Jeanne Ryan-Nerve Adevar Sau Provocare

J E A N N E RYAN ACUM INTR-O ECRANIZARE DE EXCEPŢIE

J E A N N E RYAN

A D E V Ă R

N E R V E

SAU

P R O V O C A R E

Colecţie coordonată de Siiauki Al-G arf.eb

J E A N N E RYAN

N E R V A D E V Ă R

SAU

P R O V O C A R E

Traducere din limba engleză de Liviu Szoke

Redactare: Mirclla Acsente, Camelia Bădaşcu Tehnoredactare computerizată: Crina Niculescu

Jeanne Ryan, Nerve Copyright © 2012 by Jeanne Ryan AII riglits reserved.

Toate drepturile asupra ediţiei în limba română aparţin GRUPULUI EDITORIAL CORINT. LEDA este marcă înregistrată.

ISBN 978-606-793-042-9

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României RYAN, JEANNE Nerve: adevăr sau provocare / Jeanne Ryan ; trad.: Liviu Szoke. Bucureşti: Corint Books, 2016 ISBN 978-606-793-042-9 I. Szoke, Liviu (trad.) 821.111(73)-31=135.1

Pentru James, marele meu premiu

A trebuit să aştepte patru zile, dar, intr-o duminică, la patru dimineaţa, strada pe care se afla casa ei s-a golit în sfâr­ şit de Observatori. Probabil că până şi ţicniţii mai trebuie să meargă din când în când la culcare. I-ar fi prins bine şi ei un pic de odihnă, dar, mai mult decât să doarmă, ea tânjea după libertate. Trecuse aproape o săptămână de când nu mai ieşise din casă. Le scrise un bilet părinţilor ei, aruncă vreo câteva lucruri utile în maşină şi plecă în viteză, uitându-se tot timpul în oglinda retrovizoare de-a lungul călătoriei de două ore până în Shenandoah. Ori de câte ori străbătuse acest traseu alături de familie avusese parte de jocuri, cântece, filmări făcute cu ca­ mera video, iar câteodată doar visase cu ochii deschişi, însă de data asta nu simţea decât o panică în continuă creştere. Ignorând anii de antrenament alături de părinţii ei, care o sfatuiseră mereu să ia legătura cu un ranger atunci când ajun­ gea în parc, îşi lăsă maşina lângă cel mai îndepărtat indicator pe care îl putu găsi şi o luă pe o cărare pe care frunzişul deja ameninţa să o acopere aproape cu totul. înainte să se lase seara,

8

) i:a n n i ! Kyan

trebuia să-şi găsească un loc în care să-şi instaleze cortul. De­ ocamdată nu voia decât să se piardă în peisajul verde. Dacă ar putea să scape de Observatori măcar pentru o vreme, întinde­ rea verde i-ar aduce cât de cât un sentiment de pace, cel puţin pentru încă vreo câteva zile. Rucsacul îi atârna greu în spate în timp ce înainta cu greu­ tate pe coasta stâncoasă, dând la o parte ferigi şi udându-se de la picăturile răzleţe de rouă rămase pe frunze. Zgomotul pu­ ternic care se auzea dinspre vârf îi spunea că se apropie de o cascadă. Ar fi fost ceva nou, care să-i mai abată atenţia de la în­ grijorarea crescândă ce îi dominase gândurile în ultimele do­ uăzeci şi trei de zile. Al dracului joc. împinse într-o parte o creangă care atârna prea jos, însă nu făcu decât să-şi verse în cap apă şi să se acopere de frunze. Şi ce dacă, oricum nu se afla nimeni prin preajmă care să vadă frun­ zele ce i se lipiseră de piele şi de păr. Dar gândul la alţi oameni îi aduse imediat în minte imagini obsedante şi nedorite. Şi te­ meri. Temeri care până azi rămăseseră la marginea conştiinţei şi care acum începeau să capete o consistenţă solidă, ce se ma­ terializa într-un zgomot de paşi uşori care veneau din spatele ei. Rămase nemişcată, în aşteptare, rugându-se în gând ca zgomotul să fie doar în imaginaţia ei. Căci creierul o trădase de atâtea ori în ultima vreme. Opreşte-te. Concentrează-te. Gândeşte. Paşii se opriră pentru un moment, după care începură iar să se audă, din ce în ce mai rapid. Da, în spatele ei se afla cineva. Totul era real. Iar acum, ce era de făcut? Să se ascundă după vreun tufiş şi să-l lase pe cel care-o ur­ mărea să meargă mai departe? Probabil că era un excursionist aflat în trecere, în căutarea unui loc în care să se simtă sin­ gur, izolat, la fel ca ea. Totuşi, opţiunea cea mai bună era să se

Nerve: adevăr sau provocare

9

ascundă. O luă la fugă în sus, pentru a mai lăsa ceva distanţă între ea şi urmăritor, şi se ascunse între ramurile dese ale unui rododendron. Paşii începură să se audă din ce în ce mai tare, greutatea lor sugerând că avea de-a face cu o persoană masivă. Oare asta să fie „repercusiunea” cu care o ameninţaseră ticăloşii care con­ duceau jocul dacă nu se punea la dispoziţia fanilor? Dar nu era posibil să se aştepte cineva ca ea să fie amabilă cu ticăloşii care o sunau la orice oră, cu ciudaţii care o urmăreau până şi-n baie sau cu psihopaţii care creaseră acel website oribil, ce conţinea imagini extrem de explicite cu ea şi cu ceilalţi participanţi la joc. Când aflase de el, se prefăcuse bolnavă şi rămăsese în casă o săptămână întreagă. însă nu putea rămâne ascunsă la nesfâr­ şit. Şi nici nu putea să obţină ordine de restricţie împotriva tu­ turor oamenilor de pe Pământ. începu să respire din ce în ce mai repede şi mai greu, pe mă­ sură ce tipul care se afla în spatele ei se apropia. Paşii lui sunau ritmic, măsurat. Poate că nici nu era un om. Amuzant, cum posibilitatea ca în spatele ei să se afle un urs o îngrijora mai puţin decât dacă ar fi fost urmărită de un excursionist oare­ care. Sau poate că paşii nici măcar nu erau reali. Poate că totul nu era decât un vis, manipulat la fel cum îi fuseseră manipu­ late toate trezirile din somn pe tot parcursul jocului, ba chiar şi după aceea. îi era din ce în ce mai greu să-şi dea seama ce e real şi ce nu. La fel ca mesajul pe care-1 găsise într-o revistă când se furişase până la mall: DRAGĂ ABIGAIL - JOCUL NU SE TERMINĂ DECÂT ATUNCI CĂND SPUNEM NOI CĂ SE TERMINĂ. Cum era posibil să ştie cineva că ea va vizita exact acel ma­ gazin şi că va începe să răsfoiască exact acea revistă? Şi, totuşi,

10

Jl-ANNH KYAN

după ce luase toate revistele din raft la rând, ca să vadă dacă toate conţineau astfel de mesaje, ajunsese într-un final să piardă acel mesaj insultător pe care îl primise, de parcă nici nu existase. Probabil că fusese furat de unul dintre numeroşii „noi” care-i urmăreau orice mişcare. Ăsta era cel mai neplăcut lucru, să nu ştie cum arată duşmanul, în timp ce imaginea ei era prezentă peste tot, ca un fel de afiş pervers şi nociv. Acum, paşii erau însoţiţi şi de un fluierat. Chiar şi imagi­ naţia sa prea activă n-ar fi putut inventa un scenariu în care un animal să ştie linia melodică a lui „Somewhere Over the Rainbow”*. Ochii începură să i se umezească în timp ce-şi im­ punea să creadă că persoana din urma ei era un simplu excursionist aflat într-o dispoziţie foarte veselă. Paşii se opriră. Ea se ghemui în frunziş şi mai mult, în timp ce tufişurile din apropiere începură să foşnească. O voce joasă rosti: — Ştiu că eşti aici. Simţi că îi vine rău de la stomac. Se împinse şi mai mult în copacul în spatele căruia se ascunsese, dorindu-şi să se fi căţă­ rat în el. în jur, cale de câţiva kilometri, nu se mai afla nimeni, iar o privire rapidă la ecranul telefonului o informă că nu avea nici semnal. Normal. în ultima vreme, telefonul ei îi spusese doar porcării. Ramurile rododendronului între care se ascunsese se desfăcură, dând la iveală un bărbat cu chipul asemănător cu cel al unui pitbull, a cărui respiraţie mirosea a bacon. O, Doamne, să nu ştie cum arătau chipurile celor care o hărţuiau fusese până azi o binecuvântare. Acum, imaginea din faţa ei urma să joace * Baladă interpretată de Judy Garland în Vrăjitorul din Oz (1939), pe versurile lui E.Y. Harburg şi muzica de Harold Arlen. A câştigat premiul Oscar pentru cel mai bun cântec în 1940 (n. trad.).

Nerve: adevăr sau provocare

11

un rol principal în toate coşmarurile care îi vor bântui restul vieţii. Oricât de lungă ar fi fost aceasta. Mâinile cărnoase ale bărbatului se strecurară printre ra­ muri, apropiindu-se şi mai mult de ea. — De ce nu ieşi tu afară, dulceaţă? Să ne faci amândurora viaţa mai uşoară? Toţi muşchii i se încordară şi genunchii aproape că i se înmuiară complet. Groaza care o cuprinsese începea să o depă­ şească pe cea pe care o simţise în ultima rundă de joc, atunci când fusese nevoită să stea într-o cameră plină cu şerpi. Şi când se gândea că, înainte, aia fusese cea mai mare teamă a ei. în ciuda tremurului care-i scutura pieptul, găsi tăria să spună individului: — Lasă-mă în pace, cretinule. Bărbatul tresări de uimire. — Nu-i nevoie să-ncepem să vorbim urât. Doar eu am fost cel mai înfocat susţinător al tău. Ochii i se mişcară cu repeziciune la tufele întunecoase. Nu mai avea decât o singură alegere. Lăsă rucsacul din spate să-i alunece la pământ, înainte să se avânte cu repeziciune spre tufele cu ramuri mai puţine. Dar tot reuşi să se zgârie destul de rău pe braţe înainte să ajungă înapoi pe cărare. Din nefe­ ricire, bărbatul bloca poteca în direcţia în care se afla maşina ei, aşa că singura opţiune era să o ia în sus, spre vârful împă­ durit al crestei. O luă la fugă, în timp ce în urma ei se auzeau paşii grei ai bărbatului. Toate zgomotele erau acoperite de cascada din faţă, care o stropea cu picuri mărunţi ca o ceaţă pe chip, în timp ce se apropia de platforma împrejmuită de un gard şubred. Singura alegere pe care o avea era să continue în josul crestei abrupte, acoperite cu bolovani îmbrăcaţi în muşchi alunecos.

12

Jk a n n i ; R yan

Din spate se auzi iar fluieratul ăla enervant, suficient de pu­ ternic încât să răzbată chiar şi prin vuietul produs de cascadă. Se întoarse ca să-l înfrunte pe bărbatul ale cărui buzunare erau pline cu forme ascuţite, ce îi aminteau de diversele arme din CLUE*. Nu că omul ar fi avut nevoie de vreun sfeşnic masiv sau de vreun cuţit, când era posesorul unor braţe la fel de groase ca trunchiurile de copaci. Oare ce voia de la ea? Să fie vreun fan înverşunat, furios pe ea pentru că lipsise de la difuzarea „epi­ logului” cu ceilalţi participanţi, din seara trecută? Şi ea îl ur­ mărise, apăsându-şi gura cu palma, în timp ce colegii ei de joc glumeau şi râdeau, în ciuda spasmelor din obraji şi a umbrelor negre de sub ochi. Dar, totuşi, niciunul din ei nu-i mai răspun­ sese la mesaje după aceea, ca şi cum asocierea cu ea reprezenta o ameninţare mai mare decât oricine îi chinuia pe ei. Ce nebu­ nie. Atunci când ea se înscrisese ca să participe la joc, nimeni nu pomenise despre filmări în timp real şi despre hărţuitori. Se căţără peste gard, încercând să se ţină de metalul alune­ cos. Oare ar putea să coboare la râu fără să-şi rupă gâtul? — Nu-i nevoie s-o faci, Abigail. Bărbatul gemu şi-şi băgă mâna în buzunar. întoarce-te la mine şi hai să colaborăm. Am putea să imortalizăm ceva ce nimeni n-a mai reuşit până acum şi să câştigăm o mie de puncte credit. Puncte credit? Probabil că era unul dintre nebunii care îi filmau pe jucători cu unicul scop de a câştiga respectul colegi­ lor Observatori, ceea ce le aducea ca premiu voturi sau puncte credit. Dacă ar fi existat un nivel al terorii pe care ea o încerca în aceste clipe, tipul ăsta cu siguranţă ar fi câştigat premiul cel mare. Perverşii scăpau de obicei nepedepsiţi cu asta. Dar oare * Cluendo sau Clue, joc pe tablă având ca tematică un mister; a fost creat de britanicul Anthony E. Pratt şi scos pe piaţă în 1949 în Leeds, Anglia (n. red.).

Ncrvc: adevăr sau provocare

13

lipul ăsta încerca să forţeze nota un pic mai mult decât era cazul? Simţi cum gâtlejul i se strânge de frică la acest gând. Respiră adânc! Concentrează-te ca să găseşti o cale de scăpare! HI o privi cu capul aplecat într-o parte, de parcă studia lumina şi peisajul înconjurător. Poate că nu-şi dorea decât să obţină o poză cu ea? Respiraţia i se opri atunci când el îşi scoase cu înce­ tineală mâna din buzunar. Nu se mai putea gândi decât la faptul că, în mod ciudat, întreaga viaţă nu începu să i se desfăşoare cu repeziciune prin faţa ochilor. Ceea ce-şi aminti în schimb era un lilm vechi, pe care îl văzuse în clasa a opta la ora de engleză, The iudy or the Tiger*. O sâcâise faza că filmul lăsa publicul complet nelămurit. De ce nu aleseseră şi ei un final clar? Iar acum, în faţa ei, un străin putea scoate din buzunar fie o cameră foto, fie un pistol, totul depinzând de ceea ce-şi dorea el să obţină, imaginea ei sau viaţa ei. Cu un suspin, îşi dădu seama că o parte din ea îşi dorea mai degrabă să aleagă ceea ce nici nu visase ca opţiune înainte să înceapă acest joc, pentru ca groaza permanentă, care devenise realitatea ei de zi cu zi, să se sfârşească. Mâna bărbatului ieşi brusc din buzunarul lui drept, strân­ gând o cameră foto minusculă şi neagră, asemănătoare cu un gândac mic şi drăguţ. Ea dădu drumul brusc la aer şi-şi înă­ buşi un suspin. Deci, o fotografie în cele din urmă. Poate că, dacă s-ar strădui îndeajuns de mult, ar putea chiar să schiţeze un zâmbet fals şi totul s-ar termina. Ar putea s-o ia din nou la fugă pe cărare în jos, să conducă nebuneşte înapoi spre casă şi să se ascundă din nou în camera ei, pentru tot restul zilei. Sau * Scurt-metraj din 1908, regizat de Edwin S. Porter, în care Prinţul Dalny, îndrăgostit de fiica regelui, Wanda, este pus de regele Sylvaniei să aleagă între două uşi: în spatele uneia se află o femeie necunoscută, cu care va trebui să se însoare dacă alege acea uşă, iar în spatele celeilalte, un tigru care îl va devora (n. trad.).

14

Jl'.ANNIi RYAN

poate chiar mai mult. Până la urmă, Observatorii şi-ar pierde probabil interesul faţă de ea, mai ales când un alt joc, cu un set complet nou de jucători, va apărea. — Arată-mi un zâmbet drăguţ, spuse bărbatul din faţa ei. Ea îl privi şi încercă să-şi ridice un pic colţurile buzelor. O broboană de transpiraţie începu să i se rostogolească de-a lun­ gul tâmplei, urmată imediat de încă una. încă vreo câteva se­ cunde şi totul se va termina. Clic. Ea dădu iar drumul aerului din piept. Bun, dacă el nu-şi dorea decât poze, foarte bine. Ei, nu chiar foarte bine, dar putea trăi şi cu asta. După care, cu un rânjet strâmb, bărbatul băgă mâna în ce­ lălalt buzunar.

Eu sunt fata din spatele cortinei. La propriu. Dar, după ce Irag într-o parte cortina cea grea pentru actul doi, am patru­ zeci de minute de omorât, căci nu mai trebuie să mă ocup de schimbarea costumelor sau de machiaj, decât dacă un actor are nevoie de un retuş de ultim moment. Trag adânc aer în piept. Pentru o noapte inaugurală, lucrurile au mers ca unse, ceea ce mă cam îngrijorează. întotdeauna ceva merge prost în noaptea inaugurală. Aşa cere tradiţia. Mă gândesc dacă să mă duc în cabina fetelor, unde se va vorbi numai despre băieţi, sau să rămân afară pe coridor, unde aş putea da peste unul, ei, de fapt, peste unul anume. Din mo­ ment ce băiatului la care mă gândesc îi vine rândul peste zece minute, aleg să rămân pe coridor şi scot telefonul din buzunar, cu toate că doamna Santana, profesoara noastră de actorie, ne-a ameninţat cu moartea dacă îndrăznim să le deschidem în timpul spectacolului. Nimic nou pe pagina ThisIsMe. Ceea ce nu e deloc sur­ prinzător, din moment ce majoritatea prietenilor mei se află în public sau pe scenă. Scriu şi trimit un mesaj: Au mai rămas

16

J hanni ; R yan

câteva bilete pentru următoarele două reprezenta­ ţii, aşa că luaţi-vă unul şi mişcaţi-vă fundurile aici dacă încă n-aţi făcut-o! Gata, mi-am îndeplinit datoria de cetăţean model. Odată cu mesajul încarc şi o poză pe care i-am făcut-o celei mai bune prietene, Sydney, starul piesei, alături de mine. Fotografia pare desprinsă din cărţile acelea cu imagini con­ trastante folosite la grădiniţă, pentru că ea arată ca o păpuşă Bărbie hollywoodiană blondă, iar eu arăt, lângă ea, ca o păpuşă Blythe* retro, cu pielea palidă, cu părul castaniu-închis şi cu ochii un pic prea mari pe faţa mea micuţă. Dar cel puţin fardul metalic pe care l-am împrumutat din trusa de machiaj a acto­ rilor îi face să pară mai albaştri decât de obicei. Pe ecranul telefonului îmi apare o reclamă la Custom Clothz, care promite să-mi demonstreze cât de bine voi arăta în cea mai recentă rochie de vară pe care au scos-o. Hainele subţiri de vară exprimă un optimism exagerat în Seattle, mai ales în luna aprilie, dar una de culoarea levănţicii, cu o fustă care mi-ar acoperi complet picioarele, este pur şi simplu de ne­ refuzat, aşa că încarc o poză şi completez spaţiile pentru înăl­ ţime: 1,62 metri şi 50 şi ceva de kilograme. în timp ce studiez cu atenţie ce alte măsuri trebuie să mai introduc, un râs fa­ miliar se-aude din cabina băieţilor, urmat imediat şi de pose­ sor, Matthew, care vine cu precauţie spre mine şi mă atinge cu umărul, sau, mai degrabă, umărul meu se freacă de bicepsul lui îndelung lucrat pe terenul de fotbal. Se apleacă, în aşa fel încât gura îi ajunge la câţiva centime­ tri de urechea mea: * Păpuşă de cca 28 cm, cu un cap supradimensionat şi ochi mari care îşi schimbă culoarea prin tragerea unui şnur. A fost creată în 1972, şi este însoţită de îmbrăcăminte şi pantofi (n. red.).

Nerve: adevăr sau provocare

17

34B*, corect? Aii, cum de-a citit atât de repede ce scria pe telefonul meu? (mi schimb poziţia, ca să nu mai poată vedea ce scrie acolo. Nu-i treaba ta. Mai degrabă 32A, îmi spun în gând, mai ales în seara asta, lând sutienul aproape transparent pe care-1 port nici măcar u are pretenţia că poate înfăptui miracole. Râde. - Aveai de gând să împărţi informaţiile astea cu persoane t omplet necunoscute, dar nu şi cu mine? închid telefonul şi ecranul se întunecă. — E doar pentru o reclamă idioată, să ştii, nu pentru o per­ soană reală. EI se răsuceşte şi ajungem astfel faţă în faţă. îşi propteşte braţele în perete, de-o parte şi de alta a capului meu, după care vorbeşte cu vocea aia a lui catifelată, care întotdeauna pare că dezvăluie un secret nemaipomenit: — Haide, chiar vreau să te văd în rochia aia. îmi duc mâna la spate. — Pe bune? Propria-mi voce pare un scârţâit scos de un disc de vinii, prin comparaţie cu a lui. Adorabil, ce mai. întinde mâna pe lângă mine şi-mi ia telefonul dintre degete. — Sau poate că te-ai putea îmbrăca în ceva, ştii tu, mai lejer. Revine în poziţia iniţială, lângă mine, şi îşi face de lucru i u telefonul meu, arătându-mi o poză cu faţa mea suprapusă peste un trup în lenjerie albă. Bustul meu pare mult mai impu­ nător decât în realitate, undeva pe la mărimea D. Simt cum încep să mă înroşesc de la gât în sus. * Măsura la sutien (n. trad.).

18

JUANNK ItYAN

— Amuzant. Ce-ar fi să-ţi facem şi ţie una acum? începe să-şi descheie nasturii de la cămaşă. — Pot să pozez în persoană, dacă vrei. Coridorul devine înăbuşitor, aşa că îmi dreg vocea. — Ăăă, trebuie să rămâi îmbrăcat în costum, aşa că ce-ar fi dacă am începe cu o variantă virtuală a ta? La naiba, aş putea oare părea mai puţin atrăgătoare de-atât? Ochii lui sclipesc, parcă mai verzi decât de obicei. — Sigur, dar după ce terminăm să ne jucăm de-a îmbrăca­ tul cu Vee cea virtuală. Ne înghesuim unul în altul, în timp ce el alege diverse mo­ dele de furouri şi bikini. De fiecare dată când încerc să-i smulg telefonul din mână, el râde şi nu mă lasă să i-1 iau. încerc o tac­ tică diferită, nonşalanţa. Aproape că funcţionează atunci când îl surprind cu o mişcare rapidă. Nu suficient de repede pentru a-i putea smulge telefonul din mână, dar cel puţin reuşesc să lovesc porţiunea de ecran care trebuie, închizând astfel site-ul care îţi îmbracă poza cu diverse modele de haine. Este înlocuit cu o reclamă la un joc nou care se numeşte NERVE, ceva ce practic seamănă cu Adevăr sau Provocare, fără partea cu adevă­ rul. Sub un banner care anunţă UITE CINE PARTICIPĂ! apar trei poze în miniatură cu copii care îndeplinesc diverse misiuni. Matthew înalţă din sprâncene. — Hei, hai să ne uităm la fata asta care a primit provocarea să se prefacă a fura dintr-un magazin. înclină telefonul ca să o privim amândoi pe tipa plină de piercinguri care îşi îndeasă mai multe sticluţe de ojă în panta­ lonii de camuflaj. Ăăă, chiar şi dacă doar se preface că fură, tot pare o infracţiune să-şi bage marfa aceea în pantaloni. Cum trece de punctele de control din aeroporturi cu toate acele alea de siguranţă înfipte în pielea de pe maxilare? De parcă îmi

Nervc: adevăr sau provocare

19

iiiHle gândurile sarcastice, se răsuceşte spre cameră şi ne arată degetul mijlociu. Imaginea se apropie de trăsăturile ei ca de lup şl mă face să-mi încordez umerii. Cu un surâs răutăcios, iese din magazin şi merge până în parcare, unde foloseşte oja pen­ tru a şi desena pe frunte trei litere X de culoare purpurie. Imaginea se întunecă şi Matthew apasă cu degetul sub ea pentru a-i da fetei o notă de patru, din maximum cinci. Eu i-aş fi dat doar trei, dacă e să mă întrebi pe mine. Pro­ vocarea spunea că trebuie doar să se prefacă, nu să fure cu ade­ vărat din magazin, spun eu. Ce proastă se înregistrează în timp ce încalcă legea? Râde. — Şi tu acum. A fost nevoie de ceva curaj. Şi cine se va plânge că a dus provocarea mai departe decât i s-a cerut? Va fi distractiv s-o urmărim în rundele live. — Hei, să nu cumva să pomeneşti de asta în faţa lui Sydney. Murea de nerăbdare să se înscrie la jocul de luna asta, după care a aflat că înscrierea este programată în aceeaşi seară în care avem reprezentaţia finală. — Ce, să fie eroina principală într-o piesă nu e suficient pentru ea? îmi muşc buza. Deşi o necăjesc pe Sydney spunându-i că se comportă ca o divă, n-am de gând s-o vorbesc pe la spate. — Să joci într-o piesă la liceu nu-ţi aduce cine ştie ce premiu. Ridică din umeri şi atenţia i se mută din nou la telefon. — Hei, ia uită-te la clipul ăsta cu tipul care-şi lasă câinele să-i soarbă supa din gură. — Ce scârbos. Chiar şi-aşa, Matthew tot îi dă cinci stele. Imediat după asta apare un anunţ care spune: ÎNCARCĂ-ŢI PROPRIUL VIDEO-

20

J kannk Ryan

CLIP ŞI AI ŞANSA SĂ PARTICIPI LA DOCUL LIVE DE SÂMBĂTĂ. ÎNCĂ NU E PREA TÂRZIU!

îmi flutură telefonul prin faţa ochilor. — Ar trebui s-o faci, micuţă Vee. — Alo? Ai uitat că trebuie să mă ocup de machiajul tău de sâmbătă? — Voiam să spun că ai putea participa măcar la rundele preliminare, aşa, doar ca să arăţi că poţi. Dacă ai noroc şi eşti aleasă pentru rundele live, atunci s-ar putea ocupa altcineva de machiaj în locul tău. Evident, el crede că e imposibil să fiu aleasă şi, chiar dacă aş reuşi, oricine mi-ar putea lua locul ca să arunce cu un pic de vopsea pe feţele actorilor. Dintr-odată, mă simt mult mai mică. Trag de fustă în jos. — De ce m-aş deranja? Oricum n-aş putea lua în serios jocul ăsta. Luna trecută, atunci când s-a lansat jocul, mi-am strâns pri­ etenii la mine acasă şi am urmărit împreună primele runde care se desfăşurau live. Să fii Observator era destul de inte­ resant. Şi jucătorii ăia care se luau la întrecere pentru marele premiu pe Coasta de Est, care stătuseră jumătate de oră cu de­ getele de la picioare atârnând în gol pe marginea unui acope­ riş? Nu, mulţumesc. Matthew mai apasă câteva butoane de pe site-ul lui NERVE. — Uite o listă de provocări pe care le-ai putea încerca şi tu: Să mănânci cu mâinile goale într-un restaurant de fiţe, să intri într-un magazin alimentar cu produse exotice şi să ceri testi­ cule de ţa... — Nu particip la nicio provocare. Tastează ceva pe telefonul meu.

Nerve: adevăr sau provocare

21

Ştiu că nu vrei. Mă joc şi eu cu tine, fiindcă eşti atât de drăguţă când te-nroşeşti. ( ireta, care se ocupă de recuzită, vine din culise şi-l bate pe braţ. Intri în două minute. îmi dă telefonul înapoi şi e deja la trei metri de mine când văii că mi-a modificat statusul de pe ThisIsMe de la Singură la Interesată. Inima parcă îmi tresaltă. Deşi mai am aproape o jumătate de oră până la lăsarea cortinei, mă duc după el în culise. Matthew intră sub lumina reflectoarelor şi-şi ocupă locul în stânga scenei, alături de Sydney, unde se tachinează, se contrazic, se sărută şi cântă împreună înainte ca piesa să se termine. în aceste momente, Sydney domină scena categoric, o blon­ dă strălucitoare şi dramatică. Mă simt tare mândră la gândul că la imaginea spectaculoasă din faţa mea am contribuit şi eu, lolosindu-mă de dotările cu care a înzestrat-o natura. Desi­ gur, am petrecut mai mult timp ocupându-mă de Matthew, incercând să-i accentuez fiecare trăsătură a feţei cu o grijă aproape drăgăstoasă. Chiar şi de la şase metri distanţă, sclipi­ rea pe care o aruncă lumina reflectoarelor în ochii lui îmi în­ moaie genunchii. Recit şi eu replicile alături de actori timp de jumătate de oră, cât a mai rămas din piesă, până ajungem la finalul în care îndrăgostiţii despărţiţi de soarta nemiloasă se regăsesc. Matthew ia faţa lui Syd între mâini şi buzele li se lipesc timp de o secundă, două, trei. îmi muşc şi eu buza, luptându-mă cu fiorul de invidie pe care îl simt, chiar dacă Syd insistă că farmecul lui Matthew este supraevaluat şi că nu are deloc calităţi evidente. Ea mereu crede că ştie ce mi se potriveşte cel mai bine.

22

Jl'ANNH R yan

Ceilalţi actori li se alătură lui Syilney şi Matthew în cântecul final, iar eu trag cortina, punând capăt piesei. După ce actorii vor termina cu plecăciunile la rampă, treaba mea s-a terminat şi nu va mai trebui decât să merg până la garderobă pentru a strânge costumele. Zona rezervată fetelor este plină de miro­ sul de fixativ şi de parfumul unui imens buchet de trandafiri, aşezat în mijlocul unei mese. Verific biletul prins de el. Pentru Syd, fireşte. Câteva minute mai târziu apar în cameră şi ea şi celelalte fete care au jucat pe scenă, cu respiraţia tăiată şi chi­ cotind întruna. Mă reped să îmi îmbrăţişez cea mai bună prietenă. — Ai fost extraordinară, Syd! Iar acum, uite ce-a sosit pentru tine. Scoate un ţipăt scurt şi deschide felicitarea. Ochii i se des­ chid larg. — Un fan anonim. Vreau să scot un geamăt când îmi dau seama de această stratagemă prea evidentă. — Anonim timp de două minute, după care va apărea pen­ tru a-şi primi răsplata. Miroase florile şi zâmbeşte, obişnuită să fie în centrul atenţiei. — Părinţii tăi nu s-au răzgândit în legătură cu diseară? Simt cum mi se formează un nod în gât. — Nu. Dar cel puţin mă lasă să scap de închisoare pentru petrecerea de după ultima voastră reprezentaţie. După cinci luni în care nu le-am ieşit nici măcar o dată din cuvânt, i-am convins până la urmă să-mi redea libertatea. Va fi pentru prima oară când mi se va permite să ies cu prietenii, asta dacă nu pun la socoteală ocaziile când puteam lucra pen­ tru piesa de teatru sau când mergeam să învăţ la bibliotecă, de când s-a petrecut „incidentul”, care chiar a fost un incident

Ncrve: adevăr sau provocare

23

iln.ir în imaginaţia părinţilor mei. Nu că m-ar fi crezut când Insistam în mod repetat că nu s-a întâmplat nimic. —Atunci nu mă duc nici eu, spune Syd. Mă prefac că o lovesc în braţ cu pumnul. Nu te prosti. Ţi-ai câştigat dreptul la o petrecere pe cin­ ste. Numai să nu fii atât de mahmură a doua zi încât să apari i u cearcăne întunecate. Harul meu în materie de machiaj are şi el o limită. începe să-şi desfacă şireturile de la corset. — Eşti sigură? La petrecere, mă refer. Am încredere de­ plină în abilităţile tale de cosmeticiană. O ajut cu legăturile de la spate. — Sigur. O să-mi povesteşti cum a fost sau, şi mai bine, poţi posta nişte poze, în regulă? După ce ea şi celelalte fete s-au schimbat de costume, adun hainele la fel cum făcea Cenuşăreasa, verificând dacă nu cumva au nevoie de vreun retuş cu fierul de călcat sau dacă a rămas vreo pată pe ele, pentru ca totul să fie perfect la spectacolul de mâine. Sydney mă mai îmbrăţişează o dată înainte să dispară împreună cu Greta şi cu celelalte fete. La câteva minute după ce am rămas singură, Matthew îşi vâră capul în cameră. — Ce face micuţa Vee cea îndrăzneaţă? Chiar dacă încep să simt fluturi în stomac atunci când îl văd, încerc să-mi păstrez calmul şi studiez cu mare atenţie o jachetă din tweed, verificându-i manşetele. — Sunt bine. Cine mai are nevoie de o petrecere diseară când pot rămâne ceva vreme cu el înainte de ora la care trebuie să ajung acasă? Da, poate că statusul meu s-ar putea transforma în interesată, în cele din urmă.

24

J hannk Kyan

— Morgi şi tu cu Syd la petrecerea de la Ashley? — Doar ea se duce. Eu nu pot. — încă mai eşti pedepsită? Ce naiba, fată, învaţă şi tu mai mult. La fel ca o mare parte din prietenii mei, şi el crede că stric­ teţea cu care se poartă părinţii mei cu mine este cauzată de no­ tele mele proaste de la şcoală. Doar Sydney cunoaşte adevărul. — Cel puţin mă lasă la petrecerea de după ultima reprezen­ taţie. Dar trebuie să vin acasă la miezul nopţii. Poate că dacă îl pun la curent cu viitoarea mea libertate, mă va ajuta să profit de ea sâmbătă seară. Arată cu capul înspre trandafiri: — A aflat de la cine i-a primit? Mi se taie respiraţia pentru o clipă. — De unde ştii că sunt de la o persoană anonimă? îmi face cu ochiul. — Am eu metodele mele. Ne vedem mâine. Clătinând încet din cap, mă mai măsoară o dată cu privirea şi-mi spune: Hmm, eşti mult prea drăguţă ca să munceşti în culise. După care dispare. Asta-i tot? Avem şi noi ocazia să rămânem singuri pentru câteva minute şi el dispare? Stomacul parcă mi se revoltă. Şi de ce i-o fi păsat de flori? Am încercat să evit să trag vreo con­ cluzie, aşa că am început să iau variantele pe rând. Poate că un prieten de-ai lui s-a îndrăgostit de Sydney şi Matthew ta­ tonează terenul pentru el. Dar ceva din glasul lui mi-a suge­ rat o oarecare nesiguranţă, o anumită vulnerabilitate. Oare să fi fost Matthew cel care i-a trimis florile? Ea joacă rolul prin­ cipal alături de el, dar totuşi. Singura mea consolare este că dacă Matthew însuşi a fost cel care i-a cumpărat florile, ea nici măcar nu s-a deranjat să le ia acasă.

Ncrve: adevăr sau provocare

25

Scrâşnesc clin dinţi în timp ce scot cheia clin geantă pentru a descuia dulăpiorul în care se află arma secretă a oricărui ma­ nager de garderobă: o sticlă cu un atomizor, plină cu un ames­ tec de apă şi votcă. O metodă foarte ieftină ca să împrospătezi lostumele. Doamna Santana insistă mereu că n-a avut nicio­ dată încredere să lase vreun elev să folosească această metodă lără ca ea să fie de faţă. Mă bucur că există măcar un adult care să aibă încredere în mine, mai ales prin prisma evenimentelor din ultima vreme, dar dacă mama sau tata ar afla de asta, cred i ă ar fi în stare s-o facă să-şi piardă postul. Aud zgomot de paşi şi Tommy Toth, cel care a creat decoi urile şi se ocupă de partea tehnică, îşi face apariţia în cameră. — A ieşit foarte bine în seara asta, nu? 1)au cu spray în interiorul unei rochii acoperite cu mărgele, i are miroase puţin cam urât. — Mda. Totul a mers ca uns. — Toată lumea a plecat. Când termini, pot să te duc până la maşină. Dacă s-ar acorda un premiu pentru creşterea celui mai po­ liticos copil, părinţii lui Tommy ar câştiga la mare diferenţă de i eilalţi. Chiar şi în clasa a cincea, când făceam amândoi parte din patrula de elevi care dirija circulaţia în faţa şcolii, el se ofe­ rea să care şi indicatoarele mele. Ies din cameră pentru mă ocupa de costumele băieţilor, care se află în încăperea de alături. — E-n regulă, nu am chiar atât de mult de mers. El vine după mine. — Eşti bine? împăturesc o pereche de pantaloni de-ai lui Matthew, pe care îi aruncase pe spătarul unui scaun. — Sunt bine. Doar că a fost o săptămână foarte aglomerată.

26

J hanni ; R yan

îşi desface braţele larg. — Mda, adevărul e că noi ne ocupăm cam de tot ce ar tre­ bui să facă şi ceilalţi din echipă. Dap, noi suntem coloana vertebrală. Fără să primim apla­ uze, totuşi. Şi nici trandafiri. Clipesc pentru a-mi opri lacri­ mile şi mă întorc cu faţa la el. — Ai făcut o treabă excelentă, Tommy. Nimeni n-ar mai fi putut construi aşa un decor ca tine. Scena se transformă dintr-un sat afgan răvăşit de război într-un club de noapte din Tokyo în exact un minut. Avem de-a face cu o piesă de teatru multiculturală. Ridică din umeri. — Nu fi modest. Meriţi şi tu la fel de multă atenţie ca şi actorii. — Există şi beneficii în faptul că nu te afli tot timpul în cen­ trul atenţiei. Sprâncenele mi se ridică până mi se lipesc de linia părului. — Zi unul. — Intimitatea. încep să râd, dar îmi iese ceva între un geamăt şi un pufnet. — Iar ăsta e un avantaj? El ridică din nou din umeri. în timp ce termin de aranjat costumele, simt cum îmi vibrează telefonul în buzunar. îl scot şi văd că am un mesaj de la mama, care-mi reaminteşte că tre­ buie să ajung acasă în patruzeci de minute. Oftez. Lesa mi se pare din ce în ce mai strânsă. După ce şterg mesajul, văd că Matthew a lăsat deschis linkul către site-ul lui NERVE. Jocul la care ştie că n-am de gând să particip. Mă întorc spre Tommy. — Crezi că aş putea răspunde unei provocări? Face un pas în spate.

Nerve: adevăr sau provocare

27

Aăă, unei provocări? Nu ştiu. Dar ai multă charismă. Iţi mai aduci aminte când eram intr-a noua şi ai inventat cu­ vinte noi pentru cântecul pe care trebuia să-l învăţăm pentru serbare? Pentru asta sunt eu cât de cât cunoscută? Versuri jignitoare, i are de-abia dacă aveau vreo rimă? Strâmbând din nas, îi în­ tind telefonul. — Te-ai înscrie vreodată la jocul ăsta? l'l se uită la site gânditor. — Nu prea cred. E al naibii de riscant. — Nu e genul meu, corect? — N-am spus asta. Stau lângă Tommy şi dau clic pe linkurile de pe site. Enumeră o listă de provocări la care oamenii se pot înscrie pentru i undele live, alături de anunţuri care promit celebritate imedi­ aţii şi un videoclip exclusiv cu o parte din câştigătorii marelui premiu din ultima lună, în timp ce aceştia participă la premi­ era unui film. Două dintre fete afişează bijuteriile strălucitoare pe care le-au câştigat răspunzând unor provocări. Norocoasele. Studiez lista cu atenţie. Majoritatea provocărilor par des­ tul de naşpa, însă una te îndeamnă să intri într-o cafenea, să-ţi arunci apă rece în cap şi să strigi: „Apa rece mă face să mă simt fierbinte.” Sună destul de stupid, însă pare mai puţin periculos decât să furi ojă sau măcar să te prefaci că furi. Arunc o privire la ceas. Cafeneaua Gotta-Hava-Java se află în drumul meu spre casă. Dacă m-aş grăbi suficient de tare, aş putea s-o fac. Iar asta ar şterge cuvântul „micuţă” din vocabularul lui Matthew, pe care îl adaugă lângă numele meu chiar şi când îmi trimite câte un mesaj pe telefon, un obicei pe care l-a căpătat încă de când am început repetiţiile pentru piesa de teatru. Chestii drăguţe, gen flirt, în special noaptea târziu.

28

J kanne Ryan

îmi muşc buza. — Deci, Tommy, vrei să faci ceva ieşit din comun? Obrajii îi devin dintr-odată rozalii. — Sper că n-ai de gând să te înscrii la jocul ăla, nu? — în niciun caz. Oricum ar fi prea târziu ca să mai fiu se­ lectată. Dar n-ar fi distractiv să încercăm o provocare? Doar de dragul de-a vedea cum este? — Ăăă, nu chiar. Clipeşte rapid, de parcă lentilele de con­ tact l-au lăsat tocmai acum baltă. îţi dai seama că va fi postată Online şi o să se vadă peste tot în lume, din moment ce ni­ meni nu trebuie să plătească pentru a viziona filmările cu pro­ vocările preliminare, iar asta ar putea însemna o mulţime de oameni? — Da, ai şi tu dreptate, oarecum. îşi lasă capul într-o parte. — Eşti sigură că te simţi bine? Mă duc până la dulăpior pentru a încuia sticluţa cu ames­ tecul pentru haine. — Sunt bine. Nu e nevoie să vii şi tu cu mine. Mă gândeam doar că ar fi distractiv. — Poate că ar fi. încuviinţează din cap, în mod clar chibzu­ ind. OK, eu te filmez. Aaa, da. Am uitat complet că mai am nevoie de cineva care să-mi înregistreze provocarea. înşfac poşeta şi trec pe lângă el, simţindu-mă ca o adevărată Lara Croft. — Grozav. Hai să mergem. El se grăbeşte să mă ajungă din urmă. — Putem lua maşina mea. Părinţii i-au cumpărat de ziua lui un Audi demn de un film de acţiune. — Nu, o luăm pe a mea, spun eu.

Nerve: adevăr sau provocare

29

E provocarea mea. în aer se simte o umezeală care nu se afla acolo cu un minut iu urmă. Chiar dacă îmi voi turna nişte apă în cap într-o cafe­ nea, asta nu înseamnă că am chef să fiu udată şi de ploaie. Mă grăbesc alături de Tommy către maşină, un Subaru vechi de zece ani, al cărui volan păcăne de fiecare dată când apăs pe­ dala de frână. Dar e al meu şi mă simt foarte confortabil în el. I hcăm amândoi şi pornim la drum. încerc să fredonez odată cu cântecul hip hop de la radio, insă glasul parcă mi se tot frânge. — Crezi că cei de la Gotta-Hava-Java îşi vor da seama că îni ere să răspund unei provocări lansate de NERVE? El cercetează bordul maşinii cu mare atenţie, de parcă ar putea găsi acolo ceva mult mai interesant decât sistemul audio de proastă calitate, pe al cărui buton de volum se află un abţibild pe care scrie: DĂ VOLUMUL LA MAXIMUM! — Nu cred că cei care le trec de obicei pragul fac parte din segmentul demografic căruia i se adresează NERVE. Mă gândesc la cât de uşor îi iese pe gură cuvântul „demo­ grafic”, de parcă l-ar rosti pentru o reclamă. Genul de lucru pe care îl spune şi tata. Mă simt tare incomod când îmi aduc aminte de chipul palid al tatălui meu atunci când m-a văzut înl insă pe patul de spital, cu câteva luni în urmă, în timp ce conlmua să clatine din cap şi să spună că ceea ce făcusem eu era atât de nepotrivit cu firea mea. Fetele ca mine nu ajung într-un garaj, cu motorul de la maşină pornit. Exact, îi spusesem. Scutur din cap pentru a-mi alunga imaginea din minte. — Deci o să mă fac de râs în faţa unor oameni care habar n au că ce fac eu este pentru un joc. Perfect. Luna trecută, un prezentator a ţinut să le reamintească de mai multe ori celor care vizionau imaginile, cu o voce joasă,

30

JtiANNIi RYAN

din off, că jucătorilor nu li se permitea să le spună celor din jur că răspund unei provocări. Sprâncenele ridicate ale lui Tommy sugerează un „Pfui”, însă e prea politicos să-l spună cu voce tare. în loc de asta, în­ cepe să-mi povestească despre un documentar care îi înfăţişa pe elevii dintr-o şcoală de business de tip samurai, care trebu­ iau să cânte la colţurile unor străzi foarte aglomerate pentru a-şi depăşi inhibiţiile. — Poate că până la urmă ce vrei tu să faci se va dovedi be­ nefic pentru tine, spune el. Mă uit la el cu atenţie. De fapt, arată mult mai bine decât am crezut eu vreodată, nu că am fi depăşit vreodată stadiul de prie­ teni. Cu trăsăturile sale plăcute, cu atitudinea de „pot să fac tot îmi propun” şi cu părinţii săi bogaţi, care îşi permit orice, pro­ babil că va ajunge să ocupe o funcţie politică destul de impor­ tantă înainte să organizăm întâlnirea de zece ani de la absolvire. Apoi îmi aduc aminte că încă nu am completat formularul de înscriere în joc. — Vrei, te rog, să intri pe site-ul lui NERVE şi să comple­ tezi acolo cu datele mele? îl întreb. îşi deschide telefonul şi începe să citească întrebările cu voce tare, în timp ce completează răspunsurile. îi dau adresa la care stau, numărul de telefon, adresa de e-mail, data naşterii (24 decembrie, aproape cea mai bună zi în care se poate naşte un copil). Pentru persoanele de contactat în caz de urgenţă, ceea ce pare un pic cam exagerat pentru o provocare banală de două minute, le numesc pe Sydney, apoi pe Liv, Eulie, Tommy şi, la final, pe Matthew, aşa, de distracţie. Cinci minute mai târziu, după ce-am înconjurat de două ori cafeneaua, găsesc un loc de parcare la doar un cvartal distanţă de Gotta-Hava-Java. Aerul şi-a pierdut orice urmă din căldura

Nerve: adevăr sau provocare

31

din timpul zilei, ceea ce promite o plimbare destul de inco­ modă înapoi până la maşină după ce voi îndeplini provocarea. Presupunând că mă voi descurca până la capăt, ceva de care o parte din mine a început să se îndoiască. îi tlau lui Tommy geaca de pe mine. - Poţi s-o ţii tu ca să am o haină uscată cu care să mă îm­ brac după ce termin cu provocarea? Poate că ar trebui să-ţi ţin eu şi poşeta, pentru orice eventualitate. Cărui alt băiat i-ar fi trecut prin cap să aibă grijă şi de acce­ sorii? Mă apucă tremuratul. — Bine că te-ai gândit tu la asta. Tommy îmi ia lucrurile cu gesturi delicate, de parcă s-ar lente că le-ar putea deteriora, ceea ce n-ar reprezenta o pagubă prea mare, din moment ce sunt toate cumpărate la jumătate de preţ de la Vintage Love, magazinul în care lucrez. Intrăm în cafenea şi inima mi-o ia la goană când văd cât este de aglomerată. Una e să alegi o provocare dintr-o listă mai lungă de pe telefonul tău, şi alta e să o duci la îndeplinire pe bune. Să o duc la îndeplinire - uf, asta e problema. Aşa cum a fost proba pentru un rol în piesa de la şcoală, de la care am lugit, sau lucrarea aia despre relaţiile internaţionale pe care a trebuit să o citesc în faţa întregii clase, cuprinsă de transpiraţii reci. De ce naiba vrea cineva ca mine să joace un astfel de joc? Trag aer în piept, imaginându-mi-1 pe Matthew sărutând-o I>e Sydney pe scenă, în timp ce eu privesc din culise. Evident, lot ce fac acum este pentru a demonstra ceva. Mulţumesc, In­ troducere în Psihologie. Tommy găseşte un loc liber la o masă mare din centrul caIcnelei şi aşază lucrurile noastre lângă el, apoi îşi face de lucru cu telefonul.

32

Jl'.ANNK RYAN

— Site-ul lui NERVK spune că trebuie să înregistrez totul direct pentru platforma lor, în aşa fel încât să nu putem edita clipul înainte. O să încep când eşti gata. — Bun. Mă furişez în spatele cozii de la tejghea, luptându-mă cu sen­ zaţia bizară că nu-mi mai pot controla picioarele. Am nevoie de toată concentrarea de care sunt în stare pentru a-mi aşeza un picior de plumb în faţa celuilalt, de parcă înaintez cu greutate printr-o piscină umplută cu sirop dens. Respiră, respiră, respiră. Măcar dacă aburul din cafenea n-ar fi atât de puternic. Sistemul de ventilaţie de aici e naşpa. Părul şi hainele îmi vor duhni mult timp după ce voi ieşi afară. Oare mama îşi va da seama? Un cuplu din faţa mea se sfădeşte dacă să ia chai, din mo­ ment ce conţine cofeină şi e seară, în timp ce un grup de femei din faţa lor îl sâcâie pe barista cu întrebări despre numărul de calorii din fiecare produs. Zgomotul vorbăriei lor pur şi sim­ plu mă irită. Vreau să ţip în gura mare că cei care-şi fac griji cu privire la numărul de calorii n-ar trebui să intre în locuri pline cu zeci de feluri de produse de patiserie. îi fac semn unui barista, ca să-i atrag atenţia. Acesta doar îmi zâmbeşte, în timp ce apasă o pompă ce iese din espresor. Ceasul de pe perete indică ora 9:37. La dracu’, mai am două­ zeci şi trei de minute la dispoziţie, după care sunt consemnată, şi-mi dau seama că mai trebuie să-l duc şi pe Tommy să-şi ia maşina înainte să pot pleca acasă. îmi fac loc cu forţa prin mul­ ţime, stârnind un şir de proteste furioase. Poate că dacă îşi vor da seama ce am de gând să fac, vor tăcea din gură. Nimeni nu vrea să se pună contra unuia care vrea să facă un gest nebu­ nesc. în capătul îndepărtat al tejghelei se află o carafa plină cu apă în care plutesc cuburi de gheaţă, iar alături de ea se află un teanc de pahare din plastic. Umplu unul dintre pahare până

Nerve: adevăr sau provocare

33

hi buză şi mă mişc până ajung într-un loc clin apropierea lui lommy, încercând în tot acest timp să nu vărs nicio picătură, in i iuda tremurului care mi-a cuprins şi braţele, şi picioarele. 9:39. Inspir adânc şi dau din cap spre 'lommy, care îşi îndieaptă telefonul spre mine şi şopteşte ceva ce nu pot distinge. ( .ilcva persoane din apropiere înalţă din sprâncene, arunt ându-mi priviri curioase. Tommy îmi zâmbeşte şi ridică de­ getul mare în sus, ceea ce are darul să mă facă să simt un fior de recunoştinţă în piept. Mi-ar fi fost imposibil să fac totul de una singură. Poate că încă e o sarcină imposibilă. Trupul nu im se mai opreşte din tremurat, iar acum mai trebuie să mă lupt şi cu impulsul de-a izbucni în lacrimi. Frate, sunt jalnică. Nici nu-i de mirare că m-am înecat şi n-am mai putut scoate 0 vorbă când am dat probă pentru un rol în piesa de la şcoală. Mă holbez la ceas, simţind dintr-odată că privesc ca printr-un tunel îngust. Totul în jurul meu se întunecă. Nu mai văd decât 1rasul, care pulsează precum inima care-şi spune taina din po­ vestea lui Edgar Allan Poe. E ridicol. Nu trebuie decât să-mi vărs un pahar de apă în cap şi să rostesc o frază scurtă. Syd şi-ar turna o carafa întreagă în cap, cântând în acelaşi timp şi bucata ei favorită din Les Mis*. Desigur, eu nu sunt ea. bătaia năvalnică a inimii devine bubuit şi încep să-mi simt şi capul mai uşor. Fiecare moleculă din corpul meu îşi doreşte s o ia la fugă. Sau să ţipe. Ori amândouă odată. îmi poruncesc sa inspir şi să expir. Provocarea va fi dusă la bun sfârşit în mai puţin de un minut. Mai am de îndurat doar vreo câteva sei unde de teroare. Mă şterg cu mâna pe obraz. în timp ce minu­ tarul ceasului se mişcă la 9:40, îmi dreg glasul, curăţându-mi gâtul iritat. * Les Miserables, musical bazat pe romanul lui Victor Hugo, pe muzica lui Claude-Michel Schonberg (n. red.).

34

JiiANNi; K y a n

Fot să fac asta? întrebarea se repetă întruna, chiar şi în timp ce ridic paharul deasupra capului. Senzaţional, dar braţele încă îmi funcţionează. Cu un glas ce pare nu mai mult decât o şoaptă, rostesc: — Apa rece mă face să mă simt fierbinte. îmi torn câteva picături de apă în cap. Tommy îşi mijeşte ochii, de parcă nu ni-ar putea auzi. Ridic vocea, care răsună ca un croncănit, şi repet: — Apa rece mă face să mă simt fierbinte! îmi torn în cap restul de apă rămasă în pahar. Şocul înghe­ ţat îmi limpezeşte mintea. O, Doamne, am facut-o. Iar acum am rămas aici, udă fleaşcă, dorindu-mi, mai mult ca niciodată, să deţin abilitatea de a dispărea dintr-odată. O femeie de lângă mine scoate un ţipăt scurt şi sare într-o parte. — Ce naiba? — Scuze, spun eu în timp ce apa îmi picură de pe nas. Ştiu că ar trebui să fac ceva, însă tot corpul mi-a paralizat. Cu excepţia ochilor, care observă milioane de detalii într-o cli­ pită, şi mi se pare că toată lumea prezentă mă consideră ridi­ colă. Devin conştientă de situaţie, rup vraja care mi-a blocat corpul şi mă şterg pe faţă cu dosul palmei, în timp ce un tip îmi face poze cu telefonul. îi arunc o privire urâtă, în vreme ce el îmi mai face o poză. Tommy lasă telefonul jos, privindu-mă cu ochi holbaţi. — Ăăă, Vee, o, frate, tricoul tău... Arată cu degetul înspre pieptul meu, cu o expresie îngro­ zită. îmi îndrept şi eu privirea într-acolo, dar sunt întreruptă de un vânzător care aleargă spre mine cu un mop în mână. Rânjeşte când vede balta de la picioarele mele. — Mă ocup eu de asta, spun, întinzând mâna după mop.

Ncrve: adevăr sau provocare

35

( )are de ce nu m-am gândit să înşfac nişte şerveţele? I I ţine mopul departe de mine. Crezi că pot avea încredere să ţi-1 dau? Te rog, dă-te inii o parte. Şi dacă nu cumperi nimic, te rog să pleci. Rahat. Că doar nu i-am scuipat în blender. Scuze. Mă grăbesc să ajung la uşă. Aerul de afară mă loveşte peste li noul ud, facându-mă să mă simt ca şi cum aş fi plonjat în I ac ul Washington. Tommy mă ajunge din urmă şi-mi întinde geaca. — Pune-ţi asta pe tine, imediat! Mă uit la tricou, văzându-1 mult mai clar în lumina na­ turală, şi respiraţia mi se opreşte. Nu mi-a trecut prin cap să verific înainte de a-mi turna apă în cap ce culoare şi din ce material este făcut tricoul de pe mine: este alb, din bumbac. Iar sutienul este dintr-o mătase moale şi subţire. Chiar eu, res­ ponsabila cu costumele actorilor, care lucrează cu jumătate de normă intr-un magazin de haine, eu, care ar fi trebuit să-mi dau seama ce efect va avea apa aruncată peste un astfel de ma­ ici ial. La fel de bine aş fi putut purta şi un tricou din acelea i are se folosesc la concursurile de tricouri ude. Sub lumina rellcc(oarelor, filmată tot timpul. O, Doamne, ce-am făcut?

înşfac telefonul lui Tommy. — Şterge clipul! — Nu pot! A fost transmis live. îmi trag geaca peste piept. — De ce nu te-ai oprit atunci când ţi-ai dat seama că se vede tot prin tricou? Se scarpină la ceafa, neştiind ce să spună. — Eram ocupat să păstrez imaginea stabilă şi să fac mici comentarii, nu mi-am dat seama până n-am lăsat camera în jos. Nu te panica, bine? Lucrurile arată diferit pe filmare. Poate că lumina scăzută din cafenea şi rezoluţia slabă a camerei vor fi în avantajul tău. Are totuşi o expresie de îndoială pe faţă. — Putem verifica în vreun fel? Oare de ce nu mi-am luat sutienul roz, cel cu burete? — Nu, telefonul meu nu salvează o copie de rezervă a con­ versaţiilor video. Ocupă prea mult spaţiu de stocare. Urcăm în maşina mea şi mă chinui să-mi închei geaca, stând cu spatele la el. Deşi o parte din mine îşi doreşte să rămână pe

Nerve: adevăr sau provocare

37

loc şi să se gândească la o soluţie, de parcă ar exista vreuna, trebuie să ajung acasă în cincisprezece minute. Pornesc mo­ torul, dând căldura la maximum, şi plec în viteză spre sala de spectacole. Tommy îşi face de lucru cu telefonul lui. — Poate că există o modalitate să retragi clipul de pe site. — Da, fa-o! Spune-le că nu vreau să le dau nenorocita mea de aprobare. După vreo două minute îşi drege glasul. — Spun că tot ce este trimis este proprietatea lor acum. ( Hlată ce ai trimis ceva, ai fost de acord şi să renunţi la dreptui ile tale asupra acelui videoclip. Lovesc cu palma în bord. — Of! Şi asta pune capăt oricărei conversaţii până ajungem în pari are. înainte să coboare, Tommy mai spune: — Gândeşte-te că sunt mii de videoclipuri trimise la ei, majoritatea probabil că sunt mult mai rele decât al tău. Oame­ nii ar face o mulţime de lucruri nebuneşti pentru a ajunge în rundele live. — Sper să ai dreptate. Uite, trebuie să ajung acasă în nouă minute, altminteri... ei, pur şi simplu trebuie să ajung la timp. — Promit să nu suflu o vorbă. îşi face semnul crucii în dreptul inimii şi închide portiera. înghit în sec, simţindu-mă amorţită în timp ce accelerez din ce în ce mai tare. Cum am putut să fiu atât de proastă? Nesăbuinţa nu m-a caracterizat niciodată. Timiditatea, munca asiduă, loialitatea, toate aceste caracteristici plictisitoare, tipice ( '.apricornilor, astea mă caracterizează pe mine. Mă îndrept cu viteză spre casă, un alt motiv de îngrijorare. 1>ar nu sunt suficient de rapidă. Au trecut două minute peste

38

JliANNI! RYAN

ora zece când intru în holul care face legătura între garaj şi par­ tea din spate a casei. Mama mă aşteaptă acolo, cu braţele încrucişate peste piept, în picioare. — Unde ai fost? — La piesă. Am avut o mică problemă cu chiuveta din garderobă şi m-am stropit cam rău. Am încercat să-mi usuc hainele cât de repede am putut. îmi pare rău că am întârziat un pic. Faptul că mint în halul ăsta îmi provoacă greaţă, dar, dacă i-aş spune adevărul, nu mi-ar fi de niciun ajutor. Ea rămâne acolo, cu o expresie aspră pe faţă. — Ai promis că o să fii acasă înainte de ora zece. Mă trec toţi fiorii. — Mamă, te rog. A fost un accident. în timp ce cuvintele îmi ies pe gură, îmi dau seama ce gre­ şeală am făcut. Să pronunţi cu voce tare cuvântul „accident” în faţa părinţilor mei e o mare nechibzuinţă, chiar şi acum, după cinci luni. Tata se apropie şi el din bucătărie. — E totul în regulă? Ce alt copil de liceu mai este aşteptat de ambii părinţi acasă la ora zece seara? îmi strâng geaca mai bine în jurul meu şi-mi trec mâna prin păr, netezindu-1. — Mda, un mic incident cu chiuveta. îmi pare rău. Vocea tatei este blândă, însă nu la fel este expresia de pe chi­ pul său. — De ce n-ai sunat ca să ne anunţi? — Am crezut că reuşesc să ajung la timp. Dar au fost prea multe semafoare.

Nerve: adevăr sau provocare

39

( )are ar f'i capabili să verifice tot traseul pe care îl ani de part ms de la sala de spectacole şi până acasă şi să mă prindă ast­ fel cu minciuna? lata vine lângă mama şi rămâne acolo. Eu stau la câţiva paşi depărtare de ei, dorindu-mi să pot scăpa cât mai repede din hainele astea ude. Ea se uită la el, el la ea. îmi încrucişez braţele pe piept. — Restul prietenelor mele sunt la petrecere acum. Eu a tre­ buii să curăţ costumele şi să mă ocup de treaba cu chiuveta. Nu i ivdeţi că am primit o pedeapsă suficient de mare pentru două minute de întârziere? îşi aruncă din nou priviri unul altuia, după care tata oftează. — Bine. Te credem. Un alt junghi de vinovăţie îmi străbate pieptul, dar, sincer, n am făcut nimic greşit. Ei, asta dacă nu pui la socoteală faptul i .1 mi-am expus sânii în faţa cine ştie câtor spectatori aflaţi On­ line în acele momente. — Mulţumesc. Ar trebui să mă culc. Mâine am şcoală. îmi ţin respiraţia, sperând că n-am exagerat cu rolul de fiică responsabilă. — Noapte bună, scumpo, spun ei în acelaşi timp, înainte să mă îmbrăţişeze fiecare, pe rând. Câteodată mă gândesc că mi-ar fi mult mai uşor dacă n-aş l i singură la părinţi. Oare pentru ei o fi prea târziu să mai facă încă unul? Bleah, chiar nu vreau să mă gândesc la asta acum. Ajunsă sus, mă pregătesc să mă bag în pat, în timp ce în minte mi se desfăşoară evenimentele din seara asta. Să spe­ răm că Tommy are dreptate şi că videoclipul meu se va pierde în avalanşa celorlalte trimise din toată lumea. Cu toate astea, mă foiesc prin pat toată noaptea şi, pe la cinci dimineaţa, mă dau bătută, dându-mi seama că nu voi reuşi să adorm. Mai am

40

J hanni ; R yan

două ore bonus înainte să încep să mă pregătesc pentru şcoală, în care să mă ocup de teme sau să fac ceva productiv. Dar pri­ mul lucru pe care-1 fac după ce mă ridic din pat este să înşfac telefonul. Nu, stai, aş putea căuta prin videoclipuri mult mai repede de pe calculator. Aşa că mă aşez la birou şi pornesc laptopul cu mâini tremurătoare. îmi ia câteva minute să intru pe site-ul lui NERVE şi să-mi dau seama cum îşi organizează ei videoclipurile. în timp ce apăs pe linkuri, apar tot felul de reclame care îmi reamintesc că după prima ediţie de concurs organizată de NERVE, un tip a câştigat o excursie în Italia pentru a se antrena timp de o săp­ tămână alături de o echipă de biciclişti care urma să participe la Turul Franţei, iar o fată a câştigat un interviu în vederea ob­ ţinerii unui post de prezentator la MTV. Găsesc chiar şi poze care-i înfăţişează pe câştigători, cu zâmbete largi pe feţe. Nu prea rău după doar o noapte de teroare, îmi închipui. în timp ce tot apăs pe butoane, dispoziţia începe să mi se însenineze. Peste cinci mii de oameni din toată ţara au trimis videoclipuri. Sâmbătă seara, adică mâine, NERVE va alege concurenţi din douăsprezece oraşe, care vor participa la run­ dele live. Data trecută au ales cei mai buni şase jucători din rundele live şi i-au pus să se întreacă pentru a câştiga premiul cel mare la New York, iar pe ceilalţi şase i-au pus să concureze pentru premiu în Las Vegas. Care sunt şansele să aleagă jucă­ tori din Seattle, când ar avea la dispoziţie oraşe mult mai atrac­ tive din toate punctele de vedere, cum ar fi Miami, Los Angeles sau New Orleans? Zâmbetul mi se lărgeşte şi mai mult atunci când văd că pro­ vocarea din cafenea este cea la care au ales cei mai puţini oameni să participe. Probabil din cauză că este atât de uşor de îndepli­ nit, ceea ce s-ar putea traduce prin plictisitoare. Perfect. Apăs pe

Nerve: adevăr sau provocare

41

. alegoria respectivă şi scanez cu privirea videoclipurile de acolo, pAnă când inima mi se opreşte la vederea filmuleţului meu. () imagine nemişcată îmi arată faţa strâmbată din cauza disi onfortului, plină de apă. Sub imagine, un indicator micuţ .milă că videoclipul meu are peste optzeci de comentarii. La naiba. Asta înseamnă mai mult decât dublu faţă de oricare alt vldeoclip din această categorie. Trag adânc aer în piept şi apăs pe butonul din centrul ima­ ginii, pentru a porni videoclipul. Iată-mă şi pe mine, cu o expresie îndurerată pe faţă, aruncând priviri când la ceasul de pe perete, când la camera telefonului ţinut de Tommy. Mă simt ca 0 idioată. Şi arăt la fel. Oare de ce mi-am imaginat că va fi o Idee bună să duc la îndeplinire această provocare? Din cauză 1ă Sydney a primit flori şi eu nu? Ce prostie. Ar fi trebuit să mă obişnuiesc cu asta până acum. Vocea lui Tommy comentează: — Iat-o pe fata cea mai dulce şi cu cel mai mult bun-simţ pi- care o cunosc, pe cale să facă ceva mult, mult prea îndrăz­ neţ pentru felul ei de-a fi. Oare va putea să se achite de sarcină? Nici nu-mi dădusem seama că Tommy este cel care comen­ tează în fundal. Oare ce voise să spună? Eu, cea din videoclip, ezitam, de parcă răspunsul meu la întrebarea lui Tommy era i Iar nu, normal că n-aş face aşa ceva pentru nimic în lume. I imp de o secundă îmi imaginez că tot ce s-a întâmplat aseară n a fost decât un vis ciudat. Dar fata din videoclip îşi toarnă apa în cap, după care pufneşte cu putere. Vocea lui Tommy spune doar: — Ooo. După care imaginea arată o fată foarte udă, cu sâni foarte mici, îmbrăcată cu un tricou foarte transparent. Cea mai mare teamă a mea.

42

JliANNK liYAN

Mă uit repede peste comentariile despre videoclip, simţind cum senzaţia de ameţeală mă cuprinde din ce în ce mai tare. Unul dintre comentarii spune: „Drăguţe stafide!” Cam asta-i tot ce pot obţine. Trântesc ecranul laptopului peste tastatură şi mă reped înapoi în pat, trăgându-mi pătura peste cap. O oră mai târziu aud un bâzâit dinspre telefon, semn că am primit un mesaj. îl ignor şi la fel fac şi cu următoarele trei. Oare prietenele mele or fi văzut filmarea? Mă acopăr şi mai tare cu pătura. La şapte treizeci o aud pe mama cum mă strigă prin uşă. — Draga mea, eşti bine? O să întârzii. — Sunt bine, aproape am terminat, mint eu. — Pot să intru? — Ăăă, aşteaptă un pic. Arunc repede pe mine o pereche de jeanşi şi un maiou, după care deschid uşa, înăbuşindu-mi un căscat. Mama se zgâieşte prin cameră peste umărul meu, căutând probabil vreo pipă de fumat iarbă. — Am făcut supă de sparanghel aseară. Vrei să iei o caserolă la tine, pentru prânz? — Grozav. Mulţumesc! De îndată ce închid uşa, mă şi reped la telefon. Mesaje de la Sydney, de la Liv şi de la Eulie despre petrecerea de aseară, spunându-mi în mare că şi-ar fi dorit să fi venit şi eu. Mesajul final provine de la Tommy: „Sună-mă”! Aşa că-1 sun. Când îmi răspunde, îi spun: — Am văzut tot. E oribil. Şi ce-a fost cu comentariul ăla al tău? Nu prea-mi pasă de comentariu, dar e mai uşor decât să-l întreb ce crede despre pieptul meu. — Am încercat să zic ceva care să distragă atenţia, să ofer o scuză în numele tău, ştii şi tu, pentru orice eventualitate.

Ncrvc: adevăr sau provocare

43

în caz că aş fi cedat şi aş fi renunţat? în caz că te-ai fi răzgândit. N-ar fi fost nicio ruşine dacă n .11 li facut-o. —fii, atunci cred că trebuie să-ţi mulţumesc, îi spun, frei .indii-mi tâmpla cu palma. în orice caz, comentariile tale au li ist mult mai drăguţe decât ce s-a comentat pe acolo. Ai văzut t ăl de obraznice erau unele dintre ele? Tommy îşi drege glasul. — Ignoră-le pur şi simplu. Lucrurile nu stau chiar atât de rău pe cât crezi tu. Unele videoclipuri din categoria expuneri­ lor indecente au câte trei sute de comentarii. —Nu pot face nimic să-i determin să şteargă videoclipul ăla? Adică, tehnic, nu e ilegal din partea lor să publice o filmare in care o minoră îşi arată, ăăă, sânii? — Ei, să ştii că pe nimeni nu deranjează acele videocli­ puri obscene, cu funduri goale în prim-plan. Şi tot ce oferă NfiRVE pentru contactarea lor sunt nişte formulare care tre­ buie completate şi câteva linkuri video, aşa că nu poţi lua le­ gătura cu nimeni în mod direct. Nici măcar nu pot da de urma site-ului care funcţionează ca bază sau unde anume se află serverul care-1 găzduieşte: e ca şi cum s-ar afla peste mări şi ţări şi totul ar sări de la un server la altul, fiind de-a dreptul imposibil de urmărit. îmi trec palma peste frunte. — Mersi că ai încercat, Tommy. — Dacă niciunul dintre noi nu va povesti mai departe, există speranţa că nu-1 va mai vedea nimeni altcineva. Şi odată ce NERVE va organiza rundele live, începând cu mâine-seară, atenţia tuturor se va muta în altă direcţie. îmi doresc să-l cred. Vorbeşte logic şi are o voce care mă calmează.

44

J kann i ; R yan

— OK, deci ce s-a întâmplat la Gotta-Hava-Java va rămâne la Gotta-Hava-Java. — Am înţeles. îi mulţumesc şi termin apelul. Tot drumul spre şcoală îmi simt mâinile şi picioarele cum tremură, dar, când ajung la des­ tinaţie, totul pare normal. Pentru prima dată, mă bucur că directorul a instituit regula ca nimeni să nu-şi folosească tele­ fonul în clădirea şcolii decât în caz de urgenţă. Aştept ca ziua să se termine, purtându-mă de parcă totul ar fi în regulă, iar la prânz nu mai simt nimic din panica de azi-dimineaţă. La prânz, când trec pe lângă Tommy, care stă rezemat de dulapul lui, îi şoptesc: — Până acum, toate bune şi frumoase. După şcoală, îmi termin temele în mare grabă, mănânc de seară mult mai devreme decât de obicei, deşi n-am deloc poftă de mâncare, şi-i promit mamei că voi ajunge acasă la timp. Plec spre teatru în jur de cinci şi, când ajung acolo, toată lumea e agitată cu pregătirile pentru spectacol. Primul impuls este să mă duc direct la cabina tehnicianului de lumini, ca să văd ce face Tommy, dar Sydney aleargă după mine ca să-mi arate o recenzie favorabilă a piesei, care afirmă că Liceul Chinook are câteva staruri foarte promiţătoare printre elevi. O fotografie mare, care o înfăţişează pe Sydney pălmuindu-1 pe Matthew, însoţeşte textul. Ochii lui Sydney strălucesc. — îmi place la nebunie scena asta. Matthew vine şi el lângă noi, frecându-şi obrazul de parcă încă l-ar mai ustura. — Cred că îţi place un pic prea mult. Le examinez chipurile cu atenţie, căutând orice urmă de atracţie reciprocă. N-am reuşit să zăresc nimic în privirea lui

Ncrve: adevăr sau provocare

45

Syd înainte ca ea să plece către garderoba fetelor. Privirea lui M.illliew zăboveşte o clipă în urma ei, dar numai o clipă, nu mai mult, înainte să se întoarcă spre mine şi să mă atingă uşor i ii degetul pe nas. Pregătită să te ocupi de machiajul meu, micuţă Vce? — Sigur. tnşfac trusa de machiaj şi vin după el în cabina băieţilor, în i are, în afară de noi doi, nu se mai află nimeni. Scot cutia care conţine machiajul de bază şi iau un pahar de apă de la chiuvetă. Matthew îşi prinde părul pe spate cu o bandă elastică, în timp ce eu ud un burete şi mă apuc de treabă. In Iimp ce mă învârt în jurul lui ca să-i aplic fondul de ten, el îşi aşază o mână pe şoldul meu. Jur că îi pot simţi căldura palmei pi in materialul pantalonului. Ţi-am simţit lipsa aseară la petrecerea de la Ashley, spune cu o voce scrâşnită. Uau, n-a mai zis niciodată până acum că mi-a simţit lipsa. Poate că viitorul meu e mai „promiţător” decât am crezut. — Mda, e naşpa că n-am putut să vin şi eu. Dar oricum a doua zi aveam cursuri. Petrecerea de mâine-seară va fi mai grozavă. — Eşti sigură că nu poţi ieşi şi diseară? Nici măcar la o i alea sau ceva? îmi zice în timp ce mă strânge de şold. Cafea? îmi simt pieptul strâns într-o menghină. N-avea i mu să fi văzut videoclipul ăla, nu? — Aş vrea să pot ieşi, dar putem sta împreună mâine-seară, bine? Degetele parcă îmi ezită atunci când îi aplic crema de con­ tur în jurul nasului şi pe maxilar. Vreau să-l întreb despre interesul său brusc pentru cafea, dar doi ţipi intră în cameră şi se îndreaptă spre un paravan

46

JliANNI! Ia şi cum ai spune: şi ce dacă, s-ar fi putut întâmpla oricui. îmi iau telefonul înapoi şi încep să derulez lista cea lungă de i omentarii. Bineînţeles, acolo se află şi unul lăsat de Matthew, iare spune: „Micuţă Vee, nu te-aş fi crezut chiar atât de îndrăzneaţă!” închid linkul şi-mi verific mesajele, găsind printre ele câirva de la prietenele mele, cu subiectul „Ce dracu’?”, precum şi i .ileva de la cunoştinţe, majoritatea cu o mulţime de semne de exclamare sau de întrebare. Mai am şi unul de la o fată pe care nici măcar nu o cunosc, unde la subiect scrie TÂRFĂ. Oare de unde o fi făcut rost de numărul meu? îl şterg înainte de a îni lude telefonul. Syd a ajuns deja la uşă.

50

Jlî ANNH RYAN

— Eşti gata? — Cred că da. încerc să-mi ţin capul sus în timp ce intrăm amândouă în cabina fetelor. Văd cu coada ochiului cum câteva persoane în­ torc capul în direcţia mea. Când intrăm în cameră, Syd anunţă: — Prietena mea cea mai bună a avut tupeul de răspunde unei provocări NERVE! Celelalte fete par extrem de uimite la început, dar, când se uită la mine, eu doar zâmbesc şi ridic din umeri, aşa că încep şi ele să chicotească şi să vină la mine ca să batem cuba. Mă în­ treabă dacă m-am simţit nervoasă când am făcut-o, dacă am ales în mod special un tricou transparent etc. Le răspund cu sinceritate, privindu-le drept în ochi, fără să mă fâstâcesc. Cu cât vorbesc mai mult despre asta, cu atât mă simt mai bine. Intră şi Matthew cu un rânjet lasciv pe faţă. — Salut, fata de la cafenea! O cafea cu multă frişcă pentru mine. îl las să mă cuprindă într-o îmbrăţişare strânsă, luptându-mă cu senzaţia de stânjeneală pe care o simt, apoi el îmi şopteşte la ureche: — Ţi-am spus eu că locul tău e pe scenă. Când îmi dă drumul, îşi scoate telefonul şi porneşte clipul, aşa că toată lumea se strânge ca să-l vadă. Râd şi eu alături de ceilalţi, deşi aş vrea să se încheie cât mai repede. Capul sus, capul sus. Să sperăm că această falsă bravură în faţa dezastru­ lui va deveni cu timpul o obişnuinţă. După ce vedem filma­ rea şi a doua oară, Tommy intră şi el, având pe faţă o expresie perplexă. Matthew îi arată telefonul: — Hei, frate, tu ai văzut provocarea lui Vee?

Nerve: adevăr sau provocare

51

— Aia e vocea lui Tommy care se aude în fundal, spun eu pentru toată lumea din cameră. Toţi înalţă din sprâncene şi Matthew îl bate pe Tommy cu palma pe spate. — Bună treabă! Hei, cei din spatele cortinei le-au luat faţa i clor de pe scenă! Râdem cu toţii şi Matthew mai porneşte o dată clipul. Tommy îmi aruncă o privire întrebătoare. Eu ridic doar din umeri. Din fericire, luminile de deasupra noastră clipesc, anunţând că pauza dintre acte se va termina intr-un minut. în timp ce Matthew se pregăteşte să iasă din cameră, îl trag deoparte. — Apropo, cum ai dat de clipul meu? Ridică din umeri. — Ei mi l-au trimis. După care se grăbeşte şi el după ceilalţi. Rămân acolo, în mijlocul camerei, singură şi gâfâind de parcă tocmai am terminat o cursă grea. De ce i-au trimis cei de la NERVE videoclipul lui Matthew, tocmai lui, dintre toţi? 1Ripă care îmi dau seama. El era una din persoanele de contact in caz de urgenţă. E bizar că nu l-au trimis mai întâi lui Syd sau lui Tommy. Deşi chiar îmi doresc să ajung cât mai repede la ieşirea de incendiu, fac tot ce-mi stă în puteri să mă comport normal şi-mi ocup locul în culise pentru a le putea sufla replicile acto­ rilor. Spectacolul trebuie să continue. Şi continuă, la fel de nelulburat ca şi cu o noapte înainte. Când se ajunge la sărut, îmi imaginez că eu sunt cea pe care o ţine Matthew în braţe. Şi sunt sigură că el se uită drept la mine înainte să-şi unească buzele cu cele ale lui Sydney. O mie, două mii, trei mii şi gata, se despart. Roate că mâine-seară, la petrecere, va fi rândul meu.

52

J kannk Ryan

După ce se termină piesa, prietenele mele Liv şi Eulie vin în culise ca să felicite pe toată lumea şi să vadă cum mă mai simt, sunt sigură de asta, din moment ce mi-au trimis fiecare cel puţin cinci mesaje ca să mă întrebe despre videoclipul pe care li l-a trimis NERVE în timpul spectacolului. Le asigur că m-am prostit doar şi că totul va fi bine. Fiind amândouă în programul de pregătire a bacalaureatului, sunt mai sceptice decât restul prietenilor mei, însă nu mai insistă asupra subiec­ tului. Deocamdată. — Vrei să mai stai puţin cu noi înainte să pleci acasă? în­ treabă Liv. — Tare aş vrea, dar când o să ajungem la tine acasă nu mi-ar mai rămâne decât zece minute înainte să se facă vremea să plec acasă. Veniţi şi voi mâine, totuşi, nu? Ele au creat toate afişele pentru spectacol şi au publicat în ziarul şcolii o cronică prealabilă strălucită, ceea ce le oferă un binemeritat loc la petrecerea de după reprezentaţia finală. Eu şi Syd am insistat asupra acestui lucru. Eulie începe să râdă. — Desigur, vom fi acolo. îşi încrucişează braţele în jurul trupului său înalt şi suplu, îmbrăcat în jeanşi banali şi pulover. Dacă e vreo fată căreia mi-ar plăcea să îi schimb înfăţişarea, pe ea aş alege-o. Cu hai­ nele potrivite şi cu un pic de machiaj, ar putea trece uşor drept sora lui Syd. Cu excepţia faptului că este la fel de timidă pe cât e Syd de sociabilă. Pleacă alături de Liv pentru a felicita pe toată lumea, în timp ce eu netezesc costumele. Matthew mi se alătură, trântindu-se în scaunul pentru ma­ chiaj şi privindu-mă cercetător. — N-ai chef să întârzii puţin acasă? Aş putea înregistra şi eu câteva filmuleţe cu tine.

Nervc: adevăr sau provocare

53

Ha! Dacă întârzii iar, n-o să mai scap niciodată de pe­ deapsă. Dar mai am încă treizeci şi cinci de minute până când licluiie să ajung acasă. Am mai putea rămâne aici împreună lin â vreo douăzeci din minutele alea. Îşi verifică telefonul. - La naiba, aşa n-avem timp nici pentru nişte bere. — Dar chiar n-avem nevoie de asta, nu? 11 se şterge cu mâna pe frunte. — Poate că tu n-ai, micuţă Vee, dar mie mi-e tare sete. Şi do­ uăzeci de minute, ei, sincer, chiar nu sunt suficiente, nu-i aşa? — Cred că nu. Ajung şi prietenii lui la uşă, ciondănindu-se şi strigându-i: — Haide, frate! El se ridică şi mă sărută pe creştetul capului. — De-abia aştept petrecerea de mâine. Ar trebui să atâr­ năm un semn cu „Nu Deranjaţi” de uşa cabinei, nu? Hei, stai puţin, asta nu cumva înseamnă că intenţiile lui sunt mai înclinate spre acţiune decât ale mele? Dar tot ce spun este: — Pe curând. Sydney, care şi-a schimbat corsetul cu o rochie mini care nu acoperă mai mult decât costumul, se întoarce cu Liv şi Eulie în urma ei. — Cred că te-ai descurcat bine. — Mulţumită ţie. Distracţie plăcută. Chiar dacă nu mai sunt petreceri organizate de cei din Irupă, asta nu înseamnă că trebuie să rămână acasă într-o seară de vineri. Se uită la mine cu buzele ţuguiate. — Tare o să mă bucur când n-o să mai fii pedepsită. — Nu mai am decât o zi. Ea mă dojeneşte cu degetul în glumă.

54

JliANNIÎ RYAN

— Atunci, ai grijă să n-o dai în bară. Fără alte provocări, bine? — Glumeşti? Oricum trebuie să ajung acasă în scurt timp. Mă îmbrăţişează de rămas-bun, imitată aproape imediat de Liv şi Ful ie. După care, la fel ca şi cu o seară în urmă, rămân singură să mă ocup de toate. Când termin, mă aşez pe un scaun şi scot telefonul pentru a mai citi câteva mesaje. Majori­ tatea sunt măgulitoare, spre surprinderea mea. Pfui! La sfârşitul şirului de mesaje se află unul de la NERVE. Sunt tentată să-l şterg, dar... ce naiba? Poate că vor să mă felicite că am primit atât de multă atenţie în urma unei provocări apa­ rent banale. Inima îmi tresare atunci când citesc mesajul. Bună, Vee! Ai atras atenţia unei mulţimi de noi admi ratori ! Ne-ar plăcea să ni te alături pentru încă o provocare pentru calificări şi te asigurăm că va merita! Verifică linkul de mai jos.

Apăs pe link şi văd un instantaneu din timpul provocării mele din cafenea, doar că a fost modificat şi acum acolo port o pereche de pantofi demenţiali pe care îi postasem pe pagina mea de ThisIsMe în urmă cu câteva săptămâni. Hei, stai puţin, trebuie să te înscrii pe o listă de aşteptare de trei luni ca să obţii o pereche maro, iar ăştia sunt cei din ediţia limitată roz fla­ mingo. Probabil că cei de la NERVE au relaţii foarte sus-puse. Oare cum au aflat că îi voiam? Citesc restul mesajului trimis de NERVE. Ca să câştigi pantofii, du-te în seara asta înapoi la cafenea, un tip pe nume Ian (ataşăm şi imaginea) va intra înăuntru la ora 9:40. Cere-i să-ţi cumpere un latte. Cât timp el aşteaptă la

Nerv c: adevăr sau provocare

55

in.idă, tu trebuie să stai in mijlocul cafenelei şi •

Uite, e doar o provocare stupidă. Poate că se vor amuza ţl el. O să-i luăm cu binişorul, în regulă? ( 'ei de vârsta noastră ar trebui să fie în stare să se descurce • u doi mocofani care vin la ei şi le cer un prezervativ. Că doar n o să rănim pe nimeni. Cine ştie, poate că unii dintre ei au iiu/it deja de NERVE şi or să râdă şi ei alături de noi. O glumă mare şi amuzantă. Gata? mă întreabă. încuviinţez din cap înainte să mă conving de contrariu, în timp ce intrăm pe aleea luminată de becuri fluorescente suntem loviţi de un val de chicoteli şi de strigăte, alături de un 1/ de cartofi prăjiţi şi de ceară de lustruit, din cea pe care o fo­ losesc la pistele pentru popice. Localul e plin cu zeci de tineri supravegheaţi de câţiva adulţi. Pe bannerele de pe pereţi scrie „Păstrează ce-ai mai bun pentru căsătorie!” şi „Cel pe care-1 1 1msideri potrivit acum s-ar putea să nu fie cel ales”. Inima îmi zvâcneşte ca o coardă de chitară; ba nu, mai de­ grabă ca una de banjo. Ian mă apucă de mână, ceea ce nu are darul să mă calmeze, chiar dacă îi simt pielea caldă şi netedă. In colţul mai îndepărtat, unde se află barul de la care poţi cum­ păra gustări, vreo şase jocuri video clipesc şi zumzăie. Cinci lipi masivi stau aproape de ecrane, pe care le aţintesc cu nişte joystickuri în formă de puşti. Mi-aş putea îndeplini o jumătate din normă doar dacă m-aş duce la ei şi nimeni altcineva n-ar reuşi să distingă ce le-am spus, cel puţin aşa sper. Smucesc din cap înspre ei şi Ian o ia înaintea mea. în momentul în care ajungem la ei, Ian porneşte videochatul ce face legătura cu NERVE. Tipul cel mai apropiat de mine, un blond masiv tuns periuţă, ridică din sprâncene, îmi dreg glasul: — Scuză-mă. Ai cumva un prezervativ la tine?

îşi propteşte mâinile în şolduri şi-şi împinge pieptul în faţă. — Ce? Spun mai tare: — Am nevoie de-un prezervativ? Ai unul? — Nu-i deloc amuzant. Gata unul. îmi îndrept atenţia către tipul creţ de lângă blond. — Poţi să-mi împrumuţi un prezervativ? De parcă ar fi un lucru pe care să-l înapoiezi după ce l-ai fo­ losit. Bleah şi din nou bleah. Tipul creţ se uită urât la mine. — Dispari. — Mai întâi trebuie să-l întreb şi pe prietenul tău, spun eu, apoi îmi îndrept atenţia către un tip mic de statură, care-şi tot muşcă buza. Ai un prezervativ? înainte să poată răspundă ceva, îi întreb şi pe băieţii care au joystickuri în mână. Mă aţintesc cu ele şi zgomotul unei bile care se loveşte de popice bubuie în aer, ca detunătura de armă. Tresar speriată. Ian îşi aşază o mână pe spatele meu, ceea ce jur că-mi trimite un fulger electrizant prin tot corpul, în ciuda an­ xietăţii mele. — Mersi, oricum, spun eu, apoi mă îndrept gâfâind către un alt grup de tineri. Trei băieţi şi două fete stau în jurul mesei şi beau apă mine­ rală. Fără să-mi mai fac un plan dinainte, îl bat uşor pe umăr pe primul tip. Când se întoarce spre mine, mi se opreşte res­ piraţia. E un băiat pe nume Jack, de care prietena mea Eulie a fost îndrăgostită timp de câteva luni. Bănuiesc că prezenţa lui aici explică motivul pentru care ea n-a reuşit niciodată să iasă cu el undeva. Cred că se mai duce şi cu Tommy în clubul ăla de jocuri video. Te rog, Doamne, fă-1 să-şi dea seama că de fapt

Ncrvc: aileviir sau provocare

91

particip la NERVE! Cumva însă, nu ştiu de ce, am impresia că 1iiimnezeu nu vrea să-mi ia partea în această mică escapadă. Aăă, hună, Jack, spun eu, în timp ce-mi frec palma de tustă. Mă-ntrebam dacă nu cumva ai, ăăă, să-mi împrumuţi im prezervativ? faţa i se înroşeşte dintr-odată. — De ce-mi pui o asemenea întrebare? Mă lupt cu impulsul de-a izbucni în plâns. — îmi pare foarte rău. Să-ţi ceri scuze nu e împotriva regulamentului corect? El mă priveşte cu ochi mijiţi în timp ce clatină din cap. Ian mă apucă de mână şi mă trage spre o altă masă. — Nu te opri să te gândeşti la asta. Aproape că ai terminat. Are dreptate. Mai întreb repede doi ţipi, fără să le mai aşlept răspunsul. Unul dintre ei se ridică în picioare şi vine în laţa mea. — Nu-i deloc amuzant. Cred că ai face mai bine să pleci. Mă simt ca o idioată în timp ce ne îndreptăm către fetele de lângă ei. Copiii ăştia n-au făcut nimic ca să merite o asemenea hărţuire. Iau telefonul de la Ian cu mâini tremurătoare. — Fii blând cu ele. Ian i se adresează unei fete cu un strat gros de fard albastru pe pleoape. — Presupun că n-ai un prezervativ la tine? Nu c-ai avea de gând să-l foloseşti sau mai ştiu eu ce. — Pleacă de-aici, jigodie! mârâie fata. Oare „jigodie” se află pe lista ei de cuvinte pe care are voie să le folosească? — Dar tu? o întreabă el pe altă fată. Când ea ţipă la el că nu, plecăm repede de lângă masă. Opt eu, două Ian.

92

JliANNi; K yan

Ne apropiem de un grup format din ambele sexe. Jack încă mă mai urmăreşte de la masa lui, cu fruntea încruntată. îmi în­ torc privirea de la el şi-mi adresez întrebarea către alţi doi ţipi, unul dintre ei fiind băiatul pe care l-am văzut mai devreme in­ trând în club cu prietena lui. Ea-1 strânge de mână, cu o privire oripilată pe chip. Oare le-am stricat întâlnirea? Strig către ei o scuză în grabă şi iau camera din mâna lui Ian. Zece. Oare de ce nu mă simt fericită? Nu-mi doresc decât să strig în gura mare că-mi pare rău şi să o zbughesc pe uşă. însă nu pot s-o fac. Nu până nu-şi îndeplineşte şi Ian norma. îndrept camera către el în timp ce i se adresează unei brunete micuţe, care scheaună ca un căţeluş lovit, ceea ce atrage atenţia băieţilor de la jocul video. Blondul masiv ne aruncă o privire ameninţătoare. — Ne-am săturat de voi. Acum ieşiţi afară! — Plecăm imediat, spun eu. Mai avem nevoie doar de câ­ teva minute. Ian le întreabă pe fetele numărul patru şi cinci, în timp ce mulţimea se strânge în jurul nostru. Blondul arată de parcă n-ar putea trage suficient aer în piept. Se pare că promisi­ unea purităţii neatinse nu include şi exerciţii de reducere a stresului. Unul dintre adulţi, care ne-a tot urmărit cu privirea dintr-un colţ al încăperii, se alătură mulţimii de tineri. Are părul lins şi dat pe spate şi geaca de pe el valorează mai mult decât jumă­ tate din ce-am eu în şifonier. Oare o fi şeful sau ceva de genul? Bărbatul îl înconjoară cu un braţ pe Ian şi spune pe un ton jovial: — Ce se petrece aici, copii? Ian se smulge din braţul lui, de parc-ar fi fost opărit. — Noi, ăăă, realizam un interviu. Şi mă bucur să pot spune că, până acum, grupul tău a trecut cu brio toate probele.

Nervc: adevăr sau provocare

93

fruntea bărbatului se încruntă. Interviu? lan îşi face loc prin mulţime către o masă la care stau trei lele. Obrajii lui măslinii au căpătat o tentă purpurie. Mă stră­ duiesc să-l urme/, şi eu cu camera în mână, nefiind sigură dacă înregistrează întrebarea lui, însă ţipătul scos de roşcata i ea înaltă cu care tocmai ce-a vorbit ar trebui să fie o dovadă Ntilicient de concludentă pentru NERVE. Reuşeşte să smulgă două ţipete similare din partea celor două prietene ale fetei. ( )pt şi pentru el. blondul îi spune ceva bărbatului îmbrăcat cu geacă scumpă, i are încuviinţează din cap în timp ce surâde. Oare ce pun la cale? lan se uită la mine, respirând rapid, cu faţa lucioasă. Aleargă către o masă din apropierea uşii. Mulţimea îl urmează, In timp ce îşi exprimă prin ţipete sentimentele nu foarte pure. Reped camera în direcţia lor, în timp ce blondul încearcă să mi o smulgă din mână. Degetele lui aproape că înşfacă telelonul, însă eu sunt mai rapidă şi mi-1 îndes în sutien. îmi îm­ ping pieptul în faţă, provocându-1 să treacă dincolo de colţul di' vampir imprimat pe tricoul meu şi rugându-mă în gând ca iui cumva să nu se lase intimidat. El întinde mâna, dar se opreşte la câţiva centimetri de pieplul meu. Are gâtul acoperit de pete roşii, care nu se aflaseră acolo ceva mai devreme. — Taie-o de-aici, târfo! Ei, nimeni nu mi-a mai spus aşa vreodată, dar n-am de gând să stau şi să-l contrazic pe tipul ăsta furios din faţa mea. Mă grăbesc să-l ajung din urmă pe Ian. A mai întrebat o fată, însă n-am reuşit să-l înregistrez. Oare o fi suficient dacă ga­ rantez eu pentru el? Scot telefonul din sutien pentru a-1 înre­ gistra în continuare.

94

Jl'.ANNl: K yan

— Mai întreabă încă o lată, îi strig. — Dar asta înseamnă zece, spune el. — N-am reuşit să înregistrez una clin ele, zic, iar el geme. O însoţitoare ceva mai în vârstă se alătură mulţimii şi-şi flu­ tură un deget în faţa lui Ian. — Ar trebuie să-ţi fie ruşine! — îmi e, dar n-ai cumva să-mi dai un prezervativ? întreabă el cu un zâmbet suav pe faţă. Blondul urlă la Ian: — Fii mai respectuos, ticălosule! Arată de parcă ar fi gata să explodeze. îmi îndes telefonul înapoi în tricou şi flutur şi eu din pumn. — Hei, nu uita de porunca: „Să nu ucizi!” Drept răspuns, blondul scuipă în direcţia mea. Ţip atunci când scuipatul îmi aterizează pe vârful pantofului. Bărbatul râde şi-l bate pe tânăr pe spate. — Porcilor! scuip şi eu înapoi către ei. Blondul mă apucă de braţe şi mă strânge de coate. Respira­ ţia lui zici că-i benzină, cu siguranţă un avantaj pentru păstra­ rea purităţii intacte. Ian îl trage de umăr pe blond. — Frate, acum chiar plecăm. Las-o în pace. Tipul însă insistă. — Aţi avut ocazia să plecaţi şi n-aţi facut-o. Acum o s-o fa­ ceţi cum vrem noi. Mă trage spre uşă, în timp ce bărbatul cu părul dat pe spate şi alţi câţiva băieţi îl înşfacă pe Ian şi mulţimea din jurul nos­ tru ţipă aprobatoare. Jack îl trage de mânecă pe blond şi strigă la el: — Lăsaţi-i în pace. Cred că e pentru un joc.

Ncrve: adevăr sau provocare

95

In sfârşit, şi-a dat cineva seama, însă blondul îl împinge denpuile cu umărul pe Jack, în timp ce continuă să mă strângă, Mi eu îmi simt braţele ca-ntr-o menghină. Trag adânc aer în piept şi, deşi gândul la ceea ce urmează mă lace să-mi doresc să mă strâng ghem, încep să fredonez lânlecul despre cum să ţi-o pui. Jack mă priveşte îngrozit. I'oale că Tommy sau Eulie or să-l convingă că nu sunt o per­ soană chiar rea. Asta dacă supravieţuiesc. lan mi se alătură şi ajungem să cântăm cât ne ţine gura alunei când ne scot pe uşă. Afară ne aşteaptă o altă mulţime, t >să putem ajunge până la maşină fără să fim bătuţi măr? Ci­ neva mă împinge cu putere din spate şi cad ţipând pe asfalt, lovindu-mă tare la şold. Ian se rostogoleşte pe lângă mine. Ne întoarcem cu faţa către uşa care tocmai se închide şi cântăm la unison cu voci tremurătoare. Nevoia de-a izbucni în plâns şi cea de a râde par la fel de puternice. în schimb, continui să cânt doar pentru mine în­ sumi, de parcă acest cântec ar fi o mantra care să ne ferească pe amândoi de duşmănia lumii. — Provocarea s-a sfârşit, spune Ian în timp ce se ridică în picioare. Am reuşit. Mă ajută şi pe mine să mă ridic, apucându-mă delicat, dar i u forţă, de antebraţe. După ce mi-am recăpătat echilibrul, uni scutur fusta. Nu s-a rupt, dar mâine o să am o vânătaie de toată frumuseţea pe şold. Ian îşi freacă şi el cotul, în timp i e mă priveşte lung, probabil pentru că tot nu m-am oprit din cântat. — Am spus că provocarea a luat sfârşit, repetă şi îşi aşază mâinile pe umerii mei. Trage aer adânc în piept! încerc, dar nu iese decât un sughiţ.

96

Jl'.ANNH RYAN

— îmi parc rău că n-am reuşit să surprind şi cântecul pe cameră, spun eu, după care scot telefonul din sutien, apoi il şterg pe fustă înainte de a i I da înapoi. Râde şi arată cu capul în direcţia parcării. Nici nu era nevoie. în toată această agitaţie, nu mi-am dat seama că mulţimea de-afară e mult mai prietenoasă decât cea dinăuntru. Ne în­ toarcem cu faţa către ei şi încep să aplaude. Majoritatea au telefoanele îndreptate către noi. Sunt Observatori şi toţi au co­ nexiuni live cu NERVE. Ian mă apucă de mână şi ne înclinăm în faţa lor. Starea de spirit mi se înveseleşte pe măsură ce aplauzele cresc în inten­ sitate. Chiar şi durerea de la şold păleşte. Deodată, provocarea nu mai pare la fel de oribilă ca în urmă cu un minut, groaza fiind anihilată de bucuria că am scăpat cu viaţă de acolo. Vreau să dansez, să ţopăi de colo-colo şi să ţip de bucurie. Vreo doisprezece Observatori, ale căror vârste variază de la tineri la fel ca noi până la adulţi în vârstă de câteva decenii, se apropie pentru a bate cuba cu noi. Habar n-aveam că oameni atât de diferiţi pot participa la jocul ăsta. — V-am privit de la fereastră. NERVE a spus că nu putem intra, ne spune o femeie minionă, ce poartă o pereche de oche­ lari cu ramă de baga. Tipii ăia păreau că vor să vă linşeze. — Tre’ să fie toată energia aia suprimată a lor, strig eu în gura mare. Mulţimea râde, deşi ce-am spus nu e deloc amuzant. Cu toate astea, veselia lor mă face şi pe mine să mă simt bine. Fac un gest larg către propriul telefon. — Sper că aţi reuşit să ne filmaţi când eram aruncaţi pe uşă afară. Cu cât mai multe dovezi, cu atât mai bine.

Ncrve: adevăr sau provocare

97

l.iti incă mai respiră cu dificultate, deşi zâmbeşte pentru ca­ nine, oferindu-le fiecare unghi pe care-1 cer, de parcă ar fi pe învoiul roşu. Vreau să-l îmbrăţişez pentru că mi-a fost alături înăuntru. Inima îmi bubuie precum cea a unui atlet şi, cu cât mulţi mea mă încurajează mai tare, cu atât mai exaltată devin şi eu, Probabil că asta e ceea ce le hrăneşte pe celebrităţi. I.a îndemnul lui Ian, facem un dans al victoriei pentru adiniralorii noştri, cântând câteva versuri din cântecul „nostru”, t vi care se află mai aproape de noi încep şi ei să cânte, după titre li se alătură şi cei din spate, până când toţi cei care s-au Mrâns în parcare ajung să urle şi să danseze. Ce mai agitaţie! Nu mi vine să cred că am ajuns să mă distrez atât de bine ală­ turi de o sută de străini, mai ales când mă gândesc la alţi o sută de străini dinăuntru care vor să mă snopească în bătaie. în mijlocul acestei agitaţii, reuşesc să disting ceva ce sea­ mănă cu ţipătul scos de un copil, deşi prin preajmă n-ar trebui să se afle niciunul. Ciudat. Mai simt şi cum îmi vibrează telefo­ nul în buzunar, aşa că-1 scot ca să-l verific. NERVE ne felicită pe amândoi. Eu şi Ian ne ridicăm telefoanele în sus, în timp ce u m Iţimea scandează: — Altă provocare! Altă provocare! Oare sunt pregătită pentru încă una? Cea de dinainte a fost groaznic de solicitantă. Jucătorii se pot opri oricând doresc, dar, din câte ştiu eu, nimeni n-a părăsit jocul de bunăvoie în ultima lună. Zgomotul mulţimii se stinge în aşteptare. Privirile lor îmi lac pielea să se-nfioare, căci pare că suntem cumva conectaţi, ca o creatură cu o sută de plămâni ce respiră la unison. Mi s-a lâcut pielea de găină, însă continui să râd alături de mulţime. Oare ce cred prietenii mei? Probabil că o parte din ei ne privesc chiar acum. îmi scot din nou telefonul, însă ecranul e

98

Jl'.ANNU KYAN

gol. Niciun mesaj? De la nimeni? încerc să-i scriu un mesaj lui Tommy şi prietenelor mele, însă primesc un mesaj de eroare, Aşa că încerc să sun. Totul este blocat. Chiar şi accesul la pa gina mea de pe ThisIsMc. în ciuda faptului că sunt înconjurată de o mulţime de oameni, mă simt dintr-odată singură. Sunetul scos de o voce de copil răsfăţat ajunge din nou la mine, părând un fel de îngânare batjocoritoare. îmi dau în sfârşit seama că e telefonul meu. Probabil că NERVE mi-a re setat tonul de apel. Iar mesajele lor ajung la mine fără pro bleme. Adorabil, aplicaţia lor ne furnizează o „conexiune de mare viteză”, însă îi blochează pe toţi ceilalţi. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta. Citesc mesajul, care e de fapt un raport statistic. Audienţa noastră e mai mare decât a majorităţii celor de pe Coasta de Est şi a celor din Sud-Est, aşa că următoarea provocare îmi va aduce un premiu special. Atâţia oamenii care ne privesc? Mă uit în jos la pieptul meu, să văd dacă nu cumva mi s-a rupt tri­ coul sau e din nou ud, însă nu, n-am nimic acolo. Ian îşi verifică şi el telefonul. — Se pare c-am devenit destul de populari. Populari? Mda. Oare cine face parte dintre Observatori? Matthew? Ce-o mai fi crezând el acum despre micuţa lui Vee? — Mă-ntreb ce tip de premiu ne-oferă pentru următoarea provocare, spune Ian. Trebuie să fie cel puţin la fel de tentant ca pantofii şi ziua la spa. Poate o excursie la New York? Ce, o fată nu poate să viseze? Mulţimea începe din nou să scandeze, trimiţându-mi va­ luri de căldură prin tot corpul. Deasupra capului meu, neonul aruncă o sclipire în culori pastelate pe chipurile tuturor. Ian zâmbeşte.

Nerve: adevăr sau provocare

99

Vrei să stai cu mine în maşină cât aşteptăm următoarea (■invocare? E chiar aici. Arată spre un Volvo de culoare gri. O maşină practică, ■ip.ii ţinând unui tip care ajută la construirea de adăposturi prut ru oamenii nevoiaşi. încuviinţez din cap, căci ar fi plăcut să am puţină linişte ca *ă mă pot concentra. Facem cu mâna către mulţime şi urcăm Iu maşina lui. După ce închidem uşile, urmează un moment de linişte extrem de plăcut. Deci, partenere, am dus la bun sfârşit împreună o provoi are live! spune el. ( ireu de crezut că suntem încă aproape nişte străini. îi stu­ diez cu atenţie trăsăturile bine conturate. — Ce ştie NERVE despre tine şi eu nu? La naiba, deja flirtez cu el? - Hmmm. O mulţime de lucruri, asta-i sigur. Să vedem. Sunt în primul an la Jackson Academy, mănânc prea mulţi covrigei săraţi şi ador plimbările lungi pe plajă. Şi tu, Vee? Pronunţarea numelui meu face ca dinţii săi perfecţi din faţă să apese pe buza lui perfectă de jos intr-un fel care îmi înmoaie picioarele. — Sunt în primul an la Kennedy, pasionată de teatru şi fac Imrte dintr-o trupă, visez să transform lumea intr-un loc mai bun. Flutur iarăşi din mână cum am facut-o şi mai devreme în faţa mulţimii de afară, de parcă aş defila pe un podium. — Ce te-a făcut să participi la NERVE? — Nimic special. Am vrut doar să fac ceva ieşit din comun. 1)ar pe tine? — Premiile, fireşte, spune el, aplecându-se spre mine. A, da, premiile. — Ce-ai câştigat?

100

J e a n n e R yan

— Până acum, ceva bani pentru provocarea preliminară şi un bilet de autobuz pentru ultima. Oare glumeşte? Dar de ce-ar minţi despre un premiu? Aşa că-i spun: — Un bilet de autobuz? Asta-mi pare ceva, nu ştiu cum... Cuvântul la care mă gândesc este „aiurea”. — E perfect. L-aş putea folosi pentru a călători oriunde pe teritoriul Statelor Unite continentale. Oricând. — De ce nu ai merge cu maşina? — Pentru că asta ar însemna să fur maşina asta de la pă­ rinţii mei. Trăsăturile feţei i se înăspresc pentru o clipă, înainte de a se întoarce din nou cu faţa spre mine, zâmbind încet. — Am avut noroc să scăpăm din mijlocul virginilor furioşi. încă un cuvânt cu „V” - îmi doresc să-mi ling buzele de plă­ cere atunci când îl văd pronunţându-1, chiar dacă gusturile sale în materie de premii mi se par neobişnuite. înainte de-a găsi o cale de a-1 face să pronunţe „victorie” sau „vivisecţie”, telefoanele noastre încep să cânte la unison nah-nah-nee-boo-boo, nah-nah-nee-boo-boo, cu o voce de copil mic, desprinsă parcă dintr-un film cu femei căsăpite cu cuţitul. E tonul de apel de la NERVE. Şi următoarea noastră provocare.

cât de mult ţi-ar plăcea să câştigi aşa ceva?

Dau clic pe linkul care duce către următorul premiu - un telefon de ultimă generaţie, care are instalate aplicaţii sofisti­ cate, plus o cameră high-definition, cu acces ultra-rapid la in­ ternet şi doi ani de service nelimitat. Uau. Următoarea ta provocare: Du-te în zona în­ cercuită pe harta de dedesubt. Mergi pe stră­ zile indicate până vei convinge pe cineva să îţi ofere o sută de dolari pentru un serviciu sexual. n u , nu e nevoie să şi faci ceva, doar găseşte pe cineva dispus să te plătească.

Stomacul mi se revoltă. Trebuie să mă comport ca o pros­ tituată? în acea parte a oraşului? Vai de mine! Ar trebui să-mi furnizeze o armă şi o vestă antiglonţ. Când mama lucra într-o clădire de birouri la un cvartal depărtare, obişnuia să i se plângă tatei de chestiile scârboase pe care le găsea în parcarea subterană. El făcea glume cum că patronii ei ar trebui să facă reclamă la chestia asta ca un beneficiu şi să le ofere angajaţilor mai multe pauze pentru cafea alături de abţibilduri cu „Dacă

102

J kannk Ryan

duba se zguduie” de lipit pe bara din spate a maşinii. Mi-e dor de glumele lor. Casa noastră era înainte plină de o energie vi­ brantă, care însă s-a evaporat datorită mie. încerc să trag cu ochiul la telefonul lui Ian, însă şi-l ţine aproape lipit de piept. Chipul îi pâlpâie sub sclipirile multico­ lore de la neoanele clubului de bowling, acum scăldat în culoa­ rea palidă a levănţicii, iar în clipa următoare într-un roşu aspru. Mulţimea de afară îşi verifică şi ea telefoanele pentru a vedea unde urmează să se mute distracţia. O femeie cu bucle roşcate ce-mi aduc aminte de soprana din Fantoma ds la Operă vine şi ciocăneşte în geamul lui Ian. — Care-i provocarea ta? strigă la el, apoi arată spre mine. Probabil că e ceva mişto, fiindcă micuţa pare gata să vomite. Ian lasă geamul în jos şi ridică din umeri a scuză. — îmi pare rău, dar va trebui să aştepţi până când vei afla de la NERVE. N-ar trebui să fie nevoit să-i spună regulile. Nu s-a uitat la runda de luna trecută? Sau poate că Observatorii de pe teren câştigă premii dacă-i fac pe jucători să încalce regulile, aşa cum se întâmplă cu cei care fac instantanee remarcabile. Ca să vezi, iar încep cu teoria conspiraţiei. Le facem cu mâna susţinătorilor noştri - fani? , în timp ce Ian ridică geamul maşinii. Un tip încearcă să-l blocheze, împingându-şi telefonul în faţă. Bliţul camerei mă face să văd pete albe preţ de o clipă, însă Ian reuşeşte în cele din urmă să închidă geamul, făcându-le apoi celor de afară semnul păcii. — Pfui, sunt la fel ca paparazzii, spun eu în timp ce-mi fac vânt cu mâna. — Deci, care-i provocarea ta? — Tu mai întâi. Se sprijină cu capul de tetieră.

Ncrve: adevăr sau provocare

10.1

Trebuie să fiu fermecător intr-o parte nu prea fermecă­ toare a oraşului. Suficient de fermecător încât să conving una din fetele de pe stradă de-acolo să-mi ofere serviciile sale pe gratis, spune el. Bun, acum scuipă şi tu tot. — Dacă, ipotetic vorbind, aş participa la o altă provocare, ar trebui să conving pe cineva să-mi ofere o sută de dolari pen­ tru serviciile mele. Mă examinează de sus în jos cu o privire leneşă. — Ar fi un chilipir pentru el. —■Mersi. Cred, adaug eu, după care mă încrunt. Dar oare o l i un chilipir în partea aia a oraşului? Vreau să zic, nu-mi vine să cred că s-ar vinde cineva pentru orice sumă de bani, totuşi, dacă ar fi să cer mai mult decât preţul pieţii, atunci ar fi o pro­ vocare cu adevărat grea. începe să râdă şi-şi scoate telefonul din buzunar. — Cu cât mai greu, cu-atât mai bine, din punctul de vedere al clientului, spune el, ceea ce mă face să scot un geamăt. După un minut de căutat date în telefon, spune: — Preţul obişnuit pentru o call-girl variază între o sută şi trei sute de dolari. Dar pentru una care face trotuarul, vorbim de o cifră între douăzeci şi cincizeci. Deci vei cere mai mult decât preţul obişnuit, însă nici tu nu pari vreuna dependentă de metamfetamină, aşa că asta ar trebui să te-ajute. — Of, mersi, partenere. Stomacul mi se revoltă din nou. După care îmi aduc aminte de premiu. Un telefon premium fără ca mama şi tata să se plângă de factură ar fi raiul pe pământ. Dar aş fi în stare să-mi ofer trupul pe stradă pentru a-1 câştiga? Ian îmi spune că el ar câştiga un set de echipament de cam­ ping de cea mai bună calitate. E clar că toate premiile tipului ăs­ tuia au legătură cu călătoriile. Ochii îi strălucesc mai puternic

104

)l!A N N li RYAN

decât neoanele de-afară, şi încă şi mai tare atunci când NERVE ne trimite şi bonusul: pentru fiecare o mie de Observatori On­ line care se vor înscrie, noi vom câştiga câte două sute de do­ lari. Uau. Oare câţi vor plăti pentru a ne vedea supravieţuind în oraşul plăcerilor? — Va fi dificil să ne înregistrăm provocările fără să le spe­ riem pe prostituate şi clienţii lor, remarc eu. — Va trebui doar să fim discreţi. La fel şi Observatorii. Câteva zeci de Observatori, majoritatea adolescenţi sau nu cu mult peste douăzeci de ani, înconjoară maşină, agitându-se ca nişte zombi. Telefonul mă sâcâie din nou. Ar merita să renunţ doar ca să-mi recapăt vechiul ton de apel. Când văd cine mă sună, nu-mi vine să cred că cei de la NERVE au lăsat apelul să intre. Răspund înainte ca ei să se răzgândească. Tommy îmi spune: — Eşti bine? Se pare că ai fost hărţuită cam tare la ultima provocare. Ia te uită, NERVE ne-a postat videoclipul foarte repede, aproape în timp real. Probabil că nici nu ne-au editat prea mult filmarea. Dar de ce să-mi dea voie să vorbesc cu Tommy? O fi şi apelul nostru transmis live? Poate că vor să vadă ce-am de gând; asta trebuie să fie. — Şoldul mă mai înţeapă un pic, dar o să fiu bine. — Aş putea să vin chiar acum la tine. Nu sunt departe. Fireşte că nu e. Trag aer în piept. — Aşteaptă, Tommy, nu veni. Tocmai am primit noile pro­ vocări. Nu m-am hotărât încă, îi spun eu în timp ce-1 privesc cu coada ochiului pe Ian, care rânjeşte. Tommy pare că înghite aerul, nu că-1 respiră.

Nervc: adevăr sau provocare

105

Sper că nu te gândeşti serios la încă o provocare? - E vorba de un telefon foarte scump, plus nişte bani, pro­ babil. N-or însemna ei prea mult pentru cineva care are un i unt de economii şi o maşină nouă, dar pentru mine înseamnă loarte mult. - Deja ai fost rănită. Nu merită să fii omorâtă pentru aşa i eva. — Nu fi melodramatic. NERVE nu-ţi dă provocări care le fac să-ţi rişti viaţa, ci doar te pune în situaţii deosebit de stânjenitoare. — Deci care ţi-e provocarea? — Te-ai înscris ca Observator, aşa că nu-ţi pot spune. Oare o fi existând vreun mod să-l ţin prin apropiere, pe post de gardă de corp? Măcar dacă am fi avut un cod secret, care să-i dezvăluie destinaţia mea dinainte, fără ca indivizii de la NERVE să afle. Mesajele secrete mi-au adus aminte de mine şi de Syd pe când eram în clasa a şaptea şi ne pregăteam de audiţie pentru rolul din The Miracle Worker*. Am memorat amândouă ro­ lurile lui Annie Sullivan şi Helen Keller, mergând chiar până acolo încât am învăţat alfabetul surdo-muţilor, ceea ce s-a do­ vedit foarte folositor pentru comunicare în timpul orelor de clasă. Mi-aş dori s-o pot suna pe Syd şi să-i spun ce mă pre­ gătesc să fac chiar mai mult decât îmi doresc să-i spun lui Tommy. Oare de ce-a trebuit să mi-1 ia pe Matthew? Vocea lui Tommy îmi întrerupe şirul gândurilor. * Ciclu de lucrări dramatice bazate pe autobiografia lui Helen Keller, The Story ofM y Life, povestea relaţiei dintre Helen, un copil surdo-orb, şi Ann Sullivan, profesoara care avea să o înveţe limbajul semnelor şi alfabetul Braille, ajutând-o să-şi completeze educaţia şi să devină o cunoscută scriitoare şi activistă pentru drepturile femeilor şi ale muncitorilor (n. red.).

106

Jka n n i ; Ryan

— Nu te duce, Vee. Am auzit zvonuri că una din fetele care a câştigat ultima oară... Apelul se termină cu un pârâit de zgomot static. Când în­ cerc să sun din nou, nu mai merge. Telefon de tot rahatul. Ian bate darabana pe volan. — Dacă, ipotetic vorbind, ai de gând să joci în continuare, vrei să mergi cu maşina mea? îşi pune centura de siguranţă, ceea ce are darul să mă liniş­ tească. Oare şi criminalii psihotici îşi pun centura? De altfel, să merg cu maşina singură în acea parte a oraşului mi se pare mult mai riscant decât să merg cu maşina lui. Şi, cu toţi Obser­ vatorii ăştia în jurul nostru, ce-ar putea să-mi facă? — Sigur, spun eu, răspunzând afirmativ atât întrebării sale, cât şi participării la următoarea provocare. Nici mie nu-mi vine să cred că am încheiat o provocare live şi iată-mă încercând să duc alta la bun sfârşit. Eu, Vee, fata din culise. Ian porneşte motorul şi le facem amândoi Observatorilor un gest cu degetul mare ridicat în sus, ca să le dăm de ştire că vom participa în continuare la joc. Ei ne încurajează cu urale şi se îndreaptă spre maşinile lor, în timp ce eu îi informez pe cei de la NERVE ce decizie am luat. Uau, sunt încă în joc. Oare cu ce-or să vină tipii mai departe? în spatele nostru se aude un cor de claxoane, iar playerul din maşina cuiva este dat atât de tare, încât pot simţi basul de aici. Pe fruntea lui Ian apar nişte cute. — Chiar dacă ar fi grozav să mai avem pe cineva în afară de noi care să înregistreze următoarea provocare, tipii ăştia ar putea să ne facă mai mult rău decât bine. Un tip de-afară îşi arată fundul prietenilor săi, stârnindu-le hohote de râs zgomotoase. înţeleg punctul de vedere al lui Ian,

Nerve: adevăr sau provocare

107

insă, dacă scăpăm de Observatori, ar însemna să le pierdem bunăvoinţa. Luna trecută, un jucător din L.A. le-a tot arătat de­ getul Observatorilor săi personali, până când aceştia i-au sabo­ tai următoarea provocare, eliminându-1 din concurs. — Le putem cere s-o lase mai moale dacă devin prea zgo­ motoşi, spun eu. Şi, oricum, mai devreme sau mai târziu, cei de la NERVE o să le spună unde e următoarea noastră provocare. Ian trebuie să facă o manevră pentru a evita o fată care face roata pe lângă noi. — Sunt periculoşi. Iese repede din parcare şi face câteva întoarceri rapide pen­ tru a ne distanţa de majoritatea gloatei. Două maşini scrâşnesc în urma noastră, dar ne repezim prin intersecţie în vreme ce semaforul se face roşu şi scăpăm şi de ei. Cine şi-ar fi imaginat că o maşină atât de practică poate fi manevrată aşa de uşor? îi înţeleg acţiunile, deşi mă simt de parcă aş traversa un pod căruia i-a fost tăiat un cablu de susţinere. Oare cei de la NERVE i-au cerut să facă asta, la fel cum şi eu a trebuit să scap de Tommy? Dacă e aşa, oare ce-o să-i mai ceară să facă fără să-mi spună şi mie? — Nu sunt chiar sigură că este o idee bună să scăpăm de Observatorii noştri, îi spun, în timp ce-mi fac de lucru cu cen­ tura de siguranţă. — Nu-ţi face griji, e ceva doar temporar. După ce mai face câteva cotituri pentru a se asigura că nu ne mai urmăreşte ni­ meni, porneşte playerul maşinii şi adaugă: Le vom oferi câteva imagini picante pentru a ne revanşa faţă de ei, promit. — Va trebui să ne revanşăm faţă de o mulţime de oameni după noaptea asta, spun eu. — Mda. Mi se pare că prietenul tău e şucărit pe tine.

108

JEANNK le udată ce tipul n-o mai poate vedea, chipul i se goleşte de 11 doare. Oare la ce se gândeşte? Că nu asta e viaţa ei adevărată, la fel cum mi-am tot spus şi eu că asta nu e viaţa mea? Dintr-odată, mă simt obosită şi-mi doresc să plec acasă, să lac o baie fierbinte şi să mă bag în pat. îmi verific telefonul în timp ce mă plimb încoace şi-ncolo. Niciun mesaj. Probabil că (. ei de la NERVE încă le mai blochează. Oare nu-şi dau seama că am nevoie de sprijin moral? Sunt gata să-i cer lui Ian nişte mărunţiş pentru a putea fo­ losi un telefon public, astfel încât să aud o voce familiară, asta presupunând că voi reuşi să găsesc un telefon care să funcţi­ oneze şi să nu fie murdar de ceva dezgustător şi pervers. însă o altă maşină încetineşte, oprindu-se cu simbolul Mercedes chiar în dreptul meu. Geamul se lasă în jos, dezvăluindu-mi un tip de vreo treizeci de ani tuns scurt şi cu perciuni îngrijiţi, cu trăsături de puşti, genul de bărbat care n-ar trebui să aibă nevoie de serviciile unei prostituate. Dar fiecare cu gusturile lui. îşi scoate o mână pe geam, la a cărei încheietură se vede un ceas care valorează mai mult decât maşina mea. — Bună, spune el, dezvăluindu-şi dinţii orbitor de stră­ lucitori. Rămân la distanţă de el şi-mi împing în faţă şoldul care încă mă doare. — Bună şi ţie.

126

JliA N N l! RYAN

— N-ar trebui să umbli pe-aici, să ştii. îl aştept să spună că ar trebui să urc la el în maşină şi să pro­ fit de scaunele sale călduţe. în schimb, zice: — Oricare ar fi problemele tale, la care crezi că doar aici poţi găsi soluţia, să ştii că ele pot ti rezolvate şi altfel. Mai ales dacă ai lăsa pe cineva să te ajute. — Pe cineva ca tine? îl întreb. Zâmbeşte. — Mă gândeam la cineva mult mai puternic. Uau. — Te referi la o partidă în trei? Dacă-mi oferă o sută pentru o orgie, oare asta ar fi suficient pentru provocare? Buzele i se strâmbă într-o expresie de dezgust, dar după câ­ teva clipe îşi recapătă zâmbetul. — Mă refeream la o putere superioară. Eu şi soţia mea con­ ducem o instituţie care le ajută pe fetele ca tine. Mă lupt să rămân în pielea personajului. — Pe fetele ca mine? Nu mă cunoşti. — Ştiu că ai nevoie de un loc în care să te simţi în sigu­ ranţă. Dacă eşti dispusă să te bucuri de o masă bine gătită şi să ai ocazia să stai de vorbă cu alte femei tinere care au fost odată în situaţia ta, atunci poţi scăpa de mediul ăsta chiar acum. îi arunc o privire lui Ian, care chiar atunci trece prin dreptul nostru cu camera ridicată. — Eşti foarte drăguţ, dar mă simt bine aici. Tipul din maşină îl urmăreşte pe Ian şi se apleacă în afara maşinii pentru a-1 privi cum ocupă un loc cât mai bun pen­ tru filmare în unghiul mort al şoferului. Probabil că o putere

Ncrvc: adevăr sati provocare

127

mipcrioară îl protejează pe tipul ăsta dacă înfruntă cu privi tea în mod obişnuit peştii adevăraţi. însă el îi spune lui Ian: - 'I'u eşti cel responsabil de bunăstarea acestei domnişoare? lan ridică din umeri. — Suntem prieteni. Tipul scoate mâna pe geam. — Mă bucur s-aud asta. Pentru că vreau s-o iau cu mine intr- un loc sigur, unde ar putea fi ajutată. Sunt convins că nu te deranjează, prietene. insă eu flutur din mână. — Ăăă, alo? Mă deranjează pe mine. Uite, îţi mulţumesc pentru grija ta deosebită, dar sunt în regulă. Şi să ştii că nu e ceea ce pare. Noi doar am ieşit la plimbare prin oraş. Clatină din cap, fără ca măcar un fir de păr să i se mişte de la locul lui. — E foarte trist, dar multe femei tinere sunt agresate de bărbaţi care pretind că au grijă de ele, aşa-zişii lor prieteni. Aţintesc un deget într-o anumită direcţie. — Dacă tu chiar vrei să ajuţi pe cineva, mai încolo sunt două fete pe nume Tiffany şi Ambrosia, cărora chiar le-ar prinde bine asta. Dar prietenul lor pare cam periculos, aşa că să ai grijă, bine? O iau din loc, trăgându-1 de braţ pe Ian până ajungem la cvartalul următor. Tipul priveşte în urma noastră, însă în cele din urmă pleacă. Ian clatină din cap. — O mulţime de ţicniţi pe-aici. — Nu părea ţicnit şi sper că nu l-am pus în pericol. îmi frec tâmplele, neştiind prea bine dacă am făcut ceva nobil sau ceva prostesc. Ian mă apucă de umeri.

128

J kannr Ryan

— Nu eşti responsabilă pentru nimeni în afară de tine şi, dacă vrei, de mine. Păcat că fata cu cizme cu ţinte a plecat cu tipul cu sprâncene groase. Părea că şi ea avea nevoie de o rază de speranţă. încă o dată, mă simt recunoscătoare că pentru mine ăsta e un joc. — E timpul să ne întoarcem la provocarea mea, îi spun, amintindu-mi. Ian îmi face cu ochiul. — Aşa e, vom putea salva lumea după ce ne câştigăm premiile. Se îndepărtează cu paşi uşori, lăsându-mă din nou singură. Privesc pe cealaltă parte a străzii, la Observatori, sperând să-l zăresc şi pe Tommy printre ei, chiar dacă a zis că se va înscrie pentru a urmări jocul doar online. Oare încă mai are grijă de mine sau a plecat acasă, scârbit? Mă plimb în sus şi-n jos pe trotuar, în timp ce Ian încearcă să-i abordeze pe tipii care trec pe lângă el. în dreptul meu mai opresc vreo câteva maşini, însă de fiecare dată e aceeaşi po­ veste - cer prea mult. Pe când cea de-a patra maşină din ulti­ mele zece minute o ia din loc, nu pot să nu mă simt respinsă, chiar dacă ei sunt rataţii care trebuie să plătească pentru sex. încă o rundă de negocieri, după care un Ford Taurus trage lângă mine. Oftez şi aştept să înceapă din nou târguiala. Un tip cu trăsături plăcute lasă geamul în jos. — Eşti singură? — Deocamdată, spun eu şi-mi muşc buza. — Şi eu. Singurătatea e naşpa, aşa-i? încuviinţez din cap. Oare trăncăneala prostituatelor e mereu atât de prostească? Bate uşor cu degetul în marginea uşii. — Cât ne-ar costa pe amândoi să ne schimbăm statusul?

Nerve: adevăr sau provocare

129

O sută de dolari. înalţă din sprâncene. - Oho-ho-ho! Ce-aş putea obţine pentru suma asta mare? încă nu m-a numit căţea lacomă şi nici n-a plecat. Un semn promiţător. îmi trec un deget prin mijlocul pieptului. — Ce-ai dori? Scoate un chicotit grav şi mă măsoară cu privirea. — O mulţime de chestii. Privesc în jur şi prind privirea lui Ian în timp ce trece prin dreptul nostru cu telefonul în mână. Mă întorc din nou către Iipnl din maşină, zâmbind în timp ce Ian îşi ia poziţia de filmare. — Deci, batem palma? spun eu, fluturând din gene. Dai o sută de dolari? — Orice vreau? Are buzele groase şi lucioase, de parcă şi le-ar linge tot timpul. — Mm-hmm. Pe geam iese un deget gros, care încearcă să mă mângâie pe fustă. Mă lupt cu senzaţia de vomă. Apasă un buton pentru a descuia portiera pasagerului. — Atunci ne-am înţeles. Ce-ar fi să urci în maşină? Se apleacă pentru a da la o parte o cutie de pe scaun. în timp ce se mişcă, văd ceva sclipitor în buzunarul său de la piept. Oh, Doamne, e o insignă de poliţist? — Ei, domnule, doar am glumit. îmi cer scuze pentru con­ fuzie. Mă grăbesc spre Ian şi ţip: Fugi! în spatele nostru se aude o uşă trântindu-se. — Vino-napoi! Stai pe loc! Mulţimea de peste drum izbucneşte în urale. Noi o luăm la fugă în direcţia lor, strecurându-ne printre maşini. Băieţii de

1 30

Jl'.ANNlî R yan

la colegiu se îndoaie de-atâta râs, în timp ce alţii îşi scot lele foanele. însă de data asta nu ne va mai proteja niciun fan. Eu şi Ian continuăm să alergăm. Mă-ndoiesc că vreunul dintre Oh servatori e suficient de tâmpit să o pornească după noi. Nu cu un poliţist care-şi flutură pistolul în timp ce traversează strada, Eu şi Ian cotim la al doilea colţ. Picioarele mă omoară. Ba­ lerinii n-au talpa prea comodă. — Nu sunt sigură că pot ţine ritmul ăsta până la maşină, gâfâi eu. Trei uşi mai încolo se află un intrând în care mă trage Ian. îmi ţin respiraţia în mod instinctiv, temându-mă de mirosurile care există în locuri ca astea, unde îşi petrec noaptea beţivii. Deşi miroase vag a mucegai, duhoarea de care mi-era cel mai tare frică nu se simte. Ne înghesuim unul într-altul în întune­ ric, Ian lipit de perete, eu în braţele sale. O jumătate de minut mai târziu se aud paşi apropiindu-se, iar poliţistul trece prin dreptul nostru respirând greu şi înjurând în şoaptă. în spatele lui se află doi băieţi îmbrăcaţi cu jachete sport, care chicotesc şi continuă să-l filmeze. Bun, deci cineva a fost suficient de idiot încât să-l urmeze. Inima lui Ian bubuie năvalnic, lipită de obrazul meu. Niciunuia din noi nu i se mişcă vreun muşchi. — Veniţi încoace! urlă poliţistul la băieţi. După zgomotul de paşi, îmi dau seama că băieţii se supun, chiar şi râsetele încetează. Le cere telefoanele, sperând proba­ bil să şteargă imaginile înainte de a ajunge pe internet. Un pic cam prea târziu, omule. în timp ce trec prin dreptul intrândului, ochii unuia din­ tre băieţi se măresc ca şi cum ne-ar fi văzut, însă în loc să ne dea de gol pentru a-şi salva fundul, lasă capul în jos. Şi poli­ ţistul priveşte în direcţia noastră, mijindu-şi ochii, însă trece

Ncrvc: ailcvăr sau provocare

131

mai departe. Nu îndrăznesc să respir până când paşii lor nu se pierd în depărtare. Când în sfârşit o fac, remarc mirosul lui lan - parfum de munte la sfârşitul verii. îl mai inspir o dată, prelung. — Cred c-am reuşit, şopteşte. — Senzaţional. îl privesc în ochi, deşi de-abia dacă reuşesc să-i disting Irăsăturile. îmi mângâie obrazul cu un deget. — Ian Jagger, ai? — Nu-ţi doreşti să fii un star rock? — Acolo, tu ai fost adevăratul star rock. Mă trage mai aproape, deşi nu credeam că se poate mai mult de-atât. Are de gând să mă sărute? De-abia dacă-1 cunosc. Dar as­ tăzi am înfruntat tot felul de pericole împreună. Iar asta trebuie să conteze. Şi pare să mă apere. Şi asta trebuie să conteze mai mult. Bun, poate că atenţia pe care mi-o acordă face doar parte ilin joc. însă fiorul pe care-1 simt pe spinare pare categoric real. îşi mută degetul de pe maxilar pe buzele mele, trasându-le uşor conturul. Stăm acolo, respirându-ne unul altuia răsuflă­ rile, simţindu-ne bătăile inimii. în clădire se aprinde o lumină care mă face să tresar şi să mă smulg din îmbrăţişare. Uşa din sticlă groasă de lângă noi lasă să se vadă un hol mic în care se află o canapea uzată şi un şir de cutii poştale. Un bărbat cu păr alb coboară încet pe scări, ţinându-se c-o mână de balustrada sculptată elegant. — Gata pauza, spun eu, cu dezamăgirea unei şcolăriţe care trebuie să se întoarcă din nou la ore. Coborâm scările tiptil, aruncând priviri în toate părţile ca să ne asigurăm că poliţistul a dispărut, după care o luăm în

132

(l'.ANNK RYAN

direcţia maşinii, ţinându-ne de mână cu degetele împletite. Doar când ajungem în maşină începem să discutăm despre provocarea mea. — Cirezi că se va pune? întreb. — La naiba, cum să nu? O ofertă-i o ofertă, indiferent că vine de la un poliţist sau de la altcineva. Sper să aibă dreptate. în timp ce aşteptăm răspunsul celor de la NERVE, stăm acolo rânjind unul la celălalt. Greu de cre­ zut că ceva mai devreme în seara asta stăteam îmbufnată în spatele unei cortine prăfuite şi-mi priveam cea mai bună prie­ tenă cum mă înjunghie pe la spate. Iar acum? Premii, distracţie şi, poate, şi bani. Dar, mult mai important, un tip trăsnet, care mă priveşte cu mare plăcere. Ador jocul ăsta.

Ian porneşte motorul şi dă drumul la căldură. Afară a început să plouă. Oare fetele de pe stradă au umbrele la ele sau ploaia nici măcar nu face parte de pe lista lor de nemulţumiri? Poate că bur­ niţa ajută la îndepărtarea mizeriei cu care sunt acoperiţi clienţii lor. îmi reazem obrazul de scaun, mulţumită că nu mai trebuie să alerg, să tremur sau să negociez cu bărbaţi mai vârstnici excitaţi. Ian adoptă aceeaşi poziţie, astfel încât stăm faţă în faţă, la o palmă distanţă unul de celălalt. — Deci, cât de departe ai de gând să mergi? Se referă doar la joc sau la ceva mai mult? Chiar dacă seara a fost suficient de interesantă până acum, nu-i ca şi cum aş fi nerăbdătoare să aflu ce mai pun la cale creatorii de provocări NERVE, pe care îi bănuiesc a fi de fapt un grup de ţipi slinoşi ce înfulecă cheeseburgeri. însă cuvintele care-mi ies pe gură sunt: — Nu trebuie să ajung acasă înainte de miezul nopţii. îmi dă deoparte o şuviţă de păr de pe frunte. — Am putea să ne distrăm atât de bine în următoarele cinci­ zeci de minute.

134

J iîanni ; Kyan

Simt cum mii topesc cu totul. Cincizeci de minute deli­ cioase. Dar, stai puţin, nu cumva se referă la joc? — Distracţia e grozavă, spun eu, în speranţa că el va dez­ volta ideea din mintea Iui. Nedezlipindu-şi ochii de Ia mine, îşi scoate jacheta şi se apro­ pie şi mai mult. Emană căldură prin toţi porii, scăldându-mă parcă în ea. îmi trec o mână peste umărul lui, uimită de cât de solid pare, şi mai uimită că întind mâna ca să-l ating fără să stau prea mult pe gânduri. Poate că jocul îmi afectează cumva ge­ nele responsabile de asumarea riscurilor. Răpăitul ploii pe ca­ pota maşinii îmi dă o senzaţie tainică de înfiorare. Mă simt bine cuibărită în locul ăsta comod împreună cu Ian. Foarte bine. Aşa că, normal, ăsta-i momentul în care din telefoanele noastre începe să răsune muzică de trompete. Tresar, cât pe ce să dau cu capul de plafonul maşinii. N-am crezut niciodată c-o să duc dorul tonului ăluia de apel sinistru cântat de un copil, îmi deschid telefonul, nu pentru că mi-ar păsa ce-are de zis, ci ca să opresc zgomotul. Mesajul trimis de NERVE e plin de semne de exclamare. — Măiculiţă! spune Ian în timp ce eu încă mai citesc. Exact ce gândesc şi eu. Nu doar că mi-am câştigat telefo­ nul, dar audienţa mi-a crescut cu încă şapte mii de Observa­ tori, ceea ce mi-a adus un bonus de o mie patru sute de dolari. Simt că leşin. Pe lângă câştigurile astea, NERVE a dat din nou drumul mesajelor normale să ajungă la noi. Vreo douăsprezece me­ saje de la Liv şi de la Eulie, prima cu mesaje de compătimire (Matthew e cel care pierde !), apoi de uimire (Tu eşti asta?), apoi de felicitare (OMG! OMG! OM G!). De-abia aştept să bârfesc cu ele fiecare detaliu din seara asta, aşa cum aş face în mod normal cu Sydney.

Nerve: adevăr sau provocare

135

E totuşi ciudat că încă n-am primit niciun mesaj de la ea sau de la Tommy, nici măcar unul cu „Ce dracu-i în capul tău?” Ca un test, selectez numărul lui Tommy şi-l apăs. Vocea lui se aude aspră: — Eşti bine? De ce n-ai sunat până acum? Rahat. Trebuia să-i trimit doar un mesaj. — NERVE mi-a blocat telefonul ca parte a jocului. Eşti prima persoană pe care o sun. N-ai să ghiceşti niciodată câţi bani am câştigat. Răsuflarea lui umple telefonul de zgomot static. — Ar fi bine să fie o tonă de bani după ce te-au pus să faci. Pe bune, ai idee câţi oameni sunt împuşcaţi în partea aia a ora­ şului? Şi dacă eşti arestată, o să ai cazier. Ploaia de afară se înteţeşte, însoţită din când în când şi de lunete. Şoldul pe care am căzut lângă clubul de bowling începe iar să mă doară. — N-am făcut de fapt nimic rău. Doar m-am prefăcut. — Ai încercat să agăţi clienţi, ai negociat un tarif pentru servicii şi te-ai împotrivit arestării. Mult succes să poţi dovedi că doar te-ai prefăcut. Eu râd. — Felicitări pentru specializarea în lege şi ordine. O durere supărătoare într-o parte îmi spune că totuşi are dreptate. — Hei, ai câştigat câteva premii şi te-ai distrat, aşa că acum renunţi cât mai poţi, nu? Un fulger orbitor luminează în jurul nostru, scăldând totul din jur în albastru. — Mda. Oricum s-a făcut târziu. — Bun. Mă bucur s-aud că te duci acasă înainte ca lucrurile să devină şi mai periculoase. N-am încredere în tipul ăla, Ian.

136

Jl'AN N I! RYAN

Tipul ăla, Ian, îmi mângâie degetele ca pe corzile unei harpe. înecare firicel de păr de pe braţ mi se ridică de plăcere, Mângâierile lui funcţionează ca un fel de acupunctură magică, calmându-mi durerea din picior. Ah, da, încă mai vorbesc la telefon. — Ian a fost foarte de treabă. Ne vedem mâine-dimineaţă ca să demontăm decorurile, bine? Mulţumesc că mi-ai fost ală­ turi în rundele preliminare. îţi rămân datoare. Pa, Tommy, eşti cel mai bun prieten. închid telefonul înainte să-nceapă iar să mă sâcâie. Ian se încruntă. — Credeam că eu sunt cel mai bun prieten al tău. Deja mă înşeli cu altul? spune el şi-şi arcuieşte buzele în sus. Mmm. Deja simte că e ceva între noi în care se poate vorbi de „înşelat”? îşi muşcă buza într-un fel care mă face să vreau s-o muşc şi eu. Dacă se joacă cu mine, chiar e bun. Şi de ce-ar vrea să se joace cu mine? Nu suntem de aceeaşi parte a baricadei? Din telefonul meu răsună o melodie rock pe care o re­ cunosc dintr-un serial poliţist. Se pare că astă-seară nu pot scăpa de Rolling Stones. în mod ciudat, telefonul lui Ian ră­ mâne tăcut. Când citesc mesajul, faţa mi se încruntă cu totul. Ian face ochii mari. — Cee? încerc să pun cap la cap ceea ce citesc. — Provocarea asta e, ăăă, diferită. — în ce fel? Căldura din maşină se risipeşte. Să-i spun lui Ian despre pro­ vocarea asta ar însemna să-i explic unele lucruri despre mine. Despre mine cea din culise, aghiotanta lui Sydney. Odată ce o să-mi vadă adevărata faţă, povestea asta frumoasă se va sfârşi.

Nervc: adevăr sau provocare

137

înghit în sec. Are de-a face cu viaţa mea adevărată. ( iântecul lui la harpă se mişcă de la degetele mele mai în sus pe braţ. Ce muzică dulce. — Cu totul altfel decât asta, viaţa ta falsă? — Nu falsă, ci, mai degrabă, supranaturală, înţelegi? Privirea lui rămâne în continuare aţintită asupra mea. — Provocările sunt un joc, însă tot ce se întâmplă între ele este real. în orice caz, pentru mine aşa funcţionează. — Şi pentru mine e la fel. Ce vreau să spun e că de data asta NERVE vrea să insult nişte oameni care nu-mi sunt străini. Şi, dintr-un oarecare motiv, în provocarea asta nu apari şi tu. Ridică din umeri. — Sunt sigur că or să vină cu ceva şi pentru mine. Şi ce vor să faci? Eu vorbesc cu ochii aţintiţi afară prin parbriz: — Trebuie să merg la sala de spectacole unde am avut o piesă de teatru din seara asta. M-am ocupat de machiaj şi de costume. în orice caz, trebuie să merg la petrecerea actorilor şi să port o discuţie cu cineva despre ceva, după care trebuie să-i critic felul în care a jucat. Ultima parte pare stupidă şi crudă. Dar ceea ce nu pot să în­ ţeleg e cum au aflat cei de la NERVE că sunt supărată pe Sydney. Cine le-a spus? Liv şi Eulie? Oare au crezut că mă vor ajuta? îşi plimbă mâna de-a lungul braţului meu. — Nu pare prea greu faţă de ce-ai avut de înfruntat în seara asta. Târfele alea ţi-ar fi putut scoate ochii cu ghearele lor. Pri­ etena ta nu ţi-ar face aşa ceva, nu? Mă gândesc un moment la asta. — Ne. E mai mult dramatică decât violentă, spun eu, apoi expir zgomotos. însă provocarea asta îmi pare şi mai dificilă.

138

J ka nne R yan

Una e să faci ceva neplăcut în faţa unor străini şi alta în faţa unor prieteni. în teorie ar trebui, de fapt, să fie mai uşor, însă nimic din provocarea asta nu pare simplu. îi simt palma netedă şi caldă pe piele. — înţeleg. Oare chiar înţelege? E greu să mi-1 imaginez tulburat sau rămas fără cuvinte în faţa prietenilor. Deşi chiar a părut agitat atunci când peştele ăla l-a invitat la o plimbare. Dar cine n-ar fi fost? — Ai de gând să-mi spui despre ce trebuie să discuţi cu pri­ etena ta? mă întreabă. Oftez. — Despre un tip. Dar e de domeniul trecutului. Surprinzător cât de repede s-au evaporat sentimentele mele faţă de Matthew. — Iar confruntarea asta va duce la o bătaie între fete? con­ tinuă el, ridicând din sprâncene. Te rog, spune-mi că da. Te-aş plăti ca să văd aşa ceva. îl lovesc peste braţ. — Nu-ţi face iluzii. Tipul ăsta nu merită. Ţi-am spus, e o poveste veche. Nimic nu-i mai bun decât un tip sexy ca să-ţi iei gândul de la altul. — Cât de veche? Mă uit la telefon: — De vreo trei ore. Râdem amândoi. în aceeaşi clipă îi vibrează şi lui telefonul. Citeşte mesajul cu o expresie nedumerită. — Provocarea mea constă din două părţi, însă nu mi-au dezvăluit decât prima parte, în care, în principiu, ar trebui să te sprijin pe tine.

Ncrve: adevăr sau provocare

139

—Ce-ai de făcut? —Trebuie să flirtez cu cea mai sexy fată de-acolo. Inima mi se opreşte. O altă reuşită pentru Syd. Cum de gă­ seşte NERVE cel mai bun mod de a-mi strica seara? S-o înI>unt pe Syd în timp ce Ian flirtează cu ea ar fi un adevărat iad pentru mine. Mă strâmb. Apoi îmi dau seama că trebuie să în­ frunt iadul ăsta doar dacă am de gând să accept provocarea. — Ei, oricum provocarea asta nu mai contează, îi spun, pentru că am de gând să renunţ. El se îndreaptă imediat în scaun. — De ce? N-ar mai fi ceva periculos. O să te duci să-ţi vezi prietenii. Iar eu o să te laud în tot acest timp. — Nu, tu vei fi prea ocupat să flirtezi cu cea mai sexy fată de-acolo. Şi ei îi va face o plăcere deosebită. El îmi cuprinde faţa între palme. — Cea mai sexy fată de acolo o să fii tu, fără îndoială. — încă n-ai cunoscut-o pe superba divă şi cea mai bună prietenă a mea, Sydney, starul piesei de teatru şi al oricărui alt eveniment de la şcoala noastră, spun eu, cu ochii la buzele lui

atrăgătoare. Iată, acum va începe şi el să vadă adevărul. Faptul c-am re­ cunoscut e primul semn de fisură din această faţadă ireală pe care am construit-o noi doi, mai precară decât oricare din de­ corurile făcute de Tommy pentru piesa de teatru. Privirea lui devine mai stăruitoare. — Te-am cunoscut pe tine. Şi, crede-mă, eşti mult mai atră­ gătoare decât oricare divă. Să flirtez cu tine va fi cea mai uşoară provocare de până acum. — Ha! Aproape că o faci să sune tentant. — Ar trebui să ştii totul despre cum e să fii tentant.

140

Jl'.ANNH RYAN

îmi scoale unul clin elasticele clin păr, apoi şi pe celălalt, după care se apleacă încet în faţă. Un fior electric îmi alunecă pe piele când ni se întâlnesc buzele. Gura îi e la fel de deli­ cioasă pe cât pare. M-aş putea cufunda în căldura lui. Şi asta şi fac. Orice noţiune a timpului dispare în vreme ce ne lipim unul de altul. Are gust de fructe, genul ăla de fructe de care nu te mai poţi sătura. Corpul mă doare exact în locurile po­ trivite. Abia dacă mai pot să respir atunci când ne dezlipim din îmbrăţişare. Are vocea răguşită. — Haide, Vee. Provocarea asta te va avea pe tine în centrul atenţiei. Am să fac tot ce-mi stă în putinţă ca tu să străluceşti în mijlocul prietenilor tăi. Regina petrecerii va fi cu totul uitată atunci când vom termina ce-avem de făcut acolo. De parcă Sydney ar fi cineva care să poată fi dat uitării. A fost întotdeauna remarcabilă, încă din prima zi la grădiniţă, când a venit cu o coroniţă pe cap şi cu pene de păun. Toţi copiii voiau să se joace cu ea, însă ea m-a ales pe mine să-i fiu confi­ dentă, pe mine, fata tăcută care purta haine în culori care să se potrivească cu creioanele şi gumele ei. Pe-atunci obişnuiam să mă îmbrac mai tot timpul în galben sau roz. încă din acel an şi, de fapt, în toţi anii care au trecut de atunci, am continuat să mă simt specială pentru că m-a ales dintre toţi şi pentru că avea încredere în părerile mele. Nu că n-ar fi avut încredere mai mult în propriile păreri. întotdeauna a pretins că poate judeca foarte bine caracterul unei persoane şi că şi-a dat seama din prima clipă că vom fi prietene pe viaţă. I-am acceptat prietenia cu recunoştinţă, fără să-mi pese că cei­ lalţi nu mă văd decât ca pe o aghiotantă a ei. Poate că e emotivă şi autoritară, însă mi-a fost întotdeauna loială. Până-n seara asta. Cum de s-a întors împotriva mea?

Nrrvc: adevăr sau provocare

141

Privesc cu atenţie pomeţii perfecţi ai lui Ian. El îmi răs­ punde trecându-şi pe tâmpla mea un deget care mă face să mă i ulremur până-n adâncul sufletului. Cine şi-ar fi închipuit că o atingere atât de uşoară poate oferi senzaţii atât de plăcute? Ce agitaţie s-ar crea dacă mi-aş face apariţia la teatru însoţită de i ineva care pare atât de fascinat de mine. Deodată, eu aş fi cea iare-ar câştiga premiul cel mare. Imaginea asta e prea atrăgă­ toare ca să poată fi ignorată. Calculez în minte. Am ajunge la sală în circa douăzeci de minute şi-am putea pleca de-acolo peste încă zece. Cu un il ram de noroc, aş ajunge acasă înainte de ora fixată. Şi, dacă nu voi reuşi, poate mama şi tata vor fi adormit urmărind vreo emisiune de ştiri târzie. Ian zâmbeşte. — Dacă reuşesc să duc la capăt prima parte a provocării, premiul constă într-un cârd cadou la Gotta-Hava-Java. N-ai vrea să mă faci să pierd un asemenea premiu, nu? — Sunt sigură că acel barista te va primi cu braţele deschise. — Ne va primi. Ai să fii partenera mea. Partenera lui. La o întâlnire. Ăsta-i viitorul. Sună magic. Menţionarea premiului său mă face să-mi dau seama că, de-ndată ce-am remarcat numele lui Syd în mesajul trimis de NERVE, am sărit peste linkul cu premiul pe care urmează să-l câştig. Trăgând aer în piept, deschid telefonul şi verific. Falca îmi cade precum cea a unui doberman. — Oh, uau, dacă îmi reuşeşte provocarea, primesc o sesi­ une de shopping la magazinul meu de haine favorit. Cu o li­ mită de cheltuială de trei mii de dolari. Asta ar însemna o garderobă cu totul şi cu totul nouă. Tot vintage, fireşte, însă mult mai puţin sărăcăcioasă şi mult mai strălucitoare, ba nu, nu strălucitoare, ci remarcabilă. Şi de ce

142

JliANNK l'!

iar în mijlocul lui stă aşezată o măsuţă de toaletă din lemn de cireş, cu un scaun acoperit cu piele roşie în faţa unei oglinzi puternic luminate. Mă aşez pe scaun şi găsesc pe măsuţă un plic lăsat de cineva, pe care scrie numele meu cu litere de-o ca­ ligrafie extrem de elaborată. în el se află un cartonaş dintr-o hârtie foarte groasă, îmbibat cu o aromă grea de liliac şi acope­ rit cu un scris de mână plin de înflorituri. Clasic, ce mai. Bile­ tul îmi spune să mă servesc cu ce am nevoie pentru a arăta din nou bine şi că în sertare pot găsi o mulţime de lucruri necesare. Deschid unul şi găsesc câteva teancuri de pachete mici din ce­ lofan, iar pe fiecare e ştanţat logoul unei firme de cosmetice cu ale cărei produse mă răsfăţ doar de Crăciun, pline cu luciu de buze, fard de pleoape, rimei, şi altele asemenea, toate de unică folosinţă. Următorul sertar conţine o sticlă de apă şi o mică geantă plină cu comprese reci. Iau o înghiţitură prelungă de apă şi-mi apăs una din comprese pe ochii umflaţi. Combinaţia asta mă trezeşte instantaneu. Note muzicale ca de clopoţel răsună dintr-o boxă mică şi roz de pe masă şi o voce de femeie spune: — Ai trei minute înainte de începerea interviului, îmi examinez imaginea din oglindă, aşa cum fac cu fiecare actor cu care lucrez. Piele cenuşie, ochi obosiţi, păr ciufulit. Nici nu-i de mirare că cei de la NERVE vor să-mi împrospătez aspectul. Dar ce rol o să joc în continuare? Puicuţă fatală? Vic­ timă inocentă? Poate că dacă-mi aplic câteva răni de război voi câştiga mai mulţi simpatizanţi. Of, la naiba! O să fiu eu însămi, nici mai mult, nici mai puţin. în timp ce scotocesc prin pachete pentru a găsi culorile potrivite, peste mine se aşază o pace interioară ce mă liniş­ teşte complet. Acum mă aflu în largul meu, ştiu ce am de făcut. Aplic o nuanţă de gri pe pleoape, rimei negru simplu şi contur

170

JliANNK UYAN

de aceeaşi culoare. Un pic de pudră pentru a-mi reîmprospăta pielea şi luciu de buze pentru a da o imagine generală atrăgă­ toare. Găsesc o perie simandicoasă care se presupune că tre­ buie să-mi trateze părul cu un proces de ionizare complicat. Am privit întotdeauna cu scepticism reclamele de la TV, dar, după câteva mişcări, părul pare ca de mătase. îmi privesc imaginea din oglindă. Mi se pare ciudat să-mi văd chipul acolo, în loc să-l văd pe al altcuiva, aşa cum se în­ tâmplă de obicei. Machiajul uşor a făcut o treabă excelentă când a venit vremea să ascundă rezultatele chinurilor prin care am trecut în noaptea asta. Mă reazem de spetează, extrem de mulţumită. în orice caz, reflexia îmi dispare brusc şi oglinda se transformă într-un ecran negru. Hopa! Pe el apare chipul unei femei, care pare că-mi reaminteşte de jocurile cu Bloody Mary* din copilărie. Dar în locul unei fantome groteşti, femeia este poate cu zece ani mai în vârstă ca mine, are părul negru, ochi albaştri şi poartă o cămaşă cu dantelă. Mi se pare surprin­ zător de cunoscută, până când îmi dau seama c-ar putea uşor fi o variantă a mea din viitor. — Bună, Vee, eu sunt Gayle. Mi-am dat seama că atunci când am urmărit jocul, prezen­ tatorii erau doar nişte glasuri şi siluete neclare în fundal. Oare publicul o poate vedea pe Gayle? Ea să fie creierul din spa­ tele lui NERVE? Stai să-i spun lui Tommy că jocul are şi-o faţă umană identificabilă, nu doar oameni de afaceri anonimi cu un cont bancar în Insulele Cayman. îmi netezesc bluza. * Legendă din folclor despre o fantomă sau spirit invocat pentru a dezvălui viitorul. De obicei apare într-o oglindă, după ce numele îi este rostit de mai multe ori. Apariţiile sale fac parte din multe jocuri ale copiilor, adeseori jocuri de adevăr sau provocare (n. red.).

Ncrve: adevăr sau provocare

171

— Bună, spun. Nu credeam c-am s-apuc vreodată să vor­ besc cu o persoană reală. Cîayle îşi dă părul în spatele urechii, într-un gest tipic unei fete. — Ne-am gândit să facem acest interviu ceva mai uşor. De când le pasă celor de la NERVE să facă lucrurile mai uşoare? Mă uit în jurul meu. — Unde sunt camerele? Totul e filmat, da? Zâmbeşte, arătându-mi gropiţele din obraji. — E încastrată în ecran. Cred că e una lângă ochiul meu drept. Şi, da, Observatorii tăi vor ajunge şi ei să te vadă. Mijesc ochii. Dintr-odată, pixelii de pe ecran mi se par un pic mai puţin uniformi în zona din jurul ochiului ei drept. Mi­ nunat, publicul m-a văzut strâmbându-mă în oglindă în timp ce-mi refaceam machiajul. Ea se aşază picior peste picior şi mă întreabă: — Deci, ce crezi despre jocul ăsta până acum? Cu ce să încep? Cu modul cum alternează oferirea de cado­ uri exorbitante şi distrugerea vieţii mele personale? — A fost mai greu decât mi-am închipuit, însă în moduri la care nu m-am aşteptat. — Precum provocarea cu Sydney? Cred că începem să pătrundem în miezul lucrurilor. — Mda. — Ar mai fi ceva ce-ai mai vrea să-i zici? Inima începe să-mi bată mai tare. — încă ne mai priveşte? întreb, aşteptându-mă ca femeia din faţa mea să ştie răspunsul. — Nu am de unde să ştiu dacă Sydney face parte din publi­ cul nostru. însă dacă ar fi? Mă uit la măsuţa de toaletă în timp ce cumpănesc la ce-ar trebui să spun, după care privesc în ochiul drept al lui Gayle.

172

J kanni ; Kyan

— l-aş spune că-mi pare rău c-am prins-o la înghesuială şl că atunci când totul se va sfârşi, noi două vom avea o discuţie lungă. Apropo, i-aţi ascuns faţa în timpul transmisiei live, nu? Pentru că ea n-a semnat nimic cum c-ar fi de acord. Nu că ar conta. Toţi cei care contează vor şti exact cu cine mă certam. Atitudinea calmă a lui Gayle rămâne neschimbată. — Nu vrem să ne irosim vremea cu detalii tehnice plictisi­ toare, nu-i aşa? De fapt, ar mai fi nişte detalii tehnice pe care chiar aş vrea să le discut, ca de pildă de ce continuă să-mi blocheze apelurile telefonice şi cum au aflat că sunt supărată pe Sydney, în primul rând. Dar ştiu că femeia asta nu-mi va oferi astfel de răspun­ suri, aşa că rămân la locul meu, cu o expresie neutră pe faţă. Ea-şi desface picioarele şi se apleacă în faţă, cu coatele spri­ jinite pe coapse. — Hai să discutăm despre Ian. Ce părere ai despre el? Tonul vocii i-a devenit ceva mai intim, de parcă am fi la o petrecere în pijamale. Continui să-mi spun că sunt mai bine de nouă mii de oameni care se uită la mine. Probabil chiar mai mulţi. îmi simt obrajii îmbujorându-se. — E un tip grozav. — Publicul nostru crede că e absolut superb, tu nu crezi? — Am şi eu ochi, spun ridicând din umeri. Ea râde. — Iau asta ca pe un „da”. Crezi că veţi rămâne împreună după noaptea asta? Ce se-aşteaptă să spun? — încă n-am discutat nimic despre asta. Dacă nu cumva a vorbit serios când mi-a spus că mă ia la Gotta-Hava-Java. O fi vorbit serios?

Nervc: adevăr sau provocare

173

— V-aţi sărutat? îmi îndrept spatele. — Aăă, asta e o chestiune intimă, nu crezi?

îmi rânjeşte nonşalantă. — Draga mea, deja am depăşit stadiul de intimitate, tu nu crezi? Nu sunt sigură cum ar trebui să-i răspund, aşa că o aştept pe ea să continue. — Deci, Vee, de ce te-ai înscris la NERVE? Unii ar spune că profilul tău nu sugerează că ai fi capabilă să faci aşa ceva. Expresia ei îngâmfată mă face să mă încordez. Cum ar putea susţine cineva că ştie cum m-aş comporta sau nu în mod nor­ mal? în orice caz, după tot ce s-a întâmplat cu Matthew şi cu Sydney, ar trebui să fie evident pentru toată lumea de ce m-am înscris. Ce-ar mai vrea să recunosc? Că mă săturasem până peste cap să fiu invizibilă? Mă aplec în faţă şi şoptesc: — Uneori e amuzant să faci ceva atipic pentru felul tău de-a fi. Ea aplaudă. — Bravo, Vee. Suntem cu toţii mândri de tine. De unde-ai găsit curajul? Curaj sau prostie? — Ăăă, nu prea ştiu. Ştiu doar că mă concentrez asupra fi­ ecărei provocări în parte. — Ce modestă. De aceea te adoră publicul. E ceva ce-ai vrea să le transmiţi? îmi netezesc fusta. E prima dată când m-aş putea adresa Observatorilor live. Ce-aş putea să le spun câtorva mii de oa­ meni? Sydney ar şti ce să le spună. — Le mulţumesc tuturor. Mai ales celor care ne-au fost ală­ turi în provocarea cu prostituatele. Ne-aţi salvat fundurile.

174

J kannk Ryan

— C.hiar că vi le-au salvat. Pariez că de-abia aştepţi să te-apuci de provocarea următoare. Chiar deloc. Sunt doar dornică să câştig premiul. — Cred că sunt mai degrabă agitată, nimic altceva. Râde din nou. — Anxietatea face parte din joc, nu? Dar la fel şi distracţia. Ai avut o grămadă de experienţe în seara asta. Sunt sigură că asta te va ajuta pe viitor. înainte de-a intra în sala de jocuri, aş mai vrea să discutăm câteva chestiuni foarte importante. încuviinţez din cap. Ea ridică degetul arătător. — în primul rând, vei juca în cadrul unei echipe formate din alţi şase jucători. Dacă unul dintre voi nu-şi duce la bun sfârşit provocarea pentru premiul final, veţi pierde cu toţii pre­ miile câştigate până acum. Dar nu-ţi face griji; veţi mai avea parte şi de câteva provocări care să spargă gheaţa, care sunt doar pentru amuzament şi opţionale. — OK. — Cealaltă chestiune pe care vreau s-o ţii minte e că dacă faci ceva care să intre în conflict cu structura unei provocări, ar putea apărea repercusiuni care să-ţi facă viitoarele provocări şi mai dificile. — Să intru în conflict cu structura unei provocări? Ce-nseamnă asta? Ea însă flutură din mână nepăsătoare. — în principiu, să-ndeplineşti provocarea, dar să trişezi intr-un anumit fel. Nu-ţi face griji, noi o să ne dăm seama. Hei, eu sunt fata căreia i s-a încredinţat o sticlă cu atomizor plină cu votcă, aşa că structura unei provocări nu pare a fi o problemă prea grea. — în regulă. Are ochii strălucitori.

Nervc: adevăr sau provocare

175

— Minunat! Mult noroc, Vee! A, şi sponsorii noştri s-ar bucura să te serveşti cu ce doreşti din produsele de toaletă. Poate vrei să îţi refaci machiajul mai târziu. Ecranul bipăie şi se transformă din nou intr-o oglindă. Am faţa roşie şi ochii strălucitori. încă mă mai filmează? Ce între­ bare idioată. Publicul crede probabil că arăt pur şi simplu ulu­ ită. Şi de ce-aş dori să-mi refac machiajul? O să-mi torn din nou apă în cap? Ei, cu sau fără apă, am aici o mulţime de pro­ duse de calitate. Păcat că poşeta mea se află în torpedoul lui Ian. Umplu cu pacheţele un mic portfard. — Vă mulţumesc, dragii mei sponsori! spun către oglindă. Afară, în foaier, Ian mă aşteaptă cu părul proaspăt pieptănat şi-mi arată spre camera din capătul coridorului. — Ar trebui să intrăm acolo. Ceva din cadrul acelui interviu mă face să mă simt cumva inconfortabil, în ciuda gentuţei cu produse pe care le-am că­ pătat. Falsa prietenie a femeii care mi-a luat interviul nu m-a liniştit deloc, ba dimpotrivă. Probabil că asta a şi fost intenţia creatorilor jocului. îmi muşc buza. — Bănuiesc că da. Ian mă ia în braţe. — Te-ai răzgândit? mă întreabă. Nu în privinţa îmbrăţişării sale. Oftez. — Acum e cam târziu să mai dau înapoi. — Ieşirea e chiar aici. — Tu ai pierde maşina. Eu mi-aş pierde şcoala de modă, plus toate acele premii minunate. — Ei, oricum am câştigat ceva important, spune şi-mi cer­ cetează îndelung chipul.

176

J kannk R yan

Ar trebui să sune siropos, deşi când o aud din gura lui, nu mai pare la fel. Sau poate că m-am îndrăgostit eu prea tare. Mă sărută pe creştetul capului pe care mi-1 cuibărisem între gâtul lui şi umăr. Chiar şi după toată fuga asta şi după câteva bătăi, încă mai miroase a săpun cu aromă de santal. Trag adânc aer în piept. Provocarea durează numai trei ore. Şi uite pe cine-am primit drept partener. — Hai să jucăm, spun. Mergem braţ la braţ pe lângă masa de la recepţie. De-ndată ce-ajungem pe coridor, un hohot de râs izbucneşte din camera puternic luminată, care se află spre capătul holului, în partea dreaptă. îmi imaginez un joc de-a rotitul sticlei aflat în desfă­ şurare. Nee, prea uşor. NERVE probabil că le-a invitat pe cele două prostituate, Tiffany şi Ambrosia, ca să mă bată. într-o groapă cu noroi. Cu cuţite. Câteva glasuri se aud de dincolo de uşa din faţa noastră, deşi nu pot distinge ce anume spun. Pe partea stângă a corido­ rului care duce către cameră se află multe fotolii, de parcă cei care ies în cluburi şi nu se comportă aşa cum trebuie sunt tri­ mişi în zona VIP pentru a se linişti. Partea dreaptă a corido­ rului e acoperită cu o draperie ce pare din mătase. Mă opresc pentru o clipă pentru a admira fluturii şi florile pictaţi pe ea în culori ca de pietre preţioase. E un material demn de cămaşa de noapte a unei împărătese şi desenul pare de o mie de ori mai detaliat decât scena cu tundra arctică pe care a realizat-o Tommy pentru pânza piesei noastre de teatru. Ian mă împinge uşor către uşa deschisă, care se află la mij­ locul coridorului. Singura uşă pe care reuşesc s-o mai zăresc se află în celălalt capăt al încăperii şi rămâne în continuare în­ chisă. Când aproape că am ajuns la uşa camerei în care pare că se desfăşoară toate evenimentele, Ian se opreşte şi-mi şopteşte:

Nervc: adevăr sau provocare

177

— Poate c-ar fi mai bine ca toţi cei care s-or afla acolo să iui alic că suntem... împreună. Asta ne-ar face nişte ţinte uşoare. Are dreptate, deşi îmi lipseşte căldura lui atunci când se dezlipeşte de mine. Sporovăială din interior încetează când Irecem de uşă şi pătrundem într-o cameră cam de şapte metri lungime şi şapte lăţime. E o sală de jocuri? Jumătatea din pâr­ lea stângă e goală, cu excepţia unui covor de culoarea merelor glazurate. Partea dreaptă e plină de canapele micuţe, câte două de-o parte şi de alta a unei măsuţe de cafea făcute din sticlă. în loc să fie aşezată pe un postament, stă suspendată de două ca­ bluri argintii. în jurul mesei stau aşezaţi trei fete şi doi băieţi, adolescenţi cu toţii. — Salut, spune Ian în timp în timp ce ne îndreptăm către canapeaua lăsată liberă în capătul cel mai îndepărtat al mesei. Le zâmbesc timidă şi mă aşez lângă el, înghesuind alături de mine geanta cu machiaje. Canapeaua saltă în sus de parcă ar conţine arcuri asemănătoare cu cele folosite la confecţio­ narea saltelelor. încerc să mă aşez la loc, dar mă simt de parcă m-aş afla pe un vapor. Cu fiecare salt, perna canapelei oftează şi mă respinge înapoi. Şi ceilalţi tineri saltă la fel ca mine. Oare de ce-ar vrea oamenii să plătească în plus pentru a sta într-o cameră bizară ca asta? Sau NERVE a decorat-o în mod special pentru noaptea asta? — Deci v-aţi hotărât să ni vă alăturaţi, spune un tip cu păr roşcovan de lângă mine. Are bicepşi supradimensionaţi şi falei încordate, tipic pen­ tru unul care ia prea mulţi steroizi. Unul din braţele lui ma­ sive stă încolăcit în jurul unei fete foarte bronzate, cu rotunjimi exagerate şi cu o sută de brăţări zăngănitoare. Cu un picior gol îl mângâie pe băiat pe tibie. Sub masa de cafea din sticlă nu pot exista secrete.

178

J kannk R yan

Pe canapeaua de lângă ei stau celelalte două fete, una albă, una asiatică, ambele cu cel puţin cinci piercinguri în diferite zone ale corpului. O recunosc pe una dintre ele în persoana celei care-a furat toată oja în cadrul rundei preliminare a jo cului. Stă suficient de lipită de fata asiatică pentru a sugera că şi ele sunt „împreună”. Oricum, la ele nu se văd picioare ju cându-se pe sub masă, căci sunt încălţate cu bocanci grei, de muncitori pe şantier. De cealaltă parte a mesei, un tip cu piele închisă la culoare, cu păr foarte, foarte scurt şi cu ochelari cu lentile înguste, şade cu braţele încrucişate pe piept. Cumva a reuşit să-şi găsească echilibrul în mijlocul canapelei, aşa că stă nemişcat. Pare drăguţ, genul lui Tommy, cu o tunsoare oare­ cum tipică unui tocilar, însă alături de el nu stă nici vreo fată, nici vreun băiat. Ian se apleacă în faţă în timp ce se ţine de pernă pentru a-şi menţine echilibrul. — Deci, ce părere aveţi, vor trimite Observatori care să se ţină după noi? Tipul cu ochelari clipeşte. — Observatorii sunt deja aici, spune, arătând spre o ca­ meră montată într-un colţ al tavanului. între timp, cercetez împrejurimile. Patru camere ne pri­ vesc ca nişte şoimi din colţurile încăperii. între camere, ecrane negre acoperă primul metru de sus al pereţilor. Suprafaţa zi­ dului de sub ecrane e acoperită cu un tapet gros cu modele gri şi roşii. Singurul perete care pare uşor diferit de celelalte este cel de lângă uşă, care are aceleaşi modele, numai că aces­ tea sunt mai mult strălucitoare decât mate, de parcă vop­ seaua de pe el ar fi mai groasă decât hârtia. în orice caz, arată scump şi urât. Ian întinde mâna către tipul cu ochelari.

Nerve: adevăr sau provocare

179

— Eu sunt Ian. — Eu sunt Samuel, spune acesta în timp ce-i scutură mâna lui Ian. Nimeni nu se mai deranjează să se prezinte. Poate că pro­ vocarea e să te simţi stânjenit social. îmi strâng mâinile una într-alta. Fata cu piele albă şi multe piercinguri scoate un râs ca un lă­ trat în timp ce-şi flutură degetele prin faţa ochilor. — Ţi-e frică, Thelma? îi arunc o privire urâtă. Dacă cel mai rău lucru pe care-aş fi nevoită să-l îndur în următoarele trei ore sunt glume din Scooby-Doo, cred că pot rezista. Ian face un gest cu capul înspre tipul cu păr roşcovan şi pri­ etena lui cu multe brăţări. — Care-a fost cea mai tare provocare a voastră din seara asta? — Categoric cea cu magazinul de produse pornografice, spune fata chicotind. A trebuit s-alegem marfa de-acolo şi să le spunem tuturor ce credem despre ea, adaugă în timp ce flutură din gene către tipul cu păr roşu. Ian râde odată cu ea. Eu reuşesc să zâmbesc. Ieri, o provo­ care ca asta ar fi părut imposibilă. Acum cred că au scăpat uşor. Fata asiatică, care poartă o creastă roz, îşi încreţeşte fruntea. — La naiba, mi-aş fi dorit s-o primim noi. — Am putea merge acolo mâine, iubi, zice prietena ei în timp ce-i freacă umerii. încerc să-mi găsesc locul pe canapea stând total nemişcată, dar chiar şi cea mai mică foială creează adevărate valuri. Dacă ăsta e un separeu VIP, ce tip de tratament primesc clubberii care ţopăie sub noi? Ian priveşte de jur împrejurul mesei.

180

Jl'.ANNH RYAN

— V-aţi mai întâlnit vreunul din voi înainte de rundele live? Fata cu brăţări îi zâmbeşte prietenului ei. — Nu. Seara asta a fost ca o explozie. NF.RVE bate de de­ parte toate site-urile alea matrimoniale când vine vorba de sta­ bilit legături între oameni. Oare cât de multe cercetări o fi făcut fata asta înainte? Tre­ buie să recunosc că cei de la NERVE au făcut o treabă exce­ lentă cu Ian şi cu mine. Tot ce-au avut la dispoziţie au fost datele pe care le-am completat când m-am înscris la joc şi in­ formaţiile pe care le-or fi şterpelit de pe pagina mea ThisIsMe. Să le fi contactat pe Liv şi pe Eulie? în orice caz, după ce totul se va termina, am de gând să-mi interoghez prietenele pentru a afla cine ce a zis. — Dar tu? întreabă Ian, întorcându-se spre Samuel. Ţie nu ţi-au dat nicio parteneră? — Ba da, spune el ridicând din umeri. Dar a fost alergică la sucul Jell-O. înainte ca toţi cei de faţă să-i ceară mai multe detalii, tele­ fonul lui Samuel bâzâie pe un ton de apel normal. Nu-i corect. După ce citeşte mesajul, se ridică şi închide uşa. Când aud bu­ buitul acesteia, stomacul mi se încordează. — De ce-ai închis-o? întreabă fata cu brăţări. Samuel zâmbeşte. — Pentru că cei de la NERVE mi-au oferit un bonus de cincizeci de dolari. Prietenul fetei cu brăţări izbeşte masa cu mâna, făcând placa din sticlă să se îndepărteze de el. Ian opreşte mişcarea mesei înainte să ne lovească peste genunchi. Oare nicio piesă de mobilier nu poate sta locului? Păr-roşcovan se întoarce cu faţa înspre una din camere şi întinde mâna în direcţia ei.

Ncrvc: adevăr sau provocare

181

— 1Ici, oameni buni, eu aş fi închis uşa aia doar pentru treizeci. Aproape că mă aştept ca acea cameră să-l aprobe. în schimb, luminile de deasupra noastră devin ceva mai slabe, făcându-ne pe toţi să ne aruncăm unul altuia priviri întrebătoare. Unul câte unul ne scoatem telefoanele, aşteptând să vedem cine e următorul care va câştiga cincizeci de dolari. Ecranul din faţa mea rămâne gol. Sunete de bip umplu camera, creând un şir de legănări ale fotoliilor pe măsură ce ne îndreptăm spatele. Panourile negre de pe pereţi se aprind cu lumini ce clipesc şi se sting ca cele de la un joc de pinball. Luminile sunt înlocuite de imaginea lui Gayle, femeia care tocmai m-a intervievat, alături de un tip trecut de treizeci de ani, cu capul ras, îmbrăcat cu un tricou cu o trupă indie pe el şi cu un cercel rotund în ureche, precum gogoşile, care lasă în urmă o gaură permanentă. Amândoi odată, cei doi maeştri de ceremonie ai noştri strigă la noi: — Bun venit în cadrul provocărilor pentru câştigarea ma­ relui premiu! Ecranele alternează imaginile lor cu vorbele „BUN VENIT!”, alături de focuri de artificii create pe calculator şi de un cântec sincopat, pe care-1 recunosc ca fiind tema melodică din jocul de luna trecută. în sfârşit, camera se centrează pe gazdele noas­ tre, care stau în picioare pe o mică scenă, înconjurate de oa­ meni cu expresii semi-extaziate pe feţe, pe care am ajuns să le asociez cu cele ale Observatorilor. Bărbatul ne-o prezintă pe Gayle, apoi pe el însuşi, Guy. — Ca să recapitulăm regulile, începe, fluturând un deget înspre noi. Acum acţionaţi ca o echipă, aşa că dacă unul dintre voi renunţă, nimeni nu va câştiga marele premiu.

182

ll'ANNH l