dea dreptate la nesfârşit. Ardee bătu din palme. 1064

– A, da, o şi văd cu tine, agăţată de braţul tău ca o rochie goală pe dinăuntru, un soi de ecou mai ascuţit. Totuşi, de viţă nobilă, cred…? – Bineînţeles, doar tot ce-i mai bun. Ăsta-i un lucru în privinţa căruia n-accept niciun compromis. Şi blondă. Am o slăbiciune pentru părul bălai. – O, sunt întru totul de acord. Brunetele sunt aşa de comune, au culoarea noroiului, a mâlului, a mizeriei, remarcă Ardee, cutremurându-se. Mă simt mânjită numai când mă gândesc. – Şi, mai presus de orice, continuă el, în timp ce-şi vâra sabia prin inelul de la cingătoare, o fire calmă şi senină. Am avut parte la viaţa mea de surprize destule. – Normal. Viaţa e destul de grea şi fără o femeie care să-ţi dea de furcă. E îngrozitor de nedemn… Apoi, Ardee ridică din sprâncene. – Am să mă gândesc pe cine cunosc… – Excelent! Şi până te gândeşti tu am nevoie şi de veston, cu toate că n-ar putea niciodată să-mi stea la fel de elegant ca ţie. – O, da, domnule. Scoţându-şi vestonul, Ardee îl aruncă spre el, apoi se lungi pe pat, goalăgoluţă, cu spatele arcuit şi mâinile deasupra capului, unduindu-şi încet şoldurile, cu un genunchi în sus şi celălalt picior întins, ţintindu-l pe Jezal cu degetul mare. – Totuşi, n-ai să mă laşi prea mult singură, da? Jezal o privi un moment. – Un pas să nu-ndrăzneşti să faci de-aici, mârâi el, apoi îşi îmbrăcă vestonul, îşi îndesă scula între coapse şi ieşi pe uşă, îndoit de mijloc. Spera să i se culce la loc înainte de întâlnirea cu Lordul Mareşal, deşi nu era tocmai singur c-avea să se poată. Încă odată, Jezal se afla într-una din camerele ca nişte grote ale Înaltului Judecător Marovia, stând de unul singur pe podeaua goală, cu faţa spre enorma masă lustruită din spatele căreia îl priveau posomorâţi trei bătrâni. După ce aprodul închise uşile înalte, cu un bubuit reverberat, Jezal avu senzaţia foarte îngrijorătoare că mai trăise o dată aceeaşi experienţă. În ziua când fusese chemat ca să se îmbarce pentru Englia, smuls de lângă prietenii şi ambiţiile lui, spre a fi trimis într-o călătorie descreierată, osândită, în plină pustietate. O călătorie care-l costase câte ceva din aspectul lui chipeş şi fusese cât pe ce să-l coste chiar şi viaţa. Era mai prudent să spună că nu se prea bucura să fie din nou acolo şi spera din toată inima un deznodământ mai fericit. Din acest punct de vedere, absenţa Întâiului dintre Magi era destul de tonică, deşi altminteri comisia nu arăta deloc liniştitor. În faţa lui se aflau trei chipuri bătrâne şi dure: Lordul Mareşal Varuz, Înaltul Judecător Marovia şi Lordul Şambelan Hoff.

1065

Varuz era preocupat să treacă în revistă frumoasele izbânzi ale lui Jezal în Vechiul Imperiu. Se vedea clar că auzise o versiune a evenimentelor foarte diferită de cea pe care şi-o amintea Jezal însuşi. – … mari aventuri în apus, din câte înţeleg, aducând cinste Uniunii pe câmpurile străine. M-a impresionat în mod deosebit povestea atacului dumitale de pe podul de la Darmium. Chiar s-a întâmplat aşa cum mi s-a spus? – Pe pod, domnule, ei bine, la drept vorbind, ăă… Probabil ar fi trebuit să-l întrebe pe bătrânul prostănac despre ce naiba vorbea, dar era mult prea ocupat să se gândească la Ardee, goală în pat. Dracu’ s-o ia de datorie. Putea să demisioneze pe loc şi să se întoarcă în patul ei în mai puţin de-o oră. – Problema e… – A fost misiunea dumitale favorită, nu-i aşa? întrebă Hoff, coborându-şi pocalul pe masă. Cea care m-a cucerit pe mine cel mai mult a fost aceea cu fiica Împăratului. Şi îl privi pe Jezal cu o lucire în ochi care insinua o istorisire suculentă. – Cinstit vorbind, Înălţimea Voastră, n-am nici cea mai vagă idee de unde a pornit acest zvon. Nici vorbă să se fi întâmplat aşa ceva, vă asigur. Întreaga situaţie pare să fi fost cumva foarte exagerată… – Mă rog, un zvon glorios preţuieşte cât zece adevăruri dezamăgitoare, nu eşti de acord? Jezal clipi din ochi. – Păi, ăă, cred… – În orice caz, i-o reteză Varuz, Consiliul Închis a primit rapoarte excelente despre conduita dumitale peste hotare. – Da?… – Rapoarte numeroase şi variate, şi toate îmbucurătoare. Deşi era nevoit să se întrebe de unde-or fi provenit asemenea rapoarte, Jezal nu-şi putu ascunde zâmbetul. Pe Ferro Maljinn nu prea şi-o putea imagina turuind despre calităţile lui alese. – Desigur, domniile voastre sunt foarte binevoitoare, dar trebuie să… – Ca rezultat al devotamentului şi curajului dumitale în această sarcină dificilă şi vitală, am plăcerea să te anunţ că ai fost avansat la gradul de colonel, cu efect imediat. Ochii lui Jezal se dilatară. – Colonel…? – Într-adevăr, băiete, şi nimeni n-ar fi meritat-o mai mult decât dumneata. Avansarea cu două grade într-o singură după-amiază era o cinste fără precedent, mai ales când el nu luptase în nicio bătălie, nu săvârşise recent nicio faptă de onoare şi nu făcuse niciun sacrificiu suprem – dacă nu punea la socoteală că părăsise la jumătatea trebii aşternutul surorii celui mai bun prieten. Un 1066

sacrificiu, fără îndoială, dar nu tocmai de soiul care de obicei atrăgea favorurile regelui. – Ei, ăă, ştiţi… Nu-şi putea stăpâni un fior de satisfacţie. Uniformă nouă, mai multe fireturi şi mai mulţi oameni cărora să le spună ce să facă. Or fi fost gloria şi faima nişte răsplăţi neînsemnate, dar îşi asumase deja riscul, iar acum nu mai era nevoie decât să zică da. Nu suferise? Nu merita o compensaţie? Nici nu trebuia să se gândească prea mult. Abia dacă avea de ce să se gândească. Ideea de a se retrage din armată, pentru a se aşeza la casa lui, se pierdea cu repeziciune în nemărginirea zării. – Aş fi pe deplin onorat să accept această nemaipomenită… ăă… cinste. – Şi noi suntem la fel de încântaţi, replică Hoff acru. Şi acum, la treabă. De bună seamă, colonele Luthar, ştii că în ultima vreme s-au ivit unele probleme cu ţăranii…? Ciudat lucru, nicio veste nu ajunsese în dormitorul lui Ardee. – Nimic serios, cu siguranţă, Înălţimea Voastră? – Numai dacă nu găseşti serioasă o răscoală în toată regula. – Răscoală? repetă Jezal, înghiţind în sec. – Omul acela, Tăbăcarul, scuipă Lordul Şambelan, a cutreierat regiunile de la ţară luni bune, instigând la nemulţumire, semănând nesupunerea, incitând ţărănimea la crime contra stăpânilor, contra lorzilor, contra regelui lor! – Nimeni n-a bănuit vreodată că se va ajunge la o rebeliune pe faţă, completă furios Varuz. Dar, în urma unei demonstraţii de lângă Keln, un grup de ţărani încurajaţi de acest Tăbăcar s-a înarmat şi a refuzat să se împrăştie. Ei au înregistrat o victorie asupra moşierului local, iar insurecţia s-a întins. Acum, auzim că ieri au zdrobit o forţă semnificativă aflată sub comanda Lordului Finster, i-au dat foc conacului şi i-au spânzurat pe perceptori. Acum, tocmai străbat regiunea, prădând şi pustiind, spre Adua. – Prădând? murmură Jezal, cu o privire spre uşă. Era într-adevăr un cuvânt foarte urât. – Este o situaţie cum nu se poate mai regretabilă, se tângui Marovia. Jumătate dintre ei sunt oameni cinstiţi, credincioşi regelui, care au fost împinşi aici prin lăcomia moşierilor. Varuz pufni dezgustat. – Trădarea n-are nicio scuză! Cealaltă jumătate sunt hoţi, escroci şi gâlcevitori. Ar trebui să fie duşi pe eşafod cu biciurile! – Consiliul Închis a hotărât, îl întrerupse Hoff. Acest Tăbăcar şi-a declarat intenţia de a-i prezenta regelui o listă de revendicări. Regelui! Noi libertăţi. Noi drepturi. Fiecare om să fie egal cu fratele său şi alte asemenea libertăţi periculoase. Curând, lumea va afla că sunt pe drum încoace şi o să izbucnească panica. Revolte în sprijinul ţăranilor, revolte împotriva lor. Lucrurile sunt deja pe 1067

muchie de cuţit. Două războaie în curs de desfăşurare, regele într-o stare de sănătate precară, şi niciun moştenitor… Bătu cu pumnul în masă, făcându-l pe Jezal să tresară. – Nu trebuie să li se îngăduie să ajungă în oraş! Mareşalul Varuz îşi înlănţui degetele în faţă. – Cele două regimente din Garda Regelui care au rămas în Midderland vor fi trimise să ţină piept ameninţării. A fost pregătită o listă de concesiuni… se încruntă el rostind cuvântul. Dacă ţăranii vor accepta negocieri şi se vor întoarce la casele lor, le putem cruţa vieţile. Dar dacă acest Tăbăcar nu ascultă de glasul raţiunii, atunci aşa-zisa lui armată trebuie să fie distrusă. Împrăştiată. Nimicită. – Omorâtă, adăugă Hoff, frecând cu degetul mare o pată de pe masă. Iar conducătorii să fie daţi pe mâna Inchiziţiei Maiestăţii Sale. – Regretabil, murmură pe negândite Jezal, simţind un fior rece numai la auzul acelei instituţii. – Necesar, preciză Marovia, clătinând din cap cu tristeţe. – Dar deloc uşor, se încruntă Varuz spre Jezal, peste masă. În fiecare sat, în fiecare oraş, pe fiecare câmpie şi de la fiecare fermă pe unde au trecut, au adunat noi şi noi recruţi. Ţara fierbe de nemulţumiţi. Indisciplinaţi, fireşte, şi prost echipaţi, dar la ultima noastră estimare numărau cam patruzeci de mii. – Patruzeci… de mii? Nervos, Jezal îşi mută greutatea de pe un picior pe altul. Crezuse că discutau despre câteva sute, poate, nici măcar cu încălţăminte normală. Acolo, la adăpostul Agriontului, între zidurile oraşului, nu era niciun pericol, desigur. Dar patruzeci de mii de oameni furioşi însemna îngrozitor de mult. Chiar dacă erau simpli ţărani. – Garda Regelui se pregăteşte: un regiment de călăreţi şi unul de pedestraşi. Acum nu mai lipseşte decât un comandant al expediţiei. – Hm… făcu Jezal. Nu-i purta pică nefericitului pentru acea poziţie, la comanda unei forţe depăşite numeric în proporţie de cinci la unu, contra unei hoarde de sălbatici însufleţiţi de revoltă şi de victorii mărunte, îmbătaţi de ura împotriva nobililor şi a monarhiei, deci şi însetaţi de sânge şi pradă… Făcu ochii şi mai mari. – Eu? – Dumneata. Jezal îşi căută cuvintele. – N-aş dori să par… nerecunoscător, înţelegeţi, dar, cu siguranţă, vreau să zic, trebuie să existe oameni mai potriviţi pentru o asemenea sarcină. Domnule Lord Mareşal, chiar dumneavoastră aţi… – Trăim un moment complicat, îl întrerupse Hoff, privindu-l sever pe sub sprâncenele sale stufoase. Un moment foarte complicat. Avem nevoie de cineva 1068

fără… afilieri. De cineva lipsit de orice obligaţii. Iar dumneata corespunzi admirabil cerinţelor. – Dar… să negociez cu ţăranii, Înălţimea Voastră, Adoraţia Voastră, Domnule Lord Mareşal… eu nu mă pricep deloc la asemenea lucruri! Nu cunosc legile! – Nu suntem orbi faţă de deficienţele dumitale, replică Hoff. De aceea te va însoţi şi un reprezentant al Consiliului Închis. Cineva care deţine o competenţă incontestabilă în toate acele domenii. O mână grea se trânti pe umărul lui Jezal. – Ţi-am zis eu că va fi mai devreme, nu mai târziu, băiete! Încet, Jezal întoarse capul, cu o senzaţie de deznădejde cumplită clocotindu-i în stomac, pentru a-l vedea pe Întâiul dintre Magi rânjindu-i în faţă, de la doar un pas distanţă, cât se putea de prezent, la urma urmei. De fapt, nici nu era surprinzător că bătrânul băgăcios era amestecat în toată povestea. Evenimentele ciudate şi dureroase păreau să se ţină lanţ precum câinii vagabonzi care latră la căruţa măcelarului. – Oastea ţărănească, dacă o putem numi astfel, şi-a făcut tabăra în apropierea oraşului, la nici patru zile de mers la pas, iar de-acolo s-a răspândit peste tot prin jur, în căutare de pradă. Varuz îşi lungi gâtul înainte, bătând cu degetul în masă. – Vei porni imediat să le ieşi în întâmpinare. În dumneata ne punem toate speranţele, colonele Luthar. Înţelegi ordinele pe care le-ai primit? – Da, domnule, şopti Jezal, încercând să pară entuziasmat – cu un succes lamentabil. – Noi doi, din nou împreună? chicoti Bayaz. Ar face bine să-şi ia tălpăşiţa, mm, băiete? – Desigur, murmură Jezal, nefericit. Avusese o şansă de scăpare, de a începe o viaţă nouă, şi renunţase în schimbul unei stele sau două-n plus pe veston. Îşi dădea seama prea târziu ce cumplit călcase în străchini. Mâna lui Bayaz i se încleştă şi mai tare pe umăr, apropiindu-l ca pe un fiu năzuros, fără nici cea mai mică intenţie de a-i da drumul. Într-adevăr, nu mai avea nicio scăpare. Jezal ieşi pe uşa camerei în mare grabă, înjurând, în timp ce-şi trăgea lada după el. Era cu adevărat o umilinţă îngrozitoare că fusese obligat să-şi care singur bagajul, dar timpul îl gonea din urmă, dacă voia să salveze Uniunea de nebunia propriului său popor. Doar o clipă se gândise la ideea de a o lua la fugă spre port, ca să se îmbarce pe prima corabie spre îndepărtatul Suljuk, înainte de a şi-o alunga cu furie. Primise avansarea cu ochii deschişi, iar acum nu mai avea încotro decât să meargă până la capăt. Mai bine aşa, decât să trăiască tot cu frica-n suflet că-l va ajunge din urmă. Răsuci cheia în broască, se întoarse şi tresări, cu un ţipăt

1069

şocat, subţire ca al unei fetiţe. În umbra din faţa uşii stătea cineva, iar senzaţia de groază nu făcu decât să i se agraveze când îşi dădu seama cine era. Ologul Glokta stătea rezemat de perete, sprijinindu-se în baston, cu respingătorul său rânjet ştirb pe faţă. – O vorbă doar, colonele Luthar. – Dacă te referi la treaba asta cu ţăranii, e sub control, replică Jezal, fără să-şi poată ascunde complet strâmbătura de silă de pe faţă. N-ai de ce să-ţi faci probleme… – Nu la aia mă refer. – Atunci, la ce? – La Ardee West. Dintr-odată, coridorul păru foarte pustiu, foarte tăcut. Soldaţii, ofiţerii, servitorii, toţi erau plecaţi în Englia. În toată cazarma nu erau decât ei doi, din câte ştia Jezal. – Nu văd cu ce te priveşte… – Fratele ei, prietenul nostru comun Collem West, îl mai ţii minte? Un băiat cu expresie îngrijorată, cu început de chelie. Cam temperamental… Jezal simţi roşeaţa vinovăţiei în obraji. Şi-l amintea destul de bine, desigur, şi mai cu seamă temperamentul lui. – A venit la mine cu puţin timp înainte de a pleca la război, în Englia. Mi-a cerut să am grijă de sora lui, câtă vreme va fi el plecat, riscându-şi viaţa. Şi i-am promis că aşa voi face. Se apropie încet, iar lui Jezal i se încreţi carnea pe trup. – O răspundere pe care, te asigur, o iau în serios la fel ca pe orice altă sarcină ar putea hotărî să-mi atribuie Arhilectorul. – Înţeleg… bâigui Jezal. Desigur, aşa se explica prezenţa şchiopului la ea acasă, deunăzi, care până acum îl cam nedumerise. Oricum, nu se simţea cu nimic mai liniştit – ba chiar, mult mai puţin. – Nu prea cred că West ar fi foarte încântat de cele întâmplate în ultimele câteva zile, ce zici? Vinovat, Jezal se foi de pe un picior pe altul. – Recunosc că am vizitat-o… – Vizitele dumitale, şopti schilodul, nu sunt utile pentru reputaţia fetei. Avem trei posibilităţi. Prima, care e varianta mea favorită, pleci şi te porţi ca şi cum n-ai cunoaşte-o, şi nici n-ai s-o mai revezi vreodată. – Inacceptabil, se pomeni Jezal răspunzând, pe un ton surprinzător de îndrăzneţ. – Atunci, a doua: o iei de nevastă, şi vom uita totul. O cale pe care Jezal o avea în vedere, dar al dracului să fi fost dacă se lăsa forţat de epava aia schimonosită. 1070

– Şi a treia? se interesă el, cu un aer de dispreţ pe care-l considera pe deplin justificat. – A treia…? Pe obrazul fleşcăit al lui Glokta se târî un val de spasme deosebit de dezgustător. – Nu cred c-ai vrea să ştii prea multe despre numărul trei. Să zicem doar că ar include o lungă noapte pasională cu un cuptor şi un set de brice, urmată de o dimineaţă şi mai lungă implicând un sac, o nicovală şi fundul canalului. S-ar putea să constaţi că una dintre celelalte două soluţii e mult mai convenabilă. Înainte de a-şi da seama ce făcea, Jezal înaintase un pas, silindu-l pe Glokta să se retragă clătinat, cu o tresărire, până la perete. – Nu-s obligat să-ţi dau dumitale explicaţii! Vizitele mele ne privesc pe mine şi pe domnişoara respectivă, dar pentru informarea dumitale, m-am hotărât de mult să mă însor cu ea, şi nu fac decât să aştept momentul potrivit! Şi rămase pe loc, în întuneric, aproape nevenindu-i să creadă ce spusese. Luao-ar naiba de gură, că încă-l mai băga în tot felul de belele. Ochiul stâng al lui Glokta clipi. – O, ce noroc pe ea. Jezal se pomeni făcând iar un pas înainte, aproape strivindu-l pe inchizitor la perete. – Întocmai! Aşa că poţi să-ţi bagi ameninţările în curul ăla schilod! Chiar şi lipit de zid, surprinderea lui Glokta dură doar o clipă. Imediat, îşi arătă iar rânjetul fără dinţi, cu pleoapa tresăltându-i şi o lacrimă prelungă curgând pe obrazul supt. – Ei, colonele Luthar, mi-e greu să mă concentrez când stai aşa de aproape. Mângâie cu dosul mâinii pieptarul uniformei lui Jezal. – Mai ales dat fiind interesul dumitale neaşteptat faţă de fundul meu. Jezal se smuci înapoi, cu un gust acru în gură. – Se pare că Bayaz a reuşit acolo unde Varuz a dat greş, mm? Te-a învăţat unde ţi-e şira spinării! Felicitările mele pentru apropiata nuntă. Dar cred c-am sămi ţin bricele la îndemână, în caz că nu mergi până la capăt. Mă bucur atât de mult că am avut ocazia asta să stăm de vorbă… Şi plecă şontâc-şontâc spre scară, cu bastonul bocănind pe podele şi piciorul stâng târându-i-se în urmă. – Aşijderea! strigă Jezal după el. Dar nimic n-ar fi putut să fie mai departe de adevăr.

1071

Fantome Oraşul Uffrith nu mai prea arăta ca pe vremuri. Desigur, Logen văzuse ultima oară acele locuri cu ani în urmă, noaptea, după asediu. Grupuri-grupuri de carli de-ai lui Bethod cutreierau străzile – strigând, cântând şi bând. Căutând oameni pe care să-i jefuiască şi să-i violeze, dând foc la tot ce putea să ardă. Logen îşi amintea că zăcuse în camera aceea, după ce-l învinsese pe Treicopaci, plângând şi lăsându-se străbătut de durere. Îşi amintea cum privise încruntat pe fereastră, văzând văpaia flăcărilor, ascultând urletele din tot oraşul, dorindu-şi să fi fost şi el afară, să facă blestemăţii, şi întrebându-se dacă avea să se mai ţină vreodată pe picioare. Acum totul era altfel, sub stăpânirea Uniunii, dar nu părea mult mai organizat. Portul cenuşiu era înţesat de corăbii prea mari pentru cheiuri. Pe străzile înguste roiau soldaţi, aruncându-şi peste tot echipamentele. Căruţe, cai şi catâri, doldora de bagaje, încercau să-şi croiască drum prin îmbulzeală. Răniţii în cârje şchiopătau spre docuri, iar băieţii fără tuleie care veneau din sens opus se holbau cu ochi mari la bandajele lor însângerate. Ici şi colo, foarte nedumerit de acest uriaş torent de străini care potopeau oraşul, câte un nordic stătea în uşa casei. Femei, mai ales, copii şi bătrâni. Logen mergea grăbit pe străzile în pantă, împingându-se prin mulţime, cu privirea în jos şi gluga pe cap. Îşi ţinea pumnii strânşi pe lângă trup, pentru ca nimeni să nu-i vadă ciotul degetului lipsă. Sabia primită de la Bayaz o avea la spate, înfăşurată într-o pătură, sub raniţă, unde n-ar fi neliniştit pe nimeni. Aştepta să audă pe cineva strigând: „Uite-l pe Sângerosul-Nouă!” Aştepta ca oamenii s-o ia la fugă, urlând cu groaza întipărită pe feţe, bombardându-l cu gunoaie. Nimeni, însă, n-o făcea. O persoană în plus care n-avea ce căuta acolo nu atrăgea privirile în tot acel haos umed, iar dacă-l putea cunoaşte cineva, nu după el se uitau. Cel mai probabil, cu toţii auziseră că se întorsese în ţărână, departe, şi le părea bine. Totuşi, n-avea niciun rost să stea acolo mai mult decât era nevoie. Se îndreptă spre un ofiţer al Uniunii care părea să aibă o anume autoritate, îşi dădu gluga pe spate şi încercă să afişeze un zâmbet. Drept răspuns, se alese cu o privire dispreţuitoare. – N-avem nimic de lucru pentru tine, dacă asta cauţi. – Nici n-aveţi cum, replică Logen, întinzându-i scrisoarea pe care i-o dăduse Bayaz. Omul o despături şi aruncă o privire. Apoi se încruntă şi o mai citi o dată. În sfârşit, se uită la Logen cu îndoială, mişcându-şi gura în gol înainte de a spune: – Aha, da, înţeleg… 1072

Arătă spre mai mulţi tineri care stăteau nervoşi şi nesiguri la câţiva paşi distanţă, adunaţi laolaltă sub ploaia ce începea să se înteţească. – În după-amiaza asta pleacă un convoi de întăriri spre front. Poţi să vii cu noi. – Merge. Acei băieţi speriaţi nu arătau ca nişte întăriri prea grozave, dar pentru Logen asta n-avea nici cea mai mică importanţă. Puţin îi păsa cu cine călătorea, atâta vreme cât se îndreptau spre Bethod. Coroanele copacilor trosneau pe ambele părţi ale drumului – verzi cu negru, tulburi şi pline de umbre. Şi de surprize, poate. Era un mod greu de a călători. Greu pentru mâini, care erau nevoite să se ţină de margine tot timpul, dar şi mai greu pentru fund, care tot sălta şi se zdruncina pe scândura tare. Se apropiau însă de destinaţie, încet, iar Logen socotea că acesta era principalul. În urma lor veneau alte căruţe, înşirate de-a lungul drumului într-o coloană greoaie, pline cu oameni, alimente, haine, arme şi toate cele de trebuinţă pentru a purta un război. Fiecare avea un felinar aprins, agăţat spre partea din faţă, aşa că prin întunericul înserării se vedea o dâră de luminiţe săltăreţe, în josul văii şi-n susul pantei, însemnând drumul pe care-l urmau prin pădure. Logen se întoarse să-i privească pe băieţii din Uniune, adunaţi pâlc în partea din faţă a căruţei. Nouă la număr, toţi zgâlţâindu-se şi clătinându-se laolaltă, la fiecare săritură a osiilor, şi ţinându-se cât mai departe de el. – Ai mai văzut la cineva cicatrice ca astea? mormăi unul, neştiind că Logen vorbea limba lor. – Da’ cine-i, la urma urmei? – Nu-ş’… Un nordic, cred. – Văd şi eu că-i nordic, idiotule. Vreau să zic, ce caută aici, cu noi? – O fi vreun cercetaş. – Cam voinic, nemernicul, pentru un cercetaş, nu? Logen zâmbi în sinea lui, privind copacii care treceau pe-alături. Simţea adierea răcoroasă pe faţă, mirosul ceţii, al pământului, frigul, umezeala, aerul. În veci nu s-ar fi aşteptat să se bucure că revenea în Nord, dar îi părea bine. Era plăcut, după ce fusese străin atâta vreme, să se afle într-un loc în care cunoştea regulile. Îşi făcură tabăra pe marginea drumului, toţi zece. Un grup printre multe altele, înşirate prin pădure, fiecare adunat lângă căruţa sa. Nouă flăcăi într-o parte a unui foc mare, cu o oală pusă la fiert deasupra, răspândind un miros îmbietor. Logen îi privea cum amestecau mâncarea, vorbind între ei despre casă, despre ce avea să urmeze şi despre timpul petrecut acolo.

1073

După o vreme, unul dintre ei începu să pună fiertura în castroane, împărţindule celorlalţi. După ce termină cu ei, se uită la Logen şi mai pregăti o porţie. Se apropie cu teamă, ca şi cum nordicul ar fi fost un lup în cuşcă. – Ăăă… începu, întinzându-i vasul la o lungime de braţ. Tocăniţă…? Deschise larg gura şi arătă spre ea cu mâna liberă. – Mulţumesc, prietene, răspunse Logen, luând castronul, dar ştiu cum se mănâncă. Toţi se holbară la el, un semicerc de chipuri îngrijorate, dincolo de foc, luminate într-un galben pâlpâitor şi mai bănuitoare ca oricând, auzind că le vorbea limba. – Ştii graiul nostru? Şi n-ai zis nimic… – E bine să pari mai puţin decât eşti, o ştiu din experienţă. – Dacă zici tu… replică tânărul care-i dăduse mâncarea. Cum te cheamă, dar? Logen se întrebă o clipă dacă să scornească o minciună. Un nume oarecare, de care nimeni n-ar fi avut cum să audă. Dar era cel care era, şi mai devreme sau mai târziu cineva avea să-l recunoască. Şi-n plus, niciodată nu se prea pricepuse să mintă. – Mi se zice Logen Nouădegete. Băieţii nu avură nicio reacţie. Nu auziseră despre el – şi de ce-ar fi auzit? Câţiva fii de fermieri de departe, din însorita Uniune. Arătau de parcă abia ştiau cum îi cheamă pe ei înşişi. – De ce eşti aici? îl întrebă unul. – La fel ca voi. Ca să ucid. La asta, tinerii părură să se cam neliniştească. – Nu pe voi, nicio grijă. Am de încheiat nişte socoteli. Arătă cu capul în susul drumului: – Cu Bethod. Ceilalţi schimbară priviri între ei, apoi unul ridică din umeri. – Bine… Atâta vreme cât eşti de partea noastră, aş zice… Se ridică şi scoase din raniţă o sticlă. – Vrei să bei ceva? – Păi, ce să zic…? zâmbi Logen, întinzând ceaşca. La asta n-am răspuns niciodată cu nu. Goli căniţa dintr-o sorbitură, plescăind din buze când simţi cum îi încălzea burta. Băiatul îi mai turnă una. – Mulţumesc. Totuşi, ar fi mai bine să nu-mi dai prea mult. – De ce? Ai să ne omori? – Să vă omor? Dacă aveţi noroc. – Şi dacă n-avem? Logen rânji peste ceaşcă. – Atunci, am să cânt. 1074

La asta, băiatul zâmbi uşor, iar unul dintre tovarăşii lui izbucni în râs. În clipa următoare, o săgeată şuieră prin aer, înfigându-i-se în coaste. Tuşi, împroşcânduşi cămaşa cu sânge, scăpă sticla pe iarbă, iar vinul se scurse gâlgâind. Un alt tânăr se alese cu o săgeată în coapsă. Rămase încremenit, privind-o. – De unde-au… În clipa următoare, toţi ţipau, bâjbâind după arme sau trântindu-se pe burtă. Încă două săgeţi sosiră, una nimerind în foc, de unde aruncă în jur o ploaie de scântei. Logen îşi aruncă mâncarea deoparte, înhăţă sabia şi o luă la fugă. Din mers, se ciocni de unul dintre băieţi, doborându-l la pământ, alunecă, derapă, se îndreptă la loc şi alergă mai departe spre copacii dintre care venise săgeata. Fie gonea drept într-acolo, fie spăla putina, şi alesese pe negândite. Uneori, nu prea contează pe ce cale o iei, atâta vreme cât te grăbeşti şi nu te abaţi din drum. Apropiindu-se, Logen îl văzu pe unul dintre arcaşi, ca o lucire de piele albicioasă în întuneric, pregătindu-şi încă o săgeată. Scoase sabia Creatorului din teaca zdrenţuită şi slobozi un răcnet de luptă. Arcaşul ar fi putut trage înainte ca Logen să ajungă la el, cel mai probabil, dar era foarte aproape şi, până la urmă, nu avu curaj să stea pe loc, aşteptându-l. Nu sunt mulţi aceia care-şi pot cântări chibzuit variantele, când moartea se repede spre ei. Îşi aruncă prea târziu arcul şi se răsuci să fugă, iar Logen îl nimeri în spate înainte de a fi făcut mai mult de un pas, doi, doborându-l în tufişuri, cu un urlet. Încâlcit printre crengi, omul începu să se târască, ţipând şi dibuind după un pumnal. Logen ridică sabia, pentru a sfârşi ceea ce începuse. În clipa următoare, o jerbă de sânge ţâşni din gura arcaşului, pe care-l străbătu un tremur, după care căzu pe spate şi nu se mai mişcă. – Încă viu, murmură Logen, lăsându-se pe vine lângă el, cu privirea în întuneric. Probabil ar fi fost mai bine dacă alerga în cealaltă direcţie, dar acum era cam târziu pentru aşa ceva. Şi mai bine ar fi fost dacă rămânea în Adua, însă pentru asta era târziu de-a binelea. – Nord afurisit, blestemă el printre dinţi. Dacă-i lăsa pe ticăloşii ăia să scape, aveau să le facă necazuri pe tot drumul până-n linia întâi, iar el nu mai putea pune geană pe geană de-atâtea griji, pe lângă riscul serios de a primi o săgeată în faţă. Avea şanse mai mari dacă-i ataca, decât aşteptându-i pe ei să atace. O lecţie pe care o învăţase pe pielea lui. Îi auzea pe restul inamicilor îndepărtându-se prin desişuri şi porni după ei, cu sabia strânsă în pumn. Înainta pe dibuite printre copaci, păstrând distanţa. Lumina focului şi zarva făcută de oamenii Uniunii se pierdură în urma lui, pe măsură ce se adâncea în pădure, în mirosul de brazi şi pământ reavăn, călăuzindu-se numai după tropăitul fugarilor. Devenise şi el o parte a pădurii, aşa cum făcea pe vremuri. Nu-i era deloc greu. Totul îi revenea în minte de parcă s-ar fi furişat 1075

printre copaci în fiecare noapte, ani în şir. Din faţă se auzeau ecouri de voci, iar Logen se lipi de un copac, nemişcat şi tăcut, ascultând. – Unde-i Nas-Murdar? O clipă de tăcere. – A murit, socot. – A murit? Cum? – Aveau pe careva cu ei, Cioară. Un bulangiu cât toate zilele. Cioară. Logen cunoştea numele. Şi glasul i-l ştia, acum, că vorbise. Un Om Numit care luptase pentru Oscior. N-ar fi putut spune că erau prieteni, el şi Logen, dar se cunoşteau. Fuseseră împreună pe front, la Carleon, luptând umăr la umăr. Iar acum se aflau din nou alături, la doar câţiva paşi distanţă, mai mult decât dispuşi să se omoare. Ciudat, ce întorsături poate lua soarta. Între a lupta împreună cu un om şi a lupta împotriva lui poate fi doar un deget distanţă. O distanţă mult mai mică decât între a lupta şi a nu lupta. – Nordic, era? se auzi glasul lui Cioară. – Se poate. Da’ oricine-ar fi fost, ştia meserie. Cât ai clipi a venit. Nici n-am avut timp să mai trag o săgeată. – Nemernicul! Asta n-o să rămână aşa. Înnoptăm aici şi mâine ne luăm după ei. Poate atunci punem mâna şi pe el, pe ăsta marele. – A, da, îi venim noi dracu’ de hac. Să nu-ţi faci nicio grijă. Gâtu’ am să i-l tai, nenorocitu’! – Bravo ţie. Pân-atunci, poţi să stai cu ochii-n patru cât dormim noi, ăştilalţi. Poate de data asta te-o ţine treaz furia, mm? – Da, şefu’. Că bine zici. Logen se aşeză şi rămase în aşteptare, întrezărindu-i printre copaci pe cei patru cum îşi întindeau păturile şi se culcau. Al cincilea se postă de strajă, cu spatele la ceilalţi, privind în direcţia de unde veniseră. Logen aştepta, şi-l auzi pe unul începând să sforăie. Începu o ploaie slabă, care susura şi se prelingea pe crengile brazilor. După un timp, apa îi ajunse în păr, în haine, scurgându-i-se pe faţă, până pe pământul umed – pic, pic, pic. Logen stătea la locul lui, neclintit şi tăcut ca o stâncă. Răbdarea poate fi o armă înfricoşătoare. Una pe care puţini oameni învaţă cum s-o folosească. Grea treabă, să rămâi cu gândul la omor, când pericolul a trecut şi te-ai mai calmat. Dar Logen stăpânise dintotdeauna acest meşteşug. Aşa că stătea pe loc şi lăsa timpul să treacă încet, cu gândul la vremurile de demult, până când luna se înălţă pe cer, cu lumina ei palidă strecurându-se printre copaci, împreună cu ploaia. Destulă lumină ca să vadă pentru ce avea de făcut. Îşi dezdoi picioarele şi se puse în mişcare, croindu-şi drum printre trunchiurile brazilor, cu paşi fermi, dar uşori. Ploaia era de partea lui, clipocitul şi foşnetele acoperind sunetele slabe ale cizmelor, în timp ce-l ocolea pe străjer.

1076

Scoase un cuţit, cu tăişul umed lucind scurt în lumina pătată a lunii, şi ieşi tiptil dintre copaci, străbătând tabăra. Printre oamenii adormiţi, destul de aproape ca să-i atingă. Ca un frate de aproape. Străjerul îşi trase nasul şi se foi în loc, nemulţumit, strângându-şi pe umeri pătura umedă, îmbrobonată cu stropi de ploaie. Logen se opri şi aşteptă, privind chipul palid al unuia dintre cei ce dormeau, întors pe-o parte, cu ochii închişi şi gura căscată, răspândind în noaptea ploioasă şi rece aburii slabi ai respiraţiei. Acum, omul de veghe stătea nemişcat, iar Logen se strecură până în spatele lui, ţinându-şi respiraţia. Întinse mâna stângă, mişcându-şi degetele prin aerul ceţos, în aşteptarea momentului. Apoi o ridică pe dreapta, cu plăselele tari ale cuţitului strânse în pumn. Îşi simţi buzele răsfrângându-se de pe dinţii strânşi. Acum era momentul, iar când soseşte momentul, loveşti fără să te mai uiţi în urmă. Mâna lui Logen se furişă înainte, pentru a apuca strâns gura paznicului, iar dreapta îi tăie scurt beregata, destul de adânc ca să simtă lama zgâriind oasele gâtului. Omul zvâcni şi se zbătu un moment, dar Logen îl ţinea strâns, strâns ca într-o îmbrăţişare drăgăstoasă, şi nu se auzi decât un bolborosit slab. Simţi sângele pe mâini, cald şi cleios. Încă nu-şi făcea griji în legătură cu ceilalţi. Dacă se trezea vreunul, n-avea să vadă decât silueta unui om în întuneric, ceea ce era foarte firesc. Nu peste mult, străjerul rămase inert, iar Logen îl culcă uşor pe o parte, cu capul bălăbănindu-i-se. În apropiere, patru trupuri zăceau sub păturile ude. Patru trupuri neajutorate. Fusese o vreme, poate, când Logen trebuia să-şi adune bărbăţia pentru o treabă ca asta. Când ar fi simţit nevoia să se întrebe dacă era bine ce făcea. De-atunci, însă, trecuse mult timp. Sus, în Nord, timpul pe care-l petreci gândind e tocmai acela când eşti ucis. Acum, nu mai erau decât patru treburi pe care le avea de făcut. Se strecură spre primul, ridică pumnalul însângerat şi-l înjunghie drept în inimă, prin haină, acoperindu-i gura cu mâna. Omul muri mai tăcut decât dormise. Logen se duse la al doilea, gata să facă acelaşi lucru. Cizma i se lovi de un obiect metalic. O ploscă de apă, poate. Orice-ar fi fost, scoase un zgomot puternic. Ochii omului adormit se deschiseră, începu să se ridice… Logen îi înfipse cuţitul în burtă şi trase de el, spintecându-l. Rănitul scoase un soi de scâncet, cu gura şi ochii larg deschişi, agăţându-se de braţul lui Logen. – Hmm? făcu al treilea, ridicându-se în capul oaselor, holbat. Logen îşi eliberă mâna şi scoase sabia. – Ce nai…? Omul ridică braţul, instinctiv, iar lama îi reteză mâna de la încheietură, după care se înfipse adânc în ţeastă, împroşcând cu stropi de sânge prin aerul umed şi doborându-l pe spate.

1077

Acest lucru, însă, îi dădu celui din urmă timp destul ca să iasă de sub pătură şi să înhaţe o secure. Acum stătea adus de spate, cu braţele desfăcute, pregătit pentru luptă ca un om care se antrenase cu prisosinţă. Cioară. Logen îi auzea respiraţia şuierătoare, îi vedea aburii prin ploaie. – Trebuia să-ncepi cu mine! scrâşni Cioară. Logen nu-l putea contrazice. Se concentrase să-i ucidă pe toţi, fără să ia prea mult în seamă ordinea. Oricum, era cam târziu ca să-şi facă griji. Ridică din umeri: – Că-ncep sau că termin, tot aia e. – Vedem noi. Cioară îşi cumpăni securea în aerul pâclos, mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul, în aşteptarea unei ocazii de a ataca. Logen stătea nemişcat, ţinându-şi respiraţia, cu sabia lângă trup, rece şi umedă în pumnul lui strâns. Niciodată nu fusese omul care să se mişte înainte de a veni timpul. – Mai bine spune-mi cum te cheamă, cât mai ai suflare-n tine. Îmi place să ştiu pe cine-am omorât. – Mă cunoşti deja, Cioară. Logen îşi ridică mâna cealaltă, cu degetele desfăcute, iar lumina lunii făcu să lucească sângele din palmă şi de pe ciotul degetului tăiat. – Am luptat cot la cot, la Carleon. Nu m-aş fi aşteptat să mă uiţi aşa de repede. Dar lucrurile nu merg prea des aşa cum ne aşteptăm, hmm? Cioară nu se mai mişca. În întuneric, Logen nu putea să vadă mai mult decât lucirea ochilor, dar îi recunoştea îndoiala şi teama, după poziţia în care stătea. – Nu, şopti celălalt, clătinând din cap. Nu se poate! Nouădegete a murit! – Serios? Logen trase adânc aer în piept, apoi îl suflă încet, în umezeala nopţii. – Atunci, cred c-oi fi stafia lui. Săpaseră un soi de groapă în care să stea ghemuiţi, flăcăii Uniunii, cu raniţele şi lăzile pe margini, închipuind un soi de metereze. Logen vedea câte un chip mişcându-se pe deasupra, privind spre copaci. Lumina slabă a focului se reflecta în câte-un vârf de săgeată sau de lance. Stăteau pitiţi, aşteptând o nouă ambuscadă. Dacă înainte fuseseră nervoşi, acum cel mai probabil făceau pe ei. Se prea putea ca vreunul să se sperie şi să tragă-n el de îndată ce se făcea cunoscut. Afurisitele de arcuri ale Uniunii aveau o coardă care reacţiona la cea mai mică atingere, odată ce erau încordate. Ar fi fost norocul lui, să fie omorât degeaba în plină pustietate, ba încă de ai lui, dar nu prea avea încotro. Dacă voia să ajungă pe front… Aşa că-şi drese glasul şi strigă: – Acuma, nu trage nimeni, nu faceţi nimic!

1078

O coardă vibră şi săgeata se înfipse într-un copac, la doi paşi în stânga lui. Logen se cocoşă pe pământul umed. – Nu trage nimeni, am zis! – Cine-i acolo? – Sunt eu, Nouădegete! Nordicul care era cu voi în căruţă! O pauză prelungită, nişte şoapte… – În regulă! Dar vino încet, şi să-ţi ţii mâinile la vedere! – De acord! Se îndreptă şi ieşi dintre copaci, ţinând mâinile ridicate. – Numai nu trageţi în mine, da? De asta voi trebuie să aveţi grijă! Străbătu spaţiul care-l despărţea de foc, cu braţele desfăcute, încordat la gândul că din clipă-n clipă se putea trezi cu o săgeată-n piept. Recunoscu feţele băieţilor dinainte, precum şi pe ofiţerul însărcinat cu convoiul de aprovizionare. Doi dintre ei îl urmară cu arcurile, în timp ce păşea încet peste parapetul improvizat, coborând în şanţ. Acesta fusese săpat în faţa focului, dar nu prea bine, şi pe fund avea ditamai băltoaca. – Unde naiba ai fost? întrebă furios ofiţerul. – Să-i urmăresc pe ăia care ne-au atacat aseară. – Şi i-ai prins? vru să ştie unul dintre băieţi. – Ba bine că nu. – Şi…? – Morţi. Logen arătă cu capul spre băltoaca din fundul gropii. – Deci, în noaptea asta nu e nevoie să dormiţi în apă. A mai rămas din tocana aia? – Câţi erau? se interesă răstit ofiţerul. – Cinci, răspunse Logen, căutând prin jurul focului, dar oala era goală. Norocul lui, din nou. – Tu, singur, contra cinci? – La început, au fost şase, dar pe unul l-am omorât imediat. Zace pe-acolo, pe undeva, printre copacii ăia. Scoase un codru de pâine din raniţă şi-l frecă de pereţii oalei, încercând să adune măcar puţin din sosul rămas acolo. – Am aşteptat să adoarmă, şi numai cu unul a trebuit să lupt faţă-n faţă. Aşa am eu mereu norocul ăsta, cred… Nu se simţea defel norocos. Privindu-şi mâna în lumina focului, văzu că încă mai era roşie de sânge. Sub unghii avea sânge maroniu, şi prin cutele palmei. – Tot timpul am fost norocos. Ofiţerul nu părea deloc convins. – De unde putem şti că nu eşti unul de-ai lor? Că n-ai venit să ne spionezi? Că ăia nu aşteaptă acum decât să le dai un semnal, când suntem nepregătiţi? 1079

– Tot drumul aţi fost nepregătiţi, pufni Logen. Dar întrebarea e corectă. Mă aşteptam să mi-o puneţi. Scoase traista de pânză groasă de la cingătoare. – De aceea vi le-am adus pe astea. Ofiţerul luă desaga, încruntat, o deschise şi se uită bănuitor înăuntru. Înghiţi în sec. – Cum am spus, erau cinci. Deci, aveţi aici zece degete mari. Acum eşti mulţumit? Ofiţerul arăta mai degrabă îngreţoşat decât mulţumit, dar dădu din cap, cu buzele strânse, şi-i întinse traista înapoi, la o lungime de braţ. Logen clătină din cap. – Păstreaz-o. Mie-mi lipseşte un deget mijlociu. De astea mari n-am nevoie. Căruţa se opri cu o hurducătură. Cale de-o milă, două, merseseră ca melcul. Acum, drumul – dacă se putea numi „drum” o mare de glod – forfotea de oameni cu pas greoi. Îşi târau picioarele prin mocirlă, dintr-un loc cât de cât solid în altul, căznindu-se sub ploaia rară, printre căruţe împotmolite şi cai nefericiţi, stive de lăzi şi butoaie şi corturi strâmbe. Logen se uita la un grup de băieţi înglodaţi în clisă, care împingeau un car înfundat în noroi până la osii, fără prea mult succes. Parcă ar fi văzut o armată scufundându-se încet într-o mlaştină. Un naufragiu vast, pe uscat. Tovarăşii de călătorie ai lui Logen rămăseseră numai şapte, aduşi de spate şi cu chipuri supte, arătând frânţi de oboseală după nopţile nedormite şi vremea urâtă de pe drum. Nu era cel mai fericit început al răstimpului lor în Nord, iar Logen se îndoia că de-acum încolo avea să se mai îmbunătăţească. Se dădu jos din căruţă, cu cizmele afundându-i-se în noroiul răscolit, îşi arcui spinarea şi-şi întinse picioarele îndurerate, după care-şi dădu jos raniţa. – Atunci, noroc! le ură el băieţilor. Nici unul dintre ei nu răspunse. Abia dacă-i adresaseră o vorbă, din noaptea ambuscadei. Cel mai probabil, toată treaba cu degetele din traistă îi îngrijorase. Dar dacă ăsta ar fi fost cel mai rău lucru pe care-l vedeau cât timp se aflau acolo, nu era nicio problemă, socotea Logen. Ridică din umeri şi se întoarse, pornind cu greu prin mocirlă. Puţin mai în faţă, un ofiţer din coloana de aprovizionare era muştruluit de un bărbat în uniformă roşie, înalt şi supărat, care părea să indice cât de cât că toată învălmăşeala aia avea şi un comandant. Logen avu nevoie de câteva momente ca să-l recunoască. Stătuseră împreună la un ospăţ, în împrejurări cu totul diferite, şi discutaseră despre război. Acum arăta mai bătrân, mai slab, mai dur. Avea o expresie aspră, încruntată, dar zâmbi când îl văzu pe Logen şi veni spre el cu mâna întinsă.

1080

– Pe toţi morţii, spuse el într-o nordică acceptabilă, dar soarta ştie să ne facă farse! Te cunosc. – Asemenea. – Nouădegete, nu-i aşa? – Întocmai. Iar tu eşti West, din Englia. – El, şi nimeni altul. Îmi pare rău că nu te pot întâmpina mai plăcut, dar armata a ajuns aici abia acum o zi, două, şi după cum vezi, situaţia încă nu e în deplină ordine. Nu aici, idiotule! mugi el la un vizitiu care încerca să-şi bage căruţa între altele două, unde n-ar fi încăput nici de frică. În ţara asta nenorocită aveţi şi ceva ce s-ar putea numi vară? – O ai în faţa ochilor. Iarna n-ai văzut-o? – Hm… Aici ai dreptate. Dar, la urma urmei, ce te-a mânat încoace? Logen îi întinse scrisoarea. Aplecându-se deasupra ei, ca s-o apere de ploaie, West o citi încruntat. – Semnată de Lordul Şambelan Hoff, ai? – Asta-i bine? Îşi boţi buzele, înapoindu-i-o. – Depinde. Înseamnă că ai prieteni influenţi. Sau nişte duşmani la fel de influenţi. – Şi de unii, şi de alţii, pare-se. West zâmbi: – Constat că au ajuns la o înţelegere. Ai venit să lupţi? – Nu pentru altceva. – Bun. Un om cu experienţă ne prinde bine oricând. Îi privi pe recruţii care se dădeau jos din căruţe şi oftă prelung. – Încă suntem mult prea puţini aici. Mai bine te-ai duce să te alături celorlalţi nordici. – Aveţi şi nordici cu voi? – Avem, şi-n fiecare zi tot vin alţii şi alţii. Se pare că mulţi dintre ei nu-s prea încântaţi de felul în care îi conduce regele lor. Mai cu seamă, în ceea ce priveşte înţelegerea aia cu shanka… – Înţelegere? Cu shanka? se încruntă Logen; niciodată nu se aşteptase ca Bethod să se coboare atât de jos, dar nu era nici pe departe prima dezamăgire. A convins capetele-turtite să lupte alături de el? – Fără doar şi poate. El are capetele-turtite, iar noi îi avem pe nordici. Ciudată lume, nici pomeneală. – Ba bine că nu, confirmă Logen, clătinând din cap. Câţi ai? – Cam trei sute, aş zice, după ultima numărătoare, deşi nu prea le place să fie număraţi. – Atunci, se pare că ai trei sute unu, dacă mă pui la socoteală şi pe mine.

1081

– Şi-au făcut tabăra acolo, pe aripa stângă, preciză West, arătând spre conturul negru al copacilor profilaţi pe cerul înserării. – Destul de bine. Cine-i şeful? – Un flăcău pe nume Copoiul. Câteva clipe, Logen îl privi lung. – Cum ai zis că-l cheamă? – Copoiul. Îl cunoşti? – Se poate spune şi aşa, şopti Logen, cu un zâmbet întinzându-i-se încet pe faţă. Se poate spune şi aşa… Seara se lăsa cu repeziciune, urmată îndeaproape de noapte, şi tocmai aprinseseră focul cel lung, când apăru Logen. Distingea siluetele carlilor care-şi ocupau locurile de-o parte şi de alta, pe fundalul flăcărilor. Le auzea glasurile şi râsetele zgomotoase în tăcerea serii, acum când ploaia se oprise. De mult nu mai auzise o asemenea mulţime vorbind în graiul nordic, şi-i suna ciudat în urechi, chiar dacă era propria lui limbă. Îi reînvia unele amintiri urâte. Turme de oameni strigând la el, urlând după el. Hoarde întregi năvălind în luptă, scoţând ţipete victorioase, jelindu-şi morţii. Simţea de undeva miros de carne friptă. O aromă bogată, savuroasă, care-i gâdila nările şi făcea să-i chiorăie maţele. Lângă cărare, o torţă ardea în vârful unei prăjini, sub care stătea un tânăr plictisit, cu o lance, privindu-l încruntat pe Logen când se apropie. Probabil pierduse tragerea la sorţi, să stea de gardă în timp ce mâncau ceilalţi, şi nu părea deloc încântat. – Ce vrei? mârâi el. – L-aveţi pe Copoi aici? – Mda, şi ce? – Trebuie să vorbesc cu el. Un altul se apropie, trecut binişor de prima tinereţe, cu o claie de păr cărunt şi un chip tăbăcit. – Ce-avem aici? – Un recrut nou, mormăi străjerul. Vrea să-l vadă pe şefu’. Vârstnicul miji ochii spre Logen, încruntat. – Te cunosc, prietene? Logen înălţă capul, astfel încât lumina făcliei să-i lumineze faţa. Mai bine să priveşti omul în ochi şi să-l laşi să te vadă, arătându-i că nu ţi-e teamă. Aşa-l învăţase tatăl lui. – Nu ştiu. Ce zici? – De unde-ai venit? Din partea albicioşilor, aşa-i? – Nu. Lucrez singur. – Singur? I-auzi. Parcă te recunosc… 1082

Făcu ochii mari şi rămase cu gura căscată, albindu-se la faţă precum creta. – Pe toţi morţii blestemaţi, şopti el, făcând un pas împleticit înapoi. Ăsta-i Sângerosul-Nouă! Poate că Logen sperase să nu-l recunoască nimeni. Să-l fi uitat cu toţii. Să aibă alte griji pe cap, iar el să fie doar un om ca oricare altul. Acum, însă, vedea expresia de pe faţa bătrânului – expresia aceea de om care face pe el de frică – şi-i era destul de clar ce avea să urmeze. La fel ca întotdeauna. Iar cel mai rău era că acum, când fusese recunoscut şi vedea spaima aceea, groaza aceea şi respectul acela, nici nu era sigur că nu-i plăcea să le vadă. I se cuveneau, doar, nu? La urma urmei, faptele sunt fapte. Era Sângerosul-Nouă. Băiatul încă nu prea pricepuse. – Îţi râzi de mine? Mai rămâne doar să-mi spui c-a venit Bethod în persoană, hmm? Nimeni însă nu râse, iar Logen ridică mâna, privindu-l prin locul unde avusese degetul mijlociu. Băiatul se uită de la ciot la vârstnicul care tremura, apoi din nou la Logen. – Rahat… bâigui el. – Unde-i şeful tău, băiete? Pe Logen îl speria propriul său glas: sec, mort, rece ca gerul iernii. – Este… este… Tânărul ridică un deget tremurător, pentru a arăta spre focuri. – Bine. Cred c-am să-l adulmec singur. Cei doi se dădură la o parte din drum. Logen trecu pe lângă ei, cu un fel de zâmbet – sau, mai degrabă, o răsfrângere a buzelor, dezvelind dinţii. În fond, avea şi el o anumită reputaţie. – Nu vă temeţi, le şuieră el în faţă. La urma urmei, sunt în tabăra voastră, nu? Nimeni nu-i suflă o vorbă în timp ce mergea prin spatele carlilor, spre capătul focului. Vreo doi aruncară câte-o privire peste umăr, dar nimic mai mult decât ca pentru orice nou-venit într-o tabără. N-aveau idee cine era, încă, dar urmau să afle curând. Băiatul şi bătrânul aveau să şuşotească, iar şoaptele să se răspândească prin jurul focului, aşa cum au ele obiceiul, după care toţi urmau să se uite la el. Tresări, când alături se mişcă o umbră uriaşă – atât de mare, încât în primul moment o luase drept un copac. Un om înalt şi robust, care-şi scărpina barba, zâmbind spre foc. Tul Duru. Nimeni nu l-ar fi putut confunda pe Capdetunet, nici în lumina aceea slabă. Nu pe un asemenea gigant. Îl făcea pe Logen să se întrebe din nou cum naiba îl învinsese, din capul locului. Chiar în clipa aceea simţi imboldul straniu de a lăsa capul în piept, văzându-şi de drum în noapte, fără o singură privire în urmă. Atunci, n-ar mai fi trebuit să fie din nou Sângerosul-Nouă şi n-ar mai fi rămas în urma lui decât povestirea unui recrut şi a unui bătrân care jurau că într-o noapte văzuseră un strigoi. Ar fi putut 1083

să se ducă departe şi s-o ia de la-nceput, devenind oricine dorea. Dar mai încercase deja asta, cândva, şi nu-i folosise la nimic. Trecutul îl urmărea mereu îndeaproape, suflându-i în ceafă. Era timpul să se întoarcă şi să-l confrunte. – În regulă, malacule, spuse Tul, cătând spre el prin întuneric, cu reflexele portocalii ale focului jucându-i pe chipul ca un bolovan, cu barba ca o blană uriaşă. – Cine… stai aşa… Logen înghiţi în sec. N-avea idee, acum că stătea să se gândească, ce-ar fi zis oricare dintre ei revăzându-l. În fond, fuseseră duşmani mult timp, înainte de a se împrieteni. Luptase cu fiecare dintre ei. Fiecare dorise să-l ucidă, şi pe bună dreptate. Apoi, fugise spre sud, lăsându-i cu shanka. Dacă, după un an şi ceva de absenţă, se alegea cu o întâmpinare ostilă? În clipa următoare, Tul îl înşfăcă într-o îmbrăţişare năprasnică. – Eşti viu! Îi dădu drumul doar atât cât să se asigure că nu-l confundase, apoi îl cuprinse din nou. – Mda, sunt viu, gâfâi Logen, căruia abia-i mai rămăsese aer în piept. Se părea că era primit cu bucurie, totuşi. Tul zâmbea cu toată faţa. – Haide, îl chemă el pe Logen să-l urmeze. Băieţii au să se scape pe ei când te-or vedea! Logen porni după Tul, cu inima bubuindu-i în piept, spre capătul focului, unde şeful stătea împreună cu cei mai apropiaţi Oameni Numiţi ai lui. Îi găsiră acolo, aşezaţi pe pământ. Copoiul era în mijloc, mormăind încet ceva spre Dow. Ursuzul stătea de cealaltă parte, rezemat într-un cot, jucându-se cu penele săgeţilor. Parcă nimic nu s-ar fi schimbat. – Ţi-am adus un oaspete, Copoiule, anunţă Tul, cu glasul gâtuit, într-un efort de a nu dezvălui surpriza. – Nu mai spune…? înălţă Copoiul privirea spre Logen, care însă era ascuns în umbră, după umărul uriaş al lui Tul. Şi nu poate să mai aştepte, să mâncăm şi noi? – Ştii, nu prea cred… – De ce? Cine e? – Cine e? repetă Tul, apucându-l pe Logen de umăr, pentru a-l împinge în lumina focului. Nu-i decât Logen Nouădegete, naibii! Cizma lui Logen alunecă pe noroi şi fu cât pe ce să cadă-n fund, fâlfâind din braţe ca să-şi ţină echilibrul. Toate sporovăielile din jurul focului se stinseră cât ai clipi, în vreme ce oamenii se întorceau spre el. Două şiruri lungi de chipuri încremenite de uimire, în lumina unduitoare. Nu se mai auzea niciun sunet, doar foşnetul vântului şi trosnetele focului. Copoiul se holbă la el de parcă ar fi văzut un mort pe picioare, cu gura căscată tot mai larg de la o clipă la alta.

1084

– Credeam c-aţi murit toţi, spuse Logen, în timp ce-şi regăsea echilibrul. Uneori, putem fi prea realişti, se pare. Încet, Copoiul se ridică. Întinse mâna, iar Logen i-o prinse într-a lui. Nu era nimic de spus. Mai ales între doi oameni care trecuseră împreună prin atâtea – lupte cu shanka, trecerea munţilor, războaie şi urmări ale lor. Ani la rând. Copoiul îi strânse mâna cu putere, iar Logen şi-o trânti pe cealaltă deasupra. Îşi zâmbiră, dând din cap, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat între ei. Nu aveau ce să-şi spună. – Ursuzule. Mă bucur să te văd. – Hm, făcu Ursuzul, dându-i o stacană, după care reveni cu privirea la săgeţile lui, ca şi cum Logen s-ar fi dus doar să se uşureze, cu un moment în urmă, iar acum revenea în chipul cel mai firesc. Logen fu nevoit să zâmbească. Nici nu se aşteptase la altceva. – Ăla care se-ascunde acolo-i Dow cel Negru? – M-aş fi ascuns mai bine, dacă ştiam că vii, replică Dow, măsurându-l pe Logen din cap până-n picioare, cu un zâmbet nu tocmai primitor. Dacă ăsta nu-i Nouădegete însuşi… Parcă ziceai că a căzut într-o prăpastie? lătră el spre Copoi. – Aşa am văzut eu. – A, de căzut, am căzut… confirmă Logen, în timp ce-şi amintea vântul suflându-i în gură, stâncile şi zăpada învârtindu-se în jurul lui, căderea în apă, care-i tăiase respiraţia. Cum am căzut, aşa am şi scăpat, mai mult sau mai puţin. Copoiul îi făcu loc pe pieile aşternute lângă foc şi toţi se aşezară din nou. Dow clătina din cap. – Când era vorba de scăpat cu viaţă, mereu ai fost un norocos afurisit. Trebuia să m-aştept s-apari din nou. – Credeam că v-au venit de hac capetele-turtite, spuse Logen. Cum aţi scăpat de-acolo? – Ne-a scos Treicopaci, răspunse Copoiul. Tul dădu din cap şi el. – Ne-a condus peste munţi, am străbătut Nordul, vânând, şi am ajuns tocmai până-n Englia. – Şi tot timpul v-aţi ciorovăit ca o adunătură de babe, nu mă îndoiesc… Copoiul rânji spre Dow. – S-au cam văicărit unii, pe drum. – Şi-atunci, Treicopaci unde-i acum? se interesă Logen, care abia aştepta să stea la taclale cu vechiul său prieten. – A murit, răspunse Ursuzul. Logen tresări. Se aşteptase la una ca asta, de vreme ce acum Copoiul era la comandă. Tul dădu din capul său uriaş. – A căzut în luptă. Conducea un atac contra capetelor-turtite. A murit luptând cu chestia aia, cu Temutul. 1085

– Ticălosu’ dracu’, scuipă Dow în noroi. – Şi Forley? – Mort şi el, lătră Dow. S-a dus în Carleon, să-l prevină pe Bethod că shanka veneau peste munţi. L-a omorât Calder, doar ca să se distreze. Alt nemernic! Şi scuipă din nou. Întotdeauna amicul Dow fusese un scuipător grozav. – Mort… clătină din cap Logen. Forley mort, Treicopaci mort şi el, ce păcat… Dar nu demult îi crezuse pe toţi întorşi în ţărână, deci faptul că patru mai trăiau era un câştig, într-un fel. – Mă rog. Destoinici oameni, amândoi. Cei mai buni, şi au murit onorabil, după câte aud. Cât de onorabil se poate muri, oricum. – Mda, încuviinţă Tul, ridicând o bărdacă. Cât se poate. Să bem pentru cei căzuţi. Băură cu toţii în tăcere, iar gustul berii îl făcu pe Logen să plesnească din buze. De mult nu-l mai simţise. – Aşadar, a trecut un an, mormăi Dow. Am mai luat şi noi nişte vieţi, am făcut cale lungă şi am luptat într-o bătălie nenorocită rău de tot. Am pierdut doi oameni şi ne-am ales c-un şef nou. Tu de ce naiba te-ai mai ţinut, Nouădegete? – Păi… e o poveste destul de interesantă, răspunse Logen, întrebându-se în ce sens era interesantă, pentru a descoperi că nici el nu era prea sigur. Credeam că shanka v-au doborât pe toţi, de vreme ce viaţa m-a învăţat să mă aştept la tot ce poate fi mai rău, aşa c-am luat-o spre sud şi m-am înhăitat c-un vrăjitor. Am călătorit cu el, peste mare, până departe, ca să găsim nu ştiu ce chestie, şi când am ajuns… nu era acolo. Părea o treabă cam nebunească, după cum spunea el. – Ce fel de treabă? se interesă Tul, cu chipul schimonosit de nedumerire. – Ştii ceva? murmură Logen, sugându-şi dinţii care păstrau gustul băuturii. Nu pot spune c-am înţeles. Ceilalţi se uitau unii la alţii ca şi cum în viaţa lor n-ar mai fi auzit o poveste atât de prostească, iar Logen fu nevoit să recunoască: probabil nici nu auziseră. – Totuşi, acum nu prea mai contează. Deci viaţa noastră nu-i chiar aşa de nenorocită cum credeam, comentă el, plesnindu-l pe Tul prieteneşte pe spate. Copoiul îşi umflă obrajii. – Ei, ne pare bine că te-ai întors, oricum. Cred că de-acum o să-ţi reiei locul, mm? – Locul? – La conducere, nu? Vreau să zic, erai şef. – Oi fi fost, da’ n-am de gând să fiu din nou. Se pare că flăcăii ăştia sunt destul de mulţumiţi cu felul cum stau acum lucrurile. – Da, dar tu te pricepi mult mai bine ca mine să conduci oamenii… – Nu ştiu dac-o fi cum zici. Cu mine-n frunte, lucrurile n-au mers niciodată prea grozav, pentru nimeni, nu-i aşa? Nici pentru noi, nici pentru cei care luptau alături de noi şi nici pentru ăia contra cărora luptam. 1086

Logen îşi cocoşă umerii, sub apăsarea amintirilor, continuând: – O să zic şi eu ce am de spus, dacă vrei, dar mai degrabă te-aş urma pe tine. Am fost şi eu căpetenie la viaţa mea, şi n-a prea mers. Copoiul părea să fi aşteptat altceva. – Păi… dacă eşti sigur… – Sunt sigur, îl bătu Logen pe umăr. Nu-i uşor să fii şef, aşa-i? – Nu e, bombăni celălalt. Greu al dracu’… – Şi-n plus, cred că mulţi dintre flăcăii ăştia s-au mai şi certat cu mine, în trecut, şi nu se bucură prea mult să mă vadă. Se uită în lungul focului, la chipurile aspre, auzindu-şi numele mormăit pe ici, pe colo, prea încet ca să fie clar ce-şi spuneau, dar putea bănui că nu erau complimente. – Sunt destul de bucuroşi să te aibă alături când o să-nceapă luptele, cu asta să nu-ţi faci nicio grijă. – Poate. Părea mare păcat că trebuia să se-apuce de ucis înainte ca oamenii măcar să dea din cap spre el. Din întuneric îl fulgerau priviri tăioase, mutându-se când se uita şi el într-acolo. Un singur om îi înfrunta privirea, mai mult sau mai puţin. Un pletos înalt, cam pe la jumătatea focului. – Ăla cine-i? întrebă Logen. – Care? – Ăla care se uită la mine. – A, e Fior, răspunse Copoiul, sugându-şi dinţii ascuţiţi. Are curaj cât încape, Fior al nostru. A luptat de câteva ori alături de noi, şi se pricepe al naibii de bine. Întâi de toate, am să-ţi spun că-i un om de treabă şi-i suntem datori. Pe urmă, mai trebuie să adaug şi că e fiul lui Gât-Horcăitor. Logen simţi că-i venea greaţă. – Cine-ai zis că e? – Celălalt fiu al lui. – Ăla mic? – Asta a fost demult. Şi băieţii mici cresc, cu timpul. O fi fost demult, dar Logen nu uitase nimic. Se vedea limpede. Nimic nu era dat uitării, acolo în Nord, iar el o ştia cel mai bine. – Ar trebui să-i spun ceva. Dacă va trebui să luptăm alături… Trebuie să-i spun ceva. Copoiul se strâmbă. – Mai bine nu. E mai bine să nu zgândăreşti anumite răni. Mănâncă acum şi vorbeşte cu el mâine-dimineaţă. La lumina zilei, toate sună mai bine. Sau… cum vrei. – Hm, mârâi Ursuzul. Logen se ridică în picioare. 1087

– Ai dreptate, cred, dar mai bine s-o fac acum… – … decât să trăieşti cu frica-n suflet, completă Copoiul, dând din cap, cu privirea spre foc. Ţi s-a simţit lipsa, Logen, atâta lucru-i limpede. – Şi ţie, Copoiule. Şi ţie. Porni prin întunericul cu miros de fum, carne şi oameni, prin spatele carlilor care stăteau aşezaţi lângă foc, adunându-şi umerii şi murmurând la vederea lui. Ştia la ce se gândeau. „Sângerosul-Nouă, chiar în spatele meu, şi-n toată lumea nu există un om spre care să fie mai rău să stai întors cu spatele.” Îi vedea ochii reci ai lui Fior scăpărând îndărătul părului său lung ce-i cădea în şuviţe pe faţă, cu buzele strânse dur. Avea un cuţit cu care mânca, dar era la fel de potrivit şi ca să înjunghie un om. Când se ghemui lângă el, Logen privi lucirea focului pe tăiş. – Deci, tu eşti Sângerosul-Nouă. – Mda, se strâmbă Logen, aşa cred. Fior dădu din cap, fără să-şi ia privirea de la el. – Deci aşa arată Sângerosul-Nouă. – Sper că nu eşti dezamăgit. – Cine, eu? În niciun caz. Mă bucur că am şi o faţă pentru tine, după atât timp. Logen se uită în jos, căutând o reacţie potrivită. Un mod de a-şi mişca mâinile, o expresie, câteva cuvinte care ar fi putut începe cât de cât să îndrepte lucrurile. – Erau vremuri grele, atunci, demult… spuse el până la urmă. – Mai grele ca acum? – Păi, răspunse Logen, muşcându-şi buza, poate că nu. – Vremurile sunt mereu grele, aş zice, scrâşni Fior printre dinţi. Asta nu-i o scuză ca să faci ditamai porcăria. – Ai dreptate. Pentru ce-am făcut eu nu există nicio scuză. Nu mă mândresc cu asta. Altceva, nu ştiu ce-aş putea să spun, decât că sper că poţi să treci peste, ca să luptăm umăr la umăr. – Voi fi cinstit cu tine, replică Fior, cu un glas gâtuit, ca şi cum ar fi încercat să nu strige, sau să nu plângă, sau şi una, şi alta, poate. E un lucru greu de lăsat în urmă. Mi-ai ucis fratele, când îi făgăduiseşi îndurare, i-ai tăiat braţele şi picioarele şi i-ai ţintuit capul pe stindardul lui Bethod. Degetele albite îi tremurau pe plăselele cuţitului, iar Logen văzu că făcea mari eforturi ca să nu-l înjunghie în faţă – şi nu putea să-l condamne. Deloc nu-l învinuia. – După aia, tatăl meu n-a mai fost niciodată acelaşi om. Nu mai avea nimic în el. De ani întregi visez să te omor, Sângerosule-Nouă. Logen dădu încet din cap. – Mda… Nu vei fi niciodată singurul care are visul ăsta. Acum vedea şi alte priviri ostile îndreptate spre el, peste flăcări. Chipuri încruntate în umbră, feţe îndârjite în lumina pâlpâitoare. Oameni pe care nici 1088

măcar nu-i cunoştea, speriaţi până-n măduva oaselor, sau dornici să-şi încheie socotelile cu el. Multă spaimă şi multe socoteli. Îi putea număra pe degetele de la o mână pe oamenii care se bucurau să-l vadă în viaţă. Chiar şi de la mâna cu mijlociul lipsă. Iar asta ar fi trebuit să fie tabăra în care lupta. Copoiul avusese dreptate. Anumite răni e mai bine să nu fie zgândărite. Logen se ridică în picioare, cu furnicături pe şira spinării, şi se întoarse spre capătul focului, unde era mai uşor să se stea de vorbă. Nu se îndoia că Fior dorea la fel de mult ca oricând să-l ucidă, dar asta nu era de mirare. Trebuia să fie realist. Nu existau cuvinte care să îndrepte lucrurile pe care le făcuse.

1089

Datorii nemiloase Superior Glokta, Deşi cred că n-am fost niciodată prezentaţi formal, am auzit numele dumneavoastră menţionat adesea în ultimele câteva săptămâni. Fără a intenţiona să vă jignesc, se pare că în orice încăpere intru, aflu că dumneavoastră sau tocmai aţi ieşit, sau urmează să sosiţi curând, şi toate negocierile pe care le întreprind se complică prin implicarea dumneavoastră. În situaţia de faţă, şefii noştri sunt foarte des în opoziţie, dar acesta nu este un motiv de a nu ne comporta ca nişte oameni civilizaţi. S-ar putea ca dumneavoastră şi cu mine să ajungem la o înţelegere în urma căreia amândoi vom avea mai puţin de lucru şi posibilitatea de a progresa mai rapid. Vă voi aştepta la abatorul de lângă Patru Colţuri, mâine-dimineaţă, începând de la ora şase. Îmi prezint scuze pentru că am ales un loc atât de zgomotos, dar consider că ar fi mai bine ca discuţia noastră să rămână privată. Îndrăznesc să spun că pe niciunul dintre noi nu-l va descuraja câteva gunoaie împrăştiate pe jos. Harlen Morrow, Secretar al Înaltului Judecător Marovia Cu bunăvoinţă spus, locul puţea. S-ar părea că vreo câteva sute de porci vii nu miros la fel de plăcut pe cât te-ai aştepta. Pardoseala magaziei întunecoase era îngălată de zoaiele lor împuţite, iar prin aerul înecăcios răsunau glasuri disperate. Grohăiau şi guiţau, mormăiau şi se împingeau prin ţarcurile lor, simţind, poate, că satârul măcelarului nu era prea departe. Dar, după cum remarcase Morrow, Glokta nu era omul care să se lase descumpănit de zgomote, de cuţite sau, la o adică, de mirosurile neplăcute. Mi-am trăit viaţa bălăcărindu-mă prin mocirle metaforice, la urma urmei. Ce cusur au cele adevărate? Mai grea era problema pardoselii alunecoase. Şontâcăia cu paşi mărunţi, simţind că-i ardea piciorul. Imaginează-ţi că te-ai prezenta la o întâlnire mânjit cu rahat de porci. N-ai inspira tocmai imaginea unei severităţi necruţătoare, aşa-i? Îl văzu pe Morrow, rezemat de unul dintre ţarcuri. Întocmai ca un fermier care-şi admiră turma premiată. Glokta se apropie de el şchiopătând, cu ghetele clefăindu-i, gâfâind zgomotos şi strâmbându-se, lac de sudoare. – Ei, Morrow, zău că ştii cum să faci o femeie să se simtă admirată, trebuie să recunosc. Secretarul lui Marovia, un om scund, cu faţă rotundă şi ochelari, zâmbi.

1090

– Superior Glokta, permiteţi-mi să încep prin a spune că nu am decât cel mai mare respect pentru faptele dumneavoastră din Gurkhul, metodele de negociere şi… – N-am venit aici ca să facem schimb de amabilităţi, Morrow. Dacă numai despre asta era vorba, puteam să mă gândesc la un loc mai plăcut mirositor. – Şi la o companie mai agreabilă, nu mă îndoiesc. Atunci, să trecem la treabă. Trăim vremuri dificile. – Nu te contrazic. – Schimbări… Incertitudini… Neplăceri printre ţărani… – Mai mult decât simple neplăceri, aş zice – nu-i aşa? – Atunci, revolte. Să sperăm că încrederea pe care Consiliul Închis i-a acordat-o colonelului Luthar se va vădi justificată, iar el îi va opri pe rebeli în afara oraşului. – N-aş avea încredere în cadavrul lui nici ca să oprească o săgeată, dar presupun că membrii Consiliului Închis au avut motivele lor. – Ca întotdeauna. Deşi, fireşte, nu sunt mereu de acord între ei. Nu sunt de acord în legătură cu nimic. Asta-i de-a dreptul o regulă în instituţia aia afurisită. – Cei care-i servesc, însă, preciză Morrow, privindu-l semnificativ peste ramele ochelarilor, sunt aceia care poartă povara dezacordurilor dintre ei. Consider că noi, în special, ne-am călcat pe bătături unii pe alţii cam prea mult ca să fim mulţumiţi. – Hmm, mârâi Glokta, vârându-şi un deget în gheată. Sper că n-ai picioarele pline de vânătăi. N-aş mai putea dormi noaptea, dacă aş şti că din vina mea şchiopătezi. Poate ai în minte vreo soluţie? – S-ar putea spune că da. Morrow zâmbi spre porci, privindu-i cum se foiau şi se urcau unii peste alţii, grohăind. – Am avut vieri la ferma unde am crescut. Îndurare! Orice, numai să nu-mi spună povestea vieţii lui!… – Răspunderea mea era să-i hrănesc. Mă sculam în zorii zilei, încă înainte de a se lumina, scoţând aburi pe gură în frigul de-afară… Vai, dar ce imagini vii zugrăveşte! Jupânaşul Morrow, pân-la genunchi în zoaie, privind cum se îmbuibă porcii şi visând să scape de-acolo. O viaţă nouă şi glorioasă, în oraşul cel sclipitor! Secretarul îi rânji, cu lentilele ochelarilor lucindu-i în lumina slabă. – Ştiţi, ăştia sunt în stare să mănânce orice. Chiar şi ologi. Aha. Deci, despre asta era vorba. În acel moment, Glokta observă un om care se apropia de ei pe furiş, dinspre capătul opus al hambarului. Era o matahală cu haină jerpelită, umblând numai prin părţile cele mai întunecoase. Îşi ţinea braţul strâns lângă trup, cu mâna 1091

ascunsă în mânecă. Exact ca şi cum ar avea un pumnal, chestie la care nu se prea pricepe. Mult mai bine era să meargă cu zâmbetul pe buze şi cuţitul la vedere. Într-un abator, există sute de motive ca să ai la tine un obiect tăios. Pentru a încerca să-l ascunzi, însă, nu poţi avea decât unul singur. Aruncă o privire peste umăr, strâmbându-se când îi trosni grumazul. Alt om, foarte asemănător cu primul, venea tiptil din sens opus. Glokta înălţă sprâncenele. – Haidamaci? Nu prea original… – N-o fi original, dar cred că puteţi descoperi ce eficienţi sunt. – Aşadar, urmează să fiu măcelărit la abator, ei, Morrow? Căsăpit de casapi! Sand dan Glokta, cel ce zdrobeşte inimi, câştigător al Turnirului, erou al războiului cu gurkienii, căcat prin cururile unei turme de porci! Pufni în râs şi fu nevoit să-şi şteargă mucii de pe buza de sus. – Mă bucur atât de mult că vă place ironia, mormăi Morrow, părând cam descumpănit. – A, cum să nu…?! Hrană pentru porci. E atât de evident, încât pot spune cinstit că nu la aşa ceva mă aşteptam. Apoi, oftă prelung. – Dar a nu mă aştepta şi a nu mă pregăti sunt două lucruri complet diferite. Sunetul coardei nu se auzi peste hărmălaia porcilor. Haidamacul păru la început să alunece, scăpându-şi cuţitul lucitor şi căzând pe-o parte, fără niciun motiv. Apoi, Glokta văzu săgeata care-i ieşea din coaste. Nu-i o surpriză prea mare, desigur, şi totuşi, de fiecare dată pare o vrajă. Ucigaşul plătit din celălalt capăt al hambarului făcu un pas înapoi, şocat, fără s-o vadă pe practiciana Vitari care trecea fără zgomot peste balustrada ţarcului gol din spatele lui. Prin întuneric fulgeră o lucire metalică, în momentul când femeia îi reteză tendoanele dinapoia genunchiului, doborându-l, cu un ţipăt retezat pe loc de lanţul strâns în jurul gâtului. Severard sări agil de pe grinzile din stânga lui Glokta, căzând în mocirlă cu un plescăit. Se apropie repede, cu arcul pe umăr, azvârli în întuneric, dintr-o lovitură de picior, cuţitul căzut, şi se uită la omul în care trăsese. – Îţi datorez cinci mărci! îi strigă el lui Frost. Nu i-am nimerit inima, fir-ar să fie. Poate-n ficat…? – În hicat… mormăi albinosul, ieşind din umbră, în capătul îndepărtat al magaziei. Omul se ridică chinuit în genunchi, ţinându-se de locul străpuns, cu un obraz schimonosit plin de noroi. Din mers, Frost ridică bastonul şi-i aplică o lovitură zdrobitoare în ceafă, oprindu-i brusc ţipetele şi trântindu-l cu faţa în jos. Între timp, Vitari îl doborâse pe al ei la pământ şi stătea îngenuncheată pe spatele lui, strângându-l de gât cu lanţul. Zvârcolelile deveneau din ce în ce mai slabe, până încetară. Încă un hartan de carne pe pardoseala abatorului. Glokta reveni cu privirea la Morrow. 1092

– Ce repede se pot schimba lucrurile, ei, Harlen? Cică toată lumea vrea să te cunoască – şi, peste o clipă… Se bătu trist cu capătul murdar al bastonului peste piciorul olog. – Ai belit-o. Grea lecţie. Ar fi trebuit să m-aştept. Secretarul lui Marovia făcu un pas înapoi, cu limba săgetându-i printre buze şi o mână ridicată în faţă. – Staţi puţin… – De ce? i-o întoarse Glokta, răsfrângându-şi buza de jos. Chiar crezi că ne putem îndrăgi din nou, după toate astea? – Poate ajungem la o… – Nu-s supărat că ai vrut să mă omori. Dar… atât de jalnic? Doar suntem profesionişti, Morrow. E o insultă, să fi crezut c-o să-ţi meargă. – Mă simt lezat, mormăi Severard. – Adânc rănit, îi ţinu isonul Vitari, cu lanţul zornăind în întuneric. – Ofenşat phofund, fonfăi Frost, mânându-l pe Morrow înapoi spre ţarc. – Trebuia să continui cu linsul lui Hoff în fundul ăla mare de beţiv. Sau, poate, mai bine rămâneai la fermă, cu porcii tăi. O muncă destul de grea, cred, în zorii zilei… Dar tot aveai din ce trăi. – Staţi, staţi! Staaahh… Severard, care-l înhăţase de umăr din spate, îl înjunghie într-o parte a gâtului şi-i reteză beregata la fel de calm ca şi cum ar fi spintecat un peşte. Sângele ţâşni peste ghetele lui Glokta, care se împletici înapoi, cu o strâmbătură, când durerea îi străbătu piciorul infirm. – Rahat! şuieră el printre gingii, gata să cadă-n fund, reuşind să rămână în picioare doar pentru că se agăţă disperat de gărduleţul de-alături. Nu era mai simplu să-l sugrumi? Severard ridică din umeri. – Tot aia e, nu? Morrow căzu în genunchi, cu ochii sticloşi privind cruciş şi o mână la gâtul tăiat, în timp ce sângele-i curgea peste gulerul cămăşii. Glokta îl privi cum se răsturna pe spate, lovind cu un picior în pardoseală, unde călcâiul lui lăsa dâre lungi în mâlul puturos. Păcat de porcii de la fermă. Deacum, în veci n-au să-l mai vadă pe jupânaşul Morrow întorcându-se peste deal, după viaţa lui vitejească în oraşul scânteietor, scoţând aburi pe gură în aerul rece, rece de tot, al dimineţii… Convulsiile secretarului slăbeau tot mai mult, şi mai mult, până rămase nemişcat. Glokta se mai ţinu un moment de ţarc, privind cadavrul. Când anume am devenit… aşa? Pas cu pas, cred. O faptă duce la alta, şi n-avem încotro decât să urmăm cărarea, şi de fiecare dată există motive. Facem ce trebuie, facem ce ni se spune, facem ce ne e mai uşor. Ce altceva putem face, decât să rezolvăm pe 1093

rând problemele sordide? Şi pe urmă, într-o zi, deschidem ochii şi vedem c-am ajuns… aşa. Se uită la sângele care-i lucea pe gheată, strâmbă din nas şi se şterse de pantalonul lui Morrow. Mda, mă rog. Mi-ar plăcea să mai filosofez o vreme, dar am înalţi funcţionari de cumpărat, nobili de şantajat, voturi de măsluit, secretari de omorât şi amante de ameninţat. Atâtea cuţite cu care să jonglez… Şi, când unul cade zăngănind pe pardoseala murdară, altul trebuie să se înalţe, cu lama ascuţită ca un brici învârtindu-se deasupra capetelor noastre. Niciodată nu devine mai uşor. – Prietenii noştri magici s-au întors în oraş. Severard îşi ridică masca, pentru a se scărpina pe obraz. – Magii? – Întâiul dintre ticăloşi, şi nimeni altul, cu îndrăzneaţă lui companie de eroi. El, şi ucenicul lui unsuros, şi femeia aia. Şi Navigatorul. Staţi cu ochii pe ei şi vedeţi dacă e vreun purcel pe care să-l putem despărţi de turmă. E timpul să aflăm ce pun la cale. Mai ai casa aia fermecătoare pe malul apei? – Sigur că da. – Bine. Poate reuşim în sfârşit să le-o luăm înainte, iar când Eminenţa Sa va pretinde răspunsuri, să le avem pregătite. Şi voi putea primi şi eu în fine o mângâiere pe cap de la stăpânul meu. – Cu ăştia ce facem? întrebă Vitari, arătând spre cadavre cu o smucitură a capului ei zbârlit. Glokta oftă. – Porcii mănâncă orice, pare-se. În oraş se lăsa întunericul, la vremea când Glokta începu să-şi târască piciorul invalid pe străzile tot mai goale, spre Agriont. Prăvălierii închideau uşile, locatarii îşi aprindeau lămpile, lumina lumânărilor se revărsa pe uliţe prin crăpăturile obloanelor. Familii fericite aşezându-se la cine fericite, fără îndoială. Taţi iubitori cu nevestele lor iubitoare, copiii lor adorabili, vieţile lor pline de sens. Felicitări din toată inima. Îşi înfipse dinţii rămaşi în gingiile îndurerate, într-un efort de a-şi păstra liniştea sufletească. Transpiraţia începea să-i îmbibe cămaşa, piciorul îl durea tot mai rău cu fiecare pas. Dar n-am să mă opresc pentru ciozvârta asta de carne moartă, bună de nimic. Durerea urca de la gleznă la genunchi, de la genunchi spre şold, iar din şold în sus prin şira răsucită a spinării, până-n ţeastă. Atâtea eforturi, doar pentru a ucide un administrator de nivel mediu, care lucra la numai câteva clădiri distanţă de Casa Întrebărilor, în orice caz. Amarnică pierdere de timp, asta e, o afurisită de… – Superior Glokta?

1094

Un bărbat se apropiase, respectuos, cu chipul cufundat în umbră. Glokta miji ochii spre el. – Te cu…? Treaba era bine făcută, fără discuţie. Nici măcar nu fusese conştient de prezenţa celuilalt, până se pomeni cu sacul tras peste cap şi un braţ răsucit la spate, pentru a fi împins înainte, neputincios. Se poticni, bâjbâi după baston şi-l auzi căzând pe caldarâm. – Aaah! Un spasm arzător prin spinare, în timp ce încerca zadarnic să-şi elibereze braţul, şi fu nevoit să cedeze, icnind de durere. În câteva clipe, îi legară încheieturile şi simţi două mâini puternice vârâte la subsuori. Fu condus cu mare viteză, între doi oameni, cu picioarele abia atingând pietrele. Oricum, de mult nam mai mers aşa de repede. Nu-l ţineau cu brutalitate, dar îi era imposibil să se împotrivească. Profesionişti. Cu câteva clase peste ai lui Morrow. Cine-a ordonat treaba asta nu-i un neghiob. Deci, cine a ordonat-o? Sult însuşi sau unul dintre duşmanii lui Sult? Unul dintre rivalii săi la tron? Înaltul Judecător Marovia? Lordul Brock? Oricine din tot Consiliul Deschis? Sau, poate, gurkienii? N-au fost niciodată prietenii mei cei mai apropiaţi. Casa bancară Valint şi Balk, poate, hotărându-se în sfârşit să-şi ceară datoria? Poate că l-am judecat nepermis de greşit pe tânărul Căpitan Luthar? Sau să fie pur şi simplu Superiorul Goyle, care s-a săturat să-şi împartă slujba cu schilodul? O listă în toată regula, acum că era nevoit să se gândească. Auzea paşi tropăind în jur. Uliţe strâmte. N-avea idee cât de mult merseseră. Respiraţia îi gâfâia în sac, aspră, guturală. Inima-mi bubuie, mă trec sudori reci. Surescitat. Speriat, chiar. Ce-or fi vrând de la mine? Oamenii nu-s răpiţi de pe străzi ca să li se dea avansări, cadouri sau sărutări tandre – ce păcat… Ştiu eu bine de ce-s săltaţi oamenii din stradă. Mult mai bine. În josul unei scări scurte, cu vârfurile ghetelor târâte neputincios pe trepte. Zgomotul unei uşi masive închizându-se. Paşi răsunând pe un coridor cu dale. Altă uşă ce se închidea. Se simţi trântit fără ceremonie pe un scaun. Iar acum, fără îndoială, de bine, de rău, vom afla… Sacul îi fu smuls brusc de pe cap, iar Glokta clipi din ochi în lumina care-l orbea. O cameră albă, prea luminoasă pentru liniştea lui. Genul de cameră care mi-e trist de familiară. Şi totuşi, cât de urâtă pare, văzută din partea asta a mesei… Cineva stătea aşezat în faţa lui. Sau, conturul ceţos al cuiva… Închise un ochi, privind spre cel din faţa lui printre pleoapele mijite ale celuilalt, în timp ce vederea i se limpezea din nou. – Ei, murmură el. Ce surpriză… – Plăcută, sper. – Cred că asta rămâne de văzut…

1095

Carlot dan Eider era schimbată. „Şi se pare că surghiunul nu i-a picat tocmai rău.” Părul îi crescuse la loc, nu tot atât de lung, poate, dar mai mult decât destul ca să arate atrăgător. Vânătăile din jurul gâtului dispăruseră, şi mai avea doar nişte urme abia vizibile în locul unde obrazul îi fusese acoperit de cicatrice. Schimbase pânza de sac a trădătorilor pentru veşmintele de călătorie ale unei cucoane cu dare de mână, care-i stăteau nespus de bine. Pe degete şi la gât îi scânteiau nestemate. Părea întru totul la fel de bogată şi dichisită ca atunci când se văzuseră prima oară. În plus, mai şi zâmbea. Zâmbetul jucătorului care ţine toate atuurile în mână. Oare de ce nu mă-nvăţ minte? Niciodată să nu faci o favoare. Mai ales unei femei. Pe masa din faţa ei se afla o pereche mică de foarfece, la îndemână. Soiul pe care-l folosesc femeile bogate ca să-şi taie unghiile. Dar la fel de bune şi ca să taie pielea de pe tălpile cuiva, să-i lărgească nările ori să-i danteleze urechile… Hotărât lucru, lui Glokta îi era greu să-şi ia ochii de la forfecuţa lustruită care lucea în lumina lămpii. – Parcă-ţi spusesem să nu te mai întorci niciodată, rosti el, deşi din glas îi lipsea autoritatea obişnuită. – Aşa e. Dar apoi m-am gândit… de ce nu? Am în oraş bunuri la care nu vreau să renunţ şi unele ocazii de afaceri pe care doresc să le valorific. Luă foarfeca, îşi ciupi colţişorul unghiei deja perfect îngrijite de la degetul mare, şi examină încruntată rezultatul. – Şi nu prea cred c-ai să spui cuiva că sunt aici, aşa-i? – Nu-mi fac nicio grijă în legătură cu siguranţa ta, mormăi Glokta. Numai a mea mă îngrijorează, din păcate, şi tot mai tare, din clipă-n clipă. Nimeni nu e vreodată atât de schilod, în fond, încât să nu poată fi schilodit şi mai rău. – Chiar era nevoie să faci atâtea eforturi doar ca să-mi dai detalii despre călătoria ta? Zâmbetul ei deveni şi mai larg – dacă era posibil. – Sper că oamenii mei nu te-au vătămat. Le-am cerut să procedeze cu blândeţe. Deocamdată, cel puţin. – Chiar şi o răpire blândă, tot răpire se cheamă, nu găseşti? – Răpire – ce cuvânt urât! Ce-ar fi s-o considerăm o invitaţie căreia ţi-e greu să-i rezişti? Măcar te las să rămâi cu hainele pe tine, nu? – Favoarea asta în special e o binecuvântare pentru amândoi, crede-mă. Şi… invitaţie la ce, dacă pot să-ntreb, pe lângă o bruscare dureroasă şi o scurtă conversaţie? – Mă simt ofensată că ai dori mai mult. Dar mai e şi altceva, dacă tot ai adus vorba. Îşi mai desprinse o frântură de unghie cu foarfeca, apoi ridică ochii spre el.

1096

– O mică datorie rămasă, de la Dagoska. Mă tem că n-am să pot închide ochii noaptea până nu e achitată. Câteva săptămâni în bezna unei celule şi o sufocare până la moarte? Ce formă de achitare mi-ar putea aduce asta? – Atunci, te rog, şuieră Glokta printre gingii, cu pleoapa palpitându-i la vederea acelei mici foarfeci făcând ţac, ţac, ţac. Mă omoară aşteptarea asta. – Vin gurkienii. Rămase tăcut un moment, prins pe picior greşit. – Vin aici? – Da. În Midderland. La Adua. La tine. Au construit o flotă, în secret. După ultimul război au început-o, iar acum e gata. Corăbii care să rivalizeze cu tot ce are Uniunea. Aruncă foarfeca pe masă şi oftă prelung. – Sau, cel puţin, aşa am auzit. Flota gurkiană, întocmai cum mi-a spus vizitatorul meu la miez de noapte, Yulwei. Zvonuri şi stafii, poate. Dar zvonurile nu sunt întotdeauna minciuni. – Când vor sosi? – N-aş putea spune. Pregătirea unei asemenea expediţii presupune o muncă de organizare colosală. Dar, în fond, gurkienii au fost întotdeauna mult mai bine organizaţi decât noi. De-asta-i atât de plăcut să faci afaceri cu ei. Propriile mele relaţii cu ei n-au fost tocmai încântătoare, totuşi… – Cât de mulţi vor veni? – În număr foarte mare, îmi imaginez. Glokta pufni. – Iartă-mă dacă privesc cu un oarecare scepticism vorbele unei trădătoare dovedite, mai ales de vreme ce stai cam prost cu detaliile. – Cum preferi. Te afli aici ca să fii avertizat, nu convins. Măcar atâta lucru îţi datorez, cred, pentru că mi-ai dăruit viaţa. Ce minunat de demodată eşti… – Asta-i tot? Carlot dan Eider îşi desfăcu mâinile. – Nu mai poate o doamnă să-şi facă manichiura fără să jignească pe cineva? – Nu era mai simplu să-mi scrii? întrebă răstit Glokta. Măcar m-ai fi cruţat de rosăturile de la subsuori. – Ei, haide. Niciodată nu mi-ai făcut impresia unui om care se oţărăşte pentru o mică iritaţie. În plus, am avut şansa de a reînnoi o prietenie cât se poate de plăcută. Şi trebuie să-mi acorzi şi mie micul meu moment de triumf, după câte mai făcut să îndur. Cred că asta se poate. Am avut parte şi de ameninţări mai puţin fermecătoare, şi cel puţin are gusturi mai alese decât întâlnirile într-o cocină de porci. 1097

– Deci, pot să plec, şi gata? – A luat cineva un baston? Nimeni nu răspunse. Eider zâmbi încântată, arătându-şi dantura albă, perfectă. – Atunci, poţi să te târăşti, şi gata. Cum ţi se pare? Mai bine decât să plutesc pe apa canalului, după câteva zile la fund, umflat ca o lipitoare uriaşă şi palidă şi mirosind ca toate mormintele din oraş. – Cât se poate de bine, cred. Totuşi, mă întreb… Ce m-ar putea opri să-mi pun practicienii să urmărească mirosul de parfum scump, după ce-am terminat aici, pentru a încheia ce-au început? – Tipic pentru tine, să spui aşa ceva, oftă Eider. E cazul să te informez că o cunoştinţă de afaceri a mea, veche şi demnă de încredere, are în posesia sa o scrisoare sigilată. În eventualitatea morţii mele, va fi trimisă Arhilectorului, expunându-i natura precisă a sentinţei mele din Dagoska. Glokta îşi supse gingiile, acru. Exact asta-mi mai lipsea – încă un pumnal cu care să jonglez. – Şi ce-o să se întâmple dacă, absolut independent de acţiunile mele, cazi victimă putregaiului? Sau ţi se dărâmă o casă-n cap? Sau te-neci cu o felie de pâine? Eider deschise foarte larg ochii, ca şi cum până atunci nici nu s-ar fi gândit la aşa ceva. – În oricare dintre acele cazuri… cred că… scrisoarea va fi trimisă oricum, în pofida nevinovăţiei tale. Râse, cu un aer neputincios. – Lumea asta nu-i nici pe departe atât de dreaptă pe cât ar trebui să fie, după părerea mea, şi îndrăznesc să spun că locuitorii din Dagoska, mercenarii luaţi în robie şi soldaţii măcelăriţi ai Uniunii care te-au făcut să lupţi pentru cauza ta pierdută ar contribui şi ei. Zâmbi dulce, de parcă ar fi discutat despre grădinărit. – Probabil că lucrurile ar fi stat mult mai simplu pentru tine, dacă mă strangulai, la urma urmei. – Îmi citeşti gândurile. Acum, însă, e mult prea târziu. Am făcut o faptă bună, aşa că, desigur, trebuie să plătesc preţul. – Atunci, spune-mi, înainte ca drumurile noastre să se despartă din nou, pentru ultima oară, după cum putem amândoi doar să sperăm… eşti amestecat în toată afacerea asta cu voturile? Glokta îşi simţi ochiul tresărind. – Se pare că îndatoririle mele au anumite tangenţe cu ea. Sau, mai bine zis, îmi ocupă fiecare oră din zi şi din noapte. Carlot dan Eider se aplecă înainte, la o distanţă conspirativă, cu coatele pe masă şi bărbia în mâini. 1098

– Cine crezi că va fi următorul rege al Uniunii? O să fie Brock? Isher? Altcineva? – E cam devreme ca să spunem. Mă ocup de asta. – Atunci, şontâc-şontâc cu tine, îşi împinse ea înainte buza de jos. Şi cred c-ar fi mai indicat să nu-i pomeneşti de întâlnirea noastră Eminenţei Sale. Dădu din cap, iar Glokta simţi cum sacul îi era tras iar peste faţă.

1099

O mulţime zdrenţuită Postul de comandă al lui Jezal, dacă se putea folosi o asemenea denumire în raport cu un om atât de nedumerit şi derutat cum se simţea el, se afla pe culmea unei pante prelungi. Avea o vedere splendidă peste valea puţin adâncă de jos. Sau, cel puţin, ar fi fost o vedere splendidă în vremuri mai fericite. Aşa cum stăteau lucrurile, trebuia să recunoască, spectacolul nu era nici pe departe plăcut. Oastea principală a rebelilor acoperea în întregime câteva câmpii întinse, mai în josul văii, arătând ca o plagă negricioasă, sordidă şi ameninţătoare, cu luciri de oţel pe alocuri. Unelte agricole şi negustoreşti, probabil, dar tăioase. Chiar şi de la distanţa aceea, se zăreau semne tulburătoare că erau organizaţi. Printre oameni existau spaţii libere, drepte, pentru deplasarea rapidă a mesagerilor şi a proviziilor. Se vedea limpede, chiar şi pentru ochiul neexersat al lui Jezal, că era în aceeaşi măsură o gloată ca şi o armată, iar cineva de-acolo, de jos, ştia meserie. Mult mai bine decât el, cel mai probabil. Grupuri de rebeli mai mici şi mai neorganizate se vedeau risipite în lung şi-n lat, fiecare constituind un considerabil corp de armată cu drepturi depline. Oameni trimişi după mâncare şi apă cutreierau regiunea. Masa aceea neagră, târâtoare, de pe câmpiile verzi îi amintea lui Jezal de o hoardă de furnici târându-se peste o grămadă de coji de mere aruncate. Nu avea nici cea mai vagă idee cât de mulţi erau, dar de la acea distanţă cifra de patruzeci de mii părea o subestimare considerabilă. Jos, în satul din fundul văii, dincolo de masa principală a rebelilor, ardeau focuri. Focuri de tabără sau case aprinse, era greu de spus, dar Jezal mai degrabă se temea de cele din urmă. Trei coloane înalte de fum cafeniu închis se împrăştiau pe cer, răspândind în aer un miros slab, dar îngrijorător, de ars. Datoria unui comandant era aceea de a-şi impune un ton curajos, pe care oamenii săi ar fi fost nevoiţi să-l urmeze, Jezal ştia acest lucru, desigur. Şi totuşi, privind câmpia aceea prelungă, în pantă, nu putea să nu reflecteze la numărul uriaş de oameni din celălalt capăt, atât de hotărâţi. Nu-şi putea împiedica ochii să tot săgeteze spre propriile lor forţe, atât de reduse, slabe şi nesigure. Nu-şi putea stăpâni nervozitatea, şi se tot trăgea de guler. Afurisitul îl strângea prea tare. – Cum doriţi să fie desfăşurat regimentul, domnule? întrebă adjutantul lui, maiorul Opker, cu o expresie care reuşea cumva să fie în acelaşi timp condescendentă şi slugarnică. – Desfăşurate? Ăă… păi… Jezal îşi scormoni creierii după un răspuns cât de cât potrivit, dacă nu tocmai corect. Descoperise încă de la începuturile carierei sale militare că, dacă eşti în subordinea unui ofiţer eficient şi cu experienţă, şi ai sub comandă soldaţi cu 1100

aceleaşi calităţi, nu e nevoie să ştii şi să faci nimic. Această strategie îl servise de minune, câţiva ani de pace comozi, dar singurul ei neajuns se dezvăluia acum în ochii tuturor. Dacă, prin vreun miracol, devii comandant suprem, praful se-alege de tot sistemul. – Desfăşurate… repetă el, cu fruntea încreţită, încercând să dea impresia că studia terenul, deşi nu avea decât o idee vagă despre ceea ce însemna o desfăşurare. Infanteria pe două rânduri… îndrăzni să propună, amintindu-şi un fragment dintr-o povestire pe care i-o spusese cândva Collem West. În spatele gardului viu de-acolo. Şi-şi plimbă bastonul peste privelişte, cu un gest plin de importanţă. În folosirea bastonului, cel puţin, era expert, după ce o practicase îndelung la oglindă. – Domnul colonel vrea să spună în faţa gardului viu, desigur, interveni lin Bayaz. Infanteria desfăşurată pe două rânduri de-o parte şi de alta a acelei pietre de hotar. Cavaleria uşoară între copacii de-acolo, cavaleria grea în formaţie pană, pe flancul îndepărtat, unde să poată folosi avantajos terenul, continuă el, denotând o familiaritate neobişnuită cu vocabularul militar. Arbaletierii pe un singur rând, în spatele gardului viu, unde la început vor fi ascunşi de privirea inamicului şi pot trage de sus în jos. Îi făcu lui Jezal cu ochiul: – Excelentă strategie, domnule colonel, dacă-mi dai voie să spun. – Desigur, replică dispreţuitor Opker, întorcându-se să transmită ordinele. Jezal strânse în mână bastonul pe care-l ţinea la spate, frecându-şi nervos bărbia cu mâna cealaltă. Vedea clar că funcţia de comandant însemna mult mai mult decât să-ţi spună toată lumea „domnule”. Trebuia neapărat să citească nişte cărţi, la întoarcerea în Adua. Dacă se mai întorcea. Trei puncte mici se desprinseseră din masa târâtoare de oameni din josul văii şi urcau povârnişul spre ei. Punându-şi mâna streaşină la ochi, Jezal desluşi o fâşiuţă albă mişcându-se prin aer, deasupra lor. Un steag de pace. Simţi pe umăr mâna lui Bayaz, într-un gest cât se poate de neîncurajator. – Nu-ţi face griji, băiatul meu, toţi suntem pregătiţi pentru violenţă. Am însă încredere că nu se va ajunge acolo, adăugă el, zâmbind spre mulţimea întinsă de jos. Multă încredere. Jezal îşi dorea din toată inima să fi putut spune acelaşi lucru. Pentru un faimos demagog, trădător şi instigator la revoltă, omul cunoscut ca Tăbăcarul nu avea nimic ieşit din comun. Stătea calm pe scaunul pliant, la masa din cortul lui Jezal, un individ de statură medie, cu trăsături banale sub o claie de păr cârlionţat, într-o haină cu croială şi culoare obişnuite, având pe chip un zâmbet care sugera cât de bine ştia că avantajul era de partea lui.

1101

– Mi se spune Tăbăcarul, zise el, şi am fost trimis să vorbesc din partea alianţei celor asupriţi, exploataţi şi oprimaţi, de jos din vale. Ei sunt doi parteneri de-ai mei care mă însoţesc în această acţiune îndreptăţită şi întru totul patriotică. Cei doi generali ai mei, s-ar putea spune. Glugă Ombun, arătă el într-o parte, spre un om masiv, cu barbă lătăreaţă, chip rumen şi sprâncene încruntate, şi Piron Holst, continuă, indicând cu capul, în partea cealaltă, un individ ca o nevăstuică, cu o cicatrice prelungă pe obraz şi privire leneşă. – Onorat, răspunse prudent Jezal, deşi din partea lui arătau mai degrabă a tâlhari decât ca nişte generali. Eu sunt colonelul Luthar. – Ştiu. Te-am văzut când ai câştigat Turnirul. Un joc de sabie îndemânatic, prietene, foarte îndemânatic. – A, păi, ăăă… se bâlbâi Jezal, luat pe nepregătite. Mulţumesc. El este adjutantul meu, maiorul Opker, iar dumnealui… Bayaz, Întâiul dintre Magi. Glugă Ombun pufni neîncrezător, dar Tăbăcarul nu făcu decât să-şi mângâie buza, îngândurat. – Bine. Şi aţi venit să luptaţi sau să negociaţi? – Suntem pregătiţi pentru amândouă, îşi începu Jezal expunerea. Consiliul Închis, deşi condamnă metodele demonstraţiei voastre, consimte că s-ar putea să aveţi şi unele revendicări legitime… Glugă scoase un mormăit: – Au de ales, netrebnicii? – Păi, ăă… continuă Jezal, m-au instruit să vă ofer următoarele concesii. Ridică o hârtie pe care i-o pregătise Hoff, un sul enorm cu mânere încrustate complicat şi un sigiliu cât o farfurie. – Dar trebuie să vă previn, adăugă el, străduindu-se să pară cât mai sigur pe sine, dacă refuzaţi, suntem gata să luptăm, iar oamenii mei sunt cei mai bine instruiţi, cei mai bine înarmaţi şi cei mai bine pregătiţi din serviciul regelui. Fiecare dintre ei face cât douăzeci din adunătura voastră. Fermierul cel mătăhălos lăsă să-i scape un chicotit ameninţător. – Şi Lordul Finster credea la fel, iar adunătura noastră i-a dat un şut în cur de l-a zburat dintr-un capăt al moşiilor lui până-n ălălalt. Ce-ar fi să ne-arătaţi ceaveţi acolo, colonele, şi-o să vedem noi dacă e nevoie de ameninţări. Jezal ridică documentul greu, iar Glugă i-l smulse din mână furios, îl desfăcu şi începu să citească, desfăşurând treptat hârtia groasă, cu foşnete uscate. Cu cât citea mai mult, cu atât se încrunta mai tare. – E o insultă! declară el răstit, când termină, privindu-l arţăgos pe Jezal. Impozite mai mici şi nu-ş’ ce căcaturi despre folosirea pământurilor comune? Şi nici măcar p-astea nu m-aştept să le onoreze! Îi dădu sulul Tăbăcarului, cu un gest repezit, iar Jezal înghiţi un nod. Nu pricepea nimic din concesiile respective, nici în legătură cu posibilele lor neajunsuri, desigur, dar reacţia lui Glugă nu prea promitea o învoială rapidă. 1102

Ochii Tăbăcarului parcurseră alene documentul. Ochi de culori diferite, observă Jezal: unul albastru, celălalt verde. Când ajunse la capăt, îl puse pe masă, cu un oftat teatral. – Ne convin termenii ăştia. – Serios? făcu Jezal ochii mari, surprins, dar nici pe departe la fel de mirat ca Glugă Ombun. – Da’ ăştia-s mai răi decât ăia oferiţi ultima oară! strigă agricultorul. Înainte de-a-i pune pe fugă pe oamenii lui Finster! Atunci ai spus că nu putem accepta nimic altceva decât pământ pentru fiecare! Chipul Tăbăcarului se schimonosi nemulţumit. – Asta era atunci. – Asta era atunci? repetă Glugă, nevenindu-i să creadă. Şi cu lefurile cinstite pentru munca cinstită ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-ntâmplat cu părţile din profit? Cu egalitatea-n drepturi cu orice preţ? Erai de faţă, şi mi-ai promis! Arătă cu un gest furios întreaga vale: – Tuturor le-ai promis! Ce s-a schimbat, decât că avem Adua-n mână? Putem lua tot ce vrem! Putem să… – Am spus că termenii ăştia ne convin! îl întrerupse Tăbăcarul, cu o furie neaşteptată. Doar dacă nu cumva preferi să lupţi de unul singur cu oamenii regelui! Pe mine mă urmează, Glugă, nu pe tine, în caz că n-ai observat. – Dar ne-ai promis libertatea pentru fiecare om! Am avut încredere-n tine! nu se lăsă fermierul, cu chipul descompus de oroare. Toţi am avut încredere în tine! Jezal nu mai văzuse niciodată un om atât de indiferent cum arăta în acel moment Tăbăcarul. – Cred că am genul ăla de faţă care inspiră încredere, murmură tărăgănat acesta, iar prietenul său Holst ridică din umeri, privindu-şi unghiile. – Atunci, să te ia dracu’! Dracu’ să vă ia pe toţi! Şi Glugă se răsuci pe călcâie, ieşind furios prin deschizătura cortului. Jezal îl observă pe Bayaz aplecându-se într-o parte, pentru a-i şopti maiorului Opker: – Pune ca omul ăla să fie arestat până nu iese din tabără. – Arestat, stăpâne… sub un steag de pace? – Arestat, pus în lanţuri şi condus la Casa Întrebărilor. Nu te poţi ascunde de dreptatea regelui după un petic de pânză albă. Cred că Superiorul Goyle se ocupă de investigaţii. – Ăă… desigur. Opker se ridică să-l urmeze pe Ombun afară din cort, în timp ce Jezal zâmbea nervos. Nu încăpea nicio îndoială că Tăbăcarul auzise schimbul de replici, dar stătea nepăsător, ca şi cum viitorul tovarăşului său de până atunci nu l-ar mai fi privit cu nimic.

1103

– Trebuie să prezint scuze pentru asociatul meu. Într-o situaţie ca asta, nu poţi mulţumi pe toată lumea, declară el, cu un gest teatral. Dar nu vă faceţi griji. Le voi ţine oamenilor un discurs convingător, spunându-le pentru ce am luptat cu toţii, şi curând vor porni înapoi spre casele lor, fără să se mai întâmple nimic rău. Poate câţiva vor rămâne hotărâţi să facă necazuri, dar sunt sigur că-i puteţi aduce la ordine fără greutate, nu, colonele Luthar? – Ăă… da… îngăimă Jezal, care nu mai avea nici cea mai vagă idee ce se întâmpla. Cred că… – Excelent, îl întrerupse Tăbăcarul, sărind în picioare. Mă tem că acum trebuie să-mi iau rămas-bun. Am de rezolvat tot felul de treburi. O clipă de linişte nu găsim, hmm, colonele Luthar? O clipă de linişte. Schimbă o privire lungă cu Bayaz, apoi ieşi în lumina soarelui şi dispăru. – Dacă întreabă cineva, îi murmură Întâiul dintre Magi lui Jezal la ureche, leaş spune că a fost o negociere dificilă împotriva unor oponenţi fermi şi hotărâţi, dar nu te-ai descurajat, le-ai reamintit ce îndatoriri au faţă de ţară şi rege, i-ai implorat să se întoarcă pe plantaţiile lor şi aşa mai departe. – Dar… Lui Jezal îi venea să plângă, atât de aiurit era. Enorm de nedumerit şi peste măsură de uşurat, în acelaşi timp. – Dar eu… – Dacă întreabă cineva, repetă Bayaz, pe un ton uşor tăios care sugera că episodul se terminase.

1104

Iubit de lună Copoiul se ridică, privind cu ochii mijiţi, în lumina soarelui, spre flăcăii Uniunii care mergeau greoi în sens invers. Există o anumită înfăţişare a învinşilor, după luptă. Se mişcă încet, aduşi de umeri, stropiţi cu noroi, privind cu mult interes pământul. Copoiul văzuse destul de des asemenea oameni. Necăjiţi că pierduseră. Ruşinaţi că fuseseră înfrânţi. Vinovaţi că se dăduseră bătuţi fără a se alege cu nicio rană. Cunoştea senzaţia, ştia ce adânc putea să roadă, dar vinovăţia arăta mai puţin dureros decât o tăietură de sabie şi se vindeca mult mai repede. Unii dintre răniţi n-o duceau chiar aşa de rău. Bandajaţi sau cu atele, şchiopătând sprijiniţi în câte-un băţ sau cu braţul pe după umărul vreunui camarad. Alţii nu avuseseră acelaşi noroc. Copoiului i se părea că-l cunoştea pe unul. Un ofiţer, prea tânăr ca să-i crească deja barba, cu chipul băieţesc alb, schimonosit de durere şi şoc. Avea piciorul retezat deasupra genunchiului, iar hainele, targa şi cei doi oameni care-l duceau erau plini de sânge roşu închis. Era cel care stătuse aşezat pe poartă, când Copoiul şi Treicopaci veniseră prima oară la Ostenhorm, să se alăture Uniunii. Cel care se uitase la ei ca la doi rahaţi. Acum nu mai părea la fel de deştept, scâncind la fiecare scuturătură a tărgii, dar Copoiului nu-i venea să zâmbească. Pierderea unui picior părea o pedeapsă cam aspră pentru un simplu rânjet dispreţuitor. West stătea pe marginea cărării, vorbind cu un ofiţer care avea un bandaj murdar în jurul capului. Copoiul nu auzea ce spuneau, dar putea ghici, în linii mari. Din când în când, câte unul dintre ei arăta spre colinele dincotro veniseră. Două dealuri abrupte şi ostile, aproape complet împădurite, cu câteva stânci golaşe pe ici, pe colo. Întorcându-se, West surprinse privirea Copoiului. Chipul său era posomorât ca al unui gropar. Nu era nevoie să ai o minte prea ageră ca săţi dai seama că încă nu învinseseră. – Rahat, mormăi printre dinţi Copoiul. Avea senzaţia aceea de gol în stomac, senzaţia care-i venea ori de câte ori trebuia să cerceteze o nouă porţiune de teren, ori de câte ori Treicopaci cerea arme, ori de câte ori nu aveau la micul dejun nimic altceva decât apă rece. Totuşi, de când era şef, se părea că aşa stăteau lucrurile mai tot timpul. Acum, toate problemele îi reveneau lui. – N-a mers? West se apropie, clătinând din cap. – Bethod ne aştepta, şi erau mulţi. Stau înfipţi pe dealurile alea. Bine înfipţi şi bine pregătiţi, între noi şi Carleon. Cel mai probabil, erau gata de luptă încă dinainte ca noi să fi trecut măcar frontiera. – Dintotdeauna i-a plăcut să fie pregătit, aşa-i el. N-aţi avut cum să-l ocoliţi? 1105

– Kroy a încercat pe ambele drumuri şi a mâncat bătaie. Acum, Poulder a vrut să atace colinele frontal, şi a încasat-o şi mai rău. Copoiul oftă. – Altă cale nu avem. – Niciuna care să nu-i permită lui Bethod să bage cuţitu-n noi. – Iar Bethod n-ar lăsa să-i scape o ocazie ca asta. Nici nu speră altceva. – Şi Lordul Mareşal e de aceeaşi părere. Vrea să-ţi duci oamenii în nord, răspunse West, privind duşmănos spre contururile cenuşii ale altor dealuri, aflate mai departe. Să căutaţi un punct slab. Bethod n-are cum să acopere toată regiunea. – N-are cum? repetă Copoiul. Cred c-o să vedem. Şi porni spre copaci. Băieţilor avea să le placă la nebunie. Nu peste mult, ajunse în locul unde-şi avea tabăra grupul lui. Se înmulţeau încontinu. Să tot fi ajuns pe la patru sute, cel puţin, şi erau duri. Mai ales dintre aceia cărora niciodată nu le prea plăcuse Bethod, care luptaseră contra lui în războaie. Luptaseră şi împotriva Copoiului, la o adică. Pădurile erau pline de ei, aşezaţi în jurul focurilor, frigând carne, lustruindu-şi armele, cârpind echipamente, antrenându-se perechi-perechi cu săbiile. La auzul zăngănelilor metalice, Copoiul se încordă. Aveau să le mai audă, şi cu rezultate mult mai sângeroase, fără îndoială. – Şefu’! strigară oamenii. Copoiul! A venit şefu’! Hei, hei! Băteau din palme şi loveau cu armele bolovanii pe care stăteau aşezaţi. Copoiul ridică pumnul, zâmbind în stilul lui obişnuit, cu jumătate de gură, şi le răspunse cu „da, da, bine, bine…” şi altele. Nu avea nici cea mai vagă idee cum să se poarte ca un şef, aşa că nu făcea decât să rămână el, cel dintotdeauna. Totuşi, oamenii păreau destul de mulţumiţi. Probabil aşa erau mereu – până începeau să piardă lupte şi ajungeau la concluzia că aveau nevoie de un şef nou. Veni spre focul unde-şi petreceau ziua cei câţiva Oameni Numiţi ai lui. Nici urmă de Logen, dar ceilalţi stăteau aşezaţi în jur, cu nişte mutre plictisite. Sau, cel puţin, aceia care mai erau în viaţă. Tul îl văzu venind. – S-a-ntors Copoiul. – Mhm, făcu Ursuzul, care potrivea marginile unor pene cu un brici. Dow era ocupat să şteargă de grăsime o tigaie cu o bucată de pâine. – Şi cum s-a descurcat Uniunea pe ăle dealuri? întrebă el, pe un ton care dădea de înţeles că ştia deja răspunsul. S-au căcat pe ei, aşa-i? – Păi, au ieşit pe locul doi, dacă asta vrei să ştii. – Pentru mine, să ieşi pe locul doi din două înseamnă să te caci împrăştiat. Copoiul trecu peste asta, trăgând aer în piept. – Bethod se ţine tare pe poziţie, păzind drumurile spre Carleon. Nimeni nu vede vreun mod simplu de a-l învinge sau de a-l ocoli măcar. Ne aştepta, şi şi-a luat toate măsurile, cred.

1106

– Pe-asta puteam să ţi-o spun naibii şi eu! se răsti Dow, împroşcând cu firimituri de pâine unsuroase. Îl are pe Oscior pe unu’ din ăle dealuri, şi pe Coaste-albe pe ăl’lalt, şi mai încolo-i are pe Palid-ca-Zăpada şi Goring. Ăia patru n-o să-i dea nimănui nicio şansă, da’ dacă zic totuşi că da, atunci mai în spate o saştepte Bethod, cu ăilalţii, şi cu shanka ai lui, şi căcatul ăla de Temutul, gata să-i frigă-n doi timpi şi trei mişcări. – Cel mai probabil, confirmă Tul, ridicându-şi sabia în lumină; se uită la ea, apoi reîncepu să-i lustruiască lama. Lui Bethod ăsta întotdeauna i-a plăcut să aibă câte un plan. – Şi ăi de ne ţin de zgardă ce-au de zis? mârâi Dow. Ce soi de treabă a pus la cale Furiosu’ pentru animalele lui? – Burr vrea să mergem spre nord o bucată, prin pădure, şi să vedem dacă Bethod n-a lăsat pe-acolo vreun punct slab. – Hm, pufni Dow. Lu’ Bethod nu-i stă-n fire să lase găuri. Dac-a lăsat vreo groapă, înseamnă că vrea să cădem noi în ea. Să cădem şi să ne rupem gâtu’. – Ei, atunci cred c-ar fi bine să fim atenţi pe unde călcăm, nu? – Bătaie de cap în plus. Copoiul începea să se sature de văicărelile lui Dow, la fel cum se săturase şi Treicopaci. – Şi altceva ce-ai vrea, hmm? Asta-i viaţa. O grămadă de bătaie de cap. Te străduieşti să le-nduri, dacă faci măcar două parale. Şi, la urma urmei, acuma ce te doare? – Asta! arătă smucit Dow cu capul, spre copaci. Uite, asta! Nu s-a schimbat nimic, este? Am putea să fim dincolo de Şuvoiul Alb, înapoi în Nord, da’ Bethod s-a-nfipt bine pe picioare acolo, şi Uniunea n-are cum să-l ocolească fără să-şi pună curu’ la bătaie. Şi dacă-l zboară de pe ăle dealuri, atunci ce-o să fie? Dacajung la Carleon şi intră, şi-l pârjolesc la fel cum a făcut Nouădegete ultima oară, ce mare scofală? Nu-nseamnă nimica. Bethod o s-o ţină pe-a lui, ca-ntotdeauna, ba luptă, ba se retrage, ba luptă, ba se retrage, şi-o să găsească mereu dealuri pe care să se-aşeze şi şmecherii pe care să le facă. O să vină vremea când Uniunea o să se sature şi-o să se care-napoi în sud, şi pe noi o să ne lase-aici. Şi-atunci, Bethod o să se-ntoarcă, şi ce să vezi? El o să fie ăl de-o să ne fugărească pe noi, câtu-i Nordu’ de lat naibii şi-napoi. Iarnă, vară, iarnă, vară, şi tot aşa. Şi-acuma uită-te la noi, mai puţini decât eram cândva, şi stăm şi-o frecăm aicea-n pădure. Îţi sună cunoscut? Suna destul de cunoscut, acum că i-o spunea, dar Copoiul nu vedea ce-ar fi putut să facă. – Acuma s-a-ntors Logen, nu? Asta o să ne prindă bine. Dow pufni din nou. – Ha! Şi când a adus Nouădegete cu el al’ceva decât moarte? – Uşurel, mormăi Tul. Îi eşti dator, mai ştii? Toţi îi suntem. 1107

– Toate au o limită, zic eu, când e vorba de datorii, îşi aruncă Dow tigaia în foc şi se ridică, ştergându-şi mâinile de haină. Unde-a fost, mm? Ne-a lăsat sus în văi, fără o vorbă, nu? Ne-a lăsat cu capetele-turtite şi s-a cărat în ailaltă parte-a lumii! Cine ştie dacă n-o s-o şteargă şi-acuma, dacă-i convine, sau să treacă de partea lui Bethod, sau să se pună pe omor aşa, din senin, sau mortu’ mai ştie ce? Copoiul se uită la Tul, care-i susţinu privirea, cu un aer vinovat. Toţi îl văzuseră pe Logen făcând multe porcării când i se năzărea. – Astea au fost demult, spuse Tul. Lucrurile se mai şi schimbă. Dow se mulţumi să rânjească. – Ba nu se schimbă deloc. Ziceţi-vă singuri povestea asta, dacă aşa adormiţi mai uşor, da’ io o să stau c-un ochi deschis, vă zic clar! De-afurisitu’ de Nouădegete e vorba aicea! Cine ştie ce-o să facă de-acu-ncolo? – Am o idee. Întorcându-se, Copoiul îl văzu pe Logen rezemat de un copac, iar expresia din ochii lui îl făcu să zâmbească. Era o expresie pe care o cunoştea de mult şi trăgea după ea tot felul de amintiri urâte. Expresia aceea de pe chipul morţilor, când li sa stins şi ultima scânteie de viaţă şi nu le mai pasă de nimic. – Dacă ai ceva de zis, poţi să mi-o zici în faţă, cred, continuă Logen, venind lângă Dow, cu capul într-o parte şi cicatricele palide pe faţă. Copoiul simţi că i se zbârlea părul de pe braţe şi-l treceau fiori reci, deşi la soare era destul de cald. – Haide, Logen, încercă Tul să-l ia cu binişorul, vorbind de parcă totul ar fi fost o glumă, când se vedea cu ochiul liber că nici vorbă de aşa ceva. Dow n-a vorbit serios. Doar că… Logen vorbi peste el, privindu-l pe Dow drept în faţă, tot timpul, cu ochii lui de mort: – Când ţi-am dat ultima lecţie, credeam că n-o să mai ai nevoie de alta. Da’ cred că unii au memoria cam scurtă. Veni şi mai aproape – atât de aproape, încât feţele mai-mai că li se atingeau. – Ei? Ai nevoie să mai înveţi, băiete? Copoiul se strâmbă, absolut sigur că erau gata să se omoare unul pe altul, şi fără să aibă habar cum naiba să-i oprească dacă începeau. Era un moment tensionat, care părea să nu se mai sfârşească. Dow cel Negru n-ar fi înghiţit aşa ceva de la nimeni, viu sau mort, nici chiar de la Treicopaci – dar, în cele din urmă, îşi dezveli dinţii galbeni într-un rânjet. – Nnţ. O lecţie mi-a fost de-ajuns. Şi, întorcând capul într-o parte, îşi adună flegma şi scuipă pe jos. Apoi se retrase, fără grabă, cu acelaşi zâmbet pe faţă, de parcă ar fi spus că acum o înghiţea, poate, dar data viitoare, nu prea. După plecarea lui, fără nicio vărsare de sânge, Tul răsuflă sonor, ca şi cum toţi ar fi scăpat de moarte ca prin urechile acului. 1108

– Atunci, Englia. Nord, aţi zis? Să facă bine cineva să-i pregătească pe flăcăi de plecare. – Mhm, făcu Ursuzul, punându-şi ultima săgeată în tolbă şi urmându-l printre copaci. Logen mai stătu un moment pe loc, privindu-i cum se îndepărtau. Când dispărură, se întoarse şi se ghemui lângă foc, cu spatele cocoşat, coatele pe genunchi şi mâinile atârnându-i. – Slavă morţilor pentru asta. Era să mă cac pe mine. Copoiul îşi dădu seama că-şi ţinuse respiraţia tot timpul şi lăsă aerul să i se reverse din piept, cu un şuierat. – Cred că şi eu am fost pe-aproape. Chiar a trebuit să faci asta? – Ştii bine că da. Lasă un om ca Dow să-şi permită o obrăznicie, şi nu se mai opreşte. Şi-atunci, toţi flăcăii ăştilalţi o să creadă că Sângerosul-Nouă nu-i nici pe departe aşa de înfricoşător pe cât au auzit, şi nici una, nici două, cineva care-mi poartă pică se va hotărî să mă treacă prin sabie. Copoiul clătină din cap. – Prea le vezi pe toate numai în negru. – Le văd aşa cum sunt. Nu s-au schimbat cu nimic. Niciodată nu se schimbă. Poate că aşa era, dar nici n-aveau să se schimbe vreodată, dacă nimeni nu le dădea măcar o mică şansă. – Totuşi… chiar eşti sigur că era nevoie? – Pentru tine nu, poate. Tu ai farmecul tău, de te plac oamenii. Logen îşi scărpină bărbia, privind cu tristeţe în pădure. – Cred că eu am pierdut ocazia asta acu’ vreo cinşpe ani. Şi alta n-o să mai am. Pădurea era călduroasă şi familiară. Păsările ciripeau pe ramuri, fără să le pese nici de Bethod, nici de Uniune, nici de oricare dintre faptele oamenilor. Nici un alt loc nu păruse vreodată atât de paşnic, iar Copoiului nu-i plăcea deloc asta. Adulmeca aerul, trăgându-l pe nas, plimbându-şi-l pe limbă. În ultima vreme, era de două ori mai prudent, de când venise săgeata aceea, ucigând-o pe Cathil în luptă. Poate ar fi reuşit s-o salveze, dacă avea mai multă încredere în propriul lui nas. Dow se lăsă pe vine în tufişuri, cu privirea spre pădurea încremenită. – Ce e, Copoiule? Ce miroşi acolo? – Oameni, cred, da’ cam acri, oarecum, răspunse Copoiul, inhalând din nou. Miroase a… O săgeată ţâşni dintre copaci şi se înfipse în trunchiul de lângă Copoi, vibrând. – Căcat! ţipă el, căzând în fund şi dibuind să-şi ia arcul de pe umăr, mult prea târziu, ca de obicei.

1109

Dow alunecă lângă el, înjurând, şi ajunseră grămadă unul peste altul. Copoiul fu cât pe ce să se-aleagă cu ochiul scos de securea lui Dow, înainte de a reuşi să-l împingă într-o parte. Ridică palma spre oamenii din spate, pentru a le face semn să se oprească, dar aceştia se împrăştiau deja, târându-se pe burtă spre copaci şi stânci, scoţându-şi armele şi privind în jur. De undeva, din faţă, se auzi un glas: – Sunteţi cu Bethod? Omul vorbea limba nordică, dar cu un accent ciudat. Dow şi Copoiul se priviră un moment, apoi ridicară din umeri. – Nu! mugi Dow. Iar dacă voi sunteţi, pregătiţi-vă să vă-ntâlniţi cu morţii! O clipă de tăcere. – Nu suntem cu nemernicul ăla şi nici nu vom fi vreodată! – Bine-aşa! strigă Copoiul, scoţând puţin capul, cu arcul încordat în mâini. Atunci, arătaţi-vă! Un om ieşi de după un copac, la vreo şase paşi distanţă. Copoiul fu atât de şocat, încât aproape că scăpă coarda dintre degete, dând drumul săgeţii. Peste tot, în jur, apăreau alţi şi alţi oameni. Zeci şi zeci. Aveau părul încâlcit, feţele mânjite cu dâre de noroi şi vopsea albastră, hainele zdrenţuite, de blană şi piei pe jumătate argăsite, dar vârfurile lăncilor şi ale săgeţilor, precum şi tăişurile săbiilor făurite rudimentar luceau viu şi curat. – Oameni ai dealurilor, mormăi Copoiul. – Deleni suntem, şi ne mândrim! răsună cu ecou un glas puternic, de undeva din pădure. Câţiva începură să se dea la o parte, ca şi cum ar fi făcut loc pentru cineva. Copoiul clipi din ochi. Printre ei venea un copil. O fată, de vreo zece ani, cu picioarele goale şi murdare. Ducea pe umăr un ciocan enorm – o bâtă groasă şi lungă, cu un cap de fier zgâriat, mare cât o cărămidă. Prea mare şi prea greu ca săl mânuiască. Îi era greu şi să şi-l ţină pe umăr. Apoi apăru un băiat. Avea pe spate un scut rotund, mult prea mare pentru el, iar în mâini ţinea o secure uriaşă. Îl însoţea alt băiat, cu o suliţă de două ori cât el, al cărei vârf se legăna deasupra, lucind auriu în razele soarelui. Trebuia să se uite întruna în sus, ca să nu i se agaţe de vreo creangă. – Visez… murmură Copoiul. Nu…? Dow se încruntă. – Dacă da, i-un vis tare ciudat. Cei trei copii nu erau singuri. După ei venea o namilă imensă. Avea o blană zdrenţuită pe umerii laţi, iar un colier cât toate zilele îi atârna până pe burta umflată. O salbă de oase. Falange, observă Copoiul, când omul se apropie. Degete omeneşti, printre bucăţele plate de lemn, incrustate cu semne stranii. Din barba cafenie i se ivi un zâmbet lat şi gălbui, dar asta nu-l liniştea cu nimic pe Copoi.

1110

– Of, căca-m-aş, gemu Dow, hai s-o luăm înapoi, înapoi în sud, destul cu toate astea. – De ce? Îl cunoşti? Dow întoarse capul şi scuipă. – Crummock-i-Phail, şi nu altu’. Copoiul aproape că-şi dorea să fi fost o ambuscadă, mai degrabă decât o şuetă. Până şi copiii ştiau: Crummock-i-Phail, căpetenia oamenilor de pe dealuri, era cel mai dement nemernic din tot Nordul ăla afurisit. În timp ce se apropia, uriaşul dădu uşor la o parte din drum lăncile şi săgeţile. – Acuma nu mai e nevoie de astea, aşa-i, frumoşii mei? Toţi suntem prieteni, sau avem aceiaşi duşmani, cel puţin, ceea ce-i mult mai bine, pricepeţi? Avem o mulţime de vrăjmaşi pe ăle dealuri, nu? Luna ştie cât îmi place o bătălie grozavă, da’ să fie la stâncile ăle mari, cu Bethod şi lingăii lui cocoţaţi în vârf! Asta-i o luptă niţel cam prea grea pentru oricine, ’ai? Chiar şi pentru noii noştri prieteni din Sud. Se opri chiar în faţa lor, cu oscioarele şi lemnişoarele colierului legănându-se zgomotos. Cei trei copii stăteau în spatele lui, foindu-se cu armele lor mari şi uitându-se încruntaţi la Dow şi Copoi. – Io-s Crummock-i-Phail, se prezentă el. Căpetenia tuturor delenilor. Sau a ălora care fac o para chioară. Zâmbi, ca şi cum tocmai ar fi apărut la o nuntă. – Şi cine-o fi şefu’ la plimbărica asta veselă? Copoiul simţi iar golul în stomac, dar n-avea ce face. – Eu sunt. Crummock înălţă din sprâncene: – Auzi acolo…! Eşti un prichindel care le zice la toţi ăştia marii ce şi cum, aşa-i? Trebe că ai un nume zdravăn pe umeri, gândesc. – Mă numesc Copoiul. Iar el e Dow cel Negru. – Ciudată gaşcă aţi adunat aici, comentă Dow, privind încruntat spre copii. – A, aşa e! Aşa e! Şi vitează, pe deasupra! Băiatu care-mi duce lancea, ăla-i fimiu Scofen. Ăla cu securea-i fi-miu Rond. Apoi, se uită încruntat la fata cu ciocanul. – P-ăsta nu mai ştiu cum îl cheamă… – Sunt fiică-ta! strigă fata. – Da’ ce, mi s-au terminat fiii? – Scenn a crescut prea mare şi i-ai dat propria-i sabie, şi Sceft e prea mic ca să ducă şi el ceva. Crummock clătină din cap. – Nu mi se pare deloc ca lumea, o afurisită de femeie să ţie ciocanu’… Fata aruncă ciocanul la pământ şi-i dădu lui Crummock un şut în ţurloi. – Atunci, cară-ţi-l singur, dobitoc bătrân! 1111

– Au! chirăi taică-său, râzând şi frecându-şi piciorul lovit. Acu’ mi-ai venit în minte, Isern. Şutu’ tău mi-a deşteptat amintirile. Poţi să iei ciocanu’, da, poţi. Aia mai mică-l duce p-ăl mai greu, mm? – Vrei securea, tati? o ridică cel mai mic, clătinându-se. – Vrei ciocanu’? îl luă fata de jos, dându-şi fratele la o parte cu umărul. – Nu, iubirile mele, acu’ n-am nevoie decât de vorbe, şi d-astea am destule şi fără ajutoru’ vostru. O să-l puteţi vedea pe tatăl vostru cum omoară pe careva, curând, dacă merge bine treaba, da’ azi n-o să fie nevoie de topoare şi ciocane. Nam venit aici ca să ucidem. – Atunci, de ce-aţi venit? întrebă Copoiul, deşi nu era sigur că voia să audă răspunsul. – Treci aşa direct la treabă, fără să ne-mprietenim şi noi? Crummock îşi întinse gâtul într-o parte, cu braţele deasupra capului, apoi ridică un picior, scuturându-şi-l. – Am venit fiin’că m-am trezit az-noapte şi m-am plimbat prin beznă şi luna mi-a şoptit la ureche. În pădure, pricepi? Între copaci şi-n vocile bufniţelor din copaci, şi ştii ce mi-a zis luna? – Că eşti nebun de legat? mârâi Dow. Crummock se plesni pe coapsa uriaşă. – Frumos vorbeşti, la cât de urât arăţi, Dow cel Negru – da’ nu. Luna a zis… Şi-l chemă pe Copoi cu degetul, ca pentru a-i destăinui un secret. – Că-l aveţi aici pe Sângerosul-Nouă. – Şi dacă-l avem…? interveni Logen, venind calm din spate, cu mâna pe sabie. Tul şi Ursuzul îl însoţeau, aruncând priviri crunte în jur, spre toţi delenii vopsiţi pe feţe şi spre cei trei copii murdari, dar mai cu seamă spre giganticul lor tată. – Uite-l! mugi Crummock, întinzând un deget tremurător, ca un cârnat. Ia-ţi pumnu’ de pe sabia aia, Sângerosule-Nouă, până nu mă scap pe mine! Căzu în genunchi. – El e! Ăsta-i ăla! Şi se târî înainte prin iarbă, pentru a se agăţa de piciorul lui Logen, lipindu-se de el ca un câine lângă stăpânul său. Logen îl privea lung. – Lasă-mi picioru-n pace. – Aşa fac! se smuci Crummock înapoi, trântindu-se pe pământ cu fundul său gras. Copoiul nu mai văzuse niciodată o asemenea reprezentaţie. Se părea că zvonurile despre sminteala lui Crummock-i-Phail erau destul de adevărate. – Ştii o chestie frumoasă? Sângerosule-Nouă? – Ştiu mai multe, dacă-i pe-aşa. 1112

– Uite încă una, atunci. Te-am văzut luptând cu Shama Fărdeinimă. Am văzut cum l-ai spintecat ca pe-un porumbel de pus în oală, şi nici eu n-aş fi făcut o treabă mai bună, binecuvântat să fiu. Copoiul se încruntă. Fusese şi el acolo, şi nu păstra o amintire prea plăcută. – Am zis atuncea, continuă Crummock, ridicându-se în genunchi, şi deatuncea o tot zic, urmă el, acum în picioare, şi am zis-o şi când am venit jos de pe dealuri să te caut – şi ridică braţul ca să arate spre Logen – că eşti un om mai iubit de lună ca oricare altu’! Copoiul se uită la Logen, care ridică din umeri. – Cine poate şti ce-i place lunii şi ce nu? Ce-i cu asta? – Ce-i cu asta, zice! Ha! Puteam să mă uit la el cum omora întreaga lume, şi ce frumuseţe ar mai fi fost şi aia! Cât despre ce-i cu asta, am un plan. Am curs cu izvoarele reci de sub munţi, am fost dus de râuri pe sub pietre şi am ieşit pe malul lacului sfânt, chiar lângă mine, în timp ce-mi înmuiam picioarele-n apă. Logen îşi scărpină cicatricea de pe falcă. – Avem o droaie de treburi, Crummock. Dac-ai de zis ceva vrednic de-a fi zis, poţi să-ncepi. – Atunci, zic. Bethod mă urăşte, şi-i împărtăşesc simţământu’, da’ pe tine te urăşte şi mai mult. Fiin’că i-ai ţinut piept, şi eşti dovada vie că un om din Nord poate fi stăpân pe sine, fără să-ndoaie genunchiu’ şi să lingă-n cur pe mişelul ăla cu tichie de aur, cu grăsanii ăia doi de fii ai lui şi vrăjitoarea de nevastă-sa. Se încruntă. – Deşi ăleia m-aş putea lăsa convins să-i dau o limbă. Mă urmăreşti pânaicea? – Ţin pasul, replică Logen, deşi Copoiul nu era prea convins. – Dacă rămâi în urmă, doar să fluieri, şi viu eu să te iau. Vreau să zic aşa: dacă Bethod ar fi să aibă şansa să te prindă singur, departe de prietenii tăi din Uniune, iubitorii ăştia de vreme-nsorită de colo, care se târăsc ca furnicile, atuncea, ei bine, ar putea să dea mult ca să profite. Ar putea fi ademenit jos de pe dealurile lui drăgălaşe, să prindă o ocazie ca asta, gândesc – hmmm? – Poţi să pui prinsoare că mă urăşte de moarte. – Da’ ce, te mai îndoieşti c-ar putea un om să te urască aşa de mult? Crummock se întoarse spre Tul şi Ursuz, desfăcându-şi larg braţele vânjoase. – Da’ nu numa’ pe tine, Sângerosule-Nouă! Pe toţi vă urăşte, şi pe mine, şi pe cei trei fii ai mei aci de faţă! Fata aruncă iar ciocanul la pământ şi-şi propti mâinile-n şolduri, dar Crummock continuă să flecărească, fără s-o ia-n seamă. – Gândesc ca flăcăii tăi să se unească cu flăcăii mei şi s-ar putea s-avem ca la opt sute de suliţe. O s-o luăm spre nord, cum am merge pe Locurile-Nalte, ca să ocolim până-n spatele lui Bethod şi să-i facem pozne la capătu’ ăl din dos.

1113

Gândesc c-asta o să-i urce sângele la capu’ ăl de sus. Gândesc că n-o să lase el să piardă ocazia de-a ne tăvăli pe toţi în mâl. Copoiul căzu pe gânduri. Era foarte posibil ca mulţi dintre oamenii lui Bethod să fie agitaţi. Îngrijoraţi că luptau pe partea nepotrivită a Şuvoiului Alb. Poate auziseră că Sângerosul-Nouă se întorsese şi se gândeau că-şi aleseseră greşit tabăra. Lui Bethod tare i-ar mai fi plăcut să-nfigă-n pari câteva capete la care să se uite toată lumea. Ale lui Nouădegete şi Crummock-i-Phail, Tul Duru şi Dow cel Negru, poate chiar şi pe-al Copoiului. I-ar fi plăcut nespus lui Bethod să arate Nordului că alt viitor nu avea, numai pe el. La nebunie i-ar fi plăcut. – Să zicem c-o luăm spre nord, începu el. Cum o să afle Bethod? Crummock rânji mai larg ca oricând. – A, o să afle, fiin’c-o să ştie vrăjitoarea lui! – Blestemata de vrăjitoare! ciripi băiatul cu lancea, pe care se chinuia aşa de rău s-o ţină, că-i tremurau braţele. – Aia care tot coace vrăji, boarfa aia boită pe care-o ţine cu el. Sau ea o fi aia care-l ţine pe el cu ea? Totuşi, se pune o-ntrebare. Oricum ar fi, aia se uită. Nu, Sângerosule-Nouă? – Ştiu de cine vorbeşti, răspunse Logen, deloc încântat. Caurib. Mi-a zis odată un prieten că este lungă de ochi. Copoiul n-avea nici cea mai vagă idee despre asta, dar dacă Logen o punea la suflet, însemna că ar fi fost bine să facă şi el tot aşa. – Lungă de ochi, zici? zâmbi Crummock. Drăguţ nume are prietenu’ tău pentru-o şmecherie aşa urâtă. Vede fel de fel, cu ochiu’ ăla lung al ei. Tot soiu’ de lucruri pe care-ar fi mai bine pentru noi să nu le vadă. Bethod are mai multăncredere-n ochii ei decât într-ai lui, de-o vreme-ncoace, şi-o s-o puie să se uite după noi, şi după tine mai ales. Amândoi ochii ăia lungi o să-i caşte, ba bine că nu. N-oi fi eu vraci, încheie el, învârtind una dintre plăcuţele de lemn ale colierului, da’ luna ştie că treaba asta nu mi-i nici complet străină. – Şi dacă totul merge aşa cum spui tu, ce-o să se întâmple? întrebă Tul cu glas tunător. Pe lângă c-o să-i dăm plocon lui Bethod căpăţânile noastre? – A, mie-mi place să-mi stea capu’ aicea unde e, băieţoiule! Îl atragem, tot mai spre nord, aşa mi-a zis pădurea. E un loc acolo-n munţi, un loc pe care luna tare-l mai iubeşte. O vale forţoasă, vegheată de morţii din neamu’ meu şi de morţii alor mei şi de morţii munţilor, încă de pe vremea când s-a făcut lumea. Copoiul se scărpină în cap. – O fortăreaţă în munţi? – Una solidă, sus de tot. Destul de sus şi destul de solidă ca doar câţiva să ţie piept la mulţi, până le vin ajutoare. Îl momim acolo-n vale, iar prietenii voştri din Uniune o să-l urmeze la o distanţă sigură. Destul de departe ca vrăjitoarea lui să nu-i vadă că vin, aşa de-ocupată o să fie să se uite la noi. Şi pe urmă, în timp ce el

1114

e ocupat şi tot încearcă să ne facă de petrecanie de tot şi de-a binelea, sudicii se furişează pe la spate şi… Bătu din palme, cu un plesnet răsunător. – Îl prindem la mijloc şi-l strivim pe mişelu’ corditor de oi! – Corditor de oi! repetă fata, dând cu piciorul în ciocanul căzut la pământ. Câteva clipe, toţi se uitară unii la alţii. Copoiului nu-i prea plăcea cum suna planul. Nu-i plăcea deloc ideea de a-şi primejdui vieţile numai după vorbele acelui nebun de pe dealuri. Părea, totuşi, să fie o posibilă şansă. Îndeajuns ca să nu spună un simplu nu, oricât de mult ar fi vrut. – Trebuie să ne sfătuim. – Sigur că da, noii mei cei mai buni prieteni, sigur c-o să vă sfătuiţi. Da’ să no lungiţi prea mult, totuşi, ’ai? zâmbi larg Crummock. Prea mult am stat pe-aici, departe de Locurile-Nalte, şi restu’ copiilor mei frumoşi, şi nevestele mele frumoase, chiar şi munţii frumoşi, la toţi li-i dor de mine. Ia vedeţi voi partea însorită de la toate astea: dacă Bethod nu vine după noi, tot v-alegeţi cu câteva nopţi sus în Locurile-Nalte, când s-o duce vara, să vă-ncălziţi la focu’ meu şi sascultaţi cânturile mele şi să vă uitaţi cum apune soarele peste munţi. Sună chiar aşa de rău? Aşa sună? – Te gândeşti să-l ascultăm pe nemernicul ăsta ţicnit? mormăi Tul, după ce se îndepărtară puţin. Vrăjitori şi vraci şi toate palavrele alea prosteşti? Le scorneşte din mers! Logen îşi scărpină faţa. – Nu e nici pe departe atât de nebun pe cât pare. De ani buni îi ţine piept lui Bethod. E singurul care-a reuşit. Douăsprezece ierni au trecut de când se tot ascunde, şi atacă, şi e mereu cu un pas înainte. Sus în munţi, poate, dar… Trebuie să fie alunecos ca un peşte şi tare ca fierul, ca să-i meargă. – Ai încredere-n el, deci? întrebă Copoiul. – Încredere? pufni Logen. Rahat, nu. Dar râca lui cu Bethod e şi mai adâncă decât ale noastre. Are dreptate în legătură cu vrăjitoarea aia, am văzut-o, şi-am mai văzut şi altele, în ultimul an… dacă el zice că ne vede, tind să-i dau crezare. Dacă nu ne vede, şi Bethod n-o să vină, măcar n-am pierdut nimic, nu? Golul din stomacul Copoiului era mai neplăcut ca oricând. Se uită spre Crummock, care stătea aşezat pe un bolovan, cu copiii în jur, iar nebunul îi zâmbi, arătându-şi toţi dinţii galbeni din gură. Nu prea era genul de om în care să-ţi pui toate speranţele, dar Copoiul simţea vântul schimbării. – Ne asumăm un risc al dracu’ de mare, bombăni el. Dacă Bethod ne-ajunge din urmă şi-şi face de cap? – Atunci, o să ne mişcăm mai repede, nu? mârâi Dow. Doar e război. Dacă socoţi să învingi, îţi mai asumi şi riscuri! – Mhm! îi dădu dreptate Ursuzul. 1115

Tul dădu şi el din capul său mare. – Trebuie să facem ceva. N-am venit aici ca să mă uit la Bethod cum stă cocoţat în vârf de deal. Trebuie să-l dăm jos de-acolo. – Jos, unde să ne punem la treabă cu el! şuieră Dow. – Oricum, tu decizi, îi puse Logen o mână pe umăr Copoiului. Tu eşti şeful. El era şeful. Îşi amintea cum hotărâseră, adunaţi în jurul mormântului lui Treicopaci. Trebuia să recunoască, tare l-ar mai fi trimis pe Crummock la toţi dracii, pentru ca apoi să se-napoieze şi să-i spună lui West că nu găsiseră nimic altceva decât pomi. Dar, când primeşti o misiune, o duci până la capăt. Aşa ar fi spus Treicopaci. Copoiul oftă prelung, cu golul din stomac atât de mare, încât îi venea să borască. – În regulă. Dar planul ăsta n-o să ne-aducă altceva decăt moartea, dacă Uniunea nu-i gata să-şi joace rolul la momentul potrivit. Vorbim cu Furiosul, şi-l anunţăm şi pe comandantul lor, Burr, ce-avem de gând. – Furiosul? întrebă Logen. Tul zâmbi. – E o poveste lungă.

1116

Flori şi aplauze Jezal încă nu avea nici cea mai vagă idee de ce era necesar să poarte cea mai bună uniformă. Blestemăţia era ţeapănă ca o scândură şi trosnea de fireturi. Fusese concepută mai degrabă pentru a sta în poziţie de drepţi decât ca să călăreşti cu ea, şi ca atare i se înfigea dureros în burtă la fiecare mişcare a calului. Dar Bayaz insistase, iar bătrânului nătărău era surprinzător de greu să-i spui nu, indiferent dacă Jezal era, zice-se, comandantul expediţiei sau nu. Până la urmă, păruse mai uşor să facă ce i se spunea. Prin urmare, călărea în fruntea coloanei lungi, foarte incomodat, trăgându-se mereu de tunică şi transpirând din plin în arşiţa soarelui. Singura consolare era aceea că respira aer curat. Toţi ceilalţi erau nevoiţi să înghită praful stârnit de copitele calului său. Ca să-l chinuiască şi mai rău, Bayaz părea hotărât să continue cu subiectele care-l scoseseră pe Jezal din minţi de plictiseală, pe tot drumul până la capătul lumii şi înapoi. – … este vital ca un rege să-şi păstreze bunăvoinţa supuşilor săi. Şi nu e chiar atât de greu. Cei de jos au ambiţii mărunte şi se mulţumesc cu indulgenţe neînsemnate. Nu e nevoie să fie trataţi drept. Trebuie doar să-şi închipuie că e aşa… Jezal constată că, de la o vreme, putea să ignore vorbăria tărăgănată a bătrânului, la fel cum nu mai iei în seamă un câine care latră tot timpul. Stătea moleşit în şa, lăsându-şi gândurile s-o ia razna. Şi încotro să hoinărească, dacă nu spre Ardee? Ajunsese la mare ananghie, nici vorbă. Pe câmpie, lucrurile păruseră atât de simple… Să se-ntoarcă acasă, s-o ia de soţie, să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. Acum, din nou în Adua, înapoi printre cei puternici, reîntors la vechile lui obiceiuri, situaţia se complica de la o zi la alta. Posibilitatea de a-şi vătăma reputaţia şi perspectivele erau chestiuni peste care nu putea trece cu una, cu două. Era colonel în Garda Regelui, iar asta-l obliga să respecte anumite standarde. – … Harod cel Mare a respectat întotdeauna omul de rând. Nu o dată, acesta a fost secretul victoriilor asupra egalilor lui… Şi pe urmă, Ardee însăşi era mult mai complicată, în persoană, decât fusese ca amintire mută. Nouă zecimi, isteaţă, spirituală, neînfricată, atractivă. O zecime, beţivă rea şi distrugătoare. Fiecare clipă cu ea era o loterie, dar poate că tocmai această senzaţie de pericol făcea să sară scântei când se atingeau, îi dădea furnicături prin piele şi-i usca gura… Până şi acum, doar gândindu-se, îl treceau fiori plăcuţi. Niciodată nu mai simţise aşa ceva pentru o femeie, niciodată. Cu siguranţă, era dragoste. Trebuia să fie. Dar o fi fost dragostea de ajuns? Cât timp 1117

avea să dureze? La urma urmei, o căsnicie se lega pe viaţă, iar viaţa unui om era foarte lungă. Ar fi preferat o prelungire nedefinită a actualei lor relaţii care nu mai era chiar atât de secretă, dar ticălosul de Glokta îşi băgase piciorul ăla schilod şi-n posibilitatea asta. Nicovale, saci şi canale. Jezal îşi amintea cum trăsese monstrul alb un sac peste capul unui prizonier, la o răspântie publică, iar gândul îl făcea să se cutremure. Trebuia să recunoască, însă, că ologul avea dreptate. Vizitele sale îi stricau reputaţia fetei. Se cuvenea să-i tratezi pe alţii aşa cum vrei şi tu să fii tratat, pare-se, cum spusese cândva Nouădegete. Dar, fără îndoială, era al naibii de incomod. – … asculţi măcar, băiatul meu? – Hmm? Ăă… da, sigur. Harod cel Mare şi aşa mai departe. Marele lui respect pentru omul de rând. – Aparentul mare respect, mormăi Bayaz. Şi ştia şi cum să primească o lecţie. Se apropiau de Adua, printre plantaţii şi adunături de cocioabe, locuinţe improvizate, hanuri ieftine şi hogeacuri şi mai ieftine, care răsăriseră prin jurul fiecăreia dintre porţile oraşului, îngrămădindu-se în lungul drumului aproape ca nişte orăşele în sine. Se înşirau până la umbra prelungă a Zidului lui Casamir, linia exterioară de apărare a oraşului. De-o parte şi de alta a porţii deschise, boltită şi însemnată cu Soarele de Aur al Uniunii, stăteau doi străjeri mohorâţi. Trecură prin umbra arcadei şi ieşiră iar la lumină. Jezal clipi din ochi. Pe caldarâmul dinăuntru se adunase o mulţime măricică de oameni, înghesuiţi pe laturile drumului, unde-i ţineau în loc soldaţii din garda oraşului. Izbucniră într-un cor de urale vesele, când îl văzură intrând călare. Un moment, Jezal se întrebă dacă nu cumva îl lua drept altcineva, dacă nu aşteptau de fapt o persoană cu adevărat importantă. Pe Harod cel Mare, poate – ce ştia el?… Curând, însă, începu să distingă numele „Luthar” repetat prin toată hărmălaia. O fată din rândul întâi îi aruncă o floare, care se pierdu sub copitele calului. Striga ceva neînţeles, dar purtarea ei nu-i mai lăsa lui Jezal nicio îndoială: toţi acei oameni se strânseseră acolo pentru el. – Ce se întâmplă? îl întrebă, în şoaptă, pe Întâiul dintre Magi. Bayaz zâmbi, ca şi cum el, cel puţin, s-ar fi aşteptat. – Cred că oamenii din Adua doresc să sărbătorească victoria ta asupra rebelilor. – Serios? Cu o mică strâmbătură, Jezal făcu un gest de salut moleşit, iar uralele deveniră şi mai puternice. Mulţimea se îndesea tot mai mult, pe măsură ce înaintau prin oraş, iar spaţiul devenea mai strâmt. Pe străzile înguste erau risipiţi oameni, alţii stăteau în pragul uşilor, iar alţii şi mai sus, la ferestre, ovaţionând şi chiuind. Alte şi alte flori erau aruncate de la balcoane. Una căzu chiar pe şaua lui, iar Jezal o luă, începând s-o învârtească în mână. 1118

– Toate astea… pentru mine? – N-ai salvat oraşul? Nu i-ai oprit pe rebeli, fără să se verse un strop de sânge, din nicio tabără? – Dar au cedat fără niciun motiv. Eu n-am făcut nimic! Bayaz ridică din umeri, înhăţă floarea din mâna lui Jezal şi o mirosi, apoi o aruncă şi arătă cu capul spre un pâlc de meşteşugari care aplaudau la colţul străzii. – Ăştia par să fie de altă părere. Ţine-ţi gura şi zâmbeşte, atât. Întotdeauna, ăsta e un sfat bun. Jezal se strădui să urmeze sfatul cel bun, dar nu-i venea deloc uşor să zâmbească. Logen Nouădegete – era destul de sigur – n-ar fi aprobat aşa ceva. Dacă exista un opus al încercării de a părea mai mic decât eşti, atunci cu siguranţă despre asta era vorba. Arunca priviri nervoase în jur, convins că mulţimile aveau să-şi dea seama dintr-odată că se simţea ca un escroc, înlocuind florile şi strigătele de admiraţie cu huiduieli şi conţinutul oalelor de noapte. Dar nici vorbă de aşa ceva. Uralele continuau, în timp ce Jezal şi coloana sa lungă de soldaţi îşi croiau încet drum prin cartierul Trei Ferme. Cu fiecare stradă pe care o străbătea, Jezal se liniştea tot mai mult. Începea să simtă treptat că trebuia să fi realizat totuşi ceva vrednic de laudă. Să se întrebe dacă, de fapt, nu se putea să fi fost într-adevăr un comandant neînfricat, un negociator iscusit. Dacă locuitorii oraşului voiau să-l aduleze ca pe un erou, începea să presupună că ar fi fost o bădărănie să-i refuze. Intrară pe o poartă din Zidul lui Arnault, ajungând în zona centrală a oraşului. Jezal se îndreptă în şa, umflându-şi pieptul. Bayaz preferă să rămână mai în spate, la o distanţă respectuoasă, lăsându-l singur în fruntea coloanei. Ovaţiile se înteţeau, în timp ce mergeau pe Calea-de-Mijloc şi traversau piaţa Patru Colţuri, spre Agriont. Era o senzaţie asemănătoare cu aceea a victoriilor de la Turniruri, numai că implicase eforturi mult mai mici – şi era oare chiar atât de îngrozitor? Ce rău putea să facă? Dracu’ să-l ia pe Nouădegete, cu umilinţa lui cu tot. Jezal câştigase pe merit atenţia oamenilor. Îşi lipi pe faţă un zâmbet radios. Ridică braţul, cu o siguranţă mulţumită de sine, şi începu să facă semne cu mâna. Zidurile înalte ale Agriontului se ridicau în faţa lor, iar Jezal trecu peste şanţul de apărare, spre uriaşul turn al porţii din sud, străbătu tunelul prelung care ducea în fortăreaţă, cu copitele cailor şi cizmele soldaţilor din Garda Regelui răsunând în urma lui, prin întuneric. Înainta încet pe Calea Regală, privit aprobator de marii monarhi din vechime şi sfetnicii lor, sculptaţi în piatră, între clădirile înalte, ticsite de gură-cască, până în Piaţa Mareşalilor. Pe ambele laturi ale scuarului întins fuseseră aranjate cu grijă mulţimi de oameni, lăsând în mijloc un spaţiu liber, pietruit. În capăt fusese construită o tribună lată, cu bănci, având în mijloc un baldachin de culoare carmin indicând prezenţa regalităţii. Zarva şi spectacolul tăiau respiraţia.

1119

Jezal îşi amintea de triumful ce-l învăluise pe Mareşalul Varuz, la întoarcere, după victoria asupra gurkienilor. Îşi amintea cum se uitase cu ochi mari, fiind peatunci doar un băietan mai răsărit. Îl întrezărise pe fugă chiar pe mareşal însuşi, aşezat pe un cal sur de atac, dar niciodată nu-şi închipuise că într-o zi ar fi putut ajunge şi el pe locul de onoare. La drept vorbind, încă i se mai părea ciudat. În fond, învinsese doar o hoardă de ţărani, nu cea mai puternică naţiune din Cercul Lumii. Şi totuşi, nu prea avea el căderea să judece cui i se cuveneau laude triumfale şi cui nu… Şi astfel, Jezal îşi îndemnă calul înainte, trecând printre şirurile de feţe zâmbitoare şi braţe unduitoare, prin toată atmosfera aceea plină de sprijin şi admiraţie. Văzu că marii oameni din Consiliul Închis stăteau rânduiţi în primul şir de bănci. Îl recunoscu pe Arhilectorul Sult, în alb strălucitor, şi pe Înaltul Judecător Marovia, în negru solemn. Fostul lui instructor de scrimă, Lordul Mareşal Varuz, era şi el acolo, cu Lordul Şambelan Hoff alături. Toţi aplaudau, dar cu o undă de dispreţ pe care Jezal o găsea cam neelegantă. În mijloc, bine proptit pe un tron aurit, stătea regele însuşi. Jezal, de-acum deprins pe deplin cu rolul său de erou cuceritor, trase cu putere de căpăstru, făcându-şi calul să se ridice pe picioarele dinapoi, cu copitele din faţă agitându-se teatral în aer. Sări din şa, merse către estrada regală şi se lăsă într-un genunchi, respectuos, cu capul plecat, în aplauzele mulţimii care răsunau în jurul lui, pentru a aştepta mulţumirile regelui. Oare ar fi fost prea mult să spere o nouă avansare? Poate chiar un titlu nobiliar…? Dintr-odată, îi venea greu să creadă că fusese nevoit să se aştepte la o viaţă liniştită, în umbră, cu doar scurt timp în urmă. – Maiestatea Voastră… îl auzi el pe Hoff spunând, şi ridică o privire furişă, pe sub sprâncene. Regele dormea, cu ochii strâns închişi şi gura căscată. Nu prea era de mirare, în fond, omul era trecut binişor de prima tinereţe, însă Jezal nu putu să nu se simtă jignit. Era a doua oară, la urma urmei, când moţăia într-unul din momentele lui de glorie. Hoff îi dădu un ghiont cât de subtil se putea, cu cotul, dar cum regele nu se trezi, fu nevoit să se aplece şi mai mult, pentru a-i şopti la ureche: – Maiestatea Voastră… Nu apucă să continue. Regele se înclină într-o parte, cu capul căzându-i pe un umăr, şi deodată se prăbuşi de pe tronul aurit, pentru a rămâne pe spate, ca o balenă eşuată, în faţa membrilor şocaţi ai Consiliului Închis. Mantia stacojie i se desfăcu, dezvăluind o pată mare şi umedă pe pantaloni, iar coroana i se rostogoli din cap, săltând cu zgomot pe trepte. Se auzi o exclamaţie colectivă, punctată de ţipătul unei doamne de undeva din spate. Jezal nu putea decât să se holbeze, cu gura căscată, în timp ce Lordul Şambelan se aruncă în genunchi, aplecându-se peste regele căzut. Trecură câteva momente de tăcere, timp în care toţi cei din Piaţa Mareşalilor îşi ţinură respiraţia, 1120

până când Hoff se ridică încet în picioare. De pe chip îi dispăruse orice urmă de roşeaţă. – Regele a murit! se tângui el. Ecouri chinuite răsunară dinspre toate turnurile şi clădirile din jurul pieţei. Jezal nu putu decât să se strâmbe. Ăsta era norocul lui. Acum, nimeni n-avea să-l mai aplaude.

1121

Prea multe cuţite Logen stătea aşezat pe o piatră, la douăzeci de paşi distanţă de cărarea pe care-i conducea Crummock. Cunoştea toate drumurile, Crummock-i-Phail, toate căile din Nord. Aşa se zvonea, iar Logen spera că era adevărat. Nu i-ar fi convenit să fie duşi direct într-o ambuscadă. Se îndreptau spre nord, în direcţia munţilor, cu speranţa de a-l atrage pe Bethod de pe dealurile lui spre Locurile-Nalte. Cu speranţa ca Uniunea să-l ia din spate, prinzându-l într-o capcană. Cam multe speranţe la mijloc. Era o zi însorită şi fierbinte, iar sub copaci pământul era învăluit în umbră şi brăzdat de raze luminoase care se strecurau prin frunziş, atingând din când în când chipul lui Logen. Păsările ciripeau şi triluiau, copacii foşneau şi trosneau, prin aerul încremenit pluteau gâze, iar pământul din pădure era presărat cu mănunchiuri de flori albe şi albastre. Era vară în Nord, dar nimic din toate astea nu-l făcea pe Logen să se simtă cât de cât mai bine. Vara era cel mai potrivit anotimp pentru a ucide, şi văzuse mult mai mulţi oameni murind pe vreme frumoasă, decât pe timp urât. Aşa că stătea cu ochii deschişi şi privea spre copaci, uitându-se atent şi ascultând şi mai atent. Aceasta era sarcina pe care i-o dăduse Copoiul. Să stea în flancul drept, asigurându-se că niciunul dintre flăcăii lui Bethod nu se apropia pe furiş, în timp ce mergeau cu toţii răzleţiţi pe poteca aceea îngustă. Lui Logen îi convenea destul de bine. Îl ţinea în alertă, pe margine, unde nici unul dintre ai lui n-ar fi fost ispitit să încerce să-l omoare. Imaginea oamenilor care mergeau în linişte printre copaci, vorbind încet, cu armele pregătite, îi redeştepta un val de amintiri – unele plăcute, altele mai puţin plăcute. Cele mai multe, la drept vorbind, erau neplăcute. Sub ochii lui Logen, un om se desprinse dintre ceilalţi, pornind spre el printre copaci. Avea pe faţă un rânjet larg, cât se poate de prietenos, dar asta nu însemna nimic. Logen cunoscuse destui oameni care se pregăteau să te omoare zâmbind. O făcuse şi el, şi nu o dată. Se întoarse puţin cu trupul într-o parte, apucând strâns plăselele unui cuţit, cu mâna ascunsă vederii. Niciodată nu poţi spune că ai prea multe cuţite, aşa-i spusese tatăl lui, şi era un sfat serios. Privi în jur, încet, cu falsă nepăsare, doar ca să se asigure că nu era nimeni în spatele lui, dar nu văzu decât copaci. Atunci, îşi potrivi picioarele, ca să aibă un echilibru mai stabil, şi rămase aşezat, încercând să arate ca şi cum n-ar fi avut nicio grijă, deşi stătea cu toţi muşchii încordaţi, gata să reacţioneze. – Mă cheamă Tichie Roşie. Omul se opri la un pas distanţă, zâmbind în continuare, cu mâna stângă relaxată pe garda sabiei şi cealaltă atârnând pe lângă trup. 1122

Mintea lui Logen se puse în mişcare, gândindu-se la toţi oamenii cărora le făcuse rău, îi îndreptăţise ori intrase în vreun conflict cu ei – sau, cel puţin, la aceia care mai rămăseseră în viaţă. Tichie Roşie. Nu-i găsea locul nicăieri, dar asta nu-l liniştea cu nimic. Nici zece oameni cu zece cărţoaie n-ar fi putut ţine şirul tuturor duşmanilor pe care şi-i făcuse, plus prietenii, rudele şi aliaţii acelor duşmani. Iar asta, fără a mai pune la socoteală vreun om care voia să-l omoare fără niciun motiv, doar ca să devină faimos. – Nu pot spune că recunosc numele. Tichie Roşie ridică din umeri. – Nici n-ai avea de unde. Am luptat pentru Bătrânul Yawl, demult. A fost un om de treabă, Yawl, un om pe care puteai să-l respecţi. – Mda, făcu Logen, continuând să fie atent la vreo mişcare neaşteptată. – Dar când s-a-ntors în ţărână, mi-am găsit un loc pe lângă Oscior. – Cu Oscior nu m-am văzut niciodată la faţă, nici chiar când eram de-aceeaşi parte. – Nici eu, la drept vorbind. Un ticălos în toată regula. Se tot fălea cu victorii care de fapt erau ale lui Bethod. Mie treaba asta nu-mi plăcea. De-asta am şi trecut la voi, înţelegi? Când am auzit că Treicopaci era aici. Îşi trase nasul, cu privirea în pământ. – Trebuie să facă cineva ceva cu împuţitul ăla de Temut. – Am auzit. Logen auzise multe despre acel Temut, şi nimic de bine, dar era nevoie de mai mult decât câteva vorbe în direcţia potrivită, ca să-şi ia mâna de pe cuţit. – Totuşi, Copoiul e un şef bun, aş zice. Unul din cei mai buni pe care i-am avut. Ştie meserie. Şi-i prudent, cum ar veni. Se gândeşte la toate. – Mda. Mereu m-am aşteptat să fie aşa. – Crezi că Bethod vine după noi? Logen nu-l slăbea din ochi pe Tichie Roşie. – Poate că da, poate că nu. Nu cred c-o să ştim, până ajungem sus în munţi şi-l auzim că bate la uşă. – Crezi că Uniunea o să se ţină de cuvânt? – Nu văd de ce n-ar face-o. Acel Burr pare să ştie ce vrea, din câte-mi pot da eu seama, şi băiatul lui, Furiosul, la fel. Au zis c-o să vină, deci cred c-o să vină. Oricum, mare lucru nu mai avem ce face, aşa-i? Tichie Roşie îşi şterse sudoarea de pe frunte, mijind ochii spre copaci. – Cred că ai dreptate. Oricum, tot ce voiam să zic e c-am luptat în bătălia de la Ineward. Eram în partea cealaltă, dar te-am văzut cum luptai şi m-am ţinut la distanţă, pot să-ţi spun. Clătină din cap, cu un zâmbet. – În viaţa mea n-am mai văzut aşa ceva, nici înainte şi nici după. Ce voiam săţi zic era că mă bucur să te avem aici, cu noi. Tare mă bucur. 1123

– Nu zău? clipi din ochi Logen. Atunci e bine. E foarte bine. Celălalt dădu din cap. – Păi, asta-i tot. O să te văd în luptă, cred. – Mda. În luptă. Logen îl privi cum se îndepărta printre copaci, însă nici chiar când Tichie Roşie dispăru nu-şi putu desprinde mâna de pe plăselele cuţitului; nu putea scăpa de senzaţia că trebuia să-şi păzească spatele. După câte se părea, îşi permisese să uite cum era Nordul. Sau îşi închipuise că ar fi fost altfel. Acum îşi dădea seama de greşeală. Cu ani în urmă, îşi meşterise o capcană. Făurise cu mâna lui un lanţ lung şi greu, verigă cu verigă, şi se legase cu el. Cumva, i se oferise şansa să se elibereze, o şansă pe care n-o merita nici pe departe, dar când colo el se întorsese înapoi, ca un nătărău, iar acum se putea lăsa cu vărsare de sânge. O simţea apropiindu-se. O mare povară a morţii, ca umbra unui munte prăvălindu-se asupra lui. De fiecare dată când scotea o vorbă, sau făcea un pas, sau avea un gând, măcar, părea s-o atragă cumva şi mai aproape. O absorbea cu fiecare înghiţitură, o inhala cu fiecare respiraţie. Îşi adună umerii şi-şi privi cizmele, cu vârfurile vârstate de razele soarelui. N-ar fi trebuit să se despartă niciodată de Ferro. Trebuia să se ţină de ea ca un copil de mama lui. Cât de multe lucruri măcar pe jumătate bune îi fuseseră oferite în viaţă? Iar acum, îl respinsese pe unul preferând să se întoarcă şi să-şi regleze nişte conturi. Îşi linse dinţii şi scuipă saliva acră pe pământ. Ar fi trebuit să aibă mai multă minte. Răzbunarea nu e niciodată pe departe atât de simplă, sau atât de dulce, cum îţi închipui că va fi. – Fac rămăşag că-ţi doreşti să nu te fi întors, hmm? Logen ridică smucit capul, gata să scoată cuţitul şi să-i dea de lucru. În clipa următoare, văzu că nu era decât Tul, care venise lângă el. Dădu arma la o parte şişi lăsă mâinile să cadă pe lângă trup. – Ştii ceva? Mă gândisem şi eu la asta. Capdetunet se chirci alături. – Uneori, propriul meu nume e o povară prea grea pe umerii mei. Mi-e groază să mă gândesc cum poate un nume ca al tău să-l strivească pe un om. – Poate părea destul de apăsător. – Nici nu mă mir, răspunse Tul, uitându-se spre oamenii care mergeau, unul câte unul, pe poteca prăfuită. Nu-i lua-n seamă. Se vor obişnui cu tine. Iar dacă iese urât, ei bine, ai oricând zâmbetul lui Dow cel Negru după care să te ascunzi, nu? Logen zâmbi. – Adevărat. Grozav zâmbet mai are omul ăla. Pare să lumineze întreaga lume, nu-i aşa? – Ca soarele într-o zi noroasă. Tul se aşeză pe bolovanul de alături, scoase dopul ploştii şi o întinse. 1124

– Îmi pare rău. – De ce? – Că n-am pornit să te căutăm după ce-ai căzut în prăpastia aia. Credeam că ai murit. – Nu pot să spun că vă port prea multă pică pentru asta. Şi eu eram aproape sigur că murisem. Cred c-ar fi trebuit să vă caut eu pe voi. – Mă rog… Atunci, să ne fi căutat unii pe alţii. Dar cred că, după un timp, te obişnuieşti să nu mai speri. Viaţa te învaţă să te-aştepţi la tot ce poate fi mai rău, hmm? – Trebuie să fii realist, aş zice. – Aşa şi eşti. Totuşi, a ieşit bine. Acum eşti din nou cu noi, nu? – Mda, oftă Logen. Înapoi la război, la mâncarea proastă şi furişatul prin păduri. – Pădurile, mormăi Tul, după care zâmbi larg. Oare-o să mă satur vreodată de ele? Logen trase o duşcă din gamelă, apoi i-o înapoie, iar Tul bău şi el. Rămaseră câteva clipe tăcuţi. – N-am vrut asta, să ştii, Tul. – Sigur că nu. Nici unul din noi n-a vrut-o. Totuşi, asta nu-nseamnă să n-o merităm, hmm? întrebă el, trântind o mână grea pe umărul lui Logen. Dacă simţi nevoia să vorbeşti, sunt pe-aproape. Logen îl privi cum se îndepărta. Era un om cumsecade, Capdetunet. Un om vrednic de încredere. Tot mai rămăseseră câţiva. Tul, şi Ursuzul, şi Copoiul. Şi Dow cel Negru, în felul lui. Aproape că-i dădeau lui Logen speranţe. Aproape-l făceau să se bucure că alesese să se întoarcă în Nord. Apoi, reveni cu ochii spre şirul de oameni şi-l văzu acolo pe Fior, privindu-l. Ar fi preferat să se uite în altă parte, dar aşa ceva nu-i stătea în fire lui Nouădegete. Aşa că rămase aşezat pe piatră, şi continuară să se privească, iar Logen simţi cum îl rodea ura, până când Fior se pierdu printre copaci. Clătină iar din cap, îşi supse din nou dinţii şi scuipă. Nu poţi avea niciodată prea multe cuţite, cum îi spusese tatăl lui. Doar dacă nu cumva sunt îndreptate spre tine de către oameni cărora nu prea le placi.

1125

Cel mai bun dintre duşmani – Cioc, cioc. – Nu acum! se răsti colonelul Glokta. Trebuie să le termin pe toate astea! Avea de semnat vreo zece mii de confesiuni aşternute pe hârtie. Biroul gemea sub teancurile uriaşe, iar peniţa se înmuiase ca untul. Cerneala roşie făcea semnele să arate ca nişte pete de sânge împroşcând hârtiile gălbui. – Fir-ar să fie! răcni el, când răsturnă călimara cu cotul, vărsând cerneala peste birou, unde îmbibă vrafurile de hârtii, pentru a începe apoi să se scurgă pe podea, cu un pic-pic-pic regulat. – Vei avea timp să mărturiseşti mai târziu. Timp cât încape. Colonelul se încruntă. Categoric, aerul devenise mult mai rece. – Iarăşi tu! Mereu în cele mai nepotrivite momente! – Deci, mă mai ţii minte? – Pare-mi-se că… La drept vorbind, colonelului îi era greu să-şi amintească de unde. Persoana din colţ părea o femeie, dar nu-i putea distinge faţa. – Creatorul a căzut arzând… s-a zdrobit jos, pe pod… Cuvintele sunau familiar, dar Glokta n-ar fi putut spune de ce. Poveşti vechi şi alte prostii. Se strâmbă. La naiba, că rău îl mai durea piciorul… – Mi se pare că… Obişnuita lui încredere în sine se risipea. Acum în cameră era frig de-a binelea, îşi vedea aburii respiraţiei. Se ridică de pe scaun, împleticit, cu piciorul sfâşiat de durere, în timp ce vizitatorul inoportun se apropia. – Ce vrei? abia reuşi el să horcăie. Chipul apăru în lumină. Era nimeni altul decât Mauthis, de la casa bancară Valint şi Balk. – Sămânţa, colonele, spuse el, cu zâmbetul său lipsit de voioşie. Vreau Sămânţa. – Păi… păi… Spinarea lui Glokta găsi peretele. Mai departe nu putea merge. – Sămânţa! Era când chipul lui Goyle, când al lui Sult, când al lui Severard, dar toţi cereau acelaşi lucru. – Sămânţa! Mi-am pierdut răbdarea! – Bayaz, şopti Glokta, închizând strâns ochii, cu lacrimile curgându-i printre pleoape. Bayaz ştie…

1126

– Cioc, cioc, torţionarule, se auzi din nou vocea şuierătoare a femeii; vârful unui deget îi împinse capul dintr-o parte, dureros de tare. Dacă mincinosul ăla bătrân ar şti, acum ar fi fost deja a mea. Nu. Ai s-o găseşti. Glokta tăcea. Frica îi răpise graiul. – Ai s-o găseşti, că de nu, am să-ţi smulg preţul din carnea ta infectată. Aşa că, cioc, cioc, ora deşteptării. Degetul îi ciocăni din nou ţeasta, înfigându-se ca un vârf de pumnal. – Cioc, cioc, şontorogule! îi şuieră în ureche hidoasa voce, cu o suflare atât de îngheţată încât părea să-i ardă obrazul. Cioc, cioc! Cioc, cioc. Un moment, Glokta nici nu ştiu unde era. Se ridică spasmodic, zbătându-se în cearşafuri, şi se holbă în jur, încolţit din toate părţile de umbre ameninţătoare, cu propria-i respiraţie ţiuitoare şuierându-i prin cap. Apoi, toate îşi găsiră dintr-odată locul. Noua mea locuinţă. O adiere plăcută făcea să fâlfâie perdelele în noaptea caldă, suflând prin singura fereastră deschisă. Glokta îi vedea umbra mişcându-se pe perete proaspăt tencuit. Se închidea, se deschidea, se închidea la loc… Cioc, cioc. Închise ochii şi oftă prelung. Când se lăsă la loc în pat, se strâmbă, întinzânduşi picioarele şi mişcând din degete ca să-şi alunge cârceii. Măcar degetele astea mi le-au lăsat, gurkienii… N-a fost decât un vis. Totul e… Apoi îşi aminti, iar ochii i se deschiseră larg. Regele a murit. Mâine alegem unul nou. Cele trei sute douăzeci de hârtii stăteau agăţate în cuiele lor, fără viaţă. În ultimele câteva săptămâni, deveniseră tot mai boţite, rupte, unsuroase şi murdare. De parcă toată treaba asta s-a afundat ea însăşi în mocirlă. Multe erau mânjite cu cerneală, pline de însemnări mâzgălite cu furie, adăugiri şi tăieturi. După cum oamenii erau cumpăraţi şi vânduţi, bruscaţi şi şantajaţi, mituiţi şi ademeniţi. Multe aveau rupturi în locurile unde ceara fusese înlăturată, adăugată, înlocuită cu alte culori. După cum se schimbau loialităţile, după cum erau încălcate promisiunile, după cum înclina balanţa într-o parte sau alta. Arhilectorul Sult stătea în picioare, privindu-le încruntat, ca un cioban care se uită la turma sa neascultătoare, cu mantia albă şifonată şi părul argintiu nepieptănat. Glokta nu-l văzuse niciodată arătând altfel decât impecabil. Trebuie că, în sfârşit, simte gustul sângelui. Al sângelui său propriu. Aproape că mi-ar veni să râd, dacă n-aş avea şi eu un gust atât de sărat în gură. – Brock are şaptezeci şi cinci, şuieră pentru sine Sult, foindu-şi la spate mâinile cu mănuşi albe. Brock are şaptezeci şi cinci, Isher are cincizeci şi cinci. Skald şi Barezin, câte patruzeci fiecare. Brock are şaptezeci şi cinci… 1127

Mormăia numerele iar şi iar, ca pe nişte descântece menite să-l apere de rele. „Sau de bune, poate…” – Isher are cincizeci şi cinci… Glokta fu nevoit să-şi stăpânească un zâmbet. Brock, pe urmă Isher, apoi Skald şi Barezin, în vreme ce Inchiziţia şi Judiciarul se bat pe firimituri. Cu toate eforturile noastre, lucrurile se prezintă cam la fel ca la începutul dansului ăstuia grotesc. Puteam foarte bine să fugim încă de pe-atunci din ţară, ca să scăpăm de toată bătaia de cap. Şi poate că nici acum nu-i târziu… Îşi drese glasul, zgomotos, iar Sult întoarse brusc capul. – Ai ceva cu care să contribui? – Într-un fel, Eminenţa Voastră, răspunse Glokta, pe cel mai servil ton cu putinţă. Am primit recent nişte informaţii destul de… tulburătoare. Încruntându-se, Sult arătă cu capul spre hârtii. – Mai tulburătoare decât astea? La fel, în orice caz. În fond, cine câştigă la vot nu va avea decât o sărbătorire scurtă, dacă peste o săptămână vin gurkienii şi ne măcelăresc pe toţi. – Mi s-a sugerat… că gurkienii se pregătesc să invadeze Midderlandul. Urmă o tăcere scurtă, dar încordată. Deloc o reacţie promiţătoare, însă măcar am ridicat pânzele. Ce altceva să facem, decât să cârmim drept spre furtună? – Să ne invadeze? mârâi Goyle. Cu ce? – Nu e prima oară când mi s-a spus că au o flotă… Încerc cu disperare să-mi cârpesc corabia care se scufundă… – … O flotă considerabilă, construită în secret, după ultimul război. Am putea face uşor unele pregătiri, după care, dacă gurkienii vin într-adevăr… – Şi dacă te înşeli? îl fulgeră Arhilectorul cu o privire feroce. De unde-a venit informaţia asta? Vai de mine, nu, aşa ceva n-ar merge niciodată! Carlot dan Eider? Vie? Dar cum…? Trupul ei a fost găsit plutind lângă docuri… – Dintr-o sursă anonimă, Arhilector Sult. – Anonimă? se îngustară ochii Eminenţei Sale. Şi vrei să mă duc la Consiliul Închis, într-un moment ca ăsta, şi să le pun în faţă bârfele nedovedite ale sursei tale anonime? Valurile acoperă puntea… – N-am dorit decât să-l anunţ pe Eminenţa Voastră despre posibilitatea… – Când vin? Vela ruptă fâlfâie în vânt… – Informatorul meu n-a… – Unde vor debarca? Marinarii cad de pe catarge, urlând… – Din nou, nu-i pot spune Eminenţei Voastre… – Câţi au să fie? 1128

Timona se rupe în mâinile mele tremurânde… Glokta se strâmbă şi preferă să nu mai spună nimic. – Atunci, fii bun şi nu ne mai distrage atenţia cu zvonuri, mârâi Sult, cu buza răsfrântă dispreţuitor. Corabia dispare sub valurile nemiloase, cu încărcătura sa de avertismente preţioase condamnată să zacă în adâncuri, iar căpitanului nu i se va simţi lipsa… – Avem probleme mai presante decât o legiune de fantome gurkiene! – Desigur, Eminenţa Voastră. Iar dacă gurkienii vin totuşi, pe cine-o să spânzurăm? A, pe Superiorul Glokta, bineînţeles. De ce n-a zis nimic ologul ăla păcătos? Gândurile lui Sult reveniseră deja în cercurile lor bine tocite. – Avem treizeci şi unu de voturi, iar Marovia avea douăzeci şi ceva. Treizeci şi unu. Insuficient ca să conteze. Clătină din cap nemulţumit, plimbându-şi ochii albaştri peste hârtii. De parcă ar exista vreun mod nou de a le privi, care să schimbe cumplitele calcule matematice. – Nici pe departe suficient. – Doar dacă nu cumva ajungem la o înţelegere cu Înaltul Judecător Marovia. O nouă pauză, şi mai incomodă decât cea dinainte. Vai de mine, se vede că am spus-o cu voce tare. – O înţelegere? şuieră Sult. – Cu Marovia? chiţăi Goyle, cu ochii bulbucaţi de triumf. Când se epuizează toate variantele sigure, trebuie să ne asumăm riscuri. Nu asta mi-am spus şi când mergeam călare spre pod, în timp ce gurkienii stăteau adunaţi în partea cealaltă? Asta e, hai încă o dată în furtună… Glokta trase adânc aer în piept. – Scaunul lui Marovia din Consiliul Închis nu e cu nimic mai sigur decât al altcuiva. Om fi acţionând noi unul împotriva celuilalt, dar numai din obişnuinţă. În privinţa acestui vot, urmărim acelaşi scop. Să asigurăm un candidat slab şi să menţinem echilibrul. Împreună, aveţi peste cincizeci de voturi. Ar putea fi de ajuns pentru a înclina balanţa în partea noastră. Goyle pufni dispreţuitor: – Să ne unim forţele cu ipocritul ăla care iubeşte ţăranii? Ţi-ai pierdut minţile? – Gura, Goyle. Sult îl privi încruntat pe Glokta, mult timp, cu buzele strânse a îngândurare. Se gândeşte cum să mă pedepsească, poate? O nouă biciuire verbală? Sau una adevărată? Sau trupul meu găsit plutind… – Ai dreptate. Du-te şi vorbeşte cu Marovia. Sand dan Glokta, din nou erou! Goyle rămase cu gura căscată. – Dar… Eminenţa Voastră!…

1129

– Am lăsat de mult în urmă vremea orgoliilor! mârâi Sult. Trebuie să profităm de orice ocazie pentru a-i împiedica pe Brock şi ceilalţi să ajungă pe tron. Trebuie să găsim compromisuri, oricât de dureroase şi să ne aliem cu cine putem. Du-te! aruncă el peste umăr, după care îşi încrucişă braţele pe piept, revenind cu privirea la hârtiile foşnitoare. Să ajungi la o învoială cu Marovia. Glokta se ridică ţeapăn de pe scaun. Ce păcat, să mă despart de o companie atât de fermecătoare – dar, când eşti chemat la datorie… Îl învrednici pe Goyle cu cel mai fugar zâmbet ştirb, apoi îşi luă bastonul şi porni şontâc-şontâc spre uşă. – Şi, Glokta! Tresări şi se întoarse iar. – S-ar putea ca scopurile noastre şi ale lui Marovia să coincidă, acum. Dar nu putem avea încredere în el. Păşeşte cu băgare de seamă. – Desigur, Eminenţa Voastră! Întotdeauna fac aşa. Cum altfel, când fiecare pas e un chin? Cabinetul privat al Înaltului Judecător era mare cât un hambar, având tavanul acoperit cu arabescuri vechi de ipsos, străbătute de umbre. Deşi încă nu se înserase, iedera deasă din faţa ferestrelor şi stratul gros de murdărie de pe geamuri cufundau încăperea într-o penumbră continuă. Pe toate suprafeţele erau stivuite teancuri înalte de hârtii, gata să se răstoarne. Vrafuri de documente legate cu panglici negre. Grămezi de registre în scoarţe de piele. Maldăre de pergamente vechi, scrise într-o caligrafie întortocheată şi ostentativă, pecetluite cu sigilii uriaşe de ceară roşie şi poleite cu auriu. O întreagă împărăţie a legii, aşa arăta. Şi, într-adevăr, poate că asta şi este. – Superior Glokta, bună seara. Marovia stătea aşezat la o masă lungă, pregătită pentru cină, cu tacâmurile lucind în lumina pâlpâitoare a unor policandre, lângă şemineul gol. – Sper că nu te superi dacă în timp ce stăm de vorbă voi mânca? Aş prefera să cinez în liniştea odăilor mele, dar mă văd nevoit tot mai des să iau masa aici. Am atâtea de făcut, înţelegi? Iar unul dintre secretarii mei pare să-şi fi luat o vacanţă neanunţată. O vacanţă pe pardoseala abatorului, de fapt, pe calea intestinelor unei turme de porci. – Binevoieşti să mi te alături? îl pofti Marovia, arătând spre o ciozvârtă mare de carne, aproape crudă în centru, înotând în sos sângeriu. Glokta îşi linse gingiile goale, în timp ce se potrivea pe un scaun din faţa judecătorului. – Aş fi încântat, Înălţimea Voastră, dar legile stomatologiei mă împiedică. – Aha, fireşte. Acele legi nu pot fi ocolite, nici chiar de un Înalt Judecător. Te asigur de compasiunea mea, Superior Glokta. Una dintre cele mai mari plăceri ale

1130

mele este o fleică bună de carne, cu cât mai în sânge, cu atât mai bine. Arată-le doar flacăra, îi spun mereu bucătarului meu. Arată-le-o doar. Curios. Şi eu le spun practicienilor mei să înceapă la fel. – Şi cărui fapt îi datorez această vizită neaşteptată? Vii din proprie iniţiativă, ori la îndemnul şefului dumitale, stimatul meu coleg din Consiliul Închis, Arhilectorul Sult? „Înverşunatul tău duşman de moarte din Consiliul Închis, vrei să zici?” – Eminenţa Sa ştie că mă aflu aici. – Aşa?… se prefăcu mirat Marovia, tăind încă o bucată suculentă, pentru a o aduce pe farfurie. Şi cu ce mesaj te-a trimis? Ceva în legătură cu activităţile de mâine din Consiliul Deschis, poate? – Îmi stricaţi surpriza, Înălţimea Voastră. Pot vorbi deschis? – Dacă ştii cum. Glokta îi arătă Înaltului Judecător rânjetul său fără dinţi. – Toată situaţia asta cu votul e cumplită pentru afaceri. Îndoielile, incertitudinile, grijile… Dăunează afacerilor tuturor. – Unora, mai mult decât altora, preciză Marovia, în timp ce cuţitul său scârţâia pe farfurie, desprinzând o fâşie de grăsime de la marginea bucăţii de carne. – Desigur. Riscă în mod deosebit cei care fac parte din Consiliul Închis, precum şi cei ce luptă în sprijinul lor. E improbabil să li se dea mână liberă, dacă nişte oameni puternici ca Brock sau Isher sunt votaţi pe tron. Ba chiar, e improbabil ca unii dintre noi să mai fie în viaţă la sfârşitul săptămânii. Marovia înfipse furculiţa într-o felie de morcov, privind-o cu o mutră acră. – Lamentabilă stare de fapt. Ar fi fost preferabil pentru toată lumea dacă Raynault sau Ladisla mai trăiau. Stătu un moment pe gânduri. – Dacă măcar Raynault mai era viu. Dar votarea va avea loc mâine, oricât de mult ne-am smulge noi părul din cap. E cam greu, de-acum, să mai găsim vreun remediu. Ridică privirea de la morcov spre Glokta. – Sau ai propune dumneata unul? – Înălţimea Voastră, dumneavoastră controlaţi între douăzeci şi treizeci de voturi în Consiliul Deschis. Marovia ridică din umeri. – Am o oarecare influenţă, nu pot să neg. – Arhilectorul poate aduna şi el treizeci de voturi. – Foarte bine pentru Eminenţa Sa. – Nu neapărat. Dacă vă opuneţi unul altuia, aşa cum aţi făcut întotdeauna, voturile dumneavoastră nu vor mai însemna nimic. Unul pentru Isher, altul pentru Brock, şi nicio schimbare. 1131

Înaltul Judecător oftă. – Un sfârşit trist pentru două cariere sclipitoare. – Numai dacă nu vă reuniţi resursele. Atunci, aţi putea avea şaizeci de voturi împreună. Aproape la fel de multe câte controlează Brock. Destul pentru a-l face rege pe Skald, sau Bayaz, sau Heugen, ori chiar pe vreun necunoscut, în funcţie de felul cum vor evolua lucrurile. Cineva care să poată fi uşor de influenţat, în viitor. Cineva care să poată păstra Consiliul Închis pe care-l are, în loc de a alege unul nou. – Un rege care să ne mulţumească pe toţi, aşadar? – Dacă ar fi să vă exprimaţi preferinţa pentru un om sau altul, i-aş putea transmite această informaţie Eminenţei Sale. Alţi paşi, alte ademeniri, alte dezamăgiri. O să am şi eu un cabinet mare numai al meu şi să stau toată ziua în confort, în timp ce un şir întreg de nemernici speriaţi aşteaptă la coadă pe scară ca să zâmbească atunci când îi insult, să-mi sugă minciunile, să-mi cerşească sprijinul otrăvit… – Vrei să-ţi spun ce m-ar bucura cu adevărat, Superior Glokta? Stai, că urmează meditaţiile altui băşinos bătrân ahtiat după putere… – Neapărat, Înălţimea Voastră. Marovia îşi puse tacâmurile pe farfurie, se rezemă de spătar şi scoase un oftat prelung, obosit. – Mi-ar plăcea să nu mai avem niciun rege. Mi-ar plăcea ca toţi oamenii să fie egali în faţa legii, să aibă un cuvânt de spus în conducerea ţării şi alegerea conducătorilor. Mi-ar plăcea să nu mai existe nici rege, nici nobili, să avem un Consiliu Închis ales de cetăţeni şi răspunzător în faţa lor. Un Consiliu Închis deschis tuturor, s-ar putea spune. Ce zici de asta? Zic că unii ar spune că sună foarte asemănător cu o trădare. Ceilalţi ar numio doar nebunie. – Consider, Înălţimea Voastră, că ideea dumneavoastră este o fantezie. – Şi de ce, mă rog? – Fiindcă imensa majoritate a oamenilor preferă să li se spună ce au de făcut, decât să hotărască singuri. Supunerea e cea mai uşoară. Înaltul Judecător râse. – S-ar putea să ai dreptate. Dar lucrurile se vor schimba. Rebeliunea asta m-a convins. Cu paşi mărunţi, lucrurile se vor schimba. – Sunt sigur că prezenţa Lordului Brock pe tron ar fi un pas mărunt pe care nici unul dintre noi n-ar dori să-l vadă. – Lordul Brock are într-adevăr nişte opinii foarte ferme, în majoritate privitoare la sine însuşi. Ştii să pledezi convingător, Superior Glokta, recunoscu Marovia, rezemat de spetează, cu mâinile pe burtă, privindu-l pe Glokta cu ochii îngustaţi. Foarte bine. Îi poţi spune Arhilectorului Sult că, de data asta, avem o

1132

cauză comună. Dacă se prezintă un candidat neutru cu sprijin suficient, îl voi vota alături de el. Cine s-ar fi gândit la aşa ceva? Consiliul Închis unit. Clătină încet din cap. – Ciudate vremuri, într-adevăr… – Cu siguranţă că sunt aşa, Înălţimea Voastră. Glokta se chinui să se ridice, strâmbându-se când îşi lăsă greutatea pe piciorul îndurerat, şi porni cu paşi târşâiţi prin spaţiul întunecos şi cu ecouri care-l despărţea de uşă. Curios, totuşi, că Înaltul nostru Judecător tratează atât de filosofic subiectul pierderii propriei lui poziţii mâine. Rareori am văzut un om care să arate mai calm. Când atinse clanţa uşii, se opri. Aproape ai crede că ştie ceva ce nouă ne scapă. Aproape ai bănui că are deja un plan în minte. Se întoarse. – Pot avea încredere în dumneavoastră, Înalt Judecător Marovia? Celălalt ridică brusc privirea, cu cuţitul de tăiat carne în mână. – Ce întrebare sclipitor de distinsă din partea unui om din domeniul dumitale de activitate. Cred că poţi avea încredere că acţionez în propriile mele interese. În măsura în care pot avea încredere că şi dumneata faci acelaşi lucru. Înţelegerea noastră se opreşte aici. Nici n-ar fi cazul să se extindă mai departe. Eşti un om inteligent, Superior Glokta, mă faci să zâmbesc. Şi reveni la bucata lui de carne, împungând-o cu furculiţa şi făcând să curgă sânge. – Ar trebui să-ţi găseşti un alt stăpân. Glokta ieşi cu mişcări încete. Fermecătoare sugestie. Dar am deja cu doi mai mult decât mi-ar conveni. Prizonierul era un specimen slăbănog şi vânos, gol şi cu sacul tras pe cap ca de obicei, având mâinile încătuşate strâns la spate. Glokta îl privi pe Frost cum îl trăgea dinspre celule în camera cu boltă, târându-i picioarele goale pe pardoseala rece. – N-a fost aşa de greu să punem mâna pe el, tocmai spunea Severard. Se despărţise de ceilalţi acum câtva timp, dar de-atunci s-a tot învârtit prin oraş ca un coi în căldare. Ieri-noapte l-am săltat. Frost trânti prizonierul pe scaun. Unde sunt? Cine m-a prins? Ce vor de la mine? Un moment înfiorător, chiar înainte ca treaba să înceapă. Groaza şi neputinţa, furnicăturile bolnăvicioase ale anticipării. Mai deunăzi mi s-a reîmprospătat amintirea lor, în mâinile fermecătoarei Magistre Eider. Totuşi, mi s-a dat drumul să plec nemolestat. Prizonierul stătea aşezat, cu capul înclinat întro parte şi pânza groasă mişcându-se înainte şi-napoi în dreptul gurii, după ritmul respiraţiei grăbite. Tare mă mai îndoiesc că şi ăsta va avea acelaşi noroc. Ochii lui Glokta se îndreptară, fără tragere de inimă, spre tabloul de deasupra prizonierului. Vechiul nostru prieten Kanedias. Chipul pictat privea tenebros 1133

dinspre tavanul boltit, cu braţele larg desfăcute şi un foc multicolor în spate. Creatorul a căzut arzând… Cântări în mână ciocanul greu, cam fără chef. – Atunci, să începem. Cu un gest teatral, Severard smulse sacul de pânză groasă. Navigatorul miji ochii în lumina puternică a lămpii; avea un chip brăzdat de vremuri, bronzat şi adânc ridat, cu ţeasta rasă, ca un preot. Sau ca un trădător mărturisit, desigur. – Te numeşti Fratele Picior-Lung? – Aşa mă cheamă! Din nobilul Ordin al Navigatorilor! Vă asigur că nu sunt vinovat de nicio crimă! începu el, cu vorbele rostogolindu-i-se năvalnic. N-am făcut nimic nelegiuit, nu. Nu-s eu soiul. Sunt un om cu respect pentru lege, dintotdeauna am fost. Nu mă pot gândi la niciun motiv de a fi maltratat în felul ăsta! La niciunul! Privirea i se abătu în jos şi văzu nicovala, care lucea pe pardoseală între el şi Glokta, unde de obicei stătea masa rotundă. Glasul i se înălţă cu o octavă. – Ordinul Navigatorilor se bucură de un înalt respect, iar eu sunt un membru cu reputaţie! O reputaţie excepţională! Navigaţia este cea dintâi dintre numeroasele mele talente remarcabile, aşa este, cea dintâi dintre… Glokta lovi cu ciocanul în nicovală, scoţând un dangăt care-ar fi deşteptat şi morţii. – Gata… cu… vorba! Omuleţul clipi din ochi, rămânând cu gura căscată, dar tăcu. Glokta se lăsă la loc în scaun, frământându-şi cu mâna coapsa veştejită, în timp ce durerea îi străbătea spatele. – Ai idee cât sunt de obosit? Câte am de făcut? Chinul de a mă da jos din pat în fiecare dimineaţă mă doboară încă dinainte de a începe ziua, iar momentul actual e deosebit de tensionat. Prin urmare, pentru mine e o chestiune de supremă indiferenţă dacă vei mai putea să umbli pe picioare în restul vieţii, dacă vei mai putea să vezi tot restul vieţii, dacă vei mai putea să te ţii să nu te caci pe tine tot restul vieţii tale intens de scurte, intens de dureroase. Înţelegi? Navigatorul îl privi cu ochi mari pe Frost, care-l domina ca o umbră imensă. – Înţeleg, şopti el. – Bun, replică Severard. – Foahte bhine, zise şi Frost. – Foarte bine, într-adevăr, confirmă Glokta. Spune-mi, Frate Picior-Lung, printre remarcabilele dumitale talente se numără şi o rezistenţă supraomenească la durere? Prizonierul înghiţi în sec. – Nu. – Atunci, regulile jocului sunt simple. Eu pun o întrebare, iar dumneata îmi răspunzi precis, corect şi, mai presus de orice, scurt. M-am făcut clar înţeles? 1134

– Înţeleg întru totul. Nu vorbesc decât ca să… Pumnul lui Frost i se afundă în burtă, făcându-l să se îndoaie, cu ochii ieşiţi din orbite. – Înţelegi, şuieră Glokta, că răspunsul tău ar fi trebuit să fie „da”? Albinosul apucă piciorul Navigatorului care gâfâia şi-l puse pe nicovală. O, metal rece pe talpa cea sensibilă. Foarte neplăcut, dar poate fi mult mai rău. Şi ceva îmi spune că sunt toate şansele să fie. Frost aplică o cătuşă pe glezna lui Picior-Lung. – Îmi prezint scuze pentru lipsa de imaginaţie, oftă Glokta. În apărarea noastră, e dificil să ne gândim mereu la câte ceva nou. Vreau să spun, să zdrobeşti cu barosul picioarele omului, e atât de… – Plohaic? îndrăzni Frost. Glokta auzi un hohot de râs ascuţit de după masca lui Severard şi simţi că şi pe buzele lui se aşternea un zâmbet. Zău c-ar fi trebuit să se facă artist de comedie, mai degrabă decât torţionar. – Prozaic! Chiar aşa. Dar, nicio grijă. Dacă nu obţinem tot ce ne este necesar la vremea când ţi-am făcut terci tot ce ai mai jos de genunchi, vom vedea dacă nu ne poate veni o idee mai inventivă pentru restul picioarelor. Cum ţi se pare? – Dar n-am făcut nimic! ţipă Picior-Lung, căruia tocmai îi revenise respiraţia. Nu ştiu nimic! N-am… – Lasă… toate astea. Acum nu mai au niciun sens. Încet, dureros, Glokta se aplecă înainte, bătând uşor cu capul ciocanului în fierul nicovalei, lângă piciorul gol al Navigatorului. – Vreau să te concentrezi asupra… întrebărilor mele… şi degetelor tale… şi asupra acestui ciocan. Dar nu te îngrijora dacă acum ţi se pare cam dificil. Credemă ce-ţi spun: odată ce barosul începe să cadă, îţi va fi foarte uşor să ignori orice altceva. Picior-Lung privi nicovala, cu nările dilatate, în timp de pufnea zgomotos, inspirând şi expirând. Iar seriozitatea situaţiei începe în sfârşit să-şi facă efect asupra lui. – Aşadar, întrebările, continuă Glokta. Îl cunoşti pe omul care se intitulează Bayaz, Întâiul dintre Magi? – Da! Vă rog! Da! Până nu demult, am fost angajatul lui. – Bun, se foi Glokta pe scaun, căutând o variantă mai comodă a poziţiei aplecat înainte. Foarte bun răspuns. L-ai însoţit într-o călătorie? – I-am fost călăuză! – Ce destinaţie aveaţi? – Insula Shabulyan, la marginea Lumii. Glokta ţăcăni din nou cu capul ciocanului pe nicovală. – Ei, haide, haide. La marginea Lumii? O fantezie, cu siguranţă, nu? – E adevărat! Adevărat! Am văzut-o! Cu picioarele mele am stat pe insula aia! 1135

– Cine s-a mai dus cu voi? – A fost… Logen Nouădegete, din îndepărtatul Nord. A, da, cel cu cicatricele şi buzele strânse. – Ferro Maljinn, o femeie kantică. Aia care i-a dat atâta de furcă prietenului nostru, Superiorul Goyle. – Jezal dan Luthar, un… un ofiţer al Uniunii. Un neghiob îngâmfat. – Malacus Quai, ucenicul lui Bayaz. Mincinosul costeliv cu mutră de troglodit. – Şi pe urmă, Bayaz însuşi! – Şase aţi fost? – Numai şase! – O călătorie lungă şi greu de întreprins. Ce anume era la marginea Lumii, ca să justifice un asemenea efort, în afară de apă? Buza lui Picior-Lung tremura. – Nimic! Glokta se încruntă şi-i împinse degetul mare de la picior cu capul ciocanului. – Nu era acolo! Lucrul pe care-l căuta Bayaz! Nu era acolo! A spus că fusese păcălit! – Ce credea el că va găsi acolo? – A zis că era o piatră! – O piatră? – Femeia l-a întrebat. Şi el a zis că era o piatră… o piatră din Cealaltă Parte, continuă Navigatorul, clătinând din capul asudat. O concepţie păgână! Mă bucur că n-am găsit aşa ceva. Bayaz o numea Sămânţa! Glokta simţi că zâmbetul îi pierea de pe chip. Sămânţa. Mi se pare numai mie sau în cameră s-a făcut mai frig? – Şi ce-a mai spus despre ea? – Doar mituri şi prostii! – Încearcă-mă. – Poveşti, despre Glustrod şi ruinatul Aulcus, că ia forme diferite şi fură feţele! Despre vorbitul cu diavolii şi despre chemarea lor. Despre Cealaltă Parte. – Şi altceva? aplică Glokta o lovitură puţin mai puternică în degetul mare de la piciorul Navigatorului cu ciocanul. – A! A! A zis că Sămânţa era materia lumii de jos! Că a rămas dinainte de Vechiul Timp, când demonii umblau pe pământ! A zis că era o armă măreaţă şi puternică! Şi că voia s-o folosească împotriva gurkienilor! Împotriva Profetului! O armă de dinaintea Vechiului Timp. Chemarea diavolilor, schimbarea formelor… Kanedias părea să se încrunte mai sever ca oricând, pe perete, iar Glokta tresări. Îşi amintea călătoria de coşmar în Casa Creatorului, formele

1136

luminoase de pe podea, sunetele schimbătoare din întuneric. Îşi amintea cum ieşise pe acoperiş, stând sus deasupra oraşului, fără să fi urcat o singură treaptă. – Şi n-aţi găsit-o? întrebă el şoptit, cu gura uscată. – Nu! Nu era acolo! – Şi pe urmă? – Asta a fost tot! Am venit înapoi, peste munţi. Ne-am făcut o plută şi am coborât pe marele Aos, până la mare. De la Calcis, am luat o corabie, iar acum stau aici, în faţa voastră! Glokta îşi îngustă ochii, studiind atent chipul prizonierului. E mai mult deatât. Îmi dau seama. – Ce anume nu-mi spui? – V-am spus totul! Nu am talent la prefăcătorii! Măcar atâta lucru e adevărat. Se vede cu ochiul liber că minte. – Dacă ţi s-a terminat contractul, de ce mai eşti în oraş? – Fiindcă… fiindcă… Ochii Navigatorului săgetară prin cameră. – O, vai, nu… Ciocanul greu căzu, mânuit de Glokta cu toată puterea lui schiloadă, şi strivi degetul mare de la piciorul Navigatorului, cu un zgomot înfundat. Picior-Lung se holbă într-acolo, cu gura căscată şi ochii ieşiţi din orbite. Ah, momentul acela frumos şi oribil dintre terciuirea degetului şi începutul durerii. Uite-o că vine. Uite-o că vine. Uite-o că… Navigatorul slobozi un zbieret năprasnic şi se foi în scaun, cu chipul descompus în chinuri. – Cunosc senzaţia, spuse Glokta, strâmbându-se în timp ce-şi mişca degetele rămase în gheata transpirată. Foarte bine o cunosc, da, şi te înţeleg. Fulgerul ăla orbitor de durere, apoi gheaţa şi ameţeala osului sfărâmat şi pulsaţia înceată în susul piciorului care pare să-ţi stoarcă apă din ochi şi te face să tremuri din tot trupul… Picior-Lung icni, apoi scânci, cu lacrimile lucindu-i pe obraji. – Şi apoi ce urmează? Săptămâni întregi de şchiopătat? Luni de şontâcăit, ca un olog? Şi dacă următoarea lovitură e dată în gleznă? continuă Glokta, îmboldindu-i cu ciocanul fluierul piciorului. Sau drept în rotulă – atunci cum e? Ai să mai mergi vreodată? Cunosc bine de tot senzaţiile, crede-mă! Şi-atunci, cum de acum i le pot cauza altcuiva? Ridică din umerii săi osoşi. Unul dintre misterele vieţii. – Încă una? Şi ridică iar ciocanul. – Nu! Nu! Stai! se tângui Picior-Lung. Preotul! Doamne, ajută-mă, a venit la Ordin un preot! Un preot gurkian! A spus că într-o zi Întâiul dintre Magi ar putea cere un Navigator şi că dorea ca atunci să i se spună! Că voia să i se spună ce s-a întâmplat după aceea! A ameninţat, nişte ameninţări cumplite, n-am avut încotro, 1137

a trebuit să-l ascultăm! Eu aşteptam în oraş un alt Navigator, care să-i ducă vestea! Abia azi-dimineaţă i-am spus tot ce v-am spus şi vouă. Eram gata să plec din Adua, jur! – Cum se numea preotul acela? Picior-Lung nu spuse nimic, cu ochii umezi larg deschişi şi respiraţia şuierându-i pe nas. Of, de ce trebuie toţi să mă pună la încercare? Glokta se uită în jos, la piciorul Navigatorului. Degetul strivit începea să se umfle, apăreau pete roşii, pe fiecare parte avea dâre de băşici pline cu sânge negru, unghia se învineţea, mărginită cu roşu închis. Glokta apăsă cu furie capul ciocanului pe deget. – Numele preotului! Numele! Numele! Nume… – Aah! Mamun! Doamne, ajută-mă! Mamun îl chema! Mamun. Yulwei a vorbit de el în Dagoska. Primul ucenic al Profetului însuşi. Împreună au încălcat A Doua Lege, împreună au mâncat carne de om. – Mamun. Înţeleg. Şi-acuma. Glokta se aplecă şi mai mult, fără să ia în seamă înţepăturile neplăcute din şira spinării. – Bayaz ce face aici? Picior-Lung căscă gura, cu un ciucure lung de salivă atârnându-i de pe buza de jos. – Nu ştiu! – Ce vrea de la noi? Ce vrea să facă în Uniune? – Nu ştiu! V-am spus totul! – Să mă aplec înainte aşa e un calvar nemăsurat pentru mine. Un calvar de care încep să mă satur, spuse Glokta încruntându-se şi ridică ciocanul, al cărui cap lucios sclipi în lumină. – Eu doar găsesc drumurile dintr-un loc în altul! Vă rog! Nu! Picior-Lung închise strâns ochii, cu limba între dinţi. Uite-o că vine. Uite-o că vine. Uite-o că vine… Glokta aruncă ciocanul pe jos, cu zgomot, şi se rezemă de spătar, legănându-şi şoldurile chinuite la stânga şi la dreapta, într-o încercare de a-şi uşura durerea. – Foarte bine, oftă el. Sunt satisfăcut. Prizonierul deschise mai întâi un ochi, apoi şi pe celălalt. Se uită la el, cu faţa plină de speranţă. – Pot să mă duc? În spatele măştii, Severard chicoti încet. Până şi Frost scoase un fel de şuierat. – Sigur că poţi să te duci, răspunse Glokta, cu zâmbetul său gol. Poţi să te duci înapoi în sac. Chipul Navigatorului se moleşi de groază. – Dumnezeule, ai milă de mine. Dacă există un Dumnezeu, n-are pic de milă în el. 1138

Capriciile războiului Lordul Mareşal Burr tocmai scria o scrisoare, dar ridică privirea, zâmbind, când West lăsă pânza cortului să cadă la loc în urma lui. – Ce faci, colonele? – Destul de bine, domnule, vă mulţumesc. Pregătirile merg din plin. Ar trebui să fim gata de plecare când se luminează de ziuă. – Eficient ca întotdeauna. Ce m-aş face fără tine? Puţin vin? îl pofti el, arătând spre carafă. – Vă mulţumesc, domnule, răspunse West, turnându-şi un pahar. Doriţi şi dumneavoastră unul? Burr indică o ploscă turtită, pusă lângă cotul lui: – Cred c-ar fi mai prudent să mă mulţumesc cu apă. West luă un aer vinovat. Nu prea considera că avea dreptul să întrebe, dar acum nu mai avea scăpare. – Cum vă mai simţiţi, domnule? – Mult mai bine, mulţumesc de întrebare. Mult, mult mai bine. Se strâmbă, îşi duse pumnul la gură şi râgâi. – Nu mi-am revenit pe deplin, dar sunt pe drum. Ca pentru a-şi dovedi spusele, se ridică de pe scaun şi merse cu uşurinţă spre hartă, cu mâinile la spate. Într-adevăr, pe chip îi revenise în mare măsură culoarea. Nu mai stătea cocârjat, nu se mai clătina ca şi cum ar fi fost gata să cadă din picioare. – Domnule Lord Mareşal… voiam să vă vorbesc… despre bătălia de la Dunbrec. Burr întoarse capul. – Despre care parte a ei? – Când eraţi bolnav… ezită West, apoi lăsă cuvintele să izbucnească: n-am trimis după un medic! Aş fi putut, dar… – Sunt mândru că n-ai făcut-o. West clipi din ochi. Nici nu îndrăznise să spere un asemenea răspuns. – Ai făcut ceea ce-aş fi vrut şi eu să faci. Este important ca unui ofiţer să-i pese, dar e vital să nu-i pese prea mult. Trebuie să fie capabil de a-şi pune oamenii în calea pericolului. Trebuie să aibă puterea de a-i trimite la moarte, dacă găseşte de cuviinţă. Trebuie să poată face sacrificii şi să decidă care e binele cel mai mare, fără ca emoţiile să-i influenţeze hotărârea. De-asta îmi placi tu mie, West. Ai în tine compasiune, dar ai şi fler. Nu poţi fi un mare conducător fără o anumită… lipsă de scrupule. 1139

West descoperi că nu ştia ce să spună. Lordul Mareşal chicoti şi lovi cu palma în masă. – Dar, după cum se vede, nu s-a întâmplat niciun rău, aşa-i? Linia a rezistat, nordicii au fost alungaţi din Englia, iar eu am scos-o la capăt viu, după cum vezi! – Mă bucur cu adevărat să văd că vă simţiţi mai bine, domnule. Burr zâmbi. – Situaţia se ameliorează. Suntem liberi să ne deplasăm din nou, cu căile de aprovizionare asigurate şi o vreme în sfârşit uscată. Dacă planurile Copoiului tău reuşesc, avem o şansă de a termina cu Bethod în cel mult două săptămâni! A fost un grup de aliaţi ai naibii de curajoşi şi folositori! – Într-adevăr, domnule. – Dar capcana asta trebuie pusă cu mare grijă şi să se închidă tocmai la momentul potrivit. Privi harta, legănându-se energic pe călcâie, înainte şi-napoi. – Dacă ajungem prea devreme, Bethod ar putea să fugă. Dacă întârziem, prietenii noştri nordici pot fi striviţi înainte ca noi să sosim la ei. Trebuie să ne asigurăm că afurisitul de Poulder şi blestematul de Kroy n-au să piardă vremea pe drum. Se strâmbă, punându-şi o mână pe stomac, după care luă plosca şi bău o gură de apă. – Aş spune că i-aţi astâmpărat în sfârşit, domnule Lord Mareşal. – Nu te lăsa amăgit. Abia aşteaptă ocazia să bage cuţitu-n mine, amândoi! Iar acum, regele a murit. Cine ştie cine-l va înlocui? Să se voteze un monarh! Ai mai auzit de una ca asta? West simţi o uscăciune neplăcută în gură. Îi era aproape imposibil să creadă că toată treaba fusese, în parte, şi opera lui. Totuşi, nu prea şi-ar fi asumat vreun merit, dat fiind că rolul lui fusese acela de a-l ucide cu sânge rece pe moştenitorul tronului. – Pe cine credeţi că vor alege, domnule? întrebă el, cu glas scrâşnit. – Nu sunt curtean, West, deşi am un scaun în Consiliul Închis. Brock, poate, sau Isher? Un lucru îţi pot spune sigur – dacă zici că aici au loc violenţe, acasă, în Midderland, vor fi de două ori mai brutale şi mai nemiloase. Mareşalul râgâi din nou, înghiţi în sec şi-şi puse iar mâna pe burtă. – Gâhhh… Niciun nordic nu-i la fel de necruţător ca hienele alea din Consiliul Închis, când le-apucă. Şi ce-o să se schimbe, când omul lor cel nou va lua pe el mantia statului? Nu prea multe, aş crede. Nu prea multe. – Foarte probabil, domnule. – Îndrăznesc să spun că nu putem face nimic, în niciun sens. Doi soldaţi tociţi, hmm, West? Se apropie iar de hartă şi urmări traseul spre nord, prin munţi, cu degetul său gros foşnind pe hârtie. 1140

– Trebuie să ne asigurăm că suntem gata să pornim la răsăritul soarelui. Fiecare oră poate fi vitală. Poulder şi Kroy şi-au primit ordinele? – Semnate şi predate, domnule, şi au înţeles cât de urgente sunt. Nu vă faceţi griji, domnule Lord Mareşal, la crăpatul zorilor vom fi gata de plecare. – Să nu-mi fac griji? pufni Burr. Sunt comandantul armatei Maiestăţii Sale. Grijile sunt sarcina mea. Dar ar fi cazul să te odihneşti şi tu, încheie el, făcându-i semn să iasă din cort, cu o mână cărnoasă. Ne vedem mâine-n zori. Jucau cărţi la lumina făcliei, pe coasta dealului, în noaptea înstelată şi calmă, iar mai jos, la lumina altor torţe, armata Uniunii îşi făcea în grabă pregătirile pentru a înainta. Felinare mergeau de colo-colo, săltând, soldaţii înjurau prin întuneric. Dangăte, zăngăneli şi strigătele nervoase ale oamenilor şi ale animalelor pluteau prin văzduhul încremenit. – În noaptea asta nimeni n-o să doarmă, comentă Brint, terminând de servit cărţile şi râcâindu-le pe ale lui cu unghiile. – Aş vrea să-mi amintesc când am avut ultima oară trei ore de linişte la rând, replică West. În Adua, cel mai probabil, înainte ca sora lui să sosească în oraş. Înainte ca mareşalul să-l ia în statul său major. Înainte de a se întoarce în Englia, înainte de a-l întâlni pe Prinţul Ladisla, înainte de călătoria îngheţată spre nord şi tot ceea ce făcuse cu acel prilej. Îşi strânse umerii şi privi încruntat cărţile cu colţuri îndoite. – Ce mai face Lordul Mareşal? se interesă Jalenhorm. – Mult mai bine, am plăcerea să spun. – Slavă sorţilor pentru asta, înălţă Kaspa din sprâncene. Nu-mi prea place ideea să-l avem la comandă pe cusurgiul ăla de Kroy. – Şi nici pe Poulder, adăugă Brint. E nemilos ca un şarpe. West nu putea decât să le dea dreptate. Poulder şi Kroy îl urau aproape la fel de mult cât se urau unul pe altul. Dacă unul dintre ei prelua comanda, ar fi avut noroc dacă a doua zi se pomenea spălând latrinele. Probabil că, în mai puţin de-o săptămână, ar fi ajuns pe-o corabie, în drum spre Adua. Ca să cureţe latrinele acolo. – Aţi auzit de Luthar? întrebă Jalenhorm. – Ce-i cu el? – S-a întors în Adua. West ridică privirea, atent. În Adua era şi Ardee, iar gândul la ei din nou împreună nu-i prea încălzea inima. – Am primit o scrisoare de la verişoara mea, Ariss, spuse Kaspa, în timp ce-şi mijea ochii spre cărţi, desfăcându-le în evantai. Zice că Jezal a fost plecat undeva departe, în nu ştiu ce misiune pentru rege. – O misiune? repetă West, care se îndoia că cineva i-ar fi încredinţat lui Jezal o treabă destul de importantă ca să se poată numi „misiune”. 1141

– Toată Adua numai despre asta vorbeşte, pare-se. – Se zice că a condus un atac, sau aşa ceva, spuse Jalenhorm, peste un pod. West înălţă din sprâncene. – Auzi acolo…! – Şi cică a omorât vreo zece oameni pe câmpul de luptă. – Numai zece? – Şi s-a culcat cu fiica Împăratului, murmură Brint. – Nu ştiu de ce, da’ asta mi se pare cea mai lesne de crezut din toate trei, pufni West. Kaspa râse bolborosit: – Ei, oricare-o fi adevărul, a fost avansat colonel. – Bravo lui, murmură West, băiatul ăsta mereu pare să cadă în picioare. – De revoltă aţi auzit? – A pomenit ceva sora mea, în ultima scrisoare. De ce? – A avut loc o răscoală pe scară mare, zicea Ariss. Mii de ţărani, cutreierând regiunea, prădând şi dând foc, spânzurând pe oricine avea un „dan” în nume. Ghiciţi cine a primit comanda armatei trimise să-i oprească? West oftă. – Nu cumva vechiul nostru prieten Jezal dan Luthar, întâmplător…? – Unul şi acelaşi, şi i-a convins să se întoarcă la casele lor – de-asta ce mai zici? – Jezal dan Luthar, murmură Brint, să se înţeleagă cu oamenii de rând… Cine s-ar fi gândit? – Eu, unul, nu, îşi goli Jalenhorm paharul şi-şi mai turnă unul. Acum, însă, se pare că e numit erou. – Toasturi pentru el, în taverne, completă Brint. – Felicitări în Consiliul Deschis, adăugă şi Kaspa. West trase cu latul mâinii spre el grămada de monede zornăitoare. – Aş vrea să pot spune că mă mir, dar m-am aşteptat mereu să vină vremea când voi primi ordine de la Lordul Mareşal Luthar. Se putea şi mai rău, probabil. Ar fi putut să fie Poulder sau Kroy. Prima lucire trandafirie a zorilor se furişa peste culmile colinelor, în timp ce West urca panta spre cortul Lordului Mareşal. Trecuse ora când ar fi trebuit să dea ordinul de plecare. Salută posomorât gărzile de lângă cort şi intră. În colţ mai ardea o lampă, răspândindu-şi lumina roşiatică peste hărţi, peste scaunele şi mesele pliante, făcând cutele păturilor de pe patul lui Burr să arate ca nişte umbre negre. West se îndreptă într-acolo, cu gândul la toate treburile pe care le avea de făcut în acea dimineaţă, ca să se asigure că nu uitase nimic. – Domnule Lord Mareşal, Poulder şi Kroy aşteaptă ordinul de pornire.

1142

Burr zăcea pe patul de campanie, cu ochii închişi şi gura deschisă, dormind liniştit. Lui West i-ar fi convenit să-l lase acolo, dar intraseră deja în criză de timp. – Domnule Lord Mareşal! repetă el mai tare, apropiindu-se de pat. Niciun răspuns. Abia acum observă West că pieptul Lordului Mareşal nu se mişca. Întinse ezitant mâna, cu degetele deasupra gurii deschise a lui Burr. Nicio adiere. Nici urmă de căldură. West simţi încet cum groaza i se ră spândea prin trup, din piept până-n vârfurile degetelor. Nu mai încăpea nicio îndoială. Lordul Mareşal Burr era mort. Dimineaţa devenise cenuşie, când sicriul fu scos din cort, pe umerii a şase gardişti solemni, urmaţi de medic, cu pălăria în mână. Poulder, Kroy, West şi câţiva dintre ofiţerii superiori ai armatei stăteau aliniaţi pe marginea cărării. Fără îndoială, Burr însuşi ar fi fost de acord cu lada simplă în care trupul său neînsufleţit avea să fie trimis înapoi la Adua. Aceleaşi scânduri nelăcuite în care erau îngropaţi cei mai de jos cetăţeni ai Uniunii. West se uita amorţit. Omul dinăuntru îi fusese ca un tată, sau cel mai asemănător unui tată pe care-l avusese în viaţa lui. Mentor şi protector, patron şi dascăl. Un adevărat tată, nu viermele beţiv şi bătăuş cu care-l blestemase natura. Şi totuşi, în timp ce privea coşciugul rudimentar de lemn, nu simţea nicio undă de durere. Simţea numai teamă. Pentru armată şi pentru el însuşi. Prima pornire instinctivă nu era aceea de a plânge, ci de a o lua la fugă. Nu avea, însă, unde. Fiecare om trebuia să-şi facă datoria, acum mai mult ca oricând. Kroy îşi ridică bărbia ascuţită, ţinându-se ţeapăn ca un par, când umbra sicriului trecu peste ei. – Mareşalului Burr i se va simţi lipsa. A fost un militar vrednic şi un conducător viteaz. – Un patriot, îi ţinu isonul Poulder, cu buza tremurându-i şi o mână pe piept, ca şi cum i-ar fi putut plesni de emoţie. Un patriot care şi-a dat viaţa pentru ţara lui! A fost o onoare să servesc sub ordinele sale. Lui West îi venea să vomite la auzul unor asemenea ipocrizii, dar adevărul era că avea o nevoie disperată de aşa ceva. Copoiul şi ai lui erau pe coline, mergând spre nord, în încercarea de a-l atrage pe Bethod într-o cursă. Dacă armata Uniunii nu-i urma, şi cât mai curând, aveau să rămână fără niciun ajutor, când regele nordicilor îi ajungea în sfârşit din urmă. Ar fi reuşit doar să se asemenească singuri în mormânt. – Cumplită pierdere, spuse West, privind cum coşciugul era dus încet în josul pantei, dar cel mai bine îl vom onora luptând mai departe. Kroy dădu din cap, ca la carte. – Bine zis, colonele. Îi vom face pe nordicii ăştia să plătească! 1143

– Neapărat. În acest scop, ar trebui să ne pregătim de plecare. Deja suntem în întârziere, iar planul se bazează pe precizia… – Ce? se holbă Poulder la el, ca şi cum ar fi bănuit că-şi pierduse dintr-odată minţile. S-o luăm din loc? Fără ordine? Fără un lanţ de comandă clar? Kroy dădu frâu liber unui pufnet exploziv. – Imposibil! – Nu se discută, scutură Poulder violent din cap. Nici nu intră în discuţie. – Dar ordinele Mareşalului Burr au fost foarte clare… – E cât se poate de limpede că împrejurările s-au schimbat, declară Kroy, cu faţa ca o lespede lipsită de orice expresie. Până nu primesc instrucţiuni explicite de la Consiliul Închis, nimeni nu-mi va mişca divizia din loc nici c-un pas. – Generale Poulder, cu siguranţă, dumneata… – În aceste circumstanţe, nu pot decât să fiu de acord cu generalul Kroy. Armata nu poate face nicio mişcare până când Consiliul Deschis nu alege un rege nou, iar regele va numi un nou Lord Mareşal. La care, Poulder şi Kroy se priviră cu cel mai adânc amestec de ură şi neîncredere. West rămase stană de piatră, cu gura întredeschisă, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Aveau să treacă zile întregi până când vestea morţii lui Burr ajungea la Agriont, şi chiar dacă noul rege alegea imediat un înlocuitor, ordinul urma să sosească la ei în tot atâtea zile. West îşi imagina drumul împădurit spre Uffrith, lung de zeci de mile, şi toate leghele pe mare, până la Adua. O săptămână, poate, dacă decizia se lua imediat, ceea ce, cu guvernul în haos, părea foarte improbabil. Între timp, armata urma să stea pe loc, nefăcând nimic, cu colinele din faţa lor lăsate fără apărare, în timp ce Bethod avea timp destul ca să mărşăluiască spre nord, să-i masacreze pe Copoi şi prietenii lui şi să revină pe poziţii. Poziţii pe care, fără îndoială, nenumăraţi oameni de-ai lor aveau să piară asaltându-le, după ce armata primea în sfârşit un nou comandant. O risipă complet inutilă şi fără sens. Sicriul lui Burr tocmai dispăruse în vale, dar se părea că deja lucrurile stăteau ca şi cum omul acela nici n-ar fi existat vreodată. West simţi oroarea urcându-i în gât, ameninţând să-l sugrume, într-un amestec de furie şi frustrare. – Dar Copoiul şi Nouădegete, care ne sunt aliaţi… contează pe ajutorul nostru! – Din păcate, comentă Kroy. – Regretabil, murmură şi Poulder, trăgând scurt aer în piept, dar trebuie să înţelegi, colonele West, că nu avem ce face, în situaţia creată. Kroy dădu din cap, ţeapăn. – Nu avem ce face. Şi cu asta, am terminat. West îi privi lung pe amândoi, în timp ce-l cuprindea un val cumplit de neputinţă. Aceeaşi senzaţie pe care o avusese când Prinţul Ladisla se hotărâse să treacă râul, când Prinţul Ladisla hotărâse să ordone atacul. Aceeaşi senzaţie de pe 1144

vremea când rătăcea prin ceaţă, cu sângele în ochi, ştiind că totul era pierdut. Senzaţia că nu era decât un simplu observator. Senzaţia pe care-şi dăduse cuvântul că n-avea s-o mai trăiască niciodată. Şi numai el era de vină – poate… Un om trebuie să facă numai promisiuni pe care e sigur că şi le poate onora.

1145

Făuritorul de regi Afară era caniculă, iar lumina soarelui năvălea prin vitraliile uriaşe, aşternând modele colorate pe pardoseala de dale a Rotondei Lorzilor. De obicei, imensa încăpere dădea o senzaţie răcoroasă şi aerisită, chiar şi vara. Acum era sufocantă, îmbâcsită de o zăpuşeală insuportabilă. Jezal îşi trăgea încoace şi-ncolo gulerul asudat, încercând să lase puţin aer să-i intre sub uniformă, fără a-şi schimba atitudinea de atenţie ţeapănă. Ultima oară când stătuse în acel loc, cu spatele la peretele curb, fusese în ziua dizolvării Ghildei Pânzarilor. Îi era greu să-şi imagineze că nu trecuse decât un an şi ceva, atât de multe păreau să se fi întâmplat între timp. Pe-atunci, crezuse că Rotonda Lorzilor n-ar fi putut să fie mai aglomerată, mai încordată, mai surescitată. Cât de amarnic se înşelase!… Şirurile de bănci arcuite care ocupau cea mai mare parte a încăperii erau pline până la refuz cu cei mai puternici nobili ai Uniunii, iar aerul dospea de şuşotelile lor neliniştite, temătoare, nerăbdătoare. Era de faţă tot Consiliul Deschis, cu sufletul la gură, înghesuit umăr-îmblănit-la-umăr, fiecare om având la gât lanţul scânteietor care-l însemna cu auriu sau argintiu ca şef al familiei. S-o fi priceput Jezal la politică doar cu puţin mai mult decât o ciupercă, însă nici chiar el nu putea să nu fie pătruns de importanţa ocaziei. Alegerea unui nou Înalt Rege al Uniunii, prin vot deschis. Numai la acest gând, simţea cum îi fluturau nervii gâtlejului. În materie de ocazii solemne, greu ar fi fost de imaginat una mai măreaţă. Cu siguranţă, oamenii din Adua o ştiau. Dincolo de ziduri, pe străzi şi în pieţele oraşului, locuitorii aşteptau curioşi ştiri despre hotărârea Consiliului Deschis. Aşteptau să-şi ovaţioneze noul monarh, sau poate să-l huiduiască, în funcţie de cine era alesul. În afara uşilor înalte de la Rotonda Lorzilor, Piaţa Mareşalilor era plină de o mulţime compactă, fremătătoare, fiecare bărbat şi femeie din Agriont dorind cu disperare să fie cel sau cea dintâi care auzea o ştire dinăuntru. Viitorul multora avea să fie hotărât, mari datorii urmau să fie reglementate, ducând la câştigarea şi pierderea unor averi fabuloase. Numai o câtime norocoasă fusese lăsată să intre în galeria publică, dar erau destui spectatori pentru a sta înghesuiţi împrejurul balconului, în pericol iminent de a fi împinşi peste balustradă, prăbuşindu-se pe pardoseala de jos. Uşile cu intarsii din capătul sălii se deschiseră cu un zgomot răsunător, ecourile reverberând din tavanul aflat departe, sus, cu bubuituri repetate prin spaţiul enorm. Se stârni un foşnet de haine, urmat de un ropot de picioare, toţi consilierii răsucindu-se pe locurile lor, pentru a privi spre intrare, când Consiliul Deschis se apropie cu paşi măsuraţi pe culoarul dintre bănci. Îl urma o adunătură 1146

de secretari, funcţionari şi băgători de seamă, strângând în mâini tot felul de registre şi hârţoage. În frunte mergea Lordul Şambelan Hoff, încruntat amarnic. După el veneau Sult, îmbrăcat complet în alb, şi Marovia, complet în negru, cu chipuri la fel de solemne. Urmau Varuz, Halleck şi… Lui Jezal îi căzu faţa. Cine altul, dacă nu Întâiul dintre Magi, gătit iar în scandaloasa lui mantie de vrăjitor, cu ucenicul furişându-se pe-alături. Bayaz zâmbea de parcă ar fi făcut mult mai mult decât să asiste la tot circul. Privirile li se întâlniră, iar Magul avu tupeul de a-i face cu ochiul. Jezal era departe de-a fi amuzat. Într-un cor crescând de murmure, bătrânii îşi ocupară jilţurile înalte, în spatele unei mese lungi, curbate, cu faţa spre nobilii aşezaţi pe bănci. Ajutoarele lor se aranjară pe scaune mai mici, îşi aşternură în faţă hârtiile şi-şi deschiseră registrele, vorbindu-le în şoaptă stăpânilor. Tensiunea din sală făcu încă un pas spre isteria curată. Jezal simţi un fior străbătându-i spinarea năduşită. Glokta se afla acolo, lângă Arhilector, iar chipul său familiar numai liniştitor nu arăta. Chiar în aceeaşi dimineaţă, Jezal fusese acasă la Ardee – unde-şi petrecuse, de fapt, toată noaptea. Inutil de spus, nici n-o ceruse de nevastă, nici n-o refuzase de-a dreptul. I se învârtea capul de-atâtea gânduri. Cu cât stătea mai mult timp cu ea, cu atât îi părea cu neputinţă să ia vreo hotărâre. Ochii aprinşi de febră ai lui Glokta se îndreptară spre ai lui, le susţinură privirea, apoi se abătură în altă parte. Jezal înghiţi în sec, cu oarecare greutate. Grozav se mai băgase la strâmtoare, nici vorbă. Acuma ce-avea să facă? Glokta îi aruncă lui Luthar o privire scurtă. Doar ca să-i reamintesc cum stăm. Apoi, se răsuci în scaun, strâmbându-se când îşi întinse piciorul îndurerat, cu limba apăsată peste gingiile golaşe când simţi genunchiul trosnind. Avem treburi mai importante decât Jezal dan Luthar. Treburi mult mai importante. Măcar pe ziua de azi, puterea aparţine Consiliului Deschis, nu celui Închis. Nobililor, nu birocraţilor. Celor mulţi, nu celor puţini. Glokta privi în lungul mesei, spre chipurile personalităţilor care îndrumaseră Uniunea în ultimii doisprezece ani şi mai bine: Sult, Hoff, Marovia, Varuz şi toţi ceilalţi. Numai un membru al Consiliului Închis zâmbea. Cel mai recent şi mai puţin bine-venit. Bayaz stătea în jilţul său înalt, fără altă companie decât ucenicul cel palid, Malacus Quai. Halal companie! Întâiul dintre Magi părea să se desfete cu tensiunea sfâşietoare la fel de mult pe cât de îngroziţi erau tovarăşii lui, având pe chip un zâmbet absurd de deplasat între atâtea căutături încruntate. Chipuri temătoare. Frunţi transpirate. Şoapte nervoase către cei de-alături. Stau cocoţaţi pe muchie de cuţit, cu toţii. Ca şi mine, desigur. Să nu-l uităm pe bietul Sand dan Glokta, credincios slujbaş public! Ne agăţăm de putere cu unghiile – şi tot alunecăm, alunecăm… Stăm ca nişte acuzaţi, la propriile noastre procese. Ştim că verdictul e doar la un pas. Va fi o amânare nemeritată? Glokta simţi cum un 1147

zâmbet îi arcuieşte colţul gurii. Sau o sentinţă mult mai sângeroasă? Domnii din juriu ce spun? Ochii îi săgetară spre chipurile celor din Consiliul Deschis, aşezaţi pe băncile lor. Trei sute douăzeci de feţe. Glokta îşi imagină hârtiile prinse pe peretele Arhilectorului, şi începu să le asocieze cu oamenii dinaintea lui. Secretele, minciunile, loialităţile… Mai ales loialităţile. Cum vor vota? Îi văzu pe câţiva al căror sprijin şi-l asigurase. Sau mi l-am asigurat atât cât se poate în timpurile astea nesigure. Zări în îmbulzeală chipul trandafiriu al lui Ingelstad, undeva mai în spate, iar omul înghiţi în sec şi-şi mută privirea. Atâta vreme cât votezi cu noi, poţi să te uiţi unde vrei. Cu câteva rânduri înapoia acestuia, văzu trăsăturile fleşcăite ale lui Wetterlant, care-i adresă o înclinare din cap aproape neobservată. Deci, ultima noastră ofertă a fost acceptabilă. Încă patru pentru Arhilector? Destul ca să conteze şi să rămânem în funcţii? Să rămânem în viaţă? Glokta îşi simţi zâmbetul gol lăţindu-se. Vom vedea în curând… În mijlocul rândului din faţă, printre cele mai vechi şi mai bune familii ale nobilimii din Midderland, stătea Lordul Brock, cu braţele încrucişate pe piept şi o expresie de speranţă hămesită. Alergătorul favorit, nerăbdător să înceapă cursa. Nu departe de el se afla Lordul Isher, bătrân şi maiestuos. Al doilea favorit, care încă mai are toate şansele de victorie. Barezin şi Heugen erau în apropiere, strânşi incomod unul în altul şi privindu-se din când în când cu un oarecare dezgust. Cine ştie? O răsturnare de ultim moment, şi tronul ar putea fi al lor. Lordul Guvernator Skald se găsea lângă capătul din stânga, în faţa delegaţiilor din Englia şi Starikland. Oameni noi, din provincii. Dar un vot rămâne un vot, oricât am umbla noi cu nasul pe sus. În extrema dreaptă stăteau doisprezece aldermeni din Portul de Vest, uşor de recunoscut ca străini după croiala hainelor şi nuanţa pielii. Încă o duzină de voturi nedeclarate. Din Dagoska nu veniseră reprezentanţi. N-a mai rămas nici unul, din păcate. Lordul Guvernator Vurms a fost eliberat din post. Fiul lui şi-a pierdut capul şi na putut participa. Cât despre restul oraşului… a fost cucerit de gurkieni. Mă rog… Unele pierderi sunt inevitabile. Vom lupta mai departe şi fără ei. Tabla de joc e pregătită, cu piesele gata să fie mutate. Cine va câştiga partida asta mică şi sordidă… putem presupune? O să vedem curând… Crainicul veni în centrul pardoselii circulare, îşi ridică toiagul deasupra capului şi dădu câteva lovituri puternice în duşumea, care reverberară din pereţii de marmură lucioasă. Conversaţiile încetară, magnaţii se întoarseră cu feţele înainte şi privirile în jos, încordaţi. O tăcere încărcată se lăsă peste sala ticsită, iar Glokta simţi un iureş de spasme străbătându-i partea stângă a feţei, făcându-i pleoapa să clipească mărunt. – Chem la ordine această întrunire a Consiliului Deschis! tună glasul crainicului. 1148

Încet, încruntat peste poate, Lordul Hoff se ridică în faţa consilierilor. – Prieteni şi colegi! Lorzi din Midderland, Englia şi Starikland, aldermeni din Portul de Vest! Guslav al Cincilea, Regele nostru… a murit. Cei doi moştenitori ai lui… au murit. Unul, de mâna duşmanilor din nord, iar celălalt, de a duşmanilor din sud. Este cu adevărat o perioadă tulbure, iar noi am rămas fără conducător. Ridică braţele spre consilieri, într-un gest de implorare. – Vă confruntaţi cu o gravă responsabilitate. Alegerea, dintre domniile voastre, a unui nou Înalt Rege al Uniunii. Orice om care deţine un scaun în acest Consiliu Deschis este un potenţial candidat! Oricare dintre dumneavoastră… ar putea fi următorul nostru rege. Un val de şuşoteli aproape isterice coborî din galeria publică, iar Hoff fu nevoit să ridice glasul, strigând pentru a se face auzit: – O singură dată a mai avut loc un asemenea vot, în îndelungata istorie a măreţei noastre naţiuni! După războiul civil şi căderea lui Morlic cel Nebun, când Arnault a fost pus pe tron printr-un acord aproape unanim. El a zămislit marea dinastie care a durat până acum câteva zile. Îşi lăsă braţele să cadă pe lângă trup, privind cu tristeţe în jos. – Înţeleaptă a fost alegerea făcută în acea zi de înaintaşii dumneavoastră. Nu putem decât să sperăm că omul ales aici, în dimineaţa acestei zile, de către egalii lui şi în văzul tuturor va întemeia o dinastie întocmai la fel de nobilă, la fel de puternică, la fel de dreaptă şi la fel de îndelungată! Nu putem decât să sperăm că va fi ales cineva care va face naibii ce i se spune. Ferro împinse la o parte din drum o femeie cu rochie lungă. Se îmbulzi pe lângă un grăsan, ale cărui fălci tremurară de indignare. Îşi croi drum cu forţa până la balcon şi se uită încruntată în jos. Încăperea spaţioasă era doldora de bătrâni cu gulere de blană, înghesuiţi pe băncile înalte, fiecare cu câte un lanţ strălucitor împrejurul umerilor şi broboane de sudoare sclipind pe chipul palid. În faţa lor, la o masă arcuită, stăteau alţii, mai puţini la număr. Se încruntă şi mai tare când îl văzu pe Bayaz aşezat într-un capăt, zâmbind de parcă ar fi ştiut un secret pe care nu putea să-l ghicească nimeni. Ca întotdeauna. Lângă el stătea în picioare un rozaliu gras, cu faţa plină de vinişoare sparte, care striga ceva cum că fiecare om să voteze după cum îi dictează conştiinţa. Ferro pufni. Tare s-ar mai fi mirat dacă cele câteva sute de oameni de jos aveau la un loc vreo cinci conştiinţe întregi. Toţi păreau să asculte cu atenţie cuvântarea grasului, dar Ferro ştia ea ce ştia. Sala era plină de semnale. Oamenii se uitau pieziş unul la altul şi dădeau discret din capete. Îşi atingeau cu degetul nasurile şi urechile. Se scărpinau în feluri ciudate. O reţea de secrete, 1149

răspândindu-se în toate părţile sălii, cu Bayaz zâmbind în mijloc. La o oarecare distanţă în spatele lui, rezemat de perete, Jezal dan Luthar stătea într-o uniformă decorată cu fireturi strălucitoare. Ferro îşi răsfrânse buza. După poziţie, se observa limpede. Nu aflase nimic. Crainicul bătu iar cu bastonul în pardoseală. – Acum va începe votarea! Se auzi un geamăt întretăiat, iar Ferro văzu că femeia pe care o împinsese întro parte tocmai cădea la podea, leşinată. Cineva o trase de-acolo, făcându-i vânt cu o hârtie, iar mulţimea agitată se înghesui la loc. – În prima rundă, variantele se vor restrânge la trei! Fiecare candidat, în ordinea pământurilor şi a averilor pe care le are, va fi votat prin ridicarea mâinii! Jos, pe bănci, oamenii îmbrăcaţi somptuos năduşeau şi tremurau ca înaintea unei bătălii. – Mai întâi! ţipă un funcţionar, cu glasul frânt, în timp ce consulta un registru enorm. Lord Brock! Sus, la galerie, oamenii se ştergeau pe faţă, mormăind şi gâfâind ca şi cum ar fi văzut moartea cu ochii. Poate că pentru unii aşa şi era. Peste tot trăsnea a îndoială, a emoţie şi teroare – atât de puternice, încât erau contagioase. Atât de puternice, încât până şi Ferro, pe care o durea-n cot de rozalii şi de votul lor afurisit, îşi simţi gura uscată, degetele furnicate de mâncărimi şi inima bătându-i cu repeziciune. Crainicul se întoarse cu faţa spre sală. – Primul candidat va fi Lordul Brock! Toţi acei membri ai Consiliului Deschis care doresc să-l voteze pe Lordul Brock ca următorul Înalt Rege al Uniunii sunt rugaţi să ridice… – Un moment, domnii mei! Glokta întoarse brusc capul, dar oasele gâtului i se înţepeniră la jumătate şi fu nevoit să privească doar cu coada unui ochi înrourat. Nici n-ar fi avut de ce să se ostenească. Pot ghici şi fără să mă uit cine vorbeşte. Bayaz se ridicase de pe scaun, iar acum zâmbea indulgent spre Consiliul Deschis. A ales perfect momentul. Drept răspuns, dinspre membrii consiliului izbucni un cor de strigăte indignate: – N-avem timp de întreruperi! – Lord Brock! Votez cu Brock! – O nouă dinastie! Zâmbetul lui Bayaz nici nu se clinti. – Dar dacă vechea dinastie ar putea să continue? Dacă am putea clădi un nou început, continuă el, uitându-se semnificativ peste chipurile colegilor săi din

1150

Consiliul Închis, păstrând tot ceea ce are bun guvernul nostru actual? Dacă există o cale de a vindeca vechile răni, în loc de a cauza altele noi? – Cum? se auziră câteva strigăte batjocoritoare. – În ce fel? Bayaz zâmbi şi mai larg. – Ei bine, printr-un bastard de neam regal. Se auzi o exclamaţie colectivă. Lordul Brock sări de pe scaun. De parc-ar fi avut un arc sub fund. – Asta-i o insultă la adresa casei în care ne aflăm! Un scandal! O pată pe amintirea Regelui Guslav! Într-adevăr, acum nu mai arată doar ca o legumă băloasă, ci ca una care-i şi libidinoasă. Alţi consilieri se ridicau la rândul lor, cu chipurile înroşite de indignare sau albe de furie, agitându-şi pumnii şi scoţând strigăte furioase. Gradenele păreau să se clatine, scârţâind şi trosnind. La fel ca porcii din ţarcurile de la abator, lacomi după orice zoaie li se aruncă. – Staţi! ţipă Arhilectorul, ridicându-şi mâinile cu mănuşi albe, într-un gest ce se voia liniştitor. O fi simţind o licărire de speranţă în beznă, poate? Aşteptaţi, domnii mei! Nu pierdeţi nimic dacă ascultaţi! Vom scoate adevărul la lumină, chiar dacă este dureros! Nu trebuie să ne preocupe altceva decât adevărul! Glokta fu nevoit să-şi muşte gingiile, ca să nu izbucnească în râs. Da, desigur, Eminenţa Voastră! Adevărul a fost întotdeauna singura dumneavoastră grijă! Rumoarea, însă, scădea treptat. Consilierii care se ridicaseră în picioare se aşezau la loc, jenaţi. Obiceiul de a se supune Consiliului Închis nu dispare prea uşor. Dar, în fond, aşa e cu toate obiceiurile. Mai ales cel al obedienţei. Întrebaţii doar pe câinii maică-mii. Oamenii stăteau jos din nou, bombănind, lăsându-l pe Bayaz să continue. – Poate că domniile voastre au auzit de Carmee dan Roth? Un val sonor din galeria de sus confirmă că numele nu era necunoscut. – A fost o mare favorită a regelui, când era mai tânăr. O foarte mare favorită. Atât de mare, încât a rămas grea cu copil. Alt torent de murmure, mai puternic. – Întotdeauna am avut o consideraţie sentimentală pentru Uniune. Întotdeauna am avut în vedere binele ei, în pofida mulţumirilor cam zgârcite care mi-au fost aduse. Şi Bayaz îşi răsfrânse un moment buza spre membrii Consiliului Închis. – Aşadar, când femeia a murit la naştere, l-am luat pe fiul nelegitim al regelui în grija mea. L-am plasat într-o familie nobilă, ca să fie crescut şi educat bine, în caz că naţiunea se va găsi, la un moment dat, fără moştenitor. Acum, faptele mele par într-adevăr prudente. – Minciuni! ţipă ascuţit cineva. Minciuni! Puţine voci, însă, i se alăturară – şi numai pe un ton de curiozitate. 1151

– Un fiu natural? – Un bastard? – Carmee dan Roth, a spus? Au mai auzit povestea asta. Zvonuri, poate, dar familiare. Destul de familiare pentru a-i face să asculte. Pentru a-i face să judece dacă ar fi în interesul lor să-i dea crezare. Lordul Brock, însă, nu se lăsa convins. – O născocire sfruntată! Va fi nevoie de mai mult decât zvonuri şi deducţii ca să conduci această Casă! Adu-ni-l pe acel bastard, dacă poţi, aşa-zis Întâiule dintre Magi! Hai, fă o vrajă! – Nu e nevoie de nicio vrajă, rânji sarcastic Bayaz. Fiul regelui este deja cu noi, în încăpere. Exclamaţii consternate de la galerie, oftaturi de uimire din rândurile consilierilor, o tăcere năucită dinspre Consiliul Închis şi ajutoarele membrilor, toţi urmărind cu privirile degetul lui Bayaz, care întinse mâna spre perete: – Nimeni altul decât colonelul Jezal dan Luthar! Spasmul începu în piciorul fără degete al lui Glokta, se repezi în sus prin coapsa distrusă, îi străbătu şira spinării, trepidând, din fese şi până-n creştet, îi cutremură mutra ca pe o piftie furioasă, îi făcu cei câţiva dinţi să clănţăne între gingiile ştirbe, iar pleoapa să se zbată ca aripa unei muşte. Ecourile ultimei declaraţii a lui Bayaz şuşoteau prin sala în care se lăsase dintr-odată liniştea: – Luthar, Luthar, Luthar… Îţi arde naibii de glumă. Chipurile palide ale consilierilor erau încremenite, cu ochii holbaţi de stupoare sau îngustaţi de mânie. Oamenii palizi din spatele mesei stăteau cu gurile căscate. Jezal dan Luthar, care-şi plânsese singur de milă în timp ce Ferro îi cosea faţa. Jezal dan Luthar, acel ţucal de egoism, aroganţă şi vanitate plin de găuri. Jezal dan Luthar, pe care ea îl numise prinţesa Uniunii, avea şanse ca până la sfârşitul zilei să fie rege. Ferro nu se mai putea abţine. Îşi dădu capul pe spate şi tuşi, şi scrâşni, şi bolborosi amuzată. Ochii i se umplură de lacrimi, pieptul i se zguduia, iar genunchii-i tremurau. Se ţinea de balustrada balconului, icnea, gâfâia, îi curgeau balele. Ferro nu râdea prea des. Abia dacă-şi mai amintea când o făcuse ultima oară. Dar… Jezal dan Luthar, rege? De râsul lumii. Sus, în galeria publică, cineva începuse să râdă. Un cloncănit colţuros, complet nepotrivit cu solemnitatea momentului. Dar primul impuls al lui Jezal, 1152

când îşi dădu seama că al lui era numele anunţat de Bayaz, când înţelese că pe el îl arăta degetul întins, fu acela de a i se alătura. Al doilea, cum toate feţele din spaţiul acela vast se întorseseră cât ai clipi spre el, fu imboldul de a vomita. Rezultatul fu o tuse dizgraţioasă, un zâmbet ruşinat, o arsură neplăcută în fundul gurii şi o paloare bruscă a feţei. – Eu… se pomeni el horcăind, dar fără a avea nici cea mai vagă idee cum săşi continue fraza. Ce cuvinte ar fi putut să-i fie de folos în asemenea momente? Nu putea decât să stea pe loc, lac de sudoare, tremurând în uniforma lui ţeapănă, pe când Bayaz continua cu glas răsunător, peste hohotele de sus: – Am aici declaraţia juruită a tatălui său adoptiv, atestând că tot ce spun e adevărat – dar are vreo importanţă? Adevărul se vede cu ochiul liber! Braţul i se repezi iar spre Jezal. – A câştigat un Turnir în faţa tuturor. M-a însoţit într-o călătorie plină de primejdii, fără să se plângă o clipă! A atacat podul de la Darmium, fără a se gândi un moment la propria lui siguranţă! A salvat Adua de răscoală, fără să verse un strop de sânge! Virtutea şi vitejia sa, înţelepciunea şi altruismul său sunt bine cunoscute de toată lumea! Poate fi pus la îndoială faptul că în venele lui curge sângele regilor? Jezal clipi din ochi. Fapte disparate începeau să iasă la suprafaţa minţii lui mocirloase. Nu prea semăna cu fraţii săi. Tatăl lui îl tratase întotdeauna altfel. Toţi membrii familiei se uitau ciudat la el. Acum stătea cu gura căscată şi constată că nu putea s-o închidă. Când îl văzuse pe Bayaz la Turnir, tatăl său se făcuse alb ca laptele, de parcă l-ar fi recunoscut. Aşa făcuse – şi nici măcar nu era tatăl lui Jezal. Când regele îl felicitase pentru victorie, îl confundase cu propriul său fiu. Acum se vedea limpede că nu fusese o greşeală atât de gogonată cum poate crezuse toată lumea. Bătrânul neghiob fusese mai aproape de adevăr decât oricine. Dintr-odată, totul avea sens, în chip îngrozitor. Era un bastard. Literalmente. Era fiul natural al unui rege. Mai mult, după cum începea să-şi dea seama, încet şi cu o spaimă crescândă, acum era considerat tot mai serios un posibil înlocuitor. – Domnii mei! strigă Bayaz peste rumoarea încrezătoare care se înteţea statornic de la o clipă la alta. Sunteţi uimiţi! E o realitate dificil de acceptat, înţeleg bine. Mai ales în zăpuşeala sufocantă de-aici. Le făcu semn gărzilor de la ambele capete ale sălii. – Deschideţi porţile, vă rog, să respirăm şi noi puţin aer! Uşile grele fură deschise, şi o boare uşoară adie în Rotonda Lorzilor. O adiere răcoritoare… şi încă ceva. Greu de recunoscut în primul moment, apoi devenind

1153

tot mai clar. Ceva asemănător cu zarva mulţimii de la Turnir. Se auzea încet, repetitiv şi destul de înfricoşător. – Luthar!… Luthar!… Luthar!… Propriul lui nume, scandat iar şi iar din nenumărate piepturi, de dincolo de zidurile Agriontului. Era inconfundabil. Bayaz zâmbi. – S-ar părea că oamenii din oraş şi-au ales deja candidatul favorit. – Nu ei hotărăsc! mugi Brock, încă în picioare, dar începând abia acum să-şi vină-n fire. Cum nici dumneata nu hotărăşti! – Dar ar fi o nesocotinţă să nu ţinem seama de părerea lor. Sprijinul oamenilor de rând nu poate fi trecut cu vederea uşor, în asemenea vremuri agitate. Dacă sunt dezamăgiţi, în actuala lor stare de spirit, cine ştie ce-ar putea să se întâmple? Răzmeriţă pe străzi, sau chiar mai rău? Cu siguranţă, niciunul dintre noi nu doreşte aşa ceva – ce zici, Lord Brock? Câţiva dintre consilieri se foiră nervoşi pe bănci, aruncând priviri spre uşile deschise, şuşotind cu vecinii. Dacă înainte atmosfera din Rotondă fusese confuză, acum domnea o aiureală totală. Dar îngrijorarea şi surprinderea Consiliului Deschis erau o nimica toată pe lângă ale lui Jezal însuşi. Fascinantă poveste, dar dacă-şi imaginează că oamenii cei mai lacomi din Uniune îl vor crede pur şi simplu pe cuvânt, lăsând să le scape coroana, a făcut o gafă năucitoare, indiferent dacă plebeii fac pe ei la auzul numelui lui Luthar sau nu. În rândul întâi, Lordul Isher se ridică pentru prima oară, maiestuos şi magnific, cu nestematele lanţului ceremonial scânteind. Iar acum încep obiecţiile furioase, negările scandalizate, cererile de pedeapsă. – Cred din toată inima, strigă Isher cu glas răsunător, că omul cunoscut ca fiind colonelul Jezal dan Luthar este nimeni altul decât fiul natural al recent decedatului Rege Guslav al Cincilea! Glokta se înecă. La fel, pare-se, şi toţi ceilalţi din sală. – Şi că e cu atât mai potrivit pentru domnie, pe baza caracterului său exemplar şi a numeroaselor lui izbânzi, atât în Uniune, cât şi dincolo de hotarele ei! Încă un şuvoi de hohote hidoase se scurse de sus, dar Isher nu-l luă în seamă. – Votul meu, şi voturile susţinătorilor mei, sunt din toată inima pentru Luthar! Dacă se mai holbau mult, ochii lui Jezal riscau să alunece din orbite. Şi cinear putea să-l învinuiască? Acum se ridicase în picioare şi un membru al delegaţiei din Portul de Vest. – Aldermenii din Portul de Vest votează ca unul pentru Luthar! intonă el, cu accentul lui styrian. Fiu natural şi moştenitor al Regelui Guslav al Cincilea! Cu câteva rânduri mai în spate, un om sări în picioare. Se uită scurt şi cam nervos spre Glokta. Nimeni altul decât Lordul Ingelstad. Căcăţelu’ mincinos, acum ce mai vrea? 1154

– Sunt pentru Luthar! zbieră el strident. – Şi eu, pentru Luthar! Wetterlant, de sub ale cărui pleoape grele nu se vedea mai multă emoţie decât în momentele când dăduse de mâncare la raţe. Oferte mai bune, mmm, domnilor? Sau ameninţări mai bune? Glokta aruncă o privire spre Bayaz. Acesta avea pe buze un zâmbet discret, în timp ce-i vedea pe alţii sărind de pe bănci ca să-şi declare sprijinul pentru aşa-zisul fiu natural al lui Guslav al Cincilea. Între timp, scandările mulţimilor din oraş continuau să se facă auzite: – Luthar…! Luthar…! Luthar…! Pe măsură ce efectul şocului se risipea, rotiţele minţii lui Glokta începură să se învârtească. Deci, de-asta a trişat la turnir Întâiul dintre Magi în favoarea lui Luthar. De-asta l-a ţinut aproape, atâta timp. De-asta i-a procurat o comandă atât de notabilă. Dacă-l prezenta pe vreun neica-nimeni ca fiu al regelui, ar fi fost alungat din cameră în hohote de râs. Dar Luthar, că-l iubeşti, că-l urăşti, e unul de-ai noştri. E cunoscut, e familiar, e… acceptabil. Îl privi pe Bayaz aproape cu admiraţie. Piese dintr-un joc de puzzle, pregătite cu răbdare ani la rând, puse calm la locurile lor sub ochii noştri, cărora nu ne vine să credem. Şi nu putem face absolut nimic – poate doar să dansăm după cum ne cântă el? Sult se aplecă într-o parte, şuierând insistent în urechea lui Glokta: – Băiatul ăsta, Luthar, ce fel de om e? Glokta îl privi încruntat pe tânărul care stătea năucit lângă perete. În acel moment, arăta de parcă n-ai fi putut avea încredere în el nici măcar să-şi controleze intestinele, necum o ţară întreagă. Totuşi, cam la fel s-ar fi putut spune şi despre regele nostru dinainte, şi s-a achitat de îndatoriri admirabil. Îndatoririle lui de a şedea şi a saliva, pe când noi conduceam ţara în locul lui. – Înaintea călătoriei peste hotare, Eminenţa Voastră, era doar un tinerel nătâng, încrezut şi fără şira spinării, cum greu ai mai găsi în toată ţara asta. Totuşi, ultima oară când am vorbit cu el… – Perfect! – Dar, Eminenţa Voastră, nu se poate să nu vă daţi seama că toate acestea merg conform planurilor lui Bayaz… – De prostul ăla bătrân ne vom ocupa mai târziu. Am reţinut sfatul. Şi, fără a mai aştepta vreun răspuns, Sult se întoarse să-i şoptească ceva lui Marovia. Apoi, cei doi bătrâni se uitară spre Consiliul Deschis, dând din capete şi făcând semne spre oamenii pe care-i controlau. Şi, în tot acel timp, Bayaz zâmbea. Aşa cum ar zâmbi un inginer când maşinăria lui cea nouă merge pentru prima oară, întocmai cum a plănuit-o. Magul surprinse privirea lui Glokta şi dădu uşor din cap. Glokta nu putu decât să ridice din umeri, zâmbind la rândul lui. Mă întreb dacă s-ar putea să vină vremea când toţi ne vom dori să fi votat cu Brock.

1155

Acum, Marovia vorbea grăbit cu Hoff. Lordul Şambelan se încruntă, dădu din cap, se întoarse spre sală şi-i făcu un semn crainicului, care bătu furios cu bastonul în pardoseală, ca să se facă linişte. – Domnii mei din Consiliul Deschis! mugi Hoff, după ce se lăsă o oarecare tăcere. Descoperirea unui fiu natural schimbă în mod clar caracterul acestei dezbateri! Se pare că soarta ne-a dăruit ocazia de a duce mai departe dinastia lui Arnault, fără alte îndoieli sau conflicte! Soarta ne-a dăruit? Mai degrabă aş crede că avem un binefăcător mai puţin dezinteresat… – Având în vedere aceste circumstanţe excepţionale, şi puternicul sprijin exprimat deja de membrii acestei case, Consiliul Închis consideră că acum ar trebui să aibă loc un vot excepţional. Un singur vot, şi anume, dacă omul cunoscut până azi ca Jezal dan Luthar să fie declarat Înalt Rege al Uniunii! – Nu! răcni Brock, cu venele gâtului umflându-i-se. Protestez vehement! La fel de bine ar fi putut protesta şi faţă de fluxul în creştere. Mâinile se repezeau deja în sus, într-un număr nemaivăzut. Aldermenii din Portul de Vest, susţinătorii Lordului Isher, votanţii pe care Sult şi Marovia îi cumpăraseră şi-i forţaseră în favoarea lor. Glokta vedea acum mult mai mulţi, oameni pe care-i crezuse nehotărâţi, sau situaţi ferm de partea unuia ori a altuia. Toţi îi acordă sprijinul lui Luthar, cu o iuţeală care sugerează clar un aranjament anterior. Bayaz stătea rezemat de spătar, cu braţele încrucişate pe piept, privind mâinile care se ridicau spre tavan. Deja devenea teribil de limpede că peste jumătate din sală era în favoarea lui. – Da! şuieră Arhilectorul, cu un zâmbet de triumf pe faţă. Da! Cei care nu ridicaseră mâinile, oameni devotaţi lui Brock, lui Barezin sau lui Heugen, se uitau în jur, buimăciţi şi nu puţin îngroziţi de graba cu care lumea părea să le fi trecut pe-alături. Ce repede le-a scăpat printre degete şansa de a acapara puterea… Şi cine-ar putea să-i condamne? A fost o zi surprinzătoare pentru noi, toţi. Lordul Brock făcu un ultim efort, împungând aerul cu un deget, spre Luthar, care continua să caşte ochii lângă perete. – Ce dovadă aveţi că ăsta-i fiul cuiva anume, pe lângă cuvântul unui mincinos bătrân? întrebă el, arătându-l pe Bayaz. Ce dovadă, domnii mei? Cer dovada! Mormăieli furioase alergau în lungul băncilor, dar nimeni nu voia să iasă în evidenţă. A doua oară când Lordul Brock a stat în faţa acestui Consiliu şi a cerut dovezi, şi a doua oară când nimănui nu i-a păsat. Ce dovezi ar putea să existe, la urma urmei? Un semn din naştere pe fundul lui Luthar, în formă de coroană? Dovezile sunt plictisitoare. Sunt irelevante. Oamenii preferă să li se ofere o minciună uşoară, decât un adevăr dificil, mai ales dacă minciuna le convine pentru scopurile lor. Şi cei mai mulţi dintre noi am prefera pe departe un rege fără prieteni şi fără duşmani, decât unul care să aibă destui, şi din unii, şi din 1156

ceilalţi. Cei mai mulţi am prefera ca lucrurile să rămână aşa cum sunt, decât să rişte un viitor nesigur. Alte mâini se ridicau. Sprijinul lui Luthar se rostogolise prea departe ca să-l mai oprească vreun om. E ca un bolovan mare care se duce de-a dura pe o pantă. Nu îndrăznesc să-i stea-n cale, de teamă să nu-i facă terci. Aşa că se adună-n urmă-i şi-l împing şi ei, sperând ca după ce trece să adune firimiturile. Brock se întoarse, cu o încruntătură de moarte, şi porni valvârtej de-a lungul culoarului, ieşind din sală. Probabil sperase ca o mare parte din Consiliul Deschis să iasă odată cu el. Dar în privinţa asta, la fel ca-n multe altele pe ziua de azi, trebuie că-i amarnic de dezamăgit. Nu mai mult de o duzină dintre cei mai loiali partizani ai lui îl însoţeau în marşul singuratic, afară din Rotonda Lorzilor. Ceilalţi au mai multă minte. Lordul Isher schimbă o privire lungă cu Bayaz, apoi îşi ridică mâna palidă. Lorzii Barezin şi Heugen îşi priveau cea mai mare parte a susţinătorilor bulucindu-se spre cauza tânărului impostor; se uitară unul la altul şi se făcură mici pe locurile lor, păstrând o tăcere prudentă. Skald deschise gura să strige ceva, privi în jur, se gândi mai bine şi, vizibil fără tragere de inimă, ridică mâna. Alte proteste n-au mai urmat. Regele Jezal Întâiul a fost urcat pe tron printr-un acord aproape unanim.

1157

Capcana Se aflau din nou pe Locurile-Nalte, iar Logen simţea în gâtlej aerul curat şi rece, tăios şi familiar. Marşul lor începuse uşurel, în timp ce străbăteau pădurea, urcând abia observat. Apoi, copacii se răriseră, iar cărarea îi dusese în susul unei văi, printre pajişti în pantă, presărate cu rogoz, grozamă şi clipocitul multor pâraie şopotitoare. Acum, valea tot mai abruptă se îngustase ca un defileu strâns din ambele laturi de pereţi stâncoşi şi grohotişuri. Deasupra, pe cele două coaste ale strâmtorii, se înălţau două piscuri colţuroase. Dincolo de ele, contururile ceţoase ale munţilor – de un cenuşiu tot mai deschis şi mai deschis, se topeau în depărtare pe cerul noros şi apăsător. Soarele se ridicase pe firmament şi avea gânduri serioase, înfierbântând aerul şi strălucind orbitor drept în ochi. Toţi erau obosiţi de-atâta urcat, şi îngrijoraţi, uitându-se mereu în urmă, după Bethod. Patru sute de carli, poate, şi tot atâţia oameni ai dealurilor, cu chipurile vopsite, toţi răspândiţi într-o coloană lungă, suduind şi scuipând, cu cizmele scrâşnind şi alunecând pe noroiul uscat şi pietrele desprinse. Fiica lui Crummock se canonea în faţa lui Logen, îndoită de mijloc sub greutatea ciocanului uriaş al tatălui său, cu chipul încadrat de părul năclăit de sudoare. Propria fiică a lui Logen ar fi fost mai mare decât ea, de-acum. Dacă nu era ucisă de shanka, împreună cu mama şi fraţii ei. Acest gând îi dădea lui Logen o senzaţie de gol, de vinovăţie. O senzaţie neplăcută. – Vrei să te ajut cu barosul ăla, fato? – Nu vreau naibii nimic! ţipă fata la el, după care lăsă ciocanul jos de pe umăr, pentru a începe să-l târască de coadă în susul pantei, cu fierul săltând şi lăsând o dâră pe pământul pietros. Îl privea încruntată tot timpul, iar Logen clipi din ochi. Se părea că fabulosul său succes la femei era valabil şi pentru cele de zece ani. Crummock se apropie din spate, cu salba de falange legănându-i-se la gât. – Sălbăticuţă, hai? Tre’ să fii nemilos, ca să faci parte din familia mea! Se aplecă spre el, făcându-i cu ochiul. – Iar ea-i cea mai nemiloasă din toţi, jăvruţa asta. Cinstit îţi spui, e favorita mea, clătină el din cap, privind-o cum trăgea după ea ciocanul. Într-o zi, o să fie o nevastă ca toţi dracii pentru cine ştie ce nenorocit amărât. Am ajuns, în caz că tentrebai. – Hm? privi Logen de jur-împrejur, încruntat, ştergându-şi sudoarea de pe faţă. Unde-i… În clipa următoare, înţelese. Fortăreaţa lui Crummock, dacă se putea numi astfel, era chiar în faţa lor. 1158

Valea nu avea mai mult de o sută de paşi între un perete şi celălalt, iar de-a latul fusese construit un zid. Un zid vechi şi neregulat, din pietre colţuroase, atât de plin de crăpături, acoperit cu plante agăţătoare, rugi spinoşi şi smocuri de iarbă, încât părea a se confunda cu munţii. Nu era mult mai abrupt decât pereţii văii şi avea o înălţime cam cât trei oameni urcaţi unul pe umerii altuia, iar pe ici, pe colo, părea gata să se dărâme de la sine. În mijloc avea o poartă de scânduri scorojite şi cenuşii, pline de licheni, reuşind să arate în acelaşi timp şi uscate, şi putrede. Într-o latură a zidului se înălţa un turn, clădit lângă versant. Sau, mai bine zis, era o coloană naturală uriaşă ce ieşea din stâncă, având în jur nişte pietre zidite cu mortar pentru a forma o platformă lată ce domina zidul. Logen se uită la Copoi, care urca greoi, iar acesta miji ochii spre zid, de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce vedea. – Asta e? mârâi Dow, venind lângă ei, cu buza răsfrântă. Într-o parte, chiar sub turn, câţiva copaci prinseseră rădăcini, cu cel puţin cincizeci de ani în urmă. Acum erau mai înalţi decât zidul. Oricine s-ar fi putut căţăra în ei cu uşurinţă, pentru a trece înăuntru fără niciun efort. Tul se uita lung la aşa-zisa fortăreaţă. – O fortificaţie în munţi, aşa ai zis. – Un fel de… fortificaţie, completă Crummock cu un gest larg. Noi, delenii, nu ne-am priceput niciodată prea mult la construit şi alte alea. La ce vă aşteptaţi? La zece turle de marmură şi o sală mai mare decât aia a lui Skarling? – Mă aşteptam la un zid măcar pe jumătate cumsecade, cel puţin, mormăi Dow. – Ei! Ziduri? Am auzit că eşti rece ca zăpada şi fierbinte ca pişatu’, Dow cel Negru, şi acum vrei ziduri după care să stai pitit? – Suntem de zece ori mai puţini, dacă apare Bethod, băi, căcănar nebun! Al dracu’ de-adevărat că vreau un zid, şi ne-ai zis c-o să fie unu’! – Da’ ai zis-o chiar tu, prietene, răspunse Crummock, vorbind încet şi rar, ca şi cum i-ar fi explicat ceva unui copil şi bătându-se cu un deget la tâmplă. Sunt nebun! Nebun ca un sac cu bufniţe, şi toată lumea o zice! Nu ţiu minte nici cum îi cheamă pe copiii mei. Cine să ştie cum cred eu c-arată un zid? Nici nu ştiu ce zic când vorbesc de mine, cel mai ades, şi tu eşti aşa de prost să m-asculţi? Atunci, înseamnă că şi voi sunteţi ţicniţi! Logen se frecă la rădăcina nasului, scoţând un geamăt. Carlii Copoiului se adunau şi ei în apropiere, uitându-se la grămada de pietre pline de muşchi şi bombănind între ei, departe de a fi încântaţi. Logen nu prea putea să-i condamne. Făcuseră atâta drum, prin arşiţă, numai ca să găsească la capăt şandramaua aia. Dar nu mai aveau ce face, din câte-şi putea da el seama. – E cam târziu ca să construim unul mai bun, mormăi. Va trebui să ne descurcăm cu ce-avem.

1159

– Aşa-aşa, Sângerosule-Nouă, n-ai nevoie de niciun zid şi-o ştii foarte bine! îl bătu Crummock pe braţ cu mâna sa cărnoasă. Tu n-ai cum să mori! Eşti iubit de lună, noul meu prieten de soi ales, mai presus de toţi ăilalţi! Nu poţi să mori, când luna te veghează! N-ai cum… – Mai taci, i-o reteză Logen. Abătuţi, porniră iar în sus, spre poartă. Crummock scoase un strigăt, şi vechile uşi se deschiseră scârţâind. Îndărătul lor stăteau doi deleni bănuitori, privindu-i când intrară. Urcară pe o rampă abruptă, tăiată în piatră, bodogănind obosiţi, pentru a ajunge pe un loc neted aflat mai sus. O şa între două steiuri, să tot fi avut vreo sută de paşi lăţime şi două sute lungime, înconjurată de pereţi stâncoşi verticali. Pe margini erau risipite câteva barăci şi hambare de lemn, toate înverzite de muşchi bătrân, şi o clădire de piatră cam dărăpănată, lipită de stânci, cu fum ieşind printr-un horn pătrat. Alături, o scară îngustă era tăiată în peretele strâmtorii, urcând spre platforma din vârful turnului. – N-avem unde să fugim, murmură Logen, dacă se-mpute treaba. Crummock nu făcu decât să rânjească şi mai larg. – Sigur că nu. Ăsta-i tot rostu’, nu? Bethod o să creadă că ne-a luat ca din oală. – Aşa o să ne şi ia, mârâi Copoiul. – Mda, da’ atunci prietenii voştri au să-l ia pe la spate, şi-o să aibă parte de mama şi de tata tuturor şocurilor, este? Aproape c-o să merite să-i vedem mutra la nemernicu’ ăla mâncător de căcat! Logen îşi adună saliva şi scuipă pe pământul pietros. – Mă-ntreb ce mutre o să avem noi atunci… Leşinate şi ca nişte hoituri, aş zice. O turmă de oi lăţoase se înghesuiau într-un ocol, privind în jur cu ochi mari şi behăind. Îngrădite şi neajutorate, iar Logen ştia prea bine cum se simţeau. Din fort, unde terenul era mult mai înalt, zidul nici nu mai arăta ca un zid. Dacă aveai picioare lungi, puteai să păşeşti direct pe pasarelă, lângă acel aşa-zis parapet şubred şi năpădit de muşchi. – Nu-ţi frământa degeaba frumoasa minte, Sângerosule-Nouă, râse Crummock. Fortăreaţa mea putea fi clădită mai bine, de acord, da’ terenu-i cu noi, şi munţii, şi luna, toate zâmbind când ne văd cutezanţa. Ăsta-i un loc tare, cu o istorie la fel de tare. Nu ştii povestea lui Laffa cel Viteaz? – N-aş putea spune că da. Logen nu era complet sigur că dorea s-o audă tocmai atunci, dar se obişnuise de mult să nu capete ce voia. – Laffa a fost un mare bandit, căpetenie a delenilor, cu mult timp în urmă. Ani întregi au hărţuit toate clanurile din jur, el şi fraţii lui. Într-o vară fierbinte, clanurile s-au săturat, aşa că s-au unit şi au pornit să-l caute prin munţi. Şi s-a

1160

baricadat aici. Chiar aici, în fortăreaţa asta, a fost ultimul popas. Laffa cu fraţii lui şi toţi ai lor. – Şi ce s-a-ntâmplat? întrebă Copoiul. – I-au omorât pe toţi, le-au tăiat capetele, le-au pus într-un sac şi-au vârât sacul în groapa unde se căcau, zâmbi radios Crummock. Cred că de-aia i-au şi zis ultima redută, hmm? – Şi asta-i tot? Toată povestea? – E tot ce ştiu eu, da’ nu-s sigur ce altceva ar mai putea să fie. Cam ăsta a fost sfârşitul lui Laffa, aş zice. – Mulţumim pentru încurajare. – Cu plăcere, cu plăcere! Mai am şi alte poveşti, dacă mai vreţi! – Nu, nu, mie mi-a fost de-ajuns, refuză Logen, întorcându-se ca să se îndepărteze, împreună cu Copoiul. O să-mi poţi spune mai multe, după ce învingem! – Ha, ha, Sângerosule-Nouă! strigă Crummock după el. Asta o să fie o poveste în toată regula, nu? Pe mine nu mă duci! Eşti la fel ca mine, iubit de lună! Cel mai tare luptăm când avem muntele-n spate şi nicio ieşire! Zi că nu-i aşa! Ce ne mai place, când n-avem încotro! – A, da… murmură Logen pentru sine, în timp ce mergea spre poartă. Nimic nu-i mai grozav decât să n-ai încotro s-o iei. Copoiul stătea la baza zidului, privind în sus spre el şi întrebându-se ce să facă pentru a avea o şansă de a încheia săptămâna în viaţă, el şi ceilalţi. – Ar fi bine să dăm jos toată iarba şi plantele astea, spuse el. Va fi mult mai greu de urcat. Tul ridică o sprânceană. – Eşti sigur că nu astea-l ţin la un loc? Ursuzul trase de o viţă, care fu urmată de o ploaie de mortar uscat. – S-ar putea să ai dreptate, oftă Copoiul. Atunci, tăiem cât putem, mm? N-ar strica să lucrăm puţin şi în vârf. Să avem nişte grămezi de pietre după care să neascundem, când va-ncepe Bethod să tragă cu săgeţi în noi. – Aşa facem, încuviinţă Tul. Şi am mai putea să săpăm un şanţ aici, în faţă, ca să le fie mai greu să se-apropie. – Şi pe urmă, închidem poarta, o batem în cuie şi îngrămădim lângă ea un morman de pietre, pe dinăuntru. – Ne va fi greu să ieşim, replică Tul. Logen pufni. – Nu ieşitul o să fie problema cea mai importantă, aş zice. – Aici ai dreptate, râse Crummock, apropiindu-se agale, cu pipa aprinsă în pumnul său gras. De flăcăii lui Bethod ar trebui să avem grijă să nu intre.

1161

– Peticirea zidurilor ăstora ar fi un bun început, ca să fiu şi eu mai liniştit, spuse Copoiul, arătând apoi spre copacii crescuţi până mai sus de zid. Pe ăştia trebuie să-i tăiem, îi facem surcele, luăm nişte pietre, facem mortar şi tot ce-o mai fi nevoie. Crummock, oamenii tăi sunt în stare de-aşa ceva? Aveţi unelte? Crummock pufăi din pipă, privindu-l pe Copoi lung, încruntat, apoi suflă fumul maroniu. – S-ar putea, da’ n-am de gând să primesc ordine de la unu’ ca tine, Copoiule. Luna-mi cunoaşte talentele, şi mă pricep la omorât, nu la zidărit. Ursuzul îşi dădu ochii peste cap. – Şi ordinele de la cine le primeşti? vru să ştie Logen. – De la tine, Sângerosule-Nouă, nu de la altu’! Luna te iubeşte, eu iubesc luna, iar tu eşti omul potrivit pentru… – Atunci, adună-ţi oamenii şi treceţi naibii la tăiat lemne şi piatră. M-am săturat de toate palavrele tale. Cu o mutră acră, Crummock îşi scutură scrumul, lovind pipa de zid. – N-aveţi niciun haz, măi, băieţi, numai griji vă faceţi şi alta nu. Trebuie să vedeţi şi partea bună. Tot ce se poate întâmpla mai rău e ca Bethod să nu se-arate! – Asta-i cel mai rău? se holbă la el Copoiul. Eşti sigur? Şi dacă Bethod vine şi carlii lui îţi dărâmă zidul ca pe-o grămadă de bălegar şi ne omoară pân-la unu’? Fruntea lui Crummock se încreţi. Privi încruntat în pământ. Miji ochii spre nori. – Adevărat, consimţi el, zâmbind. Aia-i cel mai rău. Ai o minte ageră, băiete. Copoiul oftă prelung, cu privirea spre vale. N-o fi fost zidul aşa cum speraseră, dar poziţia avea avantajele ei. Să urci panta aia abruptă împotriva unui grup de oameni duri, aflaţi mai sus şi care nu mai aveau nimic de pierdut, gata să te omoare şi mai mult decât capabili s-o facă. Aşa ceva n-ar fi fost o joacă pentru nimeni. – Acolo, jos, e greu să te organizezi, remarcă Logen, parcă citindu-i gândurile Copoiului. Mai ales când plouă cu săgeţi peste tine şi n-ai unde să te ascunzi. Cam greu ca să mai conteze numerele. Nu mi-ar prea plăcea să-ncerc o figură ca asta. Dacă vin, cum o să facem? – Socot c-o să ne-mpărţim în trei grupuri, arătă Copoiul cu capul spre turn. Eu merg acolo, sus, cu cincizeci din ăi mai buni arcaşi. E un loc bun ca să tragă. Sus şi ferit, cu vedere în faţa zidului. – Mhm, făcu Ursuzul. – Poate nişte băieţi mai voinici o s-arunce şi câteva pietroaie. – Un pietroi pot s-arunc şi eu, spuse Tul. – Merge. Pe urmă, flăcăii noştri de pe zid vor fi gata să-i ia în luptă corp la corp, dacă se ajunge acolo. Ăsta cred c-o să fie grupu’ tău, Logen. Dow, Fior şi Tichie Roşie pot să-ţi fie ajutoare. Logen dădu din cap, fără să se arate deloc încântat. 1162

– Mda, în regulă. – Apoi, Crummock sus, în spate, cu delenii lui, vor fi gata să atace, dacă răzbesc prin poartă. Şi dacă rezistăm mai mult de-o zi, poate scăpăm cu bine. Delenii pe zid, Logen şi ceilalţi în spate. – Grozav plan, pentr-un omuleţ ca tine! îl bătu Crummock pe umăr cu mâna lui uriaşă, gata-gata să-l trântească pe burtă. De parcă luna ţi l-ar fi spus, când dormeai! O vorbuliţă n-aş schimba din el! adăugă, trântindu-şi pumnul cărnos în palmă. Tare-mi mai place un atac ca lumea! Nădăjduiesc că sudicii n-o să vină, ca să lase mai mulţi pentru noi, ăştilalţi. Uite-acum aş vrea să m-arunc în luptă! – Bravo ţie, mormăi Copoiul. Poate-ţi găsim vreo râpă, să te-arunci în ea. Miji ochii spre soare, uitându-se din nou la zidul în care le stăteau toate speranţele. N-ar fi încercat să-l escaladeze, pe partea din afară, dar nu era nici pe departe atât de înalt, gros şi rezistent pe cât i-ar fi convenit. Oricum, lucrurile nu-s întotdeauna aşa cum ai vrea, vorba lui Treicopaci. Măcar o dată, însă, n-ar fi stricat. – Capcana-i gata, declară Crummock, rânjind cu privirea spre vale. Copoiul dădu din cap. – Singura întrebare e: cine-o să cadă-n capcană. Bethod sau noi? În întunericul nopţii, Logen mergea printre focuri. În jurul unora stăteau grupaţi carli, bând berea lui Crummock, fumându-i chagga şi spunându-şi istorioare amuzante. Lângă altele se aşezaseră oameni ai dealurilor, arătând ca nişte lupi în lumina schimbătoare, cu blănurile lor aspre, părul încâlcit şi feţele vopsite. Undeva, unul cânta. Cântece ciudate, într-o limbă ciudată, cu ţipete şi triluri ca ale animalelor şi păsărilor din pădure, înălţându-se şi coborând ca piscurile şi văile. Logen trebuia să recunoască: fumase şi el, şi băuse, pentru prima oară după mult timp. Simţea că toate erau mai calde. Focurile, şi oamenii, până şi vântul rece. Îşi croia drum prin beznă, căutând focul unde stăteau Copoiul şi ceilalţi, fără să aibă habar încotro era. Se rătăcise, şi nu doar într-un singur sens. – Câţi oameni ai ucis, tati? Asta trebuia să fie fiica lui Crummock. Prin tabăra aceea nu erau prea multe voci ascuţite, din păcate. Logen distingea în întuneric silueta uriaşă a căpeteniei, cu cei trei copii ai săi aşezaţi alături şi armele imense rezemate la îndemână. – A, am omorât o legiune-ntreagă, Isern, răsună glasul gros al lui Crummock, în timp ce Logen se apropia. Nici nu mai ţiu minte câţi. N-o fi tatăl vostru mereu cu minţile acasă, da-i un duşman de moarte pentru mulţi. Unu’ din ăi mai răi. O să vedeţi voi cu ochii voştri, de-aproape, când o să vie Bethod şi ăi de-l ling în cur. Ridică privirea şi-l văzu pe Logen apropiindu-se prin noapte. – Îs gata să jur, şi nu mă-ndoiesc că şi Bethod ar jura cu mine, că-n tot Nordui doar un singur ticălos mai al dracu’, şi mai sângeros, şi mai greu de-nvins ca tatăl vostru. 1163

– Şi cine-i ăla? se interesă băiatul cu scutul. Logen simţi un gol în suflet, când Crummock ridică degetul spre el. – Păi, uite ăsta de colo. Sângerosul-Nouă. Fata se uită încruntată la Logen. – Un fleac. Poţi să-l baţi, tati! – Pe toţi morţii, nu eu! Nici să n-o zici, fată, că fac o baltă de pişat mare cât să te-neci tu-n ea! – Nu pare cine ştie ce. – Şi asta-i o lecţie pentru voi, toţi trei. Să nu pari cine ştie ce, să nu arăţi prea grozav, să nu zici prea multe, ăsta-i primu’ pas ca să fii periculos, nu, Nouădegete? Şi pe urmă, când îl laşi pe nenorocit să plece, i-un şoc de două ori mai mare pentru diavolu’ care s-o nimeri. Şocu’ şi uimirea, frumuseţile mele mici, şi iuţeala de mână, şi lipsa de îndurare. Astea-s treburile care fac din tine un ucigaş. Mărimea, puterea şi glasu’ de tunet îs şi ele-n regulă, da’ nimica nu se compară cu iuţeala aia ucigaşă, monstruoasă şi nemiloasă – mm, SângerosuleNouă? Era o lecţie dură pentru copii, dar şi Logen o învăţase de mic, de la tatăl lui, şi-n atâţia ani n-o uitase o clipă. – E un adevăr trist. Cel ce loveşte primul adesea loveşte şi ultimul. – Ba bine că nu! strigă Crummock, plesnindu-se pe coapsă. Bine zis! Da’-i un adevăr vesel, nu trist. Îl mai ţineţi minte pe bătrânu’ Wilum, nu, copiii mei? – Tunetu’ i-a venit de hac! strigă băiatul cu scutul. Într-o furtună, sus pe Locurile-Nalte! – Aşa e! Stătea şi el acolo, şi-odată un zgomot de parcă se năruia lumea şi-un fulger orbitor ca soarele, şi Wilum mort ca cizmele mele. – I-au luat foc cracii! râse fata. – Chiar aşa, Isern. Ai văzut ce repede-a murit, ce şocat a fost, ce nemilos s-a arătat trăsnetu’?… Ochii lui Crummock se abătură spre Logen. – Aşa s-ar întâmpla şi dacă v-aţi pune de-a curmezişu’ omului de colo. O vorbă urâtă să-i zici, şi-ntr-o clipă… Bătu din palme, cu un pocnet sonor, făcându-i pe cei trei copii să tresară. – … te-a trimis ’napoi în ţărână. Mai iute decât l-a ucis ceru’ pe Wilum, şi nu cu mai multă părere de rău. Viaţa voastră atârnă de un fir în fiece clipă cât staţi la doi paşi de afurisitul ăsta care-arată de parcă n-ar fi nimica de capu’ lui, nu-i aşa, Sângerosule-Nouă? – Păi… murmură evaziv Logen, căruia nu-i prea plăcea discuţia. – Şi-atuncea, câţi oameni ai omorât? strigă la el fata, ridicând sfidător bărbia. Crummock râse, ciufulindu-i părul. – Numerele nu-s făcute ca să conteze prea mult, Isern! E regele ucigaşilor! Nu se află om mai ucigător, nicăieri sub lună. 1164

– Şi cu Temutu’ cum e? vru să ştie băiatul cu sabia. – Oooo, gânguri Crummock, cu un zâmbet lat cât toată faţa. Ăla nu-i om, Scofen. E altceva. Da’ mă-ntreb… Fenris Temutul şi Sângerosul-Nouă, porniţi să se omoare între ei? continuă el, frecându-şi palmele. Uite, asta-i o tărăşenie pe care mi-ar plăcea s-o văd. Ăsta-i lucrul peste care i-ar plăcea lunii să strălucească. Ochii i se ridicară spre cer, iar Logen îi urmări direcţia privirii. Luna stătea pe boltă, mare şi albă, strălucitoare ca un foc nou.

1165

Bătrâni nesuferiţi Ferestrele înalte stăteau deschise, lăsând o briză milostivă să sufle prin salonul spaţios, pentru a aplica din când în când sărutări înviorătoare pe chipul transpirat al lui Jezal, făcând şi tapiseriile vechi şi vaste să fâlfâie şi să foşnească. În salonul acela, toate erau peste măsură de mari – uşile ca nişte guri de peşteră depăşeau de trei ori înălţimea unui om, iar tavanul, zugrăvit cu imagini ale popoarelor lumii plecându-se în faţa unui soare enorm, se afla la o înălţime de două ori cât a uşilor. Pânzele imense de pe pereţi reprezentau personaje în mărime naturală, în diverse posturi maiestuoase, ale căror expresii războinice îi provocau lui Jezal şocuri incomode ori de câte ori întorcea capul. Părea un spaţiu pentru oameni mari, pentru oameni înţelepţi, pentru eroi de epopee sau ticăloşi puternici. Un loc al giganţilor. Jezal se simţea ca un nătărău mărunt, neînsemnat şi fără minte. – Braţul domniei voastre, dacă binevoiţi, Maiestate, murmură unul dintre croitori, reuşind să-i dea lui Jezal ordine în timp ce rămânea zdrobitor de slugarnic. – Da, desigur… scuze… Jezal ridică braţul puţin mai sus, înjurând în sinea lui că iar îşi prezentase scuze. Acum era rege, după cum îi spunea încontinuu Bayaz. Dacă-l îmbrâncea pe vreunul dintre croitori pe fereastră, n-ar fi fost necesară nicio scuză. Probabil omul i-ar fi mulţumit cu efuziune pentru atenţia acordată, în timp ce se prăvălea spre pământ. Aşa, însă, croitorul afişă doar un zâmbet înlemnit, desfăşurându-şi calm panglica de măsurat. Colegul lui stătea ghemuit, făcând ceva asemănător prin jurul picioarelor lui Jezal. Al treilea nota meticulos toate observaţiile într-un registru cu coperte marmorate. Jezal trase prelung aer în piept, uitându-se încruntat în oglindă. De acolo îl privea un tânăr idiot şi nesigur pe sine, cu o cicatrice pe bărbie, drapat în fâşii de material sclipitor, de parcă ar fi fost o momâie de croitorie. Arăta şi se simţea, cu siguranţă, mai degrabă ca un bufon decât ca un rege. Arăta ca o glumă şi, fără îndoială, ar fi râs, dacă poanta cea ridicolă n-ar fi fost el însuşi. – Poate ceva după moda ospriană, atunci? Bijutierul Regal puse încă o aiureală de lemn pe capul lui Jezal şi examină rezultatele. Era departe de-a fi un progres. Drăcovenia arăta cam ca un candelabru întors cu susu-n jos. – Nu, nu! se răsti Bayaz, cam iritat. Mult prea împodobită, mult prea iscusită, mult prea mare. Abia dac-o să se poată ţine pe picioare, cu blestemăţia asta! Trebuie să fie respectabilă, uşoară. Ceva cu care un om să poată lupta! Bijutierul Regal clipi din ochi. 1166

– O să lupte cu coroana pe cap? – Nu, dobitocule! Dar trebuie să arate ca şi cum ar putea s-o facă! Bayaz veni în spatele lui Jezal, îi smulse de pe cap parascovenia de lemn şi o azvârli cu zgomot pe pardoseala lustruită. Apoi, îl apucă pe Jezal de braţe şi privi, peste umărul lui, imaginea din oglindă. – Ăsta-i un rege războinic în cea mai aleasă tradiţie! Moştenitorul natural al Regatului lui Harod cel Mare! Un luptător fără pereche, care a rănit şi a fost rănit, care a condus oştiri la victorie, care a ucis oameni cu zecile! – Cu zecile…? murmură Jezal, nesigur. Bayaz nu-l luă în seamă. – Un om care se simte la fel de bine în şa şi cu sabia-n mână, ca şi pe tron, cu sceptrul! Coroana lui trebuie să fie potrivită cu armura. Trebuie să meargă cu armele. Cu oţelul. Acum înţelegi? Bijutierul dădu din cap, încet. – Cred că da, stăpâne. – Bun. Şi încă un lucru. – Domnul nu trebuie decât să-l numească. – Să-i pui un diamant cu curu’ mare. Umil, bijutierul înclină capul. – E de la sine înţeles. – Şi acum, afară. Afară, toată lumea! Maiestatea Sa trebuie să rezolve probleme de stat. Registrul se închise, panglicile se strânseră într-o clipă, fâşiile de material fură date la o parte. Croitorii şi Bijutierul Regal se retraseră de-a-ndăratelea spre uşă, ieşind cu plecăciuni şi murmure servile, după care uşile enorme, cu incrustaţii aurii, se închiseră fără zgomot. Jezal se abţinu cu greu să-i însoţească. Tot uita că de-acum el era Maiestatea Sa. – Am treburi de făcut? întrebă, întorcându-se de la oglindă şi dându-şi toată silinţa să vorbească firesc, cu un aer de stăpân. Bayaz îl conduse pe holul mare de-afară, care avea pereţii acoperiţi cu hărţi ale Uniunii desenate cu multă măiestrie. – Ai treabă cu Consiliul tău Închis. Jezal înghiţi în sec. Simpla denumire a instituţiei îl intimida. Să stai în camere de marmură, să ţi se ia măsurile pentru haine noi, să ţi se spună Maiestatea Voastră, toate acestea îl zăpăceau de cap, dar nu necesitau eforturi prea mari din partea lui. Acum, i se cerea să ia loc chiar în inima guvernului. Jezal dan Luthar, cândva vestit în lung şi-n lat pentru neştiinţa lui monumentală, avea să împartă aceeaşi încăpere cu cei mai puternici doisprezece oameni din Uniune. Aveau să aştepte din partea sa decizii care afectau mii de vieţi. I se cerea să fie de capul lui în arena politicii, a legii şi a diplomaţiei, când singurele lui domenii adevărate de

1167

competenţă erau scrima, băutura şi femeile – şi era nevoit să consimtă că, în ultima privinţă cel puţin, nu părea chiar atât de expert pe cât se socotise odinioară. – Consiliul Închis? întrebă el, cu un glas mai degrabă feminin decât regesc, şi fu nevoit să şi-l dreagă. Este vreo problemă importantă anume? continuă, într-un mormăit gros şi neconvingător. – Azi a sosit o veste năucitoare din Nord. – Aşa…? – Mă tem că Lordul Mareşal Burr a murit. Armata are nevoie de un comandant nou. Discuţia o să dureze, probabil, câteva ore bune. Pe-aici, Maiestate. – Ore? murmură Jezal, bocănind cu ghetele în josul unei scări late de marmură. Câteva ore în compania Consiliului Închis. Îşi frecă palmele una de alta, nervos. Bayaz părea să-i ghicească gândurile. – Nu aveţi de ce vă teme de lupii ăia bătrâni. Sunteţi stăpânul lor, orice-ar vrea ei să creadă. Îi puteţi înlocui oricând, sau îi puteţi pune-n fiare, la o adică, dacă aşa doriţi. S-ar putea să fi uitat. N-ar strica să li se aducă aminte, la momentul potrivit. Ieşiră printr-o poartă înaltă, flancată de Cavaleri ai Corpului, cu coifurile la subsuoară, dar păstrându-şi chipurile atât de inexpresive, încât parcă ar fi avut vizierele coborâte. Afară se întindea o grădină mare, mărginită pe toate cele patru laturi de o colonadă umbroasă, ai cărei stâlpi de marmură albă erau sculptaţi în formă de copaci înfrunziţi. Din fântânile arteziene susura apă, scânteind în lumina soarelui. Două păsări portocalii enorme, cu picioarele subţiri ca nişte rămurele lungi, se plimbau pline de importanţă pe un gazon tuns impecabil. Îl priviră cu trufie pe Jezal, în lungul ciocurilor arcuite, pe când trecea prin apropiere, la fel de convinse ca el, fără îndoială, că nu era decât un impostor neruşinat. Jezal se uita la florile viu colorate, la verdeaţa sclipitoare şi la frumoasele statui. Se uita la zidurile străvechi, năpădite de plante agăţătoare roşii, albe şi verzi. Chiar era cu putinţă ca toate acestea să-i aparţină lui? Toate acestea, şi întregul Agriont, pe deasupra? Păşea acum pe urmele marilor regi din vechime? Ale lui Harod, Casamir şi Arnault? I se împotmolea mintea. Fu nevoit să clipească, scuturând din cap, aşa cum mai făcuse deja de-o sută de ori în ziua aceea, numai ca să nu cadă de pe picioare. Nu era acelaşi om din urmă cu o săptămână? Îşi frecă barba, ca pentru a se convinge, şi simţi cicatricea de dedesubt. Acelaşi om care fusese udat de ploaie pe câmpia întinsă, care fusese rănit printre pietre, care mâncase carne de cal friptă doar pe jumătate, ba chiar cu bucurie? Îşi drese glasul. – Aş dori foarte mult… nu ştiu dacă ar fi posibil… să vorbesc cu tatăl meu? 1168

– Tatăl domniei voastre a murit. Jezal se ocărî în sinea lui. – Sigur că da, voiam să zic… cu omul pe care l-am crezut tatăl meu. – Şi ce credeţi că v-ar spune? Că a luat o hotărâre greşită? Că avea datorii? Că a primit bani de la mine în schimbul creşterii domniei voastre? – A primit bani…? murmură Jezal, simţindu-se mai singur ca oricând. – Familiile rareori adoptă orfani din mărinimie, chiar şi acelea cu maniere elegante. Datoriile au fost achitate, şi chiar mai mult decât atât. Am lăsat instrucţiuni să luaţi lecţii de scrimă imediat ce puteaţi ţine în mână o lamă de oţel. Să primiţi un post în Garda Regelui şi să fiţi încurajat să participaţi la Turnirul de vară. Să fiţi cât mai bine pregătit, pentru eventualitatea că va sosi şi ziua asta. Iar instrucţiunile mi s-au îndeplinit întocmai. Dar vă puteţi da seama că o întâlnire între domniile voastre poate fi o scenă extrem de stânjenitoare pentru amândoi. Una pe care ar fi mai bine s-o evităm. Jezal oftă întretăiat. – Desigur. Mai bine s-o evităm. Apoi, prin minte i se strecură un gând neplăcut. – Este… este Jezal numele meu adevărat? – Acum, că aţi fost încoronat, da, răspunse Bayaz, după care înălţă o sprânceană. De ce, aţi prefera altul? – Nu… Nu, în niciun caz. Întoarse capul, înghiţindu-şi lacrimile. Vechea lui viaţă fusese o minciună, iar cea nouă părea o minciună şi mai mare. Până şi propriul său nume era o invenţie. Mai merseră câteva momente prin grădină, păşind pe pietrişul care scrâşnea sub picioare, atât de perfect şi curat, încât Jezal se întrebă dacă nu cumva fiecare pietricică era spălată zilnic cu mâna. – Lordul Isher vă va înfăţişa multe plângeri, în săptămânile şi lunile care vor urma. – Da? întrebă Jezal, apoi tuşi, îşi trase nasul şi luă o expresie cât mai curajoasă. De ce? – I-am promis că cei doi fraţi ai lui vor fi făcuţi lorzi şambelan şi cancelar ai Consiliului Închis. Că familia lui va fi preferată înaintea tuturor celorlalte. Acesta a fost preţul sprijinului său la vot. – Înţeleg. Deci, trebuie să onorez înţelegerea? – Categoric, nu. Jezal se încruntă. – Nu sunt sigur că… – După dobândirea puterii, trebuie să vă distanţaţi imediat de toţi aliaţii. Vor considera că victoria domniei voastre le aparţine, şi nicio recompensă nu-i va satisface vreodată. În schimb, trebuie să vă favorizaţi duşmanii. Se vor repezi la

1169

orice dar mărunt, ştiind că nu-l merită. Heugen, Barezin, Skald, Meed – aceştia sunt oamenii pe care trebuie să-i aduceţi în cercul Maiestăţii Voastre. – Şi pe Brock, nu? – Pe Brock, niciodată. A ajuns prea aproape de câştigarea coroanei ca să se simtă vreodată mai prejos de ea. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să fie pus la punct. Dar nu înainte de a vă simţi sigur pe poziţie şi de a avea un sprijin cât mai larg. – Înţeleg… Jezal îşi umflă obrajii. Se vedea limpede că regalitatea însemna mai mult decât veşminte scumpe, aere trufaşe şi întotdeauna jilţul cel mai înalt. – Pe aici. Părăsiră grădina, intrând într-un coridor umbrit, cu lambriuri de lemn negru şi nişte panoplii pline cu arme vechi de să-ţi stea mintea-n loc. Tot felul de armuri complete luceau în poziţia drepţi: platoşe şi zale, spaliere şi cuirase, toate pecetluite şi înnobilate cu soarele de aur al blazonului Uniunii. Săbii ceremoniale, mari cât un stat de om, şi halebarde încă mai lungi, erau prinse pe perete, într-o procesiune complicată. Sub ele era montată o armată întreagă de securi, ghioage, buzdugane, lame drepte şi arcuite, lungi şi scurte, mai subţiri sau mai groase. Arme făurite în Uniune, arme capturate de la gurkieni, arme furate de la styrienii morţi pe câmpurile de bătălie însângerate. Victorii şi înfrângeri, comemorate în oţel. Departe, sus, stindardele regimentelor uitate, măcelărite glorios până la ultimul, în războaiele de demult, atârnau zdrenţuite şi lipsite de viaţă pe prăjinile calcinate. În capătul îndepărtat al acestei colecţii se înălţa o uşă dublă masivă, neagră şi neornamentată, la fel de îmbietoare ca un eşafod. Era încadrată de doi Cavaleri Vestitori, solemni ca nişte călăi, cu coifurile înaripate sclipind. Oameni însărcinaţi nu numai cu paza centrului de guvernare, ci şi să ducă Ordinele Regelui în orice colţ al Uniunii unde era necesar. Ordinele lui, îşi dădu seama Jezal, cu încă o tresărire bruscă a nervilor. – Maiestatea Sa solicită o audienţă la Consiliul Închis, intonă Bayaz. Cei doi întinseră câte o mână şi deschiseră uşile grele. Dinăuntru se făcu auzit un glas furios: – Trebuie să mai facem concesiuni, altfel vor urma şi alte tulburări! Nu putem, pur şi simplu, să… – Domnule Înalt Judecător, avem un oaspete. Camera Albă era cam dezamăgitoare, după strălucirea din restul palatului. Nu foarte spaţioasă, avea pereţii albi lipsiţi de orice podoabe. Ferestrele erau înguste, aproape ca ale unei celule, făcând încăperea să rămână întunecoasă chiar şi în zilele cele mai însorite. De nicăieri nu trăgea curentul, astfel că aerul era incomod de închis şi stătut. Singura piesă de mobilier era o masă lungă de lemn închis la culoare, plină de hârtii, şi şase scaune simple şi tari, rânduite de-o parte şi de alta, 1170

pe când un altul, vizibil mai înalt decât celelalte, stătea în capul mesei. Propriul lui scaun, bănui Jezal. Membrii Consiliului Închis se ridicară în picioare când Jezal intră, fără tragere de inimă, în cameră. Era cel mai înfricoşător grup de bătrâni care-ar fi putut să fie adunaţi la un loc, şi toţi se uitau ţintă la el, aşteptând în tăcere. Tresări când uşa fu închisă zgomotos în spatele lui, cu zăvorul tras neliniştitor de categoric. – Maiestatea Voastră, începu Lordul Şambelan, cu o adâncă plecăciune, fie-ne îngăduit, colegilor mei şi mie, să vă felicităm cei dintâi pentru binemeritata urcare pe tron. Cu toţii considerăm că sunteţi un demn înlocuitor al Regelui Guslav şi aşteptăm cu nerăbdare să vă ajutăm cu sfatul nostru, precum şi să vă îndeplinim ordinele, în lunile şi anii ce vin. Se înclină din nou, iar adunarea redutabililor moşnegi bătu din palme, într-o salvă de aplauze politicoase. – Ei, vă mulţumesc tuturor, răspunse Jezal, plăcut surprins, oricât de puţin s-ar fi simţit un demn înlocuitor al oricui. Poate că întâlnirea n-avea să fie atât de dureroasă pe cât se temuse. Bătrânii lupi păreau destul de bine îmblânziţi. – Vă rog, permiteţi-mi să fac prezentările, murmură Hoff. Arhilectorul Sult, conducătorul Inchiziţiei Maiestăţii Voastre. – E o cinste să vă slujesc, Maiestate. – Înalt Judecător Marovia, principalul Lord al Legii. – Asemenea, Maiestate, o nespusă onoare. – Pe Lordul Mareşal Varuz cred că deja îl cunoaşteţi bine. Bătrânul militar zâmbi radios: – A fost un privilegiu să vă instruiesc în trecut, Maiestatea Voastră, iar deacum încolo va fi un privilegiu să vă ofer sfatul. Şi continuară tot aşa, Jezal zâmbind şi dând din cap spre fiecare pe rând: Halleck, Lordul Cancelar… Torlichorm, Înaltul Consul… Reutzer, Lordul Amiral al Flotei – şi aşa mai departe, şi aşa mai departe… În sfârşit, Hoff îl pofti pe jilţul înalt din capul mesei, iar Jezal se întronă, sub zâmbetele Consiliului Închis. Le rânji prosteşte câteva clipe, apoi se reculese. – Da, vă rog să luaţi loc. Bătrânii se aşezară, vreo doi dintre ei strâmbându-se vizibil de durere, când genunchii ţepeni scârţâiau şi spinările anchilozate trosneau. Bayaz se trânti nepăsător pe scaunul din celălalt capăt al mesei, faţă-n faţă cu Jezal, de parcă acolo şi-ar fi petrecut toată viaţa. Robele foşneau, în timp ce fundurile bătrâne se potriveau pe lemnul lustruit, şi treptat în cameră se lăsă o linişte mormântală. Locul de lângă Varuz rămăsese liber. Era cel unde ar fi stat Lordul Mareşal Burr, dacă nu era trimis la datorie în Nord. O duzină de bătrâni antipatici, despre care până nu demult crezuse că ocupau vârful puterii, răspundeau acum cu toţii în faţa

1171

lui. Era o situaţie pe care nu şi-ar fi putut-o imagina nici în cele mai dezlănţuite vise cu ochii deschişi. Îşi drese glasul. – Rogu-vă, continuaţi, domnii mei. Voi încerca să prind totul din mers. Hoff zâmbi umil. – Fireşte, Maiestatea Voastră. Dacă aveţi nevoie de explicaţii, în orice moment, nu e nevoie decât să le cereţi. – Vă mulţumesc, răspunse Jezal, vă mul… Glasul scrâşnit al lui Halleck îl întrerupse: – Prin urmare, să revenim la chestiunea disciplinei din rândurile ţărănimii. – Am pregătit deja concesii! se răsti Sult. Concesii pe care ţăranii s-au bucurat să le accepte. – Un bandaj peticit pe o rană purulentă! replică Marovia. Nu e decât o problemă de timp până când rebeliunea va reîncepe. Singura cale de a o evita este aceea de a-i da omului de rând ce anume doreşte. Nu mai mult decât e cinstit! Trebuie să-l implicăm în procesul de guvernare. – Să-l implicăm! se strâmbă Sult. – Trebuie să le transferăm moşierilor povara impozitelor! Ochii lui Halleck se ridicară spre tavan. – Nu-ncepeţi iar cu prostiile astea. – Actualul nostru sistem rezistă de secole! lătră Sult. – De secole scârţâie! ripostă Marovia. Jezal îşi drese glasul, iar capetele bătrânilor se întoarseră brusc spre el. – Nu s-ar putea ca fiecare om să plătească un impozit proporţional cu câştigul, indiferent dacă e ţăran sau nobil…? Şi atunci, poate că… Nu mai continuă. I se păruse o idee destul de simplă, dar acum toţi cei unsprezece birocraţi se holbau la el şocaţi, cam ca şi cum în cameră ar fi fost lăsat să intre un animal de casă, care se hotărâse dintr-odată să-şi spună părerea în problema fiscală. La capătul opus al mesei, Bayaz îşi examina tăcut unghiile. Nicio şansă de ajutor din partea lui. – Ăă, Maiestatea Voastră, se aventură Torlichorm, pe un ton liniştitor, un asemenea sistem ar fi aproape imposibil de administrat. Şi clipi, de parcă ar fi spus: „Oare cum reuşiţi să vă îmbrăcaţi, când nici nu ştiţi pe ce lume trăiţi?” Jezal roşi până-n vârful urechilor. – Înţeleg. – Subiectul impozitării este incredibil de complex, spuse tărăgănat Halleck – şi-i aruncă lui Jezal o privire care părea să spună: „E mult prea complex ca să intre în fărâmiţa aia de minte a ta.” – Poate ar fi mai bine, Maiestatea Voastră, dacă aţi lăsa detaliile acestea obositoare în seama umililor slujitori ai domniei voastre.

1172

Marovia avea un zâmbet înţelegător, care spunea: „Poate ar fi mai bine să vă ţineţi gura şi să nu-i mai faceţi pe oamenii mari să se simtă prost.” – Desigur, se adânci Jezal în scaun, cu o expresie ruşinată. Desigur. Şi continuară tot aşa, în timp ce orele dimineţii treceau, în timp ce fasciculele de lumină de la ferestre lunecau încet peste maldărele de hârtii întinse pe masa lată. Treptat, Jezal începea să descifreze regulile jocului. Îngrozitor de complex, şi în acelaşi timp îngrozitor de simplu. Jucătorii vârstnici erau împărţiţi cam în două echipe. Arhilectorul Sult şi Înaltul Judecător Marovia erau căpitanii, luptând feroce pentru fiecare subiect, indiferent cât de mărunt, fiecare cu câte trei susţinători care le dădeau dreptate orice-ar fi spus. Între timp, Lordul Hoff, asistat nevolnic de Lordul Mareşal Varuz, juca rolul de arbitru, chinuindu-se să clădească punţi peste prăpastia de netrecut dintre cele două tabere înverşunate. Greşeala lui Jezal nu fusese aceea de a crede că n-avea să ştie ce să spună – deşi, desigur, nici nu ştia. Greşise crezând că ar fi vrut cineva ca el să vorbească. Nu-i interesa decât să-şi continue luptele lor zadarnice. Se obişnuiseră, poate, să rezolve problemele de stat cu un nătărău bălos în capul mesei. Jezal îşi dădea acum seama că şi în el vedeau un suveran asemănător. Şi începea să se întrebe dacă nu cumva aveau dreptate. – Dacă Maiestatea Voastră ar putea să semneze aici… şi aici… şi aici… şi acolo… Tocul scârţâia pe hârtii, hârtii şi alte hârtii, glasurile bătrâneşti turuiau monoton şi se înfierbântau şi se ciorovăiau. Bărbaţii cărunţi zâmbeau, oftau şi clătinau îngăduitor din capete ori de câte ori Jezal scotea câte un cuvânt, aşa că vorbea din ce în ce mai puţin. Îl asaltau cu laude şi-l orbeau cu explicaţii. Îl legau fedeleş cu ore întregi de vorbărie despre legi, formalităţi, tradiţii, toate fără niciun sens. Încet, Jezal se făcea tot mai mic pe jilţul său incomod. Un servitor aduse vin, iar el bău, şi se îmbătă, şi se plictisi şi mai mult, şi cu timpul deveni tot mai beat şi mai plictisit. Minut după minut, la nesfârşit, Jezal începea să înţeleagă: nimic nu era atât de indescriptibil de plicticos, odată ce-i descopereai mecanismele, decât puterea supremă. – Şi acum, o chestiune tristă, remarcă Hoff, după ce discuţia cea mai recentă se pleoştise într-un compromis lipsit de convingere. Colegul nostru, Lordul Mareşal Burr, a murit. Trupul lui este în drum spre noi, din Nord, şi va fi înhumat cu toate onorurile. Până atunci, însă, avem datoria de a recomanda un înlocuitor. Primul scaun care urmează a fi ocupat în această cameră, de la moartea stimatului Cancelar Feekt. Lord Mareşal Varuz? Bătrânul militar îşi drese glasul, strâmbându-se ca şi cum tocmai şi-ar fi dat seama că urma să deschidă un stăvilar ce putea foarte bine să-i înece pe toţi. – Există doi concurenţi clari pentru postul lui. Amândoi sunt oameni de o bravură şi experienţă neîndoielnice, ale căror merite sunt bine cunoscute acestui consiliu. Nu mă îndoiesc că fie generalul Poulder, fie generalul Kroy ar… 1173

– Nu poate încăpea nici cel mai mic dubiu că Poulder este omul cel mai potrivit! mârâi Sult, iar Halleck îşi exprimă imediat consimţământul. – Dimpotrivă! şuieră Marovia, în murmurele furioase ale taberei lui. Kroy e pe departe cea mai bună alegere! Era un domeniu în care, ca ofiţer cu o anume experienţă, Jezal simţea că şi-ar fi putut aduce măcar o minusculă contribuţie, dar nimeni din Consiliul Închis nu se gândea, măcar, să-i ceară părerea. Se bosumflă în scaun şi mai luă o sorbitură de vin din cupă, în timp ce lupii cei bătrâni continuau să se muşte cu furie unii pe alţii. – Poate ar fi bine să discutăm mai târziu problema, pe larg! interveni Lordul Hoff, peste dezbaterea tot mai aprinsă. Detaliile subiectului încep să-l obosească pe Maiestatea Sa, iar chestiunea nu e deosebit de urgentă! Sult şi Marovia se uitară urât unul la altul, dar nu spuseră nimic. Hoff scoase un oftat de uşurare. – Foarte bine. Următorul punct de pe ordinea de zi se referă la aprovizionarea armatei noastre din Englia. Colonelul West ne scrie, în depeşele sale… – West? îl întrerupse Jezal, cu glasul îngroşat de vin, îndreptându-se brusc de spate. Numele avusese efectul sărurilor de mirosit asupra unei fete în pragul leşinului; era ca o stâncă solidă şi sigură de care să se agaţe în mijlocul acelui haos. Numai de-ar fi fost şi West de faţă, ca să-l ajute, lucrurile ar fi avut cu mult mai mult sens… Clipi din ochi spre scaunul gol de lângă Varuz, pe care Burr îl lăsase în urma lui. O fi fost Jezal beat, dar era rege. Îşi drese glasul. – Colonelul West va fi noul meu Lord Mareşal! Se lăsă o linişte năucită. Cei doisprezece bătrâni se holbau la el. Apoi, Torlichorm chicoti indulgent, ca şi cum ar fi întrebat: „Cum îi închidem gura?” – Maiestatea Voastră, îl cunoaşteţi personal pe colonelul West, şi ştiţi că e un om viteaz, fireşte… Întregul consiliu, după câte se părea, ajunsese în sfârşit la un subiect asupra căruia toţi puteau fi de acord. – Mai întâi prin breşa de la Ulrioch şi aşa mai departe, mormăi Varuz, clătinând din cap, dar, zău, aş… – … e tânăr şi lipsit de experienţă şi… – Este un om de rând! completă Hoff, cu sprâncenele ridicate. – Poulder îi este absolut superior! mârâi Sult spre Marovia. – Kroy e omul! lătră Marovia la rândul lui. Torlichorm afişă un zâmbet siropos, ca o doică încercând să calmeze un copil recalcitrant. – Vedeţi aşadar, Maiestate, că nici nu ne putem gândi la colonelul West ca la un…

1174

Cupa goală a lui Jezal ricoşă din fruntea pleşuvă a lui Torlichorm cu un pocnet sonor şi se rostogoli zăngănind în colţul încăperii. Bătrânul scoase un vaiet de durere şi uimire, şi alunecă de pe scaun, cu sângele curgându-i din zgârietura prelungă. – Nu putem? răcni Jezal, în picioare, cu ochii ieşiţi din orbite. Îndrăzneşti să mă iei pe mine cu „nu putem”, ticălos bătrân de căcat ce eşti? Eşti al meu, toţi sunteţi ai mei! Şi împungând furios aerul cu un deget: – Existaţi ca să mă consiliaţi, nu să-mi dictaţi! Aici eu domnesc! Eu! Înhăţă călimara şi o azvârli de perete, unde se făcu ţăndări, întinzând pe ipsos o uriaşă pată neagră şi stropind totodată şi mâneca albă imaculată a Arhilectorului Sult. – Eu! Eu! Tradiţia de care-avem nevoie aici e aia a supunerii, naibii! Apoi apucă un teanc de documente şi le aruncă spre Marovia, umplând aerul cu hârtii fluturânde. – Niciodată să nu mai aud că „nu se poate”! Niciodată! Unsprezece perechi de ochi tâmpi se uitau fix la Jezal. O altă pereche, în capătul opus al mesei, zâmbea. Asta-l înfurie şi mai tare. – Collem West va fi noul meu Lord Mareşal! zbieră el, răsturnându-şi scaunul, în culmea mâniei. La următoarea noastră întâlnire voi fi tratat cu respectul cuvenit, că de nu, pe toţi vă pun în lanţuri! În lanţuri, dracului, şi… şi… Acum îl durea şi capul, destul de rău. Aruncase tot ce-i era la îndemână şi devenea din ce în ce mai nesigur cum să continue. Bayaz se ridică în picioare, sever. – Domnii mei, asta a fost tot pe ziua de azi. Consiliul Închis nu mai avea nevoie şi de altă încurajare. Hârtiile fâlfâiră, mantiile foşniră, scaunele scârţâiră, în timp ce se buluceau fiecare să iasă primul din încăpere. Hoff ajunse pe coridor. Marovia îl urmă îndeaproape, iar după el veni Sult. Varuz îl ajută pe Torlichorm să se ridice de pe jos şi-l conduse, ţinândul de cot. – Iertare, scheuna acesta, în timp ce era scos pe uşă, cu faţa plină de sânge, Maiestatea Voastră, îmi cer iertare de mii de ori… Bayaz stătea sever în capătul mesei, privindu-i pe consilieri cum se grăbeau să iasă. Faţă-n faţă cu el, Jezal se clătina, oprit undeva între înteţirea furiei şi o stânjeneală de moarte, dar tinzând tot mai mult spre cea de-a doua. Păru să treacă o veşnicie până când ultimul membru al Consiliului Închis scăpă în fine din cameră, iar marile uşi negre se închiseră în urma lui. Întâiul dintre Magi se întoarse spre Jezal, iar pe chip i se aşternu dintr-odată un zâmbet larg. – Bine jucat, Maiestatea Voastră, bine jucat. – Ce…? 1175

Jezal era sigur că se făcuse de râs, atât de rău încât n-avea să-şi mai poată reveni niciodată. – Consilierii domniei voastre se vor gândi de două ori înainte de a vă mai trata cu nepăsare, cred. Nu e o strategie nouă, dar asta n-o face să fie mai puţin eficientă. Şi Harod cel Mare avea un temperament înfiorător, pe care şi-l folosea excelent. După vreuna dintre crizele sale, nimeni nu mai îndrăznea să-i pună în discuţie hotărârile, săptămâni de-a rândul, chicoti Bayaz. Deşi bănuiesc că până şi Harod s-ar fi codit să-i provoace o rană deschisă propriului său Înalt Consul. – N-a fost nicio criză! mârâi Jezal, enervându-se din nou; dacă-l asediau nişte bătrâni nesuferiţi, atunci Bayaz era el însuşi principalul vinovat, pe departe. Dacă sunt rege, atunci voi fi tratat ca un rege! Refuz să mi se dicteze în propriul meu palat! De oricine… şi-n niciun caz de… vreau să zic… Bayaz îl privi încruntat, cu o expresie înfricoşător de dură în ochii săi verzi, şi vorbi cu un calm îngheţat. – Dacă aveţi intenţia să vă pierdeţi cumpătul cu mine, Maiestate, v-aş recomanda insistent să n-o faceţi. Mânia lui Jezal fusese pe punctul să se stingă deja, iar acum, sub privirea de gheaţă a lui Bayaz, se topi complet. – Desigur… îmi pare rău… îmi pare foarte rău… Închise o clipă ochii, amorţit, după care coborî privirea spre tăblia lustruită a mesei. Niciodată nu-şi prezentase scuze pentru nimic. Acum, că era rege, şi nu mai trebuia să se scuze în faţa nimănui, constată că nu se putea opri. – N-am cerut eu asta, murmură el cu voce slabă, lăsându-se moleşit pe scaun. Nu ştiu cum s-a întâmplat. N-am făcut nimic ca s-o merit. – Sigur că nu, confirmă Bayaz, ocolind încet masa. Niciun om nu poate merita vreodată tronul. De-asta trebuie ca acum să vă străduiţi să fiţi vrednic de el. În fiecare zi. La fel cum au făcut marii predecesori ai domniei voastre. Casamir. Arnault. Harod însuşi. Jezal trase adânc aer în piept, apoi îl expiră. – Ai dreptate, desigur. Cum poţi să ai întotdeauna dreptate? Cu un gest umil, Bayaz ridică mâna. – Întotdeauna am dreptate? Nu prea. Dar am avantajul unei îndelungate experienţe, şi mă aflu aici pentru a vă călăuzi cât pot de bine. Aţi pornit cu dreptul pe un drum greu, şi ar trebui să fiţi mândru, la fel cum sunt şi eu. Totuşi, există anumiţi paşi pe care nu-i putem amâna. Iar principalul este nunta domniei voastre. Jezal căscă gura. – Nuntă…? – Un rege necăsătorit este ca un scaun cu trei picioare, Maiestate. Riscă să se răstoarne. Dosul Maiestăţii Voastre abia a atins tronul, şi este departe de a se fi instalat ferm acolo. Aveţi nevoie de o soţie care să vă aducă sprijin, şi mai aveţi nevoie şi de moştenitori, astfel încât supuşii domniei voastre să se simtă în 1176

siguranţă. Orice amânare va aduce numai ocazii pentru ca duşmanii să acţioneze împotriva Maiestăţii Voastre. Loviturile cădeau atât de rapid, încât Jezal fu nevoit să se apuce de cap, ca să nu-i explodeze. – Duşmani…? Nu încercase întotdeauna să se înţeleagă bine cu toată lumea? – Puteţi fi atât de naiv? Fără îndoială, Lordul Brock complotează deja împotriva domniei voastre. Lordul Isher nu va sta descurajat la nesfârşit. Alţii din Consiliul Deschis v-au susţinut de teamă, sau au fost plătiţi ca s-o facă. – Plătiţi? gâfâi Jezal. – Un asemenea sprijin nu durează o veşnicie. Trebuie să vă căsătoriţi, iar soţia dumneavoastră să vă aducă aliaţi puternici. – Dar am… Îşi linse buzele, nesigur cum să abordeze subiectul. – Unele angajamente… în sensul ăsta. – Ardee West? Jezal deschise pe jumătate gura, ca să-l întrebe pe Bayaz cum de cunoştea atâtea despre încurcăturile lui romantice, dar imediat se gândi mai bine. Bătrânul părea să ştie mult mai multe despre el decât ştia el însuşi, la urma urmei. – Ştiu cum e, Jezal. Am avut o viaţă lungă. Sigur că o iubeşti. Sigur că ai da orice pentru ea, acum. Dar, crede-mă, aceste sentimente n-au să dureze. Potrivindu-se incomod pe scaun, Jezal încercă să-şi imagineze zâmbetul asimetric al lui Ardee, părul ei mătăsos, sunetul râsului ei. Felul cum îl consolase atât de mult pe câmpie. Dar îi era greu să se gândească la ea fără a-şi aminti dinţii înfipţi în buza lui, usturimea palmei trase peste faţă, sunetul mesei care scârţâia ritmic sub ei. Ruşinea şi vinovăţia şi complexitatea situaţiei. Glasul lui Bayaz continua să se audă: nemilos de calm, brutal de realist, necruţător de rezonabil. – Este foarte firesc să-ţi iei angajamente, dar viaţa ta trecută a luat sfârşit, şi odată cu ea s-au dus şi angajamentele. Acum eşti rege, iar poporul tău îţi cere să te porţi ca un rege. Oamenii au nevoie de cineva pe care să-l privească respectuos. O persoană care, fără niciun efort, e mai presus decât ei. Vorbim despre Înalta Regină a Uniunii. O mamă de regi… Fiica unui fermier, cu tendinţe de comportament imprevizibil şi aplecare spre băutură? N-aş crede. La auzul acestei descrieri, Jezal tresări, dar nu-l prea putea contrazice. – Tu eşti un fiu natural. O soţie cu o ascendenţă impecabilă ar da mult mai mare greutate dinastiei tale. Mult mai mult respect. Lumea e plină de femei eligibile, Maiestate, toate născute în familii sus-puse. Fiice de duci şi surori de regi, frumoase şi cultivate. O lume de prinţese dintre care să alegeţi. Jezal îşi simţi sprâncenele înălţându-se. O iubea pe Ardee, desigur, dar Bayaz avea nişte argumente nimicitoare. Acum avea mult mai multe la care să se gândească, pe lângă propriile lui nevoi. Dacă gândul la el însuşi ca rege era 1177

absurd, ideea de a o vedea pe Ardee regină era de trei ori pe-atât. Sigur că o iubea. Într-un fel. Dar… o lume de prinţese din care să aleagă? Categoric, unei asemenea fraze era greu să-i găsească vreun cusur. – Aţi înţeles! pocni triumfător din degete Întâiul dintre Magi. Voi trimite vorbă Ducelui Orso al Talinilor, ca fiica lui, Terez, să vă fie prezentată. Ridică mâna, într-o atitudine liniştitoare: – Doar pentru început, înţelegeţi? Talinii ar fi nişte aliaţi puternici. Şi, zâmbind, se aplecă să-i murmure la ureche: – Dar nu e nevoie să laşi nimic în urmă, dacă eşti într-adevăr ataşat de fata acea. Ştii, regii au adesea ţiitoare. Şi cu asta, desigur, chestiunea fu hotărâtă.

1178

Pregătiţi pentru tot ce poate fi mai rău Glokta stătea în sufragerie, cu privirea spre masă, frecându-şi cu o mână coapsa îndurerată. Cu cealaltă mână răscolea absent averea în nestemate împrăştiată pe punga de piele neagră. De ce fac asta? De ce stau aici şi pun întrebări? Aş putea să plec la fluxul următor, şi nimeni nu mi-ar simţi lipsa. Poate să fac un tur al celor mai frumoase oraşe din Styria? O croazieră printre Cele O Mie De Insule? Şi, în cele din urmă, spre îndepărtatul Thond, sau şi mai îndepărtatul Suljuk, ca să-mi trăiesc zilele nenorocite în linişte, printre oameni care nu înţeleg o vorbă din ce spun? Fără să fac rău nimănui? Fără să ţin niciun secret? Fără să-mi mai pese cine-i vinovat şi cine nevinovat, ce-i adevăr şi ce-i minciună, decât le pasă acestor pietricele colorate. Nestematele scânteiau în lumina lumânărilor, ţăcănind laolaltă, gâdilându-i degetele cu care le împingea când încolo, când încoace. Dar Eminenţa Sa ar plânge şi-ar tot plânge din cauza dispariţiei mele neaşteptate. La fel ar face, îmi imaginez, şi casa bancară Valint şi Balk. Unde anume, în tot Cercul larg al Lumii, aş fi la adăpost de lacrimile unor stăpâni atât de puternici? Şi de ce? Ca să pot şedea pe fundul meu schilod cât e ziua de lungă, aşteptând să vină ucigaşii? Ca să zac în pat, sfâşiat de dureri, cu gândul la tot ce-am pierdut? Privi încruntat pietrele preţioase: curate, frumoase şi dure. Hotărârea am luato de mult. Când am primit banii de la Valint şi Balk. Când am sărutat inelul învestirii în funcţie. Înaintea închisorilor Împăratului, chiar, când am trecut călare podul, convins că numai magnificul Sand dan Glokta ar putea să salveze lumea… Un ciocănit tunător răsună în cameră, iar Glokta ridică smucit capul, cu gura fără dinţi căscată. Numai să nu fie Arhilectorul… – Deschideţi, în numele Eminenţei Sale! Se strâmbă, cu spatele străbătut de un spasm, şi se ridică greoi de pe scaun, adunând pietrele grămadă. Cu pumnul, strălucitoare, nepreţuite. Fruntea i se îmbrobonase de sudoare. Dacă Arhilectorul mi-ar descoperi micul tezaur? Chicoti pentru sine, în timp ce înhăţa punga de piele. Voiam să-i spun despre toate astea, chiar voiam, dar niciodată nu părea să fie momentul potrivit. Un fleac, la urma urmei – nimic mai mult decât răscumpărarea unui rege. Degetele sale bâjbâiau printre pietre şi, deatâta grabă, împinse una de pe masă, iar nestemata căzu sclipind pe podea, cu un sunet ascuţit. Încă o bătaie în uşă, şi mai puternică, făcând încuietoarea masivă să se zgâlţâie. 1179

– Deschideţi! – Acum vin! Se chinui să se lase în patru labe, cu un geamăt, pornind pe podea, în timp ce gâtul îi ardea de durere. O văzu – o piatră verde plată, pe podele, lucind viu în lumina focului. Te-am prins, nefericito! O înhăţă, se ridică în picioare, ţinându-se de marginea mesei, şi închise punga, îndoind-o o dată şi încă o dată. N-am timp s-o ascund. O vârî în cămaşă, împingând-o în jos până sub cingătoare, şi porni şchiopătând spre uşa din faţă, ştergându-şi chipul asudat, aranjându-şi hainele, străduindu-se să arate cât mai netulburat. – Vin! Nu e nevoie să… Patru practicieni uriaşi năvăliră în apartament, pe lângă el, aproape răsturnându-l. În urma lor, pe culoarul de-afară, stătea Eminenţa Sa Arhilectorul, încruntat cu ură, având în spate încă doi practicieni. Surprinzătoare oră pentru o vizită atât de încântătoare. Glokta îi auzea pe cei patru tropăind prin camere, dând uşile de perete, deschizând dulapurile. Nu mă luaţi în seamă, domnilor, simţiţi-vă ca la voi acasă. După câteva momente, reveniră. – Nimic, mormăi unul, în mască. – Hmm… scrâşni Sult, trecând calm pragul, cu o privire dispreţuitoare în jur. Noua mea locuinţă, se pare, nu e mult mai impresionantă decât cele vechi. Cei şase practicieni ocupară poziţii pe lângă pereţii sufrageriei, cu braţele încrucişate pe piept, atenţi. Groaznic de mulţi oameni înalţi şi voinici, ca să ţină sub ochi un olog pirpiriu. Pantofii lui Sult loveau podeaua în timp ce se învârtea cu paşi mari prin cameră, încruntat, schimonosit de furie, cu ochii ieşiţi din orbite. Nu-i nevoie să fii un excelent observator ca să-ţi dai seama că nu e deloc încântat. Se poate ca unul dintre secretele mele hidoase să fi ajuns la urechile lui? Una dintre micile mele nesupuneri? Glokta simţi un fior de transpiraţie străbătându-i spinarea cocârjată. Faptul că Magistra Eider n-a fost executată, poate? Înţelegerea mea cu practiciana Vitari de a spune mai puţin decât tot adevărul? Colţul pungii de piele îl împunse uşor în coaste, când îşi schimbă poziţia şoldurilor. Sau n-o fi decât mica problemă a marii averi cu care am fost cumpărat de o casă bancară foarte suspectă? În mintea lui Glokta se ivi o imagine, neînfrânată, a pungii cu nestemate plesnind deodată sub centura lui, pentru ca pietrele scumpe să se reverse prin pantaloni într-o cascadă nepreţuită, sub privirile uimite ale Arhilectorului şi practicienilor lui. Mă întreb cum aş fi-n stare să dau vreo explicaţie? Gândul îl făcu să-şi înăbuşe un chicotit. – Ticălosul de Bayaz! mârâi Sult, strângându-şi pumnii în mănuşile albe. Glokta simţi un început de relaxare. Aşadar, nu eu sunt problema. Nu încă, cel puţin. 1180

– Bayaz? – Mincinosul ăla chel, impostorul ăla hlizit, şarlatanul bătrân! A furat Consiliul Închis!… Termină, hoţule! – … L-a făcut pe viermele ăla de Luthar să ne dicteze! Mi-ai spus că e un nimeni fără şira spinării! Ţi-am spus că a fost un nimeni fără şira spinării, şi nu m-ai luat în seamă. – Căţelandru’ ăsta blestemat arată c-are dinţi, şi nu se teme să-i folosească, şi Întâiul nemernic dintre Magi îl ţine de lesă! Râde de noi! Râde de mine! De mine! urlă Sult, împungându-se în piept cu un deget încovoiat ca o gheară. – Eu… – Dracu’ să-ţi ia scuzele, Glokta! Mă-nec într-o mare de scuze nenorocite, când eu de răspunsuri am nevoie! De soluţii am nevoie! Am nevoie să aflu mai multe despre mincinosul ăsta! Atunci, am o veste care s-ar putea să te impresioneze… – De fapt, mi-am şi permis libertatea de a face câţiva paşi în direcţia respectivă. – Ce paşi? – Am reuşit să-l iau în custodie pe Navigatorul lui, spuse Glokta, îngăduinduşi un zâmbet foarte discret. – Pe Navigator? repetă Sult, fără a da niciun semn că ar fi fost impresionat. Şi imbecilul ăla cu ochii-n stele ce ţi-a zis? Glokta făcu o scurtă pauză. – Că a călătorit prin Vechiul Imperiu până la marginea lumii, cu Bayaz şi noul nostru rege, înainte de întronare. Tăcu iar, căutându-şi cuvintele care să se potrivească uşor în lumea logică, raţională şi plină de explicaţii simple a lui Sult. – Căutau o… relicvă, din Vechiul Timp… – Relicvă? repetă Sult, încruntându-se şi mai tare. Din Vechiul Timp? Glokta înghiţi în sec. – Într-adevăr, dar n-au găsit-o… – Deci acum ştim unul dintr-o mie de lucruri pe care Bayaz nu le-a făcut? Pfui! expedie dispreţuitor Arhilectorul ideea, cu un gest furios. E un nimeni, şi ţia spus mai puţin decât nimic! Doar mituri şi palavre de-ale voastre! – Desigur, Eminenţa Voastră, mormăi Glokta. Unii oameni sunt greu de mulţumit. Sult privi încruntat tabla de joc aflată sub fereastră, cu mănuşa albă ezitând deasupra pieselor ca pentru a face o mutare. – Nici nu mai ştiu de câte ori m-ai dezamăgit, dar îţi voi da o ultimă şansă de a te reabilita. Mai cercetează-l o dată pe Întâiul dintre Magi. Descoperă vreo

1181

slăbiciune, vreo armă pe care s-o putem folosi împotriva lui. Individul e o boală pe care trebuie să o stârpim. Împinse furios cu degetul una dintre piesele albe. – Vreau să fie distrus! Vreau să fie terminat! Îl vreau în lanţuri, în Casa Întrebărilor! Glokta înghiţi iar în sec. – Eminenţa Voastră, Bayaz stă ascuns în palat, unde nu am acces la el… protejatul lui este acum regele nostru… Graţie, în parte, propriilor noastre eforturi disperate. Aproape că se strâmbă, dar nu putu să nu întrebe: – Cum să procedez? – Cum? ţipă Sult. Mai întrebi cum, vierme schilod ce eşti? Dădu cu mâna peste tablă, furios, măturând piesele pe jos. Şi mă-ntreb cine va trebui să se aplece ca să le culeagă… Cei şase practicieni, ca şi cum ar fi fost coordonaţi de timbrul ascuţit al Arhilectorului, se desprinseră de lângă pereţi, cu un aer ameninţător. – Dacă voiam să mă ocup eu însumi de toate detaliile, nu mai aveam nevoie de serviciile tale bune de nimic! Ieşi afară de-aici şi fă-ţi treaba, scârnăvie împuţită! – Eminenţa Voastră este prea bun, murmură Glokta, înclinând din nou capul. Dar până şi cel mai umil câine are nevoie să fie scărpinat între urechi, din când în când, altfel poate sări la beregata stăpânului… – Şi cu ocazia asta, ocupă-te şi de povestea lui. – Poveste, Arhilector Sult? – Basmul ăla al lui Carmee dan Roth! îşi îngustă Sult ochii şi mai tare, brăzdând cu riduri rădăcina nasului. Dacă nu putem lua lesa în mâna noastră, măcar să culcăm câinele la pământ, înţelegi? Glokta îşi simţi ochiul tresărind, în ciuda eforturilor sale de a-şi păstra calmul. Găsim o cale de a pune brusc capăt domniei Regelui Jezal. Cam periculos… Dacă Uniunea ar fi o corabie, putem spune că-n ultima vreme a trecut printr-o furtună năprasnică, şi se apleacă rău într-o parte. Am pierdut un căpitan. Acum înlocuim altul, şi s-ar putea ca nava să se desfacă în bucăţi. Război Civil – se bagă cineva? Privi încruntat piesele împrăştiate pe jos. Dar Eminenţa Sa a vorbit. Cum zicea Shickel? Când stăpânul tău îţi trasează o sarcină, îţi dai toată silinţa s-o îndeplineşti. Chiar dacă e o sarcină întunecată. Iar unii dintre noi ne pricepem cel mai bine tocmai la sarcinile întunecate… – Carmee dan Roth şi bastardul ei. Voi afla adevărul, Eminenţa Voastră, vă puteţi baza pe mine. Strâmbătura lui Sult atinse o culme şi mai înaltă a dispreţului. – S-o văd şi pe asta!

1182

Casa Întrebărilor era foarte ocupată pentru o seară ca aceea. Glokta nu vedea pe nimeni, în timp ce şontâcăia pe coridor, cu epavele dinţilor înfipte în buză şi mâna năclăită de sudoare, încleştată pe capătul bastonului. Nu vedea pe nimeni, dar îi auzea. Din spatele uşilor ferecate în fier izbucneau glasuri. Joase şi stăruitoare. Punând întrebările. Ascuţite şi disperate. Scuipând răspunsurile. Din când în când, un ţipăt, un răget sau un urlet de durere sfâşia tăcerea apăsătoare. Astea nici nu mai au nevoie de explicaţii. Severard stătea rezemat de peretele murdar, cu un picior proptit pe tencuială, fluierând atonal pe sub mască, în timp ce Glokta venea şchiopătând spre el. – Ce-s toate astea? îl întrebă. – Unii dintre supuşii Lordului Brock s-au îmbătat şi au făcut gălăgie. Cincizeci la număr, ditamai scandalul lângă Patru Colţuri. Se plâng că li s-au încălcat drepturile, se smiorcăie că oamenii au fost înşelaţi, zbiară că Brock trebuia să fie rege. Zic că era o demonstraţie. Noi zicem că e trădare. – Trădare, hmm? O definiţie de o flexibilitate notorie. – Alegeţi câţiva şefi de grup şi puneţi-i să semneze nişte hârtii. Englia e din nou în mâinile Uniunii. A venit vremea să-ncepem să umplem locul cu trădători. – S-au şi apucat de treabă. Altceva? – A, da, sigur. Jongleria cu cuţite. Unul cade, două se ridică. Mereu tot mai multe lame învârtindu-se prin aer, şi fiecare cu tăiş ucigător. – Azi m-a vizitat Eminenţa Sa. O vizită scurtă, dar prea lungă pentru gusturile mele. – De lucru pentru noi? – Nimic care să te îmbogăţească, dacă asta sperai. – Eu sper tot timpul. Sunt un optimist, cum se zice. – Norocul tău. Eu tind în partea cealaltă. Glokta trase adânc aer în piept şi-l eliberă cu un oftat prelung. – Întâiul dintre Magi şi tovarăşii lui cei îndrăzneţi. – Iar? – Eminenţa Sa vrea informaţii. – Totuşi, Bayaz ăsta… N-are relaţii strânse cu noul rege? Glokta îşi arcui o sprânceană, în timp ce pe culoar reverbera un urlet de durere înăbuşit. Strânse? Putea foarte bine să-l fi plămădit din lut. – De-asta trebuie să stăm cu ochii pe el, practician Severard. Pentru propria lui protecţie. Oamenii puternici au inamici puternici, precum şi prieteni puternici. – Crezi că Navigatorul mai ştie şi altceva? – Nimic care să ne fie de real folos. 1183

– Păcat. Mă obişnuisem să lucrez cu prăpăditul ăla. Tot spune o poveste nemaipomenită cu un peşte uriaş. Glokta îşi supse gingiile goale. – Ţine-l acolo unde e, deocamdată. Poate că practicianului Frost o să-i placă basmele lui. Are un simţ al umorului foarte dezvoltat. – Dacă Navigatorul nu ne foloseşte la nimic, pe cine mai strângem cu uşa? Într-adevăr, pe cine? Nouădegete s-a dus. Bayaz însuşi stă pitit în palat, iar ucenicul lui o dată nu pleacă de lângă el. Jezal dan Luthar cel de odinioară, trebuie să recunoaştem, e acum prea departe ca să-l mai putem ajunge… – Ce-ai zice de femeia aia? Severard ridică privirea. – Cine, curva aia cafenie? – E tot în oraş, nu? – Ultima oară, aşa am auzit. – Atunci, urmăreşte-o şi vezi ce-nvârteşte. Practicianul tăcu o clipă. – Chiar trebuie? – Ce, ţi-e frică? Ridicându-şi masca, Severard se scărpină la nas. – Pot să mă gândesc la alţi oameni pe care aş prefera să-i urmăresc. – Viaţa constă într-o serie de lucruri pe care am prefera să nu le facem, replică Glokta, uitându-se în lungul coridorului, ca să se asigure că nu-i auzea nimeni. Mai trebuie şi să punem nişte întrebări despre Carmee dan Roth, presupusa mamă a actualului nostru rege. – Ce fel de întrebări? Glokta se aplecă spre Severard, pentru a-i şopti la ureche: – Întrebări cum ar fi… chiar a născut un copil înainte să moară? Copilul ăla era într-adevăr rodul şalelor harnice ale Regelui Guslav? Este unul şi acelaşi cu omul pe care-l avem acum pe tron? Ştii tu ce fel de întrebări… Întrebări care ne-ar putea aduce mari necazuri. Întrebări pe care unii oameni le-ar putea numi trădare. În fond, definiţia e de o flexibilitate notorie. Masca lui Severard arăta la fel ca întotdeauna, dar pe restul feţei sale se citea limpede îngrijorarea. – Eşti sigur că vrei să scormonim pe-acolo? – Ce-ar fi să-l întrebi pe Arhilector dacă e sigur? Mie mi s-a părut destul de convins. Dacă ai probleme, cere-i lui Frost să te ajute. – Dar… ce anume căutăm? Cum o să… – Cum? şuieră Glokta. Dacă voiam să mă ocup eu de toate detaliile, n-aş fi avut nevoie de serviciile tale. Du-te-acolo şi fă-ţi treaba!

1184

Când fusese tânăr şi frumos, ager şi promiţător, admirat şi invidiat, Glokta îşi petrecuse mult timp în tavernele din Adua. Deşi nu-mi amintesc să fi decăzut vreodată atât de jos, nici chiar când eram cel mai prost dispus. Acum, abia dacă se simţea nelalocul lui, în timp ce şontâcăia printre meseni. Acolo, a fi schilod era o normă, iar el avea mai mulţi dinţi decât majoritatea celorlalţi. Aproape toţi aveau cicatrice nearătoase sau infirmităţi, ulceraţii şi negi care-ar fi făcut să roşească până şi o broască râioasă. Erau acolo oameni cu chipurile aspre precum crustele de pe o oală veche de gătit. Oameni care tremurau mai rău decât frunzele pe timp de furtună şi puţeau a pişat stătut o săptămână. Oameni părând în stare să taie beregata unui copil doar ca să-şi verifice tăişul cuţitului. O târfă beată stătea rezemată de un stâlp, într-o poziţie care nu l-ar fi putut excita nici pe cel mai disperat marinar. Aceeaşi duhoare de bere acră şi deznădejde, transpiraţie îmbâcsită şi moarte timpurie, pe care mi-o amintesc din locurile celor mai destrăbălate excese ale mele. Doar că mai puternică. Într-un capăt al sălii cu miros viciat erau câteva separeuri, intrânduri boltite pline de umbre mizerabile şi beţivi şi mai mizerabili. Şi pe cine te-ai putea aştepta să găseşti într-un asemenea decor? Glokta îşi târşâi picioarele până în dreptul ultimului dintre ei. – Ei, ei, ei… Nu m-aşteptam să te mai revăd în viaţă. Nicomo Cosca arăta şi mai rău decât prima oară când îl întâlnise, dacă aşa ceva era posibil. Stătea tolănit lângă peretele clisos, cu mâinile atârnând şi capul căzut într-o parte, privindu-l printre pleoapele întredeschise pe Glokta cum se chinuia să se aşeze pe un scaun din faţa lui. Pielea-i arăta de o paloare leşioasă în lumina slabă a singurei lumânări nevolnice, avea pungi vinete sub ochi, iar peste faţa ascuţită şi ciupită de vărsat îi treceau umbre negricioase. Urticaria de pe gât i se agravase, urcând pe obraz ca iedera pe o ruină. Cu un mic efort doar, ar putea să arate aproape la fel de bolnav ca mine. – Superior Glokta… scârţâi glasul aspru ca o scoarţă de copac al lui Cosca. Mă bucur că mi-ai primit mesajul. Ce onoare, să ne reîntâlnim, în ciuda oricăror aşteptări. Stăpânii dumitale nu ţi-au răsplătit eforturile din Sud luându-ţi gâtu’, ’ai? – Şi eu am fost la fel de surprins ca tine, dar nu, replică Glokta, adăugând în sinea sa: Deşi încă mai e timp berechet. Ce-a mai fost prin Dagoska după plecarea mea? Styrianul îşi umflă obrajii supţi. – Mare halima, dacă tot mă-ntrebi. O mulţime de morţi. O droaie de oameni înrobiţi. Aşa se-ntâmplă când vin gurkienii la cină, ’ai? Oameni buni care sfârşesc rău, şi nici ăia răi nu s-au descurcat mult mai bine. Toţi au ajuns rău. N-a scăpat nici prietenul dumitale, generalul Vissbruck. – Înţeleg că şi-a tăiat beregata. Spre încântarea lacomă a publicului… 1185

– Şi tu cum ai scăpat? Colţul gurii lui Cosca se arcui, ca şi cum ar fi vrut să zâmbească, dar nu-l ţineau puterile. – M-am travestit în slujnică şi am scăpat cu futaiu’. – Ingenios… Dar e mult mai probabil ca tu să fi fost ăla care le-a deschis gurkienilor porţile, în schimbul libertăţii. Mă întreb dacă nu cumva şi eu aş fi făcut la fel în locul tău. Probabil. – Şi un mare noroc pentru amândoi. – Se zice că norocul e femeie. Se simte atrasă de ăia care-o merită cel mai puţin. – Aşa o fi… Deşi se pare că eu nici nu merit, nici nu-s norocos. – Cu siguranţă, e un mare noroc c-ai apărut în Adua tocmai acum. Situaţia e… tensionată. Glokta auzi un fojgăit, şi un şobolan cât toate zilele se repezi afară de sub scaunul lui, oprindu-se o clipă în văzul tuturor. Cosca îşi înfipse o mână stângace sub haina plină de pete şi, când o scoase, prin aer fulgeră un cuţit. Se înfipse în podele, vibrând, la vreun pas, doi, de ţintă. Şobolanul mai stătu acolo un moment, ca pentru a-şi exprima dispreţul, apoi o tuli printre picioarele meselor şi ale scaunelor şi încălţările scâlciate ale muşteriilor. Cosca îşi supse dinţii pătaţi, în timp ce ieşea împleticit din separeu ca să-şi ia înapoi arma. – Ştii, cândva eram campion la aruncatul cuţitului. – Toate femeile frumoase îmi sorbeau fiecare cuvânt, adăugă Glokta, sugându-şi şi el gingiile dezgolite. Vremurile se schimbă… – Am auzit. Tot felu’ de schimbări. Conducători noi înseamnă griji noi. Iar grijile-nseamnă afaceri, pentru noi ăştia din meseria mea. – S-ar putea să am nevoie de talentele tale speciale, nu peste multă vreme. – Nu pot să zic că te-aş refuza, răspunse Cosca, ridicând sticla şi vârându-şi limba prin gâtul ei, ca să lingă şi ultima picătură. Am punga goală ca un puţ secat. Aşa de goală, chiar, că nici nu mai am pungă. În privinţa asta, cel puţin, te pot ajuta. Glokta se asigură că nu erau observaţi, apoi aruncă un obiect pe tăblia aspră a mesei, privindu-l cum se rostogolea cu zgomot până în faţa lui Cosca. Mercenarul îl luă între degete şi-l apropie de flacăra lumânării, examinându-l cu un ochi injectat. – Pare să fie un diamant. – Poţi să te consideri angajat. Îndrăznesc să spun că ai putea găsi alţi câţiva inşi care gândesc la fel, ca să te ajute. Oameni de nădejde, care nu vorbesc aiurea şi nici nu pun întrebări. Nişte oameni de ispravă. – Oameni de tot rahatu’, adică? 1186

Glokta zâmbi, arătându-şi golurile dintre dinţi. – Mă rog. Cred că depinde de pe ce poziţie priveşti: a celui care angajează, sau a celui care îndeplineşte treaba. – Că cam aşa… confirmă Cosca, lăsându-şi sticla goală să cadă pe podelele denivelate. Şi care-i treaba, Superior Glokta? – Pentru moment, aşteptaţi doar, şi staţi la fereală. Se aplecă în afara separeului, cu o strâmbătură, şi pocni din degete spre o chelneriţă posacă. – Încă o sticlă din ce bea prietenul meu! – Şi pe urmă? – Sunt sigur c-o să vă găsim ceva de făcut, dădu din cap Glokta, după care se aplecă dureros înainte, peste masă, pentru a continua în şoaptă. Între noi fie vorba, am auzit un zvon cum că ar veni gurkienii. Cosca tresări. – Iar ăia? Trebuie musai să fim implicaţi? Nemernicii nu joacă după reguli. Dumnezeu, şi cinste, şi credinţă, adăugă el, cutremurat. Şi iar îmi vin dracii… – Ei bine, oricine-ar bate la uşă, sunt sigur că putem organiza o ultimă redută eroică, împotriva tuturor sorţilor, fără speranţă de salvare. Nici eu nu duc lipsă de duşmani, la urma urmei. Ochii mercenarului luciră, când ospătăriţa trânti o sticlă plină pe masa vălurită, în faţa lui. – Aha, cauze pierdute… Favoritele mele.

1187

Veşmântul autorităţii West stătea aşezat în cortul Lordului Mareşal şi privea în gol, fără speranţă. În ultimul an, abia dacă mai avusese vreo clipă de răgaz. Iar acum, dintr-odată, nu mai avea nimic altceva de făcut decât să aştepte. Îşi tot imagina că-l va vedea pe Burr intrând în cort şi mergând spre hărţi, cu pumnii strânşi la spate. Se tot aştepta să-i simtă prezenţa încurajatoare prin tabără, să-i audă glasul bubuitor chemând la ordine ofiţerii care o mai luau razna. Dar, desigur, aşa ceva n-avea să se mai întâmple. Nici acum, şi nici altă dată. Niciodată. La stânga se aflau ofiţerii din statul major al generalului Kroy, toţi solemni şi siniştri în uniformele lor negre şi scrobite ca întotdeauna. În dreapta stăteau tolăniţi oamenii lui Poulder, cu nasturii de sus descheiaţi neglijent, într-un afront făţiş adus celorlalţi, umflându-se în pene ca nişte păuni care-şi desfac coada. Cei doi mari generali se priveau cu toată suspiciunea unor armate rivale pe câmpul de luptă, aşteptând edictul care avea să-l ridice pe unul în Consiliul Închis, pe culmile puterii, celuilalt spulberându-i speranţele pentru vecie. Edictul care urma să-l numească pe noul Rege al Uniunii şi pe noul său Lord Mareşal. Acesta din urmă avea să fie Poulder sau Kroy, desigur, şi fiecare îşi anticipa glorioasa victorie finală asupra celuilalt. Între timp, armata, şi West mai cu seamă, stăteau paralizaţi. Neputincioşi. Departe spre nord, Copoiul şi ai lui, care salvaseră viaţa lui West în sălbăticie de-atâtea ori încât nici nu le mai ştia numărul, luptau fără îndoială pentru supravieţuire, aşteptând cu disperare un ajutor care n-avea să mai vină niciodată. Pentru West, totul era ca şi cum ar fi asistat la propria lui înmormântare, iar majoritatea participanţilor erau duşmani care se strâmbau, rânjeau şi-şi dădeau aere. Urma să câştige Poulder sau Kroy, şi oricare ar fi fost, el era condamnat. Poulder îl ura cu patimă înflăcărată, iar Kroy, cu dispreţ îngheţat. Singura prăbuşire mai rapidă şi mai deplină decât a lui avea să fie cea a lui Poulder, sau a lui Kroy – a oricăruia dintre ei era în cele din urmă trecut cu vederea de către Consiliul Închis. De afară se auzi vag zarvă, şi toate capetele se întoarseră imediat spre intrare. Nişte paşi se apropiară de cort, făcându-i pe câţiva ofiţeri să se ridice de pe scaune, neliniştiţi. Latura intrării fu împinsă deoparte şi Cavalerul Vestitor dădu buzna înăuntru, cu decoraţiile zornăind. Era peste măsură de înalt, cu aripile coifului aproape găurind tavanul cortului, când se îndreptă de spate. Pe umărul împlătoşat avea agăţată o taşcă de piele, marcată cu soarele auriu al Uniunii. West îşi aţinti ochii asupra ei, ţinându-şi respiraţia. – Prezintă-ţi mesajul, îi ceru Kroy, întinzând mâna. – Mie să mi-l prezinţi! se răsti Poulder. 1188

Cei doi se dondăneau fără pic de demnitate, în timp ce Cavalerul Vestitor îi privea încruntat, nepăsător. – Colonelul West este prezent? întrebă el cu voce gravă, răsunătoare. Toate capetele, şi mai ales cele ale lui Poulder şi Kroy, se întoarseră. West se pomeni ridicându-se de pe scaun, ezitant. – Ăă… eu sunt West. Cavalerul Vestitor trecu indiferent pe lângă generalul Kroy, înaintând spre West, într-un clănţănit de pinteni. Îşi deschise tolba cu depeşe, scoase un sul de pergament şi îl ridică. – Din porunca regelui. Ironia finală din imprevizibila carieră a lui West, după câte se părea, era aceea că el avea să fie cel ce anunţa numele omului care peste câteva momente avea să-l dezonoreze, concediindu-l. Dar, dacă tot îi era sortit să cadă cu pieptu-n sabie, orice amânare n-ar fi făcut decât să sporească durerea. Luă pergamentul din mâna înmănuşată a Cavalerului Vestitor şi rupse sigiliul masiv. Îl desfăşură pe jumătate, dând la iveală un paragraf scris caligrafic. Toţi cei din cort îşi ţinură respiraţia când începu să citească. Deodată, lui West îi scăpă un chicotit neîncrezător. Chiar dacă atmosfera era încordată ca într-o judecătorie înaintea sentinţei, nu se putea stăpâni. Fu nevoit să mai citească de două ori prima parte, ca s-o priceapă cât de cât. – Ce-i aşa de amuzant? întrebă sever Kroy. – Consiliul Deschis l-a ales pe Jezal dan Luthar ca nou Rege al Uniunii, cunoscut de-acum încolo ca Jezal Întâiul. Fu nevoit să-şi înăbuşe din nou râsul, deşi gluma – dacă era o glumă – n-avea pic de haz. – Luthar? repetă cineva. Cine naiba-i Luthar? – Băiatul ăla care a câştigat Turnirul? Într-un fel, totul era îngrozitor de potrivit. Jezal se purtase dintotdeauna ca şi cum s-ar fi crezut mai bun decât toţi ceilalţi. Acum, după câte se părea, chiar devenise. Dar toată această situaţie, oricât ar fi fost de surprinzătoare, nu avea decât o importanţă secundară. – Cine-i noul Lord Mareşal? mârâi Kroy, şi ofiţerii din ambele grupuri, deacum cu toţii în picioare, se apropiară, formând un semicerc încordat. West trase adânc aer în piept, adunându-şi curajul ca un copil care se pregăteşte să sară într-un heleşteu rece ca gheaţa. Desfăcu sulul, parcurgând repede cu privirea şi partea a doua a textului. Se încruntă. Nicăieri nu apăreau numele lui Poulder şi Kroy. Citi din nou, mai atent. Şi deodată, simţi că i se înmuiau genunchii. – Pe cine-l numeşte? aproape că zbieră Kroy.

1189

Deşi deschise gura, West nu-şi putu găsi cuvintele. Întinse scrisoarea, iar Poulder i-o smulse din mână, în timp ce Kroy se chinuia zadarnic să privească peste umărul lui. – Nu… şopti Poulder, când citi până la capăt. Kroy îi smulse depeşa şi o parcurse rapid cu privirea. – Trebuie să fie o greşeală! Cavalerul Vestitor, însă, nu era de aceeaşi părere. – Consiliul Închis nu are obiceiul să facă greşeli. Aţi primit ordinele regelui! După care se întoarse spre West, cu o plecăciune. – Domnule Lord Mareşal, îngăduiţi-mi să-mi iau rămas-bun. Cei mai buni şi mai strălucitori ofiţeri ai armatei se holbau la el, cu gurile căscate. West abia dacă reuşi să se bâlbâie: – Ăă… da… Da, desigur. O oră mai târziu, cortul era gol. West stătea singur la pupitrul de scris al lui Burr, aranjând la nesfârşit, cu nervozitate, călimara, tocul, hârtiile şi, mai ales, scrisoarea cea mare pe care o pecetluise cu un cocoloş de ceară roşie. Se uita la ea încruntat, ridica ochii spre hărţile prinse pe scânduri, revenea cu privirea la propriile-i mâini depuse pe blatul de piele zgâriată, încercând să înţeleagă ce naiba se întâmplase. Din câte putea să-şi dea seama, fusese promovat dintr-odată într-una dintre cele mai înalte funcţii ale Uniunii. Lord Mareşal West. Cu posibila excepţie a lui Bethod însuşi, era cel mai puternic om din acea parte a Mării Circulare. Poulder şi Kroy erau de-acum încolo obligaţi să i se adreseze cu „domnule”. Avea un scaun în Consiliul Închis. El! Collem West! Un om de rând, care toată viaţa fusese dispreţuit, bruscat, privit de sus. Cum se putuse întâmpla una ca asta? Nu pe merit, cu siguranţă. Nu în urma vreunei acţiuni sau non-acţiuni din partea lui. Din pură întâmplare. O prietenie întâmplătoare cu un om care, în multe privinţe, nu-i plăcea prea mult, şi din partea căruia în niciun caz nu se aşteptase vreodată să-i facă favoruri. Un om care, printr-o lovitură norocoasă care nu putea fi descrisă decât ca un miracol, urcase acum pe tronul Uniunii. Râsul său neîncrezător nu dură mult. În minte i se forma o imagine cum nu se poate mai neplăcută. Prinţul Ladisla, zăcând undeva în sălbăticie, cu capul zdrobit, pe jumătate gol şi neîngropat de nimeni. West înghiţi un nod. Dacă nu era el, acum Ladisla ar fi fost rege, iar el ar fi spălat latrine în loc de a se pregăti să preia comanda armatei. Începea să-l doară capul şi-şi masă nervos tâmplele. Poate că totuşi jucase şi el un rol crucial în propria lui avansare, la urma urmei. Pânza cortului foşni, când Pike intră cu ruina lui de zâmbet stins. – E aici generalul Kroy. – Lasă-l să asude un moment.

1190

Dar cel pe care-l treceau sudorile era West însuşi. Îşi frecă palmele umede şişi netezi vestonul uniformei, cu însemnele de colonel abia tăiate de pe umeri. Trebuia să pară absolut stăpân pe sine, fără niciun efort, la fel cum arătase întotdeauna Mareşalul Burr. La fel cum arătase şi Mareşalul Varuz, în pustiurile uscate din Gurkhul. Trebuia să-i strivească pe Poulder şi Kroy cât avea ocazia. Dacă n-o făcea acum, avea să rămână pentru totdeauna la discreţia lor. O ciozvârtă de carne sfâşiată între doi câini furioşi. Fără tragere de inimă, luă scrisoarea şi i-o întinse lui Pike. – N-am putea să-i spânzurăm pe amândoi şi gata, domnule? întrebă fostul condamnat, în timp ce o lua. – Numai de-am putea… Dar fără ei nu ne descurcăm, oricâte necazuri ne-ar pricinui. Un nou Rege, un nou Lord Mareşal, amândoi fiind nişte oameni de care n-a auzit aproape nimeni, niciodată. Soldaţii au nevoie de conducători pe care-i cunosc. Inspiră prelung pe nas, umflându-şi pieptul. Fiecare om trebuia să-şi joace rolul, atâta tot. Slobozi aerul, şuierător. – Introdu-l pe generalul Kroy, te rog. – Am înţeles. Pike deschise intrarea cortului şi mugi: – General Kroy! Uniforma neagră a lui Kroy, cu frunzuliţe aurii brodate pe guler, fusese atât de ţeapăn scrobită, încât era de mirare că mai putea să se mişte în ea. Se îndreptă de spate şi rămase nemişcat, cu ochii fixaţi undeva în apropiere. Poziţia de salut era impecabilă, cu fiecare parte a trupului la locul ei, şi totuşi reuşea cumva să-şi manifeste vizibil dispreţul şi dezamăgirea. – Permiteţi-mi ca mai întâi să vă prezint felicitările mele, scrâşni el, Domnule Lord Mareşal. – Mulţumesc, generale. Frumos spus. – O avansare considerabilă, pentru un om atât de tânăr, atât de lipsit de experienţă… – Sunt militar profesionist de vreo doisprezece ani şi am luptat în două războaie şi mai multe bătălii. Se pare că Maiestatea Sa Regele mă consideră îndeajuns de călit. Kroy îşi drese glasul. – Fireşte, Domnule Lord Mareşal. Dar sunteţi proaspăt la comanda supremă. După părerea mea, ar fi înţelept să cereţi asistenţa unui om cu mai multă experienţă. – Sunt întru totul de acord cu dumneata. Sprânceana lui Kroy se înălţă cu o câtime. – Mă bucur să aud.

1191

– Omul acela ar trebui să fie, fără nici cea mai mică îndoială, generalul Poulder. Spre lauda lui, Kroy nici nu se clinti. Numai din nas îi răsună un smârcâit uşor. Era singurul semn, West nu se îndoia, al deznădejdii lui fără margini. Când intrase, era deja rănit. Acum agoniza. Cel mai potrivit moment ca să înfigă cuţitul până la plăsele. – Întotdeauna am admirat enorm atitudinea generalului Poulder faţă de militărie. Îndrăzneala lui. Vigoarea. După părerea mea, reprezintă însăşi definiţia a ceea ce ar trebui să fie un ofiţer. – Întocmai, şuieră Kroy, printre dinţi. – Îi urmez sfaturile în multe privinţe. Nu există decât un singur subiect important asupra căruia avem opinii diferite. – Aşa…? – Dumneata, generale Kroy. Chipul lui Kroy dobândise culoarea unei găini jumulite, orice urmă de dispreţ fiind înlocuită pe loc de o undă vizibilă de groază. – Poulder era de părere că ar trebui să fii concediat pe loc. Eu am propus să-ţi mai dăm o şansă. Sergent Pike? – Ordonaţi, zise fostul deţinut, făcând un pas vioi înainte cu scrisoarea în mână. West o luă şi i-o arătă generalului. – Aceasta este o scrisoare către rege. Încep prin a-i reaminti de frumoşii ani când am servit împreună în Adua. În continuare, expun în detaliu motivele concedierii dumitale imediate şi dezonorante. Încăpăţânarea dumitale incorijibilă, generale Kroy. Tendinţa de a-ţi însuşi merite ale altora. Inflexibilitatea cinică. Refuzul de a colabora cu alţi ofiţeri, împins până la insubordonare. Dacă păruse imposibil ca faţa lui Kroy să devină şi mai palidă şi abătută, acum reuşea s-o facă, statornic, cu privirea spre hârtia împăturită. – Sper din toată inima că nu va trebui s-o trimit. Dar o voi face la cea mai mică provocare faţă de mine sau de generalul Poulder. Ai înţeles? Kroy părea să bâjbâie după cuvinte. – Am înţeles perfect… horcăi el într-un târziu, Domnule Lord Mareşal. – Excelent. Am amânat extrem de mult să pornim spre joncţiunea cu aliaţii noştri nordici şi nu suport să ajung cu întârziere la o întâlnire. Îţi vei transfera cavaleria sub comanda mea, pentru moment. O voi conduce spre nord, împreună cu generalul Poulder, pe urmele lui Bethod. – Şi eu, domnule? – Pe coline, mai sus de noi, au mai rămas câţiva nordici. Sarcina dumitale va fi să-i înlături şi să eliberezi drumul spre Carleon, dându-le inamicilor impresia că efectivele noastre principale s-au deplasat către nord. Dacă misiunea asta îţi

1192

reuşeşte, poate voi fi dispus să-ţi mai încredinţez şi altele. Vei face aranjamentele până mâine, înainte de crăpatul zorilor. Kroy deschise gura, ca pentru a se plânge de misiunea imposibilă. – Mai ai ceva de adăugat? Într-o clipă, generalul se răzgândi. – Nu, domnule. Înainte de crăpatul zorilor, fireşte. Şi reuşi chiar să afişeze o expresie vag asemănătoare cu un zâmbet forţat. West nu trebuia să facă un efort prea mare ca să zâmbească la rândul lui. – Mă bucur că îmbrăţişezi această şansă de a te reabilita, generale. Eşti liber. Kroy luă din nou poziţia drepţi, se răsuci pe călcâie, se împiedică de sabie şi ieşi împleticit din cort. Lui West îi bubuia capul. Respiră adânc. Nimic nu-şi dorea mai mult decât să se întindă pentru câteva momente, dar nu avea timp. Îşi netezi iar vestonul uniformei. Dacă supravieţuise acelei călătorii de coşmar spre nord, prin zăpadă, putea să scape cu bine şi acum. – Cheamă-l pe generalul Poulder. Poulder intră în cort cu pas ţanţoş, de parcă ar fi fost la el acasă, şi luă imediat o teatrală poziţie de drepţi, salutând la fel de flamboaiant pe cât de rigid fusese Kroy. – Domnule Lord Mareşal West, aş dori să vă comunic cele mai sincere felicitări pentru neaşteptata dumneavoastră avansare. Zâmbea neconvingător, dar West nu-i întoarse surâsul. Îl privea încruntat, ca şi cum Poulder ar fi reprezentat o problemă căreia îi căuta cu dificultate soluţia. Stătu astfel un timp, fără să spună nimic. Ochii generalului începură să săgeteze nervos prin toate cotloanele cortului. Tuşi, cu un aer de scuză. – Îmi permiteţi să vă întreb, Domnule Lord Mareşal, ce aţi avut de discutat cu generalul Kroy? – Păi, tot felul de lucruri, răspunse West, păstrându-şi expresia împietrită. Respectul meu pentru generalul Kroy, în toate privinţele de natură militară, este nemărginit. Semănăm foarte mult. Precizia lui. Atenţia lui faţă de detalii. După părerea mea, este definiţia vie a tot ceea ce ar trebui să fie un soldat. – E un ofiţer cum nu se poate mai competent, reuşi Poulder să şuiere. – Aşa este. Eu am fost promovat cu mare repeziciune în funcţia de acum şi consider că am nevoie de un veteran, un om cu cât mai multă experienţă, care să… să-mi fie mentor, dacă vrei, acum când Mareşalul Burr nu mai e. Generalul Kroy a fost atât de bun să-mi accepte sugestia în acest sens. – Serios? murmură Poulder, pe a cărui frunte se forma o peliculă de sudoare. – A făcut mai multe propuneri excelente pe care le pun deja în practică. Numai asupra unui singur lucru n-am putut cădea de acord. Îşi împreună vârfurile degetelor pe birou, în faţa lui, privindu-l sever pe Poulder pe deasupra lor. 1193

– Lucrul acela erai dumneata, generale Poulder. – Eu, Domnule Lord Mareşal? – Kroy a insistat pentru concedierea dumitale imediată. Chipul cărnos al lui Poulder se făcea tot mai trandafiriu, văzând cu ochii. – Am decis, totuşi, să-ţi acord o ultimă şansă. Şi luă aceeaşi hârtie pe care i-o arătase şi lui Kroy. – Aceasta este o scrisoare către rege. Încep prin a-i mulţumi pentru avansare, apoi mă interesez cum stă cu sănătatea, şi-i amintesc de strânsa noastră prietenie personală. În continuare, expun amănunţit motivele căderii dumitale în dizgraţie. Aroganţa asta neelegantă, generale Poulder. Tendinţa de a-ţi aroga meritele altora. Refuzul de a îndeplini ordinele. Incapacitatea încăpăţânată de a colabora cu alţi ofiţeri. Sper din tot sufletul că nu va trebui s-o trimit niciodată. Dar o voi face la cea mai mică provocare. Cea mai mică provocare la adresa mea sau a generalului Kroy, m-ai înţeles? Poulder înghiţi în sec, cu toată faţa sa rumenă sclipind de transpiraţie. – Da, Domnule Lord Mareşal. – Bun. Îi încredinţez generalului Kroy misiunea de a obţine controlul asupra colinelor dintre noi şi Carleon. Dumneata, până te vei dovedi demn de o comandă separată, ai să rămâi cu mine. Vreau să ai divizia gata de plecare spre nord înainte de crăpatul zorilor, cu cele mai rapide unităţi în avangardă. Aliaţii noştri nordici se bizuie pe noi şi n-am de gând să-i dezamăgesc. Cum se luminează de ziuă, generale, şi cu cea mai mare viteză. – Cu cea mai mare viteză, desigur. Vă puteţi baza pe mine… domnule. – Sper, în ciuda rezervelor mele. Fiecare om trebuie să-şi joace rolul, generale Poulder. Fiecare om. Poulder clipi, îşi mişcă gura, se întoarse pe jumătate să plece, îşi aminti cu întârziere să salute, apoi ieşi din cort. West privi pânza care se mişca uşor în adierea de-afară, apoi oftă, mototoli scrisoarea în pumn şi o aruncă într-un colţ. De fapt, nu era decât o coală albă de hârtie. Pike îşi înălţă o sprânceană rozalie, aproape spână. – Frumos lucrat, domnule, dacă-mi daţi voie să spun. Nici chiar în lagăre nam văzut minciuni mai iscusite. – Mulţumesc, sergent. Acum, că am preluat comanda, descopăr că începe sămi placă. Tatăl meu m-a prevenit întotdeauna împotriva neadevărurilor, dar, între noi fie vorba, era un om de tot rahatul, un laş şi un ratat. Dac-ar fi acum aici, l-aş scuipa în faţă. Se ridică şi trecu în faţa hărţii lucrate la cea mai largă scară, cu mâinile la spate. Exact la fel cum ar fi făcut Mareşalul Burr, îşi dădu el seama. Începu să examineze pata ca o mânjitură făcută cu degetul murdar, în locul unde, în munţi, Crummock-i-Phail indicase că se afla fortăreaţa. Trasă ruta până în actuala poziţie a armatei uniunii, departe în sud, şi se încruntă. Îi venea greu să creadă că un 1194

cartograf al Uniunii venise vreodată pe teren ca să studieze cu ochii lui detaliile, iar formele ostentative ale colinelor şi râurilor aveau un aer neîndoielnic de prefăcătorie. – Cât credeţi că ne va lua ca să ajungem până acolo, domnule? întrebă Pike. – Imposibil de spus… Chiar dacă ar fi pornit imediat, ceea ce era improbabil. Chiar şi dacă Poulder făcea ce-i spusese, lucru de două ori mai improbabil. Chiar şi dacă harta era măcar pe jumătate corectă – şi ştia că nici vorbă de aşa ceva. Clătină din cap, posomorât. – Imposibil de spus.

1195

Prima zi La răsărit, cerul părea cuprins de flăcări. Fâşii prelungi de nori trandafirii şi fâşii la fel de lungi de nori negri se întindeau peste albastrul pal, deasupra formelor noduroase şi zimţate ca un cuţit de măcelărie ale munţilor cenuşii, ceţoşi. Cerul de la apus încă mai arăta ca o masă de fier închis la culoare – rece şi ostil. – Frumoasă zi se-anunţă, comentă Crummock. – Mda, făcu Logen, deşi nu era sigur că avea să fie aşa. – Ei, dacă Bethod nu se-arată, şi nu omorâm nimica, măcar ai tăi au făcut minuni pentru zidul meu, mm? Era uimitor cât de bine şi cât de repede putea un om cârpi un zid, când se prea putea ca acea grămadă de pietre să-i salveze viaţa. În doar câteva zile, peticiseră şi tencuiseră toată zidăria, tăind şi cea mai mare parte din iederă. Din fort, unde terenul era mult mai înalt, nu arăta prea înfricoşător. De afară, era înaltă cât trei oameni, între sol şi pasarelă. Ridicaseră parapetul până la nivelul gâtului, lăsând multe spaţii libere pe unde să tragă cu arcurile şi să arunce pietre. În faţă săpaseră un şanţ acceptabil, înfigând în el ţepe ascuţite. Încă mai săpau, la stânga, unde zidul întâlnea peretele stâncos şi era mai uşor de escaladat. Aceea era porţiunea lui Dow, iar Logen îl auzea strigând la băieţii lui, peste zgomotul hârleţelor: – Săpaţi, săpaţi, putorile dracu’! N-o să mă las io omorât pentru lenea voastră! Puneţi osu’ la treabă, amărâţilor! Şi tot aşa, cât era ziua de lungă. Era şi ăsta un mod de a face omul să muncească, reflecta Logen. Săpaseră şanţul deosebit de adânc chiar în faţa vechii porţi. Aşa, li se amintea tuturor că nu exista niciun plan de plecare. Dar tot era locul cel mai expus, şi se vedea cu ochiul liber. Acolo avea să stea Logen, dacă Bethod îşi făcea apariţia. Chiar în mijloc, pe porţiunea de perete a lui Fior. Acesta stătea deasupra arcadei, nu departe de Logen şi Crummock, cu pletele fluturate de vânt, arătând nişte crăpături care trebuiau să fie astupate. – Arată bine zidul! strigă la el Logen. Fior întoarse capul, îşi mişcă gura, apoi scuipă peste umăr. – Mhm, mârâi el, şi nu-l mai băgă în seamă. Crummock se aplecă să-i spună, mai încet: – Dacă se lasă cu bătaie, va trebui să-ţi păzeşti spatele, Sângerosule-Nouă. – Şi eu cred. În toiul luptei, apăreau prilejurile cele mai potrivite pentru a-ţi încheia socotelile cu un om din tabăra ta. La sfârşit, nimeni nu se uita prea atent să vadă dacă morţii fuseseră loviţi din faţă sau din spate. Toţi erau prea ocupaţi să se 1196

tânguiască din cauza rănilor, să sape gropi sau să fugă. Logen îl privi lung pe deleanul cel înalt. – Va trebui să fiu atent la mulţi, dacă ajungem să luptăm. Şi nu suntem aşa de prieteni încât să nu fii şi tu unul dintre ei. – Asemenea, răspunse Crummock, rânjind cu toată faţa sa bărboasă. Amândoi avem reputaţia că nu ne prea pasă cine-o încasează, odată ce ne luăm la omor. Da’ asta nu-i rău. Prea multă încredere face oamenii să se lase pe tânjală. – Prea multă încredere? Trecuse ceva vreme de când Logen avusese în jur şi altceva decât duşmani. Arătă cu degetul mare spre turn. – Mă duc sus, să-ntreb dacă au văzut ceva. – Sper c-au văzut! afirmă Crummock, frecându-şi palmele grase. Nădăjduiesc ca nemernicul ăla să vină azi! Logen sări jos de pe zid şi traversă fortul, dacă se putea numi aşa, printre carli şi deleni care stăteau în grupuri, mâncând, vorbind sau curăţindu-şi armele. Câţiva, care fuseseră de gardă în timpul nopţii, dormeau înveliţi în pături. Ocoli ţarcul unde erau adunate oile, mult mai puţine decât la început. Trecu şi pe lângă fierăria improvizată de lângă hambarul de piatră, unde doi oameni mânjiţi de funingine mânuiau foalele, iar altul turna metal topit în forme pentru vârfuri de săgeţi. Aveau nevoie de-al naibii de multe, dacă Bethod voia să le facă o vizită. Ajunse la treptele înguste tăiate în stâncă şi le urcă două câte două, până în vârful turnului. Acolo, pe acea poliţă lipită de munte, se aflau grămezi mari de bolovani pentru aruncat şi şase butoaie pline până sus cu săgeţi. Cei mai buni arcaşi stăteau lângă parapetele proaspăt tencuite, oamenii cu cei mai ageri ochi şi cele mai sensibile urechi, uitându-se după Bethod. Logen îl văzu pe Copoi printre ceilalţi, cu Ursuzul de-o parte şi Tul de cealaltă. – Şefule! Încă era nevoit să zâmbească atunci când îi spunea astfel. Pe vremuri, lucrurile stătuseră invers, dar aşa mergea mult mai bine, după părerea lui. Cel puţin, nimeni nu tremura de frică tot timpul. Cel puţin, nu de frica propriului lor şef. – Vezi ceva? Copoiul întoarse capul, zâmbind, şi-i oferi o ploscă. – Multe, s-ar zice. – Mhm, făcu şi Ursuzul. Între timp, soarele ajunsese deasupra munţilor, străpungând norii cu dâre luminoase care devorau umbrele de pe pământul pietros şi risipeau ceţurile dimineţii. Cele două piscuri se înălţau de-o parte şi de alta, măreţe şi nepăsătoare, mânjite cu verdele gălbui al ierbii şi ferigilor, printre care răzbeau fâşii de stâncă golaşă. Jos, valea era pustie şi tăcută, presărată cu tufe ghimpoase şi pâlcuri de 1197

copaci pitici, străbătută de albiile pâraielor secate. Era la fel de goală ca în ajun sau ca în urmă cu două zile. Ca în tot timpul de când veniseră acolo. Îi amintea lui Logen de tinereţile lui, când urca în Locurile-Nalte singur. Umbla pe-acolo câteva zile la rând, încercându-şi puterile contra munţilor. Înainte ca toată lumea să fi auzit de numele lui. Înainte de a se căsători, de a avea copii, şi înainte ca soţia şi copiii lui să se-ntoarcă în ţărână. Văile fericite ale trecutului. Trase prelung în piept o gură lacomă de aer rece şi tare, apoi îl suflă. – E un loc cu vedere minunată, de acord, dar întrebam dacă aţi văzut vreun semn al vechiului nostru prieten. – Adică Bethod, Regele de drept al nordicilor? Nu, nici urmă de el. Nici fir de păr. Tul clătină din capul său mare. – Dacă era să vină, m-aş fi aşteptat ca de-acum să se zărească ceva. Logen îşi clăti gura cu apă şi o scuipă peste marginea turnului, privind-o cum cădea pe pietre, departe jos. – Poate n-a pus botu’. Îşi dădea seama şi de partea bună a absenţei lui Bethod. Răzbunarea e o idee destul de atrăgătoare, de la distanţă, dar de-aproape nu mai arată atât de plăcut. Mai ales când eşti în inferioritate de unu la zece şi n-ai unde să fugi. – Nu l-o fi pus… spuse şi Copoiul, pe un ton nostalgic. Cum e zidul? – În regulă, atâta vreme cât n-au să aducă şi ceva ca o scară cu ei. Cât crezi că mai avem de aşteptat, înainte să… – Hmm… mârâi Ursuzul, arătând cu degetul său lung în josul văii. Logen văzu o mişcare, departe, jos. Şi încă una. Înghiţi în sec. Vreo doi oameni, poate, furişându-se printre bolovani ca gândacii prin pietriş. Îi simţi pe toţi cei din jur încordându-se, le auzi murmurele. – Căcat, şuieră el. Se uită într-o parte, la Copoi, iar acesta îl privi la rândul lui. – Se pare că planul lui Crummock a mers. – Aşa s-ar zice. Măcar pân-acolo că l-a făcut pe Bethod să ne urmeze. – Mda. Ce urmează e partea şmecheroasă. Partea care, mai mult decât probabil, avea să-i coste pe toţi viaţa, dar Logen ştia că toţi se gândeau la acelaşi lucru şi fără ca el să scoată o vorbă. – Acum, să sperăm doar că Uniunea se ţine de cuvânt, spuse Copoiul. – Să sperăm. Logen încercă să zâmbească, dar nu-i reuşi prea bine. Speranţele lui rareori aveau sorţi de împlinire. Odată ce începuseră să vină, valea se umpluse repede, chiar sub ochii Copoiului. Ordonat şi frumos, aşa cum proceda Bethod întotdeauna. Drapelele au fost instalate între cei doi pereţi stâncoşi, la o distanţă cât trei zboruri de săgeată, 1198

iar carlii şi thrallii stăteau înghesuiţi în jurul lor, toţi cu privirile spre zid. Soarele ajunsese în înaltul cerului albastru, doar cu câteva zdrenţe de nori care să mai facă umbră, şi toată acea masă de oţel scânteia şi fulgera ca marea în lumina lunii. Se găseau acolo toate blazoanele, cei mai buni luptători ai lui Bethod, de pe vremuri – Coastealbe, Goring, Palid-ca-Zăpada, Oscior. Mai erau şi altele – flamuri ascuţite şi zdrenţuite, de dincolo de Crinna. Oameni sălbatici, care încheiaseră târguri necurate şi sângeroase cu Bethod. Copoiul îi auzea chiuind şi strigându-se între ei, cu nişte sunete ciudate, ca ale fiarelor sălbatice. O adunătură grozavă, una peste alta, iar mirosul fricii şi al îndoielii se simţea gros ca supa, sus pe zid. Multe arme erau atinse de degete încordate, perechiperechi de buze erau roase nervos. Copoiul se străduia să-şi păstreze chipul dur şi nepăsător, aşa cum ar fi făcut Treicopaci. Aşa cum se cade să facă un şef. Oricât de neascultători i-ar fi genunchii. – Acuma câţi socoţi c-or fi? vru să ştie Logen. Copoiul îşi plimbă privirea peste ei, gânditor. – Opt mii, aş zice – sau zece, poate…? O scurtă pauză. – Cam aşa mă gândeam şi eu. – Mult mai mulţi decât noi, oricum, continuă Copoiul, vorbind în şoaptă. – Mda. Dar în luptă nu înving întotdeauna taberele cele mai numeroase. – Sigur că nu, confirmă Copoiul, după care îşi mişcă buzele în gol, privindu-i pe toţi cei din jur. Doar de cele mai multe ori. Departe, jos, se întâmplau multe: cazmale luceau, un şanţ şi un val de pământ prindeau contur, de-a curmezişul văii, în faţa forţelor inamice. – S-au apucat şi ei de săpat, mormăi Dow. – Bethod a fost dintotdeauna om serios, confirmă Copoiul. Nu se grăbeşte. Face totul cum trebuie. Logen dădu din cap. – Vrea să se asigure că nici unul dintre noi nu scapă. Din spate se auzi râsul lui Crummock. – Şi când colo, noi numai să scăpăm de-aici nu ne gândim, mm? Acum se ridica şi steagul lui Bethod, spre liniile din spate, dar dominându-le totuşi pe celelalte. Mare şi uriaş, un cerc roşu pe fond negru. Copoiul se încruntă, privindu-l cum flutura în vânt. Îşi amintea că-l văzuse în Englia, cu câteva luni în urmă. Pe vremea când Treicopaci încă mai trăia, şi Cathil de asemenea. Îşi plimbă limba prin gura podidită de acreală. – Regele nordicilor de căcat, mormăi el. Din prima linie, unde săpau, se desprinseră câţiva oameni, pornind spre zid. Cinci la număr, toţi în armură completă, cel din frunte cu braţele desfăcute larg. – E timpul să dăm din gură, murmură Dow şi scuipă în şanţ.

1199

Cei cinci veniră până aproape, în faţa porţii cârpite, cu cămăşile de zale lucind mat în soarele puternic. Primul dintre ei avea plete albe şi albeaţă pe un ochi, aşa că era lesne de ţinut minte. Hansul Ochi-Alb. Arăta mai bătrân decât ultima oară, dar asta nu era valabil pentru toţi? El îi ceruse lui Treicopaci să se predea, la Uffrith, şi i se răspunsese să se care. La Heonan, se alesese cu rahat turnat peste el. Îi provocase la duel pe Dow cel Negru, pe Tul Duru şi pe Harding Ursuzul. Se duelase cu campionul lui Bethod. Se duelase şi cu Sângerosul-Nouă. De multe ori vorbise în numele lui Bethod şi turnase o droaie de minciuni. – Ăla de-acolo nu-i Hansul Ochi-de-Căcat? se hlizi Dow cel Negru. Ia zi, i-o mai sugi lui Bethod, sau te-ai săturat? Bătrânul războinic rânji în sus spre ei. – Omu’ tre’ să-şi hrănească familia cumva, nu, şi orice sculă are cam acelaşi gust ca ălelante, dacă vreţi să ştiţi. Şi să nu vă prefaceţi că pân-acu’ n-aţi gustat şi voi sărat! Avea oarecum dreptate, Copoiul trebuia să recunoască. În fond, cu toţii luptaseră pentru Bethod. – De ce-ai venit, Hansul? strigă el. Bethod vrea să ni se predea, este? – Aşa aţi fi crezut, la ce puţini oameni are, da’ nu de-asta-s aici. E gata de luptă, ca-ntotdeauna, da’ io le am mai mult cu vorba decât cu lupta şi l-am convins să vă dea la toţi o şansă. Am doi fii acolo, jos, cu ceilalţii, şi ziceţi c-oi fi egoist, da’ prefer să nu păţească nimic. Sper că poate-o rezolvăm cu vorba. – N-aş prea crede, strigă Copoiul, da’ poţi să faci o-ncercare, dacă ţii morţiş, că azi tot n-am alte treburi mai importante! – Atunci, uite care-i treaba! Bethod nu prea vrea să-şi piardă vremea şi să asude, şi să verse sânge, căţărându-se pe căcăţişul vostru de zid. E ocupat să rezolve treaba cu sudicii. Nici nu merită să mă obosesc explicându-vă în ce ananghie aţi intrat. Suntem de zece ori mai mulţi, aş socoti. Cu mult mai mulţi, şi voi n-aveţi nicio ieşire. Bethod zice că oricine vrea să se predea acum va fi lăsat să plece. Nu trebuie decât să depună armele. – Şi după aia capu’, nu? lătră Dow. Hansul trase adânc aer în piept, ca şi cum nici nu s-ar fi aşteptat să fie crezut. – Bethod zice că oricare vrea poate să plece. Şi-a dat cuvântul. – Mă piş pe cuvântu’ lui! se răsti Dow, iar cei de pe ziduri huiduiră şi scuipară a încuviinţare. Crezi că nu l-am mai văzut cum şi-l calcă, de zece ori pân-acu’? Eu, la viaţa mea, m-am căcat de mult mai multe ori! – Minciuni, bine’nţeles, chicoti Crummock, da’ aşa-i tradiţia, nu? Să turnăm niscaiva gogoşi, până ne-apucăm de treaba a grea. Ne-am simţi şi jigniţi, dacă n-ar încerca măcar. Oricine, a zis? strigă el spre cei de jos. Şi cum ar fi Crummock-iPhail, el poa’ să plece liber? Da’ cu Sângerosul-Nouă cum ar fi? La auzul acestui nume, lui Hansul îi căzu faţa. – Vasăzică e adevărat? Nouădegete e acolo, da? 1200

Copoiul îl simţi pe Logen venind lângă el, ca să se arate pe perete. Ochi-Alb se făcu palid, iar umerii i se înmuiară. – Ei, îl auzi Copoiul spunând mai încet, trebuie să curgă sânge, deci. Logen se rezemă alene de parapet, aruncând o privire spre Hansul şi carlii lui. Privirea aceea flămândă şi goală, ca şi cum ar fi ales prima oaie din turmă pe care s-o taie. – Poţi să-i spui lui Bethod că vom ieşi. Făcu o pauză. – După ce v-am omorât dracu’ pe toţi. Un val de hohote străbătu zidul, în timp ce oamenii strigau şi-şi agitau armele prin aer. Nu prea rosteau cuvinte comice, ci mai degrabă crude, adică tot ceea ce era nevoie să se audă, după părerea Copoiului. O cale potrivită de a-şi alunga teama, pentru moment. Până şi el reuşi să zâmbească, deşi doar cu jumătate de gură. Ochi-Alb stătea jos, în faţa porţii şubrede, aşteptând ca flăcăii să se liniştească. – Am auzit că acum tu eşti şefu’ adunăturii ăsteia, Copoiule. Deci, nu mai trebuie să-ţi primeşti ordinele de la măcelarul ăla setos de sânge. Ăsta-i şi răspunsul tău? Aşa rămâne? Copoiul ridică din umeri. – Şi altfel cum ai fi crezut? N-am venit aici să stăm de vorbă, Hansul. Şiacuma, poţi să te cărăbăneşti înapoi. Alte râsete, alte huiduieli, iar un om din partea de zid a lui Fior îşi dădu jos pantalonii şi-şi arătă peste parapet fundul gol. Atâta despre negocieri. Ochi-Alb clătină din cap. – În regulă, atunci. O să-i spun. Înapoi în ţărână cu voi, se pare, şi aşa vă trebuie. Puteţi să le ziceţi morţilor c-am încercat, când i-oţi întâlni! Şi porni înapoi în josul văii, cu cei patru carli după el. Dintr-odată, Logen se aplecă înainte. – O să-i caut pe fiii tăi, Hansul! răcni el, împroşcând cu salivă din gura rânjită. Când o-ncepe treaba! Poţi să-i spui lui Bethod c-aştept! Spune-le tuturor c-abia aştept! O nemişcare stranie se lăsase peste zid şi oamenii de pe el, ca şi asupra văii şi oamenilor din ea. Acel gen de încremenire care apare uneori înaintea unei bătălii, când ambele tabere ştiu la ce să se aştepte. Aceeaşi împietrire pe care Logen o simţise la Carleon, înainte de a-şi scoate sabia şi a răcni semnalul de atac. Înainte de a-şi pierde degetul. Înainte de a fi Sângerosul-Nouă. Demult, când viaţa era mai simplă. Şanţul lui Bethod era destul de adânc pentru el, iar thrallii îşi luaseră hârleţele şi trecuseră în spatele lui. Copoiul se urcase din nou în vârful turnului, luându-şi 1201

neîndoielnic arcul, lângă Ursuzul şi Tul, şi aşteptau cu toţii. Crummock se afla în spatele zidului, cu delenii aliniaţi, fioroşi şi gata de luptă. Dow era cu flăcăii lui în stânga, Tichie Roşie stătea la dreapta, cu ai lui. Fior nu era departe de Logen, amândoi aşteptând deasupra porţii. Drapelele din vale fluturau în vânt, cu foşnete uşoare. În fortăreaţa din spatele lor răsună o lovitură de ciocan, două, trei. O pasăre cântă, sus, în zbor. O şoaptă undeva, apoi tăcere. Logen închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate, simţind pe piele arşiţa soarelui şi briza răcoroasă din Locurile-Nalte. Atâta linişte era, că parcă ar fi fost singur, nu în mijlocul a zece mii de oameni porniţi să se ucidă între ei. Atâta linişte, un asemenea calm, încât aproape zâmbi. Cum ar fi fost viaţa lui, dacă nu punea niciodată mâna pe armă? Preţ de vreo trei respiraţii, Logen Nouădegete fu un om împăcat. Apoi auzi mişcare şi deschise ochii. Carlii lui Bethod înaintau pe marginile văii, rânduri-rânduri, cu scrâşnete de paşi şi zgomot de echipamente. Lăsaseră în mijloc un spaţiu liber, ca o cărare pietroasă. Pe-acolo veneau forme negre, roind peste şanţ ca furnicile furioase dintr-un muşuroi răscolit. Urcau clocotitor panta spre zid, într-o masă diformă de membre răsucite, guri căscate şi gheare gata să se înfigă. Shanka, şi nici chiar Logen nu văzuse vreodată adunaţi la un loc măcar pe jumătate din câţi erau acum. Forfoteau prin toată valea – o infecţie care bolborosea, clănţănea, scrâşnea. – Pe toţi morţii de căcat… şopti cineva. Logen se întrebă dacă să le strige ceva oamenilor de pe zid. Dacă să le comande: „Fiţi gata!” sau „Aşteptaţi!” Ceva care să le insufle curaj, aşa cum obişnuieşte să facă un conducător. Ce rost ar fi avut, însă? Fiecare dintre ei mai luptase înainte şi ştia ce avea de făcut. Fiecare ştia că era o luptă pe viaţă şi pe moarte – şi nimic nu dădea mai mult curaj decât asta. Aşa că Logen scrâşni din dinţi, îşi strânse degetele pe mânerul rece al sabiei Creatorului şi scoase lama cu luciu mat din teaca ei zgâriată, privind cum veneau capetele-turtite. Alergătorii din faţă ajunseseră la vreo sută de paşi, poate, şi se apropiau cu repeziciune. – Pregătiţi-vă arcurile! mugi el. – Arcurile! repetă Fior. – Săgeţile! se auzi şi urletul răguşit al lui Dow, dintr-o parte, şi răgetul lui Tichie Roşie, din cealaltă. În jurul lui Logen arcurile trosniră, în timp ce le încordau, oamenii ochind, cu fălcile încleştate, cu chipurile aspre şi murdare. Capetele-turtite veneau neabătute, cu dinţii lucind, limbile atârnând, ochii cruzi sticlind de ură. Mai aveau puţin deacum, foarte puţin. Logen învârti în mână sabia. – Imediat… şopti el.

1202

– Da’-ncepeţi naibii să trageţi odată! Şi Copoiul îşi lansă prima săgeată în mulţimea de shanka. Corzile zbârnâiră în jurul lui, şi primul val îşi luă zborul, şuierând. Unele săgeţi nu nimereau ţinta, ricoşau din stânci şi se învârteau prin aer, altele se înfigeau în capetele-turtite şi le doborau zbierând, într-o învălmăşeală de membre negre. Oamenii îşi luau altele, calmi şi siguri pe ei, cei mai buni arcaşi din tot grupul, cum ştiau foarte bine. Arcurile bâzâiau, săgeţile vibrau, luptătorii shanka mureau jos în vale, iar arcaşii ţinteau, simplu şi uşor, trăgând salvă după salvă. Copoiul auzi ordinul strigat de jos şi văzu fulgerările săgeţilor trase de pe ziduri. Alte capete-turtite căzură, zvârcolindu-se la pământ. – Uşor ca furnicile strivite-n castron! strigă cineva. – Mda, mârâi Copoiul, atâta doar că furnicile nu ies din castron să-ţi taie naibii capu’! Lăsaţi vorba şi trageţi! Îi văzu pe primii shanka ajungând la şanţul lor recent săpat; coborâră în el, pentru a încerca să doboare ţepele, agitându-se pe la baza zidului. Tul ridică un bolovan uriaş deasupra capului, se aplecă şi-l aruncă învârtinduse în jos, cu un răcnet. Copoiul îl văzu nimerind capul unui shanka din şanţ şi împrăştiindu-i creierii într-o stropitură roşie pe stânci, după care ricoşă în ceilalţi, doborând încă vreo doi. Cădeau şi alţii, guiţând, sub ploaia de săgeţi, dar din urmă mai veneau destui, alunecând în şanţ, răspândindu-se pe toată lungimea, câţiva aruncând suliţe spre oamenii de sus sau trăgând stângaci cu arcurile. Acum începeau să se caţere, înfigându-şi ghearele în scobiturile stâncilor, săltându-se tot mai sus şi mai sus. Străbăteau încet zidul aproape pe toată lăţimea, şi erau smulşi de pietrele şi săgeţile venite din vârf. În capătul din stânga, departe de Copoiul şi ai lui, unde lupta Dow cel Negru, se mişcau mai repede. Şi mai iuţi erau cei din jurul porţii, unde mai rămăseseră câteva viţe prinse de pietre. – La dracu’, da’ nemernicii ăştia ştiu să se caţere! şuieră Copoiul, dibuind după următoarea săgeată. – Mhm, făcu Ursuzul. Mâna unui shanka apăru pe parapet – gheare încovoiate zgâriind pietrele. Logen privi cum urma după ea braţul, îndoit şi hidos, peticit cu păr des pe sub care viermuiau tendoane groase. Apăru şi creştetul teşit al capului pleşuv, cu fruntea lui masivă şi butucănoasă, fălcile căscate şi dinţii ascuţiţi, lucind de salivă. Ochii adânciţi în orbite îi întâlniră pe ai lui. Sabia lui Logen îi despică ţeasta până la ciotul turtit al nasului, făcând să-i sară un ochi din cap. Oamenii trăgeau cu arcurile şi se fereau când săgeţile ricoşau din pietre. O suliţă zbură vâjâind pe lângă capul lui Logen. De jos, atacatorii se auzeau zgâriind scândurile porţii şi trăgând de ele, lovindu-le cu bâte şi ciocane, chirăind de furie. Capetele-turtite şuierau şi cârâiau, în timp ce încercau să treacă peste parapet, iar oamenii dădeau în ele cu săbiile şi securile şi le împingeau de pe zid cu lăncile. Logen îl auzea pe Fior mugind: 1203

– Ăia de la poartă! Daţi-i de la poartă, pe ăia! Oamenii urlau blesteme. Un carl care stătuse aplecat peste parapet se împletici înapoi, tuşind. Îl străpunsese o suliţă shanka, chiar sub umăr. Clipi din ochi spre lancea diformă, deschizând gura să spună ceva. Gemu, făcu doi paşi clătinaţi, iar în spatele lui un cap-turtit începu să se tragă peste parapet, cu braţul întins pe piatră. Sabia Creatorului se înfipse adânc în el, sub cot, stropind chipul lui Logen cu pete cleioase. Tăişul atinse piatra şi-i trimise o vibraţie prin mână, făcându-l să ezite îndeajuns pentru ca luptătorul shanka să se salte peste margine, cu sângele ţâşnindu-i în jeturi lungi din braţul care se mai ţinea doar într-o fâşie de piele şi tendon. Îl atacă pe Logen cu mâna cealaltă, dar acesta îi prinse încheietura, îi dădu un picior în genunchi şi-l trânti. Fără a-i acorda timp să se ridice, îi lăsă o tăietură prelungă pe spate, din care ieşeau aşchii albe de os. Capul-turtit începu să se zbată, împroşcând în jur cu sânge, iar Logen îl apucă strâns de beregată, îl împinse înapoi peste parapet şi-l aruncă. În cădere, luptătorul shanka nimeri peste altul care tocmai începea escaladarea. Amândoi se rostogoliră în şanţ, unde unul începu să se învârtească în loc, cu gâtul străpuns de o ţeapă ruptă. Alături, un flăcău tânăr se uita aiurit, cu arcul atârnându-i în mână. – Ţi-am zis eu naibii să nu mai tragi? urlă la el Logen, iar băiatul clipi şi puse o săgeată în arc, cu mâini tremurătoare, grăbindu-se iar spre parapet. Peste tot, oamenii se luptau, strigau, loveau cu săbiile şi trăgeau cu arcurile. Văzu trei carli înfigându-şi suliţele într-un cap-turtit. Îl văzu pe Fior aplicând o lovitură în şalele altuia, de unde sângele zbură în dâre de culoare închisă. Văzu un om izbind un shanka în faţă cu scutul, tocmai când ajungea pe zid, azvârlindu-l înapoi prin aer. Logen reteză mâna altui shanka, alunecă pe o băltoacă de sânge şi căzu într-o parte, mai-mai să se înjunghie singur. Se târî câţiva paşi, ridicându-se greoi. Mai ampută braţul unui cap-turtit care deja se zvârcolea, fiind înfipt în suliţa unui carl, tăie pe jumătate gâtul altuia care se sălta peste parapet. Se aplecă peste acesta, privind în jos. Un shanka era încă pe zid, iar Logen tocmai îl lua la ochi, când o săgeată trasă din turn îl nimeri în spate. Capul-turtit se prăbuşi în şanţ, înfigându-se într-o ţeapă. Cei din jurul porţii erau toţi lichidaţi, zdrobiţi de pietre şi plini de săgeţi rupte. Aşa stăteau lucrurile în centru, iar partea lui Tichie Roşie era complet degajată şi ea. În capătul din stânga mai erau câţiva pe zid, dar flăcăii lui Dow tocmai le venau de hac. Sub privirea lui Logen, vreo doi fură aruncaţi în şanţ, plini de sânge. Cei din vale începeau să şovăie, să se retragă, ţipând şi chiţăind, sub ploaia de săgeţi a arcaşilor Copoiului. Se părea că până şi pentru shanka fusese de-ajuns. O luară la fugă, înapoi spre şanţul lui Bethod. – I-am terminat! răcni cineva, şi toţi începură să urle şi să chiuie. 1204

Băiatul cu arcul şi-l agita pe deasupra capului, hlizindu-se de parcă l-ar fi bătut pe Bethod de unul singur. Logen nu se bucura. Privea încruntat mulţimea numeroasă de carli de dincolo de şanţ, cu stindardele lui Bethod fâlfâind deasupra. O fi fost prima ciocnire scurtă şi sângeroasă, dar următoarea avea toate şansele să fie mai puţin scurtă şi mult mai sângeroasă. Îşi desfăcu pumnul îndurerat de pe sabia Creatorului, pe care o rezemă de parapet, şi-şi apăsă palmele una de alta, ca să le oprească tremurul. Apoi, trase adânc aer în piept. – Sunt încă viu, şopti el. Logen îşi ascuţea cuţitele, aşezat lângă focul care se reflecta în lame, după cum le întorcea într-o parte şi-n alta, frecându-le cu gresia, lingându-şi vârful degetului ca să şteargă câte o pată, hotărât să le cureţe impecabil. Niciodată nu puteai zice că ai prea multe, atâta era sigur. Zâmbi, amintindu-şi care fusese răspunsul lui Ferro. Numai să nu cazi într-un râu şi să te-neci sub greutatea fiarelor. Un moment, se întrebă alene dacă avea s-o mai revadă vreodată, deşi părea improbabil. Trebuie să fii realist, la urma urmei, iar speranţa de a o scoate la capăt a doua zi părea destul de ambiţioasă. Ursuzul stătea vizavi de el, şlefuind nişte beţe drepte pentru a-şi face din ele săgeţi. Când se aşezaseră amândoi, pe cer încă mai luceau ultimele raze de lumină ale asfinţitului. Acum era întuneric beznă, doar stelele licăreau, şi de-atunci unul nu scosese o vorbă. Ăsta era Harding Ursuzul, iar lui Logen îi convenea. O tăcere comodă era de preferat în locul unor conversaţii îngrijorătoare, dar nimic nu durează o veşnicie. Din întuneric se auziră paşi furioşi, şi apăru Dow cel Negru, venind spre foc, cu Tul şi Crummock după el. Era destul de negru la chip, de unde i se trăgea porecla, şi avea pe antebraţ un bandaj murdar, cu o dâră lungă de sânge uscat. – Te-ai tăiat, dar? întrebă Logen. – Pff! făcu Dow, aşezându-se lângă foc. O zgârietură amărâtă. Să le-o trag de capete-turtite! Pe toţi o să-i frig! – Şi voi, ăştilalţi? Tul zâmbi. – Mi s-au bătătorit palmele de la câţi bolovani am aruncat, da’ nu mă-ndoi eu cu una, cu două. O să-mi treacă. – Şi eu tot mai zic că lenevesc de mai mare ruşinea, se plânse Crummock, cu copiii ţinându-mi armele şi tăind săgeţi de la morţi. Bună treabă pentru copii, astai învaţă să nu se teamă de hoituri. Luna-i dornică să mă vadă-n luptă, totuşi, aşa e, şi io la fel. Logen îşi supse dinţii. – O să ai ocazia, Crummock, eu în locul tău nu mi-aş face griji. Bethod are destui pentru toată lumea, aş zice. 1205

– În viaţa mea n-am văzut capetele-turtite să năvălească aşa, comentă Dow, gânditor. Drept spre un zid plin de oameni, fără scări, fără unelte. N-or fi ei prea deştepţi, da’ nici proşti nu-s. Le plac ambuscadele. Le place sub acoperire, şi peascuns, şi pe furiş. Pot fi de-o neînfricare smintită, când n-au încotro, da’ să se repeadă aşa, de bunăvoie? Nu-i normal. Crummock chicoti, cu un sunet răguşit şi sonor. – Nu-i normal nici ca shanka să lupte într-o gâlceavă dintre oameni. Astea nus vremuri normale. Le-o fi făcut farmece vrăjitoarea lui Bethod, ca să-i aţâţe. A pus la cale un descântec şi-un ritual să-i umple cu ură contra noastră. – Dansând goală-n juru’ unui foc verde şi toate alea, nu mă-ndoiesc, completă Tul. – Ne-ajută luna să răzbim, prieteni, nu vă faceţi griji! îi asigură Crummock, zornăindu-şi oscioarele şi lemnişoarele din jurul gâtului. Luna ne iubeşte pe toţi, şi nu putem muri câtă vreme… – Pe-asta spune-le-o ălora care s-au dus în ţărână azi, îl întrerupse Logen, arătând cu capul spre mormintele noi din spatele fortăreţei. În întuneric nu se vedeau, dar toată lumea ştia că erau acolo. Vreo zece moviliţe de pământ răscolit şi apoi bătătorit iar. Mătăhălosul om al dealurilor, însă, nu făcu decât să zâmbească. – Io aş zice c-ăştia-s ăia fericiţii, totuşi, nu? Măcar acuma dorm în paturile lor. O s-avem noroc dacă nu ajungem în gropi câte doişpe la grămadă, după ce s-oncinge treaba. Altfel, ăi vii n-o să aibă un-să doarmă. Gropi de-o duzină! Şi să numi ziceţi că n-aţi mai văzut sau nu le-aţi săpat cu mânuşiţele voastre! – Oi fi săpat, murmură Logen, ridicându-se, da’ nu mi-a plăcut deloc. – Ba cum să nu! mugi Crummock după el. Nu-mi veni cu d-astea, Sângerosule-Nouă! Logen nu se uită în urmă. Pe zid erau prinse făclii, la distanţe cam de zece paşi, strălucind în întuneric, printre roiuri de gâze care zburau în jurul lor. Oamenii stăteau în lumina flăcărilor, rezemaţi în suliţe, strângând arcurile în mâini, cu săbiile scoase, atenţi la orice surprize nocturne. Lui Bethod îi plăcuseră dintotdeauna surprizele, iar Logen se aştepta să aibă parte de câteva până la sfârşit, într-un fel sau altul. Se urcă pe zid şi-şi rezemă mâinile pe piatra rece a parapetului, privind încruntat spre focurile care ardeau în întunericul văii. Focurile lui Bethod, departe în beznă, şi ale lor, aprinse sub zid, în speranţa de a zări orice nemernic viclean care ar fi-ncercat să se-apropie pe furiş. Aşterneau cercuri de lumină peste stâncile umbrite, printre leşuri de shanka, hăcuite şi aruncate de pe zid sau străpunse de săgeţi. Logen simţi o mişcare în spatele lui şi se încordă, privind cu coada ochiului. Fior, poate, venind să se răfuiască şi să-l împingă de pe zid. Fior, sau vreunul dintr-o sută de oameni care-i purtau pică pentru o faptă pe care Logen o uitase, 1206

dar ei, niciodată. Se asigură că avea mâna aproape de sabie, îşi dezveli dinţii şi se pregăti să se întoarcă şi să lovească. – Am făcut treabă bună azi, totuşi, nu? întrebă Copoiul. Nici douăzeci n-am pierdut. Respiraţia lui Logen redeveni mai uşoară şi-şi îndepărtă mâna de armă. – A mers bine. Dar Bethod abia începe. Ne încearcă să vadă unde avem puncte slabe, să vadă dacă ne poate obosi. Ştie că timpul e totul. E cel mai de preţ lucru în război. Pentru el, o zi sau două preţuiesc mai mult decât o grămadă de capete-turtite. Dacă ne poate strivi repede, acceptă pierderile, zic eu. – Atunci, cel mai bine-ar fi să rezistăm cât mai mult? Departe, în întuneric, se auzeau dangăte şi scârţâieli de fierărie şi tâmplărie, cu ecouri. – Ăia acolo construiesc ceva. Lucruri de care au nevoie ca să se urce pe zid, să ne astupe şanţul. O mulţime de scări, şi toate celelalte. Bethod o să ne cucerească repede, dacă poate, dar dacă n-are încotro, o s-o ia şi cu binişorul. Copoiul dădu din cap. – Păi, cum ziceam. Cel mai bine-ar fi să rezistăm. Dacă toate merg conform planului, Uniunea va fi aici curând. – N-ar strica. Planurile au obiceiul să se dea peste cap tocmai când te bazezi mai mult pe ele.

1207

O atât de dulce tristeţe – Luminăţia Sa, Marele Duce de Ospria, doreşte numai cele mai bune relaţii… Jezal nu putea face mai mult decât să stea aşezat şi să zâmbească, aşa cum stătuse şi zâmbise pe tot parcursul acelei zile interminabile. Îl dureau şi mutra, şi dosul. Turuiala ambasdorului continua neabătută, însoţită de gesticulări ample. Din când în când, îşi mai stăvilea vorbăria pentru o clipă, astfel ca tălmaciul să-i poată reda platitudinile în limba comună. Nici n-ar fi avut de ce să se deranjeze. – … marele oraş Ospria a fost întotdeauna onorat să se numere printre cei mai apropiaţi prieteni ai ilustrului tată al Maiestăţii Voastre, Regele Guslav, iar acum nu caută nimic altceva decât continuarea prieteniei cu guvernul şi poporul Uniunii… Jezal zâmbise toată dimineaţa, aşezat pe tronul lui bătut în nestemate, la înălţimea piedestalului de marmură, în timp ce ambasadorii lumii veneau să-şi aducă omagiile lor linguşitoare. Stătuse acolo pe când soarele se ridica pe cer, inundând nemilos sala tronului prin ferestrele înalte, strălucind pe mulajele aurite care decorau toate suprafeţele tavanului şi pereţilor, reflectându-se din oglinzile mari, scânteind pe sfeşnicele de argint şi vazele somptuoase, stârnind focuri multicolore printre cristalurile celor trei candelabre monstruoase. – … Marele Duce doreşte încă o dată să-şi exprime regretul fratern faţă de incidentul minor din primăvara trecută şi vă asigură că niciodată nu se va mai întâmpla ceva de felul acela, cu condiţia ca soldaţii din Portul de Vest să rămână în partea dinspre ei a frontierei… Ascultase întruna, de-a lungul nesfârşitei după-amiezi, în vreme ce sala se încingea tot mai mult şi mai mult, foindu-se pe măsură ce reprezentanţii marilor conducători ai lumii făceau plecăciuni şi-l periau cu felicitări la fel de nesărate, într-o multitudine de limbi diferite. Stătuse acolo în timp ce soarele cobora spre apus, şi sute de lumânări erau aprinse şi ridicate, licărind spre el din oglinzi, din geamurile întunecate şi din lustrul pardoselii. Zâmbise, primind laude de la oameni despre ale căror ţări abia dacă auzise, înainte de a începe ziua aceea fără sfârşit. – … Luminăţia Sa mai speră şi are încredere că ostilităţile dintre măreaţa naţiune a Maiestăţii Voastre şi Imperiul Gurkhul se vor sfârşi curând şi că negoţul va putea din nou să se desfăşoare nestânjenit pe tot cuprinsul Mării Circulare. Atât ambasadorul cât şi traducătorul tăcură politicos o clipă – mare minune! –, iar Jezal reuşi să încropească un răspuns leşinat: – Şi noi avem asemenea speranţe. Vă rog să-i transmiteţi Marelui Duce mulţumirile noastre pentru minunatul dar. 1208

Între timp, doi lachei traseră cufărul greu într-o parte, alături de restul fleacurilor înzorzonate pe care Jezal le acumulase în acea zi. Un nou val de trăncăneli în styriană începu să se reverse în sală. – Luminăţia Sa doreşte să vă comunice din toată inima felicitările sale pentru apropiata căsătorie a Augustei Voastre Maiestăţi cu Prinţesa Terez, Giuvaierul Talinilor, fără doar şi poate cea mai mare frumuseţe în viaţă din tot Cercul întins al Lumii. Jezal abia reuşi să-şi păstreze zâmbetul pe buze. Auzise de-atâtea ori în ziua acea vorbindu-se despre combinaţia respectivă ca şi cum totul ar fi fost stabilit, încât îi pierise tot cheful de a corecta părerea greşită, ba chiar aproape începuse să se considere el însuşi logodit. Nu-şi dorea decât ca audienţele să se încheie cât mai curând, pentru a fura şi el câteva momente în care să savureze liniştea. – Luminăţia Sa m-a mai instruit să-i urez Augustei Voastre Maiestăţi o domnie lungă şi fericită, traduse interpretul, şi mulţi moştenitori, pentru ca dinastia Maiestăţii Voastre să poată merge mai departe la fel de glorioasă. Jezal îşi forţă zâmbetul să se mai întindă cu un dinte, înclinând capul: – Seară bună vă doresc! Ambasadorul osprian făcu o plecăciune teatrală, scoţându-şi enorma pălărie ale cărei pene multicolore măturară cu entuziasm pardoseala. Apoi se retrase de-andăratelea, tot aplecat, peste duşumeaua lucioasă. Cumva, reuşi să ajungă pe coridor fără să cadă-n fund, iar uşile mari, festonate cu frunze aurii, se închiseră lin în urma lui. Jezal şi smulse coroana şi o trânti pe perna de lângă tron, frecându-şi rosăturile de pe pielea asudată a capului, în timp ce cu mâna cealaltă îşi lărgea gulerul brodat. Degeaba. Tot ameţit, slăbit şi insuportabil de încins se simţea. Hoff se strecură în stânga lui. – Acesta a fost ultimul dintre ambasadori, Maiestate. Mâine vom fi ocupaţi cu nobilimea din Midderland. Oamenii sunt dornici să-şi aducă omagiul… – Multe omagii şi prea puţin ajutor, nu mă îndoiesc! Hoff izbuti un chicotit de o falsitate sufocantă. – Ha, ha, ha, Maiestate. Încă din zori tot solicită audienţe, şi n-am dori să-i ofensăm… – La dracu’! şuieră Jezal, sărind de pe tron şi scuturându-şi picioarele, într-un efort zadarnic de a-şi dezlipi pantalonii de fundul năduşit. Îşi trase peste cap panglica diagonală stacojie şi o aruncă, îşi descheie violent mantia aurită şi încercă să şi-o scoată, dar până la urmă mâna i se agăţă într-o manşetă şi fu nevoit să întoarcă pe dos blestemăţia, înainte de a scăpa în sfârşit de ea. – Fir-ar să fie! O azvârli pe estrada de marmură, gata s-o calce în picioare. Apoi, îşi aminti. Hoff făcuse un pas înapoi, prudent, şi se încrunta ca şi cum ar fi descoperit că 1209

elegantul său conac nou era afectat de o putreziciune cumplită. Diverşii lachei, paji şi cavaleri, atât Vestitori cât şi din Gardă, priveau cu sârguinţă drept înainte, străduindu-se din răsputeri să imite statuile. Într-un colţ întunecos al sălii stătea Bayaz. Ochii-i erau adânciţi în umbră, iar chipul, împietrit amarnic. Jezal roşi ca un şcolar poznaş chemat să dea socoteală şi-şi acoperi ochii cu o mână. – Groaznic de obositoare zi… Coborî grăbit treptele tronului şi ieşi din sala de audienţe, cu capul în piept. Larma unei fanfare care cânta cu întârziere şi cam fals îl urmări pe culoar. Acelaşi lucru îl făcu, din păcate, şi Întâiul dintre Magi. – N-a fost frumos, îl mustră Bayaz. Raritatea acceselor de furie face ca omul să fie înspăimântător. Cele prea dese îl fac doar ridicol. – Scuze, scrâşni Jezal printre dinţi. Da’ grea povară mai e coroana… – O mare povară şi o mare onoare. Am avut o discuţie, din câte-mi amintesc, despre strădaniile tale de a fi vrednic de ea. Făcu o pauză semnificativă. – Poate-ar fi bine să te străduieşti mai mult. Jezal îşi frecă tâmplele îndurerate. – Am nevoie doar să fiu singur un moment, atâta tot. Doar un moment. – Stai cât ai nevoie. Dar mâine-dimineaţă avem treburi, Maiestate, treburi pe care nu le putem evita. Nobilimea din Midderland nu va aştepta prea mult ca să vă felicite. Ne vedem în zori, plini de energie şi entuziasm, nu mă îndoiesc. – Da, da! se răsti Jezal, peste umăr. Plini-ochi! Ieşi într-o curticică înconjurată pe trei laturi de o colonadă umbroasă şi rămase nemişcat în răcoarea serii. Se scutură, închise strâns ochii, îşi lăsă capul pe spate şi respiră prelung, încet. Un minut de singurătate. Se întrebă dacă, pe lângă momentele când urina sau dormea, i se mai permisese vreunul, din ziua aceea de nebunie în Rotonda Lorzilor. Era victima sau, poate, beneficiarul celei mai măreţe gafe. Cumva, toţi îl luaseră drept rege, când el era vizibil doar un idiot egoist şi buimac care în toată viaţa lui abia dacă gândise mai departe de ziua de mâine. De fiecare dată când cineva îi spunea „Maiestatea Voastră”, se simţea tot mai mult ca un escroc, şi cu fiecare clipă ce trecea era tot mai mirat, cu vinovăţie, că nu fusese descoperit. Porni peste iarba impecabilă, lăsând să-i scape un oftat lung, de autocompătimire. I se opri în gât. Lângă o uşă din faţa lui, un Cavaler din Gardă, în poziţie de drepţi, stătea atât de ţeapăn încât Jezal fusese cât pe ce să nu-l observe. Înjură încet. Nici cinci minute încheiate nu putea fi lăsat în pace? Încruntându-se, se apropie. Omul i se părea vag cunoscut. Un tânăr înalt şi voinic, cu capul ras şi un gât ce se remarca prin absenţă… – Bremer dan Gorst!

1210

– Maiestate, răspunse Gorst, cu armura zăngănind, în timp ce-şi încleşta pumnii cărnoşi pe pieptarul lustruit. – Ce plăcere să te revăd! Jezal îl antipatizase din prima clipă când îl văzuse înaintea ochilor şi, fiind hărţuit de el prin jurul unui ring de scrimă, indiferent dacă în final învinsese sau nu, rămăsese cu aceeaşi părere proastă faţă de bruta aia fără gât. Acum, însă, orice chip cât de cât familiar era ca un pahar cu apă în deşert. Jezal chiar se pomeni strângând mâna grea a cavalerului, ca şi cum ar fi fost prieteni vechi, şi fu nevoit să facă un efort pentru a se elibera. – Maiestatea Voastră îmi face o cinste prea mare. – Te rog, nu e nevoie să-mi spui aşa. Cum ai ajuns aici? Credeam că făceai parte din garda Lordului Brock… – Postul acela nu mi se potrivea, răspunse Gorst, cu glasul său piţigăiat, de o subţirime stranie. Am avut noroc să găsesc un loc printre Cavalerii Gărzii acum câteva luni, Maies… Se întrerupse. În capul lui Jezal începea să se contureze o idee. Se uită peste umăr, dar în apropiere nu mai era nimeni. În grădină domnea o linişte mormântală, arcadele umbrite fiind tăcute ca nişte cripte. – Bremer… Pot să-ţi spun Bremer, da? – Cred că regele meu mă poate numi oricum doreşte. – Mă întreb… dacă ţi-aş putea cere o favoare…? Gorst clipi din ochi. – Maiestatea Voastră nu trebuie decât să poruncească. Când auzi uşa deschizându-se, Jezal se răsuci în loc. Gorst ieşi sub colonadă, în zăngănitul slab al armurii. Îl urma o siluetă în mantie cu glugă, tăcută. Vechea emoţie nu se pierduse, când îşi dădu gluga pe spate şi o rază de lumină de la etaj îi căzu pe partea de jos a feţei. Jezal îi vedea curba obrazului, o parte a gurii, conturul unei nări, lucirea ochilor în umbră – şi atâta tot. – Mulţumesc, Gorst, spuse el. Acum poţi să ne laşi. Uriaşul se bătu cu pumnul în piept şi se retrase prin arcadă, închizând uşa în urma lui. Nu era tocmai prima dată că se întâlneau în secret, desigur, dar acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Se întrebă dacă totul avea să se încheie cu sărutări şi vorbe tandre, sau pur şi simplu să se încheie. Începutul era departe de-a fi promiţător. – Augusta Voastră Maiestate, spuse Ardee, cu cea mai acidă ironie. Ce onoare monumentală. Să mă trântesc pe burtă? Sau să fac doar o reverenţă? Oricât de dure erau vorbele ei, sunetul vocii încă mai făcea să i se oprească respiraţia. – Reverenţă? izbuti el să repete. Măcar ştii cum se face? 1211

– Drept să spun, nu prea. N-am fost instruită pentru societatea politicoasă, iar acum lipsa cunoştinţelor mă zdrobeşte de-a binelea. Ardee păşi înainte, privind încruntată prin grădina întunecoasă. – Când eram mică, în cele mai îndrăzneţe reverii, visam să fiu invitată la palat de către rege însuşi. Mâncam prăjituri alese, beam vinuri scumpe şi vorbeam frumos despre lucruri importante, până noaptea târziu. Îşi apăsă mâinile pe piept, fluturând din gene. – Vă mulţumesc că aţi făcut să se împlinească visele jalnice ale unei biete nefericite, fie şi numai preţ de-o clipă. Ceilalţi cerşetori nu mă vor crede nici în ruptul capului când am să le spun! – Toţi suntem şocaţi, şi nu puţin, de întorsătura pe care au luat-o evenimentele. – O, dar sigur că suntem, Maiestate! Jezal tresări. – Nu-mi spune aşa. Nu şi tu. – Şi cum să vă spun? – Pe nume. Jezal, aşa mă cheamă. Cum îmi spuneai înainte… te rog. – Dacă trebuie… Mi-ai promis, Jezal. Mi-ai promis că n-ai să mă mai laşi baltă. – Ştiu că ţi-am promis, şi voiam să mă ţin de cuvânt… dar adevărul este că… Rege sau nu, îşi căuta cuvintele bâjbâind, la fel ca întotdeauna, după care le lăsă să izbucnească într-o bolboroseală idioată. – Nu mă pot însura cu tine! Sigur aş fi făcut-o, dacă nu… Îşi ridică braţele, apoi le lăsă să cadă iar, deznădăjduit. – Dacă nu se întâmplau toate astea. Dar s-au întâmplat, iar eu nu mai pot face nimic. Nu te pot lua de soţie. – Sigur că nu poţi, se arcui amar gura ei. Promisiunile sunt pentru copii. Nici înainte nu mi se părea de crezut – chiar şi în cele mai puţin realiste momente ale mele. Acum, ideea pare de-a dreptul ridicolă. Regele şi ţărăncuţa. Absurd. Nici cea mai răsuflată carte de poveşti n-ar îndrăzni să sugereze una ca asta. – Asta nu înseamnă că n-o să ne mai vedem, continuă Jezal, făcând un pas şovăitor spre ea. Lucrurile vor sta altfel, desigur, totuşi mai putem găsi momente… Întinse mâna, încet, stângaci. – Momente când putem fi împreună. Îi atinse faţa, uşor, şi simţi acelaşi fior vinovat dintotdeauna. – Putem să fim unul cu altul la fel cum am fost mereu. N-ai avea de ce să-ţi faci griji. Au să se rezolve toate… Ardee îl privi drept în ochi: – Deci… ai vrea să fiu târfa ta? Mâna lui se retrase, smucit. 1212

– Nu! În niciun caz! Vreau să zic… aş vrea să fii… Ce voia să spună? Căută cu disperare un cuvânt mai potrivit. – … Amanta mea? – Aha, înţeleg… Şi când îţi vei lua o soţie, atunci ce-am să fiu? Ce cuvânt crezi că ar putea folosi regina ta ca să mă descrie? Jezal înghiţi în sec, privindu-şi pantofii. – O târfă tot o târfă e, oricum ai numi-o. Te saturi uşor de ea, dar o înlocuieşti şi mai uşor. Şi când te vei plictisi de mine şi-ai să-ţi găseşti alte amante? Atunci cum o să mi se spună? Pufni cu scârbă. – Sunt un gunoi, şi o ştiu, dar se pare că ai despre mine o părere chiar mai proastă decât a mea. – Nu sunt eu de vină, insistă Jezal, cu ochii în lacrimi – de durere sau de uşurare, îi era greu să spună; un amestec amar din amândouă, probabil. Nu e vina mea… – Sigur că nu e vina ta. Nu te acuz de nimic. Pe mine mă condamn. Îmi spuneam că am ghinion, că fratele meu a avut dreptate. Alegeam prost. Îl privi cu aceeaşi expresie necruţătoare în ochii ei negri ca prima oară când se cunoscuseră. – Mi-aş fi putut găsi un bărbat de treabă, dar te-am ales pe tine. Trebuia să maştept. Ridică mâna şi-l atinse pe faţă, ştergându-i cu degetul mare o lacrimă de pe obraz. La fel ca data trecută când se despărţiseră, în parc, pe ploaie. Atunci, însă, mai aveau o speranţă că se vor reîntâlni. Acum nu mai era nici una. Oftă şi-şi lăsă braţul să cadă, privind posomorâtă în grădină. Jezal clipi din ochi. Chiar se putea ca ăsta să fie sfârşitul? Jinduia să rostească un ultim cuvânt tandru, cel puţin, o frază de rămas-bun dulce-amăruie, dar mintea îi era goală de orice gânduri. Ce formule ar fi putut să conteze cu ceva? Terminaseră, şi orice vorbă n-ar fi fost decât sare pusă pe rană. Pierdere de vreme. Îşi încleştă fălcile şi-şi şterse ultimele dâre umede de pe faţă. Ardee avea dreptate. Regele şi ţăranca. Ce-ar fi putut să fie mai ridicol? – Gorst! lătră el. Uşa scârţâi şi paznicul musculos ieşi din umbră, cu capul plecat umil. – Poţi s-o escortezi pe doamna înapoi acasă. Gorst încuviinţă şi se adăposti sub arcada întunecoasă. Întorcându-se, Ardee porni într-acolo, ridicându-şi gluga, iar Jezal o privi cum pleca. Se întrebă dacă avea să se întoarcă în prag ca să se uite în urmă, ca ochii lor să se întâlnească şi să existe un ultim moment între ei. O ultimă întretăiere a respiraţiei. Un ultim junghi în inimă. Ardee, însă, nu privi înapoi. Fără nici cea mai mică şovăială, ieşi pe uşă şi dispăru, cu Gorst după ea, iar Jezal rămase în grădina luminată de lună. Singur. 1213

Căpătând o umbră Ferro stătea pe acoperişul magaziei, cu ochii îngustaţi în soarele puternic şi picioarele încrucişate sub trup. Privea corăbiile şi oamenii care debarcau. Se uita după Yulwei. De-asta venea acolo în fiecare zi. Era război între Uniune şi Gurkhul, un război fără sens, cu multe vorbe şi nicio luptă, aşa că nicio navă nu pleca spre Kanta. Yulwei, însă, umbla pe oriunde avea chef. Putea s-o ducă înapoi în Sud, unde s-ar fi putut răzbuna pe gurkieni. Până la sosirea lui, era captivă printre rozalii. Scrâşni din dinţi şi-şi încleştă pumnii, strâmbându-se la gândul propriei neputinţe. Al plictiselii. Al timpului pierdut. S-ar fi rugat la Dumnezeu ca Yulwei să vină. Dar Dumnezeu n-o asculta niciodată. Jezal dan Luthar, prost cum era, din motive pe care n-avea să le înţeleagă niciodată, primise o coroană şi fusese făcut rege. Bayaz, despre care Ferro era sigură că aranjase totul, îşi petrecea acum fiecare oră cu el. Încercând în continuare să facă din Jezal un conducător de oameni, fără îndoială. La fel ca pe tot parcursul acelui drum lung peste câmpie şi înapoi, cu rezultate dintre cele mai slabe. Jezal dan Luthar, Regele Uniunii. Nouădegete s-ar fi prăpădit de râs, dac-ar fi putut să afle. Imaginându-şi cum râdea, Ferro zâmbi. Apoi, îşi dădu seama că zâmbea şi se opri. Bayaz îi făgăduise răzbunarea şi nu-i dăduse nimic, lăsând-o acolo împotmolită, neputincioasă. Nu avea niciun motiv să zâmbească. Stătea şi se uita la corăbii, după Yulwei. După Nouădegete nu se uita. Nu spera să-l vadă coborând pe chei. Ar fi fost o speranţă neghioabă, copilărească, aparţinând fetişcanei proaste de pe vremea când gurkienii o luaseră în robie. Logen n-avea să se răzgândească şi să se întoarcă. Se asigurase ea de asta. Ciudat, totuşi, cum i se tot părea că-l vedea prin mulţime. Docherii ajunseseră s-o recunoască. O vreme, strigaseră la ea… – Vino aici, frumoaso, să-mi dai o sărutare! o chemase unul, iar prietenii lui râseseră. Atunci, Ferro îi aruncase-n cap o jumătate de cărămidă, doborându-l în mare. După ce-l pescuiseră de-acolo, nu mai avusese nimic să-i spună. Nici unul nu mai suflase o vorbă, ceea ce-i convenea de minune. Stătea şi privea corăbiile. Şezu acolo până când soarele coborî pe cer, răspândind o lumină vie peste partea de jos a norilor şi făcând valurile să scânteieze. Până când mulţimile se răriră, căruţele încetară să mai circule, iar forfota şi strigătele din port se stinseră într-o tăcere prăfuită. Până când briza începu să-i răcorească pielea. Yulwei nu avea să vină în acea zi. 1214

Coborî de pe acoperişul magaziei şi-şi croi drum pe străzile dosnice, spre Calea-de-Mijloc. În timp ce mergea pe drumul acela larg, încruntându-se la oamenii pe lângă care trecea, îşi dădu seama: era urmărită. Omul proceda bine şi cu grijă. Uneori se apropia, alteori rămânea mai departe în urmă. Nu se arăta la vedere, dar nici nu se ascundea complet. Ferro se abătu din drum de câteva ori, ca să se asigure, şi văzu că omul se ţinea tot după ea. Era îmbrăcat complet în negru, avea un păr lung şi lăţos, şi o mască acoperindu-i parţial faţa. Complet în negru, ca o umbră. Ca oamenii aceia care se ţinuseră după ea şi Nouădegete, înainte de a pleca spre Vechiul Imperiu. Îl privea cu coada ochiului, fără să se uite niciodată direct la el, fără să-i dea de înţeles că-l descoperise. Avea să afle destul de curând. Coti pe o uliţă răpănoasă, se opri şi aşteptă la colţ. Lipită de zidul murdar, ţinându-şi respiraţia. Or fi fost departe arcul şi sabia ei, dar şocul era singura armă de care avea nevoie. Şi mâinile, şi picioarele, şi dinţii. Auzi paşi care se apropiau. Paşi grijulii, lipăind pe uliţă, atât de încet încât abia dacă se auzeau. Descoperi că zâmbea. Era o senzaţie plăcută să aibă un duşman, un scop. Foarte bine, după atâta vreme fără nici unul. Umplea golul din ea, fie şi doar pentru o clipă. Scrâşni din dinţi, simţind cum i se aduna furia în piept. Fierbinte şi aţâţătoare. Sigură şi familiară. Ca sărutarea unui iubit de demult, căruia-i ducea amarnic dorul. Când omul dădu colţul, pumnul ei o luase deja din loc. Îl izbi în mască, trimiţându-l de-a berbeleacul. Ferro îl urmă imediat, pentru a-l plesni peste faţă cu ambele mâini pe rând, zburându-i capul la stânga şi la dreapta. Omul bâjbâia după un cuţit, dar se mişca încet şi ameţit, iar lama abia ieşise din teacă în clipa când mâna lui Ferro îl apucă strâns de încheietură. Cotul ei îi împinse capul pe spate, apăsându-i beregata şi făcându-l să horcăie. Apoi, îi smulse cuţitul din mâna inertă, se răsuci şi-i dădu un picior în burtă. Omul se îndoi de mijloc, iar genunchiul ei îl nimeri în mască, trântindu-l pe spate în noroi. Ferro sări deasupra, încălecându-l strâns, cu braţul pe pieptul lui şi ţinându-i la gât cuţitul pe care i-l luase. – Ia te uită, îi şopti ea în faţă. M-am ales cu-o umbră. – Glugh, se auzi din masca deasupra căreia ochii se rostogoleau în orbite. – Ţi-e cam greu să vorbeşti cu aia pe faţă, hai? Şi-i sfâşie masca dintr-o smucitură de cuţit, lăsându-i şi o zgârietură lungă pe obraz. Fără mască, omul nu mai arăta atât de periculos. Mult mai tânăr decât crezuse, cu o iritaţie de pete în jurul bărbiei şi tuleiele unei mustăţi ca puful deasupra buzei de sus. Îşi scutură capul, iar ochii i se limpeziră din nou. Mârâi, încercă să se elibereze, dar Ferro îl ţinea strâns între coapse, iar o atingere a cuţitului pe gât îl calmă imediat. – De ce mă urmăreşti? 1215

– Te urmăresc pe dra… Ferro nu fusese niciodată o femeie prea răbdătoare. Aşa cum stătea, călare pe umbra ei, îi era foarte uşor să-şi ia avânt şi să-i trântească un cot în faţă. Omul încercă să se ferească, dar trupul ei îl apăsa cu toată greutatea pe şolduri, aşa că era neputincios. Braţul lui Ferro îi înlătură mâinile şi-l pocni peste gură, nas, obraz, dându-l cu capul de pietrele slinoase ale străzii. Patru asemenea lovituri, şii sleiră puterile. Capul îi căzu pe spate, iar Ferro îi puse cuţitul din nou la gât. Din nas şi gură îi curgea sânge, lăsând dâre roşii pe obraz. – Acum mă urmăreşti? – Veghez doar… bolborosi gura însângerată. Doar veghez. Nu eu dau ordinele. Nici soldaţii gurkieni nu dăduseră ordinele de a fi ucişi ai lui Ferro, iar ea să fie luată în robie. Asta nu-i absolvea de vină. Nu-i scăpa de răzbunarea ei. – Da’ cine le dă? Omul tuşi, cu faţa zvâcnindu-i şi împroşcând cu sânge din nările umflate. Însă doar atât. Ferro se încruntă. – Ce? îşi coborî ea mâna cu cuţitul, înţepându-l cu vârful în coapsă. Crezi că n-am mai tăiat o sculă la viaţa mea? – Glokta, îngăimă omul, închizând ochii. Lucrez… pentru Glokta. – Glokta. Numele nu-i spunea nimic, dar îi deschidea o cale de urmat. Îi puse din nou cuţitul la gât. Beregata tânărului palpita spasmodic, frecânduse de tăiş. Cu fălcile strânse, Ferro îşi potrivi mai bine degetele pe plăsele, încruntată. În ochii omului începuseră să lucească lacrimi. Mai bine să termine şi să plece. Era mai sigur. Îi era greu, însă, să-şi mişte mâna. – Dă-mi un motiv să n-o fac. Lacrimile începură să curgă pe obrajii plini de sânge. – Păsările mele… şopti el. – Păsările? – Nu va mai avea cine să le dea de mâncare. O merit, sigur, da’ păsările… ele n-au făcut nimica… Ferro îşi îngustă ochii. Păsări. Ciudat, pentru ce trăiesc unii. Şi tatăl ei avusese o pasăre. Şi-o amintea, într-o colivie, prinsă de un par. Nu folosea la nimic, nici măcar să zboare nu putea, stătea doar pe-o crenguţă. O învăţase vorbe. Îşi amintea cum îl privise dându-i de mâncare, când ea era mică. Demult, înainte de a veni gurkienii. – Ssssss, îi suflă ea în faţă, în timp ce-i apăsa pielea gâtului cu cuţitul, făcându-l să se crispeze; apoi retrase lama, se ridică şi rămase în picioare deasupra lui.

1216

– Clipa când am să te mai văd va fi şi ultima din viaţa ta. Înapoi la păsările tale, umbră. Omul dădu din cap, cu ochii umezi holbaţi, iar Ferro se întoarse şi porni pe aleea umbrită, în întunecimea înserării. Când trecu peste un pod, aruncă în apă cuţitul. Acesta dispăru cu un plescăit, răspândind cercuri tot mai mari pe valurile noroioase. O greşeală, cel mai probabil, să-l fi lăsat în viaţă pe omul ăla. Mila era întotdeauna o greşeală, ştia din experienţă. Dar se părea că în ziua aceea avea o dispoziţie milostivă.

1217

Întrebări Colonelul Glokta era un dansator magnific, desigur, dar când îşi simţea piciorul aşa de ţeapăn îi era greu să strălucească. Îl mai distrăgea şi bâzâitul continuu al muştelor, iar partenera sa nu-l ajuta deloc. Ardee West arăta destul de bine, dar chicotelile ei continue deveneau foarte enervante. – Termină! se răsti colonelul, învârtind-o prin laboratorul Adeptului Fizic, unde specimenele din borcane pulsau şi se unduiau în ritmul muzicii. – Parţial mâncat, rânji Kandelau, cu un ochi mărit enorm prin monoclu; arătă în jos cu penseta. Ăsta-i un picior. Glokta dădu tufişurile în lături, apăsându-şi faţa cu o mână. Cadavrul măcelărit zăcea acolo, cu luciri roşii, abia putând fi recunoscut ca omenesc. La vederea lui, Ardee se puse pe râs. – Parţial mâncat! ciripi ea. Colonelul Glokta nu găsea situaţia deloc amuzantă. Sunetul muştelor se auzea tot mai tare, ameninţând să acopere complet muzica. Mai rău, în parc se făcea îngrozitor de frig. – Ce neglijenţă din partea mea, spuse un glas din spate. – Cum adică? – Să-l las aşa aici. Dar, uneori, e mai bine să ne mişcăm repede, decât să ne mişcăm cu grijă, nu, schilodule? – Pe-asta mi-o amintesc, murmură Glokta; acum era şi mai frig, şi tremura ca o frunză. Mi-o amintesc! – Sigur că da, şopti vocea. Era o voce de femeie, dar nu a lui Ardee. O voce scăzută şi şuierătoare, care-i făcea ochiul să tresalte. – Ce pot să fac? Colonelul simţi cum i se întorceau maţele pe dos. Rănile din carnea roşie stăteau căscate. Muştele zumzăiau atât de tare, încât abia mai putu auzi răspunsul. – Poate ar fi bine să te duci la Universitate şi să ceri sfatul. O răsuflare rece ca gheaţa îi atinse ceafa şi-l străbătu un fior pe spinare. – Poate, cât timp eşti acolo… ai putea să-i întrebi şi despre Sămânţă. Glokta se căzni să ajungă la baza scării şi se clătină într-o parte, rezemându-se de perete, cu respiraţia şuierându-i peste limba umedă. Piciorul stâng îi tremura, ochiul stâng i se zbătea, ca şi cum ar fi fost unite printr-un cordon al durerii care-l tăia prin fund, măruntaie, spate, umăr, gât, faţă, tot mai încordat cu fiecare mişcare, oricât de slabă. 1218

Făcu un efort să stea nemişcat. Să respire prelung şi rar. Îşi forţă mintea să ignore durerea, gândindu-se la alte lucruri. Cum ar fi Bayaz şi căutarea lui eşuată după Sămânţă. La urma urmei, Eminenţa Sa aşteaptă, şi nu e renumit pentru răbdarea lui. Îşi întinse gâtul într-o parte şi-n alta, şi-şi simţi oasele scârţâind între omoplaţii răsuciţi. Apăsându-şi limba pe gingii, se îndepărtă de trepte cu pas târşâit, în întunericul răcoros al stivelor. Nu se schimbaseră mult în ultimul an. Sau, poate, în ultimele câteva secole. Spaţiile boltite miroseau a mucegai şi a vechi, luminate doar de vreo două felinare murdare şi pâlpâitoare, iar rafturile îngreunate se întindeau prin umbrele schimbătoare. E timpul să scormonesc iar prin reziduurile prăfuite ale istoriei. Adeptul Istoric nu părea nici el să se fi schimbat prea mult. Stătea la biroul pătat, parcurgând cu privirea un teanc de hârtii cu aspect mucegăit, în lumina unei lumânări capricioase. Miji ochii, când Glokta şontâcăi mai aproape. – Cine-i acolo? – Glokta, răspunse acesta, ridicând o privire bănuitoare spre tavanul cufundat în umbră. Unde ţi-e cioara? – A murit, mormăi trist bătrânul bibliotecar. – Deci, e istorie, cum s-ar zice! Bătrânul nu râse. – Mă rog, ni se întâmplă tuturor, încercă Glokta să-l consoleze, reflectând în acelaşi timp: Unora, mai curând decât altora. Am câteva întrebări pentru tine. Adeptul Istoric îşi lungi gâtul peste birou, privindu-l tulbure pe Glokta de parcă n-ar mai fi văzut în viaţa lui o fiinţă omenească. – Îmi amintesc de dumneata. Deci, se mai întâmplă şi miracole? – M-ai întrebat despre Bayaz. Primul ucenic al marelui Juvens, prima literă din alfabetul… – Da, da, am mai vorbit despre astea. Bătrânul se încruntă ursuz. – Mi-ai adus înapoi sulul ăla? – „Creatorul a căzut arzând” şi aşa mai departe? Mă tem că nu. E la Arhilector. – În… Aud prea multe despre omul ăsta, de-o vreme-ncoace. Ăia de sus se gudură mereu pe lângă el. Eminenţa Sa în sus, Eminenţa Sa în jos… M-am săturat! Ştiu foarte bine ce simţi. – Toţi sunt în fierbere zilele-astea. Se agită care-ncotro. – S-au produs multe schimbări. Avem un rege nou. – Ştiu! Guslav, nu? Glokta oftă prelung, în timp ce se aşeza pe scaunul din cealaltă parte a biroului. 1219

– Da, da, ăla e. A rămas în urmă doar cu treizeci de ani. Mă mir că nu crede că mai e pe tron Harod cel Mare însuşi. – Ce vrei de data asta? A, mai nimic – doar să bâjbâi prin beznă după nişte răspunsuri care mereu sunt de negăsit. – Vreau să ştiu despre Sămânţă. Chipul zbârcit nu se clinti. – Despre ce? – Era pomenită în nepreţuitul tău sul. Chestia ai pe care Bayaz şi amicii lui magici au căutat-o în Casa Creatorului, după moartea lui Kanedias. Şi după moartea lui Juvens. – Câh! îşi fâlfâi Adeptul mâna, cu pielea fleşcăită de sub încheietură bălăbănindu-i-se. Secrete, putere… Totu-i o metaforă. – Bayaz nu pare să fie de aceeaşi părere. Glokta îşi trase scaunul spre birou, continuând mai încet… Deşi nu e nimeni care să audă sau să-i pese, dac-ar auzi: – Am aflat că există un fragment din Cealaltă Parte, rămas din Vechile Vremuri, când diavolii umblau pe pământul nostru. Substanţa magiei, solidificată. Bătrânul râse subţire, ca un foşnet de hârtie uscată, arătându-şi caverna putredă a gurii în care avea mai puţini dinţi chiar şi decât Glokta. – Nu te ştiam superstiţios, Superior Glokta. Şi nici nu eram, ultima oară când am venit aici să-ţi pun întrebări. Înainte de vizita la Casa Creatorului, înainte de întâlnirea cu Yulwei, înainte de a o vedea pe Shickel zâmbind în timp ce o ardeau pe rug. Ce vremuri fericite, înainte să fi auzit de Bayaz, când lucrurile încă mai aveau sens… Adeptul se şterse la ochii care-i curgeau, cu o mână tremurătoare şi plină de pete. – De unde-ai auzit? A, de la un Navigator cu piciorul pus pe nicovală. – Nu contează de unde. – Mă rog, ştii mai mult despre asta decât mine. Am citit odată că uneori cad pietre din cer. Unii spun că sunt bucăţi din stele. Alţii, c-ar fi aşchii aruncate din haosul iadului. Primejdioase la atingere. Şi îngrozitor de reci. Reci? Glokta aproape că simţi suflarea aceea de gheaţă în ceafă, şi-şi încordă umerii, făcând un efort să nu se uite în spate. – Vorbeşte-mi despre iad. Deşi ştiu deja mai multe decât oricine, aproape, în privinţa asta. – Hmm? – Despre iad, bătrâne. Despre Cealaltă Parte. – Se zice că de-acolo vine magia, dac-ar fi să crezi în lucrurile astea. 1220

– Am învăţat să-mi deschid mintea în privinţa subiectului. – O minte deschisă e ca o rană deschisă, poate să… – Am auzit, dar acum vorbeam despre iad. Bibliotecarul îşi linse buzele molatice. – Legenda spune că a fost un timp când lumea noastră şi lumea de jos erau una şi aceeaşi, iar diavolii cutreierau pământul. Euz cel Mare i-a alungat şi a rostit Prima Lege – interzicând tuturor să se atingă de Cealaltă Parte, sau să le vorbească dracilor, sau să umble pe la porţile dintre lumi. – Prima Lege, zici? – Fiul său, Glustrod, lacom de putere, a nesocotit avertismentele tatălui şi a pornit să caute secrete, a chemat diavoli şi i-a trimis împotriva duşmanilor lui. Se zice că nechibzuinţa asta ar fi dus la distrugerea Aulcusului şi căderea Vechiului Imperiu şi că atunci când a pierit şi el, Glustrod a lăsat porţile întredeschise… dar eu nu-s specialist în toate astea. – Şi cine e? Bătrânul se strâmbă. – Erau pe-aici nişte cărţi. Foarte vechi. Cărţi frumoase, de pe vremea Maestrului Creator. Cărţi despre Cealaltă Parte. Despre despărţirea lumilor, despre porţi şi încuietori. Cărţi pe tema Şoptitorilor de Secrete şi despre chemările şi trimiterile lor. O mulţime de scorneli, dacă vrei să ştii părerea mea. Mituri şi fantezii. – Erau nişte cărţi…? – Lipsesc din rafturile mele de câţiva ani. – Lipsesc? Dar unde sunt? Bătrânul se încruntă. – Ciudat, că tocmai dumneata mă întrebi asta… – Destul! Glokta se răsuci pe scaun cât putu de repede, pentru a se uita în spate. Silber, Administratorul Universităţii, stătea la baza scării, cu cea mai mare uimire şi oroare pe chip. Ca şi cum ar fi văzut o stafie. Sau chiar un demon. – De-ajuns, Superior Glokta! Îţi mulţumim pentru vizită. – De-ajuns? se încruntă şi Glokta. Eminenţa Sa n-o să fie… – Ştiu cum o să fie sau n-o să fie Eminenţa Sa… Un glas neplăcut de familiar… Superiorul Goyle cobora încet treptele. Trecu agale pe lângă Silber, străbătând podeaua cufundată în umbră dintre rafturi. – Şi spun că e destul. Din toată inima îţi mulţumim pentru vizită. Se aplecă spre el, cu ochii ieşiţi din orbite. – Să fie ultima! În timp ce Glokta se afla la subsol, în sala de mese avuseseră loc unele schimbări surprinzătoare. Dincolo de ferestrele murdare se lăsase înserarea, iar 1221

lumânările fuseseră aprinse în sfeşnicele lor de metal brunat. Şi, desigur, mai e vorba şi de două duzini de practicieni ai Inchiziţiei, foarte diversificaţi. Doi oameni din Suljuk, cu ochi îngustaţi, îl priveau pe Glokta peste măşti, stând ca şi cum ar fi fost fraţi gemeni, cu cizmele negre pe vechea masă unde erau puse patru săbii curbate. Trei oameni cu pielea negricioasă stăteau în picioare lângă o fereastră întunecată, cu câte o secure la centură şi un scut pe spate. Lângă foc se afla un practician înalt şi slab ca un mesteacăn, cu părul blond atârnându-i peste chipul mascat. Lângă el stătea unul scund, aproape pitic, cu cingătoarea plină de cuţite. Glokta îl recunoscu pe nordicul uriaş numit Despicătorul-de-Pietre, de când vizitase ultima oară Universitatea. Dar se pare că a încercat să despice nişte pietre şi cu mutra, de când nu ne-am mai văzut, şi încă foarte stăruitor. Obrajii-i erau marcaţi de urme, arcadele denivelate şi nasul strâmbat vizibil spre stânga. Chipul său deformat arăta aproape la fel de tulburător ca enormul ciocan pe care-l strângea în pumnii masivi. Aproape, dar nu întocmai… Şi tot aşa, cea mai ciudată şi îngrijorătoare adunătură de ucigaşi care s-ar fi putut strânge la un loc – toţi înarmaţi până-n dinţi. Se pare că Superiorul Goyle şi-a împrospătat colecţia de monştri. În mijlocul lor, părând să se simtă ca la ea acasă, stătea practiciana Vitari, dând ordine, cu gesturi repezite încoace şi-ncolo. În veci n-ai fi crezut că e genul mămos, dar cred că toţi avem talentele noastre ascunse. Glokta îşi aruncă în sus braţul drept. – Pe cine omorâm? Toţi ochii se întoarseră spre el. Vitari se apropie, cu sprâncenele îmbinate deasupra rădăcinii pistruiate a nasului. – Ce naiba cauţi aici? – Şi eu ţi-aş putea pune aceeaşi întrebare. – Dacă ştii ce-ţi prinde bine, nu pui niciun fel de întrebări. Glokta se hlizi la ea, cu rânjetul lui ştirb. – Dacă ştiam ce-mi prinde bine, n-aş fi rămas fără dinţi, iar acum nu mi-au mai rămas decât întrebările. De ce te interesează toată grămada asta de terfeloage prăfuite? – Nu e treaba mea, şi cu atât mai puţin a ta. Dacă umbli după trădători, poatear trebui să-i cauţi la tine acasă mai întâi, ce zici? – Şi asta ce-ar vrea să însemne? Vitari se aplecă spre el, şoptindu-i prin mască: – Mi-ai salvat viaţa, aşa că-ţi fac şi eu o favoare. Pleacă de-aici. Pleacă şi să nu te mai întorci. Glokta îşi târşâi picioarele pe culoar, până la uşa sa masivă. În ce-l priveşte pe Bayaz, n-am făcut nimic. Nimic care să aducă un zâmbet pe chipul Eminenţei 1222

Sale. Chemări şi trimiteri. Zei şi draci. Şi mereu, alte şi alte întrebări. Răsuci nervos cheia în broască, înnebunit să se aşeze şi să-şi odihnească piciorul tremurător. Ce căuta Goryle la Universitate? Goryle, Vitari şi două duzini de practicieni, toţi înarmaţi de parcă s-ar fi dus la război? Făcu un pas şovăitor peste prag. Trebuie să fie vreo… – Ah! Îşi simţi bastonul smuls din mână şi se împletici într-o parte, dând să se agaţe de ceva. Primi o lovitură în faţă, care-i umplu capul cu o durere orbitoare. În momentul următor, se lovi cu spatele de podea, de-i ieşi tot aerul din plămâni, într-un gâfâit prelung. Clipi din ochi, simţind în gură gustul sărat al sângelui, pe când camera se clătina nebuneşte în jurul lui. Vai de mine şi de mine. Un pumn în faţă, dacă nu mă-nşel. Niciodată nu-i scade efectul. O mână îl înşfăcă de gulerul mantiei şi îl săltă în sus. Materialul îi intră în beregată, făcându-l să cârâie ca o găină sugrumată. O altă mână îl apucă de cingătoare, luându-l pe sus, cu genunchii şi vârfurile ghetelor târându-se de podele. Glokta se zbătea fără vlagă, instinctiv, dar nu reuşi decât să-şi trimită sieşi un junghi dureros prin spate. Uşa băii trosni în contact cu capul lui şi se dădu de perete, iar Glokta fu cărat spre copaie, care încă mai era plină cu apă murdară, de dimineaţă. – Stai…! horcăi el, în timp ce era împins peste margine. Cine eş… blurghhhh! Apa rece îi acoperi capul, iar prin jurul feţei îi bolborosiră clăbuci. Fu ţinut astfel, în timp ce se zvârcolea, cu ochii holbaţi de şoc şi panică, până simţi că-i explodau plămânii. Apoi, fu smucit de păr, şiroind de apă care plescăia în cadă. O tehnică simplă, dar de o eficacitate incontestabilă. Sunt foarte descumpănit. Trase aer în piept, cu un gâfâit. – Ce vrei de… blarghhh! Din nou în beznă, suflând în apă puţinul aer pe care reuşise să-l inspire. Dar, oricine-ar fi, mă lasă să respir. Nu mă omoară. Mă frăgezeşte doar. Frăgezire pentru întrebări. O ironie care m-ar face să râd… dacă mi-ar mai fi rămas… aer în piept… Împinse cu mâinile fundul vanei, zbătându-se în apă. Dădea din picioare fără rost, dar mâna de pe ceafa lui părea făcută din oţel. Stomacul i se crispa, coastele i se zbuciumau, avea nevoie disperată de aer. Nu respira… nu respira… nu respira…! Tocmai trăgea în piept o gură mare de apă murdară, când fu smuls din baie şi aruncat pe podea, tuşind, icnind şi vomând în acelaşi timp. – Tu eşti Glokta? O voce de femeie, dură şi repezită, cu accent kantic aspru. Stătea ghemuită în faţa lui, pe vârfurile picioarelor, cu coatele rezemate pe genunchi şi mâinile cafenii, prelungi, atârnând. Purta o cămaşă bărbătească largă, pe sub care i se distingeau umerii ascuţiţi, având mânecile suflecate în jurul antebraţelor osoase. Părul negru îi era tăiat scurt, ales în smocuri slinoase. Pe faţa dură avea o cicatrice îngustă, palidă, buzele subţiri îi stăteau strânse cu cruzime, 1223

dar cel mai mult îl descumpăneau ochii ei, lucind galbeni în lumina slabă care intra de pe coridor. Nici nu-i de mirare că Severard s-a codit s-o urmărească. Trebuia să-l ascult. – Eşti Glokta? N-avea niciun rost să nege. Îşi şterse balele amare de pe bărbie, cu o mână tremurândă. – Sunt Glokta. – De ce-ai pus să mă urmărească? Se ridică în şezut, cu mare chin. – Ce te face să crezi că voi avea ceva de spus… Pumnul ei îl lovi în vârful bărbiei, aruncându-i capul înapoi, cu un gâfâit. Fălcile i se ciocniră şi un dinte îi găuri dosul limbii. Căzu cu spatele la perete şi ochii umplându-i-se de lacrimi, în timp ce încăperea întunecoasă se clătina în jur. Când vederea i se limpezi din nou, femeia îl privea cu ochii ei galbeni îngustaţi. – O să te pocnesc până-mi dai răspunsurile, sau mori. – Mulţumirile mele. – Mulţumiri? – Cred că mi-ai dezmorţit puţin gâtul, zâmbi Glokta, arătându-i cei câţiva dinţi rămaşi, plini de sânge. Doi ani am stat prizonier la gurkieni. Doi ani în bezna din închisorile Împăratului. Doi ani de lovituri, tăieturi şi arsuri. Crezi că mă sperie o palmă, două? Îi chicoti în faţă, scuipând sânge. – Mai rău mă doare când mă piş! Crezi că mi-e frică de moarte? Junghiul din şira spinării îl făcu să se strâmbe, când se aplecă spre ea. – În fiecare dimineaţă… când mă trezesc viu… sunt dezamăgit! Dacă vrei răspunsuri, va trebui să-mi dai şi tu mie tot nişte răspunsuri. Un târg cinstit. Femeia îl privi lung, fără să clipească. – Ai fost prizonierul gurkienilor? Glokta îşi trecu o mână peste trupul diform. – De la ei am toate astea. – Hm. Atunci, amândoi am pierdut câteva ceva din vina gurkienilor, comentă femeia, aşezându-se cu picioarele încrucişate. Întrebări. Ce-mi dai, îţi dau. Dar dacă-ncerci să mă minţi… – Atunci, întrebări să fie. Mi-aş încălca îndatoririle de gazdă, dacă nu ţi-aş permite să începi tu prima. Femeia nu zâmbi. Dar, în fond, nici nu pare genul glumeţ. – De ce mă urmăreşti? Aş putea s-o mint, dar la ce bun? La fel de bine pot şi să-i spun adevărul. – Pe Bayaz îl urmăresc. Voi doi păreţi să fiţi prieteni, iar Bayaz e greu de prins zilele-astea. Aşa că mă ţin după tine.

1224

– Nu suntem prieteni, se încruntă ea. Mi-a promis o răzbunare, atâta tot. Şi încă nu s-a ţinut de cuvânt. – Viaţa e plină de dezamăgiri. – Viaţa e făcută din dezamăgiri. Pune întrebarea, ologule. Oare după ce va primi toate răspunsurile, o să-mi facă iar baie, şi de data asta va fi ultima. În ochii ei galben-mat nu se citea nimic. Erau goi ca ai unui animal. Dar am de ales? Îşi linse sângele de pe buze şi se rezemă de perete. Măcar aş putea să mor ştiind puţin mai multe. – Ce e Sămânţa? Sprâncenele femeii se încruntară şi mai mult. – Bayaz zicea că-i o armă. O armă cu foarte mare putere. Destul de mare ca să facă Shaffa pulbere. Credea că era ascunsă la marginea lumii, dar se înşela. Ceea ce nu l-a bucurat deloc. O clipă, îl privi în tăcere. – De ce-l urmăreşti pe Bayaz? – Fiindcă a furat coroana şi a pus-o pe capul unui vierme fără şira spinării. Femeia pufni. – Aici, cel puţin, putem fi de acord. – În guvernul meu sunt unii pe care-i îngrijorează direcţia în care ne-ar putea duce. Îi îngrijorează profund. Îşi linse un dinte însângerat, înainte de a o întreba: – Unde ne duce? – Mie nu-mi spune nimic. N-am încredere-n el, şi nici el în mine. – Şi aici putem fi de acord. – Plănuia să folosească Sămânţa ca pe o armă. N-a găsit-o, aşa că trebuie să găsească alte arme. Cred că vă duce spre război. Un război contra lui Khalul şi a Mâncătorilor lui. Glokta simţi un val de spasme care-i străbăteau o parte a feţei, făcând să i se zbată pleoapa. Lua-l-ar dracu’ de scârnăvie trădătoare! Capul i se smuci într-o parte. – Ştii despre ei? – O cunoştinţă trecătoare, răspunse Glokta. Şi ce-i rău în asta? – Am prins unul, în Dagoska. L-am luat la întrebări. – Şi ce ţi-a spus? – A vorbit despre dreptate şi justiţie. Două lucruri pe care eu nu le-am văzut niciodată. – Despre război şi sacrificiu. Două lucruri pe care nu le-am văzut prea des. – Zicea că prietenul tău Bayaz şi-a omorât stăpânul. Femeia nici nu clipi. 1225

– Zicea că tatăl lui, Profetul Khalul, încă mai caută să se răzbune. – Răzbunare, şuieră ea, strângând pumnii. O să le-arăt eu lor răzbunare! – Ce ţi-au făcut? – I-au omorât pe ai mei, răspunse femeia, dând să se ridice. M-au dus în robie. Ajunse în picioare, dominându-l cu înălţimea ei. – Mi-au furat viaţa. Glokta îşi simţi colţul gurii arcuindu-se în sus. – Încă un lucru pe care-l avem în comun. Şi se pare că timpul meu de împrumut s-a terminat. Femeia se aplecă şi-i apucă în mâini haina udă. Îl trase în sus cu o putere înfricoşătoare, frecându-l cu spatele de perete. Cadavrul i-a fost găsit plutind în baie…? Glokta îşi simţi nările dilatându-se. Aerul îi şuiera repede prin nările pline de sânge, iar inima-i bătea cu putere, în aşteptarea momentului. Fără îndoială, trupul meu distrus o să se lupte, atât cât poate. O reacţie irezistibilă în faţa lipsei de aer. Instinctul neînvins de a respira. Fără îndoială, am să mă zbat şi-am să mă zvârcolesc, la fel cum a făcut Tulkis, ambasadorul gurkian, când l-au spânzurat şi i-au scos maţele degeaba. Se strădui să se ţină pe picioare prin forţe proprii, să stea cât de drept putea. La urma urmei, cândva am fost un om mândru, chiar dacă a trecut atât de mult de-atunci. Nu e tocmai sfârşitul pe care l-ar fi sperat colonelul Glokta. Înecat în baie de o femeie cu cămaşă murdară. Mă vor găsi căzut peste marginea vanei, cu fundu-n sus? Dar ce importanţă are? Nu contează cum mori, ci cum ai trăit. Femeia îi dădu drumul, netezindu-i pieptarul hainei cu palma. Şi ce-a fost viaţa mea, în ultimii ani? De ce-am avut parte, ca să-mi lipsească acum? De scări? De supă? De durere? De zăcut în întuneric, chinuit de amintirile lucrurilor pe care le-am făcut? De trezit dimineaţa în putoare, că făcusem pe mine-n somn? O să-mi lipsească Ardee West? Puţin, poate. Dar ceaiul cu Arhilectorul o să-mi lipsească? Aproape că mă face să mă-ntreb de ce n-am făcut-o eu însumi, cu ani în urmă. Se uită în ochii celei care avea să-l audă, duri şi strălucitori ca două bile de sticlă galbenă, şi zâmbi. Un zâmbet de uşurare – uşurarea cea mai pură. – Sunt gata. – Pentru ce? Femeia îi puse ceva în mâna moale. Mânerul bastonului. – Dacă mai ai treabă cu Bayaz, pe mine să nu m-amesteci. Data viitoare, n-am să mai fiu la fel de blândă. Se retrase încet spre dreptunghiul luminos al uşii. Acolo se întoarse, iar zgomotul cizmelor i se îndepărtă pe coridor. Pe lângă clipocitul slab al apei care-i picura din haina udă, se lăsă liniştea. Şi astfel, se pare, scap cu viaţă. Din nou. Glokta înălţă sprâncenele. Poate că soluţia supravieţuirii e să nu ţi-o doreşti.

1226

A patra zi Era un nemernic hâd esticul acela. Uriaş cât toate zilele, îmbrăcat tot în blănuri puturoase, doar pe jumătate tăbăcite, şi o fâşie mică de zale ruginite, mai mult ca podoabă decât protecţie. Părul negru şi slinos, legat pe ici, pe colo, cu inele argintii făurite grosolan, şiroia de apă, în ploaia torenţială. Avea o cicatrice mare pe obraz şi încă una pe frunte, precum şi nenumărate zgârieturi şi ciupituri de la răni mai mici, coşuri ca ale unui puştan şi un nas turtit şi strâmb, ca o lingură îndoită. Ochii-i erau strânşi de efort, iar dinţii galbeni dezgoliţi, cu cei doi din faţă lipsă. Un chip care avusese de-a face cu războiul în toate zilele vieţii lui. Un chip care trăia prin sabie, secure şi suliţă, şi socotea fiecare zi în plus ca pe o favoare. Pentru Logen, era aproape ca şi cum s-ar fi uitat în oglindă. Se ţineau în braţe ca doi îndrăgostiţi feroce, orbi faţă de tot ce se petrecea în jur. Se împingeau înainte şi-napoi, clătinându-se ca nişte beţivi care s-au încăierat. Apucau şi trăgeau, muşcau şi zgâriau, smuceau şi sfâşiau, încordaţi într-o furie încremenită, suflându-şi în faţă gâfâielile acre. Un dans urât, obositor şi fatal, şi-n tot timpul acela ploua necontenit. Logen primi un ghiont dureros în burtă şi fu nevoit să se răsucească pentru a evita un al doilea. Dădu o lovitură cu capul, fără convingere, reuşind doar să împingă mutra Urâtului cu fruntea. Fu cât pe ce să se împiedice, se clătină, îl simţi pe estic mutându-şi greutatea, căutând o poziţie din care să-l poată trânti. Înainte de a o găsi, Logen reuşi să-l izbească în boaşe cu coapsa, destul de tare pentru a-i face braţele să slăbească o clipă, destul ca să-şi poată strecura mâna spre beregata Urâtului. Mâna lui urca încet, chinuit, treptat, până când degetul arătător întins ajunse peste chipul ciuruit al esticului, care-l privea cruciş, în jos, încercând să-şi dea capul într-o parte. Îl apucă pe Logen de încheietură, strâns, dureros, încercând să i-o tragă înapoi, dar Logen îşi ţinea umărul aplecat şi stătea bine proptit pe picioare. Degetul îi trecu pe lângă gura schimonosită, peste buza de sus, până în nasul strâmb al Urâtului, şi-şi simţi unghia ruptă înfigându-se în carne. Îşi arcui degetul şi-şi dezgoli dinţii, răsucindu-l cât putea de bine. Esticul începu să se zbată, şuierând, dar era agăţat strâns. Nu avu încotro decât să înhaţe încheietura lui Logen şi cu cealaltă mână, încercând să-şi smulgă din nas degetul care-i sfâşia faţa. Asta, însă, îl lăsa pe Logen cu o mână liberă. Scoase un cuţit şi începu să-l lovească, mârâind, cu mişcări smucite. Lovituri scurte, dar cu vârf de oţel. Tăişul clefăia prin burta esticului, prin coapsă, prin braţ, prin piept, făcând sângele să curgă în dâre lungi care-i stropeau pe amândoi şi înroşeau băltoacele de sub cizme. După ce-l străpunse de mai multe ori, Logen îl apucă de blănuri, îl ridică în aer, cu fălcile strânse de efort, şi-l aruncă peste 1227

metereze, răcnind. Urâtul se rostogoli prin aer, moale ca leşul care avea să devină numaidecât, şi se prăbuşi la pământ, printre ai lui. Logen se aplecă peste parapet, cu gâfâieli care suflau stropii de ploaie din faţa lui, prin aerul umed. Erau sute şi sute, i se părea, forfotind prin marea de noroi de la baza zidului. Oameni sălbatici, de dincolo de Crinna, unde abia dacă ştiau să articuleze cuvinte, cărora puţin le păsa de morţi. Toţi erau leoarcă de ploaie şi stropiţi cu mâl, ascunşi sub scuturi rudimentare şi agitând arme lucrate primitiv, ţepoase şi brutale. În spatele lor fâlfâiau prin aer flamuri de piele zdrenţuită agăţată pe oase, ca nişte umbre fantomatice în ploaie. Unii aduceau scări şubrede sau le luau de jos pe cele care fuseseră răsturnate, încercând să le proptească lângă zid şi să le ridice, în timp ce împrejurul lor cădeau bolovani, suliţe şi săgeţi, împroşcând cu noroi. Alţii se urcau deja, ţinându-şi pavezele deasupra capului – două scări în partea lui Dow, una într-a lui Tichie Roşie şi una chiar la stânga lui Logen. Doi sălbatici uriaşi dădeau cu securile în poarta plină de zgârieturi, împrăştiind la fiecare lovitură ţăndări ude. Logen arătă spre ei, cu un strigăt zadarnic. Nimeni nu-l auzi, nici n-ar fi putut să-l audă în zgomotul puternic al ploii, în hărmălaia trosniturilor, bufniturilor, scrâşnetelor, a zăngănitului de arme şi scuturi, a zgomotelor de carne străpunsă, a strigătelor de luptă şi a ţipetelor de durere. Îşi luă din băltoacele de pe pasarelă sabia, pe al cărei metal cu luciu mat sclipeau broboane de apă. Lângă el, unul dintre carlii lui Fior înfrunta un estic care sărise din vârful scării. Schimbară câteva lovituri, mai întâi cu toporul în scut, apoi cu sabia prin aer. Securea esticului se ridică din nou, iar Logen îi reteză braţul de la cot, trecu în spatele lui şi-l trânti pe burtă, cu un urlet. Carlul îl ucise cu o lovitură de sabie înapoia capului, apoi arătă peste umărul lui Logen cu lama însângerată: – Acolo! Alt estic, cu un nas mare şi coroiat, tocmai ajungea în capul scării, unde se apleca peste metereze, luându-şi avânt să arunce o suliţă. Logen se repezi spre el, mugind. Esticul făcu ochii mari, iar braţul cu lancea îi şovăi, prea târziu ca s-o mai arunce. Încercă să se dea la o parte, ţinându-se de lemnul ud cu mâna liberă, dar nu reuşi decât să tragă scara într-o parte. Sabia lui Logen îl străpunse sub braţ, iar atacatorul se clătină înapoi, cu un mormăit, scăpând lancea. Logen îl lovi din nou, alunecă şi se aplecă prea în faţă, aproape căzându-i în braţe. Nas-Coroiat dădu cu ghearele spre el, încercând să-l arunce peste parapet. Logen îl izbi în faţă cu garda sabiei, iar o a doua lovitură îi rupse şi câţiva dinţi. A treia îl ameţi de tot, iar esticul căzu de pe scară, trăgându-l pe un altul după el, la pământ. – Adu prăjina aia! răcni Logen la carlul cu sabia. – Ce? – Prăjina, boule! 1228

Carlul înhăţă bucata lungă de lemn şi o aruncă prin ploaie. Logen lăsă sabia din mână, prinse prăjina din zbor şi-i propti capătul bifurcat în ultima treaptă a unei scări, după care se apucă să împingă din răsputeri. Carlul veni să-l ajute, iar scara scârţâi, se clătină şi începu să se îndepărteze. Peste mereteze apăru capul unui estic, mirat. Văzu prăjina. Îi văzu pe Logen şi pe carl cum o împingeau. Căzu, în timp ce scara se răsturna peste capetele nemernicilor de jos. Mai încolo, o altă scară tocmai fusese ridicată, iar esticii începeau s-o escaladeze, cu scuturile deasupra capetelor, în timp ce Tichie Roşie şi ai lui îi bombardau cu pietre. Câţiva ajunseseră în vârf şi pe partea de zid a lui Dow, de unde se auzeau strigăte şi zgomote aducătoare de moarte. Logen îşi roase buza plină de sânge, întrebându-se dacă să le dea o mână de ajutor sau să rămână pe loc. Şi aici avea să fie din nou nevoie de el, nu peste multă vreme. Aşa că luă sabia Creatorului şi îi făcu semn carlului care-l ajutase, în timp ce stătea să-şi tragă respiraţia. Îi aştepta pe estici să urce din nou, în timp ce de jur împrejurul lui oamenii luptau, ucideau şi mureau. Diavoli într-un infern rece, friguros, însângerat. De patru zile, de-acum, şi avea senzaţia că se afla acolo de-o veşnicie. Ca şi cum nici n-ar fi plecat vreodată. Şi poate că nici nu plecase. De parcă viaţa Copoiului n-ar fi fost deja destul de complicată, acum mai trebuia să şi plouă. Umezeala era cea mai mare spaimă a unui arcaş, nici pomeneală. Cu excepţia aceleia de a-l doborî călăreţii, poate, dar în vârful unui turn aşa ceva nu era prea probabil. Arcurile deveniseră alunecoase, corzile îşi pierdeau elasticitatea, penele erau îngreunate de apă, ceea ce-i făcea să tragă foarte prost. Ploaia era în dezavantajul lor, ceea ce-i îngrijora oricum, însă ar fi putut să-i coste şi mai mult, până la căderea serii. Trei namile sălbatice se opinteau la poartă, lovind cu două securi grele lemnul înmuiat de ploaie şi încercând să înfigă o pârghie în spărturile deja făcute, pentru a smulge scândurile din loc. – Dacă nu ne-ocupăm de ei, ăia au să spargă poarta! strigă răguşit Copoiul, în aerul umed. – Mhm, dădu din cap Ursuzul, aruncând cu stropi din claia sa de păr lăţos. Fu nevoie de ceva răcnete şi semne făcute cu degetul arătător, din partea sa şi a lui Tul, dar Copoiul reuşi să-şi adune câţiva băieţi lângă parapetul alunecos. Treizeci de arcuri ude, toate coborâte în acelaşi timp, toate încordate scârţâind, toate ţintind spre poartă. Treizeci de oameni, ochind încruntaţi, toţi şiroind de apă şi din ce în ce mai uzi cu fiecare clipă. – Gata, acum! Arcurile traseră mai mult sau mai puţin la unison, cu sunete înfundate. Săgeţile zburară în jos, ricoşând din zidul umed, înfigându-se în lemnul aspru al 1229

porţii, perforând pământul din locul unde fusese şanţul, înainte de a deveni doar încă un maldăr de noroi. Nu era o salvă prea precisă, dar conţinea multe săgeţi şi, când calitatea nu e de partea ta, numărul îţi poate rezolva totuşi problema. Esticul din dreapta îşi scăpă securea, cu trei săgeţi înfipte în piept şi una în picior. Cel din stânga alunecă şi se răsturnă pe-o parte, apoi se târî la adăpost, cu o săgeată în umăr. Cel cu pârghia căzu în genunchi, zbătându-se şi ducându-şi mâinile la spate, într-o încercare de a ajunge la săgeata din şale. – În regulă! Bine! strigă Copoiul. Nici unul dintre ceilalţi nu părea dornic să mai încerce poarta, pentru moment, ceea ce era destul de mulţumitor. Încă mai erau destui la scări, dar pe aceştia era mai greu să-i respingă de sus. Pe o asemenea vreme, puteau la fel de uşor să-i nimerească pe propriii lor oameni de pe zid. Copoiul scrâşni din dinţi şi trase cu boltă o săgeată în mulţimea de jos, fără să nimerească pe nimeni. N-aveau ce face. Aia era treaba lui Fior, a lui Dow şi a lui Tichie Roşie. De ziduri răspundea Logen. Se auzi o trosnitură, puternică de parcă ar fi căzut cerul. Lumea deveni orbitoare şi încetini ca prin mâzgă, plină de ecouri. Logen se poticni prin locul acela de coşmar, scăpând sabia din degetele amorţite, ajunse la zid şi se agăţă de el în timp ce se balansa, încercând zadarnic să înţeleagă ce se întâmplase. Doi oameni se luptau pentru o lance, smucindu-se şi învârtindu-se, iar Logen nu-şi amintea de ce. Un om cu păr lung primi o lovitură puternică şi înceată, cu o măciucă în scut, din care săriră câteva ţăndări, apoi dădu cu o secure, dezgolinduşi dinţii lucitori, spre a nimeri sub genunchi un inamic cu înfăţişare sălbatică, pe care-l doborî de pe picioare. Peste tot erau oameni uzi şi furioşi, mânjiţi de glod şi sânge. O bătălie, poate? El de partea cui era? Simţi ceva cald gâdilându-i ochiul şi-şi duse mâna acolo. Se încruntă la vederea vârfurilor înroşite ale degetelor, care deveneau trandafirii sub stropii de ploaie. Sânge. Cineva îl lovise în cap, aşadar? Sau visa? O amintire, de demult. Se răsuci în loc chiar înainte ca bâta să cadă şi să-i sfărâme ţeasta ca pe-un ou, apucând cu ambele mâini încheieturile unui nemernic păros. Lumea începu dintrodată să se mişte repede, zgomotos, iar prin cap îi pulsa durerea. Se rezemă de parapet, privind un chip murdar, bărbos şi schimonosit de furie, aproape lipit de al lui. Dând drumul ciomagului cu o mână, Logen îşi pipăi cingătoarea după un cuţit. Nu găsi nici unul. Atât timp ascuţise toate acele lame, iar acum, când avea nevoie, ia-le de unde nu-s! Apoi, îşi dădu seama. Jungherul pe care-l căuta era înfipt în mişelul ăla urât, căzut undeva jos, la baza zidului. Îşi duse mâna în cealaltă parte a centurii, încă respingând măciuca, dar fără sorţi de izbândă, de vreme ce avea doar o mână cu care să lupte. Se îndoia de spate tot mai mult, încet,

1230

peste meterze – până când degetele sale găsiră plăselele altui cuţit. Esticul cel păros îşi eliberă bâta şi o ridică, deschizând larg gura, cu un zbieret asurzitor. Logen îl înjunghie drept prin faţă, străpungându-i cu lama un obraz şi ieşind prin celălalt, cu câţiva dinţi după ea. Răgetul părosului deveni un urlet ascuţit. Îşi scăpă ciomagul şi se îndepărtă împleticit, cu ochii ieşiţi din orbite. Logen se aplecă şi-şi înhăţă sabia de sub picioarele celor doi care se luptau pentru aceeaşi suliţă, aşteptă o clipă ca esticul să se întoarcă spre el cu spatele, apoi îl lovi în coapsă, doborându-l cu un zbieret pe pietre, unde carlul se putea ocupa de el uşor. Părosului încă-i mai curgea sânge din gură, pe când încerca să-şi smulgă cuţitul din obraji. Sabia lui Logen îi lăsă o tăietură roşie prin blana udă de pe coaste, făcându-l să cadă în genunchi. Următoarea lovitură îi despică ţeasta în două. La nici zece paşi distanţă, Fior avea rău de furcă, încolţit de trei estici, în vreme ce un altul tocmai ajungea în vârful unei scări, şi toţi flăcăii lui erau ocupaţi mai încolo. Se strâmbă când primi o lovitură puternică de ciocan în pavăză, se clătină îndărăt şi scăpă din mână toporul, care căzu pe pietre. Lui Logen îi trecu prin minte că ar fi dus-o mult mai bine dacă Fior se alegea cu capul terciuit. Era foarte probabil, însă, ca apoi să-i vină lui rândul. Aşa că trase adânc aer în piept şi atacă, răcnind. Primul estic se întoarse tocmai la timp ca să aibă spintecată faţa, nu partea dinapoi a capului. Al doilea îşi ridică scutul, însă Logen se lăsă în jos şi-n schimb îi reteză scurt gamba, de căzu pe spate ţipând, cu sânge ţâşnind în băltoacele de pe pasarelă. Al treilea era o namilă enormă, cu păr roşcat zburlit în toate părţile. Îl ameţise pe Fior, care stătea în genunchi lângă parapet, cu scutul coborât şi sângele şiroindu-i dintr-o tăietură de pe frunte. Roşcovanul ridică un ciocan imens, ca să termine treaba. Înainte de a apuca s-o facă, Logen îl lovi în spate, înfigându-i în trup până la plăsele sabia lungă. Nu ataca niciodată un om din faţă, dacă-l poţi ucide pe la spate, cum tot spunea tatăl lui, un sfat bun pe care se străduise să-l urmeze întotdeauna. Roşcatul începu să se agite şi să ţipe, răsucindu-se nebuneşte, cu ultimele puteri, şi trăgându-l după el şi pe Logen, care nu dădea drumul sabiei. Nu peste mult, căzu. Logen îl apucă pe Fior de sub braţ şi-l săltă pe picioare. Când ochii i se limpeziră din nou, şi văzu cine-l ajuta, Fior se încruntă teribil. Se aplecă şi-şi smulse de pe pietre securea căzută. Un moment, Logen se întrebă dacă voia să i-o înfigă-n cap, dar Fior nu făcu decât să stea pe loc, cu sângele curgându-i din tăietura de pe frunte peste chipul ud. – În spate, spuse Logen, arătând cu capul peste umărul lui. Fior se întoarse, în acelaşi timp cu Logen, şi rămaseră spate-n spate. Acum erau ridicate vreo trei sau patru scări, în jurul porţii, iar bătălia de pe zid se împărţise în câteva lupte separate şi sângeroase. Esticii săreau peste parapet, urlând în limba lor neînţeleasă, cu chipurile dure şi armele la fel de dure lucind 1231

umede, repezindu-se spre Logen de-a lungul pasarelei, în timp ce alţii şi alţii ajungeau în vârf. Auzea din spate zăngănelile şi scrâşnetele lui Fior, care lupta, dar nu le luă în seamă. Nu putea să se ocupe decât de cei din faţa lui. Cu lucrurile de soiul ăsta trebuie să fii realist. Se trase îndărăt, arătând o oboseală doar pe jumătate prefăcută, iar când primul ajunse la el strânse din dinţi şi sări înainte, tăindu-l de-a curmezişul feţei şi făcându-l să cadă zbierând, cu o mână peste ochi. Apoi nimeri peste un altul şi primi în piept o lovitură de scut a cărui margine îl izbi sub bărbie, de-şi muşcă limba. Logen aproape că se împiedică de trupul răşchirat al unui carl mort, se îndreptă la loc în ultima clipă, dădu cu sabia fără să nimerească ceva, inerţia îl purtă înainte şi simţi ceva tăindu-l la picior. Icni, sări în celălalt picior, învârtinduşi sabia, complet dezechilibrat. Se năpusti spre o blană în mişcare, piciorul cedă sub el şi căzu peste cineva. Se prăbuşiră împreună, Logen lovindu-se cu capul de pietre, se rostogoliră, până când Logen ajunse deasupra, strigând şi împroşcând cu salivă, îşi înfipse degetele în părul slinos al unui estic şi-l izbi cu mutra de pietre, iar şi iar, până când îi simţi craniul înmuindu-se. Apoi se târî de-acolo, auzi o lamă clănţănind pe pasarelă, în locul unde stătuse înainte, şi se săltă în genunchi, cu sabia în mâna vlăguită, încleiată de sânge. Rămase astfel, cu apa şiroindu-i pe faţă, trăgând aer în piept. Alţii se apropiau, iar el nu avea unde să se ducă. Piciorul îl durea, iar în braţe nu mai avea nicio putere. Îşi simţea capul uşor, parcă gata să-şi ia zborul. Abia dacă-i mai rămăsese ceva forţă să lupte mai departe. Se apropiau tot mai mulţi, în frunte venea unul cu mănuşi groase din piele şi un buzdugan mare în mâini, având măciulia ţepoasă înroşită de sânge. Părea să fi sfărâmat deja o ţeastă cu ea, iar a lui Logen avea să fie următoarea. Şi atunci, Bethod urma să învingă, în sfârşit. Logen simţi un junghi rece în burtă. O senzaţie acută de gol. Degetele îi trosniră, când mâna-i deveni ţeapănă, strângând dureros sabia. – Nu! şuieră el. Nu, nu, nu… La fel de bine ar fi putut spune nu ploii. Senzaţia aceea îngheţată se răspândea, ajungându-i până la faţă, lăţindu-i gura într-un zâmbet însângerat. Esticul cu mănuşi se apropia, târând buzduganul pe pietrele ude. Aruncă o privire peste umăr. Capul îi fu spulberat, împroşcând cu sânge. Crummock-i-Phail răgea ca un urs furios, cu oscioarele săltându-i în jurul gâtului, în timp ce-şi învârtea ciocanul în cercuri largi. Următorul estic încercă să se retragă, ridicând pavăza. Ciocanul lui Crummock îi zbură picioarele de sub trup, trimiţându-l de-a dura, până rămase culcat pe burtă. Apoi, deleanul cel uriaş sări pe pasarelă, agil ca un dansator, în pofida făpturii sale masive, îl nimeri pe următorul în stomac, azvârlindu-l prin aer până lângă metereze, unde rămase căzut grămadă.

1232

Logen se uita cum o bandă de sălbatici măcelărea o alta, respirând greu, în timp ce flăcăii lui Crummock chiuiau şi zbierau, cu vopseaua de pe faţă dizolvată de ploaie. Năvăleau pe zid, ciopârţind esticii cu săbiile şi securile lor lucitoare, respingându-i şi împingându-le scările, aruncându-i peste parapet în mocirla de jos. Îngenuncheat într-o băltoacă, Logen se rezema de mânerul rece al sabiei lui Kanedias care stătea înfiptă între pietrele pasarelei. Se aplecă, respirând greu, cu burta umflându-i-se şi dezumflându-se, cu un gust sărat în gură şi nasul plin de mirosul sângelui. Nici nu îndrăznea să ridice privirea. Strângând din dinţi, închise ochii şi scuipă acreala pe pietre. Se forţă să-şi alunge senzaţia rece din stomac, şi simţi că se risipea, pentru moment cel puţin, lăsându-l doar cu grija durerii şi a oboselii. – Se pare că ticăloşii ăştia s-au săturat, se auzi din ploaie râsul lui Crummock, care-şi dădu capul pe spate, cu gura căscată şi limba scoasă, după care se linse pe buze. Bună treabă ai făcut azi, Sângerosule-Nouă. Nu că nu mi-ar face o plăcere deosebită să mă uit la tine, dar mă bucur c-am avut şi eu partea mea. Îşi săltă într-o mână ciocanul cu coadă lungă şi-l întoarse uşor ca pe-o nuia de salcie, pentru a-i privi pata mare de sânge de pe fierul acestuia, cu un smoc de păr lipit în mijloc, după care rânji larg. Pe Logen abia-l mai ţineau puterile ca să ridice capul, pentru a se uita la el. – A, da…! Bună treabă. Da’ mâine-o luăm iar de la-nceput, mm, dacă tot îţi place-aşa de mult? Poţi să iei tu-n primire nenorocitul ăsta de zid. Ploaia slăbea, devenind o burniţă rară. O rază de soare palidă pătrundea prin norii joşi, dezvăluind tabăra lui Bethod, cu şanţul său noroios, stindardele şi corturile risipite prin vale. Copoiul miji ochii şi i se păru că zărea, printre cei câţiva oameni care stăteau în faţă, privind spre esticii care fugeau înapoi, o lucire. Probabil lentila unui ochean, ca acelea pe care le folosea Uniunea, ca să se uite încotro nu era nimic de văzut. Se întrebă dacă acolo se afla Bethod însuşi, urmărind desfăşurarea luptei. Ar fi fost tipic pentru el să-şi facă rost de un ochean. Simţi o mână mare căzându-i pe umăr. – Da’ ştiu că le-am tras o plesnitură, şefule, hurui glasul lui Tul, una grozavă de tot! Nu încăpea nicio îndoială. La baza zidului zăceau o grămadă de estici morţi, împrăştiaţi prin mocirlă, mulţi erau duşi de ai lor, răniţi, sau se târau încet, cu chiu, cu vai, înapoi spre tabără. Dar şi dincoace de zid căzuseră destui. Copoiul putea să vadă un morman de trupuri pline de noroi undeva spre fundul fortăreţei, unde erau îngropaţi morţii. Auzea pe cineva zbierând. Ţipete groase şi sfâşietoare, ca ale unui om căruia trebuie să i se taie un membru, dacă nu i s-a şi tăiat deja. – Mda, i-am plesnit bine, mormăi el, da’ şi ei pe noi. Nu-s sigur la câte plesnituri o să mai rezistăm. 1233

Butoaiele cu săgeţi mai erau pline doar până la jumătate, iar bolovanii, pe sfârşite. – Ar fi bine să trimitem nişte flăcăi să adune săgeţile de la morţi! le strigă el celorlalţi, peste umăr. Să luăm ce putem, cât putem! – Într-o vreme ca asta, nu poţi să zici niciodată c-ai prea multe săgeţi, replică Tul. Dacă-i număr pe nemernicii ăia din Crinna pe care i-am omorât azi, socot că diseară o s-avem mai multe suliţe decât am avut azi-dimineaţă. Copoiul reuşi să afişeze un zâmbet. – Frumos din partea lor că ne-au adus ceva de folos în luptă! – Mda. Cred că dacă ni se terminau săgeţile, s-ar fi plictisit destul de repede. Tul râse, bătându-l pe spate mai tare ca oricând, cu destulă putere pentru a face să-i clănţănească dinţii. – Am făcut treabă bună! Şi voi aţi făcut! Suntem tot vii, nu? – Unii dintre noi, da, răspunse Copoiul, coborând privirea spre cadavrul unui om care murise în vârful turnului. Un luptător vârstnic, cu părul aproape cărunt, având o săgeată primitivă înfiptă în gât. Mare ghinion, să-l nimerească într-o zi atât de ploioasă, dar în luptă ai parte şi de noroc, şi de ghinion. Se uită încruntat spre valea care se întuneca. – Unde naiba-i armata Uniunii? Cel puţin, ploaia încetase. Trebuie să fii recunoscător pentru mărunţişurile vieţii, cum ar fi un foc care face mult fum, după ce te-ai udat leoarcă. Trebuie să fii recunoscător pentru orice, când fiecare moment poate fi ultimul din viaţa ta. Logen stătea aşezat lângă micul lui foc, singur, frecându-şi uşor palma dreaptă. Îl durea, înroşită şi ţeapănă, după ce toată ziua strânsese mânerul aspru al sabiei Creatorului. Avea capul plin de vânătăi. Tăietura de pe picior îl cam ardea, dar putea totuşi să meargă destul de bine. Ar fi putut sfârşi mult mai rău. Acum aveau de îngropat mai mult de treizeci de oameni, şi-i puneau în gropi de câte-o duzină, aşa cum spusese Crummock. Treizeci şi ceva înapoi în ţărână, şi de două ori pe-atâţia răniţi, dintre care mulţi grav. Lângă focul cel mare, îl auzea pe Dow lăudându-se cum îl înjunghiase pe un estic în fudulii. De alături răsuna râsul bubuitor al lui Tul. Logen avea senzaţia că nu mai făcea parte dintre ei. Poate că nici nu făcuse parte vreodată. Un grup de oameni contra cărora luptase şi pe care îi învinsese. Vieţi pe care le cruţase, din niciun motiv care să aibă sens. Oameni care-l urâseră mai rău ca moartea, dar pe care fusese nevoit să-i urmeze. Nu-i erau prieteni mult mai apropiaţi decât Fior. Poate că singurul lui prieten adevărat din tot Cercul Lumii era Copoiul, şi chiar şi în ochii lui, din când în când, lui Logen i se părea că zărea acea veche urmă de îndoială, unda aceea veche de teamă. Se întrebă dacă ar fi putut-o vedea şi acum, în timp ce Copoiul ieşea din întuneric. – Crezi c-au să atace la noapte? îl întrebă el. 1234

– O să-ncerce el şi pe-ntuneric, mai devreme sau mai târziu, răspunse Logen, dar cred că va aştepta pân-o să fim destul de obosiţi. – Se poate şi mai obosit decât acum? – Cred c-o să aflăm, se strâmbă Logen, în timp ce-şi întindea picioarele îndurerate. Chiar am impresia că pe vremuri căcaturile astea mergeau mai uşor. Copoiul pufni. Nu era tocmai râs – mai mult un semn că auzise. – Amintirea poate face adevărate vrăji. Îţi mai aminteşti de Carleon? – Sigur că da, îşi privi Logen degetul lipsă, după care strânse pumnul, ca să arate la fel ca întotdeauna. Ciudat, că pe-atunci totul părea aşa de simplu… Ştiai pentru cine luptai şi de ce. Nu pot să spun că m-a deranjat vreodată. – Pe mine, da, răspunse Copoiul. – Zău? Trebuia să spui. – M-ai fi ascultat? – Nu. N-aş crede. Câteva momente, tăcură amândoi. – Crezi c-o să scăpăm vii de-aici? întrebă Copoiul. – Poate. Dacă Uniunea apare mâine sau poimâine. – Şi crezi c-o s-apară? – Poate. Nu putem decât să sperăm. – Dacă speri un lucru, nu-l faci să se şi-ntâmple. – Ba din contră, de obicei. Dar fiecare zi în care mai suntem vii e o şansă. Poate de data asta o să ne reuşească. Copoiul se încruntă spre flăcările care pâlpâiau. – Cam mulţi „poate”. – Aşa-i la război. – Cine-ar fi crezut că ne vom baza pe-o adunătură de sudici ca să ne rezolve problemele? – Cred că le rezolvi cum poţi. Trebuie să fii realist. – Atunci, hai să fim realişti. Crezi c-o să scăpăm cu viaţă? Logen se gândi câteva clipe. – Poate. Nişte cizme clefăiră pe pământul înmuiat, şi Fior îşi făcu apariţia înaintând tăcut spre foc. Avea un bandaj mare, cenuşiu, în jurul capului, unde suferise tăietura, iar de sub el părul îi atârna umed şi încâlcit. – Şefule. Zâmbind, Copoiul se ridică şi-l bătu pe umăr. – În regulă, Fior. Ai luptat bine azi. Mă bucur c-ai venit, băiete. Cu toţii ne bucurăm. Privi lung spre Logen. – Cu toţii, repetă el. Cred că poate încerc să mă odihnesc şi eu puţin. Ne vedem când mai vin ăia. Destul de curând, cel mai probabil. 1235

Şi se pierdu în noapte, lăsându-i pe Fior şi Logen să se măsoare unul pe celălalt. Probabil că n-ar fi stricat ca Logen să-şi apropie mâna de un cuţit, să fie atent la mişcări bruşte, şi toate celelalte. Dar era prea obosit şi avea dureri prea mari pentru aşa ceva. Astfel că rămase doar aşezat, privindu-l pe Fior. Acesta strânse din buze, lăsându-se pe vine de cealaltă parte a focului, încet şi fără tragere de inimă, ca şi cum ar fi fost pe cale să mănânce un lucru despre care ştia că era stricat, dar n-avea încotro. – Dacă eram în locul tău, spuse el după un timp, azi i-aş fi lăsat pe ăia să mă omoare. – Acum câţiva ani, sunt sigur că şi eu aş fi făcut la fel. – Şi ce s-a schimbat? Logen se încruntă, rămas pe gânduri. Apoi, ridică din umerii îndureraţi. – Încerc să fiu mai bun decât am fost. – Crezi că atâta e de-ajuns? – Altceva, ce pot să fac? Fior rămase cu privirea spre foc. – Voiam să zic… Îşi plimbă cuvintele prin gură, apoi le scuipă: – Că-ţi sunt recunoscător, cred. Azi mi-ai salvat viaţa. Ştiu că aşa a fost. Nu-i plăcea s-o spună, iar Logen ştia de ce. Ţi-e greu ca un om pe care-l urăşti să-ţi facă o favoare. După aia, nu mai poţi să-l urăşti la fel de mult. Pierderea unui vrăjmaş poate fi mai neplăcută decât a unui prieten, dacă ţi-a fost duşman destul de mult timp. Ridică iar din umeri. – O nimica toată. E ceva ce omul trebuie să facă pentru ai lui, şi atât. Îţi datorez mult mai mult. Ştiu asta. Şi n-am să-ţi pot plăti niciodată ce-ţi datorez. – Aşa e. Dar tot e un fel de început, din partea mea. Fior se ridică şi făcu un pas, gata să plece, apoi se opri şi se întoarse, cu lumina focului unduindu-se pe o parte a chipului său dur şi furios. – Nu-i niciodată aşa de simplu, să zici că un om e doar bun sau doar rău, nu? Nici chiar când e vorba de tine. Nici de Bethod. Şi nici de altcineva. – Într-adevăr, murmură Logen, cu ochii spre mişcarea flăcărilor. Niciodată nu-i simplu. Toţi avem motivele noastre. Oameni buni şi oameni răi. Depinde doar unde te afli.

1236

Perechea perfectă Unul dintre nenumăraţii lachei ai lui Jezal se urcă pe scăriţă şi, încruntat de concentrare, îi puse cu mare precizie pe cap coroana, al cărei diamant enorm răspândea o strălucire nepreţuită. O răsuci uşor la stânga şi la dreapta, pentru ca marginea îmblănită să se prindă bine de capul regelui. Apoi coborî, luă scara şi studie rezultatul. O duzină de colegi de-ai lui făceau acelaşi lucru. Unul dintre ei păşi înainte pentru a potrivi cât mai exact mâneca brodată cu aur a lui Jezal. Altul, cu o strâmbătură, culese o scamă invizibilă de pe gulerul alb imaculat. – Foarte bine, declară Bayaz, dând gânditor din cap. Cred că sunteţi gata de nuntă. Ciudăţenia, acum că Jezal avea timp să se gândească, era aceea că el nu acceptase, în niciun fel de care să-şi dea seama, să se însoare. Nici nu acceptase vreo cerere în căsătorie, nici nu făcuse el însuşi vreuna. Nu răspunsese „da” niciunei propuneri. Şi totuşi, era acolo, pregătindu-se să se unească prin cununie, peste doar câteva ore, cu o femeie pe care abia dacă o cunoştea. Nu-i scăpase atenţiei faptul că, în scopul ca totul să se rezolve atât de repede, trebuia ca aranjamentele să fi început cu mult timp înainte de a veni Bayaz cu ideea. Poate chiar înainte de încoronare… dar nu i se părea chiar atât de surprinzător. De când urcase pe tron, trecea neputincios prin fel de fel de evenimente, unul mai de neînţeles decât altul, ca un naufragiat care se chinuieşte să-şi ţină capul deasupra apei, fără să vadă uscatul, purtat care-ncotro de curenţi nevăzuţi şi irezistibili. Atâta doar că era mult mai bine îmbrăcat. Începea treptat să-şi dea seama că, cu cât un om devenea mai puternic, cu atât mai puţin avea de ales. Căpitanul Jezal dan Luthar putuse să mănânce orice voia, să doarmă când dorea, să se vadă cu cine-i convenea. Augusta Sa Maiestate Regele Jezal Întâiul, din partea lui, era legat cu lanţurile invizibile ale tradiţiei, responsabilităţii şi formalismului, care-i orânduiau toate aspectele existenţei, oricât de mărunte. Bayaz făcu un pas înainte, cu un aer preocupat: – Poate că nasturele ăsta de sus, descheiat… Jezal se smuci înapoi, cam nemulţumit. Atenţia acordată de Mag tuturor detaliilor, oricât de mărunte, devenea mai mult decât obositoare. Avea impresia că nici latrina nu mai putea s-o folosească fără ca bătrânul ăla băgăreţ să scormonească prin rezultate. – Ştiu şi eu cum să închei o haină! se răsti el. Să m-aştept cumva să te găsesc aici şi la noapte, când îmi voi conduce noua soţie în odaia de culcare, gata să mă instruieşti cum să-mi folosesc cariciu’? 1237

Lacheii tuşiră politicos, ferindu-şi ochii şi retrăgându-se spre colţurile încăperii. Cât despre Bayaz, el nici nu zâmbi, nici nu se încruntă. – Stau tot timpul la dispoziţia Maiestăţii Voastre cu sfaturi, dar sperasem ca aceea să fie o problemă cu care să vă descurcaţi şi singur. – Sper că eşti pregătit pentru mica noastră ieşire. Toată dimineaţa m-am… Ardee încremeni, când ridică privirea şi văzu cum arăta Glokta. – Ce-ai păţit? – Ce, asta? îşi duse el mâna la mulţimea de vânătăi. O femeie kantică a dat buzna în apartamentul meu, noaptea, m-a luat la pumni şi a fost cât pe ce să mă înece în baie. O experienţă pe care n-aş recomanda-o nimănui. – Ce s-a întâmplat, de fapt? – Am căzut pe scară. – Aha. Pe scară. Aia poate fi foarte păcătoasă, când nu te ţii bine pe picioare, comentă ea, privindu-şi cu ochi uşor împăienjeniţi paharul pe jumătate plin. – Eşti beată? – E după-amiază, nu? Întotdeauna încerc să mă îmbăt pe la ora asta. Când începi o treabă, trebuie să-ţi dai toată silinţa – sau, cel puţin, aşa-i plăcea lui taicămeu să-mi spună. Glokta îşi îngustă ochii spre ea, iar Ardee îi susţinu privirea peste marginea paharului. Nu-i tremură buza, nu face o mutră tragică, pe obraz nici urmă de lacrimi amare. Părea la fel de mulţumită ca de obicei. Sau, nu mult mai nemulţumită. Ziua nunţii lui Jezal dan Luthar nu poate fi o ocazie fericită pentru ea. Nimănui nu-i place să fie pus pe liber, indiferent de împrejurări. Nu-i deloc plăcut să te abandoneze cineva. – Ştii, nu trebuie neapărat să mergem, se strâmbă Glokta, încercând zadarnic să-şi mişte piciorul mutilat pentru a şi-l destinde, iar strâmbătura îi trimise un fior de durere prin buzele crăpate şi faţa plină de vânătăi. În niciun caz n-am să mă plâng dacă azi nu mai am de făcut niciun pas. Putem să stăm aici şi să discutăm politicale şi alte fleacuri. – Şi să pierdem nunta regală? se holbă Ardee la el, apăsându-şi pieptul, cu un gest de falsă oroare. Dar trebuie să văd neapărat cu ce se îmbracă Prinţesa Terez! Se zice că-i cea mai frumoasă femeie din lume, şi până şi o fleoarţă ca mine trebuie să aibă pe cineva la care să se uite cu respect. Îşi dădu capul pe spate, înghiţind restul de vin. – Faptul că m-am regulat cu mirele nu prea-i o scuză ca să lipsesc de la nuntă, să ştii. Nava contraamiral a Marelui Duce Orso al Talinilor înainta încet, calculat, maiestuos, cu doar un sfert din vele ridicate, sub un stol de păsări marine care 1238

dădeau târcoale ţipând pe cerul albastru. Era de departe cea mai mare corabie pe care o văzuse vreodată Jezal, sau oricine din mulţimea numeroasă care se înşira pe chei sau stătea îngrămădită pe acoperişurile şi la ferestrele caselor din port. Corabia era împodobită de sărbătoare: fanioane colorate fluturau pe greement, iar cele trei catarge înalte arborau drapele viu colorate, crucea cernită a talinilor şi soarele auriu al Uniunii, unul lângă altul, în cinstea fericitului eveniment. Cu toate acestea, nu arăta deloc mai puţin ameninţătoare. Parc-ar fi fost Logen Nouădegete în ţinută de papiţoi. S-ar fi văzut de la o poştă că tot războinic era, iar fineţurile ţipătoare, în care era limpede că se simţea incomod, îl făceau să arate cu atât mai sălbatic. Iar ca mijloc de a aduce o femeie necăsătorită în Adua, aceea fiind viitoarea mireasă a lui Jezal, uriaşa navă numai liniştitoare nu era. Sugera că Marele Duce Orso putea fi un personaj impresionant ca socru. Acum Jezal vedea şi marinari, forfotind printre zecile de funii ca furnicile printr-un tufiş, trăgând jos pogoanele de pânză groasă cu o iuţeală îndelung exersată. Lăsară uriaşa navă să plutească înainte din inerţie, cu umbra ei întinsă aşternându-se pe chei şi cufundând în întuneric jumătate din mulţimea adunată s-o întâmpine. Încetinea treptat, în simfonia scârţâielilor de lemnărie şi odgoane, până se opri, dominând celelalte corăbii din port, care acum păreau simple bărcuţe, ca nişte pisoi în jurul unui tigru. Statuia aurie de la prova, o femeie în mărime de două ori cât cea naturală, cu o suliţă ridicată spre cer, sclipea ameninţător deasupra capului lui Jezal. La mijlocul cheiului, unde era apa mai adâncă, fusese construit anume un debarcader special. Pe rampa lui în pantă uşoară, grupul talinilor de neam regal coborî în Adua, ca nişte vizitatori de pe o stea îndepărtată unde toţi erau bogaţi, frumoşi şi fericiţi ca-n vis. De-o parte şi de alta mergeau două şiruri de gărzi cu barbă, în uniforme negre identice, cu căştile lustruite ca nişte oglinzi orbitoare. Între ei, pe două rânduri de câte şase, veneau douăsprezece domnişoare de onoare, fiecare gătită cu mătăsuri în culori vii, roşii, albastre şi violet, fiecare la fel de splendidă ca o adevărată regină. Dar nimeni din mulţimea uluită de pe chei nu s-ar fi putut îndoi cine se afla în centrul atenţiei. Prinţesa Terez înainta în frunte, înaltă, zveltă, negrăit de regală, graţioasă ca o balerină de la circ şi maiestuoasă ca o împărăteasă de legendă. Rochia ei albă ca neaua era cusută cu fir de aur sclipitor, părul avea culoarea bronzului lustruit, iar un colier de diamante scânteietoare arunca fulgere de pe pieptul ei palid, în lumina vie a soarelui. În acel moment, numele de Giuvaierul Talinilor părea într-adevăr cum nu se poate mai potrivit. Terez arăta la fel de pură şi năucitoare, la fel de falnică şi luminoasă, la fel de dură şi minunată ca o piatră scumpă desăvârşită. Când picioarele ei atinseră piatra cheiului, mulţimea izbucni în urale tumultuoase. Petale de flori, roşii şi trandafirii, începură să se reverse în cascade 1239

bine orchestrate de la etajele de sus ale clădirilor. Sub această ploaie multicoloră plină de miresme delicate, păşind pe un covor moale, prinţesa veni spre Jezal cu magnifică demnitate, ţinându-şi capul sus, autoritar, şi mâinile împreunate mândru în faţă. Descrierea „o apariţie care-ţi taie respiraţia” ar fi fost de o nevolnicie epocală. – Augusta Voastră Maiestate, murmură ea, reuşind cumva să-l facă să se simtă ca şi cum el ar fi fost cel umil, în timp ce făcea o reverenţă; în spatele ei, domnişoarele de onoare îi urmară exemplul, iar membrii gărzii se plecară adânc, cu o coordonare impecabilă. Tatăl meu, Marele Duce Orso al Talinilor, vă trimite scuzele sale profunde, dar o problemă urgentă din Styria îl împiedică să ia parte la nunta noastră. Şi se îndreptă iar de spate, ca trasă de sfori nevăzute, într-o ireproşabilă poziţie dreaptă. – Numai de dumneavoastră avem nevoie, îngăimă Jezal, blestemându-se în sinea lui peste o clipă, când îşi dădu seama că ignorase complet forma cuvenită de adresare. În acele împrejurări, îi era cam dificil să gândească limpede. Terez arăta şi mai răpitor acum, decât atunci când o văzuse ultima oară, cu un an şi ceva în urmă, certându-se feroce cu Prinţul Ladisla la banchetul dat în onoarea lui. Amintirea ţipetelor ei furioase nu-l prea încuraja, dar în fond Jezal nici n-ar fi fost încântat la gândul ca ea să se mărite cu Ladisla. La urma urmei, individul fusese un dobitoc total. Jezal era cu totul alt gen de om şi, fără îndoială, putea să se aştepte la alte reacţii. Sau, cel puţin, aşa spera. – Vă rog, Înălţimea Voastră, spuse el, şi-i întinse mâna. Prinţesa întinse la rândul ei mâna, uşoară ca un fulg. – Maiestatea Voastră îmi face o cinste prea mare. Copitele cailor suri bocăneau pe caldarâm, iar roţile trăsurii susurau lin. Porniră pe Calea Regală, cu o companie de Cavaleri ai Gărzii Regelui călărind în formaţie strânsă împrejurul lor. Armurile şi armele luceau, marea stradă era înţesată de cetăţeni ce priveau admirativ, în toate uşile şi ferestrele se aflau supuşi zâmbitori. Toţi veniseră acolo ca să-şi ovaţioneze noul rege şi pe femeia care în curând avea să le fie regină. Jezal ştia că, lângă ea, nu putea să arate altfel decât ca un idiot fără pereche. Un mârlan stângaci, prost-crescut, de origine joasă, care n-avea niciun drept de a sta în aceeaşi trăsură – decât, poate, ca scăunel pentru picioare. Niciodată în viaţa lui nu se mai simţise atât de umil. Abia dacă-i venea să creadă că se însura cu femeia aceea. În aceeaşi zi. Mâinile-i tremurau. Tremurau de-a binelea. Poate că nişte cuvinte sincere i-ar fi ajutat pe amândoi să se mai relaxeze. – Terez… Prinţesa continua să le facă mulţimilor cu mâna.

1240

– Îmi dau seama… că nu ne cunoaştem câtuşi de puţin… Aş dori să te cunosc… O uşoară tresărire a gurii ei fu singurul semn că-l auzise. – Ştiu că pentru tine trebuie să fi fost un şoc cumplit, la fel cum a fost şi pentru mine. Sper că, dacă pot face ceva… ca să-ţi fie mai uşor, adică… – Tatăl meu consideră că interesele ţării noastre sunt slujite cel mai bine prin această căsătorie, iar datoria unei fiice este aceea de a asculta. Noi, cei care ne naştem în familii sus-puse, suntem îndelung pregătiţi pentru a face sacrificii. Capul ei perfect se întoarse lin pe gâtul la fel de perfect, cu un zâmbet şi mai perfect. Sau, puţin cam forţat, poate, dar nu mai puţin radios. Era greu de crezut că o faţă atât de netedă şi fără cusur putea fi făcută din carne, ca a oricui altcuiva. Părea de porţelan sau de piatră şlefuită. Era o plăcere continuă, magică, s-o vezi mişcându-se. Jezal se întrebă dacă buzele ei erau calde sau reci. Tare i-ar mai fi plăcut să afle. Terez se aplecă spre el, punându-şi uşor mâna pe dosul mâinii lui. Caldă, neîndoielnic, şi moale, şi în foarte mare parte făurită din carne. – Serios, ar trebui să le faci cu mâna, murmură ea, cu vocea plină de melodicitate styriană. – Ăă, daaa… îngăimă Jezal, cu gura foarte uscată. Da, desigur. Glokta stătea în picioare, cu Ardee lângă el, privind încruntat spre uşile Rotondei Lorzilor. Dincolo de acele porţi enorme, în marea sală circulară, avea loc ceremonia. O, ce zi, ce zi voioasă! Predicile Înaltului Judecător Marovia reverberau din cupola poleită, fericita pereche îşi depunea jurămintele solemne, cu inimile uşoare. Numai câţiva norocoşi fuseseră primiţi înăuntru, ca martori. Noi, ceilalţi, trebuie să adorăm de la distanţă. Şi ce mai mulţime se adunase să facă acest lucru…! Toată Piaţa Mareşalilor era ticsită de oameni, ale căror voci surescitate năpădeau urechile lui Glokta. O gloată de sicofanţi, aşteptând nerăbdători să apară Maiestatea Sa. Se legăna nervos înainte şi-napoi, la stânga şi la dreapta, strâmbându-se şi şuierând, încercând să-şi pună sângele-n mişcare prin picioarele îndurerate, să-şi astâmpere cârceii. Să stai atâta timp în acelaşi loc este, spus pe şleau, tortură curată. – Cât timp poate dura o nuntă? Ardee îşi arcui o sprânceană neagră. – Poate n-au reuşit să-şi ţină mâinile-acasă şi sunt ocupaţi să-şi ducă până la capăt cununia, acolo, pe pardoseala Rotondei Lorzilor. – Şi-asta cât dracu’ poate să le ia? – Sprijină-te de mine, dacă nu mai poţi, spuse ea, oferindu-i cotul. – Ologul rezemat de beţivancă? se încruntă Glokta. Ce mai pereche facem… – Poţi şi să cazi peste mine, dacă vrei, ca să rămâi şi fără dinţii ăia pe care-i mai ai. N-o să-mi piară somnul din cauza asta. 1241

Poate-ar fi bine să-i primesc oferta, fie şi numai pentru un moment. În fond, ce-ar fi rău în asta? Imediat, însă, începură să se audă primele ovaţii ascuţite, cărora li se alăturară curând altele şi altele, până când tot văzduhul ajunse să vuiască de o hărmălaie plină de entuziasm. Uşile Rotondei Lorzilor fură în sfârşit deschise, iar Înaltul Rege şi Regina Uniunii ieşiră în lumina soarelui, ţinându-se de mână. Până şi Glokta fu nevoit să recunoască: formau o pereche care-ţi lua ochii. La fel ca monarhii din legende, erau înveşmântaţi în mantii albe strălucitoare, tivite cu broderii ce scânteiau, având pe spate soarele auriu, vizibil când se întoarseră spre mulţime. Erau înalţi, zvelţi, graţioşi, cu coroane de aur lucitor şi câte un singur diamant. Amândoi, atât de tineri şi atât de frumoşi, având în faţă toată viaţa – fericită, bogată şi puternică. Ura! Ura pentru ei! Răhăţelul meu uscat de inimă plesneşte de atâta bucurie! Glokta îşi rezemă mâna pe cotul lui Ardee şi se înclină spre ea, cu cel mai grotesc, strâmb şi ştirb rânjet. – Chiar e adevărat că regele nostru e mai chipeş decât mine? – Ce prostii jignitoare! îşi umflă Ardee pieptul, cu o mişcare smucită a capului, privindu-l de sus cu dispreţ. Şi eu strălucesc mai puternic decât Giuvaierul Talinilor! – A, sigur că da, draga mea, categoric că da. Pe lângă noi, ăştia arată ca nişte cerşetori! – Nişte scârnăvii. – Nişte ologi. Chicotiră împreună, în timp ce cuplul regal străbătea maiestuos piaţa, escortat de zece Cavaleri din Gardă. Consiliul Închis îi urma la o distanţă respectuoasă, unsprezece bătrâni demni, cu Bayaz printre ei, în hainele lui oculte, zâmbind aproape la fel de radios ca tinerii însurăţei înşişi. – Nici măcar nu-mi plăcea, mormăi Ardee printre dinţi, din capul locului. Numi plăcea cu adevărat. Facem pereche, cu siguranţă. – N-ai motive să plângi. Eşti mult prea mintoasă ca să te fi mulţumit cu un nătâng ca el. Ardee trase scurt aer în piept. – Sunt sigură că ai dreptate. Dar eram aşa de plictisită, şi singură, şi obosită… Şi beată, fără îndoială. Ridică din umeri, deznădăjduită. – Mă făcea să simt că eram mai mult decât o povară. Mă făcea să mă simt… dorită. Şi ce te face să crezi că mă interesează să aud toate astea? – Dorită, zici? Ce minunat. Şi acum?

1242

Ardee coborî privirea în pământ, nefericită, iar Glokta simţi o undă de vinovăţie. Dar vinovăţia nu doare cu adevărat decât atunci când nu mai ai nici o altă grijă pe cap. – Mi-e greu să spun că ar fi fost iubire adevărată, spuse ea – iar Glokta îi văzu beregata mişcându-se, când înghiţi un nod. Dar, cumva, mă gândeam mereu că aveam să-l fac de râs. – Hm… Cât de rar primeşte fiecare dintre noi ceea ce aşteaptă… Procesiunea regală dispăru treptat, urmată de ultimii curteni eleganţi şi paznici strălucitori, în sunetul aplauzelor extaziate care se îndepărtau spre palat. Spre viitorul lor glorios, unde noi, secretele vinovate, nu suntem invitaţi sub nicio formă. – Uită-te la noi, murmură Ardee. Proscrişii. – Resturile stricate. – Fructele putrede. – Nu mi-aş face griji prea mari, oftă Glokta. Tu eşti tot tânără, deşteaptă şi acceptabil de drăguţă. – Un compliment istoric, într-adevăr. – Ai toţi dinţii-n gură şi ambele picioare. Un avantaj însemnat, pe lângă unii dintre noi. Nu mă îndoiesc că în curând îţi vei găsi alt idiot de viţă nobilă pe care să-l prinzi în mrejele tale – nimic rău în asta. Ardee se întoarse în altă direcţie, cu umerii aduşi, iar Glokta ghici că-şi muşca buza. Ridică mâna, punându-i-o pe umăr… Aceeaşi mână care a tăiat felii degetele lui Sepp dan Teufel, care a ciupit sfârcurile de pe pieptul Inchizitorului Harker, care a ciopârţit în bucăţi un sol gurkian şi a ars de viu altul, care a trimis oameni nevinovaţi să putrezească în Englia şi aşa mai departe, şi aşa mai departe… Îşi retrase mâna, lăsând-o să cadă pe lângă trup. Mai bine să verşi toate lacrimile din lume, decât să fii atinsă de mâna asta. Mângâierea vine din alte surse şi curge spre alte destinaţii. Se uită încruntat prin piaţă, lăsând-o pe Ardee cu amarul ei. Mulţimea continua să ovaţioneze. Era un eveniment magnific, desigur. Nu se cruţase niciun efort, nicio cheltuială. Jezal nu s-ar fi mirat deloc dacă avea cinci sute de invitaţi, dintre care cunoştea doar câţiva. Lorzii şi Doamnele Uniunii. Marii oameni din Consiliile Închis şi Deschis. Cei mai bogaţi şi mai puternici, îmbrăcaţi în hainele cele mai bune şi purtându-se în modurile cele mai alese. Camera Oglinzilor era peste poate de potrivită. Cea mai spectaculoasă încăpere din tot palatul, mare cât un câmp de luptă şi părând şi mai mare, datorită oglinzilor uriaşe care acopereau toţi pereţii, dând impresia deconcertantă a zeci de alte nunţi magnifice, în zeci de alte săli învecinate. O mulţime de lumânări ardeau 1243

pe mese, în sfeşnicele de pe pereţi şi printre cristalurile candelabrelor de deasupra, cu flăcări mici şi unduitoare. Lumina lor blândă făcea să strălucească argintăria şi bijuteriile oaspeţilor, şi se reflecta din pereţii închişi la culoare, lucind până departe: un milion de puncte luminoase, ca stelele pe cerul negru al nopţii. O duzină dintre cei mai pricepuţi muzicanţi ai Uniunii cântau melodii subtile şi pline de vrajă, care se amestecau cu valurile conversaţiilor mulţumite, cu clinchetele tacâmurilor noi şi cu zornăiturile banilor vechi. Era o sărbătoare veselă. Un eveniment de-o viaţă. Pentru musafiri. Pentru Jezal era cu totul altceva, dar nici el nu ştia sigur ce anume. Stătea la o masă aurită, cu regina alături, copleşiţi de zecile de servitori slugarnici, vizibili în ochii întregii adunări ca o pereche de exponate rare la grădina zoologică. Jezal stătea buimac şi stângaci, într-o tăcere de vis, tresărind din când în când ca un iepure bolnav, când câte un lacheu pudrat îi lua ochii cu legume. La dreapta lui, Terez înfigea ocazional furculiţa în câte-o bucăţică măruntă, cu gesturi pretenţioase, o ducea la gură, mesteca, înghiţea cu o precizie elegantă. Jezal nu crezuse niciodată că era cu putinţă să mănânci frumos. Acum îşi înţelegea greşeala. Abia dacă-şi mai amintea cuvintele răsunătoare ale Înaltului Judecător care, presupunea, îi uniseră irevocabil. Ceva în legătură cu iubirea şi securitatea naţiunii, mai reţinea vag. Dar putea să vadă inelul pe care i-l înmânase cu un gest amorţit lui Terez, în Rotonda Lorzilor, cu enorma piatră sângerie sclipind pe degetul ei mijlociu, prelung. Mesteca o bucată din cea mai fină carne, iar în gura lui avea un gust ca de noroi. Erau soţ şi soţie. Acum vedea că Bayaz avusese dreptate, ca întotdeauna. Oamenii tânjeau după ceva care, fără efort, să se afle mai presus de ei. Poate că nu toţi aveau regele pe care şi-l doriseră, dar nimeni nu putea să nege că Terez era regina potrivită, şi chiar mai mult decât atât. Simplul gând la Ardee West aşezată în jilţul acela aurit era absurd. Şi totuşi Jezal simţi un junghi de vinovăţie când îi veni această idee, urmat îndeaproape de unul şi mai puternic, de tristeţe. Ar fi fost o mângâiere să aibă pe cineva cu care să vorbească în acele momente. Oftă dureros. Dacă era vorba să-şi petreacă viaţa cu această femeie, trebuia să-i vorbească. Şi, probabil, cu cât începeau mai repede, cu atât mai bine. – Am auzit că Talins… e un oraş foarte frumos. – Într-adevăr, răspunse ea pe un ton formal, dar şi Adua are frumuseţile ei. Tăcu, uitându-se fără speranţă în farfurie. Jezal îşi drese glasul. – E ceva cu care… poate fi cam greu să te obişnuieşti, spuse el, îndrăznind un început de zâmbet. Terez clipi din ochi, apoi se uită prin sală. – Aşa este. – Dansezi? 1244

Întoarse capul spre el, cu o mişcare lină, fără cea mai mică tresărire a umerilor. – Puţin. Jezal îşi împinse scaunul şi se ridică. – Atunci, să dansăm, Maiestate? – Cum doreşte Maiestatea Voastră. În timp ce mergeau spre mijlocul sălii spaţioase, conversaţiile scăzură treptat. În Camera Oglinzilor se lăsă o tăcere de moarte, lăsând la o parte zgomotul cizmelor lui lustruite şi al pantofilor ei de lac, pe dalele lucioase. Jezal înghiţi în sec când îşi ocupară locurile, înconjuraţi pe trei laturi de mesele lungi şi toate legiunile de oaspeţi eleganţi, toţi privindu-i. Avea cam aceeaşi senzaţie de anticipare sufocantă, de teamă şi emoţie, ca pe vremuri, când intra în cercul de scrimă pentru a lupta cu un adversar necunoscut, în urletele mulţimii. Rămaseră nemişcaţi ca două statui, privindu-se în ochi. Jezal întinse mâna, cu palma în sus. Terez o întinse şi ea pe a ei, dar în loc de a i-o lua, îi apăsă ferm dosul palmei cu al său şi o împinse în sus, până când degetele le ajunseră la acelaşi nivel. Ridică abia vizibil o sprânceană. Era o provocare tăcută, pe care nimeni altcineva dintre cei prezenţi n-avea cum s-o fi observat. Prima notă prelungă suspină din coarde, reverberând prin sală. Porniră, învârtindu-se unul în jurul altuia cu o încetineală exagerată, tivul auriu al rochiei lui Terez foşnind pe pardoseală, fără ca picioarele să i se vadă, astfel că părea mai degrabă să lunece decât să păşească, ţinându-şi bărbia extrem de sus. Se mişcară mai întâi într-o parte, apoi şi în cealaltă, iar în oglinzile din jur o mie de alte perechi se mişcau în acelaşi ritm, înşirându-se până în depărtările tulburi – încoronate şi îmbrăcate în alb şi auriu fără pată. Când începu a doua frază muzicală şi se alăturară şi celelalte instrumente, Jezal începu să-şi dea seama că era complet depăşit, mai rău chiar decât fusese de către reîntâlnirea cu Bremen dan Gorst. Terez dansa cu o precizie atât de desăvârşită, încât era sigur că ar fi putut ţine un pahar cu vin în echilibru pe cap, fără să verse o picătură. Muzica răsuna tot mai tare, mai repede, mai cutezător, iar mişcările lui Terez deveneau şi ele mai iuţi şi mai îndrăzneţe. Parcă i-ar fi controlat cumva pe instrumentişti, cu mâinile ei întinse, atât de perfect se coordonau. Jezal încercă s-o conducă, iar ea păşi prin jurul lui, fără niciun efort. Fentă într-o parte, se răsuci în cealaltă, iar Jezal fu cât pe ce să cadă-n fund. Terez se feri şi se învârti cu o discreţie absolută, lăsându-l să se întindă după nimic. Muzica devenea tot mai rapidă, muzicanţii îşi mânuiau instrumentele cu o concentrare îndârjită. Jezal făcu o încercare zadarnică de a o prinde, dar Terez îi scăpă iar, zăpăcindu-l cu foiala rochiei, şi abia dacă putea s-o urmeze. Aproape că-i puse piedică, cu un picior care se retrase înainte ca el să se fi dumirit, mişcă brusc capul şi fu cât pe ce să-l împungă în ochi cu coroana. Toţi oamenii mari şi buni ai Uniunii priveau într-o tăcere fermecată. Până şi Jezal se pomeni doar un 1245

spectator uluit. Era tot ce putea face ca să rămână cam în aceeaşi poziţie, pentru a nu se face complet de râs. Nu fu sigur dacă se simţea uşurat sau dezamăgit, când muzica încetini din nou, iar Terez îi oferi mâna, ca şi cum ar fi fost o comoară rară. O apăsă cu dosul mâinii lui şi porniră în cerc unul în jurul celuilalt, apropiindu-se tot mai mult. În timp ce ultimul refren se prelingea din instrumente, Terez se lipi de el, cu spatele pe pieptul lui. Se întoarseră încet, şi mai încet, Jezal având nasul plin de mirosul părului ei. Pe ultima notă prelungă, ea se aplecă înapoi, iar el o coborî uşor. Gâtul ei se întindea, capul i se lăsa în jos, cu coroana delicată aproape atingând podeaua. Şi se făcu linişte. Sala izbucni în aplauze furtunoase, dar Jezal abia dacă le auzea. Era prea ocupat să se uite la soţia lui. În obrajii ei apăruse acum o umbră de culoare, buzele uşor întredeschise îi dezvăluiau dantura perfectă, iar conturul bărbiei, gâtul întins şi claviculele suple erau conturate cu umbre şi încercuite cu diamante scânteietoare. Mai jos, pieptul i se ridica şi cobora în corsaj, respirând repede, cu luciul fascinant al unei abia vizibile pelicule de sudoare cuibărită în şanţul dintre sâni. Lui Jezal tare i-ar mai fi plăcut să se cuibărească şi el acolo. Clipi din ochi, cu respiraţia şuierându-i ascuţit în gât. – Dacă Maiestatea Voastră binevoieşte… murmură ea. – Ăă…? A… sigur. O ridică la loc în picioare, în timp ce aplauzele continuau. – Dansaţi… magnific. – Maiestatea Voastră este prea bun, replică ea, cu un uşor crâmpei de zâmbet – dar totuşi un zâmbet. Jezal îi zâmbi nătâng. Pe parcursul unui singur dans, frica şi deruta i se transformaseră lin în emoţia cea mai plăcută. Fusese învrednicit cu o imagine fugară a ceea ce se găsea sub învelişul de gheaţă, şi se vedea limpede că noua lui regină era o femeie de o pasiune rară şi focoasă. O latură ascunsă a ei, pe care acum abia aştepta s-o cerceteze mai îndeaproape. Aştepta cu atâta nerăbdare, de fapt, încât fu nevoit să-şi ferească ochii, mutându-şi privirea într-un colţ, încruntat şi încercând cu disperare să se gândească la alte lucruri, pentru ca încordarea din pantaloni să nu-l compromită în faţa musafirilor adunaţi. Măcar o dată, chipul lui Bayaz, într-un colţ, fu tocmai lucrul pe care avea nevoie să-l vadă: un zâmbet îngheţat, potolindu-i ardoarea la fel de sigur ca o găleată cu apă rece. Glokta o lăsase pe Ardee în camera ei de zi mobilată peste măsură, făcând toate eforturile să se îmbete şi mai rău, iar de-atunci era prost-dispus întruna. Chiar şi pentru mine. Nimic nu se compară cu compania unei persoane şi mai nefericite decât tine, ca să te facă să te simţi mai plăcut. Problema e că, după ce nefericirea ei dispare, a ta te apasă de două ori mai rece şi cumplită. 1246

Sorbi încă o gură de supă groasă, strâmbându-se când se forţă să înghită lichidul prea sărat. Mă întreb cât de minunat se distrează acum Regele Jezal. Lăudat şi admirat de toţi, ghiftuindu-se cu cele mai alese mâncăruri, în cea mai aleasă companie. Lăsă lingura în castron, simţind că ochiul stâng i se zbătea iar, şi tresări când o undă de durere îi coborî prin spate, până în picior. Opt ani de când mi-au dat drumul gurkienii, şi tot prizonierul lor sunt, cum voi fi întotdeauna. Prins într-o celulă nu mai mare decât propriul meu trup schilodit. Uşa se deschise scârţâind şi Barnam îşi târşâi picioarele înăuntru, ca să ia castronul. Glokta ridică privirea de la supa pe jumătate moartă la bătrânul pe jumătate mort. Cele mai alese mâncăruri, în cea mai aleasă companie. Ar fi râs, dacă buzele crăpate i-o îngăduiau. – Gata, domnule? întrebă servitorul. – Mai mult decât probabil. N-am putut să-mi scot din fund mijloacele de a-l distruge pe Bayaz, aşa că, fireşte, Eminenţa Sa n-o să fie deloc mulţumită. Şi cât de nemulţumită credem că poate fi, înainte de a-şi pierde complet răbdarea? Dar ce s-ar putea face? Barnam scoase castronul din cameră, închizând uşa după el, şi-l lăsă pe Glokta singur cu durerea lui. Ce-am făcut, ca să merit una ca asta? Şi acel Luthar ce-a făcut? Nu e şi el la fel cum eram eu? Arogant, vanitos şi egoist ca toţi dracii? E un om mai bun decât mine? Atunci, de ce pe mine viaţa m-a pedepsit atât de aspru, iar pe el l-a răsplătit aşa de generos? Dar Glokta ştia deja răspunsul. Din acelaşi motiv pentru care Sepp dan Teufel zace nevinovat în Englia, cu degetele scurtate. Acelaşi motiv pentru care acel general Vissbruck, atât de loial, a murit în Dagoska, în timp ce trădătoarea Magistră Eider a fost lăsată în viaţă. Acelaşi motiv pentru care Tulkis, ambasadorul gurkian, a fost sfârtecat în faţa unei mulţimi care urla, pentru o crimă pe care n-o comisese. Îşi apăsă limba îndurerată peste unul dintre dinţii rămaşi. Viaţa nu e dreaptă. Jezal mergea ţanţoş pe culoar, ca prin vis, cu coşmarul de dimineaţă rămas departe în urmă. Capul i se învârtea de-atâtea omagii, aplauze şi felicitări. Trupul îi era încălzit de dans, de vin şi, tot mai mult, de poftă. Cu Terez lângă el, pentru prima oară în scurta lui domnie, se simţea cu adevărat ca un rege. Nestematele şi metalele preţioase, mătasea şi broderiile, pielea netedă şi palidă, toate străluceau fascinant în lumina dulce a lumânărilor. Seara fusese un deliciu, iar noaptea făgăduia să fie şi mai delicioasă. O fi părut Terez dură ca o piatră scumpă, de la distanţă, dar Jezal o ţinuse în braţe şi ştia el ce ştia. Uşile mari ale dormitorului regal erau ţinute deschise de doi lachei încordaţi, apoi se închiseră fără zgomot după ce Regele şi Regina Uniunii intrară. Uriaşul pat domina capătul opus al încăperii, iar mănunchiurile de pene înalte din colţurile baldachinului aruncau umbre lungi pe tavanul aurit. Perdelele verzi, fastuoase, 1247

stăteau desfăcute îmbietor, iar spaţiul mătăsos din spatele lor era plin de umbre suave şi aţâţătoare. Terez făcu încet câţiva paşi înaintea lui, cu capul plecat, în timp ce Jezal răsucea cheia în încuietoare, cu un şir lung de clănţăneli ritmice. Respiraţia i se acceleră, când se opri în spatele soţiei lui, ridică mâna şi i-o puse uşor pe umărul gol. Simţi muşchii încordându-se sub pielea netedă, iar surescitarea ei, atât de apropiată de a lui, îl făcu să zâmbească. Se întrebă dacă ar fi trebuit să spună ceva, încercând s-o calmeze, dar ce rost avea? Amândoi ştiau ce urma să se întâmple, iar el, unul, era nerăbdător să înceapă. Veni şi mai aproape, cuprinzându-i talia cu mâna liberă, şi-şi simţi palma foşnind peste mătasea aspră. Îi atinse ceafa cu buzele, o dată, de două ori, de trei. Îşi frecă nasul de părul ei, inspirându-i parfumul şi suflând uşor pe lângă obraz. O simţi tremurând sub respiraţia lui, ceea ce-l încurajă şi mai mult. Degetele îi trecură peste umărul ei, până pe piept, pe sub şiragul de diamante, strecurându-se în corsaj. Se îndesă mai tare în ea, strâns, cu un mârâit satisfăcut din gâtlej, apăsându-şi plăcut bărbăţia în dosul ei, prin haine… Într-o clipă, Terez se smulse de lângă el cu o exclamaţie, se răsuci şi-l plesni peste faţă cu palma, de-i ţiuiră urechile. – Nemernic murdar! ţipă ea, stropind cu salivă din gura schimonosită. Pui de târfă-mpuţită! Cum îndrăzneşti să mă atingi? Ladisla era un cretin, dar măcar avea sânge curat! Jezal rămase cu gura căscată, apăsându-şi cu o mână obrazul care-i ardea, ţeapăn din cap până-n picioare. Întinse cealaltă mână, fără vlagă. – Dar eu… auu! Genunchiul ei îl nimeri între picioare cu o precizie nemiloasă, golindu-i pieptul de aer şi făcându-l să se clatine sufocat, după care căzu ca un castel din cărţi de joc lovit cu barosul. În timp ce se prăbuşea pe covor, străpuns de acea tortură pe care numai o lovitură în bijuteriile de familie o poate cauza, găsi o slabă consolare în faptul că avusese dreptate. Noua lui regină era o femeie de o pasiune rară şi focoasă. Lacrimile care-i şiroiau din belşug nu erau numai de durere, de uimire groaznică şi dezamăgire temporară, ci şi de oroare – o oroare crescândă. Se părea că judecase teribil de greşit sentimentele lui Terez. Le zâmbise mulţimilor, dar acum, în particular, arăta limpede că-l dispreţuia, pe el şi tot ceea ce reprezenta. Faptul că se născuse din flori nu prea putea să se mai schimbe vreodată. După toate semnele, avea să-şi petreacă noaptea nunţii pe podeaua dormitorului regal. Regina străbătuse deja grăbită odaia, iar perdelele patului erau închise în calea lui.

1248

Cea de-a şaptea zi În noaptea trecută, esticii veniseră din nou. Se strecuraseră prin întuneric, găsiseră un loc pe unde să se caţere şi uciseseră o santinelă. Apoi, ridicaseră o scară şi, până să fie descoperiţi, se strecuraseră destui înăuntru. Strigătele îl treziseră pe Copoi, care oricum abia dacă dormea, şi se adunase pe picioare învelit cu pătura. Inamici în fortăreaţă, oameni alergând şi strigând, umbre prin întuneric, peste tot domnind panica şi haosul. Oameni luptând la lumina stelelor, la lumina torţelor, sau fără nicio lumină, săbii lovind fără să aibă habar unde nimereau, cizme împiedicându-se şi aruncând jerbe de scântei din focurile de tabără aproape stinse. Până la urmă, îi respinseseră. Îi înghesuiseră lângă zid şi-i doborâseră cu toptanul, doar trei apucând să arunce armele şi să se predea. Amarnică greşeală pentru ei, după cum avea să reiasă. Muriseră mulţi oameni în acele şapte zile. La fiecare apus de soare se vedeau tot mai multe morminte. Nimeni nu avea o dispoziţie prea milostivă, dacă la început unii se simţiseră astfel, ceea ce nu prea era cazul. Astfel, când îi capturaseră pe cei trei, Dow cel Negru îi urcase pe zid, unde Bethod şi toţi ceilalţi puteau să-i vadă. Tocmai se crăpa de ziuă şi primele raze de lumină albăstruie străpungeau cerul negru. Îi stropise cu ulei şi scăpărase o cremene. Unul câte unul, îi arsese de vii. Astfel, fiecare putea să vadă ce-l aştepta, începând să urle încă înainte de a-i veni rândul. Copoiului nu-i prea plăcea să vadă oameni în flăcări. Nu-i plăcea să le audă zbieretele şi sfârâitul grăsimii aprinse. Nu zâmbea simţind mirosul dulceag şi greţos al cărnii arse. Dar nici nu se gândise să oprească execuţia. Existau momente pentru atitudini binevoitoare, iar acesta nu era unul dintre ele. În război, mila şi slăbiciunea sunt totuna, iar pentru purtările frumoase nu există răsplată. O învăţase de la Bethod, demult. Poate că acum aceşti estici aveau să se gândească mai bine înainte de a veni din nou noaptea, să le strice tuturor micul dejun. Apoi, putea ajuta şi să-i mai oţelească pe ceilalţi flăcăi ai Copoiului, pentru că nu puţini începeau să devină nervoşi. Câţiva încercaseră să fugă, cu două nopţi în urmă. Îşi părăsiseră posturile şi se strecuraseră peste zid, în întuneric, încercând să coboare în vale. Bethod le luase capetele, care acum stăteau înfipte în suliţe, de-a lungul şanţului său. O duzină de scăfârlii desfigurate, cu părul fluturat de vânt. De pe zid, nu prea li se distingeau feţele, dar păreau cumva să aibă o expresie supărată, furioasă. Ca şi cum l-ar fi acuzat pe Copoi că-i adusese acolo. Ca şi cum n-ar fi avut el destule griji cu reproşurile celor vii. Se uita încruntat spre tabăra lui Bethod, unde formele corturilor şi ale însemnelor tocmai începeau să se desluşească din ceaţă şi întuneric, întrebându-se ce-ar fi putut să facă, decât să stea acolo şi să aştepte. Toţi oamenii lui îl priveau, 1249

sperând să facă vreo vrajă ca să-i scape cu viaţă. Copoiul, însă, nu se pricepea la magie. O vale, un zid şi nicio ieşire. Lipsa oricărei ieşiri fusese tot rostul planului. Se întreba dacă mai puteau să reziste încă o zi. Dar, în fond, aceeaşi întrebare şi-o pusese şi în dimineaţa trecută. – Oare ce planuri are Bethod pentru ziua de azi? murmură el, vorbind mai mult pentru sine. Ce-o fi punând la cale? – Un masacru? mârâi Ursuzul. Copoiul îl privi cu asprime. – Aş fi preferat cuvântul „atac”, dar nu m-aş mira s-o păţim cum ai zis tu, până la apusul soarelui. Îşi îngustă ochii spre valea umbrită, sperând să vadă ceva ce sperase de-a lungul tuturor acelor şapte zile. Vreun semn că sosea Uniunea. Nu se zărea nimic, însă. Dincolo de tabăra întinsă a lui Bethod, cu corturile, steagurile şi grupurile ei de oameni, nu se afla decât pământul gol şi pustiu, cu fuioare de ceaţă adunate în adânciturile întunecoase. Tul îl înghionti în coaste cu cotul lui mare, izbutind să zâmbească. – Nu ştiu ce să zic de planul ăsta. Să aşteptăm Uniunea… Sună cam riscant, dacă vrei să-mi ştii părerea. Oi avea vreo şansă să mi-o schimb, acum? Copoiul nu râse. Nu mai avea putere. – Nu prea. – Mda, oftă din rărunchi uriaşul. Nici eu nu credeam. Şapte zile, de la primul atac al luptătorilor shanka asupra zidurilor. Şapte zile, şi păreau să fi fost şapte luni. Logen nu mai avea niciun muşchi care să nu-l doară de-atâtea eforturi. Era acoperit de o mulţime de vânătăi, o armată de zgârieturi, o legiune de tăieturi, umflături şi arsuri. O tăietură prelungă pe picior, bandajată, coastele legate strâns după ce fusese lovit în ele, două cruste măricele sub păr, umărul ţeapăn ca lemnul de la o izbitură de scut, degetele julite şi umflate de când dăduse cu pumnii spre estici, nimerind în schimb vreo piatră. Era tot numai o rană mare şi dureroasă. Nici ceilalţi n-o duceau mult mai bine. În toată fortăreaţa nu mai era om nevătămat, într-un fel sau altul. Până şi fiica lui Crummock se alesese cu-o zgârietură de undeva. Unul dintre flăcăii lui Fior pierduse un deget, cu două zile în urmă. Cel mic, de la mâna stângă. Acum îşi privea ciotul învelit într-o cârpă murdară şi plină de sânge, strâmbându-se. – Frige, nu? întrebă el, ridicând privirea spre Logen, în timp ce-şi strângea celelalte degete şi le desfăcea din nou. Probabil ar fi fost firesc ca lui Logen să-i pară rău pentru el. Îşi amintea durerea, precum şi dezamăgirea, şi mai amarnică. Era greu de crezut că nu mai avea acel deget, pentru tot restul vieţii. Dar nu-i mai rămăsese milă pentru nimeni, în afară de el însuşi. 1250

– Ba bine că nu, mormăi el. – Îl simt de parcă l-aş mai avea. – Mda. – O să-mi treacă senzaţia asta? – Cu timpul. – În cât timp? – Mai mult decât avem, s-ar părea. Omul dădu din cap, încet, posomorât. – Mhm… Şapte zile, şi până şi pietrele reci şi lemnele umede ale fortăreţei păreau să se fi săturat. Parapetele noi erau sparte şi parţial dărâmate, peticite la loc, atât cât se putea, şi sfărâmate din nou. Porţile aveau o mulţime de spărturi prin care se vedea lumina de dincolo. O lovitură mai puternică ar fi putut să le spulbere peste grămada de bolovani din spatele lor. O lovitură mai puternică ar fi putut să-l doboare şi pe Logen, la o adică, aşa se simţea. Luă o gură de apă acră din ploscă. Începuseră să ajungă la lichidul rânced de pe fundul butoaielor. Şi mâncarea era pe terminate, la fel ca toate celelalte. De speranţă, în special, duceau lipsă – tot mai amarnic. – Încă viu, şopti el, pentru sine, dar fără un triumf prea mare în glas. Ba chiar, mai mic decât de obicei. N-o fi fost civilizaţia pe gustul lui, dar în acele momente nu i-ar fi displăcut un pat moale, un loc ciudat în care să se pişe şi puţin dispreţ din partea unor idioţi slăbănogi. Tocmai se întreba pentru a mia oară de ce venise înapoi, când auzi în spatele lui glasul lui Crummock-i-Phail: – Ei, ei, Sângerosule-Nouă. Pari obosit, omule. Logen îl privi încruntat. Palavrele smintite ale deleanului începeau să-l calce pe nervi. – Am muncit din greu în ultimele câteva zile, în caz că n-ai observat. – Ba am văzut, şi am luat şi eu parte, nu, frumuseţile mele? Cei trei copiii ai lui se uitară unul la altul. – Da?… murmură fata, cu voce mică. Crummock coborî privirea spre ei. – Nu vă mai place jocul, hm? Tu ce zici, Sângerosule-Nouă? Luna nu-ţi mai zâmbeşte? Ţi-e frică, aşa?… Logen îl privi lung, mohorât. – Sunt sătul, Crummock, asta sunt. Sătul de fortăreaţa ta şi mai ales de vorbăria ta blestemată. Nu tuturor le place la fel de mult ca ţie cum sună plescăitul din buzele astea grase. Ce-ar fi să te cari şi să vezi dacă nu poţi să-ţi bagi luna-n cur? Crummock rânji larg, arătându-şi şirul curb de dinţi galbeni prin barba castanie. 1251

– Ăsta-i omu’ care mi-i drag, uite-aicea. Unul dintre fiii lui, cel care-i ţinea sabia, îl trăgea de cămaşă. – Acuma ce naiba mai e, băiete? – Ce-o să se-ntâmple dacă pierdem, tati? – Dacă ce? mârâi Crummock, altoindu-şi fiul peste cap cu o palmă cât toate zilele, de căzu cu nasu-n ţărână. Sus, în picioare! Aicea n-o să fie rost de pierdut bătălii, băiete! – Atâta vreme cât luna ne iubeşte, mormăi sora lui, dar nu prea tare. Logen îl privi pe băiat cum se ridica, ţinându-şi o mână peste gura din care-i curgea sânge, gata să izbucnească în plâns. Cunoştea simţământul. Poate c-ar fi trebuit să spună ceva despre acest mod de a se purta cu un copil. Poate-ar fi trebuit s-o spună încă din prima zi, sau măcar dintr-a doua. Acum, însă, nu mai putea. Era prea obosit, prea plin de dureri şi prea înspăimântat ca să-i mai pese. Dow cel Negru se apropie, cu un fel de zâmbet pe buze. Singurul om din toată tabăra despre care s-ar fi putut spune că era mai bine-dispus ca de obicei, iar când Dow cel Negru începe să zâmbească, poţi fi sigur c-ai nimerit în hârdăul cu rahat. – Nouădegete, mârâi el. – Dow. Ţi s-au terminat oamenii pe care să-i arzi de vii? – Cred că Bethod o să-mi mai dăruiască, nu peste mult, arătă el cu capul spre zid. Azi ce crezi c-o să ne trimită? – După ce le-am făcut azi-noapte, cred că nemernicii ăia din Crinna s-au cam potolit. – Şi eu cred. Nişte sălbatici împuţiţi. – Şi de câteva zile n-a mai apărut niciun shanka. – Patru zile, de când ne-a trimis capetele-turtite. Logen miji ochii spre cerul care se lumina treptat. – Se pare că azi va fi vreme bună. Bună pentru armuri, pentru săbii şi pentru mersul umăr la umăr. Vreme bună pentru a încerca să ne termine. Nu m-aş mira ca azi să trimită carlii. – Nici eu. – Sunt cei mai buni, şi-i are de demult. M-aştept să-l văd pe Coastealbe, şi pe Goring, şi pe Palid-ca-Zăpada, pe nenorocitul de Oscior şi pe toţi ceilalţi, venind agale spre poartă după micul dejun. Dow pufni. – Cei mai buni? O şleahtă de muieri, ăia. Şi, întorcând capul, scuipă în noroi. – N-am să te contrazic. – Zău? N-ai luptat alături de ei, ani la rând, aşa de greu şi sângeros? – Ba da. Dar nu pot spune că mi-au plăcut prea mult.

1252

– Păi, dacă te mângâie cu ceva, mă-ndoiesc că au o părere prea bună despre tine, în ultima vreme, remarcă Dow, privindu-l lung. De când nu-ţi mai convine Bethod, Nouădegete, îmi zici şi mie? Logen îi susţinu privirea. – Mi-e greu să spun. A fost treptat, cred. Poate că s-a făcut tot mai ticălos, cu timpul. Sau poate am devenit eu tot mai puţin ticălos. – Sau poate că pe lumea asta nu-i loc pentru doi ticăloşi la fel de mari ca voi. – Ei, nu ştiu… se ridică Logen. Tu şi cu mine lucrăm foarte frumos împreună. Se îndepărtă de Dow, gândindu-se cât de uşor fusese să lucreze cu Malacus Quai, cu Ferro Maljinn, ba chiar şi cu Jezal dan Luthar. Şapte zile, şi toţi îşi săreau la beregată. Toţi furioşi, toţi obosiţi. Şapte zile. Singura consolare era că nu mai puteau urma prea multe. – Uite-i că vin. Ochii Copoiului se abătură într-o parte. La fel ca majoritatea puţinelor lucruri pe care le zicea Ursuzul, nici nu era nevoie să fie spus. Toţi vedeau limpede, la fel de clar ca răsăritul soarelui. Carlii lui Bethod se puseseră în mişcare. Nu se grăbeau. Veneau cu pas ţeapăn şi regulat, ţinându-şi în faţă scuturile pictate, cu ochii spre poartă. Deasupra lor fluturau steagurile. Semne pe care Copoiul le recunoştea de demult. Se întrebă alături de câţi dintre acei oameni luptase. Câtor chipuri le putea alătura şi un nume? Cu câţi băuse, mâncase, râsese, iar acum trebuia să se străduiască să-i trimită înapoi în pământ? Trase adânc aer în piept. Câmpul de luptă nu e cel mai potrivit loc pentru sentimentalisme, cum îi spusese cândva Treicopaci, iar el băgase la cap. – În regulă! Ridică mâna, în timp ce oamenii din vârful turnului îşi pregăteau arcurile, în jurul lui. Mai aşteptaţi un moment! Carlii tropăiau prin mocirla răscolită şi frânturile de piatră din locul unde valea se îngusta, pe lângă leşurile esticilor şi ale luptătorilor shanka, lăsate să putrezească acolo unde căzuseră, ciopârţite, strivite sau străpunse de săgeţi rupte. Nu şovăiau, nu încetineau, iar peretele de scuturi se unduia din mers, dar nu se spărgea. Nu apărea nici cea mai mică deschizătură. – Merg în formaţie strânsă, mormăi Tul. – Mda. Prea strânsă, nemernicii. Se apropiau, de-acum. Ajunseseră destul de aproape, iar Copoiul putea încerca o primă salvă. – Gata, băieţi! Ochiţi în sus şi trageţi cu boltă! Primele săgeţi îşi luară zborul din turn, şuierând, zburară arcuit şi începură să cadă peste coloana compactă. Oamenii ridicară scuturile în calea lor, iar săgeţile se înfipseră în lemnul vopsit, se izbiră de coifuri şi ricoşară din zale, învârtindu-se prin aer. Câteva îşi găsiră ţinta, se auzi un ţipăt. Ici, colo, apăreau goluri, dar restul călcau peste cei căzuţi, continuându-şi drumul spre zid. 1253

Copoiul se încruntă spre butoaiele cu săgeţi. Acum nu mai erau pline nici măcar pe sfert, iar cele mai multe săgeţi fuseseră smulse din trupurile morţilor. – Atenţie mare! Ochiţi cu grijă, băieţi! – Hm, făcu Ursuzul, arătând în jos. Din şanţ ieşea în grabă un grup mare de oameni, în haine de piele groasă placată cu oţel. Se aliniară pe câteva rânduri, în genunchi, pregătindu-şi armele. Arbalete, aşa cum folosea şi Uniunea. – Jos! strigă Copoiul. Micile arcuri păcătoase trosniră şi scuipară. Între timp, cei mai mulţi flăcăi din turn se adăpostiseră după parapet, dar un optimist care rămăsese aplecat peste margine primi o săgeată în gură, se clătină şi căzu, fără zgomot. Altul fu nimerit în piept şi gâfâi subţire, ca vântul prin cetina de brad. – În regulă! Daţi-le şi voi! Toţi se ridicară în acelaşi timp şi trimiseră o salvă, cu corzile vibrând, pentru a-i bombarda pe nemernici cu săgeţi în picaj. N-or fi avut arcurile lor aceeaşi forţă, dar înălţimea făcea săgeţile să cadă cu putere, iar arcaşii lui Bethod nu aveau după ce să se ascundă. Nu puţini căzură pe spate sau porniră târâş, zbierând şi tânguindu-se, însă cei din următorul rând le luară locul, încet şi sigur, îngenuncheară şi ţintiră cu arcurile. Alt stol de săgeţi ţâşni şuierând. Oamenii se feriră şi se trântiră pe jos. Una şuieră chiar pe lângă capul Copoiului, izbindu-se de stânca din spate. Numai întâmplarea făcuse să nu-l străpungă. Alţi doi nu avură acelaşi noroc. Un băiat zăcea pe spate, cu două săgeţi înfipte-n piept, privindu-le şi şoptind: „căcat… căcat… căcat…” la nesfârşit. – Afurisiţii! – Să şi-o ia şi ei! Săgeţile porniră din ambele direcţii, în timp ce oamenii ocheau şi trăgeau strigând, toţi furioşi şi cu dinţii strânşi. – Fiţi gata! striga Copoiul. Fiţi gata! Dar nimeni nu-l auzea. Cu avantajul înălţimii şi al parapetului care-i adăpostea, nu trecu mult pentru ca oamenii lui să domine situaţia. Arbaletierii lui Bethod începură să se retragă, după care vreo doi îşi aruncară arcurile şi o luară la fugă, unul primind o săgeată în spate. Ceilalţi se repeziră spre şanţ, lăsându-şi răniţii să se târască pe jos. – Hm, făcu iar Ursuzul. În timp ce arcaşii şi arbaletierii erau ocupaţi să facă schimb de săgeţi, carlii ajunseseră la poartă, cu scuturile deasupra capetelor, feriţi de pietrele şi săgeţile celor de pe ziduri. Şanţul era astupat de vreo două zile, iar acum coloana se despărţi în două, oamenii în zale părând să facă loc pentru ceva ce trebuia să ajungă în faţă. Copoiul îl zări: un trunchi de copac lung şi subţire, tăiat pentru a fi

1254

folosit ca berbece de asalt, cu crengile tăiate scurt, astfel ca oamenii să-l poată ţine de ele. Se auzi prima trosnitură zdrobitoare, când izbi jalnica poartă. – Căca-m-aş… mormăi el. Grupuri de thralli porniseră la atac, cu arme şi armuri uşoare, aducând scări, mizând pe viteză ca să ajungă sus pe zid. Mulţi cădeau, străpunşi de suliţe sau săgeţi ori doborâţi de pietre. Unele dintre scări erau împinse înapoi, dar oamenii se mişcau repede şi cu hotărâre, şi-şi vedeau de treabă. Curând, două grupuri ajunseră pe ziduri, în timp ce alţii se înghesuiau pe scări, luptând cu ai lui Crummock, avantajaţi de faptul că erau mai mulţi şi mai odihniţi. Se auzi o bubuitură asurzitoare, şi poarta căzu la pământ. Copoiul văzu trunchiul de copac repezindu-se pentru ultima oară, sfărâmând un batant al porţii. Carlii îl deschiseră şi pe celălalt, în timp ce câteva pietre ricoşau din scuturi. Cei câţiva din faţă porniră înainte, pe sub boltă. – Rahat… spuse Ursuzul. – Au trecut, gâfâi Copoiul, privind cum carlii lui Bethod se îmbulzeau prin deschizătură ca un val de zale, călcând în picioare porţile sfărâmate, dând la o parte bolovanii îngrămădiţi, cu scuturile în culori vii ridicate şi armele lucitoare gata de luptă. De-o parte şi de alta, thrallii roiau pe scări şi pe zid, împingându-i pe delenii lui Crummock înapoi pe pasarele. Ca un fluviu spărgând un stăvilar, oastea lui Bethod se revărsa în fortăreaţa spartă, pârâul devenind în scurt timp un adevărat torent. – Eu mă duc jos! mârâi Tul, scoţându-şi din teacă sabia uriaşă. Copoiul se gândi să-ncerce să-l oprească, dar nu făcu decât să dea din cap, obosit, privindu-l cum se repezea în jos pe trepte, urmat de alţi câţiva. N-avea niciun rost să le stea în cale. Momentul părea să se apropie cu repeziciune. Momentul când fiecare om îşi alege locul în care să moară. Logen îi văzu intrând pe poartă, urcând rampa şi năvălind în fortăreaţă. Timpul părea să curgă mai încet. Distingea desenele de pe fiecare scut, luminate puternic de soarele dimineţii – copac negru, pod roşu, doi lupi pe fond verde, trei cai pe fond galben. Metalele luceau şi scânteiau – margini de scuturi, inele de zale, vârfuri de suliţe, tăişuri de sabie. Şi tot veneau, scoţând strigăte de luptă, ascuţite şi pătrunzătoare, aşa cum făceau de ani şi ani. Logen inspira şi expira cu greutate pe nas. Thrallii şi oamenii dealurilor se luptau pe ziduri ca şi cum ar fi fost sub apă, cu sunete surde, înfundate. Palmele lui Logen erau năclăite de sudoare, îl furnicau şi-l mâncau, în timp ce-i privea pe carli invadând fortăreaţa. Aproape nu-i venea să creadă că trebuia să se repeadă între ei şi să ucidă cât de mulţi putea. Ce idee prostească! Simţea nevoia aceea puternică, la fel ca întotdeauna în asemenea momente, de a se întoarce şi a o lua la fugă. Peste tot în jur se simţea teama celorlalţi, foielile lor nesigure, paşii înapoi. Un instinct destul de raţional, atâta doar că nu aveau 1255

unde să fugă. Nicăieri, decât înainte, în ghearele duşmanilor, sperând să-i poată da la o parte până nu apucau să se proptească bine pe picioare. Nu aveau la ce altceva să se gândească. Era singura lor şansă. Aşa că Logen ridică sabia Creatorului, scoase un urlet fără sens şi o luă la goană. Auzi strigătele din jurul lui, simţi oamenii pornind odată cu el, înghesuiala şi zăngănitul armelor. Pământul, zidul, carlii spre care fugea, toate se cutremurau şi trepidau. Cizmele lui tropăiau cu zgomot, respiraţia-i şuiera odată cu vântul. Îi văzu pe carli grăbindu-se să-şi ridice scuturile, să formeze un zid, să-şi pregătească lăncile şi săbiile, dar erau complet învălmăşiţi după năvala pe poarta aceea îngustă, zăpăciţi de mulţimea care se repezea la ei urlând. Strigătele de război li se uscară în gâtlejuri, iar chipurile victorioase li se înmuiară, şocate. Vreo doi, la margini, începură să aibă îndoieli, şovăiră, se retraseră, şi în clipa următoare Logen şi ceilalţi ajunseră la ei. Reuşi să ocolească o lance care se clătina şi dădu o lovitură puternică într-un scut, cu toată forţa atacului, doborând omul în noroi. În timp ce încerca să se ridice, sabia lui Logen nimeri piciorul, tăind prin zale şi lăsând o rană prelungă în carne, astfel că se prăvăli la loc, zbierând. Logen se întoarse spre un alt carl, simţi sabia Creatorului scârţâind pe muchia de metal a pavezei şi lunecând în trup. Un om bolborosi şi vărsă sânge pe pieptarul cămăşii de zale. Logen văzu o secure izbind un coif, unde lăsă o adâncitură cât pumnul. Se dădu la o parte din calea unei suliţe aruncate, care se înfipse în coastele unui om de lângă el. O sabie lovi un scut, trimiţând fărâme de oase în ochii lui Logen. Clipi, se feri, alunecă în mâl, sfârtecă un braţ care-l trăgea de haine şi simţi osul rupându-se în mâneca de zale. Doi ochi se rostogoleau pe un chip însângerat. Ceva îl împinse din spate, gata să-l doboare cu pieptul într-o sabie. Nu prea avea spaţiu ca să-şi ia avânt, iar nu peste mult nu mai avea loc pentru nimic. Oamenii se îmbulzeau din spate, năvăleau pe poartă, sporind şi mai mult, pe negândite, înghesuiala din mijloc. Logen era strâns între ei, umăr la umăr. Cei din jur icneau şi mormăiau, se-mpingeau şi se-nghionteau, se împungeau cu cuţitele şi se zgâriau pe feţe cu unghiile. I se păru că-l zări în grămadă pe Oscior, cu dinţii dezgoliţi într-o grimasă şi părul lung şi cărunt revărsându-i-se de sub coiful împodobit cu spirale aurii şi stropit cu roşu, strigând şi el cu glas răguşit. Logen încercă să se îndese într-acolo, dar curenţii orbi ai bătăliei îl traseră în altă direcţie, îndepărtându-i din nou. Înjunghie pe cineva pe sub un scut, se strâmbă când simţi o lovitură în şold. O arsură prelungă, înceată, tot mai dureroasă. Mârâi în timp ce lama îl sfredelea, fără să se mişte, fără să-l apese, doar stând pe loc în timp ce el era împins întracolo. Dădu din coate, din cap, reuşi să se smulgă din locul dureros, simţi umezeala sângelui pe picior. Acum avea puţin loc, aşa că-şi degajă mâna înarmată, lovi cu sabia un scut, sfărâmă o ţeastă şi se pomeni împins înainte, cu faţa în creierii calzi. 1256

Cu coada ochiului, văzu o pavăză smucită în sus. Marginea îl nimeri în gât, sub bărbie, dându-i capul pe spate şi umplându-i craniul cu lumină orbitoare. Până să bage de seamă, începu să se rostogolească, tuşind, prin noroiul de sub cizmele celorlalţi. Se târî orbeşte, agăţându-se de pământ, scuipând sânge, printre picioarele care tropăiau în jur. O groaznică pădure de picioare, întunecoasă şi mişcându-se încontinuu, cu urlete de durere şi furie venind de sus, odată cu razele frânte de lumină. Primea lovituri, era călcat, nicio parte din trupul lui nu scăpa. Încercă să se ridice, şi o cizmă în gură îl trânti la loc. Se rostogoli, gâfâind, văzu un carl bărbos în aceeaşi stare, îi era cu neputinţă să spună de-a cui parte lupta, încercând să se salte din noroi. Ochii li se întâlniră o clipă, apoi o suliţă lucitoare căzu de sus şi i se înfipse omului în spate, o dată, de două ori, de trei. Carlul rămase inert, cu sângele gâlgâindu-i prin barbă. Peste tot în jur zăceau trupuri, pe burtă şi pe-o parte, printre echipamentele scăpate şi rupte, lovite şi împinse care-ncotro ca nişte păpuşi, unele încă zvâcnind, zbătându-se, gemând. Logen icni, când o cizmă îl călcă apăsat pe mână, strivindu-i degetele în nămol. Bâjbâi după un cuţit de la cingătoare şi începu să dea fără vlagă în piciorul de deasupra, scrâşnind din dinţii însângeraţi. Ceva îl pocni în creştet, făcându-l să cadă iar cu faţa-n mocirlă. Lumea era o hărmălaie tulbure, o mizerie dureroasă, o masă de picioare şi mânie. Nu ştia încotro stătea cu faţa, unde era susul şi unde josul. În gură simţea gust metalic, şi sete. Avea sânge în ochi, noroi în urechi, capul îi bubuia, îi venea să verse. Înapoi în Nord, cu poftă de răzbunare. Ce mama dracu’ o fi avut în cap…? Cineva urlă, lovit de săgeată, dar Copoiul nu avea timp de pierdut cu el. Thrallii lui Coastealbe erau pe zidul de sub turn, iar câţiva ajunseseră pe scară. Acum se repezeau în sus, apropiindu-se atâta cât puteau pe treptele acelea înguste. Copoiul îşi coborî arcul şi scoase sabia din teacă, în cealaltă mână pregătindu-şi un cuţit. Alţi câţiva se înarmară cu suliţe şi se adunară în jurul scării. Copoiul înghiţi în sec. Niciodată nu-i prea plăcuseră luptele faţă-n faţă, doar la o lungime de secure depărtare de duşman. Prefera să păstreze o distanţă politicoasă, dar ticăloşii ăştia păreau să aibă alte planuri. În capul scării izbucni o încăierare îngrămădită, apărătorii împungând cu lăncile şi încercând să-i respingă pe thrallii care împungeau şi ei şi împingeau cu scuturile, în timp ce căutau să pună piciorul pe platforma de sus – toţi, foarte atenţi ca nu care cumva să se prăvălească de la înălţime în noroi. Unul se repezi cu o suliţă, urlând din toţi bojocii, iar Ursuzul îi trase o săgeată în faţă, calm peste poate, de la doar un pas, doi, depărtare. Omul se împletici, se îndoi de mijloc, cu penele săgeţii ieşindu-i din gură şi vârful prin ceafă, apoi Copoiul îi zbură creştetul cu sabia, făcând cadavrul să cadă pe burtă. 1257

Un thrall uriaş, cu păr roşu zburlit, sări pe trepte, luându-şi avânt cu o secure mare şi mugind nebuneşte. Ocoli o lance şi doborî un arcaş, cu o lovitură care împroşcă peretele stâncos cu sânge, apoi se repezi mai departe, în timp ce oamenii se împrăştiau din calea lui. Copoiul se feri, încercând să arate ca un idiot, iar când securea se prăvăli, sări la stânga, scăpând ca prin urechile acului. Thrallul roşcovan se împiedică, probabil obosit după escaladarea zidului şi urcuşul pe trepte. Fusese un drum lung, mai ales când la capăt nu te aştepta altceva decât moartea. Copoiul îi dădu un şut puternic în partea laterală a genunchiului, făcându-i-l să se îndoaie, pe când omul se clătina spre marginea scării, zbierând. Sabia Copoiului îi aplică o tăietură pe spate, destul de puternic ca să-l trimită peste margine. Scăpând securea, thrallul se rostogoli în gol, cu un urlet. Simţind o mişcare, Copoiul se întoarse tocmai la timp ca să vadă un alt thrall atacându-l din lateral. Se răsuci şi-i respinse uşor prima lovitură de sabie, icni când o simţi pe a doua în braţ, îşi auzi arma căzând cu zgomot din mâna înmuiată. Se smuci înapoi din calea altei lovituri, se împiedică şi căzu pe spate. Thrallul se repezi la el, ridicându-şi sabia pentru a-i da lovitura de graţie, dar până să mai facă un pas, Ursuzul apăru dintr-o parte, îl apucă de braţul înarmat şi i-l ţintui locului. Copoiul se adună pe picioare, strângând în mâna teafără pumnalul, şi-l înjunghie pe thrall drept în piept. Rămaseră acolo, toţi trei, îngrămădiţi laolaltă, în toiul nebuniei, atâta vreme cât îi luă thrallului să moară. Apoi, Copoiul îşi trase cuţitul înapoi, iar Ursuzul lăsă trupul neînsufleţit să cadă. Lupta din vârful turnului era aproape câştigată, cel puţin pe moment. Un singur thrall mai rămăsese pe picioare şi, sub privirea Copoiului, doi băieţi îl încolţiră lângă parapet, unde-l străpunseră cu lăncile. Peste tot zăceau morţi. Vreo două duzini de thralli şi poate una de luptători de-ai Copoiului. Unul dintre aceştia stătea rezemat de peretele stâncii, cu respiraţia grea şi chipul palid, ţinându-şi măruntaiele în mâinile însângerate. Mâna Copoiului nu mai funcţiona cum trebuie, cu degetele atârnându-i inerte. Îşi ridică mâneca şi văzu o tăietură lungă, de la cot până aproape de încheietură. Un spasm în stomac îi umplu gura de borâtură amară, pe care o scuipă. Cu rănile altora te mai obişnuieşti, dar cele în propria carne trezesc întotdeauna o oroare aparte. Jos, dincoace de zid, lupta era atât de strânsă, încât nu se mai vedea decât o masă de oameni înghesuiţi unii-ntr-alţii, în clocot. Copoiul abia dacă putea distinge cine de partea cui era. Stătea încremenit, cu cuţitul însângerat în mâna însângerată. Acum nu mai exista niciun răspuns, niciun plan. Fiecare lupta pentru sine însuşi. Numai norocul i-ar mai fi putut scăpa cu viaţă după acea zi, şi începea să aibă îndoieli că le mai rămăsese atâta noroc. Simţi cum cineva îl trage de mânecă. Ursuzul. Îi urmări cu privirea direcţia indicată de arătătorul lui.

1258

Dincolo de tabăra lui Bethod, în josul văii, se ridica un nor mare de praf, ca o pâclă cafenie. Jos, lucind în soarele dimineţii, armuri de călăreţi. Mâna i se strânse pe încheietura Ursuzului, cu speranţa redeşteptându-i-se brusc. – Uniunea dracu’!… şopti el, aproape neîndrăznind să creadă. West se uită prin ochean, îl coborî şi privi cu ochiul liber în vale, apoi ridică iar ocheanul. – Eşti sigur? – Da, domnule, îl încredinţă Jalenhorm, al cărui chip mare şi onest era brăzdat de praful celor opt zile în care călăriseră din răsputeri. Şi se pare că încă mai rezistă, cu ultimele puteri. – Generale Poulder! se răsti West. – Ordonaţi, Domnule Lord Mareşal, murmură Poulder, cu noua sa pojghiţă de servilism. – Cavaleria e gata de atac? Generalul clipi din ochi. – Oamenii nu sunt desfăşuraţi corect, au călărit din greu în ultimele zile şi ar trebui să atace în sus, pe teren accidentat şi contra unui inamic puternic şi hotărât. Vor face cum le ordonaţi, desigur, Domnule Lord Mareşal, dar poate ar fi mai prudent să aşteptăm până când infanteria… – Prudenţa e un lux, i-o reteză West, încruntându-se spre spaţiul inofensiv dintre cele două forţe. Oare să atace imediat, în timp ce Copoiul şi nordicii lui încă mai rezistau? Puteau să se bucure de avantajul surprizei, strivindu-l pe Bethod la mijloc, dar cavaleria avea să atace în pantă, oamenii şi caii fiind dezorganizaţi şi osteniţi după marşul greu. Sau puteau să aştepte sosirea infanteriei, care se afla în urma lor, la o distanţă de câteva ore, şi să lanseze un asalt bine planificat. Până atunci, însă, Copoiul şi ai lui aveau să fie măcelăriţi cu toţii, fortăreaţa cucerită, iar Bethod, pregătit să înfrunte un atac numai dintr-o parte. West îşi roase buza, încercând să nu ia în seamă faptul că de hotărârea lui puteau atârna mii de vieţi. A ataca atunci era cel mai riscant, dar exista şi şansa unor câştiguri mai mari. Puteau chiar să-l prindă pe regele nordicilor pe nepregătite. Cum îi spusese Burr, în seara dinainte de a muri? Nu poţi fi un mare conducător, fără o anume… neînduplecare. – Pregătiţi atacul şi desfăşuraţi infanteria de-a latul văii, imediat ce soseşte. Trebuie să-l împiedice pe Bethod şi forţele lui să scape. Dacă e vorba să se facă sacrificii, vreau să fie cu rost. Poulder arăta oricum, numai convins nu. – Mă vei obliga să fiu de acord cu părerea generalului Kroy despre calităţile dumitale pe câmpul de luptă, generale Poulder? Sau preferi să dovedeşti că amândoi ne-am înşelat? 1259

Generalul se îndreptă de spate, cu mustăţile vibrându-i de-atâta energie. – Cu respect, domnule, prefer să dovedesc că v-aţi înşelat! Voi ordona imediat atacul! Dădu pinteni armăsarului său negru şi se repezi în susul văii, spre locul unde se aduna cavaleria plină de praf, urmat de câţiva membri ai statului său major. West se potrivi mai bine în şa, muşcându-şi îngrijorat buza. Iar începea să-l doară capul. Atacul cavaleriei în susul pantei, contra unui inamic hotărât. Colonelul Glokta ar fi zâmbit, fără îndoială, auzind de un asemenea pariu mortal. Prinţul Ladisla ar fi fost de acord cu o astfel de nepăsare cavalerească faţă de vieţile altor oameni. Lordul Smund l-ar fi bătut pe umăr, vorbind despre bărbăţie şi vigoare, şi ar fi cerut vin. Şi uite, numai, ce se alesese de aceşti trei eroi. Logen auzi un vuiet slab, din depărtare. Ochii săi pe jumătate închişi se luminară, ca şi cum lupta s-ar fi răzleţit. Umbre treceau încoace şi-ncolo. O cizmă mare clefăi în glod, lângă faţa lui. Nişte glasuri mugiră, undeva sus. Se simţi apucat de cămaşă, tras prin noroi, printre picioare care se agitau. Văzu cerul, dureros de strălucitor, clipi din ochi şi rămase nemişcat, moale ca o cârpă. – Logen! Eşti bine? Unde eşti rănit? – Am… horcăi el şi începu să tuşească. – Mă cunoşti? Ceva îl plesni peste faţă, trezindu-i un gând tulbure. O formă ceţoasă se contura deasupra lui, pe fondul luminos al cerului. Logen miji ochii. Tul Duru Capdetunet, dacă nu se înşela. Ce naiba căuta acolo? Gânditul era dureros. Cu cât se gândea mai mult, cu atât îl durea mai tare. Falca parcă-i luase foc, şi şi-o simţea de două ori mai mare decât de obicei. Fiecare respiraţie era un gâfâit tremurător, chinuit. Deasupra lui, gura uriaşului se mişca, vorbele sale bubuiau şi reverberau în urechile lui Logen, dar nu aveau mai mult sens decât nişte simple zgomote. Piciorul îl mânca neplăcut. Undeva departe, inima-i bubuia şi se smucea şi-i bătea în cap. Auzea şi alte sunete, dangăte şi clănţăneli, răsunând din toate părţile, şi-l dureau până şi sunetele în sine, îi făceau falca să ardă şi mai rău, insuportabil. – Ia… Aerul scrâşnea şi pocnea, dar nu ieşea nicio vorbă. Nu mai era vocea lui. Cu ultimele puteri, ridică mâna şi o puse cu palma pe pieptul lui Tul, încercând să-l împingă la o parte, dar uriaşul nu făcu decât să-l apuce de mână şi să i-o apese cu a lui. – În regulă, mârâi el. Te-am luat eu. – Da… şopti Logen, şi pe buzele însângerate i se ivi un zâmbet. Apucă mâneca aceea mare cu o forţă neaşteptată, cumplită, iar cu celălalt pumn găsi mânerul unui cuţit, cald lângă piele. Lama se repezi, iute ca un şarpe, 1260

la fel de ucigătoare, şi se înfipse până la plăsele în gâtul gros al uriaşului. Acesta păru surprins, în timp ce sângele fierbinte îi ţâşnea din rană, se prelingea din gura căscată, curgea din nas, îi îmbiba barba deasă şi-i înroşea pieptul, deşi n-ar fi avut niciun motiv să se mire. Cine-l atingea pe Sângerosul-Nouă atingea moartea, iar moartea nu face favoruri, şi nici excepţii. Sângerosul-Nouă se ridică, împingând în lături cadavrul uriaş, iar pumnul său roşu se strânse pe sabia gigantului, o lamă metalică grea, strălucitoare ca stelele, întunecată şi frumoasă, unealta cea mai potrivită pentru treaba care-l aştepta. Atât de multă treabă… Dar o treabă bine făcută e cea mai fericită dintre binecuvântări. SângerosulNouă deschise gura şi scoase un vaiet prelung în care se adunau toată iubirea lui fără fund şi nemărginita ură. Pământul gonea dedesubtul lui, iar bătălia grea, zvârcolitoare şi minunată întindea braţele şi-l cuprindea cu drag. Şi se afla acasă. Chipurile morţilor pluteau prin jurul lui, se înceţoşau, îşi mugeau blestemele şi-şi răcneau mânia. Dar ura lor contra lui nu reuşea decât să-l facă şi mai puternic. Sabia cea lungă azvârlea oamenii în lături din calea sa, lăsându-i răsuciţi şi frânţi, hăcuiţi şi plini de sânge, şi urla de fericire. Nu-l interesa cine lupta. Cei vii erau de-o parte, iar el era de partea cealaltă, şi-şi croia drum roşu şi drept prin rândurile lor. O secure străfulgeră în soare, curba ei lucitoare arătând ca luna în ultimul pătrar, iar Sângerosul-Nouă lunecă pe dedesubt, împingând un om la o parte cu o cizmă grea. Omul ridică un scut, dar sabia cea mare despică pomul pictat şi lemnul de sub el, şi braţul care-l ţinea, şi sfâşie cămaşa de zale aflată dedesubt ca pe-o pânză de păianjen, şi spintecă burta ca şi cum ar fi fost un sac cu şerpi furioşi. Un copil se chirci, şi se târî de-a-ndăratelea, agăţându-se de o pavăză mare şi de-un topor prea mare ca să le ridice. Sângerosul-Nouă râse de spaima lui, cu dinţii dezgoliţi sclipind. Un glas slab păru să-i şoptească să-l cruţe, dar Sângerosul-Nouă abia dacă-l auzi. Din aceeaşi mişcare sabia abătută în forţă despică scutul şi micul trup, împroşcând cu sânge peste pământ, piatră şi chipurile şocate ale celor ce priveau. – Bine, spuse el, şi-şi arătă zâmbetul sângeros. Era Marele Nivelator. Bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, pe toţi îi trata întocmai la fel. Asta era toată frumuseţea brutală, groaznica simetrie, dreptatea desăvârşită. Nu exista nicio scăpare şi nicio scuză. Mergea tot înainte, mai înalt decât munţii, iar oamenii se fereau, bâiguiau şi se împrăştiau din calea lui. Un cerc de scuturi, de modele pictate, de copaci înfloriţi şi ape unduitoare şi chipuri cu dinţii dezgoliţi. Cuvintele lor îi gâdilau urechile. – El e… 1261

– Nouădegete. – Sângerosul-Nouă! Un cerc al fricii, cu el în mijloc, şi era înţelept să se teamă. Morţile lor erau scrise în formele de sânge dulce de pe pământul amar. Morţile lor erau şoptite de zumzetul muştelor, peste leşurile de dincoace de zid. Morţile lor le erau întipărite pe feţe, purtate de vânt, ţinute în strâmtoarea şuie dintre munţi şi cer. Morţi, cu toţii. – Cine-i următoru-n ţărână? şopti el. Un carl îndrăzneţ ieşi la iveală, ţinând pe braţ un scut cu un şarpe încolăcit. Înainte de a apuca măcar să-şi ridice lancea, sabia Sângerosului-Nouă descrise un cerc larg, pe deasupra pavezei şi pe dedesubtul coifului. Vârful sabiei îi smulse mandibula din cap, trecu prin umărul omului de alături, se adânci în pieptul lui şil doborî la pământ, cu sângele ţâşnindu-i din gura mută. Alt om apăru, iar sabia se prăvăli asupra lui ca o stea căzătoare, zdrobindu-i coiful şi craniul până în dreptul gurii. Trupul căzu pe spate, făcând câţiva paşi veseli de dans în ţărână. – Joacă! râse Sângerosul-Nouă, iar sabia se roti în jurul lui. Umplea văzduhul cu sânge, cu arme rupte, cu fragmente umane, iar acele lucruri bune scriau litere tainice, şi descriau tipare sacre pe care numai el putea să le vadă şi să le înţeleagă. Tăişurile îl ciupeau, îl muşcau şi-l împungeau, dar nu însemnau nimic. Răsplătea însutit fiecare semn lăsat pe pielea lui arzătoare. Sângerosul-Nouă râdea, iar vântul şi focul şi feţele de pe scuturi râdeau cu el, şi nu se mai puteau opri. Era furtuna din Locurile-Nalte, cu glasul la fel de cumplit ca tunetul, cu braţul tot atât de iute, de ucigător, de nemilos ca fulgerul. Îşi împlântă sabia în măruntaiele unui om, o smulse înapoi şi-i strivi altuia gura cu garda, smulse lancea cu mâna liberă şi o aruncă prin grumazul unui al treilea, din aceeaşi mişcare căscând şi coastele unui carl. Se răsucea, se rotea, se învârtea, ameţit ca un om beat, scuipând flăcări şi hohote de râs. Făurea în jur un cerc nou. Un cerc larg ca sabia unui uriaş. Un cerc în care lumea-i aparţinea numai lui. Vrăjmaşii săi pândeau acum în afara cercului, se retrăgeau, cuprinşi de spaimă. Îl cunoşteau, li se citea pe chipuri. Auziseră şoapte despre faptele lui, iar acum le dădea o lecţie sângeroasă, şi înţelegeau adevărul ei, iar el zâmbea văzându-i dumiriţi. Cel mai din faţă întinse palma deschisă, se aplecă şi-şi depuse securea pe pământ. – Eşti iertat, şopti Sângerosul-Nouă, şi-şi lăsă sabia să cadă pe jos. Apoi, se repezi înainte şi-l apucă pe om de beregată, ridicându-l în aer cu ambele mâini. Nefericitul se zbătea, se zvârcolea, dădea din picioare, dar strânsoarea roşie a Sângerosului-Nouă era gheaţa care se umflă şi sfarmă înseşi oasele pământului. – Eşti iertat!

1262

Mâinile-i erau din fier, iar degetele mari i se afundau tot mai adânc în gâtul omului, până când ţâşni sângele de sub ele, iar Logen ridică la o lungime de braţ trupul care încă se mai zbuciuma şi-l ţinu în aer până rămase nemişcat. Atunci îl azvârli, iar leşul căzu în noroi, dându-se de-a dura într-un fel care-i plăcu nespus. – Iertat… Porni spre marea arcadă, printr-o gloată care se chircea de spaimă, ca oile din calea lupului, lăsând o cărare mocirloasă prin mijlocul lor, presărată cu scuturile şi armele căzute. Afară, sub soare, călăreţi în armuri lucitoare alergau prin valea plină de praf, cu săbiile scânteind în timp ce se ridicau şi cădeau, mânând fugarii încoace şi-ncolo, trecând printre stindardele înalte care se unduiau uşor în vânt. Se opri în poarta aceea sfărâmată, cu uşile frânte sub cizme şi cadavrele prietenilor şi ale vrăjmaşilor împrăştiate în jur, şi auzi strigătele de victorie ale oamenilor. Atunci, Logen închise ochii şi respiră adânc.

1263

Prea mulţi stăpâni În pofida zilei caniculare, sala băncii era răcoroasă şi cufundată în penumbră. Un loc plin de şoapte şi de ecouri scăzute, clădit din marmură închisă la culoare, ca un mormânt nou. Razele înguste de soare care răzbăteau prin ferestrele strâmte erau pline cu firişoare de praf. Mirosuri nu se simţeau. Doar duhoarea necinstei, pe care până şi eu o simt aproape copleşitoare. Or fi împrejurimile mai curate decât Casa Întrebărilor, dar bănuiesc că printre criminali se rostesc mai multe adevăruri. Nu se vedea nicio grămadă de lingouri lucitoare. Nici măcar o monedă nu se zărea prin jur. Numai tocuri, călimări şi teancuri de hârtie. Angajaţii de la Valint şi Balk nu erau înveşmântaţi în robe fabuloase, cum purtase Magistrul Kault de la Pânzari. Nu purtau bijuterii scânteietoare, ca Magistra Eider de la Mirodenii. Erau nişte oameni scunzi, îmbrăcaţi în cenuşiu, cu expresii serioase. Singurele care luceau erau lentilele ochelarilor studioşi. Deci, aşa arată adevărata bogăţie. Asta e înfăţişarea puterii adevărate. Templul auster al zeiţei de aur. Îi privea pe funcţionari cum lucrau la vrafurile lor de documente ordonate, pe birourile dispuse în şiruri drepte. Iată acoliţii, iniţiaţi în cele mai de jos taine ale Bisericii. Ochii i se abătură spre cei ce aşteptau. Negustori şi cămătari, prăvălieri şi chiţibuşari fără scrupule, negustori şi escroci, toţi stând la coadă sau aşteptând nervoşi pe scaunele tari de lângă pereţii golaşi. Hainele erau elegante, poate, dar atitudinile, neliniştite. Înfricoşata congregaţie, gata s-o tulească, dacă zeitatea comerţului îşi arată latura răzbunătoare. Dar eu nu sunt de-ai lor. Glokta îşi croi drum cu umărul pe lângă coada cea mai lungă, cu vârful bastonului scârţâind zgomotos pe dale, în timp ce mârâia dacă vreun negustor îndrăznea să se uite spre el: – Sunt infirm! Când ajunse în faţă, funcţionarul îl privi clipind din ochi: – Cu ce vă pot… – Mauthis, lătră Glokta. – Şi cine să-i spun că… – Schilodul. Trimite-mă la marele preot, ca să-mi pot ispăşi crimele cu bilete de bancă. – Nu pot, aşa, să… – Sunteţi aşteptat! Un alt funcţionar, cu câteva rânduri mai în spate, se ridicase de la birou. – Vă rog să veniţi cu mine.

1264

Glokta rânji ştirb spre coada nefericită, în timp ce şchiopăta printre birouri spre o uşă de pe peretele îndepărtat, dar zâmbetul nu ţinu mult. Dincolo de uşă începea o scară cu trepte înalte, luminată printr-o fereastră îngustă din capăt. Ce-o fi având puterea, de trebuie mereu să stea mai sus decât toţi ceilalţi? Nu poate omul să fie puternic şi la parter? Blestemând, se chinui să urce după ghidul cel nerăbdător, apoi îşi târî piciorul olog pe un coridor lung, cu multe uşi de-o parte şi de alta. Funcţionarul se aplecă spre una şi ciocăni umil, aşteptă un „Da!” înfundat, apoi o deschise. Aşezat în spatele unui birou monumental, Mauthis îl privi pe Glokta cum trecea şontâc-şontâc pragul. Chipul lui arăta tot atâta căldură primitoare, ca şi cum ar fi fost cioplit în lemn. Pe suprafaţa de piele sângerie din faţa lui, tocuri, călimări şi teancuri de hârtii ordonate stăteau rânduite cu precizia nemiloasă a recruţilor la paradă. – Vizitatorul pe care-l aşteptaţi, domnule, anunţă funcţionarul, înaintând grăbit cu un vraf de documente. Şi acestea sunt tot pentru atenţia dumneavoastră. Mauthis le privi cu ochii săi lipsiţi de orice emoţie. – Da… da… da… da… toate astea, pentru talini… Glokta nu aşteptă să fie invitat. Am suportat durerea prea mult ca să mă prefac că n-am nimic. Făcu un pas nesigur şi se aşeză pe cel mai apropiat scaun, pielea ţeapănă trosnind incomod sub fundul lui chinuit. Da’ va fi de folos. Hârtiile foşneau, răsfoite de Mauthis, care se iscălea cu tocul în partea de jos a fiecăreia. La ultima, se opri. – Şi, nu. Ăsta trebuie să fie chemat de îndată. Luă o ştampilă, cu mânerul de lemn lustruit de-atâta folosinţă, şi o apăsă cu grijă pe tăviţa cu cerneală roşie. O aplică pe hârtie cu o finalitate tulburătoare. Oare sub pecetea asta e strivită viaţa vreunui negustor, să zicem? Va aduce ruină şi disperare, atât de nepăsător administrate? Neveste şi copii vor ajunge în stradă? Niciun strop de sânge, niciun zbieret, şi totuşi oamenii sunt nimiciţi şi aici la fel de total ca în Casa Întrebărilor, cu doar o câtime din eforturile deacolo. Ochii lui Glokta îl urmăriră pe funcţionar în timp ce pleca grăbit cu documentele. Sau o fi doar o cerere de plată pentru zece gologani refuzată? Cine poate şti? Uşa se închise încet şi cu precizie, cu cel mai delicat ţăcănit. Mauthis mai întârzie doar cât să-şi alinieze tocul paralel cu marginea biroului, apoi ridică privirea spre Glokta. – Vă sunt foarte recunoscător că aţi răspuns atât de prompt. Glokta pufni. – Tonul răvaşului dumneavoastră nu părea să lase loc pentru vreo amânare. Se strâmbă, când îşi ridică piciorul îndurerat cu ambele mâini, pentru a-şi rezema gheata murdară pe scaunul de alături.

1265

– Sper că-mi veţi returna favoarea, trecând prompt la subiect. Sunt extrem de ocupat. Am Magi de distrus, Regi de doborât, şi dacă nu pot face nici una, nici alta, sunt aşteptat la o întâlnire presantă ca să mi se taie gâtul şi să fiu aruncat în mare. Chipul lui Mauthis nici nu tresări. – Încă o dată, constat că superiorii mei nu sunt foarte mulţumiţi de direcţia investigaţiilor dumneavoastră. Ei, nu zău? – Superiorii dumneavoastră sunt oameni cu buzunare adânci şi o răbdare nu tot atât de adâncă. Ce anume ofensează sensibilităţile lor delicate? – Cercetările dumneavoastră privind genealogia noului nostru rege, Augusta Sa Maiestate Jezal Întâiul. Glokta îşi simţi ochiul tresărind şi-şi apăsă mâna peste el, sugându-şi gingiile acre. – În special întrebările despre persoana lui Carmee dan Roth, împrejurările dispariţiei sale premature şi prietenia strânsă cu fostul nostru rege, Guslav al Vlea. Am ajuns destul de aproape de subiect ca să fiu pe gustul dumneavoastră? Puţin chiar mai aproape decât mi-ar fi convenit, la drept vorbind. – Aceste investigaţii abia au început. Găsesc surprinzător faptul că superiorii dumneavoastră sunt atât de bine informaţi. Îşi primesc informaţiile de la un glob de cristal sau dintr-o oglindă magică? Sau de la cineva din Casa Întrebărilor căruia îi place să ciripească? Ori de la cineva aflat chiar şi mai aproape de mine, poate? Mauthis oftă – sau, cel puţin, lăsă să-i iasă pe gură puţin aer. – V-am spus să presupuneţi că ei ştiu totul. Veţi descoperi că nu este o exagerare, mai ales când preferaţi să încercaţi a-i induce în eroare. V-aş recomanda foarte insistent să nu continuaţi pe aceeaşi direcţie. – Credeţi-mă când spun, mormăi Glokta cu buzele strânse, că genealogia regelui nu prezintă pentru mine nici cel mai mic interes, dar Eminenţa Sa mi-a cerut-o şi aşteaptă cu nerăbdare un raport despre progresele pe care le-am făcut. Ce să-i spun? Mauthis îl privi cu o expresie plină de compasiune. Tot atâta compasiune cât ar putea simţi o piatră pentru alta. – Pe şefii mei nu-i interesează ce-i spuneţi, atâta vreme cât ascultaţi de ei. Îmi dau seama că vă aflaţi într-o situaţie dificilă, dar sincer vă spun, Superior Glokta, nu văd cum aţi avea de ales. Presupun că aţi putea merge la Arhilector, ca să-i expuneţi toată povestea implicării noastre. Darul pe care l-aţi primit de la şefii mei, condiţiile în care vi l-au dat, consideraţia pe care ne-aţi arătat-o până acum. Poate că Eminenţa Sa e mai iertător cu loialităţile divizate decât pare să fie. – Hm, pufni Glokta. 1266

Dacă n-aş şti tot ce ştiu, aproape c-aş fi putut-o lua ca pe o glumă. Eminenţa Sa e doar o idee mai puţin iertător decât un scorpion, şi o ştim amândoi. – Sau v-aţi putea onora angajamentul faţă de şefii mei, făcând ceea ce vă cer. – Au cerut favoruri când am semnat chitanţa aia afurisită. Acum vin cu pretenţii? Unde-au să ajungă toate astea? – Eu nu am căderea să spun, Superior Glokta. Nici dumneavoastră, pe aceea de a întreba. Ochii lui Mauthis săgetară spre uşă. Rezemându-se de birou, continuă încet şi rar: – Dar, dacă e să mă bazez pe propria experienţă… nu se vor sfârşi. Şefii mei au plătit. Iar ei primesc întotdeauna lucrurile pentru care plătesc. Întotdeauna. Glokta înghiţi în sec. În cazul ăsta, s-ar părea că au plătit pentru supunerea mea abjectă. În mod normal, n-ar fi dificil, desigur, sunt întru totul la fel de abject ca oricine, dacă nu chiar mai mult. Dar şi Arhilectorul îmi cere acelaşi lucru. Doi stăpâni bine informaţi şi nemiloşi, aflaţi în opoziţie directă, încep să pară, prea târziu, că sunt cu unul în plus. Ba chiar, ar putea spune unii, cu doi în plus. Dar, cum cu atâta bunăvoinţă îmi explică Mauthis, n-am de ales. Îşi coborî gheata de pe scaun, lăsând o dâră lungă de noroi pe piele, şi-şi mută cu mare caznă greutatea, când începu lungul proces al ridicării în picioare. – Mai e şi altceva, sau şefii dumneavoastră nu vor decât să-l sfidez pe cel mai puternic om din Uniune? – Mai vor şi să-l supravegheaţi. Glokta îngheţă. – Ce vor să fac? – În ultima vreme au avut loc multe schimbări, Superior Glokta. Schimbările înseamnă noi posibilităţi, dar prea multe schimbări sunt dezavantajoase pentru afaceri. Şefii mei sunt mulţumiţi cu situaţia de-acum, spuse Mauthis, înlănţuinduşi mâinile palide pe pielea roşie. Sunt îngrijoraţi că unele personaje de la guvernare ar putea să nu fie satisfăcute. Că ar putea dori şi alte schimbări. Că acţiunile lor pripite ar putea duce la haos. Îi preocupă în mod special Eminenţa Sa. Vor să ştie ce face. Ce plănuieşte. Îndeosebi, ar dori să ştie ce face la Universitate. Glokta scoase un râs neîncrezător, ca un bolborosit. – Asta-i tot? Lui Mauthis îi scăpă ironia. – Pentru moment. Ar putea fi mai bine să ieşiţi pe poarta din spate. Şefii mei vor aştepta veşti până la sfârşitul săptămânii. Strâmbându-se, Glokta se căzni să coboare scara îngustă din spatele clădirii, mergând într-o parte, ca un crab, cu fruntea îmbrobonată de sudoare, şi nu doar din cauza efortului. Cum or fi putut să afle? Mai întâi, că cercetam moartea Prinţului Raynault, împotriva ordinelor Arhilectorului, iar acum, că o anchetez

1267

pe mama Maiestăţii Sale, la cererea Arhilectorului? Presupunând că ştiu totul, desigur, dar nimeni nu ştie nimic fără să i se spună. Cine… le-a spus? Cine a pus întrebările despre prinţ şi despre rege? Cine e loial în primul rând banilor? Cine m-a dat deja de gol o dată, ca să-şi scape pielea? Se opri un moment, la jumătatea scării, încruntându-se. Vai de mine şi de mine. De-acuma, suntem fiecare pentru el? Sau aşa am fost dintotdeauna? Durerea care-i fulgeră piciorul schilodit fu singurul răspuns.

1268

Dulce victorie West stătea cu braţele încrucişate peste oblâncul şeii, privind în gol spre valea plină de praf. – Am învins, spuse Pike, pe un ton lipsit de orice emoţie – la fel cum ar fi zis: Am pierdut. Vreo două drapele zdrenţuite încă mai stăteau în picioare, atârnând fără viaţă. Marele stindard al lui Bethod fusese smuls şi călcat sub copitele cailor, iar acum prăjina sa goală se înălţa strâmbă, ca o cruce de oase descărnate, peste norii de colb care se aşezau la loc. Un simbol potrivit pentru căderea bruscă a Regelui Nordicilor. Poulder îşi struni calul lângă West, privind cu un zâmbet încântat carnajul, ca un profesor care are în faţa lui o clasă disciplinată. – Cum ne-am descurcat, generale? – Numărul de victime pare să fie foarte ridicat, domnule, mai ales din primele rânduri, dar inamicul a fost luat în mare parte prin surprindere. Majoritatea celor mai bune trupe ale sale erau deja angajate în atacul fortăreţei. Odată ce cavaleria noastră i-a pus pe fugă, i-am împins până la ziduri! Am făcut curăţenie în toată tabăra. Strâmbă din nas, cu buzele tremurându-i de silă. – Câteva sute din dracii ăia de shanka au fost trecuţi prin tăişul sabiei, şi pe mult mai mulţi i-am alungat spre colinele din sud, de unde, sunt convins, nu vor fi deloc dornici să se întoarcă. I-am măcelărit pe nordici într-un fel care l-ar fi satisfăcut chiar şi pe Regele Kasamir însuşi, iar ceilalţi au depus armele. Să tot avem vreo cinci mii de prizonieri, domnule. Armata lui Bethod a fost zdrobită dea binelea. Spulberată! Chicoti, ca o fetişcană. – Nimeni n-ar putea să nege că azi aţi răzbunat cu prisosinţă moartea Prinţului de Coroană Ladisla, Domnule Lord Mareşal! West înghiţi în sec. – Sigur că da. Am răzbunat-o cu vârf şi-ndesat. – O lovitură de maestru, să-i folosim pe nordicii noştri ca momeală. O manevră îndrăzneaţă şi decisivă. Sunt şi voi fi întotdeauna onorat să-mi fi jucat rolul, oricât de mic! O zi faimoasă pentru armata Uniunii! Mareşalul Burr ar fi fost mândru s-o vadă! West nu se aşteptase în viaţa lui să primească laude de la generalul Poulder, dar acum, că sosise marele moment, constata că nu-i făcea nicio plăcere. Nu săvârşise nicio faptă de vitejie. Nu-şi riscase viaţa cu nimic. Nu făcuse decât să dea comanda de atac. Se simţea amorţit de-atâta stat în şa şi obosit până-n măduva 1269

oaselor, şi-l dureau fălcile de cât strânsese din ele de îngrijorare. Până şi vorbitul părea să-i ceară un mare efort. – Bethod e printre morţi sau a fost capturat? – În ceea ce priveşte prizonierii, domnule, n-aş putea spune precis. S-ar putea să-l fi prins aliaţii noştri nordici, explică Poulder, cu un chicotit cam colţuros. În care caz, mă îndoiesc că va mai sta mult timp printre noi, nu, Domnule Mareşal? Ce zici, sergent Pike? zâmbi el, trăgându-şi brusc degetul peste burtă şi plescăind din limbă. Crucea de sânge-l aşteaptă, nu m-aş mira deloc! Nu aşa fac sălbaticii ăştia? Crucea de sânge, nu? West nu găsea nimic de râs. – Ai grijă ca prizonierii noştri să primească mâncare şi apă şi îngrijiri pentru răniţi, atâta cât se poate. Ca învingători, ne vom purta civilizat. Părea genul de lucru pe care să-l spună un conducător după o bătălie. – Am înţeles, Domnule Lord Mareşal, răspunse Poulder, cu un salut milităresc, adevărat model al subordonatului ascultător, după care îşi trase calul într-o parte şi porni în galop. West descălecă, stătu un moment să se adune, apoi porni pe jos în susul văii. Pike îl urmă, cu sabia scoasă. – Trebuie să avem grijă, domnule, spuse el. – Da, murmură West, aşa cred şi eu. Panta prelungă era plină de oameni, vii şi morţi. Cadavrele călăreţilor Uniunii zăceau în locurile unde căzuseră. Medicii îngrijeau răniţii, cu chipuri mohorâte şi mâinile pline de sânge. Unii oameni stăteau şi plângeau, probabil după camarazii lor căzuţi. Alţii îşi priveau rănile, cu ochi goi. Mulţi urlau şi bolboroseau, ţipau după ajutor sau după apă, iar alţii se grăbeau să le aducă. Ultimele fapte bune pentru cei ajunşi în pragul morţii. O procesiune lungă de prizonieri posomorâţi şerpuia prin vale, pe lângă zidul de piatră, sub supravegherea atentă a călăreţilor Uniunii. În apropiere se aflau grămezi învălmăşite de arme predate, mormane de zale, stive de scuturi pictate. West îşi croia încet drum prin fosta tabără a lui Bethod, din care într-o jumătate furioasă de oră nu mai rămăsese decât o întindere de resturi risipite peste pământul bătătorit şi stâncile golaşe. Trupurile mutilate ale oamenilor şi ale cailor erau amestecate cu bucăţi de corturi călcate în picioare, pânze rupte, butoaie sparte, lăzi sfărâmate, unelte pentru gătit, pentru reparaţii şi pentru luptă. Toate, tăvălite prin mocirlă, întipărite cu urme de copite şi cizme. În mijlocul acestui haos se aflau insuliţe ciudate de linişte, unde totul părea netulburat, aşa cum trebuie să fi fost şi înainte ca West să ordone atacul. O oală încă agăţată deasupra unui foc mocnit, cu fiertura clocotind înăuntru. Câteva suliţe rezemate cu grijă unele de altele, alături cu un scăunel şi o gresie, gata să fie ascuţite. Trei saltele făcute sul formau un triunghi perfect, cu păturile strânse la

1270

capul fiecăreia, în deplină ordine, mai puţin faptul că peste ele zăcea un om cu conţinutul craniului revărsat peste lâna de culoare deschisă. Nu departe, un ofiţer al Uniunii stătea îngenuncheat în noroi, ţinându-l pe altul în braţe. West simţi un junghi amar de recunoaştere. Primul era vechiul lui prieten, Locotenentul Brint. Omul căzut era alt vechi prieten, Locotenentul Kaspa. Din cine ştie ce motiv, West simţi nevoia aproape de neînfrânat să se îndepărteze, urcând panta mai departe, ca şi cum nu i-ar fi văzut. Fu nevoit să facă un efort pentru a păşi spre ei, cu gura plină de salivă acră. Brint ridică privirea, cu chipul brăzdat de lacrimi. – O săgeată, şopti el. Una rătăcită. Nici n-a apucat să scoată sabia. – Ghinion, mormăi Pike. Ghinionu’ dracu’… West privea în jos. Ghinion, într-adevăr. Putea să vadă, ieşind pe lângă barba lui Kaspa, de sub falcă, o săgeată ruptă, dar cursese surprinzător de puţin sânge. Nu prea avea urme de luptă. O pată de noroi pe mâneca uniformei, şi atâta tot. În ciuda faptului că, în esenţă, ochii lui Kaspa se uitau cruciş la nimic anume, West nu-şi putea alunga senzaţia că priveau drept într-ai lui. Avea pe faţă o strâmbătură arţăgoasă a buzei, o încreţire acuzatoare din sprâncene. West aproape că voia să-i ceară socoteală, să-l întrebe ce însemna acea expresie, apoi fu nevoit să-şi aducă aminte că omul era mort. – Atunci, murmură el, foindu-şi degetele, o scrisoare… pentru familia lui. Amărât, Brint îşi trase nasul, ceea ce pe West, din cine ştie ce motiv, îl înfurie teribil. – Da, o scrisoare. – Aşa. Sergent Pike, cu mine. Nu mai putea sta acolo nicio clipă. Le întoarse spatele prietenilor săi, unul viu şi altul mort, şi porni mai departe prin vale. Îşi dădea toată silinţa să nu stăruie asupra faptului că, dacă nu ordona atacul, unul dintre cei mai plăcuţi şi inofensivi oameni pe care-i cunoscuse ar mai fi fost în viaţă. Nu poţi fi lider fără o anume lipsă de scrupule, probabil. Dar nu întotdeauna e uşor să n-ai scrupule. El şi Pike trecură peste un taluz de pământ tasat şi un şanţ răscolit, în zona unde valea devenea tot mai îngustă, strânsă între pereţii înalţi de stâncă. Pe-acolo zăceau alte cadavre. Nordici şi sălbatici, aşa cum găsiseră în Dunbrec, şi shanka, toţi risipiţi din plin pe pământul denivelat. Acum West putea să vadă zidul fortăreţei, puţin mai mare decât un dâmb acoperit de muşchi în mijlocul peisajului, cu alţi morţi împrăştiaţi la bază. – Au rezistat aici şapte zile…? mormăi Pike. – Aşa se pare. Singura intrare era o arcadă grosolană la mijlocul zidului, cu porţile smulse şi făcute bucăţi. Înăuntru parcă se distingeau trei forme ciudate. Apropiindu-se, West îşi dădu seama, cu o senzaţie neplăcută, ce anume erau. Trei oameni, spânzuraţi de creasta zidului, cu cizmele legănându-se uşor cam pe la nivelul 1271

pieptului său. În jurul porţii stăteau adunaţi mulţi nordici cu figuri înverşunate, privind satisfăcuţi cele trei cadavre. Unul, îndeosebi, îi privi pe West şi pe Pike cu un zâmbet crud, când ajunseră în apropiere. – Ei, ei, ei, dacă ăsta nu-i vechiul meu prieten Furiosul, remarcă Dow cel Negru. A întârziat la petrecere, hmm? Mereu te-ai mişcat încet, băiete. – Au survenit unele dificultăţi. Mareşalul Burr a murit. – Înapoi în ţărână, mm? Ei bine, are o companie aleasă, cel puţin. Mulţi oameni de soi au pierit zilele-astea. Acum cine-i şeful vostru? West trase prelung aer în piept. – Eu sunt. Celălalt râse, iar West îl privi, simţind o undă de greaţă. – Marele şef Furiosul, auzi acolo! comentă Dow şi se îndreptă de spate, imitând ironic salutul Uniunii, în timp ce cadavrele se răsuceau încet încoace şincolo în spatele lui. Hai să-i cunoşti pe prietenii mei. Şi ei sunt oameni importanţi. Ăsta de-aici e Crendel Goring, care lupta de mult pentru Bethod. Şi, ridicând mâna, împinse unul dintre trupuri, privindu-l cum se legăna. – Ăsta-i Coastealbe, şi nicăieri n-ai fi găsit unul mai priceput să omoare oamenii şi să le fure pământurile. Înghionti şi al doilea cadavru, care se învârti mai întâi într-o parte, apoi din nou în cealaltă, cu membrele bălăbănindu-i-se. – Iar ăsta de-aici e Oscior. Cel mai al dracu’ ticălos pe care l-am spânzurat vreodată. Ultimul mort avea trupul ciopârţit tot, cu armura aurită plină de îndoituri şi spărturi, o rană mare pe piept şi pletele cărunte năclăite de sânge. Un picior îi lipsea de sub genunchi, iar dedesubtul lui o băltoacă de sânge uscat înnegrea pământul. – Ce i s-a întâmplat? întrebă West. – Lui Oscior? replică deleanul cel înalt şi gras, Crummock-i-Phail, aflat şi el în grup. A căzut în bătălie, luptând pân-la ultimu’ om, uite colo. – Aşa, aşa, confirmă Dow, zâmbindu-i lui West mai larg decât de obicei. Da’ ăsta nu-i un motiv ca pe urmă să nu-l spânzurăm, socot. Crummock râse. – Niciun soi de motiv! Şi, zâmbind spre cele trei leşuri care se tot balansau, în scârţâitul funiilor, continuă: – Fac un tablou drăguţ, cum atârnă acolo, nu? Se zice că-n felul cum se bălăngăne un spânzurat poţi să vezi toată frumuseţea lumii. – Cine zice? întrebă West. Crummock ridică din umerii săi laţi. – Unii… – Unii, zici? 1272

West îşi înghiţi greaţa şi porni printre cei trei spânzuraţi, intrând în fortăreaţă. – E clar că-s o adunătură însetată de sânge. Copoiul trase încă un gât din ploscă. Începuse să se îmbete de-a binelea. – În regulă. Hai să terminăm treaba, atunci. Se strâmbă când Ursuzul înfipse acul, îşi răsfrânse buza şi sâsâi printre dinţi. O cusătură drăguţă, pe lângă durerile surde care-i pulsau în tot trupul. Acul trecu prin piele, trăgând firul după el, astfel că pe Copoi braţul îl ardea tot mai rău. Mai luă o duşcă, legănându-se înainte şi-napoi, dar nu-i folosi la nimic. – Căcat, şuieră el… Căcat, căcat… Ursuzul îl privi: – Atunci, nu te uita. Copoiul întoarse capul. Uniforma Uniunii îi sări în ochi imediat. Material roşu în mijlocul acelei mări de maroniu gloduros. – Furiosul! strigă el, simţind că pe chip i se lăţea un zâmbet, în ciuda durerii. Mă bucur c-aţi reuşit să ajungeţi! Tare mă bucur! – Mai bine mai târziu decât niciodată. – N-am să te contrazic tocmai eu. Fii sigur de asta. West îl privi încruntat pe Ursuz, care era ocupat să coasă rana. – Sunteţi bine? – Păi, ştii… Tul a murit. – A murit? făcu West ochii mari. Cum? – Păi, a fost ditamai bătălia, nu? Morţii-s tot rostul jocului ăstuia nenorocit, spuse Copoiul, arătând în jur cu plosca. Tot stau aici, cu gândul la ce-aş fi putut să fac altfel. Puteam să-l opresc să coboare ăle trepte, sau să merg şi eu cu el ca să-i păzesc spatele, sau să fac să ne cadă ceru-n cap, sau to’ felu’ de prostii, din care nici măcar una nu mai e de niciun folos, nici pentru vii, nici pentru morţi. Totuşi, se pare că nu pot să nu mă tot gândesc. West coborî privirea spre pământul răscolit. – Ar putea fi un joc fără niciun câştigător. – Aaau, căca-m-aş! mârâi Copoiul, când acul i se înfipse iar în braţ, şi-şi azvârli cât colo plosca goală. În toată căcănăria asta nu câştigă nimeni, oricum, nu? Mă cac pe toate, aşa să ştiţi! Ursuzul îşi scoase cuţitul şi tăie firul. – Mişcă-ţi degetele. Gestul de a-şi încleşta degetele îl ardea pe Copoi prin tot braţul, dar se forţă să strângă pumnul, gemând de durere. – Pare în regulă, remarcă Ursuzul. Ai avut noroc. Nefericit, Copoiul îşi plimbă privirea peste carnajul din jur. – Adică, aşa arată norocu’, zici? De multe ori m-am întrebat… Ursuzul ridică din umeri şi rupse o fâşie de pânză pentru un bandaj. 1273

– L-aţi prins pe Bethod? Copoiul se uită la West, cu gura căscată. – Păi, nu l-aţi prins voi? – Am luat mulţi prizonieri, dar nu e printre ei. Întorcând capul, Copoiul scuipă scârbit în noroi. – Nici pe vrăjitoarea lui, nici pe Temutu’ lui, nici pe oricare din fiii lui ăia umflaţi, pun prinsoare. – Cred că toţi călăresc spre Carleon, cât pot de repede. – Cel mai probabil. – Va încerca să-şi adune iar forţele, să găsească noi aliaţi, să se pregătească pentru un asediu. – Nu m-aş mira. – Ar trebui să pornim după el imediat ce prizonierii vor fi în siguranţă. Dintr-odată, Copoiul simţi un val de neputinţă, destul de puternic pentru ca aproape să-l doboare. – Pe toţi morţii, a scăpat Bethod…! Apoi râse, şi-n clipa următoare simţi cum i se umpleau ochii de lacrimi. – O să se termine vreodată toate astea? După ce termină de înfăşurat bandajul, Ursuzul îi făcu un nod strâns. – Eşti gata. Copoiul îl privi lung: – Sunt gata? Încep să cred că n-o să fiu gata niciodată. Apoi, întinse mâna cealaltă: – Ajută-mă, vrei, Furiosule? Am de îngropat un prieten. Când îl coborâră pe Tul în pământ, soarele era aproape de asfinţit, cătând peste culmile munţilor şi spuzind cu aur marginile norilor. O vreme bună pentru a înmormânta un om bun. Stăteau adunaţi strâns în jurul mormântului. Mai erau îngropaţi mulţi alţii, de peste tot se auzeau suspine şi şoapte triste, dar Tul fusese atât de îndrăgit, mai mult ca oricine, încât pentru el se adunase grupul cel mai mare. Chiar şi aşa, nimeni nu stătea lângă Logen. În jurul lui rămăsese un spaţiu gol. Acelaşi spaţiu ca pe vremuri, când niciun om nu îndrăznea să se apropie. Nu prea putea să-i condamne. Şi el ar fi fugit, să poată. – Cine vrea să vorbească? întrebă Copoiul, uitându-se la ceilalţi, pe rând. Logen îşi privea picioarele, neputând nici măcar să-i vadă ochii, necum să mai rostească vreun cuvânt. Nu era sigur ce se întâmplase, în focul bătăliei, dar putea ghici. Putea ghici destul de bine, din crâmpeiele pe care şi le amintea. Aruncă o privire în jur, lingându-şi buzele sparte, dar dacă şi alţii aveau bănuieli, şi le ţineau pentru ei înşişi. – Nimeni nu zice nimic? întrebă din nou Copoiul, cu glasul frânt. – Atunci, cred că mai bine să vorbesc naibii eu, nu? 1274

Dow cel Negru păşi înainte. Se uită lung la toţi cei din jur. Lui Logen i se păru că-l privea mai cu seamă pe el, dar se prea putea să fi fost doar propriile lui griji care-i jucau feste. – Tul Duru Capdetunet, începu Dow. Înapoi în ţărână. Cei morţi ştiu că noi doi nu am văzut întotdeauna la fel lucrurile. Adesea nu ne-am înţeles în legătură cu una, alta, da’ poate să fi fost şi vina mea, de vreme ce mă tot pun contra, chiar şi când totu-i bine. Acum îmi pare rău, socot. Da’-i prea târziu. Trase aer în piept, întretăiat. – Tul Duru. Fiecare om din Nord i-a ştiut numele, şi fiecare i-l rostea cu respect, până şi duşmanii lui. Era soiu’ de om… care-ţi dădea speranţă, socot. Care-ţi dădea speranţă. Vrei putere, dar? Vrei curaj? Vrei ca toate să se facă bine şi cum trebuie, ca pe vremuri? Arătă cu capul spre pământul afânat. – Poftim. Tul Duru Capdetunet. Aici, naibii, şi nu-n altă parte. Acum, că el nu mai e, io-s mai puţin decât eram, şi voi toţi la fel. Şi, întorcându-se, se îndepărtă de mormânt prin lumina înserării, cu capul în piept. – Toţi suntem mai puţin decât eram, repetă Copoiul, privind mormântul cu luciul unei lacrimi în ochi. Bine zis. Cu toţii arătau zdrobiţi, aşa cum stăteau în jurul mormântului, până la unul. Şi West, şi omul său Pike, şi Fior, până şi Ursuzul. Toţi, cu sufletul zdrobit. Logen ar fi vrut să simtă şi el acelaşi lucru. Ar fi vrut să plângă. Să plângă moartea unui om bun. Să plângă pentru că se prea putea ca el s-o fi cauzat. Lacrimile, însă, îl ocoleau. Privea încruntat moviliţa de ţărână umedă, în timp ce soarele se ascundea după munţi şi fortăreaţa din Locurile-Nalte se întuneca, iar el nu simţea nimic. Simţea chiar mai puţin decât nimic. Dacă vrei să fii un om nou, trebuie să rămâi în locuri noi, şi să faci lucruri noi, cu oameni care înainte nu te-au cunoscut niciodată. Dacă te-ntorci la vechile năravuri, ce altceva poţi fi decât acelaşi om vechi? Trebuie să fii realist. Jucase rolul unui om nou, dar toate fuseseră numai minciuni. Minciunile cel mai greu de descoperit. Cele pe care ţi le spui ţie însuţi. Era Sângerosul-Nouă. Aşa stăteau lucrurile, şi oricât s-ar fi sucit şi s-ar fi învârtit, şi-ar fi vrut să fie altcineva, n-avea cum să scape. Logen ar fi vrut să-i pese. Dar Sângerosului-Nouă nu-i păsa de nimic.

1275

Deşteptări brutale Când începu să se trezească, Jezal zâmbea. Terminaseră cu misiunea aceea nebunească, şi curând avea să se afle înapoi la Adua. Înapoi în braţele lui Ardee. La căldură şi în siguranţă. Gândul îl făcu să se cuibărească mai bine sub pătură. Apoi, se încruntă. De undeva se auzea un ciocănit. Întredeschise ochii. Cineva şuiera spre el prin cameră, şi întoarse capul. Văzu faţa lui Terez, palidă în întuneric, privind încruntată dintre perdelele patului, iar ultimele câteva săptămâni îi reveniră în minte, ca un torent îngrozitor. Arăta la fel ca în ziua nunţii, desigur, şi totuşi faţa perfectă a reginei lui părea acum schimonosită şi-i inspira numai ură. Dormitorul regal devenise un câmp de luptă. Frontiera, păzită cu o îndârjire de fier, urma o linie nevăzută dintre uşă şi şemineu, pe care Jezal o traversa doar cu mare risc. Cealaltă parte a camerei era teritoriu styrian, iar marele pat în sine constituia cea mai fortificată citadelă a lui Terez, cu ziduri ce păreau de netrecut. Într-a doua noapte de căsnicie, sperând că în cea dintâi poate avusese loc vreo neînţelegere, încercase un asalt lipsit de convingere, care-l lăsase cu nasul plin de sânge. De-atunci, se mulţumise, fără speranţă, cu un asediu prelungit şi infructuos. Terez era stăpâna întruchipată a amăgirii. Jezal dormea pe jos sau pe câte-o piesă de mobilier niciodată suficient de lungă, sau oriunde poftea, numai să nu fie cu ea. Apoi, la micul dejun, Terez îi zâmbea, fără să scoată o vorbă, uneori îşi punea chiar mâna cu drag pe a lui, când erau priviţi. Din când în când, îl făcea până şi pe el să creadă că acum totul era bine, dar de îndată ce rămâneau singuri, îi întorcea spatele şi-l cufunda în tăcere, străpungându-l doar cu nişte priviri atât de dispreţuitoare şi dezgustate, încât lui Jezal îi venea rău. Doamnele de onoare îl tratau doar cu o idee mai puţin dispreţ, ori de câte ori avea nenorocul să se afle în prezenţa lor presărată cu şuşoteli. Una mai ales, Contesa Shalere, care părea să fie cea mai apropiată prietenă a soţiei sale încă de la o vârstă foarte fragedă, îl privea mereu cu o ură ucigătoare. La un moment dat, nimerise în salonul unde toate douăsprezece stăteau aşezate în jurul lui Terez, murmurând în styriană. Se simţise ca un ţărănuş care dă peste adunarea unor vrăjitoare foarte dichisite în timp ce intonează cine ştie ce blestem întunecat. Probabil unul îndreptat contra lui. Îl făceau să se simtă ca şi cum ar fi fost cel mai scârbos, cel mai repulsiv animal în viaţă. Iar el era rege, în propriul lui palat. Din cine ştie ce motiv, trăia cu groaza inexplicabilă că avea să descopere cineva adevărul, dar dacă vreunul dintre servitori observa ceva, ţineau totul pentru ei înşişi. Se întreba dacă ar fi trebuit să spună cuiva – dar cui? Şi ce să zică? Domnule Lord Şambelan, bună ziua. Nevastă-mea refuză să se reguleze cu mine. Eminenţa Voastră, bine v-am găsit. Nevastă-mea nici nu se uită la mine. Domnule 1276

Înalt Judecător, ce mai faceţi? Apropo, regina mă dispreţuieşte. Cel mai mult se temea să-i spună lui Bayaz. Îl prevenise pe Mag, în termeni fără echivoc, să nu se amestece în problemele lui personale, iar acum nu prea putea să se târască la el după ajutor. Aşa că mergea mai departe cu prefăcătoria, nefericit şi derutat, şi cu fiecare zi în care simula extazul conjugal îi devenea tot mai imposibil să întrezărească vreo ieşire clară. Toată viaţa se întindea înaintea lui – fără dragoste, fără prieteni, şi cu nopţile petrecute pe podea. – Ei? şuieră Terez. – Ei, ce? mârâi şi el. – Uşa! Ca la un semnal, dinspre uşă se auzi o bătaie brutală, zgâlţâind-o. – De la talini nu poţi avea parte de nimic bun, şopti printre dinţi Jezal, în timp ce-şi dădea păturile la o parte şi se ridica greoi de pe covor, pornind furios spre uşă, pentru a răsuci cheia în broască. Afară se afla Gorst, îmbrăcat în armură completă, cu sabia scoasă şi un felinar în cealaltă mână, luminându-i o parte a chipului masiv şi îngrijorat. De undeva de pe culoar se auzeau ecouri de paşi, de strigăte confuze, şi se zăreau pâlpâirile îndepărtate ale altor felinare. Jezal se încruntă, dintr-odată complet treaz. Nu-i plăcea deloc situaţia. – Maiestatea Voastră, spuse Gorst. – Ce naiba se-ntâmplă? – Gurkienii au invadat Midderlandul. Ochii lui Ferro se deschiseră brusc. Sări de pe canapea, cu picioarele depărtate, în poziţie de luptă, strângând în pumn piciorul de masă rupt. Înjură printre dinţi. Adormise, şi când făcea asta nu se întâmpla nimic bun. În cameră, însă, nu era nimeni. Numai întunecime şi linişte. Nici urmă de olog sau de slugile lui cu măşti negre. Nici urmă de paznici în armuri care să se uite la ea cu ochi îngustaţi ori de câte ori făcea câte un pas pe coridoarele cu dale din clădirea aceea blestemată. Doar cea mai slabă rază de lumină, pe sub uşa camerei lui Bayaz. Asta, şi un murmur slab de voci. Se încruntă şi lipăi desculţă într-acolo, îngenunchind fără zgomot lângă gaura cheii. – Unde-au debarcat? se auzi glasul lui Bayaz, înfundat. – Primele corăbii au ajuns la mal când abia se lumina de ziuă, pe plajele pustii din capătul de sud-vest al Midderlandului, aproape de Keln. Yulwei. Ferro simţi cum o furnica un fior, în timp ce respira pe nări, repede şi înfrigurat. – Sunteţi pregătiţi? Bayaz pufni: 1277

– Ar fi greu să fim mai nepregătiţi decât acum. Nu mă aşteptam din partea lui Khalul să se mişte atât de curând, nici atât de brusc. Au debarcat noaptea, zici? Pe neanunţate? Lordul Brock nu i-a văzut venind? – Cred că i-a văzut prea bine, şi i-a întâmpinat conform unei înţelegeri anterioare. Fără îndoială, i s-a promis tronul Uniunii, după ce gurkienii vor fi zdrobit orice rezistenţă, spânzurându-l pe bastardul vostru de porţile Agriontului. Va fi rege – supus al puterii lui Uthman-ul-Dosht, desigur. – Trădare. – De cel mai josnic soi. Nici n-ar fi cazul să ne şocheze, nu, frate? Am văzut noi altele şi mai rele, cred, şi am făcut unele chiar mai rele, poate. – Unele lucruri trebuie să fie făcute. Ferro îl auzi pe Yulwei oftând. – N-am negat-o niciodată. – Câţi gurkieni sunt? – Niciodată nu vin câte unul, câte doi. Cinci legiuni, poate, până acum, dar asta nu-i decât avangarda. Vor veni mult mai mulţi. Mii şi mii. Tot Sudul porneşte la război. – Khalul e cu ei? – Ce să caute aici? Stă în Sarkant, în grădinile lui însorite de pe terasele munţilor, şi aşteaptă vestea distrugerii voastre. Mamun e la comandă. Rodul deşertului, de trei ori binecuvântat şi de trei ori… – Ştiu în ce feluri îşi zice, viermele arogant! – Oricum şi-ar zice, a devenit mai puternic, iar Cele O Sută De Cuvinte sunt cu el. După tine au venit, frate. Sunt aici. Eu, în locul tău, aş pleca undeva departe. Departe în Nordul cel rece, cât mai e timp. – Şi pe urmă? N-au să vină după mine? Să fug până la marginea Lumii? Am mai fost acolo, nu demult, şi nu mă prea atrage. Mi-au mai rămas câteva cărţi pe care să le joc. O tăcere prelungită. – Ai găsit Sămânţa? – Nu. Încă o pauză. – Nu-mi pare rău. Să mă amestec în forţele alea… să îndoi Prima Lege, dacă nu chiar s-o frâng… Ultima oară când s-a folosit, a dus la ruinarea Aulcusului şi a fost cât pe ce să distrugă întreaga lume. E mai bine să rămână îngropată. – Chiar şi dacă odată cu ea rămân îngropate şi speranţele noastre? – Sunt în pericol lucruri mult mai importante decât speranţele mele sau ale tale. Pe Ferro o durea-n cur de speranţele lui Bayaz, ba încă şi de ale lui Yulwei, la o adică. Amândoi o înşelaseră. Le înghiţise minciunile cu toptanul, şi secretele, şi promisiunile. Nu făcuse nimic decât să vorbească, să aştepte şi să vorbească din 1278

nou, pentru mult prea mult timp. Se săltă de la podea, ridică piciorul şi scoase un răcnet de luptă. Călcâiul ei lovi broasca şi o smulse din uşă, iar aceasta se dădu de perete. Cei doi bătrâni stăteau aşezaţi la o masă din apropiere, cu o singură lampă răspândindu-şi lumina peste chipul negricios şi peste cel palid. O a treia siluetă se afla în întunericul colţului opus. Quai, tăcut, cufundat în umbră. – Nu puteai să baţi la uşă? întrebă Bayaz. Surâsul lui Yulwei arăta ca o curbă luminoasă pe pielea oacheşă. – Ferro! Îmi pare bine să văd că mai eşti… – Când vin gurkienii? Yulwei oftă prelung, cu zâmbetul pierindu-i de pe buze. – Văd că încă n-ai învăţat ce înseamnă să ai răbdare. – Ba am învăţat, da’ am ajuns la capătul ei. Când vin? – Curând. Cercetaşii lor străbat deja regiunile rurale din Midderland, ocupând satele şi punând fortăreţele sub asediu, ca să pregătească zona pentru ceilalţi care vor urma. – Trebuie să-i oprească cineva, mormăi Ferro, înfigându-şi unghiile în palme. Bayaz se rezemă de spătar, cu umbrele adunându-i-se pe chipul colţuros. – Dai glas propriilor mele gânduri. Ţi s-a schimbat norocul, nu-i aşa, Ferro? Ţi-am promis răzbunare, iar acum îţi pică drept în poală, coaptă şi mustind de sânge. Armata lui Uthman a debarcat. Mii de gurkieni, gata de război. S-ar putea ca în două săptămâni să fie la porţile oraşului. – Două săptămâni… repetă Ferro, în şoaptă. – Dar, nu mă îndoiesc, unii soldaţi ai Uniunii le vor ieşi în întâmpinare mai devreme. Ţi-aş putea găsi un loc printre ei, dacă nu mai poţi să aştepţi. Aşteptase destul. Mii de gurkieni, gata de război. Zâmbetul trase de un colţ al gurii lui Ferro, apoi se întinse, şi se tot întinse, până ajunseră s-o doară obrajii.

1279

1280

Partea a II-a Ultimul argument al regilor Inscripţie de pe tunurile lui Ludovic al XIV-lea

1281

Numărul morţilor Era linişte în sat. Cele câteva case din piatră veche, cu acoperişuri de ardezie năpădite de muşchi, păreau părăsite. Singurele forme de viaţă de pe câmpiile din jur, majoritatea recoltate proaspăt şi arate, erau câteva ciori. Lângă Ferro, clopotul din turlă scârţâia încet. Nişte obloane de la ferestre se legănau în vânt, trosnind. Câteva frunze veştede, purtate de vânt, foşneau slab în piaţa pustie a satului. La orizont, trei coloane de fum negru se ridicau la fel de încet pe cerul plumburiu. Gurkienii veneau – şi întotdeauna le plăcea să pârjolească totul în cale. – Maljinn! Maiorul Vallimir era dedesubt, chiar sub trapă, iar Ferro se încruntă spre el. Îi amintea de Jezal dan Luthar, când îl văzuse prima oară. Un chip palid şi dolofan, plin de acel amestec enervant de aroganţă şi panică. Se vedea destul de limpede că nu mai pregătise o ambuscadă nici măcar pentru o capră, darămite în calea cercetaşilor gurkieni. Cu toate astea, se purta ca şi cum le-ar fi ştiut pe toate. – Vezi ceva? şuieră el pentru a cincea oară într-o oră. – Îi văd cum vin, mârâi Ferro. – Câţi sunt? – Vreo duzină. – Cât de departe? – Poate la un sfert de oră călare, de-acum, şi dacă mă tot întrebi nu-i faci să vină mai repede. – Când ajung în piaţă, voi da semnalul: două palme. – Ai grijă să nu încurci o mână cu ailaltă, rozaliule. – Ţi-am spus să nu-mi mai zici aşa! O scurtă pauză. – Trebuie să prindem unul viu, să-l interogăm. Ferro strâmbă din nas. Cruţarea vieţilor gurkiene nu era pe gustul ei. – Mai vedem. Se întoarse iar spre zare, şi nu peste mult îl auzi pe Vallimir dându-le ordine şoptite unora dintre oamenii lui. Ceilalţi erau împrăştiaţi prin alte clădiri, ascunzându-se. O adunătură pestriţă de soldaţi rămaşi din alte lupte. Câţiva erau veterani, dar cei mai mulţi, foarte tineri, păreau mai nervoşi decât Vallimir însuşi. Ferro îşi dorea, şi nu pentru prima oară, să-l fi avut cu ei şi pe Nouădegete. Că-i plăcea, că nu-i plăcea, nimeni n-ar fi putut să nege că omul ştia meserie. Cu el, Ferro ştiuse întotdeauna la ce să se aştepte. La o experienţă solidă sau, ocazional, la furie ucigaşă. Oricare dintre ele ar fi fost la fel de folositoare. Dar Nouădegete nu era acolo. 1282

Aşa că Ferro stătea în fereastra largă a clopotniţei, singură, uitându-se încruntată peste câmpiile unduitoare ale Midderlandului şi privindu-i pe călăreţi cum se apropiau. O duzină de cercetaşi gurkieni, venind la trap într-un grup răzleţ, pe drum. Nişte pete mici săltând pe o dâră palidă, între parcelele de pământ brun. La trecerea prin faţa primului hambar de lemn, încetiniră pasul, răsfirându-se. O oaste gurkiană mare ar fi numărat soldaţi de pe tot întinsul Imperiului, luptători din vreo zece provincii cucerite. Aceşti doisprezece cercetaşi erau kadiri, după chipurile lungi şi ochii înguşti, cu desagile din pânză decorată, înarmaţi uşor, cu arcuri şi suliţe. Uciderea lor n-ar fi fost o răzbunare prea grozavă, dar tot era mai mult decât nimic. Umplea un gol, deocamdată. Un gol care aştepta de prea multă vreme să fie astupat. Unul dintre ei tresări, când dintr-un copac scheletic îşi luă zborul o cioară. Ferro îşi ţinu respiraţia, convinsă că Vallimir sau unul dintre rozaliii lui împiedicaţi avea să aleagă tocmai acel moment ca să dea cu stângu-n dreptu’. Dar nu se auzi decât tăcerea, în timp ce călăreţii intrau cu grijă în piaţa satului, cu comandantul ţinând o mână ridicată, semn să fie prudenţi. Se uita drept spre ea, dar nu vedea nimic. Nătărăi înfumuraţi. Vedeau numai ce voiau ei să vadă. Un sat din care toată lumea fugise, mânată de teama armatei fără pereche a Împăratului. Pumnul i se strânse pe arc. Aveau să se înveţe minte. Avea să-i înveţe ea minte. Conducătorul ţinea în mâini o hârtie pătrată care fâlfâia, uitându-se la ea ca şi cum ar fi conţinut un mesaj într-o limbă neînţeleasă. O hartă, poate. Unul dintre oamenii lui îşi struni calul şi se dădu jos din şa, îl luă de căpăstru şi-l duse spre o troacă acoperită de muşchi. Alţi doi stăteau călare relaxaţi, vorbind şi zâmbind, gesticulând cu mâinile, spunându-şi glume. Un al patrulea îşi curăţa unghiile cu un cuţit. Altul călărea încet pe marginea pieţei, aplecându-se în şa şi privind prin ferestrele caselor. Se uita după ceva bun de furat. Unul dintre glumeţi izbucni întrun hohot gros de râs. Şi atunci, dinspre clădiri răsunară două bătăi din palme. Cercetaşul de lângă troacă tocmai îşi umplea plosca, în clipa când săgeata lui Ferro i se înfipse în piept. Bidonul îi căzu din mână, împrăştiind o jerbă de stropi sclipitori. La ferestre, arcurile începură să ţăcăne. Cercetaşii ţipau, cu ochii holbaţi. Un cal se aplecă într-o parte şi căzu, stârnind nori de praf de sub copite, iar călăreţul fu strivit sub el, zbierând. Soldaţii Uniunii atacau din case, strigând, cu lăncile pregătite. Unul dintre călăreţi îşi scosese pe jumătate sabia, când îl nimeri o săgeată, doborându-l din şa. A doua săgeată a lui Ferro îl străpunse pe altul în spate. Cel care se scobea sub unghii fu azvârlit de pe cal, dar se ridică tocmai la timp pentru a vedea un soldat unionist repezindu-se la el cu o suliţă. Îşi aruncă pumnalul şi ridică mâinile – prea târziu, fu străpuns oricum, vârful însângerat al lăncii ieşindu-i din spate când se prăbuşi. 1283

Doi dintre ei se repeziră înapoi pe unde veniseră. Ferro îl ochi pe unul – dar, când ajunseră pe uliţa îngustă, de-a latul acesteia se întinse o frânghie. Amândoi fură smulşi din şei, funia trăgând după ea şi un soldat unionist dintr-o clădire, care se rostogoli ţipând, cu frânghia înfăşurată strâns pe braţ. Una dintre săgeţile lui Ferro nimeri un cercetaş între omoplaţi, în timp ce încerca să se salte din praf. Celălalt se mai târî câţiva paşi, ameţit, până când un soldat al Uniunii îl lovi în cap cu o sabie, lăsându-i partea dinapoi a craniului să atârne. Din toţi doisprezece, doar căpetenia reuşi să scape din sat. Îşi mână calul spre un gard scund dintre două case şi sări peste el, cu copitele atingând din zbor stinghia de sus. O luă la galop peste o mirişte, aplecat în şa, cu călcâiele înfipte în coastele calului. Ferro ţinti încet, pe îndelete, simţind cum colţurile gurii i se lăţeau într-un zâmbet. Într-o clipă doar, judecă felul cum stătea omul călare, viteza calului, înălţimea turlei, simţi vântul în obraz, greutatea săgeţii, tensiunea lemnului, coarda care-i apăsa buza. Privi cum săgeata îşi lua zborul, ca o aşchie neagră fulgerând pe cerul cenuşiu, iar calul i se repezea în cale. Uneori, Dumnezeu e generos. Conducătorul îşi arcui spatele şi căzu din şa, rostogolindu-se de mai multe ori pe pământul prăfuit, într-un vălmăşag de ţărână şi tulpini tăiate. Ţipătul său de durere ajunse la urechile lui Ferro o clipă mai târziu. Buzele i se răsfrânseră şi mai mult de pe dinţi. – Ha! Îşi agăţă arcul pe umăr, coborî scara, sări pe fereastra din dos şi se repezi peste câmpie. Cizmele îi tropăiau pe pământul moale dintre smocurile miriştii, iar în mână ţinea strâns sabia. Omul miorlăia în praf, încercând să se târască spre cal. La auzul paşilor grăbiţi ai lui Ferro din spate, îşi agăţă disperat un deget de scara şeii, dar când încercă să se ridice căzu pe spate, cu un scâncet. Rămase pe-o parte, în timp ce Ferro se apropia, scoţând sabia din teaca de lemn, cu un scrâşnet furios. Ochii rănitului se îndreptară spre ea, holbaţi de durere şi spaimă. Un chip negricios, la fel ca al ei. Un chip deloc ieşit din comun, de vreo patruzeci de ani, cu o barbă rară şi pe obraz un semn din naştere uşor colorat. Celălalt obraz îi era plin de praf, iar fruntea, îmbrobonată de sudoare. Ferro se opri lângă el, iar lumina soarelui luci pe tăişul sabiei curbate. – Dă-mi un motiv să n-o fac, se pomeni ea zicând. Ciudat, că o spusese, şi încă unui soldat din armata Împăratului, nu altcuiva. În arşiţa şi praful Meleagurilor Ostile din Kanta, nu avusese obiceiul de a oferi şanse. Poate că se schimbase ceva în ea, aici, în vestul umed şi ruinat al lumii. Omul o privi un moment, cu buza tremurându-i. – Eu… horcăi el, fetele mele! Am două fete. Mă rog să le văd măritate… 1284

Ferro se încruntă. N-ar fi trebuit să-l lase să vorbească. Un tată, cu fiice. La fel cum şi ea avusese cândva un tată, şi ea fusese fata cuiva. Omul acela nu-i făcuse niciun rău. Nu era mai gurkian decât ea. Nu pornise de bunăvoie la luptă, cel mai probabil, neavând încotro decât să respecte ordinele lui Uthman-ul-Dosht. – Am să mă duc… jur pe Dumnezeu… mă duc înapoi la nevasta şi la fiicele mel… Săgeata îl nimerise chiar sub umăr, străbătându-l, şi se rupsese în cădere. La subsuoară i se vedea frântura. Nu-i atinsese plămânul, după cum vorbea. N-avea să moară. Nu imediat, cel puţin. Ferro putea să-l ajute să încalece, şi ar fi plecat, având şanse de a scăpa cu viaţă. Cercetaşul ridică o mână tremurândă, cu o dâră de sânge pe degetul mare. – Te rog… ăsta nu-i războiul meu… Sabia îi scobi o rană adâncă în faţă, prin gură, zburându-i mandibula. Omul scoase un geamăt şuierător. Următoarea lovitură îi reteză pe jumătate capul. Nefericitul se rostogoli, cu sângele şiroindu-i pe pământ, agăţându-se de cioturile miriştii. În sfârşit, sabia îi despică partea dinapoi a ţestei, lăsându-l nemişcat. Se părea că în ziua aceea Ferro nu avea o dispoziţie milostivă. Calul cercetaşului măcelărit o privea prosteşte. – Ce? se răsti ea. Poate că se schimbase, aici în apus, dar nimeni nu se schimbă chiar atât de mult. Un soldat al armatei lui Uthman în minus era un lucru bun, indiferent de unde venea. Nu avea nevoie să-şi găsească scuze. Şi, mai ales, în faţa unui cal. Îl luă de căpăstru şi smuci. O fi fost Vallimir un rozaliu neghiob, dar Ferro trebuia să recunoască: ambuscada îi reuşise de minune. Zece cercetaşi zăceau morţi în piaţa satului, cu hainele sfâşiate fluturând în vânt şi sângele vărsat pe jos. Singura victimă a Uniunii era idiotul care se lăsase tras de propria lui funie, acum plin de praf şi zgârieturi. O zi de muncă rodnică, până acum. Un soldat împinse unul dintre cadavre cu cizma. – Deci, aşa arată gurkienii, da? Acum nu mai sunt aşa de-nfricoşători. – Ăştia nu-s gurkieni, replică Ferro. Cercetaşi kadiri, luaţi la oaste cu arcanul. Nu voiau să fie aici mai mult decât îi voiaţi şi voi. Omul o privi lung, nedumerit şi iritat. – Kanta e plină de oameni. Nu oricine e negricios la faţă este gurkian, nici nu se roagă la Dumnezeul lor, şi nici nu se pleacă în faţa Împăratului. – Cei mai mulţi, da. – Cei mai mulţi n-au încotro. – Tot duşmani sunt, se strâmbă soldatul. – N-am zis să-i cruţăm.

1285

Trecu pe lângă el, intrând iar în clopotniţă. Se părea că Vallimir reuşise totuşi să ia un prizonier. El şi alţi câţiva stăteau agitaţi în jurul unui cercetaş, îngenuncheat, cu mâinile legate strâns la spate. Avea pe obraz o zgârietură însângerată şi se uita la ei cu obişnuita expresie a tuturor prizonierilor. Speriat. – Unde… este… oastea… voastră… principală? îl întreba Vallimir. – Nu vorbeşte limba ta, rozaliule, se răsti Ferro, şi dacă strigi la el nu-ţi foloseşte la nimic. Vallimir întoarse capul spre ea, furios. – Poate-ar fi trebuit s-aducem cu noi pe cineva care ştie kantica, spuse el, ironic. – Poate. Se lăsă tăcerea, în timp ce Vallimir o aştepta să continue, dar Ferro nu mai spuse nimic. În cele din urmă, maiorul oftă prelung. – Vorbeşti kantica? – Sigur. – Atunci, eşti aşa de bună să-i pui câteva întrebări din partea noastră? Ferro îşi supse dinţii. O pierdere de timp, dar dacă trebuia s-o facă, cel mai bine era să termine repede. – Ce să-l întreb? – Păi… cât de departe e armata gurkiană, câţi oameni are, pe ce drum o iau, ştii… – Hm. Ferro se lăsă pe vine în faţa prizonierului, privindu-l drept în ochi. Omul îi susţinu privirea, neputincios şi speriat, întrebându-se fără îndoială ce căuta ea printre toţi rozaliii aceia. Şi Ferro se întreba acelaşi lucru. – Cine eşti? şopti el. Scoţând cuţitul, Ferro i-l arătă. – Ai să-mi răspunzi la întrebări, sau te omor cu jungherul ăsta. Asta sunt. Unde-i armata gurkiană? Prizonierul îşi linse buzele. – La vreo… două zile de mers, spre sud. – Câţi sunt? – Mai mulţi decât pot eu să număr. Mii şi mii. Oameni ai deşertului şi ai câmpiei, şi… – Pe ce drum merg? – Nu ştiu. Ni s-a spus doar să facem un raid prin satul ăsta, să vedem dacă e gol. Înghiţi în sec, cu beregata săltându-i în sus şi-n jos. – Poate ştie mai mult căpitanul meu…

1286

– Sssst, îl opri Ferro; căpitanul lui n-avea să mai spună nimănui nimic, acum că-i despicase capul. Sunt mulţi, se răsti ea spre Vallimir, în limba comună, şi vor veni şi mai mulţi, la două zile de mers în urmă. Pe ce drum, nu ştie. Altceva? Vallimir îşi frecă ţepii mărunţi ai bărbii. – Cred… că ar trebui să-l ducem la Agriont. Să-l dăm pe mâna Inchiziţiei. – Nu ştie nimic. N-ar face decât să ne încetinească. Mai bine-l omorâm. – S-a predat! A-l ucide ar fi o crimă, că-i război sau nu, protestă Vallimir, făcându-i semn unui soldat să se apropie. N-o să am aşa ceva pe conştiinţă. – Eu, da. Cuţitul lui Ferro lunecă lin în inima cercetaşului, apoi ieşi. Gura şi ochii rănitului se deschiseră larg. Prin pieptarul găurit al hainei ţâşni sângele, formând repede un cerc roşu. Omul coborî privirea, cu un bolborosit prelung. Capul îi căzu pe spate, apoi se prăvăli moale. Întorcându-se spre soldaţi, Ferro văzu că se uitau la ea cu expresii şocate pe feţele lor palide. O zi cam plină pentru ei, poate. Aveau multe de învăţat, dar urmau să se obişnuiască în scurt timp. Sau, de nu, îi omorau gurkienii. – Vor să vă ardă fermele, satele şi oraşele. Vor să vă ia copiii în robie. Vor ca toată lumea să se roage lui Dumnezeu la fel ca ei, cu aceleaşi cuvinte pe care ei le folosesc, şi ca ţara voastră să fie o provincie a Imperiului lor. Ştiu toate astea, spuse Ferro, ştergându-şi lama cuţitului de mâneca mortului. Singura diferenţă dintre un război şi o crimă e numărul de morţi. Vallimir mai privi un moment cadavrul, cu buzele strânse îngândurat. Ferro se întrebă dacă nu cumva avea o şiră a spinării mai solidă decât crezuse. Într-un târziu, se întoarse spre ea. – Şi ce propui? – Putem să mai aşteptăm aici alţii. Poate că a doua oară vom prinde chiar şi câţiva gurkieni adevăraţi. Dar asta ar putea să însemne prea mulţi, pentru câţi suntem. – Şi-atunci? – La est, sau la nord, ca să întindem altă capcană ca asta. – Şi să învingem armata Împăratului din doişpe-n doişpe? Ar dura cam mult… Ferro ridică din umeri. – Paşi mărunţi în direcţia dorită. Doar dacă nu cumva ai văzut destul şi vrei să te întorci între zidurile tale. Vallimir o privi lung, încruntat, apoi se întoarse spre unul dintre oamenii lui, un veteran voinic, cu o cicatrice pe obraz. – La est de-aici mai e un sat, nu, sergent Forest? – Da, domnule. Până la Marihof sunt doar zece mile. – Îţi convine? o întrebă Vallimir pe Ferro, arcuind o sprânceană. – Îmi convin gurkienii morţi. Atâta tot.

1287

Frunze pe apă – Carleon, spuse Logen. – Mda, răspunse Copoiul. Stătea pe vine, la bifurcaţia râului, sub norii mohorâţi. Forme dure de ziduri şi turnuri înalte se profilau pe faleza abruptă de deasupra apei repezi, sus unde fusese sala lui Skarling. Acoperişuri de ardezie şi clădiri de piatră înghesuite în josul pantei prelungi, aglomerate la poale şi cu încă un zid înconjurător, toate lucind rece şi tăios, după ploaia care tocmai încetase. Copoiul nu putea spune că se bucura să revadă acele locuri. Până acum, fiecare vizită se terminase prost. – S-a mai schimbat, de la bătălia aia, cu ani în urmă, remarcă Logen, care-şi privea mâna desfăcută, mişcându-şi ciotul degetului lipsă. – Pe-atunci, nu avea în jur ziduri din-astea. – Nu. Dar nici nu era înconjurat de armata Uniunii. Copoiul nu putea să nege că acest lucru era liniştitor. Pichetele unioniste îşi croiseră drum pe câmpiile pustii din jurul oraşului, o împrejmuire neregulată de săpături, ţepuşe şi garduri, cu oameni mişcându-se dincolo de ele, sub lumina palidă a soarelui care se reflecta ici şi colo cu un luciu metalic. Mii de oameni, înarmaţi până-n dinţi şi răzbunători, ţinându-l pe Bethod încolţit. – Eşti sigur că-i acolo? – Nu văd unde-ar mai fi putut să se ducă. Şi-a pierdut majoritatea celor mai buni oameni sus, în munţi. Nu i-a mai rămas niciun prieten, cred. – Toţi avem mai puţini decât altădată, mormăi Copoiul. Cred c-o să stăm doar. Avem tot timpul, la urma urmei. Timp cât încape. Şedem aici şi ne uităm cum creşte iarba, aşteptând ca Bethod să se predea. – Mda, răspunse Logen, deşi nu părea deloc să-i vină a crede. – Mda, repetă şi Copoiul; nici lui nu i se părea că o capitulare i-ar fi stat în fire acelui Bethod pe care-l ştia. Întoarse capul la auzul unui ropot grăbit de copite pe drum şi-l văzu pe unul dintre acei mesageri cu coiful ca o găină furioasă gonind dinspre copaci, către cortul lui West, cu calul făcând spume de efort. Şi-l înfrână cu gesturi stângace din cauza grabei, aproape căzând din şa, trecu pe lângă câţiva ofiţeri care se uitau miraţi la el şi intră în cort. Copoiul simţi familiarul gol în stomac cauzat de îngrijorare. – Miroase a veşti proaste. – Există şi altfel de veşti? Între timp, izbucnise o anume agitaţie: soldaţii strigau şi făceau gesturi largi cu braţele. 1288

– Hai mai bine să vedem ce s-a-ntâmplat, murmură Copoiul, deşi tare ar mai fi preferat s-o ia-n partea cealaltă. Lângă cort stătea Crummock, privind încruntat toată învălmăşeala. – Ceva se petrece, zise deleanul. Da’ nu-nţeleg o boabă din ce zic sau fac sudicii ăştia. Jur că-s smintiţi cu toţii. Şi din cort se auzeau vorbe îndârjite, când Copoiul ajunse la intrare. Peste tot se aflau ofiţeri ai Uniunii, forfotind ca mânaţi de draci. West era în mijloc, palid ca laptele proaspăt muls, cu pumnii încleştaţi în gol. – Furiosule! îl apucă Copoiul de braţ. Ce naiba se-ntâmplă aici? – Gurkienii au invadat Midderlandul! strigă West, smucindu-şi braţul. – Acuma cine ce-a mai făcut? bombăni Crummock. – Gurkienii, repetă Logen, încruntat. Oameni negricioşi, din sud. Şi duri, oricum i-ai lua. Venise şi Pike, cu o expresie mohorâtă pe chipul său ars. – Au adus o armată, pe mare. S-ar putea să fi şi ajuns în Adua, de-acum. – Staţi aşa… interveni Copoiul, care habar n-avea de gurkieni, de Adua sau de Midderland, dar presentimentul rău i se agrava cu fiecare moment. Ce tot ziceţi acolo? – Ni s-a ordonat să ne întoarcem acasă. Acum. Copoiul făcu ochii mari. Ar fi trebuit să ştie tot timpul că n-avea să meargă atât de simplu. Îl prinse iar pe West de braţ, arătând spre Carleon cu un deget murdar. – Fără tine, nu suntem nici pe departe oamenii de care-i nevoie ca să-i ţină peăştia sub asediu! – Ştiu, răspunse West, şi-mi pare rău. Dar nu pot face nimic. Du-te la generalul Poulder! se răsti el la un tânăr cu ochii mijiţi. Spune-i să-şi pregătească divizia pentru plecarea pe coastă, imediat! Copoiul clipi din ochi, simţind că i se făcea rău de la stomac. – Deci, am luptat degeaba şapte zile-n Locurile-Nalte? Tul a murit, şi numai morţii ştiu câţi alţii, pentru nimic? Mereu îl lua prin surprindere repeziciunea cu care se putea destrăma un lucru, odată ce te bazai pe el. – Deci, asta e. Înapoi în pădure, în frig, la alergături şi omoruri. Nu se mai termină. – Ar putea fi şi altă cale, spuse Crummock. – Ce cale? Şeful delenilor avea pe chip un rânjet viclean. – Ştii tu care, nu, Sângerosule-Nouă? – Mda, ştiu, răspunse Logen, care arăta ca un om care ştie că va fi spânzurat şi se uită la copacul ales pentru asta. Când trebuie să plecaţi, Furiosule? West se încruntă. 1289

– Avem o mulţime de oameni, iar drumul nu-i prea încăpător. Divizia lui Poulder mâine, presupun, şi a lui Kroy, poimâine. Zâmbetul lui Crummock se lăţi şi mai mult. – Deci, mâine toată ziua o să mai şadă aici oameni cu grămada, proptiţi în juru’ lu’ Bethod, arătând de parcă n-au să plece niciunde, mm? – Aşa cred. – Daţi-mi ziua de mâine, ceru Logen. Atâta să-mi daţi, şi poate reuşesc să rezolv totul. Pe urmă, dacă mai sunt viu, vin şi eu cu voi în sud şi mai aduc pe cine pot. Vă dau cuvântul meu. O să vă ajutăm împotriva gurkienilor. – Ce contează o zi-n plus sau în minus? vru să ştie West. – Mda, mormăi şi Copoiul, ce-nseamnă o zi? Problema era că deja putea ghici răspunsul. Apa şipotea pe sub vechiul pod, pe lângă copaci şi în josul pantei înverzite. În jos, spre Carleon. Logen se uita la câteva frunze îngălbenite duse de valuri, învârtindu-se mereu, pe lângă pietrele năpădite de muşchi. Îşi dorea să fi putut pluti şi el la fel, unde vedea cu ochii, dar părea cam improbabil. – Am luptat aici, spuse Copoiul. Împreună cu Treicopaci şi Tul, Dow şi Ursuzul. Forley e îngropat pe undeva prin pădurea asta. – Vrei să te duci până acolo? întrebă Logen. Să-i faci o vizită, să vezi dacă… – La ce bun? Mă îndoiesc că o vizită mi-ar folosi la ceva, şi-s sigur că nici lui nu i-ar folosi. Acum, nimic nu-i mai foloseşte. Aşa-i când eşti mort. Logen, în legătură cu treaba asta… eşti sigur? – Vezi tu vreo altă cale? Uniunea n-o să se ţină de treabă. Ar putea fi ultima noastră şansă de a termina cu Bethod. Nu prea am ce pierde, este? – Viaţa, de pildă. Logen trase adânc aer în piept. – Nu-mi vin în minte prea mulţi oameni care să pună cine ştie ce preţ pe ea. Vii jos? Copoiul clătină din cap. – Socot c-o să stau aici. M-am săturat până peste cap de Bethod. – Bine, atunci. În regulă… Era ca şi cum toate momentele din viaţa lui Logen, toate lucrurile pe care le spusese şi le făcuse, hotărâri pe care abia dacă-şi mai aducea aminte că le luase, lar fi adus aici. Acum nu mai avea de ales. Poate că nici nu avusese vreodată. Era ca oricare dintre frunzele de pe apă – purtat de valuri, în jos spre Carleon, şi nu putea face nimic. Dădu pinteni calului şi coborî panta de unul singur, în lungul drumului desfundat, pe lângă pârâul care clipocea. Toate păreau să se distingă mai limpede decât de obicei, pe măsură ce trecea ziua. Călărea pe lângă copaci cu frunzele umezite gata să cadă – galben-aurii, portocalii-arzătoare, purpuriu-aprinse, în toate culorile focului. Tot în jos, spre 1290

fundul văii, prin aerul greu, cu doar o urmă de ceaţă a toamnei, care-i răcorea gâtlejul. Trosnetele şeii, scârţâitul frâului, ropotul de copite pe pământul moale, toate sunau înfundat. Străbătea la trap câmpiile pustii, cu pământul răscolit şi străpuns de buruieni, pe lângă pichete ale Uniunii, un şanţ şi un şir de ţepuşe ascuţite, la trei zboruri de săgeată distanţă de ziduri. Soldaţii, cu vestoane bătute în ţinte şi coifuri de oţel, îl priveau încruntaţi cum trecea. Trase de căpăstru şi-şi încetini calul la pas. Trecu bocănind peste un pod de lemn, unul dintre cele noi ale lui Bethod, peste râul umflat de ploile toamnei. Urcă panta blândă, cu zidul înălţându-se deasupra. Înalt, drept, întunecat şi solid. Cel mai ameninţător zid care se clădise vreodată. Nu vedea oameni în ambrazurile de pe metereze, dar bănuia că trebuia să fie acolo. Îşi înghiţi saliva, simţind cum i se prelingea groasă pe gât, şi se strădui să stea cât mai drept în şa, ca şi cum n-ar fi fost plin de tăieturi şi dureri după cele şapte zile de luptă în munţi. Se întrebă dacă avea să audă un arc încordându-se, să simtă junghiul dureros şi să cadă la pământ, mort. Ce mai cântec stânjenitor ar fi fost şi ăsta… – Ei, ei, ei! se auzi un glas gros, iar Logen îl recunoscu pe dată. Al cui putea să fie, dacă nu al lui Bethod? Ciudăţenia era că se bucura să-l audă, măcar pentru o clipă. Până-şi aminti de tot sângele vărsat între ei. Până-şi aduse aminte că se urau. Poţi avea duşmani pe care nu i-ai întâlnit niciodată, Logen avea destui. Poţi ucide oameni pe care nu-i cunoşti, o făcuse adesea. Dar nu poţi urî cu adevărat un om fără ca mai întâi să-l fi iubit, iar din acea iubire mai rămâne mereu o urmă… – Arunc şi eu o privire în jos, de deasupra porţii, şi pe cine văd că vine din trecut? strigă Bethod. Pe Sângerosul-Nouă! Îţi vine să crezi? Aş organiza un ospăţ, dar aici nu prea mai avem mâncare de prisos! Stătea pe parapet, sus deasupra uşilor, cu pumnii rezemaţi pe piatră. Nu zâmbea. Nici nu se încrunta. Chipul lui era lipsit de orice expresie. – Dacă ăsta nu-i Regele Nordicilor…! strigă şi Logen. Deci tot mai ai boneţica aia aurie? Bethod îşi atinse cercul de pe cap, cu marea piatră scumpă din frunte sclipind în soarele coborât spre apus. – De ce să n-o am? – Păi, să vedem… răspunse Logen, uitându-se la stânga şi la dreapta, în lungul zidului gol. Poate pentru că numai rahatul ăla ţi-a mai rămas ca să te simţi ca un rege, din câte văd. – Hm. Cred că amândoi ne simţim cam singuri. Unde ţi-s prietenii, Sângerosule-Nouă? Ucigaşii ăia pe care-ţi plăcea să-i ai prin jur. Unde-s Capdetunet şi Ursuzul, şi Copoiul, şi nemernicul ăla de Dow cel Negru? – S-a zis cu ei, Bethod. Morţi, sus în munţi. La fel de morţi ca Skarling. Ei, şi Oscior, şi Goring, şi Coastealbe, şi încă mulţi alţii. La asta, chipul lui Bethod se posomorî. 1291

– Nu prea e un motiv de veselie, dacă vrei să ştii părerea mea. S-au întors în ţărână nişte oameni de folos, într-un fel sau altul. Unii prieteni de-ai mei, şi unii de-ai tăi. Cu noi doi, niciodată nu-i rost de-un deznodământ fericit, aşa-i? Răi ca prieteni, şi mai răi ca vrăjmaşi. De ce-ai venit aici, Nouădegete? Logen rămase un moment tăcut, cu gândul la toate celelalte ocazii când făcuse ceea ce avea de făcut acum. Provocările pe care le lansase, şi rezultatele lor, care-i trezeau amintiri deloc plăcute. Un lucru se putea spune despre Logen Nouădegete – că era ezitant. Dar altă cale nu avea. – Am venit aici să-ţi lansez o provocare! mugi el, iar ecoul reveni dinspre zidurile întunecate şi umede, stingându-se lent în aerul ceţos. Bethod îşi dădu capul pe spate, râzând. Un râs fără prea multă bucurie, după părerea lui Logen. – Pe toţi morţii, Nouădegete, da’ chiar nu te schimbi niciodată. Eşti ca un dulău bătrân care nu se mai poate opri din lătrat. Provocare? Pentru ce ne-a mai rămas să luptăm? – Dacă înving, deschizi porţile şi vei fi al meu. Prizonier. Dacă pierd, Uniunea îşi face bagajele şi porneşte spre casă, iar tu rămâi liber. Lui Bethod i se şterse încet zâmbetul de pe buze, în timp ce ochii i se îngustau, bănuitori. Logen cunoştea de mult expresia aceea. Cântărea şansele, punea în ordine motivele. – Pare o ofertă de aur, dacă mă gândesc la ce strâmtoare am ajuns. Mi-e greu să te cred. Ce au de câştigat prietenii tăi sudici de-acolo? Logen pufni. – Vor aştepta, dacă n-au încotro, dar nu prea le pasă de tine, Bethod. Nu însemni nimic pentru ei, cu toate palavrele tale. Te-au zburat deja c-un şut în fund peste tot Nordul, şi socotesc că n-ai să-i mai deranjezi niciodată, în niciun fel. Dacă înving, îţi vor lua capul. Dacă pierd, pot să se întoarcă acasă mai devreme. – Nu însemn nimic pentru ei, zici? repetă Bethod, cu un zâmbet trist. Aici am ajuns, după atâta muncă, sudoare şi chin? Eşti mulţumit, Nouădegete? Să vezi că de toate cele pentru care am luptat s-a ales praful? – Şi de ce n-aş fi? Numai tu eşti de vină. Tu ne-ai adus aici. Primeşte-mi provocarea, Bethod, şi pe urmă, poate că unul dintre noi îşi va găsi pacea! Regele Nordicilor îl privi cu ochi mari. – Numai eu sunt de vină? Eu? Ce repede uităm totul! continuă el, zornăindu-şi lanţul de la gât. Crezi că eu am vrut toate astea? Crezi c-am cerut ceva din ele? Nam vrut decât încă o fâşie de pământ, ca să aibă ai mei ce mânca, să nu mă mai tot stoarcă marile clanuri. Am vrut doar câteva victorii cu care să mă mândresc, să le las fiilor mei ceva mai bun decât mi-a rămas de la tatăl meu. Se aplecă înainte, cu mâinile strânse pe creneluri. – Cine-a trebuit mereu să forţeze cu încă un pas? Cine nu m-a lăsat niciodată să mă opresc? Cine trebuia neapărat să guste sânge şi, după ce-i simţea gustul şi 1292

se îmbăta cu el, îşi pierdea minţile şi nu se mai sătura? Cine altul dacă nu Sângerosul-Nouă? încheie el, arătând în jos cu degetul. – Nu aşa a fost, mormăi Logen. Râsul lui Bethod răsună aspru în vânt. – N-a fost aşa? Voiam să vorbesc cu Shama Inimă-de-Piatră, dar a trebuit să-l omori tu! Am încercat să fac o învoială, la Heonan, dar tu a trebuit să te salţi şi săţi închei socotelile, şi să dai drumul la încă nu ştiu câte răfuieli! Pace, zici? Te-am rugat să mă laşi să închei pacea la Uffrith, dar tu trebuia să te lupţi cu Treicopaci! În genunchi te-am rugat, numai că tu ţineai morţiş să ai cel mai faimos nume din tot Nordul! Şi pe urmă, după ce l-ai învins, ţi-ai călcat cuvântul dat mie şi l-ai lăsat în viaţă, de parcă nimic n-ar fi fost mai important decât mândria ta blestemată! – Nu aşa s-a întâmplat, insistă Logen. – Nu există niciun om, în întregul Nord, care să nu ştie adevărul! Pace? Ha! Şi cu Gât-Horcăitor cum rămâne? I-aş fi înapoiat fiul, pentru o răscumpărare, şi toţi am fi fost mulţumiţi – da’ nu! Ce mi-ai spus? Mai uşor opreşti Şuvoiul-Alb în matcă, decât pe Sângerosul-Nouă! Şi pe urmă, a trebuit să-i ţintuieşti capul pe stindardul meu, în văzul tuturor, pentru ca dorinţa de răzbunare să nu se mai sfârşească niciodată! Oricând încercam să-i pun capăt, tu mă trăgeai tot înainte, în mlaştină, tot mai adânc şi mai adânc! Până când nu m-am mai putut opri! Până nam mai avut de ales decât între a ucide şi a fi ucis! Până a trebuit să-mi culc la picioare întregul Nord! Tu m-ai făcut rege, Nouădegete. Ce alte căi mi-ai lăsat? – N-a fost aşa… şopti Logen, deşi ştia că aşa fusese. – N-ai decât să-ţi zici că eu sunt cauza tuturor necazurilor tale, dacă asta te face fericit! Spune-ţi că eu sunt cel nemilos, cel ucigaş, cel însetat de sânge, dar întreabă-te de la cine am învăţat! Am avut cel mai bun dascăl! Joacă-te de-a omul bun dacă vrei, de-a omul care n-are de ales, dar ştim amândoi cine eşti cu adevărat. Pace? N-ai să-ţi găseşti niciodată pacea, Sângerosule-Nouă. Tu eşti făcut din moarte! Lui Logen i-ar fi plăcut să nege, însă n-ar fi fost decât încă o minciună. Bethod îl cunoştea cu adevărat. Bethod îl înţelegea ca nimeni altul. Cel mai înverşunat duşman al lui, şi totuşi, cel mai bun prieten. – Atunci, de ce nu m-ai omorât când ai avut ocazia? Regele Nordicilor se încruntă, ca şi cum n-ar fi înţeles ceva. Apoi, începu să râdă din nou. Râdea în hohote. – Nu ştii de ce? Ai stat chiar lângă el, şi nu ştii? N-ai învăţat nimic de la mine, Nouădegete! După atâţia ani, încă mai laşi vântul să te ducă încotro i se năzare! – Ce vrei să spui? mârâi Logen. – Bayaz! – Bayaz? Ce-i cu el?

1293

– Eram gata să înfig în tine crucea însângerată, să-ţi scufund hoitul într-o mlaştină, cu toţi sălbaticii tăi idioţi cu tot, şi aş fi făcut-o cu plăcere, până a venit la mine mincinosul ăla bătrân! – Şi? – Îi eram dator, iar el mi-a cerut să-ţi dau drumul. Băgăciosul ăla împuţit ţi-a salvat pielea de două parale, şi nimeni altul! – De ce? mârâi Logen, neştiind ce să creadă, dar fără să-i placă faptul că o afla atât de târziu după toţi ceilalţi. Bethod, însă, chicoti doar. – Poate că nu m-am târât destul de jos ca să fiu pe gustul lui. Tu eşti cel pe care l-a salvat, întreabă-l tu motivele, dacă mai trăieşti pân-atunci. Da’ nu cred cai s-apuci. Îţi primesc provocarea! Aici. Mâine. La răsăritul soarelui, adăugă el, frecându-şi palmele. Om la om, cu viitorul Nordului atârnând însângerat de rezultatul luptei! La fel ca pe vremuri, nu, Logen? În vremurile cele bune? În văile însorite ale trecutului? Mai dăm o dată cu zarurile, da? Şi Regele Nordicilor se retrase încet de lângă metereze. – Unele lucruri s-au schimbat, totuşi. Acum am un campion nou! În locul tău, mi-aş lua rămas-bun de la toată lumea în seara asta şi m-aş pregăti pentru ţărână! La urma urmei… cum îmi tot spuneai tu…? Râsul i se pierdu încet în umbrele înserării. – Trebuie să fii realist! – Bună fleică, remarcă Ursuzul. Un foc cald şi o friptură gustoasă erau două motive de recunoştinţă, şi se întâmplase de multe ori să fi avut parte de mult mai puţin, dar când Copoiul vedea ciozvârta aceea de oaie mustind de sânge, i se făcea rău. Îi amintea de sângele care ţâşnise din Shama Inimă-de-Piatră, când îl spintecase Logen. Trecuseră ani de-atunci, poate, însă Copoiul revedea totul în minte de parc-ar fi fost ieri. Auzea răgetele oamenilor, scuturile ciocnindu-se. Simţea mirosul de sudoare acră şi sânge proaspăt pe zăpadă. – Pe toţi morţii, mormăi el, cu o senzaţie de vărsătură în gură. Cum îţi poate sta mintea la mâncare tocmai acum? Dow afişă un rânjet dinţos. – Dacă flămânzim, n-o să-l ajutăm pe Nouădegete cu nimica. Chiar cu nimica. Ăsta-i rostu’ unui duel, nu? Totul apasă pe un singur om. Împunse carnea cu cuţitul şi făcu sângele să se scurgă în foc, sfârâind. Apoi se trase mai înapoi, gânditor. – Crezi c-o să fie-n stare? Serios? Mai ţii minte chestia aia? Copoiul simţi o urmă a spaimei bolnăvicioase care-l cuprinsese în ceaţă, şi se cutremură până-n vârfurile cizmelor. N-avea nicio şansă să uite imaginea acelui

1294

uriaş care venea prin negură, cu pumnul vopsit ridicându-se, trosnetul loviturii în coaste, care-i spulberase lui Treicopaci viaţa din trup. – Dacă e cineva-n stare, mârâi el printre dinţi, cred că Logen e ăla. – Mhm, mormăi Ursuzul. – Mda, da’ crezi c-o s-o facă? Asta-i întrebarea. Asta, şi ce-o să se-ntâmple dacă n-o face. Era o întrebare căreia Copoiul nici nu suporta să-i caute răspunsul. În primul rând, Logen ar fi murit. Şi atunci, s-ar fi zis cu asediul Carleonului. După bătălia din munţi, Copoiului îi mai rămăseseră prea puţini oameni ca să mai înconjoare un ţucal de noapte, necum cel mai fortificat oraş din Nord. Bethod putea face orice – să caute ajutoare, să-şi găsească noi prieteni şi să reînceapă lupta. Nu exista om mai dur ca el, când era încolţit. – Logen poate s-o facă, şopti el, strângând pumnii şi simţind cum îl ardea tăietura din lungul braţului. Trebuie s-o facă. Fu cât pe ce să cadă-n foc, când o mână mare şi grasă îl bătu pe spate. – Pe toţi morţii, da-n viaţa mea n-am mai văzut un foc cu-atâtea mutre acre-n jur! Copoiul se strâmbă. Numai de deleanul cel smintit n-avea nevoie ca să-i ridice moralul, rânjind în noapte, cu copiii în spatele lui, ducându-i pe umeri armele uriaşe. Acum Crummock mai avea doar doi, de vreme ce unul dintre fiii lui murise în munţi, dar nu părea supărat din cauza asta. Îşi pierduse şi sabia, ruptă-n două de careva estic, cum îi plăcea să spună, aşa că nu mai avea nevoie de nimeni care să i-o care. De la bătălie încoace, niciunul dintre copii nu vorbise prea mult, sau cel puţin nu atât de aproape încât Copoiul să audă. Nu mai spuneau cât de mulţi oameni ar fi putut ucide. Lupta văzută de aproape îţi poate seca jalnic entuziasmul faţă de îndeletnicirea războiului. Copoiul ştia destul de bine cum mergeau lucrurile. Lui Crummock, însă, nu-i era deloc greu să rămână vesel. – Nouădegete un’ s-a dus? – A plecat prin preajmă, de unul singur. Întotdeauna-i place să facă aşa, înainte de un duel. – Hmmm… îşi mângâie Crummock oscioarele din jurul gâtului. Stă de vorbă cu luna, pun prinsoare. – Se cacă mai aproape de ea, aş zice eu. – Ei, atâta vreme cât termini cu căcarea înainte de luptă, nu văz de ce-ar trebui careva să se plângă, se hlizi Crummock cu toată faţa. Nimenea nu-i mai iubit de lună ca Sângerosul-Nouă, vă zic io! Nimenea din tot Cercu’ larg al Lumii! Are el un soi de noroc să câştige o luptă dreaptă, şi asta-i tot ce poţi spera când ai de-a face cu drăcovenia aia. Mai e doar o problemă. – Numai una? 1295

– N-o să fie rost de luptă dreaptă, câtă vreme-i în viaţă vrăjitoarea aia afurisită. Copoiul îşi simţi umerii înmuindu-se şi mai rău. – Ce vrei să zici? Învârtind între degete una dintre falangele salbei, Crummock răspunse: – N-o văd io p-aia lăsându-l pe Bethod să piardă, şi să piardă şi ea odată cu el, este? O vrăjitoare isteaţă ca aia? Ar putea să pună la cale tot felul de farmece. Tot soiu’ de descântece şi blesteme. Orice, numai să înrâurească sfârşitu’, de parcă sorţii n-ar fi deja ca şi aranjaţi. – Hm? – Ideea-i asta: cineva trebuie s-o oprească. Copoiul nu crezuse că s-ar fi putut simţi şi mai abătut. Acum era de altă părere. – Noroc la treaba asta, mormăi el. – Ha, ha, băiete, ha-ha. Tare mi-ar mai plăcea, da’ au nişte ziduri groazniceacolo, şi nu mă prea pricep să mă caţăr peste ele, spuse Crummock, plesnindu-şi burdihanul cu o palmă lată. De două ori prea multă osânză pentru aşa ceva. Nu, la treaba asta avem nevoie de-un om mărunţel, da’ cu boaşe barosane. Nu-ncapendoială, şi luna o ştie. Un om dibaci la furişat, cu ochi ager şi picior sigur. Avem nevoie de careva iute de mână şi de minte. Îl privi pe Copoi, rânjind. – Ei, unde-o să găsim noi un om ca ăsta, îmi zici şi mie? – Ştii ceva? i-o întoarse Copoiul, luându-şi faţa în mâini. N-am naibii nici cea mai vagă idee. Logen ridică la buze plosca turtită şi trase o duşcă. Simţi băutura tare arzândui limba, gâdilându-i beregata, cu acea veche nevoie de a înghiţi. Se aplecă înainte, îşi strânse buzele şi o suflă sub formă de vapori. O flacără se înălţă în noaptea rece. Cătând prin întunecime, Logen nu văzu nimic altceva decât contururile negre ale trunchiurilor de copaci şi umbrele mişcătoare pe care focul le aşternea între ele. Îşi scutură plosca, auzind cum plescăia înăuntru băutura rămasă. Ridicând din umeri, o duse la gură şi o sorbi pe toată, pentru a o simţi cum îl ardea până-n stomac. O putea împărţi cu spiritele, în noaptea aceea. Era foarte posibil ca, de a doua zi, să nu mai aibă parte de aşa ceva. – Nouădegete. Glasul foşnise spre el ca frunzele care cad. Un spirit se desprinse din umbră, venind în lumina focului. Logen nu-l recunoştea de nicăieri, şi constată că se simţea uşurat. Nici acuzaţii nu existau, nici teamă şi nici neîncredere. Nu-i păsa cine era sau ce făcuse. Aruncă lângă el plosca goală. 1296

– Singur? – Da. – Ei bine, n-ai să mai fii niciodată singur dacă aduci şi râsul cu tine. Spiritul nu spuse nimic. – Cred că râsul e pentru oameni, nu pentru spirite. – Da. – Nu prea vorbeşti, aşa-i? – Nu eu te-am chemat. – Într-adevăr, răspunse Logen, cu privirea spre foc. Mâine trebuie să mă lupt cu un om. Cu un om numit Fenris Temutul. – Nu e om. – Îl ştii, deci? – E bătrân. – Aşa socoţi tu? – Nimic nu e bătrân, după socotelile mele, dar e pe-aici din Vechiul Timp, şi chiar dinainte. Pe-atunci, avea un alt stăpân. – Ce stăpân? – Glustrod. Numele îi împunse urechea ca un cuţit. Niciun nume n-ar fi putut să fie mai neaşteptat, nici mai nebine venit. Vântul sufla rece printre copaci, iar amintirile ruinelor înalte din Aulcus îl asaltau pe Logen, făcând să-l treacă fiori pe şira spinării. – Nu-i nicio şansă de a fi vreun alt Glustrod decât cel care a fost cât pe ce să distrugă jumătate din lume? – Nu există nici un altul. El e cel ce-a scris semnele pe pielea Temutului. Semne în Vechea Limbă, limba diavolilor, pe partea lui stângă. Carnea aceea e a lumii de jos. Unde e scris cuvântul lui Glustrod, Temutul nu poate fi vătămat. – Nu poate fi vătămat? Câtuşi de puţin? Logen stătu un moment pe gânduri. – De ce nu i-a scris pe ambele părţi? – Întreabă-l pe Glustrod. – Nu prea cred c-aş putea. – Nu. O lungă pauză. – Ce vei face, Nouădegete? Logen se uită pieziş spre copaci. Ideea de a o lua la fugă, fără să mai privească în urmă, părea destul de bună în acel moment. Uneori poate fi mai bine să trăieşti cu frica de un lucru, decât să mori făcându-l, orice i-ar fi spus tatăl lui. – Am mai fugit şi înainte, mormăi el, şi n-am făcut decât să alerg în cerc. Pentru mine, la capătul fiecărei cărări se află Bethod.

1297

– Atunci, asta-i tot ce-am avut de vorbit, răspunse spiritul, ridicându-se de lângă foc. – Poate-o să ne mai vedem. – N-aş crede. Magia se scurge din lume, iar ai mei dorm. Nu, n-aş crede. Chiar dacă-l învingi pe Temut, şi nu cred c-ai să reuşeşti. – Un mesaj de speranţă, hmm? pufni Logen. Norocul fie cu tine. Spiritul se mistui din nou în întuneric, şi nu se mai văzu. Nu-i urase lui Logen noroc. Nu-i păsa.

1298

Autoritate Era o întâlnire sumbră şi deprimantă, chiar şi pentru Consiliul Închis. Dincolo de ferestrele înguste, vremea era noroasă şi mohorâtă, făgăduind furtuni care nu mai veneau şi cufundând Camera Albă într-o întunecime friguroasă. Din când în când, rafale de vânt zgâlţâiau geamurile vechi, făcându-l pe Jezal să tresară şi să se înfioare în roba lui tivită cu blană. Expresiile posomorâte ale celor douăsprezece chipuri bătrâne nu-i prea încălzeau nici ele oasele. Lordul Mareşal Varuz stătea cu fălcile încleştate, pradă unei îndârjiri aspre. Lordul Şambelan Hoff îşi strângea în mână potirul ca un înecat care se agaţă de ultima scândură a bărcii. Înaltul Judecător Marovia se încrunta de parcă ar fi fost pe cale să pronunţe condamnarea la moarte a întregii adunări, inclusiv a lui proprie. Buza subţire a Arhilectorului Sult stătea răsfrântă tot timpul, în vreme ce ochii lui reci lunecau de la Bayaz la Jezal, apoi la Marovia, şi din nou la Bayaz. Întâiul dintre Magi însuşi privea încruntat masa. – Situaţia, te rog, Lord Mareşal Varuz. – Situaţia, sincer vorbind, este cam neagră. Adua e în plin tumult. S-ar putea ca o treime din populaţie să fi şi fugit deja. Blocada gurkiană face ca foarte puţine produse să ajungă în pieţe. S-au emis consemnuri, dar unii cetăţeni profită totuşi de ocazie ca să fure, să prade şi să se revolte, în timp ce autorităţile sunt ocupate cu alte treburi. Marovia clătină din cap, cu barba-i căruntă legănându-i-se uşor. – Şi nu ne putem aştepta decât ca situaţia asta să se degradeze tot mai rău, pe măsură ce gurkienii se apropie de oraş. – Un lucru pe care-l fac cu viteza de câteva mile pe zi, preciză Varuz. Încercăm tot ce putem ca să le zădărnicim planurile, dar resursele noastre sunt limitate… Se prea poate ca, într-o săptămână, să fie la porţile oraşului. Se auziră câteva exclamaţii şocate şi sudălmi şoptite, priviri nervoase se îndreptară într-o parte şi-n alta. – Aşa de curând? întrebă Jezal, cu glasul cam frânt. – Mă tem că da, Maiestatea Voastră. – Ce forţe au gurkienii? se interesă Marovia. – Estimările sunt foarte variate. În prezent, însă… spuse Varuz, sugându-şi îngrijorat dantura, se pare că au pe teren cel puţin cincizeci de mii de oameni. Alte şuierături de aer tras în piept, şi nu în ultimul rând dinspre Jezal. – Aşa de mulţi…? mormăi Halleck. – Şi alţi mii şi mii debarcă zilnic lângă Keln, adăugă Amiralul Reutzer, fără să facă nimic pentru a le ridica moralul. Cu cea mai mare parte a marinei în drum 1299

spre Nord, pentru a aduce înapoi armata noastră după aventura de-acolo, nu avem nicio putere ca să-i oprim. Nervos, Jezal îşi linse buzele. Pereţii încăperii spaţioase păreau să se strângă în jurul lor tot mai mult, de la un moment la altul. Varuz şi Reutzer avură un scurt schimb de priviri. – Avem două regimente din Garda Regelui, unul pedestru şi altul călare, vreo şase mii de oameni în total. Corpul Cenuşiu, însărcinat cu apărarea Agriontului în sine, numără patru mii. Cavalerii Vestitori şi din Gardă formează o elită de vreo cinci sute. În plus, mai sunt militarii necombatanţi – bucătari, grăjdari, fierari şi aşa mai departe – care în caz de urgenţă pot fi înarmaţi… – Cred că se califică, remarcă Bayaz. – … plus încă vreo câteva mii, poate. Garda oraşului ar putea fi de un oarecare folos, dar nu sunt nici pe departe militari profesionişti. – Şi cu nobilii cum e? vru să ştie Marovia. Ajutorul lor unde e? – Câţiva au trimis oameni, răspunse posac Varuz, alţii numai regrete. Cei mai mulţi… nici măcar atât. – Se fofilează, clătină din cap Hoff. Brock a dat de înţeles că aceia care-l ajută vor avea parte de aur gurkian, iar cei care ne stau nouă alături vor primi milă gurkiană. – Mereu a fost aşa, se lamenta Torlichorm. Pe nobili nu-i interesează decât să le fie lor bine! – Atunci, trebuie să deschidem armurăriile, spuse Bayaz, şi să nu le menajăm conţinutul. Trebuie să înarmăm fiecare cetăţean care e-n stare să ţină o armă-n mână. Să înarmăm ghildele lucrătorilor, ghildele meşteşugarilor şi asociaţiile veteranilor. Chiar şi cerşetorii din şanţuri trebuie să fie gata de luptă. Toate bune şi frumoase, îşi spunea Jezal, dar nu prea-i venea să-şi încredinţeze viaţa unei legiuni de cerşetori. – Când se întoarce Lordul Mareşal West cu armata? – Dacă a primit ordinele ieri, va dura cel puţin o lună până să debarce şi să fie gata să ne vină în ajutor. – Ceea ce înseamnă că trebuie să rezistăm unui asediu de câteva săptămâni, mormăi Hoff, clătinând din cap; se aplecă spre Jezal şi-i vorbi încet la ureche, ca şi cum ar fi fost două şcolăriţe care-şi destăinuiesc secrete: Maiestate, ar putea fi mai prudent să plecaţi din oraş, împreună cu Consiliul Închis. Să vă mutaţi guvernul mai la nord, în afara căii de înaintare a gurkienilor, unde campania se poate desfăşura în mai mare siguranţă. La Holsthrom, eventual, sau… – În niciun caz, îl întrerupse sever Bayaz. Jezal nu prea putea nega că ideea era destul de atrăgătoare. Insula Shabulyan părea, în acel moment, locul ideal ca să-şi strămute guvernul, dar Bayaz avea dreptate. Pe Harod cel Mare nu prea l-ar fi încântat ideea unei retrageri şi, din păcate, nici Jezal nu putea s-o accepte. 1300

– Îi vom înfrunta pe gurkieni aici, declară el. – Era o simplă sugestie, bombăni Hoff, simplă prudenţă… Trecând peste el, Bayaz întrebă: – Cum se prezintă apărarea oraşului? – În esenţă, avem trei linii defensive concentrice. Agriontul propriu-zis este, desigur, ultimul nostru bastion. – Totuşi, nu se va ajunge până acolo, nu? chicoti Hoff, cu prea puţină convingere. Varuz preferă să nu răspundă. – Zidul lui Arnault înconjoară cele mai vechi şi mai importante zone ale oraşului – Agriontul, Calea-de-Mijloc, docurile principale şi piaţa Patru Colţuri, printre altele. Zidul lui Casamir reprezintă linia de apărare exterioară – mai slab, mai scund, şi mult mai lung decât al lui Arnault. Între ele se întind ziduri mai mici, ca spiţele unei roţi, împărţind cercul exterior al oraşului în cinci cartiere, dintre care fiecare poate fi izolat, dacă-l capturează inamicul. Dincolo de Zidul lui Casamir există unele zone cu construcţii, dar alea trebuie să fie abandonate imediat. Bayaz îşi sprijini coatele pe marginea mesei, cu pumnii săi cărnoşi strânşi laolaltă. – Dat fiind numărul şi calitatea trupelor noastre, cel mai util ar fi să evacuăm cartierele exterioare ale oraşului şi să ne concentrăm eforturile în jurul perimetrului mult mai scurt şi mai puternic al Zidului lui Arnault. Putem continua o acţiune de ariergardă în zonele exterioare, unde ne avantajează mai buna noastră cunoaştere a străzilor şi a clădirilor… – Nu, se opuse Jezal. Bayaz îl privi nemulţumit. – Maiestate? Jezal, însă, refuză să se lase influenţat. De câtva timp, îi era tot mai clar că, dacă-l lăsa pe Mag să aibă întotdeauna ultimul cuvânt, n-avea să mai scape niciodată de sub cizma lui. L-o fi văzut el pe Bayaz făcând un om să explodeze numai cu puterea gândului, dar ştia că era improbabil să facă acelaşi lucru cu Regele Uniunii în faţa Consiliului Închis, mai ales când le suflau în ceafă gurkienii. – N-am de gând să predau fără luptă cea mai mare parte din capitala mea celui mai vechi duşman al Uniunii. Vom apăra Zidul lui Casamir, luptând pentru fiecare palmă de pământ. Varuz aruncă o privire spre Hoff, iar şambelanul înălţă abia vizibil sprâncenele. – Ăă… desigur, Maiestate. Fiecare palmă de pământ. Se lăsă o tăcere incomodă, neplăcerea Întâiului dintre Magi plutind peste tot grupul, la fel de grea ca norii de furtună de deasupra oraşului. 1301

– Inchiziţia mea are ceva cu care să contribuie? întrebă Jezal cu un glas spart, străduindu-se să risipească tensiunea. Ochii lui Sult îl măsurară cu răceală. – Fireşte, Maiestate. Este bine cunoscut gustul gurkienilor pentru intrigi. Nu avem nicio îndoială că între zidurile oraşului Adua există deja spioni. Poate chiar şi în Agriont. Toţi cetăţenii de origine kantică sunt acum internaţi. Inchizitorii mei lucrează zi şi noapte în Casa Întrebărilor. Mai mulţi spioni au şi mărturisit deja. Marovia pufni: – Deci, ar trebui să credem că pasiunea gurkienilor pentru intrigi nu se extinde şi la angajarea de agenţi cu pielea albă? – Suntem în război! şuieră Sult, aruncându-i Înaltului Judecător o privire ucigătoare. Însăşi suveranitatea naţiunii noastre este în pericol! N-avem timp pentru trăncănelile dumitale despre libertate, Marovia! – Dimpotrivă, tocmai acum e timpul cel mai potrivit! Cei doi bătrâni continuară să se dondănească, întinzând până la limită nervii tuturor celorlalţi. Între timp, Bayaz se adâncise în scaun, cu braţele încrucişate pe piept, privindu-l pe Jezal cu o expresie calmă şi gânditoare – care era, dacă se putea, şi mai înfricoşătoare decât privirea lui încruntată. Jezal simţea cum îl apăsau tot mai greu grijile. Oricum ar fi privit lucrurile, era la un pas de a avea cea mai scurtă şi mai dezastruoasă domnie din istoria Uniunii. – Îmi pare rău că a trebuit să trimit după Maiestatea Voastră, ciripi Gorst, cu glăsciorul lui de fetiţă. – Desigur, desigur, răspunse Jezal, în timp ce bocănitul cizmelor lui lăcuite reverbera furios în jur. – Fac şi eu ce pot… – Sigur că da. Jezal deschise cu ambele mâini uşa dublă. Terez stătea aşezată în mijlocul camerei aurite, cu spinarea dreaptă, privindu-l încruntată cu aerul acela trufaş care devenise insuportabil de familiar. Ca şi cum Jezal ar fi fost o muscă în mâncare. Câteva doamne styriene ridicară capetele, apoi îşi văzură de treburile lor. Încăperea era plină de cufere şi lăzi în care erau împachetate cu grijă haine. Se vedea limpede că Regina Uniunii se pregătea să plece din capitală, fără ca măcar să-şi fi informat soţul. Jezal scrâşni din dinţi, care-l dureau deja. Era chinuit de un Consiliu Închis neloial, de un Consiliu Deschis neloial şi de o populaţie neloială. Iar otrăvitoarea lipsă de loialitate a soţiei sale era aproape imposibil de îndurat. – Ce naiba-i asta? – Eu şi doamnele mele nu prea te putem ajuta în războiul tău cu Împăratul, replică Terez, întorcând calmă capul în altă parte. Ne întoarcem la Talins.

1302

– Imposibil! şuieră Jezal. O armată gurkiană de mii şi mii de oameni se apropie de oraş! Oamenii mei fug din Adua cârduri-cârduri, iar cei care rămân sunt cât pe ce să intre în panică! Plecarea ta acum ar avea cel mai prost efect! N-o pot permite. – Maiestatea Sa nu e implicată în niciun fel, se răsti Contesa Shalere, venind spre el pe pardoseala lustruită. Ca şi cum n-ar fi avut destulă bătaie de cap cu regina, acum Jezal mai trebuia să le facă faţă şi femeilor din suita ei. – Uiţi cu cine vorbeşti, mârâi el. – Ba dumneata eşti cel care uită! făcu un pas spre el contesa, cu o expresie de silă. Uiţi că eşti un fiu nelegitim, şi sluţit de cicatrice pe… Dosul palmei lui Jezal o plesni drept peste gura schimonosită, făcând-o să se împleticească înapoi, cu un smiorcăit câtuşi de puţin elegant. Femeia se împiedică de poala rochiei şi căzu pe jos, cu un pantof zburându-i din picior, până în colţul camerei. – Sunt Rege, şi mă aflu în palatul meu. Nu permit să mi se vorbească în felul ăsta de către o slujnică răzgâiată. Tonul îi era sec şi rece, şi teribil de poruncitor. Parcă nici n-ar fi fost glasul lui – dar al cui ar fi putut să fie? Era singurul bărbat din cameră. – Văd că am fost mult prea generos cu voi, şi mi-aţi luat mărinimia drept slăbiciune. Cele unsprezece femei se holbau la el şi la tovarăşa lor căzută, care-şi dusese o mână la gura plină de sânge. – Dacă oricare dintre voi, scorpiilor, vrea să părăsească aceste ţărmuri tulburi, îi voi aranja trecerea, ba chiar am s-o conduc personal în port, ca să-i urez călătorie sprâncenată. Dar dumneata, Maiestate, nu pleci nicăieri. Terez sări de pe scaun, încruntată, cu tot trupul rigid. – Brută fără inimă… începu ea, şuierător. – Poate că amândoi dorim din tot sufletul să nu fie aşa, dar suntem căsătoriţi! mugi el, tăindu-i vorba. Ai avut tot timpul să vii cu obiecţii faţă de ascendenţa mea, faţă de persoana mea sau oricare alt aspect al situaţiei noastre, înainte de a deveni Regină a Uniunii! Dispreţuieşte-mă cât pofteşti, Terez, dar tu – nu – pleci – nicăieri! Şi le mătură pe cucoanele năucite cu o privire scârbită, după care se răsuci pe călcâiele cizmelor lăcuite şi ieşi cu paşi mari din salon. La naiba, da’ rău îl mai durea capul!…

1303

Cercul Se crăpa de ziuă, o lumină slabă, cenuşie, începând să contureze zidurile solemne ale Carleonului. Toate stelele păliseră de pe cerul încremenit, dar luna încă mai stătea suspendată deasupra copacilor, părând aproape destul de aproape pentru a trage în ea cu o săgeată. West nu închisese ochii toată noaptea, plutind pe acele tărâmuri stranii ale tresăririlor dintre veghe şi vis care urmează unei zile istovitoare. O vreme, după ce se dăduseră toate ordinele, stătuse la lumina unei lămpi, în întunecimea tăcută, scriindu-i o epistolă surorii lui. Ca să vomite scuze. Să-i ceară iertare. Mult timp, nici el nu putea spune cât, ţinuse condeiul deasupra hârtiei, dar cuvintele pur şi simplu refuzau să-i vină-n minte. Voise să-i vorbească despre tot ce simţea, dar când să scrie, nu mai simţea nimic. Tavernele calde din Adua, jocurile de cărţi în curtea însorită… Zâmbetul strâmb al lui Ardee… Toate păreau să fi fost cu o mie de ani în urmă. Nordicii erau deja ocupaţi, tăind de la rădăcină iarba din umbra zidurilor, în forma unui cerc cu diametrul de doisprezece paşi. Ţăcănitul foarfecelor amintea în chip ciudat de grădinarii din Agriont. Terenul pe care urma să aibă loc duelul, probabil. Locul unde, peste nu mai mult de o oră, două, avea să se hotărască soarta Nordului. Semăna foarte bine cu un ring de scrimă – atâta doar că în curând urma să fie împroşcat cu sânge. – Un obicei barbar, mormăi Jalenhorm, vizibil cu gândul la acelaşi lucru. – Serios? mârâi Pike. Chiar acum mă gândeam cât e de civilizat. – Civilizat? Doi oameni care se căsăpesc unul pe altul în văzul mulţimii? – Mai bine aşa, decât să se măcelărească o mulţime întreagă. Rezolvarea unei probleme cu preţul vieţii unui singur om? Ăsta-i un război încheiat cu bine, după părerea mea. Jalenhorm se înfioră şi-şi suflă în mâinile făcute căuş. – Totuşi… Cam multe lucruri care să depindă de o luptă între doi oameni. Dacă Nouădegete pierde? – Atunci, cred că Bethod va pleca liber de-aici, spuse West, nefericit. – Dar a invadat Uniunea! A cauzat moartea a mii şi mii de oameni! Merită să fie pedepsit! – Oamenii rareori primesc ceea ce merită. West se gândea la oasele Prinţului Ladisla, care putrezeau în pustietate. Unele crime îngrozitoare rămân nepedepsite, ba chiar câteva, fără alt motiv decât capriciile sorţii, sunt răsplătite peste măsură. Se opri în loc.

1304

Un om stătea aşezat de unul singur pe panta lungă, cu spatele spre oraş. Un om adus de spate, într-o haină roasă, atât de nemişcat şi tăcut în lumina slabă a zorilor, încât West fusese cât pe ce să nu-l observe. – Am să v-ajung din urmă, spuse el, abătându-se de pe cărare. Iarba, acoperită cu o pătură palidă de promoroacă, scrâşnea încet sub cizmele lui, la fiecare pas. – Trage-ţi un scaun, îl pofti Nouădegete, cu aburii respiraţiei învăluindu-i uşor chipul întunecat. West se ghemui lângă el, pe pământul rece. – Eşti gata? – Am mai făcut asta de zece ori până acum. Nu pot spune c-am fost vreodată gata. Nici nu ştiu dacă există vreun mod de a fi gata pentru aşa ceva. Tot ce-am reuşit a fost să stau jos şi să aştept să treacă timpul, încercând să nu fac pe mine. – Cred că ar fi jenant s-apari în cerc cu nădragii uzi. – Mda. Totuşi, mai bine aşa, decât cu capul crăpat, aş zice. Neîndoielnic. West auzise, desigur, multe istorisiri despre acele dueluri nordice. În Englia, unde crescuse, copiii îşi povesteau unii altora, pe şoptite, întâmplări sinistre. Totuşi, nu prea avea idee cum se desfăşurau. – Cum merge treaba asta? – Se desenează un cerc. În jurul lui stau oameni cu scuturi, jumate dintr-o tabără, jumate din cealaltă, şi nu lasă pe nimeni să iasă până nu se termină. În cerc intră doi oameni. Cel care moare acolo a pierdut. Doar dacă nu-i trece cuiva prin minte să fie milostiv. Totuşi, azi nu prea văd întâmplându-se una ca asta. La fel de neîndoielnic. – Cu ce veţi lupta? – Fiecare dintre noi aduce câte ceva. Pot fi de toate. Pe urmă, se trage la sorţi, şi câştigătorul alege arma. – Deci s-ar putea să lupţi cu ce-a adus adversarul? – Se prea poate. Pe Shama Inimă-de-Piatră l-am ucis cu propria lui sabie, şi am fost împuns cu lancea pe care o adusesem ca să lupt cu Harding Ursuzul. Îşi frecă abdomenul, ca şi cum amintirea rănii încă l-ar mai fi durut. – Oricum, că eşti lovit cu sabia ta, că eşti cu a altuia, cam tot aia e. West îşi puse şi el o mână pe pântece, îngândurat. – Mda… O vreme, stătură amândoi tăcuţi. – Aş vrea să-ţi cer o favoare. – Dă-i bătaie. – Aţi fi de acord să ţineţi scuturile pentru mine, tu şi prietenii tăi? – Noi?

1305

West se uită spre carlii de la umbra zidului, clipind din ochi. Scuturile lor rotunde păreau destul de grele pentru a fi ridicate, darămite să mai poată fi şi folosite bine. – Eşti sigur? În viaţa mea n-am ţinut unul din alea. – Aşa o fi, dar ştiţi de partea cui sunteţi. Printre ăia n-au mai rămas mulţi oameni în care să am încredere. Cei mai mulţi încă mai încearcă să se lămurească pe cine urăsc mai tare, pe mine sau pe Bethod. E de-ajuns unul singur să-mi dea un brânci când trebuie să mă ţin bine pe picioare, sau să mă lase să cad când am nevoie de sprijin. Şi atunci, s-a zis cu noi. Începând cu mine. West îşi umflă obrajii. – O să facem tot ce putem. – Bine. Bine… Tăcerea glacială se prelungi din nou. Peste colinele cenuşii şi copacii negri, luna cobora încet, tot mai palidă. – Ia spune-mi, Furiosule – crezi că un om trebuie să plătească pentru lucrurile pe care le-a făcut? West ridică brusc privirea, prin minte fulgerându-i gândul iraţional şi bolnăvicios că Nouădegete se referea la Ardee, sau la Ladisla, sau la amândoi. Cu siguranţă, ochii nordicului păreau să lucească acuzator în lumina slabă, dar imediat West simţi că valul de teamă începea să scadă. Nouădegete vorbea despre sine însuşi, desigur, aşa cum face oricine întotdeauna, când are ocazia. În ochii lui se citea vinovăţia, nu acuzaţiile. Fiecare om are propriile lui greşeli care-l urmăresc. – Poate, răspunse el, dregându-şi glasul. Uneori. Nu ştiu. Cred că toţi am făcut lucruri pe care le regretăm. – Mda, replică Nouădegete. Aşa se pare. Rămaseră tăcuţi, privind cum lumina se revărsa încet pe tot cerul. – Să mergem, şefule! şuieră Dow. Hai naibii să mergem! – Am să zic eu când! replică răstit Copoiul, dând la o parte din drum crengile umede de rouă, pentru a privi spre zidurile aflate la vreo sută de paşi, dincolo de o pajişte jilavă. Acuma-i prea multă lumină. O s-aşteptăm să mai coboare un pic luna aia nenorocită, şi pe urmă tragem o fugă. – Mai întuneric de-atâta n-o să se facă! Lui Bethod nu i-au putut rămâne prea mulţi oameni, după ce-am omorât atâţia în munţi, şi-are-o grămadă de ziduri. Stau ăia acolo răsfiraţi, ca firele de păianjen. – E de-ajuns unul ca să… Şi Dow o luă la goană peste câmpie, la fel de vizibil pe iarba netedă ca un rahat pe zăpadă. – Căca-m-aş! şuieră Copoiul, neputincios. – Mhm, mormăi şi Ursuzul. 1306

Nu puteau face altceva decât să privească, aşteptând ca Dow să fie împănat cu săgeţi. Aşteptând strigătele, torţele aprinse şi semnalele de alarmă, pentru ca totul să se ducă direct la căcăstoare. Apoi, Dow străbătu ultima parte a povârnişului şi dispăru în umbra de sub zid. – A reuşit, constată Copoiul. – Mhm, făcu iar Ursuzul. Ar fi trebuit să se bucure, dar Copoiului nu-i prea venea să râdă. Acum trebuia să-şi adune şi el curajul ca să alerge, şi nu avea acelaşi noroc ca al lui Dow. Îl privi pe Ursuz, iar acesta ridică din umeri. Se repeziră amândoi dintre copaci, tropăind pe iarba moale. Ursuzul avea picioare mai lungi şi începea s-o ia înainte. Pământul era mult mai afânat decât crezuse Copoiul… – Îh! Piciorul i se scufundă până la gleznă şi se prăvăli plescăind într-o băltoacă, alunecând pe burtă. Se ridică, gâfâind înfrigurat, şi fugi mai departe, cu cămaşa udă lipită de piele. Urcă împleticit panta până la baza zidurilor, unde se aplecă suflând greu şi scuipând iarbă, cu mâinile proptite pe genunchi. – Se pare c-ai tras o căzătură, şefule, zâmbi Dow, arătându-şi curba albă a dinţilor în penumbră. – Nebun nenorocit! şuieră Copoiul, cu pieptul înfrigurat începând să i se înfierbânte. Puteai să ne omori pe toţi! – A, mai avem timp. – Şşt, le făcu semn Ursuzul să tacă. Copoiul se strânse lângă zid, cu furia înăbuşită de îngrijorare. Auzea oameni mişcându-se pe deasupra şi văzu lucirea unei lămpi aşternându-se încet în jos, pe perete. Aşteptă nemişcat, fără alt sunet decât respiraţia înceată a lui Dow, alături, şi bătăile propriei inimi, până când cei de deasupra îşi văzură de drum şi se lăsă din nou liniştea. – Zi c-asta nu ţi-a pus sângele-n mişcare, şefule, şopti Dow. – Bine că nu ni l-a făcut să ţâşnească. – Şi acum? Copoiul scrâşni din dinţi, în timp ce încerca să-şi şteargă noroiul de pe faţă. – Acuma, aşteptăm. Logen se ridică în picioare, scuturându-şi roua de pe pantaloni, şi trase adânc în piept aerul rece. Nu mai încăpea nicio îndoială că soarele răsărise. O fi fost el ascuns la est, dincolo de Colina lui Skarling, dar turnurile înalte şi negre de deasupra aveau marginile aurite, norii subţiri din înaltul bolţii deveneau trandafirii pe dedesubt, iar cerul rece dintre ei se făcea tot mai albastru. – Mai bine s-o faci, şopti Logen printre dinţi, decât să trăieşti cu teama de ea. Îşi amintea că aşa-i spusese tatăl lui. I-o spusese în sala afumată, cu lumina focului unduindu-i-se peste chipul ridat, legănându-şi degetul prelung. Logen îşi 1307

mai amintea şi că el însuşi i-o spusese fiului său, zâmbind lângă râu, în timp ce-l învăţa să pescuiască. Şi tatăl, şi fiul, amândoi morţi de-acum, ţărână şi scrum. Nimeni n-avea s-o mai înveţe de la Logen, după ce el nu mai era. Nimeni n-avea să-i simtă prea mult lipsa. La o adică, însă, cui îi păsa? Nimic nu contează mai puţin decât ce cred oamenii despre tine după ce te-ai întors în ţărână. Strânse degetele pe mânerul sabiei Creatorului, simţind cum crestăturile îi gâdilau palma. O trase din teacă şi o ţinu atârnată, în timp ce-şi răsucea umerii şişi smucea capul într-o parte şi-n alta. Mai inspiră o dată aerul rece, îl expiră şi porni în sus, prin mulţimea care se adunase în jurul porţii, într-un semicerc larg. O echipă mixtă de carli ai Copoiului şi deleni de-ai lui Crummock, plus câţiva soldaţi ai Uniunii care primiseră învoire ca să se uite cum se omorau unul pe altul nordicii nebuni. Unii îl strigară în timp ce trecea, cu toţii ştiind că de lupta aceea depindeau mai multe vieţi decât a lui Logen. – E Nouădegete! – Sângerosul-Nouă! – Pune-i capăt! – Omoară-l pe nemernic! Cei pe care Logen îi alesese ca să îl susţină îşi luaseră scuturile şi stăteau solemni, grupaţi strâns lângă zid. West era unul dintre ei, alături de Pike, Tichie Roşie şi Fior. Logen se întrebă dacă nu cumva greşise cu cel din urmă, dar îi salvase viaţa în munţi, ceea ce ar fi trebuit să însemne totuşi ceva. Fie şi doar un fir subţire de care să-ţi atârne pielea, dar tot era mai mult decât nimic. Viaţa lui spânzura de-un fir de când se ştia. Crummock-i-Phail i se alătură, cu scutul său uriaş părând neînsemnat pe braţul musculos şi cealaltă mână rezemată pe burta cât toate zilele. – Abia aştepţi, vasăzică, Sângerosule-Nouă? Că io, unu’, da – pot să-ţi zic! Mâini îl băteau pe umeri, glasuri strigau încurajări, dar Logen nu spunea nimic. Nu se uita nici la stânga, nici la dreapta, în timp ce păşea în cercul cu iarba tunsă. Simţi oamenii adunându-se în spatele lui, îi auzi punându-şi scuturile în semicerc la marginea ierbii scurte, cu faţa spre porţile Carleonului. Mai în spate se înghesuia mulţimea. Şuşotind. Încercând să vadă cât mai bine. Acum nu mai putea da înapoi, de-atâta lucru era sigur. Dar, în fond, niciodată nu putuse. Toată viaţa, se îndreptase numai spre acest loc. Logen se opri, în mijlocul cercului, şi ridică privirea spre metereze. – A răsărit soarele! mugi el. Hai să-ncepem! Nu-i răspunse decât tăcerea, în timp ce ecourile se stingeau, iar vântul rostogolea pe iarbă câteva frunze uscate. O tăcere destul de lungă pentru ca Logen să înceapă a spera că n-avea să-i răspundă nimeni. Că toţi fugiseră cumva în timpul nopţii şi nu mai urma niciun duel. După care, pe ziduri începură să apară capete. Unul ici, altul colo, apoi un şir întreg, întinzându-se deasupra parapetului cât vedeai cu ochii, în ambele direcţii. 1308

Sute de oameni – luptători, femei, chiar şi copii ţinuţi pe umeri. Toată lumea din oraş, după câte se părea. Un scrâşnet metalic, un trosnet de lemne, şi porţile înalte se deschiseră încet, lăsând să se reverse printre ele lumina soarelui care răsărea, tot mai orbitoare, pe măsură ce deschizătura se lărgea. Două şiruri de oameni ieşiră în pas alergător. Carli, numai chipuri aspre şi păr încâlcit, cu zalele grele zornăind şi pe braţe cu scuturile pictate. Logen îi cunoştea pe câţiva. Unii dintre cei mai apropiaţi ai lui Bethod, care fuseseră cu el de la început. Cu toţii, oameni duri, care ţinuseră scuturile şi pentru Logen, nu o dată, pe vremuri. Îşi formară propriul semicerc, închizând tot perimetrul. Un perete de scuturi – feţe de animale, copaci şi turnuri, ape curgând, securi încrucişate, toate zgâriate şi ciuntite într-o sută de bătălii. Şi toate, întoarse spre Logen. O cuşcă de oameni şi lemn, din care singura ieşire posibilă era ucigând. Sau murind, desigur. În arcada luminoasă se contură o formă neagră. Arăta ca un om, dar era mai înalt, părând să umple toată poarta, până la piatra de boltă. Logen auzi paşi. Paşi grei, bubuind ca barosul pe nicovală. Îl cuprinse o teamă ciudată. Un soi de panică pe negândite, ca şi cum s-ar fi trezit din nou prins sub zăpadă. Se strădui să nu se uite peste umăr, la Crummock, făcu un efort să privească înainte, spre campionul lui Bethod care ieşea în lumina zorilor. – Pe toţi morţii nenorociţi… şopti Logen. În primul moment, crezu că arăta atât de mare din cauza vreunui efect al luminii, Tul Duru Capdetunet era un ticălos uriaş, nu încăpea nicio îndoială, destul de mare ca unii să-l numească gigant. Dar tot arăta ca un om. Fenris Temutul fusese clădit pe-o asemenea scară, încât părea să fie altceva. Din alt neam. Un gigant, într-adevăr, ieşit din vechile poveşti şi plămădit din carne şi oase. Multă carne, şi oase cât toate zilele. În timp ce mergea, îşi clătina capul într-o parte şi-n alta, schimonosit. Pe buze avea un rânjet crud, iar ochii ba-i sticleau, ba i se bulbucau. O jumătate a trupului său era albastră. Altfel nu s-ar fi putut spune. O linie trasă vertical, pe mijloc, îi despărţea pielea albastră de cea palidă. Enormul său braţ drept era alb. Stângul devenise albastru, de la umăr până-n vârful degetelor imense. În mâna aceea ţinea un sac care se legăna înainte şi-napoi la fiecare pas, umflat de parcă ar fi fost plin cu ciocane. Vreo doi dintre purtătorii de scuturi ai lui Bethod se feriră din calea lui. Pe lângă el, arătau ca nişte copii şi se strâmbau de parcă moartea însăşi le-ar fi suflat în ceafă. Temutul păşi în cerc, iar Logen văzu semnele albastre scrise pe el, întocmai aşa cum îi spusese spiritul. Simboluri sucite, mâzgălite pe toată partea lui stângă – pe mână, pe braţ, pe faţă, chiar şi pe buze. Cuvintele lui Glustrod, scrise în Vechiul Timp. Temutul se opri la câţiva paşi distanţă, iar din el păru să se reverse o groază bolnăvicioasă peste toată mulţimea amuţită. Logen avu senzaţia că o mare 1309

greutate îl apăsa pe piept, storcându-i curajul din trup. Sarcina însă era destul de simplă, în felul ei. Dacă latura vopsită a Temutului nu putea fi vătămată, lui Logen nu-i rămânea decât să i-o ciopârţească pe cealaltă – şi cât mai adânc. Bătuse nişte oameni destul de duri, în cerc. Zece dintre cei mai puternici ticăloşi din Nord. Ăsta nu era decât unul în plus. Sau, cel puţin, aşa încerca să-şi spună. – Unde-i Bethod? Voise să pună întrebarea răcnind sfidător, dar se auzi ca un cârâit uscat. – Pot să mă uit cum mori şi de-aici, de sus! Regele Nordicilor stătea pe creneluri, deasupra porţii deschise, fercheş şi încântat, cu Palid-ca-Zăpada şi câţiva paznici alături. Dacă-i fusese greu să doarmă noaptea, Logen n-avea de unde să ştie. Briza dimineţii îi flutura părul şi blana deasă de pe umeri, soarele făcea să-i strălucească lanţul de aur şi să scânteieze diamantul de pe frunte. – Mă bucur că ai venit! Mă temeam să nu fi dat bir cu fugiţii! Scoase un oftat nepăsător, care formă aburi în aerul rece. – E dimineaţă, cum spuneai. Hai să începem. Logen privi în ochii bulbucaţi, sticloşi, nebuni ai Temutului, şi înghiţi în sec. – Ne-am adunat aici ca să asistăm la o provocare! tună glasul lui Crummock. O provocare pentru a pune capăt războiului ăstuia şi a plăti sângele vărsat între Bethod, care s-a apucat să-şi zică Regele Nordicilor, şi Furiosul, care vorbeşte din partea Uniunii. Dacă Bethod câştigă, asediul încetează şi Uniunea pleacă din Nord. Dacă-nvinge Furiosul, atunci porţile Carleonului se vor deschide, şi Bethod stă la cheremul lui. Adevăr grăit-am? – Aşa e, răspunse West, cu glasul abia auzit în tot acel spaţiu deschis. – Mda, făcu Bethod un semn plictisit cu mâna, sus pe ziduri. Ai zis-o, grasule. – Atunci, să v-auzim numele, campionilor! strigă Crummock. Şi strămoşii! Logen făcu un pas înainte. Era un pas dificil, ca şi cum ar fi trebuit să înfrunte un vânt puternic, dar îl făcu oricum, lăsându-şi capul pe spate şi privindu-l pe Temut drept în faţa lui hidoasă. – Sunt Sângerosul-Nouă, iar oamenii pe care i-am ucis nu au număr. Cuvintele îi ieşiră pe gură încete, moarte. Nici urmă de mândrie nu se simţea în glasul lui sec, dar nici de teamă. Era un fapt simplu şi rece. Rece ca iarna. – Zece provocări am înfruntat, şi le-am câştigat pe toate. În acest cerc, i-am bătut pe Shama Inimă-de-Piatră, Rudd Treicopaci, Harding Ursuzul, Tul Duru Capdetunet, Dow cel Negru şi alţii pe lângă el. Dacă i-aş înşira pe Oamenii Numiţi pe care i-am trimis înapoi în ţărână, am sta aici până mâine la răsăritul soarelui. Nu e om, în tot Nordul, care să nu-mi ştie lucrarea. Pe chipul gigantului nu se zări nicio schimbare. Sau, cel puţin, nimic mai mult decât de obicei. – Numele meu este Fenris Temutul. Toate izbânzile mele sunt în trecut.

1310

Îşi ridică mâna pictată, strângând degetele uriaşe, iar tendoanele enormului antebraţ albastru i se umflară ca nişte rădăcini noduroase de copaci. – Cu aceste semne, marele Glustrod m-a însemnat dintre aleşii lui. Cu această mână, am dărâmat statuile din Aulcus. Acum ucid oameni mărunţi, în războaie mărunte. Logen îi sesiză o mică ridicare a umerilor masivi. – Aşa stau lucrurile. Crummock îl privi pe Logen, înălţând sprâncenele. – Atunci, e-n regulă. Ce arme aţi adus pentru luptă? Logen ridică sabia grea, făurită de Kanedias pentru războiul său împotriva Magilor, şi o ţinu în lumină. O fâşie de metal mat, al cărei tăiş lucea slab în lumina palidă a răsăritului. – Lama asta. O înfipse în pământ, între ei, lăsând-o acolo. Temutul îşi aruncă jos sacul, care se deschise. Înăuntru se găseau plăci negre mari, cu ţepi şi ţinte, zgâriate şi îndoite. – Armura asta. Logen privi maldărul de fiare închise la culoare şi-şi linse dinţii. Dacă Temutul câştiga tragerea la sorţi, putea să ia sabia şi să-l lase pe Logen cu o grămadă de platoşe mult prea mari pentru el, care nu-i foloseau la nimic. Şi atunci, ce putea să facă? Să se ascundă sub armură? Nu-i mai rămânea decât să spere că norocul mai era de partea lui pentru câteva minute. – În regulă, frumoşilor, îşi rezemă Crummock scutul de pământ, ţinându-l de margine. Pictat sau simplu, Nouădegete? – Pictat. Crummock învârti pavăza, care începu să se rotească. Se-nvârtea şi se tot învârtea – pictat, simplu, pictat, simplu… Speranţă şi deznădejde, la fiecare întorsătură. Apoi, lemnul începu să încetinească, să se clatine pe muchie… Şi căzu, cu partea simplă în sus şi chingile tresăltând. Halal noroc. Crummock se strâmbă. Ridică privirea spre gigant. – Alege, malacule. Temutul apucă sabia Creatorului şi o smulse din pământ. În mâna lui monstruoasă, arăta ca o jucărie. Ochii bulbucaţi i se rostogoliră spre Logen, iar gura mare se strâmbă într-un zâmbet. Aruncă sabia, care căzu la picioarele lui Logen, în noroi. – Ia-ţi cuţitaşul, prichindelule. Sunetul glasurilor ridicate plutea subţire în vânt. – În regulă, şuieră Dow, mult prea tare pentru nervii Copoiului, hai că-ncep!

1311

– Aud şi eu că-ncep! se răsti încet Copoiul, încolăcind frânghia în cercuri largi, gata s-o arunce. – Cu aia ştii ce ai de făcut? M-aş bucura să n-o arunci peste mine. – Zău? Copoiul legănă puţin ancora cu gheare, înainte şi-napoi, cumpănindu-i greutatea. – Mă gândeam doar că, dacă n-o-nfig în zidul ăla, căpăţâna ta umflată ar fi ţinta cea mai bună. O roti în cerc, apoi într-un cerc şi mai larg, lăsând o parte din frânghie să-i alunece prin mână, după care îşi luă avânt complet şi o azvârli. Ancora zbură în sus, lin de tot, cu funia descolăcindu-se după ea, şi trecu peste metereze. Copoiul se strâmbă, când o auzi clănţănind pe pasarelă, dar nu apăru nimeni. Trase de frânghie. Alunecă puţin în jos, apoi ancora se prinse şi rămase neclintită ca stânca. – Din prima, remarcă Ursuzul. Copoiul dădu din cap, aproape nevenindu-i nici lui să creadă. – Care-s sorţii? Cine urcă primul? Dow îi rânji. – Cine ţine de funie, cre’ că. În timp ce începea să se caţere, Copoiul descoperi că număra în gând toate felurile în care un om ar fi putut muri escaladând acel perete. Aluneca ancora, şi cădea. Se destrăma frânghia, se rupea – şi cădea. Cineva văzuse ancora şi îl aştepta să ajungă destul de sus, înainte de a tăia funia. Sau îl aşteptau să ajungă sus de tot, înainte de a-i tăia lui beregata. Sau tocmai chemau o duzină de namile care să-l ia prizonier pe idiotul care încerca să sară zidul în propriul lui oraş. Cizmele i se frecau de pietrele aspre, cânepa îi rodea palmele, braţele-i ardeau de efort, şi-n tot acel timp se chinuia să gâfâie cât mai încet. Crenelurile se apropiau tot mai mult, şi mai mult… şi ajunse. Îşi agăţă degetele de margine şi se uită pe deasupra. Pasarela era goală, în ambele direcţii. Trecu peste parapet, scoţându-şi cuţitul, pentru orice eventualitate. Vorba ceea, niciodată nu poţi avea prea multe cuţite. Se asigură că ancora era bine prinsă, apoi se aplecă, îl văzu jos pe Dow uitându-se spre el, în timp ce Ursuzul ţinea funia în mâini şi un picior pe zid, gata să se urce. Copoiul îi făcu semn să vină, îl privi cum pornea, punând o mână deasupra alteia, în timp ce Dow ţinea de capătul frânghiei ca să nu se bălăngăne. Nu peste mult, ajunse la jumătate… – Ce naiba… Copoiul întoarse brusc capul spre stânga. Nu departe se aflau doi thralli, care tocmai ieşiseră pe zid dintr-o uşă a celui mai apropiat turn. Se holbau la el, el se holba la ei, şi părea să treacă o veşnicie. – I-o funie-aicea! strigă Copoiul, agitându-şi cuţitul, ca şi cum s-ar fi pregătit să taie frânghia. Un nemernic încearcă să se urce pe zid!

1312

– Pe toţi morţii! veni unul în fugă, aruncând o privire în jos, spre Ursuzul care se legăna pe funie. Uite-l c-acuma vine! Celălalt îşi scoase sabia. – Nu-ţi face griji, rânji el, ridicând-o, gata să reteze frânghia; în clipa următoare, se opri. Auzi? Da’ de ce eşti plin tot de noroi? Copoiul îl înjunghie în piept, lovind cu toată puterea, de două ori. – Iiiiiii! chiţăi thrallul, cu chipul schimonosit, apoi căzu cu spatele peste un crenel, scăpându-şi sabia peste parapet. Camaradul său atacă, ridicând o ghioagă uriaşă. Copoiul reuşi s-o evite, dar thrallul se năpusti în el şi-l doborî pe spate, lovindu-l cu capul de pietre. Ghioaga se rostogoli la distanţă, pe când cei doi se luau la trântă, thrallul lovind cu pumnii şi picioarele, în timp ce Copoiul încerca să-l strângă de gât, pentru a-l împiedica să strige. Se rostogoliră într-o parte, apoi în cealaltă, se ridicară cu greu pe picioare şi continuară să se clatine pe pasarelă. Thrallul reuşi să-şi strecoare umărul la subsuoara Copoiului şi-l împinse spre creneluri, încercând să-l răstoarne pe deasupra. – Căca-m-aş… icni Copoiul, când picioarele i se desprinseră pe pietre. Îşi simţea fundul frecându-se de zidărie, dar se ţinea din răsputeri cu mâinile de beregata celuilalt, tăindu-i respiraţia. Se mai săltă cu încă un deget, simţi cum capul îi era împins cu forţa pe spate. Acum stătea într-un echilibru precar, gata să basculeze peste parapet. – Jos cu tine, lăbarule! horcăi thrallul, smulgându-şi gâtul din mâinile Copoiului şi împingându-l şi mai mult, jos cu… Făcu ochii mari. Se împletici înapoi, cu o săgeată înfiptă în coaste. – O, nu… Alta îi străpunse gâtul, iar omul mai făcu un pas împleticit, gata să cadă de pe zid, Copoiul îl apucă de braţ, trăgându-l înapoi pe pasarelă, unde-l ţinu până-şi dădu ultima suflare. Când termină, se ridică şi rămase aplecat peste cadavru, suflând greu. Ursuzul veni grăbit, aruncând o privire prin jur ca să se asigure că nu mai apărea nimeni. – În regulă? – Măcar o dată… Măcar o dată aş vrea să-mi vină ajutoru’ înainte s-ajung la un pas de moarte. – Mai bine-aşa decât după. Avea oarecum dreptate – trebuia să recunoască. Copoiul îl privi pe Dow cum se sălta peste metereze, ajungând pe pasarelă. Thrallul înjunghiat de Copoi încă mai respira, cu ultimele puteri, aşezat lângă ancoră. Dow îi zbură o bucată din ţeastă cu securea, din mers, nepăsător de parcă ar fi tăiat lemne. Apoi, clătină din cap: – Vă las şi io singuri cât să-mi trag răsuflarea, şi uite ce se-ntâmplă. Doi morţi, hai? 1313

Se aplecă, îşi vârî două degete în găurile făcute de cuţitul Copoiului, după care le scoase şi-şi mânji cu sânge un obraz, rânjind. – Ce-aţi zice voi că putem să facem cu doi morţi? Temutul părea să umple tot cercul, cu o parte a trupului dezgolită şi albastră, iar cealaltă împlătoşată în fier negru, ca un monstru scăpat din legende. Logen nu avea unde să se ascundă de pumnii lui enormi, n-avea unde să scape de groaza pe care i-o stârnea. Scuturile se ciocneau cu zgomot, oamenii răcneau şi mugeau, o mare de chipuri tulburi, deformate de furie nebunească. Logen dădea ocol cercului, peste iarba tunsă, încercând să se mişte cât mai agil. O fi fost el mai scund, dar era mai iute şi mai isteţ. Sau, cel puţin, aşa spera. Trebuia să fie, altfel ţărâna-l aştepta. Să se mişte încontinuu, să se ferească, să fenteze, să stea la distanţă şi să pândească momentul. Şi, mai presus de orice, să nu se lase lovit. Să nu fie lovit, asta era cel mai important. Gigantul se repezi asupra lui ca de niciunde, cu pumnul tatuat ca o pată albastră ceţoasă. Logen se aruncă într-o parte, dar lovitura tot îi şterse obrazul şi-l nimeri în umăr, trimiţându-l de-a berbeleacul. Atâta despre a nu se lăsa lovit. Un scut, nu unul de-al oamenilor lui, îl împinse din spate, iar Logen se împletici în partea cealaltă, cu capul smucindu-i-se înainte. Căzu pe burtă, aproape tăindu-se în propria lui sabie, se rostogoli disperat într-o parte şi văzu cizma uriaşă a Temutului căzând ca un baros, împrăştiind pământul din locul unde-i fusese capul cu-o clipă înainte. Se adună pe picioare tocmai la timp ca să vadă mâna albastră venind iar spre el. Aplecându-se pe sub ea, dădu o lovitură spre pielea tatuată a Temutului, din mişcare. Sabia Creatorului se înfipse adânc în coapsa gigantului, ca o cazma în pământ. Piciorul uriaş se îndoi, iar omul căzu într-un genunchi. Ar fi trebuit să fie o lovitură mortală, retezându-i venele principale, dar abia dacă ţâşni atâta sânge cât de la o zgârietură la bărbierit. Oricum, dacă una nu-ţi reuşeşte, încerci alta. Cu un răget, Logen lovi spre capul pleşuv al Temutului. Lama zăngăni pe armura braţului drept, ridicat în ultima clipă. Zgârie metalul negru şi alunecă mai departe, fără niciun efect, muşcând pământul cu o mişcare care trimise vibraţii prin mâinile lui Logen. – Ooof! Genunchiul Temutului i se înfipse în burtă, îndoindu-l de mijloc. Împleticit, lui Logen îi veni să tuşească, dar nu mai avea aer în piept. Gigantul se săltase deja din nou pe picioare şi-şi lua avânt cu braţul împlătoşat, strângând pumnul ca un bulgăre de fier mare cât un cap omenesc. Logen sări într-o parte, rostogolindu-se pe iarba scurtă, în timp ce simţea pe lângă el curentul de aer stârnit de lovitură. Pumnul de fier lovi scutul în faţa căruia stătuse, făcându-l ţăndări, iar omul din spatele lui se prăbuşi la pământ, cu un vaiet.

1314

Se părea că spiritul avusese dreptate. Partea cu semne albastre nu putea fi rănită. Logen se chirci, aşteptând ca durerea ce-i sfâşia stomacul să treacă atâta cât să poată respira, în timp ce încerca să se gândească la vreo nouă tactică, fără ai veni vreo idee. Temutul îşi întoarse spre el chipul hâd. În spatele lui, pe jos, omul căzut scâncea sub resturile scutului. Cam fără tragere de inimă, carlii dintr-o parte şi alta strânseră rândurile, pentru a astupa spărtura. Uriaşul făcu un pas încet înainte, iar Logen făcu un pas chinuit înapoi. – Încă viu… şopti el. Pentru cât timp, însă, ar fi fost greu de spus. West nu mai fusese în viaţa lui aşa de speriat, aşa de însufleţit, aşa de viu. Nici chiar când câştigase Turnirul, cu toată Piaţa Mareşalilor ovaţionându-l. Şi nici când luase cu asalt zidurile Ulriochului şi năvălise, din praf şi haos, la lumina soarelui. Pielea îl furnica de speranţă şi oroare. Mâinile-i tresăreau neputincioase la fiecare mişcare a lui Nouădegete. De pe buze i se desprindeau sfaturi fără rost şi încurajări mute. Lângă el, Pike şi Jalenhorm se înghionteau, se împingeau, strigau cu glasuri răguşite, iar în spatele lor mulţimea urla, căznindu-se să vadă totul. Cei de pe ziduri se aplecau zbierând şi agitându-şi pumnii prin aer. Cercul de oameni se unduia odată cu mişcările luptătorilor, fără să stea nemişcat o clipă, umflânduse şi turtindu-se după cum cei doi campioni înaintau sau se retrăgeau. Şi aproape de fiecare dată, până acum, cel care se retrăgea era Nouădegete. Ditamai bruta de om, în comparaţie cu aproape oricine, părea mărunţel, slab şi fragil, în compania aceea înspăimântătoare. Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, se întâmpla acolo ceva foarte ciudat. Ceva ce West nu putea numi decât vrajă. Răni mari, mortale, se închideau sub ochii lui pe pielea albastră a Temutului. Ăla nu era om. Nu putea fi decât un diavol şi, ori de câte ori se apropia de el, West simţea câte un val de groază, ca şi cum s-ar fi aflat la marginea iadului. Se strâmbă, când Nouădegete căzu neputincios peste scuturile din partea opusă a cercului. Temutul îşi ridică pumnul împlătoşat pentru a-i da o lovitură care sigur ar fi putut face piftie o ţeastă. Nimeri însă în gol. Logen se smucise în ultima clipă, scăpând ca prin urechile acului de pumnul de fier. Sabia lui grea despică aerul, pentru a ricoşa din armura de pe umărul Temutului cu un dangăt răsunător. Gigantul se clătină înapoi, iar Nouădegete îl urmă, cu cicatricele palide întinse pe chipul rigid. – Da! şuieră West, în timp ce oamenii din jurul lui răcneau aprobator. Următoarea lovitură scârţâi pe platoşele gigantului, lăsând o zgârietură prelungă şi lucitoare, după care smulse un bulgăre mare din pământ. Ultima muşcă adânc din coastele pictate, făcând să ţâşnească o jerbă ceţoasă de sânge, iar uriaşul îşi pierdu echilibrul. West căscă larg gura, când umbra imensă se aşternu 1315

peste el. Temutul se prăbuşi peste scutul său ca un copac tăiat, făcându-l pe West să cadă în genunchi sub greutatea lui strivitoare, cu stomacul întorcându-i-se pe dos de silă şi groază. În clipa aceea, văzu. Una dintre cataramele armurii pline de ţinte şi ţepi, aflată chiar sub genunchiul gigantului, se afla la câteva degete distanţă de mâna sa liberă. În acel moment, nu se putu gândi decât la faptul că Bethod putea să scape, după toţi morţii pe care-i lăsase în urma lui, împrăştiaţi în lungul şi-n latul Engliei. Scrâşni din dinţi şi înhăţă capul curelei de piele, groasă cât o cingătoare. Trase de ea, în timp ce Temutul îşi ridica din nou trupul masiv. Cu un clănţănit, catarama se desfăcu, iar jambiera se desprinse când piciorul lovi iar în pământ, în timp ce braţul uriaşului se repezea să-l mai trimită pe Nouădegete de-a rostogolul cu încă o lovitură. West se ridică greoi, deja regretându-şi enorm impulsivitatea. Aruncă o privire prin jur, în căutarea vreunui semn că-l văzuse cineva, dar toţi ochii stăteau aţintiţi asupra celor doi luptători. Acum, i se părea un sabotaj mărunt şi răutăcios, care n-ar fi putut rezolva nimic – decât să-i aducă moartea, desigur. Era un lucru pe care-l ştiuse încă din copilărie. Lasă-te prins trişând într-un duel nordic, şi-au să-ţi cresteze pe trup crucea însângerată, ca să-ţi smulgă măruntaiele. – Aaaa…! Logen se smulse din calea pumnului împlătoşat, clătinându-se spre dreapta, în timp ce pumnul celălalt, cel albastru, i se repezea drept în faţă; sări la stânga când mâna de fier veni iar spre el, alunecă şi fu cât pe ce să cadă. Oricare dintre toate acele lovituri fusese destul de puternică pentru a-i zbura capul. Văzu braţul pictat luându-şi avânt şi scrâşni din dinţi în timp ce se ferea de alt pumn năprasnic al Temutului, deja balansând sabia şi ridicând-o. Tăişul reteză dintr-o lovitură antebraţul albastru, chiar sub cot, azvârlindu-l de-a dura prin cerc, urmat de un şuvoi de sânge. Logen trase aer în pieptul care-i ardea şi ridică sabia Creatorului cât mai sus, pregătindu-se pentru un ultim efort. Ochii Temutului se rostogoliră spre lama cenuşie, cu luciu mat. Capul îi zvâcni într-o parte, iar sabia i se înfipse adânc în craniul vopsit, împroşcând cu stropi de sânge şi despicându-i ţeasta până la sprânceană. Cotul în armură al gigantului îl izbi pe Logen în coaste, aproape ridicându-l de la pământ, şi-l aruncă prin cerc cu picioarele zbătându-i-se prin aer. Ricoşă dintrun scut şi căzu pe burtă. Rămase acolo, scuipând ţărâna din gură, în timp ce lumea se învârtea în jurul lui ca prin ceaţă. Cu o strâmbătură de durere, se săltă în sus, clipind ca să-şi limpezească ochii plini de lacrimi, şi încremeni. Cu sabia încă înfiptă adânc în cap, Temutul mergea spre antebraţul smuls. Îl ridică şi şi-l lipi de ciotul care nu mai sângera, îl răsuci la dreapta, la stânga, şi-i

1316

dădu drumul. Acum braţul îi era din nou întreg, cu şirul literelor coborând neîntrerupt de la umăr până la încheietura mâinii. Oamenii din jurul cercului amuţiră. Gigantul îşi mişcă un moment degetele albastre, apoi ridică mâna şi apucă de plăsele sabia Creatorului. O întoarse într-o parte şi-n cealaltă, cu oasele craniului trosnindu-i. Apoi smulse lama şi scutură din cap, ca pentru a se dezmetici. În sfârşit, aruncă sabia prin cerc, până în faţa lui Logen, unde căzu clănţănind pentru a doua oară în ziua aceea. Logen o privi lung, cu pieptul zbuciumându-i-se sufocat. Şi-l simţea tot mai greu, după fiecare schimb de lovituri. Îl dureau rănile din munţi, loviturile primite în cerc îi pulsau fierbinte. Ziua era încă friguroasă, dar avea cămaşa năclăită de sudoare. Temutul nu dădea semne de oboseală, nici chiar cu o jumătate de tonă de fier prins pe trup. Nicio broboană de transpiraţie nu-i lucea pe chipul schimonosit. Pe scalpul tatuat nu-i mai rămăsese nicio zgârietură. Din nou, Logen simţi cum îl încolţea frica. Acum ştia cum se simte şoarecele, când pisica l-a prins între labe. Ar fi trebuit să fugă. Trebuia să fugă fără să se mai uite în urmă, şi când colo, alesese lupta. Un lucru se putea spune despre Logen Nouădegete – că nenorocitul nu se învăţa minte în veci. Gura gigantului se lăţi într-un zâmbet sardonic. – Mai departe, zise el. În timp ce mergea spre poarta din zidul interior al Carleonului, Copoiul simţi că-l tăia pişarea. Mereu îi venea în asemenea momente. Luase pe el hainele unuia dintre thrallii omorâţi, destul de largi ca să fie nevoit să-şi strângă foarte tare centura; mantaua acoperea gaura de cuţit însângerată din cămaşă. Ursuzul purta îmbrăcămintea celuilalt, cu arcul pe un umăr şi ghioaga cea mare în mâna cealaltă. Printre ei, târşându-şi prosteşte picioarele pe pietre, mergea cocârjat Dow, cu mâinile legate la spate şi capul în piept, plin de sânge, ca şi cum ceilalţi doi i-ar fi ars o mamă de bătaie. La drept vorbind, îşi spunea Copoiul, părea un şiretlic destul de jalnic. În timpul coborârii de pe ziduri, numărase cincizeci de amănunte care puteau să-i dea de gol. Nu aveau timp, însă, pentru tactici mai isteţe. Să vorbească bine, să zâmbească, şi nimeni n-avea să observe detaliile. Sau, cel puţin, aşa spera. Două gărzi stăteau de-o parte şi de alta a arcadei, carli cu tunici lungi de zale şi coifuri, ţinând în mâini suliţe. – Ce-i asta? întrebă unul, încruntându-se, când se apropiară. – L-am găsit pe mişelul ăsta încercând să se strecoare, răspunse Copoiul, dându-i lui Dow un pumn în cap, doar ca să fie cât mai credibil. Îl ducem jos, să-l închidem până se termină. Şi dădu să-şi vadă de drum.

1317

Unul dintre paznici îl opri cu o mână în piept, făcându-l să înghită în sec. Arătă cu capul spre porţile oraşului. – Cum merge acolo? – Bine, cred, ridică din umeri Copoiul. Adică, merge, măcar. O să-nvingă Bethod, hmm? El învinge mereu, nu? – Nu ştiu, clătină din cap carlul. Temutul ăla îmi taie naibii respiraţia. El şi afurisita de vrăjitoare. Nu pot zice c-o să plâng prea tare dacă Sângerosul-Nouă îi omoară pe-amândoi. Celălalt chicoti, îşi dădu coiful pe ceafă şi scoase o cârpă ca să se şteargă de năduşeală. – Ai şi tu drep… Dow se repezi înainte, cu bucăţile de frânghie fâlfâindu-i de la încheieturi, şi înfipse până la plăsele un cuţit în fruntea carlului. Omul căzu ca un scaun lovit peste picioare. Aproape în aceeaşi clipă, ghioaga de împrumut a Ursuzului lovi coiful celuilalt, cu un dangăt, apăsându-i-l până aproape de vârful nasului, cu o adâncitură mare în creştet. Străjerul se împletici înapoi ca un om beat, bolborosind. Apoi, sângele îi ţâşni din urechi şi căzu pe spate. Copoiul se răsuci, încercând să-şi ţină întinsă mantaua furată, astfel încât nimeni să nu-i vadă pe Dow şi Ursuz în timp ce târau cele două leşuri, dar oraşul părea pustiu. Toţi priveau lupta, fără îndoială. Un moment, se întrebă ce se întâmpla afară, în cerc. Un moment destul de lung ca să simtă un gol greţos în stomac. – Haide. Întorcându-se, îl văzu pe Dow cu un rânjet lăţit pe tot chipul său plin de sânge. Ascunseră după poartă cele două cadavre, dintre care unul se uita cruciş la gaura de cuţit din frunte. – Gata, aţi terminat? îl întrebă el pe Copoi. – Da’ ce, voiai să zici două vorbe pentru sufletele morţilor? – Ştii ce vreau să zic, dacă cineva… – Hai că nu-i timp să facem pe deştepţii, îl apucă Dow de braţ, trăgându-l pe poartă. Avem de omorât o vrăjitoare. Talpa cizmei metalice a Temutului bufni în pieptul lui Logen, tăindu-i respiraţia şi strivindu-l la pământ. Sabia îi sări dintre degetele încârligate, iar în gâtlej simţi arsura borâturii. Până să se dezmeticească, peste el căzu o umbră imensă. Ceva metalic i se încleştă pe încheietura mâinii, strâns, ca o menghină. O lovitură peste picioare îl întoarse pe burtă, cu braţul răsucit la spate şi gura plină de ţărână, ca temă de gândire. Ceva îi apăsă obrazul. Rece la început, apoi dureros. Piciorul enorm al Temutului. Încheietura îi fu smucită, trasă în sus. Avea capul apăsat tot mai adânc în pământul umed, iar firele de iarbă îi înţepau nasul.

1318

Durerea sfâşietoare din umăr era groaznică. Curând, deveni şi mai cumplită. Era ţinut strâns, neputincios, întins ca un iepure gata să fie jupuit. Mulţimea tăcea, cu răsuflarea tăiată; nu se mai auzea decât clefăitul cărnii sfârtecate din jurul gurii lui Logen şi şuieratul aerului printr-o nară strivită. Ar fi urlat, dacă nu avea chipul atât de îndesat în pământ încât abia mai putea să respire, şuierător. Un lucru se putea spune despre Logen Nouădegete – că era terminat. Înapoi în ţărână, şi nimeni n-ar fi putut spune că n-o meritase. Un sfârşit potrivit pentru SângerosulNouă, sfâşiat în cerc. Dar braţele uriaşe se opriră din tras. Cu coada unui ochi tulbure, Logen îl putu desluşi ca prin ceaţă pe Bethod, rezemat de un crenel. Regele Nordicilor îşi mişca mâna încet, în cerc. Logen îşi aminti ce însemna. Nu te grăbi. Să dureze cât mai mult. Învaţă-i pe toţi o lecţie de s-o ţină minte. Cizma cea mare a Temutului îi alunecă de pe falcă, iar Logen se simţi ridicat în aer, cu membrele bălăngănindu-i-se ca ale unei păpuşi cu sforile rupte. Mâna tatuată se profilă pe cer, în dreptul soarelui, şi-l plesni peste faţă. Cu palma deschisă, aşa cum bate un tată un copil neastâmpărat. Parcă ar fi fost lovit cu o tigaie. O lumină orbitoare îi explodă în ţeastă, iar gura i se umplu de sânge. Ochii i se limpeziră tocmai la timp ca să vadă mâna vopsită luându-şi avânt din cealaltă parte. Căzu cumplit de nemilos, trăsnindu-l cu dosul palmei, ca a unui bărbat gelos care-şi cârpeşte nevasta neajutorată. – Aaaa… îşi auzi el gura bălmăjind, iar în clipa următoare zbura. Cer albastru, soare orbitor, iarbă gălbuie, chipuri holbate, toate numai pete fără sens. Se prăvăli în scuturile de la marginea cercului, pentru a cădea fără vlagă la pământ. Undeva, departe, oamenii strigau, urlau, şuierau, dar nu înţelegea o vorbă şi nici nu-i păsa. Nu se mai putea gândi decât la golul rece din stomac. Ca şi cum măruntaiele i-ar fi fost îndopate cu gheaţă. Văzu o mână palidă, mânjită cu sânge trandafiriu peste tendoanele albe care se reliefau prin pielea zgâriată. Mâna lui, desigur. Avea un ciot de deget. Dar, când încercă să şi le desfacă, degetele nu făcură decât să se încleşteze şi mai strâns în pământul maroniu. – Da, şopti el, iar sângele i se prelinse din gura amorţită, şiroind pe iarbă. Gheaţa din stomac i se răspândea prin tot trupul, până în vârfurile degetelor, amorţindu-l în întregime. Cu atât mai bine. Era şi timpul. – Da, repetă. Sus, sus într-un genunchi, cu buzele însângerate răsfrângându-se înapoi de pe dinţi, cu mâna dreaptă şerpuind prin iarbă, căutând sabia Creatorului, apucând strâns plăselele. – Da, şuieră gura, iar Logen râse, şi Sângerosul-Nouă râse împreună cu el. West nu se aşteptase ca Nouădegete să se mai ridice, nici atunci şi nici altă dată – dar o făcu, şi când se ridică, râdea. La început, sunase aproape ca un plâns, 1319

sau un chicotit bălos, ascuţit şi ciudat, dar pe măsură ce Logen se ridica, răsuna tot mai tare, mai tăios, mai rece. Ca şi cum s-ar fi amuzat de o glumă crudă pe care nimeni altul n-o observa. O glumă fatală. Capul îi căzu într-o parte, ca al unui spânzurat, cu chipul livid, moleşit împrejurul unui rânjet frânt. Sângele îi mânjea în roz dinţii, i se prelingea din tăieturile de pe faţă, se infiltra din buzele sparte. Râsul bolborosea tot mai tare şi mai tare, zimţat ca o lamă de fierăstrău, sfâşiind urechile lui West. Mai chinuit decât orice zbieret, mai furios decât oricare strigăt de război. Groaznic, greţos de anormal. Chicotit la vederea unui masacru. Hlizeală la măcel. Nouădegete porni înainte ca un om beat, legănându-se, înnebunit, cu sabia atârnându-i în pumnul plin de sânge. Ochii lipsiţi de viaţă îi sticleau, umezi şi holbaţi, cu pupilele dilatate ca două găuri negre. Râsul dement scrâşnea, ciopârţea, tăia brazde în cercul din jur. West însuşi se pomeni ferindu-se, cu gura uscată. Oamenii nu mai ştiau cine-i speria mai rău: Fenris Temutul sau Sângerosul-Nouă. Lumea ardea. Pielea-i luase foc. Răsuflarea îi era opărită. Sabia strânsă în pumn părea o bară de metal topit. Soarele-i întipărea modele incandescente în ochii care-l usturau, peste formele reci şi cenuşii ale oamenilor, scuturilor şi zidurilor şi a uriaşului făcut din cuvinte albastre şi fierătanii negre. Frica se scurgea afară din el, scârbos, valuri-valuri, dar Sângerosul-Nouă nu făcea decât să zâmbească din ce în ce mai larg. Teama şi durerea îi alimentau focul, iar flăcările se înălţau tot mai sus şi mai sus. Lumea ardea, iar în mijlocul ei, cel mai fierbinte din toate ardea SângerosulNouă. Întinse mâna, încovoindu-şi trei degete, într-un gest de chemare. – Aştept, spuse el. Pumnii cei uriaşi se repeziră spre chipul lui, mâinile enorme dădură să-i înşface trupul. Tot ce prinse gigantul, însă, fu numai râs. Mai uşor loveşti un foc pâlpâitor. E mai lesne de prins fumul ce se înalţă. Cercul era un cuptor. Firele gălbui de iarbă erau limbile flăcărilor de dedesubt. Sudoarea, saliva, sângele picurau ca grăsimea din carnea friptă. Sângerosul-Nouă scoase un şuierat, ca al apei peste jăratic. Şuieratul se transformă în mârâit, fier scrâşnind în forjă. Mârâitul deveni un răget năprasnic, pădure uscată arzând – şi lăsă sabia să se mişte în voie. Metalul cenuşiu descria cercuri pârjolitoare, scobea găuri lipsite de sânge în carnea albastră, răsuna pe fierul negru. Gigantul se mistui, iar lama muşcă din chipul unuia dintre oamenii care ţineau scuturile. Capul îi fu spulberat, stropindu-l cu sânge pe altul, iar în zidul din jurul cercului se ivi o spărtură. Ceilalţi se foiră înapoi, cu scuturile clătinate, spaima lărgind cercul. Se temeau de el mai mult

1320

decât de gigant, şi nu greşeau. Orice fiinţă vie îi era duşman, iar după ce-l făcea bucăţi pe dracul ăla uriaş, avea să treacă la ei. Cercul era un cazan. Pe ziduri, deasupra mulţimii, păreau să se înalţe cu furie aburi, pământul se cutremura şi se umfla sub picioarele Sângerosului-Nouă, ca uleiul clocotit. Mugetul lui deveni un zbieret arzător, sabia fulgeră în jos şi izbi armura ţepoasă ca un ciocan căzând pe nicovală. Gigantul îşi apăsă mâna albastră pe partea palidă a capului, cu chipul forfotindu-i ca un cuib de viermi. Tăişul nu nimerise ţeasta, dar îi zburase jumătatea de sus a urechii. Sângele ţâşni din rană, curgându-i pe gât în două dâre subţiri, şi nu se mai opri. Ochii săi mari se holbară şi mai mult, iar gigantul sări înainte cu un răget tunător. Sângerosul-Nouă se rostogoli pe sub pumnul lui, lunecă în juru-i şi văzu placa neagră a jambierei legănându-se, cu catarama desfăcută. Sabia se strecură în deschizătură, înfruptându-se adânc din pulpa cărnoasă şi palidă. Gigantul urlă de durere, se răsuci, cu piciorul rănit înmuindu-i-se sub trup, şi căzu în genunchi. Cercul era un creuzet. Feţele oamenilor care urlau în jur se unduiau ca fumul, înotau ca prin metal topit, cu scuturile scurgându-li-se unele în altele. Acum era timpul. Soarele dimineţii ardea pe cer, lucea viu pe pieptarul masiv, însemnând locul. Acum era momentul, minunatul moment. Lumea ardea şi, ca o flacără în salt, Sângerosul-Nouă se retrase, arcuindu-se înapoi, cu sabia sus. Lucrarea lui Kanedias, Maestrul Creator. Nu exista lamă mai tăioasă. Muchia ei amarnică spintecă o dâră prelungă pe armura neagră, prin fier, până în carnea moale dinăuntru, stârnind scântei şi împroşcând cu sânge, ţipătul metalului torturat amestecându-se cu vaietul de durere smuls din gura stâlcită a Temutului. Rana lăsată în trupul lui era adâncă. Dar nu destul de adâncă. Braţele mari ale gigantului cuprinseră spatele Sângerosului-Nouă, învăluindul într-o îmbrăţişare sufocantă. Marginile metalice îi străpunseră carnea în zeci de locuri. Tot mai tare îl strângea uriaşul, iar o ţeapă zimţată pătrunse în obrazul Sângerosului-Nouă, îi zgârie dinţii, muşcă din marginea limbii şi-i umplu gura cu sânge sărat. Strânsoarea Temutului era grea ca un munte. Oricât de cumplită ar fi fost turbarea Sângerosului-Nouă, oricât se zbătea şi se zvârcolea, oricât urla de furie, era ţinut la fel de strâns ca morţii îngropaţi în pământul îngheţat. Sângele şiroia de pe faţa şi de pe spatele lui, dar şi din marea spărtură a armurii uriaşului, îmbibându-i hainele şi arzându-i pielea. Lumea ardea. Deasupra cuptorului, a cazanului, a creuzetului, Bethod făcu un semn din cap, iar braţele reci ale gigantului strânseră şi mai tare. Copoiul îşi urma mirosul. Rareori nasul lui îl ducea pe căi greşite şi spera din suflet să nu-l lase de izbelişte tocmai acum. Era un miros bolnăvicios – ca al 1321

plăcintelor dulci lăsate prea mult în cuptor. Îi conduse pe ceilalţi de-a lungul unui culoar gol, apoi pe o scară întunecoasă, strecurându-se prin întunericul jilav, în măruntaiele noduroase ale Colinei lui Skarling. Acum auzea ceva, pe lângă miros, şi suna la fel de rău cum mirosea. O voce de femeie, cântând încet, molatic. Îngâna o cântare stranie, în nicio limbă pe care Copoiul s-o poată înţelege. – Ea trebuie să fie, mormăi Dow. – Nu-mi place deloc cum sună, şopti şi Copoiul. Sună a farmece. – Păi, ce-ai fi vrut? Doar i-o vrăjitoare de tot căcatu’, nu? Io o iau pe la spate. – Nu, stai… Dow, însă, se furişa deja prin partea cealaltă, lipăind fără zgomot cu cizmele. – Rahat… Copoiul se ţinu în continuare după miros, strecurându-se pe coridor cu Ursuzul după el, iar vocea se auzea tot mai tare. O dâră de lumină ieşea printr-o arcadă, şi merse până acolo, unde se lipi de perete şi privi cu grijă pe după colţ. Camera din partea cealaltă arăta cât de vrăjitoreşte poate arăta o încăpere. Întunecoasă, fără ferestre, cu alte trei intrări negre împrejurul pereţilor. Lumina venea doar de la un mangal din capătul opus, plin cu tăciuni aprinşi care fumegau, răspândind în jur o lucire roşiatică murdară şi o duhoare dulceagă greţoasă. Peste tot se zăreau oale şi ulcele împrăştiate, legături de crenguţe, ierburi şi flori uscate atârnând de grinzile slinoase, ca nişte spânzuraţi ale căror umbre se lungeau până prin colţuri. Lângă mangal stătea o femeie, cu spatele la Copoi. Îşi ţinea braţele albe şi lungi desfăcute larg, lucind de sudoare. Pe încheieturile slabe îi luceau brăţări din aur, iar părul negru i se revărsa pe spate. N-o fi cunoscut Copoiul cuvintele pe care le îngâna, dar putea ghici că însemnau nişte lucruri necurate. Ursuzul îşi ridică arcul, cu o sprânceană înălţată întrebător. Clătinând din cap, Copoiul scoase cuţitul. Nu era sigur că o săgeată ar fi ucis-o pe loc, şi cine ştia ce putea face, după ce era rănită? O lamă de oţel rece în gât nu-i lăsa nicio şansă. Se furişară împreună în cameră. Aerul de-acolo era încins, îngroşat ca apa de baltă. Copoiul înainta tiptil, încercând să nu respire, convins că duhoarea l-ar fi sufocat. Transpira, sau aerul din cameră era umed, căci pielea i se îmbrobonă numaidecât. Păşea cu grijă, croindu-şi drum printre toate lucrurile risipite pe jos – lăzi, urcioare, sticle şi boccele. Îşi potrivi palma umedă pe plăselele cuţitului, aţintindu-şi ochii spre locul dintre umerii femeii, unde avea să-l înfigă… Piciorul său lovi o oală, rostogolind-o cu zgomot. Capul vrăjitoarei se întoarse smucit, cu incantaţia stingându-i-se pe buze. O faţă albă, suptă, palidă ca a unui înecat, cu boială neagră în jurul ochilor înguşti – ochi albaştri, reci ca oceanul. În cerc se lăsase tăcerea. Oamenii de pe margini stăteau încremeniţi, cu feţele şi scuturile atârnând inerte. Mulţimea din spatele lor, precum şi cei înghesuiţi sus pe ziduri, toţi erau nemişcaţi, toţi tăceau ca morţi. 1322

Cu toată furia turbată a lui Nouădegete, cu toate sucelile şi caznele lui, gigantul îl ţinea strâns. Muşchii groşi viermuiau sub pielea albastră, în timp ce braţele mari ale Temutului se încleştau tot mai tare, storcându-i încet viaţa din trup. Gura lui West stătea strânsă de dezamăgire neajutorată. Tot ce făcuse, tot ce îndurase, toate acele vieţi pierdute, degeaba. Bethod avea să scape liber. Apoi, Nouădegete scoase un mârâit animalic. Temutul îl ţinea în loc, dar braţul albastru îi tremura de efort. Ca şi cum dintr-odată i-ar fi secat puterile şi nul putea strânge şi mai tare. În timp ce-i privea, West îşi simţea toate tendoanele din trup încordate până la refuz. Cureaua groasă a scutului îi tăia palma. Avea fălcile încleştate atât de amarnic, încât îl dureau dinţii. Cei doi luptători erau înlănţuiţi laolaltă, sforţându-se în îmbrăţişare din fiecare fibră şi totuşi rămânând ca împietriţi, îngheţaţi în mijlocul cercului. Copoiul sări înainte, cu cuţitul sus, gata să lovească. – Stai. Într-o clipă, înlemni. Niciodată nu mai auzise o voce ca aceea. Un singur cuvânt, şi din minte-i pierise orice gând. Privea ţintă femeia palidă, cu gura deschisă, abia respirând, dorindu-şi să mai spună ceva. – Şi tu, adăugă ea, cu o privire spre Ursuz, al cărui chip se moleşi, rânjind, cu arcul ridicat pe jumătate. Vrăjitoarea îl măsură pe Copoi cu privirea, apoi se bosumflă, parcă dezamăgită. – Aşa se poartă nişte musafiri? Copoiul clipi din ochi. Ce naiba l-o fi apucat, să dea buzna acolo cu cuţitul scos? Nu-i venea să creadă că putuse face una ca asta. Roşi până-n vârful urechilor. – Ăă… îmi pare rău… pe toţi morţii… – Îhhh…! bolborosi Ursuzul, aruncându-şi arcul într-un colţ al odăii, de parcă şi-ar fi dat brusc seama că ţinea în mână un rahat, după care privi nedumerit săgeata. – Aşa mai merge, zâmbi femeia, iar Copoiul îşi dădu seama că rânjea ca un idiot. Se prea putea să-i curgă şi balele, chiar şi câţiva stropi, dar nu-l prea deranja. Atâta vreme cât femeia vorbea, nimic altceva nu părea să mai conteze. Vrăjitoarea le făcu semn să se apropie, mângâind aerul cu degetele ei lungi şi albe: – Nu e nevoie să staţi aşa departe de mine. Haideţi mai aproape. Copoiul şi Ursuzul se poticniră spre ea ca doi copii nerăbdători, cel dintâi cât pe ce să se împiedice de propriile-i picioare, pe când al doilea nimeri peste o masă care-i stătea în drum, mai-mai să cadă-n nas. – Mă numesc Caurib. – A… făcu Copoiul. 1323

Cel mai frumos nume din toate timpurile, nu încăpea nicio îndoială. Uluitor, că un singur cuvânt putea fi atât de frumos. – Harding Ursuzul e numele meu! – Mie mi se spune Copoiul, fin’c-am miros ager, şi… ăă… Pe toţi morţii, da’ greu îi mai era să gândească limpede! Trebuia să facă ceva important, dar nici mort nu-şi mai putea aminti ce anume. – Copoiul… perfect. Vocea ei era liniştitoare ca o baie caldă, ca o sărutare blândă, ca laptele cu miere… – Să n-adormi încă! Copoiului i se legăna capul, iar faţa machiată a lui Caurib se unduia pe dinaintea ochilor lui, ca prin ceaţă. – Scuze! îngăimă el, roşind iar şi încercând să-şi ascundă cuţitul la spate. Aşa, scuze pentru jungher… habar n-am ce… – Nu-ţi face griji. Mă bucur că l-ai adus. Cel mai bine ar fi dacă-l foloseşti ca să-ţi înjunghii prietenul. – Pe el? miji Copoiul ochii spre Ursuz. Ursuzul dădu din cap, rânjindu-i încântat: – Normal că pe mine! – Da, da, bună idee. Copoiul ridică pumnalul, care părea să cântărească o tonă. – Ăă… şi unde ai vrea să i-l înfig, anume? – În inimă ar fi foarte drăguţ. – Că bine zici. Aşa. În inimă să fie. Ursuzul se întoarse cu faţa, pentru a-i oferi o ţintă mai bună. Copoiul clipi din ochi, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. – Atunci, hai să… La naiba, da’ ameţit mai era! Îşi aţinti privirea spre pieptul Ursuzului, ca să se asigure că-l nimerea din prima lovitură, fără să se mai facă de râs. – Hai s-o facem. – Acum! şuieră vrăjitoarea. Înfige-l odată… Tăişul securii scoase un scrâşnet scurt, despicându-i capul drept pe mijloc, până la bărbie. Sângele ţâşni în jur, stropind chipul stupefiat al Copoiului, iar trupul slab al femeii se nărui pe pietre ca şi cum ar fi fost făcut din cârpe. Dow se încruntă, în timp ce sucea coada toporului încoace şi-ncolo, până-i desprinse lama din ţeasta zdrobită a lui Caurib, cu un plescăit slab. – Jigodia asta vorbea prea mult, mormăi el. Sângerosul-Nouă simţi schimbarea. Ca primele mlădiţe verzi ale primăverii. Ca prima adiere caldă, când vine vara. În felul cum îl ţinea Temutul se ascundea

1324

un mesaj. Oasele nu-i mai gemeau, ameninţând să crape. Forţa gigantului era mai mică, iar a lui, mai mare. Trase aer în piept, iar mânia i se aprinse mai arzătoare ca oricând. Încet, încet, îşi îndepărtă faţa de umărul uriaşului, simţi ţepuşa alunecându-i afară din gură. Se răsuci, până i se eliberă gâtul. Până ajunse să privească chipul scofâlcit de efort al Temutului. Sângerosul-Nouă zâmbi, apoi se repezi înainte, iute ca o ploaie de scântei, şi-şi înfipse dinţii adânc în buza de jos a gigantului. Temutul mormăi, îşi schimbă poziţia braţelor, încercă să-i îndepărteze capul, să-şi smulgă din buză dinţii care-l muşcau. Mai uşor, însă, i-ar fi fost să se scuture de ciumă. Braţele îi slăbiră strânsoarea, iar Sângerosul-Nouă îşi răsuci mâna în care ţinea sabia Creatorului. O răsuci cum se răsuceşte şarpele-n cuib, şi încet începu să şi-o elibereze. Braţul stâng al gigantului, cel albastru, se desprinse de trupul SângerosuluiNouă, mâna lui albastră îl apucă de încheietură, dar nicicum nu-l putea opri. Când lăstarul găseşte o crăpătură în munte, rădăcinile sale vor ajunge, de-a lungul anilor, să spargă în bucăţi chiar şi stânca. Aşa că Sângerosul-Nouă se încorda din tot trupul şi aştepta să treacă timpul, încet, şuierându-şi ura în gura tremurătoare a Temutului. Lama se strecura înainte, încet, încet, iar vârful ei înţepă pielea pictată, chiar sub ultima coastă a uriaşului. Sângerosul-Nouă simţi sângele cald şiroind peste garda sabiei şi pumnul lui strâns, curgând din gura Temutului într-a lui, prelingându-i-se prin gât, infiltrându-se afară din rănile de pe spate, pentru a picura pe pământ, aşa cum era firesc. Încet, uşor, lama lunecă în trupul tatuat al Temutului, într-o parte, în sus, înainte. Enormele mâini zgâriau braţul şi spinarea Sângerosului-Nouă, căutând cu disperare să se agaţe de ceva, să poată opri cumplita sfredelire a acelei lame. Dar puterile uriaşului se topeau de la o clipă la alta, ca gheaţa în faţa unui cuptor. Mai uşor ar fi oprit Şuvoiul-Alb, decât pe Sângerosul-Nouă. Mişcarea mâinilor lui era precum creşterea unui copac uriaş, nespus de înceată, dar fără s-o poată opri nici carnea, nici piatra, nici metalul. Partea tatuată a gigantului nu putea fi vătămată. Aşa hotărâse marele Glustrod, cu ani şi ani în urmă, în Vechiul Timp, când cuvintele fuseseră scrise pe pielea Temutului. Dar Glustrod îi însemnase doar o jumătate din trup. Iar acum, încet, uşor, pe nesimţite, vârful sabiei Creatorului trecea dintr-o parte în alta, adâncinduse în jumătatea netatuată, străbătându-i măruntaiele, străpungându-l ca pe o bucată de carne gata să fie pusă la frigare. Gigantul scoase un zbieret ascuţit, asurzitor, şi toată vlaga i se scurse din braţe. Sângerosul-Nouă îşi descleştă fălcile, dându-i drumul, cu un braţ îndoit strâns la spate, în timp ce cu celălalt înfigea tot mai adânc sabia în el. Râdea şuierător printre dinţii încleştaţi, râsul îi ţâşnea prin gaura însângerată din obraz.

1325

Împlântă lama cât de mult putea, iar vârful ei lunecă afară printre platoşele armurii, mai jos de subsuoara uriaşului, lucind roşu în soare. Fenris Temutul se împletici de-a-ndăratelea, continuând să scoată ţipătul acela prelung, cu gura căscată şi un ciucure de salivă însângerată atârnându-i de pe buză. Partea pictată i se vindecase deja, dar cea albă era sfârtecată ca tocătura la bucătărie. Oamenii din jur îl priveau încremeniţi, cu ochii holbaţi pe deasupra scuturilor. Picioarele i se târşâiau prin ţărână, o mână bâjbâia după mânerul înroşit ale sabiei Creatorului, îngropată până la gardă în coastele lui, cu sângele şiroind de pe măciulie şi împroşcând pe jos stropi mari şi roşii. Zbieretul deveni un geamăt întretăiat, un picior i se împiedică de celălalt şi se răsturnă ca un copac doborât, prăvălindu-se pe spate, în mijlocul cercului, cu braţele şi picioarele larg desfăcute. În sfârşit, spasmele feţei i se potoliră şi se lăsă o tăcere adâncă. – Pe toţi morţii… Cuvintele fuseseră rostite încet, gânditor. Logen îşi miji ochii în soarele dimineţii, văzu silueta neagră a omului care-l privea de deasupra porţii înalte. – Pe toţi morţii, în veci nu te-aş fi crezut în stare. Lumea începu să se clatine dintr-o parte-n alta când Logen o luă din loc, cu răsuflarea şuierându-i rece prin rana din obraz, zgâriindu-i gâtlejul îndurerat. Oamenii care formaseră cercul se dădură la o parte din drum, amuţiţi, cu scuturile uitate în mâini. – Nu te-aş fi crezut în stare, dar când e vorba de ucis, nu se găseşte om mai bun! Şi nici mai rău! Mereu am spus-o! Cu pas şovăielnic, Logen intră pe poarta deschisă, găsi o arcadă şi porni în sus pe treptele nesigure, în spirală. Cizmele-i foşneau pe pietre, lăsând în urmă dâre roşietice. Sângele se prelingea, pic, pic, pic, de pe degetele inerte ale mâinii stângi. Îl dureau toţi muşchii. Glasul lui Bethod îi scormonea auzul. – Dar tot eu voi râde la urmă, Sângerosule-Nouă, este? Nu mai eşti decât o frunză pe apă! Orice ploicică poate să te măture! Logen se poticnea mai departe, cu coastele arzându-i, cu fălcile încleştate strâns, cu umărul frecându-i-se de peretele curb. Sus, tot mai sus, în spirală, mereu în spirală, lăsând în urmă-i ecourile respiraţiei scrâşnite. – Niciodată n-o să ai nimic! Niciodată n-o să fii nimic! Niciodată n-o să laşi în urmă altceva decât hoituri! Ieşi pe acoperiş, clipind din ochi în lumina dimineţii, şi scuipă o gură de sânge peste umăr. Bethod stătea lângă creneluri. Oamenii Numiţi se dădură la o parte din calea lui Logen. – Eşti făcut din moarte, Sângerosule-Nouă! Eşti făcut din… Pumnul lui Logen îl izbi în falcă, iar Bethod se împletici înapoi. Cealaltă mână a lui Logen îi pocni obrazul, făcându-l să se clatine peste parapet, cu balele sângerii curgându-i din gura zdrobită. Logen îl apucă de ceafă şi-i trimise un

1326

genunchi în faţă, simţind cum i se sfărâma nasul. Îşi încleştă degetele în părul lui Bethod, strâns, îi trase capul în sus şi-l lovi de pietre. – Mori! şuieră el. Bethod zvâcnea, bolborosea, iar Logen îl mai dădu o dată cu capul de pietre, şi încă o dată. Cercul de aur zbură de pe ţeasta spartă, rostogolindu-se pe un acoperiş, cu un zornăit vesel. – Mori! Oasele trosniră, iar sângele ţâşni pe pietre cu stropi mari şi în dâre subţiri. Palid-ca-Zăpada şi Oamenii Numiţi se holbau, albi la faţă, neputincioşi şi temători, îngroziţi şi încântaţi. – Mori, scursură! Şi, cu un ultim efort, Logen ridică trupul ferfeniţit al lui Bethod în aer şi-l prăvăli peste metereze. Îl privi cum cădea. Îl privi cum se zdrobea de pământ, rămânând pe o parte, cu braţele şi picioarele întinse în poziţii nefireşti, cu degetele încovoiate ca şi cum ar fi încercat să se agaţe de ceva, cu capul ca o pată neagră pe solul pietros. Toate chipurile mulţimilor de oameni aflaţi jos se întorseseră spre leşul acela, cu ochii şi gurile larg deschise, apoi se ridicară să se uite la Logen. Crummock-i-Phail, care stătea în mijlocul lor, lângă trupul uriaş al Temutului rămas în centrul cercului de luptă, îşi ridică încet braţul gros şi lung, arătând în sus cu degetul său cărnos: – Sângerosul-Nouă! urlă el. Regele Nordicilor! Logen îl privea gâfâind sufocat, cu picioarele tremurându-i, încercând să înţeleagă. Furia i se risipise, lăsând în urma ei doar o cumplită oboseală. Oboseală şi durere. – Regele Nordicilor! repetă cineva, de undeva din mulţime. – Nu… horcăi Logen, dar nimeni nu-l auzi. Toţi erau prea îmbătaţi de sânge şi furie, sau ocupaţi cu cele mai simple gânduri, sau prea speriaţi ca să spună altceva. De peste tot începură să răsune cântări, mai întâi ca nişte pârâiaşe, apoi şuvoaie, amestecându-se într-un torent, iar Logen nu putea decât să se uite, cu mâinile strânse pe crenelul însângerat, încercând să nu cadă. – Sângerosul-Nouă! Regele Nordicilor! Lângă el, Palid-ca-Zăpada se lăsase într-un genunchi, cu blana albă a mantalei stropită de sângele lui Bethod. Dintotdeauna fusese primul care să lingă fundul cel mai apropiat, dar nu era singurul. Toţi îngenuncheau, sus pe ziduri şi jos pe iarbă. Carlii Copoiului şi cei ai lui Bethod. Oamenii care ţinuseră scuturile pentru Logen şi cei care le ţinuseră pentru Temut. Poate că Bethod îi învăţase o lecţie. Poate că uitaseră cum să-şi fie singuri stăpâni şi aveau nevoie de altcineva care să le spună ce să facă. – Nu… şopti iar Logen, însă nu reuşi să scoată decât un bolborosit surd.

1327

N-avea putere să-i oprească, la fel cum n-ar fi avut nici să ţină cerul să nu cadă. În acel moment, i se păru că oamenii plătesc într-adevăr pentru faptele lor. Uneori, însă, plata nu e aceea la care se aşteaptă. – Sângerosul-Nouă! mugi din nou Crummock, în timp ce cădea în genunchi, ridicând braţele spre cer. Regele Nordicilor!

1328

Un bine mai mare Încăperea era o altă boxă peste măsură de luminoasă. Avea aceiaşi pereţi albicioşi, presăraţi cu pete brune. Mucegai, sau sânge, sau şi una, şi alta. Aceeaşi masă, aceleaşi scaune rablagite. Aproape nişte instrumente de tortură în sine. Aceleaşi dureri arzătoare în piciorul lui Glokta, în şold şi în spate. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Acelaşi prizonier, după câte ar fi putut spune oricine, cu acelaşi sac de pânză groasă pe cap. La fel ca zecile şi zecile care au trecut prin camera asta în ultimele câteva zile, şi întocmai la fel ca şi celelalte zeci, înghesuiţi în celulele de dincolo de uşă, aşteptând la discreţia noastră. – Foarte bine, făcu Glokta un semn obosit cu mâna, să începem. Frost scoase sacul de pe capul prizonierului. Un chip kantic lung şi slab, cu riduri adânci în jurul gurii şi o barbă neagră tunsă îngrijit, vârstată cu argintiu. Un chip demn şi înţelept, cu ochi adânciţi în cap, care tocmai se adaptau la lumină. Glokta izbucni în râs. Fiecare hohot îl înjunghia la baza şirei ţepene a spinării, propagându-se până în gâtul rigid, dar nu se putea stăpâni. Chiar şi după atâţia ani, soarta încă mai poate să-mi joace farse. – Şe-i die râs? mârâi Frost. Ştergându-şi ochiul umed, Glokta îi răspunse: – Practician Frost, suntem realmente onoraţi. Cel mai nou prizonier al nostru este nimeni altul decât Maestrul Farrad, cândva din Yashtavit, Kanta, iar mai recent, domiciliat la o adresă magnifică în capătul Căii Regale. Îl avem în faţa noastră pe cel mai bun dentist din Cercul Lumii. Şi trebuie să admirăm ironia. Farrad clipi din ochi, orbit de lumină. – Te cunosc. – Da. – Ai fost prizonierul gurkienilor. – Da. – Cel pe care l-au torturat. Ţin minte… ai fost adus la mine. – Da. Prizonierul înghiţi în sec. Ca şi cum simpla amintire ar fi de ajuns pentru a-l face să vomite. Ridică privirea spre Frost, iar ochii trandafirii ai acestuia i-o susţinură, fără să clipească. Se uită în jur, prin camera sordidă, mânjită cu sânge, spre dalele crăpate, peste tăblia zgâriată a mesei. Ochii îi poposiră asupra confesiunii aşternute pe hârtia din faţa lui. – După tot ce ţi-au făcut… cum mai poţi face aşa ceva, acum? Glokta îi arătă lui Farrad rânjetul său ştirb. – După tot ce mi-au făcut, cum aş putea face altceva? 1329

– De ce sunt aici? – Din acelaşi motiv ca şi toţi ceilalţi care ajung aici, răspunse Glokta, privindu-l pe Frost cum îşi proptea vârfurile degetelor grele pe coala de hârtie, pentru a o împinge încet spre prizonier. Ca să mărturiseşti. – Să mărturisesc ce? – Păi, că spionezi pentru gurkieni. Chipul lui Farrad se încreţi a neîncredere. – Nu sunt spion! Gurkienii mi-au luat tot ce aveam! Când au venit, am fugit de-acasă! Sunt nevinovat, nu se poate să nu ştiţi! Fireşte. La fel ca toţi spionii care au mărturisit în camera asta, de câteva zile încoace. Dar toţi au recunoscut, fără excepţie. – Semnezi hârtia? – N-am nimic de mărturisit! – Oare de ce nimeni nu poate răspunde la întrebările pe care i le pun? Glokta îşi întinse spatele îndurerat, îşi suci gâtul dintr-o parte în alta, trosnind, îşi frecă rădăcina nasului între două degete. Nu-i ajuta cu nimic. Dar, în fond, nimic nu-mi ajută. De ce trebuie mereu să îngreuneze aşa de mult situaţia, şi pentru ei, şi pentru mine? – Practician Frost, eşti aşa de amabil să-i arăţi bunului maestru tot ce-am lucrat până acum? Albinosul scoase de sub masă o găleată de tablă turtită şi deşertă conţinutul, fără ceremonie, în faţa prizonierului. Pe masă se rostogoliră tot soiul de dinţi, învârtindu-se şi clănţănind. Sute şi sute. Dinţi de toate formele, mărimile şi culorile, de la cea albă, prin toate nuanţele de galben, până la cafeniu închis. Dinţi cu rădăcini însângerate şi fâşiuţe de carne prinse de ele. Vreo doi căzură de pe masă, săltând pe dalele murdare ale pardoselii, până în colţurile camerei întunecoase. Farrad se holbă îngrozit la gunoiul stomatologic plin de sânge din faţa lui. Nici chiar Prinţul Dinţilor n-a mai văzut niciodată aşa ceva. Glokta se aplecă înainte. – Îndrăznesc să presupun că şi dumneata ai scos vreun dinte, doi, la viaţa dumitale. Buimac, prizonierul dădu din cap. – Deci, probabil îţi poţi imagina ce obosit mă simt după atâtea extracţii. Deasta aş dori, sincer, să terminăm cât mai rapid posibil. Nu te vreau aici şi, cu siguranţă, nici dumneata nu vrei să mai stai. Ne putem ajuta unul pe altul. – Ce trebuie să fac? murmură Farrad, cu limba plimbându-i-se nervos prin gură. – Nu e complicat deloc. Mai întâi, semnezi confesiunea. – Şcuje, bălmăji Frost, aplecându-se să înlăture de pe document câţiva dinţi, dintre care unul lăsă în urmă o dâră lungă, rozacee. 1330

– Apoi, mai numeşti încă doi. – Încă doi ce? – Ei, încă doi spioni ai gurkienilor, desigur, dintre ai dumitale. – Dar… nu cunosc niciun spion! – Atunci, pot fi de folos alte nume. Ai fost nominalizat deja, de mai multe ori. Dentistul înghiţi în sec, apoi clătină din cap şi împinse hârtia din faţa lui. Un om curajos şi cinstit. Dar curajul şi cinstea nu sunt cele mai potrivite calităţi întro cameră ca asta. – Am să semnez. Dar nu voi numi oameni nevinovaţi. Dumnezeu să aibă milă de mine, însă n-am s-o fac. – S-ar putea ca Dumnezeu să aibă milă de dumneata, dar nu El ţine în mână cleştii de-aici. Înhaţă-l. Frost îl apucă pe Farrad de ceafă, cu mâna lui albă şi mare, ale cărei tendoane se reliefară pe pielea palidă în timp ce-i deschidea gura cu forţa. Apoi, îndesă depărtătorul între maxilarele prizonierului şi răsuci şurubul cu degetul mare şi cel arătător, până i le desfăcu larg. – Ah…! gemu dentistul. Auuu…! – Ştiu. Şi abia începem. Glokta dădu la o parte capacul casetei, privind lemnul lustruit, oţelul tăios, sticla lucioasă desfăcută în afară. Ce naib…? Între ustensile se vedea un loc gol, deconcertant. – Pentru numele lui Dumnezeu! Ai luat cleştele de-aici, Frost? – Nnu, mârâi albinosul, clătinând din cap cu îndârjire. – La naiba! Nu-i în stare nici unul din nenorociţii ăştia să aibă grijă de instrumente? Du-te-alături şi vezi dacă putem lua unul cu împrumut, măcar. Practicianul ieşi greoi din cameră, lăsând uşa grea întredeschisă în urma lui. Glokta îşi frecă piciorul, strâmbându-se. Farrad îl privea fix, cu saliva prelingându-i-se din colţul gurii căscate cu forţa. Ochii ieşiţi din orbite i se rostogoliră într-o parte, când de pe coridor se auzi un urlet înfundat de durere. – Îmi cer iertare, spuse Glokta. De obicei, ne organizăm mult mai bine, dar în ultimele zile am fost îngrozitor de ocupaţi pe-aici. Înţelegi, avem atâtea probleme de rezolvat… Frost reveni, închizând uşa, şi-i înmână lui Glokta, cu mânerele înainte, un cleşte ruginit. Pe muchii se vedea sânge uscat şi câteva fire de păr creţ. – Asta-i tot ce-au avut? E murdar! Frost ridică din umeri: – Şi se conteajă? Ai şi tu dreptate, cred… Glokta oftă prelung, ridicându-se cu greu de pe scaun, pentru a se apleca înainte să privească în gura lui Farrad. Şi ce dantură frumoasă mai are şi el… O bijuterie de perle albe. Cred că te-ai putea aştepta la

1331

o comoară dentară, din partea unei comori de dentist. Orice altceva ar fi o reclamă jalnică a meseriei. – Îţi aplaud curăţenia. Este un privilegiu rar să interoghezi un om care apreciază just importanţa igienei bucale. Nu pot spune că am văzut vreodată o dantură mai apropiată de perfecţiune, i-o lăudă Glokta, bătând încântat cu cleştele în dinţii lui Farrad. Ar fi mare păcat să-i smulgem, doar ca să mărturiseşti peste zece minute, şi nu acum – dar, asta e… Şi strânse cleştele în jurul unui dinte, potrivindu-şi mânerele în palmă. – Uuuh… bălmăji Farrad. Uuuh! Glokta îşi ţuguie buzele, ca şi cum ar fi stat pe gânduri, apoi îi dădu drumul. – Hai să-i mai dăm bunului maestru o şansă de a vorbi. Frost deşurubă depărtătorul şi îl scoase din gura dentistului, trăgând după ea şi un şirag de bale. – Doreşti să ne spui ceva? – Semnez! gâfâi Farrad, cu o lacrimă prelingându-i-se pe obraz. Aşa să-mi ajute Dumnezeu, semnez! – Şi vei indica încă doi complici? – Orice vreţi… vă rog… orice… – Excelent, se bucură Glokta, privind tocul care scârţâia pe coala de hârtie. Cine urmează? Auzi uşa deschizându-se, în spatele lui, şi întoarse capul încruntat, gata să ţipe la vizitatorul inoportun. – Eminenţa Voastră… şopti el, cu o dezamăgire abia ascunsă, strâmbându-se în timp ce se chinuia să se ridice de pe scaun. – Nu e nevoie să te ridici, n-am toată ziua la dispoziţie. Glokta se pomeni încremenit în cea mai dureroasă postură cu putinţă, îndoit undeva între poziţia aşezat şi cea în picioare, şi fu nevoit să se lase la loc pe scaun, cu o mişcare deloc elegantă, în timp ce Sult intra în cameră, iar trei dintre practicienii lui uriaşi rămâneau tăcuţi în uşă. – Poate-l rogi pe accidentul ăsta al naturii să ne lase. Ochii lui Frost se îngustară, săgetând spre ceilalţi practicieni, pentru a reveni apoi la Sult. – Foarte bine, răspunse grăbit Glokta. Practician Frost, poţi să duci prizonierul. Albinosul descuie cătuşele lui Farrad şi-l ridică pe dentist de pe scaun cu mâna sa albă, pentru a-l târî de zgardă, gâfâind, spre uşa din fundul încăperii, căreia îi trase zăvorul cu mâna liberă. Mai aruncă o privire încruntată peste umăr, iar Sult se încruntă şi el. În sfârşit, trânti uşa în urma lui. Eminenţa Sa se aşeză pe scaunul din faţa lui Glokta. Fără îndoială, e cald încă, de la fundul năduşit al viteazului şi preacinstitului Maestru Farrad. Mătură

1332

câţiva dinţi de pe masa din faţa lui, cu latul unei mâini înmănuşate, risipindu-i pe pardoseală. Nepăsător, de parc-ar fi fost firimituri de pâine… – În Agriont este în curs de desfăşurare o conspiraţie mortală. Am făcut ceva progrese spre demascarea ei? – I-am interogat pe majoritatea prizonierilor kantici, am obţinut un număr convenabil de mărturisiri, n-ar trebui să fie… Sult făcu un gest nervos cu mâna. – Nu asta, nătărăule. Mă refeream la nemernicul de Marovia şi pionii lui, aşanumitul Întâiul dintre Magi şi aşa-zisul nostru rege. Chiar şi acum, cu gurkienii bătând la porţi? – Eminenţa Voastră, am presupus că războiul ar avea întâietate… – Nu te duce pe tine mintea să presupui nimic, mârâi Sult. Ce probe ai adunat contra lui Bayaz? Am dat peste ceva ce n-ar fi trebuit să găsesc, la Universitate, apoi am fost cât pe ce să fiu înecat la mine-n baie. – Până acum… nu mare lucru. – Dar despre ascendenţa Regelui Jezal Întâiul? – Şi acea cale pare să fie… o fundătură. Sau o cale în capătul căreia se află propria mea moarte, dacă patronii mei de la Valint şi Balk află ceva… Iar ei le află pe toate. Buzele Arhilectorului se răsfrânseră. – Atunci, ce naiba ai făcut în ultima vreme? În ultimele trei zile, am fost ocupat să smulg mărturisiri fără niciun sens din gurile unor oameni nevinovaţi, ca să creez impresia că avem şi noi o ocupaţie. Când anume să mai am timp şi să dau statul jos? – Am fost ocupat să caut spioni gurkieni… – De ce n-aud niciodată de la tine şi altceva decât scuze? Am început să mă întreb, de când eficienţa ta a intrat într-un asemenea declin, cum ai reuşit să împiedici atâta vreme ca Dagoska să cadă în mâinile gurkienilor. Trebuie să fi avut nevoie de-o sumă fabuloasă ca să întăreşti fortificaţiile de apărare ale oraşului… Glokta fu nevoit să facă un mare efort pentru ca ochiul care i se zbătea să nu-i sară din cap. Stai la un loc, piftie săltăreaţă, că altfel s-a zis cu noi! – Ghilda Negustorilor de Mirodenii a fost convinsă să contribuie, din moment ce erau în joc propriile lor mijloace de subzistenţă… – Ce generozitate necaracteristică din partea lor! Acum, dacă stau să mă gândesc, constat că toată povestea din Dagoska are o aromă cam stranie. Mereu mi s-a părut ciudat că ai preferat să te debarasezi de Magistresa Eider într-un mod atât de privat şi expeditiv, în loc s-o trimiţi la mine. Din rău spre mai rău, până la cel mai îngrozitor de rău…

1333

– O greşeală de calcul din partea mea, Eminenţa Voastră. M-am gândit să vă scutesc de deranjul… – Lichidarea trădătorilor nu e pentru mine niciun deranj. Ştii bine asta, replică Sult, în timp ce în jurul ochilor albaştri i se adânceau riduri de furie. S-ar putea oare ca, după toate prin câte-am trecut împreună, să mă iei de prost? Glasul lui Glokta scrâşni incomod în gâtlejul uscat: – În niciun caz, Arhilector Sult. Doar un megaloman cu acte-n regulă. Şi ştie. Ştie că nu-s tocmai un sclav ascultător. Dar cât de mult o fi ştiind, oare? Şi de la cine să fi aflat…? – Ţi-am dat o sarcină imposibilă, aşa că te consider nevinovat până la proba contrară. Dar această bunăvoinţă va dura numai atât timp cât lucrezi cu succes. M-am săturat să te tot îmboldesc. Dacă nu-mi rezolvi problemele cu noul nostru rege în următoarele două săptămâni, îl voi pune pe Superiorul Goyle să dezgroape el răspunsurile întrebărilor mele despre Dagoska. Din carnea ta scofâlcită am să-l pun să le dezgroape, la nevoie. M-am făcut clar înţeles? Ca o oglindă visserină. Două săptămâni ca să aflu răspunsurile, că de nu… fragmente dintr-un corp măcelărit găsite plutind pe lângă docuri. Însă chiar dacă aş pune acele întrebări, Valint şi Balk îl vor informa pe Eminenţa Sa despre aranjamentul nostru şi… umflate de apa mării, mutilate oribil, de nerecunoscut. Vai de bietul Superior Glokta. Un om aşa de arătos şi de mult iubit, şi ce ghinion pe capul lui! Oare unde-o să apară? – Înţeleg, Arhilector Sult. – Atunci, de ce mai pierzi vremea pe-aici? Ardee West însăşi fu cea care deschise uşa, ţinând în mână un pahar pe jumătate plin cu vin. – A, Superior Glokta, ce surpriză plăcută! Pofteşte, te rog! – Pari aproape încântată să mă vezi. O reacţie cam rară, într-adevăr, la apariţia mea. – Şi de ce n-aş fi? replică ea, făcând un pas graţios într-o parte pentru a-l lăsa să treacă. Câte fete au norocul de-a avea un torţionar pe post de guvernantă? Nimic nu se compară cu privilegiul ăsta, ca să încurajeze peţitorii. Şontâcăind, Glokta trecu pragul. – Unde ţi-e camerista? – S-a speriat din cauza nu ştiu cărei armate gurkiene, aşa c-am lăsat-o să plece. S-a dus la mama ei, în Martenhorm. – Şi eşti gata de plecare şi tu, sper? întrebă el, urmând-o în camera de zi, caldă şi luminată doar de lucirea tăciunilor din cămin, cu perdelele şi obloanele trase. – De fapt, m-am hotărât să rămân în oraş.

1334

– Serios? Prinţesa tragică, oftând în castelul pustiu? Abandonată de servitorii ei necredincioşi, frângându-şi mâinile neajutorate, în timp ce duşmanii înconjoară şanţul de apărare? pufni Glokta. Eşti sigură că ţi se potriveşte rolul? – Mai bine decât ţi se potriveşte ţie cel al cavalerului pe un cal alb, venind cu sabia scoasă s-o salveze pe demoazela la ananghie, îl măsură ea cu o privire dispreţuitoare. Sperasem să am parte de un erou măcar cu jumătate din dinţi în gură. – Credeam că, după atâta vreme, te-ai învăţat să te-alegi cu mai puţin decât speri. Că eu, unul, ştiu că da. – Ce pot să spun? Sunt o fire romantică. Ai venit aici doar ca să-mi spulberi visele? – Nu, pe-asta pot s-o fac şi fără să mă deranjez atâta. Mă gândeam să bem ceva şi să purtăm o conversaţie care să nu includă un cadavru mutilat. – În faza asta, mi-e greu să spun în ce direcţie ar lua-o conversaţia noastră, dar băutura ţi-o pot promite. Îi turnă un pahar, iar Glokta îl bău din patru înghiţituri prelungi. Apoi îl întinse să-i mai pună, molfăindu-şi gingiile îndulcite. – Cu toată seriozitatea, gurkienii mai au doar o săptămână, cel mult, până vor pune Adua sub asediu. Ar trebui să pleci cât mai curând posibil. Ardee îi umplu din nou paharul, apoi şi pe al ei. – N-ai observat că jumătate din oraş a avut aceeaşi idee? Vechiturile roase de purici pe care nu le-a rechiziţionat armata trec dintr-o mână-n alta la cincizeci de mărci bucata. Cetăţenii nervoşi dau năvală din toate colţurile Midderlandului. Coloane de refugiaţi fără apărare, rătăcind peste întinderi de noroi, cu o milă pe zi, încotoşmănaţi cu toate lucrurile de valoare pe care le mai au, în timp ce vremea devine tot mai rece – prăzi uşoare pentru orice tâlhar, pe-o rază de-o sută de mile. – Adevărat, fu nevoit Glokta să recunoască, în timp ce se potrivea cu chiu, cu vai într-un fotoliu de lângă foc. – Şi-n fond, unde să mă duc? Jur că nu mi-a mai rămas în Midderland niciun prieten sau rudă. Ai vrea să mă ascund în pădure, să aprind focul frecând două beţe şi să vânez veveriţe cu mâinile goale? Nu, mulţumesc, aici voi fi mai în siguranţă, şi în condiţii considerabil mai confortabile. Am cărbuni pentru foc, iar pivniţa e plină până la refuz. Pot să rezist luni în şir. Arătă cu un gest molatic spre perete: – Gurkienii vin dinspre vest, iar noi suntem în partea de răsărit a oraşului. Nici chiar în palat n-aş fi mai în siguranţă, îndrăznesc să spun. S-ar putea să aibă dreptate. Aici, cel puţin, pot s-o supraveghez cât de cât. – Foarte bine, mă înclin în faţa raţionamentului. Sau, m-aş înclina, dacă spinarea mea mi-ar permite. Ardee se aşeză în celălalt fotoliu. 1335

– Şi cum mai e viaţa în coridoarele puterii? – Friguroasă. Aşa cum sunt adesea coridoarele, răspunse Glokta, mângâinduşi buzele cu un deget. Mă aflu într-o situaţie dificilă. – Am o oarecare experienţă cu situaţiile de soiul ăsta. – Asta e mai… complicată. – Ei, atunci, explic-o în nişte termeni pe care o proastă needucată ca mine să-i poată înţelege. Şi de ce nu? Oricum privesc deja moartea în faţă. – În termenii unei proaste needucate, aşadar, imaginează-ţi următoarele… având o nevoie disperată de anumite favoruri, le-ai promis unor oameni foarte bogaţi şi puternici – doi, mai exact – că te vei mărita cu ei. – Hm… Mi-ajunge unul. – Nici unul nu ţi-ar ajunge, în cazul ăsta anume. Amândoi sunt bătrâni şi de-o urâţenie de-a dreptul hidoasă. Ardee ridică din umeri. – Urâţenia se iartă uşor, când eşti bogat şi puternic. – Dar aceşti doi peţitori tind spre manifestări violente de gelozie. Manifestări periculoase, dacă infidelitatea ta desfrânată ar ajunge cunoscută. Speraseşi să te poţi eschiva de la una sau alta dintre promisiuni, la un moment dat, dar acum datele nunţilor se apropie şi descoperi că încă mai eşti… încurcată strâns cu amândoi. Mai strâns decât oricând, chiar. Ce faci? Ardee îşi boţi buzele şi trase adânc aer în piept, pe gânduri, apoi îşi aruncă o şuviţă de păr peste umăr, cu un gest teatral. – I-aş aduce pe amândoi în pragul nebuniei, cu isteţimea mea fără pereche şi frumuseţea mea irezistibilă, apoi aş pune la cale un duel între ei. Cel care câştigă va primi răsplata supremă: pe mine de nevastă, fără a bănui o clipă că-i fusesem promisă şi fostului său rival. De vreme ce e bătrân, aş spera sincer să moară cât mai repede, lăsându-mă o văduvă respectată. Îi zâmbi în lungul nasului. – Ce-ai zice de asta, domnule? Glokta clipi din ochi. – Mă tem că metafora şi-a pierdut relevanţa. – Sau… miji Ardee ochii spre tavan, după care pocni din degete. S-ar putea să-mi folosesc subtilele vicleşuguri feminine… Îşi trase umerii înapoi, cu bustul scos în evidenţă. – … ca să prind în cursă un alt treilea bărbat, şi mai puternic şi bogat decât ei. Tânăr, chipeş şi cu membre mlădioase, cred, dacă tot vorbim în metafore. M-aş mărita cu el şi, cu ajutorul lui, i-aş distruge pe ceilalţi doi, lăsându-i dezamăgiţi şi fără un ban. Ha! Ce părere ai? Glokta îşi simţi pleoapa tresărind şi şi-o apăsă cu o mână. Interesant… – Un al treilea peţitor… murmură el. La asta nu m-am gândit. 1336

Scaunul lui Skarling Departe, jos, apa spumega năvalnic. În timpul nopţii plouase din belşug, iar acum râul se umflase, devenind un torent furios care rodea întruna baza falezei. Apă rece şi neagră, spumă rece şi albă, sub stânca rece şi neagră. Forme mărunte – galben-auriu, portocaliu aprins, violet, în toate culorile focului – se învârteau şi se zbăteau duse de curenţii nebuneşti, în orice direcţie le purta ploaia. Frunze pe apă, întocmai ca el. Iar acum, se părea că ploaia avea să-l ducă spre sud. Ca să mai lupte. Să omoare oameni care nu auziseră niciodată de Logen Nouădegete. Simplul gând făcea să-i vină rău. Dar îşi dăduse cuvântul, iar un om care nu se ţine de cuvânt nici nu se poate numi om. Aşa obişnuia să-i spună tatăl lui. Petrecuse ani şi ani fără să se ţină de mare lucru. Fără să se ţină de cuvânt, sau de cuvintele tatălui său, şi fără să ţină la vieţile altora – toate însemnând mai puţin decât nimic. Lăsase de izbelişte toate promisiunile făcute soţiei şi copiilor lui. Îşi călcase cuvântul faţă de oamenii săi, faţă de prietenii lui şi faţă de sine însuşi, deatâtea ori că nici nu le mai ştia numărul. Sângerosul-Nouă. Cel mai temut om din Nord. Un om care toată viaţa lui umblase numai printr-un cerc de sânge. Un om care toată viaţa nu făcuse decât rău. Şi tot timpul se uitase la cer şi ridicase din umeri. Dând vina pe cine era mai aproape şi spunându-şi că el nu avea încotro. Bethod nu mai era. Logen se răzbunase în sfârşit, dar lumea nu devenise dintrodată mai bună. Lumea era aceeaşi, la fel ca el. Îşi răsfiră degetele mâinii stângi pe piatra umedă, îndoite şi şubrezite de zeci de rupturi vechi, cu nodurile zgâriate şi pline de coji, cu unghiile rupte şi înnegrite pe dedesubt. Privi un moment ciotul familiar. – Încă viu, şopti el, aproape nevenindu-i să creadă. Durerea din coastele lovite îl făcu să tresară, gemând, când se întoarse de la fereastră, înapoi în sala cea mare. Sala tronului lui Bethod, care acum era al său. Gândul îi smulse un râs slab, ca un râgâit din pântec, însă chiar şi acela îi împunse cusăturile de pe obraz şi tâmplă. Porni şontâc-şontâc peste pardoseala întinsă, fiecare pas fiind un calvar. Sunetul cizmelor frecate de podele reverbera din grinzile tavanului înalt, peste vuietul râului de afară. Fascicule de lumină ceţoasă, pline de praf, se încrucişau în forme stranii pe scânduri. În apropiere, pe un piedestal, se înălţa Scaunul lui Skarling. Sala, şi oraşul, şi pământurile din jur, toate se schimbaseră, devenind de nerecunoscut, dar Logen socotea că scaunul arăta cam la fel ca pe vremea lui Skarling. Skarling Fărăglugă, cel mai mare erou al Nordului. Omul care unise clanurile pentru a lupta contra Uniunii, demult. Omul care adunase tot Nordul laolaltă, cu ajutorul cuvintelor şi al gesturilor, cel puţin pentru câţiva ani. 1337

Un scaun simplu pentru un om simplu – bucăţi de lemn, mari şi cinstite, vopsea scorojită pe margini, suprafeţe netezite de fiii lui Skarling, şi de nepoţii lui, şi de oamenii care-i conduseseră de-atunci clanul. Până când Sângerosul-Nouă venise să bată la porţile Carleonului. Până când Bethod îşi însuşise tronul, pretinzând că era tot ceea ce fusese Skarling, în timp ce reunea Nordul prin forţa focului, a oţelului şi a fricii. – Ei, ce faci? Logen întoarse smucit capul, pentru a-l vedea pe Dow cel Negru rezemat în uşă, cu braţele încrucişate pe piept. – N-ai de gând să te aşezi pe el? Deşi picioarele îl dureau atât de rău încât abia dacă se mai putea ţine pe ele, Logen clătină din cap. – Mie mi-a plăcut întotdeauna să mă aşez pe pământ. Nu sunt un erou, şi nici Skarling n-a fost rege. – A refuzat o coroană, din câte-am auzit. – Coroane… scuipă Logen pe paie, cu salivă încă rozacee de la tăieturile din gură. Regi… Un rahat, toată ideea, iar pentru mine, cea mai proastă alegere din câte se putea. – Da’ nu zici nu, totuşi, mm? Logen se încruntă la el. – Ca să vină alt nemernic, şi mai rău decât Bethod, să se-aşeze pe scaunul ăla şi să facă Nordul să verse şi mai mult sânge? Poate-oi fi în stare de ceva bun, deacolo de sus. – Poate… îi susţinu privirea Dow. Numai că unii oameni nu-s croiţi ca să facă nimic bun. – Iar vorbiţi de mine? chicoti Crummock, intrând cu paşi mari pe uşă, urmat de Copoi şi de Ursuz. – Nu toată lumea vorbeşte de tine, Crummock, îi spuse Copoiul. Ai dormit bine, Logen? – Mda, minţi el. Ca un mort. – Şi acum? Logen privi iar scaunul. – Spre Sud, cred. – Spre Sud, mârâi Ursuzul, fără să dea prin nimic de înţeles dacă o găsea o idee rea sau bună. Logen îşi atinse cu limba carnea ciopârţită dintr-o latură a gurii, doar ca să simtă, fără niciun motiv serios, cât de tare îl durea. – Calder şi Scale sunt încă pe-acolo, pe undeva prin preajmă. Nu încape nicio îndoială că Bethod i-a trimis să mai caute nişte ajutoare. De dincolo de Crinna, sau din văile de sus, sau de cine ştie unde… Crummock chicoti încet. 1338

– Aha, treburile bune nu se termină niciodată. – Vor cauza necazuri, mai devreme sau mai târziu, comentă Copoiul, nu măndoiesc. – Cineva trebuie să stea aici şi să vegheze la cum merg lucrurile. Să le dea de urmă ălora doi, dacă se poate. – O să stau eu, replică Dow cel Negru. – Eşti sigur? Dow ridică din umeri. – Nu-mi plac corăbiile, şi nici Uniunea nu-mi place. N-am nevoie să fac ditamai drumul ca să mă dumiresc de asta. Şi am destule socoteli cu Calder şi Scale. O să-mi aleg nişte carli din ăia care-au mai rămas, şi-am să le fac o vizită. Îşi afişă rânjetul răutăcios, bătându-l pe Copoi pe braţ. – Mult noroc vă doresc, acolo jos, cu sudicii. Ţie mai ales, ce zici, Sângerosule-Nouă? N-ar fi bine să mai pierdem încă un Rege al Nordicilor, acuma, nu? Şi ieşi din sală, cu pas ţanţoş şi braţele încrucişate pe piept. – Câţi oameni ne-au mai rămas? – Să tot fie vreo trei sute, acum, dacă ia şi Dow câţiva la el. Logen scoase un oftat prelung. – Atunci, mai bine să se pregătească de plecare. N-ar fi bine ca Furiosul să plece fără noi. – Cine-o să vrea să se ducă? întrebă Copoiul. După toate prin câte-au trecut în ultimele luni? Cui îi mai arde de omoruri? – Unora care nu prea ştiu să facă nimic altceva, cred, ridică Logen din umeri. Bethod avea aur acolo, jos, nu? – Mda, avea ceva. – Atunci, împărţiţi-l. Cât mai mult pentru fiecare om care vine cu noi. O parte acum, o parte la-ntoarcere. Cred că vor fi câţiva care să primească oferta. – Poate. Dacă-i vorba de aur, oamenii vorbesc de nu mai pot. Nu-s sigur c-au să şi lupte de n-au să mai poată, când o veni vremea. – Om vedea, aş zice. Câteva clipe, Copoiul îl privi lung. Drept în ochi. – De ce? – Fiindcă mi-am dat cuvântul. – Şi? Înainte nu-ţi prea păsa, nu? – Nu pot zice că da, şi tocmai aici e problema, replică Logen, înghiţind în sec; avea în gură un gust coclit. Ce altceva poţi face, decât să-ncerci să fii mai bun? Copoiul dădu din cap, încet, fără să-şi ia ochii dinspre chipul lui Logen. – Că bine zici, şefule. Atunci, spre sud. – Mhm, făcu şi Ursuzul, şi amândoi ieşiră pe uşă, lăsându-l în sală doar pe Crummock. 1339

– Deci, spre Uniune cu voi, aşa-i, Maiestate? În sud, să omorâţi nişte maronii sub soare? – Spre sud. Logen îşi răsuci un umăr îndurerat, lângă gâtul la fel de îndurerat, apoi şi pe celălalt. – Vii şi tu? Desprinzându-se de perete, Crummock păşi spre el, cu oasele colierului ţăcănindu-i în jurul gâtului gros. – Nu, nu, nu, eu nu. Mi-a plăcut cât am stat împreună, zău că da, da’ toate au un sfârşit, nu? Am stat departe de munţi prea multă vreme, şi nevestelor mele le-o fi dor de mine. Căpetenia delenilor îşi desfăcu larg braţele, făcu un pas înainte şi-l cuprinse strâns pe Logen. Puţin cam prea strâns, dacă era s-o spună p-a dreaptă. – Pot să aibă un rege, dacă vor unul, îi şopti el la ureche, da’ nu pot zice că vreau şi eu. Mai ales nu pe omul care mi-a omorât fiul, hmm? Logen simţi că-l lua cu frig, de la rădăcinile firelor de păr până-n vârful degetelor. – Ce credeai? Că n-o să aflu? continuă deleanul, trăgându-se mai înapoi pentru a-l privi pe Logen în ochi. L-ai măcelărit în văzul tuturor, nu? L-ai căsăpit pe micul Rond ca pe-o oaie de pus în căldare, şi el era cel mai neajutorat. Rămăseseră singuri în marea sală, numai ei doi, şi umbrele, şi Scaunul lui Skarling. Logen se strâmbă, când braţele lui Crummock îl strânseră şi mai tare, peste vânătăile şi rănile lăsate de armele lui Fenris Temutul. Nu mai avea putere nici cât să se lupte cu-o pisică, şi o ştiau amândoi. Deleanul l-ar fi putut strivi ca pe-o muscă, terminând treaba începută de Temut. Dar nu făcu decât să zâmbească. – Ei, hai, nu-ţi face griji acuma, Sângerosule-Nouă. Am căpătat ce-am vrut, nu? Bethod e mort şi-ngropat, şi Temutu’ lui, şi vrăjitoarea, şi toată ideea aia a lui împuţită de unire a clanurilor, toate s-au dus înapoi în ţărână unde le e locul. Cu tine-n frunte, cutez a spune c-o să mai treacă o sută de ani până când oamenii din Nord n-au să se mai omoare între ei. Aşa că, între timp, poate că noi, ăştia de pe dealuri, o s-avem puţină linişte, hmm? – Sigur c-o s-aveţi, scrâşni Logen printre dinţi, strâmbându-se, în timp ce Crummock îl strângea şi mai tare. – L-ai omorât pe fiu-meu, i-adevărat, da’ mai am destui. Pe ăia mai slabi e mai bine să-i smulgi din rădăcini de mici, ştii, nu? Ăia slabi şi nenorocoşi. Dacă-ţi pui un lup între oi, pe urmă nu te-apuci şi plângi când vezi că ţi-a mâncat-o peuna mai nevolnică, nu? Logen nu putea decât să se holbeze la el. – Chiar că eşti nebun. – Oi fi io nebun, da’ pe-acolo-s unii şi mai răi decât mine. 1340

Se aplecă din nou, pentru a-i şopti la ureche: – Nu eu l-am omorât pe băiat, este? Apoi îi dădu drumul şi-l bătu pe umăr. Aşa cum ar fi făcut-o un prieten, deşi în gestul lui nu se simţea nici urmă de prietenie. – Să nu mai vii niciodată-n Locurile-Nalte, Nouădegete, ăsta-i sfatul meu. Sar putea să nu mai fiu în stare să-ţi fac o primire prietenoasă. Se întoarse şi plecă, încet, în timp ce-i mai spunea peste umăr, legănându-şi un deget cărnos: – Să nu mai apari prin Locurile-Nalte, Sângerosule-Nouă! Luna te iubeşte un pic cam prea mult, pentru gustul meu!

1341

Calităţi de conducător Jezal străbătea străzile pietruite călare pe un armăsar sur magnific, urmat de Bayaz şi Mareşalul Varuz, după care veneau zece Cavaleri din Gardă, conduşi de Bremen dan Gorst, în echipament complet de război. Era o senzaţie stranie şi neliniştitoare să vadă oraşul, de obicei forfotind de oameni, aproape pustiu acum. Numai câţiva copii ai străzii zdrenţăroşi, nişte soldaţi nervoşi din garda oraşului şi unii cetăţeni bănuitori mai stătuseră pe loc, iar acum se grăbeau să se dea la o parte dinaintea convoiului regal. Jezal îşi imagina că majoritatea celor care rămăseseră în Adua stăteau baricadaţi în dormitoare. Şi el ar fi fost tentat să facă acelaşi lucru, dacă nu i-ar fi luat-o înainte Regina Terez. – Când au ajuns? întrebă Bayaz, peste ropotul copitelor. – Avangarda a apărut înaintea zorilor, îl auzi Jezal pe Varuz strigând. Şi toată dimineaţa au venit alte şi alte trupe gurkiene, pe drumul dinspre Keln. Au avut loc câteva ciocniri în cartierele de dincolo de Zidul lui Casamir, dar nimic care să-i încetinească prea mult. Au încercuit deja pe jumătate oraşul. Jezal întoarse brusc capul: – Deja? – Gurkienilor le-a plăcut dintotdeauna să vină pregătiţi, Maiestate, răspunse bătrânul militar, aducându-şi calul lângă al lui. Au început să construiască o palisadă în jurul Aduei şi au adus cu ei catapulte mari. Aceleaşi care s-au dovedit atât de eficiente la asediul Dagoskăi. Pe la amiază, vom fi complet înconjuraţi. Jezal înghiţi în sec. Cuvântul „înconjuraţi” avea în el ceva care-i făcea gâtlejul să se contracte neplăcut. Coloana încetini la pas, maiestuos, în timp ce se apropiau de poarta apuseană a oraşului. Printr-o ironie care nu-i prea făcea plăcere lui Jezal, era aceeaşi poartă prin care intrase el triumfal în cetate, înainte de a fi încoronat ca Înalt Rege al Uniunii. La umbra Zidului lui Casamir se adunase o mulţime de oameni, şi mai mare decât cea care-l salutase după ciudata lui victorie asupra ţăranilor. Acum, însă, starea de spirit nu mai era deloc festivă. În locul fetelor zâmbitoare se vedeau bărbaţi încruntaţi, florile proaspăt culese erau înlocuite de arme vechi. Deasupra capetelor se înălţau tot felul de prăjini, ca o pădure învălmăşită, cu vârfurile şi muchiile lucind în soare. Furci şi suliţe improvizate, căngi de tot felul, cozi de mătură cu cuţite prinse în locul paielor. Nişte membri ai Gărzii Regale erau însoţiţi de străjeri cu ochii mijiţi, printre negustori şi meşteşugari cu jiletci de piele şi săbii lustruite, sau muncitori cocârjaţi, cu arcuri antice şi expresii crunte. Erau tot ce-aveau mai de soi. Îi însoţeau diverşi cetăţeni, bărbaţi şi femei de toate vârstele, echipaţi cu arme şi armuri fel de fel, încropite din te miri ce. Sau cu nimic. Era greu de spus cine să fi 1342

fost militar şi cine civil – dacă mai exista vreo diferenţă. Toţi se uitau la rege, în timp ce descăleca grăbit, cu pintenii de aur zornăind. Se uitau la el, îşi dădu Jezal seama, când porni printre ei, cu garda de corp în armuri însoţindu-l. – Ei sunt apărătorii cartierului ăstuia? îi murmură Jezal Lordului Mareşal Varuz, care-l urma îndeaproape. – O parte din ei, Maiestate. Împreună cu câţiva orăşeni entuziaşti. Un spectacol înduioşător. Jezal ar fi dat bucuros o mulţime înduioşătoare pe una eficientă, dar presupunea că un lider trebuie să pară întotdeauna neîmblânzit în faţa celor ce-l urmează. Bayaz i-o spusese de-atâtea ori… Cât de adevărat era acest lucru pentru un rege în faţa supuşilor săi – de două ori mai adevărat, de trei…? Mai ales un rege a cărui coroană recent dobândită ar putea fi considerată cam alunecoasă – în cel mai bun caz. Aşa că se îndreptă de spate, îşi ridică bărbia brăzdată de cicatrice cât de sus îndrăznea, şi-şi aranjă cu o mână înmănuşată mantia tivită cu auriu. Îşi văzu de drum prin mulţime, cu mersul său ţanţoş şi încrezător dintotdeauna, ţinându-şi o mână pe măciulia sabiei, în speranţa că nimeni nu bănuia cazanul de îndoială şi teamă ce-i clocotea scăzut înapoia ochilor. Oamenii murmurau în timp ce trecea prin faţa lor, cu Varuz şi Bayaz urmându-l grăbiţi. Unii încercau să facă plecăciuni, alţii nici nu se osteneau. – Regele! – Credeam că-i mai înalt… – Jezal Bastardul. Jezal întoarse brusc capul, dar nu avea de unde să ştie cine vorbise. – Ăsta-i Luthar! – Ura pentru „Maiestatea Sa”! se auzi un strigăt, urmat de o rumoare fără vlagă. – Pe-aici, spuse un ofiţer palid din faţa porţii, indicând o scară, cu un gest parcă de scuză. Jezal o urcă vitejeşte, câte două trepte o dată, cu pintenii răsunând. Ieşi pe acoperişul turnului porţii şi încremeni, cu buza răsfrântă de dezgust. Cine stătea acolo, dacă nu vechiul lui prieten, Superiorul Glokta, cocoşat peste baston, cu respingătorul său zâmbet ştirb pe faţă? – Maiestatea Voastră, rânji el, cu ironie în glas. Ce onoare copleşitoare. Şi ridică bastonul, pentru a arăta spre parapet. – Acolo sunt gurkienii. Jezal încerca să formuleze o replică potrivit de acidă, în timp ce urmărea cu privirea direcţia bastonului lui Glokta. Clipi din ochi, iar muşchii feţei i se pleoştiră. Fără o vorbă, trecu pe lângă bătrânul schilod. Gura marcată de cicatrice i se deschidea încet, şi aşa rămase.

1343

– Inamicul, mârâi Varuz, iar Jezal încercă să-şi imagineze ce-ar fi zis Logen Nouădegete la vederea unei asemenea privelişti. – Rahat… Pe câmpiile umede, peste drumuri şi printre tufişuri, între ferme, sate şi cele câteva pâlcuri de copaci bătrâni din împrejurimile oraşului, trupele gurkiene roiau cu miile. Drumul larg şi pietruit către Keln, care se arcuia spre sud printre terenurile agricole netede, arăta ca un râu unduitor, forfotitor, sclipitor, de oameni în marş. Soldaţi gurkieni în coloană, scurgându-se lin pentru a inunda câmpia, pentru a înconjura oraşul cu un inel uriaş de oameni, lemn şi oţel. Stindarde înalte se ridicau deasupra gloatei trepidante, simboluri aurii strălucind în lumina apoasă a soarelui de toamnă. Drapelele legiunilor Împăratului. Dintr-o singură privire, Jezal numără zece. – O oaste considerabilă, remarcă Bayaz. Era îngrozitor de puţin spus. Glokta rânji: – Gurkienilor nu le place să călătorească de unii singuri. Parapetul la care se referise mai-nainte se ridica deja, o linie întunecată şerpuind pe câmpiile noroioase, la câteva sute de paşi în faţa zidurilor, cu un şanţ nu prea adânc paralel cu el. Mai mult decât adecvat pentru a împiedica aprovizionarea oraşului din exterior. Mai departe, începeau să se contureze câteva tabere: întinderi vaste de corturi albe, rânduite în careuri ordonate, câteva având deasupra coloane de fum negru care pluteau deja spre cerul alb, de la focurile de gătit şi fierării. Tot aranjamentul emana un sentiment profund şi îngrijorător de permanenţă. O fi fost Adua încă în mâinile Uniunii, însă nici chiar cel mai mincinos patriot n-ar fi putut nega că împrejurimile oraşului aparţineau deja Împăratului din Gurkhul. – Trebuie să recunoaştem că sunt bine organizaţi, comentă posac Varuz. – Da… organizarea lor… Dintr-odată, glasul lui Jezal devenise uscat ca nişte podele vechi. Afişarea unei expresii vitejeşti părea mai degrabă nebunească decât curajoasă. O duzină de călăreţi se desprinseseră din rândurile gurkienilor, iar acum se apropiau în trap uşor. Deasupra lor fluturau două flamuri prelungi, de mătase roşie şi galbenă, înscrise cu caractere kantice aurii. Era şi un steag alb, atât de mic încât abia dacă se vedea. – Soli, mârâi Întâiul dintre Magi, clătinând încet din cap. O biată scuză pentru nişte nătărăi bătrâni cărora le place să se audă vorbind despre tratamente umane, înainte de a începe măcelul. Cred că, în materie de nătărăi bătrâni cărora le place să se audă vorbind, tu eşti expertul suprem. Aşa ar fi replicat Jezal, dar îşi păstră ideea pentru sine, în timp ce privea grupul gurkian care se apropia într-o tăcere apăsătoare. În frunte călărea un om

1344

înalt, cu luciri aurii pe coiful ascuţit şi armura lustruită, stând în acea poziţie arogantă care, chiar şi de la distanţă, ţipă a autoritate. Mareşalul Varuz se încruntă: – Generalul Malzagurt. – Îl cunoşti? – A comandat forţele Împăratului, în ultimul război. Luni în şir ne-am tot hărţuit. Am parlamentat de mai multe ori. Un adversar foarte dibaci. – Totuşi, i-ai venit de hac, nu? – În cele din urmă, Maiestate, răspunse Varuz, departe de-a arăta încântat. Atunci, însă, aveam o armată. Comandantul gurkian se apropia tropăind prin amestecătura de clădiri părăsite ce se întindeau dincolo de Zidul lui Casamir. Îşi struni calul în faţa porţii, privind mândru în sus, cu o mână în şold. – Sunt generalul Malzagurt! strigă el cu un accent kantic pronunţat. Reprezentantul ales al Magnificenţei Sale, Uthman-ul-Dosht, Împăratul Gurkhulului. – Eu sunt Regele Jezal Întâiul. – Fireşte. Bastardul. Nu avea niciun rost să nege. – Aşa este. Bastardul. De ce nu intri, generale? Am putea vorbi faţă-n faţă, ca doi oameni civilizaţi. Ochii lui Malzagurt se abătură spre Glokta. – Iartă-mă, dar răspunsul dat de guvernul dumitale emisarilor neînarmaţi ai Împăratului nu a fost întotdeauna… civilizat. Cred că prefer să rămân în afara zidurilor. Deocamdată. – Cum doreşti. Cred că-l cunoşti deja pe Lordul Mareşal Varuz, nu? – Fireşte. Pare să fi trecut o veşnicie de când ne-am zbenguit prin pustietăţile secetoase. Aş spune că mi-ai lipsit… dar n-o fac. Cum o mai duci, vechiul meu prieten şi duşman? – Destul de bine, mormăi Varuz. Malzagurt arătă spre vasta întindere a puterii de luptă desfăşurate în spatele lui. – Ţinând seama de împrejurări, hmm? Nu-l cunosc pe celălalt… – Ăla-i Bayaz. Întâiul dintre Magi. Un glas calm şi lin. Aparţinea unuia dintre însoţitorii lui Malzagurt. Un om îmbrăcat simplu, în alb, cam ca un preot. Nu părea mult mai vârstnic decât Jezal, şi arăta foarte chipeş, cu o faţă netedă şi închisă la culoare. Nu purta armură şi nici vreo armă. Îmbrăcămintea şi şaua lui simplă nu aveau niciun fel de podoabe. Cu toate acestea, ceilalţi membri ai soliei, ba chiar şi Malzagurt, îl priveau cu un respect vizibil. Cu teamă, aproape.

1345

– Aha… se uită în sus generalul, mângâindu-şi îngândurat barba scurtă, căruntă. Deci, ăsta e Bayaz. Tânărul dădu din cap. – El este. Nu ne-am mai văzut de mult timp. – Nici pe departe de-atât de mult timp, Mamun, şarpe blestemat! se agăţă Bayaz de parapet, cu dinţii dezgoliţi. Bătrânul Mag se pricepea aşa de bine să joace rolul unchiului blajin, încât Jezal uitase ce înspăimântătoare puteau fi accesele lui neaşteptate de furie. Şocat, făcu un pas într-o parte, ridicând pe jumătate o mână ca să-şi apere faţa. Aghiotanţii şi stegarii gurkieni se chirciră în şei, unul ajungând chiar să vomite cu zgomot. Până şi Malzagurt îşi pierdu o halcă însemnată din postura eroică. Mamun, însă, rămase cu privirea îndreptată în sus, la fel de calm ca înainte. – Unii dintre fraţii mei credeau că poate ai fugit, dar eu ştiam ce ştiam. Khalul spunea mereu că mândria ta va fi cea care-ţi va veni de hac, şi iată dovada. Acum, mi se pare ciudat că te-am crezut cândva un mare om. Arăţi îmbătrânit, Bayaz. Te-ai împuţinat la trup. – Orice lucru pare mai mic când stă mult mai sus decât tine! mârâi Întâiul dintre Magi, pe un ton cumplit de ameninţător, în timp ce-şi răsucea capătul bastonului pe pietrele pasarelei. Vino mai aproape Mâncătorule, şi-ai să-mi poţi judeca slăbiciunea în timp ce arzi! – A existat o vreme când mă puteai strivi doar c-un cuvânt, nu mă îndoiesc. Acum, însă, cuvintele tale nu mai sunt decât vorbe-n vânt. Puterile ţi s-au risipit încet, de-a lungul anilor, câtă vreme ale mele niciodată n-au fost mai mari. Am în spatele meu o sută de fraţi şi surori. Tu ce aliaţi ai, Bayaz? întrebă el, privind de-a lungul meterezelor cu un zâmbet batjocoritor. Doar pe cei pe care-i meriţi. – S-ar putea să-mi găsesc nişte aliaţi care te vor surprinde. – Mă îndoiesc. Demult, Khalul mi-a spus care avea să fie ultima ta speranţă, deznădăjduită. Şi timpul a dovedit că avea dreptate, la fel ca întotdeauna. Aşadar, te-ai dus până la marginea Lumii, alergând după umbre. Umbre întunecate chiar, pentru unul care se numeşte un om drept. Şi ştiu că ai dat greş, afirmă preotul, arătându-şi două şiruri de dinţi albi. Sămânţa a ieşit din istorie, demult. Îngropată, la multe leghe sub pământ. Scufundată, adânc sub fundul oceanului. Iar speranţele tale s-au scufundat şi ele odată cu ea. Nu ţi-a mai rămas decât o singură cale. Vii cu noi de bunăvoie, ca să fii judecat de Khalul pentru trădare? Sau va trebui să intrăm noi să te luăm? – Îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie de trădare? Tu, care ai trădat cele mai înalte principii ale ordinului nostru şi ai încălcat legea sacră a lui Euz? Câţi ai ucis, ca să fii acum atât de puternic pe cât eşti? Mamun se mulţumi să ridice din umeri. – Foarte mulţi. Ne-ai lăsat multe căi întunecate din care să alegem, Bayaz, şi am făcut toate sacrificiile de care am avut nevoie. N-are niciun rost să ne certăm 1346

pentru trecut. După atâtea secole, stând pe laturile opuse ale unei mari prăpăstii, cred că niciunul dintre noi nu-l va convinge vreodată pe celălalt. Învingătorii pot hotărî cine a avut dreptate, la fel cum au făcut întotdeauna, încă de mult dinaintea Vechiului Timp. Îţi ştiu deja răspunsul, dar Profetul ar dori să pun întrebarea: vii la Sarkant, ca să răspunzi pentru odioasele tale crime? Vii să fii judecat de Khalul? – Judecat? mârâi Bayaz. El să mă judece pe mine, ucigaşul ăla bătrân cu capul umflat? Râsul său ca un lătrat răsună în jos de pe ziduri. – Hai şi ia-mă, dacă îndrăzneşti, Mamun. Te-aştept! – Atunci, vom veni, murmură întâiul ucenic al lui Khalul, privindu-l încruntat pe sub sprâncenele sale negre şi subţiri. Ani după ani ne-am pregătit. Cei doi rămaseră tăcuţi, uitându-se crunt unul la altul, iar Jezal se încruntă şi el. Îl nemulţumea senzaţia neaşteptată că, într-un fel, totul nu era decât un conflict între Bayaz şi acel preot, iar el, deşi rege, părea un copil care trage cu urechea la o ceartă a părinţilor, neavând niciun cuvânt de spus. – Declară-ţi termenii, generale! mugi el. Malzagurt îşi drese glasul. – Mai întâi, dacă-i predai Împăratului oraşul Adua, este dispus să te lase să-ţi păstrezi tronul, ca supus al lui, fireşte, plătind tributul cuvenit. – Câtă generozitate din partea lui! Şi trădătorul, Lordul Brock? Am înţeles că i-aţi promis coroana Uniunii. – Nu avem niciun angajament definitiv faţă de Lordul Brock. În fond, nu el ţine oraşul în mână – dumneata îl ţii. – Şi nici nu-i prea respectăm pe cei care-şi trădează propriii stăpâni, adăugă Mamun, cu o privire neguroasă spre Bayaz. – În al doilea rând, cetăţenilor Uniunii li se va permite să trăiască mai departe conform propriilor lor legi şi obiceiuri. Vor continua să trăiască în libertate. Sau, mai aproape de libertate decât au fost vreodată, cel puţin. – Mărinimia voastră e uluitoare! Jezal ar fi vrut să vorbească ironic, dar nu-i prea reuşise. – În al treilea rând, strigă generalul, cu o privire nervoasă într-o parte, spre Mamun, ne va fi predat omul cunoscut ca Bayaz, Întâiul dintre Magi, legat în lanţuri, ca să poată fi transportat la Templul din Sarkant, pentru a fi judecat de Profetul Khalul. Aceştia sunt termenii noştri. Refuzaţi-i, şi Împăratul va decreta ca Midderlandul să fie tratat ca orice provincie cucerită. Mulţi oameni vor fi ucişi, şi mult mai mulţi vor fi luaţi în sclavie. Se vor instala guvernatori gurkieni, Agriontul vostru va fi transformat în templu, iar actualii voştri conducători… închişi în celule, în beciurile palatului imperial. Instinctiv, Jezal începu să deschidă gura pentru a refuza. Apoi se opri. Harod cel Mare, fără îndoială, ar fi scuipat un răspuns sfidător, cu orice preţ, poate chiar 1347

s-ar fi şi uşurat pe emisarul de jos. Simpla idee de a negocia cu gurkienii contravenea tuturor convingerilor lui dintotdeauna. Dar, dacă stătea să se gândească, termenii erau cu mult mai generoşi decât se aşteptase vreodată. Probabil că Jezal s-ar fi bucurat de mai multă autoritate, ca supus al lui Uthman-ul-Dosht, decât acum, cu Bayaz suflându-i mereu în ceafă, zi şi noapte. Putea să salveze vieţi nenumărate, doar cu o vorbă. Vieţi adevărate, ale unor oameni adevăraţi. Ridică mâna, frecându-şi uşor cu un deget bărbia brăzdată de cicatrice. Cunoscuse destule suferinţe, pe câmpiile nemărginite ale Vechiului Imperiu, ca să se gândească temeinic înainte de a risca atâtea vieţi, şi pe a lui în special. Ideea celulelor de sub palatul Împăratului îl făcea să nu se grăbească. Era ciudat că tocmai lui îi revenea o decizie atât de vitală. Lui, unui om care, cu nu mai mult de un an în urmă, mărturisise mândru că nu se pricepea la nimic şi că puţin îi păsa. Dar, în fond, Jezal începea să aibă îndoieli că orice om într-o poziţie de înaltă autoritate ştia vreodată cu adevărat ce făcea. Tot ce putea spera era să-şi păstreze o vagă iluzie că ar fi fost posibil. Şi, ocazional, poate, să încerce să influenţeze cât de puţin mersul orb al evenimentelor, într-o direcţie sau alta, cu nădejdea disperată că alesese calea cea potrivită. Dar care era direcţia potrivită? – Dă-mi odată răspunsul! strigă Malzagurt. Am pregătiri de făcut! Jezal se încruntă. Se săturase de dictatele lui Bayaz, dar cel puţin bătrânul ticălos jucase un rol în ascensiunea lui spre tron. Se săturase de dispreţul lui Terez, dar ea măcar era soţia lui. Lăsând la o parte orice alte considerente, cam ajunsese la capătul răbdării. Pur şi simplu, refuza să primească ordine, sub ameninţarea sabiei, de la un general gurkian fanfaron şi preotul lui afurisit. – Îţi resping toţi termenii! anunţă el nepăsător, de pe zid. Îi resping total şi complet. Nu prea am obiceiul de a-mi preda sfetnicii sau suveranitatea doar fiindcă aşa mi se cere. Şi cu atât mai puţin unei hoarde de bădărani gurkieni care n-au nici bune maniere, nici vreun dram de minte. Acum nu mai eşti în Gurkhul, generale, iar aici aroganţa dumitale nu mai înseamnă nici cât coiful ăla caraghios pe care-l porţi pe cap. Cred că, până să părăseşti aceste meleaguri, vei învăţa o lecţie aspră. Aş mai putea să adaug, înainte s-o ştergi cu coada-ntre picioare, că vă încurajez, pe tine şi pe preotul tău, să vă luaţi la regulat? Cine ştie, poate-l convingi să vi se alăture şi pe marele Uthman-ul-Dosht, ba încă şi pe atoateştiutorul Profet Khalul, ca să v-o trageţi în patru! Generalul Malzagurt se încruntă. Se sfătui scurt cu un aghiotant, fiind clar că nu prea pricepuse cele mai fine nuanţe ale ultimei fraze. Când în sfârşit se dumiri, făcu un gest furios cu mâna sa negricioasă, lătrând un ordin în kantică. Jezal văzu mai mulţi oameni care mergeau printre clădirile de dincolo de ziduri, cu torţe în mâini. Generalul gurkian aruncă o ultimă privire spre turnul porţii. – Rozalii nenorociţi! mârâi el. Animalelor! Şi, trăgând brusc de frâul calului, o luă din loc, cu ofiţerii după el. 1348

Preotul Mamun mai rămase un moment pe loc, cu tristeţea întipărită pe chipul lui perfect. – Aşa să fie. Ne vom lua pe noi armura. Dumnezeu să te ierte, Bayaz. – Tu ai mai multă nevoie de iertare decât mine, Mamun! Pentru tine să te rogi! – Asta şi fac. În fiecare zi. Dar n-am văzut niciun semn, în toată lunga mea viaţă, că Dumnezeu ar fi iertător din fire. Îşi întoarse calul şi porni încet înapoi, spre liniile gurkiene, printre clădirile abandonate, pe ale căror ziduri începeau deja să urce flăcările. Jezal trase aer în piept, prelung, întretăiat, în timp ce ochii i se îndreptau spre mulţimea de oameni ce mişunau pe câmpii. Fir-ar gura lui a dracu’, că numai în belele îl băga! Acum, însă, era cam târziu ca să se mai răzgândească. Simţi mâna părintească a lui Bayaz pe umăr, acea atingere care în ultimele câteva săptămâni devenise atât de iritantă. Fu nevoit să strângă din dinţi, pentru a nu se feri. – Ar trebui să te adresezi poporului, îi spuse Magul. – Ce? – Cuvintele potrivite ar putea avea o influenţă hotărâtoare. Harod cel Mare putea vorbi în orice moment. Ţi-am povestit cum a fost atunci când… – Foarte bine! îl întrerupse Jezal, răstit. Mă duc. Porni spre parapetul opus, cu tot entuziasmul unui condamnat care urcă pe eşafod. Jos, mulţimea se răsfira în toată diversitatea ei tulburător de pestriţă. Jezal simţea nevoia să-şi strângă centura, dar se stăpâni. Cine ştie de ce, i se tot părea că-i vor cădea pantalonii în faţa tuturor acelor oameni. O idee ridicolă. Îşi drese glasul. Cineva îl văzu şi arătă cu degetul: – Regele! – Regele Jezal! – Vorbeşte regele! Mulţimea se foi, se frământă şi se răspândi, atrasă spre turnul porţii, ca o mare de feţe pline de spaimă, de aşteptare, de nevoia unui ajutor. Încet, zarva din piaţă se stinse, înlocuită de o tăcere adâncă. – Prieteni… compatrioţi… supuşi ai mei! răsună glasul lui Jezal, cu autoritate binevoitoare; un bun început, foarte… retoric. Duşmanii noştri pot fi mulţi… foarte mulţi… Se blestemă în sinea lui. O asemenea mărturisire nu prea le insufla curaj maselor. – Dar vă îndemn să fiţi viteji! Avem ziduri de apărare puternice! strigă el, bătând cu palma în pietrele meterezelor. Curajul nostru este neabătut! continuă, lovindu-şi cu pumnul platoşa lustruită. Vom rezista cu tărie! Aşa mai mergea! Îşi descoperise un talent oratoric înnăscut. Mulţimea se încălzea, putea s-o simtă. – Nu va fi nevoie să rezistăm la nesfârşit! Lordul Mareşal West e chiar acum pe drum încoace, să ne ajute cu armata lui… 1349

– Da’ când vine? zbieră cineva, stârnind un val de bombăneli furioase. – Ăă… Prins pe picior greşit, Jezal aruncă o privire neliniştită spre Bayaz. – Păi… – Când ajung aici? Când? şuieră Întâiul dintre Magi către Glokta, iar schilodul făcu un gest repezit spre cineva de jos. – Curând! Puteţi fi siguri de asta! Blestemat să fie Bayaz, avusese cea mai tâmpită idee. Jezal habar n-avea cum să dea curaj unei adunături atât de bălţate. – Şi copiii noştri? Cu casele noastre cum rămâne? Casa ta o să ardă? Da sau ba? Urmă un iureş de strigăte nemulţumite. – Nu vă temeţi! Vă rog… vă implor…! La naiba! Nu trebuia să roage pe nimeni nimic, doar era rege! – Armata e pe drum! Observă nişte chipuri negre croindu-şi cu forţa drum prin îmbulzeală. Practicieni ai Inchiziţiei. Se adunau, oarecum spre uşurarea lui, în jurul locului de unde răsunau protestele. – Chiar acum pleacă din Nord! Vor veni în ajutorul nostru cât de repede şi-i vor învăţa o lecţie pe câinii ăştia gurkieni… – Când? Când o să… Nişte ciomege negre se ridicară şi căzură, în mijlocul mulţimii, iar întrebarea fu retezată de un ţipăt ascuţit. Jezal se strădui să strige şi mai tare: – Între timp, îi vom lăsa pe nemernicii gurkieni să ne cutreiere liberi câmpiile? Câmpiile părinţilor noştri? – Nu! răcni cineva, spre marea uşurare a lui Jezal. – Nu! Le vom arăta acestor sclavi kantici cum poate să lupte un cetăţean liber al Uniunii! Un cor de încuviinţări călduţe. – Vom lupta vitejeşte ca leii! Feroce ca tigrii! Începuse să se ambaleze, iar cuvintele i se revărsau pe gură ca şi cum chiar lear fi crezut. Poate că le şi credea. – Vom lupta la fel cum am luptat pe vremea lui Harod! A lui Arnault! A lui Casamir! Se înălţă un val de ovaţii. – Nu ne vom afla odihna până când diavolii ăştia gurkieni nu vor fi alungaţi înapoi, dincolo de Marea Circulară! Fără niciun fel de negocieri! – Fără negocieri! repetă un glas. – La dracu’ cu gurkienii!

1350

– Nu vom capitula niciodată! urlă Jezal, dând cu pumnul în parapet. Vom lupta pentru fiecare stradă! Pentru fiecare casă! Pentru fiecare odaie! – Pentru fiecare casă! ţipă o voce, ca turbată, iar cetăţenii din Adua aprobară cu un răget colectiv. Simţind importanţa momentului, Jezal îşi scoase sabia din teacă, cu un scrâşnet cât se putea de războinic, şi o ridică deasupra capului. – Iar eu voi fi mândru să-mi scot sabia alături de voi! Vom lupta unii pentru alţii. Vom lupta pentru Uniune! Fiecare om… bărbat sau femeie… un erou! Izbucniră urale asurzitoare. Jezal îşi agita sabia prin aer, iar lăncile de jos îi urmară exemplul, într-o revărsare de scânteieri. Pumnii loveau pieptarele, băteau în pietre. Pe chipul lui Jezal se ivi un zâmbet larg. Oamenii îl iubeau, şi erau mai mult decât dornici să lupte pentru el. Împreună, aveau să învingă, o simţea. Luase decizia potrivită. – Bine jucat, îi murmură Bayaz la ureche. Bine de tot… Jezal ajunsese la capătul răbdării. Se răsuci spre Mag, cu dinţii dezgoliţi. – Ştiu foarte bine ce fac! N-am nevoie de pisălogelile tale continue… – Maiestate, interveni glasul piţigăiat al lui Gorst. – Cum îndrăzneşti să mă-ntrerupi? Ce naiba… Tirada lui Jezal fu întreruptă de o văpaie roşiatică, zărită cu coada ochiului, căreia-i urmă peste o clipă o detunătură năprasnică. Întoarse scurt capul, pentru a vedea flăcările care izbucneau peste învălmăşeala de acoperişuri, la o oarecare distanţă, spre dreapta. Jos, în piaţă, se auzi o exclamaţie colectivă, şi o mişcare nervoasă străbătu ca un val mulţimea. – A început bombardamentul gurkian, spuse Varuz. O dâră de foc se repezi pe cerul alb, deasupra liniilor gurkiene. Jezal privi cu gura căscată cum capătul ei se prăvălea spre oraş. Căzu între clădiri, de astă dată la stânga lui, stârnind o vâlvătaie orbitoare. Cumplita bubuitură îi ajunse la urechi peste o clipă. De jos se auzeau strigăte. Ordine, poate, sau zbierete de panică. Oamenii porneau care-ncotro, toţi în acelaşi timp. Unii se repezeau spre ziduri, alţii către casele lor, ori nicăieri anume – o îmbulzeală haotică de trupuri înghesuite şi prăjini ce se legănau. – Apă! strigă cineva. – Foc! – Maiestatea Voastră… ciripi Gorst, care deja îl conducea pe Jezal înapoi spre scară. Ar trebui să vă întoarceţi numaidecât în Agriont. Jezal urmări încă o explozie tunătoare, şi mai aproape. Fumul se ridica deja în pete unsuroase, peste oraş. – Da, murmură el, lăsându-se dus la loc sigur; îşi dădu seama că mai ţinea sabia în mână, şi o vârî la loc în teacă, cu un aer vinovat. Da, desigur…

1351

Neînfricarea, după cum observase cândva Logen Nouădegete, este lauda prostului.

1352

Ciocan şi nicovală Glokta se scutura de râs, într-o serie de chicoteli ţiuitoare ce-i bolboroseau printre gingiile goale, în vreme ce scaunul tare scârţâia sub fundul lui osos. Tusea şi scâncetele îi răsunau înfundat, reverberate de pereţii goi ai camerei de zi cam întunecoase. Într-un fel, suna ca o tânguială. Şi poate aşa şi este, măcar puţin. Fiecare smucitură a umerilor lui anchilozaţi îi înfigea cuie în ceafă. Fiecare spasm al cutiei toracice îi trimitea fulgere de durere până-n vârful acelor degete de la picioare care-i mai rămăseseră. Vai, ce ironie! Chicotesc de neputinţă, mă hlizesc cu disperare. Clăbuci de salivă îi săreau de pe buze, în timp ce slobozi un ultim scheunat prelung. Ca behăitul unei oi pe moarte, doar că mai puţin demn. Apoi înghiţi în sec şi se şterse la ochi. De ani buni n-am mai râs aşa de tare. Cred că dinainte de-a se fi apucat de treabă torţionarii Împăratului – n-ar fi de mirare. Şi totuşi, nu-i chiar aşa de greu să te opreşti. La urma urmei, aici nu e nimic cu adevărat comic, este? Ridică scrisoarea şi o mai citi o dată. Superior Glokta, Şefii mei de la casa bancară Valint şi Balk sunt mai mult decât dezamăgiţi de progresele dumitale. A trecut ceva timp de când ţi-am cerut, personal, să ne informezi despre planurile Arhilectorului Sult. În special, cu privire la motivele interesului său permanent faţă de Universitate. De-atunci, n-am mai primit nicio veste de la dumneata. Poate-ţi închipui că sosirea neaşteptată a gurkienilor dincolo de zidurile oraşului a schimbat pretenţiile şefilor mei. Nu s-a schimbat nimic, în niciun fel. Şi nici n-o să se schimbe. Ne vei da raportul până la sfârşitul săptămânii, altfel Eminenţa Sa va fi informat despre loialităţile dumitale divizate. Nu mai este nevoie să adaug că ar fi foarte înţelept să distrugi această scrisoare. Mauthis Glokta privi mult timp hârtia, la lumina singurei lumânări, cu gura sa ferfeniţită căscată larg. Pentru asta am trăit eu luni întregi de chinuri în întunericul temniţelor Împăratului?… Am trecut prin Ghilda Pânzarilor, cu torturi sălbatice?… Mi-am croit drum prin oraşul Dagoska, cu măceluri sângeroase? Ca să-mi sfârşesc zilele în dizgraţie, prins între un birocrat bătrân şi duşmănos şi o bancă plină de escroci trădători? Toate manevrele mele, toate 1353

minciunile, învoielile şi durerea… Toate acele cadavre lăsate pe marginea drumului… pentru asta? Un nou acces de râs îi zgâlţâi trupul, răsucindu-l şi făcându-i spatele îndurerat să scârţâie din toate încheieturile. Eminenţa Sa şi bancherii ăştia se merită unii pe alţii! Chiar şi cu oraşul arzând până-n temelii în jur, nu se pot opri o clipă din jocurile lor. Jocuri ce se pot dovedi fatale pentru bietul Superior Glokta, care n-a făcut decât să-şi dea toată silinţa schiloadă. Fu nevoit să-şi şteargă un muc mic de sub nas, atât de tare îl făcuse să râdă ultimul gând. Aproape că ar fi păcat să ard un document aşa de-ngrozitor de ilar. Poate ar fi mai bine să i-l duc în schimb Arhilectorului? Oare ar fi în stare să vadă latura comică, mă întreb…? Am râde bine împreună? Întinse mâna, apropiind colţul scrisorii de flacăra lumânării, privi focul care o cuprindea dintr-o parte, pentru a se târî apoi peste rândurile scrise, transformând hârtia albă în cenuşă neagră şi îndoită. Arzi, la fel ca speranţele mele, şi ca visurile mele, şi ca viitorul meu glorios, făcut scrum sub palatul Împăratului! Arzi cum a ars Dagoska şi cum cu siguranţă va arde şi Adua, pârjolită de furia Împăratului! Arzi cum mi-ar plăcea mie să-l ard pe Regele Jezal Bastardul, şi pe Întâiul dintre Magi, şi pe Arhilectorul Sult, şi pe Valint şi Balk, şi toată afurisenia asta de… – Îh! Glokta îşi flutură prin aer degetele pârlite, apoi şi le supse între gingiile fără dinţi. Râsul îi pierise dintr-odată. Ciudat… Prin oricâte dureri am trece, tot nu ne obişnuim niciodată cu ele. Mereu ne dăm de ceasu’ morţii ca să scăpăm. În veci nu ne resemnăm cu gândul că vor mai urma. Un colţ al scrisorii încă mai fumega pe jos. Glokta se încruntă şi-l strivi cu o împunsătură sălbatică a bastonului. Prin aer se simţea mirosul greu al fumului. Ca de la o sută de mii de prânzuri arse. Chiar şi acolo, în Agriont, ajunsese o pâclă cenuşie, ca o ceaţă care făcea clădirile din capetele străzilor să se contopească. De câteva zile, incendiile făceau prăpăd prin cartierele exterioare, iar bombardamentul gurkian nu slăbise nici cu o câtime, zi şi noapte. Chiar în timp ce Glokta mergea pe stradă, cu respiraţia ţiuindu-i prin găurile dintre dinţi, în efortul de a pune un picior în faţa celuilalt, se auzi bubuitul înfundat al unui butoi incendiar căzând undeva în oraş, şi simţi prin tălpile cizmelor murmurul mărunt al vibraţiei. Oamenii de pe alee îngheţară, privind alarmaţi în sus. Acei câţiva nenorocoşi care s-au pomenit că n-aveau nicio scuză de a fugi din oraş când au venit gurkienii. Acei ghinionişti care erau prea importanţi, sau nu îndeajuns de importanţi. O mână de optimişti care credeau că asediul gurkian va fi doar alt capriciu trecător – ca o ploaie furtunoasă, sau ca moda pantalonilor scurţi. Prea târziu descoperă cât de amarnic s-au înşelat.

1354

Glokta şontâcăia mai departe, cu capul plecat. Nu dormise o clipă, dar nu din cauza exploziilor care zguduiau oraşul pe întuneric, în ultima săptămână. Am fost prea ocupat să stau treaz, cu mintea învârtindu-mi-se mereu ca o pisică într-un sac, încercând să găsească o ieşire din capcana asta. Cu exploziile m-am obişnuit bine, în timpul vacanţei mele din fermecătoarea Dagoska. Pentru el, durerea carei sfâşia fundul şi spinarea era considerabil mai îngrijorătoare. O, ce aroganţă! Cine-ar fi îndrăznit vreodată să sugereze că într-o zi cizmele gurkiene vor tropăi pe câmpiile rodnice din Midderland? Că fermele frumoase şi satele somnoroase ale Uniunii vor dansa sub focul gurkian? Cine s-ar fi aşteptat ca minunata şi înfloritoarea Adua să se transforme, dintr-un mândru colţ de rai, într-un mândru colţ de iad? Simţi că zâmbea. Bun-venit tuturor! Bun-venit! Eu am fost aici tot timpul. Ce drăguţ, că v-aţi alăturat mie! Auzi nişte cizme de armură bocănind pe drum în spatele lui şi se dădu la o parte, prea târziu, din calea unei coloane grăbite de soldaţi, fiind împins brutal pe iarba de pe margine. Piciorul stâng îi alunecă în noroi, cu un junghi de durere până-n şold. Coloana mărşălui pe alături, cu nepăsare, iar Glokta se strâmbă în urma ei. Oamenii nu mai au nivelul cuvenit de teamă în faţa Inchiziţiei. Se tem prea tare de gurkieni, ca să le mai pese de noi. Se desprinse de zid, cu o strâmbătură şi o ocară, îşi lungi gâtul şi porni şchiopătând mai departe. Înaltul Judecător Marovia stătea încadrat în cea mai mare fereastră a biroului său ca o cutie de rezonanţă, ţinându-şi mâinile la spate. Ferestrele cabinetului dădeau spre vest. Direcţia principală de atac a gurkienilor. În depărtare, deasupra acoperişurilor, coloane de fum cenuşiu se înălţau pe cerul senin, contopindu-se într-un nor negricios ce făcea ca lumina slabă a toamnei să arate şi mai funebru. Când auzi podelele scârţâind sub piciorul fără degete al lui Glokta, Marovia se întoarse, cu un zâmbet primitor pe chipul său bătrân şi zbârcit. – A, Superior Glokta! Nici nu-ţi poţi imagina ce plăcere a fost să-ţi aud anunţată sosirea! Mi-ai lipsit de la ultima vizită. Îmi place atât de mult… stilul dumitale direct. Îţi admir enorm… devotamentul faţă de muncă. Arătă cu un gest leneş spre fereastră: – Legea, trebuie să recunosc, tinde să fie cam somnoroasă în vremuri de război. Însă chiar şi cu gurkienii la porţile oraşului, nobila activitate a Inchiziţiei Maiestăţii Sale continuă, nu-i aşa? Presupun că tot din partea Eminenţei Sale ai venit…? Glokta ezită. Dar numai din obişnuinţă. Trebuie să-i întorc Inchiziţiei sucitul meu spate. Cum m-ar numi Sult? Trădător? Fără îndoială, şi chiar mai rău. Dar fiecare om trebuie să-şi fie loial în primul rând sieşi. Am făcut şi eu sacrificiile mele. – Nu, Înălţimea Voastră. Am venit în numele lui Sand dan Glokta. Şchiopătă până la un scaun, îl trase şi se trânti pe el fără a aştepta vreo invitaţie. De-acuma, am trecut de faza amabilităţilor. 1355

– Sincer vă spun, am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Sincer vă spun, sunteţi ultima mea speranţă. – De ajutorul meu? Cu siguranţă, nu sunteţi lipsit de prieteni puternici! – Ştiu, din regretabilă experienţă, că oamenii puternici nu-şi pot permite să aibă prieteni. – Cum nu se poate mai adevărat, din păcate. Nu ajungi într-o poziţie ca a mea, sau măcar ca a dumitale, fără a înţelege că fiecare om răzbeşte de unul singur, în ultimă instanţă. Marovia îl privi binevoitor, în timp ce se aşeza pe jilţul său înalt. Totuşi, sunt departe de a mă simţi mai la largul meu. Zâmbetele lui sunt întru totul la fel de mortale ca încruntăturile lui Sult, cred. – Prietenii noştri trebuie să fie aceia care pot să nu se facă utili. Reţinând acest lucru, cu ce te pot ajuta? Şi, mai important, ce-mi poţi oferi dumneata în schimb? – Pentru asta, s-ar putea să fie nevoie de unele explicaţii, răspunse Glokta, strâmbându-se din cauza unui cârcel, şi-şi întinse cu forţa piciorul sub masă. Vă pot vorbi absolut cinstit, Înălţimea Voastră? Marovia îşi mângâie barba, îngândurat. – Adevărul este un bun foarte rar şi valoros. Sunt uimit că un om cu experienţa dumitale l-ar dărui pur şi simplu. Mai ales cuiva aflat de cealaltă parte a baricadei, ca să zic aşa. – Mi s-a spus odată că un om pierdut în deşert trebuie să primească orice apă i se oferă, indiferent din ce sursă. – Pierdut, zici? Atunci, vorbeşte deschis, Superiorule, şi vom vedea dacă mă pot lipsi de câteva înghiţituri din bidonul meu. Nu e tocmai o promisiune de salvare, dar e maximum la ce m-aş fi putut aştepta din partea unui om care atât de recent mi-a fost duşman înverşunat. Aşa că… să trecem la mărturisiri, îşi spuse Glokta, revăzând în minte amintirile din ultimii doi ani. Şi ce scârbavnice, ruşinoase şi urâte mai sunt!… Cu ce să încep? – Acum câtva timp, am început să examinez neregulile din Onorabila Ghildă a Pânzarilor. – Îmi amintesc bine afacerea aceea nefericită. – În timpul investigaţiilor, am descoperit că negustorii erau finanţaţi de o bancă. O bancă foarte bogată şi puternică. Valint şi Balk. Îi urmări cu atenţie reacţia, dar ochii lui Marovia nici nu tresăriră. – Ştiu despre existenţa unei asemenea instituţii. – Am bănuit că erau implicaţi în crimele Pânzarilor. Magistrul Kault a apucat să-mi spună atâta lucru, înaintea tragicului său sfârşit. Dar Eminenţa Sa n-a dorit să cercetez mai departe. Prea multe complicaţii, într-o perioadă prea complicată. Ochiul stâng al lui Glokta tresări, şi imediat simţi că începea să-i curgă. – Scuzele mele, mormăi el, în timp ce şi-l ştergea cu un deget. Nu peste mult, am fost trimis la Dagoska, pentru a mă ocupa de apărarea oraşului. 1356

– Sârguinţa dumitale deosebită în acel caz a fost sursa unor neplăceri, în ceea ce mă priveşte, rosti acru Marovia. Felicitările mele. Ai făcut o treabă extraordinară. – Nu-mi pot asuma pe deplin meritul. Sarcina pe care mi-o dăduse Arhilectorul era imposibilă. Dagoska viermuia de trădări şi era înconjurată de gurkieni. Marovia pufni. – Sunt de aceeaşi părere cu dumneata. – Numai de-ar fi fost cineva de aceeaşi părere şi atunci – dar cei de-aici erau foarte ocupaţi, încercând să-şi vină de hac unii altora, ca întotdeauna. Defensiva Dagoskăi era într-o stare complet inadecvată pentru menirea sa. N-am putut-o pune la punct fără bani… – Iar Eminenţa Sa n-a fost foarte darnic. – Eminenţa Sa n-a dat nicio para chioară. Dar, tocmai când aveam mai mare nevoie, a ieşit din umbră un binefăcător neaşteptat. – Un unchi bogat? Ce noroc! – Nu tocmai. Glokta îşi linse locul sărat unde-i stătuseră cândva dinţii din faţă. Şi uite cum secretele încep să iasă la iveală ca rahaţii dintr-o hazna la vremea curăţeniei… – Unchiul meu bogat era nimeni altul decât casa bancară Valint şi Balk. Marovia se încruntă. – Ţi-au acordat un avans? – Graţie generozităţii lor, i-am putut ţine pe gurkieni afară atât timp cât am făcut-o. – Reţinând că oamenii puternici nu au prieteni, ce-au obţinut în schimb Valint şi Balk? – În esenţă? îl privi Glokta imperturbabil pe Înaltul Judecător. Orice voiau. La scurt timp după întoarcerea din Dagoska, investigam moartea Prinţului de Coroană Raynault. – O crimă cumplită. – De care ambasadorul gurkian care a fost spânzurat pentru asta era nevinovat. Pe chipul lui Marovia se citi o tresărire de surpriză abia vizibilă. – Aşa spui dumneata? – Nu încape nicio îndoială. Însă moartea moştenitorului la tron a creat alte probleme – probleme legate de voturile din Consiliul Deschis, iar Eminenţa Sa a fost mulţumit de un răspuns simplu. Am încercat să dau curs chestiunii, însă am fost împiedicat. De Valint şi Balk. – Şi bănuieşti că aceşti bancheri au fost implicaţi în moartea Prinţului de Coroană, aşadar? – Îi bănuiesc de tot felul de lucruri, dar nu prea am dovezi. 1357

Mereu prea multe suspiciuni şi prea puţine probe. – Băncile, mormăi Marovia. Sunt făcute din vânt. Deapănă banii pe bază de ghiceli, şi minciuni, şi promisiuni. Secretele sunt moneda lor curentă, mai valoroasă chiar şi decât aurul. – Aşa am descoperit şi eu. Dar oamenii pierduţi în deşert… – Da, da! Continuă, te rog. Spre surprinderea lui, Glokta constată că se distra de minune. Aproape că i se împiedica limba printre gingii, în graba de a da totul pe gură. Acum, că încep să arunc la vedere secretele pe care le-am ţinut ascunse atâta timp, descopăr că nu mă mai pot opri. Mă simt ca un sărăntoc care-şi face de cap la cumpărături. Îngrozit, dar eliberat. Chinuit, însă şi încântat. Cam aşa te simţi când îţi tai singur beregata, cred – o eliberare glorioasă, dar pe care n-o poţi savura decât o dată în viaţă. Şi, ca şi cum mi-aş tăia beregata, se prea poate ca rezultatul să fie o moarte hidoasă. Mă rog… Tot se apropia, de ceva vreme, nu? Şi nici măcar nu pot susţine că n-o merit înzecit. Se aplecă înainte. Chiar şi aici, chiar şi acum, simt cumva nevoia să vorbesc încet. – Arhilectorul Sult nu e mulţumit de noul nostru rege. Mai cu seamă, e nemulţumit de influenţa pe care o exercită Bayaz asupra lui. Sult găseşte că propriile sale puteri s-au limitat prea mult. Crede, de fapt, că dumneavoastră sunteţi în spatele întregii tărăşenii. Marovia se încruntă: – Nu mai spune!?… Chiar aşa, şi nu-s complet sigur că aş exclude şi eu posibilitatea asta. – Mi-a cerut să găsesc un mijloc de a-l înlătura pe Bayaz… Şi, coborând glasul până aproape de şoaptă: – Sau să-l înlătur pe rege. Presupun că, dacă nu reuşesc, are alte planuri. Planuri care, cumva, implică şi Universitatea. – S-ar părea că-l acuzi pe Eminenţa Sa Arhilectorul de înaltă trădare la adresa statului. Ochii lui Marovia deveniseră lucitori şi duri ca două cuie noi. Suspicios, şi în acelaşi timp teribil de curios. – Ai descoperit vreun lucru care să se poată folosi împotriva regelui? – Înainte de a apuca măcar să mă gândesc la aşa ceva, Valint şi Balk m-au convins cu forţa să renunţ. – Au aflat atât de repede? – Sunt nevoit să consimt că o persoană din apropierea mea s-ar putea să nu fie atât de demnă de încredere pe cât am sperat dintotdeauna. Bancherii nu numai că mi-au cerut să nu mă supun Eminenţei Sale, ci au şi insistat să-l investighez pe el. Vor să ştie ce planuri are. Am la dispoziţie doar câteva zile ca să le îndeplinesc

1358

dorinţa, iar Sult nu mai are încredere în mine nici cât să-mi spună ce-are în latrină, darămite în minte. – Vai de mine… clătină Marovia încet din cap. Vai de mine şi de mine… – Şi, ca să le pună capac la toate, mai cred şi că Arhilectorul ştie considerabil mai multe despre cele întâmplate în Dagoska decât păruse la început. Dacă vorbeşte cineva, s-ar putea să vorbească şi cu unii, şi cu alţii. În fond, dacă poţi trăda pe cineva o dată, nu e foarte dificil s-o faci şi a doua oară. Glokta oftă prelung. Şi iată-ne ajunşi la capăt. Toate secretele au fost date pe faţă. Haznaua cu rahat s-a golit. Iar beregata mea e tăiată de la o ureche la cealaltă. – Asta e toată povestea, Înălţimea Voastră. – Ei bine, Superiorule, e limpede că ai nimerit la mare strâmtoare. O strâmtoare de-a dreptul fatală, mai bine zis. Marovia se ridică şi porni încet prin cameră. – Să presupunem, pentru moment, că ai venit într-adevăr numai ca să te ajut, şi nu ca să mă pui în cine ştie ce situaţie dificilă. Arhilectorul Sult are mijloacele pentru a cauza probleme cum nu se poate mai serioase – plus monumentala obsesie faţă de sine însuşi necesară pentru a încerca s-o facă tocmai în momente ca acestea. În privinţa asta, nu te pot contrazice. – Dacă reuşeşti să obţii probe concludente, aş fi dispus, desigur, să i le prezint regelui. Dar nu pot acţiona împotriva unui membru al Consiliului Închis, şi mai ales contra Arhilectorului, fără dovezi clare. Cea mai bună ar fi o confesiune semnată. – Confesiunea semnată a lui Sult? murmură Glokta. – Un asemenea document ar putea să rezolve mai multe probleme pentru amândoi. Sult ar dispărea, iar bancherii şi-ar pierde puterea asupra dumitale. Gurkienii ar rămâne încă în jurul zidurilor noastre, desigur, dar nu le putem pretinde chiar pe toate. – Confesiunea semnată a Arhilectorului… Şi, în timp ce i-o obţin, nu vrei să culeg şi luna de pe cer? – Sau un bolovan destul de mare ca să declanşeze alunecarea de teren – eventual, confesiunea cuiva convenabil de apropiat lui. Înţeleg că eşti expert în a le obţine, îl privi Înaltul Judecător pe Glokta pe sub sprâncenele sale stufoase. Sau am fost dezinformat? – Nu pot plăsmui probe din eter, Înălţimea Voastră. – Cei pierduţi în deşert trebuie să profite de şansele ce li se oferă, oricât de mici. Găseşte dovezile şi adu-mi-le. Atunci am să pot acţiona, şi nicio clipă mai devreme. Înţelegi că nu-mi pot asuma niciun fel de riscuri pentru dumneata. Mi-e dificil să am încredere într-un om care şi-a ales stăpânul, iar acum îşi alege un altul. 1359

– Care alege? întrebă Glokta, simţind că iar i se zbătea pleoapa. Dacă vă închipuiţi că am ales orice parte din umbra asta jalnică de viaţă pe care o vedeţi în faţa dumneavoastră, vă înşelaţi amarnic. De ales, am ales gloria şi succesul. Dar cutia nu conţinea ce era scris pe capac. – Lumea e doldora de poveşti tragice, replică Marovia, în timp ce îi întorcea spatele, pornind spre fereastră ca să se uite la cerul tot mai întunecat. Mai ales acum. Doar nu te-aştepţi să aibă vreo importanţă pentru un om cu experienţa mea. O zi bună îţi doresc. Orice alt comentariu n-ar avea niciun rost. Glokta se aplecă înainte, împingându-se dureros ca să se ridice cu ajutorul bastonului, şi porni şchiopătând spre uşă. Dar cel mai mic licăr de speranţă a reuşit să se strecoare în beciul umed al deznădejdii mele… Am nevoie doar să obţin o confesiune de Înaltă Trădare din partea şefului Inchiziţiei Maiestăţii Sale… – Şi, Superiorule! De ce nu-i în stare nimeni să termine de vorbit înainte de a mă ridica în picioare? Glokta se întoarse, cu şira spinării arzându-i. – Dacă vorbeşte cineva din preajma dumitale, va trebui să-i închizi gura. Acum. Numai un nebun s-ar gândi să smulgă din rădăcini trădarea din Consiliul Închis înainte de a-şi curăţa de buruieni propria ogradă. – A, în legătură cu ograda mea nu aveţi de ce vă face griji, Înălţimea Voastră, îl învrednici Glokta pe Înaltul Judecător cu cel mai respingător rânjet al său. Tocmai îmi ascut foarfeca.

1360

Caritate Adua ardea. Două cartiere din capătul de la apus – cele Trei Ferme, în colţul de sud-vest al oraşului, şi Arcurile, mai spre nord – erau ciopârţite de răni negre. Din unele continua să iasă fum, coloane uriaşe cu baza luminată palid în portocaliu. Se întindeau în pete uleioase, purtate către vest de un vânt viu, pentru a întinde o perdea noroioasă în faţa asfinţitului. Jezal privea într-o tăcere solemnă, cu pumnii strânşi, amorţiţi, pe parapetul Turnului Lanţurilor. Acolo nu se auzea nici un alt sunet decât şuieratul vântului pe la urechi şi, doar din când în când, câte un zgomot vag de luptă, din depărtare. Mai un strigăt de atac, mai urletul câte unui rănit… Sau, poate, doar un glas de pasăre zburând pe aripile brizei. Preţ de-un moment, Jezal îşi dori să fi fost şi el o pasăre, să poată pur şi simplu zbura din turn, peste pichetele gurkiene, cât mai departe de acel coşmar. Dar nu-i era aşa de uşor să scape. – Zidul lui Casamir a fost spart prima oară acum trei zile, îi explica tărăgănat Mareşalul Varuz. Am respins primele două asalturi, şi în noaptea aceea am reuşit să apărăm cele Trei Ferme, dar a doua zi s-a produs încă o spărtură, şi încă una. Afurisita asta de pulbere care ia foc a schimbat toate regulile. Pot dărâma într-o oră un zid care altfel ar fi rezistat o săptămână. – Lui Khalul i-a plăcut mereu să se joace cu pulberile şi sticlele lui, mormăi Bayaz, fără să rezolve nimic. – În noaptea aia, au luat cele Trei Ferme în forţă, şi nu peste mult au doborât şi porţile de la Arcuri. Şi de-atunci, prin toată partea de vest a oraşului se desfăşoară o luptă continuă. În acel cartier se găsea şi taverna unde Jezal îşi sărbătorise victoria asupra lui Filio, la Turnir. Taverna unde stătuse cu West şi Jalenhorm, cu Kaspa şi Brint, înainte ca ei să plece în Nord, iar el spre Vechiul Imperiu. Oare şi acea clădire ardea acum? Se prefăcuse deja într-o ruină înnegrită? – La lumina zilei, luptăm cu ei corp la corp, pe străzi. Noaptea, pe întuneric, organizăm raiduri. Nicio palmă de pământ nu e cedată fără să se îmbibe cu sânge gurkian. Poate că Varuz spera să spună lucruri încurajatoare, dar nu reuşea decât să-l facă pe Jezal să-i vină rău. Străzile capitalei scăldate în sânge, indiferent al cui sânge o fi fost, nu prea reprezentau principalul lui ţel, ca Rege al Uniunii. – Zidul lui Arnault încă se mai ţine bine, deşi prin centrul oraşului ard focuri. Azi-noapte, flăcările au ajuns până aproape de Patru Colţuri, însă le-a stins ploaia, cel puţin pentru moment. Luptăm pentru fiecare stradă, fiecare casă, fiecare cameră. Întocmai cum aţi spus să facem, Maiestatea Voastră. 1361

– Bine, reuşi Jezal să cârâie, aproape înecându-se cu propria-i vorbă. Când respinsese cu atâta însufleţire termenii generalului Malzagurt, nu era sigur la ce să se aştepte. Îşi imaginase doar, ca prin ceaţă, că avea să le vină cineva în ajutor. Că urma să se întâmple ceva eroic. Iar acum, toată blestemăţia aia sângeroasă mergea din plin, şi nu se zărea niciun semn de salvare miraculoasă. Probabil că, pe-acolo prin fum, aveau loc şi acte de eroism. Soldaţi cărându-şi camarazii răniţi la adăpost, în întunericul plin de funingine. Surori medicale cosând răni la lumina lumânărilor, printre zbierete. Orăşeni repezindu-se în clădirile incendiate, ca să tragă afară copii ce tuşeau. Eroism de un soi cotidian şi deloc glorios. De un soi care nu conta cu nimic pentru deznodământul final. – Alea din golf sunt corăbiile noastre? întrebă el încet, deja temându-se să audă răspunsul. – Aş vrea eu, Maiestate. N-am crezut s-o spun vreodată, dar pe mare sunt mai puternici decât noi. Niciodată nu s-au mai văzut atâtea blestemate de corăbii. Chiar dacă cea mai însemnată parte a marinei noastre n-ar fi plecată să ne aducă armata înapoi din Englia, tot nu-s sigur ce-ar putea să facă. Aşa cum stau lucrurile, va trebui ca oamenii să fie debarcaţi în afara oraşului. E al naibii de incomod, şi ar putea fi mult mai rău decât atât. Docurile sunt un punct slab. Mai devreme sau mai târziu, pot încerca să debarce oameni acolo. Jezal aruncă o privire nervoasă spre apă. Oştiri întregi de gurkieni, şiroind de pe nave pentru a intra în inima oraşului. Calea-de-Mijloc trecea drept prin centrul Aduei, din golf până-n Agriont. Un drum îmbietor de larg, suficient pentru ca o întreagă legiune gurkiană să mărşăluiască de la un capăt la altul, cât ai clipi. Închise ochii şi încercă să respire regulat. Înainte de sosirea gurkienilor, abia dacă putuse avea un moment de linişte, în care să fie scutit de opiniile sfetnicilor. Acum, când chiar avea nevoie de sfaturi, torentul secase brusc. Sult nu mai apărea decât rareori în Consiliul Închis – şi atunci, numai ca să se uite urât la Marovia. Înaltul Judecător însuşi avea prea puţin de oferit, în afară de a deplânge ananghia în care ajunseseră cu toţii. Până şi rezerva de exemple istorice ale lui Bayaz părea să se fi epuizat în sfârşit. Lui Jezal nu-i mai rămânea decât să poarte singur pe umeri toată răspunderea, şi o găsea foarte apăsătoare. Bănuia că situaţia era mult mai neplăcută pentru cei rămaşi fără case, răniţi sau ucişi, dar asta nu prea-l consola. – Câţi morţi avem? se pomeni el întrebând, ca un copil care zgândăreşte o rană. Câţi oameni am pierdut? – De-a lungul Zidului lui Casamir s-au dat lupte aprige, iar cele din cartierele ocupate au fost şi mai grele. S-au înregistrat numeroase victime, din ambele părţi. Aş aprecia că noi avem vreo mie de morţi, cel puţin. Jezal îşi înghiţi saliva acră. Se gândea la apărătorii dezorganizaţi pe care-i văzuse lângă poarta de vest, într-o piaţă care acum, cel mai probabil, era invadată de legiunile gurkiene. Oameni de rând, care-l priviseră cu speranţă şi mândrie. 1362

Apoi, încercă să-şi imagineze cum puteau arăta o mie de cadavre. Îşi închipui o sută, unele lângă altele, în şir. Zece asemenea rânduri, unul deasupra celuilalt. O mie. Îşi muşcă unghia degetului mare, deja roasă până-n carne. – Şi mult mai mulţi răniţi, desigur, adăugă Varuz, răsucind şi el cuţitul în rană. De fapt, nici nu prea mai avem loc pentru ei. Două cartiere sunt ocupate cel puţin parţial de gurkieni, iar forţele lor aruncă butoaie incendiare aproape până-n centrul oraşului. Limba lui Jezal căută spaţiul încă dureros dintre dinţi. Îşi amintea de propria lui durere, pe câmpia fără margini, sub cerul nemilos, cu faţa plină de răni, în timp ce căruţele se hurducau scârţâind. – Deschideţi Agriontul pentru răniţi şi cei rămaşi fără case. Acum, armata fiind plecată, e spaţiu destul. Cazărmi cu mii de locuri, şi multe provizii. Bayaz clătina din capul său pleşuv. – E riscant. N-avem de unde şti pe cine primim. Agenţi gurkieni. Spioni de-ai lui Khalul. Nici unul din ei nu e ceea ce pare. Jezal scrâşni din dinţi. – Sunt pregătit să-mi asum riscul. Sunt rege aici, sau nu? – Sunteţi, mârâi Bayaz, şi ar fi bine să acţionaţi ca atare. Nu e momentul pentru sentimentalisme. Inamicul strânge rândurile în jurul Zidului lui Arnault. Pe alocuri, s-ar putea să fie la nici două mile de locul unde ne aflăm acum. – Două mile? murmură Jezal, aruncând iar o privire agitată spre apus. Zidul lui Arnault se vedea ca o linie cenuşie subţire printre clădiri, arătând teribil de firav de-acolo, de sus – şi neliniştitor de aproape. Dintr-odată, îl cuprinse teama. Nu îngrijorarea vinovată pe care o simţea pentru oamenii aflaţi acolo, în fum, ci o frică reală şi foarte personală pentru propria lui viaţă. Ca aceea pe care o simţise între stânci, când cei doi războinici veneau spre el cu gândul să-l ucidă. Poate că făcuse o greşeală, rămânând în oraş când încă mai avea ocazia să-l părăsească. Poate nu era prea târziu ca să… – Voi rezista sau voi cădea lângă poporul Uniunii! strigă el, înfuriat nu numai pe Mag, ci şi pe propria lui laşitate. Dacă ei sunt gata să moară pentru mine, atunci sunt gata şi eu să mor pentru ei! Se grăbi să-şi mute privirea dinspre Bayaz, întorcându-şi spatele. – Deschide Agriontul, Mareşale Varuz. Poţi să umpli şi palatul cu răniţi, dacă e nevoie. Varuz aruncă o privire nervoasă spre Bayaz, după care se înclină ţeapăn. – Atunci, în Agriont se vor organiza spitale, Maiestatea Voastră. Cazărmile vor fi deschise pentru oameni. Probabil că palatul ar fi mai bine să-l lăsăm încuiat, cel puţin până când situaţia se va înrăutăţi şi mai mult. Lui Jezal îi era greu să-şi imagineze cum ar fi putut arăta o situaţie şi mai gravă. – Bine, bine. Apucaţi-vă de treabă. 1363

Fu nevoit să-şi şteargă o lacrimă de sub ochi, în timp ce se întorcea dinspre oraşul fumegând, pornind către scara cea lungă. Din cauza fumului, desigur. Numai din cauza fumului. Regina Terez stătea singură, încadrată în fereastra vastului lor dormitor. Contesa Shalere încă mai bântuia pe undeva prin palat, dar se părea că învăţase să-şi ţină pentru sine însăşi dispreţul la adresa lui Jezal. Restul doamnelor din suita lui Terez fuseseră trimise înapoi în Styria, înainte ca gurkienii să blocheze portul. Jezal ar fi preferat s-o trimită şi pe regină cu ele – dar, din păcate, aşa ceva era exclus. Terez nici nu se uită spre el, când Jezal închise uşa. Fu nevoit să-şi înăbuşe un oftat greu, în timp ce străbătea încet camera, cu cizmele pline de noroi şi pielea înnegrită de funingine. – Faci murdărie pe jos, remarcă Terez, cu o voce îngheţată ca de obicei, fără să se întoarcă. – Războiul e o treabă murdară, iubirea mea. Îi văzu latura feţei tresărind de silă la auzul ultimelor două cuvinte, şi nici nu ştiu dacă-i venea să râdă sau să plângă. Se aşeză greoi în fotoliul din apropierea ei, fără să-şi atingă cizmele, ştiind tot timpul că asta avea s-o enerveze şi mai tare. Nu putea face niciun lucru care să n-o înfurie. – Trebuie neapărat să vii la mine în felul ăsta? se răsti regina. – A, dar nu puteam sta prea mult timp departe. Eşti soţia mea, la urma urmei. – Nu cu voia mea. – Nici a mea n-a fost, dar sunt dispus să rezolv atât cât se poate! Mă crezi sau nu, aş fi preferat să mă însor cu o femeie care să nu mă urască! Îşi trecu o mână prin păr, făcând un mare efort să-şi înăbuşe furia. – Dar hai să nu ne certăm, te rog. Am deja parte de conflicte destule afară. Peste puterile mele de multe! N-am putea, cel puţin… să ne purtăm civilizat unul cu altul? Terez îl privi lung câteva clipe, încruntată şi gânditoare. – Mă întreb cum poţi… – Cum pot ce? – Să tot încerci. Jezal îndrăzni o frântură de zâmbet. – Sperasem că vei ajunge să-mi admiri persistenţa, dacă nu şi altceva. Soţia lui nu zâmbi, dar lui Jezal i se păru că zărea o uşoară îmblânzire în linia strânsă a gurii. Nu îndrăznea să presupună că începea în sfârşit să se dezgheţe, dar era dispus să se agaţe şi de cea mai mică speranţă. Cam ducea lipsă de speranţe, în ultima vreme. Se aplecă spre ea, privind-o în ochi cu sinceritate.

1364

– Mi-ai dat foarte clar de înţeles ce părere proastă ai despre mine, şi nu cred că te pot învinui. Nici eu nu mă consider prea grozav, crede-mă. Dar încerc… încerc din răsputeri… să fiu un om mai bun. Colţul gurii lui Terez tresări într-un fel de surâs – trist, dar tot surâs. Spre marea lui uimire, întinse mâna şi i-o puse pe obraz, tandru. Lui Jezal i se tăie respiraţia, în timp ce pielea-l furnica sub degetele ei. – De ce nu poţi să înţelegi că te dispreţuiesc? întrebă ea, făcându-l să simtă un fior de gheaţă. Dispreţuiesc felul cum arăţi, felul cum te simţi, sunetul vocii tale. Dispreţuiesc locul ăsta şi oamenii de-aici. Cu cât îl vor arde mai repede gurkienii până-n temelii, cu atât voi fi mai fericită. Îşi retrase mâna, întorcându-se iar spre fereastră, cu profilul ei perfect conturat de o lucire luminoasă. Încet, Jezal se ridică. – Cred c-am să-mi găsesc altă cameră în care să dorm la noapte. Aici s-a făcut deja prea frig. – În sfârşit. Poate fi un blestem groaznic pentru un bărbat să obţină tot ce-a visat vreodată. Dacă descoperă cumva că prăzile sclipitoare sunt găunoase, nu-i mai rămân nici măcar visurile, ca mângâiere. Toate lucrurile pe care Jezal crezuse că şi le dorea – putere, faimă, minunatele accesorii ale măreţiei – nu erau decât praf în vânt. Acum nu-şi mai dorea decât ca viaţa lui să fie la fel ca înainte, când încă nu le dobândise. Dar nu exista cale de întoarcere. Niciodată n-avea să mai fie vreuna. Chiar nu mai avea nimic de spus. Se întoarse cu mişcări ţepene şi porni cu paşi grei spre uşă.

1365

Mai bine să rămână îngropată Când luptele s-au sfârşit, sapi – dacă mai eşti în viaţă. Sapi morminte pentru camarazii morţi. Un ultim semn de respect, indiferent cât de puţin ai avut pentru ei. Sapi cât de adânc poţi să te osteneşti, îi arunci în groapă, îi acoperi cu pământ, şi rămân acolo să putrezească, în uitare. Aşa a mers dintotdeauna. Aveau să se sape multe gropi la sfârşitul luptelor. Multe morminte, şi de-o parte, şi de alta. Douăsprezece zile, de-acum, de când începuse ploaia de foc. De când mânia lui Dumnezeu începuse să se prăvălească peste rozaliii ăia încrezuţi, făcând din mândrul lor oraş o pustietate înnegrită. Douăsprezece zile de când începuse măcelul – lângă ziduri, pe străzi şi prin case. Vreme de douăsprezece zile, în lumina rece a soarelui, în ploaia măruntă, în fumul înecăcios, şi vreme de douăsprezece nopţi, la lumina pâlpâitoare a focurilor, Ferro fusese în grosul bătăliei. Cizmele ei bocăneau pe dalele lustruite, lăsând urme negre pe pardoseala imaculată. Cenuşă. Acoperea de-acum cele două cartiere unde lupta făcea prăpăd. Se amestecase cu ploaia, formând o pastă clisoasă, ca un clei negru. Învăluia totul: clădirile care încă mai stăteau în picioare, scheletele calcinate ale celor care nu mai rezistaseră, oamenii care ucideau şi oamenii care erau ucişi. Străjerii încruntaţi şi servitorii speriaţi se uitau urât la ea şi la urmele pe care le lăsa pe jos, dar lui Ferro nu-i păsase niciodată de părerile lor, şi n-avea să-nceapă tocmai acum. Urmau să aibă parte de-atâta cenuşă, cât să nu ştie unde s-o pună, curând. Tot oraşul avea să se facă scrum, dacă era după voia gurkienilor. Şi se prea putea să fie aşa. În fiecare zi şi în fiecare noapte, cu toate eforturile adunăturii de apărători, cu toţi morţii pe care-i lăsau printre ruine, trupele Împăratului înaintau tot mai adânc în oraş. Spre Agriont. Când ajunse în camera cea mare, Yulwei stătea aşezat într-un fotoliu din colţ, cu brăţările atârnându-i pe braţele moleşite. Calmul care păruse să-l învăluiască întotdeauna ca o pătură veche se risipise. Arăta îngrijorat, obosit, cu ochii adânciţi în orbitele întunecate. Un om care privea în faţă înfrângerea. O privire pe care Ferro, în ultimele câteva zile, se obişnuise s-o vadă tot mai mult. – Ferro Maljinn, înapoi de pe front. Mereu am spus c-ai ucide întreaga lume, dac-ai putea, iar acum ai ocazia. Cum îţi place războiul, Ferro? – Aşa şi-aşa… Îşi aruncă arcul pe o masă lustruită, cu zgomot, îşi scoase sabia de la cingătoare şi-şi dădu jos tolba de pe umăr. Doar două săgeţi îi mai rămăseseră. Pe 1366

cele mai multe le lăsase înfipte în soldaţi gurkieni, printre ruinele înnegrite de la marginea oraşului. Totuşi, nu se putea îndura să zâmbească. Omorârea gurkienilor era ca un ospăţ cu miere. Când pofta e în toi, abia dac-a mai rămas ceva. Iar dacă înfuleci prea multă, te-apucă greaţa. Leşurile fuseseră întotdeauna o răsplată jalnică pentru tot efortul făcut. Acum, însă, cale de oprire nu mai era. – Eşti rănită? Ferro îşi strânse mai bine pe braţ bandajul murdar, privind sângele care se infiltra prin cârpa cenuşie. Nu simţea nicio durere. – Nu. – Să ştii că nu e prea târziu, Ferro. N-ai niciun motiv să mori aici. Eu te-am adus, tot eu pot să te duc înapoi. Merg pe unde poftesc şi iau cu mine pe cine vreau. Dacă acum te opreşti din omorât, cine ştie…? Poate că Dumnezeu îţi va găsi totuşi un loc în rai. Ferro se plictisea tot mai mult de predicile lui Yulwei. N-or fi avut încredere unu-n altul nici atâtica, ea şi Bayaz, dar cel puţin se înţelegeau. Yulwei nu pricepea nimic. – „Rai”? se strâmbă ea, întorcând privirea. Poate că iadul mi se potriveşte mai bine, la asta nu te-ai gândit? Îşi strânse umerii, când de pe culoar se auziră paşi reverberând. Simţi furia lui Bayaz încă înainte ca uşa să se dea de perete, pentru ca rozaliul cel bătrân şi chel să intre valvârtej în cameră. – Netrebnic prăpădit! După toate câte i le-am dat, cum mă răsplăteşte? Quai şi Sulfur îl urmară, ca doi câini furişându-se după stăpânul lor. – Mă sfidează în faţa Consiliului Închis! Îmi zice să-mi văd de treburile mele! Mie! De unde să ştie nătărăul ăla fricos care-s treburile mele şi care nu? – Ai necazuri cu Regele Luthar Magnificul? mârâi Ferro. Magul o privi cu ochi îngustaţi. – Acum un an, nu era în tot Cercul Lumii un cap mai sec ca al lui. Pune-i o coroană şi adu o haită de mincinoşi bătrâni să-l lingă-n cur câteva săptămâni, şi căcăţelul o să se creadă Stolicus! Ferro ridică din umeri. Rege sau nu, Luthar avusese mereu o părere foarte bună despre sine însuşi. – Ar trebui să fii mai atent cui îi pui coroane pe cap. – Asta-i problema cu coroanele, că trebuie să stea pe capul cuiva. Tot ce poţi face e să le-azvârli în mulţime şi să speri că nimeresc unde trebuie, replică Bayaz, întorcând încruntat capul spre Yulwei. Şi cu tine cum e, frate? Ai mai fost dincolo de ziduri? – Am fost. – Şi ce-ai văzut? 1367

– Morţi. Mulţi de tot. Soldaţii Împăratului au invadat cartierele apusene din Adua, corăbiile lui umplu tot golful. În fiecare zi, alte şi alte trupe vin pe drumul dinspre sud, şi întăresc strânsoarea gurkiană asupra oraşului. – Atâta am putut şi eu să aflu, de la nătângii ăia din Consiliul Închis. Cu Mamun şi Cele O Sută De Cuvinte ale lui cum stau lucrurile? – Mamun, cel de trei ori binecuvântat şi de trei ori blestemat? Miraculosul ucenic dintâi al marelui Khalul, mâna dreaptă a lui Dumnezeu? Aşteaptă. El şi fraţii lui, şi surorile lui, şi-au pus un cort mare dincolo de periferia oraşului. Se roagă pentru victorie, ascultă muzică dulce, se îmbăiază în apă parfumată, lenevesc goi şi se bucură de plăcerile cărnii. Ridică privirea spre Bayaz. – Mănâncă zi şi noapte, sfidând pe faţă Legea a Doua, batjocorind cu neobrăzare cuvântul solemn al lui Euz. Se pregătesc pentru momentul când vor veni să te scoată de-aici. Momentul pentru care i-a instruit Khalul. Şi cred că nu mai e mult pân-atunci. Îşi lustruiesc armurile. – Nu mai spune!?… şuieră Bayaz. Ia mai dă-i dracu’! – I s-au dat ei singuri, de mult. Dar asta nu ne-ajută cu nimic. – Atunci, trebuie să vizităm Casa Creatorului. Capul lui Ferro se ridică brusc. Turnul acela înalt şi golaş avea ceva care o fascinase tot timpul, de când se găsea în Adua. Fără voia ei, ochii îi fură atraşi spre silueta sa masivă, care se înălţa intangibilă deasupra oraşului şi a prăpădului. – De ce? întrebă Yulwei. Plănuieşti să te fereci înăuntru? La fel cum a făcut Kanedias, cu atâţia ani în urmă, când am venit să ne răzbunăm? Ai de gând să te ascunzi în întuneric, Bayaz? De data asta, tu vei fi cel aruncat de sus, să te zdrobeşti pe pod? Întâiul dintre Magi pufni. – Mă cunoşti prea bine ca să crezi aşa ceva. Când vor ajunge la mine, am să-i înfrunt pe faţă. Dar în întuneric se mai găsesc arme. O surpriză, două, din forja Creatorului, pentru prietenii noştri blestemaţi de dincolo de ziduri. Yulwei făcu o mutră şi mai îngrijorată decât înainte. – Despărţitorul? – O muchie aici, şopti Quai, din colţ. Una, în Cealaltă Parte. Ca de obicei, Bayaz nu-l luă în seamă. – Poate să taie orice, chiar şi un Mâncător. – Va tăia şi o sută? vru să ştie Yulwei. – Mă mulţumesc numai cu Mamun. Yulwei se ridică încet de pe scaun, cu un oftat. – Foarte bine, ia-o înainte. Voi intra cu tine în Casa Creatorului, pentru ultima oară. Ferro îşi linse dinţii. Ideea de a se duce acolo era irezistibilă. – Vin şi eu cu voi. 1368

Bayaz întoarse capul, încruntat. – Ba n-ai să vii. Poţi să stai aici, bosumflată. Ăsta a fost întotdeauna talentul tău deosebit, nu? Aş fi dezolat să-ţi refuz o ocazie de a-l folosi. Tu vii cu noi, se răsti el la Quai. Ştii ce ai de făcut, Yoru, nu? – Da, Maestre Bayaz. – Bine. Întâiul dintre Magi ieşi din încăpere, cu Yulwei lângă el şi ucenicul urmându-i cu pas greoi. Yoru Sulfur nu se clinti din loc. Ferro îl privea încruntată, iar el rânji, cu capul rezemat de peretele cu lambriuri şi bărbia ridicată spre decoraţiunile de pe tavan. – Alea O Sută De Cuvinte nu vă sunt şi ele duşmani? întrebă Ferro. – Cei mai mari şi mai amarnici duşmani ai mei. – Atunci, de ce nu lupţi? – A, mai sunt şi alte moduri de a lupta, decât să te baţi acolo, în praf. În ochii aceia, unul de culoare închisă, altul mai deschis, se citea ceva care lui Ferro nu-i plăcea deloc cum arăta. Ceva dur şi flămând, ascuns înapoia zâmbetelor. – Deşi mi-ar plăcea să mai stăm la taclale, trebuie să mă duc şi să mai învârtesc puţin roţile, continuă el, descriind cercuri cu degetul prin aer. Roţile trebuie să se învârtească tot timpul, nu, Maljinn? – Du-te, atunci, se răsti ea. N-am să te opresc. – Nici să vrei n-ai putea. Ţi-aş ura o zi bună, dar pun prinsoare că-n viaţa ta nai avut parte de vreuna. Şi plecă ţanţoş, închizând uşa în urma lui. Ferro ajunsese deja în partea cealaltă a camerei, trăgând zăvorul de la fereastră. Mai făcuse o dată ce-i spusese Bayaz şi nu se alesese cu nimic altceva decât un an pierdut de pomană. Acum, hotăra singură. Deschise cu un gest smucit fereastra şi ieşi pe balcon. Frunzele veştede erau suflate de vânt, prin ploaia măruntă, învârtindu-se în vârtejuri pe aleile de jos. Aruncă o privire scurtă în jur şi descoperi că prin preajmă nu era decât un singur străjer, care se uita în altă parte, înfofolit în manta. Uneori, cel mai bine e să prinzi momentul. Ferro îşi aruncă picioarele peste balustradă, se ghemui ca să-şi ia avânt şi făcu un salt prin aer. Agăţându-se de creanga alunecoasă a unui copac, se balansă spre trunchi, lunecă în josul lui până pe pământul umed şi se furişă în spatele unui gard viu tuns cu grijă, adusă de spate. Auzi paşi, apoi voci. Glasurile lui Bayaz şi al lui Yulwei vorbind încet prin vântul şuierător. La naiba, da’ mult le mai plăcea să dea din gură smintiţilor ălora de Magi bătrâni. – Sulfur? se auzi vocea lui Yulwei. Mai e cu tine? – De ce să nu fie? 1369

– Studiile lui au luat-o în… direcţii periculoase. Ţi-am mai spus asta, frate. – Şi? Khalul nu-i aşa de cusurgiu când îşi alege slujitorii. Se îndepărtară, iar Ferro fu nevoită s-o ia la fugă prin spatele gardului viu, aplecată, ca să-i audă în continuare. – … nu-mi place obiceiul ăsta, spunea Yulwei, să iei alte forme, să-ţi schimbi pielea. E o îndeletnicire blestemată. Ştii ce părere avea Juvens… – N-am timp să-mi bat capul cu părerile unui om care de veacuri zace-n mormânt. Nu există nicio Lege a Treia, Yulwei. – Poate-ar trebui să existe. Să furi înfăţişarea altcuiva… Trucuri folosite de Glustrod şi ai lui, cei cu sânge de diavol. Arte împrumutate din Cealaltă Parte… – Trebuie să folosim ce arme găsim. Nu-mi place deloc Mamun, dar are dreptate. Li se spune Cele O Sută De Cuvinte fiindcă sunt o sută. Noi suntem doi, iar cu noi timpul n-a fost prea mărinimos. – Atunci, ce mai aşteaptă? – Îl ştii pe Khalul, frate. Mereu atent, grijuliu, calculat… N-o să-şi rişte copiii până nu va trebui… Prin spaţiile dintre crenguţele desfrunzite, Ferro îi privi pe cei trei cum treceau de gărzi, ieşind pe poarta din zidul înalt al palatului. Aşteptă câteva momente, apoi porni după ei, cu umerii traşi îndărăt, ca şi cum ar fi mers cu o treabă importantă. Simţi privirile aspre ale paznicilor înarmaţi de la poartă, dar aceştia se obişnuiseră s-o vadă venind şi plecând. Măcar o dată rămaseră tăcuţi. Printre clădirile înalte, pe lângă statui, prin grădinile mohorâte, Ferro îi urmă pe cei doi magi şi pe ucenicul lor, prin Agriont. Păstra distanţa, ascunzându-se în pragul uşilor, pe sub copaci, mergând în spatele puţinilor trecători care străbăteau grăbiţi străzile bătute de vânt. Uneori, deasupra caselor din câte o piaţă, sau în capătul vreunei uliţe, se vedea iar înălţându-se vârful siluetei uriaşe a Casei Creatorului. La început, de un cenuşiu ceţos, prin ploaia măruntă şi deasă, dar tot mai neagră, mai imensă şi mai limpede cu fiecare pas pe care-l făcea. Cei trei o conduseră spre o construcţie dărăpănată, cu turnuleţe şubrede înălţându-se de pe acoperişul lăsat. Ferro îngenunche, pândind de după un colţ, în timp ce Bayaz ciocănea în uşă cu capătul bastonului. – Mă bucur că n-ai găsit Sămânţa, frate, spuse Yulwei, pe când aşteptau. Aia-i mai bine să rămână îngropată. – Mă întreb dacă vei mai fi de aceeaşi părere când Cele O Sută De Cuvinte au să roiască pe străzile din Agriont, urlând după sângele nostru. – Să mă ierte Dumnezeu, dar cred că am să-mi păstrez părerea. Sunt şi lucruri mai rele decât Mâncătorii lui Khalul. Unghiile lui Ferro se înfipseră în palme. La una dintre ferestrele murdare apăruse o siluetă, privind spre Yulwei şi Bayaz. O faţă lungă şi slabă, cu mască neagră şi păr scurt. Femeia care se luase după ea şi Nouădegete, demult. Instinctiv, mâna lui Ferro se abătu spre sabie, apoi îşi dădu seama că şi-o lăsase la 1370

palat, şi-şi sudui propria nesocotinţă. Nouădegete avusese dreptate. Niciodată nu poţi avea prea multe cuţite. Uşa se deschise scârţâind, fură rostite câteva cuvinte, iar cei doi bătrâni intrară, urmaţi de Quai, cu capul plecat. Femeia mascată mai privi puţin pe fereastră, apoi se retrase în întuneric. În timp ce uşa şubredă se închidea, Ferro sări peste un gard, îşi vârî piciorul în deschizătură şi se strecură în bezna dinăuntru. Scârţâind în balamale, uşa se închise. În faţa ei se întindea un coridor lung, cu tablouri prăfuite pe un perete şi ferestre la fel de prăfuite pe celălalt. Ferro simţi furnicături în ceafă, aşteptându-se să vadă o mulţime de măşti negre năvălind din umbre – dar nu se auzeau decât paşii care se îndepărtau şi murmurul nepăsător al celor doi bătrâni. – Locul ăsta s-a schimbat, spunea Yulwei. Din ziua aia, când ne-am luptat cu Kanedias. Din ziua când Vechiul Timp a luat sfârşit. Şi atunci ploua. – Ţin minte. – Zăceam rănit pe pod, în ploaie. I-am văzut căzând, pe Creator şi pe fiica lui. De-a rostogolul au căzut, până jos. E greu de crezut, dar am zâmbit atunci la vederea lor. Răzbunarea e un fior fugar. Îndoielile le ducem cu noi în mormânt. La auzul acestor cuvinte, Ferro se strâmbă. Dac-ar fi putut avea parte de răzbunarea mult dorită, putea să trăiască pe urmă şi cu îndoielile. – Timpul ne-a adus amândurora regrete, mormăi Bayaz. – Tot mai multe, cu fiecare an ce trecea. Totuşi, uite o ciudăţenie. Aş fi fost gata să jur, când zăceam acolo, că primul a căzut Kanedias, şi Tolomei după el. – Memoria poate spune minciuni, mai ales unor oameni care au trăit atât de mult ca noi. Creatorul şi-a aruncat fiica, apoi eu l-am aruncat pe el. Şi astfel s-a terminat cu Vechiul Timp. – Într-adevăr, murmură Yulwei. S-au pierdut atâtea… Şi acum, uite unde-am ajuns… Capul lui Quai se întoarse brusc, iar Ferro se lipi de perete, lângă un dulap înclinat. Ucenicul stătu pe loc câteva momente, privind încruntat în direcţia ei. Apoi, porni iar după ceilalţi. Ferro aşteptă, ţinându-şi respiraţia, până când toţi trei trecură de un colţ, făcându-se nevăzuţi. Îi ajunse din urmă într-o curte părăginită, plină de buruieni uscate şi bucăţi de ardezie căzute de pe acoperişuri. Un bărbat într-o cămaşă pătată îi conduse pe o scară lungă, spre o arcadă întunecoasă aflată undeva sus, în zidul înalt al Agriontului. Ţinea în mâinile noduroase un inel de chei zornăitoare şi bombănea ceva despre nişte ouă. După ce intrară în tunel, Ferro străbătu fără zgomot curtea şi urcă treptele, oprindu-se aproape de capătul scării. – O să ne întoarcem curând, îl auzi pe Bayaz mârâind. Lasă uşa întredeschisă. – Stă încuiată tot timpul, răspunse un glas. Asta-i regula. De când mă ştiu, tot încuiată am ţinut-o, şi n-am de gând să…

1371

– Atunci, stai aici până ne întoarcem! Nu pleca nicăieri! Am lucruri mult mai bune de făcut decât să aştept lângă uşile voastre încuiate! O cheie se răsuci în broască. Ţâţânile vechi scârţâiră. Degetele lui Ferro alunecară peste o piatră desprinsă din zidărie, apucând-o strâns. Când Ferro ajunse pe furiş în capul scării, omul cu cămaşa murdară tocmai închidea poarta. Răsucea cheia pe bâjbâite, într-un zornăit metalic, mormăind furios. Se auzi o bufnitură înfundată, când piatra îl izbi în creştetul pleşuv. Omul icni, căzând în faţă, iar Ferro îi apucă de subsuori trupul inert, culcându-l cu grijă pe pardoseală. Apoi, lăsă piatra jos şi-l uşură de chei, cu un deget încovoiat. În timp ce ridica mâna să deschidă uşile, o cuprinse o senzaţie ciudată. Ca o briză răcoroasă pe timp de arşiţă, la început surprinzătoare, apoi delicioasă. Un fior, câtuşi de puţin neplăcut, îşi croi drum în sus pe şira spinării, făcând să i se taie respiraţia. Ferro apăsă cu mâna lemnul tocit de vremuri, simţind cum fibrele calde şi primitoare i se frecau de palmă. Întredeschise cele două uşi doar atâta cât să se uite printre ele. Din zidul Agriontului pornea un pod îngust, nu mai lat de un pas, fără balustradă sau parapet. Capătul opus se afla lângă zidul Casei Creatorului – un perete înalt de piatră golaşă, lucind negru, umezit de ploaie. O poartă de metal închis la culoare, însemnată în centru cu cercuri strălucitoare. Cercuri de litere pe care Ferro nu le înţelegea. Îl văzu pe Bayaz scoţând ceva de sub gulerul cămăşii. Văzu cum cercurile începeau să se mişte, învârtindu-se, rotindu-se, în timp ce inima-i bubuia în urechi. Fără zgomot, uşile se despărţiră. Încet, aproape şovăitor, cei trei intrară în dreptunghiul negru şi nu se mai văzură. Casa Creatorului rămăsese deschisă. Stropii de apă cădeau pe pietrele cenuşii de sub picioare, în timp ce Ferro îi urma pe pod. Ploaia îi săruta pielea, vântul i-o muşca mărunt. În depărtare, nori de fum se înălţau deasupra oraşului incendiat, spre cerul tulbure, dar ochii lui Ferro rămâneau aţintiţi asupra portalului căscat drept în faţa ei. Ezită o clipă în prag, cu pumnii strânşi. Apoi, păşi în întuneric. De cealaltă parte a porţii nu era nici frig, nici cald. Aerul era atât de încremenit şi plat şi tăcut, încât părea s-o apese greu pe umeri, să-i astupe urechile. Câţiva paşi înfundaţi înainte, iar lumina păli aproape complet. Vântul, ploaia şi cerul liber nu mai erau decât nişte vise, amintite ca prin ceaţă. Avea senzaţia că străbătuse o sută de mile, pe sub pământul mort. Timpul însuşi părea să se fi oprit în loc. Ferro se furişă spre o arcadă largă şi privi prin ea. Sala din partea cealaltă arăta ca un templu, însă ar fi înghiţit pe nemestecate până şi templul cel mare din Shaffa, unde în fiecare moment mii şi mii de fiinţe îl invocau pe Dumnezeu. Făcea ca domul unde primise coroana Jezal dan Luthar să pară o colibă amărâtă. Era o întindere pe lângă care chiar şi pustietatea de ruine 1372

din Aulcus arăta măruntă. O încăpere încununată cu umbre solemne, populată de ecouri posomorâte, mărginită cu piatră ostilă, neînduplecată. Mormântul uriaşilor morţi de mult. Mormântul zeilor uitaţi. Yulwei şi Bayaz stăteau în mijloc. Două siluete mici, ca nişte insecte, într-un ocean de întunecime străbătută de luciri. Ferro se lipi de zidul rece, chinuindu-se să le distingă cuvintele din marea de ecouri. – Du-te la armurărie şi găseşte unele dintre lamele Creatorului. Eu mă duc sus să aduc… lucrul celălalt. Bayaz se întoarse, dar Yulwei îl apucă de braţ. – Mai întâi, răspunde-mi la o întrebare, frate. – Ce întrebare? – Aceeaşi pe care o pun întotdeauna. – Iar? Chiar şi acum? Foarte bine, dacă trebuie… Întreabă-mă. Cei doi bătrâni rămaseră nemişcaţi un răstimp nemăsurat – până când ultimele ecouri se stinseră, lăsând în urma lor doar o tăcere grea, ca de plumb. Ferro îşi ţinea respiraţia. – Tu l-ai omorât pe Juvens? şuieră şoapta lui Yulwei. L-ai omorât pe stăpânul nostru? Bayaz nici nu tresări. – Am făcut greşeli, cu mult timp în urmă. Multe greşeli, ştiu. Unele, în apusul ruinat. Altele, aici, în locul ăsta. Nu trece o zi fără să le regret. Am luptat cu Khalul. Am nesocotit înţelepciunea stăpânului meu. Am intrat fără permisiune în Casa Creatorului. M-am îndrăgostit de fiica lui. Eram mândru, şi vanitos, şi repezit, toate astea sunt adevărate. Dar nu l-am ucis pe Juvens. – Ce s-a întâmplat în ziua aceea? Întâiul dintre Magi rostea frazele ca şi cum ar fi fost nişte replici îndelung repetate. – Kanedias a venit să mă ucidă. Pentru că-i sedusesem fiica. Pentru că-i furasem secretele. Juvens n-a vrut să mă predea. S-au luptat, iar eu am fugit. Furia bătăliei lor lumina cerurile. Când m-am întors, Creatorul nu mai era, iar stăpânul nostru murise. Nu eu l-am ucis pe Juvens. Din nou o tăcere îndelungată, timp în care Ferro îi privea încremenită. – Foarte bine, spuse Yulwei, desprinzându-şi mâna de pe braţul lui Bayaz. Prin urmare, Mamun a minţit. Vom lupta împreună împotriva lor. – Bine, vechiul meu prieten, bine. Ştiam că pot avea încredere în tine, după cum şi tu poţi să ai încredere-n mine. Ferro îşi răsfrânse buza. Încredere!… Era un cuvânt pe care nu-l foloseau decât mincinoşii. Un cuvânt de care oamenii sinceri n-aveau nevoie. Paşii Întâiului dintre Magi răsunară din nou, în timp ce se îndrepta spre una dintre numeroasele arcade, pe unde dispăru în întuneric. 1373

Yulwei îl privi cum pleca. Apoi oftă scurt şi o luă în cealaltă direcţie, cu brăţările zornăindu-i pe braţele slabe. Ecourile trecerii lui se stinseră încet, iar Ferro rămase singură, învăluită în umbră şi tăcere. Încet, cu grijă, se furişă înainte, prin pustietatea aceea imensă. Pardoseala scânteia – linii şerpuitoare de metal sclipitor, încrustate în piatra neagră. Tavanul, dacă exista vreunul, se pierdea undeva în întuneric. Undeva, la vreo douăzeci de paşi înălţime, un balcon înconjura pereţii, urmat de un altul mult mai sus, şi un altul, şi încă unul, zărindu-se vag în lumina slabă. Iar deasupra tuturor atârna o alcătuire miraculoasă. Cercuri de metal închis la culoare, mari şi mici, discuri lucioase şi inele strălucitoare, însemnate cu o scriitură stranie. Şi toate se mişcau. Toate se învârteau, cerc după cerc, iar în mijlocul lor se afla un glob negru, singurul punct cu desăvârşire nemişcat. Ferro se întoarse în loc, o dată şi încă o dată – sau poate că stătea neclintită, şi sala se rotea în jurul ei. Se simţea ameţită, îmbătată, fără suflare. Zidăria golaşă se înălţa în beznă, pietre aspre fără mortar între ele, fără ca măcar două să se asemene. Ferro încerca să-şi imagineze din câte pietre era clădit turnul. Mii. Milioane. Ce spusese Bayaz, pe insula aceea de la marginea Lumii? Unde ascunde înţeleptul o piatră? Între altele o mie. Printre un milion de pietre. Cercurile de deasupra se mişcau încet. O atrăgeau, iar sfera neagră din centru o atrăgea cel mai tare. Ca o mână chemând-o. Ca o voce rostindu-i numele. Îşi înfipse degetele în spaţiile uscate dintre pietre şi începu să se caţere, ridicând o mână după alta, tot mai sus şi mai sus. Nu-i era deloc greu. Ca şi cum peretele ar fi fost făcut anume ca să fie escaladat. Curând, îşi trecu picioarele peste balustrada de fier a primului balcon. Şi se căţără mai departe, fără a sta să-şi tragă răsuflarea, mereu în sus. Ajunse la al doilea balcon, udă de năduşeală în aerul încremenit. Trecu şi de al treilea, cu respiraţia îngreunată. Apucă balustrada celui de-al patrulea şi se săltă peste ea. Acolo se opri, cu privirea în jos. Departe, în fundul abisului negru, se întindea tot Cercul Lumii, pe pardoseala sălii rotunde. O hartă, cu coastele mărilor conturate din metal lucitor. La aceeaşi înălţime cu Ferro, umplând aproape tot spaţiul încercuit de galerie, suspendat cu fire nu cu mult mai groase decât cele de păr, uriaşul mecanism se învârtea încet. Ferro privi încruntată globul negru din mijloc, simţind furnicături în palme. Părea să plutească acolo, fără niciun sprijin. Ar fi trebuit să se întrebe cum era cu putinţă, dar nu se putea gândi decât la un singur lucru: cât de mult dorea să-l atingă. Simţea nevoia să-l atingă. Nu avea încotro. Unul dintre cercurile metalice se apropia de ea, lucind mat. Uneori, cel mai bine e să prinzi momentul. Sări pe balustradă şi se ghemui acolo pentru o clipă, adunându-şi forţele. Nu stătu pe gânduri. Gânditul ar fi fost o nebunie. Se aruncă în gol, cu membrele desfăcute. Toată maşinăria se cutremură şi se clătină, când Ferro se agăţă de 1374

cercul exterior. Se balansă sub el, suspendată acolo, cu răsuflarea tăiată. Încet, delicat, cu limba apăsată în cerul gurii, se săltă în braţe, îşi petrecu picioarele peste tija metalică şi începu să se tragă în lungul ei. Curând, ajunse aproape de un disc mare, străbătut de adâncituri, şi se mută pe acela, cu tot trupul tremurându-i de efort. Metalul rece vibră sub greutatea ei, răsucindu-se şi îndoindu-se, trepidând la fiecare mişcare, parcă gata s-o azvârle în gol. N-o fi ştiut Ferro ce era frica, dar o prăbuşire de la o sută de paşi înălţime, pe cea mai tare dintre cele mai tari pietre, îi impunea un profund respect. Aşa că îşi continuă drumul, de pe un cerc pe altul, abia îndrăznind să respire măcar. Îşi tot spunea că nu risca nicio cădere. Nu făcea decât să se urce în copaci, strecurându-se printre ramuri, aşa cum făcea în copilărie, înainte de a veni gurkienii. În sfârşit se prinse de inelul cel mai apropiat de centru. Se agăţă de el, cât putea de strâns, aşteptând ca mişcarea acestuia s-o apropie de mijloc. Ţinânduse doar cu o mână şi picioarele încolăcite peste bara subţire de metal, întinse mâna cealaltă spre globul negru lucios. Putea să-şi vadă faţa rigidă reflectată în suprafaţa lui perfectă, şi mâna cu degetele răşchirate, parcă umflată, diformă. Din răsputeri, cu toţi nervii încordaţi, se întinse şi mai mult, scrâşnind din dinţi. Mai aproape, şi mai aproape. Nu conta decât un singur lucru – să atingă globul. Vârful degetului mijlociu îl atinse şi, ca un balon care se sparge, sfera se mistui în golul ceţos. Ceva căzu, încet, ca şi cum s-ar fi scufundat prin apă. Ferro privi cum se îndepărta de ea, o pată închisă în tenebrele ca de cerneală, tot mai jos şi mai jos. Lovi pardoseala, cu o bubuitură ce păru să zgâlţâie din temelii toată Casa Creatorului, umplând sala cu ecouri zdrobitoare. Cercul de care se ţinea Ferro se cutremură şi, preţ de-o clipă, fu cât pe ce să-l scape. Când reuşi să se salte înapoi, îşi dădu seama că nu se mai mişca. Tot mecanismul se oprise. Păru să treacă o veşnicie până străbătu înapoi cercurile încremenite, spre galeria cea mai de sus, iar apoi să coboare încet pe pereţii înalţi. Când în sfârşit ajunse jos, pe duşumeaua sălii uriaşe ca o cavernă, avea hainele rupte, julituri şi sânge pe mâini, coate şi genunchi, dar nu le băgă de seamă. O luă la fugă pe pardoseala întinsă, cu paşii răsunând puternic. Alerga spre mijlocul sălii, unde zăcea obiectul care căzuse din înalt. Părea doar o bucată de piatră închisă la culoare, de formă neregulată, cât un pumn mare. Nu era o piatră, însă, iar Ferro ştia. Simţea că din ea se prelingea ceva, se scurgea, se revărsa valuri-valuri. Ceva ce nu putea fi văzut, sau atins, şi totuşi umplea întregul spaţiu, până în cele mai întunecate unghere. Invizibil, dar irezistibil, se răspândea în jurul ei, înţepător, trăgând-o înainte. Inima lui Ferro se zbătea între coaste, tot mai tare, cu fiecare pas ce o purta într-acolo. Gura i se umplu de salivă hămesită, când îngenunche alături. Respiraţia o zgâria prin gâtlej, în timp ce întindea mâna, cu palma străbătută de furnicături. 1375

Şi-o strânse în jurul suprafeţei ciuruite şi brăzdate. Foarte grea, şi foarte rece, ca şi cum ar fi fost o bucată de plumb îngheţat. O ridică încet, răsucind-o în mână, privind-o cum scăpăra în întuneric, fascinată. – Sămânţa. Bayaz stătea într-o arcadă, cu chipul tremurându-i într-un amestec hidos de oroare şi plăcere. – Pleacă, Ferro, acum! Du-o la palat. Tresări spasmodic şi ridică un braţ, ca pentru a-şi feri ochii de o văpaie orbitoare. – Cutia e în odăile mele. Pune-o înăuntru, ferecată bine, m-ai auzit? Ferecată cât mai bine! Ferro se întoarse, încruntată, nesigură care dintre arcade ducea afară din Casa Creatorului. – Stai! Quai lipăia pe pardoseală spre ea, cu ochii sticloşi aţintiţi către mâna ei. – Aşteaptă! Nu dădea niciun semn de teamă, în timp ce se apropia. Pe faţă i se citea doar un soi de foame groaznică, destul de stranie pentru ca Ferro să se retragă cu un pas. – Era aici… Aici a fost, tot timpul… Chipul îi era palid, flasc, plin de umbre. – Sămânţa… Mâna albicioasă i se întinse înainte, spre ea, prin întuneric. – În sfârşit… Dă-mi-… Se scofâlci ca un ghemotoc de hârtie, fu smuls de pe picioare şi azvârlit pe toată lăţimea imensei săli, în secunda de care avu nevoie Ferro ca să-şi tragă respiraţia, năucită. Izbi peretele, sub balconul de jos, cu un trosnet răsunător. Ferro privi cu gura căscată cum trupul zdrobit ricoşa, prăvălindu-se pe pardoseală, într-un vălmăşag de membre rupte. Bayaz păşi înainte, cu toiagul strâns în pumn. Împrejurul umerilor săi, aerul încă mai era străbătut de irizaţii uşoare. Ferro ucisese mulţi oameni, desigur, fără să verse nicio lacrimă – însă iuţeala acelei fapte o şocase chiar şi pe ea. – Ce-ai făcut? îl întrebă cu voce şuierătoare, în timp ce ecourile impactului fatal dintre Quai şi peretele îndepărtat încă mai reverberau prin jur. – Ce-a trebuit. Du-te la palat. În clipa asta, împunse Bayaz aerul cu un deget gros, spre una dintre arcade, în care Ferro zări o slabă lucire luminoasă. Pune lucrul ăla în cutie! Nici nu-ţi închipui ce periculos e! Puţini erau oamenii cărora să le placă mai puţin decât ei să primească ordine, dar Ferro nu dorea deloc să mai stea în acel loc. Îşi îndesă bulgărele pietros în cămaşă, cuibărit peste stomacul ei. Rece şi liniştitor, oricât de periculos ar fi zis

1376

Bayaz că era. Făcu un pas şi, când cizma ei călcă pe piatră, un chicotit ca un scrâşnet pluti în sus din partea opusă a sălii. Din locul unde se prăbuşise trupul sfărâmat al lui Quai. Bayaz nu păru deloc surprins. – Aşa! strigă el. Te arăţi, în sfârşit! Bănuiam eu, de câtva timp, că nu erai cine păreai a fi! Unde mi-e ucenicul, şi când l-ai înlocuit? – Acum câteva luni. Quai încă mai chicotea, în timp ce se ridica încet de pe pardoseala lustruită. – Înainte să plecaţi în căutarea aia prostească, spre Vechiul Imperiu, continuă el – fără nicio zgârietură, niciun strop de sânge pe chipul zâmbitor. Am stat alături de tine, lângă foc. Te-am privit cum zăceai neputincios în căruţa aia. Tot timpul am fost cu tine, până la marginea Lumii şi înapoi. Ucenicul tău a rămas aici. I-am lăsat hoitul pe jumătate devorat în tufe, pentru muşte, la nici douăzeci de paşi de locul unde tu şi nordicul dormeaţi adânc. – Hm, făcu Bayaz, aruncându-şi toiagul dintr-o mână în alta. Mi se părea mie c-am observat un progres cam mare în iscusinţa ta. Trebuia să mă omori atunci, cât ai avut ocazia. – A, dar am timp şi acum. Ferro se cutremură, în timp ce-l privea pe Quai ridicându-se în picioare. În sală părea să se fi lăsat dintr-odată un frig năprasnic. – O sută de cuvinte? Poate. Un cuvânt? îşi răsfrânse Bayaz buza. N-aş crede. Care dintre creaturile lui Khalul eşti? Vânt de Răsărit? Unul dintre gemenii ăia afurisiţi? – Nu sunt una dintre creaturile lui Khalul. Pe chipul lui Bayaz trecu o mică tresărire de îndoială. – Atunci, cine? – Ne cunoaştem bine, din vremuri de mult apuse. Întâiul dintre Magi se încruntă. – Cine eşti? Vorbeşte! – Schimbatul formelor… O voce de femeie, suavă şi scăzută. Se întâmpla ceva cu faţa lui Quai, în timp ce înainta încet. Pielea palidă i se înmuia, se răsucea… – Un truc temut şi insidios… Nasul, ochii, buzele începură să i se topească, curgându-i de pe craniu precum ceara unei lumânări. – Nu mă mai ţii minte, Bayaz? O altă faţă se arăta de dedesubt, o faţă dură, albă ca marmura. – Ai spus că mă vei iubi pentru totdeauna. Aerul se făcuse rece ca gheaţa. Respiraţia lui Ferro forma aburi în dreptul gurii.

1377

– Mi-ai promis că niciodată n-o să ne despărţim. Când ţi-am deschis poarta tatălui meu… – Nu! făcu Bayaz un pas şovăielnic înapoi. – Pari surprins. Nu la fel de surprins ca mine, când în loc de a mă lua în braţe m-ai aruncat de pe acoperiş, aşa-i, iubirea mea? Şi de ce? Ca să-ţi păstrezi secretele? Ca să poţi părea nobil? Părul lung al lui Quai se albise precum creta. Acum se unduia în jurul unui chip de femeie, cumplit de palid, cu ochii ca două puncte negre, scăpărătoare. Tolomei. Fiica Maestrului Creator. O fantomă ivită din trecutul aproape uitat. O stafie care păşise lângă ei vreme de luni bune, purtând o formă furată. Ferro aproape că-i putea simţi respiraţia îngheţată, cum plutea rece ca moartea prin aer. Ochii îi săgetară dinspre faţa aceea către arcadă, aflată departe, foarte departe. Ezita între dorinţa de a fugi şi nevoia de a şti mai mult. – Te-am văzut în mormânt! şopti Bayaz. Cu mâinile mele am îngrămădit pământul peste tine! – Într-adevăr, şi plângeai în acel timp, de parcă n-ai fi fost tu cel care mă aruncase. Ochii ei negri se întoarseră spre Ferro, care simţea pe burtă furnicăturile Seminţei. – Dar atinsesem Cealaltă Parte. În mâinile astea două o ţinusem, în timp ce tatăl meu lucra. Şi s-a produs schimbarea. Zăceam acolo, în îmbrăţişarea rece a pământului. Între viaţă şi moarte. Până am auzit vocile. Vocile pe care le auzise şi Glustrod, demult. Mi-au propus un târg. Libertatea mea, în schimbul libertăţii lor. – Ai călcat Prima Lege! – Legile nu mai înseamnă nimic pentru cei îngropaţi! Când m-am târât în sfârşit afară din pământul ce mă strângea, partea omenească din mine nu mai era. Dar cealaltă parte, partea care aparţine lumii de jos – aceea nu poate să moară. Stă în faţa ta. Acum voi desăvârşi lucrarea pe care a început-o Glustrod. Voi deschide larg uşile pecetluite de bunicul meu. Lumea asta şi Cealaltă Parte vor deveni una. Aşa cum au fost înainte de Vechiul Timp. Aşa cum au fost sortite întotdeauna să fie. Desfăcu palma, iar din ea se revărsă un frig amarnic, făcând ca pe Ferro s-o străbată fiori până-n vârfurile degetelor. – Dă-mi Sămânţa, copilă. Le-am făcut o promisiune Şoptitorilor de Secrete, iar eu îmi ţin cuvântul dat. – Mai vedem noi! mârâi Întâiul dintre Magi. Ferro simţi spasmul în burtă, văzu aerul din jurul lui Bayaz devenind mai tulbure. Tolomei stătea la zece paşi de el. În clipa următoare, îl izbi cu un sunet ca un trăsnet. Toiagul i se sfărâmă, aruncând în toate părţile cu aşchii. Cu un bolborosit şocat, Bayaz zbură prin întuneric, căzu şi se rostogoli de mai multe ori pe pietrele reci, pentru a rămâne prăvălit cu faţa în jos. Ferro se holba într-acolo, 1378

în timp ce peste ea se revărsa un val de aer rece ca gheaţa. O cuprinsese o spaimă cumplită, bolnăvicioasă, cu atât mai rea cu cât n-o mai cunoscuse. Stătea încremenită. – Anii ţi-au slăbit puterile. Acum, fata Creatorului se mişca încet, fără zgomot, spre trupul căzut în nesimţire al lui Bayaz, cu părul alb unduindu-i-se în urmă ca valurile unui heleşteu acoperit cu promoroacă. – Arta ta nu-mi mai poate face niciun rău. Se opri lângă el, cu buzele albe şi uscate întinse într-un zâmbet îngheţat. – Pentru tot ce-ai luat de la mine. Pentru tatăl meu… Ridică piciorul deasupra capului pleşuv al lui Bayaz. – Pentru mine însămi… Izbucni într-o vâlvătaie orbitoare. Lumina puternică se răspândi până-n cele mai îndepărtate cotloane ale uriaşei săli, strălucirea pătrunzând chiar şi în crăpăturile dintre pietre. Ferro se împletici înapoi, acoperindu-şi ochii cu o mână. Printre degete, o văzu pe Tolomei rostogolindu-se nebuneşte pe jos, zvârcolinduse şi dansând, cu tot trupul învăluit de flăcări albe şi părul ca o funie de foc încolăcită. Rămase prăbuşită, cu întunericul strângându-se la loc în jur, sub o coloană de fum înecăcios. Yulwei păşi de sub o arcadă, cu pielea negricioasă lucindu-i de sudoare. Sub un braţ slăbănog ţinea un snop de săbii. Arme din metal mat, ca aceea pe care o purtase Nouădegete, fiecare însemnată cu câte o singură literă argintie. – Ai păţit ceva, Ferro? – Eu… Focul nu adusese cu el şi căldură. Lui Ferro îi clănţăneau dinţii, atât de frig se făcuse în sală. – Nu… – Du-te. Yulwei se încruntă spre trupul lui Tolomei, în timp ce ultimele flăcări se stingeau. În sfârşit, Ferro îşi găsi puterea de a se mişca şi începu să se retragă. Simţi un gol amar în stomac, când văzu că fata Creatorului se ridica încet, cu cenuşa hainelor lui Quai scuturându-i-se de pe trup. Rămase în picioare, înaltă şi slabă ca moartea, goală şi la fel de pleşuvă ca Bayaz, cu tot părul prefăcut într-o pulbere cenuşie. Niciun semn nu avea pe trupul de o paloare cadaverică, imaculat de lucios. – Întotdeauna e mai mult decât crezi, îl străpunse ea pe Yulwei cu ochii săi negri şi maţi. Nicio flacără nu mă poate arde, vraciule. N-ai cum să mă opreşti. – Trebuie totuşi să încerc. Magul îşi azvârli săbiile în aer. Zburară învârtindu-se, cu tăişurile sclipind, răsfirate prin întuneric, plutind într-o parte şi-n alta pe direcţii imposibile. 1379

Începură să se rotească în jurul lui Yulwei şi al lui Ferro, într-un cerc ameţitor. Tot mai repede şi mai repede, până nu se mai văzu decât o ceaţă metalică, ucigătoare. Destul de aproape pentru ca, dacă Ferro ar fi întins mâna, aceasta să-i fie retezată de la încheietură. – Nu te mişca, îi zise Yulwei. Nici nu era nevoie să i-o spună. Ferro simţi un val de furie, fierbinte şi familiară. – Întâi să fug, şi pe urmă să nu mă mişc? Mai întâi, Sămânţa e la marginea Lumii, şi acum i-aici, în centrul ei? Iar asta, ba-i moartă, ba a furat mutra altcuiva? Faceţi bine şi ajungeţi la o-nţelegere, nenorociţilor! – Sunt nişte mincinoşi! mârâi Tolomei, iar Ferro îi simţi răceala respiraţiei îngheţate izbindu-i obrazul, pentru a o pătrunde pân-la os. Se folosesc de oricine! Nu poţi avea încredere-n ei! – Şi ce, în tine pot să am? pufni Ferro cu dispreţ. Mai du-te-n mă-ta! Tolomei dădu din cap, încet. – Atunci, mori şi tu, cu ceilalţi. Păşi într-o parte, pe vârfuri, lăsând cercuri albe de chiciură pe locurile unde picioarele ei goale atingeau pardoseala. – Nu poţi jongla la nesfârşit cu cuţitele, bătrâne. Peste umărul ei alb, Ferro îl văzu pe Bayaz ridicându-se încet în picioare. Se ţinea de un braţ, iar chipul rigid îi era zgâriat şi mânjit de sânge. Din pumnul inert îi atârna ceva – un mănunchi lung de tuburi metalice, la capăt cu un cârlig care lucea stins în întuneric. Ochii i se înălţară spre partea opusă a tavanului, iar venele gâtului începură să i se umfle de efort, în timp ce aerul începea să se deformeze în jurul lui. Ferro simţi iar golul acela în stomac, iar privirea îi fu atrasă în sus. În sus, spre maşinăria cea mare agăţată deasupra lor. Începuse să tremure. – Căca-m-aş… mormăi ea, dând să se retragă. Dacă observase, Tolomei nu dădu niciun semn. Îşi îndoi genunchii şi făcu un salt în sus, ca o săgeată albă pe deasupra vâltorii de săbii. O clipă pluti în aer, apoi se prăvăli spre Yulwei. Căzu pe duşumea, lovind-o cu genunchii, de se cutremură toată sala. O frântură de piatră zgârie obrazul lui Ferro, lăsându-i pe faţă o dâră de vânt îngheţat. Ferro făcu un pas poticnit înapoi. Fata Creatorului ridică o privire încruntată. – Da’ greu te mai laşi omorât, bătrâne, mârâi ea, în timp ce ecourile se risipeau. Ferro nu-şi dădea seama cum o evitase Yulwei, dar acum acesta din urmă se îndepărta cu mişcări ca de dans, învârtindu-şi încet mâinile, într-un zornăit de brăţări, iar săbiile continuau să se rostogolească prin aer în urma lui. – Toată viaţa am muncit pentru asta. Nici tu nu te laşi mai uşor. Tolomei se opri în faţa lui. – Eu nu mor. 1380

Sus, deasupra lor, dispozitivul cel enorm se zdruncina, cablurile se rupeau cu ţiuituri ascuţite, şfichiuind prin întuneric. Cu o încetineală aproape ca-n vis, începu să cadă. Bucăţile de metal lucitor se răsuceau, se îndoiau, ţipau, în timp ce tot se prăbuşea. Ferro se întoarse şi o luă la fugă. Apucă să facă cinci paşi, cu răsuflarea tăiată, şi se aruncă pe jos, alunecând cu burta pe pietrele lustruite. Simţi cum Sămânţa îi apăsa stomacul, în timp ce curentul stârnit de săbiile învârtite prin aer îi scăldă spatele, când trecu chiar pe sub ele. Imensa maşinărie lovi pardoseala în spatele ei, cu un zgomot ca muzica infernului. Fiecare cerc era un talger uriaş, gongul unui gigant. Fiecare scotea propria lui notă nebunească, un amestec de dangăte, urlete, bubuituri de metal torturat, destul de tare pentru a face să vibreze toate oasele din trupul lui Ferro. Ridică privirea, pentru a vedea un disc mare zburând peste ea, până căzu pe muchie, aruncând cu scântei din pardoseală. Altul se rotea nebuneşte prin aer, ca o monedă azvârlită. Icnind, se feri din calea lui, rostogolindu-se înapoi când cercul metalic lovi pietrele lângă ea. Locul unde Yulwei şi Tolomei stăteau faţă-n faţă era acum un morman de metal răsucit, cercuri rupte şi discuri răsturnate, bare îndoite şi cabluri încurcate. Ameţită, Ferro se adună pe picioare, în furia de ecouri discordante care răsunau prin toată sala. În jurul ei ploua cu aşchii, izbind pardoseala cu piuituri ascuţite. Peste tot zăceau bucăţi împrăştiate, lucind în umbră ca stelele pe cerul nopţii. Habar n-avea cine era mort şi cine viu. – Ieşi! mârâi la ea Bayaz printre dinţi, cu faţa ca o mască schimonosită de durere. Ieşi! Pleacă! – Yulwei, îngăimă ea, e… – Mă-ntorc eu după el! i-o reteză Magul, alungând-o cu braţul nevătămat. Fugi! Există momente pentru a lupta şi momente pentru a fugi, iar Ferro cunoştea bine diferenţa. O învăţase de la gurkieni, în adâncul Ţinuturilor Rele. Arcada se clătina şi se smucea, în timp ce Ferro alerga într-acolo. Propria ei respiraţie îi vuia în urechi. Sări peste o roată de metal lucitor, tropăind cu cizmele pe pietrele netede. Aproape ajunsese la arcadă, când simţi un fior amarnic lângă ea, un val de groază bolnăvicioasă. Se aruncă înainte. Mâna albă a lui Tolomei o rată la mustaţă pe Ferro, smulgând din perete o bucată mare de piatră şi umplând aerul cu praf. – Nu pleci nicăieri! O fi fost momentul să fugă, dar Ferro ajunsese la capătul răbdării. În timp ce se răsucea, pumnul i se repezi deja înainte, împins de toată furia lunilor irosite, a anilor pierduţi, a vieţii risipite. Nodurile degetelor sale loviră falca lui Tolomei, cu un trosnet ascuţit. Parcă ar fi dat într-un bloc de gheaţă. N-o duru când mâna i se rupse, dar îşi simţi încheietura îndoindu-se, braţul amorţind. Prea târziu ca să-şi mai facă griji. Celălalt pumn pornise deja. 1381

Tolomei îi înhăţă braţul din zbor înainte s-o atingă şi o trase pe Ferro spre ea, îngenunchind-o neputincioasă, cu o putere groaznică, de neînfrânt. – Sămânţa! Cuvintele şuierătoare înfrigurară faţa lui Ferro, smulgându-i un geamăt îngreţoşat, pe când pielea îi ardea în locul de unde o ţinea Tolomei. Îşi simţea oasele sucindu-se, apoi plesnind, şi antebraţul îi căzu într-o parte ca un băţ rupt. O mână albă se întinse printre umbre, spre umflătura de sub cămaşă. Izbucni brusc o lumină, o văpaie curbată care cuprinse orbitor toată sala, preţ de-o clipă. Ferro auzi un ţipăt pătrunzător şi căzu pe spate, eliberată. Mâna lui Tolomei fusese retezată de lângă încheietură, lăsând doar un ciot neînsângerat. Pe peretele neted şi o parte a pardoselii se căscase o rană enormă din care curgea rocă topită, bolborosind şi sfârâind. Un nor de fum se ridica dinspre arma ciudată din mâna lui Bayaz, care venea greoi din întuneric, cu capătul cârligului încă lucind roşiatic. Scoţând un zbieret îngheţat, Tolomei îşi repezi spre el mâna rămasă, cu degetele răşchirate ca nişte gheare. Bayaz îi răspunse urlând nebuneşte, cu gura larg deschisă şi ochii îngustaţi. Ferro simţi un junghi în stomac, atât de feroce încât se îndoi de mijloc, aproape căzând în genunchi. Fata Creatorului fu smulsă din loc şi azvârlită cât colo, cu un călcâi alb lăsând o zgârietură alungită pe harta de pe jos, scobind prin piatră şi sfâşiind metalul. În spatele ei, resturile uriaşei maşinării zburau în bucăţi, împrăştiindu-se cu luciri prin întunecime, ca frunzele în vânt. Tolomei se rostogolea ca o momâie printr-o furtună de metal învolburat. Izbi peretele opus cu o bubuitură cutremurătoare, împroşcând în jur cu bucăţi de piatră. O grindină de frânturi răpăia, clănţănea, zăngănea pe pardoseală, împrejuru-i. Inele, ace, tije ca nişte lame de cuţit se înfigeau în zid, făcând din toată suprafaţa de piatră curbată un pat uriaş de cuie. Lui Bayaz îi ieşeau ochii din cap, iar chipul îi era lac de sudoare. – Mori, diavole! mugi el. Ploua cu praf, pietrele începeau să se zgâlţâie. Hohote reci răsunau prin sală. Ferro se târî înapoi, împingând cu călcâiele în pietrele netede, apoi se ridică şi o luă la fugă. Mâna ruptă i se lovea de peretele tunelului, braţul frânt i se bălăbănea. Un dreptunghi luminos se apropia de ea, săltând. Ieşirea din Casa Creatorului. Ieşi clătinându-se la aer, orbită de lumină, în ploaia măruntă care părea de-a dreptul caldă, după atingerea de gheaţă a lui Tolomei. Sămânţa continua să-i atârne grea în cămaşă, aspră şi liniştitoare pe piele. – Fugi! se auzi din beznă glasul lui Bayaz. La palat! Ferro alergă pe pod, cu picioarele nesigure alunecându-i pe pietrele umede, deasupra apei reci care pândea departe, jos. – Pune-o-n cutie şi încui-o bine!

1382

Auzi un bubuit reverberat în urma ei, o ciocnire de metal pe metal, dar nu se uită înapoi. Îşi croi drum cu umerii prin uşile deschise din zidul Agriontului, aproape împiedicându-se de portar, care stătea aşezat lângă perete, acolo unde-l lăsase, cu o mână ridicată la cap. Sări peste el, iar omul se chirci. Coborî treptele câte două, străbătu curtea părăginită, coridoarele pline de praf, fără să învrednicească nici cun gând mascaţii sau pe altcineva. Acum păreau nişte ameninţări jalnice, de zi cu zi, oarecum. Încă mai simţea răsuflarea aceea îngheţată în ceafă. Nimic nu mai conta decât s-o lase în urmă, cât mai departe. Ajunse la uşă, dibui zăvorul cu podul mâinii rupte, se repezi afară în ploaie şi alergă pe străzile ude, în direcţia din care venise. Oamenii de pe uliţe şi din pieţe se dădeau la o parte din calea ei, şocaţi s-o vadă atât de disperată şi plină de sânge. Voci furioase răsunau în spatele ei, dar Ferro nu le lua în seamă. Coti pe o stradă mai largă, printre clădiri cenuşii, şi alunecă pe pietrele umede. Drumul era blocat de o mulţime învălmăşită. Femei, copii, bătrâni, toţi murdari şi zdrenţuiţi. – La o parte, răcni Ferro, începând să-şi croiască drum cu forţa. Mişcaţi-vă! Povestea pe care o spusese Bayaz pe câmpia nemărginită o sâcâia în străfundurile minţii. Cum găsiseră ostaşii Sămânţa în ruinele oraşului Aulcus. Cum se uscaseră pe picioare şi muriseră. Îmbrâncea, lovea şi se împingea cu umărul printre oameni. – Daţi-vă din drum! Ieşi dintre ei şi-şi continuă goana pe strada pustie, ţinându-şi braţul rupt lipit de trup, lângă obiectul din cămaşă. Traversă în fugă parcul, printre frunzele care cădeau din copaci la fiecare rafală de vânt. În capătul aleii se înălţa zidul palatului, iar Ferro se repezi spre poartă. Cei doi străjeri o încadrau ca întotdeauna, şi ştia că se uitau la ea. Or fi lăsat-o ei să iasă, dar nu păreau prea dispuşi s-o şi primească înapoi, mai ales aşa cum era, murdară, plină de sânge, acoperită cu mizerie şi sudoare, şi fugind de parcă s-ar fi ţinut diavolul după ea. – Stai aşa! Ferro dădu să se strecoare pe lângă ei, dar unul o prinse. – Daţi-mi drumul, idioţi rozalii! şuieră ea. Nu înţelegeţi! Încercă să se răsucească, iar o halebardă aurită căzu la pământ, când unul dintre paznici o cuprinse cu braţele. – Atunci, explică! se răsti celălalt, prin viziera coifului. Ce atâta grabă? Mâna lui înmănuşată se apropie de umflătura cămăşii. – Ce-ai aco… – Nu! scrâşni Ferro, zbătându-se, înghesuită lângă zid, şi reuşi să-l împingă pe un străjer înapoi sub arcadă; halebarda celuilalt coborî uşor, cu vârful lucios spre pieptul lui Ferro. 1383

– Nicio mişcare, mârâi el, până nu te… – Lăsaţi-o să intre! Dincolo de poartă stătea Sulfur – şi, ca prin farmec, nu zâmbea. Paznicul întoarse capul spre el, cu îndoială. – Acum! răcni Magul. În numele Lordului Bayaz! Îi dădură drumul, iar Ferro se smulse dintre ei, suduind. O luă iar la fugă prin grădini, până în palat, cu cizmele bocănindu-i pe coridoare, unde gărzile şi servitorii se dădeau la o parte, bănuitori, din calea ei. Ajunse la uşa camerelor lui Bayaz şi o deschise pe dibuite, împleticindu-se peste prag. Cutia stătea deschisă pe o masă de lângă fereastră, un simplu cub de metal cenuşiu. Merse până la ea, îşi descheie cămaşa şi scoase obiectul dinăuntru. O piatră negricioasă, grea, mare cât pumnul. Suprafaţa ei mată era la fel de rece ca în primul moment când o atinsese. Simţi nişte furnicături plăcute prin palmă, ca la atingerea unui vechi prieten. Cumva, o înfuria simplul gând de a-i da drumul. Aşadar, în sfârşit, asta era Sămânţa. Cealaltă Parte, încarnată. Substanţa magiei însăşi. Îşi amintea ruinele mănate din Aulcus. Întinderea de pământ mort din jur, pe o sută de mile în toate direcţiile. Putere destulă ca să-i trimită în iad pe Împărat, pe Profet şi Mâncătorii lui blestemaţi, şi tot poporul din Gurkhul, şi pe alţii după ei. O putere atât de cumplită, încât ar fi trebuit să-i aparţină numai lui Dumnezeu, iar acum se afla în pumnul ei firav. O privi mult timp – apoi, încet, începu să zâmbească. De-acum, urma să aibă parte de răzbunare. Sunetul unor paşi grei pe coridor o readuse brusc la realitate. Lăsă Sămânţa să cadă în locul hărăzit ei, îşi retrase mâna, cu un efort, şi trânti capacul cutiei. Ca şi cum flacăra unei lumânări s-ar fi stins dintr-odată într-o cameră întunecoasă, lumea deveni brusc mai tulbure, mai fără viaţă, lipsită de orice farmec. Abia atunci îşi dădu seama că mâna i se vindecase. O privi încruntată, flexându-şi degetele. Se mişcau la fel de uşor ca oricând, deloc umflate prin jurul falangelor pe care fusese sigură că şi le zdrobise. Şi celălalt antebraţ era drept şi neted, fără nicio urmă în locul unde-l striviseră degetele îngheţate ale lui Tolomei. Ferro se uită spre cutie. Dintotdeauna se vindecase repede – dar să-i treacă fracturile într-o oră?… Nu era în regulă. Bayaz îşi târî paşii în cameră, strâmbându-se. Avea sânge uscat în barbă, iar fruntea cheală îi lucea de sudoare. Răsufla greu, cu pielea palidă şi tresărind convulsiv, şi un braţ strâns lângă trup. Arăta ca un om care şi-a petrecut toată după-amiaza bătându-se cu un diavol şi a scăpat ca prin urechile acului. – Unde-i Yulwei? Întâiul dintre Magi o privi lung. – Ştii unde e. 1384

Ferro îşi aminti bubuitura reverberată, în momentul când ea ieşise din turn. Ca sunetul unei uşi trântite. O uşă pe care nicio armă, niciun foc, nicio vrajă n-o mai putea deschide. Numai Bayaz avea cheia. – Nu te-ai mai întors. Ai ferecat uşile, cu ei înăuntru. – Trebuie să se facă şi sacrificii, Ferro, ştii asta. Azi am făcut un mare sacrificiu. Propriul meu frate. Întâiul dintre Magi se apropie de ea, şchiopătând. – Tolomei a încălcat Prima Lege. A căzut la învoială cu Şoptitorii de Secrete. Voia să folosească Sămânţa pentru a deschide porţile spre lumea de jos. Putea fi mai periculoasă decât toţi Mâncătorii lui Khalul. Casa Creatorului trebuie să rămână ferecată. Până la sfârşitul timpului, dacă altfel nu se poate. Un deznodământ nu lipsit de ironie. Şi-a început viaţa întemniţată în acel turn. Acum, s-a întors tot acolo. Istoria se învârteşte în cerc, cum spunea întotdeauna Juvens. Ferro se încruntă. – Mă cac în cercurile tale, rozaliule. M-ai minţit. În legătură cu Tolomei. În legătură cu Creatorul. Cu toate. – Şi? Se încruntă şi mai tare. – Yulwei era un om bun. M-a ajutat în deşert. Mi-a salvat viaţa. – Şi mie, şi nu o dată. Dar oamenii buni nu merg decât până la un punct pe cărările întunecate. Ochii sclipitori ai lui Bayaz coborâră spre cubul de metal cenuşiu aflat sub mâna lui Ferro. – Până la capăt trebuie să meargă alţii. Yoru Sulfur intră pe uşă, iar Bayaz scoase de sub haină arma pe care o adusese din Casa Creatorului, metalul cenuşiu lucind în lumina slabă care intra pe ferestre. O relicvă din Vechiul Timp. O armă pe care Ferro o văzuse tăind piatra de parcă ar fi fost unt. Sulfur i-o luă cu un respect surescitat, şi o înfăşură cu grijă într-o bucată veche de piele. Apoi îşi deschise traista şi scoase vechea carte neagră pe care Ferro o mai văzuse cândva. – Acum? murmură el. – Acum. Bayaz luă cartea, îşi puse uşor mâna pe coperta zgâriată, închise ochii şi trase adânc aer în piept. Când îi deschise, se uita drept la Ferro. – Cărările pe care trebuie să pornim acum, tu şi cu mine, sunt într-adevăr întunecoase. Ai văzut cu ochii tăi. Ferro nu avea niciun răspuns. Yulwei fusese un om bun, dar poarta Casei Creatorului era ferecată, iar el se dusese în cer sau în iad. Ferro îngropase mulţi oameni, în multe feluri. Încă o grămăjoară de ţărână în deşert nu avea nimic deosebit. Se săturase să-şi tot fure răzbunarea bob cu bob. Cărările întunecate n-o

1385

speriau. Toată viaţa le străbătuse. I se părea că auzea, chiar şi prin metalul cutiei, un fel de şoaptă, chemând-o. – Nu vreau decât răzbunare. – Şi vei avea parte de ea, întocmai cum ţi-am făgăduit. Stând faţă-n faţă cu Bayaz, ridică din umeri. – Atunci, ce mai contează acum, cine pe cine a ucis cu o mie de ani în urmă? Pe buzele Întâiului dintre Magi apăru un zâmbet bolnăvicios, iar ochii i se luminară pe chipul palid şi însângerat. – Parcă mi-ai fi citit gândurile.

1386

Eroul de mâine Copitele calului sur al lui Jezal tropăiau cuminte prin noroiul negru. Era un animal magnific, rasă pe care visase toată viaţa să o călărească. Valora câteva mii de mărci, fără îndoială. Un armăsar care oricărui bărbat călare pe el, oricât de nevrednic, îi putea da un aer de regalitate. Armura strălucitoare era făcută din cel mai bun oţel styrian, cu decoraţiuni de aur. Mantia era din cea mai fină mătase de Suljuk, tivită cu hermină. Garda sabiei era încrustată cu diamante, scânteind în razele soarelui care se strecurau printre nori. În ziua acea, renunţase la coroană în favoarea unui cerculeţ simplu de aur, de o greutate considerabil mai puţin obositoare pentru punctele dureroase care i se formaseră pe la tâmple. Toate valtrapurile regalităţii. Încă din copilărie, Jezal visase să fie preamărit, adulat, ascultat. Acum, toată situaţia îl făcea să verse – deşi putea fi din cauză că abia dormise noaptea, iar dimineaţa nu mâncase aproape nimic. Lordul Mareşal Varuz călărea în dreapta lui, arătând de parcă vârsta l-ar fi ajuns brusc din urmă. Părea scofâlcit în uniformă, adus de spate şi cu umerii cocârjaţi. Mişcările sale îşi pierduseră precizia oţelită, semn că nu prea ştia ce să facă. – Luptele mai continuă în Arcuri, Maiestate, explica el, dar acolo avem doar puncte de rezistenţă. Gurkienii au sub control ferm cele Trei Ferme. Şi-au adus catapultele mai în faţă, spre canal, iar azi-noapte au aruncat butoaie incendiare până departe, în cartierul central. Au ajuns până la Calea-de-Mijloc şi dincolo de ea. Focurile au ars până în zori. Unele mai ard şi acum, prin câteva locuri. Au fost pagube… extinse. O afirmaţie zdrobitor de modestă. Zone întinse ale oraşului fuseseră devastate de foc. Şiruri întregi de case, unde Jezal îşi amintea că fuseseră clădiri mari, taverne aglomerate, ateliere zgomotoase – din toate nu mai rămăseseră decât ruine înnegrite. Vederea lor era la fel de îngrozitoare ca a unei vechi iubite care, deschizând gura, dezvăluie două rânduri de dinţi sfărâmaţi. Mirosul de fum, de ars şi de moarte îl râcâia încontinuu pe Jezal în gâtlej şi-i prefăcuse glasul într-un horcăit pietros. Un om murdar de cenuşă şi ţărână ridică privirea dintre resturile încă fumegânde ale unei case prin care tot scormonea. Se uită lung la Jezal şi la gărzile lui, în timp ce treceau la trap pe-alături. – Unde-i fiul meu? ţipă el deodată, ascuţit. Fiul meu unde-i? Jezal avu grijă să se uite în altă parte şi dădu uşor pinteni calului. Nu era nevoie să-i ofere propriei conştiinţe şi alte arme cu care să-l împungă. Era deja peste măsură de bine înarmată. 1387

– Zidul lui Arnault încă mai rezistă, totuşi, Maiestate, continuă Varuz, vorbind mult mai tare decât era necesar, într-un efort zadarnic de a acoperi vaietele jalnice care răsunau în continuare din urma lor. Niciun soldat gurkian n-a pus încă piciorul în centrul oraşului. Nici măcar unul. Jezal se întrebă cât timp aveau să se mai poată lăuda cu asta. – Am primit vreo veste de la Lordul Mareşal West? se interesă el pentru a doua oară în aceeaşi oră – şi a zecea oară în acea zi. Varuz îi dădu acelaşi răspuns pe care, fără îndoială, urma să-l mai primească de încă zece ori înainte de a se lăsa pradă somnului pe apucate, noaptea. – Regret că legăturile sunt tăiate aproape complet, Maiestate. Veştile nu mai ajung la noi decât arareori, prin cordonul gurkian. Dar ştim că au fost furtuni pe lângă coastele Engliei. Trebuie să acceptăm posibilitatea ca armata să întârzie. – Ghinion, murmură Bremen dan Gorst din partea cealaltă, cu ochii săi înguşti săgetând încontinuu peste ruine, în căutarea celui mai mic semn ameninţător. Jezal îşi roase îngrijorat resturile sărate ale unghiei de la degetul mare. Abia dacă-şi mai amintea când primiseră ultima frântură de veşti bune. Furtuni. Întârzieri. Până şi forţele naturii se rânduiseră împotriva lor, după câte se părea. Varuz nu avea niciun argument cu care să-i ridice moralul. – Iar acum, în Agriont a izbucnit şi molima. O ciumă iute şi nemiloasă. A lovit un grup mare de civili cărora le-aţi deschis porţile, toţi s-au îmbolnăvit deodată. Şi s-a întins până la palat. Doi Cavaleri ai Gărzii au murit deja. Într-o zi, stăteau de pază la poartă, ca de obicei. În seara următoare, zăceau în sicriu. Trupurile li s-au uscat, dinţii le-au putrezit, le-a căzut părul. Cadavrele sunt arse, dar tot apar alte şi alte cazuri. Medicii n-au mai văzut aşa ceva, habar n-au cum so trateze. Unii zic că e un blestem gurkian. Jezal înghiţi în sec. Fuseseră de ajuns numai câteva săptămâni din domnia lui iubitoare, pentru ca magnificul oraş, munca atâtor perechi de mâini de-a lungul secolelor, să se transforme într-o ruină calcinată. Aproape toţi locuitorii mândri ai Aduei deveniseră nişte cerşetori împuţiţi, răniţi care ţipau, oameni îndoliaţi zguduiţi de plâns – adică, aceia care nu ajunseseră deja cadavre. Era cea mai jalnică imitaţie de rege pe care-ar fi putut-o zămisli Uniunea vreodată. Nu putea aduce fericirea nici măcar în propria sa farsă conjugală, darămite unei întregi naţiuni. Toată reputaţia lui avea la bază minciuni pe care nu avusese curajul să le nege. Era un impostor fără şira spinării, neputincios şi neajutorat. – Acum pe unde suntem? mormăi el, în timp ce călăreau mai departe peste întinderea măturată de vânt. – Păi, aceasta este piaţa Patru Colţuri, Maiestate. – Asta? Asta nu poate… Nu mai continuă, recunoaşterea lovindu-l ca o palmă în faţă. Doar două ziduri din clădirea care găzduise cândva Ghilda Pânzarilor mai stăteau în picioare, cu ferestrele şi uşile căscate ca nişte ochi şi guri de morţi 1388

şocaţi, cu feţele încremenite. Pavajul pe care stătuseră cândva sute de tarabe vesele era crăpat şi îngălat cu funingine cleioasă. Din grădini mai rămăseseră doar pete de noroi şi tufişuri de măceş desfrunzite şi arse. Văzduhul ar fi trebuit să răsune de strigătele negustorilor, turuiala slugilor, râsetele copiilor. Acum domnea o tăcere de moarte, străbătută doar de un vânt rece care şuiera printre resturi, măturând valuri de scrum negru prin inima oraşului. Jezal trase de căpăstru, iar caii escortei formate din vreo douăzeci de Cavaleri ai Gărzii Regale, cinci Cavaleri Vestitori, o duzină de oameni de-ai lui Varuz şi vreo doi paji agitaţi se opriră în jurul lui, într-un cloncănit de copite. Gorst se încruntă în sus, spre cer. – Maiestatea Voastră, ar trebui să mergem înainte. Aici nu suntem în siguranţă. Nu ştim când vor începe din nou gurkienii asaltul. Fără să-i dea atenţie, Jezal coborî din şa şi porni printre rămăşiţe. Îi venea greu să creadă că era acelaşi loc unde odinioară cumpărase vin, târguise fel de fel de fleacuri, îşi luase măsurile pentru o uniformă nouă. La nici o sută de paşi distanţă, în cealaltă parte a unui şir de dărâmături fumegânde, se înălţa statuia lui Harod cel Mare, unde Jezal se întâlnise cu Ardee pe întuneric – cu o sută de ani în urmă, i se părea acum. Acolo se adunase un grup amărât, în jurul unei grădini răvăşite. Femei şi copii, mai mult, şi câţiva bătrâni. Murdari şi deznădăjduiţi, câţiva cu cârje sau bandaje mânjite de sânge, strângând în mâini diverse obiecte salvate. Cei rămaşi fără adăpost, după luptele şi incendiile din timpul nopţii. Printre ei se afla şi Ardee, aşezată pe un bolovan, într-o rochie subţire, tremurând, cu privirea în pământ şi părul căzut, acoperindu-i pe jumătate chipul. Jezal porni spre ea, zâmbind pentru prima oară după atâtea săptămâni. – Ardee. Femeia se întoarse, cu ochii larg deschişi, iar Jezal încremeni. Era altă fată, mai tânără şi mult mai neatrăgătoare. Îl privi clipind din ochi, în timp ce se legăna încet înainte şi-napoi. Jezal îşi mişca mâinile fără rost, mormăind câteva vorbe fără şir. Toţi se uitau la el. Nu putea să plece aşa, pur şi simplu. – Te rog, ia asta, spuse el, desfăcându-şi cataramele de aur ale mantiei stacojii, pe care i-o întinse. Fata o luă fără să spună nimic, privindu-l doar. Un gest ridicol şi fără sens, aproape ofensator, în ipocrizia sa arzătoare. Ceilalţi civili fără casă, însă, nu păreau să fie de aceeaşi părere. – Ura pentru Regele Jezal! strigă cineva, şi se înălţă un val de ovaţii. Un băiat tânăr, rezemat într-o cârjă, îl privea cu ochi goi, în care nu se mai citea decât disperarea. Un soldat avea un bandaj însângerat peste un ochi, iar celălalt îi lucea umed. O mamă îşi strângea bebeluşul într-o faşă ce semăna îngrozitor cu o bucată ruptă dintr-un steag al Uniunii căzut pe jos. Toată scena părea să fi fost plăsmuită cu atenţie, pentru a avea cel mai mare impact emoţional: 1389

câteva modele de pictură, pentru un tablou sinistru şi naiv despre ororile războiului. – Regele Jezal! se auzi din nou strigătul, însoţit de un slab: – Uraaa! Adulaţia lor era ca o otravă pentru Jezal. Nu făcea decât ca marea povară a responsabilităţii să-l apese cu atât mai greu. Se întoarse în loc, neputând să-şi mai păstreze pe faţă nicio clipă imitaţia strâmbă de zâmbet. – Ce-am făcut? şopti el, frământându-şi încontinuu mâinile. Ce-am făcut…? Se săltă din nou în şa, sfâşiat de remuşcări. – Duceţi-mă mai aproape de Zidul lui Arnault. – Maiestatea Voastră, nu prea cred că… – Ai auzit ce-am spus! Mai aproape de lupte. Vreau să le văd. Varuz se încruntă. – Foarte bine. Îşi întoarse calul, conducându-i pe Jezal şi gărzile lui de corp în direcţia Arcurilor, pe drumuri care-i erau atât de familiare – şi totuşi, atât de îngrozitor schimbate. După câteva minute de mers nervos, Lordul Mareşal îşi opri calul, arătând în lungul unei uliţe pustii, spre vest. Vorbi încet, parcă îngrijorat ca inamicul să nu-l audă: – Zidul lui Arnault este la doar trei sute de paşi în direcţia aceea, iar gurkienii mişună de cealaltă parte a lui. Zău că ar fi bine să ne întoarcem… Jezal simţi o vibraţie slabă prin şa, calul său tresări, de pe acoperişurile caselor din ambele laturi ale străzii începu să cadă praful. Tocmai deschidea gura ca să întrebe ce se întâmplase, când aerul fu zguduit de o detunătură asurzitoare. Un zid de sunet groaznic, zdrobitor, care-l făcu pe Jezal să-i ţiuie urechile. Cei din jur scoaseră exclamaţii de spaimă, rămânând cu gurile căscate. Caii se agitau şi dădeau din copite, cu ochii rostogolindu-li-se în cap. Al lui Varuz se ridică pe picioarele dinapoi, azvârlindu-l neceremonios din şa pe bătrânul militar. – Maiestate! se auzi ţipătul plângăreţ al lui Gorst. Să ne întoarcem! Jezal, însă, nici nu se uită la el. Înaintă într-o piaţă largă, cu caldarâmul spart plin de moloz împrăştiat şi bucăţi de zidărie mari, pe alocuri, cât nişte cocioabe. În timp ce praful înecăcios se depunea încet, într-o tăcere lugubră, Jezal îşi dădu seama că acel loc îi era cunoscut. Foarte cunoscut. În partea de nord se afla o tavernă pe care obişnuise so viziteze, dar ceva se schimbase – era mai largă decât înainte… Îi căzu faţa. O porţiune prelungă din Zidul lui Arnault formase latura de vest a scuarului. Acum, nu mai era acolo decât un crater căscat. Pesemne gurkienii săpaseră o galerie dedesubt şi o umpluseră cu afurisita lor de pulbere explozivă. Soarele alese tocmai acel moment ca să străpungă norii de deasupra, iar Jezal reuşi să vadă, prin spărtură, tocmai până-n cartierul devastat al 1390

Arcurilor. Acolo, cu armurile lucind şi săbiile agitate în aer, adunaţi dincolo de zid, coborând panta presărată cu pietre, se observa un detaşament numeros de soldaţi gurkieni. Primii dintre ei ieşeau deja din crater, urcând în piaţa răvăşită. Câţiva apărători buimăciţi se târau prin praf, tuşind şi scuipând. Alţii nici nu se mai mişcau. Nu era nimeni care să-i întoarcă pe gurkieni din drum, după câte putea să vadă Jezal. Nimeni, doar el. Se întrebă ce-ar fi făcut Harod cel Mare într-o asemenea situaţie. Răspunsul nu era prea greu de găsit. Curajul poate fi alcătuit din multe, şi poate veni din surse numeroase, iar laşul de ieri poate deveni într-o clipă eroul de mâine, dacă prilejul e cel potrivit. Valul ameţitor de vitejie pe care-l cunoscu Jezal în acel moment consta mai ales din vinovăţie şi teamă, şi ruşine din cauza fricii, înteţit de o frustrare meschină pentru că nimic nu mersese conform speranţelor sale, şi conştiinţa vagă, apărută brusc, a faptului că moartea lui ar fi putut rezolva multe probleme iritante cărora nu le vedea nicio soluţie. Nu erau tocmai nişte ingrediente nobile, cu siguranţă. Dar nimeni nu întreabă vreodată ce pune brutarul în plăcintă, atâta vreme cât e gustoasă. Îşi scoase sabia şi o ridică în lumina soarelui. – Cavaleri ai Gărzii! mugi el. După mine! Gorst trase disperat de căpăstru. – Maiestatea Voastră! Nu vă puteţi pune în… Jezal dădu pinteni calului. Acesta se repezi înainte cu o vigoare neaşteptată, iar capul lui Jezal fu aruncat înapoi, dureros, aproape făcându-l să scape frâul din mână. Se clătină în şa, pe când copitele bubuiau sub el, iar pavajul murdar zbura pe dedesubt. Îşi dădea seama vag că escorta îl urma, la o oarecare distanţă, dar atenţia îi era mai degrabă atrasă de soldaţii gurkieni tot mai numeroşi din faţă. Calul îl purta înainte cu o viteză ameţitoare, drept spre omul din fruntea detaşamentului, un stegar cu simboluri aurii pe stindard, în vârful unei prăjini înalte. Ghinionul lui, îşi zise Jezal, că primise o sarcină atât de importantă. Omul făcu ochii mari când văzu calul enorm repezindu-se asupra lui. Îşi aruncă drapelul şi încercă să sară într-o parte. Tăişul de oţel al sabiei lui Jezal i se înfipse adânc în umăr, propulsat de forţa atacului, îl sfârtecă şi-l trânti pe spate. Alţi câţiva căzură urlând sub copitele calului, când acesta năvăli în mijlocul lor – n-ar fi putut spune câţi. În clipa următoare, se dezlănţui haosul. Jezal stătea călare deasupra unei mulţimi de chipuri negricioase şi schimonosite, armuri lucitoare şi săbii care împungeau. Lemnul trosnea, metalul zăngănea, oamenii strigau cuvinte pe care nu le înţelegea. Regele ciopârţea în jur, într-o parte şi-n cealaltă, într-un iureş de blesteme urlate la întâmplare. Un vârf de lance îi scârţâi pe jambieră. Dădu într-o mână care-i apucase frâul calului, zburându-i două degete. Ceva îl lovi într-o 1391

parte, mai-mai să-l azvârle din şa. Sabia izbi un coif, cu un dangăt găunos, doborându-l pe omul ce-l purta, în îmbulzeala celorlalţi. Calul scoase un nechezat, ridicându-se pe picioarele dinapoi, înnebunit. Jezal simţi un junghi cumplit de teamă, când zbură din şa, cu lumea răsturnându-se în jur. Căzu la pământ, cu praf în ochi şi în gură, tuşind, zbătându-se. Se săltă în genunchi. Copite tropăiau pe pământul răscolit. Cizme alunecau şi se împiedicau. Îşi căută cerculeţul de pe cap, dar acesta căzuse cine ştie pe unde. Cum să-şi dea seama cineva că era rege? Mai era rege? Părul îi era încleiat. Ar fi fost al naibii de bine să-şi ia un coif, dar acum era cam târziu. Scormoni vlăguit prin moloz, întoarse o piatră plată… Uitase ce căuta. Se ridică împleticit, ceva îl prinse de picior şi i-l smuci dureros, făcându-l să cadă iar pe burtă. Aşteptă să-şi simtă sfărâmat capul, dar nu era decât scara şeii, încă prinsă de cadavrul calului său magnific. Îşi eliberă piciorul, gâfâind sufocat, făcu câţiva paşi, clătinându-se sub greutatea armurii, cu sabia atârnându-i în mâna moleşită. Cineva ridică o lamă curbată, iar Jezal îl înjunghie în piept. Omul îi vomă sânge în faţă şi căzu, smulgându-i sabia din mână. Ceva izbi pieptarul lui Jezal, cu un zgomot înfundat, şi-l răsturnă într-o parte, drept peste un gurkian cu o lance. Soldatul o scăpă, apoi începură să se lupte cu mâinile goale, învârtindu-se în loc fără rost. Jezal se simţea îngrozitor, îngrozitor de obosit. Îl durea rău capul. Doar ca să-şi tragă respiraţia, trebuia să facă un efort teribil. Toată ideea acelui atac eroic părea foarte proastă. Voia să se culce la pământ. Soldatul gurkian îşi eliberă un braţ şi-l ridică, strângând în pumn un jungher. Mâna îi zbură din încheietură, lăsând în urma ei un şuvoi prelung de sânge. Omul se prăvăli la pământ, privindu-şi ciotul şi văicărindu-se. – Regele! ciripi glăsciorul copilăresc al lui Gorst. Regele! Sabia lui lungă descrise un arc larg, retezând capul gurkianului care urla. Altul sări înainte, cu o sabie curbă ridicată. Înainte de a apuca să mai facă un pas, lama grea a lui Gorst îi despică în două ţeasta. O secure zăngăni în platoşa umărului, iar Gorst o împinse deoparte ca pe o muscă, sfârtecându-l pe omul care-o mânuia, într-o ploaie de sânge. Un al patrulea se pomeni cu gâtul străpuns şi se prăbuşi înainte, cu ochii holbaţi şi o mână înroşită la beregată. Lui Jezal, care se clătina amorţit înainte şi-napoi, aproape că-i părea rău pentru gurkieni. Numărul lor o fi fost impresionant de la distanţă, dar de-aproape se vedea clar că erau doar soldaţi de mâna a doua, împinşi în crater la înaintare. Slăbănogi, murdari, groaznic de dezorganizaţi, înarmaţi uşor şi abia protejaţi cu armuri. Mulţi, îşi dădu el seama, arătau extrem de speriaţi. Gorst îşi croia drum printre ei ca un taur printr-o turmă de oi, ciopârţind nepăsător, mârâind când oţelurile lui ascuţite căscau răni mari, cu sunete greţoase de carne hăcuită. Alte armuri se buluceau în urma lui, împingând cu scuturile, tocând cu săbiile strălucitoare, degajând un spaţiu însângerat în mulţimea gurkienilor.

1392

Mâna lui Gorst se strecură la subsuoara lui Jezal şi-l trase înapoi, cu călcâiele târându-i-se prin pietriş. Era vag conştient că-şi scăpase sabia pe undeva, dar acum părea o nebunie s-o mai caute. Fără îndoială, vreun cerşetor avea să dea peste o mană cerească, mai târziu, când scotocea printre cadavre. Jezal văzu un Cavaler Vestitor încă pe cal, ca un contur cu coif înaripat în norii de praf înecăcios, lovind în jur cu o secure lungă. Fu cărat aproape pe sus înapoi, afară din îmbulzeală. Unii dintre apărătorii obişnuiţi ai oraşului se regrupaseră sau veneau din alte părţi ale zidurilor. Oameni cu coifuri de oţel începeau să îngenuncheze pe marginea neregulată a craterului, trăgând cu arcurile în masa densă de gurkieni din fundul adânciturii, toţi învălmăşiţi prin noroi şi moloz. Alţii trăgeau după ei o căruţă, pe care o răsturnară pe-o parte, făcându-şi din ea un bastion improvizat. Un soldat gurkian icni când fu spintecat şi căzu de pe buza craterului, în glodul de jos. La marginea pieţei se iviră alte arcuri ale Uniunii, alte suliţe şi lănci. Le urmau butoaie, lemne, bucăţi de zidărie, pentru a forma o baricadă pe toată lăţimea spărturii din Zidul lui Arnault, înţesată de oameni şi arme. Bombardaţi cu săgeţi şi pietre, gurkienii ezitau, apoi începură să bată în retragere, îngrămădiţi prin dărâmăturile de pe panta craterului, în sus, la adăpost, lăsând fundul gropii plin cu cadavre. – Spre Agriont, Maiestate, spuse Gorst. Imediat. Jezal nu făcu niciun efort să se împotrivească. Luptase cu prisosinţă pe ziua aceea. Se întâmpla ceva ciudat în Piaţa Mareşalilor. Nişte muncitori scoteau pietrele din pavaj cu dălţi şi târnăcoape, săpând tranşee puţin adânci, aparent la întâmplare. Fierarii asudau la forje provizorii, turnând fierul în forme, luminaţi de lucirea metalului topit. Hărmălaia dangătelor de ciocane şi a trosnetelor de târnăcoape era de ajuns pentru a face ca pe Jezal să-l doară dinţii – dar, cumva, glasul Întâiului dintre Magi reuşea să se audă şi mai tare. – Nu! Un cerc, neghiobule, de-aici şi pân-acolo! – Trebuie să mă întorc la Sala Marţială, Maiestate, spuse Varuz. Zidul lui Arnault a fost spart. Nu va trece mult, şi gurkienii vor încerca să forţeze iar intrarea. Ar fi ajuns deja la Calea-de-Mijloc, dacă nu-i oprea şarja aceea a Maiestăţii Voastre. Acum înţeleg cum v-aţi câştigat reputaţia, în vest! În viaţa mea n-am văzut o acţiune mai nobilă! – Hmm… făcu Jezal, privind cum erau târâţi morţii din piaţă. Trei Cavaleri ai Gărzii, unul din statul major al lui Varuz şi un paj nu mai mare de doisprezece ani, ultimul cu capul ţinându-i-se doar printr-un zgârci. Patru bărbaţi şi un copil pe care el îi dusese la moarte. Şi asta, fără a mai pune la socoteală şi rănile celorlalţi oameni din credinciosul lui anturaj, suferite pe seama lui. Nobilă treabă, într-adevăr. 1393

– Stai aici, se răsti el la Gorst şi porni printre muncitorii transpiraţi, spre Întâiul dintre Magi. Ferro stătea aşezată în apropiere, pe un şir de butoaie, cu picioarele încrucişate şi mâinile atârnând; avea pe faţă acelaşi dispreţ total pe care i-l arătase întotdeauna. Părea aproape liniştitor să vadă că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Bayaz răsfoia înverşunat o carte mare şi neagră, foarte veche, cu scoarţele de piele crăpate şi rupte. Arăta obosit şi palid, bătrân şi ofilit. O parte a feţei îi era acoperită cu cruste de sânge uscat. – Ce-ai păţit? îl întrebă Jezal. Bayaz se încruntă şi mai tare, cu un muşchi tremurându-i sub ochiul învineţit. – Şi eu te-aş putea întreba acelaşi lucru. Jezal observă că Magul nici nu se deranjase cu „Maiestatea Voastră”. Îşi atinse cu o mână bandajul însângerat din jurul capului. – Am luat parte la o şarjă. – La o ce? – Gurkienii au doborât o porţiune din Zidul lui Arnault, în timp ce eu inspectam oraşul. Nu era nimeni care să-i respingă, aşa că… am făcut-o eu. Fu aproape surprins să se audă pe sine însuşi rostind acele cuvinte. Cu siguranţă, era departe de a se mândri cu cele întâmplate. Nu făcuse decât să călărească, să cadă şi să se lovească la cap. Bremen dan Gorst şi propriul lui cal mort luptaseră mai mult decât el, şi încă, împotriva unor inamici foarte slabi. Dar presupunea că procedase cum se cuvenea, măcar o dată, dacă putea fi vorba de aşa ceva. Bayaz nu era de acord. – S-a preschimbat în căcat şi bruma aia de creier pe care ţi-o pusese soarta deoparte? – Mi s-a… Jezal clipi din ochi, când înţelese sensul cuvintelor lui Bayaz. Cum îţi permiţi, băi, bălegar bătrân şi băgăcios? Vorbeşti cu un rege! Asta ar fi vrut să spună, dar îi bubuia capul de durere, şi ceva de pe chipul secătuit şi nervos al Magului îl împiedică. În schimb, se pomeni mormăind, aproape pe un ton de scuză: – Dar… nu înţeleg. Credeam că… Nu aşa ar fi făcut Harod cel Mare? – Harod? se strâmbă Bayaz. Harod era cel mai mare laş, şi un nătărău clasantâi! Idiotul ăla nici să se-mbrace nu putea, fără ajutorul meu! – Dar… – E uşor să găseşti oameni care să conducă atacuri, continuă Magul, pronunţând fiecare cuvânt cu o grijă exagerată, ca şi cum i s-ar fi adresat unui slab de minte. Să găseşti oameni care să conducă naţiunile e incomparabil mai greu. N-am de gând să permit ca din toate eforturile pe care le-am făcut cu tine să se aleagă praful. Data viitoare când îţi vine cheful să-ţi rişti viaţa, poate-ar fi mai 1394

bine să te închizi într-o umblătoare. Oamenii respectă reputaţia de luptător, iar cu asta ai avut norocul să fii înzestrat. Pentru cadavre, însă, n-au pic de respect. Nu acolo! răcni el, şchiopătând pe lângă Jezal ca să dea furios din mână spre un fierar; bietul om tresări ca un iepure speriat, făcând să sară scântei din forjă. Ţiam spus doar, prostănacule! Trebuie să te ţii întocmai după scheme! Exact aşa cum le-am desenat eu! Cea mai mică greşeală poate fi mai mult decât fatală! Jezal se uită după el, cu indignarea, vinovăţia şi oboseala zdrobitoare luânduse la întrecere în el. Epuizarea învinse. Se duse cu pas căznit spre butoaie şi se aşeză lângă Ferro. – Maiestatea Voastră de căcat, îi aruncă ea. – Îmi faci prea multă cinste cu bunăvoinţa ta, replică Jezal, frecându-se la ochi cu degetele. – Bayaz nu-i prea încântat, hm? – Se pare că nu. – Mă rog… Când e nemernicul ăla bătrân încântat de ceva? Jezal scoase un mormăit de încuviinţare. Îşi dădu seama că de la încoronare nu mai vorbise cu Ferro. Nu că înainte ar fi fost buni prieteni, desigur, dar trebuia să recunoască: lipsa ei totală de deferenţă avea un efect neaşteptat de tonic. Era aproape ca şi cum, preţ de-o clipă, ar fi redevenit omul îngâmfat, leneş, fericit şi bun de nimic dinainte. Se încruntă spre Bayaz, care împungea cu degetul ceva din cartea lui cea veche. – Acuma ce mai pune la cale? – Cică salvează lumea, aşa mi-a zis. – A, aia… A cam întârziat, nu ţi se pare? Ferro ridică din umeri. – Nu-s eu cea care ţine socoteala timpului. – Şi cum are de gând s-o facă? Cu târnăcoape şi forje? Femeia îl privi. Ochii aceia drăceşti, galbeni îl descumpăneau la fel ca întotdeauna. – Printre altele. Jezal îşi rezemă coatele de genunchi, lăsându-şi bărbia în palme, şi dădu drumul unui oftat prelung. Era aşa de obosit, aşa de obosit… – Se pare că am făcut ce nu trebuia… mormăi el. – Hmm… murmură Ferro, mutându-şi privirea. Ăsta-i talentul tău.

1395

Căderea nopţii Generalul Poulder se foia pe scaunul său de campanie, cu mustăţile tremurându-i, ca şi cum abia şi-ar fi putut controla trupul, atât de covârşitoare-i era furia. Chipul rău rumen şi respiraţia horcăită păreau să sugereze că se putea repezi afară din cort în orice moment, ca să atace de unul singur poziţiile gurkiene. Generalul Kroy se ţinea drept şi ţeapăn de cealaltă parte a mesei, cu muşchii fălcilor încleştate umflaţi, lăţindu-i şi mai mult capul tuns scurt. Expresia sa încruntată, ucigătoare, demonstra clar furia la adresa invadatorilor, deşi şi-o stăpânea cu un pumn de fier, la fel ca toţi ceilalţi, iar dacă era vorba să se lanseze vreun atac, acesta trebuia să fie făcut acordând cea mai fastidioasă atenţie tuturor detaliilor. În primele lor consultări, West se pomenise depăşit numeric de douăzeci de ori de către monstruosul stat major reunit al celor doi generali. Printr-un neînduplecat proces de uzură, le redusese pe amândouă la câte doi ofiţeri amărâţi bucata. Întâlnirile îşi pierduseră atmosfera încărcată a unor ciorovăieli de tavernă şi evenimente familiale prost-dispuse – cum ar fi lectura unui testament disputat. West era executorul, încercând să găsească o soluţie acceptabilă pentru doi beneficiari gâlcevitori cărora nimic nu li se părea acceptabil. Jalenhorm şi Brint, aşezaţi la dreapta şi la stânga lui, acţionau ca asistenţi – nişte asistenţi cam năuciţi. Rolul jucat de Copoi în toată metafora era greu de judecat, dar sporea atmosfera de îngrijorare deja febrilă din cort, scobindu-se sub unghii cu cuţitul. – Va fi o bătălie cum n-a fost alta! spumega fără rost Poulder. De când a făurit Harod Uniunea, niciun invadator n-a pus piciorul pe pământul Midderlandului! Kroy mormăi a încuviinţare. – Gurkienii vor să ne răstoarne legile, să ne înăbuşe cultura, să ne înrobească poporul! Însuşi viitorul naţiunii noastre atârnă de… Uşa cortului se dădu în lături şi Pike intră aplecat, fără nicio expresie pe chipul său topit. Îl urma un bărbat înalt, adus de spate şi clătinându-se de oboseală, cu o pătură groasă pe umeri şi chipul mânjit de murdărie. – Acesta este Fedor dan Hayden, îl prezentă Pike. Un Cavaler Vestitor. A reuşit să părăsească înot docurile din Adua, la adăpostul întunericului, strecurându-se prin linile gurkiene. – O faptă de evidentă vitejie, comentă West, în mormăielile posomorât aprobatoare ale generalilor Poulder şi Kroy. Ai parte de toate mulţumirile noastre. Cum stau lucrurile în oraş? – Drept să vă spun, domnule Lord Mareşal, stau rău, răspunse Hayden, cu glasul scârţâindu-i de oboseală. Cartierele din apus – Arcurile şi cele Trei Ferme – aparţin acum Împăratului. Gurkienii au spart Zidul lui Arnault cu două zile în 1396

urmă, iar apărarea e forţată până la limită. Ar putea năvăli înăuntru în orice moment, ameninţând Agriontul însuşi. Maiestatea Sa cere să porniţi spre Adua cu toată viteza care vă stă în putinţă. Fiecare oră poate fi vitală. – Are în minte vreo strategie anume? se interesă West, care ştia că Jezal dan Luthar n-avea niciodată în minte altceva decât să se îmbete şi să se culce cu sorăsa, dar spera ca timpul să fi adus unele schimbări. – Gurkienii au înconjurat oraşul, dar forţele lor sunt răsfirate destul de subţire. În partea de est, mai ales. Lordul Mareşal Varuz crede că, printr-un atac rapid, leaţi putea penetra. – Totuşi, cartierele vestice ale oraşului vor mişuna de porci gurkieni, mârâi Kroy. – Nemernicii, şopti Poulder, cu fălcile tresăltându-i. Derbedeii. – Nu avem încotro decât să pornim imediat spre Adua, decretă West. Vom folosi toate drumurile şi o să ne mişcăm cu toată viteza de care suntem în stare, pentru a ocupa poziţii la est de oraş – mergând şi la lumina făcliilor, în caz de nevoie. Trebuie să atacăm încercuirea gurkiană în zorii zilei şi să le doborâm dominaţia asupra zidurilor. Între timp, Amiralul Reutzer va conduce flota într-un atac asupra corăbiilor gurkiene din port. Generale Kroy, ordonă ca nişte cavalerişti s-o ia înainte în cercetare şi să ne protejeze înaintarea. N-am chef de surprize. Lucru de mirare, nu urmă un protest. – Am înţeles, Domnule Lord Mareşal. – Divizia dumitale se va apropia de Adua dinspre nord-est, va străpunge liniile gurkiene şi va penetra oraşul în forţă, avansând în direcţia vest, spre Agriont. Dacă inamicul a ajuns în centrul oraşului, vă veţi angaja în luptă. Dacă nu, veţi întări apărarea Zidului lui Arnault şi vă veţi pregăti să evacuaţi forţele inamice din cartierul Arcurilor. Kroy dădu din cap îndârjit, cu o singură venă umflată pe frunte, în timp ce ofiţerii lui stăteau mai în spate, ca nişte statui ale preciziei şi disciplinei militare. – Până mâine, la vremea asta, niciun soldat kantic să nu mai rămână viu în Adua. Copoiule, aş vrea ca, împreună cu nordicii dumitale, să sprijini atacul diviziei generalului Kroy. Dacă… regele dumitale, continuă West, chinuindu-se să pronunţe cuvântul, nu are nicio obiecţie. Copoiul îşi linse dinţii ascuţiţi. – Socot că s-o duce încotro bate vântu’. Ăsta a fost mereu stilu’ lui. – În noaptea asta, vântul suflă spre Adua. – Aşa-i, dădu din cap Copoiul. Spre Adua, aşadar. – Generale Poulder, divizia dumitale se va apropia de oraş dinspre sud-est, va participa la lupta pentru ziduri, apoi va intra în forţă şi se va duce la docuri. Dacă inamicul a ajuns până acolo, veţi elibera locul, după care veţi coti spre nord, urmând Calea-de-Mijloc până-n Agriont. 1397

Poulder bătu cu pumnul în masă, în timp ce ofiţerii lui mârâiau ca nişte luptători de toată spaima. – Da, fir-ar să fie! O să vopsim străzile cu sânge gurkian! West se încruntă aspru la Poulder, apoi la Kroy. – Nu mai e nevoie să subliniez importanţa victoriei de mâine. Cei doi generali se ridicară fără o vorbă şi porniră în acelaşi timp spre ieşirea din cort. Ajunşi acolo, se opriră faţă-n faţă. Un moment, West se întrebă dacă aveau să-şi înceapă chiar şi acum obişnuitele ciondăneli. Apoi, Kroy întinse mâna: – Numai noroc, generale Poulder. Poulder îi apucă mâna în amândouă ale lui. – Şi dumitale, generale Kroy. Numai noroc, nouă tuturor. Şi ieşiră amândoi cu pas sprinten în penumbra asfinţitului, urmaţi de ofiţerii lor, cu Jalenhorm şi Brint în coadă. Hayden tuşi. – Domnule Lord Mareşal… au mai fost trimişi odată cu mine încă patru Cavaleri Vestitori. Ne-am despărţit, în speranţa că măcar unul va răzbate dincolo de liniile gurkiene. A mai sosit vreunul dintre ceilalţi? – Nu… încă nu. Poate mai târziu… Lui West nu i se părea prea probabil, şi nici lui Hayden – i se citea în ochi. – Desigur. Poate mai târziu. – Sergentul Pike îţi va găsi puţin vin şi un cal. Presupun că ai dori foarte mult să vezi cum îi vom ataca pe gurkieni mâine-dimineaţă. – Într-adevăr. – Foarte bine. Cei doi ieşiră, iar West privi încruntat după el. Mare păcat de camarazii Cavalerului Vestitor, dar aveau să mai fie mulţi morţi de jelit, până să se termine luptele de a doua zi – dacă mai rămânea cineva care să jelească… Ieşi din cort şi se opri în aerul rece al serii. Corăbiile din flotă erau ancorate în golful îngust de jos, legănându-se încet pe valuri, cu catargele înalte balansându-se sub norii tot mai groşi – în tonuri de albastru dur, cenuşiu rece şi portocaliu furios. Lui West i se păru că putea să vadă câteva bărci apropiindu-se de plaja neagră, aducând la mal ultimii ostaşi. Soarele cobora cu repeziciune spre orizont, răspândind o ultimă văpaie noroioasă peste colinele de la apus. Undeva prin partea aceea, dincolo de zare, Adua ardea. West îşi învârti umerii, încercând să-şi relaxeze muşchii încordaţi. Nu auzise nicio vorbă, dinainte de a fi plecat din Englia. După câte putea şti el, Ardee era încă între zidurile oraşului. Dar nu avea ce face. Putea doar să ordone atacul imediat şi să spere, în pofida tuturor sorţilor, la tot ce putea fi mai bine. Se frecă pe burtă, nefericit. De când începuse călătoria pe mare, suferea de indigestie. Presiunile funcţiei de comandă, fără îndoială. Dacă mai dura câteva săptămâni, 1398

probabil avea să vomite sânge peste hărţi, la fel ca predecesorul lui. Trase aer în piept, prelung, întretăiat, şi-l expiră. – Ştiu ce simţi. Era Copoiul, aşezat pe o banchetă şubredă, lângă intrarea în cort, cu coatele pe genunchi şi privirea spre mare. Greoi, West se aşeză lângă el. Discuţiile cu Poulder şi Kroy îl secătuiau cumplit de puteri, întotdeauna. Joacă prea mult rolul omului de piatră, şi vei rămâne doar un om de paie. – Îmi pare rău, se pomeni el răspunzând. Copoiul ridică privirea spre el. – Îţi pare rău? Pentru ce? – Pentru toate. Pentru Treicopaci, pentru Tul… pentru Cathil. Fu nevoit să-şi înghită nodul care i se pusese pe neaşteptate în gât. – Pentru toate. Îmi pare rău. – Ei, rău ne pare tuturor. Nu te condamn. Nu condamn pe nimeni, nici chiar pe Bethod. La ce-ar folosi? Toţi facem ceea ce avem de făcut. Am renunţat de mult să mai caut motive. West stătu un moment pe gânduri, apoi dădu din cap. – În regulă. Rămaseră aşezaţi, privind făcliile cum erau aprinse în jurul golfului de jos, ca o pulbere sclipitoare împrăştiată prin ţinutul întunecat. Vreme de noapte, amarnică. Amarnică din cauza frigului, din cauza stropilor de ploaie şi a drumului lung şi greu pe care-l aveau de străbătut până-n zori. Mai presus de orice, amarnică prin ceea ce-i aştepta la capăt, când răsărea soarele. Mersul spre câte o bătălie devenea tot mai greu cu fiecare ocazie. Când Logen era tânăr, înainte de a-şi pierde degetul şi a-şi câştiga neagra reputaţie, existase măcar o urmă de emoţie, unda unui fior. Acum, nu mai era decât frica bolnăvicioasă. Frica de luptă – şi, mai rău, frica de rezultate. Faptul de a fi rege nu folosea la nimic. Nu era de niciun ajutor, din câte-şi putea da el seama. Era la fel ca şi cum ar fi fost şef, doar că şi mai rău. Îl împingea să creadă că exista un lucru pe care ar fi trebuit să-l facă şi nu-l făcea. Căsca şi mai mult prăpastia dintre el şi toţi ceilalţi. Până devenea de netrecut. Cizmele plescăiau şi tropăiau prin noroi, armele şi harnaşamentele zăngăneau şi zornăiau, oamenii mormăiau şi înjurau prin întuneric. Câţiva ţineau torţe, luminându-şi drumul gloduros, printre stropii de ploaie care sclipeau în pâlpâirile din jurul lor. Ploaia cădea şi peste Logen, sărutându-i uşor pielea capului, şi faţa, şi răpăind inegal pe umerii hainei lui vechi. Armata Uniunii era răspândită pe cinci drumuri, toate ducând spre est, toate ţintind Adua şi o răfuială cu gurkienii care se anunţa foarte grea. Logen şi ai lui mergeau pe drumul cel mai nordic. Departe, în sud, vedea o linie slabă de licăriri 1399

plutind prin beznă, tot mai departe, până nu se mai vedeau. Alte câteva mii de oameni, ocărând prin noroi spre zorile însângerate. Logen se încruntă. Vedea obrazul slab al lui Fior, mai în faţă, la lumina unduitoare a unei făclii, cu o expresie încruntată, străbătută de umbre negre, şi un ochi lucindu-i. Se uitară câteva clipe unul la altul, apoi Fior îi întoarse spatele, îşi strânse umerii şi merse mai departe. – Nici acum nu mă place, şi nici n-o să mă placă vreodată. – Măcelul de-a valma nu-i neapărat cel mai potrivit drum spre popularitate, răspunse Copoiul. Mai ales pentru un rege. – Dar ăla ar putea avea bărbăţia de a face ceva în sensul ăsta. Fior avea râca în suflet. Una pe care n-o alunga nici timpul, nici blândeţea, nici chiar salvarea vieţilor. Nu prea există răni care să se vindece vreodată complet, iar unele dor tot mai mult pe zi ce trece. Copoiul părea să-i ghicească gândurile. – Nu-ţi face griji în legătură cu Fior. E-n regulă. Şi-aşa avem destule pe cap, cu gurkienii ăştia şi ce-o mai fi. – Mhm, făcu şi Ursuzul. Logen nu era prea sigur. Cei mai periculoşi duşmani sunt cei care stau în vecini, îi spunea mereu tatăl lui. Pe vremuri, l-ar fi omorât imediat pe ticălos, acolo unde stătea, şi problema era rezolvată. Acum, însă, încerca să devină un om mai bun. Încerca din răsputeri. – Pe toţi morţii, totuşi, continuă Copoiul. Să luptăm acuma contra oamenilor tuciurii, pentru Uniune? Cum mama dracului s-a putut întâmpla una ca asta? Naveam ce căuta aici. Logen trase prelung aer în piept şi-l lăsă pe Fior să se îndepărteze. – Furiosul ne-a stat alături. Dacă nu era el, în veci n-am fi terminat cu Bethod. Îi suntem datori. Măcar cu lupta asta, ultima. – Ai observat vreodată năravul ăsta al lucrurilor, că de la unul duce la altul? Se pare că mereu urmează încă o luptă, şi încă una… – Mhm, repetă Ursuzul. – Nu şi de data asta. Lupta de-acum e ultima, şi pe urmă am terminat. – Chiar aşa? Şi-atunci, ce-o să se-ntâmple? – Înapoi în Nord, cred, ridică Logen din umeri. O să fie pace, nu? – Pace? mormăi Copoiul. Aia ce mai e? Ce faci cu ea? – Păi, cred… că… o să creştem tot felul de chestii, sau aşa ceva. – Să creştem chestii? Pe toţi morţii cordiţi! Ce ştii tu, sau eu, sau oricare dintre noi, despre cum se cresc chestiile? Ce altceva am făcut, toată viaţa, decât să omorâm? Logen îşi foi umerii, stânjenit. – Tre’ s-avem şi noi o speranţă. Omu’ poate să înveţe, nu?

1400

– Poate să-nveţe? Cu cât omori mai mult, cu atât te pricepi mai bine. Şi cu cât te pricepi mai bine la omorât, cu atât mai nepriceput eşti la orice altceva. Pare-mise că am trăit aşa de mult fiindcă, atunci când e vorba de ucis, suntem cei mai buni din lume. – Eşti prost dispus, Copoiule. – De ani întregi sunt prost dispus. Ce mă îngrijorează e că tu nu eşti. Speranţa nu prea merge la unii ca noi, Logen. Ia răspunde-mi la asta: ai atins vreodată ceva fără să-i faci rău? Ce-ai avut, şi nu s-a ales prafu’? Logen stătu să se gândească. Nevasta şi copiii, tatăl şi oamenii lui, toţi se întorseseră în ţărână. Forley, Treicopaci şi Tul. Toţi, oameni buni, şi toţi morţi, unii de mâna lui Logen, alţii fiindcă-i lăsase de izbelişte, sau din cauza mândriei şi a nesocotinţei lui. Putea să le vadă chipurile, în gând, şi nu arătau deloc încântaţi. Morţii nu arată încântaţi prea des. Iar asta, fără să se uite la adunătura neguroasă şi mohorâtă care pândea în spate. O turmă de stafii. O armată ciopârţită şi însângerată. Toţi oamenii pe care i se năzărise să-i omoare. Shama Inimă-dePiatră, cu maţele atârnându-i din pântecul spintecat. Degetnegru, cu picioarele strivite şi mâinile arse. Ticălosul ăla de Finius, cu un picior tăiat şi pieptul sfâşiat. Bethod, chiar, drept în frunte, cu ţeasta făcută terci şi mutra încruntată sucită întro parte. Băiatul mort al lui Crummock, cătând pe după cotul lui. Un ocean de ucideri. Logen închise strâns ochii, apoi se forţă să şi-i deschidă larg, dar chipurile continuau să-i stăruie pe la marginile minţii. Nu putea spune nimic. – Mă gândeam eu… Copoiul se întoarse în altă parte, cu părul ud picurându-i în lungul obrajilor. Trebuie să fii realist, nu aşa-mi ziceai tu mereu? Aşa trebuie să fii. Porni în lungul drumului, pe sub stelele reci. Ursuzul mai rămase un moment lângă Logen, apoi ridică din umerii umezi şi-l urmă pe Copoi, luând cu el şi torţa. – Omul se mai poate şi schimba, şopti Logen, nesigur dacă vorbea cu Copoiul, sau cu sine însuşi, sau cu acele feţe cadaverice care aşteptau în întuneric; împrejurul lui, oamenii mergeau pe drum, şi totuşi, Logen era singur. Omul se poate schimba…

1401

Întrebări O urmă de ceaţă de toamnă se desprindea de marea neliniştită, în timp ce soarele asfinţea peste schilodita Adua, dând nopţii reci un aer spectral. La o sută de paşi distanţă, casele nu se mai desluşeau. La două sute, arătau fantomatic, cu puţinele lumini din ferestre ca nişte stafii plutind tulburi prin întuneric. Vreme bună pentru treburi rele, şi ne aşteaptă din belşug. Până acum, nicio explozie îndepărtată nu zguduise nemişcarea întunecoasă. Catapultele gurkiene tăcuseră. Cel puţin pentru moment – şi de ce nu? Oraşul aproape că le aparţine, şi de ce să dai foc propriului tău oraş? Acolo, în partea estică a cetăţii Adua, departe de lupte, totul părea de un calm scos în afara timpului. Aproape ca şi cum gurkienii nici n-ar fi venit. Prin urmare, când prin tenebre se infiltră un fel de tropăit vag, ca al cizmelor unor oameni bine înarmaţi, Glokta nu-şi putu stăpâni un junghi de nervozitate şi se înghesui în umbrele adânci de lângă gardul viu, la marginea drumului. Luminiţe slabe săltau prin tenebre. Apoi apăru conturul unui om, cu o mână rezemată pe garda sabiei, apropiindu-se cu mersul acela relaxat şi ţanţoş care trădează o mare încredere în sine. Din cap părea să-i crească ceva înalt, legănându-se la fiecare mişcare. Glokta miji ochii prin penumbră. – Cosca? – Eu, şi nimeni altul! râse styrianul; purta o caschetă de piele fină, cu un panaş ridicol de înalt, şi şi-o atinse cu degetul. Mi-am cumpărat o pălărie nouă. Sau, poate-ar fi mai bine să zic că dumneata mi-ai cumpărat-o, nu, Superior Glokta? – Văd şi eu, se uită Glokta încruntat la pana cea lungă, apoi la flamboaianta dantelărie aurită a gărzii sabiei lui Cosca. Parcă spusesem să nu baţi la ochi. – Să… nu… bat… la ochi? se încruntă styrianul, apoi ridică din umeri. A, deci despre asta era vorba. Ţin minte că s-a spus ceva, şi mai ţin minte şi că n-am înţeles. Se strâmbă, scărpinându-se între picioare. – Cred c-am luat nişte chiriaşi de la una dintre femeile alea din tavernă. Ce mai mâncărimi, cu prichindeii ăştia afurisiţi… Hm. Măcar femeile sunt plătite ca să se ducă acolo. S-ar fi zis că păduchii laţi au gusturi mai alese. În spatele lui Cosca începea să se desprindă din întuneric o mulţime nedesluşită, din care câteva umbre ţineau felinare camuflate. Vreo duzină de siluete lăţoase, apoi încă o duzină, fiecare cu un aer ameninţător pe care-l răspândea în jur ca putoarea unui rahat. – Ăştia-s oamenii tăi? 1402

Cel mai apropiat avea pe faţă cele mai urâte coşuri pe care le văzuse Glokta vreodată. Omul de alături era ciung de-o mână, care-i fusese înlocuită cu un cârlig fioros. Urma un grăsan enorm, cu pielea palidă a gâtului acoperită de tatuaje prost desenate. Îl însoţea un om nu mai mare decât un pitic, cu chip de şobolan şi numai un ochi. Nu se ostenise să-şi acopere orbita goală, care se căsca sub părul slinos. Şi lista monstruozităţilor continua. Ca la vreo două duzini, în total, dintre criminalii cei mai sălbatici pe care-i avusese Glokta sub ochi în viaţa lui. Şi am avut sub ochi destui, la anii mei. Apa le e străină, cu siguranţă. Niciunul nu arată de parcă n-ar fi în stare să-şi vândă sora pe-o marcă. – Nu par prea demni de încredere, murmură el. – Nu par? Prostii, Superior Glokta! Oameni fără noroc, atâta tot, şi ştim amândoi cum e, nu? Păi, printre ei nu-i unul căruia să nu i-o încredinţez şi pe maică-mea. – Eşti sigur? – E moartă de vreo douăzeci de ani. Ce rău ar mai putea să-i facă acum? Cosca îşi aruncă braţul pe după umerii diformi ai lui Glokta şi-l trase spre el, cauzându-i un junghi dureros în şolduri. – Mă tem că nu prea avem de unde alege, şopti, cu răsuflarea mirosind puternic a spirtoase şi a corupţie. Toţi oamenii care nu erau disperaţi au fugit din oraş în clipa când au sosit gurkienii. Da’ cui îi pasă, mm? I-am angajat pentru că au boaşe şi muşchi, nu pentru cum arată. Oamenii disperaţi sunt soiul care-mi place mie! Amândoi îi înţelegem, nu? Unele treburi pot fi făcute numai de oameni disperaţi, ce zici, Superior Glokta? Glokta se încruntă un moment spre adunătura de feţe supte, umflate, desfigurate şi brăzdate de cicatrice. Cum s-a putut ca promiţătorul colonel Glokta, comandant avântat al primului regiment din Garda Regelui, să ajungă în fruntea unor asemenea scursuri? Oftă prelung. Dar acum e cam târziu ca să găsim mercenari arătoşi, şi cred că la fel de bine vor merge şi ăştia. – Foarte bine. Aşteptaţi aici. Glokta ridică privirea spre casa întunecată, în timp ce deschidea poarta cu mâna liberă şi intra şchiopătând. O rază de lumină se strecura printre draperiile groase ale ferestrei din faţă. Bătu în uşă cu capătul bastonului. O pauză, apoi sunetul unor paşi târşâiţi care se apropiau fără tragere de inimă prin antreu. – Cine e? – Eu. Glokta. Zăvoarele fură trase, iar lumina se revărsă în frigul de-afară. Apăru faţa lui Ardee, slăbită, cu cearcăne la ochi şi roşeaţă în jurul nasului. Ca o pisică pe moarte. – Superior Glokta! zâmbi ea larg, luându-l de cot ca să-l tragă peste prag, aproape cu forţa. Ce încântare! Puţină conversaţie, în sfârşit! Nu mai pot de plictiseală. 1403

Câteva sticle goale stăteau adunate în colţul camerei de zi, lucind ostil în lumina lumânărilor fumegânde şi a buşteanului ce ardea mocnit în şemineu. Masa era încărcată de farfurii, tacâmuri şi pahare murdare. Mirosea a sudoare şi a vin, a mâncare stricată şi a disperare proaspătă. Poate exista o ocupaţie mai mizerabilă decât să te îmbeţi de unul singur? Câteodată, vinul poate ţine fericit un om fericit. Pe unul trist îl amărăşte întotdeauna şi mai rău. – Am încercat să parcurg iar cartea asta nenorocită, bătu Ardee cu palma întrun volum care zăcea deschis, cu paginile în jos, pe un scaun. – Căderea Maestrului Creator, mormăi Glokta. Aiureala asta? Numai magie şi virtute, nu? N-am reuşit să trec de primul volum. – Te înţeleg. Eu am ajuns la al treilea, şi nu-i cu nimic mai uşor de citit. Prea mulţi vrăjitori afurisiţi. Îi tot încurc pe unii cu alţii. Numai bătălii şi călătorii sângeroase care nu se mai termină, de colo-colo şi-napoi. Dacă-mi mai cade sub ochi o hartă, una singură, jur că mă omor. – S-ar putea să te scutească cineva de deranj. – Ce? – Mă tem că aici nu mai eşti în siguranţă. Ar trebui să vii cu mine. – Mi-a venit salvarea? Mulţumescu-ţi ţie, soartă! răspunse ea, cu un gest de lehamite. Am mai vorbit despre asta. Gurkienii sunt în cealaltă parte a oraşului. Mai periculos ar fi în Agriont, nu m-ar… – Nu gurkienii sunt pericolul, ci administratorii mei. – Domnii care ţi-s prieteni reprezintă un pericol pentru mine? – Subestimezi proporţiile geloziei lor. Mă tem că-n curând vor deveni o ameninţare serioasă pentru toţi cei pe care i-am cunoscut, prieteni sau duşmani, în toată viaţa mea amărâtă, răspunse Glokta, smulgând o pelerină cu glugă din cuierul de pe perete, pentru a i-o întinde. – Unde ne ducem? – Într-o căsuţă fermecătoare, lângă docuri. A cam trecut de perioada ei cea mai bună, dar e plină de caracter. La fel ca noi doi, s-ar putea spune. Pe culoar se auziră nişte paşi grei, iar Nicomo Cosca vârî capul pe uşă. – Superior Glokta, ar trebui să plecăm, dacă vrem să ajungem la docuri până… Tăcu brusc, privind-o lung pe Ardee. Se lăsă o tăcere stânjenitoare. – Ăsta cine mai e? murmură ea. Cosca intră în cameră cu o mişcare flamboaiantă, îşi scoase pălăria, dezvăluindu-şi chelia scârboasă, şi făcu o plecăciune adâncă, adâncă, adâncă de tot. Încă puţin, şi-o să se frece cu nasul de podea. – Scuzaţi-mă, doamna mea. Nicomo Cosca, aventurier vestit, la dispoziţia dumneavoastră. Sau, mai bine zis, umil la picioarele dumneavoastră. Cuţitul de aruncat îi căzu din haină, zăngănind pe podele. Toţi trei îl priviră un moment, apoi Cosca rânji. 1404

– Vedeţi musca aceea pe perete? Glokta îşi îngustă ochii. – Poate că nu e momentul cel mai potrivit… Lama zbură învârtindu-se prin aer, nimeri peretele cu plăselele, la un pas de ţintă, smulgând o bucată de tencuială, ricoşă şi căzu iar pe jos. – Căca-m-aş… Adică, fir-aş al naibii, se corectă Cosca. Privind încruntată cuţitul, Ardee replică: – Prima era mai potrivită. Cosca trecu peste asta, cu un zâmbet plin de dinţi stricaţi. – Probabil sunt cam ameţit. Când Superiorul mi-a descris frumuseţea dumneavoastră, am crezut că, negreşit… cum se zice… a exagerat? Acum văd cât de departe a fost de adevăr. Îşi culese de jos cuţitul şi-şi îndesă la loc pe cap pălăria, cam strâmbă. – Vă rog, permiteţi-mi să mă declar îndrăgostit. – Ce i-ai zis? întrebă Ardee. – Nimic, răspunse Glokta, sugându-şi gingiile cu o mutră acră. Jupânul Cosca are obiceiul de a întrece măsura. – Mai ales când e îndrăgostit! interveni mercenarul. Mai ales atunci. Când mă îndrăgostesc, mă îndrăgostesc până peste cap şi, de regulă, nu mi se întâmplă mai des decât o dată pe zi. Ardee îl privi lung. – Nu ştiu dacă să mă simt măgulită sau speriată. – De ce nu amândouă? i-o întoarse Glokta. Dar va trebui s-o faci pe drum. Stăm prost cu timpul, iar eu mai am şi de smuls buruienile dintr-o grădină părăginită. Poarta se deschise cu un scrâşnet torturat de metal ruginit. Glokta trecu greoi pragul putred, cu piciorul, şoldul şi tot spatele străbătute de junghiuri, după drumul lung, şontâc-şontâc, până în port. Conacul ruinat se înălţa din penumbră, în capătul îndepărtat al curţii făcute praf. Ca un mausoleu măreţ. Cel mai potrivit monument pentru toate speranţele mele spulberate. Severard şi Frost îl aşteptau în umbra scării sfărâmate, îmbrăcaţi complet în negru şi mascaţi, ca de obicei. Dar câtuşi de puţin asemănători. Un om masiv şi unul zvelt, unul cu părul alb şi altul brunet, unul în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, celălalt aşezat, cu picioarele încrucişate. Unul este loial, celălalt… vom afla. Severard se ridică în picioare, cu obişnuitul lui zâmbet în jurul ochilor. – În regulă, şefule, deci care-i… Nicomo Cosca intră pe poartă şi porni alene peste pavajul spart, azvârlind din drum câteva bucăţi de zidărie, cu vârful cizmei scâlciate. Se opri lângă o fântână ruinată şi râcâi cu degetul mizeria de pe ea. – E frumos aici. Frumos şi… 1405

Arătă în jur cu degetul – şi cu mizeria adunată pe el. – … cam patinat de vreme. Mercenarii lui se răspândeau deja încet prin curtea presărată cu resturi. Hainele peticite şi mantalele zdrenţuite scoteau la iveală arme de toate mărimile şi formele. Tăişuri, vârfuri, ţepi şi flanşe luceau în lumina şovăielnică a felinarelor, cu oţelul la fel de neted şi curat pe cât de aspre şi murdare le erau chipurile. – Ăştia cine naiba sunt? întrebă Severard. – Prieteni. – Nu arată prea prietenos. Glokta îi arătă practicianului gaura dintre dinţii de sus. – Păi, cred că depinde de partea cui eşti. Ultimele urme ale zâmbetului lui Severard dispăruseră. Ochii-i fulgerau nervoşi prin curte. Ochii celui vinovat. Ce bine-i cunoaştem… Îi vedem pe chipurile prizonierilor. Îi vedem în oglindă, când îndrăznim să ne uităm întracolo. M-aş fi putut aştepta la mai mult din partea unui om cu experienţa lui, dar faptul de a ţine arma-n mână nu-i decât o slabă pregătire pentru momentul când vei fi tăiat de ea. Cine să ştie mai bine decât mine? Severard se repezi spre casă, iute ca un iepure, dar nu apucă să facă decât un pas, înainte ca latul unei mâini albe şi grele să-l lovească într-o parte a gâtului, doborându-l în nesimţire pe pietrele sparte. – Du-l jos, Frost. Ştii drumul. – Şoş. Mnh… fonfăi albinosul cel uriaş, săltându-şi pe umăr trupul inert al lui Severard, pentru a porni cu el spre uşa din faţă. – Trebuie să spun, zise Cosca, aruncându-şi cu un bobârnac nepăsător murdăria de pe deget, că-mi place cum procedezi cu oamenii, Superiorule. Asta, da, disciplină – dintotdeauna am admirat-o. – Grozav sfat din partea celui mai indisciplinat om din tot Cercul Lumii. – Am învăţat fel de fel de lucruri, din nenumăratele mele greşeli… Nicomo Cosca îşi ridică bărbia, scărpinându-se pe gâtul cu pielea descuamată. – Singurul lucru pe care nu-l învăţ niciodată e cum să nu le mai fac. – Hm, mormăi Glokta, în timp ce urca treptele cu mare caznă. Un blestem pe care toţi trebuie să-l purtăm cu noi. Tot în cerc ne învârtim, agăţându-ne de izbânzi pe care nu reuşim să le păstrăm, împiedicându-ne la nesfârşit de aceleaşi vechi eşecuri. Asta-i viaţa cu adevărat, nefericirea pe care o îndurăm între dezamăgiri. Intrară prin cadrul gol al uşii, în întunericul şi mai adânc al holului. Cosca îşi ridică felinarul, privind în sus spre acoperişul găurit, cu cizmele clefăind prin găinaţii de pasăre care acopereau podeaua. – Un palat! răsună glasul său, reverberând printre scările rupte, uşile goale şi grinzile golaşe de deasupra.

1406

– Vă rog, faceţi-vă comozi, îi pofti Glokta. Dar, eventual, nu prea la vedere. S-ar putea să avem vizitatori, la un moment dat, în noaptea asta. – Excelent. Ne plac oaspeţii, nu, băieţi? Unul dintre oamenii lui Cosca scoase un chicotit flegmos, dezvelind două şiruri de dinţi de culoare căcănie. Aşa-s de stricaţi, c-aproape mă bucur de cei câţiva pe care îi mai am. – Musafirii ăştia vor veni de la Eminenţa Sa, Arhilectorul. Poate reuşiţi să-i primiţi cum se cuvine, cât timp sunt eu jos? Cosca îşi plimbă o privire aprobatoare prin holul părăginit. – Un loc elegant pentru o întâmpinare călduroasă. O să te-anunţ după ce pleacă. Mă îndoiesc că vor sta prea mult. Ardee îşi găsise un loc lângă perete, unde stătea cu gluga ridicată şi ochii în podea. Încearcă să se facă una cu tencuiala – şi cine-ar putea s-o condamne? Nui tocmai compania cea mai plăcută pentru o femeie tânără, nici o ambianţă prea liniştitoare. Dar tot e mai bine aşa decât cu beregata tăiată, presupun. Glokta întinse mâna spre ea. – Ar fi mai bine să vii şi tu cu mine, jos. Femeia ezită. De parcă n-ar fi tocmai sigură că aşa ar fi mai bine într-adevăr. Fu însă de ajuns o privire scurtă spre unul dintre cei mai urâţi oameni care făceau una dintre cele mai urâte meserii ale lumii, ca s-o convingă. Cosca îi dădu felinarul lui, având grijă să-i atingă degetele neplăcut de mult timp. – Mulţumesc, răspunse ea, smucindu-şi mâna. – Îmi face o plăcere deosebită. Fâşii de tapet ferfeniţit, şipci rupte, bucăţi de ipsos căzut aruncau în jur umbre stranii, în timp ce Glokta şi Ardee îi lăsau pe Cosca şi haidamacii lui în urmă, croindu-şi drum prin măruntaiele clădirii moarte. Uşile pe lângă care treceau, ca nişte găuri negre dreptunghiulare, se căscau asemenea unor morminte. – Fermecători mai par prietenii tăi, murmură Ardee. – A, da, cele mai strălucitoare stele de pe firmamentul social. Unele sarcini necesită oameni disperaţi, pare-se. – Înseamnă că ai în minte o treabă cu adevărat disperată. – Când nu am? Felinarul abia dacă lumina salonul descompus, cu lambriurile atârnând de pe zidăria ieftină din cărămidă şi cea mai mare parte a podelei formând doar o băltoacă puturoasă. Uşa ascunsă stătea deschisă în peretele opus, iar Glokta îşi târşâi picioarele pe lângă perete într-acolo, cu şoldurile arzându-i de efort. – Ce-a făcut omul tău? – Severard? M-a dezamăgit. Şi-n curând vom afla cât de rău. – Atunci, sper că eu nu te-am dezamăgit niciodată. – Tu, sunt sigur, ai mai multă minte. Ar trebui să intru primul, pentru că, dacă oi cădea, măcar să cad numai eu. 1407

Şi porni în jos pe trepte, strâmbându-se, în timp ce Ardee îl urma cu felinarul. – Îh. Ce miroase aşa? – Canalele. E o intrare în subterane, pe-acolo, pe undeva. Trecând pe lângă uşa masivă, Glokta pătrunse în pivniţa transformată, cu gratiile de oţel ale celulelor din ambele laturi lucind în timp ce ei treceau prin faţa lor. Peste tot duhnea a umezeală şi frică. – Superior Glokta! se auzi un glas din întuneric şi apăru chipul deznădăjduit al Fratelui Picior-Lung, lipit de nişte zăbrele. – Frate Picior-Lung, scuzele mele! Am fost aşa de ocupat… Gurkienii au luat oraşul cu asalt. – Gurkienii? chiţăi omul, cu ochii ieşiţi din orbite. Vă rog, dacă-mi daţi drumul… – Tăcere! şuieră Glokta, pe un ton care nu mai permitea nicio replică. Aici ar fi cel mai bine să stai. Ardee aruncă o privire nervoasă înspre celula Navigatorului. – Aici…? – Nu e periculos. Cred c-o să-ţi fie mai comod decât… continuă el, arătând cu capul spre uşa deschisă din capătul culoarului boltit. Decât acolo… Femeia înghiţi în sec. – Bine. – Superior Glokta, vă rog! se întinse un braţ disperat din celula lui PiciorLung. Vă rog, când o să-mi daţi drumul? Domnule Superior, vă rog! Glokta închise uşa peste implorările lui, cu un clinchet uşurel. Azi avem alte treburi, care nu suportă amânare. Frost îl încătuşase deja pe Severard, încă leşinat, în scaunul de lângă masă, şi aprindea lămpile una câte una, cu o feştilă. Camera boltită devenea tot mai luminoasă, culorile scurgându-se în frescele de pe pereţii circulari. Kanedias se uita încruntat, cu braţele întinse şi focul arzând în spatele lui. Aha, vechiul nostru prieten, Maestrul Creator, mereu dezaprobator. În faţa lui, fratele său Juvens îşi tot vărsa ultimii stropi de sânge, lugubru, pe perete. Şi nu-i singurul sânge care-o să se verse aici în noaptea asta, cred. – Urr… mârâi Severard, cu părul lăţos legănându-i-se. Glokta se lăsă încet pe scaun, a cărui pielărie trosni sub el. Severard gemu din nou, iar capul i se dădu pe spate, cu pleoapele tresărindu-i. Frost se apropie greoi, întinse mâinile şi-i desfăcu cataramele măştii, pe care o scoase, aruncând-o în colţul încăperii. Dintr-un înfricoşător practician al Inchiziţiei… o nimica toată. Prizonierul se foi, strâmbând din nas, ca un băiat adormit. Tânăr. Slab. Neajutorat. Aproape c-ar putea să-ţi pară rău pentru el, dacă ai avea inimă. Dar acum nu e momentul pentru sentimentalisme şi gingăşii, pentru prietenie şi iertare. Duhul fericitului şi promiţătorului colonel Sand dan Glokta sa ţinut prea mult timp agăţat de mine. Adio, vechiul meu prieten. Azi n-ai cum să 1408

ne ajuţi. E vremea ca necruţătorul Superior Glokta să facă ce face el cel mai bine. Să facă singurul lucru pe care-l face bine. E vremea minţilor dure, a inimilor dure şi a muchiilor şi mai dure. Vremea să scoatem adevărul la iveală. Frost îl împunse pe Severard în burtă cu două degete, iar ochii tânărului se deschiseră brusc. Zvâcni în scaun, cu cătuşele zăngănind. Îl văzu pe Glokta. Îl văzu pe Frost. Ochii i se holbară, în timp ce săgetau prin jur. Se căscară şi mai mult, când îşi dădu seama unde se afla. Inspiră scurt, zgomotos, cu un smârcâit de groază abjectă care-i fâlfâi şuviţele de păr slinos. Şi cum vom începe? – Ştiu… horcăi el. Ştiu că i-am spus femeii ăleia cine erai… ştiu… da’ n-am avut încotro… Aha, fofilările. Fiecare om, mai mult sau mai puţin, se poartă la fel când e legat în lanţuri pe un scaun. – Ce era să fac? M-ar fi omorât naibii! N-am avut încotro! Te rog… – Ştiu ce i-ai spus, şi ştiu că n-ai avut încotro. – Atunci… atunci, de ce… – Nu-mi veni cu fleacuri de-astea, Severard. Ştii bine de ce eşti aici. Frost făcu un pas înainte, nepăsător ca întotdeauna, şi săltă capacul de pe minunata trusă a lui Glokta. Tăviţele dinăuntru se desfăcură ca o floare exotică, dând la iveală mânerele lustruite, acele sclipitoare, lamele lucioase ale instrumentelor. Glokta îşi umflă obrajii. – Am avut o zi bună, azi. M-am trezit curat şi am ajuns de unul singur la baie. Nu m-a durut prea rău. Degetele sale cuprinseră plăselele satârului. – Asta merită să fie sărbătorită – o zi bună. Am parte de foarte puţine. Scoase din teacă satârul, cu lama grea fulgerând în lumina aspră a lămpilor. Ochii lui Severard îl urmăreau tot timpul, bulbucaţi de spaimă şi fascinaţie, cu broboane de sudoare scânteindu-i pe fruntea palidă. – Nu, şopti el. Ba da. Frost îi descuie cătuşa de pe încheietura stângă, ridicându-i apoi braţul cu mâinile sale cărnoase. Îi apucă degetele şi le desfăcu unul câte unul, până se lipiră pe masa de lemn din faţa lui, în timp ce cu celălalt braţ cuprindea umerii lui Severard, strâns. – Cred că ne putem lipsi de preambul. Glokta se balansă înainte, se ridică şi porni încet în jurul mesei, cu bastonul ţăcănind pe dale, piciorul stâng târât în urmă-i şi colţul satârului zgâriind uşor tăblia mesei. – Nu e nevoie să-ţi explic cum o să meargă. Tocmai ţie, care m-ai asistat aşa de capabil, cu atâtea şi atâtea ocazii. Cine-ar putea să ştie mai bine cum vom proceda? 1409

– Nuuu, schelălăi Severard, scremându-şi ceva ca un fel de zâmbet disperat, cu jumătate de gură, în timp ce din colţul ochiului îi curgea totuşi o lacrimă. Nu, n-ai s-o faci! Nu mie! Nu mi-ai face asta! – Nu ţie? zâmbi şi Glokta, trist. Hai, practician Severard, te rog… Îşi lăsă zâmbetul să se şteargă încet de pe buze, în timp ce ridica satârul. – Mă cunoşti prea bine ca să zici aşa ceva. Bang! Lama grea străfulgeră în jos, înfigându-se în lemnul mesei, iar din vârful degetului mijlociu al lui Severard sări o fâşiuţă de piele. – Nu! chirăi practicianul. Nu! Vasăzică, nu-mi mai admiri precizia? – A, ba da, ba da… replică Glokta, în timp ce trăgea de mânerul neted, desprinzând tăişul din masă. Cum credeai c-o să se termine? Ai vorbit. Ai spus lucruri pe care nu trebuia să le spui unor oameni cu care n-aveai tu nicio treabă să vorbeşti. Acum ai să-mi spui ce anume. Ai să-mi spui cui. Satârul luci când îl ridică din nou. – Şi fă bine de-mi spune cât mai repede. – Nu! se zvârcoli Severard, înnebunit, în scaun, dar Frost îl ţinea strâns ca pe o muscă prinsă-n miere. Ba da. Lama trecu prin capătul degetului mijlociu al lui Severard, lin ca prin unt, retezându-l de la prima articulaţie. Vârful arătătorului porni învârtindu-se pe masă ca un titirez. Al inelarului rămase unde era, înfipt între două scânduri. Cu mâna lui Frost strânsă ca o menghină în jurul încheieturii, sângele nu făcu decât să se prelingă încet din cele trei răni, formând pârâiaşe prin fibrele lemnoase. Urmă o pauză, Severard stând nemişcat, cu răsuflarea tăiată. Unu, doi, trei… Fostul practician zbieră. Se văicări, se smuci, zbuciumat, cu faţa tremurându-i. Doare, hmm? Bine ai venit în lumea mea. Glokta îşi mişcă în gheată piciorul îndurerat. – Cine-ar fi crezut că fermecătoarea noastră asociere, atât de plăcută şi de profitabilă pentru amândoi, s-ar putea sfârşi aşa? Nu eu am vrut-o. Nu eu. Spunemi cu cine ai vorbit. Spune-mi ce-ai zis. Şi atunci, toată neplăcerea asta se va termina. Altfel… Bang! Acum şi capătul degetului mic, şi încă trei bucăţi din celelalte. Din mijlociu nu mai rămăsese mare lucru. Severard se holbă, cu ochii căscaţi de groază, respirând cu gâfâieli scurte şi repezi. Şoc, uimire, teroare năucită. Glokta se aplecă la urechea lui. – Sper că nu plănuiai să te-apuci de vioară, Severard. Vei avea noroc dacă mai poţi cânta la un căcat de gong, când o să terminăm aici. Spasmul din grumaz îl făcu să se strâmbe, în timp ce ridica iar satârul. – Stai! suspină Severard. Stai! Valint şi Balk! Bancherii! Le-am spus… le-am spus… Ştiam eu. 1410

– Ce le-ai spus? – Că încă-l mai căutai pe ucigaşul lui Raynault, când noi îl spânzuraserăm deja pe trimisul Împăratului! Glokta întâlni ochii lui Frost, iar albinosul îi susţinu privirea, fără nicio emoţie. Şi încă un secret e târât la lumină, dând din picioare. Ce dezamăgitor de bine am ştiut. Mereu mă uimeşte, ce repede se pot rezolva toate problemele, odată ce începi să tai părticele din oameni. – Şi… şi… le-am spus că voiai să afli mai multe despre regele nostru bastard, şi despre Bayaz, şi le-am zis că nu iscodeai în legătură cu Sult, aşa cum ţi-au cerut, şi le-am mai zis… le-am mai zis… Severard se opri, bâlbâit, privindu-şi resturile degetelor împrăştiate pe masă, într-o băltoacă de sânge tot mai întinsă. Acea mixtură de durere insuportabilă, pierdere şi mai insuportabilă şi deplină neputinţă de a crede. Visez oare? Sau chiar mi-am pierdut jumătate din degete, pentru totdeauna? Glokta îl îmboldi cu capătul satârului. – Şi altceva? – Le-am spus tot ce puteam. Le-am spus… tot ce ştiam. Cuvintele i se rostogoleau printre bale, de pe buzele răsfrânte de durere. – N-am avut de ales. Aveam datorii, şi… s-au oferit să mă plătească. N-aveam de ales! Valint şi Balk. Datorii, şantaje şi trădări. Ce oribil de banal e totul. Asta-i problema cu răspunsurile. Cumva, niciodată nu sunt la fel de interesante ca întrebările. Buzele lui Glokta tresăriră într-un zâmbet trist. – N-aveai de ales. Ştiu prea bine ce simţi. Şi ridică iar satârul. – Dar… Bang! Lama grea căzu, apoi se târî scrâşnind pe tăblia mesei, în timp ce Glokta dădea cu grijă la o parte încă patru bucăţele de carne. Severard urlă, icni, urlă din nou. Zbierete disperate, bolborosite, cu chipul scofâlcit. La fel ca prunele pe care le mănânc uneori la micul dejun. Încă mai avea jumătate din degetul mic, dar din celelalte trei nu-i mai rămăseseră decât trei cioturi sângerânde. Însă acum nu ne mai putem opri, când am ajuns aşa departe. Pentru nimic în lume nu ne putem opri, aşa-i? Trebuie să aflăm totul. – Şi cu Arhilectorul cum e? se interesă Glokta, arcuindu-şi gâtul într-o parte şi flexându-şi umărul ţeapăn. De unde-a aflat ce se întâmplase în Dagoska? Ce i-ai spus? – De unde-a… ce… Nu i-am spus nimic! I-am zis… Bang! Degetul mare al lui Severard zbură, răsucindu-se peste masă, cu o spirală de pete sângerii în urma lui. Glokta îşi mişca şoldurile înainte şi-napoi, încercând să-şi alunge durerile din lungul picioarelor şi pe cele din spinare.

1411

Degeaba, n-am cum să scap de astea. Orice poziţie aş încerca, e şi mai rea decât aia dinainte. – Ce i-ai spus lui Sult? – I-am… i-am… Severard ridică privirea, cu gura căscată şi un ciucure lung de bale atârnându-i de pe buză. – Am… Glokta se încruntă. Ăsta nu-i un răspuns. – Leagă-i încheietura şi pregăteşte-i mâna cealaltă. Aici nu ne-a mai rămas nimic cu ce să lucrăm. – Nu! Nu! Vă rog… n-am… vă rog… Cât mă mai plictisesc rugăminţile… Vorbe ca „nu” şi „te rog”, care-şi pierd orice sens după o jumătate de oră ca asta. Încep să sune ca nişte behăieli de oaie. Până la urmă, toţi suntem nişte miei duşi la tăiere. Privea lung falangele degetelor risipite pe masa plină de sânge. Carne pentru măcelar. Îl durea capul, în cameră era prea multă lumină. Glokta puse satârul jos şi-şi frecă ochii îndureraţi. Obositoare treabă, să-ţi mutilezi cei mai apropiaţi prieteni. Îşi dădu seama că-şi mânjise pleoapele cu sânge. Fi-ţi-ar… Frost strânsese deja un garou în jurul încheieturii lui Severard şi-i încătuşase din nou de scaun restul însângerat al mâinii. Îi eliberă braţul drept şi-l aduse cu grijă spre masă. Glokta îl urmărea cu privirea. În deplină ordine, meseriaş şi nemilos de eficient. Oare-l mustră conştiinţa, mă întreb, după apusul soarelui? Îndoi-m-aş. La urma urmei, eu dau ordinele. Şi acţionez la ordinele lui Sult, la sfaturile lui Marovia, la cererea celor de la Valint şi Balk. Care dintre noi are de ales, în cele din urmă? Păi, scuzele se formează aproape de la sine. Masca albă a lui Frost era împroşcată cu punctişoare roşii, în timp ce întindea mâna dreaptă a lui Severard pe masă, exact în locul unde stătuse stânga. De data asta, nefericitul nici nu se mai zbătea. Îţi piere şi voinţa, la un moment dat. Ţin bine minte. – Vă rog… şopti el. Ar fi aşa de plăcut să ne oprim. Cel mai probabil, gurkienii vor arde oraşul până-n temelii şi ne vor ucide pe toţi, şi-atunci, cui o să-i mai pese cine ce şi cui a spus? Dacă, prin cine ştie ce minune, dau greş, nu încape nicio îndoială c-o să mă termine Sult, sau Valint şi Balk îşi vor încasa datoria în sânge. Ce-o să mai conteze, când voi pluti cu faţa-n jos prin port, dacă la anumite întrebări nu s-a răspuns niciodată? Şi atunci, de ce fac asta? De ce? Sângele ajunsese la marginea mesei şi începu să se prelingă pe podea, cu un pic pic pic regulat. Nici un alt răspuns. Glokta simţi un nou iureş de spasme străbătându-i o parte a feţei. Apucă iar satârul. – Uită-te la astea, arătă el spre bucăţile de carne însângerată risipite pe masă. Uită-te aici, la ce-ai pierdut deja. Şi totul, numai fiindcă nu vrei să-mi spui ce 1412

trebuie să aflu. Nu-ţi preţuieşti propriile degete? Acum nu-ţi mai sunt de niciun folos, aşa-i? Nici mie nu-mi folosesc la nimic, poţi să fii sigur. Nimănui nu-i mai sunt de folos, decât vreunui câine flămând, sau doi, poate. Îşi dezveli golul căscat între dinţii din faţă şi râcâi lemnul cu vârful satârului, între degetele desfăcute ale lui Severard. – Încă o dată, pronunţă el cuvintele cu precizie îngheţată: Ce… i-ai spus… Eminenţei… Sale? – Nu… n-am spus… nimic! Lacrimile curgeau pe obrajii supţi ai lui Severard, iar pieptul îi era zguduit de suspine. – Nimic nu i-am spus! Cu Valint şi Balk, n-am avut încotro! Cu Sult n-am vorbit în viaţa mea, căca-m-aş! O vorbă nu i-am spus! Niciodată! Preţ de un lung răstimp, Glokta se uită în ochii practicianului, în ochii prizonierului, încercând să desluşească adevărul. Se lăsase tăcerea – nu se mai auzea decât respiraţia gâlgâită, dureroasă, a lui Severard. Apoi, Glokta îşi încreţi buza şi aruncă satârul pe masă, cu un clănţănit. De ce să renunţi şi la cealaltă mână, când ai mărturisit deja? Oftă prelung, întinse mâna şi şterse cu blândeţe lacrimile de pe chipul palid al lui Severard. – În regulă. Te cred. Dar atunci…? Am rămas cu şi mai multe întrebări decât înainte, şi nu mai avem unde să căutăm răspunsurile. Îşi arcui spinarea, strâmbându-se din cauza durerilor din coloana sucită, care-i străbăteau şi piciorul, până-n vârfurile degetelor pe care nu le mai avea. Sult trebuie să-şi fi obţinut informaţiile din altă sursă. Cine-a mai supravieţuit după Dagoska, cine altcineva a mai văzut destul? Eider? N-ar fi îndrăznit niciodată să se dea de gol. Vitari? Dacă voia să clămpăne din gură, ar fi putut-o face chiar atunci. Cosca? Eminenţa Sa n-ar fi lucrat niciodată cu un om atât de imprevizibil. Chiar şi eu mă folosesc de el numai fiindcă n-am nici o altă cale. Atunci, cine? Ochii lui Glokta îi întâlniră pe ai lui Frost. Ochi trandafirii, care nu clipeau. Îl priveau fix, strălucitori şi duri ca două nestemate roz. Şi piesele se aşezară la locurile lor. Am înţeles. Nici unul dintre ei nu scoase o vorbă. Frost întinse mâinile, fără prea mare grabă, şi cuprinse gâtul lui Severard cu braţele lui groase. Fostul practician nu putea decât să se holbeze, neputincios. – Ce vrei să… Frost se încruntă uşor. Răsună un trosnet scurt, când răsuci capul lui Severard într-o parte. Simplu şi nepăsător ca şi cum ar omorî o găină. Când Frost îi dădu drumul, ţeasta lui Severard căzu pe spate, foarte pe spate, cu nişte forme noduroase nefireşti împungându-i pielea palidă a gâtului rupt.

1413

Albinosul se îndreptă de spate, între Glokta şi uşa întredeschisă. Nicio ieşire. Strâmbându-se, Glokta se împletici înapoi, cu vârful bastonului târât pe jos. – De ce? Frost veni spre el, încet şi sigur, cu pumnii albi încleştaţi strâns şi chipul din spatele măştii lipsit de orice expresie. Glokta ridică o mână. – Măcar spune-mi de ce, naibii! Albinosul ridică din umeri. Cred că unele întrebări nu au niciun răspuns, la urma urmei. Spatele strâmb al lui Glokta se izbi de peretele curbat. Şi nu mai am timp. Mă rog… Trase adânc aer în piept. Sorţii au fost întotdeauna rânduiţi împotriva mea. Nu mă deranjează că mor – nu prea tare… Frost îşi ridică pumnul alb, apoi icni. Cu un plesnet înfundat, satârul i se înfipsese în umărul masiv. Sângele începu să-i îmbibe cămaşa. Practicianul se întoarse. În spatele lui stătea Ardee. O clipă, toţi trei se uitară unul la altul. Apoi, Frost o lovi cu pumnul în faţă. Femeia se clătină îndărăt, nimerind peste marginea mesei, şi căzu moale la pământ, răsturnând-o pe-o parte. Trusa lui Glokta se rostogoli alături, cu instrumentele zăngănind, într-un amestec de sânge şi bucăţi de carne. Frost dădu să se întoarcă iar, cu satârul încă înfipt în carne şi braţul stâng atârnându-i inert. Buzele lui Glokta se răsfrânseră de pe gingiile goale. Nu mă deranjează că mor – dar refuz să mă dau bătut. Se propti pe picioare cât putea de bine, neluând în seamă durerea care-l fulgera prin laba fără degete şi în sus, spre genunchi şi şold. Ridică bastonul şi apăsă cu degetul mare butonul ascuns. Fusese lucrat după instrucţiunile lui precise, de acelaşi om care-i făcuse şi trusa de instrumente. Şi e o unealtă şi mai meşteşugită. Se auzi un ţăcănit slab, când lemnul se desfăcu pe balamalele nevăzute şi căzu în lături, dezvăluind un ac de metal lucios ca oglinda, lung de doi coţi. Glokta scoase un ţipăt pătrunzător. Dă-i, dă-i, Glokta. Dă-i, dă-i. Oţelul ţâşni ca prin ceaţă. Prima lovitură îl străpunse lin pe Frost prin partea stângă a pieptului. A doua îi străbătu fără zgomot dreapta gâtului. A treia îi perforă masca şi zgârie osul mandibulei, cu vârful lucitor apărând o clipă sub urechea albă, înainte de a se retrage scurt. Frost rămase nemişcat, cu sprâncenele albe arcuindu-i-se de mirare. Apoi, sângele îi porni din mica rană a gâtului, curgând pe cămaşă într-o dâră negricioasă. Ridică o mână mare şi albă. Se clătină, în timp ce sângele-i gâlgâia pe sub mască. – Fufu-i… bălmăji el. Se prăvăli pe podea ca şi cum picioarele i-ar fi fost smulse brusc de sub trup. Întinse un braţ ca să se salte, dar îl părăsiseră puterile. Gâfâielile îi bolboroseau zgomotos, apoi tot mai încet, până rămase nemişcat. Şi asta a fost tot. 1414

Ardee stătea aşezată pe jos, lângă masă, cu sângele curgându-i din nas, peste buza de sus. – E mort. – Am făcut scrimă, murmură Glokta. Se pare că îndemânarea nu piere niciodată. Se uită de la un mort la celălalt. Frost zăcea într-o baltă de sânge ce se întindea încet, cu un ochi roz aţintit drept înainte, fără să clipească – nici chiar acum, în moarte. Capul lui Severard atârna peste spătarul scaunului, cu gura larg căscată într-un urlet mut; mâna mutilată-i era încătuşată de braţul scaunului, iar cealaltă spânzura fără viaţă. Băieţii mei. Ochii mei. Mâinile mele. Totul s-a sfârşit. Glokta se încruntă spre tija de metal însângerat pe care o strângea în pumn. Asta e… Trebuie să bâjbâim mai departe, cum putem, fără ei. Cu un spasm, se aplecă şi luă între două degete piesa căzută a bastonului, pentru a o aplica la loc peste oţelul mânjit cu sânge. – Dacă eşti bună să închizi trusa aia… Ardee privea cu ochi mari instrumentele, cadavrul lui Severard, masa plină de sânge, răsturnată, şi fragmentele de carne împrăştiate pe jos. Tuşi şi-şi apăsă dosul mâinii peste gură. Uităm mereu că unele persoane nu sunt obişnuite să facă faţă acestor lucruri. Dar avem nevoie de orice ajutor putem găsi, iar acum e cam târziu ca să acomodăm uşurel oamenii. Dacă a putut ciopârţi un om cu satârul, e capabilă şi să mânuiască un pumnal sau o sabie fără s-o ia cu leşin. – Trusa, repetă el, răstit. O să mai am nevoie de instrumente. Ardee clipi din ochi, adună cu mâini tremurânde cele câteva ustensile risipite pe podea şi le puse la locurile lor. Luă cutia sub braţ şi se ridică în picioare, cam nesigură, ştergându-şi cu mâneca albă sângele de sub nas. Glokta observă că în păr i se prinsese o bucată dintr-un deget al lui Severard. – Vezi că ai ceva… aici, spuse, arătând spre propriu-i cap. – Ce…? Îh! smulse Ardee ciozvârta moartă, cu un fior scârbit, aruncând-o pe jos. Ar trebui să găseşti alt mod de a-ţi câştiga existenţa. – Mă gândeam şi eu la asta, de câtva timp. Mai sunt, însă, câteva întrebări cărora trebuie să le aflu răspunsurile. Uşa scârţâi, iar Glokta simţi un fior brusc de panică. În cameră intră Cosca. Fluieră încetişor la vederea carnajului, dându-şi pe spate boneta a cărei pană aşternea o umbră lungă pe fresca din spatele lui. – Mare mizerie ai făcut aici, Superiorule, mare mizerie… Glokta îşi atinse bastonul cu degetul. Piciorul parcă-i luase foc, inima-i bubuia înfundat în tâmple, era lac de năduşeală pe sub hainele aspre. – Inevitabil. – Mă gândeam că ai vrea să ştii: vizitatorii au venit. Şase practicieni ai Inchiziţiei. Cam bănuiesc c-or fi fost trimişi aici ca să te omoare.

1415

Neîndoielnic. La ordinele Arhilectorului, pe baza informaţiilor primite de la răposatul practician Frost. – Şi? După evenimentele din ultima vreme, Glokta aproape se aştepta să-l vadă pe Cosca repezindu-se la el cu sabia scoasă. Dar dacă am învăţat ceva în ora care-a trecut, e că cel mai nedemn de încredere dintre haidamaci nu e întotdeauna cel mai puţin loial. – Şi i-am făcut bucăţi, fireşte, rânji styrianul. Sunt jignit că ai putea crede altceva. – Bine. Bine. Măcar atâta lucru a mers conform planului. Glokta nu-şi dorea nimic mai mult decât să se lase să lunece la podea şi să zacă acolo, zbierând. Dar avem treburi de făcut. Strâmbându-se, porni şontâc-şontâc spre uşă. – Trebuie s-o luăm imediat spre Agriont. Primele gene de lumină a zorilor se întindeau pe cerul senin şi rece, în timp ce Glokta şchiopăta pe Calea-de-Mijloc, cu Ardee lângă el. Prin aer încă mai plutea o ceaţă subţire, dar începuse să se risipească. Se anunţă o zi frumoasă, după câte se pare. O zi perfectă pentru trădări, vărsare de sânge şi… Prin ceaţă se mişcau siluete, străbătând strada largă şi pietruită, în jos, spre mare. Se auzeau şi zgomote. Zăngăneli, zornăieli… Părea să fie un detaşament de oameni înarmaţi, în mişcare. Undeva, mai departe, cineva striga. Un clopot începu să sune, înfundat şi posomorât. Un clopot de alarmă. Cosca se încruntă, cu privirea prin ceaţa tot mai rară. – Ce-i asta? Formele deveneau mai clare. Oameni înarmaţi, cu lănci în mâini, mulţi la număr. Coifurile lor înalte aveau alt model decât al Uniunii. Ardee atinse braţul lui Glokta. – Ăştia nu-s…? – Gurkieni. Armurile luceau în lumina slabă, cenuşie, prin ceaţa care se risipea. Un regiment numeros, străbătând spre nord Calea-de-Mijloc. Înseamnă că în sfârşit şi-au debarcat oamenii în port şi au răzbit până-n centrul oraşului. Ce uluitor de prost am nimerit momentul…! – Înapoi. Glokta se întoarse spre strada lăturalnică, alunecă şi fu cât pe ce să cadă, strâmbându-se când Ardee îl apucă de cot, ca să-l sprijine. – Înapoi la conac! Să sperăm că nu ne-au văzut deja. – Şi ţineţi la voi felinarele alea, vom avea nevoie de ele.

1416

Grăbi pasul spre uliţa puturoasă, atâta cât putea, depăşit şi înghiontit de mercenarii lui Cosca. – Dracu’ să-i ia de gurkieni, şuieră styrianul. Nici mort nu mă prind ce-oi fi făcut ca să-i supăr aşa. – Te înţeleg prea bine. Poarta se închise cu un scârţâit, iar câţiva mercenari începură să tragă spre ea ghizdurile unei fântâni dărâmate. Nu-s sigur cât timp o să ţină asta pe loc o legiune a Împăratului. – Pot să te întreb ce planuri avem de-acum încolo, Superiorule? Oricât ar fi de fermecător palatul dumitale, nu mi se pare prea inspirat să stăm aici, aşteptând un ajutor. – Într-adevăr, confirmă Glokta, urcând cu chin, cu vai treptele ca să intre pe uşa din faţă. Trebuie să ajungem în Agriont. – Ceva îmi spune că şi amicii noştri gurkieni vor fi avut aceeaşi idee. Un lucru-i sigur: n-o să ajungem acolo mergând pe străzi. – Atunci, trebuie s-o luăm pe sub străzi. Glokta porni şchiopătând spre beciul clădirii, cât putea de repede, cu Ardee şi mercenarii urmându-l îngrijoraţi. – Aici e o intrare în reţeaua de canale. Putem ajunge până-n Agriont, dacă ştim drumul. – Canale? rânji Cosca. Nimic nu-mi place mai mult decât să mă bălăcăresc prin scârna vieţii, cum bine ştii, dar canalele pot fi destul de… derutante. Cunoşti drumul? – De fapt, nu. Dar cunosc un om care zice că se poate orienta pe oriunde, chiar şi printr-un râu de căcat. – Frate Picior-Lung! strigă Glokta, în timp ce şontâcăia în jos pe trepte. Am să-ţi fac o propunere!

1417

Ziua judecăţii Lordul Mareşal West stătea în umbra unui hambar părăsit, pe o ridicătură de deasupra câmpiilor mănoase ale Midderlandului, ţinând strâns ocheanul în mâna înmănuşată. Câteva fuioare de ceaţă mai pluteau peste întinderea şesurilor de toamnă – parcele de culoare cafenie, verde, galbenă, cu copaci pe ici, pe colo, brăzdate de haturi golaşe. West putea să vadă până la zidurile exterioare ale Aduei, zărite ca o linie cenuşie severă din care se înălţau turnuri. Dincolo de ele, se repezeau spre cer formele vagi ale clădirilor în nuanţe gri mai deschis. Deasupra lor se înălţa ca o stafie uriaşă Casa Creatorului, simplă şi neînduplecată. Una peste alta, era o întoarcere acasă peste măsură de mohorâtă. Nu adia nicio boare de vânt. În aerul rece domnea o neclintire stranie. Ca şi cum nici n-ar fi fost vreun război, nicio oaste duşmană strângându-şi rândurile, nici gând de bătălie sângeroasă gata să înceapă. West îşi plimba luneta încoace şincolo, dar abia dacă putea zări vreun semn al prezenţei gurkienilor. I se părea că distingea un gărduleţ, departe în faţa zidurilor, parcă desluşea contururile suliţelor, ca nişte ace, dar de la distanţa aceea, şi în lumina aceea, nu putea fi sigur de nimic. – Trebuie că ne aşteaptă. Altfel nu se poate. – Poate că dorm până târziu, remarcă Jalenhorm, optimist ca întotdeauna. Pike fu mai direct: – Şi dacă dorm, ce? – Nu prea contează, recunoscu West. Ordinele Regelui Jezal fuseseră clare. Oraşul era infestat de trupe gurkiene, iar apărarea mai avea puţin şi se prăbuşea de tot. Nu aveau timp pentru stratageme inteligente, pentru abordări grijulii, pentru a îmboldi inamicul, în căutarea punctelor slabe. În acea situaţie, printr-o ironie a sorţii, probabil că Prinţul Ladisla ar fi fost un comandat la fel de bun ca oricare altul. Era una dintre acele situaţii rare când împrejurările cereau un atac magnific, urmat îndeaproape de glorie sau moarte. Singurul lucru pe care West îl avea sub control era momentul. Brint îşi struni calul în apropiere, împroşcând cu ţărână prin aerul rece. Sări din şa şi salută milităreşte. – Cavaleria generalului Kroy este pe poziţie, pe aripa dreaptă, Domnule Lord Mareşal, gata să atace la ordinele dumneavoastră! – Mulţumesc, căpitane. Şi infanteria? – Pe la jumătatea desfăşurării, cred. Unele companii încă mai sunt înşirate pe drumuri. – Încă…? – Merg prin noroi, domnule. 1418

– Hmm… Armatele lăsau noroi în urma lor cum lasă dâră melcul. – Şi Poulder? – Poziţie similară, din câte pot spune, răspunse Brint. Niciun mesaj? Jalenhorm clătină din cap: – Generalul Poulder n-a fost prea comunicativ în dimineaţa asta. West privea spre oraş, acel contur cenuşiu din depărtare, dincolo de câmpii. – Curând… murmură el, muşcându-şi buza, deja roasă până-n carne de-atâtea griji. Foarte curând. Nu trebuie să ne luăm zborul doar pe jumătate. Când se va mai întregi infanteria… Încruntat, Brint se uita spre sud. – Domnule, nu cumva… West îi urmări direcţia degetului. Pe aripa stângă, unde Poulder îşi adunase divizia, cavaleria mergea deja cu repeziciune înainte. – Ce nai…? se încruntă West, văzând cum călăreţii luau viteză. Două regimente complete de cavalerie grea porneau într-un galop maiestuos. Mii şi mii, năvălind pe întinderea plantaţiilor, ocolind copacii şi casele răsfirate, ridicând în urma lor nori de praf. Acum, West le auzea şi ropotul copitelor, ca un tunet îndepărtat, aproape că putea simţi prin cizme pământul vibrând. Soarele se reflecta în lăncile şi săbiile ridicate, în scuturi şi armuri. Stindardele fluturau şi plesneau în vânt. Era cea mai grozavă demonstraţie de grandoare marţială. O scenă dintr-o carte de poveşti sinistre, cu un erou musculos, în care se repetă la tot pasul cuvinte fără sens, ca „onoare” şi „virtute”. – Căca-m-aş… scrâşni West printre dinţi, simţind pulsaţia familiară înapoia ochilor. În tot timpul drumului prin Nord şi-napoi, pe generalul Poulder îl mâncase să lanseze una dintre fabuloasele lui şarje de cavalerie. Acolo, însă, îl împiedicaseră terenul aspru, sau vremea aspră, sau împrejurările şi mai aspre. Acum, în condiţii ideale, se părea că nu putuse rezista ocaziei. Încet, Jalenhorm clătină din cap. – Afurisitul de Poulder… West scoase un mârâit frustrat, ridicându-şi ocheanul ca să dea cu el de pământ. Reuşi să se stăpânească în ultimul moment, inspiră adânc, forţat, şi strânse ocheanul cu un gest furios. În ziua aceea, nu-şi putea permite să-şi facă orice pofte. – Deci, asta e, nu? Ordonaţi atacul, pe toată linia! – Sunaţi atacul! mugi Pike. La atac! Se auzi semnalul de goarnă, ca un răget asurzitor în aerul rece al dimineţii – exact de ce avea nevoie West, cu durerea lui de cap. Îşi înfipse o cizmă înnoroiată în scară şi se ridică fără tragere de inimă în şa, înfruntându-şi durerile după ce călărise toată noaptea. 1419

– Cred că trebuie să-l urmăm pe generalul Poulder pe cărările gloriei. Totuşi, poate la o distanţă mai puţin onorabilă. Mai e nevoie de cineva care să coordoneze şi toată harababura asta. Răspunsurile altor goarne, din lungul liniei, pluteau spre ei, iar în dreapta, călăreţii lui Kroy porneau la trap înainte. – Maior Jalenhorm, ordonă ca infanteria s-o ia înainte, în ajutor, imediat ce soseşte. Cu un efort, adăugă: – Om cu om, la nevoie. – Desigur, Domnule Lord Mareşal, răspunse uriaşul, întorcându-şi deja calul ca să transmită ordinele. – Războiul, mormăi West. Nobilă treabă. – Domnule? întrebă Pike. – Nimic. Jezal urcă ultimele câteva trepte câte două, cu Gorst şi o duzină de cavaleri de-ai lui bocănindu-i pe urme, aproape ca propriile lui umbre. Trecu pe lângă santinelă, cu un aer autoritar, ieşind în lumina vie de dimineaţă, pe terasa din vârful Turnului Lanţurilor, la mare distanţă deasupra oraşului răvăşit. Lordul Mareşal Varuz era deja lângă parapet, înconjurat de o adunătură de-ai lui, cu toţii privind crunt peste Adua. Bătrânul oştean se ţinea ţeapăn, cu mâinile la spate, la fel ca la antrenamentele de scrimă, cu ani în urmă. Totuşi, pe vremuri, Jezal nu-i văzuse niciodată mâinile tremurând. Acum îi tremurau – şi rău. Lângă el stătea Înaltul Judecător Marovia, cu roba neagră fâlfâind slab în briza blândă. – Ceva veşti? se interesă Jezal. Limba Lordului Mareşal săgetă cu nervozitate peste buze. – Gurkienii au lansat un atac, înaintea zorilor. Apărătorii Zidului lui Arnault au fost covârşiţi. Nu peste mult, au reuşit şi să debarce oameni în port. Un mare număr de oameni. Am luptat într-o acţiune de ariergardă, cu cel mai mare curaj, dar… ei bine… Chiar nu era nevoie să spună mai mult. În timp ce se apropia de parapet, iar Adua rănită se dezvăluia vederii lui, Jezal îi distinse clar pe gurkieni cum şiroiau pe Calea-de-Mijloc, cu micile drapele aurii ale legiunilor Împăratului săltând peste masa de oameni, ca lemnele pe valurile unui torent sclipitor. Ca şi cum ar fi văzut o furnică pe covor, pentru ca apoi să-şi dea seama că erau sute şi sute, prin toată camera, Jezal începu să observe mişcări şi prin alte locuri, şi prin altele, peste tot. Însuşi centrul oraşului era infestat de soldaţi gurkieni. – Am luptat într-o acţiune de ariergardă, cu… un succes moderat, încheie Varuz, jalnic.

1420

Departe, jos, câţiva oameni năvăliră afară din clădirile de lângă poarta apuseană a Agriontului, străbătând în fugă piaţa pietruită în faţa şanţului de apărare, spre pod. – Gurkieni? îngăimă un glas. – Nu, mormăi Lordul Mareşal. Ăia-s de-ai noştri. Oameni care încercau să scape de măcelul ce avea loc, fără îndoială, în oraşul ruinat. Jezal văzuse moartea cu ochii de suficiente ori ca să ştie ce simţeau. – Porunciţi ca oamenii ăia să fie duşi la adăpost, spuse el, cu un glas cam frânt. – Mă tem că… porţile au fost ferecate, Maiestatea Voastră. – Atunci, desferecaţi-le! Ochii înrouraţi ai lui Varuz se abătură spre Marovia, cu o expresie neliniştită. – Ar fi… neînţelept. Încă vreo duzină sau mai mulţi ajunseseră la pod, unde strigau şi dădeau din braţe. Cuvintele li se pierdeau în depărtare, dar în ton li se simţea, inconfundabilă, teroarea neputincioasă. – Ar trebui să facem ceva, insistă Jezal, cu mâinile încleştate pe parapet. Trebuie să facem ceva! Vor mai ajunge şi alţii acolo, mult mai mulţi! Varuz îşi drese glasul. – Maiestate… – Nu! Să mi se înşeueze calul. Adunaţi Cavalerii din Gardă. Refuz să… Înaltul Judecător Marovia trecuse în dreptul uşii dinspre scară, blocând-o, iar acum îl privi pe Jezal în faţă, cu o tristeţe calmă. – Dacă ar fi să deschideţi acum porţile, i-aţi pune în primejdie pe toţi cei din Agriont. Mii şi mii de cetăţeni, toţi aşteptând protecţia Maiestăţii Voastre. Aici, îi putem ţine în siguranţă, măcar pentru moment. Trebuie să-i ţinem în siguranţă. Ochii i se abătură spre străzi. Ochi de culori diferite, observă Jezal – unul albastru, celălalt verde. – Trebuie să cântărim care e binele cel mai mare. – Binele cel mai mare… Jezal se uită în partea cealaltă, spre Agriont. Ştia că în jurul zidurilor stăteau apărători viteji, gata să lupte până la moarte pentru ţară şi rege, oricât de puţin ar fi meritat. Îşi imagina şi civili, fugind să se adăpostească pe uliţele strâmte. Bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrâni, alungaţi din casele lor ruinate. Oameni cărora le promisese siguranţa. Ochii îi săgetară peste clădirile mari şi albe din jurul parcului verde, peste Piaţa Mareşalilor şi Calea Regală, cu statuile ei înalte. Toate acele locuri erau pline, nu se îndoia, cu oameni neajutoraţi şi nevoiaşi. Cei destul de ghinionişti ca să nu aibă un om mai bun pe care să se bizuie decât escrocul fără şira spinării, Jezal dan Luthar. Îi stătea în gât, dar ştia că bătrânul birocrat avea dreptate. Nu avea ce face. Fusese uluitor de norocos să scape cu viaţă din acel ultim şi magnific atac, iar 1421

acum era mult prea târziu pentru altul. În afara Agriontului, soldaţii gurkieni începeau să fiarbă în piaţa din faţa porţii. Câţiva îngenuncheară, cu arcurile în mâini, şi trimiseră un nor de săgeţi, cu boltă, asupra podului. Siluete mici se clătinară şi căzură, plescăind, în apă. Ţipetele lor subţiri erau aduse de vânt până în vârful Turnului Lanţurilor. De pe ziduri îşi luă zborul o salvă de răspuns, străpungându-i pe gurkieni cu săgeţile. Unii căzură, alţii şovăiră şi bătură în retragere, lăsând câteva cadavre risipite pe pietre. Se refugiară grăbiţi la adăpost în clădirile din jurul pieţei, repezindu-se prin penumbră, de la o casă la alta. Un soldat al Uniunii sări de pe pod şi dădu de câteva ori din braţe, prin apa din şanţ, înainte de a dispărea. Nu mai ieşi la suprafaţă. În spatele lui, câţiva ultimi apărători răzleţi încă se mai târau, ridicând deznădăjduiţi braţele. Ideea binelui mai mare sau mai mic părea o slabă consolare pentru ei, în timp ce-şi dădeau sufletul. Jezal închise strâns ochii şi întoarse capul. – Acolo! La est! Varuz şi câţiva oameni de-ai lui se adunaseră lângă parapetul din partea opusă, privind dincolo de Casa Creatorului, spre câmpiile îndepărtate din afara oraşului. Jezal porni spre ei, cu mâna streaşină la ochi. Dincolo de zidul înalt al Agriontului, dincolo de râul strălucitor şi curbura amplă a oraşului, i se păru că zărea o mişcare. O mişcare în semilună, largă, venind încet spre Adua. Unul dintre ofiţeri îşi coborî ocheanul. – Cavaleria! Cavaleria Uniunii! – Eşti sigur? – Armata! – Au cam întârziat la petrecere, mormăi Varuz, dar tot bine-veniţi sunt. – Ura pentru Mareşalul West! – Suntem salvaţi! Jezal nu avea chef să chiuie de bucurie. Speranţa prindea bine, desigur, şi multă vreme dusese lipsă de ea, dar orice sărbătorire ar fi fost neîndoielnic prematură. Se întoarse în cealaltă parte a turnului şi privi încruntat în jos. Alţi gurkieni năvăleau în piaţa din afara citadelei, şi alţii, şi veneau bine pregătiţi. Împingeau în faţa lor nişte apărători mari de lemn, pe roţi, fiecare destul de lată ca să se ascundă înapoia ei vreo zece oameni sau chiar mai mulţi. Cele din faţă erau deja pline de săgeţi înfipte în ele, dar continuau să înainteze spre pod. Alte şi alte săgeţi zburau în sus şi-n jos. Răniţii cădeau, încercau să se târască înapoi. Una dintre clădirile dintr-o latură a pieţei luase deja foc, cu streşinile linse de flăcări hulpave. – Armata! chiui cineva de pe meterezul din partea opusă. Mareşalul West! – Într-adevăr, murmură Marovia, privind încruntat spre carnajul de jos, în timp ce sunetele bătăliei deveneau tot mai înnebunitoare. Să sperăm că n-a ajuns prea târziu. 1422

Zgomotele luptei se auzeau prin aerul rece. Dangăte şi zăngăneli, strigăte cu ecouri. Logen se uită la stânga şi la dreapta, spre oamenii din jurul lui, care înaintau pe câmpie, cu respiraţia grăbită şi şuierătoare, cu echipamentele zăngănind, o mulţime de chipuri încruntate şi arme ascuţite. Nu-l prea însufleţea gândul că iar lua parte la aşa ceva. Cel mai trist era faptul că, acum, Logen simţea mai multă afecţiune şi încredere faţă de Ferro şi Jezal, Bayaz şi Quai, decât pentru ai lui. Fuseseră o adunătură de nemernici dificili, fiecare în felul lui. Nu se putea spune că-i înţelesese cu adevărat sau că-i plăcuseră prea mult. Când era cu ei însă, Logen se plăcuse pe sine însuşi. Acolo, în pustietatea din vestul Lumii, fusese un om pe care te puteai baza, la fel ca tatăl lui. Un om fără un trecut sângeros care să-i sufle peste umăr, fără un nume mai negru decât iadul, fără nevoia de a-şi păzi spatele în fiece clipă. Un om care putea să spere la ceva mai bun. Gândul de a-i revedea pe oamenii aceia şi şansa de a fi din nou acel om îl îndemnau înainte, îi dădeau ghes s-o ia la fugă cu atât mai repede spre zidul cenuşiu al Aduei. I se părea, în acel moment cel puţin, că l-ar fi putut lăsa pe Sângerosul-Nouă undeva în urmă. Ceilalţi nordici, însă, nu-i împărtăşeau nerăbdarea. Păreau mai degrabă să fi pornit la plimbare, decât la atac. Se apropiară de un pâlc de copaci, de unde câteva păsări îşi luară zborul spre cerul alburiu şi se opriră locului. Nimeni nu scoase o vorbă. Un băiat se aşeză chiar, cu spatele rezemat de un pom, şi începu să soarbă apă dintr-o ploscă. Logen îl privi lung. – Pe toţi morţii, nu cred c-am văzut vreodată un atac mai pişăcios ca ăsta. Ţiai lăsat oasele acasă, în Nord? Urmară câteva bombăneli, câteva priviri furişe. Tichie Roşie se uită într-o parte, cu limba împinsă în buza de jos. – Poate că da. Să nu mă-nţelegi greşit, şefule, sau Înălţimea Ta Regală, sau cum ţi s-o fi zicând acum, continuă el, înclinând din cap, ca să arate că nu voia să fie nerespectuos. Am mai luptat eu şi-n trecut, şi-ncă destul de greu, am ajuns cu viaţa pe muchie de cuţit, şi toate alea. Numa’ că, ştii… De ce să ne luptăm acum? zic. Şi cred că toţi gândim la fel. Nu-i treaba noastră, este? Nu-i lupta noastră, asta de-aici. Copoiul clătină din cap. – Uniunea o să ne ia drept o ceată de laşi. – Cui îi pasă de ce zic ăia? i-o întoarse cineva. Tichie Roşie se apropie. – Ascultă, şefule, mă cam doare-n cur dacă vreun neghiob pe care nu-l cunosc crede că-s laş. Am vărsat destul sânge, în privinţa asta. Şi nu doar eu, toţi de-aici. – Hmmm, mormăi Logen. Deci votezi să rămânem pe loc, da? 1423

Celălalt ridică din umeri. – Păi, cred… Scoase un chirăit, când fruntea lui Logen îl izbi în mutră, strivindu-i nasul ca pe-o nucă pusă pe nicovală. Căzu greoi pe spate, în noroi, cu sângele curgându-i peste bărbie. Logen se întoarse, cu capul înclinat într-o parte, aşa cum făcea pe vremuri. Avea chipul Sângerosului-Nouă – rece şi neînsufleţit, fără să-i pese de nimic. Nu-i era greu. Îi venea la fel de firesc ca o pereche de cizme îndelung purtate. Mâna lui găsi plăselele reci ale sabiei Creatorului, iar oamenii din jurul lui se traseră înapoi, şuşotind şi bodogănind. – Mai votează careva dintre voi, muierilor? Băiatul îşi lăsă plosca să cadă în iarbă şi sări în picioare. Logen îi privi pe câţiva, unul câte unul, provocator, şi rând pe rând îşi plecară ochii în pământ, îi ridicară spre copaci, uitându-se oriunde, numai la el nu. Până ajunse la Fior. Pletosul îl privea drept în faţă. Logen îşi îngustă ochii. – Şi tu? Fior clătină din cap, cu părul legănându-i-se în jurul feţei. – A, nu. Nu acum. – Atunci, când oi fi gata. Când oricare dintre voi o să fie gata. Pân-atuncea, vă dau ceva de lucru. Armele, mârâi el. Săbii şi securi, suliţe şi scuturi, toate fură pregătite cât ai bate din palme. Oamenii se agitau, găsindu-şi locurile, luându-se dintr-odată la întrecere care să pornească primul la atac. Tichie Roşie abia se ridica în picioare, strâmbându-se, cu o mână la chipul însângerat. Logen îl măsură cu privirea. – Dacă-ţi zici că te-am luat prea tare, gândeşte-te aşa: pe vremuri, acuma ai fincercat să-ţi ţii maţele să nu se verse. – Mda, mormăi Tichie Roşie, ştergându-se la gură. Că bine zici. Logen îl privi cum pleca înapoi la flăcăii lui, scuipând sânge. Un lucru se putea zice despre Logen Nouădegete: avea un mare talent să-şi prefacă un prieten în duşman. – Chiar trebuia? întrebă Copoiul. Logen ridică din umeri. Nu voise, dar acum el era conducătorul. O nenorocire, întotdeauna, dar asta era, iar cel de la conducere nu-i poate lăsa pe ceilalţi să pună întrebări. Nu merge, şi gata. Mai întâi vin cu întrebări, pe urmă vin cu cuţitele. – Altfel, n-aveam cum. Aşa a mers dintotdeauna, nu? – Speram că s-or mai fi schimbat vremurile. – Vremurile nu se schimbă niciodată. Trebuie să fii realist, Copoiule. – Mda. Păcat, totuşi… De multe lucruri era păcat. Logen renunţase să-ncerce să le mai îndrepte, de mult. Scoase sabia Creatorului şi o ridică. – Atunci, să mergem! Şi de data asta, ca şi cum nu ne-ar păsa de nimic! 1424

Porni printre copaci, auzindu-i pe ceilalţi cum îl urmau. Ieşiră în câmp deschis, iar zidurile Aduei apărură în faţa lor, înălţându-se în vârful unei coline verzi, ca o faleză cenuşie şi dreaptă, cu turnuri rotunde deasupra. Prin jur zăceau multe cadavre. Destule ca până şi pe-un carl călit în luptă să-l ia cu fiori reci. Erau mai mult morţi gurkieni, după culoarea pielii, prăvăliţi printre tot felul de echipamente sfărâmate, afundaţi în pământul gloduros, călcaţi în copite. – Staţi! strigă Logen, alergând printre ei. Staţi aşa! Zărise ceva în faţă, un gard de ţepuşe ascuţite, cu leşul unui cal înfipt în ele. Dincolo de el, se mişcau nişte oameni. Oameni cu arcuri. – La adăpost! Câteva săgeţi zburară spre ei. Una se înfipse în scutul lui Fior, altele două în pământ, la picioarele lui Logen. La nici un pas distanţă de el, un carl primi una în piept şi se prăbuşi. Logen o luă la fugă. Gardul venea spre el, clătinat, puţin mai încet decât i-ar fi convenit. Cineva stătea între două ţepuşe, un negricios cu platoşă lucitoare pe piept şi pană roşie în vârful coifului ascuţit. Striga spre alţii adunaţi în spatele lui, agitând o sabie curbă. Un ofiţer gurkian, probabil. La fel de bun de atacat ca oricare altul. Cizmele lui Logen clefăiau pe pământul afânat. Încă două săgeţi şuierară pe lângă el, ţintite în pripă. Ofiţerul făcu ochii mari. Făcu un pas înapoi, nervos, ridicând sabia. Logen se smuci la stânga, iar lama arcuită se împlântă în ţărână, la picioarele lui. Mârâind, îşi luă avânt cu sabia Creatorului, iar lama grea de metal zăngăni sonor în pieptarul ofiţerului, lăsând o adâncitură. Omul ţipă, apoi se poticni înainte, îndoit de mijloc şi abia mai respirând. Sabia îi zbură din mână, învârtindu-se, iar Logen îl lovi în ceafă, îndoindu-i coiful şi doborându-l în mocirlă. Se uită la ceilalţi, dar niciunul dintre ei nu se clintise. Erau o adunătură zdrenţăroasă, ca o versiune oacheşă a celor mai slabi dintre thralli. Nici pe departe ticăloşii necruţători la care se aşteptase, după cum vorbea mereu Ferro despre gurkieni. Se adunaseră laolaltă, cu suliţele îndreptate încoace şi-ncolo. Vreo câţiva aveau chiar arcuri cu săgeţile pregătite, l-ar fi putut împăna ca pe un arici, dar n-o făcură. Totuşi, un atac frontal asupra lor ar fi putut fi tocmai lucrul potrivit ca să-i dezmeticească. Logen încasase o săgeată, două, la vremea lui, şi nu-i mai ardea de altele noi. Aşa că, în loc să-şi continue drumul înainte, se îndreptă cât era de înalt şi scoase un răget. Un urlet de luptă, ca acela pe care-l slobozise când cobora în goană panta spre Carleon, cu atâţia ani în urmă, când încă mai avea toate degetele şi toate speranţele intacte. Îl simţi pe Copoi venind lângă el şi ridicând sabia, pentru a răcni la rândul lui. Apoi li se alătură şi Fior, mugind ca un taur şi lovindu-şi scutul cu capătul securii. Şi Tichie Roşie, cu chipul plin de sânge, şi Ursuzul, şi toţi ceilalţi, cu strigăte de război. 1425

Stăteau înşiruiţi, agitându-şi armele, izbindu-şi-le cu zgomot, răcnind, urlând şi chiuind din toţi bojocii, făcând o zarvă de parcă însuşi iadul s-ar fi căscat, pentru ca o hoardă de draci să cânte-n semn de bun-venit. Cafeniii îi priveau tremurând, cu ochii holbaţi, cu gurile căscate. Logen nu credea că mai văzuseră aşa ceva vreodată. Unul dintre ei îşi scăpă lancea. Nu voise, poate, dar înfăţişarea şi hărmălaia acelor nebuni păroşi îi vlăgui degetele. Oricum, vrând nevrând, lancea căzu – şi, ca la un semnal, toţi începură să-şi arunce armele. Cât puteau de repede, săbii şi suliţe zdrăngănind în iarbă. Părea o prostie să ţipe mai departe, iar strigătele de luptă se stinseră, până rămaseră doar două grupuri ce se priveau în tăcere peste acea porţiune de mâl plin cu ţepuşe îndoite şi hoituri sucite. – Ciudat soi de bătălie mai e şi ăsta, mormăi Fior. Copoiul se aplecă spre Logen. – Acuma, că i-am prins, ce facem cu ei? – Doar n-om sta să le purtăm de grijă. – Mhm, încuviinţă Ursuzul. Logen îşi roase buza, învârtindu-şi sabia în mână, în timp ce căuta vreo soluţie deşteaptă. Nu-i venea niciuna-n minte. – Putem să-i lăsăm să se ducă. Arătă smucit cu capul spre nord. Niciunul dintre gurkieni nu se clinti, aşa că mai încercă o dată, arătând şi cu vârful sabiei. Când o ridică, ceilalţi se crispară, şuşotind între ei, iar unul căzu în noroi. – Căraţi-vă într-acolo doar, spuse el, şi să n-avem vorbe. Căraţi-vă… doar… într-acolo! repetă, împungând iar aerul cu sabia. În sfârşit, unul dintre ei prinse ideea şi făcu un pas temător, desprinzându-se de grup. Când nimeni nu-l doborî la pământ, o luă la fugă. Nu peste mult, îl urmară şi ceilalţi. Copoiul se uită după ultimul care o tulea. Apoi, ridică din umeri. – Noroc să aibă, aş zice. – Mda, mormăi Logen. Noroc. Apoi, atât de încet încât nimeni nu-l putea auzi: – Încă viu, încă viu, încă viu… Glokta şchiopăta prin întunericul fetid, pe o pasarelă lată de-un pas, cu limba scormonindu-i prin gingiile goale în efortul de a se ţine drept, strâmbându-se tot timpul, pe măsură ce durerea din picior i se înrăutăţea tot mai tare, chinuindu-se să nu respire pe nas. Am crezut, când zăceam schilodit în pat, după întoarcerea din Gurkhul, că mai jos de-atât nu pot să decad. Când prezidam peste brutalitatea unei închisori puturoase, în Englia, la fel mi-am zis. Când am pus să fie măcelărit un funcţionar, la abator, am crezut că ajunsesem la fund. Cât de amarnic m-am înşelat. 1426

Cosca şi mercenarii lui mergeau unul după altul, cu Glokta la mijloc, iar blestemele lor, mormăielile şi plescăitul paşilor reverberau în lungul tunelului boltit, în lumina felinarelor legănate care aruncau umbre unduitoare peste pereţii de piatră umedă. De sus picura apă neagră, cu miros de putregai, se prelingea pe zidurile pline de igrasie, bolbocea prin şănţuleţe clisoase, curgea forfotitor în lungul canalului puturos de alături. Ardee îşi târşâia picioarele în urma lui, cu trusa de instrumente ţinută strâns sub braţ. Renunţase la orice încercare de a-şi ridica poalele rochiei, iar materialul era îmbibat în mâzgă neagră. Ridică privirea spre el, cu părul umed căzându-i pe faţă, şi făcu un efort vlăguit să zâmbească. – Da’ sigur ştii să inviţi o domnişoară în cele mai plăcute locuri. – A, ba bine că nu. Talentul meu de a găsi decoruri romantice explică, fără îndoială, popularitatea pe care o am cu sexul frumos, răspunse Glokta, după care un junghi dureros îl făcu să se strâmbe. Chiar dacă sunt o monstruozitate oloagă. Acum încotro mergem? Picior-Lung şontâcăia în faţă, legat cu o funie de unul dintre mercenari. – Spre nord! Cam spre nord, mai mult sau mai puţin. Suntem chiar lângă Calea-de-Mijloc. – Mhm… Deasupra noastră, la nici zece paşi distanţă, se află unele dintre cele mai impresionante adrese din oraş. Palate scânteietoare şi un râu de căcat se află mult mai aproape decât le-ar conveni vreodată celor mai mulţi să creadă. Tot cei frumos are şi-o latură urâtă, iar unii dintre noi trebuie să sălăşluim acolo, pentru ca alţii să poată râde-n soare. Pufnetul lui amuzat se transformă într-un chiţăit speriat, când piciorul fără degete îi alunecă pe scândurile pasarelei. Dădu cu mâna spre perete, bâjbâind cu bastonul, care căzu ţăcănind pe pietrele unsuroase. Ardee îl prinse de cot înainte de a cădea şi-i restabili echilibrul. Glokta nu-şi putu stăpâni un scâncet de durere, subţire ca vocea unei fete, care-i şuieră prin golurile dintre dinţi. – Nu prea te distrezi, aşa-i? – Am avut şi zile mai bune. Se lovi cu ceafa de perete, când Ardee se aplecă să-i ridice bastonul. – Să fiu trădat de amândoi… se pomeni Glokta mormăind. Aşa ceva doare. Chiar şi pe mine. La unul, mă aşteptam. Unul, aş fi suportat. Dar amândoi? De ce? – Fiindcă eşti un mişel nemilos, intrigant, pervers, plin de ură pentru ceilalţi şi milă de tine însuţi? Glokta o privi lung, iar Ardee ridică din umeri. – Tu ai întrebat. Porniră din nou, prin bezna greţoasă. – Era o întrebare retorică. – Retorică? Într-un canal? – Staţi aşa! ridică mâna Cosca, iar procesiunea bombănitoare se opri din nou. 1427

De sus răzbătea un sunet, slab la început, apoi mai tare – bocănitul ritmic al multor picioare, părând să se audă, în chip deconcertant, din toate direcţiile în acelaşi timp. Cosca se lipi de peretele cleios, cu faţa brăzdată de lumina ce intra printr-un grătar de deasupra şi pana lungă a bonetei pleoştită de udă ce era. Prin tenebre sunau voci. Voci kantice. Cosca rânji, arătând cu un deget spre tavan. – Vechii noştri prieteni, gurkienii. Netrebnicii ăştia nu se lasă. – S-au mişcat repede, mormăi Glokta, în timp ce încerca să-şi tragă răsuflarea. – Nu mai prea sunt lupte pe străzi, cred. Toţi s-au retras în Agriont, ori s-au predat. Să te predai gurkienilor, se strâmbă Glokta, întinzându-şi piciorul. Rareori e o idee bună, şi nu-i una la care un om s-ar gândi vreodată de două ori. – Atunci, trebuie să ne grăbim. Hai, mişcă, Frate Picior-Lung! Navigatorul porni mai departe. – Nu mai avem mult! Nu v-am dus pe drum greşit, nu, nu, nu eu! N-ar fi fost stilul meu. Suntem aproape de-acum, aproape de şanţ, foarte aproape. Dacă e vreo trecere pe sub ziduri, am s-o găsesc, puteţi fi siguri de asta. Vă duc dincolo de ziduri cât ai… – Ţine-ţi gura şi vezi-ţi de treabă, i-o reteză Glokta. Unul dintre lucrători scutură ultimele fire de rumeguş din butoi, altul netezi grămada de praf deschis la culoare, şi terminară. Toată Piaţa Mareşalilor, de la zidurile albe şi înalte ale Sălii Marţiale din dreapta lui Ferro şi până la porţile aurite de la Rotonda Lorzilor, în stânga ei, era complet acoperită cu talaş şi rumeguş. Parcă ar fi nins pe neaşteptate, numai acolo, aşternând o pătură subţire de zăpadă peste dalele netede. Peste pietrele de culoare închisă şi peste metalul lucitor. – Bun, dădu din cap Bayaz, cu o satisfacţie rară pentru el. Foarte bine! – Asta-i tot, stăpâne? întrebă şeful muncitorilor, din mijlocul grupului agitat. – Dacă nu vrea vreunul dintre voi să mai stea şi să vadă cu ochii lui distrugerea indestructibilelor O Sută De Cuvinte! Şeful întoarse capul spre un tovarăş, cu nedumerirea citindu-i-se în ochii mijiţi. – Nu… Nu, cred că mai bine o să… ştiţi… Începu să se retragă, împreună cu restul lucrătorilor, luându-şi cu ei şi butoaiele goale. Curând, se pierdură printre palatele albe. Ferro şi Bayaz rămaseră singuri pe întinderea de pulbere netedă. Numai ei doi, şi cutia Creatorului, şi obiectul din ea. – Aşa. Capcana e gata. Nu mai trebuie decât să ne aşteptăm prada. Bayaz încercă să-şi afişeze zâmbetul complice, dar Ferro nu se lăsă amăgită. Îi vedea mâinile noduroase frământându-se, muşchii de la tâmplele capului pleşuv încordându-se şi destinzându-se. Nici el nu era sigur că planul lui avea sorţi de 1428

izbândă. Oricât de înţelept ar fi fost, oricât de subtil, oricât de viclean, nu putea fi sigur. Lucrul din cutie, Sămânţa, acea piatră grea şi rece pe care Ferro jinduia s-o atingă, era o necunoscută. Singurul precedent al folosirii ei rămăsese departe, pe întinderile pustii ale Vechiului Imperiu. Ruina vastă a mănatului Aulcus. Ferro se încruntă, desfăcând cureluşa tecii sabiei. – Dacă vin, aia n-o să te salveze. – Nu poţi avea niciodată prea multe cuţite, mârâi ea. De unde ştii că vor veni pe-aici, măcar? – Altceva, ce pot să facă? Trebuie să vină oriunde sunt eu. Ăsta-i scopul lor. Magul trase aer pe nas, întretăiat, apoi îl suflă. – Iar eu sunt aici.

1429

Sacrificii Copoiul se înghesui pe poartă împreună cu un val de oameni – câţiva nordici şi o mulţime de flăcăi de-ai Uniunii, toţi năvălind în oraş după acea aşa-zisă luptă de-afară. Pe pereţii de deasupra arcadei se aflau câţiva oameni risipiţi, care strigau şi chiuiau ca la nuntă. Un grăsan cu şorţ de piele stătea la ieşirea din tunel, bătându-i pe spate în timp ce treceau: – Mulţumesc, prietene! Îţi mulţumesc! Îndesă ceva în mâna Copoiului, zâmbind larg tot timpul, ca un nebun. O pâine. – Pâine… o mirosi Copoiul; părea proaspătă. Cu asta ce naiba mai e? Omul avea o grămadă de pâini, într-o căruţă. Le dădea tuturor soldaţilor care treceau, unionişti sau nordici. – Şi ăsta cine-i, de fapt? – Un brutar? ridică din umeri Ursuzul. Nu prea aveau timp de gândire. Cu toţii se îmbulzeau într-un spaţiu larg, plin de oameni care împingeau, mormăiau şi se amestecau în dezordine. Tot felul de militari, iar pe margini câţiva bătrâni şi femei, care începeau să se sature de urale. Un flăcău dichisit în uniformă neagră stătea în picioare pe o căruţă, în mijlocul nebuniei, behăind ca un ţap rătăcit: – Regimentul opt, spre Patru Colţuri! Nouă, spre Agriont! Dacă sunteţi din zece, aţi greşit naibii poarta! – Credeam că suntem lângă port, domnule maior! – De port se ocupă divizia lui Poulder! Noi mergem în partea de nord a oraşului! Regimentul opt, spre Patru Colţuri! – Io-s din patru! – Din patru? Unde ţi-i calu’? – A murit! – Şi noi? strigă Logen. Suntem nordici! Ofiţerul se holbă la ei, cu ochii mari, apoi îşi aruncă mâinile în sus. – Intraţi şi gata! Dacă vedeţi gurkieni, omorâţi-i! Şi se întoarse spre poartă, arătând peste umăr, cu degetul mare, către oraş: – Regimentul nouă, spre Agriont! Logen se încruntă. – Dracu’ pricepe ce-i aici… Arătă în direcţia unei străzi lungi, pline de soldaţi care mărşăluiau. Deasupra clădirilor se înălţa un turn uriaş. Atât de uriaş, încât probabil era construit pe o colină. – Ne despărţim, mergem într-acolo. 1430

Porni pe stradă, iar Copoiul veni după el, urmat de Fior şi ai lui, cu Tichie Roşie şi grupul său mai în spate. Nu peste mult, mulţimile se răzleţiră, astfel că acum mergeau pe străzi goale şi tăcute, unde se auzeau doar cântecele câtorva păsări, vesele ca întotdeauna, fără să le pese că tocmai avusese loc o bătălie – şi cu atât mai puţin că urma încă una. Nici Copoiul nu se prea gândea la asta, deşi ţinea în mână un arc. Era prea ocupat să se uite la casele de pe cele două laturi ale străzii. Case cum nu mai văzuse în viaţa lui. Clădite din pietre pătrate, mici şi roşii, şi lemn negru cu alb. Fiecare era destul de mare ca să încânte o căpetenie, iar cele mai multe aveau şi ferestre cu geamuri. – Afurisite palate, nu? Logen pufni. – Crezi că-i ceva de capul lor? Stai numai să vezi Agriontul spre care ne îndreptăm. Ce clădiri au acolo… Nici n-ai visat aşa ceva. Carleonul e o cocină de porci pe lângă ce-avem aici. Copoiul găsise întotdeauna Carleonul un pic cam prea pretenţios. Adua i se părea de-a dreptul ridicolă. Încetini pasul, până ajunse să meargă pe lângă Fior. Rupse în două pâinea şi-i întinse o jumătate. – Mulţumesc, răspunse Fior, muşcând o îmbucătură, apoi încă una. Nu-i rea. – Nimic nu se compară, este? Gustu’ de pâine proaspătă! Are un gust de… pace, aş crede. – Dacă aşa zici tu… O vreme, mestecară amândoi fără să spună nimic. Apoi, Copoiul se uită într-o parte. – Cred c-ar trebui să lăsaţi în urmă gâlceava aia a voastră. – Care gâlceavă? – Da’ câte ai? Aia cu noul nostru rege de colo, Nouădegete. – Nu pot să zic că n-am încercat, se încruntă Fior spre spatele lui Logen, care mergea mai în faţă. Da’ oriunde mă-ntorc, dau de el lângă mine. – Fior, tu eşti un om de treabă. Îmi place asta. Tuturor ne placi. Ai sânge-n tine, băiete, şi minte ai, iar oamenii te urmează. Poţi s-ajungi departe, dacă ai grijă să nu te-omoare careva, şi tocmai asta-i problema. Nu vreau să te văd că te-apuci de ceva ce nu poţi duce cu bine până la capăt. – Atunci, n-ai de ce să-ţi faci griji. Tot ce-ncep, am grijă să termin. Copoiul clătină din cap. – Nu, nu, băiete, nu asta voiam să zic. Poate câştigi, poate nu câştigi. Da’ aici nu-i vorba să învingă vreunu’. Sângele cere sânge, şi nimic altceva. Ideea e că nui prea târziu pentru tine. Nu-i prea târziu să fii mai bun de-atât. Fior îl privi încruntat. Apoi azvârli coltucul de pâine, îşi întoarse spre Copoi umărul uriaş şi merse mai departe, fără o vorbă. Copoiul oftă. Unele lucruri nu se pot rezolva doar cu vorba. Unele nu se pot rezolva deloc. 1431

Ieşiră din labirintul clădirilor, ajungând la un râu. Trebuia să fi fost la fel de lat ca Şuvoiul Alb, numai că avea ambele maluri făcute din piatră. Îl traversa cel mai mare pod pe care-l văzuse Copoiul vreodată, cu balustradele făcute din fier îmbârligat, destul de larg ca să-l treacă două căruţe, una lângă alta. În capăt se înălţa un alt zid, şi mai mare decât cel pe unde veniseră. Copoiul făcu câţiva paşi pe pod, căscând gura în susul şi-n josul apei, şi văzu că mai erau şi alte poduri. Multe altele, iar unele erau şi mai mari, desluşindu-se prin pădurea imensă de ziduri, turnuri şi clădiri înalte pân-la cer. Ceilalţi se holbau şi ei, cu ochii căscaţi larg de parcă tocmai ar fi păşit pe Lună. Până şi Ursuzul avea chipul schimonosit într-o expresie care-ar fi putut să fie de surpriză. – Mama naibii… murmură Fior. Ai mai văzut vreodată aşa ceva? Pe Copoi îl durea gâtul, de cât şi-l tot sucea ca să se uite-n toate părţile. – Ce de chestii au ăştia aici… Atunci, de ce mai vor amărâta aia de Englia? Io căcăstoare. Logen ridică din umeri. – Nu-ş’ ce să zic. Unii oameni îşi doresc mereu mai mult, cred. – Unii oameni vor mereu mai mult, nu, Frate Picior-Lung? clătină dezaprobator din cap Glokta. Ţi-am cruţat celălalt picior. Ţi-am cruţat viaţa. Acum mai vrei şi libertatea? – Superior Glokta, răspunse evaziv Navigatorul. Dacă se poate, te-ai însărcinat să mă eliberezi… Eu m-am ţinut de cuvânt. Uşa aceea ar trebui să se deschidă într-o piaţă aflată nu departe de Casa Întrebărilor… – Vom vedea. O ultimă lovitură de topor, şi uşa se dădu în lături pe balamalele ei ruginite, lăsând să se reverse lumina zilei în subsolul strâmt. Mercenarul cu tatuaje pe gât se trase într-o parte, iar Glokta înaintă şchiopătând şi privi afară. Ah, aer curat… Un dar de care suntem întotdeauna mult prea siguri. Câteva trepte urcau într-o curte pietruită, înconjurată de calcanele jegoase ale unor clădiri cenuşii. Glokta o cunoştea. Chiar după colţ, de la Casa Întrebărilor, aşa cum a promis. – Superior Glokta? murmură Picior-Lung. Glokta îşi răsfrânse buza. Dar ce-i rău în asta? Sunt toate şansele ca niciunul dintre noi să nu mai apuce sfârşitul zilei, în orice caz, iar morţii îşi pot permite să fie milostivi. De fapt, sunt singurul soi de oameni care pot. Mercenarul fără un ochi scoase un cuţit lung şi tăie funia care ţinea legate încheieturile lui PiciorLung. – Cel mai bine ar fi să nu te mai văd. Pe chipul Navigatorului se ivi umbra unui zâmbet. – Nicio grijă, Superior Glokta. Chiar în clipa asta mă gândeam şi eu la acelaşi lucru. 1432

Porni şontâc-şontâc înapoi pe unde veniseră, coborând scara umedă spre canale, trecu de un colţ şi dispăru. – Spune-mi că ai adus ce trebuie, spuse Glokta. – Sunt nedemn de încredere, Superiorule, dar nu incompetent, răspunse Cosca, făcând un gest spre mercenari. E timpul, prieteni. Hai, să ne înnegrim. Toţi ca unul, scoaseră la iveală măştile negre, şi le puseră pe feţe, apoi îşi dădură jos mantalele rupte şi hainele zdrenţuite. Pe dedesubt, fiecare avea câte un costum curat, negru din cap până-n picioare, şi arme prinse cu grijă. În câteva clipe gaşca de bandiţi se transformase într-o unitate ordonată de practicieni ai Inchiziţiei Maiestăţii Sale. Nu c-ar fi cine ştie ce deosebire între unii şi alţii… Cosca îşi scoase şi el haina, o întoarse repede pe dos şi o îmbrăcă la loc. Căptuşeala era neagră ca noaptea. – Oricând e înţelept să-ţi poţi schimba culoarea după gust, explică el. În caz că ţi se cere să schimbi pe loc taberele. Însăşi definiţia unei haine cu două feţe. Apoi, Cosca îşi scoase boneta şi dădu un bobârnac în pana murdară. – Pe-asta pot s-o păstrez? – Nu. – Aspru mai eşti, Superiorule, rânji el, în timp ce o arunca undeva în întuneric. Şi-mi placi cu atât mai mult pentru asta. Îşi aplică şi el masca, apoi se încruntă spre Ardee, care stătea nedumerită şi epuizată într-un colţ al magaziei. – Şi ea? – Ea? Prizonieră, practician Cosca! O spioană înhăitată cu gurkienii. Eminenţa Sa şi-a exprimat dorinţa de a o interoga personal. Ardee clipi din ochi spre el. – Hai, că nu-i greu. Trebuie doar să pari speriată. Femeia înghiţi în sec. – Asta n-ar fi o problemă. Să rătăcim prin Casa Întrebărilor, cu scopul de a-l aresta pe Arhilector? N-aş zice nu. Glokta pocni din degete: – Să mergem. – Să mergem, spuse West. Am degajat portul? Unde naiba-i Poulder? – Nimeni nu pare să ştie, domnule. Brint încercă să-şi mâne calul înainte, dar erau înconjuraţi de o mulţime forfotitoare. Lăncile se legănau, cu vârfurile periculos de aproape. Soldaţii înjurau. Sergenţii răcneau. Ofiţerii cotcodăceau ca nişte găini frustrate. Era greu de imaginat un teren mai dificil decât străzile strâmte din spatele docurilor, pe unde să manevrezi o armată de mii de oameni. Ca să fie totul şi mai rău, apăruse şi un torent ameninţător de răniţi, şchiopătând sau duşi pe sus, în direcţie opusă. 1433

– Faceţi loc pentru Lordul Mareşal! mugi Pike. Lordul Mareşal! Îşi ridică sabia ca şi cum ar fi fost gata să facă loc cu ea, iar oamenii se dădură repede la o parte din drum, formând o vale printre suliţele care zăngăneau. Un călăreţ se ivi din mijlocul lor. Jalenhorm, cu o tăietură însângerată pe frunte. – Ai păţit ceva? Uriaşul zâmbi: – O nimica toată, domnule. M-am lovit cu capul de-o afurisită de bârnă. – Progrese? – Îi împingem înapoi spre vestul oraşului. Cavaleria lui Kroy a ajuns la Patru Colţuri, din câte ştiu, dar gurkienii continuă să ţină Agriontul înconjurat, iar acum se regrupează, contraatacând de la apus. Mulţi dintre pedestraşii lui Kroy sunt încă prinşi pe străzi, de cealaltă parte a râului. Dacă nu trimitem acolo întăriri curând… – Trebuie să vorbesc cu generalul Poulder, se răsti West. Unde naiba-i blestematul de Poulder? Brint? – Ordonaţi! – Ia doi flăcăi din-ăştia şi aduceţi-mi-l pe Poulder aici, imediat! porunci el, împungând aerul cu degetul. În persoană! – Am înţeles! replică Brint, străduindu-se să-şi întoarcă în loc calul. – De pe mare ce se-aude? Reutzer a venit? – Din câte ştiu, a angajat în luptă flota gurkiană, dar nu am idee cum… Mirosul de putregai sărat şi lemn ars se intensifica pe măsură ce ieşeau dintre clădiri, apropiindu-se de port. – Fir-ar al dracului… West nu putea decât să fie de acord. Curba graţioasă a docurilor din Adua devenise un carnaj în formă de semilună. În apropierea lor, cheiul era înnegrit, pustiit, plin de obiecte sfărâmate şi trupuri zdrobite. Mai încolo, mulţimi de oameni se zbuciumau în grupuri învălmăşite, cu armele lungi ieşind în toate direcţiile, ca ţepii unui arici, iar aerul vuia de gălăgia lor. Drapelele de luptă ale Uniunii şi steagurile gurkiene fluturau în vânt ca zdrenţele unor sperietori de ciori. Amplul conflict acoperea aproape toată întinderea ţărmului. Câteva magazii ardeau, făcând aerul să se unduiască în dogoare, astfel că toţi cei încleştaţi în luptă dincolo de ele arătau ca nişte stafii. Dâre lungi de fum înecăcios, negru, cenuşiu, alb, se rostogoleau din clădirile aprinse, peste golf. Acolo, în portul clocotitor, o mulţime de corăbii erau angajate în propria lor luptă disperată. Navele se repezeau încoace şi-ncolo, cu toate pânzele sus, întorcându-se, abordându-se, întrecându-se să ocupe poziţii, aruncând prin aer trâmbe de stropi. Catapultele aruncau proiectile în flăcări, arcaşii de pe punţi trăgeau valuri de săgeţi aprinse, marinarii se căţărau pe pânzele de păianjen ale greementului. Alte vase erau încleştate în perechi nearătoase, cu funii şi ancore de abordaj, ca nişte 1434

câini încăieraţi care se muşcă între ei, iar razele soarelui se oglindeau din armele şi armurile oamenilor învălmăşiţi pe punţi. Corăbiile lovite şchiopătau zadarnic, cu velele rupte atârnând şi scotele, straiurile şi şarturile bălăbănindu-se. Unele ardeau, trimiţând în sus coloane de fum, dincolo de care soarele se mai vedea doar ca o pată hâdă. Pe apa înspumată pluteau tot felul de resturi – butoaie, lăzi, scânduri rupte şi marinari morţi. West cunoştea forma familiară a corăbiilor Uniunii, cu sorii galbeni cusuţi pe pânze, putea deduce care erau nave gurkiene, dar mai erau şi altele, nişte vase lungi şi înguste, negre, ca nişte fiare de pradă, cu câte o cruce neagră pe velele albe. Una, în special, domina cu mărimea ei aproape toate celelalte corăbii din port, şi tocmai acosta la unul dintre puţinele cheiuri încă intacte. – De la Talins nu vine nimic bun, mormăi Pike. – Ce naiba caută aici navele styriene? Fostul deţinut arătă spre una care tocmai lovea cu prova bordajul unei corăbii gurkiene. – Se luptă cu gurkienii, după câte se pare. – Domnule, întrebă cineva, ce facem? Eterna întrebare. West deschise gura să răspundă, dar nu ieşi nicio vorbă. Cum ar fi putut spera un om să controleze cât de cât haosul colosal din faţa lui? Îşi aminti de Varuz, în deşert, călărind cu enormul său stat major după el. Îşi aminti de Burr cum bătea cu pumnul în hărţi şi-şi legăna degetul gros. Responsabilitatea cea mai mare a unui comandant nu era aceea de a comanda, ci doar de a părea că ştie cum să comande. Îşi petrecu piciorul îndurerat peste şa şi coborî pe caldarâmul slinos. – O să ne stabilim cartierul general aici, pentru moment. Maior Jalenhorm? – Ordonaţi! – Găseşte-l pe generalul Kroy şi spune-i să forţeze în continuare spre nord şi spre vest, către Agriont. – Am înţeles. – Cineva să adune nişte oameni şi să-nceapă să strângă mizeriile astea din port. Trebuie să ne putem deplasa oamenii mai repede. – Da, domnule. – Şi, la naiba, altcineva să mi-l găsească pe generalul Poulder! Fiecare om trebuie să facă ce are de făcut! – Asta ce mai e? se încruntă Pike. O procesiune ciudată străbătea cheiul devastat, spre ei, arătând aproape ca un vis, atât de nepotriviţi erau acei oameni în mijlocul tuturor distrugerilor din jur. Doisprezece străjeri atenţi, în armuri negre, flancau un singur om. Acesta avea păr negru cu şuviţe cărunte şi un barbişon ascuţit, tuns impecabil. Purta cizme negre, un pieptar îngustat în talie, din oţel negru, şi o mantie de catifea neagră, care i se unduia maiestuos de pe un umăr. De fapt, era îmbrăcat ca un antreprenor de 1435

pompe funebre, cel mai bogat din lume, dar păşea cu acea importanţă de sine oţelită care e rezervată celor mai sus-puse vlăstare de spiţă regală. Mergea drept spre West, fără să se uite nici la stânga, nici la dreapta, iar păzitorii şi ofiţerii de stat major, nedumeriţi, fură înlăturaţi fără efort de aerul lui autoritar, ca pilitura de fier respinsă de un magnet. Nou-sositul întinse mâna cu mănuşă neagră. – Sunt Marele Duce Orso, din Talins. Probabil West ar fi trebuit să îngenuncheze şi să i-o sărute. În schimb, o luă într-a lui şi i-o strânse ferm. – Excelenţa Voastră, sunt onorat. Habar n-avea dacă era sau nu formula potrivită de adresare. Abia dacă s-ar fi aşteptat să-l întâlnească pe unul dintre cei mai puternici oameni din lume, în toiul unei bătălii sângeroase din portul Adua. – Sunt Lordul Mareşal West, comandantul armatei Maiestăţii Sale. N-aş dori să par nerecunoscător, dar sunteţi departe de casă… – Fiica mea este Regina dumneavoastră. În numele ei, poporul din Talins este pregătit să facă orice sacrificiu. De îndată ce am auzit despre… problemele de aici, spuse Marele Duce Orso, arcuindu-şi o sprânceană neagră spre portul incendiat, am pregătit o expediţie. Corăbiile din flota mea, precum şi zece mii dintre cei mai buni ostaşi ai mei vă stau la dispoziţie. West nici nu ştia cum să răspundă. – Într-adevăr?… – Mi-am luat libertatea de a-i debarca. S-au angajat în înlăturarea gurkienilor din pătrarul de sud-vest al oraşului. Trei Ferme se numeşte, nu? – Ăă… da… Ducele Orso arboră cel mai subţire surâs. – Pitorească denumire pentru o zonă urbană. Nu mai e nevoie să vă deranjaţi cu flancul dumneavoastră apusean. Vă doresc cel mai mare succes în acţiunile domniei voastre, Domnule Lord Mareşal. Dacă soarta voieşte, ne vom întâlni după aceea. Victorioşi. Şi, înclinându-şi magnificul cap, plecă. West rămase cu privirea după el. Ştia că ar fi trebuit să fie realmente recunoscător pentru apariţia neaşteptată a zece mii de ostaşi styrieni capabili, dar nu putea scăpa de sentimentul sâcâitor că s-ar fi simţit mai bine dacă Marele Duce Orso nu venea. Pentru moment, însă, avea griji mai presante. – Domnule Lord Mareşal! Era Brint, venind grăbit pe chei, în fruntea unui grup de ofiţeri. Un obraz îi era străbătut de o dâră lungă de cenuşă. – Domnule Lord Mareşal, generalul Poulder… – În sfârşit, naibii! se răsti West. Acum poate-o să primim nişte răspunsuri. Unde dracu-i nenorocitul ăla? 1436

Îl dădu pe Brint la o parte cu umărul şi încremeni. Poulder zăcea pe o targă ţinută de patru ofiţeri nefericiţi şi plini de noroi, din statul lui major. Avea expresia unui om care doarme liniştit, atât de convingătoare încât West se tot aştepta să-l audă sforăind. Totuşi, o rană uriaşă în piept, cu margini sfârtecate, strica tot efectul. – Generalul Poulder a condus atacul din linia întâi, spuse unul dintre ofiţeri, înghiţindu-şi lacrimile. Un nobil sacrificiu… West coborî privirea. Cât de des îi dorise acelui om moartea? Pradă unul val de greaţă, îşi trecu o mână peste chip, cu un gest smucit. – Fir-ar să fie… şopti el. – Fir-ar să fie! şuieră Glokta, când îşi suci glezna tremurătoare pe ultima treaptă, gata-gata să cadă-n nas. Un Inchizitor ciolănos, care venea din sens opus, îl privi lung. – E vreo problemă? mârâi Glokta. Omul lăsă capul în piept şi trecu repede pe alături, fără o vorbă. Cioc, boc, durere. Coridorul întunecos luneca pe lângă el cu o încetineală chinuitoare. Acum fiecare pas era un calvar, dar Glokta se străduia să meargă înainte, cu picioarele arzându-i, laba schiloadă pulsând de durere, gâtul străpuns de junghiuri, sudoarea şiroindu-i pe spatele strâmb, pe sub haine, şi un rictus de nonşalanţă ştirbă întipărit pe faţă. De când intrase în clădire, la fiecare gâfâit şi geamăt se aştepta la o provocare. La fiecare spasm şi zvâcnet, aşteptase ca practicienii să năvălească pe uşi, pentru a-i măcelări ca pe nişte porci pe el şi tocmiţii lui deghizaţi atât de străveziu. Dar puţinii oameni nervoşi pe lângă care trecuseră abia dacă ridicau privirea. Frica-i face neglijenţi. Lumea se clatină pe buza prăpastiei. Toţi se tem să facă un pas, nu care cumva să calce-n gol. Instinctul de conservare. Poate face praf eficienţa unui om. Intră greoi pe uşa deschisă, în anticamera cabinetului Arhilectorului. Secretarul ridică smucit capul, furios. – Superior Glokta! Doar nu poţi să… Se poticni în cuvinte, când mercenarii începură să se bulucească pe uşă, după Glokta. – Voiam să zic… nu se poate… – Linişte! Acţionez la ordinele explicite ale regelui însuşi. Mă rog, toată lumea minte. Diferenţa dintre un erou şi un mişel este aceea că pe primu-l crede toată lumea. – În lături! şuieră el spre cei doi practicieni care încadrau uşa. Sau de nu, pregătiţi-vă să daţi socoteală.

1437

Oamenii se uitară unul la altul, după care, cum în anticameră intrau tot mai mulţi năimiţi de-ai lui Cosca, ridicară mâinile în acelaşi timp, lăsându-se dezarmaţi. Instinctul de conservare. Un dezavantaj indubitabil. În faţa uşii, Glokta se opri. „Aici m-am crispat atât de des, spre încântarea Eminenţei Sale.” Degetele-l furnicau în contact cu lemnul. E cu putinţă să fie atât de uşor? Să intru pur şi simplu, ziua-n amiaza mare, şi să-l arestez pe cel mai puternic om din Uniune? Fu nevoit să-şi stăpânească un zâmbet afectat. Numai de m-aş fi gândit mai devreme… Răsuci mânerul uşii şi trecu clătinat pragul. Cabinetul lui Sult arăta cam la fel ca întotdeauna. Ferestrele mari, cu vedere spre Universitate, imensa masă rotundă cu harta Uniunii bătută în pietre preţioase, scaunele ornamentate şi portretele melancolice. În jilţul cel înalt, însă, nu stătea Sult, ci nimeni altul decât căţelul său favorit, Superiorul Goyle. Încercăm tronul să vedem dacă ne vine bine, da? Mă tem că-i prea mare pentru tine. Prima reacţie a lui Goyle fu una de indignare. Cum îndrăzneşte cineva să dea buzna aşa aici? A doua fu nedumerirea. Cine-ar îndrăzni să dea buzna aşa aici? A treia, şocul. Schilodul? Dar cum…? Iar a patra, la vederea lui Cosca şi a patru dintre oamenii lui urmându-l pe Glokta în încăpere, groaza. Acum ajungem undeva… – Tu! şuieră el. Dar eşti… – Măcelărit? Schimbare de planuri, teamă mi-e. Unde-i Sult? Ochii lui Goyle săgetară prin cameră, spre mercenarul pitic, spre cel cu un cârlig în loc de mână şi spre cel cu buboaiele hidoase, pentru ca în cele din urmă să se oprească asupra lui Cosca. Acesta mergea ţanţoş pe lângă perete, cu pumnul pe garda sabiei. – O să te plătesc! Oricât îţi dă el, eu ofer dublu! Cosca întinse palma desfăcută. – Prefer cu banii-n mână. – Acum? N-am… nu-i am la mine. – Păcat, dar eu lucrez pe acelaşi principiu ca târfele. Cu promisiuni nu cumperi distracţii, prietene. Niciun fel de distracţii. – Aşteptaţi! Ridicându-se împleticit, Goyle făcu un pas înapoi, cu mâinile tremurătoare ridicate în faţă. Dar nu are unde să se ducă, decât pe fereastră. Asta-i problema cu ambiţia. E uşor să uiţi, când priveşti mereu în sus, că singura cale de a coborî de la cele mai ameţitoare înălţimi e o lungă cădere. – Stai jos, Goyle, mârâi Glokta. Cosca îl apucă de încheietura mâinii şi-i răsuci sălbatic braţul drept la spate, făcându-l să guiţe; îl aşeză cu forţa pe scaun şi, trântindu-i o mână pe ceafă, îi strivi mutra pe frumoasa hartă a Uniunii. Se auzi trosnetul tăios al nasului rupt, iar vestul Midderlandului fu stropit cu sânge.

1438

Nu tocmai subtil, dar în fond vremea subtilităţilor a rămas în urma noastră. Confesiunea Arhilectorului sau a cuiva apropiat de el… Îl preferam pe Sult, dar, dacă nu putem avea creierul, cred că nu ne mai rămâne decât să ne mulţumim şi cu găoaza. – Unde-i fata aia cu ustensilele mele? Ardee se strecură în cameră cu teamă, ocoli încet masa şi puse caseta pe tăblie. Glokta pocni din degete, îndreptând arătătorul celeilalte mâini spre braţul liber al lui Goyle. Mercenarul cel gras se apropie şi-l apucă strâns, întinzându-l brutal pe masă. – Presupun că ştii îngrozitor de multe despre tortură, Goyle – nu? Crede-mă, totuşi, nu înţelegi cu adevărat nimic până n-ai petrecut câtva timp de ambele părţi ale mesei. – Ticălos smintit! începu să se zbată Superiorul, mânjind Uniunea cu sângele de pe faţă. Ai întrecut limita! – Limita? pufni Glokta în râs. Mi-am petrecut noaptea tăind degetele unuia dintre prietenii mei şi omorându-l pe altul, şi tu cutezi să-mi vorbeşti despre limite? Deschise capacul trusei, iar instrumentele se înfăţişară. – Singura limită care contează e aia care-i desparte pe cei puternici de cei slabi. Pe omul ce pune întrebările de omul care le răspunde. Alte limite nu există. Se aplecă şi-şi înfipse vârful degetului într-o latură a ţestei lui Goyle. – Să-ţi intre bine-n cap! Cătuşele, dacă eşti amabil. – Hm? Cosca se uită la mercenarul gras, iar omul ridică din umeri, cu tatuajele tulburi de pe gât viermuindu-i. – Pffft, făcu piticul. Bubosul tăcea. Mercenarul fără o mână îşi scosese masca şi era ocupat să se scobească-n nas cu cârligul. Arcuindu-şi spinarea, Glokta scoase un oftat greu. Într-adevăr, nimic nu poate înlocui ajutoarele cu experienţă. – Atunci, cred că va trebui să improvizăm… Culese o mână de cuie lungi şi le împrăştie zornăind pe masă. Apoi scoase ciocanul, al cărui cap şlefuit lucea. – Cred că-ţi poţi da seama încotro ne îndreptăm. – Nu! Nu! Nu! Putem ajunge la o înţelegere, putem să… Glokta apăsă vârful unui piron pe încheietura mâinii lui Goyle. – Au! Aşteaptă! Stai să… – Eşti aşa de bun să-l ţii puţin? N-am decât două mâini. Cosca apucă delicat pironul între degetul mare şi cel arătător. – Ai grijă, totuşi, unde dai cu ciocanul, bine? 1439

– Nu-ţi face griji. Sunt foarte precis. Am practicat de n-am mai putut. – Staaaiiiiii…! chirăi Goyle. Ciocanul produse trei ţăcăneli metalice, aproape dezamăgitor de încete, în timp ce bătea cuiul drept printre oasele antebraţului lui Goyle, în lemnul de dedesubt. Superiorul urlă de durere, împroşcând masa cu scuipat sângeriu. – Ei, hai, acuma, Superiorule, în comparaţie cu ceea ce le-ai făcut prizonierilor tăi, în Englia, asta-i o copilărie. Încearcă să te linişteşti. Dacă încă de pe-acum zbieri aşa, mai târziu ce-o să te faci? Mercenarul gras înhăţă cealaltă încheietură a lui Goyle în mâinile sale umflate şi o trase peste harta Uniunii. – Un piron? se interesă Cosca sec, ridicând o sprânceană. – Începi să prinzi ideea. – Stai! Au! Aşteaptă! – De ce? Asta-i singura distracţie, sau pe-aproape, de care am parte de şase ani încoace. Nu-mi purta pică pentru micul meu moment de plăcere. Cunosc atât de puţine… Şi Glokta ridică ciocanul. – Nu! Ţac. Goyle răcni iar de durere. Ţac. Şi iar. Ţac. Cuiul trecu, iar sperietoarea de odinioară a coloniilor penale din Englia se pomeni cu ambele braţe ţintuite. Cred că aici te aduce ambiţia neînsoţită de talent. Umilinţa e mai uşor de învăţat decât ar crede oricine. Nu-i nevoie decât să ne perforăm aroganţa cu un cui, două, în locurile potrivite. Răsuflarea lui Goyle şuiera printre dinţii însângeraţi, iar degetele imobilizate zgâriau lemnul. Glokta clătină din cap, dezaprobator. – Eu în locul tău nu m-aş zvârcoli aşa. Nu faci decât să-ţi sfâşii carnea. – Ai să plăteşti pentru asta, schilod nenorocit! Să nu crezi că n-o să plăteşti! – A, dar am plătit deja, răspunse Glokta răsucindu-şi încet gâtul, într-o încercare de a-şi descleşta măcar cu o fracţiune muşchii crispaţi ai umerilor. Am fost ţinut, nu-s sigur cât timp, dar aş presupune că vreo câteva luni, într-o celulă nu mai mare decât un scrin. Toate poziţiile posibile erau îndoit, sucit, chinuit. Sute de ore interminabile într-o beznă ca smoala, într-o căldură înăbuşitoare. Îngenuncheat în mocirla puturoasă a propriului meu căcat, foindu-mă, zbătândumă, gâfâind sufocat. Cerşind apa pe care temnicerii mei mi-o picurau prin grătarul de deasupra. Uneori se pişau pe-acolo, şi le eram recunoscător. De-atunci, niciodată n-am mai putut să stau drept. Chiar n-am idee cum de-am rămas în toate minţile. Stătu un moment pe gânduri, apoi ridică din umeri. – Poate că nici n-am rămas. În orice caz, ăsta-i genul de sacrificii pe care leam făcut eu. Tu ce sacrificii ai fi dispus să faci, doar ca să păstrezi secretele lui Sult? 1440

Niciun răspuns, doar sângele care se scurgea din antebraţele lui Goyle, formând o băltoacă în jurul pietrei scânteietoare care însemna Casa Întrebărilor din oraşul Keln. – Hmm… Glokta îşi apucă strâns bastonul şi se aplecă să-i şoptească lui Goyle la ureche: – Ai un peticuţ de piele, între fudulii şi gaura curului. Niciodată nu poţi s-o vezi cu ochii tăi, decât dacă eşti contorsionist, sau ai o pasiune nefirească pentru oglinzi. Ştii despre ce vorbesc. Oamenii petrec ore întregi cu gândul la zona din faţă şi aproape tot atâtea gândindu-se la cea din spate – dar… bucăţica aia de piele? Ignorată pe nedrept. Culese câteva piroane şi le zornăi uşor în faţa lui Goyle. – Am de gând ca azi să îndrept situaţia. Voi începe de-acolo şi am să merg spre în afară – şi crede-mă, odată ce termin, ai să te gândeşti la peticuţul ăla de piele toată viaţa. Sau, cel puţin, ai să te gândeşti la locul unde l-ai avut, cândva. Practician Cosca, eşti aşa de bun să-l ajuţi pe Superior să-şi scoată pantalonii? – Universitatea! mugi Goyle; toată chelia îi lucea de sudoare. Sult! E la Universitate! Aşa de curând? Aproape dezamăgitor. Dar, în fond, puţini bătăuşi rezistă la bătaie. – Şi ce face acolo, într-un moment ca ăsta? – Nu… nu ştiu… – Nemulţumitor. Pantalonii, te rog. – Silber! E cu Silber! Glokta se încruntă. – Administratorul Universităţii? Ochii lui Goyle fulgerară de la Glokta la Cosca şi din nou la Glokta. Îi închise strâns. – Adeptul Demonic! Urmă o lungă pauză. – Adeptul cum? – Silber… nu face doar să conducă Universitatea. Face şi… experimente. – Experimente de ce natură? îl împunse Glokta puternic în faţă cu capul ciocanului. Până nu-ţi bat limba-n cuie pe masă. – Experimente oculte! Sult îi dă bani, de mult! De când a venit aici Întâiul dintre Magi! Dinainte, poate! Experimente oculte? Finanţate de Arhilector? Nu prea pare stilul lui Sult, dar explică de ce afurisiţii ăia de Adepţi aşteptau bani de la mine, când am fost prima oară în vizită. Şi de ce Vitari şi tot circul ei s-au instalat acum acolo. – Ce experimente? – Silber… poate să intre în contact… cu Cealaltă Parte! 1441

– Ce? – Aşa e! Am văzut! Poate afla tot felul de lucruri, de secrete, care altfel nu se pot cunoaşte, iar acum… – Da? – Zice c-a găsit o cale de a-i aduce aici! – Pe cine? – Pe Şoptitorii de Secrete, aşa-i numeşte! Glokta îşi linse buzele uscate. – Demoni? Credeam că Eminenţa Sa n-are răbdare pentru superstiţii, şi când colo, în tot timpul ăsta, el… Ce tupeu poate să aibă! – Poate să-i trimită împotriva duşmanilor lui, zice. Împotriva duşmanilor Arhilectorului! Sunt gata s-o facă! Simţind că ochiul stâng i se zbătea, Glokta şi-l apăsă cu dosul palmei. Acum un an, m-aş fi stricat de râs şi l-aş fi bătut în cuie pe tavan. Dar lucrurile s-au schimbat de-atunci. Am trecut în Casa Creatorului. Am văzut-o pe Shickel zâmbind în timp ce ardea. Dacă există Mâncători…? Dacă există Magi… de ce să nu existe şi demoni? Şi cum să nu existe? – Ce duşmani? – Înaltul Judecător! Întâiul dintre Magi! Goyle închise iar strâns ochii. – Regele… scânci el. Ahaaa… Re-ge-le. Aceste trei silabe sunt magia ce-o prefer. Glokta se întoarse spre Ardee şi-i arătă gaura căscată între dinţii lui din faţă. – Ai fi aşa de drăguţă să pregăteşti un Act de confesiune? – Un Act de… Îl privi un moment, cu ochii măriţi pe faţa ei palidă, apoi se grăbi spre biroul Arhilectorului, smulse o coală de hârtie şi un toc şi înmuie peniţa într-o călimară, clănţănind. Se opri, cu mâna tremurându-i. – Ce să scriu? – A, ceva de genul: „Eu, Superiorul Goyle, mărturisesc că sunt complice întrun complot de trădare al Eminenţei Sale Arhilectorul Sult, pentru a…” Cum să formulez? Înălţă din sprâncene. Cum s-o numesc altfel, decât aşa cum e? – „… pentru a folosi artele diabolice împotriva Maiestăţii Sale Regele şi membrilor Consiliului său Închis.” Peniţa începu să scârţâie stângaci pe hârtie, împrăştiind stropi mărunţi de cerneală. Apoi, Ardee îi întinse foaia, cu un foşnet uscat. – E bine aşa? Glokta îşi aminti de frumoasele documente pe care obişnuia să le redacteze practicianul Frost. Scrisul elegant, cursiv, formulările impecabile. Fiecare Act de 1442

confesiune, o operă de artă. Privi trist la ciorna pătată de cerneală pe care o ţinea în mână. – La un pas de a fi ilizibilă, însă ne va fi de folos. Strecură hârtia sub mâna tremurătoare a lui Goyle, apoi luă tocul de la Ardee şi i-l înfipse între degete. – Semnează. Goyle suspină, îşi trase nasul, şi-şi mâzgăli numele în partea de jos a filei, atâta cât putea cu braţul ţintuit de masă. Am învins – şi, pentru prima oară, gustul e aproape dulce. – Excelent, comentă Glokta. Scoateţi cuiele alea şi găsiţi un soi de bandaj. Ar fi mare păcat să moară din cauza hemoragiei, înainte de a avea şansa să mărturisească. Totuşi, puneţi-i şi un căluş, pentru moment am auzit destul. O să-l ducem cu noi la Înaltul Judecător. – Stai! Stai! Staa… auu…! Ţipetele lui Goyle fură retezate brusc când mercenarul cu furuncule îi îndesă în gură o cârpă murdară. Piticul scoase cleştele din trusă. Până acum, suntem încă vii. Care-or fi vreodată sorţii, în privinţa asta? Glokta şchiopătă până la fereastră, unde îşi întinse picioarele îndurerate. Privi în direcţia Universităţii, ale cărei turle se înălţau prin norii de fum ca nişte degete descărnate. Experimente oculte? Invocări şi trimiteri? Îşi linse acru gingiile goale. Ce se întâmplă acolo? – Ce se întâmplă acolo? Jezal se tot învârtea pe acoperişul Turnului Lanţurilor, într-un fel despre care spera că amintea de un tigru în cuşcă, dar probabil semăna mai mult cu al unui criminal în dimineaţa spânzurării. Fumul aşternuse un văl de funingine peste oraş, făcând imposibil de distins ce se întâmpla la distanţe mai mari de o jumătate de milă. Membrii statului major al lui Varuz, răsfiraţi pe lângă parapete, strigau din când în când veşti inutile şi complet contradictorii. Aveau loc lupte în piaţa Patru Colţuri, pe Calea-de-Mijloc, prin tot centrul oraşului. Oamenii luptau pe uscat şi pe mare. Ba li se risipeau toate speranţele, ba erau din nou la un pas de victorie. Asupra unui lucru, însă, nu încăpea nicio îndoială: jos, dincolo de şanţul de apărare al Agriontului, eforturile gurkienilor continuau, cu o statornicie rău prevestitoare. O ploaie de săgeţi continua să cadă prin piaţa din faţa porţii, dar pentru fiecare mort gurkian, pentru fiecare rănit târât de-acolo, alţi cinci erau vomaţi din clădirile aprinse, ca albinele dintr-un stup spart. Soldaţii roiau prin zonă cu sutele, înconjurând toată circumferinţa Agriontului cu un inel tot mai strâns de oameni şi oţel. Se ghemuiau sub paravanele de lemn, trăgeau cu arcurile spre metereze. Bubuitul tobelor se apropiase statornic, iar acum răsuna din jurul întregului oraş. Privind prin ochean, cu toţi muşchii încordaţi în încercarea de a-l ţine nemişcat, Jezal începuse să observe siluete stranii mişunând pe jos. 1443

Siluete înalte şi graţioase, sărind în ochi cu armurile lor de un alb perlat, mărginite cu aur sclipitor, se mişcau printre soldaţii gurkieni, arătând cu degetul, ordonând, dirijând. Tot mai des, arătau spre podul care ducea la poarta de vest a Agriontului. Gânduri negre îl munceau pe Jezal în străfundurile minţii. Cele O Sută De Cuvinte ale lui Khalul? Chemate din colţurile tenebroase ale istoriei ca să-l aducă pe Întâiul dintre Magi în faţa justiţiei? – Dacă n-aş şti ce ştiu, aş zice că se pregătesc pentru un asalt. – N-avem niciun motiv să ne alarmăm, croncăni Varuz, apărarea noastră e impenetrabilă. Glasul îi cam tremura, după care se frânse cu totul, pe ultimul cuvânt, nereuşind să încurajeze pe nimeni. Doar cu câteva săptămâni în urmă, niciun om n-ar fi îndrăznit să sugereze că Agriontul putea să cadă vreodată. Dar nici n-ar fi visat cineva că va fi înconjurat de legiuni gurkiene. Era cât se poate de limpede că regulile se schimbaseră. Răsună un semnal vibrant din mai multe goarne. – Acolo, jos, mormăi cineva din statul major. Jezal se uită prin luneta împrumutată. Pe străzi fusese trasă o căruţă uriaşă, ca o casă de lemn pe roţi, acoperită cu plăci de metal ciocănit. Chiar în acel moment, ostaşii gurkieni o încărcau cu butoaie, îndrumaţi de doi oameni în armuri albe. – Pulbere explozivă, spuse o voce, fără niciun rost. Jezal simţi mâna lui Marovia pe braţ. – Maiestatea Voastră, s-ar putea să fie mai bine să vă retrageţi. – Dacă nici aici nu sunt în siguranţă, unde anume crezi c-aş fi în afara oricărui pericol? – Mareşalul West ne va salva curând, nu mă îndoiesc. Dar, între timp, palatul e pe departe cel mai sigur loc. Am să vă însoţesc. Cu un zâmbet de scuză, adăugă: – La vârsta mea, mă tem că pe ziduri nu mai sunt de prea mare folos. Gorst întinse o mână înmănuşată, spre scară: – Pe-aici. – Pe-aici, mârâi Glokta, şchiopătând pe culoar cât de repede îi permiteau picioarele schilodite, cu Cosca după el. Cioc, boc, durere. Doar un secretar mai rămăsese la intrarea în cabinetul Înaltului Judecător, şi-i privi dezaprobator prin ochelarii lucitori. Fără îndoială, ceilalţi au luat pe ei armuri prea mari şi sunt pe ziduri. Sau, mai degrabă, s-au încuiat în beciuri. Ce n-aş da să fiu şi eu cu ei… – Mă tem că Înălţimea Sa e ocupat. – A, mă va primi, nu-ţi face griji. Fără să se oprească, Glokta şontâcăi pe lângă el, puse mâna pe clanţa de alamă a cabinetului lui Marovia, şi fu cât pe ce să şi-o retragă brusc, surprins. Metalul era rece ca gheaţa. Rece ca-n iad. O apăsă cu vârfurile degetelor şi întredeschise 1444

uşa. Un val de aburi albicioşi se revărsă pe culoar, la fel ca ceaţa aceea care plutea peste văile înzăpezite din Englia, în toiul iernii. În camera de dincolo de uşă domnea un frig de moarte. Mobila masivă de lemn, lambriurile vechi de stejar, geamurile murdare, toate sclipeau de chiciură. Teancurile de documente legale păreau acoperite de o blană alburie. Pe o masă de lângă uşă, o sticlă de vin se spărsese, lăsând în locul ei un bloc de gheaţă trandafirie în formă de sticlă şi câteva cioburi risipite. – Ce naiba… Răsuflarea lui Glokta fumega înaintea buzelor care-l usturau. Prin camera îngheţată erau împrăştiate obiecte misterioase. O bucată lungă şi şerpuitoare de furtun negru stătea lipită de lambriuri, ca un şirag de cârnaţi lăsaţi în zăpadă. Pe cărţi se vedeau pete de gheaţă neagră, ca şi pe birou, şi pe covorul înăsprit. Sub tavan îngheţaseră frânturi rozacee, pe podea îngheţaseră aşchii lungi şi albe… Rămăşiţe umane? O bucată mare de carne congelată, parţial acoperită cu brumă, zăcea în mijlocul biroului. Glokta întoarse capul într-o parte, ca să se uite mai bine. Văzu o gură, cu câţiva dinţi încă prinşi pe maxilare, o ureche, un ochi. Câteva şuviţe dintr-o barbă lungă. Destul, în ultimă instanţă, pentru ca Glokta să-şi dea seama ale cui fragmente erau răspândite atât de larg prin încăperea îngheţată. Ale cui altcuiva, decât ultima mea speranţă, al treilea peţitor al meu, Înaltul Judecător Marovia? Cosca îşi drese glasul. – Se pare că e ceva de capul prietenului dumitale Silber, la urma urmei. O afirmaţie diabolic de jalnică. Glokta îşi simţi muşchii din jurul ochiului stâng palpitând cu o intensitate dureroasă. Secretarul veni la uşă, în spatele lui, aruncă o privire, icni şi se retrase. Glokta îl auzi vărsând zgomotos, afară. – Mă îndoiesc că Înaltul Judecător ne va fi de prea mare ajutor. – Aşa e. Dar nu se face puţin cam târziu pentru hârtiile dumitale şi toate alea? arătă Cosca spre ferestrele stropite cu sânge solidificat. Vin gurkienii, mai ţii minte? Dacă ai conturi de reglat, rezolvă-ţi-le acum, până nu-ţi rup amicii noştri kantici toate facturile. Când planurile dau greş, nu ne mai rămâne decât să acţionăm rapid, nu, Superiorule? Îşi duse mâna la ceafă, desfăcu catarama măştii şi o lăsă să cadă pe podea. – E timpul să-i râzi duşmanului în faţă! Să rişti totul pe-o ultimă mişcare! Cioburile le poţi aduna şi pe urmă. Şi dacă nu se mai potrivesc la loc, ce contează? S-ar putea ca mâine să trăim cu toţii într-o lume diferită. Sau să murim în ea. Nu aşa cum voiam, poate, dar le zice bine. Poate reuşim să luăm cu împrumut o ultimă frântură din vechea vitejie a colonelului Glokta, până să se termine jocul? – Sper că mai pot conta pe ajutorul dumitale? Cosca îl bătu pe umăr, trimiţându-i un tremur dureros prin spatele strâmb. 1445

– Un nobil efort final împotriva tuturor sorţilor? Sigur că da! Deşi ar trebui să precizez că de obicei taxez dublu când se amestecă şi artele diabolice. – Da’ triplu cum îţi sună? În fond, Valint şi Balk au buzunare adânci. Rânjetul lui Cosca se lăţi şi mai mult. – Îmi sună bine. – Şi oamenii dumitale? Putem conta pe ei? – Încă-şi mai aşteaptă patru cincimi din plată. Pân-o primesc pe toată, oricăruia dintre ei i-aş încredinţa şi viaţa mea. – Bine. Atunci, suntem pregătiţi. Glokta îşi mişcă piciorul îndurerat în gheată. Doar puţin mai avem, frumuseţea mea fără degete. Doar câţiva paşi tremurători şi, într-un fel sau altul, amândoi ne vom putea odihni. Desfăcu degetele şi lăsă confesiunea lui Goyle să plutească în jos spre podeaua brumată. – Spre Universitate, aşadar! Eminenţei Sale nu i-a plăcut niciodată să fie lăsat să aştepte.

1446

Deschide cutia Logen putea simţi îndoiala oamenilor din jurul lui, putea să le vadă îngrijorarea pe feţe, în felul cum îşi ţineau armele, şi nu-i condamna. Un om poate fi neînfricat în uşa casei lui, în faţa unor inamici pe care-i înţelege, dar du-l peste mări sărate şi ţări străine, în locuri la care nici n-a visat cândva, şi-o să se sperie de fiecare uşă pustie. Iar acum erau îngrozitor de multe din-astea. Oraşul turnurilor albe, unde Logen îl urmase grăbit pe Întâiul dintre Magi, uimit de mărimea clădirilor, de ciudăţenia oamenilor, de mulţimea nemăsurată a unora şi a altora, devenise un labirint de ruine înnegrite. Se furişau pe străzi goale, mărginite cu scheletele uriaşe ale caselor arse, din care grinzile calcinate împungeau cerul. Se strecurau prin pieţe pustii, pline de moloz şi de cenuşă. Iar sunetele bătăliei se tot auzeau, fantomatice – departe, aproape, de jur-împrejur. Parcă s-ar fi târât prin iad. – Cum să lupţi într-un loc ca ăsta? şopti Copoiul. Logen ar fi vrut să aibă un răspuns. În păduri, în munţi, în văi, luptaseră de sute de ori, cu toţii, şi cunoşteau regulile – dar aici?… Ochii-i fulgerau nervos spre ferestrele şi uşile căscate, peste mormane de pietre prăbuşite. Atâtea locuri în care să se poată ascunde un duşman… Tot ce putea face Logen era să se îndrepte spre Casa Creatorului şi să spere. Ce-avea să se întâmple când ajungeau acolo, nu era sigur, dar putea să parieze că urma să se lase cu vărsare de sânge. Nimic care să-i facă vreunuia nici cel mai mic bine, după câte s-ar fi părut, dar spusese că se duce, şi singurul lucru pe care nu-l poate face un conducător este să se răzgândească. Vacarmul luptei se auzea tot mai tare, de-acum, şi mai tare. Duhoarea de fum şi furie îi înţepa nările, îl zgâria pe beregată. Metalul zgâriat al sabiei Creatorului îi aluneca în palma transpirată. Mergea încovoiat, peste dărâmături, în lungul unui zid sfărâmat, cu o palmă ridicată în spate, semn să fie atenţi. Ajunse la capătul zidului şi se uită după colţ. Agriontul se înălţa chiar în faţă, ziduri imense şi turnuri negre pe cerul albicios, şi reflectate în apa din şanţul de apărare. Lângă şanţ se adunaseră mulţi oameni, îngrămădiţi pe caldarâmul pieţei, cât vedeai cu ochii. Nu era nevoie de-o minte prea ascuţită ca să-ţi dai seama că erau gurkieni. Săgeţi zburau spre metereze, altele veneau în jos, ricoşând din pietre, înfigându-se tremurător în apărătorile de lemn. La nici treizeci de paşi distanţă, se aliniaseră câteva zeci, cu faţa spre centrul oraşului. Un şir drept şi ordonat, plin de suliţe care se înălţau de ambele părţi ale unui steag înalt, cu litere aurii licărind pe el. Un şir dur de oameni neînduplecaţi, bine înarmaţi şi bine împlătoşaţi, nici pe departe ca amărâţii pe care-i întâlniseră 1447

în afara zidurilor. Logen nu se aştepta ca pe ăştia să-i trimită la plimbare cu strigăte. Poate doar să-i atragă spre el. – Hooo… murmură Copoiul, venind alături. Alţi câţiva nordici îl urmară, răsfiraţi la capătul străzii, privind prosteşte în jur. Logen le făcu un semn cu braţul: – Poate-i mai bine să nu ne arătăm, pentru… Un ofiţer din mijlocul liniei gurkiene lătră în limba lui aspră, arătând spre ei cu sabia încovoiată. Armurile zăngăniră când oamenii îşi pregătiră lăncile. – Of, căca-m-aş… şuieră Logen. Porniră spre ei, iuţi, dar organizaţi. O masă de oameni din care ieşeau vârfuri metalice lucitoare, ascuţite, ucigătoare. Când eşti atacat, ai doar trei căi. Să fugi, să stai pe loc sau să ataci la rândul tău. De obicei, fuga nu-i o idee rea, dar dat fiind felul cum se simţeau ceilalţi, dacă o luau la goană, nu s-ar mai fi oprit până cădeau în mare. Iar dacă stăteau pe loc, ca o adunătură buimacă, după ce trecuseră prin oraş, era foarte posibil să cedeze, iar asta le-ar fi adus câtorva moartea şi altora nimic. Ceea ce lăsa doar o variantă – care nici măcar nu se putea numi „variantă”. Două atacuri într-o zi. Un noroc căcăcios, de bună seamă, dar n-avea niciun rost să plângă din cauza asta. Cu asemenea lucruri trebuie să fii realist. Logen porni în fugă. Nu încotro dorea, ci înainte, peste caldarâm, spre şanţ, lăsând în urmă clădirile. Nu se prea gândea dacă-l urma cineva. Era prea ocupat să rănească, agitându-şi sabia. Primul spre ucidere, ca pe vremuri. Un sfârşit cum nu se poate mai nimerit pentru Sângerosul-Nouă. Ar fi ieşit un cântecel reuşit, poate, dacă se deranja cineva să-l pună pe melodie. Scrâşni din dinţi, aşteptând cumplitul impact. În clipa următoare, din clădirile din stânga năvăliră soldaţi ai Uniunii, strigând şi ei ca scoşi din minţi. Atacul gurkian şovăi, linia începu să se destrame, cu săbiile balansându-se dezordonat, în timp ce oamenii se întorceau spre ameninţarea neaşteptată. O mană cerească, fără îndoială. Unioniştii se ciocniră de capătul şirului. Oamenii ţipau şi răgeau, metalele se ciocneau zăngănind, arme fulgerau, trupuri cădeau, iar Logen nimeri chiar în mijloc. Lunecă pe lângă o lance care se bâţâia, dădu cu sabia spre un ostaş gurkian. Nu-l nimeri şi lovi altul, făcându-l să urle, cu sângele şiroindu-i peste zale. Pe un al treilea îl izbi cu umărul, trântindu-l pe spate, îl călcă pe falcă şi-i simţi trosnetul sub cizmă. Ofiţerul gurkian care comandase atacul era doar la un pas distanţă, cu sabia pregătită. Logen auzi o coardă de arc în spatele lui, iar o săgeată se înfipse lângă clavicula ofiţerului. Acesta trase aer în piept să ţipe, cutremurat, răsucindu-se pe jumătate. Logen îi spintecă platoşa de pe spate, împroşcând cu stropi de sânge. În jurul lui, se buluceau oamenii din restul liniei. O suliţă se îndoi şi se frânse, aşchii înţepându-i faţa lui Logen. Cineva mugi chiar lângă el, de-i ţiuiră urechile. 1448

Întoarse smucit capul, pentru a vedea un carl ridicându-şi disperat mâna, din care muşcă o sabie arcuită, retezând degetul mare. Logen îl lovi în faţă pe gurkianul cu sabia, lama grea a Creatorului nimerindu-l drept în obraz şi despicându-i larg ţeasta. O lance străfulgeră spre el. Încercă să se întoarcă într-o parte, icni când vârful îi intră prin cămaşă şi-l zgârie pe sub coastele din dreapta, lăsând o dâră rece. Omul cu lancea se poticni spre el, mişcându-se mult prea repede ca să se mai poată opri. Logen îl străpunse din parte-n parte, chiar pe sub pieptar, ajungând să-i clipească în faţă. Un soldat unionist, cu fire de barbă roşcată pe obraji. Omul se încruntă, nedumerit să vadă un alt chip alb. – Ce… horcăi, dând să se agaţe de el. Logen se smulse, cu o mână pe rana din coaste. Simţi umezeala, şi se întrebă dacă lancea doar îl zgâriase, sau trecuse prin el. Se mai întrebă şi dacă lovitura fusese mortală, şi nu mai avea decât câteva momente de trăit. Apoi, ceva îl izbi în ceafă şi-l făcu să se clatine, urlând, fără a şti ce se întâmplase. Membrele parcă-i erau făcute din lut. Lumea se învârtea în jur, plină de tăişuri şi ţărână care zburau de-a valma. Sfârtecă într-o parte, dădu un picior în altă parte. Se încleştă de cineva, mârâind, îşi eliberă mâna şi dibui după cuţit, împunse un grumaz din care ţâşni sânge negru. Vacarmul luptei îi urla şi-i ţiuia prin urechi. Un om se împletici pe-alături, cu o parte din faţă atârnând. Logen putu să vadă, prin locul obrazului, până-n gură, unde dinţii cădeau din gingii. Tăietura din coaste îl ardea groaznic, iar Logen inspiră printre dinţi. În craniui bubuiau bătăile inimii, după lovitura primită, făcând ca lumea să se clatine tulbure dintr-o parte-n alta. Avea gura plină de gustul coclit al sângelui. Simţi o atingere pe umăr şi se întoarse greoi, cu dinţii dezgoliţi şi degetele strânse pe mânerul sabiei Creatorului. Copoiul îi dădu drumul, ridicând mâinile. – Eu sunt! Eu sunt! Logen văzu cine era. Acum, însă, mâna care ţinea sabia nu mai era a lui, iar Sângerosul-Nouă vedea numai treburile care erau de făcut. Ce turmă curioasă şi-a mai adunat şi păstorul ăsta şontorog… Două duzini de falşi practicieni mergeau după Glokta pe străzile pustii din Agriont, cu Nicomo Cosca, infamul aventurier, ţanţoş în fruntea lor. Toate speranţele mele, încredinţate celui mai nedemn de încredere om din lume. Unul dintre ei îl trăgea după el, cu o frânghie, pe Superiorul Goyle, legat şi cu căluş în gură. Ca pe un câine scos la plimbare fără voia lui. Prin mijlocul grupului îşi târşâia picioarele Ardee West, cu rochia albă mânjită de mizeria din canale şi sângele mai multor oameni şi faţa pătată de vânătăi tot mai închise, pe sub expresia apatică. Fără 1449

îndoială, rezultatul numeroaselor orori la care deja a asistat pe ziua de azi. Şi toţi, târându-se prin Agriont după singurul Superior şchiop al Inchiziţiei. O veselă dănţuială spre infern, acompaniată de sunetele bătăliei din depărtare. Se opri brusc, clătinat. Lângă el, o arcadă dădea în Piaţa Mareşalilor şi, din cine ştie ce motiv pe care nu-l pricepea, tot spaţiul acela întins era acoperit cu rumeguş. În mijlocul suprafeţei gălbui-albicioase, uşor de recunoscut chiar şi de la acea distanţă, stătea Întâiul dintre Magi în aşteptare. Lângă el se afla femeia negricioasă care fusese la un pas de a-l îneca pe Glokta în baie. Cei doi oameni favoriţi ai mei din întreaga lume, declar cu tărie. – Bayaz, şuieră Glokta. – N-avem timp, îl prinse de cot Cosca, trăgându-l mai departe, iar Întâiul dintre Magi şi tovarăşa lui posacă dispărură din vedere. Glokta şchiopătă mai departe, pe uliţa îngustă, strâmbându-se când coti, şi se pomeni privind drept în faţa vechii sale cunoştinţe, Jezal dan Luthar. Sau, mai bine zis, Înaltul Rege al Uniunii. Sunt dureros de onorat. – Maiestatea Voastră, salută el, plecându-şi capul, cu un junghi deosebit de dezagreabil prin grumaz. Cosca, apărând lângă el, făcu o plecăciune extravagantă, ducând mâna la cap ca să-şi scoată boneta. N-o mai avea. Ridică din umeri, cu un aer de scuză, şi se trase de şuviţa de păr slinos de pe frunte. Luthar se încruntă la el, apoi la fiecare membru al ciudatului grup, în timp ce apăreau pe rând de după colţ. În spatele anturajului regal, părea să pândească cineva – o robă neagră cu auriu, printre toate acele armuri lustruite. Să fie oare… vechiul nostru prieten, Înaltul Judecător? Dar, cu siguranţă, l-am văzut bucăţi congelate… În clipa următoare, de după colţ ieşi Ardee. Ochii lui Luthar se dilatară. – Ardee… – Jezal… murmură ea, întru totul la fel de uimită. Adică… Şi aerul fu sfâşiat de o explozie colosală. Calea-de-Mijloc nu mai era aşa cum fusese odinioară. West şi statul lui major călăreau spre nord, într-o tăcere năucită. Copitele cailor bocăneau pe pavajul crăpat. O pasăre amărâtă ciripea pe grinzile golaşe ale unei case arse. Pe o stradă laterală, cineva ţipa după ajutor. Dinspre apus încă se mai auzeau sunetele vagi ale luptelor, ca zgomotul unui eveniment sportiv îndepărtat, fără niciun câştigător. Focul străbătuse centrul oraşului, prefăcând grupuri întregi de clădiri în schelete înnegrite, copacii în gheare cenuşii, grădinile în petice de mâzgă răscolită. Singurul adaos erau cadavrele. Cadavre de toate mărimile şi înfăţişările. Piaţa Patru Colţuri arăta ca un abator, plină de toate gunoaiele urâte ale războiului, mărginită de resturile ruinate ale unora dintre cele mai frumoase 1450

clădiri din Adua. În apropiere, răniţii erau depuşi în şiruri lungi, pe pământul prăfuit, tuşind, gemând, cerând apă, în timp ce chirurgii plini de sânge umblau neputincioşi printre ei. Câţiva soldaţi posomorâţi îngrămădeau deja morţii gurkieni în mormane diforme, maldăre de feţe, braţe şi picioare amestecate. Îi supraveghea un bărbat înalt, cu mâinile la spate. Generalul Kroy, mereu pregătit să pună lucrurile în ordine. Uniforma lui neagră era mânjită cu cenuşă, iar o mânecă ruptă îi flutura în jurul încheieturii. Pesemne luptele fuseseră într-adevăr sălbatice, dacă reuşiseră să-şi lase urmele chiar şi pe înfăţişarea lui impecabilă, dar salutul îi rămăsese neafectat. N-ar fi fost mai desăvârşit nici dacă se afla la paradă. – Progrese, generale? – Se desfăşoară lupte înverşunate prin cartierul central, Domnule Lord Mareşal! Cavaleria noastră a răzbit azi-dimineaţă şi i-am luat prin surprindere. Apoi, au contraatacat, în timp ce noi aşteptam infanteria. Jur că porţiunea asta de teren nenorocit şi-a schimbat stăpânii de-o duzină de ori. Acum, însă, avem piaţa Patru Colţuri! Inamicul luptă din răsputeri pentru fiecare palmă de pământ, dar îi împingem înapoi spre Zidul lui Arnault. Ia priviţi! arătă el spre două steaguri gurkiene care stăteau rezemate de un perete sfărâmat, cu simbolurile aurii lucind în mijlocul întregului dezastru. Vor fi un decor frumos pentru salonul oricui, nu, domnule? West se uită fără să vrea spre un grup de răniţi care gemeau sub cele două drapele. – Îţi doresc să te bucuri de ele. Agriontul? – Veştile de-acolo sunt mai puţin bune, teamă mi-e. Îi respingem din greu, dar gurkienii sunt numeroşi. Citadela e încă înconjurată complet. – Forţaţi mai tare, generale! Kroy luă iar poziţia de drepţi, cu un salut milităresc. – Da, domnule, o să-i zdrobim, nu vă faceţi griji. Pot întreba cum se descurcă generalul Poulder în port? – Portul e din nou în mâinile noastre, dar generalul Poulder… a murit. O scurtă tăcere. – A murit? repetă Kroy, palid ca un cadavru. Dar cum a… Se auzi un vuiet, ca de tunet îndepărtat, iar caii tresăriră, bătând din copite. Toate chipurile – al lui West, al lui Kroy, ale ofiţerilor – se întoarseră în acelaşi timp spre nord. Din direcţia aceea, dincolo de crestele ruinelor negre de la marginea pieţei, se înălţa pe cer un nor uriaş de praf, deasupra Agriontului. Lumea strălucitoare se învârtea şi palpita, răsunând de frumosul cântec al bătăliei, minunatul gust de sânge, alesul şi rodnicul miros al morţii. În mijloc, nu mai departe de o lungime de braţ, un om mărunţel stătea privindu-l.

1451

Să vină atât de aproape de Sângerosul-Nouă? Să caute moartea la fel de sigur ca aruncându-se într-un foc pârjolitor? S-o cerşească… S-o implore. Dinţii aceia ascuţiţi aveau ceva familiar. O amintire ştearsă, de demult. Dar Sângerosul-Nouă o respinse, o înlătură, o aruncă în marea fără fund. Pentru el nu avea nicio importanţă cine erau oamenii sau ce făcuseră. El era Marele Netezitor, iar în faţa lui toţi oamenii erau egali. Nu avea altă grijă decât să-i prefacă pe cei vii în morţi, şi venise de mult vremea ca buna treabă să înceapă. Ridică sabia. Pământul se cutremură. Sângerosul-Nouă se clătină, şi un zgomot năprasnic îl învălui, repezindu-se printre vii şi morţi, sfâşiind lumea în două. Îl simţi desprinzându-i ceva în ţeastă. Cu un mârâit, se propti pe picioare, ridicând sabia… Atâta doar că braţul nu voia să i se mişte. – Nemernicul… scrâşni Sângerosul-Nouă, dar toate flăcările se stinseseră. Cel care se întoarse în direcţia zgomotului era din nou Logen. Un nor imens de fum cenuşiu se ridica dintre zidurile Agriontului, la câteva sute de paşi distanţă. Deasupra, mii de frânturi zburau spre cer învârtindu-se, întinzând dâre arcuite de praf maroniu pe cer, ca tentaculele unui gigantic monstru al mării. Una păru să atingă culmea zborului chiar deasupra lor. Logen o privi cum cădea. La început, păruse o pietricică. În timp ce se rostogolea încet prin aer, îşi dădu seama că era o bucată de zidărie mare cât o căruţă. – Căcat… mormăi Ursuzul. Altceva nu era nimic de zis. Porţiunea de zid se prăbuşi peste o clădire, chiar în mijlocul luptei. Toată casa se spulberă, azvârlind care-ncotro cu trupuri sfârtecate. O grindă ruptă vâjâi pe lângă Copoi, căzând în şanţul de apărare. În timp ce se trântea la pământ, Logen simţi o ploaie de pietricele lovindu-l în ceafă. Peste drum se zăreau vălătuci de praf înecăcios. Logen icni, cu o mână la faţă. În timp ce lumea învolburată oscila în jurul lui, se ridică nesigur pe picioare, rezemat în sabie ca într-o cârjă, cu urechile încă ţiuindu-i, neştiind nici măcar cine era, darămite unde se afla. Lupta de lângă şanţ se moleşise de tot. Oamenii tuşeau, rătăceau prin întunecime, cu ochii căscaţi. Peste tot zăceau leşuri, nordici, gurkieni, unionişti, toţi claie peste grămadă. Logen văzu un bărbat negricios holbându-se la el, cu sângele dintr-o tăietură de deasupra ochiului curgându-i pe faţa plină de praf. Ridică sabia, scoţând un răget gutural, încercă să atace şi nu reuşi decât să se clatine într-o parte, gata să cadă la pământ. Ostaşul gurkian îşi lăsă suliţa de izbelişte şi o luă la fugă prin tenebre. Urmă o a doua detunătură asurzitoare, şi mai aproape, la vest. O rafală neaşteptată de vânt flutură părul lui Jezal, îl înţepă în ochi. Săbiile scrâşniră, scoase din teci. Oamenii se uitau în sus, cu chipuri şocate. – Trebuie să mergem, ciripi Gorst, apucându-l strâns pe Jezal de cot. 1452

Glokta şi ai lui porniseră deja pe o uliţă pietruită, cât de repede putea Superiorul să şchiopăteze. Ardee mai aruncă o privire peste umăr, cu ochii mari. – Aşteaptă… Văzând-o astfel, Jezal simţi brusc un val de dor sfâşietor. Gândul că se afla în preajma acelui olog dezgustător era aproape insuportabil. Gorst, însă, rămânea neînduplecat. – La palat, Maiestate. Îl zori pe Jezal spre parc, fără o singură privire în urmă, cu restul Gărzii Regelui după ei. Bucăţi de piatră începură să cadă pe acoperişurile din jur, să ricoşeze pe stradă, să răsune din armurile cavalerilor. – Uite-i că vin, mormăi Marovia, privind ursuz spre Piaţa Mareşalilor. Ferro stătea chircită, cu mâinile peste cap, între ecourile monstruoase care încă mai răsunau dinspre zidurile înalte şi albe. Un bolovan cât un cap de om căzu din cer, spărgând solul la câţiva paşi de ea, într-o explozie de pietriş negru care se risipi peste rumeguşul albicios. Alt pietroi, de zece ori mai mare, străpunse acoperişul unei clădiri, ale cărei ferestre zburară în cioburi. Praful se învolbura pe străzi, inundând piaţa cu nori cenuşii. Treptat, zgomotul se stinse. Grindina stârnită de mâna omului încetă, înlocuită de o tăcere apăsătoare. – Şi acum? mârâi Ferro spre Bayaz. – Acum vor veni. De undeva de pe străzi se auzi un trosnet, strigăte de oameni, apoi un zbieret prelung, retezat dintr-odată. Magul se întoarse spre ea, cu fălcile mişcându-i-se nervos. – După ce începem, să nu te clinteşti din loc. Nici cu-o câtime. Cercurile au fost foarte atent… – Vezi-ţi de ce-ai tu de făcut, Magule. – Aşa voi face. Deschide cutia, Ferro. Femeia se ridică în picioare, încruntată, frecându-şi vârfurile degetelor. Simţea că, odată ce cutia era deschisă, cale de întoarcere n-avea să mai fie. – Acum! se răsti Bayaz. Acum, dacă vrei să te răzbuni! – Şşşş… Dar vremea întoarcerilor rămăsese departe în urma ei. Se lăsă pe vine, punându-şi mâna pe capacul de metal rece. Singura cale era pe o cărare întunecată, aşa cum fusese dintotdeauna. Găsi butonul ascuns şi-l apăsă. Cutia se deschise fără zgomot, şi fiorul acela straniu o pătrunse, o străbătu, o năpădi toată, făcând să i se oprească respiraţia în gâtlej. Sămânţa era înăuntru, cuibărită pe colacii ei metalici, ca o piatră oarecare, cenuşie, mată. Ferro o cuprinse cu degetele. Grea ca plumbul şi rece ca gheaţa. O ridică din cutie. – Bun. 1453

Bayaz, însă, se strâmba privind-o, cu chipul schimonosit de frică şi dezgust. Când Ferro i-o întinse, el se retrase, smucit. Pe frunte îi luceau broboane de sudoare. – Nu te apropia! Ferro închise cutia. Doi străjeri de-ai Uniunii, în armuri complete, mergeau prin piaţă de-a-ndăratelea, cu săbiile grele strânse în pumni. În mişcările lor se simţea teama, ca şi cum s-ar fi retras din faţa unei armate. Numai un om, însă, apăru de după colţ. Un bărbat în armură albă, cu modele de metal strălucitor. Chipul său negricios era tineresc, neted şi frumos, dar ochii-i păreau bătrâni. Ferro mai văzuse un asemenea chip, în pustietăţile de lângă Dagoska. Un Mâncător. Cei doi străjeri se repeziră la el în acelaşi timp, unul scoţând un ţipăt ascuţit de luptă. Mâncătorul se feri fără efort de săbiile lor, înaintă fulgerător şi-i aplică unuia o lovitură nepăsătoare cu palma. Se auzi un dangăt găunos, când scutul şi pieptarul se îndoiră, amândouă o dată, iar unionistul zbură prin aer. Se prăvăli la vreo douăzeci de paşi de locul unde stătuse, rostogolindu-se şi lăsând urme închise în rumeguşul gălbui. Rămase nu departe de Ferro, tuşi, scuipând o jerbă lungă de sânge, şi rămase nemişcat. Celălalt străjer bătu în retragere. Mâncătorul se uita la el, cu tristeţea întipărită pe chipul său perfect. Aerul din jurul lui se undui o clipă, sabia unionistului căzu, omul scoase un chiţăit prelung şi se apucă de cap. Acesta se spulberă, împroşcând cu bucăţi de carne şi os zidul alb al clădirii din spatele lui. Trupul fără cap se prăbuşi la pământ. Şi… tăcere. – Bun venit în Agriont! strigă Bayaz. Ochii lui Ferro fură atraşi de o mişcare rapidă. Deasupra, sus, o siluetă în armură albă alerga pe un acoperiş. Făcu un salt imposibil, până pe clădirea următoare, şi dispăru. Pe strada de jos, o femeie se desprinse din umbră, intrând în piaţă, echipată cu o tunică de zale sclipitoare. Şoldurile i se unduiau în ritmul mersului săltat, pe faţă avea un zâmbet fericit şi ţinea în mână o lance lungă. Ferro înghiţi în sec, strângând mai tare în pumn Sămânţa. O parte dintr-un zid se prăbuşi în spatele ei, cu pietrele rostogolindu-se prin piaţă. Prin spărtură apăru un uriaş, cu armura şi barba lungă pline de praf, ţinând în mâini ditamai bârna bătută în ghinturi negre de fier. Alţi doi îl urmară, un bărbat şi o femeie, toţi cu aceeaşi piele netedă, aceleaşi feţe tinere şi aceiaşi ochi negri, bătrâneşti. Ferro se încruntă spre ei, în timp ce-şi scotea sabia al cărei metal rece luci în soare. Nu-i era chiar de niciun folos, probabil, dar cu ea în mână se simţea puţin mai bine. – Bun venit tuturor! strigă Bayaz. Te aşteptam, Mamun! Primul dintre Mâncători se încruntă, în timp ce păşea cu grijă peste cadavrul fără cap. – Şi noi pe tine. 1454

Siluete albe săreau de pe acoperişurile clădirilor, căzând ghemuite în piaţă, unde se ridicau. Patru la număr, câte una în fiecare colţ. – Unde-i umbra aia târâtoare de Yulwei? – N-a putut veni. – Zacharus? – Împotmolit în vestul ruinat, încercând să vindece un leş cu un bandaj. – Cawneil? – Prea îndrăgostită de ceea ce-a fost cândva, pentru a învrednici c-un gând ceo să vină. – Aşadar, ai rămas singur, până la urmă – în afară de asta, remarcă Mamun, întorcându-şi privirea goală spre Ferro. Ciudată mai e. – Aşa este, şi deosebit de dificilă, dar nu lipsită de resurse. Ferro se încruntă, fără să spună nimic. Dacă era ceva de zis, putea vorbi cu sabia. – Mă rog… ridică Bayaz din umeri. Mereu am constatat că-mi sunt cel mai bun sfătuitor. – Aveai de ales? Ţi-ai distrus propriul ordin, cu mândria ta, cu aroganţa ta, cu setea ta de putere. Alţii şi alţii ieşeau pe uşile caselor, veneau fără grabă de pe străzile din jur. Unii mergeau ţanţoş ca nişte lorzi. Alţii se ţineau de mână, ca îndrăgostiţii. – Numai puterea te-a interesat, şi nici măcar asta nu ţi-a mai rămas. Întâiul dintre Magi, şi cel din urmă. – Aşa s-ar părea. Nu te bucuri? – N-am niciun motiv de bucurie, Bayaz. Fac doar ceea ce este necesar. – Aha… O luptă dreaptă? O îndatorire sfântă? O cruciadă, eventual? Oare metodele tale îl vor face pe Dumnezeu să zâmbească, ce crezi? Mamun ridică din umeri. – Dumnezeu zâmbeşte când vede rezultate. Tot mai multe armuri albe se revărsau în piaţă, răspândindu-se pe margini. Se mişcau cu o graţie nepăsătoare, cu o forţă lipsită de efort, cu o aroganţă nemărginită. Ferro le privea încruntată, strângând într-un pumn Sămânţa, iar în celălalt, sabia. – Dacă ai vreun plan, şuieră ea, acum ar fi cel mai bun moment. Întâiul dintre Magi, însă, nu făcea decât să se uite cum îi înconjurau, cu muşchii feţei tresărind, cu pumnii strângându-se şi descleştându-se pe lângă trup. – Păcat că n-a putut să vină în vizită şi Khalul însuşi, dar văd că tot ai adus cu tine nişte prieteni. – O sută, aşa cum am promis. Câţiva au alte sarcini prin oraş. Şi-au exprimat regretul. Cei mai mulţi, însă, se află aici pentru tine. Sunt mai mulţi decât e suficient.

1455

Mâncătorii stăteau nemişcaţi, răspândiţi într-un cerc larg, cu faţa spre Întâiul dintre Magi, aflat în mijloc. Desigur, Ferro Maljinn nu simţea niciun fior de teamă. Totuşi, şansele erau foarte mici. – Răspunde-mi la o întrebare, strigă Mamun, dacă tot am ajuns la sfârşit: de ce l-ai omorât pe Juvens? – Pe Juvens? Ha! Se gândea să facă o lume mai bună, numai cu zâmbete şi bune intenţii. Bunele intenţii nu rezolvă nimic, iar lumea nu devine mai bună fără luptă. Pot să spun că eu n-am omorât pe nimeni. Bayaz aruncă o privire piezişă spre Ferro. Acum, în ochi i se zărea o strălucire febrilă, iar chelia îi sclipea de sudoare. – Dar ce importanţă mai are cine pe cine a ucis acum o mie de ani? Cine moare azi, aia contează. – Adevărat. Acum, în sfârşit, vei fi judecat. Încet, foarte încet, cercul Mâncătorilor începu să se strângă, toţi ca unul păşind uşor înainte, spre mijlocul pieţei. Pe chipul Întâiului dintre Magi se ivi un zâmbet înverşunat. – A, se va ţine o judecată aici, Mamun, de-asta poţi fi sigur. Magia din lume a secat. Arta mea e doar o umbră a ceea ce-a fost cândva. Uiţi însă, în timp ce vă ghiftuiţi cu carne de om, că rădăcina puterii este cunoaşterea. Înalta Artă am învăţat-o de la Juvens. Plăsmuirea am luat-o de la Kanedias. – Vei avea nevoie de mai mult, ca să ne înfrângi. – Fireşte. Pentru asta, am nevoie de un medicament mai întunecat. Aerul din jurul umerilor lui Bayaz începu să se unduiască. Mâncătorii se opriră, unii ridicându-şi braţele în dreptul feţelor. Ferro îşi îngustă ochii, dar în piaţă nu se simţea decât cea mai slabă adiere de vânt. O boare subtilă, care pornea ca un val de la Întâiul dintre Magi, ridicând rumeguşul de pe pietre şi purtându-l într-un nor alb spre marginile Pieţei Mareşalilor. Mamun coborî privirea – şi se încruntă. Sub picioarele sale se zărea un luciu metalic, dintre pietre. Cercuri, şi linii, şi simboluri, şi iar cercuri în alte cercuri, acoperind toată întinderea pieţei cu un singur desen vast. – Unsprezece semne, spuse Bayaz, şi unsprezece semne inversate. Fier. Stins cu apă sărată. O îmbunătăţire sugerată de cercetările lui Kanedias. Glustrod folosea sare brută. Asta a fost greşeala lui. Mamun ridică din nou capul. Calmul acela îngheţat i se ştersese de pe chip. – Doar nu vrei să spui… Ochii negri se îndreptară rapid spre Ferro, coborând apoi asupra mâinii ei, strânsă în jurul Seminţei. – Nu! Prima Lege… – Prima Lege? îşi dezveli Magul dinţii. Legile sunt pentru copii. Ăsta-i un război, iar în război, singura crimă e aia de a pierde. Cuvântul lui Euz? 1456

Buza i se răsfrânse. – Ha! N-are decât să vină şi să mă oprească! – Destul! Unul dintre Mâncători se repezi înainte, sărind peste cercurile metalice, spre centrul lor. Ferro căscă gura, când piatra din mâna ei deveni dintr-odată cumplit de rece. În jurul lui Bayaz, aerul dansa, se răsucea, ca şi cum Magul s-ar fi oglindit într-un iaz unduitor. Mâncătorul ţâşni în sus, cu gura căscată şi lama sabiei strălucind. Şi dispăru. Dispărură încă doi, din spatele lui. În locul unde stătuseră, piaţa era mânjită cu o dâră prelungă de sânge. Ochii lui Ferro o urmăriră, dilatându-se tot mai mult. Era stupefiată. În clădirea din spatele celor doi se căscase o spărtură uriaşă, din temelie până la înălţimea ameţitoare a acoperişului. Un canion enorm, mărginit cu pietre zdrobite, tencuială atârnând, grinzi frânte şi geamuri sparte. De pe marginile sfărâmate ploua cu praf, în groapa imensă ivită dedesubt, iar prin aer fluturau hârtii rupte. Din mijlocul haosului se auzi un zbieret subţire, chinuit. Un suspin. Un vaiet de durere. Multe voci. Vocile celor care se refugiaseră în acea clădire. Ghinionul lor. Gura lui Bayaz se arcui încet într-un zâmbet. – Merge, şopti el.

1457

Cărări întunecate Jezal trecu grăbit pe sub arcada înaltă, intrând în grădina palatului, cu cavalerii în jur. Era remarcabil că Înaltul Judecător Marovia reuşise să ţină pasul cu ei, în timp ce goneau prin Agriont, dar bătrânul nu părea aproape deloc obosit. – Ferecaţi porţile! mugi el. Porţile! Enormele batante fură închise şi zăvorâte cu două bârne groase cât catargele corăbiilor. Jezal îşi îngădui să respire puţin mai uşor. Poarta aceea masivă îi dădea un sentiment liniştitor, ca şi înălţimea şi grosimea zidurilor de incintă, şi numărul apreciabil de oameni bine instruiţi şi înarmaţi care le apărau. Marovia îi puse o mână pe umăr, cu blândeţe, începând să-l conducă pe cărarea pietruită, spre cea mai apropiată uşă de intrare în palat. – Ar trebui să găsim cel mai sigur loc cu putinţă, Maiestate… Jezal îi dădu mâna la o parte. – Vrei să mă încui în dormitor? Sau să mă ascund în beci? Voi rămâne aici, ca să coordonez apărarea… Un urlet prelung, îngheţându-le tuturor sângele-n vene, se auzi de dincolo de zid, reverberând prin grădinile pustii. Parcă i-ar fi străpuns în trup o gaură prin care i se scurgea cu repeziciune toată siguranţa de sine. Porţile se zgâlţâiră uşor în zăvoarele groase, iar ideea de a se ascunde în pivniţă deveni atractivă cu o iuţeală uimitoare. – Alinierea! lătră glasul ascuţit al lui Gorst. Pentru Rege! În jurul lui Jezal se formă cât ai clipi un perete de oameni în armuri grele, cu săbiile scoase şi scuturile ridicate. Alţii îngenuncheară în faţă, scoţând săgeţile din tolbe şi încordându-şi arcurile masive. Toţi ochii stăteau aţintiţi spre poartă. Aceasta se scutură din nou, cu scârţâieli slabe. – Acolo, jos! strigă cineva de pe ziduri. Acolo… Urmă un ţipăt ascuţit şi prelung, iar un om în armură se rostogoli de pe metereze, strivindu-se la pământ. Trupul îi zvâcni o dată şi rămase nemişcat. – Cum… murmură cineva. De pe ziduri căzu o siluetă albă, învârtindu-se graţios prin aer, pentru a cădea cu zgomot pe cărare, în faţa lor. Se ridică. Era un om cu piele oacheşă, echipat într-o armură albă cu auriu şi cu chipul neted ca al unui băieţandru. În mână ţinea o suliţă de lemn închis la culoare, cu o lamă lungă, curbată, la capăt. Jezal se uită la el, şocat, iar omul îi susţinu privirea, fără nicio expresie. În ochii aceia negri se zărea ceva, sau mai bine zis lipsea ceva. Jezal îşi dădu seama că acela nu era om. Era un Mâncător. Unul dintre cei ce încălcaseră A Doua Lege. Unul dintre Cele O Sută De Cuvinte ale lui Khalul, venit să încheie vechile socoteli cu Întâiul dintre 1458

Magi. Se părea, cam pe nedrept, că răfuiala lor ajunsese cumva să-l includă şi pe Jezal. Mâncătorul ridică o mână, cu un gest ca de binecuvântare. – Fie ca Dumnezeu să ne primească pe toţi în cer. – Trageţi! chiţăi Gorst. Arbaletele ţăcăniră, săgeţile şuierară. Câteva ricoşară din armura Mâncătorului, altele două i se înfipseră în carne – una sub pieptar, cealaltă în umăr. O săgeată îi trecu drept prin faţă, rămânând cu penele ieşite pe sub ochi. Orice om ar fi căzut mort în faţa lor. Mâncătorul se repezi înainte cu o iuţeală uluitoare. Unul dintre cavaleri îşi ridică arcul, într-o încercare jalnică de a se apăra. Lancea i-l despică în două şi-i reteză trupul pe mijloc, apoi muşcă din altul, cu un dangăt răsunător, trimiţându-l de-a berbeleacul prin aer, până într-un copac, la zece paşi distanţă. Primul cavaler scoase un şuierat straniu, în timp ce jumătatea de sus a trupului i se răsturna pe cărare, împroşcându-i cu sânge pe ostaşii năuciţi. Jezal fu smucit înapoi, fără să mai poată vedea nimic decât frânturi de mişcare printre gărzile lui de corp. Auzea zbierete şi gemete, zăngăneli metalice, vedea săbii lucind, jerbe de sânge ţâşnind. Un trup în armură zbură prin aer, ca o păpuşă de cârpe, izbindu-se de un zid, în cealaltă parte a grădinii. Trupurile se răzleţeau. Mâncătorul, înconjurat, îşi învârtea lancea în cercuri orbitoare. Sfâşie umărul unui om, de-l făcu să cadă la pământ ţipând, iar forţa loviturii frânse lancea, a cărei lamă se înfipse în ţărână. Un cavaler atacă din partea cealaltă, străpungându-l pe Mâncător prin spinare, până când vârful lucitor al halebardei ieşi din pieptarul armurii, deloc înroşit de sânge. Alt cavaler îi zbură braţul cu o secure, iar din ciot sări praf. Mâncătorul scoase un zbieret şi-l izbi în piept cu dosul mâinii, îndoindu-i platoşa şi doborându-l la pământ. O lovitură de sabie străbătu armura albă, stârnind praf ca dintr-un covor bătut. Jezal se uita prosteşte, în timp ce Mâncătorul venea spre el. Gorst îl împinse într-o parte, mârâind când îşi luă avânt cu sabia pentru a şi-o trânti în grumazul Mâncătorului, cu o bufnitură cărnoasă. Acesta dădu din braţe, mut, cu capul atârnându-i doar de un zgârci şi şuvoaie de praf maroniu curgându-i din răni. Se agăţă de Gorst cu mâna rămasă, iar omul se clătină, schimonosit de durere, căzând în genunchi când Mâncătorul îi răsuci braţul la spate. – Poftim cerul, ticălosule! Sabia lui Jezal reteză ce mai rămăsese din gât, azvârlind capul Mâncătorului pe iarbă. Trupul îi dădu drumul lui Gorst, care-şi prinse cu cealaltă mână antebraţul îndurerat; forma mâinii Mâncătorului i se întipărise în armura masivă. Încet, trupul decapitat căzu pe-o parte. – Blestemăţia naibii… Jezal se apropie şi dădu un şut capului, privindu-l cum se rostogolea săltând prin grădină, până într-un rond de flori, cu o dâră de pulbere în urmă-i. Trei oameni înconjurară trupul, cu răsuflările grele răsunându-le din coifuri, în timp 1459

ce-l sfârtecau în bucăţi cu săbiile lucitoare. Degetele Mâncătorului încă mai tresăreau. – Sunt făcuţi din praf… şopti unul. Marovia privi încruntat rămăşiţele. – Unii, da. Alţii sângerează. Fiecare e altfel. Ar fi bine să intrăm în palat! strigă el, pornind grăbit prin grădină. Vor mai veni şi alţii! – Alţii? Doisprezece cavaleri din Garda Regelui zăceau morţi. Jezal înghiţi în sec, în timp ce număra trupurile zdrobite, ciopârţite, hăcuite, pline de sânge. Cei mai buni oameni pe care-i avea de oferit Uniunea, împrăştiaţi prin grădina palatului ca nişte maldăre de fier vechi între frunzele veştede. – Mai vin? Dar cum o să ne… Porţile se cutremurară. Jezal întoarse brusc capul într-acolo. Curajul orbesc al luptei i se risipea rapid, înlocuit de o panică bolnăvicioasă. – Pe-aici! răcni Marovia, chemându-l cu gesturi disperate, în timp ce ţinea deschisă o uşă. Nu părea să aibă altă cale. Jezal se grăbi să urce spre el, cizma aurită i se poticni de a treia treaptă şi căzu pe burtă, dureros. În spatele lui se auzi un trosnet, un scrâşnet, un scârţâit de lemn şi metal. Întorcându-se pe spate, văzu cum porţile zburau într-un nor de ţăndări. Scânduri rupte se învârteau prin aer, cuie îndoite ricoşau piuind de pe pietrele aleilor, aşchiile se aşterneau uşor pe iarbă. O femeie intră cu pas săltat pe poarta spartă, cu aerul încă vibrând uşor în jurul trupului ei înalt şi subţiratic. O femeie palidă, cu păr lung, auriu. O alta mergea pe lângă ea, arătând întocmai la fel – atâta doar că pe partea stângă era stropită cu sânge din cap până-n picioare. Două femei, cu zâmbete încântate pe feţele lor identice, frumoase, perfecte. Una dintre ele plesni peste cap un Cavaler Vestitor ce le atacase, smulgându-i de pe ţeasta sfărâmată coiful înaripat, care îşi luă zborul învârtindu-se prin aer. Cealaltă îşi întoarse ochii negri şi goi spre Jezal. Acesta se chinui să se adune pe picioare şi o luă la goană, gâfâind de spaimă, se strecură pe lângă Marovia şi ajunse în holul întunecos, mărginit cu armuri şi panoplii vechi. Gorst şi câţiva Cavaleri din Garda Regelui se buluciră după el. În spatele lor, lupta fără sorţi de izbândă din grădină continua. Un om îşi ridică arcul, numai ca să explodeze într-o ploaie de sânge. Un trup în armură căzu peste un cavaler tocmai când acesta se întorcea să fugă, îl aruncă lateral printr-o fereastră, cu sabia sărindu-i din mână. Altul alergă spre ei, cu braţele pistonând pe lângă trup, se prăvăli la câţiva paşi distanţă şi începu să se zbată pe jos, cu flăcări ieşindu-i prin articulaţiile armurii. – Ajutor! se văicărea cineva. Ajutaţi-mă! Aju… Cu braţul nevătămat, Gorst trânti uşile masive, iar unul dintre oamenii lui împinse zăvorul gros în scoabe. Apoi, se apucară să smulgă de pe pereţi diverse 1460

suliţe şi halebarde, printre care şi o prăjină cu un steag vechi de luptă în capăt, ca să proptească uşa cu ele. Jezal se retrăgea deja, cu pielea leoarcă de sudori reci pe sub armură, strângând în mână garda sabiei, mai mult ca să se simtă în siguranţă decât pentru a lupta. Suita, drastic împuţinată, îl urma ezitant – Gorst, Marovia şi încă cinci doar, cu gâfâielile îngrozite reverberând prin culoarul întunecos şi cu privirile spre uşă. – Poarta dinainte nu i-a ţinut în loc, şopti Jezal. De ce-ar rezista asta? Nu-i răspunse nimeni. – Ţineţi-vă firea, domnilor, spuse Glokta. Uşa, te rog. Mercenarul gras lovi cu securea uşa din faţă a Universităţii. Aşchiile zburară în toate părţile. Sub prima izbitură, uşa vibră, la a doua se cutremură, iar a treia o sparse. Piticul cu un ochi se strecură înăuntru, cu câte un cuţit în fiecare mână, urmat îndeaproape de Cosca, acesta scoţându-şi sabia. – Liber, se auzi glasul cu accent styrian, da’ cam mucegăit. – Excelent, răspunse Glokta, întorcându-se spre Ardee. Ar fi bine să rămâi mai la urmă. Epuizată, femeia dădu din cap. – Şi eu mă gândeam la fel. Glokta trecu pragul, şchiopătând dureros. Mercenarii în negru îl urmară, ultimul dintre ei trăgându-l şi pe Goyle de mâinile bandajate. Şi iată-mă pe aceleaşi cărări de prima oară când am vizitat mormanul ăsta prăfuit, cu atâtea luni în urmă. Înainte de vot. Înainte chiar şi de Dagoska. Ce minunat e c-am venit iar… Porniră pe culoarul întunecos, pe lângă tablourile murdare ale Adepţilor uitaţi, pe podelele şubrede care trosneau sub cizmele mercenarilor. Glokta intră în vasta sală de mese. Adunătura diformă a practicienilor stătea răspândită prin încăperea slab luminată, la fel ca data trecută. Cei doi bărbaţi identici din Suljuk, cu săbiile lor încovoiate. Lunganul, slăbănogul, negricioşii cu securile lor, nordicul cel uriaş şi desfigurat. Şi aşa mai departe. Zece cu totul. Cum or fi şezut aici tot timpul, mă întreb, doar ameninţându-se unii pe alţii? Vitari se ridicase deja de pe scaun. – Parcă ţi-am spus să nu mai apari pe-aici, ologule. – Am încercat, crede-mă că am încercat, dar nu-mi puteam şterge din minte amintirea zâmbetului tău. – Ho, ho, Shylo! Cosca intră şi el, răsucindu-şi cu o mână vârfurile unse ale mustăţii, în cealaltă ţinând sabia. – Cosca! Tu chiar nu mori niciodată?

1461

Vitari lăsă să-i cadă din mână un cuţit în formă de cruce, care zăngăni pe podele, la capătul unui lanţ lung. – Pare să fie ziua oamenilor pe care speram să nu-i mai văd în viaţa mea. Practicienii ei o înconjurară, scoţându-şi săbiile din teci, luând de pe masă topoarele, ghioagele şi suliţele. Mercenarii tropăiau şi ei în sală, cu propriile arme pregătite. Glokta îşi drese glasul. – Cred c-ar fi mai bine pentru toată lumea să discutăm ca nişte oameni civilizaţi… – Vezi pe cineva civilizat pe-aici? scrâşni Vitari. Că bine zici… Un practician sări pe masă, făcând tacâmurile să clănţăne. Mercenarul ciung îşi agită cârligul prin aer. Cele două grupuri înarmate până-n dinţi se apropiau încet unul de altul. După câte se părea, Cosca şi ai lui aveau să-şi merite plata. Se anunţă o veselă baie de sânge, cutez a spune, iar rezultatul oricărei băi de sânge e de o imprevizibilitate notorie. Una peste alta, aş prefera să nu pariez pe nimeni. – Păcat de copiii voştri! Păcat de ei, că nu-i nimeni civilizat printre voi! Sprâncenele portocalii ale lui Vitari se îmbinară cu furie. – Sunt departe de aici! – A, mă tem că nu. Două fete şi un băiat? Frumoşi, cu păr roşu ca flacăra, la fel ca al mamei lor? Prin care poartă ar trece? Gurkienii au venit de la apus, aşa că… – Au fost opriţi la poarta de răsărit şi luaţi în custodie, continuă Glokta, scoţându-şi în afară buza de jos. Custodie de protecţie. Ştii, trăim timpuri cam periculoase pentru a ne lăsa copiii să hoinărească pe străzi. Deşi Vitari avea mască, pe chip i se putu distinge groaza. – Când? şuieră ea. Când şi-ar fi trimis o mamă iubitoare copiii la adăpost? – Păi, chiar în ziua sosirii gurkienilor, desigur, ştii foarte bine. Felul cum i se măriră ochii îi dădu de veste că ghicise corect. Şi acum, să răsucim cuţitul. – Totuşi, nu-ţi face griji, sunt la loc sigur. Practicianul Severard serveşte drept doică. Dar, dacă nu mă întorc… – Nu te-ai atinge de ei. – Ce-aveţi cu toţii azi? Limite dincolo de care nu se poate trece? Oameni de care nu m-aş atinge? protestă Glokta, cu cel mai revoltător rânjet. Copii? Speranţe, perspective, toată viaţa înaintea lor? Îi dispreţuiesc pe netrebnicii ăia pricăjiţi! declară el, ridicând din umerii stâlciţi. Dar poate că mă cunoşti mai bine, totuşi. Dacă ţii morţiş să joci vieţile copiilor tăi la zaruri, cred că putem afla. Sau, am putea ajunge la o înţelegere, aşa cum am făcut în Dagoska. – Ei, căca-m-aş! mârâi unul dintre practicieni, săltându-şi securea, cu un pas înainte. Şi atmosfera de violenţă mai face încă un pas ameţit spre… 1462

Vitari ridică mâna, cu palma înainte: – Nu mişca. – Ai copii – ei, şi? Pentru mine nu-nseamnă nimic. Şi nici pentru Sult n-o sănsemneeeeeee… O fulgerare metalică, un zornăit de lanţ, şi practicianul se împletici înainte, cu sângele şiroindu-i din beregată. Cuţitul cruciform reveni în mâna lui Vitari. Aceasta îl fulgeră iar pe Glokta cu privirea. – O înţelegere? – Exact. Voi staţi aici. Noi trecem. N-aţi văzut nimic, n-aţi auzit nimic – cum se zice în cartierele vechi ale oraşului. Ştii destul de bine că-n Sult nu poţi avea încredere. În Dagoska, te-a lăsat la câini, nu? Şi, oricum, e terminat. Gurkienii bat la uşă. E timpul să încercăm ceva nou, nu crezi? Masca lui Vitari se deformă, după mişcările gurii. Gândim, gândim… Ochii măcelarilor ei scânteiau, lamele armelor luceau. Să nu pui ceva la cale, javră, să nu-ndrăzneşti… – În regulă! Făcu un semn, iar practicienii se retraseră, nemulţumiţi, continuând să se uite încruntaţi la mercenari. Vitari dădu din capul cu păr ţepos spre o uşă din partea opusă a sălii. – Pe culoarul de-acolo, în jos, pe scara din capăt, şi-o să daţi de-o uşă. O uşă cu ferecături negre de fier. – Excelent. Câteva vorbe pot fi mult mai eficiente decât o mulţime de arme, chiar şi în vremuri ca astea. Glokta o luă din loc, urmat de Cosca şi oamenii lui. Vitari privi încruntată după ei, cu ochii îngustaţi ca două fante ucigătoare. – Dacă te-atingi c-un deget de… – Da, da, făcu Glokta un gest de lehamite. Teroarea mi-e nemărginită. Un moment domni tăcerea, în timp ce resturile clădirii sparte se dărâmau nestingherite pe marginea Pieţei Mareşalilor. Mâncătorii stăteau în cerc, la fel de uimiţi şi şocaţi ca Ferro. Bayaz părea singurul neatins de proporţiile distrugerii. Chicotitul lui aspru răsună în piaţă, cu ecouri. – Merge! strigă el din nou. – Nu! urlă Mamun, iar Cele O Sută De Cuvinte dădură năvală înainte. Veneau tot mai aproape, cu lamele lustruite ale frumoaselor arme fulgerând, cu gurile hulpave căscate, cu dinţii albi lucitori. Şi mai aproape, şiroind spre centru cu o iuţeală cumplită, ţipând într-un cor al urii care făcea ca până şi lui Ferro să-i îngheţe sângele. Bayaz, însă, râdea. – Să înceapă judecata! 1463

Ferro mârâi printre dinţii strânşi, în timp ce răceala Seminţei îi ardea palma. O rafală de vânt puternic mătură piaţa, pornind din mijloc, trimiţându-i pe Mâncători de-a rostogolul ca pe nişte frunze uscate. Zgâlţâi toate ferestrele, smulse din ţâţâni fiecare uşă, nu lăsă o clădire cu acoperişul la locul lui. Marile porţi cu intarsii ale Rotondei Lorzilor se dădură de perete, apoi săriră din balamale, zburând prin piaţă. Tone de lemn, învârtindu-se prin aer ca nişte hârtii duse de furtună. Tăiară o brazdă nebunească printre Mâncătorii neputincioşi. Sfârtecară trupurile în armuri albe, aruncând care-ncotro cu membre, împroşcând cu jerbe de sânge şi vălătuci de praf. Mâna lui Ferro vibra, până la jumătatea antebraţului. Respira cu gâfâieli repezi, în timp ce răceala i se răspândea prin vene, prin toate părţile trupului, îngheţându-i măruntaiele. Sămânţa tremura, înceţoşată, ca şi cum ar fi privit-o prin apa unui pârâu iute. Vântul îi biciuia ochii, în timp ce siluetele albe erau azvârlite prin văzduh ca nişte jucării, zvârcolindu-se printr-un uragan de cioburi de sticlă, frânturi de lemn, schije de piatră. Doar vreo duzină se mai ţineau pe picioare, agăţaţi de pământ, cu părul strălucitor fluturându-le pe capete, încercând cu disperare să reziste vântoasei. O siluetă întinse mâna spre Ferro, mârâind. Era o femeie, cu zalele lucitoare fâlfâind şi degetele răşchirate prin aerul şuierător. Venea mai aproape, şi mai aproape… O faţă netedă, mândră, cu dispreţul întipărit pe ea. La fel ca feţele Mâncătorilor care o atacaseră lângă Dagoska. Ca feţele negustorilor de sclavi care-i furaseră viaţa. Ca faţa lui Uthman-ul-Dosht, care zâmbise văzându-i mânia şi neputinţa. Răcnetul de furie al lui Ferro se contopi cu urletul vântului. Nu ştiuse că putea mânui o sabie cu atâta putere. Expresia şocată abia avu timp să se contureze pe faţa perfectă a Mâncătoarei, înainte ca lama curbată să-i reteze, din aceeaşi mişcare, braţul întins şi capul de pe umeri. Trupul mutilat fu luat de vânt, cu praful zburându-i din rănile căscate. Aerul era plin de forme învălmăşite. Ferro rămase încremenită, în timp ce resturile se învârtejeau prin jurul ei. O bârnă se înfipse în pieptul unui Mâncător care se zbătea şi-l luă cu ea, zbierând, tot mai sus prin văzduh, străpuns ca o lăcustă de un ac. Altul fu spulberat dintr-odată, într-un nor de sânge şi carne, rămăşiţele fiindu-i aspirate în spirală spre cerul tremurător. Mâncătorul cel mare, cu barbă, se chinuia să înainteze, ridicându-şi bâta uriaşă deasupra capului şi mugind cuvinte pe care nimeni nu le putea auzi. Prin aerul care pulsa şi se răsucea, Ferro îl văzu pe Bayaz înălţând o sprânceană spre el, îi văzu buzele articulând un singur cuvânt: – Arzi. Preţ de-o clipă, Mâncătorul se învăpăie ca o stea, imaginea lui întipărindu-se albă în ochii lui Ferro. Apoi, oasele înnegrite îi fură smulse în furtună.

1464

Doar Mamun mai rămăsese. Avansa cu greu, târându-şi picioarele peste pietre, peste fier, pas cu pas, în disperare, spre Bayaz. O jambieră a armurii i se desprinse de picior şi zbură înapoi, rotindu-se prin aerul înnebunit, după care o urmă şi o apărătoare de umăr. Stofa ruptă flutura. Pielea chipului schimonosit începu să se vălurească şi să se întindă peste oase. – Nu! Un braţ încordat, cu degetele răşchirate, se întinse deznădăjduit spre Întâiul dintre Magi, vrând să-l apuce. – Ba da, replică Bayaz, cu aerul din jurul chipului său zâmbitor tremurând ca arşiţa deşertului. Unghiile fură smulse de pe degetele lui Mamun, braţul întins i se îndoi înapoi, se rupse, sări din umăr. Pielea imaculată se jupuia de pe oase, fâlfâind ca o pânză de corabie în furtună, iar praful maroniu îi zbura din trupul sfâşiat ca o furtună de nisip peste dune. Dintr-odată, fu smuls din loc şi izbit de un perete, aproape de streaşina uneia dintre cele mai înalte clădiri. Lăsă o gaură dintr-ale cărei margini începură să ţâşnească pietre, rostogolindu-se în afară şi în sus. Se alăturară hârtiilor, lemnelor, platoşelor, bolovanilor care zburau prin jurul pieţei, tot mai repede şi mai repede, un cerc al nimicirii care se suprapunea peste cercurile de fier din caldarâm. Ajunse la nivelul cel mai de sus al clădirilor, urcă şi mai mult. Lovea şi spulbera tot ce întâlnea în cale, smulgând alte pietre, sticlă, lemn, metal, carne, din ce în ce mai întunecat, mai rapid, mai zgomotos şi mai puternic, de la o clipă la alta. Peste furia demenţială a vântului, Ferro abia auzi glasul lui Bayaz: – Dumnezeu zâmbeşte când vede rezultate. Copoiul se ridică în picioare şi-şi scutură capul chinuit de durere, aruncând în jur cu ţărână. Pe braţ îi curgea sânge, roşu pe albul cămăşii. Se părea că lumea nu se sfârşise, la urma urmei. Se părea că fusese la un pas, totuşi. Podul şi turnul porţii dispăruseră. În locul lor nu mai era decât o grămadă uriaşă de moloz şi un hău căscat prin ziduri. Atât, şi mult praf. Unii oameni încă mai ucideau, dar cei mai mulţi umblau rătăciţi, înecaţi, gemând, clătinându-se printre dărâmături, fără vlagă. Copoiul ştia prea bine cum se simţeau. Cineva se căţăra pe maldărul de resturi din locul unde fusese şanţul, îndreptându-se spre spărtură. Cineva cu o claie de păr încâlcit şi o sabie lungă în mână. Cine altul, dacă nu Logen Nouădegete? – Of, căca-m-aş… înjură Copoiul. Lui Logen îi veniseră brusc nişte idei al naibii de smintite, dar ăsta nu era nici pe departe cel mai rău lucru. Cineva îl urma peste acea punte de resturi. Fior, cu

1465

securea în mână, cu scutul pe braţ şi cu chipul murdar încruntat ca al unui om care pune ceva necurat la cale. – Of, căca-m-aş! Ursuzul ridică din umerii acoperiţi de praf. – Mai bine ia-te după ei. – Mda. Copoiul îl împunse cu degetul mare pe Tichie Roşie, care tocmai se ridica de la pământ, scuturându-şi haina de praf. – Adună nişte flăcăi, bine? spuse el, arătând spre spărtură cu vârful sabiei. O luăm pe-acolo. La naiba, da’-l tăia pişarea, ca de obicei. Jezal se retrăgea prin coridorul întunecos, abia îndrăznind să respire măcar, cu sudoarea încleindu-i palmele, gâtul, şalele. – Ce mai aşteaptă? mormăi un glas. De sus se auzi un trosnet uşor. Jezal ridică privirea spre grinzile negre. – Aţi auzit… O formă trecu prin tavan şi se prăvăli pe pardoseala culoarului, ca un vălmăşag albicios, strivindu-l pe unul dintre Cavalerii din Garda Regelui. Picioarele femeii lăsară două adâncituri în pieptarul armurii, pe când prin vizieră ţâşnea sânge. Îi zâmbi lui Jezal: – Salutări de la Profetul Khalul. – Pentru Uniune! răcni un alt cavaler, repezindu-se la atac. O clipă, sabia-i şuieră prin aer spre ea. În clipa următoare, femeia era de cealaltă parte a coridorului. Lama zăngăni fără rost pe pietrele pardoselii, iar omul se clătină înainte. Femeia îl apucă de subsuori, îşi îndoi puţin genunchii şi, cu un ţipăt, îl aruncă spre tavan. Tencuiala fărâmiţată căzu peste ceilalţi, în timp ce femeia înhăţa de ceafă încă un cavaler şi-l dădea cu capul de perete – atât de tare, încât nefericitul rămase cu craniul înţepenit în zidăria spartă şi cu picioarele bălăbănindu-se. Săbii străvechi căzură din scoabe, clănţănind în jurul trupului inert. – Pe-aici! Înaltul Judecător îl trase pe Jezal, amorţit şi neputincios, spre o uşă dublă, aurită. Gorst ridică o cizmă grea, aplică un şut zdrobitor, iar uşile se dădură de perete. Năvăliră în Camera Oglinzilor, degajată de numeroasele mese care se aflaseră acolo în seara nunţii lui Jezal – un pogon pustiu de dale lustruite. Jezal o luă la fugă spre uşa din partea opusă, cu paşii grei şi respiraţia la fel de grea, şuierătoare, înfricoşată, reverberând prin uriaşa sală. Se văzu pe sine, alergând deformat, în oglinzile din faţă, în oglinzile de pe laturi. Ridicolă privelişte. Un rege bufon, fugind prin propriul lui palat, cu coroana strâmbă, cu 1466

chipul brăzdat de cicatrice năduşit, fleşcăit de groază şi oboseală. Se opri alunecând, gata să cadă pe spate de-atâta grabă, iar Gorst aproape că se ciocni de spatele lui. Una dintre gemene stătea aşezată pe duşumea, lângă uşă, cu spatele la oglinda de pe perete, reflectată în ea, ca şi cum s-ar fi rezemat de propria ei soră. Ridică languros o mână, pătată stacojiu cu sânge, şi-i făcu semn. Jezal se răsuci spre ferestre. Înainte de a se putea măcar gândi să sară, una dintre ele se sparse, aruncând cu frânturi în cameră. Cealaltă soră geamănă se rostogoli înăuntru, printr-o ploaie de cioburi scânteietoare, se dădu de-a dura de mai multe ori pe pardoseala lucioasă, apoi se săltă în picioare şi mai alunecă puţin până se opri. Îşi trecu o mână prin părul auriu, căscă, plesni din buze şi-l întrebă: – Ai avut vreodată sentimentul că altcineva are parte de toată distracţia?

1467

Recunoaşteri Tichie Roşie avusese dreptate. Nu era niciun motiv să moară cineva acolo. Nimeni decât Sângerosul-Nouă, cel puţin. Era timpul ca nemernicul să-şi asume partea lui de vină. – Încă viu, şoptea Logen. Încă viu… Se furişă pe lângă colţul unei clădiri albe şi ajunse în parc. Îşi amintea locul acela plin de oameni. Râzând, mâncând, vorbind. Acum, nu se mai auzeau râsete. Vedea trupuri risipite pe iarbă. Unele în armuri, altele nu. De undeva, auzea un vuiet vag – o bătălie îndepărtată, poate. În apropiere, nimic altceva decât şuieratul vântului printre crengile desfrunzite şi scrâşnetul propriilor lui paşi pe pietriş. Pielea-l furnica, în timp ce mergea spre zidul înalt al palatului. Uşile masive dispăruseră, doar balamalele îndoite mai atârnau în arcadă. Grădina din cealaltă parte era plină de cadavre. În armuri, toate îndoite şi însângerate. Mulţi zăceau pe cărarea din faţa porţii, zdrobiţi şi striviţi de parcă i-ar fi lovit un ciocan uriaş. Unul era secţionat complet în jumătate, cele două bucăţi zăcând într-o baltă de sânge închegat. În mijlocul carnajului stătea în picioare un om. Avea pe el o armură albă, stropită de sânge. Prin grădină sufla vântul, iar părul negru îi flutura în jurul feţei oacheşe, cu pielea netedă şi perfectă ca a unui copil mic. Privea încruntat un trup căzut la picioarele lui, dar ridică ochii când Logen intră pe poartă. Fără ură sau teamă, nici fericit şi nici trist. Nu avea nicio expresie. – Te afli departe de casă, spuse el, în limba nordică. – Şi tu, răspunse Logen, privindu-i chipul gol. Eşti Mâncător? – Această crimă sunt nevoit s-o recunosc. – Toţi suntem vinovaţi de câte ceva. Logen îşi cumpăni sabia în mână. – Deci, începem? – Am venit aici să-l ucid pe Bayaz. Nu pe altcineva. Rotindu-şi privirea peste cadavrele sfârtecate din grădină, Logen replică: – Şi atunci asta ce mai e? – Odată ce ţi-ai pus în minte să ucizi, e greu să mai alegi numărul morţilor. – Asta aşa e. Sângele nu-ţi aduce decât şi mai mult sânge, cum îmi spunea tatăl meu. – Înţelept om. – Numai de l-aş fi ascultat. – E greu, uneori, să ştii care este… adevărul. Mâncătorul îşi ţinu înaintea ochilor mâna dreaptă, plină de sânge, privind-o încruntat. 1468

– Se cuvine ca un om drept să aibă… îndoieli. – Mie-mi spui? Nu pot zice c-aş cunoaşte prea mulţi oameni drepţi. – Cândva, am crezut că ştiam câţiva. Acum nu mai sunt atât de sigur. Trebuie să ne luptăm? Logen trase adânc aer în piept: – Se pare că da. – Aşa să fie. Atacă atât de repede, încât Logen abia avu timp să ridice sabia, necum să mai şi lovească. Se aruncă într-o parte, dar tot primi în coaste o lovitură – de cot, de genunchi, de umăr… Poate fi greu să spui sigur, când te dai de-a dura pe iarbă şi toate se rostogolesc în jurul tău. Încercă să se ridice şi descoperi că nu putea. Abia reuşi să-şi salte puţin capul. Îl durea fiecare respiraţie. Capul îi căzu la loc pe spate, cu privirea spre cerul albicios. Poate ar fi fost mai bine să rămână în afara zidurilor. Poate era bine să-i lase pe băieţi să se odihnească între copaci, până se rezolva totul. În faţa ochilor lui înceţoşaţi se contură silueta înaltă a Mâncătorului, profilându-se neagră pe fundalul norilor. – Îmi pare rău. Am să mă rog pentru tine. Pentru noi amândoi mă voi ruga. Şi-şi ridică piciorul în armură. O secure îl lovi în faţă, făcându-l să se clatine. Logen scutură din cap, trase puţin aer în piept. Se rezemă într-un cot, ţinându-se de coaste. Văzu un pumn în armură albă izbind ca fulgerul scutul lui Fior. Smulse o bucată din margine, iar Fior căzu în genunchi. O săgeată ricoşă din apărătoarea de umăr a Mâncătorului, iar acesta se întoarse, cu o parte a capului atârnându-i desprinsă, însângerată. A doua săgeată îi străpunse gâtul. Ursuzul şi Copoiul stăteau în arcadă, cu arcurile ridicate. Mâncătorul se repezi spre ei cu paşi uriaşi, bubuitori, vântul stârnit de mişcarea lui răvăşind iarba. – Hm, făcu Ursuzul. Cotiera Mâncătorului îl izbi în plin, aruncându-l până-n trunchiul unui copac de la zece paşi distanţă, unde căzu pe armă. Mâncătorul ridică braţul celălalt, ca să-l lovească şi pe Copoi, iar un carl înfipse în el o suliţă, împingându-l înapoi. Alţi nordici năvăliră pe poartă, umplând tot locul, strigând şi urlând, dând cu săbiile şi securile. Logen se întoarse pe burtă, porni târâş şi-şi luă sabia, smulgând odată cu ea şi un pumn de iarbă umedă. Un carl se rostogoli pe lângă el, cu capul spart, plin de sânge. Strângând din dinţi, Logen porni la atac, cu sabia ridicată cu ambele mâini. Tăişul muşcă din umărul Mâncătorului, îi sparse armura şi-l despică până la piept, împroşcând cu sânge faţa Copoiului. Aproape în acelaşi timp, unul dintre carli îl nimeri în plin, dintr-o parte, cu un baros, zdrobindu-i celălalt braţ şi îndoindu-i pieptarul. 1469

Mâncătorul se împiedică, iar Tichie Roşie îi ciopârţi un picior. Căzu în genunchi, cu sângele ţâşnindu-i din răni şi curgând pe armura albă îndoită, într-o baltă ce i se lăţea sub picioare. Părea să zâmbească – din câte putea spune Logen, văzându-i faţa din care jumătate atârna într-o parte. – Liber, şopti el. Logen ridică sabia Creatorului şi-i zbură capul de pe umeri. Vântul se stârnise brusc, formând vârtejuri pe străzile răvăşite, şuierând printre clădirile arse, biciuind chipul lui West cu cenuşă şi praf, în timp ce călărea spre Agriont. Fu nevoit să strige, ca să se facă auzit: – Cum merge? – Le-au pierit puterile! strigă şi Brint, cu părul fluturat de o rafală. Sunt în plină retragere! Se pare că erau prea preocupaţi să împresoare Agriontul şi n-au fost pregătiţi pentru noi! Acum aleargă claie peste grămadă spre apus. Unii încă mai luptă, prin jurul Zidului lui Arnault, dar în Trei Ferme i-a pus pe fugă Orso! West văzu deasupra unei ruine forma familiară a Turnului Lanţurilor şi-şi îndemnă calul într-acolo. – Bun! Dacă reuşim să-i alungăm din Agriont, avantajul va fi net de partea noastră! Atunci, vom putea să… Lăsă fraza neterminată, când cotiră şi putură vedea până la poarta de vest a citadelei. Sau, mai bine zis, până în locul unde fusese poarta de vest. Avu nevoie de câteva clipe ca să se dezmeticească. Turnul Lanţurilor se înălţa deasupra unei spărturi enorme din zidul Agriontului. Cumva, toată poarta fusese spulberată, împreună cu porţiuni mari de perete din ambele laturi, dărâmăturile umplând şanţul de apărare sau zăcând împrăştiate pe străzile din faţă. Gurkienii erau în Agriont. Însăşi inima Uniunii stătea expusă. Nu departe, mai în faţă, continua o bătălie învălmăşită lângă intrarea citadelei. West îşi zori calul mai aproape, printre răniţi şi oameni răzleţi, până la umbra zidurilor. Văzu un şir de arcaşi trăgând un val zdrobitor de săgeţi într-un grup de gurkieni, care începură să se prăbuşească. Lângă el, un om urla în vânt, pe când altul încerca să-i lege cu un garou ciotul însângerat al piciorului. Chipul lui Pike deveni şi mai sumbru decât de obicei. – Ar trebui să stăm mai în spate, domnule. Aici nu suntem în siguranţă. West nu-l luă în seamă. Fiecare om trebuia să-şi joace rolul, fără excepţie. – Avem nevoie de o linie, să se formeze aici! Unde-i generalul Kroy? Sergentul nu-l mai asculta. Se uita în sus, cu gura căscată prosteşte. West se răsuci în şa. O coloană neagră se ridica deasupra capătului apusean al citadelei. În primul moment, i se păru că erau vălătuci de fum, dar când putu aprecia mai bine distanţa, îşi dădu seama că era formată din obiecte care se roteau. O masă enormă. Tone fără număr. Ochii lui le urmăriră cum se înălţau, tot mai sus şi mai sus. Până 1470

şi norii se mişcau, învârtiţi în spirală la mijloc, plutind încet prin jur. Luptele conteniră, unionişti şi gurkieni holbându-se la stâlpul clocotitor de deasupra Agriontului, în faţa căruia Turnul Lanţurilor arăta ca un deget negru, iar Casa Creatorului, în spate, părea un beţişor neînsemnat. Din cer începu să plouă cu lucruri. Mici, la început – aşchii, praf, frunze, bucăţi de hârtie. Apoi, un lemn cât piciorul unui scaun se izbi de pavaj şi ricoşă învârtindu-se. Un soldat ţipă, când o piatră mare cât pumnul îl lovi în umăr. Cei ce nu luptau bătură în retragere, chirciţi, cu scuturile deasupra capetelor. Vântul sufla tot mai feroce, hainele fluturau în furtună, oamenii încercau s-o înfrunte, aplecaţi, împleticiţi, cu dinţii strânşi şi ochii îngustaţi. Enormul vârtej devenea tot mai lat, mai întunecos, mai iute, mai înalt, ajungând până la cer. Pe la marginile lui, West vedea particule care dansau pe albul norilor ca nişte roiuri de gâze într-o zi de vară. Atâta doar că nu erau gâze, ci bucăţi de piatră, lemn, pământ, metal, absorbite spre cer prin cine ştie ce anomalie a naturii, în zbor. Nu ştia ce se întâmpla, nici cum, nici de ce. Nu putea decât să privească încremenit. – Domnule! răcni Pike în urechea lui West. Domnule, trebuie să plecăm! Apucă frâul calului. Un fragment uriaş de zidărie se prăvăli la pământ, nu departe de ei. Atunci calul lui West, panicat, se ridică pe două picioare. Lumea se clătină, se roti – cât timp, nu-şi putu da seama. Zăcea pe burtă, cu gura plină de zgură. Îşi săltă capul, se ridică vlăguit în patru labe, cu vântul vuindu-i prin urechi şi valurile de ţărână înţepându-i obrajii. Se întunecase ca la căderea serii. Văzduhul era plin de resturi învălmăşite. Loveau pământul, casele, oamenii, care acum stăteau adunaţi ca nişte oi, uitând de orice luptă, vii şi morţi culcaţi împreună cu faţa în jos. Turnul Lanţurilor era bombardat de rămăşiţe, ardeziile acoperişului îşi luau zborul de pe grinzi, după care şi grinzile fură smulse de furtună. O bârnă imensă căzu năprasnic, izbi caldarâmul şi se dădu peste cap, aruncând încoace şi-ncolo cu trupuri omeneşti, până trecu prin peretele unei case al cărei acoperiş se surpă. West tremura, cu ochii usturându-l, înlăcrimaţi, complet neputincios. Aşa avea să vină sfârşitul? Nu acoperit de sânge şi glorie, în fruntea unei şarje nebuneşti, ca generalul Poulder. Nici stingându-se liniştit în noapte, precum Mareşalul Burr. Nici măcar spânzurat pe eşafod, pentru asasinarea Prinţului de Coroană Ladisla. Strivit la întâmplare de un gunoi uriaş căzut din cer. – Iertaţi-mă, şopti el, în vuietul uraganului. Văzu conturul Turnului Lanţurilor mişcându-se. Îl văzu cum se apleca. Începu o ploaie de pietre, plescăind în şanţul de apărare. Tot edificiul acela enorm se cutremura, se umfla, şi în sfârşit se răsturnă, cu o încetineală imposibilă, prin furtuna dezlănţuită, peste casele oraşului.

1471

În cădere, se rupse în bucăţi monstruoase, dărâmând clădirile, strivind oamenii ca pe nişte furnici, azvârlind în toate direcţiile cu proiectile ucigătoare. Şi atâta tot. Nu mai exista nicio clădire, de-acum, în jurul spaţiului vast care fusese cândva Piaţa Mareşalilor. Fântânile arteziene, statuile maiestuoase de pe Calea Regală, palatele pline de rozalii molatici. Toate, spulberate. Cupola aurită se ridicase de pe Rotonda Lorzilor, se crăpase, se spărsese şi zburase în bucăţi. Din peretele înalt al Sălii Marţiale mai rămăsese doar o ruină prăpădită. Restul mândrelor clădiri erau de-acum cioturi rupte, smulse din temelii. Toate se mistuiseră în faţa ochilor înlăcrimaţi ai lui Ferro. Se dizolvaseră în masa de furie diformă care se rotea urlând în jurul Întâiului dintre Magi, hămesită la nesfârşit, de la pământ până-n tăriile bolţii. – Da! Îi auzi râsul încântat peste zgomotul furtunii. – Sunt mai mare decât Juvens! Şi decât însuşi Euz sunt mai mare! Asta era răzbunarea? Atunci, de câtă avea nevoie ca să se simtă reîntregită? Ferro se întrebă, vag, câţi oameni stătuseră ascunşi în clădirile acelea spulberate. În jurul Seminţei, vălurirea aerului creştea, ajungându-i la umăr, apoi la gât, până o înghiţi. Lumea încremeni. În depărtare, distrugerile continuau, dar acum erau tulburi, sunetele ajungeau la ea înfundate, ca prin apă. Mâna-i era mai mult decât rece – era îngheţată până la umăr. Îl văzu pe Bayaz, zâmbind, cu braţele ridicate. Vântul sufla prin jur, ca un zid de mişcare necontenită. În el, însă, se zăreau forme. Deveneau tot mai clare, chiar în timp ce restul lumii se înceţoşa. Se adunau în jurul cercului exterior. Umbre. Fantome. O mulţime flămândă. – Ferro… se auzeau şoaptele lor. În grădină izbucnise pe neaşteptate o furtună, mai fulgerător chiar decât furtunile din Locurile-Nalte. Lumina scăzuse, după care din cerul întunecat începuseră să cadă tot felul de lucruri. Copoiul nu ştia de unde veneau şi nici nu-i prea păsa. Avea pe cap alte griji, mai presante. Târau printr-o uşă înaltă răniţii, care gemeau, blestemau – sau, cel mai rău, nu spuneau nimic. Pe vreo doi îi lăsară afară – se întorseseră deja în ţărână. N-avea rost să-şi piardă vremea cu cei ce de mult nu mai puteau fi ajutaţi în niciun fel. Logen îl ţinea pe Ursuz de subsuori, iar Copoiul îl luase de picioare. Avea chipul alb ca varul, mai puţin roşeaţa sângelui de pe buze. Se vedea limpede cât îi

1472

era de rău, dar nu se plângea – cine, Harding Ursuzul…? Dacă ar fi făcut-o, Copoiului nu i-ar fi venit să creadă. Îl culcară pe podea, în întunericul de dincolo de uşă. Copoiul auzea tot felul de lucruri lovind ferestrele, căzând pe pământul de-afară, bufnind deasupra, pe acoperişuri. Alţi şi alţi oameni erau căraţi înăuntru – cu braţele şi picioarele rupte, şi chiar mai rău. Următorul intră Fior, cu securea însângerată într-o mână şi braţul cu scutul atârnându-i pe lângă trup. Copoiul nu mai văzuse în viaţa lui un asemenea culoar. Duşumeaua era pardosită cu pietre verzi şi albe, lustruite ca oglinda. Pe pereţi erau agăţate picturi mari. Tavanul era încrustat cu flori şi frunze, atât de fin sculptate încât păreau aproape adevărate – atâta doar că erau făcute din aur, lucind în lumina slabă ce intra pe ferestre. Oamenii se aplecau, îngrijindu-şi camarazii răniţi, dându-le apă şi vorbindu-le cu blândeţe, punându-le atele pe fracturi. Logen şi Fior stăteau în picioare, aruncându-şi câte o privire. Nu erau tocmai priviri pline de ură, dar nici respectuoase. Copoiului i-ar fi fost greu să spună ce anume exprimau, şi nici asta nu-l prea interesa. – Ce-ai avut în minte? se răsti el. S-o iei aşa la atac, de capul tău? Parcă era vorba că tu eşti şefu’! Cam jalnic te-ai descurcat, nu? Logen nu făcu decât să-l privească lung, cu ochii lucindu-i în întuneric. – Trebuia s-o ajut pe Ferro, mormăi el, aproape pentru sine. Şi pe Jezal. Copoiul holbă ochii. – Pe cine să ajuţi? Aici sunt oameni adevăraţi care au nevoie de ajutor. – Nu mă prea pricep să îngrijesc răniţii. – Mda, numai să-i răneşti te pricepi. Bine, Sângerosule-Nouă, hai, dacă trebuie neapărat… Fă-ţi treaba. La auzul acelui nume, chipul lui Logen tresări. Făcu un pas înapoi, cu o mână pe coaste şi cealaltă strânsă pe sabie. Apoi se întoarse şi porni şchiopătând în lungul culoarului poleit. – Doare, zise Ursuzul, când Copoiul se lăsă pe vine lângă el. – Unde? Gura însângerată zâmbi. – Peste tot. – Da, bine… Copoiul îi scoase cămaşa. O parte a pieptului îi era adâncită, cu o vânătaie negricioasă acoperind-o în întregime, ca o pată de catran. Abia dacă-i venea să creadă că un om mai putea trăi, cu o asemenea rană. – Aha… mormăi el, neavând idee de unde să înceapă. – Cred că… s-a zis cu mine. – De ce, din cauza ăsteia? încercă Copoiul să zâmbească, deşi nu-i venea deloc. O biată zgârietură. 1473

– Zgârietură, zici? Ursuzul încercă să-şi ridice capul, se strâmbă şi-l lăsă să cadă la loc, cu respiraţia subţiată. Se uita drept în sus, cu ochii larg deschişi. – Al naibii de frumos tavan. Copoiul înghiţi în sec. – Mhm. Şi eu cred. – Trebuia să mor luptând cu Nouădegete, demult… Ce-a urmat a fost doar un dar. Sunt recunoscător, totuşi, Copoiule. Mereu mi-au plăcut… treburile noastre. Închise ochii şi îşi dădu ultima suflare. Harding Ursuzul niciodată nu vorbise prea mult. Era vestit pentru asta. Acum, avea să rămână tăcut pentru totdeauna. O moarte fără niciun rost, departe de casă. Pentru nimic în lume n-ar fi crezut în ea, n-ar fi înţeles-o, n-ar fi avut nimic de câştigat de pe urma unei asemenea morţi. Nimic decât o risipă inutilă. Dar, în fond, Copoiul văzuse mulţi flăcăi întorcânduse în ţărână, şi niciodată nu era ceva bun în asta. Trase prelung aer în piept, cu privirea în pământ. O singură lampă arunca umbre pâlpâitoare pe coridorul mucegăit, peste pietrele aspre şi tencuiala cojită. Desena contururile sinistre ale mercenarilor, prefăcea feţele lui Cosca şi Ardee în măşti nefamiliare. Întunericul părea să se adune în zidăria masivă a arcadei şi în jurul uşii din ea – veche, noduroasă şi granulată, bătută în nituri negre din fier. – Ceva amuzant, Superiorule? – Aici am stat, murmură Glokta. Chiar în locul ăsta. Cu Silber. Întinse o mână şi mângâie clanţa de fier cu vârfurile degetelor. – Îmi ţineam mâna pe ivăr… şi am mers înainte. Ah, ce ironie… Răspunsurile pe care le căutăm atât de mult, atât de departe… adeseori se află tot timpul la îndemâna noastră. Simţi un fior pe şira spinării în timp ce se apleca spre uşă. De dincolo putea auzi ceva, vorbe înfundate, monotone, într-o limbă pe care n-o recunoştea. Adeptul Demonic îi cheamă pe locuitorii abisului? Îşi umezi buzele, cu imaginea rămăşiţelor Înaltului Judecător Marovia proaspătă în minte. Ar fi o pripeală să intrăm imediat, oricât de nerăbdători suntem să ne astâmpărăm nedumeririle. O mare pripeală… – Superior Goyle, dacă tot ne-ai adus aici, poate binevoieşti să intri primul? – Gâhhh? făcu Goyle prin căluş, cu ochii deja bulbucaţi ieşindu-i şi mai mult din orbite. Cosca îl apucă pe Superiorul din Adua de guler, în cealaltă mână luă clanţa de fier, deschise uşa repede şi-şi propti cizma în fundul pantalonilor lui Goyle. Acesta se împletici înainte, bălmăjind sunete nearticulate. Din cealaltă parte a uşii se auzi sunetul metalic al unui arc, împreună cu incantaţiile, acum mult mai puternice şi mai aspre. 1474

Ce-ar fi spus colonelul Glokta? Înainte, spre victorie, băieţi! Glokta trecu şi el pragul, aproape împiedicându-se de propriul picior îndurerat, şi privi în jur surprins. O sală spaţioasă, circulară, cu tavan boltit şi, pe pereţii cufundaţi în umbră, o frescă vastă, extrem de detaliată… Şi care-mi pare incomod de familiară. Kanedias, Maestrul Creator, domina camera cu braţele desfăcute, în mărime de cinci ori cât cea naturală, sau chiar mai mult, pe fondul unor vâlvătăi portocalii, carmin şi albe. Pe peretele opus zăcea fratele său, Juvens, întins pe iarbă, sub nişte copaci înfloriţi, cu sângele curgându-i din numeroasele răni. Între cei doi, Magii mergeau să se răzbune, şase pe-o parte, cinci pe cealaltă, cu Bayaz cel pleşuv în frunte. Sânge, foc, moarte, răzbunare. Ce minunat de potrivit, ţinând seama de împrejurări… Un desen complicat fusese trasat cu o meticulozitate maniacală, acoperind toată pardoseala. Cercuri în interiorul altor cercuri, forme, simboluri, figuri de o complexitate înspăimântătoare, toate descrise din linii subţiri de praf alb. Sare, dacă nu mă înşel prea mult. Goyle zăcea pe burtă, la un pas, doi, de uşă, cu mâinile încă legate la spate. De sub el se întindea o băltoacă de sânge, iar prin spinare îi ieşea vârful unei săgeţi. Exact în locul unde-ar trebui să-i fie inima. Naş fi crezut niciodată ca ăsta să fie punctul lui slab. Patru dintre Adepţii Universităţii stăteau în picioare privindu-l, unul mai uimit decât altul. Trei dintre ei, Chayle, Denka şi Kandelau, ţineau în ambele mâini lumânări, ale căror feştile sfârâitoare emanau o înecăcioasă duhoare de hoit. Saurizin, Adeptul Chimic, strângea în mână un arc gol. Feţele bătrânilor, luminate galben-verzui de jos în sus, arătau ca nişte măşti de pantomimă ale fricii. În partea opusă a sălii, Silber stătea la un pupitru, cu o carte mare deschisă în faţa lui, privind foarte concentrat paginile la lumina unei singure lămpi. Degetul său foşnea pe hârtie, iar buzele subţiri i se mişcau neîncetat. Chiar de la distanţa aceea, şi în pofida faptului că domnea un frig de gheaţă, Glokta putea distinge broboanele mari de sudoare care i se prelingeau pe chipul slab. Lângă el, ţinânduse dureros de drept în mantia albă imaculată, cu săgeţi albastre ţâşnindu-i din ochi pe toată lăţimea încăperii, stătea Arhilectorul Sult. – Glokta, schilod afurisit! mârâi el. Ce naiba cauţi aici? – Aş putea să vă întreb şi eu acelaşi lucru, Eminenţa Voastră, răspunse Glokta, arătând cu bastonul spre scena din faţa lui. Atâta doar că lumânările, cărţile străvechi, incantaţiile şi cercurile de sare dau de gol tot jocul, nu? Şi pare, dintr-odată, un joc destul de infantil. În tot acel timp cât eu îmi croiam drum torturând printre Pânzari, în vreme ce eu îmi riscam viaţa acolo, în Dagoska, în timp ce obţineam voturi prin şantaj în numele Eminenţei Voastre, dumneavoastră de… treburi dintr-astea vă ţineaţi? Sult, însă, părea să ia lucrurile destul de în serios. – Ieşi afară, nebunule! Asta-i ultima ta şansă! – Asta? Serios? 1475

Cosca intra deja pe uşă, urmat de mercenarii înarmaţi. Ochii lui Silber încă mai stăteau aţintiţi asupra cărţii, buzele continuau să i se mişte, faţa-i era mai asudată ca oricând. Glokta se încruntă. – Făceţi-l careva să tacă. – Nu! strigă Chayle, cu o expresie de oroare deplină pe chipul său mic. Nu trebuie să opriţi incantaţiile! Este o operaţiune profund primejdioasă! Consecinţele ar putea fi… ar putea fi… – Dezastruoase! ţipă şi Kandelau. Fără să-i ia în seamă, unul dintre mercenari făcu un pas spre mijlocul sălii. – Nu călca pe lângă sare! chirăi Denka, a cărui lumânare se clătina, picurând cu ceară. Orice-ai face!… – Stai! se răsti Glokta, iar omul se opri la marginea cercului, privindu-l peste mască. Chiar în timp ce vorbeau, în cameră se făcea şi mai frig. Un frig nefiresc. Ceva se întâmpla în mijlocul cercurilor. Aerul tremura, ca deasupra unui rug, tot mai vizibil, pe măsură ce glasul răguşit al lui Silber îşi continua murmurele tărăgănate. Glokta rămase încremenit, cu ochii săgetându-i printre bătrânii Adepţi. Ce să fac? Să-l opresc sau să nu-l opresc? Să-l opresc sau să… – Dă-mi voie! Cosca păşi înainte, vârându-şi mâna stângă, cea liberă, sub haina neagră. Dar nu poţi să… Îşi scoase braţul, cu o înfloritură nepăsătoare, iar cuţitul de aruncat apăru şi el. Lama fulgeră în lumina lumânărilor, învârtindu-se direct prin aerul unduitor din centrul sălii, pentru a se înfige până la plăsele în fruntea lui Silber, cu un sunet slab. – Ha! îl prinse Cosca pe Glokta de umăr. Ce ţi-am zis eu? Ai mai văzut vreodată o aruncătură de cuţit mai reuşită? Sângele curgea pe faţa lui Silber într-un pârâiaş roşu. Ochii i se dădură peste cap, cu pleoapele tremurând, apoi se răsturnă într-o parte, trăgând după el şi pupitrul. Cartea căzu peste el, cu paginile vechi fâlfâind, iar lampa se vărsă, împrăştiind pe jos dâre de ulei aprins. – Nu! ţipă Sult. Chayle icni, cu gura căscată. Kandelau îşi aruncă lumânarea în lături şi se prăbuşi pe pardoseală, gemând. Denka scoase un guiţat de groază, cu o mână peste faţă, privind cu ochii holbaţi printre degete. Urmă o lungă pauză, în timp ce toţi, cu excepţia lui Cosca, se uitau îngroziţi spre cadavrul Adeptului Demonic. Glokta aştepta, cu cei câţiva dinţi ai săi dezgoliţi şi ochii strânşi, aproape închişi. E ca momentul acela oribil şi frumos dintre strivitul degetului şi simţitul durerii. Uite-o că vine. Uite-o că vine. Uite că vine durerea…

1476

Dar nu veni nimic. Niciun râs demonic nu hohoti prin sală. Pardoseala nu se nărui, pentru a da la iveală o poartă spre iad. Tremurul aerului încetă, în încăpere începu să se facă mai cald. Glokta înălţă din sprâncene, aproape dezamăgit. – S-ar părea că artele diabolice sunt categoric supraestimate. – Nu! mârâi din nou Sult. – Ba mă tem că da, Eminenţa Voastră. Şi când mă gândesc că v-am respectat cândva. Glokta rânji spre Adeptul Chimic, care încă-şi mai strângea în mâini, fără vlagă, arcul gol. Făcu un semn spre cadavrul lui Goyle. – Bine ţintit. Te felicit. Încă o mizerie pe care nu mai sunt eu nevoit s-o curăţ. Apoi, îşi îndreptă un deget spre grupul de mercenari din spatele lui: – Şi acum, înhăţaţi-l. – Nu! mugi Saurizin, aruncându-şi arcul pe jos. N-am fost eu cu ideea! N-am avut încotro! El a fost! continuă, arătând cu un deget gros spre trupul neînsufleţit al lui Silber. Şi… şi el! Întinse şi braţul tremurător către Sult. – Ai prins ideea, dar interogatoriul poate să mai aştepte. Eşti aşa de drăguţ să-l iei pe Eminenţa Sa în custodie? – Cu plăcere, porni Cosca prin sală, aruncând norişori de praf alb cu cizmele ale căror urme făceau ferfeniţă modelele complicate. – Glokta, idiot împiedicat! zbieră Sult. Habar n-ai ce pericol reprezintă Bayaz! Întâiul dintre Magi şi regele lui bastard! Glokta! N-ai niciun drept! Aaah! icni el, când Cosca îi răsuci braţele la spate, forţându-l să îngenuncheze, cu părul alb în neorânduială. Habar n-ai… – Dacă gurkienii nu ne omoară pe toţi, vei avea timp destul să-mi explici. De asta te asigur, spuse Glokta cu rânjetul lui ştirb, în timp ce Cosca lega strâns încheieturile mâinilor lui Sult. De-ai şti, numai, ce mult timp am visat să rostesc aceste cuvinte… – Arhilector Sult, te arestez pentru înaltă trădare la adresa Maiestăţii Sale, Regele. Jezal nu putea decât să stea şi să se holbeze. Una dintre gemene, cea stropită cu sânge, îşi ridică încet braţele lungi deasupra capului, întinzându-se alene, cu mulţumire. Cealaltă arcui o sprânceană. – Cum ţi-ar plăcea să mori? întrebă ea. – Maiestate, treceţi în spatele meu, spuse Gorst, pregătindu-şi sabia în mâna teafără. – Nu. De data asta, nu. Jezal îşi scoase coroana de pe cap, coroana la al cărei model Bayaz ţinuse atât de mult, şi o azvârli cu zgomot. Se săturase să fie rege. Dacă tot i-era scris să moară, avea să moară bărbăteşte, ca oricare altul. I se acordaseră atâtea avantaje, îşi dădea acum seama. Mult mai multe decât ar fi putut visa vreodată majoritatea 1477

oamenilor. Atât de multe şanse de a face bine, iar el nu făcuse nimic altceva decât să se smiorcăie şi să se gândească numai la sine. Acum era prea târziu. – Mi-am trăit viaţa bazându-mă pe alţii. Ascunzându-mă după ei. Urcându-mă pe umerii lor. Nu şi de data asta. Una dintre gemene ridică mâinile şi începu să aplaude încet, cu plesnetul regulat al palmelor reverberat printre oglinzi. Cealaltă chicoti. Gorst înălţă sabia. Jezal făcu acelaşi lucru, ca un ultim act de sfidare fără rost. Apoi, între ei apăru fulgerător Înaltul Judecător Marovia. Bătrânul avea mişcări de o iuţeală imposibilă, cu roba închisă la culoare plesnind în jurul lui. Ţinea ceva în mână. O vergea lungă de metal întunecat, cu un cârlig la capăt. – Ce… îngăimă Jezal. Dintr-odată, cârligul deveni luminos, de un alb orbitor, ca soarele într-o zi de vară. O sută de cârlige străluceau ca stelele, reflectate în oglinzile de pe pereţi, succedându-se tot mai departe. Cu o exclamaţie, Jezal închise strâns ochii, ridicându-şi o mână în dreptul feţei. Urma prelungă lăsată de acel punct luminos îi străpungea arzător vederea. Clipi din ochi, cu gura căscată, şi-şi coborî braţul. Gemenele stăteau în acelaşi loc, nemişcate ca două statui, cu Înaltul Judecător lângă ele. Şuviţe de abur alb şuierau prin orificiile din capătul ciudatei arme, încolăcindu-se în jurul braţului lui Marovia. Un moment, nu se produse nicio mişcare. Apoi, o duzină de oglinzi mari din celălalt capăt se frânseră în două, ca nişte foi de hârtie tăiate brusc cu cel mai ascuţit cuţit din lume. Două dintre jumătăţile de jos şi una de sus căzură încet în cameră şi se sparseră, împrăştiindu-şi cioburile lucitoare pe dalele pardoselii. – Uuuf, gâfâi geamăna din stânga. Jezal îşi dădu seama că de sub armura ei ţâşnea sânge. Mâncătoarea ridică spre el o mână, care se desprinse din capătul braţului şi căzu pe jos, împroşcând cu sânge din ciotul retezat perfect. Femeia se răsturnă la stânga – sau, cel puţin, trupul ei. Picioarele căzură în cealaltă direcţie. Trunchiul i se prăvăli la pământ, iar capul sărit de pe umeri se rostogoli pe dale, într-o băltoacă tot mai întinsă. Părul, tuns cu grijă la ceafă, se amestecă în balta de sânge, ca un nor auriu. Armură, carne, os, toate împărţite în două, cu precizia unei bucăţi de brânză tăiate cu sârma. Mâncătoarea din dreapta se încruntă, făcu un pas clătinat spre Marovia, apoi genunchii îi cedară şi căzu secţionată din mijloc. Picioarele se înmuiară şi rămaseră nemişcate, din ele scurgându-se praf într-o grămăjoară maronie. Jumătatea de sus se târî înainte cu unghiile şi-şi săltă capul, şuierând. Aerul din jurul Înaltului Judecător vibră, iar trupul retezat al Mâncătoarei izbucni în flăcări. Se zbătu un timp, scoţând un sunet prelung şi subţire. Apoi rămase nemişcat, morman de cenuşă neagră fumegândă. Marovia ridică ciudata armă, fluierând încetişor şi zâmbind la vederea cârligului din care încă mai ieşeau câteva firişoare de aburi. 1478

– Kanedias. Fără îndoială, ştia cum să facă o armă. Maestru Creator întradevăr, nu, Maiestate? – Ce? murmură Jezal, complet năucit. Chipul lui Marovia se topi încet, în timp ce pornea spre ei. De sub el, altul începu să se formeze. Numai ochii rămaseră aceiaşi. Ochi de culori diferite, cu riduri vesele la colţuri, zâmbindu-i lui Jezal ca unui vechi prieten. Yoru Sulfur făcu o plecăciune. – Niciun moment de linişte, aşa-i, Maiestatea Voastră? Nici cel mai scurt răgaz de linişte. Se auzi un trosnet, când una dintre uşi se dădu de perete. Jezal ridică sabia, cu inima între dinţi. Sulfur se răsuci în loc, ţinând arma Creatorului lângă trup. Un om intră greoi în sală. Un om masiv, cu o grimasă pe chipul acoperit de cicatrice, cu pieptul zbuciumat de gâfâieli. Într-o mână-i atârna o sabie grea, iar cu cealaltă îşi apăsa coastele. Jezal clipi din ochi, aproape nevenindu-i să creadă. – Logen Nouădegete. Cum naiba ai ajuns aici? Nordicul îl privi un moment. Apoi, se sprijini de oglinda de lângă uşă, lăsându-şi sabia să cadă pe pardoseală. Lunecă încet în jos, până atinse dalele, şi rămase aşezat acolo, cu capul rezemat de oglindă. – Poveste lungă… răspunse el. – Ascultă-ne… Acum, vântul era plin de siluete. Sute şi sute. Se adunau împrejurul cercului exterior, al cărui fier lucitor se înceţoşa, sclipind de umezeală rece. – … avem lucruri să-ţi spunem, Ferro… – Secrete… – Ce-ţi putem oferi? – Noi ştim… totul. – E nevoie doar să ne laşi să intrăm… Atât de multe glasuri. Îl auzi printre ele pe Aruf, învăţătorul ei de demult. Îl auzi pe Susman, negustorul de sclavi. Îi auzi pe mama şi tatăl ei. Pe Yulwei şi pe Prinţul Uthman. O sută de voci. O mie. Voci pe care le cunoştea şi pe care le uitase. Vocile morţilor şi ale celor vii. Strigăte, murmure, urlete. Şoapte, în urechea ei. Şi mai aproape. Mai aproape decât propriile sale gânduri. – Vrei răzbunare? – Îţi putem da răzbunarea. – Cum nici n-ai visat vreodată. – Tot ce vrei. Tot ce ai nevoie. – Numai lasă-ne înăuntru… – Spaţiul acela gol din tine? – Noi suntem ce-ţi lipseşte! 1479

Cercurile metalice se albiseră de promoroacă. Ferro îngenunche în capătul unui tunel ameţitor, cu pereţii făcuţi din materie năvalnică, furioasă, plină de umbre, şi celălalt capăt departe, dincolo de cerul întunecat. În urechi îi răsuna slab râsul Întâiului dintre Magi. Aerul trepida de putere, răsucit, unduit, împăienjenit. – Nu trebuie să faci nimic. – Bayaz. – El o s-o facă. – Proasto! – Mincinosul! – Primeşte-ne… – El nu poate înţelege. – Se foloseşte de tine! – Râde. – Dar nu pentru mult timp. – Porţile se închid. – Lasă-ne înăuntru… Dacă auzea vocile, Bayaz nu dădea niciun semn. Prin pavajul tremurător se întindeau crăpături, ramificându-se de sub picioarele lui, iar ţăndările zburau în jur, în spirale ameţitoare. Cercurile de fier începeau să se mişte, să se umfle. Cu scrâşnete de metal torturat, se răsuciră afară dintre pietrele sfărâmate, zeci de tăişuri lucitoare. – Zăvoarele se rup. – Unsprezece semne. – Şi unsprezece semne inversate. – Uşile se deschid. – Da, rostiră vocile la unison. Umbrele se adunau tot mai aproape. Ferro respira iute şi sacadat, dinţii-i clănţăneau, membrele îi tremurau, frigul îi învăluia însăşi inima. Stătea îngenuncheată pe buza unei prăpăstii, fără fund, fără margini, plină de umbre, plină de voci. – Curând vom fi cu tine. – Foarte curând. – Timpul ne zoreşte din urmă. – Amândouă laturile despărţiturii, unite. – Aşa cum era sortit să fie. – Înainte ca Euz să fi rostit Prima Lege. – Lasă-ne să intrăm… Doar o clipă mai trebuia să se ţină de Sămânţă. Apoi, vocile aveau să-i dăruiască răzbunarea. Bayaz era un mincinos, ştiuse încă de la început. Nu-i datora nimic. Pleoapele i se închiseră, tremurând, gura i se căscă. Zgomotul vântului devenea tot mai slab, până când nu mai auzi decât vocile. 1480

Şoptitoare, liniştitoare, virtuoase. – Vom lua lumea şi o vom îndrepta. – Împreună. – Primeşte-ne înăuntru… – Ne vei ajuta. – Ne vei elibera. – Poţi să ai încredere în noi. – Ai încredere în noi… Încredere? Un cuvânt pe care-l foloseau numai mincinoşii. Ferro îşi aminti prăpădul din Aulcus. Ruinele goale, noroiul răscolit. Creaturile din Cealaltă Parte sunt făcute din minciuni. Mai bine să aibă un gol într-însa, decât să-l umple cu aşa ceva. Îşi înfipse limba între dinţi şi muşcă puternic, îşi simţi gura umplându-se cu sânge sărat. Trase aer în piept, se forţă să-şi deschidă ochii. – Ai încredere în noi… – Lasă-ne înăuntru! Văzu cutia Creatorului, un contur mişcător, fluid. Se aplecă peste ea, pipăindo cu degetele amorţite, în timp ce aerul o biciuia. N-avea să fie sclava nimănui. Nici a lui Bayaz, nici a Şoptitorilor de Secrete. Avea să-şi găsească singură calea. Una întunecată, poate, dar numai a ei. Capacul se deschise. – Nu, îi şuierară vocile la ureche, în cor. – Nu! Ferro scrâşni din dinţii însângeraţi, mârâi cu furie, în timp ce-şi forţa degetele să se descleşteze. Lumea era o masă de întuneric fără formă, care se topea urlând. Treptat, treptat, mâna moartă i se desfăcu. Asta era răzbunarea ei. Împotriva mincinoşilor, a hoţilor, a celor ce o foloseau. Pământul se cutremura, se frângea, se fărâmiţa, subţire şi fragil ca un geam, şi cu un gol căscat dedesubt. Îşi întoarse mâna tremurândă, iar Sămânţa îi căzu din palmă. Toate ca una, vocile îşi zbierară răguşită poruncă: – Nu! Orbeşte, Ferro apucă în mână capacul. – Băga-v-aş în mama voastră de nenorocite! şuieră ea. Şi, cu ultima fărâmă de putere, închise cutia.

1481

După ploi Logen stătea rezemat de parapet, sus în vârful unui turn dintr-o latură a palatului, încruntat, cu chipul bătut de vânt. La fel stătuse, în urmă cu o veşnicie, în Turnul Lanţurilor. Privise uluit nemărginirea oraşului, întrebându-se dacă ar fi putut visa vreodată la un lucru făurit de om care să fie atât de mândru, şi de frumos, şi de indestructibil ca Agriontul. Pe toţi morţii, cum se mai schimbă timpurile… Spaţiul verde al parcului era plin de resturi căzute, copaci frânţi, gropi, o jumătate din apa lacului se scursese, formând o baltă mocirloasă. La marginea dinspre apus, câteva clădiri albe, elegante, încă mai stăteau în picioare, deşi ferestrele se căscau goale, cu geamurile spulberate. Mai spre vest, casele nu mai aveau acoperişuri, doar grinzile dezgolite atârnând în gol. Şi mai încolo, pereţii erau găuriţi şi arşi, ca nişte carcase goale, îngropate în moloz. Iar dincolo de acestea nu mai era nimic. Sala cea mare, cu cupola aurită – spulberată. Piaţa unde Logen privise duelul – nimicită. Turnul Lanţurilor, zidul solid de sub el, toate clădirile mari peste care fugiseră Logen şi Ferro – dispărute. Un cerc colosal al distrugerii era săpat dinspre capătul apusean al Agriontului şi mai rămăseseră doar pogoane-pogoane de dărâmături fără nicio formă. Dincolo de ele, oraşul era străbătut de cicatrice negre, fumul încă se mai înălţa deasupra ultimelor focuri, ca şi din namilele arse care mai pluteau prin golf. Casa Creatorului domina priveliştea, ca o masă neagră profilată sub norii mohorâţi, nepăsătoare şi neatinsă. Logen stătea pe loc, scărpinându-şi cicatricele de pe faţă, la nesfârşit. Rănile îl dureau. Atât de multe răni… Era lovit şi învineţit peste tot, tăiat şi sfârtecat. După lupta cu Mâncătorul, după bătălia de dincolo de şanţ, după duelul cu Temutul, după cele şapte zile ale măcelului din Locurile-Nalte. După o sută de lupte, şi bătăi, şi campanii vechi. Prea multe ca să le mai ţină minte. Atât de obosit, de lovit, de îngreţoşat… Îşi privi încruntat mâinile strânse pe parapet. Din locul unde avusese degetul mijlociu, piatra neagră a zidului îl privea şi ea. Era tot Nouădegete. SângerosulNouă. Un om plămădit din moarte, întocmai cum spusese Bethod. În ajun, fusese cât pe ce să-l ucidă pe Copoi, ştia. Pe cel mai vechi prieten al lui. Pe singurul lui prieten. Ridicase sabia, şi dacă nu intervenea chiar atunci o întorsătură a sorţii, ar fi făcut-o. Îşi amintea cum stătuse la înălţime, pe marginea Marii Biblioteci Nordice, privind peste valea pustie, cu lacul ca o oglindă întinsă. Îşi amintea cum simţise vântul pe bărbia proaspăt rasă, întrebându-se dacă un om se poate schimba… Acum ştia răspunsul. 1482

– Meştere Nouădegete? Logen se întoarse scurt, şuierând printre dinţi când simţi arsura cusăturilor din coaste. Pe uşă intră Întâiul dintre Magi. Părea schimbat, oarecum. Arăta mai tânăr. Mai tânăr chiar şi decât atunci când se văzuseră prima oară. Mişcările lui erau mai precise, lucirea din ochi mai tăioasă. Se părea chiar că avea mai puţine fire albe în barba ce-i mărginea zâmbetul prietenos. Primul zâmbet pe care-l vedea Logen, după o bună bucată de vreme. – Eşti rănit? îl întrebă Bayaz. Logen îşi supse acru dinţii. – Nu-i tocmai prima oară. – Şi totuşi, nu devine cu nimic mai uşor. Bayaz îşi rezemă pumnii cărnoşi pe parapet, lângă mâinile lui Logen, privind încântat peisajul. – Nu prea mă aşteptam să te revăd atât de curând. Şi să observ c-ai ajuns atât de departe. Înţeleg că ţi-ai încheiat socotelile. L-ai învins pe Bethod. L-ai aruncat de pe propriile lui ziduri, din câte-am auzit. Frumos gest. Te gândeşti mereu la imnul pe care-l vor cânta, nu-i aşa? Şi pe urmă, i-ai luat locul. Sângerosul-Nouă, Regele Nordicilor! Cine-ar fi crezut? Logen se încruntă. – Nu aşa s-a întâmplat. – Detalii. Rezultatul e acelaşi, nu? Pace în Nord, în sfârşit? Oricum ar fi, te felicit. – Bethod a avut de spus câteva lucruri. – Serios? întrebă Bayaz, cu nepăsare. Conversaţia lui mi s-a părut întotdeauna cam plicticoasă. Nu vorbea decât despre el însuşi, despre planurile lui, despre izbânzile lui… E aşa de obositor, când oamenii nu se gândesc niciodată şi la ceilalţi… Proastă creştere. – A spus că tu eşti motivul pentru care nu mă omorâse. Că te-ai târguit pentru viaţa mea. – Adevărat, trebuie să recunosc. Îmi era dator, iar tu ai fost preţul pe care i lam cerut. Îmi place să stau cu ochii spre viitor. Încă de pe-atunci ştiam că s-ar fi putut să am nevoie de un om care putea vorbi cu spiritele. A fost un câştig neaşteptat că te-ai dovedit a fi un asemenea tovarăş de călătorie, mereu învingător. Logen constată că vorbea printre dinţi. – Mi-ar fi plăcut să ştiu, asta-i tot. – N-ai întrebat, Meştere Nouădegete. Nu voiai să-mi ştii dinainte planurile, din câte-mi amintesc, şi nici eu n-am vrut să te simţi îndatorat. „Ţi-am salvat cândva viaţa” ar fi fost un început nepotrivit pentru prietenia noastră. Suna destul de rezonabil, ca tot ceea ce spunea vreodată Bayaz, dar tot îi lăsa un gust acru, la gândul că fusese tratat ca un animal din ogradă. – Unde-i Quai? Aş vrea să… 1483

– A murit, replică Bayaz scurt şi tăios, ca o lovitură de cuţit. Îi resimţim foarte acut pierderea. – Înapoi în ţărână, mm? Logen îşi amintea ce eforturi făcuse pentru a salva viaţa acelui om. Câte mile străbătuse prin ploaie, încercând să facă ceea ce trebuia. Şi totul, degeaba. Poate ar fi trebuit să se simtă mai afectat – dar îi era greu cu atâtea morţi răspândite în faţa lui. Era amorţit. Sau, poate, puţin îi păsa. Era greu de spus care din două. – Înapoi în ţărână… mormăi el din nou. Şi totuşi, mergi înainte, nu-i aşa? – Desigur. – Asta-i datoria care însoţeşte supravieţuirea. Îţi aminteşti de ei, rosteşti câteva cuvinte, apoi mergi mai departe, şi speri să fie mai bine. – Într-adevăr. – În legătură cu lucrurile astea, trebuie să fii realist. – Aşa e. Logen îşi frecă rana din coaste cu o mână, încercând să simtă ceva. Dar o fărâmă de durere în plus nu foloseşte nimănui. – Ieri am pierdut un prieten. – A fost o zi sângeroasă. Dar şi victorioasă. – Nu zău? Pentru cine? Vedea oameni mişcându-se printre ruine, ca nişte insecte scormonind prin moloz, căutând supravieţuitori şi găsind numai morţi. Se îndoia că mulţi dintre ei simţeau în acele momente extazul victoriei. El, unul, ştia că nu-l simţea. – Ar trebui să mă duc la ai mei, mormăi, dar fără să se mişte din loc. Să-i ajut la îngropat. Şi la îngrijit răniţii. – Şi totuşi, eşti aici, privind în jos. Ochii lui Bayaz deveniseră duri ca două pietre. Acea duritate pe care Logen o observase la el chiar de la început, dar cumva uitase de ea. Cumva, ajunsese s-o ignore. – Îţi înţeleg perfect sentimentele. Vindecarea e pentru cei tineri. Pe măsură ce îmbătrânim, constatăm că avem tot mai puţină răbdare cu răniţii. Înălţă din sprâncene, în timp ce întorcea capul din nou spre cumplita privelişte. – Iar eu sunt foarte bătrân. Ridică pumnul să ciocănească, apoi se opri, frecându-şi nervos palma cu degetele. Îşi amintea mirosul ei dulceag-acrişor, forţa mâinilor ei, conturul sprâncenelor încruntate în lumina focului. Îşi amintea căldura ei, strâns lipită de el, în noapte. Ştia că între ei doi se întâmplase ceva bun, chiar dacă toate vorbele pe care le rostiseră fuseseră dure. Unii oameni nu au în ei cuvinte blânde, oricât de mult ar încerca. 1484

Nu nutrea speranţe prea mari, desigur. Unui om ca el îi era mai bine fără ele. Dar dacă nu contribui cu nimic, nici nu primeşti nimic. Aşa că Logen strânse din dinţi şi ciocăni. Niciun răspuns. Se încruntă nervos şi, ajuns dintr-odată la capătul răbdării, apăsă pe clanţă şi deschise uşa. Ferro se răsuci în loc. Avea hainele mototolite şi murdare, şi mai murdare decât de obicei. Ochii-i erau mari, sălbatici chiar, şi-şi ţinea pumnii încleştaţi. Când văzu că era el, însă, îi căzu faţa, iar inima lui se prăbuşi odată cu ea. – Eu sunt, Logen. – Hm, mormăi Ferro. Îşi smuci capul într-o parte, privind încruntată spre fereastră. Făcu doi paşi într-acolo, cu ochii îngustaţi. Apoi se răsuci brusc, în cealaltă direcţie. – Poftim! – Ce? murmură Logen, nedumerit. – Nu-i auzi? – Ce s-aud? – Pe ăia, idiotule! replică Ferro, lipindu-se de perete. Logen nu fusese sigur cum avea să meargă. Cu ea, nu puteai fi niciodată sigur de nimic, ştia bine. Dar la aşa ceva nu se aşteptase. Probabil că nu-i mai rămânea decât să meargă înainte. Ce altceva ar fi putut să facă? – Acum sunt rege, pufni el. Regele Nordicilor, îţi vine să crezi? Se aştepta să-i râdă în faţă, dar Ferro nu făcea decât să stea pe loc, ascultând cu urechea la perete. – Eu şi Luthar, amândoi. O pereche de regi. Te poţi gândi la doi ticăloşi mai nevrednici pentru a fi încoronaţi, mm? Niciun răspuns. Logen îşi umezi buzele. Nu-i mai rămânea decât să i-o spună de-a dreptul, după câte se părea. – Ferro. Aşa cum au ieşit lucrurile… Aşa cum… le-am lăsat… Făcu un pas spre ea, şi încă unul. – Aş vrea să nu fi… nu ştiu… Îi puse o mană pe umăr. – Ferro, încerc să-ţi spun… Femeia se întoarse scurt, acoperindu-i gura cu mâna. – Şşş… Îl apucă de cămaşă şi-l trase în jos, îngenunchindu-l. Apoi, îşi lipi urechea de dalele pardoselii, cu ochii mişcându-se încoace şi-ncolo, ca şi cum ar fi ascultat ceva. – Auzi…? Îi dădu drumul şi se retrase în colţ. – Acolo! Îi auzi? Logen întinse mâna, încet, şi o atinse pe ceafă, îşi trecu vârfurile aspre ale degetelor peste pielea ei. Ferro îl respinse cu o smucitură din umeri, făcându-l să 1485

se crispeze. Poate că lucrul acela bun dintre ei existase numai în mintea lui, niciodată şi într-a ei. Poate că-l dorise atât de tare încât îşi îngăduise să şi-l imagineze. Se ridică în picioare şi-şi drese glasul. – Nu contează. Am să vin mai târziu, poate. Ferro stătea tot în genunchi, adusă de spate, cu capul lipit de pardoseală. Nici măcar nu se uită la el când ieşi. Moartea nu-i era străină lui Logen Nouădegete. De când se ştia, umblase printre morţi. Privise cadavre arse cu zecile, după bătălia Carleonului, demult. Le văzuse îngropate cu sutele, în valea fără nume din Locurile-Nalte. Călcase pe o colină de oase omeneşti, sub ruinatul Aulcus. Însă nici chiar Sângerosul-Nouă, nici chiar cel mai temut om din Nord, nu mai văzuse vreodată aşa ceva. Leşurile erau stivuite pe marginea străzii largi, în mormane înalte până la piept. Munţi de hoituri îngrămădite, la nesfârşit. Prea multe ca să le ghicească, măcar, numărul. Cineva făcuse o încercare de a le acoperi, dar fără prea multă tragere de inimă. La urma urmei, morţii nu mai ofereau mulţumiri pentru nimic. Bucăţi de pânză ruptă fluturau în vânt, ţinute în loc cu lemne, iar de sub ele atârnau mâini şi picioare fără viaţă. În capătul acela al străzii, câteva statui încă mai rămăseseră în picioare. Regi şi sfetnici de-ai lor, odinioară mândri, chipuri şi trupuri de piatră, zgâriate şi ciuruite, priveau cu tristeţe în jos la rămăşiţele însângerate de la picioarele lor. Destule pentru ca Logen să înţeleagă că aceea era într-adevăr Calea Regală, şi nu nimerise, cine ştie cum, pe tărâmul morţilor. La o sută de paşi distanţă, mai erau numai socluri goale, unul încă mai având deasupra picioarele statuii sparte. În jurul lor se adunase un grup ciudat. Oameni cu înfăţişări veştejite. Undeva, între viaţă şi moarte. Unul stătea aşezat pe un pietroi, uitându-se apatic în gol, pe când îşi smulgea din cap smocuri de păr. Altul tuşea într-o cârpă pătată de sânge. O femeie şi un bărbat zăceau unul lângă altul, fără să privească nicăieri, cu chipurile scofâlcite cât pumnul. Respirau cu scrâşnete scurte şi repezi. Logen nu mai respira nicicum. După încă o sută de paşi, avu impresia că trecea printr-un infern în ruine. Nici urmă de faimoasele statui, clădiri sau orice altceva. În locul lor mai rămăseseră doar maldăre învălmăşite de resturi stranii. Pietre sfărâmate, lemne frânte, fiare răsucite, hârtii, cioburi de sticlă, toate pisate laolaltă şi închegate cu tone de praf şi noroi. Din tot amestecul ieşeau diverse lucruri, rămase în chip ciudat întregi – câte o uşă, câte un scaun, un covor, un platou pictat, faţa zâmbitoare a unei statui. Peste tot, prin acel haos, rătăceau bărbaţi şi femei, mânjiţi cu murdărie, scormonind prin gunoaie, aruncându-le pe fostele străzi, încercând să-şi croiască drum. Salvatori, lucrători, hoţi – cine să ştie? Logen trecu pe lângă un foc de 1486

lemne cât un stat de om, îi simţi sărutarea fierbinte pe obraz. Alături stătea un soldat înalt, cu armura pătată de funingine. – Găsiţi ceva din metal alb, orice? răcnea el la căutători. Tot ce găsiţi, imediat în foc! Carne în metal alb? O ardeţi! Din ordinul Consiliului Închis! După alţi câţiva paşi, Logen văzu un om în vârful uneia dintre cele mai înalte grămezi, chinuindu-se cu o grindă lungă de lemn. Se întoarse s-o apuce mai bine. Nimeni altul decât Jezal dan Luthar. Avea hainele rupte şi murdare, şi chipul stropit cu glod. Nu arăta mai rege decât Logen. Un bărbat masiv se uita spre el, cu braţul prins într-o eşarfă. – Maiestate, e periculos! ciripea el, cu o voce de o subţirime stranie, ca a unei fete. Zău c-ar trebui să… – Nu! Aici e nevoie de mine! Jezal se aplecă peste bârnă, cu venele gâtului ieşindu-i în relief. N-avea cum s-o urnească de unul singur, dar încerca totuşi. Logen rămase privindu-l. – De când o ţine aşa? – De-o zi şi-o noapte, răspunse omul cel masiv, şi nici gând să se oprească. Dintre puţinii oameni pe care i-am găsit vii, aproape toţi au boala asta, continuă el, arătând cu braţul nevătămat spre grupul jalnic de lângă statui. Le cade părul. Unghiile. Dinţii. Se usucă pe picioare. Unii au şi murit deja. Alţii sunt pe drum. Clătină încet din cap. – Ce crimă am săvârşit, ca să merităm o pedeapsă ca asta? – Nu întotdeauna cei vinovaţi au parte de pedepse. – Nouădegete! Jezal se uita la el, luminat din spate de soarele apos. – Tu ai spate puternic! Apucă bârna asta de capătul celălalt! Îi era greu să înţeleagă la ce-ar fi folosit mutarea din loc a unei bârne, în toată nebunia de-acolo. Totuşi, marile călătorii încep cu paşi mărunţi. Aşa-i spunea mereu tatăl său. Prin urmare, se urcă pe grămada de pietre şi lemne care-i alunecau de sub cizme, se săltă în vârf şi rămase acolo, cu privirea în gol. – Pe toţi morţii… Din locul unde stătea, colinele de resturi păreau să se întindă la nesfârşit. Oamenii mişunau peste ele, smucind înnebuniţi rămăşiţele, încercând să le pună în ordine, sau doar stând ca el, năuciţi de proporţiile dezastrului. Un cerc al distrugerii depline, lat de o milă sau chiar mai mult. – Logen, ajută-mă! – Mda… bine… Se aplecă şi-şi vârî mâinile sub capătul grinzii lungi de lemn zgâriat. Doi regi, trăgând de-o bârnă. Regii noroiului. – Gata, trage! Logen se opinti, străpuns de arsura cusăturilor. Încet, simţi cum lemnul se urnea. 1487

– Da!… scrâşni Jezal, printre dinţi. Împreună, ridicară grinda şi o traseră într-o parte, apoi, Jezal se aplecă şi smulse din loc o creangă uscată, dădu în lături un cearşaf sfâşiat… Dedesubt zăcea o femeie, cu capul întors într-o parte. Îşi ţinea braţul rupt în jurul unui copil, cu părul cârlionţat, plin de sânge. – În regulă. Jezal se şterse încet la gură cu dosul mâinii murdare. – În regulă. Asta e. O să-i ducem lângă ceilalţi morţi. Porni mai departe, peste dărâmături. – Tu de colo! Adu aici ranga aia! Şi un târnăcop, să dăm la o parte pietroiul ăsta! Îl punem acolo. Vom avea nevoie de el, mai târziu. La reconstrucţie! Logen îi puse o mână pe umăr. – Jezal, stai. Aşteaptă. Mă cunoşti. – Sigur. Aş vrea să cred că da. – Bine. Atunci, spune-mi ceva. Sunt… Se chinuia să-şi caute cuvintele. – Sunt un… om rău? – Tu? îl privi Jezal, nedumerit. Tu eşti cel mai bun om pe care-l cunosc. Stăteau adunaţi sub un copac frânt, în parc, un grup posomorât. Siluete negre şezând calme, nemişcate, sub norii roşiatici răsfiraţi deasupra, în jurul soarelui care asfinţea. Logen le auzea glasurile încete, în timp ce se apropia. Cuvinte rostite pentru morţi, blânde şi triste. Două duzini de moviliţe de pământ proaspăt săpat, dispuse în cerc, astfel ca toţi să fie egali. Marele Netezitor, cum spun locuitorii dealurilor. Oameni coborâţi în ţărână, şi oameni pronunţând cuvinte. Parcă ar fi fost o scenă din bătrânul Nord, veche, de pe vremea lui Skarling cel Fără Glugă. – … Harding Ursuzul. Niciodată n-am văzut un om mai dibaci cu arcul. Nici măcar o dată. Nu mai ştiu de câte ori mi-a salvat viaţa, şi niciodată n-a aşteptat săi mulţumesc. Poate doar să fac şi eu acelaşi lucru pentru el. Se pare că n-am putut, de data asta. Se pare că nici unul dintre noi n-a putut… Copoiul lăsă cuvântarea neterminată. Câteva capete se întoarseră spre Logen, auzindu-i paşii scrâşnind pe pietriş. – Dacă ăsta nu-i Regele Nordicilor… murmură un glas. – Sângerosul-Nouă însuşi. – Ar trebui să facem o plecăciune, nu? Acum toţi se uitau la el. Le vedea ochii lucind în penumbrele amurgului. Nimic mai mult decât nişte siluete zburlite, greu de deosebit între ele. O adunătură de umbre. O adunătură de stafii, şi întru totul la fel de neprietenoase. – Ai ceva de zis, Sângerosule-Nouă? întrebă cineva, de undeva din spate. – N-aş crede, răspunse el. Faceţi bine ce faceţi. 1488

– N-am avut niciun motiv să venim aici. Câteva mormăieli de încuviinţare. – Nu era lupta noastră, naibii. – Au murit degeaba. Alte bombăneli. – Pe tine-ar trebui să te îngropăm. – Mda, poate. Lui Logen i-ar fi plăcut să lăcrimeze – dar, în schimb, se pomeni zâmbind. Zâmbetul Sângerosului-Nouă. Rânjetul acela pe care-l au hârcile, dincolo de care nu se află decât moarte. – Poate. Dar nu noi alegem cine moare şi cine nu. Numai dacă ne ţine să dăm o mână de ajutor. Şi, pe voi vă ţine? Vă ţine? Tăcere. – Bine, atunci. Cinste lui Harding Ursuzul. Cinste şi celorlalţi morţi, tuturor le vom duce lipsa. Scuipă pe iarbă. – Pe voi, ceilalţi, mă cac. Şi se răsuci în loc, pornind înapoi dincotro venise. În întuneric.

1489

Răspunsuri Atâtea de făcut… Casa Întrebărilor era tot în picioare, şi trebuia să ia cineva hăţurile-n mână. Cine altul s-o facă? Superiorul Goyle? Din păcate, îl împiedică o săgeată în inimă. Cineva trebuia să arunce o privire peste arest şi să ia la întrebări sutele de prizonieri gurkieni, tot mai mulţi capturaţi în fiecare zi, pe măsură ce armata îi împingea pe invadatori înapoi spre Keln. Şi atunci, cine? Practiciana Vitari? A părăsit Uniunea pentru totdeauna, cu copiii după ea. Trebuia să examineze cineva trădarea Lordului Brock. Să-l scoată la lumină şi să-i dezgroape pe complicii lui. Să facă arestări şi să obţină mărturisiri. Şi altcineva, cine ar mai fi acum? Arhilectorul Sult? Vai de mine, nu! Glokta se târî spre uşă, cu cei câţiva dinţi dezveliţi din cauza nesfârşitelor dureri de picioare. O decizie inspirată, cel puţin, aceea a mutării în partea de est a Agriontului. S-ar cuveni să fim recunoscători pentru mărunţişurile vieţii – cum ar fi, un loc unde să-ţi odihneşti epava făcută ferfeniţă. Fără îndoială, vechea mea locuinţă leneveşte acum sub o mie de tone de moloz, la fel ca tot ce-a mai rămas din… Uşa nu era închisă bine. O împinse cât putea de uşor, şi se deschise scârţâind, lăsând lumina slabă a lămpii să se reverse pe coridor, ca o fâşie portocalie peste podelele prăfuite, peste capătul bastonului şi vârful unei ghete mânjite cu noroi. N-am lăsat nicio uşă descuiată, şi în niciun caz vreo lampă aprinsă. Limba îi lunecă nervoasă peste gingiile goale. Un vizitator, aşadar. Unul nepoftit. Să intru şi să-i urez bun-venit în odăile mele? Ochii i se abătură lateral, spre umbrele de pe coridor. Sau s-o iau la fugă? Aproape că zâmbea, în timp ce-şi târşâia picioarele peste prag, cu bastonul în faţă, urmat de piciorul drept, apoi şi de stângul, târât dureros în urmă. Oaspetele lui Glokta stătea aşezat lângă fereastră, în lumina singurei lămpi, care-i scălda trăsăturile aspre, cu umbre reci adunate în adânciturile feţei. Tabla cu pătrate stătea în faţa lui, aşa cum o lăsase Glokta, iar piesele aruncau umbre prelungi peste lemnul caroiat în alb şi negru. – Ei, Superior Glokta, te aşteptam. Şi eu pe tine. Glokta şchiopătă spre masă, zgâriind cu bastonul podelele neacoperite. Cu tot atâta tragere de inimă ca un om care şontâcăie spre eşafod. Mă rog… Nimeni nu-l păcăleşte pe călău la nesfârşit. Poate că vom afla nişte răspunsuri, cel puţin, înainte de sfârşit. Visul meu dintotdeauna a fost să fiu bine informat. Încet, foarte încet, se lăsă gemând pe scaunul liber. – Am plăcerea să mă adresez Maestrului Valint sau Maestrului Balk? – Amândurora, fireşte, zâmbi Bayaz. 1490

Glokta îşi învălui cu limba unul dintre puţinii dinţi rămaşi, apoi şi-o retrase cu un ţocăit slab. – Şi cărui fapt îi datorez această copleşitoare cinste? – Am spus, nu-i aşa, în ziua când am vizitat Casa Creatorului, că ar trebui să avem o discuţie la un moment dat? O discuţie despre ce doresc eu şi despre ce doreşti dumneata? Momentul acela a sosit. – O, ce zi voioasă. Întâiul dintre Magi îl privea, cu aceeaşi expresie în ochii lui strălucitori cu care s-ar fi uitat la un gândac interesant. – Trebuie să recunosc că mă fascinezi, Superiorule. Viaţa dumitale ar părea să fie absolut insuportabilă. Şi totuşi, te lupţi din răsputeri să rămâi viu. Cu toate armele şi stratagemele. Pur şi simplu refuzi să mori. – Sunt gata să mor, îi susţinu Glokta privirea, deloc intimidat. Dar refuz să pierd. – Oricare ar fi costul, hmm? Suntem de aceeaşi speţă, dumneata şi cu mine, o speţă rară, într-adevăr. Înţelegem ce trebuie să se facă, şi nu ne codim s-o facem, indiferent de orice sentimente. Îţi mai aminteşti de Lordul Cancelar Feekt, desigur. Dacă-mi arunc gândurile foarte departe în urmă… – Cancelarul de Aur? Se zice că a condus Consiliul Închis timp de patruzeci de ani. Se zice că el conducea şi Uniunea. Aşa spunea Sult. Spunea că moartea lui a lăsat un gol, pe care erau dornici să-l umple atât el cât şi Marovia. Atunci a început dansul ăsta urât, pentru mine. Cu o vizită de la Arhilector, cu confesiunea vechiului meu prieten Salem Rews, cu arestarea lui Sepp dan Teufel, Maestrul Monetăriilor… Bayaz îşi plimbă un deget gros peste piesele de pe tabla de joc, ca şi cum şi-ar fi calculat următoarea mutare. – Am avut o înţelegere, Feekt şi cu mine. Eu l-am făcut să fie puternic. El m-a slujit cu desăvârşire. Feekt… fundamentul pe care se baza naţiunea… te-a slujit pe tine? Mă aşteptam la iluzii de grandoare, dar asta le întrece pe toate. – Vrei să înţeleg că ai controlat Uniunea în tot acel timp? Bayaz pufni. – De când am închegat-o cu forţa, pe vremea lui Harod cel Mare, aşa-numitul. Uneori, a fost necesar să dau şi eu câte o mână de ajutor, ca în criza asta, cea mai recentă. Dar, de cele mai multe ori, m-am ţinut la distanţă – în culise, cum s-ar zice. – Aerul e cam înăbuşitor acolo, îmi imaginez. – Un rău necesar, luciră dinţii albi ai Magului în lumina lămpii. Oamenilor le place să privească spectacolele de marionete drăguţe, Superiorule. O clipă doar dacă-l zăresc pe păpuşar, pot fi foarte tulburaţi. Păi, s-ar putea chiar să observe, 1491

dintr-odată, sforile legate de propriile lor mâini. Sult a întrezărit ceva, în culise, şi uită-te numai câte necazuri ne-a pricinuit tuturor. Răsturnă una dintre piese, care căzu pe o parte, legănându-se apoi încet încoace şi-ncolo. – Să zicem că eşti într-adevăr Marele Arhitect, şi ne-ai dăruit… Glokta arătă cu mâna spre fereastră. „Pogoane întregi de ruine fermecătoare.” – … toate astea. De ce atâta generozitate? – Nu din motive întru totul altruiste, trebuie să recunosc. Khalul îi convinsese pe gurkieni să lupte pentru el. Până şi cel mai mare dintre generali are nevoie de oameni mărunţi, ca să păstreze poziţiile. Absent, împinse înainte una dintre cele mai mici piese. – Până şi cel mai iscusit războinic are nevoie de armură. Glokta îşi răsfrânse buza de jos. – Dar pe urmă Feekt a murit, iar dumneata ai rămas gol. – Gol ca un nou-născut – la vârsta mea!… oftă prelung Bayaz. Şi pe-o vreme cât se poate de urâtă, cu Khalul pregătindu-se pentru război. Ar fi trebuit să pregătesc mai repede un succesor convenabil, dar eram cu gândurile în altă parte, adâncit în cărţile mele. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atât trec anii mai repede. E uşor să uiţi ce iute mor oamenii. Şi ce uşor… – Moartea Cancelarului de Aur a lăsat un vid în urma lui, mormăi Glokta, chibzuind adânc. Sult şi Marovia au văzut o ocazie de a prelua puterea, ca să-şi avanseze propriile idei despre felul cum ar fi trebuit să fie naţiunea. – Nişte idei excepţional de neghioabe, după cum s-a văzut. Sult voia să se întoarcă într-un trecut imaginar, unde toţi stăteau la locurile lor şi făceau mereu numai ce li se spunea – iar Marovia? Ha! Marovia voia să pişe puterea la cheremul poporului. Voturi? Alegeri? Vocea omului de rând? – A exprimat asemenea concepţii… – Sper că şi dumneata ai exprimat dispreţul corespunzător. Putere pentru popor? se strâmbă Bayaz. Oamenii de rând numai de-aşa ceva n-au chef. N-o înţeleg. Şi dac-ar avea-o, ce dracu’ să facă cu ea? Oamenii sunt ca nişte copii. Sunt nişte copii. Au nevoie de cineva care să le spună ce să facă. – Cineva ca dumneata, presupun? – Cine altul ar fi mai potrivit? Marovia s-a gândit să mă folosească pentru planurile lui meschine, şi tot timpul m-am folosit eu de el. În timp ce se dondănea cu Sult pentru firimituri, partida era deja câştigată. O mutare pe care o pregătisem cu câtva timp în urmă. Încet, Glokta dădu din cap. – Jezal dan Luthar. Micul nostru bastard. – Prietenul dumitale şi al meu. 1492

Dar un bastard nu e de niciun folos, decât dacă… – Prinţul de Coroană Raynault stătea în drum. Magul răsturnă încă o piesă, care se rostogoli încet de pe tablă, căzând pe masă cu un ţăcănit. – Discutăm despre evenimente mari. E inevitabil să survină şi unele pierderi. – Vorbeşti de parcă l-ar fi omorât un Mâncător. – A, păi, aşa a şi fost, ridică Bayaz o privire fudulă, din umbră. Nu toţi cei care încalcă A Doua Lege îl servesc pe Khalul. Ucenicul meu, Yoru Sulfur, a agreat dintotdeauna un dumicat, două. Şi clănţăni din dinţii săi albi şi regulaţi. – Înţeleg. – Aşa-i la război, Superiorule. În război trebuie să te foloseşti de orice armă. Scrupulozitatea e o nebunie. Mai rău: e laşitate. Dar uite cui îi ţin eu predici. N-ai dumneata nevoie de lecţii despre lipsa de scrupule. – Într-adevăr. Le-am învăţat cu cuţitul, în închisorile Împăratului, şi de-atunci le practic întruna. Bayaz împinse uşor înainte încă o piesă. – Un om de mare folos, Sulfur. Un om care a acceptat de mult cerinţele necesităţii şi stăpâneşte disciplina schimbării formelor. El era străjerul care plângea lângă uşa Prinţului Raynault. Paznicul care a doua zi se pierduse fără urmă… – Un petic de material luat din dormitorul Emisarului, murmură Glokta. O pată de sânge pe roba lui. Şi astfel, un om nevinovat s-a urcat pe eşafod şi a izbucnit războiul între Gurkhul şi Uniune. Două obstacole înlăturate uşor, dintr-o mişcare scurtă de mătură. – Pacea cu gurkienii nu convenea scopurilor mele. A fost o neglijenţă din partea lui Sulfur să lase nişte probe aşa de cusute cu aţă albă. Dar, la drept vorbind, nici nu se aştepta să te intereseze adevărul, când aveai la îndemână o explicaţie atât de comodă. Glokta dădu din cap, încet, în timp ce prin minte evenimentele i se conturau tot mai limpede. – A auzit despre investigaţiile mele de la Severard, şi am primit o vizită fermecătoare din partea cadavrului dumitale ambulant, Mauthis, care mi-a spus că fie mă opresc, fie mor. – Întocmai. Cu alte ocazii, Yoru a apărut sub un chip diferit, spunându-şi Tăbăcarul, pentru a incita nişte ţărani la un comportament foarte necuviincios, continuă Bayaz, examinându-şi unghiile. Totuşi, numai pentru o cauză nobilă, Superiorule.

1493

– Ca să-ţi poleiască dumitale cu glorie cea mai nouă marionetă. S-o aducă în graţiile poporului. Să-l familiarizeze pe Luthar cu nobilii, cu Consiliul Închis. Dumneata ai fost sursa tuturor zvonurilor. – Fapte de eroism în vestul ruinat? Jezal dan Luthar? pufni Bayaz. Nu făcea decât să se smiorcăie că tot plouă. – Uluitor, ce palavre sunt în stare idioţii să creadă, dacă le strigi destul de tare. Şi ai mai măsluit şi Turnirul. – Ai observat-o şi pe-asta? se lăţi zâmbetul lui Bayaz. Sunt impresionat, Superiorule, cum nu se poate mai impresionat. În tot acest timp, pe dibuite, te-ai apropiat foarte mult de adevăr… Şi totuşi, eşti atât de departe… – N-aş avea de ce să mă simt prost. Am multe avantaje de partea mea. Şi Sult bâjbâia spre răspunsuri, în ultima vreme, dar era mult prea târziu. Am bănuit din primul moment cam ce punea la cale. – De-asta mi-ai cerut să-l investighez? – Faptul că nu mi-ai îndeplinit cererea până în ultimul moment mi-a adus o oarecare nemulţumire. – Poate dacă mă rugai frumos o făceam mai repede. Ar fi fost înviorător, cel puţin. – Regret că am ajuns într-o poziţie dificilă. Aşa se întâmplă când ai prea mulţi stăpâni. – Totuşi, nu mai e cazul, hmm? Am fost aproape dezamăgit când am aflat cât de limitate erau studiile lui Sult. Sare, lumânări şi incantaţii? Jalnic de adolescentin. Suficient ca să aducă sfârşitul prematur al acelui aşa-zis democrat de Marovia, eventual, dar nimic care pentru mine să însemne cea mai mică ameninţare. Glokta se încruntă spre tabla de joc. Sult şi Marovia. Cu toată inteligenţa lor, cu toată puterea lor, mica gâlceavă dintre ei n-a însemnat nimic. Nu erau decât nişte piese mici în tot jocul ăsta. Atât de mici, încât nici măcar nu bănuiau cât de întinsă era cu adevărat tabla. Ceea ce-nseamnă că eu sunt… ce? Un fir de praf între pătrate, în cel mai bun caz. – Şi cu misterioasa vizitatoare din odăile dumitale, în ziua când te-am cunoscut, ce-a fost? O vizitatoare care a venit şi în odăile mele, poate? O femeie, una rece… Riduri furioase brăzdară fruntea lui Bayaz. – O greşeală din tinereţe. Nu vei mai vorbi despre asta. – A, bine, cum porunceşti. Şi Marele Profet Khalul? – Războiul va continua. Pe alte câmpuri de luptă şi cu alţi ostaşi. Dar aceasta va fi ultima bătălie purtată cu armele trecutului. Magia se scurge din lumea noastră. Lecţiile Vechiului Timp se pierd în tenebrele istoriei. Trăim zorii unei epoci noi. 1494

Magul făcu o mişcare neglijentă cu mâna, şi ceva se ivi în aer, căzu în mijlocul tablei de joc şi se învârti ca un titirez până se răsturnă pe-o parte, cu sunetul inconfundabil al banilor ce se rostogolesc. O monedă de cincizeci de mărci, din aur, lucind cald şi binevoitor în lumina lămpii. Glokta fu cât pe ce să izbucnească în râs. O, chiar şi acum, chiar şi aici, ajungem mereu la asta. Toate au preţul lor. – Banii au adus istoria în războiul ăla necopt al Regelui Guslav cu gurkienii, continuă Bayaz. Banii au unificat Consiliul Deschis înapoia regelui bastard. Banii l-au adus pe Ducele Orso în goana mare să-şi apere fiica şi au înclinat balanţa în favoarea noastră. Şi toţi erau numai banii mei. – Banii mi-au dat şi mie posibilitatea să ţin Dagoska atâta timp. – Şi ştii ai cui erau. Cine-ar fi crezut? Mai degrabă întâiul dintre creditori, decât Întâiul dintre Magi. Consiliul Deschis şi Închis, oameni de rând şi regi, negustori şi torţionari, toţi prinşi într-o plasă de aur. O plasă a datoriilor, a minciunilor, a secretelor, cu fiecare fir prins la locul potrivit, ca să cânte pe ele un maestru al harpei. Şi cum rămâne cu bietul Superior Glokta, bufonul împiedicat? Există vreun loc şi pentru nota lui amărâtă, în muzica asta dulce? Sau mi se va cere să achit datoria vieţii mele? – Cred că ar trebui să te felicit pentru cum ţi-ai jucat cartea, mormăi amar Glokta. – Eh, făcu Bayaz un gest indiferent. Silirea unei adunături de primitivi să se unească sub cretinul ăla de Harod, forţându-i apoi să se poarte ca nişte oameni civilizaţi… Menţinerea Uniunii întreagă, pe parcursul războiului civil, şi aducerea nătărăului de Arnault pe tron… Îndrumarea laşului de Casamir să cucerească Englia… Alea au fost cărţi bine jucate. Asta e o nimica toată. Ţin în mână toate atuurile, şi întotdeauna le voi ţine. Am… Încep să mă satur. – Şi bla-bla-bla, bla-bla de căcat. Duhoarea îngâmfării devine sufocantă. Dacă vrei să mă omori, fă-mă scrum în clipa asta şi să terminăm odată, dar, pentru numele morţilor, nu mă mai supune lăudăroşeniilor tale. Rămaseră nemişcaţi mult timp, privindu-se în tăcere peste masa cufundată în întuneric. Timp suficient pentru ca piciorul lui Glokta să înceapă să tremure, ochiul să i se zbată, gura ştirbă să se usuce ca deşertul. Dulce anticipare. O să se întâmple acum? O să… – Să te omor? întrebă blajin Bayaz. Şi să mă lipsesc de atoatebiruitorul dumitale simţ al umorului? Nu acum. – Atunci… de ce mi-ai dezvăluit jocul pe care-l faci? – Fiindcă în curând am să plec din Adua, se aplecă Magul înainte, cu chipul apărându-i în lumină. Fiindcă e necesar să înţelegi unde se află puterea, şi unde va 1495

fi întotdeauna. Este necesar ca dumneata, spre deosebire de Sult, spre deosebire de Marovia, să ai o perspectivă corectă. Este necesar… dacă vrei să mă slujeşti. – Să te slujesc? Mai curând aş petrece doi ani în bezna aia plină de putoare, mai degrabă miaş face piciorul carne tocată. Mai degrabă aş lăsa să-mi fie smulşi dinţii din gură. Dar, de vreme ce pe toate astea le-am făcut deja… – Vei primi sarcina pe care a deţinut-o cândva Feekt. Sarcina pe care au mai avut-o vreo zece oameni mari înaintea lui. Vei fi reprezentantul meu, aici, în Uniune. Vei administra Consiliul Închis, Consiliul Deschis şi pe prietenul nostru comun, regele. Îi vei asigura moştenitori. Vei menţine stabilitatea. Pe scurt, vei supraveghea tabla de joc, în lipsa mea. – Dar restul Consiliului Închis niciodată nu va… – Cu cei rămaşi în viaţă s-a vorbit deja. Se vor pleca în faţa autorităţii dumitale. Aflată sub a mea, fireşte. – Şi cum am să… – Vom ţine legătura. Frecvent. Prin oamenii mei de la bancă. Prin ucenicul meu, Sulfur. Prin alte mijloace. Le vei afla. – Cred că nu prea am de ales. – Numai dacă poţi achita milionul de mărci pe care ţi l-am împrumutat. Plus dobânzile. Glokta se bătu pe pieptarul cămăşii. – La naiba. Mi-am lăsat punga la birou. – Atunci, mă tem că n-ai de ales. Dar de ce m-ai refuza? Îţi ofer şansa de a mă ajuta să făuresc o eră nouă. Să-mi îngrop mâinile pân’ la cot în treburile tale murdare. – De a fi un om mare. Cel mai mare dintre toţi oamenii. Să încalec Consiliul Închis ca un colos schilod. – De a-ţi lăsa efigia sculptată în piatră, pe Calea Regală. Unde hidoşenia sa poate face copiii să plângă. După ce vor fi date la o parte dărâmăturile şi hoiturile, desigur. – De a cârmui mersul unei naţiuni. – Sub poruncile dumitale. – Evident. Nimic nu e pe gratis, ştii bine asta. Magul dădu iar din mână şi ceva se rostogoli zăngănind pe tabla cu pătrate. Se opri în faţa lui Glokta, lucind auriu. Inelul Arhilectorului. De-atâtea ori m-am aplecat să sărut acest giuvaier… Cine-ar fi visat că l-aş putea purta şi eu, într-o zi? Îl ridică, întorcându-l gânditor între degete. Şi astfel, scap în fine de un stăpân tenebros, numai pentru a mă pomeni cu lesa în mâna altuia, pe departe mai tenebros şi mai puternic. Dar am de ales? Are cu adevărat de ales oricare dintre noi? Îşi puse inelul pe deget. Marea piatră strălucea în lumina lămpii, cu

1496

scânteieri purpurii. Din mort, am ajuns cel mai mare din tot ţinutul – şi numai într-o singură seară. – Mi se potriveşte, murmură Glokta. – Desigur, Eminenţa Voastră. Am ştiut asta dintotdeauna.

1497

Răniţii West se trezi din somn cu o tresărire şi încercă să se salte în şezut. Durerea îi străbătu un picior, pieptul, braţul drept – şi rămase acolo, pulsând. Se lăsă la loc pe spate, gemând, cu privirea în tavan. Un tavan boltit de piatră, acoperit cu umbre adânci. Acum, de peste tot se furişau spre el sunete. Mormăieli şi scâncete, tusete şi suspine, gâfâieli iuţi, mârâituri încete. Câte un ţipăt de durere. Glasuri în parte omeneşti, în parte animalice. O voce scheuna gutural de undeva din stânga, la nesfârşit, ca un şobolan care zgârie peretele: – Nu mai văd… Vânt afurisit… Nu văd nimic… Unde sunt?… E cineva…? Nu mai văd… West înghiţi în sec, simţind cum durerea se înteţea. Şi în spitalele din Gurkhul se auziseră asemenea sunete, când venise să-i viziteze pe soldaţii răniţi din compania lui. Îşi amintea duhoarea şi zarva din acele corturi oribile, nefericirea oamenilor culcaţi în ele şi, mai presus de orice, dorinţa irezistibilă de a pleca şi de a face parte dintre cei sănătoşi. Dar îi era deja îngrozitor de limpede că de data asta plecarea n-avea să mai fie chiar atât de uşoară. Era unul dintre răniţi. O specie diferită, dezgustătoare şi vrednică de dispreţ. Oroarea i se infiltra încet prin trup, amestecându-se cu durerea. Cât de grav rănit era? Mai avea toate membrele? Încercă să-şi mişte degetele de la mâini, de la picioare, şi strânse din dinţi când durerea din braţ şi picior deveni şi mai puternică. Tremurând, îşi ridică o mână în dreptul feţei, întorcând-o pe toate părţile. În lumina slabă, părea nevătămată, cel puţin, dar era singurul membru pe care putea să şi-l mişte, şi până şi asta-l costa un efort zdrobitor. Panica îi luneca în sus prin gât, înecându-l. – Unde sunt…? Vânt afurisit… Nu mai văd… Ajutor… Ajutor… Unde sunt? – Taci dracu’ din gură! strigă West, dar cuvintele i se frânseră în gâtlejul uscat. Nu ieşi decât o tuse găunoasă, care-i făcu iar coastele să ia foc. – Şşş… O atingere uşoară pe piept. – Nu te mişca. Deasupra lui se ivi un chip. Faţa unei femei, i se păru, cu păr blond, dar o vedea ca prin ceaţă. Închise ochii şi renunţă să mai încerce. Oricum nu prea părea să conteze. Simţi ceva pe buze – gura unei sticle. Bău cu sete, bolborosind, şi simţi cum apa rece îi curgea pe grumaz. – Ce s-a întâmplat? horcăi el. – Ai fost rănit. 1498

– Ştiu asta. Vreau să zic… în oraş… Vântul… – Nu ştiu. Nu cred că ştie cineva. – Am învins? – Cred că… gurkienii au fost alungaţi, da. Avem însă mulţi răniţi. Şi mulţi morţi. Încă o sorbitură de apă. De data asta, reuşi s-o înghită fără să se înece. – Cine eşti? – Mă numesc Ariss. Dan Kaspa. – Ariss… îşi scotoci West memoria. L-am cunoscut pe vărul tău. L-am cunoscut bine… un om de treabă. Mereu vorbea despre… cât eşti de frumoasă. Şi bogată, murmură el, vag conştient că n-ar fi trebuit s-o spună, dar neputând să-şi oprească gura. Foarte bogată. A murit. În munţi. – Ştiu. – Ce faci aici? – Încerc să ajut răniţii. Acum ar fi mai bine să dormi, dacă… – Sunt întreg? O pauză. – Da. Dormi acum, dacă poţi. Faţa femeii se împăienjeni, iar West îşi lăsă ochii să se închidă. Încet, zgomotele suferinţelor din jurul lui se stinseră. Era întreg. Totul avea să fie bine. Cineva stătea lângă patul lui. Ardee. Sora sa. Clipi din ochi, îşi mişcă gura plină de acreală, nesigur un moment unde se afla. – Visez? Ardee întinse mâna şi-şi împlântă unghiile în braţul lui. – Au! – Un vis care te doare, mm? – Nu, fu el nevoit să recunoască. Sunt treaz. Sora sa arăta bine. Mult mai bine decât ultima oară când o văzuse, cu siguranţă. În primul rând, nu avea sânge pe faţă. Nicio expresie de ură dezgolită nu avea. Părea doar gânditoare, încruntată. West încercă să se salte în capul oaselor, nu reuşi şi se lăsă la loc pe pernă. Ardee nu se oferi să-l ajute. Nici nu se aşteptase. – Cât de rău e? o întrebă. – Nimic grav, se pare. Un braţ rupt, câteva coaste şi un picior învineţit, aşa mi-au spus. Nişte tăieturi pe faţă, care s-ar putea să-ţi lase o cicatrice, două, dar în fond eu am moştenit toată frumuseţea familiei. West pufni în râs, iar durerea din piept îl făcu să se strâmbe. – Destul de adevărat. Şi creierii.

1499

– Să nu te simţi prost din cauza asta. Mi i-am folosit ca să realizez monumentalul succes al vieţii mele pe care-l vezi în faţa ta. Genul de izbândă la care tu, ca Lord Mareşal al Uniunii, nu poţi decât să visezi. – Nu… şuieră el, strângându-şi mâna teafără pe coaste. Mă doare. – Nu mai puţin decât meriţi. Râsul lui se opri într-un bolborosit scurt, şi câteva clipe rămaseră tăcuţi, uitându-se unul la altul. Până şi atâta lucru era greu. – Ardee… începu el din nou, cu glasul abia ieşind din gâtlejul îndurerat. Poţi să… mă ierţi? – Te-am şi iertat. Din prima clipă când am aflat că ai murit. Încerca să zâmbească, se vedea bine. Totuşi, încă mai avea acea grimasă de furie. Probabil ar fi preferat să-şi înfigă braţele în obrazul lui, nu în braţ. O clipă, aproape îi păru bine că era rănit. Aşa, o obliga să se poarte blând cu el. – E foarte bine că nu eşti. Mort, vreau să zic… Întoarse capul, privind încruntată peste umăr. Într-un capăt al pivniţei prelungi se stârnise agitaţie. Glasuri ridicate, bocănit de paşi în armuri. – Regele! exclamară toţi cei din apropiere, emoţionaţi. Iar vine regele! În paturile din jur, oamenii întoarseră capetele, se săltară în coate. O surescitare nervoasă se răspândea de la unul la altul. – Regele?… şopteau răniţii, cu expresii neliniştite, în aşteptare, ca şi cum ar fi avut privilegiul de a asista la o apariţie divină. Prin zona umbrită de la capătul culoarului mergeau încet câteva siluete. West făcu un efort să le distingă, dar nu putea vedea mai mult decât lucirile metalice, în întuneric. Cea mai apropiată se opri în dreptul unui rănit, la câteva paturi distanţă. – Te tratează bine? întrebă un glas – ciudat de familiar, ciudat de diferit. – Da, domnule. – Ai nevoie de ceva? – Sărutarea unei femei de treabă? – Ţi-aş dărui-o cu plăcere, dar mă tem că eu nu sunt decât un rege. Noi suntem mult mai neinteresanţi decât femeile de treabă. Câţiva râseră, deşi nu era amuzant deloc. West bănuia că râsul oamenilor la glumele nesărate era unul dintre avantajele statutului de monarh. – Altceva? – Poate… poate încă o pătură, domnule. Aici se face cam frig noaptea. – Desigur. Umbra făcu un semn cu degetul mare spre un om din spatele său. Lordul Hoff, îl recunoscu West, care se ţinea la o distanţă respectuoasă. – Câte o pătură în plus pentru toţi oamenii de-aici. Lordul Şambelan, acel înfricoşător tartor al camerei de audienţe, dădu umil din cap, ca un copil muştruluit. Regele se îndreptă de spate şi ieşi la lumină.

1500

Jezal dan Luthar, desigur – şi totuşi, ar fi fost greu de crezut că era acelaşi om; nu numai datorită mantiei luxoase tivite cu blană şi cercului de aur de pe cap. Părea mai înalt. Tot chipeş, dar nu mai arăta ca un tinerel. O cicatrice adâncă, pe obrazul bărbos, îi dădea un aer de putere. Grimasa arogantă devenise o expresie încruntată, poruncitoare. În locul umbletului ţanţoş şi nepăsător, acum avea un mers hotărât. Înainta încet pe culoarul dintre paturi, vorbind cu fiecare om, apăsându-le mâinile, mulţumindu-le, făgăduindu-le ajutor. Nimeni nu era trecut cu vederea. – Ura pentru rege! bolborosi cineva printre dinţi. – Nu! Nu. Uralele trebuie să fie pentru voi, vitejii mei prieteni! Voi, care aţi făcut sacrificii în numele meu. Vouă vă datorez totul. Numai cu ajutorul vostru au fost înfrânţi gurkienii. Numai cu ajutorul vostru am putut salva Uniunea. Eu nu uit niciodată o datorie, vă dau cuvântul meu! West îl privea cu ochi mari. Indiferent cine era personajul acela straniu care semăna atât de mult cu Jezal dan Luthar, vorbea ca un suveran. Aproape că simţea imboldul ridicol de a se da jos din pat, ca să îngenuncheze. Un rănit tocmai încerca să facă acelaşi lucru, în timp ce regele trecea pe lângă patul lui. Jezal îl opri, punându-i blând o mână pe piept, zâmbi şi-l bătu pe umăr, ca şi cum toată viaţa ar fi alinat răniţii, în loc de a se îmbăta prin taverne cu ceilalţi ofiţeri, plângându-se de sarcinile mărunte care i se dădeau. Se apropie şi-l văzu pe West, în patul lui. Chipul i se lumină, deşi zâmbetul dădea la iveală un dinte lipsă. – Collem West! rosti el, grăbind pasul. Pot spune sincer că în viaţa mea nu mam bucurat mai mult să te văd la faţă. – Ăăă… începu West să-şi mişte gura, fără a şti ce să răspundă. Jezal se întoarse spre sora lui. – Ardee… Sper că eşti bine. – Da. Altceva nu spuse. Se priviră lung, intens, preţ de câteva clipe stânjenitoare, fără o vorbă. Lordul Hoff privi încruntat spre rege, apoi spre West, apoi spre Ardee. Se strecură cumva între cei doi. – Maiestatea Voastră, ar trebui să… Fără efort, Jezal îl făcu să tacă, ridicând doar mâna. – Am încredere că în curând mi te vei alătura în Consiliul Închis, West. Am nevoie de un chip prietenos acolo, drept să-ţi spun. Ca să nu mai zic şi de un bun sfătuitor. Întotdeauna ai fost o mină nesecată de sfaturi bune. Şi niciodată nu ţi-am mulţumit pentru asta. Ei bine, acum pot să-ţi mulţumesc. – Jezal… Adică, vreau să zic, Maiestate…

1501

– Nu, nu. Pentru tine voi rămâne mereu Jezal, sper. O să ai o cameră în palat, desigur. O să-l ai la dispoziţie pe medicul regal. Tot ce se poate face. Ocupă-te de asta, te rog, Hoff. Lordul Şambelan făcu o plecăciune. – Fireşte. Toate se vor aranja. – Bun. Bun. Mă bucur că eşti bine, West. Nu-mi pot permite să te pierd. Dădu din cap spre el şi spre sora lui. Apoi, se întoarse şi porni mai departe, apăsând mâini şi rostind cuvinte blânde. La trecerea lui, părea să se răspândească în jur o aură de speranţă. În urmă, se lăsa deznădejdea. Zâmbetele se ştergeau. Capetele oamenilor cădeau la loc pe perne, cu feţele înceţoşate de durere. – Responsabilitatea pare să-i fi priit, murmură West. E aproape de nerecunoscut. – Cât crezi c-o să dureze? – Mi-ar plăcea să sper că va rămâne aşa, dar la o adică eu am fost toată viaţa un optimist. – Asta-i bine, replică Ardee, urmărindu-l cu privirea pe magnificul rege al Uniunii cum se îndepărta, printre răniţii care se întindeau din paturi ca să-i atingă o clipă mantia. Măcar unul dintre noi poate fi aşa. – Domnule Mareşal West! – Jalenhorm. Mă bucur să te văd. West îşi dădu la o parte păturile cu mâna sănătoasă, îşi trase picioarele peste marginea patului şi, cu o strâmbătură de durere, se ridică în şezut. Uriaşul se apropie şi-i strânse mâna, apoi îl bătu pe umăr. – Arătaţi bine! – Cu fiecare zi, tot mai bine, răspunse West, zâmbind vag. Armata mea ce face? – Cam bâjbâie, fără dumneavoastră. Kroy ţine lucrurile în ordine. Generalul nu-i un om chiar aşa de rău, după ce te obişnuieşti cu el. – Dacă zici tu… Câţi oameni am pierdut? – Încă e greu de spus. Situaţia e cam haotică. Lipsesc companii întregi. Unităţi improvizate continuă să-i fugărească pe gurkienii răzleţi, prin regiunile din jur. Nu cred că vom şti niciun număr precis, pentru încă o bucată de vreme – sau… vreodată. Toţi au suferit pierderi, dar regimentul nouă e cel care a luptat în capătul de vest al Agriontului. L-a lovit în plin… Îşi căută cuvintele. – … chestia aia. West se încruntă. Îşi amintea coloana aceea neagră de rămăşiţe învârtindu-se, de la pământul răscolit până la vârtejul norilor de pe cer. Resturile care-i biciuiau pielea, urletul vântului în jurul său. – Ce era… chestia aia? 1502

– Al naibii să fiu dacă ştiu, clătină din cap Jalenhorm. Al naibii dacă ştie cineva. Dar se zvoneşte că a avut şi Bayaz, cumva, un amestec. Jumătate din Agriont e în ruine, şi abia au început să strângă molozul. N-aţi mai văzut în viaţa dumneavoastră aşa ceva, vă dau cuvântul meu. O mulţime de morţi, peste tot. Cadavre îngrămădite la loc deschis… Trase adânc aer în piept. – Şi-n fiecare zi mor alţii şi alţii. Mulţi oameni s-au îmbolnăvit. Se cutremură. – Ce mai… boală… – Molimele merg mereu mână-n mână cu războiul. – Ca asta, nu. Sute de cazuri, de-acum. Unii mor într-o zi, aproape sub ochii tăi. Altora le ia mai mult. Se usucă până rămân numai piele şi os. Săli întregi s-au adunat. Numai duhoare şi nicio speranţă. Dar nu trebuie să vă faceţi griji pentru asta, încheie el, ridicându-se. Acum trebuie să plec. – Deja? – O vizită pe fugă, domnule. Ajut la pregătirea funeraliilor lui Poulder, vă vine să credeţi? E îngropat cu onoruri de stat, la ordinul regelui… adică, al lui Jezal. Jezal dan Luthar. Îşi umflă obrajii. – Ciudată treabă. – Cea mai ciudată. – Atâta vreme… Un fiu de rege, drept în mijlocul nostru. Ştiam eu că trebuia să fie un motiv pentru care era aşa de-al naibii de dibaci la cărţi. Îl bătu pe West din nou pe umăr. – Mă bucur să văd că arătaţi aşa de bine, domnule. Ştiam eu că n-au să vă poată ţine la pat mult timp! – Vezi să nu dai de necazuri! strigă West după el, în timp ce pornea spre uşă. – Întotdeauna! răspunse cu un zâmbet uriaşul, închizând uşa în urma lui. West îşi luă bastonul de lângă pat şi se ridică în picioare, scrâşnind din dinţi. Porni cu greu pe pardoseala cu dale pătrate, pas cu pas, chinuitor, până la fereastră, unde se opri în lumina soarelui de dimineaţă. Privind în jos, spre grădinile palatului, îi venea greu să creadă că avusese loc vreun război, că încă mai existau prin jur întinderi de ruine şi mormane de morţi. Peluzele erau tunse cu grijă, pietrişul bine greblat. Ultimele câteva frunze veştede căzuseră din copaci, lăsând goale crengile negre, cu coaja netedă. Când pornise spre Englia, era toamnă. Chiar se putea să fi trecut de-atunci doar un an? Supravieţuise din patru mari bătălii, un asediu, o ambuscadă şi o amestecătură sângeroasă. Asistase la un duel pe viaţă şi pe moarte. Se aflase în mijlocul unor evenimente epocale. Scăpase cu bine după un marş de sute de mile prin cumplita iarnă din Englia. Îşi găsise camarazi noi, în locuri neaşteptate, şi văzuse prieteni murind sub ochii lui. Burr, Kaspa, Cathil, Treicopaci, toţi înapoi 1503

în ţărână, cum spuneau nordicii. Privise moartea în faţă, şi le-o adusese altora. Îşi mişcă braţul rănit în eşarfă, incomod. Îl ucisese cu mâinile lui pe moştenitorul tronului Uniunii. Şi, printr-un noroc vecin cu imposibilul, urcase într-unul dintre cele mai înalte posturi ale ţării. Un an plin. Iar acum, se terminase. Avea linişte, într-un fel. Oraşul zăcea în ruine, fiecare om trebuia să-şi facă treaba, dar el merita puţină odihnă. Cu siguranţă, nimeni nu l-ar fi condamnat pentru asta. Probabil, putea insista ca Ariss dan Kaspa să-l îngrijească până la însănătoşire. O infirmieră bogată şi frumoasă părea tocmai lucrul de care avea nevoie… – N-ar trebui să te scoli din pat. În uşă apăruse Ardee. West zâmbi. Îi părea bine s-o vadă. În ultimele câteva zile, deveniseră destul de apropiaţi. Aproape ca pe vremuri, în copilărie. – Nu-ţi face griji. Cu fiecare zi mă întremez tot mai mult. Ardee veni şi ea la fereastră. – A, da, în câteva săptămâni vei fi puternic ca o fetişcană. Înapoi în pat. Îl prinse de braţ şi-i luă bastonul din mână, începând să-l conducă înapoi prin cameră. West nu făcu nicio încercare de a se opune. La drept vorbind, începea oricum să se simtă cam obosit. – Nu vreau să riscăm nimic, spunea ea. Tu eşti tot ce am, cu regret trebuie să spun. Dacă nu-l punem la socoteală şi pe celălalt invalid, bunul meu prieten Sand dan Glokta. West aproape pufni în râs. – Terminatul ăla? – Omul e absolut dezgustător, desigur – într-un sens. Înfricoşător şi, în acelaşi timp, vrednic de milă. Şi totuşi… neavând pe nimeni cu care să stau de vorbă, îmi descopăr o simpatie ciudată pentru el. – Hmm… Cândva, era dezgustător într-un cu totul alt fel. N-am fost niciodată prea sigur de ce-mi plăcea atunci. Şi totuşi, aşa era. Cred că nu e niciun… Simţi un val neaşteptat de greaţă cuprinzându-i măruntaiele, se împletici şi fu cât pe ce să cadă. Se lăsă pe pat, cu piciorul ţeapăn întins în faţa lui. Vedea ca prin ceaţă şi i se învârtea capul. Îşi rezemă faţa în palme, cu dinţii strânşi, iar gura i se umplu de salivă. Simţi mâna lui Ardee pe umăr. – Te simţi rău? – A, nu, doar că… Am mai avut accese din-astea de greaţă. Senzaţia trecea deja. Îşi frecă tâmplele îndurerate, apoi ceafa. Ridicând capul, îi zâmbi din nou. – Sunt sigur că nu e mare lucru. – Collem…

1504

Între degetele lui rămăseseră câteva fire de păr. Cam multe fire de păr. Al lui, după culoare. Le privi clipind din ochi, nedumerit, apoi izbucni într-un râs neîncrezător, care se transformă în tuse. O tuse umedă, sărată, pornind de undeva de sub coaste. – Ştiam că mi se răreşte de ani buni, horcăi el, dar zău aşa, e cam mult… Ardee nu râse. Îi privea mâinile, cu ochii dilataţi de groază.

1505

Îndatoriri patriotice Glokta se strâmbă, în timp ce se aşeza cu grijă pe scaun. Nu exista nicio fanfară care să marcheze momentul când fundul lui îndurerat atinse lemnul tare. Nicio rundă de aplauze. Numai un trosnet scurt, în genunchiul care-l ardea. Şi totuşi, este un moment de maximă semnificaţie – şi nu numai pentru mine. Decoratorii Camerei Albe se aventuraseră să conceapă o mobilă mai mult decât austeră, incomodă de-a binelea. M-aş fi gândit că puteau să se deranjeze şi cu puţină tapiţerie, pentru cel mai puternic om din tot ţinutul. Poate au intenţionat a le reaminti ocupanţilor că nu trebuie niciodată să te simţi prea comod, pe culmile puterii. Aruncă o privire în lături şi-l văzu pe Bayaz uitându-se la el. Ei bine, la ceva mai mult decât incomod n-am cum să mă aştept. N-am spuso eu de-atâtea ori? Se strâmbă, în timp ce încerca să se tragă puţin mai în faţă, târând picioarele scaunului pe podea. Demult, când eram chipeş, tânăr şi promiţător, visam să stau într-o zi la masa asta, ca nobil Lord Mareşal, sau respectabil Înalt Judecător, sau chiar onorabil Lord Şambelan. Cine-ar fi bănuit vreodată, chiar şi în cele mai negre momente, că frumosul Sand dan Glokta va sta cândva în Consiliul Închis în calitate de temut, detestat, atotputernic Arhilector al Inchiziţiei? Abia dacă-şi putea stăpâni zâmbetul gurii ştirbe, când se rezemă de lemnul tare. Totuşi, nu toţi păreau amuzaţi de promovarea lui neaşteptată. Regele Jezal, îndeosebi, se încrunta la el cu cea mai profundă antipatie. – E remarcabil că ai fost deja confirmat în funcţie, spuse el răstit. Bayaz interveni: – Când există voinţă, asemenea lucruri se pot întâmpla foarte repede, Maiestatea Voastră. – În fond, observă şi Hoff, renunţând pentru o clipă la potir pentru a mătura masa cu o privire melancolică, numărul nostru s-a redus jalnic. Nimic mai adevărat. Câteva scaune erau în chip semnificativ goale. Mareşalul Varuz lipsea, presupus mort. Mort cu siguranţă, de vreme ce conducea apărarea Turnului Lanţurilor, o construcţie acum împrăştiată pe toate străzile din oraş. Adio, vechiul meu instructor de scrimă, adio. Şi Înaltul Judecător Marovia lăsase un scaun gol. Fără îndoială, încă se mai încearcă răzuirea ciozvârtelor îngheţate de pe pereţii cabinetului. Rămas-bun şi celui de-al treilea peţitor al meu, teamă mi-e. Lordul Valdis, Comandantul Cavalerilor Vestitori, nu era prezent. Stătea de gardă la poarta de sud, din câte înţeleg, când şi-au detonat gurkienii pulberea explozivă. Trupul nu i s-a găsit, nici nu se va mai găsi vreodată, cred. Şi Lordul Amiral Reutzer era absent. Rănit pe mare, de un hanger în burtă. Fără şanse de supravieţuire, din păcate. 1506

Într-adevăr, piscul puterii e mai puţin aglomerat decât odinioară. – Mareşalul West n-a putut fi printre noi? se interesă Lordul Cancelar Halleck. – Regretă că nu poate veni, răspunse generalul Kroy, părând să muşte cu dinţii din fiecare cuvânt. Mi-a cerut să-i ţin eu locul, şi vorbesc în numele armatei. – Şi cum e mareşalul? – Rănit. – Şi, în plus, afectat de boala aceea gravă care a năpădit recent Agriontul, adăugă regele, încruntându-se aspru în lungul mesei spre Întâiul dintre Magi. – Regretabil. Pe chipul lui Bayaz nu se citea nici cea mai mică urmă de regret sau a oricărui alt simţământ. – Cumplită situaţie, se lamentă Hoff. Medicii sunt complet dezorientaţi. – Puţini scapă cu viaţă, continuă Jezal, a cărui privire devenise de-a dreptul ucigătoare. – Să sperăm fierbinte, se repezi Torlichorm, că Mareşalul West este unul dintre cei norocoşi. Să sperăm, într-adevăr. Deşi speranţa nu schimbă nimic. – Atunci, ne apucăm de treabă? Vinul gâlgâi din carafă, în timp ce Hoff îşi umplea pocalul pentru a doua oară de când intrase în încăpere. – Cum merge campania, generale Kroy? – Armata gurkiană e complet zdrobită. I-am urmărit spre Keln, unde câţiva au reuşit să fugă cu ce le mai rămăsese din flotă. Dar le-au venit şi lor de hac corăbiile Ducelui Orso. Invazia s-a sfârşit. Victoria e a noastră. Şi totuşi, se încruntă de parcă ar recunoaşte înfrângerea. – Excelent. – Naţiunea le datorează mulţumiri bravilor săi soldaţi. – Felicitările noastre, generale. Kroy privea tăblia mesei. – Felicitările i se cuvin Mareşalului West, care a dat ordinele, şi generalului Poulder, şi celorlalţi care le-au dus la îndeplinire cu preţul vieţii. Eu n-am fost decât un observator. – Dar ţi-ai făcut datoria, şi încă admirabil, ridică Hoff cupa. Dată fiind nefericita absenţă a Mareşalului Varuz, am convingerea că Maiestatea Sa va dori curând să te avanseze. Aruncă o privire spre rege, iar Luthar mormăi un consimţământ lipsit de entuziasm. – Sunt onorat să servesc în orice calitate va hotărî Maiestatea Voastră, desigur. Totuşi, problema prizonierilor e mai urgentă. Am luat mii şi mii, şi navem mâncare să le… 1507

– N-avem destul mâncare nici pentru propriii noştri ostaşi, pentru cetăţenii noştri, pentru răniţi, îl întrerupse Hoff, tamponându-şi buzele umede. – Să-i oferim înapoi Împăratului oamenii de calitate, în schimbul unei răscumpărări? sugeră Torlichorm. – Prin toată armata aia afurisită erau al naibii de puţini oameni de calitate. Bayaz se încruntă în lungul mesei. – Dacă pentru Împărat nu valorează nimic, atunci e clar că nici nouă nu ne sunt de niciun folos. Să moară de foame. Câţiva oameni se foiră stânjeniţi pe scaune. – E vorba de mii de vieţi… începu Kroy. Privirea Întâiului dintre Magi se prăvăli asupra lui ca o stâncă uriaşă, strivindu-i orice obiecţii. – Ştiu despre ce e vorba, generale. Despre inamici. Cotropitori. – Cu siguranţă, putem găsi o cale, nu? interveni regele. N-am putea să-i transportăm înapoi pe ţărmurile kantice? Ar fi un epilog jalnic pentru victoria noastră, dacă… – Fiecare prizonier hrănit ar însemna un cetăţean flămânzit. Aceasta este cumplita aritmetică a puterii. O decizie dificilă, Maiestate, dar de altele nu dispunem în încăperea unde ne aflăm. Opinia Eminenţei Voastre care ar fi, Arhilectore? Ochii regelui şi ai tuturor bătrânilor de pe scaunele cu spătar înalt se întoarseră spre Glokta. Aha, ştim ce e de făcut, nu tresărim, nu ezităm, şi aşa mai departe. Să-l lăsăm pe monstru să pronunţe sentinţa, astfel încât ceilalţi să se simtă ca nişte oameni civilizaţi. – N-am fost niciodată un mare admirator al gurkienilor, ridică Glokta din umerii îndureraţi. N-au decât să flămânzească. Regele Jezal se aşeză mai bine pe tron, şi mai încruntat. Ar fi posibil ca monarhul nostru să fie o idee mai puţin dresat decât ar dori Întâiul dintre Magi să credem? Lordul Cancelar Halleck îşi drese glasul. – Acum, că victoria ne aparţine, prima noastră grijă, fără discuţie, este aceea de a degaja ruinele şi de a îndrepta pagubele cauzate de… Ochii i se abătură cu nervozitate spre Bayaz şi înapoi. – … agresiunea gurkiană. – Auzi, auzi… – Să reconstruim. Toată lumea e de acord. – Costurile, continuă Halleck, strâmbându-se ca şi cum cuvintele i-ar fi cauzat dureri, fie şi numai pentru a înlătura dărâmăturile din Agriont, pot ajunge la zeci de mii de mărci. Iar preţul reconstrucţiei, la multe milioane. Dacă, pe lângă asta, ţinem seama şi de pagubele extinse suferite de oraşul Adua… ne-ar costa… Se încruntă din nou, frecându-şi cu o mână bărbia rasă neglijent. – E greu până şi doar să facem o estimare. 1508

– Nu putem decât să ne dăm toată silinţa, clătină Hoff din cap, cu tristeţe. Şi să adunăm ban cu ban. – Eu, unul, sugerez să căutăm la nobili, spuse Glokta. Se auziră câteva mormăieli de încuviinţare. – Bine zice Eminenţa Sa. – O îngrădire drastică a puterilor Consiliului Deschis, adăugă Halleck. – Impozite severe pentru cei care n-au oferit sprijin material în războiul recent. – Splendid! Să le mai tăiem din pânze – ai naibii de paraziţi! – Reforme cuprinzătoare. Pământuri înapoiate coroanei. Taxe pe moşteniri. – Pe moşteniri! Ce idee inspirată! – Şi Lorzii Guvernatori trebuie să fie aduşi la ordine. – Skald şi Meed. Da, da! Prea mult timp s-au bucurat de o independenţă deşănţată. – Meed nu prea poate fi învinuit, în provincia lui e jale… – Nu e vorba de nicio învinuire, interveni Bayaz. Sigur că nu e, ştim cu toţii a cui e vina. – Este vorba de control. Victoria ne-a oferit şansa unor reforme. – Trebuie să centralizăm! – Şi pe cei din Portul de Vest. Prea mult timp au aţâţat tensiuni între noi şi gurkieni. – Acum au nevoie de noi. – Poate ar fi bine să extindem Inchiziţia şi în oraşul lor? propuse Glokta. – O filială în Styria! – Trebuie să reconstruim! bătu Întâiul dintre Magi în masă cu pumnul său cărnos. O construcţie şi mai solidă şi mai glorioasă decât înainte. Or fi căzut statuile de pe Calea Regală, dar au eliberat locul pentru altele noi! – O epocă nouă a prosperităţii! declară Halleck, cu ochi strălucitori. – O epocă nouă a puterii, completă Hoff, ridicând potirul. – O epocă de aur? se uită Bayaz în lungul mesei, spre Glokta. – O epocă a unităţii şi a egalităţii de şanse pentru toţi! conchise regele. Proclamaţia lui căzu cam în gol. Perechi-perechi de ochi se întoarseră spre capul mesei, cu expresii cam stânjenite. De parcă s-ar fi băşit zgomotos, în loc să vorbească. – Ăăă… Maiestatea Voastră, spuse Hoff. Egalitate de şanse… Pentru oricine are destul noroc să facă parte din Consiliul Închis, adică. – Eventual impozite mai grele pe ghildele negustoreşti? propuse Halleck. Aşa cum se gândea şi ultimul nostru Arhilector. Şi pe bănci. O asemenea mişcare n-ar putea decât să genereze venituri vaste…

1509

– Nu, i-o reteză nepăsător Bayaz. Nici pe ghilde, nici pe bănci. Libera funcţionare a acestor nobile instituţii garantează avuţia şi securitatea tuturor. Viitorul naţiunii se află în comerţ. Umil, Halleck îşi înclină capul. Cu o undă de teamă, sau mi se pare mie?… – Desigur, Lord Bayaz, aveţi dreptate. Îmi recunosc de bunăvoie greşeala. Magul continuă netulburat: – Totuşi, poate că băncile ar fi dispuse să acorde un împrumut coroanei. – Excelentă idee, aprobă Glokta fără ezitare. Casa bancară Valint şi Balk este o instituţie de încredere, cu vechime. Ne-au fost de mare valoare, în timpul încercărilor mele de a apăra Dagoska. Sunt sigur că putem conta din nou pe ajutorul lor. Zâmbetul lui Bayaz era aproape imperceptibil. – Iar între timp, pământurile, titlurile şi toate bunurile trădătorului Lord Brock au fost rechiziţionate de către coroană. Din vânzarea lor se va obţine o sumă considerabilă. – Şi cu omul în sine cum rămâne, Arhilectore? – Se pare că a fugit din ţară odată cu ultimii dintre gurkieni. Presupunem că încă mai este… oaspetele lor. – Marioneta lor, vrei să zici, îşi supse Bayaz dinţii. Din nefericire. Ar putea fi în continuare un focar de discordie. – Doi dintre copiii lui se află sub cheie în Casa Întrebărilor. Fiica şi un fiu. Ar fi posibil un schimb… – Cu Brock? Ha! lătră Hoff. Ăsta nu şi-ar oferi viaţa la schimb nici pentru întreaga lume, cu tot ce conţine. Glokta înălţă din sprâncene. – Atunci, poate o demonstraţie de intenţie? Un mesaj clar că trădarea nu este şi nu va fi tolerată nicicând? – Un mesaj nu strică niciodată, mârâi Bayaz, în murmurele afirmative ale celorlalţi. – O declaraţie publică a vinovăţiei lui Brock, aşadar, şi privind rolul lui în ruinarea oraşului Adua. Însoţită de două spânzurări. Păcat de ei, că s-au născut ca fii ai unui tată atât de ambiţios, dar oricui îi place o execuţie publică. – Preferă cineva o anumită zi, sau… – N-o să fie spânzurat nimeni, interveni regele, uitându-se încruntat direct la Bayaz. Hoff clipi din ochi. – Dar, Maiestate, nu puteţi îngădui… – S-a vărsat destul sânge. Mai mult decât destul. Eliberaţi-i pe copiii Lordului Brock. Din jurul mesei se auziră câteva inspirări zgomotoase. 1510

– Lăsaţi-i să se ducă după tatăl lui, sau să rămână în Uniune, cu statutul de cetăţeni de rând – cum doresc. Din capătul celălalt al sălii, Bayaz se încrunta cu furie, dar regele nu părea deloc intimidat. – Războiul s-a terminat. Am învins. Războiul nu se termină niciodată, iar victoria e temporară. – Aş încerca mai degrabă să vindec rănile, decât să le adâncesc. Un inamic rănit e cel mai bun soi – cel mai uşor de omorât. – Uneori, cu milostenia câştigi mai mult decât cu lipsa de îndurare. Glokta îşi drese glasul. – Uneori. Deşi eu, unul, încă mai aştept să văd o asemenea împrejurare. – Bun, încheie regele, pe un ton care nu mai lăsa loc de discuţii. Atunci, s-a decis. Mai avem şi alte probleme presante? Trebuie să fac o vizită prin spitale, apoi să mă ocup din nou de înlăturarea ruinelor. – Desigur, Maiestate, făcu Hoff o plecăciune slugarnică. Grija pe care o manifestaţi pentru supuşii Maiestăţii Voastre vă face o deosebită cinste. Jezal îl privi lung câteva clipe, apoi pufni şi se ridică. Ieşise deja din cameră, înainte ca majoritatea bătrânilor să se fi adunat cu chiu, cu vai pe picioare. Iar mie-mi ia şi mai mult… Când Glokta se eliberă în sfârşit din scaun şi, cu o strâmbătură, se ridică, îl găsi pe Hoff lângă el, cu o expresie încruntată pe chipul său rumen. – Avem o mică problemă, mormăi el. – Serios? Ceva ce nu putem discuta cu restul Consiliului? – Mă tem că da. Ceva ce, în special, ar fi mai bine să nu discutăm în faţa Maiestăţii Sale. Se uită scurt peste umăr şi aşteptă ca ultimul dintre bătrâni să tragă după el uşa masivă, lăsându-i fără martori. Secrete, aşadar? Ce extraordinar de interesant. – Sora absentului nostru Lord Mareşal. Glokta se încruntă. Vai de mine. – Ardee West? Ce-i cu ea? – Ştiu din surse de încredere că se află într-o… situaţie delicată. Valul familiar de tremurături străbătu iar obrazul stâng al lui Glokta. – Chiar aşa? Ce ruşine… – Eşti remarcabil de bine informat despre problemele personale ale domnişoarei. – E de datoria mea să fiu aşa. Aplecându-se mai aproape, Hoff îl învălui pe Glokta în răsuflarea lui cu miros de vin, în timp ce şoptea: 1511

– Când te gândeşti cine se prea poate să fie tatăl… – Şi cine anume e? Deşi cred că amândoi ştim deja răspunsul. – Cine altul dacă nu regele? şuieră Hoff printre dinţi, cu o notă de panică în glas. Nu se poate să nu ştii că au avut o… relaţie, ca să mă exprim delicat, înainte de încoronare. Doar nu-i un secret. Şi acum, asta? Un copil din flori! Când nici pretenţia regelui însuşi la tron nu-i una dintre cele mai neprihănite? Când încă mai are atât de mulţi duşmani în Consiliul Deschis? Un asemenea copil ar putea fi folosit împotriva noastră, dacă se află despre el – şi se va afla, desigur! Se aplecă şi mai aproape. – Un asemenea lucru ar constitui o ameninţare la adresa statului. – Într-adevăr, replică pe un ton de gheaţă Glokta. Şi, din nefericire, e absolut adevărat. Ce păcat, cumplit de păcat. Degetele dolofane ale lui Hoff se frământau cu nervozitate. – Îmi dau seama că ai anumite legături cu domnişoara şi cu familia ei. Înţeleg întru totul dacă ai prefera să te degrevezi de o asemenea responsabilitate. Pot face toate aranjamentele necesare, fără nicio… Glokta afişă cel mai nebunesc rânjet. – Vrei să sugerezi că n-aş fi suficient de necruţător ca să omor o viitoare mamă, Domnule Lord Şambelan? Ecourile glasului ricoşară din pereţii albi şi duri, nemiloase ca nişte lovituri de pumnal. Hoff tresări, cu ochii săgetându-i nervos spre uşă. – Sunt sigur că nu te-ai eschiva de la nicio îndatorire patriotică… – Bine. Atunci, poţi sta liniştit. Prietenul nostru comun nu m-a ales pentru acest rol datorită inimii mele milostive. Dimpotrivă, chiar. – Voi rezolva problema. Aceeaşi casă mică, de cărămidă, pe aceeaşi stradă deloc remarcabilă unde Glokta mai fusese de-atâtea ori. Aceeaşi casă unde am petrecut atâtea dupăamiezi plăcute. Cât de posibilă o fi plăcerea, de când am fost târât cu bale la gură din temniţele Împăratului. Îşi strecură mâna dreaptă în buzunar şi simţi cu vârfurile degetelor metalul rece. De ce fac asta? De ce? Pentru ca boul ăla beţiv de Hoff să se şteargă de sudoare, bucuros că a fost evitată o calamitate? Pentru ca Jezal dan Luthar să stea o idee mai sigur pe tronul lui de panaramă? Îşi răsuci şoldurile într-o parte şi-n alta, până-şi simţi coloana ţăcănind la locul ei. Fata asta merita ceva mult mai bun. Dar aşa funcţionează cumplita aritmetică a puterii. Deschise poarta, şontâcăi până la uşa din faţă şi ciocăni scurt. Trecu un moment până să răspundă servitoarea. „Poate cea care l-a anunţat pe beţivul nostru de la curte, Lordul Hoff, despre nefericita situaţie?” Cu un mormăit, 1512

slujnica îl introduse în salonul încărcat de mobilă şi-l lăsă acolo, cu privirea spre focul mic din căminul la fel de mic. Glokta îşi zări chipul în oglinda de deasupra şemineului şi se încruntă. Cine e omul ăla? Epava aia ferfeniţită? Cadavrul ăla ambulant? Se poate aşa ceva numi mutră măcar? Atât de zbârcită şi schimonosită, aşa de marcată de dureri. Ce specie vrednică de milă şi dispreţ e asta? O, de-ar exista un Dumnezeu, să mă apere de o asemenea arătare! Încercă să zâmbească. Şanţuri sălbatice îi brăzdară pielea cadaverică, golul hidos dintre dinţi se căscă. Colţul gurii îi tremura, ochiul stâng îi zvâcnea, mai îngust decât dreptul, mărginit cu o roşeaţă furioasă. Zâmbetul pare să promită orori şi mai sigur decât încruntătura. A arătat vreodată un om mai mult ca un ticălos? A existat pe lumea asta unul mai monstruos? Ar fi cu putinţă să mai rămână vreun vestigiu de umanitate în spatele unei asemenea măşti? Cum a devenit frumosul Sand dan Glokta… aşa ceva? Oglinzi. Sunt mai rele chiar şi decât scările. Buza i se răsfrânse de silă, în timp ce întorcea capul. Ardee stătea în uşă, privindu-l tăcută. Arăta bine, după părerea lui, odată ce lăsă în urmă surpriza neplăcută de a fi fost observat. Chiar foarte bine, şi poate deja cu abdomenul uşor bombat? Trei luni să fie? Patru, poate? În curând nu va mai avea cum să se ascundă. – Eminenţa Voastră, îl măsură ea cu privirea, intrând în cameră. Vă stă bine în alb. – Adevărat? Nu găseşti că-mi face cearcănele cadaverice din jurul ochilor ăstora aprinşi de febră să arate şi mai vinete? – A, câtuşi de puţin. Se asortează perfect cu paloarea ta de strigoi. Glokta îşi afişă rânjetul ştirb. – Exact efectul pe care-l speram. – Ai venit să mă iei într-o nouă plimbare prin canale, camere de tortură şi moarte? – Din păcate, nu cred că ar mai fi posibilă o performanţă atât de reuşită. Se pare că data trecută mi-am consumat toţi prietenii şi majoritatea duşmanilor. – Şi, în mod regretabil, armata gurkiană nu mai poate fi cu noi. – E ocupată în altă parte, din câte înţeleg. O privi cum venea spre masă, aruncând o privire pe fereastră, spre stradă, cu lumina de-afară lucindu-i în păr şi conturându-i obrazul. – Sper că eşti bine. – Mai ocupat chiar şi decât gurkienii. Am o mulţime de treburi. Ce-ţi mai face fratele? Voiam să-l vizitez, dar… Dar mă îndoiesc că, atunci, aş putea suporta chiar şi eu însumi duhoarea propriei mele ipocrizii. Eu cauzez suferinţe. Alinarea lor e o limbă străină pentru mine. 1513

Ardee îşi privi picioarele. – Acum e bolnav tot timpul. De fiecare dată când mă duc la el, îl găsesc tot mai slab. Când eram acolo, i-a căzut un dinte. Ridică din umeri. – Încerca să mănânce, şi i s-a desprins. Era să se înece cu el. Dar ce pot face? Ce poate oricine să facă? – Îmi pare sincer rău să aud. Dar asta nu schimbă nimic. – Sunt sigur că-i eşti de mare ajutor. Sunt sigur că nimic nu-l mai poate ajuta. – Şi tu, cum o duci? – Mai bine decât majoritatea, cred, oftă prelung Ardee, apoi se scutură, încercând să zâmbească. Bei un strop de vin? – Nu, dar nu te jena. Ştiu că nu te-ai jenat niciodată. Ardee, însă, luă sticla în mână doar pentru o clipă, după care o puse la loc. – Încerc să beau mai puţin, în ultima vreme. – Întotdeauna am fost de părerea asta, încuviinţă Glokta, după care făcu un pas spre ea. Aşadar, ai greţuri dimineaţa? Femeia întoarse scurt capul într-o parte, apoi înghiţi în sec, cu muşchii subţiri ai gâtului zvâcnindu-i convulsiv. – Ai aflat? – Sunt Arhilector, replică el, apropiindu-se. Trebuie să le ştiu pe toate. Umerii ei se înmuiară, capul îi căzu în piept şi se aplecă înainte, cu ambele mâini pe marginea mesei. Glokta îi văzu, din profil, pleoapele tremurând. Îşi stăpâneşte lacrimile. Oricât ar fi de furioasă, şi de deşteaptă, are la fel de multă nevoie să fie salvată ca oricine. Dar nu are pe nimeni care să-i vină în ajutor. Numai pe mine. – Cred că am cam încurcat treburile, întocmai aşa cum prevăzuse fratele meu. Cum ai spus şi tu. Îmi închipui că eşti foarte dezamăgit. Glokta simţi un spasm al feţei. Un fel de zâmbet, poate. Dar nu prea vesel. – Am fost dezamăgit aproape toată viaţa. Dar nu din cauza ta. Lumea e nedreaptă. Nimeni nu primeşte ceea ce merită. Cât timp trebuie s-o mai lungim aşa, până ne vine curajul? Oricum, nicicând n-o să ne fie mai uşor. Acum e momentul. – Ardee… Glasul îi suna răguşit în propriile urechi. Mai şchiopătă cu încă un pas, strângând mânerul bastonului în palma transpirată. Ardee ridică privirea spre el, cu ochii umezi lucindu-i şi o mână pe pântec. Dădu să se retragă. O undă de teamă, poate? Şi cine-ar putea s-o condamne? Oare a ghicit ce urmează? – Ştii că întotdeauna l-am simpatizat şi respectat mult pe fratele tău. 1514

Gura-i era uscată, limba i se împiedica de gingiile goale. A sosit clipa. – În ultimele luni, am început să te plac şi să te respect mult şi pe tine. Un val de tresăriri îi cuprinse obrazul, făcând ca din ochiul tremurător să i se prelingă o lacrimă. Acum, acum… – Sau… atâta cât se poate apropia un om ca mine de asemenea sentimente, măcar. Glokta îşi strecură mâna în buzunar, cu grijă, ca Ardee să nu observe. Simţi metalul rece, cu marginile tari, nemiloase, frecându-i pielea. Acum trebuie… Inima-i bătea cu putere, iar gâtlejul i se comprimase atât de tare, încât abia mai putea să vorbească. – E foarte greu. Îmi pare… rău. – Pentru ce? se încruntă ea. Acum. Zvâcni spre ea, smulgându-şi mâna din buzunar. Ardee se ciocni de masă, cu ochii mari… şi amândoi încremeniră. Inelul lucea între ei. Cu un diamant colosal, scânteietor, atât de mare încât banda groasă de aur părea neînsemnată. Atât de mare încât ai zice că-i o glumă. Un fals. O imposibilitate absurdă. Cea mai mare piatră pe care au avut-o de oferit Valint şi Balk. – Trebuie să te cer în căsătorie, horcăi Glokta. Mâna cu inelul tremura ca o frunză uscată. Pune-mi în ea un satâr, şi e sigură ca stânca, dar cere-mi să ţin un inel, şi mai-mai că fac pe mine. Curaj, Sand, curaj. Ardee se uita lung la piatra scăpărătoare, cu gura căscată prosteşte. De şoc? De oroare? Să mă mărit cu… arătarea asta? Mai bine mor! – Ăă… bâigui ea. Eu… – Ştiu! Ştiu, sunt la fel de dezgustat ca şi tine, dar… lasă-mă să vorbesc. Te rog. Coborî privirea în podea, cu gura schimonosindu-i-se în timp ce rostea cuvintele. – Nu-s atât de prost încât să-mi închipui că m-ai putea iubi vreodată… Că ai putea să iubeşti un om ca mine, sau să te gândeşti la mine, măcar, cu sentimente mai calde decât mila. E o chestiune de necesitate. N-ar trebui să te codeşti, numai fiindcă sunt… aşa cum sunt. Au aflat că porţi în pântec copilul regelui. – Au aflat? murmură ea. – Da. Au aflat. Pentru ei, copilul e un pericol. Şi tu eşti un pericol pentru ei. Numai aşa pot să te apăr. Voi face să ai un copil legitim. Trebuie să fie copilul nostru, acum şi pentru totdeauna. Ardee continua să privească inelul în tăcere. Ca un prizonier care se uită la instrumente, îngrozit, şi se hotărăşte să mărturisească. Are de ales între două rele, şi nu ştie care-i răul cel mai mare.

1515

– Sunt multe lucruri pe care ţi le pot oferi. Ocrotire. Securitate. Respect. Vei avea tot ce e mai bun din toate. Un loc sus-pus în societate, dacă asta valorează ceva. Nimeni nu va visa, măcar, să te-atingă fie şi doar c-un deget. Nimeni nu va îndrăzni să-ţi vorbească altfel decât cuviincios. Desigur, se va şuşoti pe la spatele tău… Dar se va vorbi despre frumuseţea ta, despre spiritul tău şi virtutea ta mai presus de toate. Îngustându-şi ochii, adăugă: – O să am eu grijă. Ardee ridică privirea spre el, înghiţind în sec. Şi acum vine refuzul. Mulţumesc mult, dar mai bine mor. – Se impune să fiu sinceră cu tine. Când eram mai tânără… am făcut unele prostii. Gura i se strâmbă. – Nu e prima oară când port un bastard în mine. Data trecută, tatăl meu m-a îmbrâncit pe scară, şi l-am lepădat. Era să mor şi eu. Nu credeam să se mai poată întâmpla din nou. – Cu toţii am făcut lucruri de care nu suntem mândri. Ar trebui s-auzi mărturisirile mele, cândva. Sau, mai bine să nu le-audă nimeni, niciodată. – Asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Ţi-am promis că mă voi îngriji de bunăstarea ta. Altă cale nu văd. – Atunci, da. Fără nicio ceremonie, îi luă inelul din mână şi şi-l puse pe deget. – N-avem de ce să stăm pe gânduri, aşa-i? Nu-i tocmai acea acceptare entuziastă, încuviinţarea înlăcrimată, abandonul voios despre care citim în cărţile de poveşti. Un aranjament de afaceri, cam fără tragere de inimă. O ocazie de a reflecta cu tristeţe la tot ceea ce-ar fi putut să fie, dar n-a fost să fie. – Cine-ar fi crezut, murmură ea, privind nestemata de pe deget, când te priveam duelându-te cu fratele meu, cu atâţia ani în urmă, că într-o zi am să-ţi port inelul? Dintotdeauna ai fost bărbatul visurilor mele. Iar acum, al coşmarurilor tale. – Viaţa ia întorsături ciudate. Împrejurările nu-s tocmai cele pe care le-ar fi prezis toată lumea. Şi astfel, salvez două vieţi. Cât de mult din răul pe care l-am făcut ar putea să compenseze asta? Totuşi, măcar pun ceva şi pe celălalt talger al balanţei. Fiecare om are nevoie să încline cântarul şi spre bine, cât de cât. Ochii ei negri se întoarseră spre ai lui. – O piatră mai mare nu ţi-ai putut permite? – Doar dacă prădăm tezaurul, croncăni Glokta. Acum, tradiţia ar cere un sărut, dar… după cum stau lucrurile… 1516

Ardee veni spre el, ridicând un braţ. Glokta se feri, cu un junghi în şold care-l făcu să se strâmbe. – Scuză-mă. Mi-am cam… ieşit din mână. – Dacă tot e să fac treaba asta, măcar s-o fac aşa cum se cuvine. – Să faci tot ce poate fi mai bun, vrei să zici? – Să fac atât cât se poate, măcar. Veni şi mai aproape. Glokta fu nevoit să facă un efort pentru a rămâne pe loc. Ardee îl privi în ochi. Ridică mâna, încet, şi-i atinse obrazul, făcându-i pleoapa să se zbată. O prostie. Câte femei m-au mai atins până acum… Şi totuşi, asta a fost în altă viaţă. În altă… Mâna lui Ardee îi alunecă în jurul feţei, apăsându-i falca puternic, cu degetele. Când îl trase spre ea, gâtul lui Glokta trosni. Îi simţi respiraţia caldă pe bărbie. Buzele ei le atinseră pe ale lui, uşor, într-o parte, apoi în cealaltă. O auzi scoţând un geamăt slab, gutural, care făcu să i se taie respiraţia. Se preface, desigur. Cum ar putea dori o femeie să atingă trupul ăsta terciuit? Să sărute mutra asta desfigurată? Până şi pe mine mă apucă repulsia. Joacă teatru – şi totuşi, merită să-i aplaud eforturile. Piciorul stâng îi tremura, şi fu nevoit să se ţină strâns de baston. Respira repede, şuierător, pe nas. Stăteau faţă în faţă, iar buzele li se atinseră, umede. Îi linse cu vârful limbii gingiile goale. Teatru, desigur, dar ce altceva ar putea să fie? Şi totuşi, îl joacă bine, foarte bine…

1517

Prima lege Ferro stătea aşezată şi-şi privea mâna. Mâna care ţinuse Sămânţa. Arăta la fel ca întotdeauna, şi totuşi, senzaţia era diferită. Şi-o simţea rece, nemişcată. Foarte rece. Şi-o învelise în pături. Şi-o îmbăiase în apă caldă. Şi-o ţinuse aproape de foc, atât de aproape, că se alesese cu arsuri. Nimic nu-i ajuta. – Ferro… O şoaptă atât de înceată, încât ar fi putut să fie vântul dincolo de fereastră. Sări în picioare, cu cuţitul strâns în pumn. Se uită în colţurile camerei. Toate erau goale. Se aplecă să privească sub pat, sub dulapul înalt. Cu mâna liberă, smulse draperiile. Nu era nimeni. Ştiuse că n-avea să găsească pe nimeni. Şi totuşi, auzea şoaptele. O bătaie în uşă o făcu să se întoarcă iar, cu respiraţia şuierându-i printre dinţi. Încă un vis? Încă un duh? Alte lovituri grele. – Intră…? mârâi ea, întrebător. Uşa se deschise. Bayaz. La vederea cuţitului, înălţă o sprânceană. – Îţi plac mult prea mult obiectele tăioase, Ferro. Aici nu ai duşmani. Cu ochii îngustaţi, Ferro se încruntă spre Mag. Nu era atât de sigură. – Ce s-a întâmplat acolo, în vânt? – Ce să se întâmple? ridică el din umeri. Am învins. – Ce erau formele alea? Umbrele alea… – N-am văzut nimic, decât pe Mamun şi Cele O Sută De Cuvinte ale lui primindu-şi pedeapsa pe care o meritau. – N-ai auzit nişte voci? – Peste tunetul victoriei noastre? N-am auzit nimic. – Eu, da, răspunse Ferro, lăsând jos cuţitul şi vârându-şi-l la cingătoare; îşi mişcă degetele mâinii – aceeaşi, şi totuşi schimbată. Le mai aud şi acum. – Şi ce-ţi spun, Ferro? – Vorbesc despre încuietori, porţi şi uşi şi despre deschiderea lor. Despre deschiderea lor vorbesc tot timpul. Întreabă despre Sămânţă. Unde e? – La loc sigur, răspunse Bayaz, privind-o fără nicio expresie. Ţine minte, dacă auzi într-adevăr făpturile din Cealaltă Parte, sunt făcute din minciuni. – Nu-s singurele. Îmi cer să calc Prima Lege. La fel cum ai făcut tu. – Un subiect deschis interpretărilor, îşi arcui mândru Bayaz un colţ al gurii, ca şi cum ar fi realizat un lucru miraculos. Am temperat disciplinele lui Glustrod cu tehnicile Maestrului Creator şi am folosit Sămânţa ca motor pentru Arta mea. Rezultatele au fost… Respiră prelung, cu satisfacţie. 1518

– Mă rog, ai văzut cu ochii tăi. A fost, mai presus de orice, un triumf al voinţei. – Ai umblat la încuietori. Ai pus lumea în pericol. Şoptitorii de Secrete… – Prima Lege este un paradox. Ori de câte ori schimbi un lucru împrumutat din lumea de jos, există anumite riscuri. Dacă am depăşit o limită, nu este decât limita balanţei. Lumea e în siguranţă, nu? N-am de ce să prezint scuze pentru ambiţiile viziunii mele. – Se îngroapă oameni cu sutele, bărbaţi, femei şi copii, în gropi comune. La fel ca în Aulcus. Boala asta… e cauzată de ceea ce-am făcut noi. Va să zică, asta înseamnă ambiţia? Mărimea mormintelor? Bayaz scutură din cap, cu nepăsare. – Un efect secundar neprevăzut. Preţul victoriei, teamă mi-e, este acelaşi acum ca şi în Vechiul Timp – şi întotdeauna va fi aşa. O fixă cu privirea, în care se simţea o undă de ameninţare. O provocare. – Dar dacă am încălcat Prima Lege, ce e? În ce tribunal ai să mă judeci? Cu ce juraţi? O vei elibera pe Tolomei, din tenebre, ca să depună mărturie? Ai să-l cauţi pe Zacharus, să citească acuzaţiile? O să-o târăşti pe Cawneil, de la marginea Lumii, ca să dea verdictul? Îl aduci pe marele Juvens, de pe tărâmul morţilor, să pronunţe sentinţa? N-aş crede. Sunt Întâiul dintre Magi. Sunt autoritatea supremă şi, aş spune… sunt un om drept. – Tu? Aiurea. – Ba da, Ferro. Puterea face ca toate lucrurile să fie drepte. Asta e prima mea lege, şi ultima. Este singura lege pe care o recunosc. – Zacharus m-a prevenit, murmură ea, cu gândul la câmpia nesfârşită, la bătrânul cu ochi înnebuniţi şi cu păsările care dădeau târcoale. Mi-a spus să fug, să fug şi să nu mă mai opresc. Mai bine-l ascultam. – Pe băşica aia umflată de-atâta încântare de sine? pufni Bayaz. Poate-ar fi trebuit să-l asculţi, dar corabia aia ai pierdut-o. I-ai făcut cu mâna de pe mal, veselă, şi în schimb ai ales să-ţi alimentezi furia. Bucuros ţi-ai alimentat-o. Hai să nu ne prefacem – nu te-a amăgit nimeni. Ştiai că erai sortită să mergi pe cărări întunecate. – Nu mă aşteptam… îşi strânse ea degetele îngheţate, într-un pumn tremurător. La asta. – Şi-atunci, la ce te-aşteptai? Să lăsăm filosofia în seama celor care au mai mult timp şi mai puţine conturi de reglat. Vinovăţie, regrete, dreptate şi nedreptate? Parc-aş sta de vorbă cu marele Rege Jezal. Şi cine are răbdare pentru aşa ceva? Se întoarse spre uşă. – Ar trebui să stai pe lângă mine. S-ar putea ca, mai târziu, Khalul să trimită şi alţi agenţi. Iar atunci, voi avea din nou nevoie de talentele tale. Ferro pufni. 1519

– Şi până atunci? Să şed aici, în compania umbrelor? – Până atunci, zâmbeşte, Ferro – dacă mai ţii minte cum, o fulgeră Bayaz cu surâsul lui alb, strălucitor. Ţi-ai căpătat răzbunarea. Vântul sufla prin jurul ei, vâjâia tare şi şuiera, plin de umbre. Îngenunche întrun capăt al tunelului de urlete, atingând însuşi cerul. Lumea era subţire şi fragilă ca un geam, gata să se crape. Dincolo de ea, un hău fără fund, plin cu voci. – Lasă-ne să intrăm… – Nu! Se smulse să scape şi se ridică în picioare, gâfâind, lângă pat, cu toţi muşchii încordaţi. Dar nu era nimeni cu care să se lupte. Doar un alt vis. Şi numai din vina ei, fiindcă-şi permisese să adoarmă. O rază lungă de lună se întindea spre pat, pe pardoseală. Fereastra din capătul ei stătea întredeschisă, lăsând să intre o adiere nocturnă rece, care-i răcorea pielea îmbrobonată de sudoare. Se duse acolo, încruntată, o închise şi trase ivărul. Apoi se întoarse. În umbra adâncă de lângă uşă stătea o siluetă. Un contur cu un singur braţ, înfăşurat în zdrenţe. Cele câteva piese ale armurii încă prinse de el erau zgâriate şi îndoite. Faţa-i arăta ca o ruină plină de praf, cu pielea ruptă atârnând fâşii-fâşii de pe oasele albe – însă chiar şi aşa, Ferro îl recunoscu. Mamun. – Ne întâlnim iar, sânge-de-diavol, foşni glasul lui, ca o hârtie uscată. – Visez, şuieră Ferro. – Ai vrea tu să visezi. Cât ai clipi, traversă camera. Singura lui mână o apucă de gât ca o zgardă de fier. – Cât m-am târât prin pământ, scurmând palmă cu palmă, ca să ies de sub dărâmături, mi s-a făcut foame, scrâşni, gâdilându-i faţa cu suflarea lui îngheţată. O să-mi fac un braţ nou din carnea ta, şi cu el îl voi doborî pe Bayaz şi-l voi răzbuna pe marele Juvens. Profetul a văzut totul. Şi ce-a văzut el eu am să adeveresc. O ridică în aer, fără efort, strivindu-i spatele de perete, cu călcâiele lovind în lambriuri. Mâna se strânse. Pieptul lui Ferro palpita, însă prin gât nu trecea niciun strop de aer. Se lupta să-i descleşteze degetele, le zgâria cu unghiile, dar erau făurite din fier, cioplite din piatră, strânse ca un ştreang de spânzurătoare. Se zbătea şi se sucea, însă nici vorbă să se clintească din loc. Atunci, atacă faţa descompusă a lui Mamun, scormonind prin obrazul sfâşiat, smulgând carnea prăfuită dinăuntru – dar ochii lui nici nu clipeau. În cameră se făcuse frig. – Rosteşte-ţi rugăciunile, copilă, şopti Mamun, scrâşnind din dinţii sfărâmaţi, şi speră ca Dumnezeu să fie milostiv. 1520

O părăseau puterile. Plămânii-i plesneau. Şi încă-l mai zgâria, dar cu mişcări tot mai slabe. Tot mai vlăguite. Braţele îi căzură, picioarele-i rămaseră atârnate, avea pleoapele grele, grele. Şi era îngrozitor de frig. – Acum, şopti el, suflând aburi. O lăsă jos şi deschise gura, cu buzele ferfeniţite trăgându-se de pe dinţii sparţi. – Acum. Degetul ei îl împunse în gât. Intră prin piele, în carnea uscată, până la rădăcină. Îi întoarse capul într-o parte. Cealaltă mână o cuprinse pe a lui, şi-o desprinse de gât, îi îndoi degetele pe spate. Simţi falangele plesnind, zdrobinduse, sfărâmându-se, în timp ce cădea iar cu picioarele pe pardoseală. Promoroacă albă se întindea peste geamuri, lângă ea, îi scârţâi sub tălpile goale, în timp ce-l răsuci pe Mamun şi-l izbi de perete, strivindu-i trupul de lambriurile ce se crăpau, de zidăria care trosnea. Forţa loviturii stârni o ploaie de tencuială. Îşi afundă şi mai adânc degetul în gâtul lui, în sus, înăuntru. Nu-i era greu. Puterea ei era nemărginită. Provenea din cealaltă parte a despărţiturii. Sămânţa o schimbase, la fel cum o schimbase şi pe Tolomei, şi nu mai era cale de întoarcere. Ferro zâmbi. – Poftim carnea mea, n-o vrei? Ţi-ai luat ultima masă, Mamun. Vârful arătătorului ieşi printre dinţii lui, întâlni degetul mare şi-l agăţă pe Mamun ca pe un peşte în cârlig. Cu o smucitură a încheieturii, îi smulse mandibula şi o azvârli cât colo, clănţănind. Limba rămase să se bălăbăne în masa de carne prăfoasă. – Spune-ţi rugăciunile, Mâncătorule, şuieră Ferro, şi sper ca Dumnezeu să fie milostiv. Îi strânse capul în palme. Prin nasul Mâncătorului ieşi un ţiuit prelung. Palma lui zdrobită dădea spre ea, zadarnic. Craniul se îndoi, apoi se turti, şi se spulberă, aruncând cu aşchii de os. Ferro lăsă trupul să cadă, praful scurgându-se pe dale, formând norişori în jurul picioarelor ei. – Da… Nu tresări. Nu se holbă. Ştia de unde venea vocea. De pretutindeni şi de nicăieri. Se duse la fereastră şi o deschise. Sări afară, căzu de la doisprezece paşi înălţime pe pământ, şi se îndreptă. Noaptea era plină de sunete, dar ea rămase tăcută. Lipăi desculţă pe iarba luminată de lună, cu firele îngheţate trosnind sub tălpile ei, urcă o scară lungă şi ajunse pe ziduri. Vocile o urmau. – Stai. – Sămânţa! – Ferro. – Lasă-ne înăuntru… Nu le luă în seamă. Un bărbat în armură stătea cu privirea în noapte, spre Casa Creatorului, ca un contur şi mai negru pe cerul întunecat. O fâşie de întuneric 1521

deasupra Agriontului, unde nu mai erau stele, nu mai erau nori luminaţi de lună, nu se mai zărea nicio rază de lumină. Ferro se întrebă dacă în umbrele dinăuntru pândea Tolomei, zgâriind porţile. Zgâriind, zgâriind, la nesfârşit. Pierduse ocazia să se răzbune. Ferro n-avea să facă la fel. Porni pe metereze, pe lângă străjer, care-şi strânse mantaua pe umeri când trecu pe lângă el. Se urcă pe parapet şi sări, cu vântul scăldându-i pielea. Zbură peste şanţ, a cărui gheaţă scârţâia deasupra apei, pe sub ea. Caldarâmul de pe mal i se repezi în întâmpinare. Picioarele ei îl izbiră şi se rostogoli de mai multe ori, îndepărtându-se printre clădiri. Hainele i se rupseseră în cădere, dar pe piele nu avea nicio urmă. Nici măcar un strop de sânge. – Nu, Ferro. – Înapoi, şi găseşte Sămânţa! – E aproape de el. – Bayaz o are. Bayaz. Poate că, atunci când va termina în Sud, avea să se întoarcă. După ce-l va îngropa pe marele Uthman-ul-Dosht sub ruinele propriului său palat. După ce-l va trimite în iad pe Khalul, cu Mâncătorii lui şi cu toţi preoţii lui. Poate că atunci avea să se înapoieze şi să-i dea Întâiului dintre Magi lecţia pe care o merita. Lecţia pe care voise să i-o dea Tolomei. Dar în fond, mincinos sau nu, îşi ţinuse cuvântul faţă de ea, până la urmă. Îi oferise mijloacele de a se răzbuna. Acum, urma s-o facă. Ferro se furişa printre ruinele tăcute ale oraşului, iute şi fără zgomot, ca o briză nocturnă. Spre sud, către port. Avea să găsească o cale. Spre sud, peste mare până în Gurkhul, şi apoi… Vocile îi şopteau. O mie de voci. Vorbeau despre porţile pe care le închisese Euz şi despre zăvoarele cu care le ferecase. Acum, o rugau să le deschidă. Îi cereau să le sfărâme. Îi spuneau cum, şi-i porunceau s-o facă. Dar Ferro zâmbea doar. Puteau vorbi cât pofteau. Ea nu avea stăpâni.

1522

Ceai şi ameninţări Logen stătea încruntat. Privea încruntat prin sala cea mare, se uita încruntat spre oglinzile lucitoare şi către numeroşii oameni puternici dinăuntru. Se încrunta la marii lorzi ai Uniunii, aşezaţi în faţa lui. Două sute la număr sau chiar mai mulţi, murmurând în cealaltă parte a încăperii. Vorbele lor prefăcute şi zâmbetele false şi chipurile făţarnice, toate îl îngreţoşau ca mierea peste măsură de multă. Dar nu avea o părere mai bună nici despre oamenii din aceeaşi parte, care împărţeau platforma înaltă cu el şi cu Regele Jezal. Era acolo şi schilodul rânjit care pusese toate întrebările în ziua aceea, în turn, acum îmbrăcat complet în alb. Era şi un grăsan cu chipul plin de vinişoare sparte, de parcă şi-ar fi început fiecare zi golind câte o sticlă. Mai era unul înalt şi slab, cu un zâmbet moale şi ochi mici şi duri, având pe piept o platoşă neagră cu zorzoane aurii. Cea mai lunecoasă tagmă de mincinoşi pe care o avusese vreodată Logen înaintea ochilor, dar unul anume era mai rău decât toţi ceilalţi la un loc. Bayaz şedea cu un zâmbet nepăsător pe chip, ca şi cum toate ar fi ieşit întocmai cum plănuise. Poate că aşa şi era. Vraciu’ naibii! Logen ar fi trebuit să ştie că nu putea avea încredere într-un om fără păr pe cap. Spiritele îl preveniseră că Magii au propriile lor ţeluri, dar el nu le luase în seamă avertismentele, se avântase orbeşte, sperând ca totul să meargă bine, ca întotdeauna. Un lucru poţi să zici despre Logen Nouădegete: că nu ascultă niciodată. Unul dintre numeroasele lui cusururi. Ochii i se abătură în cealaltă direcţie, spre Jezal. Acesta părea să se simtă destul de confortabil în robele lui regale, cu coroana de aur strălucitor pe cap, aşezat pe un tron de aur şi mai mare decât jilţul unde stătea Logen. Lângă el se afla soţia lui. Emana o mândrie îngheţată, poate, dar nimic mai rău decât atât. Nemernicul ăla norocos părea să cadă mereu în picioare. Frumoasă ca o dimineaţă de iarnă. Şi, când se uita la Jezal, avea expresia aceea pe faţă. Un soi de ferocitate, ca şi cum abia s-ar fi stăpânit să nu-l sfâşie cu dinţii. Ar fi putut muşca un dumicat din Logen, dacă poftea, dar ce femeie în toate minţile ar fi vrut una ca asta? Cel mai mult, se încrunta la el însuşi, reflectat în oglinda din faţă, sus pe platforma înaltă, lângă Jezal şi regina lui. Alături de perechea aceea frumoasă, arăta ca un monstru înfricoşător şi brăzdat de cicatrice, posomorât şi îngândurat. Un om făurit din ucideri, apoi înfofolit în stofe scumpe şi colorate, în blănuri albe rare, cu catarame lustruite şi ţinte sclipitoare, şi peste toate astea, ditamai lanţul de aur la gât. Acelaşi lanţ pe care-l purtase şi Bethod. Din mânecile cu manşete îmblănite îi ieşeau mâinile de brută, brăzdate, cu un deget lipsă, strângând braţele jilţului aurit. Haine de rege, poate, dar mâini de ucigaş. Arăta ca zmeul din 1523

basmele vechi pentru copii. Războinicul neînduplecat, care-şi croise drum până la putere folosind oţelul şi focul. Se căţărase spre tron pe un munte de cadavre. Poate că era într-adevăr omul acela. Se foi în loc, cu pielea umedă zgâriată de hainele cele noi. Făcuse cale lungă, de când se târâse afară dintr-un râu, fără măcar o pereche de cizme care să fie ale lui. Rătăcise prin Locurile-Nalte fără altă companie decât un urcior. Ajunsese departe, dar nu era sigur că se plăcea pe sine însuşi mai mult decât înainte. Râsese, auzind că Bethod îşi spunea rege. Iar acum, iată-l şi pe el făcând acelaşi lucru, şi fiind chiar mai nepotrivit pentru o asemenea treabă. Un lucru să zici despre Logen Nouădegete – să zici că-i un căcănar. Nimic mai simplu. Şi nu orice om e gata să recunoască aşa ceva despre sine însuşi. Beţivanul, Hoff, vorbea cel mai mult. – Rotonda Lorzilor zace în ruine, din păcate. Prin urmare, s-a decis ca deocamdată, până se va construi un loc la fel de grandios, potrivit pentru această nobilă instituţie – o nouă Rotondă a Lorzilor, mai mare şi mai bogată decât cea veche, Consiliul Deschis să fie suspendat. Urmă o pauză. – Suspendat? bombăni cineva. – Şi cum ne vom face auziţi? – Unde vor spune nobilii ce au de zis? – Nobilii vor vorbi prin mijlocirea Consiliului Închis, replică Hoff, pe tonul folosit când i te adresezi unui copil care nu înţelege. Sau pot cere să fie primiţi de rege, prin Secretarul pentru Audienţe. – Dar asta poate s-o facă orice ţăran! Hoff înălţă din sprâncene. – Adevărat. Un val de furie se răspândi prin rândurile lorzilor din faţa lor. N-o fi înţeles Logen mare lucru din politică, dar putea să-şi dea seama când un grup de oameni îi dădea peste nas altuia. Niciodată nu era plăcut să fii amestecat în aşa ceva, dar acum făcea şi el parte dintre cei ce le dădeau peste nas celorlalţi, cel puţin o dată. – Regele şi naţiunea sunt una! se auzi glasul sever al lui Bayaz, peste toată zarva. Pământurile nu faceţi decât să vi le luaţi cu împrumut de la el. Regretă că are nevoie de o parte dintre ele înapoi, dar e un caz de strictă necesitate. – Un sfert, îşi linse ologul gingiile ştirbe, cu un plescăit slab. De la fiecare dintre voi. – Asta n-o să vă meargă! strigă un boşorog furios, din rândul întâi. – Aşa crezi, Lord Isher? îi zâmbi Bayaz. Cei care sunt de aceeaşi părere pot să-l urmeze pe Lordul Brock în exil şi să predea coroanei toate pământurile, nu doar o parte.

1524

– E o ofensă! strigă altul. Întotdeauna, regele a fost întâiul dintre egali, cel mai mare dintre nobili, dar nu mai presus de ei. Voturile noastre l-au adus pe tron, şi refuzăm… – Dansezi cam aproape de margine, Lord Heugen, se scutură chipul schilodului în spasme hidoase, în timp ce privea încruntat spre el. Poate vrei să rămâi în partea unde domnesc siguranţa, căldura şi loialitatea. În cealaltă parte nu cred că te-ai simţi la fel de bine. O lacrimă lungă i se prelinse din ochiul stâng, care se zbătea, pe obrazul supt. – Supraveghetorul general vă va evalua moşiile în lunile următoare. Ar fi înţelept ca toţi să-i acordaţi deplina dumneavoastră asistenţă. De-acum, mulţi se ridicaseră în picioare, agitându-şi pumnii şi vociferând. – E scandalos! – Fără precedent! – Inacceptabil! – Refuzăm să ne lăsăm intimidaţi! Jezal sări de pe tron, ridicându-şi sus sabia bătută în pietre preţioase, şi se apucă să lovească repetat platforma cu capătul tecii, astfel că toată sala începu să răsune de bubuituri reverberate. – Sunt regele! strigă el, spre mulţimea care amuţi dintr-odată. Nu vă dau să alegeţi – pronunţ un decret regal! Adua va fi reconstruită, mai strălucitoare decât oricând! Acesta este preţul! V-aţi obişnuit prea mult timp cu o coroană slabă, domnii mei! Credeţi-mă când vă spun că acele vremuri au rămas de-acum în urma noastră! Bayaz se înclină într-o parte, pentru a-i şopti lui Logen la ureche: – Se pricepe surprinzător de bine la treaba asta, nu-i aşa? Lorzii bombăneau, dar se aşezară la loc, în timp ce Jezal vorbea mai departe, cu un glas care umplea sala cu încredere calmă, ţinând încă strâns mânerul sabiei aflate în teacă. – Cei care mi-au acordat din toată inima sprijinul în criza recentă vor fi scutiţi. Dar acea listă, spre dezonoarea dumneavoastră, este mult prea scurtă. Aceia care ne-au susţinut în vremuri de restrişte au fost prieteni din afara Uniunii! Omul în negru se ridică din jilţul său. – Eu, Orso din Talins, le stau mereu alături fiului şi fiicei mele de neam regal! Apucă în mâini chipul lui Jezal şi-l sărută pe amândoi obrajii. Apoi făcu acelaşi lucru şi cu regina. – Prietenii lor sunt şi prietenii mei, continuă el zâmbind, dar cu un subînţeles care nu putea să scape nimănui. Iar duşmanii lor?… Ei, dar cu toţii sunteţi oameni inteligenţi. Puteţi ghici continuarea. – Îţi mulţumesc pentru rolul pe care l-ai jucat în izbăvirea noastră, spuse Jezal. Îţi exprimăm întreaga noastră recunoştinţă. Războiul dintre Uniune şi Nord a luat

1525

sfârşit. Tiranul Bethod e mort, şi s-a înstăpânit o ordine nouă. Sunt mândru să-l numesc prieten pe omul care l-a doborât, Logen Nouădegete! Regele Nordicilor! Îi întinse mâna, radios. – Se cuvine să pornim ca nişte fraţi spre acest viitor nou şi cutezător. – Mda, făcu Logen, chinuindu-se să se ridice din jilţ. Aşa e. Îl cuprinse pe Jezal într-o îmbrăţişare, bătându-l pe spate de răsună toată sala. – Cred c-o să stăm de partea noastră a Şuvoiului Alb, de-acum încolo. Doar dacă nu cumva fratele meu de-aici are necazuri, desigur, continuă el, plimbându-şi peste mutrele mohorâte ale bătrânilor din primele rânduri o privire îngheţată ca un cimitir iarna. Să nu vă pună dracu’ să mă faceţi să mai vin aici! Şi se aşeză din nou în jilţ, încruntat. Nu s-o fi priceput prea mult SângerosulNouă la politică, dar ştia bine cum să formuleze o ameninţare. – Am câştigat războiul! îşi zornăi Jezal garda aurită a sabiei, după care şi-o petrecu la loc prin agăţătoarea de la cingătoare. Acum, trebuie să câştigăm şi pacea! – Bine zis, Maiestatea Voastră, bine zis. Beţivul roşu la faţă se ridică, fără a lăsa pe nimeni să mai intervină. – Atunci, mai rămâne un singur punct de pe ordinea de zi, înainte de suspendarea Consiliului Deschis. Şi se întoarse spre Mag, cu un zâmbet uleios şi o plecăciune adâncă. – Să-i oferim mulţumirile noastre Lordului Bayaz, Întâiul dintre Magi, omul care prin înţelepciunea sa şi puterea Artei sale a alungat invadatorii şi a salvat Uniunea! anunţă el, începând să aplaude. Ologul Glokta i se alătură, apoi şi Ducele Orso. Un lord mătăhălos din primul rând sări în picioare. – Lord Bayaz! răcni el, plesnind din palmele grase. Curând, toată sala răsuna de aplauze fără pic de convingere. Până şi Heugen li se alătură. Chiar şi Isher, deşi avea o mutră de parcă ar fi aplaudat la propria lui înmormântare. Logen îşi lăsă mâinile acolo unde erau. La drept vorbind, îi era cam greaţă că se afla în acel loc. Greaţă şi furie. Rămase aşezat în jilţ, încruntat în continuare. Jezal îi privea pe marii şi distinşii Uniunii cum ieşeau pe rând, amărâţi, din Camera Oglinzilor. Toţi, oameni aleşi. Isher, Barezin, Heugen şi ceilalţi. Oameni la care cândva se uitase cu gura căscată. Toţi, umiliţi. Abia dacă-şi putea stăpâni zâmbetul de pe buze, auzindu-i cum îşi bombăneau nemulţumirea neputincioasă. Se simţea aproape ca un rege – până-şi zări regina. Terez şi tatăl ei, Marele Duce Orso, erau prinşi într-o discuţie ce părea foarte aprinsă, într-o styriană expresivă, accentuată din ambele părţi cu mişcări violente ale mâinilor. Jezal ar fi putut să se simtă uşurat că nu era singurul membru al familiei pe care Terez părea să-l dispreţuiască, dacă n-ar fi bănuit că el era 1526

subiectul controversei. Auzi din spatele lui un râcâit slab, de scaun tras, şi văzu, cu oarecare dezgust, chipul schimonosit al noului Arhilector. – Maiestatea Voastră, începu Glokta încet, ca şi cum ar fi avut de gând să abordeze nişte secrete, privind încruntat spre Terez şi tatăl ei. Dacă-mi permiteţi să vă întreb… este totul în regulă între dumneavoastră şi regină? Continuă cu glas şi mai scăzut: – Înţeleg că rareori dormiţi în aceeaşi cameră. Jezal era gata să-i dea schilodului un dos de palmă peste faţă, pentru nesimţire. Apoi, cu coada ochiului, o surprinse pe Terez privindu-l – cu acea expresie de dispreţ total care era tratamentul lui obişnuit, ca soţ. Îşi simţi umerii înmuindu-se. – Abia dacă suportă să stea în aceeaşi ţară cu mine, darămite în acelaşi pat. Femeia asta e cea mai mare scorpie! mârâi el, după care îşi lăsă capul în piept, cu privirea spre pardoseală. Ce să mă fac? Glokta îşi suci gâtul într-o parte, apoi şi în cealaltă, iar Jezal îşi stăpâni un fior de silă la auzul trosnetului. – Daţi-mi voie să vorbesc cu regina, Maiestate. Pot fi foarte persuasiv, când îmi propun asta. Vă înţeleg dificultăţile. Şi eu sunt căsătorit de foarte puţină vreme. Jezal se îngrozea la gândul soiului de femeie monstruoasă care l-ar fi putut accepta pe acel bărbat monstruos drept soţ. – Serios? întrebă el, prefăcându-se interesat. Şi, cine este doamna…? – Cred că dumneavoastră vă cunoaşteţi de departe. Ardee se numeşte. Ardee dan Glokta. Şi buzele ologului se retraseră, dezvăluind golul dintre dinţii de sus. – Dar nu… – Sora vechiului meu prieten Collem West, da. Jezal rămase mut, cu ochii holbaţi. Glokta făcu o plecăciune ţeapănă. – Vă accept felicitările. Apoi se întoarse, şchiopătă până la marginea platformei şi începu să coboare treptele, rezemându-se greu în baston. Jezal abia dacă-şi putea stăpâni şocul îngheţat, dezamăgirea zdrobitoare, oroarea deplină. Nici nu putea concepe ce şantaj o fi folosit monstruozitatea aia jalnică pentru a o prinde în cursă. Poate că fusese pur şi simplu disperată, după ce Jezal o abandonase. Poate că, fratele ei fiind bolnav, nu-i mai rămăsese nimeni la care să apeleze. Doar în dimineaţa aceea, la spital, vederea ei îi stârnise ceva în suflet, la fel ca pe vremuri. Îşi spusese că poate, într-o zi, cu timpul… Acum, până şi o asemenea fantezie plăcută se prăvălea la pământ. Ardee era măritată cu un om pe care Jezal îl dispreţuia. Un om care făcea parte din propriul lui Consiliu Închis. Şi pentru ca lucrurile să stea şi mai rău, un om căruia tocmai îi

1527

mărturisise, într-un moment de nebunie, eşecul total al propriei sale căsnicii. Apăruse în ochii lui slab, vulnerabil, absurd. Înjură amarnic printre dinţi. I se părea acum că o iubea pe Ardee cu o pasiune insuportabilă. Împărtăşiseră ceva ce n-avea să mai regăsească niciodată. Cum de nu-şi dăduse seama, la vremea aceea? Cum de lăsase să se aleagă praful de tot, pentru asta? Tristul adevăr, probabil, era aceea că dragostea în sine nu e niciodată de ajuns. Când deschise uşa, Logen simţi mai întâi un junghi de dezamăgire, urmat îndeaproape de un val hidos de furie. Camera era goală, curată şi ordonată, ca şi cum acolo n-ar fi locuit nimeni. Ferro plecase. Nimic nu ieşise conform speranţelor lui. Poate că, de-acum, ar fi trebuit să se şi aştepte. La urma urmei, nici înainte nu mersese altfel. Şi totuşi, continuase să se pişe în contra vântului. Era ca un om a cărui uşă e prea joasă, dar în loc de a învăţa să se aplece, se tot dă cu capul de pragul de sus în fiecare zi a vieţii lui nefericite. Îi venea să-şi plângă de milă, dar ştia că nici n-ar fi meritat altceva. Unul care a făcut tot ce făcuse el nu se poate aştepta la finaluri fericite. Ieşi pe coridor şi porni de-a lungul acestuia, cu fălcile încleştate. Deschise cu umărul uşa alăturată, fără să ciocănească. Ferestrele înalte erau deschise, iar razele soarelui luminau camera aerisită, cu perdelele fâlfâind uşor în adiere. Bayaz stătea într-un jilţ încrustat, în faţa uneia dintre ele, cu o ceaşcă în mână. Un servitor umil, în veston de catifea, îi turna ceaiul dintr-un vas de argint, ţinând delicat tava cu ceştile pe vârfurile degetelor desfăcute. – A, Regele Nordicilor! exclamă Bayaz. Ce mai… – Unde-i Ferro? – S-a dus. A cam lăsat vraişte în urma ei, dar am făcut eu ordine, aşa cum deatâtea ori mă pomenesc… – Unde? Magul ridică din umeri. – Spre Sud, aş crede. Ca să se răzbune, sau aşa ceva, dac-aş fi nevoit să ghicesc. Mereu vorbea foarte mult despre răzbunare. O femeie extrem de irascibilă… – S-a schimbat. – Evenimente măreţe, prietene. Nici unul dintre noi nu mai e tocmai acelaşi. Ia spune, bei un ceai? Servitorul se şi repezi, cu tava de argint legănându-se. Logen îl apucă de veston şi-i dădu un brânci cât colo. Chiţăind, omul se izbi de perete şi căzu pe covor, cu ceştile zăngănind în jur. Bayaz înălţă o sprânceană. – Un simplu „nu” ar fi fost suficient. – Mă cac pe nu-urile tale, nemernic bătrân. Întâiul dintre Magi se încruntă. 1528

– Ei, Meştere Nouădegete, pari cam prost-dispus în dimineaţa asta. Acum eşti rege, şi nu se cade să te laşi dominat aşa de patimile tale cele mai josnice. Regii de acest soi nu rezistă mult niciodată. Încă mai ai duşmani în Nord. Calder şi Scale, sus pe dealuri, fac necazuri, nu mă îndoiesc. La bunele maniere se răspunde cu maniere asemenea, cum am considerat eu dintotdeauna. M-ai ajutat, şi te pot ajuta şi eu în schimb. – La fel ca pe Bethod? – Întocmai. – Că mult i-a mai folosit. – Când a avut parte de ajutorul meu, a prosperat. Pe urmă, l-a ajuns mândria, şi indisciplina, şi a început să ceară ca toate să meargă numai cum voia el. Fără ajutorul meu… în fine, ştii ce-a urmat. – Nu te băga în treburile mele, vraciule, replică Logen, lăsându-şi mâna să cadă pe plăselele sabiei Creatorului. Dacă săbiile aveau voci, aşa cum îi spusese odată Magul, tocmai formulase o ameninţare cruntă. Dar pe chipul lui Bayaz nu se citea decât cea mai vagă urmă de nemulţumire. – Un om mai prejos decât mine s-ar fi putut supăra. Nu ţi-am cumpărat eu viaţa de la Bethod? Nu ţi-am dăruit un scop când nu aveai nimic? Nu te-am dus până la marginea Lumii, nu ţi-am arătat minuni pe care puţini oameni le-au văzut vreodată? Ai nişte maniere foarte urâte. Păi, însăşi sabia cu care mă ameninţi ai primit-o în dar de la mine. Sperasem să ajungem la o… – Nu. – Înţeleg. Nici măcar… – Am terminat. Se pare că n-am să fiu niciodată un om mai bun, dar pot încerca să nu fiu mai rău. Măcar atâta lucru pot să-ncerc, cel puţin. Bayaz îşi îngustă ochii. – Ei, Meştere Nouădegete, mă surprinzi peste poate. Te credeam un om curajos, dar reţinut, calculat însă şi plin de compasiune. Te credeam, mai presus de orice, realist. Dar nordicii au avut întotdeauna o tendinţă spre a fi năzuroşi. Observ acum în tine o undă de încăpăţânare şi un temperament destructiv. Îl văd, în sfârşit, pe Sângerosul-Nouă. – Mă bucur că te dezamăgesc. Se pare că ne-am judecat unul pe altul complet greşit. Te credeam un om mare. Acum îmi dau seama de greşeală, clătină încet din cap Logen. Ce-ai făcut din acest loc? – Ce-am făcut? pufni Bayaz, cu un râs neîncrezător. Am combinat trei discipline pure ale magiei şi am făurit una nouă! Se pare că nu înţelegi ce realizare e asta, Meştere Nouădegete, dar te iert. Îmi dau seama că ştiinţa de carte n-a reprezentat niciodată principala ta calitate. Un asemenea lucru nu s-a mai văzut încă dinaintea Vechiului Timp, când Euz şi-a împărţit darurile printre fiii lui. 1529

Oftă. – Nimeni nu va aprecia cum se cuvine cea mai mare izbândă a mea, din câte se pare. Nimeni decât Khalul, poate, şi e improbabil ca el să-mi prezinte vreodată felicitări. Păi, o asemenea putere n-a mai fost eliberată în Cercul Lumii de… de când… – De când s-a distrus Glustrod singur, cu tot cu Aulcus? Magul înălţă din sprâncene. – Dacă tot ai adus vorba… – Iar rezultatele sunt cam aceleaşi, pare-mi-se, atâta doar că acum ai dezlănţuit un măcel mai puţin neatent şi ai distrus o parte mai mică dintr-un oraş mai mic, într-un timp mai scurt. Altfel, care e diferenţa între tine şi el? – Credeam că asta se vede de la sine, ridică Bayaz ceaşca, privind blajin peste buza ei. Glustrod a pierdut. Logen rămase tăcut o vreme, pe gânduri. Apoi, se întoarse şi ieşi din cameră, servitorul ferindu-se din calea lui. Pe culoar, paşii lui începură să răsune cu ecouri din tavanul aurit. Lanţul greu al lui Bethod îi zornăia împrejurul umerilor, parcă râzând. Probabil ar fi fost mai bine să-l păstreze pe nemernicul ăla bătrân şi nemilos de partea lui. Era foarte posibil ca, la întoarcere, să aibă nevoie de ajutorul său, după cum mergeau lucrurile în Nord. Probabil era mai bine să soarbă din pişatul ăla puturos numit ceai şi să zâmbească de parcă ar fi fost miere. Probabil ar fi trebuit să râdă, să-l numească pe Bayaz prieten vechi, ca să se poată târî spre Marea Bibliotecă a Nordului, când se împuţea brânza. Aşa ar fi fost cel mai bine. Aşa ar fi fost realist. Dar era tocmai cum spusese întotdeauna tatăl lui Logen… Niciodată nu fusese chiar atât de realist.

1530

În spatele tronului De îndată ce auzi uşa deschizându-se, Jezal îşi dădu seama cine trebuia să fie vizitatorul. Nici măcar nu era nevoie să ridice privirea. Cine-ar fi avut îndrăzneala să dea buzna în odăile regelui, fără să ciocănească măcar? Blestemă – în gând, dar cu multă înverşunare. Nu putea fi decât Bayaz. Temnicerul lui. Cel dintâi dintre torţionarii lui. Umbra mereu prezentă. Omul care distrusese jumătate din Agriont şi prefăcuse în ruine frumoasa Adua, iar acum zâmbea şi se desfăta în aplauze de parcă ar fi fost salvatorul naţiunii. Era destul ca să-l facă să-şi verse maţele. Jezal scrâşni din dinţi, cu privirea pe fereastră, spre ruine, refuzând să se întoarcă. Alte pretenţii. Alte compromisuri. Alte vorbe despre ceea ce aveau de făcut. Poziţia de şef al statului, cel puţin cu Întâiul dintre Magi mereu lângă umărul lui, era o experienţă nemărginit de frustrantă şi istovitoare. O luptă aproape imposibilă, ca să se facă pe voia lui până şi cele mai neînsemnate mărunţişuri. Oriunde privea, se pomenea uitându-se direct la chipul încruntat dezaprobator al Magului. Se simţea ca o biată fantoşă, şi nimic mai mult. O momâie arătoasă, aurită, magnifică, dar de niciun folos. Măcar statuile de lemn aurit ajung uneori să stea pe prova unei corăbii. – Maiestatea Voastră, se auzi glasul bătrânului, cu acea pojghiţă de respect care abia ascundea, ca de obicei, dispreţul masiv de dedesubt. – Ce mai e? se întoarse în sfârşit Jezal cu faţa spre el. Fu surprins să vadă că Magul îşi înlocuise robele oficiale cu vechea sa haină, pătată de-atâtea călătorii, şi perechea de cizme grele pe care o purtase în fatidica lor expediţie spre vestul devastat. – Pleci undeva? îl întrebă, abia îndrăznind să spere. – Părăsesc Adua. Azi. – Azi? Jezal abia se stăpâni să nu sară-n sus, chiuind de bucurie. Se simţea întocmai ca un prizonier care iese din temniţa puturoasă, în lumina orbitoare a libertăţii. Acum putea să reclădească Agriontul aşa cum găsea el de cuviinţă. Putea să reorganizeze Consiliul Închis, putea să-şi aleagă singur sfătuitorii. Poate chiar şi să scape de scorpia aia de nevastă, cu care tot Bayaz îl pricopsise. Avea să fie liber să facă ce trebuia – oricare-ar fi fost acele lucruri. Liber să încerce să afle ce trebuia să facă, cel puţin. Nu era el Înaltul Rege al Uniunii, la urma urmei? Cine să-l refuze? – Ne va părea rău să te pierdem, desigur. – Îmi pot imagina. Mai întâi, însă, sunt de făcut câteva aranjamente. – Neapărat. 1531

Orice, numai să scape de ticălosul ăla bătrân. – Am vorbit cu noul Arhilector al Maiestăţii Voastre, Sand dan Glokta. Simplul nume era de ajuns ca să-i stârnească un tremur de repulsie. – Chiar aşa? – E un om pătrunzător. M-a impresionat foarte mult. I-am cerut să vorbească în locul meu, în timpul cât voi lipsi din Consiliul Închis. – Serios? replică Jezal, întrebându-se dacă să-l azvârle pe schilod din funcţie imediat după ce Magul ieşea pe poartă sau să mai aştepte o zi. – V-aş recomanda, continuă acesta, pe tonul cu care ar fi dat un ordin, să-i ascultaţi cu atenţie opiniile. – A, sigur că da. Îţi urez numai noroc, pe drumul înapoi spre… – De fapt, aş dori să faceţi aşa cum spune el. Jezal simţi în gât un nod rece de furie. – Adică, îmi ceri… să mă supun lui? Ochii lui Bayaz nu se abătură nici cu o câtime dinspre ai lui. – Practic… da. Pentru o clipă, Jezal amuţi. Îşi închipuia Magul că putea să vină şi să plece cum i se năzărea, lăsându-şi lacheul ăla căsăpit la conducere? Mai presus de rege, în propriul lui regat? Ce aroganţă covârşitoare! – În ultima vreme, ai început să te amesteci cam mult în treburile mele! se răsti el. N-am de gând să schimb un sfetnic autoritar cu altul. – Omul acela îţi va fi de mare folos. Ne va fi. Va trebui să iei hotărâri pe care ai să le găseşti dificile. Va trebui să întreprinzi multe acţiuni pe care ai prefera să nu ţi le asumi. Oamenii care au să trăiască în palate scânteietoare vor avea nevoie de alţii, care să fie dispuşi să le ducă gunoiul, nu să-l îngrămădească pe marmura coridoarelor pentru ca într-o zi să-i îngroape. Toate acestea sunt foarte simple şi evidente. Nu pe mine m-ai slujit. – Nu! Tu eşti cel care nu m-a slujit cum trebuia. Sand dan Glokta? Nemernicul ăla olog… Îşi dădu seama că alesese nefericit cuvintele, dar fu nevoit să continue totuşi, înfuriindu-se mai mult ca oricând: – … să stea în Consiliul Închis? Să-mi rânjească peste umăr câte zile oi avea? Iar acum, mai vrei şi să-mi dicteze? Inacceptabil! Intolerabil! Imposibil! Nu mai suntem pe vremea lui Harod cel Mare! Habar n-am ce te face să crezi că-mi poţi vorbi în felul ăsta. Eu sunt regele aici şi refuz să mă las dus de căpăstru! Bayaz închise ochii, inspirând încet, pe nas. Ca şi cum ar fi încercat să nu-şi piardă răbdarea, în timp ce se străduia să educe un cretin. – N-ai cum să înţelegi ce înseamnă să trăieşti o viaţă atât de lungă ca a mea. Să ştii tot ceea ce ştiu eu. Voi, oamenii, muriţi cât ai clipi şi trebuie să învăţaţi aceleaşi lecţii, iar şi iar. Aceleaşi lecţii pe care le-a învăţat Stolicus de la Juvens, acum o mie de ani. Devine extrem de obositor. 1532

Furia lui Jezal creştea tot mai mult. – Scuză-mă dacă te plictisesc! – Scuzele se acceptă. – Glumeam! – Aha. Ai un umor atât de ascuţit, încât nici n-am observat că mă înţepase. – Îţi baţi joc de mine! – Nu mi-e greu deloc. Mie, fiecare om mi se pare un copil. Când ajungi la vârsta mea, observi că istoria merge în cerc. De-atâtea ori am călăuzit naţiunea asta înapoi din pragul distrugerii, şi înainte spre o glorie tot mai mare. Şi ce doresc în schimb? Câteva sacrificii mărunte? Numai de-ai înţelege sacrificiile pe care le-am făcut eu pentru binele turmei tale! Jezal făcu un gest furios cu degetul spre fereastră. – Şi cu toţi morţii ăştia cum rămâne? Cu cei care au pierdut totul? Turma asta, cum spui tu! Sunt mulţumiţi de sacrificiile lor, ce crezi? Ce ai de zis despre toţi cei care au suferit de boala asta? Care încă mai suferă? Printre ei e şi cel mai apropiat prieten al meu! N-am cum să nu observ că seamănă cu boala aia despre care mi-ai povestit între ruinele din Aulcus. Nu pot să nu mă gândesc că magia ta ar putea să fie cauza! Magul nu făcu niciun efort să nege. – Eu mă ocup de lucruri cuprinzătoare. Nu mă pot preocupa de soarta fiecărui ţăran. Cum nici tu nu poţi. Am încercat să-ţi explic asta, dar se pare că n-ai reuşit să înveţi lecţia. – Te înşeli! Refuz s-o învăţ! Era şansa lui. Acum, când era atât de furios, avea şansa să iasă pentru totdeauna din umbra lui Bayaz şi să fie liber. Bayaz era o otravă şi trebuia să scape de el. – M-ai ajutat să ajung pe tron, şi pentru asta îţi mulţumesc. Dar nu-mi place stilul tău de guvernare, miroase a tiranie! Bayaz îşi îngustă ochii. – Guvernarea înseamnă tiranie. În cel mai bun caz, poate fi îmbrăcată în culori plăcute. – Câtă desconsideraţie faţă de vieţile supuşilor mei! N-am s-o permit! Am ajuns dincolo de tine. Nu mai eşti dorit aici. Nu mai eşti necesar. De-acum încolo, am să-mi găsesc singur drumul. Şi-i făcu semn spre uşă, cu un gest de concediere pe care-l spera destul de regal: – Poţi să pleci. – Chiar… îmi dai… voie? Întâiul dintre Magi rămase tăcut mult timp, tot mai încruntat. Îndeajuns pentru ca mânia lui Jezal să înceapă să se înmoaie, gura să i se usuce, să-şi simtă genunchii slăbind. 1533

– Îmi dau seama că am fost mult prea blând cu tine, spuse într-un târziu Bayaz, pronunţând fiecare cuvânt pe un ton tăios ca o lamă de brici. Te-am cocoloşit ca pe un nepoţel favorit şi ai devenit mofturos. O greşeală pe care n-am s-o repet. Un tutore responsabil nu trebuie să cruţe niciodată băţul. – Sunt fiu de regi! mârâi Jezal. N-am să… Un junghi de durere prin burtă, năucitor de brusc, îl făcu să se încovoaie. Se împletici un pas, doi, cu un val de vomă fierbinte ţâşnindu-i pe gură. Căzu cu faţa în jos, abia putând să mai respire, iar coroana îi sări din cap, rostogolindu-se până în colţul camerei. În viaţa lui nu mai simţise asemenea chinuri. Nici pe departe. – Nu am idee… ce te face să crezi… că-ţi poţi permite să-mi vorbeşti în felul ăsta. Mie, Întâiul dintre Magi! Jezal auzi paşii lui Bayaz apropiindu-se încet, iar glasul Magului îi străpunse urechile, în timp ce se zvârcolea neputincios în propria-i vărsătură. – Fiu de regi? Sunt dezamăgit, după toate cele prin câte-am trecut împreună, că eşti atât de naiv încât să crezi minciunile pe care le-am răspândit pe seama ta. Prostia aia era pentru idioţii de pe străzi, dar se pare că şi idioţii din palate se lasă amăgiţi de dulcegării la fel de uşor. Te-am cumpărat de la o târfă. M-ai costat şase mărci. Voia douăzeci, dar ştiu să mă târguiesc la sânge. Cuvintele erau dureroase, desigur. Dar mult, mult mai rele erau junghiurile insuportabile care-i frângeau şira spinării, care-i smulgeau ochii din cap, care-i ardeau pielea şi-i pârjoleau rădăcinile firelor de păr, făcându-l să se zbată ca o broască în apă fiartă. – Aveam şi alţii pe lista de aşteptare, desigur. Mă duce mintea să nu mizez doar pe o singură aruncătură de zar. Alţi fii cu origini misterioase, gata să intre în rol. Exista o familie numită Brint, din câte-mi amintesc, şi multe altele pe lângă ea. Dar tu ai ieşit la suprafaţă, Jezal, plutind uşurel, ca un căcat în baie. Când am trecut podul în Agriont şi te-am revăzut, om în toată firea, am ştiut că tu erai acela. Pur şi simplu arătai cum trebuia, iar asta nu se-nvaţă. Ai ajuns până şi să vorbeşti ca un rege, ceea ce e un avantaj la care nu mă aşteptasem niciodată. Jezal gemea şi bolborosea, neputând nici măcar să urle. Simţi vârful cizmei lui Bayaz strecurându-se sub el, ca să-l întoarcă pe spate. Chipul încruntat al Magului se aplecă asupră-i, vizibil tulburat prin ceaţa lacrimilor. – Dar, dacă insişti să fii dificil… dacă insişti s-o ţii pe-a ta… ei bine, mai sunt şi alte variante. Până şi regii mor din motive inexplicabile. Aruncaţi din şa de vreun cal. Înecându-se cu un sâmbure de măslină. Căzând de la mare înălţime pe caldarâmul tare, tare de tot. Sau, pur şi simplu, găsiţi dimineaţa morţi în pat. Viaţa e întotdeauna scurtă pentru voi, insectele. Dar poate fi şi mai scurtă, în cazul acelora care nu folosesc la nimic. Din nimic te-am făcut. Din văzduh. Pot să te desfac cu un singur cuvânt. Pocni din degete, iar sunetul străpunse stomacul lui Jezal ca o sabie. – Uite-aşa te pot înlocui. 1534

Întâiul dintre Magi se aplecă şi mai jos. – Şi acum, nimicule, bastardule, puiule de târfă, gândeşte-te bine ce-mi răspunzi la următoarele întrebări: vei face cum te sfătuieşte Arhilectorul, da? Junghiurile slăbiră cu o câtime. Îndeajuns pentru ca Jezal să şoptească: – Da… – Îl vei lăsa să te îndrume în toate privinţele? – Da. – Îi vei îndeplini ordinele, în public şi în particular? – Da. – Bine, replică Magul, îndreptându-se de spate, pentru a-l domina pe Jezal la fel cum statuia lui dominase odinioară oamenii de pe Calea Regală. Mă aşteptam la răspunsul ăsta, fiindcă pe lângă faptul că te ştiu înfumurat, ignorant şi nerecunoscător, mai ştiu şi că eşti… laş. Am încredere că măcar asta-i o lecţie pe care n-ai s-o ignori. Chinurile încetară dintr-odată. Destul pentru ca Jezal să-şi ridice de pe pardoseală capul care i se învârtea. – Te urăsc, izbuti el să horcăie. Bayaz pufni în râs. – Mă urăşti? Vestita ta aroganţă: să-ţi închipui că mi-ar păsa! Mie, lui Bayaz, întâiul ucenic al marelui Juvens! Mie, care l-am doborât pe Maestrul Creator, care am făurit Uniunea, care am distrus Cele O Sută De Cuvinte! Încet, Magul ridică piciorul pentru a şi-l propti pe obrazul lui Jezal. – Nu mă interesează dacă-ţi plac sau nu, nătărăule! Şi, apăsând cu cizma, frecă faţa lui Jezal în voma de pe pardoseală. – Mă interesează doar să mă asculţi. Şi mă vei asculta. Aşa e? – Da… bolborosi Jezal prin gura strivită. – Atunci, Maiestatea Voastră, îmi iau rămas-bun. Mă rog să nu-mi daţi niciodată motive să mă mai întorc. Apăsarea zdrobitoare de pe faţa lui Jezal încetă, şi acesta auzi paşii Magului îndepărtându-se prin cameră. Uşa se deschise scârţâind, apoi fu închisă la loc, cu un zgomot scurt. Zăcea pe spate, cu privirea în tavan, respirând greu şi sacadat. După un timp, îşi adună curajul să se întoarcă şi se ridică ameţit în patru labe. Simţea o duhoare neplăcută, şi nu numai de la voma care-i mânjea chipul. Îşi dădu seama, cu o slabă tresărire de ruşine, că făcuse pe el. Se târî până la fereastră, încă moleşit ca o cârpă stoarsă, se ridică în genunchi, gâfâind, şi privi în grădina îngheţată de-afară. Trecu doar un moment până când Bayaz apăru la vedere, păşind pe cărarea cu pietriş dintre peluzele îngrijite, cu chelia lucindu-i în soare. Yoru Sulfur mergea în urma lui, cu toiagul într-o mână şi o cutie de metal închis la culoare la subraţ. Aceeaşi cutie care-i urmase pe Jezal, Logen şi Ferro într-o căruţă, peste jumătate din Cercul Lumii. Ce fericite păreau acum zilele acelea… 1535

Bayaz se opri brusc şi se întoarse, ridicând capul, cu privirea drept spre fereastră. Cu un scâncet înspăimântat, Jezal se ascunse după perdele, tremurând din tot trupul. Încă mai simţea durerea aceea insuportabilă, întipărită în măruntaie, rece ca gheaţa. Întâiul dintre Magi mai stătu pe loc un moment, cu un zâmbet abia vizibil pe faţă. Apoi, se întoarse scurt, o luă din loc printre Cavalerii Gărzii Regelui de lângă poartă, care-l salutară cu plecăciuni, şi ieşi din grădină. Jezal îngenunche din nou, ţinându-se de perdele ca un copil de fustele mamei. Se gândea cât de fericit fusese cândva, şi cum nu-şi dăduse seama. Înconjurat de prieteni, jucând cărţi, cu un viitor luminos în faţă. Trase aer în piept, întretăiat, prin gâtlejul sugrumat, cu ochii umplându-i-se de lacrimi. Niciodată în viaţa lui nu se mai simţise atât de singur. Fiu de regi? Nu avea pe nimeni şi nimic. Suspină şi-şi trase nasul. Vederea-i era tot mai înceţoşată. Începu să se scuture de sughiţuri neputincioase, cu buza brăzdată de cicatrice tremurându-i, în timp ce lacrimile-i picurau pe pardoseala lucioasă. Plângea de durere şi frică, de ruşine şi furie, de dezamăgire şi neputinţă. Dar Bayaz avusese dreptate. Era un laş. Aşa că, mai presus de orice, plângea de uşurare.

1536

Oameni buni, oameni răi Era o dimineaţă cenuşie, în grădinile umede şi friguroase, iar Copoiul nu făcea decât să stea acolo, gândindu-se la vremurile mai bune. Stătea acolo, în mijlocul cercului de morminte, privind moviliţa de pământ de deasupra lui Harding Ursuzul. Ciudat, cum un om care spunea aşa de puţin putuse lăsa în urma lui un gol atât de mare. Copoiul făcuse cale lungă, în ultimii câţiva ani, cale lungă şi ciudată. De nicăieri până niciunde, iar pe drum pierduse o mulţime de prieteni. Îşi amintea de toţi acei oameni plecaţi înapoi în ţărână. Harding Ursuzul. Tul Duru Capdetunet. Rudd Treicopaci. Forley Molâul. Şi pentru ce? Cine-o ducea acum mai bine, din cauza asta? Numai vieţi irosite. Era de-ajuns pentru ca unui om să i se facă rău până-n vârfurile cizmelor. Chiar şi unuia vestit pentru cât de nesimţitor era. Toţi duşi, lăsându-l pe Copoi singur. Fără ei, lumea era mai strâmtă. Auzi paşi prin iarba umedă. Logen venea spre el prin ploaia ceţoasă, cu respiraţia formând aburi în jurul chipului brăzdat. Copoiul îşi aminti ce fericit fusese în noaptea aceea, când Logen apăruse în lumina focului, tot viu. Atunci, păruse că era un nou început. Un moment bun, făgăduind vremuri mai bune. Şi nu ieşise tocmai aşa. Ciudat, acum Copoiul nu se mai simţea atât de fericit la vederea lui Logen Nouădegete. – Regele Nordicilor, mormăi el. Sângerosul-Nouă. Cum ţi-e ziua? – Umedă, cum să fie? Ne apropiem de sfârşitul anului. – Mda. Vine înc-o iarnă, mormăi Copoiul, râcâindu-şi cu unghiile pielea aspră a palmei. Vin tot mai repede şi mai repede. – Socot că-i vremea să plec înapoi spre Nord, hm? Calder şi Scale încă umblă liberi, făcând tot felul de porcării, şi numai morţii ştiu ce fel de necazuri o mai fi pus la cale Dow. – Mda, cutez a spune. E timpul să mergem. – Vreau ca tu să mai rămâi. Copoiul ridică privirea. – Ce? – Trebuie să vorbească cineva cu sudicii, să ajungă la o învoială. Tu ai fost întotdeauna omul cel mai iscusit la vorbă, din câţi am cunoscut. În afară de Bethod, poate, dar… acum el nu mai e prin preajmă, aşa-i? – Ce fel de învoială? – Poate vom avea nevoie de ajutorul lor. În Nord vor fi tot felul de oameni nu prea încântaţi de felul cum au ieşit lucrurile. Oameni care nu vor un rege, sau cel puţin nu-l vor pe ăsta. Cu Uniunea de partea noastră, ne va fi mai uşor. N-ar strica nici să aduci nişte arme cu tine, când vei veni. 1537

Copoiul se strâmbă. – Arme, zici? – Mai bine să le-avem chiar şi dacă nu le vrem, decât s-avem nevoie de ele şi… – Ştiu continuarea. Ce s-a întâmplat cu vorba aia: încă o luptă şi am terminat? Ce s-a întâmplat cu: facem să crească lucruri? – Poate va trebui să crească fără noi, deocamdată. Ascultă, Copoiule, niciodată n-am căutat luptele cu lumânarea, ştii bine asta, dar trebuie să fii… – Nu… te… osteni. – Încerc să fiu un om mai bun, poftim, Copoiule. – Chiar aşa? Nu mi se pare că te străduieşti prea tare. Tu l-ai omorât pe Tul? Ochii lui Logen se îngustară. – Dow a dat din gură, nu-i aşa? – Nu contează cine-a spus. L-ai omorât pe Capdetunet sau nu? Hai, că nu-i ontrebare prea grea. Zi doar da sau nu. Logen scoase un fel de pufnet, ca şi cum ar fi fost gata să izbucnească în râs sau în plâns – dar nu făcu nici una, nici alta. – Nu ştiu ce-am făcut. – Nu ştii? La ce-ţi foloseşte să zici că nu ştii? La fel ai să spui şi după ce mănjunghii pe la spate, în timp ce eu voi încerca să-ţi salvez viaţa? Cu o strâmbătură, Logen se uită spre iarba umedă. – Poate că da. Nu ştiu. Apoi, ridică din nou privirea către Copoi, ţintuindu-l cu cruzime. – Dar ăsta-i preţul, nu? Ştii ce sunt. Ai fi putut alege un alt om pe care să-l urmezi. Copoiul îl privi cum pleca, neştiind ce să spună, neştiind nici măcar ce să-şi spună. Stătea doar acolo, în mijlocul mormintelor, tot mai ud de ploaie. Simţi pe cineva venind lângă el. Tichie Roşie, urmărindu-l pe Logen, a cărui siluetă neagră se pierdea încet prin ploaie, tot mai departe. Clătină din cap, cu buzele strânse. – N-am crezut niciodată ce se povestea despre el. Despre Sângerosul-Nouă. Numai baliverne, îmi spuneam. Acum, însă, le cred. Am auzit că l-a omorât pe băiatul lui Crummock, în lupta aia din munţi. L-a spintecat cu tot atâta nepăsare ca şi cum ai strivi un gândac, fără niciun motiv. Ăsta-i un om căruia nu-i pasă de nimic. Nu există om mai rău, cred, în tot Nordul – şi nici n-a fost vreodată. Nici chiar Bethod. Un ticălos al dracului de tot, cel mai al dracu’. – Chiar aşa? Copoiul se pomeni privindu-l pe Tichie Roşie drept în faţă şi strigând: – Mă piş pe tine, boule! Cine te-a făcut pe tine judecător de căcat? – Ziceam doar, atâta tot, răspunse Tichie Roşie, uitându-se lung la el. Adică… am crezut că gândim la fel.

1538

– Ei bine, nu gândim la fel! E nevoie de-o minte mai mare decât o boabă de mazăre ca să gândeşti în vreun fel, şi tu nu eşti înzestrat cu aşa ceva, idiotule! N-ai şti să deosebeşti un om bun de-unu’ rău nici dacă s-ar pişa pe tine! Tichie Roşie clipi din ochi. – Că bine zici. Văd c-am prins greşit ideea. Făcu un pas înapoi, apoi plecă prin ploaia măruntă, clătinând din cap. Copoiul îl privi cum se îndepărta, cu dinţii strânşi, spunându-şi că tare-ar mai fi vrut să-i dea cuiva una, dar nu era sigur cui anume. Oricum, doar el mai era acolo. El şi morţii. Dar poate că aşa i se-ntâmplă când încetează luptele unui om care nu ştie decât să lupte. Începe să se lupte cu sine însuşi. Trase adânc în piept aerul rece şi umed, încruntându-se către moviliţa de pământ de pe mormântul Ursuzului. Se întreba dacă el mai ştia să deosebească un om bun de unul rău. Se întreba care era diferenţa. Era o dimineaţă cenuşie, în grădinile umede şi friguroase, iar Copoiul nu făcea decât să stea acolo, gândindu-se la vremurile mai bune.

1539

Nu aşa cum ai vrut Glokta fu trezit de o rază de lumină blândă a soarelui care se strecura printre perdele şi peste aşternutul mototolit şi în care dansau fire de praf. Încercă să se întoarcă pe partea cealaltă. Se strâmbă când îi trosni gâtul. Aha, primul spasm pe ziua de azi. Nici al doilea nu întârzie mult. Îl fulgeră prin şoldul stâng, în timp ce se chinuia să se întoarcă pe spate, tăindu-i respiraţia. Durerea i se strecura pe şira spinării, se opri în picior şi rămase acolo. – Ah, gemu el. Încercă, foarte încet, să-şi răsucească glezna, să-şi flexeze genunchiul. Într-o clipă, durerea deveni şi mai puternică. – Barnam! Trase cearşaful într-o parte, iar mirosul familiar al dejecţiilor îi ajunse la nări. Nimic nu se compară cu duhoarea propriului bălegar, ca să anunţe o dimineaţă productivă. – Au! Barnam! scânci el, şi scrâşni, şi-şi apucă în mâini coapsa ofilită, dar nimic nu-i alina durerea tot mai insuportabilă. Fibrele porneau din carnea lui secătuită ca nişte sârme, iar piciorul fără degete se zbătea grotesc, scăpat complet de sub control. – Barnam! zbieră Glokta. Barnam, labagiule! Uşa! Gura sa fără dinţi stropea cu scuipat, lacrimile îi curgeau pe chipul străbătut de spasme, mâinile i se încleştau, strângând în pumni cearşaful mânjit cu maroniu. Auzi nişte paşi grăbiţi pe coridor, apoi clănţănitul broaştei de la uşă. – E încuiată, prostule! ţipă el printre gingii, zvârcolindu-se de durere şi furie. Imediat, clanţa se înclină şi, spre marea lui mirare, uşa se deschise. Ce nai… Ardee veni grăbită spre pat. – Ieşi afară! şuieră Glokta, acoperindu-şi cu un braţ chipul, fără rost, în timp ce cu celălalt trăgea peste el cearşaful. Ieşi afară de-aici! – Nu. Îi smulse cearşaful, iar Glokta se strâmbă, aşteptând s-o vadă pălind, retrăgându-se ca ameţită, cu o mână peste gură şi ochii holbaţi de şoc şi dezgust. Sunt măritată… cu monstruozitatea asta îngălată-n căcat? Ardee nu făcu decât să se încrunte o clipă, apoi îi prinse coapsa sfârtecată şi o apăsă cu degetele mari. Glokta icni, dădu din mâini, încercă să se smulgă, dar strânsoarea ei era nemiloasă, două puncte de durere împungându-l drept prin mijlocul tendoanelor crispate. – Au… Futu-te… mă…

1540

Muşchii atrofiaţi se înmuiară dintr-odată, iar Glokta se moleşi şi el, lăsându-se să cadă la loc pe saltea. Iar acum, faptul că-s mânjit cu căcatul meu propriu începe să pară doar o idee cam jenantă. Zăcu un moment acolo, neputincios. – Nu voiam să mă vezi… aşa. – Prea târziu. Te-ai însurat cu mine, îţi aduci aminte? Acum suntem unul singur. – Cred că eu am ieşit în avantaj. – Iar eu am rămas în viaţă, nu? – Nu-i tocmai genul de viaţă după care ar tânji majoritatea femeilor tinere. O privi, văzând cum i se unduia lumina soarelui pe faţa întunecată, cu fiecare mişcare. – Ştiu că nu-s ceea ce-ţi doreai… de la un soţ. – Toată viaţa am visat la un bărbat cu care să pot dansa, ridică ea ochii, susţinându-i privirea. Dar cred că s-ar putea ca tu să fii mai potrivit pentru mine. Visurile sunt pentru copii. Noi amândoi suntem oameni maturi. – Totuşi… Acum vezi că neputinţa de a dansa e cea mai mică dintre probleme. N-ar trebui să fii nevoită să faci… asta. – Vreau s-o fac. Îl apucă strâns de faţă şi i-o întoarse, destul de brutal, silindu-l s-o privească drept în ochi. – Vreau să fac ceva. Vreau să fiu de folos. Vreau să aibă cineva nevoie de mine. Poţi înţelege asta? Glokta înghiţi în sec. – Da. Puţine-ar fi mai bune. – Unde-i Barnam? – I-am spus că poate să-şi ia dimineaţa liberă. Că de-acum încolo am să mă ocup eu de problemele astea. Şi i-am mai spus şi să-mi aducă patul aici. – Dar… – Vrei să zici că nu pot dormi în aceeaşi cameră cu soţul meu? Încet, mâinile îi alunecară peste pielea lui uscată, blând dar ferm, masându-i cicatricele, apăsând muşchii distruşi. De cât timp? De când nu s-a mai uitat la mine o femeie altfel decât cu oroare? De când nu m-a mai atins o femeie altfel decât cu violenţă? Se lăsă pe spate, cu ochii închişi şi gura căscată, în timp ce-i curgeau lacrimile, prelingându-se pe pernă. Aproape plăcut. Aproape… – Nu merit asta, şopti el. – Nimeni nu primeşte ce merită. Regina Terez îl privi de sus pe Glokta, în timp ce intra greoi în salonul ei însorit, fără nici cea mai mică încercare de a-şi ascunde dezgustul şi dispreţul 1541

suprem. De parcă s-ar uita la o libarcă târându-se pe sub ochii ei regali. Dar mai vedem noi. Cunoaştem bine drumul, la urma urmei. Şi noi înşine l-am urmat, şi am mai tras în urma noastră atâţia alţii. Mândria e prima. Apoi vine durerea. Umilinţa o urmează îndeaproape. Iar la un pas după ea, supunerea. – Mă numesc Glokta. Sunt noul Arhilector al Inchiziţiei Maiestăţii Sale. – Aha, schilodul, se strâmbă ea. Drept la ţintă. Înviorător de direct. – Şi de ce-mi tulburi după-amiaza? Aici nu vei găsi criminali. Numai scorpii styriene. Ochii lui Glokta fulgerară spre cealaltă femeie, care stătea lângă o fereastră, dreaptă ca un vătrai. – E vorba de o problemă pe care ar fi mai bine s-o discutăm fără martori. – Contesa Shalere mi-e prietenă de-o viaţă. Nu există niciun lucru pe care mi l-ai putea spune fără să-l audă şi ea. Contesa îl privi pe Glokta cu un dispreţ doar o idee mai puţin pătrunzător decât al reginei. – Prea bine. N-am cum s-o spun cu delicateţe. Şi, în orice caz, mă îndoiesc că delicateţea ne-ar folosi la ceva aici. – Mi s-a adus la cunoştinţă, Maiestate, că nu vă îndepliniţi îndatoririle de soţie. Gâtul subţire al lui Terez păru să se lungească şi mai mult de indignare. – Cum îndrăzneşti? Nu e treaba dumitale! – Ba mă tem că este. Moştenitori pentru rege, înţelegeţi. Viitorul statului şi aşa mai departe… – E intolerabil! exclamă regina, albă de furie. Într-adevăr, Giuvaierul Talinilor aruncă flăcări. – Trebuie să mănânc porcăriile voastre respingătoare, trebuie să vă îndur vremea groaznică, trebuie să zâmbesc la bombănelile fără şir ale regelui vostru idiot! Şi acum, să mai dau socoteală şi slugoilor lui groteşti? Sunt prizonieră aici! Glokta se uită prin jur, la minunatele decoraţiuni ale camerei. Draperiile opulente, mobila aurită, tablourile splendide. Cele două femei frumoase, în hainele lor aproape la fel de frumoase. Îşi înfipse un dinte, acru, în partea de jos a limbii. – Credeţi-mă. Nu aşa arată o temniţă. – Există temniţe de multe feluri! – Am învăţat să trăiesc în condiţii şi mai rele, şi alţii de asemenea. Să vedeţi, numai, ce trebuie să îndure nevastă-mea! – Să-mi împart patul cu un bastard dezgustător, un pui de cine ştie ce, desfigurat de cicatrice, să mă pipăie în noapte un bărbat păros şi împuţit? continuă regina, cu un fior de silă. Nici nu intră în discuţie! 1542

În ochi îi luceau lacrimi. Doamna de onoare veni grăbită, cu rochia foşnindu-i, şi îngenunche lângă ea, punându-i o mână liniştitoare pe umăr. Terez i-o acoperi cu a ei. Contesa îl privea pe Glokta cu ură nedisimulată. – Ieşi afară! Afară, şontorogule, şi să nu te mai întorci! Ai supărat-o pe Maiestatea Sa! – Am eu, aşa, un talent… mormăi Glokta. Unul dintre motivele pentru care mă urăşte atâta lume… Lăsă fraza în aer, încruntat, cu privirea spre cele două mâini de pe umărul lui Terez. Se simţea ceva în atingerea aceea. Liniştitoare, încurajatoare, protectoare. Atingerea prietenei devotate, a confidentei de încredere, a tovarăşei apropiate ca o soră. Dar e mai mult decât atât. Prea familiară. Prea caldă. Aproape ca atingerea unei… Aha. – Nu vă prea interesează bărbaţii, aşa e? Cele două femei îl priviră în acelaşi timp, apoi Shalere îşi smulse mâna de pe umărul reginei. – N-am înţeles ce-ai vrut să spui! lătră Terez, dar vocea-i era ascuţită, în pragul unui atac de panică. – Cred că ştiţi destul de bine ce-am vrut să spun. Iar sarcina mea este de a uşura cu mult situaţia. – O mână de ajutor, vă rog! Doi practicieni mătăhăloşi năvăliră pe uşă. Şi, cât ai bate din palme, totul se schimbă. Uluitor, câtă sare şi piper pot adăuga doi bărbaţi voinici într-o conversaţie. Unele genuri de putere sunt doar trucuri ale minţii. Am învăţat bine asta în închisorile Împăratului, iar noul meu stăpân n-a făcut decât să-mi reamintească lecţia. – N-ai să-ndrăzneşti! zbieră Terez, privindu-i cu ochi mari pe cei doi mascaţi. N-ai să-ndrăzneşti să te-atingi de mine! – Din fericire, mă îndoiesc că va fi necesar, dar vom vedea. Glokta arătă spre contesă: – Prindeţi-o pe femeia aia. Cei doi oameni cu măşti negre porniră cu paşi grei pe covorul gros. Unul dădu la o parte din drum un scaun, cu o grijă exagerată. – Nu! sări regina în picioare, apucând mâna lui Shalere într-a ei. Nu! – Ba da, replică Glokta. Cele două femei se retraseră, agăţându-se strâns una de alta – Terez în faţă, protejând-o pe contesă cu trupul ei. Îşi dezgoli dinţii într-o grimasă ameninţătoare, în vreme ce practicienii uriaşi se apropiau. Am putea fi aproape mişcaţi de evidenta lor afecţiune reciprocă – dacă am mai fi capabili să fim mişcaţi de ceva… – Luaţi-o. Dar reginei să nu-i lăsaţi semne, vă rog.

1543

– Nu! urlă Terez. O să vă iau capetele pentru asta! Tatăl meu… tatăl meu este… – În drum spre Talins – şi, în orice caz, mă îndoiesc că va porni un război numai pentru prietena dumneavoastră de-o viaţă. Aţi fost cumpărată şi plătită, iar Ducele Orso nu mi se pare genul care să renege o tranzacţie. Cei doi bărbaţi şi cele două femei se învârteau prin capătul opus al camerei, într-un fel de dans dizgraţios. Unul dintre practicieni o înşfăcă pe contesă de încheietură, smulgându-i mâna dintr-a reginei, şi o îngenunche cu forţa, răsucindu-i braţele la spate şi aplicându-i o pereche de cătuşe masive. Terez ţipa, dădea cu pumnii, cu picioarele, îl zgârie pe celălalt – dar la fel de bine şi-ar fi putut descărca furia pe un copac. Uriaşul nici nu se clintea, având ochii la fel de lipsiţi de orice emoţie ca masca ce-i ascundea. Glokta descoperi că aproape zâmbea, în timp ce urmărea neplăcuta scenă. Oi fi eu schilod, şi hidos, şi chinuit tot timpul de dureri, dar umilirea unor femei frumoase e o plăcere pe care încă mai pot s-o savurez. Acum o fac cu ameninţări şi violenţă, nu cu vorbe blânde şi îmbieri, totuşi… Distracţia e aproape la fel de mare ca pe vremuri. Unul dintre practicieni trase un sac de pânză groasă peste capul lui Shalere, transformându-i strigătele în suspine înăbuşite, apoi o împinse prin cameră. Celălalt rămase pe loc un moment, ţinând-o pe regină blocată în colţ. După aceea, se retrase către uşă. Din mers, luă scaunul pe care-l mutase şi-l puse cu grijă exact în locul unde-l găsise. – Blestemat să fii! zbieră Terez, strângându-şi pumnii tremurători, când uşa se închise, lăsându-i singuri. Blestem pe capul tău, ticălos diform! Dacă-i faci vreun rău… – Nu se va ajunge până acolo. Fiindcă aveţi în mână soluţia eliberării ei. Regina înghiţi un nod, cu pieptul zbuciumat de gâfâieli. – Ce trebuie să fac? – Să vă futeţi. În decorul acela elegant, cuvântul părea să sune de două ori mai urât. – Şi să faceţi copii. Îi voi acorda contesei şapte zile în întuneric, nemolestată. Dacă, la sfârşitul acestui interval, nu aud c-aţi pus pe jar cocoşelul regelui în fiecare noapte, le-o voi prezenta practicienilor mei. Bieţii băieţi. Fac atât de puţină mişcare… Zece minute de fiecare ar fi de ajuns, dar sunt o mulţime în Casa Întrebărilor. Îndrăznesc să spun că o vor ţine ocupată zi şi noapte pe prietena dumneavoastră din copilărie. Un spasm de oroare trecu peste faţa lui Terez. Şi de ce nu? E un capitol josnic, chiar şi pentru mine. – Şi dacă fac ceea ce-mi ceri? – Atunci, contesa nu va păţi nimic. După ce se confirmă că sunteţi grea cu copil, am să v-o înapoiez. Lucrurile pot continua aşa cum sunt acum, pe perioada 1544

izolării dumneavoastră. Doi băieţi, ca moştenitori, două fete, pentru măritiş, şi putem zice c-am terminat unul cu altul. Regele îşi poate găsi distracţiile şi prin alte părţi. – Dar va lua ani întregi! – Se poate rezolva în trei sau patru, dacă vă daţi toată silinţa. Şi s-ar putea să constataţi că vieţile tuturor vor fi mai uşoare, dacă măcar vă prefaceţi că vă face plăcere. – Să mă prefac…? şopti ea. – Cu cât daţi mai mult impresia că vă place, cu atât se va termina mai repede. Cea mai ieftină târfă din port poate să guiţe pentru gologanii ei, când o trag în ţeapă marinarii. Vreţi să-mi spuneţi că nu puteţi guiţa pentru Regele Uniunii? Îmi ofensaţi sensibilităţile patriotice! Ohhh! gâfâi el, dându-şi ochii peste cap, într-o parodie a extazului. Ahhh! Daaa! Da, acolo…! Nu te opri! Apoi, îşi răsfrânse buza spre ea. – Vedeţi? Până şi eu pot s-o fac! O mincinoasă cu experienţa dumneavoastră n-ar trebui să aibă nicio dificultate. Ochii ei înlăcrimaţi săgetară prin cameră, ca şi cum ar fi căutat o ieşire. Dar nu există niciuna. Nobilul Arhilector Glokta, protectorul Uniunii, inima cea mare a Consiliului Închis, întruchiparea virtuţilor senioriale, îşi demonstrează flerul pentru politică şi diplomaţie. Când îi vedea deznădejdea jalnică, simţea o mică tresărire într-însul, un freamăt neglijabil în pântece. Vinovăţie, poate? Sau indigestie? Nu prea contează care din două, am învăţat lecţia. La mine, mila nu ţine niciodată. Mai făcu un pas înainte, încet. – Maiestatea Voastră, sper că înţelegeţi pe deplin care e cealaltă variantă. Terez dădu din cap, ştergându-şi lacrimile. Apoi, ridică bărbia cu un aer mândru. – Voi face tot ce-mi ceri. Te rog, te implor, nu-i face niciun rău… te rog… Te rog, te rog, te rog… Felicitări din suflet, Eminenţa Voastră. – Vă dau cuvântul meu. Voi avea grijă ca doamnei contese să i se acorde numai cele mai bune tratamente. Îşi linse uşor golurile acre dintre dinţi. – Iar Maiestatea Voastră va face acelaşi lucru cu soţul domniei sale. Jezal stătea aşezat în întuneric. Privea dansul focului în marele şemineu şi se gândea la tot ce-ar fi putut să fie. Se gândea cu amărăciune şi înverşunare. Toate căile pe care ar fi putut s-o apuce viaţa lui, şi uite unde ajunsese. Singur. Auzi balamalele scârţâind. Uşa cea mică dinspre dormitorul reginei se deschise încet. Jezal nu se ostenise niciodată s-o încuie pe partea dinspre el. Nu prevăzuse nicio împrejurare în care Terez ar fi putut dori s-o folosească. Acum,

1545

fără îndoială, era vorba de vreo eroare de etichetă comisă de el, una pentru care Terez nu putea nici măcar să aştepte până dimineaţa, ca să-l admonesteze. Se ridică grăbit în picioare, cuprins de o agitaţie prostească. Terez intră pe uşa cufundată în umbră. Arăta atât de schimbată, încât în primul moment abia dacă o recunoscu. Avea părul despletit şi purta numai cămaşa de noapte. Privea în jos, umilă, cu faţa cufundată în întuneric. Picioarele ei desculţe lipăiau pe podele, apoi peste covorul pufos, spre foc. Dintr-odată, părea foarte tânără. Tânără şi mică, slabă şi singură. Jezal o privea în culmea nedumeririi, aproape speriat, dar şi uşor excitat, pe măsură ce se apropia de el, iar lumina focului îi contura trupul. – Terez, dra… Nu-şi găsea cuvintele. „Draga mea” nu părea prea potrivit. Nici „Iubito”. „Duşmancă” poate ar fi mers, dar nu rezolva nimic. – Pot să… Îl întrerupse, ca întotdeauna, dar nu cu tirada la care se aşteptase. – Îmi pare rău pentru felul cum m-am purtat cu tine. Pentru lucrurile pe care le-am spus… probabil mă consideri… Avea lacrimi în ochi. Lacrimi adevărate. Până în acel moment, nici n-ar fi crezut-o în stare să plângă. Făcu un pas, doi, spre ea, grăbit, cu o mână uşor întinsă, neştiind ce să facă. Niciodată nu îndrăznise să spere vreo scuză, şi-n niciun caz una prezentată atât de sincer şi onest. – Ştiu, se bâlbâi el. Ştiu că… că nu-s deloc ceea ce-ţi doreai de la un soţ. Îmi pare rău. Dar şi eu sunt prizonierul acestei situaţii, la fel ca tine. Sper doar că… că poate reuşim s-o scoatem cumva la capăt. Poate găsim o cale… să ţinem unul la altul? Pe altcineva nu avem, nici unul dintre noi. Te rog, spune-mi ce am de făcut… – Şşşt… Îi atinse buzele cu un deget, privindu-l în ochi, cu o jumătate a feţei luminată portocaliu de foc, iar cealaltă ascunsă în umbră. Degetele ei îi porniră prin păr, trăgându-l mai aproape. Îl sărută, uşor, stângaci aproape, cu buzele abia atingându-li-se, apoi mai strâns, dar tot împiedicat. Jezal îşi trecu o mână pe lângă gâtul ei, pe sub ureche, mângâindu-i cu degetul mare obrazul neted. Gurile li se mişcau mecanic, însoţite de foşnetul slab al respiraţiei prin nasul lui, de plescăitul încet al salivei în mişcare. Nu tocmai cel mai pătimaş sărut din viaţa lui, dar era mult mai mult decât se aşteptase vreodată să capete de la ea. Sub pântece îi începeau nişte furnicături plăcute, în timp ce-şi împingea limba în gura ei. Îşi plimbă cealaltă palmă peste spatele lui Terez, simţindu-i sub degete umflăturile vertebrelor. Mârâi încet, când mâna-i ajunse pe fundul ei, prin jurul şoldului, apoi între picioare, cu poala cămăşii strânsă în jurul încheieturii. O simţi cutremurându-se, o simţi tresărind şi muşcându-şi buza, şocată, se părea, sau

1546

poate chiar dezgustată. Jezal îşi smuci mâna înapoi, şi se despărţiră, amândoi cu privirile în podea. – Iartă-mă, mormăi el, reproşându-şi în sinea lui graba. M-am… – Nu. E vina mea. Nu am… experienţă… cu bărbaţii… Un moment, Jezal clipi din ochi, apoi aproape că zâmbi uşurat. Desigur. Acum totul era clar. Fusese atât de sigură pe sine, atât de tăioasă, încât nicio clipă nu-i trecuse prin minte că putea fi virgină. Frica şi nimic mai mult era cauza acelui tremur. Frica de a-l dezamăgi. Simţi un val de compasiune. – Nicio grijă, murmură el încet, făcând un pas înainte şi cuprinzând-o cu braţele. O simţi crispându-se, de nervozitate, fără îndoială, şi-i mângâie blând părul. – Pot să mai aştept… nu e nevoie să… nu încă. – Ba da, replică ea cu o hotărâre surprinzătoare, privindu-l fără teamă în ochi. Trebuie. Îşi scoase cămaşa peste cap, lăsând-o să cadă pe podea. Apoi veni lângă el, îl luă de încheietură şi-i conduse mâna în susul coapsei, tot mai sus. – Ah, şopti, intens şi gutural, cu buzele frecându-i obrazul, cu răsuflarea arzându-l fierbinte în ureche. Da… acolo… nu te opri… Şi-l conduse, cu respiraţia tăiată, spre pat. – Asta-i tot? Glokta se uită în jurul mesei, dar bătrânii tăceau. Toţi aşteaptă cuvântul meu. Regele lipsea din nou, aşa că-i lăsă să aştepte mult mai mult decât ar fi fost nevoie. Doar ca să înţeleagă toţi şovăielnicii cine-i şeful. Şi de ce nu, în fond? Scopul puterii nu este acela de a te purta cu mănuşi. – Atunci, această şedinţă a Consiliului Închis a luat sfârşit. Se ridicară repede, tăcuţi şi în deplină ordine. Halleck, Torlichorm, Kroy şi toţi ceilalţi ieşiră încet, rând pe rând, din sală. Glokta se sculă şi el, cu piciorul încă durându-l, în amintirea cârceilor de dimineaţă, numai pentru a descoperi că Lordul Şambelan rămăsese din nou pe loc. Şi nu arată deloc amuzat. Hoff aşteptă ca uşa să se închidă înainte de a vorbi. – Imaginează-ţi ce surprins am fost, spuse el răstit, să aud de recenta dumitale căsătorie. – O ceremonie scurtă şi modestă, îi arătă Glokta dezastrul dinţilor din faţă. Dragostea tânără, înţelegi, nu suferă amânare. Îmi prezint scuze dacă lipsa unei invitaţii te-a jignit. – Invitaţie? mârâi Hoff, încruntându-se fioros. Cam greu! Nu asta am discutat! – N-am discutat? Cred că a survenit o neînţelegere. Prietenul nostru comun, continuă Glokta, cu o privire semnificativă spre al treisprezecelea scaun, care rămăsese neocupat, în capătul opus al mesei, m-a lăsat la conducere. Pe mine. Nu pe altcineva. Consideră că e necesar ca acest Consiliu Închis să vorbească doar cu 1547

o singură voce. De-acum încolo, vocea aceea va suna remarcabil de asemănător cu a mea. Chipul rumen al lui Hoff păli uşor. – Desigur, dar… – Eşti conştient, presupun, că am trăit doi ani de tortură, nu? Doi ani în infern, aşa că acum pot sta drept în faţa dumitale. Sau strâmb, dacă preferi, şui ca o rădăcină de copac bătrân. O caricatură oloagă, schiloadă şi şontoroagă, ce zici, Lord Hoff? Hai să vorbim cinstit unul cu altul. Uneori, îmi pierd controlul propriului picior. Al propriilor ochi. Al propriei feţe – dacă se mai poate numi faţă, pufni el. Şi al intestinelor, nici nu ştii cât sunt de rebele. Adesea, mă trezesc dimineaţa bălăcindu-mă în rahatul meu propriu şi personal. Am încontinuu dureri, iar amintirea a tot ceea ce-am pierdut mă râcâie la nesfârşit. Îşi simţi ochiul stâng zbătându-se. Las’ să se zbată. – Prin urmare, înţelegi de ce, în pofida eforturilor mele constante de a fi un om cu o dispoziţie luminoasă, constat mereu că dispreţuiesc lumea, şi tot ce are-n ea, şi pe mine însumi în primul rând. O stare de fapt regretabilă, pentru care nu există niciun remediu. Lordul Şambelan îşi linse buzele, nesigur. – Te asigur de toată compasiunea mea, dar nu prea văd ce relevanţă are. Pe neaşteptate, Glokta ajunse foarte aproape de el, înghesuindu-l pe Hoff lângă masă, fără a lua în seamă un spasm care-i străbătea piciorul. – Compasiunea dumitale nu face nici cât o ceapă degerată, iar relevanţa e următoarea: ştiind ce sunt, ce-am îndurat, ce voi îndura în continuare… îţi poţi imagina că mai există pe lumea asta vreun lucru de care să-mi fie teamă? Vreo faptă pe care să mă codesc s-o fac? Cele mai insuportabile suferinţe ale altora sunt, pentru mine… o simplă jenă, în cel mai rău caz. Se îndesă smucit şi mai aproape, lăsându-şi buzele să-i dezvelească dinţii sfărâmaţi, lăsându-şi chipul să tremure şi ochiul să lăcrimeze. – Ştiind toate astea… oare poţi găsi că e înţelept… pentru un om aflat în poziţia dumitale de acum… să vină cu ameninţări? Ameninţări împotriva soţiei mele? Împotriva copilului meu încă nenăscut? – N-am intenţionat nicio ameninţare, desigur, niciodată n-aş… – Nu merge aşa de simplu, Lord Hoff! Nu merge, şi gata. La cel mai mic semn de violenţă contra lor… ei bine, nu-ţi doresc nici măcar să-ţi imaginezi oroarea inumană a reacţiei mele. Şi mai aproape – atât de aproape, încât saliva i se depunea ca o ceaţă subţire pe fălcile tremurătoare ale lui Hoff. – Nu pot permite nici o altă discuţie despre această problemă. Niciodată. Nu permit nici măcar zvonul că ar putea să existe vreo problemă. Niciodată. Pur… şi… simplu… n-ar… merge, Lord Hoff, ca un maldăr de carne fără ochi, fără

1548

limbă, fără mutră, fără degete, fără coaie, să ocupe scaunul dumitale în Consiliul Închis. Se retrase, afişându-şi rânjetul cel mai revoltător. – Căci, Domnule Lord Şambelan… atunci cine-ar mai bea tot vinul? Era o zi frumoasă de toamnă în Adua, iar soarele strălucea plăcut printre ramurile înmiresmate ale pomilor fructiferi, aşternând pete de lumină şi umbră pe iarba de dedesubt. O briză plăcută adia prin livadă, făcând să fremete mantia carmin a regelui care se plimba maiestuos pe gazon şi roba albă a Arhilectorului, în timp ce şchiopăta îndărătnic la o distanţă respectuoasă, cocoşat peste baston. Păsările ciripeau în copaci, iar cizmele lustruite ca oglinda ale Maiestăţii Sale scrâşneau pe pietriş, cu ecouri slabe, agreabile, dinspre clădirile albe ale palatului. Din cealaltă parte a zidurilor înalte se auzea zgomotul slab al unor lucrări în depărtare. Bocănit de târnăcoape şi ciocane, foşnete de pământ săpat şi trosnete ale pietrelor. Strigătele slabe ale tâmplarilor şi zidarilor. Acestea erau cele mai plăcute sunete din toate, în auzul lui Jezal. Sunetele reconstrucţiei. – Va dura un timp, desigur, spunea el. – Desigur. – Ani întregi, poate. Dar o mare parte din moloz s-a înlăturat deja. Reparaţiile unora dintre clădirile mai uşor avariate au şi început. Până să ne dumirim, Agriontul va fi mai strălucitor ca oricând. Am făcut din asta principala mea prioritate. Glokta îşi plecă şi mai adânc capul. – Şi, prin urmare, şi a mea, şi a Consiliului Închis al Maiestăţii Voastre. Pot să mă interesez… murmură el, de sănătatea soţiei dumneavoastră, regina? Jezal îşi mişcă gura în gol. Nu-i prea plăcea să discute despre problemele lui personale cu acel om, tocmai cu el, dar nu putea nega faptul că, indiferent ce-o fi spus ologul, avusese loc un progres cum nu se poate mai dramatic. – O schimbare substanţială, clătină el din cap. Acum constat că este o femeie cu… apetituri aproape nesăţioase. – Sunt încântat că sugestiile mele au avut efect. – A, au avut, sigur c-au avut, numai că încă mai există o anumită… Mişcă mâna prin aer, căutând cuvântul potrivit. – … O anumită tristeţe în felul ei de a se purta. Câteodată… o aud plângând, noaptea. Stă la fereastra deschisă şi plânge, ore în şir. – Plânge, Maiestate? Poate că nu-i e decât dor de casă. Întotdeauna am bănuit că are un suflet mult mai gingaş decât pare. – Aşa este! Aşa e. Un suflet gingaş. Jezal stătu un moment pe gânduri. – Ştii, cred că s-ar putea să ai dreptate. Dor de casă… În minte începea să i se contureze un plan. 1549

– Poate ar fi bine să schimbăm modelul grădinilor palatului, ca să amintească de Talins? Am putea modifica râul, după forma canalelor şi aşa mai departe! Glokta rânji ştirb ca de obicei. – Sublimă idee. Am să vorbesc cu Grădinarul Regal. Poate-am să mai schimb câteva cuvinte şi cu Maiestatea Sa, ca să văd dacă-i pot stăvili lacrimile. – Îţi voi fi recunoscător pentru tot ceea ce faci… Şi soţia dumitale cum o mai duce? aruncă el peste umăr, încercând să schimbe subiectul, după care îşi dădu seama că abordase unul şi mai dificil. Dar Glokta nu făcu decât să-şi arate iar rânjetul gol. – E o mângâiere extraordinară pentru mine, Maiestate. Zău că nu ştiu cum mam descurcat înainte fără ea. Câteva clipe, îşi continuară drumul într-o tăcere cam stânjenitoare, apoi Jezal îşi drese vocea. – M-am gândit, Glokta, la planul ăla al meu. Ştii, în legătură cu impozitul pe bănci? Poate ca să construim un spital nou, lângă port. Pentru cei care nu-şi pot permite un medic. Oamenii de rând au fost de mare folos. Ne-au ajutat să ajungem la putere şi au suferit în numele nostru. Un guvern ar trebui să le ofere câte ceva tuturor cetăţenilor săi, nu? Cu cât sunt mai mărunţi, mai de jos, cu atât au mai multă nevoie de ajutorul nostru. De fapt, un rege nu e mai bogat decât cel mai sărac supus al lui, nu crezi? I-ai cere Înaltului Judecător să schiţeze ceva? Ceva mic, pentru început, apoi putem merge mai departe. Case pe gratis, eventual, pentru cei rămaşi fără adăpost. Ar trebui să ne gândim… – Maiestate, am vorbit cu prietenul nostru comun despre asta. Jezal se opri locului, simţind un fior rece care-i străbătea şira spinării. – Aşa…? – Mă tem că este obligaţia mea. Tonul ologului era cel al unui servitor, dar ochii lui înfundaţi în cap nu se abăteau nicio clipă dinspre ai lui Jezal. – Prietenul nostru nu e… prea entuziasmat. – El conduce Uniunea sau eu? Dar cunoşteau amândoi destul de bine răspunsul la această întrebare. – Maiestatea Voastră sunteţi regele, desigur. – Desigur. – Dar prietenul nostru comun… N-ar fi bine să-l dezamăgim. Glokta şchiopătă cu un pas mai aproape, în timp ce ochiul stâng îi palpita respingător. – Nici unul dintre noi, sunt sigur, n-ar dori să încurajeze o vizită în Adua… din partea lui. Dintr-odată, Jezal simţi cum i se înmuiau genunchii. Amintirea vagă a acelei dureri groaznice, insuportabile, îi zgândărea stomacul. – Da, horcăi el, da, sigur că n-ar fi de dorit. 1550

Glasul schilodului era doar cu puţin mai sonor decât o şoaptă. – Poate, cu timpul, se vor găsi fonduri şi pentru vreun mic proiect. Prietenul nostru nu poate vedea totul, la urma urmei, iar ceea ce nu vede nu va face niciun rău. Sunt sigur că, între noi, discret… vom face şi puţin bine. Dar încă nu. – Nu. Ai dreptate, Glokta. Văd că ai un simţ foarte fin pentru asemenea lucruri. Să nu facem nimic care să cauzeze cea mai mică ofensă. Te rog să-l informezi pe prietenul nostru că opiniile lui vor fi întotdeauna preţuite mai presus de toate celelalte. Te rog să-i spui bunului nostru prieten că se poate baza pe mine. Ai să-i spui, te rog? – Da, Maiestate. Va fi încântat să audă. – Bine, murmură Jezal. Bine. Se stârnise un vânt rece, aşa că se întoarse spre palat, înfăşurat în mantie. Nu era, până la urmă, o zi chiar atât de plăcută pe cât sperase.

1551

Detalii nerezolvate O boxă albă murdară, cu două uşi faţă-n faţă. Tavanul prea jos ca să se simtă comod, camera prea viu luminată de lămpi arzătoare. Într-un colţ se forma igrasie, iar pe tencuială apăruseră băşici cojite, presărate cu mucegai negru. Cineva încercase să răzuiască de pe perete o pată de sânge lunguiaţă, dar fără a se strădui prea tare. Doi practicieni uriaşi stăteau lângă perete, cu braţele încrucişate. Unul dintre scaunele de la masa prinsă în podea era gol. Pe celălalt se afla Carlot dan Eider. Vorba aia: istoria merge în cerc. Cum s-au mai schimbat lucrurile! Şi totuşi, cât de asemănătoare au rămas… Faţa femeii era palidă de îngrijorare, în jurul ochilor avea cearcăne vinete de nesomn, dar tot mai părea frumoasă. Mai frumoasă ca oricând, într-un fel. Frumuseţea flăcării de lumânare care e gata să se stingă. Din nou. Glokta îi auzea respiraţia înspăimântată, în timp ce se aşeza pe scaunul rămas, încruntat, rezemându-şi bastonul de tăblia zgâriată a mesei. – Încă mă mai întreb dacă, în următoarele câteva zile, voi primi scrisoarea aia despre care-mi vorbeai. Ştii care. Cea pe care voiai s-o citească Sult. Cea în care povesteşti micul meu act de caritate şi autoindulgenţă faţă de tine. Cea despre care te-ai asigurat că-i va fi trimisă Arhilectorului… în eventualitatea morţii tale. Îşi va găsi drumul până pe biroul meu, acum – ce crezi? O ironie finală. Urmă o pauză. – Îmi dau seama că am comis o greşeală de neiertat când m-am întors. Şi una chiar mai de neiertat, când n-ai plecat destul de repede. – Sper că-mi vei accepta scuzele. Nu voiam decât să te previn în legătură cu gurkienii. Dacă poţi găsi în inima ta resurse de îndurare… – Prima dată te aşteptai să fiu îndurător? – Nu, şopti ea. – Atunci, care crezi că ar fi şansele să fac aceeaşi greşeală de două ori? Să nu te mai întorci niciodată, aşa ţi-am spus. Orice-ar fi. Gesticulă cu o mână, iar unul dintre monstruoşii practicieni se apropie şi deschise capacul trusei. – Nu… nu, murmură ea, cu ochii fulgerând spre instrumente şi înapoi. Ai câştigat. Sigur că ai câştigat. Ar fi trebuit să fiu recunoscătoare prima oară. Te rog. Se aplecă înainte, privindu-l în ochi. Vocea îi deveni mai înceată, mai răguşită. – Te rog. Cu siguranţă, trebuie să fie… ceva ce pot face… ca să-mi plătesc nesocotinţa… 1552

„O combinaţie bizară de dorinţă simulată şi repulsie sinceră. Jinduire falsă şi silă autentică. Şi cu atât mai dezgustătoare din cauza nuanţei de teroare crescândă. Mă face să mă întreb de ce am fost milostiv prima dată.” Glokta pufni. – Trebuie să fie şi stânjenitor, nu numai dureros? Încercarea de seducţie se stinse repede. Dar observ că frica nu dispare nicăieri. Acum i se alătura o notă de disperare tot mai intensă. – Ştiu că am făcut o greşeală… Încercam să ajut… te rog, nu ţi-am dorit răul… Nu ţi-am făcut niciun rău, ştii doar! Glokta întinse încet mâna spre trusă, privindu-i ochii îngroziţi cum îi urmăreau mănuşa albă, în timp ce vocea-i devenea un chiţăit de panică. – Numai spune-mi ce pot să fac! Te rog! Pot să te ajut! Pot fi de folos! Spunemi ce pot să fac! Mâna lui Glokta îşi continua deplasarea necruţătoare peste masă. Bătu cu un deget în lemn. Degetul pe care inelul Arhilectorului scânteia în lumina lămpilor. – Poate că ar fi o cale. – Orice, se repezi ea, cu lacrimile lucindu-i în ochi. Orice, numai spune! – Ai relaţii în Talins? Femeia înghiţi în sec. – În Talins? Sigur… sigur că da. – Bun. Eu şi alţi câţiva colegi de-ai mei din Consiliul Închis suntem preocupaţi de rolul pe care Marele Duce Orso intenţionează să-l joace în politica Uniunii. Suntem de părere – o părere foarte fermă – că ar fi mai bine să se ocupe mai departe de styrieni şi să nu-şi bage nasul în treburile noastre. Făcu o pauză semnificativă. – Şi eu cum să… – Ai să te duci la Talins. Ai să fii ochiul meu în oraş. O trădătoare, fugind ca să scape cu viaţă, singură şi fără niciun prieten, care caută doar un loc unde s-o ia de la capăt. O trădătoare frumoasă, dar ghinionistă, având nevoie disperată de un braţ puternic care s-o apere. Ai prins ideea. – Cred… cred că aş putea să fac asta. Glokta pufni. – N-ar strica. – Voi avea nevoie de bani… – Bunurile tale au fost confiscate de Inchiziţie. – Toate? – Poate ai observat că sunt multe lucruri de reconstruit. Regele are nevoie de fiecare marcă pe care poate să pună mâna, iar trădătorii recunoscuţi nu se prea pot aştepta să-şi păstreze averile în vremuri ca astea. Ţi-am aranjat călătoria. La sosire, ia legătura cu casa bancară Valint şi Balk. Îţi vor oferi un împrumut, ca să începi. 1553

– Valint şi Balk? repetă Eider, arătând şi mai speriată decât înainte – dacă aşa ceva era posibil. Aş prefera să mă îndatorez oricui altcuiva, numai lor nu. – Cunosc sentimentul. Dar n-avem de ales: asta sau nimic. – Cum am să… – O femeie descurcăreaţă ca tine? Sunt sigur că vei găsi o cale. Se strâmbă, în timp ce se ridica de pe scaun. – Vreau să fiu bombardat cu scrisori de la tine. Tot ce se întâmplă în oraş. Ce pune la cale Orso. Cu cine intră în război, cu cine cade la pace. Cine-i sunt aliaţii şi cine duşmanii. Vei pleca la fluxul următor. Ajuns în uşă, se mai întoarse o dată, scurt. – Am să fiu foarte atent. Carlot dan Eider dădu din cap, amorţită, ştergându-şi lacrimile de uşurare cu dosul palmei tremurânde. Mai întâi ni se face nouă, apoi le-o facem şi noi altora, după care ordonăm să se facă. Aşa merg lucrurile. – Mereu eşti beat la ora asta? – Eminenţa Voastră, mă lezaţi, rânji Nicomo Cosca. De obicei, la ora asta sunt beat de mult. Hm. Fiecare ne găsim calea de a mai rezista o zi. – Ar trebui să-ţi mulţumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat. Styrianul făcu un gest flamboaiant cu mâna. O mână, observă Glokta, plină de inele masive. – La naiba cu mulţumirile, ţi-am primit banii. – Şi cred că i-ai cheltuit înţelept până la ultimul. Sper c-ai să rămâi în oraş, ca să te mai bucuri un timp de ospitalitatea Uniunii. – Ştii ceva? Cred că mai stau. Mercenarul îşi scărpină gânditor urticaria de pe gât, lăsând urme roşii de unghii pe pielea cojită. – Cel puţin, până mi se termină aurul. – Dar cât de repede poţi cheltui tot ce ţi-am dat? – O, ai fi uimit. Am tocat zece averi la viaţa mea, ba chiar mai multe. Abia aştept să mai risipesc una. Îşi plesni coapsele, se ridică de pe scaun, porni spre uşă, cam nesigur pe picioare, după care se întoarse, cu o înfloritură teatrală ca de obicei. – Să mă chemi neapărat data viitoare când mai organizezi o operaţiune disperată. – Prima mea scrisoare îţi va fi adresată. – Atunci, îţi spun… rămâi cu bine! Cosca îşi scoase pălăria enormă şi se plecă adânc. Apoi, cu un rânjet complice, ieşi pe uşă şi se făcu nevăzut. 1554

Glokta mutase biroul Arhilectorului într-o sală mare de la parterul Casei Întrebărilor. Mai aproape de adevăratul obiect de activitate al Inchiziţiei – prizonierii. Mai aproape de întrebări şi de răspunsuri. Mai aproape de adevăr. Şi, desigur, principalul avantaj… fără scări de urcat. Dincolo de ferestrele mari se întindea o grădină bine îngrijită. Prin geamuri se auzea slab clipocitul unei fântâni arteziene. În încăpere, însă, nu exista nimic din nesuferitul arsenal al puterii. Pereţii erau tencuiţi şi zugrăviţi simplu, în alb. Mobila era tare şi funcţională. Gresia aspră a disconfortului m-a ţinut lucid atâta timp. N-am niciun motiv de a lăsa tăişul să se tocească, numai fiindcă am rămas fără duşmani. Duşmanii noi se vor prezenta singuri, nu peste multă vreme. Lângă pereţi se aflau câteva corpuri masive de bibliotecă, din lemn închis la culoare. Mai multe birouri acoperite cu piele, deja încărcate de documente, îl aşteptau să se ocupe de ele. Pe lângă masa mare şi rotundă, cu harta Uniunii şi compasul ei însângerat, Glokta mai adusese jos cu el doar unul dintre obiectele lui Sult. Portretul în tonuri închise al lui Zoller, bătrân şi pleşuv, îl privea crunt de deasupra şemineului simplu. Prezintă o asemănare neliniştitoare cu un anumit Mag pe care l-am cunoscut cândva. Se cuvine, în fond, să ne menţinem perspectiva corectă. Fiecare om răspunde în faţa cuiva. Se auzi o bătaie în uşă, iar în deschizătură apăru capul secretarului. – Au sosit Lorzii Mareşali, Arhilectore. – Pofteşte-i. Câteodată, când vechii prieteni se întâlnesc, lucrurile redevin într-o clipă la fel ca înainte, cu atâţia ani în urmă. Prietenia se reia, neatinsă, ca şi cum n-ar fi avut loc nicio întrerupere. Câteodată, dar nu şi acum. Collem West era aproape de nerecunoscut. Părul îi căzuse, lăsând goluri hidoase. Avea chipul scofâlcit, cu o tentă gălbuie. Uniforma îi atârna moale de pe umerii osoşi, pătată la guler. Îşi târşâi picioarele în cameră, cocârjat ca un bătrân, rezemându-se greu în baston. Arăta ca un cadavru ambulant. Glokta se aşteptase la aşa ceva, desigur, după cele povestite de Ardee. Totuşi, şocul bolnăvicios al dezamăgirii şi ororii, la vederea lui, îl luă chiar şi pe el prin surprindere. „E ca atunci când te întorci într-un loc unde-ai fost fericit în tinereţe şi-l găseşti în ruine. Mort. Se întâmplă în fiecare zi. De câte ori am cauzat moartea cu mâinile mele? Ce-o fi făcând-o atât de greu de suportat?” Şi totuşi, aşa era. Se pomeni că sărea de pe scaun, pornind cu chiu, cu vai spre el, ca să-i dea o mână de ajutor. – Eminenţa Voastră. Glasul lui West era fragil şi colţuros ca sticla spartă. Făcu un efort vlăguit să zâmbească. – Sau, presupun că… s-ar cuveni să-ţi zic cumnate. – West… Collem… mă bucur că te văd. Mă bucur, şi-n acelaşi timp mă simt îngrozitor. 1555

Câţiva ofiţeri îl urmară pe West în încăpere. Pe minunat de competentul locotenent Jalenhorm îl ţin minte, desigur, dar acum e maior. Şi pe Brint, ajuns căpitan după rapida avansare a prietenului său. Pe bunul Mareşal Kroy mi-l amintesc şi-l îndrăgesc din Consiliul Închis. Felicitări, tuturor, pentru înaintările în grad. Grupul îl încheia un necunoscut. Un om slab, cu chipul ars îngrozitor. Dar nu se cade ca tocmai noi să-i reproşăm desfigurarea repulsivă. Toţi se încruntau cu nervozitate spre West, ca şi cum ar fi fost gata să se repeadă înainte dacă se prăbuşea de pe picioare. Totuşi, mareşalul reuşi să ajungă până la masa rotundă, unde se aşeză, tremurând, pe scaunul cel mai apropiat. – Trebuia să vin la tine, spuse Glokta. Trebuia să vin la tine de mult. West făcu încă un efort să zâmbească, şi mai strepezit decât cel dinainte. Îi lipseau câţiva dinţi. – Prostii. Ştiu cât eşti de ocupat, de-acum. Iar azi mă simt mult mai bine. – Bun, bun. E foarte… bine. Pot să-ţi aduc ceva? Orice? Oare ce-ar mai putea să-l ajute? – Nu cred, clătină din cap West. Pe aceşti domni îi cunoşti, desigur. Cu excepţia sergentului Pike. Omul cu faţa arsă dădu din cap spre Glokta. – Plăcerea e de partea mea. Să cunosc pe cineva şi mai desfigurat decât mine, întotdeauna. – Am primit… veşti bune, de la sora mea. Glokta se strâmbă, aproape neputându-şi privi vechiul prieten în ochi. – Ar fi trebuit să-ţi cer permisiunea, desigur. Şi sigur aş fi făcut-o dacă aveam timp. – Înţeleg, răspunse West, fixându-l cu ochii săi strălucitori. Mi-a explicat totul. Mă consolează, oarecum, să ştiu că va fi bine îngrijită. – De asta poţi fi sigur. O să mă ocup eu. Nu va mai avea de suferit niciodată. Chipul supt al lui West se schimonosi. – Bine… Bine… Îşi frecă uşor obrazul. Avea unghiile vinete, mărginite cu sânge uscat, ca şi cum ar fi stat să se desprindă. – Întotdeauna avem un preţ de plătit, nu, Sand? Pentru ceea ce facem? Glokta îşi simţi ochiul tresărind. – Aşa se pare. – Mi-am pierdut câţiva dinţi. – Văd, şi te înţeleg perfect. Supa, o găsesc… O găsesc de-a dreptul dezgustătoare. – Abia mai pot să… merg. – Şi în privinţa asta te înţeleg. Bastonul îţi va fi cel mai bun prieten. Cum este şi al meu, de multă vreme, aş zice. 1556

– Sunt doar o umbră jalnică a celui ce-am fost. – Îţi simt cu adevărat durerea. Cu adevărat. Aproape şi mai intens decât pe a mea. Încet, West clătină din capul împuţinat. – Cum o suporţi? – Pas cu pas, bătrâne prieten. Evit scările, oricând am posibilitatea, şi oglinzile, întotdeauna. – Înţelept sfat, tuşi West – o tuse găunoasă, de mai jos de coaste; înghiţi zgomotos. Nu cred că mai am mult. – În niciun caz! Mâna lui Glokta se întinse o clipă, ca pentru a se depune pe umărul slab al lui West, ca pentru a-l îmbărbăta. Şi-o smuci înapoi, încurcat. Mâna mea nu se pricepe la treburi din-astea. West îşi linse gingiile goale. – Aşa ne ducem cei mai mulţi, nu? Fără o şarjă finală. Fără momente de glorie. Doar ne… mistuim încet. Lui Glokta i-ar fi plăcut să dea o replică optimistă. Dar balivernele alea ies din alte guri, nu dintr-a mea. Guri mai tinere, mai drăguţe, eventual şi cu toţi dinţii înăuntru. – Cei ce mor pe câmpul de luptă sunt, în unele privinţe, puţinii norocoşi. Veşnic tineri, veşnic încununaţi de glorie. West dădu din cap, încet. – Atunci, pentru puţinii norocoşi… Ochii i se dădură peste cap, se clătină şi căzu într-o parte. Jalenhorm reacţionă primul, prinzându-l înainte de a atinge pardoseala. Mareşalul se înmuie în braţele uriaşului, împroşcând dalele cu un val prelung de vomă. – Înapoi la palat! se răsti Kroy. Imediat! Brint se grăbi să deschidă uşile, în timp ce Jalenhorm şi Kroy îl scoteau pe West din cameră, cărându-l între ei, cu braţele pe după umerii lor. Picioarele inerte i se târau pe jos, capul cu pete pleşuve se legăna. Glokta îi privi cum plecau, stând neputincios, cu gura ştirbă întredeschisă, ca pentru a mai spune ceva. Ca pentru a-i ura prietenului său noroc, sau sănătate, sau o după-amiază plăcută. Totuşi, niciuna dintre ele nu prea pare potrivită cu situaţia. Uşile se închiseră zgomotos, iar Glokta rămase cu privirea spre ele. Pleoapa i se zbătea, simţea umezeală pe obraz. Nu sunt lacrimi de compasiune, fireşte. Nu-s lacrimi de durere. Nu simt nimic, nu mă tem de nimic, nu-mi pasă de nimic. Au tăiat în temniţele Împăratului acele părţi din mine care puteau să plângă. Asta nu poate fi decât apă sărată şi nimic mai mult. Doar un reflex frânt pe o faţă mutilată. Adio, frate. Adio, singurul meu prieten. Şi adio şi ţie, duh al frumosului Sand dan Glokta. N-a mai rămas nimic din el. Totul, spre mai bine, desigur. Un om în poziţia mea nu-şi poate permite indulgenţe. 1557

Trase scurt aer în piept şi-şi şterse faţa cu dosul mâinii. Şchiopătă până la birou, se aşeză, aşteptă un moment să se reculeagă, ajutat şi de un junghi subit în piciorul fără degete. Apoi, îşi îndreptă atenţia spre documente. Declaraţii de confesiune, sarcini importante, toate treburile obositoare ale guvernării… Ridică ochii. O siluetă se desprinsese din umbrele de lângă una dintre etajerele înalte, iar acum păşi în cameră, cu braţele încrucişate pe piept. Omul cu faţa arsă care venise odată cu ofiţerii. Se părea că, în toată agitaţia plecării lor, rămăsese pe loc. – Sergent Pike, nu-i aşa? murmură Glokta, încruntându-se. – Ăsta e numele pe care mi l-am luat. – Ţi l-ai luat…? Chipul ars se schimonosi într-o imitaţie de zâmbet. Una şi mai hidoasă decât a mea, dacă e cu putinţă. – Nu mă mir că nu m-aţi recunoscut. În prima săptămână, a avut loc un accident la forjă. Se întâmplă des accidente în Englia. Englia? Glasul acela… ceva din glasul acela… – Tot nimic? Poate dacă vin mai aproape? Fără veste, se năpusti asupra lui. Glokta încă se mai chinuia să se ridice de pe scaun, când omul sări peste biroul lui. Se rostogoliră împreună pe jos, într-un nor de hârtii învălmăşite, Glokta dedesubt, lovindu-se cu capul de pardoseală, în timp ce aerul i se revărsa din piept cu un şuierat prelung, dureros. Simţi atingerea oţelului pe gât. Chipul lui Pike era la doar câteva degete distanţă de al lui, masa aceea de arsuri distingându-se revoltător de detaliat. – Şi acum? şuieră el. Ţi se pare ceva cunoscut? Glokta îşi simţi ochiul stâng zbătându-se, când recunoaşterea îl cuprinse precum un val de apă rece ca gheaţa. Schimbat, desigur. Complet şi total schimbat. Şi totuşi, îl cunosc. – Rews, suflă el. – Nimeni altul, muşcă Rews cuvintele, cu o satisfacţie înverşunată. – Ai scăpat cu viaţă, şopti Glokta, mai întâi cu fascinaţie, apoi cu amuzament crescând. Ai supravieţuit! Eşti un om mult mai dur decât te credeam! Mult, mult mai dur. Începu să chicotească, cu lacrimile curgându-i iar pe obraz. – E ceva de râs? – Totul! Trebuie să admiri ironia. Am învins atâţia duşmani puternici, iar acum Salem Rews îmi ţine jungherul la gât! Lama pe care n-o vezi e întotdeauna aia care te taie cel mai adânc, nu? – Ai să te-alegi şi cu tăieturi mai adânci decât asta. – Atunci, taie, dragul meu, sunt gata, îşi dădu Glokta capul pe spate, întinzându-şi gâtul, apăsându-l pe metalul rece. De mult sunt gata.

1558

Pumnul lui Rews se flexă pe plăselele cuţitului. Chipul său ars tremura, cu ochii îngustaţi ca două fante lucitoare în orbitele trandafirii. Acum. Buzele pătate se retraseră de pe dinţi. Tendoanele gâtului ieşiră în relief, în timp ce se pregătea să împlânte tăişul. „Hai odată…!” Respiraţia lui Glokta şuiera sacadat, gâtul îl furnica, în aşteptare. Acum, în sfârşit… acum… Dar braţul lui Rews nu se mişcă. – Şi totuşi, uite că eziţi, şopti Glokta, printre gingiile goale. Nu din milă, fireşte, şi nici din slăbiciune. Îngheţul le-a scos pe toate din tine, aşa-i? În Englia? Aştepţi fiindcă-ţi dai seama că, în tot acel timp cât ai visat că mă omori, nu te-ai gândit nicio clipă ce va urma. Ce-ai să câştigi cu adevărat, după toată rezistenţa ta? După toate vicleşugurile şi eforturile tale? Vei fi vânat? Vei fi trimis înapoi? Eu îţi pot oferi incomparabil mai mult. Expresia încruntată a lui Rews deveni şi mai dură. – Ce-ai putea să-mi mai dai? După toate astea? – A, asta-i o nimica toată. Sufăr o durere îndoită şi o umilinţă înzecită, în fiecare dimineaţă când mă trezesc din somn. Un om ca tine mi-ar putea fi foarte util. Un om… atât de dur cum ai dovedit tu că eşti. Un om care a pierdut totul, inclusiv orice scrupul, orice milă, orice urmă de teamă. Amândoi am pierdut totul. Amândoi am supravieţuit. Te înţeleg, Rews, mai bine decât ar putea oricine să te înţeleagă. – Acum mă numesc Pike. – Sigur că da. Lasă-mă să mă ridic, Pike. Încet, cuţitul se retrase de lângă gâtul său. Omul care fusese cândva Salem Rews se ridică deasupra lui, privindu-l încruntat. Cine s-ar aştepta vreodată la întorsăturile pe care le poate lua soarta? – Hai, sus. – Mai uşor de zis decât de făcut. Glokta inspiră de câteva ori, după care, gemând într-un efort pe cât de mare, pe-atât de jalnic, se răsuci încet în patru labe. O izbândă eroică, într-adevăr. Îşi încercă membrele, cu grijă, strâmbându-se la auzul ţăcănitului din articulaţiile deformate. Nimic rupt. Nimic mai rupt decât de obicei, cel puţin. Întinse mâna şi apucă între două degete bastonul care căzuse, trăgându-l spre el printre hârtiile împrăştiate. Simţi vârful cuţitului apăsându-i spinarea. – Să nu mă crezi prost, Glokta. Dacă încerci vreo figură… Se agăţă de marginea biroului şi se săltă în picioare. – Îmi spinteci ficatul şi toate celelalte. Nicio grijă. Sunt mult prea schilod ca să încerc altceva decât să mă cac pe mine. Totuşi, am ceva să-ţi arăt. Ceva ce sunt sigur c-o să-ţi placă. Dacă mă înşel, ei bine… poţi să-mi tai beregata puţin mai târziu.

1559

Ieşi greoi din birou, cu Pike urmându-l îndeaproape, ca o umbră lângă umăr, cu cuţitul ascuns vederii. – Staţi aici, se răsti el la cei doi practicieni din anticameră, şontâcăind prin faţa biroului enorm de unde secretarul îl privea încruntat. Pe culoarul larg care străbătea Casa Întrebărilor prin mijloc, Glokta începu să şchiopăteze mai repede, ţăcănind cu bastonul pe dale. Îl durea, dar îşi ţinea capul sus şi buza răsfrântă cu răceală. Cu coada ochiului, îi vedea pe funcţionari, practicieni şi inchizitori cum făceau plecăciuni, retrăgându-se, eliberând drumul. Cum se mai tem de mine… Mai tare decât de oricare alt om din Adua, şi pe bună dreptate. Ce mult s-au schimbat lucrurile… Şi totuşi, cât de neschimbate au rămas! Piciorul, gâtul, gingiile. Erau la fel ca întotdeauna. Şi vor rămâne aşa pentru totdeauna. Doar dacă nu cumva voi fi torturat din nou, fireşte. – Arăţi bine, aruncă el peste umăr. Lăsând la o parte arsurile de pe faţă, desigur. Ai mai slăbit. – Înfometarea poate avea efectul ăsta. – Într-adevăr, într-adevăr… Şi eu am devenit mult mai zvelt în Gurkhul. Şi nu numai din cauza bucăţilor pe care le-au tăiat din mine. Pe-aici. Cotiră printr-o uşă masivă, încadrată de doi practicieni încruntaţi, şi trecură pe lângă o poartă zăbrelită, deschisă. Ajunseră pe un coridor lung, fără ferestre, care cobora în pantă lină, luminat de câteva felinare şi plin de umbre care se mişcau încet. Pereţii erau rindeluiţi şi văruiţi, deşi nu prea recent. Domnea o stare de părăginire şi un miros de umezeală. La fel ca întotdeauna. Ţăcănitul bastonului lui Glokta, şuieratul respiraţiei, foşnetele robei albe, toate sunau înfundat în aerul rece şi umed. – Dacă mă omori, nu-ţi vei găsi cine ştie ce satisfacţie, să ştii. – Mai vedem. – Mă îndoiesc. N-am fost eu principalul răspunzător pentru mica ta călătorie spre nord. Am făcut treburile concrete, poate, dar ordinele le-au dat alţii. – Ăia nu erau prietenii mei. Glokta pufni. – Te rog…! Prietenii nu-s decât nişte oameni care ne închipuim că ne plac, pentru ca viaţa să fie mai suportabilă. Oamenii ca noi nu au nevoie de mofturi din astea. Duşmanii noştri sunt cei după care ne măsurăm. Şi iată-i şi pe ai mei. Avea în faţă şaisprezece trepte. Tăiate în piatră netedă, uşor tocite spre mijloc. Vechea şi familiara scăriţă. – Trepte. Nenorocitele… Dac-aş putea să torturez un om, ştii cine-ar fi? Chipul lui Pike nu era decât o cicatrice lipsită de orice expresie. – Lasă, nu contează. Glokta ajunse la baza scării, fără niciun incident, mai şchiopătă câţiva paşi chinuiţi până la o uşă groasă de lemn, cu ferecături metalice. – Am ajuns. 1560

Scoase din buzunarul robei un inel de chei, căută printre ele până o găsi pe cea potrivită, descuie uşa şi intră. Arhilectorul Sult nu mai era acelaşi dinainte. Dar, în fond, nimeni dintre noi nu mai e tocmai acelaşi. Magnificul său ciuf de păr alb stătea lipit de ţeasta emaciată, mânjită pe-o parte cu sânge închegat, maroniu-gălbui. Ochii albaştri pătrunzători îşi pierduseră lucirea autoritară, mărginiţi cu roşu şi înfundaţi în găvanele adânci. Fusese uşurat de haine, iar trupul său vânos, bătrân, cam păros prin jurul umerilor, era mânjit de jegul din celule. De fapt, arăta cam ca un cerşetor bătrân şi nebun. Chiar e posibil ca ăsta să fi fost cândva unul dintre cei mai puternici oameni din tot Cercul larg al Lumii? Nici n-ai zice. O lecţie salutară pentru noi toţi. Cu cât urci mai sus, cu atât mai cumplită e căderea. – Glokta! mârâi el, zbătându-se neputincios în lanţurile care-l ţineau legat de scaun. Ticălos trădător şi pervers ce eşti! Glokta îşi ridică mâna în mănuşă albă, cu piatra purpurie a inelului funcţiei scânteind în lumina crudă a lămpii. – Cred că „Eminenţa Voastră” este formula de adresare cuvenită. – Tu? râse Sult scurt, ca un lătrat. Arhilector? O epavă de om veştejită, demnă de milă? Mă dezguşti! – Nu-mi veni cu de-astea, se aşeză Glokta, strâmbându-se, pe celălalt scaun. Dezgustul e pentru oamenii inocenţi. Sult îl privi încruntat pe Pike, care stătea ameninţător lângă masă, cu umbra aşternută peste caseta lustruită care conţinea instrumentele lui Glokta. – Arătarea asta ce mai e? – Un vechi prieten al nostru, Maestre Sult, reîntors abia recent de la războaiele din Nord, în căutare de noi posibilităţi. – Felicitările mele! N-am crezut niciodată că-ţi vei putea găsi un asistent şi mai hidos decât tine! – Eşti nedelicat, dar, slavă Domnului, nu ne lăsăm ofensaţi prea uşor. Hai să zicem că e la fel de hidos. Şi întocmai la fel de necruţător, sper. – Când începe procesul meu? – Proces? De ce mi-aş dori aşa ceva? Eşti presupus mort, şi n-am făcut nicio încercare de a nega. – Pretind dreptul de a mă adresa Consiliului Deschis! se zbătu Sult zadarnic în lanţuri. Pretind… Blestemat să fii! Pretind să fiu audiat! Glokta pufni. – Pretinde cât ai chef, dar uită-te în jur. Nimeni nu-i curios să te asculte, nici măcar eu. Suntem mult prea ocupaţi. Consiliul Deschis e suspendat pe termen nedefinit. Consiliul Închis s-a schimbat complet, iar de tine a uitat toată lumea. Acum eu conduc lucrurile. Mai complet decât ai fi putut tu visa vreodată. – În lesa diavolului ăluia de Bayaz! 1561

– Corect. Poate, cu timpul, am să mai lărgesc zgarda, cum am făcut şi cu tine. Destul ca să fac treburile cum vreau eu – dar… cine ştie? – Niciodată! De ăla n-ai să scapi niciodată! – Vom vedea, ridică Glokta din umeri. Oricum, există sorţi şi mai rele decât să fii întâiul dintre sclavi. Mult mai rele. Le-am văzut cu ochii mei. Le-am şi trăit. – Nesocotitule! Am fi putut să fim liberi! – Ba n-am fi putut. Iar libertatea e desuetă, în orice caz. Toţi avem responsabilităţile noastre. Toţi datorăm câte ceva, cuiva. Numai oamenii complet nevrednici sunt liberi. Nevrednicii şi morţii. – Ce importanţă mai are acum? se strâmbă Sult, peste masă. Ce mai contează orice din toate astea? Hai, începe cu întrebările. – A, dar nu pentru aşa ceva ne aflăm aici. Nu de data asta. N-am venit pentru întrebări, nici pentru confesiuni, nici pentru adevăruri. Am deja toate răspunsurile. Şi-atunci, de ce fac asta? De ce? Glokta se aplecă încet peste masă. – Suntem aici ca să ne distrăm. Sult se holbă la el o clipă, apoi izbucni într-un râs sălbatic, ca un nechezat. – Să te distrezi! N-o să-ţi capeţi niciodată dinţii înapoi! Nici piciorul n-o să-l mai ai! Nici viaţa n-ai să ţi-o mai regăseşti vreodată! – Sigur că nu, dar o pot lua pe a ta. Ţeapăn, încet, dureros, Glokta se întoarse spre omul de lângă masă, cu rânjetul său ştirb. – Practician Pike, eşti aşa de drăguţ să-i arăţi prizonierului nostru ustensilele? Pike se încruntă la Glokta. Se încruntă la Sult. Mai stătu pe loc câteva momente, nemişcat. Apoi, făcu un pas înainte şi înlătură capacul trusei.

1562

„Ştie diavolul că-i diavol?” Elizabeth Madox Roberts

1563

Începutul Laturile văii erau acoperite cu zăpadă. Drumul negru o străbătea ca o cicatrice veche, până la pod, peste râu şi în sus spre porţile Carleonului. Mănunchiuri negre de rogoz, smocuri de iarbă neagră, pietre negre ieşeau prin pătura albă şi curată. Crengile negre ale copacilor erau aşternute pe deasupra cu propriul lor strat de albeaţă. Oraşul se vedea ca o îngrămădeală de acoperişuri albe şi ziduri negre, înghesuite în jurul colinei, îndesate în bifurcaţia râului negru, sub cerul de un cenuşiu pietros. Logen se întreba dacă aşa vedea Ferro Maljinn lumea. În negru şi alb, şi nimic altceva. Nicio culoare. Se întreba unde era acum şi ce făcea. Şi dacă se gândea la el. Cel mai probabil, nu. – Din nou înapoi. – Mda, răspunse Fior. Înapoi. Nu avusese prea multe de spus, în tot timpul drumului călare de la Uffrith. Şior fi salvat ei viaţa unul altuia, dar conversaţia era cu totul altceva. Logen bănuia că tot nu era omul favorit al lui Fior. Şi se îndoia că avea să fie vreodată. Înaintau în tăcere, un şir lung de călăreţi duri pe lângă râul negru, nu mai lat decât o panglică de gheaţă. Caii şi oamenii pufneau rotocoale de aburi, harnaşamentele zornăiau sonor în aerul rece. Trecură podul, cu copitele bocănind găunos pe scânduri, spre poarta unde Logen vorbise cu Bethod. Poarta de deasupra căreia îl aruncase. Iarba crescuse la loc, fără îndoială, în cercul unde-l ucisese pe Temut, apoi o acoperise zăpada. Aşa se întâmpla cu toate faptele oamenilor, în cele din urmă. Erau acoperite şi uitate. Nu era nimeni care să-l întâmpine cu urale, dar asta nu-l surprindea. Sosirea Sângerosului-Nouă nu era niciodată un motiv de sărbătorire, şi cu atât mai puţin în Carleon. Prima oară când îl vizitase, lucrurile nu ieşiseră prea bine pentru nimeni. Şi nici după aceea. Fără îndoială, oamenii stăteau zăvorâţi în case, speriaţi să nu fie ei cei dintâi arşi de vii. Descălecă, lăsându-i pe Tichie Roşie şi ceilalţi să-şi vadă de ale lor. Porni pe strada pavată, urcând panta abruptă spre poarta zidului interior, cu Fior alături. Doi carli îi priveau cum se apropiau. Doi flăcăi de-ai lui Dow, aspri la înfăţişare. Unul dintre ei îi adresă un rânjet cu jumătate din dinţi lipsă. – Regele! strigă el, agitându-şi sabia prin aer. – Sângerosul-Nouă! strigă şi celălalt, zăngănindu-şi scutul. Regele Nordicilor! Logen porni prin curtea tăcută, cu zăpada adunată pe la colţuri, spre uşile înalte de la marea sală a lui Bethod. Ridică mâinile şi le împinse. 1564

În sală nu era mult mai cald decât afară, în zăpadă. Ferestrele înalte din capătul opus stăteau deschise, lăsând să intre zgomotul râului rece, rece de tot, ce vuia departe, jos. Scaunul lui Skarling stătea pe platforma sa înălţată, în capătul treptelor, aruncând o umbră prelungă peste podelele aspre, spre el. Pe scaun stătea cineva, observă Logen, când ochii i se deprinseră cu întunericul. Dow cel Negru. Cu securea şi sabia rezemate într-o parte a scaunului, metalul ascuţit lucind în penumbră. Întocmai ca el. Îşi ţinea mereu armele la îndemână. Logen îi zâmbi. – Te-ai făcut comod, Dow? – Cam tare pentru curu’ meu, drept să spun, da’ tot i-un stătău mai bun ca ţăr’na. – I-ai găsit pe Calder şi Scale? – Mda, i-am găsit. – Sunt morţi, aşadar? – Nu încă. M-am gândit să-ncerc ceva diferit. Am stat de vorbă. – De vorbă? Cu nemernicii ăia doi? – Cunosc eu alţii şi mai răi. Copoiul unde-i? – Tot acolo, stă la taclale cu Uniunea, să pună la cale o-nţelegere. – Ursuzul? Logen clătină din cap. – Înapoi în ţărână. – Hm. Ei, asta e. Oricum, aşa o să-mi fie mai uşor, adăugă Dow, privind într-o parte. – Ce-o să-ţi fie mai uşor? Logen se uită în jur. Fior stătea chiar lângă el, încruntat de parcă ar fi avut de gând să omoare pe careva. Nu era nevoie să-l întrebe pe cine. Oţelul lucea alături, în întuneric. Un tăiş, pregătit. Ar fi avut timp destul să-l înjunghie în spate. Dar no făcuse niciodată, şi n-o făcea nici acum. Logen avea impresia că toţi stăteau nemişcaţi de câtva timp, la fel de îngheţaţi ca valea de dincolo de ferestre. – Hai, căca-m-aş, aruncă Fior cuţitul cât colo, clănţănind pe podele. Sunt mai bun decât tine, Sângerosule-Nouă. Sunt mai bun decât voi doi la un loc. Poţi să-ţi faci treaba, Dow cel Negru. Eu, unul, am terminat. Se răsuci în loc şi ieşi, îmbulzindu-se pe lângă cei doi carli de la poartă, care tocmai veneau din direcţia opusă. Unul îşi săltă scutul, încruntându-se spre Logen. Celălalt închise uşile şi trase zăvorul, cu un bufnet apăsat. Logen scoase din teacă sabia Creatorului, întoarse capul şi scuipă pe podele. – Aşa, vasăzică? – Sigur că aşa, replică Dow, din Scaunul lui Skarling. Dacă te uitai c-un pas mai departe de lungul nasului, ai fi ştiut. – Şi cu vechile obiceiuri cum rămâne, hm? Cu cuvântul dat? 1565

– Vechile obiceiuri s-au dus. Tu le-ai omorât. Tu şi Bethod. În vremurile astea, cuvintele oamenilor nu mai preţuiesc mare lucru. Ei, ce se-aude? strigă el, peste umărul lui Logen. Ţi s-a ivit ocazia, nu? Logen simţi momentul. O alegere norocoasă, poate, dar el avusese întotdeauna mult noroc, şi la fel de mult nenoroc. Se aruncă într-o parte, auzi în aceeaşi clipă ţăcănitul arcului, se rostogoli pe podea şi se ridică ghemuit, în timp ce săgeata lovea peretele din spatele lui. Acum distingea o siluetă în întuneric, îngenuncheată în capătul celălalt al sălii. Calder. Logen îi auzi sudalma, în timp ce-şi scotea altă săgeată din tolbă. – Sângerosule-Nouă, câine nenorocit! Scale se repezi din umbră, tropăind cu cizmele pe podele. În mâini ţinea o secure cu lama mare cât roata carului. – Uite-ţi moartea! Logen rămase pe loc, cu genunchii îndoiţi, pregătit, şi simţi că zâmbea. Sorţii erau împotriva lui, poate, dar nu era nimic nou în asta. Ba chiar se simţea aproape uşurat că nu era nevoit să gândească. Vorbe alese şi politicale, nimic din toate acelea nu însemnau nimic pentru el. Dar asta?… Pe-asta o înţelegea. Securea lovi podelele, făcând să sară aşchii. Logen se rostogolise deja la o parte. Acum se retrase, privind, mereu în mişcare, lăsându-l pe Scale să ciopârţească aerul din jurul lui. La urma urmei, aerul se vindeca repede. Următoarea lovitură fulgeră lateral, iar Logen se feri, lăsând securea să smulgă o bucată mare de tencuială din perete. Făcu un pas spre Scale, în timp ce acesta mârâia din nou, cu ochii săi mici şi furioşi ieşiţi din cap, gata să dea cu securea o lovitură care să spintece lumea. Mânerul sabiei Creatorului îl pocni în gură înainte de a apuca să lovească, smucindu-i capul în sus, cu stropi de sânge şi o bucată de dinte alb zburând. Se împletici de-a-ndăratelea, iar Logen îl urmă. Privirea lui Scale coborî, securea se ridică, gura însângerată i se deschise ca să mai scoată un răget. Cizma lui Logen îi izbi cu putere piciorul din lateral. Genunchiul i se îndoi în sens invers, cu un pocnet ascuţit, şi căzu pe podele, cu toporul zburându-i din mâini şi mugetul transformându-i-se într-un chirăit de durere. – Genunchiu’ meu! Au, genunchiu’! Futu-i! Se zvârcolea pe jos, cu sângele curgându-i pe bărbie, încercând să se târască înapoi cu ajutorul piciorului teafăr. – Porc umflat ce eşti, râse Logen. Te-am prevenit, nu-i aşa? – Pe toţi morţii de căcat! lătră Dow. Sări de pe Scaunul lui Skarling, cu securea şi sabia în mâini. – Dacă vrei ca o treabă să iasă naibii ca lumea, fă bine şi pune şi tu mâna! Lui Logen i-ar fi plăcut să-l înjunghie pe Scale drept prin capul ăla umflat, dar erau în jur prea mulţi oameni care aveau nevoie de atenţia lui. Cei doi carli încă

1566

mai stăteau lângă uşă. Calder îşi potrivea în arc următoarea săgeată. Logen porni lateral, încercând să-i ţină sub ochi pe toţi odată, şi în primul rând pe Dow. – Da, mişel necredincios! strigă el. Hai, să-ţi venim de hac! – Necredincios, eu? pufni Dow, în timp ce cobora încet treptele, una câte una. Sunt un mişel, da, ştiu ce sunt. Da’ pentru tine nu-s nimic. Ştiu să-mi deosebesc prietenii de duşmani. Niciodată n-am omorât vreunul dintre-ai mei. Bethod a avut dreptate cu un lucru, Sângerosule-Nouă: eşti făcut din moarte. Ştii ceva? Dacă pot să termin cu tine, va fi cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţa mea. – Asta-i tot? Dow îşi dezveli dinţii. – Asta, şi că m-am săturat să tot fac naibii ce zici tu. Se repezi iute ca un şarpe, ridicând securea, cu sabia fulgerându-i lângă cingătoare. Logen se feri de topor, apoi îi lovi sabia cu a lui, într-un dangăt metalic. Dow îl nimeri cu genunchiul în coastele deja rănite şi-l aruncă înapoi spre perete, icnind, după care sări iar asupra lui, cu lamele armelor lăsând în urma lor dâre lucitoare prin întuneric. Logen sări la o parte, se rostogoli şi se ridică din nou, pentru a reveni în mijlocul sălii, cu sabia în mâna relaxată. – Atâta poţi? întrebă, zâmbind în ciuda durerii din coaste. – Îmi pun doar sângele-n mişcare. Dow făcu un salt înainte, fentă spre dreapta apoi atacă prin stânga, cu securea şi sabia lovind în acelaşi timp. Logen le văzu venind, evită securea, respinse sabia cu a lui şi făcu un pas înainte, mârâind. Dow se smuci înapoi, când lama Creatorului şuieră prin aer chiar în faţa lui, poticnindu-se cale de-un pas, doi. Ochiul i se zbătea, iar dintr-o ciupitură de sub el îi curgea pe obraz un firişor roşu. Zâmbind, Logen îşi roti mânerul sabiei în mână. – Acum chiar că ţi s-a pus în mişcare. Dă şi pe dinafară. – Mda, zâmbi şi Dow. Întocmai ca pe vremuri. – Trebuia să te omor atunci. – Pe bune că da. Dow începu să-i dea târcoale, mereu în mişcare, cu armele lucind în lumina rece care intra pe ferestrele înalte. – Da-ţi place să faci pe omu’ bun, nu? Ştii ce-i mai rău decât un nemernic? Un nemernic care se crede erou. Un om ca ăsta e-n stare de orice şi mereu îşi găseşte câte-o scuză. Am avut un ticălos fără milă care s-a făcut Rege al Nordului, şi-al dracu’ să fiu dacă primesc să văd unu’ şi mai rău. Schiţă un gest înainte, iar Logen zvâcni îndărăt. Auzi arcul lui Calder ţăcănind iar şi văzu săgeata zburând drept printre ei. Dow se încruntă spre el. – Încerci să mă omori? O săgeată să mai tragi aiurea, şi te-ai ars, auzi? – Hai nu te mai căca pe tine şi omoară-l, atunci! se răsti Calder, lăsându-şi deoparte arma. 1567

– Omoară-l! răcni şi Scale, de undeva din întuneric. – De asta mă ocup, porcule. Dow smuci din cap spre cei doi carli de lângă uşă. – Vă băgaţi şi voi sau ce faceţi? Străjerii se uitară unul la altul, nu prea încântaţi. Apoi, porniră prin sală, cu scuturile rotunde ridicate şi ochii spre Logen, înghesuindu-l către un colţ. În timp ce se retrăgea, Logen îşi dezveli dinţii. – Aşa vreţi s-o rezolvaţi, deci? – Preferam să te omor cinstit. Da’ dacă te omor necurat, ce-are? ridică Dow din umeri. Merge şi-aşa. N-am obiceiul să ofer şanse. Hai odată! Pe el! Cei doi se apropiară, prudenţi, în timp ce Dow trecea într-o parte. Logen se retrase şi mai mult, încercând să se prefacă speriat, în aşteptarea unei ocazii. Nu întârzie mult. Unul dintre carli veni cam prea aproape, cu scutul coborât. Alese un moment prost pentru a ridica securea, şi un mod şi mai prost de-a o face. Cu un scrâşnet scurt, sabia Creatorului îi reteză antebraţul, lăsându-l atârnat sub cot de o fâşie de zale. Omul se clătină înainte, trăgând şuierător aer în piept, gata să urle, în timp ce sângele-i ţâşnea din ciot, împroşcând podelele. Logen îi crăpă coiful cu încă o lovitură, doborându-l în genunchi. – Aaaaa… ţipă carlul, cu sângele şiroindu-i peste faţă. Ochii i se dădură peste cap şi căzu pe-o parte. Celălalt sări peste trupul lui, răcnind din toţi bojocii. Logen îi pară sabia, lamele frecându-se una de alta, apoi lovi scutul cu umărul, trântindu-l pe carl în fund. Nefericitul scoase un vaiet, ridicând o cizmă să se apere, iar Logen îşi prăvăli sabia Creatorului, pentru a-i despica laba piciorului până la gleznă. Acoperiţi de urletul carlului se auziră nişte paşi repezi apropiindu-se. Logen se răsuci şi îl văzu pe Dow cel Negru atacându-l, cu chipul schimonosit într-un rânjet ucigaş. – Mori! şuieră el. Logen se feri, în timp ce sabia trecea pe lângă el, printr-o parte, şi securea prin cealaltă. Încercă să-şi ia avânt cu sabia Creatorului, dar Dow era prea iute şi isteţ. Îl împinse cu cizma, făcându-l să-şi piardă echilibrul. – Mori, Sângerosule-Nouă! Atacă din nou, fără milă. Logen se apleca, para, se împiedica. Oţelul lucea prin întuneric, lamele se izbeau, lovituri ucigătoare, toate. – Mori, futu-te-n cur de diavol! Sabia lui Dow căzu cu putere, iar Logen abia şi-o întoarse pe a sa la timp ca so oprească. Securea apăru din senin, de jos în sus, izbi garda sabiei şi o smulse din mâna amorţită a lui Logen. Acesta se mai retrase cu câţiva paşi şi rămase pe loc, gâfâind, cu sudoarea şiroindu-i pe gât. Sabia Creatorului zburase la câţiva paşi distanţă.

1568

La mare ananghie nimerise. Mai trecuse prin altele şi mai rele, nici vorbă, şi rămăsese viu ca să-şi cânte cântecele, dar îi era greu să-şi închipuie cum avea să iasă din asta de-acum. Arătă cu capul spre sabia Creatorului, care zăcea pe podele, chiar lângă cizma lui Dow: – Cred că n-ai chef să-i dai omului o şansă şi să mă laşi s-o iau pe aia, mm? Rânjetul lui Dow se lăţi mai mult ca oricând. – Da’ cum mă cheamă, Dow cel Alb? Desigur, Logen avea la îndemână şi un pumnal. Purta mereu la el, şi nu doar unul. Ochii îi săgetară de la lama crestată a sabiei lui Dow spre muchia lucitoare a securii şi înapoi. Oricât de numeroase ar fi fost cuţitele, nu le puteau face faţă acelora două, când erau în mâinile lui Dow cel Negru. Şi mai era şi arcul lui Calder, care ţăcănea iar, în timp ce încerca s-o încarce din nou. N-avea să rateze la nesfârşit. Carlul cu piciorul despicat se târa spre uşă, văicărindu-se, pentru a-i lăsa înăuntru şi pe alţii, ca să termine treaba. Dacă rămânea pe loc şi lupta, Logen era ca şi mort, oricât ar fi fost el de Sângerosul-Nouă. Avea de ales între moarte şi o şansă de a trăi – adică, nu avea de ales. Odată ce ştii ce ai de făcut, e mai bine s-o faci, decât să trăieşti cu teama de a o face. Aşa ar fi spus tatăl lui. Prin urmare, Logen se întoarse spre ferestrele înalte. Ferestrele înalte, deschise, prin care intra lumina orbitoare a soarelui şi vântul rece – şi o luă la goană într-acolo. Auzi strigăte în urma lui, dar nu le dădu nicio atenţie. Alergă mai departe, cu respiraţia şuierând, spre razele lungi de lumină care se clătinau tot mai aproape. Urcă treptele din două salturi, trecu pe lângă Scaunul lui Skarling, tot mai repede şi mai repede. Bătu cu piciorul drept în podeaua platformei. Stângul călcă pe pervazul de piatră. Sări în gol, cu toată puterea care-i mai rămăsese, şi pentru o clipă fu liber. Apoi, începu să cadă. Cu viteză. Prin faţa lui treceau ca fulgerul zidurile aspre, apoi peretele de stâncă – piatră cenuşie, muşchi verde, pete albe de zăpadă, toate rostogolindu-se în jur. Încet, Logen se răsuci în aer, cu membrele bălăbănindu-i-se care-ncotro, prea speriat ca să ţipe. Vântul năprasnic îi vâjâia pe la urechi, îi biciuia ochii, îl trăgea de haine, îi smulgea respiraţia din gură. El o alesese? Nu părea o alegere prea înţeleaptă, pe moment, în timp ce se prăbuşea spre râu. Dar un lucru poţi să spui despre Logen Nouădegete – poţi să spui că… Apa îi veni în întâmpinare. Îl lovi dintr-o parte, ca un taur în atac, îi alungă aerul din plămâni, îi zbură minţile din cap, îl supse în adâncul rece şi întunecos…

1569