Jo Nesbo - Steaua Diavolului

1

JO NESBO

Steaua diavolului

Traducere din limba engleză RAMONA LUPU

2

PARTEA ÎNTÂI

3

4

1 VINERI. OUL Casa fusese construită în 1898 pe o fundaţie din argilă, care de atunci se scufundase puţin pe latura vestică, ceea ce îngădui apei să se infiltreze în tocul de lemn al uşii, să traverseze apoi podeaua dormitorului, către apus, lăsând o dâră umedă de-a lungul parchetului de stejar. Şiroiul se opri pentru o clipă într-o adâncitură, înainte să fie surprins din urmă de şi mai multă apă, apoi se repezi ca un şobolan nervos către şipca de lângă perete. Aici apa porni în ambele direcţii, căută şi se strecură cumva pe sub şipcă, până ce găsi o gaură între capătul podelei de lemn şi perete. În deschizătură se afla o monedă de cinci coroane, pe care se vedeau profilul regelui Olav şi data: 1987 – cu un an înainte să cadă din buzunarul tâmplarului. Dar aceia fuseseră ani de prosperitate. Se construiau numeroase apartamente de mansardă la mare repezeală, aşa că tâmplarul nu se mai obosise să o caute. Apei nu îi luă prea mult timp să găsească un drum prin lemn, pe sub parchet. Exceptând momentul când, în 1968, existase o infiltraţie – acelaşi an în care fusese construit un nou acoperiş acestei case – scândurile de lemn nu fuseseră deranjate, uscându-se şi contractându-se, astfel că despicătura dintre cele mai lăuntrice scânduri de pin era acum de aproape jumătate de centimetru. Apa picură pe grinda de dedesubtul despicăturii şi îşi continuă drumul către vest şi în peretele exterior. Aici se infiltră în tencuiala şi mortarul ce fuseseră preparate cu o sută de ani în urmă, tot pe timp de vară, de Jacob Andersen, maistru zidar şi tatăl a cinci copii. Andersen, ca toţi zidarii din Oslo din acea vreme, îşi prepara propriul mortar şi tencuiala pentru zid. Nu numai că avea amestecul său unic de var, nisip şi apă, ci avea şi propriile ingrediente speciale: păr de cal şi sânge de porc. Jacob Andersen era de părere că părul şi sângele ţineau laolaltă tencuiala şi îi dădeau o mai mare rezistenţă. Nu era ideea lui, le spunea colegilor din acea vreme, care clătinau din cap, ci tatăl şi bunicul lui scoţieni folosiseră aceleaşi ingrediente de la oi. Chiar dacă renunţase la numele de familie scoţian şi adoptase unul mai comercial, nu vedea nici un motiv să întoarcă spatele unei tradiţii de şase sute de ani. Unii dintre zidari o considerau imorală, câţiva socoteau că e în cârdăşie cu diavolul, 5

dar cei mai mulţi râdeau de el. Poate că unul dintre cei din urmă a fost cel care împrăştiase povestea care avea să pună stăpânire pe înfloritorul orăşel Kristania. Un vizitiu din Grunerlokka se căsătorise cu vara lui Andersen din Varmland şi împreună se mutaseră în apartamentul compus dintr-o cameră şi bucătărie, într-o clădire din Seilduksgata, la construirea căreia ajutase Andersen. Primul copil al cuplului fusese suficient de nenorocit să se nască cu părul negru şi ondulat şi ochii căprui şi, cum cuplul era blond cu ochi albaştri – iar bărbatul foarte gelos din fire –, într-o noapte, târziu, el legase la spate mâinile soţiei sale, o dusese jos în pivniță şi o zidise de vie. Ţipetele ei fuseseră practic înăbuşite de pereţii groşi între care stătea legată, presată între două suprafeţe din cărămidă. Soţul se gândise poate că se va asfixia din lipsă de oxigen, dar cărămizile îngăduiră de fapt ventilaţia. În cele din urmă, biata femeie atacă peretele cu dinţii. Şi asta ar fi putut foarte bine să o elibereze, pentru că zidarul scoţian folosise sânge şi păr, zicându-şi că astfel poate mai economiseşte varul scump ce intra în compoziţia cimentului, rezultatul fiind un zid poros care se sfărâmă sub atacul puternicilor dinţi din Varmland. Totuşi, pofta de viaţă o făcuse, din păcate, să muşte guri mari de mortar şi cărămidă. Până la urmă, nu mai putuse să mestece, să înghită sau să scuipe, şi nisipul, pietricelele şi bucăţile de argilă îi blocaseră traheea. Se făcuse albastră la faţă, bătăile inimii încetiniseră şi, în cele din urmă, încetase să mai respire. Era, aşa cum ar numi-o majoritatea oamenilor, moartă. Conform mitului totuşi, gustul sângelui de porc o făcuse pe nefericita femeie să creadă că mai era încă în viaţă. Din clipa aceea, se eliberase imediat de frânghiile care o legau, trecuse prin perete şi începuse din nou să meargă. Câţiva bătrâni din Grunerlokka încă îşi mai amintesc povestea din copilăria lor, despre femeia cu cap de porc, care bântuia de colo-colo cu un cuţit, ca să taie capetele copiilor care stăteau afară până târziu. Trebuia să simtă în gură gustul de sânge, ca să nu dispară cu totul. În vremea aceea, foarte puţini oameni cunoşteau numele zidarului, şi Andersen lucra fără odihnă la fabricarea tipului lui special de mortar. Trei ani mai târziu, în timp ce lucra la clădirea unde era acum scurgerea de apă, căzuse de pe schelă – lăsând în urmă numai două sute de coroane şi o chitară –, aşa că avea să treacă încă o sută de ani înainte ca zidarii să 6

înceapă să folosească fibre artificiale în amestecurile lor de ciment şi înainte ca tehnicienii de la laboratorul din Milano să descopere că zidurile din Ierihon fuseseră consolidate cu sânge şi păr de cămilă. Cea mai mare parte a apei totuşi nu se strecură în perete, ci în josul lui, căci apa, ca şi laşitatea şi lăcomia, găseşte întotdeauna nivelul cel mai de jos. La început, apa a fost absorbită de izolaţia zgrunţuroasă, granulată dintre îmbinări, dar tot mai multă începu să curgă şi în curând izolaţia fu saturată. Apa curse direct prin ea şi îmbibă un ziar din data de 11 iulie 1898, în care scria că timpurile înfloritoare din industria construcţiilor îşi atinseseră probabil apogeul, iar pe speculanţii imobiliari lipsiţi de scrupule îi aşteptau cu siguranţă vremuri grele. La pagina a treia se spunea că poliţia nu avea încă nici un indiciu privind asasinarea tinerei asistente care fusese găsită înjunghiată în baie, cu o săptămână în urmă. În mai, o fată mutilată şi ucisă într-un chip asemănător fusese găsită în apropierea râului Akerselva, dar poliţia nu spunea dacă era vreo legătură între cele două cazuri. Apa curse de pe ziar, între scândurile de lemn de dedesubt şi de-a lungul interiorului materialului tavanului vopsit al camerei de mai jos. Cum acesta fusese deteriorat în timpul reparaţiei scurgerii din 1968, apa se infiltră în găuri, formând picături care atârnară până ce deveniră suficient de grele pentru ca gravitaţia să sfideze priza suprafeţei. Îşi dădură drumul şi căzură trei metri şi opt centimetri. Acolo apa ateriză şi îşi încheie traiectoria. În apă.

*** Vibeke Knutsen trase cu nesaţ din ţigară şi pufăi fumul afară, pe fereastra deschisă, de la etajul patru al blocului în care locuia. Era o dupăamiază fierbinte şi aerul se ridica dinspre asfaltul copt de soare din curtea interioară, înălţând fumul de-a lungul faţadei albastru-deschis a clădirii, până ce se dispersa. De cealaltă parte a clădirii se putea auzi zgomotul maşinilor pe de obicei aglomeratul Ullevalsveien. Dar acum toată lumea se afla în vacanţă, iar oraşul era aproape părăsit. O muscă zăcea pe spate, pe pervaz, cu toate cele şase picioruşe în aer. Nu avusese instinctul de a se feri de zăpuşeală. Era mai răcoare în celălalt capăt al apartamentului, care 7

dădea spre Ullevalsveien, dar lui Vibeke nu îi plăcea priveliştea de acolo. Cimitirul Mântuitorului. Înţesat cu oameni faimoşi. Oameni faimoşi morţi. La parter se afla un magazin în care se vindeau „monumente”, după cum spunea inscripţia, cu alte cuvinte, pietre de mormânt. Ceea ce se putea numi „a sta aproape de piaţă”. Vibeke îşi lipi fruntea de geamul rece al ferestrei. Se bucurase când venise vremea caldă, dar fericirea ei dispăruse curând. Chiar şi acum tânjea după nopţile mai răcoroase şi după oamenii de pe stradă. Astăzi avusese cinci clienţi în galerie, înainte de prânz, şi trei după. Fumase un pachet şi jumătate de ţigări din pură plictiseală. Inima îi bubuia în piept şi o durea gâtul. De fapt, abia dacă putuse vorbi atunci când o sunase şeful şi o întrebase cum stau lucrurile. Cu toate astea, nici nu ajunsese bine acasă şi pusese cartofii la foc, că simţise din nou pofta în stomac. Vibeke încetase să mai fumeze când îl cunoscuse pe Anders, cu doi ani înainte. Nu îi ceruse el să facă asta. Dimpotrivă. Când se întâlniseră în Gran Canaria, pufăise, chiar, o ţigară de la ea. Aşa, de amuzament. După ce se mutaseră împreună, la numai o lună după întoarcerea la Oslo, unul dintre primele lucruri pe care le spusese fusese acela că relaţia lor probabil că va rezista fumatului pasiv şi că medicii care avertizau împotriva pericolelor cancerului fără îndoială că exagerau. Cu un pic de răbdare, probabil că se va obişnui cu mirosul de ţigări din haine. A doua zi de dimineaţă, ea se decisese. Când, câteva zile mai târziu, el îi pomenise la masă că nu o mai văzuse de mult timp cu o ţigară în mână, ea îi răspunsese că niciodată de fapt nu fusese o fumătoare pasionată. Anders zâmbise, se aplecase peste masă şi o ciupise de obraz. — Ştii ceva, Vibeke? Aşa am gândit şi eu tot timpul. Auzea oala fierbând în spatele ei şi se uită către ţigară. Încă trei fumuri. Îl trase pe primul. Nu avea nici un gust. Abia dacă îşi mai amintea când se apucase din nou de fumat. Poate că anul trecut, în perioada în care el începuse să stea plecat în lungi călătorii de afaceri. Sau poate după Anul Nou, când ea începuse să lucreze ore suplimentare aproape în fiecare seară? Poate pentru că era nefericită? Era ea nefericită? Niciodată nu se certau. Aproape că nu mai făceau nici dragoste, dar asta pentru că Anders lucra atât de mult, spusese el, punând 8

capăt oricărei discuţii. Nu că ea ducea în mod deosebit dorul. Când, din an în paşte, făceau o încercare, fără chef, era ca şi cum el nici nu era de faţă. Aşa că îşi dăduse seama că nici ea nu trebuia să fie prezentă. Dar, de fapt, nu se certau. Lui Anders nu îi plăcea tonul ridicat. Vibeke se uită la ceas: 17.15. Ce se întâmplase cu el? În general, o anunţa dacă se întâmpla să întârzie. Stinse ţigara, o aruncă în curtea din spate şi se întoarse către maşina de gătit ca să verifice cartofii. Înfipse furculiţa în cel mai mare dintre ei. Era aproape făcut. Nişte bucăţele negre fremătau în sus şi în jos în apa ce clocotea. Ciudat. Erau de la cartofi sau de la oală? Tocmai încerca să îşi aducă aminte pentru ce folosise ultima dată oala, când auzi că se deschide uşa din faţă, pe cineva gâfâind pe hol şi pantofi aruncaţi din picioare. Anders intră în bucătărie şi deschise frigiderul. — Ei bine? zise el. — Chifteluţe. — Păi