Janet Dailey Mandria Doamnei Wade

Autoarea bestsellerului „NEDORITUL' Editura COLOSSEUM Bucureşti Bucureşti, Sector 2. C alea Moşilor

Janet Dailey Mândria Doamnei Wade Traducere de Ela Scorcealov Editor: Aurel Liviu Neţoiu Consilier editorial: Doina Dumitrescu Redactor: Mona Constantin Ioana Nicul escu Coperta: Valentin Tănase Tehnoredactor: Vasile Jivin Nina Râureanu I.S.B.N. 973 -9208-16-9 Janet Dailey THE PRIDE OF HANNAH WADE by Janet Dailey

CAPITOLUL 1 Martie 1876 Teritoriul indienilor apaşi, lângă Fort Bayard, statul New Mex ico. - Prin ţinuturile astea, o femeie are de înfruntat multe greutăţi dacă vrea să supravieţ iască, îi spuse, pe un ton compătimitor, Hannah Wade tinerei femei care cântărea cu ochi d ispreţuitori clădirile încropite rudimentar din chirpici şi paiantă. Uneori eşti pusă în situ de-a uita că eşti o doamnă. Deodată, liniştea fu întreruptă de un tropot de cai, cele trei so de ofiţeri se ridicară repede şi, înălţându-şi uşor poalele rochiilor cu corsaje strâmte, du cerea moda acelor vremuri, se grăbiră să se retragă la adăpostul unui umbrar. In zare se i vise un nor de praf din care cu greu se zăreau siluetele unor cai suri, costelivi, ce-şi purtau călăreţii apaşi. Hannah Wade se sperie la vederea indienilor care se apropia u. Nu se auzeau însă strigăte de război. Apariţia aceasta era cu atât mai neaşteptată, cu cât tătea în firea apaşilor să purceadă În anul 1787 este adoptată Constituţia S.U.A. (în vigoare amendamente, şi astăzi) care proclamă S.U.A. stat federal si introduce sistemul prezid enţial de guvernământ. Ulterior. S.U.A. au alipit numeroase teritorii - fie prin cumpăra re, fie prin cuceriri militare. În 1821 S.U.A. cuprindeau 26 de state. În urma războiu lui cu Mexicul (1846 - 1848) sunt dobândite statele Texas. New Mexico şi California, iar graniţa americano-mexicană este fixată pe Rio Grande. Tocmai în zona acestei graniţe. În statul New Mexico, se petrece acţiunea tulburătoare a acestei cărţi intre,anii 1876 şi 1 877 (ii.r.)

la înfruntări directe. Ei obişnuiau, de regulă, să se furişeze în tăcere şi să atace prin sur e. În cei doi ani în care soţul ei se aflase în fruntea Regimentului de cavalerie, învăţase d stul de multe despre tactica de luptă adoptată în diverse situaţii. Câteva minute şi apaşii v r ajunge în tabără.Hannah se uită cu coada ochiului la ofiţerul ce avea datoria să le escort eze. Trăsăturile întunecate şi aspre ale bărbatului erau ascunse sub borul larg al pălăriei. Căpitane? i se adresă ea, întrebător, cu voce scăzută şi, nedisimulat, alarmată. Expresia fe cestuia rămase însă la fel de neguroasă, precum coama lungă de păr de culoarea mahonului car e-i atârna pe ceafă. După un răstimp, mâna căpitanului Jake Cutter se ridică pentru a împiedi orice gest din partea sergentului negru şi a celorlalţi doi soldaţi, de asemenea negri , care aşteptau lângă ambulanţa militară cu care veniseră cele trei femei. - Liniştiţi-vă, do or, zise el. Scoase o ţigară şi o duse la gură, în vreme ce ochii lui albaştri, pătrunzători, ntinuau să urmărească fiecare mişcare a călăreţilor apaşi. Îşi îndesase mănuşile groase de pi ron şi îşi aprinse ţigara în căuşul palmelor goale, aspre. Apaşii îşi opriră caii în mijlocul văluiţi într-un nor de praf alburiu. Patru dintre ei descălecară şi se apropiară de ramada cu acoperiş de iarbă sub care stătea Hannah.Tânăra soţie a locotenentului, Sloane se află lângă ndeva, la mică Ramada -umbrar rudimentar construit ca adăpost împotriva căldurii necruţătoare a deşertului. Denumirea aceasta - ca şi altele de acest fel va fi folosită ca atare în text, pentru a păstra culoarea locală, (n.r.)

distanţă de ele, stătea Ophelia Bettendorf, soţia comandantului de la Fort Bayard. Doamn a Sloane, care venise doar de puţin timp în acest ţinut, nu-şi putu reprima un strigăt de spaimă la vederea sălbaticilor. Hannah realiză că indienii se postaseră între ambulanţă şi lo nde se aflau ele, lipsindu-le astfel de orice protecţie. Continuă să-l ţină sub observaţie p e căpitanul Jake Cutter şi firicelul subţire de fum ce se înălţa din ţigara

acestuia. Apaşii n-aveau feţele vopsite de război şi îşi ţineau armele lejer la oblânc, fără a vreo intenţie ameninţătoare. Hannah înţelese imediat că intuiţia căpitanului fusese corectă se aflau în situaţia de-a fi atacaţi. Cu oarecare efort, reuşi - până la urmă - să facă abstr e prezenţa apaşilor şi se întoarse, aparent netulburată, spre tânăra nevastă a locotenentului chard Sloane, de curând transferat la Fort Bayard. - Crezi că apaşii au prins de veste despre venirea ta, doamnă Sloane, şi au dat buzna încoace în mod intenţionat? Tonul amuza t al acestei întrebări o asigura pe cea căreia i se adresase că n-avea a se teme de nimi c. - Ce crezi că vor? întrebă Rebecca Sloane. Şi se lipi involuntar de Hannah în clipa în ca re un războinic apaş mlădios, cu muşchi proeminenţi păşi către ele. Avea umerii laţi şi piept rnic, gol până la brâu. Pielea lui arămie era acoperită de un strat fin de colb. O acoperi toare din piele de cal îl învăluia de la mijloc în jos, lungindu-se până la nivelul mocasini lor înalţi. Indianul avea trăsături osoase, sculptate parcă în piatră - întrucâtva fioroase a îi era incertă, o tăietură adâncă, disgraţioasă, îi brăzda obrazul drept şi îl făcea să par mp de-o secundă, ochii lui ageri, dispreţuitori, se opriră asupra chipului îngrozit al R ebeccăi Sloane. Apoi,nepăsător, omul păşi mai departe pe lângă cele trei femei şi intră în mi de sub umbrar. Ceilalţi doi războinici îl urmară. Trupurile lor duhneau înfiorător şi Hannah trebui să-şi acopere repede nasul cu batista ei parfumată. Simţea un nestăpânit dezgust faţă aceşti sălbatici, murdari şi ticăloşi, care nu semănau, nici pe departe, cu nobilii luptători din triburile pieilor roşii, despre care citise în ziarele din Est, înainte de a veni aici, în Vest. - După câţiva ani de şedere în zona de frontieră, murmură doamna Bettendorf unătoarea nevastă a colonelului - încă n-am reuşit să mă acomodez cu manierele insuportabile le acestor sălbatici. Ochii Rebeccăi Sloane trădau, în continuare, spaimă, cu toate că tânăra meie îşi dădea toată silinţa să se stăpânească, să nu facă o impresie defavorabilă soţiei col u... până acum... n-am mai văzut un sălbatic, bâigui ea dorind să-şi găsească o scuză. Doar c icăjite din Fort. Dar şi acelea erau destul de înfricoşătoare când se porneau călare. - E fir sc. Toţi tresărim când îi vedem, o asigură doamna Bettendorf, în sinea ei, Hannah se îndoia c xistă pe lume ceva în stare s-o facă pe vajnica femeie să tresară vreodată. Doamna Bettendor f se aflase, în permanenţă, alături de soţul ei, susţinându-l, fără răgaz, în decursul carier litare. În comunitatea fortului, poziţia ei era oarecum privilegiată, doamna Bettendor f jucând, deopotrivă, rolul de confidentă şi de protectoare a celorlalte soţii de ofiţeri. Atâta timp cât indienii ăia sunt în prăvălie, eu n-am de gând să intru acolo. Înălţându-şi c bărbia, îşi săltă poalele fustei şi mărşălui către colţul îndepărtat al umbrarului.

- Vei avea nevoie de nişte oale dintr-acestea, doamnă Sloane, zise ea. Un mănunchi de oale de lut atârnau suspendate de un cui bătut în stâlpul ramadei. Hannah veni în urma însoţi oarelor ei fără să ia seama la sfaturile privind multiplele avantaje oferite de modest ele vase de lut. Întreaga ei atenţie continua să fie captată de războinicii apaşi, rămaşi de he în faţa prăvăliei. Figurile lor respingătoare îi provocau repulsie dar, în acelaşi timp, a ctul lor o fascină. Mici de statură, dar supli şi vânjoşi, indienii erau, în marea lor major itate,acoperiţi de zdrenţe, doi dintre ei însă purtau cămăşi largi şi pantaloni asemenea albi , iar un al treilea era îmbrăcat în pantaloni din piele de cal şi o pelerină din material gros, ca o pătură. Aveau frunţile încinse cu banderole late, decolorate, puse anume să abs oarbă sudoarea, iar pletele lungi, negre, le atârnau pe umeri. Apaşii afişau o indiferenţă a parentă - numai ochii lor iscoditori se roteau fără încetare, atenţi la fiecare mişcare din jur. Norii de praf dispărură, numai mirosul de colb stârnit persista încă în aer, laolaltă cu mirosul de fum de ţigară. Hannah se uită, din nou, la căpitanul Cutter, care continua să f umeze liniştit. Faţa prelungă a acestuia era arsă de soare, cu trăsături dure, călite de vânt le aspre ale preriei, riduri adânci se lăţeau pe fruntea lui şi spre colţul ochilor albaştri , ca şi cerul deşertului. Nimic nu scăpa vigilenţei căpitanului, inclusiv faptul că era anal izat, în tăcere, de Hannah. - Ce sunt - Chiricahua? întrebă ea când privirile li se inters ectară. Deşi Regimentul 9 Cavalerie al soţului ei fusese transferat din statul Texas în statul New Mexico abia cu şase luni în urmă. Hannah se familiarizase curând cu problemel e locale şi cu situaţia indienilor din zonă. De la moartea lui Cochise survenită în urmă cu un an şi jumătate, tot mai mulţi indieni Chiricahua se arătau nemulţumiţi de traiul din reze rvaţii şi părăseau teritoriul, refugiindu-se în Arizona. - Sunt Chiricahua, dar nu din ban da lui Cochise. De pe poziţia sa din umbra ramadei, căpitanul putea observa, nesting herit, atât porţiunea de stradă unde poposiseră indienii, cât şi intrarea în prăvălie. - Mai ca sigur că sunt din grupul Nde-Nda. Ca majoritatea albilor stabiliţi în teritoriile d e sud-vest ei ştiau că tribul apaşilor era, în realitate, un adevărat conglomerat de tribu ri mai mici: apaşii Lipan, apaşii Kiowa, Mescalero, Licarilla, Chiricahua şi apaşii din vest. Aceste comunităţi obişnuiau, adesea, să vâneze pe aceleaşi terenuri sau să coopereze în umite activităţi, în război sau în cadrul ceremoniilor religioase. Erau grupuri compuse, u neori, din familii întregi şi a căror cultură era esenţialmente matriarhală, fiecare grup îşi ea conducătorul său, dar nici unul dintre aceşti şefi nu deţinea supremaţia asupra întregului trib. Când Cochise încheiase pacea, vorbise în numele tribului său promiţând să-i convingă pe membrii acestuia să accepte condiţiile. Nu se stabilise încă nici o înţelegere cu celelalte grupări de indieni Chiricahua, care îşi continuaseră atacurile înpotriva albilor şi, în spec al, a minerilor din Silver City. Hannah auzise destule discuţii referitoare la nea junsurile acestui sistem mult

prea democratic. Armata nu mai ştia cum să descurce iţele noilor probleme. Dar nu aces ta era motivul îngrijorării căpitanului. Jake Cutter vorbise cu multă siguranţă atunci când n mise tribul din care, după părerea lui, proveneau indienii aceştia. Deşi Stephen Wade soţul doamnei Hannah - se plângea deseori despre imposibilitatea de a deosebi un ind ian de altul, totuşi căpitanul nu părea să aibă mult de furcă la acest capitol. - Cum se fac e că eşti atât de convins că nu te înşeli, căpitane? voi să ştie Hannah. Bărbatul îşi răsuci inte de a răspunde. Avea obrajii supţi şi bărbia puternică, voluntară - dintre toţi bărbaţii ort Bayard, căpitanul Jake Cutter fiind singurul care se rădea zilnic şi nu-şi lăsa niciod ată mustaţă sau favoriţi. Amănuntul acesta - la care se adăugau şi alte particularităţi - îl a de toţi ceilalţi bărbaţi din Fort. - Îl vezi pe individul ăla gras şi îndesat, cu figură de s, care călăreşte pe poneiul murg? Căpitanul vorbea cu ţigara în gură, abia mişcând buzele în e rostea cuvintele. - Se potriveşte cu descrierea lui Juh, şeful grupului Nde-Nda, z ise el. Pronunţă numele apaşului „Hwu”, ca în dialectul băştinaşilor. Hannah azvârli o privir direcţia arătată de Jake şi îl zări pe indianul cel gras. Îl observase şi mai înainte, dar d a aceasta zăbovi curioasă în investigaţia sa, dorind să se convingă dacă aprecierile căpitanu privind caracterul omului erau corecte. Într-adevăr, pe chipul apaşului era întipărită o ex presie de răutate şi ochii lui mici, negri, luceau de cruzime. Hannah se cutremură şi înto arse privirea. - Ce caută aici? Încercă să se scuture de senzaţia de teamă care o cuprinsese , pe neaşteptate şi să dea vocii ei o intonaţie calmă. - După cumpărături, ca şi dumneata, d ade, răspunse căpitanul cu un zâmbet care îi însenină pentru o clipă trăsăturile aspre. Deşi i că ar vrea să cumpere cu totul altceva decât cele câteva ulcele de lut. Ultima remarcă s ublinia, de fapt, scepticismul căpitanului cu privire la scopul vizitei apaşilor. Ce le trei femei bătuseră drumul până acolo pentru a cumpăra câteva podoabe mexicane ieftine, c u care doamna Sloane urma să-şi decoreze locuinţa, precum şi unele articole de gospodărie. Casele din dotarea armatei erau tot atât de neprimitoare ca şi teritoriul pustiu pe care fuseseră înălţate şi numai o mână de femeie era capabilă să le dea căldură şi să le înv eşti ca un burlac înrăit, gelos pe camarazii lui, fiindcă nu există nici o femeie care să-i î călzească patul şi să-l facă să uite grijile de soldat, răspunse Hannah, absolut convinsă de ul pe care îl îndeplinea în viaţa soţului ei - să-i ofere graţie si frumuseţe şi să-i alunge tea. - Ştiam eu că-mi lipseşte ceva, zise căpitanul pe un ton sarcastic, dar

plin de înţelegere. Atenţia femeii fu captată, din nou, de grupul indienilor care acum i eşeau din dugheană. Mişcările lor erau iuţi şi agere, fără a da vreun semn de grabă, păreau c tunci când atingeau pământul. Încălecară, la un moment dat, pe poneii acoperiţi cu pături, ca se porniră să bată nervoşi din copite şi să fornăie cu neastâmpăr. Războinicul cu pieptul gol catrice pe obraz îşi îndreptă poneiul cenuşiu cu pete albe către umbrar. Îi aruncă o privire gaşă lui Cutter, apoi îi strigă câteva cuvinte în spaniolă negustorului aflat înăutru. - Zice să se întoarcă atunci când vor pleca „picioarele galbene ” şi cu „soldaţii-bivoli”, traduse H icioarele galbene” era denumirea dată de indieni soldaţilor din cavalerie, ai căror pant aloni aveau o dungă galbenă laterală, iar prin „soldaţi-bivoli”, ei îi aveau în vedere pe neg înrolaţi în trupele de frontieră, al căror păr sârmos semăna, în viziunea lor, cu coama zbur unui bivol. - Am auzit. Jake Cutter nu reuşea să ghicească motivul pentru care indieni i intenţionau să revină - poate pentru a încheia un târg ilegal? Sau, poate era la mijloc doar un act de bravură? Dând pinteni poneilor, apaşii dispărură, la fel de iuţi precum apărus ră, într-un nor de praf care se pierdu curând în zare. Şi Cutter privi lung în urma lor, până nu-i mai văzu deloc. Razele soarelui ce pătrundeau prin acoperişul de frunze şi paie- a umbrarului, trezeau reflexe aurii în părul roşcat al doamnei Wade. Căpitanul zăbovi, o vr eme, cu privirea asupra ei, suplă, frumos desenată de natură, femeia avea pielea albă ca fildeşul şi ochi mari, căprui, umbriţi de gene dese. Întreaga ei făptură răspândea în jur o tare de mulţumire, dar un ochi dibaci ar fi putut vedea şi dincolo de seninătatea ce o afişa. Surprinse, fără să vrea, în treacăt, conturul blând al buzelor ei uşor, întredeschise menite într-o expresie de hotărâre şi mândrie. Femeia îi întoarse privirea. - Cum se face că beşti spaniola? întrebă Cutter, amintindu-şi despre traducerea pe care i-o oferise Hanna h în urmă cu câteva minute. - Când locuiam la Brownsville, am avut o carneristă mexicană. Da r, tu, căpitane, unde ai învăţat spaniola? Arşiţa începea deja să se facă simţită chiar şi la dei. Hannah scoase o batistă fină, brodată, şi şi-o apăsă cu delicateţe pe bărbie şi pe frunt ed că am învăţat-o, fără să-mi dau seama, în anii pe care i-am petrecut la frontiera Texasulu Cutter urmări, cu interes, mişcarea batistei, semn cert de bună creştere şi de rafinament. O mireasmă dulce de levănţică se răspândi în aerul fierbinte şi ajunse până la el, răscolind şi vechi amintiri. Căpitanul nu se, lăsă pradă reveriilor, era mai bine să uite trecutul. Gâ dul îi fugi, în schimb, la refugiul şi izolarea pe care armata le oferea unui bărbat. El şi maiorul Wade serviseră în acelaşi regiment în ultimii patru ani, dar se aflau pentru p rima oară în acelaşi avanpost. De aceea, căpitanul o cunoscuse doar de curând pe soţia maior ului. În

avanposturile texane, de multe ori treceau luni întregi fără ca Jake Cutter să întâlnească o ingură femeie albă. Puţini ofiţeri îşi îngăduiau să-şi aducă soţiile cu ei, nu neapărat fiind t de atacuri, ci pentru că nu concepeau ca soţiile lor să trăiască în preajma soldaţilor negr . Excepţie o făceau forturile situate lângă centrele mai civilizate, precum Brownsville. Întregul corp ofiţeresc din Regimentul 9 Cavalerie era constituit din albi. Soldaţii negri aflaţi în subordinea lor nu-şi încălcau niciodată atribuţiile şi nu-şi părăseau cazarma iţeri se bucurau să servească într-un regiment compus din negri, dar Cutter se aflase pr intre ei încă de la începuturi, imediat după Războiul de Secesiune1. În plus, firea lui stat ornică nu căuta schimbările cu orice preţ. Când izbucnise Războiul de Secesiune, Cutter, pe atunci în vârstă de optsprezece ani, se înrolase în armata unionistă. 1 Dezacordul interveni t între statele din sudul şi nordul S.U.A. conduce la izbucnirea Războiului de Secesiu ne (1861 - 1865) încheiat cu victoria nordiştilor.ţn.rj Spiritul lui de conducător şi vite jia dovedită pe câmpul de luptă îl catapultă spre gradul de ofiţer, deşi nu beneficia de o di lomă a Academiei Militare West Point, după cum ar fi cerut-o regula. De altfel, situ aţia aceasta era valabilă pentru mulţi soldaţi în perioada Războiului de Secesiune. După înce ea războiului, armata se trezise cu un surplus de ofiţeri şi, drept urmare, trecuse la retrogradarea multora dintre ei, printre aceştia numărându-se şi Cutter, precum şi soţul do amnei Wade. Dar, spre deosebire de maiorul Wade, care îşi făcuse studiile la West Poin t, Jake Cutter nu se agăţase de statutul său anterior. În opinia lui nu exista mare dife renţă între rangul de maior, cu care se fălise în trecut, şi cel de căpitan pe care-1 deţinea rezent. Era obişnuit să considere armata atât din punctul de vedere al ofiţerului, cât şi di n cel al soldatului - şi, în consecinţă, era mulţumit de uniforma şi slujba sa. Ca ofiţer, Ja e Cutter avea prea puţin de împărţit cu camarazii săi, cu un temperament de soldat, deşi loc ul lui nu era în cazarmă. La treizeci şi doi de ani, Jake Cutter era un singuratic, ia r experienţa îl învăţase să-şi apere acest statut. De aceea, pentru el mândra nevastă a maior reprezenta o clasă şi un stil de viaţă pe care el le respinsese dintotdeauna: ceaiurile şi micile serate, intrigile de salon şi discuţiile politice - toată deşertăciunea unei socie tăţi lacome şi corupte. - Spune-mi căpitane Cutter - batista parfumată coborî ţinută de o mân ină, ca un crin ,cum de-ai ştiut că apaşii nu intenţionează să ne atace? Nici măcar n-ai dus la pistol. Observaţia ei stârni un licăr de admiraţie în ochii căpitanului. - Am ştiut ghidân mă după mai multe elemente, dar mai ales după hainele pe care aceştia le purtau , răspunse el zâmbitor, cu ţigara în mână. Numai unul din ei era dezbrăcat... mă rog, îmbrăcat în costu diţională. Nah-tay, cercetaşul apaş din fort, mi-a spus odată că nu-i bine să porţi haine atu când porneşti la luptă. Dacă eşti împuşcat, se poate ca o frântură de material să pătrundă î infecţie

periculoasă. Nu trebuie să subestimezi inteligenţa naturală a apaşilor, doamnă Wade. Căpitanu scrută împrejurimile şi colibele de lut. - Poate că ar trebui să te alături celorlalte doam ne şi să sfârşiţi cumpărăturile. Cu cât plecăm de aici mai repede, cu atât va fi mai bine. Ha fi dorit să întrebe ceva, dar intuiţia ei de soţie de militar îi spuse că era preferabil să e abţină. Învăţase prea bine că în armata ordinele nu se discută, ci se execută neîntârziat. , căpitane. Hannah se întoarse şi porni, în foşnet de fuste, pe urmele însoţitoarelor ei. Pri irea căpitanului îi măsură o clipă umerii drepţi, dar gingaşi şi talia ei încorsetată sub sto cu dungi verzi şi negre, a rochiei lungi. O femeie frumoasă... Apoi gândurile lui se înd reptară în direcţia problemelor ardente ale momentului. Părăsi umbrarul şi se îndreptă spre a lanţă. Vizitiul, John T.Hooker, un negru înalt şi musculos care avea gradul de sergent s tătea în picioare lângă cei patru catâri. Sergentul reprezenta, de regulă, veriga de legătură ntre un ofiţer si trupele lui - prin intermediul căreia se transmiteau ordinele. Joh n T. Hooker era un sergent de nădejde. Fusese mult timp în serviciul lui Cutter şi îşi câştig se gradele prin nenumărate fapte de curaj şi pricepere militară. Spre deosebire de mar ca majoritate a soldaţilor negri, care erau analfabeţi, Hooker putea citi şi scrie. Av ea cu adevărat stofă de ofiţer, dar Cutter ştia că într-o armată de albi nu existau şanse pen ca un negru să acceadă la un rang superior. - Au apărut ca din pământ, s-ar zice, spuse H ooker cu privirea aţintită în depărtare. - După cum le e obiceiul, răspunse Cutter. Se-ntâmpl neori să nu-i zăreşti deloc. - Crezi că ne aşteaptă mai încolo? murmură Hooker. Cei doi solda tori stăteau în preajma cailor lor, la mică distanţă de ambulanţă acum, când ameninţarea trec luaseră o poziţie de repaus, deşi feţele lor continuau să rămână atente, pline de încordare. r două motive i-ar fi putut aduce încoace - nevoia de muniţii sau de provizii. Unul di ntre catâri lovi pământul cu-copita şi îşi scutură zăbala. Atmosfera devenea tot mai fierbint - Să sperăm că e vorba de muniţii, adăugă sergentul şi un zâmbet vag îi apăru în colţul gurii emna că n-or să-şi irosească ce le-a mai rămas pe pielea noastră. Aş pune rămăşag pe galoanel că ceata aia de bandiţi jera în drum spre Mexic, declară el în încheiere. Broboane de transp iraţie îi apăruseră pe fruntea lată, fierbinţeala deşertului ce-i învăluia pe toţi dădea un l ns pielii lui cafenii şi, în lumina nemiloasă a amiezii, pomeţii săi păreau mai puternici ia r bărbia mai impunătoare. - Şi îmi închipui că n-ai pierde, răspunse Cutter. Lovind alene gât arcuit al catârului, căpitanul le căută cu privirea pe cele trei femei.

Acestea ieşiseră afară şi cercetau din nou mărfurile expuse sub umbrar, în căutare de mici am ntiri şi obfecte de uz casnic. Proprietarul prăvăliei îşi făcu şi el apariţia, răsărind din c e lut aflată în prelungirea umbrarului, era un alb burtos, cu mustăţi lungi şi stufoase, îmb răcat într-o pereche de pantaloni bufanţi, susţinuţi de bretele, şi o cămaşă roşie, jerpelită l dintre cei mai vechi locuitori ai aşezării, venise atras de poveştile despre aurul a paşilor puse în circulaţie de aventurieri şi, odată stabilit acolo, îşi câştigase existenţa v izii minerilor, soldaţilor şi apaşilor, deopotrivă. Cu mult timp în urmă, se însurase cu o sq aw, dintr-unul din triburile Mimbres, dorind prin aceasta să se pună bine cu ambele părţi - albii şi pieile roşii. Până la urmă nu mai fusese acceptat nici de unii, nici de alţi albii se uitau chiorâş la un bărbat de-al lor însurat cu o indiancă, iar apaşii nu-l iertau pe negustor pentru lăcomia lui. - Salut, căpitane. Localnicii îl numeau Jack Apaşul, da r în realitate, îl chema Jack Reynolds. Negustorul se apropie de Cutter. Avea un mic tic la gură, care făcea să-i tremure buza superioară atunci când era nervos. - Scuze pent ru incidentul de mai înainte. Sper că nu s-au speriat doamnele. Erau numai nişte rude de-ale neves... de-ale Porumbiţei. Omul îşi reprimă impulsul de-a o numi nevastă pe indian ca puhavă şi greoaie, care nu mai semăna deloc cu fecioara pe care o dorise cândva , în si nea lui, tânjea după respectul semenilor lui şi suferea din pricina prejudecăţilor acestor a împotriva soţiei lui cu pielea arămie. Or să se întoarcă. Mai toţi din categoria lor se sup d dau nas în nas cu armata. Jack Apaşul râse fără chef, dând de înţeles că făcuse o glumă. Se cazul când Cutter ştia spaniolă, remarca indianului i-ar fi putut părea ciudată. - Rude. Cutter se îndoia de lucrul acesta. - Mi s-a părut că-1 recunosc pe Juh. Cum îl cheamă pe e l care te-a strigat? Negustorul începu să asude. Nu era sigur dacă nu cumva întrebarea a scundea o capcană, iar Cutter cunoştea deja identitatea indianului. Îşi tamponă sprâncenele cu o batistă soioasă şi se strădui să-şi ţină în frâu neliniştea. - Lutero, răspunse el cu un Apoi adăugă, ca o scuză. - Stii ce încurcate sunt iţele rudeniei la triburile astea. Vrea u să spun... chiar şi Cochise era rudă cu Mangas Coloradas şi cu şamanul ăla, Geronimo. Lute ro. Cutter îşi întipări în minte figura brăzdată de cicatrice a indianului, dimpreună cu nume lui. O asemenea informaţie se putea dovedi utilă mai târziu. Era important, de asemene a, să-şi amintească faptul că văzuse un apaş semănând cu Juh, însoţit de un grup de indieni, care unul pe nume Lutero. Erau cumva porniţi să prade? Primăvara, sângele devine mai

iute. Fuseseră destul de curajoşi să vină până aici, riscând o întâlnire cu armata. Mai mult gur că unul dintre ei cercetase locul în prealabil. - Cu ce te-aş putea servi, căpitane? întrebă Jack Apaşul pe un ton mai îndrăzneţ. Era enervat din cauza interogatoriului la care îl supusese Cutter. Unul dintre catâri fornăi zgomotos, părând a-şi fi pierdut răbdarea. - A vrea să ne adăpăm caii, dacă nu-i cu supărare, răspunse Cutter. - Puţul e colo. Poţi să scoţ ebuie, zise negustorul agitând mâna în direcţia fântânii. - Sergent, ordonă Cutter, intuind c ooker auzise conversaţia, şi lăsă în seama lui întreaga operaţiune. - Grover! Sergentul major John T. Hooker se adresă unuia dintre soldaţi, un veteran care servea de şase ani în Reg imentul 9 Cavalerie. Angst Grover se apropie: era un negru lungan, cu pielea luc ioasă şi întunecată ca ebonita. Hooker îi ordonă să adape catârii. Când soldatul trecu prin d l lui Cutter, negustorul se îndreptă de spate şi, luând o ţinută ţeapănă, spuse înfundat: - D ea mea, poţi să dai apă animalelor, da’ n-am nici un strop de irosit pentru negroteii tăi. Victimă a prejudecăţilor, Jack Apaşul se bucura atunci când destinul îi oferea prilejul să î ească un inferior asupra căruia să-şi poată revărsa dispreţul şi ura. Nici Grover şi nici ser l Hooker nu clipiră la auzul acestei remarci. Erau obişnuiţi cu astfel de manifestări al e albilor, se loveau de ele oriunde ar fi mers. Companiile A şi C ale Regimentului 9 Cavalerie fuseseră cantonate la Fort Bayard în sud-vestul statului New Mexico, pe ntru a asigura protecţie minerilor şi locuitorilor din Silver City, dar puţini dintre aceştia se împăcau cu gândul de-a fi apăraţi de un regiment compus din soldaţi negri - şi nu u un secret din sentimentele lor. Jake Cutter nu-şi ieşea din fire cu uşurinţă, dar, o dată provocat, era gata să taie în carne vie. - Ce te deranjează, Reynolds? Crezi că ar putea , cumva, să-ţi otrăvească apa? Sau poate ţi-e frică să nu te înnegreşti şi tu dacă beţi apă d rezi că se ia culoarea? Nici o grijă, nu se ia! Cutter întinse brusc o mână şi şterse în trea brazul lucios al soldatului, apoi îi oferi palma spre examinate negustorului. Jack Reynolds Apaşul se dădu un pas înapoi în faţa acestei izbucniri de mânie. Se uită apoi peste umăr la femeile care, între timp, intraseră în dugheană. - Mai bine să văd dacă le pot da o m ajutor doamnelor, mormăi el şi plecă repede. În tot acest timp, Grover stătuse nemişcat lângă tter, avându-l pe sergent de cealaltă parte. Căpitanul, care îşi mai răcorise mânia, se uită soldat. Expresia de mândrie încăpăţânată a negrului îi smulse un oftat. - Te-ai simţit stingh când ţi-am atins faţa în felul ăla, nu-i aşa, soldat? ghici el. - Da, domn’căpitan, răspunse over.

- Încercam să dau o explicaţie - începu Cutter, apoi se opri clătinând încet din cap. - Adapă târii, Grover, ordonă sergentul Hooker cu voce scăzută. Cutter îl privi pe soldatul care s e depărtă grăbit. Când vorbi din nou, vocea lui păru să răzbată cu greu din adâncul sufletulu Sunt sătul de atâta ură, John T., zise el, lăsând deoparte formalismul cazon. Am obosit să vă sudişti urându-i pe nordişti, albi urându-i pe negri, piei roşii urându-i pe albi şi aşa mai parte. E o ură de-a dreptul absurdă... fără rost. E ca şi cum ai urî deşertul fiindcă e lipsi e apă. - Da, dom’căpitan, veni răspunsul invariabil. Doamna Wade se ivise în pragul prăvăliei îl privea cu un aer întrebător. Căpitanul duse un deget la pălărie şi făcu un semn uşor cu c pentru a o asigura că totul era în regulă.

CAPITOLUL 2 După aproximativ o oră, Hannah urca în ambulanţă, ajutată de braţul de oţel al că ului şi se instală lângă doamnele Bettendorf şi Sloane. Căpitanul merse în spatele căruţei şi căpăstrul calului său. Hannah îl urmări cum încalecă zvelt în şa şi regretă că nu putea să că daţii pe armăsarul ei pursânge. Căruţa era atât de neconfortabilă! - Ştii să călăreşti, doamn rebă ea pe tânăra nevastă a locotenentului. - Am făcut-o de câteva ori, răspunse femeia pe un ton şovăielnic. - Eu călăresc aproape zilnic. Sunt câteva poteci grozave în apropiere de for t. Trebuie să-l rogi pe soţul dumitale să-ţi găsească un cal blând ca să călărim împreună dim nă Hannah. - Doamna Wade e o călăreaţă talentată, binevoi doamna Bettendorf s-o laude pe Han nah. Deşi fusese ea însăşi o călăreaţă pricepută în tinereţe, bătrâna doamnă renunţase demult preferând să se deplaseze cu mijloace mai comode. Şi, pentru mai multă siguranţă, niciodată n părăsea fortul, altfel decât însoţită. - Chiar şi atunci când Stephen e de gardă, se găseşte mă escorteze. Nu ratez nici o ocazie de-a face o plimbare, spuse Hannah pe un ton dezinvolt. - Am să vorbesc cu Dickie - Richard.. Doamna Sloane se ruşină puţin fiindcă fol osise diminutivul familial al soţului ei de faţă cu celelalte doamne. Cu un scârţâit de osii , căruţa se puse în mişcare, porniră spre nord pe drumul stâncos ce ducea spre Fort Bayard, punct militar la poalele munţilor Pinos Altos. Cei doi soldaţi îşi reluaseră poziţiile de la venire, călărind linul înaintea ambulanţei şi celălalt în coadă, pe partea dreaptă, aceea fe praful stârnit de roţile căruţei, călărea căpitanul Cutter, legănându-se în trapul armăsarul niu.

Hannah studia cu atenţie felul ţanţoş al căpitanului de a sta în şa. Acesta era stilul în car eau soldaţii, stil pe care, de altfel, îl învăţase şi ea de la Stephen. Care va să zică, nu e ridicol să te înalţi în şa atunci când calul mergea în trap, se gândi ea. În iarna aceea, Ste fusese încântat de progresele ei şi îi permisese chiar să-şi încerce forţele la săriturile pe iferite obstacole pe terenul de instrucţie. Hannah căpătase, de altfel, destulă experienţă şi dovedea un talent înnăscut pentru călărie. Acum cerceta, pe furiş, silueta prelungă, musculo asă şi dreaptă a căpitanului Jake Cutter. Spre deosebire de ceilalţi ofiţeri burlaci de la r egiment, Cutter nu căuta niciodată să intre în graţiile doamnelor pe care le escorta şi, de obicei, se limita la atenţiile obligatorii cerute de împrejurări precum cea de faţă. Colon elul îi încredinţase lui misiunea de-a le însoţi pe cele trei femei, deşi probabil că nu dădu lipsă de voluntari în acest sens. Conştientă de starea de încordare a căpitanului, Hannah se pomeni cercetând la rândul ei împrejurimile în căutarea vreunui apaş ascuns în tufişuri. Iar fusese relativ liniştită şi mulţi ofiţeri - printre care şi soţul ei se aşteptau ca atacurile eînceapă odată cu venirea primăverii. Fort Bayard din teritoriul New Mexico era situat l a capătul unui drum prăfuit şi dificil de parcurs, era o amplasare strategică, situată întro zonă în care munţii se înfrăţeau cu deşertul. La sud, pământul era invadat de cactuşi şi ve prerie, care cuprindeau toată zona până, în Rio Grande şi Mexico, iar către nord, până spre c oanele din ţinutul traversat de râul Gila. În afara perimetrului fortului, se amenajas e o mică tabără în care trăiau călăuzele apaşe împreună cu familiile lor. Şeful călăuzelor, u Amos Hill, locuia şi el acoîo cu nevasta lui, o squaw. Când trecură prin dreptul acelui loc, Hannah o recunoscu , pe femeia trebăluind în jurul jacal-ului lor cu acoperiş de iarbă, indianca avea faţa albită cu praf de orez. După ce depăşiră ghereta santinelei, intra sfârşit, în fort. Nu exista nici un zid care să protejeze clădirile militarilor şi nici tra nşee în care soldaţii să se poată ascunde în caz de atac. Singurul mijloc de protecţie îl rep enta vigilenţa lor - la care se adăugau, desigur, şi armele. Aşezarea semăna cu un orăşel din care nu lipseau barăcile, grajdurile, micile prăvălii şi atelierele meşteşugăreşti. La un cap aflu Cartierul ofiţerilor, cu construcţiile lui solide din cărămidă, iar la celălalt capăt e a Cartierul soldaţilor, căruia i se mai spunea şi spălătoria - fiindcă nevestele celor înrola obişnuiau să spele rufele superiorilor pentru a rotunji întrucâtva solda soţilor lor. Ambu lanţa ajunse în Cartierul ofiţerilor, clădirile înalte care adăposteau mai multe familii ave au coşuri de chirpici pe acoperiş şi în locul obişnuitelor verande aveau umbrare din frunz e la intrare, cu vedere spre strada principală. Ambulanţa se opri dinaintea uneia di ntre clădiri şi căpitanul Cutter descălecă, venind să le ajute pe doamne la coborâre. Între t , sergentul se ocupa de desagii cu cumpărături ale acestora. - Mi-a făcut plăcere compan ia dumitale în după-amiaza aceasta, căpitane, zise nevasta colonelului. - Plăcerea a fos t de partea mea, doamnă Bettendorf, răspunse Cutter.

Era un răspuns politicos dictat de circumstanţe şi nu izvorât dintr-o părere sinceră, iar căp tanul nu încerca să-şi mascheze sentimentele. - Maiorul şi cu mine vom face o vizită locot enentului Sloane şi soţiei lui pentru a le ura bun-venit în Fort Bayard. Sper că vei fi prezent şi dumneata căpitane, îl invită Hannah, citind aproape instantaneu refuzul din o chii săi. - Dar bineînţeles că va fi acolo, nu-i aşa, căpitane? interveni doamna Bettendorf pe cel mai autoritar ton. - Cum aş putea refuza? Căpitanul Cutter plecă fruntea cu un zâmbet pe jumătate ironic, pe jumătate resemnat. În vreme ce ambulanţa urmată de călăreţi îşi drumul către grajduri, Cutter le salută pe doamne şi, luându-şi rămas bun de la ele, încălec pe armăsarul lui cafeniu. În loc să ia drumul grajdurilor, porni spre spălătorie. Ştia ce în eamnă o petrecere în casa unui ofiţer - ţinută militară impecabilă, aşa că era conştient că a e de rufărie curată. Strada principală avea o formă rectangulară, semănând cu o piaţă orăşene ată de clădiri. Cartierul ofiţerilor era zona privilegiată, iar cel al soldaţilor se confu nda cu o periferie urbană. Strada principală, tot atât de vastă ca şi distincţia dintre cele două clase, se întindea la mijloc. Dar chiar şi în cazul când regimentul n-ar fi fost con stituit din negri, tot n-ar fi existat contacte sociale între familiile ofiţerilor şi cele ale soldaţilor, cu excepţia apelurilor ocazionale la serviciile celor din urmă. C alul cafeniu îşi purta la trap călăreţul de-a lungul străzii principale, mărginite de colibe in chirpici, corturi şi barăci. Câţiva copilandri negri se opriră din joacă pentru a se holb a la ofiţerul alb care tocmai trecea pe lângă ei. Ajuns pe la jumătatea şirului de case, C utter o zări pe negresa cu forme generoase care se ocupa de lenjeria lui, femeia s tătea lângă focul din faţa colibei şi mesteca într-un cazan mare. Căpitanul îşi struni calul propie de ea. În cazan fierbeau rufe şi femeia le întorcea, din când în când, cu ajutorul un ui făcăleţ lung şi decolorat, unduindu-şi şoldurile în ritmul mişcărilor. Chipul ei avea o fr primitivă, cu buze pline si ochi ageri, cunoscători, care, când se uitau la un bărbat înţel egeau imediat ce doreşte. Aburul şi sudoarea îi lipiseră complet bluza de trup. Sânii ei m ari, rotunzi, îşi conturau cu claritate, prin ţesătura umedă, sfârcurile de culoarea castane i. Cutter făcu un efort să-şi ia privirea de la ei, Cimmy Lou Hooker avea un trup capa bil să stârnească patima într-un bărbat, în ciuda pielii ei negre sau a faptului că era nevas a sergentului său. Femeia se dădu înapoi pentru o clipă de răgaz şi îşi întinse braţele la sp rdându-şi muşchii şi scoţându-şi înainte bustul obraznic. Dând cu ochii de căpitanul care o p ut din şa, Cimmy Lou deveni şi mai provocatoare. - Îţi place ce vezi, căpitane Cutter? vor bi ea cu accentul negrilor. Apucă din nou băţul şi începu să îndese rufele în cazan cu mişcăr a sugestive. - Rufele mele sunt gata, doamnă Hooker?

Şaua de piele scârţâi sub greutatea căpitanului care îşi căută o poziţie mai confortabilă. ce că mereu vii să-ţi iei hainele chiar dumneata, în loc să-l trimiţi pe tinerelul ăla de-i o donanţă? întrebă ea continuând să învârtă în cazan, faţa ei de culoarea boabelor de cafea-str inereţe şi vigoare, iar frumuseţea ei avea puterea păcatului. - Ti-e frică să nu-i fac ceva? Ce să-i fac? - Ştiu eu ce i-ai face, răspunse sec Cutter. Mă îngrijorează ce-ar zice sergen tul de asta. - Mă pricep să-l fac fericit pe John T., sublinie încet Cimmy Lou şi râse când căpitanul îşi feri privirea. Îşi rezemă făcăleţul de marginea cazanului şi se depărtă de foc, ile pe şorţ. - Mai bine să-ţi aduc hainele. De aceea ai venit, nu-i aşa căpitane? - Da. O pr ivi îndreptându-se spre deschizătura cortului. Avea un fel natural de a se mişca atunci când mergea, atrăgând atenţia asupra şoldurilor ei mlădioase. Femeia se opri în dreptul intră şi se întoarse spre el. - N-ai de gând să te dai jos de pe calul ăla şi să vii cu mine? - Nu mă deranjează să aştept, refuză Cutter, ştiind că era răspunsul la care se aştepta şi ea.. Er c pe care Cimmy Lou îi plăcea să-l joace cu bărbaţii fiindcă măritişul nu reuşise s-o schimbe astă privinţă. Era conştienta de puterea ei de seducţie şi-i plăcea grozav să şi-o exercite. i, Cutter nu era sigur dacă îl invidia pe John T. sau îl compătimea. - Ţi-e frică să vii în c ul ăsta cu mine, căpitane? îl tachină ea. Poate crezi că nu eşti îndeajuns de bărbat. - E cin îndeajuns de bărbat pentru tine? răspunse el, fără să zâmbească. Ochii ei străfulgerară de m auzul acestei insulte, după ce-1 săgetă cu privirea, Cimmy Lou dispăru în cort. Calul lui Cutter se scutura şi lovea din copite căutând să alunge muştele care bâzâiau, fără răgaz, în . Femeia lipsi doar câteva secunde, pentru a reapare în deschizătura cortului cu un pa chet de rufe curate în braţe. Se apropie de el, ţinându-şi capul înclinat spre spate, într-o titudine plină de mândrie. El îi luă pachetul cu rufe din braţe. - Bag de seamă că mergi la p trecerea don’şoarei Wade astă-seară. Ma chemat să-i aranjez părul - la fel şi domnişoara Bett orf, îl informă ea pe un ton important. Mama m-a-nvăţat cum să fac trebusoarele astea. Era carnerista personală a don’şoarei Devereaux. Bineînţeles, asta înainte de război. Femeia înt e o palmă roz-cafenie. - Îmi datorezi cinci dolari, căpitane Cutter. Jake Cutter duse mâna la buzunar şi depuse o monedă de cinci dolari în palma negresei. Aceasta îi strecură în aşă, găsind că cel mai potrivit loc era adâncitura dintre sâni. Ochii ei întunecaţi priviră l urma

călăreţului care se depărta. La apusul soarelui, goarna sună retragerea şi steagul fu coborât cu tot ceremonialul de care erau în stare cele două mărunte companii ale Regimentul 9 Cavalerie. După aceea, soldaţii mărşăluiră călare înspre grajdurile ce le erau destinate, iar donanţele preluară caii ofiţerilor pentru a le da îngrijirile de cuviinţă. Ziua era pe sfârşi ofiţerii albi se retraseră în cazarmă. În dormitorul soţilor Wade, Hannah stătea dinaintea o linzii punându-şi cerceii. Purta o rochie cafenie cu mânecile şi cu corsajul vârstate cu b enzi aurii care sclipeau la lumină. Luciul întunecat al rochiei şi al părului înălţat într-un c pe creştetul capului făceau ca gâtul şi umerii femeii sa pară mai delicaţi şi mai albi. Dup e reuşi să-şi fixeze şi al doilea cercel, Hannah se desprinse din faţa oglinzii. - Ce bine îţi şade cu rochia asta, don’şoară Wade! declară Cimmy Lou măsurând cu ochi lacomi îmbrăcămi i soţii a maiorului. - Îţi mulţumesc, Cimmy Lou. , - Hannah? se auzi o voce puternică, mas culină, urmată de o bătaie uşoară în uşă. Eşti gata? - Asta-i tot, Cimmy Lou, zise ea concedi pe negresa care-şi făcea de lucru în spatele ei. Spălătoreasă devenită carneristă se duse să hidă uşa. În hol aştepta Stephen Wade, îmbrăcat în uniforma de gală cu epoleţi aurii, galoane tiron. Înalt, Stephen Wade avea o figură plăcută, cu trăsături bine conturate, subliniate de o mustaţă îngrijită, castanie. Impetuos, ca întotdeauna, intră în încăpere. Abia dacă îi azv ire tinerei negrese care îl sorbea din ochi. Admiraţia pentru soţia sa îi invadase chipu l. - Eşti foarte frumoasă în rochia asta, Hannah, zise el. - Mereu spui asta, râse ea, înt inzând mâinile spre el. El i le luă, ducându-le la buze, apoi o trase mai aproape. - Pen tru că e adevărat, insistă Stephen Wade. Cafeniul e o culoare atât de mohorâtă, şi tu îi dai, tuşi, atâta strălucire. - Linguşitorule! îl certă ea în glumă. Eşti un diavol chipeş şi-o şti e lui îi cuprinseseră, drăgăstoase, mijlocul şi pe chipul lui ie aşternu o expresie de mândri şi încredere. - Toată lumea spune că suntem o pereche minunată, zise el cu un amestec de dragoste şi pasiune - deşi pasiunea reprezenta un sentiment atât de grosolan, încât un gen tleman, şi mai cu seamă un ofiţer, trebuia să facă tot posibilul să-l ascundă. - Asta fiindcă iubesc mai mult decât acum cinci ani când ne-am căsătorit. Hannah regretă aproape imediat aceste cuvinte, ştiind că n-ar fi trebuit să precizeze timpul care trecuse. - Cinci a ni. Stephen sperase ca atâtea lucruri să se întâmple în tot acest răstimp. Hannah îşi aminti prima lor întâlnire - în magazinul cu argintărie al tatălui ei, în Philadelphia - de tresărir a inexplicabilă de atunci la vederea frumosului ofiţer. Aflase despre el că era în,permi sie şi că îşi vizita prietenii

din oraş. Se reîntâlniseră la o serată a familiei Van Campo, patronii tatălui ei. Reputaţia d artist în domeniul argintăriei de care se bucura tatăl ei, precum şi originea nobilă a ma mei ei fuseseră cele două atuuri importante ce-i permiseseră tinerei Hannah să pătrundă în ce cul înaltei societăţi din Philadelphia. În seara aceea, fusese prezentată maiorului Stephe n Wade. Se simţiseră atraşi unul de celălalt, de la prima vedere. Pe Hannah o cuceriseră a tât inteligenţa şi siguranţa de sine a tânărului, cât şi uniforma lui impunătoare. Remarcase, semenea, şi ambiţia acestuia, fiindcă Stephen Wade nu se mulţumise să rămână în Sud, aflat în construcţie, ci se ceruse a fi transferat într-una diq zonele periculoase de la fron tieră. Permisia lui fusese scurtă, aşa că logodna ţinuse puţină vreme. Ordinul de înrolare în mentul 9 Cavalerie din statul Texas sosise cu o zi înainte de nuntă. N-avuseseră timp pentru luna de miere. Iniţial, Stephen se opusese intenţiei soţiei lui de a-1 urma în Ve st, dat toate încercările şi avertismentele lui fuseseră zadarnice - Hannah era hotărâtă să î cu el toate grijile şi greutăţile specifice vieţii aspre de la frontieră. De altfel, dific ultăţile nu se lăsaseră aşteptate. În decursul celor cinci ani, se mutaseră de trei ori, îşi jaseră de trei ori căminul pentru ca apoi să vândă tot şi să plece în alt loc, unde s-o ia de capăt. Şi-n tot acest timp, nici o avansare, nici o promisiune, nici o angajare per manentă. Trăind în această incertitudine, incapabili de-a şti de la o zi la alta unde avea să fie trimis Regimentul 9 Cavalerie şi ce vitregii le putea rezerva viitorul, pref eraseră să amâne venirea pe lume a unui copil. În acele colţuri de frontieră uitate de Dumne zeu, civilizaţia era încă într-o fază incipientă puţine şcoli, şi mai puţine biserici şi spit xcepţia facilităţilor puse la dispoziţie de armată. Nu era momentul pentru a avea copii, s e deciseseră ei. Numai că timpul trecea. Stephen îşi încleştă o clipă maxilarele pentru a se e de la orice comentariu, îi dădu drumul soţiei lui şi se întoarse, pentru ca ea să nu-i vadă expresia încruntată. Supărarea lui era însă evidentă, după felul în care îi simţea încordată - Cutter a fost chemat la Washington să dea explicaţii pentru acuzaţiile pe care le-a formulat împotriva lui Belknap astă-iarnă la New York. W.W. Belknap era ministrul de răz boi al preşedintelui Grant1. Există anumite speculaţii că nu se va putea întoarce la timp pentru a conduce Regimentul 7 Cavalerie în campania de vară. N-am auzit. Hannah avea grijă să nu comenteze prea mult ştirea, fiind conştientă că soţul ei era sensibil la orice s biect referitor la Regimentul 7 Cavalerie. - Ar fi trebuit să accept transferul la Regimentul 7 Cavalerie, acum patru ani, şi s-o termin definitiv cu nenorociţii ăştia de negri. Doar că ofiţerii din regimentele de negri au mai multe şanse de avansare, adăugă S tephen repetând - pentru a câta oară? - argumentul care îl convinsese să rămână cu Regimentul

9 Cavalerie. - Şi n-aveam nici chef să-l am ca general pe băieţandrul ăla cu fumuri de mar e erou. Poate că m-am înşelat, mormăi el îngândurat. 1 Grant, Ulysses (1822 - 1885), general american, conducătorul statelor din nord în timpul Războiului de Secesiune şi artizanul triumfului acestora. El a fost preşedintele S.U.A. între 1868 şi 1876 (n.r.) Înţeleaptă, Ha nnah nu zise nimic, ci doar îşi strecură mâna sub braţul lui. - Trebuie să ne asigurăm că lot e pregătit pentru musafirii noştri. Clădirea eră austeră, luminată slab de flăcăruia palidă a lămpi. Era o regulă nescrisă ca locuinţele ofiţerilor să fie toate la fel de modeste şi seve amenajate, unica excepţie constituind-o casa comandantului. Astfel, Cartierul ofiţe rilor se compunea din case de chirpici, cu podele de scândură şi ferestre vopsite cu v erde. Numai lucrurile personale ale doamnei Wade, cărate cu grijă de la un avanpost la altul, reuşeau să împrumute oarecare căldură ambianţei rigide de cazarmă. Covorul turcesc nuanţe de verde şi auriu -un cadou de nuntă pe care Hannah insistase să-l aducă tocmai din Philadelphia - împreună cu garnitura de porţelanuri şi argintărie expusă în vitrină şi cu so cu perne brodate de tânăra soţie a maiorului în ceasurile lungi de veghe, când Stephen Wad e era în patrulare, alcătuiau o ambiantă destul de atrăgătoare în salonul de oaspeţi. Apoi, m i erau şi vechile perdele de dantelă, confecţionate dintr-o faţă de masă distrusă de molii, t blourile de familie şi goblenurile cusute chiar de Hannah şi care împodobeau întrucâtva, p ereţii cenuşii de lut. Pe masa din sufragerie se aflau o sticlă de limonadă şi câteva platou ri cu prăjituri. Totul fusese pregătit de ordonanţa lor, un tânăr pe nume Delancy, care învăţ meseria de bucătar într-unul din cele mai faimoase restaurante din New Orleans. Des pre el umbla zvonul că şi-ar fi ucis un camarad din pricina unei frumoase metişe. Era un om foarte liniştit. Hannah n-ar fi crezut niciodată că un bărbat atât de blând şi de îndat tor, precum ordonanţa lor, ar fi putut fi capabil de violenţă. - Ai auzit de un apaş pe nume Juh? îl întrebă ea la un moment dat pe Stephen, schimbând poziţia unui tacâm, îşi aminti brusc, de conversaţia purtată cu Jake Cutter în după-amiaza aceea. - E şeful uneia din ba ndele Chiricahua, răspunse Stephen. De ce? - Căpitanul Cutter a avut impresia că-1 ved e printre apaşii ăia mai devreme. Hannah stătu, o clipă, pe gânduri. - Crezi că asta însemnă a? - Bandele se mută dintr-un loc într-altul. Nu cred că pacea va mai dura mult, răspuns e cu prudenţă maiorul. Cercul Tucson a devenit prea puternic. Există prea multe persoa ne - de la politicieni la mineri şi fermieri - care vor să-i vadă pe apaşi concentraţi întro singură rezervaţie. În Arizona, au reuşit deja să transfere toţi indienii din rezervaţiie C mp Verde şi White Mountain în San Carlos. Mă aştept ca, în curând să vrea să-i mute pe apaşii res din statul New Mexico în Ojo Caliente şi să-i scoată pe Chiricahua din munţi. Iar apaşii vor riposta. Stephen strânse buzele cu furie. - Iar noi ne aflăm aici, lipsiţi de forţe le necesare, de cai şi de muniţii - şi

nimănui nu-i pasă. Hannah înţelegea amărăciunea lui Stephen. De cinci ani, soţul ei se strădu să câştige favoarea diverşilor superiori, iar compania lui se distinsese în nenumărate confr untări cu inamicul. În timpul Războiului Civil, Stephen avusese gradul de maior şi n-ave a săşi găsească liniştea până când nu-şi va fi obţinut înapoi titlul, dorea să i se spună „ma , ci fiindcă îşi câştigase acest drept prin efort cinstit. - Atunci, crezi că vom avea necaz uri? îl întrebă cu seriozitate Hannah, privindu-l drept în ochi. - Sper că vom avea. N-am chef să înţepenesc aici, uitat de toţi cei de la comandament. Stephen Wade duse la gură pa harul de punci şi zâmbi acru. Hannah îşi luă şi ea paharul, atentă să nu-şi dea de gol sentim e. - Pentru victorie, maiorule Wade, îi ură ea. În sinea ei înţelegea sentimentele lui Ste phen. Războiul cu apaşii însemna noi şanse - „riscuri calculate” obişnuia să spună Stephen, î noi posibilităţi de promovare, dar şi lupte, morţi, răniţi - lucruri pe care o nevastă de sol at trebuia să le înţeleagă. Rolul ei era să aştepte, să stea acasă şi să-şi înăbuşe grijile s fară se auziră paşii primilor musafiri. - Trebuie să fie bietul locotenent Delyecchio, s puse Stephen. Înainte ca noul venit să apuce să bată la uşă. Mi-e milă de el. - De ce? se mir annah. - Fiindcă e îndrăgostit de tine, iar tu eşti doar a mea, răspunse el cu afecţiune pos esivă în glas. Deschiseră uşa. Locotenentul Delvecchio se afla în prag, iar familia Sloane , oaspeţii lor de onoare, tocmai îşi făceau apariţia la capătul potecii. Atmosfera se încălzi maidecât, presărată de glume şi urări de bun venit. Cimmy Lou mergea tacticos de-a lungul bordurii de cărămizi care încadra strada principală. Indiferentă la tot ce o înconjura, negr esa îşi depăna, ca pe un vis, cele văzute în casa ofiţerului Wade: rochiile frumoase ale soţi i acestuia, bijuteriile strălucitoare, mătăsurile şi dantelăria, prăjiturile fine. Şterpelise o prăjitură şi acum îşi lingea degetele, încântată să simtă gustul de zahăr adevărat şi cacao i în care îşi îndulcise gura doar cu melasă. La câţiva paşi de ea, văzu, la un moment dat, un at rezemat de unul din stâlpii care susţineau umbrarul din faţa brutăriei. Înalt şi suplu, a cesta era pe jumătate ascuns de umbra clădirii. Când Cimmy Lou se apropie de el, negru l se desprinse de la locul său şi îi ieşi înainte. Avea o siluetă de felină, faţa mică, cu bă cuţită şi ochii rotunzi, sclipind cu şiretenie deasupra unei mustăcioare subţiri, astfel că î eaga lui înfăţişare te făcea să te gândeşti la o pisică. - N-ar trebui să mergi singură noapt ooker, zise el. O să-ţi port de grijă până acasă. Femeia îşi scoase degetul din gură cu un mi scăit şi îl studie cu

interes pe Leroy Bitterman. Instinctul ei de femeie o avertiza întotdeauna în legătură c u manevrele bărbaţilor, dându-i de ştire atunci când o întâlnire aparent întâmplătoare era, î te, plănuită cu grijă. Iar bărbatul acesta, care mult timp o tratase cu indiferenţă, se arăta deodată dispus s-o conducă acasă. - N-am nevoie de protecţie, spuse Cimmy Lou, pierzându-şi interesul faţă de el, acum când omul picase în plasă la fel ca toţi ceilalţi. - Am să merg cu ne, oricum. Si Leroy Bitterman porni alături de ea. - Fă ce vrei. - Bineînţeles, asta fa c întotdeauna, răspunse el cu un rânjet semnificativ. Nu prea mă placi. - Nu eşti de loc d răguţ , zise ea privindu-l fix. Cred că uneori poţi fi crud. - Sunt o pisică sălbatică. Nu po să mă îmblânzeşti cu una cu două, ca pe ceilalţi bărbaţi. Negrul vorbea cu o aroganţă care lu ou nu-i plăcu defel. - Tu nu ştii ce ştiu eu, răspunse ea. - Îţi place să înfierbânţi un bărb mă azvârli apă rece pe el. - Atunci nu te înfierbânta. - N-o să mă împiedici pe mine cu apă r - Nu te-am chemat eu, aşa că n-am habar despre ce vorbeşti, zise Cimmy Lou pe un ton f erm. Ajunseseră în dreptul primelor corturi din Cartierul soldaţilor. - Atunci de ce a i mers cu mine şi ai vorbit cu mine? De ce te-ai uitat întruna la mine în ultima vreme ? Mai erau câţiva paşi până la cortul ei. - Nu mă cunoşti, mormăi negrul în urma ei. Da’ ai s îţi promit. Bitterman dispăru înainte ca ea să fi apucat să-l gonească şi lucrul acesta o în . Îi plăcea să fie ea întotdeauna cea care controla situaţia. Ca toţi ceilalţi bărbaţi, Bitte adulmecase urma, după aceea, însă, să retrăsese din proprie iniţiativă. Mai întâi căpitanul acum Bitterman - doi în aceeaşi zi. Cimmy Lou fu cuprinsă de o stare de nelinişte şi îngrij orare. Intrând în cort îi văzu pe John T. care stătea în picioare lângă cuptor şi mesteca înt tiţă. Sergentul era îmbrăcat doar în pantaloni susţinuţi de o pereche de bretele peste torsul gol, musculos. Era un bărbat frumos. Cel mai frumos pe care Cimmy Lou îl văzuse vreoda tă. Acum pregătise cina, în aşteptarea ei. Întotdeauna făcea tot felul de astfel de lucruri drăguţe - remarcă Cimmy Lou, oarecum contrariată. - A ce miroase aici? întrebă ea, distingând o aromă ciudată în amestecul familiar al mirosurilor ce însoţea tocana care fierbea în cratiţ - Am pus şi nişte piper mexican înăuntru. I-a dat un gust grozav. Întinse lingura plină spre soţia lui şi o privi cum soarbe, cu buzele ţuguiate, fiertura picantă. - Frige, îşi îngădui marce Cimmy Lou, iar el surâse amuzat de remarca ei ambiguă. E o schimbare, n-am ce zice. Mai târziu, când tocana fu pusă în gamele şi soţii se aşezară la masa de lemn meşterită cepere de John T., Cimmy Lou nu putu să nu se

gândească la marea diferenţă ce exista între sufrageria familiei Wade masa aranjată cu farfu rii de porţelan si tacâmuri de argint, cu tot felul de bunătăţi - şi cina lor sărăcăcioasă, c în care locuiau erau jalnice. Îi descrise soţului ei, în amănunţime,sandviciurile acelea făc te să muşti din ele doar odată şi prăjiturile sofisticate. În timp ce ea vorbea, John T. o u rmărea în tăcere. Vedea pe faţa ei acea dorinţă intensă de a avea mai mult, o patimă pe care ic nu părea s-o satisfacă vreodată. Întotdeauna fusese o femeie lacomă. Îl speria. - Poate n -ar trebui să mergi să lucrezi pentru nevestele ofiţerilor, îi spuse el în cele din urmă. Dar mă plătesc! Ia uite ce de bani mi-au dat ca să le aranjez părul, protestă Cimmy Lou. N-are rost să te duci acolo ca să vezi cum trăiesc ei. Întotdeauna vii acasă tulburată. Se vede în ochii tăi cum tânjeşti după un trai ca al lor. Şi el îi dăruise destul - prestigiul l de sergent major, un statut respectabil, o situaţie materială superioară şi întreaga lui d ragoste. Cimmy Lou era, însă, genul de femeie care seca sufletul unui bărbat, chiar şi în pat se lăsa greu satisfăcută şi cerea mai mult, într-una. Doamne, cum o mai iubea! - Uneor i, John T... uneori am atâta nevoie de unele lucruri... încât aproape că simt un foc aic i... Cimmy Lou vorbea cu voce scăzută, în care frustrarea se împletea cu un soi de nerăbda re pătimaşă, îşi apăsa palmele pe piept, în încercarea de a-şi explica mai bine sentimentele. ată, împinse deoparte gamela pe jumătate golită. - Câteodată îmi pare rău că Lincoln ne-a eli . Dacă aş fi sclavă acum, aş trăi sub acoperişul familiei Devereaux, aş purta rochii frumoase şi aş mânca numai mâncare bună. N-aş fi nevoită să spăl şi să calc toată ziua şi să transpir de bumbac. - Nu vorbi aşa. John T. se ridică furios de la masă. - Niciodată să nu spui as ta. Maică-ta ţi-a umplut capul cu poveşti din vremurile alea, dar nu era deloc cum cre zi tu. Erai prea mică pe atunci ca să-ţi aminteşti ce înseamnă să fii sclav. Sergentul se apu să strângă masa, zdrăngănind nervos vasele. - Dacă ai fi sclavă în casa aia acum, ai fi silit culci cu unul dintre bărbaţii Devereaux - poate chiar cu toţi. Şi n-ai avea încotro. Pe C immy Lou nu o deranja foarte tare ideea aceasta. Trupul ei îi dăruise întotdeauna ceea ce-şi dorise şi n-avea nimic împotrivă să şi-l folosească, însă era îndeajuns de şireată să scă acest fapt lui John T. Bărbaţii erau creaturi posesive şi geloase, dar şi din asta se puteau trage foloase. În plus, ea ştia ce înseamnă să urci noaptea pe scara din dos către do rmitorul stăpânului. Mama ei îi povestise despre lucrurile acestea - şi despre micile ca douri pe care o fată le primea, uneori, dacă ştia să-şi facă datoria cum se cuvine. Iar ea, Cimmy Lou, se pricepea de minune să-i dăruiască plăcere unui bărbat. Prin urmare, dacă ar fo st sclavă acum, i-ar fi putut avea şi pe bărbaţii Devereaux, cu cadourile lor, şi pe John T. Fiindcă nici John T. n-ar fi avut încotro. Vasele murdare fură depozitate într-un lig hean şi John T. aprinse lampa.

- Trebuie să-ţi repeţi lecţiile. Silueta lui arunca o umbră prelungă pe peretele de pânză,înt colţ al cortului se afla abecedarul cu coperţi zdrenţuite al lui Cimmy Lou. Scrisul şi c ititul reprezentaseră, dintotdeauna, un mister pentru ea - şi rămâneau astfel, în ciuda înce rcărilor sporadice ale lui John T. de a-i da lecţii. Bărbatul lipsea uneori săptămâni întregi ceea ce făcea ca, între timp, Cimmy Lou să uite o mare parte din ceea ce învăţase. Acum, Jo hn T. se aşeză lângă ea, la masă. Deschise abecedarul şi, în vreme ce Cimmy Lou se străduia s ntifice fiecare cuvânt, John T. se arăta dispus s-o ajute, corectând-o cu răbdare. Pe ea , în schimb, o enervau cunoştinţele lui superioare. Îi displăcea tot ceea ce o făcea să se si tă măruntă, iar incapacitatea de a pătrunde tainele cititului îi dădea un sentiment penibil, cu atât mai mult cu cât, de obicei, bărbaţii erau cei care se făceau de râs în preajma ei şi invers. Cimmy Lou se trase înapoi şi îşi luă degetul de pe pagina, tipărită. - În cărţile as scrie despre altceva decât despre câini şi pisici? - Ba da. Dar asta-i ca să înveţi. Trebuie să începi cu ce-i mai uşor. Hai mai repede, o îndemnă John T., arătându-i din nou pagina abe edarului. - Există şi cărţi în care scrie despre cum se iubesc un bărbat şi o femeie? Cimmy L u era decisă să-i distragă atenţia şi să-l facă să uite de acea îndeletnicire agasantă şi pli e. - Ei, aşa o carte aş vrea şi eu să citesc, continuă ea cu vioiciune. - Există şi asemenea . - Tu ai citit vreuna? - Sigur. - O cercetă cu privirea şi, deodată, deveni conştient d e fierbinţeala coapsei ei şi de rotunjimea umărului lipit de pieptul său gol. - Povesteşte -mi ce-ai citit? Cimmy Lou îşi strecură mâinile , pe sub bretelele pantalonilor lui, lăsându -şi palmele să se odihnească pe pieptul lui negru, lucios. - Scrie acolo despre ce sim te o femeie atunci când un bărbat o strânge şi o ţine în braţe? Scrie şi cum se face dragoste dică aşa, în diferite feluri? Femeia îi desprinse, încet, cartea din mână şi o aşeză deoparte my Lou, aşa n-o să înveţi niciodată să citeşti, protestă el. Dar dorinţa se dovedi mai putern flecându-şi poalele fustei, Cimmy Lou încalecă pe genunchii lui şi bulbii grei ai sânilor ce fremătau sub bluza strâmtă exercitau asupra lui John T. o adevărată fascinaţie. - Hai mai b ine să învăţăm altceva. Femeia îşi undui sugestiv şoldurile. - Şi când te gândeşti că n-am că un căluşel. Ce mai sergent major eşti şi tu John T., să nu-ţi înveţi nevasta să călărească. H . Îi muşcă de lobul urechii, în timp ce cu mâna îi dibuia fermoarul pantalonilor. Pe peretel e de pânză al cortului, siluetele lor cenuşii se contopiră câteva secunde, înainte ca flacăra lămpii să devină tot mai mică pentru

ca, în cele din urmă, să se stingă cu desăvârsire. CAPITOLUL 3 O lună searbădă se vedea pe bo e cerneală care se arcuia deasupra străzii principale. Înspre nord, munţii se înălţau drepţi necaţi, învăluiţi în misterul lumii lor sălbatice. În perimetrul fortului se auzi, la un mome t dat, strigătul unei santinele, multiplicat de ecou: - Ora nouă, totul e în regulă. Jak e Cutter ieşi pe terasa familiei Wade şi veni să se sprijine de unul din stâlpii de lemn care susţineau ramada. Prin fereastra deschisă lumina se revărsa din belşug, ajungând până l colţurile mai îndepărtate ale grădinii. Cutter privi înăuntru, ascultând gânditor vocile vib te ale ofiţerilor şi râsetele zglobii ale doamnelor. Onorase invitaţia pentru a da satis facţie colonelului şi doamnei Bettendorf, dar acum era timpul să plece, oricum, nimeni n-avea să-i observe lipsa. Totuşi, ceva îl reţinea. Undeva în suflet, Cutter simţi gheara s ingurătăţii şi încercă să se scuture de atingerea ei. Era obişnuit să fie singur. Învăţase să ile de melancolie. Căpitanul tocmai îşi îndrepta ţinuta, pregătindu-se de plecare, când zgomo ul unor paşi uşori îl făcură să se oprească în loc. Se întoarse şi o văzu pe doamna Wade. Zăr asta păru să şovăie o clipă, apoi, recunoscându-l, se apropie cu dezinvoltură de el. - Căpita Cutter, ar fi trebuit să ghicesc că te voi găsi aici. Se opri în faţa lui şi îl privi curioas - Nu fumezi? îl întrebă întrucâtva surprinsă. Credeam că ai ieşit să fumezi. Cum orice altă e ar fi părut absurdă, Cutter duse mâna la buzunarul uniformei şi scoase o ţigară lungă, subţi - Îmi dai voie? zice el pregătindu-se să şi-o aprindă. - Desigur, răspunse ea. Deşi era o no pte destul de caldă, Hannah avea umerii acoperiţi cu un şal moale, pufos. Rămase o clipă c u privirea pierdută în noapte, din profil, căpitanul îi vedea linia fină, albă a gâtului. Cu oada ochiului, femeia observa mucul stacojiu al ţigării lui Cutter, licărind intermite nt în întuneric. - E linişte aici, zise ea. Căpitanul se uită peste umăr, către mulţimea vese năuntru. - Şi nu chiar atât de aglomerat, adăugă el. Râsul ei se făcu auzit în tăcerea care s nuse timp de câteva clipe. - Nu-ţi place să te simţi încercuit, nu-i aşa, căpitane? Nici de z duri, nici de oameni - sau de gândurile lor? - Ce te face să spui asta? Căpitanul o măsu ră cu privirea, dar nu încercă s-o contrazică. - Este impresia mea. Femeia clătină uşor din c p, ca şi cum ar fi vrut să sugereze că era o

chestiune lipsită de importanţă. Totuşi, în următoarea secundă, când el se uită într-o parte, ei îl fixară din nou. Faţa căpitanului părea mai relaxată, ca şi cum o parte din stânjeneala ată de apariţia ei l-ar fi părăsit. Acum, când îl privea de aproape, Hannah avu revelaţia ace ei particularităţi care îl deosebea într-atât de ceilalţi ofiţeri. Toată dupăamiaza îl urmări phen, remarcase frenezia cu care soţul ei discuta despre strategia de luptă a apaşilor şi expresia rigidă care-i schimonosea gura atunci când se afla de faţă vreun superior. Cu tter părea să se fi eliberat de toate ambiţiile şi grijile care îi împovărau pe ceilalţi bărb uizându-le forţa sufletească. Pentru el, viitorul nu reprezenta un subiect de trudă, iar neprevăzutul nu părea să-l înfioare câtuşi de puţin. - Toată lumea se aşteaptă la necazuri. baţii au discutat, mai toată seara, despre prezumtivele atacuri ale indienilor, tăcând b rusc atunci când se apropia vreo femeie. - De ce ţi-e frică, nu scapi - e o vorbă. - Cre zi că vor fi lupte? Cum va acţiona colonelul Hatch? Vârful ţigării se învioră o secundă, păli oi într-o acumulare de scrum. Mirosul pătrunzător de fum impregna aerul stătut al nopţii. - O să acţioneze după cum i se va ordona. Doar e soldat. - Şi dumneata ce vei face? - La fel. După o scurtă pauză, căpitanul continuă. - N-am talent la arta conversaţiei, doamnă Wad . - Ba, dimpotrivă, căpitane Cutter, te descurci foarte bine. Vocea ei răsună oarecum tăio s. - Până acum ai vorbit fără să spui absolut nimic. - Speculaţiile de ocazie nu servesc nimă ui. Sinceritatea ei brutală avusese darul să-l descumpănească. La lumina lunii, căpitanul se surprinse cercetându-i din nou chipul. Trăsăturile ei sugerau multă siguranţă, calm şi mân e, buzele ei expresive, precum şi tonul hotărât al vocii vădeau o mare putere de caracte r. Căpitanul încercă, involuntar, un sentiment de admiraţie. Se întrebă dacă Wade ştia cât de cos era să aibă o asemenea soţie. - Dacă îmi permiţi o atare îndrăzneală, doamnă Wade, aş spu femeie remarcabilă. Un surâs cald înflori în colţul gurii lui. - Iar încerci să-ţi dovedeşti tul, căpitane? - Nu, doamnă. - Am să-i scriu verişoarei mele din Memphis s-o invit în vizi tă, spuse Hannah, dând glas unui gând care-i venise pe moment. Se uită să vadă reacţia lui Cu ter. - Vreau să vă fac cunoştinţă. - E sudistă? - Ai vreo preferinţă pentru doamnele din Sud, tane? - Sudistele au pielea fină şi albă - catifelată ca magnolia, rosti visător căpitanul i nhalând adânc fumul şi scoţându-l apoi, în rotocoale, pe nas. - Da, au un ten încântător, înc nah cu o sclipire maliţioasă în ochi.

Cutter i-ar fi putut spune că, ceea ce îşi amintea despre sudiste nu erau feţele lor, da r expresia inocentă a interlocutoarei îl avertiză că, în ciuda statutului ei de femeie mărit ată, Hannah nu avea cunoştinţă despre instinctele şi manifestările mai puţin delicate ale băr or. - Cum o chema? întrebă pe neaşteptate Hannah. - Pe cine? tresări el. - Pe aceea a căre i piele o evoci cu atâta drag. Ai iubit-o? - Asta s-a întâmplat demult, doamnă Wade. Căpit anul asculta zgomotele nopţii peste care părea să se suprapună o voce îndepărtată, cu un acce t uşor, tărăgănat. - Ce s-a întâmplat? Sau poate preferi să nu vorbeşti despre asta? - Nicide . Cutter ridică din umeri, contrazicându-i sugestia. - Ea făcea parte din rândul rebelil or care dispreţuiau reconstrucţia şi uniforma albastră pe care o purtam. Cu timpul, a aj uns să treacă peste asta. Dar nu s-a putut împăca cu gândul că eram comandantul unei compani i de negri. Mi-a cerut să-mi dau demisia, iar eu am refuzat. - Ce păcat! murmură Hanna h. - Nu regret nimic. Nu i-am respins dragostea. Ci, pur şi simplu n-am vrut să-i împărtăşes c ura. Hohotele de râs ale musafirilor ajunseseră până la ei şi Hannah îşi reaminti de datori sa de gazdă, reuşind să-şi înăbuşească la timp un oftat. - Trebuie să mă întorc la musafirii sele aurii ale uniformei lui sclipiră în penumbră şi căpitanul plecă scurt capul, într-un sal t milităresc. - După-amiaza aceasta mi-a făcut mare plăcere, doamnă Wade. Faţa lui arsă de so re, cu trăsături dure, colţuroase se îmblânzi într-o expresie de profund respect. - Nu există motive să pleci atât de devreme, căpitane, protestă Hannah mirată. - Nu există motive să mai , răspunse el. - Dar petrecerea? Si Hannah îi arătă cu un gest musafirii ce se zăreau în cad rul ferestrei. - Nu suntem de acelaşi soi. Stii asta la fel de bine ca si mine, do amnă Wade, zise el fără să se scuze. Eu gust plăceri mai grosolane. La ţigara asta merge o d uşcă de whisky şi nişte cărţi bune. - Băutura şi jocurile de noroc. Mă dezamăgeşti, căpitane. e cinstite. - Intr-adevăr. Pe faţa femeii se aşternu un zâmbet blând şi o gropiţă pâlpâi câte obrazul ei stâng. Apoi Hannah îi întinse mâna căpitanului. - Noapte bună, căpitane Cutter. Doamnă Wade. Căpitanul duse la buze mâna doamnei Wade şi-i sărută degetele, respirând mireasm caldă a pielii ei. O clipă mai târziu, femeia se desprinse de lângă el, lunecând spre uşă, i Cutter rămase singur în noapte. Trase în piept un ultim fum de ţigară şi

aruncă chiştocul peste balustradă. Apoi, coborî cu paşi uşori treptele şi porni, de-a lungul trăzii, către cazarma destinată ofiţerilor burlaci. Abia aştepta să dea pe gât o duşcă de whi - Hayes, Hayes! îşi strigă el ordonanţa de cum intră pe uşă. Cu un gest impacientat îşi desfă rul tunicii. Un vlăjgan negru aliat încă la vârsta adolescenţei îşi tăcu, de îndată, apariţia om’căpitan. Născut în Philadelphia. Hayes venise în Vest doar de două luni. Nu se pricepea să tragă cu arma şi habar n-avea, să călărească, dar era vrăjit de mirajul vieţii aventuroase şi e de glorie pe care se presupunea c-o duce un soldat pe acele meleaguri. - Whisk y - şi uniforma mea albastră - îi zise Cutter, scoţându-si vestonul si azvârlindu-l în braţel atului. - Iar plecaţi în oraş. Dom’căpitan? Hayes se străduia sa răspundă tuturor cerinţelor i său prinzând din zbor hainele de gală pe care i le azvârlise acesta. Întinzându-i uniforma obişnuită şi jonglând cu sticla do whisky şi paharul. Unde? întrebă el. - Să văd dacă joacă Grimshaw - sau dacă nu, să fiu eu primul care scoate cărţile. Cutter înşfacă sticla şi pahar din mâna tânărului. Înainte ca acesta să le scape pe jos. - Mergeţi să jucaţi pocher? Oh, dom e, credeţi c-aş putea să vin şi eu să mă uit? Urmă o mică ezitare, o pauză imperceptibilă în aţului care ducea paharul de whisky la gură, apoi Cutter dădu băutura peste cap şi răspunse printre dinţi fără să se uite la ordonanţă. - Nu cu mine, Hayes. Exista o anume graniţă între ii şi soldaţii înrolaţi, graniţă ce nu trebuia încălcată. Diferenţa de rang se cerea respecta u menţinerea ordinei şi a disciplinei. O relaţie prea degajată între soldat şi comandant ar fi adus la ştirbirea autorităţii celui din urmă. - Da, dom'căpitan. Urma de întristare din g lasul băiatului atinse o coardă sensibilă în inima lui Cutter, dar căpitanul se mulţumi să îş rne încă un pahar de whisky şi să sfârşească repede cu îmbrăcatul. O jumătate de oră mai târz masa de pocher, aflată în cea mai dosnică-încăpere a cârciumii din Fort Bayard. Oates Grimsh aw, proprietarul cârciumii, pusese la dispoziţie o cameră separată pentru ofiţeri, amenaja tă cu decoruri ieftine, înfăţişând scene de vânătoare , erau acolo si ulcele pline cu apa, pe u a menţine umiditatea în încăpere. Pe măsuţele aşezate la îndemână, lângă fotolii, se aflau iţii ale publicaţiilor din Est. Oficial, jocurile de noroc erau contra regulamentulu i militar, dar o partidă prietenească de pocher între ofiţeri putea fi trecută cu vederea. Cărţile fură împărţite între jucători, doi dintre aceştia erau camarazi de regiment, având g e locotenenţi, al treilea, îmbrăcat într-o vestă din stofă cadrilată şi cu gambetă era Hy Boi roprietarul şi

editorul ziarului din Silver City, iar al patrulea, un bărbat bine îmbrăcat, era chiar patronul localului- Oates Grimshaw. Unul dintre servitorii lui Grimshaw aduse o tavă cu băuturi, apoi dispăru în norul de fum, din odaia alăturată, rezervată soldaţilor. Pr re cărţile din faţa lui Cutter se numărau doi aşi, dădu drumul unei monezi în grămada din cen l mesei fără să se uite la cărţile desperecheate. - Perechea asta merită ceva, mormăi el. Aşt să vadă cine avea să rămână în joc. Monezile începură să curgă în cană şi fiecare jucător îşi de Oates Grimshaw. - Asta a fost, zise proprietarul cârciumii, încheindu-şi împărţeala. Mus taţa groasă, stufoasă, părea să încerce a compensa chelia care-i avansa lent, dar sigur, pe creştetul capului. - Haide, haide, doamnă Baftă, se rugă ziaristul, trăgând ultima carte spr e marginea mesei şi privind-o pe furiş. Era un om înalt şi voinic, cu o faţă de buldog. Cont inua să se îmbrace după moda din Est, cu vestă şi ceas de aur, nevrând să adopte stilul vesti . - Fiindcă veni vorba de doamne, zise Grimshaw - nu prea ai stat mult la petrecea familiei Wade astă-seară, căpitane. Era o remarcă ocazională ce nu necesita nici un răspuns , Grimshaw înălţă cele trei cărţi din mână şi le studie cu mare atenţie şi precauţie. - Doamn femeie frumoasă. Dintotdeauna am considerat-o aşa. - Toate femeile sunt frumoase, răsp unse Cutter pe un ton sec, scoase un briceag şi o ţigară pe care o tăie la un capăt, vârând-o apoi cu un gest nonşalant în gură. - Am văzut câteva care te-ar face să-ţi schimbi opinia, pu ni unui dintre locotenenţi, burlac ca mai toţi tinerii ofiţeri din fort. - Asta fiindcă te-ai apropiat prea mult de ele, zâmbi Cutter. Perechea lui de aşi continua să domine jocul. - Frumuseţea se spulberă atunci când începi să-i cauţi defectele. - Da. Problema unei femei frumoase e că vei descoperi amprentele tuturor celor care au avut-o înaintea ta. Hy Boier se încruntă cu ochii ţintă la cărţile sale. - N-am trebuinţă de o femeie pe care pipăit-o şi alţii. Cel de-al doilea locotenent îşi cercetă atent cărţile şi le împereche cu Pipăită sau nu, îţi trebuie oarecare fler ca să ajungi să despleteşti părul unei femei frumoa Cutler revăzu, pentru o secundă, şuviţele dese de păr de culoarea mahonului, răsucite într-u coc elegant pe creştetul doamnei Wade, aşa cum era în seara aceea când ieşise să discute cu el pe terasă. Imaginea însă dispăru imediat, înainte chiar ca el să şi-o alunge, cu hotărâte minte. Puse cărţile câştigătoare pe masă. - Ful. Doi aşi, plus şesari. - Să fiu al naibii! î ristul supărat pe neşansa cam îl lipsise şi de

astă dată de câştig. Cărţile fură amestecate din nou şi preluate de Grimshaw. - Femei, bombăn sta, manevrându-le cu o mână de expert. Femeile sunt sursa tuturor necazurilor unui bărb at. - Nu ştiu, spuse Cutter, sprijinindu-se de speteaza scaunului. S-ar zice că un băr bat este întotdeauna pus pe goană, fie în urmărirea cuiva, fie ca să scape de cineva. - Tu în ce situaţie eşti, căpitane? îl întrebă curios patronul cârciumii. - Păi, depinde, răspuns a cu un zâmbet sarcastic, depinde dacă mă urmăresc apaşii pe mine sau îi urmăresc eu pe apaşi rimshaw întinse cărţile spre a fi tăiate. - Ce-aţi zice să-ncepem cu un set de cinci? se adr esă el camarazilor lui. Ultimii musafiri părăsiră târziu locuinţa familiei Wade. Ordonanţa pr mi sarcina de-a strânge vasele, urmând ca grosul activităţilor să fie amânat pentru a doua z i dimineaţă. Aşezată pe micul ei taburet, tapisat cu catifea, din faţa oglinzii, Hannah îşi p eptăna părul castaniu-roşcat ce-i cădea în şuviţe grele pe spate şi pe pieptul înveşmântat în elă. Stephen stătea întins pe pat cu braţele la ceafă şi o privea. - E târziu, Hannah. Stinge lampa şi vino în pat. Vocea lui bărbătească, bine modulată, vibra într-o tonalitate profundă. meia simţi chemarea tandră din glasul lui şi îşi umezi în tăcere buzele. Era drăguţ din parte Stephen că o aştepta ca s-o cuprindă în braţele lui protectoare. Stephen o iubea cu atâta d evotament. Lumina difuză a lămpii îi punea în evidenţă profilul - sânii plini şi săltaţi, abd plat şi rotunjimea fermă a coapselor. Stephen admiră cu nesaţ trupul diafan al soţiei lui, aşa cum se vedea el prin cămaşa devenită atât de transparentă în lumina din cameră. Simţi ce eu şi fierbinte în şale. Apoi camera se cufundă în întuneric, iar fumul înţepător al lămpii s aerul din jur. În penumbra cenuşie, Hannah se apropie de pat, cămaşa ei albă se distingea cu uşurinţă pe fundalul întuhecat. Stephen îşi simţi sângele alergându-i mai iute în vene şi aţele să-i cuprindă umerii gingaşi şi s-o atragă lângă el în pat. - Părul tău..., murmură el urile roşcate, revărsate pe piept. Le răsuci vârfurile între degete, folosind mişcarea aceas ta drept scuză pentru a-şi odihni mâna pe sânul ei. - Seamănă cu petalele de trandafir, cati felat şi parfumat, cu o mireasmă îmbătătoare. Hannah îşi întoarse faţa spre el pe pernă şi îş cald de trupul lui. La lumina palidă a unei raze de lună, Stephen o văzu cum trăieşte ati ngerea şi apropierea lui, cum simte emoţia momentului. - Nu oboseşti niciodată să-mi faci complimente, Stephen? Buzele ei surâdeau ironic, însă tonul vocii îi mărturisea iubirea. Nu. Nu obosesc niciodată să te îmbrăţişez şi să te sărut. Iubita mea, nepreţuita mea! Bărbat ecă spre ea şi-i sărută buzele, gâdilând-o în joacă apoi cu mustaţa. - Serata noastră a avut Toată lumea s-a simţit bine. De altfel,

era firesc să se întâmple aşa când erai şi tu de faţă. - A ieşit bine, într-adevăr, încuviinţ estie, apoi se retrase puţin pentru a se uita la soţul ei, întunericul accentua frumus eţea lui Stephen, reliefându-i trăsăturile mândre şi profilul impunător. - Arătai minunat îmb uniformă, astă-seară. Buzele ei subţiri atinseră gulerul pijamalei, strecurându-se în deschiz ra de la gât, acolo unde începeau să se vadă şuviţe scurte, creţe de păr castaniu. - Cămaşa a se potriveşte cu imaginea unui ofiţer falnic. Poate car trebui să-ţi cos una nouă, cu epol eţi pe umeri. Hannah era conştientă de forţa stimulatoare a îmbrăţişării ei, de patima nestăp re o trezea în bărbatul de lângă ea. Pentru Hannah, plăcerea pe care o simţea în clipele lor e mare intimitate era nespus de importantă. - Epoleţi? Şi nişte trese şi fireturi, poate? Stephen râse încetişor, amuzat de idee. - Oare ce-am făcut până să te cunosc pe tine? se într l retoric. - Mă iubeşti? voi ea să ştie. - Nebuneşte, răspunse el înlănţuind-o şi mai mult cu Ştiu c-ar trebui să te trimit în Est peste vară, să te scap de căldura asta insuportabilă. N-aş pleca, oricum, răspunse ea categoric. Locul meu e aici, lângă tine. - Nici eu nu te -aş lăsa să pleci. Nu mă pot lipsi de prezenţa ta nici o clipă. Astă-seară era cât pe ce să v ine pe terasă şi să pun capăt acelei conversaţii prelungite cu ofiţerul - cine era? - Căpitan l Cutter. Ai fost gelos? Hannah îl privea fascinată. - Normal. Jumătate din bărbaţii din a cest Fort sunt la picioarele tale, gata să-ţi îndeplinească orice dorinţă. Nu-mi spune că n-a observat, o tachina el. - Sunt nevasta ta. Cum altfel ai vrea să mă trateze? E foar te amabil din partea lor că sunt atât de atenţi cu mine şi-mi acordă importanţă, dar asta se plă numai fiindcă am avut norocul să mă căsătoresc cu tine. Hannah credea, cu sinceritate, că atenţia pe care i-o acordau bărbaţii din corpul ofiţeresc se datora mai degrabă poziţiei sal e sociale decât farmecelor ei. Micile flirturi de tot soiul reprezentau pentru fie care doar un divertisment nevinovat şi nimic mai mult. - Dar despre tânărul locotenent Delvecchio ce-ai de spus? S-a ţinut ca un căţeluş după trena ta toată după-amiaza. - Ah, nufrumos deloc ce spui, îl certă ea pentru felul în care denigra puterea galantă a ofiţerul ui. Să ştii că mi-a promis să mă însoţească într-o plimbare călare poimâine, când eşti de ser locotenentul Sloane cu noi. Cred că intenţionează să facă rost de un cal blând pentru nevas ta lui şi să cerceteze împrejurimile ca să se asigure că nu sunt pericole. - Ideea ta, des igur, murmură Stephen. - Ar fi plăcut să am o companie atunci când ies călare, recunoscu H annah. în special, când tu eşti de patrulă.

- Nu suport să te las singură, Hannah, îi spuse el, cu o voce încărcată de patimă. Hannah îşi tea de situaţiile când el trebuia să plece cu trupa pentru o săptămână sau chiar mai mult, în hii lui se puteau citi, atunci, nu doar regrete, ci şi emoţia şi nerăbdarea de a se aven tura, din nou, în vâltoarea evenimentelor. Erau desigur sentimente pe care Stephen înc erca să i le ascundă în momentele când îşi luau rămas bun. Iar ea, de fiecare dată, simţea că să-l ţină strâns lângă ea, să-l învăluie cu tandreţea şi dragostea ei. - Ştiu, iubitul meu, ei se întinse să-i mângâie şuviţele rebele de pe frunte. El o sărută cu ardoare şi-i cuprinse inctiv sânul - o mângâiere care se dorea continuată. - Hannah? îi adresă el, cu buzele fierb inţi lipite de buzele ei - eterna întrebare. - Da, încuviinţă ea în şoaptă. Trupurile lor ner re şi flămânde se întâlniră inevitabil. Câteva clipe, în întuneric, se auziră doar foşnetul h respiraţia întretăiată acelor doi pătimaşi îndrăgostiţi. Vocile lor deveniseră suspine, iar c c lunecară într-un murmur abia înţeles. Atingerea şi explorarea senzuală a trupului celuilal t le electrizau simţurile. Intrau pe tărâmul iubirii - acel univers de senzaţii şi de perm anente mângâieri, de lucruri percepute pe întuneric cu voluptatea unei permanente surp rize. Palmele lui îi desfăcură, tandru coapsele pregătind-o pentru ritualul dăruirii ce se desfăşura firesc sub mantia misterioasă şi paşnică a nopţii. CAPITOLUL 4 Murgul pursânge era in de neastâmpăr şi bine proporţionat, cu picioarele lungi şi oase fine, gâtul lui strălucito se arcuia sub hamurile ţinute de mâna înmănuşată a doamnei Wade, care se balansa în şa cu un cior în scară şi cu celălalt sprijinit de-a curmezişul. Era îmbrăcată într-un costum de călăr dintr-o fustă lungă, verde, care îi acoperea complet picioarele şi o jachetă mulată pe corp , pe cap avea o pălărioară de aceeaşi culoare cu fusta, cu panglici lungi, care îi atârnau l a spate. Părul castaniuroşcat şi-l strânsese într-un coc. Era convinsă că nu-i va fi de trebu nţă cravaşa de piele, întrucât bidiviul ei se cerea mai degrabă strunit decât îmboldit. Cei t călăreţi înaintau la trap, locotenentul Sloane la o oarecare distanţă înainte, pe când oache ocotenent Delvecchio îşi ţinea calul în pas cu murgul doamnei Wade. Din loc în loc de-a lu ngul malurilor tot mai late, se zărea câte un plop canadian scorojit de soare. Era o dimineaţă strălucitoare, dar răcoarea zorilor persista încă în atmosferă, făcând ca vremea s rte prielnică plimbării. Teritoriul râpos care se întindea dincolo de râu era asemeni unei mări ondulate de ierburi de prerie, cu cactuşi şi tufe de gheara pisicii, mişunând de sco rpioni şi şerpi. Calul locotenentului Sloane îşi încetini trapul si ceilalţi doi cai îi urmar utomat exemplul, Hannah se aplecă în şa, mângâind gâtul

armăsarului ei şi răsfirându-i coama neagră, lucioasă. Plimbarea în aerul proaspăt al acestei mineţi de primăvară o înviorase şi-i îmbujorase obrajii. Respira iute, întrucâtva osteniră de gătură, iar ochii ei negri străluceau de bucuria ce-o trăia. - E minunat, nu-i aşa? Remarc a era adresată oricui ar fi vrut s-o asculte dintre cei de faţă. - Da, doamnă, se grăbi să ră pundă locotenentului Mario Delvecchio, care cu greu îşi putea lua privirea de la ea, f ascinat de fiecare lucru pe care îl spunea sau îl făcea Hannah. Mirosea a praf şi a iarbă crudă - plouase de curând şi pământul arid se acoperise, din loc în loc, de petice de iarbă. La vreo milă1 distanţă de aici e o stâncă izolată ce oferă perspectiva asupra întregii văi. convinsă că soţiei dumitale îi va plăcea, locotenente Sloane. Hannah îşi luase în serios rolu e ghid şi încerca un sentiment de mulţumire prezentându-le împrejurimile. Tânărul locotenent u se arătă însă impresionat. - Tristă regiune, nu-i aşa? Ea râse fără să-l contrazică. - Cine orbit odată despre tot ceea ce exista în statul New Mexico plantă sau animal - fie că ar e ţepi, fie că muşcă. E un teritoriu ostil, este adevărat, dar, totodată, poţi afla aici priv lişti magnifice - amurguri ce par să incendieze orizontul sau stele care atârnă atât de jo s, încât ai jura că le poţi culege în palmă, ca pe mere. Dumnezeu a avut la dispoziţie o pale treagă atunci când a pictat acest ţinut. - Vorbeşti de parcă ai fi îndrăgostită de locurile a a, se miră locotenentul Sloane. - Aş crede că da. Hannah nu-şi pusese niciodată problema în felul acesta. - Atâta timp cât soţul meu e obligat să stea aici, n-aş câştiga nimic dacă aş d i ţinutul. - Ai putea fi un bun sfătuitor pentru Becky a mea, declară locotenentul Slo ane, dând glas unei îngrijorări ce-l frământa de multă vreme. Mă tem că-i este tot mai dor de să. O pasăre cafenie cu pete albe şi creastă roşiatică ţâşni deodată pe lângă cei trei călăre 1 Mila terestră = 1609,344m. (n.r.)

doamnei Wade ciuli urechile şi fornăi nervos. Pasărea se pierdu în tufişurile de pe malul râului. Câteva secunde mai târziu, însă, reapăru, trecând iar în viteză pe lângă ei. Hannah î ul şi urmări uimită zborul ciudat al păsării. - De ce crezi că s-a speriat? întrebă ea. Aproa instantaneu, evenimentele se precipitară în jurul lor. Hannah distingea, năucită, feţele v opsite ale apaşilor, pe care-i zărea galopând, călare pe ponei, în direcţia lor. I se părea c isează. Se îndreptă rapid în şa şi plesni gâtul calului cu căpăstrul pentru a-1 face atent.

- Înapoi la fort! ordonă locotenenetul Sloane şi Hannah îl văzu fluturând în mână pistolul. S i o împuşcătură şi, într-o ultimă clipă de luciditate, Hannah înţelese măreţia gestului său d otenentul îi înfrunta singur pe apaşi, pentru a le acoperi retragerea. Aplecându-se în şa, s e lipi de grumazul calului, înainte de a porni într-un galop nebunesc. În dreapta ei călăr ea înflăcăratul locotenent Delvecchio, cu arma în mână. Aproape asurzită de împuşcături, Hann ai putea deosebi bătăile surde ale inimii ei de sunetul tropotului de cai - ai lor s au ai celor ce-i urmăreau. Era speriată şi şocată, dar nu intrase încă în panică. Când îndrăz înapoi şi văzu grupul de războinici călare şi uncal fără călăreţ, cu şaua McClellan atârnând u senzaţia unui ghem rece în stomac. După acea primă împuşcătură nu-l mai auzise pe locotenen Sloane. Îi mai despărţeau două mile bune de fort. Coborând călare dinspre povârnişul văii, l ră în faţă alţi trei apaşi, cu intenţia vădită, de a le tăia calea. Erau încercuiţi. În următ e secundă Hannah îşi manevră calul înspre povârniş, în ideea de a căuta o scurtătură, era o a mai dificilă, care presupunea să se abată de la drumul ce şerpuia de-a lungul văii şi s-o ta ie direct prin desişurile sălbatice, pentru a ajunge mai uşor în fort. Locotenentul îi ghi ci imediat intenţia şi o urmă, trăgând câteva focuri spre noii inamici. Cum nu avea posibili tatea să ochească cum se cuvine ţintele mişcătoare, şansele de a nimeri erau aleatorii. Dar zgomotul iscat de focurile-de armă putea ajunge până departe, reverberat de întinderea r eliefului deşertic. Hannah îşi făcea astfel curaj, la gândul că gardienii din fort i-ar fi p utut auzi şi trimite o patrulă în întâmpinarea lor. Porni să urce aşadar povârnişul abrupt, l ul liber să-şi aleagă singur calea printre mărăcini şi bolovani, animalul se cabra, forţândusă înainteze şi, de câteva ori, fu gata s-o răstoarne din şa. Conform unei convenţii de toţi în cazul situaţiilor pierdute, ultima datorie a unui ofiţer era să ia viaţa femeilor şi cop iilor, pentru a nu-i lăsa să fie torturaţi de sălbatici. Hannah înţepeni în şa, în acest ulti ent. Dorea, cu disperare, să trăiască. Una, două, trei împuşcături. Lovit ca de o forţă neaşt elvecchio se prăbuşi pe spate, cu pistolul în mână. Hannah văzu săgeţile înfipte în trupul lu secundă înainte ca locotenentul să cadă de pe cal. îşi acoperi gura cu palma, pentru a-şi în ul. Înnebunită de groază, încercă, din nou, să-şi fixeze poziţia în şa. Încă mai exista o oar nţă între ea şi grupul de apaşi şi Hannah îşi îmboldi calul cu cravaşa, într-o încercare disp detaşa de cei trei urmăritori. În mintea ei bulversată, încă mai păstra convingerea că cei d Fort trimiseseră deja o patrulă în ajutorul lor: îşi simţea inima în gât, pulsând nebuneşte, a din toate mădularele. Murgul ei se strecură pe lângă cei trei indieni, dar aceştia alerg au acum la foarte mică distanţă de ea. Calul ei era foarte rapid. Hannah ştia asta. Step hen câştigase chiar o competiţie cu el, la regiment. Hannah îl îndemnă să alerge mai tare, lo indu-l cu cravaşa şi şoptindu-i inconştient la ureche cuvinte de încurajare. Din spate

însă, caii mici şi vânjoşi ai apaşilor se apropiau vertiginos. Îngrozită, Hannah observă doi ici indieni, pe jumătate dezbrăcaţi şi cu pletele în vânt, călărind în rând cu ea, unul dintr se aplecă să-i smulgă frâul, dar tânăra femeie îl lovi cu cravaşa peste braţ. În timp ce Han lupta cu el, al doilea apaş apăru, de partea cealaltă. Hannah începu să-i lovească frenetic pe amândoi. Unul îi apucă însă cravaşa şi o trase cu putere, iar Hannah trebui să-i dea drumu pentru a nu-şi pierde echilibrul în şa. În următoarea secundă, fu deposedată de frâu şi armăs simţind lipsa de autoritate a stăpânei sale - îşi încetini imediat viteza, ca şi cum ar fi în că pierduse cursa. Frâul se afla acum în mâna apaşului cu obrajii pictaţi cu fulgere albast re, care întoarse imediat calul pornind înapoi, pe drumul pe care-l parcurseseră până atun ci. Acum, când îşi pierduse orice vlagă, Hannah căzu pradă deznădejdii şi groazei. Din clipa re realizase că sunt atacaţi, nu avusese timp să se gândească la gravitatea situaţiei, reacţi nase doar, nu avusese timp să reflecteze - fugise întruna. Pe când călăreau înapoi de-a lung ul râului, Hannah văzu doi apaşi ghemuiţi lângă trupul fără viaţă al locotenentului Delvecchi pieptul zguduit de suspine gata să erupă, îşi muşcă buzele în efortul de a se stăpâni, în vre urmărea pe sălbatici cum îşi însuşeau cartuşiera şi revolverul ofiţerului sau cum îi scotoce narele în căutare de obiecte valoroase. Mişcările indienilor erau neobişnuit de iuţi şi de ef ciente. Terminându-şi percheziţia, săriră înapoi pe cai. Într-un consens tacit porniră apoi g de-a lungul râului, ducând-o cu ei pe Hannah, care abia se mai ţinea în şa. Ea înţelese imedi t că apaşii voiau să se îndepărteze cât mai mult de fort. Se uită totuşi disperată în urmă, s scă sclipirile hamurilor metalice sau ale epoleţilor şi să audă strigătele soldaţilor. Nu văz nimic. Întoarse capul şi se uită la apaşul care ţinea frâul calului ei. Era pentru prima oară când lua seama, cu atenţie, la vreunul dintre atacatorii ei ale căror chipuri pictate sugerau nişte măşti malefice, dintr-un teatru absurd. Trupul arămiu, cu umeri laţi şi vânjoşi l celui care o luase prizonieră era acoperit de praf din cap până în picioare. Ceva din profilul lui i se păru vag familiar. Un nechezat de cal îi atrase atenţia. Caii ofiţeril or morţi erau în posesia altor doi războinici apaşi, care aşteptau nemişcaţi, la cotul râului propierea grupului. Prezenţa acestora sporea numărul apaşilor la şapte, printre noii ven iţi fiind şi un indian gras, călare pe un cal murg , pe care Hannah îl recunoscu ca fiin d unul dintre personajele zărite nu demult în prăvălia lui Jack Reynolds. Căpitanul Cutter îl identificase atunci cu un şef din tribul Chiricahua, pe nume Juh. Surprinsă de ace astă decoperire, se uită, din nou, la indianul de lângă ea şi îşi aminti că-1 mai văzuse şi p a, era cel cu cicatrice pe obraz, care vorbea spaniola. Hannah îi privi cu atenţie şi pe ceilalţi, stăpânită de senzaţia că pe câţiva dintre ei îi văzuse de asemenea, cu acea ocaz însă dificil să-şi dea seama cu certitudine, în special acum, când doi dintre ei purtau pălă

ofiţereşti. Calul o duse în apropierea locului unde zăcea trupul neînsufleţit al locotenentu lui Sloane, cu o săgeată în gât, fără tunică şi fără alte obiectă personale. Îngrozită şi dez oarse privirea. Pentru a se proteja, luă hotărârea să nu se gândească, pe moment, la ceea ce avea să se întâmple cu ea, deşi ideea aceasta o teroriza fără să-şi dea seama, mai ales pe m e şansele de scăpare deveneau nule. O bătu, la un moment dat, gândul să sară din şa, nu pentr că în felul acesta s-ar fi aşteptat să scape, cumva, nu exista loc spre care să se refugi eze, unde să se poată ascunde. Doar că în acest caz, s-ar fi putut ca apaşii s-o împuşte. Moa tea ar fi venit repede. Totuşi, dacă o voiau vie...Hannah se cutremură, înfiorată de temer ile sale. Cert, nu trebuia să se mai gândească. În acel moment, lucrurile nu luaseră încă cea mai rea întorsătură pentru ea. Exista încă speranţa...şansa ca soldaţii din fort să-i ajungă sau să afle vreo altă cale de scăpare. Cheia problemei era să rămână în viaţă. Ajutorul avea urând. Stephen avea s-o găsească. După vreo sută de iarzi1, părăsiră malul nisipos al râului u a intra în zona canioanelor. Caii înaintau cu greutate, alunecând frecvent pe partea stâncoasă. După o vreme, ajunseră dinaintea unei barăci şi se opriră. Un băieţandru apaş de ce-unsprezece ani îşi făcu apariţia din ascunzişul verde al tufelor de palo. După câteva minu e,alţi patru cai fură scoşi dintr-un ţarc natural, toţi având pe crupă iniţiale aparţinând fe din regiune. Apaşii nu pierduseră vremea să se odihnească. Hannah abia dacă avu timp să-şi re axeze puţin picioarele chinuite de Şederea prelungită în şa, la o smucitură de frâu, calul ei o luă iar din loc. Agitaţia în fort începu o dată cu venirea mesagerului. Auzind forfota d e la intrare şi învălmăşeala de exclamaţiiceea ce prevestea sosirea unei veşti neaşteptate phen ieşi pe coridor. Văzu un soldat care tocmai dădea pinteni calului îndreptându-se, în ma re grabă, spre grajduri, ca urmare, desigur, a unui ordin primit din partea ofiţerul ui de la capătul scării. Stephen observă o mică ezitare pe faţa îngrijorată a căpitanului Cut , care, între timp, se întorsese şi urca treptele spre el. Răspunse salutului de rutină al acestuia şi aşteptă încordat, furat de valul de nelinişte care venise să-l tulbure. - Ce sa întâmplat, căpitane? - Patrula care a fost trimisă să investigheze cauza locurilor de ar mă pe care le-am auzit, mai devreme, a trimis un mesager, răspunse acesta. Au fost găs ite trupurile locotenenţilor Sloane şi Delvecchio. Apaşii i-au atacat într-un loc aflat la vreo două mile de aici. - Hannah? îngăimă maiorul. Vestea îl lovise cu forţa unui glonte. - Ce s-a întâmplat cu soţia mea? Ieşise la plimbare cu ei în dimineaţa asta. 1 1 yard = 0,14399 m (n.r.)

- Ştiu, domnule. N-au localizat-o, încă. Am pregătit altă patrulă şi am ordonat să ne însoţea taşi indieni. - Apaşii. Stephen îşi simţea sufletul clocotind de durere şi mânie. - O vom găs căpitane, murmură el aprig. O vom găsi chiar de-ar trebui să-i urmărim pe diavolii ăia roşii iad. Salutul maiorului puse capăt discuţiei. Era de la sine înţeles că Stephen avea să coma nde patrula şi căpitanul plecă pentru a supraveghea ultimele pregătiri. Armata reprezent a o maşină de luptă care, asemenea tuturor maşinilor, avea nevoie de timp pentru a se pu ne în mişcare, pentru a-şi rândui oamenii. Stephen ura aceste întârzieri. Se scurseseră aproa e cincisprezece minute de la apariţia mesagerului şi până în momentul când soldaţii negri înş coloane de câte patru ieşiră din Fort, în primele rânduri se afla grupul cercetaşilor apaşi, aproximativ o duzină la număr, îmbrăcaţi într-o combinaţie stranie de veşminte. La ora aceea, onul despre ambuscadă ajunsese la urechile întregii comunităţi a Fortului şi o mulţime de cu rioşi, soldaţi cu nevestele şi copiii lor, se adunaseră să privească coloana. Doamna Bettend orf, împreună cu soţia unui alt ofiţer, dăduseră fuga la locuinţa ocupată de locotenentul Slo şi tânăra lui mireasă-văduvă. Se obişnuia ca o veste proastă să nu fie adusă la cunoştinţa u ecât în prezenţa unor rude sau prieteni, care s-o poată consola în acel moment de suferinţă. istanţa de două mile fu străbătută la galop. Ajungând la locul fatal, cercetaşii se împrăştia onă mai largă, după care veniră să raporteze. Palpitând de încordare, Stephen stătea ţeapăn î McClellan, ascultând încă o dată ceea ce ştia deja, unde avusese loc ambuscada, unde fuses eră găsite trupurile, unde apăruse primul grup de apaşi, unde,al doilea. Calul masiv al maiorului Wade pocni din copită încercând să alunge o muscă, şaua scârţâia sub greutatea călă re cu greu reuşea să-şi păstreze calmul. La dreapta acestuia, căpitanul Jake Cutler luase poziţia de repaus, sprijinit de oblânc, într-o atitudine relaxată. Stephen îl privi pe fur iş, remarcând din nou acea enervantă capacitate a lui Cutter de a asimila fiecare secu ndă de odihnă, de a se relaxa în picioare şi de a-şi face somnul cu ochii deschişi. El, Step hen, trăia o permanentă stare de febrilitate. Şeful călăuzelor era un alb, pe nume Amos Hi ll, îmbrăcat în veşminte din piele de cal, cu favoriţi stufoşi şi o cicatrice pe obraz, rămas la o rană de cuţit care îl lipsise de ochiul stâng. Apaşii îl numeau „Un Ochi”. El purta o ba albenă înfăşurată în jurul gâtului, dar aceasta era singura concesie pe care o făcea uniforme rmatei americane. Era angajat ca translator şi călăuză, dar îndeletnicirile lui nu interfe rau niciodată cu acelea ale soldaţilor. El nu era un „băietan” la ordinele cuiva şi îi plăcea e laude cu această libertate. În loc să primească raportul de la Amos-Un Ochi, căpitanul C utter îl interogă pe unul dintre cercetaşii apaşi, folosind o combinaţie stranie de engleză ş spaniolă. Nah-Tay era scund şi robust, cu ochi adânci, migdalaţi, care ardeau precum tăci unele.

- Întreabă-1 dacă-i cunoaşte, interveni brusc în discuţie Stephen. Întrebarea nu necesita o t aducere. Nah-Tay o înţelese. - Chiricahua, răspunse el. - Câţi? Unde au dus femeia? întrebă e , observând cum Cutter plecase capul în semn de retragere. - Şapte, opt. Poate câţiva aştept at acolo. Mâna cafenie a lui Nah-Tay se înălţă, indicând acea fâşie de pământ unde deşertul l epea teritoriul nemărginit al canioanelor. Adăugă ceva în spaniolă şi Stephen se văzu nevoit apeleze la ajutorul lui Cutter. Cutter îşi studia capătul ţigării. - Ce se va întâmpla cu ea? - Domnule maior! Cutter se încordă în şa îndreptându-şi umerii Într-un gest care sugera dezac ul său faţă de întorsătura pe care o lua discuţia. Privirea lui îmbrăţişă o clipă cerul. - Zi dă, ordonă înverşunat Stephen. Cutter îi făcu un semn imperceptibil din cap călăuzei. Nah-Tay apoi dădu un răspuns lung, sacadat. Cutter evită să-l privească pe Stephen atunci când îi of ri, pe un ton inexpresiv, traducerea. - Nah-Tay nu ştie. Zice că depinde de multe lu cruri. Ar putea s-o omoare cu încetul sau s-o ducă în Mexic, s-o vândă ca sclavă. Ar putea s -o ţină captivă... sau s-o folosească pentru plăcerea lor. În acest caz, vom găsi curând... r i. Cum Stephen se înălţase în scări, clocotind de furie împotriva acelor sălbatici nemiloşi, care şi Nah-Tay făcea parte, o mână dură îi încleştă braţul. Cutter îl privi scurt. - I-aţi ească, domnule maior, zise el meet. Cu un efort supraomenesc, Stephen îşi înghiţi mânia, smu ci frâul calului. - După ce încărcaţi trupurile, trimiteţi-le iute în fort să fie îngropate. ul pursânge al maiorului se răsuci nervos pe loc, apoi porni la galop, ducându-l cu si ne pe călăreţ. Cutter îşi trecu ţigara în colţul gurii, ţinând-o strâns între dinţi, în timp concentrată îl urmărea pe Wade cum se îndepărta. Apoi, căpitanul se uită din nou la apaşul c aţă turtită. - Femeia pe care au luat-o apaşii e nevasta lui, spuse în spaniolă. Nah-Tay mor măi ceva, aţintindu-şi ochii arzători spre ofiţerul care galopa în depărtare. - Unii apaşi nu ace femeie cu ei la drum. Cred că poartă semn rău. Părea să ofere această alternativă ca pe o speranţă îndepărtată. - Cum gândesc apaşii aceştia? întrebă Cutter. - Quien sabe? Apaşul ridi i. - Cine ştie? repetă în surdină Cutter, lovind uşor gâtul calului cu frâul şi mergând mai d e, pe lângă cercetaşii indieni cărora le adresă un vag salut, în trecere. Inspectă căruţa în seseră depuse trupurile ofiţerilor ucişi. Apoi, ochii lui pătrunzători cercetară din nou porţ unea de teren unde se desfăşurase tragedia, devenită acum loc de reculegere pentru toţi soldaţii

din compania lor. Apaşii râvniseră la caii şi la armele ofiţerilor şi, desigur, îşi doriseră rea împotriva celor din Fort dar luaseră cu ei şi o femeie, drept trofeu. Durerea îi ard ea gâtul şi-i încorda muşchii. Îşi amintea de frumuseţea ei, de strălucirea părului ei, de su i dulce... îşi amintea de expresia mândră şi voluntară a buzelor ei. Acel spirit din ea nu s e va lăsa înfrânt cu uşurinţă. Se cutremură de indignare, gândindu-se la umilinţele pe care H le-ar putea îndura din partea acestor sălbatici. Privirea lui încrâncenată măsură întinderea stă şi aspră din jur, valurile de arşiţă tremurând deasupra tufişurilor de plante ţepoase, se de sevă, pământul scorojit şi neiertător. Un pământ ostil, veşnic ostil... CAPITOLUL 5 Hannah -şi putea da seama de cât timp călătoreau astfel, îi era imposibil să mai aprecieze timpul şi distanţele. Murgul ei urma orbeşte fiecare pas al poneiului din faţă. Bietul animal şchiopăt a într-una, nefiind obişnuit cu terenul stâncos pe care-1 străbăteau, aşa încât Hannah trebui vegheze în permanenţă. Picioarele îi amorţiseră din cauza poziţiei incomode pe care o presupu ea o şa de damă, tot trupul o durea după atâtea ore de mers călare pe arşiţă. Soarele de amia dicat sus, deasupra capului ardea pereţii de stâncă din zona canioanelor, sporindu-i c hinurile, cu lumina şi căldura sa. Gulerul bluzei era îmbibat de sudoare şi hainele - ja cheta şi fusta de vânătoare - ajunseră să-i pară grele ca plumbul. Îi era nespus de cald şi e conştientă de mirosul neplăcut ce-1 răspândea trupul ei. Câteva şuviţe i se desprinseră din c atârnau răzleţe pe ceafă, pălăria îi stătea întro parte dar , Hannah era prea epuizată ca să ască să şi-o aşeze cum trebuie. Lipsită de alte mijloace, Hannah îşi ridică braţul, folosindu e mâneca bluzei, pentru a-şi şterge sudoarea de pe frunte. Gura şi gâtul îi erau uscate şi gu tul sărat al transpiraţiei îi spori setea. De când porniseră la drum, nici unul dintre apaşi nu ceruse vreo înghiţitură de apă. Nu înţelegea cum reuşeau să reziste. Suferea, atât fizic, sihic. Îşi lăsă bărbia în piept, simţind lacrimile înţepătoare inundându-i ochii. Strânse ple că să-şi păstreze în minte ideea unei posibile salvări. Cineva îi spusese odată că indienii a u curajul şi vitejia, nu trebuia deci să-şi arate frica în faţa lor. Hannah înălţă capul şi, u încetul, privirea i se limpezi din nou, iar buzele îi încremeniră într-o expresie hotărâtă. niştea era întreruptă doar de tropotul copitelor pe piatră şi de fornăitul animalelor care s e mişcau în şir, pe poteca îngustă dintre un perete stâncos şi prăpastie. După o bună bucată ajunseră la poalele unui masiv muntos şi călăreţii din faţă se opriră, pentru a le permite ca r să se odihnească la umbra prelungă a unei stânci. Hannah răsuflă uşurată, dar după un prim s de bucurie fu din nou cuprinsă de nelinişte. Până atunci, indienii îi ignoraseră prezenţa, ar cât

timp avea să mai dureze aşa? Îl privi pe războinicul Chiricahua de lângă ea, care tocmai des căleca, o uimi iuţeala şi agitaţia aceea de felină cu care se mişca. Frâul calului ei continu să rămână în mâna apaşului, însă, aparent strânsoarea slăbise. Toţi indienii descălecaseră, ui care păzea caii furaţi, unul dintre ei, încălţat cu mocasini negri, rămase de santinelă pe o stâncă, de unde se putea urmări drumul pe care îl parcursese convoiul. În cele câteva secu nde care îi trebuiră pentru a înregistra toate aceste lucruri, Hannah înţelese eă i se ofere a poate ultima şansă de scăpare. Lovi puternic grumazul calului cu palma, pentru a-1 s ili să-şi smulgă frâul din mâna apaşului. Era, poate, o şansă, dar atât de mică şi de pericul dacă armăsarul avea să scape, era posibil ca ea să nu poată apuca frâul la timp şi să cadă d Calul obosit şi scăldat în sudoare făcu un salt într-o parte, nechezând speriat, iar Hannah î lovi din nou, îndemnându-l s-o ia la galop, animalul încercă s-o asculte, dar mâna grea c are ţinea frâul îl sili să rămână pe loc atât de brusc şi cu atâta forţă încât calul se dezec ii azvârlită din şa. Şocul impactului cu terenul stâncos fu deosebit de dur. Calul îşi regăsi hilibrul şi se scutură ca un câine ud. Hannah se ridică în mâini, ameţită, dar conştientă că se vreo vătămare serioasă. Simţind o umbră deasupra ei, se întoarse rămânând în capul oaselor atele sprijinite pe pământ şi picioarele înfăşurate în fusta largă. Apaşul cate o luase prizo tătea lângă ea, privind-o pieziş cu ochii lui înguşti, animalici. Faţa lui cafenie, brăzdată catrice şi încadrată de laţe negre exprima o ameninţare surdă. Hannah îşi aminti că sălbaticu a spaniola şi i se adresă în dialectul de ia graniţă. - Soldaţii vor veni. Or să vă prindă. 1 teie palidă de interes păru să-i lumineze faţa doar o fracţiune de secundă, după care indianu îşi redobândi expresia lui împietrită. Întorcându-şi uşor capul către ceilalţi membri ai gru traduse acestora ameninţarea prizonierei. Se auziră câteva răspunsuri ce păreau a sugera batjocura. - Picioare galbene încet. Soldaţii să vină. Apaşi nu aici, îi răspunse el aspra şi ogant. Apaşii sunt ca fire de nisip. Dispar în deşert. Nimeni nu-i găseşte. ' ] Hannah îşi si stomacul strângându-se ghem. Timp de o secundă se uită într-o parte, căutând în minte un alt i al speranţei de care să se agaţe. Urmă o mişcare neaşteptată şi pălăria îi fu smulsă de pe brutalitate, încât părul i se desprinse din coc căzându-i greu pe umeri. Scoase un mic sus pin de durere, dar se abţinu să-şi dispute dreptul asupra pălăriei sale verzi. Spre delici ul camarazilor şi în chiotele acestora apaşul îşi aşeză pălăria pe creştet - deşi capul lui e are şi aceasta rămase cu mult deasupra banderolei roşii soioase, ce încercuia fruntea ap aşului. Dar Lutero părea satisfăcut de achiziţia sa şi făcu un gest posesiv spre Hannah. - H aina, zise el - fixând cu privirea jacheta de călărie care se asorta atât de bine cu pălăria . Înţelegând că apaşul vorbea serios, Hannah îşi scoase mai întâi mănuşile

pentru a-şi putea descheia nasturii. Se ridică apoi în picioare, îşi dezbrăcă iute jacheta şi o întinse indianului. Simţi imediat o răcoare binecuvântată şi trase adânc aer în piept. Jach se dovedi, bineînţeles, mult prea mică pentru pieptul solid şi umerii largi ai apaşului. Spatele hainei trosni şi mânecile plesniră la prima forţare. Furios, sălbaticul şi-o smulse de pe el călcând-o, nervos, în picioare. Hannah se miră de atâta prostie. Se ridică în picioa e şi se scutură de praf, netezindu-şi fusta. Mişcarea ei îl făcu pe Lutero să acţioneze. Pe n ptate, acesta se repezi şi-i rupse o bucată din fusta verde. Fără să se gândească şi căutând bereze, Hannah îl lovi peste mână. Acest semn de rezistenţă din partea ei avu însă darul să-l rie şi mai mult pe războinicul cu fulgere albastre pe obraji. Stofa pârâi, încă o dată, şi fu se despică în două, mişcarea brutală o aruncă cât colo şi, în cădere, Hannah, realiză, brusc ezbrăcată - precum o pernă scoasă din faţa ei. Doar în bluză şi-n pantalonaşi, Hannah se ridi trase cât putu înapoi din calea apaşului, speriată de-a binelea. Pietrele de la baza mun telui scârţâiră sub tălpile botinelor ei de lac. Păşi înapoi până ce simţi în spate peretele d. Sângele îi pulsa în urechi, respira iute şi întretăiat, simţindu-şi nervii pe punctul de-a da. Făcea eforturi să-şi înfrângă panica şi groaza. Când apaşul schiţă un gest să se apropie ah se uită, cu deznădejde, după un refugiu. Dar, într-o clipă, Lutero fu lângă ea şi degetele i de fier i se înfipseră în braţ ca nişte gheare de uliu. Bluza i se sfâşie de parcă ar fi fo de hârtie, în timp ce trupul continua să se zbată cuprins, parcă, de negre presimţiri. Zvârco indu-se şi luptându-se să scape din încleştare, gheata ei nimeri genunchiul lui Lutero şi ac esta se retrase, pentru scurt timp, gemând şi mormăind furios. Hannah fu azvârlită - cu vi olenţă - la pământ şi se rostogoli pe pietrişul colţuros, zdrelindu-şi mâinile. Apaşul o apuc oare şi, după câteva tentative eşuate de a-i smulge cizmele, o lamă de cuţit fulgeră în soare a vederea cuţitului, Hannah rămase încremenită şi sângele îi îngheţă în vine. Lama secţionă ş ele ale încălţării şi, în următoarele secunde, ghetele îi lunecară din picioare. Ciorapii îi , smulşi şi, când braţul apaşului o readuse din nou pe picioare, Hannah simţi pietrişul tăios ndu-i tălpile, durerea o împiedica să mai opună vreo rezistenţă. Îşi înghiţi cu greu lacrimil ra timp pentru ele, trebuia să se concentreze asupra pericolului ce-1 reprezenta o mul înarmat din faţa ei. Încercă să evite lama cuţitului care se apropia de gâtul ei, dar nu euşi. Îşi feri capul, dar lama îi pătrunse prin materialul subţire al bluzei şi, înainte de-a uca să înţeleagă ce se petrece cu ea, bluza şi combinezonul îi fură sfâşiate. Hannah se trezi dată, complet goală. În zadar era totul, chiar şi strădania sa instinctivă de a-şi acoperi lo urile intime cu mâinile. Umilinţa şi indignarea o copleşeau, iar frica - o frică sălbatică tinsese limitele disperării. Părul ei roşcat i se revărsase pe umeri acoperindu-i, cu pu doare, sânii, dar coapsele rotunde rămâneau expuse, ca şi triunghiul întunecat al feminităţii pe care încercă, din răsputeri, să şi-l facă nevăzut. Mâini aspre ca şmirghelul îi zgâriară tenţia lor brutală de-a o

supune. Hannah simţi duhoarea trupului acestui străin, când pielea lui transpirată şi murd ară veni în atingere cu a ei. Pumnul ce şi-l ţinea strâns nimeri în nasul acvilin al indianu lui. O secundă mai târziu, avu senzaţia unei explozii de durere în obrazul stâng şi îşi simţi zdrobindu-i-se de dinţi, forţa loviturii primite îi smuci capul într-o parte, se clătină şi u neputincioasă lângă peretele de stâncă. Se aştepta ca, dintr-o clipă într-alta, să-i simtă ea trupului ţintuind-o de pământ. Dar apaşul, pe nume Lutero, continuă să rămână la un pas di u picioarele depărtate, într-o atitudine arogantă, contemplându-i goliciunea albă a trupul ui. Câteva cuvinte neinteligibile spuse de ceilalţi apaşi păreau să-l îndemne pe Lutero să in re în acţiune, sau cel puţin aşa i se păru. Privirea ei îndreptată fără voie către banda acea sălbatici desluşea, cu groază, chipuri amorfe pe care se citeau dorinţe atavice. O spaimă paralizantă puse stăpânire pe întreaga ei fiinţă. Dar, din răspunsul lui Lutero, pronunţat în a apaşilor, părea că acesta nu împărtăşeşte, deocamdată, părerea celorlalţi. Juh, apaşul cel a diabolică, spuse apoi ceva care îi amuză pe toţi , atrăgând gesturile lor aprobatoare. Han nah stătea nemişcată de teamă că ar putea curma liniştea care îi ţinea pe apaşi la locurile l poi Lutero făcu un pas, îndepărtându-se de ea pentru a se alătura grupului, fără a o slăbi, î n ochi. Când îl văzu că şe aşează pe vine, la sfat, alături de ceilalţi indieni, Hannah se ri grijă, ghemuindu-se cu genunchii la piept şi ascunzându-se mai bine sub perdeaua părulu i său bogat. Privea fără încetare la grămada de haine sfâşiate şi se întreba dacă să îndrăzne în următorul moment, prinse totuşi curaj şi le strânse repede, îndesându-le în sacul de pe s area unuia dintre ponei. - Por favor, îşi formulă Hannah protestul, ca o rugăminte polit icoasă. Tăcu însă imediat când Lutero pufni spre ea cu dispreţ. Murgul ei stătea undeva la um ră, încovoiat de epuizare. După câteva tentative de-a paşte iarba aţoasă de munte, calul se l se păgubaş, considerând acţiunea prea obositoare. Poneii indieni molfăiau, în schimb, iarba, smucind din capete în efortul lor de-a Por favor - vă rog (1b. spaniolă) - (n.r.) rup e tulpinile rezistente. Lutero se opri lângă armăsar şi se uită la şaua ciudată al cărei aran ent prevedea susţinerea picioarelor pe-o singură parte. Obiectul nu reuşi însă să-i atragă in eresul, aşa că desfăcu chingile şi lăsă şaua să cadă. Hannah nu era sigură că înţelegea ce în tea. Dar era încă vie şi asta conta. Era încă vie. Lacrimile o ardeau în colţul ochilor, dar euşi să şi le reprime. „Santinela” veni înapoi şi vorbi în limba aceea imposibilă, compusă di de sunete ritmice, gâtuite, iar ceilalţi începură să se mişte în direcţia poneilor. Nimeni în e grăbea. Hannah rămase tăcută, trăgând

speranţa că o vor lăsa acolo, dar Lutero se apropie iar de ea. - Ugashe. Mergem, îi trad use el în spaniolă. Hannah se cutremură la gândul că era complet goală. Numai mama ei şi Step en, în umbra întunecată a dormitorului, o văzuseră dezbrăcată. Acum, se afla aici, fără haine a, la lumina strălucitoare dar crudă a zilei, în compania a opt apaşi. Se simţea deposedată de toată demnitatea şi mândria ei. Frica, însă o sili să-l asculte. Cu umerii încovoiaţi şi b jurul trupului, în încercarea de-a se acoperi cât de cât, Hannah se ridică în picioare şi pă u precauţie, pe pietrele ascuţite, cosiţele dese, arămii îi curgeau într-o masă învolburată p rii albi. Enervat de încetineala ei, Lutero întinse braţul şi-i făcu brânci către cal. Hannah se trezi lipită de crupa acestuia şi simţi, buimacă, părul aspru al animalului atingându-i p ielea. De când se ştia, de la şapte ani, când tatăl ei îi dăruise primul ponei, Hannah călări o parte. Puţine doamne pe care le cunoştea călăreau bărbăteşte. Se considera că este indecen a o femeie să stea cu picioarele desfăcute pe spinarea unui cal. S-o facă acum, când pe deasupra mai era şi dezbrăcată, i se părea culmea dezonoarei. Hannah se dezlipi de cal, neştiind ce să facă. La atingerea mâinilor lui Lutero, una înşfăcând-o de mijloc, iar cealalt rinzându-i rotunjimea coapselor, înlemni. Dintr-o singură mişcare, apaşul o azvârli pe spina rea calului. Hannah întinse automat picioarele, de-o parte şi de cealaltă. Dar, senzaţia contactului cu pielea aspră a calului o făcu să înţepenească de ruşine. Acum degradarea ei p a completă. Apaşii se organizară într-un singur şir. La o smucitură de frâu armăsarul ei porn a trap şi Hannah fu nevoită sa se apuce cu mâinile de coama lui neagră, în vreme ce învăţa să osească coapsele pentru a evita impactul dureros şi stânjenitor cu crupa calului.

Pe când soarele cobora tot mai mult la asfinţit, culmea stâncoasă îşi lăţea umbra pe platoul zona canionului. Călăuzele apaşe se odihneau călare la adăpost de soare, în aşteptarea caval riei. Un nor gros de praf se zărea în depărtare, la vreo două mile distanţă, semn că sosirea i se apropia. Tropotul cailor acoperea frânturile ocazionale de conversaţie dintre s oldaţi. Un miros persistent de sudoare animală şi umană însoţea întreaga coloană ce se deplas răbită, într-o stare de agitaţie generală. La capătul rândului se auzi, deodată, un ordin. andă descălecarea, sergent, se adresă Cutter sergentului John T. Hooker. Poposim aici cincisprezece minute. - Am ’nţeles, să trăiţi. Hooker salută şi se întoarse spre soldaţii săi gătiţi descălecarea! strigă el. Între ordinul lui Cutter şi apelul sergentului, Stephen Wade nu se putu opri să nu-şi exprime nemulţumirea. - Nu văd de ce era necesar un popas, căpit ane, mormăi el. Negrii ăia ar

trebui să fie obişnuiţi cu căldura. - Descălecarea! urlă sergentul şi cei douăzeci de soldaţi ară numaidecât îndemnul. - E cea mai fierbinte parte a zilei, maiorule, zise Cutter, fără să se piardă cu firea în faţa criticilor superiorului său. Caii noştri au nevoie de odihnă, a tfel vor cădea frânţi, iar noi vom pierde orice şansă de a-i mai găsi pe apaşi. Cum raţioname l lui nu întâmpină nici o rezistenţă din partea lui Stephen, căpitanul adăugă: - Să mergem să ce-au găsit apaşii ăia. Amos Un-ochi se oprise la poalele masivului stâncos. Când cei doi ofiţeri ajunseră lângă el, şeful călăuzelor îşi lăsă calul în grija unuia dintre indieni şi î ah-Tay să-l urmeze. - Au poposit aici, le spuse Amos ofiţerilor care descălecară la rândul lor. - Când? În dorinţa lui de a-şi găsi soţia, maiorul Stephan Wade era într-o asemenea sta e de surescitare, încât ar fi fost capabil să umble zile întregi fără să se odihnească. Faptu cesta îl făcea să-şi piardă iute răbdarea cu oamenii din jur. - Acum mai bine de o oră. Chiar două, aş zice, spuse Amos după o scurtă reflecţie. - La dracu! nu-i mai ajungem, izbucni S tephen înfuriat. - Asta nu-i deloc treabă uşoară, răspunse Amos scărpinându-şi perciunii. Ved umneavoastră, domn’maior, apaşii au avantajul că ştiu încotro se îndreaptă, pe când noi trebu e ţinem pe urmele lor având grijă totodată să nu picăm în vreo ambuscadă. E greu să ţii pasul apaş, mai cu seamă când el vrea să scape de tine. - Te-am angajat să faci o treabă, Hill. Şi -aştept s-o faci fără prea multe scuze şi văicăreli. Stephen n-avea timp să asculte scuzele s balternilor săi, ceea ce-1 interesa acum era s-o găsească pe Hannah cu orice preţ. Ticălos ul ăsta de şef al călăuzelor ar trebui să se afle acum la drum, pe urmele tâlharilor, se gând el. - Nu-i vorba de scuze, dom’maior, răspunse Amos azvârlindu-i pe furiş o privire lui Cutter. Slujba îşi are obligaţiile ei şi am vrut să mă asigur că le înţelegeţi. - Înţeleg, H fost aici? întrebă Cutter desfăcând dopul gamelei cu apă pentru a-şi şterge faţa şi gâtul. uă cu femeia. - Atunci a fost şi ea aici? Tonul calm al lui Cutter nu putea masca li cărirea de interes din ochii căpitanului. Călăuza şovăi, preţ de o secunda. - Da, a fost şi e ici. Tensiunea care plutea în aer îl făcu şi mai bănuitor pe Stephen, care nici nu înţelese s mnificaţia întrebării. - Doar am mers pe urmele lor, şi-am ajuns aici. De ce întrebi dacă a fost şi ea aici, căpitane? - Aşa, pentru mai multă siguranţă, domnule maior. Cutter îşi scoas ia de campanie şi îşi şterse fruntea de sudoare,

trecându-şi degetele prin părul negru, jilav. - Nu putem fi siguri că n-am scăpat din vede re şi alte popasuri pe care le-ar fi putut face pe drum până aici, răspunse el aşezându-şi în i pălăria şi ţinând-o uşor pe spate. Se întoarse iar spre călăuză. - Voiai să ne spui ceva. Hill, cu o nuanţă de iritare în glas. Dar cred că aveţi dreptul să vedeţi ceva. Cutter porni la un pas în urma maiorului către locul unde îi conducea călăuza, traversară o porţiune de te en stâncos, acoperit de pietriş şi ajunseră pe o fâşie nisipoasă, în apropierea unor tufişuri enul nu păstra multe urme, dar de creanga ţepoasă a unuia dintre tufişuri atârna o bucată de pânză albă. - E a lui Hannah! Stephen Wade apucă bucata de pânză, pe care mai rămăsese întrlţ, un mic volan sugerând un guler. - E...cămaşa ei. Vocea i se stinse şi maxilarele i se în cleştară dureros, iar degetele strânseră convulsiv bucata de material. Cutter ridică o pan glică roz, care făcuse parte din combinezonul femeii şi o răsuci pe degetul arătător. Se uită apoi la pământul scormonit din jur. Îşi simţi deodată sufletul rece şi pustiu. - Pământul e r , zise Amos. S-ar zice că s-a dat o luptă. - Blestemaţi să fie! Cuvintele ţâşniră aprige, pli de ură, din pieptul maiorului Wade. - Am văzut-o pe doamna Wade la Fort, o dată sau de , două ori. Întotdeauna mi-am zis că era o doamnă tare drăguţă, rosti Amos ca pe un fel de co entariu înainte de a-1 lăsa singur pe maior. Cutter se grăbi să-l urmeze şi-l apucă de braţ, orbind printre dinţi pentru a nu fi auzit de Wade. - Ce-ai vrut să spui cu asta? E încă vie? A plecat de aici cu ei? - Mda, e vie. Călăuza îşi şterse tâmplele cu dosul palmei şi îşi unicul ochi sănătos către Cutter. - Dar amândoi ştim că la ora asta ar fi mai bine pentru e a dacă ar fi moartă. -Ce dracu’ căpitane, te baţi cu apaşii ăştia de ani de zile. Ştii doar c ei cu femeile albe. Cutter ştia. Îngropase el însuşi câteva. Cu un gest inconştient răsuci m i strâns panglica de mătase în jurul degetelor. Se rugă la Dumnezeu să nu fie nevoie s-o îng roape şi pe ea. - Ia-ţi cercetaşii de aici. Plecăm în zece minute, îi zise el, în încheiere, Amos. Şi, după ce omul îmbrăcat în piele de cal se depărtă, Cutter se uită înapoi să vadă ce rul. Stephen Wade rămăsese în acelaşi loc, strângând în mână fâşia albă de pânză. Ochii lui o priveau pietrişul răscolit de la poalele stâncii şi o ură sălbatică îi schimonosea trăsăturil bat avea dreptul să sufere în intimitate, îşi zise Cutter cu o umbră de tristeţe şi trecu mai departe.

Soarele pârjolea din toate părţile şi Hannah ajunse, curând, să-i simtă fierbinţeala pătrunzâ oase. Focul acela îi ardea pielea de ore întregi pielea ei albă şi fină pe care şi-o ferise dintotdeauna cu atâta grijă. Era de ajuns să-şi privească braţele şi coapsele înroşite pentru ge durerea pe care avea s-o îndure în zilele următoare. O ustura spatele şi simţea o durer e înţepătoare în toţi muşchii, coapsele ei erau aproape vinete, din cauza efortului de a-şi m nţine echilibrul, iar picioarele parcă-i erau dislocate. Nu mâncase nimic şi nu băuse nici un strop de apă de dimineaţă, de când plecase din Fort, şi buzele îi erau uscate şi crăpate căldură. Era pe punctul de a se prăbuşi. Undeva, în adâncul fiinţei ei, ardea încă o scânteie are nu se lăsa doborâtă, care o îndemna să se ţină în continuare dreaptă şi să meargă mai dep totul se topise într-o ceaţă roşiatică, în valuri tremurătoare de foc, sete şi chin. O durea pul şi buza i se umflase în locul unde o lovise Lutero. Sudoarea amestecată cu praf i se scurgea în râuleţe negre pe corp. Mergeau în şir printr-o viroagă nisipoasă, nisipul gros rosnea sub copite cu sunet ritmic, întrerupt când şi când de fornăitul, stingher şi zgomotos al vreunui ponei, care îşi alunga praful din nări. Sunetele acestea ajunseră s-o învăluie p e Hannah din toate direcţiile, veneau din faţa ei, din spate şi uneori chiar de sub ea . De aceea, Hannah se trezi cu greu din stupoarea care o copleşise atunci când reali ză că zgomotele animalelor luaseră altă direcţie. Înălţă mirată capul şi văzu că ajunseseră î erenul se prăbuşise formând o vastă pâlnie. Călăreţii din faţa ei se separaseră tăcuţi şi lua În loc să-i urmeze, Lutero mergea drept înainte, ducând de căpăstru armăsarul ei. Şi cei car ergeau în spatele lor se luară după ceilalţi. Dezorientată şi incapabilă să mai judece clar, nah se uită la cel în stăpânirea căruia se afla şi îl văzu fluturând braţul în semn de rămasmarazii lui. Observând uimirea ei, apaşul îşi arcui buzele într-un fel de zâmbet care femeii i se păru maliţios. - Împrăştie în deşert, îi zise el în spaniolă. Hannah avu nevoie de câte pentru a decodifica mesajul acela criptic şi a-1 raporta la remarca anterioară a ap aşului. Lutero îi spusese că indienii erau ca firele de nisip... Se topiseră unul câte unu l, pe cărările nevăzute ale preriei... Cu acea parte a minţii ei neîntunecată de durerea fiz ică, Harinah înţelese că orice şansă de-a fi salvată de patrula pornită pe urmele lor era dej ierdută. Voia să ţipe, dar de pe buze îi scăpă doar un geamăt slab. Trupul o durea prea tare. CAPITOLUL 6 Şocul stropilor de apă ce-i atinse buzele scorojite o trezi pe Hannah di n leşin şi îi dezmorţi simţurile anihilate de durere.

Apa avea un miros respingător şi părea să curgă dintr-un burduf făcut din intestine de anima le, dar setea o redusese pe Hannah la nivelul impulsurilor primare. Mâna aspră carei ţinea capul săltat îi dădu drumul lăsând-o să se descurce singură mai departe. Hannah înşfă şi îl ridică mai mult deasupra buzelor. Apa năvăli într-o cantitate mai mare decât putea gât ei uscat să înghită şi i se revărsă pe piept, răcorindu-i pielea arsă de soare şi deshidratat , burduful îi fu smuls de la gură, cu o mişcare brutală, Hannah întinse mâinile după el, avea nevoie de mai multă apă pentru a-şi astâmpăra setea. - Nu, te rog, şopti ea vlăguită. Rugămin i rămase fără răspuns, Lutero se depărtă fără s-o privească. Hannah îşi duse brusc mâinile la uită de convulsii. Aproape instantaneu, vomită lichidul preţios pe care îl sorbise cu atât a nesaţ şi tuşi îndelung, printre suspine, cu privirea aţintită la pata neagră, umedă, pe car lăsase lichidul în nisip. Făcu un efort să se ridice pe jumătate, sprijinindu-se într-o mână u picioarele îndoite, căci pentru scurtă vreme influenţa binefăcătoare a apei avusese darul s-o scoată din starea de prostraţie care o împiedicase să-şi simtă dogoarea din trup şi durer a sfâşietoare a muşchilor. Îi era imposibil să se mişte mai mult, cu privirea înceţoşată, se . Se aflau în mijlocul unor ruine. În spatele ei se vedeau rămăşiţele unui zid de chirpici v echi, înnegrit de timp. Zona era înconjurată de copaci şi tufişuri, iar la orizont se zăreau crestele munţilor Mogollon. Hannah văzu câteva vase de lut într-un colţ. Dar nimic din to ate acestea nu-i putea stârni vreun interes. Era vie - şi asta era tot ce conta, deo camdată. Soarele cobora în dosul unei culmi îndepărtate, poleind-o cu aur şi foc. Lutero e ra ocupat să lege caii lângă un perete dărâmat, unde animalele se puteau bucura de un peti c de iarbă. Armăsarul ei însă nu părea să aibă chef de mâncare. Capul îi atârna, iar picioare te abia dacă-1 mai susţineau. Urmau să poposească acolo peste noapte, se gândi Hannah, cu un oftat de uşurare. Încercă să se întindă cu grijă pe jos, dorind să-şi aline astfel durerea oase, dar nisipul zgrunţuros avu un efect catastrofal asupra cărnii ei traumatizate. Se prăbuşi acolo, cu trupul tot o rană, prea epuizată ca să-i mai pese unde zăcea. Închise o hii. O lovitură brutală de mocasin o smulse din hăul de uitare în care se afundase o dată cu venirea somnului. Forţa loviturii o rostogoli, lăsând-o întinsă pe nisip. Când deschise o chii zări mocasinii înalţi ai indianului, care se postase, cu picioarele uşor depărtate, d inaintea ei. Amurgul aşternuse o pânză albăstrie în jur, la orizont, atârnau de boltă câţiva purpurii. Iniţial, Hannah crezu că Lutero îi cerea să se scoale, pentru a porni din nou la drum. Îşi mişcă, încet, capul într-o parte şi într-alta, drept singur răspuns posibil la a ordin, pietrişul mărunt i se amesteca în plete, în penumbra înserării, ochii săi întredeschiş ervară, la un moment dat, un vag semn de mişcare. Încercă să se concentreze asupra siluete i întunecate. Apoi, îl văzu pe apaş desprinzându-şi pânza care-1 acoperea de la mijloc în jos rupul acela

arămiu se arăta acum în toată goliciunea lui. Aproape împotriva voinţei ei, Hannah îşi lăsă p să alunece în jos, către imaginea virilă ce i se oferea. Tot ceea ce pentru ea însemnase, până acum, doar vagi contururi şi senzaţii, forme palpabile abia întrezărite la soţul ei, er de data asta expus cu claritate privirii, în lumina fumurie a înserării. Femeia se ch irci şi mai mult, încercând să se protejeze de atingerea lui. Indianul voi s-o forţeze să-şi esfacă picioarele. Spatele ei schingiuit de soare se lipi mai mult de nisip şi acestă atingere o făcu să ţipe de durere. Când simţi cum mâinile indianului îi ating coapsele, încer îndepărteze cu dezgust, dar puterile îi erau, de-acum, secătuite. Bărbatul o imobiliză brut al cu trupul lui asudat şi murdar, nepăsător la suferinţa pe care i-o producea atingerea mâinilor lui aspre, tăbăcite de muncă, duhoarea răspândită de trupul lui satura aerul din ju . Hannah făcu câteva încercări zadarnice de-a scăpa de sub apăsarea apaşului, îşi propti mâin eptul lui musculos şi se arcui de mijloc încercând să se tragă înapoi. - Nu, nu , repetă ea, u lacrimile şiroindu-i pe obraji, prea slăbită fizic şi psihic pentru a mai opune vreo r ezistenţă. Palmele lui grosolane îi apucară şoldurile ţintuind-o de pământ, fără săi pese de i. Hannah căscă gura într-un ţipăt ce n-avea să mai iasă, înăbuşit, pe undeva, de dorinţa ei de-a nega tot ce i se întâmpla în acel moment. În acea clipă de durere şi oroare, mintea ei se lăsă pradă senzaţiei de iluzoriu care o cuprindea. Nu, nimic din toate acestea nu i s e întâmpla ei. Hannah respingea mental realitatea, blocând-o cu desăvârşire, şi închizând-o î sertar al minţii ei unde avea să stea ascunsă până ce totul va lua sfârşit. Percepea grohăitu estial al lui Lutero în timp ce ritmul agresiunii lui spori. Apaşul nu se opri decât d upă ce îşi lăsă sămânţa în ea, aproape imediat după aceea se retrase şi se ridică în picioare Hannah îşi ţinu ochii închişi, respingând cu repulsie ideea de a-1 vedea din nou gol. Dar l ui Lutero nu-i mai păsa de ea acum, după ce îşi satisfăcuse pofta. Tălpile grele din piele d e cal ale mocasinilor lui scrâşniră în nisip, apaşul păşi peste trupul ei lungit în praf şi s e să-şi înfăşoare iar sorţul în jurul şalelor. Încet, tremurând de durere şi spaimă, Hannah s genunchii la gură, într-o poziţie de fetus. Se simţea murdară şi pângărită, încercă să-şi al e imaginea apaşului cu faţă lătăreaţă, gesturile lui animalice. - Stephen, gemu ea cu glas fr . Stephen, unde eşti? Umerii i se zguduiau de plâns. Apoi îl văzu pe Lutero venind drept spre ea. - Oh, Doamne, nu! Nu ştia ce intenţiona sălbaticul - s-o violeze din nou sau s-o ucidă - dar scânteia din sufletul ei care o făcea să se agaţe cu disperare de viaţă era vie. Indianul se lăsă pe vine lângă ea şi îi apucă mâinile. - Ce vrei să faci? întrebă Hannah lă. Dar apaşul refuză să-i răspundă, mulţumindu-se s-o privească pe furiş

cu ochii lui negri, goliţi de orice expresie. Folosindu-se de o fâşie de piele, îi legă mâni le atât de strâns încât aproape că-i opri circulaţia. Toate povestirile oribile auzite cândva despre modalităţile în care apaşii obişnuiau să prelungească suferinţele prizonierilor înaint a-i ucide îi năvăliră acum în minte, cu înfiorătoare claritate. Pe jumătate convinsă că india enţiona s-o lase lângă un muşuroi de furnici otrăvitoare, Hannah îl privi cum leagă funia de reanga solidă a unui arbore mesquita, deasupra capului ei. În această situaţie, singura mişcare pe care şi-ar mai fi putut-o permite era să se rostogolească într-o parte şi într-alt . Îi legă la fel şi picioarele de o creangă solidă pe care o înfipse adânc în pământ. Cu un m tisfăcut, Lutero o lăsă acolo şi se depărtă pe nesimţite. Hannah n-ar fi încercat să-şi elibe ile, nici dacă acest lucru i-ar fi stat în putere. În starea în care se afla, cel mai bu n lucru era să respire şi să încerce să nu se gândească nici la evenimentele petrecute, nici a ce-o să se întâmple cu ea mai departe.

Focul de tabără strălucea ca o lumină vie în întunericul de smoală ce înghiţise totul în jur. ra, stelele străpungeau cerul ca nişte puncte luminoase, veghind tainele deşertului. M irosul de cai şi excremente animale ajungea până în tabăra soldaţilor, purtat de briza răcoro să a nopţii. Tabăra era împărţită în trei părţi - patru, dacă se punea la socoteală şi locul riponiţi caii şi catârii. Cea mai largă secţiune era ocupată de soldaţii negri, uniformele lo de un albastru închis şi feţele lor negre îi făceau invizibili în noapte. Cercetaşii apaşi s etrăseseră deoparte, la oarecare distanţă de focul de tabără. Iar al treilea grup îl consitui u ofiţerii. După o masă frugală, alcătuită din fasole şi pâine de secară, ofiţerii se adunară aiorului Stephen Wade. Maiorul se uita când şi când la şeful călăuzelor şi mânia lui, deşi ţi control, era evidentă pentru cei prezenţi. - Numărul apaşilor pe care îi urmărim s-a redus în după-amiaza aceasta, domnilor, rosti Stephen, luând o poziţie ţeapănă în faţa camarazilor săi nul Amos e de părere că acum avem de-a face doar cu cinci inşi. - Au mers în şir, unul în co ada celuilalt, şi nu se mai poate şti câţi au fost. Amos Hill mesteca un cocoloş mare de t utun care îi umplea pe rând obrajii păroşi. - Şi toţi caii ăia în plus ne dau şi mai mare băt cap. Suntem aproape siguri că au fost cel puţin vreo patru cai. - Cât timp? întrebă căpitanu l Cutter. - E lucru sigur că se aflau cu toţii atunci când au poposit după-amiază. Pe urmă, după părerea mea, au plecat în şir şi s-au pierdut unul câte unul pe drum, când le-a venit la demână să-şi ia tălpăşiţa. Apaşii ăştia se pricep să se facă nevăzuţi în deşert. - Eşti bun s Wade e undeva înaintea

noastră - sau am lăsat-o în urmă, domnule Hill? Un muşchi zvâcni pe obrazul crispat al lui S tephen. - N-aş putea spune cu certitudine dom’maior. Dacă mai călăreşte încă pe armăsarul ăla atunci este undeva în urmă. Amos vorbea cu grijă, atent să nu greşească, cumva, în faţa maio ui. - Nah-Tay zice că urmele de copite ale armăsarului nu se mai văd. - Dacă ne-am abătut de la rută, domnule Hill, ce şanse avem să mai dăm de urma calului doamnei Wade? Stephen desfăşură harta regiunii, oferind-o spre studiu ofiţerilor săi. - O s-o găsim. Nah-Tay şi cu apaşii lui sunt în stare să afle şi o muscă în deşert, dar o să mai dureze, răspunse şeful că a trebui să ne răspândim, să umblăm în lung şi în lat până vom da de un indiciu. Şi, după cât a, s-ar putea ca ea nici să nu mai călărească pe calul ăla. - M-am gândit la asta. De aceea, mâine dimineaţă vreau să-l iei pe locotenent şi jumătate din trupă, plus Nah-Tay şi patru că să mergeţi mai departe pe urmele care se văd. Locotenentul Bones, Hill şi cu restul oame nilor vor merge cu mine să mai cercetăm o dată drumul pe care am venit. Amos - Un Ochi plescăi din buze şi lăsă să-i scape un oftat prelung. Stephen îl străpunse cu privirea. Nu c rea acordul nimănui asupra deciziilor sale, dar dacă cineva avea vreo obiecţie, prefer a s-o audă rostită cu voce tare. Era mult mai simplu să aplaneze disensiunile în felul a cesta. - Mie mi se pare c-ar fi două motive posibile pentru care apaşii ăia s-au topit aşa în văzduh, îndrăzni Amos să sugereze. Unul ar fi că după ce şiau făcut rost de pradă s-a colibele lor, văzându-şi fiecare de treabă cum s-ar zice. Amos, făcu, deliberat, o pauză. Sau, reluă el, au ştiut că suntem pe urmele lor. Poate s-au răspândit dinadins, gândindu-se c-o să-ţi împărţi forţele pe din două. S-ar putea să ne întindă o cursă şi s-o folosească pe rept momeală. - S-ar putea, încuviinţă Stephen neclintit. Atunci o să vedem dacă cercetaşii t apaşi or să vrea să ia viaţa unora din neamul lor. Se întoarse brusc spre Jake Cutter. - S cularea la ora 4:45, domnilor. Acestea fiind zise, Wade se depărtă de ofiţerii săi ducând în mână harta făcută sul. Amos-Un Ochi privi lung în urma lui, apoi îi zise căpitanului: - Cred că i-ar plăcea dacă apaşii ăia ar veni să ne atace. E pus pe tăiat şi spânzurat. Făcu o grima - N-aş zice că m-aş simţi altfel dacă propria mea nevastă ar fi în mâinile apaşilor acum, mor Un oftat greu, de regret, îi scăpă de pe buze. - Când îi urmăreşti pe apaşi, orice greşeală r şi simplu, nu miam dat seama la timp de trucul lor. Cum nimeni nu oferi vreun răsp uns, şeful călăuzelor înălţă absent mâna în semn de salut şi dispăru în întuneric. Cutter îl a unde se instalaseră apaşii, omul se

simţea mai bine printre indieni decât alături de semenii lui. Lângă el, Cutter auzi vocea lui Sotsworth. - Cafea? Locotenentul îi întinse o gamelă plină cu lichidul negru, întăritor. - Mulţumesc. Cutter observă că mâna locotenentului nu mai tremura aşa cum se întâmplase mai evreme, când stătuse de vorbă cu el. Sotsworth, ca tânăr ofiţer într-o companie de negri, se imţea, în mod fatal, sortit uitării şi adesea bea până nu mai ştia de el. Chiar în acest mome gamela lui mirosea a whisky. Căpitanul nu zise nimic. Dacă toţi ofiţerii ce se apucaseră d e băut ar fi fost izgoniţi din armată, atunci n-ar mai fi rămas nimeni să ţină piept indienil r. - Ce crezi că ne va aduce ziua de mâine, căpitane? întrebă retoric Sotsworth, privind s ilueta prelungă a maiorului Wade, care se aşezase gânditor lângă foc, cu o mână sprijinită pe nunchi. - Răsăritul, locotenente, zise sec Cutter. - Priceput la răspunsuri ca de obic ei, remarcă Sotsowrth cu ochii în cană. Priceput şi ascuns... Înălţă capul şi se uită din nou andantul lor. - Eu unul aştept zorii şi soarele. Nopţile sunt însingurate, după părerea mea. Pentru maiorul Wade, seara asta trebuie să fie deosebit de grea. - Da, îmi închipui că aşa este. Cutter încerca prin răspunsurile sale scurte să pună capăt oricăror speculaţii pers le asupra unui subiect care nu era treaba nici unuia dintre ei. - Să ştii că nevasta t a e acolo, singură cu apaşii. Mintea omului e capabilă de multă cruzime, căpitane, declară S otsworth. - Ajunge, locotenente. Netulburat de tonul categoric al lui Cutter, lo cotenentul sorbi din nou din cafea şi îşi aţinti privirea în noapte cu o expresie de melan colie. Întunericul ăsta îl face pe un om să-şi amintească de toate visurile din tinereţe, de opţile acelea minunate când se părea că e destul timp...pentru tot. Câţiva cai tropăiră-nervo capătul liniei de pichet. Locotenentul reformulă întrebarea pe care o pusese mai înaint e. - Intrăm în acţiune mâine? - Am fost de multe ori în companii, fără să vedem un singur apa se Cutter. Pentru a lupta cu un apaş trebuie mai întâi să-l găseşti, lucru foarte dificil de altfel. Companiile de cavalerie puteau fi reperate de la distanţă din cauza norului de praf pe care îl stârneau. Chiar şi acum, apaşii ştiau că armata era pe urmele lor. Aşa în locul unde se aflau fiindu-le deja cunoscut, aprinseră focul fără grijă. - Dar când îi vedem , căpitane, de obicei ei sunt cei care ne atacă, îi aminti Sotsworth. Nu-mi place delo c ideea. - Dacă îţi lipseşte curajul, poate ar fi bine să mai iei o înghiţitură din lichidul sugeră Cutter, dându-i astfel de înţeles că ştia cu ce îşi îndulcise locotenentul cafeaua. F Sotsworth se mohorî mai mult. - Nu-i vorba de teama de apaşi, căpitane Cutter.

Un resentiment adânc, arzător, fulgeră o clipă pe chipul locotenentului, când se uită în dire a unde siluetele soldaţilor se profilau negre în noaptea şi mai neagră. - Nu ştiu ce-ar fi mai rău dezonoarea de-a muri în mijlocul acestei companii uitate de toţi sau umilinţa d e-a fi salvat de vreunul dintre negroteii ăştia. Cutter îşi goli cana de cafea si-o trânti cu un gest scurt alături. - In locul tău, m-aş gândi la apaşi...şi cum să-mi salvez pielea. lovitură de picior îi răscoli iar durerile, trezind-o din amorţeală. Hannah gemu şi întredes hise pleoapele grele, lumina zorilor o orbi la început, clipi des şi, când se hotărî să priv ească în jur, văzu silueta masivă a lui Lutero care stătea în picioare lângă ea. O a doua lov ră îi smulse un nou geamăt şi o făcu să deschidă larg ochii. Îi era imposibil să se mişte din funiilor care îi întindeau picioarele şi-i ţineau mâinile deasupra capului. Apaşul se aplecă i dezlege picioarele. Nimic nu-i acoperise goliciunea peste noapte şi frigul deşertu lui o pătrunsese până la oase. Legată cum era, Hannah se putuse ghemui cât de cât pentru a-şi păstra căldura. De îndată ce-şi simţi picioarele eliberate, încercă să-şi ducă înfrigurată ge ept, ignorând durerea sfâşietoare. Vederea propriei sale nudităţi nu o mai şoca, experienţa î ozitoare de-a fi dezbrăcată de mâini străine fusese deja depăşită, acum simţea doar dezgust ş oltă la vederea sângelui care mustea în rănile deschise întregul ei trup era o masă de carne vie. Duhoarea scârboasă a apaşului ajunse din nou până la ea, Lutero se aplecase să desfacă unia înfăşurată în jurul ramurii de mesquita care-i ţinea legate mâinile. Hannah se crispă am indu-şi de siluirea la care fusese supusă în seara anterioară. Un amestec fierbinte de s entimente, frică, ură, mândrie o îndemna încă să îndure fără să crâcnească starea deplorabilă dusă. Când Lutero se ridică iar în picioare fără să taie funia care-i ţinea strâns încheietur nnah înţelese că avea să rămână mai departe legată. Gemând surd%se ghemui cu genunchii la gur ura ca o frunză. Avea gura uscată, fără pic de salivă. 0 clipă stătu să se întrebe ce avea să e cu ea. Dacă Lutero avea s-o ucidă atunci când se va fi săturat s-o siluiască? Dacă intenţio a să şi-o facă squaw. Stephen era undeva nu foarte departe. Trebuia să-şi spună asta mereu. Trebuia să-şi amintească, în permanenţă, că el o căuta. Speranţa aceasta îi aducea un vag sen de înviorare. Soarele care se ivise timid deasupra stâncilor dispăru în dosul umerilor l argi ai apaşului, care se oprise iar dinaintea ei. Hannah înălţă privirea şi-l văzu întinzând urduful cu apă. De astă dată, fu înţeleaptă şi bău puţin, cu înghiţituri mici, reprimându-şi a de greaţă. Caii pe care Lutero îi lăsase să pască un petic de pajişte aveau spinările încăr lucrurile furate de apaşi. Într-un târziu, îi dezlegă mâinile şi o urcă pe armăsarul ei, pie ietului animal era umedă şi cleioasă de sudoare. Fără să stea pe gânduri, apaşul legă frâul a de coada stufoasă a calului

său. Hannah nu mai mâncase de la micul dejun din ziua anterioară. Nu ştia dacă indianul îşi p rtase de grijă în acest sens, dar ei nu-i dăduse nimic. Porniră la trap şi merseră fără oprir traversând canioane, defileuri stâncogse şi viroage strâmte. Pentru Hannah, această călătorie sub soarele nemilos al deşertului i se păru că nu se mai termină, ca şi durerile ce-o făceau să sufere atât. Spre seară abia, Lutero se opri. Hannah mai mult se prăbuşi decât descălecă pe cal. Apaşul îi legă iar mâinile de-un copac şi adăposti caii într-o viroagă adâncă din apr Când se întoarse, se uită la Hannah, după o secundă de ezitare, luă burduful pentru apă şi d u în desiş, iute şi fără să facă vreun zgomot ca o şopârlă. Epuizată, Hannah închise ochii pe e. Când îi deschise iar, umbra violacee a înserării învăluia deja stâncile, Lutero nu se înto se încă. Noaptea se lăsa cu repeziciune şi Hannah îşi ascuţi auzul căutând să perceapă vreun e să-i vestească întoarcerea apaşului. I se năzări deodată că Lutero o lăsase să moară legată pac. Începu să se frământe şi să muşte frânghia dar, imediat auzi o voce groasă mormăind ceva apaşilor probabil o ocară şi, în minutul următor, simţi o lovitură în spate care îi tăie suf Un timp, rămase nemişcată, străduindu-se să respire. Era vag conştientă de prezenţa lui Luter u departe de ea, sălbaticul se foia încoace si încolo si Hannah simţi un miros străin, ciu dat, în aer. Când în cele din urmă, îl văzu venind spre ea se ridică pe jumătate. - Eyanh. Mă aşul îi întinse ceva, dar în întuneric Hannah nu vedea ce anume. - Ce este? îl întrebă ea, ap aminti că trebuia să vorbească în spaniolă. Lutero îi răspunse cu un cuvânt pe care ea nu-l î . Gândul mâncării îi făcea greaţă, dar ştia că era nevoită să accepte ideea pentru aşi reface a moale şi umed îi lunecă în mâinile întinse, Hannah pipăi circumspectă obiectul acela călduţ , şi îl duse la gură. Mirosul de sânge îi izbi nările şi Hannah icni descoperind că avea de-a ce cu o bucată de carne crudă. Încercă s-o îndepărteze, dar Lutero îi forţă brutal mâinile, s să ducă iar hrana la gură. - Mănâncă, îi ordonă el în spaniolă. Îi împinse bucata de carne î ind-o să muşte din ea. Nu era tocmai carne, ci un fragment de măruntaie. Lutero îi ţinu gu ra închisă şi-i apăsă bărbia până când Hannah trebui să înghită. Vărsă însă tot, când el îi d pe gât resturile, forţând-o s-o ia de la capăt până când Hannah mâncă tot. CAPITOLUL 7

Treceau printr-o trecătoare cu pereţi abrupţi, ce ofereau adăpost împotriva vântului uscat c are biciuia preria înălţând vârtejuri de praf peste pământul crăpat şi sterp. Hannah se lăsă spinarea calului, mulţumită că nu mai trebuia să îndure şi muşcătura fierbinte a vântului. Av ile încă legate şi se ţinea strâns de coama căluţului ei, îşi lăsase bărbia în piept, clătinâ mul trapului. Călărea acum poneiul lui Lutero. Armăsarul ei cedase în dimineaţa aceea, se îm pleticise, apoi căzuse greoi, traiul comod şi îmbelşugat nu-l pregătise pentru asemenea co rvoadă. Dar Lutero o trăsese pe Hannah de pe spinarea calului prăbuşit, apoi încălecase în lo ul ei şi-l forţase să se ridice. Acum călărea el pe armăsarul plin de glod, storcând ultima p cătură de energie din trupul secătuit al animalului. Hannah înţelegea această stare. De atâte ori i se întâmplase în decursul ultimelor trei zile să atingă limita îndurării şi s-o depăşe cât era de uşor să cadă de pe cal şi să moară pur şi simplu, pe atât de greu îi era să se păs c în puţinele momente când se putuse concentra asupra situaţiei sale, Hannah se mirase s ingură că supravieţuise. În noaptea care trecuse, Lutero venise din nou peste ea, când gus tul greţos al cărnii crude îi mai stăruia încă în gură. Fusese la fel de neputincioasă ca şi ară. Nesatisfăcut, Lutero o asaltase încă de două ori, dar Hannah se retrăsese în acel colţ a inţii ei care se disocia de restul trupului. Albia râului, îngustă şi plină de bolovani, int ra într-un defileu stâncos. Înaintea sa, Hannah văzu armăsarul împleticindu-se pe terenul ac cidentat, braţul puternic al apaşului smuci de căpăstru şi sili animalul să se ţină pe picioa Mai devreme sau mai târziu toate acestea vor avea un sfârsit era gândul care o susţinea pe Hannah, o făcea să îndure toate aceste torturi fizice şi psihice, el îi alimenta dorinţa de supravieţuire - conştiinţa că, mai devreme sau mai târziu, avea să-intervină ceva. Cărare ustă conducea spre un podiş înalt, mărginit din trei părţi de zone abrupte. Sus creşteau câţi bori piperniciţi şi ierburi aspre, înalte. Poneiul călărit de Hannah ciuli urechile şi mări p sul, atras de un punct văzut doar de el în depărtare grabă care-i era stânjenită de armăsarul de coada căruia era legat. Poneiul o luă, cu toate acestea, înainte, păşind acum în rând cu a măsarul care avansa greoi, împovărat de trupul unei căprioare vânatul ale cărui măruntaie asi uraseră hrana prizonierei în seara anterioară. - Hoh-struh, hoh-shuh, murmură Lutero cu o voce liniştitoare spre micul animal. Acesta îşi înceţi trapul, dar continuă să meargă în râ rmăsarul. Vântul îi izbi din nou în faţă, fuioare de praf luară în stăpânire platoul. Hannah ică pe spinarea calului, căutând, să se protejeze de înţepăturile vântului. Mintea şi simţuri brutizate rămâneau indiferente la peisajul pe care îl traversau. De undeva lătra un câine nu era urletul sfâşietor al vreunui câine de prerie, ci un lătrat adevărat, vestind o aşezar e omenească. Trezită din amorţeală, Hannah se încruntă şi privi buimacă în direcţia din

care venea zgomotul. O formă rotundă - iţită dintr-un luminiş încercuit de tufişuri - se dove i, curând, a fi un jacal apaş, acoperit cu iarbă din soiul care creştea pe înălţimile ce stră au acest platou, locuinţa era complet camuflată de la distanţă. Alte câteva colibe erau răspâ dite icf-colo, fără o ordine anume. Copiii alergară spre ei şi o haită de câini jigăriţi, lăt zor, se luară după cai. Îşi făcură apariţia şi câteva femei, iar un bărbat bătrân, cocârjat inta spre ei târându-şi picioarele. Un grup de bărbaţi şedeau sub o ramada. Hannah îşi aminti g că Stephen îi povestise cândva despre satele apaşilor, aşa-numitele rancheria , cătunele i ndiene. Pe măsură ce Lutero înainta pe lângă colibele rotunde construite din crengi şi iarbă, către una situată în centrul aşezării, tot mai mulţi locuitori ai cătunului se adunau în juru or, înghesuindu-se s-o vadă pe Hannah. Aceasta le privea pe femeile apaşe, mici de sta tură şi fără forme, îmbrăcate în veste din piele de cal care le atârnau până la şolduri, fust enea din piele de cal, lungi până la genunchi şi mocasini care le acoperau, cu modesti e, restul picioarelor. Majoritatea îşi purtau părul negru răsucit în cozi la baza gâtului, d ar cele bătrâne îşi lăsau pletele să le acopere spatele ca nişte văluri negre- argintii. Chip le lor exprimau ură şi dezgust la vederea ei şi Hannah înţelese că nu putea conta pe mila sa u compătimirea acelor femei. Îi venea să plângă, dar se abţinu şi înălţând capul îşi aţinti p O indiancă stătea dinaintea colibei în aşteptarea lor. Era scundă, cu o talie feciorelnică. Avea părul strălucitor ca smoala şi ochii negri, luminoşi. Trăsăturile ei erau la fel cu ale celorlalte femei, numai că pomeţii îi erau mai puţin turtiţi şi nasul drept şi delicat, ceea ce îi conferea o frumuseţe neobişnuită. Buzele ei se răsfrânseră într-un zâmbet larg, atunci tero îşi opri calul lângă ramada de lângă colibă. Lutero lunecă jos de pe cal cu o mişcare li apropie ţanţoş de femeie, faţa lui aprigă părea îmblânzită de o anume emoţie şi Hannah fu ulu e licărul cald din ochii lui. Cei doi schimbară câteva fraze intime în şoaptă, apoi apaşul o onduse pe femeie către cai, să-i arate prada. La un moment dat, veşmântul se lipi de tru pul femeii, scoţându-i în evidenţă pântecul bombat. Era însărcinată, ghici Hannah. Femeia ace sărcinată în câteva luni era nevasta lui Lutero. În jur izbucni un cor de voci, toate bolb orosind pe acea limbă ciudată pentru Hannah, toţi păreau săi pună întrebări lui Lutero, iar a răspundea, spre satisfacţia generală. Deşi păreau încântaţi şi aproape entuziasmaţi de relat Lutero, indienii nu o scutiră pe Hannah de o serie de ghionturi şi împunsături. După ce L utero o dădu jos de pe cal, se pomeni asaltată de îmbrânceli şi lovituri care sporiră numărul vânătăilor de pe trupul ei şi aşa schingiuit. Hannah se apără cum putea de manifestările lor ură. De la o vreme, agitaţia stârnită de venirea lui Lutero se mai potoli şi ceata se împrăşt lăsându-i singuri. Lutero o duse pe Hannah sub umbrarul de frunze şi o legă de un stâlp. A poi îşi chemă nevasta şi i-o arătă cu emfază prizonierei.

- Aceasta este femeia mea, Gatita, îi zise el în spaniolă, traducându-i numele indiencei „Pisică Mică”. Eşti sclava ei. Să faci ce spune. Ochii luminoşi ai Gatitei se întoarseră spr ei cu adoraţie respectuoasă şi mândrie. Pe Hannah nici n-o luă în seamă. După ce cuplul plec nnah se sprijini de stâlp, folosindu-se recunoscătoare de suportul lui şi ignorând durer ea pe care i-o producea contactul cu lemnul aspru. Copiii se adunară în jurul ei şi înce pură un mic război, atacând-o cu beţe şi pietre, curând însă se plictisiră de acest joc şi fu rea altor atracţii. Mult mai târziu, în după-amiaza aceea, Gatita se apropie de Hannah a ducând o tărtăcuţă într-o farfurie. Îngenunche cu un aer nepăsător lângă Hannah. Tărtăcuţa sc o substanţă transparentă, ca un gel. Fără vreun comentariu, femeia îşi muie degetele în soluţ epu să ungă spatele prizonierei. Întâia atingere îi smulse un geamăt de durere, urmat însă, a ape instantaneu, de un suspin de uşurare pe măsură ce substanţa îşi făcea efectul. - Doctorie îndăzni Hannah să întrebe. - Anh, da. După ce îi unse complet spatele, Gatita îi dezlegă mâi împinse farfuria spre ea, dându-i de înţeles că mai departe trebuie să se descurce singură. poi indianca se sculă cu oarecare efort, fiindcă greutatea copilului îi modificase cen trul de echilibru, Gatita reuşea totuşi să-şi păstreze graţia. Rămasă singură, Hannah îşi vâr elul moale, răcoritor şi îşi frecă grijulie pielea arsă de soare, insistă asupra sânilor, abd nului şi coapselor. Stratul de gel acoperea o murdărie acumulată în trei zile de călătorie p rin prerie, dar Hannah folosi cu încredere fiecare fărâmă din acea pomadă naturală. Abia ter minase, când Gatita îşi făcu iar apariţia, aducând un ghemotoc de haine. Le lăsă la picioarel ui Hannah şi plecă. Când Hannah le desfăşură găsi o fustă din piele de cal şi o vestă. Erau u ulte locuri şi pielea tăbăcită mirosea urât şi era ţeapănă de veche, dar - în sfârşit - avea ace. Se uită după femeia aceea de o frumuseţe primitivă, al cărei păr negru, lucios ca o coa mă de cal, era împodobit cu mărgele. Pomada, hainele, reprezentau primul semn de bunătat e de care avusese parte Hannah de când căzuse în mâinile apaşilor. Totuşi, nu exista nici ur i motiv pentru ca indianca aceasta să dorească să şi-o facă prietenă. Atunci de ce? Scopul n u putea fi decât unul practic, la ce foloseşte o sclavă bolnavă şi rănită? Pentru ei Hannah n valora nimic atâta timp cât nu-şi recăpăta vlaga. Nu putea fi vândută şi nu putea munci. Cu tea frământată de tot felul de gânduri negre, Hannah îşi îmbrăcă hainele încercând o senzaţie constrângere acum, când trupul ei era din nou acoperit, după zile întregi în care el fuse se expus direct în bătaia vântului şi-a soarelui. Protejată de haine şi cu rănile oblojite, H nnah putea închide acum ochii, pentru a fura câteva ore de binemeritată odihnă. Pe la am iază, sosiră trei războinici apaşi, pe doi dintre ei Hannah îi

cunoştea deja, făcuseră parte din ceata care îl însoţise pe Lutero atunci când căzuse prizoni O dată cu venirea ultimului războinic, începu o adevărată sărbătoare completată de cântece şi i. De sub rarnada unde era legată, Hannah urmărea întregul ritual, amintindu-şi despre i storisirile pe care le auzise la frontieră referitor la obiceiurile barbare ale ap aşilor. Ritmul straniu al cântecelor şi stridenţa vocilor care le interpretau i se părură d escurajante, la fel şi sunetul tobelor care îi transmiteau vibraţii în tot corpul. Dansu rile se înlănţuiau fără oprire şi Hannah văzu că femeile apaşe dădeau ocol ringului şi îşi al rii dintre bărbaţii de pe margine. Ritmul se schimbă, deveni mai insistent, mai sacada t. Aerul se încărcă de o anume tensiune pe care Hannah n-o putea identifica, dar pe ca re o percepea în toată intensitatea ei. La început, o femeie, apoi două, trei începură să-şi ată încet hainele, rămânând aproape goale. Toate erau suple, cu picioare musculoase şi umeri rotunzi, căzuţi. Femeia care dansa cu Lutero avea sâni grei şi era mai înaltă decât celelalt . Se mişca foarte aproape de Lutero, scuturându-şi şoldurile într-o manieră lascivă, învârtin pe loc şi frecându-şi palmele de corp. Dezgustată şi totuşi fascinată de exhibiţiile erotice care asista, Hannah urmări jocul sinuos al coapselor femeii în lumina roşiatică a făcliil or. Era evident că Lutero nu-şi putea lua ochii de la şoldurile ei şi de la mişcările sugest ive ale mâinilor ei care îl atrăgeau tot mai aproape. Trupurile dansatorilor erau luci oase de sudoare şi un iz de dorinţă carnală plutea în aer la sfârşitul dansului. Lutero nu o i pe femeia cu sâni opulenţi. Curioasă, Hannah se uită de jur împrejurul mulţimii şi, în cele n urmă, o descoperi pe micuţa şi mândra Gatita. Aceasta nu părea tulburată de manifestările p blice ale lui Lutero şi discuta cu alte femei râzând veselă. Hannah se uită din nou la Lut ero, îl văzu părăsind cercul dansatorilor împreună cu partenera lui lascivă şi îndreptându-se na dintre colibe. Păgâni imorali, se gândi ea amintindu-şi cu amărăciune de propriile suferi nţe îndurate din pricina acelor sălbatici, de cruzimea şi ticăloşia lor. Ritmul sacadat al t obelor şi vocile cântăreţilor continuau să răsune în noapte pe când, Hannah se cufunda într-u n profund, epuizată. A doua zi de dimineaţă, Gatita o puse pe Hannah la muncă, cerându-i să cureţe pielea căprioarei adusă de Lutero de rămăşiţele de carne rămase în interior. Prea slăb uncească intensiv, Hannah trebuia să se oprească adesea pentru a se odihni. Muştele bâzâiau î jurul ei, atrase de mirosul cărnii putrede şi de rănile de pe trupul femeii. La un mo ment dat, Hannah se plesni peste picior simţind o înţepătură mai supărătoare, cu coada ochiul i, zări deodată o pată de culoare care îi atrase atenţia verdele vânătoresc al costumului ei. Hannah se holba la indianca îmbrăcată în fusta ei de călărie. Era aceeaşi care dansase atât d bscen cu Lutero în seara anterioară. Gatita veni şi o certă pe Hannah pentru încetineală. Îi rdonă ferm şi cu ostilitate prizonierei să se întoarcă la muncă şi o bruftului pentru neprice erea ei după ce îi mai arătă pe scurt încă o dată cum se folosesc uneltele.

Coloana de soldaţi intră în fort călărind pe cai obosiţi de drum şi colbuiţi. Pe feţele alung le oamenilor se putea citi nereuşita expediţiei. În vreme ce trupa îşi continuă drumul către rajduri, Stephen ieşi din coloană şi porni în direcţia cazărmii însoţit de căpitanul Cutter. elul Bettendorf îi aştepta sub ramada, cei doi ofiţeri descălecară şi îşi încredinţară caii u t. - Nici o veste, Wade? întrebă Bettendorf după saluturile de rigoare dictate de prot ocolul militar. - Nici una, domnule. Stephen îşi scoase mănuşile ţinându-le în palma stângă. hinuit de insucces, cu mintea torturată de fel şi fel de închipuiri sinistre. - S-a stâr nit vântul şi a şters toate urmele. I-am pierdut. - M-am temut de asta, zise colonelul şi oftă adânc, dând de înţeles cât de mult regreta necazul care se abătuse asupra ofiţerului Domnule colonel,vă cer permisiunea să pornesc cu un detaşament spre nord în regiunea ca nioanelor, spuse Wade. - Se refuză, răspunse pe un ton sec şi iritat colonelul, încercăm să facem pace cu apaşii. Nu vom realiza asta trimiţând soldaţi înarmaţi în cătunele lor. Mai mul a sigur că se vor împotrivi unei asemenea acţiuni şi pe bună dreptate! Se va găsi întotdeauna vreun nebun, fie din tabăra lor, fie dintr-a noastră, n-are importanţă, să înceapă să tragă. noastre vor fugi în munţi. Atunci vom fi siliţi să ne batem cu toţi. - Foarte bine. Steph en înţelegea necesităţile dictate de strategia militară, deşi erau împotriva intereselor sale personale. - Atunci ordonaţi ca Amos Hill şi apaşii lui să răspândească vestea că am săi plăt cumpărare pentru soţia mea. - Eşti sigur că e încă în viaţă, Stephen? întrebă cu multă blânde enele de pe gântul lui Stephen deveniră mai vizibile şi faţa maiorului se crispă dureros. - Nu ştiu sigur că e moartă, domnule colonel, vorbi el cu voce stăpânită. Tonul lui apăsat ar totuşi insubordonare. Atmosfera deveni toridă. Era întotdeauna sufocant de cald în aces te ţinuturi deşertice. Colonelul privi de-a lungul străzii către locul unde se înălţa micul c mitir cu secţiuni separate pentru ofiţeri albi, negri şi civili. - I-am îngropat ieri pe locotenentul Delvecchio şi pe locotenentul Sloane. Poate doreşti să-i faci o vizită doa mnei Sloane să-i transmiţi condoleanţe. Mâine pleacă înapoi în Est. Bettendorf se întoarse di ou spre Wade şi îşi încrucişă mâinile la spate. - Îmi pare nespus de rău că soţia dumitale a e acelor bandiţi apaşi, maior Wade. La toţi ne pare rău. Intenţionăm să ţinem un serviciu rel os în memoria soţiei dumitale, în după-amiaza aceasta, la capelă. Ţi-ar fi infinit mai uşor, aior, dacă ai accepta faptul că e moartă. E puţin probabil ca trupul ei să fie găsit vreodată

Degetele lui Stephen strânseră nervos mănuşile de piele. Ceea ce-i sugera Bettendorf era inadmisibil. Maiorul fierbea de furie, dar acea disciplină adânc înrădăcinată îl forţă să pă spectul datorat superiorului său. - Îi veţi da instrucţiuni lui Hill să răspândească zvonul d re răscumpărare? - Da. Bettendorf încuviinţă pe un ton resemnat, ca şi cum s-ar fi aşteptat l aceste insistenţe din partea maiorului. - Foarte bine, domnule. Wade luase o poziţi e rigidă. - Cutter vă poate informa despre orice alte detalii pe care vei dori să le c unoaşteţi. Dacă nu mai aveţi nevoie de mine, domnule colonel. - Eşti liber, maior. Bettend orf înclină capul răspunzând salutului corect al maiorului. Wade se depărtă iute în direcţia tierului ofiţerilor. - N-am vrut să-l ofensez, fir-ar al naibii, mormăi colonelul întorcân du-se spre Cutter. Sprâncenele lui stufoase se zburliră o clipă deasupra ochilor mici, pătrunzători, se uită lung, întrucâtva iritat, în urma maiorului. - Ce tragedie, mare păcat! - Da, domnule. Răspunsul nu conţinea nici o emoţie. Bettendorf păru nemulţumit de atitudin ea necomunicativă a căpitanului. - Îmi imaginez ce agonie îndură bietul Wade, să nu ştii dacă moartă sau nu. Iar dacă e vie, gândul că e în mâinile acelor sălbatici trebuie să fie o adevă rtură. - Sunt convins că aşa e, domnule. - Ştim cu toţii că sunt slabe speranţe să mai fie în ora asta, insistă Bettendorf. Câte femei albe luate prizoniere de indieni ai mai văzu t până acum? Al naibii de puţine, pun pariu şi apoi, şi acelea de obicei nu se mai întorc înt egi la minte. E mare păcat că Delvecchio sau Sloane n-au împuşcat-o înainte să moară. Acum nu putem decât să ne rugăm la Dumnezeu să-i rezerve un sfârşit uşor. Colonelul făcu o pauză şi-l cu privirea pe Cutter, tot mai iritat de tăcerea acestuia. - Eşti vechi în regiment, căp itane. Ştii că apaşii nu-şi iau pe cap povara unei femei captive decât dacă vor s-o siluiască sau s-o vândă pe piaţa de sclavi. Copiii uneori îi duc în triburile lor, dar o femeie în toa tă firea arareori e acceptată. - Aveţi dreptate, domnule. Dacă e vie, atunci e sclava lo r. Iar apaşii obişnuiau ea, de îndată ce simţeau prezenţa inamicului în vecinătate să-şi omoa ca prin lătratul lor să nu dea de gol aşezarea satului, şi sclavii, pentru a-i împiedica să fugă în tabăra adversă unde să-şi trădeze stăpânul. Cutter mai ştia că, în anumite împreju u chiar copiii prea gălăgioşi sau neastâmpăraţi, sacrificând astfel câţiva în favoarea majori upunând că Hannah supravieţuise drumului în ţinuturile lor din Mexic, probabil fusese vândută sau schimbată pe un cal sau pe o puşcă.

- O să-i bântuie mult timp visele, continuă colonelul privind iar în direcţia maiorului. D e aceea e mai bine s-o creadă moartă. Atunci va putea s-o jelească în voie şi să-şi verse foc l, în timp, amintirea ei va mai păli. Colonelul rezolva totul în termeni prea simplişti pentru gustul lui Cutter. Aceasta era soluţia cea mai uşoară, să întorci spatele lucrurilo r neplăcute. Pentru unii era mai comod aşa decât să încerce să descurce problema. - Tot ce s e poate, domnule, se mulţumi el să răspundă. Mai doriţi ceva din partea mea? - Nu. Aştept ra portul scris. Bettendorf îl lăsă să plece, părând a realiza deodată cât de mult îl ţinuse pe picioare lângă el, pentru a-i expune explicaţiile sale defensive referitoare la motiv ele ce îl determinaseră să claseze cazul lui Hannah Wade. Înainte de a ajunge la cazarmă, Wade fu interpelat de proprietarul şi editorul Gazettei din Silver City. Boier ave a creştetul acoperit de o gambetă şi îşi descheiase jacheta lăsându-şi la vedere vesta pe pie l căreia sclipea lanţul de aur al unui ceas ascuns în buzunar. Avea favoriţi lungi, care îi acopereau jumătate din obrajii fălcoşi, potrivit acelei mode iniţiate de lordul Dundre ary. Viclean şi inteligent, Hy Boier avea figura unui om capabil să recunoască un-pcSn t şi să tragă foloase din el. - Domnule maior Wade, nici nu vă puteţi închipui ce rău mi-a pă când am auzit că soţia dumneavoastră a fost răpită de apaşi. Pusese la punct o întreagă pove ainte ca ştirea să fi ajuns la urechile cetăţenilor din Silver City. Pe prima pagină a Gaz ettei scrisese cu litere de-o şchioapă: „SOŢIE DE OFIŢER RĂPITĂ DE SĂLBATICI” iar dedesubt „U ofiţer de cavalerie pe urmele apaşilor pentru a-şi salva soţia”. Era o poveste senzaţională p care ziarele din Est o exploataseră cu mare succes. - Ce s-a întâmplat? Aţi reuşit să-i pri ndeţi pe nemernicii aceia sălbatici? - Nu. Vântul a şters urmele convoiului lor, răspunse Wade pe un ton încordat. N-avea deloc chef de un interviu, dar era conştient că un ofiţe r ambiţios nu trebuia să ignore niciodată presa. - Atunci înseamnă că nu v-aţi găsit soţia. S , Wade recunoscu în această întrebare un mod delicat de-a afla dacă era moartă. - Nu. E încă mâinile apaşilor. - Credeţi că mai e încă în viaţă? Da, răspunse el cu convingere. Şi n-am să aut. Cercetaşii noştri vor trimite vorbă că sunt gata să plătesc o răscumpărare în schimbul e să scrii în ziarul dumitale, domnule Boier, că ofer un premiu pentru orice informaţie în legătură cu ea. - Veţi merge din nou s-o căutaţi? - La fiecare ieşire din fort, domnule, îmi oi căuta soţia. N-am să mă las până n-o aduc înapoi, declară Stephen. Acum, mă scuzaţi, trebu c. Ajuns în camerele pe care le împărţise cu Hannah, Stephen simţi imediat apăsarea absenţei i, cu sentimentul că ceva vital dispăruse din viaţa lui.

Singurătatea părea să ţipe în fiecare ungher din jur. Stephen făcu câţiva paşi şi se opri în camerei. Îşi scosese pălăria prăfuită şi mănuşile, punându-le pe o masă alăturată. O povară i umerii laţi, îşi simţea sufletul gol, pustiit. Se uită la un goblen înrămat, lucrat în întreg e Hannah, care atârna pe perete şi se gândi la mâinile ei moi şi fine, la atingerea lor de licată şi tandră. Atât de multe amintiri îi reveniră în minte după-amiezile petrecute împreun obişnuia să-i citească din vreun roman, cum pregătea ea picnicul şi alegea locurile acele a surprinzător de idilice, ocaziile când călăreau peste coline, iar ea îl lăsa întotdeauna să e. Cum o mai adora! Era mai mult decât o soţie de ofiţer, soţia lui şi tovarăşa lui de viaţă, insula lui într-o mare de nisipuri, singurul element care îi făcea viaţa suportabilă. Avea nevoie de ea, de inteligenţa, de spiritul, de dragostea ei. Ea crezuse atât în calităţile lui şi îl făcuse să gândească astfel şi pe el. Stephen traversă holul îngust îndreptându-se itorul unde petrecuseră atâtea nopţi împreună. Ajuns în prag, se opri ca trăsnit văzând o fem are stătea în picioare în faţa dulapului. La început privirea lui fu captată doar de o rochi e pe care aceasta o ţinea rochia cafenie cu fireturi aurii pe care Hannah o purtas e la petrecerea dată în cinstea soţilor Sloane. Când, în cele din urmă, îşi putu lua ochii de rochie, Stephen observă că femeia care o ţinea era o negresă şi o recunoscu pe Cimmy Lou, spălătoreasă. - N-am vrut să vă sperii, dom’maior, zise aceasta cu o voce guturală, tărăgăna se potrivea de minune cu ochii ei ageri şi atotştiutori. - Don’şoara Goodson mi-a zis să v iu ca să curăţ, un pic, pe-aci. Femeia netezi cu palma faldurile rochiei. - Ce vreţi să fa c cu lucrurile don’şoarei Wade? Don’şoara Goodson zicea că s-ar putea să vreţi să le împachet să le trimiteţi de-aici. Stephen îi întoarse spatele şi descheindu-şi jacheta se duse în faţ glinzii. Masa de toaletă era în realitate o lădiţă pe care Hannah o camuflase cu o perdea croită dintr-o fustă veche, de satin albastru. Stephen apucă peria aurită a lui Hannah, o piesă a unui set compus din piepterje, perie şi oglinjoară, un fir de păr castaniu roşca t rămăsese încolăcit în acele de metal. Memoria îi jucă o festă crudă, făcându-l să revadă pe cu ochii minţii, imaginea unui scalp abia smuls şi plin de sânge pe care îl zărise odată. Avea lucruşoare tare frumoase, comentă Cimmy Lou. - Nu! Stephen nu auzise vorbele n egresei, strigătul lui, un ţipăt de durere şi furie, era adresat fantomei din mintea sa. Imaginea pieri. - Dom’maior? O mână cafenie cu degete lungi îi atinse braţul. Maiorul se trase repede înapoi. - Nu vreau să faci nimic. Lasă toate aşa cum sunt, îi ordonă el femeii

catadicsind să o privească în sfârşit. - Pune rochia înapoi, nu vreau să te atingi de lucruri e ei. - Da, domnule. - Alo? E cineva aici? se auzi o voce feminină, chemarea părea să vină de undeva din salon. Încruntându-se, Stephen ieşi din dormitor pentru a vedea cine altcineva mai dăduse buzna în locuinţa sa. În salon o văzu pe nevasta căpitanului Goodson, c are stătea în picioare lângă masă, cu pălăria şi mănuşile lui în mână. Maiorul se opri în pra ia nasturii vestonului. Femeia avea părul roşcat strâns pe creştet într-un coc plin de zul ufi din care unul singur îi atârna elegant pe spate, era îmbrăcată într-o rochie bleu deschi s cu volane bleumarin şi o pălărioară asortată cu volanele. - Doamnă Goodson, mă iertaţi, se ză Stephen realizând cu întârziere că ţinea încă în mână peria lui Hannah. N-am ştiut că sunt ciocănit la uşă, dar nu m-aţi auzit. Femeia făcu un gest graţios cu mâna spre uşa de la intra - Eram...în spate. Maiorul se uită la perie strângând-o încet. Maude Goodson rămăsese cu och i aţintiţi la obiectul din mâna lui. Ochii ei albaştri ca de porţelan se umplură de lacrimi. - Ştiam că v-aţi întors, murmură ea înălţând privirea spre el, şi ştiţi, am vrut să vă spun e soţia dumneavoastră. Sinceritatea ei era neîndoielnică şi Stephen observă delicateţea acele exprimări, femeia evitând să implice cu siguranţă faptul că Hannah ar fi fost moartă, dispăr au prizonieră. Ea şi cu Hannah fuseseră prietene apropiate, atât de apropiate cât puteau f i soţiile ofiţerilor, ţinând cont de stilul lor peripatetic de viaţă. - Sunteţi extrem de ama ilă, doamnă Goodson. - Cât aţi fost plecat, am trimis-o pe Cimmy Lou să deretice. Maude Go odson şovăi puţin. - N-am fost sigură ce-aţi vrea să faceţi cu lucrurile soţiei dumneavoastră imic, declară calm şi emfatic maiorul. Totul rămâne aşa cum e. Expresia ei deveni duioasă. Desigur, domnule maior. Zâmbetul ei cald sugera înţelegere şi compătimire. - Aţi dori să ne oţiţi, pe căpitanul Goodson şi pe mine, la capelă diseară? Maiorul avu o ezitare imperpeptib ilă. - Da, mulţumesc. - Trebuie să vă amintiţi, domnule maior, că Dumnezeu ştie de suferinţel oastre şi că trebuie să credem că Hannah e în mâinile lui. - Da. Stephen n-ar fi putut-o con trazice, fiindcă Maude era fiica unui capelan militar. Din punctul lui de vedere, în să, Hannah se afla în mâinile apaşilor - şi gândul acesta îl măcina clipă de clipă. Doamna Go use deoparte pălăria şi mănuşile lui. - Vom trece mai târziu să te luăm cu noi. - Vă aştept.

Maiorul o conduse la uşă. Proaspăt îmbăiat, ras şi îmbrăcat în haine curate, Cutter se spriji e stâlpul ramadei de la cazarma ofiţerilor burlaci. În jur atârnau obişnuitele ulcele cu a pă care răcoreau întrucâtva atmosfera uscată, înăbuşitoare. Clopotul de la popotă anunţase ma devreme şi toţi soldaţii se grăbiseră să se adune în sală. Soarele apunea la orizont aştemând i multe umbre împrejur. Cutter îşi fuma liniştit ţigara prima într-un interval de patru zile care nu avea gust de colb sau sudoare sărată, si se uita la şirurile de ofiţeri, în speci al ia cei însoţiţi de soţiile lor care se îndreptau agale către capelă. Wade se afla printre i, în compania cuplurilor Goodson si Bettendorf. Cutter nu schiţă nici un gest să-i urme ze. Nu la mult timp după aceea, murmurul rugăciunii lor se înălţă în liniştea amiezii. Ţigara se până la chiştoc şi Cutter, nemaiavând nici un motiv să rămână, se desprinse de stâlp şi po e-a lungul străzii, dădu ocol întregului fort şi ascultă, cu un zâmbet vag în colţul gurii, c tele şi glasurile vesele ale copiilor din Cartierul soldaţilor. Când ajunse în micul cim itir se opri şi căută cu privirea cele două morminte proaspete printre movilele dreptung hiulare. Mormintele locotenenţilor se distingeau cu uşurinţă, fiindcă vântul deşertului nu ap case încă să le erodeze şi să le niveleze ca pe celelalte. Curând, însă, aveau să se învechea Stând lângă acele morminte, Cutter nu putu să nu-şi amintească cât de tulburată fusese doamn loane în dupăamiaza aceea, înainte de cină, când trecuse pe la ea să-şi prezinte condoleanţel Nu se lăsase compătimită. Sloane avea să trăiască veşnic în memoria soţiei lui. Totuşi, avea reme când nimeni nu-şi va mai aminti de zâmbetul lui sau de felul în care dădea mâna cu prie tenii. Aşa cum deşertul îi va absorbi mormântul, timpul îi va absorbi şi amintirea. Nimic nu va mai rămâne. „E mai uşor să-i uiţi pe cei morţi”, îşi aminti Cutter esenţa cuvintelor lui f din cursul discuţiei lor despre Hannah Wade. Strângând din dinţi, Cutter îşi înfipse vârful zmei în pământul nisipos şi trasă un mic şanţ în jurul mormântului alungit al lui Sloane, def u-i mai bine conturul. Aşa, vântul avea să-şi desăvârşească acţiunea de distrugere într-un ră îndelungat. Inevitabilul avea să cunoască o amânare. Cutter părăsi cimitirul pornind pe pot eci ocolite către cazarmă. Vântul înserării se învolbura în jurul lui, aducând ceva din mirea răcoroasă a nopţii. Seara se aşternea şi căpitanul simţi deodată toată singurătatea acelei p labirintul minţii sale existau amintiri încă vii şi suave şi răni încă sângerânde. Auzise sp că atunci când un bărbat îşi găseşte femeia visată îşi află şi ambiţia. În cazul său, lucrur cu totul altfel, invers, s-ar zice. Fusese o problemă de alegere. Şi Cutter ştia că deci zia lui ar fi rămas neschimbată, chiar dacă i-ar fi stat în putinţă să se întoarcă şi să ia t a capăt. Era prea multă ură, ura unei fiice de aristocrat sudist faţă de

uniforma albastră a ofiţerului yankeu din armata învingătorilor. Eventual, ea i-ar fi pu tut ierta acest păcat, dar ca el să comande o armată de soldaţi negri fusese mai mult de cât putea tolera inima ei de stăpână de sclavi, îi dăduse un ultimatum, armata său ea. În fin alegerea se dovedise uşoară. Armata nu-l satisfăcea complet, dar răspundea unei nevoi p rimordiale a firii lui: aceea de disciplină şi de acţiune. Îi plăcea să călărească şi demonul at al sufletului său de hoinar îl făcea să se simtă bine acolo unde era lupta mai în toi. Pe de altă parte însă, armata îl dezamăgise datorită jocurilor politice şi-a prejudecăţilor car făceau simţite în interiorul ei sistemul injust, care plasa pe poziţii superioare oameni inferiori şi corupţia birocratică al cărei rezultat se vedea în proasta administrare a co mpaniilor şi în lipsa de echipament şi muniţii. Cutter se gândise adesea să demisioneze. După doisprezece ani petrecuţi la cavalerie, uniforma nu-l mai fascina. Dar dacă pleca di n armată, unde putea merge? Ce avea să facă? În armată, avusese ocazia să înveţe multe lucrur espre cai şi cerinţele lor, aşa că se gândea că, dacă va ajunge vreodată să se sature cu desă slujba sa, se putea apuca de afaceri cu cai.

CAPITOLUL 8 Dis-de-dimineaţă Gatita se apropie de focul lângă care şedea zgribulită Hannah, indianca se mişca încet, cu paşi greoi de femeie însărcinată. Se opri lângă Hannah şi lăsă să oarele acesteia o pereche de mocasini uzaţi. - N’deh b’Keh, bocanci. Pentru picioare, zise Gatita. - Mulţumesc, răspunse Hannah în spaniolă şi luă repede mocasinii vopsiţi în dung oşii. După o săptămână de muncă neîncetată din zori şi până-n seară, tălpile ei deveniseră at nu-i mai trebuiau încălţări. Probabil că Gatita observase lucrul acesta şi nu mai considera picioarele goale ale prizonierei drept o garanţie că Hannah nu va încerca să fugă. Rănile i se vindecaseră, de asemenea. Aproape toate vânătăile dispăruseră şi pielea ei bronzată deven cafenie. Hrana insuficientă pe care o primea nu-i permitea să pună la loc kilogramele pierdute, dar Hannah căpătase în schimb o anume capacitate de rezistenţă şi tărie fizică, de lte ori fiindu-i necesare doar câteva ore de somn pentru a-şi reface forţele. Dieta ap aşilor lăsa mult de dorit. Hannah îşi amintea frecvent de mesele îmbelşugate de altădată, de icioasa friptură de curcan a doamnei Bettendorf şi de crochetele cu somon ale lui Ma ude Goodson. - E vremea pentru Multe Frunze, îi zise Gatita. - Nu înţeleg. Hannah clătină din cap nedumerită, în sinea ei mulţumea providenţei pentru şansa de-a se înţelege cu aceşti tici printr-o limbă

intermediară. Îşi imaginea teroarea pe care ar fi trăit-o dacă ar fi trebuit să asculte în pe manenţă bolboroselile lor incoerente. - Când creşte iarba - Multe Frunze. Explicaţiile Gat itei, atunci când nevasta apaşului binevoia să i le ofere, erau întotdeauna scurte. - Ug ashe, plecăm - toate femeile - cules mescal înainte creşte floare. Faptul acesta expli ca de ce i se dăduseră mocasinii. Însă expediţia nu era o simplă ieşire în pădure, aşa cum se e Hannah. Fură pregătite provizii pentru câteva zile şi încărcate în coşuri mari pe spinările or, şapte femei împreună cu Hannah părăsiră satul pornind pe cărarea bolovănoasă, mărginită d direcţia unor coline sterpe ce se vedeau în zare. Trei femei mai bătrâne călăreau pe cai. Pe drum, femeile sporovăiră mult în limba lor, vorbind cu voce ascuţită şi piţigăiată, Hannah l ulta lăsându-se, treptat, în voia unor sentimente de oarecare camaraderie. O mira să con state că, în definitiv, toate femeile, indiferent de rasă şi societate, aveau acelaşi comp ortament atunci când se găseau laolaltă - departe de bărbaţii lor. Curând ieşiră din spaţiul abrupt al canionului. Gatita părea obosită. La un moment dat se împiedică şi Hannah care mergea în apropiere de ea îi întinse mâna s-o susţină. - Vrei să mergi pe cal? Hannah ducea d căpăstru poneiul cu pete albe. Întotdeauna părea să încerce sentimente ambivalenţe în legătu atita, uneori urând-o de moarte ca pe toţi ceilalţi sălbatici care o priveau de libertat e, alteori agăţându-se de prezenţa ei ca de un ultim vestigiu de apropiere omenească. Feme ia aceasta apaşă o trata ca pe un gunoi, lovind-o şi făcând-o să sufere, totuşi Gatita îi vin ase rănile cu alifia ei, o îmbrăcase, o încălţase şi îi dădea hrană. Gatita era răul şi binel na şi pruncul, femeia care purta în pântecul ei sămânţa Satanei. - Nu cal, zise Gatita bătând e uşurel cu palma peste burta rotundă. Din cauza copil, nu pot călăreşte cal, nu pot căra coş nu pot mănâncă nuci cocos, nu pot vede Ganhs. Gatita enumera pe un ton hazliu lista r estricţiilor la care trebuia să se supună. - Şi nu poţi ai pico lu’Lutero, chicoti una din f emei. - Toate ăsta nu poate cât timp suge copil, adăugă o alta râzând. ’Nebuneşte până atunci rsaţia în spaniolă încetă şi femeile o dădură din nou pe limba lor. Hannah rămase iar cu gând ale. Din comentariile femeilor înţelesese însă că, potrivit obiceiului, un cuplu apaş nu într nea relaţii intime pe perioada când o femeie era gravidă sau alăpta. Care va să zică, în acel nopţi din timpul călătoriei, Lutero îşi dezlănţuise asupra ei toată tensiunea nervoasă pe ca şi-o putea consuma cu nevasta lui. Hannah îşi aminti de agonia fizică şi mentală pe care tr ebuise s-o îndure atunci şi se cutremură de silă şi revoltă. Nu merita toate astea! Să se mai gândească la trecut însemna să-şi consume inutil energia. Soarele şi oboseala îi topiră curân . Planta pe care apaşii o numeau mescal era aceeaşi cu cea pe care

Stephen o identificase odată drept agave. Femeile apaşe erau interesate de miezul ei conţinut în acumularea de frunze de la bază, planta creştea din abundenţă pe aceste coline. După ce se tăia vârful lujerului, frunzele dimprejur se îndepărtau cu un cuţit, Hannah învăţ ească ochii de seva iritantă pulverizată de frunze în momentul retezării. Rezultatul era u n miez de mescal de mărimea unui cotor de varză şi având aspectul unei tufe uriaşe. Întrucât u inspira destulă încredere în acest stadiu al captivităţii ei, lui Hannah i se dădu sarcina de-a transporta şi depozita toate căpăţânile şi tulpinele de mescal într-un loc din apropier . Se săpă o groapă adâncă de aproximativ trei picioare şi lungă de doisprezece picioare. Hann h umplu groapa cu vreascuri şi le acoperi cu pietre plate. După ce culeseră timp de do uă zile, femeile aprinseră vreascurile în cadrul unui ceromonial închinat zeilor lor, când rămase doar cenuşa, se grăbiră toate s-o acopere cu un strat gros de iarbă udă peste care p useră un strat de mescal şi din nou iarbă udă, deasupra aştemură pământ şi aprinseră un nou f calul avea să se coacă în felul acesta. Focul fu lăsat să ardă mocnit o zi şi jumătate. Indie le nu pierdură vremea - în anotimpul „Frunzelor Multe“ îşi făceau apariţia primele cepe sălba precum şi alte plante şi flori comestibile şi fructe pitice. Din cauza lipsei de exper ienţă, Hannah fu lăsată în tabără să se îngrijească de activităţile domestice, îndeletnicire aiorului Wade n-o putuse suferi niciodată şi o lăsase întotdeauna în seama servitorilor. În apropiere de groapă şi de tabăra lor se afla sursa de apă, sub forma unor adevărate rezerv oare naturale săpate de intemperii în suprafaţa solidă a stâncilor cu mii de ani în urmă şi c adunau şi păstrau apa provenită din rarele precipitaţii ce se abăteau asupra deşertului. Pe reţii abrupţi ai muntelui se aplecau protector asupra celor trei bazine naturale, fe rindu-le de razele soarelui şi împiedicând evaporarea rapidă. Trimisă să aducă apă, Hannah se recura pe sub bolţile de cremene şlefuite de natură, pe cărări şerpuite şi neumblate pe care e să le cunoască numai fiindcă le parcursese de multe ori în ultimele zile. Bazinetele c u apă erau mici, de dimensiunea unei căzi şi tot atât de adânci, pereţii şi fundul lor erau d n stâncă masivă şi netedă, iar apa se păstra rece şi proaspătă, departe de atingerea razelor e. După ce umplu burdufurile, Hannah cedă unui impuls irezistibil, folosind săpunul de ierburi ale Gatitei şi jumătate din conţinutul unui burduf, îşi frecă şi îşi spălă părul îmb ra aproape divină, cu atât mai mult cu cât venea după o perioadă foarte îndelungată. Hannah a u grijă să nu murdărească apa din bazin şi să folosească totul cu economie. Apoi se aşeză la şi îşi răsfiră pe umeri părul ud, descâlcindu-l cu ajutorul unor ţepi lungi, aşa cum făcea G că nu deprinsese obiceiul să-şi împletească părul în două şuviţe şi să-l lege cu fâşii de pie eile apaşe. Printre îndatoririle lui Hannah se număra şi aceea de-a împleti şi aranja părul G titei. Amintindu-şi de faptul acesta, Hannah râse amar. Sunetul propriului ei râs sună c iudat în liniştea din jur, făcând-o să amuţească instantaneu. Îşi duse genunchii la piept, as absentă scârţâitul mocasinilor ei pe suprafaţa aspră de piatră.

Se uită spre sud, într-acolo unde busola sufletului îi spunea că se află căminul ei de care î era atât de dor. Lacrimile începură să-i curgă încet, de-a lungul obrajilor. Rănile de pe tr p i se vindecaseră aproape în totalitate, durerea încetase. Totuşi, suferinţa interioară nui dădea pace. Era edificată asupra distanţei în spaţiu şi în timp la care se afla nu era vorb doar de milele care o despărţeau de viaţa ei de altădată, ci şi-de schimbările survenite în nţa ei. Amintiri vechi căpătaseră un iz de monotonie, o anume aură de vis. Făceau parte dint r-un alt spaţiu, dintr-un alt timp. Şi totul se sfârşise. - Se simţi deodată copleşită de sin ate şi de dezolare şi plânse îndelung. Toate lacrimile pe care şi le înăbuşise în suflet de a ri când îi fusese frică şi suferise, când trebuise să îndure umilinţe şi dureri se descătuşar mânia adunată în pieptul ei. Când furtuna emoţională se mai potoli, Hannah îşi şterse ochii sul palmei, îşi suflă nasul şi oftă adânc. Apoi înălţă iar fruntea. Încet, în mintea ei se cu În loc să-i pară rău pentru viaţa ei din prezent trebuia să caute o soluţie ca să şi-o schim u burdufurile pline, ar fi avut suficientă apă. Tot ce-i rămânea de făcut era să se furişeze poi în tabără şi să ia unul din cai. Cu puţin noroc, avea să se afle la distanţă de mile într vor remarca apaşii lipsa. În tabără, se găsea doar una dintre femeile bătrâne care rămăsese că focul de deasupra gropii. Bătrâna nici nu se uită la Hannah care traversă tabăra mergând c e locul unde fuseseră priponiţi caii. Poneiul pătat al lui Lutero o recunoscu şi nu făcu n ici un zgomot când Hannah încălecă, uşoară ca un fulg, pe spinarea lui. Se depărtă tiptil, cu ima cât un purice, pregătită la orice pas să audă strigătul de alarmă al femeii din tabără. L însă continua. De îndată ce ieşi din tabără, Harinah mână calul la galop. Nerăbdătoare să aj parte de tabăra apaşilor, Hannah străbătu în goană câteva mile, apoi, când poneiul îşi înceti asul, încercă pentru întâia oară un sentiment de panică. Se afla într-un ţinut străin, necuno Fortul era situat în sud, dar undeva la mile întregi distanţă - şi nici măcar nu putea fi s igură că o luase în direcţia corectă. Acest ţinut muntos cu suprafeţe întinse de blocuri de p ră reprezenta o barieră grea de trecut. Hannah arareori putea călători în linie dreaptă, de obicei trebuind să meargă mai mult sau mai puţin în zig-zag, după cum îi dictau potecile, ad esea era nevoită să ocolească o bună bucată de drum, înainte de a găsi calea accesibilă către l spre care tindea să ajungă. Hannah îşi struni calul şi privi în jur cu un început de deznăd e. Fusese o naivitate să-şi închipuie că putea ajunge de una singură în fort. Dar dacă exista vreo aşezare de albi împrejur, ferme sau comunităţi de mineri, exista posibilitatea să-şi af le salvarea printre ei. În urmă, o aşteptau mizeria şi umilinţele sclaviei, iar dinainte, necunoscutul şi înălţimile impunătoare ale canioanelor. N-avea mâncare, avea în schimb destul pă şi un cal care s-o poarte mai departe. Căluţul cu piept îngust ciuli urechile şi se uită î -o parte scoţând un fornăit slab. Urmărindu-i mişcarea, Hannah îi văzu deodată pe cei patru a călare, nemişcaţi ca statuile, care o priveau de pe coasta unei stânci la vreo cincizeci de iarzi distanţă.

Îl recunoscu aproape imediat pe Lutero. Primul ei impuls fu să-şi înfigă călcâile în coastele lului şi să încerce să scape prin fugă. Înainte de a-şi pune în aplicare intenţia Hannah înţe exista loc în care să se poată ascunde de apaşi. Aceasta era ţara lor, Apaşeria - şi n-ar fi putut scăpa de ei chiar dacă reuşea să fugă acum. Apucase să-şi ia avânt, dar după puţin timp din nou calul, întorcându-se agale către grupul apaşilor. Se opri dinaintea lui Lutero, privirea cruntă a apaşului îi îngheţă sângele în vine. De când o adusese în cătunul lor şi o a Gatitei, Lutero n-o mai siluise. Acum însă furia apaşului o îngrozi se întrebă cum avea de gând s-o pedepsească? - M-am rătăcit, inventă ea o scuză, vorbind ca de obicei în spaniolă. ero bodogăni ceva în limba apasă pe un ton dispreţuitor şi luând o funie o legă strâns peste şi mijloc. Un alt apaş cu obrazul crestat de o urmă de cuţit veni să preia poneiul. Luter o o lovi de mai multe ori cu capătul greu al funiei peste umeri şi braţe, umplând-o de vânătă . Hannah nu-şi putu reţine ţipetele de durere la fiecare lovitură. După câteva minute de mer s, văzu în depărtare fumul ce se înălţa din groapa de mescal, curând după aceea se zări şi ta u fost aici tot timpul, zise Lutero care părea să se joace cu ea precum o pisică cu şoar ecele. - Como? Ce? Hannah se încruntă. - Noi, Lutero desenă un cerc larg cu braţul în aer, arătându-i pe ceilalţi apaşi şi incluzându-se pe sine printre ei, vegheat. Aşteptat şi văzut erci să fugi. Care va să zică totul fusese o capcană, un test menit să le dea de ştire în ce ură se puteau încrede în ea. Hannah îşi ţinu fruntea sus şi bărbia dreaptă, refuzând să-şi pl a. Înţelegea că evadarea fusese uşoară fiindcă se petrecuse cu ştirea lor. Dar, în realitate, n-o scăpaseră de sub supraveghere nici o clipă şi avea să treacă mult timp până să le câştig a, dacă lucrul acesta avea să se întâmple vreodată. Femeile erau adunate împrejurul gropii, aparent aşteptând întoarcerea lor. Feţele lor cu pomeţi înalţi şi nasuri turtite nu exprimau ic, totuşi ochii lor scânteietori ca tăciunii se aţinteau duşmănoşi către Hannah. Nici una nu a mai mânioasă decât Gatita. Cu o lovitură de mocasin, Lutero o trânti pe Hannah de pe cal . Având braţele legate, Hannah nu putu face nimic pentru a-şi amortiza căzătura şi se prăbuşi un balot la picioarele nevestei apaşului. Pentru moment, rămase năucită, incapabilă să reacţ oneze în vreun fel. Lutero azvârli consoartei lui capătul frânghiei. Prima lovitură de fun ie o trezi pe Hannah din buimăceala cauzată de cădere, simţurile ei părură să se răzvrătească estor noi dureri. Pe măsură ce ploaia de lovituri se abătea asupra trupului ei, Hannah se ghemui la pământ, solul aspru, deşertic, îi înghiţi gemetele, iar mirosul şi gustul lui î mplu nările şi gura. Celelalte femei participară şi ele la aplicarea pedepsei, plesnindo şi

înghiontind-o până când o lăsară aproape fără suflare. Pe urmă loviturile încetară şi mai mul brutal şi o întoarseră cu faţa în sus, pe jumătate leşinată, Hannah crezu că răzbunarea luase unia care o lega fu desfăşurată, apoi mâinile lor îi ţinură braţele depărtate de corp şi îi s e piele, dezgolindu-i pieptul. Hannah zări o luminiţă roşie licărind în mod ciudat în vârful i băţ ţinut de una dintre surorile mai în vârstă ale Gatitei. Când femeia se apropie , văzu c vârful băţului ieşea fum şi simţi miros de lemn ars, înţelese că indianca aducea un băţ cu v s, tăvălit prin jeratic şi se cutremură de oroare ghicind că intenţionau să-l folosească asup ei. Trase adânc aer în piept şi se lipi mai mult de pământ, dar mâinile care o ţineau se dove iră necruţătoare. Ţipă sfâşietor atunci când băţul înroşit i se întipări în piele, deasupra s ul acru de carne arsă, carnea ei, navea să i se şteargă niciodată din minte. Acţiunea se rep etă încă o dată şi încă o dată, înainte ca Hannah să-şi piardă cunoştinţa. Mai târziu, avea s ocazii de-a evada în perioada culesului de mescal. Faptul că aşteptase mai întâi ca recol ta să fie strânsă şi depusă la copt în groapă îi determinase pe apaşi să-i cruţe viaţa, fiind i, mai avea încă şanse să devină o sclavă bună, întrucât nu fugise decât după ce îşi terminas i arsuri adânci desenau un fel de amprentă neregulată deasupra sânului ei. Durerea era i nsuportabilă, pulsându-i în tot trupul, mai ales atunci când trebuia să care de colo-colo coşuri cu mescal copt. Potrivit obiceiului apaşilor, coşul era purtat la spate, legat cu o fâşie de pânză pe care mai apoi femeia care îl căra şi-o petrecea peste frunte în felul sta greutatea fiind distribuită pe întreg corpul, uşurând deplasarea pe terenul accident at. Pe măsură ce anotimpul se scurgea, Hannah ajunse să se adapteze tot mai mult la st ilul de viaţă al apaşilor. Culesul de mescal nu încetă decât o dată cu înflorirea acestor aga bucăţile de miez copt fură întinse în faţa colibelor să se usuce la soare. Mescalul uscat re rezenta o sursă vitală de hrană pentru apaşi. Cum îi era mai tot timpul foame, Hannah ajun sese să se obişnuiască şi chiar să-i placă întrucâtva aroma lui de dovleac. Munca nu se sfârş odată: zilnic trebuia să culeagă plante comestibile şi să gătească, să facă focul şi să aducă scă mesele şi să spele. În plus, de fiecare dată când bărbaţii se întorceau de la vânătoare e ei de curăţat şi de tăbăcit şi carne de gătit şi de pus la uscat. Era o sclavă permanent la d iţia stăpânei ei, tratată ca o fiinţă inferioară şi pedepsită cu bătaia dacă greşea ceva. Han pă o vorbă prietenoasă sau un cât de mic semn de simpatie, dar nu avea niciodată parte de ele. I se dăduse numele Coloradas, din cauza părului ei roşu, dar de cele mai multe or i, când i se adresau, apaşii foloseau vorbe injurioase. Pe măsură ce timpul trecea, viaţa ei de altădată părea să se depărteze tot mai mult. În nopţile reci când zăcea pe pământul gol se lângă foc fiindcă n-avea o pătură cu care să se acopere, îşi amintea de căldura braţelor l hen atunci când

se ghemuia lipită de el în pat şi se întreba dacă el se gândea la ea în acel moment. Uneori s trezea noaptea tremurând, cu numele lui pe buze. Anotimpul „Frunzelor Multe” trecu şi s osi anotimpul „Frunzelor Mari”. Apaşii îşi abandonară tabăra de pe culmea podişului şi îngrăm avutul pe spinările cailor se aştemură la drum. Obişnuiau să se mute des, află Hannah, pent ru a merge acolo unde puteau găsi suficient vânat şi plante sau fructe comestibile spe cifice sezonului. Uneori, duceau lipsă de apă. Alteori - şi Hannah nu ştia motivul - se decideau să îşi mute din nou tabăra. De multe ori se întâlneau cu alte grupuri de apaşi, şi unci când zona oferea suficientă apă şi hrană - întindeau corturile laolaltă. Hannah mai obse vă că Lutero arareori pleca la vânătoare în compania celorlalţi bărbaţi, totuşi, atunci când te grupuri de apaşi se adunau pentru a porni împreună după pradă, Lutero juca rolul de con ducător şi toţi i se adresau cu denumirea de jefe, şef. Hannah nu înţelegea această contradic , dar trase concluzia că probabil în ierarhia lor aveau nevoie de doi conducători, unu l care se pricepea la administraţie, şi un altul care să-i comande pe câmpul de luptă. De câteva ori, Lutero dispăru chiar săptămâni în şir, când el şi cu ceata lui se întorceau, uneo nă, alteori pe rând, în sat era sărbătoare se aduceau mulţumiri zeităţilor care vegheaseră as bărbaţilor şi-a bunurilor furate de ei şi îi călăuziseră înapoi teferi şi nevătămaţi. De fiec a cu sâni opulenţi îşi desfăşura farmecele vulgare dinaintea câte unui bărbat în cercul dansa or. Bulb-de-Cactus era o bi-zhahn, o tânără divorţată, şi era verişoara Gatitei. Din cauza ac asta, comportarea ei părea a fi acceptată, deşi Hannah observă că femeia se dădea în spectaco numai cu ocazia raidurilor victorioase. Hannah era veşnic obosită. Uneori muncea me canic, prea extenuată să mai poată gândi. Alteori, se concentra asupra amintirilor trecu te pentru a le păstra vii în minte, comparaţiile stranii între modul de organizare al lu mii şi cel al societăţii primitive în care trăia acum o ajutau totuşi să menţină o verigă de trecutul. Fredona melodii care-i plăcuseră odată ei sau lui Stephen, în timp ce curăţa piel ea jupuită de pe căprioara abia vânată sau recita în gând numele tuturor ofiţerilor din compa ia de cavalerie pe când aduna vreascuri. Era hotărâtă să nu-şi îngăduie a uita amintirile leg de cealaltă existenţă a sa pe parcursul acestei lupte pentru supravieţuire. Intr-o zi, avea să se întoarcă la Stephen - era o speranţă pe care n-o putea lăsa să moară. În aprilie, se dezlănţui în ţinutul apaşilor dintre Arizona şi New Mexico, fracţiuni ale tribului Chirica ua pe care Cochise le unise cândva, se dezbinară din nou. O bandă condusă de un apaş pe nu me Skinya bântuia prin,New Mexico jefuind tot ce întâlnea în cale. Cu aurul obţinut dintrun jaf, unul din apaşi cumpără whisky de la un câciumar din Orland Stage, se întoarse beat şi voi să cumpere mai mult whisky. Izbucni un conflict, iar cârciumarul şi cu bucătarul a cestuia fură ucişi.

Zona sălbatică dimprejurul Fortului Bayard era în permanenţă controlată de patrule, începând districtul minier, de la poalele munţilor şi din Silver City şi până la punctele de aprov izionare din sudul deşertic, cu scopul de a descuraja orice încercare de atac. Patru lele erau astfel organizate încât un sfert din forţele cavaleriei să rămână întotdeauna în Po yard. Era o după-amiză caniculară, pământul se cocea sub soarele torid, iradiind în jur valu ri de căldură. Cutter se opri la umbra prăvăliei şi scoase din buzunar o ţigară neagră mexica ase în picioare, scrutând drumul în direcţia postului de gardă, Wade trebuia să se întoarcă d r-o clipă într-alta, de-acum, şi venirea lui semnala intrarea în gardă a lui Cutter. Lângă el apăru pe nesimţite cercetaşul apaş Nah-Tay. - Cineva vine la coliba omului cu femeia albă captivă pentru pindah1 cu frunze pe umăr. El nu aici. Tu vino. Vorbeşti cu el. Cutter îşi aprinse ţigara folosindu-se de această întârziere pentru a-şi formula răspunsul. - De ce nu vine el în fort? Vorbeau, ca de obicei, în spaniola de frontieră. - Omul frică. Zice că pi ndah supărat n-o să-l lase plece după ce cumpără femeia lui albă. Tu vino, repetă cu insisten h-Tay. - Arată-mi drumul. Cutter îşi dădu încuviinţarea clătinând din cap şi porni la un pas apaşului. La postul de gardă, Cutter îl informă pe unul dintre soldaţi despre scopul plecăr ii sale. - Dacă mă caută cineva, sunt în tabăra călăuzelor. Când se întoarce maiorul Wade, sp că-1 aştept acolo. - Da, să trăiţi, răspunse ţeapăn soldatul. De când Wade lansase vestea de răscumpărarea pe care era dispus s-o plătească, pentru a-şi recăpăta soţia, existaseră mai mu ferte. Cutter ştia că şi de astă dată şansele ca prizoniera să fie Hannah erau destul de redu e, aşa că nu-şi făcu iluzii. Coliba lui Nah-Tay avea uşa spre răsărit, după cum o cerea tradi paşilor, Cutter se aplecă, strecurându-se pe sub pragul îngust, înăuntru, atmosfera era caldă umbrită, mirosind a râncezeală. Pe patul făcut din pături şi zdrenţe se zăreau două figuri g te. Cutter se aşeză pe locul rezervat lui, vizavi de cei doi, iar Nah-Tay se postă la mijloc, urmând să servească drept intermediar. 1 Pindah, denumire dată de indienii apaşi o amenilor albi, pe care-i numesc şi Ochi-Albi. (n.r.) Respectând eticheta gazdelor, C utter păstră tăcerea mulţumindu- se să susţină privirile apaşilor cu acea gravitate naturală caracteriza. Când se consideră că intervalul de linişte durase destul, unul dintre apaşi în cepu să vorbească iute pe limba lui, iar Nah-Tay traduse în spaniolă. - Zice că tu nu eşti p indah care vrea femeia captivă.

- Spune-i că nu sunt. Şi mai spune-i că mă tocmesc în numele acelui pindah care o caută pe f emeia albă cu foc în păr. Călăuza transmise mai departe răspunsul căpitanului. - Întreabă cât - I se va plăti cincizeci de dolari de aur, răspunse Cutter repetând preţul oferit de ma ior drept recompensă. Un apaş în vârstă, cu faţa rotundă, era cel care discuta şi se tocmea, alt stătea tăcut, cu o expresie nemulţumită. Preţul de cincizeci de dolari fu în sfârşit acce t atâta timp cât pindah cu faţa curată îşi dădea cuvântul său că apaşii vor fi lăsaţi să plec cord, zise Cutter. Dar spune-i că nu plătesc nimic pană nu văd femeia, Nah-Tay vorbi din nou cu apaşul bătrân. - Zice că a lăsat-o legată în tufişuri. Dar te cheamă să vezi femeia c tăi. - Întreabă-1 dacă îşi închipuie că-s tonto, prost? Spune-i să aducă femeia încoace, răs r. Se înţeleseseră ca apaşii să aducă femeia captivă în tabără. Cei doi se strecurară fără zg colibă, după alte câteva secunde, Cutter şi cu Nah-Tay părăsiră şi ei atmosfera înăbuşitoare merseră să aştepte întoarcerea apaşilor la umbra ramadei. Din capătul drumului principal, se auzi tropot de cai, zgomot de zăbale şi fornăituri. Se întorcea patrula . Atenţia lui Cut ter fu atrasă de mişcarea din capătul opus al taberei - cei doi apaşi îşi făcuseră iar apariţ ducând cu ei o momâie acoperită din cap până în picioare cu o pătură. Cutter nu putea vedea f elei considerată a fi femeia căutată de maiorul Wade, se vedea însă că biata captivă tremura e spaimă, asemeni unui animal bătut. Căpitanul o măsură cu reticenţă şi emoţie. Ajungând dina ui, apaşul mai bătrân trase pătura de pe capul femeii, Cutter respiră uşurat văzând că nu era ah. Prizoniera era o mexicană cu ten măsliniu, dar apaşii îi vopsiseră părul cu zeamă roşie d ahon. Scâncea ca un căţeluş, prea înspăimântată şi prea ruşinată ca să se uite la căpitan. În ter auzi un tropot de copite. Se întoarse şi-l văzu pe maiorul Wade care se apropia grăb it călare pe calui său, atât omul cât si animalul păreau extenuaţi şi arătau plini de praf şi are. Maiorul purta o banderolă neagră în jurul braţului, menită să-i amintească permanent de atoria faţă de soţia sa pierdută, şi nu ca un simbol de doliu. Această afectare dramatică făc obiectul unor comentarii în presa locală, ziarele punând în circulaţie tot soiul de poveşti siropoase pe seama „nobilului ofiţer de cavalerie”. Energic şi irascibil ca întotdeauna, Wade se mişca de parcă ar fi călcat pe jăratic. Venea însoţit de şeful călăuzelor Amos Hill-U i. - Ce se întâmplă aici? Voi el să ştie. - Apaşii ţi-au adus femeia cu foc în păr, răspunse ter. - Ticăloşii, i-au vopsit părul. Stephen îi înjură pe şarlatanii de indieni care ar fi fă orice ca să pună mâna pe recompensă.

- Spune-le că asta e o mexicană cu părul roşu. Vreau femeia albă. - Ce doriţi să facem cu sen rita? Cutter îl privi calm pe ofiţerul care stătea atât de ţeapăn şi de pompos în şa. Lângă e ill îmbrăcat în vesta lui din piele de cal, îşi pleoşti umerii şi întoarse capul plictisit. W începu să-şi piardă răbdarea, ridică din umeri şi răspunse pe un ton enervat: - Am s-o cumpă neînţeles. Nu poate Să valoreze prea mult. Oferă-le zece dolari. Se uită la şeful călăuzelor. După aceea, vreau să fie interogaţi. Află tot ce ştiu. Amos Hill încuviinţă cu o mişcare scur cap şi descălecă, după ce ajunse lângă căpitanul Cutter, începu negocierea. Apaşii se învoiră de zece dolari pe care Cutter nu-i plăti totuşi decât după terminarea interogatoriului. Păreau nerăbdători să plece şi se făcură nevăzuţi, imediat ce Amos Hill îi anunţă că erau lib continua să stea stingheră, tremurând, cu pătura pe ea. Îşi acoperise din nou capul şi-şi ţin ra strâns în dreptul gurii. Când Cutter se apropie de ea vorbindu-i încet în spaniolă, fata î cepu să scâncească iar, scoţând sunete ciudate din gât şi îşi ascunse faţa. - Ce să facem cu or? întrebă Amos mestecând un ghemotoc de tutun. - Vedeţi de unde e şi să încercăm s-o trimit apoi la familia ei, răspunse Stephen. - O să fie cam greu. Cutter vorbea stăpânit, căutând să mascheze furia amară din voce. - I-au tăiat limba. . O linişte grea se lăsă deodată în aer, otul părea să încremenească. După câteva secunde de tăcere, Wade îţi îndreptă calul în direcţ , dându-i brusc pinteni, porni la galop. Cutter se uită din nou la nefericita făptură, a poi plecă fruntea cu un sentiment de înfrângere şi frustrare. Se îndoia de sănătatea mintală exicanei. - Biata fătucă, mormăi Amos. - Am s-o duc în fort s-o las în grija femeilor de a colo, i-ar trebui o baie şi ceva de mâncare. - Nu cred că i-ar face bine s-o duceţi acol o, unde toată lumea o să caşte gura la ea, se opuse Amos. Mai bine să meargă în wickiup-ul m eu, unde Mary Rose o să-i dea tot ce-i trebuie. Şeful călăuzelor nu aşteptă acordul căpitanul i. Se depărtă doi paşi şi o chemă pe nevastă-sa, o indiancă durdulie, îmbrăcată într-o rochie viu colorată şi care şezuse până atunci sub umbrarul colibei vecine. Femeia dădu fuga spre e l, faţa ei pudrată cu praf de orez contrasta caraghios cu restul pielii de culoarea bronzului. Amos îi spuse ceva pe limba aceea cu sunete guturale şi intermitente pe c are o vorbeau apaşii, i-o arătă pe mexicană. Pe când grăsuna squaw se depărta ducând-o cu ea fetişcana mută, Amos scuipă, bodogănind în barbă.

- Tare aş vrea să nu-şi mai dea cu prafu’ ăla nenorocit. I-a intrat în cap că vreau muiere al Femeile! Nu contează ce culoare au - toate’s la fel. Porni în urma celor două femei. Te las cu bine, căpitane. De patrulă mâine? - Mâine în zori. - Atunci, serviciu uşor. Sosire a patrulei avusese darul să trezească întreg fortul din toropeala specifică amiezii. Loc uitorii ieşiră în prag să vadă coloana trecând. Cimmy Lou Hooker se afla printre privitori, la braţ cu un coş de rufe curate pe care trebuia să i le ducă maiorului Wade la locuinţa a cestuia. Cercetă cu privirea grupul de soldaţi, deşi ştia că John T. făcea parte din al doil ea detaşament de patrulare şi n-avea să se întoarcă decât peste o săptămână. Patru dintre ei câte două hamaşamente. Deoarece majoritatea cailor din dotarea regimentului erau mai d egrabă nişte mârţoage, în mod invariabil coloanele se întorceau fără câţiva dintre ei care pi e drum. De data aceasta, cel puţin, patrula nu aducea trupuri înfăşurate în pături, şi nici r . Din umbra dispensarului de peste drum, doctorul Griswald îşi iţi capul, uitându-se după eventuali pacienţi, nu se întrevedea însă nici un caz grav, cu excepţia, desigur, a obişnuit elor zgârieturi, răni uşoare şi muşcături de şarpe - fireşti în asemenea cazuri. Cimmy Lou pr feţele arse de soare, extenuate ale soldaţilor care treceau pe lângă ea. Îl observă pe Leroy Bitterman în rândul al doilea din capătul coloanei. Silueta lui prelungă şi osoasă se clătin leneş în şa. Când o zări, buzele lui groase se lăţiră într-un zâmbet care îi dezveli dinţii ulaţi şi păru să-i alungească mustăcioara subţire. Cimmy Lou îl urmări atentă câteva secunde, durile în ritmul absent al paşilor. Coloana se opri la mijlocul străzii principale, so ldaţii obosiţi şi încinşi de arşiţă, cu uniformele lor de lână, rămaseră nemişcaţi călare, aş ului Wade pentru a rupe rândurile. Câteva minute mai târziu, după ce detaşamentul se împrăşti , maiorul porni la trap către locuinţa sa. Clopotul anunţa masa când Cimmy Lou o luă din n ou spre Cartierul ofiţerilor, cu coşul de rufe pe cap. Soldaţi negri treceau pe lângă ea m ergând în direcţia unde se aflau grajdurile. Cimmy Lou îl văzu pe Bitterman ieşind din rând ş escălecând. Negrul sălta copita calului să-i verifice potcoava. Când femeia ajunse în dreptu l lui, Leroy Bitterman înălţă privirea către ea şi zâmbetul i se lăţi iar pe buze. Dând drumu ei, se ridică în picioare şi bătu uşurel, cu un gest absent, crupa calului. - L-am văzut pe sergentul tău. Leroy îşi îndreptă alene umerii şi îşi arcui spinarea - asemenea unei pisici c se întinde, după ce a moţăit îndelung la căldură. - L-am întrebat dacă vrea să-ţi transmit v in partea lui, da’ nu s-a prea sinchisit de propunere. - Îţi place să zgândăreşti lumea, nu-i aşa? Cimmy Lou stătu o clipă pe loc şi coborând coşul de pe cap şi-l mută cu

mişcări languroase de pe un braţ pe alţul, fără a-1 slăbi din ochi pe soldatul cu trup de fel nă. - Nu atâta cât o faci tu, când legeni din şoldurile alea, răspunse el măsurând-o de la mi c în jos, cu o privire interesată. Jocul din şolduri încetă instantaneu şi negrul izbucni în . Umorul şi îndrăzneala soldatului jigniră amorul propriu al lui Cimmy Lou. Femeia înălţă băr uându-şi un aer demn şi îşi îndreptă basmaua colorată care îi acoperea jumătate din cârlionţi punctul de-a se supăra pe soldat, Cimmy Lou se pregăti să-şi vadă de drum, curiozitatea însă acea curiozitate veşnic trează din sufletul ei păgân şi dorinţa nepotolită de-a atrage atenţi ricărui bărbat o făcură să se răzgândească. - Si de ce crezi, mă rog, c-o fac pentru tine? Lu i plăcea acest răspuns, se încruntă, arătându-şi nemulţumirea. - Da’ atunci ce cauţi aci? Se e capul ei la şirul de locuinţe din chirpici rezervate ofiţerilor albi. - Duc rufele l a maioru’Wade. - Pe el ţi-ai pus ochii acum? o înfruntă Bitterman. Nu ţi-a mers cu căpitanu’ utter, şi acum te-ai gândit să te dai la maior? Ţie nu-ţi trebuie bărbat alb, Cimmy fetiţo. Ce te face să crezi că asta am în cap? răspunse ea. - Asta ai tu-n cap mai mereu. Buzele lui late se arcuiră într-un zâmbet ironic. - Nu mă cunoşti. Nu mă cunoşti deloc, îl avertiză y Lou. - Te cunosc mai bine decât crezi. Vrei lucruri drăguţe şi un bărbat care să-ţi astâmpe pofta din şoldurile alea ale tale. - Şi ăsta ai fi tu, mi-nchipui. Îndrăzneala negrului re uşise să-i stârnească interesul. - Tu şi cu mine n-aveam ce căuta aci, Cimmy Lou. Viaţa asta u-i pentru oameni ca noi. Din capătul opus al străzii se auzi zgomot de paşi târşiţi şi voci le soldaţilor care răspundeau chemării de la popotă. - Şi ce altceva ai putea să faci? - Înai te , am fost o vreme dealer - împărţeam cărţile pentru jucătorii de faraon. Mă gândeam să-mi de lucru prin saloanele alea din Silver City. Apoi adăugă: - Ştii cât plătesc minerii ăia pe -o cămaşă spălată? Cinci dolari. - Cinci dolari pe-o cămaşă? Bitterman ridică o mână cu deget te pentru a-şi întări spusele. - Cinci dolari pe-o cămaşă. Şi aici primeşti doi dolari pe lun tru toată lenjeria. Cimmy Lou îşi mută coşul pe celălalt braţ şi se uită lung în direcţia pop acă vrei şă mai găseşti ceva de mâncare, soldat Bitterman, ai face mai bine să-ţi vezi de dru eu o să-mi văd de-al meu. - Nu te ţiu io. Cimmy râse şi-şi dădu capul pe spate, privindu-l p intre gene, îi făcea mare

plăcere să se simtă stăpână pe situaţie. - Atunci, înseamnă că io te ţiu pe tine. Acestea fii negresa porni mai departe, lăsându-şi şoldurile să se legene în voie la fiecare pas, trecură câteva minute înainte să audă iar tropot de copite semn că Bitterman îşi reluase drumul către ajduri, Cimmy Lou zâmbi, conştientă că negrul o urmărise cu privirea în tot acest timp. Uşa d la dormitorul soţilor Wade era larg deschisă pentru a se crea un val de curent în aer ul stătut al încăperii. Cimmy Lou ciocăni în pervaz, apoi băgă capul înăuntru scrutând penumb cameră. - Hei? Delancy? Eşti pe-aici? strigă ea. Se auzi o mişcare, undeva în capătul holulu i, unde se afla bucătăria, se deschisese o uşă şi mirosul de mâncare gătită ajunse la nările sei. Silueta rotofeie şi solidă a ordonanţei apăru pe hol. - Tu erai, don’şoară Hooker? Omul făcu un semn cu mâna, chemând-o spre el. - Poftim încoa’. Dispăru înapoi în bucătărie, fără s e. Cimmy Lou traversă holul îngust şi se opri în pragul odăii şi adulmecă aerul înmiresmat di ru. - Miroase a ceva bun. În coşul ei o aştepta doar o felie de pâine cu ardei chili şi ce apă crudă. - Băieţii mi-au adus nişte porumbei şi i-am umplut cu orez şi salvie, se lăudă Del mândru ca întotdeauna de talentul său în arta culinară. Maiorul se dă în vânt după asta, adă du-i păsările rumenite, înşiruite pe o tavă. - Adusei rufele, zise ea îmbufnată că ordonanţa oferise o bucăţică de porumbel spre degustare, aşa cum făcea cu alte mâncăruri. - Du-te şi la undeva. Ignorând-o în continuare, omul îi arătă dormitorul. - Şi grăbeşte. Maiorului nu-i pl să-ţi bagi nasu’-n lucruşoarele don’şoarei Wade. - Vin îndat’, răspunse ea. În sinea ei însă le de superioritate ale ordonanţei. Închise uşa după ea şi porni iute de-a lungul coridoru lui, nerăbdătoare să ajungă în dormitor. Adesea, când maiorul era plecat, Delancy o lăsa să p eze pălăriile şi rochiile stăpânei. Cimmy Lou îşi avea articolele ei favorite, printre aceste numărându-se şi un şal argintiu, croşetat într-un model cu trandafiri pe care îl găsise pe f ul unei valize. De când îl descoperise, îl ţinea ascuns într-un sertar din şifonier. Acum aşe coşul cu rufe pe pat şi merse drept la şifonier, din al cărui sertar extrase şalul prefera t, şi-l înfăşură în jurul umerilor şi stştu să se admire în oglindă. Luciul transparent âl og de asemenea imaginea căzii de aramă din spatele ei, dar Cimmy Lou era prea preocupa tă de propria ei înfăţişare pentru a se întreba de rostul acelui obiect pe jumătate plin cu a din care ieşeau aburi. Cinci minute mai târziu auzi galopul unui cal care se opri di naintea

casei. Zgomotul acesta fu urmat de un tropăit de cizme care traversau camera de la intrare. Cimmy Lou împături repede şalul şi îl puse la locul lui în sertar, apoi începu să s tă una câte una rufele din coş, zăbovind dinadins. - Delancy? Negresa recunoscu vocea pl ină de iritare a maiorului Wade, având în vedere această furie, cel mai bine pentru ea e ra să-şi prelungească şederea în dormitor până când stăpânul se va fi liniştit. Cimmy auzi pa i care alerga pe coridor să răspundă chemării, liniştea de o clipă fu întreruptă de zgomotul i obiect de sticlă trântit pe podea. - Unde dracu’e tot whisky-ul? - Vă aduc imediat, do mn’maior. Din camera de zi se auzi iar zgomot de cioburi şi un troncănit de scaun. - C ina e gata, domn’maior, când ziceţi...Avem porumbei astă-seară cu cojiţa rumenă de se topeşte gură şi împănaţi cu orez şi salvie, cum vă place domniei voastre. - Nu-mi trebuie cină, pe to acii! Arunc-o şi adu-mi sticla de whisky. Fără apă. Urmă o pauză, apoi sunetul lichidului tu rnat în pahar ajunse la urechile spălătoresei. - Calul e afară. Tesală-1 si dă-i de mâncare. Da’,domn’maior. - Asta-i tot, soldat. Eşti liber, - Da, domnule. După plecarea lui Dela ncy, Cimmy Lou aşteptă în dormitor, ascultând neliniştită fiecare mişcare din camera alăturat -şi putea lua gândul de la porumbeii din bucătărie. Dacă va lua doi şi pe urmă se va strecura afară pe uşa din dos, nimeni nu va prinde de veste. Pe strada principală, gornistul su na retragerea în vreme ce soarele cobora la apus pe cerul roşu-alburiu. În sfârşit, zgomot ele din camera de zi încetară şi Cimmy Lou se furişă pe hol. - Delancy! Negresa înlemni auzi nd vocea nervoasă a maiorului şi se uită speriată în spate. Stephen Wade, care până atunci pr vise pe fereastră, se întoarse deodată, văzând că nu-i răspunde nimeni. - Delancy? Unde dracu ? Cimmy Lou percepu o nuanţă nouă în vocea lui - un ton cleios de om care a băut - si osci lă nehotărâtă. În următoarea secundă, impulsul o făcu să se desprindă din pragul bucătăriei ş spre camera de zi. - Delancy nu-i aci, domn’maior, zise ea ivindu-se din umbra adâncă a coridorului. I-aţi dat liber. - Aşa am făcut? Maiorul se încruntă, apoi păşi împleticit pri ameră şi se lăsă să cadă pe un scaun, avea mâinile ocupate cu sticla de whisky şi un pahar pe ei sferturi gol. - Aşa-i, îşi aminti el şi oftă din greu.

- La naiba, îmi trebuie o baie. Apoi: - Da’tu ce cauţi aici? - Adusei rufele, răspunse C immy Lou, cântărindu-l cu o privire curioasă. Vreţi să vă ’ncălzesc nişte apă, domn’maior? Ca gata în dormitoru’ mneavoastră. * - Da. Maiorul duse paharul la gură şi dădu whisky-ul pest e cap. În arşiţa amiezii, nu era de dorit ca apa din baie să fie prea fierbinte, ci numa i călduţă, pentru a se răci pe încetul, astfel încât muşchii să se relaxeze. Cimmy Lou cără u de apă fierbinte în dormitor, maiorul se odihnea în cădă, cu apa până la piept şi genunchii î - în mână cu un pahar de -whisky. Sticla pe jumătate goală se afla la îndemână pe podea. Păru observe prezenţa femeii care îi turna apă în cadă. În ciuda figurii lui gânditoare şi-a stări relaxare în care se afla maiorul în acel moment, negresa percepu fluidul zbuciumat a l adevăratelor lui sentimente. Maiorul, sorbi din nou din paharul de whisky, îşi şterse mustaţa umedă şi apoi îşi pipăi obrajii împânziţi de tuleie castanii, - Trebuie să mă rad, mo tat. - N-aţi vrea să v-ajut io? Cimmy Lou puse cana jos, întrevedea deodată o multitudin e de posibilităţi în miezul acestei situaţii care nu părea cu mult diferită de poveştile pe c re le auzise despre plantaţia Devereaux. - Pe John T. al meu îl bărbieresc numa’io. Ochi i ei rotunzi, negri, îl cercetară vicleni pe bărbatul din cadă. Apa clipoci în jurul torsu lui alb al maiorului care se cufundă mai mult în baie şişi sprijini capul de bordura lată, curbată a căzii. - Dă-i drumul, zise el. Închise ochii, dar rămase încordat. Oricare ar fi fost gândurile care îl frământau, ele continuară să-l stăpânească, în timp ce femeia îi săpun mba briciul pe obrajii lui. Un timp, în încăpere nu se auzi decât răzuitul înăbuşit al lamei te cu dibăcie de negresă. De afară, răzbătea vocea unui sergent care transmitea ordine san tinelelor de la cazarmă. Terminându-şi treaba, Cimmy Lou lăsă briciul deoparte şi cu un pros op şterse restul de spumă de pe faţa maiorului. Chinuit de gândurile care nu-i dădeau pace , maiorul rosti deodată cu voce tare, nemaiputând să se stăpânească. - Ce crezi c-or să-i fac Cimmy Lou ştia la cine se referea maiorul şi mai ştia că în realitate acesta nici nu dorea un răspuns. Era terorizat de coşmaruri pe care încerca să le alunge cu whisky , Cimmy L ou înţelese deodată că maiorul îi permisese să rămână fiindcă avea nevoie de prezenţa ei. Un sigur: ea cunoştea în amănunt secretul de a-i aduce unui bărbat uitarea şi nu considera că, în această privinţă, culoarea pielii juca vreun rol. - Bietu’maioru’.

Luând săpunul, începu să clăbucească încet umerii şi gâtul bărbatului, frecându-i tendoanele - Sigur că ţi-a mers tare rău în ultima vreme, nu-i aşa? Aşa de singur, şi nimeni care Să te şi să-ţi răcorească focu’din inimă. - Nu, nimeni, murmură el. - Asta-i. Acu’ Cimmy Lou o să de tine, gânguri ea blând, fascinată de albeaţa pielii lui şi de părul castaniu cu reflexe a urii pe pieptul lui, care devenea atât de creţ când se uda. Pline de săpun, mâinile ei lun ecară pe sub apă întâlnind abdomenul lui plat pe care începură să-l exploreze cu o curiozitat veche de când lumea , îngenunche lângă el pe podea şi privirile lor se încrucişară. Stephen uită la ea cu ochi indiferenţi, întru-nceput, treptat însă pupilele începură să-i lucească an de un crâmpei de interes. Bluza verde a negresei se udase lipindu-se de sânii ei pl ini care atraseră atenţia maiorului. - O să te uzi, zise el. ' - Apa e răcoroasă. Continuă să l spele, frecându-i încet pulpele şi coapsele. - Familia mea a avut sclavi negri cândva. Ştiai asta? Stephen pronunţă alene cuvintele, limba începea să i se împleticească în gură. E at - dar nu mai simţea gustul băuturii - licoarea tare, laolaltă cu apa caldă şi mâinile ei mângâietoare aveau un efect relaxant asupra nervilor lui. - Eşti din Sud? îl întrebă încet Ci my Lou. Stephen clătină din cap în semn că nu. - St.Louis. Dar aveam servitori negri când eram mic. Doica mea era o negresă, îşi aminti el fără să slăbească din ochi pieptul ei volumi ce părea să joace sub bluza udă. - Aveam aproape doi ani când m-a înţărcat. Dar chiar şi dup ea, când eram trist sau sufeream de ceva, îmi dădea voie întordeuna să mâ culcuşesc în poala să-i deschei bluza. Ca si cum ar fi retrăit trecutul, degetele lui se mişcară de la sin e spre nasturii de la piept ai bluzei ei, descheindu-i unul câte unul. Cimmy Lou înc ercă un prim fior de excitaţie şi gustul îmbătător al succesului, însoţit de un anume sentime de forţă. Iar toate acestea la un loc aveau efectul unui puternic afrodisiac. - Încă îmi m ai aduc aminte cum îi priveam sânii şi le atingeam sfârcurile rotunde şi cafenii ca ciocol ata. Stephen îi luă sânii grei în palme, frecându-le metodic vârfurile între degetele lui pân furnicăturile dureroase pe care i le transmitea dezmierdarea lui fură pe punctul s-o scoată din minţi. - Şi asta-i tot ce făceai? îl îmboldi Cimmy Lou înăbuşindu-şi un geamăt. tot. Gura lui cuprinse unul din sfârcurile tari mai înainte chiar ca braţele lui să-i c uprindă bustul pentru a o atrage mai aproape peste marginea căzii. Degetele ei lungi i se înfipseră în umeri, căutând un sprijin în vreme. ce buzele lui îi consumau sânii, musta ila pielea sensibilizată şi micile muşcături senzuale ale dinţilor lui o făceau să se înfioar d şi când. Poziţia în care stătea, însă, era destul de incomodă, incapabilă să-şi păstreze ec ea mult timp, Cimmy Lou alunecă peste marginea

căzii şi îşi udă bluza în întregime. Apa se revărsă pe podea creând pete mari în jur. Râzând, ridică din cadă cu apa curgându-i şiroaie pe trup. - M-ai udat de-a binelea. Acu’ o să treb uiască să-mi scot hainelea astea să le usuc, declară ea în cea mai provocatoare manieră, pri vindu-l în ochi în timp ce-şi dezbrăca hainele. La sfârşit, îşi scoase şi bandanna şi îşi scu agră, creaţă, rămânând dinaintea lui în toată splendoarea goliciunii ei de abanos. - Cred c-a rebui să caut ceva cu care să mă îmbrac până una alta. Zicând aceasta, se îndreptă spre dulap atele ei, îl auzi pe maior ieşind din cadă. Plină de o îndrăzneală bine calculată, negresa lu argintiu de pe raft şi îşi înfăşură umerii cu el. Astfel drapată, se întoarse spre maior, ma lul croşetat ca o dantelă îi descoperea sânii pe jumătate şi-i curgeâ în franjuri lungi până l V-ului dintre picioare. - Cum îmi stă? Cimmy Lou îşi undui şoldurile cu un gest provocat or. - Frumos, răspunse el, erecţia lui confirma puterea pe care Cimmy Lou o avea asu pra lui în acel moment. Maiorul păşi spre ea ca hipnotizat şi îi desfăcu şalul pentru a se în pta din toată frumuseţea trupului ei gol. Mâinile lui cutreierară încet de-a lungul formel or ei bine conturate, îi mângâiară cârlionţii negri, moi ca lâna de miel şi lunecară într-o m ploratoare de-a lungul spatelui ei puternic, până pe fesele rotunde şi cafenii, atrăgând-o treptat în cercul braţelor lui. - Nu aşa. Pe Cimmy Lou mângâierile lui delicate o enervau . - Fii sălbatic cu mine. Îşi înfipse degetele în părul lui şi îi arătă cum înţelegea ea să i u-se pătimaşă de trupul lui şi sărutându-l apăsat. Mai târziu, după ce ea îl ajutase să se el e toate tensiunile acumulate în ultimele săptămâni şi-i potolise amarul, Stephen o privi c um îşi aduna de pe jos hainele ude, încă fermecat de statuia întunecată a fiinţei ei. Nici un din târfele pe care le cunoscuse în viaţa lui nu-l încurajase vreodată să se dezlănţuie cu t furia, aşa cum îi ceruse ea în seara aceasta. - Cimmy Lou. Din expresia lui, înţelese că neg resa ştia cât de bine îl satisfăcuse. - Aş vrea...aş vrea să te mai văd, recunoscu el după o ezitare. - Poate. Cimmy Lou înălţă nepăsătoare din umeri, dar el ştia că totul era doar un fa menit să-l chinuiască. Faptul acesta îl irita - în definitiv, el era maior, iar ea nu e ra decât o servitoare negresă. Stephen întinse mâna după portofel, dornic să se achite de „se viciul special” pe care îl primise. - Cât îţi datorez?

Femeia îl fulgeră cu o privire mânioasă. - Io nu mi-s târfă, maiorule, scrâşni ea. Nu poţi să ri după cum pofteşti. Am făcut-o cu tine că mi-a plăcut. Surprins să descopere că o judecase reşit, maiorul se bâlbâi. - Mă scuzi. Cimmy Lou se îmblânzi pe dată. - Da’ dacă tot ai chef s ci un dar, fiindcă te-ai simţit bine cu mine, ce-ar fi să-mi dai şalu’ăsta? Ezitarea lui ţinu doar o secundă, n-avea rfemuşcări să-i ofere femeii un lucru care îi aparţinuse lui Hannah f iindcă după câte îşi amintea, soţia lui nu ţinuse niciodată prea mult la şalul acela. - Sigur ia-1. - Poate am să-l port iar pentru tine, se hazardă ea să-i promită în vreme ce îndesa i ute şalul în coşul cu care venise. - Mâine, spuse Stephen. Ea râse, dar maiorul era convin s că în noaptea următoare avea s-o aibă din nou în camera lui. CAPITOLUL 9 Grămada de vreasc uri şi crengi uscate foşnea cu un sunet sinistru, ca de oase vechi, atunci când Hannah o târî înăuntrul colibei. Peste frunte avea petrecută funia de piele la al cărei capăt atârn togul de surcele, Hannah se opri o clipă să-şi tragă sufletul şi îşi scutură capul eliberându ntea. Sub ramada - umbrarul rudimentar care îi adăpostea de căldura necruţătoare a acelei veri târzii - Gatita îngenunchease şi pregătea penole - o fiertură de porumb pe care o con sumau îndeobşte seara. Pântecul ei se rotunjise mult în ultima vreme şi Hannah se gândi că, d bună seamă, i se apropia sorocul să nască. Un copilandru de vreo doi ani păşi pe picioruşele lui nesigure, apropiindu-se de foc. Ca toţi copiii apaşilor, micuţul avea permisiunea să circule în voie pe unde poftea. Toţi adulţii aveau la fel de multă grijă de copiii altora ca şi de-ai lor şi îi fereau de neplăceri. Hannah se gândi că dacă exista ceva pentru care a aşii meritau admiraţi, aceasta era desigur afecţiunea pe care ştiau s-o arate copiilor l or. Luându-l în braţe pe copil, îl mută de lângă foc. Pe neaşteptate auzi un geamăt care suge opotrivă durere şi uimire, dădu fuga sub ramada şi o găsi pe Gatita ţinându- se cu mâinile de ec. - Ai dureri? o întrebă Hannah. - Anh, da. E nimic. Un surâs vag înflori pe buzele ei şi ochii îi străluciră de mândrie. - Copil loveşte. Puternic. Cred ish-ke-ne, băiat. Hannah, zâmbi scurt, apoi zâmbetul ei păli, era prea obosită să se mai poată amuza. Era mirată să con te că şi apaşii împărtăşeau convingerea albilor că dacă un copil nenăscut încă era activ, ace semn că era băiat, iar dacă era liniştit, atunci era fată. - Cel-care-e-tată vine. Gatita pu se deoparte oala cu penole şi se sprijini de stâlpul din lemn

de cedru care susţinea acoperişul pentru a se ridica în picioare. O jumătate de duzina d e cai intrară în sat mânaţi de călăreţii care veneau din spate. Câţiva apaşi care nu particip jaf le ieşiră în întâmpinare şi orientară caii spre un ţarc din apropiere. Revenirea în sat a or plecaţi după pradă stârni, ca de obicei, zarvă printre locuitori şi Hannah profită de ocaz e pentru a se odihni puţin. Merse la umbra arborelui unde stătea Gatita, nerăbdătoare, i ndianca se uita după bărbatul ei, căutând să-l distingă printre ceilalţi călăreţi în norul de e întunecase atmosfera. Cei aflaţi mai aproape şi care puteau vedea mai bine începură să str ige ceva către ceilalţi locuitori ai satului Ceva se schimbase, tonul vocilor deveni diferit, în aer domnea tensiunea. Toată lumea gravita către grupul noilor sosiţi, Hanna h se amestecă printre ei dintr-o pornire de curiozitate şi nelinişte, instinctul îi spun ea că era în neregulă ceva. Vocile se transformară în murmure îngrijorate. Deodată, sora Gati ei, Porumbiţă Cenuşie, scoase un ţipăt sfâşietor şi se aruncă dinaintea poneiului cu pete alb nuşii pe care călărea Lutero. MâiniJe ei îl implorau şi glasul ei era întretăiat de mici ţipe sperate. Lutero îi vorbi pe un ton mohorât, întreaga lui înfăţişare era sumbră. Porumbiţă Cen să se vaite mai tare şi Hannah băgă de seamă că apaşul care era bărbatul ei nu se afla print războinici. În schimb, se afla un alt bărbat! Hannah tresări cu putere când văzu smocul de pă blond-roşcat răsărind de sub borul unei pălării de cowboy, întinse gâtul să-l poată vedea ma e printre indieni, în clipa următoare zări faţa îngrozită şi palidă a prizonierului omul îşi chii cu o expresie de animal, hăituit şi tremura înspăimântat de tot ce vedea şi auzea. O cl ipă, Hannah îşi pierdu cumpătul. Îşi croi drum printre apaşii de pe margine şi se amestecă pr călăreţi. - Domnule! Hei, domnule! strigă ea tare în engleză, încercând să se facă auzită în e ţipete şi tropăituri de copite. Privirea lui uluită reuşi s-o localizeze. - Sunteţi o..albă Vocea lui era atât de tinerească şi de speriată! Hannah se îndoia că bărbatul putea avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, vârsta ei. Tânărul purta chaparejos şi călărea pe o şa înal vestic. - Da, răspunse ea repede, văzându-l pe Lutero care îi tăia calea căutând s-o separe e prizonier. - Soţul meu e Stephen Wade! Maiorul Stephen Wade! Spune-i... Stia că om ul n-o mai putea auzi, îl zări întorcând de mai multe ori capul spre ea. - Spune-i că m-ai întâlnit, murmură ea, sfârşindu-şi fraza. - Ugashe, pleacă, îi ordonă Lutero. Hannah porni î itându-se în urmă pentru a vedea unde îl duceau pe cowboy. Praful şi siluetele apaşilor care se foiau încoace şi încolo călare îi blocau vederea. Femeile, rude ale războinicului ucis, păreau turbate de furie şi urlau la

inamic - cowboy-ul cel alb. Îi legară de mâini şi de picioare, apoi îl siliră să îngenuncheze -un loc lipsit de tufişuri, doi apaşi îl păzeau cu puştile. Soarele necruţător îl toropise, s pi grei de sudoare se scurgeau pe fruntea lui şi îi pătau gulerul cămăşii. Hannah luă un burd f cu apă şi voi să se apropie de el, dar Chavez, tatăl Gatitei, îi tăie calea. - Doamnă? Cowb y-ul o strigă îngrijorat, văzând-o că se depărtează. - Doamnă, trebuie să mă-ajutaţi. Ce-au d facă? - Eu...nu ştiu, trebui Hannah să recunoască. Era o întrebare pe care nu încetase să şiună din momentul când îl văzuse pe tânăr. Apaşii se adunaseră într-un spaţiu larg din centrul i unde obişnuiau să se desfăşoare diverse ceremonii şi consfătuiri. Chavez o împinse deoparte făcu un gest ameninţător. Hannah făcu doi paşi apoi se opri iar, sub pretext că i-ar fi int rat o piatră în mocasin. - Trebuie să m-ajutaţi, doamnă, îi zise el cu disperare în glas. Han ah ştia asta. - Cum? - Îmi tăiaţi frânghiile şi de restul am eu grijă. Vocea i se frânse într ohot de plâns. - Sfinte Isuse, nu-i lăsaţi pe nemernicii ăştia să mă chinuiască. - De unde eş um de te-au prins? Hannah căută să facă abstracţie de situaţia pierdută a tânărului şi să înc câteva informaţii în legătură cu împrejurimile sau fermele apropiate. - Eu şi cu un flăcău Ch hua cobpram cu vitele din munţii Mogollon, când ne-au sărit în cale. Am încercat să le ţinem iept, da’...Mă cheamă Jack Bledsoe şi de felu’meu sunt din Uvalde. Nu se ştie din ce motiv, i se păru deodată important ca ea să-i ştie numele. Întrunirea luă sfârşit cu un chiot - care i Hannah îi aminti de chelălăitul unor câini nerăbdători să-şi sfâşie prada. Se întoarse şi î du-se ca o furtună, în frunte cu Porumbiţă Cenuşie, înconjurată de suratele ei. Dădură năvală owboy-ului şi îl ridicară în picioare. - Ce vor de la mine? strigă el răguşit spre Hannah în p ce femeile îl smulgeau cămaşa. Ajută-mă! Hannah simţi că nu putea asista la acea scenă fără nimic. - Nu!!! Se repezi în mijlocul lor şi încercă să ia apărarea băiatului. - Lăsaţi-l în ea în spaniolă. Femeile o împinseră şi o loviră silindu-o să se dea la o parte. - Daţi-i pace trigă ea din nou, deznădăjduită. De undeva îşi făcu apariţia Lutero care o apucă strâns de în mâinii. - Coche, rosti el dispreţuitor, avertizând-o să nu se amestece. - Ce vor să-i facă? - El omorât Obraz Crestat. Porumbiţă Cenuşie îl cere. Dreptul ei.

Lutero continua să-i sechestreze braţul în strânsoarea lui de fier, în vreme ce Hannah se forţa inconştient să scape. Asistă neputincioasă cum femeile îl dezbrăcau pe tânărul cowboy. Bledsoe continua să ţipe ca din gură de şarpe. - Ce vor să-mi facă? Hannah nu i-ar fi putut răspunde. Nu ştia dacă Lutero voise să spună că i-l dăduse pe cowboy drept sclav Porumbiţei C i, în care caz avea să treacă prin chinurile pe care le cunoscuse şi ea, sau că Porumbiţă Cen e avea dreptul să-l pedepsească pentru moartea soţului ei. Apaşii aduseră un maldăr de vreas curi şi Hannah îşi aminti de felul în care o stigmatizaseră atunci când încercase să fugă. Ra mai durea şi acum când efortul îi întindea pielea sau în contact cu razele soarelui. - Dum nezeule! Vor să-mi dea foc! Nu! Vă rog! ţipă tânărul. Avea trupul firav şi foarte alb, cu exc pţia feţei şi-a gâtului arse de soare până la nivelul gulerului. Hannah trăia cu toată fiinţa eroarea prin care trecea tânărul şi îi curgeau lacrimi pe obraji. Insă în loc să fie folosite pentru a aprinde un foc, vreascurile fură desfăcute în aşchii lungi, groase, ascuţite la vâr f. Una câte una, femeile începură să i le înfigă în carne în timp ce el continua să se tângui - Ce vor să-mi facă? Ce vor să-mi facă? Le trebui mult timp până când îi acoperiră întreg tr aşchii de lemn, făcându-l să semene cu un porc spinos. Omul se zvârcolea îri agonie. Apoi H annah o văzu pe Porumbiţă Cenuşie âpropiindu-se cu un băţ aprins şi atingându-l. Scoase un ţi bătu violent căutând să scape din strânsoarea lui Lutero. Strigătele de groază şi durere ale ului i se învârteau în cap, flăcările îl învăluiseră în câteva secunde. Ultimul lucru pe care ah, înainte de-a închide ochii, fu o minge de foc rostogolindu-se pe pământ. Lutero îi dădu drumul şi ea păşi clătinându-se până se prăbuşi într-un colţ vomitând, mirosul de carne arsă continuă să plutească în aerul nopţii mult timp după ce ţipetele băiatului încetaseră. Hanna ltă vreme orbeşte şi fără ţintă, din când în când şezând pe pământul gol, uitată de toţi şi i e petreceau în jurul ei. Mult timp stătu cu genunchii îndoiţi şi fruntea sprijinită în palme, lacrimile i se uscaseră pe obraji şi se simţea complet pustiită, viaţa îşi pierduse orice sen . Cândva fusese atât de mândră de trupul ei ca laptele, acum, pielea ei devenise brună şi as pră la fel ca hainele. Mâinile ei altădată moi şi fine erau pline de zgârieturi şi tăbăcite. sese vremea ceaiurilor reconfortante de după-amiază şi a sandviciurilor cu castraveţi, a cum era mulţumită cu o înghiţitură de apă şi un coltuc de zigosti, pâine. De ce mai dorea să De ce, dacă mai târziu avea să moară poate în acelaşi mod barbar? - Vămonos, vino, ordonă Ga a. - Nu. Hannah îşi declară răzvrătirea cu simplitate. Nu vedea nici un motiv să mai continu e să trăiască în sclavie. Un sentiment de stranie seninătate

puse stăpânire pe ea, înălţă capul şi întâlni privirea Gatitei. - Cum puteţi să omorâţi un om a? Cum poate o femeie să omoare un om în felul acesta? întrebă ea. Gatita îşi îndreptă ţinuta uită cu dispreţ la sclava ei. O studie îndelung, apoi aşezându-şi palma cu un gest protector pe pântec, şi mişcându-se cu grijă, veni lângă Hannah şi îngenunche mai întâi pe pământ, cău iţie confortabilă. - E obicei la apaşi. - Să dai foc la oameni! Să-i arzi de vii? Nimeni n u merită să moară astfel. Obiceiurile voastre sunt animalice! răspunse Hannah. - Uite ac olo. Gatita îi arătă întinderea nesfârşită şi stearpă a preriei ce se desfăşura dincolo de co or. - Deşert omoară aşa. Fură putere din om încet şi nu moare. Putere piere încet. - Asta e o nebunie. Enervată, Hannah luă un pumn de nisip şi îl strânse convulsiv. - Nu nebunie. Asta pământ apaş. Trebuie multă putere trăieşti aici. Când Ochi-albi omorât Obraz Crestat, luat p re de la Porumbiţă Cenuşie. Ea trebuie răzbune, luat putere înapoi. Cu cât mai încet moare, c atât mai mult putere la Porumbiţă Cenuşie. E obicei la apaşi. - Ai putea să ucizi astfel, G atita? Hannah îi azvârli o privire pătrunzătoare femeii care stătea mândră lângă ea. - Anh, d Femei şi copii? - Femei şi copii lipsit de putere. Bărbatul puternic. Hannah lăsă să-i scape un sunet ciudat, gâlgâit, care ar fi putut trece drept râs. - Asta e o consolare aş zic e, spuse ea în engleză. N-avem noi putere, dar cel puţin nu trebuie să murim aşa. Gatita s e uită nedumerită la ea, o expresie de indiferenţă şi de oboseală se aşternu pe chipul ei. Ha nah surâse trist. - Poate deşertul e crud. Poate omul e crud. Suntem toţi pământ, Nu mai şti u nimic. - Mâine ugashe, plecăm, zise Gatita. Locul ăsta miroase dah-eh-sayh, moarte. - Anh, răspunse Hannah în limba apaşă. Împărtăşea întru totul părerea indiencei. Sosise anoti n de Fructe”. Wickiup-urile aşezările indienilor - se mutaseră printre cactuşii uriaşi sagua ro ale căror fructe trebuiau culese. Nici una dintre femeile înrudite cu Gatita nu p articipa însă la recoltat. Se aflau toate în coliba Gatitei, alături de mama acesteia, B uze Sărate şi de o di-yuin, o femeie pricepută la leacuri şi moşit Respectând tabu-ul tribul ui, care-i interzicea să stea în preajma soacrei lui, Lutero absenta de la eveniment . Ridicând un colţ al păturii care astupa intrarea în colibă, Hannah se strecură înăuntru adu o oală cu apă caldă. Gatita îngenunchease pe o pătură veche şi se ţinea cu mâinile de unul

din stâlpi. Femeile apaşe nu năşteau culcate pe spate, aflase Hannah. Diyuin, o femeie îna ltă şi robustă, cu părul cenuşiu, îi dăduse Gatitei un medicarnent făcut din frunze sărate de a ce avea să-i asigure o naştere uşoară şi rapidă, în timp ce di-yuin îi freca abdomenul, o a emeie o spăla cu o soluţie făcută din praf de rădăcini. Hannah îi înmână lui Buze Sărate oala oi se trase într-un colţ al wickiup-ului dornică să asiste la naştere. Câteva minute mai târz u, murmurele încântate ale femeilor îi dădură de ştire că apăruse capul copilului şi Gatita î trupul într-un ultim efort. - Ish-ke-ne. - Ish-ke-ne. Era un băiat, cuvântul fu repeta t cu entuziasm din gură în gură, în vreme ce mâini grijulii îi despărţeau pe nou-născut de ma i. Hannah văzu că micuţul nu începuse încă să respire singur şi se aştepta ca una dintre feme plesnească uşor, după cum se obişnuia în asemenea situaţii. În loc să procedeze astfel, di- y îl stropi cu apă rece. Copilul scoase un mic scâncet, apoi începu să respire, dar nu plânse . Murmure aprobatoare făcură înconjurul wickiup-ului. Di-yuin ceru apa caldă adusă de Hann ah şi începu ritualul spălării copilului, după care împrăştie polen ha-dintin în cele patru p cardinale şi pe trupul micuţului şi recită rugăciunile de rigoare. Mama şi cu surorile Gati tei îşi făcură şi ele datoria spălând-o pe lăuză şi asigurându-se că totul era în regulă cu e mă, copilul înfăşat într-o pătură fu redat mamei lui pentru a fi hrănit. Guriţa lui deschisă eşte după sân şi un pumn minuscul roşu-cafeniu, se agită în aer. Apoi, ca şi cum tot ceea ce e întâmplase ar fi fost prea mult pentru el, micuţul căscă cu poftă. Gatita râse ostenită. yath-khla. Toată lumea părea de acord, numai Hannah nu înţelegea despre ce e vorba. Gati ta băgă de seamă lucrul acesta în timp ce orienta sfârcul umed de lapte spre guriţa copilulu i. - Îi dau numele Somnorosul, explică ea în spaniolă. - Un nume potrivit. În prima săptămână eţii lui băieţelul nu făcu mai nimic altceva.

La orizont, lumina blândă a răsăritului îşi aşternea petele galbentrândafirii printre tufişur e mesquita, palo-verde şi tufe de creozot. Curând umbrele nopţii aveau să dispară cu totul . Stephen se înălţă în scări şi-şi încordă muşchii, apoi se uită peste umăr la coloana de băr irească după o noapte întreagă de marş forţat se citea pe feţele lor, parcurseseră mai bine d ouăzeci şi cinci de mile pe întuneric. Dar maiorul fu satisfăcut să zărească pe chipurile lor acea încordare specifică orelor premergătoare unui atac - vigilenţa soldaţilor lui îi dădea u sentiment de siguranţă şi vioiciune şi un imbold reconfortant.

Pentru moment, însă, Stephen preferă să-şi tempereze nerăbdarea. Era conştient de oboseala ca ului său după o noapte fără odihnă. Lumina era încă slabă, aşa că putea permite cailor să pro ceste ultime minute de repaus. Calul pe care călărea Amos Hill se apropie pe nesimţite de armăsarul robust, castaniu, care era proprietatea personală a lui Stephen. - Cre zi că ştiu că suntem aici? întrebă Stephen cu glas scăzut. - Habar n-au, îl asigură Amos. Se la cerul care se limpezea treptat. - Se face ziuă, mormăi el. - Da. Frământat de energii le acumulate în el, Stephen nu-şi mai găsea astâmpărul. Se răsuci în şa, privindu-şi din nou ii pentru a se asigura că erau gata să se mişte din loc la primul semnal din partea lu i. Lângă el, în dreapta, Cutter îşi pipăi obrazul aspru. - Ar trebui să mâ rad, murmură el. L jos, şi-o propti pe genunchi, apoi i se adresă lui Amos. - Cam câţi crezi ca sunt, Amos? - Nah-Tay crede că majoritatea bărbaţilor sunt plecaţi după vânătoare sau pradă. Cu puţini c robabil că vom avea de-a face cu zece, cincisprezece bărbaţi. Restul sunt femei şi copii - poate treizeci sau aşa ceva. Stephen analiză încă o dată răsăritul. - Să-i dăm drumul, se e el. La un semnal, toţi soldaţii descălecară. Fiecare avea grijă să se mişte făcând cât mai mot. Ultimul sfert de milă către locul unde se afla rancheria - satul indian - fu pa rcurs într-un interval lung. Nah-Tay şi, o duzină din apaşii lui, cei mai buni cercetaşi, îi aşteptau acolo. În jurul colibelor se vedea o oarecare mişcare, femeile reaprinseseră f ocurile, câinii dădeau din coadă şi se gudurau pe lângă copiii care îşi făceau apariţia de pr bele acoperite cu crengi, iar bărbaţii îşi făceau de lucru în jurul focurilor. Apoi, deodată, liniştea dimineţii fu împrăştiată de năvala soldaţilor în uniforme, albastre. Se declanşă un e strigătele bărbaţilor se amestecau cu ţipetele femeilor şi detunăturile sporadice de puşcă. aţii apaşi împreună cu două femei războinice săriră să-şi ia armele, în vreme ce restul femei ră să-i adăpostească pe copii. Era o îmbulzeală de animale şi de oameni alergând în toate dir femeile şi copiii ascunzându-se în colibe, soldaţii urmărindu-i şi războinicii indieni încer să acopere retragerea familiilor lor. Mirosul de sânge şi sudoare, combinat cu acela d e praf, contribuia la sporirea panicii. Şocul impactului nu dură decât câteva minute, du pă care trupele invadară satul şi-i capturară pe toţi aceia care nu reuşiseră, să se ascundă. i apaşi fură ucişi în luptă, inclusiv o femeie şi şaptesprezece fură luaţi prizonieri, pe cân i scăpară teferi, doar unii dintre ei alegându-se cu răni uşoare.

Un detaşament compus din călăuze - cercetaşi apaşi şi câţiva soldaţi porni în căutarea fugari ul trupei rămase în sat să se ocupe de prizonieri. Indienii fură îngrămădiţi într-unul din ţa Armăsarul uriaş, castaniu, pe care călărea Stephen, se vântura printre colibele în flăcări în trap uşor şi elastic, dând impresia că zboară pe deasupra pământului. Familiarizat cu război mirosul de sânge, animalul îşi ciulea urechile şişi scutura nervos coama roşcată, părând a p ipa la agitaţia călăreţului. Stephen îşi struni brusc calul oprind lângă un foc care mocnea p ale să se stingă. Cutter se apropie de el. - Înteţiţi focul ăsta, ordonă Stephen. Vreau să ar complet wickiup-urile astea. Arme, provizii -tot ce au - să fie distrus. Intenţia er a simplă - lipsiţi de adăposturi, arme si provizii, apaşii erau siliţi să îşi caute refugiul zervaţii. Era o metodă brutală, dar eficientă. - Sergent! Cutter îl chemă pe sergentul John T.Hooker şi îi transmise o versiune mai scurtă a ordinului dat de maior. - Arde-le. - ’Nţe les, să trăiţi. Hooker îi adresă salutul protocolar, apoi strigă spre un soldat ordinul. Jak e Cutter dădu pinteni calului său şi porni în urma lui Wade către ţarcul unde se găseau capti ii. Amos - Un Ochi sări din şa apoi rămase liniştit lângă cal, aşteptând venirea lor. Armăsar staniu se opri lovind îndărătnic din copite, fornăind şi muşcând zăbala. Wade stătu drept pe său neastâmpărat şi-şi plimbă privirea rece peste capetele prizonierilor, feţele indienilor rau mohorâte şi imobile - nu se auzea nici un zgomot, cu excepţia scâncetelor câtorva suga ri buimăciţi de evenimente. Cutter se uita dintr-o parte la maior. Era o scenă la care asistase de nenumărate ori până atunci. - Deschide poarta. Comanda fu dată pe un ton ca lm, după care Wade îşi mână calul deoparte. Amos Hill făcu un semn apaşului dinăuntrul ţarcul arul care bara intrarea căzu cu zgomot greu. Cunoscându-şi rolul, armăsarul castaniu int ră imediat pe poartă cu pas ţanţoş de paradă. În timp ce Wade îşi plimba calul printre prizon oprindu-se să-i inspecteze pe fiecare în parte, Cutter duse mâna la buzunar după o ţigară. După o îndelungată abstinenţă, fumul de ţigară îi gâdilă plăcut nările. Amos continua să stea rte, scurmând cu vârful cizmei în nisip, se uită pe furiş la căpitan şi mormăi ca pentru sine Mă-ntreb ce-ar face dacă într-o bună zi l-ar găsi pe vreunu’ purtând hainele nevesti-sii. labe speranţe. Cutter continua să asiste, indiferent la manevrele maiorului. - A dat fuga să vadă morţii aproape înainte de-a se fi aşezat muştele pe ei, în spatele lor, unul di tre wickiup-uri trosni, prăbuşindu-se în flăcări: - E al dracu’ de insistent, continuă Amos, otindu-şi ochiul sănătos spre

soare, cu intenţia de-a ghici ora. - Există unii care pretind că pe-aci ar fi nici mai mult nici mai puţin de dou’ş’cinci de mii de apaşi. Eu unul pariez că nu-s decât vreo zece m i, dacă nu chiar mai puţin - şi numai un sfert din ei, bărbaţi în stare să lupte. - Tot ce se poate. Cutter îşi destinse cu un gest absent muşchii umerilor1, simţind mirosul de praf de puşcă şi de fum cu care erau impregnate hainele sale. - Hei, John T., îl strigă el pe s ergent. Dacă tot aţi aprins focurile astea, zi-i cuiva să azvârle o cană de cafea la fiert pe unul din ele. - Da, domnule. Wade mai dadu o dată ocol prizonierilor, apoi ieşi din ţarc, la vederea flăcărilor care mistuiau colibele din jur, calul se cabră şi scoase u n mic nechezat nervos. Wade se uită drept în ochii călăuzei. - Stii ce să întrebi. Fără să aş punsul îşi mână calul mai departe. - Mda, cred că ştiu, mormăi Amos privind lung în urma maio ui, apoi clătină încet din cap. - Oare chiar se aşteptă s-o mai găsească după atâta amar de v Până acum a cumpărat de la apaşi două senoritas mexicane şi-un băieţandru cu păr bălai, ţi-a te, Cutter? - Cam aşa ceva. Cutter încuviinţă că acesta era numărul celor pe care maiorul îi cumpărase de la apaşi. - Una dintre muieri ducea un papoose în spinare, ailaltă îl avea în b urtă. Iar băiatul era sălbătăcit ca orice plod apaş. Amos îşi plimbă cocoloşul de tutun în gu zgustat. - Dacă mă-ntrebi pe mine, cel mai bine ar fi să se lase păgubaş. - Doamna Wade e o femeie rară, Amos. Cutter înălţă puţin frâul pentru a-şi ţine pe loc calul şi se lăsă leneş sta e! Vprbeşti şi tu ca el - de parc-ar fi încă vie, declară exasperat Amos. - Cred c-am stat prea mult pe lângă maior. M-am molipsit. Cutter rânji sec şi porni mai departe la t rap. Clădirea care servea drept popotă fusese amenajată asemeni unei săli de bal, cu per eţii acoperiţi de ghirlande de hârtie colorată, săbii încrucişate şi steaguri. La un capăt al i fusese înălţată o platformă pe care orchestra regimentului urma să interpreteze diverse me lodii, în cinstea comandantului teritorial, colonelul Edward Hatch, invitat de ono are al lui Hy Boier, editorul ziarului din Silver City. La rândul său, ziaristul îşi făcus e apariţia îmbrăcat într-un costum de gală, cu o pălărie de fetru pe cap. În vreme ce orchest interpreta cu maximum de virtuozitate un cadril, ofiţerii costumaţi în uniformele de săr bătoare dansau cu doamne elegante ale căror rochii de satin şi tafta adăugau un plus de strălucire salonului. Aerul nopţii vibra de exuberanţa şi bucurie, femeile îşi purtau toalet ele, mergând dintr-un capăt într-altul al salonului, iar bărbaţii discutau stăpâniţi de un an sentiment de importanţă, inspirat de prezenţa impozantului personaj. După ce conduse ba lul având-o ca parteneră pe doamna Bettendorf, colonelul

Hatch rămase lângă masa unde şe servea punciul, înconjurat de un grup de ofiţeri. Printre ac eştia, maiorul Stephen Wade constituia o figură proeminentă, datorită, în parte, şi efectulu i dramatic al banderolei negre care îi încingea braţul. - Mi se pare că ai avut noroc la vânătoare, maior Wade, declară colonelul ca răspuns la raportul maiorului în legătură cu num l de prizonieri cu care se soldase ultima sa acţiune armată. - Adevărat, soarta a fost de partea noastră, domnule colonel. Călăuzele noastre pornite să cerceteze zona în căutarea fugarilor din rancheria pe care tocmai o atacasem, au dat de urma unui alt sat la doar patru mile distanţă. Ne-am regrupat forţele şi l-am atacat şi pe acesta. Stephen făc u o pauză pentru a sorbi alene din limonadă proaspătă. Hannah obişnuia adesea să le prepare limonadă în după-amiezele fierbinţi, când setea părea de nestins. Nu aflase nimic despre ea nici de la prizonierii din cel de-al doilea sat - apaşii nu recunoscuseră c-ar fi ştiu t ceva referitor la vreo femeie albă răpită de cei din neamul lor. Îşi reluă firul povestiri i. - Mai mult ca sigur că apaşii nu şi-au dat seama că ne aflăm prin preajmă. Atunci când sim prezenţa armatei, de obicei îşi omoară câinii, astfel încât lătratul lor să nu-i dea de gol. -adevăr, o victorie frumoasă, răspunse colonelul făcând abstracţie de modestia lui Stephen. Acţionezi cu compania ta de două săptămâni, ai distrus şapte rancheria, ai omorât douăzeci de beli şi-ai luat în captivitate cincizeci şi doi toate acestea fără să pierzi un om şi suferin doar pagube mărunte. E lăudabil pentru dumneata. - Sunteţi prea amabil, domnule colon el. - Prostii, i-o tăie scurt comandantul. Ca să fiu sincer, maior Wade, unul dintre motivele care m-au decis să vizitez acest fort a fost dorinţa de-a te cunoaşte. Am văzu t numele dumitale menţionat în atâtea rapoarte în ultima vreme! Privirea colonelului lun ecă spre banderola neagră de pe braţul lui Wade. - Desigur, tragedia soţiei dumitale mia ajuns la urechi. Păcat, domnule. Mare păcat. Subiectul acesta rămânea încă o lamă de pumnal inima lui - o rană vie şi arzătoare pentru care nu exista alinare. Stephen gusta iron ia sorţii care făcuse ca tocmai tragedia lui Hannah să atragă asupra sa atenţia comandantu lui. - Mulţumesc pentru bunăvoinţa pe care mi-o arătaţi, domnule colonel, răspunse el ţeapăn, spingând în sinea lui compătimirea comandantului. - Ei bine, fii convins că nu eşti singur în durerea dumitale. Te susţin rugăciunile multor prieteni, precum şi-ale unor oameni c are doar au auzit de dumneata. - Da, domnule colonel. De când ziarele au preluat v estea despre căutările mele prin intermediul Gazetei din Silver City, am primit o mu lţime de scrisori de încurajare de la oameni pe care nici nu-i cunosc. Chiar şi o part e a ziarelor din Est scrisese despre Hannah, şi Stephen ştia că autorităţile militare erau foarte sensibile la aprecierile presei. Generalul Crook chiar indusese doi repo rteri în anturajul sâu pentru a-şi asigura spatele. În

oricare din acţiunile pe care le întreprindea. Hy Boier servea aceleaşi interese în favo area lui Stephen. - Era de aşteptat. Îmi placi, maiorule, zise Hafch pe neaşteptate. G eneralul Pope crede că eşti tipul de ofiţer de care am avea nevoie la comandament. Ceai spune de asta, maior Wade? - Sunt profund flatat. Stephen înclină capul cu o expr esie de recunoştinţă faţă de onoarea ce i se făcea, combinată cu regretul de-a trebui să refu - Dar înţelegeţi, desigur, că n-aş putea părăsi regiunea aceasta atâta timp cât nu mi-am găs . Îi datorez cel puţin o înmormântare creştinească. Era conştient că editorul asculta cu cea mare atenţie conversaţia lor. - Desigur, desigur. Oricum, armata ar putea resimţi nec esitatea de-a te avea în altă parte cât de curând, sugeră diplomatic colonelul. - Bineînţeles că voi da ascultare oricărui ordin primit din partea armatei. - Nu mă îndoiesc nici o cl ipă de asta, maiorule. Colonelul zâmbi pe sub mustaţa groasă şi, în cele din urmă, îşi îndrep către restul ofiţerilor adunaţi în jurul său. - Această strategie împotriva apaşilor începe s ezultate. Pe măsură ce le distrugem satele, le ardem proviziile de iarnă şi le luăm caii, vor căuta adăpost în rezervaţii. N-are nici un rost să alergăm după bandele de războinici mil regi, înseamnă să ne epuizăm oamenii şi caii. S-a dovedit deja că, dacă îi luăm indianului mâ -l lipsim de posibilitatea de-a se deplasa călare, îl forţăm să-şi caute refugiul în rezervaţ pentru a supravieţui şi, în final, să accepte pacea. - Aţi auzit de zicala aceea veche des pre apaşi şi cai, domnule colonel? Jake Cutter stătuse până atunci la o oarecare distanţă de emicercul ofiţerilor, ascultând tăcut conversaţia acestora, în vreme ce sorbea din când în câ dintr-un pahar de limonadă, regretând că nimănui nu-i venise ideea să îndoiască licoarea cu w isky. După ce îşi formulă întrebarea, păşi în mijlocul lor. Chiar şi îmbrăcat în uniforma de itanul avea o alură nu prea cazonă, în totală contradicţie cu regulile militare. Părul negru , dezordonat, îi ajungea la nivelul gulerului, iar trăsăturile lui dure sugerau o anum e răzvrătire ce nu-şi avea locul în ambianţa distinsă a încăperii. - Nu cred că ştiu la ce vă recunoscu colonelul, măsurându-l cu o privire sceptică pe căpitan. - Se spune că un alb po ate călări un cal până îl doboară, pe urmă, vine un mexican şi acelaşi cal va merge mai depar ouăzeci de mile până să cadă, şi, în sfârşit, un apaş va reuşi să silească acelaşi cal să mea le înainte de-a se prăbuşi după care apaşul îl va tăia, îl va mânca şi va merge singur pe jos ouăzeci de mile. - Semnificaţia, domnule? întrebă colonelul. - Aceşti indieni nu sunt coma nşii sau mescaleros cu care ne-am bătut în Texas. Ia-i unui apaş calul şi va fi de două ori mai periculos pe jos. Mai degrabă aş prefera să lupt cu două sute de războinici călare decât u o duzină de apaşi, fără cai.

- Se pricep la camuflaj şi ştiu să se furişeze. E adevărat, recunoscu colonelul - yankeu l a origine - că nu vom reuşi să-i forţăm pe apaşi să încheie pace, dacă le distrugem satele? că suntem cu toţii conştienţi că bandele de apaşi de care ne-am descotorosit până acum nu su aceleaşi care au produs cele mai multe prădăciuni în zonă. Cutter îşi exprima cu grijă punctu e vedere, evitând să se pronunţe făţiş împotriva planului actual. - Apaşii pc care-i vrem noi nt din bandele lui Juh şi Geronimo, ce îşi petrec jumătate din timp dincolo de graniţa Mex icului, de unde pot să-şi râdă în voie de noi. Şi nu m-aş mira deloc să aflu că tot ei au răp doamna Wade. Nici unul dintre ofiţeri mi comentă afirmaţiile căpitanului Cutter. - Şi sin gurul mod în care îi putem determina pe flăcăii ăştia să respecte un tratat este să-i învinge ptă , o victorie militară e un lucru pe care-1 vor respecta. Colonelul Bettendorf tuşi stingher. - Cred că am uitat cu toţii că ne aflăm la un bal. Orchestra interpretează un v als, domnilor. Unde e doamna Bettendorf? O vedeţi pe undeva? Balurile nu se numărase ră niciodată printre pasiunile lui Cutter, şi nici frazele pompoase sau jocurile de cu lise. Se trase înapoi lângă masa eu punci lăsându-şi paharul pe tejghea sub privirea fiicei administratorului, o codană cu păr buclat, apoi părăsi popota. O oră mai târziu se îndrepta c re spre casa lui Lomas Cherry, situată strategic pe o alee dosnică din Silver City, în tre alte două baruri. Printre draperiile groase care acopereau ferestrele răzbătea o l umină trandafirie şi sunetele discordante ale unui pian dogit. Pe când Cutter urca tre ptele dinspre verandă, de undeva de la etaj izbucni un râs strident, urmat de un zgo mot de sticlă spartă. Casa aceasta ce părea făcută pe de-a-ntregul din turtă dulce contrasta ciudat cu atmosfera mohorâta din jur. Cutter deschise uşa şi păşi înăuntru, scuturându-şi pr de pe haine cu mănuşile. În bar se aflau doar doi minori îmbrăcaţi în haine slinoase şi semăn t unul cu celălalt, podeaua era acoperită de un covor roşu al cărui model înflorat se regăse a în tapiseria sofalelor, oglinzile aurite ce acopereau pereţii reflectau la nesfârşit l umina vibrantă, trandafirie. Cutter îşi aplecă fruntea evitând impactul cu un candelabru u riaş de cristal, de asemenea aurit, şi care era mult prea mare în raport cu încăperea. - S alut, Cutter. Femeia excesiv de fardată din faţa pianului îi zâmbi când îl văzu, dar apoi îşi du iute interesul. - Dac-o cauţi pe Cherry, e sus. Un individ i-a făcut necazuri Nit ei. Biata copilă, va trebui să se înveţe cu răul. Jucătorii sunt în spate... Ca de obicei. Cu ter azvârli o privire spre scară, apoi se răzgândi şi porni spre uşa pe jumătate ascunsă de o aperie veche cu franjuri. - Cred c-am să fac un pocher, mai întâi. Când deschise uşa, în cam eră era un fum de să-l tai cu cuţitul. Căpitanul îşi croi drum prin ceaţa îmbâcsită, găsi un şi se aşeză

la masă. Cunoştea deja majoritatea jucătorilor. O oră mai târziu apăru şi Cherry. Stratul gro de pudră de pe faţa ei începuse să se ducă din cauza căldurii, evidenţiind asprimea unor tră i care cândva fuseseră plăcute. Cherry era de părere că unui bărbat îi place să păcătuiască î mprovizase un cadru somptuos pentru clienţii ei,o casă în stil victorian, candelabre, mătăsuri şi catifele. Schimbă o privire cu Cutter - ca între doi amici vechi - apoi merse spre o mică odaie din dos care constituia cabinetul ei, privat. Jocul de pocher se întrerupse pe la miezul nopţii şi Cutter intră iar în salon, cu un pahar de whisky în mână î n loc retras şi aşteptă plecarea celorlalţi muşterii ai localului. Ultimul dintre aceştia bău e peste măsură şi Cherry trebui să-l care până la uşă, Cutter făcu o mişcare, voind so ajute, îl îndemnă cu un gest nepăsător să-şi vadă de treabă. Odată uşa închisă şi încuiată, femeia ele de perete răsuflând uşurată. Părea secătuită de toată vitalitatea.Chiar şi părul ei vopsi nuanţă frapantă sugera artificialitate. - Al dracului mod de a-ţi câştiga pâinea, este? murmu ea, apoi traversă salonul adunând paharele murdare pe o tavă. Terminând şi această treabă, se lăsă să cadă pe un scaun lângă Cutter cu braţele atâmându-i grele de-a lungul trupului şi cap pe spate. - Bei? El îi oferi sticla de whisky. Femeia îl privi de parcă ar fi rostit o absurditate. - Nici mirosu’ nu i-l mai suport. Nita! urlă ea. Adu’ncoace o cafea! De la bucătărie se auzi un răspuns afirmativ. Cherry se sprijini de speteaza scaunului şi îşi d use ostenită un braţ la frunte. - De ce oare toţi bărbaţii sunt viermi? Persoanele de faţă su t excluse, desigur, adăugă ea cu un surâs acru. - Desigur, rosti Cutter zâmbind îngăduitor. Dacă aşa simţi, atunci poate ar trebui să te laşi de meserie. - Si să fac - ce? El ridică din umeri. - Să te măriţi, răspunse după o scurtă reflecţie, ducând paharul de whisky la buze. Fe a îl privi cu interes. - Mă ceri tu? Dar cunoştea deja răspunsul. - Eram sigură că nu. Lomas strâmbă din nas şi îşi trecu degetele prin părul de culoarea cireşei, de la care i se trăgea recla de „Cherry”. - Cred că arăt groaznic. - Şterge un pic din pudra aia de orez şi din ruj , curăţă-ţi ochii de negreală şi-o să se găsească un bărbat care să te considere drăguţă. Rem ui Cutter coincise cu venirea Nitei, servitoarea care îi aducea cafeaua, tânăra mexica nă avea faţa umflată de plâns şi un ochi învineţit. - Pe măsură ce trece timpul, un bărbat de t mai dornic şi mai disperat, până când, în cele din urmă, şi cea mai dezgustătoare codoaşă

ajunge să i se pară frumoasă. Cherry luă ceaşca de cafea fără să-i mulţumească fetei, lucru p de altfel mexicana nici nu păru să-l bage în seamă. - Nu-i frumos să-i spui aşa ceva unei fe mei ca mine, Cutter, zise ea cu tristeţe şi cu o undă de mânie în glas. O faci să-şi dorească cruri pe care nu le poate avea. - De ce? - Poate că a fost o vreme când aş fi putut să i es pe uşa aia, să încep o altă viaţă, zise ea visătoare, apoi chipul ei căpătă o expresie cin acă vrei să ştii cum am ajuns să mă apuc de profesia asta, adăugă ea cu un zâmbet scurt, rece află că la mijloc a fost un bărbat. A apărut în vremea când eram gata coaptă, bună de cules. -a cules, pentru ca apoi, după vreo câteva zile, să se descotorosească de mine. Ce era să fac atunci? Cum poate să trăiască o femeie aici dacă n-are un bărbat lângă ea? Unele pot, rec noscu Cherry. Dar, de regulă, când o fată greşeşte, lumea o judecă. Aşa că, ce oraş cinstit a mi o femeie pătată ca mine să dau lecţii la copii, să cos haine sau să gătesc într-un restaur ? N-aveam bani, n-aveam adăpost... Şi am făcut-o, fir-ar al dracului! Râsul ei obosit îşi băt a joc de justificările pe care şi le găsea singură. - Şi aş face-o din nou la fel dac-ar fi s-o iau de la capăt, adăugă ea cu calm. - O femeie cinstită. Cutter înălţă paharul spre ea, s ironic, totuşi cu simpatie. Ea sorbi din cafea apoi lăsă ceaşca jos cu un oftat adânc, se uită la Cutter cu o privire speculativă. - Uneori, aproape că mă faci să cred că vorbeşti se ios atunci când îmi spui anumite lucruri. - Vorbesc serios. Cutter se încruntă uşor, studi ind îndeaproape faţa încercănată a femeii. - Aşa o fi, se învoi Cherry, slobozind un râs dogi e care whisky-ul, tutunul si nopţile pierdute sfârşiseră prin a-1 goli de orice feminita te. - Dar, scumpule, asta nu-nseamnă c-o să-ţi meargă fără plată. Întinzând mâna, îl apucă de după ea pe scară.

CAPITOLUL 10 În decursul anotimpului „Pământ Roşu-Cafeniu”, banda lui Lutero se mută din nou. Hannah privea râul cu unde repezi pe care urmau să-l traverseze şi pe care Lutero şi cu Câine Furios îl verificau, ca să se asigure că nu sunt nisipuri mişcătoare. Lutero călărea pe lul lui Hannah, dar animalul călit de-acum şi adaptat la condiţiile aspre ale deşertului nu mai semăna cu armăsarul focos şi gras pe care Hannah obişnuia să iasă, cândva, la plimbar . Calul pe care călărea Gatita îşi şterse în treacăt crupa de Hannah care, în situaţia ei de era deprinsă cu mersul pe jos. Hannah se apropie mai mult de mal şi se uită la apa ce nuşie, mâloasă, care despărţea cele două

maluri. - Ce râu e ăsta? Învăţase puţin din limba apaşă, dar continua să folosească spaniola a se exprima mai uşor. - Voi îi spuneţi Rio-Grande. Mexic. Gatita îi arătă malul opus. Hanna h nu mai văzuse Rio Grande până atunci. Înaintaseră spre est mai mult decât crezuse. Se dădu emnalul pentru traversare şi primii călăreţi îşi mânară de îndată caii prin apă. Hannah se op , picioarele ei păreau să se înfigă de la sine în pământul american. Coada neagră şi deasă ca a calului Gatitei o atinse din nou, indianca trecu pe lângă ea purtând în spinare leagănul în care dormea Go-yathkhla, Somnorosul. Râul însemna graniţa. Armata Statelor Unite nul putea traversa. Iar dacă ea îl traversa, Stephen n-avea s-o mai găsească niciodată. Hann ah uita că în realitate soţul ei nu-şi putea închipui pe-unde umbla ea, traversarea acelui râu însemna abandonarea ultimei şanse de salvare. — Ugashe, mergi! Unul dintre apaşi o lo vi cu piciorul în spate, făcându-i vânt înainte. Împinsă de la spate ca animalele, Hannah int apă şi înotă spre malul opus laolaltă cu caii şi călăreţii apaşi, incapabilă să se întoarcă al, se mâi uită o dată la ţărmul american, simţind cum o îneacă plânsul. Majoritatea vreascur dimprejurul rancheriei fuseseră deja adunate. De fiecare dată, Hannah trebuia să meargă mai departe pentru a căuta lemne de foc. Aşeză un braţ de vreascuri peste grămada acumulată deja şi porni să mai culeagă. Deodată îi ajunse la urechi un plâns de copil. Somnorosul se a gitase mult în ultima vreme, comportându-se ca şi cum ar fi avut colici şi Hannah îşi închipu imediat că el era micuţul care plângea. Plânsul însă continua. Era un lucru neobişnuit ca mi uţul Gatitei să plângă şi încă atât de tare şi de mult. Hannah lăsă crengile jos şi ascultă, că ţipetele nu veneau dinspre colibă, ci de undeva din mărăciniş. Hannah porni în cercetare. eparte, la vreo douăzeci de iarzi de wickiup, Hannah descoperi leagănul micuţului atârna t de creanga unui tufiş. Copilul ţipa de ţi se frângea inima. Cum în jur nu se găsea nimeni, Hannah se grăbi să-l aline, Somnorosul avea faţa roşie ca focul şi tremura de cât plânsese. piritul lui era protejat de tot soiul de amulete din ghiare de pasăre, săculeţe de hadintin şi aşchii de copaci loviţi de trăsnet care atârnau de pereţii leagănului. - Somnoros m c, şopti Hannah mirată, dezlegând leagănul, îl luă pe micuţ în braţe şi se uită în jur căutân - Sst, nu te-am uitat, scumpule. Instinctiv vorbea în spaniolă. Arareori mai scăpa vre o frază în engleză, chiar şi atunci1 când era singură. După ce desprinse leagănul de creangă, ah porni spre colibă, alintându-l tot timpul pe copil cu mângâieri şi şoapte drăgăstoase. Ţip încetaseră şi copilul plângea potolit. - Ce faci? Mânioasă, Gatita înşfăcă leagănul din braţ nah.

- L-am găsit acolo. Cineva a atârnat leagănul de o... Hannah se întrerupse văzând că femeia n o asculta şi, în schimb cu leagănul în braţe, se îndrepta hotărâtă spre tufişuri. Derutată, H rmă. Copilul începu să ţipe iar, dar Gatita părea indiferentă la suferinţa lui şi nu încerca e în nici un fel. Când ajunseră destul de departe de rancheria, Gatita se opri şi se apu ca să lege iar leagănul de creanga unui arbore. - Doar n-ai de gând să-l laşi aici? protes tă Hannah, când Gatita se pregăti să plece fără să-i pese de urletele disperate ale sugarului - Somnorosul trebuie învăţat e rău plângi. Lăsăm singur până tace. - Dar... Copilul era atât şi tratamentul acesta i se părea atât de nemilos. - El trebuie învăţat nu primeşte ce vrea c ţipă. Dacă tace, atunci primeşte, îi explică Gatita. Copil zgomotos e rău. Duşman poate să a evreme să tacă. Obicei la apaşi. Hannah observă că lecţiile erau întotdeauna crude. Compasiun a, tandreţea, mila nu-şi aflau locul pe aceste meleaguri sălbatice. Încercă să facă abstracţi e ţipetele copilului, dar nu-i venea prea uşor. Când sfârşi de adunat un maldăr de vreascuri , îl târî până în tabără. Somnorosul, cu ochii limpezi de astă dată, gângurea fericit în leag de stâlpul ramadei şi lovea cu mânuţele amuletele sclipitoare atârnate deasupra capului său. Bulb-de-Cactus, tânăra bi-zhahn, divorţată, stătea lângă foc împreună cu Gatita. Fiindcă nu at, Bulb-de-Cactus îşi câştiga existenţa făcând vase de lut pe care le dădea apoi sătenilor î bul altor produse. Îşi tatuase mici cerculeţe roşii pe frunte un stil de machiaj abordat de unele femei din tribul Chiricahua. Câinii din tabără începură deodată să latre, anunţând ierea unor călăreţi. Hannah se uită spre mal şi văzu un nor de praf. Câteva minute mai târziu uzi muget de vite şi chiuiturile apaşilor. Aceasta reprezenta o altă îndeletnicire speci fică vieţii lor. Siliţi să trăiască în condiţiile aspre ale deşertului, apaşii Nde-Nda nu put e suficientă hrană vânând sau culegând fructe. Pentru a supravieţui, erau nevoiţi să prade di d în când proprietăţile fermierilor de pe ambele părţi ale graniţei. În realitate, apaşii nu interesaţi să-i gonească pe albi de pe teritoriile lor pentru că astfel ar fi fost lipsiţi de o sursă considerabilă de provizii, bunuri de comercializat şi vite. O parte din pr odusele furate indienii o vindeau, în aceste ocazii Hannah era scoasă din tabără şi legată în mărăciniş, pentru a nu fi văzută de comercianţii clandestini, albi sau mexicani. Norul de pr af se mai subţiase şi Hannah reuşi să-l vadă pe Lutero călărind pe armăsarul ei în flancul di apta al cirezii. De fiecare dată când privea faţa lui lată cu trăsături turtite, Hannah se c utremura de dezgust. Nu putuse să-şi şteargă complet din minte amintirea siluirii şi a umi linţelor la care o supusese Lutero. Se simţea încă pângărită de atingerea lui, dar apaşul nu mai apropiase de ea, deşi uneori îl

surprindea privind-o. Tradiţia apaşilor era ca un bărbat să se abţină de la relaţiile sexuale cu nevasta lui în timp ce aceasta alăpta. Hannah nu ştia dacă Lutero se temea să încalce vre unul din tabu-urile tribului sau se ţinea la distanţă de ea numai fiindcă era sclava nev estei lui. Oricum, Hannah mulţumea cerului că nu mai trebuia să suporte avansurile lui . Singura dată când apaşul îşi permisese să încalce regulile celibatului fusese cu ocazia săr irii unui raid victorios. Datorită prestigiului său de războinic, Lutero avea mare suc ces printre femeile tribului, fiind invariabil ales de către o bi-zhahn sau vreuna dintre văduvele tinere drept partener la Dansul Trofeelor. Ca răsplată pentru favorur ile primite, bărbatul apaş trebuie să-i ofere femeii un dar din bunurile furate. Numai femeile necăsătorite aveau dreptul să participe la acest dans lasciv, după care să se ret ragă cu un războinic în coliba lor. O bi-zhahn nu avea un bărbat care să-i satisfacă nevoile , toate nevoile. De aceea, în timpul sărbătoririlor, obiceiul tribului îi permite să-şi caut e un bărbat de la care să obţină o parte din pradă şi care s-o uşureze de presiunea interioar îndelungatei abstinenţe. Aşa că în seara aceasta, Hannah era aproape sigură că Bulb-de-Cactu sau una dintre celelalte femei bi-zhahg aveau să-i facă ochi dulci lui Lutero...cu binecuvântarea întregului trib. Se întoarse cu spatele, renunţând să-i mai privească pe războ cii care se apropiau de tabără, muncile grele de zi cu zi îi lăsau puţin timp pentru refle cţie şi Hannah ajunsese să-şi analizeze tot mai rar resentimentele faţă de actuala ei situaţi , precum şi speranţele de viitor, iar amintirea trecutului n-o mai obseda. Totuşi, chi ar şi în momentele ei de mare disperare, Hannah nu se putea închipui trăind astfel la ne sfârşit veşnic înfometată, obosită şi însetată, veşnic suferind. Cu toate acestea, bucuriile deveniseră şi ale ei râsul unui copil, o masă mai îmbelşugată, aroma de aloe a părului proasp at. Înfăţişarea ei se schimbase radical şi acum Hannah arăta ca o femeie apaşă. Soarele necru ccentuase nuanţa roşiatică a părului ei de culoarea mahonului pe care acum şi-l purta îniple tit în cele două cozi tradiţionale, legate la baza gâtului cu o fâşie de piele, nah-leen-ul. Pielea ei, altădată rozalie, căpătase aspectul bronzului întunecat. Era îmbrăcată cu o vestă din piele de cal şi o fustă din acelaşi material, lungă până la genunchi, amândouă croite de după modelul primelor haine dăruite de Gatita. Hannah îşi confecţionase de asemenea şi mocas inii înalţi, en'deh b’keh, cu vârfuri îndoite. Vocabularul ei includea tot mai rnulte cuvi nte din limba apaşilor, învăţase multe din ritualurile şi tabu-urile lor. Încetul cu încetul, cunoştea tot mai multe din stilul de viaţă al apaşilor. Însă nu în totalitate. A doua zi după arcerea războinicilor, câţiva mexicani veniră în sat pentru a cumpăra de la indieni vite şi c i, oferindu-le în schimb arme, whisky şi muniţie. Ca de obicei, atunci când în tabără se afla străini, mai cu seamă albi, Hannah fu dusă la distanţă de o milă în mărăciniş şi legată. Nu

niciodată ocazia de-a veni în contact cu alte persoane decât cele din banda lui Lutero . Toată ziua şi toată noaptea, Hannah rămase legată de un copac. Obişnuită cu privaţiunile, H ah nu-şi mai puse problema lipsei de hrană sau de apă, spera doar ca acela care va ven i s-o dezlege să nu fi băut prea mult whisky pentru a nu fi nevoită să îndure noi umilinţe. De-acum ştia cu siguranţă că n-avea a se teme că va fi lăsată să moară de foame acolo. Atâta era sănătoasă şi ascultătoare, indienii aveau nevoie de ea. Era o sclavă bună, dacă aşa ceva ate spune că există. Dar în ziua când va deveni o povară pentru ei, apaşii o vor vinde sau o vor ucide. Hannah nu se îndoia de asta, cunoscând modul de gândire al oamenilor print re care trăia. Soarele strălucea sus pe cer când Gatita se ivi, în sfârşit, tăcută, din tufiş Nu îi adresă nici un cuvânt de salut lui Hannah şi nici aceasta nu zise nimic, nici măcar atunci când observă vânătaia purpurie de sub ochiul Gatitei. Frânghia fu dezlegată şi Hannah recă membrele pentru a-şi pune iar sângele în mişcare, o privi curioasă pe micuţa femeie apas sesiză că era ceva în neregulă. Gatita îi dădu un mic tus cu apă, o cană împletită din sumac. o duse la buze şi sorbi încet, doar cât să-şi umezească gura. Apa călduţă avea gust de pinon a pinul al cărui clei fusese folosit la lipitul ramurilor de sumac. După o înghiţitură îi re turnă vasul Gatitei şi amândouă porniră in direcţia satului. - Avem thlees, cai, zise Gatita . Luat înapoi ca să plecăm. - De ce? Hannah se uită împrejur la peisajul format de munţii Ca ndelaria. Aici indienii aveau suficientă hrană, apă şi păşune. - El-cu-care-trăiesc spune uga he, plecăm. Se referea la soţul ei, Lutero. Ordinul acestuia ar fi pus capăt în mod norm al oricăror comentarii, doar că Gatita părea de astă dată nemulţumită fiindcă trebuia să pără oc în care puteau găsi tot ce le trebuia. - Azi-noapte, Mâncătorul-de-Piper care venit să cumpere cai băut mult whisky şi spus că apaşii atacat casa lui jefe mexican, şeful lor. Mu lţi murit încă. Multă putere luat. Mexicanii beshes, cuţite lungi, foarte supărat. Mulţi, mul caută pe munte. Mâna ei descrise un arc pentru a indica întreaga regiune muntoasă, care se întindea în jur. - Mâncătorul-de-piper poate să spună de locul ăsta. El-cu-care-trăiesc vă ioară de dimineaţă. Semn rău. Ugashe. - Cine a luat puterea? Hannah se întreba dacă Lutero t orturase familia mexicană din hacienda pe care o atacaseră apaşii. - A fost Juh. El e hesh-ke. - No comprendo, nu înţeleg. Hannah se încruntă auzind cuvântul apaş complet necunos cut. - Unul din cei nebuni, urăşte fără rost, răspunse Gatita. Juh e hesh-ke. Urăşte fără ros nnah îşi aminti de o frântură de conversaţie pe care o avusese odată

cu Jake Cutter. Revăzu în minte figura căpitanului: trăsături cioplite, dure, ochii albaştri şi pătrunzători, părul negru, răvăşit, peste gulerul cămăşii. Imaginea stărui doar o clipă ş pe când cele două femei se apropiau de herghelie. După ce prinseră doi din caii lor, îi mâna ră către colibă. Somnorosul întinse spre ele mânuţele din leagănul său atârnat de stâlpul ram e porniră iar să-şi strângă bagajele. Coliba, care le luase o jumătate de zi pentru a o cons trui fu demontata repede şi încărcată pe spinarea unui cal. De fiecare dată când îşi părăseau e, indienii urmau aceeaşi procedură: nu lăsau în urmă nimic care să vorbească despre şederea acolo, chiar şi yaha era distrusă, astfel încât, orice s-ar fi întâmplat în lipsa lor să nuafecteze atunci când aveau să se întoarcă. Lutero urmărea nerăbdător desfăşurarea îndelungate i de demontare a colibelor şi pregătire a bagajelor. Iritat şi neliniştit, bombănea pe sea ma încetinelii lor, dar nu făcea nici o mişcare să le ajute. Împachetatul era treaba femei lor. Hannah observă că apaşul era mai morocănos ca de obicei, se feri din calea lui, aşa că Gatita fu cea pe care Lutero o trimise să-i aducă bidiviul. La primul foc de armă, Han nah se uită în jur să vadă ce apaş ameţit de băutură se apucase să facă atâta tărăboi dis-deîmbătau, apaşii deveneau zgomotoşi, râdeau mult şi se supărau repede. Împuşcătura fu urmată lă de noi focuri de armă şi de strigăte de avertisment. O secundă mai târziu, satul fu invad at de soldaţi mexicani, înarmaţi cu baionete. Uitându-se peste umăr, Hannah îl văzu pe Lutero acându-şi iute arma şi grăbindu-se spre adăpost. Bucuria puse stăpânire pe ea şi sângele se p să-i alerge în vine. Râzând şi ţipând se repezi în calea soldaţilor mexicani. Flutură braţele Americano! Americano! - Un soldat se îndreptă spre ea cu baioneta înălţată. În ultima clipă, nah realiză că aceasta intenţiona s-o lovească şi se azvârli într-o parte, ferindu-se din cal a lui. În cădere, se sprijini cu mâinile de pământ, palmele ei preluară cel mai mult din şocu căzăturii, dar, înainte de a-şi putea da seama de durere, Hannah deveni deodată conştientă d culoarea cafenie a pielii ei şi de hainele pe care le purta. Pretindea că ar fi albă, dar cu părul ei şi cu ochii ei închişi la culoare, arăta ca oricare femeie apaşă. Strigătul icano” probabil că nu-i făcuse mai multă impresie soldatului decât restul ţipetelor din jur. Hannah se ridică în picioare, înţelegând deodată ce se întâmpla în haosul acelui moment. Apa rgau în toate direcţiile - bărbaţi, femei şi copii, urmăriţi de soldaţi. Era o scenă sângeroa uri despicate ca pepenii copţi, braţe tăiate din umeri. Deodată, Hannah auzi scâncetul unu i copil despre care ştia că n-are voie să plângă. Somnorosul se afla încă în leagănul de sub a şi ochii lui mari, negri, urmăreau îngroziţi spectacolul luptei. Hannah dădu fuga întracol o, dar între timp plânsetul copilului ajunse la urechile unui soldat care îşi întoarse cal ul galopând spre ramada, când îl văzu pe copilul apaş din leagăn, ridică baioneta, pregătit s trăpungă. Hannah căuta înfrigurată o armă, un obiect greu pe care să-l azvârle

spre soldat. Nu găsi însă decât un tus plin cu apă pe care îl înşfărcă imediat şi îl aruncă î roşcat cu apă, animalul se sperie şi se scutură violent, trântindu-l pe soldat din şa. În căd , mexicanul scăpă sabia din mână, iute, Hannah o apucă şi cu o mişcare scurtă tăie funia care leagănul suspendat dedesubtul umbrarului. Luând în braţe leagănul voluminos, Hannah alergă s pre colibă, ascunzându-se din calea soldaţilor care mişunau peste tot. Gloanţele şuierau în j rul ei, unele trase de apaşi, care apărau retragerea femeilor şi copiilor lor. Nu exis ta nici un loc sigur spre care să alerge şi i-ar fi foSt imposibil să se strecoare pri ntre soldaţi pentru a ajunge la adăpost în munţi. Aşa că Hannah se ghemui în singura ascunzăt e pe care o putu găsi, în spaţiul strâmt dintre un bolovan şî nişte tufişuri. Printre crengil oase şi frunzele înguste care o apărau, îi văzu pe soldaţi devastând colibele, omorându-i pe care nu reuşiseră să fugă la timp şi mutilândule îngrozitor trupurile, scene oribile cu copi spintecaţi de săbii şi femei zdrobite sub copitele cailor. Văzu un soldat mexican înfingând suliţa în pieptul fetiţei lui Bulb-de-Cactus şi înălţându-i trupul în aer pentru a-l arunca sfâşiat, ca pe o păpuşă stricată. Mirosul de sânge şi viscere umplea aerul. Terminând de măce timele, soldaţii dădură foc colibelor, fumul care se ridica din locuinţele pe jumătate dem ontate era gros şi înecăcios. Hannah se căzni să nu tuşească, pentru a nu-şi da de gol ascunz ea. Somnorosul se foia neliniştit, dar nu scotea nici un sunet, Hannah îşi apăsă uşor palma pe gura lui, pregătită să-i înăbuşe plânsul, dar copilul continua să tacă. O vreme, care ei î dura ore întregi, soldaţii se agitară trecând pe lângă ea fără s-o observe, apoi auzi pregăti lor de plecare, o comandă, îndepărtată şi tropăitul cailor. Apoi nu se mai auzi nimic altcev a decât sfârâitul focului şi trosnetul câte unui acoperiş de crengi care se prăbuşea. Hannah tinuă să rămână în ascunzătoarea ei, ţinându-l în braţe pe Somnoros. Ulii începură să survole de a ateriza lângă cadavrele însângerate răspândite peste tot. Prezenţa lor macabră era un se că soldaţii nu se mai aflau în vecinătate. Hannah încercă să se strecoare afară din ascunziş, lii îşi luară deodată zborul cu fâlfâit greu de aripi. Hannah se lipi imediat de pământ simţi i mirosul înţepător de praf şi se uită atentă în jur căutând să identifice pericolul care izg ile de pradă. Inima ei bătea mai tare la vederea ruinelor fumegânde. În următoarea secundă, Hannah zări silueta vânjoasă a lui Lutero apropiindu-se de ea şi auzi primul geamăt al unu i apaş care îşi plângea morţii. Deduse din aceasta că soldaţii mexicani se aflau deja la oare are distanţă şi deplasarea lor era ţinută sub supraveghere, altfel nici un indian n-ar fi riscat să se întoarcă în acest loc. Cu leagănul copilului în braţe, Hannah alergă spre micul p de supravieţuitori. Din coliba lui Lutero nu mai rămăsese decât un morman de cenuşă şi bârn egrite. Gatita bâjbâia confuză împrejur şi scormonea prin ruine. - Hola! îi strigă Hannah, bu uroasă s-o afle vie şi nevătămată. Gatita scoase un ţipăt de fericire la vederea copilului di braţele lui

Hannah şi se repezi să ia leagănul. Entuziasmată, îl strânse în braţe pe Somnoros, pipăindu-l asigure că nu păţise nimic. Apoi Gatita se grăbi să-l ducă soţului ei, ca amândoi să se poată de miracol. Împreună se apropiară după aceea de Hannah, recunoştinţa era întipărită chiar şi pul imperturbabil al lui Lutero. - Asoog’d, mulţumesc, zise simplu Gatita. Era ceva ce Hannah nu auzise până atunci din gura vreunui apaş. - De nada, pentru puţin, îi asigură e a. Zâmbi vag, pentru prima oară încerca un anume sentiment de căldură şi emoţie împărtăşit de Apoi, masacrul din jur îi readuse la realitate. Miasma morţii plutea în aer laolaltă cu duhoarea de hoituri şi sânge. Uluită, Hannah privi în jur. O parte din cadavre fuseseră ar uncate în flăcări, altele erau spintecate sau mutilate oribil, femeilor li se tăiaseră sânii , iar bărbaţilor organele genitale. Hannah se cutremură la vederea capetelor însângerate c u scalpurile smulse şi urechile tăiate. Priveliştea măcelului îi făcea rău. Si totul fusese f t de soldaţi, soldaţii - indiferent din care armată erau capabili de această mârşăvie. În tot cincisprezece membri din mica lor ceată fuseseră ucişi. Dintre aceştia, numai trei erau bărbaţi, restul, femei şi copii. Cum exista ameninţarea ca soldaţii să se întoarcă dintr-o cl r-alta , morţii fură repede căraţi în munţi şi depuşi în mici văgăune care aveau să le servea ouri. Practic, nimic nu putea fi salvat din rancheria lor. Totul fusese distrus, cu excepţia lucrurilor pe care reuşiseră să le ia cu ei. , Restul - mâncare, obiecte de u z casnic, arme - arsese. Hannah se gândi la toate proviziile adunate cu atâta trudă în t impul verii şi pregătite cu atâta efort. Acum nu mai aveau nimic - nici case, nici pătur i, nici mâncare - şi anotimpul numit „Faţă de Nălucă” se apropia. Din herghelia lor fură recu doar doi ponei, iar dintre aceştia unul şchiopăta. Animalul însă putea servi drept hrană pen tru membrii supravieţuitori ai tribului. O parte din provizii fusese depozitată în Munţi i Florida din New Mexico, în răstimpul anului. Cu aceasta exista şansa să poată supravieţui peste iarnă. Porniră pe jos către Rio Grande. Pe parcursul drumului întâlniră patrule mexica ne. Trăiau într-o continuă stare de tensiune, bărbaţii si femeile-războinic trebuind să-i înf te pe soldaţi pentru a acoperi fuga femeilor şi a copiilor. Foamea, setea şi epuizarea îi însoţeau permanent. Într-o noapte străvezie de iarnă traversară înapoi râul lat. Singurul u la care Hannah se gândi când ajunseră pe malul opus fu acela că scăpaseră de soldaţii mexic ni şi se aflau, în sfârşit, în siguranţă. Îşi recuperară proviziile din ascunzătoarea cioplit se îndreptară spre locul de popas din munţii Mogollon, unde Hannah fusese adusă întâia oară a prizonieră, şi la care se putea ajunge doar printr-un defileu îngust, sinuos. Platou l era dificil de atins, fiind înconjurat din toate părţile de munţi abrupţi, singura cale de acces o reprezenta poteca şerpuită pe care

urcaseră ei. Punându-şi astfel ceata la adăpost, Lutero împreună cu alţi trei bărbaţi porniră dă pentru a-şi rotunji proviziile. Sosise anotimpul rece, de multe ori, Hannah era n evoită să meargă la culcare cu stomacul gol şi să se ghemuiască lângă vatră sub ramada, cu oc ntiţi la stelele îngheţate de pe cer până când adormea. Adesea auzea scâncetele Somnorosului, ghicea că Gatita nu mai avea suficient lapte ca să satisfacă pofta de mâncare a micuţului. Lutero se întoarse aducând o pradă bogată: zece cai, plus douăzeci de capete de wohaw, ta uri, pe care îi mână într-o zonă a canionului cu multă iarbă. Animalele aveau să le furnizeze rnea necesară. Banda lui Lutero aduse şi câteva pături, dintre cele care se distribuiau în rezervaţii. Hannah ghici de unde îşi procuraseră apaşii prada. Sacii cu făină şi toate celel e produse purtau ştampila Agenţiei Indiene. În mod ciudat însă, lucrul acesta n-o mai afec ta. Mica lor comunitate se afla într-o situaţie disperată, chiar şi copiii slăbiseră peste mă ură şi aveau ochii afundaţi în orbite. Acum se hrăneau cu carne de vită şi îşi puteau fabrica e şi mocasini noi, păturile le ţineau de cald în nopţile friguroase. Hannah nu se mai mira de propria ei atitudine, pur şi simplu, accepta beneficiile confortului. Cu pătură pe cap şi alta înfăşurată în jurul umerilor, Hannah se ridică de lângă foc şi păşi în aerul fri neţii. Luă oalele goale şi porni spre izvorul de unde se aprovizionau cu apă. Apa era re ce ca gheaţa şi îi amorţiră mâinile, strângându-şi mai mult pătura la piept, Hannah porni îna tabără. Pe la jumătatea drumului se întâlni cu Lutero. Era a treia oară în trei zile când îl afara aşezării lor şi Hannah ajunsese să se îngrijoreze de interesul subit pe care i-l arăţa apaşul. Lutero era îmbrăcat cu o cămaşă din piele de cal, cu mâneci lungi şi franjuri la umer manşete. Sorţul lung îi ajungea până la nivelul mocasinilor înalţi, protejându-i picioarele d rig. O aşteptă să se apropie, neclintit, cu o faţă impasibilă. Ajungând în dreptul lui, Hanna evită privirea, dar simţi mirosul de mentă sălbatică ce îi înmiresma hainele şi trupul. Mâna e întinse spre ea. Crezând că intenţionează s-o înşface, Hannah se dădu înapoi, în clipa urmă observă că apaşul ţinea în mâna întinsă un iepure mort. Hannah se uită la trăsăturile lui lat e, la obrajii lui lipsiţi de păr. La rândul lui, apaşul o privea cu un aer inexpresiv. P repararea vânatului era treabă de femeie, aşa că Hannah luă iepurele şi porni mai departe sp re sat. Lutero nu o urmă. În lunile de captivitate, Hannah învăţase câte ceva despre mâncărur specifice ale apaşilor, mai cu seamă cele preferate de tribul Chiricahua. Animalele mici erau de regulă fripte în întregime, apoi jupuite de piele, curăţate de măruntaie şi găt . Pe când iepurele se frigea deasupra vetrei, Lutero se întoarse şi aşezându-se lângă foc, se apucă să-şi confecţioneze săgeţi. Când iepurele fu gata, Hannah i-l servi. El o privi grav în te de a-1 accepta şi, în cele din urmă, satisfacţia se aşternu pe faţa lui. - Enju, e bine, zise el. - Anh, da.

Hannah dădu din cap şi se întoarse la treaba ei. Mai târziu, în aceeaşi zi, Hannah stătea îng ncheată lângă o piatră mare şi plată, numită metale şi măcina porumb. Pe măsură ce acumula mă ea într-un tsah, un sac adânc de piele. Gatita se apropie şi se aşeză lângă ea. - Bărbatul me vorbit şi mi-a spus dorinţa lui, o anunţă Gatita pe un ton de demnitate formală. Era o af irmaţie curioasă şi Hannah nu spuse nimic, aşteptând în schimb explicaţia indiencei. - Vrea s însoare cu tine. Nu am alte surori fără bărbat care să aibă drept mai întâi. Tu sclava mea, el vine la tine. Hannah rămăsese fără grai. - El adus mâncare şi tu gătit. Acesta semn că vre fii femeia lui. Tu munceşti mult şi înveţi obiceiurile la apaşi. Ai dat înapoi viaţa copilulu meu. Eu de acord ca tu să devii a doua nevastă la bărbatul meu şi mama vitregă a Somnoros ului. Hannah nu se osteni să-i explice că, în ceea ce o privea, habar navusese de semn ificaţia iepurelui. - Dar eu am un soţ. - Acela e pindah, Ochi-albi. Fapt care îl anul a complet în logica apaşilor. - Şi dacă eu nu doresc să mă mărit cu el? Hannah se întreba în ră avea de ales. - Atunci eşti tonto, proastă. Până şi simpla sugestie a unui refuz o cobora în ochii Gatitei. - De ce să vrei să trăieşti ca un câine, să mănânci gunoi, să dormi afară oaie? - Ceea ce spui e adevărat, recunoscu prudentă Hannah. Am să mă gândesc la propunere. După plecarea Gatitei, Hannah îşi continuă treaba, prelungind cu bună ştiinţă fiecare proced Propunerea de căsătorie reprezenta o onoare, înţelegea ea, şi semnifica asimilarea de către trib. Un refuz ar fi fost considerat ca o insultă. Apaşii erau oameni mândri. Se întreru pse din lucru, conştientă deodată de presiunea care apăsa asupra ei. Realitatea noii sit uaţii trebuia înfruntată. Reuşise să supravieţuiască până acum datorită capacităţii sale de a ştia exact de câte zile sau luni se afla printre apaşi şi nici cât timp avea să mai treacă p a fi liberă... dacă aşa ceva avea să se mai întâmple vreodată. Totuşi, cum s-ar fi putut sust e acestei îndatoriri? Ar fi însemnat că tot ce suferise până atunci fusese în van. Nu, aşa ce a nu trebuia să se întâmple. Atâta timp cât mai era încă vie, şansele nu erau pierdute. Căsăt Lutero avea să-i îmbunătăţească radical condiţiile de viaţă, pe când un refuz ar fi echivala darea puţinelor avantaje de care se bucura în prezent. Pe de altă parte, i se părea de n econceput să se mărite cu bărbatul care o violase cu atâta brutalitate, totuşi, soluţia acea sta părea atât de practică. În mod straniu, Hannah o apăra în mintea ei pe femeia care fuses e cândva femeia care devenise. La fel proceda şi în cazul lui Lutero. La vremea când o v iolase, erau doi inamici, separaţi de ură şi frică. În ultimele săptămâni însă, după tragedia c, munciseră cot la

cot, alături de ceilalţi, în beneficiul micii lor comunităţi. Deşi nu avea să-l ierte nicioda pentru ceea ce îi făcuse în primele ei zile de prizonierat, Hannah simţea că totuşi nu-l mai putea urî ca la început. Terminându-şi munca, Hannah cără săculeţul de mălai şi instrumentel nat înăuntrul colibei. Gatita lucra afară, împletea un coş - tuts-ah din salcie şi o plantă n mită gheară-de-drac. Când Hannah se apropie de ea, indianca înălţă privirea. Se uitară una la ta în tăcere câteva secunde. Apoi Hannah clătină încet din cap în semn de acceptare. Potrivit obiceiului, ceremonialul de nuntă urma să aibă loc la două zile după ce Hannah acceptase p ropunerea de căsătorie. Ritualul fu urmat de un ospăţ. Hannah păstră o atitudine rezervată to timpul cât dură festivitatea, o anume rigiditate puse stăpânire pe fiinţa ei, conştientă fii d de prezenţa bărbatului de lângă ea şi de parfumul propriului ei trup frecat cu frunze de izmă sălbatică. La ceasul potrivit, li se aduseră doi cai. Lutero ţinu căpăstrul calului cen u cu pete albe, permiţându-i lui Hannah să salte pe spinarea animalului, apoi încăleca şi el pe cel de-al doilea cal. Hannah stătea încordată de emoţie, vorbise puţin cu Lutero în timp ul festivităţii, iar acum urmau să plece singuri departe de sat şi de privirile apaşilor, pentru a se obişnui unul cu celălalt. Hannah nu era convinsă că va putea suporta la fel de uşor şi ceea ce avea să urmeze. Totuşi anumite lucruri se cereau făcute în scopul supravi eţuirii. Trebuia să le judece cu detaşare, de dragul sănătăţii ei mintale - să le închidă în partimente ascunse ale memoriei şi să nu le mai scoată la iveală niciodată. Când ieşi din tab călărind alături de Lutero, nu încercă nici un sentiment de infidelitate, încerca să-şi păstr iaţa pentru a se putea întoarce înapoi la Stephen. Nu Hannah Wade era cea care se mărita se cu Lutero, ci Coloradas, sclava pe care apaşii o numiseră astfel datorită părului ei roşu. Erau două lucruri diferite si asa trebuiau să rămână.

CAPITOLUL 11 După ce părăsiră rancheria din vârful platouiui muntos, călătoriră trei mile pân unseră într-un mic canion cu pereţi drepţi, ca o cutie. Lutero o conduse la o colibă pe ju mătate ascunsă de crengile spinoase ale unui pâlc de pini ce acopereau partea nordică a canionului. În vreme ce Lutero priponea caii pe un petic de iarbă veştejită de frigul ie rnii, Hannah exploră locul în care se presupunea că-şi vor petrece o parte din „luna de mi ere”, coliba fusese construită de curând şi era înţesată cu hrană pentru câteva zile, ustensi bucătărie şi un pat acoperit de pături. Lutero se strecură înăuntru prin intrarea strâmtă. m doreşti? întrebă el. Ea reuşi să-şi menţină cumpătul, fără să se crispeze la atingerea lui, răduia, în mod vizibil, să-i facă pe plac.

- Enju, îl aprobă ea. - Eu o să aprind un foc. Lutero trecu pe lângă ea şi merse în mijlocul olibei, unde se afla o vatră cu lemne gata pregătită. Soarele de iarnă părăsi curând cerul. U brele înserării începeau deja să plutească în jur. Aduseseră mâncare cu ei, aşa că Hannah nu ită să pregătească cina. Începu să scoată mâncarea din desagi, în vreme ce Lutero era ocupat ndă focul cu ajutorul unui amnar. Când flacăra se aprinse în sfârşit, Hannah îi întinse vasul mâncare pe care îl pregătise între timp şi amândoi se apucară să consume în tăcere carnea al ită. De câteva ori Hannah simţi ochii lui aţintiţi asupra ei, dar nu-l surprinse niciodată p rivind-o direct. Ghici că Lutero o studia întrascuns, la fel cum făcea şi ea. Cerul, car e se zărea prin gaura din tavanul de crengi destinată ieşirii fumului avea o culoare r oşie-purpurie, licărul flăcărilor se reflecta pe chipul de bronz al lui Lutero. Părul negr u îi atârna drept de sub panglica albastră care îi acoperea fruntea, până la nivelul umerilo r acoperiţi de vesta din piele de cal. Hannah simţi un fior de repulsie crescându-i în s tomac şi se opri din mâncat. - Tu nu mănânci, observă Luţero. - Stomacul meu e plin. Nu pot să mai mănânc. Lutero îşi şterse mâinile pline de grăsime pe cămaşa de piele. - Enju. Nici eu mănânc. Un zâmbet nedefinit însenină pentru o clipă trăsăturile turtite ale feţei lui, dar H nu-l băgă în seamă. Înlemnise, stăpânită de o oroare pe care nu şi-o putea controla. El aşte lângă foc cât timp ea puse la adăpost restul de mâncare, apoi se ridică în picioare cu o mişc rapidă, înfăşurându-şi pătura în jurul umerilor. - Eu verific caii înainte să ne culcăm. Vii Hannah şovăi, abia perceptibil, apoi îl urmă pe Lutero afară din colibă. Vălul de purpură şi ric al nopţii se aşternuse peste canion. Paşii ei erau la fel de silenţioşi ca şi ai lui, în imp ce se îndreptau spre micul luminiş în care se aflau caii. - Luna răsare. Lutero îi arătă u mâna globul strălucitor şi alb care se înălţa lent la orizont. - Parcă ar fi frig. - E frig Lutero înălţă un braţ învelit în pătură şi voi să şi-l pună pe umerii ei pentru a o proteja h se crispă instinctiv la această atingere şi el se retrase. - Ai frică de mine? -Nu. Ha nnah putea recunoaşte cu sinceritate că nu se temea de el. - Atunci vino unde este c ald. Pătura se înălţă din nou şi apaşul aşteptă calm şi răbdător ca ea să vină lângă el.

Hannah îşi oţeli voinţa şi se strecură sub pătură, simţi conturul musculos al trupului apaşul ndu-se de trupul ei, dar se detaşă sufleteste de acest contact si îsi concentra atenti a spre fornăitul cailor ale căror siluete se zăreau abia profilate pe fondul cenuşiu al arborilor. În sinea ei, Hannah realiză deodată că situaţia ei nu se deosebea cu nimic de a ceea a femeilor care se măritau pentru a avea un acoperiş deasupra capului şi mâncare pe masă şi care suportau atingerea bărbaţilor lor doar fiindcă nu aveau încotro. Pentru prima oară, înţelese nedreptatea acestui fapt. Dar acelor femei li se inocula de mici ideea că aveau nevoie de bărbaţi şi că o femeie nemăritată era o fiinţă de plâns. Hannah se pomeni d în sinea ei împotriva statutului de fiinţă subjugată. Era o idee nouă şi încă una care meri zvoltată pe viitor. - Se face târziu, spuse Lutero întorcând capul spre ea. Hannah, tresăr i, trezită din reveriile ei, totuşi se menţinu într-o indiferenţa stoică. Îşi ţinu pătura pe u mâna, ignorând braţul care îi înconjura mijlocul şi atingerea coapsei lui în vreme ce se în ceau spre jacal. Înăuntrul colibei, focul azvârlea umbre roşiatice pe pereţi. La adăpostul în unericului, Lutero îşi trase peste cap cămaşa de piele, cu coada ochiului, Hannah zări străl ucirea arămie a pieptului lui musculos. Se întoarse cu spatele şi începu să se dezbrace la rândul ei. O fracţiune de secundă, înainte de-a se strecura sub pături, lângă Lutero, Hannah aminti de cealaltă dată, când trupul ei era însângerat şi chinuit. Se căzni să-şi anihileze o sentiment sau amintire atunci când braţele lui o cuprinseră iar în strânsoarea lor îşi muşcă e pentru a-şi înăbuşi protestul instinctiv, avantajată totuşi de faptul că apaşii considerau ngerea buzelor drept un obicei revoltător. Cu privirea aţintită spre stelele care se zăr eau licărind prin deschizătura din tavan, Hannah se disocie de toate lucrurile ce i se întâmplau în acel moment. Într-un fel, era conştientă că mâinile lui nu mai erau brutale d stă dată, ci mângâietoare. Rămase liniştită sub atingerea lui fără să se crispeze şi fără săeni deasupra ei şi încercă să-i desfacă picioarele, o furie fierbinte păru să invadeze deodat iinţa ei şi trupul ei se încordă, respingându-l. El se opri şi mâna lui lunecă în jos şi înce e încet, stimulându-i fluidele feminine şi pregătind-o pentru îmbrăţişare. Iar Hannah descope că trupul era capabil să accepte ceea ce mintea respingea. Chiar dacă avu parte doar d e o infimă plăcere, lipsită de satisfacţie, împerecherea nu se dovedi a fi actul forţat la c are se aşteptase. Avusese loc o vindecare a minţii în aceeaşi măsură cu cea a trupului, exis ta încă un lucru pe care era capabilă să-l îndure. În decursul celor cinci zile, petrecură ap oape fiecare minut împreună. Uneori lucrau împreună sau separat în colibă, alteori, ieşeau af ră, fără a se aventura însă vreodată dincolo de zidurile de stâncă ale canionului. Lutero îi tea întâmplări despre atacurile întreprinse de el şi banda lui asupra proştilor de pindah sa u detalii amuzante în legătură cu unii membri ai tribului. Hannah îl asculta uneori, dar cel mai adesea se prefăcea numai a-i acorda atenţie, zâmbind şi clătinând din cap în vreme c se ocupa de propriile ei gânduri.

- Mâine, ugashe. Ca întotdeauna, conversaţia lor era un amestec de spaniolă şi limba apaşă. L tero o informa că în ziua următoare aveau să părăsească acest loc pentru a se întoarce în tab Hannah nu-i părea rău. Deşi n-ar fi putut spune cu toată certitudinea că tolera de nevoie prezenţa lui Lutero erau anumite momente când compania lui era chiar plăcută - Hannah tânj ea după un răgaz de singurătate. - E timpul, cred, murmură ea, clătinând afirmativ din cap. O gaiţă cu pene albăstrii îşi lua zborul dintr-un arbore, chiar pe deasupra capetelor lor. - Vrei o casă numai a ta? - No comprendo, nu înţeleg, răspunse Hannah privindu-l confuz . - Vrei să trăieşti în casa cu prima nevastă sau vrei separat? - Separat, se grăbi ea să răs dă. - Anh, da. Lutero zâmbi, înţelegător. - Două neveste rareori fericite sub acelaşi acoperi hiar surori, ceartă. - Anh. După ce construise şi demontase atâtea wickiup-ah pe parcurs ul migrării tribului, era o variaţie binevenită să-şi aibă propria ei colibă la întoarcerea î . - Uite. Entuziasmat, Lutero întinse mâna spre ceva situat la mare înălţime pe peretele c anionului. Hannah scrută văzduhul dar ochii ei nu erau la fel de ageri ca ai apaşului. - Ce vrei să văd? - Albinele fac stup acolo unde cred că noi nu putem să le furăm mierea. Expresia lui încrezătoare sugera contrariul, dar Hannah, care între timp descoperise pata întunecată din vârful stâncii, clătină sceptică din cap. - Tu aşteaptă. Eu aduc. Neîncre Hannah îl privi alergând spre baza masivului de unde peretele se înălţa aproape perpendicu lar spre nori şi începându-şi ascensiunea, mâinile şi tălpile lui găseau scobituri invizibile ocă - era o demonstraţie de agilitate şi putere, izvorâtă în parte din dorinţa apaşului de a mpresiona pe femeia cu priceperea şi îndrăzneala sa, ca şi din pofta lui copilărească de-a s e înfrupta din miere. Apaşul urcă tot mai sus. Hannah îşi lăsă tot mai mult capul pe spate pe tru a nu-l pierde din vedere. Când ajunse aproape de vârf, Lutero se opri si rupse o creangă uscată de pe trunchiul îndoit al unui arbore crescut pe buza prăpastiei. În orice altă perioadă a anului, albinele ar fi tăbărât pe intrus, dar acum, iarna, hibernau amorţit e. Totuşi, Hannah îşi ţinu respiraţia când îl văzu lovind stupul cu băţul. Două bucăţi se frâ nu departe de locul unde stătea ea. Dezorientate, albinele ieşiră afară din faguri, împrăştii du-se în iarba veştedă în vreme ce Hannah continua să se ţină la distanţă, aşteptând venirea o. Când ajunse jos, Lutero scormoni cei doi faguri, scoţând afară mai multe albine, apoi îi făcu semn lui Hannah să fugă înainte ca albinele să apuce să

se trezească. Lutero o urmă, scoţând chiote de succes. Abia la jumătatea drumului spre col ibă se opriră din fugă. Lutero îi dădu ei bucata mai mare, mustind de miere roşcată şi vâscoa nah îşi ţinu palmele căuş pentru a împiedica mierea să se scurgă şi muşcă din fagurele de cea st de nectar, dulce şi plin de aromă. Îşi linse degetele şi clătină mulţumită din cap. - Buen y bueno, bună, foarte bună, zise ea. - E bună pentru tine. Bună pentru femei, o informă Lu tero. Mierea face femeia să rodească şi burta ei va creşte mare cu copil. Hannah ştia că apaş i aveau multe superstiţii referitoare la procreaţie, dar pe aceasta încă n-o auzise până atu nci. Mierea îşi pierdu întrucâtva din gust. Nu fiindcă ar fi crezut în afirmaţia lui Lutero, i pur şi simplu fiindcă până atunci nu se gândise vreodată că ar fi putut avea un copil cu el Atâta timp îşi dorise un copil cu Stephen! încercă un fior amar la gândul că, în final, va p a copilul apaşului. Îşi duse mâna la pântece, întrebându-se dacă nu cumva era deja însărcinat m facem copil, îi spuse sigur de el Lutero. Trece mult timp până făcut toate părţile. Eyatth . Îi împinse fagurele la gură, îndemnând-o să mănânce mai mult. Ea muşcă din bucata de ceară e, mestecând-o încet, aproape convinsă de veridicitatea superstiţiei lui. Era o prostie! Da, dar şansa de a rămâne însărcinată era foarte reală. Goarna anunţa schimbarea santinelelo tot perimetrul fortului. Din sufrageria soţilor Goodson, Stephen Wade ascultă, chema rea singuratică răsunând în întunericul serii. Stătea în picioare lângă şemineu, într-o poziţ că, cu un braţ la spate şi picioarele uşor îndepărtate, doar paharul cu vin de Porto din mână tenua cât de cât aerul rigid. Privirea lui rătăci din nou spre fereastră era un gest pe ca re îl repetase necontenit în ultimele douăzeci de minute... din momentul în care zărise lu miniţa pâlpâind la fereastra dormitorului său, peste drum. În dimineaţa aceea, căpitanul Jake Cutter plecase în cercetare, luând cu sine un detaşament al companiei A, comandat de s ergentul John T. Hooker. Din aceasta se putea deduce cu uşurinţă că Cimmy Lou îl va vizita iar, aşa cum obişnuia adesea, atunci când bărbatul ei lipsea din Fort Bayard. La dracu’, femeiuşca asta neagră îl scotea din minţi. Maiorul îşi scutură din minte imaginile erotice ca e îl asaltară deodată, temându-se că excitarea l-ar fi putut da de gol. Cu un gest categor ic, dădu peste cap restul de vin din pahar. Când zărise pentru prima oară lumina, era ap roape imediat dupiă terminarea delicioasei cine servite de Goodson, trebuise să pălăvrăgea scă însă, prelungind politicos conversaţia cu gazdele, conform bunelor maniere. Acum însă... - După o masă atât de copioasă şi acest vin excelent - Stephen înălţă

paharul în cinstea gusturilor alese ale căpitanului Goodson - nu ştiu cum vaş putea mulţum i pentru invitaţie. - Plăcerea a fost de partea noastră, îi asigură frumuşica Maude Goodson. - Mai serveşte puţin Porto, domnule maior. Căpitanul voi să-i umple iar paharul. - Nu, mulţumesc, e de ajuns, se grăbi să refuze Stephen. Am rămas în urmă cu corespondenţa, aşa că că nu vă veţi supăra pe mine dacă mă voi retrage acum la casa mea. Gazdele protestară, mai al s Maude Goodson, deoarece căpitanul Goodson nu considera potrivit să-l contrazică pe s uperiorul său. Ordonanţa aduse vestonul, mănuşile şi pălăria lui Stephen şi maiorul îşi luă r la soţii Goodson. Când uşa se închise în spatele său, Stephen făcu câţiva paşi şi se opri să erul pentru a se apăra de frigul pătrunzător. Ochiul adormit al lunii strălucea palid de asupra platformei de paradă, în capătul străzii se profilau siluetele greoaie şi slab lumi nate ale barăcilor dinspre care răzbăteau când şi când voci puternice, bărbăteşti. Era o munc ilă, aspră. Iar el îşi servise dintotdeauna comandaţii în aceste condiţii grele şi neprielnic Acum exista şansa ca viaţa lui să ia o nouă întorsătură. Doamne, cum ar fi vrut ca Hannah să afle lângă el! După atâta timp, numele lui fusese în sfârşit recomandat pentru promovare, şi fi dorit să se bucure de această veste împreună cu Hannah. Exista chiar posibilitatea de -a fi transferat într-un alt regiment. Masacrarea trupelor lui Custer în vara anteri oară decimase Regimentul 7 Cavalerie, iar armata ducea război făţiş cu indienii Siouk pe c are Crook îi numise „cea mai bună cavalerie uşoară din lume”. Stephen ar fi dorit să particip la această campanie împotriva unui inamic care accepta să se angajeze în luptă, spre deos ebire de grupurile apaşe a căror tactică se baza în general pe atacuri hoţeşti şi pe fugă. To avea să se întâmple încet, dar sigur. Numai de-ar fi putut-o găsi pe Hannah. Neliniştea îl c prinse, îndemnându-l să se grăbească spre odaia unde îl aştepta Cimmy Lou, singura capabilă î st moment să-l elibereze de tensiune. Se întreba cum ar fi putut-o lua cu el dacă avea să fie transferat la un alt regiment. Cu ea, viaţa lui ar fi fost de-a dreptul idea lă. Nu i se părea nepotrivit să se gândească la Hannah şi la Cimmy Lou în acelaşi timp, bărba au întotdeauna amante pentru plăcerea lor personală. În mintea lui Stephen, Cimmy Lou nu influenţa cu nimic sentimentele lui pentru Hannah şi nici nu îi împuţina devotamentul con jugal. De îndată ce intră pe uşă, Stephen îşi scoase pălăria şi mănuşile, azvârlindu-le pe o reptă spre dormitor, dezbrăcându-şi din mers haina. Deschise uşa şi păşi înăuntru. Încremeni Oh, domnule maior Wade, sunt încântată că aţi sosit în sfârşit, declară Cimmy Lou străduindute tonul afectat al unei doamne, apoi făcu o plecăciune adâncă dinaintea maiorului. Fire turile aurii de pe corsajul rochiei sclipiră la lumina lămpii şi mătasea cafenie foşni uşor când femeia îşi îndreptă iar spatele. Stephen se simţi copleşit de un val de furie la vederea acelei rochii - cea pe care Hannah o purtase la petrecerea soţilor Sloane, cu puţin în ainte de-a fi răpită de apaşi - pe trupul de abanos al negresei.

- Ce dracu’crezi că faci aici cu rochia aia pe tine, curvă mică?! Dezbraco imediat! Îşi azvâr i vestonul şi se repezi la ea, prea înfuriat ca să mai aibă răbdare. - La dracu’, ţi-am spus te dezbraci! Cimmy Lou făcu un pas înapoi alarmată, dar el o înşfăcă de braţ şi îi sfâşie cor o îmbrânci cu brutalitate într-un colţ. Năucit, rămase cu fâşia de material în mână, înţeleg că distrusese rochia şi agăţându-se totuşi cu disperare de acel mic element ce o reprezenta parcă pe soţia lui. La început nici nu percepu mişcările negresei. Cimmy Lou îşi îmbrăcă la r fusta ei simplă, albastră, şi bluza verde. Paşii ei grăbiţi atraseră atenţia bărbatului, se î şi o zări îndreptându-se spre uşă. Gesturile îi erau lipsite de acea flexibilitate provocato re ce o caracteriza, exprimând în schimb o furie neţărmurită. - Unde pleci? Stephen se încru ntă buimac. - Plec. Femeia deschise uşa. - Vino înapoi, îi ordonă el încruntându-se mai tare. Ea se opri în prag şi-l fulgeră cu privirea. ! - Nu eşti stăpânu’meu, maiorule. Vin încoace c m chef, da' de-acu n-o să mai vin. - Cimmy Lou, aşteaptă! strigă Stephen, traversând încăpere pentru a ajunge lângă ea. Nu vreau să pleci încă. Uite, dacă vrei, am să-ţi cumpăr o rochie Nu vreau nimic de la tine - nu mai vreau! Cimmy Lou ieşi, trântind uşa. În loc să se stre coare pe uşa din spate, cum făcea de obicei, Cimmy Lou ieşi pe uşa din faţă. Îşi strânse şalu jurul umerilor şi porni cu paşi mari pe strada principală, la primul colţ, însă, coti, alegâ d o scurtătură spre casă. Umbra adâncă a clădirilor o învălui, forţând-o să-şi încetinească m tunecată îi tăie deodată calea făcând-o să tresară speriată. Îl recunoscu imediat pe bărbatul se în drum si inima ei îşi accentuă bătăile. - Leroy Bitterman, n-ar trebui să sari asa din î neric.Credeam că eşti vreun apaş, mormăi ea supărată. N-avea chef de el, cum n-avea chef de nici un alt bărbat. - L-ai părăsit cam devreme pe maior în seara asta, nu-i aşa? - Devreme , târziu, nu-i treaba ta. Când Cimmy Lou încercă să treacă mai departe, negrul i se postă în lind-o să stea pe loc. - Dă-te la o parte din calea mea. - Te duci la el de fiecare dată când bărbatu-tău e plecat. Te-am urmărit... şi m-am mirat ce-oi face tu cu maioru’ pe-nt neric. - Ştiam că mă urmăreşti, răspunse sarcastic Cimmy Lou şi încercă să-l împingă deoparte apucă de braţe şi o atrase spre el. - De ce nu faci şi pentru mine ce faci pentru el?

- Lasă-mă să plec, Leroy Bitterman, altfel ţip, îl avertiză ea scrâşnind din dinţi. - Nu, n-a . El îşi apăsă gura pe buzele ei cărnoase, mustaţa lui rară, ţepoasă îi zgâria pielea. Cimmy ră capul, ferindu-se de sărutul lui. El îşi înfipse degetele în părul ei forţând-o să-i accep , dar durerea o făcu să se zbată şi mai mult, lovindu-l straşnic cu picioarele, navea de gân d să accepte bruftuieli din partea acestui negru obraznic. El o lovi o dată, şi încă o dată peste obraji. Cimmy Lou încetă să se zbată şi închise ochii, renunţând, să mai opună vreo rez nci când el îi cuprinse faţa în palme. - Tot timpu'te joci cu bărbaţii, când unu’, când altu’ dată nu esti multumită. Ti-arăt eu ce-ti trebuie ţie şi-o să ... fie mai mult decât ţi-ai înc t vreodată că se poate. Ea tăcu, rămânând pasivă şi indiferentă la cuvintele lui, continua să i închişi. - Uită-te la mine. Mâinile lui o smuciră, dar ea nu oferi nici un răspuns. El o să ută din nou, brutal, apăsându-şi buzele pe buzele ei impasibile scos din minţi, gemând răguşi apoi lipind-o şi mai mult de trupul lui. - Sărută-mă. Cimmy Lou tăcea, încântată de frustrare furia lui neputincioasă. Avea să-i arate lui că firea ei nu cunoştea stăpân, că nici un bărba -o putea supune, nici el şi nici vreun altul. Jubilă în sinea ei când simţi braţele lui slăbi du-şi strânsoarea, învins, bărbatul îşi lipi fruntea de a ei, cuprinzându-i umerii în palme. -ai nimic în piept, şopti el gâfâind epuizat. Ea deschise ochii, studiindu-i faţa cu răceală alculată. - Nici pentru mine. Nici pentru alt bărbat. Eşti găunoasă pe dinăuntru. Tot ce ai e aci, între picioare. - Dacă aşa spui tu, îl tachină ea încet. Furia se ivi pe chipul lui c hinuit. - Eşti o căţea. Asta eşti - o căţea. Ar trebui să te culc pe butoiu’ ăla şi să te înc fac câinii. Îi făcu brânci cu o mişcare dezgustată şi se dădu un pas înapoi. Ea aşteptă cu bu eschise, într-o expresie inconştientă de anticipare a ceea ce avea să urmeze, dar el abi a dacă îi azvârli o privire şi în cele din urmă se depărtă de ea. - Pleacă! nu te vreau. - Eş incinos, Leroy Bitterman. Cimmy Lou veni după el şi îşi apropie încet faţa de a lui în vreme e mâna ei cobora pentru a-şi plimba arătătorul pe fermoarul pantalonilor lui, descoperin d fără greş faptul care contrazicea vorbele bărbatului. - Un mincinos, şopti ea aţâţător. Mă Lunecă de lângă el râzând şi dispăru repede în ungherele întunecate ale străzii. În ziua când t, Hannah alese un loc aflat la o distanţă discretă de coliba Gatitei şi îşi contrui propriu l ei wickiup. Înălţă mai întâi scheletul din arbuşti - în forma unui cerc încăpător - pe care egă deasupra,

umplând apoi spaţiile goale dintre ei cu frunze de yucca. Gatita îi aduse o bucată de pânză î negrită de fum, pe care reuşiseră s-o recupereze dintre vechile lucruri incendiate, pe ntru a acoperi coliba în exterior, o piele tăbăcită de vită îi servi lui Hannah pentru a aco peri intrarea. La început, Hannah păstră o atitudine rezervată în prezenţa fostei ei stăpâne, r realiză curând că Gatita se simţea sigură pe poziţia ei ca primă soţie a lui Lutero şi conş afecţiunea apaşului. Hannah asistă la manifestarea de tandreţe a celor doi soţi după reveni rea în tabără Lutero şi Gatita stăteau aproape unul de celălalt, sorbindu-se din priviri - şi lese că apaşul o alesese drept a doua soţie numai din raţiuni practice, pentru nevoile l ui fizice şi pentru a avea mai mulţi copii. Când un apaş se căsătorea, el devenea responsabi l pentru familia nevestei lui. Dacă îşi lua o a doua nevastă, de obicei se întâmpla ca aceas ta să fie sora primei neveste, ca să nu trebuiască sâ suţină două familii. întrucât Hannah er r o sclavă, Lutero nu avea astfel de obligaţii faţă de ea, prin urmare ea reprezenta o a legere cât se poate de avantajoasă, cât despre Gatita, aceasta părea dispusă s-o accepte c a surată şi ocazional să muncească împreună cu ea. După o noapte petrecută de Lutero în colib Hannah se simţea oarecum stingheră atunci când o vedea pe Gatita, dar pe parcursul zi lei jena dispărea înghiţită de şirul interminabil al muncilor. Pe lângă treburile de rutină, nah trebuia acum să se îngrijească de a-şi face rost de obiectele casnice necesare, o pa rte din acestea, de altfel, le primise ca daruri de nuntă. Într-o zi, se apropie de coliba lui Bulb-de-Cactus pentra a schimba o bucată de carne de vită pe câteva căni. Ind ianca fierbea ceva aplecată deasupra unei oale. Hannah se încruntă curioasă fiindcă nu put ea identifica după miros planta care fierbea în oala de lut, îşi aminti că Bulb-de-Cactus era o di-yuin, o vrăjitoare ce avea putere asupra naşterilor. - Ce faci aici? o întrebă ea aşezându-se pe pământ, lângă foc. Poţi să ajuţi o femeie să devină fertilă aşa încât să po ? - Anh, da. Hannah se uită la lichidul care clocotea în oala de lut. - Dar dacă o fem eie nu vrea să aibă copii? Poţi s-o ajuţi? - Anh, se poate. - Cum? - Este o alifie făcută di n praf de stâncă. Nu-şi putea dezvălui toate cunoştinţele fiindcă şi-ar fi pierdut puterile. i putea să-mi faci asta? Hannah era conştientă de privirea curioasă şi pătrunzătoare a indien ei bi-zhahn. - Anh, răspunse într-un târziu Bulb-de-Cactus. Am să caut pietrele care tre buie, şi am să-ţi fac alifia. - Enju, bine. Hannah se ridică în picioare cu un gest lin şi îi tinse bucata de carne, preferând s-o schimbe pe acea alifie specială, în locul cănilor. Văzuse cum leacurile şamanilor avuseseră efect asupra răniţilor, atunci când fugiseră din Mex c. Era dornică să încerce şi acest nou produs.

CAPITOLUL 12 - Ei, John T., ce crezi? Cutter studia fără ajutorul binoclului poteca în gustă care şerpuia printre pereţii abrupţi ai canionului către platoul aflat undeva în vârf. e o parle şi de alta, bolovani înalţi cât caii sileau orice grup de călăreţi să înainteze în n. Mâinile negre care ţineau binoclul orientară lupele spre capătul potecii, acolo unde strâmtoarea se deschidea într-o platformă netedă. După o examinare amănunţită, sergentul John Hooker lăsă deoparte binoclul. - Pe poteca asta, apaşii ne-ar lua ca din oală, zise el morocănos, înmânându-i binoclul căpitanului. - Aşa zic şi eu. Cutter puse obiectul înapoi în tul lui, apoi coborî panta nisipoasă, îndreptându-se spre văgăuna unde poposiseră soldaţii. C ele lui stârniră o mică avalanşă de pietre căreia îi răspunse ecoul paşilor greoi ai locotene i Sotsworth şi-ai sergentului Hooker. Ochii albaştri ai lui Cutter cercetară iute grup ul de soldaţi ce se odihneau tolăniţi pe pământ, epuizaţi după o săptămână petrecută în afara erduseră deja cinci cai pe care n-aveau cum să-i înlocuiască, ceea ce făcea ca prin rotaţie cinci din soldaţii săi să meargă pe jos. - Credeţi că aceştia sunt apaşii care au furat vitel in Agenţie? Sotsworth îl ajunse din urmă pe Cutter, împreună se îndreptară spre cei trei cerc taşi care îl înconjurau pe prizonierul capturat de curând. - Aşa se pare, locotenente. Era un răspuns sec, oferit cu nepăsare de Cutter, care observă şiroaiele de transpiraţie ce c urgeau pe fruntea tânărului ofiţer, în ciuda temperaturii scăzute. Cutter ghici că locotenen tul rămăsese fără provizia obişnuită de alcool. - John T., toată lumea să priponească caii, î el sergentului. Să nu se aprindă focul - nici măcar o ţigară. Zi-le oamenilor să se odihneas că pe cât se poate, o să le prindă bine la noapte. Sergentul îl salută cu mâna la chipiu, apo porni spre grupul de soldaţi. Aflat lângă Cutter, Sotsworth se încruntă la auzul ordinulu i. - Mă scuzaţi, domnule, dar ordinele noastre au fost clare în ceea ce priveşte urmărirea . - Sunt perfect conştient de ordine, îl întrerupse Cutter cu răceală. Si, locotenente, cr ed că nici chiar maiorul Wade n-ar fi cerut oamenilor să se aventureze pe poteca aia în miezul zilei. - Domnule, n-am vrut să spun asta. Sotsworth se bâlbâi indignat. Cutte r îl măsură cu o privire severă pe locotenent. - Ba da, asta ai vrut să spui, dar puţin îmi p să, Sotsworth. Vrei să te

agăţi de succesul lui Wade ca să-ţi iei tălpăşiţa din acest regiment o dată cu el. Din partea n-ai decât, dar între timp încercă să nu-mi mai stai în drum. Faţa lui Sotsworth se acoperi e roşeaţă şi locotenentul se dădu un pas înapoi, lăsându-l pe Cutter să treacă mai departe. N se afla printre cei trei cercetaşi ce o păzeau pe prizonieră, o femeie chiricahua a căre i vârstă era imposibil de determinat. Indianca îl privea qu un amestec de neîncredere su mbră şi teamă. Cutter nu ştia prin ce ameninţări o forţase Nah-Tay să dezvăluie ascunzătoarea ul canionului, dar îşi închipui că oricum n-avea nici o importanţă. - Întreabă-o dacă se mai ajunge şi altfel sus. Dacă există vreo potecă pe partea cealaltă. - Una mai uşor de escalad at şi mai puţin primejdioasă, voia să spună căpitanul. Schimbul de cuvinte în limba apaşă fu e câteva semne negative din cap din partea femeii. Faţa ei cu pomeţi laţi era suptă şi uscată de pe urma înfometării şi-a lipsurilor, pe frunte avea tatuat un şir de linii fine roşii potrivit obiceiului practicat de anumite triburi. După o conversaţie destul de îndelu ngată, Nah-Tay răspunse simplu: - Ea zice „nu”. - Cere-le la doi nan-tans - cei mai buni cercetaşi ai tăi - să caute un alt drum către vârf, ordonă Cutter în spaniolă, apoi, netezin tul nisipos cu cizma într-un loc, adăugă: - Spune-i femeii sa ne arate cum e aşezarea de acolo de sus. Cooperarea se dovedea destul de anevoioasă, femeia dezvăluind informaţi ile una câte una şi numai stimulată de acea prefăcută ameninţare a apaşului. Cutter nu-şi înc erogatoriul decât atunci când fu sigur că nu mai era nimic important de aflat. Între tim p apăruse şi Hooker, care se aşezase pe vine lângă căpitan pentru a urmări harta trasată cu u nisip. - Care va să zică mergem acolo sus, zise Hooker în final, străduindu-se să dea tonu lui său o nuanţă cât mai neutră. - Aşa-i. Cutter folosi băţul drept indicator. - Atâta timp c -au prins de veste că ne aflăm aici. Această squaw jură că nu există nici un fel de santinel e. Probabil îşi închipuie că adăpostul lor e intangibil. - Vreţi să spuneţi că nu e? Hooker a surâs obosit. - Nimic nu e intangibil. De cum se înnoptează, pornim urcuşul. Presupunând că vom ajunge în vârf fără a fi descoperiţi, oamenii se vor răspândi în grupuri aici şi aici. marcă prin x-uri pe nisip poziţiile aproximative ale trupelor de jur împrejurul ranch eriei. - În zori, atacăm. Dacă e să ne luăm după spusele femeii, nu există decât un drum care ce spre platou. Asta înseamnă că-i vom prinde ca într-o cursă. - Da, domnule. Sau că ne vor prinde ei pe noi, sublinie sergentul Hooker.

- Am mai trecut noi prin situaţii dificile până acum, îl mustră căpitanul şi sergentul zâmbi mn de aprobare. Se înţelegeau întotdeauna unul pe celălalt din puţine cuvinte si se respec tau reciproc. Erau atât de apropiaţi pe cât puteau fi un negru şi un alb în această societat e militară. Şi nici unuia dintre ei nu i se năzărise vreodată să dorească mai mult. Lipsa foc lui însemna lipsă de cafea si mâncare caldă. Bărbaţii băură apa clocită din gamele şi mesteca . O dată cu dispariţia soarelui la orizont frigul veni să le amorţească trupurile ostenite . De îndată ce începură să sclipească primele stele pe cer, soldaţii fură împărţiţi în două g d să păzească prizoniera şi caii, pe când ceilalţi îşi începură expediţia la adăpostul întune eaţi din înălţimi de cornul străveziu al liinii. Soldaţii negri imitau tehnica de camuflare a apaşilor, înfăşurându-şi cizmele în fâşii de pânză pentru a înăbuşi orice zgomot. Nah-Tay ş au în frunte, cu scopul de a cerceta terenul , siluetele lor fantomatice abia se zăr eau din umbra stâncilor. Cutter păşea pe urmele lor, iar John T., Sotsworth şi soldaţii îşi d sfăşurau coloana la mică distanţă după ei. Încordarea părea, să accentueze fiecare zgomot - o ră rostogolită răsună ca o avalanşă, iar ţipătul unei bufniţe se transformă într-un semnal de ansmis parcă de vreun războinic apaş ascuns după stânci. Nopţile de iarnă în deşert erau frig e, dar sudoarea brobonea deopotrivă pe frunţi albe şi negre. Frica e capabilă să joace mul te feste unui om care nu ştie ce anume îl aşteaptă în întuneric, când simte aţintiţi asupra s i pe care nu-i vede, frica îi usucă gura, îi crispează stomacul şi îi îngreunează respiraţia, ute simţurile până când bătăile înnebunite ale inimii, gustul sărat al sudorii şi mirosul pro ui său trup devin unica realitate perceptibilă. Soldaţii ajunseră pe nesimţite în vârful podi ui şi rămaseră una cu pământul, în aşteptarea zorilor. Când se făcu destulă lumină pentru a p a în jur, Cutter dădu ordinul de atac, direcţionându-şi trupele către primul pâlc de wickiupri. La auzul primului foc de armă, Hannah încremeni neîncrezătoare. Se uită în direcţia în ca răsuna încă ecoul exploziei, în minte revăzu pentru o clipă imaginile înfiorătoare ale măcelu etrecut în Mexic. Nu, nu se putea întâmpla din nou, acum când rănile datorate primului ata c abia se vindecaseră şi stomacurile le erau iar pline! Lutero se strecură cu iuţeală în wic kiup luându-şi puşca Spencer, de curând dobândită şi o a doua puşcă marca Winchester. Hannah modalitate de-a acţiona la rândul ei, când Gatita intră punându-i în braţe leagănul în care a Somnorosul bine înfăşat şi legat în chingi, indianca o împinse înainte, arătându-i cu un se recţia opusă focurilor de armă. Înainte de-a rămâne însărcinată, Gatita făcuse parte din rând femei capabile să participe la luptă, iar acum îşi reluase rolul gata să apere, alături de soţul ei, retragerea micului lor grup. Toţi cei din jur, femei şi copii, alergau dezor ientaţi, căutând adăpost. Hannah nu cunoştea altă cale de ieşire în afara potecii, iar aceast ra

blocată de soldaţi. O parte din fugari se îndreptară într-acolo, în speranţa de-a se putea st ecura neobservaţi. Hannah, în sqhimb, căută un loc unde să se poată ascunde cu Somnorosul pân a încetarea luptei, întocmai ca ultima oară. Traversă în goană platoul stâncos, presărat icio cu arbuşti pitici şi tufe de ienupăr. La aproximativ o jumătate de milă depărtare de ranch eria găsi un trunchi de arbore răsturnat şi se ascunse în dosul lui, încercând să se acopere u crengi şi frunze. Stătu astfel mult timp, părându-i-se că retrăieşte un coşmar, apoi, când tul împuşcăturilor încetă, ascultă glasurile bărbaţilor care se apropiau de ascunzătoarea ei. impul„Faţă de Nălucă” schimbase întreaga înfăţişare şi coloritul peisajului, iar frunzele arb ră nuanţe de cafeniu şi cenuşiu. Tonurile naturii se regăseau în hainele din piele de cal al e lui Hannah şi femeia se lipi mai mult de pământ, în speranţa că acest camuflaj o va ajuta să scape, de soldaţi. Îşi acoperi capul cu pătura al cărei capăt îl întinse deasupra leagănul r simţi mirosul esenţelor puternice ale pământului. Încremeni auzind, deodată, foşnetul unor aşi în frunzişul uscat dimprejurul trunchiului. Trupul ei se ghemui mai mult la pământ şi br aţele ei cuprinseră protector leagănul. Hannah înălţă grijulie un capăt al păturii si reuşi s că afară cu un ochi. Tot ce văzu fu manşeta pantalonului albastru al unui bărbat care înaint a prudent prin iarbă. Somnorosul scoase un mic plescăit, în vreme ce îşi sugea pumnul. Era un sunet aproape imperceptibil, dar Hannah văzu picioarele oprindu-se si rămânând nemişca te. Lăsă încet colţul păturii jos şi îşi ţinu respiraţia, sperând ca micuţul să stea liniştit mai târziu însă auzi din nou foşnet de frunze. O creangă fu ridicată de jos şi ceva lovi pici rul Hannahei. - Bine,bine,te-am văzut. Vamonos, vino încoa’, îi ordonă o voce. Râsucindu-se pe-o parte şi continuând să ţină strâns leagănul în braţe, Hannah se uită buimăcită la feţele ldaţi negri ce o ameninţau cu puştile. - Nu trageţi. Nu vă putem face nici un rău, răspunse e automat în spaniolă, temându-se că aceştia ar fi putut-o răni pe ea sau copilul. Un văl parc se lăsase peste putinţa ei de a înţelege, vedea uniformele, dar nu şi insignele armatei S tatelor Unite, înţelegea cuvintele lor, dar nu realiza în ce limbă erau pronunţate. Când unu l dintre soldaţi întinse mâna s-o atingă Hannah ridică repede braţul să se apere. Pătura alun i mai mult dezvelindu-i faţa. - Hei, Kirby, asta nu prea seamănă a apaşă, ce zici? se miră s oldatul cu buze groase adresându-se camaradului său, un negru înalt şi voinic. - Aşa zic şi eu, încuviinţă acesta, aplecându-se spre Hannah pentru a o studia mai bine. Femeia tremu ra îngrozită, ceva îi spunea că trebuie să se teamă de ei, să nu-i lase s-o atingă. - Aş cred -am ales cu încă o senorita. Mai bine dă fuga şi anunţăl pe domn’sergent c-am dat de o captiv exicană, zise primul soldat şi începu să-i vorbească pe un ton încurajator în vreme ce tovară ui

alerga înapoi spre sat. - Nu te teme, n-o să-ţi facem nici un rău, senorita. Vino încoace, aşa. Degetele lui lungi, negre, cu interiorul roz, îi făceau semn să se apropie. Vocea lui tărăgănată, cu accent sudic, începu deodată să împrăştie ceaţa din mintea ei. Încruntându strânse mai mult leagănul în braţe şi se strecură afară de sub crengi, fără a-1 slăbi din och ldat. Începu să observe detaliile - uniforma albastră, insigna. - Domnule? Cuvântul engl ezesc i se desprinse ciudat de pe buze, dar Hannah continuă, mânată de o idee îndrăzneaţă ce se contura vag în minte. - Din ce regiment sunteţi? Cumva Regimentul 9 Cavalerie? S prâncenele omului se uniră întro expresie încordată: - Doar n-oi fi o femeie albă? - Comanda ntul dumitale? Hannah se uită înapoi spre rancheria. - Unde e? Du-mă la el. Acum. Tonu l ei deveni mai ferm părând a-şi regăsi ceva din autoritatea de altădată. - Da, doamnă. Luând atitudine sobră, soldatul făcu stânga-împrejur pentru a o escorta în tabăra invadată. Ţigara care Cutter aşteptase încă de cu seară s-o fumeze se afla acum în colţul gurii şi căpitanul o vura cu plăcere. Răniţii fuseseră bandajaţi de soldatul Grover. Hooker se desprinse de lângă i şi se apropie de căpitan. - Câte răni, John T.? voi să ştie Cutter. - Patru...Toate uşoare, după părerea lui Grover, răspunse mulţumit sergentul, apoi adăugă: - Apaşii ăştia ţineau o me ptivă. House o aduce încoace. Dumneavoastră vorbiţi limba lor, căpitane. Poate ar fi mai b ine să veniţi să vedeţi cum stau lucrurile. - Sigur. Cutter făcu un pas, pregătit să-l urmeze pe sergent. Prin rotocoalele de fum care se înălţau din vârful ţigării, îl zări pe soldatul c e întorcea în tabără însoţit de femeia captivă. Aceasta căra în braţe un leagăn cu un copil a in ţinuta ei, poate felul în care se mişca, poate mersul ei, îl tulbură pe căpitan. Abia când ajunseră să-i despartă doar câţiva paşi, descoperirea îl lovi cu forţa unui trăsnet. Hipnotiz coase ţigara din gură fără a-şi lua privirea de la ochii limpezi, căprui, ai femeii. - Hanna h... Era felul în care ajunsese s-o numească în sinea lui atunci când se gândea la ea. Înfrân u-şi acest prim impuls de familiaritate nepermisă, Cutter repetă aproape în şoaptă: - Hannah Wade. - Căpitanul...Jake Cutter, nu-i aşa? Ochii ei întunecaţi păreau nespus de strălucitor i. Apoi femeia îşi strânse mai mult la piept pătura ce-i acoperea umerii, conştientă de îmbră tea ei primitivă. Fruntea ei se înălţă cu o demnitate de care -

Cutter era convins - puţine femei ar fi dat dovadă. - Mi-au...mi-au luat toate haine le. Un zâmbet îndulci trăsăturile aspre ale căpitanului. - Nu trebuie să te scuzi, doamnă Wad . Nici măcar nu eram siguri că mai eşti în viaţă! Vocea lui era răguşită de emoţie. - Soţul m hen...e bine? Hannah rosti întrebarea oarecum stângace. - Da, e bine, sănătos. Cutter ar fi putut adăuga că Wade o regreta şi purta doliu pentru ea, dar dintr-un motiv necuno scut păstră tăcerea. Atenţia lui se îndreptă spre copilul din leagăn şi un muşchi îi tresări - Copilul e al dumitale? o întrebă el pe un ton remarcabil de detaşat. - Nu, veni aut omat răspunsul. Hannah se uită la el realizând semnificaţia întrebării. Cutter îi ocoli privi ea şi, cu chipul golit de orice expresie, îl studie pe micuţul apaş. - E băieţelul lui Luter o. Al lui Lutero şi al nevestei lui, Gatita. - Sunt de părere c-ar fi mai bine să-l dăm uneia din prizonierele apaşe, zise Cutter, apoi se întoarse spre Hooker. - Sergent, cere-i unuia dintre oameni să ia copilul şi să-l ducă, laolaltă cu restul prizonierilor. S ergentul făcu un pas spre ea, azvârlindu-i doar o privire furişă înainte de a-i lua leagănul din braţe. Hannah avu o scurtă ezitare înainte de a-şi încredinţa povara unor mâini străine. uită lung în urma sergentului negru care se depărta cu leagănul sugarului. - Apaşii vor a vea grijă de copil, o asigură Cutter. S-ar putea chiar ca părinţii lui să se afle printre prizonieri. Deşi nu îşi amintea să-l fi văzut pe Lutero în grupul de indieni captivi. - Desi gur. Hannah îşi frecă braţele cu palmele şi Cutter observă nervozitatea care o stăpânea sub a l acela liniştit. Pătura care îi acoperea capul îi alunecă pe umeri, soarele aprindea refl exe de foc în părul ei arămiu, pieptănat în două cozi răsucite, legate la baza gâtului, o pan că lată de pânză stacojie îi încercuia fruntea. Era un stil care o prindea, deopotrivă practi şi feminin, totuşi primitiv în simplitatea lui. - Am fiert nişte cafea. Vrei o ceaşcă? Cutt er făcu un gest spre centrul taberei, acolo unde răniţilor li se acorda primul ajutor şi se servea prima masă fierbinte după un interval de două zile. - Da, aş vrea. De mult ti mp n-am mai văzut tu-dishishn, apă neagră. Buzele ei se destinseră uşor, părând a schiţa o um e zâmbet. - E cafea de campanie, aşa că s-ar putea s-o consideri prea tare, o avertiză căp itanul când porniră împreună spre tabără. Hannah nu mai mergea cu paşi măsuraţi, direcţi, de a altădată, ci părea să se furişeze, alături de el, asemeni unui apaş. Cutter îi remarcă în t cei doi soldaţi cu torţe care se îndreptau spre colibe.

Era o prevedere obişnuită ca armata să incendieze satele apaşilor, lipsindu-i de locuinţe şi provizii pentru a-i sili să se retragă în rezervaţii. Cutter observă gesturile soldaţilor c u detaşarea unui comandant care îşi vede ordinele îndeplinite. - Ce vor să facă? întrebă Hann când primul dintre soldaţii negri se apropie cu torţa în mână de un wickiup. - Dau foc la co libe. Tonul indiferent al căpitanului sugera că acţiunea aceasta era complet lipsită de importanţă. - Nu! Hannah scoase un strigăt strident şi îl fulgeră mânioasă cu privirea. - Tre e să-i opreşti! Nu-i poţi lăsa să facă asta! Un nor se aşternu pe faţa lui, Cutter se încrunt mult când o văzu pe Hannah pregătită să alerge ca să-i oprească ea însăşi pe soldaţi. O frânt ul auriu al coapsei ei prelungi, musculoase se ivi prin tăietura fustei de piele d easupra mocasinilor înalţi. Din câţiva paşi, Cutter fu lângă ea şi o prinse, dar Hannah era m puternică decât se aşteptase el şi căpitanul se pomeni strângând-o în braţe în încercarea dea a să înainteze. - Doamnă Wade, Hannah! Cutter o smuci aprig de încheieturile mâinilor, în vr eme ce ea se zbătea cu sălbăticie să scape. - Avem ordin să le ardem! La mică distanţă de ei, ile începură să trosnească, muşcând flămânde din acoperişurile de crengi uscate şi pânză ale câteva secunde fumul începu să le înţepe nările. Hannah renunţă brusc să mai opună rezistenţ sperare de el. - Trebuie să-i opreşti! îl rugă ea din nou, pe un ton jalnic. Toate provi ziile noastre, totul se află acolo! Nu puteţi să ne daţi foc iar! - Hannah, încetează. Încete ză! Povara înţelegerii îl apăsă deodată ca o bucată de gheaţă pe inimă. - Tu nu eşti una de-a apaşă! Cutter o zgudui cu putere până când adevărul pătrunse în sfârşit în negura minţii ei, aşternu încet pe chipul ei chinuit. Hannah încetă să mai lupte, îşi plecă fruntea şi se trase eoparte. Se simţea derutată şi confuză, plutind undeva la limita dintre ceea ce fusese o dată şi ceea ce era acum. Uitase cum să se poarte,cum să meargă, cum să gândească, ce să spun o soţie de ofiţer şi o nevastă de apaş era cale lungă. Lucrurile se petrecuseră cu atâta rapi ate, încât Hannah navusese timp să se întrebe dacă mai putea redeveni ea însăşi. Încet, căpit se adresă din nou. - Ce-ai zice de cafeaua aceea chiar acum, doamnă Wade? Ea simţi apăsa rea discretă a mâinii lui prin mâneca jachetei de piele, încheieturile îi pulsau încă de dure e. Privirea i se înălţă de la nasturii de alamă ai uniformei lui, spre faţa cu trăsături aspr bărbatului şi ochii lui albaştri, pătrunzători. - Cred că sunt de acord, murmură ea. Îndrept ţinuta, porni spre locul unde soldaţii îşi întinseseră tabăra.

Era stăpânită de o anume jenă, care o împiedica să se simtă complet în largul ei în compania lui. Ajungând lângă foc, Hannah îngenunche cu graţie în acea poziţie specifică indienilor car evenise firească pentru ea în decursul ultimelor luni. Abia când Cutter veni şi se aplecă spre ea pentru a-i întinde cana cu cafea îşi aminti Hannah deodată că nu se cădea ca o doamnă să se aşeze vreodată de-a dreptul pe pământ. I se părea însă ridicol să se mai ridice acum. S la căpitan peste buza cănii, întrebându-se ce credea el despre ea. Faţa lui nu exprima nim ic, riduri adânci îi încreţeau pielea arsă de soare în colţul ochilor. În spatele lui, un val fum şi flăcări învăluia ultimul dintre wickiup-uri. Hannah rămase pe gânduri cu ochii aţinti această privelişte până când băgă de seamă că ofiţerul o cerceta în tăcere. - Acum aproape d ata mexicană a atacat rancheria. Hannah privi îngândurată lichidul negru şi amar din ceaşcă. Au ars tot...provizile noastre de iarnă, păturile şi hainele, armele, coşurile, vasele de lut - tot. Chiar şi trupurile mutilate ale unora dintre morţii noştri. Vorbea din n ou la persoana întâi. La vremea respectivă, era şi ea o membră a tribului, suferinţele şi nec zurile apaşilor o afectau în aceeaşi măsură ca şi pe ei. - Ei - soldaţii - au măcelărit tot c a ieşit în cale, cu o cruzime de-a dreptul animalică. După plecarea lor, locul mirosea.. .a moarte. Hannah se cutremură amintindu-şi de acele evenimente. - Înţeleg, zise Cutter pe un ton sumbru, dar detaşat. Atitudinea ofiţerului însă aprinse flacăra mâniei în sufletul ui Hannah. - Chiar crezi că înţelegi? îl înfruntă ea pe neaşteptate. Când âm văzut soldaţii a formă am alergat spre ei în speranţa că voi fi în sfârşit salvată. Dar ei nu doreau altceva d să ucidă - femei, copii, albi, apaşi , nu le păsa. Izbucnirea de furie se topi iute şi fem eia îşi plecă fruntea cu amărăciune deasupra cănii ţinute de o mână aspră, tăbăcită de munci. să te ucidă, ghici Cutter. - Da. Hannah oftă şi îşi duse mâna la ochi în încercarea de-a se ra de acea amintire terifiantă. - Am fugit şi m-am ascuns. Ne-au urmărit zile întregi. N -aveam nimic de mâncare, nici pături cu care-să ne încălzim. - S-a sfârşit acum. zise el. - D . Hannah îşi apăsă mâna pe frunte. - Am aşteptat atâta. Un nod îi stăruia în gât şi lacrimile ii, dar Hannah şi le înăbuşi laolaltă cu sentimentul că poate aşteptarea durase prea mult. eva îmi spune că ai să reuşeşti, doamnă Wade. Vocea sigură şi calmă a lui Cutter avea un efec dat de liniştitor asupra ei. - Un spirit puternic nu sc lasă distrus cu una cu două, a dăugă el. După ce sorbi ultima înghiţitură de cafea din ceaşcă, Cutter - scurse

zaţul în nisip si se ridică. - Într-o oră pornim către fort cu prizonierii. Fiindcă ducem lip de cai şi de echipament, vom folosi poneii apaşi. Aşa că, dacă n-ai nimic împotrivă, am să-ţi unul la dispoziţie. - N-am nimic împotrivă, căpitane. De-acum sunt obişnuită să călăresc pe p Toate wickiup-urile din jur ardeau şi soldaţii se întorceau unul câte unul din sat. Han nah îl văzu pe Cutter apropiindu-se de bucătarul care, aşezat lângă foc, curăţa o bucată de s itanul îi dădu cana goală soldatului, apoi merse mai departe pentru a supraveghea ulti mele pregătiri de plecare. În sinea ei, Hannah se bucură de acest răgaz de câteva minute d e singurătate care îi permitea să se concentreze asupra noii sale schimbări de identitat e. Totul se întâmplase atât de rapid. O oră mai târziu, Hannah încălecă bărbăteşte pe micul p cu pete cafenii, de astă dată, nimic nu-i mai împiedica mişcările, nici fusta lungă şi volumi oasă de călărie, nici şaua incomodă pentru doamne. Sări cu agilitate pe spinarea calului fără treacă prin minte să mai aştepte ajutorul cuiva. Tăietura laterală a fustei din piele de cal se desfăcu, lăsând să se vadă genunchii şi pielea bronzată a coapselor ei suple şi, puter e. În decursul lunilor petrecute alături de apaşi, Hannah îşi pierduse o parte din acea co nştiinţă de sine care îl face pe omul civilizat să-şi controleze permanent înfăţişarea şi com ul. Îşi dădu seama de aceasta doar atunci când îl zări pe tânărul locotenent holbându-se la p rele ei. Un val de fierbinţeală îi inundă obrajii atunci când îşi aminti că, în societatea ci ată, numai femeile dezmăţate obişnuiau să-şi arate picioarele. Totuşi, în situaţia sa, nu pre a de ales. Hannah înălţă fruntea şi stătu ţeapănă în şa. Cutter se apropie din urmă şi, ajung truni calul. - Doreşti să mergi în rând cu mine, doamnă Wade? - Da, mulţumesc. Hannah îşi îmb poneiul s-o ia înainte lăsându-l pe locotenent să meargă în rând cu sergentul. Cercetaşii apa rmaseră un grup împrăştiat menit să verifice zona înaintea convoiului. Cutter ridică o mână o soldaţilor să pornească. - Detaşament, înainte-marş! se auzi strigătul sergentului formulat stilul familiar al comenzilor militare. În urma lor rămăseseră doar maldărele de cenuşă încă e locurile unde mai înainte fuseseră colibele apaşilor. Din cauza prizonierilor apaşi copii şi bătrâni - siliţi să meargă pe jos, înaintarea era destul de lentă. Răniţii trebuiau rtaţi pe tărgi. Hannah încercă să nu se gândească la toţi acei bărbaţi, femei şi copii mânaţi ca animalele în mijlocul coloanei. Nici ea nu avusese parte cândva de un tratament m ai uman. Dorea să uite trecutul, de aceea încerca să uite de prezenţa lor acum. Dorea să-şi ş eargă din memorie amintirea ultimelor luni - să oprească această ambivalenţă distructivă care se născuse în ea.

- În ritmul ăsta, mi-e teamă că nu vom ajunge la fort decât mâine la prânz. Cutter îşi trase hi pălăria de campanie, borul larg îi umbrea trăsăturile aspre, colţuroase. - Îmi pare râu că pot lipsi de un detaşament de oameni care să te escorteze până acolo înaintea convoiului. - Înţeleg, căpitane. Aproape că o bucura întârzierea, fără să ştie prea bine de ce. În noapte ernură tabăra în apropiere de Canionul Iadului, de pe râul Gila. Restul de provizii fu împărţ t între soldaţi şi prizonieri. Când sosi momentul să se distribuie hrana prizonierilor apaşi , Hannah îi însoţi pe bucătarul negru şi pe ajutorul acestuia. Sergentul Hooker veghea în ap ropiere împreună cu un grup de şase soldaţi. În timp ce bucătarul umplea farfuriile, Hannah se uita să vadă câţi membri ai grupului lor fuseseră prinşi şi câţi reuşiseră să scape, Gatit colo, cu leagănul micuţului Go-yath-khla în spinare. Îi azvârli lui Hannah o privire împietr ită şi trecu mai departe. - El nu e aici. Hannah se crispă auzind vocea căpitanului Cutt er în spatele ei. Mâna cu care împărţea boabele de fasole se opri o secundă în aer, apoi lăsă ura jos. Nu încercă să se prefacă a nu fi înţeles rostul vorbelor lui şi nici nu protestă atu când el făcu semn unuia din soldaţi s-o înlocuiască. Cutter o apucă de cot şi o scoase afară n tabăra prizonierilor, conducând-o spre focul ce pâlpâia sub umbra golaşă a unui plop canad ian. - Lutero a scăpat, preciză Cutter. Nu se afla nici printre apaşii care au fost uc işi azi dimineaţă în timpul atacului. - Stii, nu-i aşa? De unde? întrebă ea cu voce şoptită, l îi rămase însă la fel de senin. - Cercetaşii i-au interogat pe câţiva dintre prizonieri car au povestit că ai fost femeia lui Lutero, răspunse Cuţter. Cred că n-ai fi putut păstra s ecretul, doamnă Wade. Nu stă în firea dumitale. - Dar care e firea mea, căpitane? întrebă ea pe un ton de amară mirare. - Aceea a unei femei ce a supravieţuit în condiţii cărora puţine femei lear fi făcut faţă. - Mulţumesc. Întunericul îi învălui în vreme ce mergeau unul lângă annah îşi încetini paşii iar privirea ei rătăci în ungherele întunecate ale nopţii, în sinea e deodată că această experienţă, această grea încercare nu-i va mai permite să se simtă vreod plet în siguranţă. Se opri sub copac, deasupra ei, ramurile golite de frunze ţeseau o pânză fragilă pe cerul îngheţat. - Îmi vine greu să cred că mă întorc acasă. Zăgazurile rigide care deau emoţiile se rupseră deodată şi lacrimi de uşurare şi fericire începură să-i curgă încet . - Îmi pare rău...şopti ea cu glas înecat...doar că, după atâta timp, e aşa bine. - Având în prin ce-ai trecut, doamnă Wade, aş fi fost îngrijorat dacă n-ai fi plâns, spuse Cutter. T onul lui de blândă aprobare o încurajă să-şi dea frâu liber lacrimilor.

Braţele lui o înconjurară cu delicateţe în timp ce ea plângea încet, copleşită de o rară bucu respiră mireasma suavă a părului ei, conştient de apăsarea vagă şi de căldura trupului ei de meie. În atmosfera sticloasă a nopţii fiecare şoaptă răsuna ca un cântec. Cutter încremenise. Soţul dumitale e un bărbat norocos, doamnă Wade, rosti el rar, răguşit. Siluetele lor apro piate alcătuiau o singură umbră în întuneric şi sfârşiră prin a atrage atenţia sergentului Jo oziţia rigidă a lui Cutter, braţele lui încordate care refuzau să ofere vreo mângâiere sugera mult. John T. clătină acru din cap şi întorcându-se cu spatele se duse să-şi aprindă pipa cu vreasc de pe foc. Sotsworth şedea lungit pe sacul său de dormit,cu o ploscă de bere l uată din coliba vreunui apaş în dimineaţa aceea şi pe care o golise deja pe jumătate. Privir ea lui era aţintită în direcţia cuplului de sub copaci. - Câţi armăsari apaşi ai crede c-a av până acum, Hooker? Sotsworth sorbi încă-o duşcă din berea localnicilor. - Pariez că s-a nărăv ja. - În locul tău, m-aş abţine să fac presupuneri despre asta în faţa căpitanului. Hooker pu e câteva ori din pipă aşteptând să se aprindă tutunul. - Niciodată nu te-am considerat prea i teţ, locotenente.

CAPITOLUL 13 Poneiul pătat al lui Hannah mări pasul şi îşi scutură nervos coama, simţind într a nerăbdarea călăreţei la apropierea clădirilor de chirpici. Cutter continua să călărească la istanţă de Hannah.Femeia îşi ţinea spatele drept şi ochii îi luceau de emoţie. Bentiţa de pân ie îi încercuia fruntea constrastând cu părul ei des de culoarea castanei, împletit în două c zi legate la spate cu o fâşie de piele cu formă ciudată. Felul în care stătea pe cal, ţinându runtea sus. Întreaga ci înfăţişare sugera mândrie si voinţă neabătută. Ceva mai devreme, Cutt isese un mesager în fort care să anunţe sosirea patrulei şi în special să aducă maiorului Wad vestea despre salvarea soţiei lui. Cutter observă că buzele lui Hannah tremurau, pregăt ite să-l întâmpine, cu un surâs, pe bărbatul iubit. Ştia că Hannah ar fi dorit să pornească î re fort, înţelegea însă ce anume o împiedica să părăsească coloana şi să galopeze înaintea lo de îmbrăcămintea ei care o făcea să semene cu o femeie apaşă. De cum ajunseră pe strada princ lă. Cutter îl descoperi pe Stephen Wade în picioare, în umbra prelungă a unei case. Căpitanu l înjură printre dinţi la vederea banderolei negre de doliu pe care Wade continua s-o poarte pe braţ. Câteva spălătorese se opriră să caşte gura la femeia albă - nevasta unui ofiţ care călărea bărbăteşte, cu picioarele goale, pe un ponei

indian. În uşa bucătăriei se ivi un soldat negru cu şorţul în brâu, care privi lung în urma c ului. După ce lăsă comanda coloanei în grija locotenentului, Cutter îşi îndreptă calul spre l l unde aştepta maiorul, Hannah îl urmă îndeaproape. Câţiva ofiţeri stăteau la o distanţă disc ra aceleiaşi clădiri. Când cei doi călăreţi se apropiară, Wade le ieşi înainte şi apucă zăbal pe care călărea Hannah. O expresie de neîncredere şi îndoială zăbovi pe chipul lui la vedere femeii cu faţa de bronz de pe cal. - Stephen! Zâmbetul pe care Hannah şi-l reţinuse îndel ung i se ivi, în sfârşit, pe buze şi femeia descălecă iute, lăsându-şi un picior să lunece pe pa cafeniea căluţului. Cutter descălecă şi el - martor fără voie la această scenă - şi,luă fr ui. Wade atinse grijuliu umerii lui Hannah, privirea lui părea să încerce a o separa p e soţia lui de hainele străine în care era îmbrăcată, de acea pieptănătură ciudată şi de pang îi încingea fruntea în stilul specific indienilor. - Hannah, tu eşti, şopti el pe nerăsufla te. Cutter ar fi dorit să-i strige maiorului s-o ia în braţe. Oare Wade era orb nu ved ea dorul aprins de pe chipul ei, mâinile ei care se frământau neputincioase? Momentul păru să dureze o veşnicie, apoi braţele lui Stephen, o striviră în strânsoarea lor şi Hannah lipi de el râzând şi plângând de fericire. Mâinile ei îşi găsiră drumul spre gâtul lui şi îl cele din urmă, Stephen se desprinse de ea şi apucându-i faţa în palme o cercetă neliniştit p străfundul privirii. - Trebuie să mergem acasă. Camerele au fost atât de goale fără tine. Şti că vrei să scapi de hainele astea... şi să te îmbăiezi, să alungi mirosul sălbaticilor... Ma ul îşi slăbi întrucâtva îmbrăţişarea, apoi mâinile lui coborâră pentru a le cuprinde strâns p atenţia lui se îndreptă iar spre Cutter. Hannah simţea întreaga energie a bărbatului ei înco jurând-o ca o aureolă protectoare. - Cutter, cere-i cuiva s-o trimită pe Cimmy Lou la noi. - Da, domnule. Cutter săltă din nou în şa, în trecere, se opri în dreptul lui Hannah şi salută cu un deget la pălărie. - Mulţumesc, căpitane. Hannah îi surâse observând inconştient le detalii ale feţei lui: liniile groase, negre, ale sprâncenelor, nasul acvilin şi lu miniţele ascunse în ochii lui albaştri, de nepătruns. Buzele lui se destinseră într-un răspun fugar şi Hannah îşi aminti de liniştea calmă şi încurajatoare cu care Cutter ştiuse să-i ali sul. - Adu-1 şi pe doctorul Griswald, ordonă Stephen şi privirea lui reveni din nou as upra lui Hannah. Mai înainte ca ea să apuce a protesta, maiorul adăugă: - Ar fi mai bine dacă l-am lăsa pe doctor să te examineze, ca să ne

asigurăm că nu suferi de nimic. - Nu sufăr de nimic. Sunt bine acum. Acum, când era din nou cu el. Degetele lui îi strânseră din nou mâinile, într-o secundă, atenţia maiorului fu di trasă de trosnetul pietrişului sub copitele calului lui Cutter, care se pregătea să porn ească mâi departe. - Vreau să vorbesc cu tine mai târziu, căpitane. Mă găseşti la mine acasă. , domnule. Cutter îl salută şi o luă din loc. Cu coada ochiului îi zări pe cei doi soţi porni d spre Cartierul ofiţerilor, curând ajunse la infirmerie. Curiozitatea îl scosese pe d octorul Benjamin Rutledge Griswald din bârlogul lui, la fel ca pe toţi ceilalţi locuit ori ai fortului. Cutter îl salută, dar rămase în şa. - Maiorul Wade vă roagă să-l vizitaţi pe a o examina pe soţia lui, îl informă căpitani,il pe doctor. - Mi-am zis c-o să mă cheme atun ci când am văzut-o călărind alături de dumneata. Griswald clătină din cap şi ridică tolba nea instrumente medicale, care zăcea pe părnânt la picioarele lui. - După atâta amar de vreme cât a stat în mijlocul sălbaticilor, îmi închipui că are mintea rătăcită, sărmana. Tristă pov emeie rafinată ca ea. - Cred că ai s-o găseşti sănătoasă la trup - şi la minte, răspunse rece er. Şi, salutându-l din nou pe doctor, porni la trap, trăgâmd după el poneiul. Printre cor turile de pe Uliţa Spălătoreselor din Cartierul soldăţesc, cete de băieţei negri se alergau c re pe beţe într-o fantastică urmărire a inamicilor apaşi de-a lungul unui deşert închipuit. F ră cerc în jurul căpitanului, de îndată ce acesta se ivi ducând de căpăstru un adevărat ponei an. Un surâs îngăduitor înmuie expresia dură a ofiţerului. Cutter ştia că soldaţii care îi pă rizonieri aveau să aibă de furcă o vreme - până la transportarea apaşilor în rezervaţii - cu uţii curioşi dornici să se zgâiască la „sălbaticii” cu care se luptaseră tăticii lor. În faţa l treilea cort, Cutter îşi opri calul şi descălecă. Lăsând frâul poneiului în mâna celui mai copil - o fetiţă de vreo zece anişori, cu pampoane zdrenţuite în pârul lânos şi care îi surâd ura până la urechi - o avertiză pe un ton glumeţ. - Nu-i da drumul. Fata părea încântată că f preferată în locul băieţilor. Pânza de la intrare era ridicată şi Cutter se strecură înăuntr automat pălăria cu boruri largi şi trecându-şi degetele răşchirate prin părul rebel. Privire ui descoperi masa rudimentară de lemn aflată lângă soba pe care se încingea fierul de călcat . O cămaşă călcată era întinsă pe masă, cu fierul de călcat în mână, Cimmy Lou se întoarse pe activitatea, apoi se opri zărindu-l la intrare pe căpitan. Trupul ei părea nespus de în tunecat în contrast cu albul pereţilor de pânză. - Ia te uită, căpitanul Cutter! Vocea ei tăr tă îşi bătea joc de lipsa de încredere care, în opinia

ei, îl împiedica pe Cutter să intre. Fierul de călcat fu aşezat din nou pe plită şi femeia tr versă cu paşi legănaţi încăperea. Cutter se încordă şi se dădu involuntar un pas înapoi din f i ei acaparatoare, a privirii acelor ochi de tăciune şi a buzelor ei pline, fremătătoare . Baticul întunecat care acoperea părul negresei îi transforma faţa într-o carnee. - Am văzu t patrula trecând, da’ nu m-am aşteptat să-l trimiţi pe John T. încoace, îl tachină ea aplecâ pul într-o parte, Cutter zări o vânătaie uşoară pe obrazul ei, aproape invizibilă pe fondul c feniu al pielii ei. - Cine te-a bătut? La această întrebare, Cimmy Lou feri brusc capu l, căutând să-şi ascundă pata, dar Cutter o apucă de bărbie şi-o atinse încet cu un deget. i. M-am lovit de un stâlp, răspunse ea bosumflată. - Şi cum îl chema pe stâlpul ăla? o întreb pe un ton batjocoritor. - Isteţ ca-ntotdeauna, n-am ce zice, căpitane. Femeia izbucn i în râs şi se dădu înapoi, lăsându-l să înţeleagă că puţin îi păsa de părerea lui. Căpitanul e. - Într-o zi, John T. o să omoare un bărbat din pricina ta, şi-o să înfunde puşcăria înaint a apuca să afle că nici măcar nu meriţi. - De unde ştii? Poate că merit. Nu-s eu de vină că e ecat săptămâni întregi - ba chiar luni. O fată se mai satură de singurătate. Întotdeauna îl t a astfel, îmbiindu-l cu trupul ei pentru a vedea dacă îi trezeşte dorinţa. - Nu încerca să mă nvingi că John T. nu şi-ar face rost de vreo „companie” dacă ar avea prilejul. Sigur, el a re voie... - Doamnă Hooker... - De ce nu-mi spui Cimmy Lou, ca toţi ceilalţi, căpitane C utter? - Doamnă Hooker, maiorul Wade te cheamă la el acasă. După cum ai aflat deja, am a dus-o cu noi pe doamna Wade şi maiorul doreşte s-o ajuţi puţin, zise el. - Pentru o albă, nu arăta prea jalnic. Poate că până la urmă o fi descoperit că n-a fost chiar aşa rău. A pove t cumva ce i-au făcut ăia toţi? Cutter întoarse dezgustat capul. - Maiorul te aşteaptă. Mâna i cu degete lungi, subţiri, îi apucă de braţ. - N-ai vrea să-ţi iei şi rufele, că tot eşti ai itane? îl întrebă ea cu glas mătăsos şi perfid. După o secundă de ezitare, Cutter se întoarse expresie împietrită pe chipul său aspru şi ars de soare. - Da, vreau. Cimmy Lou făcu o st râmbătură comică şi se îndreptă cu mişcări unduitoare spre maldărul de rufe de pe masă. - Ast ică cinci dolari pe lună. Se întoarse aducând un teanc de rufe împăturite. Moneda se afla în a ofiţerului şi el i-o întinse fără să rostească un cuvânt.

- Am braţele pline, sublinie ea pe un ton provocator. Se apropie mai mult de el şi, îm pingându-şi pieptul înainte, îi arătă cu o clipire de pleoape adâncitura molatică a sânilor. ar fi să-i dai drumu’aci, în banca mea personală, aşa cum fac toţi ceilalţi ofiţeri? îl invit onul ei galeş îl tachina, parcă ar fi voit să spună că nu se aştepta ca el să-i urmeze sfatul d moneda cu două degete, Cutter îi dădu drumul drept în mijlocul decolteului şi abia atingân du-i pielea netedă, catifelată. Apoi îi luă rufele din braţe. Femeia se strădui zadarnic să-ş ascheze dezamăgirea. - Nu ştiu dacă am să te înţeleg vreodată, căpitane, declară ea. De obice iţerii albi se pricep că caute un pic până să găsească banca. Ce te face să te ţii aşa ţanţoş sus. Bărbaţii albi se tot încurcă cu fete negre de când au aflat că nu se ia culoarea. - Bu nă ziua, doamnă Hooker. Cutter îşi puse pălăria la loc pe creştet şi înclină scurt din cap în salut. - Poate nu-ţi place că nu te las să vânezi un pic mai întâi. Să-ţi spun ceva despre fe , căpitane. Negre ori albe, nu contează. Voi, bărbaţii, credeţi în vânătoare şi-n cuceriri. D de la mine că n-ar exista niciodată cucerire dacă noi nu ne-am lăsa cucerite. N-o să prin zi vreodat' o femeie decât dacă ea are chef să se lase prinsă. Aşa că, vezi, ca capătă întotd ce pofteşte. - Ce ai vrea să văd eu? - John T. crede că eşti tare grozav, da’eu zic că eşti r un bărbat ca toţi ceilalţi. - Poate, sau poate că eu îl respect mai mult pe bărbatul dumit ale decât îl respecţi dumneata, doamnă Hooker. De astă dată, Cutter ieşi din cort şi se aprop de fata care ţinea caii. Cu lenjeria curată în braţe, sări în şa, fixându-şi tălpile în scări îl urmă strecurându-se lângă el ca o umbră mlădioasă, mâna ei îl mângâie încet pe coapsă. patrulă, căpitane? îl tachină- ea pipăind muşchii încordaţi ai coapsei lui. Calul percepu ag a ce cuprinsese abia perceptibil trupul călăreţului şi tropăi nervos. - De ce crezi că s-a s periat calu’tău, căpitane? Cimmy Lou izbucni iar în râs. Râsul ei gutural îl urmări pe Cutter reme ce se depărtă furios, trăgând poneiul după el. La intrarea în Cartierul soldaţilor îl în pe John T., care se grăbea către casă. Sergentul observă rufele de sub braţul căpitanului şi e mohorî. Cutter răspunse scurt la salutul sergentului şi îşi continuă drumul spre grajduri, conştient că, în urma sa, John T. mărise pasul. Cutter o blestemă printre dinţi pe femeie, o blestemă pentru puterea ei diabolică de a chinui un bărbat. Totul era atât de familiar de dulce. Hannah se plimbă încet dintr-o cameră într-alta, atingând unul câte unul

unul obiectele îndrăgite - atâtea mici descoperiri, atâtea lucruri pe care aproape le ui tase, dar pe care şi le reamintea, acum, într-o secundă. În pragul sufrageriei se pomeni faţă în faţă cu Stephen. O clipă, încercă sentimentul ciudat al unei călătorii prin tunelul i. - Toate sunt aşa cum le-ai lăsat, zise el cu un gest larg. Nimic nu s-a mişcat din loc. Această demonstraţie de devotament şi loialitate încălzi inima femeii. Se uită la el şi i pe faţa lui schimbările pe care casa nu le releva. Cu un deget, atinse obrajii supţi ai bărbatului. - Ai slăbit, murmură ea. El îi prinse mâna si i-o îndepărtă gingaş. Hannah st faţa soţului ei, luciul auriu din mustaţa lui de culoarea tutunului. Genele lui dese păr eau să-i ascundă privirea, Hannah observă că Stephen se uită la mâinile ei, pielea fină şi al le acoperea odată dispăruse sub bătături şi răni. Apoi, Stephen înălţă capul şi privirea lui s-o străpungă. - Te-au făcut să suferi? o întrebă el cu voce aprigă. Ea refuza pentru moment să reînvie amintirile oribile care îi stăruiau în suflet si zâmbi trist, căutând să-i linişte cum a trecut. Se ghemui la pieptul lui, tânjind cu ardoare după un sărut, îşi apăsă degetele e buzele lui, iar el închise ochii ca şi cum s-ar fi rugat cu fervoare. - Uneori, cr edeam că n-am să te mai văd niciodată, murmură el. - Ştiu. Răspunsul ei rostit cu glas blând rprinse. - De unde ştii? - Banderola. Sau a murit cineva din familie? - N-a murit nimeni. Stephen îi dădu drumul si se trase deoparte preocupat să-şi desfacă panglica neagră de pe mânecă. - Am purtat-o pentru a-mi aminti permanent de tine. Gândul la tine mă însoţea peste tot, oriunde aş fi mers. Oricât de mare ar fi fost durerea, ştiam că nu înseamnă nimic în comparaţie cu suferinţele tale. Se opri părând să reflecteze. - Ce ciudăţenie! Apoi, ca ş ar fi văzut-o deodată, toată acea energie nestăpânită care îl caracteriza se canaliză într-o irecţie. - Trebuie să scapi de hainele astea. Unde e Cimmy Lou să-ţi pregătească baia? Ordon anţa a pus apa la fiert. Aşteaptă aici. Rămasă singură, Hannah se întoarse înapoi în centrul ei şi se opri dinaintea oglinzii ovale din perete. Din oglindă o privea imaginea fem eii pe care apaşii obişnuiau s-o cheme Coloradas, înveşmântată în haine din piele de cal cusu e grosolan cu mâna, cu mocasini înalţi şi o panglică stacojie în jurul frunţii. Pielea ei era atât de cafenie şi ochii ei atât de negri! Totuşi, Hannah se recunoscu. Îşi aduse aminte de ultima oară când se privise în oglindă, fusese în seara când merseseră la familia Sloane, dar chipul celeilalte femei părea sa aparţină unei străine, chiar dacă trăsăturile rămăseseră ace ate lucrurile din

sufragerie îi erau familiare - cu excepţia imaginii care o întruchipa pe cealaltă Hannah . În timpul activităţii ei, se silise permanent să-şi păstreze vii în minte anumite obiecte, ocuri, cunoştinţe, detalii despre Stephen, dar uitase cu desăvârşire ce obişnuia să simtă şi scă altădată, ce dorise şi în ce crezuse cândva. Nu mai era deloc sigură cine fusese acea fem ie bine educată, cultă şi naivă pe care o cunoscuse odinioară în propria sa persoană. Hannah desprinse de lângă oglindă şi îmbrăţişă cu privirea sufrageria - camera, care dăinuia în memo in fumul de lavandă şi foşnetul rochiilor de mătase ale musafirelor şi atât de diferită de co turile tapetate cu piei de vită, îmbălsămate cu izmă sălbatică, străbătute de paşii silenţioş relor încălţate cu mocasini. În multe privinţe, firea ei nu se schimbase -dragostea şi credi nţa ei faţă de Stephen rămăseseră neschimbate - totuşi, un sentiment de nelinişte îi chinuia . Ea nu mai putea fi acea femeie care fusese odată. Acea femeie dispăruse pentru tot deauna din fiinţa ei. Când Cimmy Lou Hooker intră prin uşa din spate a locuinţei, Delancy, ordonanţa, o aduse în dormitor. Hannah uitase cât de multă apă era necesară pentru umplerea căzii de aramă, cantitatea îi părea de-a dreptul o risipă, după experienţa traiului modest a apaşilor. Plăcerea de a simţi apa caldă învăluind-o din toate părţile o făcu să uite pentru că era goală, nu-şi mai amintea că altădată obişnuia să afişeze o atitudine pudică în faţa se . - Don’şoară Wade, de unde aţi căpătat cicatricele alea? vi le-au făcu apaşii? Cimmy Lou se la stigmatul întipărit pe pieptul ei, sub claviculă. - Da. Hannah îşi acoperi cicatricele cu buretele mare de baie. Timpul ştersese întrucâtva din mintea ei amintirea durerii în fiorătoare pe care o suferise atunci, dar nu şi imaginea băţului aprins îndreptat spre ea. - Am încercat să fug odată, recunoscu Hannah cu glas lipsit de emoţie. M-au pedepsit. Pariez că n-aţi mai încercat să fugiţi şi a doua oară. - Doar o dată. Hannah înfundă buretel plină de clăbuc şi începu să-şi frece cu mişcări delicate braţul întins. - Când armata mexica rancheria, ani încercat să mă predau pentru ca soldaţii să mă aducă înapoi. Dar ei m-au conf at cu o apaşă şi-au vrut să mă ucidă. Era plăcut să vorbească, să se elibereze. Dar Hannah şt le negresei nu reprezentau decât începutul dintro serie întreagă de întrebări care urmau să-i fie puse curând de alte persoane. Nu erau totuşi decât o manifestare de curiozitate în d efintiv, se gândi ea cu amărăciune. - Păi chiar că semănaţi cu una. Sunteţi la fel de arămie. y Lou luă un prosop mare şi îl ţinu întins pentru Hannah, care păşi afară din cadă. - Cum de egrit aşa, peste tot? - Mi-au luat hainele.

Ajutată de negresă, Hannah se înfăşură de sus până jos în prosop. Cimmy Lou făcu ochii mari ş ştergea părul Hannahei rămase spânzurată în aer. - Toate hainele? - Toate, răspunse sec Hann h. Spre uşurarea ei, discuţia fu întreruptă de un ciocănit discret în uşa dormitorului. - Da? trebă ea. - A venit doctorul Griswald, se auzi vocea lui Stephen. - Roagă-1 să aştepte u n minut, răspunse Hannah. Se întoarse spre negresă. - Halatul meu, Cimmy Lou. Hannah îşi p use o cămaşă subţire, apoi îşi îmbrăcă halatul lung de mătase, legându-şi strâns cordonul. El osop, părul roşcat căzu în şuviţe grele pe umeri. Hannah deschise uşa si ieşi pe hol. - Vă ro ftiţi, domnule Griswald. Medicul militar şi cu soţul ei conversau în şoaptă într-un colţ al h lui îngust. Îşi întrerupseră brusc discuţia şi Hannah simţi privirea ascuţită a doctorului, c o îndeaproape. Începea să se neliniştească din cauza felului în care toţi aceşti oameni o pri u, ca şi cum s-ar fi aşteptat să vadă ceva - poate semnele captivităţii pe faţa ei. - Ai obra ii puţin supţi, o anunţă doctorul Griswald şi îşi aplecă într-o parte capul privind-o prin le le bifocale ale ochelarilor săi. Se pare că ai slăbit. Totuşi, ai o culoare sănătoasă, chiar aşa, bronzată. - Mă simt bine, insistă Hannah, făcându-i loc doctorului să intre în dormitor. fapt, în ultimele două zile se odihnise mai mult decât obişnuia s-o facă altădată într-o săp gă şi, de asemenea, beneficiase de mai multă hrană şi apă. Stephen îi zâmbi, dar rămase pe ho cepi să semeni cu acea Hannah cu care m-am însurat, îi şopti el privind-o cu căldură. Acum t e las în mâinile pricepute ale doctorului Griswald. - Don’şoară Wade, ce-aţi vrea să fac cu p eile astea? se băgă în vorbă Cimmy Lou. - Arde-le. Ordinul ferm şi rapid veni din partea l ui Stephen înainte ca Hannah să fi apucat să vorbească. - Arde şi mocasinii, tot. Lui Hann ah nu-i plăcu expresia dură a feţei lui, fulgerul de mânie care scăpără în ochii lui, îşi ami temperamentul clocotitor al soţului ei. Dar îşi păstră cumpătul şi îi răspunse cu glas calm s ei. - Da, arde-le, Cimmy Lou. Negresa ridică din umeri în semn că pentru ea, personal, faptul era lipsit de importanţă şi, îngrămădind sub braţ hainele din piele tăbăcită cu mijlo urale, porni spre uşă. - Mai aveţi nevoie de mine, don’şoară Wade? întrebă ea din prag. - Nu, să pleci.

Hannah se apropia de măsuţa de toaletă, pe care doctorul îşi întinsese trusa. Din nou simţi a upra sa privirea atentă şi cercetătoare a acestuia. De îndată ce rămase singur cu Hannah, do ctorul o întrebă: - Ce dată e astăzi, doamnă Wade? Întrebarea o făcu să tresară - si mai cu s nul pe care fusese rostită, medicul părea decis s-o încurce într-un fel sau altul. - Nu şt iu, răspunse ea. N-am întrebat pe nimeni. E iarnă târzie, sezonul pe care apaşii îl numesc „F e Nălucă” şi e aproape vremea Micilor Vulturi, ceea ce înseamnă că primăvara se apropie - aşa buie să fie februarie...anul 1877. Era cel mai complet răspuns pe care îl putea da. Mda, nu s-ar zice că ai pierdut noţiunea timpului, fu concluzia doctorului, care îşi sco ase din geantă stetoscopul. Ajunsă în hol, Cimmy Lou sc îndreptă către bucătărie. Stephen o a se cu paşi repezi din urmă. - Ce face, e bine? Negresa îi răspunse peste umăr pe jumătate fu rioasă, pe jumatate batjocoritoare. - Dacă mă întrebi să-ţi spun câţi din apaşii ăia au pus-o dată câmpu arat, cine mai ştie cine a făcut arătura. Cimmy Lou îndesă hainele de piele în coş gunoi din bucătărie. - Eu una ştiu că au dezbrăcat-o şi au lăsat-o să umble goală-goluţă, cu mamă-sa până să-i dea boarfele astea. După mine, nu mai e nici pură şi nici albă. Cimmy Lou răsuci spre el azvârlindu-i o privire plină de înţelesuri era satisfăcută că avusese ocazia s răzbune pe maior prin intermed iul multiubitei lui neveste. - Ai vrut-o înapoi şi ai căpăţat -o. Să vedem dacă ţi-o mai place acum. Stephen făcu un pas spre ea, apoi se opri strângând p umnii. - Nu ştii ce spui. Vorbeşti aşa doar fiindcă eşti geloasă. - Din partea mea, n-ai decâ să ţi-o ţii, pufni ea batjocoritoare, râzând de afirmaţia bărbatului. Sigur, mai e şi altcev După ce a trăit atâta vreme fără haine, acum e aproape la fel de neagră ca mine. Poate că n-o să-mi duci lipsa prea mult. Noaptea, pe întuneric, ai putea să crezi că-s eu. Şi, cine ştie, maiorule? Poate că apaşii ăia au învăţat-o câteva chestii. - Doamne, am să... Maiorul ridică inţător pumnul. - Ai să ce? îl străfulgera ea fără să se lase intimidată. Ştii doar că spun a u’o săptămână m-ai numit târfă. Ei bine, ea ce crezi că e? El păru gata s-o lovească, apoi şo bucătărie. Ajuns lângă uşa dormitorului, se opri căutând să-şi astâmpere tumultul inimii şi peramentului său coleric pe care autodisciplina militară cu greu reuşea să-l ţină în frâu. Câ bătăi puternice făcură să zornăie uşa de la intrare, smulgându-l din vâltoarea gândurilor. Tr a secunde înainte ca maiorul să răspundă acestui apel. Plăcerea de-a o regăsi pe Hannah apar ent teafără se topise. Când Stephen deschise uşa, nevasta colonelului Ophelia Bettendorf şi cu Maude Goodson aşteptau în prag. Maiorul se crispă zărind expresia de curiozitate av idă care răzbătea de

sub masca de îngrijorare abordată de cele două femei, se postă în cadrul uşii, blocând intrar a. - Ce face? întrebă cărunta Ophelia Bettendorf, regina neîncoronată a fortului. - Am ven it cât am putut de repede, interveni Maude Goodson. Pielea ei albă, delicată, şi buclele ei blonde îi amintiră lui Stephen cât de diferită era acum Hannah faţă de ele. - E bine, răs unse el aspru. Doctorul e cu ea. - Una din noi ar trebui să-i ţină companie, zise neva sta colonelului. Întrun moment ca acesta, are nevoie de prezenţa unei femei lângă ea. Su nt sigură că există lucruri pe care pur şi simplu nu le poate spune unui bărbat, lucruri m ult mai stânjenitoare... - Lunile de captivitate trebuie să fi fost un adevărat coşmar, adăugă Maude Goodson, strângând la piept Biblia. Cred că ar dori să-şi uşureze mintea de expe nţa aceasta îngrozitoare. - Doamnelor, sunteţi foarte amabile. Buzele maiorului se arc uiră forţat într-un zâmbet politicos. - Dar sunt convins că veţi înţelege că în acest moment, seala drumului, cel mai important lucru e odihna. Poate va putea suporta o vizită, într-o zi-două. - Zău, maiorule - începu Ophelia Bettendorf pe un ton autoritar. - Mă tem că trebuie să insist. Doamnele nu se osteniră să-şi ascundă dezamăgirea de-a nu o fi putut v dea pe Hannah. Îi vei transmite că am trecut pe_aici? întrebă nerăbdătoare nevasta căpitanulu . - Desigur. Şi mulţumesc pentru grija de care daţi dovadă, doamnelor. Stephen rămase în pra g până când femeile se depărtară, apoi păşi înăuntru şi închise uşa. - Apropiindu-se de ferea eriei, le urmări îndelung cu privirea pe cele două femei. Era un cer golaş, la fel de pu stiu ca sufletul lui Cutter. Soarele trimitea o lumină palidă pe pământ şi razele lui reci făceau să sclipească pietricele de mică din nisip. Căpitanul părăsi grajdurile şi porni oste către Cartierul ofiţerilor. Avea uniforma murdară şi simţea nevoia unui bărbierit. Mai mult decât atât însă, dorea să se întindă pe spate şi să se relaxeze, să-şi limpezească mintea şi e de orice gând, sau amintire supărătoare. Se afla mai aproape de locuinţa sa decât de ace ea a maiorului. Gândul la o baie bună şi nişte schimburi curate - şi poate o duşcă de whisky una din ţigările acelea mexicane pe care le păstra pentru mai târziu - nu-i dădea pace. Tr ecu pe la el pe acasă, dar numai pentru a-şi lăsa lenjeria, apoi porni din nou către cas a maiorului. Înainte de-a ajunge la ramada, Wade îi ieşi în întâmpinare şi îl invită sub umbr greu de frunze. Cutter îl salută remarcând, în treacăt, aerul tensionat al lui Wade. - Pe loc repaus, căpitane. - Mulţumesc, domnule. Cutter luă o poziţie relaxată, mintea lui obos ită înregistra totuşi curenţii de nelinişte ce păreau să planeze în atmosferă.

- Aţi vrut să-mi vorbiţi, domnule maior. - Da. Wade se pregăti să vorbească, apoi se opri în lipa când ordonanţa Delancy apăru pe verandă aducând o tavă cu băuturi. - Whisky, căpitane? lţumesc, nu, domnule. Cutter nu voia să-şi strice plăcerea de a servi primul whisky cu p icioarele pe masă şi o ţigară în colţul gurii, în vreme ce ordonanţa sa avea să-i întindă pe ras. Wade ridică paharul pe jumătate plin cu lichidul de culoarea chihlimbarului şi îi făcu semn soldatului să se retragă. - Atât, deocamdată, Delancy. Pe când ordonanţa intra înap casă, Wade îşi lăsă privirea să rătăcească în gol spre terenul de paradă mascat de un steag , atârnat de stâlpul din mijloc. - Griswald e înăuntru, o examinează pe nevastă-mea. Maiorul părea stăpânit de agitaţie, deşi nu făcea nici o mişcare. Cutter aşteptă fără să răspundă pr e la Hannah. Wade sorbi din nou din paharul cu whisky, apoi puse paharul pe masă şi îl fixă pe Cutter cu ochii îngustaţi. - Vreau un raport complet despre acţiunea de ieri, C utter - tot ce poţi sămi spui. Cutter se încruntă şi înălţă din umeri, tulburat de cererea ma ui. - Am localizat rancheria pe baza informaţiilor obţinute de la o femeie apaşă pe care am interogat-o. În cursul nopţii am urcat spre obiectiv, iar în zori am atacat luându-i absolut prin surprindere. Era o bandă mică, condusă de un şef pe nume Lutero. - Unde aţi găsit-o pe soţia mea? - În timpul atacului se ascundea. A fost găsită de soldaţii care cerce tau zona. - Ce i-au făcut? Cutter remarcă felul în care maiorul strângea în mână paharul şi î e cu grijă cuvintele. - Din ceea Ce am putut deduce, părea nevătămată. - Nu asta te-am între bat. - Poate ar trebui s-o întrebaţi pe soţia dumneavoastră despre asta. Cutter era ener vat - îl deranjau răspunsurile pe care Wade încerca să le obţină de la el. - La dracu’, te în b pe tine, căpitane, izbucni Wade. Arăta ca o squaw apaşă când aţi adus-o încoace. Vreau să ş a cui squaw şi unde e el acum! - Dacă vă referiţi la Lutero, a scăpat. Nervii obosiţi ai lu i Cutter începeau să cedeze. - Stii al dracului de bine la cine mă refer! Câţiva stropi de whisky se revărsară peste buza paharului în vreme ce Wade făcu un pas brusc către căpitan. - I-ai cerut lui Nah-Tay să-i interogheze pe prizonierii apaşi, continuă el pe un ton tot mai ridicat. Vreau să ştiu ce ai aflat. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu nevasta mea cât timp a stat cu sălbaticii ăia!

- Acum s-a întors teafără la tine, pentru Dumnezeu! Bucură-te de asta şi uită restul! se înfu ie Cutter. Nu înţelegi cât de al dracului de norocos eşti?! - Încă o remarcă de-asta, şi cer i retrogradat pe motive de insubordonare, căpitan Cutter! tună Wade ridicând pumnul. Stephen. Îngrijorarea şi confuzia se ghiceau în glasul lui Hannah, femeia coborî trepte le de la intrare şi se opri dinaintea celor doi bărbaţi care continuau să se înfrunte în tăce e. Era îmbrăcată într-o rochie de culoarea scorţişoarei, împodobită cu dantelă albă, material e îi reliefa talia încorsetată şi se aduna în falduri la spate, alcătuind o mică turnură cu v ne. - Ce s-a întâmplat? Strigătele voastre se auzeau din sufragerie. Părul ei de culoare a mahonului era strâns cu grijă la spate, completând simetria întregii toalete. Cutter dăd u primul înapoi şi îşi plecă privirea fără a-şi pierde nimic din încordare. - Doriţi un rapor et în scris, domnule maior? întrebă el cu un calm sumbru. - Da. Wade nu era capabil să-şi tempereze furia la fel de repede, tremurând, dădu pe gât restul de whisky din pahar. Foarte bine, domnule. Cutter aştepta în poziţia regulamentară ca maiorul să-l concedieze. Apoi, salutând-o în treacăt pe Hannah, ieşi de sub umbrar şi plecă înspre locuinţa sa. - De paţi unul la altul? Hannah căută îngrijorată în ochii soţului ei, stăpânită de o nelinişte pe -o putea explica. - Ţipam? Exagerezi, o contrazise el. Cutter uită uneori care e rol ul lui în această companie. Am vrut doar să-i amintesc. Maiorul o luă de braţ şi o conduse în tru. - Ce a avut de spus doctorul? Întrebarea ajunse la urechile lui Griswald care tocmai se pregătea să soarbă din paharul cu whisky oferit de ordonanţa lui Wade. - Puţin cam slăbuţă, dar, în rest, aş zice, mai zdravănă ca mine şi ca tine, maiorule. CAPITOLUL 14 Hannah stătea rezemată de cadrul uşii şi asculta sunetul îndepărtat, dar clar a l trompetei, anunţând stingerea.

După aceasta, urma ritualul perindării santinelelor prin noapte, strigătul liniştitor al acestora prin care locuitorii fortului erau înştiinţaţi că „totul e în regulă”. Mirosurile e ele familiare - duhoarea care persista în direcţia grajdurilor şi mireasma de pâine caldă, din colţul brutăriei - ca şi boarea răcoritoare ce venea dinspre ulcelele atârnate de jur -împrejurul ramadei. Puţine lumini mai străluceau de-a lungul străzii principale. - Mi-a fost aşa dor de toate astea. Hannah se uită peste umăr la Stephen care şedea în sufrageri e. El îi zâmbi, dar nu zise nimic. Femeia îşi părăsi locul şi, lăsându-şi şalul să-i lunece m pe umeri, reveni în încăpere. - A fost drăguţ din partea doamnei Bettendorf şi a lui Maude să ne aducă cina în seara aceasta. Hannah ar fi dorit să-i mărturisească soţului ei cât de ciuda i se păruse să mănânce din nou din farfurie de porţelan, cu tacâmuri de argint. Şi dorea săpună ce senzaţie firească şi totuşi stranie încerca îmbrăcată cu atâtea straturi de haine. Ro easta, una dintre preferinţele ei, îi părea excesiv de voluminoasă şi complicată. După ce vre e îndelungată se putuse mişca în voie şi în completă libertate, hainele acestea păreau s-o st ească. Dar tăcerile tot mai dese ale soţului ei o făceau să-şi exprime cu reticenţă sentiment , creând între ei o anume stare de jenă pe care Hannah era hotărâtă s-o spulbere cu orice pr eţ. - Nu mi-ai spus cum arăt, Stephen, îl certă ea înălţând mai mult fruntea în timp ce se ap de el şi surâzând pentru a-si ascunde anxietatea. Privirea lui gânditoare o studie din nou. De atâtea ori în timpul despărţirii, Stephen şi-o închipuise, revăzuse în minte ochii ei i şi calzi, buzele ei frumos desenate. Acum încerca să suprapună acea imagine peste imag inea femeii din faţa Iui. Dar existau atâtea inadvertenţe - câteva riduri fine care nu f useseră înainte, mici nuanţe de schimbare. Îi despărţiseră numai unsprezece luni, dar femeia ceasta era acum o străină. Ştiuse că experienţa suferită avea s-o transforme, dar nu acestea erau schimbările la care se aşteptase el. Atitudinea ei, felul în care se mişca şi privea conţinea un anume grad de îndrăzneală, o ciudată mândrie. Surâsul ei dulce şi ademenitor, ac blândă pudoare, izvorâtă din buna creştere pe care o primise cândva dispăruseră pentru totdea , înlocuite de o privire directă, sinceră şi de o neobişnuită tărie de caracter. Hannah nu se torsese la el ruşinată şi înfricoşată, nu plângea stânjenită de tot ce i se întâmplase şi nu la pieptul lui căutând protecţie. Nu-i plăcea deloc această nouă independenţă a ei - schimbăr are nu se limitau doar la o piele bronzată. Pe moment, Stephen regretă că putea avea a semenea gânduri şi se blestemă în sinea sa. Îşi sprijini palmele pe umerii ei atrăgând-o la p t. - Doamne, ce dor mi-a fost de tine, Hannah, şopti el aprins. Când te-am pierdut a fost ca şi cum mi-aş fi pierdut un picior. Fără tine nu reuşeam să-mi găsesc echilibrul. Apr ape , că-mi ieşisem din minţi. Stephen îi văzu buzele tremurătoare şi durerea din ochii ei.

- Uneori, noaptea, te simţeam parcă întinsă alături de mine, dar când încercam să te ating, n e găseam. Profunzimea suferinţei lui o făcu să plângă şi Hannah îl cuprinse în braţe, lipindu trupul lui. Gura lui îi acoperi buzele în încercarea dureroasă de a strivi întreg trecutul cu amintirile lui tragice cu tot. Lui Hannah nu-i păsa de durerea fizică pe care io producea îmbrăţişarea lui aprigă, posesivă: dorea să fie a lui. Nimic nu-i mai despărţea distanţa, nici acea neplăcută reticenţă din ultimele ore. Stephen o ţinea în braţe, o iubea, ul avea să fie bine. În cele din urmă el îşi dezlipi buzele de ale ei mustaţa lui îi gâdilă p ted, şi lucios, obrajii. Hannah asculta ritmul sacadat al inimii lui, conştientă de pr opriul ei puls care zvâcnea ca argintul viu. - Sunt aşa de fericită că mu aflu din nou a casă, Stephen! şopti ea. - Hannah... Tonul lui şovăielnic încerca s-o pregătească pentru urmă rea întrebare. - Te-au...violat? - Nu. Negaţia aproape că izbucni de pc buzele ei. Han nah se corectă imediat. - Da. Era furioasă pe ea însăşi fiindcă simţea nevoia să ascundă adev e el, deşi exista o fărâmă de adevăr în acea negare. Se desprinse din braţele lui şi se întoa u spatele, dar mâinile lui i se aşezară pe umeri. Era un subiect pe care ea îl ura, fiin dcă îi trezea un sentiment de ruşine de care n-avea să scape niciodată. - Trupul meu a fos t batjocorit, dar niciodată nu l-am lăsat să-mi atingă sufletul. - El? Unul singur? - Da . Degetele lui i se înfipseră în umeri. - Cine, Hannah? Cum îl cheamă? - E un apaş. Ce conte ază numele lui? Nu voia să-i spună, dar se temu ca el să nu-şi închipuie că exista vreun moti special pentru care ea ar fi dorit să acopere identitatea apaşului. - Lutero. Se el iberă de sub mâinile soţului ei şi se depărtă câţiva paşi, îşi strânse mai bine şalul în juru rinsă deodată de o răceală care venea din interiorul fiinţei ei. - Conducătorul. Tonul lui s ec o înfioră mai mult. - N-a fost prins laolaltă cu ceilalţi. Ambele comentarii erau ros tite ca nişte simple constatări. - Da. Hannah înţelese că Stephen ştia despre Lutero, probab il din raportul lui Cutter. Cearta lor - oare fusese din cauza ei? - Cum? Hannah ghici restul frazei pe care Stephen nu îndrăznise s-o pronunţe, un sentiment de amară i ronie o răscoli din cap până-n picioare.

- Cum l-am putut lăsa? Oh, Stephen! Râsul ei sună fals, fără umor. - La început nu m-am putu t gândi ha altceva decât că împuşcăturile trase de locotenentul Sloane au fost auzite de aic i din fort, am sperat că veţi trimite un detaşament de cercetare, îmi spuneam întruna că, da că mai rezist puţin, vei veni împreună cu restul cavaleriei să mă salvaţi. - Trei zile am mer pe urmele voastre, zise el, dorind să accentueze faptul că nu era vina lui. Apoi adău gă mai calm. - A bătut vântul şi a şters urmele. A trebuit să ne întoarcem, nu mai ştiam înco -o luăm. - Trei zile, repetă ea cu tristeţe. După trei zile, nu m-ai mai fi recunoscut, Stephen. La acea vreme, străbătusem deja mile întregi complet dezbrăcată, sub soarele arzăto r. Trupul meu era numai arsuri, răni şi vânătăi şi sângeram toată. Nu mâncasem nimic şi abia puţină apă. Aşa m-a posedat, când eram prea slabă şi suferindă să mă mai pot mişca. Hannah s mţind un nod în gât şi îşi lăsă capul pe spate închinzând ochii, cu faţa scăldată în lacrimi. murmură ea invocând o rugăciune care s-o scape de urâţenia acelei amintiri. - Îmi pare rău! S ephen o cuprinse în braţele lui şi îi sărută cu blândeţe părul. - Îmi pare rău, scumpa mea. A zitor, ştiu. Trupul lui vânjos radia tandreţe şi protecţie. - De atâtea ori mi s-a spus că ap i te vor ucide după ce vor termina cu tine. - Dar el nu terminase cu mine, murmură H annah, ghemuindu-se mai mult la pieptul lui. El avea nevoie de o sclavă. Nevasta l ui era însărcinată, aşa că eu trebuia să fac toate muncile grele, în locul ei - să car lemne, păl, să curăţ. în perioada aceea, el nu s-a apropiat de mine. Dar... Hannah ezită, apoi real iză că Stephen ar fi putut trage concluzii false dacă i-ar fi ascuns vreun amănunt. - Ap aşii au o, credinţă care interzice soţilor să aibă relaţii sexuale după ce se descoperă că fe sărcinată. Trebuie să se abţină amândoi până când copilul e îndeajuns de mare pentru a fi înţ nu avea altă nevastă, aşa că s-a însurat cu mine. Prizonierele sunt considerate partide b une. Hannah simţi trupul lui devenind rigid la auzul acestei implicaţii. - Dumnezeul e, Hannah! murmură el. În glasul lui se ghicea condamnarea. - Nu înţelegi, nu-i aşa? N-am avut încotro, nu exista o alternativă. Se trase înapoi, căutând înfiorată privirea bărbatului Doream să mă întorc la tine, Stephen. El nu răspunse, nu putea răspunde, fiindcă nu mai ştia ce e drept. În sinea lui, emoţiile se luptau cu logica, sentimentul moralităţii cu cel a l imoralităţii, dragostea cu ura. Conflictul părea ireconciliabil. - Nu înţelegi, realiză Ha nnah, copleşită de şocul acestui fapt. Stephen nu făcu nici o mişcare s-o oprească atunci cân ea i se

desprinse din braţe. - Hannah, încerc. Era singurul răspuns pe care i-l putea oferi. Tot ce vreau, e să pun mâna pe ticălosul acela apaş, scrâşni el. Vreau să-l ucid fiindcă a î t să ia ceea ce îmi aparţinea mie. - Dar eu sunt încă a ta - cu inima, cu mintea, şopti ea c u disperare. Acesta era lucrul pe care ar fi voit ca el să-l înţeleagă. - Nu crezi că încerc să mă conving singur de asta? Maiorul îşi trecu nervos degetele prin părul castaniu, pe a locuri îngălbenit de soare, şi se plimbă agitat încoace şi încolo, apoi, deodată, se răsuci s a şi o lipi cu spatele de peretele alb de chirpici. - Te iubesc, Hannah! Răsuflarea lui fierbinte îi atinse pielea în vreme ce gura lui rămânea aproape de buzele ei, fără să le tingă. - Lunile astea au fost un iad. Mintea unui bărbat poate fi crudă. Atunci când nu şt ii, începi să-ţi imaginezi tot felul de lucruri. - Probabil că...amândoi...avem nevoie de timp. Hannah îşi plecă încet capul evitând privirea lui. Nu aşa îşi închipuise întoarcerea ac vedea clar cât fusese de naivă crezând că revenirea ei va fi scutită de întrebări, de acuzaţ Experienţa ei cu apaşii fusese dură, oribilă, dar repercusiunile abia începeau să se arate. - Hannah. Degetele lui îi atinseră cu delicateţe obrazul, dorinţa vibra în vocea lui, lao laltă cu un sentiment de reţinere. Cândva, atingerea lui ar fi făcut-o să se cutremure, în s eara aceasta însă Hannah se simţea ciudat de pasivă. Bucuria revederii se topise, moment ul în care ar fi putut să se azvârle cu toată inima în braţele lui trecuse. Stephen o dorea, dar în mintea lui persista încă gândul că ea se culcase cu Lutero. Şi amintirile ei erau pu ternice. Nar fi vrut să se gândească la Lutero atunci când o atingea soţul ei. - A fost o zi lungă, Stephen, zise încet Hannah şi percepu crisparea lui înainte ca bărbatul să se ridi ce de lângă ea. Cred că am să mă retrag. Energia nestăpânită care se zvârcolea înlăuntrul său ephen către sticla de whisky de pe policioară. - Vin şi eu...imediat. Salteaua de paie era acoperită cu o pătură moale care luă forma trupului ei, atunci când Hannah se ghemui pe pat la adăpostul întunericului de cerneală. Din când în când, auzea clinchet de pahare şi aşii nervoşi ai soţului ei. Totul era atât de familiar, totuşi senzaţiile fuseseră uitate şi buiau redescoperite iar, una câte una. Ar fi dorit ca Stephen să se afle alături de ea , aşa încât să-i poată împărtăşi toate sentimentele, să-i vorbească despre minunea de-a regăs e care altădată le trecuse cu vederea, dar această plăcere îi era refuzată, anulată de lipsa e participare a soţului ei. Ritmul agitat al paşilor lui Stephen căpătă deodată un accent ho tărât şi maiorul traversă holul apropiindu-se de dormitor. Hannah se încordă, fără să ştie pr de ce. El intră în cameră şi se opri, rămânând lângă uşă, ca o formă neagră în penumbră.

- Hannah, dormi? Ea ezită un moment, oscilând între a se preface adormită şi a-i răspunde. În cele din urmă zise: - Nu încă. - M-am hotărât. N-ai să povesteşti nimănui despre detaliile ca vităţii. - Stephen! Hannah se ridică în capul oaselor şi o expresie de protest i se întipări e chip. - I-ai spus ceva lui Griswald? Ea era derutată de această necesitate de a-şi a păra comportarea, de aşi justifica faptele. - M-a întrebat. E medic. Am vrut să mă asigur. .. - Vorbesc eu cu el, o întrerupse Stephen, ca şi cum ar fi gândit cu voce tare. O să-şi ţi nă gura. Toate sentimentele ei părură să se risipească deodată şi Hannah se lungi înapoi pe s ea cu ochii aţintiţi în gol spre tavan. - Ce doreşti să le spun, Stephen? - Adevărul. Că ai f st doar o sclavă, servitoarea femeii ăleia apaşe. - Dacă am să spun asta suficient de des, or să mă creadă? Tu ai să mă crezi? îl întrebă Hannah cu voce tristă. - Nu-i vorba de asta, h. Stephen veni lângă ea şi se aşeză pe marginea patului, îi mângâie părul arămiu. - Nu vreau lbeze la tine şi să-ţi pună tot felul de întrebări, care nu ar trebui să-i intereseze. Ai suf rit destul. Atâta cât îmi stă în putinţă, aş dori să te protejez, să te scutesc de alte neplă i? - Da. Da, înţeleg, murmură ea. Afară, pe terenul de paradă, izbucni iar sunetul ritmic al trompetei. Notele triste, prelungi, răsunau ca un strigăt singuratic în noapte şi se stingeau într-un suspin final. Ecoul tăcut al cântecului persistă câteva secunde, silindui să-l aştepte nemişcaţi. Apoi, Stephen se aplecă asupra ei şi o sărută blând pe frunte, gâdi in nou pielea cu perii aspri ai mustăţii lui. - Noapte bună, iubita mea. Era o şoaptă gâtuită izvorâtă din lungi aşteptări şi regrete. Hannah închise ochii pentru a-şi stăvili valul emoţ contradictorii dorinţă şi resentiment, căldură şi răceală, amărăciune şi dulceaţă. El îşi în e ridică de pe pat. Senzaţia lucrurilor cunoscute şi totuşi străine din jur, a sunetelor p e jumătate uitate, a mirosurilor care îi aminteau de trecut, o împiedică pe Hannah să adoa rmă prea repede. Mult mai târziu, îl auzi pe Stephen urcându-se în pat. O vreme, bărbatul stă u lângă ea fără s-o atingă, cu un braţ spânzurat deasupra capului. Hannah se întrebă dacă el e încă trează, dar nu zise nimic. Casa de chirpici în care locuia comandantul împreună cu soţ a lui era considerabil mai spaţioasă şi mai bine dotată decât restul caselor din Cartierul ofiţerilor. Dormitorul era dominat de un pat mare, cu tăblii sculptate, şi de un şifoni er înalt. Doamna Bettendorf şedea pe un cufăr de voiaj deghizat în canapea cu

ajutorul unui şervet asortat cu cuvertura, în conul de lumină de lângă fereastră. Avea dinai ntea sa o oglindă în care se privea şi aproba fiecare buclă său cârlionţ ivit în părul ei de egetele lungi şi îndemânatice ale negresei Cimmy Lou. Contrastul dintre cele doua feme i era izbitor - de o parte, bătrâna doamnă impunătoare cu bust opulent, păr argintiu şi faţă rată, de cealaltă parte, femeia vioaie cu sânii ei obraznici, pielea cafenie- şi ochii a dânci, strălucitori, ascunzând în profunzimea lor toate misterele nopţii. - Aveţi păru' bun, os, don’şoară Bettendorf: Cimmy Lou pieptănă rulourile de păr alb-albăstrii încreţite cu drot e strânse într-un mănunchi la spate. - Cred că pe partea asta e prea mult. Mai ia din şuviţe . Doamna Bettendorf îşi examină cu ochi critici imaginea din oglindă, refuzând să răspundă co imentului venit din partea unei persoane aparţinând clasei inferioare, ceea ce n-o împ iedica însă să se umfle un pic în pene. Cimmy Lou netezi mai mult părul de pc tâmplele doamn ei aplicând acea metodă ce făcca ca talentul său de coafeză să se bucure de aprecierea unani mă a doamnelor din fort – anume de-a întinde pielea frunţii până la atenuarea ridurilor de p e obraz. - Da, aveţi păr bun, don’şoară Bettendorf. Soarele ăsta, afurisit nu l-a stricat de loc. Ar trebui să vedeţi cum arată păru don’şoarei Wade. - Oh? - Am fost să-i fac păru’ieri. uitat bine-bine, da’n-avea lindeni. Eram puţin îngrijorată - când te gândeşti c-a stat atâta apaşii ăia aşa şi pe dincolo. Cu aceeaşi îndemânare, Cimmy Lou adună buclele într-un coc greu creştetul capului. - Bărbatu’ meu era de faţă când au găsit-o pitită sub maldăru’ăla de lemne se ascundea? Oglinda se înălţă puţin, căutând să includă reflecţia chipului lui Cimmy Lou. că, probabil. Negresa dădu din umeri a nepăsare. - Cu toate împuşcăturile alea,‘mi-nchipui că a speriat. - Da, întotdeauna există riscul unui glonte rătăcit, deduse cu voce tare doam na Bettendorf. - Aş zice c-aveţi dreptate. Şi pe urmă, era doar firesc să se teamă ca nu cum va să păţească ceva copilu’. - Care copil? Oglinda se lăsă brusc pe spate pentru a reflecta i aginea lui Cimmy Lou. - Bărbatu-meu zice că mai era şi un copil apaş pe-acolo. O clipă, nu vă fie cu supărare, să mai iau nişte ace de păr, de pe masă. Cimmy Lou traversă încăperea şi ptă spre masa de toaletă de unde luă un castron oval de sticlă cu capac de email. - Al c ui copil? se auzi întrebarea rostită, pe un ton impacientat. Pe masă se afla o cutie d esfăcută împodobită'cu scoici şi plină cu batiste

fine de mătase, mărginite cu dantelă. - Nu ştiu exact al cui era copilu’. Cimmy Lou frământă degete marginea delicată de dantelă a unei batiste. - Aveţi lucruşoare aşa frumoase, don’şoa Bettendorf. Mereu am admirat batistele astea ale dumneavoastră. - Da, da. Ce-i cu copilul? insistă Ophelia Bettendorf. - Eu nu ştiu nimicuţa, doar ce mi-a zis bărbatu’meu. Nu vedeţi că don’şoara Wade arăta ca o indiancă de-alea când a venit încoace? Evitând în mod t să dea un răspuns exact, Cimmy Lou continua să se preocupe de fâşiile de mătase lucrate cu măiestrie. - Tare mai sunteţi norocoasă să aveţi lucruşoare aşa frumoase. Doamna Bettendorf căpă un oftat prelung. - Ce-ar fi să iei şi tu una, Cimmy Lou? - Oh, mulţumesc, don’şoară Bet dorf. Sunteţi aşa de darnică. Negresa culese iute o batistă pe care pusese deja ochii şi o îndesă în sân. Apoi, luând acele de păr, reveni lângă fereastră. - Copilu ’ nu era sigur al Wade fiindcă nu l-a păstrat cu ea. Căpitanu’ Cutter i-a zis să i-l dea lu’ bărbatu-meu şi ea făcut. Sigur, omu’meu l-a dus la apaşii ăia să aibă grijă de el. Cimmy Lou se apucă să aranj ar buclele cărunte ale doamnei Bettendorf. - Cât de mare era copilul? Ophelia Betten dorf se încruntă gânditoare, pregătită să sc lanseze într-un calcul mental al lunilor. - John T. nu ştia exact. Da'era un ţânc apaş legat de scândura aia cu care-şi poartă ei copii când s mici. - Şi ce ţi-a mai povestit soţul tău despre doamna Wade? O jumătate de oră mai târziu, immy Lou intra pe uşa de serviciu în casa căpitanului Goodson. Maude Goodson se afla în bucătărie supraveghind pregătirea mesei. Lângă uşă, fusese depozitat un sac conţinând lenjeri te rufe murdare ale familiei. - Mă iertaţi c-am întârziat, don’şoară Goodson. M-a ţinut don’ş ttendorf să-i fac păru’. Cimmy Lou adulmecă aerul ca o felină. - Hmm, hmm, miroase a ceva bun aci. - Am nevoie ca rufele acestea să fie spălate si călcate până la sfârşitul săptămânii ti Maude Goodson. Vrei să faci treaba asta pentru mine, nu-i aşa, Cimmy Lou? Nevasta căpitanului îşi apăsă palmele pe mormanul de rufe ca si cum ar fi vrut să se asigure că nu l lasă din mână până nu primeşte un răspuns afirmativ din partea negresei. - N-aveţi frică, le in eu până vineri. Ce mâini frumoase aveţi, don’şoară Goodson, aşa albe şi fine. Şi don’şoara ea aşa, da’acu’ s-a terminat cu ele. Domnu’maior m-a chemat ieri, când au adus-o, s-o ajut la îmbrăcat şi la toate cele. Pupilele ei mărite semnalau că ar mai fi fost ceva de spus, un secret pe care Cimmy Lou nu era încă dispus să-l destăinuie. - Hmm, a piersici miroa se, zise ea adulmecând din nou în jur.

Se duse drept la masa pe care se afla un borcan cu gem de piersici fară capac. - D e mai bine de-o lună n-am mai pus gura pe piersici, declară ea. - Cum se simte doamn a Wade? Maude Goodson o ajunse din urmă. - Prea bine, dacă te gândeşti ce-a păţit. Cimmy Lou coborî tonul. - Ştiţi ce roşcată e pielea ei acu’? De sus până jos. Pe fundul borcanului mai se puţin gem. - Ce faceţi cu asta? - Un tort. Cu un gest indiferent, Maude îi întinse ne gresei borcanul aproape gol. - Ia tu restul. Nu ne mai trebuie. Apoi, căznindu-se să dea glasului său o intonaţie cât mai naturală, adăugă: - Şi ziceai că doamna Wade era bron regime, sau n-am înţeles eu bine? - Oh, da, doamnă. Cimmy Lou luă un cuţit şi începu să scorm ască în borcan. - Mi-a zis că apaşii i-au luat toate hainele.Trebuia să umble toată ziua goa lă, goluţă. Maude Goodson se trase un pas înapoi. - Nu pot să cred aşa ceva. - E adevărat, îş Cimmy Lou spusele dând din cap cu gura plină. - De ce oare să-i facă una ca asta? se între bă Maude cu un amestec de oroare şi curiozitate avidă. După ce părăsi Cartierul ofiţerilor, C mmy Lou porni de-a lungul străzii principale, praful se învolbura sub copitele cailo r, mai obişnuiţi de-acum cu comenzile decât călăreţii înşişi. Negresa era conştientă de capet întorceau în direcţia ei. Împrejurul grajdurilor aerul înţepător mirosea a baligă. Dintr-un n, se auzea zgomotul ritmic al unui ciocan şi Cimmy Lou merse într-acolo , îşi încetini paşi i de îndată ce dădu cu ochii de soţul ei John T., care, echipat cu un sorţ de piele, potco vea copita unui cal. Torsul lui de culoarea ciocolatei lucea plin de transpiraţie, iar pălăria dată pe spate scotea la iveală câteva şuviţe de păr negru, creţ. Terminându-şi t rgentul lăsă jos piciorul calului, apoi se îndreptă de mijloc şi plesni uşor crupa animalulu i. Apucându-l de căpăstru, porni către ieşire când, deodată, observă prezenţa negresei. Faţa lumină de satisfacţie. Cămaşa lui soldăţească zăcea într-un colţ lângă perete, John T. o luă işcări, apoi se apropie de Cimmy Lou. - Ce faci aici? o întrebă el cu căldură în glas, privin -o printre gene. - Nu te-am văzut de la Anu’Nou. Expresia ei galeşă îi aminti lui John T. cât de dificil îi fusese să se desprindă de lângă ea din pat în dimineaţa aceea. Zâmbind pe s staţă, se îndreptă către grajd, trăgând calul după el, cu coada ochiului, observă încântat că urma. În momente ca acesta, John T. trăia sentimentul că viaţa îi oferise tot ceea ce şi-ar fi putut dori. Era sergent-major, cel mai destoinic soldat din

întreg regimentul şi era însurat cu o frumuseţe, invidiat de toţi bărbaţii din regiment... ia ea venise aici după el, ceea ce îl scutea pentru moment de frământările geloziei. - Ce-ai acolo? o întrebă el cu ochii la sacul plin cu rufe murdare din braţele femeii. - Rufe le don’şoarei Goodson. O să dea o petrecere de dragu’ don’şoarei Wade, la sfârşitu’săptămânii e de feţe de masă curate. O să servească şi stridii, John T. îţi mai aduci aminte de gustu’lo rosti ea cu voce visătoare şi jinduitoare. Trebuie să fi fost acu’cinci ani, când regiment ul era cantonat în Brownsville. Tare bune mai erau, mi-aduc aminte. De la lumina s trălucitoare a zilei intrară în adăpostul întunecat al grajdului. Un amalgam de mirosuri l e asaltă deodată nările: miros de ovăz şi excremente, piele de şa şi sudoare. Cimmy Lou aşeză l cu lenjerie deasupra unui butoi de lângă uşă, apoi paşi mai departe în urma soţului ei. - P ate ar trebui să facem rost de nişte stridii, zise John T. în timp ce băga calul în grajd. Stridiile sunt bune pentru un bărbat. Îl fac rezistent la pat, ştiai? continuă el aprop iindu-se de Cimmy Lou şi mângâind în trecere coama mătăsoasă a calului. - Adevărat? Cimmy Lou recură mâinile sub cămaşa lui, pipăindu-i muşchii puternici. - Fiind însurat cu tine, s-ar pu ea ca lucrul ăsta să-mi prindă bine, declară el cu voce amuzată şi palmele lui cuprinseră şol ile pline ale femeii, atrăgând-o spre el în felul intim în care un bărbat şi nevasta lui îşi de înţeles că se doresc. - Poate c-ar fi mâi bine, încuviinţă Cimmy Lou lipindu-se sugestiv e el şi unduindu-şi mijlocul pentru a-1 întărâta şi mai mult. Aplecându-şi fruntea, bărbatul imaş buzele de coral şi mâinile lui îi căutară cu febrilitate sânii. Îi găsiră de îndată, dar a. - Ce-i asta? Degetele lui se strecurară în corsajul ei şi scoaseră la iveală batista de mătase. - Don’şoara Bettendorf mi-a dat-o, zise femeia luându-i batista şi vârândo înapoi în Da? Şi ce informaţie a căpătat în schimb, mă întreb? vru să ştie John T., care cunoştea tert soţiei lui. - Era curioasă să afle despre don’şoara Wade. - Sărmana femeie! A avut parte de multe. - Sărmana femeie, îl îngână Cimmy Lou batjocoritoare. Da’eu, mă rog? Eu încă n-am avu te îndeajuns. - Jur pe Cristos că nimeni nu-i în stare să-ţi potolească ţie pofta. E ca şi cu i încerca să seci un râu. Dar gura lui nu se lăsă mult rugată şi îi cuprinse iar buzele. Feme avea buzele moi şi mătăsoase, care îl atrăgeau înăuntru, copleşindu-l cu o senzaţie de comple ndon. Când se desprinse din îmbrăţişare, nevoit să-şi tragă suflatul, John T. murmură răguşit

- Ai gust de piersici. - Doamna Goodson mi-a dat nişte gem. Cimmy Lou nu se opri d in sărutat şi buzele ei continuară să lunece pe gâtul şi pieptul lui, în vreme ce mâinile ei sfăceau centura pantalonului. - Asta nu-i nimic, fiindcă tu ai gust de sare, zise ea plimbându-şi vârful limbii pe abdomenul lui. - Vrei să încetezi, Cimmy Lou? se împotrivi el nehotărât, aducându-şi cu întârziere aminte să cerceteze în jur ca nu cumva să-i observe cin Mâinile ei i se strecurară în pantaloni şi îl mângâiau cu pricepere. - De când mă ştiu mi-a p nea sărată, chicoti ea. Buzele ei îşi urmau inexorabil drumul la vale. - Isuse, femeie, ce tot faci? Ridică-te!... Un geamăt convulsiv îl zgudui când buzele ei îl încercuiră lacome.

CAPITOLUL 15 Orele dimineţii se scurseră cu încetineală pentru Hannah. Lucruri care altăda tă îi luau o grămadă de timp se dovediră a nu necesita chiar atâta atenţie. Încuviinţase menu ilei sugerat de Delancy, incapabilă să-şi amintească de ce cândva i se părea atât de dificil se decidă dacă turta de porumb se potrivea mai bine cu curcan afumat sau cu sote-ul de legume împănate. Acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul alegerii unei rochii pe care s-o po rte în cursul zilei. Iar în rest, singura ei îndeletnicire se rezuma la supravegherea treburilor casnice. Spre prânz, cuprinsă de un sentiment de claustrofobie şi sătulă de trândă ie, ieşi într-o plimbare pe strada principală, dorea să se reintegreze în ritmul vieţii mili tare şi să se elibereze de energiile chinuitoare care fierbeau în adâncul sufletului ei. Era o zi blândă de februarie, când Hannah ieşi din Cartierul ofiţerilor. Culmile stâncoase ale lanţului muntos Pinos Altos străpungeau cerul - cu munţii Hermosa în plan apropiat şi Signal Peak în planul îndepărtat. Toată zona cuprinsă între fortul lor şi masivele muntoase a intite era constituită din canioane abrupte şi parapete de stâncă. Dincolo de munţii aceştia se întindea ţinutul munţilor Mogollon, străbătut de râul Gila - acolo trăise ea printre apaş Hannah îşi îndreptă din nou atenţia spre şirul de case înalte de chirpici clădite de-a lungul răzii principale. Un bărbat solid şi burtos, cu pălărie de panama şi vestă cadrilată mergea î eaşi direcţie cu ea. Nu era nimic neobişnuit în faptul că un civil vizita Fortul, însă hainel elegante, orăşeneşti, ale bărbatului stârniră curiozitatea lui Hannah. Necunoscutul o studi e la rândul lui cu vizibil interes, pe măsură ce se apropiau unul de altul. Ajungând în dr eptul ei, îşi scoase pălăria dezvelindu-şi chelia rotundă de pe creştet, compensată de altfel o pereche de favoriţi stufoşi ce îi acopereau un sfert din obraji.

- Doamna Wade? o întrebă el, oprindu-se lângă ea. Din politeţe, Hannah se opri şi ea. - Da? - N-am avut plăcerea să ne cunoaştem. Mă cheamă Boier, Hy Boier din Silver City. Şarmul nonşa ant ce-1 degaja, toaleta extravagantă era întrucâtva în contradicţie cu expresia piezişă a oc ilor lui. - Probabil că am onoarea de-a fi printre primele persoane care vă urează bun -venit. - Sunteţi prea aijiabil, domnule Boier. Hannah era politicoasă, dar rezervată. De la apaşi, învăţase să se arate suspicioasă cu străinii, iar eforturile lui Stephen referi oare la captivitatea ei o sileau să adopte o atitudine prevăzătoare. - Oh, nicidecum! - Trebuie să fi fost o experienţă îngrozitoare cea prin care aţi trecut, doamnă Wade. - Am s upravieţuit. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Boier. Hannah îl salută, înclinând cu g apul, dar el continuă să-i aţină calea. - Soţul dumneavoastră şi cu mine ne-am cunoscut bine e vremea când locuiaţi cu apaşii. Povestea dumneavoastră m-a interesat extrem de mult încă d e la început. Vedeţi, eu sunt redactorul ziarului din Silver City. Am publicat multe istorii în legătură cu căutările disperate ale soţului dumneavoastră, pornit să vă dea de ur dat nenumărate anunţuri referitoare la recompensă. - N-am ştiut. - Nu se întâmplă prea des ca o asemenea poveste să aibă un sfârşit fericit. Aş dori să scriu despre asta. - Sunt convinsă soţul meu o să vă furnizeze toate informaţiile de care aveţi nevoie, domnule Boier. De ce nu vorbiţi cu el? Dinspre grajduri se auzi nechezatul furios al unui cal încălecat pen tru prima oară şi strigătele înăbuşite ale bărbaţilor care îl încurajau pe călăreţ să se ţină r speram că-mi veţi putea împărtăşi ceva din punctul dumneavoastră de vedere. Ochii lui scânt u admirativ la adresa felului în care Hannah se pricepea să se sustragă întrebărilor lui, dar ziaristul nu se dădu bătut. - Oamenii ar dori să ştie cum a fost să trăieşti pintre apaşi a timp. Aţi fost tratată aspru? - Aş prefera să nu discut despre asta. Hannah continua să meargă, mărind paşii. Botinele ei de piele o strângeau puţin şi tocurile înalte o stânjeneau mers. O pereche de mocasini i-ar fi prins bine în această situaţie, realiză Hannah. - Înţele g că aţi devenit soţia unui şef apaş. - Cine v-a spus? Un fior de gheaţă îi străpunse inima, annah nu se opri. Nu-i venea să creadă că Jake Cutter ar fi fost în stare să destăinuie ceva . - Am discutat cu câţiva din prizonierii apaşi. Spaniola e o limbă folositoare prin ţinut urile astea. Ziceau că obişnuiau să vă cheme

Coloradas. Ziaristul aşteptă un comentariu, dar Hannah continua să păstreze tăcerea. Timp de câteva secunde nu se auzi decât trosnetul pietrişului sub tălpile lor. - Poate aţi pute a descrie ceremonia de căsătorie la apaşi. - N-am trăit printre apaşi îndeajuns ca să le înţe itualurile. Hannah se opri şi îl privi direct în faţă. - Şi nu mai doresc să mai discut despr acest subiect. Bună ziua, domnule Boier. Când ea îşi continuă drumul, omul n-o mai însoţi. L capătul străzii, Hannah coti trecând prin faţa cazărmii, a depozitului de alimente şi a mag azinului, răspunzând la saluturile diverşilor cunoscuţi. Treptat, prinse de veste că oamen ii întorceau capetele după ea, se holbau curioşi, murmurele lor neînţelese îi ajungeau la ur echi. Părăsi strada principală şi începu să se plimbe pe uliţele mai puţin frecventate din do clădirilor. În spatele barăcilor, se întindeau corturile ce adăposteau familiile soldaţilor - Cartierul soldaţilor. Hannah zăbovi un timp în preajma acestora, cu ochii la copiii negri care se jucau, unii dintre ei aveau grijă de fraţii şi surorile lor mai mici şi îi purtau în braţe ca pe nişte păpuşi. Un cal necheză şi Hannah îşi îndreptă privirea absentă în urilor. Se apropie de ţarcurile în care leneveau la soare caii din dotarea armatei. Cimmy Lou Hooker ieşi din grajd cărând în braţe un sac mare cu lenjerie. Bărbatul ei, sergen tul cel negru, venea la un pas în urma ei, cu un aer relaxat şi un zâmbet plin de încred ere pe buze. - ’Mneaţa, don’şoară Wade, vorbi tărăgănat Cimmy Lou cu un licăr tainic în ochi când trecu pe lângă Hannah. - Bună dimineaţa, Cimmy Lou, răspunse Hannah, observând schimbare de expresie de pe chipul sergentului Hooker, care deveni brusc serios. - Bună dim ineaţa, sergent. - Bună dim’neaţa, don’şoară Wade. Privirea lui o urmări câteva secunde pe Ci ou, apoi reveni atentă asupra soţiei ofiţerului. - Îl căutaţi pe domn’maior, doamnă? - E pe-a ? Hannah nu se gândise că l-ar putea întâlni în plimbarea ei, dar se bucură de această oportu itate. - Nu l-am văzut. Dar, dacă vreţi, pot să merg să-l caut. - Nu. Îţi mulţumesc oricum, s ent. Hannah îşi săltă puţin fusta lungă pentru a nu şi-o murdări de noroiul dimprejurul ţarcu Un cal curios îşi arcui gâtul peste gard adulmecând prezenţa necunoscutei. Sergentul veni după ea. - Ştiu că e contra regulamentului, zise el stânjenit. Dar uneori e tare bine să-ţi vezi nevasta peste zi. - Mai ales dacă aceasta e atât de încântătoare cum e nevasta dumita le. Buzele ei schiţară un surâs înţelegător. - Da, doamnă.

Sergentul zâmbi cu gura până la urechi, satisfăcut de compliment. Apoi îşi sprijini piciorul de bara de jos a gardului. - Dacă vă gândiţi-să faceţi o plimbare călare, avem un murguleţ t n potrivit pentru dumneavoastră. Un cal prea drăguţ ca să fie pus la corvoadă în deşert. - Nu m-am gândit încă la un cal. Hannah studie calul la care se referea sergentul, dar inte resul ei era vag. - Călăreţilor nu li se permite să iasă fără escortă din fort. Prea mulţi ap nă. Dacă o să mai primiţi un cal - va trebui să vă limitaţi plimbarea la strada principală, o formă sergentul. - Aşa cred. Hannah se depărta de ţarc. - Mulţumesc, sergent. Şi am să ţin co de recomandarea dumitale, dacă voi mai dori să primesc un cal. Sergentul privi lung în urma ei, apoi îşi trase bretelele pantalonilor pe umeri şi se întoarse la treaba lui. În timp ce mergea abătută, Hannah zări deodată un grup de jacal-uri împrejurul cărora se vedea oarecare mişcare, murmure înfundate rostite în limba dezlânată a apaşilor ajunseră la urechil ei. Mânată de o forţă interioară, Hannah se îndreptă într-acolo. Aproximativ o duzină de pri ri apaşi sălăşluiau în această tabără ridicată pentru ei în perimetrul Fortului. Hannah se si în mod straniu, către aceia care o ţinuseră nu demult captivă. - Stai aşa! Un soldat voinic cu favoriţi stufoşi îi tăie calea. Figura lui întunecată îşi pierdu ceva din agresivitate câ recunoscu pe Hannah. - Mă scuzaţi, doamnă, da' aveam ordin să nu lăsăm pe nimeni să se apropi de prizonieri. O indiancă de talie măruntă se ivi dintr-o colibă, în spinare avea un leagăn cu un copil. Hannah se opri când o văzu pe Gatita. Femeia apaşă o zări şi ea, dar nu dădu vr un indiciu c-ar fi recunoscut-o. Hannah nici nu era convinsă că se aşteptase la vreun gest din partea ei. Nu fuseseră prietene. Totuşi, în compania acestei indience, trecus e prin mai multe experienţe foame, durere, sete, moarte, naştere, pericole de tot fe lul - decât în compania oricărei alte femei, inclusiv a unora dintre nevestele ofiţerilo r pe care le numea „prietene”. Ea şi cu Gatita nu erau prietene, dar, într-un anume fel, nu erau nici duşmance. Le unea o stranie relaţie de apropiere. Hannah păşi mai departe, apoi auzi deodată galopul furtunos al unui cal care se apropia de grajduri. Steph en descălecă din mers şi porni cu paşi mari spre întreaga lui atitudine sugera un val de i ritare şi de nelinişte abia ţinute în frâu. - Care va să zică aici erai, i se adresă el pe un n acuzator. Şi eu, nenorocitul de mine, am răscolit tot fortul căutându-te. Privirea lui scăpără în direcţia, apaşilor. - Nu poţi să te ţii departe de ei nici măcar o zi? - Mă plimb iut că se află aici. Comportarea lui Stephen o supăra. Hannah îşi ridică

fustele şi înălţă cu încăpăţânare bărbia, porni înapoi pe strada principală. Stephen o apucă Nu mă minţi, Hannah. Coborî tonul, atent să nu-l audă santinela, în sinea lui, fierbea de fu rie. - Ştiu că te-au găsit cu un copil. Ai venit să-l vezi? E al tău? - Nu. Era mâhnită de ne rederea lui. - Nu, nu e al meu. Îşi desprinse cotul din strânsoarea lui ca o undă de dis preţ şi porni grăbind pasul atâta cât i-o permiteau botinele ei cu tocuri înalte. Stephen ve ni după ea ducând calul de căpăstru. - Hannah, îmi pare rău. Dar tonul lui arţăgos sugera mai lt mânie decât regret. - Nu cred că apreciezi cum se cuvine cât de îngrijorat am fost când m am întors acasă şi nu te-am găsit. Nici măcar nu i-ai spus lui Delancy unde pleci. - Nu mi -am dat seama că sunt obligată să stau înăuntru. Hannah refuza să-l privească, mergând grăbit uite nici în stânga, nici în dreapta. - Nu eşti obligată, dar ai fi putut să spui cuiva unde pleci, răspunse el tăios. Doamna Bettendorf a vrut să vină, dar i-am spus că încă nu primeşt izite. De ce nu ţi-a fost de ajuns să stai în camerele noastre? - Eram neliniştită. Voiam să redescopăr împrejurimile fortului. Nu sunt obişnuită să stau degeaba toată ziua. Dinspre g ajduri se auzi nechezatul unui cal alertat de apropierea armăsarului lui Stephen. - Dintre toate locurile de plimbare, de ce a trebuit să ajungi în tabăra asta nenoroci tă? mormăi exasperat Stephen. Dacă apaşii te-au tratat atât de oribil precum spui, atunci ar trebui să-ţi doreşti a nu mai da ochii cu ei niciodată, să te ţii pe cât se poate la dista e ei. - N-am ştiut că sunt acolo, îi aminti Hannah cu mânie abia stăpânită. Credeam că au fos eja transferaţi în rezervaţie. Am dat peste tabăra lor absolut întâmplător. Hannah mergea pe gă peretele grajdului, cu fusta uşor săltată pentru a-şi feri poalele de murdăria de pe drum . Îi azvârli o privire mânioasă peste umăr lui Stephen. - Şi îmi displac toate insinuările ta Îşi întoarse din nou atenţia către posibilele obstacole de pe potecă, în timp ce dădea colţu rutată, fu cât pe ce să se ciocnească de ofiţerul care venea din direcţia opusă. Mâinile aces a se ridicară cu promptitudine pentru a o susţine şi Hannah se trezi că priveşte drept în oc hii albaştri ai căpitanului Cutter. Privirea lui ageră şi pătrunzătoare îl fixă o secundă pe en, aflat imediat în spatele ei. Trăsăturile lui Cutter părură că se destinseră. - Văd că aţi Comentariul acesta leză şi mai mult orgoliul lui Hannah, care îl corectă cu glas răspicat .

- N-am fost găsită, pentru că nu mă pierdusem. Înainte de-a trece mai departe, observă o pâlp e de amuzament în ochii căpitanului. - Cere cuiva să aibă grijă de calul meu. Stephen îi înmâ l lui Cutter şi porni pe urmele lui Hannah. Coloana de soldaţi întorşi din turul de dimi neaţă îşi desfăcu rândurile, permiţându-i lui Hannah să treacă. Stephen o apucă iute de braţ rteze. Aerul era îmbâcsit de praf şi mirosuri animale. Hannah păşea repede către şirul de clă i de chirpici cane mărgineau drumul de paradă. - Spune-mi, Stephen, începu ea într-o notă provocatoare, încă supărată de atitudinea lui intolerantă. Ce-ai fi făcut dacă acela ar fi fo t copilul meu . - Întrucât nu e, nu văd de ce aş mai căuta răspuns la o asemenea întrebare, r unse el ţeapăn. Sigur, mi-ar fi fost destul de dificil să accept un copil... conceput în asemenea circumstanţe, adăugă el. Era un răspuns extrem de onest, simţi Hannah. Ea însăşi nu rise să aibă un copil cu Lutero. Îşi aminti de discuţia purtată mai devreme cu ziaristul. Când am plecat de acasă, m-a interpelat un domn, Hy Boier. - Şi ce i-ai spus? întrebă Step hen. - Nimic. Dar asta nu contează. Ştia. Hannah urâse de la început ideea de a camufla adevărul. Ar fi însemnat să accepte o vină ireală, să se plece în faţa sentimentului de ruşin eea ce i se părea nedrept. - A vorbit cu câţiva prizonieri apaşi. I-au spus că am fost nev asta lu i Lutero. - Încetează să mai foloseşti cuvântul ăsta! Tu eşti nevasta mea! strigă Ste n furios, profitând de acest subiect pentru a-şi manifesta frustrarea. - Ţi-am spus că v a fi inutil să încerci să păstrezi secretul, îi aminti Hannah. - Stiu. Stephen oftă din greu , apoi înjură printre dinţi. - La dracu, familia Goodson dă o petrecere sâmbătă în onoarea no ră - de fapt va fi un bal în cinstea ta. Când intrară în Cartierul ofiţerilor, Stephen îi înc ură mijlocul silind-o să-şi încetinească paşii şi să adopte mersul elegant al unei soţii de o eşită la plimbare. - Venisem acasă ca să te anunţ. - Înţeleg. Şi ţi-ai dat acordul în numele Hannah ghici că Stephen aşa făcuse şi fu iritată că el nu se ostenise să-i ceară şi ei părer tâi. - Bineînţeles, răspunse el scurt. E doar o petrecere în cinstea reîntoarcerii tale. Mi se pare firesc să vrei să participi. Aceştia sun t prietenii tăi, Hannah. - Bineînţeles. Han nah îşi înăbuşi un oftat de nemulţumire. Trecând prin faţa locuinţei comandantului, o salută e pe doamna Bettendorf care, cu o pălărie largă de soare peste buclele cărunte, ieşise pe verandă să-şi ude trandafirii. - Şi data viitoare când mai ieşi la plimbare, pune-ţi o bonetă u ia o

umbrelă, o sfătui Stephen pe când intrau pe aleea din faţa clădirii lor. Soarele ţi-a distru s destul pielea. - Oh, Doamne, asta îmi lipsea mie - o umbrelă, făcu Hannah batjocorit oare. Totul părea s-o deranjeze - insinuările lui, prezumţiile lui, irascibilitatea lu i, îndoielile lui referitoare la ea. Era neliniştită şi nu reuşea să răspundă cu graţie soţul limba ei devenise dintr-o dată iute şi ascuţită. Intrară în sufragerie, se încălzise - cu fus jupoanele lungi acoperind-o din talie până la călcâie. Stephen se opri în camera umbrită, în care razele soarelui nu păreau să pătrundă niciodată. - Te mai găsesc aici când mă întorc, sa trebui să răscolesc tot fortul ca să te caut? o întrebă Stephen, oprindu-se rigid dinainte a ei. - De ce nu mă pui pur şi simplu sub arest la dorniciliu? Atunci n-ar mai trebu i să-ţi faci atâtea griji pentru mine. - Ce naiba, Hannah, tu chiar nu înţelegi cât de îngrij rat am fost? Mi-a fost teamă că ţi s-a întâmplat ceva - începu să-i explice Stephen pe un ton jumătate supărat, jumătate iritat. Ceva din atitudinea lui stârni deodată furia lui Hannah . - Nu-ţi fie teamă! Dacă am învăţat ceva de la apaşi, am învăţat să numi fie teamă. Indifere t vei fi suferit, în timp vei uita durerea. Foamea şi setea te pot aduce în pragul neb uniei, dar poţi trăi mai mult decât crezi fără apă sau hrană. Vei fi surprins să constaţi cât ra în final. Declaraţia ei răsună strident în liniştea înserării. În tăcerea care urmă, Hanna ala întipărită pe chipul încruntat al lui Stephen. Hannah se întoarse şi îşi plecă derutată b i pare rău. N-ar fi trebuit să ţip la tine. Era tulburată că o făcuse. - N-aveam nici un mot iv să ridic vocea în felul ăsta. - Trebuie să mă întorc la cazarmă, zise Stephen pe un ton ag esiv, şi porni spre uşă. Hannah nu făcu nici o tentativă să-l oprească, ca să aplaneze confli l. În schimb ieşi din cameră şi se îndreptă cu paşi repezi către dormitor. Cearta cu Stephen adăugase unui şir de alte nemulţumiri. Cizmele tari de piele îi răniseră picioarele şi avea s nzaţia că se sufocă în rochia groasă, cu multe volane şi jupoane. Nervoasă, îşi desfăcu brusc e şi îşi scoase rochia, rămânând doar în cămaşă, corset şi pantalonaşi. Pe când se apropia de halatul, usa, se deschise. Stephen se opri în prag uimit de îmbrăcămintea ei sumară, încet, î scoase pălăria, apoi intră înăuntru şi închise uşa. Hannah rămase nemişcată sub privirea lui mbar topit, inima i se zbătea în piept. - Nu vreau să lupt cu tine, Hannah. Vocea lui vibra de forţa sentimentelor înăbuşite. - Trebuie să încetăm să ne mai facem sânge rău recipr a. Hannah era întru totul de acord, se temea că certurile acestea repetate vor sfârşi pr in a crea o prăpastie între ei. El ezită doar o secundă, apoi veni spre ea azvârlindu-şi abs ent pălăria pe noptieră. Pulsul ei se acceleră uşor - de emoţie sau tensiune, Hannah nu ştia atunci când el se opri dinaintea ei.

Mâinile lui îi atinseră braţele goale frecându-le uşor ca şi cum ar fi dorit să descopere sec ul acelui trup roşcat-auriu. Palmele lui se încălziră mângâind pielea ei mătăsoasă, iar ochii călătoriră către decolteul cămăşii de bumbac prin care se întrezăreau umflăturile delicate al ei. Hannah nu ştia ce să facă. Nu era sigură! Simţea o nelinişte în stomac, dar nu dădea îna faţa lui. Mâinile ei alunecară pe trupul lui musculos, în vreme ce Stephen îşi aplecă fruntea spre ea devorându-i buzele. - De mult timp nu te-am mai ţinut aşa în braţe. Gura lui lunecă pătimaşă pe gâtul ei. - De atâta timp! — Stiu... Hannah... Degetele ei rătăciră în părul ondu atului, Stephen îşi strecură palmele pe sub cămaşa ei şi îi descheie corsetul. Patul se afla unghiul umbrit al dormitorului. Stephen o purtă într-acolo, îmbrăcată doar cu corsetul şi ci orapiii cu jartiere, după ce în prealabil o dezbrăcase de pantalonaşi şi de cămaşă. La rândul scoase iute uniforma şi se urcă în pat lângă Hannah, care îi căuta cu intensitate privirea. E ignoră albeaţa de lapte a trupului lui, atentă doar la chipul soţului ei. Se simţi, deoda tă, învăluită într-un, vârtej de sărutări, mâinile lui o mângâiau fierbinte, iar trupul lui i e zvârcolea, cuprinzându-l cu tot mai multă fervoare pe al ei. Poate tocmai din pricin a acestei încordări, a agitaţiei forţate din şolduri şi coapse, când momentul culminant sosi sfârşit, nu fu de ajuns. Hannah îşi legă cu mişcări meticuloase cordonul halatului, în timp c tephen îşi punea uniforma. Gândindu-se la cele întâmplate, Hannah ştiu că ceva nu fusese în r lă cu ei. Încercaseră amândoi din greu, fiindcă fiecare încercase să-şi alunge din minte prop le obsesii. - De ce, Hannah? După ce îşi încălţă şi cea de-a doua cizmă, Stephen se ridică în şi întinse mâna după bluzonul militar. - De ce - ce? Hannah se uită fără mirare la el, o raz alidă de soare strecurată prin geamul ferestrei aprindea luciri de bronz pe corpul e i suplu. - De ce ai făcut dragoste în timpul zilei? înainte n-ai fi făcut-o niciodată, zis e el. - Nu înţeleg. Hannah clătină confuză din cap şi expresia de mulţumire senină i se şters pe buze. - Ce vrei să spui? - Eşti obişnuită să faci dragoste în timpul zilei? Aşa făceai cu i? Furia care-l măcina pe Stephen îl făcea să uite de orice jenă, atunci când formula întrebă e. Hannah rămase cu gura căscată, incapabilă să dea vreun răspuns, timp de câteva secunde, ap i cuvintele ţâşniră din sufletul ei. - De ce naiba trebuie să pui o asemenea întrebare acum? De ce strici... - Spune-mi ce-i mai rău, Hannah, stărui Stephen. Să pui întrebări sau să tră eşti în îndoială?

Hannah suferea nespus de mult. - De cele mai multe ori, se întâmpla noaptea, fiindcă z iua aveam prea multă treabă de făcut - răspunse ea într-un târziu cu vocea uscată, lipsită de oţie. De ce te chinuieşti singur astfel, Stephen? De ce pui atâtea întrebări? El se uită spr e ea, cu ochi tulburi, distanţi. - Poate fiindcă nu înţeleg cum l-ai putut lăsa să te atingă. . de ce nu te-ai sinucis înainte de a-i da voie sălbaticului aceluia Să pună labele pe t ine. Zâmbetul ei blând exprima milă. - E uşor să spui asta, dar nu-i atât de uşor să alegi mo ea atunci când poţi încă să trăieşti. - Eu am înfruntat moartea. Stephen refuza să accepte fi ia ei. - Chiar aşa? O moarte de soldat poate - o moarte rapidă, despre care nu ştii ni ciodată când vine, de unde vine. Nu vorbesc despre celălalt- fel de moarte - acela când, doar întinzând mâna, o poţi atinge, o poţi invita... Când eşti pus într-o asemenea dilemă, a zi că din instinct o să te scuturi de ameninţarea ei sinistră, o s-o respingi ca să te agăţi u toate puterile de ultimele fărâme de viaţă pe care le mai ai. Fiindcă atâta timp cât trăieş ai poţi spera. Dacă mori, nu-ţi mai rămâne nimic. Eu ştiu asta, Stephen. Îşi plimbă degetul p azul lui crispat. - Tu eşti soldat. Ai lupta până la ultima suflare, Stephen. - Dar tu eşti o femeie rafinată. N-ar fi trebuit niciodată să suporţi un asemenea tratament. El nu -şi putea smulge din minte acel gând. Hannah se depărtă de el şi avu un râs cinic. - Într-ade . Nu e o comportare de adevărată doamnă. - Ai cumva idee cât de prost mă simt? Cât de neputi ncios? se oţărî Stephen. Un sălbatic a brutalizat-o pe soţia mea, a - ţinut-o în captivitate, a făcut-o squaw,iar eu n-am fost în stare să fac nimic. Am fost complet lipsit de pute re. Pentru un bărbat, soţia lui e cea mai preţioasă avere pe care o are. Tu îmi aparţii mie. Eşti a mea. Gândul că altcineva te-a atins... Stephen era roşu tot de furie. - Vreau să-l omor. Vreau să-l omor fiindcă a îndrăznit să atenteze la ceea ce îmi aparţinea mie, să-mi vi ze proprietatea prin cele mai crude şi ticăloase mijloace. N-ar fi trebuit să te las să călăreşti în dimineaţa aceea, începu să se acuze amarnic Stephen. Aflasem doar că Juh şi cu b lui mişunau prin zonă. Sloane era aşa lipsit de experienţă - un tinerel care nici nu apuca se să se obişnuiască bine cu ţinutul - şi Delvecchio era atât de îndrăgostit că n-avea ochi d ntru tine. N-ar fi trebuit să te las să pleci cu ei. - Stephen, s-a întâmplat. Nu mai pu tem schimba trecutul. Hannah îşi încrucişă braţele şi îşi frecă umerii cu palmele, neştiind c scă nervozitatea. - Blestemaţi să fie că i-au lăsat pe apaşi să te prindă vie, murmură el. cchio a încercat să mă împuşte, îl informă Hannah. A fost ultimul lucru pe care l-a făcut. Da u l-am lovit peste ţeava puştii. Voiam să trăiesc. Pe lângă întreaga complexitate a acelor mo ente, decizia ei părea

remarcabil de simplă. - Stephen, chiar ai fi preferat să fiu moartă? îţi pare rău că mă vezi i vie dinaintea ta acum? - Nu. Nu, insistă el cuprinzând-o strâns în braţe, chiar şi aşa însă nah intuia lupta care se dădea în el. De fiecare dată când o privea, în mintea lui revenea gândul că un alt bărbat o cunoscuse. Pe neaşteptate, Hannah îşi puse problema dacă Stephen a ea să uite vreodată. Când el îşi slăbi îmbrăţişarea, halatul ei lunecă dezvelindu-i umărul ma atrice. Hannah îşi trase repede halatul pe piept, dar el o opri dezvelindu-i cu un g est hipnotizat umărul. - Şi-a lăsat şi amprenta pe tine, zise ţeapăn Stephen. Hannah nu încer să-l contrazică sau să-i explice că stigmatul reprezenta o pedeapsă primită din partea Gatit ei fiindcă încercase să evadeze. Amănuntele nu contau - cicatricele erau rezultatul luni lor ei de captivitate, când fusese la cheremul lui Lutero. - Or să dispară...în timp, răsp unse ea. - Da. Era încă un răspuns golit de orice conţinut. Stephen îi întoarse spatele şi îş ia de pe noptieră. Atitudinea lui sugera clar că pentru el nimic nu va dispărea vreoda tă din minte. Apăsându-şi pălăria pe creştet porni spre uşă, apoi se opri cu spatele la ea şi a în piept: - Hannah, el era mai mare... Se întrerupse, înghiţind restul frazei. - Adică n u toţi bărbaţii sunt la fel şi... Pumnul lui lovi cu putere în cadrul uşii. - La dracu’! Uşa brusc din ţâţâni apoi se trânti în urma lui. Hannah ascultă încă o vreme paşii lui apăsaţi, a pie încet de pat. Se ghemui pe saltea, copleşită de un sentiment de deznădejde amestecată cu dezgust, începea să realizeze cât orgoliu zăcea în fiinţa lui Stephen şi cât de profund îl . Lacrimile îi împăienjeniră ochii, în faţa acestei noi nedreptăţi. Rămăsese în viaţă. Reuşis dar nu era sigură dacă Stephen avea s-o ierte vreodată pentru asta. Ce era drept şi ce era greşit? Hannah nu era deloc sigură că mai cunoştea diferenţa. Privirea ei goală rătăcea d olo de fereastra dreptunghiulară, numărând absent peticele de soare de pe acoperişul ram adei de vizavi.

CAPITOLUL 16 Rochia de seară de culoarea piersicii contrasta plăcut cu pielea bronza tă şi cu tonurile roşcate ale părului ei în lumina strălucitoare a candelabrului, Hannah făce obiectul întregii atenţii, inclusiv a lui Cutter. Acesta stătea sprijinit de perete, la oarecare distanţă de ceilalţi, cu un pahar de

şampanie în mână şi o privea pe invitata de onoare. Cutter văzuse articolul apărut în ziar în precedentă, nu citise însă decât în fugă titlul: „Femeie albă devine squaw într-o ceremonie e de-a azvârli ziarul. Hannah îşi ţinuse fruntea sus toată seara, arareori plecând capul la vreun comentariu, ochii ei negri priveau direct, fără teamă, iar buzele ei delicate er au arcuite uşor într-o expresie fatalistă. Cutter trăia sentimentul distinct că Hannah Wad e era mai puternică decât tot ceea ce i se întâmplase. Învăţase să se plece, dar nu se frânse Spune-mi, doamnă Wade, aţi întâlnit pe vreunul din şefii apaşi? Geronimo, Vittorio... Întreb le curgeau asupra ei la fel ca şi expresiile de simpatie. De data aceasta, însuşi colo nelul Bettendorf interveni în discuţie. - Juh a trecut prin cătun de câteva ori. De două o ri în vizită, cred, şi alteori atunci când războinicii plecau în incursiunile lor. Femeia ap aşă pe nume. Pisică Mică - care era stăpâna mea - se referea la Juh ca la un heshke - adică „ uit”, un om care urăşte fără rost. - Si ceilalţi? insistă colonelul. - Geronimo a venit în ta dată, dar n-am ştiut că era el, recunoscu Hannah. Am aflat că fusese acolo abia după pleca rea lui. Apaşii îl priveau ca pe un di-yuin, un fel de vraci, îşi închipuiau că-i stă în pute să prevadă rezultatul unei bătălii înainte ca aceasta să fi avut loc. - Doar nu credeţi aşa c , pufni căpitanul Goodson. - Până în prezent, spun apaşii, n-a fost ocazie ca el să se înşele annah ridică din umeri - îi era egal dacă ei o credeau sau nu. - Mulţi oameni pretind că şi irlandezii pot anticipa anumite fapte. - Asta aşa e, încuviinţă locotenentul Hennessy. M ama a visat că Lincoln va fi împuşcat doar cu o săptămână înainte să aibă loc asasinatul. - D ste de-a dreptul fascinant, declară colonelul rezemânduse confortabil de sofa. De fa pt, ea ne oferă informaţii cât se poate de valabile referitoare la inamic. Trebuie s-o aducem la cazarmă să-i arătăm hărţile şi să-i cerem să ne dea indicii despre adăposturile lo re locurile în care se duc şi când. Informaţii valoroase şi importante. - Nu în seara asta, colonele, îl interpelă soţia lui. Petrecerea aceasta e în cinstea doamnei Wade. Iar ea t rebuie să se relaxeze, să se simtă bine. Nu-i aşa, draga mea? O bătu uşor cu palma în semn de afecţiune pe Hannah. - Da. Buzele lui Hannah schiţară un zâmbet, dar Cutter observă încordar ea care o stăpânea. - Înţeleg că apaşii se poartă brutal cu nevestele lor? Tânăra soţie a loc ului Digby se aplecă înainte cu ochii plini de avidă curiozitate. - Nu ştiu cum le trate ază pe nevestele lor. Eu am fost sclavă. Hannah întoarse uşor capul şi privi în altă parte. Pe mine, personal, asta nu m-ar mira deloc, îşi exprimă opinia Maude Goodson. Apaşii sun t o rasă de inşi violenţi. N-am să uit niciodată cum într-o călătorie spre Fort Bayard am dat ste un poştalion ars complet. Apaşii îi atacaseră doar cu câteva ore în urmă şi nu rămăsese n supravieţuitor, era oribil. Dar, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, mutilaseră

trupurile într-un fel de nerecunoscut. Era o privelişte barbară. - E un noroc pentru t ine că n-ai văzut ce a făcut armata mexicană atunci când a atacat rancheria dincolo de gra niţă, remarcă Hannah pe un ton calm, deşi ochii îi scânteiau de revoltă. Am văzut copii despi cu săbiile sau legaţi de picioare şi târâţi de cai... - Hannah. Stephen stătea în picioare, î tele scaunului ei, mâna lui lată îi apăsă umărul. - Mă iertaţi, doamnelor, se scuză Hannah în ultătorilor înfioraţi. Încercam să scot în evidenţă faptul că barbarismul şi cruzimea nu se l la apaşi. - Doamne Dumnezeule, nu înţeleg cum ai putut sâ suporţi toate astea! Doamna Digb y îşi duse la nas batista fină de dantelă ca şi cum ar fi avut nevoie de mireasma de levănţic entru a-şi veni în fire. - Oh, eu ştiu bine că m-aş fi omorât înainte să-i las să pună mâna p umoarea care se iscă în sală părea să indice că opinia aceasta era împărtăşită de majoritatea ezenţi. Reacţia lui Hannah fu să strângă mai mult din buze, o flacără se aprinse în ochii ei auzul acestei acuzaţii mascate. - Aţi fi aflat că dorinţa de supravieţuire e foarte putern ică, doamnă Digby, o informă ea forţându-se să se menţină în limitele politeţii. Nici o sufer eajuns de mare încât să n-o poţi îndura. De multe ori te gândeşti că ai vrea să mori, dar cân momentul să alegi, vei dori să trăieşti. Scurta ocheadă pe care Hannah i-o azvârli soţului ei dădea de înţeles celor prezenţi că acest subiect fusese abordat în particular. - Totuşi, doam a Digby a ridicat o problemă importantă, observă colonelul Bettendorf clătinând gânditor din cap. Femeile rafinate şi binecrescute n-ar trebui să fie puse în situaţia de-a suferi t ot felul de orori. Este datoria noastră să le protejăm. În final, responsabilitatea noas tră este să nu le lăsăm vii în mâna inamicului. Ultimele gloanţe trebuie rezervate întotdeaun emeilor şi copiilor. în fortul Phil Kearney, de pildă, există ordinul ca, în cazul unei in vazii, femeile şi copiii să fie închişi într-o magazie dotată din timp cu suficient explozib il. Era o ilustrare la care colonelul recurgea cu multă convingere şi satisfacţie de f iecare dată când venea vorba despre protejarea „inocenţilor”, din a cărei categorie, în viziu ea armatei, făceau parte femeile şi copiii. Cândva, Hannah ar fi râs şi l-ar fi tachinat p e colonel spunându-i că probabil soţiile ar fi trebuit să se teamă mai mult de soţii lor decâ de indieni. Acum însă subiectul n-o mai amuza. - M-am întrebat adesea cine a dat ordi nul acela, se aventură să spună Hannah, cu o curiozitate molcomă. Sună atât de dramatic aşa c va numai un comandant necruţător şi aspru precum generalul Custer ar fi putut face. Sa potolit scandalul pe care l-a declanşat la Washington în legătură cu corupţia din Depart amentul de administrare a rezervaţiilor? O tăcere semnificativă se aşternu în salon, colon elul reluă liniştit: - Nu v-a spus nimeni?

- Nu. Hknnah se uită în jur la feţele sobre ale invitaţilor. - O treime din Regimentul 7 Cavalerie a fost masacrat, se oferi locotenentul Digby so informeze. A fost o bătăl ie în Montana, într-un loc de pe malul râului Little Big Horn. Custer e mort, împreună cu aproape două sute din oamenii lui. S-a întâmplat anul trecut, în iunie. N-au existat sup ravieţuitori. - Cu excepţia maiorului Reno şi a celor trei companii pe care Custer i l e lăsase sub comandă. Cel care vorbise pe un ton de aspră condamnare era Stephen. - Cu ster ar fi viu acum dacă Reno ar fi atacat tabăra indienilor după cum i se ordonase şi a r fi creat o diversiune. Când colo, el a încercat să amâne atacul şi s-a pomenit descoperi t. Custer se bătea cu indienii la numai trei mile distanţă, Reno ar fi trebuit să forţeze frontul şi să sară în ajutorul lui Custer. - Companiile lui Reno fuseseră atacate şi se apăra , îi aminti colonelul. Ar fi fost extrem de dificil, în acele circumstanţe, să-şi părăsească iţiile. Şi chiar dacă Reno ar fi ajuns la Custer, numărul indienilor era oricum superior . Reno ar fi fost măcelărit laolaltă cu Custer. - Căpitanul Weir a luat o companie fără a av ea permisiunea şi a mers în ajutorul lui Custer, fiindcă Reno refuzase s-o facă. Era însă pr ea târziu. Se poate spune că Weir a încercat - şi-a dat silinţa. Amănuntele acelei bătălii, s tegia şi condiţiile de desfăşurare fuseseră dezbătute în nenumărate rânduri. Hannah percepea tul din vocea lui Stephen şi ştia la ce se gândea acesta: dacă el ar fi fost în locul lui Reno, ar fi venit în ajutorul lui Custer - l-ar fi salvat pe Custer. S-ar fi acope rit de glorie. Murmurând o scuză, Hannah se ridică de pe scaunul ei, lăsându-i pe bărbaţi să onsidere bătălia în absenţa ei. Pe când se îndrepta spre masă unde, într-o găleată cu gheaţă, sticlă aburită de şampanie, Hannah se gândi ce diferită ar fi fost soarta ei dacă Stephen ar fi acceptat postul din Regimentul 7 Cavalerie, în loc să se îngroape aici, în ţinutul ace sta pârjolit de soare, după Războiul de Secesiune. Iar ea n-ar mai fi căzut atunci în mâinil e apaşilor. Bineînţeles, exista şi posibilitatea ca, dacă Stephen se înrola acolo, ea să fie uvă acum. - Îmi daţi voie? O mână puternică luă sticla de şampanie din găleată înfăşurând-o i p pentru a împiedica stropii de apă să se scurgă pe podea. Hannah înălţă privirea şi respiră nd ochii albaştri, cutezători ai căpitanului Cutter. - Mulţumesc, căpitane. Hannah întinse p aharul şi studie în tăcere trăsăturile lui arse de soare. Aerul său degajat şi insolent ascun ea de fapt o permanentă stare de vigilenţă, Hannah îşi aminti de lucrul acesta atunci când s imţi greutatea privirii lui asupra sa. În spatele lor, ofiţerii continuau să dezbată cu înfo care detaliile ultimei bătălii a lui Custer. - Zidul se menţine şi fără ajutorul dumitale, că itane, remarcă ea cu nonşalanţă. De când invitaţii se retrăseseră în al doilea salon, Jake Cu stătuse deoparte, rezemat de perete, nefiind interesat să caute compania cuiva. - Sa u aţi fost numit în acest post de către doamna Goodson?

Hannah sorbi din şampania care, între timp, devenise tot atât de răsuflată ca întreaga serată ca şi încercările ei de-a se integra într-un cadru social căruia altădată îi făcea faţă atât Un burlac învaţă să stea aproape de masa cu gustări şi băutură, răspunse Cutter cu o remarcă de neutră precum a ei. Trecuseră patru zile de la întoarcere. Patru zile în care Hannah se străduise necontenit să-şi reia viaţa de mai înainte, decoperind, cu această ocazie, cât d goale fuseseră zilele ei. Ceaiurile de la amiază, şedinţele literare sau pregătirile pent ru diversele vizite îşi pierduseră orice farmec. Într-un fel, îşi pierduse încrederea în impo nţa acestor lucruri. Hannah sorbi din şampanie, cu spatele la salon, ascultând comenta riile contradictorii ale ofiţerilor. Vocea lui Bettendorf se ridică deasupra celorla lte. - Nu uitaţi, indienii Sioux şi Cheyenne au cea mai bună cavalerie din lume. - Cav alerie, zise Hannah şi simţi întreaga atenţie a lui Cutter îndreptată asupra ei. Războiul cu ndienii din nord - Sioux şi Cheyenne - se poartă pe cai. Altfel stau lucrurile cu ap aşii. Mi-e teamă că soţul meu nu şi-a ales regiunea potrivită. Lui îi trebuie acţiune, iuţeal nfruntare făţişă. Cutter înălţă nepăsător din umeri. - Oamenii vor prea mult. Hannah se uită ecum surprinsă. - M-am gândit şi eu adeseori la asta. - E adevărat. Uneori e suficient că viaţa e bună că aerul e proaspăt, că soarele e sus pe cer, îi spuse el pe un ton liniştit. Ha nah îi asculta cuvintele curpinsă de un freamăt de interes. Câteva clipe, făcu abstracţie de prezenţa celorlalţi invitaţi din salon, încercă să uite de existenţa lor, până când realiză e lor se transformaseră în şoapte. Oamenii nu vorbeau în şoaptă decât atunci când nu doreau c emarcile lor să fie auzite. În ultimele patra zile, Hannah avusese parte de prea mul te şoapte şi murmure pe la spate. Fără să se întoarcă, îl întrebă pe Cutter. - Toţi se uită l ane? Cutter făcu o pauză scurtă. - Da. - Compătimire, zise ea scurt. Mi-ar fi plăcut să văd ş eafa cuiva în seara aceasta. Toţi au fost cu ochii pe mine. Vocea ei căpătă inflexiuni ama re. - Stiu la ce se gândesc, singura întrebare pe care n-au curajul să mi-o pună. „Câţi oare u avut-o?“ În tăcerea care se lăsă între ei, Cutter aşeză paharul gol de şampanie pe masă şi pul. Hannah tresări, mirată ca el s-o lase singură atât de brusc dar Cutter nu plecă. Priv irea ei se lovi de umerii lui laţi şi de părul creţ, răvăşit, care-i acoperea gulerul tunicii la spate. „Ceafa cuiva” propriile ei cuvinte îi reveniră în minte pe când Cutter se răsucea î oi spre ea, cu un zâmbet licărind în străfundul ochilor. Hannah încercă să-şi înăbuşe râsul, tru totul. Chicoti încet şi chipul ei până mai atunci crispat se destinse. - Ar trebui să zâmbeşti mai des, zise el ridicând paharul. Te-ar ajuta să

iei totul mai uşor. Ea deveni serioasă şi gânditoare, dar expresia ei rămase calmă. - Nu ştiu dacă am să-ţi pot mulţumi vreodată îndeajuns pentru tot. Prezenţa lui îi susţinuse nespus de moralul în acele zile în care trebuise să se metamorfozeze iar, dintr-o sclavă a apaşilor în tr-o femeie liberă. - Nu-i nevoie de mulţumiri, doamnă Wade, insistă Cutter, inspirând adânc şi ascunzându-şi oftatul. Oricine în locul meu ar fi făcut la fel. - Ţi-ai făcut datoria. Ha nah îşi aminti fraza care circula de regulă în cercurile de militari. Cutter studie lich idul auriu de pe fundul paharului. - Da, datoria mea. Duse paharul la buze şi îl gol i până la ultima picătură. Un sunet de paşi repezi în spatele lui Hannah întrerupse atmosfera de înţelegere ce se stabilise între ea şi căpitan. Apoi Stephen o apucă de braţ înclinându-se ticos în faţa ei. - Cum te simţi, Hannah? Ea se întoarse spre soţul ei, admiţând în sfârşit s raza ei vizuală un colţ de salon. Simţea atenţia tuturor îndreptată spre ei trei şi intuia sp culaţiile care se făceau pe seama fiecăruia dintre gesturile sale. - Mă simt bine. Răspuns ul ei rostit pe un ton mult prea suav trăda nervozitatea care începea să i se furişeze i ar în suflet. Privirea lui critică luă cunoştinţă de paharul din mâna ei. - Din nou şampanie? zaprobator dintr-o sprânceană. - E doar al doilea pahar. Hannah se auzi vorbind într-o notă defensivă şi încercă un sentiment de nemulţumire. - Nu-ţi face griji, Stephen. N-am sădau drumul la limbă. Răspunsul ei arţăgos se referea la admonestările lui anterioare, prin care Stephen îi interzisese să relateze cuiva, experienţele. Hannah ştia că soţul ei se tem ea ca nu cumva vreuna dintre remarcile ei să confirme ipotezele şi suspiciunile aces tora. Stephen făcu o grimasă şi îi azvârli o uitătură piezişă lui Cutter, pe care până atunci e. După aceea, i se adresă din nou lui Hannah. - Mă gândeam că vei fi obosit. Poate ar fi mai bine să ne retragem acum. Cu cinci minute mai înainte, Hannah s-ar fi bucurat să s cape de corvoada protocolului. Pentru ea, fusese un chin să surâdă forţat acelor oameni care, în realitate, o bârfeau şi poate chiar o dispreţuiau, să răspundă privirilor lor specul tive şi întrebărilor insinuante care i se puneau. Totuşi, atitudinea lui Stephen o irita . Îndoiala că amabilitatea lui nu se datora atât grijii faţă de ea, cât temerii ca nu cumva ea să-l facă de râs începea să prindă contur. - Nu încă, spuse ea pe un ton de glumă. Încă nat şampania pe care căpitanul Cutter a avut amabilitatea să mi-o toarne în pahar. Hannah duse la buze cupa de cristal, intersectându-şi o fracţiune de scundă privirea cu cea a căpitanului.

- Mai doriţi un pahar, domnule maior? Cutter întinse mâna după sticlă. - Nu! Refuzul scurt fu temperat cu întârziere, printr-un „mulţumesc” rostit pe un ton morocănos. Cutter ridică d n umeri, în semn că în definitiv era alegerea lui Wade, apoi îşi umplu propriul pahar. Doa mna Bettendorf se apropie de masa cu delicatese şi o abordă iar pe Hannah. - Şampanie, doamnă Bettendorf? Cutter ţinea încă în mână sticla, pregătit să umple paharul gol al aceste Nu, nu răspunse soţia comandantului. Încă un pahar şi încep să mă clatin. Aşeză cupa de cris masă, apoi se adresă lui Hannah: - Sunt convinsă că trebuie să fie minunat să te afli iar înt -o societate civilizată. Sincer îţi spun că nu înţeleg cum ai putut îndura o viaţă atât de ha um vorbeam cu colonelul, trebuie să fi fost un miracol. - Da. Hannah coborî privirea contemplând absentă paharul pe care îl ţinea în mână. Se gândi cu ironie amară că aproape sc o viaţă de chin pentru alta la fel. - I-am spus colonelului că ar fi un lucru bun să-l invităm pe pastorul din Silver City să te vadă. Sunt convinsă că, după tot ce ai pătimit, sim nevoia să vorbeşti cu un om al credinţei. Doamna Bettendorf zâmbi, dar în ochii ei se cite a o curiozitate intensă. Hannah înlemni, jignită. - Răspund cu bucurie oricărui prilej dea mă ruga împreună cu un preot, dar n-am comis nici un păcat pentru care să simt nevoia să mă confesez. Vocea ei clară răsună în liniştea care se aşternuse în salon, declaraţia ei fusese ită de toată lumea, ceea ce îi aminti lui Hannah că atenţia întregului fort era îndreptată as a ei. Fremăta toată de supărare şi amărăciune. Înainte ca discuţia să poată fi reluată, de af pte răzbătu un strigăt: - Adunarea la postul unu de control! Ecoul chemării fu purtat ma i departe, transmis din gură în gură de santinele. Imediat, în salon se stârni rumoare. Ri tmul tihnit al vieţii celor din fort fusese întrerupt, pe neaşteptate, şi toată lumea reacţi ona tulburată, sesizând schimbarea. Locotenentul Digby se scuză şi ieşi în grabă să vadă ce s ase. Soţiile ofiţerilor se străduiră să-şi reia conversaţiile, dar fără prea mult succes, toa a era atentă la zarva de afară, întrebându-se ce se întâmplase. În sinea ei, Hannah se bucură ncidentul o salvase de o situaţie ce ameninţa să devină tot mai penibilă. Agitaţia o cuprins ese şi pe ea şi încercă să şi-o stingă cu o înghiţitură de şampanie trezită. În câteva minute ntru respirând din greu şi abia stăpânindu-şi emoţia.

- Domnule colonel! Traversă repede salonul apropiindu-se de comandant. - Un poştalio n care transporta provizii la mină a fost atacat de apaşi. Unul dintre călăreţi a venit să c eară ajutor. Balul luă brusc sfârşit şi toată lumea se grăbi să părăsească salonul. Stephen î se prezentă la ordinul comandantului. Hannah vedea nerăbdarea lui de-a acţiona, dorinţa lui fierbinte de-a se angaja întro luptă pe viaţă şi pe moarte cu inamicul şi ştia că toată tă sete de sânge nu se datora doar instinctului lui de soldat. Stephen simţea nevoia să se răzbune, să-i lovească pe aceia care îl făcuseră să sufere prin intermediul ei. - Mă duc e domnule, se oferi el. - Ia doisprezece oameni, încuviinţă Bettendorf, care se adresă apo i lui Digby. Călăreţul ăla a spus unde se află poştalionul? Şi apaşii sunt în număr mare? De ri în trecut Hannah trăise asemenea momente în care soţul ei trebuise să plece valvârtej aco lo unde îl chema datoria. Soldaţii dădeau năvală afară din barăci, alergând încoace şi încolo ra încărcat de tensiune. Stephen se îndreptă în grabă spre terenul de paradă. - Hooker! strig l. Vreau primii doisprezece oameni care sunt gata. Din orice companie! Umbrele înt unecate se foiau în noapte la lumina stelelor şi-a lămpilor cu gaz din barăci. Hannah văzu silueta unui călăreţ care era coborât cu grijă din şa, doctorul Griswald se grăbea într-acol Lângă ea scăpără o lumină. Cutter îşi aprinsese una dintre ţigările lui lungi şi fuma calm, t cu poftă fumul aromat, atent la mişcările din jur. Când privirile lor se intersectară, oc hii căpitanului părură s-o absoarbă, îndelung, lui Hannah îi trebui mult să întoarcă capul. S se rânduiră în mijlocul terenului de paradă, îmbulzindu-se la ordinele sergentului. De la locul ei, Hannah auzea frânturi din discuţia purtată de soţul ei şi colonelul Bettendorf cu aducătorul veştilor. - Încălecarea ! răsună ordinul sergentului Hooker. Cei doisprezece s oldaţi încălecară la unison, pregătiţi să pornească dintr-o secundă într-alta. Aproape cu înt ephen îşi aminti de Hannah şi se apropie călare de ea pentru a-şi lua un scurt rămas bun. Ar măsarul lui focos lovea pământul cu copitele presimţind goana ce urma. Câteva clipe, Steph en se uită în tăcere la ea, strunindu-şi cu mişcări dibace calul. Faţa lui arăta extrem de în tă şi Hannah îşi strânse inconştient şalul la piept. - Ai să te descurci? - Bineînţeles, răsp - O conduc eu pe doamna Wade înapoi la locuinţa dumneaei, spuse Cutter cu ţigara în mână. No roc la vânătoare, domnule maior. Stephen se mulţumi să-i salute şi o luă din loc în direcţia e aştepta coloana. Se auzi semnalul „Unu-doi-marş!” şi călăreţii se puseră în mişcare. „Galop a comandă şi pământul se zgudui de tropotele copitelor. Curând, coloana dispăru pe drumul ce ducea spre Silver City.

Participanţii la bal începeau, de asemenea, să se împrăştie şi Hannah se duse să-şi ia rămas la gazde. Simţea din nou povara antipatiei generale. - Vă mulţumim mult pentru această p etrecere, doamnă Goodson. Si eu si soţul meu vă suntem recunoscători. Bunele ei maniere îi impuneau să-şi menţină politeţea şi respectul. - Ah, pentru puţin, doamnă Wade. Deşi, trebui un că am fost surprinsă că soţul dumitale s-a oferit voluntar în seara aceasta, remarcă Maud e Goodson pe un ton de speculaţie perfidă. - Nu m-aş fi aşteptat să se arate atât de nerăbdăt să te lase singură. - Pentru el datoria s-a aflat întotdeauna pe primul plan, răspunse H annah cu răceală şi se întoarse în direcţia fumului de ţigară. - Dacă eşti gata, căpitane? Bu oamnă Goodson. Furia şi disperarea o îndemnau să alerge, dar Hannah încercă să îşi controleze Cutter mergea alături de ea cu o ţigară mexicană între dinţi. Hannah îi era recunoscătoare f dcă păstra tăcerea, preocupată fiind de sentimentul că în seara aceea comportarea ei fusese judecată şi considerată ca inadecvată. Totul era atât de nedrept! Ea era victima şi tot ea e ra, acum, condamnată. Faptul că fusese nevasta unui apaş, că trăise ca o squaw, o stigmati zase în ochii societăţii civilizate, o transformase întro fiinţă impură. Dacă ar fi murit dem de mâna agresorilor, ar fi fost îndelung regretată. Trăise, însă, şi lumea n-o ierta pentru sta. Gândurile i se învălmăşeau febrile în minte şi lacrimi de mânie îi împăienjeneau ochii. ră în faţa locuinţei ei, Hannah se opri să-l privească pe Cutter. - Mulţumesc fiindcă m-ai co s acasă, căpitane, zise ea punând mâna pe clanţă. - E dificil, nu-i aşa? Cuvintele lui, spuse pe un ton grav, liniştit, o făcură să-şi plece încet capul, rămase cu faţa întoarsă. - Mi-e t iu ce vrei să spui, căpitane, răspunse ea cu glas rigid, mişcată totuşi de acel semn de înţel re din partea lui. - Ba cred că ştii, doamnă Wade. Cutter îşi scoase ţigara din gură, mucul m nuscul licărea roşiatic în noapte. - Am auzit ce spuneau, ce întrebări puneau. Nimeni nu s -a ostenit să-ţi uşureze situaţia astă-seară. - De ce? Umerii ei se încovoiară ca sub povara i vinovăţii pe care Hannah n-o înţelegea. - Ce-am făcut? - Nu contează atât de mult ce ai făc dumneata, important este ce-au învăţat ei să gândească. Cutter studia fumul gri-albăstrui al ii sale, pe când Hannah se întoarse să-l asculte. - Unele mame îi învaţă pe copiii lor că, da u scăpat bomboana în praf, nici o cantitate de apă nu va fi de ajuns ca s-o spele şi s-o cureţe cum a fost. Râsul ei sună fals, ironic. - Poate că n-ar fi trebuit să mă scapi nicio dată de acolo, căpitane. Poate ar fi trebuit să mă laşi unde mă găsiseşi.

- Doar nu crezi în ce spui, Hannah îmi pare rău, doamnă Wade, se corectă el pentru această f amiliaritate nepermisă. - Te rog, spune-mi Hannah, se învoi ea, conştientă de plăcerea pe care o resimţea la auzul numelui său pe buzele lui. Oare oamenii îşi pot depăşi vreodată aver iunea faţă de o bomboană spălată? - Trebuie să flămânzească destul, mai întâi. Cutter trase u m din ţigară, apoi o azvârli departe. - Şi dacă n-o fac? Întrebarea era aproape o provocare. - Atunci sunt proşti, declară el sec. -Te pricepi să-mi ridici moralul, Cutter. El îşi îndr eptă umerii, în penumbră, Hannah îi vedea statura înaltă profilată pe cerul albăstrui al nopţ r-un fel, ştiu că el nu zâmbea atunci când duse mâna la borul pălăriei. - Bună seara, Hannah. privi lung în urma lui, discuţia cu el reuşise să-i abată gândurile de la propria ei situaţi la persoana căpitanului. Se mira de omul acesta taciturn care părea să ridice din ume ri în faţa atâtor probleme care pe alţii îi tulburau. Firea lui Jake Cutler era asemeni deşe rtului plină de forţă şi vitalitate, imparţială şi tolerantă în faţa oricăror forme de viaţă. îl suspecta că odinioară fusese şi el aprig şi necruţător, până când Războiul de Secesiune î doarea, iar frontiera apaşă îl învăţase prudenţa şi îi impusese acea atitudine de nepăsare. I nul avea sentimentul dreptăţii. Hannah îl pierduse din vedere şi intră, în sfârşit, în casă, ei, regreta că Stephen nu împărtăşea părerile căpitanului Cutter. De cealaltă parte a terenul de paradă, chemarea santinelelor stârnise vâlvă în Cartierul soldaţilor. Nevestele somnoroas e apăruseră la geamuri, cu sugari plângăcioşi în braţe şi cu alţi copii pe lângă poale. Câtev căror bărbaţi plecaseră cu patrula îi conduseră până mai departe. Când zgomotul de copite se noapte, Cimmy Lou se întoarse împreună cu celelalte femei rămase singure şi se amestecă în m lţimea privitorilor, soldaţi, nevestele lor şi copii, care se înapoiau la corturi. Negre sa mergea încet, balansându-şi greutatea de pe un picior pe altul, cu şalul înfăşurat în juru merilor. Frustrarea şi iritarea îi sporeau dorul de ducă. N-avea nici un chef să se întoar că în culcuşul gol, impregnat de căldura şi mirosul lui John T. Era sergent de frunte - er a firesc să răspundă primul la chemare, îi spunea el de fiecare dată. Uneori Cimmy Lou ura epoleţii pe care soţul ei îi purta cu atâta mândrie, chiar dacă o încântaseră atunci când se cu John T. îl luase fiindcă era sergent, fiindcă era cel mai bun şi fiindcă o satisfăcea at unci când stătea pe-acasă. Ceva se clinti în preumbra dintre două corturi apropiate. Cimmy Lou scrută întunericul, pericolul apaşilor era prea real pentru a nu ţine seama de oric e mişcare, cât de mică. O siluetă slabă şi prelungă păşi cu agilitate spre ea. Cimmy Lou surâ iclenie si se uită în jur să se asigure că nu-i vedea nimeni. - Ia te uită, soldat Bitterm an. Nu-i cam târziu să mă cauţi acu’ pentru rufe? îl mustră ea glumeaţă, ştiind prea bine de a el calea. Se uită drept în ochii lui avizi şi fosforescenţi, ca nişte ochi de pisică. - Te aşteptam, zise el, cu oarecare reţinere. Ştii doar.

- De und’ să ştiu? râse nepăsătoare Cimmy Lou cu o mână în şold, pregătită să-treacă mai depa ker o să plece cu patrula şi o să te lase singură toată noaptea. Privirea lui părea să se pre ingă pe sub şalul care acoperea sânii opulenţi ai femeii. Întinzând mâna îşi plimbă un deget ei şi o întoarse cu faţa spre el. O dorea cu patimă, mai mult decât ar fi vrut să recunoască Lucrul acesta ei îi făcea plăcere şi îi antrena curiozitatea. - N-ar fi trebuit să te sărut tunci. - Ştiu la ce te gândeşti, ce vrei, Leroy Bitterman, îl tachină ea. Eşti la fel ca toţi bărbaţii. - Am venit să-ţi spun să-mi dai pace, femeie. Nu mai da din coadă pe sub nasu’meu, avertiză el. Eu nu-s ca alţii. Sergentu’ăla al tău n-o să-mi stea în cale. O clipă, Cimmy Lo remeni la auzul acuzaţiilor lui, curiozitatea însă o ţinu pe loc. - Aşa-ţi zic, femeie, lasăn pace dacă nu mă vrei, repetă el. - Cine să te vrea? Cimmy Lou ridică din umeri şi făcu un p s înainte. El o apucă brutal de braţ şi o roti spre el. - Nu fugi de mine. N-am terminat . Ea se zbătu, luată prin surprindere de acest atac neaşteptat. Era obişnuită să-şi exercite otdeauna cu succes controlul asupra bărbaţilor şi forţa lui fizică o şocă pe moment. Se luptă îndârjire încercând să-şi elibereze braţul. El o zdrobi de pieptul lui, ţintuind-o cu braţel ucând-o strâns de bărbie, buzele lui se lipiră pătimaşe de ale ei. Ea însă rămase nemişcată, la asaltul lui. Absenţa oricărui răspuns din partea ei îl înfurie. - Fie ca tine de astă dată mormăi el, răsuflând din greu. Ea îl privi printre gene, fără să răspundă. - Da’te-nşeli în iveşte, Cimmy Lou. Eu nu-s ca ceilalţi. Eu sunt în stare să te potolesc. Când el îi dădu drum l Cimmy Lou încercă sentimentul că pierduse ceva în loc să câştige o bătălie. Deşi firea ei l respingea tacticile lui viclene, persoana lui îi stârnise un interes viu şi îi scormonis e apetitul sexual. - Eşti ca toţi ceilalţi, îl înfruntă Cimmy Lou, adunându-şi mai mult şalul ul umerilor. Numa’ gura e de tine. Bitterman însă se mulţumi să zâmbească pe sub mustaţa lui re. - Orice bărbat care se uită la tine te vrea, Cimmy Lou. Sergentu’ăla ăl tău îi sperie şi i lasă să se apropie, doar să tânjească după tine de la distanţă. Îţi place să-i amăgeşti. Da mă amăgeşti. O să fii a mea, ai să vezi! Râsul ei molatic, gutural îşi bătea joc de el, dar e ia ei rămase gânditoare când porni mai departe către, cortul ei. CAPITOLUL 17

Somnorosul gângăvi fericit, fluturând emoţionat din mânuţe atunci când o văzu pe Hannah. Chip ei se însenină cu un zâmbet care însă îi îngheţă pe buze atunci când dădu cu ochii de prizoni îngrămădiţi laolaltă în căruţa cu emblema militară. Bărbaţii erau legaţi cu lanţuri de picio tătea la vreo şase metri depărtare de căruţă. Un soldat din escortă o analiză cu ochi critici ar nu-i ordonă să plece. Hannah nu mai simţea aproape nici o ură faţă de oamenii aştia. Îşi a a de toate jafurile pe care le făptuiseră cândva şi nu uitase nimic din cruziţnea cu care fusese tratată în locul lor, la început. Totuşi, când se uita la ei, îşi aminti de talentul d vânător al lui Câine Furios şi cum acesta reuşise întotdeauna să facă rost de carne pentru î ul trib în timpul fugii din Mexic, sau de Loco, clovnul grupului, care se pricepea atât de bine s-o facă pe nevasta lui să râdă. Puţini din cunoscuţii ei i-ar fi înţeles senti le, iar dintre aceştia, Stephen cel mai puţin. În urmă cu cinci zile, Stephen se întorsese în zori împreună cu patrula sa. Nu existaseră supravieţuitori în rândul persoanelor ce însoţ oştalionul cu alimente, apaşii mutilaseră îngrozitor cadavrele acestora. În inima lui nu e xista loc pentru iertare. Acum, grupul de apaşi rămaşi din ceata lui Lutero urmau să fie transportaţi la agenţia din Ojo Caliente, la nord de New Mexico. Erau tăcuţi şi somnoroşi, cu excepţia Somnorosului, dar Gatita îl întoarse pe micuţ cu faţa spre ea ca să-l împiedice s o vadă pe Hannah. Ea nu mai făcea parte dintre ai lor şi nu mai merita încredere. Totuşi H annah îi spuse în spaniolă: - Ojo Caliente e un loc bun. Zona izvoarelor fierbinţi era u n loc favorit al indienilor. Gatita se uită la ea. - Dacă locul bun, atunci să meargă Pi cioare galbene acolo, să lase pământul ăsta la noi. Întristată de cuvintele ei, Hannah se dăd înapoi. Ştia că soarta apaşilor era deja pecetluită. Stilul lor nomad de viaţă, bazat pe vân e, cules de fructe sălbatice şi războaie avea să mai supravieţuiască un timp înainte de-a dis ea. Triburile lor erau sortite pieirii său unei sclavii, în rezervaţii. Cele două cultur i,a albilor şi a apaşilor, erau prea diferite ca să poată rezista. Apaşii trebuiau ori să fi e asimilaţi ori să moară. Se auziră murmure printre soldaţii din escortă. Stephen descălecă l , cu faţa întunecată de suspiciune şi neplăcere, fiindcă o găsea lângă apaşi. El o apucă de b e de lângă căruţă. - Vorbeai cu ei. - Da. Hannah se crispă, revoltată de tonul lui agresiv. Ce, ce-ai spus? Inima ei se umplu de amărăciune şi în acel moment îl urî pe Stephen fiindcă î usese o asemenea întrebare. Mai mult decât orice altceva, gestul lui se dovedea cât de mult îşi pierduse încrederea în ea.

- Ce contează? Oricum nu m-ai crede. Hannah se opri pe loc o dată cu el, incapabilă să-l privească în ochi. Mâna lui îi abandonă braţul cu un gest semnificativ. Soldaţii din escortă caseră şi aşteptau, iar vizitiul şi cu gardianul înarmat se instalaseră pe capră, catârii moţ amurile lor. - Hannah. Vocea lui profundă spunea mai mult decât cuvintele, mai presu s de orice dezvăluia dorul lui faţă de femeia care fusese Hannah şi pe care nu mai reuşea s-o regăsească. Anul care se scursese între ei îi înstrăinase nespus. Se părea că nimic nu-i mai apropia. Stephen nu avea forţa să uite trecutul şi să construiască relaţia lor pe temeli a prezentului. Privindu-l, Hannah citi în ochii lui lupta care se dădea în el, între dor inţa de reconciliere şi impulsul de respingere a acesteia. Pentru el, bomboana era încă murdară. În cele din urmă, Stephen vorbi: - Când o să-i ducem pe apaşii ăştia în rezervaţiile aparţin, situaţia se va îndrepta. N-or să se mai afle în preajmă să-ţi amintească tot timpul le întâmplate. Vei reuşi să uiţi. Hannah zâmbi trist, constatând ironia acelui fapt care făce a Stephen săi ofere ei asigurările de care avea el nevoie., înţelese că soţul ei se străduia i reînvie sentimentele. - Desigur. - Mă întorc peste o săptămână. După o ezitare vizibilă, St se aplecă şi o sărută scurt pe obraz, întâiul semn de afecţiune fizică pe care-l arătase de ine de o săptămână. În clipa următoare, maiorul încălecă pe cal şi se postă înaintea coloanei se puse în mişcare cu zgomot de lanţuri şi scârţâit de roţi, Hannah o mai văzu o dată pe Gat nte ca soldaţii din coadă să se interpună între ea şi căruţă. Porni înapoi către casă, dar în Cutter, care şedea sub ramada. Hannah zâmbi şi îl salută cu un gest discret din cap, un va l plăcut de căldură o inundă sesizând interesul prietenesc pe care i-l arăta căpitanul. Acest o salută şi el cu mâna la pălărie. De când se întorsese, Hannah nu participase activ la viaţ ocială, în special pentru că Stephen îi ceruse să stea deoparte, dar şi fiindcă sperase că, o tă cu trecerea timpului, lumea se va plictisi s-o mai trateze ca pe-o ciudăţenie şi o va accepta din nou. Cum Stephen plecase, zilele ameninţau să devină extrem de monotone şi Hannah se hotărî să-şi organizeze din nou timpul, le invită pe soţiile ofiţerilor la un ceai are avea să aibă loc peste două zile. Pe când scotocea în şifonier căutându-şi rochia albastr , Hannah observă că rochia ei de seară din satin cafeniu lipsea, cercetă şi în cufăr şi desco i că îi lipseau mai multe lucruri vechi: un şal argintiu, o broşă nu prea frumoasă din sticlă primită în dar de la o mătuşă bătrână, un pieptene ciobit din carapace de ţestoasă, două fust e care le păstrase pentru material şi alte câteva obiecte. Cu excepţia rochiei cafenii, toate erau lucruri pe care arareori le purtase, întrucât nu făceau parte din preferinţel e ei. - Delancy, strigă Hannah şi se duse în bucătărie pentru a-1 interoga.

Înăuntru o găsi pe Cimmy Lou, care îşi lingea degetele de siropul scurs dintr-o prăjitură. dusei lenjeria, don’şoară Wade. Negresa îi arătă teancul de rufe călcate, expus la vedere pe asă. - Mulţumesc, răspunse indiferentă Hannah, apoi se adresă ordonanţei. Delancy, nu-mi găse c rochia cafenie de satin cu broderii de aur. Si îmi lipsesc şi alte lucruri. Ştii cev a despre ele? Soldatul-servitor şi spălătoreasa schimbară o ocheadă care nu scăpă privirii at nte a Hannahei. Lui Delancy îi trebuiră câteva secunde ca să-şi formuleze răspunsul. - Am găs t-o la gunoi într-o dimineaţă... era făcută bucăţi. I-am raportat lui domn’maior, da a zis că - Înţeleg. Hannah se încruntă. - Mulţumesc, Delancy. Voi să plece, apoi deodată remarcă un ob t gălbui ce sclipea pe şalul lui Cimmy Lou Hooker. Hannah se opri brusc. - Asta nu e cumva broşa mea? Cimmy Lou acoperi cu o mână protectoare bijuteria ieftină. - Dom’maior m i-a dat-o, se făli ea. - Şi şalul meu, şi pieptenele, şi fustele mele şi... toate celelalte, tot el ţi le-a dat? întrebă Hannah uluită că Stephen fusese în stare de aşa ceva. - Da, doam - Dar de ce? Nu voise să întrebe asta. Întrebarea pur şi simplu îi ţâşnise de pe buze. O raz mister se furişă în ochii şireţi ai negresei. - Eu aş zice că poate a vrut numa’ să-mi mai de a pe deasupra. Mai bine l-aţi întreba pe dânsul. - Da. Ieşind pe uşa bucătăriei, Hannah avea brajii îmbujoraţi la gândul implicaţiei din vorbele negresei. Orice nevastă de soldat ştia că dacă nu şi-ar însoţi bărbatul în regimentul unde era repartizat, acesta şi-ar căuta o femeie erdută care să-i satisfacă nevoile carnale. Asemenea rătăciri nu erau niciodată menţionate. C iar dacă Hannah nu se lovise niciodată de exemple şi dovezi concrete, în inima ei ştia. Bărb aţii erau supuşi plăcerilor josnice, nu te puteai aştepta la fidelitate din partea lor. Dar să cunoască aceste realităţi era una, şi să se confrunte cu ele era altceva. La ora când oamnele sosiră la ceai, Hannah reuşise să-şi recapete stăpânirea de sine. Rămaseră în salon ş h turnă ceaiul. Ordinea servitului se făcea în funcţie de rangul soţiilor, prima ceaşcă soţie olonelului, Ophelia Bettendorf, iar a doua, soţiei căpitanului, Maude Goodson. Întrucât locotenentul Digby avea mai multă vechime, Grace Digby fu servită înaintea lui Sadie M itchell, pe când gazda îşi rezerva ultima ceaşcă. Conversaţia începu cu mici bârfe pe seama a r companii ale Regimentului 9, staţionate în diverse forturi din statul New Mexico. O parte din nume erau noi pentru Hannah, care nu putea lua astfel parte prea mul t la discuţie. - Mă gândeam că e un domn atât de remarcabil, nu-i aşa, doamnă Wade?

Cum Hannah nu dădu semne că ar fi ştiut despre cine e vorba, Ophelia Bettendorf reluă. Sigur că îţi aminteşti de locotenentul Austin din Boston? - Nu, nu-mi amintesc. Hannah sorbi ţinând ceaşca fragilă într-o mână şi farfurioara în cealaltă. - Aşa e, ea nu mai era ai plat după ce au luat-o apaşii, îşi aminti Maude Goodson, apoi se întoarse spre Hannah. Ai stat cu ei atâta timp, draga mea. - Într-adevăr, am stat, încuviinţă încet Hannah, apoi aşeză deoparte şi ridică ceainicul. Contrastul dintre mâna ei arsă de soare şi vasul de porţelan pictat în culori pastelate era izbitor. - Mai doreşte cineva ceai? - Vă rog. Micuţa Maud e Goodson, delicată ca o păpuşică, îşi oferi ceaşca. - Mă gândeam să-ţi sugerez că ar trebui e. Eu aşa fac de fiecare dată când stau prea mult în soare. Îţi albeşte pielea, ceva nemaipom nit! - Am să încerc. Hannah se întrebă dacă femeia îşi dădea seama câte lămâi i-ar trebui. că ţi-au luat toate hainele? Grace Digby se holbă la ea cu ochi plini de curiozitate. Mici exclamaţii de uimire se auziră din partea celorlalte musafire, dar Hannah obser vă că nici una dintre ele nu obiectase şi că toate aşteptau cu sufletul la gură răspunsul ei. Deodată, Hannah realiză care era adevăratul motiv care le adusese pe nevestele ofiţerilo r la ea în ziua,aceea, veniseră să o tragă de limbă, să afle amănuntele picante ale poveştii să retrăiască experienţa, mulţumindu-i lui Dumnezeu că nu păţiseră acelaşi lucru. Dintre toa e Goodson era poate singura care simţea cât de cât milă faţă de ea şi dorinţa de-a o ajuta. lte dintre lucrurile care s-au întâmplat sunt prea neplăcute pentru a mai merita să fie amintite, spuse cu o politeţe rece menită să-i mascheze furia şi amărăciunea. Aş prefera să n mai gândesc la trecut. Ophelia Bettendorf îşi lăsă în jos nasul ei lung şi îi spuse lui Hanna u un zâmbet fals. - Trebuie să-ţi spun draga mea, că am fost mirată că maiorul Wade te-a lăsa singură atât de curând după toate necazurile pe care le-ai înfruntat. Având în vedere cât de lt ai lipsit, aş fi crezut că va profita de fiecare minut ca să-l petreacă în compania ta. Hannah nu era surprinsă că ceilalţi observaseră cât de puţin timp îşi petrecea Stephen cu ea oţul ei făcea tot posibilul să se implice în activităţi care să-l reţină departe de casă, evi tfel. - Pentru Stephen datoria s-a aflat întotdeauna pe primul plan. De aceea e un ofiţer atât de bun. Îşi aminti că altădată ar fi spus asta cu mândrie ca o soţie bună şi înţ e îşi admiră soţul. Acum se folosea de laude pentru a-i scuza comportamentul. - La urma urmelor, căpitanul Goodson e de patrulă, iar căpitanul Cutter abia s-a întors, aşa că era rân ul lui Stephen. - Dar colonelul l-a informat că date fiind circumstanţele, îi va îngădui

maiorului să-şi petreacă mai mult timp cu dumneata, iar în locul lui să meargă locotenentul Digby. Dar soţul dumitale a insistat. Hannah nu ştiuse, dar Ophelia Bettendorf intui se ignoranţa ei. O accentuare a supărării nu avea cum să rezolve dificultăţile dintre ei, to tuşi Stephen optase pentru această cale. Sufletul ei se încrâncenă jignit. - Soţul meu nu şir permite niciodată să pună problemele personale înaintea obligaţiilor militare. Nici una dintre musafire nu se lăsă prostită de răspunsul ei şi Hannah observă că acestea schimbau înt scuns priviri cu subînţeles. Rotofeia Grace Digby întinse mâna după încă una din prăjiturile aspete şi apetisante de pe platou. - Aceste prăjituri sunt absolut delicioase, doamnă Wade. Trebuie neapărat să-mi dai reţeta. - Mă tem că va trebui să-i ceri părerea lui Delancy privinţa aceasta. Nu eu le-am făcut. - Nu ţi-a stat în obicei niciodată să găteşti, nu-i aşa, a mea? Nevasta colonelului sorbi cu delicateţe din ceai. - În trecut, nu, deşi acum mă p ricep să fac o tortella foarte bună. Şi am învăţat să gătesc o tocană grasă şi gustoasă din s ioară umplut cu sânge, ardei iute şi cepe sălbatice. Groaza şi şocul se aştemură pe feţele lo r lui Hannah nu-i păsa. Le oferise ceea ce doriseră să audă. - Doar n-ai mâncat aşa ceva? Gr ace Digby lăsă deoparte prăjitura din care muşcase doar o dată. - Desigur. Şi data viitoare când vei avea de preparat un iepure, încearcă să-l frigi parţial înainte să-l jupoi şi să-i s ntaiele. Dinadins alesese cele mai dezgustătoare exemple, fără a omite vreun detaliu. Mai târziu, Hannah le urmări plecând. Abia ieşiră pe uşă şi începură săşi dea coate şi să şuş ar Hannah nu încercă nici o satisfacţie, oftând, plecă de la geam, copleşită de tristeţe si s urătate. Întoarcerea lui Stephen nu aduse nici o schimbare în atmosfera din casă. El con tinua să pretindă că totul era în regulă, dar niciodată nu o atingea şi nu pomenea de trecut. De altfel, stăteau şi foarte puţin împreună, iar în acele rare ocazii, el evita s-o privească iar când se uita la ea, Hannah ştia ce gânduri îl frământau. Întoarcerea lui coincisese cu o recrudescenţă a atacurilor inamice în zonă. Ţintele lor favorite erau trenurile încărcate cu inereu şi poştalioanele, trase de doisprezece- paisprezece cai, transportând argint de la minele din munţii Mogollon către oraşele miniere din vecinătate. Fortul Bayard trăia o permanentă stare de tensiune, rapoartele despre ambuscade şi semiambuscade se ţineau lanţ. Într-o după-amiază, cu puţin timp înainte de retragere, în fort fu adus un însoţitor de rănit. Un detaşament de cavalerie fu trimis în cercetare, Hannah nu se miră să-l vadă pe St ephen în fruntea lui. Pentru ea, începea să devină tot mai clar că Stephen era obsedat de o revanşă împotriva apaşilor. Era o noapte neagră ca picura, şirul de călăreţi înainta pe pot

îngustă către înălţimile canionului, în jur, nu se auzeau decât potcoavele de metal scrâşnind urletul îndepărtat al vreunui coiot sub razele piezişe ale astrului de argint. O linişt e apăsătoare plutea în aerul îngheţat al munţilor. Hooker se aplecă în şaua McClellan şi îi s ce joasă maiorului Wade: - Călăreţul zicea că apaşii i-au atacat undeva cam pe-aici, lângă st aceea ca un coş. - E cam vreo milă de locul unde suntem acum. - Ce linişte! Locotenent ul Digby îşi apropie calul de cel al maiorului, privirea lui neliniştită scrută întunericul. - Ce credeţi, domnule maior? - Probabil că apaşii s-au retras la adăpost. Ei arareori a tacă noaptea. Stephen se răsuci în şa, adresându-se soldaţilor care veneau în coloană dublă î lui. - Atenţiune! ordonă el cu glas şoptit şi ordinul fu transmis mai departe, pentru a le da de ştire soldaţilor că se apropiau de locul ambuscadei. Stephen regreta că razele lunii erau atât de slabe, incapabile să împrăştie mai mult negura din jur. Îşi încorda simţur atent la orice zgomot nefiresc, căutând să perceapă mirosul de fum sau de praf de puşcă. După vreo patru sute de metri, roibul lui ciuli urechile. Stephen nu putea zări nimic în în tuneric. Calul lui fornăi nemulţumit şi maiorul ridică braţul făcând senin coloanei să se opr că. Dinaintea lor se zărea o formă mare, întunecată, abia vizibilă pe fondul cenuşiu al stânc r. Stephen îşi pregăti puşca. - Hei, voi din căruţă! strigă Stephen cu voce scăzută si grava. e câteva clipe, domni tăcerea. Stephen îşi mână încet calul întracolo cu mâna pe revolver. Că se răsturnată şi zăcea pe o parte blocând cărarea. Un geamăt slab ajunse deodată până la el. grăbi pasul fără a slăbi din vedere stâncile şi tufişurile dimprejur. Restul coloanei avansă e el. Pe măsură ce se apropia de căruţă, priveliştea devenea mai clară. Un cal zăcea mort în i, dar era evident că vehiculul avusese mai mulţi cai ce fuseseră furaţi. Vreo jumătate de duzină de săgeţi erau înfipte în pereţii de lemn vopsit. Stephen descălecă şi îi dădu frâul Digby. În nări simţi imediat mirosul acru de praf de puşcă, un alt geamăt, de astă dată mai ernic, se auzi din capătul opus al căruţei, lângă roţile din faţă. Stephen găsi un om pe jumă nat, prăbuşit sub capră. - Am găsit unul viu, anunţă el. Verifică în jur, sergent. În timp ce aţii se răspândeau în toate direcţiile, coordonaţi de Hooker, Stephen îngenunche lângă rănit. anemică a lunii scoase la iveală patul unui carabine lipite de coapsa bărbatului. - U nde sunteţi rănit, domnule? Stephen ridică de jos carabina. Omul părea să facă sforţări uriaş tru a vorbi, îşi încordase gâtul şi deschisese larg ochii cu pupile imense, albicioase. Gâfâi ul lui întretăiat se transformă în tuse. - Săgeată...în umăr... Judecând după respiraţia lui săgeata îi străpunsese un

plămân. - Glonte...în...picior. Coastele...poate...Nu ştiu... Săgeata se afla încă înfiptă în ui stâng. Capătul cu pană era rupt şi Stephen o lăsă aşa şi se apucă să caute rana de la pici e s-a întâmplat? Unde sunt ceilalţi? Sângele cald, lipicios, se scurgea din coapsa stângă a omului. Stephen îi legă rana cu batista lui. - Ne-au lovit...din senin...De după...stânc i. Cinci...poate şase. Slăbiciunea şi durerea îi tăiau respiraţia, făcând să-i tremure vocea. lles din prima căruţă...lovit primul. Apaşii...au sărit...pe caii noştri...furat căruţă. Irla l şi cu Shaughnessy... s-au ascuns după stânci...când...s-a răsturnat căruţa. - Uşurel, uşure fătui Stephen. Apoi se ridică în picioare cu ambele arme în mâini. Locotenentul Digby se a propie de el. - Trimite pe cineva încoace să vadă de omul ăsta, îi ordonă Wade. - Încă doi ac domn’maior, se auzi vocea unui soldat de undeva din dosul stâncilor. - Morţi amândoi, do mnule. Stephen îşi croi drum printre cadavre către costişă. Hooker veni după el. Privirea gân itoare şi neliniştită a maiorului rătăci o vreme în noapte. întotdeauna ajungeau prea târziu, ia după ce încleştarea luase sfârşit , şi niciodată nu erau în stare să-i prindă pe ticăloşii rdonă sergentului pe un ton irascibil: - Îndreptaţi căruţa aia! O s-o folosim ca să transpor tăm rănitul în fort. Şi trimite o jumătate de duzină de oameni să caute a doua căruţă şi cada tiului. Pe terenul ăsta accidentat n-a putut ajunge prea departe. Iar apaşilor le tr ebuiau caii, undeva, la un moment dat, mai mult ca sigur că au tăiăt hăţurile şi au răsturnat căruţa. - Da, domnule. Domnule, vreţi să caut urmele şi să trimit un detaşament după ei? - Ar o pierdere de timp, sergent, răspunse categoric Stephen. Nu poţi să porneşti pe urmele lor înainte de răsăritul soarelui. Şi la vremea aceea, apaşii vor avea deja un avans de şase ore faţă de tine. Nu, sergent, n-o să-i urmărim. - Da, domnule. Hooker salută şi se retrase . În aerul uscat al deşertului muntos, sunetele se propagă până departe. Atât maiorul cât şi gentul se opriră la un moment dat pe loc, auziră, parcă, un nechezat de cal. - Dinspre nord, domnule, poate la două, trei mile, de-aici, îşi dădu Hooker cu părerea. S-ar putea să fie vreunu’ din caii scăpaţi. - Posibil, încuviinţă Stephen. Îşi plecă într-o parte capul va secunde. Apoi tresări. - Cinci oameni să rămână aici şi restul, încălecarea, sergent. O or târziu, patrula mai călătorea încă prin ţinutul aspru al canioanelor, în direcţia din care s uzise nechezatul, deşi drumul le era barat de pereţi insurmontabili de stâncă ce trebuia u ocoliţi. La intervale neregulate, liniştea nopţii era spartă de nechezatul disperat al calului.

De data aceasta, răsună foarte aproape. Cu un gest al braţului, coloana se opri pe loc . Şeile de piele scârţâiau sub greutatea soldaţilor care se foiau neliniştiţi, Stephen scrută nericul şi îşi ascuţi auzul încercând să înţeleagă ce se întâmpla. Digby îi azvârli o privire ul ăla a fost în acelaşi loc tot timpul, şopti el. Din spatele lor, sergentul Hooker îi av ertiză. - O fi vreo momeală de-a apaşilor. - Trimite doi oameni înainte, ordonă Stephen. H ooker se întoarse căire coloana de soldaţi. - Henry. Beaufort. Le făcu semn cu mâna să se ap ropie. Coloana se mişcă, cu zgomot înăbuşit de copite şi scârţâit de şei, pentru a ocupa locu te libere de cei doi soldaţi. Aceştia se grăbiră să îndeplinească ordinul şi porniră cu armel gătite de atac, întunericul îi înghiţi curând, doar tropăitul copitelor rămânând să le semnal nţa. După secunde de aşteptare ce părură interminabile, unul dintre soldaţi se întoarse şi se ri dinaintea maiorului. - Totul e în regulă, domnule. În ciuda impulsurilor lui năvalnic e, Stephen sili coloana să înainteze cu multă precauţie. Al doilea soldat îi aştepta la faţa ocului. - Calul e încă legat de căruţă, domnule adică, ce-a mai rămas din ea, îi explică aces t lui Stephen. O roată s-a rupt si s-a răsturnat toată încărcătura. Apaşii luaseră tot ce le ea fi de folos. Stephen se mulţumi să măsoare priveliştea, de pe cal. Instinctul lui se dovedise corect, numai că şi acum sosiseră prea târziu. Să încerce să-i prindă pe apaşi era c m ar fi alergat după vânt. Când vorbi iar, vocea lui exprima oboseală, frustrare şi nervoz itate. - Căutaţi cadavrul vizitiului. Pe întuneric, un soldat se împiedică de un obiect ca re se rostogoli cu zgomot de sticlă spartă. Soldatul se aplecă şi ridică sticla de jos. Whisky. Se vede că apaşii au dat de băutură mai întâi. - Dezleagă calul de la căruţă, ordonă - E ciudat că apaşii n-au luat calul cu ei, sau nu l-au omorât, remarcă locotenentul Dig by. - Stiu. Şi Stephen se mirase, dar apaşii erau întotdeauna imprevizibili. - Dom’maior . Hooker se apropie încruntat de ei. - Miroase a fum. Aerul de munte era proaspăt, înd ulcit de mireasma de pin şi ierburi aromatice. Totuşi, de undeva, ajungea până la ei un miros vag de ars, nu se zărea nici urmă de fum, dar apaşii se pricepeau să aprindă focuri care să emane puţin fum. - Au dat foc pe-aci pe undeva, sergent. Găseşte-i. Stephen se aşt epta să-l găsească şi pe vizitiu tot acolo. Dacă acesta nu fusese ucis ci numai rănit în timp l asaltului, apaşii îl luaseră să-l tortureze.

Nu fu nevoie să caute prea mult. La nici cincizeci de iarzi depărtare, dădură de tabăra ap aşă, focul ardea ca un ochi roşu în mijloc, înconjurat de umbrele prelungi, nemişcate ale in dienilor. Stephen ordonă oamenilor săi să încercuiască locul, situaţia nu-i inspira câtuşi de n încredere, dar se vedea nevoit să-i facă faţă. Cu cât se uita mai mult la mogâldeţele apare adormite, ghemuite în jurul focului, cu atât nervozitatea şi neîncrederea lui sporeau. D egetul îi încremenise pe trăgaci, un calm rece pusese stăpânire pe fiecare fibră din corpul lui. Dădu ordin de atac şi loviră, cu toate că nimeni nu credea că apaşii vor fi luaţi prin s rprindere. Dar la prima rafală de gloanţe, situaţia se lămuri: apaşii se ridicară clătinândupe picioare şi, abandonând din start orice tentativă de rezistenţă, căutară să se împrăştie c o. Erau beţi turtă. Soldaţii năvăliră în tabără, iar câţiva dintre ei se luară după doi apaşi atacul neaşteptat, încercau să fugă pe jos. Stephen se opri lângă foc şi îşi încărcă din nou . Aerul duhnea a praf de puşcă şi fum. Lângă vatră, zăceau cadavrele a doi apaşi care încerca pună rezistenţă, un al treilea apaş, grav rănit, se zvârcolea încet, scormonind pământul cu d le. - Sfinte Isuse, mormăi cineva cu glas cutremurat de scârbă. Stephen recunoscu voce a lui Hooker. - Domn’maior. Vizitiul nostru e aci. Stephen ocoli trupurile apaşilor şi se apropie de copacul înalt în faţa căruia se oprise sergentul. Duhoarea aici era mai p uternică, o combinaţie greţoasă de păr ars şi carne pârlită. Hooker aprinse un chibrit şi, la na portocalie a flăcării, văzu trupul vizitiului atârnat cu capul în jos deasupra unei alt e vetre stinse. Stephen se clătină de scârbă şi o sudoare rece îi acoperi fruntea. Sergentul scutură chibritul. 7 - I-au prăjit creierii, zise el cu duritate, forţându-se să-şi ascundă moţia. - Daţi-l jos. Ordinul fu rostit cu o voce scăzută, abia perceptibilă. Apoi furia îl s cutură deodată şi glasul lui căpătă rezonanţă de tunet. - La dracu, am zis, daţi-l jos! - Da, ule, răspunse John T. Hooker. Era şi el conştient de lucrul acesta. - Cooper! Johnson! La mine imediat! îşi chemă sergentul oamenii. Maiorul se înapoie lângă al doilea foc. Cinev a azvârlise vreascuri peste jar şi vâlvătaia se aprinsese din nou. John T. îi lăsă pe cei doi soldaţi să se ocupe de cadavrul vizitiului şi îl urmă pe maior. Zgomotele urmăritorilor porn iţi în căutarea fugarilor apaşi se auzea în desiş. Alte sticle goale de whisky fură găsite îm jurul focului, mărturii despre beţia indienilor. - Hei, sergent. Soldatul Moseby se aplecă asupra apaşului rămas în viaţă şi îi cercetă rănile însângerate. - Ar trebui să facem ta. Trăieşte încă. - Nu-l atinge, scrâşni Wade.

- Dar, domnule, e rănit. - Am zis să-l laşi pe nemernic! Stephen făcu un pas ameninţător spr e soldat, apoi, păru a-şi veni în fire, se întoarse şi plecă. John T. oftă din rărunchi şi se pie de soldat. - Îi trebuie mai mult decât bandajele tale, Moseby, mormăi John T. fără să co menteze ordinul lui Wade. Urmăritorii îşi prinseseră prada şi John T. se apropie de foc să v adă chipurile prizonierilor apaşi care fuseseră mânaţi în tabără. Când primul dintre indieni umina flăcărilor, John T. înmărmuri străfulgerat de-o amintire. Se holbă la bărbatul cu umeri largi şi plete lungi, negre, ca pana corbului, ce încadrau o faţă turtită, brăzdată de cicatr ce. John T. se uită înfiorat la maiorul Wade, apoi, încet, îşi aminti că Wade nu-l văzuse nic odată pe Lutero.Şi cum Amos Hill nu se afla cu ei, prizonierii nu aveau să fie interog aţi decât mai târziu. John T. se uită lung la apaşul pe care maiorul îl vânase săptămâni într a zel şi ură, se uită şi nu zise nimic. Scularea, chemarea la apel, clopotul de la popotă, drumurile lungi şi obositoare, stingerea - acestea erau activităţile de rutină ale arma tei din fort. Hannah şedea sub umbrar şi privea manevrele companiei pe terenul de pa radă din faţa locuinţei sale: separarea coloanelor, patru paşi la stânga, patru la dreapta , mers la pas, la trap, la galop. - La dreapta, câte doi. Comenzile erau pronunţate în tr-o cadenţă sobră. Doamna Mitchell trecu prin faţa ei, în mână cu o umbreluţă care s-o prote de soarele de dimineaţă, o salută cu un gest din cap pe Hannah. La rândul ei, aceasta îi răs punse la fel, nici una însă nu se oferi să lege o conversaţie. Hannah recunoştea că şi în ace privinţă exista aici un obicei, ritualul de dimineaţă al ceaiului servit în locuinţa comanda ntului. Hannah nu se mira că invitaţia precedentă nu fusese reînnoită, prezenţa ei ar fi pus capăt bârfelor şi ce altceva putea sta la baza unei discuţii atrăgătoare decât un delicios s andal. Era o tragică ironie a soartei faptul că, după ce timp de mai multe luni fusese victima unui prizonierat, acum tocmai moralitatea şi virtutea ei erau puse la îndoi ală. Poate dacă s-ar fi comportat mai umil şi ar fi dat dovadă de mai multă ruşine în loc să pul sus şi să încerce să-şi apere acţiunile, ei... Din nefericire, dintre „ei” făceau parte ş . Singura persoană care nu părea să-i pretindă să se simtă vinovată era acela care manevra co oanele de soldaţi pe terenul de paradă, căpitanul Jake Cutter. - Vine patrula, strigă ci neva deodată. Vestea despre întoarcerea patrulei de noapte făcu repede înconjurul fortul ui. Locuitorii începură să se adune rând pe rând, curioşi să afle despre isprăvile soldaţilor nah părăsi veranda şi se îndreptă spre capătul terenului de paradă, acolo unde se afla poarta de intrare în fort. Stephen se ţinea mândru şi drept în fruntea detaşamentului, obrajii lui neraşi erau singura mărturie despre noaptea petrecută în pustietate. Soldaţii erau posomorâţi de oboseală, dar îsi ţineau frunţile sus. În mijlocul lor, Hannah îi zări pe cei doi prizonie i apaşi cu mâinile legate da spate, călărind pe doi cai cu frâiele înnodate.

Înţelegând că-i iese în întâmpinare, Stephen o salută cu mâna la pălărie. Hannah observă ochi orbite de oboseală şi simţi o strângere de inimă, Stephen preferase goana istovitoare pri n desişuri pe urmele apaşilor, în locul dubiilor şi frământărilor care îl cuprindeau atunci c e lungea alături de ea în pat. Privirea îi fu atrasă de prizonierul apaş care călărea în spat lui Stephen. Ceva din prezenţa acestuia, poziţia lui degajată, cu umerii uşor aduşi înainte şi talia legănată de mersul calului, atinse o coardă sensibilă a memoriei ei. Îşi încetini p ntuindu-l cu privirea. Era Lutero. Şi, preţ de câteva secunde, fu prea uluită să se poată gân i la ceva. Apoi toată ura şi emoţiile atât de puternice pe care şi le înăbuşise îndelung năpă rafaţă: îşi aminti de torturile mentale şi fizice pe care le suferise, de lunile de sclavi e şi de căsătorie fortată, el fusese sursa tuturor necazurilor ei. Si toate relele care urmaseră tot lui i se datoraseră, certurile cu Stephen şi repulsia inevitabilă cu care s oţul ei ajunsese s-o privească, refuzul societăţii de-a o integra în sânul ei - toate aceste a n-ar fi existat dacă Lutero n-ar fi luat-o prizonieră atunci. Nu erau suficiente u milinţele pe care le îndura zilnic, faptul că toţi concetăţenii ei o arătau cu degetul şi o b u - de ce trebuise ca el să apară din nou în viaţa ei? Hannah mergea mai iute, înfierbântată e ură şi de emoţie, mândria ei rănită şi sentimentul demnităţii pierdute o făceau ca în acel urască de moarte pe Lutero. Atenţia ei se concentra în exclusivitate asupra lui. Simţur ile ei nu mai înregistrau imaginea celorlalţi soldaţi călare, zgomotul de copite şi mirosu l de praf, sudoare şi praf de puşcă ce învăluia convoiul. Cu faţa crispată şi ochii arzând ca tăciuni strângea nervoasă pumnii. Nici nu observă că Stephen întorsese capul mirat şi dornic descopere obiectul atenţiei ei. Hannah nu-l văzu nici pe călăreţul care venea spre ea apro ape în galop: Cutter îşi opri calul lângă ea atât de brusc încât animalul fu cât pe ce să se speriat în două picioare şi sări din şa. Ea continua să aibă ochi numai pentru Lutero până câ er i se aşeză în drum. Când ea încercă să-l ocolească, el o apucă de mâini. - Hannah, nu. Vor i şoptite pe un ton insistent o făcură să stea pe loc. Hannah se uită năucită în ochii căpita . - Lasă-mă să trec. Braţele ei amorţite îl împinseră din nou în vreme ce privirea ei călător u peste umărul lui Cutter spre Lutero. - Nu vezi cine e? Îl vreau eu! E dreptul meu! În mod inconştient, cerşea privilegiul apaşilor de a dispune de viaţa celui ce o nedreptăţis . Cutter o scutură ca şi cum ar fi încercat s-o trezească dintr-un coşmar şi ochii lui albaşt i o fixară să-i pătrundă până în adâncul sufletului. - Ce vrei să faci cu el, Hannah? o între e scăzută şi aspră Jake Cutter. Vrei să-l ucizi, asta vrei? Crezi că s-ar rezolva ceva? Crez i că s-ar schimba ceva? Ea încetă să se mai zbată şi îşi coborî fruntea, căutând să evite pri rzătoare, dar furia din sufletul ei nu ţinea cont de raţiune sau de logică.

- Nu ştiu. Stephen se apropie călare de ei. - Ce se întâmplă aici? întrebă el, apoi se uită s icios la apaş. Cine e? Îl cunoaşteţi? - Lutero. Cutter ar fi putut spune la fel de bine Lucifer. Wade înţepeni în şa la auzul numelui. Regretă de îndată şansa pe care o pierduse în ea anterioară, când l-ar fi putut ucide pe apaş, acum locul şi momentul erau nepotrivite . Nu o putea face aici în faţa colonelului şi a celorlalţi ofiţeri sau în orice caz nu cu sân e rece. Trebuia să ţină seama de reputaţia sa. Stephen îşi îndemnă calul către Lutero. Furia în el ca un arc de oţel. Se uită îndelung la faţa urâtă, cu trăsături bestiale a apaşului, a dorinţa de a-1 ucide pe bărbatul care i-o furase pe Hannah, care stătea si acum între e l şi ea. În tăcerea care se aşternuse, Stephen observă deodată feţele ostenite şi mirate ale daţilor din jur si înţelese că purtarea lui apărea cel puţin ciudată. - Am de adus acuzaţii î iva acestui indian. Duceţi-l în cazarmă, ordonă Stephen. Trecu pe lângă Hannah fără s-o prive se îndreptă spre capătul coloanei unde îl aştepta colonelul Bettendorf. Doi soldaţi îl scoas ră din rând pe Lutero. Un moment, acesta stătu în faţă cu Hannah. Se uită la ea părând mai de privească prin ea. Hannah îl văzu apoi trecând mai departe, era conştientă că Jake Cutter se idicase în picioare alături de ea şi o ţinea de braţ. O stare de tensiune o făcea să rămână n vreme ce lacrimi fierbinţi de mânie îi curgeau pe obraji. - Te conduc acasă, îi spuse el p e un ton greoi în care mocnea dezaprobarea. -Nu. Hannah continua să privească hipnotiz ată în direcţia în care fusese dus Lutero. - Vreau să-l văd după gratii, spuse ea, desprinzân braţul din mâna căpitanului. Cutter nu zise nimic, doar se uită îndelung la ea, apoi, scoţân un oftat, o conduse către carceră. Expresia încăpăţânată de pe chipul lui Hannah nu-i plăcea c, înţelegea că ea şi-ar fi dus la îndeplinire dorinţa chiar şi fără sprijinul lui. Traversar terenul de paradă, strecurându-se printre soldaţii obosiţi care îşi purtau caii de căpăstru î grajduri. Stând în poziţia de drepţi dinaintea comandantului, Stephen era conştient de pr ezenţa doamnei Bettendorf şi a doamnei Mitchell, aflate la mică distanţă. Oferi pe scurt u n rezumat al acţiunii din noaptea precedentă. - Vizitiul rănit, unde este? Colonelul s e uită la singura căruţă recuperată de armată, în care se aflau patru corpuri învelite în păt N-a rezistat. Avea un plămân străpuns de săgeată. - Şi apaşul?

- El a condus atacul. E răspunzător pentru torturarea şi uciderea acelor mineri. Steph en formula fraze scurte şi corecte, continuând să-şi menţină poziţia ţeapănă, în vreme ce val ergie îi furnicau în sânge alungându-i oboseala. - Soţia dumitale părea să-l cunoască, începu recauţie colonelul. E cumva... - Da, domnule. Stephen îl întrerupse pentru a nu fi sil it să audă restul întrebării. - Înţeleg. Remarca, rostită aproape cu indiferenţă de comandant o furtună de resentimente în sufletul maiorului. Stephen ştia exact ce anume „vedea” cu mi ntea lui comandantul în acel moment: pe Hannah împreună cu nemernicul apaş iar el, Steph en, nu putea face nimic ca să-l oprească, nu putea face nimic pentru a-i împiedica pe oameni să vorbească pe socoteala soţiei lui şi a acelui apaş. De undeva, din stânga colonelu lui, vocea doamnei Bettendorf veni să pună paie pe foc. . - Ai auzit, dragă? Apaşul pe c are l-au adus încoace e cel care a ţinut-o ca nevastă pe doamna Wade. Bettendorf îl conc edie fără multe comentarii. - Bună treabă, maiorule, se mulţumi el să spună. Stephen răspunse un salut protocolar, apoi sări în şa. Calul lui obosit luă din obişnuinţă direcţia grajdului ar Stephen îl orientă către locul unde se afla carcera. Soarele aprindea sclipiri în părul roşcat al lui Hannah, care stătea lângă uşa masivă de fier şi privea printre gratii. Lângă e capul aplecat, Cutter îşi aprindea o ţigară. Căpitanul scutură chibritul, apoi, înălţând fru văzu pe Wade, care descălecase dinaintea porţii. - De ce ai adus-o aici, Cutter? întrebă S tephen pe un ton tăios. - Ea a insistat, răspunse netulburat Cutter cu ţigara în gură. Ste phen se apropie de Hannah. - N-ar fi trebuit să vii aici. Mâna lui uscăţivă o apucă strâns de braţ, dar percepu imediat rezistenţa femeii. Stephen scrută întunericul din celulă şi descop eri o formă întunecată, ghemuită pe patul de campanie. - Ce-o să se întâmple cu el? Hannah nu l slăbea din ochi pe apaşul din celulă. - Îl vom ţine aici până la venirea procurorului guver amental, pe urmă va fi judecat. Tonul lui înciudat sugera ranchiuna maiorului faţă de to ate aceste proceduri civilizate. - Acum te conduc acasă. Hannah se lăsă urnită de lângă uşa î isorii, fără să protesteze. Porniră unul lângă altul către casă, în sinea lor, însă, se simţe o prăpastie adâncă. Cutter îi urmări printre rotocoalele de fum, părându-i-se a întrezări că ile le transformaseră viaţa într-un calvar. Cu coada ochiului îl observă pe sergentul Hook er, apropiindu-se de el, o vreme, tăcură amândoi,

rumegându-şi gândurile în voie, cu privirea aţintită spre cuplul hn T. se uită la prioznierul de după gratii. - Dacă i-aş fi spus , mai mult ca sigur că l-ar fi omorât, mormăi John T., aşteptând itanului faţă de înţelepciunea de care dăduse dovadă atunci când ai mult ca sigur, încuviinţă încet Cutter.

care se depărta încet. Apoi, noaptea trecută că e Lutero o confirmare din partea căp alesese să păstreze secretul

CAPITOLUL 18 De îndată ce termină de făcut comanda, Ophelia Bettendorf se apropie de uşa m agazinului şi azvârli o privire peste broderiile şi şervetele croşetate întinse pe tarabă. Pr virea ei rătăci apoi către femeia care mergea grăbită pe trotuarul opus. Soţia colonelului îi făcu semn însoţitoarei sale. - Doamnă Mitchell, şopti ea impacientată şi aşteptă până când ac e în spatele ei. Iat-o. Pariez că se duce la carceră să-l vadă pe apaşul ăla închis acolo. Co elul spunea că va mai trece o săptămână până la venirea procurorului. Doamna Mitchell plescăi dezaprobare. - Foarte ciudat, nu-i aşa? Ai fi crezut că n-o să scoată capul din casă până nu luat de aici criminalul ăla. - Eu, personal, aşa aş fi făcut, remarcă Ophelia Bettendorf. Chestia asta pur şi simplu a distrus-o. Foarte trist. Toată lumea ştie că şi-a petrecut l uni întregi trăind cu apaşii. Reputaţia ei suferă de la o zi la alta tot mai mult. Nici o femeie respectabilă sau decentă nu poate risca să fie văzută împreună cu ea. Sadie Mitchell s arătă întru totul de acord. - Am mai spus-o: ar fi trebuit să se omoare înainte de a-i lăsa să o atingă. N-o să se ştie niciodată tot ce i-au făcut apaşii ăia cât a stat cu ei...Şi ce femeie e aceea care lasă barbaţi străini să o atingă? Cu buzele stânse într-o expresie neiert are, o priviră pe Hannah Wade trecând prin faţa lor. Cazul acestei femei dezonorate, c are mai înainte se bucurase de acelaşi statut cu ele, le făcea să reflecteze asupra prop iei lor situaţii. Ca soţii de ofiţeri, aveau datoria să respecte o anume conduită. Pur şi si mplu, nu-i puteau lăsa pe soţii lor să creadă că, la rândul lor, şi ele ar fi acceptat atenţi unui indian pentru a se salva de la moarte. În opinia lor, Hannah Wade ar fi treb uit să lupte, să încerce să evadeze, iar în cazul unui eşec, să-şi ia viaţa. Dar toată lumea edea că, în realitate, ea se prezenta într-o stare absolut înfloritoare, ceea ce exclude a ipoteza că, experienţa pe care o trăise fusese cu adevărat una tragică. Pe scurt, era cl ar că totul se petrecuse şi din voia ei. Ar fi fost mult mai bine dacă ar fi rămas în cont inuare cu apaşii, în loc să se întoarcă să-l acopere de ruşine pe soţul ei. Hannah îşi simţea ziţi de soare, arşiţa începea să domine din nou zilele. Poalele fustei ei lungi de poplin irlandez de culoarea perlei se mişcau încoace şi încolo, în ritmul rapid al mersului. Când a junse lângă

clădirea închisorii îşi încetini paşii, apoi se opri. Soldaţii de gardă o cunoşteau şi nu obi ea se apropie de uşa cu gratii de fier. Lutero şedea pe podea, în mijlocul celulei, c u picioarele încrucişate sub el. Figura lui, încremenită, abia se distingea în întuneric. Ha nnah se opri lângă gratii şi privi înăuntru. Faţa lui de bronz era în umbră, dar Hannah îi si hii fixaţi asupra ei. Atmosfera era impregnată de tensiune, în ciuda aparenţei lui atitu dini de stoicism şi a pasivităţii lui, Hannah ştia că apaşul era chinuit de priveliştea culmi or muntoase ce se profilau în zare. Trăind în preajma apaşilor Hannah ştia că durerea, sufer inţa fizică şi chiar moartea erau lucruri pe care aceştia le înţelegeau. Dar apaşii erau un t ib nomad, obişnuit să se deplaseze de la un anotimp la altul. Să închizi între patru pereţi o fiinţă obişnuită de-o viaţă întreagă să se vânture în sălbăticie era cea mai crudă pedeapsă picioare şi apropiindu-se de uşă apucă gratiile cu mâinile, arătându-şi faţa timp de o secun ipa următoare, se trase înapoi, încordându-se din toţi muşchii. Se întoarse cu spatele la uşă orând prezenţa femeii. Ciudat, dar nu simţi nici o plăcere să-l vadă încarcerat. Crezuse că v răi un sentiment de satisfacţie văzându-l că-şi primeşte, în sfârşit, pedeapsa, în realitate, . Lutero era asemeni oricărui alt apaş. Nu comisese o crimă împotriva ei, făcuse doar ceea ce ar fi făcut orice alt apaş în locul lui. Poate era adevărat, poate ceea ce i se întâmpla se ei în mâinile lor făcea parte din „obiceiurile apaşilor”. Hannah ştia şi simţea că îi era e mai dificil să-i pună în cârcă lui Lutero ceea ce urmase ulterior, incapacitatea lui Ste phen de-a o accepta înapoi, prejudecăţile societăţii sale. Nevoia ei fierbinte de răzbunare se domolise considerabil, ajungând la un nivel la care totul i se părea egal. Ura încă este adevărat - dar ura ei era acum îndreptată împotriva celor care o judecau. Suferise chinurile iadului şi era considerată o păcătoasă fiindcă supravieţuise. - Ce surpriză să vă ci, doamnă Wade! Hannah auzise paşi în spatele său mai devreme, dar nu le dăduse importanţă. e crispă, ştiind că va trebui să adopte o atitudine defensivă în prezenţa ziaristului şi se r spre el. - Întrucâtva, eu nu mă mir să vă întâlnesc aici, domnule Boier, răspunse ea. Gara l schiţă o grimasă sugerând un respect acru faţă de promptitudinea remarcii ei caustice, apoi ziaristul îşi îndreptă atenţia către celulă. - E el, nu-i aşa? Interogaţia era rostită pe ton al unei afirmaţii. - E Lutero, zise ea cu răceală ca şi cum numele n-ar fi prezentat nic i o importanţă. - Înţeleg că soţul dumneavoastră l-a adus încoace acum două zile. Boier se le vârful picioarelor, cu braţele încrucişate peste piepţii jachetei cadrilate. Faţa lui cu făl i scofâlcite şi căzute îi amintea lui Hannah de un buldog. - Exact.

- De ce credeţi că se învârtea prin împrejurimi? Ochii lui mici şi vicleni sugerau deja tot felul de speculaţii. Lutero continua să rămână cu spatele întors spre gratii, arătându-şi ast ndiferenţa faţă de prezenţa unui alt pindah. La fel de impasibil, gardianul negru se ţinea deoparte, evitând să se uite la soţia ofiţerului şi la bărbatul alb, corpolent, care discut a cu ea. - Sunt convinsă că ştiţi deja că a făcut parte din grupul care a atacat acel poştali n ce transporta minereu către Silver City, dar poate ar trebui să-l întrebaţi pe el, dom nule Boier. Ridicându-şi cu grijă poalele fustei, Hannah se întorse şi porni să se depărteze e închisoare. Ghicise că ziaristul avea să se ia după ea şi chiar aşa se întâmplă. - Circulă cum că ar fi venit după dumneavoastră. - De ce ar fi făcut-o? - Doar aţi fost nevasta lui . Pentru un om atât de gras, Boier se mişca nespus de ager, reuşind să ţină pasul cu ea fără utate. Hannah bănuia că burta lui rotundă, departe de-a fi flască, era susţinută de muşchi so izi, ca întregul lui trup de altfel. - Nevasta şi copilul lui sunt într-o rezervaţie din Ojo Caliente. Sunt sigură că, dacă ar fi fost să caute pe cineva, i-ar fi căutat pe ei. Cum vă simţiţi văzându-l după gratii? Vă supără să-l vedeţi închis în felul acesta? - A făcu ceată care a ucis doi vizitii şi doi însoţitori de poştalion, îi aminti Hannah simţind cum o eacă furia. Doar nu vă gândiţi că aş face abstracţie de o asemenea vină. - Unele femei sunt c turi ciudate, tind să îşi apere propriile himere. În special acelea îndrăgostite de bărbaţi r entru ele, aceştia nu sunt cu adevărat răi, ci numai neînţeleşi, naivitatea lor le face să ca tot felul de capcane romanţioase. Sunt ca nişte câini credincioşi stăpânului care îi bate. Si dumneavoastră credeţi că eu sunt o astfel de „creatură”? - Nu ştiu, doamnă Wade. Sunteţi? h stătu pe loc. - Sunt convinsă că aţi fi capabil să ticluiţi o poveste senzaţională despre î tiţii despărţiţi de o soartă crudă, în care să pretindeţi că Lutero a venit ca să mă ia înapo să trăim amândoi pe mai departe viaţa liberă şi sălbatică a apaşilor. Numai că în toate astea sta nici o fărâmă de adevăr, declară ea cu glas aprig. Încep să mă întreb dacă în realitate c ziar, domnule Boier, sau vă ocupaţi de romane ieftine. Izbucnirea ei atrase un zâmbet ironic pe faţa ziaristului. Cu colţul ochiului, Hannah zări uniforma albastră a unui of iţer, se întoarse pe jumătate la timp pentru a-1 vedea pe Stephen care se apropia de e i şi a-şi recăpăta controlul. - E vreo problemă? Maiorul îi azvârli o privire acuzatoare bărb lui cu pălărie de panama. - Nicidecum, răspunse calm ziaristul, apoi îşi ridică pălăria dinai a femei. E meseria mea să pun întrebări, doamnă Wade. Îmi cer iertare dacă vreuna din ele va ofensat. Bună ziua, doamnă. Domnule maior. Boier îl salută cu întârziere pe Stephen şi plec direcţia prăvăliei.

- Ce voia? întrebă Stephen. - A pus tot felul de întrebări despre Lutero şi nu s-a sfiit să-ş dea cu presupusul. Stephen o apucă de braţ. - Te duc acasă. Hannah fu tentată să-i răspundă nu era încă decisă să plece, dar îşi dădu seama că un refuz din partea ei ar fi sporit chinur lui Stephen, aşa că se lăsă escortată spre Cartierul ofiţerilor. În ultima vreme, se obişnui să cedeze tot mai adesea, în loc să caute a salva prin vorbe ceea ce mai rămăsese din căsnic ia lor distrusă. - De ce ai făcut asta, Hannah? De ce ai vorbit cu el? Nici nu-mi vi ne să-mi mai imaginez ce-o să mai scrie de data asta. O să scormonească iar toată povestea aia mizerabilă despre faptul că ai fost o squaw. Toată lumea o s-o ia de la capăt cu bârf ele. - Nu-i pot împiedica pe oameni să mă bârfească. Era un adevăr trist, cu care Hannah se obişnuise deja, o situaţie împotriva căreia nu putea să lupte. Făcură câţiva paşi în tăcere, phen rosti din nou, pe un ton nebişnuit de calm, lipsit de acea energie explozivă ca re îl caracteriza de obicei. - Colonelul Bettendorf a sugerat că ar fi bine să te întorc i în Est pentru un timp. Ai avea ocazia să te odihneşti. - N-am nevoie de odihnă, Stephe n. Să-şi petreacă zilele în mai multă indolenţă era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit. H ah răspunse propunerii lui cu toleranţa pe care i-ar fi arătat-o unui copil. - Ai nevo ie să schimbi mediul. Prea multe amintiri urâte te leagă de locurile astea. Aici nu ve i avea decât de suferit. Ai îndurat destule ca să meriţi puţin răgaz. Hannah îi asculta argum ntele şi, pe măsură ce intuia adevăratele motive ce se ascundeau îndărătul vorbelor lui, o du ere amară îi umplea inima. - Vrei să plec, nu-i aşa, Stephen? zise ea într-un târziu. Prezenţ mea te stinghereşte. - N-am spus aşa ceva. - N-a fost nevoie s-o spui. - Mă gândeam doa r că o schimbare de ambianţă ar putea să-ţi facă bine. Pe de altă parte absenţa ta ar pune cu capăt tuturor bârfelor. - Nu plec, Stephen, insistă ea. N-am făcut nimic de care să-mi fie ruşine, nu văd de ce ar trebui să mă ascund. - Hannah, tu nu înţelegi. Stephen dădea semne c ierde răbdarea. Neastâmpărul firii lui care îl făcea să se agite veşnic, începea să-i dea iar . - Hannah, nu îngreuna şi mai mult situaţia. - Situaţia ta? îl provocă ea. El ignoră sugesti ei. - Am cerut un transfer. - Oh, Stephen. Era rândul ei să fie exasperată de comport area lui.

- Nu-ţi dai seama că întregul regimentul ştie despre mine? Sunt sigură că vestea a mers până Fort McRae, Fort Wingate şi Fort Stanton. - Am cerut să fiu transferat într-un alt reg iment, îşi termină el fraza întreruptă de Hannah. Transferul va echivala probabil cu o ret rogradare. Mânia ei se stinse într-un sentiment de tristeţe amestecată cu milă. - Şi ce se în plă dacă povestea se va afla şi acolo? - Nu se va afla, în special dacă tu îţi vei petrece un timp în Est, până îmi aranjez transferul. Pe urmă vii înapoi să locuieşti cu mine, din punctu or de vedere vei fi proaspăt sosită din Est. Hannah înţelese că el plănurse totul, până în ce i mici amănunte. Întorse capul, tulburată de faptul că aventura ei nefericită afectase car iera lui Stephen. Era nedrept să sufere atâta când nu făcuse nimic rău şi era o dublă nedrept te ca suferinţele ei să se răsfrângă asupra lui. - Am să mă gândesc, Stephen, îi promise ea c s înfrânt. Patrula revenită dintr-o misiune de cercetare care durase cinci zile intră pe poartă. Sosirea soldaţilor stârni imediat zarvă în Fort. Stephen şi Hannah se opriră să urmă trecerea coloanei. - S-a întors Cutter. Asta înseamnă că trebuie să plec mâine dimineaţă. Ca obicei, patrulele activau prin rotaţie, două detaşamente de cercetaşi porneau în misiune, în timp ce un al treilea rămânea să păzească Fortul. - Ar fi mai bine să-mi pregăteşti lucruril - Am s-o fac. Stephen porni mai departe mânat de un impuls de nerăbdare, din experie nţele anterioare, Hannah ştia că soţul ei dorea să fie de faţă atunci când se prezenta raport dinaintea colonelului, astfel încât să se poată pune la curent cu toate informaţiile refer itoare la deplasarea inamicilor în zonă. Când el o părăsi fără un cuvânt de rămas bun, Hannah brusc revelaţia înstrăinării dintre ei doi. Stephen o trata cu tot mai multă indiferenţă şi tot soiul de motive, pentru a o lăsa singură. Când erau împreună, conversaţia lor ameninţa v ic să degenereze în ceartă. Hannah nu rămase să asiste la procedura de retragere a patrule i ce se desfăşura pe terenul de paradă, ci porni către casă. De cum ajunse la locuinţa sa, H annah se adăposti la umbra ramadei, de unde putea urmări în voie activitatea străzii. Re zemată de speteaza şezlongului de nuiele, se lăsă pradă gândurilor, prea tulburată să se poat axa îndeajuns. Forfota era concentrată împrejurul grajdurilor, unde soldaţii îşi ţesălau şi î aii. Apoi Hannah recunoscu o figură familiară ce venea înspre ea din capătul străzii. Inim a ei tresări le vederea siluetei prelungi a căpitanului Cutter. Uniforma acestuia er a albă de praf şi chipul lui arăta înăsprit de oboseală şi uscat de arşiţă. Înainte de a-şi d face, Hannah strigă: - Căpitane! Îl văzu oprindu-se şovăielnic în mijllocul străzii şi căutân irea peste stradă. - Am nişte lămâi de Sonora, dacă ţi-e sete. O pauză imperceptibilă se scur tre ei înainte ca Jake Cutter să se decidă să-şi schimbe direcţia, îndreptându-se spre ea. al naibii de bine.

Cutter o urmă înăuntru prin holul îngust către bucătăria din spate. Lămâile se aflau pe masă l se duse la lavoar să se spele. Zgomotul apei curgând şi foşnetul prosopului secondate de sunetul cuţitului cu care Hannah tăia lămâile în felii şi parfumul îmbietor al fructelor e otice avură darul de-a induce pe dată o atmosferă discretă, de intimitate, în încăpere. Cutte stătu un minut să-şi şteargă mâinile pe prosop, urmărind-o în tăcere pe Hannah, care storcea e rând feliile de lămâie într-un mic bol de cristal. Când Hannah se apucă să piseze bulgărele zahăr pentru a-1 transforma în granule, el luă una din oalele cu apă suspendate de grin da din dos. - Ce bine ar fi fost să avem acum puţină zăpadă de pe vârful muntelui. Hannah di luă pasta de lămâie şi zahăr cu apa sălcie din oală. - Nu mai există zăpadă. S-a topit. Cutte arul pe care i-l pregătise Hannah şi îl înălţă spre ea. - Salud. Îl goli pe jumătate, înainte lăsa jos. Îşi linse satisfăcut buzele şi îi adresă lui Hannah un surâs. - Puţine băuturi am rat în viaţa mea mai bune ca whisky-ul, dar asta le întrece pe toate. Cutter se spriji ni de marginea mesei şi sorbi din nou încântat din pahar. Hannah bău şi ea, mulţumindu-i cu un gest tăcut pentru compliment. - Cum s-a desfăşurat misiunea? - Ca de obicei, mers d in zori şi până-n noapte, semnale de fum la orizont şi biscuiţi prăjiţi în grăsime de şuncă. inte, Cutter îi oferise o imagine despre dificultăţile şi oboseala care însoţeau o patrulă în rindările ei prin Apaşerie. - Trebuie să fii epuizat. Hannah remarcă deodată ridurile adânci din jurul ochilor căpitanului şi obrajii lui supţi, neraşi de zile întregi. Chiar şi aşa, în gura lui emana duritate şi forţă. Cutter ridică din umeri şi îşi frecă gânditor obrajii. - Pr l că arăt destul de rău. - Arăţi bine, îl asigură Hannah şi un surâs larg, plin de căldură, î O clipă Cutter se uită cu atenţie la gura ei zâmbitoare, apoi îşi feri privirea concentrânduinteresul asupra paharului cu limonadă. - Ce-ai mai făcut în ultima vreme? - Am dat de lucru bârfitorilor. - Cum aşa? - M-am dus la închisoare, astăzi, să-l văd pe Lutero. M-am gâ dit...voiam să trăiesc satisfacţia de a-1 vedea după gratii, lipsit de libertate aşa cum a m fost şi eu o dată, chiar dacă pe mine nu m-au ţinut închisă. Dar am descoperit că nu-l mai ot urî pentru ce a fost. Hannah se uită la limonadă aurie din pahar. - Nu-l pot învinui pe el pentru meschinăriile altora. - Nu, nu poţi. Nici unul din ei nu rosti nume. Mi s-a sugerat să merg în Est pentru un timp. - Şi te duci?

- Nu ştiu. Cuprinsă de o agitaţie bruscă, Hannah se ridică de la masă. Ajunsă lângă fereastră rse iar spre Cutter. Faţa ei exprima nelinişte şi indecizie. - Tu ce crezi? Când se gândea la el, constata cu uimire că începuse să pună preţ pe opiniile şi judecata lui. Cutter păru aleagă cu grijă cuvintele. - Cred că o să-ţi ducem lipsa. Nu există prea multe femei tinere şi frumoase în fortul ăsta. - Asta e o echivalare, nu un răspuns. - Eu n-am dreptul să-ţi i nfluenţez decizia, Hannah. Căpitanul îşi îndreptă ţinuta, încruntând din sprâncenele negre, s . Se apropie de fereastră şi privi îndelung afară apoi se întoarse din nou spre Hannah, co nştient de emoţia profundă pe care o resimţea în acel moment. - Vrei să pleci? întrebă el, st ndu-se să impună o notă firească tonului său. - Nu, recunoscu ea şi i se păru că el respirase at la auzul răspunsului, deşi nu putea şti niciodată cu certitudine ce se ascundea în mint ea lui Jake Cutter. - Trebuie să faci ce crezi că e mai bine, Hannah, nu ce spune al tcineva. Cutter clătină puţin paharul, apoi sorbi din nou din limonadă. - Hannah, se auz i vocea lui Stephen din sufragerie. - Sunt în bucătărie, răspunse ea şi Cutter plecă de lângă reastră trecând de cealaltă parte a mesei. Nemulţumirea se citi pe chipul încrâncenat al lui Stephen de cum dădu cu ochii de Cutter. Hannah avu deodată impresia că bucătăria devenise foarte mică, neîncăpătoare pentru cei doi bărbaţi. - Vrei o limonadă, Stephen? Umplu un paha şi i-l întinse soţului ei. Stephen îl luă şi sorbi din suc fără să-l slăbească din ochi pe C tanul îşi goli paharul dintr-o înghiţitură, apoi îl puse pe masă. - Mulţumesc, îi spuse el lu nah. Cea mai bună răcoritoare pentru un om însetat. După aceea i se adresă lui Stephen. Noroc la vânătoare, domnule maior. După plecarea lui Cutter, Stephen îşi măsură soţia cu un a de dezaprobare sumbră. - Ce-a fost în capul tău, Hannah? Să inviţi un bărbat la noi acasă, în psa mea? Trebuia neapărat să mai oferi oamenilor încă un subiect de bârfă? - Dacă pot să inve ze ceva pe tema unui pahar de limonadă, n-au decât, se revoltă ea. Cutter e singurul p rieten pe care îl mai am în fortul ăsta. Trântind paharul cu limonadă pe masă, ieşi din bucăt Abia dacă schimbară câteva cuvinte în tot restul după-amiezii. Seara, Hannah se aşeză în faţ inzii şi îşi pieptănă părul lung, roşcat. Sunetul prelung al goarnei răsuna în liniştea nopţi ea ei rătăci spre patul rămas gol. Ultima oară când îl văzuse pe Stephen, acesta stătea la ma de scris din sufragerie. Hannah se opri cu peria în aer. Cearta aceasta dintre ei trebuia să ia sfârşit, indiferent ce anume ar fi alimentat-o sau cât de justificată ar fi fost.

Nu-l putea lăsa să plece cu patrula a doua zi fără să încerce a împăca lucrurile în vreun fel a multe fuseseră în ultima vreme nopţile când mersese la culcare fără să-l atingă, fără măcar ască. În seara aceasta avea să fie altfel. Punându-şi halatul, Hannah ieşi din dormitor şi tr versă cu paşi silenţioşi holul intră în sufragerie. Stephen îi azvârli o privire scurtă, apoi ufundă iar în lectură. Hannah lunecă în spatele lui şi îşi întinse mâinile pe umerii lui musc - Se face târziu, Stephen, îi zise ea cu glas tandru. N-ar trebui să mergi la culcare? - Mai târziu. Umerii lui rămâneau încordaţi sub mângâierile ei afectuoase. Hannah ezită un m nt, apoi îşi strecură degetele în părul blond, cârlionţat, de pe ceafa bărbatului. - Atunci a te aştept. Stephen o apucă iritat de încheietura mâinii, silind-o să-şi înceteze mângâierea. vreau să mă aştepţi, Hannah. Acum, te rog, du-te la culcare. - Nu. Ea se mişcă de lângă scaun lui şi îşi încrucişă braţele cu un gest hotărât. - N-am de gând să te las să pleci mâine, făr onflictul ăsta care ne apasă pe amândoi. Mişcarea bruscă îi desfăcuse reverele halatului, dez uindu-i pielea arsă de soare de pe piept. Văzând-o astfel, Stephen se cutremură de irita re şi buzele i se subţiară sub mustaţa stufoasă. - Încheie-ţi halatul Hannah, îi ordonă el sc Nu vreau să-mi mai aduc aminte că eşti roşie toată ca o indiancă. - Nu e un lucru pe care săpot schimba peste noapte. Hannah îşi ţinu strâns reverele cu mâna. - O să se cureţe cu timpu , Stephen. El puse stiloul pe birou şi îşi sprijini fruntea în palme câteva secunde. Apoi îşi frecă faţa, ca şi cum ar fi încercat să-şi şteargă ceva din minte. - Când te-ai întors la min mai aprigă dorinţă a mea era ca Lutero să fie prins şi pedepsit. Îmi repetam întruna că totul ea să fie iar ca la început, dacă puteam pune mâna pe el, să te răzbun pentru tot ce ai pătim t din pricina lui. Acum e la închisoare, continuă el cu voce sumbră, chinuită. Iar eu am în minte faţa celui care te-a batjocorit, vă văd împreună. - Stephen, nu face asta. - De fi ecare dată când mă uit la tine, îl văd pe el. De fiecare dată când te ating, mă întreb dacă ş atins la fel. Spuneai că l-ai urât, că ai detestat tot ce ţi s-a întâmplat. - Aşa e! - Nu. D că l-ai fi urât, te-ai fi sinucis înainte de a-l lăsa să te atingă. Stephen se lega de acelaş raţionament, de aceeaşi credinţă pe care o împărtăşeau toţi ceilalţi. - Moartea înseamnă sfâ Hannah. Iar eu nu eram încă pregătită să mor. Speram încă. Aşteptam să vină cineva să mă sal

Se întrerupse copleşită deodată de amărăciune. - Nu mi-am dat seama că dincoace mă aştepta to cruzime şi răutate ca în tabăra apaşilor. Fiindcă am avut nenorocul să le cad victimă, acum aceia pe care cândva îi consideram prieteni mă condamnă. - Cum ai vrea să te trateze oamen ii când ai acceptat să devii o squaw apaşă? N-ai avut pic de respect faţă de tine însăţi, cum rea ca ei să te respecte acum? - Când un apaş crede că nevasta i-a fost necredincioasă, îi t aie nasul. Ce-ar fi să încerci asta, Stephen? îl înfruntă ea. - Cred că ai preferat să fii ne asta lui, răspunse el brutal. E clar că nu eşti fericită alături de mine. - Nu. Nu, nu sun t, recunoscu Hannah. M-am aşteptat să te bucuri fiindcă m-am întors. Credeam că mă doreşti, c iubeşti. A fost un miracol că am supravieţuit şi credeam că vei fi tot atât de fericit ca şi ine să mă revezi. Dar înţeleg cu tristeţe că regreţi fiindcă n-am murit. - Ţi-ar fi fost mai dacă mureai. La toţi ne-ar fi fost mai bine dacă mureai, strigă el, cu glas tăios. N-ar ma i fi trebuit să suportăm toate umilinţele şi bârfele care ne otrăvesc zilnic viaţa, numele no tru n-ar mai fi fost subiect de scandal. Uneori, Hannah... uneori regret că n-ai m urit. Te-am iubit. Folosea deja timpul trecut. - Acum, când mă uit la tine, îl văd pe ap aşul ăla. Şi-a lăsat amprenta în fiinţa ţa. Toată lumea poate vedea asta. - Dacă cineva ţi-ar alul, n-ai evita să-l mai călăreşti după ce ţi l-ai căpătat înapoi. Sau dacă un hoţ ţi-ar int te-ai muta apoi numai fiindcă altcineva a fost înăuntru. De ce mă dispreţuieşti când ştii că st forţată să cedez? - Tu nu eşti un cal. Tu eşti soţia mea. Şi o femeie de care s-au folosit alţi bărbaţi e o femeie pătată, lipsită de virtute. Iar o femeie care şi-a pierdut virtutea u mai are dreptul la respect. - Sunt o târfă?...Asta vrei să spui?...Că eşti însurat cu o fe meie adulteră? - Du-te la culcare, Hannah. Stephen opri brusc cearta. - N-o să mai d iscutăm subiectul ăsta. Niciodată. Cu timpul, vom uita. Deocamdată, e mai bine să păstrăm tăc a şi să nu mai menţionăm nimic. Hanhah simţi o răceală de gheaţă în suflet. Nu spuse nimic, s e cu spatele şi ieşi pur şi simplu din cameră. Multe erau sentimentele care se spulberas eră între ei şi n-aveau să mai renască niciodată. CAPITOLUL 19 A doua zi, la şase dimineaţa, goarna sună ca de obicei scularea. Caii fură pregătiţi şi scoşi din grajduri. Soarele aştemea un covor de raze

trandafirii pe acoperişurile clădirilor din Cartierul ofiţerilor, soldaţii se înşiruiră în co ne pe terenul de paradă. La marginea terenului, Hannah asista la pregătirile de plec are, la o distanţă discretă de grupul celorlalte soţii de ofiţeri. Sergentul Hooker împărţea enzile, iar soldaţii începură să numere, în vreme ce Stephen şi cu locotenentul Digby se apr opiau de colonelul Bettendorf în vederea raportului. Colonelul dădu câteva ordine de u ltimă oră, apoi începu ceremonialul de plecare. Stephen şi locotenentul dădură mâna cu ofiţer rămaşi la post, printre care se numărau Cutter şi locotenentul Sotsworth, răspunzând urărilor de bine adresate de aceştia. Ajungând în faţa lui Hannah, o umbră se ivi pe faţa lui. El îi l mâna şi i-o ţinu un timp în palma lui aspră. - Rămâi cu bine, Hannah. Era singurul lucru pe c re nu şi-l spuseseră în noaptea anterioară şi Hannah se întrebă dacă el realiza asta. - Noroc n, Stephen, spuse ea pe un ton la fel de lipsit de emoţie şi îl privi pornind dinainte a patrulei, urmat de locotenentul Digby. Hannah rămase pe loc, mânia o apăsa-în piept ca o povară şi o furie surdă vuia în inima ei. Sergentul Hooker se apropie de Stephen. - P atrula e gata, domnule. La semnalul maiorului, ordinul răsună. - Pregătiţi încălecarea. Încăl -rea! Soldaţii săriră imediat pe cai şi, timp de câteva secunde, nu se auzi decât foşnetul ec ipamentelor lor combinat cu scârţâitul şeilor şi fornăitul cailor. Amos Hill împreună cu trei ntre cercetaşii apaşi formaseră un grup separat, la o oarecare distanţă înainte. - Doi câte d i! cântă Hooker chemarea. Marş! Coloana se urni la trap. Potrivit planului, aveau să rev ină după o săptămână. Din cauza arşiţei, patrulele nu întârziau niciodată peste limita de cin deşert. Praful se aştemea încet în straturi pe terenul de paradă. Hannah stătu nemişcată, sim instinctiv toate privirile îndreptate asupra sa. Când voi să plece, capetele se întoarse ră brusc, evitând să-i întâlnească ochii, şoaptele femeilor ajungeau până la ea. Deodată, Han mai putu suporta gândul de-a intra iar în odăile acelea întunecate, neaerisite. Oamenii în cercau s-o facă, să fugă, să se ascundă ca un copil ruşinat. Se sufoca sub morala lor îmbâcsi eschină. Simţea nevoia să respire. În ultimul moment se răzgândi şi porni spre grajduri. Aeru de acolo, chiar îmbibat de mirosuri crude, era un aer mai proaspăt. Hannah era atât d e absorbită de mersul ei, încât nici nu auzi paşii care se apropiau de ea din urmă. - Îmi da i voie să te însoţesc? Cutter se ivise lângă ea. - Eşti sigur că doreşti să fii văzut cu mine e? Hannah era conştient de tonul muşcător al acestor cuvinte şi de privirile care o obse rvau de la distanţă deşi refuza să se uite în direcţia unde se aflau celelalte soţii de ofiţe - În caz că n-ai băgat de seamă, sunt la fel de paria în acest fort.

- Cred că reputaţia mea o să suporte lovitura. Cutter mergea degajat lângă ea, de asemenea fără să privească în stânga sau în dreapta. Ea percepu nota de amuzament din vocea lui, dar gele îi alerga cu prea multă repeziciune în vene ca să se poată stăpâni. În jurul grajdurilor ctivitatea se desfăşura din plin. Câţiva soldaţi cu experienţă se ocupau de caii cumpăraţi de , obişnuindu-i cu şaua. Hannah trecu pe lângă ţarcuri şi ajunse lângă maidanul unde fuseseră izonierii apaşi înainte de-a fi transferaţi într-o rezervaţie, se pregătea să lase în urmă şi rămăşiţe fantomatice ale trecutului, căutând în zare singurătatea deşertului nesfârşit, când pri. - Nu te pot lăsa să ieşi din perimetrul fortului. Chiar şi la lumina zilei, nu eşti în siguranţă la douăzeci de iarzi de aici. Hannah nu se opuse argumentelor lui şi, întorcând sp atele munţilor, se îndreptă iar spre terenul unde se aflase nu demult tabăra prizonieril or apaşi. Îşi încrucişă cu nervozitate braţele. Cutter observă emoţia fierbinte care anima tr femeii. - Ştii ce anume am greşit în opinia lor? Hannah se întoarse spre el, dar Cutter ştia că fusese o întrebare retorică. - Nu mi-am ascuns faţa de ruşine. Am continuat să merg rintre ei cu capul sus. Nu m-am azvârlit la picioarele lui Stephen să-l implor să mă pri mească înapoi. Am înfruntat iadul şi am supravieţuit. Acesta e păcatul meu. Acum toţi se aşte să mă simt vinovată fiindcă nu m-am sinucis. Iar eu nu mă simt aşa! - Nu, încuviinţă el încet rea ei se opri asupra insignei militare de pe pieptul lui. - Urăsc uniforma asta, spuse ea cu vehemenţă. Urăsc datoria pe care o reprezintă şi codurile ei stricte, neiertătoa re. „Moartea în locul dezonoarei”. Nam făcut nimic rău! Nimic! Nu e drept. Pumnii ei strânşi e loviră de pieptul lui şi vocea ei frântă repetă neîncetat. - Nu e drept! Nu e drept! Impas ibil, Cutter absorbi forţa loviturilor ei, lăsând-o să-şi descarce toată acea energie violen tă care se cerea consumată. Când, în cele din urmă, furia ei secătui, braţele lui o cuprinser et, atrăgând-o spre el. Ea tresări, opunând un început de rezistenţă, apoi îşi lipi fruntea d l lui. Cutter simţi toată durerea şi îi înjură printre dinţi pe toţi oamenii aceia înguşti la ce o făceau să sufere. Mâinile lui îi mângâiau umerii şi spadele, încercând s-o alinte, barie pe care el căutase să le impună întotdeauna între ei căzură şi trupul ei cald se sprijinea de eptul lui. Aplecându-şi capul, Cutter îşi apăsă buzele pe creştetul ei, inspirând adânc parfu iscret al părului ei mătăsos. Fără să se gândească, sărută obrajii umezi de lacrimi sărate. C ea să-l privească, Jake Cutter se uită la chipul acela pe care îl păstrase atâta timp în mint , căutând forţa şi liniştea lui. Frumuseţea ei îi stârnea toate impulsurile îndelung ţinute î a să acţioneze necugetat.

- Eşti frumoasă, Hannah. Vedea pielea ei bronzată şi era conştient că soarele nu îi arsese do r faţa, acesta era însă doar exteriorul. Pe el îl tulbura frumuseţea interioară a femeii. Bu zele ei erau moi, docile sub atingerea lui, încurajat, Cutter profită de avantajul său şi o sărută cu fierbinte insistenţă, răspunsul ei flămând îl făcu să se înfioare şi braţele duritate. Dorinţele lui febrile izbucniră în sfârşit la suprafaţă, făcându-l să se poarte bru ea când de fapt voise să fie blând. Orice sentiment de reţinere se pierdu în ardoarea mome ntului şi trupurile lor se încleştară pe când buzele lor găseau apropierea pe care o căutau. poi Hannah se desprinse pe neaşteptate din îmbrăţişare. Respirând din greu şi scuturat de un remur nervos, Cutter făcu un efort să-şi recapete calmul, o văzu întorcând capul şi evitândurivirea. Simţea încă gustul buzelor ei, apăsarea coapselor prelungi şi puternice, forţa braţe or şi senzaţia degetelor ei lunecând u-i în păr. Cutter făcu un pas spre ea, dar Hannah ridi că o mână să-l oprească. - Nu. Mândria o făcu să ridice, fruntea. Tulburarea pe care i-o cauz sărutul lui se vădea în ochii ei mari, întunecaţi, dar nu exista nici o îndoială în privinţa mei negaţii. - Sunt măritată. Chiar dacă e o căsnicie pe jumătate destrămată, Stephen e încă . Chipul ei se crispă deodată. - Sau ai crezut că, din cauza apaşilor, mi-am pierdut ori ce simţ al moralei? - Nu! La dracu’, nu! începu Cutter cu glas răguşit, dar se înfrână brusc. ate am întrecut măsura, într-adevăr, dar ceea ce s-a întâmplat cu apaşii n-are nici o legătur asta. Am vrut... - Nu-mi spune! Hannah închise ochii, apoi îi deschise iar şi continuă, cu mai multă stăpânire în glas. - Nu spune un lucru pe care să-l regretăm amândoi după aceea, tter. Incapabil să o contrazică, Jake Cutter rămase tăcut şi mohorât. Ea se întoarse să plece poi se opri. - Îţi mulţumesc totuşi că mi-ai dat sentimentul că mai valorez ceva. Un muşchi p lsă pe obrazul lui când Hannah trecu încet mai departe. Nu voia s-o lase singură, dar navea nici un drept să stea alături, după cum îi spusese chiar ea. Prezenţa lui n-ar fi făcut decât să-i sporească necazurile. Nu voise să se ataşeze de ea, iar acum nu ştia cum avea să e mai oprească. Se gândise adesea să demisioneze din armată şi să meargă undeva unde veştile pre ea să nu mai poată ajunge la urechile lui, dar de fiecare dată îşi amânase decizia. Poat e cel mai bine ar fi fost s-o facă acum, înainte ca situaţia să ia o întorsătură şi mai nefer tă. Cutter o pierduse pe Hannah din vedere, se pregăti să plece, când auzi în spatele lui o voce şireată de femeie. - Ca să vezi, onorabilul căpitan Cutter în persoană!

Cimmy Lou se apropie de el. - Credeam că eşti prea bun ca să te încurci cu femeia altuia . Sau n-ai nici un respect pentru maioru’ Wade? Căpitanul azvârli o privire spre tufişur ile din care răsărise negresa. - Cât timp ai stat acolo? o întrebă el. - Suficient. Zâmbetul ei de pisică se accentuă mai mult. - Ai zice că vrea să se răzbune pe maior fiindcă şi-a pet ecut timpul cu mine când era ea plecată. Cutter înjură printre dinţi. - John T. ştie? - Nu şi nici n-o să-i spui, zise ea râzând de furia neputincioasă care se citea pe faţa bărbatului. - O să afle oricum, mai devreme sau mai târziu. Ce crezi că o să se întâmple atunci? o înfrun căpitanul. - Mă descurc eu cu el. Cimmy Lou ridică din umeri încrezătoare. Cutter o privi dezgustat. - Cine ţi-a băgat în cap că unui bărbat nu-i trebuie decât corpul tău pentru a fi ericit? Cutter trecu mai departe, răspunzând din mers salutului unui soldat care ven ea spre el. Zâmbetul răutăcios al negresei se accentuă. Acum doamna Wade nu va mai putea face scandal pe tema cadourilor pe care i le făcuse ei maiorul altfel ea, Cimmy L ou, îi va destăinui maiorului tot ce-a văzut. Cu ocazia aceasta, avea să-l pună cu botul p e labe şi pe îngâmfatul căpitan Cutter. Negresa porni în direcţia corturilor soldăţeşti unde i se ducea când auzise prima oară vocea mânioasă a doamnei Wade şi se abătuse din drum... pe ntru investigaţii. Dar apariţia lui Leroy Bitterman o făcu să se oprească iar. - Munceşti di n greu? întrebă ea văzând roaba pe care soldatul o lăsase lângă o grămadă de bălegar. - Despr nu s-ar zice la fel, răspunse el. - Am întins rufele la soare pe crengi să se usuce, îl informă ea. - Lasă, nu încerca să mă duci de nas. Te-am văzut cu căpitanul. De ce nu-i laşi î e pe ofiţerii ăştia albi? - Da’tu de ce nu-ţi vezi de treburile tale? El o înşfăcă strâns de nt de zvârcoleala ei. - Tu eşti treaba mea. - Nu eşti bun de nimic, se stropşi mânioasă Cimm y Lou. Toată lumea zice că ai miezu’putred. Unii spun că pofteşti şi la lucruri necurate. Atunci, fă-mă tu bun. Femeia e cea care-l adună de pe drumuri pe bărbat şi-l aşază la casa lu . Adună-mă de pe drumuri, Cimmy Lou. Bitterman porni înspre pâlcul de arbuşti şi tufişuri des , trăgând-o pe Cimmy Lou după el. - Nu, protestă ea fără convingere, lăsându-se dusă în desiş reau. - Am aşteptat destul. Bitterman o trânti jos, pironind-o de pământ cu greutatea co rpului său

şi adâncindu-i braţele în nisip, deasupra capului. Femeia se zbătu sălbatic şi el o lovi deod tă cu dosul palmei. - De ce mă faci să te lovesc? Ştiu prea bine că vrei ce-am să-ţi dau. Ea ase nemişcată, suspinând, cu obrazul roşu ca focul în timp ce mâna lui i se strecura cu îndem re pe sub fustă, rupându-i cu o mişcare bruscă pantalonaşii subţiri de bumbac. Foşnetul mater allilui sfâşiat o făcu să geamă. Bitterman o apucă de bărbie şi o întoarse cu faţa la el. - O c să ţipi după mine înainte să plec. E timpul să afli că nu există altu’ mai bun ca mine. Ea slab. - Da. Fă-o, Leroy, îl îndemnă ea mânată de o patimă crescândă. El îi eliberă mâinile ca ră imediat gâtul în vreme ce picioarele ei îi încolăciră mijlocul. De câteva ori îl strigă pe descoperind farmecul primordial acolo unde mai înainte fusese numai o plăcere calcul ata. - Bitterman? Hei, Bitterman! se auzi o voce. Gâfâind încă, Leroy se grăbi să-si încheie antalonii si să-şi scuture de praf bluzonul cenuşiu. Azvârli o privire peste umăr, înainte d e a-şi îndrepta din nou atenţia spre chipul toropit de dragoste al femeii. Buzele ei e rau uşor umflate de sărutări şi ochii ei negri aveau pleoapele îngreunate ca de somn. În apr opiere, Bitterman auzi din nou vocea soldatului care îl chema. - Vrei să mă mai vezi, nu-i aşa? o întrebă el, cu siguranţă în glas, conştient că de-acum femeia îi aparţinea. - Da. Lou începu să-şi aranjeze fără grabă fustele. - O să plecăm de-aici, tu şi cu mine, şi-o să s ni buni de la minerii ăia la oraş. Curând, iubito! Cât de curând, îi promise el şi dispăru iu direcţia din care se auzea chemarea. Câtva timp, negresa ascultă trosnetul crengilor uscate, strivite sub paşii lui. Apoi îl auzi vorbind. - Mă căutai, caporal? - Unde dracu’a i fost, Bitterman? Mă gândeam că ţi-o fi luat scalpu’vreun apaş. Apoi vocile se topiră în dep e şi Cimmy Lou nu reuşi să mai distingă răspunsul lui Bitterman. Furnicături dulci continuau să-i cutreiere prin vene şi Cimmy Lou zăcu nemişcată o bună bucată de vreme înainte de-a se ica să plece spre casă. Gazetta din Silver City relata un episod senzaţional despre pr inderea lui Lutero, fără a se hazarda să afirme că apaşul venise s-o ia înapoi pe femeia albă care îi era squaw, dar ridicând cu discreţie şi această întrebare. După două zile de şoapte ş ri piezişe, Hannah înţelese că în realitate adevărul conta prea puţin, oamenii credeau ceea c voiau să creadă. În faţa uşii de la biroul comandantului un soldat şedea tolănit pe un scaun Văzând-o pe Hannah care tocmai intrase în vestibul, soldatul sări brusc în picioare, după f elul în care o privea, Hannah înţelese însă că zvonurile şi bârfele pe seama ei se răspândise inferiorilor. - Aş dori să-l văd pe domnul colonel Bettendorf, spuse ea. Particule de praf dansau în aerul însorit de lângă fereastră, acolo unde arşiţa

de dimineaţă invadase umbra încăperii. - Da, doamnă. Soldatul zăbovi o secundă în plus pentru o cerceta cu viu interes, apoi dispăru în camera alăturată. Hannah auzi un murmur de voc i înăuntru, şi paşii ordonanţei care se întorcea. - Domnul colonel vă pofteşte, doamnă. Solda e dădu deoparte, lăsând-o să treacă. Comandantul stătea în picioare la masa de scris pe care ra desfăşurată harta statului New Mexico, avea un aer impozant şi sever şi o întâmpină cu viz lă reţinere pe Hannah. - Ce-aş putea să fac pentru dumneata, doamnă Wade? - Aş dori să mi se uie a călări unul dintre caii din dotarea regimentului. - Îmi pare rău. Nu pot permite n ici o călătorie de plăcere în afara graniţelor acestui fort. Înţelegeţi că e pentru propria d voastră siguranţă. - Sunt conştientă de restricţii, domnule colonel, recunoscu Hannah. Mă int resează exerciţiul, nu o schimbare de peisaj. - Chiar şi aşa... Colonelul se poticni uşor. - Aceştia sunt cai pe jumătate neîmblânziţi, buni doar pentru soldaţi. Nu avem nici un cal potrivit pentru plimbările unei doamne. - Mă scuzaţi, domnule, dar sergentul Hooker mi -a arătat într-o zi un eal pe care mi l-a recomandat ca fiind suficient de blând. Aş fi bucuroasă să-l primesc pe acela. Hannah nu se osteni să-i amintească faptul că încălecase cai mai sălbatici când trăise la un loc cu apaşii, şi că atunci călărise fără o şa de doamnă, şi reo şa. - V-aş fi recunoscătoare dacă aţi cere ordonanţei să mă însoţească la grajduri. Dacă înşeuez şi singură calul. Extrem de contrariat, colonelul cedă totuşi rugăminţilor ei. - Hen strigă el şi ordonanţa apăru în cameră. Mergi cu doamna Wade şi înşeuează-i un cal. O să-ţi i care. - Da, domnule. Soldatul salută şi voi să iasă, apoi se opri pe loc. - Domnule, căp itanul Cutter e afară. Hanah se încordă uşor la auzul numelui. - Adu-1 înăuntru. Colonelul s e lăsă să cadă în scaunul său pe când Hannah ieşea din birou. În vestibul, Hannah îl văzu pe re stătea rezemat cu nonşalanţă de perete. Ochii lui albaştri îi susţinură privirea, Hannah s că amintirea ultimei lor întâlniri continua să-l tulbure şi recunoscu pericolul acestor se ntimente. - Căpitane... Hannah îl salută cu o înclinare discretă din cap. - Doamnă Wade. La rândul lui, bărbatul duse mâna la pălărie. - Dom’colonel zice să mergeţi înăuntru, i se adres lui Cutter. - Mulţumesc.

Căpitanul o urmări cu privirea, rezerva evidentă pe care i-o arătase Hannah îl rănise. Intră biroul comandantului cu sufletul împovărat. - Bună dimineaţa, căpitane, îl întâmpină Bettendo are se apucase între timp să citească un teanc de rapoarte. Tocmai mi s-a adus la cunoşt inţă că pe douăzeci şi unu aprilie Compania C se va întâlni cu alte şapte companii ale Regime lui 9 şi cu doi reprezentanţi de la rezervaţia indienilor din San Carlos. Geronimo şi re negaţii lui au evadat de la Ojo Caliente şi planul este să-i arestăm şi să-i mutăm la San Car os. Asta o să fie o misiune majoră pentru oamenii tăi.Nu mi-l pot imagina pe Geronimo predându-se de bună-voie, fără luptă. - Nici eu, numai că n-am să mai fiu acolo.Cutter duse m la buzunarul cămăşii de unde scoase cererea de demisie. - Îmi voi încheia serviciile la s fârşitul lunii martie. Anunţul însoţit de înştiinţarea formală îl ului pe comandant. - Dar ar e nevoie de ofiţeri buni ca dumneata, căpitane. - Dar nu are nevoie de mine. Cutter zâmbi ironic şi îşi încheie automat la loc tunica peste cămaşă. - Mă gândesc de mult timp săbucată de pământ şi să mă apuc de crescut cai şi vite. E o vale la nord de locul ăsta, cu pă pă destulă. Am pus deoparte şi nişte bani şi vreau să mă aşez acolo. - Faci o mare greşeală. ta în sânge. - Ba nu, deloc. Cutter clătină încet din cap. - După război, m-am încăpăţânat să ndcă cineva îmi impusese din motive nefondate să renunţ la uniformă, zise Cutter, amintind uşi de tânăra sudistă al cărei chip dispăruse demult în ceaţa trecutului său. Sunt sătul de m cruri, domnule colonel, dar mai cu seamă sunt sătul de ură şi de efectele ei în viaţa oameni lor. Cred că în tinereţe am sperat să pot schimba ceva. Acum ştiu mai multe. E timpul să mă r trag. - Păi dacă astea sunt sentimentele dumitale... Bettendorf nu înţelesese o iotă din v orbele căpitanului. - Acestea sunt sentimentele mele. Afară din clădire, căpitanul se op ri sub ramada să-şi aprindă o ţigară. Hannah călărea un murg cu picioare albe în jurul terenu de paradă. Sfâşiat de impulsuri contradictorii, Cutter o urmări o vreme cum exersează. Er a tentat să-i destăinuie decizia lui de-a demisiona. Dar după câţiva paşi realiză că evenimen acesta nu ar schimba nimic între ei, aşa că renunţă şi plecă mai departe. Hannah îl văzu înt e şi îşi struni calul mângâindu-i absent coama. Cutter avea mersul degajat, uşor legănat al u ui om obişnuit să-şi petreacă ore întregi în şa. înalt şi suplu, nu se putea spune despre el i fost frumos, totuşi o atrăgea cu o forţă aproape magnetică. Călărea pe o parte, cu picioare e ascunse sub faldurile fustei voluminoase, conştientă că, cel puţin, Cutter nu ar fi de zaprobat costumaţia ei. Maniera lui răbdătoare şi detaşată o ajuta întotdeauna să trăiască un sentiment de siguranţă în prezenţa lui. Dar Hannah nu-şi putea explica neliniştea şi dorul ce o cuprindeau de

fiecare dată când îl vedea. Păstra încă nespus de vie în minte îmbrăţişarea lui pătimaşă, săr Cutter avea nevoile unui bărbat, foamea unui bărbat şi incapacitatea unui bărbat de-a re zista tentaţiei. Fără îndoială că trecuse mult timp de când fusese ultima oară cu o femeie, i ea îl încurajase. Asta se întâmplase şi nimic altceva. Hannah lovi uşor calul peste crupă, în nându-l să meargă mai departe. Uniforma lui Stephen era îmbibată de praf şi sudoare. Gardian ul care păzea uşa carcerei înlemni în poziţia de salut până când Stephen binevoi să-i răspund l se bătea nervos peste coapsă cu ziarul făcut sul, în timp ce se uita la apaşul ascuns în c elulă. Nemernicul acela sălbatic îi dezonorase nevasta, îi acoperise numele de ruşine şi îi d strusese cariera târându-l într-un scandal ce n-avea să se sfârşească niciodată. Toată lumea ut aflase despre ruşinea familiei lui şi incapacitatea sa de a răzbuna ofensa adusă. Pov eştile aveau să dureze atâta timp cât apaşul acesta era în viaţă. Ritmul loviturilor de ziar ri, întrucâtva înregistrat de subconştientul frământat al maiorului. Stephen se opri brusc şi se răsuci spre gardian. - De ce n-a venit procurorul teritorial să-l ia pe prizonier ? Nu ţinem o închisoare aici. Ar fi vrut să scape de prezenţa incomodă a acestui indian ca re îi amintea în permanenţă de degradarea lui Hannah, să-l vadă dus undeva, în vreun colţ înd de lume, unde să nu mai audă de el. - Nu ştiu, dom’maior, răspunse stingherit gardianul. - A avut vizitatori? Stephen se uită din nou la figura întunecată, ghemuită pe călcâie şi rez mată de peretele celulei, tot atât de imobilă precum un şarpe cu clopoţei încolăcit şi tăcut. , mai mult doamne. - Si nevastă-mea? - Da, domnule. Ritmul sacadat al ziarului reînc epu. - A fost şi’mneaei aci. - Dacă încearcă să evadeze, soldat, tragi, şi tragi să omori. Nu eau ca ticălosul ăsta să se plimbe iar liber printre femeile noastre... - Stă colo toată z iulica, domn’maion îi aducem mâncarea, nu se mişcă, nu suflă o vorbă. - Adu-ţi aminte ce ordi ai primit. Stephen o luă din loc mânat de o furie cruntă ce-i pulsa în fiecare muşchi. Când se pomeni mergând spre Cartierul soldaţilor se opri o clipă, sorbind în plămâni aerul tare, curat. Nu existau decât două căi prin care să-şi elibereze torentul sălbatic de energie care îl sufoca: violenţa sau pasiunea sexuală. Pe ultima o putea găsi aici. Stephen porni ma i departe, ignorând cârdurile de copii care îşi întrerupeau joaca pentru a se zgâi la ofiţeru alb rătăcit printre ei. Ajuns lângă adăpostul de pareză sub care trăia Cimmy Lou, se strecur tru, cu sângele pulsându-i în tâmple. Dorinţa i se aprinse şi mai mult la vederea sânilor pla turoşi ai femeii, care împăturea un teanc de rufe

proaspăt călcate. Negresa îl privi pe sub gene, fără să se oprească din trebăluit, lăsându-l re profilul de camee. - Ce cauţi aici, maior Wade? - A trecut mult timp de când nu t e-am mai văzut, Cimmy. Stephen parcurse din câţiva paşi distanţa care îi separa. - Pentru ti ne, don’şoara Hooker. - Nu, asta nu, zâmbi el încrezător. - Tu nu ştii ce vreau eu. Femeia îl fruntă pe un ton insinuant, cu braţele în şolduri, şi pieptul arcuit în afară. - Atunci spune mi tu ce vrei şi eu am să-ţi dau. Stephen începu să-i deschcie nasturii bluzei, fără să renun unci când ea îl plesni peste mâini. - O rochie nouă, bijuterii, voaluri, o pălărie cere şi ve primi. Am nevoie de tine. Nerăbdător, Stephen nu se osteni să-i descheie în totalitate bluza, ci numai atât cât să-şi poată furişa mâinile înăuntru ca să-i cuprindă sânii rotunzi, palme. Când ea încercă să se îndepărteze, el îi încercui strâns mijlocul. - Stau treaz nopţi tindu-mi tot ce obisnurai să-mi faci, râvnind so faci din nou. - Dă-mi drumul. Cimmy L ou îşi înfipse unghiile în mâna lui. - Nu poţi să mă cumperi. - Dar am mai făcut-o, cu toate rile alea, lucrurile vechi ale lui Hannah. Acum îţi ofer ceva nou, ceva numai al tău. - Nu. Nu vreau. Femeia se zvârcoli, încercând să se elibereze din strânsoarea braţelor lui. Stephen râse raguşit, aţâţat şi mai mult de zbaterile ei. - Îmi place să lupt cu tine. Brutal tea îi oferea ocazia să-şi dea curs pornirilor sălbatice. Apucând-o de păr, îi ţinu capul nem devorându-i buzele cu furie pătimaşă. - Să ne întâlnim undeva. Oriunde, vorbi el înfocat pri e sărutări, simţind-o că începe să cedeze. Îţi cumpăr tot ce-mi ceri. - Eu...nu cred că pot. .. Cimmy Lou întoarse capul. Fraza rămase neterminată pe când ochii ei întunecaţi se măreau c groază, fixaţi într-un punct aflat în spatele lui. - John T.! La auzul exclamaţiei ei str idente, Stephen întoarse brusc capul şi se trezi că priveşte drept în ochii sergentului Ho oker, care stătea încremenit în deschizătura cortului, strângând o puşcă în mână.

CAPITOLUL 20 - Sergent! Wade făcu un pas spre el. - Mai bine aţi pleca, dom’maior, scrâşni John T., luptându-se cu durerea care îi sfâşia măruntaiele. Se gândi cu stranie claritate că acum înţelegea ce anume simţea un animal dus la tăiere. - Mai bine aţi pleca, dom’maior, înai te să vă omor. După o secundă de ezitare, Wade trecu repede pe lângă el şi ieşi din cort. De ce maiorul dispăru, Cimmy Lou se repezi la soţul ei. - Nu e ce crezi, John T. - Cred că lucrurile alea pe care ţi le-a dat maiorul n-au fost pe degeaba, nu-i aşa? Ochii îi ardeau în cap şi tot trupul la fel. - Am auzit ce-a zis. Te-ai culcai cu el. N-a fos t chiar aşa. El m-a forţat, insiata ea şi John T. crede încă o minciună. - Ti-ai bălul joc de mine destul, Cirnmy Lou . Nu încerca să-ţi baţi joc în continuare, o imploră el. Cred că am ş t tot timpul ce se întâmpla, dar nu voiam să văd. - John T., trebuie să m-asculţi. Ea se apr opie de el, câutându-i privirea şi John T. simţi din nou atracţia irezistibilă a frumuseţii e , era atât de puternică, încât cu greu l-ar fi putut învinui pe un altul că se lăsase ademeni de ea. - Un ofiţer alb. Cum ai putut să faci asta? izbucni el. Eu sunt sergentmajor . Puteam să merg cu capul sus, şi să fiu mândru de mine. Toată lumea mă respecta. Am carte, se poate spune să sunt deştept. Dar tu ai făcut din mine un nătărău în ochii tuturor. Nu-ţi p e cred oamenii, ce vorbesc pe seama ta? N-ai nici un pic de mândrie? - N-o să se mai întâmple, ţi-o jur. Am să-mi răscumpăr greşeala. Se lipi cu sânii de pieptul lui şi începu s merii şi gâtul, ca să-l îmbuneze. Bărbatul simţea căldura trupului ei acaparându-l cu-ncetul o comunicare unică. - Totul va fi bine. Ai să vezi. Puşca alunecă din mâna lui şi căzu cu zgo ot sec pe podea, această chestiune minoră fu de ajuns ca să-l trezească la realitate. Înşfăcâ o de braţe, o sili să-şi înceteze mângâierile. - L-ai iubit? întrebă John T. - Nu. Cimmy Lou că să se gudure iar lângă pieptul lui, dar John T. o forţă să rămână la distanţă. - Atunci de ai făcut-o? O zgudui cu putere, furios că ea fusese în stare să-l înşele cu un bărbat pe care nici măcar nu-l iubea. - Fiindcă mi-a dat lucruri! Cimmy Lou regretă imediat adevărul ca re îi scăpase fără voie. John T. o îmbrânci dezgustat. - Îţi place să seci toată vlaga dintrşi pe urmă să-l laşi, nu-i

aşa? Ai luat cât ai putut de la mine şi de la maior. Cine o să urmeze? Sigur o să fie cine va, fiindcă aşa-ţi stă în fire. John T. tremura de furie. - Unul dintre noi trebuie să termi ne cu mizeria asta. Încă nu ştiu dacă trebuie să fii tu sau eu. Atât cât te-am iubit, Cimmy, ur că-n momentul ăsta te-aş omorî, încheie el cu glas înecat de emoţie şi ieşi din cort pe ju orbit de lacrimile pe care nu voia să le arate. Cimmy Lou îl credea. Panica pusese s tăpânire pe nervii ei, ştia că-şi pierduse controlul asupra lui John T. Trebuia să fugă înain ca acesta să-şi ducă la îndeplinire ameninţările. Cimmy Lou ştia că un singur om o putea scoa din încurcătură. Dădu fuga afară din cort şi porni în căutarea lui Leroy Bitterman. Copleşită imă şi respirând anevoie, reuşi să dea de urma soldatului, Leroy Bitterman curăţa cratiţele î era de popotă. Cimmy Lou îl apucă de braţ şi îl trase deoparte, căutând scăpare la pieptul lu ile lui ude, pline de săpun, îi cuprinseră umerii. - Ce e? Ce s-a întâmplat? o întrebă el, în d că era speriată. - John T. A înnebunit, declară ea cu fervoare. A zis c-o să mă omoare. Şisă se ţină de cuvânt, ştiu bine. - Acum vine după tine? Bitterman se uită spre uşă ca şi cum i aşteptat să-l vadă dintr-o clipă într-alta pe sergent. - Unde e acum? Nu ştii? Cimmy Lou c lătină din cap cu un gest confuz. - Nu ştiu. Ultima oară când l-am văzut era -în faţa prăvăli m ascuns după o clădire, să nu mă zărească. Nu ştiu unde se ducea. - Avea arma cu el? - Nu. B da, un pistol. Degetele ei se încleştară pe cămaşa soldatului. - Ziceai că fugim. Să fugim a um. - La lumina zilei? Nu se poate. Nu uita că se poate să mă împuşte ca dezertor. Mintea lui şireată lucra repede, judecând fiecare alternativă în parte. - E pe urmele mele? - Nu. Cimmy Lou lăsă capul în jos. - Nu ştie despre tine. S-a întâmplat c-a venit maioru’. Încerca convingă să mă întorc la el, când a apărut John T. - Poate avem norocu’ să-mpuşte un ofiţer, oy să glumească. - Ce ne facem? Cimmy Lou începea să se calmeze, nu atât datorită remarcii l ui deplasate, cât dintr-un sentiment de recăpătare a puterii, încetul cu încetul, devenea iar stăpână pe situaţie. Îl atrăsese pe Bitterman în conflict, implicându-l până la punctul l să preia el problema ei. În primul rând, trebuie să aflu unde e şi ce face. Aşteaptă aici pân rc. Bitterman o conduse într-un ungher ferit al bucătăriei şi îi făcu semn să stea ascunsă ac . De îndată ce rămase singură, Cimmy începu să se gândească unde

anume să-i ceară lui Bitterman s-o ducă şi ce să facă pentru a ieşi din impas. Se gândea într Silver City minerii plăteau şapte dolari pentru o cămaşă curată.Ea era în stare să spele o g de cămăşi pe zi. Ar fi fost într-adevăr mare lucru să-şi poată cumpăra singură rochii noi, fă nevoită să se ofere vreunui bărbat ca să le obţină. În schimb, bărbaţii îi vor cumpăra bijut my întinse mâinile înainte, părându-i-se că vede deja inelele scumpe sclipindu-i pe degete. Usa se deschise si Bitterman se strecură înăuntru. - L-am găsit. E la o masă în prăvălie, cu ticlă de whisky dinainte. Nu mai are mult pân’ să se facă criţă. Asta-i bine, câştigăm timp. casă şi fă-ţi bagajele. Ne-ntâlnim în dosu’grajdurilor când o suna de miezu’nopţii. Bitterman zi pe sub mustaţa subţire. - Te descurci tu cu un beţiv. Hai, fugi, încheie el plesnindo uşor peste fund, ca s-o pună în mişcare. Doi soldaţi cu puştile pregătite îl urmară pe Cutt artierul soldaţilor. Căpitanul se opri o secundă la intrarea în cort. Orbit, la început, d e penumbra din încăpere după lumina strălucitoare de afară, privirea lui descoperi apoi tr upul îmbrăcat în uniformă, lungit pe pat. Respirând uşurat, Cutter îşi îndreptă paşii într-ac se împiedică de o sticlă goală de whisky care se rostogoli cu zgomot dogit sub pat. Încăper ea duhnea a alcool, sergentul zăcea de-a curmezişul patului, cu gura căscată şi obrajii um briţi de tuleie dese. Purta încă uniforma murdară de praf şi sudoare de cu o zi înainte. Cut ter îl apucă de umăr şi-l scutură cu putere. - Hooker! Hooker, trezeşte-te! Un geamăt răguşit nicul răspuns. - Hei, John T.! Ai lipsit la apel. Cutter îşi îndreptă spatele strângând nervo din buze. Întorcându-se spre unul dintre soldaţi îi zise peste umăr: - Dă-mi găleata aia cu pă. Găleata era plină şi Cutter turnă toată apa peste faţa sergentului, apoi io returnă solda ui, în vreme ce Hooker se trezea la viaţă, bolborosind şi scuipând. Voi să se ridice din pat , dar căzu la loc şi îşi afundă fruntea în palme. - Capul meu. Avea vocea cleioasă, de om mah ur. - Cât e ceasul? - Bitterman n-a răspuns la apel azi-dimineaţă, îl informă Cutter. Şi lips sc doi cai din grajd. - Apel? John T. se încruntă şi ochii lui injectaţi părură să descopere eodată lumina soarelui ce se strecura prin deschizătura cortului. - De ce nu m-a tre zit Cimmy Lou? Se uită buimac în jur. - Unde e? - N-am văzut-o. - Oh, Doamne, mi-aduc aminte! John T. îşi îngropă iar faţa în palme, legănându-şi încet capul într-un gest mut de d

- Ce dracu’ai păţit? - Cimmy? John T. înălţă iar fruntea şi se uită în jur. - Unde s-a dus? O teamă se furişă în expresia lui Hooker, care se ridică greoi din pat şi porni împleticindu-se spre uşă. - Cimmy Lou? - Fă nişte cafea fierbinte, Grover, îi ordonă scurt Cutter soldatului , apoi ieşi pe urmele sergentului. Era tulburat de starea în care îl găsise pe John T., mai cu seamă de când aflase că Cimmy Lou era sursa întregii poveăti. Nici o rufă nu fierbea î cazan şi, de altfel, focul era stins. Pretutindeni dea lungul uliţei nevestele sold aţilor trebăluiau ca furnicile, numai dinaintea cortului lui John T. era linişte. Serg entul se uită pierdut în jur. O negresă cu faţa rotundă şi pomeţi laţi fierbea rufe lângă cor rat, John T. o înşfăcă de braţ: - Bess, ai văzut-o pe Cimmy a mea? - Aş, n-am dat ochii cu ea dimineaţa asta. John T. se întoarse în cort şi Cutter se dădu deoparte, lăsându-l să treacă ndu-l apoi în tăcere cum răscoleşte cuferele, azvârlind furios haine în toate părţile. Soldat Grover reveni aducând o cană plină cu cafea fierbinte. Cutter o luă şi i-o întinse lui John T., care se trântise disperat pe o canapea. - Bea asta. Căpitanul îi aşeză ceaşca în mâinile i, asudate. - Lucrurile ei nu mai sunt aici. A fugit, zise Hooker cu glas frânt. La fel şi Bitterman, spuse Cutter. - Ce? John T. se uită la el cu ochi goi. - Bitte rman a lipsit la apel dimineaţă. Şi azi noapte au dispărut doi cai din grajd. Iar doi şi c u doi însemna patru chiar şi pentru creierul amorţit de băutură al lui John T. - Oh, nu şi ăs a! mormăi el jalnic şi bărbia îi căzu în piept într-un gest de refuz încăpăţânat. - Deci e cu a promis că n-o s-o mai facă, se plânse John T. Voiam s-o iert. John T. îşi suflă nasul şi îş e pe furiş ochii înlăcrimaţi, apoi făcu un efort să-şi vină în fire. - Cu o femeie după el, B n nu va putea ajunge prea departe. O să trimit un detaşament pe urmele lor. Cutter v oi să plece, dar John T. îl apucă de braţ. - Vreau să merg eu după ei. Avea ,ochii împăienjen e lacrimi şi obrajii umezi. - În starea în care eşti, nu se poate, refuză calm Cutter. Cap oralul Haines poate s-o facă în locul tău. - Nu. John T. îşi îndreptă ţinuta. - E nevasta mea u pot să-l las pe altul să mi-o aducă înapoi. Cum miar sta atunci?

Cutter zări în ochii lui disperarea cu care sergentul se agăţa de aceste ultime rămăşiţe de m e şi încuviinţă încet, înjurând-o în gând pe Cimmy Lou pentru ceea ce îi făcea lui Hooker. ne. Ia şase oameni şi o călăuză. Poţi să pleci imediat ce eşti gata. Stia că lui Hooker i-ar st mult mai bine dacă n-avea s-o mai găsească pe necredincioasa femeie, dar îşi păstră gândur pentru sine, conştient că nu era treaba lui să se amestece. - Da, dom’căpitan. După aproxim ativ o oră, micul detaşament se aşternu la drum, călăuza apaşă reuşise între timp să descoper e celor doi fugari care, aparent, se îndreptaseră către ţinutul canioanelor. Cutter priv i grupul de soldaţi dispărând în desiş, apoi merse să verifice caii şi echipamentele necesare patrulei în dimineaţa următoare. În grajdul lui, murgul cu picioare albe era gata înşeuat şi utter ghici că Hannah avea să-şi reia plimbările călare înainte ca arşiţa prânzului să transf renul de paradă într-un furnal. Cenuşa unei vechi suferinţe îi umplea încetul cu încetul sufl tul şi căpitanul ştiu că îi va fi greu să mai rămână mult timp în preajma soţiei maiorului Wa rămăşag că Regimentul 9 n-a avut mai mult de-o duzină de dezertori anul ăsta, comentă colone ul Bettendorf, stând în picioare lângă Stephen la umbra ramadei din faţa comandamentului. - Din câte am auzit, în al cincilea s-au înregistrat mai bine de două sute de cazuri. Un lucru se poate spune cu certitudine despre negrii ăştia: nu numai că sunt capabili de mult curaj în luptă, dar ştiu să-şi poarte cu mândrie uniforma. - Într-adevăr. Stephen stăte ajat cu mâinile la spate, arăta nefiresc de relaxat. - Ai auzit că fetişcana aia, Cimmy Lou, nevasta lui Hooker, a dispărut şi ea? E foarte neplăcut când un bărbat nu-i în stare sănă în frâu propria nevastă. Wade se crispă întrebându-se dacă nu cumva remarca se referise ma egrabă la el. În acel moment, Hannah ieşi din locuinţa lor mergând în felul acela hotărât pe e Wade ajunsese să-l considere aproape masculin , observă mănuşile ei de piele şi pălărioara lbastră, cochetă. Un soldat o aştepta lângă poartă, ţinând de căpăstru un cal murg, înşeuat c - Soţia dumitale s-a apucat iar de călărit când erai plecat, îl informă colonelul care obse rvase expresia nemulţumită a lui Stephen! - Vom mai vedea, răspunse ţeapăn maiorul şi se des prinse de lângă Bettendorf. Privirea lui furioasă se concentra în exclusivitate asupra l ui Hannah care hrănea calul cu bucăţi de zahăr, că Hannah se apucase din nou de călărie fără ară lui părerea mai întâi era un afront destul de mare, dar faptul c-ă începuse să încalece b pe cal ca o squaw apaşă întrecea orice măsură. Maiorul era atât de pornit, încât în primul m nici nu luă în seamă agitaţia din jurul carcerei, strigătele de alarmă ale gardienilor îi at aseră în cele din urmă atenţia. - A evadat prizonierul! auzi el ca prin vis.

Schimbându-şi brusc direcţia, se îndreptă spre carceră, strângând pistolul în mână. Lutero al pe terenul de paradă către calul pe care îl ţinea, Hannah. Soldaţii alergau în toate direcţi le, dar mai înainte de-a răsuna prima împuşcătură, Lutero se azvârlise în şa, înfigându-şi că calului. Se avântă la galop. Nebun de furie, Stephen tăie calea călăreţului şi ridică pistolu nu vedea decât pletele negre ale apaşului care se făcuse una cu trupul animalului şi un umăr gol de culoarea bronzului. Stephen apăsă pe trăgaci. Împuşcătura îl trânti pe apaş din ş lindu-l în praf. Stephen pornise înspre el fără să ia seama la calul rămas fără călăreţ, care ezmetic mai departe, n-avea ochi decât pentru apaşul rănit de moarte. Inconştient, apăsă din nou pe trăgaci, o dată, de două ori, de trei ori, privind satisfăcut zvâcnirile agonice a le acelui trup căzut în praf de fiecare dată când gloanţele pătrundeau în el. Pistolul se des că de trei ori în gol, înainte ca Stephen să se dumirească într-un târziu că epuizase toate g nţele. Lăsă ţeava pistolului în jos şi rămase cu privirea aţintită la cadavrul de la picioare i. Râvnise mult la ocazia de a-1 ucide pe Lutero şi acum, când fapta era în sfârşit îndeplini simţea o satisfacţie sălbatică. Hannah văzu expresia de plăcere mârşavă întipărită pe chipul tremură.Indiferent cât de vinovat ar fi fost Lutero, o crimă nu trebuia răzbunată printr-o altă crimă, iar Stephen asta făcuse. Hannah era dezgustată. - Te simţi bine? Cutter apăruse lângă ea. - Da. Calul o trântise la pământ fără s-o rănească, doar fusta i se murdărise puţi . Hannah deveni conştientă de sentimentul de siguranţă pe care i-l oferea prezenţa lui Cut ter, atunci când Stephen se apropie de ei, încă radiind de plăcerea masacrului, în ochii l ui, Hannah citi tot trecutul căsniciei lor moarte. Totul se sfârşise. Nici unul din se ntimentele care o legaseră cândva de Stephen nu mai exista. - Planul tău de a-ţi salva i ubitul apaş a dat greş, scrâşni el. Acuzaţia aceasta absurdă străpunse zidul de tăcere cu car e înconjurase Hannah până atunci şi care o împiedicase să-şi dezvăluie opiniile în faţa altor hesh-ke, Stephen - un nebun care urăşte fără rost. Îl văzu crispându-se, contrariat de aceas caracterizare şi îi întoarse spatele croindu-şi drum printre soldaţii care se adunaseră în ce c în jurul lor. - Ce s-a întâmplat? întrebă cineva. - Cum a ieşit afară? - Gardianu’ i-a adus rachina cu apă. Pe urmă, când s-a întors cu spatele, indianu’ a sărit la el. I-a rupt gâtu’, pare. Cutter îl fulgeră cu privirea pe Wade. - Idiotule, i se adresă el printre dinţi ma iorului. N-o meriţi. Îl îmbrânci deoparte în trecere, aproape aşteptând o provocare din parte maiorului, care să conducă la o confruntare fizică, dar Wade nu-i dădu satisfacţie.

Atras de zgomot, Delancy ieşise şi el în stradă. Când o văzu pe Hannah care venea spre casă, rdonanţa îi deschise uşa, lăsând-o să intre înăuntru. - Dom’maior l-a omorât pe indianu’ăla, Adu-mi cuferele, Delancy. Hannah nu se osteni să-i răspundă. - Cuferele dumneavoastră, doamnă? - Da, cuferele mele. Adu-mi-le în dormitor. Fără să-şi încetinească paşii, Hannah tra olul, scoţându-şi mănuşile şi lăsându-le în trecere pe o măsuţă. Intră în dormitor şi începu zvârlind hainele pe pat şi separându-şi îmbrăcămintea de cea a lui Stephen. Câteva minute mai iu, Delancy apăru cărând în braţe un cufăr, se opri descurajat în prag. - O să-mi trebuiască care să împachetez vasele de la mama când termin aici. Vezi de le găseşte. - Da, doamnă. So ldatul avea o mie de întrebări pe buze, dar se abţinu să pună vreuna, conştient că Hannah nu va satisface curiozitatea. Delancy aduse un al doilea cufăr în cameră şi Hannah se apucă să-ş împacheteze cu grijă lucrurile. Operaţiunea aceasta îi luă mai mult timp decât crezuse. Când Stephen reveni acasă la puţin timp după prânz, Hannah nu apucase încă să facă o pauză. - Ce s aici? Stephen se opri lângă primul cufăr care fusese deja umplut şi încuiat. - Plec. Hanna h împături cu grijă fusta lungă a unei rochii de seară, atentă să no mototolească. Se scurser a secunde înainte ca el să-i răspundă. - Foarte bine, mă bucur că ţi-ai dat în sfârşit seama. bine de-o săptămână mă căznesc să te conving că trebuie să te întorci în Est. Dacă m-ai fi a devreme, în loc să... - Mă înţelegi greşit. Hannah întoarse spre el un chip calm şi senin. S regătise sufleteşte pentru această confruntare. - Am zis că plec. Te părăsesc, Stephen. - Nu poţi să faci aşa ceva. Maiorul era uluit. - Nu atât de uşor cum se întâmplă la apaşi, probab i cum dizolvă ei o căsnicie când partenerii încep şă fie nemulţumiţi unul de celălalt? Unul d ei se mută pur şi simplu. Asta am să fac şi eu acum. Hannah se apucă să-şi împăturească mai lucrurile, dar el îi smulse rochia din mână. - Nu te las să pleci. Venele albăstrii de pe gâtul lui se încordaseră trădând o mânie abia reţinută. - De ce, Stephen? Doar nu mă mai vre ci măcar nu suporţi să mă mai atingi. - Asta fiindcă el a fost mereu între noi. Nu puteam su porta gândul că

trăieşte. Acum însă e mort. - Şi crezi că e vreo diferenţă? Crezi că ucigându-l ai schimbat c l-ai ucis, l-ai măcelărit. - Am împuşcat un prizonier care încerca să evadeze, insistă Steph n. - Cu alte cuvinte, ţi-ai făcut numai datoria, nu-i aşa? Dar ce mai contează? Nici un ofiţer nu ar fi judecat pentru că a ucis un indian. Ştiai asta. De aceea ai tras, şi ai tras, şi ai tras. Hannah tremura, zguduită de revoltă. - Ce încercai să ucizi, Stephen? Nu înţelegi nimic. Degetele lui i se înfipseră în umăr. - Acum că e mort, toate poveştile vor ta. Ziarele nu vor mai avea de ce să se lege, nu vor mai scormoni trecutul. - Asta voiai să opreşti? Bârfele? îl înfruntă Hannah. Şi dacă n-o să se termine? Ce-ai să faci atun să-l ucizi pe domnul Boier? Nu-i poţi împiedica pe oameni să mă bârfească. - Or să uite - cu pul. - Oare? Glasul ei se înmuie într-un accent de tristeţe faţă de propria soartă ochii i s e umplură de lacrimi amare. - Oh, da, povestea o să se învechească după o vreme, încuviinţă e Dar de fiecare dată când voi spune sau voi face un lucru ieşit din comun, oamenii se v or uita unii la alţii şi îşi vor da coate pe la spatele meu, zicându-şi „A trăit printre apaş oape un an”. Şi de fiecare dată, toţi îşi vor pune întrebarea... Aşa o să fie, Stephen, pentr restul vieţii mele. Chiar dacă eu voi vrea să uit, n-o să mă lase lumea. Tu ai să mă laşi? E e dădu înapoi, surprins de cinismul frazelor ei. - Te-ai schimbat, Hannah. Ai deveni t dură. - Cred că da. Hannah tăcu. Izbucnirea o ajutase să-şi golească întrucâtva focul inimi Ridică rochia de jos şi o întinse iar pe pat că s-o împăturească. - Chiar dacă aş dori să red meia care am fost nu m-ai lăsa. Astăzi primul gând a fost că îmi pregătisem calul ca să i-l d u lui Lutero. - Aşa părea. El întoarse capul, trecându-şi nervos degetele prin păr. Gâtul i s încordă din nou. - Recunosc că am greşit. Dar ştiam că ai fost să-l vezi. Ce altceva puteam cred? - Nu mai contează. Hannah înţelegea inutilitatea discuţiei. Toate aceste cuvinte f useseră rostite şi mai înainte, de fiecare dată cu acelaşi rezultat, noi acuzaţii şi argument . - Nu pot să trăiesc aşa, Stephen. Tratată în permanenţă ca o fiinţă întinată, ca şi cum n-a ectul nimănui şi ar trebui să-mi fie ruşine fiindcă n-am murit. Nu vreau să trăiesc aşa. - Eş a mea, răspunse el solemn. - Dar numai atât! Ochii lui Hannah străfulgerară la auzul nua nţei posesive din glasul lui. - Şi asta numai atunci când accepţi să-ţi aminteşti de mine. To ce-a

rămas din căsnicia noastră e o bucată de hârtie. Restul a pierit dragostea, încrederea, resp ectul. Nici măcar nu te mai plac, Stephen. Aşa că mai bine să recunoaştem cinstit că s-a sfâr . Dacă tu nu intenţionezi să intentezi divorţul, am s-o fac eu. Când voi să pună rochia împăt trul cufărului, Stephen i se aşeză în cale. - N-ai să mă părăseşti, Hannah. - Asta te deranje mai mult, nu-i aşa? Faptul că eu te părăsesc pe tine, realiză ea brusc. Dacă te supără atât lt, n-ai decât să spui lumii că tu ai fost acela care m-a gonit. Spune-le cât de nerecun oscătoare m-am arătat faţă de tine, care ai avut generozitatea să mă primeşti înapoi, după ce răit timp îndelungat printre apaşi, ba chiar m-am măritat cu unul dintre ei. Spune-le or ice doreşti, Stephen. Mai devreme sau mai târziu, ai să ajungi să te convingi singur că ai spus adevărul. Stephen nu încercă s-o oprească atunci când Hannah îl ocoli, mergând să ia ul ul teanc de haine de pe pat. - Şi unde ai sa te duci? Înapoi la apaşi? Lui Hannah îi ven i să râdă. - N-o să încetezi niciodată, nu-i aşa? Continui să crezi că mi-a făcut plăcere să re ei. Un oftat scăpă de pe buzele ei şi Hannah stătu o clipă pe gânduri. - Nu ştiu, Stephen. Dar încep să descopăr că apaşii erau mai dispuşi să mă accepte decât proprii mei concetăţeni. să-ţi răspund la întrebare... Hannah îşi îndreptă mijlocul şi se uită în ochii soţului ei: c să trăiesc iar printre apaşi. - Atunci unde te duci? Expresia lui îngrijorată aproape co făcu să creadă că lui Stephen îi păsa de soarta ei, deşi ştia că nu era vorba decât de un i meschin. - Nu ştiu încă. Fusese o decizie prea bruscă şi nu avusese încă timp să pună la punc aliile. - Am să merg în Silver City şi am să mă decid când ajung acolo. - E o nebunie ce spu i, Hannah. Stephen îi arătă cu un gest dezgustat cele două cufere ce semnificau hotărârea ei nestrămutată. - Ce-ai să faci? Cum o să trăieşti? - Am să-mi caut o slujbă. Pot să predau le -o şcoală, sau să lucrez într-un restaurant, sau să devin carnerista unei doamne. La urma urmelor, ştiu ce înseamnă viaţa, îi aminti ea pe ton sec. - Dacă pleci, ai să regreţi, o aver Stephen. - Nu, nu cred. - Vestul nu e un loc pentru o femeie singură. O să fii... Uiţi că am mai fost singură şi am supravieţuit. Acea experienţă îi insufjase curaj. Era un lu pe care Stephen nu-l putea înţelege. Un ciocănit în uşa dormitorului le întrerupse conversaţ a. - Intră, spuse Hannah, în timp ce Stephen se foia agitat prin cameră. Delancy păşi stin gherit înăuntru.

- Am găsit nişte cârpe vechi să împachetez vesela. - Mulţumesc, Delancy. Lasă-le în bucătărie ocup eu de împachetat, îl concedie Hannah şi soldatul se retrase recunoscător. - Vesela? explodă Stephen în clipa când uşa se închise la loc. Iei vesela cu tine? - A fost a mamei mele. O iau înapoi, împreună cu tot restul lucrurilor care îmi aparţin. N-avea intenţia să s mai întoarcă vreodată. - Din păcate, n-am să reuşesc să termin cu împachetatul până la noapt ceea, ţi-aş fi recunoscătoare dacă mi-ai aranja un mijloc de transport pentru mâine dimine aţă. Sau s-o fac tot eu? Stephen o privi cu reproş sumbru. - Nu-i nevoie, răspunse el şi p orni spre uşă. Hannah nu avea sentimentul victoriei. Căsnicia ei se spulberase şi o dată c u ea pieriseră şase ani din viaţa ei. În golurile rămase, se furişa încet singurătatea, dar H ah era obişnuită şi cu acest sentiment.

CAPITOLUL 21 Căruţa se opri dinaintea clădirii de chirpici. Hannah cercetă pentru ultima oară cele două cufere, coşurile şi panerul pentru a se asigura că nu uitase nici unul din lucrurile care trebuiau încărcate, apoi merse la uşă. Ieşind afară, auzi deodată ordinul zbi rat de caporal pe terenul de paradă. - Coloană, la stân-ga! Doi câte doi! Patrula pornea într-o nouă misiune de cercetare o privelişte pe care ea n-avea s-o mai vadă niciodată. În fruntea coloanei îl văzu pe Jake Cutter. Recunoscu silueta lui prelungă, uşor aplecată de spate şi deodată realiză că privirea ei îl căutase, automat. Era şi acesta un episod încheiat mpulsul de bucurie pe care îl resimţise la vederea căpitanului se tranformă într-un ghimpe de regret. El întoarse capul în direcţia ei şi Hannah ridică mâna fluturând-o încet. Deşi er a departe ca să-i zărească faţa, era aproape sigură că Jake Cutter zâmbise, răspunzând salutu i. Gestul lui prietenesc îi încălzi inima şi-i furniză o doză nouă de curaj. Privi îndelung c ana care se îndrepta spre poarta,principală şi îl văzu pe Cutter răsucindu-se în şa pentru a uita în urmă.Rămase în poziţia aceasta până când dispăru din aria ei vizuală. Abia atunci, Ha mţi în suflet ecoul unei dureri acute. Cunoştea ruta pe care avea s-o urmeze patrula l a ieşirea din Fort, drept înainte, pe drumul ce ducea în Silver City, apoi spre nord, prin văile stâncoase ale munţilor. În mintea sa, călători cu ei încă o bucată de vreme, până tuşi semnificativ în spatele ei pentru a-i atrage atenţia. Hannah îi observă pe cei doi s oldaţi ce stăteau la câţiva metri de ea în aşteptare instrucţiunilor. - Bagajele mele sunt în u. Porni către căruţă, apoi se opri văzându-l pe Stephen care venea spre ea. Hannah îşi aranj bine pe umăr baretele poşetei şi aşteptă să-i vorbească el.

Personal, ea nu mai avea nimic de adăugat. - Hannah, îţi cer pentru ultima oară să rămâi. Ea vu un surâs palid. - Foarte generos din partea ta, Stephen. Trecu pe lângă el ca să ajun gă la căruţa. Vocea lui ameninţătoare o avertiză din urmă. - Dacă pleci acum, să ştii că nu t mesc înapoi. Hannah se urcă neajutată de nimeni în vehicul. - Rămâi cu bine, Stephen. Nu-l p utea urî pentru firea lui, tot aşa cum în final nu fusese capabilă să-l urască pe Lutero pen tru natura lui sălbatică. Se întristă însă când el îi întoarse brusc spatele lăsând-o singură ca să accepte gândul că fusese respins. În timp ce bagajele îi erau îngrămădite pe bancheta spate, Hannah observă capetele ce o priveau pe furiş de la ferestrele caselor din j ur, nimeni însă nu veni s-o întrebe unde merge şi nici ea nu se simţi obligată să-şi ia rămas După douăzeci de minute, vehiculul militar ieşea pe poarta Fortului escortat de patru soldaţi. Porţiunea de teren dintre Fort Bayard şi Silver City era locul favorit de am buscadă al apaşilor şi călăreţii înaintau cu mare grijă. Soarele îşi făcea rondul de dimineaţ bastru, vărsând valuri de căldură pe povârnişurile dinspre sud-vest. Hannah simţea-că se sufo acheta strâmtă şi groasă de călătorie, fuioare de praf se înălţau în jurul ei, adesea orbindsă tuşească. Se agăţase absentă de marginea banchetei, rezistând cu indiferenţă la zdruncină căruţei şi privind cu ochii abia întredeschişi contururile ascuţite ale munţilor Pinos Altos Mogollon ce se înălţau la orizont. Patrula se afla undeva pe acolo şi Jake Cutter, de as emenea. Hannah îşi reexamină decizia, înţelegând că dacă regreta cât de cât plecarea, lucrul se datora căpitanului Cutter. Îşi alungă însă din minte amintirea bucuriei frenetice trăite î raţele lui, forţa şi profunzimea ei şi îşi echilibră poziţia proptindu-şi picioarele în peret scândură. Nu era entuziasmată fiindcă îşi recăpătase libertatea, trăia doar un vag sentiment are. Perspectiva de-a se întreţine singură nu o speria, era o confruntare care o atrăgea chiar. Silver City era un oraş minier, situat pe un podiş înalt, mărginit de munţii Pinos Altos. Iniţial, fusese un cătun spaniol, ce purta numele de San Vicente de la Ciena ga, Sfântul Vincenţiu din Mlaştini. O dată cu descoperirea zăcămintelor de argint din munţii ogollon oraşul prosperase, devenind cea mai importantă aşezare din statul New Mexico. Strada principală vuia de activitate: trăsuri, căruţe se perindau încoace şi încolo, călăreţi ri îşi intersectau cărările. Aerul, îmbâcsit de mirosuri animale, vibra de zgomotul roţilor ş l strigătelor de tot felul, ca şi de plesnete de bici. Construcţiile rudimentare de le mn se înşiruiau de-a lungul străzii şi multe dintre ele aveau aninate deasupra uşii reclam e ademenitoare, ca de obicei, restaurantele şi sălile de joc, predominau, comparativ cu numărul

prăvăliilor şi-al altor instituţii publice. Vizitiul mulatru o întrebă peste umăr pe Hannah: Unde doriţi să vă lăsăm, doamnă? - La hotelul Silver City. Clădirea cu două etaje fusese ini văruită în alb, dar straturile succesive şi constante de praf îi întunecaseră curând faţada. tul opri căruţa dinaintea hotelului, apoi veni s-o ajute pe Hannah la coborâre. Hannah stătu pe loc câteva clipe, dornică să perceapă pulsul febril al oraşului. Pe stradă se zărea uţine femei şi observă că prezenţa ei le atrăsese de îndată atenţia. Doi dintre soldaţi se ap descarce bagajele, în timp ce ea intră în hotel. Un tânăr slăbănog, cu ochelari cu rame de au , se ridică în picioare s-o întâmpine. - Pot să vă ajut? o întrebă el cu politeţe studiată. o cameră, vă rog. Hannah îşi scoase mănuşa. - Dacă binevoiţi să semnaţi în acest registru în am să văd ce disponibilităţi avem. Recepţionerul îi întinse un registru deschis, apoi se uită cutiile cu chei de pe pupiţrul său. - Câte zile intenţionaţi să rămâneţi la noi? - Nu ştiu s annah muie peniţa în călimară şi îşi trecu numele în registru. - Vă voi anunţa. - Camera dumn ră e a doua pe dreapta, la capătul scării. Cu un gest detaşat, funcţionarul răsuci registrul ca să poată vedea numele clientei, în vreme ce-i înmâna cheia. - Poftim cheia de la camer a dumneavoastră doamnă... Wade. Soldaţii negri tocmai intrau în hol aducând cuferele lui H annah. Recepţionerul tresări ca de un gând neaşteptat şi cercetă din nou cu atenţie chipul fe eii. - Doamna Wade? Părea uluit şi contrariat. - Soţul dumneavoastră este maiorul Wade.. .de la Fort Bayard? - Da. Hannah strânse cheia în mână cu un început de nervozitate. - Doa mnă, începu omul pe un ton stânjenit, acesta e un hotel respectabil. - Mă bucur că aud ast a, îi tăie ea vorba cu un zâmbet care îl lăsă fără replică. Sunt puţine locuri decente, potri ntru o doamnă, în oraşul ăsta. Asigurarea dumneavoastră mi-a luat o piatră de pe inimă. Recep nerul rămăsese cu gura căscată, incapabil să vorbească. Înainte ca el să-şi vină în fire, Han graţie poala fustei şi porni să urce scările, urmată de soldaţii care îi cărau bagajele. O or târziu, Hannah turna apă în lighean şi îşi spăla faţa şi mâinile. În timp ce se ştergea cu u ale, se gândi la următorul pas ce se cerea făcut. Avea ceva bani rămaşi din moştenirea mătuşi i, exact atât cât să-i ajungă ca să-şi plătească hotelul o săptămână şi să se mute în alt ora

Chiar dacă ar fi vrut să-i ceară bani lui Stephen, acesta n-ar fi avut de unde să-i dea, ştatele de plată nu mai fuseseră trimise în Fort de mai bine de trei luni şi din cauza tr ansferurilor repetate ale lui Stephen şi-a cheltuielilor casnice, nu reuşiseră să pună vre un ban deoparte. Aşa că, mai întâi de toate, se cerea să facă rost de mai mulţi bani. Scoţând uleţ din sacoşă, îl băgă în geantă, apoi părăsi camera şi se aventură din nou pe stradă. Maga al era înţesat cu tot felul de unelte şi echipamente de minerit, lopeţi şi târnăcoape, gamele şei speciale pentru caii de povară, precum şi o varietate de alte articole. Hannah îşi cr oi drum printre ceilalţi clienţi - o jumătate de duzină de bărbaţi îmbrăcaţi în haine grosola feţe nebărbierite. În spatele tejghelei, un băieţandru de vreo cincisprezece ani, cu dinţi l aţi ea de cal, se agita să răspundă comenzilor. Alături de el, un bărbat între două vârste ve a o notă de plată, bărbatul avea părul negru, vâlvoi, şi favoriţi albi care contrastau putern c cu obrajii lui roşii. - Iau şi piersicile astea, Homer. Borurile unei pălării murdare de cowboy acopereau faţa bărbatului care vorbise. Cowboy-ul luă un borcan de pe raft, în timp ce proprietarul prăvăliei încuviinţa iute din cap, incluzând preţul piersicilor în tota ul de pe listă. Clientul deschise borcanul cu un cuţit, înfipse vârful lamei într-o piersi că pe care o băgă mai apoi toată în gură. Hannah îşi aşteptă răbdătoare rândul. - Imediat, do mul după ce analiză dintr-o privire înfăţişarea ei distinsă. - Mulţumesc. Incheindu-şi târgul boy-ul, Homer se întoarse spre Hannah. - Mă scuzaţi că v-am făcut să aşteptaţi. Vă pot fi de ? - Sigur că da. Hannah desfăcu şnurul pungii şi răsturnă conţinutul pe tejghea. Un şirag de le, cercei cu rubine, o broşă cu pietre de topaz, şi o brăţară de aur. - Am nişte bijuterii d vânzare. Cât credeţi că mi-aţi putea oferi? Zâmbetul negustorului se, topi brusc şi gura lui schiţă o grimasă acră, Homer îşi sprijini palmele pe tejghea fără a se osteni să inspecteze v din bijuterii. - Vă dau cincisprezece să zicem, douăzeci de dolari. - Pentru care din ele? Hannah era uluită să audă o sumă atât de mică. - Pentru toate. Mâna lui vântură cu un g ezinteresat grămăjoara de bijuterii. - Nu puteţi vorbi serios. Ce am aici merită cel puţin de douăzeci de ori pe atât. Hannah luă în mână şiragul de perle care aparţinuse mamei ei. ai astea sunt... - Foarte scumpe. Ştiu. Negustorul ridică nepăsător din umeri. - Dar ce să fac eu cu ele? - Să le vindeţi, bineînţeles. Zăcămintele de argint au îmbogăţit oraşul ace biroului de transport am văzut stive întregi de argint înşiruite pe trotuar.

- În oraş sunt mai mulţi săraci decât bogaţi . Şi chiar şi aceia care au bani, nu şi-i cheltu pe zorzoane. În schimb, dacă ne-aţi oferi unelte şi echipamente, le-aş cumpăra pe toate fără au pe gânduri. - Dar cu siguranţă... - Doamnă, o întrerupse el din nou. Pe-aici lumea nu c umpără aur şi argint, se zbate să-l scoată la lumină. Cât de frumoase ar fi podoabele astea, -o să găsiţi cumpărător pentru ele, altfel l-aş cunoaşte. Homer se aplecă şi scoase de sub te o cutie mare de metal plină cu bijuterii strălucitoare. - Prospectorii încearcă tot tim pul să-mi vândă câte ceva şi să capete în schimb unelte. Am ceasuri de aur, ceasuri de argint lanţuri, verighete, brăţări, inele - şi, poftim, am aici chiar şi un ac cu diamant pe care mi l-a dat un jucător de cărţi drept garanţie pentru nişte bani. Negustorul îi arătă piatra s ietoare, apoi trânti capacul peste cutie şi o vârî înapoi sub tejghea. - Îmi pare rău, doamnă ar mai mult de douăzeci de dolari nu vă pot oferi. - Nu, mulţumesc, refuză cu fermitate Hannah, deşi îl credea. Vreau să le vând, nu să le dau de pomană. Hannah adună bijuteriile şi strecură înapoi în punguţa de catifea. Brăţara de aur îi alunecă din mână şi căzu pe tejghea desfăcu, lăsând la iveală fotografia ovală ce o înfăţişa pe ea şi pe Stephen. - Ce brăţară d l o ridică şi se uită la fotografie. Soţul dumneavoastră? - Da, răspunse ea, şi întinse mâna - Mi se pare o figură cunoscută. Negustorul studie gânditor fotografia, apoi un zâmbet se lăţi pe faţa lui roşcovană. - Sigur că da, maiorul Wade din Fort Bayard. L-am văzut prin o aş de câteva ori. Ultima oară a fost anul trecut, când nevastă-sa... Homer înghiţi în sec şi hii cât cepele. - Sunteţi doamna Wade. - Da. Hannah luă brăţara şi îi dădu drumul în pungă. u vă interesează bijuteriile mele, v-aş putea fi de folos în magazin. Sunt sănătoasă şi puter aşa că ridicatul greutăţilor n-ar fi o problemă. Am un scris citeţ şi mă pricep destul de bi la socoteli, în caz că aveţi nevoie de un contabil. - Deocamdată nu fac angajări. Ţinând cont de reacţia negustorului la aflarea identităţii ei, Hannah anticipase acest răspuns. Stig matul apaşilor o urmărea şi aici. Zâmbi cu politeţe rece. - Mulţumesc pentru timpul acordat. Pe când se întorcea să plece, Hannah zări întâmplător o negresă care se oprise lângă standul hii. O clipă, crezu că e Cimmy Lou, chiar dacă nu-i putea vedea faţa decât din profil, pre a multe gânduri o frământau însă pentru a sta să se întrebe ce căuta Cimmy Lou acolo, aşa că dentul de îndată ce ieşi pe uşa prăvăliei. Hannah dădu ocol oraşului intrând în toate magazin e îi ieşeau în

cale, cu speranţa de-a găsi un cumpărător. Se alese însă cu aceleaşi oferte derizorii pe care preferă să le respingă. Situaţia ei nu era încă atât de gravă încât să acccepte orice condiţi se întoarse la hotel obosită şi frustrată. Merse, la recepţie ca să-şi ia cheia. Tânărul rece , cufundat în lectura ziarului, nu o văzu venind. „Soţul îl ucide pe rivalul apaş” anunţa tit cu litere de-o şchioapă. Hannah strânse buzele furioasă. Paginile foşniră brusc. - Doamnă Wa e! Recepţionerul împături iute ziarul, cu titlul înăuntru. - Doriţi cheia dumneavoastră? - Un e e redacţia ziarului? Mâna ei încremeni pe poşetă. - Redacţia? păru să mormăie funcţionarul. străzii. Ea îi mulţumi şi, părăsind holul neaerisit al hotelului, se aventură iar în arşiţa Hy Boier şedea la biroul său, îmbrăcat doar în cămaşa cu mânecile suflecate şi într-o vestă c ea gata să plesnească peste abdomenul lui rotund. Broboane de transpiraţie lunecau pe chelia lui înconjurată din trei părţi de păr des, cânepiu. Pe masa de la intrare se afla un top de ziare, Hannah înşfăcă în trecere un ziar şi se opri drept în faţa biroului lui Boier. nzând de veste cu întârziere despre apariţia ei, editorul se ridică în picioare s-o salute şi desfăşură mânecile cămăşii. - Doriţi să cumpăraţi ziarul ăsta, doamnă Wade? glumi el acru. Ha iarul pe birou. - Nici măcar nu-i nevoie să citesc toată povestea pentru a şti cum aţi den aturat faptele! îi strigă ea cu o voce care palpita de furie. - Bine, bine, se vede că aveţi un temperament pe măsura acestor plete roşii ca focul. Editorul îşi culese jacheta de pe speteaza scaunului şi o îmbrăcă pentru a da o notă cuviincioasă înfăţişării sale. - Cum blicaţi asemenea gogomănii?! Nu vă daţi seama că în felul acesta jigniţi oameni nevinovaţi? L eoparte reputaţia mea târâtă (in noroi, scandalurile din presă au influenţat în cel mai nefer cit mod cariera soţului meu. Ne-au distrus căsnicia... - L-aţi părăsit? întrebă el calm. - Da Hannah se întrerupse brusc, reluând pe un ton mai temperat. - Îmi închipui că mâine o să scr eţi despre asta. Cum o să sune titlul? Probabil „Soţia îl părăseşte pe soţ după uciderea iubi paş”. - Prea lung. - Nu vă interesează că există oameni care suferă din pricina minciunilor d mneavoastră? Pana poate răni la fel de bine ca sabia, iar dumneavoastră ştiţi foarte bine asta. Basmele pe care le inventaţi cu atâta uşurinţă influenţează opiniile oamenilor. Nu vă p - Veniţi cu mine. Hy Boier o luă de braţ şi-o conduse la uşă. - Priviţi în jur. Papucul de ar t, Salonul lui Andy, La norocosul, cârciuma

La Stâncile Tari, La inimă albastră... Editorul citea numele restaurantelor şi sălilor de distracţii înşiruite de-a lungul străzii, fiecare firmă îşi desemna principalele puncte de at acţie „Bere”, „Whisky”, „Fete”. — Majoritatea oamenilor din oraşul ăsta nici nu ştiu să citea care ştiu, nu vor să citească despre ceea ce se petrece în Congres, decât dacă e în legătură neritul, vitele sau apaşii. Îi interesează senzaţionalul, pericolele. De aceea au şi venit aici. Meseria mea e să vând ziare, aşa că le ofer ceea ce vor să audă. - Dar cu mine cum răm , domnule Boier? După toate minciunile care sau scris despre mine, cum o să mai pot găsi o slujbă decentă ca să mă întreţin singură? - De ce nu vă întoarceţi lângă soţul dumneav e vă e locul? - Pentru că locul meu nu e acolo. Poate că locul meu nu e nicăieri, dar as ta rămâne încă de văzut. Hotărârea ei era mai aprigă ca niciodată atunci când ieşi pe uşa red du-se spre hotel. Cimmy Lou strângea la piept sacoşa în care înghesuise hainele cumpărate de la magazin. Furişându-se pe lângă casele de la marginea oraşului, îşi croi drum mai depart printre tufişurile de mesquita şi creozot. Când ajunse la cărarea pe care o căuta, se opr i, privi atentă în jur, pentru a se asigura că n-o urmărise nimeni, apoi o luă la fugă, după a iarzi, stătu din nou pe loc ca un iepure speriat şi cercetă împrejurimile. Porni drept înainte pe potecă, nu-i plăceau deloc zumzetele ce se auzeau în tufişuri şi de aceea se grăb a să ajupgă mai repede la adăpost, din zăpăceală, nu reuşi să găsească de la început văgăuna de stâncă, a cărei intrare fusese camuflată cu crengi. Mirosul vag de fum care plutea în a er începu s-o alarmeze. Se strecură pe sub crengile ţepoase care acopereau intrarea. B itterman se retrăsese tocmai în fundul văgăunii şi ţinea boturile cailor în palme pentru a-i iedica să facă zgomot. - Ai avut probleme? Se apropie repede de ea şi îi luă sacoşa din braţe cărând-o lângă vatra cu jeratic. - Nu. Cimmy Lou se luă după el şi îi spuse cu îngrijorare î - Ziceai că n-o să aprinzi focul, ca nu cumva să ne dibuiască apaşii. - L-am lăsat să mocnea că şi am folosit doar vreascuri uscate ca să scoată cât mai puţin fum. E unul din trucurile apaşilor. Bitterman surâse cu şiretenie. - În plus, a trebuit să aranjez semnele de pe cru pa cailor. Nu puteam să-i las cu marca U.S., toată lumea ar fi înţeles că-s de furat. Am s chimbat semnele cu 08. - Cum aşa? se miră ea impresionată de isteţimea bărbatului. - Cu in elu’ de la căpăstru. L-am încins în foc - o nimica toată. Acum, dacă scap şi de uniforma asta Bitterman scoase o pereche de pantaloni şi-o cămaşă din sacoşă. Încântat, începu să-şi dezbr orma.

- Te-a văzut careva? - Nu. Cel puţin, aşa credea. - Am văzut-o pe don’şoara Wade la magazin. Oare ce căuta acolo? Cimmy Lou se aşeză pe pământ şi, ghemuindu-se cu genunchii la piept, s e uita la corpul firav şi prelung, plin de julituri, atât de subţire de parcă ar fi fost făcut din fibre elastice. Gol, Leroy semăna şi mai bine cu un pisoi vagabond. - N-a z is nimeni nimic? Nu ne caută nimeni? - Nu. Toată lumea vorbeşte numai de apaş. A încercat să fugă ieri şi maiorul l-a împuşcat. - Poate asta i-a făcut să uite de noi. Încheindu-şi pan ii, Bitterman îşi vârî revolverul sub centură. - Când plecăm de-aici? Cimmy începu să vâneze e se învârtea pe dinaintea ochilor ei. - Ziceai că mergem în Colorado. - Mai rămânem câteva z le, răspunse Bitterman. Trebuie să se vindece semnele alea făcute cu fieru’roşu. - Da’dacă tr mit patrula după noi? Cimmy oftă, enervată de riscurile la care se supuneau în mod inuti l. - Suntem prea aproape de Fort - ar putea să ne găsească. Până acum, am fi fost hăt-depart e. - Asta ’şi închipuie şi ei. N-or să se gândească niciodată să ne caute atât de aproape. Şi aia de vite care ne-a tăiat calea ne-a şters şi urmele. Dacă stăm cuminţi o vreme, n-or să ma fie în stare să ne găsească. Asta e cel mai sigur loc în care ne-am fi putut ascunde. Pes te câteva zile, or să creadă că ne-am pierdut şi-or să se lase păgubaşi. Leroy chicoti şugubă te gândeşti să suntem chiar sub nasu’lor să mori de râs, nu alta. - Aşa-i. Cimmy Lou zâmbi, a întinse braţele arcuindu-şi spatele într-un gest leneş. - Nu m-am gândit niciodată c-o să aj să mă plictisesc stând degeaba. - Vrei să faci ceva? Vino încoa’. Apucând-o de mână, o făcu pe genunchii lui şi-o învălui cu braţele. - Spune-mi din nou cum o să fie în Colorado. Cimm y îşi plimbă alene degetele pe pieptul lui. - Vrei numa’să visezi. Credeam că mă vrei pe mine o certă el, apoi se înduplecă să-i răspundă. O să găsim un locşor cumsecade unde toată lumea tă. - Şi tu o să te angajezi la masa verde într-unu’ din restaurantele alea, iar eu am să ce r zece dolari pentru o cămaşă spălată, declară Cimmy. Şi no să arunc apa decât după ce o stre e ca să adun tot prafu’ de aur. Poate o să găsesc şi vreun bulgăre într-o zi. - Da. Şi ai să vreun căutător de aur putred de bogat şi-o să-l

faci să-ţi dea toată averea lui. El zâmbi din nou cu buzele lipite de părul ei moale. - O să te pricepi la asta. - Ce crezi c-ar trebui să cumpăr mai întâi? O rochie de satin sau o rochie de seară, mai bine? Se ghemui în braţele lui, ascunzându-şi faţa la pieptul lui îngus . - Într-o zi o să am şi o casă - mare,de lemn, vopsită toată în alb - unde să vină oamenii d ca să mă vadă. - Lucruri, asta e tot ce vrei, Cimmy? o întrebă Bitterman privind-o cu repr oş. - Nu. Da’ pot să fac rost de ele. Cu corpu’meu pot să fac multe. Nu i se întâmpla adesea se gândească prea intens la ceva. Îşi apăsă palma pe pieptul lui tare şi fierbinte, simţindule inimii. - Doar ce se petrece între bărbat şi femeie contează pe lume. Când jocu’ s-a sfârş nimic nu mai rămâne. Eşti ca şi mort. - Crezi că există pe lume bărbat în stare să te sature rebă el pe jumătate în glumă, pe jumătate serios. Cimmy lăsă capul pe spate râzând, apoi îşi uzele de ale lui. - Încearcă tu, îl îmbie ea. Un hohot de râs zgudui pieptul bărbatului, car e se aplecă s-o lungească pe pământ. Când se rostogoli deasupra ei, Bitterman simţi toată put rea acelor solduri neastâmpărate şi ademenitoare. - O să ne distrăm bine zilele astea, îi pr omise el. Ea râse şi îi încolăci gâtul cu braţele atrăgându-l mai mult spre ea. Ceea ce se pe a între femeie şi bărbat era o încleştare de forţă din care ca ieşea întotdeauna învingătoare

CAPITOLUL 22 Hannah se opri în uşa restaurantului şi se uită după o masă liberă. Salonul era estul de aglomerat. Hy Boier se afla, ca de obicei, la masa din colţ -era un clien t-frecvent al localului, după cum aflase Hannah în ultimele trei zile. Trecu pe lângă el ignorându-l ostentativ şi se aşeză la o masă alăturată. - Tocană, vă rog, şi un ceai, ceru e elneriţa veni să-i ia comanda. Fusese o alegere uşoară - tocana era cel mai ieftin fel d in menu, faptul acesta nu avea prea mare importanţă, Silver City fiind un oraş minier, toate preţurile sufereau de pe urma inflaţiei. Murmurul clienţilor din local, peste c are se suprapunea clinchetul vaselor o împiedica să gândească în voie. Bătuse la toate uşile, dar nimeni nu acceptase s-o angajeze. Oraşul avea deja o învăţătoare, dar la şcoală i se dădu categoric de înţeles că oricum nu ar fi considerat-o o persoană potrivită. Croitoreasa o r efuzase pe motiv că dispunea de suficientă mână de lucru şi toţi patronii de restaurante îi r spinseseră oferta. Toate posturile păreau ocupate. Hannah oftă mâhnită, fără să se ostenească privi pe chelneriţa care-i punea tocana în farfurie. N-avea poftă de mâncare, dar se forţă t otuşi să

mănânce. Cum şedea cu faţa spre uşă, la un moment dat observă un bărbat pe care haina lui lar adrilată, şi cravata ţipătoare îl recomandau drept un cartofor. Privirea lui rătăcea prin sal n - în mod evident, necunoscutul căuta pe cineva. Hannah duse ceaşca la buze. Apoi, de odată, văzu cum privirea bărbatului se opreşte asupra ei. Imediat, acesta porni drept sp re ea. După un moment de nesiguranţă, Hannah trase concluzia că, probabil, văzuse vreun cu noscut în spatele ei, aşa că îşi luă ochii de la el şi sorbi din nou din ceai. - Mă scuzaţi. l se oprise lângă scaunul ei. - Doamna Wade, nu-i aşa? - Da. Hannah se încruntă uimită şi oar cum îngrijorată. - Cel care v-a descris a omis să-mi spună cât sunteţi de frumoasă. Permiteţi să mă prezint, continuă el cu accent tărăgănat de sudist. Sunt Ace Bannon. - Domnule Bannon. Hannah îl lăsă să-i susţină mâna câteva clipe, iar el se înclină cu politeţe nonşalantă. Acc atitudinea galantă - toate acestea se potriveau de minune cu şuviţele argintii din părul lui de smoală şi cu aroganţa aristocratică a trăsăturilor. - Am auzit că sunteţi în căutare u. - Într-adevăr. - Am o propunere pentru dumneavoastră, care sunt convins că va fi sati sfăcătoare din punct de vedere financiar pentru amândoi. Sunt proprietarul restaurantu lui şi tripoului „Ace High”. Conduc o afacere cinstită, dar aţi văzut ce concurenţă întâmpin tea altor case mai puţin scrupuloase de pe stradă. Am nevoie de o atracţie pentru clie nţi. Dumneavoastră aţi fi o carte perfectă, doamnă Wade. O să vă îmbrăcăm cu nişte haine albe e de cal, cu mărgele şi franjuri - ce mai, o să vă facem o adevărată prinţesă apaşă. Minerii ea o grămadă de bani ca să danseze cu dumneavoastră. Sigur, eu am să-mi păstrez un procent, iar dumneavoastră puteţi păstra toţi banii obţinuţi din vânzarea biletelor de dans. - Nu, mul esc. Era un răspuns scurt şi rece. - Pardon? Ace Bannon se arătă surprins. - Vă asigur că va fi o afacere foarte profitabilă. - Nu. În salon se făcuse deodată nespus de linişte, zumz etul vocilor şi clinchetul vaselor încetaseră brusc. Hannah nu avea nevoie să se uite în j ur pentru a şti că toată lumea din restaurant îi privea şi le asculta conversaţia. Nu ştia ce anume o înfuria mai mult, faptul că proprietarul tripoului se aşteptase ca ea să-i accep te oferta sau că o abordase în public. - Dacă vi se pare preţul prea mic, am putea aranj a să primiţi un anume

procentaj şi din băuturi. Sunt pregătit să fiu generos, o asigură el cu uşoară severitate în s. Hannah trânti ceaşca pe farfurioară cu un zgomot care răsună în liniştea din salon. - Domu e Bannon, nu intenţionez să lucrez pentru dumneavoastră, indiferent câţi bani mi-aţi oferi. Vorbi clar şi concis, ca toată lumea dimprejur şă o audă. - Nimic n-o să mă convingă vreodată rez pentru dumneavoastră. Ace Bannon înălţă ofensat bărbia, apoi gura lui schiţă un zâmbet ir sub mustaţa groasă. - Asta spuneţi acum, doamnă Wade, dar va veni şi ziua când o să vă fie fo , atât de foame c-o să acceptaţi orice. Când va veni ziua aceea, o să mă căutaţi dumneavoastr mine. Hannah se ridică-în picioare. - Aţi uitat ceva, domnule Bannon. Eu am trăit printr e apaşi. O săptămână petrecută în deşert şi dumneavoastră veţi muri de foame şi de sete pe câ toată hrana şi apa de care am nevoie. Eu nu voi flămânzi niciodată, domnule Bannon şi cu sig uranţă nu voi fi niciodată atât de disperată încât să accept să lucrez pentru dumneavoastră! se făcu roşie şi venele de la tâmple se umflară de sângele care pulsa în ele. Răsucindu-se pe e, Ace Bannon ieşi cu paşi apăsaţi din încăpere. După această confruntare, Hannah nu mai avea ci o poftă de mâncare şi, oricum, ceaiul se răcise. Liniştea din încăpere îi ţiuia în urechi. se geanta să scoată nişte bani, apoi, cu colţul ochiului, sesiză o mişcare la masa alăturată, arse capul şi îl văzu pe Hy Boier care se îndrepta spre ea. - Felicitările mele, doamnă Wade . V-am admirat dintotdeauna, acum ştiu de ce. Editorul slobozi un râs înfundat. - Nici odată nu m-am amuzat atât de bine ca adineauri când v-am auzit cum îi dădeaţi peste nas. - Mă bucur că v-aţi distrat, răspunse ea cu voce înţepată, încă sub influenţa incidentului. - Păst ii. Am să vă plătesc eu consumaţia în seara aceasta. - Mi-o plătesc singură, mulţumesc. Hy Bo o avertiză cu degetul, continuând să zâmbească. - Nu lăsaţi mândria s-o ia întotdeauna înain lui practic, doamnă Wade, zise el, apoi plăti suma exactă chelneriţei. Hannah porni înaint e, dar el o ajunse iute din urmă. - Soarele a apus şi în curând va fi mai răcoare. Dacă nu vă deranjează v-aş invita la o plimbare împreună. Aş dori să discut ceva cu dumneavoastră. - Dac vorba de o propunere similară cu a domnului Bannon, vă irosiţi timpul, iar eu de asem enea. - Nu. Mâna lui o apucă de cot, conducând-o afară din restaurant. - Să mergem. Amurgu l se aşternuse peste străzile din Silver City - Oraşul de Argint - şi

freamătul specific vieţii de noapte începea să se facă simţit. Câţiva călăreţi trecură în gal in cârciumi răzbătea zarvă de glasuri şi de undeva din josul străzii ajungeau până la urechil or acordurile unui pian. Mult mai târziu, în noapte, aveau să înceapă împuşcăturile, acum ves a era încă în toi. - Despre ce doreaţi să vorbim, domnule Boier? - Despre povestea dumneav oastră. - Pardon? - Despre experienţa pe care aţi trăit-o. Acum câteva minute în restaurant, mi-am dat seama că există încă multe lucruri despre care nu am scris şi pe care nu le cun osc. - Şi? Hannah înţelegea că mai era ceva. - Şi, aş dori să cumpăr drepturile exclusive asu confidenţelor dumneavoastră. Tot ce vă cer este să-mi spuneţi tot ce s-a întâmplat, iar eu v i scrie cartea. Ştiu bine că se va vinde: - Versiunea dumneavoastră m-ar înfăţişa mai degrabă lind lângă cadavrul lui Lutero. Nu, mulţumesc, domnule Boier. Din fundul unei cârciumi i zbucni un zgomot de sticlă spartă, acoperit de zarva unor voci certăreţe. - Aţi îndurat mult e, doamnă Wade, şi nu mă refer doar la faptul că aţi fost răpită şi silită să trăiţi în mijlo i şi la tot ce s-a întâmplat de când v-aţi întors acasă. E o poveste pe care oamenii ar fi bu uroşi s-o afle. Cunosc un editor în Est care ar fi dispus s-o publice. Câştigul l-am împărţi. dumneavoastră sunteţi interesată să vă asiguraţi existenţa, din punct de vedere financiar, î minti el. Publicând povestea adevărată a vieţii dumneavoastră, aţi putea călători prin toată iscutând cu aceia care vor dori să vă cunoască. - Înţeleg. Acum statutul meu e acela al unei persoane căzute în dizgraţie, iar dumneavoastră sugeraţi că mi l-aş putea îmbunătăţi transfo o curiozitate pe care oamenii s-ar înghesui s-o vadă plătind bani grei în schimb. Propun erea dumneavoastră începe să sune ca a domnului Bannon. Mai devreme, voiaţi să cumpăraţi drep urile, acum sunteţi gata să împărţiţi câştigul cu mine. Editorul râse din nou molcom. - Aveţi e ascuţită, doamnă Wade. Nimic nu vă scapă, nu-i aşa? Paşii lor răsunau ritmic pe caldarâm. eţi inteligentă şi cultivată. Ce-ar fi să scrieţi chiar dumneavoastră cartea şi eu să vă repr ontra unui mic procentaj, desigur. - Vorbiţi serios? - Bineînţeles. - Atunci ce-ar fi să-mi daţi o slujbă la ziarul dumneavoastră? Aţi rămas singura persoană din oraş la care n-am elat până acum. Boier stătu pe loc şi Hannah se opri şi ea. - Când am sugerat că aţi fi capab scrieţi despre experienţele dumneavoastră, n-am vrut să spun că aveţi calificarea de-a deven i reporter. - N-am cerut să mă angajaţi ca să scriu articole. Pot să fac orice - să curăţ, să rijă de dosare şi să ţin contabilitatea. După cum spuneaţi,

domnule Boier, sunt inteligentă şi cultivată - şi am nevoie de o slujbă. - Vă pricepeţi la ti ografie? - Pot să învăţ. Hannah simţi un nou imbold de speranţă, o dorinţă hotărâtă de a-şi d tinse mâna şi îi studie degetele lungi, subţiri. - Femeile au multă dexteritate. Zeţarul meu e mai tot timpul beat. Aş putea angaja pe cineva mai de nădejde. - Sunt cea mai pot rivită persoană. - Aşa cred şi eu. Dădură mâna pecetluind astfel înţelegerea şi Hannah, const că, după zile întregi de deznădejde, putea zâmbi iar în voie. - Ce salariu are zeţarul dumnea oastră? - Omul are experienţă. - Dar e mai tot timpul beat, ziceaţi. Cerul era purpuriu la orizont şi umbrele întunecate ale nopţii începeau să-i ascundă trăsăturile. Editorul clăti din cap. - Foarte bine, am să vă plătesc acelaşi salariu. Am impresia că această colaborare va fi o experienţă nouă pentru mine, doamnă Wade. Va trebui să-mi cenzurez tot timpul cuvi ntele. - Într-adevâr, domnule Boier, răspunse ea surâzând. Soarele arzător de la amiază trans ormase defileul într-un cuptor. Cercetaşul apaş scurmă cu vârful piciorului grămada de bălega , luă o mostră între degete, o frământă, o mirosi, apoi se uită cu ochii lui adânciţi în orb sergent. - Mult timp aici. Poate patru zile, spuse el. Una caldă încă înăuntru. Poate două, trei ore. - Vezi încotro au luat-o când au plecat, ordonă John T. şi se grăbi să iasă din văg paşul trecu pe lângă el cu paşi mărunţi, mocasinii lui foşneau abia perceptibil pe nisip. - D mnule sergent! Ia uitaţi aci! Soldatul Grover apăru aducând o uniformă pe care o găsise îngr opată sub un bolovan în fundul cavernei. - E a lui Bitterman, zise el. La naiba, cre deam că e deja în California acu’. - E deştept, dar nu într-atât ca să şteargă urmele lăsate spuse absent Hooker, apoi se adresă soldaţilor: - Încălecarea, plecăm mai departe. Nimeni nu pomeni ceva despre Cimmy Lou sau despre felul în care îi mânase Hooker în ultimele z ile, sergentul refuzase să admită că pierduse urmele fugarilor se încăpăţânase să le caute şi văr, în final le găsise. Ştiau că John T. nu dormise aproape deloc în tot acest interval şi o servau cu îngrijorare privirea lui rece, sticloasă. Omul care îi conducea nu mai semăna cu cel pe care îl cunoşteau ei. Neliniştea domnea în rândurile soldaţilor.

Călăuza apaşă descoperise urme recente în preajma ascunzătorii, duceau spre oraş. Un alt sold t îi spuse lui Grover pe când se pregătea să încalece: - Bitterman trebuia să fugă tot înaint - Cred că până la urmă l-ar fi dibuit şi-n gură de şarpe, murmură Grover, dând pinteni calulu un semnal al sergentului. Cutter ajunse în faţa hotelului şi descălecă, legând frâul calului e stâlpul de la intrare. Intră în hol şi merse direct la recepţie. - O caut pe doamna Hann ah Wade. Mi s-a spus că a venit aici acum câteva zile, îl informă el pe tânărul funcţionar. Ş cumva unde o pot găsi? - Doamna Wade? E la redacţie în colţul străzii. Întrucâtva surprins de răspuns, Cutter ieşi din nou în stradă şi îşi făcu loc prin aglomeraţie în direcţia ce-i fuse tă. Când intră în clădirea redacţiei îşi scoase automat pălăria de pe cap şi îşi netezi părul - Căpitanul Cutter, nu-i aşa? Editorul veni spre el să-l salute. Obligaţiile militare al e lui Cutter încetaseră în dimineaţa aceea, dar excăpitanul nu se osteni să-i destăinuie lui oier acest amănunt. - De la hotel mi s-a spus că Hannah Wade e aici. Privirea lui Bo ier deveni brusc curioasă şi speculativă. - E în odaia din spate, pregăteşte tiparniţa pentru ediţia de mâine dimineaţă. Puteţi să mergeţi acolo, dacă doriţi. - Mulţumesc. Maşina uriaşă d zată în mijlocul încăperii îi blocă la început câmpul vizual. Înăuntru, mirosea a cerneală şi ele îşi strecura razele printr-un ochi de fereastră, luminând colţul de masă pe care lucra H annah. Un val blând de căldură inundă inima lui Cutter la vederea ei. Hannah era atât de c oncentrată de munca ei că nu obsevase încă prezenţa bărbatului. Timp de un minut, Cutter o u rmări în tăcere. Câteva şuviţe de păr roşcat îi scăpaseră din coc şi pielea ei bronzată suger ultă vitalitate. Era pătată de cerneală pe degete şi pe şorţul lung de piele. - Hannah! Ea în rse capul şi chipul i se lumină de bucurie. - Cutter! Îşi stăpâni însă cu rapiditate emoţia. are bine că te văd. - Abia m-am întors din misiune azi-dimineaţă şi-am aflat că plecaseşi. At dinea ei reţinută îl derutase şi Cutter răsucea stingherit pălăria în mână. - Nu eram prea si e ai plecat. - Nu foarte departe, precum vezi. Hannah continua să-şi vadă de treabă în tim p ce vorbea cu el. - A trebuit să-mi caut de lucru. O atmosferă de înstrăinare se furişase între ei şi Cutter nu reuşea să găsească cuvintele necesare pentru a o împrăştia. - Ai să ră Doar atât cât să învăţ puţină meserie. Pe urmă, cu o recomandare din

partea domnului Boier, aş putea să-mi găsesc o slujbă într-un alt oraş. - Unde ai să te duci? - Poate în Prescott sau în Denver. Hannah ridică din umeri cu indiferenţă. - De ce nu în San ta Fe? Era aproape de valea unde plănuia să se stabilească el. - Unde este sediul Regi mentului 9? Nu, nu cred. Hannah clătină din cap cu amărăciune. Cutter scoasc un oftat adân c. Nu asta voise să sugereze. Dorea să-i spună atâtea lucruri, dar Hannah nu dădea prin ni mic de înţeles că ar fi fost pregătită să-l asculte. Poate doar îşi imaginase că ea ţinea la te atunci când fluturase mâna spre el în semn de rămas bun fusese doar un gest banal şi nu o promisiune că-l va aştepta. Şi numai Dumnezeu ştie câte visuri clădise el pe amintirea ac elei imagini, ca şi pe cea a sărutului lor. Numai pe ea o visa zi şi noapte. Dar toate aceste sentimente erau zăvorâte în inima lui, iar el nu ştia cum să le descătuşeze, sau dacă avea să le primească, cu bucurie. Urmele dispăruseră o dată cu intrarea în Silver City, aco perite fiind de urmele altor animale şi de dârele lăsate de roţile vehiculelor. John T. făcu semn detaşamentului să stea pe loc şi scrută cu privirea întinderea oraşului. - Oare înc că din nou să ne încurce, cum a făcut cu vitele atunci? îşi dădu cu părerea soldatul Grover. mai ştim încotro a luat-o. - Nu ştia că suntem pe urmele lui. John T. îşi mână calul înainte. intrat în oraş, neobrăzatul. John T. îndemnă iar trupa să-l urmeze şi porni alături de călăuz lonaţi doi câte doi, soldaţii îşi croiră drum pe strada principală din Silver City. Ochii păt zători ai lui John T. cercetau feţele trecătorilor şi însemnele cailor legaţi de stâlpi. Unul dintre aceştia îi atrase atenţia şi John T. se duse să-l investigheze îndeaproape. Îşi plimbă tul pe crupa calului simţind că are de-a face cu o arsură proaspătă. Sub semnul 08, vechea marcă US era abia vizibilă. Apaşul se apropie şi verifică potcoavele calului şi pe cele ale calului alăturat. - Aceştia sunt, anunţă el. Auzind confirmarea lui, Hooker se uită la clăd irea în faţa căreia se aflau. Pe firma impozantă atârnată de balustrada celui de-al doilea e taj scria cu litere strident colorate: „Ace High” - Restaurant şi Tripou. - Bitterman se lăuda uneori c-a lucrat într-un tripou în New Orleans, zise Grover. John T. descălecă şi lăsă calul în grija soldatului. Când îşi scoase arma şi intră pe uşa restaurantului, soldaţii ară repede şi îl urmară, miraţi că nu primiseră nici un ordin. Îşi ţinea puşca lipită de coap la tot ce se petrecea în spatele său, incapabil să-şi mai controleze gândurile. Salonul e ra aproape gol, doar în jurul ruletei erau adunaţi câţiva clienţi. Deodată auzi râsul lui Cim y Lou şi, ca la un semnal, paşii lui se îndreptară într-acoIo. Femeia stătea în picioare, spr jinită de scaunul lui

Bitterman şi-l asista în vreme ce acesta aduna câştigul din partea unui jucător şi îl adăuga te grămăjoara de monezi din dreptul său. John T. ridică puşca şi ţinti spre pieptul îngust al i Leroy. Undeva, în străfundul minţii, o auzi pe Cimmy Lou ţipând: - Leroy! Fereşte!!! Bitte rman se ridicase şi căuta cu disperare să scoată ceva de la brâu. Fără să clipească, John T. două împuşcături, una după alta şi îl văzu pe Bitterman încremenind lipit de perete, apoi lu cet pe podea cu o pată mare, roşie, lăţită pe cămaşă. Cimmy Lou continua să ţipe şi John T. r uştii şi o îndreptă spre ea. Exploziile reverberară în salon. O linişte mormântală se aşternu aer plutea un nor albăstrui de fum şi John T. lăsă să-i scape arma din mână. - Sfinte Sisoe, urmură cineva. La auzul împuşcăturilor, Cutter tresări, încercând instinctiv să determine dir şi distanţa de unde porniseră. Forţa obişnuinţei îl atrăgea către locul în care părea a se p neregulă. Se repezi spre uşă, conştient că Hannah venea după el, în uşă se întâlniră cu Boier s-au auzit împuşcăturile? întrebă el. Boier fusese mai aproape de uşă şi putuse auzi mai bin - Din capătul stâng al străzii, cred. În faţa uneia dintre cârciumi se adunase o mulţime de c rioşi. Cutter se grăbi să meargă într-acolo. Un băieţandru cu obraji pistruiaţi şi părul vâlv de-a lungul străzii, fericit să fie el primul care răspândea ştirea senzaţională. - Unu’din daţii ăia negri a împuşcat pe cineva la Ace! îi strigă el lui Cutter. Cutter începu să alerge juns în faţa restaurantului, îşi tăie drum prin mulţime către locul unde erau postaţi caii ar ei. Doi soldaţi negri stăteau la uşă cu armele încrucişate, împiedicându-i pe civili să intre . - Dom’căpitan! Ce bine c-aţi venit, domnule! Soldatul Grover se ivi gâfâind din restaura nt. - Ce s-a întâmplat aici? Înăuntru era o linişte nefirească. - Sergentu’ Hooker, domnule. dat pur şi simplu buzna şi i-a împuşcat. Fără să sufle o vorbă. Înjurând, Cutter făcu un pas hn T. tocmai ieşea purtând în braţe trupul moale, fără viaţă, al lui Cimmy Lou. Sergentul ave aţa ca de marmură neagră, doar ochii îi luceau straniu în orbite. Părea a-şi fi pierdut orice scânteie de viaţă. Cutter înjură din nou, de astă dată mânios pe nedreptatea vieţii şi pe fat . - Hooker. - Dom’căpitan. Vocea lui Hooker era lipsită de emoţie. - Sergentul se uita l a faţa fină, ca de ciocolată, a femeii. Chiar moartă, Cimmy Lou era la fel de frumoasă. Trebuia s-o fac. Nu exista altă cale, bolborosi el. - Dă-mi-o mie, John T.

Cutter întinse braţele şi îi luă povara. - Acum e moartă. S-a sfârşit. Hooker nu se împotrivi ter îl chemă pe soldatul Grover căruia îi dădu trupul lui Cimmy Lou. - Caută-l pe antrepreno r, îi ordonă el în şoaptă. John T. se rezemase de perete, sfârşit. Cutter oftă din greu, inca il să se uite la faţa omului. - Unde-i Bitterman? - Înăuntru. - L-ai omorât şi pe el, îmi înc ui, zise.Cutter sumbru şi negrul clătină încet din cap. - De ce, Hooker? De ce-ai făcut-o? - Trebuia s-o fac să-nceteze. Singură nu era în stare să se stăpânească, aşa c-am făcut-o eu ul ei. Cred că nu putea să fie altfel de cum era. N-avea nici un pic de inimă, nu-i păsa niciodată de fericirea altora. Se folosea de oameni şi ar fi făcut-o toată viaţa, de acum înainte, i-ar fi făcut pe toţi să sufere la fel. Acum nu mai poate să facă nimic. - La drac u’! murmură Cutter înfuriat de neputinţa sa de a-1 ajuta pe sergent. - Ce se petrece aic i? se auzi o voce şi Cutter văzu un bărbat cu o banderolă pe braţ ce-l desemna drept unul din oamenii şerifului. - E treaba armatei, interveni el. Ne vom ocupa noi. - Ce sa întâmplat? Omul legii se uită la cele două cadavre care zăceau întinse pe trotuar. - Serge ntul meu a împuşcat un dezertor şi femeia a fost ucisă în timpul schimbului de focuri, exp lică Jake Cutter pe un ton categoric. - Nu, domnule. John T. clătină cu hotărâre capul în se ns negativ. - Taci din gură, sergent! - Nu pot, domnule. - La naiba, Hooker, încerc să-ţi salvez gâtul, îl avertiză cu glas înăbuşit Cutter. - Dar am omorât-o, domnule. Forţându eze calmul, Cutter i se adresă din nou reprezentantului legii. - Problema e de com petenţa armatei. N-avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. După un moment de şovăială, omul în uviinţă. - Foarte bine atunci, vă priveşte ce faceţi. Cutter aşteptă să rămână iar singur cu poi se aplecă spre el şi-i şopti, agitat: - Ascultă-mă, John T. Vreau să iei unul din caii ăş şi s-o ţii drept înainte, fără să te mai uiţi în urmă. Am să am eu grijă să nu te oprească n dom’căpitan. Hooker refuză morocănos. - La naiba, John T., trebuie să te cari de-aci! Gata , e moartă. N-o lăsa să te distrugă definitiv nu merită. Fugi cât mai ai timp, insistă Cutter mânios. - Nu pot să fug, domn’căpitan: Sunt soldat. După bătălia de la Kickapoo

Springs m-au numit erou şi mi-au dat Medalia de Onoare. Am fost sergentmajor. Aste a toate înseamnă ceva. Trebuie să stau. - La djacu’! Cutter lovi cu pumnul de perete şi îngh iţând în sec se întoarse cu spatele la sergent. Lângă el, cei doi soldaţi asistau tăcuţi la s Va fi pus sub acuzaţie. Consideraţi-l arestat. Din colţul ei retras, Hannah îl văzuse pe Cutter intrând în restaurant. În ciuda distanţei, remarcase expresia sumbră de pe faţa lui. Făcu un efort să se apropie de uşă, apoi văzu cele două cadavre pe care soldaţii le duceau la prăvălia antreprenorului. N-avea nici un rost să-l aştepte pe Cutter, aşa că Hannah voi să se retragă. Pe când se întorcea, zări un călăreţ care se apropia atras de îmbulzeala din faţa re antului. Era Stephen. Hannah se crispă văzându-l cum călărea drept în şa, tot atât de neclint ca şi principiile lui despre bine şi rău. Văzând-o, Wade îşi orientă calul către ea. - Veneam caut. Descălecă şi se apropie de ea ca şi cum s-ar fi aşteptat s-o vadă bucuroasă de întâlnir Să mă cauţi? - Da. Ce, se petrece aici? Am văzut nişte soldaţi de-ai noştri la uşa restaurant i. - Detaşamentul a descoperit un dezertor. S-a tras. El şi cu Cimmy Lou au fost ucişi . Hannah se uită la faţa soţului ei, întrebându-se cum avea să reacţioneze acesta la aflarea eştii despre moartea femeii. Bănuia că Cimmy Lou fusese amanta lui Stephen, dar nu se osteni să-l întrebe. În definitiv, nici nu-i mai păsa. - Ăsta nu-i un loc pentru tine. Ste phen o luă de braţ şi o conduse pe trotuarul opus. Vântul dansa în jurul lor, stârnind mici vârtejuri de praf ca nişte spiriduşi ai pământului. - Ziceai că ai venit să mă cauţi. Hannah e pe obraz o şuviţă rebelă de păr roşcat. - Uită-te la mâinile tale. Stephen o apucă de înche mâinii şi îi cercetă degetele, înnegrite de cerneală. - Ce-ai făcut? - Am muncit. Îşi retrase mâna. - Unde? - La ziarul domnului Boier. Sperai să mă găseşti în haine de dansatoare în vreo cârciumă, hăituită de beţivi şî atât de disperată încât să mă ajunc în braţele tale? Îl cunoş am că până acum ai avut timp să-ţi dai seama cât de nebuneşti sunt toate iniţiativele astea a tale şi că vei accepta să te întorci la mine, recunoscu el enervat. E timpul să-ţi vii în fir . - Dar mi-am venit. Hannah zâmbi cu răceală. - Am discutat cu avocatul, Stephen. Va f i relativ uşor să obţină divorţul. Se

pare că e din cauza numărului mic de femei din zonă. Faţa lui se albise de furie sub str atul de bronz. - Deci intenţionezi să mergi până la capăt cu ideea asta absurdă! - Da. - Am î cercat să fiu răbdător cu tine, Hannah, dar există o limită. Acum sau termini cu prostiile şi vii acasă, sau... - Sau ce, Stephen? întrebă ea. - Nu te preface naivă, Hannah, tună el cu voce răguşită. Stii doar că n-o să te vrea nimeni. Hannah simţi înţepătura acestor cuvinte sări, cuprinsă de vechile resentimente. Stephen considera menţinerea căsniciei lor ca făcând parte din îndatoririle sale, iar ea ar fi trebuit să se arate recunoscătoare pentru f avoarea care i se făcea, recunoscătoare pentru că el accepta să-i ofere un acoperiş deasup ra capului şi mâncare pe masă, mai mult de atât nu putea aştepta. Dar aceasta n-ar fi fost viaţă adevărată, ci doar o existenţă ratată. - Adio, Stephen. Nu găsesc c-ar fi necesar să n revedem vreodată. Stephen păru să înţepenească şi mai mult în şa, bărbia lui se înălţă cu ar nire. Dar nu izbucni şi nici nu insistă cu rugăminţile lui. Expresia lui nu sugera nici supărare, nici regret nu se gândea decât la el însuşi. În egoismul lui, Stephen nu admitea n imic altceva decât propria imagine pe care şi-o făcuse despre el însuşi. Când îl văzu pivotân călcâie şi îndepărtându-se cu paşi apăsaţi de ea, Hannah ştiu că totul se sfârşise. Căsnicia oar atâta timp cât ea hrănise imaginea exagerată a lui Stephen despre el însuşi. Acum, proba bil că avea să joace rolul soţului nedreptăţit. Cutter îl privi pe Wade traversând strada, în u să se grăbească însă doar când văzu expresia tristă de pe chipul lui Hannah. Se întâlni cu jumătatea drumului. Stephen ezită, apoi stătu pe loc, azvârlind o privire peste umăr spre Hannah, apoi, măsurându-l scurt pe Cutter. - Ce cauţi aici? întrebă el. - Nu-i treaba ta, mârâi Cutter cu o furie pe care nu se mai ostenea să şi-o ţină în frâu. - N-am să-ţi tolerez nţa, căpitane. Stephen încremenise, ofensat, nasturii de alamă ai uniformei lui străluceau în lumina soarelui, întreaga lui înfăţişare şi atitudine era „ca la carte”, potrivit regulam or stricte. - Ai să-ţi retragi această remarcă. - Pe dracu’! Cutter îşi simţi toţi muşchii în laolaltă cu nervii lui, gata de acţiune. Sângele îi pulsa nebuneşte în vine. În jur, mirosur le deveniră mai intense - praf, sudoare, cai - iar sunetele deveniră mai clare, deşi rămân eau undeva în plan secund, conştiinţa lui nu înregistra decât primul plan - acela în care se petrecea confruntarea cu Stephen. - Cred că nu e nevoie să-ţi amintesc că insubordonare a şi eschivarea de la salut în faţa unui ofiţer superior sunt greşeli care se pedepsesc, căp itane? se încruntă Wade uimit, sesizând că ceva îi scăpa din acea situaţie.

- La dracu’! am zis. Cutter nu fusese niciodată prea vorbăreţ. Braţul lui drept se îndoi şi p mnul lui strâns lovi cu o precizie fulgerătoare falca lui Wade. Forţa loviturii îl doborî pe maior, lungindu-l în praf. Cutter rămase pregătit aşteptându-l să se ridice şi să sară la Wade însă se mulţumi să se salte într-un cot, pipăindu-şi îngrijorat obrazul. - Vei fi condam pentru agresarea unui ofiţer superior, Cutter. Te distrug! ameninţă el. - Nu, n-ai so faci. Nu aşa. Cutter îşi smulse tresele de pe umăr şi le azvârli la picioarele lui Wade. Demisia mea e valabilă din dimineaţa asta. Te-a agresat un civil. Aşa că, dacă vrei să mă di trugi, trebuie ori să ripostezi, ori să chemi şeriful. Şi-al dracului aş vrea să ripostezi! Dar maiorul nu-i răspunse şi Cutter îşi îndreptă încet umerii, urmărindu-l dispreţuitor cum s ică şi îşi scutură uniforma de praf. După o ultimă privire adresată lui Wade, Cutter traversă da apropiindu-se cu un aer întrucâtva vinovat de Hannah. - De mult timp voiam s-o fa c, mormăi el pe un ton de scuză. Nu-şi putea exprima regretul faţă de un lucru care îi dăduse atâta satisfacţie. - Şi eu la fel. Un zâmbet micuţ se ivise pe buzele femeii şi Cutter se ui tă surprins în ochii ei. - Mai am ceva pentnu care să-ţi mulţumesc de-acum, adăugă ea. - Nu e am sigur... ce simţi pentru el. Nici acum nu era sigur. - Uneori, indiferent cât de rău ar trata-o un bărbat, femeia continuă să-l iubească. - Eu nu sunt o astfel de femeie. Mulţimea din faţa restaurantului începu să se împrăştie. Unul din curioşi, cu o pălărie de pa cap, mergea înspre redacţie , prezenţa lui îi oferi lui Hannah scuza pe care o căuta. - T rebuie să mă întorc la lucru. - Atunci ai terminat cu el? Cutter nu-i dădu voie să plece. - Da. Domnul Hawthorne, avocatul de aici din oraş se ocupă de divorţul meu. Cred că şi Ste phen a acceptat în cele din urmă ideea. Pe trotuarul opus, Stephen îşi reabilita autorit atea muştruluind soldaţii. Hannah îl privi şi nu simţi nimic pentru el, nici măcar milă. Când uită din nou la Cutter, observă două pete de albastru închis pe uniforma decolorată de so are, acolo unde mai înainte fuseseră tresele. - Te-ai retras din armată? - Mi-am dat d emisia, înainte de-a pleca în misiune. Intenţionasem să-ţi spun, dar... Cutter ridică din um eri, fără să-şi termine fraza. - Ştiam că n-aş mai putea continua astfel. - Nu, modul acela d viaţă nu ţi se potrivea, încuviinţă încet Hannah, simţind iar un început de tensiune între e el ca în redacţie. Încercă săşi menţină calmul firesc. Armata e prea restrictivă tu ai nevoie paţiu, să

respiri liber, altfel viaţa nu-i decât un lanţ de zile irosite. - Aşa a fost viaţa mea - până să te cunosc şi să-mi dau seama cât de nemulţumit eram. Ea nu voia să înţeleagă semnificaţia cuvinte. - Ce-ai să faci acum? Ai vreun plan? - Într-una din misiuni, acum câţiva ani, am descoperit o vale lungă, la nord-est de aici. E străbătută de un râu şi iarba creşte înalt oblânc. E şi o pădurice la poalele muntelui, unde îţi poţi face o colibă şi un şopron. Prin rimi sunt cai sălbatici - cu răbdare şi îndemânare, un bărbat poate să-i prindă, să-i îmblânz dă armatei. Şi iarbă e destulă pentru cine ar vrea să-şi aducă o cireadă din Texas. Acolo aş să mă aşez, dacă nu mi-o fi luat altul locul între timp. Cuvintele lui Cutter erau nespus de convingătoare în simplitatea lor şi Hannah se bucură pentru el. - Să devii fermier, zâmbi ea. Da, cred că te vei descurca. - Dar tu, Hannah? Tu ce-ai să faci? - O să mă descurc şi eu, îl asigură ea cu voioşie forţată. Nu-mi duce grija. - Să-mi ceri să nu-ţi duc grija e ca um i-ai cere soarelui să răsară la vest. Mi-e imposibil întotdeauna voi vrea să ştiu ce faci , dacă ţi-e bine... - Nu trebuie să fii amabil cu mine, Jake, îl avertiză ea emoţionată. Nu s port. - Nu e amabilitate, Hannah. Tensiunea vibra în vocea lui. - În valea aceea s-a r putea să mă simt singur. Aş vrea să vii cu mine, să mă ajuţi să construiesc coliba şi şopro ate să-mi dai o mână de ajutor cu caii. - Dacă tot ce-ţi doreşti e o femeie, nu mă intereseaz - Îmi doresc o nevastă. Hannah clătină din cap. - Stiu ce înseamnă să-ti târăşti zilele. Un l t fără tragere de inimă te ucide pe dinăuntru. Dacă tu nu simţi nimic pentru mine... Hannah nu-şi putu încheia fraza. - Am atâtea de dăruit, dar nu îndrăznesc să încep. M-ar durea prea t, zâmbi Cutter. Atunci când te-am sărutat, nu cred că se poate spune că a fost fără tragere e inimă. Ochii ei licăriră întunecat şi trupul se avântă spre el, braţele lui o cuprinseră în lor cald. - N-ai să regreţi niciodată că te-ai însurat cu o femeie care a trăit printre apaş ? N-o să te supere niciodată că am fost o squaw? El o sărută drept orice răspuns. Legăturile u trecutul se rupseseră suferinţele, umilinţa, disperarea - în inima ei creştea doar miste rul unui nou început. Soarele ardea deasupra lor, dar sufletele le erau mistuite d e o altă căldură. - Trebuie să mă întorc în fort. Mâna care atinse obrazul lui Hannah tremura . - Vreau să văd ce pot face pentru John T. ca să nu fie condamnat. Pe urmă, mă întorc şi te uc în valea aceea.

- Am să te aştept. - Sfârşit -