Janet Dailey Mandria Doamnei Wade

Janet Dailey Mândria Doamnei Wade Traducere de Ela Scorcealov Editor: Aurel Liviu Neţoiu Consilier editorial: Doina Dumitrescu Redactor: Mona Constantin Ioana Niculescu Coperta: Valentin Tănase Tehnoredactor: Vasile Jivin Nina Râureanu I.S.B.N. 973-9208-16-9

Janet Dailey THE PRIDE OF HANNAH WADE by Janet Dailey

CAPITOLUL 1 Martie 1876

Teritoriul indienilor apaşi, lângă Fort Bayard, statul New Mexico. - Prin ţinuturile astea, o femeie are de înfruntat multe greutăţi dacă vrea să supravieţuiască, îi spuse, pe un ton compătimitor, Hannah Wade tinerei femei care cântărea cu ochi dispreţuitori clădirile încropite rudimentar din chirpici şi paiantă. Uneori eşti pusă în situaţia de-a uita că eşti o doamnă. Deodată, liniştea fu întreruptă de un tropot de cai, cele trei soţii de ofiţeri se ridicară repede şi, înălţându-şi uşor poalele rochiilor cu corsaje strâmte, după cum o cerea moda acelor vremuri, se grăbiră să se retragă la adăpostul unui umbrar. In zare se ivise un nor de praf din care cu greu se zăreau siluetele unor cai suri, costelivi, ce-şi purtau călăreţii apaşi. Hannah Wade se sperie la vederea indienilor care se apropiau.

Nu se auzeau însă strigăte de război. Apariţia aceasta era cu atât mai neaşteptată, cu cât nu stătea în firea apaşilor să purceadă În anul 1787 este adoptată Constituţia S.U.A. (în vigoare, cu amendamente, şi astăzi) care proclamă S.U.A. stat federal si introduce sistemul prezidenţial de guvernământ. Ulterior. S.U.A. au alipit numeroase teritorii - fie prin cumpărare, fie prin cuceriri militare. În 1821 S.U.A. cuprindeau 26 de state. În urma războiului cu Mexicul (1846 - 1848) sunt dobândite statele Texas. New Mexico şi California, iar graniţa americano-mexicană este fixată pe Rio Grande. Tocmai în zona acestei graniţe. În statul New Mexico, se petrece acţiunea tulburătoare a acestei cărţi -intre,anii 1876 şi 1877 (ii.r.)

la înfruntări directe. Ei obişnuiau, de regulă, să se furişeze în tăcere şi să atace prin surprindere. În cei doi ani în care soţul ei se aflase în fruntea Regimentului de cavalerie, învăţase destul de multe despre tactica de luptă adoptată în diverse situaţii. Câteva minute şi apaşii vor ajunge în tabără.Hannah se uită cu coada ochiului la ofiţerul ce avea datoria să le escorteze. Trăsăturile întunecate şi aspre ale bărbatului erau ascunse sub borul larg al pălăriei. -1 Căpitane? i se adresă ea, întrebător, cu voce scăzută şi, nedisimulat, alarmată. Expresia feţei acestuia rămase însă la fel de neguroasă, precum coama lungă de păr de culoarea mahonului care-i atârna pe ceafă. După un răstimp, mâna căpitanului Jake Cutter se ridică pentru a împiedica orice gest din partea sergentului negru şi a celorlalţi doi soldaţi, de asemenea negri, care aşteptau lângă ambulanţa militară cu care veniseră cele trei femei. -2 Liniştiţi-vă, doamnelor, zise el. Scoase o ţigară şi o duse la gură, în vreme ce ochii lui albaştri, pătrunzători, continuau să urmărească fiecare mişcare a călăreţilor apaşi. Îşi îndesase mănuşile groase de piele sub centiron şi îşi aprinse ţigara în căuşul palmelor goale, aspre. Apaşii îşi opriră caii în mijlocul drumului, învăluiţi într-un nor de praf alburiu. Patru dintre ei descălecară şi se apropiară de ramada cu acoperiş de iarbă sub care stătea Hannah.Tânăra soţie a locotenentului, Sloane se află lângă ea şi undeva, la mică Ramada -umbrar rudimentar construit ca adăpost împotriva căldurii necruţătoare a deşertului. Denumirea aceasta - ca şi altele de acest fel -va fi folosită ca atare în text, pentru a păstra culoarea locală, (n.r.)

distanţă de ele, stătea Ophelia Bettendorf, soţia comandantului de la Fort Bayard.

Doamna Sloane, care venise doar de puţin timp în acest ţinut, nu-şi putu reprima un strigăt de spaimă la vederea sălbaticilor. Hannah realiză că indienii se postaseră între ambulanţă şi locul unde se aflau ele, lipsindu-le astfel de orice protecţie. Continuă să-l ţină sub observaţie pe căpitanul Jake Cutter şi firicelul subţire de fum ce se înălţa din ţigara

acestuia. Apaşii n-aveau feţele vopsite de război şi îşi ţineau armele lejer la oblânc, fără a sugera vreo intenţie ameninţătoare. Hannah înţelese imediat că intuiţia căpitanului fusese corectă: nu se aflau în situaţia de-a fi atacaţi. Cu oarecare efort, reuşi - până la urmă - să facă abstracţie de prezenţa apaşilor şi se întoarse, aparent netulburată, spre tânăra nevastă a locotenentului Richard Sloane, de curând transferat la Fort Bayard. -3 Crezi că apaşii au prins de veste despre venirea ta, doamnă Sloane, şi au dat buzna încoace în mod intenţionat? Tonul amuzat al acestei întrebări o asigura pe cea căreia i se adresase că navea a se teme de nimic. -4 Ce crezi că vor? întrebă Rebecca Sloane. Şi se lipi involuntar de Hannah în clipa în care un războinic apaş mlădios, cu muşchi proeminenţi păşi către ele. Avea umerii laţi şi pieptul puternic, gol până la brâu. Pielea lui arămie era acoperită de un strat fin de colb. O acoperitoare din piele de cal îl învăluia de la mijloc în jos, lungindu-se până la nivelul mocasinilor înalţi. Indianul avea trăsături osoase, sculptate parcă în piatră - întrucâtva fioroase - şi vârsta îi era incertă, o tăietură adâncă, disgraţioasă, îi brăzda obrazul drept şi îl făcea să pară şi mai înfricoşător. Timp de-o secundă, ochii lui ageri, dispreţuitori, se opriră asupra chipului îngrozit al Rebeccăi Sloane. Apoi, nepăsător, omul păşi mai departe pe lângă cele trei femei şi intră în mica prăvălie de sub umbrar. Ceilalţi doi războinici îl urmară. Trupurile lor duhneau înfiorător şi Hannah trebui să-şi acopere repede nasul cu batista ei parfumată. Simţea un nestăpânit dezgust faţă de aceşti sălbatici, murdari şi ticăloşi, care nu semănau, nici pe departe, cu nobilii luptători din triburile pieilor roşii, despre care citise în ziarele din Est, înainte de a veni aici, în Vest. -5 După câţiva ani de şedere în zona de frontieră, murmură doamna Bettendorf - impunătoarea nevastă a colonelului - încă n-am reuşit să mă acomodez cu manierele insuportabile ale acestor sălbatici. Ochii Rebeccăi Sloane trădau, în continuare, spaimă, cu toate că tânăra femeie îşi dădea toată silinţa să se stăpânească, să nu facă o impresie defavorabilă soţiei colonelului. -6 Eu... până acum... n-am mai văzut un sălbatic, bâigui ea dorind să-şi găsească o scuză. Doar călăuzele pricăjite din Fort. Dar şi acelea erau destul de înfricoşătoare când se porneau călare. -7 E firesc. Toţi tresărim când îi vedem, o asigură doamna Bettendorf, în sinea ei, Hannah se îndoia că există pe lume ceva în stare s-o facă pe vajnica femeie să tresară vreodată. Doamna Bettendorf se aflase, în permanenţă, alături de soţul ei, susţinându-l, fără răgaz, în decursul carierei lui militare. În comunitatea fortului, poziţia ei era oarecum privilegiată, doamna Bettendorf jucând, deopotrivă, rolul de confidentă şi de protectoare a celorlalte soţii de ofiţeri. -8 Atâta timp cât indienii ăia sunt în prăvălie, eu n-am de gând să intru acolo. Înălţându-şi cu mândrie regală bărbia, îşi săltă poalele fustei şi mărşălui către colţul îndepărtat al umbrarului.

-9 Vei avea nevoie de nişte oale dintr-acestea, doamnă Sloane, zise ea. Un

mănunchi de oale de lut atârnau suspendate de un cui bătut în stâlpul ramadei. Hannah veni în urma însoţitoarelor ei fără să ia seama la sfaturile privind multiplele avantaje oferite de modestele vase de lut. Întreaga ei atenţie continua să fie captată de războinicii apaşi, rămaşi de veghe în faţa prăvăliei. Figurile lor respingătoare îi provocau repulsie dar, în acelaşi timp, aspectul lor o fascină. Mici de statură, dar supli şi vânjoşi, indienii erau, în marea lor majoritate,acoperiţi de zdrenţe, doi dintre ei însă purtau cămăşi largi şi pantaloni asemenea albilor, iar un al treilea era îmbrăcat în pantaloni din piele de cal şi o pelerină din material gros, ca o pătură. Aveau frunţile încinse cu banderole late, decolorate, puse anume să absoarbă sudoarea, iar pletele lungi, negre, le atârnau pe umeri. Apaşii afişau o indiferenţă aparentă - numai ochii lor iscoditori se roteau fără încetare, atenţi la fiecare mişcare din jur. Norii de praf dispărură, numai mirosul de colb stârnit persista încă în aer, laolaltă cu mirosul de fum de ţigară. Hannah se uită, din nou, la căpitanul Cutter, care continua să fumeze liniştit. Faţa prelungă a acestuia era arsă de soare, cu trăsături dure, călite de vânturile aspre ale preriei, riduri adânci se lăţeau pe fruntea lui şi spre colţul ochilor albaştri, ca şi cerul deşertului. Nimic nu scăpa vigilenţei căpitanului, inclusiv faptul că era analizat, în tăcere, de Hannah. -10 Ce sunt - Chiricahua? întrebă ea când privirile li se intersectară. Deşi Regimentul 9 Cavalerie al soţului ei fusese transferat din statul Texas în statul New Mexico abia cu şase luni în urmă. Hannah se familiarizase curând cu problemele locale şi cu situaţia indienilor din zonă. De la moartea lui Cochise survenită în urmă cu un an şi jumătate, tot mai mulţi indieni Chiricahua se arătau nemulţumiţi de traiul din rezervaţii şi părăseau teritoriul, refugiindu-se în Arizona. -11

Sunt Chiricahua, dar nu din banda lui Cochise.

De pe poziţia sa din umbra ramadei, căpitanul putea observa, nestingherit, atât porţiunea de stradă unde poposiseră indienii, cât şi intrarea în prăvălie. -12 Mai mult ca sigur că sunt din grupul Nde-Nda. Ca majoritatea albilor stabiliţi în teritoriile de sud-vest ei ştiau că tribul apaşilor era, în realitate, un adevărat conglomerat de triburi mai mici: apaşii Lipan, apaşii Kiowa, Mescalero, Licarilla, Chiricahua şi apaşii din vest. Aceste comunităţi obişnuiau, adesea, să vâneze pe aceleaşi terenuri sau să coopereze în anumite activităţi, în război sau în cadrul ceremoniilor religioase. Erau grupuri compuse, uneori, din familii întregi şi a căror cultură era esenţialmente matriarhală, fiecare grup îşi avea conducătorul său, dar nici unul dintre aceşti şefi nu deţinea supremaţia asupra întregului trib. Când Cochise încheiase pacea, vorbise în numele tribului său promiţând să-i convingă pe toţi membrii acestuia să accepte condiţiile. Nu se stabilise încă nici o înţelegere cu celelalte grupări de indieni Chiricahua, care îşi continuaseră atacurile înpotriva albilor şi, în special, a minerilor din Silver City. Hannah auzise destule discuţii referitoare la neajunsurile acestui sistem mult

prea democratic. Armata nu mai ştia cum să descurce iţele noilor probleme. Dar nu acesta era motivul îngrijorării căpitanului. Jake Cutter vorbise cu multă siguranţă atunci când numise tribul din care, după părerea lui, proveneau indienii aceştia. Deşi Stephen Wade - soţul doamnei Hannah - se plângea deseori despre imposibilitatea de a deosebi un indian de altul, totuşi căpitanul nu părea să aibă mult de furcă la acest capitol. -13 Cum se face că eşti atât de convins că nu te înşeli, căpitane? voi să ştie Hannah.

Bărbatul îşi răsuci molcom o ţigară înainte de a răspunde. Avea obrajii supţi şi bărbia puternică, voluntară - dintre toţi bărbaţii din Fort Bayard, căpitanul Jake Cutter fiind singurul care se rădea zilnic şi nu-şi lăsa niciodată mustaţă sau favoriţi. Amănuntul acesta - la care se adăugau şi alte particularităţi - îl deosebea de toţi ceilalţi bărbaţi din Fort. -14Îl vezi pe individul ăla gras şi îndesat, cu figură de ticălos, care călăreşte pe poneiul murg? Căpitanul vorbea cu ţigara în gură, abia mişcând buzele în timp ce rostea cuvintele. - Se potriveşte cu descrierea lui Juh, şeful grupului Nde-Nda, zise el. Pronunţă numele apaşului „Hwu", ca în dialectul băştinaşilor. Hannah azvârli o privire fug ară în direcţia arătată de Jake şi îl zări pe indianul cel gras. Îl observase şi mai înainte, dar de data aceasta zăbovi curioasă în investigaţia sa, dorind să se convingă dacă aprecierile căpitanului privind caracterul omului erau corecte. Într-adevăr, pe chipul apaşului era întipărită o expresie de răutate şi ochii lui mici, negri, luceau de cruzime. Hannah se cutremură şi întoarse privirea. -15 Ce caută aici? Încercă să se scuture de senzaţia de teamă care o cuprinsese , pe neaşteptate şi să dea vocii ei o intonaţie calmă. -16După cumpărături, ca şi dumneata, doamnă Wade, răspunse căpitanul cu un zâmbet care îi însenină pentru o clipă trăsăturile aspre. Deşi îmi închipui că ar vrea să cumpere cu totul altceva decât cele câteva ulcele de lut. Ultima remarcă sublinia, de fapt, scepticismul căpitanului cu privire la scopul vizitei apaşilor. Cele trei femei bătuseră drumul până acolo pentru a cumpăra câteva podoabe mexicane ieftine, cu care doamna Sloane urma să-şi decoreze locuinţa, precum şi unele articole de gospodărie. Casele din dotarea armatei erau tot atât de neprimitoare ca şi teritoriul pustiu pe care fuseseră înălţate şi numai o mână de femeie era capabilă să le dea căldură şi să le înveselească. -17Vorbeşti ca un burlac înrăit, gelos pe camarazii lui, fiindcă nu există nici o femeie care să-i încălzească patul şi să-l facă să uite grijile de soldat, răspunse Hannah, absolut convinsă de rolul pe care îl îndeplinea în viaţa soţului ei - să-i ofere graţie si frumuseţe şi să-i alunge singurătatea. -18 Ştiam eu că-mi lipseşte ceva, zise căpitanul pe un ton sarcastic, dar

plin de înţelegere. Atenţia femeii fu captată, din nou, de grupul indienilor care acum ieşeau din dugheană. Mişcările lor erau iuţi şi agere, fără a da vreun semn de grabă, păreau că alunecă atunci când atingeau pământul. Încălecară, la un moment dat, pe poneii acoperiţi cu pături, care se porniră să bată nervoşi din copite şi să fornăie cu neastâmpăr. Războinicul cu pieptul gol şi cu cicatrice pe obraz îşi îndreptă poneiul cenuşiu cu pete albe către umbrar. Îi aruncă o privire ucigaşă lui Cutter, apoi îi strigă câteva cuvinte în spaniolă negustorului aflat înăutru. -19 Zice c-o să se întoarcă atunci când vor pleca „picioarele galbene" şi cu „soldaţii-bivoli", traduse Hannah. „Picioarele galbene" era denumirea dată de indieni soldaţilor din cavalerie, ai căror pantaloni aveau o dungă galbenă laterală, iar prin „soldaţi-bivoli", ei îi aveau în vedere pe negrii înrolaţi în trupele de frontieră, al căror păr sârmos semăna, în viziunea lor, cu coama zburlită a unui bivol. -20 Am auzit. Jake Cutter nu reuşea să ghicească motivul pentru care indienii intenţionau să revină - poate pentru a încheia un târg ilegal? Sau, poate era la mijloc doar un

act de bravură? Dând pinteni poneilor, apaşii dispărură, la fel de iuţi precum apăruseră, într-un nor de praf care se pierdu curând în zare. Ş i Cutter privi lung în urma lor, până când nu-i mai văzu deloc. Razele soarelui ce pătrundeau prin acoperişul de frunze şi paie- a umbrarului, trezeau reflexe aurii în părul roşcat al doamnei Wade. Căpitanul zăbovi, o vreme, cu privirea asupra ei, suplă, frumos desenată de natură, femeia avea pielea albă ca fildeşul şi ochi mari, căprui, umbriţi de gene dese. Întreaga ei făptură răspândea în jur o anume stare de mulţumire, dar un ochi dibaci ar fi putut vedea şi dincolo de seninătatea ce o afişa. Surprinse, fără să vrea, în treacăt, conturul blând al buzelor ei uşor, întredeschise, încremenite într-o expresie de hotărâre şi mândrie. Femeia îi întoarse privirea. -21 Cum se face că vorbeşti spaniola? întrebă Cutter, amintindu-şi despre traducerea pe care i-o oferise Hannah în urmă cu câteva minute. -22 Când locuiam la Brownsville, am avut o carne ristă mexicană. Dar, tu, căpitane, unde ai învăţat spaniola? Arşiţa începea deja să se facă simţită chiar şi la umbra ramadei. Hannah scoase o batistă fină, brodată, şi şi-o apăsă cu delicateţe pe bărbie şi pe frunte. -23 Cred că am învăţat-o, fără să-mi dau seama, în anii pe care i-am petrecut la frontiera Texasului. Cutter urmări, cu interes, mişcarea batistei, semn cert de bună creştere şi de

rafinament. O mireasmă dulce de levănţică se răspândi în aerul fierbinte şi ajunse până la el, răscolindu-i amare şi vechi amintiri. Căpitanul nu se, lăsă pradă reveriilor, era mai bine să uite trecutul. Gândul îi fugi, în schimb, la refugiul şi izolarea pe care armata le oferea unui bărbat. El şi maiorul Wade serviseră în acelaşi regiment în ultimii patru ani, dar se aflau pentru prima oară în acelaşi avanpost. De aceea, căpitanul o cunoscuse doar de curând pe soţia maiorului. În

avanposturile texane, de multe ori treceau luni întregi fără ca Jake Cutter să întâlnească o singură femeie albă. Puţini ofiţeri îşi îngăduiau să-şi aducă soţiile cu ei, nu neapărat fiindcă s-ar fi temut de atacuri, ci pentru că nu concepeau ca soţiile lor să trăiască în preajma soldaţilor negri. Excepţie o făceau forturile situate lângă centrele mai civilizate, precum Brownsville. Întregul corp ofiţeresc din Regimentul 9 Cavalerie era constituit din albi. Soldaţii negri aflaţi în subordinea lor nu-şi încălcau niciodată atribuţiile şi nu-şi părăseau cazarma. Puţini ofiţeri se bucurau să servească într-un regiment compus din negri, dar Cutter se aflase printre ei încă de la începuturi, imediat după Războiul de Secesiune1. În plus, firea lui statornică nu căuta schimbările cu orice preţ. Când izbucnise Războiul de Secesiune, Cutter, pe atunci în vârstă de optsprezece ani, se înrolase în armata unionistă. 1 Dezacordul intervenit între statele din sudul şi nordul S.U.A. conduce la izbucnirea Războiului de Secesiune (1861 - 1865) încheiat cu victoria nordiştilor.ţn.rj Spiritul lui de conducător şi vitejia dovedită pe câmpul de luptă îl catapultă spre gradul de ofiţer, deşi nu beneficia de o diplomă a Academiei Militare West Point, după cum ar fi cerut-o regula. De altfel, situaţia aceasta era valabilă pentru mulţi soldaţi în perioada Războiului de Secesiune. După încetarea războiului, armata se trezise cu un surplus de ofiţeri şi, drept urmare, trecuse la retrogradarea multora dintre ei, printre aceştia numărându-se şi Cutter, precum şi soţul doamnei Wade. Dar, spre deosebire de maiorul Wade, care îşi făcuse studiile la West Point, Jake Cutter nu se agăţase de statutul său anterior. În opinia lui nu exista mare diferenţă între rangul de maior, cu care se fălise în trecut, şi cel de căpitan pe care-1 deţinea în prezent. Era obişnuit să considere armata atât din punctul de vedere al ofiţerului, cât şi din cel al soldatului - şi, în consecinţă, era mulţumit de uniforma şi slujba sa. Ca ofiţer, Jake Cutter avea prea puţin de împărţit cu camarazii săi, cu un temperament de soldat, deşi locul lui nu era în cazarmă. La treizeci şi doi de ani, Jake Cutter era un singuratic, iar experienţa îl învăţase să-şi apere acest statut. De aceea, pentru el mândra nev astă a maiorului reprezenta o clasă şi un stil de viaţă pe care el le respinsese dintotdeauna: ceaiurile şi micile serate, intrigile de salon şi discuţiile politice - toată deşertăciunea unei societăţi lacome şi corupte. -24Spune-mi căpitane Cutter - batista parfumată coborî ţinută de o mână albă şi fină, ca un crin ,cum de-ai ştiut că apaşii nu intenţionează să ne atace? Nici măcar n-ai dus mâna la pistol. Observaţia ei stârni un licăr de admiraţie în ochii căpitanului. -25Am ştiut ghidându-mă după mai multe elemente, dar mai ales după hainele pe care aceştia le purtau , răspunse el zâmbitor, cu ţigara în mână. Numai unul din ei era dezbrăcat... mă rog, îmbrăcat în costumaţia tradiţională. Nah-tay, cercetaşul apaş din fort, mi-a spus odată că nu-i bine să porţi haine atunci când porneşti la luptă. Dacă eşti împuşcat, se poate ca o frântură de material să pătrundă în rană şi să capeţi o infecţie

periculoasă. Nu trebuie să subestimezi inteligenţa naturală a apaşilor, doamnă Wade. Căpitanul scrută împrejurimile şi colibele de lut. -26 Poate că ar trebui să te alături celorlalte doamne şi să sfârşiţi cumpărăturile. Cu cât plecăm de aici mai repede, cu atât va fi mai bine. Hannah ar fi dorit să întrebe ceva, dar intuiţia ei de soţie de militar îi spuse că era preferabil să se abţină. Învăţase prea bine că în armata ordinele nu se discută, ci se execută neîntârziat. -27 Desigur, căpitane. Hannah se întoarse şi porni, în foşnet de fuste, pe urmele însoţitoarelor ei. Privirea căpitanului îi măsură o clipă umerii drepţi, dar gingaşi şi talia ei încorsetată sub stofa fină, cu dungi verzi şi negre, a rochiei lungi. O femeie frumoasă... Apoi gândurile lui se îndreptară în direcţia problemelor ardente ale momentului. Părăsi umbrarul şi se îndreptă spre ambulanţă. Vizitiul, John T.Hooker, un negru înalt şi musculos care avea gradul de sergent stătea în picioare lângă cei patru catâri. Sergentul reprezenta, de regulă, veriga de legătură dintre un ofiţer si trupele lui - prin intermediul căreia se transmiteau ordinele. John T. Hooker era un sergent de nădejde. Fusese mult timp în serviciul lui Cutter şi îşi câştigase gradele prin nenumărate fapte de curaj şi pricepere militară. Spre deosebire de marca majoritate a soldaţilor negri, care erau analfabeţi, Hooker putea citi şi scrie. Avea cu adevărat stofă de ofiţer, dar Cutter ştia că într-o armată de albi nu existau şanse pentru ca un negru să acceadă la un rang superior. -28 Au apărut ca din pământ, s-ar zice, spuse Hooker cu privirea aţintită în depărtare. - După cum le e obiceiul, răspunse Cutter. Se-ntâmplă uneori să nu-i zăreşti deloc. -29 Crezi că ne aşteaptă mai încolo? murmură Hooker. Cei doi soldaţi însoţitori stăteau în preajma cailor lor, la mică distanţă de ambulanţă acum, când ameninţarea trecuse, luaseră o poziţie de repaus, deşi feţele lor continuau să rămână atente, pline de încordare. -30 Doar două motive i-ar fi putut aduce încoace - nevoia de muniţii sau de provizii. Unul dintre catâri lovi pământul cu-copita şi îşi scutură zăbala. Atmosfera devenea tot mai fierbinte. -31Să sperăm că e vorba de muniţii, adăugă sergentul şi un zâmbet vag îi apăru în colţul gurii. Asta ar însemna că n-or să-şi irosească ce le-a mai rămas pe pielea noastră. Aş pune rămăşag pe galoanele mele că ceata aia de bandiţi jera în drum spre Mexic, declară el în încheiere. Broboane de transpiraţie îi apăruseră pe fruntea lată, fierbinţeala deşertului ce-i învăluia pe toţi dădea un luciu aprins pielii lui cafenii şi, în lumina nemiloasă a amiezii, pomeţii săi păreau mai puternici iar bărbia mai impunătoare. -32 Şi îmi închipui că n-ai pierde, răspunse Cutter. Lovind alene gâtul arcuit al catârului, căpitanul le căută cu privirea pe cele trei femei.

Acestea ieşiseră afară şi cercetau din nou mărfurile expuse sub umbrar, în căutare de mici amintiri şi obfecte de uz casnic. Proprietarul prăvăliei îşi făcu şi el apariţia, răsărind din coliba de lut aflată în prelungirea umbrarului, era un alb burtos, cu mustăţi lungi şi stufoase, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni bufanţi, susţinuţi de bretele, şi o cămaşă roşie, jerpelită. Era unul dintre cei mai vechi locuitori ai aşezării, venise atras de poveştile despre aurul apaşilor puse în circulaţie de aventurieri şi, odată stabilit acolo, îşi câştigase existenţa vânzând provizii minerilor, soldaţilor şi apaşilor, deopotrivă. Cu mult timp în urmă, se însurase cu o squaw, dintr-unul din triburile Mimbres, dorind prin aceasta să se pună bine cu ambele părţi - albii şi pieile roşii. Până la urmă nu mai fusese acceptat nici de unii, nici de alţii, albii se uitau chiorâş la un bărbat de-al lor însurat cu o indiancă, iar apaşii nu-l iertau pe negustor pentru lăcomia lui. -33 Salut, căpitane. Localnicii îl numeau Jack Apaşul, dar în realitate, îl chema Jack Reynolds. Negustorul se apropie de Cutter. Avea un mic tic la gură, care făcea să-i tremure buza superioară atunci când era nervos. -34Scuze pentru incidentul de mai înainte. Sper că nu s-au speriat doamnele. Erau numai nişte rude de-ale neves... de-ale Porumbiţei. Omul îşi reprimă impulsul de-a o numi nevastă pe indianca puhavă şi greoaie, care nu mai semăna deloc cu fecioara pe care o dorise cândva, în sinea lui, tânjea după respectul semenilor lui şi suferea din pricina prejudecăţilor acestora împotriva soţiei lui cu pielea arămie. Or să se întoarcă. Mai toţi din categoria lor se supără când dau nas în nas cu armata. Jack Apaşul râse fără chef, dând de înţeles că făcuse o glumă. Se temea că, în cazul când Cutter ştia spaniolă, remarca indianului i-ar fi putut părea ciudată. -35

Rude. Cutter se îndoia de lucrul acesta.

-36Mi s-a părut că-1 recunosc pe Juh. Cum îl cheamă pe el care te-a strigat?

Negustorul începu să asude. Nu era sigur dacă nu cumva întrebarea ascundea o capcană, iar Cutter cunoştea deja identitatea indianului. Îşi tamponă sprâncenele cu o batistă soioasă şi se strădui să-şi ţină în frâu neliniştea. - Lutero, răspunse el cu un zâmbet forţat. Apoi adăugă, ca o scuză. -37Stii ce încurcate sunt iţele rudeniei la triburile astea. Vreau să spun... chiar şi Cochise era rudă cu Mangas Coloradas şi cu şamanul ăla, Geronimo. Lutero. Cutter îşi întipări în minte figura brăzdată de cicatrice a indianului, dimpreună cu numele lui. O asemenea informaţie se putea dovedi utilă mai târziu. Era important, de asemenea, să-şi amintească faptul că văzuse un apaş semănând cu Juh, însoţit de un grup de indieni, printre care unul pe nume Lutero. Erau cumva porniţi să prade? Primăvara, sângele devine mai

iute. Fuseseră destul de curajoşi să vină până aici, riscând o întâlnire cu armata. Mai mult ca sigur că unul dintre ei cercetase locul în prealabil. -38Cu ce te-aş putea servi, căpitane? întrebă Jack Apaşul pe un ton mai îndrăzneţ. Era enervat din cauza interogatoriului la care îl supusese Cutter. Unul dintre catâri fornăi zgomotos, părând a-şi fi pierdut răbdarea.

Am vrea să ne adăpăm caii, dacă nu-i cu supărare, răspunse Cutter. -40Puţul e colo. Poţi să scoţi câtă apă îţi trebuie, zise negustorul agitând mâna în direcţia fântânii. -41Sergent, ordonă Cutter, intuind că Hooker auzise conversaţia, şi lăsă în seama lui întreaga operaţiune. -39

-42 Grover! Sergentul major John T. Hooker se adresă unuia dintre soldaţi, un veteran care servea de şase ani în Regimentul 9 Cavalerie. Angst Grover se apropie: era un negru lungan, cu pielea lucioasă şi întunecată ca ebonita. Hooker îi ordonă să

adape catârii.

Când soldatul trecu prin dreptul lui Cutter, negustorul se îndreptă de spate şi, luând o ţinută ţeapănă, spuse înfundat: -43Din partea mea, poţi să dai apă animalelor, da' n-am nici un strop de irosit pentru negroteii tăi. Victimă a prejudecăţilor, Jack Apaşul se bucura atunci când destinul îi oferea prilejul să întâlnească un inferior asupra căruia să-şi poată revărsa dispreţul şi ura. Nici Grover şi nici sergentul Hooker nu clipiră la auzul acestei remarci. Erau obişnuiţi cu astfel de manifestări ale albilor, se loveau de ele oriunde ar fi mers. Companiile A şi C ale Regimentului 9 Cavalerie fuseseră cantonate la Fort Bayard în sud-vestul statului New Mexico, pentru a asigura protecţie minerilor şi locuitorilor din Silver City, dar puţini dintre aceştia se împăcau cu gândul de-a fi apăraţi de un regiment compus din soldaţi negri - şi nu făceau un secret din sentimentele lor. Jake Cutter nu-şi ieşea din fire cu uşurinţă, dar, o dată provocat, era gata să taie în carne vie. -44Ce te deranjează, Reynolds? Crezi că ar putea, cumva, să-ţi otrăvească apa? Sau poate ţi-e frică să nu te înnegreşti şi tu dacă beţi apă din aceeaşi fântână. Crezi că se ia culoarea? Nici o grijă, nu se ia! Cutter întinse brusc o mână şi şterse în treacăt obrazul lucios al soldatului, apoi îi oferi palma spre examinate negustorului. Jack Reynolds Apaşul se dădu un pas înapoi în faţa acestei izbucniri de mânie. Se uită apoi peste umăr la femeile care, între timp, intraseră în dugheană. -45Mai bine să văd dacă le pot da o mână de ajutor doamnelor, mormăi el şi plecă repede. În tot acest timp, Grover stătuse nemişcat lângă Cutter, avându-l pe sergent de cealaltă parte. Căpitanul, care îşi mai răcorise mânia, se uită la soldat. Expresia de mândrie încăpăţânată a negrului îi smulse un oftat. -46 Te-ai simţit stingherit când ţi-am atins faţa în felul ăla, nu-i aşa, soldat? ghici el. -47 Da, domn'căpitan, răspunse ţeapăn Grover.

-48

Încercam

să dau o explicaţie - începu

Cutter,

apoi se opri clătinând

încet din cap. - Adapă catârii, Grover, ordonă sergentul Hooker cu voce scăzută. Cutter îl privi pe soldatul care se depărtă grăbit. Când vorbi din nou, vocea lui păru să răzbată cu greu din adâncul sufletului. -49Sunt sătul de atâta ură, John T., zise el, lăsând deoparte formalismul cazon. Am obosit să văd sudişti urându-i pe nordişti, albi urându-i pe negri, piei roşii urându-i pe albi şi aşa mai departe. E o ură de-a dreptul absurdă... fără rost. E ca şi cum ai urî deşertul fiindcă e lipsit de apă. -50 Da, dom'căpitan, veni răspunsul invariabil. Doamna Wade se ivise în pragul prăvăliei şi îl privea cu un aer întrebător. Căpitanul duse un deget la pălărie şi făcu un semn uşor cu capul pentru a o asigura că totul era în regulă.

CAPITOLUL 2

După aproximativ o oră, Hannah urca în ambulanţă, ajutată de braţul de oţel al căpitanului şi se instală lângă doamnele Bettendorf şi Sloane. Căpitanul merse în spatele căruţei şi dezlegă căpăstrul calului său. Hannah îl urmări cum încalecă zvelt în şa şi regretă că nu putea să călărească în rând cu soldaţii pe armăsarul ei pursânge. Căruţa era atât de neconfortabilă! -51Ştii să călăreşti, doamnă Sloane? o întrebă ea pe tânăra nevastă a locotenentului. -52 Am făcut-o de câteva ori, răspunse femeia pe un ton şovăielnic. -53Eu călăresc aproape zilnic. Sunt câteva poteci grozave în apropiere de fort. Trebuie să-l rogi pe soţul dumitale să-ţi găsească un cal blând ca să călărim împreună dimineaţa, o îndemnă Hannah. -54 Doamna Wade e o călăreaţă talentată, binevoi doamna Bettendorf s-o laude pe Hannah.

Deşi fusese ea însăşi o călăreaţă pricepută în tinereţe, bătrâna doamnă renunţase demult la acest sport, preferând să se deplaseze cu mijloace mai comode. Şi, pentru mai multă siguranţă, niciodată nu părăsea fortul, altfel decât însoţită. -55Chiar şi atunci când Stephen e de gardă, se găseşte cineva să mă escorteze. Nu ratez nici o ocazie de-a face o plimbare, spuse Hannah pe un ton dezinvolt. -56 Am să vorbesc cu Dickie - Richard.. Doamna Sloane se ruşină puţin fiindcă folosise diminutivul familial al soţului ei de faţă cu celelalte doamne. Cu un scârţâit de osii, căruţa se puse în mişcare, porniră spre nord pe drumul stâncos ce ducea spre Fort Bayard, punct militar la poalele munţilor Pinos Altos. Cei doi soldaţi îşi reluaseră poziţiile de la venire, călărind linul înaintea ambulanţei şi celălalt în coadă, pe partea dreaptă, aceea ferită de praful stârnit de roţile căruţei, călărea căpitanul Cutter, legănându-se în trapul armăsarului său cafeniu.

Hannah studia cu atenţie felul ţanţoş al căpitanului de a sta în şa. Acesta era stilul în care călăreau soldaţii, stil pe care, de altfel, îl învăţase şi ea de la Stephen.

Care va să zică, nu era ridicol să te înalţi în şa atunci când calul mergea în trap, se gândi ea. În iarna aceea, Stephen fusese încântat de progresele ei şi îi permisese chiar să-şi încerce forţele la săriturile peste diferite obstacole pe terenul de instrucţie. Hannah căpătase, de altfel, destulă experienţă şi dovedea un talent înnăscut pentru călărie. Acum cerceta, pe furiş, silueta prelungă, musculoasă şi dreaptă a căpitanului Jake Cutter. Spre deosebire de ceilalţi ofiţeri burlaci de la regiment, Cutter nu căuta niciodată să intre în graţiile doamnelor pe care le escorta şi, de obicei, se limita la atenţiile obligatorii cerute de împrejurări precum cea de faţă. Colonelul îi încredinţase lui misiunea de-a le însoţi pe cele trei femei, deşi probabil că nu dăduse lipsă de voluntari în acest sens. Conştientă de starea de încordare a căpitanului, Hannah se pomeni cercetând la rândul ei împrejurimile în căutarea vreunui apaş ascuns în tufişuri. Iarna fusese relativ liniştită şi mulţi ofiţeri - printre care şi soţul ei -se aşteptau ca atacurile să reînceapă odată cu venirea primăverii. Fort Bayard din teritoriul New Mexico era situat la capătul unui drum prăfuit şi dificil de parcurs, era o amplasare strategică, situată într-o zonă în care munţii se înfrăţeau cu deşertul. La sud, pământul era invadat de cactuşi şi vegetaţie de prerie, care cuprindeau toată zona până, în Rio Grande şi Mexico, iar către nord, până spre canioanele din ţinutul traversat de râul Gila. În afara perimetrului fortului, se amenajase o mică tabără în care trăiau călăuzele apaşe împreună cu familiile lor. Şeful călăuzelor, un alb pe nume Amos Hill, locuia şi el acoîo cu nevasta lui, o squaw. Când trecură prin dreptul acelui loc, Hannah o recunoscu , pe femeia trebăluind în jurul jacal-ului lor cu acoperiş de iarbă, indianca avea faţa albită cu praf de orez. După ce depăşiră ghereta santinelei, intrară în sfârşit, în fort. Nu exista nici un zid care să protejeze clădirile militarilor şi nici tranşee în care soldaţii să se poată ascunde în caz de atac. Singurul mijloc de protecţie îl reprezenta vigilenţa lor - la care se adăugau, desigur, şi armele. Aşezarea semăna cu un orăşel din care nu lipseau barăcile, grajdurile, micile prăvălii şi atelierele meşteşugăreşti. La un capăt se aflu Cartierul ofiţerilor, cu construcţiile lui solide din cărămidă, iar la celălalt capăt era Cartierul soldaţilor, căruia i se mai spunea şi spălătoria fiindcă nevestele celor înrolaţi obişnuiau să spele rufele superiorilor pentru a rotunji întrucâtva solda soţilor lor. Ambulanţa ajunse în Cartierul ofiţerilor, clădirile înalte care adăposteau mai multe familii aveau coşuri de chirpici pe acoperiş şi în locul obişnuitelor verande aveau umbrare din frunze la intrare, cu vedere spre strada principală. Ambulanţa se opri dinaintea uneia dintre clădiri şi căpitanul Cutter descălecă, venind să le ajute pe doamne la coborâre. Între timp, sergentul se ocupa de desagii cu cumpărături ale acestora. -57Mi-a făcut plăcere compania dumitale în după-amiaza aceasta, căpitane, zise nevasta colonelului. -58 Plăcerea a fost de partea mea, doamnă Bettendorf, răspunse Cutter.

Era un răspuns politicos dictat de circumstanţe şi nu izvorât dintr-o părere sinceră, iar căpitanul nu încerca să-şi mascheze sentimentele. -59Maiorul şi cu mine vom face o vizită locotenentului Sloane şi soţiei lui pentru a le ura bun-venit în Fort Bayard. Sper că vei fi prezent şi dumneata căpitane, îl invită Hannah, citind aproape instantaneu refuzul din ochii săi. -60Dar bineînţeles că va fi acolo, nu-i aşa, căpitane? interveni doamna Bettendorf pe cel mai autoritar ton.

-61 Cum aş putea refuza? Căpitanul Cutter plecă fruntea cu un zâmbet pe jumătate ironic, pe jumătate resemnat. În vreme ce ambulanţa urmată de călăreţi îşi continua drumul către grajduri, Cutter le salută pe doamne şi, luându-şi rămas bun de la ele, încălecă iar pe armăsarul lui cafeniu. În loc să ia drumul grajdurilor, porni spre spălătorie. Ştia ce înseamnă o petrecere în casa unui ofiţer - ţinută militară impecabilă, aşa că era conştient că avea nevoie de rufărie curată. Strada principală avea o formă rectangulară, semănând cu o piaţă orăşenească înconjurată de clădiri. Cartierul ofiţerilor era zona privilegiată, iar cel al soldaţilor se confunda cu o periferie urbană. Strada principală, tot atât de vastă ca şi distincţia dintre cele două clase, se întindea la mijloc. Dar chiar şi în cazul când regimentul n-ar fi fost constituit din negri, tot n-ar fi existat contacte sociale între familiile ofiţerilor şi cele ale soldaţilor, cu excepţia apelurilor ocazionale la serviciile celor din urmă. Calul cafeniu îşi purta la trap călăreţul de-a lungul străzii principale, mărginite de colibe din chirpici, corturi şi barăci. Câţiva copilandri negri se opriră din joacă pentru a se holba la ofiţerul alb care tocmai trecea pe lângă ei. Ajuns pe la jumătatea şirului de case, Cutter o zări pe negresa cu forme generoase care se ocupa de lenjeria lui, femeia stătea lângă focul din faţa colibei şi mesteca într-un cazan mare. Căpitanul îşi struni calul şi se apropie de ea. În cazan fierbeau rufe şi femeia le întorcea, din când în când, cu ajutorul unui făcăleţ lung şi decolorat, unduindu-şi şoldurile în ritmul mişcărilor. Chipul ei avea o frumuseţe primitivă, cu buze pline si ochi ageri, cunoscători, care, când se uitau la un bărbat înţelegeau imediat ce doreşte. Aburul şi sudoarea îi lipiseră complet bluza de trup. Sânii ei mari, rotunzi, îşi conturau cu claritate, prin ţesătura umedă, sfârcurile de culoarea castanei. Cutter făcu un efort să-şi ia privirea de la ei, Cimmy Lou Hooker avea un trup capabil să stârnească patima într-un bărbat, în ciuda pielii ei negre sau a faptului că era nevasta sergentului său. Femeia se dădu înapoi pentru o clipă de răgaz şi îşi întinse braţele la spate, încordându-şi muşchii şi scoţându-şi înainte bustul obraznic. Dând cu ochii de căpitanul care o privea tăcut din şa, Cimmy Lou deveni şi mai provocatoare. -62 Îţi place ce vezi, căpitane Cutter? vorbi ea cu accentul negrilor. Apucă din nou băţul şi începu să îndese rufele în cazan cu mişcări întrucâtva sugestive. -63 Rufele mele sunt gata, doamnă Hooker?

Şaua de piele scârţâi sub greutatea căpitanului care îşi căută o poziţie mai confortabilă. -64Cum se face că mereu vii să-ţi iei hainele chiar dumneata, în loc să-l trimiţi pe tinerelul ăla de-i ordonanţă? întrebă ea continuând să învârtă în cazan, faţa ei de culoarea boabelor de cafea-strălucea de tinereţe şi vigoare, iar frumuseţea ei avea puterea păcatului. -65 Ti-e frică să nu-i fac ceva? Ce să-i fac? -66Ştiu eu ce i-ai face, răspunse sec Cutter. Mă îngrijorează ce-ar zice sergentul de asta. -67Mă pricep să-l fac fericit pe John T., sublinie încet Cimmy Lou şi râse când căpitanul îşi feri privirea. Îşi rezemă făcăleţul de marginea cazanului şi se depărtă de foc, ştergându-şi manile pe şorţ. -68 Mai bine să-ţi aduc hainele. De aceea ai venit, nu-i aşa căpitane? -69

Da.

O privi îndreptându-se spre deschizătura cortului. Avea un fel natural de a se mişca atunci când mergea, atrăgând atenţia asupra şoldurilor ei mlădioase. Femeia se opri în dreptul intrării şi se întoarse spre el. -70 N-ai de gând să te dai jos de pe calul ăla şi să vii cu mine? -71Nu mă deranjează să aştept, refuză Cutter, ştiind că era răspunsul la care se aştepta şi ea.. Era un joc pe care Cimmy Lou îi plăcea să-l joace cu bărbaţii fiindcă măritişul nu reuşise s-o schimbe în această privinţă. Era conştienta de puterea ei de seducţie şi-i plăcea grozav să şi-o exercite. Uneori, Cutter nu era sigur dacă îl invidia pe John T. sau îl compătimea. -72Ţi-e frică să vii în cortul ăsta cu mine, căpitane? îl tachină ea. Poate crezi că nu eşti îndeajuns de bărbat. -73E cineva îndeajuns de bărbat pentru tine? răspunse el, fără să zâmbească. Ochii ei străfulgerară de mânie. La auzul acestei insulte, după ce-1 săgetă cu privirea, Cimmy Lou dispăru în cort. Calul lui Cutter se scutura şi lovea din copite căutând să alunge muştele care bâzâiau, fără răgaz, în jurul lui. Femeia lipsi doar câteva secunde, pentru a reapare în deschizătura cortului cu un pachet de rufe curate în braţe. Se apropie de el, ţinându-şi capul înclinat spre spate, într-o atitudine plină de mândrie. El îi luă pachetul cu rufe din braţe. -74Bag de seamă că mergi la petrecerea don'şoarei Wade astă-seară. Ma chemat să-i aranjez părul - la fel şi domnişoara Bettendorf, îl informă ea pe un ton important. Mama m-a-nvăţat cum să fac trebusoarele astea. Era carnerista personală a don'şoarei Devereaux. Bineînţeles, asta înainte de război. Femeia întinse o palmă roz-cafenie. -75 Îmi datorezi cinci dolari, căpitane Cutter. Jake Cutter duse mâna la buzunar şi depuse o monedă de cinci dolari în palma negresei. Aceasta îi strecură în cămaşă, găsind că cel mai potrivit loc era adâncitura dintre sâni. Ochii ei întunecaţi priviră lung în urma

călăreţului care se depărta. La apusul soarelui, goarna sună retragerea şi steagul fu coborât cu tot ceremonialul de care erau în stare cele două mărunte companii ale Regimentul 9 Cavalerie. După aceea, soldaţii mărşăluiră călare înspre grajdurile ce le erau destinate, iar ordonanţele preluară caii ofiţerilor pentru a le da îngrijirile de cuviinţă. Ziua era pe sfârşite şi ofiţerii albi se retraseră în cazarmă. În dormitorul soţilor Wade, Hannah stătea dinaintea oglinzii punându-şi cerceii. Purta o rochie cafenie cu mânecile şi cu corsajul vârstate cu benzi aurii care sclipeau la lumină. Luciul întunecat al rochiei şi al părului înălţat într-un coc pe creştetul capului făceau ca gâtul şi umerii femeii sa pară mai delicaţi şi mai albi. După ce reuşi să-şi fixeze şi al doilea cercel, Hannah se desprinse din faţa oglinzii. -76 Ce bine îţi şade cu rochia asta, don'şoară Wade! declară Cimmy Lou măsurând cu ochi lacomi îmbrăcămintea tinerei soţii a maiorului. -77 Îţi mulţumesc, Cimmy Lou. , -78 Hannah? se auzi o voce puternică, masculină, urmată de o bătaie uşoară în uşă. Eşti gata? -79 Asta-i tot, Cimmy Lou, zise ea concediind-o pe negresa care-şi făcea de lucru în spatele ei. Spălătoreasă devenită carneristă se duse să deschidă uşa. În hol aştepta Stephen Wade, îmbrăcat în uniforma de gală cu epoleţi aurii, galoane şi centiron. Înalt, Stephen Wade avea o figură plăcută, cu trăsături bine conturate, subliniate de o mustaţă îngrijită, castanie. Impetuos, ca întotdeauna, intră în încăpere. Abia dacă îi azvârli o privire tinerei negrese care îl sorbea din ochi. Admiraţia pentru soţia sa îi invadase chipul. -80 Eşti foarte frumoasă în rochia asta, Hannah, zise el. -81

Mereu spui asta, râse ea, întinzând mâinile spre el.

El i le luă, ducându-le la buze, apoi o trase mai aproape. -82 Pentru că e adevărat, insistă Stephen Wade. Cafeniul e o culoare atât de mohorâtă, şi tu îi dai, totuşi, atâta strălucire. - Linguşitorule! îl certă ea în glumă. Eşti un diavol chipeş şi-o ştii şi tu. Braţele lui îi cuprinseseră, drăgăstoase, mijlocul şi pe chipul lui ie aşternu o expresie de mândrie şi încredere. -83Toată lumea spune că suntem o pereche minunată, zise el cu un amestec de dragoste şi pasiune - deşi pasiunea reprezenta un sentiment atât de grosolan, încât un gentleman, şi mai cu seamă un ofiţer, trebuia să facă tot posibilul să-l ascundă. -84Asta fiindcă te iubesc mai mult decât acum cinci ani când ne-am căsătorit. Hannah regretă aproape imediat aceste cuvinte, ştiind că n-ar fi trebuit să precizeze timpul care trecuse. -85

Cinci ani. Stephen sperase ca atâtea lucruri să se întâmple în tot acest răstimp. Hannah îşi aminti de prima lor întâlnire - în magazinul cu argintărie al tatălui

ei, în Philadelphia - de tresărirea inexplicabilă de atunci la vederea frumosului ofiţer. Aflase despre el că era în,permisie şi că îşi vizita prietenii

din oraş. Se reîntâlniseră la o serată a familiei Van Campo, patronii tatălui ei. Reputaţia de artist în domeniul argintăriei de care se bucura tatăl ei, precum şi originea nobilă a mamei ei fuseseră cele două atuuri importante ce-i permiseseră tinerei Hannah să pătrundă în cercul înaltei societăţi din Philadelphia. În seara aceea, fusese prezentată maiorului Stephen Wade. Se simţiseră atraşi unul de celălalt, de la prima vedere. Pe Hannah o cuceriseră atât inteligenţa şi siguranţa de sine a tânărului, cât şi uniforma lui impunătoare. Remarcase, de asemenea, şi ambiţia acestuia, fiindcă Stephen Wade nu se mulţumise să rămână în Sud, aflat în plină reconstrucţie, ci se ceruse a fi transferat într-una diq zonele periculoase de la frontieră. Permisia lui fusese scurtă, aşa că logodna ţinuse puţină vreme. Ordinul de înrolare în Regimentul 9 Cavalerie din statul Texas sosise cu o zi înainte de nuntă. N-avuseseră timp pentru luna de miere. Iniţial, Stephen se opusese intenţiei soţiei lui de a-1 urma în Vest, dat toate încercările şi avertismentele lui fuseseră zadarnice - Hannah era hotărâtă să împartă cu el toate grijile şi greutăţile specifice vieţii aspre de la frontieră. De altfel, dificultăţile nu se lăsaseră aşteptate. În decursul celor cinci ani, se mutaseră de trei ori, îşi amenajaseră de trei ori căminul pentru ca apoi să vândă tot şi să plece în alt loc, unde s-o ia de la capăt. Şi-n tot acest timp, nici o avansare, nici o promisiune, nici o angajare permanentă. Trăind în această incertitudine, incapabili de-a şti de la o zi la alta unde avea să fie trimis Regimentul 9 Cavalerie şi ce vitregii le putea rezerva viitorul, preferaseră să amâne venirea pe lume a unui copil. În acele colţuri de frontieră uitate de Dumnezeu, civilizaţia era încă într-o fază incipientă -puţine ş coli, şi mai puţine biserici şi spitale, cu excepţia facilităţilor puse la dispoziţie de armată. Nu era momentul pentru a avea copii, se deciseseră ei. Numai că timpul trecea. Stephen îşi încleştă o clipă maxilarele pentru a se reţine de la orice comentariu, îi dădu drumul soţiei lui şi se întoarse, pentru ca ea să nu-i vadă expresia încruntată. Supărarea lui era însă evidentă, după felul în care îi simţea încordată întreaga fiinţă. -86Cutter a fost chemat la Washington să dea explicaţii pentru acuzaţiile pe care lea formulat împotriva lui Belknap astă-iarnă la New York. W.W. Belknap era ministrul de război al preşedintelui Grant1. Există anumite speculaţii că nu se va putea întoarce la timp pentru a conduce Regimentul 7 Cavalerie în campania de vară. N-am auzit. Hannah avea grijă să nu comenteze prea mult ştirea, fiind conştientă că soţul

ei era sensibil la orice subiect referitor la Regimentul 7 Cavalerie. -87Ar fi trebuit să accept transferul la Regimentul 7 Cavalerie, acum patru ani, şi s-o termin definitiv cu nenorociţii ăştia de negri. Doar că ofiţerii din regimentele de negri au mai multe şanse de avansare, adăugă Stephen repetând - pentru a câta oară? - argumentul care îl convinsese să rămână cu Regimentul

9 Cavalerie. -88Şi n-aveam nici chef să-l am ca general pe băieţandrul ăla cu fumuri de

mare erou. Poate că m-am înşelat, mormăi el îngândurat. 1 Grant, Ulysses (1822 - 1885), general american, conducătorul statelor din nord în timpul Războiului de Secesiune şi artizanul triumfului acestora. El a fost preşedintele S.U.A. între 1868 şi 1876 (n.r.) Înţeleaptă, Hannah nu zise nimic, ci doar îşi strecură mâna sub braţul lui. - Trebuie să ne asigurăm că lotul e pregătit pentru musafirii noştri. Clădirea eră austeră, luminată slab de flăcăruia palidă a unei lămpi. Era o regulă nescrisă ca locuinţele ofiţerilor să fie toate la fel de modeste şi sever amenajate, unica excepţie constituind-o casa comandantului. Astfel, Cartierul ofiţerilor se compunea din case de chirpici, cu podele de scândură şi ferestre vopsite cu verde. Numai lucrurile personale ale doamnei Wade, cărate cu grijă de la un avanpost la altul, reuşeau să împrumute oarecare căldură ambianţei rigide de cazarmă. Covorul turcesc în nuanţe de verde şi auriu -un cadou de nuntă pe care Hannah insistase să-l aducă tocmai din Philadelphia - împreună cu garnitura de porţelanuri şi argintărie expusă în vitrină şi cu sofaua cu perne brodate de tânăra soţie a maiorului în ceasurile lungi de veghe, când Stephen Wade era în patrulare, alcătuiau o ambiantă destul de atrăgătoare în salonul de oaspeţi. Apoi, mai erau şi vechile perdele de dantelă, confecţionate dintr-o faţă de masă distrusă de molii, tablourile de familie şi goblenurile cusute chiar de Hannah şi care împodobeau întrucâtva, pereţii cenuşii de lut. Pe masa din sufragerie se aflau o sticlă de limonadă şi câteva platouri cu prăjituri. Totul fusese pregătit de ordonanţa lor, un tânăr pe nume Delancy, care învăţase meseria de bucătar într-unul din cele mai faimoase restaurante din New Orleans. Despre el umbla zvonul că şi-ar fi ucis un camarad din pricina unei frumoase metişe. Era un om foarte liniştit. Hannah n-ar fi crezut niciodată că un bărbat atât de blând şi de îndatoritor, precum ordonanţa lor, ar fi putut fi capabil de violenţă. -89Ai auzit de un apaş pe nume Juh? îl întrebă ea la un moment dat pe Stephen, schimbând poziţia unui tacâm, îşi amintise, brusc, de conversaţia purtată cu Jake Cutter în după-amiaza aceea. -90 E şeful uneia din bandele Chiricahua, răspunse Stephen. De ce? -91Căpitanul Cutter a avut impresia că-1 vede printre apaşii ăia mai devreme. Hannah stătu, o clipă, pe gânduri. -92 Crezi că asta însemnă ceva? -93Bandele se mută dintr-un loc într-altul. Nu cred că pacea va mai dura mult, răspunse cu prudenţă maiorul. Cercul Tucson a devenit prea puternic. Există prea multe persoane - de la politicieni la mineri şi fermieri - care vor să-i vadă pe apaşi concentraţi într-o singură rezervaţie. În Arizona, au reuşit deja să transfere toţi indienii din rezervaţiie Camp Verde şi White Mountain în San Carlos. Mă aştept ca, în curând să vrea să-i mute pe apaşii Mimbres din statul New Mexico în Ojo Caliente şi să-i scoată pe Chiricahua din munţi. Iar apaşii vor riposta. Stephen strânse buzele cu furie. -94 Iar noi ne aflăm aici, lipsiţi de forţele necesare, de cai şi de muniţii - şi

nimănui nu-i pasă. Hannah înţelegea amărăciunea lui Stephen. De cinci ani, soţul ei se străduia să câştige favoarea diverşilor superiori, iar compania lui se distinsese în nenumărate confruntări cu inamicul. În timpul Războiului Civil, Stephen avusese gradul de maior şi n-avea să-şi găsească liniştea până când nu-şi va fi obţinut înapoi titlul, dorea să i se spună „maior" u din politeţe, ci fiindcă îşi câştigase acest drept prin efort cinstit. -95 Atunci, crezi că vom avea necazuri? îl întrebă cu seriozitate Hannah, privindu-l drept în ochi.

-96 Sper că vom avea. N-am chef să înţepenesc aici, uitat de toţi cei de la comandament. Stephen Wade duse la gură paharul de punci şi zâmbi acru. Hannah îşi luă şi ea paharul, atentă să nu-şi dea de gol sentimentele. -97 Pentru victorie, maiorule Wade, îi ură ea. În sinea ei înţelegea sentimentele lui Stephen. Războiul cu apaşii însemna noi şanse - „riscuri calculate" obişnuia să spună Stephen, însemna noi posibilităţi de promovare, dar şi lupte, morţi, răniţi - lucruri pe care o nevastă de soldat trebuia să le înţeleagă. Rolul ei era să aştepte, să stea acasă şi să-şi înăbuşe grijile surâzând cu curaj. Afară se auziră paşii primilor musafiri. -98 Trebuie să fie bietul locotenent Delyecchio, spuse Stephen. Înainte ca noul venit să apuce să bată la uşă. Mi-e milă de el. -99 De ce? se miră Hannah. -100 Fiindcă e îndrăgostit de tine, iar tu eşti doar a mea, răspunse el cu afecţiune posesivă în glas. Deschiseră uşa. Locotenentul Delvecchio se afla în prag, iar familia Sloane, oaspeţii lor de onoare, tocmai îşi făceau apariţia la capătul potecii. Atmosfera se încălzi numaidecât, presărată de glume şi urări de bun venit. Cimmy Lou mergea tacticos de-a lungul bordurii de cărămizi care încadra strada principală. Indiferentă la tot ce o înconjura, negresa îşi depăna, ca pe un vis, cele văzute în casa ofiţerului Wade: rochiile frumoase ale soţiei acestuia, bijuteriile strălucitoare, mătăsurile şi dantelăria, prăjiturile fine. Şterpelise o prăjitură şi acum îşi lingea degetele, încântată să simtă gustul de zahăr adevărat şi cacao după luni întregi în care îşi îndulcise gura doar cu melasă. La câţiva paşi de ea, văzu, la un moment dat, un soldat rezemat de unul din stâlpii care susţineau umbrarul din faţa brutăriei. Înalt şi suplu, acesta era pe jumătate ascuns de umbra clădirii. Când Cimmy Lou se apropie de el, negrul se desprinse de la locul său şi îi ieşi înainte. Avea o siluetă de felină, faţa mică, cu bărbia ascuţită şi ochii rotunzi, sclipind cu şiretenie deasupra unei mustăcioare subţiri, astfel că întreaga lui înfăţişare te făcea să te gândeşti la o pisică. -101 N-ar trebui să mergi singură noaptea, don'şoară Hooker, zise el. O să-ţi port de grijă până acasă. Femeia îşi scoase degetul din gură cu un mic plescăit şi îl studie cu

interes pe Leroy Bitterman. Instinctul ei de femeie o avertiza întotdeauna în legătură cu manevrele bărbaţilor, dându-i de ştire atunci când o întâlnire aparent întâmplătoare era, în realitate, plănuită cu grijă. Iar bărbatul acesta, care mult timp o tratase cu indiferenţă, se arăta deodată dispus s-o conducă acasă. -102 N-am nevoie de protecţie, spuse Cimmy Lou, pierzându-şi interesul faţă de el, acum când omul picase în plasă la fel ca toţi ceilalţi. -103 Am să merg cu tine, oricum. Si Leroy Bitterman porni alături de ea. -104 Fă ce vrei. -105 Bineînţeles, asta fac întotdeauna, răspunse el cu un rânjet semnificativ. Nu prea mă placi. -106 Nu eşti de loc drăguţ , zise ea privindu-l fix. Cred că uneori poţi fi crud. -107 Sunt o pisică sălbatică. Nu poţi să mă îmblânzeşti cu una cu două, ca pe ceilalţi bărbaţi. Negrul vorbea cu o aroganţă care lui Cimmy Lou nu-i plăcu defel. -108 Tu nu ştii ce ştiu eu, răspunse ea. -109 Îţi place să înfierbânţi un bărbat şi pe urmă azvârli apă rece pe el. -110 Atunci nu te înfierbânta. -111 N-o să mă împiedici pe mine cu apă rece. -112 Nu te-am chemat eu, aşa că n-am habar despre ce vorbeşti, zise

Cimmy Lou pe un ton ferm. Ajunseseră în dreptul primelor corturi din Cartierul soldaţilor. -113 Atunci de ce ai mers cu mine şi ai vorbit cu mine? De ce te-ai uitat întruna la mine în ultima vreme? Mai erau câţiva paşi până la cortul ei. -114 Nu mă cunoşti, mormăi negrul în urma ei. Da' ai să mă cunoşti, îţi promit. Bitterman dispăru înainte ca ea să fi apucat să-l gonească şi lu crul acesta o înfurie. Îi plăcea să fie ea întotdeauna cea care controla situaţia. Ca toţi ceilalţi bărbaţi, Bitterman îi adulmecase urma, după aceea, însă, să retrăsese din proprie iniţiativă. Mai întâi căpitanul Cutter, acum Bitterman - doi în aceeaşi zi. Cimmy Lou fu cuprinsă de o stare de nelinişte şi îngrijorare. Intrând în cort îi văzu pe John T. care stătea în picioare lângă cuptor şi mesteca într-o cratiţă. Sergentul era îmbrăcat doar în pantaloni susţinuţi de o pereche de bretele peste torsul gol, musculos. Era un bărbat frumos. Cel mai frumos pe care Cimmy Lou îl văzuse vreodată. Acum pregătise cina, în aşteptarea ei. Întotdeauna făcea tot felul de astfel de lucruri drăguţe - remarcă Cimmy Lou, oarecum contrariată. -115 A ce miroase aici? întrebă ea, distingând o aromă ciudată în amestecul familiar al mirosurilor ce însoţea tocana care fierbea în cratiţă. - Am pus şi nişte piper mexican înăuntru. I-a dat un gust grozav. Întinse lingura plină spre soţia lui şi o privi cum soarbe, cu buzele ţuguiate, fiertura picantă. -116 Frige, îşi îngădui să remarce Cimmy Lou, iar el surâse amuzat de remarca ei ambiguă. E o schimbare, n-am ce zice. Mai târziu, când tocana fu pusă în gamele şi soţii se aşezară la masa de lemn meşterită cu pricepere de John T., Cimmy Lou nu putu să nu se

gândească la marea diferenţă ce exista între sufrageria familiei Wade -masa aranjată cu farfurii de porţelan si tacâmuri de argint, cu tot felul de bunătăţi - şi cina lor sărăcăcioasă, condiţiile în care locuiau erau jalnice. Îi descrise soţului ei, în amănunţime,sandviciurile acelea făcute să muşti din ele doar odată şi prăjiturile sofisticate. În timp ce ea vorbea, John T. o urmărea în tăcere. Vedea pe faţa ei acea dorinţă intensă de a avea mai mult, o patimă pe care nimic nu părea s-o satisfacă vreodată. Întotdeauna fusese o femeie lacomă. Îl speria. -117 Poate n-ar trebui să mergi să lucrezi pentru nevestele ofiţerilor, îi spuse el în cele din urmă. -118 Dar mă plătesc! Ia uite ce de bani mi-au dat ca să le aranjez părul, protestă Cimmy Lou. -119 N-are rost să te duci acolo ca să vezi cum trăiesc ei. Întotdeauna vii acasă tulburată. Se vede în ochii tăi cum tânjeşti după un trai ca al lor. Şi el îi dăruise destul - prestigiul lui de sergent major, un statut respectabil, o situaţie materială superioară şi întreaga lui dragoste. Cimmy Lou era, însă, genul de femeie care seca sufletul unui bărbat, chiar şi în pat se lăsa greu satisfăcută şi cerea mai mult, într-una. Doamne, cum o mai iubea! -120 Uneori, John T... uneori am atâta nevoie de unele lucruri... încât aproape că simt un foc aici... Cimmy Lou vorbea cu voce scăzută, în care frustrarea se împletea cu un soi de nerăbdare pătimaşă, îşi apăsa palmele pe piept, în încercarea de a-şi explica mai bine sentimentele. Iritată, împinse deoparte gamela pe jumătate golită. -121 Câteodată îmi pare rău că Lincoln ne-a eliberat. Dacă aş fi sclavă acum, aş trăi sub acoperişul familiei Devereaux, aş purta rochii frumoase, şi aş mânca numai mâncare bună. N-aş fi nevoită să spăl şi să calc toată ziua şi să transpir ca o culegătoare de bumbac. -122 Nu vorbi aşa. John T. se ridică furios de la masă. -123 Niciodată să nu spui asta. Maică-ta ţi-a umplut capul cu poveşti din vremurile alea, dar nu era deloc cum crezi tu. Erai prea mică pe atunci ca săţi aminteşti ce înseamnă să fii sclav. Sergentul se apucă să strângă masa, zdrăngănind nervos vasele. -124 Dacă ai fi sclavă în casa aia acum, ai fi silită să te culci cu unul dintre bărbaţii Devereaux - poate chiar cu toţi. Şi n-ai avea încotro. Pe Cimmy Lou nu o deranja foarte tare ideea aceasta.

Trupul ei îi dăruise întotdeauna ceea ce-şi dorise şi n-avea nimic împotrivă să şi-l folosească, însă era îndeajuns de şireată să nu-i mărturisească acest fapt lui John T. Bărbaţii erau creaturi posesive şi geloase, dar şi din asta se puteau trage foloase. În plus, ea ştia ce înseamnă să urci noaptea pe scara din dos către dormitorul stăpânului. Mama ei îi povestise despre lucrurile acestea - şi despre micile cadouri pe care o fată le primea, uneori, dacă ştia să-şi facă datoria cum se cuvine. Iar ea, Cimmy Lou, se pricepea de minune să-i dăruiască plăcere unui bărbat. Prin urmare, dacă ar fost sclavă acum, i-ar fi putut avea şi pe bărbaţii Devereaux, cu cadourile lor, şi pe John T. Fiindcă nici John T. n-ar fi avut încotro. Vasele murdare fură depozitate într-un lighean şi John T. aprinse lampa.

-125 Trebuie să-ţi repeţi lecţiile.

Silueta lui arunca o umbră prelungă pe peretele de pânză,într-un colţ

cortului se afla abecedarul cu coperţi zdrenţuite al lui Cimmy Lou.

al

Scrisul şi cititul reprezentaseră, dintotdeauna, un mister pentru ea - şi rămâneau astfel, în ciuda încercărilor sporadice ale lui John T. de a-i da lecţii. Bărbatul lipsea uneori săptămâni întregi, ceea ce făcea ca, între timp, Cimmy Lou să uite o mare parte din ceea ce învăţase. Acum, John T. se aşeză lângă ea, la masă. Deschise abecedarul şi, în vreme ce Cimmy Lou se străduia să identifice fiecare cuvânt, John T. se arăta dispus so ajute, corectând-o cu răbdare. Pe ea, în schimb, o enervau cunoştinţele lui superioare. Îi displăcea tot ceea ce o făcea să se simtă măruntă, iar incapacitatea de a pătrunde tainele cititului îi dădea un sentiment penibil, cu atât mai mult cu cât, de obicei, bărbaţii erau cei care se făceau de râs în preajma ei şi nu invers. Cimmy Lou se trase înapoi şi îşi luă degetul de pe pagina, tipărită. -126 În cărţile astea nu scrie despre altceva decât despre câini şi pisici? -127 Ba da. Dar asta-i ca să înveţi. Trebuie să începi cu ce-i mai uşor. Hai mai repede, o îndemnă John T., arătându-i din nou pagina abecedarului. -128 Există şi cărţi în care scrie despre cum se iubesc un bărbat şi o femeie? Cimmy Lou era decisă să-i distragă atenţia şi să-l facă să uite de acea îndeletnicire agasantă şi plictisitoare. -129 Ei, aşa o carte aş vrea şi eu să citesc, continuă ea cu vioiciune. -130 Există şi asemenea cărţi. -131 -132 -133

Tu ai citit vreuna? Sigur.

O cercetă cu privirea şi, deodată, deveni conştient de fierbinţeala coapsei ei şi de rotunjimea umărului lipit de pieptul său gol. -134 Povesteşte-mi ce-ai citit? Cimmy Lou îşi strecură mâinile , pe sub bretelele pantalonilor lui, lăsându-şi palmele să se odihnească pe pieptul lui negru, lucios. -135 Scrie acolo despre ce simte o femeie atunci când un bărbat o strânge şi o ţine în braţe? Scrie şi cum se face dragoste? Adică aşa, în diferite feluri? Femeia îi desprinse, încet, cartea din mână şi o aşeză deoparte. -136 Cimmy Lou, aşa n-o să înveţi niciodată să citeşti, protestă el. Dar dorinţa se dovedi mai puternică. Suflecându-şi poalele fustei, Cimmy Lou încalecă pe genunchii lui şi bulbii grei ai sânilor ce fremătau sub bluza strâmtă exercitau asupra lui John T. o adevărată fascinaţie. -137 Hai mai bine să învăţăm altceva. Femeia îşi undui sugestiv şoldurile. -138 Şi când te gândeşti că n-am călărit niciodată pe un căluşel. Ce mai sergent major eşti şi tu John T., să nu-ţi înveţi nevasta să călărească. Hai, dă-i bice. Îi muşcă de lobul urechii, în timp ce cu mâna îi dibuia fermoarul pantalonilor. Pe peretele de pânză al cortului, siluetele lor cenuşii se contopiră câteva secunde, înainte ca flacăra lămpii să devină tot mai mică pentru

ca, în cele din urmă, să se stingă cu desăvârsire. CAPITOLUL 3

O lună searbădă se vedea pe bolta de cerneală care se arcuia deasupra străzii principale. Înspre nord, munţii se înălţau drepţi şi întunecaţi, învăluiţi în misterul lumii lor sălbatice. În perimetrul fortului se auzi, la un moment dat, strigătul unei santinele, multiplicat de ecou: -139 Ora nouă, totul e în regulă. Jake Cutter ieşi pe terasa familiei Wade şi veni să se sprijine de unul din stâlpii de lemn care susţineau ramada. Prin fereastra deschisă lumina se revărsa din belşug, ajungând până la colţurile mai îndepărtate ale grădinii. Cutter privi înăuntru, ascultând gânditor vocile vibrante ale ofiţerilor şi râsetele zglobii ale doamnelor. Onorase invitaţia pentru a da satisfacţie colonelului şi doamnei Bettendorf, dar acum era timpul să plece, oricum, nimeni n-avea să-i observe lipsa. Totuşi, ceva îl reţinea. Undeva în suflet, Cutter simţi gheara singurătăţii şi încercă să se scuture de atingerea ei. Era obişnuit să fie singur. Învăţase să-şi înfrângă impulsurile de melancolie. Căpitanul tocmai îşi îndrepta ţinuta, pregătindu-se de plecare, când zgomotul unor paşi uşori îl făcură să se oprească în loc. Se întoarse şi o văzu pe doamna Wade. Zărindu-l, aceasta păru să şovăie o clipă, apoi, recunoscându-l, se apropie cu dezinvoltură de el. -140 Căpitane Cutter, ar fi trebuit să ghicesc că te voi găsi aici. Se opri în faţa lui şi îl privi curioasă. -141 Nu fumezi? îl întrebă întrucâtva surprinsă. Credeam că ai ieşit să fumezi. Cum orice altă explicaţie ar fi părut absurdă, Cutter duse mâna la buzunarul uniformei şi scoase o ţigară lungă, subţire. -142 Îmi dai voie? zice el pregătindu-se să şi-o aprindă. -143 Desigur, răspunse ea. Deşi era o noapte destul de caldă, Hannah avea umerii acoperiţi cu un şal moale, pufos. Rămase o clipă cu privirea pierdută în noapte, din profil, căpitanul îi vedea linia fină, albă a gâtului. Cu coada ochiului, femeia observa mucul stacojiu al ţigării lui Cutter, licărind intermitent în întuneric. -144 E linişte aici, zise ea. Căpitanul se uită peste umăr, către mulţimea veselă dinăuntru. -145 Şi nu chiar atât de aglomerat, adăugă el. Râsul ei se făcu auzit în tăcerea care se aşternuse timp de câteva clipe. -146 Nu-ţi place să te simţi încercuit, nu-i aşa, căpitane? Nici de ziduri, nici de oameni - sau de gândurile lor?

Ce te face să spui asta? Căpitanul o măsură cu privirea, dar nu încercă s-o contrazică.

-147

-148 Este impresia mea.

Femeia clătină uşor din cap, ca şi cum ar fi vrut să sugereze că era o

chestiune lipsită de importanţă. Totuşi, în următoarea secundă, când el se uită într-o parte, ochii ei îl fixară din nou. Faţa căpitanului părea mai relaxată, ca şi cum o parte din stânjeneala iscată de apariţia ei l-ar fi părăsit. Acum, când îl privea de aproape, Hannah avu revelaţia acelei particularităţi care îl deosebea într-atât de ceilalţi ofiţeri. Toată după-amiaza îl urmărise pe Stephen, remarcase frenezia cu care soţul ei discuta despre strategia de luptă a apaşilor şi expresia rigidă care-i schimonosea gura atunci când se afla de faţă vreun superior. Cutter părea să se fi eliberat de toate ambiţiile şi grijile care îi împovărau pe ceilalţi bărbaţi, epuizându-le forţa sufletească. Pentru el, viitorul nu reprezenta un subiect de trudă, iar neprevăzutul nu părea să-l înfioare câtuşi de puţin. -149 Toată lumea se aşteaptă la necazuri. Înăuntru, bărbaţii au discutat, mai toată seara, despre prezumtivele atacuri ale indienilor, tăcând brusc atunci când se apropia vreo femeie. -150 De ce ţi-e frică, nu scapi - e o vorbă. -151 Crezi că vor fi lupte? Cum va acţiona colonelul Hatch? Vârful ţigării se învioră o secundă, pălind apoi într-o acumulare de scrum. Mirosul pătrunzător de fum impregna aerul stătut al nopţii. -152 O să acţioneze după cum i se va ordona. Doar e soldat. -153 Şi dumneata ce vei face? -154 La fel.

După o scurtă pauză, căpitanul continuă. -155 N-am talent la arta conversaţiei, doamnă Wade. -156 Ba, dimpotrivă, căpitane Cutter, te descurci foarte bine. Vocea ei răsună oarecum tăios. -157 Până acum ai vorbit fără să spui absolut nimic. -158 Speculaţiile de ocazie nu servesc nimănui. Sinceritatea ei brutală avusese darul să-l descumpănească. La lumina lunii, căpitanul se surprinse cercetându-i din nou chipul. Trăsăturile ei sugerau multă siguranţă, calm şi mândrie, buzele ei expresive, precum şi tonul hotărât al vocii vădeau o mare putere de caracter. Căpitanul încercă, involuntar, un sentiment de admiraţie. Se întrebă dacă Wade ştia cât de norocos era să aibă o asemenea soţie. -159 Dacă îmi permiţi o atare îndrăzneală, doamnă Wade, aş spune că eşti o femeie remarcabilă. Un surâs cald înflori în colţul gurii lui. -160 Iar încerci să-ţi dovedeşti talentul, căpitane? -161 Nu, doamnă. -162 Am să-i scriu verişoarei mele din Memphis s-o invit în vizită, spuse Hannah, dând glas unui gând care-i venise pe moment. Se uită să vadă reacţia lui Cutter. -163 Vreau să vă fac cunoştinţă. -164 E sudistă? -165 Ai vreo preferinţă pentru doamnele din Sud, căpitane? -166 Sudistele au pielea fină şi albă - catifelată ca magnolia, rosti visător căpitanul inhalând adânc fumul şi scoţându-l apoi, în rotocoale, pe nas. -167 Da, au un ten încântător, încuviinţă Hannah cu o sclipire maliţioasă în ochi.

Cutter i-ar fi putut spune că, ceea ce îşi amintea despre sudiste nu erau

feţele lor, dar expresia inocentă a interlocutoarei îl avertiză că, în ciuda statutului ei de femeie măritată, Hannah nu avea cunoştinţă despre instinctele şi manifestările mai puţin delicate ale bărbaţilor. -168 Cum o chema? întrebă pe neaşteptate Hannah. -169 Pe cine? tresări el. -170 Pe aceea a cărei piele o evoci cu atâta drag. Ai iubit-o? -171 Asta s-a întâmplat demult, doamnă Wade. Căpitanul asculta zgomotele nopţii peste care părea să se suprapună o voce îndepărtată, cu un accent uşor, tărăgănat. -172 Ce s-a întâmplat? Sau poate preferi să nu vorbeşti despre asta? -173

Nicidecum. Cutter ridică din umeri, contrazicându-i sugestia.

Ea făcea parte din rândul rebelilor care dispreţuiau reconstrucţia şi uniforma albastră pe care o purtam. Cu timpul, a ajuns să treacă peste asta. Dar nu s-a putut împăca cu gândul că eram comandantul unei companii de negri. Mi-a cerut să-mi dau demisia, iar eu am refuzat. -175 Ce păcat! murmură Hannah. -176 Nu regret nimic. Nu i-am respins dragostea. Ci, pur şi simplu n-am vrut să-i împărtăşesc ura. Hohotele de râs ale musafirilor ajunseseră până la ei şi Hannah îşi reaminti de datoria sa de gazdă, reuşind să-şi înăbuşească la timp un oftat. -177 Trebuie să mă întorc la musafirii mei. Tresele aurii ale uniformei lui sclipiră în penumbră şi căpitanul plecă scurt capul, într-un salut milităresc. - După-amiaza aceasta mi-a făcut mare plăcere, doamnă Wade. Faţa lui arsă de soare, cu trăsături dure, colţuroase se îmblânzi într-o expresie de profund respect. -178 Nu există motive să pleci atât de devreme, căpitane, protestă Hannah mirată. -179 Nu există motive să mai rămân, răspunse el. -180 Dar petrecerea? Si Hannah îi arătă cu un gest musafirii ce se zăreau în cadrul ferestrei. -181 Nu suntem de acelaşi soi. Stii asta la fel de bine ca si mine, doamnă Wade, zise el fără să se scuze. Eu gust plăceri mai grosolane. La ţigara asta merge o duşcă de whisky şi nişte cărţi bune. -182 Băutura şi jocurile de noroc. Mă dezamăgeşti, căpitane. -183 Sunt păcate cinstite. -184 Intr-adevăr. Pe faţa femeii se aşternu un zâmbet blând şi o gropiţă pâlpâi câteva clipe în obrazul ei stâng. Apoi Hannah îi întinse mâna căpitanului. -185 Noapte bună, căpitane Cutter. -186 Doamnă Wade. Căpitanul duse la buze mâna doamnei Wade şi-i sărută degetele, respirând mireasma caldă a pielii ei. O clipă mai târziu, femeia se desprinse de lângă el, lunecând spre uşă, iar Cutter rămase singur în noapte. Trase în piept un ultim fum de ţigară şi -174

aruncă chiştocul peste balustradă. Apoi, coborî cu paşi uşori treptele şi porni, de-a lungul străzii, către cazarma destinată ofiţerilor burlaci. Abia aştepta să dea pe gât o duşcă de whisky. -187 Hayes, Hayes! îşi strigă el ordonanţa de cum intră pe uşă. Cu un gest impacientat îşi desfăcu gulerul tunicii. Un vlăjgan negru aliat încă la vârsta adolescenţei îşi tăcu, de îndată, apariţia. -188 Da, dom'căpitan. Născut în Philadelphia. Hayes venise în Vest doar de două luni. Nu se pricepea să tragă cu arma şi habar n-avea, să călărească, dar era vrăjit de mirajul vieţii aventuroase şi pline de glorie pe care se presupunea c-o duce un soldat pe acele meleaguri. -189 Whisky - şi uniforma mea albastră - îi zise Cutter, scoţându-si vestonul si azvârlindu-l în braţele băiatului. -190 Iar plecaţi în oraş. Dom'căpitan? Hayes se străduia sa răspundă tuturor cerinţelor stăpânului său prinzând din zbor hainele de gală pe care i le azvârlise acesta. Întinzându-i uniforma obişnuită şi jonglând cu sticla do whisky şi paharul. Unde? întrebă el. -191 Să văd dacă joacă cineva la Grimshaw - sau dacă nu, să fiu eu primul care scoate cărţile. Cutter înşfacă sticla şi paharul din mâna tânărului. Înainte ca acesta să le scape pe jos. -192 Mergeţi să jucaţi pocher? Oh, domnule, credeţi c-aş putea să vin şi eu să mă uit? Urmă o mică ezitare, o pauză imperceptibilă în mişcarea braţului care ducea paharul de whisky la gură, apoi Cutter dădu băutura peste cap şi răspunse printre dinţi fără să se uite la ordonanţă. -193

Nu cu mine, Hayes.

Exista o anume graniţă între ofiţerii şi soldaţii înrolaţi, graniţă ce nu trebuia încălcată. Diferenţa de rang se cerea respectată, pentru menţinerea ordinei şi a disciplinei. O relaţie prea degajată între soldat şi comandant ar fi adus la ştirbirea autorităţii celui din urmă. -194 Da, dom'căpitan. Urma de întristare din glasul băiatului atinse o coardă sensibilă în inima lui Cutter, dar căpitanul se mulţumi să îşi toarne încă un pahar de whisky şi să sfârşească repede cu îmbrăcatul. O jumătate de oră mai târziu, şedea la masa de pocher, aflată în cea mai dosnică-încăpere a cârciumii din Fort Bayard. Oates Grimshaw, proprietarul cârciumii, pusese la dispoziţie o cameră separată pentru ofiţeri, amenajată cu decoruri ieftine, înfăţişând scene de vânătoare, erau acolo si ulcele pline cu apa, pentru a menţine umiditatea în încăpere. Pe măsuţele aşezate la îndemână, lângă fotolii, se aflau ultimele ediţii ale publicaţiilor din Est. Oficial, jocurile de noroc erau contra regulamentului militar, dar o partidă prietenească de pocher între ofiţeri putea fi trecută cu vederea. Cărţile fură împărţite între jucători, doi dintre aceştia erau camarazi de regiment, având gradul de locotenenţi, al treilea, îmbrăcat într-o vestă din stofă cadrilată şi cu gambetă era Hy Boier, proprietarul şi

editorul ziarului din Silver City, iar al patrulea, un bărbat bine îmbrăcat, era chiar patronul localului- Oates Grimshaw. Unul dintre servitorii lui Grimshaw aduse o tavă cu băuturi, apoi dispăru în norul de fum, din odaia alăturată, rezervată soldaţilor. Printre cărţile din faţa lui Cutter se numărau doi aşi, dădu drumul unei monezi în grămada din centrul mesei fără să se uite la cărţile desperecheate. -195 Perechea asta merită ceva, mormăi el. Aşteptă să vadă cine avea să rămână în joc. Monezile începură să curgă în cană şi fiecare jucător îşi primi, pe rând cărţile împărţite de Oates Grimshaw. -196 Asta a fost, zise proprietarul cârciumii, încheindu-şi împărţeala. Mustaţa groasă, stufoasă, părea să încerce a compensa chelia care-i avansa lent, dar sigur, pe creştetul capului. -197 Haide, haide, doamnă Baftă, se rugă ziaristul, trăgând ultima carte spre marginea mesei şi privind-o pe furiş. Era un om înalt şi voinic, cu o faţă de buldog. Continua să se îmbrace după moda din Est, cu vestă şi ceas de aur, nevrând să adopte stilul vestic. -198 Fiindcă veni vorba de doamne, zise Grimshaw - nu prea ai stat mult la petrecea familiei Wade astă-seară, căpitane. Era o remarcă ocazională ce nu necesita nici un răspuns, Grimshaw înălţă cele trei cărţi din mână şi le studie cu mare atenţie şi precauţie. -199 Doamna Wade e o femeie frumoasă. Dintotdeauna am considerat-o aşa. -200 Toate femeile sunt frumoase, răspunse Cutter pe un ton sec, scoase un briceag şi o ţigară pe care o tăie la un capăt, vârând-o apoi cu un gest nonşalant în gură. -201 Am văzut câteva care te-ar face să-ţi schimbi opinia, pufni unui dintre locotenenţi, burlac ca mai toţi tinerii ofiţeri din fort. -202 Asta fiindcă te-ai apropiat prea mult de ele, zâmbi Cutter. Perechea lui de aşi continua să domine jocul. -203 Frumuseţea se spulberă atunci când începi să-i cauţi defectele. -204 Da. Problema unei femei frumoase e că vei descoperi amprentele tuturor celor care au avut-o înaintea ta. Hy Boier se încruntă cu ochii ţintă la cărţile sale. -205 N-am trebuinţă de o femeie pe care au pipăit-o şi alţii. Cel de-al doilea locotenent îşi cercetă atent cărţile şi le împereche cu grijă. -206 Pipăită sau nu, îţi trebuie oarecare fler ca să ajungi să despleteşti părul unei femei frumoase. Cutler revăzu, pentru o secundă, şuviţele dese de păr de culoarea mahonului, răsucite într-un coc elegant pe creştetul doamnei Wade, aşa cum era în seara aceea când ieşise să discute cu el pe terasă. Imaginea însă dispăru imediat, înainte chiar ca el să şi-o alunge, cu hotărâte, din minte. Puse cărţile câştigătoare pe masă. -207 Ful. Doi aşi, plus şesari. -208 Să fiu al naibii! înjură ziaristul supărat pe neşansa cam îl lipsise şi de

astă dată de câştig. Cărţile fură amestecate din nou şi preluate de Grimshaw. -209 Femei, bombăni acesta, manevrându-le cu o mână de expert. Femeile sunt sursa tuturor necazurilor unui bărbat. -210 Nu ştiu, spuse Cutter, sprijinindu-se de speteaza scaunului. S-ar zice că un bărbat este întotdeauna pus pe goană, fie în urmărirea cuiva, fie ca să scape de cineva. -211 Tu în ce situaţie eşti, căpitane? îl întrebă curios patronul cârciumii. -212 Păi, depinde, răspunse acesta cu un zâmbet sarcastic, depinde dacă mă urmăresc apaşii pe mine sau îi urmăresc eu pe apaşi. Grimshaw întinse cărţile spre a fi tăiate. -213 Ce-aţi zice să-ncepem cu un set de cinci? se adresă el camarazilor lui. Ultimii musafiri părăsiră târziu locuinţa familiei Wade. Ordonanţa primi sarcina de-a strânge vasele, urmând ca grosul activităţilor să fie amânat pentru a doua zi dimineaţă. Aşezată pe micul ei taburet, tapisat cu catifea, din faţa oglinzii, Hannah îşi pieptăna părul castaniu-roşcat ce-i cădea în şuviţe grele pe spate şi pe pieptul înveşmântat în cămaşa de dantelă. Stephen stătea întins pe pat cu braţele la ceafă şi o privea. -214 E târziu, Hannah. Stinge lampa şi vino în pat. Vocea lui bărbătească, bine modulată, vibra într-o tonalitate profundă. Femeia simţi chemarea tandră din glasul lui şi îşi umezi în tăcere buzele. Era drăguţ din partea lui Stephen că o aştepta ca s-o cuprindă în braţele lui protectoare. Stephen o iubea cu atâta devotament. Lumina difuză a lămpii îi punea în evidenţă profilul - sânii plini şi săltaţi, abdomenul plat şi rotunjimea fermă a coapselor. Stephen admiră cu nesaţ trupul diafan al soţiei lui, aşa cum se vedea el prin cămaşa devenită atât de transparentă în lumina din cameră. Simţi ceva greu şi fierbinte în şale. Apoi camera se cufundă în întuneric, iar fumul înţepător al lămpii se răspândi în aerul din jur. În penumbra cenuşie, Hannah se apropie de pat, cămaşa ei albă se distingea cu uşurinţă pe fundalul întuhecat. Stephen îşi simţi sângele alergându-i mai iute în vene şi întinse braţele să-i cuprindă umerii gingaşi şi s-o atragă lângă el în pat. -215 Părul tău... , murmură el mângâindu-i valurile roşcate, revărsate pe piept. Le răsuci vârfurile între degete, folosind mişcarea aceasta drept scuză pentru a-şi odihni mâna pe sânul ei. -216 Seamănă cu petalele de trandafir, catifelat şi parfumat, cu o mireasmă îmbătătoare. Hannah îşi întoarse faţa spre el pe pernă şi îşi lipi trupul cald de trupul lui. La lumina palidă a unei raze de lună, Stephen o văzu cum trăieşte atingerea şi apropierea lui, cum simte emoţia momentului. -217 Nu oboseşti niciodată să-mi faci complimente, Stephen? Buzele ei surâdeau ironic, însă tonul vocii îi mărturisea iubirea. -218 Nu. Nu obosesc niciodată să te îmbrăţişez şi să te sărut. Iubita mea, nepreţuita mea! Bărbatul se aplecă spre ea şi-i sărută buzele, gâdilând-o în joacă apoi cu mustaţa. -219 Serata noastră a avut succes. Toată lumea s-a simţit bine. De altfel,

era firesc să se întâmple aşa când erai şi tu de faţă. -220 A ieşit bine, într-adevăr, încuviinţă Hannah cu modestie, apoi se retrase puţin pentru a se uita la soţul ei, întunericul accentua frumuseţea lui Stephen, reliefându-i trăsăturile mândre şi profilul impunător. -221 Arătai minunat îmbrăcat în uniformă, astă-seară. Buzele ei subţiri atinseră gulerul pijamalei, strecurându-se în deschizătura de la gât, acolo unde începeau să se vadă şuviţe scurte, creţe de păr castaniu. -222 Cămaşa asta nu se potriveşte cu imaginea unui ofiţer falnic. Poate car trebui să-ţi cos una nouă, cu epoleţi pe umeri. Hannah era conştientă de forţa stimulatoare a îmbrăţişării ei, de patima nestăpânită pe care o trezea în bărbatul de lângă ea. Pentru Hannah, plăcerea pe care o simţea în clipele lor de mare intimitate era nespus de importantă. -223 Epoleţi? Şi nişte trese şi fireturi, poate? Stephen râse încetişor, amuzat de idee. -224 Oare ce-am făcut până să te cunosc pe tine? se întrebă el retoric. -225 Mă iubeşti? voi ea să ştie. -226 Nebuneşte, răspunse el înlănţuind-o şi mai mult cu braţele. Ştiu car trebui să te trimit în Est peste vară, să te scap de căldura asta insuportabilă. -227 N-aş pleca, oricum, răspunse ea categoric. Locul meu e aici, lângă tine. -228 Nici eu nu te-aş lăsa să pleci. Nu mă pot lipsi de prezenţa ta nici o clipă. Astă-seară era cât pe ce să vin după tine pe terasă şi să pun capăt acelei conversaţii prelungite cu ofiţerul - cine era? -229 Căpitanul Cutter. Ai fost gelos? Hannah îl privea fascinată. -230 Normal. Jumătate din bărbaţii din acest Fort sunt la picioarele tale, gata să-ţi îndeplinească orice dorinţă. Nu-mi spune că n-ai observat, o tachina el. -231 Sunt nevasta ta. Cum altfel ai vrea să mă trateze? E foarte amabil din partea lor că sunt atât de atenţi cu mine şi-mi acordă importanţă, dar asta se întâmplă numai fiindcă am avut norocul să mă căsătoresc cu tine. Hannah credea, cu sinceritate, că atenţia pe care i-o acordau bărbaţii din corpul ofiţeresc se datora mai degrabă poziţiei sale sociale decât farmecelor ei. Micile flirturi de tot soiul reprezentau pentru fiecare doar un divertisment nevinovat şi nimic mai mult. -232 Dar despre tânărul locotenent Delvecchio ce-ai de spus? S-a ţinut ca un căţeluş după trena ta toată după-amiaza. -233 Ah, nu-i frumos deloc ce spui, îl certă ea pentru felul în care denigra puterea galantă a ofiţerului. Să ştii că mi-a promis să mă însoţească într-o plimbare călare poimâine, când eşti de serviciu. Merge şi locotenentul Sloane cu noi. Cred că intenţionează să facă rost de un cal blând pentru nevasta lui şi să cerceteze împrejurimile ca să se asigure că nu sunt pericole. -234 Ideea ta, desigur, murmură Stephen. -235 Ar fi plăcut să am o companie atunci când ies călare, recunoscu Hannah. în special, când tu eşti de patrulă.

-236

Nu suport să te las singură, Hannah, îi spuse el, cu o voce încărcată

de patimă. Hannah îşi amintea de situaţiile când el trebuia să plece cu trupa pentru o săptămână sau chiar mai mult, în ochii lui se puteau citi, atunci, nu doar regrete, ci şi emoţia şi nerăbdarea de a se aventura, din nou, în vâltoarea evenimentelor. Erau desigur sentimente pe care Stephen încerca să i le ascundă în momentele când îşi luau rămas bun. Iar ea, de fiecare dată, simţea că-şi doreşte să-l ţină strâns lângă ea, să-l învăluie cu tandreţea şi dragostea ei. -237 Ştiu, iubitul meu, şopti ea. Mâna ei se întinse să-i mângâie şuviţele rebele de pe frunte. El o sărută cu ardoare şi-i cuprinse instinctiv sânul - o mângâiere care se dorea continuată. -238 Hannah? îi adresă el, cu buzele fierbinţi lipite de buzele ei eterna întrebare. -239 Da, încuviinţă ea în şoaptă. Trupurile lor nerăbdătoare şi flămânde se întâlniră inevitabil. Câteva clipe, în întuneric, se auziră doar foşnetul hainelor şi respiraţia întretăiată acelor doi pătimaşi îndrăgostiţi. Vocile lor deveniseră suspine, iar cuvintclc lunecară întrun murmur abia înţeles. Atingerea şi explorarea senzuală a trupului celuilalt le electrizau simţurile. Intrau pe tărâmul iubirii - acel univers de senzaţii şi de permanente mângâieri, de lucruri percepute pe întuneric cu vol uptatea unei permanente surprize.

Palmele lui îi desfăcură, tandru coapsele pregătind-o pentru ritualul dăruirii ce se desfăşura firesc sub mantia misterioasă şi paşnică a nopţii. CAPITOLUL 4 Murgul pursânge era plin de neastâmpăr şi bine proporţionat, cu picioarele lungi

şi oase fine, gâtul lui strălucitor se arcuia sub hamurile ţinute de mâna înmănuşată a doamnei Wade, care se balansa în şa cu un picior în scară şi cu celălalt sprijinit de-a curmezişul. Era îmbrăcată într-un costum de călărie compus dintr-o fustă lungă, verde, care îi acoperea complet picioarele şi o jachetă mulată pe corp, pe cap avea o pălărioară de aceeaşi culoare cu fusta, cu panglici lungi, care îi atârnau la spate. Părul castaniu-roşcat şi-l strânsese într-un coc. Era convinsă că nu-i va fi de trebuinţă cravaşa de piele, întrucât bidiviul ei se cerea mai degrabă strunit decât îmboldit. Cei trei călăreţi înaintau la trap, locotenentul Sloane la o oarecare distanţă înainte, pe când oacheşul locotenent Delvecchio îşi ţinea calul în pas cu murgul doamnei Wade.

Din loc în loc de-a lungul malurilor tot mai late, se zărea câte un plop canadian scorojit de soare. Era o dimineaţă strălucitoare, dar răcoarea zorilor persista încă în atmosferă, făcând ca vremea să fie foarte prielnică plimbării. Teritoriul râpos care se întindea dincolo de râu era asemeni unei mări ondulate de ierburi de prerie, cu cactuşi şi tufe de gheara pisicii, mişunând de scorpioni şi şerpi. Calul locotenentului Sloane îşi încetini trapul si ceilalţi doi cai îi urmară automat exemplul, Hannah se aplecă în şa, mângâind gâtul

armăsarului ei şi răsfirându-i coama neagră, lucioasă. Plimbarea în aerul proaspăt al acestei dimineţi de primăvară o înviorase şi-i îmbujorase obrajii. Respira iute, întrucâtva osteniră de alergătură, iar ochii ei negri străluceau de bucuria ce-o trăia. -240 E minunat, nu-i aşa? Remarca era adresată oricui ar fi vrut s-o asculte dintre cei de faţă. -241 Da, doamnă, se grăbi să răspundă locotenentului Mario Delvecchio, care cu greu îşi putea lua privirea de la ea, fascinat de fiecare lucru pe care îl spunea sau îl făcea Hannah. Mirosea a praf şi a iarbă crudă - plouase de curând şi pământul arid se acoperise, din loc în loc, de petice de iarbă. -242 La vreo milă1 distanţă de aici e o stâncă izolată ce oferă perspectiva asupra întregii văi. Sunt convinsă că soţiei dumitale îi va plăcea, locotenente Sloane. Hannah îşi luase în serios rolul de ghid şi încerca un sentiment de mulţumire prezentându-le împrejurimile. Tânărul locotenent nu se arătă însă impresionat. - Tristă regiune, nu-i aşa? Ea râse fără să-l contrazică. -243 Cineva mi-a vorbit odată despre tot ceea ce exista în statul New Mexico -plantă sau animal - fie că are ţepi, fie că muşcă. E un teritoriu ostil, este adevărat, dar, totodată, poţi afla aici privelişti magnifice - amurguri ce par să incendieze orizontul sau stele care atârnă atât de jos, încât ai jura că le poţi culege în palmă, ca pe mere. Dumnezeu a avut la dispoziţie o paletă întreagă atunci când a pictat acest ţinut. -244 Vorbeşti de parcă ai fi îndrăgostită de locurile astea, se miră locotenentul Sloane. -245 Aş crede că da. Hannah nu-şi pusese niciodată problema în felul acesta. -246 Atâta timp cât soţul meu e obligat să stea aici, n-aş câştiga nimic dacă aş dispreţui ţinutul. -247 Ai putea fi un bun sfătuitor pentru Becky a mea, declară locotenentul Sloane, dând glas unei îngrijorări ce-l frământa de multă vreme. Mă tem că-i este tot mai dor de casă. O pasăre cafenie cu pete albe şi creastă roşiatică ţâşni deodată pe I ângă cei trei călăreţ i . murgul 1

Mila terestră = 1609,344m. (n.r.)

doamnei Wade ciuli urechile şi fornăi nervos. Pasărea se pierdu în tufişurile de pe malul râului. Câteva secunde mai târziu, însă, reapăru, trecând iar în viteză pe lângă ei. Hannah îşi struni calul şi urmări uimită zborul ciudat al păsării. - De ce crezi că s-a speriat? întrebă ea. Aproape instantaneu, evenimentele se precipitară în jurul lor. Hannah distingea, năucită, feţele vopsite ale apaşilor, pe care-i zărea galopând, călare pe ponei, în direcţia lor. I se părea că visează. Se îndreptă rapid în şa şi plesni gâtul calului cu căpăstrul pentru a-1 face atent.

la fort! ordonă locotenenetul Sloane şi Hannah îl văzu fluturând în mână pistolul. Se auzi o împuşcătură şi, într-o ultimă clipă de luciditate, Hannah înţelese măreţia gestului său de curaj - locotenentul îi înfrunta singur pe apaşi, pentru a le acoperi retragerea. Aplecându-se în şa, se lipi de grumazul calului, înainte de a porni într-un galop nebunesc. În dreapta ei călărea înflăcăratul locotenent Delvecchio, cu arma în mână. Aproape asurzită de împuşcături, Hannah nu mai putea deosebi bătăile surde ale inimii ei de sunetul tropotului de cai - ai lor sau ai celor ce-i urmăreau. Era speriată şi şocată, dar nu intrase încă în panică. Când îndrăzni să se uite înapoi şi văzu grupul de războinici călare şi un-cal fără călăreţ, cu şaua McClellan atârnând într-o parte, avu senzaţia unui ghem rece în stomac. După acea primă împuşcătură nu-l mai auzise pe locotenentul Sloane. Îi mai despărţeau două mile bune de fort. Coborând călare dinspre povârnişul văii, le apărură în faţă alţi trei apaşi, cu intenţia vădită, de a le tăia calea. Erau încercuiţi. În următoarea fracţiune de secundă Hannah îşi manevră calul înspre povârniş, în ideea de a căuta o scurtătură, era o alternativă mai dificilă, care presupunea să se abată de la drumul ce şerpuia de-a lungul văii şi s-o taie direct prin desişurile sălbatice, pentru a ajunge mai uşor în fort. Locotenentul îi ghici imediat intenţia şi o urmă, trăgând câteva focuri spre noii inamici. Cum nu avea posibilitatea să ochească cum se cuvine ţintele mişcătoare, şansele de a nimeri erau aleatorii. Dar zgomotul iscat de focurile-de armă putea ajunge până departe, reverberat de întinderea reliefului deşertic. Hannah îşi făcea astfel curaj, la gândul că gardienii din fort i-ar fi putut auzi şi trimite o patrulă în întâmpinarea lor. Porni să urce aşadar povârnişul abrupt, lăsând calul liber să-şi aleagă singur calea printre mărăcini şi bolovani, animalul se cabra, forţându-se să înainteze şi, de câteva ori, fu gata s-o răstoarne din şa. Conform unei convenţii de toţi ştiută, în cazul situaţiilor pierdute, ultima datorie a unui ofiţer era să ia viaţa femeilor şi copiilor, pentru a nu-i lăsa să fie torturaţi de sălbatici. Hannah înţepeni în şa, în acest ultim moment. Dorea, cu disperare, să trăiască. Una, două, trei împuşcături. Lovit ca de o forţă neaşteptată, Delvecchio se prăbuşi pe spate, cu pistolul în mână. Hannah văzu săgeţile înfipte în trupul lui, cu o secundă înainte ca locotenentul să cadă de pe cal. îşi acoperi gura cu palma, pentru a-şi înăbuşi ţipătul. Înnebunită de groază, încercă, din nou, să-şi fixeze poziţia în şa. Încă mai exista o oarecare distanţă între ea şi grupul de apaşi şi Hannah îşi îmboldi calul cu cravaşa, într-o încercare disperată de-a se detaşa de cei trei urmăritori. În mintea ei bulversată, încă mai păstra convingerea că cei din Fort trimiseseră deja o patrulă în ajutorul lor: îşi simţea inima în gât, pulsând nebuneşte, şi tremura din toate mădularele. Murgul ei se strecură pe lângă cei trei indieni, dar aceştia alergau acum la foarte mică distanţă de ea. Calul ei era foarte rapid. Hannah ştia asta. Stephen câştigase chiar o competiţie cu el, la regiment. Hannah îl îndemnă să alerge mai tare, lovindu-l cu cravaşa şi şoptindu-i inconştient la ureche cuvinte de încurajare. Din spate - Înapoi

însă, caii mici şi vânjoşi ai apaşilor se apropiau vertiginos. Îngrozită, Hannah observă doi războinici indieni, pe jumătate dezbrăcaţi şi cu pletele în vânt, călărind în rând cu ea, unul dintre aceştia se aplecă să-i smulgă frâul, dar tânăra femeie îl lovi cu cravaşa peste braţ. În timp ce Hannah se lupta cu el, al doilea apaş apăru, de partea cealaltă. Hannah începu să-i lovească frenetic pe amândoi. Unul îi apucă însă cravaşa şi o trase cu putere, iar Hannah trebui să-i dea drumul, pentru a nu-şi pierde echilibrul în şa. În următoarea secundă, fu deposedată de frâu şi armăsarul - simţind lipsa de autoritate a stăpânei sale îşi încetini imediat viteza, ca şi cum ar fi înţeles că pierduse cursa. Frâul se afla acum în mâna apaşului cu obrajii pictaţi cu fulgere albastre, care întoarse imediat calul pornind înapoi, pe drumul pe care-l parcurseseră până atunci. Acum, când îşi pierduse orice vlagă, Hannah căzu pradă deznădejdii şi groazei. Din clipa în care realizase că sunt atacaţi, nu avusese timp să se gândească la gravitatea situaţiei, reacţionase doar, nu avusese timp să reflecteze - fugise întruna. Pe când călăreau înapoi de-a lungul râului, Hannah văzu doi apaşi ghemuiţi lângă trupul fără viaţă al locotenentului Delvecchio. Îşi simţi pieptul zguduit de suspine gata să erupă, îşi muşcă buzele în efortul de a se stăpâni, în vreme ce-i urmărea pe sălbatici cum îşi însuşeau cartuşiera şi revolverul ofiţerului sau cum îi scotoceau buzunarele în căutare de obiecte valoroase. Mişcările indienilor erau neobişnuit de iuţi şi de eficiente. Terminându-şi percheziţia, săriră înapoi pe cai. Într-un consens tacit porniră apoi grăbiţi de-a lungul râului, ducând-o cu ei pe Hannah, care abia se mai ţinea în şa. Ea înţelese imediat că apaşii voiau să se îndepărteze cât mai mult de fort. Se uită totuşi disperată în urmă, sperând sâ zărească sclipirile hamurilor metalice sau ale epoleţilor şi să audă strigătele soldaţilor. Nu văzu însă nimic. Întoarse capul şi se uită la apaşul care ţinea frâul calului ei. Era pentru prima oară când lua seama, cu atenţie, la vreunul dintre atacatorii ei ale căror chipuri pictate sugerau nişte măşti malefice, dintr-un teatru absurd. Trupul arămiu, cu umeri laţi şi vânjoşi, al celui care o luase prizonieră era acoperit de praf din cap până în picioare. Ceva din profilul lui i se păru vag familiar. Un nechezat de cal îi atrase atenţia. Caii ofiţerilor morţi erau în posesia altor doi războinici apaşi, care aşteptau nemişcaţi, la cotul râului, apropierea grupului. Prezenţa acestora sporea numărul apaşilor la şapte, printre noii veniţi fiind şi un indian gras, călare pe un cal murg , pe care Hannah îl recunoscu ca fiind unul dintre personajele zărite nu demult în prăvălia lui Jack Reynolds. Căpitanul Cutter îl identificase atunci cu un şef din tribul Chiricahua, pe nume Juh. Surprinsă de această decoperire, se uită, din nou, la indianul de lângă ea şi îşi aminti că-1 mai văzuse şi pe acesta, era cel cu cicatrice pe obraz, care vorbea spaniola. Hannah îi privi cu atenţie şi pe ceilalţi, stăpânită de senzaţia că pe câţiva

dintre ei îi văzuse de asemenea, cu acea ocazie, era însă dificil să-şi dea seama cu certitudine, în special acum, când doi dintre ei purtau pălării

ofiţereşti. Calul o duse în apropierea locului unde zăcea trupul neînsufleţit al locotenentului Sloane, cu o săgeată în gât, fără tunică şi fără alte obiectă personale. Îngrozită şi dezgustată, Hannah întoarse privirea. Pentru a se proteja, luă hotărârea să nu se gândească, pe moment, la ceea ce avea să se întâmple cu ea, deşi ideea aceasta o teroriza fără să-şi dea seama, mai ales pe măsură ce şansele de scăpare deveneau nule. O bătu, la un moment dat, gândul să sară din şa, nu pentru că în felul acesta s-ar fi aşteptat să scape, cumva, nu exista loc spre care să se refugieze, unde să se poată ascunde. Doar că în acest caz, s-ar fi putut ca apaşii s-o împuşte. Moartea ar fi venit repede. Totuşi, dacă o voiau vie...Hannah se cutremură, înfiorată de temerile sale. Cert, nu trebuia să se mai gândească. În acel moment, lucrurile nu luaseră încă cea mai rea întorsătură pentru ea. Exista încă speranţa...şansa ca soldaţii din fort să-i ajungă din urmă, sau să afle vreo altă cale de scăpare. Cheia problemei era să rămână în viaţă. Ajutorul avea să vină, curând. Stephen avea s-o găsească. După vreo sută de iarzi1, părăsiră malul nisipos al râului pentru a intra în zona canioanelor. Caii înaintau cu greutate, alunecând frecvent pe partea stâncoasă. După o vreme, ajunseră dinaintea unei barăci şi se opriră. Un băieţandru apaş de vreo zece-unsprezece ani îşi făcu apariţia din ascunzişul verde al tufelor de palo. După câteva minute,alţi patru cai fură scoşi dintr-un ţarc natural, toţi având pe crupă iniţiale aparţinând fermelor din regiune. Apaşii nu pierduseră vremea să se odihnească. Hannah abia dacă avu timp săşi relaxeze puţin picioarele chinuite de Şederea prelungită în şa, la o smucitură de frâu, calul ei o luă iar din loc. Agitaţia în fort începu o dată cu venirea mesagerului. Auzind forfota de la intrare şi învălmăşeala de exclamaţiiceea ce prevestea sosirea unei veşti neaşteptate - Stephen ieşi pe coridor. Văzu un soldat care tocmai dădea pinteni calului îndreptându-se, în mare grabă, spre grajduri, ca urmare, desigur, a unui ordin primit din partea ofiţerului de la capătul scării. Stephen observă o mică ezitare pe faţa îngrijorată a căpitanului Cutter, care, între timp, se întorsese şi urca treptele spre el. Răspunse salutului de rutină al acestuia şi aşteptă încordat, furat de valul de nelinişte care venise să-l tulbure. -248 Ce s-a întâmplat, căpitane? -249 Patrula care a fost trimisă să investigheze cauza locurilor de armă pe care le-am auzit, mai devreme, a trimis un mesager, răspunse acesta. Au fost găsite trupurile locotenenţilor Sloane şi Delvecchio. Apaşii i-au atacat întrun loc aflat la vreo două mile de aici. -250 Hannah? îngăimă maiorul. Vestea îl lovise cu forţa unui glonte. -251 Ce s-a întâmplat cu soţia mea? Ieşise la plimbare cu ei în dimineaţa asta. 1 yard = 0,14399 m (n.r.)

-252 Ştiu, domnule. N-au localizat-o, încă. Am

pregătit altă patrulă şi am ordonat să ne însoţească cercetaşi indieni. -253 Apaşii. Stephen îşi simţea sufletul clocotind de durere şi mânie. -254 O vom găsi, căpitane, murmură el aprig. O vom găsi chiar de-ar trebui să-i urmărim pe diavolii ăia roşii până în iad. Salutul maiorului puse capăt discuţiei. Era de la sine înţeles că Stephen avea să comande patrula şi căpitanul plecă pentru a supraveghea ultimele pregătiri. Armata reprezenta o maşină de luptă care, asemenea tuturor maşinilor, avea nevoie de timp pentru a se pune în mişcare, pentru a-şi rândui oamenii. Stephen ura aceste întârzieri.

Se scurseseră aproape cincisprezece minute de la apariţia mesagerului şi până în momentul când soldaţii negri înşiruiţi în coloane de câte patru ieşiră din Fort, în primele rânduri se afla grupul cercetaşilor apaşi, aproximativ o duzină la număr, îmbrăcaţi într-o combinaţie stranie de veşminte. La ora aceea, zvonul despre ambuscadă ajunsese la urechile întregii comunităţi a Fortului şi o mulţime de curioşi, soldaţi cu nevestele şi copiii lor, se adunaseră să privească coloana. Doamna Bettendorf, împreună cu soţia unui alt ofiţer, dăduseră fuga la locuinţa ocupată de locotenentul Sloane şi tânăra lui mireasă-văduvă. Se obişnuia ca o veste proastă să nu fie adusă la cunoştinţa unei femei decât în prezenţa unor rude sau prieteni, care s-o poată consola în acel moment de suferinţă. Distanţa de două mile fu străbătută la galop. Ajungând la locul fatal, cercetaşii se împrăştiară pe o zonă mai largă, după care veniră să raporteze. Palpitând de încordare, Stephen stătea ţeapăn în şaua lui McClellan, ascultând încă o dată ceea ce ştia deja, unde avusese loc ambuscada, unde fuseseră găsite trupurile, unde apăruse primul grup de apaşi, unde,al doilea. Calul masiv al maiorului Wade pocni din copită încercând să alunge o muscă, şaua scârţâia sub greutatea călăreţului, care cu greu reuşea să-şi păstreze calmul. La dreapta acestuia, căpitanul Jake Cutler luase poziţia de repaus, sprijinit de oblânc, într-o atitudine relaxată. Stephen îl privi pe furiş, remarcând din nou acea enervantă capacitate a lui Cutter de a asimila fiecare secundă de odihnă, de a se relaxa în picioare şi de a-şi face somnul cu ochii deschişi. El, Stephen, trăia o permanentă stare de febrilitate. Şeful călăuzelor era un alb, pe nume Amos Hill, îmbrăcat în veşminte din piele de cal, cu favoriţi stufoşi şi o cicatrice pe obraz, rămasă de la o rană de cuţit care îl lipsise de ochiul stâng. Apaşii îl numeau „Un Ochi". El purta o bandă galbenă înfăşurată în jurul gâtului, dar aceasta era singura concesie pe care o făcea uniformei armatei americane. Era angajat ca translator şi călăuză, dar îndeletnicirile lui nu interferau niciodată cu acelea ale soldaţilor. El nu era un „băietan" la ordinele cuiva şi îi plăcea să se laude cu această libertate. În loc să primească raportul de la Amos-Un Ochi, căpitanul Cutter îl interogă pe unul dintre cercetaşii apaşi, folosind o combinaţie stranie de engleză şi spaniolă. Nah-Tay era scund şi robust, cu ochi adânci, migdalaţi, care ardeau precum tăciunele.

Întreabă-1 dacă-i cunoaşte, interveni brusc în discuţie Stephen. Întrebarea nu necesita o traducere. Nah-Tay o înţelese.

-255 -256 -257

Chiricahua, răspunse el. Câţi? Unde au dus femeia? întrebă el, observând cum

Cutter plecase

capul în semn de retragere.

-258 Şapte, opt. Poate câţiva aşteptat acolo. Mâna cafenie a lui Nah-Tay se înălţă, indicând acea fâşie de pământ unde deşertul lua sfârşit şi începea teritoriul nemărginit al canioanelor. Adăugă ceva în spaniolă şi Stephen se văzu nevoit să apeleze la ajutorul lui Cutter. Cutter îşi studia capătul ţigării. -259 -260

Ce se va întâmpla cu ea? Domnule maior! Cutter se încordă în şa îndreptându-şi umerii Într-un gest care sugera dezacordul său faţă de întorsătura pe care o lua

discuţia. Privirea lui îmbrăţişă o clipă cerul. -261 Zi-i să-mi răspundă, ordonă înverşunat Stephen. Cutter îi făcu un semn imperceptibil din cap călăuzei. Nah-Tay şovăi, apoi dădu un răspuns lung, sacadat. Cutter evită să-l privească pe Stephen atunci când îi oferi, pe un ton inexpresiv, traducerea. -262 Nah-Tay nu ştie. Zice că depinde de multe lucruri. Ar putea s-o omoare cu încetul sau s-o ducă în Mexic, s-o vândă ca sclavă. Ar putea s-o ţi nă captivă... sau s-o folosească pentru plăcerea lor. În acest caz, vom găsi curând... rămăşiţele ei. Cum Stephen se înălţase în scări, clocotind de furie împotriva acelor sălbatici nemiloşi, din care şi Nah-Tay făcea parte, o mână dură îi încleştă braţul. Cutter îl privi scurt.

I-aţi cerut să vorbească, domnule maior, zise el meet. Cu un efort supraomenesc, Stephen îşi înghiţi mânia, smuci frâul calului. -264 După ce încărcaţi trupurile, trimiteţi-le iute în fort să fie îngropate. Armăsarul pursânge al maiorului se răsuci nervos pe loc, apoi porni la galop, ducându-l cu sine pe călăreţ. Cutter îşi trecu ţigara în colţul gurii, ţinând-o strâns între dinţi, în timp ce privirea lui concentrată îl urmărea pe Wade cum se îndepărta. Apoi, căpitanul se uită din nou la apaşul cu faţă turtită. -265 Femeia pe care au luat-o apaşii e nevasta lui, spuse în spaniolă. Nah-Tay mormăi ceva, aţintindu-şi ochii arzători spre ofiţerul care galopa în depărtare. -266 Unii apaşi nu place femeie cu ei la drum. Cred că poartă semn rău. Părea să ofere această alternativă ca pe o speranţă îndepărtată. -267 Cum gândesc apaşii aceştia? întrebă Cutter. -263

-268

Quien sabe?

Apaşul ridică din umeri. Cine ştie? repetă în surdină Cutter, lovind uşor gâtul calului cu frâul şi mergând mai departe, pe lângă cercetaşii indieni cărora le adresă un vag salut, în trecere. Inspectă căruţa în care fuseseră depuse trupurile ofiţerilor ucişi. Apoi, ochii lui pătrunzători cercetară din nou porţiunea de teren unde se desfăşurase tragedia, devenită acum loc de reculegere pentru toţi soldaţii -269

din compania lor. Apaşii râvniseră la caii şi la armele ofiţerilor şi, desigur, îşi doriseră răzbunarea împotriva celor din Fort dar luaseră cu ei şi o femeie, drept trofeu. Durerea îi ardea gâtul şi-i încorda muşchii. Îşi amintea de frumuseţea ei, de strălucirea părului ei, de surâsul ei dulce... îşi amintea de expresia mândră şi voluntară a buzelor ei. Acel spirit din ea nu se va lăsa înfrânt cu uşurinţă. Se cutremură de indignare, gândindu-se la umilinţele pe care Hannah le-ar putea îndura din partea acestor sălbatici. Privirea lui încrâncenată măsură întinderea vastă şi aspră din jur, valurile de arşiţă tremurând deasupra tufişurilor de plante ţepoase, secate de sevă, pământul scorojit şi neiertător. Un pământ ostil, veşnic ostil... CAPITOLUL 5 Hannah nu-şi putea da seama de cât timp călătoreau astfel, îi era imposibil să

mai aprecieze timpul şi distanţele. Murgul ei urma orbeşte fiecare pas al poneiului din faţă. Bietul animal şchiopăta într-una, nefiind obişnuit cu terenul stâncos pe care-1 străbăteau, aşa încât Hannah trebuia să vegheze în permanenţă. Picioarele îi amorţiseră din cauza poziţiei incomode pe care o presupunea o şa de damă, tot trupul o durea după atâtea ore de mers călare pe arşiţă. Soarele de amiază ridicat sus, deasupra capului ardea pereţii de stâncă din zona canioanelor, sporindu-i chinurile, cu lumina şi căldura sa. Gulerul bluzei era îmbibat de sudoare şi hainele - jacheta şi fusta de vânătoare - ajunseră să-i pară grele ca plumbul. Îi era nespus de cald şi era conştientă de mirosul neplăcut ce-1 răspândea trupul ei. Câteva şuviţe i se desprinseră din coc şi îi atârnau răzleţe pe ceafă, pălăria îi stătea într-o parte dar , Hannah era prea epuizată ca să se ostenească să şi-o aşeze cum trebuie. Lipsită de alte mijloace, Hannah îşi ridică braţul, folosindu-se de mâneca bluzei, pentru a-şi şterge sudoarea de pe frunte. Gura şi gâtul îi erau uscate şi gustul sărat al transpiraţiei îi spori setea. De când porniseră la drum, nici unul dintre apaşi nu ceruse vreo înghiţitură de apă. Nu înţelegea cum reuşeau să reziste. Suferea, atât fizic, cât şi psihic. Îşi lăsă bărbia în piept, simţind lacrimile înţepătoare inundându-i ochii. Strânse pleoapele şi încercă să-şi păstreze în minte ideea unei posibile salvări. Cineva îi spusese odată că indienii admirau curajul şi vitejia, nu trebuia deci să-şi arate frica în faţa lor. Hannah înălţă capul şi, încetul cu încetul, privirea i se limpezi din nou, iar buzele îi încremeniră într-o expresie hotărâtă. Liniştea era întreruptă doar de tropotul copitelor pe piatră şi de fornăitul animalelor care se mişcau în şir, pe poteca îngustă dintre un perete stâncos şi prăpastie. După o bună bucată de mers, ajunseră la poalele unui masiv muntos şi călăreţii din faţă se opriră, pentru a le permite cailor să se odihnească la umbra prelungă a unei stânci. Hannah răsuflă uşurată, dar după un prim impuls de bucurie fu din nou cuprinsă de nelinişte. Până atunci, indienii îi ignoraseră prezenţa, dar cât

timp avea să mai dureze aşa? Îl privi pe războinicul Chiricahua de lângă ea, care tocmai descăleca, o uimi iuţeala şi agitaţia aceea de felină cu care se mişca. Frâul calului ei continua să rămână în mâna apaşului, însă, aparent strânsoarea slăbise. Toţi indienii descălecaseră, cu excepţia băiatului care păzea caii furaţi, unul dintre ei, încălţat cu mocasini negri, rămase de santinelă pe o stâncă, de unde se putea urmări drumul pe care îl parcursese convoiul. În cele câteva secunde care îi trebuiră pentru a înregistra toate aceste lucruri, Hannah înţelese eă i se oferea poate ultima şansă de scăpare. Lovi puternic grumazul calului cu palma, pentru a-1 sili să-şi smulgă frâul din mâna apaşului. Era, poate, o şansă, dar atât de mică şi de periculoasă. Chiar dacă armăsarul avea să scape, era posibil ca ea să nu poată apuca frâul la timp şi să cadă din şa. Calul obosit şi scăldat în sudoare făcu un salt într-o parte, nechezând speriat, iar Hannah îl lovi din nou, îndemnându-l s-o ia la galop, animalul încercă s-o asculte, dar mâna grea care ţinea frâul îl sili să rămână pe loc atât de brusc şi cu atâta forţă încât calul se dezechilibră. Hannah fii azvârlită din şa. Şocul impactului cu terenul stâncos fu deosebit de dur. Calul îşi regăsi echilibrul şi se scutură ca un câine ud. Hannah se ridică în mâini, ameţită, dar conştientă că nu suferise vreo vătămare serioasă. Simţind o umbră deasupra ei, se întoarse rămânând în capul oaselor, cu coatele sprijinite pe pământ şi picioarele înfăşurate în fusta largă. Apaşul cate o luase prizonieră stătea lângă ea, privind-o pieziş cu ochii lui înguşti, animalici. Faţa lui cafenie, brăzdată de cicatrice şi încadrată de laţe negre exprima o ameninţare surdă. Hannah îşi aminti că sălbaticul vorbea spaniola şi i se adresă în dialectul de ia graniţă. -270 Soldaţii vor veni. Or să vă prindă. 1 O scânteie palidă de interes păru să-i lumineze faţa doar o fracţiune de secundă, după care indianul îşi redobândi expresia lui împietrită. Întorcându-şi uşor capul către ceilalţi membri ai grupului, le traduse acestora ameninţarea prizonierei. Se auziră câteva răspunsuri ce păreau a sugera batjocura. -271 Picioare galbene încet. Soldaţii să vină. Apaşi nu aici, îi răspunse el aspra şi arogant. Apaşii sunt ca fire de nisip. Dispar în deşert. Nimeni nu-i găseşte. ' ] Hannah îşi simţi stomacul strângându-se ghem. Timp de o secundă se uită într-o parte, căutând în minte un alt pai al speranţei de care să se agaţe. Urmă o mişcare neaşteptată şi pălăria îi fu smulsă de pe cap cu atâta brutalitate, încât părul i se desprinse din coc căzându-i greu pe umeri. Scoase un mic suspin de durere, dar se abţinu să-şi dispute dreptul asupra pălăriei sale verzi. Spre deliciul camarazilor şi în chiotele acestora apaşul îşi aşeză pălăria pe creştet - deşi capul lui era prea mare şi aceasta rămase cu mult deasupra banderolei roşii soioase, ce încercuia fruntea apaşului. Dar Lutero părea satisfăcut de achiziţia sa şi făcu un gest posesiv spre Hannah. -272 Haina, zise el - fixând cu privirea jacheta de călărie care se asorta atât de bine cu pălăria. Înţelegând că apaşul vorbea serios, Hannah îşi scoase mai întâi mănuşile

pentru a-şi putea descheia nasturii. Se ridică apoi în picioare, îşi dezbrăcă iute jacheta şi i-o întinse indianului. Simţi imediat o răcoare binecuvântată şi trase adânc aer în piept. Jacheta se dovedi, bineînţeles, mult prea mică pentru pieptul solid şi umerii largi ai apaşului. Spatele hainei trosni şi mânecile plesniră la prima forţare. Furios, sălbaticul şi-o smulse de pe el călcând-o, nervos, în picioare. Hannah se miră de atâta prostie. Se ridică în picioare şi se scutură de praf, netezindu-şi fusta. Mişcarea ei îl făcu pe Lutero să acţioneze. Pe neaşteptate, acesta se repezi şi-i rupse o bucată din fusta verde. Fără să se gândească şi căutând să se elibereze, Hannah îl lovi peste mână. Acest semn de rezistenţă din partea ei avu însă darul să-l înfurie şi mai mult pe războinicul cu fulgere albastre pe obraji. Stofa pârâi, încă o dată, şi fusta se despică în două, mişcarea brutală o aruncă cât colo şi, în cădere, Hannah, realiză, brusc, că rămăsese dezbrăcată - precum o pernă scoasă din faţa ei. Doar în bluză şi-n pantalonaşi, Hannah se ridică şi se trase cât putu înapoi din calea apaşului, speriată de-a binelea. Pietrele de la baza muntelui scârţâiră sub tălpile botinelor ei de lac. Păşi înapoi până ce simţi în spate peretele stâncos, solid. Sângele îi pulsa în urechi, respira iute şi întretăiat, simţindu-şi nervii pe punctul de-a ceda. Făcea eforturi să-şi înfrângă panica şi groaza. Când apaşul schiţă un gest să se apropie de ea, Hannah se uită, cu deznădejde, după un refugiu. Dar, într-o clipă, Lutero fu lângă ea şi degetele lui de fier i se înfipseră în braţ ca nişte gheare de uliu. Bluza i se sfâşie de parcă ar fi fost de hârtie, în timp ce trupul continua să se zbată cuprins, parcă, de negre presimţiri. Zvârcolindu-se şi luptându-se să scape din încleştare, gheata ei nimeri genunchiul lui Lutero şi acesta se retrase, pentru scurt timp, gemând şi mormăind furios. Hannah fu azvârlită - cu violenţă - la pământ şi se rostogoli pe pietrişul colţuros, zdrelindu-şi mâinile. Apaşul o apucă de picioare şi, după câteva tentative eşuate de a-i smulge cizmele, o lamă de cuţit fulgeră în soare. La vederea cuţitului, Hannah rămase încremenită şi sângele îi îngheţă în vine. Lama secţionă şireturile de piele ale încălţării şi, în următoarele secunde, ghetele îi lunecară din picioare. Ciorapii îi fură, şi ei, smulşi şi, când braţul apaşului o readuse din nou pe picioare, Hannah simţi pietrişul tăios rănindu-i tălpile, durerea o împiedica să mai opună vreo rezistenţă. Îşi înghiţi cu greu lacrimile, nu era timp pentru ele, trebuia să se concentreze asupra pericolului ce-1 reprezenta omul înarmat din faţa ei. Încercă să evite lama cuţitului care se apropia de gâtul ei, dar nu reuşi. Îşi feri capul, dar lama îi pătrunse prin materialul subţire al bluzei şi, înainte de-a apuca să înţeleagă ce se petrece cu ea, bluza şi combinezonul îi fură sfâşiate. Hannah se trezi, deodată, complet goală. În zadar era totul, chiar şi strădania sa instinctivă de a-şi acoperi locurile intime cu mâinile. Umilinţa şi indignarea o copleşeau, iar frica - o frică sălbatică - atinsese limitele disperării. Părul ei roşcat i se revărsase pe umeri acoperindu-i, cu pudoare, sânii, dar coapsele rotunde rămâneau expuse, ca şi triunghiul întunecat al feminităţii, pe care încercă, din răsputeri, să şi-l facă nevăzut. Mâini aspre ca şmirghelul îi zgâriară pielea, în intenţia lor brutală de-a o

supune. Hannah simţi duhoarea trupului acestui străin, când pielea lui transpirată şi murdară veni în atingere cu a ei. Pumnul ce şi-l ţinea strâns nimeri în nasul acvilin al indianului. O secundă mai târziu, avu senzaţia unei explozii de durere în obrazul stâng şi îşi simţi buza zdrobindu-i-se de dinţi, forţa loviturii primite îi smuci capul într-o parte, se clătină şi căzu neputincioasă lângă peretele de stâncă. Se aştepta ca, dintr-o clipă într-alta, să-i simtă greutatea trupului ţintuind-o de pământ. Dar apaşul, pe nume Lutero, continuă să rămână la un pas distanţă, cu picioarele depărtate, într-o atitudine arogantă, contemplându-i goliciunea albă a trupului. Câteva cuvinte neinteligibile spuse de ceilalţi apaşi păreau să-l îndemne pe Lutero să intre în acţiune, sau cel puţin aşa i se păru. Privirea ei îndreptată fără voie către banda aceasta de sălbatici desluşea, cu groază, chipuri amorfe pe care se citeau dorinţe atavice. O spaimă paralizantă puse stăpânire pe întreaga ei fiinţă. Dar, din răspunsul lui Lutero, pronunţat în limba apaşilor, părea că acesta nu împărtăşeşte, deocamdată, părerea celorlalţi. Juh, apaşul cel gras, cu înfăţişarea diabolică, spuse apoi ceva care îi amuză pe toţi, atrăgând gesturile lor aprobatoare. Hannah stătea nemişcată de teamă că ar putea curma liniştea care îi ţinea pe apaşi la locurile lor. Apoi Lutero făcu un pas, îndepărtându-se de ea pentru a se alătura grupului, fără a o slăbi, însă, din ochi. Când îl văzu că şe aşează pe vine, la sfat, alături de ceilalţi indieni, Hannah se ridică cu grijă, ghemuindu-se cu genunchii la piept şi ascunzându-se mai bine sub perdeaua părului său bogat. Privea fără încetare la grămada de haine sfâşiate şi se întreba dacă să îndrăznească să le adune, în următorul moment, prinse totuşi curaj şi le strânse repede, îndesându-le în sacul de pe spinarea unuia dintre ponei. - Por favor, îşi formulă Hannah protestul, ca o rugăminte politicoasă. Tăcu însă imediat când Lutero pufni spre ea cu dispreţ. Murgul ei stătea undeva la umbră, încovoiat de epuizare. După câteva tentative de-a paşte iarba aţoasă de munte, calul se lăsase păgubaş, considerând acţiunea prea obositoare. Poneii indieni molfăiau, în schimb, iarba, smucind din capete în efortul lor de-a

Por favor - vă rog (1b. spaniolă) - (n.r.)

rupe tulpinile rezistente.

Lutero se opri lângă armăsar şi se uită la şaua ciudată al cărei aranjament prevedea susţinerea picioarelor pe-o singură parte. Obiectul nu reuşi însă să-i atragă interesul, aşa că desfăcu chingile şi lăsă şaua să cadă. Hannah nu era sigură că înţelegea ce însemnau toate astea. Dar era încă vie şi asta conta. Era încă vie. Lacrimile o ardeau în colţul ochilor, dar reuşi să şi le reprime. „Santinela" veni înapoi şi vorbi în limba aceea imposibilă, compusă din şiruri de sunete ritmice, gâtuite, iar ceilalţi începură să se mişte în direcţia poneil or. Nimeni însă nu se grăbea. Hannah rămase tăcută, trăgând

speranţa că o vor lăsa acolo, dar Lutero se apropie iar de ea. - Ugashe. Mergem, îi traduse el în spaniolă. Hannah se cutremură la gândul că era complet goală. Numai mama ei şi Stephen, în umbra întunecată a dormitorului, o văzuseră dezbrăcată. Acum, se afla aici, fără haine pe ea, la lumina strălucitoare dar crudă a zilei, în compania a opt apaşi. Se simţea deposedată de toată demnitatea şi mândria ei. Frica, însă o sili să-l asculte. Cu umerii încovoiaţi şi braţele în jurul trupului, în încercarea de-a se acoperi cât de cât, Hannah se ridică în picioare şi păşi, cu precauţie, pe pietrele ascuţite, cosiţele dese, arămii îi curgeau într-o masă învolburată pe umerii albi. Enervat de încetineala ei, Lutero întinse braţul şi-i făcu brânci către cal. Hannah se trezi lipită de crupa acestuia şi simţi, buimacă, părul aspru al animalului atingându-i pielea.

De când se ştia, de la şapte ani, când tatăl ei îi dăruise primul ponei, Hannah călărise pe o parte. Puţine doamne pe care le cunoştea călăreau bărbăteşte. Se considera că este indecent ca o femeie să stea cu picioarele desfăcute pe spinarea unui cal. S-o facă acum, când pe deasupra mai era şi dezbrăcată, i se părea culmea dezonoarei. Hannah se dezlipi de cal, neştiind ce să facă. La atingerea mâinilor lui Lutero, una înşfăcând-o de mijloc, iar cealaltă cuprinzându-i rotunjimea coapselor, înlemni. Dintr-o singură mişcare, apaşul o azvârli pe spinarea calului. Hannah întinse automat picioarele, de-o parte şi de cealaltă. Dar, senzaţia contactului cu pielea aspră a calului o făcu să înţepenească de ruşine. Acum degradarea ei părea completă. Apaşii se organizară într-un singur şir. La o smucitură de frâu armăsarul ei porni la trap şi Hannah fu nevoită sa se apuce cu mâinile de coama lui neagră, în vreme ce învăţa să-şi folosească coapsele pentru a evita impactul dureros şi stânjenitor cu crupa calului.

Pe când soarele cobora tot mai mult la asfinţit, culmea stâncoasă îşi lăţea umbra pe platoul din zona canionului. Călăuzele apaşe se odihneau călare la adăpost de soare, în aşteptarea cavaleriei. Un nor gros de praf se zărea în depărtare, la vreo două mile distanţă, semn că sosirea ei se apropia. Tropotul cailor acoperea frânturile ocazionale de conversaţie dintre soldaţi. Un miros persistent de sudoare animală şi umană însoţea întreaga coloană ce se deplasa grăbită, într-o stare de agitaţie generală. La capătul rândului se auzi, deodată, un ordin. -273 Comandă descălecarea, sergent, se adresă Cutter sergentului John T. Hooker. Poposim aici cincisprezece minute. -274 Am 'nţeles, să trăiţi. Hooker salută şi se întoarse spre soldaţii săi.

Pregătiţi descălecarea! strigă el. Între ordinul lui Cutter şi apelul sergentului, Stephen Wade nu se putu opri să nu-şi exprime nemulţumirea. -276 Nu văd de ce era necesar un popas, căpitane, mormăi el. Negrii ăia ar -275

trebui să fie obişnuiţi cu căldura. -277 Descălecarea! urlă sergentul şi cei douăzeci de soldaţi îi urmară numaidecât îndemnul. -278 E cea mai fierbinte parte a zilei, maiorule, zise Cutter, fără să se piardă cu firea în faţa criticilor superiorului său. Caii noştri au nevoie de odihnă, altfel vor cădea frânţi, iar noi vom pierde orice şansă de a-i mai găsi pe apaşi. Cum raţionamentul lui nu întâmpină nici o rezistenţă din partea lui Stephen, căpitanul adăugă: - Să mergem să vedem ce-au găsit apaşii ăia. Amos Un-ochi se oprise la poalele masivului stâncos. Când cei doi ofiţeri ajunseră lângă el, şeful călăuzelor îşi lăsă calul în grija

unuia dintre indieni şi îi făcu semn lui Nah-Tay să-l urmeze. -279 Au poposit aici, le spuse Amos ofiţerilor care descălecară la rândul lor. -280 Când? În dorinţa lui de a-şi găsi soţia, maiorul Stephan Wade era într-o asemenea stare

de surescitare, încât ar fi fost capabil să umble zile întregi fără să se odihnească. Faptul acesta îl făcea să-şi piardă iute răbdarea cu oamenii din jur. -281 Acum mai bine de o oră. Chiar două, aş zice, spuse Amos după o scurtă reflecţie. -282 -283

La dracu! nu-i mai ajungem, izbucni Stephen înfuriat.

Asta nu-i deloc treabă uşoară, răspunse Amos scărpinându-şi perciunii. Vedeţi dumneavoastră, domn'maior, apaşii au avantajul că ştiu încotro se îndreaptă, pe când noi trebuie să ne ţinem pe urmele lor având grijă totodată să nu picăm în vreo ambuscadă. E greu să ţii pasul cu un apaş, mai cu seamă când el vrea să scape de tine. -284 Te-am angajat să faci o treabă, Hill. Şi m-aştept s-o faci fără prea multe scuze şi văicăreli. Stephen n-avea timp să asculte scuzele subalternilor săi, ceea ce-1 interesa acum era s-o găsească pe Hannah cu orice preţ. Ticălosul ăsta de şef al călăuzelor ar trebui să se afle acum la drum, pe urmele tâlharilor, se gândi el. -285 Nu-i vorba de scuze, dom'maior, răspunse Amos azvârlindu-i pe furiş o privire lui Cutter. Slujba îşi are obligaţiile ei şi am vrut să mă asigur că le înţelegeţi. -286 Înţeleg, Hill. -287 Câţi au fost aici? întrebă Cutter desfăcând dopul gamelei cu apă pentru a-şi şterge faţa şi gâtul. -288 Opt. Nouă cu femeia. -289 Atunci a fost şi ea aici? Tonul calm al lui Cutter nu putea masca licărirea de interes din ochii căpitanului. Călăuza şovăi, preţ de o secunda. -290 Da, a fost şi ea aici. Tensiunea care plutea în aer îl făcu şi mai bănuitor pe Stephen, care nici nu înţelese semnificaţia întrebării. -291 Doar am mers pe urmele lor, şi-am ajuns aici. De ce întrebi dacă a fost şi ea aici, căpitane? -292 Aşa, pentru mai multă siguranţă, domnule maior. Cutter îşi scoase pălăria de campanie şi îşi şterse fruntea de sudoare,

trecându-şi degetele prin părul negru, jilav. -293 Nu putem fi siguri că n-am scăpat din vedere şi alte popasuri pe care le-ar fi putut face pe drum până aici, răspunse el aşezându-şi înapoi pălăria şi ţinând-o uşor pe spate. Se întoarse iar spre călăuză. -294 Voiai să ne spui ceva. -295 Nu, mormăi Hill, cu o nuanţă de iritare în glas. Dar cred că aveţi dreptul să vedeţi ceva. Cutter porni la un pas în urma maiorului către locul unde îi conducea călăuza, traversară o porţiune de teren stâncos, acoperit de pietriş şi ajunseră pe o fâşie nisipoasă, în apropierea unor tufişuri. Terenul nu păstra multe urme, dar de creanga ţepoasă a unuia dintre tufişuri atârna o bucată de pânză albă. -296

E a lui Hannah! Stephen Wade apucă bucata de pânză, pe care mai rămăsese într-un colţ, un

mic volan sugerând un guler. -297 E...cămaşa ei. Vocea i se stinse şi maxilarele i se încleştară dureros, iar degetele strânseră convulsiv bucata de material. Cutter ridică o panglică roz, care făcuse parte din combinezonul femeii şi o răsuci pe degetul arătător. Se uită apoi la pământul scormonit din jur. Îşi simţi deodată sufletul rece şi pustiu. -298 Pământul e răvăşit aici, zise Amos. S-ar zice că s-a dat o luptă. -299 Blestemaţi să fie! Cuvintele ţâşniră aprige, pline de ură, din pieptul maiorului Wade. -300 Am văzut-o pe doamna Wade la Fort, o dată sau de, două ori. Întotdeauna mi-am zis că era o doamnă tare drăguţă, rosti Amos ca pe un fel de comentariu înainte de a-1 lăsa singur pe maior. Cutter se grăbi să-l urmeze şi-l apucă de braţ, vorbind printre dinţi pentru a nu fi auzit de Wade. -301 Ce-ai vrut să spui cu asta? E încă vie? A plecat de aici cu ei? -302

Mda, e vie.

Călăuza îşi şterse tâmplele cu dosul palmei şi îşi roti unicul ochi sănătos către Cutter. -303 Dar amândoi ştim că la ora asta ar fi mai bine pentru ea dacă ar fi moartă. -Ce dracu' căpitane, te baţi cu apaşii ăştia de ani de zile. Ştii doar ce fac ei cu femeile albe. Cutter ştia. Îngropase el însuşi câteva. Cu un gest inconştient răsuci mai strâns panglica de mătase în jurul degetelor. Se rugă la Dumnezeu să nu fie nevoie s-o îngroape şi pe ea. -304 la-ţi cercetaşii de aici. Plecăm în zece minute, îi zise el, în încheiere, lui Amos. Şi, după ce omul îmbrăcat în piele de cal se depărtă, Cutter se uită înapoi să vadă ce făcea maiorul. Stephen Wade rămăsese în acelaşi loc, strângând în mână fâşia albă de pânză. Ochii lui orbiţi de lacrimi priveau pietrişul răscolit de la poalele stâncii şi o ură sălbatică îi schimonosea trăsăturile. Un bărbat avea dreptul să sufere în intimitate, îşi zis e Cutter cu o umbră de tristeţe şi trecu mai departe.

Soarele pârjolea din toate părţile şi Hannah ajunse, curând, să-i simtă fierbinţeala pătrunzându-i în oase. Focul acela îi ardea pielea de ore întregi pielea ei albă şi fină pe care şi-o ferise dintotdeauna cu atâta grijă. Era de ajuns să-şi privească braţele şi coapsele înroşite pentru a înţelege durerea pe care avea s-o îndure în zilele următoare. O ustura spatele şi simţea o durere înţepătoare în toţi muşchii, coapsele ei erau aproape vinete, din cauza efortului de a-şi menţine echilibrul, iar picioarele parcă-i erau dislocate. Nu mâncase nimic şi nu băuse nici un strop de apă de dimineaţă, de când plecase din Fort, şi buzele îi erau uscate şi crăpate de căldură. Era pe punctul de a se prăbuşi. Undeva, în adâncul fiinţei ei, ardea încă o scânteie de viaţă care nu se lăsa doborâtă, care o îndemna să se ţină în continuare dreaptă şi să meargă mai departe. În jur, totul se topise într-o ceaţă roşiatică, în valuri tremurătoare de foc, sete şi chin. O durea capul şi buza i se umflase în locul unde o lovise Lutero. Sudoarea amestecată cu praf i se scurgea în râuleţe negre pe corp. Mergeau în şir printr-o viroagă nisipoasă, nisipul gros trosnea sub copite cu sunet ritmic, întrerupt când şi când de fornăitul, stingher şi zgomotos al vreunui ponei, care îşi alunga praful din nări. Sunetele acestea ajunseră s-o învăluie pe Hannah din toate direcţiile, veneau din faţa ei, din spate şi uneori chiar de sub ea. De aceea, Hannah se trezi cu greu din stupoarea care o copleşise atunci când realiză că zgomotele animalelor luaseră altă direcţie. Înălţă mirată capul şi văzu că ajunseseră într-un loc unde terenul se prăbuşise formând o vastă pâlnie. Călăreţii din faţa ei se separaseră tăcuţi şi luaseră o altă cale. În loc să-i urmeze, Lutero mergea drept înainte, ducând de căpăstru armăsarul ei. Şi cei care mergeau în spatele lor se luară după ceilalţi. Dezorientată şi incapabilă să mai judece clar, Hannah se uită la cel în stăpânirea căruia se afla şi îl văzu fluturând braţul în semn de rămas-bun înspre camarazii lui. Observând uimirea ei, apaşul îşi arcui buzele într-un fel de zâmbet care femeii i se păru maliţios. - Împrăştie în deşert, îi zise el în spaniolă. Hannah avu nevoie de câteva minute pentru a decodifica mesajul ac ela criptic şi a-1 raporta la remarca anterioară a apaşului. Lutero îi spusese că indienii erau ca firele de nisip... Se topiseră unul câte unul, pe cărările nevăzute ale preriei... Cu acea parte a minţii ei neîntunecată de durerea fizică, Harinah înţelese că orice şansă de-a fi salvată de patrula pornită pe urmele lor era deja pierdută. Voia să ţipe, dar de pe buze îi scăpă doar un geamăt slab. Trupul o durea prea tare.

CAPITOLUL 6

Şocul stropilor de apă ce-i atinse buzele scorojite o trezi pe şi îi dezmorţi simţurile anihilate de durere.

Hannah

din leşin

Apa avea un miros respingător şi părea să curgă dintr-un burduf făcut din intestine de animale, dar setea o redusese pe Hannah la nivelul impulsurilor primare. Mâna aspră care-i ţinea capul săltat îi dădu drumul lăsând-o să se descurce singură mai departe. Hannah înşfăcă burduful şi îl ridică mai mult deasupra buzelor. Apa năvăli într-o cantitate mai mare decât putea gâtul ei uscat să înghită şi i se revărsă pe piept, răcorindu-i pielea arsă de soare şi deshidratată. Apoi, burduful îi fu smuls de la gură, cu o mişcare brutală, Hannah întinse mâinile după el, avea nevoie de mai multă apă pentru a-şi astâmpăra setea. - Nu, te rog, şopti ea vlăguită. Rugămintea ei rămase fără răspuns, Lutero se depărtă fără s-o privească. Hannah îşi duse brusc mâinile la pântec, zguduită de convulsii. Aproape instantaneu, vomită lichidul preţios pe care îl sorbise cu atâta nesaţ şi tuşi îndelung, printre suspine, cu privirea aţintită la pata neagră, umedă, pe care o lăsase lichidul în nisip. Făcu un efort să se ridice pe jumătate, sprijinindu-se întro mână, cu picioarele îndoite, căci pentru scurtă vreme influenţa binefăcătoare a apei avusese darul s-o scoată din starea de prostraţie care o împiedicase să-şi simtă dogoarea din trup şi durerea sfâşietoare a muşchilor. Îi era imposibil să se mişte mai mult, cu privirea înceţoşată, se uită în jur. Se aflau în mijlocul unor ruine. În spatele ei se vedeau rămăşiţele unui zid de chirpici vechi, înnegrit de

timp. Zona era înconjurată de copaci şi tufişuri, iar la orizont se zăreau crestele munţilor Mogollon. Hannah văzu câteva vase de lut într-un colţ. Dar nimic din toate acestea nu-i putea stârni vreun interes. Era vie - şi asta era tot ce conta, deocamdată. Soarele cobora în dosul unei culmi îndepărtate, poleind-o cu aur şi foc. Lutero era ocupat să lege caii lângă un perete dărâmat, unde animalele se puteau bucura de un petic de iarbă. Armăsarul ei însă nu părea să aibă chef de mâncare. Capul îi atârna, iar picioarele răşchirate abia dacă-1 mai susţineau. Urmau să poposească acolo peste noapte, se gândi Hannah, cu un oftat de uşurare. Încercă să se întindă cu grijă pe jos, dorind să-şi aline astfel durerea din oase, dar nisipul zgrunţuros avu un efect catastrofal asupra cărnii ei traumatizate. Se prăbuşi acolo, cu trupul tot o rană, prea epuizată ca să-i mai pese unde zăcea. Închise ochii. O lovitură brutală de mocasin o smulse din hăul de uitare în care se afundase o dată cu venirea somnului. Forţa loviturii o rostogoli, lăsând-o întinsă pe nisip. Când deschise ochii zări mocasinii înalţi ai indianului, care se postase, cu picioarele uşor depărtate, dinaintea ei. Amurgul aşternuse o pânză albăstrie în jur, la orizont, atârnau de boltă câţiva nori purpurii. Iniţial, Hannah crezu că Lutero îi cerea să se scoale, pentru a porni din nou la drum. Îşi mişcă, încet, capul într-o parte şi într-alta, drept singur răspuns posibil la acest ordin, pietrişul mărunt i se amesteca în plete, în penumbra înserării, ochii săi întredeschişi observară, la un moment dat, un vag semn de mişcare. Încercă să se concentreze asupra siluetei întunecate. Apoi, îl văzu pe apaş desprinzându-şi pânza care-1 acoperea de la mijloc în jos. Trupul acela

arămiu se arăta acum în toată goliciunea lui. Aproape împotriva voinţei ei, Hannah îşi lăsă privirea să alunece în jos, către imaginea virilă ce i se oferea. Tot ceea ce pentru ea însemnase, până acum, doar vagi contururi şi senzaţii, forme palpabile abia întrezărite la soţul ei, era de data asta expus cu claritate privirii, în lumina fumurie a înserării. Femeia se chirci şi mai mult, încercând să se protejeze de atingerea lui. Indianul voi s-o forţeze să-şi desfacă picioarele. Spatele ei schingiuit de soare se lipi mai mult de nisip şi acestă atingere o făcu să ţipe de durere. Când simţi cum mâinile indianului îi ating coapsele, încercă să-l îndepărteze cu dezgust, dar puterile îi erau, de-acum, secătuite. Bărbatul o imobiliză brutal cu trupul lui asudat şi murdar, nepăsător la suferinţa pe care i-o producea atingerea mâinilor lui aspre, tăbăcite de muncă, duhoarea răspândită de trupul lui satura aerul din jur. Hannah făcu câteva încercări zadarnice de-a scăpa de sub apăsarea apaşului, îşi propti mâinile în pieptul lui musculos şi se arcui de mijloc încercând să se tragă înapoi. -305 Nu, nu , repetă ea, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, prea slăbită fizic şi psihic pentru a mai opune vreo rezistenţă. Palmele lui grosolane îi apucară şoldurile ţintuind-o de pământ, fără săi pese de refuzul ei. Hannah căscă gura într-un ţipăt ce n-avea să mai iasă, înăbuşit, pe undeva, de dorinţa ei inconştientă de-a nega tot ce i se întâmpla în acel moment. În acea clipă de durere şi oroare, mintea ei se lăsă pradă senzaţiei de iluzoriu care o cuprindea. Nu, nimic din toate acestea nu i se întâmpla ei. Hannah respingea mental realitatea, blocând-o cu desăvârşire, şi închizând-o

într-un sertar al minţii ei unde avea să stea ascunsă până ce totul va lua sfârşit. Percepea grohăitul bestial al lui Lutero în timp ce ritmul agresiunii lui spori. Apaşul nu se opri decât după ce îşi lăsă sămânţa în ea, aproape imediat după aceea se retrase şi se ridică în picioare, fără ceremonie. Hannah îşi ţinu ochii închişi, respingând cu repulsie ideea de a-1 vedea din nou gol. Dar lui Lutero nu-i mai păsa de ea acum, după ce îşi satisfăcuse pofta. Tălpile grele din piele de cal ale mocasinilor lui scrâşniră în nisip, apaşul păşi peste trupul ei lungit în praf şi se duse să-şi înfăşoare iar sorţul în jurul şalelor. Încet, tremurând de durere şi spaimă, Hannah se ghemui cu genunchii la gură, într-o poziţie de fetus. Se simţea murdară şi pângărită, încercă să-şi alunge din minte imaginea apaşului cu faţă lătăreaţă, gesturile lui animalice. - Stephen, gemu ea cu glas frânt. Stephen, unde eşti? Umerii i se zguduiau de plâns.

Apoi îl văzu pe Lutero venind drept spre ea. -306

Oh, Doamne, nu!

Nu ştia ce intenţiona sălbaticul - s-o violeze din nou sau s-o ucidă - dar scânteia din sufletul ei care o făcea să se agaţe cu disperare de viaţă era încă vie. Indianul se lăsă pe vine lângă ea şi îi apucă mâinile. -307 Ce vrei să faci? întrebă Hannah, în spaniolă. Dar apaşul refuză să-i răspundă, mulţumindu-se s-o privească pe furiş

cu ochii lui negri, goliţi de orice expresie. Folosindu-se de o fâşie de piele, îi legă mânile atât de strâns încât aproape că-i opri circulaţia. Toate povestirile oribile auzite cândva despre m odalităţile în care apaşii obişnuiau să prelungească suferinţele prizonierilor înainte de a-i ucide îi năvăliră acum în minte, cu înfiorătoare claritate. Pe jumătate convinsă că indianul intenţiona s-o lase lângă un muşuroi de furnici otrăvitoare, Hannah îl privi cum leagă funia de creanga solidă a unui arbore mesquita, deasupra capului ei. În această situaţie, singura mişcare pe care şi-ar mai fi putut-o permite era să se rostogolească într-o parte şi într-alta. Îi legă la fel şi picioarele de o creangă solidă pe care o înfipse adânc în pământ. Cu un mormăit satisfăcut, Lutero o lăsă acolo şi se depărtă pe nesimţite. Hannah n-ar fi încercat să-şi elibereze mâinile, nici dacă acest lucru i-ar fi stat în putere. În starea în care se afla, cel mai bun lucru era să respire şi să încerce să nu se gândească nici la evenimentele petrecute, nici la ce-o să se întâmple cu ea mai departe.

Focul de tabără strălucea ca o lumină vie în întunericul de smoală ce înghiţise totul în jur. Deasupra, stelele străpungeau cerul ca nişte puncte luminoase, veghind tainele deşertului. Mirosul de cai şi excremente animale ajungea până în tabăra soldaţilor, purtat de briza răcoroasă a nopţii. Tabăra era împărţită în trei părţi - patru, dacă se punea la socoteală şi locul unde fuseseră priponiţi caii şi catârii. Cea mai largă secţiune era ocupată de soldaţii negri, uniformele lor de un albastru închis şi feţele lor negre îi făceau invizibili în noapte. Cercetaşii apaşi se retrăseseră deoparte, la oarecare distanţă de focul de tabără. Iar al treilea grup îl consituiau ofiţerii. După o masă frugală, alcătuită din fasole şi pâine de secară, ofiţerii se adunară în jurul maiorului Stephen Wade. Maiorul se uita când şi când la şeful călăuzelor şi mânia lui, deşi ţinută sub control, era evidentă pentru cei prezenţi. -308 Numărul apaşilor pe care îi urmărim s-a redus în după-amiaza aceasta, domnilor, rosti Stephen, luând o poziţie ţeapănă în faţa camarazilor săi. Domnul Amos e de părere că acum avem de-a face doar cu cinci inşi. -309 Au mers în şir, unul în coada celuilalt, şi nu se mai poate şti câţi au fost. Amos Hill mesteca un cocoloş mare de tutun care îi umplea pe rând obrajii păroşi. -310 Şi toţi caii ăia în plus ne dau şi mai mare bătaie de cap. Suntem aproape siguri că au fost cel puţin vreo patru cai. -311 Cât timp? întrebă căpitanul Cutter. -312 E lucru sigur că se aflau cu toţii atunci când au poposit dupăamiază. Pe urmă, după părerea mea, au plecat în şir şi s-au pierdut unul câte unul pe drum, când le-a venit la îndemână să-şi ia tălpăşiţa. Apaşii ăştia se pricep să se facă nevăzuţi în deşert. - Eşti bun să-ţi dai cu părerea dacă doamna Wade e undeva înaintea

noastră - sau am lăsat-o în urmă, domnule Hill? Un muşchi zvâcni pe obrazul crispat al lui Stephen. -313 N-aş putea spune cu certitudine dom'maior. Dacă mai călăreşte încă pe armăsarul ăla galben atunci este undeva în urmă. Amos vorbea cu grijă, atent să nu greşească, cumva, în faţa maiorului. -314 Nah-Tay zice că urmele de copite ale armăsarului nu se mai văd. -315 Dacă ne-am abătut de la rută, domnule Hill, ce şanse avem să mai dăm de urma calului doamnei Wade? Stephen desfăşură harta regiunii, oferind-o spre studiu ofiţerilor săi. -316 O s-o găsim. Nah-Tay şi cu apaşii lui sunt în stare să afle şi o muscă în deşert, dar o să mai dureze, răspunse şeful călăuzelor. Va trebui să ne răspândim, să umblăm în lung şi în lat până vom da de un indiciu. Şi, după câtemi dau seama, s-ar putea ca ea nici să nu mai călărească pe calul ăla. -317 M-am gândit la asta. De aceea, mâine dimineaţă vreau să-l iei pe locotenent şi jumătate din trupă, plus Nah-Tay şi patru călăuze şi să mergeţi mai departe pe urmele care se văd. Locotenentul Bones, Hill şi cu restul oamenilor vor merge cu mine să mai cercetăm o dată drumul pe care am venit. Amos - Un Ochi plescăi din buze şi lăsă să-i scape un oftat prelung. Stephen îl străpunse cu privirea. Nu cerea acordul nimănui asupra deciziilor sale, dar dacă cineva avea vreo obiecţie, prefera s-o audă rostită cu voce tare. Era mult mai simplu să aplaneze disensiunile în felul acesta. -318 Mie mi se pare c-ar fi două motive posibile pentru care apaşii ăia s-au topit aşa în văzduh, îndrăzni Amos să sugereze. Unul ar fi că după ce şi-au făcut rost de pradă s-au întors la colibele lor, văzându-şi fiecare de treabă cum s-ar zice. Amos, făcu, deliberat, o pauză. -319 Sau, reluă el, au ştiut că suntem pe urmele lor. Poate s-au răspândit dinadins, gândindu-se c-o să-ţi împărţi forţele pe din două. S-ar putea să ne întindă o cursă şi s-o folosească pe don'şoara Wade drept momeală. -320 S-ar putea, încuviinţă Stephen neclintit. Atunci o să vedem dacă cercetaşii tăi apaşi or să vrea să ia viaţa unora din neamul lor. Se întoarse brusc spre Jake Cutter. Scularea la ora 4:45, domnilor.

-321

Acestea fiind zise, Wade se depărtă de ofiţerii săi ducând în mână harta făcută sul. Amos-Un Ochi privi lung în urma lui, apoi îi zise căpitanului: -322 Cred că i-ar plăcea dacă apaşii ăia ar veni să ne atace. E pus pe tăiat şi spânzurat. Făcu o grimasă tristă. -323 N-aş zice că m-aş simţi altfel dacă propria mea nevastă ar fi în mâinile apaşilor acum, mormăi el. Un oftat greu, de regret, îi scăpă de pe buze. -324 Când îi urmăreşti pe apaşi, orice greşeală costă. Pur şi simplu, nu mi-am dat seama la timp de trucul lor. Cum nimeni nu oferi vreun răspuns, şeful călăuzelor înălţă absent mâna în semn de salut şi dispăru în întuneric. Cutter îl zări mergând în direcţia unde se instalaseră apaşii, omul se

simţea mai bine printre indieni decât alături de semenii lui. Lângă el, Cutter auzi vocea lui Sotsworth. -325

Cafea?

Locotenentul îi întinse o gamelă plină cu lichidul negru, întăritor. -326 Mulţumesc. Cutter observă că mâna locotenentului nu mai tremura aşa cum se întâmplase mai devreme, când stătuse de vorbă cu el. Sotsworth, ca tânăr ofiţer într-o companie de negri, se simţea, în mod fatal, sortit uitării şi adesea bea până nu mai ştia de el. Chiar în acest moment gamela lui mirosea a whisky. Căpitanul nu zise nimic. Dacă toţi ofiţerii ce se apucaseră de băut ar fi fost izgoniţi din armată, atunci n-ar mai fi rămas nimeni să ţină piept indienilor. -327 Ce crezi că ne va aduce ziua de mâine, căpitane? întrebă retoric Sotsworth, privind silueta prelungă a maiorului Wade, care se aşezase gânditor lângă foc, cu o mână sprijinită pe genunchi. -328 Răsăritul, locotenente, zise sec Cutter. -329 Priceput la răspunsuri ca de obicei, remarcă Sotsowrth cu ochii în cană. Priceput şi ascuns... Înălţă capul şi se uită din nou la comandantul lor. -330 Eu unul aştept zorii şi soarele. Nopţile sunt însingurate, după părerea mea. Pentru maiorul Wade, seara asta trebuie să fie deosebit de grea. -331 Da, îmi închipui că aşa este. Cutter încerca prin răspunsurile sale scurte să pună capăt oricăror speculaţii personale asupra unui subiect care nu era treaba nici unuia dintre ei. -332 Să ştii că nevasta ta e acolo, singură cu apaşii. Mintea omului e capabilă de multă cruzime, căpitane, declară Sotsworth. -333 Ajunge, locotenente. Netulburat de tonul categoric al lui Cutter, locotenentul sorbi din nou din cafea şi îşi aţinti

privirea în noapte cu o expresie de melancolie. Întunericul ăsta îl face pe un om să-şi amintească de toate visurile din tinereţe, de nopţile acelea minunate când se părea că e destul timp...pentru tot. Câţiva cai tropăiră-nervoşi la capătul liniei de pichet. Locotenentul reformulă întrebarea pe care o pusese mai înainte. -334 Intrăm în acţiune mâine? -335 Am fost de multe ori în companii, fără să vedem un singur apaş, zise Cutter.

Pentru a lupta cu un apaş trebuie mai întâi să-l găseşti, lucru foarte dificil de altfel. Companiile de cavalerie puteau fi reperate de la distanţă din cauza norului de praf pe care îl stârneau. Chiar şi acum, apaşii ştiau că armata era pe urmele lor. Aşa încât, locul unde se aflau fiindu-le deja cunoscut, aprinseră focul fără grijă. -336 Dar când îi vedem, căpitane, de obicei ei sunt cei care ne atacă, îi aminti Sotsworth. Nu-mi place deloc ideea. -337 Dacă îţi lipseşte curajul, poate ar fi bine să mai iei o înghiţitură din lichidul ăla, îi sugeră Cutter, dându-i astfel de înţeles că ştia cu ce îşi îndulcise locotenentul cafeaua. Faţa lui Sotsworth se mohorî mai mult. -338 Nu-i vorba de teama de apaşi, căpitane Cutter.

Un resentiment adânc, arzător, fulgeră o clipă pe chipul locotenentului, când se uită în direcţia unde siluetele soldaţilor se profilau negre în noaptea şi mai neagră. -339 Nu ştiu ce-ar fi mai rău dezonoarea de-a muri în mijlocul acestei companii uitate de toţi sau umilinţa de-a fi salvat de vreunul dintre negroteii ăştia. Cutter îşi goli cana de cafea si-o trânti cu un gest scurt alături. -340 In locul tău, m-aş gândi la apaşi...şi cum să-mi salvez pielea. O lovitură de picior îi răscoli iar durerile, trezind-o din amorţeală. Hannah gemu şi întredeschise pleoapele grele, lumina zorilor o orbi la început, clipi des şi, când se hotărî să privească în jur, văzu silueta masivă a lui Lutero care stătea în picioare lângă ea. O a doua lovitură îi smulse un nou geamăt şi o făcu să deschidă larg ochii. Îi era imposibil să se mişte din cauza funiilor care îi întindeau picioarele şi-i ţineau mâinile deasupra capului. Apaşul se aplecă să-i dezlege picioarele. Nimic nu-i acoperise goliciunea peste noapte şi frigul deşertului o pătrunsese până la oase. Legată cum era, Hannah se putuse ghemui cât de cât pentru a-şi păstra căldura. De îndată ce-şi simţi picioarele eliberate, încercă să-şi ducă înfrigurată genunchii la piept, ignorând durerea sfâşietoare. Vederea propriei sale nudităţi nu o mai şoca, experienţa îngrozitoare de-a fi dezbrăcată de mâini străine fusese deja depăşită, acum simţea doar dezgust şi revoltă la vederea sângelui care mustea în rănile deschise întregul ei trup era o masă de carne vie. Duhoarea scârboasă a apaşului ajunse din nou până la ea, Lutero se aplecase să desfacă funia înfăşurată în jurul ramurii de mesquita care-i ţinea legate mâinile. Hannah se crispă amintindu-şi de siluirea la care fusese supusă în seara anterioară. Un amestec fierbinte de sentimente, frică, ură, mândrie o îndemna încă să îndure fără să crâcnească starea deplorabilă în care fusese adusă. Când Lutero se ridică iar în picioare fără să taie funia care-i ţinea strâns încheieturile, Hannah înţelese că avea să rămână mai departe legată. Gemând surd%se ghemui cu genunchii la gură, tremura ca o frunză. Avea gura uscată, fără pic de salivă. 0 clipă stătu să se întrebe ce avea să se întâmple cu ea. Dacă Lutero avea s-o ucidă atunci când se va fi săturat s-o siluiască? Dacă intenţiona să şi-o facă squaw. Stephen era undeva nu foarte departe. Trebuia să-şi spună asta mereu. Trebuia să-şi amintească, în permanenţă, că el o căuta. Speranţa aceasta îi aducea un vag sentiment de înviorare. Soarele care se ivise timid deasupra stâncilor dispăru în dosul umerilor largi ai apaşului, care se oprise iar dinaintea ei. Hannah înălţă privirea şi-l văzu întinzându-i burduful cu apă. De astă dată, fu înţeleaptă şi bău puţin, cu înghiţituri mici, reprimându-şi cu greu senzaţia de greaţă. Caii pe care Lutero îi lăsase să pască un petic de pajişte aveau spinările încărcate cu lucrurile furate de apaşi. Într-un târziu, îi dezlegă mâinile şi o urcă pe armăsarul ei, pielea bietului animal era umedă şi cleioasă de sudoare. Fără să stea pe gânduri, apaşul legă frâul acestuia de coada stufoasă a calului

său.

Hannah nu mai mâncase de la micul dejun din ziua anterioară. Nu ştia dacă indianul îşi purtase de grijă în acest sens, dar ei nu-i dăduse nimic. Porniră la trap şi merseră fără oprire, traversând canioane, defileuri stâncogse şi viroage strâmte. Pentru Hannah, această călătorie sub soarele nemilos al deşertului i se păru că nu se mai termină, ca şi durerile ce-o făceau să sufere atât. Spre seară abia, Lutero se opri. Hannah mai mult se prăbuşi decât descălecă de pe cal. Apaşul îi legă iar mâinile de-un copac şi adăposti caii într-o viroagă adâncă din apropiere. Când se întoarse, se uită la Hannah, după o secundă de ezitare, luă burduful pentru apă şi dispăru în desiş, iute şi fără să facă vreun zgomot ca o şopârlă. Epuizată, Hannah închise ochii pentru o vreme. Când îi deschise iar, umbra violacee a înserării învăluia deja stâncile, Lutero nu se întorsese încă. Noaptea se lăsa cu repeziciune şi Hannah îşi ascuţi auzul căutând să perceapă vreun sunet care să-i vestească întoarcerea apaşului. I se năzări deodată că Lutero o lăsase să moară legată de acel copac. Începu să se frământe şi să muşte frânghia dar, imediat auzi o voce groasă mormăind ceva în limba apaşilor probabil o ocară şi, în minutul următor, simţi o lovitură în spate care îi tăie suflarea. Un timp, rămase nemişcată, străduindu-se să respire. Era vag conştientă de prezenţa lui Lutero nu departe de ea, sălbaticul se foia încoace si încolo si Hannah simţi un miros străin, ciudat, în aer. Când în cele din urmă, îl văzu venind spre ea se ridică pe jumătate. -341 Eyanh. Mănâncă. Apaşul îi întinse ceva, dar în întuneric Hannah nu vedea ce anume. -342 Ce este? îl întrebă ea, apoi îşi aminti că trebuia să vorbească în spaniolă. Lutero îi răspunse cu un cuvânt pe care ea nu-l înţelese. Gândul mâncării îi făcea greaţă, dar ştia că era nevoită să accepte ideea pentru aşi reface forţele. Ceva moale şi umed îi lunecă în mâinile întinse, Hannah pipăi circumspectă obiectul acela călduţ, neted, şi îl duse la gură. Mirosul de sânge îi izbi nările şi Hannah icni descoperind că avea de-a face cu o bucată de carne crudă. Încercă s-o îndepărteze, dar Lutero îi forţă brutal mâinile, silind-o să ducă iar hrana la gură. -343 Mănâncă, îi ordonă el în spaniolă. Îi împinse bucata de carne între dinţi, silind-o să muşte din ea. Nu era tocmai carne, ci un fragment de măruntaie. Lutero îi ţinu gura închisă şi-i apăsă bărbia până când Hannah trebui să înghită. Vărsă însă tot, când el îi dădu drumul. Lutero îi împinse pe gât resturile, forţând-o s-o ia de la capăt până când Hannah mâncă tot.

CAPITOLUL 7

Treceau printr-o trecătoare cu pereţi abrupţi, ce ofereau adăpost împotriva vântului uscat care biciuia preria înălţând vârtejuri de praf peste pământul crăpat şi sterp. Hannah se lăsă moale pe spinarea calului, mulţumită că nu mai trebuia să îndure şi muşcătura fierbinte a vântului. Avea mâinile încă legate şi se ţinea strâns de coama căluţului ei, îşi lăsase bărbia în piept, clătinându-şi capul în ritmul trapului. Călărea acum poneiul lui Lutero. Armăsarul ei cedase în dimineaţa aceea, se împleticise, apoi căzuse greoi, traiul comod şi îmbelşugat nu-l pregătise pentru asemenea corvoadă. Dar Lutero o trăsese pe Hannah de pe spinarea calului prăbuşit, apoi încălecase în locul ei şi-l forţase să se ridice. Acum călărea el pe armăsarul plin de glod, storcând ultima picătură de energie din trupul secătuit al animalului. Hannah înţelegea această stare. De atâtea ori i se întâmplase în decursul ultimelor trei zile să atingă limita îndurării şi s-o depăşească. Pe cât era de uşor să cadă de pe cal şi să moară pur şi simplu, pe atât de greu îi era să se păstreze pe loc în puţinele momente când se putuse concentra asupra situaţiei sale, Hannah se mirase singură că supravieţuise. În noaptea care trecuse, Lutero venise din nou peste ea, când gustul greţos al cărnii crude îi mai stăruia încă în gură. Fusese la fel de neputincioasă ca şi prima oară. Nesatisfăcut, Lutero o asaltase încă de două ori, dar Hannah se retrăsese în acel colţ al minţii ei care se disocia de restul trupului. Albia râului, îngustă şi plină de bolovani, intra într-un defileu stâncos. Înaintea sa, Hannah văzu armăsarul împleticindu-se pe terenul accidentat, braţul puternic al apaşului smuci de căpăstru şi sili animalul să se ţină pe picioare. Mai devreme sau mai târziu toate acestea vor avea un sfârsit -era gândul care o susţinea pe Hannah, o făcea să îndure toate aceste torturi fizice şi psihice, el îi alimenta dorinţa de supravieţuire - conştiinţa că, mai devreme sau mai târziu, avea să-intervină ceva. Cărarea îngustă conducea spre un podiş înalt, mărginit din trei părţi de zone abrupte. Sus creşteau câţiva arbori piperniciţi şi ierburi aspre, înalte. Poneiul călărit de Hannah ciuli urechile şi mări pasul, atras de un punct văzut doar de el în depărtare grabă care-i era stânjenită de armăsarul de coada căruia era legat. Poneiul o luă, cu toate acestea, înainte, păşind acum în rând cu armăsarul care avansa greoi, împovărat de trupul unei căprioare vânatul ale cărui măruntaie asiguraseră hrana prizonierei în seara anterioară. - Hoh-struh, hoh-shuh, murmură Lutero cu o voce liniştitoare spre micul animal. Acesta îşi înceţi trapul, dar continuă să meargă în rând cu armăsarul. Vântul îi izbi din nou în faţă, fuioare de praf luară în stăpânire platoul. Hannah se făcu mică pe spinarea calului, căutând, să se protejeze de înţepăturile vântului. Mintea şi simţurile ei abrutizate rămâneau indiferente la peisajul pe care îl traversau. De undeva lătra un câine nu era urletul sfâşietor al vreunui câine de prerie, ci un lătrat adevărat, vestind o aşezare omenească. Trezită din amorţeală, Hannah se încruntă şi privi buimacă în direcţia din

care venea zgomotul. O formă rotundă - iţită dintr-un luminiş încercuit de tufişuri - se dovedi, curând, a fi un jacal apaş, acoperit cu iarbă din soiul care creştea pe înălţimile ce străjuiau acest platou, locuinţa era complet camuflată de la distanţă. Alte câteva colibe erau răspândite icf-colo, fără o ordine anume. Copiii alergară spre ei şi o haită de câini jigăriţi, lătrând de zor, se luară după cai. Îşi făcură apariţia şi câteva femei, iar un bărbat bătrân, cocârjat şi cu părul alb înainta spre ei târându-şi picioarele. Un grup de bărbaţi şedeau sub o ramada. Hannah îşi aminti vag că Stephen îi povestise cândva despre satele apaşilor, aşanumitele rancheria , cătunele indiene. Pe măsură ce Lutero înainta pe lângă colibele rotunde construite din crengi şi iarbă, către una situată în centrul aşezării, tot mai mulţi locuitori ai cătunului se adunau în jurul lor, înghesuindu-se s-o vadă pe Hannah. Aceasta le privea pe femeile apaşe, mici de statură şi fără forme, îmbrăcate în veste din piele de cal care le atârnau până la şolduri, fuste de asemenea din piele de cal, lungi până la genunchi şi mocasini care le acoperau, cu modestie, restul picioarelor. Majoritatea îşi purtau părul negru răsucit în cozi la baza gâtului, dar cele bătrâne îşi lăsau pletele să le acopere spatele ca nişte văluri negre- argintii. Chipurile lor exprimau ură şi dezgust la vederea ei şi Hannah înţelese că nu putea conta pe mila sau compătimirea acelor femei. Îi venea să plângă, dar se abţinu şi înălţând capul îşi aţinti privirea înainte. O indiancă stătea dinaintea colibei în aşteptarea lor. Era scundă, cu o talie feciorelnică. Avea părul strălucitor ca smoala şi ochii negri, luminoşi. Trăsăturile ei erau la fel cu ale celorlalte femei, numai că pomeţii îi erau mai puţin turtiţi şi nasul drept şi delicat, ceea ce îi conferea o frumuseţe neobişnuită. Buzele ei se răsfrânseră într-un zâmbet larg, atunci când Lutero îşi opri calul lângă ramada de lângă colibă. Lutero lunecă jos de pe cal cu o mişcare lină şi se apropie ţanţoş de femeie, faţa lui aprigă părea îmblânzită de o anume emoţie şi Hannah fu uluită să observe licărul cald din ochii lui. Cei doi schimbară câteva fraze intime în şoaptă, apoi apaşul o conduse pe femeie către cai, să-i arate prada. La un moment dat, veşmântul se lipi de trupul femeii, scoţându-i în evidenţă pântecul bombat. Era însărcinată, ghici Hannah. Femeia aceasta însărcinată în câteva luni era nevasta lui Lutero. În jur izbucni un cor de voci, toate bolborosind pe acea limbă ciudată pentru Hannah, toţi păreau săi pună întrebări lui Lutero, iar apaşul răspundea, spre satisfacţia generală. Deşi păreau încântaţi şi aproape entuziasmaţi de relatările lui Lutero, indienii nu o scutiră pe Hannah de o serie de ghionturi şi împunsături. După ce Lutero o dădu jos de pe cal, se pomeni asaltată de îmbrânceli şi lovituri care sporiră numărul vânătăilor de pe trupul ei şi aşa schingiuit. Hannah se apără cum putea de manifestările lor de ură. De la o vreme, agitaţia stârnită de venirea lui Lutero se mai potoli şi ceata se împrăştie lăsându-i singuri. Lutero o duse pe Hannah sub umbrarul de frunze şi o legă de un stâlp. Apoi îşi chemă nevasta şi i-o arătă cu emfază prizonierei.

Aceasta este femeia mea, Gatita, îi zise el în spaniolă, traducându-i numele indiencei „Pisică Mică". Eşti sclava ei. Să faci ce spune. Ochii luminoşi ai Gatitei se întoarseră spre soţul ei cu adoraţie respectuoasă şi mândrie. Pe Hannah nici n-o luă în seamă. După ce cuplul plecă, Hannah se sprijini de stâlp, folosindu-se recunoscătoare de suportul lui şi ignorând durerea pe care i-o producea contactul cu lemnul aspru. Copiii se adunară în jurul ei şi începură un mic război, atacând-o cu beţe şi pietre, curând însă se plictisiră de acest joc şi fugiră în căutarea altor atracţii. Mult mai târziu, în după-amiaza aceea, Gatita se apropie de Hannah aducând o tărtăcuţă într-o farfurie. Îngenunche cu un aer nepăsător lângă Hannah. Tărtăcuţa scobită era plină cu o substanţă transparentă, ca un gel. Fără vreun comentariu, femeia îşi muie degetele în soluţie şi începu să ungă spatele prizonierei. Întâia atingere îi smulse un geamăt de durere, urmat însă, aproape instantaneu, de un suspin de uşurare pe măsură ce substanţa îşi făcea efectul. -345 Doctorie? îndăzni Hannah să întrebe. -344

-346

Anh, da.

După ce îi unse complet spatele, Gatita îi dezlegă mâinile şi împinse farfuria spre ea, dându-i de înţeles că mai departe trebuie să se descurce singură. Apoi indianca se sculă cu oarecare efort, fiindcă greutatea copilului îi modificase centrul de echilibru, Gatita reuşea totuşi să-şi păstreze graţia. Rămasă singură, Hannah îşi vârî degetele în gelul moale, răcoritor şi îşi frecă grijulie pielea arsă de soare, insistă asupra sânilor, abdomenului şi coapselor. Stratul de gel acoperea o murdărie acumulată în trei zile de călătorie prin prerie, dar Hannah folosi cu încredere fiecare fărâmă din acea pomadă naturală. Abia terminase, când Gatita îşi făcu iar apariţia, aducând un ghemotoc de haine. Le lăsă la picioarele lui Hannah şi plecă. Când Hannah le desfăşură găsi o fustă din piele de cal şi o vestă. Erau uzate în multe locuri şi pielea tăbăcită mirosea urât şi era ţeapănă de veche, dar - în sfârşit - avea voie să se îmbrace. Se uită după femeia aceea de o frumuseţe primitivă, al cărei păr negru, lucios ca o coamă de cal, era împodobit cu mărgele. Pomada, hainele, reprezentau primul semn de bunătate de care avusese parte Hannah de când căzuse în mâinile apaşilor. Totuşi, nu exista nici uri motiv pentru ca indianca aceasta să dorească să şio facă prietenă. Atunci de ce? Scopul nu putea fi decât unul practic, la ce foloseşte o sclavă bolnavă şi rănită? Pentru ei Hannah nu valora nimic atâta timp cât nu-şi recăpăta vlaga. Nu putea fi vândută şi nu putea munci. Cu mintea frământată de tot felul de gânduri negre, Hannah îşi îmbrăcă hainele încercând o senzaţie stranie de constrângere acum, când trupul ei era din nou acoperit, după zile întregi în care el fusese expus direct în bătaia vântului şi-a soarelui. Protejată de haine şi cu rănile oblojite, Hannah putea închide acum ochii, pentru a fura câteva ore de binemeritată odihnă. Pe la amiază, sosiră trei războinici apaşi, pe doi dintre ei Hannah îi

cunoştea deja, făcuseră parte din ceata care îl însoţise pe Lutero atunci când căzuse prizonieră. O dată cu venirea ultimului războinic, începu o adevărată sărbătoare completată de cântece şi dansuri. De sub rarnada unde era legată, Hannah urmărea întregul ritual, amintindu-şi despre istorisirile pe care le auzise la frontieră referitor la obiceiurile barbare ale ap aşilor. Ritmul straniu al cântecelor şi stridenţa vocilor care le interpretau i se părură descurajante, la fel şi sunetul tobelor care îi transmiteau vibraţii în tot corpul. Dansurile se înlănţuiau fără oprire şi Hannah văzu că femeile apaşe dădeau ocol ringului şi îşi alegeau partenerii dintre bărbaţii de pe margine. Ritmul se schimbă, deveni mai insistent, mai sacadat. Aerul se încărcă de o anume tensiune pe care Hannah n-o putea identifica, dar pe care o percepea în toată intensitatea ei. La început, o femeie, apoi două, trei începură să-şi scoată încet hainele, rămânând aproape goale. Toate erau suple, cu picioare musculoase şi umeri rotunzi, căzuţi. Femeia care dansa cu Lutero avea sâni grei şi era mai înaltă decât celelalte. Se mişca foarte aproape de Lutero, scuturându-şi şoldurile într-o manieră lascivă, învârtindu-se pe loc şi frecându-şi palmele de corp. Dezgustată şi totuşi fascinată de exhibiţiile erotice la care asista, Hannah urmări jocul sinuos al coapselor femeii în lumina roşiatică a făcliilor. Era evident că Lutero nu-şi putea lua ochii de la şoldurile ei şi de la mişcările sugestive ale mâinilor ei care îl atrăgeau tot mai aproape. Trupurile dansatorilor erau lucioase de sudoare şi un iz de dorinţă carnală plutea în aer la sfârşitul dansului. Lutero nu o părăsi pe femeia cu sâni opulenţi. Curioasă, Hannah se uită de jur împrejurul mulţimii şi, în cele din urmă, o descoperi pe micuţa şi mândra Gatita. Aceasta nu părea tulburată de manifestările publice ale lui Lutero şi discuta cu alte femei râzând veselă. Hannah se uită din nou la Lutero, îl văzu părăsind cercul dansatorilor împreună cu partenera lui lascivă şi îndreptându-se spre una dintre colibe. Păgâni imorali, se gândi ea amintindu-şi cu amărăciune de propriile suferinţe îndurate din pricina acelor sălbatici, de cruzimea şi ticăloşia lor. Ritmul sacadat al tobelor şi vocile cântăreţilor continuau să răsune în noapte pe când, Hannah se cufunda într-un somn profund, epuizată. A doua zi de dimineaţă, Gatita o puse pe Hannah la muncă, cerându-i să cureţe pielea căprioarei adusă de Lutero de rămăşiţele de carne rămase în interior. Prea slăbită ca să muncească intensiv, Hannah trebuia să se oprească adesea pentru a se odihni. Muştele bâzâiau în jurul ei, atrase de mirosul cărnii putrede şi de rănile de pe trupul femeii. La un moment dat, Hannah se plesni peste picior simţind o înţepătură mai supărătoare, cu coada ochiului, zări deodată o pată de culoare care îi atrase atenţia verdele vânătoresc al costumului ei. Hannah se holba la indianca îmbrăcată în fusta ei de călărie. Era aceeaşi care dansase atât de obscen cu Lutero în seara anterioară. Gatita veni şi o certă pe Hannah pentru încetineală. Îi ordonă ferm şi cu ostilitate prizonierei să se întoarcă la muncă şi o bruftului pentru nepriceperea ei după ce îi mai arătă pe scurt încă o dată cum se folosesc uneltele.

Coloana de soldaţi intră în fort călărind pe cai obosiţi de drum şi colbuiţi. Pe feţele alungite ale oamenilor se putea citi nereuşita expediţiei. În vreme ce trupa îşi continuă drumul către grajduri, Stephen ieşi din coloană şi porni în direcţia cazărmii însoţit de căpitanul Cutter. Colonelul Bettendorf îi aştepta sub ramada, cei doi ofiţeri descălecară şi îşi încredinţară caii unui soldat. -347 Nici o veste, Wade? întrebă Bettendorf după saluturile de rigoare dictate de protocolul militar. -348 Nici una, domnule. Stephen îşi scoase mănuşile ţinându-le în palma stângă. Era chinuit de

insucces, cu mintea torturată de fel şi fel de închipuiri sinistre. -349 S-a stârnit vântul şi a şters toate urmele. I-am pierdut. -350 M-am temut de asta, zise colonelul şi oftă adânc, dând de înţeles cât de mult regreta necazul care se abătuse asupra ofiţerului său. -351 Domnule colonel,vă cer permisiunea să pornesc cu un detaşament spre nord în regiunea canioanelor, spuse Wade. -352 Se refuză, răspunse pe un ton sec şi iritat colonelul, încercăm să facem pace cu apaşii. Nu vom realiza asta trimiţând soldaţi înarmaţi în cătunele lor. Mai mult ca sigur că se vor împotrivi unei asemenea acţiuni şi pe bună dreptate! Se va găsi întotdeauna vreun nebun, fie din tabăra lor, fie dintr-a noastră, n-are importanţă, să înceapă să tragă. Călăuzele noastre vor fugi în munţi. Atunci vom fi siliţi să ne batem cu toţi. -353

Foarte bine. Stephen înţelegea necesităţile dictate de strategia militară, deşi erau împo triva intereselor sale personale. -354 Atunci ordonaţi ca Amos Hill şi apaşii lui să răspândească vestea că am

săi plătesc o răscumpărare pentru soţia mea. -355 Eşti sigur că e încă în viaţă, Stephen? întrebă cu multă blândeţe colonelul. Venele de pe gântul lui Stephen deveniră mai vizibile şi faţa maiorului se crispă dureros. -356 Nu ştiu sigur că e moartă, domnule colonel, vorbi el cu voce stăpânită. Tonul lui apăsat arăta totuşi insubordonare. Atmosfera deveni toridă. Era întotdeauna sufocant de cald în aceste ţinuturi deşertice. Colonelul privi de-a lungul străzii către locul unde se înălţa micul cimitir cu secţiuni separate pentru ofiţeri albi, negri şi civili. -357 I-am îngropat ieri pe locotenentul Delvecchio şi pe locotenentul Sloane. Poate doreşti să-i faci o vizită doamnei Sloane să-i transmiţi condoleanţe. Mâine pleacă înapoi în Est. Bettendorf se întoarse din nou spre Wade şi îşi încrucişă mâinile la spate. -358 Îmi pare nespus de rău că soţia dumitale a căzut în mâinile acelor bandiţi apaşi, maior Wade. La toţi ne pare rău. Intenţionăm să ţinem un serviciu religios în memoria soţiei dumitale, în după-amiaza aceasta, la capelă. Ţi-ar fi infinit mai uşor, maior, dacă ai accepta faptul că e moartă. E puţin probabil ca trupul ei să fie găsit vreodată.

Degetele lui Stephen strânseră nervos mănuşile de piele. Ceea ce-i sugera Bettendorf era inadmisibil. Maiorul fierbea de furie, dar acea

disciplină adânc înrădăcinată îl forţă să păstreze respectul datorat superiorului său. -359 Îi veţi da instrucţiuni lui Hill să răspândească zvonul despre răscumpărare? -360

Da.

-361

Foarte bine, domnule.

-366

Da, domnule.

Bettendorf încuviinţă pe un ton resemnat, ca şi cum s-ar fi aşteptat la aceste insistenţe din partea maiorului.

Wade luase o poziţie rigidă. -362 Cutter vă poate informa despre orice alte detalii pe care vei dori să le cunoaşteţi. Dacă nu mai aveţi nevoie de mine, domnule colonel. -363 Eşti liber, maior. Bettendorf înclină capul răspunzând salutului corect al maiorului. Wade se depărtă iute în direcţia Cartierului ofiţerilor. -364 N-am vrut să-l ofensez, fir-ar al naibii, mormăi colonelul întorcându-se spre Cutter. Sprâncenele lui stufoase se zburliră o clipă deasupra ochilor mici, pătrunzători, se uită lung, întrucâtva iritat, în urma maiorului. -365 Ce tragedie, mare păcat! Răspunsul nu conţinea nici o emoţie.

Bettendorf păru nemulţumit de atitudinea necomunicativă a căpitanului. -367 Îmi imaginez ce agonie îndură bietul Wade, să nu ştii dacă e moartă

sau nu. Iar dacă e vie, gândul că e în mâinile acelor sălbatici trebuie să fie o adevărată tortură. -368 Sunt convins că aşa e, domnule. -369 Ştim cu toţii că sunt slabe speranţe să mai fie în viaţă la ora asta, insistă Bettendorf. Câte femei albe luate prizoniere de indieni ai mai văzut până acum? Al naibii de puţine, pun pariu şi apoi, şi acelea de obicei nu se mai întorc întregi la minte. E mare păcat că Delvecchio sau Sloane n-au împuşcat-o înainte să moară. Acum nu putem decât să ne rugăm la Dumnezeu să-i rezerve un sfârşit uşor. Colonelul făcu o pauză şi-l fulgeră cu privirea pe Cutter, tot mai iritat de tăcerea acestuia. -370 Eşti vechi în regiment, căpitane. Ştii că apaşii nu-şi iau pe cap povara unei femei captive decât dacă vor s-o siluiască sau s-o vândă pe piaţa de sclavi. Copiii uneori îi duc în triburile lor, dar o femeie în toată firea arareori e acceptată. -371 Aveţi dreptate, domnule. Dacă e vie, atunci e sclava lor. Iar apaşii obişnuiau ea, de îndată ce simţeau prezenţa inamicului în vecinătate să-şi omoare câinii ca prin lătratul lor să nu dea de gol aşezarea satului, şi sclavii, pentru a-i împiedica să fugă în tabăra adversă unde să-şi trădeze stăpânul. Cutter mai ştia că, în anumite împrejurări, apaşii îşi ucideau chiar copiii prea gălăgioşi sau neastâmpăraţi, sacrificând astfel câţiva în favoarea majorităţii. Presupunând că Hannah supravieţuise drumului în ţinuturile lor din Mexic, probabil fusese vândută sau schimbată pe un cal sau pe o puşcă.

O să-i bântuie mult timp visele, continuă colonelul privind iar în direcţia maiorului. De aceea e mai bine s-o creadă moartă. Atunci va putea s-o jelească în voie şi să-şi verse focul, în timp, amintirea ei va mai păli. Colonelul rezolva totul în termeni prea simplişti pentru gustul lui Cutter. Aceasta era soluţia cea mai uşoară, să întorci spatele lucrurilor neplăcute. Pentru unii era mai comod aşa decât să încerce să descurce problema. -373 Tot ce se poate, domnule, se mulţumi el să răspundă. Mai doriţi ceva din partea mea? -374 Nu. Aştept raportul scris. Bettendorf îl lăsă să plece, părând a realiza deodată cât de mult îl ţinuse pe Cutter în picioare lângă el, pentru a-i expune explicaţiile sale defensive referitoare la motivele ce îl determinaseră să claseze cazul lui Hannah Wade. Înainte de a ajunge la cazarmă, Wade fu interpelat de proprietarul şi editorul Gazettei din Silver City. Boier avea creştetul acoperit de o gambetă şi îşi descheiase jacheta lăsându-şi la vedere vesta pe pieptul căreia sclipea lanţul de aur al unui ceas ascuns în buzunar. Avea favoriţi lungi, care îi acopereau jumătate din obrajii fălcoşi, potrivit acelei mode iniţiate de lordul Dundreary. Viclean şi inteligent, Hy Boier avea figura unui om capabil să recunoască un-pcSnt şi să tragă foloase din el. -375 Domnule maior Wade, nici nu vă puteţi închipui ce rău mi-a părut când am auzit că soţia dumneavoastră a fost răpită de apaşi. Pusese la punct o întreagă poveste încă înainte ca ştirea să fi ajuns la urechile cetăţenilor din Silver City. Pe prima pagină a Gazettei scrisese cu litere de-o şchioapă: „SOŢIE DE OFIŢER RĂPITĂ DE SĂLBATICI" iar dedesubt „Un brav ofiţer de cavalerie pe urmele apaşilor pentru a-şi salva soţia". Era o poveste senzaţională pe care ziarele din Est o exploataseră cu mare succes. -376 Ce s-a întâmplat? Aţi reuşit să-i prindeţi pe nemernicii aceia sălbatici? -377 Nu. Vântul a şters urmele convoiului lor, răspunse Wade pe un ton -372

încordat.

N-avea deloc chef de un interviu, dar era conştient că un ofiţer ambiţios nu trebuia să ignore niciodată presa. -378 Atunci înseamnă că nu v-aţi găsit soţia. Sumbru, Wade recunoscu în această întrebare un mod delicat de-a afla dacă era moartă. -379 Nu. E încă în mâinile apaşilor. -380 Credeţi că mai e încă în viaţă? Da, răspunse el cu convingere. Şi n-am să renunţ s-o caut. Cercetaşii noştri vor trimite vorbă că sunt gata să plătesc o răscumpărare în schimbul ei. Poţi să scrii în ziarul dumitale, domnule Boier, că ofer un premiu pentru orice informaţie în legătură cu ea. -381 Veţi merge din nou s-o căutaţi? -382 La fiecare ieşire din fort, domnule, îmi voi căuta soţia. N-am să mă las până n-o aduc înapoi, declară Stephen. Acum, mă scuzaţi, trebuie să plec. Ajuns în camerele pe care le împărţise cu Hannah, Stephen simţi imediat apăsarea absenţei ei, cu sentimentul că ceva vital dispăruse din viaţa lui.

Singurătatea părea să ţipe în fiecare ungher din jur. Stephen făcu câţiva paşi şi se opri în mijlocul camerei. Îşi scosese pălăria prăfuită şi mănuşile, punându-le pe o masă alăturată. O povară invizibilă îi cocârja umerii laţi, îşi simţea sufletul gol, pustiit. Se uită la un goblen înrămat, lucrat în întregime de Hannah, care atârna pe perete şi se gândi la mâinile ei moi şi fine, la atingerea lor delicată şi tandră. Atât de multe amintiri îi reveniră în minte după-amiezile petrecute împreună când el obişnuia să-i citească din vreun roman, cum pregătea ea picnicul şi alegea locurile acelea surprinzător de idilice, ocaziile când călăreau peste coline, iar ea îl lăsa întotdeauna să câştige. Cum o mai adora! Era mai mult decât o soţie de ofiţer, soţia lui şi tovarăşa lui de viaţă, era insula lui într-o mare de nisipuri, singurul element care îi făcea viaţa suportabilă. Avea nevoie de ea, de inteligenţa, de spiritul, de dragostea ei. Ea crezuse atât în calităţile lui şi îl făcuse să gândească astfel şi pe el. Stephen traversă holul îngust îndreptându-se spre dormitorul unde petrecuseră atâtea nopţi împreună. Ajuns în prag, se opri ca trăsnit văzând o femeie care stătea în picioare în faţa dulapului. La început privirea lui fu captată doar de o rochie pe care aceasta o ţinea rochia cafenie cu fireturi aurii pe care Hannah o purtase la petrecerea dată în cinstea soţilor Sloane. Când, în cele din urmă, îşi putu lua ochii de la rochie, Stephen observă că femeia care o ţinea era o negresă şi o recunoscu pe Cimmy Lou, spălătoreasă. -383 N-am vrut să vă sperii, dom'maior, zise aceasta cu o voce guturală, tărăgănată, care se potrivea de minune cu ochii ei ageri şi atotştiutori. - Don'şoara Goodson mi-a zis să viu ca să curăţ, un pic, pe-aci. Femeia netezi cu palma faldurile rochiei.

-384 Ce vreţi să fac cu lucrurile don'şoarei Wade? Don'şoara Goodson zicea că s-ar putea să vreţi să le împachetez ca să le trimiteţi de-aici. Stephen îi întoarse spatele şi descheindu-şi jacheta se duse în faţa oglinzii. Masa de toaletă era în realitate o lădiţă pe care Hannah o camuflase cu o perdea croită dintr-o fustă veche, de satin albastru. Stephen apucă peria aurită a lui Hannah, o piesă a unui set compus din piepterje, perie şi oglinjoară, un fir de păr castaniu roşcat rămăsese încolăcit în acele de metal. Memoria îi jucă o festă crudă, făcându-l să revadă pentru o secundă, cu ochii minţii, imaginea unui scalp abia smuls şi plin de sânge pe care îl zărise odată. -385 Avea lucruşoare tare frumoase, comentă Cimmy Lou. -386

Nu! Stephen nu auzise vorbele negresei, strigătul lui, un ţipăt

adresat fantomei din mintea sa. Imaginea pieri. -387 Dom'maior?

de durere şi furie, era

O mână cafenie cu degete lungi îi atinse braţul. Maiorul se trase repede înapoi. -388 Nu vreau să faci nimic. Lasă toate aşa cum sunt, îi ordonă el femeii

catadicsind să o privească în sfârşit. -389 Pune rochia înapoi, nu vreau să te atingi de lucrurile ei. -390 -391

Da, domnule.

-394

Eram...în spate.

-399

Desigur, domnule maior.

Alo? E cineva aici? se auzi o voce feminină, chemarea părea să vină de undeva din salon. Încruntându-se, Stephen ieşi din dormitor pentru a vedea cine altcineva mai dăduse buzna în locuinţa sa. În salon o văzu pe nevasta căpitanului Goodson, care stătea în picioare lângă masă, cu pălăria şi mănuşile lui în mână. Maiorul se opri în prag pentru a-şi încheia nasturii vestonului. Femeia avea părul roşcat strâns pe creştet într-un coc plin de zulufi din care unul singur îi atârna elegant pe spate, era îmbrăcată într-o rochie bleu deschis cu volane bleumarin şi o pălărioară asortată cu volanele. -392 Doamnă Goodson, mă iertaţi, se scuză Stephen realizând cu întârziere că ţinea încă în mână peria lui Hannah. N-am ştiut că sunteţi aici. -393 Am ciocănit la uşă, dar nu m-aţi auzit. Femeia făcu un gest graţios cu mâna spre uşa de la intrare. Maiorul se uită la perie strângând-o încet. Maude Goodson rămăsese cu ochii aţintiţi la obiectul din mâna lui. Ochii ei albaştri ca de porţelan se umplură de lacrimi. -395 Ştiam că v-aţi întors, murmură ea înălţând privirea spre el, şi ştiţi, am vrut să vă spun cât de rău îmi pare de soţia dumneavoastră. Sinceritatea ei era neîndoielnică şi Stephen observă delicateţea acelei exprimări, femeia evitând să implice cu siguranţă faptul că Hannah ar fi fost moartă, dispărută sau prizonieră. Ea şi cu Hannah fuseseră prietene apropiate, atât de apropiate cât puteau fi soţiile ofiţerilor, ţinând cont de stilul lor peripatetic de viaţă. -396 Sunteţi extrem de amabilă, doamnă Goodson. - Cât aţi fost plecat, am trimis-o pe Cimmy Lou să deretice. Maude Goodson şovăi puţin. -397 N-am fost sigură ce-aţi vrea să faceţi cu lucrurile soţiei dumneavoastră. -398 Nimic, declară calm şi emfatic maiorul. Totul rămâne aşa cum e. Expresia ei deveni duioasă. Zâmbetul ei cald sugera înţelegere şi compătimire. -400 Aţi dori să ne însoţiţi, pe căpitanul Goodson şi pe mine, la capelă diseară? Maiorul avu o ezitare imperpeptibilă. -401 Da, mulţumesc. -402 Trebuie să vă amintiţi, domnule maior, că Dumnezeu ştie de suferinţele noastre şi că trebuie să credem că Hannah e în mâinile lui. -403

Da. Stephen n-ar fi putut-o contrazice, fiindcă Maude era fiica unui capelan militar. Din punctul lui de vedere, însă, Hannah se afla în mâinile apaşilor - şi gândul acesta îl

măcina clipă de clipă. Doamna Goodson puse deoparte pălăria şi mănuşile lui. -404 Vom trece mai târziu să te luăm cu noi. -405 Vă aştept.

Maiorul o conduse la uşă. Proaspăt îmbăiat, ras şi îmbrăcat în haine curate, Cutter se sprijinea de stâlpul ramadei de la cazarma ofiţerilor burlaci. În jur atârnau obişnuitele ulcele cu apă care răcoreau întrucâtva atmosfera uscată, înăbuşitoare. Clopotul de la popotă anunţase masa mai devreme şi toţi soldaţii se grăbiseră să se adune în sală. Soarele apunea la orizont aştemând tot mai multe umbre împrejur. Cutter îşi fuma liniştit ţigara prima într-un interval de patru zile care nu avea gust de colb sau sudoare sărată, si se uita la şirurile de ofiţeri, în special ia cei însoţiţi de soţiile lor care se îndreptau agale către capelă. Wade se afla printre ei, în compania cuplurilor Goodson si Bettendorf. Cutter nu schiţă nici un gest să-i urmeze.

Nu la mult timp după aceea, murmurul rugăciunii lor se înălţă în liniştea amiezii. Ţigara arsese până la chiştoc şi Cutter, nemaiavând nici un motiv să rămână, se desprinse de stâlp şi porni încet de-a lungul străzii, dădu ocol întregului fort şi ascultă, cu un zâmbet vag în colţul gurii, chiotele şi glasurile vesele ale copiilor din Cartierul soldaţilor. Când ajunse în micul cimitir se opri şi căută cu privirea cele două morminte proaspete printre movilele dreptunghiulare. Mormintele locotenenţilor se distingeau cu uşurinţă, fiindcă vântul deşertului nu apucase încă să le erodeze şi să le niveleze ca pe celelalte. Curând, însă, aveau să se învechească şi ele. Stând lângă acele morminte, Cutter nu putu să nu-şi amintească cât de tulburată fusese doamna Sloane în după-amiaza aceea, înainte de cină, când trecuse pe la ea să-şi prezinte condoleanţele. Nu se lăsase compătimită. Sloane avea să trăiască veşnic în memoria soţiei lui. Totuşi, avea să vină o vreme când nimeni nu-şi va mai aminti de zâmbetul lui sau de felul în care dădea mâna cu prietenii. Aşa cum deşertul îi va absorbi mormântul, timpul îi va absorbi şi amintirea. Nimic nu va mai rămâne. „E mai uşor să-i uiţi pe cei morţi", îşi aminti Cutter esenţa cuvintelor lui Bettendorf din cursul discuţiei lor despre Hannah Wade. Strângând din dinţi, Cutter îşi înfipse vârful cizmei în pământul nisipos şi trasă un mic şanţ în jurul mormântului alungit al lui Sloane, definindu-i mai bine conturul. Aşa, vântul avea să-şi desăvârşească acţiunea de distrugere într-un răstimp mai îndelungat. Inevitabilul avea să cunoască o amânare. Cutter părăsi cimitirul pornind pe poteci ocolite către cazarmă. Vântul înserării se învolbura în jurul lui, aducând ceva din mireasma răcoroasă a nopţii. Seara se aşternea şi căpitanul simţi deodată toată singurătatea acelei plimbări. În labirintul minţii sale existau amintiri încă vii şi suave şi răni încă sângerânde. Auzise spunându-se că atunci când un bărbat îşi găseşte femeia visată îşi află şi ambiţia. În cazul său, lucrurile se petrecuseră cu totul altfel, invers, s-ar zice.

Fusese o problemă de alegere. Şi Cutter ştia că decizia lui ar fi rămas neschimbată, chiar dacă i-ar fi stat în putinţă să se întoarcă şi să ia totul de la capăt. Era prea multă ură, ura unei fiice de aristocrat sudist faţă de

uniforma albastră a ofiţerului yankeu din armata învingătorilor. Eventual, ea iar fi putut ierta acest păcat, dar ca el să comande o armată de soldaţi negri fusese mai mult decât putea tolera inima ei de stăpână de sclavi, îi dăduse un ultimatum, armata său ea. În final, alegerea se dovedise uşoară. Armata nu-l satisfăcea complet, dar răspundea unei nevoi primordiale a firii lui: aceea de disciplină şi de acţiune. Îi plăcea să călărească şi demonul neastâmpărat al sufletului său de hoinar îl făcea să se simtă bine acolo unde era lupta mai în toi. Pe de altă parte însă, armata îl dezamăgise datorită jocurilor politice şi-a prejudecăţilor care se făceau simţite în interiorul ei sistemul injust, care plasa pe poziţii superioare oameni inferiori şi corupţia birocratică al cărei rezultat se vedea în proasta administrare a companiilor şi în lipsa de echipament şi muniţii. Cutter se gândise adesea să demisioneze. După doisprezece ani petrecuţi la cavalerie, uniforma nu-l mai fascina. Dar dacă pleca din armată, unde putea merge? Ce avea să facă? În armată, avusese ocazia să înveţe multe lucruri despre cai şi cerinţele lor, aşa că se gândea că, dacă va ajunge vreodată să se sature cu desăvârşire de slujba sa, se putea apuca de afaceri cu cai.

CAPITOLUL 8

Dis-de-dimineaţă Gatita se apropie de focul lângă care şedea zgribulită Hannah, indianca se mişca încet, cu paşi greoi de femeie însărcinată. Se opri lângă Hannah şi lăsă să cadă la picioarele acesteia o pereche de mocasini uzaţi. -406 -407

N'deh b'Keh, bocanci. Pentru picioare, zise Gatita. Mulţumesc, răspunse Hannah în spaniolă şi luă repede mocasinii vopsiţi

în dungi roşii. După o săptămână de muncă neîncetată din zori şi până-n seară, tălpile ei deveniseră atât de scorţoase că nici nu-i mai trebuiau încălţări. Probabil că Gatita observase lucrul acesta şi nu mai considera picioarele goale ale prizonierei drept o garanţie că Hannah nu va încerca să fugă. Rănile i se vindecaseră, de asemenea. Aproape toate vânătăile dispăruseră şi pielea ei bronzată devenise cafenie. Hrana insuficientă pe care o primea nu-i permitea să pună la loc kilogramele pierdute, dar Hannah căpătase în schimb o anume capacitate de rezistenţă şi tărie fizică, de multe ori fiindu-i necesare doar câteva ore de somn pentru a-şi reface forţele. Dieta apaşilor lăsa mult de dorit. Hannah îşi amintea frecvent de mesele îmbelşugate de altădată, de delicioasa friptură de curcan a doamnei Bettendorf şi de crochetele cu somon ale lui Maude Goodson. -408 E vremea pentru Multe Frunze, îi zise Gatita. -409 Nu înţeleg.

Hannah clătină din cap nedumerită, în sinea ei mulţumea providenţei pentru

şansa de-a se înţelege cu aceşti sălbatici printr-o limbă

intermediară. Îşi imaginea teroarea pe care ar fi trăit-o dacă ar fi trebuit să asculte în permanenţă bolboroselile lor incoerente. -410 Când creşte iarba - Multe Frunze. Explicaţiile Gatitei, atunci când nevasta apaşului binevoia să i le ofere, erau întotdeauna scurte. -411 Ugashe, plecăm - toate femeile - cules mescal înainte creşte floare. Faptul acesta explica de ce i se dăduseră mocasinii. Însă expediţia nu era o simplă ieşire în pădure, aşa cum se aşteptase Hannah. Fură pregătite provizii pentru câteva zile şi încărcate în coşuri mari pe spinările cailor, şapte femei împreună cu Hannah părăsiră satul pornind pe cărarea bolovănoasă, mărginită de stânci, în direcţia unor coline sterpe ce se vedeau în zare. Trei femei mai bătrâne călăreau pe cai. Pe drum, femeile sporovăiră mult în limba lor, vorbind cu voce ascuţită şi piţigăiată, Hannah le asculta lăsându-se, treptat, în voia unor sentimente de oarecare camaraderie. O mira să constate că, în definitiv, toate femeile, indiferent de rasă şi societate, aveau acelaşi comportament atunci când se găseau laolaltă - departe de bărbaţii lor. Curând ieşiră din spaţiul îngust şi abrupt al canionului. Gatita părea obosită. La un moment dat se împiedică şi Hannah care mergea în apropiere de ea îi întinse mâna s-o susţină. -412 Vrei să mergi pe cal? Hannah ducea de căpăstru poneiul cu pete albe. Întotdeauna părea să încerce sentimente ambivalenţe în legătură cu Gatita, uneori urând-o de moarte ca pe toţi ceilalţi sălbatici care o priveau de libertate, alteori agăţându-se de prezenţa ei ca de un ultim vestigiu de apropiere omenească. Femeia aceasta apaşă o trata ca pe un gunoi, lovind-o şi făcând-o să sufere, totuşi Gatita îi vindecase rănile cu alifia ei, o îmbrăcase, o încălţase şi îi dădea hrană. Gatita era răul şi binele, era madona şi pruncul, femeia care purta în pântecul ei sămânţa Satanei. -413 Nu cal, zise Gatita bătându-se uşurel cu palma peste burta rotundă. Din cauza copil, nu pot călăreşte cal, nu pot căra coş, nu pot mănâncă nuci cocos, nu pot vede Ganhs.

Gatita enumera pe un ton hazliu lista restricţiilor la care trebuia să se supună. -414 Şi nu poţi ai pico lu'Lutero, chicoti una din femei. -415 Toate ăsta nu poate cât timp suge copil, adăugă o alta râzând. 'Nebuneşte până atunci. Conversaţia în spaniolă încetă şi femeile o dădură din nou pe limba lor. Hannah rămase iar cu gândurile sale. Din comentariile femeilor înţelesese însă că, potrivit obiceiului, un cuplu apaş nu întreţinea relaţii intime pe perioada când o femeie era gravidă sau alăpta. Care va să zică, în acele nopţi din timpul călătoriei, Lutero îşi dezlănţuise asupra ei toată tensiunea nervoasă pe care nu şi-o putea consuma cu nevasta lui. Hannah îşi aminti de agonia fizică şi mentală pe care trebuise s-o îndure atunci şi se cutremură de silă şi revoltă. Nu merita toate astea! Să se mai gândească la trecut însemna să-şi consume inutil energia. Soarele şi oboseala îi topiră curând mânia. Planta pe care apaşii o numeau mescal era aceeaşi cu cea pe care

Stephen o identificase odată drept agave. Femeile apaşe erau interesate de miezul ei

conţinut în acumularea de frunze de la bază, planta creştea din abundenţă pe aceste coline. După ce se tăia vârful lujerului, frunzele dimprejur se îndepărtau cu un cuţit, Hannah învăţă să-şi ferească ochii de seva iritantă pulverizată de frunze în momentul retezării. Rezultatul era un miez de mescal de mărimea unui cotor de varză şi având aspectul unei tufe uriaşe. Întrucât nu inspira destulă încredere în acest stadiu al captivităţii ei, lui Hannah i se dădu sarcina de-a transporta şi depozita toate căpăţânile şi tulpinele de mescal într-un loc din apropiere. Se săpă o groapă adâncă de aproximativ trei picioare şi lungă de doisprezece picioare. Hannah umplu groapa cu vreascuri şi le acoperi cu pietre plate. După ce culeseră timp de două zile, femeile aprinseră vreascurile în cadrul unui ceromonial închinat zeilor lor, când rămase doar cenuşa, se grăbiră toate s-o acopere cu un strat gros de iarbă udă peste care puseră un strat de mescal şi din nou iarbă udă, deasupra aştemură pământ şi aprinseră un nou foc. Mescalul avea să se coacă în felul acesta. Focul fu lăsat să ardă mocnit o zi şi jumătate. Indiencele nu pierdură vremea - în anotimpul „Frunzelor Multe" îşi făceau apariţia primele cepe sălbatice precum şi alte plante şi flori comestibile şi fructe pitice. Din cauza lipsei de experienţă, Hannah fu lăsată în tabără să se îngrijească de activităţile domestice, îndeletnicire pe care soţia maiorului Wade n-o putuse suferi niciodată şi o lăsase întotdeauna în seama servitorilor. În apropiere de groapă şi de tabăra lor se afla sursa de apă, sub forma unor adevărate rezervoare naturale săpate de intemperii în suprafaţa solidă a stâncilor cu mii de ani în urmă şi care adunau şi păstrau apa provenită din rarele precipitaţii ce se abăteau asupra deşertului. Pereţii abrupţi ai muntelui se aplecau protector asupra celor trei bazine naturale, ferindu-le de razele soarelui şi împiedicând evaporarea rapidă. Trimisă să aducă apă, Hannah se strecura pe sub bolţile de cremene şlefuite de natură, pe cărări şerpuite şi neumblate pe care învăţase să le cunoască numai fiindcă le parcursese de multe ori în ultimele zile. Bazinetele cu apă erau mici, de dimensiunea unei căzi şi tot atât de adânci, pereţii şi fundul lor erau din stâncă masivă şi netedă, iar apa se păstra rece şi proaspătă, departe de atingerea razelor solare. După ce umplu burdufurile, Hannah cedă unui impuls irezistibil, folosind săpunul de ierburi ale Gatitei şi jumătate din conţinutul unui burduf, îşi frecă şi îşi spălă părul îmbâcsit. Senzaţia era aproape divină, cu atât mai mult cu cât venea după o perioadă foarte îndelungată. Hannah avu grijă să nu murdărească apa din bazin şi să folosească totul cu economie. Apoi se aşeză la soare şi îşi răsfiră pe umeri părul ud, descâlcindu-l cu ajutorul unor ţepi lungi, aşa cum făcea Gatita. Încă nu deprinsese obiceiul să-şi împletească părul în două şuviţe şi să-l lege cu fâşii de piele cum făceau femeile apaşe. Printre îndatoririle lui Hannah se număra şi aceea de-a împleti şi aranja părul Gatitei. Amintindu-şi de faptul acesta, Hannah râse amar. Sunetul propriului ei râs sună ciudat în liniştea din jur, făcând-o să amuţească instantaneu. Îşi duse genunchii la piept, ascultând absentă scârţâitul mocasinilor ei pe suprafaţa aspră de piatră.

Se uită spre sud, într-acolo unde busola sufletului îi spunea că se află căminul ei de care îi era atât de dor. Lacrimile începură să-i curgă încet, de-a lungul obrajilor. Rănile de pe trup i se vindecaseră aproape în totalitate, durerea încetase. Totuşi, suferinţa interioară nu-i dădea pace. Era edificată asupra distanţei în spaţiu şi în timp la care se afla nu era vorba doar de milele care o despărţeau de viaţa ei de altădată, ci şi-de schimbările survenite în fiinţa ei. Amintiri vechi căpătaseră un iz de monotonie, o anume aură de vis. Făceau parte dintr-un alt spaţiu, dintr-un alt timp. Şi totul se sfârşise. - Se simţi deodată copleşită de singurătate şi de dezolare şi plânse îndelung. Toate lacrimile pe care şi le înăbuşise în suflet de atâtea ori când îi fusese frică şi suferise, când trebuise să îndure umilinţe şi dureri se descătuşară laolaltă cu mânia adunată în pieptul ei. Când furtuna emoţională se mai potoli, Hannah îşi şterse ochii cu dosul palmei, îşi suflă nasul şi oftă adânc. Apoi înălţă iar fruntea. Încet, în mintea ei se cuibări o idee. În loc să-i pară rău pentru viaţa ei din prezent trebuia să caute o soluţie ca să şi-o schimbe. Cu burdufurile pline, ar fi avut suficientă apă. Tot ce-i rămânea de făcut era să se furişeze înapoi în tabără şi să ia unul din cai. Cu puţin noroc, avea să se afle la distanţă de mile întregi când îi vor remarca apaşii lipsa. În tabără, se găsea doar una dintre femeile bătrâne care rămăsese să păzească focul de deasupra gropii. Bătrâna nici nu se uită la Hannah care traversă tabăra mergând către locul unde fuseseră priponiţi caii. Poneiul pătat al lui Lutero o recunoscu şi nu făcu nici un zgomot când Hannah încălecă, uşoară ca un fulg, pe spinarea lui. Se depărtă tiptil, cu inima cât un purice, pregătită la orice pas să audă strigătul de alarmă al femeii din tabără. Liniştea însă continua. De îndată ce ieşi din tabără, Harinah mână calul la galop. Nerăbdătoare să ajungă cât mai departe de tabăra apaşilor, Hannah străbătu în goană câteva mile, apoi, când poneiul îşi încetini în sfârşit pasul, încercă pentru întâia oară un sentiment de panică. Se afla într-un ţinut străin, necunoscut. Fortul era situat în sud, dar undeva la mile întregi distanţă - şi nici măcar nu putea fi sigură că o luase în direcţia corectă. Acest ţinut muntos cu suprafeţe întinse de blocuri de piatră reprezenta o barieră grea de trecut. Hannah arareori putea călători în linie dreaptă, de obicei trebuind să meargă mai mult sau mai puţin în zig-zag, după cum îi dictau potecile, adesea era nevoită să ocolească o bună bucată de drum, înainte de a găsi calea accesibilă către locul spre care tindea să ajungă. Hannah îşi struni calul şi privi în jur cu un început de deznădejde. Fusese o naivitate să-şi închipuie că putea ajunge de una singură în fort. Dar dacă exista vreo aşezare de albi împrejur, ferme sau comunităţi de mineri, exista posibilitatea să-şi afle salvarea printre ei. În urmă, o aşteptau mizeria şi umilinţele sclaviei, iar dinainte, necunoscutul şi înălţimile impunătoare ale canioanelor. N-avea mâncare, avea în schimb destulă apă şi un cal care s-o poarte mai departe. Căluţul cu piept îngust ciuli urechile şi se uită într-o parte scoţând un fornăit slab. Urmărindu-i mişcarea, Hannah îi văzu deodată pe cei patru apaşi călare, nemişcaţi ca statuile, care o priveau de pe coasta unei stânci la vreo cincizeci de iarzi distanţă.

Îl recunoscu aproape imediat pe Lutero.

Primul ei impuls fu să-şi înfigă călcâile în coastele calului şi să încerce să scape prin fugă. Înainte de a-şi pune în aplicare intenţia Hannah înţelese însă că nu exista loc în care să se poată ascunde de apaşi. Aceasta era ţara lor, Apaşeria şi n-ar fi putut scăpa de ei chiar dacă reuşea să fugă acum. Apucase să-şi ia avânt, dar după puţin timp îşi struni din nou calul, întorcându-se agale către grupul apaşilor. Se opri dinaintea lui Lutero, privirea cruntă a apaşului îi îngheţă sângele în vine. De când o adusese în cătunul lor şi o făcuse sclava Gatitei, Lutero n-o mai siluise. Acum însă furia apaşului o îngrozi se întrebă cum avea de gând s-o pedepsească? -416 M-am rătăcit, inventă ea o scuză, vorbind ca de obicei în spaniolă. Lutero bodogăni ceva în limba apasă pe un ton dispreţuitor şi luând o funie o legă strâns peste braţe şi mijloc. Un alt apaş cu obrazul crestat de o urmă de cuţit veni să preia poneiul. Lutero o lovi de mai multe ori cu capătul greu al funiei peste umeri şi braţe, umplând-o de vânătăi. Hannah nu-şi putu reţine ţipetele de durere la fiecare lovitură. După câteva minute de mers, văzu în depărtare fumul ce se înălţa din groapa de mescal, curând după aceea se zări şi tabăra. -417 Eu fost aici tot timpul, zise Lutero care părea să se joace cu ea precum o pisică cu şoarecele. -418

Como? Ce? Hannah se încruntă. -419 Noi, Lutero desenă un cerc larg cu ceilalţi apaşi şi incluzându-se pe sine printre ei, vegheat.

braţul în aer, arătându-i pe Aşteptat şi văzut dacă încerci

să fugi. Care va să zică totul fusese o capcană, un test menit să le dea de ştire în ce măsură se puteau încrede în ea. Hannah îşi ţinu fruntea sus şi bărbia dreaptă, refuzând să-şi plece privirea. Înţelegea că evadarea fusese uşoară fiindcă se petrecuse cu ştirea lor. Dar, în realitate, ei n-o scăpaseră de sub supraveghere nici o clipă şi avea să treacă mult timp până să le câştige încrederea, dacă lucrul acesta avea să se întâmple vreodată. Femeile erau adunate împrejurul gropii, aparent aşteptând întoarcerea lor. Feţele lor cu pomeţi înalţi şi nasuri turtite nu exprimau nimic, totuşi ochii lor scânteietori ca tăciunii se aţinteau duşmănoşi către Hannah. Nici una nu părea mai mânioasă decât Gatita. Cu o lovitură de mocasin, Lutero o trânti pe Hannah de pe cal. Având braţele legate, Hannah nu putu face nimic pentru a-şi amortiza căzătura şi se prăbuşi ca un balot la picioarele nevestei apaşului. Pentru moment, rămase năucită, incapabilă să reacţioneze în vreun fel. Lutero azvârli consoartei lui capătul frânghiei. Prima lovitură de funie o trezi pe Hannah din buimăceala cauzată de cădere, simţurile ei părură să se răzvrătească în faţa acestor noi dureri. Pe măsură ce ploaia de lovituri se abătea asupra trupului ei, Hannah se ghemui la pământ, solul aspru, deşertic, îi înghiţi gemetele, iar mirosul şi gustul lui îi umplu nările şi gura. Celelalte femei participară şi ele la aplicarea pedepsei, plesnind-o şi

înghiontind-o până când o lăsară aproape fără suflare. Pe urmă loviturile încetară şi mai multe mâini o înşfăcară brutal şi o întoarseră cu faţa în sus, pe jumătate leşinată, Hannah crezu că răzbunarea luase sfârşit. Funia care o lega fu desfăşurată, apoi mâinile lor îi ţinură braţele depărtate de corp şi îi sfâşiară bluza de piele, dezgolindu-i pieptul. Hannah zări o luminiţă roşie licărind în mod ciudat în vârful unui băţ ţinut de una dintre surorile mai în vârstă ale Gatitei. Când femeia se apropie , văzu că din vârful băţului ieşea fum şi simţi miros de lemn ars, înţelese că indianca aducea un băţ cu vârful aprins, tăvălit prin jeratic şi se cutremură de oroare ghicind că intenţionau să-l folosească asupra ei. Trase adânc aer în piept şi se lipi mai mult de pământ, dar mâinile care o ţineau se dovediră necruţătoare. Ţipă sfâşietor atunci când băţul înroşit i se întipări în piele, deasupra sânului drept. Mirosul acru de carne arsă, carnea ei, n-avea să i se şteargă niciodată din minte. Acţiunea se repetă încă o dată şi încă o dată, înainte ca Hannah să-şi piardă cunoştinţa. Mai târziu, avea să afle că ratase câteva ocazii de-a evada în perioada culesului de mescal. Faptul că aşteptase mai întâi ca recolta să fie strânsă şi depusă la copt în groapă îi determinase pe apaşi să-i cruţe viaţa, fiindcă, spuneau ei, mai avea încă şanse să devină o sclavă bună, întrucât nu fugise decât după ce îşi terminase treaba. Trei arsuri adânci desenau un fel de amprentă neregulată deasupra sânului ei. Durerea era insuportabilă, pulsându-i în tot trupul, mai ales atunci când trebuia să care de colo-colo coşuri cu mescal copt. Potrivit obiceiului apaşilor, coşul era purtat la spate, legat cu o fâşie de pânză pe care mai apoi femeia care îl căra şi-o petrecea peste frunte în felul acesta greutatea fiind distribuită pe întreg corpul, uşurând deplasarea pe terenul accidentat. Pe măsură ce anotimpul se scurgea, Hannah ajunse să se adapteze tot mai mult la stilul de viaţă al apaşilor. Culesul de mescal nu încetă decât o dată cu înflorirea acestor agave, bucăţile de miez copt fură întinse în faţa colibelor să se usuce la soare. Mescalul uscat reprezenta o sursă vitală de hrană pentru apaşi. Cum îi era mai tot timpul foame, Hannah ajunsese să se obişnuiască şi chiar să-i placă întrucâtva aroma lui de dovleac.

Munca nu se sfârşea niciodată: zilnic trebuia să culeagă plante comestibile şi să gătească, să facă focul şi să aducă apă, să pregătească mesele şi să spele. În plus, de fiecare dată când bărbaţii se întorceau de la vânătoare existau piei de curăţat şi de tăbăcit şi carne de gătit şi de pus la uscat. Era o sclavă permanent la dispoziţia stăpânei ei, tratată ca o fiinţă inferioară şi pedepsită cu bătaia dacă greşea ceva. Hannah tânjea după o vorbă prietenoasă sau un cât de mic semn de simpatie, dar nu avea niciodată parte de ele. I se dăduse numele Coloradas, din cauza părului ei roşu, dar de cele mai multe ori, când i se adresau, apaşii foloseau vorbe injurioase. Pe măsură ce timpul trecea, viaţa ei de altădată părea să se depărteze tot mai mult. În nopţile reci când zăcea pe pământul gol, culcându-se lângă foc fiindcă n-avea o pătură cu care să se acopere, îşi amintea de căldura braţelor lui Stephen atunci când

se ghemuia lipită de el în pat şi se întreba dacă el se gândea la

ea în acel

moment. Uneori se trezea noaptea tremurând, cu numele lui pe buze. Anotimpul „Frunzelor Multe" trecu şi sosi anotimpul „Frunzelor Mari". Apaşii îşi

abandonară tabăra de pe culmea podişului şi îngrămădindu-şi tot avutul pe spinările cailor se aştemură la drum. Obişnuiau să se mute des, află Hannah, pentru a merge acolo unde puteau găsi suficient vânat şi plante sau fructe comestibile specifice sezonului. Uneori, duceau lipsă de apă. Alteori - şi Hannah nu ştia motivul - se decideau să îşi mute din nou tabăra. De multe ori se întâlneau cu alte grupuri de apaşi, şi - atunci când zona oferea suficientă apă şi hrană - întindeau corturile laolaltă. Hannah mai observă că Lutero arareori pleca la vânătoare în compania celorlalţi bărbaţi, totuşi, atunci când mai multe grupuri de apaşi se adunau pentru a porni împreună după pradă, Lutero juca rolul de conducător şi toţi i se adresau cu denumirea de jefe, şef. Hannah nu înţelegea această contradicţie, dar trase concluzia că probabil în ierarhia lor aveau nevoie de doi conducători, unul care se pricepea la administraţie, şi un altul care să-i comande pe câmpul de luptă. De câteva ori, Lutero dispăru chiar săptămâni în şir, când el şi cu ceata lui se întorceau, uneori împreună, alteori pe rând, în sat era sărbătoare -se aduceau mulţumiri zeităţilor care vegheaseră asupra bărbaţilor şi-a bunurilor furate de ei şi îi călăuziseră înapoi teferi şi nevătămaţi. De fiecare dată, femeia cu sâni opulenţi îşi desfăşura farmecele vulgare dinaintea câte unui bărbat în cercul dansatorilor. Bulb-de-Cactus era o bizhahn, o tânără divorţată, şi era verişoara Gatitei. Din cauza aceasta, comportarea ei părea a fi acceptată, deşi Hannah observă că femeia se dădea în spectacol numai cu ocazia raidurilor victorioase. Hannah era veşnic obosită. Uneori muncea mecanic, prea extenuată să mai poată gândi. Alteori, se concentra asupra amintirilor trecute pentru a le păstra vii în minte, comparaţiile stranii între modul de organizare al lumii şi cel al societăţii primitive în care trăia acum o ajutau totuşi să menţină o verigă de legătură cu trecutul. Fredona melodii care-i plăcuseră odată ei sau lui Stephen, în timp ce curăţa pielea jupuită de pe căprioara abia vânată sau recita în gând numele tuturor ofiţerilor din compania de cavalerie pe când aduna vreascuri. Era hotărâtă să nu-şi îngăduie a uita amintirile legate de cealaltă existenţă a sa pe parcursul acestei lupte pentru supravieţuire. Intr-o zi, avea să se întoarcă la Stephen - era o speranţă pe care n-o putea lăsa să moară. În aprilie, prăpădul se dezlănţui în ţinutul apaşilor dintre Arizona şi New Mexico, fracţiuni ale tribului Chiricahua pe care Cochise le unise cândva, se dezbinară din nou. O bandă condusă de un apaş pe nume Skinya bântuia prin,New Mexico jefuind tot ce întâlnea în cale.

Cu aurul obţinut dintr-un jaf, unul din apaşi cumpără whisky de la un câciumar din Orland Stage, se întoarse beat şi voi să cumpere mai mult whisky. Izbucni un conflict, iar cârciumarul şi cu bucătarul acestuia fură ucişi.

Zona sălbatică dimprejurul Fortului Bayard era în permanenţă controlată de patrule, începând din districtul minier, de la poalele munţilor şi din Silver City şi până la punctele de aprovizionare din sudul deşertic, cu scopul de a descuraja orice încercare de atac. Patrulele erau astfel organizate încât un sfert din forţele cavaleriei să rămână întotdeauna în Port Bayard. Era o după-amiză caniculară, pământul se cocea sub soarele torid, iradiind în jur valuri de căldură. Cutter se opri la umbra prăvăliei şi scoase din buzunar o ţigară neagră mexicană, rămase în picioare, scrutând drumul în direcţia postului de gardă, Wade trebuia să se întoarcă dintr-o clipă într-alta, de-acum, şi venirea lui semnala intrarea în gardă a lui Cutter. Lângă el apăru pe nesimţite cercetaşul apaş Nah-Tay. -420 Cineva vine la coliba omului cu femeia albă captivă pentru pindah1 cu frunze pe umăr. El nu aici. Tu vino. Vorbeşti cu el. Cutter îşi aprinse ţigara folosindu-se de această întârziere pentru a-şi formula răspunsul. -421 De ce nu vine el în fort? Vorbeau, ca de obicei, în spaniola de frontieră.

-422 Omul frică. Zice că pindah supărat n-o să-l lase plece după ce cumpără femeia lui albă. Tu vino, repetă cu insistenţă Nah-Tay. -423 Arată-mi drumul. Cutter îşi dădu încuviinţarea clătinând din cap şi porni la un pas în urma apaşului. La postul de gardă, Cutter îl informă pe unul dintre soldaţi despre scopul plecării sale. -424 Dacă mă caută cineva, sunt în tabăra călăuzelor. Când se întoarce maiorul Wade, spune-i că-1 aştept acolo. -425 Da, să trăiţi, răspunse ţeapăn soldatul. De când Wade lansase vestea despre răscumpărarea pe care era dispus s-o plătească, pentru a-şi recăpăta soţia, existaseră mai multe oferte. Cutter ştia că şi de astă dată şansele ca prizoniera să fie Hannah erau destul de reduse, aşa că nu-şi făcu iluzii. Coliba lui Nah-Tay avea uşa spre răsărit, după cum o cerea tradiţia apaşilor, Cutter se aplecă, strecurându-se pe sub pragul îngust, înăuntru, atmosfera era caldă şi umbrită, mirosind a râncezeală. Pe patul făcut din pături şi zdrenţe se zăreau două figuri ghemuite. Cutter se aşeză pe locul rezervat lui, vizavi de cei doi, iar Nah-Tay se postă la mijloc, urmând să servească drept intermediar.

1 Pindah, denumire dată de indienii apaşi oamenilor albi, pe care-i numesc şi Ochi-Albi. (n.r.) Respectând eticheta gazdelor, Cutter păstră tăcerea mulţumindu- se să susţină

privirile apaşilor cu acea gravitate naturală care îl caracteriza. Când se consideră că intervalul de linişte durase destul, unul dintre apaşi începu să vorbească iute pe limba lui, iar Nah-Tay traduse în spaniolă. -426 Zice că tu nu eşti pindah care vrea femeia captivă.

Spune-i că nu sunt. Şi mai spune-i că mă tocmesc în numele acelui pindah care o caută pe femeia albă cu foc în păr. Călăuza transmise mai departe răspunsul căpitanului. -428 Întreabă cât plăteşti. -429 I se va plăti cincizeci de dolari de aur, răspunse Cutter repetând preţul oferit de maior drept recompensă. Un apaş în vârstă, cu faţa rotundă, era cel care discuta şi se tocmea, celălalt stătea tăcut, cu o expresie nemulţumită. Preţul de cincizeci de dolari fu în sfârşit acceptat atâta timp cât pindah cu faţa curată îşi dădea cuvântul său că apaşii vor fi lăsaţi să plece în pace. -430 De acord, zise Cutter. Dar spune-i că nu plătesc nimic pană nu văd femeia, Nah-Tay vorbi din nou cu apaşul bătrân. -431 Zice că a lăsat-o legată în tufişuri. Dar te cheamă să vezi femeia cu ochii tăi. -432 Întreabă-1 dacă îşi închipuie că-s tonto, prost? Spune-i să aducă femeia încoace, răspunse Cutter. Se înţeleseseră ca apaşii să aducă femeia captivă în tabără. Cei doi se strecurară fără zgomot afară din colibă, după alte câteva secunde, Cutter şi cu Nah-Tay părăsiră şi ei atmosfera înăbuşitoare dinăuntru şi merseră să aştepte întoarcerea apaşilor la umbra ramadei. Din capătul drumului principal, se auzi tropot de cai, zgomot de zăbale şi fornăituri. Se întorcea patrula . Atenţia lui Cutter fu atrasă de mişcarea din capătul opus al taberei - cei doi apaşi îşi făcuseră iar apariţia, aducând cu ei o momâie acoperită din cap până în picioare cu o pătură. Cutter nu putea vedea faţa celei considerată a fi femeia căutată de maiorul Wade, se vedea însă că biata captivă tremura de spaimă, asemeni unui animal bătut. Căpitanul o măsură cu reticenţă şi emoţie. Ajungând dinaintea lui, apaşul mai bătrân trase pătura de pe capul femeii, Cutter respiră uşurat văzând că nu era Hannah. Prizoniera era o mexicană cu ten măsliniu, dar apaşii îi vopsiseră părul cu zeamă roşie de mahon. Scâncea ca un căţeluş, prea înspăimântată şi prea ruşinată ca să se uite la căpitan. În spatele său, Cutter auzi un tropot de copite. Se întoarse şi-l văzu pe maiorul Wade care se apropia grăbit călare pe calui său, atât omul cât si animalul păreau extenuaţi şi arătau plini de praf şi sudoare. Maiorul purta o banderolă neagră în jurul braţului, menită să-i amintească permanent de datoria faţă de soţia sa pierdută, şi nu ca un simbol de doliu. Această afectare dramatică făcuse obiectul unor comentarii în presa locală, ziarele punând în circulaţie tot soiul de poveşti siropoase pe seama „nobilului ofiţer de cavalerie". Energic şi irascibil ca întotdeauna, Wade se mişca de parcă ar fi călcat pe jăratic. Venea însoţit de şeful călăuzelor Amos Hill-Un ochi. -433 Ce se întâmplă aici? Voi el să ştie. -434 Apaşii ţi-au adus femeia cu foc în păr, răspunse sec Cutter. -435 Ticăloşii, i-au vopsit părul. Stephen îi înjură pe şarlatanii de indieni care ar fi făcut orice ca să pună mâna pe recompensă. -427

-436 Spune-le că asta e o mexicană cu părul roşu. Vreau femeia albă. -437 Ce doriţi să facem cu senorita?

Cutter îl privi calm pe ofiţerul care stătea atât de ţeapăn şi de pompos în şa.

Lângă el, Amos Hill îmbrăcat în vesta lui din piele de cal, îşi pleoşti umerii şi întoarse capul plictisit. Wade începu să-şi piardă răbdarea, ridică din umeri şi răspunse pe un ton enervat: -438 Am s-o cumpăr, bineînţeles. Nu poate Să valoreze prea mult. Oferă-le zece dolari. Se uită la şeful călăuzelor. - După aceea, vreau să fie interogaţi. Află tot ce ştiu. Amos Hill încuviinţă cu o mişcare scurtă din cap şi descălecă, după ce ajunse lângă căpitanul Cutter, începu negocierea. Apaşii se învoiră cu suma de zece dolari pe care Cutter nu-i plăti totuşi decât după terminarea interogatoriului. Păreau nerăbdători să plece şi se făcură nevăzuţi, imediat ce Amos Hill îi anunţă că erau liberi Mexicana continua să stea stingheră, tremurând, cu pătura pe ea. Îşi acoperise din nou capul şi-şi ţinea pătura strâns în dreptul gurii. Când Cutter se apropie de ea vorbindu-i încet în spaniolă, fata începu să scâncească iar, scoţând sunete ciudate din gât şi îşi ascunse faţa. -439 Ce să facem cu ea, dom'maior? întrebă Amos mestecând un ghemotoc de tutun. -440 Vedeţi de unde e şi să încercăm s-o trimitem înapoi la familia ei, răspunse Stephen. -441 O să fie cam greu. Cutter vorbea stăpânit, căutând să-şi mascheze furia amară din voce. -442 l-au tăiat limba. . O linişte grea se lăsă deodată în aer, totul părea să încremenească. După câteva secunde de tăcere, Wade îţi îndreptă calul în direcţia fortului, şi, dându-i brusc pinteni, porni la galop. Cutter se uită din nou la nefericita făptură, apoi plecă fruntea cu un sentiment de înfrângere şi frustrare. Se îndoia de sănătatea mintală a mexicanei. -443 Biata fătucă, mormăi Amos. -444 Am s-o duc în fort s-o las în grija femeilor de acolo, i -ar trebui o baie şi ceva de mâncare. -445 Nu cred că i-ar face bine s-o duceţi acolo, unde toată lumea o să caşte gura la ea, se opuse Amos. Mai bine să meargă în wickiup-ul meu, unde Mary Rose o să-i dea tot ce-i trebuie. Şeful călăuzelor nu aşteptă acordul căpitanului. Se depărtă doi paşi şi o chemă pe nevastă-sa, o indiancă durdulie, îmbrăcată într-o rochie de stambă viu colorată şi care şezuse până atunci sub umbrarul colibei vecine. Femeia dădu fuga spre el, faţa ei pudrată cu praf de orez contrasta caraghios cu restul pielii de culoarea bronzului. Amos îi spuse ceva pe limba aceea cu sunete guturale şi intermitente pe care o vorbeau apaşii, i-o arătă pe mexicană. Pe când grăsuna squaw se depărta ducând-o cu ea pe fetişcana mută, Amos scuipă, bodogănind în barbă.

Tare aş vrea să nu-şi mai dea cu prafu' ăla nenorocit. I-a intrat în cap că vreau muiere albă. Femeile! Nu contează ce culoare au - toate's la fel. Porni în urma celor două femei. -447 Te las cu bine, căpitane. De patrulă mâine? -446

-448 Mâine în zori. -449 Atunci, serviciu uşor.

Sosirea patrulei avusese darul să trezească întreg fortul din toropeala specifică amiezii. Locuitorii ieşiră în prag să vadă coloana trecând. Cimmy Lou Hooker se afla printre privitori, la braţ cu un coş de rufe curate pe care trebuia să i le ducă maiorului Wade la locuinţa acestuia. Cercetă cu privirea grupul de soldaţi, deşi ştia că John T. făcea parte din al doilea detaşament de patrulare şi n-avea să se întoarcă decât peste o săptămână. Patru dintre ei purtau câte două hamaşamente. Deoarece majoritatea cailor din dotarea regimentului erau mai d egrabă nişte mârţoage, în mod invariabil coloanele se întorceau fără câţiva dintre ei care piereau pe drum. De data aceasta, cel puţin, patrula nu aducea trupuri înfăşurate în pături, şi nici răniţi. Din umbra dispensarului de peste drum, doctorul Griswald îşi iţi capul, uitându-se după eventuali pacienţi, nu se întrevedea însă nici un caz grav, cu excepţia, desigur, a obişnuitelor zgârieturi, răni uşoare şi muşcături de şarpe fireşti în asemenea cazuri. Cimmy Lou privea feţele arse de soare, extenuate ale soldaţilor care treceau pe lângă ea. Îl observă pe Leroy Bitterman în rândul al doilea din capătul coloanei. Silueta lui prelungă şi osoasă se clătina leneş în şa. Când o zări, buzele lui groase se lăţiră într-un zâmbet care îi dezveli dinţii albi, neregulaţi şi păru să-i alungească mustăcioara subţire. Cimmy Lou îl urmări atentă câteva secunde, legănându-şi şoldurile în ritmul absent al paşilor. Coloana se opri la mijlocul străzii principale, soldaţii obosiţi şi încinşi de arşiţă, cu uniformele lor de lână, rămaseră nemişcaţi călare, aşteptând ordinal maiorului Wade pentru a rupe rândurile. Câteva minute mai târziu, după ce detaşamentul se împrăştiase, maiorul porni la trap către locuinţa sa. Clopotul anunţa masa când Cimmy Lou o luă din nou spre Cartierul ofiţerilor, cu coşul de rufe pe cap. Soldaţi negri treceau pe lângă ea mergând în direcţia unde se aflau grajdurile. Cimmy Lou îl văzu pe Bitterman ieşind din rând şi descălecând. Negrul sălta copita calului să-i verifice potcoava. Când femeia ajunse în dreptul lui, Leroy Bitterman înălţă privirea către ea şi zâmbetul i se lăţi iar pe buze. Dând drumul copitei, se ridică în picioare şi bătu uşurel, cu un gest absent, crupa calului. -450 L-am văzut pe sergentul tău. Leroy îşi îndreptă alene umerii şi îşi arcui spinarea - asemenea unei pisici care se întinde, după ce a moţăit îndelung la căldură. -451 L-am întrebat dacă vrea să-ţi transmit vreo vorbă din partea lui, da' nu s-a prea sinchisit de propunere. -452 Îţi place să zgândăreşti lumea, nu-i aşa? Cimmy Lou stătu o clipă pe loc şi coborând coşul de pe cap şi-l mută cu

mişcări languroase de pe un braţ pe alţul, fără a-1 slăbi din ochi pe soldatul cu trup de felină. -453 Nu atâta cât o faci tu, când legeni din şoldurile alea, răspunse el măsurând-o de la mijloc în jos, cu o privire interesată. Jocul din şolduri încetă instantaneu şi negrul izbucni în râs. Umorul şi îndrăzneala soldatului jigniră amorul propriu al lui Cimmy Lou. Femeia înălţă bărbia luându-şi un aer demn şi îşi îndreptă basmaua colorată care îi acoperea jumătate din cârlionţii negri. Pe punctul de-a se supăra pe soldat, Cimmy Lou se pregăti să-şi vadă de drum, curiozitatea însă acea curiozitate veşnic trează din sufletul ei păgân şi dorinţa nepotolită de-a atrage atenţia oricărui bărbat o făcură să se răzgândească. -454 Si de ce crezi, mă rog, c-o fac pentru tine? Lui nu-i plăcea acest răspuns, se încruntă, arătându-şi nemulţumirea. -455 Da' atunci ce cauţi aci? Se uită peste capul ei la şirul de locuinţe din chirpici rezervate ofiţerilor albi. -456 -457

Duc rufele la maioru'Wade.

-459

Asta ai tu-n cap mai mereu.

Pe el ţi-ai pus ochii acum? o înfruntă Bitterman. Nu ţi-a mers cu căpitanu' Cutter, şi acum te-ai gândit să te dai la maior? Ţie nu-ţi trebuie bărbat alb, Cimmy fetiţo. -458 Ce te face să crezi că asta am în cap? răspunse ea. Buzele lui late se arcuiră într-un zâmbet ironic. -460 Nu mă cunoşti. Nu mă cunoşti deloc, îl avertiză Cimmy Lou. -461 Te cunosc mai bine decât crezi. Vrei lucruri drăguţe şi un bărbat care să-ţi astâmpere pofta din şoldurile alea ale tale. -462 Şi ăsta ai fi tu, mi-nchipui. Îndrăzneala negrului reuşise să-i stârnească interesul. -463 Tu şi cu mine n-aveam ce căuta aci, Cimmy Lou. Viaţa asta nui pentru oameni ca noi. Din capătul opus al străzii se auzi zgomot de paşi târşiţi şi voci ale soldaţilor care răspundeau chemării de la popotă. -464 Şi ce altceva ai putea să faci? -465 Înainte , am fost o vreme dealer - împărţeam cărţile pentru jucătorii de faraon. Mă gândeam să-mi caut de lucru prin saloanele alea din Silver City. Apoi adăugă: -466 Ştii cât plătesc minerii ăia pe-o cămaşă spălată? Cinci dolari. -467 Cinci dolari pe-o cămaşă? Bitterman ridică o mână cu degetele răsfirate pentru a-şi întări spusele. -468 Cinci dolari pe-o cămaşă. Şi aici primeşti doi dolari pe lună pentru toată lenjeria. Cimmy Lou îşi mută coşul pe celălalt braţ şi se uită lung în direcţia popotei. -469 Dacă vrei şă mai găseşti ceva de mâncare, soldat Bitterman, ai face mai bine să-ţi vezi de drumu'tău şi eu o să-mi văd de-al meu. -470 Nu te ţiu io. Cimmy râse şi-şi dădu capul pe spate, privindu-l printre gene, îi făcea mare

plăcere să se simtă stăpână pe situaţie. -471 Atunci, înseamnă că io te ţiu pe tine. Acestea fiind spuse, negresa porni mai departe, lăsându-şi şoldurile să se legene în voie la fiecare pas, trecură câteva minute înainte să audă iar tropot de copite semn că Bitterman îşi reluase drumul către grajduri, Cimmy Lou zâmbi, conştientă că negrul o urmărise cu privirea în tot acest timp. Uşa de la dormitorul soţilor Wade era larg deschisă pentru a se crea un val de curent în aerul stătut al încăperii. Cimmy Lou ciocăni în pervaz, apoi băgă capul înăuntru scrutând penumbra din cameră. -472 Hei? Delancy? Eşti pe-aici? strigă ea. Se auzi o mişcare, undeva în capătul holului, unde se afla bucătăria, se deschisese o uşă şi mirosul de mâncare gătită ajunse la nările negresei. Silueta rotofeie şi solidă a ordonanţei apăru pe hol. -473 Tu erai, don'şoară Hooker? Omul îi făcu un semn cu mâna, chemând-o spre el. -474

Poftim încoa'.

Dispăru înapoi în bucătărie, fără s-o mai aştepte. Cimmy Lou traversă holul îngust şi se opri în pragul odăii şi adulmecă aerul înmiresmat dinăuntru. -475 Miroase a ceva bun. În coşul ei o aştepta doar o felie de pâine cu ardei chili şi ceapă crudă.

Băieţii mi-au adus nişte porumbei şi i-am umplut cu orez şi salvie, se lăudă Delancy, mândru ca întotdeauna de talentul său în arta culinară. Maiorul se dă în vânt după asta, adăugă el arătându-i păsările rumenite, înşiruite pe o tavă. -477 Adusei rufele, zise ea îmbufnată că ordonanţa nu-i oferise o bucăţică de porumbel spre degustare, aşa cum făcea cu alte mâncăruri. -478 Du-te şi lasă-le undeva. Ignorând-o în continuare, omul îi arătă dormitorul. -479 Şi grăbeşte. Maiorului nu-i place să-ţi bagi nasu'-n lucruşoarele don'şoarei Wade. -480 Vin îndat', răspunse ea. În sinea ei însă îşi râse de aerele de superioritate ale ordonanţei. Închise uşa după ea şi porni iute de-a lungul coridorului, nerăbdătoare să ajungă în dormitor. Adesea, când maiorul era plecat, Delancy o lăsa să probeze pălăriile şi rochiile stăpânei. Cimmy Lou îşi avea articolele ei favorite, printre acestea numărându-se şi un şal argintiu, croşetat într-un model cu trandafiri pe care îl găsise pe fundul unei valize. De când îl descoperise, îl ţinea ascuns într-un sertar din şifonier. Acum aşeză coşul cu rufe pe pat şi merse drept la şifonier, din al cărui sertar extrase şalul preferat, şi-l înfăşură în jurul umerilor şi stştu să se admire în oglindă. Luciul transparent âl oglinzii reda de asemenea imaginea căzii de aramă din spatele ei, dar Cimmy Lou era prea preocupată de propria ei înfăţişare pentru a se întreba de rostul acelui obiect pe jumătate plin cu apă din care ieşeau aburi. Cinci minute mai târziu auzi galopul unui cal care se opri dinaintea -476

casei. Zgomotul acesta fu urmat de un tropăit de cizme care traversau camera de la intrare. Cimmy Lou împături repede şalul şi îl puse la locul lui în sertar, apoi începu să scoată una câte una rufele din coş, zăbovind dinadins. -481

Delancy?

Negresa recunoscu vocea plină de iritare a maiorului Wade, având în vedere această furie, cel mai bine pentru ea era să-şi prelungească şederea în dormitor până când stăpânul se va fi liniştit. Cimmy auzi paşii ordonanţei care alerga pe coridor să răspundă chemării, liniştea de o clipă fu întreruptă de zgomotul unui obiect de sticlă trântit pe podea. -482 Unde dracu'e tot whisky-ul? -483 Vă aduc imediat, domn'maior.

Din camera de zi se auzi iar zgomot de cioburi şi un troncănit de scaun.

-484 Cina e gata, domn'maior, când ziceţi...Avem porumbei astă-seară cu cojiţa rumenă de se topeşte-n gură şi împănaţi cu orez şi salvie, cum vă place domniei voastre.

-485 Nu-mi trebuie cină, pe toţi dracii! Arunc-o şi adu-mi sticla de whisky. Fără apă. Urmă o pauză, apoi sunetul lichidului turnat în pahar ajunse la urechile spălătoresei. -486 Calul e afară. Tesală-1 si dă-i de mâncare. -487 Da',domn'maior. -488 Asta-i tot, soldat. Eşti liber, -489 Da, domnule.

După plecarea lui Delancy, Cimmy Lou aşteptă în dormitor, ascultând neliniştită fiecare mişcare din camera alăturată. Nu-şi putea lua gândul de la porumbeii din bucătărie. Dacă va lua doi şi pe urmă se va strecura afară pe uşa din dos, nimeni nu va prinde de veste. Pe strada principală, gornistul suna retragerea în vreme ce soarele cobora la apus pe cerul roşu-alburiu. În sfârşit, zgomotele din camera de zi încetară şi Cimmy Lou se furişă pe hol. -490

Delancy!

Negresa înlemni auzind vocea nervoasă a maiorului şi se uită speriată în spate. Stephen Wade, care până atunci privise pe fereastră, se întoarse deodată, văzând că nu-i răspunde nimeni. -491 Delancy? Unde dracu'eşti? Cimmy Lou percepu o nuanţă nouă în vocea lui - un ton cleios de om care a băut - si oscilă nehotărâtă. În următoarea secundă, impulsul o făcu să se desprindă din pragul bucătăriei şi să se îndrepte spre camera de zi. -492 Delancy nu-i aci, domn'maior, zise ea ivindu-se din umbra adâncă a coridorului. I-aţi dat liber. -493 Aşa am făcut? Maiorul se încruntă, apoi păşi împleticit prin cameră şi se lăsă să cadă pe un scaun, avea mâinile ocupate cu sticla de whisky şi un pahar pe trei sferturi gol. -494 Aşa-i, îşi aminti el şi oftă din greu.

-495

La naiba, îmi trebuie o

baie. Apoi:

-496 Da'tu ce cauţi aici?

- Adusei rufele, răspunse Cimmy Lou, cântărindu-l cu o privire curioasă. Vreţi să vă 'ncălzesc nişte apă, domn'maior? Cada e deja gata în dormitoru' mneavoastră. *

-497

Da.

Maiorul duse paharul la gură şi dădu whisky-ul peste cap. În arşiţa amiezii, nu era de dorit ca apa din baie să fie prea fierbinte, ci

numai călduţă, pentru a se răci pe încetul, astfel încât muşchii să se relaxeze. Cimmy Lou cără ultima cană de apă fierbinte în dormitor, maiorul se odihnea în cădă, cu apa până la piept şi genunchii îndoiţi - în mână cu un pahar de -whisky. Sticla pe jumătate goală se afla la îndemână pe podea. Păru să nu observe prezenţa femeii care îi turna apă în cadă. În ciuda figurii lui gânditoare şi-a stării de relaxare în care se afla maiorul în acel moment, negresa percepu fluidul zbuciumat al adevăratelor lui sentimente. Maiorul, sorbi din nou din paharul de whisky, îşi şterse mustaţa umedă şi apoi îşi pipăi obrajii împânziţi de tuleie castanii, -498 Trebuie să mă rad, mormăi el iritat. -499 N-aţi vrea să v-ajut io? Cimmy Lou puse cana jos, întrevedea deodată o multitudine de posibilităţi în miezul acestei situaţii care nu părea cu mult diferită de poveştile pe care le auzise despre plantaţia Devereaux. -500 Pe John T. al meu îl bărbieresc numa'io. Ochii ei rotunzi, negri, îl cercetară vicleni pe bărbatul din cadă. Apa clipoci în jurul torsului alb al maiorului care se cufundă mai mult în baie şi-şi sprijini capul de bordura lată, curbată a căzii. -501 Dă-i drumul, zise el. Închise ochii, dar rămase încordat. Oricare ar fi fost gândurile care îl frământau, ele continuară să-l stăpânească, în timp ce femeia îi săpunea faţa şişi plimba briciul pe obrajii lui. Un timp, în încăpere nu se auzi decât răzuitul înăbuşit al lamei mânuite cu dibăcie de negresă. De afară, răzbătea vocea unui sergent care transmitea ordine santinelelor de la cazarmă. Terminându-şi treaba, Cimmy Lou lăsă briciul deoparte şi cu un prosop şterse restul de spumă de pe faţa maiorului. Chinuit de gândurile care nu-i dădeau pace, maiorul rosti deodată cu voce tare, nemaiputând să se stăpânească. -502 Ce crezi c-or să-i facă? Cimmy Lou ştia la cine se referea maiorul şi mai ştia că în realitate acesta nici nu dorea un răspuns. Era terorizat de coşmaruri pe care încerca să le alunge cu whisky , Cimmy Lou înţelese deodată că maiorul îi permisese să rămână fiindcă avea nevoie de prezenţa ei. Un lucru era sigur: ea cunoştea în amănunt secretul de a-i aduce unui bărbat uitarea şi nu considera că, în această privinţă, culoarea pielii juca vreun rol. -503

Bietu'maioru'.

Luând săpunul, începu să clăbucească încet umerii şi gâtul bărbatului, frecându-i tendoanele încordate. -504 Sigur că ţi-a mers tare rău în ultima vreme, nu-i aşa? Aşa de singur, şi nimeni care Să te mângâie şi să-ţi răcorească focu'din inimă. -505 Nu, nimeni, murmură el. -506 Asta-i. Acu' Cimmy Lou o să aibă grijă de tine, gânguri ea blând, fascinată de albeaţa pielii lui şi de părul castaniu cu reflexe aurii pe pieptul lui, care devenea atât de creţ când se uda. Pline de săpun, mâinile ei lunecară pe sub apă întâlnind abdomenul lui plat pe care începură să-l exploreze cu o curiozitate veche de când lumea, îngenunche lângă el pe podea şi privirile lor se încrucişară. Stephen se uită la ea cu ochi indiferenţi, întru-nceput, treptat însă pupilele începură să-i lucească animate de un crâmpei de interes. Bluza verde a negresei se udase lipindu-se de sânii ei plini care atraseră atenţia maiorului. -507 O să te uzi, zise el. ' -508 Apa e răcoroasă. Continuă să-l spele, frecându-i încet pulpele şi coapsele. -509 Familia mea a avut sclavi negri cândva. Ştiai asta? Stephen pronunţă alene cuvintele, limba începea să i se împleticească în gură. Era beat - dar nu mai simţea gustul băuturii - licoarea tare, laolaltă cu apa caldă şi mâinile ei mângâietoare aveau un efect relaxant asupra nervilor lui. - Eşti din Sud? îl întrebă încet Cimmy Lou. Stephen clătină din cap în semn că nu. -510 St.Louis. Dar aveam servitori negri când eram mic. Doica mea era o negresă, îşi aminti el fără să slăbească din ochi pieptul ei voluminos ce părea să joace sub bluza udă. -511 Aveam aproape doi ani când m-a înţărcat. Dar chiar şi după aceea, când eram trist sau sufeream de ceva, îmi dădea voie întordeuna să mâ culcuşesc în poala ei şi să-i deschei bluza. Ca si cum ar fi retrăit trecutul, degetele lui se mişcară de la sine spre nasturii de la piept ai bluzei ei, descheindu-i unul câte unul. Cimmy Lou încercă un prim fior de excitaţie şi gustul îmbătător al succesului, însoţit de un anume sentiment de forţă. Iar toate acestea la un lo c aveau efectul unui puternic afrodisiac. -512 Încă îmi mai aduc aminte cum îi priveam sânii şi le

atingeam sfârcurile rotunde şi cafenii ca ciocolata. Stephen îi luă sânii grei în palme, frecându-le metodic vârfurile între degetele lui până când furnicăturile dureroase pe care i le transmitea dezmierdarea lui fură pe punctul s-o scoată din minţi. -513 Şi asta-i tot ce făceai? îl îmboldi Cimmy Lou înăbuşindu-şi un geamăt. -514

Nu. Nu-i tot.

Gura lui cuprinse unul din sfârcurile tari mai înainte chiar ca braţele lui să-i cuprindă bustul pentru a o atrage mai aproape peste marginea căzii. Degetele ei lungi i se înfipseră în umeri, căutând un sprijin în vreme. ce buzele lui îi consumau sânii, mustaţa îi gâdila pielea sensibilizată şi micile muşcături senzuale ale dinţilor lui o făceau să se înfioare când şi când. Poziţia în care stătea, însă, era destul de incomodă, incapabilă să-şi păstreze echilibrul prea mult timp, Cimmy Lou alunecă peste marginea

căzii şi îşi udă bluza în întregime. Apa se revărsă pe podea creând pete mari în jur. Râzând, Cimmy Lou se ridică din cadă cu apa curgându-i şiroaie pe trup. -515 M-ai udat de-a binelea. Acu' o să trebuiască să-mi scot hainelea astea să le usuc, declară ea în cea mai provocatoare manieră, privindu-l în ochi în timp ce-şi dezbrăca hainele. La sfârşit, îşi scoase şi bandanna şi îşi scutură coama neagră, creaţă, rămânând dinaintea lui în toată splendoarea goliciunii ei de abanos. -516 Cred c-ar trebui să caut ceva cu care să mă îmbrac până una alta. Zicând aceasta, se îndreptă spre dulap, în spatele ei, îl auzi pe maior ieşind din cadă. Plină de o îndrăzneală bine calculată, negresa luă şalul argintiu de pe raft şi îşi înfăşură umerii cu el. Astfel drapată, se întoarse spre maior, materialul croşetat ca o dantelă îi descoperea sânii pe jumătate şi-i curgeâ în franjuri lungi până în dreptul V-ului dintre picioare. -517 Cum îmi stă? Cimmy Lou îşi undui şoldurile cu un gest provocator. -518 Frumos, răspunse el, erecţia lui confirma puterea pe care Cimmy Lou o avea asupra lui în acel moment. Maiorul păşi spre ea ca hipnotizat şi îi desfăcu şalul pentru a se înfrupta din

toată frumuseţea trupului ei gol. Mâinile lui cutreierară încet de-a lungul formelor ei bine conturate, îi mângâiară cârlionţii negri, moi ca lâna de miel şi lunecară într-o mişcare exploratoare de-a lungul spatelui ei puternic, până pe fesele rotunde şi cafenii, atrăgând-o treptat în cercul braţelor lui. -519 Nu aşa. Pe Cimmy Lou mângâierile lui delicate o enervau.

-520 Fii sălbatic cu mine.

Îşi înfipse degetele în părul lui şi îi arătă cum înţelegea ea să iubească, lipinduse pătimaşă de trupul lui şi sărutându-l apăsat. Mai târziu, după ce ea îl ajutase să se elibereze de toate tensiunile acumulate în ultimele săptămâni şi-i potolise amarul, Stephen o privi cum îşi aduna de pe jos hainele ude, încă fermecat de statuia întunecată a fiinţei ei. Nici una din târfele pe care le cunoscuse în viaţa lui nu-l încurajase vreodată să se dezlănţuie cu toată furia, aşa cum îi ceruse ea în seara aceasta.

-521

Cimmy Lou.

-523

Poate.

Din expresia lui, înţelese că negresa ştia cât de bine îl satisfăcuse. -522 Aş vrea...aş vrea să te mai văd, recunoscu el după o scurtă ezitare.

Cimmy Lou înălţă nepăsătoare din umeri, dar el ştia că totul era doar un fason menit să-l chinuiască. Faptul acesta îl irita - în definitiv, el era maior, iar ea nu era decât o servitoare negresă. Stephen întinse mâna după portofel, dornic să se achite de „serviciul special" pe care îl primise.

-524 Cât îţi datorez?

Femeia îl fulgeră cu o privire mânioasă. -525 Io nu mi-s târfă, maiorule, scrâşni ea. Nu poţi să mă cumperi după cum pofteşti. Am făcut-o cu tine că mi-a plăcut. Surprins să descopere că o judecase greşit, maiorul se bâlbâi. -526 Mă scuzi. Cimmy Lou se îmblânzi pe dată. -527 Da' dacă tot ai chef să-mi faci un dar, fiindcă te-ai simţit bine cu mine, ce-ar fi să-mi dai şalu'ăsta? Ezitarea lui ţinu doar o secundă, n-avea rfemuşcări să-i ofere femeii un lucru care îi aparţinuse lui Hannah fiindcă după câte îşi amintea, soţia lui nu ţinuse niciodată prea mult la şalul acela. -528 Sigur că da, ia-1. -529 Poate am să-l port iar pentru tine, se hazardă ea să-i promită în vreme ce îndesa iute şalul în coşul cu care venise. -530

Mâine, spuse Stephen.

Ea râse, dar maiorul era convins că în noaptea următoare avea s-o aibă din nou în camera lui. CAPITOLUL 9 Grămada de vreascuri şi crengi uscate foşnea cu un sunet sinistru, ca de oase vechi, atunci când Hannah o târî înăuntrul colibei. Peste frunte avea petrecută funia de piele la al cărei capăt atârna stogul de surcele, Hannah se opri o clipă să-şi tragă sufletul şi îşi scutură capul eliberându-şi fruntea. Sub ramada - umbrarul rudimentar care îi adăpostea de căldura necruţătoare a acelei veri târzii - Gatita îngenunchease şi pregătea penole - o fiertură de porumb pe care o consumau îndeobşte seara. Pântecul ei se rotunjise mult în ultima vreme şi Hannah se gândi că, de bună seamă, i se apropia sorocul să nască. Un copilandru de vreo doi ani păşi pe picioruşele lui nesigure, apropiinduse de foc. Ca toţi copiii apaşilor, micuţul avea permisiunea să circule în voie pe unde poftea. Toţi adulţii aveau la fel de multă grijă de copiii altora ca şi de-ai lor şi îi fereau de neplăceri. Hannah se gândi că dacă exista ceva pentru care apaşii meritau admiraţi, aceasta era desigur afecţiunea pe care ştiau s-o arate copiilor lor. Luându-l în braţe pe copil, îl mută de lângă foc. Pe neaşteptate auzi un geamăt care sugera deopotrivă durere şi uimire, dădu fuga sub ramada şi o găsi pe Gatita ţinându- se cu mâinile de pântec. -531 Ai dureri? o întrebă Hannah. -532

Anh, da. E nimic.

Un surâs vag

înflori pe buzele ei şi ochii îi străluciră de mândrie.

-533 Copil loveşte. Puternic. Cred ish-ke-ne, băiat.

Hannah, zâmbi scurt, apoi zâmbetul ei păli, era prea obosită să se mai poată amuza. Era mirată să constate că şi apaşii împărtăşeau convingerea albilor că dacă un copil nenăscut încă era activ, acesta era un semn că era băiat, iar dacă era liniştit, atunci era fată. -534 Cel-care-e-tată vine. Gatita puse deoparte oala cu penole şi se sprijini de stâlpul din lemn

de cedru care susţinea acoperişul pentru a se ridica în picioare. O jumătate de duzina de cai intrară în sat mânaţi de călăreţii care veneau din spate. Câţiva apaşi care nu participaseră la jaf le ieşiră în întâmpinare şi orientară caii spre un ţarc din apropiere. Revenirea în sat a bărbaţilor plecaţi după pradă stârni, ca de obicei, zarvă printre locuitori şi Hannah profită de ocazie pentru a se odihni puţin. Merse la umbra arborelui unde stătea Gatita, nerăbdătoare, indianca se uita după bărbatul ei, căutând să-l distingă printre ceilalţi călăreţi în norul de praf care întunecase atmosfera. Cei aflaţi mai aproape şi care puteau vedea mai bine începură să strige ceva către ceilalţi locuitori ai satului Ceva se schimbase, tonul vocilor deveni diferit, în aer domnea tensiunea. Toată lumea gravita către grupul noilor sosiţi, Hannah se amestecă printre ei dintr-o pornire de curiozitate şi nelinişte, instinctul îi spunea că era în neregulă ceva. Vocile se transformară în murmure îngrijorate. Deodată, sora Gatitei, Porumbiţă Cenuşie, scoase un ţipăt sfâşietor şi se aruncă dinaintea poneiului cu pete albe şi cenuşii pe care călărea Lutero. MâiniJe ei îl implorau şi glasul ei era întretăiat de mici ţipete disperate. Lutero îi vorbi pe un ton mohorât, întreaga lui înfăţişare era sumbră. Porumbiţă Cenuşie începu să se vaite mai tare şi Hannah băgă de seamă că apaşul care era bărbatul ei nu se afla printre războinici. În schimb, se afla un alt bărbat! Hannah tresări cu putere când văzu smocul de păr blond-roşcat răsărind de sub borul unei pălării de cowboy, întinse gâtul să-l poată vedea mai bine printre indieni, în clipa următoare zări faţa îngrozită şi palidă a prizonierului omul îşi rotea ochii cu o expresie de animal, hăituit şi tremura înspăimântat de tot ce vedea şi auzea. O clipă, Hannah îşi pierdu cumpătul. Îşi croi drum printre apaşii de pe margine şi se amestecă printre călăreţi. -535 Domnule! Hei, domnule! strigă ea tare în engleză, încercând să se facă auzită în vacarmul de ţipete şi tropăituri de copite. Privirea lui uluită reuşi s-o localizeze. -536 Sunteţi o..albă? Vocea lui era atât de tinerească şi de speriată! Hannah se îndoia că bărbatul putea avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, vârsta ei. Tânărul purta chaparejos şi călărea pe o şa înaltă de tip vestic. -537 Da, răspunse ea repede, văzându-l pe Lutero care îi tăia calea căutând s-o separe de prizonier. -538 Soţul meu e Stephen Wade! Maiorul Stephen Wade! Spune-i... Stia că omul n-o mai putea auzi, îl zări întorcând de mai multe ori capul spre ea. -539 Spune-i că m-ai întâlnit, murmură ea, sfârşindu-şi fraza. -540 Ugashe, pleacă, îi ordonă Lutero. Hannah porni încet, uitându-se în urmă pentru a vedea unde îl duceau pe cowboy. Praful şi siluetele apaşilor care se foiau încoace şi încolo călare îi blocau vederea. Femeile, rude ale războinicului ucis, păreau turbate de furie şi urlau la

inamic - cowboy-ul cel alb. Îi legară de mâini şi de picioare, apoi îl siliră să îngenuncheze într-un loc lipsit de tufişuri, doi apaşi îl păzeau cu puştile. Soarele necruţător îl toropise, stropi grei de sudoare se scurgeau pe fruntea lui şi îi pătau gulerul cămăşii. Hannah luă un burduf cu apă şi voi să se apropie de el, dar Chavez, tatăl Gatitei, îi tăie calea. -541 Doamnă? Cowboy-ul o strigă îngrijorat, văzând-o că se depărtează. -542 Doamnă, trebuie să mă-ajutaţi. Ce-au de gând să-mi facă? -543 Eu...nu ştiu, trebui Hannah să recunoască. Era o întrebare pe care nu încetase să şi-o pună din momentul când îl văzuse pe tânăr. Apaşii se adunaseră într-un spaţiu larg din centrul cătunului unde obişnuiau să se desfăşoare diverse ceremonii şi consfătuiri. Chavez o împinse deoparte şi făcu un gest ameninţător. Hannah făcu doi paşi apoi se opri iar, sub pretext că i-ar fi intrat o piatră în mocasin. -544 Trebuie să m-ajutaţi, doamnă, îi zise el cu disperare în glas. Hannah ştia asta. -545 -546

Cum? Îmi tăiaţi frânghiile şi de restul am eu grijă. Vocea i se frânse într-un hohot de plâns.

Sfinte Isuse, nu-i lăsaţi pe nemernicii ăştia să mă chinuiască. De unde eşti? Cum de te-au prins? Hannah căută să facă abstracţie de situaţia pierdută a tânărului şi să încerce să afle câteva informaţii în legătură cu împrejurimile sau fermele apropiate. -549 Eu şi cu un flăcău Chiricahua cobpram cu vitele din munţii Mogollon, când ne-au sărit în cale. Am încercat să le ţinem piept, da'...Mă cheamă Jack Bledsoe şi de felu'meu sunt din Uvalde. Nu se ştie din ce motiv, i se păru deodată important ca ea să-i ştie numele. Întrunirea luă sfârşit cu un chiot - care lui Hannah îi aminti de chelălăitul unor câini nerăbdători să-şi sfâşie prada. Se întoarse şi îi văzu apropiindu-se ca o furtună, în frunte cu Porumbiţă Cenuşie, înconjurată de suratele ei. Dădură năvală în jurul cowboy-ului şi îl ridicară în picioare. -550 Ce vor de la mine? strigă el răguşit spre Hannah în timp ce femeile îl smulgeau cămaşa. Ajută-mă! Hannah simţi că nu putea asista la acea scenă fără a face nimic. -547 -548

-551

Nu!!!

Se repezi în mijlocul lor şi încercă să ia apărarea băiatului. Lăsaţi-l în pace! ţipă ea în spaniolă. Femeile o împinseră şi o loviră silindu-o să se dea la o parte. -553 Daţi-i pace! strigă ea din nou, deznădăjduită. De undeva îşi făcu apariţia Lutero care o apucă strâns de încheietura mâinii. -554 Coche, rosti el dispreţuitor, avertizând-o să nu se amestece. -555 Ce vor să-i facă? -556 El omorât Obraz Crestat. Porumbiţă Cenuşie îl cere. Dreptul ei. -552

Lutero continua să-i sechestreze braţul în strânsoarea lui de fier, în vreme ce Hannah se forţa inconştient să scape. Asistă neputincioasă cum femeile îl dezbrăcau pe tânărul cowboy. Jack Bledsoe

continua să ţipe ca din gură de şarpe. -557 Ce vor să-mi facă? Hannah nu i-ar fi putut răspunde. Nu ştia dacă Lutero voise să spună că i-l dăduse pe cowboy drept sclav Porumbiţei Cenuşii, în care caz avea să treacă prin chinurile pe care le cunoscuse şi ea, sau că Porumbiţă Cenuşie avea dreptul să-l pedepsească pentru moartea soţului ei. Apaşii aduseră un maldăr de vreascuri şi Hannah îşi aminti de felul în care o stigmatizaseră atunci când încercase să fugă. Rana o mai durea şi acum când efortul îi întindea pielea sau în contact cu razele soarelui. -558 Dumnezeule! Vor să-mi dea foc! Nu! Vă rog! ţipă tânărul. Avea trupul firav şi foarte alb, cu excepţia feţei şi-a gâtului arse de soare până la nivelul gulerului. Hannah trăia cu toată fiinţa ei teroarea prin care trecea tânărul şi îi curgeau lacrimi pe obraji. Insă în loc să fie folosite pentru a aprinde un foc, vreascurile fură desfăcute în aşchii lungi, groase, ascuţite la vârf. Una câte una, femeile începură să i le înfigă în carne în timp ce el continua să se tânguie şi să ţipe. -559 Ce vor să-mi facă? Ce vor să-mi facă? Le trebui mult timp până când îi acoperiră întreg trupul cu aşchii de lemn, făcându-l să semene cu un porc spinos. Omul se zvârcolea îri agonie. Apoi Hannah o văzu pe Porumbiţă Cenuşie âpropiindu-se cu un băţ aprins şi atingându-l. Scoase un ţipăt şi se zbătu violent căutând să scape din strânsoarea lui Lutero. Strigătele de groază şi durere ale băiatului i se învârteau în cap, flăcările îl învăluiseră în câteva secunde. Ultimul lucru pe care îl văzu Hannah, înainte de-a închide ochii, fu o minge de foc rostogolindu-se pe pământ. Lutero îi dădu drumul şi ea păşi clătinându-se până se prăbuşi într-un colţ vomitând, mirosul de carne arsă îi umplea nările şi continuă să plutească în aerul nopţii mult timp după ce ţipetele băiatului încetaseră. Hannah rătăci multă vreme orbeşte şi fără ţintă, din când în când şezând pe pământul gol, uitată de toţi şi indiferentă la cele ce se petreceau în jurul ei. Mult timp stătu cu genunchii îndoiţi şi fruntea sprijinită în palme, lacrimile i se uscaseră pe obraji şi se simţea complet pustiită, viaţa îşi pierduse orice sens. Cândva fusese atât de mândră de trupul ei ca laptele, acum, pielea ei devenise brună şi aspră la fel ca hainele. Mâinile ei altădată moi şi fine erau pline de zgârieturi şi tăbăcite. Se dusese vremea ceaiurilor reconfortante de după-amiază şi a sandviciurilor cu castraveţi, acum era mulţumită cu o înghiţitură de apă şi un coltuc de zigosti, pâine. De ce mai dorea să trăiască? De ce, dacă mai târziu avea să moară poate în acelaşi mod barbar? -560 Vămonos, vino, ordonă Gatita. -561

Nu.

Hannah îşi declară răzvrătirea cu simplitate. Nu vedea nici un motiv să mai continue să trăiască în sclavie. Un sentiment de stranie seninătate

puse stăpânire pe ea, înălţă capul şi întâlni privirea Gatitei. -562 Cum puteţi să omorâţi un om în felul acesta? Cum poate o femeie să omoare un om în felul acesta? întrebă ea. Gatita îşi îndreptă ţinuta şi se uită cu dispreţ la sclava ei. O studie îndelung, apoi aşezându-şi palma cu un gest protector pe pântec, şi mişcându-se cu grijă, veni lângă Hannah şi îngenunche mai întâi pe pământ, căutându-şi apoi o poziţie confortabilă. -563 E obicei la apaşi. -564 Să dai foc la oameni! Să-i arzi de vii? Nimeni nu merită să moară astfel. Obiceiurile voastre sunt animalice! răspunse Hannah. -565

Uite acolo.

-567

Asta e o nebunie.

Gatita îi arătă întinderea nesfârşită şi stearpă a preriei ce se desfăşura dincolo de corturile lor. -566 Deşert omoară aşa. Fură putere din om încet şi nu moare. Putere piere încet. Enervată, Hannah luă un pumn de nisip şi îl strânse convulsiv. -568 Nu nebunie. Asta pământ apaş. Trebuie multă putere trăieşti aici. Când Ochi-albi omorât Obraz Crestat, luat putere de la Porumbiţă Cenuşie. Ea trebuie răzbune, luat putere înapoi. Cu cât mai încet moare, cu atât mai mult putere la Porumbiţă Cenuşie. E obicei la apaşi. -569 Ai putea să ucizi astfel, Gatita? Hannah îi azvârli o privire pătrunzătoare femeii care stătea mândră lângă ea. -570 Anh, da. -571 Femei şi copii? -572 Femei şi copii lipsit de putere. Bărbatul puternic.

Hannah lăsă să-i scape un sunet ciudat, gâlgâit, care ar fi putut trece drept râs.

Asta e o consolare aş zice, spuse ea în engleză. N-avem noi putere, dar cel puţin nu trebuie să murim aşa. Gatita se uită nedumerită la ea, o expresie de indiferenţă şi de oboseală se aşternu pe chipul ei. Hannah surâse trist. -574 Poate deşertul e crud. Poate omul e crud. Suntem toţi pământ, Nu mai ştiu nimic. -575 Mâine ugashe, plecăm, zise Gatita. Locul ăsta miroase dah-ehsayh, moarte. -576 Anh, răspunse Hannah în limba apaşă. Împărtăşea întru totul părerea indiencei. Sosise anotimpul „Plin de Fructe". Wickiup-urile aşezările indienilor - se mutaseră printre cactuşii uriaşi saguaro ale căror fructe trebuiau culese. Nici una dintre femeile înrudite cu Gatita nu participa însă la recoltat. Se aflau toate în coliba Gatitei, alături de mama acesteia, Buze Sărate şi de o di-yuin, o femeie pricepută la leacuri şi moşit Respectând tabu-ul tribului, care-i interzicea să stea în preajma soacrei lui, Lutero absenta de la eveniment. Ridicând un colţ al păturii care astupa intrarea în colibă, Hannah se strecură înăuntru aducând o oală cu apă caldă. Gatita îngenunchease pe o pătură veche şi se ţinea cu mâinile de unul -573

din stâlpi. Femeile apaşe nu năşteau culcate pe spate, aflase Hannah. Di-yuin, o femeie înaltă şi robustă, cu părul cenuşiu, îi dăduse Gatitei un medicament făcut din frunze sărate de yucca ce avea să-i asigure o naştere uşoară şi rapidă, în timp ce di-yuin îi freca abdomenul, o altă femeie o spăla cu o soluţie făcută din praf de rădăcini. Hannah îi înmână lui Buze Sărate oala cu apă, apoi se trase într-un colţ al wickiup-ului dornică să asiste la naştere. Câteva minute mai târziu, murmurele încântate ale femeilor îi dădură de ştire că apăruse capul copilului şi Gatita îşi arcui trupul într-un ultim efort. -Ish-ke-ne. -Ish-ke-ne.

Era un băiat, cuvântul fu repetat cu entuziasm din gură în gură, în vreme ce mâini grijulii îi despărţeau pe nou-născut de mama lui. Hannah văzu că micuţul nu începuse încă să respire singur şi se aştepta ca una dintre femei să-l plesnească uşor, după cum se obişnuia în asemenea situaţii. În loc să procedeze astfel, di- yuin îl stropi cu apă rece. Copilul scoase un mic scâncet, apoi începu să respire, dar nu plânse. Murmure aprobatoare făcură înconjurul wickiup-ului. Di-yuin ceru apa caldă adusă de Hannah şi începu ritualul spălării copilului, după care împrăştie polen ha-dintin în cele patru puncte cardinale şi pe trupul micuţului şi recită rugăciunile de rigoare. Mama şi cu surorile Gatitei îşi făcură şi ele datoria spălând-o pe lăuză şi asigurându-se că totul era în regulă cu ea. În cele din urmă, copilul înfăşat într-o pătură fu redat mamei lui pentru a fi hrănit. Guriţa lui deschisă pipăi orbeşte după sân şi un pumn minuscul roşucafeniu, se agită în aer. Apoi, ca şi cum tot ceea ce i se întâmplase ar fi fost prea mult pentru el, micuţul căscă cu poftă. Gatita râse ostenită. -577

Go-yath-khla.

Toată lumea părea de acord, numai Hannah nu înţelegea despre ce e vorba. Gatita băgă de seamă lucrul acesta în timp ce orienta sfârcul umed de lapte spre guriţa copilului. -578 Îi dau numele Somnorosul, explică ea în spaniolă. -579 Un nume potrivit. În prima săptămână a vieţii lui băieţelul nu făcu mai nimic altceva.

La orizont, lumina blândă a răsăritului îşi aşternea petele galben-trândafirii printre tufişurile de mesquita, palo-verde şi tufe de creozot. Curând umbrele nopţii aveau să dispară cu totul. Stephen se înălţă în scări şi-şi încordă muşchii, apoi se uită peste umăr la coloana de bărbaţi. Epuizarea firească după o noapte întreagă de marş forţat se citea pe feţele lor, parcurseseră mai bine de douăzeci şi cinci de mile pe întuneric. Dar maiorul fu satisfăcut să zărească pe chipurile lor acea încordare specifică orelor premergătoare unui atac - vigilenţa soldaţilor lui îi dădea un sentiment de siguranţă şi vioiciune şi un imbold reconfortant.

Pentru moment, însă, Stephen preferă să-şi tempereze nerăbdarea. Era conştient de oboseala calului său după o noapte fără odihnă. Lumina era încă slabă, aşa că putea permite cailor să profite de aceste ultime minute de repaus. Calul pe care călărea Amos Hill se apropie pe nesimţite de armăsarul robust, castaniu, care era proprietatea personală a lui Stephen. -580 Crezi că ştiu că suntem aici? întrebă Stephen cu glas scăzut. -581 Habar n-au, îl asigură Amos. Se uită la cerul care se limpezea treptat. -582 Se face ziuă, mormăi el. -583

Da.

Frământat de energiile acumulate în el, Stephen nu-şi mai găsea astâmpărul. Se răsuci în şa, privindu-şi din nou oamenii pentru a se asigura că erau gata să se mişte din loc la primul semnal din partea lui. Lângă el, în dreapta, Cutter îşi pipăi obrazul aspru. -584 Ar trebui să mâ rad, murmură el. Lăsând mâna jos, şi-o propti pe genunchi, apoi i se adresă lui Amos. -585 Cam câţi crezi ca sunt, Amos? -586 Nah-Tay crede că majoritatea bărbaţilor sunt plecaţi după vânătoare sau pradă. Cu puţini cai. Probabil că vom avea de-a face cu zece, cincisprezece bărbaţi. Restul sunt femei şi copii - poate treizeci sau aşa ceva. Stephen analiză încă o dată răsăritul. -587 Să-i dăm drumul, se decise el. La un semnal, toţi soldaţii descălecară. Fiecare avea grijă să se mişte făcând cât mai puţin zgomot. Ultimul sfert de milă către locul unde se afla rancheria satul indian - fu parcurs într-un interval lung. Nah-Tay şi, o duzină din apaşii lui, cei mai buni cercetaşi, îi aşteptau acolo. În jurul colibelor se vedea o oarecare mişcare, femeile reaprinseseră focurile, câinii dădeau din coadă şi se gudurau pe lângă copiii care îşi făceau apariţia de prin colibele acoperite cu crengi, iar bărbaţii îşi făceau de lucru în jurul focurilor. Apoi, deodată, liniştea dimineţii fu împrăştiată de năvala soldaţilor în uniforme, albastre. Se declanşă un haos în care strigătele bărbaţilor se amestecau cu ţipetele femeilor şi detunăturile sporadice de puşcă. Bărbaţii apaşi împreună cu două femei războinice săriră să-şi ia armele, în vreme ce restul femeilor încercară să-i adăpostească pe copii. Era o îmbulzeală de animale şi de oameni alergând în toate direcţiile -femeile şi copiii ascunzându-se în colibe, soldaţii urmărindu-i şi războinicii indieni încercând să acopere retragerea familiilor lor. Mirosul de sânge şi sudoare, combinat cu acela de praf, contribuia la sporirea panicii. Şocul impactului nu dură decât câteva minute, după care trupele invadară satul şi-i capturară pe toţi aceia care nu reuşiseră, să se ascundă. Cinci apaşi fură ucişi în luptă, inclusiv o femeie şi şaptesprezece fură luaţi prizonieri, pe când soldaţii scăpară teferi, doar unii dintre ei alegându-se cu răni uşoare.

Un detaşament compus din călăuze - cercetaşi apaşi şi câţiva soldaţi porni în căutarea fugarilor, restul trupei rămase în sat să se ocupe de prizonieri. Indienii fură îngrămădiţi într-unul din ţarcuri. Armăsarul uriaş, castaniu, pe care călărea Stephen, se vântura printre colibele în flăcări într-un trap uşor şi elastic, dând impresia că zboară pe deasupra pământului. Familiarizat cu războiul şi mirosul de sânge, animalul îşi ciulea urechile şi-şi scutura nervos coama roşcată, părând a participa la agitaţia călăreţului. Stephen îşi struni brusc calul oprind lângă un foc care mocnea pe cale să se stingă. Cutter se apropie de el. -588 Înteţiţi focul ăsta, ordonă Stephen. Vreau să ardeţi complet wickiupurile astea. Arme, provizii -tot ce au - să fie distrus.

Intenţia era simplă - lipsiţi de adăposturi, arme si provizii, apaşii erau siliţi să îşi caute refugiul în rezervaţii. Era o metodă brutală, dar eficientă. -589

Sergent!

Cutter îl chemă pe sergentul John T.Hooker şi îi transmise o versiune mai scurtă a ordinului dat de maior.

-590 Arde-le. -591 'Nţeles, să trăiţi.

Hooker îi adresă salutul protocolar, apoi strigă spre un soldat ordinul. Jake Cutter dădu pinteni calului său şi porni în urma lui Wade către ţarcul unde se găseau

captivii. Amos - Un Ochi sări din şa apoi rămase liniştit lângă cal, aşteptând venirea lor. Armăsarul castaniu se opri lovind îndărătnic din copite, fornăind şi muşcând zăbala. Wade stătu drept pe calul său neastâmpărat şi-şi plimbă privirea rece peste capetele prizonierilor, feţele indienilor erau mohorâte şi imobile - nu se auzea nici un zgomot, cu excepţia scâncetelor câtorva sugari buimăciţi de evenimente. Cutter se uita dintr-o parte la maior. Era o scenă la care asistase de nenumărate ori până atunci. -592

Deschide poarta.

Comanda fu dată pe un ton calm, după care Wade îşi mână calul deoparte. Amos Hill făcu un semn apaşului dinăuntrul ţarcului şi parul care bara intrarea căzu cu zgomot greu. Cunoscându-şi rolul, armăsarul castaniu intră imediat pe poartă cu pas ţanţoş de paradă. În timp ce Wade îşi plimba calul printre prizonieri, oprindu-se să-i inspecteze pe fiecare în parte, Cutter duse mâna la buzunar după o ţigară. După o îndelungată abstinenţă, fumul de ţigară îi gâdilă plăcut nările. Amos continua să stea absent deoparte, scurmând cu vârful cizmei în nisip, se uită pe furiş la căpitan şi mormăi ca pentru sine. -593 Mă-ntreb ce-ar face dacă într-o bună zi l-ar găsi pe vreunu' purtând hainele nevesti-sii. -594 Slabe speranţe. Cutter continua să asiste, indiferent la manevrele maiorului. -595 A dat fuga să vadă morţii aproape înainte de-a se fi aşezat muştele pe ei, în spatele lor, unul dintre wickiup-uri trosni, prăbuşindu-se în flăcări: -596 E al dracu' de insistent, continuă Amos, rotindu-şi ochiul sănătos spre

soare, cu intenţia de-a ghici ora. -597 Există unii care pretind că pe-aci ar fi nici mai mult nici mai puţin de dou'ş'cinci de mii de apaşi. Eu unul pariez că nu-s decât vreo zece mii, dacă nu chiar mai puţin - şi numai un sfert din ei, bărbaţi în stare să lupte. -598

Tot ce se poate.

Cutter îşi destinse cu un gest absent muşchii umerilor

1

, simţind mirosul de praf de puşcă şi de fum cu care erau impregnate hainele sale. -599 Hei, John T., îl strigă el pe sergent. Dacă tot aţi aprins focurile astea, zi-i cuiva să azvârle o cană de cafea la fiert pe unul din ele.

-600 Da, domnule. Wade mai dadu o dată ocol prizonierilor, apoi ieşi din ţarc, la vederea flăcărilor

care mistuiau colibele din jur, calul se cabră şi scoase un mic nechezat nervos. Wade se uită drept în ochii călăuzei. -601 Stii ce să întrebi. Fără să aştepte răspunsul îşi mână calul mai departe. -602 Mda, cred că ştiu, mormăi Amos privind lung în urma maiorului, apoi clătină încet din cap. -603 Oare chiar se aşteptă s-o mai găsească după atâta amar de vreme? Până acum a cumpărat de la apaşi două senoritas mexicane şi-un băieţandru cu păr bălai, ţi-aduci aminte, Cutter? -604 Cam aşa ceva. Cutter încuviinţă că acesta era numărul celor pe care maiorul îi răscumpărase de la apaşi. -605 Una dintre muieri ducea un papoose în spinare, ailaltă îl avea în burtă. Iar băiatul era sălbătăcit ca orice plod apaş. Amos îşi plimbă cocoloşul de tutun în gură şi scuipă dezgustat. -606 Dacă mă-ntrebi pe mine, cel mai bine ar fi să se lase păgubaş. -607 Doamna Wade e o femeie rară, Amos. Cutter înălţă puţin frâul pentru a-şi ţine pe loc calul şi se lăsă leneş în şa. -608 Acum, asta e! Vprbeşti şi tu ca el - de parc-ar fi încă vie, declară exasperat Amos. - Cred c-am stat prea mult pe lângă maior. M-am molipsit. Cutter rânji sec şi porni mai departe la trap. Clădirea care servea drept popotă fusese amenajată asemeni unei săli de bal, cu pereţii acoperiţi de ghirlande de hârtie colorată, săbii încrucişate şi steaguri. La un capăt al încăperii fusese înălţată o platformă pe care orchestra regimentului urma să interpreteze diverse melodii, în cinstea comandantului teritorial, colonelul Edward Hatch, invitat de onoare al lui Hy Boier, editorul ziarului din Silver City. La rândul său, ziaristul îşi făcuse apariţia îmbrăcat într-un costum de gală, cu o pălărie de fetru pe cap. În vreme ce orchestra interpreta cu maximum de virtuozitate un cadril, ofiţerii costumaţi în uniformele de sărbătoare dansau cu doamne elegante ale căror rochii de satin şi tafta adăugau un plus de strălucire salonului. Aerul nopţii vibra de exuberanţa şi bucurie, femeile îşi purtau toaletele, mergând dintr-un capăt într-altul al salonului, iar bărbaţii discutau stăpâniţi de un anume sentiment de importanţă, inspirat de prezenţa impozantului personaj. După ce conduse balul având-o ca parteneră pe doamna Bettendorf, colonelul

rămase lângă masa unde şe servea punciul, înconjurat de un grup de ofiţeri. Printre aceştia, maiorul Stephen Wade constituia o figură proeminentă, datorită, în parte, şi efectului dramatic al banderolei negre care îi încingea braţul. -609 Mi se pare că ai avut noroc la vânătoare, maior Wade, declară colonelul ca răspuns la raportul maiorului în legătură cu numărul de prizonieri cu care se soldase ultima sa acţiune armată. -610 Adevărat, soarta a fost de partea noastră, domnule colonel. Călăuzele noastre pornite să cerceteze zona în căutarea fugarilor din rancheria pe care tocmai o atacasem, au dat de urma unui alt sat la doar patru mile distanţă. Ne-am regrupat forţele şi l-am atacat şi pe acesta. Stephen făcu o pauză pentru a sorbi alene din limonadă proaspătă. Hannah obişnuia adesea să le prepare limonadă în după-amiezele fierbinţi, când setea părea de nestins. Nu aflase nimic despre ea nici de la prizonierii din cel de-al doilea sat - apaşii nu recunoscuseră c-ar fi ştiut ceva referitor la vreo femeie albă răpită de cei din neamul lor. Îşi reluă firul povestirii. -611 Mai mult ca sigur că apaşii nu şi-au dat seama că ne aflăm prin preajmă. Atunci când simt prezenţa armatei, de obicei îşi omoară câinii, astfel încât lătratul lor să nu-i dea de gol. -612 Într-adevăr, o victorie frumoasă, răspunse colonelul făcând abstracţie de modestia lui Stephen. Acţionezi cu compania ta de două săptămâni, ai distrus şapte rancheria, ai omorât douăzeci de rebeli şi-ai luat în captivitate cincizeci şi doi toate acestea fără să pierzi un om şi suferind doar pagube mărunte. E lăudabil pentru dumneata. -613 Sunteţi prea amabil, domnule colonel. -614 Prostii, i-o tăie scurt comandantul. Ca să fiu sincer, maior Wade, unul dintre motivele care m-au decis să vizitez acest fort a fost dorinţa de-a te cunoaşte. Am văzut numele dumitale menţionat în atâtea rapoarte în ul tima vreme! Privirea colonelului lunecă spre banderola neagră de pe braţul lui Wade. -615 Desigur, tragedia soţiei dumitale mi-a ajuns la urechi. Păcat, domnule. Mare păcat. Subiectul acesta rămânea încă o lamă de pumnal în inima lui - o rană vie şi arzătoare pentru care nu exista alinare. Stephen gusta ironia sorţii care făcuse ca tocmai tragedia lui Hannah să atragă asupra sa atenţia comandantului. -616 Mulţumesc pentru bunăvoinţa pe care mi-o arătaţi, domnule colonel, răspunse el ţeapăn, respingând în sinea lui compătimirea comandantului. -617 Ei bine, fii convins că nu eşti singur în durerea dumitale. Te susţin rugăciunile multor prieteni, precum şi-ale unor oameni care doar au auzit de dumneata. -618 Da, domnule colonel. De când ziarele au preluat vestea despre căutările mele prin intermediul Gazetei din Silver City, am primit o mulţime de Hatch

scrisori de încurajare de la oameni pe care nici nu-i cunosc.

Chiar şi o parte a ziarelor din Est scrisese despre Hannah, şi Stephen ştia că autorităţile militare erau foarte sensibile la aprecierile presei. Generalul Crook chiar indusese doi reporteri în anturajul sâu pentru a-şi asigura spatele. În

oricare din acţiunile pe care le întreprindea. Hy Boier servea aceleaşi interese în favoarea lui Stephen. -619 Era de aşteptat. Îmi placi, maiorule, zise Hafch pe neaşteptate. Generalul Pope crede că eşti tipul de ofiţer de care am avea nevoie la comandament. Ce-ai spune de asta, maior Wade? -620 Sunt profund flatat. Stephen înclină capul cu o expresie de recunoştinţă faţă de onoarea ce i se făcea, combinată cu regretul de-a trebui să refuze. -621 Dar înţelegeţi, desigur, că n-aş putea părăsi regiunea aceasta atâta timp cât nu mi-am găsit încă soţia. Îi datorez cel puţin o înmormântare

creştinească. Era conştient că editorul asculta cu cea mai mare atenţie conversaţia lor. -622 Desigur, desigur. Oricum, armata ar pute a resimţi necesitatea de-a te avea în altă parte cât de curând, sugeră diplomatic colonelul. -623 Bineînţeles că voi da ascultare oricărui ordin primit din partea armatei. -624 Nu mă îndoiesc nici o clipă de asta, maiorule. Colonelul zâmbi pe sub mustaţa groasă şi, în cele din urmă, îşi îndreptă atenţia către restul ofiţerilor adunaţi în jurul său. -625 Această strategie împotriva apaşilor începe să dea rezultate. Pe măsură ce le distrugem satele, le ardem proviziile de iarnă şi le luăm caii, vor căuta adăpost în rezervaţii. N-are nici un rost să alergăm după bandele de războinici mile întregi, înseamnă să ne epuizăm oamenii şi caii. S-a dovedit deja că, dacă îi luăm indianului mâncarea şi-l lipsim de posibilitatea de-a se deplasa călare, îl forţăm să-şi caute refugiul în rezervaţii pentru a supravieţui şi, în final, să accepte pacea. - Aţi auzit de zicala aceea veche despre apaşi şi cai, domnule colonel? Jake Cutter stătuse până atunci la o oarecare distanţă de semicercul ofiţerilor, ascultând tăcut conversaţia acestora, în vreme ce sorbea din când în când dintr-un pahar de limonadă, regretând că nimănui nu-i venise ideea să îndoiască licoarea cu whisky. După ce îşi formulă întrebarea, păşi în mijlocul lor. Chiar şi îmbrăcat în uniforma de protocol, căpitanul avea o alură nu prea cazonă, în totală contradicţie cu regulile militare. Părul negru, dezordonat, îi ajungea la nivelul gulerului, iar trăsăturile lui dure sugerau o anume răzvrătire ce nu-şi avea locul în ambianţa distinsă a încăperii. -626 Nu cred că ştiu la ce vă referiţi, recunoscu colonelul, măsurându-l cu o privire sceptică pe căpitan. -627 Se spune că un alb poate călări un cal până îl doboară, pe urmă, vine un mexican şi acelaşi cal va merge mai departe încă douăzeci de mile până să cadă, şi, în sfârşit, un apaş va reuşi să silească acelaşi cal să meargă încă treizeci de mile înainte de-a se prăbuşi după care apaşul îl va tăia, îl va mânca şi va merge singur pe jos alte douăzeci de mile. -628 Semnificaţia, domnule? întrebă colonelul. -629 Aceşti indieni nu sunt comanşii sau mescaleros cu care ne-am bătut în Texas. la-i unui apaş calul şi va fi de două ori mai periculos pe jos. Mai degrabă aş prefera să lupt cu două sute de războinici călare decât cu o duzină de apaşi, fără cai.

Se pricep la camuflaj şi ştiu să se furişeze. E adevărat, recunoscu colonelul - yankeu la origine - că nu vom reuşi să-i forţăm pe apaşi să încheie pace, dacă le distrugem satele? -631 Cred că suntem cu toţii conştienţi că bandele de apaşi de care neam descotorosit până acum nu sunt aceleaşi care au produs cele mai multe prădăciuni în zonă. Cutter îşi exprima cu grijă punctul de vedere, evitând să se pronunţe făţiş împotriva planului actual. -632 Apaşii pc care-i vrem noi sunt din bandele lui Juh şi Geronimo, ce îşi petrec jumătate din timp dincolo de graniţa Mexicului, de unde pot să-şi râdă în voie de noi. Şi nu m-aş mira deloc să aflu că tot ei au răpit-o pe doamna Wade. Nici unul dintre ofiţeri mi comentă afirmaţiile căpitanului Cutter. -633 Şi singurul mod în care îi putem determina pe flăcăii ăştia să respecte un tratat este să-i învingem în luptă , o victorie militară e un lucru pe -630

care-1 vor respecta. Colonelul Bettendorf tuşi stingher.

-634 Cred că am uitat cu toţii că ne aflăm la un bal. Orchestra interpretează un vals, domnilor. Unde e doamna Bettendorf? O vedeţi pe undeva? Balurile nu se număraseră niciodată printre pasiunile lui Cutter, şi nici frazele pompoase sau jocurile de culise. Se trase înapoi lângă masa eu punci lăsându-şi paharul pe tejghea sub privirea fiicei administratorului, o codană cu păr buclat, apoi părăsi popota. O oră mai târziu se îndrepta călare spre casa lui Lomas Cherry, situată strategic pe o alee dosnică din Silver City, între alte două baruri. Printre draperiile groase care acopereau ferestrele răzbătea o lumină trandafirie şi sunetele discordante ale unui pian dogit. Pe când Cutter urca treptele dinspre verandă, de undeva de la etaj izbucni un râs strident, urmat de un zgomot de sticlă spartă. Casa aceasta ce părea făcută pe de-a-ntregul din turtă dulce contrasta ciudat cu atmosfera mohorâta din jur. Cutter deschise uşa şi păşi înăuntru, scuturându-şi praful de pe haine cu mănuşile. În bar se aflau doar doi minori îmbrăcaţi în haine slinoase şi semănând leit unul cu celălalt, podeaua era acoperită de un covor roşu al cărui model înflorat se regăsea în tapiseria sofalelor, oglinzile aurite ce acopereau pereţii reflectau la nesfârşit lumina vibrantă, trandafirie. Cutter îşi aplecă fruntea evitând impactul cu un candelabru uriaş de cristal, de asemenea aurit, şi care era mult prea mare în raport cu încăperea. -635

Salut, Cutter.

Femeia excesiv de fardată din faţa pianului îi zâmbi când îl văzu, dar apoi îşi pierdu iute interesul. -636 Dac-o cauţi pe Cherry, e sus. Un individ i-a făcut necazuri Nitei. Biata copilă, va trebui să se înveţe cu răul. Jucătorii sunt în spate... Ca de obicei. Cutter azvârli o privire spre scară, apoi se răzgândi şi porni spre uşa pe jumătate ascunsă de o draperie veche cu franjuri. -637 Cred c-am să fac un pocher, mai întâi. Când deschise uşa, în cameră era un fum de să-l tai cu cuţitul. Căpitanul îşi croi drum prin ceaţa îmbâcsită, găsi un scaun gol şi se aşeză

la masă. Cunoştea deja majoritatea jucătorilor. O oră mai târziu apăru şi Cherry. Stratul gros de pudră de pe faţa ei începuse să se ducă din cauza căldurii, evidenţiind asprimea unor trăsături care cândva fuseseră plăcute. Cherry era de părere că unui bărbat îi place să păcătuiască în lux, aşa că improvizase un cadru somptuos pentru clienţii ei,o casă în stil victorian, candelabre, mătăsuri şi catifele. Schimbă o privire cu Cutter - ca între doi amici vechi - apoi merse spre o mică odaie din dos care constituia cabinetul ei, privat. Jocul de pocher se întrerupse pe la miezul nopţii şi Cutter intră iar în salon, cu un pahar de whisky în mână îşi găsi un loc retras şi aşteptă plecarea celorlalţi muşterii ai localului. Ultimul dintre aceştia băuse peste măsură şi Cherry trebui să-l care până la uşă, Cutter făcu o mişcare, voind so ajute, dar ea îl îndemnă cu un gest nepăsător să-şi vadă de treabă. Odată uşa închisă şi încuiată, femeia se sprijini cu spatele de perete răsuflând uşurată. Părea secătuită de toată vitalitatea.Chiar şi părul ei vopsit într-o nuanţă frapantă sugera artificialitate. -638 Al dracului mod de a-ţi câştiga pâinea, este? murmură ea, apoi traversă salonul adunând paharele murdare pe o tavă. Terminând şi această treabă, se lăsă să cadă pe un scaun lângă Cutter cu braţele atâmându-i grele de-a lungul trupului şi capul dat pe spate. -639

Bei? El îi oferi sticla de whisky. Femeia îl privi de parcă ar fi rostit o absurditate. - Nici mirosu' nu i-l mai suport. Nita! urlă ea. Adu'ncoace o cafea! De la bucătărie se auzi un răspuns afirmativ. Cherry se sprijini de

speteaza scaunului şi îşi duse ostenită un braţ la frunte. -640 De ce oare toţi bărbaţii sunt viermi? Persoanele de faţă sunt excluse, desigur, adăugă ea cu un surâs acru. -641 Desigur, rosti Cutter zâmbind îngăduitor. Dacă aşa simţi, atunci poate ar trebui să te laşi de meserie. -642 Si să fac - ce? El ridică din umeri. -643 Să te măriţi, răspunse după o scurtă reflecţie, ducând paharul de whisky la buze. Femeia îl privi cu interes.

-644 Mă ceri tu?

Dar cunoştea deja răspunsul. -645 Eram sigură că nu. Lomas strâmbă din nas şi îşi trecu degetele prin părul de culoarea cireşei, de la care i se trăgea porecla de „Cherry". -646 Cred că arăt groaznic. -647 Şterge un pic din pudra aia de orez şi din ruj, curăţă-ţi ochii de negreală şi-o să se găsească un bărbat care să te considere drăguţă. Remarca nonşalantă a lui Cutter coincise cu venirea Nitei, servitoarea care îi aducea cafeaua, tânăra mexicană avea faţa umflată de plâns şi un ochi învineţit. -648 Pe măsură ce trece timpul, un bărbat devine tot mai dornic şi mai disperat, până când, în cele din urmă, şi cea mai dezgustătoare codoaşă

ajunge să i se pară frumoasă. Cherry luă ceaşca de cafea fără să-i mulţumească fetei, lucru pe care de altfel mexicana nici nu păru să-l bage în seamă. -649 Nu-i frumos să-i spui aşa ceva unei femei ca mine, Cutter, zise ea cu tristeţe şi cu o undă de mânie în glas. O faci să-şi dorească lucruri pe care nu le poate avea. -650 -651

De ce?

-656

Vorbesc serios.

Poate că a fost o vreme când aş fi putut să ies pe uşa aia, să încep o altă viaţă, zise ea visătoare, apoi chipul ei căpătă o expresie cinică. -652 Şi dacă vrei să ştii cum am ajuns să mă apuc de profesia asta, adăugă ea cu un zâmbet scurt, rece... află că la mijloc a fost un bărbat. A apărut în vremea când eram gata coaptă, bună de cules. Şi m-a cules, pentru ca apoi, după vreo câteva zile, să se descotorosească de mine. Ce era să fac atunci? Cum poate să trăiască o femeie aici dacă n-are un bărbat lângă ea? Unele pot, recunoscu Cherry. Dar, de regulă, când o fată greşeşte, lumea o judecă. Aşa că, ce oraş cinstit ar primi o femeie pătată ca mine să dau lecţii la copii, să cos haine sau să gătesc într-un restaurant? N-aveam bani, n-aveam adăpost... Şi am făcut-o, fir-ar al dracului! Râsul ei obosit îşi bătea joc de justificările pe care şi le găsea singură. -653 Şi aş face-o din nou la fel dac-ar fi s-o iau de la capăt, adăugă ea cu calm. -654 O femeie cinstită. Cutter înălţă paharul spre ea, surâzând ironic, totuşi cu simpatie. Ea sorbi din cafea apoi lăsă ceaşca jos cu un oftat adânc, se uită la Cutter cu o privire speculativă. -655 Uneori, aproape că mă faci să cred că vorbeşti serios atunci când îmi spui anumite lucruri. Cutter se încruntă uşor, studiind îndeaproape faţa încercănată a femeii. -657 Aşa o fi, se învoi Cherry, slobozind un râs dogit pe care whisky-ul, tutunul

si nopţile pierdute sfârşiseră prin a-1 goli de orice feminitate. - Dar, scumpule, asta nu-nseamnă c-o să-ţi meargă fără plată. Întinzând mâna, îl apucă de braţ şi îl trase după ea pe scară.

CAPITOLUL 10 În decursul anotimpului „Pământ Roşu-Cafeniu", banda lui Lutero se mută din nou. Hannah privea râul cu unde repezi pe care urmau să-l traverseze şi pe care Lutero şi cu

Câine Furios îl verificau, ca să se asigure că nu sunt nisipuri mişcătoare. Lutero călărea pe calul lui Hannah, dar animalul călit de-acum şi adaptat la condiţiile aspre ale deşertului nu mai semăna cu armăsarul focos şi gras pe care Hannah obişnuia să iasă, cândva, la plimbare. Calul pe care călărea Gatita îşi şterse în treacăt crupa de Hannah care, în situaţia ei de sclavă, era deprinsă cu mersul pe jos. Hannah se apropie mai mult de mal şi se uită la apa cenuşie, mâloasă, care despărţea cele două

maluri.

-658

Ce râu e ăsta?

Învăţase puţin din limba apaşă, dar continua să folosească spaniola pentru a

se exprima mai uşor. -659 Voi îi spuneţi Rio-Grande. Mexic. Gatita îi arătă malul opus. Hannah nu mai văzuse Rio Grande până atunci. Înaintaseră spre est mai mult decât crezuse. Se dădu semnalul pentru traversare şi primii călăreţi îşi mânară de îndată caii prin apă. Hannah se opri pe loc, picioarele ei păreau să se înfigă de la sine în pământul american. Coada neagră şi deasă ca peria a calului Gatitei o atinse din nou, indianca trecu pe lângă ea purtând în spinare leagănul în care dormea Go-yath-khla, Somnorosul. Râul însemna graniţa. Armata Statelor Unite nu-l putea traversa. Iar dacă ea îl traversa, Stephen n-avea s-o mai găsească niciodată. Hannah uita că în realitate soţul ei nu-şi putea închipui pe-unde umbla ea, traversarea acelui râu însemna abandonarea ultimei şanse de salvare. -

Ugashe, mergi!

Unul dintre apaşi o lovi cu piciorul în spate, făcându-i vânt înainte. Împinsă de la spate ca animalele, Hannah intră în apă şi înotă spre malul opus laolaltă cu caii şi călăreţii apaşi, incapabilă să se întoarcă înapoi. Ajunsă la mal, se mâi uită o dată la ţărmul american, simţind cum o îneacă plânsul. Majoritatea vreascurilor dimprejurul rancheriei fuseseră deja adunate. De fiecare dată, Hannah trebuia să meargă mai departe pentru a căuta lemne de foc. Aşeză un braţ de vreascuri peste grămada acumulată deja şi porni să mai culeagă. Deodată îi ajunse la urechi un plâns de copil. Somnorosul se agitase mult în ultima vreme, comportându-se ca şi cum ar fi avut colici şi Hannah îşi închipui imediat că el era micuţul care plângea. Plânsul însă continua. Era un lucru neobişnuit ca micuţul Gatitei să plângă şi încă atât de tare şi de mult. Hannah lăsă crengile jos şi ascultă, realizând curând că ţipetele nu veneau dinspre colibă, ci de undeva din mărăciniş. Hannah porni în cercetare.

Departe, la vreo douăzeci de iarzi de wickiup, Hannah descoperi leagănul micuţului atârnat de creanga unui tufiş. Copilul ţipa de ţi se frângea ini ma. Cum în jur nu se găsea nimeni, Hannah se grăbi să-l aline, Somnorosul avea faţa roşie ca focul şi tremura de cât plânsese. Spiritul lui era protejat de tot soiul de amulete din ghiare de pasăre, săculeţe de ha-dintin şi aşchii de copaci loviţi de trăsnet care atârnau de pereţii leagănului. - Somnoros mic, şopti Hannah mirată, dezlegând leagănul, îl luă pe micuţ în braţe şi se uită în jur căutând-o pe Gatita. -660

Sst, nu te-am uitat, scumpule.

-661

Ce faci?

Instinctiv vorbea în spaniolă. Arareori mai scăpa vreo frază în engleză, chiar şi atunci1 când era singură. După ce desprinse leagănul de creangă, Hannah porni spre colibă, alintându-l tot timpul pe copil cu mângâieri şi şoapte drăgăstoase. Ţipetele încetaseră şi copilul plângea potolit. Mânioasă, Gatita înşfăcă leagănul din braţele lui Hannah.

-662 L-am găsit acolo. Cineva a atârnat leagănul de o...

Hannah se întrerupse văzând că femeia n-o asculta şi, în schimb cu leagănul în braţe, se îndrepta hotărâtă spre tufişuri. Derutată, Hannah o urmă.

Copilul începu să ţipe iar, dar Gatita părea indiferentă la suferinţa lui şi nu încerca să-l mângâie în nici un fel. Când ajunseră destul de departe de rancheria, Gatita se opri şi se apuca să lege iar leagănul de creanga unui arbore. -663 Doar n-ai de gând să-l laşi aici? protestă Hannah, când Gatita se pregăti să plece fără să-i pese de urletele disperate ale sugarului. -664 Somnorosul trebuie învăţat e rău plângi. Lăsăm singur până tace. -665

Dar...

Copilul era atât de mic şi tratamentul acesta i se părea atât de nemilos. -666 El trebuie învăţat nu primeşte ce vrea când ţipă. Dacă tace, atunci primeşte, îi explică Gatita. Copil zgomotos e rău. Duşman poate să audă. Învaţă devreme să tacă. Obicei la apaşi. Hannah observă că lecţiile erau întotdeauna crude. Compasiunea, tandreţea, mila nu-şi aflau locul pe aceste meleaguri sălbatice. Încercă să facă abstracţie de ţipetele copilului, dar nu-i venea prea uşor. Când sfârşi de adunat un maldăr de vreascuri, îl târî până în tabără. Somnorosul, cu ochii limpezi de astă dată, gângurea fericit în leagănul său legat de stâlpul ramadei şi lovea cu mânuţele amuletele sclipitoare atârnate deasupra capului său. Bulb-de-Cactus, tânăra bi-zhahn, divorţată, stătea lângă foc împreună cu Gatita. Fiindcă nu avea bărbat, Bulb-de-Cactus îşi câştiga existenţa făcând vase de lut pe care le dădea apoi sătenilor în schimbul altor produse. Îşi tatuase mici cerculeţe roşii pe frunte un stil de machiaj abordat de unele femei din tribul Chiricahua.

Câinii din tabără începură deodată să latre, anunţând apropierea unor călăreţi. Hannah se uită spre mal şi văzu un nor de praf. Câteva minute mai târziu, auzi muget de vite şi chiuiturile apaşilor. Aceasta reprezenta o altă îndeletnicire specifică vieţii lor. Siliţi să trăiască în condiţiile aspre ale deşertului, apaşii Nde-Nda nu puteau obţine suficientă hrană vânând sau culegând fructe. Pentru a supravieţui, erau nevoiţi să prade din când în când proprietăţile fermierilor de pe ambele părţi ale graniţei. În realitate, apaşii nu erau interesaţi să-i gonească pe albi de pe teritoriile lor pentru că astfel ar fi fost lipsiţi de o sursă considerabilă de provizii, bunuri de comercializat şi vite. O parte din produsele furate indienii o vindeau, în aceste ocazii Hannah era scoasă din tabără şi legată în mărăciniş, pentru a nu fi văzută de comercianţii clandestini, albi sau mexicani. Norul de praf se mai subţiase şi Hannah reuşi să-l vadă pe Lutero călărind pe armăsarul ei în flancul din dreapta al cirezii. De fiecare dată când privea faţa lui lată cu trăsături turtite, Hannah se cutremura de dezgust. Nu putuse să-şi şteargă complet din minte amintirea siluirii şi a umilinţelor la care o supusese Lutero. Se simţea încă pângărită de atingerea lui, dar apaşul nu se mai apropiase de ea, deşi uneori îl

surprindea privind-o. Tradiţia apaşilor era ca un bărbat să se abţină de la relaţiile sexuale cu nevasta lui în timp ce aceasta alăpta. Hannah nu ştia dacă Lutero se temea să încalce vreunul din tabu-urile tribului sau se ţinea la distanţă de ea numai fiindcă era sclava nevestei lui. Oricum, Hannah mulţumea cerului că nu mai trebuia să suporte avansurile lui. Singura dată când apaşul îşi permisese să încalce regulile celibatului fusese cu ocazia sărbătoririi unui raid victorios. Datorită prestigiului său de războinic, Lutero avea mare succes printre femeile tribului, fiind invariabil ales de către o bi-zhahn sau vreuna dintre văduvele tinere drept partener la Dansul Trofeelor. Ca răsplată pentru favorurile primite, bărbatul apaş trebuie să-i ofere femeii un dar din bunurile furate. Numai femeile necăsătorite aveau dreptul să participe la acest dans lasciv, după care să se retragă cu un războinic în coliba lor. O bizhahn nu avea un bărbat care să-i satisfacă nevoile, toate nevoile. De aceea, în timpul sărbătoririlor, obiceiul tribului îi permite să-şi caute un bărbat de la care să obţină o parte din pradă şi care s-o uşureze de presiunea interioară a îndelungatei abstinenţe. Aşa că în seara aceasta, Hannah era aproape sigură că Bulb-de-Cactus sau una dintre celelalte femei bi-zhahg aveau să-i facă ochi dulci lui Lutero...cu binecuvântarea întregului trib. Se întoarse cu spatele, renunţând să-i mai privească pe războinicii care se apropiau de tabără, muncile grele de zi cu zi îi lăsau puţin timp pentru reflecţie şi Hannah ajunsese să-şi analizeze tot mai rar resentimentele faţă de actuala ei situaţie, precum şi speranţele de viitor, iar amintirea trecutului n-o mai obseda. Totuşi, chiar şi în momentele ei de mare disperare, Hannah nu se putea închipui trăind astfel la nesfârşit veşnic înfometată, obosită şi însetată, veşnic suferind. Cu toate acestea, bucuriile apaşilor deveniseră şi ale ei râsul unui copil, o masă mai îmbelşugată, aroma de aloe a părului proaspăt spălat. Înfăţişarea ei se schimbase radical şi acum Hannah arăta ca o femeie apaşă. Soarele necruţător accentuase nuanţa roşiatică a părului ei de culoarea mahonului pe care acum şi-l purta înipletit în cele două cozi tradiţionale, legate la baza gâtului cu o fâşie de piele, nah-leen-ul. Pielea ei, altădată rozalie, căpătase aspectul bronzului întunecat. Era îmbrăcată cu o vestă largă din piele de cal şi o fustă din acelaşi material, lungă până la genunchi, amândouă croite de ea după modelul primelor haine dăruite de Gatita. Hannah îşi confecţionase de asemenea şi mocasinii înalţi, en'deh b'keh, cu vârfuri îndoite. Vocabularul ei includea tot mai rnulte cuvinte din limba apaşilor, învăţase multe din ritualurile şi tabu-urile lor. Încetul cu încetul, cunoştea tot mai multe din stilul de viaţă al apaşilor. Însă nu în totalitate.

A doua zi după întoarcerea războinicilor, câţiva mexicani veniră în sat pentru a cumpăra de la indieni vite şi cai, oferindu-le în schimb arme, whisky şi muniţie. Ca de obicei, atunci când în tabără se aflau străini, mai cu seamă albi, Hannah fu dusă la distanţă de o milă în mărăciniş şi legată. Nu i se dădea

niciodată ocazia de-a veni în contact cu alte persoane decât cele din banda lui Lutero. Toată ziua şi toată noaptea, Hannah rămase legată de un copac. Obişnuită cu privaţiunile, Hannah nu-şi mai puse problema lipsei de hrană sau de apă, spera doar ca acela care va veni s-o dezlege să nu fi băut prea mult whisky pentru a nu fi nevoită să îndure noi umilinţe. De-acum ştia cu siguranţă că n-avea a se teme că va fi lăsată să moară de foame acolo. Atâta timp cât era sănătoasă şi ascultătoare, indienii aveau nevoie de ea. Era o sclavă bună, dacă aşa ceva se poate spune că există. Dar în ziua când va deveni o povară pentru ei, apaşii o vor vinde sau o vor ucide. Hannah nu se îndoia de asta, cunoscând modul de gândire al oamenilor printre care trăia. Soarele strălucea sus pe cer când Gatita se ivi, în sfârşit, tăcută, din tufişuri. Nu îi adresă nici un cuvânt de salut lui Hannah şi nici aceasta nu zise nimic, nici măcar atunci când observă vânătaia purpurie de sub ochiul Gatitei. Frânghia fu dezlegată şi Hannah îşi frecă membrele pentru a-şi pune iar sângele în mişcare, o privi curioasă pe micuţa femeie apasă şi sesiză că era ceva în neregulă. Gatita îi dădu un mic tus cu apă, o cană împletită din sumac. Hannah o duse la buze şi sorbi încet, doar cât să-şi umezească gura. Apa călduţă avea gust de pinon de la pinul al cărui clei fusese folosit la lipitul ramurilor de sumac. După o înghiţitură îi returnă vasul Gatitei şi amândouă porniră in direcţia satului. -667 Avem thlees, cai, zise Gatita. Luat înapoi ca să plecăm. -668 De ce? Hannah se uită împrejur la peisajul format de munţii Candelaria. Aici indienii

aveau suficientă hrană, apă şi păşune. -669 El-cu-care-trăiesc spune ugashe, plecăm. Se referea la soţul ei, Lutero. Ordinul acestuia ar fi pus capăt în mod normal oricăror comentarii, doar că Gatita părea de astă dată nemulţumită fiindcă trebuia să părăsească un loc în care puteau găsi tot ce le trebuia. -670 Azi-noapte, Mâncătorul-de-Piper care venit să cumpere cai băut mult whisky şi spus că apaşii atacat casa lui jefe mexican, şeful lor. Mulţi murit încă. Multă putere luat. Mexicanii beshes, cuţite lungi, foarte supărat. Mulţi, mulţi caută pe munte. Mâna ei descrise un arc pentru a indica întreaga regiune muntoasă, care se întindea în jur. -671 Mâncătorul-de-piper poate să spună de locul ăsta. El-cu-caretrăiesc văzut cioară de dimineaţă. Semn rău. Ugashe. -672

Cine a luat puterea?

-673 -674

A fost Juh. El e hesh-ke.

Hannah se întreba dacă Lutero torturase familia mexicană din hacienda pe care o atacaseră apaşii.

No comprendo, nu înţeleg. Hannah se încruntă auzind cuvântul apaş complet necunoscut. -675 Unul din cei nebuni, urăşte fără rost, răspunse Gatita. Juh e heshke. Urăşte fără rost. Hannah îşi aminti de o frântură de conversaţie pe care o avusese odată

cu Jake Cutter. Revăzu în minte figura căpitanului: trăsături cioplite, dure, ochii albaştri şi pătrunzători, părul negru, răvăşit, peste gulerul cămăşii. Imaginea stărui doar o clipă şi gândul dispăru pe când cele două femei se apropiau de herghelie. După ce prinseră doi din caii lor, îi mânară către colibă. Somnorosul întinse spre ele mânuţele din leagănul său atârnat de stâlpul ramadei. Se porniră iar să-şi strângă bagajele. Coliba, care le luase o jumătate de zi pentru a o construi fu demontata repede şi încărcată pe spinarea unui cal. De fiecare dată când îşi părăseau o aşezare, indienii urmau aceeaşi procedură: nu lăsau în urmă nimic care să vorbească despre şederea lor acolo, chiar şi yaha era distrusă, astfel încât, orice s-ar fi întâmplat în lipsa lor să nu-i, afecteze atunci când aveau să se întoarcă. Lutero urmărea nerăbdător desfăşurarea îndelungatei, acţiuni de demontare a colibelor şi pregătire a bagajelor. Iritat şi neliniştit, bombănea pe seama încetinelii lor, dar nu făcea nici o mişcare să le ajute. Împachetatul era treaba femeilor. Hannah observă că apaşul era mai morocănos ca de obicei, se feri din calea lui, aşa că Gatita fu cea pe care Lutero o trimise să-i aducă bidiviul. La primul foc de armă, Hannah se uită în jur să vadă ce apaş ameţit de băutură se apucase să facă atâta tărăboi dis-de- dimineaţă. Când se îmbătau, apaşii deveneau zgomotoşi, râdeau mult şi se supărau repede. Împuşcătura fu urmată de o rafală de noi focuri de armă şi de strigăte de avertisment. O secundă mai târziu, satul fu invadat de soldaţi mexicani, înarmaţi cu baionete. Uitându-se peste umăr, Hannah îl văzu pe Lutero înşfacându-şi iute arma şi grăbindu-se spre adăpost. Bucuria puse stăpânire pe ea şi sângele se porni să-i alerge în vine. Râzând şi ţipând se repezi în calea soldaţilor mexicani. Flutură braţele strigând: — Americano! Americano! - Un soldat se îndreptă spre ea cu baioneta înălţată. În ultima clipă, Hannah

realiză că aceasta intenţiona s-o lovească şi se azvârli într-o parte, ferindu-se din calea lui. În cădere, se sprijini cu mâinile de pământ, palmele ei preluară cel mai mult din şocul căzăturii, dar, înainte de a-şi putea da seama de durere, Hannah deveni deodată conştientă de culoarea cafenie a pielii ei şi de hainele pe care le purta. Pretindea că ar fi albă, dar cu părul ei şi cu ochii ei închişi la culoare, arăta ca oricare femeie apaşă. Strigătul „Americano" probabil că nu-i făcuse mai multă impresie soldatului decât restul ţipetelor din jur. Hannah se ridică în picioare, înţelegând deodată ce se întâmpla în haosul acelui moment. Apaşii alergau în toate direcţiile - bărbaţi, femei şi copii, urmăriţi de soldaţi. Era o scenă sângeroasă - trupuri despicate ca pepenii copţi, braţe tăiate din umeri. Deodată, Hannah auzi scâncetul unui copil despre care ştia că n-are voie să plângă. Somnorosul se afla încă în leagănul de sub ramada şi ochii lui mari, negri, urmăreau îngroziţi spectacolul luptei. Hannah dădu fuga într-acolo, dar între timp plânsetul copilului ajunse la urechile unui soldat care îşi întoarse calul galopând spre ramada, când îl văzu pe copilul apaş din leagăn, ridică baioneta, pregătit să-l străpungă. Hannah căuta înfrigurată o armă, un obiect greu pe care să-l azvârle

spre soldat. Nu găsi însă decât un tus plin cu apă pe care îl înşfărcă imediat şi îl aruncă în faţa calului. Împroşcat cu apă, animalul se sperie şi se scutură violent, trântindu-l pe soldat din şa. În cădere, mexicanul scăpă sabia din mână, iute, Hannah o apucă şi cu o mişcare scurtă tăie funia care ţinea leagănul suspendat dedesubtul umbrarului. Luând în braţe leagănul voluminos, Hannah alergă spre colibă, ascunzânduse din calea soldaţilor care mişunau peste tot. Gloanţele şuierau în jurul ei, unele trase de apaşi, care apărau retragerea femeilor şi copiilor lor. Nu exista nici un loc sigur spre care să alerge şi i-ar fi foSt imposibil să se strecoare printre soldaţi pentru a ajunge la adăpost în munţi. Aşa că Hannah se ghemui în singura ascunzătoare pe care o putu găsi, în spaţiul strâmt dintre un bolovan şî nişte tufişuri. Printre crengile ţepoase şi frunzele înguste care o apărau, îi văzu pe soldaţi devastând colibele, omorându-i pe cei care nu reuşiseră să fugă la timp şi mutilându-le îngrozitor trupurile, scene oribile cu copii spintecaţi de săbii şi femei zdrobite sub copitele cailor. Văzu un soldat mexican înfingând suliţa în pieptul fetiţei lui Bulb-de-Cactus şi înălţându-i trupul în aer pentru a-l arunca apoi sfâşiat, ca pe o păpuşă stricată. Mirosul de sânge şi viscere umplea aerul. Terminând de măcelărit victimele, soldaţii dădură foc colibelor, fumul care se ridica din locuinţele pe jumătate demontate era gros şi înecăcios. Hannah se căzni să nu tuşească, pentru a nu-şi da de gol ascunzătoarea. Somnorosul se foia neliniştit, dar nu scotea nici un sunet, Hannah îşi apăsă uşor palma pe gura lui, pregătită să-i înăbuşe plânsul, dar copilul continua să tacă. O vreme, care ei îi păru a dura ore întregi, soldaţii se agitară trecând pe lângă ea fără s-o observe, apoi auzi pregătirile lor de plecare, o comandă, îndepărtată şi tropăitul cailor. Apoi nu se mai auzi nimic altceva decât sfârâitul focului şi trosnetul câte unui acoperiş de crengi care se prăbuşea. Hannah continuă să rămână în ascunzătoarea ei, ţinându-l în braţe pe Somnoros. Ulii începură să survoleze zona, înainte de a ateriza lângă cadavrele însângerate răspândite peste tot. Prezenţa lor macabră era un semn că soldaţii nu se mai aflau în vecinătate. Hannah încercă să se strecoare afară din ascunziş, când ulii îşi luară deodată zborul cu fâlfâit greu de aripi. Hannah se lipi imediat de pământ simţind în nări mirosul înţepător de praf şi se uită atentă în jur căutând să identifice pericolul care izgonise păsările de pradă. Inima ei bătea mai tare la vederea ruinelor fumegânde. În următoarea secundă, Hannah zări silueta vânjoasă a lui Lutero apropiindu-se de ea şi auzi primul geamăt al unui apaş care îşi plângea morţii. Deduse din aceasta că soldaţii mexicani se aflau deja la oarecare distanţă şi deplasarea lor era ţinută sub supraveghere, altfel nici un indian n-ar fi riscat să se întoarcă în acest loc. Cu leagănul copilului în braţe, Hannah alergă spre micul grup de supravieţuitori. Din coliba lui Lutero nu mai rămăsese decât un morman de cenuşă şi bârne înnegrite. Gatita bâjbâia confuză împrejur şi scormonea prin ruine. - Hola! îi strigă Hannah, bucuroasă s-o afle vie şi nevătămată. Gatita scoase un ţipăt de fericire la vederea copilului din braţele lui

Hannah şi se repezi să ia leagănul. Entuziasmată, îl strânse în braţe pe Somnoros, pipăindu-l să se asigure că nu păţise nimic. Apoi Gatita se grăbi să-l ducă soţului

ei, ca amândoi să se poată bucura de miracol. Împreună se apropiară după aceea de Hannah, recunoştinţa era întipărită chiar şi pe chipul imperturbabil al lui Lutero. -676 Asoog'd, mulţumesc, zise simplu Gatita. Era ceva ce Hannah nu auzise până atunci din gura vreunui apaş. -677 De nada, pentru puţin, îi asigură ea. Zâmbi vag, pentru prima oară încerca un anume sentiment de căldură şi emoţie împărtăşit de ceilalţi. Apoi, masacrul din jur îi readuse la realitate. Miasma morţii plutea în aer laolaltă cu duhoarea de hoituri şi sânge. Uluită, Hannah privi în jur. O parte din cadavre fuseseră aruncate în flăcări, altele erau spintecate sau mutilate oribil, femeilor li se tăiaseră sânii, iar bărbaţilor organele genitale. Hannah se cutremură la vederea capetelor însângerate cu scalpurile smulse şi urechile tăiate. Priveliştea măcelului îi făcea rău. Si totul fusese făcut de soldaţi, soldaţii - indiferent din care armată erau capabili de această mârşăvie. În total cincisprezece membri din mica lor ceată fuseseră ucişi. Dintre aceştia, numai trei erau bărbaţi, restul, femei şi copii. Cum exista ameninţarea ca soldaţii să se întoarcă dintr-o clipă într-alta , morţii fură repede căraţi în munţi şi depuşi în mici văgăune care aveau să le servească drept cavouri. Practic, nimic nu putea fi salvat din rancheria lor. Totul fusese distrus, cu excepţia lucrurilor pe care reuşiseră să le ia cu ei. , Restul - mâncare, obiecte de uz casnic, arme - arsese. Hannah se gândi la toate proviziile adunate cu atâta trudă în timpul verii şi pregătite cu atâta efort. Acum nu mai aveau nimic - nici case, nici pături, nici mâncare - şi anotimpul numit „Faţă de Nălucă" se apropia. Din herghelia lor fură recuperaţi doar doi ponei, iar dintre aceştia unul şchiopăta. Animalul însă putea servi drept hrană pentru membrii supravieţuitori ai tribului. O parte din provizii fusese depozitată în Munţii Florida din New Mexico, în răstimpul anului. Cu aceasta exista şansa să poată supravieţui peste iarnă. Porniră pe jos către Rio Grande. Pe parcursul drumului întâlniră patrule mexicane. Trăiau într-o continuă stare de tensiune, bărbaţii si femeile-războinic trebuind să-i înfrunte pe soldaţi pentru a acoperi fuga femeilor şi a copiilor. Foamea, setea şi epuizarea îi însoţeau permanent. Într-o noapte străvezie de iarnă traversară înapoi râul lat. Singurul lucru la care Hannah se gândi când ajunseră pe malul opus fu acela că scăpaseră de soldaţii mexicani şi se aflau, în sfârşit, în siguranţă. Îşi recuperară proviziile din ascunzătoarea cioplită în stâncă, apoi se îndreptară spre locul de popas din munţii Mogollon, unde Hannah fusese adusă întâia oară ca prizonieră, şi la care se putea ajunge doar printr-un defileu îngust, sinuos. Platoul era dificil de atins, fiind înconjurat din toate părţile de munţi abrupţi, singura cale de acces o reprezenta poteca şerpuită pe care

urcaseră ei. Punându-şi astfel ceata la adăpost, Lutero împreună cu alţi trei bărbaţi porniră după pradă pentru a-şi rotunji proviziile. Sosise anotimpul rece, de multe ori, Hannah era nevoită să meargă la culcare cu stomacul gol şi să se ghemuiască lângă vatră sub ramada, cu ochii aţintiţi la stelele îngheţate de pe cer până când adormea. Adesea auzea scâncetele Somnorosului, ghicea că Gatita nu mai avea suficient lapte ca să satisfacă pofta de mâncare a micuţului. Lutero se întoarse aducând o pradă bogată: zece cai, plus douăzeci de capete de wohaw, tauri, pe care îi mână într-o zonă a canionului cu multă iarbă. Animalele aveau să le furnizeze carnea necesară. Banda lui Lutero aduse şi câteva pături, dintre cele care se distribuiau în rezervaţii. Hannah ghici de unde îşi procuraseră apaşii prada. Sacii cu făină şi toate celelalte produse purtau ştampila Agenţiei Indiene. În mod ciudat însă, lucrul acesta n-o mai afecta. Mica lor comunitate se afla într-o situaţie disperată, chiar şi copiii slăbiseră peste măsură şi aveau ochii afundaţi în orbite. Acum se hrăneau cu carne de vită şi îşi puteau fabrica haine şi mocasini noi, păturile le ţineau de cald în nopţile friguroase. Hannah nu se mai mira de propria ei atitudine, pur şi simplu, accepta beneficiile confortului. Cu pătură pe cap şi alta înfăşurată în jurul umerilor, Hannah se ridică de lângă foc şi păşi în aerul friguros al dimineţii. Luă oalele goale şi porni spre izvorul de unde se aprovizionau cu apă. Apa era rece ca gheaţa şi îi amorţiră mâinile, strângându-şi mai mult pătura la piept, Hannah porni înapoi spre tabără. Pe la jumătatea drumului se întâlni cu Lutero. Era a treia oară în trei zile când îl întâlnea în afara aşezării lor şi Hannah ajunsese să se îngrijoreze de interesul subit pe care i-l arăţa apaşul. Lutero era îmbrăcat cu o cămaşă din piele de cal, cu mâneci lungi şi franjuri la umeri şi manşete. Sorţul lung îi ajungea până la nivelul mocasinilor înalţi, protejându-i picioarele de frig. O aşteptă să se apropie, neclintit, cu o faţă impasibilă. Ajungând în dreptul lui, Hannah îi evită privirea, dar simţi mirosul de mentă sălbatică ce îi înmiresma hainele şi trupul. Mâna lui se întinse spre ea. Crezând că intenţionează s-o înşface, Hannah se dădu înapoi, în clipa următoare, însă, observă că apaşul ţinea în mâna întinsă un iepure mort. Hannah se uită la trăsăturile lui late şi turtite, la obrajii lui lipsiţi de păr. La rândul lui, apaşul o privea cu un aer inexpresiv. Prepararea vânatului era treabă de femeie, aşa că Hannah luă iepurele şi porni mai departe spre sat. Lutero nu o urmă. În lunile de captivitate, Hannah învăţase câte ceva despre mâncărurile specifice ale apaşilor, mai cu seamă cele preferate de tribul Chiricahua. Animalele mici erau de regulă fripte în întregime, apoi jupuite de piele, curăţate de măruntaie şi gătite. Pe când iepurele se frigea deasupra vetrei, Lutero se întoarse şi aşezându-se lângă foc, se apucă să-şi confecţioneze săgeţi. Când iepurele fu gata, Hannah i-l servi. El o privi grav înainte de a-1 accepta şi, în cele din urmă, satisfacţia se aşternu pe faţa lui. -678 -679

Enju, e bine, zise el. Anh, da.

Hannah dădu din cap şi se întoarse la treaba ei. Mai târziu, în aceeaşi zi, Hannah stătea îngenuncheată lângă o piatră mare şi plată, numită metale şi

măcina porumb. Pe măsură ce acumula mălaiul, îl punea într-un tsah, un sac adânc de piele. Gatita se apropie şi se aşeză lângă ea. -680 Bărbatul meu a vorbit şi mi-a spus dorinţa lui, o anunţă Gatita pe un ton de demnitate formală. Era o afirmaţie curioasă şi Hannah nu spuse nimic, aşteptând în schimb explicaţia indiencei. -681 Vrea se însoare cu tine. Nu am alte surori fără bărbat care să aibă drept mai întâi. Tu sclava mea, aşa că el vine la tine. Hannah rămăsese fără grai. -682 El adus mâncare şi tu gătit. Acesta semn că vrei să fii femeia lui. Tu munceşti mult şi înveţi obiceiurile la apaşi. Ai dat înapoi viaţa copilului meu. Eu de acord ca tu să devii a doua nevastă la bărbatul meu şi mama vitregă a Somnorosului. Hannah nu se osteni să-i explice că, în ceea ce o privea, habar n-avusese de semnificaţia iepurelui. -683 Dar eu am un soţ. -684

Acela e pindah, Ochi-albi. Fapt care îl anula complet în logica apaşilor. - Şi dacă eu nu doresc să mă mărit cu el? Hannah se

întreba în ce măsură avea de ales. -685 Atunci eşti tonto, proastă. Până şi simpla sugestie a unui refuz o cobora în ochii Gatitei. -686 De ce să vrei să trăieşti ca un câine, să mănânci gunoi, să dormi afară în frig şi ploaie? -687 Ceea ce spui e adevărat, recunoscu prudentă Hannah. Am să mă gândesc la propunere. După plecarea Gatitei, Hannah îşi continuă treaba, prelungind cu bună ştiinţă fiecare procedură. Propunerea de căsătorie reprezenta o onoare, înţelegea ea, şi semnifica asimilarea de către trib. Un refuz ar fi fost considerat ca o insultă. Apaşii erau oameni mândri. Se întrerupse din lucru, conştientă deodată de presiunea care apăsa asupra ei. Realitatea noii situaţii trebuia înfruntată. Reuşise să supravieţuiască până acum datorită capacităţii sale de adaptare. Nu ştia exact de câte zile sau luni se afla printre apaşi şi nici cât timp avea să mai treacă până va fi liberă... dacă aşa ceva avea să se mai întâmple vreodată. Totuşi, cum s-ar fi putut sustrage acestei îndatoriri? Ar fi însemnat că tot ce suferise până atunci fusese în van. Nu, aşa ceva nu trebuia să se întâmple. Atâta timp cât mai era încă vie, şansele nu erau pierdute. Căsătoria cu Lutero avea să-i îmbunătăţească radical condiţiile de viaţă, pe când un refuz ar fi echivalat cu cedarea puţinelor avantaje de care se bucura în prezent. Pe de altă parte, i se părea de neconceput să se mărite cu bărbatul care o violase cu atâta brutalitate, totuşi, soluţia aceasta părea atât de practică. În mod straniu, Hannah o apăra în mintea ei pe femeia care fusese cândva femeia care devenise. La fel proceda şi în cazul lui Lutero. La vremea când o violase, erau doi inamici, separaţi de ură şi frică. În ultimele săptămâni însă, după tragedia din Mexic, munciseră cot la

cot, alături de ceilalţi, în beneficiul micii lor comunităţi. Deşi nu avea să-l ierte niciodată pentru ceea ce îi făcuse în primele ei zile de prizonierat, Hannah simţea că totuşi nu-l mai putea urî ca la început. Terminându-şi munca, Hannah cără săculeţul de mălai şi instrumentele de măcinat înăuntrul colibei. Gatita lucra afară, împletea un coş - tuts-ah -din salcie şi o plantă numită gheară-de-drac. Când Hannah se apropie de ea, indianca înălţă privirea. Se uitară una la alta în tăcere câteva secunde. Apoi Hannah clătină încet din cap în semn de acceptare. Potrivit obiceiului, ceremonialul de nuntă urma să aibă loc la două zile după ce Hannah acceptase propunerea de căsătorie. Ritualul fu urmat de un ospăţ. Hannah păstră o atitudine rezervată tot timpul cât dură festivitatea, o anume rigiditate puse stăpânire pe fiinţa ei, conştientă fiind de prezenţa bărbatului de lângă ea şi de parfumul propriului ei trup frecat cu frunze de izmă sălbatică. La ceasul potrivit, li se aduseră doi cai. Lutero ţinu căpăstrul calului cenuşiu cu pete albe, permiţându-i lui Hannah să salte pe spinarea animalului, apoi încăleca şi el pe cel de-al doilea cal. Hannah stătea încordată de emoţie, vorbise puţin cu Lutero în timpul festivităţii, iar acum urmau să plece singuri departe de sat şi de privirile apaşilor, pentru a se obişnui unul cu celălalt. Hannah nu era convinsă că va putea suporta la fel de uşor şi ceea ce avea să urmeze. Totuşi anumite lucruri se cereau făcute în scopul supravieţuirii. Trebuia să le judece cu detaşare, de dragul sănătăţii ei mintale - să le închidă în acele compartimente ascunse ale memoriei şi să nu le mai scoată la iveală niciodată. Când ieşi din tabără, călărind alături de Lutero, nu încercă nici un sentiment de infidelitate, încerca să-şi păstreze viaţa pentru a se putea întoarce înapoi la Stephen. Nu Hannah Wade era cea care se măritase cu Lutero, ci Coloradas, sclava pe care apaşii o numiseră astfel datorită părului ei roşu. Erau două lucruri diferite si asa trebuiau să rămână.

CAPITOLUL 11

După ce părăsiră rancheria din vârful platouiui muntos, călătoriră trei mile până ce ajunseră într-un mic canion cu pereţi drepţi, ca o cutie. Lutero o conduse la o colibă pe jumătate ascunsă de crengile spinoase ale unui pâlc de pini ce acopereau partea nordică a canionului. În vreme ce Lutero priponea caii pe un petic de iarbă veştejită de frigul iernii, Hannah exploră locul în care se presupunea că-şi vor petrece o parte din „luna de miere", coliba fusese construită de curând şi era înţesată cu hrană pentru câteva zile, ustensile de bucătărie şi un pat acoperit de pături. Lutero se strecură înăuntru prin intrarea strâmtă. - E cum doreşti? întrebă el. Ea reuşi să-şi menţină cumpătul, fără să se crispeze la atingerea lui, apaşul se străduia, în mod vizibil, să-i facă pe plac.

Enju, îl aprobă ea. Eu o să aprind un foc. Lutero trecu pe lângă ea şi merse în mijlocul colibei, unde se afla o vatră cu lemne gata pregătită. Soarele de iarnă părăsi curând cerul. Umbrele înserării începeau deja să plutească în jur. Aduseseră mâncare cu ei, aşa că Hannah nu fu nevoită să pregătească cina. Începu să scoată mâncarea din desagi, în vreme ce Lutero era ocupat să aprindă focul cu ajutorul unui amnar. Când flacăra se aprinse în sfârşit, Hannah îi întinse vasul cu mâncare pe care îl pregătise între timp şi amândoi se apucară să consume în tăcere carnea aleasă de vită. De câteva ori Hannah simţi ochii lui aţintiţi asupra ei, dar nu-l surprinse niciodată privind-o direct. Ghici că Lutero o studia într-ascuns, la fel cum făcea şi ea. Cerul, care se zărea prin gaura din tavanul de crengi destinată ieşirii fumului avea o culoare roşie-purpurie, licărul flăcărilor se reflecta pe chipul de bronz al lui Lutero. Părul negru îi atârna drept de sub panglica albastră care îi acoperea fruntea, până la nivelul umerilor acoperiţi de vesta din piele de cal. Hannah simţi un fior de repulsie crescându-i în stomac şi se opri din mâncat. -690 Tu nu mănânci, observă Luţero. -691 Stomacul meu e plin. Nu pot să mai mănânc. Lutero îşi şterse mâinile pline de grăsime pe cămaşa de piele. -692 Enju. Nici eu nu mai mănânc. Un zâmbet nedefinit însenină pentru o clipă trăsăturile turtite ale feţei lui, dar Hannah nu-l băgă în seamă. Înlemnise, stăpânită de o oroare pe care nu şi-o putea controla. El aşteptă răbdător lângă foc cât timp ea puse la adăpost restul de mâncare, apoi se ridică în picioare cu o mişcare rapidă, înfăşurându-şi pătura în jurul umerilor. -693 Eu verific caii înainte să ne culcăm. Vii cu mine. Hannah şovăi, abia perceptibil, apoi îl urmă pe Lutero afară din colibă. Vălul de purpură şi întuneric al nopţii se aşternuse peste canion. Paşii ei erau la fel de silenţioşi ca şi ai lui, în timp ce se îndreptau spre micul luminiş în care se aflau caii. -694 Luna răsare. Lutero îi arătă cu mâna globul strălucitor şi alb care se înălţa lent la orizont. -695 Parcă ar fi frig. -688 -689

-696

E frig.

Lutero înălţă un braţ învelit în pătură şi voi să şi-l pună pe umerii ei pentru a o proteja de răceală. Hannah se crispă instinctiv la această atingere şi el se retrase. -697 Ai frică de mine? -Nu. Hannah putea recunoaşte cu sinceritate că nu se temea de el. -698 Atunci vino unde este cald.

Pătura se înălţă din nou şi apaşul aşteptă calm şi răbdător ca ea să vină lângă el.

Hannah îşi oţeli voinţa şi se strecură sub pătură, simţi conturul musculos al

trupului apaşului lipindu-se de trupul ei, dar se detaşă sufleteste de acest contact si îsi concentra atentia spre fornăitul cailor ale căror siluete se zăreau abia profilate pe fondul cenuşiu al arborilor. În sinea ei, Hannah realiză deodată că situaţia ei nu se deosebea cu nimic de aceea a femeilor care se măritau pentru a avea un acoperiş deasupra capului şi mâncare pe masă şi care suportau atingerea bărbaţilor lor doar fiindcă nu aveau încotro. Pentru prima oară, înţelese nedreptatea acestui fapt. Dar acelor femei li se inocula de mici ideea că aveau nevoie de bărbaţi şi că o femeie nemăritată era o fiinţă de plâns. Hannah se pomeni protestând în sinea ei împotriva statutului de fiinţă subjugată. Era o idee nouă şi încă una care merita dezvoltată pe viitor. - Se face târziu, spuse Lutero întorcând capul spre ea. Hannah, tresări, trezită din reveriile ei, totuşi se menţinu într-o indiferenţa stoică. Îşi ţinu pătura pe piept cu mâna, ignorând braţul care îi înconjura mijlocul şi atingerea coapsei lui în vreme ce se întorceau spre jacal. Înăuntrul colibei, focul azvârlea umbre roşiatice pe pereţi. La adăpostul întunericului, Lutero îşi trase peste cap cămaşa de piele, cu coada ochiului, Hannah

zări strălucirea arămie a pieptului lui musculos. Se întoarse cu spatele şi începu să se dezbrace la rândul ei. O fracţiune de secundă, înainte de-a se strecura sub pături, lângă Lutero, Hannah îşi aminti de cealaltă dată, când trupul ei era însângerat şi chinuit. Se căzni să-şi anihileze orice sentiment sau amintire atunci când braţele lui o cuprinseră iar în strânsoarea lor îşi muşcă buzele pentru a-şi înăbuşi protestul instinctiv, avantajată totuşi de faptul că apaşii considerau atingerea buzelor drept un obicei revoltător. Cu privirea aţintită spre stelele care se zăreau licărind prin deschizătura din tavan, Hannah se disocie de toate lucrurile ce i se întâmplau în acel moment. Într-un fel, era conştientă că mâinile lui nu mai erau brutale de astă dată, ci mângâietoare. Rămase liniştită sub atingerea lui fără să se crispeze şi fără să-i răspundă. Când el veni deasupra ei şi încercă să-i desfacă picioarele, o furie fierbinte păru să invadeze deodată fiinţa ei şi trupul ei se încordă, respingândul. El se opri şi mâna lui lunecă în jos şi începu s-o mângâie încet, stimulându-i fluidele feminine şi pregătind-o pentru îmbrăţişare. Iar Hannah descoperi că trupul era capabil să accepte ceea ce mintea respingea. Chiar dacă avu parte doar de o infimă plăcere, lipsită de satisfacţie, împerecherea nu se dovedi a fi actul forţat la care se aşteptase. Avusese loc o vindecare a minţii în aceeaşi măsură cu cea a trupului, exista încă un lucru pe care era capabilă să-l îndure. În decursul celor cinci zile, petrecură aproape fiecare minut împreună. Uneori lucrau împreună sau separat în colibă, alteori, ieşeau afară, fără a se aventura însă vreodată dincolo de zidurile de stâncă ale canionului. Lutero îi povestea întâmplări despre atacurile întreprinse de el şi banda lui asupra proştilor de pindah sau detalii amuzante în legătură cu unii membri ai tribului. Hannah îl asculta uneori, dar cel mai adesea se prefăcea numai a-i acorda atenţie, zâmbind şi clătinând din cap în vreme ce se ocupa de propriile ei gânduri.

-699

Mâine, ugashe.

-701 -702 -703 -704 -705

Vrei o casă numai a ta? No comprendo, nu înţeleg, răspunse Hannah privindu-l confuz. Vrei să trăieşti în casa cu prima nevastă sau vrei separat? Separat, se grăbi ea să răspundă.

Ca întotdeauna, conversaţia lor era un amestec de spaniolă şi limba apaşă. Lutero o informa că în ziua următoare aveau să părăsească acest loc pentru a se întoarce în tabără. Lui Hannah nu-i părea rău. Deşi n-ar fi putut spune cu toată certitudinea că tolera de nevoie prezenţa lui Lutero -erau anumite momente când compania lui era chiar plăcută - Hannah tânjea după un răgaz de singurătate. -700 E timpul, cred, murmură ea, clătinând afirmativ din cap. O gaiţă cu pene albăstrii îşi lua zborul dintr-un arbore, chiar pe deasupra capetelor lor.

Anh, da.

Lutero zâmbi, înţelegător. Două neveste rareori fericite sub acelaşi acoperiş chiar surori, ceartă.

-706 -707

Anh.

După ce construise şi demontase atâtea wickiup-ah pe parcursul migrării tribului, era o variaţie binevenită să-şi aibă propria ei colibă la întoarcerea în sat. -708 Uite.

Entuziasmat, Lutero întinse mâna spre ceva situat la mare înălţime pe peretele canionului. Hannah scrută văzduhul dar ochii ei nu erau la fel de ageri ca ai apaşului. -709 Ce vrei să văd? -710 Albinele fac stup acolo unde cred că noi nu putem să le furăm mierea. Expresia lui încrezătoare sugera contrariul, dar Hannah, care între timp descoperise pata întunecată din vârful stâncii, clătină sceptică din cap. -711 Tu aşteaptă. Eu aduc. Neîncrezătoare, Hannah îl privi alergând spre baza masivului de unde peretele se înălţa aproape perpendicular spre nori şi începându-şi ascensiunea, mâinile şi tălpile lui găseau scobituri invizibile în rocă - era o demonstraţie de agilitate şi putere, izvorâtă în parte din dorinţa apaşului de a o impresiona pe femeia cu priceperea şi îndrăzneala sa, ca şi din pofta lui copilărească de-a se înfrupta din miere. Apaşul urcă tot mai sus. Hannah îşi lăsă tot mai mult capul pe spate pentru a nu-l pierde din vedere. Când ajunse aproape de vârf, Lutero se opri si rupse o creangă uscată de pe trunchiul îndoit al unui arbore crescut pe buza prăpastiei. În orice altă perioadă a anului, albinele ar fi tăbărât pe intrus, dar acum, iarna, hibernau amorţite. Totuşi, Hannah îşi ţinu respiraţia când îl văzu lovind stupul cu băţul. Două bucăţi se frânseră şi căzură pe pământ, nu departe de locul unde stătea ea. Dezorientate, albinele ieşiră afară din faguri, împrăştiindu-se în iarba veştedă în vreme ce Hannah continua să se ţină la distanţă, aşteptând venirea lui Lutero. Când ajunse jos, Lutero scormoni cei doi faguri, scoţând afară mai multe albine, apoi îi făcu semn lui Hannah să fugă înainte ca albinele să apuce să

se trezească. Lutero o urmă, scoţând chiote de succes. Abia la jumătatea drumului spre colibă se opriră din fugă. Lutero îi dădu ei bucata mai mare, mustind de miere roşcată şi vâscoasă. Hannah îşi ţinu palmele căuş pentru a împiedica mierea să se scurgă şi muşcă din fagurele de ceară. Avea gust de nectar, dulce şi plin de aromă. Îşi linse degetele şi clătină mulţumită din cap. -712 Bueno, muy bueno, bună, foarte bună, zise ea. -713 E bună pentru tine. Bună pentru femei, o informă Lutero. Mierea face femeia să rodească şi burta ei va creşte mare cu copil. Hannah ştia că apaşii aveau multe superstiţii referitoare la procreaţie, dar pe aceasta încă n-o auzise până atunci. Mierea îşi pierdu întrucâtva din gust. Nu fiindcă ar fi crezut în afirmaţia lui Lutero, ci pur şi simplu fiindcă până atunci nu se gândise vreodată că ar fi putut avea un copil cu el. Atâta timp îşi dorise un copil cu Stephen! încercă un fior amar la gândul că, în final, va purta copilul apaşului. Îşi duse mâna la pântece, întrebându-se dacă nu cumva era deja însărcinată. -714 Începem facem copil, îi spuse sigur de el Lutero. Trece mult timp până făcut toate părţile. Eyatth. Îi împinse fagurele la gură, îndemnând-o să mănânce mai mult. Ea muşcă din bucata de ceară învăluită în miere, mestecând-o încet, aproape convinsă de veridicitatea superstiţiei lui. Era o prostie!

Da, dar şansa de a rămâne însărcinată era foarte reală.

Goarna anunţa schimbarea santinelelor în tot perimetrul fortului. Din sufrageria soţilor Goodson, Stephen Wade ascultă, chemarea singuratică răsunând în întunericul serii. Stătea în picioare lângă şemineu, într-o poziţie militărească, cu un braţ la spate şi picioarele uşor îndepărtate, doar paharul cu vin de Porto din mână îi atenua cât de cât aerul rigid. Privirea lui rătăci din nou spre fereastră era un gest pe care îl repetase necontenit în ultimele douăzeci de minute... din momentul în care zărise luminiţa pâlpâind la fereastra dormitorului său, peste drum. În dimineaţa aceea, căpitanul Jake Cutter plecase în cercetare, luând cu sine un detaşament al companiei A, comandat de sergentul John T. Hooker. Din aceasta se putea deduce cu uşurinţă că Cimmy Lou îl va vizita iar, aşa cum obişnuia adesea, atunci când bărbatul ei lipsea din Fort Bayard. La dracu', femeiuşca asta neagră îl scotea din minţi. Maiorul îşi scutură din minte imaginile erotice care îl asaltară deodată, temându-se că excitarea l-ar fi putut da de gol. Cu un gest categoric, dădu peste cap restul de vin din pahar. Când zărise pentru prima oară lumina, era aproape imediat dupiă terminarea delicioasei cine servite de Goodson, trebuise să pălăvrăgească însă, prelungind politicos conversaţia cu gazdele, conform bunelor maniere. Acum însă... - După o masă atât de copioasă şi acest vin excelent - Stephen înălţă

paharul în cinstea gusturilor alese ale căpitanului Goodson - nu ştiu cum v-aş putea mulţumi pentru invitaţie. -715 Plăcerea a fost de partea noastră, îi asigură frumuşica Maude Goodson.

Mai serveşte puţin Porto, domnule maior. Căpitanul voi să-i umple iar paharul. -717 Nu, mulţumesc, e de ajuns, se grăbi să refuze Stephen. Am rămas în urmă cu corespondenţa, aşa că sper că nu vă veţi supăra pe mine dacă mă voi retrage acum la casa mea. Gazdele protestară, mai ales Maude Goodson, deoarece căpitanul Goodson nu considera potrivit să-l contrazică pe superiorul său. Ordonanţa aduse vestonul, mănuşile şi pălăria lui Stephen şi maiorul îşi luă rămas bun de la soţii Goodson. Când uşa se închise în spatele său, Stephen făcu câţiva paşi şi se opri să-şi ridice gulerul pentru a se apăra de frigul pătrunzător. Ochiul adormit al lunii strălucea palid deasupra platformei de paradă, în capătul străzii se profilau siluetele greoaie şi slab luminate ale barăcilor dinspre care răzbăteau când şi când voci puternice, bărbăteşti. Era o muncă dificilă, aspră. Iar el îşi servise dintotdeauna comandaţii în aceste condiţii grele şi neprielnice. Acum exista şansa ca viaţa lui să ia o nouă întorsătură. Doamne, cum ar fi vrut ca Hannah să se afle lângă el! După atâta timp, numele lui fusese în sfârşit recomandat pentru promovare, şi ar fi dorit să se bucure de această veste împreună cu -716

Hannah. Exista chiar posibilitatea de-a fi transferat într-un alt regiment. Masacrarea trupelor lui Custer

în vara anterioară decimase Regimentul 7 Cavalerie, iar armata ducea război făţiş cu indienii Siouk pe care Crook îi numise „cea mai bună cavalerie uşoară din lume". Stephen ar fi dorit să participe la această campanie împotriva unui inamic care accepta să se angajeze în luptă, spre deosebire de grupurile apaşe a căror tactică se baza în general pe atacuri hoţeşti şi pe fugă. Totul avea să se întâmple încet, dar sigur. Numai de-ar fi putut-o găsi pe Hannah. Neliniştea îl cuprinse, îndemnându-l să se grăbească spre odaia unde îl aştepta Cimmy Lou, singura capabilă în acest moment să-l elibereze de tensiune. Se întreba cum ar fi putut-o lua cu el dacă avea să fie transferat la un alt regiment. Cu ea, viaţa lui ar fi fost de-a dreptul ideală. Nu i se părea nepotrivit să se gândească la Hannah şi la Cimmy Lou în acelaşi timp, bărbaţii aveau întotdeauna amante pentru plăcerea lor personală. În mintea lui Stephen, Cimmy Lou nu influenţa cu nimic sentimentele lui pentru Hannah şi nici nu îi împuţina devotamentul conjugal. De îndată ce intră pe uşă, Stephen îşi scoase pălăria şi mănuşile, azvârlindu-le pe o masă, apoi se îndreptă spre dormitor, dezbrăcându-şi din mers haina. Deschise uşa şi păşi înăuntru. Încremeni brusc.

Oh, domnule maior Wade, sunt încântată că aţi sosit în sfârşit, declară Cimmy Lou străduindu-se să imite tonul afectat al unei doamne, apoi făcu o plecăciune adâncă dinaintea maiorului. Fireturile aurii de pe corsajul rochiei sclipiră la lumina lămpii şi mătasea cafenie foşni uşor când femeia îşi îndreptă iar spatele. Stephen se simţi copleşit de un val de furie la vederea acelei rochii - cea pe care Hannah o purtase la petrecerea soţilor Sloane, cu puţin înainte de-a fi răpită de apaşi - pe trupul de abanos al negresei. -718

Ce dracu'crezi că faci aici cu rochia aia pe tine, curvă mică?! Dezbrac-o imediat! Îşi azvârli vestonul şi se repezi la ea, prea înfuriat ca să mai aibă răbdare. -720 La dracu', ţi-am spus să te dezbraci! Cimmy Lou făcu un pas înapoi alarmată, dar el o înşfăcă de braţ şi îi sfâşie corsajul, apoi o îmbrânci cu brutalitate într-un colţ. Năucit, rămase cu fâşia de material în mână, înţelegând într-un târziu că distrusese rochia şi agăţându-se totuşi cu disperare de acel mic element ce o reprezenta parcă pe soţia lui. La început nici nu percepu mişcările negresei. Cimmy Lou îşi îmbrăcă la repezeală fusta ei simplă, albastră, şi bluza verde. Paşii ei grăbiţi atraseră atenţia bărbatului, se întoarse şi o zări îndreptându-se spre uşă. Gesturile îi erau lipsite de acea flexibilitate provocatoare ce o caracteriza, exprimând în schimb o furie neţărmurită. -719

-721

Unde pleci?

Stephen se încruntă buimac. Plec.

-722

Femeia deschise uşa. Vino înapoi, îi ordonă el încruntându-se mai tare. Ea se opri în prag şi-l fulgeră cu privirea. ! -724 Nu eşti stăpânu'meu, maiorule. Vin încoace când am chef, da' deacu n-o să mai vin. -725 Cimmy Lou, aşteaptă! strigă Stephen, traversând încăperea pentru a ajunge lângă ea. Nu vreau să pleci încă. Uite, dacă vrei, am să-ţi cumpăr o rochie nouă. -723

-726

Nu vreau nimic de la tine - nu mai vreau! Cimmy Lou ieşi, trântind uşa. În loc să se strecoare pe uşa din spate, cum făcea de obicei, Cimmy Lou ieşi pe uşa din faţă. Îşi strânse şalul gros în jurul umerilor şi porni cu paşi mari pe

strada principală, la primul colţ, însă, coti, alegând o scurtătură spre casă. Umbra adâncă a clădirilor o învălui, forţând-o să-şi încetinească mersul. O siluetă întunecată îi tăie deodată calea făcând-o să tresară speriată. Îl recunoscu imediat pe bărbatul care îi ieşise în drum si inima ei îşi accentuă bătăile. -727 Leroy Bitterman, n-ar trebui să sari asa din întuneric.Credeam că eşti vreun apaş, mormăi ea supărată. N-avea chef de el, cum n-avea chef de nici un alt bărbat. -728 L-ai părăsit cam devreme pe maior în seara asta, nu-i aşa? -729

Devreme, târziu, nu-i treaba ta.

Când Cimmy Lou încercă să treacă mai departe, negrul i se postă în faţă silind-o să stea pe loc. -730 Dă-te la o parte din calea mea. -731 Te duci la el de fiecare dată când bărbatu-tău e plecat. Te-am urmărit... şi m-am mirat ce-oi face tu cu maioru' pe-ntuneric. -732 Ştiam că mă urmăreşti, răspunse sarcastic Cimmy Lou şi încercă să-l împingă deoparte, dar el o apucă de braţe şi o atrase spre el. -733 De ce nu faci şi pentru mine ce faci pentru el?

-734

din dinţi.

Lasă-mă să plec, Leroy Bitterman, altfel ţip, îl avertiză ea scrâşnind

-735 Nu, n-ai să ţipi.

El îşi apăsă gura pe buzele ei cărnoase, mustaţa lui rară, ţepoasă îi zgâria pielea. Cimmy Lou îşi scutură capul, ferindu-se de sărutul lui. El îşi înfipse degetele în părul ei forţând-o să-i accepte îmbrăţişarea, dar durerea o făcu să se zbată şi mai mult, lovindu-l straşnic cu picioarele, n-avea de gând să accepte bruftuieli din partea acestui negru obraznic. El o lovi o dată, şi încă o dată peste obraji. Cimmy Lou încetă să se zbată şi închise ochii, renunţând, să mai opună vreo rezistenţă atunci când el îi cuprinse faţa în palme. -736 Tot timpu'te joci cu bărbaţii, când unu', când altu' şi niciodată nu esti multumită. Ti-arăt eu ce-ti trebuie ţie şi-o să ... fie mai mult decât ţi-ai închipuit vreodată că se poate. Ea tăcu, rămânând pasivă şi indiferentă la cuvintele lui, continua să-şi ţină ochii închişi. -737 Uită-te la mine. Mâinile lui o smuciră, dar ea nu oferi nici un răspuns. El o sărută din nou, brutal, apăsându-şi buzele pe buzele ei impasibile scos din minţi, gemând răguşit, apoi lipind-o şi mai mult de trupul lui. -738 Sărută-mă. Cimmy Lou tăcea, încântată de frustrarea şi furia lui neputincioasă. Avea să-i arate lui că firea ei nu cunoştea stăpân, că nici un bărbat n-o putea supune, nici el şi nici vreun altul. Jubilă în sinea ei când simţi braţele lui slăbindu-şi strânsoarea, învins, bărbatul îşi lipi fruntea de a ei, cuprinzându-i umerii în palme. -739 N-ai nimic în piept, şopti el gâfâind epuizat. Ea deschise ochii, studiindu-i faţa cu răceală calculată. -740 Nici pentru mine. Nici pentru alt bărbat. Eşti găunoasă pe dinăuntru. Tot ce ai e aci, între picioare. - Dacă aşa spui tu, îl tachină ea încet. Furia se ivi pe chipul lui chinuit.

Eşti o căţea. Asta eşti - o căţea. Ar trebui să te culc pe butoiu' ăla şi să te încalec aşa cum fac câinii. Îi făcu brânci cu o mişcare dezgustată şi se dădu un pas înapoi. Ea aşteptă cu buzele întredeschise, într-o expresie inconştientă de anticipare a ceea ce avea să urmeze, dar el abia dacă îi azvârli o privire şi în cele din urmă se depărtă de ea. -742 Pleacă! nu te vreau. -743 Eşti un mincinos, Leroy Bitterman. Cimmy Lou veni după el şi îşi apropie încet faţa de a lui în vreme ce mâna ei cobora pentru a-şi plimba arătătorul pe fermoarul pantalonilor lui, descoperind fără greş faptul care contrazicea vorbele bărbatului. -744 Un mincinos, şopti ea aţâţător. Mă doreşti. Lunecă de lângă el râzând şi dispăru repede în ungherele întunecate ale străzii. În ziua când reveniră în sat, Hannah alese un loc aflat la o distanţă discretă de coliba Gatitei şi îşi contrui propriul ei wickiup. Înălţă mai întâi scheletul din arbuşti - în forma unui cerc încăpător - pe care îi îndoi şi îl legă deasupra, -741

umplând apoi spaţiile goale dintre ei cu frunze de yucca. Gatita îi aduse o bucată de pânză înnegrită de fum, pe care reuşiseră s-o recupereze dintre vechile lucruri incendiate, pentru a acoperi coliba în exterior, o piele tăbăcită de vită îi servi lui Hannah pentru a acoperi intrarea. La început, Hannah păstră o atitudine rezervată în prezenţa fostei ei stăpâne, dar realiză curând că Gatita se simţea sigură pe poziţia ei ca primă soţie a lui Lutero şi conştientă de afecţiunea apaşului. Hannah asistă la manifestarea de tandreţe a celor doi soţi după revenirea în tabără -Lutero şi Gatita stăteau aproape unul de celălalt, sorbindu-se din priviri - şi înţelese că apaşul o alesese drept a doua soţie numai din raţiuni practice, pentru nevoile lui fizice şi pentru a avea mai mulţi copii. Când un apaş se căsătorea, el devenea responsabil pentru familia nevestei lui. Dacă îşi lua o a doua nevastă, de obicei se întâmpla ca aceasta să fie sora primei neveste, ca să nu trebuiască sâ suţină două familii. întrucât Hannah era doar o sclavă, Lutero nu avea astfel de obligaţii faţă de ea, prin urmare ea reprezenta o alegere cât se poate de avantajoasă, cât despre Gatita, aceasta părea dispusă s-o accepte ca surată şi ocazional să muncească împreună cu ea. După o noapte petrecută de Lutero în coliba ei, Hannah se simţea oarecum stingheră atunci când o vedea pe Gatita, dar pe parcursul zilei jena dispărea înghiţită de şirul interminabil al muncilor. Pe lângă treburile de rutină, Hannah trebuia acum să se îngrijească de a-şi face rost de obiectele casnice necesare, o parte din acestea, de altfel, le primise ca daruri de nuntă. Într-o zi, se apropie de coliba lui Bulb-de-Cactus pentra a schimba o bucată de carne de vită pe câteva căni. Indianca fierbea ceva aplecată deasupra unei oale. Hannah se încruntă curioasă fiindcă nu putea identifica după miros planta care fierbea în oala de lut, îşi aminti că Bulb-de-Cactus era o di-yuin, o vrăjitoare ce avea putere asupra naşterilor. -745 Ce faci aici? o întrebă ea aşezându-se pe pământ, lângă foc. Poţi să ajuţi o femeie să devină fertilă aşa încât să poată naşte copii, nu-i aşa? -746

Anh, da.

-747 -748 -749 -750

Dar dacă o femeie nu vrea să aibă copii? Poţi s-o ajuţi?

Hannah se uită la lichidul care clocotea în oala de lut. Anh, se poate. Cum?

Este o alifie făcută din praf de stâncă. Nu-şi putea dezvălui toate cunoştinţele fiindcă şi-ar fi pierdut puterile. -751 Ai putea să-mi faci asta? Hannah era conştientă de privirea curioasă şi pătrunzătoare a indiencei bizhahn. -752 Anh, răspunse într-un târziu Bulb-de-Cactus. Am să caut pietrele care trebuie, şi am să-ţi fac alifia. -753 Enju, bine. Hannah se ridică în picioare cu un gest lin şi îi întinse bucata de carne, preferând s-o schimbe pe acea alifie specială, în locul cănilor.

Văzuse cum leacurile şamanilor avuseseră efect asupra răniţilor, atunci când fugiseră din Mexic. Era dornică să încerce şi acest nou produs.

CAPITOLUL 12

-754

Ei, John T., ce crezi?

studia fără ajutorul binoclului poteca îngustă care şerpuia printre pereţii abrupţi ai canionului către platoul aflat undeva în vârf. De o parle şi de alta, bolovani înalţi cât caii sileau orice grup de călăreţi să înainteze în şir indian. Mâinile negre care ţineau binoclul orientară lupele spre capătul potecii, acolo unde strâmtoarea se deschidea într-o platformă netedă. După o examinare amănunţită, sergentul John T. Hooker lăsă deoparte binoclul. -755 Pe poteca asta, apaşii ne-ar lua ca din oală, zise el morocănos, înmânându-i binoclul căpitanului. -756 Aşa zic şi eu. Cutter puse obiectul înapoi în suportul lui, apoi coborî panta nisipoasă, îndreptându-se spre văgăuna unde poposiseră soldaţii. Cizmele lui stârniră o mică avalanşă de pietre căreia îi răspunse ecoul paşilor greoi ai locotenentului Sotsworth şi-ai sergentului Hooker. Ochii albaştri ai lui Cutter cercetară iute grupul de soldaţi ce se odihneau tolăniţi pe pământ, epuizaţi după o săptămână petrecută în afara fortului. Pierduseră deja cinci cai pe care n-aveau cum să-i înlocuiască, ceea ce făcea ca prin rotaţie cinci din soldaţii săi să meargă pe jos. - Credeţi că aceştia sunt apaşii care au furat vitele din Agenţie? Sotsworth îl ajunse din urmă pe Cutter, împreună se îndreptară spre cei trei cercetaşi care îl înconjurau pe prizonierul capturat de curând. -757 Aşa se pare, locotenente. Era un răspuns sec, oferit cu nepăsare de Cutter, care observă şiroaiele de transpiraţie ce curgeau pe fruntea tânărului ofiţer, în ciuda temperaturii scăzute. Cutter ghici că locotenentul rămăsese fără provizia obişnuită de alcool. -758 John T., toată lumea să priponească caii, îi ordonă el sergentului. Să nu se aprindă focul - nici măcar o ţigară. Zi-le oamenilor să se odihnească pe cât se poate, o să le prindă bine la noapte. Sergentul îl salută cu mâna la chipiu, apoi porni spre grupul de soldaţi. Aflat lângă Cutter, Sotsworth se încruntă la auzul ordinului. -759 Mă scuzaţi, domnule, dar ordinele noastre au fost clare în ceea ce priveşte urmărirea. -760 Sunt perfect conştient de ordine, îl întrerupse Cutter cu răceală. Si, locotenente, cred că nici chiar maiorul Wade n-ar fi cerut oamenilor să se aventureze pe poteca aia în miezul zilei. -761 Domnule, n-am vrut să spun asta. Sotsworth se bâlbâi indignat. Cutter îl măsură cu o privire severă pe locotenent. -762 Ba da, asta ai vrut să spui, dar puţin îmi pasă, Sotsworth. Vrei să te Cutter

agăţi de succesul lui Wade ca să-ţi iei tălpăşiţa din acest regiment o dată cu el. Din partea mea, n-ai decât, dar între timp încercă să nu-mi mai stai în drum. Faţa lui Sotsworth se acoperi de roşeaţă şi locotenentul se dădu un pas înapoi, lăsându-l pe Cutter să treacă mai departe. Nah-Tay se afla printre cei trei cercetaşi ce o păzeau pe prizonieră, o femeie chiricahua a cărei vârstă era imposibil de determinat. Indianca îl privea qu un amestec de neîncredere sumbră şi teamă. Cutter nu ştia prin ce ameninţări o forţase Nah-Tay să dezvăluie ascunzătoarea din vârful canionului, dar îşi închipui că oricum n-avea nici o importanţă. -763 Întreabă-o dacă se mai poate ajunge şi altfel sus. Dacă există vreo potecă pe partea cealaltă. -764 Una mai uşor de escaladat şi mai puţin primejdioasă, voia să spună căpitanul. Schimbul de cuvinte în limba apaşă fu însoţit de câteva semne negative din cap din partea femeii. Faţa ei cu pomeţi laţi era suptă şi uscată de pe urma înfometării şi-a lipsurilor, pe frunte avea tatuat un şir de linii fine roşii - potrivit obiceiului practicat de anumite triburi. După o conversaţie destul de îndelungată, Nah-Tay răspunse simplu: -765 -766

Ea zice „nu". Cere-le la doi nan-tans - cei mai buni cercetaşi ai tăi - să caute un alt drum către vârf, ordonă Cutter în spaniolă, apoi, netezind pământul nisipos cu

cizma într-un loc, adăugă: - Spune-i femeii sa ne arate cum e aşezarea de acolo de sus. Cooperarea se dovedea destul de anevoioasă, femeia dezvăluind informaţiile una câte una şi numai stimulată de acea prefăcută ameninţare a apaşului. Cutter nu-şi încetă interogatoriul decât atunci când fu sigur că nu mai era nimic important de aflat. Între timp apăruse şi Hooker, care se aşezase pe vine lângă căpitan pentru a urmări harta trasată cu un băţ în nisip. -767 Care va să zică mergem acolo sus, zise Hooker în final, străduinduse să dea tonului său o nuanţă cât mai neutră. -768 Aşa-i. Cutter folosi băţul drept indicator. -769 Atâta timp cât ei n-au prins de veste că ne aflăm aici. Această squaw jură că nu există nici un fel de santinele. Probabil îşi închipuie că adăpostul lor e intangibil. -770 Vreţi să spuneţi că nu e? Hooker avu un surâs obosit.

-771 Nimic nu e intangibil. De cum se înnoptează, pornim urcuşul. Presupunând că vom ajunge în vârf fără a fi descoperiţi, oamenii se vor răspândi în grupuri aici şi aici. Cutter marcă prin x-uri pe nisip poziţiile aproximative ale trupelor de jur împrejurul rancheriei. -772 În zori, atacăm. Dacă e să ne luăm după spusele femeii, nu există

decât un drum care duce spre platou. Asta înseamnă că-i vom prinde ca într-o cursă. - Da, domnule. Sau că ne vor prinde ei pe noi, sublinie sergentul Hooker.

- Am mai trecut noi prin situaţii dificile până acum, îl mustră căpitanul şi sergentul zâmbi în semn de aprobare.

Se înţelegeau întotdeauna unul pe celălalt din puţine cuvinte si se respectau reciproc. Erau atât de apropiaţi pe cât puteau fi un negru şi un alb în această societate militară. Şi nici unuia dintre ei nu i se năzărise vreodată să dorească mai mult. Lipsa focului însemna lipsă de cafea si mâncare caldă. Bărbaţii băură apa clocită din gamele şi mestecară biscuiţi. O dată cu dispariţia soarelui la orizont frigul veni să le amorţească trupurile ostenite. De îndată ce începură să sclipească primele stele pe cer, soldaţii fură împărţiţi în două grupe, o parte rămânând să păzească prizoniera şi caii, pe când ceilalţi îşi începură expediţia la adăpostul întunericului, vegheaţi din înălţimi de cornul străveziu al liinii. Soldaţii negri imitau tehnica de camuflare a apaşilor, înfăşurându-şi cizmele în fâşii de pânză pentru a înăbuşi orice zgomot. Nah-Tay şi călăuzele lui mergeau în frunte, cu scopul de a cerceta terenul, siluetele lor fantomatice abia se zăreau din umbra stâncilor. Cutter păşea pe urmele lor, iar John T., Sotsworth şi soldaţii îşi desfăşurau coloana la mică distanţă după ei. Încordarea părea, să accentueze fiecare zgomot - o piatră rostogolită răsună ca o avalanşă, iar ţipătul unei bufniţe se transformă într-un semnal de alarmă, transmis parcă de vreun războinic apaş ascuns după stânci. Nopţile de iarnă în deşert erau friguroase, dar sudoarea brobonea deopotrivă pe frunţi albe şi negre. Frica e capabilă să joace multe feste unui om care nu ştie ce anume îl aşteaptă în întuneric, când simte aţintiţi asupra sa ochi pe care nu-i vede, frica îi usucă gura, îi crispează stomacul şi îi îngreunează respiraţia, îi ascute simţurile până când bătăile înnebunite ale inimii, gustul sărat al sudorii şi mirosul propriului său trup devin unica realitate perceptibilă. Soldaţii ajunseră pe nesimţite în vârful podişului şi rămaseră una cu pământul, în aşteptarea zorilor. Când se făcu destulă lumină pentru a putea vedea în jur, Cutter dădu ordinul de atac, direcţionându-şi trupele către primul pâlc de wickiup-uri. La auzul primului foc de armă, Hannah încremeni neîncrezătoare. Se uită în direcţia în care răsuna încă ecoul exploziei, în minte revăzu pentru o clipă imaginile înfiorătoare ale măcelului petrecut în Mexic. Nu, nu se putea întâmpla din nou, acum când rănile datorate primului atac abia se vindecaseră şi stomacurile le erau iar pline! Lutero se strecură cu iuţeală în wickiup luându-şi puşca Spencer, de curând dobândită şi o a doua puşcă marca Winchester. Hannah căuta o modalitate de-a acţiona la rândul ei, când Gatita intră punându-i în braţe leagănul în care dormea Somnorosul bine înfăşat şi legat în chingi, indianca o împinse înainte, arătându-i cu un semn direcţia opusă focurilor de armă. Înainte de-a rămâne însărcinată, Gatita făcuse parte din rândul acelor femei capabile să participe la luptă, iar acum îşi reluase rolul gata să apere, alături de soţul ei, retragerea micului lor grup. Toţi cei din jur, femei şi copii, alergau dezorientaţi, căutând adăpost. Hannah nu cunoştea altă cale de ieşire în afara potecii, iar aceasta era

blocată de soldaţi. O parte din fugari se îndreptară într-acolo, în speranţa de-a se putea strecura neobservaţi. Hannah, în sqhimb, căută un loc unde să se poată ascunde cu Somnorosul până la încetarea luptei, întocmai ca ultima oară. Traversă în goană platoul stâncos, presărat ici-colo cu arbuşti pitici şi tufe de ienupăr. La aproximativ o jumătate de milă depărtare de rancheria găsi un trunchi de arbore răsturnat şi se ascunse în dosul lui, încercând să se acopere cu crengi şi frunze. Stătu astfel mult timp, părându-i-se că retrăieşte un coşmar, apoi, când zgomotul împuşcăturilor încetă, ascultă glasurile bărbaţilor care se apropiau de ascunzătoarea ei. Anotimpul„Faţă de Nălucă" schimbase întreaga înfăţişare şi coloritul peisajului, iar frunzele arborilor căpătaseră nuanţe de cafeniu şi cenuşiu. Tonurile naturii se regăseau în hainele din piele de cal ale lui Hannah şi femeia se lipi mai mult de pământ, în speranţa că acest camuflaj o va ajuta să scape, de soldaţi. Îşi acoperi capul cu pătura al cărei capăt îl întinse deasupra leagănului, în aer simţi mirosul esenţelor puternice ale pământului. Încremeni auzind, deodată, foşnetul unor paşi în frunzişul uscat dimprejurul trunchiului. Trupul ei se ghemui mai mult la pământ şi braţele ei cuprinseră protector leagănul. Hannah înălţă grijulie un capăt al păturii si reuşi să privească afară cu un ochi. Tot ce văzu fu manşeta pantalonului albastru al unui bărbat care înainta prudent prin iarbă. Somnorosul scoase un mic plescăit, în vreme ce îşi sugea pumnul. Era un sunet aproape imperceptibil, dar Hannah văzu picioarele oprindu-se si rămânând nemişcate. Lăsă încet colţul păturii jos şi îşi ţinu respiraţia, sperând ca micuţul să stea liniştit. Câteva secunde mai târziu însă auzi din nou foşnet de frunze. 0 creangă fu ridicată de jos şi ceva lovi piciorul Hannahei. -773 Bine,bine,te-am văzut. Vamonos, vino încoa', îi ordonă o voce. Râsucindu-se pe-o parte şi continuând să ţină strâns leagănul în braţe, Hannah se uită buimăcită la feţele celor doi soldaţi negri ce o ameninţau cu puştile. -774 Nu trageţi. Nu vă putem face nici un rău, răspunse ea automat în spaniolă, temându-se că aceştia ar fi putut-o răni pe ea sau copilul. Un văl parcă i se lăsase peste putinţa ei de a înţelege, vedea uniformele, dar nu şi insignele armatei Statelor Unite, înţelegea cuvintele lor, dar nu realiza în ce limbă erau pronunţate. Când unul dintre soldaţi întinse mâna s-o atingă Hannah ridică repede braţul să se apere. Pătura alunecă si mai mult dezvelindu-i faţa. -775 Hei, Kirby, asta nu prea seamănă a apaşă, ce zici? se miră soldatul cu buze groase adresându-se camaradului său, un negru înalt şi voinic. -776 Aşa zic şi eu, încuviinţă acesta, aplecându-se spre Hannah pentru a o studia mai bine. Femeia tremura îngrozită, ceva îi spunea că trebuie să se teamă de ei, să nu-i

lase s-o atingă. -777 Aş crede că ne-am ales cu încă o senorita. Mai bine dă fuga şi anunţă1 pe domn'sergent c-am dat de o captivă mexicană, zise primul soldat şi începu să-i vorbească pe un ton încurajator în vreme ce tovarăşul lui

alerga înapoi spre sat. -778 Nu te teme, n-o să-ţi facem nici un rău, senorita. Vino încoace, aşa. Degetele lui lungi, negre, cu interiorul roz, îi făceau semn să se apropie. Vocea lui tărăgănată, cu accent sudic, începu deodată să împrăştie ceaţa din mintea ei. Încruntându-se, Hannah, strânse mai mult leagănul în braţe şi se strecură afară de sub crengi, fără a-1 slăbi din ochi pe soldat. Începu să observe detaliile - uniforma albastră, insigna. -779 Domnule? Cuvântul englezesc i se desprinse ciudat de pe buze, dar Hannah continuă, mânată de o

idee îndrăzneaţă ce i se contura vag în minte. -780 Din ce regiment sunteţi? Cumva Regimentul 9 Cavalerie? Sprâncenele omului se uniră întro expresie încordată: -781 Doar n-oi fi o femeie albă? -782

Comandantul dumitale?

Hannah se uită înapoi spre rancheria.

Unde e? Du-mă la el. Acum. Tonul ei deveni mai ferm părând a-şi regăsi ceva din autoritatea de altădată. -784 Da, doamnă. Luând o atitudine sobră, soldatul făcu stânga-împrejur pentru a o escorta în tabăra invadată. Ţigara pe care Cutter aşteptase încă de cu seară s-o fumeze se afla acum în colţul gurii şi căpitanul o savura cu plăcere. Răniţii fuseseră bandajaţi de soldatul Grover. Hooker se desprinse de lângă ei şi se apropie de căpitan. -785 Câte răni, John T.? voi să ştie Cutter. -786 Patru...Toate uşoare, după părerea lui Grover, răspunse mulţumit sergentul, apoi adăugă: -787 Apaşii ăştia ţineau o mexicană captivă. House o aduce încoace. Dumneavoastră vorbiţi limba lor, căpitane. Poate ar fi mai bine să veniţi să vedeţi cum stau lucrurile. -783

-788

Sigur.

-789

Hannah...

-790 -791

Hannah Wade. Căpitanul.Jake Cutter, nu-i aşa?

Cutter făcu un pas, pregătit să-l urmeze pe sergent. Prin rotocoalele de fum care se înălţau din vârful ţigării, îl zări pe soldatul ce se întorcea în tabără însoţit de femeia captivă. Aceasta căra în braţe un leagăn cu un copil apaş. Ceva din ţinuta ei, poate felul în care se mişca, poate mersul ei, îl tulbură pe căpitan. Abia când ajunseră să-i despartă doar câţiva paşi, descoperirea îl lovi cu forţa unui trăsnet. Hipnotizat, îşi scoase ţigara din gură fără a-şi lua privirea de la ochii limpezi, căprui, ai femeii.

Era felul în care ajunsese s-o numească în sinea lui atunci când se gândea la ea. Înfrânându-şi acest prim impuls de familiaritate nepermisă, Cutter repetă aproape în şoaptă: Ochii ei întunecaţi păreau nespus de strălucitori. Apoi femeia îşi strânse mai mult la piept pătura ce-i acoperea umerii, conştientă de îmbrăcămintea ei primitivă. Fruntea ei se înălţă cu o demnitate de care -

Cutter era convins - puţine femei ar fi dat dovadă. -792 Mi-au...mi-au luat toate hainele.

Un zâmbet îndulci trăsăturile aspre ale căpitanului. -793 Nu trebuie să te scuzi, doamnă Wade. Nici măcar nu eram siguri că mai eşti în viaţă! Vocea lui era răguşită de emoţie. -794 Soţul meu...Stephen...e bine? Hannah rosti întrebarea oarecum stângace.

-795 Da, e bine, sănătos.

Cutter ar fi putut adăuga că Wade o regreta şi purta doliu pentru ea, dar dintr-un motiv necunoscut păstră tăcerea. Atenţia lui se îndreptă spre copilul din leagăn şi un muşchi îi tresări pe obraz. -796 Copilul e al dumitale? o întrebă el pe un ton remarcabil de detaşat. -797 Nu, veni automat răspunsul. Hannah se uită la el realizând semnificaţia întrebării. Cutter îi ocoli privirea şi, cu chipul golit de orice expresie, îl studie pe micuţul apaş. -798 E băieţelul lui Lutero. Al lui Lutero şi al nevestei lui, Gatita. -799 Sunt de părere c-ar fi mai bine să-l dăm uneia din prizonierele apaşe, zise Cutter, apoi se întoarse spre Hooker. -800 Sergent, cere-i unuia dintre oameni să ia copilul şi să-l ducă, laolaltă cu restul prizonierilor. Sergentul făcu un pas spre ea, azvârlindu-i doar o privire furişă înainte de ai lua leagănul din braţe. Hannah avu o scurtă ezitare înainte de a-şi încredinţa povara unor mâini străine. Se uită lung în urma sergentului negru care se depărta cu leagănul sugarului. -801 Apaşii vor avea grijă de copil, o asigură Cutter. S-ar putea chiar ca părinţii lui să se afle printre prizonieri. Deşi nu îşi amintea să-l fi văzut pe Lutero în grupul de indieni captivi.

-802

Desigur.

îşi frecă braţele cu palmele şi Cutter observă nervozitatea care o stăpânea sub aerul acela liniştit. Pătura care îi acoperea capul îi alunecă pe umeri, soarele aprindea reflexe de foc în părul ei arămiu, pieptănat în două cozi răsucite, legate la baza gâtului, o panglică lată de pânză stacojie îi încercuia fruntea. Era un stil care o prindea, deopotrivă practic şi feminin, totuşi primitiv în simplitatea lui. -803 Am fiert nişte cafea. Vrei o ceaşcă? Cutter făcu un gest spre centrul taberei, acolo unde răniţilor li se acorda primul ajutor şi se servea prima masă fierbinte după un interval de două zile. -804 Da, aş vrea. De mult timp n-am mai văzut tu-dishishn, apă neagră. Buzele ei se destinseră uşor, părând a schiţa o umbră de zâmbet. -805 E cafea de campanie, aşa că s-ar putea s-o consideri prea tare, o avertiză căpitanul când porniră împreună spre tabără. Hannah nu mai mergea cu paşi măsuraţi, direcţi, de doamnă, ca altădată, ci părea să se furişeze, alături de el, asemeni unui apaş. Cutter îi remarcă în treacăt pe cei doi soldaţi cu torţe care se îndreptau spre colibe. Hannah

Era o prevedere obişnuită ca armata să incendieze satele apaşilor, lipsindu-i de locuinţe şi provizii pentru a-i sili să se retragă în rezervaţii. Cutter observă gesturile soldaţilor cu detaşarea unui comandant care îşi vede ordinele îndeplinite. -806 Ce vor să facă? întrebă Hannah când primul dintre soldaţii negri se apropie cu torţa în mână de un wickiup. -807

Dau foc la colibe.

Tonul indiferent al căpitanului sugera că acţiunea aceasta era complet lipsită de importanţă. -808 Nu! Hannah scoase un strigăt

strident şi îl fulgeră mânioasă cu privirea. -809 Trebuie să-i opreşti! Nu-i poţi lăsa să facă asta! Un nor se aşternu pe faţa lui, Cutter se încruntă şi mai mult când o văzu pe Hannah pregătită să alerge ca să-i oprească ea însăşi pe soldaţi. O frântură din bronzul auriu al coapsei ei prelungi, musculoase se ivi prin tăietura fustei de piele deasupra mocasinilor înalţi. Din câţiva paşi, Cutter fu lângă ea şi o prinse, dar Hannah era mai puternică decât se aşteptase el şi căpitanul se pomeni strângând-o în braţe în încercarea dea o împiedica să înainteze. -810 Doamnă Wade, Hannah! Cutter o smuci aprig de încheieturile mâinilor, în vreme ce ea se zbătea cu sălbăticie să scape. -811 Avem ordin să le ardem! La mică distanţă de ei, flăcările începură să trosnească, muşcând flămânde din acoperişurile de crengi uscate şi pânză ale colibelor. În câteva secunde fumul începu să le înţepe nările. Hannah renunţă brusc să mai opună rezistenţă şi se agăţă cu disperare de el. -812 Trebuie să-i opreşti! îl rugă ea din nou, pe un ton jalnic. Toate proviziile noastre, totul se află acolo! Nu puteţi să ne daţi foc iar! -813 Hannah, încetează. Încetează! Povara înţelegerii îl apăsă deodată ca o bucată de gheaţă pe inimă. -814 Tu nu eşti una de-a lor! Nu eşti apaşă! Cutter o zgudui cu putere până când adevărul pătrunse în sfârşit în negura minţii ei, liniştea se aşternu încet pe chipul ei chinuit. Hannah încetă să mai lupte, îşi plecă fruntea şi se trase uşor deoparte. Se simţea derutată şi confuză, plutind undeva la limita dintre ceea ce fusese odată şi ceea ce era acum. Uitase cum să se poarte,cum să meargă, cum să gândească, ce să spună. Între o soţie de ofiţer şi o nevastă de apaş era cale lungă. Lucrurile se petrecuseră cu atâta rapiditate, încât Hannah n-avusese timp să se întrebe dacă mai putea redeveni ea însăşi. Încet, căpitanul i se adresă din nou. -815 Ce-ai zice de cafeaua aceea chiar acum, doamnă Wade? Ea simţi apăsarea discretă a mâinii lui prin mâneca jachetei de piele, încheieturile îi pulsau încă de durere. Privirea i se înălţă de la nasturii de alamă ai uniformei lui, spre faţa cu trăsături aspre a bărbatului şi ochii lui albaştri, pătrunzători. -816 Cred că sunt de acord, murmură ea. Îndreptându-şi ţinuta, porni spre locul unde soldaţii îşi întinseseră tabăra.

Era stăpânită de o anume jenă, care o împiedica să se simtă complet în largul ei în compania ofiţerului. Ajungând lângă foc, Hannah îngenunche cu graţie în acea poziţie specifică indienilor care devenise firească pentru ea în decursul ultimelor luni. Abia când Cutter veni şi se aplecă spre ea pentru a-i întinde cana cu cafea îşi aminti Hannah deodată că nu se cădea ca o doamnă să se aşeze vreodată de-a dreptul pe pământ. I se părea însă ridicol să se mai ridice acum.

Se uită la căpitan peste buza cănii, întrebându-se ce credea el despre ea. Faţa lui nu exprima nimic, riduri adânci îi încreţeau pielea arsă de soare în colţul ochilor. În spatele lui, un val de fum şi flăcări învăluia ultimul dintre wickiup-uri. Hannah rămase pe gânduri cu ochii aţintiţi la această privelişte până când

băgă de seamă că ofiţerul o cerceta în tăcere. -817 Acum aproape două luni, armata mexicană a atacat rancheria. Hannah privi îngândurată lichidul negru şi amar din ceaşcă. -818 Au ars tot...provizile noastre de iarnă, păturile şi hainele, armele, coşurile, vasele de lut - tot. Chiar şi trupurile mutilate ale unora dintre morţii noştri. Vorbea din nou la persoana întâi.

La vremea respectivă, era şi ea o membră a tribului, suferinţele şi necazurile apaşilor o afectau în aceeaşi măsură ca şi pe ei. -819 Ei - soldaţii - au măcelărit tot ce le-a ieşit în cale, cu o cruzime de-a dreptul animalică. După plecarea lor, locul mirosea...a moarte. Hannah se cutremură amintindu-şi de acele evenimente. -820 Înţeleg, zise Cutter pe un ton sumbru, dar detaşat. Atitudinea ofiţerului însă aprinse flacăra mâniei în sufletul lui Hannah. -821 Chiar crezi că înţelegi? îl înfruntă ea pe neaşteptate. Când âm văzut soldaţii aceia în uniformă am alergat spre ei în speranţa că voi fi în sfârşit salvată. Dar ei nu doreau altceva decât să ucidă - femei, copii, albi, apaşi, nu le păsa. Izbucnirea de furie se topi iute şi femeia îşi plecă fruntea cu amărăciune deasupra cănii ţinute de o mână aspră, tăbăcită de munci. -822 Şi au încercat să te ucidă, ghici Cutter. -823 Da. Hannah oftă şi îşi duse mâna la ochi în încercarea de-a se elibera de acea

amintire terifiantă. -824 Am fugit şi m-am ascuns. Ne-au urmărit zile întregi. N-aveam nimic de mâncare, nici pături cu care-să ne încălzim. -825 S-a sfârşit acum. zise el. -826 Da. Hannah îşi apăsă mâna pe frunte.

Am aşteptat atâta. Un nod îi stăruia în gât şi lacrimile îi împânzeau ochii, dar Hannah şi le înăbuşi laolaltă cu sentimentul că poate aşteptarea durase prea mult. -828 Ceva îmi spune că ai să reuşeşti, doamnă Wade. Vocea sigură şi calmă a lui Cutter avea un efect ciudat de liniştitor asupra ei. -829 Un spirit puternic nu sc lasă distrus cu una cu două, adăugă el. După ce sorbi ultima înghiţitură de cafea din ceaşcă, Cutter - scurse -827

zaţul în nisip si se ridică. -830 Într-o oră pornim către fort cu prizonierii. Fiindcă ducem lipsă de cai şi de echipament, vom folosi poneii apaşi. Aşa că, dacă n-ai nimic împotrivă, am să-ţi pun unul la dispoziţie. -831 N-am nimic împotrivă, căpitane. De-acum sunt obişnuită să călăresc pe ponei. Toate wickiup-urile din jur ardeau şi soldaţii se întorceau unul câte unul din sat. Hannah îl văzu pe Cutter apropiindu-se de bucătarul care, aşezat lângă foc, curăţa o bucată de slănină, căpitanul îi dădu cana goală soldatului, apoi merse mai departe pentru a supraveghea ultimele pregătiri de plecare. În sinea ei, Hannah se bucură de acest răgaz de câteva minute de singurătate care îi permitea să se concentreze asupra noii sale schimbări de identitate. Totul se întâmplase atât de rapid. O oră mai târziu, Hannah încălecă bărbăteşte pe micul ponei alb cu pete cafenii, de astă dată, nimic nu-i mai împiedica mişcările, nici fusta lungă şi voluminoasă de călărie, nici şaua incomodă pentru doamne. Sări cu agilitate pe spinarea calului fără să-i treacă prin minte să mai aştepte ajutorul cuiva. Tăietura laterală a fustei din piele de cal se desfăcu, lăsând să se vadă genunchii şi pielea bronzată a coapselor ei suple şi, puternice. În decursul lunilor petrecute alături de apaşi, Hannah îşi pierduse o parte din acea conştiinţă de sine care îl face pe omul civilizat să-şi controleze permanent înfăţişarea şi comportamentul. Îşi dădu seama de aceasta doar atunci când îl zări pe tânărul locotenent holbându-se la picioarele ei. Un val de fierbinţeală îi inundă obrajii atunci când îşi aminti că, în societatea civilizată, numai femeile dezmăţate obişnuiau să-şi arate picioarele. Totuşi, în situaţia sa, nu prea avea de ales. Hannah înălţă fruntea şi stătu ţeapănă în şa. Cutter se apropie din urmă şi, ajungând lângă Hannah, îşi struni calul. -832 Doreşti să mergi în rând cu mine, doamnă Wade? -833 Da, mulţumesc. Hannah îşi îmboldi poneiul s-o ia înainte lăsându-l pe locotenent să meargă în rând cu sergentul. Cercetaşii apaşi formaseră un grup împrăştiat menit să verifice zona înaintea convoiului. Cutter ridică o mână ordonând soldaţilor să pornească. -834 Detaşament, înainte-marş! se auzi strigătul sergentului formulat în stilul familiar al comenzilor militare. În urma lor rămăseseră doar maldărele de cenuşă încă arzândă pe locurile unde mai înainte fuseseră colibele apaşilor. Din cauza prizonierilor apaşi - copii şi bătrâni - siliţi să meargă pe jos, înaintarea era destul de lentă. Răniţii trebuiau transportaţi pe tărgi. Hannah încercă să nu se gândească la toţi acei bărbaţi, femei şi copii mânaţi de la spate ca animalele în mijlocul coloanei. Nici ea nu avusese parte cândva de un tratament mai uman. Dorea să uite trecutul, de aceea încerca să uite de prezenţa lor acum. Dorea să-şi şteargă din memorie amintirea ultimelor luni să oprească această ambivalenţă distructivă care se născuse în ea.

-835

prânz.

În ritmul ăsta, mi-e teamă că nu vom ajunge la fort decât

mâine la

Cutter îşi trase pe ochi pălăria de campanie, borul larg îi umbrea trăsăturile aspre, colţuroase. -836 Îmi pare râu că nu mă pot lipsi de un detaşament de oameni care

să te escorteze până acolo înaintea convoiului. -837 Înţeleg, căpitane. Aproape că o bucura întârzierea, fără să ştie prea bine de ce. În noaptea aceea îşi aşternură tabăra în apropiere de Canionul Iadului, de pe râul Gila. Restul de provizii fu împărţit între soldaţi şi prizonieri. Când sosi momentul să se distribuie hrana prizonierilor apaşi, Hannah îi însoţi pe bucătarul negru şi pe ajutorul acestuia. Sergentul Hooker veghea în apropiere împreună cu un grup de şase soldaţi. În timp ce bucătarul umplea farfuriile, Hannah se uita să vadă câţi membri ai grupului lor fuseseră prinşi şi câţi reuşiseră să scape, Gatita se afla acolo, cu leagănul micuţului Go-yath-khla în spinare. Îi azvârli lui Hannah o privire împietrită şi trecu mai departe. -838

El nu e aici.

Hannah se crispă auzind vocea căpitanului Cutter în spatele ei. Mâna cu care împărţea boabele de fasole se opri o secundă în aer, apoi lăsă lingura jos. Nu încercă să se prefacă a nu fi înţeles rostul vorbelor lui şi nici nu protestă atunci când el făcu semn unuia din soldaţi s-o înlocuiască. Cutter o apucă de cot şi o scoase afară din tabăra prizonierilor, conducând-o spre focul ce pâlpâia sub umbra golaşă a unui plop canadian. -839 Lutero a scăpat, preciză Cutter. Nu se afla nici printre apaşii care au fost ucişi azi dimineaţă în timpul atacului. -840 Stii, nu-i aşa? De unde? întrebă ea cu voce şoptită, chipul îi rămase însă la fel de senin. -841 Cercetaşii i-au interogat pe câţiva dintre prizonieri care au povestit că ai fost femeia lui Lutero, răspunse Cuţter. Cred că n-ai fi putut păstra secretul, doamnă Wade. Nu stă în firea dumitale. -842 Dar care e firea mea, căpitane? întrebă ea pe un ton de amară mirare. -843 Aceea a unei femei ce a supravieţuit în condiţii cărora puţine femei lear fi făcut faţă. -844 Mulţumesc. Întunericul îi învălui în vreme ce mergeau unul lângă altul. Hannah îşi încetini paşii iar privirea ei rătăci în ungherele întunecate ale nopţii, în sinea ei, înţelese deodată că această experienţă, această grea încercare nu-i va mai permite să se simtă vreodată complet în siguranţă. Se opri sub copac, deasupra ei, ramurile golite de frunze ţeseau o pânză fragilă pe cerul îngheţat. -845 Îmi vine greu să cred că mă întorc acasă. Zăgazurile rigide care îi ascundeau emoţiile se rupseră deodată şi lacrimi de uşurare şi fericire începură să-i curgă încet pe obraji. -846 Îmi pare rău...şopti ea cu glas înecat...doar că, după atâta timp, e aşa bine. -847 Având în vedere prin ce-ai trecut, doamnă Wade, aş fi fost îngrijorat dacă n-ai fi plâns, spuse Cutter. Tonul lui de blândă aprobare o încurajă să-şi dea frâu liber lacrimilor.

Braţele lui o înconjurară cu delicateţe în timp ce ea plângea încet, copleşită de o rară bucurie. El respiră mireasma suavă a părului ei, conştient de apăsarea vagă şi de căldura trupului ei de femeie. În atmosfera sticloasă a nopţii fiecare şoaptă răsuna ca un cântec. Cutter încremenise.

-848 Soţul dumitale e un bărbat norocos, doamnă Wade, rosti el rar, răguşit. Siluetele lor apropiate alcătuiau o singură umbră în întuneric şi sfârşiră prin a atrage atenţia sergentului John T. Poziţia rigidă a lui Cutter, braţele lui încordate care refuzau să ofere vreo mângâiere sugerau mult. John T. clătină acru din cap şi întorcându-se cu spatele se duse să-şi aprindă pipa cu un vreasc de pe foc. Sotsworth şedea lungit pe sacul său de dormit,cu o ploscă de bere luată din coliba vreunui apaş în dimineaţa aceea şi pe care o golise deja pe jumătate. Privirea lui era aţintită în direcţia cuplului de sub copaci. - Câţi armăsari apaşi ai crede c-a avut până acum, Hooker? Sotsworth sorbi încă-o duşcă din berea localnicilor. -849 Pariez că s-a nărăvit deja. -850 În locul tău, m-aş abţine să fac presupuneri despre asta în faţa căpitanului. Hooker pufăi de câteva ori din pipă aşteptând să se aprindă tutunul. -851 Niciodată nu te-am considerat prea isteţ, locotenente.

CAPITOLUL 13

Poneiul pătat al lui Hannah mări pasul şi îşi scutură nervos coama, simţind întrucâtva nerăbdarea călăreţei la apropierea clădirilor de chirpici. Cutter continua să călărească la mică distanţă de Hannah.Femeia îşi ţinea spatele drept şi ochii îi luceau de emoţie. Bentiţa de pânză stacojie îi încercuia fruntea constrastând cu părul ei des de culoarea castanei, împletit în două cozi legate la spate cu o fâşie de piele cu formă ciudată. Felul în care stătea pe cal, ţinându-şi fruntea sus. Întreaga ci înfăţişare sugera mândrie si voinţă neabătută. Ceva mai devreme, Cutter trimisese un mesager în fort care să anunţe sosirea patrulei şi în special să aducă maiorului Wade vestea despre salvarea soţiei lui. Cutter observă că buzele lui Hannah tremurau, pregătite să-l întâmpine, cu un surâs, pe bărbatul iubit. Ştia că Hannah ar fi dorit să pornească în goană către fort, înţelegea însă ce anume o împiedica să părăsească coloana şi să galopeze înaintea lor era ruşinată de îmbrăcămintea ei care o făcea să semene cu o femeie apaşă. De cum ajunseră pe strada principală. Cutter îl descoperi pe Stephen Wade în picioare, în umbra prelungă a unei case. Căpitanul înjură printre dinţi la vederea banderolei negre de doliu pe care Wade continua s-o poarte pe braţ. Câteva spălătorese se opriră să caşte gura la femeia albă - nevasta unui ofiţer - care călărea bărbăteşte, cu picioarele goale, pe un ponei

indian. În uşa bucătăriei se ivi un soldat negr u cu şorţul în brâu, care privi lung în urma convoiului. După ce lăsă comanda coloanei în grija locotenentului, Cutter îşi îndreptă calul spre locul unde aştepta maiorul, Hannah îl urmă îndeaproape. Câţiva ofiţeri stăteau la o distanţă discretă în umbra aceleiaşi clădiri. Când cei doi călăreţi se apropiară, Wade le ieşi înainte şi apucă zăbala poneiului pe care călărea Hannah. O expresie de neîncredere şi îndoială zăbovi pe chipul lui la vederea femeii cu faţa de bronz de pe cal. -852 Stephen! Zâmbetul pe care Hannah

şi-l reţinuse îndelung i se ivi, în sfârşit, pe buze şi femeia descălecă iute, lăsându-şi un picior să lunece peste crupa cafenie-a căluţului. Cutter descălecă şi el - martor fără voie la această scenă - şi,luă frâul pon eiului. Wade atinse grijuliu umerii lui Hannah, privirea lui părea să încerce a o separa pe soţia lui de hainele străine în care era îmbrăcată, de acea pieptănătură ciudată şi de panglica care îi încingea fruntea în stilul specific indienilor. -853 Hannah, tu eşti, şopti el pe nerăsuflate. Cutter ar fi dorit să-i strige maiorului s-o ia în braţe. Oare Wade era orb -nu vedea dorul aprins de pe chipul ei, mâinile ei care se frământau neputincioase? Momentul păru să dureze o veşnicie, apoi braţele lui Stephen, o striviră în strânsoarea lor şi Hannah se lipi de el râzând şi plângând de fericire. Mâinile ei îşi găsiră drumul spre gâtul lui şi îl îmbrăţişă cu fervoare. În cele din urmă, Stephen se desprinse de ea şi apucându-i faţa în palme o cercetă neliniştit până în străfundul privirii. -854 Trebuie să mergem acasă. Camerele au fost atât de goale fără tine. Ştiu că vrei să scapi de hainele astea... şi să te îmbăiezi, să alungi mirosul sălbaticilor... Maiorul îşi slăbi întrucâtva îmbrăţişarea, apoi mâinile lui coborâră pentru a le cuprinde strâns pe ale femeii, atenţia lui se îndreptă iar spre Cutter. Hannah simţea întreaga energie a bărbatului ei înconjurând-o ca o aureolă

protectoare.

-855 Cutter, cere-i cuiva s-o trimită pe Cimmy Lou la noi. -856 Da, domnule.

Cutter săltă din nou în şa, în trecere, se opri în dreptul lui Hannah şi o salută cu

un deget la pălărie. -857 Mulţumesc, căpitane. Hannah îi surâse observând inconştient micile detalii ale feţei lui: liniile groase, negre, ale sprâncenelor, nasul acvilin şi luminiţele ascunse în ochii lui albaştri, de nepătruns. Buzele lui se destinseră într-un răspuns fugar şi Hannah îşi aminti de liniştea calmă şi încurajatoare cu care Cutter ştiuse să-i aline plânsul. -858 Adu-1 şi pe doctorul Griswald, ordonă Stephen şi privirea lui reveni din nou asupra lui Hannah.

Mai înainte ca ea să apuce a protesta, maiorul adăugă: -859 Ar fi mai bine dacă l-am lăsa pe doctor să te examineze, ca să ne

asigurăm că nu suferi de nimic. -860 Nu sufăr de nimic. Sunt bine acum. Acum, când era din nou cu el. Degetele lui îi strânseră din nou mâinile, într-o secundă, atenţia maiorului fu distrasă de trosnetul pietrişului sub copitele calului lui Cutter, care se pregătea

să pornească mâi departe. -861 Vreau să vorbesc cu tine mai târziu, căpitane. Mă găseşti la mine acasă. -862

Da, domnule.

Cutter îl salută şi o luă din loc.

Cu coada ochiului îi zări pe cei doi soţi pornind spre Cartierul ofiţerilor,

curând ajunse la infirmerie. Curiozitatea îl scosese pe doctorul Benjamin Rutledge Griswald din bârlogul lui, la fel ca pe toţi ceilalţi locuitori ai fortului. Cutter îl salută, dar rămase în

şa.

-863 Maiorul Wade vă roagă să-l vizitaţi pentru a o examina pe soţia lui, îl informă căpitani,il pe doctor. -864 Mi-am zis c-o să mă cheme atunci când am văzut-o călărind alături de dumneata. Griswald clătină din cap şi ridică tolba neagră cu instrumente medicale, care zăcea pe părnânt la picioarele lui. -865 După atâta amar de vreme cât a stat în mijlocul sălbaticilor, îmi închipui că are mintea rătăcită, sărmana. Tristă poveste. O femeie rafinată ca ea. -866 Cred că ai s-o găseşti sănătoasă la trup - şi la minte, răspunse rece Cutter.

Şi, salutându-l din nou pe doctor, porni la trap, trăgâmd după el poneiul. Printre corturile de pe Uliţa Spălătoreselor din Cartierul soldăţesc, cete de băieţei negri se alergau călare pe beţe într-o fantastică urmărire a inamicilor apaşi de-a lungul unui deşert închipuit. Făcură cerc în jurul căpitanului, de îndată ce acesta se ivi ducând de căpăstru un adevărat ponei indian. Un surâs îngăduitor înmuie expresia dură a ofiţerului. Cutter ştia că soldaţii care îi păzeau pe prizonieri aveau să aibă de furcă o vreme - până la transportarea apaşilor în rezervaţii - cu micuţii curioşi dornici să se zgâiască la „sălbaticii" cu care se luptaseră tăticii lor. În faţa celui de-al treilea cort, Cutter îşi opri calul şi descălecă. Lăsând frâul poneiului în mâna celui mai vârstnic copil - o fetiţă de vreo zece anişori, cu pampoane zdrenţuite în pârul lânos şi care îi surâdea cu gura până la urechi - o avertiză pe un ton glumeţ. -867

Nu-i da drumul.

Fata părea încântată că fusese preferată în locul băieţilor. Pânza de la intrare era ridicată şi Cutter se strecură înăuntru scoţându-şi automat pălăria cu boruri largi şi trecându-şi degetele răşchirate prin părul rebel. Privirea lui descoperi masa rudimentară de lemn aflată lângă soba pe care se încingea fierul de călcat. O cămaşă călcată era întinsă pe masă, cu fierul de călcat în mână, Cimmy Lou se întoarse pentru a-şi relua activitatea, apoi se opri zărindu-l la intrare pe căpitan. Trupul ei părea nespus de întunecat în contrast cu albul pereţilor de pânză. -868 Ia te uită, căpitanul Cutter! Vocea ei tărăgănată îşi bătea joc de lipsa de încredere care, în opinia

ei, îl împiedica pe Cutter să intre. Fierul de călcat fu aşezat din nou pe plită şi femeia traversă cu paşi legănaţi încăperea. Cutter se încordă şi se dădu involuntar un pas înapoi din faţa frumuseţii ei acaparatoare, a privirii acelor ochi de tăciune şi a buzelor ei pline, fremătătoare. Baticul întunecat care acoperea părul negresei îi transforma faţa într-o carnee. -869 Am văzut patrula trecând, da' nu m-am aşteptat să-l trimiţi pe John T. încoace, îl tachină ea aplecând capul într-o parte, Cutter zări o vânătaie uşoară pe obrazul ei, aproape invizibilă pe fondul cafeniu al pielii ei. -870 Cine te-a bătut? La această întrebare, Cimmy Lou feri brusc capul, căutând să-şi ascundă pata, dar Cutter o apucă de bărbie şi-o atinse încet cu un deget. -871 Nimeni. M-am lovit de un stâlp, răspunse ea bosumflată. -872 Şi cum îl chema pe stâlpul ăla? o întrebă el pe un ton batjocoritor. -873 Isteţ ca-ntotdeauna, n-am ce zice, căpitane. Femeia izbucni în râs şi se dădu înapoi, lăsându-l să înţeleagă că puţin îi păsa de părerea lui. Căpitanul strânse buzele cu furie. -874 Într-o zi, John T. o să omoare un bărbat din pricina ta, şi-o să înfunde puşcăria înainte de-a apuca să afle că nici măcar nu meriţi. -875 De unde ştii? Poate că merit. Nu-s eu de vină că e plecat săptămâni întregi - ba chiar luni. O fată se mai satură de singurătate. Întotdeauna îl tachina astfel, îmbiindu-l cu trupul ei pentru a vedea dacă îi trezeşte dorinţa. -876 Nu încerca să mă convingi că John T. nu şi-ar face rost de vreo „companie" dacă ar avea prilejul. Sigur, el are voie... -877 Doamnă Hooker... -878 De ce nu-mi spui Cimmy Lou, ca toţi ceilalţi, căpitane Cutter? -879 Doamnă Hooker, maiorul Wade te cheamă la el acasă. După cum ai aflat deja, am adus-o cu noi pe doamna Wade şi maiorul doreşte s-o ajuţi puţin, zise el. -880 Pentru o albă, nu arăta prea jalnic. Poate că până la urmă o fi descoperit că n-a fost chiar aşa rău. A povestit cumva ce i-au făcut ăia toţi? Cutter întoarse dezgustat capul.

-881 Maiorul te aşteaptă. Mâna ei cu degete lungi, subţiri, îi apucă de braţ. -882 N-ai vrea să-ţi iei şi rufele, că tot eşti aici, căpitane? îl întrebă ea cu glas mătăsos şi perfid. După o secundă de ezitare, Cutter se întoarse cu o expresie împietrită pe chipul său aspru şi ars de soare. -883

Da, vreau.

Cimmy Lou făcu o strâmbătură comică şi se îndreptă cu mişcări unduitoare spre maldărul de rufe de pe masă. -884 Asta e va să zică cinci dolari pe lună. Se întoarse aducând un teanc de rufe împăturite. Moneda se afla în mâna ofiţerului şi el i-o întinse fără să rostească un cuvânt.

-885 Am braţele pline, sublinie ea pe un ton provocator.

Se apropie mai mult de el şi, împingându-şi pieptul înainte, îi arătă cu o clipire de pleoape adâncitura molatică a sânilor. -886 Ce-ar fi să-i dai drumu'aci, în banca mea personală, aşa cum fac toţi ceilalţi ofiţeri? îl invită ea. Tonul ei galeş îl tachina, parcă ar fi voit să spună că nu se aştepta ca el să-i urmeze sfatul. Ţinând moneda cu două degete, Cutter îi dădu drumul drept în mijlocul decolteului şi abia atingându-i pielea netedă, catifelată. Apoi îi luă rufele din braţe. Femeia se strădui zadarnic să-şi mascheze dezamăgirea. -887 Nu ştiu dacă am să te înţeleg vreodată, căpitane, declară ea. De obicei, ofiţerii albi se pricep că caute un pic până să găsească banca. Ce te face să te ţii aşa ţanţoş şi cu nasu' pe sus. Bărbaţii albi se tot încurcă cu fete negre de când au aflat că nu se ia culoarea. -888 Bună ziua, doamnă Hooker. Cutter îşi puse pălăria la loc pe creştet şi înclină scurt din cap în semn de salut. -889 Poate nu-ţi place că nu te las să vânezi un pic mai întâi. Să-ţi spun ceva despre femei, căpitane. Negre ori albe, nu contează. Voi, bărbaţii, credeţi în vânătoare şi-n cuceriri. Da'să ştii de la mine că n-ar exista niciodată cucerire dacă noi nu ne-am lăsa cucerite. N-o să prinzi vreodat' o femeie decât dacă ea are chef să se lase prinsă. Aşa că, vezi, ca capătă întotdeauna ce pofteşte. -890 Ce ai vrea să văd eu? -891 John T. crede că eşti tare grozav, da'eu zic că eşti doar un bărbat ca toţi ceilalţi. -892 Poate, sau poate că eu îl respect mai mult pe bărbatul dumitale decât îl respecţi dumneata, doamnă Hooker. De astă dată, Cutter ieşi din cort şi se apropie de fata care ţinea caii. Cu lenjeria curată în braţe, sări în şa, fixându-şi tălpile în scări. Cimmy Lou îl urmă strecurându-se lângă el ca o umbră mlădioasă, mâna ei îl mângâie încet pe coapsă. -893 De cât timp eşti de patrulă, căpitane? îl tachină- ea pipăind muşchii încordaţi ai coapsei lui. Calul percepu agitaţia ce cuprinsese abia perceptibil trupul călăreţului şi tropăi nervos. -894 De ce crezi că s-a speriat calu'tău, căpitane? Cimmy Lou izbucni iar în râs.

Râsul ei gutural îl urmări pe Cutter în vreme ce se depărtă furios, trăgând poneiul după el. La intrarea în Cartierul soldaţilor îl întâlni- pe John T., care se grăbea către casă. Sergentul observă rufele de sub braţul căpitanului şi se mohorî. Cutter răspunse scurt la salutul sergentului şi îşi continuă drumul spre grajduri, conştient că, în urma sa, John T. mărise pasul. Cutter o blestemă printre dinţi pe femeie, o blestemă pentru puterea ei diabolică de a chinui un bărbat. Totul era atât de familiar de dulce. Hannah se plimbă încet dintr-o cameră într-alta, atingând unul câte unul

unul obiectele îndrăgite - atâtea mici descoperiri, atâtea lucruri pe care aproape le uitase, dar pe care şi le reamintea, acum, într-o secundă. În pragul sufrageriei se pomeni faţă în faţă cu Stephen. O clipă, încercă sentimentul ciudat al unei călătorii prin tunelul timpului. -895 Toate sunt aşa cum le-ai lăsat, zise el cu un gest larg. Nimic nu s-a mişcat din loc. Această demonstraţie de devotament şi loialitate încălzi inima femeii. Se uită la el şi zări pe faţa lui schimbările pe care casa nu le releva. Cu un deget, atinse obrajii supţi ai bărbatului. -896 Ai slăbit, murmură ea. El îi prinse mâna si i-o îndepărtă gingaş. Hannah studie faţa soţului ei, luciul auriu din mustaţa lui de culoarea tutunului. Genele lui dese păreau să-i ascundă privirea, Hannah observă că Stephen se uită la mâinile ei, pielea fină şi albă ce le acoperea odată dispăruse sub bătături şi răni. Apoi, Stephen înălţă capul şi privirea lui intensă păru s-o străpungă. -897 Te-au făcut să suferi? o întrebă el cu voce aprigă. Ea refuza pentru moment să reînvie amintirile oribile care îi stăruiau în suflet si zâmbi trist, căutând să-i liniştească. -898

Acum a trecut.

-902 -903

Banderola. Sau a murit cineva din familie? N-a murit nimeni.

Se ghemui la pieptul lui, tânjind cu ardoare după un sărut, îşi apăsă degetele pe buzele lui, iar el închise ochii ca şi cum s-ar fi rugat cu fervoare. -899 Uneori, credeam că n-am să te mai văd niciodată, murmură el. -900 Ştiu. Răspunsul ei rostit cu glas blând îl surprinse. -901 De unde ştii? Stephen îi dădu drumul si se trase deoparte preocupat să-şi desfacă panglica

neagră de pe mânecă. -904 Am purtat-o pentru a-mi aminti permanent de tine. Gândul la tine mă însoţea peste tot, oriunde aş fi mers. Oricât de mare ar fi fost durerea, ştiam că nu înseamnă nimic în comparaţie cu suferinţele tale. Se opri părând să reflecteze. -905 Ce ciudăţenie! Apoi, ca şi cum ar fi văzut-o deodată, toată acea energie nestăpânită care îl caracteriza se canaliză într-o altă direcţie. -906 Trebuie să scapi de hainele astea. Unde e Cimmy Lou săţi pregătească baia? Ordonanţa a pus apa la fiert. Aşteaptă aici. Rămasă singură, Hannah se întoarse înapoi în centrul camerei şi se opri dinaintea oglinzii ovale din perete. Din oglindă o privea imaginea femeii pe care apaşii obişnuiau s-o cheme Coloradas, înveşmântată în haine din piele de cal cusute grosolan cu mâna, cu mocasini înalţi şi o panglică stacojie în jurul frunţii. Pielea ei era atât de cafenie şi ochii ei atât de negri! Totuşi, Hannah se recunoscu. Îşi aduse aminte de ultima oară când se privise în oglindă, fusese în seara când merseseră la familia Sloane, dar chipul celeilalte femei părea sa aparţină unei străine, chiar dacă trăsăturile rămăseseră aceleaşi. Toate lucrurile din

sufragerie îi erau familiare - cu excepţia imaginii care o întruchipa pe cealaltă Hannah. În timpul activităţii ei, se silise permanent să-şi păstreze vii în minte anumite obiecte, locuri, cunoştinţe, detalii despre Stephen, dar uitase cu desăvârşire ce obişnuia să simtă şi să gândească altădată, ce dorise şi în ce crezuse cândva. Nu mai era deloc sigură cine fusese acea femeie bine educată, cultă şi naivă pe care o cunoscuse odinioară în propria sa persoană. Hannah şe desprinse de lângă oglindă şi îmbrăţişă cu privirea sufrageria camera, care dăinuia în memoria ei prin fumul de lavandă şi foşnetul rochiilor de mătase ale musafirelor şi atât de diferită de corturile tapetate cu piei de vită, îmbălsămate cu izmă sălbatică, străbătute de paşii silenţioşi ai picioarelor încălţate cu mocasini. În multe privinţe, firea ei nu se schimbase -dragostea şi credinţa ei faţă de Stephen rămăseseră neschimbate - totuşi, un sentiment de nelinişte îi chinuia inima. Ea nu mai putea fi acea femeie care fusese odată. Acea femeie dispăruse pentru totdeauna din fiinţa ei. Când Cimmy Lou Hooker intră prin uşa din spate a locuinţei, Delancy, ordonanţa, o aduse în dormitor. Hannah uitase cât de multă apă era necesară pentru umplerea căzii de aramă, cantitatea îi părea de-a dreptul o risipă, după experienţa traiului modest al apaşilor. Plăcerea de a simţi apa caldă învăluind-o din toate părţile o făcu să uite pentru moment că era goală, nu-şi mai amintea că altădată obişnuia să afişeze o atitudine pudică în faţa servitoarelor. -907 Don'şoară Wade, de unde aţi căpătat cicatricele alea? vi le-au făcu apaşii? Cimmy Lou se zgâia la stigmatul întipărit pe pieptul ei, sub claviculă. -908 Da. Hannah îşi acoperi cicatricele cu buretele mare de baie. Timpul ştersese

întrucâtva din mintea ei amintirea durerii înfiorătoare pe care o suferise atunci, dar nu şi imaginea băţului aprins îndreptat spre ea. -909 Am încercat să fug odată, recunoscu Hannah cu glas lipsit de emoţie. M-au pedepsit. -910 Pariez că n-aţi mai încercat să fugiţi şi a doua oară. -911 Doar o dată. Hannah înfundă buretele în apa plină de clăbuc şi începu să-şi frece cu mişcări delicate braţul întins. -912 Când armata mexicană a atacat rancheria, ani încercat să mă predau pentru ca soldaţii să mă aducă înapoi. Dar ei m-au confundat cu o apaşă şi-au vrut să mă ucidă. Era plăcut să vorbească, să se elibereze. Dar Hannah ştia că întrebările negresei nu reprezentau decât începutul dintro serie întreagă de întrebări care urmau să-i fie puse curând de alte persoane. Nu erau totuşi decât o manifestare de curiozitate în defintiv, se gândi ea cu amărăciune. -913 Păi chiar că semănaţi cu una. Sunteţi la fel de arămie. Cimmy Lou luă un prosop mare şi îl ţinu întins pentru Hannah, care păşi afară din cadă. -914 Cum de v-aţi înnegrit aşa, peste tot? -915

Mi-au luat hainele.

Ajutată de negresă, Hannah se înfăşură de sus până jos în prosop. Cimmy Lou făcu ochii mari şi mâna care ştergea părul Hannahei rămase spânzurată în aer. -916 -917

Toate hainele?

-919 -920

A venit doctorul Griswald, se auzi vocea lui Stephen.

-921

Halatul meu, Cimmy Lou.

-927

Arde-le.

-929

Da, arde-le, Cimmy Lou.

Toate, răspunse sec Hannah. Spre uşurarea ei, discuţia fu întreruptă de un ciocănit discret în uşa dormitorului. -918 Da? întrebă ea. Roagă-1 să aştepte un minut, răspunse Hannah. Se întoarse spre negresă.

Hannah îşi puse o cămaşă subţire, apoi îşi îmbrăcă halatul lung de mătase, legându-şi strâns cordonul. Eliberat din prosop, părul roşcat căzu în şuviţe grele pe umeri. Hannah deschise uşa si ieşi pe hol. -922 Vă rog, poftiţi, domnule Griswald. Medicul militar şi cu soţul ei conversau în şoaptă într-un colţ al holului îngust. Îşi întrerupseră brusc discuţia şi Hannah simţi privirea ascuţită a doctorului, cercetând-o îndeaproape. Începea să se neliniştească din cauza felului în care toţi aceşti oameni o priveau, ca şi cum s-ar fi aşteptat să vadă ceva - poate semnele captivităţii pe faţa ei. -923 Ai obrajii puţin supţi, o anunţă doctorul Griswald şi îşi aplecă într-o parte capul privind-o prin lentilele bifocale ale ochelarilor săi. Se pare că ai slăbit. Totuşi, ai o culoare sănătoasă, chiar şi aşa, bronzată. -924 Mă simt bine, insistă Hannah, făcându-i loc doctorului să intre în dormitor. De fapt, în ultimele două zile se odihnise mai mult decât obişnuia s-o facă altădată într-o săptămână întreagă şi, de asemenea, beneficiase de mai multă hrană şi apă. Stephen îi zâmbi, dar rămase pe hol. -925 Începi să semeni cu acea Hannah cu care m-am însurat, îi şopti el privind-o cu căldură. Acum te las în mâinile pricepute ale doctorului Griswald. -926 Don'şoară Wade, ce-aţi vrea să fac cu pieile astea? se băgă în vorbă Cimmy Lou.

Ordinul ferm şi rapid veni din partea lui Stephen înainte ca Hannah să fi apucat să vorbească. -928 Arde şi mocasinii, tot. Lui Hannah nu-i plăcu expresia dură a feţei lui, fulgerul de mânie care scăpără în ochii lui, îşi aminti de temperamentul clocotitor al soţului ei. Dar îşi păstră cumpătul şi îi răspunse cu glas calm spălătoresei. Negresa ridică din umeri în semn că pentru ea, personal, faptul era lipsit de importanţă şi, îngrămădind sub braţ hainele din piele tăbăcită cu mijloace naturale, porni spre uşă. -930 Mai aveţi nevoie de mine, don'şoară Wade? întrebă ea din prag. -931 Nu, poţi să pleci.

Hannah se apropia de măsuţa de toaletă, pe care doctorul îşi întinsese trusa. Din

nou simţi asupra sa privirea atentă şi cercetătoare a acestuia. De îndată ce rămase singur cu Hannah, doctorul o întrebă: -932 Ce dată e astăzi, doamnă Wade? Întrebarea o făcu să tresară - si mai cu seamă tonul pe care fusese rostită, medicul părea decis s-o încurce într-un fel sau altul. -933 Nu ştiu, răspunse ea. N-am întrebat pe nimeni. E iarnă târzie, sezonul pe care apaşii îl numesc „Faţă de Nălucă" şi e aproape vremea Micilor Vulturi, ceea ce înseamnă că primăvara se apropie - aşa că trebuie să fie februarie...anul 1877. Era cel mai complet răspuns pe care îl putea da. -934 Mda, nu s-ar zice că ai pierdut noţiunea timpului, fu concluzia doctorului, care îşi scoase din geantă stetoscopul. Ajunsă în hol, Cimmy Lou sc îndreptă către bucătărie. Stephen o ajunse cu paşi repezi din urmă. -935

Ce face, e bine?

Negresa îi răspunse peste umăr pe jumătate furioasă, pe jumatate

batjocoritoare.

Dacă mă întrebi să-ţi spun câţi din apaşii ăia au pus-o jos, odată câmpu arat, cine mai ştie cine a făcut arătura. Cimmy Lou îndesă hainele de piele în coşul de gunoi din bucătărie. -937 Eu una ştiu că au dezbrăcat-o şi au lăsat-o să umble goală-goluţă, cum a făcut-o mamă-sa până să-i dea boarfele astea. După mine, nu mai e nici pură şi nici albă. Cimmy Lou se răsuci spre el azvârlindu-i o privire plină de înţelesuri -era satisfăcută că avusese ocazia să se răzbune pe maior prin intermediul multiubitei -936

lui neveste. - Ai vrut-o înapoi şi ai căpăţat-o. Să vedem dacă ţi-o mai place acum. Stephen

făcu un pas spre ea, apoi se opri strângând pumnii. -938 Nu ştii ce spui. Vorbeşti aşa doar fiindcă eşti geloasă. -939 Din partea mea, n-ai decât să ţi-o ţii, pufni ea batjocoritoare, râzând de afirmaţia bărbatului. Sigur, mai e şi altceva. După ce a trăit atâta vreme fără haine, acum e aproape la fel de neagră ca mine. Poate că n-o să-mi duci lipsa prea mult. Noaptea, pe întuneric, ai putea să crezi că-s eu. Şi, cine ştie, maiorule? Poate că apaşii ăia au învăţat-o câteva chestii. -940 Doamne, am să... Maiorul ridică ameninţător pumnul. -941 Ai să ce? îl străfulgera ea fără să se lase intimidată. Ştii doar că spun adevărul. Acu'o săptămână m-ai numit târfă. Ei bine, ea ce crezi că e? El păru gata s-o lovească, apoi şovăi şi ieşi din bucătărie. Ajuns lângă uşa dormitorului, se opri căutând să-şi astâmpere tumultul inimii şi furia temperamentului său coleric pe care autodisciplina militară cu greu reuşea să-l ţină în frâu. Câteva bătăi puternice făcură să zornăie uşa de la intrare, smulgându-l din vâltoarea gândurilor. Trecură câteva secunde înainte ca maiorul să răspundă acestui apel. Plăcerea de-a o regăsi pe Hannah aparent teafără se topise. Când Stephen deschise uşa, nevasta colonelului Ophelia Bettendorf şi cu Maude Goodson aşteptau în prag. Maiorul se crispă zărind expresia de curiozitate avidă care răzbătea de

sub masca de îngrijorare abordată de cele două femei, se postă în cadrul uşii, blocând intrarea. -942 Ce face? întrebă cărunta Ophelia Bettendorf, regina neîncoronată a fortului. -943

Am venit cât am putut de repede, interveni Maude Goodson.

Pielea ei albă, delicată, şi buclele ei blonde îi amintiră lui Stephen cât de diferită era acum Hannah faţă de ele. -944 E bine, răspunse el aspru. Doctorul e cu ea. -945 Una din noi ar trebui să-i ţină companie, zise nevasta colonelului. Într-un moment ca acesta, are nevoie de prezenţa unei femei lângă ea. Sunt sigură că există lucruri pe care pur şi simplu nu le poate spune unui bărbat, lucruri mult mai stânjenitoare... -946 Lunile de captivitate trebuie să fi fost un adevărat coşmar, adăugă Maude Goodson, strângând la piept Biblia. Cred că ar dori să-şi uşureze mintea de experienţa aceasta îngrozitoare. -947 Doamnelor, sunteţi foarte amabile. Buzele maiorului se arcuiră forţat într-un zâmbet politicos. -948 Dar sunt convins că veţi înţelege că în acest moment, după oboseala drumului, cel mai important lucru e odihna. Poate va putea suporta o vizită, într-o zi-două. -949 Zău, maiorule - începu Ophelia Bettendorf pe un ton autoritar. -950 Mă tem că trebuie să insist. Doamnele nu se osteniră să-şi ascundă dezamăgirea de-a nu o fi putut vedea pe Hannah. Îi vei transmite că am trecut pe_aici? întrebă nerăbdătoare nevasta căpitanului. - Desigur. Şi mulţumesc pentru grija de care daţi dovadă, doamnelor. Stephen rămase în prag până când femeile se depărtară, apoi păşi înăuntru şi închise uşa. -951 Apropiindu-se de fereastra sufrageriei, le urmări îndelung cu privirea pe cele două femei. Era un cer golaş, la fel de pustiu ca sufletul lui Cutter. Soarele trimitea o lumină palidă pe pământ şi razele lui reci făceau să sclipească pietricele de mică din nisip. Căpitanul părăsi grajdurile şi porni ostenit către Cartierul ofiţerilor. Avea uniforma murdară şi simţea nevoia unui bărbierit. Mai mult decât atât însă, dorea să se întindă pe spate şi să se relaxeze, să-şi limpezească mintea şi să şi-o elibereze de orice gând, sau amintire supărătoare. Se afla mai aproape de locuinţa sa decât de aceea a maiorului. Gândul la o baie bună şi nişte schimburi curate - şi poate o duşcă de whisky şi una din ţigările acelea mexicane pe care le păstra pentru mai târziu - nu-i dădea pace. Trecu pe la el pe acasă, dar numai pentru a-şi lăsa lenjeria, apoi porni din nou către casa maiorului. Înainte de-a ajunge la ramada, Wade îi ieşi în întâmpinare şi îl invită sub umbrarul greu de frunze. Cutter îl salută remarcând, în treacăt, aerul tensionat al lui Wade. -952 Pe loc repaus, căpitane. -953 Mulţumesc, domnule. Cutter luă o poziţie relaxată, mintea lui obosită înregistra totuşi curenţii de nelinişte ce păreau să planeze în atmosferă.

-954 -955

Aţi vrut să-mi vorbiţi, domnule maior. Da.

Wade se pregăti să vorbească, apoi se opri în clipa când ordonanţa Delancy apăru pe verandă aducând o tavă cu băuturi. -956 Whisky, căpitane? -957 Mulţumesc, nu, domnule. Cutter nu voia să-şi strice plăcerea de a servi primul whisky cu picioarele pe masă şi o ţigară în colţul gurii, în vreme ce ordonanţa sa avea să-i întindă pe faţă spuma de ras. Wade ridică paharul pe jumătate plin cu lichidul de culoarea chihlimbarului şi îi făcu semn soldatului să se retragă. -958 Atât, deocamdată, Delancy. Pe când ordonanţa intra înapoi în casă, Wade îşi lăsă privirea să rătăcească în gol spre terenul de paradă mascat de un steag decolorat, atârnat de stâlpul din mijloc.

Griswald e înăuntru, o examinează pe nevastă-mea. Maiorul părea stăpânit de agitaţie, deşi nu făcea nici o mişcare. Cutter aşteptă fără să răspundă prin vreo referire la Hannah. Wade sorbi din nou din paharul cu whisky, apoi puse paharul pe masă şi îl fixă pe Cutter cu ochii îngustaţi. -960 Vreau un raport complet despre acţiunea de ieri, Cutter - tot ce poţi să-mi spui. Cutter se încruntă şi înălţă din umeri, tulburat de cererea maiorului. -961 Am localizat rancheria pe baza inf ormaţiilor obţinute de la o femeie apaşă pe care am interogat-o. În cursul nopţii am urcat spre obiectiv, iar în zori am atacat luându-i absolut prin surprindere. Era o bandă mică, condusă de un şef pe nume Lutero. -962 Unde aţi găsit-o pe soţia mea? -963 În timpul atacului se ascundea. A fost găsită de soldaţii care cercetau zona. -964 Ce i-au făcut? Cutter remarcă felul în care maiorul strângea în mână paharul şi îşi alese cu grijă cuvintele. -965 Din ceea Ce am putut deduce, părea nevătămată. -959

-966 -967

Nu asta te-am întrebat.

Poate ar trebui s-o întrebaţi pe soţia dumneavoastră despre asta. Cutter era enervat - îl deranjau răspunsurile pe care Wade încerca să le obţină de la el. -968 La dracu', te întreb pe tine, căpitane, izbucni Wade. Arăta ca o squaw apaşă când aţi adus-o încoace. Vreau să ştiu - a cui squaw şi unde e el acum! -969 Dacă vă referiţi la Lutero, a scăpat. Nervii obosiţi ai lui Cutter începeau să cedeze. -970 Stii al dracului de bine la cine mă refer! Câţiva stropi de whisky se revărsară peste buza paharului în vreme ce Wade făcu un pas brusc către căpitan. -971 I-ai cerut lui Nah-Tay să-i interogheze pe prizonierii apaşi, continuă el pe un ton tot mai ridicat. Vreau să ştiu ce ai aflat. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu nevasta mea cât timp a stat cu sălbaticii ăia!

Acum s-a întors teafără la tine, pentru Dumnezeu! Bucură-te de asta şi uită restul! se înfurie Cutter. Nu înţelegi cât de al dracului de norocos eşti?! -973 Încă o remarcă de-asta, şi cer să fii retrogradat pe motive de insubordonare, căpitan Cutter! tună Wade ridicând pumnul. -972

-974 Stephen. Îngrijorarea şi confuzia se ghiceau în glasul lui Hannah, femeia coborî treptele

de la intrare şi se opri dinaintea celor doi bărbaţi care continuau să se înfrunte în tăcere. Era îmbrăcată într-o rochie de culoarea scorţişoarei, împodobită cu dantelă albă, materialul subţire îi reliefa talia încorsetată şi se aduna în falduri la spate, alcătuind o mică turnură cu volane. -975 Ce s-a întâmplat? Strigătele voastre se auzeau din sufragerie. Părul ei de culoarea mahonului era strâns cu grijă la spate, completând simetria întregii toalete. Cutter dădu primul înapoi şi îşi plecă privirea fără a-şi pierde nimic din încordare. -976 Doriţi un raport complet în scris, domnule maior? întrebă el cu un calm sumbru. -977

Da.

Wade nu era capabil să-şi tempereze furia la fel de repede, tremurând, dădu pe gât restul de whisky din pahar.

-978 Foarte bine, domnule. Cutter aştepta în poziţia regulamentară ca maiorul să-l concedieze. Apoi, salutând-o în treacăt pe Hannah, ieşi de sub umbrar şi plecă înspre locuinţa sa. -979 De ce ţipaţi unul la altul? Hannah căută îngrijorată în ochii soţului ei, stăpânită de o nelinişte pe care nu

şi-o putea explica. -980 Ţipam? Exagerezi, o contrazise el. Cutter uită uneori care e rolul lui în această companie. Am vrut doar să-i amintesc. Maiorul o luă de braţ şi o conduse înăuntru. -981

Ce a avut de spus doctorul?

Întrebarea ajunse la urechile lui Griswald care tocmai se pregătea să soarbă din paharul cu whisky oferit de ordonanţa lui Wade. -982 Puţin cam slăbuţă, dar, în rest, aş zice, mai zdravănă ca mine şi ca tine, maiorule.

CAPITOLUL 14

stătea rezemată de cadrul uşii şi asculta sunetul îndepărtat, dar clar al trompetei, anunţând stingerea. Hannah

După aceasta, urma ritualul perindării santinelelor prin noapte, strigătul liniştitor al acestora prin care locuitorii fortului erau înştiinţaţi că „totul e în regulă". Mirosurile erau şi ele familiare - duhoarea care persista în direcţia grajdurilor şi mireasma de pâine caldă, din colţul brutăriei - ca şi boarea răcoritoare ce venea dinspre ulcelele atârnate de jur-împrejurul ramadei. Puţine lumini mai străluceau de-a lungul străzii principale. -983 Mi-a fost aşa dor de toate astea. Hannah se uită peste umăr la Stephen care şedea în sufragerie. El îi zâmbi, dar nu zise nimic. Femeia îşi părăsi locul şi, lăsându-şi şalul să-i lunece mai mult de pe umeri, reveni în încăpere. -984 A fost drăguţ din partea doamnei Bettendorf şi a lui Maude să ne aducă cina în seara aceasta. Hannah ar fi dorit să-i mărturisească soţului ei cât de ciudat i se păruse să mănânce din nou din farfurie de porţelan, cu tacâmuri de argint. Şi dorea să-i spună ce senzaţie firească şi totuşi stranie încerca îmbrăcată cu atâtea straturi de haine. Rochia aceasta, una dintre preferinţele ei, îi părea excesiv de voluminoasă şi complicată. După ce vreme îndelungată se putuse mişca în voie şi în completă libertate, hainele acestea păreau s-o stânjenească. Dar tăcerile tot mai dese ale soţului ei o făceau să-şi exprime cu reticenţă sentimentele, creând între ei o anume stare de jenă pe care Hannah era hotărâtă so spulbere cu orice preţ. -985 Nu mi-ai spus cum arăt, Stephen, îl certă ea înălţând mai mult fruntea în timp ce se apropia de el şi surâzând pentru a-si ascunde anxietatea. Privirea lui gânditoare o studie din nou. De atâtea ori în timpul despărţirii, Stephen şi-o închipuise, revăzuse în minte

ochii ei vii şi calzi, buzele ei frumos desenate. Acum încerca să suprapună acea imagine peste imaginea femeii din faţa Iui. Dar existau atâtea inadvertenţe câteva riduri fine care nu fuseseră înainte, mici nuanţe de schimbare. Îi despărţiseră numai unsprezece luni, dar femeia aceasta era acum o străină. Ştiuse că experienţa suferită avea s-o transforme, dar nu acestea erau schimbările la care se aşteptase el. Atitudinea ei, felul în care se mişca şi privea conţinea un anume grad de îndrăzneală, o ciudată mândrie. Surâsul ei dulce şi ademenitor, acea blândă pudoare, izvorâtă din buna creştere pe care o primise cândva dispăruseră pentru totdeauna, înlocuite de o privire directă, sinceră şi de o neobişnuită tărie de caracter. Hannah nu se întorsese la el ruşinată şi înfricoşată, nu plângea stânjenită de tot ce i se întâmplase şi nu se ghemuia la pieptul lui căutând protecţie. Nu-i plăcea deloc această nouă independenţă a ei - schimbările care nu se limitau doar la o piele bronzată. Pe moment, Stephen regretă că putea avea asemenea gânduri şi se blestemă în sinea sa. Îşi sprijini palmele pe umerii ei atrăgând-o la piept. -986 Doamne, ce dor mi-a fost de tine, Hannah, şopti el aprins. Când te-am pierdut a fost ca şi cum mi-aş fi pierdut un picior. Fără tine nu reuşeam să-mi găsesc echilibrul. Aproape , că-mi ieşisem din minţi. Stephen îi văzu buzele tremurătoare şi durerea din ochii ei.

Uneori, noaptea, te simţeam parcă întinsă alături de mine, dar când încercam să te ating, nu te găseam. Profunzimea suferinţei lui o făcu să plângă şi Hannah îl cuprinse în braţe, lipindu-se de trupul lui. Gura lui îi acoperi buzele în încercarea dureroasă de a strivi întreg trecutul cu amintirile lui tragice cu tot. Lui Hannah nu-i păsa de durerea fizică pe care i-o producea îmbrăţişarea lui aprigă, posesivă: dorea să fie a lui. Nimic nu-i mai despărţea - nici distanţa, nici acea neplăcută reticenţă din ultimele ore. Stephen o ţinea în braţe, o iubea, totul avea să fie bine. În cele din urmă el îşi dezlipi buzele de ale ei mustaţa lui îi gâdilă părul neted, şi lucios, obrajii. Hannah asculta ritmul sacadat al inimii lui, conştientă de propriul ei puls care zvâcnea ca -987

argintul viu.

-988 Sunt aşa de fericită că mu aflu din nou acasă, Stephen! şopti ea. -989 Hannah...

Tonul lui şovăielnic încerca s-o pregătească pentru următoarea întrebare. -990 -991

Te-au...violat? Nu.

-992

Da.

-994 -995

El? Unul singur? Da.

Negaţia aproape că izbucni de pc buzele ei. Hannah se corectă imediat.

Era furioasă pe ea însăşi fiindcă simţea nevoia să ascundă adevărul faţă de el, deşi exista o fărâmă de adevăr în acea negare. Se desprinse din braţele lui şi se întoarse cu spatele, dar mâinile lui i se aşezară pe umeri. Era un subiect pe care ea îl ura, fiin dcă îi trezea un sentiment de ruşine de care n-avea să scape niciodată. -993 Trupul meu a fost batjocorit, dar niciodată nu l-am lăsat să-mi atingă sufletul. Degetele lui i se înfipseră în umeri.

-996 Cine, Hannah? Cum îl cheamă? -997 E un apaş. Ce contează numele lui?

Nu voia să-i spună, dar se temu ca el să nu-şi închipuie că exista vreun motiv special pentru care ea ar fi dorit să acopere identitatea apaşului. -998

Lutero.

-1001

Da.

Se eliberă de sub mâinile soţului ei şi se depărtă câţiva paşi, îşi strânse mai bine şalul în jurul umerilor, cuprinsă deodată de o răceală care venea din interiorul fiinţei ei. -999 Conducătorul. Tonul lui sec o înfioră mai mult. -1000 N-a fost prins laolaltă cu ceilalţi. Ambele comentarii erau rostite ca nişte simple constatări. Hannah înţelese că Stephen ştia despre Lutero, probabil din raportul lui Cutter. Cearta lor - oare fusese din cauza ei? -1002 Cum? Hannah ghici restul frazei pe care Stephen nu îndrăznise s-o pronunţe, un sentiment

de amară ironie o răscoli din cap până-n picioare.

-1003

Cum l-am putut lăsa? Oh,

Stephen! Râsul ei sună fals, fără

umor.

-1004 La început nu m-am putut gândi ha altceva decât că împuşcăturile trase de locotenentul Sloane au fost auzite de aici din fort, am sperat că veţi trimite un detaşament de cercetare, îmi spuneam întruna că, dacă mai rezist puţin, vei veni împreună cu restul cavaleriei să mă salvaţi. -1005 Trei zile am mers pe urmele voastre, zise el, dorind să accentueze faptul că nu era vina lui. Apoi adăugă mai calm. -1006 A bătut vântul şi a şters urmele. A trebuit să ne întoarcem, nu mai ştiam încotro s-o luăm. -1007 Trei zile, repetă ea cu tristeţe. După trei zile, nu m-ai mai fi recunoscut, Stephen. La acea vreme, străbătusem deja mile întregi complet dezbrăcată, sub soarele arzător. Trupul meu era numai arsuri, răni şi vânătăi şi sângeram toată. Nu mâncasem nimic şi abia dacă băusem puţină apă. Aşa m-a posedat, când eram prea slabă şi suferindă să mă mai pot mişca. Hannah se opri simţind un nod în gât şi îşi lăsă capul pe spate închinzând ochii, cu faţa scăldată în lacrimi. -1008 Oh, Doamne, murmură ea invocând o rugăciune care s-o scape de urâţenia acelei amintiri. -1009 Îmi pare rău! Stephen o cuprinse în braţele lui şi îi sărută cu blândeţe părul. -1010 Îmi pare rău, scumpa mea. A fost îngrozitor, ştiu. Trupul lui vânjos radia tandreţe şi protecţie. -1011 De atâtea ori mi s-a spus că apaşii te vor ucide după ce vor termina cu tine.

Dar el nu terminase cu mine, murmură Hannah, ghemuindu-se mai mult la pieptul lui. El avea nevoie de o sclavă. Nevasta lui era însărcinată, aşa că eu trebuia să fac toate muncile grele, în locul ei - să car lemne, să spăl, să curăţ. în perioada aceea, el nu s-a apropiat de mine. Dar... Hannah ezită, apoi realiză că Stephen ar fi putut trage concluzii false dacă i-ar fi ascuns vreun amănunt. -1013 Apaşii au o, credinţă care interzice soţilor să aibă relaţii sexuale după ce se descoperă că femeia e însărcinată. Trebuie să se abţină amândoi până când copilul e îndeajuns de mare pentru a fi înţărcat. Lutero nu avea altă nevastă, aşa că s-a însurat cu mine. Prizonierele sunt considerate partide bune. Hannah simţi trupul lui devenind rigid la auzul acestei implicaţii. -1012

-1014

Dumnezeule, Hannah! murmură el. În glasul lui se ghicea condamnarea.

Nu înţelegi, nu-i aşa? N-am avut încotro, nu exista o alternativă. Se trase înapoi, căutând înfiorată privirea bărbatului. -1016 Doream să mă întorc la tine, Stephen. El nu răspunse, nu putea răspunde, fiindcă nu mai ştia ce e drept. În sinea lui, emoţiile se luptau cu logica, sentimentul moralităţii cu cel al imoralităţii, dragostea cu ura. Conflictul părea ireconciliabil. -1017 Nu înţelegi, realiză Hannah, copleşită de şocul acestui fapt. Stephen nu făcu nici o mişcare s-o oprească atunci când ea i se -1015

desprinse din braţe. -1018

Hannah, încerc.

Era singurul răspuns pe care i- l putea oferi. Tot ce vreau, e să pun mâna pe ticălosul acela apaş, scrâşni el. Vreau să-l ucid fiindcă a îndrăznit să ia ceea ce îmi aparţinea mie. - Dar eu sunt încă a ta - cu inima, cu mintea, şopti ea cu disperare. Acesta era lucrul pe care ar fi voit ca el să-l înţeleagă. -1020 Nu crezi că încerc să mă conving singur de asta? Maiorul îşi trecu nervos degetele prin părul castaniu, pe alocuri îngălbenit de soare, şi se plimbă agitat încoace şi încolo, apoi, deodată, se răsuci spre ea şi o lipi -1019

cu spatele de peretele alb de chirpici. -1021 Te iubesc, Hannah!

Răsuflarea lui fierbinte îi atinse pielea în vreme ce gura lui rămânea aproape de buzele ei, fără să le atingă. -1022 Lunile astea au fost un iad. Mintea unui bărbat poate fi crudă. Atunci când nu ştii, începi să-ţi imaginezi tot felul de lucruri. -1023 Probabil că...amândoi...avem nevoie de timp. Hannah îşi plecă încet capul evitând privirea lui. Nu aşa îşi închipuise întoarcerea acasă. Acum vedea clar cât fusese de naivă crezând că revenirea ei va fi scutită de întrebări, de acuzaţii. Experienţa ei cu apaşii fusese dură, oribilă, dar repercusiunile abia începeau să se arate. -1024

Hannah.

Degetele lui îi atinseră cu delicateţe obrazul, dorinţa vibra în vocea lui, laolaltă cu un sentiment de reţinere. Cândva, atingerea lui ar fi făcut-o să se cutremure, în seara aceasta însă Hannah se simţea ciudat de pasivă. Bucuria revederii se topise, momentul în care ar fi putut să se azvârle cu toată inima în braţele lui trecuse. Stephen o dorea, dar în mintea lui persista încă gândul că ea se culcase cu Lutero. Şi amintirile ei erau puternice. N-ar fi vrut să se gândească la Lutero atunci când o atingea soţul ei. -1025 A fost o zi lungă, Stephen, zise încet Hannah şi percepu crisparea lui înainte ca bărbatul să se ridice de lângă ea. Cred că am să mă retrag. Energia nestăpânită care se zvârcolea înlăuntrul său îl purtă pe Stephen către sticla de whisky de pe policioară. -1026 Vin şi eu...imediat. Salteaua de paie era acoperită cu o pătură moale care luă forma trupului ei, atunci când Hannah se ghemui pe pat la adăpostul întunericului de cerneală. Din când în când, auzea clinchet de pahare şi paşii nervoşi ai soţului ei. Totul era atât de familiar, totuşi senzaţiile fuseseră uitate şi trebuiau redescoperite iar, una câte una. Ar fi dorit ca Stephen să se afle alături de ea, aşa încât să-i poată împărtăşi toate sentimentele, să-i vorbească despre minunea de-a regăsi lucruri pe care altădată le trecuse cu vederea, dar această plăcere îi era refuzată, anulată de lipsa de participare a soţului ei. Ritmul agitat al paşilor lui Stephen căpătă deodată un accent hotărât şi maiorul traversă holul apropiindu-se de dormitor. Hannah se încordă, fără să ştie prea bine de ce. El intră în cameră şi se opri, rămânând lângă uşă, ca o formă neagră în penumbră.

-1027

Hannah, dormi?

-1030

Stephen!

Ea ezită un moment, oscilând între a se preface adormită şi a-i răspunde. În cele din urmă zise: -1028 Nu încă. -1029 M-am hotărât. N-ai să povesteşti nimănui despre detaliile captivităţii. Hannah se ridică în capul oaselor şi o expresie de protest i se întipări pe chip. -1031 I-ai spus ceva lui Griswald?

Ea era derutată de această necesitate de a-şi apăra comportarea, de aşi justifica faptele. -1032 M-a întrebat. E medic. Am vrut să mă asigur... -1033 Vorbesc eu cu el, o întrerupse Stephen, ca şi cum ar fi gândit cu voce tare. O să-şi ţină gura. Toate sentimentele ei părură să se risipească deodată şi Hannah se lungi înapoi pe saltea cu ochii aţintiţi în gol spre tavan. -1034 Ce doreşti să le spun, Stephen? -1035 Adevărul. Că ai fost doar o sclavă, servitoarea femeii ăleia apaşe. -1036 Dacă am să spun asta suficient de des, or să mă creadă? Tu ai să mă crezi? îl întrebă Hannah cu voce tristă. -1037

Nu-i vorba de asta, Hannah.

Stephen veni lângă ea şi se aşeză pe marginea patului, îi mângâie părul

arămiu.

-1038 Nu vreau să se holbeze la tine şi să-ţi pună tot felul de întrebări, care nu ar trebui să-i intereseze. Ai suferit destul. Atâta cât îmi stă în putinţă, aş dori să te protejez, să te scutesc de alte neplăceri. Înţelegi? -1039 Da. Da, înţeleg, murmură ea. Afară, pe terenul de paradă, izbucni iar sunetul ritmic al trompetei. Notele triste, prelungi, răsunau ca un strigăt singuratic în noapte şi se stingeau într-un suspin final. Ecoul tăcut al cântecului persistă câteva secunde, silindu-i să-l aştepte nemişcaţi. Apoi, Stephen se aplecă asupra ei şi o sărută blând pe frunte, gâdilându-i din nou pielea cu perii aspri ai mustăţii lui. -1040 Noapte bună, iubita mea. Era o şoaptă gâtuită, izvorâtă din lungi aşteptări şi regrete. Hannah închise ochii pentru a-şi stăvili valul emoţiilor contradictorii -dorinţă şi resentiment, căldură şi răceală, amărăciune şi dulceaţă. El îşi îndreptă trupul, apoi se ridică de pe pat. Senzaţia lucrurilor cunoscute şi totuşi străine din jur, a sunetelor pe jumătate uitate, a mirosurilor care îi aminteau de trecut, o împiedică pe Hannah să adoarmă prea repede. Mult mai târziu, îl auzi pe Stephen urcându-se în pat. O vreme, bărbatul stătu lângă ea fără s-o atingă, cu un braţ spânzurat deasupra capului. Hannah se întrebă dacă el ştia că ea e încă trează, dar nu zise nimic. Casa de chirpici în care locuia comandantul împreună cu soţia lui era considerabil mai spaţioasă şi mai bine dotată decât restul caselor din Cartierul ofiţerilor. Dormitorul era dominat de un pat mare, cu tăblii sculptate, şi de un şifonier înalt. Doamna Bettendorf şedea pe un cufăr de voiaj deghizat în canapea cu

ajutorul unui şervet asortat cu cuvertura, în conul de lumină de lângă fereastră. Avea dinaintea sa o oglindă în care se privea şi aproba fiecare buclă său cârlionţ ivit în părul ei de sub degetele lungi şi îndemânatice ale negresei Cimmy Lou. Contrastul dintre cele doua femei era izbitor - de o parte, bătrâna doamnă impunătoare cu bust opulent, păr argintiu şi faţă pudrată, de cealaltă parte, femeia vioaie cu sânii ei obraznici, pielea cafenie- şi ochii adânci, strălucitori, ascunzând în profunzimea lor toate misterele nopţii. -1041 Aveţi păru' bun, sănătos, don'şoară Bettendorf: Cimmy Lou pieptănă rulourile de păr alb-albăstrii încreţite cu drotul şi le strânse într-un mănunchi la spate. -1042 Cred că pe partea asta e prea mult. Mai ia din şuviţe. Doamna Bettendorf îşi examină cu ochi critici imaginea din oglindă, refuzând să răspundă complimentului venit din partea unei persoane aparţinând clasei inferioare, ceea ce n-o împiedica însă să se umfle un pic în pene. Cimmy Lou netezi mai mult părul de pc tâmplele doamnei aplicând acea metodă ce făcca ca talentul său de coafeză să se bucure de aprecierea unanimă a doamnelor din fort - anume de-a întinde pielea frunţii până la atenuarea ridurilor de pe obraz. -1043 Da, aveţi păr bun, don'şoară Bettendorf. Soarele ăsta, afurisit nu l-a stricat deloc. Ar trebui să vedeţi cum arată păru don'şoarei Wade. -1044 -1045

Oh?

Am fost să-i fac păru'ieri. M-am uitat bine-bine, da'n-avea lindeni. Eram puţin îngrijorată - când te gândeşti c-a stat atâta cu apaşii ăia aşa şi pe dincolo.

Cu aceeaşi îndemânare, Cimmy Lou adună buclele într-un coc greu, pe creştetul capului. -1046 Bărbatu' meu era de faţă când au găsit-o pitită sub maldăru'ăla de lemne. -1047

De ce se ascundea?

-1052

Care copil?

Oglinda se înălţă puţin, căutând să includă reflecţia chipului lui Cimmy Lou. -1048 De frică, probabil. Negresa dădu din umeri a nepăsare. -1049 Cu toate împuşcăturile alea,'mi-nchipui că s-a speriat. -1050 Da, întotdeauna există riscul unui glonte rătăcit, deduse cu voce tare doamna Bettendorf. -1051 Aş zice c-aveţi dreptate. Şi pe urmă, era doar firesc să se teamă ca nu cumva să păţească ceva copilu'. Oglinda se lăsă brusc pe spate pentru a reflecta imaginea lui Cimmy Lou. -1053 Bărbatu-meu zice că mai era şi un copil apaş pe-acolo. O clipă, nu vă fie cu supărare, să mai iau nişte ace de păr, de pe masă. Cimmy Lou traversă încăperea şi se îndreptă spre masa de toaletă de unde luă un castron oval de sticlă cu capac de email. -1054 Al cui copil? se auzi întrebarea rostită, pe un ton impacientat. Pe masă se afla o cutie desfăcută împodobită'cu scoici şi plină cu batiste

fine de mătase, mărginite cu dantelă. -1055 Nu ştiu exact al cui era copilu'. Cimmy Lou frământă între degete marginea delicată de dantelă a unei batiste. -1056 Aveţi lucruşoare aşa frumoase, don'şoară Bettendorf. Mereu am admirat batistele astea ale dumneavoastră. -1057 Da, da. Ce-i cu copilul? insistă Ophelia Bettendorf. -1058 Eu nu ştiu nimicuţa, doar ce mi-a zis bărbatu'meu. Nu vedeţi că don'şoara Wade arăta ca o indiancă de-alea când a venit încoace? Evitând în mod calculat să dea un răspuns exact, Cimmy Lou continua să se preocupe de fâşiile de mătase lucrate cu măiestrie. -1059 Tare mai sunteţi norocoasă să aveţi lucruşoare aşa frumoase. Doamna Bettendorf scăpă un oftat prelung. -1060 Ce-ar fi să iei şi tu una, Cimmy Lou? -1061 Oh, mulţumesc, don'şoară Bettendorf. Sunteţi aşa de darnică. Negresa culese iute o batistă pe care pusese deja ochii şi o îndesă în sân. Apoi, luând acele de păr, reveni lângă fereastră. -1062 Copilu ' nu era sigur al don'şoarei Wade fiindcă nu l-a păstrat cu ea. Căpitanu' Cutter i-a zis să i-l dea lu' bărbatu-meu şi ea aşa a făcut. Sigur, omu'meu l-a dus la apaşii ăia să aibă grijă de el. Cimmy Lou se apucă să aranjeze iar buclele cărunte ale doamnei Bettendorf. -1063

Cât de mare era copilul? Ophelia Bettendorf se încruntă gânditoare, pregătită să sc lanseze

într-un calcul mental al lunilor. -1064 John T. nu ştia exact. Da'era un ţânc apaş legat de scândura aia cu care-şi poartă ei copii când sunt mici. -1065 Şi ce ţi-a mai povestit soţul tău despre doamna Wade? O jumătate de oră mai târziu, Cimmy Lou intra pe uşa de serviciu în casa căpitanului Goodson. Maude Goodson se afla în bucătărie supraveghind pregătirea mesei. Lângă uşă, fusese depozitat un sac conţinând lenjeria şi alte rufe murdare ale familiei. -1066 Mă iertaţi c-am întârziat, don'şoară Goodson. M-a ţinut don'şoara Bettendorf să-i fac păru'. Cimmy Lou adulmecă aerul ca o felină. -1067 -1068

Hmm, hmm, miroase a ceva bun aci.

-1070

Hmm, a piersici miroase, zise ea adulmecând din nou în jur.

Am nevoie ca rufele acestea să fie spălate si călcate până la sfârşitul săptămânii, îi aminti Maude Goodson. Vrei să faci treaba asta pentru mine, nu-i aşa, Cimmy Lou? Nevasta căpitanului îşi apăsă palmele pe mormanul de rufe ca si cum ar fi vrut să se asigure că nu le lasă din mână până nu primeşte un răspuns afirmativ din partea negresei. -1069 N-aveţi frică, le termin eu până vineri. Ce mâini frumoase aveţi, don'şoară Goodson, aşa albe şi fine. Şi don'şoara Wade le avea aşa, da'acu' s-a terminat cu ele. Domnu'maior m-a chemat ieri, când au adus-o, s-o ajut la îmbrăcat şi la toate cele. Pupilele ei mărite semnalau că ar mai fi fost ceva de spus, un secret pe care Cimmy Lou nu era încă dispus să-l destăinuie.

Se duse drept la masa pe care se afla un borcan cu gem de piersici f ară capac.

-1071 -1072

De mai bine de-o lună n-am mai pus gura pe piersici, declară ea.

-1073

Prea bine, dacă te gândeşti ce-a păţit.

Cum se simte doamna Wade?

Maude Goodson o ajunse din urmă. Cimmy Lou coborî tonul.

Ştiţi ce roşcată e pielea ei acu'? De sus până jos. Pe fundul borcanului mai rămăsese puţin gem. -1075 Ce faceţi cu asta? -1074 -1076

Un tort. Cu un gest indiferent, Maude îi întinse negresei borcanul aproape gol. -1077 Ia tu restul. Nu ne mai trebuie.

Apoi, căznindu-se să dea glasului său o intonaţie cât mai naturală, adăugă: -1078 Şi ziceai că doamna Wade era bronzată în întregime, sau n-am înţeles eu bine? -1079 Oh, da, doamnă. Cimmy Lou luă un cuţit şi începu să scormonească în borcan. -1080 Mi-a zis că apaşii i-au luat toate hainele.Trebuia să umble toată ziua goală, goluţă. Maude Goodson se trase un pas înapoi.

-1081 -1082

plină.

Nu pot să cred aşa ceva. E adevărat, îşi întări Cimmy Lou spusele dând din cap cu gura

De ce oare să-i facă una ca asta? se întrebă Maude cu un amestec de oroare şi curiozitate avidă. După ce părăsi Cartierul ofiţerilor, Cimmy Lou porni de-a lungul străzii principale, praful se învolbura sub copitele cailor, mai obişnuiţi de-acum cu comenzile decât călăreţii înşişi. Negresa era conştientă de capetele ce se întorceau în direcţia ei. Împrejurul grajdurilor aerul înţepător mirosea a baligă. Dintr-un şopron, se auzea zgomotul ritmic al unui ciocan şi Cimmy Lou merse într-acolo, îşi încetini paşii de îndată ce dădu cu ochii de soţul ei John T., care, echipat cu un sorţ de piele, potcovea copita unui cal. Torsul lui de culoarea ciocolatei lucea plin de transpiraţie, iar pălăria dată pe spate scotea la iveală câteva şuviţe de păr negru, creţ. Terminându-şi treaba, sergentul lăsă jos piciorul calului, apoi se îndreptă de mijloc şi plesni uşor crupa animalului. Apucându-l de căpăstru, porni către ieşire când, deodată, observă prezenţa negresei. Faţa lui se lumină de satisfacţie. Cămaşa lui soldăţească zăcea într-un colţ lângă perete, John T. o luă şi o îmbrăcă din două mişcări, apoi se apropie de Cimmy Lou. -1084 Ce faci aici? o întrebă el cu căldură în glas, privind-o printre gene. -1085 Nu te-am văzut de la Anu'Nou. Expresia ei galeşă îi aminti lui John T. cât de dificil îi fusese să se desprindă de lângă ea din pat în dimineaţa aceea. Zâmbind pe sub mustaţă, se îndreptă către grajd, trăgând calul după el, cu coada ochiului, observă încântat că Cimmy Lou îl urma. În momente ca acesta, John T. trăia sentimentul că viaţa îi oferise tot ceea ce şi-ar fi putut dori. Era sergent-major, cel mai destoinic soldat din -1083

întreg regimentul şi era însurat cu o frumuseţe, invidiat de toţi bărbaţii din regiment... iar ea venise aici după el, ceea ce îl scutea pentru moment de frământările geloziei. -1086 Ce-ai acolo? o întrebă el cu ochii la sacul plin cu rufe murdare din braţele femeii. -1087 Rufele don'şoarei Goodson. O să dea o petrecere de dragu' don'şoarei Wade, la sfârşitu'săptămânii şi are nevoie de feţe de masă curate. O să servească şi stridii, John T. îţi mai aduci aminte de gustu'lor? rosti ea cu voce visătoare şi jinduitoare. Trebuie să fi fost acu'cinci ani, când regimentul era cantonat în Brownsville. Tare bune mai erau, mi-aduc aminte. De la lumina strălucitoare a zilei intrară în adăpostul întunecat al grajdului.

Un amalgam de mirosuri le asaltă deodată nările: miros de ovăz şi excremente, piele de şa şi sudoare. Cimmy Lou aşeză sacul cu lenjerie deasupra unui butoi de lângă uşă, apoi paşi mai departe în urma soţului ei. -1088 Poate ar trebui să facem rost de nişte stridii, zise John T. în timp ce băga calul în grajd. Stridiile sunt bune pentru un bărbat. Îl fac rezistent la pat, ştiai? continuă el apropiindu-se de Cimmy Lou şi mângâind în trecere coama mătăsoasă a calului. -1089 Adevărat? Cimmy Lou îşi strecură mâinile sub cămaşa lui, pipăindu-i muşchii puternici. -1090 Fiind însurat cu tine, s-ar putea ca lucrul ăsta să-mi prindă bine, declară el cu voce amuzată şi palmele lui cuprinseră şoldurile pline ale femeii, atrăgând-o spre el în felul intim în care un bărbat şi nevasta lui îşi dau de înţeles că se doresc. -1091 Poate c-ar fi mâi bine, încuviinţă Cimmy Lou lipindu-se sugestiv de el şi unduindu-şi mijlocul pentru a-1 întărâta şi mai mult. Aplecându-şi fruntea, bărbatul îi sărută pătimaş buzele de coral şi mâinile lui îi căutară cu febrilitate sânii. Îi găsiră de îndată, dar mai găsiră ceva. -1092 Ce-i asta? Degetele lui se strecurară în corsajul ei şi scoaseră la iveală batista de

mătase.

Don'şoara Bettendorf mi-a dat-o, zise femeia luându-i batista şi vârând-o înapoi în sân. -1094 Da? Şi ce informaţie a căpătat în schimb, mă întreb? vru să ştie John T., care cunoştea tertipurile soţiei lui. -1095 Era curioasă să afle despre don'şoara Wade. -1096 Sărmana femeie! A avut parte de multe. -1097 Sărmana femeie, îl îngână Cimmy Lou batjocoritoare. Da'eu, mă rog? Eu încă n-am avut parte îndeajuns. -1098 Jur pe Cristos că nimeni nu-i în stare să-ţi potolească ţie pofta. E ca şi cum ai încerca să seci un râu. Dar gura lui nu se lăsă mult rugată şi îi cuprinse iar buzele. Femeia avea buzele moi şi mătăsoase, care îl atrăgeau înăuntru, copleşindu-l cu o senzaţie de complet abandon. Când se desprinse din îmbrăţişare, nevoit să-şi tragă suflatul, John T. murmură răguşit. -1093

-1099 Ai gust de piersici. -1100 Doamna Goodson mi-a dat nişte gem.

Cimmy Lou nu se opri din sărutat şi buzele ei continuară să lunece pe gâtul şi pieptul lui, în vreme ce mâinile ei îi desfăceau centura pantalonului. -1101 Asta nu-i nimic, fiindcă tu ai gust de sare, zise ea plimbându-şi vârful limbii pe abdomenul lui. -1102 Vrei să încetezi, Cimmy Lou? se împotrivi el nehotărât, aducânduşi cu întârziere aminte să cerceteze în jur ca nu cumva să-i observe cineva. Mâinile ei i se strecurară în pantaloni şi îl mângâiau cu pricepere. - De când mă ştiu mi-a plăcut carnea sărată, chicoti ea. Buzele ei îşi urmau inexorabil drumul la vale. -1103 Isuse, femeie, ce tot faci? Ridică-te!... Un geamăt convulsiv îl zgudui când buzele ei îl încercuiră lacome.

CAPITOLUL 15

Orele dimineţii se scurseră cu încetineală pentru Hannah. Lucruri care altădată îi luau o grămadă de timp se dovediră a nu necesita chiar atâta atenţie. Încuviinţase menu-ul zilei sugerat de Delancy, incapabilă să-şi amintească de ce cândva i se părea atât de dificil să se decidă dacă turta de porumb se potrivea mai bine cu curcan afumat sau cu sote-ul de legume împănate. Acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul alegerii unei rochii pe care s-o poarte în cursul zilei. Iar în rest, singura ei îndeletnicire se rezuma la supravegherea treburilor casnice.

Spre prânz, cuprinsă de un sentiment de claustrofobie şi sătulă de trândăvie, ieşi într-o plimbare pe strada principală, dorea să se reintegreze în ritmul vieţii militare şi să se elibereze de energiile chinuitoare care fierbeau în adâncul sufletului ei. Era o zi blândă de februarie, când Hannah ieşi din Cartierul ofiţerilor. Culmile stâncoase ale lanţului muntos Pinos Altos străpungeau cerul - cu munţii Hermosa în plan apropiat şi Signal Peak în planul îndepărtat. Toată zona cuprinsă între fortul lor şi masivele muntoase amintite era constituită din canioane abrupte şi parapete de stâncă. Dincolo de munţii aceştia se întindea ţinutul munţilor Mogollon, străbătut de râul Gila - acolo trăise ea printre apaşi. Hannah îşi îndreptă din nou atenţia spre şirul de case înalte de chirpici clădite de-a lungul străzii principale. Un bărbat solid şi burtos, cu pălărie de panama şi vestă cadrilată mergea în aceeaşi direcţie cu ea. Nu era nimic neobişnuit în faptul că un civil vizita Fortul, însă hainele elegante, orăşeneşti, ale bărbatului stârniră curiozitatea lui Hannah. Necunoscutul o studie la rândul lui cu vizibil interes, pe măsură ce se apropiau unul de altul. Ajungând în dreptul ei, îşi scoase pălăria dezvelindu-şi chelia rotundă de pe creştet, compensată de altfel de o pereche de favoriţi stufoşi ce îi acopereau un sfert din obraji.

Doamna Wade? o întrebă el, oprindu-se lângă ea. Din politeţe, Hannah se opri şi ea. -1104 -1105 -1106

din

Da?

N-am avut plăcerea să ne cunoaştem. Mă cheamă Boier, Hy Boier

Silver City.

Şarmul nonşalant ce-1 degaja, toaleta extravagantă era întrucâtva în contradicţie cu expresia piezişă a ochilor lui. -1107 Probabil că am onoarea de-a fi printre primele persoane care vă urează bun-venit. -1108 Sunteţi prea aijiabil, domnule Boier. Hannah era politicoasă, dar rezervată. De la apaşi, învăţase să se arate suspicioasă cu străinii, iar eforturile lui Stephen referitoare la captivitatea ei o sileau să adopte o atitudine prevăzătoare. -1109 -1110

Oh, nicidecum!

Trebuie să fi fost o experienţă îngrozitoare cea prin care aţi trecut, doamnă Wade. -1111 Am supravieţuit. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Boier. Hannah îl salută, înclinând cu graţie capul, dar el continuă să-i aţină calea. -1112 Soţul dumneavoastră şi cu mine ne-am cunoscut bine pe vremea când locuiaţi cu apaşii. Povestea dumneavoastră m-a interesat extrem de mult încă de la început. Vedeţi, eu sunt redactorul ziarului din Silver City. Am publicat multe istorii în

legătură cu căutările disperate ale soţului dumneavoastră, pornit să vă dea de urmă şi am dat nenumărate anunţuri referitoare la recompensă. -1113 N-am ştiut. -1114 Nu se întâmplă prea des ca o asemenea poveste să aibă un sfârşit fericit. Aş dori să scriu despre asta. -1115 Sunt convinsă că soţul meu o să vă furnizeze toate informaţiile de care aveţi nevoie, domnule Boier. De ce nu vorbiţi cu el? Dinspre grajduri se auzi nechezatul furios al unui cal încălecat pentru prima oară şi strigătele înăbuşite ale bărbaţilor care îl încurajau pe călăreţ să se ţină în şa. -1116 Aşa am să fac, dar speram că-mi veţi putea împărtăşi ceva din punctul dumneavoastră de vedere. Ochii lui scânteiau admirativ la adresa felului în care Hannah se pricepea să se sustragă întrebărilor lui, dar ziaristul nu se dădu bătut. -1117 Oamenii ar dori să ştie cum a fost să trăieşti pintre apaşi atâta timp. Aţi fost tratată aspru? -1118 Aş prefera să nu discut despre asta. Hannah continua să meargă, mărind paşii. Botinele ei de piele o strângeau puţin şi tocurile înalte o stânjeneau la mers. O pereche de mocasini i-ar fi prins bine în această situaţie, realiză Hannah. -1119 Înţeleg că aţi devenit soţia unui şef apaş. -1120

Cine v-a spus?

Un fior de gheaţă îi străpunse inima, dar Hannah nu se opri. Nu-i venea să creadă că Jake Cutter ar fi fost în stare să destăinuie ceva.

Am discutat cu câţiva din prizonierii apaşi. Spaniola e o limbă folositoare prin ţinuturile astea. Ziceau că obişnuiau să vă cheme -1121

Coloradas. Ziaristul aşteptă un comentariu, dar Hannah continua să păstreze tăcerea. Timp de câteva secunde nu se auzi decât trosnetul pietrişului sub tălpile lor. -1122 Poate aţi putea descrie ceremonia de căsătorie la apaşi. -1123 N-am trăit printre apaşi îndeajuns ca să le înţeleg ritualurile. Hannah se opri şi îl privi direct în faţă. -1124 Şi nu mai doresc să mai discut despre acest subiect. Bună ziua, domnule Boier. Când ea îşi continuă drumul, omul n-o mai însoţi. La capătul străzii, Hannah coti trecând prin faţa cazărmii, a depozitului de alimente şi a magazinului, răspunzând la saluturile diverşilor cunoscuţi. Treptat, prinse de veste că oamenii întorceau capetele după ea, se holbau curioşi, murmurele lor neînţelese îi ajungeau la urechi. Părăsi strada principală şi începu să se plimbe pe uliţele mai puţin frecventate din dosul clădirilor. În spatele barăcilor, se întindeau corturile ce adăposteau familiile soldaţilor - Cartierul soldaţilor. Hannah zăbovi un timp în preajma acestora, cu ochii la copiii negri care se jucau, unii dintre ei aveau grijă de fraţii şi surorile lor mai mici şi îi purtau în braţe ca pe nişte păpuşi. Un cal necheză şi Hannah îşi îndreptă privirea absentă în direcţia grajdurilor. Se apropie de ţarcurile în care leneveau la soare caii din dotarea armatei. Cimmy Lou Hooker ieşi din grajd cărând în braţe un sac mare cu lenjerie. Bărbatul ei, sergentul cel negru, venea la un pas în urma ei, cu un aer relaxat şi un zâmbet plin de încredere pe buze. -1125 'Mneaţa, don'şoară Wade, vorbi tărăgănat Cimmy Lou cu un licăr tainic în ochi atunci când trecu pe lângă Hannah. -1126 Bună dimineaţa, Cimmy Lou, răspunse Hannah, observând schimbarea de expresie de pe chipul sergentului Hooker, care deveni brusc serios.

Bună dimineaţa, sergent. Bună dim'neaţa, don'şoară Wade. Privirea lui o urmări câteva secunde pe Cimmy Lou, apoi reveni atentă asupra soţiei ofiţerului. -1129 Îl căutaţi pe domn'maior, doamnă? -1127 -1128

-1130 E pe-aici? Hannah nu se gândise că l-ar putea întâlni în plimbarea ei, dar se bucură de această

oportunitate. -1131 Nu l-am văzut. Dar, dacă vreţi, pot să merg să-l caut. -1132 Nu. Îţi mulţumesc oricum, sergent. Hannah îşi săltă puţin fusta lungă pentru a nu şi-o murdări de noroiul dimprejurul ţarcului. Un cal curios îşi arcui gâtul peste gard adulmecând prezenţa necunoscutei. Sergentul veni după ea. -1133 Ştiu că e contra regulamentului, zise el stânjenit. Dar uneori e tare bine să-ţi vezi nevasta peste zi. -1134 Mai ales dacă aceasta e atât de încântătoare cum e nevasta dumitale. Buzele ei schiţară un surâs înţelegător. -1135 Da, doamnă.

Sergentul zâmbi cu gura până la urechi, satisfăcut de compliment. Apoi îşi sprijini

piciorul de bara de jos a gardului. -1136 Dacă vă gândiţi-să faceţi o plimbare călare, avem un murguleţ taman potrivit pentru dumneavoastră. Un cal prea drăguţ ca să fie pus la corvoadă în deşert. -1137 Nu m-am gândit încă la un cal. Hannah studie calul la care se referea sergentul, dar interesul ei era vag.

-1138 Călăreţilor nu li se permite să iasă fără escortă din fort. Prea mulţi apaşi în zonă. Dacă o să mai primiţi un cal - va trebui să vă limitaţi plimbarea la strada principală, o informă sergentul. -1139 Aşa cred. Hannah se depărta de ţarc. -1140 Mulţumesc, sergent. Şi am să ţin cont de recomandarea dumitale, dacă voi mai dori să primesc un cal. Sergentul privi lung în urma ei, apoi îşi trase bretelele pantalonilor pe umeri şi se întoarse la treaba lui. În timp ce mergea abătută, Hannah zări deodată un grup de jacal-uri împrejurul cărora se vedea oarecare mişcare, murmure înfundate rostite în limba dezlânată a apaşilor ajunseră la urechile ei. Mânată de o forţă interioară, Hannah se îndreptă într-acolo. Aproximativ o duzină de prizonieri apaşi sălăşluiau în această tabără ridicată pentru ei în perimetrul Fortului. Hannah se simţi atrasă, în mod straniu, către aceia care o ţinuseră nu demult captivă. -1141 Stai aşa! Un soldat voinic cu favoriţi stufoşi îi tăie calea. Figura lui întunecată îşi pierdu ceva din agresivitate când o recunoscu pe Hannah. -1142 Mă scuzaţi, doamnă, da' aveam ordin să nu lăsăm pe nimeni să se apropie de prizonieri. O indiancă de talie măruntă se ivi dintr-o colibă, în spinare avea un leagăn cu un copil. Hannah se opri când o văzu pe Gatita. Femeia apaşă o zări şi ea, dar nu dădu vreun indiciu c-ar fi recunoscut-o. Hannah nici nu era convinsă că se aşteptase la vreun gest din partea ei. Nu fuseseră prietene. Totuşi, în compania acestei indience, trecuse prin mai multe experienţe foame, durere, sete, moarte, naştere, pericole de tot felul - decât în compania oricărei alte femei, inclusiv a unora dintre nevestele ofiţerilor pe care le numea „prietene". Ea şi cu Gatita nu erau prietene, dar, într-un anume fel, nu erau nici duşmance. Le unea o stranie relaţie de apropiere. Hannah păşi mai departe, apoi auzi deodată galopul furtunos al unui cal care se apropia de grajduri. Stephen descălecă din mers şi porni cu paşi mari spre întreaga lui atitudine sugera un val de iritare şi de nelinişte abia ţinute în frâu. -1143 Care va să zică aici erai, i se adresă el pe un ton acuzator. Şi eu, nenorocitul de mine, am răscolit tot fortul căutându-te. Privirea lui scăpără în direcţia, apaşilor. -1144 Nu poţi să te ţii departe de ei nici măcar o zi? - Mă plimbam. N-am ştiut că se află aici. Comportarea lui Stephen o supăra. Hannah îşi ridică

fustele şi înălţă cu încăpăţânare bărbia, porni înapoi pe strada principală. Stephen o apucă brusc de braţ. -1145 Nu mă minţi, Hannah. Coborî tonul, atent să nu-l audă santinela, în sinea lui, fierbea de furie. -1146 Ştiu că te-au găsit cu un copil. Ai venit să-l vezi? E al tău? -1147

Nu.

-1148

Nu, nu e al meu.

Era mâhnită de neîncrederea lui.

Îşi desprinse cotul din strânsoarea lui ca o undă de dispreţ şi porni grăbind pasul atâta cât i-o permiteau botinele ei cu tocuri înalte. Stephen veni după ea ducând calul de căpăstru. -1149 Hannah, îmi pare rău. Dar tonul lui arţăgos sugera mai mult mânie decât regret. -1150 Nu cred că apreciezi cum se cuvine cât de îngrijorat am fost când mam întors acasă şi nu te-am găsit. Nici măcar nu i-ai spus lui Delancy unde pleci. -1151 Nu mi-am dat seama că sunt obligată să stau înăuntru. Hannah refuza să-l privească, mergând grăbită fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta.

-1152 Nu eşti obligată, dar ai fi putut să spui cuiva unde pleci, răspunse el tăios. Doamna Bettendorf a vrut să vină, dar i-am spus că încă nu primeşti vizite. De ce nu ţi-a fost de ajuns să stai în camerele noastre? -1153 Eram neliniştită. Voiam să redescopăr împrejurimile fortului. Nu sunt obişnuită să stau degeaba toată ziua. Dinspre grajduri se auzi nechezatul unui cal alertat de apropierea armăsarului lui Stephen. -1154 Dintre toate locurile de plimbare, de ce a trebuit să ajungi în tabăra asta nenorocită? mormăi exasperat Stephen. Dacă apaşii te-au tratat atât de oribil precum spui, atunci ar trebui să-ţi doreşti a nu mai da ochii cu ei niciodată, să te ţii pe cât se poate la distanţă de ei. -1155 N-am ştiut că sunt acolo, îi aminti Hannah cu mânie abia stăpânită. Credeam că au fost deja transferaţi în rezervaţie. Am dat peste tabăra lor absolut întâmplător. Hannah mergea pe lângă peretele grajdului, cu fusta uşor săltată pentru a-şi feri poalele de murdăria de pe drum. Îi azvârli o privire mânioasă peste umăr lui Stephen. -1156 Şi îmi displac toate insinuările tale. Îşi întoarse din nou atenţia către posibilele obstacole de pe potecă, în timp ce dădea colţul, derutată, fu cât pe ce să se ciocnească de ofiţerul care venea din direcţia opusă. Mâinile acestuia se ridicară cu promptitudine pentru a o susţine şi Hannah se trezi că priveşte drept în ochii albaştri ai căpitanului Cutter. Privirea lui ageră şi pătrunzătoare îl fixă o secundă pe Stephen, aflat imediat în spatele ei.

Trăsăturile lui Cutter părură că se destinseră. -1157 Văd că aţi găsit-o. Comentariul acesta leză şi mai mult orgoliul lui Hannah, care îl corectă cu glas răspicat.

-1158 N-am fost găsită, pentru că nu mă pierdusem.

Înainte de-a trece mai departe, observă o pâlpâire de amuzament în ochii căpitanului. -1159 Cere cuiva să aibă grijă de calul meu. Stephen îi înmână frâul lui Cutter şi porni pe urmele lui Hannah. Coloana de soldaţi întorşi din turul de dimineaţă îşi desfăcu rândurile, permiţându-i lui Hannah să treacă. Stephen o apucă iute de braţ ca s-o escorteze. Aerul era îmbâcsit de praf şi mirosuri animale. Hannah păşea repede către şirul de clădiri de chirpici cane mărgineau drumul de paradă. -1160 Spune-mi, Stephen, începu ea într-o notă provocatoare, încă supărată de atitudinea lui intolerantă. Ce-ai fi făcut dacă acela ar fi fost copilul meu . -1161 Întrucât nu e, nu văd de ce aş mai căuta răspuns la o asemenea întrebare, răspunse el ţeapăn. Sigur, mi-ar fi fost destul de dificil să accept un copil... conceput în asemenea circumstanţe, adăugă el. Era un răspuns extrem de onest, simţi Hannah. Ea însăşi nu dorise să aibă un copil cu Lutero. Îşi aminti de discuţia purtată mai devreme cu ziaristul. -1162 Când am plecat de acasă, m-a interpelat un domn, Hy Boier. -1163 Şi ce i-ai spus? întrebă Stephen. -1164 Nimic. Dar asta nu contează. Ştia. Hannah urâse de la început ideea de a camufla adevărul. Ar fi însemnat să accepte o vină ireală, să se plece în faţa sentimentului de ruşine - ceea ce i se părea nedrept. -1165 A vorbit cu câţiva prizonieri apaşi. I-au spus că am fost nevasta lui Lutero.

-1166 Încetează să mai foloseşti cuvântul ăsta! Tu eşti nevasta mea! strigă Stephen furios, profitând de acest subiect pentru a-şi manifesta frustrarea. -1167 Ţi-am spus că va fi inutil să încerci să păstrezi secretul, îi aminti

Hannah.

-1168

Stiu. Stephen oftă din greu, apoi înjură printre dinţi.

-1169 La dracu, familia Goodson dă o petrecere sâmbătă în onoarea noastră - de fapt va fi un bal în cinstea ta. Când intrară în Cartierul ofiţerilor, Stephen îi înconjură mijlocul silind-o să-şi încetinească paşii şi să adopte mersul elegant al unei soţii de ofiţer ieşită la plimbare. -1170 Venisem acasă ca să te anunţ. -1171 Înţeleg. Şi ţi-ai dat acordul în numele nostru? Hannah ghici că Stephen aşa făcuse şi fu iritată că el nu se ostenise să-i ceară şi ei părerea mai întâi. -1172 Bineînţeles, răspunse el scurt. E doar o petrecere în cinstea reîntoarcerii tale. Mi se pare firesc să vrei să participi. Aceştia sunt prietenii tăi, Hannah. -1173 Bineînţeles. Hannah îşi înăbuşi un oftat de nemulţumire. Trecând prin faţa locuinţei comandantului, o salută zâmbitoare pe doamna Bettendorf care, cu o pălărie largă de soare peste buclele cărunte, ieşise pe verandă să-şi ude trandafirii. Şi data viitoare când mai ieşi la plimbare, pune-ţi o bonetă sau ia o

umbrelă, o sfătui Stephen pe când intrau pe aleea din faţa clădirii lor. Soarele ţi-a distrus destul pielea. -1174 Oh, Doamne, asta îmi lipsea mie - o umbrelă, făcu Hannah batjocoritoare. Totul părea s-o deranjeze - insinuările lui, prezumţiile lui, irascibilitatea lui, îndoielile lui referitoare la ea. Era neliniştită şi nu reuşea să răspundă cu graţie soţului ei, limba ei devenise dintr-o dată iute şi ascuţită. Intrară în sufragerie, se încălzise - cu fusta şi jupoanele lungi acoperind-o din talie până la călcâie. Stephen se opri în camera umbrită, în care razele soarelui nu păreau să pătrundă niciodată. -1175 Te mai găsesc aici când mă întorc, sau va trebui să răscolesc tot fortul ca să te caut? o întrebă Stephen, oprindu-se rigid dinaintea ei. -1176 De ce nu mă pui pur şi simplu sub arest la dorniciliu? Atunci n-ar mai trebui să-ţi faci atâtea griji pentru mine. -1177 Ce naiba, Hannah, tu chiar nu înţelegi cât de îngrijorat am fost? Mi-a fost teamă că ţi s-a întâmplat ceva - începu să-i explice Stephen pe un ton jumătate supărat, jumătate iritat. Ceva din atitudinea lui stârni deodată furia lui Hannah. -1178 Nu-ţi fie teamă! Dacă am învăţat ceva de la apaşi, am învăţat să numi fie teamă. Indiferent cât de mult vei fi suferit, în timp vei uita durerea. Foamea şi setea te pot aduce în pragul nebuniei, dar poţi trăi mai mult decât crezi fără apă sau hrană. Vei fi surprins să constaţi câte poţi îndura în final.

Declaraţia ei răsună strident în liniştea înserării. În tăcerea care urmă, Hannah văzu uluiala întipărită pe chipul încruntat al lui Stephen. Hannah se întoarse şi îşi plecă derutată bărbia. -1179 Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să ţip la tine. Era tulburată că o făcuse. -1180 N-aveam nici un motiv să ridic vocea în felul ăsta. -1181 Trebuie să mă întorc la cazarmă, zise Stephen pe un ton agresiv, şi porni spre uşă. Hannah nu făcu nici o tentativă să-l oprească, ca să aplaneze conflictul. În schimb ieşi din cameră şi se îndreptă cu paşi repezi către dormitor. Cearta cu Stephen se adăugase unui şir de alte nemulţumiri. Cizmele tari de piele îi răniseră picioarele şi avea senzaţia că se sufocă în rochia groasă, cu multe volane şi jupoane. Nervoasă, îşi desfăcu brusc copcile şi îşi scoase rochia, rămânând doar în cămaşă, corset şi pantalonaşi. Pe când se apropia de şifonier să-şi ia halatul, usa, se deschise. Stephen se opri în prag uimit de îmbrăcămintea ei sumară, încet, îşi scoase pălăria, apoi intră înăuntru şi închise uşa. Hannah rămase nemişcată sub privirea lui de chihlimbar topit, inima i se zbătea în piept. -1182 Nu vreau să lupt cu tine, Hannah. Vocea lui vibra de forţa sentimentelor înăbuşite. -1183 Trebuie să încetăm să ne mai facem sânge rău reciproc. -1184

Da. Hannah era întru totul de acord, se temea că certurile acestea repetate vor sfârşi

prin a crea o prăpastie între ei. El ezită doar o secundă, apoi veni spre ea azvârlindu-şi absent pălăria pe noptieră. Pulsul ei se acceleră uşor - de emoţie sau tensiune, Hannah nu ştia - atunci când el se opri dinaintea ei.

Mâinile lui îi atinseră braţele goale frecându-le uşor ca şi cum ar fi dorit să descopere secretul acelui trup roşcat-auriu. Palmele lui se încălziră mângâind pielea ei mătăsoasă, iar ochii lui călătoriră către decolteul cămăşii de bumbac prin care se întrezăreau umflăturile delicate ale sânilor ei. Hannah nu ştia ce să facă. Nu era sigură! Simţea o nelinişte în stomac, dar nu dădea înapoi în faţa lui. Mâinile ei alunecară pe trupul lui musculos, în vreme ce Stephen îşi aplecă fruntea spre ea devorându-i buzele. -1185 De mult timp nu te-am mai ţinut aşa în braţe. Gura lui lunecă pătimaşă pe gâtul ei. -1186

-

De atâta timp! Stiu... Hannah...

Degetele ei rătăciră în părul ondulat al bărbatului, Stephen îşi strecură palmele pe sub cămaşa ei şi îi descheie corsetul. Patul se afla în unghiul umbrit al dormitorului. Stephen o purtă într-acolo, îmbrăcată doar cu corsetul şi ciorapiii cu jartiere, după ce în prealabil o dezbrăcase de pantalonaşi şi de cămaşă. La rândul lui îşi scoase iute uniforma şi se urcă în pat lângă Hannah, care îi căuta cu intensitate privirea. Ea ignoră albeaţa de lapte a trupului lui, atentă doar la chipul soţului ei. Se simţi, deodată, învăluită într-un, vârtej de sărutări, mâinile lui o mângâiau fierbinte, iar trupul lui impetuos se zvârcolea, cuprinzându-l cu tot mai multă fervoare pe al ei. Poate tocmai din pricina acestei încordări, a agitaţiei forţate din şolduri şi coapse, când momentul culminant sosi în sfârşit, nu fu de ajuns. Hannah îşi legă cu mişcări meticuloase cordonul halatului, în timp ce Stephen îşi punea uniforma. Gândindu-se la cele întâmplate, Hannah ştiu că ceva nu fusese în regulă cu ei. Încercaseră amândoi din greu, fiindcă fiecare încercase să-şi alunge din minte propriile obsesii. -1187

De ce, Hannah?

După ce îşi încălţă şi cea de-a doua cizmă, întinse mâna după bluzonul militar.

Stephen se

ridică în picioare şi

-1188 De ce - ce? Hannah se uită fără mirare la el, o rază palidă de soare strecurată prin geamul

ferestrei aprindea luciri de bronz pe corpul ei suplu. -1189 De ce ai făcut dragoste în timpul zilei? înainte n-ai fi făcut-o niciodată, zise el. -1190 Nu înţeleg. Hannah clătină confuză din cap şi expresia de mulţumire senină i se şterse de pe buze. -1191 Ce vrei să spui? -1192 Eşti obişnuită să faci dragoste în timpul zilei? Aşa făceai cu apaşii? Furia care-l măcina pe Stephen îl făcea să uite de orice jenă, atunci când formula întrebările. Hannah rămase cu gura căscată, incapabilă să dea vreun răspuns, timp de câteva secunde, apoi cuvintele ţâşniră din sufletul ei. -1193 De ce naiba trebuie să pui o asemenea întrebare acum? De ce strici... -1194 Spune-mi ce-i mai rău, Hannah, stărui Stephen. Să pui întrebări sau să trăieşti în îndoială?

Hannah suferea nespus de mult. -1195 De cele mai multe ori, se întâmpla noaptea,

fiindcă ziua aveam prea multă treabă de făcut - răspunse ea într-un târziu cu vocea uscată, lipsită de emoţie. De ce te chinuieşti singur astfel, Stephen? De ce pui atâtea întrebări? El se uită spre ea, cu ochi tulburi, distanţi. -1196 Poate fiindcă nu înţeleg cum l-ai putut lăsa să te atingă... de ce nu te-ai sinucis înainte de a-i da voie sălbaticului aceluia Să pună labele pe tine. Zâmbetul ei blând exprima milă. -1197 E uşor să spui asta, dar nu-i atât de uşor să alegi moartea atunci când poţi încă să trăieşti. -1198

Eu am înfruntat moartea.

Stephen refuza să accepte filozofia ei.

Chiar aşa? O moarte de soldat poate - o moarte rapidă, despre care nu ştii niciodată când vine, de unde vine. Nu vorbesc despre celălalt- fel de moarte - acela când, doar întinzând mâna, o poţi atinge, o poţi invita... Când eşti pus într-o asemenea dilemă, ai să vezi că din instinct o să te scuturi de ameninţarea ei sinistră, o s-o respingi ca să te agăţi cu toate puterile de ultimele fărâme de viaţă pe care le mai ai. Fiindcă atâta timp cât trăieşti, mai poţi spera. Dacă mori, nu-ţi mai rămâne nimic. Eu ştiu asta, Stephen. Îşi plimbă degetul pe obrazul lui crispat. -1200 Tu eşti soldat. Ai lupta până la ultima suflare, Stephen. -1201 Dar tu eşti o femeie rafinată. N-ar fi trebuit niciodată să suporţi un asemenea tratament. El nu-şi putea smulge din minte acel gând. Hannah se depărtă de el şi avu un râs cinic. -1202 Într-adevăr. Nu e o comportare de adevărată doamnă. -1203 Ai cumva idee cât de prost mă simt? Cât de neputincios? se oţărî Stephen. Un sălbatic a brutalizat-o pe soţia mea, a - ţinut-o în captivitate, şi-a făcut-o squaw,iar eu n-am fost în stare să fac nimic. Am fost complet lipsit de putere. Pentru un bărbat, soţia lui e cea mai preţioasă avere pe care o are. Tu îmi aparţii mie. Eşti a mea. Gândul că altcineva te-a atins... Stephen era roşu tot de furie. -1204 Vreau să-l omor. Vreau să-l omor fiindcă a îndrăznit să atenteze la ceea ce îmi aparţinea mie, să-mi violeze proprietatea prin cele mai crude şi ticăloase mijloace. N-ar fi trebuit să te las să călăreşti în dimineaţa aceea, începu să se acuze amarnic Stephen. Aflasem doar că Juh şi cu banda lui mişunau prin zonă. Sloane era aşa lipsit de experienţă - un tinerel care nici nu apucase să se obişnuiască bine cu ţinutul - şi Delvecchio era atât de îndrăgostit că n-avea ochi decât pentru tine. N-ar fi trebuit să te las să pleci cu ei. -1199

-1205 Stephen, s-a întâmplat. Nu mai putem schimba trecutul. Hannah îşi încrucişă braţele şi îşi frecă umerii cu palmele, neştiind cum să-şi

stăpânească nervozitatea. -1206 Blestemaţi să fie că i-au lăsat pe apaşi să te prindă vie, murmură el. -1207 Delvecchio a încercat să mă împuşte, îl informă Hannah. A fost ultimul lucru pe care l-a făcut. Dar eu l-am lovit peste ţeava puştii. Voiam să trăiesc. Pe lângă întreaga complexitate a acelor momente, decizia ei părea

remarcabil de simplă. -1208 Stephen, chiar ai fi preferat să fiu moartă? îţi pare rău că mă vezi aici vie dinaintea ta acum? -1209 Nu. Nu, insistă el cuprinzând-o strâns în braţe, chiar şi aşa însă, Hannah intuia lupta care se dădea în el. De fiecare dată când o privea, în mintea lui revenea gândul că un alt bărbat o cunoscuse. Pe neaşteptate, Hannah îşi puse problema dacă Stephen avea să uite vreodată. Când el îşi slăbi îmbrăţişarea, halatul ei lunecă dezvelindu-i umărul marcat de cicatrice. Hannah îşi trase repede halatul pe piept, dar el o opri dezvelindu-i cu un gest hipnotizat umărul. -1210 Şi-a lăsat şi amprenta pe tine, zise ţeapăn Stephen. Hannah nu încercă să-l contrazică sau să-i explice că stigmatul reprezenta o pedeapsă primită din partea Gatitei fiindcă încercase să evadeze. Amănuntele nu contau - cicatricele erau rezultatul lunilor ei de captivitate, când fusese la cheremul lui Lutero. -1211 Or să dispară...în timp, răspunse ea. -1212

Da.

-1213

Hannah, el era mai mare...

-1214

La dracu'!

Era încă un răspuns golit de orice conţinut. Stephen îi întoarse spatele şi îşi luă pălăria de pe noptieră. Atitudinea lui sugera clar că pentru el nimic nu va dispărea vreodată din minte. Apăsându-şi pălăria pe creştet porni spre uşă, apoi se opri cu spatele la ea şi cu bărbia în piept: Se întrerupse, înghiţind restul frazei. - Adică nu toţi bărbaţii sunt la fel şi... Pumnul lui lovi cu putere în cadrul uşii. Uşa sări brusc din ţâţâni apoi se trânti în urma lui. Hannah ascultă încă o vreme paşii lui apăsaţi, apoi se apropie încet de pat. Se ghemui pe saltea, copleşită de un sentiment de deznădejde amestecată cu dezgust, începea să realizeze cât orgoliu zăcea în fiinţa lui Stephen şi cât de profund îl rănise. Lacrimile îi împăienjeniră ochii, în faţa acestei noi nedreptăţi. Rămăsese în viaţă. Reuşise să supravieţuiască, dar nu era sigură dacă Stephen avea s-o ierte vreodată pentru asta. Ce era drept şi ce era greşit? Hannah nu era deloc sigură că mai cunoştea diferenţa. Privirea ei goală rătăcea dincolo de fereastra dreptunghiulară, numărând absent peticele de soare de pe acoperişul ramadei de vizavi.

CAPITOLUL 16

Rochia de seară de culoarea piersicii contrasta plăcut cu pielea bronzată şi cu tonurile roşcate ale părului ei în lumina strălucitoare a candelabrului, Hannah făcea obiectul întregii atenţii, inclusiv a lui Cutter. Acesta stătea sprijinit de perete, la oarecare distanţă de ceilalţi, cu un pahar de

şampanie în mână şi o privea pe invitata de onoare. Cutter văzuse articolul apărut în ziar în ziua precedentă, nu citise însă decât în fugă titlul: „Femeie albă devine squaw într-o ceremonie păgână", înainte de-a azvârli ziarul. Hannah îşi ţinuse fruntea sus toată seara, arareori plecând capul la vreun comentariu, ochii ei negri priveau direct, fără teamă, iar buzele ei delicate erau arcuite uşor

într-o expresie fatalistă. Cutter trăia sentimentul distinct că Hannah Wade era mai puternică decât tot ceea ce i se întâmplase. Învăţase să se plece, dar nu se frânsese. -1215 Spune-mi, doamnă Wade, aţi întâlnit pe vreunul din şefii apaşi? Geronimo, Vittorio... Întrebările curgeau asupra ei la fel ca şi expresiile de simpatie. De data aceasta, însuşi colonelul Bettendorf interveni în discuţie. -1216 Juh a trecut prin cătun de câteva ori. De două ori în vizită, cred, şi alteori atunci când războinicii plecau în incursiunile lor. Femeia apaşă pe nume. Pisică Mică - care era stăpâna mea - se referea la Juh ca la un hesh-ke - adică „nesăbuit", un om care urăşte fără rost. -1217 Si ceilalţi? insistă colonelul. -1218 Geronimo a venit în tabără o dată, dar n-am ştiut că era el, recunoscu Hannah. Am aflat că fusese acolo abia după plecarea lui. Apaşii îl priveau ca pe un di-yuin, un fel de vraci, îşi închipuiau că-i stă în putere să prevadă rezultatul unei bătălii înainte ca aceasta să fi avut loc. -1219 Doar nu credeţi aşa ceva, pufni căpitanul Goodson. -1220 Până în prezent, spun apaşii, n-a fost ocazie ca el să se înşele. Hannah ridică din umeri - îi era egal dacă ei o credeau sau nu. -1221 Mulţi oameni pretind că şi irlandezii pot anticipa anumite fapte. -1222 Asta aşa e, încuviinţă locotenentul Hennessy. Mama a visat că Lincoln va fi împuşcat doar cu o săptămână înainte să aibă loc asasinatul. -1223 Dar ştiţi că este de-a dreptul fascinant, declară colonelul rezemându-se confortabil de sofa. De fapt, ea ne oferă informaţii cât se poate de valabile referitoare la inamic. Trebuie s-o aducem la cazarmă să-i arătăm hărţile şi să-i cerem să ne dea indicii despre adăposturile lor, despre locurile în care se duc şi când. Informaţii valoroase şi importante. -1224 Nu în seara asta, colonele, îl interpelă soţia lui. Petrecerea aceasta e în cinstea doamnei Wade. Iar ea trebuie să se relaxeze, să se simtă bine. Nu-i aşa, draga mea? O bătu uşor cu palma în semn de afecţiune pe Hannah. -1225

Da. Buzele lui Hannah

stăpânea.

schiţară un zâmbet, dar

Cutter

observă încordarea care o

-1226 Înţeleg că apaşii se poartă brutal cu nevestele lor? Tânăra soţie a locotenentului Digby se aplecă înainte cu ochii plini de avidă curiozitate. -1227 Nu ştiu cum le tratează pe nevestele lor. Eu am fost sclavă. Hannah întoarse uşor capul şi privi în altă parte. -1228 Pe mine, personal, asta nu m-ar mira deloc, îşi exprimă opinia Maude Goodson. Apaşii sunt o rasă de inşi violenţi. N-am să uit niciodată cum într-o călătorie spre Fort Bayard am dat peste un poştalion ars complet. Apaşii îi atacaseră doar cu câteva ore în urmă şi nu rămăsese nici un supravieţuitor, era oribil. Dar, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, mutilaseră

trupurile într-un fel de nerecunoscut. Era o privelişte barbară. -1229 E un noroc pentru tine că n-ai văzut ce a făcut armata mexicană atunci când a atacat rancheria dincolo de graniţă, remarcă Hannah pe un ton calm, deşi ochii îi scânteiau de revoltă. Am văzut copii despicaţi cu săbiile sau legaţi de picioare şi târâţi de cai... -1230

Stephen

umărul.

Hannah.

stătea în picioare, în spatele scaunului ei, mâna lui lată îi apăsă

Mă iertaţi, doamnelor, se scuză Hannah în faţa ascultătorilor înfioraţi. Încercam să scot în evidenţă faptul că barbarismul şi cruzimea nu se limitează la apaşi. - Doamne Dumnezeule, nu înţeleg cum ai putut sâ suporţi toate astea! Doamna Digby îşi duse la nas batista fină de dantelă ca şi cum ar fi avut nevoie de mireasma de levănţică pentru a-şi veni în fire. -1232 Oh, eu ştiu bine că m-aş fi omorât înainte să-i las să pună mâna pe mine. Rumoarea care se iscă în sală părea să indice că opinia aceasta era împărtăşită de majoritatea celor prezenţi. Reacţia lui Hannah fu să strângă mai mult din buze, o flacără se aprinse în ochii ei la auzul acestei acuzaţii mascate. -1233 Aţi fi aflat că dorinţa de supravieţuire e foarte puternică, doamnă Digby, o informă ea forţându-se să se menţină în limitele politeţii. Nici o suferinţă nu e îndeajuns de mare încât să n-o poţi îndura. De multe ori te gândeşti că ai vrea să mori, dar când vine momentul să alegi, vei dori să trăieşti. Scurta ocheadă pe care Hannah i-o azvârli soţului ei dădea de înţeles celor prezenţi că acest subiect fusese abordat în particular. -1234 Totuşi, doamna Digby a ridicat o problemă importantă, observă colonelul Bettendorf clătinând gânditor din cap. Femeile rafinate şi binecrescute n-ar trebui să fie puse în situaţia de-a suferi tot felul de orori. Este datoria noastră să le protejăm. În final, responsabilitatea noastră este să nu le lăsăm vii în mâna inamicului. Ultimele gloanţe trebuie rezervate întotdeauna femeilor şi copiilor. în fortul Phil Kearney, de pildă, există ordinul ca, în cazul unei invazii, femeile şi copiii să fie închişi într-o magazie dotată din timp cu suficient explozibil. Era o ilustrare la care colonelul recurgea cu multă convingere şi satisfacţie de fiecare dată când venea vorba despre protejarea „inocenţilor", din a cărei categorie, în viziunea armatei, făceau parte femeile şi copiii. Cândva, Hannah ar fi râs şi l-ar fi tachinat pe colonel spunându-i că probabil soţiile ar fi trebuit să se teamă mai mult de soţii lor decât de indieni. Acum însă subiectul n-o mai amuza. -1235 M-am întrebat adesea cine a dat ordinul acela, se avent ură să spună Hannah, cu o curiozitate molcomă. Sună atât de dramatic aşa ceva numai un comandant necruţător şi aspru precum generalul Custer ar fi putut face. S-a potolit scandalul pe care l-a declanşat la Washington în legătură cu corupţia din Departamentul de administrare a rezervaţiilor? O tăcere semnificativă se aşternu în salon, colonelul reluă liniştit: -1231

-1236

Nu v-a spus nimeni?

-1237

Nu.

Hknnah se uită în jur la feţele sobre ale invitaţilor.

O treime din Regimentul 7 Cavalerie a fost masacrat, se oferi loc otenentul Digby so informeze. A fost o bătălie în Montana, într-un loc de pe malul râului Little Big Horn. Custer e mort, împreună cu aproape două sute din oamenii lui. S-a

-1238

întâmplat anul trecut, în iunie. N-au existat supravieţuitori. -1239 Cu excepţia maiorului Reno şi a celor trei companii pe care Custer i le lăsase sub comandă. Cel care vorbise pe un ton de aspră condamnare era Stephen. -1240 Custer ar fi viu acum dacă Reno ar fi atacat tabăra indienilor după cum i se ordonase şi ar fi creat o diversiune. Când colo, el a încercat să amâne atacul şi s-a pomenit descoperit. Custer se bătea cu indienii la numai trei mile distanţă, Reno ar fi trebuit să forţeze frontul şi să sară în ajutorul lui Custer. -1241 Companiile lui Reno fuseseră atacate şi se apărau, îi aminti colonelul. Ar fi fost extrem de dificil, în acele circumstanţe, să-şi părăsească poziţiile. Şi chiar dacă Reno ar fi ajuns la Custer, numărul indienilor era oricum superior. Reno ar fi fost măcelărit laolaltă cu Custer. -1242 Căpitanul Weir a luat o companie fără a avea permisiunea şi a mers în ajutorul lui Custer, fiindcă Reno refuzase s-o facă. Era însă prea târziu. Se poate spune că Weir a încercat - şi-a dat silinţa. Amănuntele acelei bătălii, strategia şi condiţiile de desfăşurare fuseseră dezbătute în nenumărate rânduri. Hannah percepea regretul din vocea lui Stephen şi ştia la ce se gândea acesta: dacă el ar fi fost în locul lui Reno, ar fi venit în ajutorul lui Custer - l-ar fi salvat pe Custer. S-ar fi acoperit de glorie. Murmurând o scuză, Hannah se ridică de pe scaunul ei, lăsându-i pe bărbaţi să reconsidere bătălia în absenţa ei. Pe când se îndrepta spre masă unde, într-o găleată cu gheaţă, se afla o sticlă aburită de şampanie, Hannah se gândi ce diferită ar fi fost soarta ei dacă Stephen ar fi acceptat postul din Regimentul 7 Cavalerie, în loc să se îngroape aici, în ţinutul acesta pârjolit de soare, după Războiul de Secesiune. Iar ea n-ar mai fi căzut atunci în mâinile apaşilor. Bineînţeles, exista şi posibilitatea ca, dacă Stephen se înrola acolo, ea să fie văduvă acum. -1243 Îmi daţi voie? O mână puternică luă sticla de şampanie din găleată înfăşurând-o iute întrun prosop pentru a împiedica stropii de apă să se scurgă pe podea. Hannah înălţă privirea şi respiră uşurată întâlnind ochii albaştri, cutezători ai căpitanului Cutter. -1244 Mulţumesc, căpitane. Hannah întinse paharul şi studie în tăcere trăsăturile lui arse de soare. Aerul său degajat şi insolent ascundea de fapt o permanentă stare de vigilenţă, Hannah îşi aminti de lucrul acesta atunci când simţi greutatea privirii lui asupra sa. În spatele lor, ofiţerii continuau să dezbată cu înfocare detaliile ultimei bătălii a lui Custer.

-1245 Zidul se menţine şi fără ajutorul dumitale, căpitane, remarcă ea cu nonşalanţă. De când invitaţii se retrăseseră în al doilea salon, Jake Cutter stătuse deoparte, rezemat de perete, nefiind interesat să caute compania cuiva. -1246 Sau aţi fost numit în acest post de către doamna Goodson?

Hannah sorbi din şampania care, între timp, devenise tot atât de răsuflată ca

întreaga serată ca şi încercările ei de-a se integra într-un cadru social căruia altădată îi făcea faţă atât de bine. -1247 Un burlac învaţă să stea aproape de masa cu gustări şi băutură, răspunse Cutter cu o remarcă la fel de neutră precum a ei. Trecuseră patru zile de la întoarcere. Patru zile în care Hannah se străduise necontenit să-şi reia viaţa de mai înainte, decoperind, cu această ocazie, cât de goale fuseseră zilele ei. Ceaiurile de la amiază, şedinţele literare sau pregătirile pentru diversele vizite îşi pierduseră orice farmec. Într-un fel, îşi pierduse încrederea în importanţa acestor lucruri. Hannah sorbi din şampanie, cu spatele la salon, ascultând comentariile contradictorii ale ofiţerilor. Vocea lui Bettendorf se ridică deasupra celorlalte. -1248 Nu uitaţi, indienii Sioux şi Cheyenne au cea mai bună cavalerie din lume. -1249 Cavalerie, zise Hannah şi simţi întreaga atenţie a lui Cutter îndreptată asupra ei. Războiul cu indienii din nord - Sioux şi Cheyenne - se poartă pe cai. Altfel stau lucrurile cu apaşii. Mi-e teamă că soţul meu nu şi-a ales regiunea potrivită. Lui îi trebuie acţiune, iuţeală, o confruntare făţişă. Cutter înălţă nepăsător din umeri. -1250 Oamenii vor prea mult. Hannah se uită la el oarecum surprinsă.

-1251 M-am gândit şi eu adeseori la asta. -1252 E adevărat. Uneori e suficient că viaţa e bună că aerul e proaspăt,

că soarele e sus pe cer, îi spuse el pe un ton liniştit. Hannah îi asculta cuvintele curpinsă de un freamăt de interes. Câteva clipe, făcu abstracţie de prezenţa celorlalţi invitaţi din salon, încercă să uite de existenţa lor, până când realiză că murmurele lor se transformaseră în şoapte. Oamenii nu vorbeau în şoaptă decât atunci când nu doreau ca remarcile lor să fie auzite. În ultimele patra zile, Hannah avusese parte de prea multe şoapte şi murmure pe la spate. Fără să se întoarcă, îl întrebă pe Cutter. - Toţi se uită la mine, căpitane? Cutter făcu o pauză scurtă. -1253 -1254

Da.

Compătimire, zise ea scurt. Mi-ar fi plăcut să văd şi ceafa cuiva în seara aceasta. Toţi au fost cu ochii pe mine. Vocea ei căpătă inflexiuni amare. -1255 Stiu la ce se gândesc, singura întrebare pe care n-au curajul să mio pună. „Câţi oare au avut-o?" În tăcerea care se lăsă între ei, Cutter aşeză paharul gol de şampanie pe masă şi întoarse capul. Hannah tresări, mirată ca el s-o lase singură atât de brusc dar Cutter nu plecă. Privirea ei se lovi de umerii lui laţi şi de părul creţ, răvăşit, care-i acoperea gulerul tunicii la spate. „Ceafa cuiva" propriile ei cuvinte îi reveniră în minte pe când Cutter se răsucea înapoi spre ea, cu un zâmbet licărind în străfundul ochilor. Hannah încercă să-şi înăbuşe râsul, dar nu reuşi întru totul. Chicoti încet şi chipul ei până mai atunci crispat se destinse. -1256 Ar trebui să zâmbeşti mai des, zise el ridicând paharul. Te-ar ajuta să

iei totul mai uşor. Ea deveni serioasă şi gânditoare, dar expresia ei rămase calmă. -1257 Nu ştiu dacă am să-ţi pot mulţumi vreodată îndeajuns pentru tot. Prezenţa lui îi susţinuse nespus de mult moralul în acele zile în care trebuise să se metamorfozeze iar, dintr-o sclavă a apaşilor într-o femeie liberă. -1258 Nu-i nevoie de mulţumiri, doamnă Wade, insistă Cutter, inspirând adânc şi ascunzându-şi oftatul. Oricine în locul meu ar fi făcut la fel. -1259 Ţi-ai făcut datoria. Hannah îşi aminti fraza care circula de regulă în cercurile d e militari. Cutter studie lichidul auriu de pe fundul paharului. -1260 Da, datoria mea.

Duse paharul la buze şi îl goli până la ultima picătură. Un sunet de paşi repezi în spatele lui Hannah întrerupse atmosfera de înţelegere ce se stabilise între ea şi căpitan. Apoi Stephen o apucă de braţ înclinându-se politicos în faţa ei. -1261 Cum te simţi, Hannah? Ea se întoarse spre soţul ei, admiţând în sfârşit să includă în raza ei vizuală un colţ de salon. Simţea atenţia tuturor îndreptată spre ei trei şi intuia speculaţiile care se făceau pe seama fiecăruia dintre gesturile sale. -1262 Mă simt bine. Răspunsul ei rostit pe un ton mult prea suav trăda nervozitatea care începea să i se furişeze iar în suflet. Privirea lui critică luă cunoştinţă de paharul din mâna ei. -1263 Din nou şampanie? Şi înălţă dezaprobator dintr-o sprânceană. -1264

E doar al doilea pahar.

Hannah se auzi vorbind într-o notă defensivă şi încercă un sentiment de nemulţumire. -1265 Nu-ţi face griji, Stephen. N-am să-mi dau drumul la limbă. Răspunsul ei arţăgos se referea la admonestările lui anterioare, prin care Stephen îi interzisese să relateze cuiva, experienţele. Hannah ştia că soţul ei se temea ca nu cumva vreuna dintre remarcile ei să confirme ipotezele şi suspiciunile acestora. Stephen făcu o grimasă şi îi azvârli o uitătură piezişă lui Cutter, pe care până atunci îl ignorase. După aceea, i se adresă din nou lui Hannah. -1266 Mă gândeam că vei fi obosit. Poate ar fi mai bine să ne retragem acum. Cu cinci minute mai înainte, Hannah s-ar fi bucurat să scape de corvoada protocolului. Pentru ea, fusese un chin să surâdă forţat acelor oameni care, în realitate, o bârfeau şi poate chiar o dispreţuiau, să răspundă privirilor lor speculative şi întrebărilor insinuante care i se puneau. Totuşi, atitudinea lui Stephen o irita. Îndoiala că amabilitatea lui nu se datora atât grijii faţă de ea, cât temerii ca nu cumva ea să-l facă de râs începea să prindă contur. -1267 Nu încă, spuse ea pe un ton de glumă. Încă n-am terminat şampania pe care căpitanul Cutter a avut amabilitatea să mi-o toarne în pahar. Hannah duse la buze cupa de cristal, intersectându-şi o fracţiune de scundă privirea cu cea a căpitanului.

Mai doriţi un pahar, domnule maior? Cutter întinse mâna după sticlă. -1268 -1269

Nu! Refuzul scurt fu temperat cu întârziere, printr-un „mul ţumesc" rostit pe un ton

morocănos. Cutter ridică din umeri, în semn că în definitiv era alegerea lui Wade, apoi îşi umplu propriul pahar. Doamna Bettendorf se apropie de masa cu delicatese şi o abordă iar pe Hannah.

-1270 Şampanie, doamnă Bettendorf?

Cutter ţinea încă în mână sticla, pregătit să umple paharul gol al acesteia. -1271 Nu, nu răspunse soţia comandantului. Încă un pahar şi încep să

mă clatin. Aşeză cupa de cristal pe masă, apoi se adresă lui Hannah: -1272 Sunt convinsă că trebuie să fie minunat să te afli iar într-o societate civilizată. Sincer îţi spun că nu înţeleg cum ai putut îndura o viaţă atât de haină. După cum vorbeam cu colonelul, trebuie să fi fost un miracol. -1273

Da.

-1276

Adunarea la postul unu de control!

Hannah coborî privirea contemplând absentă paharul pe care îl ţinea în mână. Se gândi cu ironie amară că aproape schimbase o viaţă de chin pentru alta la fel. -1274 l-am spus colonelului că ar fi un lucru bun să-l invităm pe pastorul din Silver City să te vadă. Sunt convinsă că, după tot ce ai pătimit, simţi nevoia să vorbeşti cu un om al credinţei. Doamna Bettendorf zâmbi, dar în ochii ei se citea o curiozitate intensă. Hannah înlemni, jignită. -1275 Răspund cu bucurie oricărui prilej de-a mă ruga împreună cu un preot, dar n-am comis nici un păcat pentru care să simt nevoia să mă confesez. Vocea ei clară răsună în liniştea care se aşternuse în salon, declaraţia ei fusese auzită de toată lumea, ceea ce îi aminti lui Hannah că atenţia întregului fort era îndreptată asupra ei. Fremăta toată de supărare şi amărăciune. Înainte ca discuţia să poată fi reluată, de afară din noapte răzbătu un strigăt:

Ecoul chemării fu purtat mai departe, transmis din gură în gură de santinele. Imediat, în salon se stârni rumoare. Ritmul tihnit al vieţii celor din fort fusese întrerupt, pe neaşteptate, şi toată lumea reacţiona tulburată, sesizând schimbarea. Locotenentul Digby se scuză şi ieşi în grabă să vadă ce se întâmplase. Soţiile ofiţerilor se străduiră să-şi reia conversaţiile, dar fără prea mult succes, toată lumea era atentă la zarva de afară, întrebându-se ce se întâmplase. În sinea ei, Hannah se bucură că incidentul o salvase de o situaţie ce ameninţa să devină tot mai penibilă. Agitaţia o cuprinsese şi pe ea şi încercă să şi-o stingă cu o înghiţitură de şampanie trezită. În câteva minute, Digby reveni înăuntru respirând din greu şi abia stăpânindu-şi emoţia.

-1277

Domnule colonel!

Traversă repede salonul apropiindu-se de comandant. Un poştalion care transporta provizii la mină a fost atacat de apaşi. Unul dintre călăreţi a venit să ceară ajutor. Balul luă brusc sfârşit şi toată lumea se grăbi să părăsească salonul. Stephen îşi îndreptă ţinuta şi se prezentă la ordinul comandantului. Hannah vedea nerăbdarea lui de-a acţiona, dorinţa lui fierbinte de-a se angaja într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu inamicul şi ştia că toată această sete de sânge nu se datora doar instinctului lui de soldat. Stephen simţea nevoia să se răzbune, să-i lovească pe aceia care îl făcuseră să sufere prin intermediul ei. -1279 Mă duc eu, domnule, se oferi el. -1280 Ia doisprezece oameni, încuviinţă Bettendorf, care se adresă apoi lui Digby. Călăreţul ăla a spus unde se află poştalionul? Şi apaşii sunt în număr mare? De multe ori în trecut Hannah trăise asemenea momente în care soţul ei trebuise să plece valvârtej acolo unde îl chema datoria. Soldaţii dădeau năvală afară din barăci, alergând încoace şi încolo, aerul era încărcat de tensiune. Stephen se îndreptă în grabă spre terenul de paradă. -1281 Hooker! strigă el. Vreau primii doisprezece oameni care sunt gata. Din -1278

orice companie!

Umbrele întunecate se foiau în noapte la lumina stelelor şi-a lămpilor cu gaz din barăci. Hannah văzu silueta unui călăreţ care era coborât cu grijă din şa, doctorul Griswald se grăbea într-acolo. Lângă ea scăpără o lumină. Cutter îşi aprinsese una dintre ţigările lui lungi şi fuma calm, trăgând în piept cu poftă fumul aromat, atent la mişcările din jur. Când privirile lor se intersectară, ochii căpitanului părură s-o absoarbă, îndelung, lui Hannah îi trebui mult să întoarcă capul. Soldaţii se rânduiră în mijlocul terenului de paradă, îmbulzindu-se la ordinele sergentului. De la locul ei, Hannah auzea frânturi din discuţia purtată de soţul ei şi colonelul Bettendorf cu aducătorul veştilor. -1282 Încălecarea ! răsună ordinul sergentului Hooker. Cei doisprezece soldaţi încălecară la unison, pregătiţi să pornească dintr-o secundă într-alta. Aproape cu întârziere, Stephen îşi aminti de Hannah şi se apropie călare de ea pentru a-şi lua un scurt rămas bun. Armăsarul lui focos lovea pământul cu copitele presimţind goana ce urma. Câteva clipe, Stephen se uită în tăcere la ea, strunindu-şi cu mişcări dibace calul. Faţa lui arăta extrem de încordată şi Hannah îşi strânse inconştient şalul la piept. -1283 Ai să te descurci? -1284 Bineînţeles, răspunse ea. -1285 O conduc eu pe doamna Wade înapoi la locuinţa dumneaei, spuse Cutter cu ţigara în mână. Noroc la vânătoare, domnule maior. Stephen se mulţumi să-i salute şi o luă din loc în direcţia unde aştepta coloana. Se auzi semnalul „Unu-doi-marş!" şi călăreţii se puseră în mişcare. „Galop!" sună următoarea comandă şi pământul se zgudui de tropotele copitelor. Curând, coloana dispăru pe drumul ce ducea spre Silver City.

Participanţii la bal începeau, de asemenea, să se împrăştie şi Hannah se duse să-şi ia rămas bun de la gazde. Simţea din nou povara antipatiei generale. -1286 Vă mulţumim mult pentru această petrecere, doamnă Goodson. Si eu si soţul meu vă suntem recunoscători. Bunele ei maniere îi impuneau să-şi menţină politeţea şi respectul. -1287 Ah, pentru puţin, doamnă Wade. Deşi, trebuie să spun că am fost surprinsă că soţul dumitale s-a oferit voluntar în seara aceasta, remarcă Maude Goodson pe un ton de speculaţie perfidă. -1288 Nu m-aş fi aşteptat să se arate atât de nerăbdător să te lase singură. -1289 Pentru el datoria s-a aflat întotdeauna pe primul plan, răspunse Hannah cu răceală şi se întoarse în direcţia fumului de ţigară. -1290 Dacă eşti gata, căpitane? Bună seara, doamnă Goodson. Furia şi disperarea o îndemnau să alerge, dar Hannah încercă să îşi controleze paşii. Cutter mergea alături de ea cu o ţigară mexicană între dinţi. Hannah îi era recunoscătoare fiindcă păstra tăcerea, preocupată fiind de sentimentul că în seara aceea comportarea ei fusese judecată şi considerată ca inadecvată. Totul era atât de nedrept! Ea era victima şi tot ea era, acum, condamnată. Faptul că fusese nevasta unui apaş, că trăise ca o squaw, o stigmatizase în ochii societăţii civilizate, o transformase într-o fiinţă impură. Dacă ar fi murit demult de mâna agresorilor, ar fi fost îndelung regretată. Trăise, însă, şi lumea n-o ierta pentru asta. Gândurile i se învălmăşeau febrile în minte şi lacrimi de mânie îi împăienjeneau ochii. Când ajunseră în faţa locuinţei ei, Hannah se opri să-l privească pe Cutter. -1291 Mulţumesc fiindcă m-ai condus acasă, căpitane, zise ea punând mâna pe clanţă. -1292 E dificil, nu-i aşa? Cuvintele lui, spuse pe un ton grav, liniştit, o făcură să-şi plece încet capul, rămase cu faţa întoarsă. -1293 Mi-e teamă că nu ştiu ce vrei să spui, căpitane, răspunse ea cu glas rigid, mişcată totuşi de acel semn de înţelegere din partea lui. -1294 Ba cred că ştii, doamnă Wade. Cutter îşi scoase ţigara din gură, mucul minuscul licărea roşiatic în noapte. -1295 Am auzit ce spuneau, ce întrebări puneau. Nimeni nu s-a ostenit să-ţi uşureze situaţia astă-seară. -1296

De ce?

Umerii ei se încovoiară ca sub povara unei vinovăţii pe care Hannah n-o înţelegea. -1297 Ce-am făcut? -1298 Nu contează atât de mult ce ai făcut dumneata, important este ce-au învăţat ei să gândească. Cutter studia fumul gri-albăstrui al ţigării sale, pe când Hannah se întoarse să-l asculte. -1299 Unele mame îi învaţă pe copiii lor că, dacă şi-au scăpat bomboana în praf, nici o cantitate de apă nu va fi de ajuns ca s-o spele şi s-o cureţe cum a fost. Râsul ei sună fals, ironic. -1300 Poate că n-ar fi trebuit să mă scapi niciodată de acolo, căpitane. Poate ar fi trebuit să mă laşi unde mă găsiseşi.

-1301

Doar nu crezi în ce spui, Hannah îmi pare rău, doamnă Wade, se corectă

el pentru această familiaritate nepermisă. -1302 Te rog, spune-mi Hannah, se învoi ea, conştientă de plăcerea pe care o resimţea la auzul numelui său pe buzele lui. Oare oamenii îşi pot depăşi vreodată aversiunea faţă de o bomboană spălată? -1303 Trebuie să flămânzească destul, mai întâi. Cutter trase ultimul fum din ţigară, apoi o azvârli departe. -1304 Şi dacă n-o fac? Întrebarea era aproape o provocare.

Atunci sunt proşti, declară el sec. -Te pricepi să-mi ridici moralul, Cutter. El îşi îndreptă umerii, în penumbră, Hannah îi vedea statura înaltă profilată pe cerul albăstrui al nopţii. Într-un fel, ştiu că el nu zâmbea atunci când duse mâna la borul pălăriei. -1306 Bună seara, Hannah. Ea privi lung în urma lui, discuţia cu el reuşise să-i abată gândurile de la propria ei situaţie la persoana căpitanului. Se mira de omul acesta taciturn care părea să ridice din umeri în faţa atâtor probleme care pe alţii îi tulburau. Firea lui Jake Cutler era asemeni deşertului plină de forţă şi vitalitate, imparţială şi tolerantă în faţa oricăror forme de viaţă. Totuşi, Hannah îl suspecta că odinioară fusese şi el aprig şi necruţător, până când Războiul de Secesiune îi răcorise ardoarea, iar frontiera apaşă îl învăţase prudenţa şi îi impusese acea atitudine de nepăsare. Iar căpitanul avea sentimentul dreptăţii. Hannah îl pierduse din vedere şi intră, în sfârşit, în casă, în sinea ei, regreta că Stephen nu împărtăşea părerile căpitanului -1305

Cutter.

De cealaltă parte a terenului de paradă, chemarea santinelelor stârnise vâlvă în Cartierul soldaţilor. Nevestele somnoroase apăruseră la geamuri, cu sugari plângăcioşi în braţe şi cu alţi copii pe lângă poale. Câteva femei ai căror bărbaţi plecaseră cu patrula îi conduseră până mai departe. Când zgomotul de copite se topi în noapte, Cimmy Lou se întoarse împreună cu celelalte femei rămase singure şi se amestecă în mulţimea privitorilor, soldaţi, nevestele lor şi copii, care se înapoiau la corturi. Negresa mergea încet, balansându-şi greutatea de pe un picior pe altul, cu şalul înfăşurat în jurul umerilor. Frustrarea şi iritarea îi sporeau dorul de ducă. N-avea nici un chef să se întoarcă în culcuşul gol, impregnat de căldura şi mirosul lui John T. Era sergent de frunte era firesc să răspundă primul la chemare, îi spunea el de fiecare dată. Uneori Cimmy Lou ura epoleţii pe care soţul ei îi purta cu atâta mândrie, chiar dacă o încântaseră atunci când se măritase cu John T. îl luase fiindcă era sergent, fiindcă era cel mai bun şi fiindcă o satisfăcea atunci când stătea pe-acasă. Ceva se clinti în preumbra dintre două corturi apropiate. Cimmy Lou scrută întunericul, pericolul apaşilor era prea real pentru a nu ţine seama de orice mişcare, cât de mică. O siluetă slabă şi prelungă păşi cu agilitate spre ea. Cimmy Lou surâse cu viclenie si se uită în jur să se asigure că nu-i vedea nimeni. -1307 Ia te uită, soldat Bitterman. Nu-i cam târziu să mă cauţi acu' pentru rufe? îl mustră ea glumeaţă, ştiind prea bine de ce îi aţinea el calea. Se uită drept în ochii lui avizi şi fosforescenţi, ca nişte ochi de pisică. -1308 Te aşteptam, zise el, cu oarecare reţinere. Ştii doar.

-1309

De und' să ştiu? râse nepăsătoare Cimmy Lou cu o mână în şold,

-1316

Nu fugi de mine. N-am terminat.

pregătită să-treacă mai departe. -1310 Ştiam că Hooker o să plece cu patrula şi o să te lase singură toată noaptea. Privirea lui părea să se prelingă pe sub şalul care acoperea sânii opulenţi ai femeii. Întinzând mâna îşi plimbă un deget pe bărbia ei şi o întoarse cu faţa spre el. O dorea cu patimă, mai mult decât ar fi vrut să recunoască. Lucrul acesta ei îi făcea plăcere şi îi antrena curiozitatea. -1311 N-ar fi trebuit să te sărut atunci. -1312 Ştiu la ce te gândeşti, ce vrei, Leroy Bitterman, îl tachină ea. Eşti la fel ca toţi bărbaţii. -1313 Am venit să-ţi spun să-mi dai pace, femeie. Nu mai da din coadă pe sub nasu'meu, o avertiză el. Eu nu-s ca alţii. Sergentu'ăla al tău n-o să-mi stea în cale. O clipă, Cimmy Lou încremeni la auzul acuzaţiilor lui, curiozitatea însă o ţinu pe loc. -1314 Aşa-ţi zic, femeie, lasă-mă-n pace dacă nu mă vrei, repetă el. -1315 Cine să te vrea? Cimmy Lou ridică din umeri şi făcu un pas înainte. El o apucă brutal de braţ şi o roti spre el. Ea se zbătu, luată prin surprindere de acest atac neaşteptat. Era obişnuită să-şi exercite întotdeauna cu succes controlul asupra bărbaţilor şi forţa lui fizică o şocă pe moment. Se luptă cu îndârjire încercând să-şi elibereze braţul. El o zdrobi de pieptul lui, ţintuind-o cu braţele şi apucând-o strâns de bărbie, buzele lui se lipiră pătimaşe de ale ei. Ea însă rămase nemişcată, impasibilă la asaltul lui. Absenţa oricărui răspuns din partea ei îl înfurie. - Fie ca tine de astă dată, mormăi el, răsuflând din greu. Ea îl privi printre gene, fără să răspundă. -1317 Da'te-nşeli în ceea ce mă priveşte, Cimmy Lou. Eu nu-s ca ceilalţi. Eu sunt în stare să te potolesc. Când el îi dădu drumul Cimmy Lou încercă sentimentul că pierduse ceva în loc să câştige o bătălie. Deşi firea ei libertină respingea tacticile lui viclene, persoana lui îi stârnise un interes viu şi îi scormonise apetitul sexual. -1318 Eşti ca toţi ceilalţi, îl înfruntă Cimmy Lou, adunându-şi mai mult şalul în jurul umerilor. Numa' gura e de tine. Bitterman însă se mulţumi să zâmbească pe sub mustaţa lui subţire. -1319 Orice bărbat care se uită la tine te vrea, Cimmy Lou. Sergentu'ăla ăl tău îi sperie şi nu-i lasă să se apropie, doar să tânjească după tine de la distanţă. Îţi place să-i amăgeşti. Da' pe mine n-o să mă amăgeşti. O să fii a mea, ai să vezi! Râsul ei molatic, gutural îşi bătea joc de el, dar expresia ei rămase gânditoare când porni mai departe către, cortul ei.

CAPITOLUL 17

Somnorosul gângăvi fericit, fluturând emoţionat din mânuţe atunci când o văzu pe Hannah. Chipul ei se însenină cu un zâmbet care însă îi îngheţă pe buze atunci când dădu cu ochii de prizonierii apaşi, îngrămădiţi laolaltă în căruţa cu emblema militară. Bărbaţii erau legaţi cu lanţuri de picioare. Hannah stătea la vreo şase metri depărtare de căruţă. Un soldat din escortă o analiză cu ochi critici, dar nu-i ordonă să plece. Hannah nu mai simţea aproape nici o ură faţă de oamenii aştia. Îşi amintea de toate jafurile pe care le făptuiseră cândva şi nu uitase nimic din cruziţnea cu care fusese tratată în locul lor, la început. Totuşi, când se uita la ei, îşi aminti de talentul de vânător al lui Câine Furios şi cum acesta reuşise întotdeauna să facă rost de carne pentru întregul trib în timpul fugii din Mexic, sau de Loco, clovnul grupului, care se pricepea atât de bine s-o facă pe nevasta lui să râdă. Puţini din cunoscuţii ei i-ar fi înţeles sentimentele, iar dintre aceştia, Stephen cel mai puţin. În urmă cu cinci zile, Stephen se întorsese în zori împreună cu patrula sa. Nu existaseră supravieţuitori în rândul persoanelor ce însoţiseră poştalionul cu alimente, apaşii mutilaseră îngrozitor cadavrele acestora. În inima lui nu exista loc pentru iertare.

Acum, grupul de apaşi rămaşi din ceata lui Lutero urmau să fie transportaţi la agenţia din Ojo Caliente, la nord de New Mexico. Erau tăcuţi şi somnoroşi, cu excepţia Somnorosului, dar Gatita îl întoarse pe micuţ cu faţa spre ea ca să-l împiedice s-o vadă pe Hannah. Ea nu mai făcea parte dintre ai lor şi nu mai merita încredere. Totuşi Hannah îi spuse în spaniolă: -1320

Ojo Caliente e un loc bun.

-1322 -1323

Vorbeai cu ei. Da.

Zona izvoarelor fierbinţi era un loc favorit al indienilor. Gatita se uită la ea. -1321 Dacă locul bun, atunci să meargă Picioare galbene acolo, să lase pământul ăsta la noi. Întristată de cuvintele ei, Hannah se dădu înapoi. Ştia că soarta apaşilor era deja pecetluită. Stilul lor nomad de viaţă, bazat pe vânătoare, cules de fructe sălbatice şi războaie avea să mai supravieţuiască un timp înainte de-a dispărea. Triburile lor erau sortite pieirii său unei sclavii, în rezervaţii. Cele două culturi,a albilor şi a apaşilor, erau prea diferite ca să poată rezista. Apaşii trebuiau ori să fie asimilaţi ori să moară. Se auziră murmure printre soldaţii din escortă. Stephen descălecă lângă ea, cu faţa întunecată de suspiciune şi neplăcere, fiindcă o găsea lângă apaşi. El o apucă de braţ şi o trase de lângă căruţă. Hannah se crispă, revoltată de tonul lui agresiv. -1324 Ce, ce-ai spus?

Inima ei se umplu de amărăciune şi în acel moment îl urî pe Stephen fiindcă îi pusese o asemenea întrebare. Mai mult decât orice altceva, gestul lui se dovedea cât de mult îşi pierduse încrederea în ea.

-1325 Ce contează? Oricum nu m-ai crede.

Hannah se opri pe loc o dată cu el, incapabilă să-l privească în ochi. Mâna lui îi abandonă braţul cu un gest semnificativ. Soldaţii din escortă încălecaseră şi aşteptau, iar vizitiul şi cu gardianul înarmat se instalaseră pe capră, catârii moţăiau în hamurile lor.

-1326

Hannah.

Vocea lui profundă spunea mai mult decât cuvintele, mai presus de orice dezvăluia dorul lui faţă de femeia care fusese Hannah şi pe care nu mai reuşea s-o regăsească. Anul care se scursese între ei îi înstrăinase nespus. Se părea că nimic nu-i va mai apropia. Stephen nu avea forţa să uite trecutul şi să construiască relaţia lor pe temelia prezentului. Privindu-l, Hannah citi în ochii lui lupta care se dădea în el, între dorinţa de reconciliere şi impulsul de respingere a acesteia. Pentru el, bomboana era încă murdară. În cele din urmă, Stephen vorbi: -1327 Când o să-i ducem pe apaşii ăştia în rezervaţiile de câre aparţin, situaţia se va îndrepta. N-or să se mai afle în preajmă să-ţi amintească tot timpul de cele întâmplate. Vei reuşi să uiţi. Hannah zâmbi trist, constatând ironia acelui fapt care făcea ca Stephen săi ofere ei asigurările de care avea el nevoie., înţelese că soţul ei se străduia să-i reînvie sentimentele. -1328 Desigur. -1329 Mă întorc peste o săptămână.

După o ezitare vizibilă, Stephen se aplecă şi o sărută scurt pe obraz, întâiul semn de afecţiune fizică pe care-l arătase de mai bine de o

săptămână. În clipa următoare, maiorul încălecă pe cal şi se postă înaintea coloanei. Convoiul, se puse în mişcare cu zgomot de lanţuri şi scârţâit de roţi, Hannah o mai văzu o dată pe Gatita, înainte ca soldaţii din coadă să se interpună între ea şi căruţă. Porni înapoi către casă, dar în drum îl zări pe Cutter, care şedea sub ramada. Hannah zâmbi şi îl salută cu un gest discret din cap, un val plăcut de căldură o inundă sesizând interesul prietenesc pe care i-l arăta căpitanul. Acesta o salută şi el cu mâna la pălărie. De când se întorsese, Hannah nu participase activ la viaţa socială, în special pentru că Stephen îi ceruse să stea deoparte, dar şi fiindcă sperase că, o dată cu trecerea timpului, lumea se va plictisi s-o mai trateze ca pe-o ciudăţenie şi o va accepta din nou. Cum Stephen plecase, zilele ameninţau să devină extrem de monotone şi Hannah se hotărî să-şi organizeze din nou timpul, le invită pe soţiile ofiţerilor la un ceai care avea să aibă loc peste două zile. Pe când scotocea în şifonier căutându-şi rochia albastră de zi, Hannah observă că rochia ei de seară din satin cafeniu lipsea, cercetă şi în cufăr şi descoperi că îi lipseau mai multe lucruri vechi: un şal argintiu, o broşă nu prea frumoasă din sticlă primită în dar de la o mătuşă bătrână, un pieptene ciobit din carapace de ţestoasă, două fuste vechi pe care le păstrase pentru material şi alte câteva obiecte. Cu excepţia rochiei cafenii, toate erau lucruri pe care arareori le purtase, întrucât nu făceau parte din preferinţele ei. - Delancy, strigă Hannah şi se duse în bucătărie pentru a-1 interoga.

Înăuntru

o găsi pe Cimmy Lou, care îşi lingea degetele de siropul scurs dintr-o prăjitură. -1330 Adusei lenjeria, don'şoară Wade. Negresa îi arătă teancul de rufe călcate, expus la vedere pe masă. -1331 Mulţumesc, răspunse indiferentă Hannah, apoi se adresă ordonanţei. Delancy, nu-mi găsesc rochia cafenie de satin cu broderii de aur. Si îmi lipsesc şi alte lucruri. Ştii ceva despre ele? Soldatul-servitor şi spălătoreasa schimbară o ocheadă care nu scăpă privirii atente a Hannahei. Lui Delancy îi trebuiră câteva secunde ca să-şi formuleze răspunsul. -1332 Am găsit-o la gunoi într-o dimineaţă... era făcută bucăţi. I-am raportat lui domn'maior, da a zis că ştie. -1333 Înţeleg. Hannah se încruntă. -1334 Mulţumesc, Delancy. Voi să plece, apoi deodată remarcă un obiect gălbui ce sclipea pe şalul lui Cimmy Lou Hooker. Hannah se opri brusc. -1335 Asta nu e cumva broşa mea? Cimmy Lou acoperi cu o mână protectoare bijuteria ieftină. -1336 Dom'maior mi-a dat-o, se făli ea. -1337 Şi şalul meu, şi pieptenele, şi fustele mele şi... toate celelalte, tot el ţi le-a dat? întrebă Hannah uluită că Stephen fusese în stare de aşa ceva. -1338 Da, doamnă. -1339

Dar de ce?

-1341

Da.

Nu voise să întrebe asta. Întrebarea pur şi simplu îi ţâşnise de pe buze. O rază de mister se furişă în ochii şireţi ai negresei. -1340 Eu aş zice că poate a vrut numa' să-mi mai dea ceva pe deasupra. Mai bine l-aţi întreba pe dânsul. Ieşind pe uşa bucătăriei, Hannah avea obrajii îmbujoraţi la gândul implicaţiei din vorbele negresei. Orice nevastă de soldat ştia că, dacă nu şi-ar însoţi bărbatul în regimentul unde era repartizat, acesta şi-ar căuta o femeie pierdută care să-i satisfacă nevoile carnale. Asemenea rătăciri nu erau niciodată menţionate. Chiar dacă Hannah nu se lovise niciodată de exemple şi dovezi concrete, în inima ei ştia. Bărbaţii erau supuşi plăcerilor josnice, nu te puteai aştepta la fidelitate din partea lor. Dar să cunoască aceste realităţi era una, şi să se confrunte cu ele era altceva. La ora când doamnele sosiră la ceai, Hannah reuşise să-şi recapete stăpânirea de sine. Rămaseră în salon şi Hannah turnă ceaiul. Ordinea servitului se făcea în funcţie de rangul soţiilor, prima ceaşcă soţiei colonelului, Ophelia Bettendorf, iar a doua, soţiei căpitanului, Maude Goodson. Întrucât locotenentul Digby avea mai multă vechime, Grace Digby fu servită înaintea lui Sadie Mitchell, pe când gazda îşi rezerva ultima ceaşcă. Conversaţia începu cu mici bârfe pe seama altor companii ale Regimentului 9, staţionate în diverse forturi din statul New Mexico. O parte din nume erau noi pentru Hannah, care nu putea lua astfel parte prea mult la discuţie. - Mă gândeam că e un domn atât de remarcabil, nu-i aşa, doamnă Wade?

Cum Hannah nu dădu semne că ar fi ştiut despre cine e vorba, Ophelia Bettendorf

reluă.

-1342 Sigur că îţi aminteşti de locotenentul Austin din Boston? -1343 Nu, nu-mi amintesc.

Hannah sorbi ţinând ceaşca fragilă într-o mână şi farfurioara în cealaltă.

-1344

Aşa e, ea nu mai era aici. S-a întâmplat după ce au luat-o apaşii, îşi

aminti Maude Goodson, apoi se întoarse spre Hannah. Ai stat cu ei atâta timp, draga mea. -1345 Într-adevăr, am stat, încuviinţă încet Hannah, apoi aşeză ceaşca

deoparte şi ridică ceainicul. Contrastul dintre mâna ei arsă de soare şi vasul de porţelan pictat în culori pastelate era izbitor. -1346 Mai doreşte cineva ceai? -1347 Vă rog. Micuţa Maude Goodson, delicată ca o păpuşică, îşi oferi ceaşca. -1348 Mă gândeam să-ţi sugerez că ar trebui să te îmbăiezi în lămâie. Eu aşa fac de fiecare dată când stau prea mult în soare. Îţi albeşte pielea, ceva nemaipomenit! -1349 Am să încerc. Hannah se întrebă dacă femeia îşi dădea seama câte lămâi i-ar trebui. -1350 E adevărat că ţi-au luat toate hainele? Grace Digby se holbă la ea cu ochi plini de curiozitate. Mici exclamaţii de uimire se auziră din partea celorlalte musafire, dar Hannah observă că nici una dintre ele nu obiectase şi că toate aşteptau cu sufletul la gură răspunsul ei. Deodată, Hannah realiză care era adevăratul motiv care le adusese pe nevestele ofiţerilor la ea în ziua,aceea, veniseră să o tragă de limbă, să afle amănuntele picante ale poveştii ei, să retrăiască experienţa, mulţumindu-i lui Dumnezeu că nu păţiseră acelaşi lucru. Dintre toate Maude Goodson era poate singura care simţea cât de cât milă faţă de ea şi dorinţa de-a o ajuta.

-1351 Multe dintre lucrurile care s-au întâmplat sunt prea neplăcute pentru a mai merita să fie amintite, spuse cu o politeţe rece menită să-i mascheze furia şi amărăciunea. Aş prefera să nu mă mai gândesc la trecut. Ophelia Bettendorf îşi lăsă în jos nasul ei lung şi îi spuse lui Hannah cu un zâmbet fals. -1352 Trebuie să-ţi spun draga mea, că am fost mirată că maiorul Wade te-a lăsat singură atât de curând după toate necazurile pe care le-ai înfruntat. Având în vedere cât de mult ai lipsit, aş fi crezut că va profita de fiecare minut ca să-l petreacă în compania ta. Hannah nu era surprinsă că ceilalţi observaseră cât de puţin timp îşi petrecea Stephen cu ea. Soţul ei făcea tot posibilul să se implice în activităţi care să-l reţină departe de casă, evitând-o astfel. -1353 Pentru Stephen datoria s-a aflat întotdeauna pe primul plan. De aceea e un ofiţer atât de bun. Îşi aminti că altădată ar fi spus asta cu mândrie ca o soţie bună şi înţelegătoare, care îşi admiră soţul. Acum se folosea de laude pentru a-i scuz a comportamentul.

La urma urmelor, căpitanul Goodson e de patrulă, iar căpitanul Cutter abia s-a întors, aşa că era rândul lui Stephen. -1355 Dar colonelul l-a informat că date fiind circumstanţele, îi va îngădui -1354

maiorului să-şi petreacă mai mult timp cu dumneata, iar în locul lui să meargă locotenentul Digby. Dar soţul dumitale a insistat. Hannah nu ştiuse, dar Ophelia Bettendorf intuise ignoranţa ei. O accentuare a supărării nu avea cum să rezolve dificultăţile dintre ei, totuşi Stephen optase pentru această cale. Sufletul ei se încrâncenă jignit. -1356 Soţul meu nu şi-ar permite niciodată să pună problemele personale înaintea obligaţiilor militare. Nici una dintre musafire nu se lăsă prostită de răspunsul ei şi Hannah observă că acestea schimbau într-ascuns priviri cu subînţeles. Rotofeia Grace Digby întinse mâna după încă una din prăjiturile proaspete şi apetisante de pe platou. -1357 Aceste prăjituri sunt absolut delicioase, doamnă Wade. Trebuie neapărat să-mi dai reţeta. -1358 Mă tem că va trebui să-i ceri părerea lui Delancy în privinţa aceasta. Nu eu le-am făcut. - Nu ţi-a stat în obicei niciodată să găteşti, nu-i aşa, draga mea? Nevasta colonelului sorbi cu delicateţe din ceai. -1359 În trecut, nu, deşi acum mă pricep să fac o torte lla foarte bună. Şi am învăţat să gătesc o tocană grasă şi gustoasă din stomac de căprioară umplut cu sânge, ardei iute şi cepe sălbatice. Groaza şi şocul se aştemură pe feţele lor, dar lui Hannah nu-i păsa. Le oferise ceea ce doriseră să audă. -1360 Doar n-ai mâncat aşa ceva? Grace Digby lăsă deoparte prăjitura din care muşcase doar o dată. -1361 Desigur. Şi data viitoare când vei avea de preparat un iepure, încearcă să-l frigi parţial înainte să-l jupoi şi să-i scoţi măruntaiele. Dinadins alesese cele mai dezgustătoare exemple, fără a omite vreun detaliu. Mai târziu, Hannah le urmări plecând. Abia ieşiră pe uşă şi începură să-şi dea coate şi să şuşotească, indignate, dar Hannah nu încercă nici o satisfacţie, oftând, plecă de la geam, copleşită de tristeţe si singurătate. Întoarcerea lui Stephen nu aduse nici o schimbare în atmosfera din casă. El continua să pretindă că totul era în regulă, dar niciodată nu o atingea şi nu pomenea de trecut. De altfel, stăteau şi foarte puţin împreună, iar în acele rare ocazii, el evita s-o privească, iar când se uita la ea, Hannah ştia ce gânduri îl frământau. Întoarcerea lui coincisese cu o recrudescenţă a atacurilor inamice în zonă. Ţintele lor favorite erau trenurile încărcate cu minereu şi poştalioanele, trase de doisprezece- paisprezece cai, transportând argint de la minele din munţii Mogollon către oraşele miniere din vecinătate. Fortul Bayard trăia o permanentă stare de tensiune, rapoartele despre ambuscade şi semiambuscade se ţineau lanţ. Într-o după-amiază, cu puţin timp înainte de retragere, în fort fu adus un însoţitor de tren rănit. Un detaşament de cavalerie fu trimis în cercetare, Hannah nu se miră să-l vadă pe Stephen în fruntea lui. Pentru ea, începea să devină tot mai clar că Stephen era obsedat de o revanşă împotriva apaşilor. Era o noapte neagră ca picura, şirul de călăreţi înainta pe poteca

îngustă către înălţimile canionului, în jur, nu se auzeau decât potcoavele de metal scrâşnind pe stâncă şi urletul îndepărtat al vreunui coiot sub razele piezişe ale astrului de argint. O linişte apăsătoare plutea în aerul îngheţat al munţilor. Hooker se aplecă în şaua McClellan şi îi strigă cu voce joasă maiorului Wade: -1362 Călăreţul zicea că apaşii i-au atacat undeva cam pe-aici, lângă stânca aceea ca un coş. -1363 E cam vreo milă de locul unde suntem acum. -1364 Ce linişte! Locotenentul Digby îşi apropie calul de cel al maiorului, privirea lui neliniştită scrută întunericul. -1365 Ce credeţi, domnule maior? - Probabil că apaşii s-au retras la adăpost. Ei arareori atacă noaptea. Stephen se răsuci în şa, adresându-se soldaţilor care veneau în coloană dublă în urma lui. -1366 Atenţiune! ordonă el cu glas şoptit şi ordinul fu transmis mai departe, pentru a le da de ştire soldaţilor că se apropiau de locul ambuscadei. Stephen regreta că razele lunii erau atât de slabe, incapabile să împrăştie mai mult negura din jur. Îşi încorda simţurile, atent la orice zgomot nefiresc, căutând să perceapă mirosul de fum sau de praf de puşcă. După vreo patru sute de metri, roibul lui ciuli urechile. Stephen nu putea zări nimic în întuneric. Calul lui fornăi nemulţumit şi maiorul ridică braţul făcând senin coloanei să se oprească. Dinaintea lor se zărea o formă mare, întunecată, abia vizibilă pe fondul cenuşiu al stâncilor. Stephen îşi pregăti puşca. -1367 Hei, voi din căruţă! strigă Stephen cu voce scăzută si grava. Timp de câteva clipe, domni tăcerea. Stephen îşi mână încet calul într-acolo cu mâna pe revolver. Căruţa fusese răsturnată şi zăcea pe o parte blocând cărarea. Un geamăt slab ajunse deodată până la el. Stephen grăbi pasul fără a slăbi din vedere stâncile şi tufişurile dimprejur. Restul coloanei avansă către el. Pe măsură ce se apropia de căruţă, priveliştea devenea mai clară. Un cal zăcea mort în hamuri, dar era evident că vehiculul avusese mai mulţi cai ce fuseseră furaţi. Vreo jumătate de duzină de săgeţi erau înfipte în pereţii de lemn vopsit. Stephen descălecă şi îi dădu frâul calului lui Digby. În nări simţi imediat mirosul acru de praf de puşcă, un alt geamăt, de astă dată mai puternic, se auzi din capătul opus al căruţei, lângă roţile din faţă. Stephen găsi un om pe jumătate leşinat, prăbuşit sub capră. -1368 Am găsit unul viu, anunţă el. Verifică în jur, sergent. În timp ce soldaţii se răspândeau în toate direcţiile, coordonaţi de Hooker, Stephen îngenunche lângă rănit. Lumina anemică a lunii scoase la iveală patul unui carabine lipite de coapsa bărbatului. -1369 Unde sunteţi rănit, domnule? Stephen ridică de jos carabina. Omul părea să facă sforţări uriaşe pentru a vorbi, îşi încordase gâtul şi deschisese larg ochii cu pupile imense, albicioase. Gâfâitul lui întretăiat se transformă în tuse. -1370 Săgeată...în umăr... Judecând după respiraţia lui cavernoasă, săgeata îi străpunsese un

plămân.

-1371 Glonte...în...picior. Coastele...poate...Nu ştiu... Săgeata se afla încă înfiptă în umărul lui stâng. Capătul cu pană era rupt şi Stephen o lăsă aşa şi se apucă să caute rana de la picior. -1372 Ce s-a întâmplat? Unde sunt ceilalţi? Sângele cald, lipicios, se scurgea din coapsa stângă a omului. Stephen îi legă rana cu batista lui. -1373 Ne-au lovit...din senin...De după...stânci. Cinci...poate şase. Slăbiciunea şi durerea îi tăiau respiraţia, făcând să-i tremure vocea. -1374 Gilles din prima căruţă...lovit primul. Apaşii...au sărit...pe caii noştrL.furat căruţă. Irlandezul şi cu Shaughnessy... s-au ascuns după stânci...când...s-a răsturnat căruţa. -1375 Uşurel, uşurel, îl sfătui Stephen. Apoi se ridică în picioare cu ambele arme în mâini. Locotenentul Digby se apropie de el. -1376 Trimite pe cineva încoace să vadă de omul ăsta, îi ordonă Wade. -1377 Încă doi aci, domn'maior, se auzi vocea unui soldat de undeva din dosul stâncilor. -1378 Morţi amândoi, domnule. Stephen îşi croi drum printre cadavre către costişă. Hooker veni după el. Privirea gânditoare şi neliniştită a maiorului rătăci o vreme în noapte. întotdeauna ajungeau prea târziu, abia după ce încleştarea luase sfârşit, şi niciodată nu erau în stare să-i prindă pe ticăloşii de apaşi. Îi ordonă sergentului pe un ton irascibil: -1379 Îndreptaţi căruţa aia! O s-o folosim ca să transportăm rănitul în fort. Şi trimite o jumătate de duzină de oameni să caute a doua căruţă şi cadavrul vizitiului. Pe terenul ăsta accidentat n-a putut ajunge prea departe. Iar apaşilor le trebuiau caii, undeva, la un moment dat, mai mult ca sigur că au tăiăt hăţurile şi au răsturnat căruţa. -1380 Da, domnule. Domnule, vreţi să caut urmele şi să trimit un detaşament după ei? -1381 Ar fi o pierdere de timp, sergent, răspunse categoric Stephen. Nu poţi să porneşti pe urmele lor înainte de răsăritul soarelui. Şi la vremea aceea, apaşii vor avea deja un avans de şase ore faţă de tine. Nu, sergent, n-o să-i urmărim. -1382 Da, domnule. Hooker salută şi se retrase. În aerul uscat al deşertului muntos, sunetele se propagă până departe. Atât

maiorul cât şi sergentul se opriră la un moment dat pe loc, auziră, parcă, un nechezat de cal. -1383 Dinspre nord, domnule, poate la două, trei mile, de-aici, îşi dădu Hooker cu părerea. S-ar putea să fie vreunu' din caii scăpaţi. -1384 Posibil, încuviinţă Stephen. Îşi plecă într-o parte capul şi ascultă câteva secunde. Apoi tresări. -1385 Cinci oameni să rămână aici şi restul, încălecarea, sergent. O oră mai târziu, patrula mai călătorea încă prin ţinutul aspru al canioanelor, în direcţia din care se auzise nechezatul, deşi drumul le era barat de pereţi insurmontabili de stâncă ce trebuiau ocoliţi. La intervale neregulate, liniştea nopţii era spartă de nechezatul disperat al calului.

De data aceasta, răsună foarte aproape. Cu un gest al braţului, coloana se opri pe loc. Şeile de piele scârţâiau sub greutatea soldaţilor care se foiau neliniştiţi, Stephen scrută întunericul şi îşi ascuţi auzul încercând să înţeleagă ce se întâmpla. Digby îi azvârli o privire îngrijorată. -1386 Calul ăla a fost în acelaşi loc tot timpul, şopti el. Din spatele lor, sergentul Hooker îi avertiză. -1387 O fi vreo momeală de-a apaşilor. -1388 Trimite doi oameni înainte, ordonă Stephen. Hooker se întoarse căire coloana de soldaţi. -1389

Henry. Beaufort.

-1396

Stiu.

Le făcu semn cu mâna să se apropie. Coloana se mişcă, cu zgomot înăbuşit de copite şi scârţâit de şei, pentru a ocupa locurile lăsate libere de cei doi soldaţi. Aceştia se grăbiră să îndeplinească ordinul şi porniră cu armele pregătite de atac, întunericul îi înghiţi curând, doar tropăitul copitelor rămânând să le semnaleze prezenţa. După secunde de aşteptare ce părură interminabile, unul dintre soldaţi se întoarse şi se opri dinaintea maiorului. -1390 Totul e în regulă, domnule. În ciuda impulsurilor lui năvalnice, Stephen sili coloana să înainteze cu multă precauţie. Al doilea soldat îi aştepta la faţa locului. -1391 Calul e încă legat de căruţă, domnule adică, ce-a mai rămas din ea, îi explică acesta încet lui Stephen. O roată s-a rupt si s-a răsturnat toată încărcătura. Apaşii luaseră tot ce le putea fi de folos. Stephen se mulţumi să măsoare priveliştea, de pe cal. Instinctul lui se dovedise corect, numai că şi acum sosiseră prea târziu. Să încerce să-i prindă pe apaşi era ca şi cum ar fi alergat după vânt. Când vorbi iar, vocea lui exprima oboseală, frustrare şi nervozitate. -1392 Căutaţi cadavrul vizitiului. Pe întuneric, un soldat se împiedică de un obiect care se rostogoli cu zgomot de sticlă spartă. Soldatul se aplecă şi ridică sticla de jos. -1393 Whisky. Se vede că apaşii au dat de băutură mai întâi. -1394 Dezleagă calul de la căruţă, ordonă Stephen. -1395 E ciudat că apaşii n-au luat calul cu ei, sau nu l-au omorât, remarcă locotenentul Digby. Şi Stephen se mirase, dar apaşii erau întotdeauna imprevizibili.

-1397 Dom'maior. Hooker se apropie încruntat de ei. -1398 Miroase a fum.

Aerul de munte era proaspăt, îndulcit de mireasma de pin şi ierburi aromatice. Totuşi, de undeva, ajungea până la ei un miros vag de ars, nu se zărea nici urmă de fum, dar apaşii se pricepeau să aprindă focuri care să emane puţin fum. -1399 Au dat foc pe-aci pe undeva, sergent. Găseşte-i. Stephen se aştepta să-l găsească şi pe vizitiu tot acolo. Dacă acesta nu fusese ucis ci numai rănit în timpul asaltului, apaşii îl luaseră să-l tortureze.

Nu fu nevoie să caute prea mult. La nici cincizeci de iarzi depărtare, dădură de tabăra apaşă, focul ardea ca un ochi roşu în mijloc, înconjurat de umbrele prelungi, nemişcate ale indienilor. Stephen ordonă oamenilor săi să încercuiască locul, situaţia nu-i inspira câtuşi de puţin încredere, dar se vedea nevoit să-i facă faţă. Cu cât se uita mai mult la mogâldeţele aparent adormite, ghemuite în jurul focului, cu atât nervozitatea şi neîncrederea lui sporeau. Degetul îi încremenise pe trăgaci, un calm rece pusese stăpânire pe fiecare fibră din corpul lui. Dădu ordin de atac şi loviră, cu toate că nimeni nu credea că apaşii vor fi luaţi prin surprindere. Dar la prima rafală de gloanţe, situaţia se lămuri: apaşii se ridicară clătinându-se pe picioare şi, abandonând din start orice tentativă de rezistenţă, căutară să se împrăştie care-ncotro. Erau beţi turtă. Soldaţii năvăliră în tabără, iar câţiva dintre ei se luară după doi apaşi care, buimăciţi de atacul neaşteptat, încercau să fugă pe jos. Stephen se opri lângă foc şi îşi încărcă din nou revolverul. Aerul duhnea a praf de puşcă şi fum. Lângă vatră, zăceau cadavrele a doi apaşi care încercaseră să opună rezistenţă, un al treilea apaş, grav rănit, se zvârcolea încet, scormonind pământul cu degetele. -1400 Sfinte Isuse, mormăi cineva cu glas cutremurat de scârbă. Stephen recunoscu vocea lui Hooker. -1401 Domn'maior. Vizitiul nostru e aci. Stephen ocoli trupurile apaşilor şi se apropie de copacul înalt în faţa căruia se

oprise sergentul. Duhoarea aici era mai puternică, o combinaţie greţoasă de păr ars şi carne pârlită. Hooker aprinse un chibrit şi, la lumina portocalie a flăcării, văzu trupul vizitiului atârnat cu capul în jos deasupra unei alte vetre stinse. Stephen se clătină de scârbă şi o sudoare rece îi acoperi fruntea. Sergentul scutură chibritul. -I-au prăjit creierii, zise el cu duritate, forţânduse să-şi ascundă emoţia. -1402 Daţi-l jos. Ordinul fu rostit cu o voce scăzută, abia perceptibilă. Apoi furia îl scutură deodată şi glasul lui căpătă rezonanţă de tunet. -1403 La dracu, am zis, daţi-l jos! -1404 Da, domnule, răspunse John T. Hooker. Era şi el conştient de lucrul acesta. -1405 Cooper! Johnson! La mine imediat! îşi chemă sergentul oamenii. Maiorul se înapoie lângă al doilea foc. Cineva azvârlise vreascuri peste jar şi vâlvătaia se aprinsese din nou. John T. îi lăsă pe cei doi soldaţi să se ocupe de cadavrul vizitiului şi îl urmă pe maior. Zgomotele urmăritorilor porniţi în căutarea fugarilor apaşi se auzea în desiş. Alte sticle goale de whisky fură găsite împăştiate în jurul focului, mărturii despre beţia indienilor. -1406 Hei, sergent. Soldatul Moseby se aplecă asupra apaşului rămas în viaţă şi îi cercetă rănile

însângerate. -1407 -1408

Ar trebui să facem ceva pentru ăsta. Trăieşte încă. Nu-l atinge, scrâşni Wade.

-1409 Dar, domnule, e rănit. -1410 Am zis să-l laşi pe nemernic!

Stephen făcu un pas ameninţător spre soldat, apoi, păru a-şi veni în fire, se întoarse şi plecă. John T. oftă din rărunchi şi se apropie de soldat. -1411 Îi trebuie mai mult decât bandajele tale, Moseby, mormăi John

T.

fără să comenteze ordinul lui Wade. Urmăritorii îşi prinseseră prada şi John T. se apropie de foc să vadă chipurile prizonierilor apaşi care fuseseră mânaţi în tabără. Când primul dintre indieni păşi la lumina flăcărilor, John T. înmărmuri străfulgerat de-o amintire. Se holbă la bărbatul cu umeri largi şi plete lungi, negre, ca pana corbului, ce încadrau o faţă turtită, brăzdată de cicatrice. John T. se uită înfiorat la maiorul Wade, apoi, încet, îşi aminti că Wade nu-l văzuse niciodată pe Lutero.Şi cum Amos Hill nu se afla cu ei, prizonierii nu aveau să fie interogaţi decât mai târziu. John T. se uită lung la apaşul pe care maiorul îl vânase săptămâni întregi cu atâta zel şi ură, se uită şi nu zise nimic. Scularea, chemarea la apel, clopotul de la popotă, drumurile lungi şi obositoare, stingerea - acestea erau activităţile de rutină ale armatei din fort. Hannah şedea sub umbrar şi privea manevrele companiei pe terenul de paradă din faţa locuinţei sale: separarea coloanelor, patru paşi la stânga, patru la dreapta, mers la pas, la trap, la galop. -1412

La dreapta, câte doi.

Comenzile erau pronunţate într-o cadenţă sobră.

Doamna Mitchell trecu prin faţa ei, în mână cu o umbreluţă care s-o protejeze de soarele de dimineaţă, o salută cu un gest din cap pe Hannah. La rândul ei, aceasta îi răspunse la fel, nici una însă nu se oferi să lege o conversaţie. Hannah recunoştea că şi în această privinţă exista aici un obicei, ritualul de dimineaţă al ceaiului servit în locuinţa comandantului. Hannah nu se mira că invitaţia

precedentă nu fusese reînnoită, prezenţa ei ar fi pus capăt bârfelor şi ce altceva putea sta la baza unei discuţii atrăgătoare decât un delicios scandal. Era o tragică ironie a soartei faptul că, după ce timp de mai multe luni fusese victima unui prizonierat, acum tocmai moralitatea şi virtutea ei erau puse la îndoială. Poate dacă s-ar fi comportat mai umil şi ar fi dat dovadă de mai multă ruşine în loc să ţină capul sus şi să încerce să-şi apere acţiunile, ei... Din nefericire, dintre „ei" făceau parte şi soţul său. Singura persoană care nu părea să-i pretindă să se simtă vinovată era acela care manevra coloanele de soldaţi pe terenul de paradă, căpitanul Jake Cutter. -1413 Vine patrula, strigă cineva deodată. Vestea despre întoarcerea patrulei de noapte făcu repede înconjurul fortului. Locuitorii începură să se adune rând pe rând, curioşi să afle despre isprăvile soldaţilor, Hannah părăsi veranda şi se îndreptă spre capătul terenului de paradă, acolo unde se afla poarta de intrare în fort. Stephen se ţinea mândru şi drept în fruntea detaşamentului, obrajii lui neraşi erau singura mărturie despre noaptea petrecută în pustietate. Soldaţii erau posomorâţi de oboseală, dar îsi ţineau frunţile sus. În mijlocul lor, Hannah îi zări pe cei doi prizonieri apaşi cu mâinile legate da spate, călărind pe doi cai cu frâiele înnodate.

Înţelegând că-i iese în întâmpinare, Stephen o salută cu mâna la pălărie. Hannah observă ochii lui adânciţi în orbite de oboseală şi simţi o strângere de inimă, Stephen preferase goana istovitoare prin desişuri pe urmele apaşilor, în

locul dubiilor şi frământărilor care îl cuprindeau atunci când se lungea alături de ea în pat. Privirea îi fu atrasă de prizonierul apaş care călărea în spatele lui Stephen. Ceva din prezenţa acestuia, poziţia lui degajată, cu umerii uşor aduşi înainte şi talia legănată de mersul calului, atinse o coardă sensibilă a memoriei ei. Îşi încetini paşii ţintuindu-l cu privirea. Era Lutero. Şi, preţ de câteva secunde, fu prea uluită să se poată gândi la ceva. Apoi toată ura şi emoţiile atât de puternice pe care şi le înăbuşise îndelung năpădiră la suprafaţă: îşi aminti de torturile mentale şi fizice pe care le suferise, de lunile de sclavie şi de căsătorie fortată, el fusese sursa tuturor necazurilor ei. Si toate relele care urmaseră tot lui i se datoraseră, certurile cu Stephen şi repulsia inevitabilă cu care soţul ei ajunsese s-o privească, refuzul societăţii de-a o integra în sânul ei - toate acestea n-ar fi existat dacă Lutero n-ar fi luat-o prizonieră atunci. Nu erau suficiente umilinţele pe care le îndura zilnic, faptul că toţi concetăţenii ei o arătau cu degetul şi o bârfeau - de ce trebuise ca el să apară din nou în viaţa ei? Hannah mergea mai iute, înfierbântată de ură şi de emoţie, mândria ei rănită şi sentimentul demnităţii pierdute o făceau ca în acel moment să-l urască de moarte pe Lutero. Atenţia ei se concentra în exclusivitate asupra lui. Simţurile ei nu mai înregistrau imaginea celorlalţi soldaţi călare, zgomotul de copite şi mirosul de praf, sudoare şi praf de puşcă ce învăluia convoiul. Cu faţa crispată şi ochii arzând ca doi tăciuni strângea nervoasă pumnii. Nici nu observă că Stephen întorsese capul mirat şi dornic să descopere obiectul atenţiei ei. Hannah nu-l văzu nici pe călăreţul care venea spre ea aproape în galop: Cutter îşi opri calul lângă ea atât de brusc încât animalul fu cât pe ce să se ridice speriat în două picioare şi sări din şa. Ea continua să aibă ochi numai pentru Lutero până când Cutter i se aşeză în drum. Când ea încercă să-l ocolească, el o apucă de mâini. -1414

Hannah, nu.

Vorbele lui şoptite pe un ton insistent o făcură să stea pe loc. Hannah se uită năucită în ochii căpitanului. -1415 Lasă-mă să trec. Braţele ei amorţite îl împinseră din nou în vreme ce privirea ei călătorea din nou peste umărul lui Cutter spre Lutero. -1416 Nu vezi cine e? Îl vreau eu! E dreptul meu! În mod inconştient, cerşea privilegiul apaşilor de a dispune de viaţa celui ce

o nedreptăţise. Cutter o scutură ca şi cum ar fi încercat s-o trezească dintr-un coşmar şi ochii lui albaştri o fixară să-i pătrundă până în adâncul sufletului. -1417 Ce vrei să faci cu el, Hannah? o întrebă cu voce scăzută şi aspră Jake Cutter. Vrei să-l ucizi, asta vrei? Crezi că s-ar rezolva ceva? Crezi că s-ar schimba ceva? Ea încetă să se mai zbată şi îşi coborî fruntea, căutând să evite privirea lui arzătoare, dar furia din sufletul ei nu ţinea cont de raţiune sau de logică.

-1418 Nu ştiu.

Stephen se apropie călare de ei. Ce se întâmplă aici? întrebă el, apoi se uită suspicios la apaş. Cine e?

-1419

Îl cunoaşteţi? -1420

Lutero. Cutter ar fi putut spune la fel de bine Lucifer.

Wade înţepeni în şa la auzul numelui. Regretă de îndată şansa pe care o pierduse în noaptea anterioară, când l-ar fi putut ucide pe apaş, acum locul şi momentul erau nepotrivite. Nu o putea face aici în faţa colonelului şi a celorlalţi ofiţeri sau în orice caz nu cu sânge rece. Trebuia să ţină seama de reputaţia sa. Stephen îşi îndemnă calul către Lutero. Furia vibra în el ca un arc de oţel. Se uită îndelung la faţa urâtă, cu trăsături bestiale a apaşului, ardea de dorinţa de a-1 ucide pe bărbatul care i-o furase pe Hannah, care stătea si acum între el şi ea. În tăcerea care se aşternuse, Stephen observă deodată feţele ostenite şi mirate ale soldaţilor din jur si înţelese că purtarea lui apărea cel puţin ciudată. -1421 Am de adus acuzaţii împotriva acestui indian. Duceţi-l în cazarmă, ordonă Stephen. Trecu pe lângă Hannah fără s-o privească şi se îndreptă spre capătul coloanei unde îl aştepta colonelul Bettendorf. Doi soldaţi îl scoaseră din rând pe Lutero. Un moment, acesta stătu în faţă cu Hannah. Se uită la ea părând mai degrabă să privească prin ea. Hannah îl văzu apoi trecând mai departe, era conştientă că Jake Cutter se ridicase în picioare alături de ea şi o ţinea de braţ. O stare de tensiune o făcea să rămână nemişcată, în vreme ce lacrimi fierbinţi de mânie îi curgeau pe obraji. -1422 Te conduc acasă, îi spuse el pe un ton greoi în care mocnea dezaprobarea. -Nu. Hannah continua să privească hipnotizată în direcţia în care fusese dus Lutero.

-1423 Vreau să-l văd după gratii, spuse ea, desprinzându-şi braţul din mâna căpitanului. Cutter nu zise nimic, doar se uită îndelung la ea, apoi, scoţând un oftat, o conduse către carceră. Expresia încăpăţânată de pe chipul lui Hannah nu-i plăcea deloc, înţelegea că ea şi-ar fi dus la îndeplinire dorinţa chiar şi fără sprijinul lui. Traversară împreună terenul de paradă, strecurându-se printre soldaţii obosiţi care îşi purtau caii de căpăstru înspre grajduri. Stând în poziţia de drepţi dinaintea comandantului, Stephen era conştient de prezenţa doamnei Bettendorf şi a doamnei Mitchell, aflate la mică distanţă. Oferi pe scurt un rezumat al acţiunii din noaptea precedentă. -1424 Vizitiul rănit, unde este? Colonelul se uită la singura căruţă recuperată de armată, în care se aflau patru corpuri învelite în pături. -1425 N-a rezistat. Avea un plămân străpuns de săgeată. -1426 Şi apaşul?

-1427

El a condus atacul. E răspunzător pentru torturarea şi uciderea

acelor mineri. Stephen formula fraze scurte şi corecte, continuând să-şi menţină poziţia ţeapănă, în vreme ce valuri de energie îi furnicau în sânge alungându-i oboseala. -1428 Soţia dumitale părea să-l cunoască, începu cu precauţie colonelul. E cumva... -1429

Da, domnule. Stephen îl întrerupse pentru a nu fi silit să audă restul întrebării. -1430 Înţeleg.

Remarca, rostită aproape cu indiferenţă de comandant, iscă o furtună de resentimente în sufletul maiorului. Stephen ştia exact ce anume „vedea" cu mintea lui comandantul în acel moment: pe Hannah împreună cu nemernicul apaş iar el, Stephen, nu putea face nimic ca să-l oprească, nu putea face nimic pentru a-i împiedica pe oameni să vorbească pe socoteala soţiei lui şi a acelui apaş. De undeva, din stânga colonelului, vocea doamnei Bettendorf veni să pună paie pe foc. . -1431 Ai auzit, dragă? Apaşul pe care l-au adus încoace e cel care a ţinuto ca nevastă pe doamna Wade. Bettendorf îl concedie fără multe comentarii. -1432 Bună treabă, maiorule, se mulţumi el să spună. Stephen răspunse cu un salut protocolar, apoi sări în şa. Calul lui obosit luă din obişnuinţă direcţia grajdului, dar Stephen îl orientă către locul unde se afla carcera. Soarele aprindea sclipiri în părul roşcat al lui Hannah, care stătea lângă uşa masivă de fier şi privea printre gratii. Lângă ea, cu capul aplecat, Cutter îşi aprindea o ţigară. Căpitanul scutură chibritul, apoi, înălţând fruntea, îl văzu pe Wade, care descălecase dinaintea porţii. -1433 De ce ai adus-o aici, Cutter? întrebă Stephen pe un ton tăios. -1434 Ea a insistat, răspunse netulburat Cutter cu ţigara în gură. Stephen se apropie de Hannah. -1435 N-ar fi trebuit să vii aici. Mâna lui uscăţivă o apucă strâns de braţ, dar percepu imediat rezistenţa femeii. Stephen scrută întunericul din celulă şi descoperi o formă întunecată, ghemuită pe patul de campanie. -1436 Ce-o să se întâmple cu el? Hannah nu-l slăbea din ochi pe apaşul din celulă. -1437 Îl vom ţine aici până la venirea procurorului guvernamental, pe urmă va fi judecat. Tonul lui înciudat sugera ranchiuna maiorului faţă de toate aceste proceduri civilizate.

-1438 Acum te conduc acasă.

Hannah se lăsă urnită de lângă uşa închisorii, fără să protesteze. Porniră unul

lângă altul către casă, în sinea lor, însă, se simţeau despărţiţi de o prăpastie adâncă. Cutter îi urmări printre rotocoalele de fum, părându-i-se a întrezări că neînţelegerile le transformaseră viaţa într-un calvar. Cu coada ochiului îl observă pe sergentul Hooker, apropiindu-se de el, o vreme, tăcură amândoi,

rumegându-şi gândurile în voie, cu privirea aţintită spre cuplul care se depărta încet. Apoi, John T. se uită la prioznierul de după gratii. -1439 Dacă i-aş fi spus noaptea trecută că e Lutero, mai mult ca sigur că l-ar fi omorât, mormăi John T., aşteptând o confirmare din partea căpitanului faţă de înţelepciunea de care dăduse dovadă atunci când alesese să păstreze secretul. -1440 Mai mult ca sigur, încuviinţă încet Cutter.

CAPITOLUL 18

De îndată ce termină de făcut comanda, Ophelia Bettendorf se apropie de uşa magazinului şi azvârli o privire peste broderiile şi şervetele croşetate întinse pe tarabă. Privirea ei rătăci apoi către femeia care mergea grăbită pe trotuarul opus. Soţia colonelului îi făcu semn însoţitoarei sale. -1441 Doamnă Mitchell, şopti ea impacientată şi aşteptă până când aceasta ajunse în spatele ei. lat-o. Pariez că se duce la carceră să-l vadă pe apaşul ăla închis acolo. Colonelul spunea că va mai trece o săptămână până la venirea procurorului. Doamna Mitchell plescăi a dezaprobare. -1442 Foarte ciudat, nu-i aşa? Ai fi crezut că n-o să scoată capul din casă până nu e luat de aici criminalul ăla. -1443 Eu, personal, aşa aş fi făcut, remarcă Ophelia Bettendorf. Chestia asta pur şi simplu a distrus-o. Foarte trist. Toată lumea ştie că şi-a petrecut luni întregi trăind cu apaşii. Reputaţia ei suferă de la o zi la alta tot mai mult. Nici o femeie respectabilă sau decentă nu poate risca să fie văzută împreună cu ea. Sadie Mitchell se arătă întru totul de acord. -1444 Am mai spus-o: ar fi trebuit să se omoare înainte de a-i lăsa să o atingă. N-o să se ştie niciodată tot ce i-au făcut apaşii ăia cât a stat cu ei...Şi ce fel de femeie e aceea care lasă barbaţi străini să o atingă? Cu buzele stânse într-o expresie neiertătoare, o priviră pe Hannah Wade trecând prin faţa lor. Cazul acestei femei dezonorate, care mai înainte se bucurase de acelaşi statut cu ele, le făcea să reflecteze asupra propiei lor situaţii. Ca soţii de ofiţeri, aveau datoria să respecte o anume conduită. Pur şi simplu, nu-i puteau lăsa pe soţii lor să creadă că, la rândul lor, şi ele ar fi acceptat atenţiile unui indian pentru a se salva de la moarte. În opinia lor, Hannah Wade ar fi trebuit să lupte, să încerce să evadeze, iar în cazul unui eşec, să-şi ia viaţa. Dar toată lumea putea vedea că, în realitate, ea se prezenta într-o stare absolut înfloritoare, ceea ce excludea ipoteza că, experienţa pe care o trăise fusese cu adevărat una tragică. Pe scurt, era clar că totul se petrecuse şi din voia ei. Ar fi fost mult mai bine dacă ar fi rămas în continuare cu apaşii, în loc să se întoarcă să-l acopere de ruşine pe soţul ei. Hannah îşi simţea umerii încălziţi de soare, arşiţa începea să domine din nou zilele. Poalele fustei ei lungi de poplin irlandez de culoarea perlei se mişcau încoace şi încolo, în ritmul rapid al mersului. Când ajunse lângă

clădirea închisorii îşi încetini paşii, apoi se opri. Soldaţii de gardă o cunoşteau şi nu obiectară când ea se apropie de uşa cu gratii de fier. Lutero şedea pe podea, în mijlocul celulei, cu picioarele încrucişate sub el. Figura lui, încremenită, abia se distingea în întuneric. Hannah se opri lângă gratii şi privi înăuntru. Faţa lui de bronz era în umbră, dar Hannah îi simţea ochii fixaţi asupra ei. Atmosfera era impregnată de tensiune, în ciuda aparenţei lui atitudini de stoicism şi a pasivităţii lui, Hannah

ştia că apaşul era chinuit de priveliştea culmilor muntoase ce se profilau în zare. Trăind în preajma apaşilor Hannah ştia că durerea, suferinţa fizică şi chiar moartea erau lucruri pe care aceştia le înţelegeau. Dar apaşii erau un trib nomad, obişnuit să se deplaseze de la un anotimp la altul. Să închizi între patru pereţi o fiinţă obişnuită de-o viaţă întreagă să se vânture în sălbăticie era cea mai crudă pedeapsă. Lutero se ridică în picioare şi apropiindu-se de uşă apucă gratiile cu mâinile, arătându-şi faţa timp de o secundă. În clipa următoare, se trase înapoi, încordându-se din toţi muşchii. Se întoarse cu spatele la uşă, ignorând prezenţa femeii. Ciudat, dar nu simţi nici o plăcere să-l vadă încarcerat. Crezuse că va trăi un sentiment de satisfacţie văzându-l că-şi primeşte, în sfârşit, pedeapsa, în realitate, nu era aşa. Lutero era asemeni oricărui alt apaş. Nu comisese o crimă împotriva ei, făcuse doar ceea ce ar fi făcut orice alt apaş în locul lui. Poate era adevărat, poate ceea ce i se întâmplase ei în mâinile lor făcea parte din „obiceiurile apaşilor". Hannah ştia şi simţea că îi era din ce în ce mai dificil să-i pună în cârcă lui Lutero ceea ce urmase ulterior, incapacitatea lui Stephen de-a o accepta înapoi, prejudecăţile societăţii sale. Nevoia ei fierbinte de răzbunare se domolise considerabil, ajungând la un nivel la care totul i se părea egal. Ura încă - este adevărat - dar ura ei era acum îndreptată împotriva celor care o judecau. Suferise chinurile iadului şi era considerată o păcătoasă fiindcă supravieţuise. -1445 Ce surpriză să vă găsesc aici, doamnă Wade! Hannah auzise paşi în spatele său mai devreme, dar nu le dăduse importanţă. Se crispă, ştiind că va trebui să adopte o atitudine defensivă în prezenţa ziaristului şi se răsuci spre el. -1446 Întrucâtva, eu nu mă mir să vă întâlnesc aici, domnule Boier, răspunse ea. Gara lui schiţă o grimasă sugerând un respect acru faţă de promptitudinea remarcii ei caustice, apoi ziaristul îşi îndreptă atenţia către celulă. -1447 E el, nu-i aşa? lnterogaţia era rostită pe tonul sec al unei afirmaţii. -1448 E Lutero, zise ea cu răceală ca şi cum numele n-ar fi prezentat nici o importanţă. - Înţeleg că soţul dumneavoastră l-a adus încoace acum două zile. Boier se legăna pe vârful picioarelor, cu braţele încrucişate peste piepţii jachetei cadrilate. Faţa lui cu fălci scofâlcite şi căzute îi amintea lui Hannah de un buldog. -1449 Exact.

-1450 De ce credeţi că se învârtea prin împrejurimi?

Ochii lui mici şi vicleni sugerau deja tot felul de speculaţii. Lutero continua să rămână cu spatele întors spre gratii, arătându-şi astfel indiferenţa faţă de prezenţa unui alt pindah. La fel de impasibil, gardianul negru se ţinea deoparte, evitând să se uite la soţia ofiţerului şi la bărbatul alb, corpolent, care discuta cu ea. -1451 Sunt convinsă că ştiţi deja că a făcut parte din grupul care a atacat acel poştalion ce transporta minereu către Silver City, dar poate ar trebui să-l întrebaţi pe el, domnule Boier. Ridicându-şi cu grijă poalele fustei, Hannah se întorse şi porni să se depărteze de închisoare. Ghicise că ziaristul avea să se ia după ea şi chiar aşa se întâmplă. -1452 Circulă un zvon cum că ar fi venit după dumneavoastră. -1453 De ce ar fi făcut-o? -1454 Doar aţi fost nevasta lui. Pentru un om atât de gras, Boier se mişca nespus de ager, reuşind să ţină pasul cu ea fără greutate. Hannah bănuia că burta lui rotundă, departe de-a fi flască, era susţinută de muşchi solizi, ca întregul lui trup de altfel. -1455 Nevasta şi copilul lui sunt într-o rezervaţie din Ojo Caliente. Sunt sigură că, dacă ar fi fost să caute pe cineva, i-ar fi căutat pe ei. -1456 Cum vă simţiţi văzându-l după gratii? Vă supără să-l vedeţi închis în felul acesta? -1457 A făcut parte dintr-o ceată care a ucis doi vizitii şi doi însoţitori de poştalion, îi aminti Hannah simţind cum o îneacă furia. Doar nu vă gândiţi că aş face abstracţie de o asemenea vină. -1458 Unele femei sunt creaturi ciudate, tind să îşi apere propriile himere. În special acelea îndrăgostite de bărbaţi răi, pentru ele, aceştia nu sunt cu adevărat răi, ci numai neînţeleşi, naivitatea lor le face să cadă în tot felul de capcane romanţioase. Sunt ca nişte câini credincioşi stăpânului care îi bate. -1459 Si dumneavoastră credeţi că eu sunt o astfel de „creatură"? - Nu ştiu, doamnă Wade. Sunteţi? Hannah stătu pe loc. -1460 Sunt convinsă că aţi fi capabil să ticluiţi o poveste senzaţională despre îndrăgostiţii despărţiţi de o soartă crudă, în care să pretindeţi că Lutero a venit ca să mă ia înapoi în munţi, unde să trăim amândoi pe mai departe viaţa liberă şi sălbatică a apaşilor. Numai că în toate astea n-ar exista nici o fărâmă de adevăr, declară ea cu glas aprig. Încep să mă întreb dacă în realitate conduceţi un ziar, domnule Boier, sau vă ocupaţi de romane ieftine. lzbucnirea ei atrase un zâmbet ironic pe faţa ziaristului. Cu colţul ochiului, Hannah zări uniforma albastră a unui ofiţer, se întoarse pe jumătate la timp pentru a-1 vedea pe Stephen care se apropia de ei şi a-şi recăpăta controlul. -1461 E vreo problemă? Maiorul îi azvârli o privire acuzatoare bărbatului cu pălărie de panama. -1462 Nicidecum, răspunse calm ziaristul, apoi îşi ridică pălăria dinaintea femei. E meseria mea să pun întrebări, doamnă Wade. Îmi cer iertare dacă vreuna din ele v-a ofensat. Bună ziua, doamnă. Domnule maior. Boier îl salută cu întârziere pe Stephen şi plecă în direcţia prăvăliei.

-1463 Ce voia? întrebă Stephen. -1464 A pus tot felul de întrebări despre Lutero şi nu s-a sfiit să-şi dea cu

presupusul. Stephen o apucă de braţ. -1465 Te duc acasă. Hannah fu tentată să-i răspundă că nu era încă decisă să plece, dar îşi dădu seama că un refuz din partea ei ar fi sporit chinurile lui Stephen, aşa că se lăsă escortată spre Cartierul ofiţerilor. În ultima vreme, se obişnuise să cedeze tot mai adesea, în loc să caute a salva prin vorbe ceea ce mai rămăsese din căsnicia lor distrusă. -1466 De ce ai făcut asta, Hannah? De ce ai vorbit cu el? Nici nu-mi vine sămi mai imaginez ce-o să mai scrie de data asta. O să scormonească iar toată povestea aia mizerabilă despre faptul că ai fost o squaw. Toată lumea o s-o ia de la capăt cu bârfele. -1467 Nu-i pot împiedica pe oameni să mă bârfească. Era un adevăr trist, cu care Hannah se obişnuise deja, o situaţie împotriva căreia nu putea să lupte. Făcură câţiva paşi în tăcere, după care Stephen rosti din nou, pe un ton nebişnuit de calm, lipsit de acea energie explozivă care îl caracteriza de obicei. -1468 Colonelul Bettendorf a sugerat că ar fi bine să te întorci în Est pentru un timp. Ai avea ocazia să te odihneşti. -1469 N-am nevoie de odihnă, Stephen. Să-şi petreacă zilele în mai multă indolenţă era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit. Hannah răspunse propunerii lui cu toleranţa pe care i-ar fi arătat-o unui copil. -1470 Ai nevoie să schimbi mediul. Prea multe amintiri urâte te leagă de locurile astea. Aici nu vei avea decât de suferit. Ai îndurat destule ca să meriţi puţin răgaz. Hannah îi asculta argumentele şi, pe măsură ce intuia adevăratele motive ce se ascundeau îndărătul vorbelor lui, o durere amară îi umplea inima. -1471 Vrei să plec, nu-i aşa, Stephen? zise ea într-un târziu. Prezenţa mea te stinghereşte. -1472 N-am spus aşa ceva. -1473 -1474

N-a fost nevoie s-o spui.

-1478 -1479

Am cerut un transfer. Oh, Stephen.

Mă gândeam doar că o schimbare de ambianţă ar putea să-ţi facă bine. Pe de altă parte absenţa ta ar pune curând capăt tuturor bârfelor. -1475 Nu plec, Stephen, insistă ea. N-am făcut nimic de care să-mi fie ruşine, nu văd de ce ar trebui să mă ascund. -1476 Hannah, tu nu înţelegi. Stephen dădea semne că îşi pierde răbdarea. Neastâmpărul firii lui care îl făcea să se agite veşnic, începea să-i dea iar ghes. -1477 Hannah, nu îngreuna şi mai mult situaţia. - Situaţia ta? îl provocă ea. El ignoră sugestia ei. Era rândul ei să fie exasperată de comportarea lui.

Nu-ţi dai seama că întregul regimentul ştie despre mine? Sunt sigură că vestea a mers până la Fort McRae, Fort Wingate şi Fort Stanton. -1481 Am cerut să fiu transferat într-un alt regiment, îşi termină el fraza întreruptă de Hannah. Transferul va echivala probabil cu o retrogradare. Mânia ei se stinse într-un sentiment de tristeţe amestecată cu milă. -1482 Şi ce se întâmplă dacă povestea se va afla şi acolo? -1483 Nu se va afla, în special dacă tu îţi vei petrece un timp în Est, până îmi aranjez transferul. Pe urmă vii înapoi să locuieşti cu mine, din punctul lor de vedere vei fi proaspăt sosită din Est. Hannah înţelese că el plănurse totul, până în cele mai mici amănunte. Î ntorse capul, tulburată de faptul că aventura ei nefericită afectase cariera lui Stephen. Era nedrept să sufere atâta când nu făcuse nimic rău şi era o dublă nedreptate ca suferinţele ei să se răsfrângă asupra lui. -1484 Am să mă gândesc, Stephen, îi promise ea cu glas înfrânt. Patrula revenită dintr-o misiune de cercetare care durase cinci zile intră pe poartă. Sosirea soldaţilor stârni imediat zarvă în Fort. Stephen şi Hannah se opriră să urmărească trecerea coloanei. -1485 S-a întors Cutter. Asta înseamnă că trebuie să plec mâine dimineaţă. Ca de obicei, patrulele activau prin rotaţie, două detaşamente de cercetaşi porneau în misiune, în timp ce un al treilea rămânea să păzească Fortul. -1486 Ar fi mai bine să-mi pregăteşti lucrurile. -1480

-1487

Am s-o fac.

Stephen porni mai departe mânat de un impuls de nerăbdare, din experienţele anterioare, Hannah ştia că soţul ei dorea să fie de faţă atunci când se prezenta raportul dinaintea colonelului, astfel încât să se poată pune la curent cu toate informaţiile referitoare la deplasarea inamicilor în zonă. Când el o părăsi fără un cuvânt de rămas bun, Hannah avu, brusc revelaţia înstrăinării dintre ei doi. Stephen o trata cu tot mai multă indiferenţă şi găsea tot soiul de motive, pentru a o lăsa singură. Când erau împreună, conversaţia lor ameninţa veşnic să degenereze în ceartă. Hannah nu rămase să asiste la procedura de retragere a patrulei ce se desfăşura pe terenul de paradă, ci porni către casă. De cum ajunse la locuinţa sa, Hannah se adăposti la umbra ramadei, de unde putea urmări în voie activitatea străzii. Rezemată de speteaza şezlongului de nuiele, se lăsă pradă gândurilor, prea tulburată să se poată relaxa îndeajuns. Forfota era concentrată împrejurul grajdurilor, unde soldaţii îşi ţesălau şi îşi adăpau caii. Apoi Hannah recunoscu o figură familiară ce venea înspre ea din capătul străzii. lnima ei tresări le vederea siluetei prelungi a căpitanului Cutter. Uniforma acestuia era albă de praf şi chipul lui arăta înăsprit de oboseală şi uscat de arşiţă. Înainte de a-şi da seama ce face, Hannah strigă: -1488 Căpitane! Îl văzu oprindu-se şovăielnic în mijllocul străzii şi căutând cu privirea peste stradă. -1489 Am nişte lămâi de Sonora, dacă ţi-e sete. O pauză imperceptibilă se scurse între ei înainte ca Jake Cutter să se decidă să-şi schimbe direcţia, îndreptându-se spre ea. -1490 Sună al naibii de bine.

Cutter o urmă înăuntru prin holul îngust către bucătăria din spate.

Lămâile se aflau pe masă şi căpitanul se duse la lavoar să se spele. Zgomotul apei curgând şi foşnetul prosopului secondate de sunetul cuţitului cu care Hannah tăia lămâile în felii şi parfumul îmbietor al fructelor exotice avură darul de-a induce pe dată o atmosferă discretă, de intimitate, în încăpere. Cutter stătu un minut să-şi şteargă mâinile pe prosop, urmărind-o în tăcere pe Hannah, care storcea rând pe rând feliile de lămâie într-un mic bol de cristal. Când Hannah se apucă să piseze bulgărele de zahăr pentru a-1 transforma în granule, el luă una din oalele cu apă suspendate de grinda din dos. -1491 Ce bine ar fi fost să avem acum puţină zăpadă de pe vârful muntelui. Hannah diluă pasta de lămâie şi zahăr cu apa sălcie din oală. -1492 Nu mai există zăpadă. S-a topit. Cutter luă paharul pe care i-l pregătise Hannah şi îl înălţă spre ea. -1493

Salud. Îl goli pe jumătate, înainte de a-1 lăsa jos. Îşi linse satisfăcut buzele şi îi adresă lui Hannah un surâs.

Puţine băuturi am considerat în viaţa mea mai bune ca whisky-ul, dar asta le întrece pe toate. Cutter se sprijini de marginea mesei şi sorbi din nou încântat din pahar. Hannah bău şi ea, mulţumindu-i cu un gest tăcut pentru compliment. -1495 Cum s-a desfăşurat misiunea? -1496 Ca de obicei, mers din zori şi până-n noapte, semnale de fum la orizont şi biscuiţi prăjiţi în grăsime de şuncă. În câteva cuvinte, Cutter îi oferise o imagine despre dificultăţile şi oboseala care însoţeau o patrulă în perindările ei prin Apaşerie. -1497 Trebuie să fii epuizat. Hannah remarcă deodată ridurile adânci din jurul ochilor căpitanului şi obrajii lui supţi, neraşi de zile întregi. Chiar şi aşa, însă figura lui emana duritate şi forţă. Cutter ridică din umeri şi îşi frecă gânditor obrajii. -1498 Probabil că arăt destul de rău. -1499 Arăţi bine, îl asigură Hannah şi un surâs larg, plin de căldură, îi lumină faţa. O clipă Cutter se uită cu atenţie la gura ei zâmbitoare, apoi îşi feri privirea concentrându-şi interesul asupra paharului cu limonadă. -1500 Ce-ai mai făcut în ultima vreme? -1494

-1501 -1502 -1503

Am dat de lucru bârfitorilor.

Cum aşa? M-am dus la închisoare, astăzi, să-l văd pe Lutero. M-am gândit...voiam să trăiesc satisfacţia de a-1 vedea după gratii, lipsit de libertate aşa cum am fost şi eu o dată, chiar dacă pe mine nu m-au ţinut închisă. Dar am descoperit că nu-l mai pot urî pentru ce a fost. Hannah se uită la limonadă aurie din pahar. -1504 Nu-l pot învinui pe el pentru meschinăriile altora. -1505 Nu, nu poţi. Nici unul din ei nu rosti nume.

-1506 -1507

Mi s-a sugerat să merg în Est pentru un timp. Şi te duci?

-1508 Nu ştiu.

Cuprinsă de o agitaţie bruscă, Hannah se ridică de la masă. Ajunsă lângă fereastră se întoarse iar spre Cutter. Faţa ei exprima nelinişte şi indecizie. -1509

Tu ce crezi?

-1515 -1516

Hannah, se auzi vocea lui Stephen din sufragerie. Sunt în bucătărie, răspunse ea şi Cutter plecă de lângă fereastră

Când se gândea la el, constata cu uimire că începuse să pună preţ pe opiniile şi judecata lui. Cutter păru să-şi aleagă cu grijă cuvintele. -1510 Cred că o să-ţi ducem lipsa. Nu există prea multe femei tinere şi frumoase în fortul ăsta. -1511 Asta e o echivalare, nu un răspuns. -1512 Eu n-am dreptul să-ţi influenţez decizia, Hannah. Căpitanul îşi îndreptă ţinuta, încruntând din sprâncenele negre, stufoase. Se apropie de fereastră şi privi îndelung afară apoi se întoarse din nou spre Hannah, conştient de emoţia profundă pe care o resimţea în acel moment. -1513 Vrei să pleci? întrebă el, străduindu-se să impună o notă firească tonului său. -1514 Nu, recunoscu ea şi i se păru că el respirase uşurat la auzul răspunsului, deşi nu putea şti niciodată cu certitudine ce se ascundea în mintea lui Jake Cutter. - Trebuie să faci ce crezi că e mai bine, Hannah, nu ce spune altcineva. Cutter clătină puţin paharul, apoi sorbi din nou din limonadă. trecând de cealaltă parte a mesei. Nemulţumirea se citi pe chipul încrâncenat al lui Stephen de cum dădu cu ochii de Cutter. Hannah avu deodată impresia că bucătăria devenise foarte mică, neîncăpătoare pentru cei doi bărbaţi. -1517 Vrei o limonadă, Stephen? Umplu un pahar şi i-l întinse soţului ei. Stephen îl luă şi sorbi din suc fără să-l slăbească din ochi pe Cutter. Căpitanul îşi goli paharul dintr-o înghiţitură, apoi îl puse pe masă. -1518 Mulţumesc, îi spuse el lui Hannah. Cea mai bună răcoritoare pentru un om însetat. După aceea i se adresă lui Stephen. -1519 Noroc la vânătoare, domnule maior. După plecarea lui Cutter, Stephen îşi măsură soţia cu un aer de dezaprobare sumbră. -1520 Ce-a fost în capul tău, Hannah? Să inviţi un bărbat la noi acasă, în lipsa mea? Trebuia neapărat să mai oferi oamenilor încă un subiect de bârfă? -1521 Dacă pot să inventeze ceva pe tema unui pahar de limonadă, n-au decât, se revoltă ea. Cutter e singurul prieten pe care îl mai am în fortul ăsta. Trântind paharul cu limonadă pe masă, ieşi din bucătărie. Abia dacă schimbară câteva cuvinte în tot restul după-amiezii. Seara, Hannah se aşeză în faţa oglinzii şi îşi pieptănă părul lung, roşcat. Sunetul prelung al goarnei răsuna în liniştea nopţii. Privirea ei rătăci spre patul rămas gol. Ultima oară când îl văzuse pe Stephen, acesta stătea la masa de scris din sufragerie. Hannah se opri cu peria în aer. Cearta aceasta dintre ei trebuia să ia sfârşit, indiferent ce anume ar fi alimentat-o sau cât de justificată ar fi fost.

Nu-l putea lăsa să plece cu patrula a doua zi fără să încerce a împăca

lucrurile în vreun fel. Prea multe fuseseră în ultima vreme nopţile când mersese la culcare fără să-l atingă, fără măcar să-i vorbească. În seara aceasta avea să fie altfel. Punându-şi halatul, Hannah ieşi din dormitor şi traversă cu paşi silenţioşi holul intră în sufragerie. Stephen îi azvârli o privire scurtă, apoi se cufundă iar în lectură. Hannah lunecă în spatele lui şi îşi întinse mâinile pe umerii lui musculosi. -1522 Se face târziu, Stephen, îi zise ea cu glas tandru. N-ar trebui să mergi la culcare? -1523

Mai târziu.

-1526

Nu.

-1532 -1533

Stephen, nu face asta.

Umerii lui rămâneau încordaţi sub mângâierile ei afectuoase. Hannah ezită un moment, apoi îşi strecură degetele în părul blond, cârlionţat, de pe ceafa bărbatului. -1524 Atunci am să te aştept. Stephen o apucă iritat de încheietura mâinii, silind-o să-şi înceteze mângâierea. -1525 Nu vreau să mă aştepţi, Hannah. Acum, te rog, du-te la culcare. Ea se mişcă de lângă scaunul lui şi îşi încrucişă braţele cu un gest hotărât. -1527 N-am de gând să te las să pleci mâine, fără să lichidăm mai întâi conflictul ăsta care ne apasă pe amândoi. Mişcarea bruscă îi desfăcuse reverele halatului, dezvăluindu-i pielea arsă de soare de pe piept. Văzând-o astfel, Stephen se cutremură de iritare şi buzele i se subţiară sub mustaţa stufoasă. -1528 Încheie-ţi halatul Hannah, îi ordonă el scurt. Nu vreau să-mi mai aduc aminte că eşti roşie toată ca o indiancă. -1529 Nu e un lucru pe care să-l pot schimba peste noapte. Hannah îşi ţinu strâns reverele cu mâna. -1530 O să se cureţe cu timpul, Stephen. El puse stiloul pe birou şi îşi sprijini fruntea în palme câteva secunde. Apoi îşi frecă faţa, ca şi cum ar fi încercat să-şi şteargă ceva din minte. -1531 Când te-ai întors la mine, cea mai aprigă dorinţă a mea era ca Lutero să fie prins şi pedepsit. Îmi repetam întruna că totul avea să fie iar ca la început, dacă puteam pune mâna pe el, să te răzbun pentru tot ce ai pătimit din pricina lui. Acum e la închisoare, continuă el cu voce sumbră, chinuită. Iar eu am în minte faţa celui care te-a batjocorit, vă văd împreună. De fiecare dată când mă uit la tine, îl văd pe el. De fiecare dată când te ating, mă întreb dacă şi el te-a atins la fel. Spuneai că l-ai urât, că ai detestat tot ce ţi s-a întâmplat. -1534 Aşa e! -1535 Nu. Dacă l-ai fi urât, te-ai fi sinucis înainte de a-l lăsa să te atingă. Stephen se lega de acelaşi raţionament, de aceeaşi credinţă pe care o împărtăşeau toţi ceilalţi. -1536 Moartea înseamnă sfârşitul, îi aminti Hannah. Iar eu nu eram încă pregătită să mor. Speram încă. Aşteptam să vină cineva să mă salveze.

Se întrerupse copleşită deodată de amărăciune. -1537 Nu mi-am dat seama că dincoace mă aştepta tot atâta cruzime şi răutate ca în tabăra apaşilor. Fiindcă am avut nenorocul să le cad victimă, acum toţi aceia pe care cândva îi consideram prieteni mă condamnă. -1538 Cum ai vrea să te trateze oamenii când ai acceptat să devii o squaw apaşă? N-ai avut pic de respect faţă de tine însăţi, cum ai vrea ca ei să te respecte acum? -1539 Când un apaş crede că nevasta i-a fost necredincioasă, îi taie nasul. Ce-ar fi să încerci asta, Stephen? îl înfruntă ea. -1540 Cred că ai preferat să fii nevasta lui, răspunse el brutal. E clar că nu eşti fericită alături de mine. -1541 Nu. Nu, nu sunt, recunoscu Hannah. M-am aşteptat să te bucuri fiindcă mam întors. Credeam că mă doreşti, că mă iubeşti. A fost un miracol că am supravieţuit şi credeam că vei fi tot atât de fericit ca şi mine să mă revezi. Dar înţeleg cu tristeţe că regreţi fiindcă n-am murit. -1542 Ţi-ar fi fost mai bine dacă mureai. La toţi ne-ar fi fost mai bine dacă mureai, strigă el, cu glas tăios. N-ar mai fi trebuit să suportăm toate umilinţele şi bârfele care ne otrăvesc zilnic viaţa, numele nostru n-ar mai fi fost subiect de scandal. Uneori, Hannah... uneori regret că n-ai murit. Te-am iubit. Folosea deja timpul trecut.

-1543 Acum, când mă uit la tine, îl văd pe apaşul ăla. Şi-a lăsat amprenta în fiinţa ţa. Toată lumea poate vedea asta. -1544 Dacă cineva ţi-ar fura calul, n-ai evita să-l mai călăreşti după ce ţi lai căpătat înapoi. Sau dacă un hoţ ţi-ar intra în casă, nu te-ai muta apoi numai fiindcă altcineva a fost înăuntru. De ce mă dispreţuieşti când ştii că am fost forţată să cedez? -1545 Tu nu eşti un cal. Tu eşti soţia mea. Şi o femeie de care s-au folosit şi alţi bărbaţi e o femeie pătată, lipsită de virtute. Iar o femeie care şi-a pierdut virtutea nu mai are dreptul la respect. -1546 Sunt o târfă?...Asta vrei să spui?...Că eşti însurat cu o femeie adulteră? - Du-te la culcare, Hannah. Stephen opri brusc cearta.

N-o să mai discutăm subiectul ăsta. Niciodată. Cu timpul, vom uita. Deocamdată, e mai bine să păstrăm tăcerea şi să nu mai menţionăm nimic. Hanhah simţi o răceală de gheaţă în suflet. Nu spuse nimic, se întoarse spatele şi ieşi pur şi simplu din cameră. Multe erau sentimentele care se spulberaseră între ei şi n-aveau să mai renască niciodată. -1547

cu

CAPITOLUL 19

A doua zi, la şase dimineaţa, goarna sună ca de obicei scularea. Caii fură pregătiţi şi scoşi din grajduri. Soarele aştemea un covor de raze

trandafirii pe acoperişurile clădirilor din Cartierul ofiţerilor, soldaţii se înşiruiră în coloane pe terenul de paradă. La marginea terenului, Hannah asista la pregătirile de plecare, la o distanţă discretă de grupul celorlalte soţii de ofiţeri. Sergentul Hooker împărţea comenzile, iar soldaţii începură să numere, în vreme ce Stephen şi cu locotenentul Digby se apropiau de colonelul Bettendorf în vederea raportului. Colonelul dădu câteva ordine de ultimă oră, apoi începu ceremonialul de plecare. Stephen şi locotenentul dădură mâna cu ofiţerii rămaşi la post, printre care se numărau Cutter şi locotenentul Sotsworth, răspunzând urărilor de bine adresate de aceştia. Ajungând în faţa lui Hannah, o umbră se ivi pe faţa lui. El îi luă mâna şi i-o ţinu un timp în palma lui aspră. -1548 Rămâi cu bine, Hannah. Era singurul lucru pe care nu şi-l spuseseră în noaptea anterioară şi Hannah se întrebă dacă el realiza asta. -1549 Noroc bun, Stephen, spuse ea pe un ton la fel de lipsit de emoţie şi îl privi pornind dinaintea patrulei, urmat de locotenentul Digby. Hannah rămase pe loc, mânia o apăsa-în piept ca o povară şi o furie surdă

vuia în inima ei.

Sergentul Hooker se apropie de Stephen. Patrula e gata, domnule.

-1550

La semnalul maiorului, ordinul răsună. Pregătiţi încălecarea. Încăleca-rea! Soldaţii săriră imediat pe cai şi, timp de câteva secunde, nu se auzi decât foşnetul echipamentelor lor combinat cu scârţâitul şeilor şi fornăitul cailor. Amos Hill împreună cu trei dintre cercetaşii apaşi formaseră un grup separat, la o oarecare distanţă înainte. -1552 Doi câte doi! cântă Hooker chemarea. Marş! Coloana se urni la trap. Potrivit planului, aveau să revină după o săptămână. Din cauza arşiţei, patrulele nu întârziau niciodată peste limita de cinci zile în deşert. Praful se aştemea încet în straturi pe terenul de paradă. Hannah stătu nemişcată, simţind instinctiv toate privirile îndreptate asupra sa. Când voi să plece, capetele se întoarseră brusc, evitând să-i întâlnească ochii, şoaptele femeilor ajungeau până la ea. Deodată, Hannah nu mai putu suporta gândul de-a intra iar în odăile acelea întunecate, neaerisite. Oamenii încercau s-o facă, să fugă, să se ascundă ca un copil ruşinat. Se sufoca sub morala lor îmbâcsită şi meschină. Simţea nevoia să respire. În ultimul moment se răzgândi şi porni spre grajduri. Aerul de acolo, chiar îmbibat de mirosuri crude, era un aer mai proaspăt. Hannah era atât de absorbită de mersul ei, încât nici nu auzi paşii care se apropiau de ea din urmă. -1553 Îmi dai voie să te însoţesc? Cutter se ivise lângă ea. -1554 Eşti sigur că doreşti să fii văzut cu mine, căpitane? Hannah era conştient de tonul muşcător al acestor cuvinte şi de privirile care o observau de la distanţă deşi refuza să se uite în direcţia unde se aflau celelalte soţii de ofiţeri. -1555 În caz că n-ai băgat de seamă, sunt la fel de paria în acest fort. -1551

-1556 Cred că reputaţia mea o să suporte lovitura.

Cutter mergea degajat lângă ea, de asemenea fără să privească în stânga sau în dreapta. Ea percepu nota de amuzament din vocea lui, dar sângele îi alerga cu prea multă repeziciune în vene ca să se poată stăpâni. În jurul grajdurilor, activitatea se desfăşura din plin. Câţiva soldaţi cu experienţă se ocupau de caii cumpăraţi de curând, obişnuindu-i cu şaua. Hannah trecu pe lângă ţarcuri şi ajunse lângă maidanul unde fuseseră ţinuţi prizonierii apaşi înainte de-a fi transferaţi într-o rezervaţie, se pregătea să lase în urmă şi aceste rămăşiţe fantomatice ale trecutului, căutând în zare singurătatea deşertului nesfârşit, când Cutter o opri. -1557 Nu te pot lăsa să ieşi din perimetrul fortului. Chiar şi la lumina zilei, nu eşti în siguranţă la douăzeci de iarzi de aici. Hannah nu se opuse argumentelor lui şi, întorcând spatele munţilor, se îndreptă iar spre terenul unde se aflase nu demult tabăra prizonierilor apaşi. Îşi încrucişă cu nervozitate braţele. Cutter observă emoţia fierbinte care anima trăsăturile femeii. -1558 Ştii ce anume am greşit în opinia lor? Hannah se întoarse spre el, dar Cutter ştia că fusese o întrebare retorică. -1559 Nu mi-am ascuns faţa de ruşine. Am continuat să merg printre ei cu capul sus. Nu m-am azvârlit la picioarele lui Stephen să-l implor să mă primească înapoi. Am înfruntat iadul şi am supravieţuit. Acesta e păcatul meu. Acum toţi se aşteaptă să mă simt vinovată fiindcă nu m-am sinucis. Iar eu nu mă simt aşa! -1560 Nu, încuviinţă el încet. Privirea ei se opri asupra insignei militare de pe pieptul lui.

-1561 Urăsc uniforma asta, spuse ea cu vehemenţă. Urăsc datoria pe care o reprezintă şi codurile ei stricte, neiertătoare. „Moartea în locul dezonoarei". Nam făcut nimic rău! Nimic! Nu e drept. Pumnii ei strânşi se loviră de pieptul lui şi vocea ei frântă repetă neîncetat. -1562 Nu e drept! Nu e drept! Impasibil, Cutter absorbi forţa loviturilor ei, lăsând-o să-şi descarce toată acea

energie violentă care se cerea consumată. Când, în cele din urmă, furia ei secătui, braţele lui o cuprinseră încet, atrăgând-o spre el. Ea tresări, opunând un început de rezistenţă, apoi îşi lipi fruntea de umărul lui. Cutter simţi toată durerea şi îi înjură printre dinţi pe toţi oamenii aceia înguşti la minte ce o făceau să sufere. Mâinile lui îi mângâiau umerii şi spadele, încercând s-o alinte, barierele pe care el căutase să le impună întotdeauna între ei căzură şi trupul ei cald se sprijinea de pieptul lui. Aplecându-şi capul, Cutter îşi apăsă buzele pe creştetul ei, inspirând adânc parfumul discret al părului ei mătăsos. Fără să se gândească, sărută obrajii umezi de lacrimi sărate. Când ea înălţă fruntea să-l privească, Jake Cutter se uită la chipul acela pe care îl păstrase atâta timp în minte, căutând forţa şi liniştea lui. Frumuseţea ei îi stârnea toate impulsurile îndelung ţinute în frâu şi îl făcea să acţioneze necugetat.

-1563 Eşti frumoasă, Hannah.

Vedea pielea ei bronzată şi era conştient că soarele nu îi arsese doar faţa, acesta era însă doar exteriorul. Pe el îl tulbura frumuseţea interioară a femeii. Buzele ei erau moi, docile sub atingerea lui, încurajat, Cutter profită de avantajul său şi o sărută cu fierbinte insistenţă, răspunsul ei flămând îl făcu să se înfioare şi braţele lui o strânseră cu duritate. Dorinţele lui febrile izbucniră în sfârşit la suprafaţă, făcându-l să se poarte brutal cu ea când de fapt voise să fie blând. Orice sentiment de reţinere se pierdu în ardoarea momentului şi trupurile lor se încleştară pe când buzele lor găseau apropierea pe care o căutau. Apoi Hannah se desprinse pe neaşteptate din îmbrăţişare. Respirând din greu şi scuturat de un tremur nervos, Cutter făcu un efort să-şi recapete calmul, o văzu întorcând capul şi evitându-i privirea. Simţea încă gustul buzelor ei, apăsarea coapselor prelungi şi puternice, forţa braţelor şi senzaţia degetelor ei lunecând u-i în păr. Cutter făcu un pas spre ea, dar Hannah ridică o mână să-l oprească. -1564

Nu.

-1568

Nu-mi spune!

Mândria o făcu să ridice, fruntea. Tulburarea pe care i-o cauzase sărutul lui se vădea în ochii ei mari, întunecaţi, dar nu exista nici o îndoială în privinţa ultimei negaţii. -1565 Sunt măritată. Chiar dacă e o căsnicie pe jumătate destrămată, Stephen e încă soţul meu. Chipul ei se crispă deodată. -1566 Sau ai crezut că, din cauza apaşilor, mi-am pierdut orice simţ al moralei? -1567 Nu! La dracu', nu! începu Cutter cu glas răguşit, dar se înfrână brusc. Poate am întrecut măsura, într-adevăr, dar ceea ce s-a întâmplat cu apaşii n-are nici o legătură cu asta. Am vrut... Hannah închise ochii, apoi îi deschise iar şi continuă, cu mai multă stăpânire în glas. - Nu spune un lucru pe care să-l regretăm amândoi după aceea, Cutter. Incapabil să o contrazică, Jake Cutter rămase tăcut şi mohorât. Ea se întoarse să plece, apoi se opri. -1569 Îţi mulţumesc totuşi că mi-ai dat sentimentul că mai valorez ceva. Un muşchi pulsă pe obrazul lui când Hannah trecu încet mai departe. Nu voia s-o lase singură, dar n-avea nici un drept să stea alături, după cum îi spusese chiar ea. Prezenţa lui n-ar fi făcut decât să-i sporească necazurile. Nu voise să se ataşeze de ea, iar acum nu ştia cum avea să se mai oprească. Se gândise adesea să demisioneze din armată şi să meargă undeva unde veştile despre ea să nu mai poată ajunge la urechile lui, dar de fiecare dată îşi amânase decizia. Poate cel mai bine ar fi fost s-o facă acum, înainte ca situaţia să ia o întorsătură şi mai nefericită. Cutter o pierduse pe Hannah din vedere, se pregăti să plece, când auzi în spatele lui o voce şireată de femeie. -1570 Ca să vezi, onorabilul căpitan Cutter în persoană!

Cimmy Lou se apropie de el.

-1571 Credeam că eşti prea bun ca să te încurci cu femeia altuia. Sau n-ai nici un respect pentru maioru' Wade? Căpitanul azvârli o privire spre tufişurile din care răsărise negresa. -1572 Cât timp ai stat acolo? o întrebă el. -1573

Suficient.

Zâmbetul ei de pisică se accentuă mai mult. -1574 Ai zice că vrea să se răzbune pe maior fiindcă şi-a petrecut timpul cu mine când era ea plecată. Cutter înjură printre dinţi. -1575 John T. ştie? -1576 Nu şi nici n-o să-i spui, zise ea râzând de furia neputincioasă care se citea pe faţa bărbatului. -1577 O să afle oricum, mai devreme sau mai târziu. Ce crezi că o să se întâmple atunci? o înfruntă căpitanul. -1578 Mă descurc eu cu el. Cimmy Lou ridică din umeri încrezătoare. Cutter o privi dezgustat.

Cine ţi-a băgat în cap că unui bărbat nu-i trebuie decât corpul tău pentru a fi fericit? Cutter trecu mai departe, răspunzând din mers salutului unui soldat care venea spre el. Zâmbetul răutăcios al negresei se accentuă. Acum doamna Wade nu va mai putea face scandal pe tema cadourilor pe care i le făcuse ei maiorul altfel ea, Cimmy Lou, îi va destăinui maiorului tot ce-a văzut. Cu ocazia aceasta, avea să-l pună cu botul pe labe şi pe îngâmfatul căpitan Cutter. Negresa porni în direcţia corturilor soldăţeşti unde tocmai se ducea când auzise prima oară vocea mânioasă a doamnei Wade şi se abătuse din drum... pentru investigaţii. Dar apariţia lui Leroy Bitterman o făcu să se oprească iar. -1580 Munceşti din greu? întrebă ea văzând roaba pe care soldatul o lăsase lângă o grămadă de bălegar. -1581 Despre tine nu s-ar zice la fel, răspunse el. -1582 Am întins rufele la soare pe crengi să se usuce, îl informă ea. -1583 Lasă, nu încerca să mă duci de nas. Te-am văzut cu căpitanul. De ce nu-i laşi în pace pe ofiţerii ăştia albi? -1584 Da'tu de ce nu-ţi vezi de treburile tale? El o înşfăcă strâns de mână, fără să ţină cont de zvârcoleala ei. -1585 Tu eşti treaba mea. -1586 Nu eşti bun de nimic, se stropşi mânioasă Cimmy Lou. Toată lumea zice că ai miezu'putred. Unii spun că pofteşti şi la lucruri necurate. -1587 Atunci, fă-mă tu bun. Femeia e cea care-l adună de pe drumuri pe bărbat şi-l aşază la casa lui. Adună-mă de pe drumuri, Cimmy Lou. Bitterman porni înspre pâlcul de arbuşti şi tufişuri dese, trăgând-o pe Cimmy Lou după el. -1588 Nu, protestă ea fără convingere, lăsându-se dusă în desişuri. Nu vreau. -1589 Am aşteptat destul. Bitterman o trânti jos, pironind-o de pământ cu greutatea corpului său -1579

şi adâncindu-i braţele în nisip, deasupra capului. Femeia se zbătu sălbatic şi el o lovi deodată cu dosul palmei. -1590 De ce mă faci să te lovesc? Ştiu prea bine că vrei ce-am să-ţi dau. Ea rămase nemişcată, suspinând, cu obrazul roşu ca focul în timp ce mâna lui i se strecura cu îndemânare pe sub fustă, rupându-i cu o mişcare bruscă pantalonaşii subţiri de bumbac. Foşnetul materiallilui sfâşiat o făcu să geamă. Bitterman o apucă de bărbie şi o întoarse cu faţa la el. -1591 O să te fac să ţipi după mine înainte să plec. E timpul să afli că nu există altu' mai bun ca mine. Ea gemu slab.

Da. Fă-o, Leroy, îl îndemnă ea mânată de o patimă crescândă. El îi eliberă mâinile care îi înconjurară imediat gâtul în vreme ce picioarele ei îi încolăciră mijlocul. De câteva ori îl strigă pe nume, descoperind farmecul primordial acolo unde mai înainte fusese numai o plăcere calculata. -1592

-1593

Bitterman? Hei, Bitterman! se auzi o voce.

Gâfâind încă, Leroy se grăbi să-si încheie pantalonii si să-şi scuture de praf bluzonul cenuşiu. Azvârli o privire peste umăr, înainte de a-şi îndrepta din nou atenţia spre chipul toropit de dragoste al femeii. Buzele ei erau uşor umflate de sărutări şi ochii ei negri aveau pleoapele îngreunate ca de somn. În apropiere, Bitterman auzi din nou vocea soldatului care îl chema.

Vrei să mă mai vezi, nu-i aşa? o întrebă el, cu siguranţă în glas, conştient că de-acum femeia îi aparţinea. -1594

-1595

Da. Cimmy Lou începu să-şi aranjeze fără grabă fustele.

O să plecăm de-aici, tu şi cu mine, şi-o să scoatem bani buni de la minerii ăia la oraş. Curând, iubito! Cât de curând, îi promise el şi dispăru iute în direcţia din care se auzea chemarea. Câtva timp, negresa ascultă trosnetul crengilor uscate, strivite sub paşii lui. Apoi îl auzi vorbind. -1597 Mă căutai, caporal? -1598 Unde dracu'ai fost, Bitterman? Mă gândeam că ţi-o fi luat scalpu'vreun apaş. Apoi vocile se topiră în depărtare şi Cimmy Lou nu reuşi să mai distingă răspunsul lui Bitterman. Furnicături dulci continuau să-i cutreiere prin vene şi Cimmy Lou zăcu nemişcată o bună bucată de vreme înainte de-a se ridica să plece spre casă. Gazetta din Silver City relata un episod senzaţional despre prinderea lui Lutero, fără a se hazarda să afirme că apaşul venise s-o ia înapoi pe femeia albă care îi era squaw, dar ridicând cu discreţie şi această întrebare. După două zile de şoapte şi priviri piezişe, Hannah înţelese că în realitate adevărul conta prea puţin, oamenii credeau ceea ce voiau să creadă. În faţa uşii de la biroul comandantului un soldat şedea tolănit pe un scaun. Văzând-o pe Hannah care tocmai intrase în vestibul, soldatul sări brusc în picioare, după felul în care o privea, Hannah înţelese însă că zvonurile şi bârfele pe seama ei se răspândiseră şi în rândul inferiorilor. -1599 Aş dori să-l văd pe domnul colonel Bettendorf, spuse ea. Particule de praf dansau în aerul însorit de lângă fereastră, acolo unde arşiţa -1596

de dimineaţă invadase umbra încăperii. -1600 Da, doamnă. Soldatul zăbovi o secundă în plus pentru a o cerceta cu viu interes, apoi dispăru în camera alăturată. Hannah auzi un murmur de voci înăuntru, şi paşii ordonanţei care se întorcea. -1601 Domnul colonel vă pofteşte, doamnă. Soldatul se dădu deoparte, lăsând-o să treacă. Comandantul stătea în picioare la masa de scris pe care era desfăşurată harta statului New Mexico, avea un aer impozant şi sever şi o întâmpină cu vizibilă reţinere pe Hannah. -1602 Ce-aş putea să fac pentru dumneata, doamnă Wade? -1603 Aş dori să mi se îngăduie a călări unul dintre caii din dotarea regimentului. -1604 Îmi pare rău. Nu pot permite nici o călătorie de plăcere în afara graniţelor acestui fort. Înţelegeţi că e pentru propria dumneavoastră siguranţă. -1605 Sunt conştientă de restricţii, domnule colonel, recunoscu Hannah. Mă interesează exerciţiul, nu o schimbare de peisaj. -1606 Chiar şi aşa... Colonelul se poticni uşor. -1607 Aceştia sunt cai pe jumătate neîmblânziţi, buni doar pentru soldaţi. Nu avem nici un cal potrivit pentru plimbările unei doamne. -1608 Mă scuzaţi, domnule, dar sergentul Hooker mi-a arătat într-o zi un eal pe care mi l-a recomandat ca fiind suficient de blând. Aş fi bucuroasă să-l primesc pe acela. Hannah nu se osteni să-i amintească faptul că încălecase cai şi mai sălbatici când trăise la un loc cu apaşii, şi că atunci călărise fără o şa de doamnă, şi, de fapt, fără vreo şa. -1609 V-aş fi recunoscătoare dacă aţi cere ordonanţei să mă însoţească la grajduri. Dacă nu, pot să-mi înşeuez şi singură calul. Extrem de contrariat, colonelul cedă totuşi rugăminţilor ei. -1610 Henry! strigă el şi ordonanţa apăru în cameră. Mergi cu doamna Wade şi înşeuează-i un cal. O să-ţi spună dumneaei care. -1611

Da, domnule.

Soldatul salută şi voi să iasă, apoi se opri pe loc. -1612 Domnule, căpitanul Cutter e afară. Hanah se încordă uşor la auzul numelui. -1613 Adu-1 înăuntru. Colonelul se lăsă să cadă în scaunul său pe când Hannah ieşea din birou. În vestibul, Hannah îl văzu pe Cutter care stătea rezemat cu nonşalanţă de perete. Ochii lui albaştri îi susţinură privirea, Hannah simţi că amintirea ultimei lor întâlniri continua să-l tulbure şi recunoscu pericolul acestor sentimente. -1614 Căpitane... Hannah îl salută cu o înclinare discretă din cap. -1615 Doamnă Wade. La rândul lui, bărbatul duse mâna la pălărie. -1616 Dom'colonel zice să mergeţi înăuntru, i se adresă ordonanţa lui Cutter.

-1617

Mulţumesc.

Căpitanul o urmări cu privirea, rezerva evidentă pe care i-o arătase Hannah îl rănise. Intră în biroul comandantului cu sufletul împovărat. -1618 Bună dimineaţa, căpitane, îl întâmpină Bettendorf, care se apucase între timp să citească un teanc de rapoarte. Tocmai mi s-a adus la cunoştinţă că pe douăzeci şi unu aprilie Compania C se va întâlni cu alte şapte companii ale Regimentului 9 şi cu doi reprezentanţi de la rezervaţia indienilor din San Carlos. Geronimo şi renegaţii lui au evadat de la Ojo Caliente şi planul este să-i arestăm şi să-i mutăm la San Carlos. Asta o să fie o misiune majoră pentru oamenii tăi.Nu mi-l pot imagina pe Geronimo predându-se de bună-voie, fără luptă. -1619 Nici eu, numai că n-am să mai fiu acolo.Cutter duse mâna la buzunarul cămăşii de unde scoase cererea de demisie. Îmi voi încheia serviciile la sfârşitul lunii martie. Anunţul însoţit de înştiinţarea formală îl ului

-1620

pe

comandant.

-1621 Dar armata are nevoie de ofiţeri buni ca dumneata, căpitane. -1622 Dar nu are nevoie de mine. Cutter zâmbi ironic şi îşi încheie automat la loc tunica peste cămaşă.

Mă gândesc de mult timp să-mi cumpăr o bucată de pământ şi să mă apuc de crescut cai şi vite. E o vale la nord de locul ăsta, cu păşune şi apă destulă. Am pus deoparte şi nişte bani şi vreau să mă aşez acolo. -1624 Faci o mare greşeală. Ai armata în sânge. -1623

-1625

Ba nu, deloc. Cutter clătină încet din cap.

După război, m-am încăpăţânat să rămân, numai fiindcă cineva îmi impusese din motive nefondate să renunţ la uniformă, zise Cutter, amintindu-şi de tânăra sudistă al cărei chip dispăruse demult în ceaţa trecutului său. Sunt sătul de multe lucruri, domnule colonel, dar mai cu seamă sunt sătul de ură şi de efectele ei în viaţa oamenilor. Cred că în tinereţe am sperat să pot schimba ceva. Acum ştiu mai multe. E timpul să mă retrag. -1627 Păi dacă astea sunt sentimentele dumitale... Bettendorf nu înţelesese o iotă din vorbele căpitanului. -1626

-1628

Acestea sunt sentimentele mele.

Afară din clădire, căpitanul se opri sub ramada să-şi aprindă o ţigară. Hannah călărea un murg cu picioare albe în jurul terenului de paradă. Sfâşiat de impulsuri contradictorii, Cutter o urmări o vreme cum exersează. Era tentat să-i destăinuie decizia lui de-a demisiona. Dar după câţiva paşi realiză că evenimentul acesta nu ar schimba nimic între ei, aşa că renunţă şi plecă mai departe. Hannah îl văzu întorcându-se şi îşi struni calul mângâindu-i absent coama. Cutter avea mersul degajat, uşor legănat al unui om obişnuit să-şi petreacă ore întregi în şa. înalt şi suplu, nu se putea spune despre el că ar fi fost frumos, totuşi o atrăgea cu o forţă aproape magnetică. Călărea pe o parte, cu picioarele ascunse sub faldurile fustei voluminoase, conştientă că, cel puţin, Cutter nu ar fi dezaprobat costumaţia ei. Maniera lui răbdătoare şi detaşată o ajuta întotdeauna să trăiască un anume sentiment de siguranţă în prezenţa lui. Dar Hannah nu-şi putea explica neliniştea şi dorul ce o cuprindeau de

fiecare dată când îl vedea. Păstra încă nespus de vie în minte îmbrăţişarea lui pătimaşă, sărutul lui de foc. Cutter avea nevoile unui bărbat, foamea unui bărbat şi incapacitatea unui bărbat de-a rezista tentaţiei. Fără îndoială că trecuse mult timp de când fusese ultima oară cu o femeie, iar ea îl încurajase. Asta se întâmplase şi nimic altceva. Hannah lovi uşor calul peste crupă, îndemnându-l să meargă mai departe. Uniforma lui Stephen era îmbibată de praf şi sudoare. Gardianul care păzea uşa carcerei înlemni în poziţia de salut până când Stephen binevoi să-i răspundă. Maiorul se bătea nervos peste coapsă cu ziarul făcut sul, în timp ce se uita la apaşul ascuns în celulă. Nemernicul acela sălbatic îi dezonorase nevasta, îi acoperise numele de ruşine şi îi distrusese cariera târându-l într-un scandal ce n-avea să se sfârşească niciodată. Toată lumea din ţinut aflase despre ruşinea familiei lui şi incapacitatea sa de a răzbuna ofensa adusă. Poveştile aveau să dureze atâta timp cât apaşul acesta era în viaţă. Ritmul loviturilor de ziar spori, întrucâtva înregistrat de subconştientul frământat al maiorului. Stephen se opri brusc şi se răsuci spre gardian. -1629 De ce n-a venit procurorul teritorial să-l ia pe prizonier? Nu ţinem o închisoare aici. Ar fi vrut să scape de prezenţa incomodă a acestui indian care îi amintea în permanenţă de degradarea lui Hannah, să-l vadă dus undeva, în vreun colţ îndepărtat de lume, unde să nu mai audă de el. -1630 Nu ştiu, dom'maior, răspunse stingherit gardianul. -1631

A avut vizitatori?

se uită din nou la figura întunecată, ghemuită pe călcâie şi rezemată de peretele celulei, tot atât de imobilă precum un şarpe cu clopoţei încolăcit şi tăcut. -1632 Câţiva, mai mult doamne. -1633 Si nevastă-mea? Stephen

-1634 Da, domnule. Ritmul sacadat al ziarului reîncepu.

-1635 A fost şi'mneaei aci. -1636 Dacă încearcă să evadeze, soldat, tragi, şi tragi să omori. Nu vreau

ca ticălosul ăsta să se plimbe iar liber printre femeile noastre... -1637 Stă colo toată ziulica, domn'maion îi aducem mâncarea, nu se mişcă, nu suflă o vorbă. -1638 Adu-ţi aminte ce ordine ai primit. Stephen o luă din loc mânat de o furie cruntă ce-i pulsa în fiecare muşchi. Când se pomeni mergând spre Cartierul soldaţilor se opri o clipă, sorbind în plămâni aerul tare, curat. Nu existau decât două căi prin care să-şi elibereze torentul sălbatic de energie care îl sufoca: violenţa sau pasiunea sexuală. Pe ultima o putea găsi aici. Stephen porni mai departe, ignorând cârdurile de copii care îşi întrerupeau joaca pentru a se zgâi la ofiţerul alb rătăcit printre ei. Ajuns lângă adăpostul de pareză sub care trăia Cimmy Lou, se strecură înăuntru, cu sângele pulsându-i în tâmple. Dorinţa i se aprinse şi mai mult la vederea sânilor planturoşi ai femeii, care împăturea un teanc de rufe

proaspăt călcate. Negresa îl privi pe sub gene, fără să se oprească din trebăluit, lăsându-l să-i admire profilul de camee. -1639 Ce cauţi aici, maior Wade? -1640 A trecut mult timp de când nu te-am mai văzut, Cimmy. Stephen parcurse din câţiva paşi distanţa care îi separa. -1641 Pentru tine, don'şoara Hooker. -1642 Nu, asta nu, zâmbi el încrezător. -1643 Tu nu ştii ce vreau eu. Femeia îl înfruntă pe un ton insinuant, cu braţele în şolduri, şi pieptul arcuit în afară. - Atunci spune-mi tu ce vrei şi eu am să-ţi dau. Stephen începu să-i deschcie nasturii bluzei, fără să renunţe atunci când ea îl plesni peste mâini. -1644 O rochie nouă, bijuterii, voaluri, o pălărie cere şi vei primi. Am nevoie de tine. Nerăbdător, Stephen nu se osteni să-i descheie în totalitate bluza, ci numai atât cât să-şi poată furişa mâinile înăuntru ca să-i cuprindă sânii rotunzi, de abanos, în palme. Când ea încercă să se îndepărteze, el îi încercui strâns mijlocul. -1645 Stau treaz nopţile amintindu-mi tot ce obisnurai să-mi faci, râvnind so faci din nou. -1646 Dă-mi drumul. Cimmy Lou îşi înfipse unghiile în mâna lui. -1647 Nu poţi să mă cumperi. -1648 Dar am mai făcut-o, cu toate cadourile alea, lucrurile vechi ale lui Hannah. Acum îţi ofer ceva nou, ceva numai al tău. -1649

Nu. Nu vreau. Femeia se zvârcoli, încercând să se elibereze din strânsoarea braţelor lui. Stephen râse raguşit, aţâţat şi mai mult de zbaterile ei. -1650 Îmi place să lupt cu tine.

Brutalitatea îi oferea ocazia să-şi dea curs pornirilor sălbatice. Apucând-o de păr, îi ţinu capul nemişcat devorându-i buzele cu furie pătimaşă. -1651 Să ne întâlnim undeva. Oriunde, vorbi el înfocat printre sărutări, simţind-o că începe să cedeze. Îţi cumpăr tot ce-mi ceri. -1652 Eu...nu cred că pot. John T... Cimmy Lou întoarse capul. Fraza rămase neterminată pe când ochii ei întunecaţi se măreau cu groază, fixaţi într-un punct aflat în spatele lui. -1653

John T.!

La auzul exclamaţiei ei stridente, Stephen întoarse brusc capul şi se trezi că priveşte drept în ochii sergentului Hooker, care stătea încremenit în deschizătura cortului, strângând o puşcă în mână.

CAPITOLUL 20

-1654

Sergent!

Wade făcu un pas spre el. Mai bine aţi pleca, dom'maior, scrâşni John T., luptându-se cu durerea care îi sfâşia măruntaiele. Se gândi cu stranie claritate că acum înţelegea ce anume simţea un animal dus la tăiere. -1656 Mai bine aţi pleca, dom'maior, înainte să vă omor. După o secundă de ezitare, Wade trecu repede pe lângă el şi ieşi din cort. De îndată ce maiorul dispăru, Cimmy Lou se repezi la soţul ei. -1655

-1657 -1658

Nu e ce crezi, John T. Cred că lucrurile

alea pe care ţi le-a dat maiorul n-au fost pe degeaba, nu-i aşa? Ochii îi ardeau în cap şi tot trupul la fel. -1659

Am auzit ce-a zis. Te-ai culcai cu el. N-a fost chiar aşa. El m-a forţat, insiata ea şi John T. crede încă o minciună. -1660 Ti-ai bălul joc de mine destul, Cirnmy Lou . Nu încerca să-ţi baţi joc în continuare, o imploră el. Cred că am ştiut tot timpul ce se întâmpla, dar nu

voiam să văd. -1661 John T., trebuie să m-asculţi. Ea se apropie de el, câutându-i privirea şi John T. simţi din nou atracţia irezistibilă a frumuseţii ei, era atât de puternică, încât cu greu l-ar fi putut învinui pe un altul că se lăsase ademenit de ea. -1662 Un ofiţer alb. Cum ai putut să faci asta? izbucni el. Eu sunt sergentmajor. Puteam să merg cu capul sus, şi să fiu mândru de mine. Toată lumea mă respecta. Am carte, se poate spune să sunt deştept. Dar tu ai făcut din mine un nătărău în ochii tuturor. Nu-ţi pasă ce cred oamenii, ce vorbesc pe seama ta? N-ai nici un pic de mândrie? -1663 N-o să se mai întâmple, ţi-o jur. Am să-mi răscumpăr greşeala. Se lipi cu sânii de pieptul lui şi începu să-i mângâie umerii şi gâtul, ca să-l îmbuneze. Bărbatul simţea căldura trupului ei acaparâ ndu-l cu-ncetul într-o comunicare unică. -1664 Totul va fi bine. Ai să vezi. Puşca alunecă din mâna lui şi căzu cu zgomot sec pe podea, această chestiune minoră fu de ajuns ca să-l trezească la realitate. Înşfăcând-o de braţe, o sili să-şi înceteze mângâierile. -1665 L-ai iubit? întrebă John T. -1666

Nu.

Cimmy Lou încercă să se gudure iar lângă pieptul lui, dar John T. o forţă să rămână la distanţă. -1667 Atunci de ce? De ce ai făcut-o? O zgudui cu putere, furios că ea fusese în stare să-l înşele cu un bărbat pe care nici măcar nu-l iubea. -1668 Fiindcă mi-a dat lucruri! Cimmy Lou regretă imediat adevărul care îi scăpase fără voie. John T. o îmbrânci dezgustat.

-1669 Îţi place să seci toată vlaga dintr-un bărbat şi pe urmă să-l laşi, nu-i

aşa? Ai luat cât ai putut de la mine şi de la maior. Cine o să urmeze? Sigur o să fie cineva, fiindcă aşa-ţi stă în fire. John T. tremura de furie.

-1670 Unul dintre noi trebuie să termine cu mizeria asta. Încă nu ştiu dacă trebuie să fii tu sau eu. Atât cât te-am iubit, Cimmy, îţi jur că-n momentul ăsta te-aş omorî, încheie el cu glas înecat de emoţie şi ieşi din cort pe jumătate orbit de lacrimile pe care nu voia să le arate. Cimmy Lou îl credea. Panica pusese stăpânire pe nervii ei, ştia că-şi pierduse controlul asupra lui John T. Trebuia să fugă înainte ca acesta să-şi ducă la îndeplinire ameninţările. Cimmy Lou ştia că un singur om o putea scoate din încurcătură. Dădu fuga afară din cort şi porni în căutarea lui Leroy Bitterman. Copleşită de spaimă şi respirând anevoie, reuşi să dea de urma soldatului, Leroy Bitterman curăţa cratiţele în camera de popotă. Cimmy Lou îl apucă de braţ şi îl trase deoparte, căutând scăpare la pieptul lui. Mâinile lui ude, pline de săpun, îi cuprinseră umerii. -1671 Ce e? Ce s-a întâmplat? o întrebă el, înţelegând că era speriată. -1672 John T. A înnebunit, declară ea cu fervoare. A zis c-o să mă omoare. Şi-o să se ţină de cuvânt, ştiu bine. -1673 Acum vine după tine? Bitterman se uită spre uşă ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l vadă dintr-o clipă într-alta pe sergent. -1674 Unde e acum? Nu ştii? Cimmy Lou clătină din cap cu un gest confuz. -1675 Nu ştiu. Ultima oară când l-am văzut era -în faţa prăvăliei. Mam ascuns după o clădire, să nu mă zărească. Nu ştiu unde se ducea. -1676 -1677

Avea arma cu el? Nu. Ba da, un pistol.

-1680 -1681

E pe urmele mele? Nu.

Degetele ei se încleştară pe cămaşa soldatului. -1678 Ziceai că fugim. Să fugim acum. -1679 La lumina zilei? Nu se poate. Nu uita că se poate să mă împuşte ca dezertor. Mintea lui şireată lucra repede, judecând fiecare alternativă în parte. Cimmy Lou lăsă capul în jos. Nu ştie despre tine. S-a întâmplat c-a venit maioru'. Încerca să mă convingă să mă întorc la el, când a apărut John T. -1683 Poate avem norocu' să-mpuşte un ofiţer, încercă Leroy să glumească. -1682

-1684

Ce ne facem?

Cimmy Lou începea să se calmeze, nu atât datorită remarcii lui deplasate, cât dintr-un sentiment de recăpătare a puterii, încetul cu încetul, devenea iar stăpână pe situaţie. Îl atrăsese pe Bitterman în conflict, implicându-l până la punctul la care să preia el problema ei. În primul rând, trebuie să aflu unde e şi ce face. Aşteaptă aici până mă întorc. Bitterman o conduse într-un ungher ferit al bucătăriei şi îi făcu semn să stea ascunsă acolo. De îndată ce rămase singură, Cimmy începu să se gândească unde

anume să-i ceară lui Bitterman s-o ducă şi ce să facă pentru a ieşi din impas. Se gândea întruna că în Silver City minerii plăteau şapte dolari pentru o cămaşă curată.Ea era în stare să spele o grămadă de cămăşi pe zi. Ar fi fost într-adevăr mare lucru să-şi poată cumpăra singură rochii noi, fără a mai fi nevoită să se ofere vreunui bărbat ca să le obţină. În schimb, bărbaţii îi vor cumpăra bijuterii. Cimmy întinse mâinile înainte, părându-i-se că vede deja inelele scumpe sclipindu-i pe degete. Usa se deschise si Bitterman se strecură înăuntru. -1685 L-am găsit. E la o masă în prăvălie, cu o sticlă de whisky dinainte. Nu mai are mult pân' să se facă criţă. Asta-i bine, câştigăm timp. Du-te acasă şi fă-ţi bagajele. Ne-ntâlnim în dosu'grajdurilor când o suna de miezu'nopţii. Bitterman se hlizi pe sub mustaţa subţire. -1686 Te descurci tu cu un beţiv. Hai, fugi, încheie el plesnind-o uşor peste fund, ca s-o pună în mişcare. Doi soldaţi cu puştile pregătite îl urmară pe Cutter în Cartierul soldaţilor. Căpitanul se opri o secundă la intrarea în cort. Orbit, la început, de penumbra din încăpere după lumina strălucitoare de afară, privirea lui descoperi apoi trupul îmbrăcat în uniformă, lungit pe pat. Respirând uşurat, Cutter îşi îndreptă paşii într-acolo. În drum, se împiedică de o sticlă goală de whisky care se rostogoli cu zgomot dogit sub pat. Încăperea duhnea a alcool, sergentul zăcea de-a curmezişul patului, cu gura căscată şi obrajii umbriţi de tuleie dese. Purta încă uniforma murdară de praf şi sudoare de cu o zi înainte. Cutter îl apucă de umăr şi-l scutură cu putere. -1687 Hooker! Hooker, trezeşte-te! Un geamăt răguşit fu unicul răspuns. -1688

Hei, John T.! Ai lipsit la apel.

-1690

Capul meu.

-1691 -1692

Cât e ceasul?

-1693

Apel?

Cutter îşi îndreptă spatele strângând nervos din buze. Întorcându-se spre unul dintre soldaţi îi zise peste umăr: -1689 Dă-mi găleata aia cu apă. Găleata era plină şi Cutter turnă toată apa peste faţa sergentului, apoi io returnă soldatului, în vreme ce Hooker se trezea la viaţă, bolborosind şi scuipând. Voi să se ridice din pat, dar căzu la loc şi îşi afundă fruntea în palme.

Avea vocea cleioasă, de om mahmur.

Bitterman n-a răspuns la apel azi-dimineaţă, îl informă Cutter. Şi lipsesc doi cai din grajd. John T. se încruntă şi ochii lui injectaţi părură să descopere deodată lumina soarelui ce se strecura prin deschizătura cortului. - De ce nu m-a trezit Cimmy Lou? Se uită buimac în jur. -1694 Unde e? -1695 N-am văzut-o. -1696 Oh, Doamne, mi-aduc aminte!

John T. îşi îngropă iar faţa în palme, legănându-şi încet capul într-un gest mut de durere.

-1697 Ce dracu'ai păţit? -1698 Cimmy?

John T. înălţă iar fruntea şi se uită în jur. -1699

Unde s-a dus?

O undă de teamă se furişă în expres ia lui Hooker, care se ridică greoi din pat şi

porni împleticindu-se spre uşă. -1700 Cimmy Lou?

Fă nişte cafea fierbinte, Grover, îi ordonă scurt Cutter soldatului, apoi ieşi pe urmele sergentului. Era tulburat de starea în care îl găsise pe John T., mai cu seamă de când aflase că Cimmy Lou era sursa întregii poveăti. Nici o rufă nu fierbea în cazan şi, de altfel, focul era stins. Pretutindeni dea lungul uliţei nevestele soldaţilor trebăluiau ca furnicile, numai dinaintea cortului lui John T. era linişte. Sergentul se uită pierdut în jur. O negresă cu faţa rotundă şi pomeţi laţi fierbea rufe lângă cortul alăturat, John T. o înşfăcă de braţ: -1702 Bess, ai văzut-o pe Cimmy a mea? -1703 Aş, n-am dat ochii cu ea în dimineaţa asta. John T. se întoarse în cort şi Cutter se dădu deoparte, lăsându-l să treacă şi urmărindu-l apoi în tăcere cum răscoleşte cuferele, azvârlind furios haine în toate părţile. Soldatul Grover reveni aducând o cană plină cu cafea fierbinte. Cutter o luă şi i-o întinse lui John T., care se trântise disperat pe o canapea. -1701

-1704

Bea asta.

Căpitanul îi aşeză ceaşca în mâinile mari, asudate.

-1705 Lucrurile ei nu mai sunt aici. A fugit, zise Hooker cu glas frânt. -1706 La fel şi Bitterman, spuse Cutter. -1707 Ce?

John T. se uită la el cu ochi goi. -1708 Bitterman a lipsit la apel dimineaţă. Şi azi noapte au dispărut doi cai din grajd. Iar doi şi cu doi însemna patru chiar şi pentru creierul amorţit de băutură al lui John T. -1709 Oh, nu şi ăsta! mormăi el jalnic şi bărbia îi căzu în piept într-un gest de refuz încăpăţânat. -1710

Deci e cu el.

Şi mi-a promis că n-o s-o mai facă, se plânse John T. Voiam s-o iert. John T. îşi suflă nasul şi îşi şterse pe furiş ochii înlăcrimaţi, apoi făcu un efort să-şi vină în fire. -1711 Cu o femeie după el, Bitterman nu va putea ajunge prea departe. O să trimit un detaşament pe urmele lor. Cutter voi să plece, dar John T. îl apucă de braţ. -1712 Vreau să merg eu după ei. Avea ,ochii împăienjeniţi de lacrimi şi obrajii umezi. -1713 În starea în care eşti, nu se poate, refuză calm Cutter. Caporalul Haines poate s-o facă în locul tău. -

-1714

Nu.

John T. îşi îndreptă ţinuta. -1715 E nevasta mea. Nu pot să-l las pe altul să mi-o aducă înapoi. Cum miar sta atunci?

Cutter zări în ochii lui disperarea cu care sergentul se agăţa de aceste ultime

rămăşiţe de mândrie şi încuviinţă încet, înjurând-o în gând pe Cimmy Lou pentru ceea ce îi făcea lui Hooker. -1716 Foarte bine. Ia şase oameni şi o călăuză. Poţi să pleci imediat ce eşti gata. Stia că lui Hooker i-ar fi fost mult mai bine dacă n-avea s-o mai găsească pe necredincioasa femeie, dar îşi păstră gândurile pentru sine, conştient că nu era treaba lui să se amestece. -1717 Da, dom'căpitan. După aproximativ o oră, micul detaşament se aşternu la drum, călăuza apaşă reuşise între timp să descopere urmele celor doi fugari care, aparent, se îndreptaseră către ţinutul canioanelor. Cutter privi grupul de soldaţi dispărând în desiş, apoi merse să verifice caii şi echipamentele necesare patrulei în dimineaţa următoare. În grajdul lui, murgul cu picioare albe era gata înşeuat şi Cutter ghici că Hannah avea să-şi reia plimbările călare înainte ca arşiţa prânzului să transforme terenul de paradă într-un furnal. Cenuşa unei vechi suferinţe îi umplea încetul cu încetul sufletul şi căpitanul ştiu că îi va fi greu să mai rămână mult timp în preajma soţiei maiorului Wade. -1718 Pun rămăşag că Regimentul 9 n-a avut mai mult de-o duzină de dezertori anul ăsta, comentă colonelul Bettendorf, stând în picioare lângă Stephen la umbra ramadei din faţa comandamentului. -1719 Din câte am auzit, în al cincilea s-au înre gistrat mai bine de două sute de cazuri. Un lucru se poate spune cu certitudine despre negrii ăştia: nu numai că sunt capabili de mult curaj în luptă, dar ştiu să-şi poarte cu mândrie uniforma. -1720 Într-adevăr. Stephen stătea degajat cu mâinile la spate, arăta nefiresc de relaxat. -1721 Ai auzit că fetişcana aia, Cimmy Lou, nevasta lui Hooker, a dispărut şi ea? E foarte neplăcut când un bărbat nu-i în stare să-şi ţină în frâu propria nevastă. Wade se crispă întrebându-se dacă nu cumva remarca se referise mai degrabă la el. În acel moment, Hannah ieşi din locuinţa lor mergând în felul acela hotărât pe care Wade ajunsese să-l considere aproape masculin, observă mănuşile ei de piele şi pălărioara albastră, cochetă. Un soldat o aştepta lângă poartă, ţinând de căpăstru un cal murg, înşeuat cu o şa obişnuită. -1722 Soţia dumitale s-a apucat iar de călărit când erai plecat, îl informă colonelul care observase expresia nemulţumită a lui Stephen! -1723 Vom mai vedea, răspunse ţeapăn maiorul şi se desprinse de lângă Bettendorf. Privirea lui furioasă se concentra în exclusivitate asupra lui Hannah care hrănea calul cu bucăţi de zahăr, că Hannah se apucase din nou de călărie fără să-i

ceară lui părerea mai întâi era un afront destul de mare, dar faptul c-ă începuse să încalece bărbăteşte pe cal ca o squaw apaşă întrecea orice măsură. Maiorul era atât de pornit, încât în primul moment nici nu luă în seamă agitaţia din jurul carcerei, strigătele de alarmă ale gardienilor îi atraseră în cele din urmă atenţia. -1724

A evadat prizonierul! auzi el ca prin vis.

Schimbându-şi brusc direcţia, se îndreptă spre carceră, strângând pistolul în mână. Lutero alerga deja pe terenul de paradă către calul pe care îl ţinea, Hannah. Soldaţii alergau în toate direcţiile, dar mai înainte de-a răsuna prima împuşcătură, Lutero se azvârlise în şa, înfigându-şi călcâiele în crupa calului. Se avântă la galop. Nebun de furie, Stephen tăie calea călăreţului şi ridică pistolul, nu vedea decât pletele negre ale apaşului care se făcuse una cu trupul animalului şi un umăr gol de culoarea bronzului. Stephen apăsă pe trăgaci. Împuşcătura îl trânti pe apaş din şa rostogolindu-l în praf. Stephen pornise înspre el fără să ia seama la calul rămas fără călăreţ, care alerga bezmetic mai departe, n-avea ochi decât pentru apaşul rănit de moarte. Inconştient, apăsă din nou pe trăgaci, o dată, de două ori, de trei ori, privind satisfăcut zvâcnirile agonice ale acelui trup căzut în praf de fiecare dată când gloanţele pătrundeau în el. Pistolul se descărcă de trei ori în gol, înainte ca Stephen să se dumirească întrun târziu că epuizase toate gloanţele. Lăsă ţeava pistolului în jos şi rămase cu privirea aţintită la cadavrul de la picioarele lui. Râvnise mult la ocazia de a-1 ucide pe Lutero şi acum, când fapta era în sfârşit îndeplinită, simţea o satisfacţie sălbatică. Hannah văzu expresia de plăcere mârşavă întipărită pe chipul lui şi se cutremură.Indiferent cât de vinovat ar fi fost Lutero, o crimă nu trebuia răzbunată printr-o altă crimă, iar Stephen asta făcuse. Hannah era dezgustată. -1725 Te simţi bine? Cutter apăruse lângă ea. -1726

Da.

Calul o trântise la pământ fără s-o rănească, doar fusta i se murdărise puţin de praf. Hannah deveni conştientă de sentimentul de siguranţă pe care i-l oferea prezenţa lui Cutter, atunci când Stephen se apropie de ei, încă radiind de plăcerea masacrului, în ochii lui, Hannah citi tot trecutul căsniciei lor moarte. Totul se sfârşise. Nici unul din sentimentele care o legaseră cândva de Stephen nu mai exista. -1727 Planul tău de a-ţi salva iubitul apaş a dat greş, scrâşni el. Acuzaţia aceasta absurdă străpunse zidul de tăcere cu care se înconjurase Hannah până atunci şi care o împiedicase să-şi dezvăluie opiniile în faţa altora. -1728 Eşti hesh-ke, Stephen - un nebun care urăşte fără rost. Îl văzu crispându-se, contrariat de această caracterizare şi îi întoarse spatele croindu-şi drum printre soldaţii care se adunaseră în cerc în jurul lor. -1729 Ce s-a întâmplat? întrebă cineva. -1730 Cum a ieşit afară? - Gardianu' i-a adus strachina cu apă. Pe urmă, când s-a întors cu spatele, indianu' a sărit la el. I-a rupt gâtu', se pare. Cutter îl fulgeră cu privirea pe Wade. -1731 Idiotule, i se adresă el printre dinţi maiorului. N-o meriţi. Îl îmbrânci deoparte în trecere, aproape aşteptând o provocare din partea maiorului, care să conducă la o confruntare fizică, dar Wade nu-i dădu satisfacţie.

Atras de zgomot, Delancy ieşise şi el în stradă. Când o văzu pe Hannah care venea spre casă, ordonanţa îi deschise uşa, lăsând-o să intre înăuntru. -1732 Dom'maior l-a omorât pe indianu'ăla, don'şoară Wade? -1733 Adu-mi cuferele, Delancy. Hannah nu se osteni să-i răspundă.

-1734 Cuferele dumneavoastră, doamnă? -1735 Da, cuferele mele. Adu-mi-le în dormitor.

Fără să-şi încetinească paşii, Hannah traversă holul, scoţându-şi mănuşile şi lăsându-le în trecere pe o măsuţă. Intră în dormitor şi începu să golească şifonierul, azvârlind hainele pe pat şi separându-şi îmbrăcămintea de cea a lui Stephen. Câteva minute mai târziu, Delancy apăru cărând în braţe un cufăr, se opri descurajat în prag.

-1736 O să-mi trebuiască ceva în care să împachetez vasele de la mama când termin aici. Vezi de le găseşte. -1737 Da, doamnă. Soldatul avea o mie de întrebări pe buze, dar se abţinu să pună vreuna, conştient că Hannah nu îi va satisface curiozitatea. Delancy aduse un al doilea cufăr în cameră şi Hannah se apucă să-şi împacheteze cu grijă lucrurile. Operaţiunea aceasta îi luă mai mult timp decât crezuse. Când Stephen reveni acasă la puţin timp după prânz, Hannah nu apucase încă să facă o pauză. -1738 Ce se întâmplă aici? Stephen se opri lângă primul cufăr care fusese deja umplut şi încuiat. -1739

Plec.

împături cu grijă fusta lungă a unei rochii de seară, atentă să no mototolească. Se scurseră câteva secunde înainte ca el să-i răspundă. -1740 Foarte bine, mă bucur că ţi-ai dat în sfârşit seama. De mai bine de-o săptămână mă căznesc să te conving că trebuie să te întorci în Est. Dacă m-ai fi ascultat mai devreme, în loc să... -1741 Mă înţelegi greşit. Hannah întoarse spre el un chip calm şi senin. Se pregătise sufleteşte pentru această confruntare. -1742 Am zis că plec. Te părăsesc, Stephen. -1743 Nu poţi să faci aşa ceva. Hannah

Maiorul era uluit.

Nu atât de uşor cum se întâmplă la apaşi, probabil. Ştii cum dizolvă ei o căsnicie când partenerii încep şă fie nemulţumiţi unul de celălalt? Unul dintre ei se mută pur şi simplu. Asta am să fac şi eu acum. Hannah se apucă să-şi împăturească mai departe lucrurile, dar el îi smulse rochia din mână. -1745 Nu te las să pleci. Venele albăstrii de pe gâtul lui se încordaseră trădând o mânie abia reţinută. -1746 De ce, Stephen? Doar nu mă mai vrei. Nici măcar nu suporţi să mă mai atingi. -1747 Asta fiindcă el a fost mereu între noi. Nu puteam suporta gândul că -1744

trăieşte. Acum însă e mort. -1748 Şi crezi că e vreo diferenţă? Crezi că ucigându-l ai schimbat ceva? Nu lai ucis, l-ai măcelărit. -1749 Am împuşcat un prizonier care încerca să evadeze, insistă Stephen. -1750 Cu alte cuvinte, ţi-ai făcut numai datoria, nu-i aşa? Dar ce mai contează? Nici un ofiţer nu ar fi judecat pentru că a ucis un indian. Ştiai asta. De aceea ai tras , şi ai tras, şi ai tras. Hannah tremura, zguduită de revoltă. -1751 Ce încercai să ucizi, Stephen? -1752 Nu înţelegi nimic. Degetele lui i se înfipseră în umăr. -1753 Acum că e mort, toate poveştile vor înceta. Ziarele nu vor mai avea de ce să se lege, nu vor mai scormoni trecutul. -1754 Asta voiai să opreşti? Bârfele? îl înfruntă Hannah. Şi dacă n-o să se termine? Ce-ai să faci atunci? Ai să-l ucizi pe domnul Boier? Nu-i poţi împiedica pe oameni să mă bârfească. -1755 Or să uite - cu timpul. -1756

Oare?

Glasul ei se înmuie într-un accent de tristeţe faţă de propria soartă -ochii i se umplură de lacrimi amare. -1757 Oh, da, povestea o să se învechească după o vreme, încuviinţă ea. Dar de fiecare dată când voi spune sau voi face un lucru ieşit din comun, oamenii se vor uita unii la alţii şi îşi vor da coate pe la spatele meu, zicându-şi „A trăit printre apaşi aproape un an". Şi de fiecare dată, toţi îşi vor pune întrebarea... Aşa o să fie, Stephen, pentru tot restul vieţii mele. Chiar dacă eu voi vrea să uit, n-o să mă lase lumea. Tu ai să mă laşi? El se dădu înapoi, surprins de cinismul frazelor ei. -1758 Te-ai schimbat, Hannah. Ai devenit dură. -1759 Cred că da. Hannah tăcu. Izbucnirea o ajutase să-şi golească întrucâtva focul inimii. Ridică rochia de jos şi o întinse iar pe pat că s-o împăturească. -1760 Chiar dacă aş dori să redevin femeia care am fost nu m-ai lăsa. Astăzi primul gând a fost că îmi pregătisem calul ca să i-l dau lui Lutero. -1761 Aşa părea. El întoarse capul, trecându-şi nervos degetele prin păr. Gâtul i se încordă din nou. -1762 Recunosc că am greşit. Dar ştiam că ai fost să-l vezi. Ce altceva puteam să cred? -1763 Nu mai contează. Hannah înţelegea inutilitatea discuţiei. Toate aceste cuvinte fuseseră rostite şi mai înainte, de fiecare dată cu acelaşi rezultat, noi acuzaţii şi argumente. -1764 Nu pot să trăiesc aşa, Stephen. Tratată în permanenţă ca o fiinţă întinată, ca şi cum n-aş merita respectul nimănui şi ar trebui să-mi fie ruşine fiindcă n-am murit. Nu vreau să trăiesc aşa. -1765 Eşti soţia mea, răspunse el solemn. -1766

Dar numai atât! Ochii lui Hannah străfulgerară la auzul nuanţei posesive din glasul lui.

a

-1767 Şi asta numai atunci când accepţi să-ţi aminteşti de mine. Tot ce-

rămas din căsnicia noastră e o bucată de hârtie. Restul a pierit -dragostea, încrederea, respectul. Nici măcar nu te mai plac, Stephen. Aşa că mai bine să recunoaştem cinstit că s-a sfârşit. Dacă tu nu intenţionezi să intentezi divorţul, am s-o fac eu. Când voi să pună rochia împăturită înăuntrul cufărului, Stephen i se aşeză în cale. -1768 N-ai să mă părăseşti, Hannah. -1769 Asta te deranjează cel mai mult, nu-i aşa? Faptul că eu te părăsesc pe tine, realiză ea brusc. Dacă te supără atât de mult, n-ai decât să spui lumii că tu ai fost acela care m-a gonit. Spune-le cât de nerecunoscătoare m-am arătat faţă de tine, care ai avut generozitatea să mă primeşti înapoi, după ce am trăit timp îndelungat printre apaşi, ba chiar m-am măritat cu unul dintre ei. Spunele orice doreşti, Stephen. Mai devreme sau mai târziu, ai să ajungi să te convingi singur că ai spus adevărul. Stephen nu încercă s-o oprească atunci când Hannah îl ocoli, mergând să ia ultimul teanc de haine de pe pat. -1770 Şi unde ai sa te duci? Înapoi la apaşi? Lui Hannah îi veni să râdă. -1771 N-o să încetezi niciodată, nu-i aşa? Continui să crezi că mi-a făcut plăcere să trăiesc printre ei. Un oftat scăpă de pe buzele ei şi Hannah stătu o clipă pe gânduri. -1772 Nu ştiu, Stephen. Dar încep să descopăr că apaşii erau mai dispuşi să mă accepte decât proprii mei concetăţeni. Totuşi, ca să-ţi răspund la întrebare... Hannah îşi îndreptă mijlocul şi se uită în ochii soţului ei: -1773 Nu, nu mă duc să trăiesc iar printre apaşi. -1774

Atunci unde te duci?

-1777

E o nebunie ce spui, Hannah.

Expresia lui îngrijorată aproape c-o făcu să creadă că lui Stephen îi păsa de soarta ei, deşi ştia că nu era vorba decât de un interes meschin. -1775 Nu ştiu încă. Fusese o decizie prea bruscă şi nu avusese încă timp să pună la punct detaliile. -1776 Am să merg în Silver City şi am să mă decid când ajung acolo. Stephen îi arătă cu un gest dezgustat cele două cufere ce semnificau hotărârea ei nestrămutată. -1778 Ce-ai să faci? Cum o să trăieşti? -1779 Am să-mi caut o slujbă. Pot să predau lecţii într-o şcoală, sau să lucrez într-un restaurant, sau să devin carnerista unei doamne. La urma urmelor, ştiu ce înseamnă viaţa, îi aminti ea pe ton sec. -1780 Dacă pleci, ai să regreţi, o avertiză Stephen.

-1781 Nu, nu cred. -1782 Vestul nu e un loc pentru o femeie singură. O să fii... -1783 Uiţi că am mai fost singură şi am supravieţuit.

Acea experienţă îi insufjase curaj. Era un lucru pe care Stephen nu-l putea înţelege. Un ciocănit în uşa dormitorului le întrerupse conversaţia. -1784 Intră, spuse Hannah, în timp ce Stephen se foia agitat prin cameră. Delancy păşi stingherit înăuntru.

-1785 Am găsit nişte cârpe vechi să împachetez vesela. -1786 Mulţumesc, Delancy. Lasă-le în bucătărie. Am să mă ocup eu

de împachetat, îl concedie Hannah şi soldatul se retrase recunoscător. -1787 Vesela? explodă Stephen în clipa când uşa se închise la loc. Iei vesela cu tine? -1788 A fost a mamei mele. O iau înapoi, împreună cu tot restul lucrurilor care îmi aparţin. N-avea intenţia să se mai întoarcă vreodată. -1789 Din păcate, n-am să reuşesc să termin cu împachetatul până la noapte. De aceea, ţi-aş fi recunoscătoare dacă mi-ai aranja un mijloc de transport pentru mâine dimineaţă. Sau s-o fac tot eu? Stephen o privi cu reproş sumbru. -1790 Nu-i nevoie, răspunse el şi porni spre uşă. Hannah nu avea sentimentul victoriei. Căsnicia ei se spulberase şi o dată cu ea pieriseră şase ani din viaţa ei. În golurile rămase, se furişa încet singurătatea, dar Hannah era obişnuită şi cu acest sentiment.

CAPITOLUL 21

Căruţa se opri dinaintea clădirii de chirpici. Hannah cercetă pentru ultima oară cele două cufere, coşurile şi panerul pentru a se asigura că nu uitase nici unul din lucrurile care trebuiau încărcate, apoi merse la uşă. Ieşind afară, auzi deodată ordinul zbierat de caporal pe terenul de paradă. -1791 Coloană, la stân-ga! Doi câte doi! Patrula pornea într-o nouă misiune de cercetare o privelişte pe care ea navea s-o mai vadă niciodată. În fruntea coloanei îl văzu pe Jake Cutter. Recunoscu silueta lui prelungă, uşor aplecată de spate şi deodată realiză că privirea ei îl căutase, automat. Era şi acesta un episod încheiat. Impulsul de bucurie pe care îl resimţise la vederea căpitanului se tranformă într-un ghimpe de regret. El întoarse capul în direcţia ei şi Hannah ridică mâna fluturând-o încet. Deşi era prea departe ca să-i zărească faţa, era aproape sigură că Jake Cutter zâmbise, răspunzând salutului ei. Gestul lui prietenesc îi încălzi inima şi-i furniză o doză nouă de curaj. Privi îndelung coloana care se îndrepta spre poarta,principală şi îl văzu pe Cutter răsucindu-se în şa pentru a se uita în urmă.Rămase în poziţia aceasta până când dispăru din aria ei vizuală. Abia atunci, Hannah simţi în suflet ecoul unei dureri acute. Cunoştea ruta pe care avea s-o urmeze patrula la ieşirea din Fort, drept înainte, pe drumul ce ducea în Silver City, apoi spre nord, prin văile stâncoase ale munţilor. În mintea sa, călători cu ei încă o bucată de vreme, până când cineva tuşi semnificativ în spatele ei pentru a-i atrage atenţia. Hannah îi observă pe cei doi soldaţi ce stăteau la câţiva metri de ea în aşteptare instrucţiunilor. -1792 Bagajele mele sunt înăuntru. Porni către căruţă, apoi se opri văzâ ndu-l pe Stephen care venea spre ea. Hannah îşi aranjă mai bine pe umăr baretele poşetei şi aşteptă să-i vorbească el.

Personal, ea nu mai avea nimic de adăugat. -1793 Hannah, îţi cer pentru ultima oară să rămâi. Ea avu un surâs palid. -1794

Foarte generos din partea ta, Stephen.

Trecu pe lângă el ca să ajungă la căruţa. Vocea lui ameninţătoare o avertiză din urmă. -1795 Dacă pleci acum, să ştii că nu te mai primesc înapoi. Hannah se urcă neajutată de nimeni în vehicul. -1796 Rămâi cu bine, Stephen. Nu-l putea urî pentru firea lui, tot aşa cum în final nu fusese capabilă să-l urască pe Lutero pentru natura lui sălbatică. Se întristă însă când el îi întoarse brusc spatele lăsând-o singură, prea mândru ca să accepte gândul că fusese respins. În timp ce bagajele îi erau îngrămădite pe bancheta din spate, Hannah observă capetele ce o priveau pe furiş de la ferestrele caselor din jur, nimeni însă nu veni s-o întrebe unde merge şi nici ea nu se simţi obligată să-şi ia rămas bun. După douăzeci de minute, vehiculul militar ieşea pe poarta Fortului escortat de patru soldaţi. Porţiunea de teren dintre Fort Bayard şi Silver City era locul favorit de ambuscadă al apaşilor şi călăreţii înaintau cu mare grijă. Soarele îşi făcea rondul de dimineaţă pe cerul albastru, vărsând valuri de căldură pe povârnişurile dinspre sud-vest. Hannah simţea-că se sufocă în jacheta strâmtă şi groasă de călătorie, fuioare de praf se înălţau în jurul ei, adesea orbind-o şi făcând-o să tuşească. Se agăţase absentă de marginea banchetei, rezistând cu indiferenţă la zdruncinăturile căruţei şi privind cu ochii abia întredeschişi contururile ascuţite ale munţilor Pinos Altos şi Mogollon ce se înălţau la orizont. Patrula se afla undeva pe acolo şi Jake Cutter, de asemenea. Hannah îşi reexamină decizia, înţelegând că dacă regreta cât de cât plecarea, lucrul acesta se datora căpitanului Cutter. Îşi alungă însă din minte amintirea bucuriei frenetice trăite în braţele lui, forţa şi profunzimea ei şi îşi echilibră poziţia proptindu-şi picioarele în peretele de scândură. Nu era entuziasmată fiindcă îşi recăpătase libertatea, trăia doar un vag sentiment de uşurare. Perspectiva de-a se întreţine singură nu o speria, era o confruntare care o atrăgea chiar. Silver City era un oraş minier, situat pe un podiş înalt, mărginit de munţii Pinos Altos. Iniţial, fusese un cătun spaniol, ce purta numele de San Vicente de la Cienaga, Sfântul Vincenţiu din Mlaştini. O dată cu descoperirea zăcămintelor de argint din munţii Mogollon oraşul prosperase, devenind cea mai importantă aşezare din statul New Mexico. Strada principală vuia de activitate: trăsuri, căruţe se perindau încoace şi încolo, călăreţi şi trecători îşi intersectau cărările. Aerul, îmbâcsit de mirosuri animale, vibra de zgomotul roţilor şi al strigătelor de tot felul, ca şi de plesnete de bici. Construcţiile rudimentare de lemn se înşiruiau de-a lungul străzii şi multe dintre ele aveau aninate deasupra uşii reclame ademenitoare, ca de obicei, restaurantele şi sălile de joc, predominau, comparativ cu numărul

prăvăliilor şi-al altor instituţii publice. Vizitiul mulatru o întrebă peste umăr pe Hannah: -1797 Unde doriţi să vă lăsăm, doamnă? -1798

La hotelul Silver City.

-1807

Doamna Wade?

-1809

Da.

Clădirea cu două etaje fusese iniţial văruită în alb, dar straturile succesive şi constante de praf îi întunecaseră curând faţada. Soldatul opri căruţa dinaintea hotelului, apoi veni s-o ajute pe Hannah la coborâre. Hannah stătu pe loc câteva clipe, dornică să perceapă pulsul febril al oraşului. Pe stradă se zăreau puţine femei şi observă că prezenţa ei le atrăsese de îndată atenţia. Doi dintre soldaţi se apucară să-i descarce bagajele, în timp ce ea intră în hotel. Un tânăr slăbănog, cu ochelari cu rame de aur, se ridică în picioare s-o întâmpine. -1799 Pot să vă ajut? o întrebă el cu politeţe studiată. -1800 Aş dori o cameră, vă rog. Hannah îşi scoase mănuşa. -1801 Dacă binevoiţi să semnaţi în acest registru în timp ce eu am să văd ce disponibilităţi avem. Recepţionerul îi întinse un registru deschis, apoi se uită la cutiile cu chei de pe pupiţrul său. -1802 Câte zile intenţionaţi să rămâneţi la noi? -1803 Nu ştiu sigur. Hannah muie peniţa în călimară şi îşi trecu numele în registru. -1804 Vă voi anunţa. -1805 Camera dumneavoastră e a doua pe dreapta, la capătul scării. Cu un gest detaşat, funcţionarul răsuci registrul ca să poată vedea numele clientei, în vreme ce-i înmâna cheia. -1806 Poftim cheia de la camera dumneavoastră doamnă... Wade. Soldaţii negri tocmai intrau în hol aducând cuferele lui Hannah. Recepţionerul tresări ca de un gând neaşteptat şi cercetă din nou cu atenţie chipul femeii. Părea uluit şi contrariat. -1808 Soţul dumneavoastră este maiorul Wade...de la Fort Bayard? Hannah strânse cheia în mână cu un început de nervozitate.

Doamnă, începu omul pe un ton stânjenit, acesta e un hotel respectabil. -1811 Mă bucur că aud asta, îi tăie ea vorba cu un zâmbet care îl lăsă fără replică. Sunt puţine locuri decente, potrivite pentru o doamnă, în oraşul ăsta. Asigurarea dumneavoastră mi-a luat o piatră de pe inimă. Recepţionerul rămăsese cu gura căscată, incapabil să vorbească. Înainte ca el să-şi vină în fire, Hannah îşi săltă cu graţie poala fustei şi porni să urce scările, urmată de soldaţii care îi cărau bagajele. O oră mai târziu, Hannah turna apă în lighean şi îşi spăla faţa şi mâinile. În timp ce se ştergea cu un prosop moale, se gândi la următorul pas ce se cerea făcut. Avea ceva bani rămaşi din moştenirea mătuşii ei, exact atât cât să-i ajungă ca să-şi plătească hotelul o săptămână şi să se mute în alt oraş. -1810

Chiar dacă ar fi vrut să-i ceară bani lui Stephen, acesta n-ar fi avut de unde să-i dea, ştatele de plată nu mai fuseseră trimise în Fort de mai bine de trei luni şi din cauza transferurilor repetate ale lui Stephen şi-a cheltuielilor casnice, nu reuşiseră să pună vreun ban deoparte. Aşa că, mai întâi de toate, se cerea să facă rost de mai mulţi bani. Scoţând un săculeţ din sacoşă, îl băgă în geantă, apoi părăsi camera şi se aventură din nou pe stradă. Magazinul universal era înţesat cu tot felul de unelte şi echipamente de minerit, lopeţi şi târnăcoape, gamele şi şei speciale pentru caii de povară, precum şi o varietate de alte articole. Hannah îşi croi drum printre ceilalţi clienţi o jumătate de duzină de bărbaţi îmbrăcaţi în haine grosolane şi cu feţe nebărbierite. În spatele tejghelei, un băieţandru de vreo cincisprezece ani, cu dinţi laţi ea de cal, se agita să răspundă comenzilor. Alături de el, un bărbat între două vârste verifica o notă de plată, bărbatul avea părul negru, vâlvoi, şi favoriţi albi care contrastau puternic cu obrajii lui roşii. -1812 Iau şi piersicile astea, Homer. Borurile unei pălării murdare de cowboy acopereau faţa bărbatului care vorbise. Cowboy-ul luă un borcan de pe raft, în timp ce proprietarul prăvăliei încuviinţa iute din cap, incluzând preţul piersicilor în totalul de pe listă. Clientul deschise borcanul cu un cuţit, înfipse vârful lamei într-o piersică pe care o băgă mai apoi toată în gură. Hannah îşi aşteptă răbdătoare rândul. -1813 Imediat, doamnă, promise omul după ce analiză dintr-o privire înfăţişarea ei distinsă. -1814 Mulţumesc. Incheindu-şi târgul cu cowboy-ul, Homer se întoarse spre Hannah. -1815 Mă scuzaţi că v-am făcut să aşteptaţi. Vă pot fi de folos? -1816 Sigur că da. Hannah desfăcu şnurul pungii şi răsturnă conţinutul pe tejghea. Un şirag de perle, cercei cu rubine, o broşă cu pietre de topaz, şi o brăţară de aur. - Am nişte bijuterii de vânzare. Cât credeţi că mi-aţi pute a oferi? Zâmbetul negustorului se, topi brusc şi gura lui schiţă o grimasă acră, Homer îşi sprijini palmele pe tejghea fără a se osteni să inspecteze vreuna din bijuterii. -1817 Vă dau cincisprezece să zicem, douăzeci de dolari. -1818 Pentru care din ele? Hannah era uluită să audă o sumă atât de mică. -1819

Pentru toate.

Mâna lui vântură cu un gest dezinteresat grămăjoara de bijuterii. -1820 Nu puteţi vorbi serios. Ce am aici merită cel puţin de douăzeci de ori pe atât. Hannah luă în mână şiragul de perle care aparţinuse mamei ei. -1821 Numai astea sunt... -1822 Foarte scumpe. Ştiu.

Negustorul ridică nepăsător din umeri. -1823 Dar ce să fac eu cu ele? -1824 Să le vindeţi, bineînţeles. Zăcămintele de argint au îmbogăţit oraşul acesta. În faţa biroului de transport am văzut stive întregi de argint înşiruite pe trotuar.

În oraş sunt mai mulţi săraci decât bogaţi . Şi chiar şi aceia care au bani, nu şi-i cheltuiesc pe zorzoane. În schimb, dacă ne-aţi oferi unelte şi

-1825

echipamente, le-aş cumpăra pe toate fără să stau pe gânduri. -1826 Dar cu siguranţă... -1827 Doamnă, o întrerupse el din nou. Pe-aici lumea nu cumpără aur şi argint, se zbate să-l scoată la lumină. Cât de frumoase ar fi podoabele astea, n-o să găsiţi cumpărător pentru ele, altfel l-aş cunoaşte. Homer se aplecă şi scoase de sub tejghea o cutie mare de metal plină cu bijuterii strălucitoare. -1828 Prospectorii încearcă tot timpul să-mi vândă câte ceva şi să capete în schimb unelte. Am ceasuri de aur, ceasuri de argint, lanţuri, verighete, brăţări, inele - şi, poftim, am aici chiar şi un ac cu diamant pe care mi l-a dat un jucător de cărţi drept garanţie pentru nişte bani. Negustorul îi arătă piatra scânteietoare, apoi trânti capacul peste cutie şi o vârî înapoi sub tejghea. -1829 Îmi pare rău, doamnă, dar mai mult de douăzeci de dolari nu vă pot oferi. -1830 Nu, mulţumesc, refuză cu fermitate Hannah, deşi îl credea. Vreau să le vând, nu să le dau de pomană. Hannah adună bijuteriile şi le strecură înapoi în punguţa de catifea. Brăţara de aur îi alunecă din mână şi căzu pe tejghea, în cădere, se desfăcu, lăsând la iveală fotografia ovală ce o înfăţişa pe ea şi pe Stephen. -1831 Ce brăţară drăguţă! Proprietarul o ridică şi se uită la fotografie. Soţul dumneavoastră? -1832 Da, răspunse ea, şi întinse mâna după brăţară. -1833 Mi se pare o figură cunoscută. Negustorul studie gânditor fotografia, apoi un zâmbet se lăţi pe faţa lui roşcovană. -1834 Sigur că da, maiorul Wade din Fort Bayard. L-am văzut prin oraş de câteva ori. Ultima oară a fost anul trecut, când nevastă-sa... Homer înghiţi în sec şi făcu ochii cât cepele. -1835 Sunteţi doamna Wade. -1836

Da.

Hannah luă brăţara şi îi dădu drumul în pungă. Întrucât nu vă interesează bijuteriile mele, v-aş putea fi de folos în

-1837

magazin. Sunt sănătoasă şi puternică, aşa că ridicatul greutăţilor n-ar fi o problemă. Am un scris citeţ şi mă pricep destul de bine la socoteli, în caz că aveţi nevoie de un contabil. -1838 Deocamdată nu fac angajări. Ţinând cont de reacţia negustorului la aflarea identităţii ei, Hannah anticipase acest răspuns. Stigmatul apaşilor o urmărea şi aici. Zâmbi cu politeţe rece. -1839 Mulţumesc pentru timpul acordat. Pe când se întorcea să plece, Hannah zări întâmplător o negresă care se oprise lângă standul cu rochii. O clipă, crezu că e Cimmy Lou, chiar dacă nu-i putea vedea faţa decât din profil, prea multe gânduri o frământau însă pentru a sta să se întrebe ce căuta Cimmy Lou acolo, aşa că uită incidentul de îndată ce ieşi pe uşa prăvăliei. Hannah dădu ocol oraşului intrând în toate magazinele care îi ieşeau în

cale, cu speranţa de-a găsi un cumpărător. Se alese însă cu aceleaşi oferte derizorii pe care preferă să le respingă. Situaţia ei nu era încă atât de gravă încât să acccepte orice condiţii. După-amiază se întoarse la hotel obosită şi frustrată. Merse, la recepţie ca să-şi ia cheia. Tânărul recepţioner, cufundat în lectura ziarului, nu o văzu venind. „Soţul îl ucide pe rivalul apaş" anunţa titlul cu litere de-o şchioapă. Hannah strânse buzele furioasă. Paginile foşniră brusc. -1840 Doamnă Wade! Recepţionerul împături iute ziarul, cu titlul înăuntru. -1841 Doriţi cheia dumneavoastră? -1842 Unde e redacţia ziarului? Mâna ei încremeni pe poşetă. -1843 Redacţia? păru să mormăie funcţionarul. În josul străzii. Ea îi mulţumi şi, părăsind holul neaerisit al hotelului, se aventură iar în arşiţa străzii. Hy Boier şedea la biroul său, îmbrăcat doar în cămaşa cu mânecile suflecate şi într-o vestă ce se întindea gata să plesnească peste abdomenul lui rotund. Broboane de transpiraţie lunecau pe chelia lui înconjurată din trei părţi de păr des, cânepiu. Pe masa de la intrare se afla un top de ziare, Hannah înşfăcă în trecere un ziar şi se opri drept în faţa biroului lui Boier. Prinzând de veste cu întârziere despre apariţia ei, editorul se ridică în picioare s-o salute şi îşi desfăşură mânecile cămăşii. -1844 Doriţi să cumpăraţi ziarul ăsta, doamnă Wade? glumi el acru. Hannah îi azvârli ziarul pe birou.

Nici măcar nu-i nevoie să citesc toată povestea pentru a şti cum aţi denaturat faptele! îi strigă ea cu o voce care palpita de furie. -1846 Bine, bine, se vede că aveţi un temperament pe măsura acestor plete roşii ca focul. Editorul îşi culese jacheta de pe speteaza scaunului şi o îmbrăcă pentru a da o notă cuviincioasă înfăţişării sale. -1847 Cum puteţi să publicaţi asemenea gogomănii?! Nu vă daţi seama că în felul acesta jigniţi oameni nevinovaţi? Lăsând deoparte reputaţia mea târâtă (in noroi, scandalurile din presă au influenţat în cel mai nefericit mod cariera soţului meu. Ne-au distrus căsnicia... -1848 L-aţi părăsit? întrebă el calm. -1845

-1849

Da. Hannah se întrerupse brusc, reluând pe un ton mai temperat. -1850 Îmi închipui că mâine o să scrieţi despre asta. Cum o să sune titlul?

Probabil „Soţia îl părăseşte pe soţ după uciderea iubitului apaş". -1851 -1852

Prea lung.

Nu vă interesează că există oameni care suferă din pricina minciunilor dumneavoastră? Pana poate răni la fel de bine ca sabia, iar dumneavoastră ştiţi foarte bine asta. Basmele pe care le inventaţi cu atâta uşurinţă influenţează opiniile oamenilor. Nu vă pasă? -1853 Veniţi cu mine. Hy Boier o luă de braţ şi-o conduse la uşă. -1854 Priviţi în jur. Papucul de argint, Salonul lui Andy, La norocosul, cârciuma

La Stâncile Tari, La inimă albastră... Editorul citea numele restaurantelor şi sălilor de distracţii înşiruite de-a lungul străzii, fiecare firmă îşi desemna principalele puncte de atracţie „Bere", „Whisky", „Fete". - Majoritatea oamenilor din oraşul ăsta nici nu ştiu să citească. Iar cei care ştiu, nu vor să citească despre ceea ce se petrece în Congres, decât dacă e în legătură cu mineritul, vitele sau apaşii. Îi interesează senzaţionalul, pericolele. De aceea

au şi venit aici. Meseria mea e să vând ziare, aşa că le ofer ceea ce vor să audă. -1855 Dar cu mine cum rămâne, domnule Boier? După toate minciunile care sau scris despre mine, cum o să mai pot găsi o slujbă decentă ca să mă întreţin singură? -1856 De ce nu vă întoarceţi lângă soţul dumneavoastră, acolo unde vă e locul? -1857 Pentru că locul meu nu e acolo. Poate că locul meu nu e nicăieri, dar asta rămâne încă de văzut. Hotărârea ei era mai aprigă ca niciodată atunci când ieşi pe uşa redacţiei, îndreptându-se spre hotel. Cimmy Lou strângea la piept sacoşa în care înghesuise hainele cumpărate de la magazin. Furişându-se pe lângă casele de la marginea oraşului, îşi croi drum mai departe printre tufişurile de mesquita şi creozot. Când ajunse la cărarea pe care o căuta, se opri, privi atentă în jur, pentru a se asigura că n-o urmărise nimeni, apoi o luă la fugă, după câţiva iarzi, stătu din nou pe loc ca un iepure speriat şi cercetă împrejurimile. Porni drept înainte pe potecă, nu-i plăceau deloc zumzetele ce se auzeau în tufişuri şi de aceea se grăbea să ajupgă mai repede la adăpost, din zăpăceală, nu reuşi să găsească de la început văgăuna din peretele de stâncă, a cărei intrare fusese camuflată cu crengi. Mirosul vag de fum care plutea în aer începu s-o alarmeze. Se strecură pe sub crengile ţepoase care acopereau intrarea. Bitterman se retrăsese tocmai în fundul văgăunii şi ţinea boturile cailor în palme pentru a-i împiedica să facă zgomot. -1858

Ai avut probleme?

-1859

Nu.

Se apropie repede de ea şi îi luă sacoşa din braţe, cărând-o lângă vatra cu jeratic. Cimmy Lou se luă după el şi îi spuse cu îngrijorare în glas. -1860 Ziceai că n-o să aprinzi focul, ca nu cumva să ne dibuiască apaşii. -1861 L-am lăsat să mocnească şi am folosit doar vreascuri uscate ca să scoată cât mai puţin fum. E unul din trucurile apaşilor. Bitterman surâse cu şiretenie. -1862 În plus, a trebuit să aranjez semnele de pe crupa cailor. Nu puteam să-i las cu marca U.S., toată lumea ar fi înţeles că-s de fura t. Am schimbat semnele cu 08.

-1863 Cum aşa? se miră ea impresionată de isteţimea bărbatului. -1864 Cu inelu' de la căpăstru. L-am încins în foc - o nimica toată. Acum,

dacă scap şi de uniforma asta... Bitterman scoase o pereche de pantaloni şi-o cămaşă din sacoşă. Încântat, începu să-şi dezbrace, uniforma.

-1865 -1866

Te-a văzut careva? Nu.

Cel puţin, aşa credea. -1867 Am văzut-o pe don'şoara Wade la magazin. Oare ce căuta acolo? Cimmy Lou se aşeză pe pământ şi, ghemuindu-se cu genunchii la piept, se uita la corpul firav şi prelung, plin de julituri, atât de subţire de parcă ar fi fost făcut din fibre elastice. Gol, Leroy semăna şi mai bine cu un pisoi vagabond. -1868 N-a zis nimeni nimic? Nu ne caută nimeni? -1869 Nu. Toată lumea vorbeşte numai de apaş. A încercat să fugă ieri şi maiorul l-a împuşcat. -1870 Poate asta i-a făcut să uite de noi. Încheindu-şi pantalonii, Bitterman îşi vârî revolverul sub centură. -1871 Când plecăm de-aici? Cimmy începu să vâneze o muscă ce se învârtea pe dinaintea ochilor ei. -1872 Ziceai că mergem în Colorado. -1873 Mai rămânem câteva zile, răspunse Bitterman. Trebuie să se vindece semnele alea făcute cu fieru'roşu. -1874 Da'dacă trimit patrula după noi? Cimmy oftă, enervată de riscurile la care se supuneau în mod inutil. -1875 Suntem prea aproape de Fort - ar putea să ne găsească. Până acum, am fi fost hăt-departe. -1876 Asta 'şi închipuie şi ei. N-or să se gândească niciodată să ne caute atât de aproape. Şi cireada aia de vite care ne-a tăiat calea ne-a şters şi urmele. Dacă stăm cuminţi o vreme, n-or să mai fie în stare să ne găsească. Asta e cel mai sigur loc în care ne-am fi putut ascunde. Peste câteva zile, or să creadă că ne-am pierdut şi-or să se lase păgubaşi. Leroy chicoti şugubăţ. -1877 Şi când te gândeşti să suntem chiar sub nasu'lor să mori de râs, nu alta. -1878 Aşa-i. Cimmy Lou zâmbi, apoi întinse braţele arcuindu-şi spatele într-un gest leneş. -1879 Nu m-am gândit niciodată c-o să ajung să mă plictisesc stând degeaba. -1880 Vrei să faci ceva? Vino încoa'. Apucând-o de mână, o făcu să se aşeze pe genunchii lui şi-o învălui cu braţele. -1881 Spune-mi din nou cum o să fie în Colorado. Cimmy îşi plimbă alene degetele pe pieptul lui.

-1882 Vrei numa'să visezi. Credeam că mă vrei pe mine, o certă el, apoi se înduplecă să-i răspundă. O să găsim un locşor cumsecade unde toată lumea e bogată. -1883 Şi tu o să te angajezi la masa verde într-unu' din restaurantele alea, iar eu am să cer zece dolari pentru o cămaşă spălată, declară Cimmy. Şi no să arunc apa decât după ce o strecor bine ca să adun tot prafu' de aur. Poate o să găsesc şi vreun bulgăre într-o zi.

-1884

să-l

Da. Şi ai să întâlneşti vreun căutător de aur putred de bogat şi-o

faci să-ţi dea toată averea lui. El zâmbi din nou cu buzele lipite de părul ei moale. -1885 O să te pricepi la asta. -1886 Ce crezi c-ar trebui să cumpăr mai întâi? O rochie de satin sau o rochie de seară, mai bine? Se ghemui în braţele lui, ascunzându-şi faţa la pieptul lui îngust. -1887 Într-o zi o să am şi o casă - mare,de lemn, vopsită toată în alb - unde să vină oamenii duminica să mă vadă. -1888 Lucruri, asta e tot ce vrei, Cimmy? o întrebă Bitterman privind-o cu reproş. -1889 Nu. Da' pot să fac rost de ele. Cu corpu'meu pot să fac multe. Nu i se întâmpla adesea să se gândească prea intens la ceva. Îşi apăsă palma pe pieptul lui tare şi fierbinte, simţindu-i bătăile inimii. -1890 Doar ce se petrece între bărbat şi femeie contează pe lume. Când jocu' s-a sfârşit, nimic nu mai rămâne. Eşti ca şi mort. -1891 Crezi că există pe lume bărbat în stare să te sature? o întrebă el pe jumătate în glumă, pe jumătate serios. Cimmy lăsă capul pe spate râzând, apoi îşi apropie buzele de ale lui. -1892 Încearcă tu, îl îmbie ea. Un hohot de râs zgudui pieptul bărbatului, care se aplecă s-o lungească pe pământ. Când se rostogoli deasupra ei, Bitterman simţi toată puterea acelor solduri neastâmpărate şi ademenitoare. -1893 O să ne distrăm bine zilele astea, îi promise el. Ea râse şi îi încolăci gâtul cu braţele atrăgându-l mai mult spre ea. Ceea ce se petrecea între femeie şi bărbat era o încleştare de forţă din care ca ieşea întotdeauna învingătoare.

CAPITOLUL 22 Hannah se opri în uşa restaurantului şi se uită după o masă liberă. Salonul era destul de aglomerat. Hy Boier se afla, ca de obicei, la masa din colţ -era un clientfrecvent al localului, după cum aflase Hannah în ultimele trei zile. Trecu pe lângă el ignorându-l ostentativ şi se aşeză la o masă alăturată. - Tocană, vă rog, şi un ceai, ceru ea când chelneriţa veni să-i ia comanda. Fusese o alegere uşoară - tocana era cel mai ieftin fel din menu, faptul acesta nu avea prea mare importanţă, Silver City fiind un oraş minier, toate preţurile sufereau de pe urma inflaţiei. Murmurul clienţilor din local, peste care se suprapunea clinchetul vaselor o împiedica să gândească în voie. Bătuse la toate uşile, dar nimeni nu acceptase s-o angajeze. Oraşul avea deja o învăţătoare, dar la şcoală i se dăduse categoric de înţeles că oricum nu ar fi considerat-o o persoană potrivită. Croitoreasa o refuzase pe motiv că dispunea de suficientă mână de lucru şi toţi patronii de restaurante îi respinseseră oferta. Toate posturile păreau ocupate. Hannah oftă mâhnită, fără să se ostenească a o privi pe chelneriţa care-i punea tocana în farfurie. N-avea poftă de mâncare, dar se forţă totuşi să

mănânce. Cum şedea cu faţa spre uşă, la un moment dat observă un bărbat pe care haina lui largă, cadrilată, şi cravata ţipătoare îl recomandau drept un cartofor. Privirea lui rătăcea prin salon - în mod evident, necunoscutul căuta pe cineva. Hannah duse ceaşca la buze. Apoi, deodată, văzu cum privirea bărbatului se opreşte asupra ei. Imediat, acesta porni drept spre ea. După un moment de nesiguranţă, Hannah trase concluzia că, probabil, văzuse vreun cunoscut în spatele ei, aşa că îşi luă ochii de la el şi sorbi din nou din ceai. -1894 Mă scuzaţi. Bărbatul se oprise lângă scaunul ei. -1895 Doamna Wade, nu-i aşa? -1896 Da. Hannah se încruntă uimită şi oarecum îngrijorată. -1897 Cel care v-a descris a omis să-mi spună cât sunteţi de frumoasă.

Permiteţi-mi să mă prezint, continuă el cu accent tărăgănat de sudist. Sunt Ace Bannon. -1898 Domnule Bannon. Hannah îl lăsă să-i susţină mâna câteva clipe, iar el se înclină cu politeţe

nonşalantă. Accentul sudic, atitudinea galantă - toate acestea se potriveau de minune cu şuviţele argintii din părul lui de smoală şi cu aroganţa aristocratică a trăsăturilor. -1899 Am auzit că sunteţi în căutare de lucru. -1900 Într-adevăr. -1901 Am o propunere pentru dumneavoastră, care sunt convins că va fi satisfăcătoare din punct de vedere financiar pentru amândoi. Sunt proprietarul restaurantului şi tripoului „Ace High". Conduc o afacere cinstită, dar aţi văzut ce concurenţă întâmpin din partea altor case mai puţin scrupuloase de pe stradă. Am nevoie de o atracţie pentru clienţi. Dumneavoastră aţi fi o carte perfectă, doamnă Wade. O să vă îmbrăcăm cu nişte haine albe din piele de cal, cu mărgele şi franjuri - ce mai, o să vă facem o adevărată prinţesă apaşă. Minerii ăia or să dea o grămadă de bani ca să danseze cu dumneavoastră. Sigur, eu am să-mi păstrez un procent, iar dumneavoastră puteţi păstra toţi banii obţinuţi din vânzarea biletelor de dans. -1902 Nu, mulţumesc. Era un răspuns scurt şi rece. -1903

Pardon?

Ace Bannon se arătă surprins. -1904 Vă asigur că va fi o afacere foarte profitabilă. În salon se făcuse deodată nespus de linişte, zumzetul vocilor şi clinchetul vaselor încetaseră brusc. Hannah nu avea nevoie să se uite în jur pentru a şti că

toată lumea din restaurant îi privea şi le asculta conversaţia. Nu ştia ce anume o înfuria mai mult, faptul că proprietarul tripoului se aşteptase ca ea să-i accepte oferta sau că o abordase în public. - Dacă vi se pare preţul prea mic, am putea aranja să primiţi un anume

procentaj şi din băuturi. Sunt pregătit să fiu generos, o asigură el cu uşoară severitate în glas. Hannah trânti ceaşca pe farfurioară cu un zgomot care răsună în liniştea din salon. -1905 Domule Bannon, nu intenţionez să lucrez pentru dumneavoastră, indiferent câţi bani mi-aţi oferi. Vorbi clar şi concis, ca toată lumea dimprejur şă o audă. - Nimic n-o să mă convingă vreodată să lucrez pentru dumneavoastră. Ace Bannon înălţă ofensat bărbia, apoi gura lui schiţă un zâmbet ironic sub mustaţa groasă. -1906 Asta spuneţi acum, doamnă Wade, dar va veni şi ziua când o să vă fie foame, atât de foame c-o să acceptaţi orice. Când va veni ziua aceea, o să mă căutaţi dumneavoastră pe mine. Hannah se ridică-în picioare. -1907 Aţi uitat ceva, domnule Bannon. Eu am trăit printre apaşi. O săptămână petrecută în deşert şi dumneavoastră veţi muri de foame şi de sete pe când eu voi găsi toată hrana şi apa de care am nevoie. Eu nu voi flămânzi niciodată, domnule Bannon şi cu siguranţă nu voi fi niciodată atât de disperată încât să accept să lucrez pentru dumneavoastră! Faţa lui se făcu roşie şi venele de la tâmple se umflară de sângele care pulsa în ele. Răsucindu-se pe călcâie, Ace Bannon ieşi cu paşi apăsaţi din încăpere. După această confruntare, Hannah nu mai avea nici o poftă de mâncare şi, oricum, ceaiul se răcise. Liniştea din încăpere îi ţiuia în urechi. Deschise geanta să scoată nişte bani, apoi, cu colţul ochiului, sesiză o mişcare la masa alăturată, Întoarse capul şi îl văzu pe Hy Boier care se îndrepta spre ea. -1908 Felicitările mele, doamnă Wade. V-am admirat dintotdeauna, acum ştiu de ce. Editorul slobozi un râs înfundat.

-1909 Niciodată nu m-am amuzat atât de bine ca adineauri când v-am auzit cum îi dădeaţi peste nas. -1910 Mă bucur că v-aţi distrat, răspunse ea cu voce înţepată, încă sub influenţa incidentului. -1911 Păstraţi-vă banii. Am să vă plătesc eu consumaţia în seara aceasta. -1912 Mi-o plătesc singură, mulţumesc. Hy Boier o avertiză cu degetul, continuând să zâmbească. -1913 Nu lăsaţi mândria s-o ia întotdeauna înaintea simţului practic, doamnă Wade, zise el, apoi plăti suma exactă chelneriţei. Hannah porni înainte, dar el o ajunse iute din urmă. -1914 Soarele a apus şi în curând va fi mai răcoare. Dacă nu vă deranjează v-aş invita la o plimbare împreună. Aş dori să discut ceva cu dumneavoastră. -1915 Dacă e vorba de o propunere similară cu a domnului Bannon, vă irosiţi timpul, iar eu de asemenea. -1916 Nu. Mâna lui o apucă de cot, conducând-o afară din restaurant.

-1917 Să mergem. Amurgul se aşternuse peste străzile din Silver City - Oraşul de Argint - şi

freamătul specific vieţii de noapte începea să se facă simţit. Câţiva călăreţi trecură în galop pe lângă ei, din cârciumi răzbătea zarvă de glasuri şi de undeva din josul străzii ajungeau până la urechile lor acordurile unui pian. Mult mai târziu, în noapte, aveau să înceapă împuşcăturile, acum veselia era încă în toi. -1918 Despre ce doreaţi să vorbim, domnule Boier? -1919 Despre povestea dumneavoastră. -1920 -1921

Pardon?

Despre experienţa pe care aţi trăit-o. Acum câteva minute în restaurant, mi-am dat seama că există încă multe lucruri despre care nu am scris şi pe care nu le cunosc. -1922 Şi? Hannah înţelegea că mai era ceva. -1923 Şi, aş dori să cumpăr drepturile exclusive asupra confidenţelor dumneavoastră. Tot ce vă cer este să-mi spuneţi tot ce s-a întâmplat, iar eu voi scrie cartea. Ştiu bine că se va vinde: -1924 Versiunea dumneavoastră m-ar înfăţişa mai degrabă jelind lângă cadavrul lui Lutero. Nu, mulţumesc, domnule Boier. Din fundul unei cârciumi izbucni un zgomot de sticlă spartă, acoperit de zarva unor voci certăreţe. -1925 Aţi îndurat multe, doamnă Wade, şi nu mă refer doar la faptul că aţi fost răpită şi silită să trăiţi în mijlocul apaşilor, ci şi la tot ce s-a întâmplat de când v-aţi întors acasă. E o poveste pe care oamenii ar fi bucuroşi s-o afle. Cunosc un editor în Est care ar fi dispus s-o publice. Câştigul l-am împărţi. Şi dumneavoastră sunteţi interesată să vă asiguraţi existenţa, din punct de vedere financiar, îi aminti el. Publicând povestea adevărată a vieţii dumneavoastră, aţi putea călători prin toată ţara, discutând cu aceia care vor dori să vă cunoască. -1926 Înţeleg. Acum statutul meu e acela al unei persoane căzute în dizgraţie, iar dumneavoastră sugeraţi că mi l-aş putea îmbunătăţi transformându-mă într-o curiozitate pe care oamenii s-ar înghesui s-o vadă plătind bani grei în schimb. Propunerea dumneavoastră începe să sune ca a domnului Bannon. Mai devreme, voiaţi să cumpăraţi drepturile, acum sunteţi gata să împărţiţi câştigul cu mine. Editorul râse din nou molcom. - Aveţi o minte ascuţită, doamnă Wade. Nimic nu vă scapă, nu-i aşa? Paşii lor răsunau ritmic pe caldarâm.

-1927 Sunteţi inteligentă şi cultivată. Ce-ar fi să scrieţi chiar dumneavoastră cartea şi eu să vă reprezint contra unui mic procentaj, desigur. -1928 Vorbiţi serios? -1929 Bineînţeles. -1930 Atunci ce-ar fi să-mi daţi o slujbă la ziarul dumneavoastră? Aţi rămas singura persoană din oraş la care n-am apelat până acum. Boier stătu pe loc şi Hannah se opri şi ea. -1931 Când am sugerat că aţi fi capabilă să scrieţi despre experienţele dumneavoastră, n-am vrut să spun că aveţi calificarea de-a deveni reporter. -1932 N-am cerut să mă angajaţi ca să scriu articole. Pot să fac orice - să curăţ, să am grijă de dosare şi să ţin contabilitatea. După cum spuneaţi,

domnule Boier, sunt inteligentă şi cultivată - şi am nevoie de o slujbă. -1933 Vă pricepeţi la tipografie? -1934 Pot să învăţ. Hannah simţi un nou imbold de speranţă, o dorinţă hotărâtă de a-şi depăşi situaţia. El întinse mâna şi îi studie degetele lungi, subţiri. -1935 Femeile au multă dexteritate. Zeţarul meu e mai tot timpul beat. Aş putea angaja pe cineva mai de nădejde. -1936 Sunt cea mai potrivită persoană. -1937 Aşa cred şi eu. Dădură mâna pecetluind astfel înţelegerea şi Hannah, constată apoi că, după zile întregi de deznădejde, putea zâmbi iar în voie. -1938 Ce salariu are zeţarul dumneavoastră? -1939 Omul are experienţă. -1940 Dar e mai tot timpul beat, ziceaţi. Cerul era purpuriu la orizont şi umbrele întunecate ale n opţii începeau să-i ascundă trăsăturile. Editorul clătină încet din cap. -1941 Foarte bine, am să vă plătesc acelaşi salariu. Am impresia că această colaborare va fi o experienţă nouă pentru mine, doamnă Wade. Va trebui să-mi cenzurez tot timpul cuvintele. -1942 Într-adevâr, domnule Boier, răspunse ea surâzând. Soarele arzător de la amiază transformase defileul într-un cuptor. Cercetaşul apaş scurmă cu vârful piciorului grămada de bălegar, luă o mostră între degete, o frământă, o mirosi, apoi se uită cu ochii lui adânciţi în orbite la sergent. -1943 Mult timp aici. Poate patru zile, spuse el. Una caldă încă înăuntru. Poate două, trei ore. -1944 Vezi încotro au luat-o când au plecat, ordonă John T. şi se grăbi să iasă din văgăună. Apaşul trecu pe lângă el cu paşi mărunţi, mocasinii lui foşneau abia perceptibil pe nisip. -1945 Domnule sergent! Ia uitaţi aci! Soldatul Grover apăru aducând o uniformă pe care o găsise îngropată sub un bolovan în fundul cavernei. -1946 E a lui Bitterman, zise el. La naiba, credeam că e deja în California acu'. -1947 E deştept, dar nu într-atât ca să şteargă urmele lăsate de cai, spuse absent Hooker, apoi se adresă soldaţilor: -1948 Încălecarea, plecăm mai departe. Nimeni nu pomeni ceva despre Cimmy Lou sau despre felul în care îi mânase Hooker în ultimele zile, sergentul refuzase să admită că pierduse urmele fugarilor se

încăpăţânase să le caute şi într-adevăr, în final le găsise. Ştiau că John T. nu dormise aproape deloc în tot acest interval şi observau cu îngrijorare privirea lui rece, sticloasă. Omul care îi conducea nu mai semăna cu cel pe care îl cunoşteau ei. Neliniştea domnea în rândurile soldaţilor.

Călăuza apaşă descoperise urme recente în preajma ascunzătorii, duceau spre oraş. Un alt soldat îi spuse lui Grover pe când se pregătea să încalece: -1949 Bitterman trebuia să fugă tot înainte. -1950 Cred că până la urmă l-ar fi dibuit şi-n gură de şarpe, murmură Grover, dând pinteni calului la un semnal al sergentului. Cutter ajunse în faţa hotelului şi descălecă, legând

frâul calului de stâlpul de la

intrare. Intră în hol şi merse direct la recepţie. -1951 O caut pe doamna Hannah Wade. Mi s-a spus că a venit aici acum câteva zile, îl informă el pe tânărul funcţionar. Ştiţi cumva unde o pot găsi? -1952 Doamna Wade? E la redacţie în colţul străzii. Întrucâtva surprins de răspuns, Cutter ieşi din nou în stradă şi îşi făcu loc prin aglomeraţie în direcţia ce-i fusese indicată. Când intră în clădirea redacţiei îşi scoase automat pălăria de pe cap şi îşi netezi părul negru, rebel. -1953 Căpitanul Cutter, nu-i aşa? Editorul veni spre el să-l salute. Obligaţiile militare ale lui Cutter încetaseră în dimineaţa aceea, dar excăpitanul nu se osteni să-i destăinuie lui Boier acest amănunt. -1954 De la hotel mi s-a spus că Hannah Wade e aici. Privirea lui Boier deveni brusc curioasă şi speculativă. -1955 E în odaia din spate, pregăteşte tiparniţa pentru ediţia de mâine dimineaţă. Puteţi să mergeţi acolo, dacă doriţi. -1956 Mulţumesc. Maşina uriaşă de imprimat, aşezată în mijlocul încăperii îi blocă la început câmpul vizual. Înăuntru, mirosea a cerneală şi ulei. Soarele îşi strecura razele printr-un ochi de fereastră, luminând colţul de masă pe care lucra Hannah. Un val blând de căldură inundă inima lui Cutter la vederea ei. Hannah era atât de concentrată de munca ei că nu obsevase încă prezenţa bărbatului. Timp de un minut, Cutter o urmări în tăcere. Câteva şuviţe de păr roşcat îi scăpaseră din coc şi pielea ei bronzată sugera nespus de multă vitalitate. Era pătată de cerneală pe degete şi pe şorţul lung de piele. -1957 Hannah!

Ea întoarse capul şi chipul i se lumină de bucurie.

-1958 Cutter! Îşi stăpâni însă cu rapiditate emoţia. -1959 Îmi pare bine că te văd.

Abia m-am întors din misiune azi-dimineaţă şi-am aflat că plecaseşi. Atitudinea ei reţinută îl derutase şi Cutter răsucea stingherit pălăria în mână. -1960

-1961 Nu eram prea sigur unde ai plecat. -1962 Nu foarte departe, precum vezi.

Hannah continua să-şi vadă de treabă în timp ce vorbea cu el.

-1963 A trebuit să-mi caut de lucru.

O atmosferă de înstrăinare se furişase între ei şi Cutter nu reuşea să găsească cuvintele necesare pentru a o împrăştia. -1964 Ai să rămâi aici? -1965 Doar atât cât să învăţ puţină meserie. Pe urmă, cu o recomandare din

partea domnului Boier, aş putea să-mi găsesc o slujbă într-un alt oraş. -1966 Unde ai să te duci? -1967

Poate în Prescott sau în Denver.

Hannah ridică din umeri cu indiferenţă. -1968 De ce nu în Santa Fe?

Era aproape de valea unde plănuia să se stabilească el.

-1969

Unde este sediul Regimentului 9? Nu, nu cred. Hannah clătină din cap cu amărăciune. Cutter scoasc un oftat adânc. Nu asta voise să sugereze. Dorea să-i spună atâtea lucruri, dar Hannah nu dădea prin nimic de înţeles că ar fi fost pregătită

să-l asculte. Poate doar îşi imaginase că ea ţinea la el. Poate atunci când fluturase mâna spre el în semn de rămas bun fusese doar un gest banal şi nu o promisiune că-l va aştepta. Şi numai Dumnezeu ştie câte visuri clădise el pe amintirea acelei imagini, ca şi pe cea a sărutului lor. Numai pe ea o visa zi şi noapte. Dar toate aceste sentimente erau zăvorâte în inima lui, iar el nu ştia cum să le descătuşeze, sau dacă ea avea să le primească, cu bucurie. Urmele dispăruseră o dată cu intrarea în Silver City, acoperite fiind de urmele altor animale şi de dârele lăsate de roţile vehiculelor. John T. făcu semn detaşamentului să stea pe loc şi scrută cu privirea întinderea oraşului. -1970 Oare încearcă din nou să ne încurce, cum a făcut cu vitele atunci? îşi dădu cu părerea soldatul Grover. Nu mai ştim încotro a luat-o. -1971 Nu ştia că suntem pe urmele lui. John T. îşi mână calul înainte. -1972 A intrat în oraş, neobrăzatul. John T. îndemnă iar trupa să-l urmeze şi porni alături de călăuza apaşă. Încolonaţi doi câte doi, soldaţii îşi croiră drum pe strada principală din Silver City. Ochii pătrunzători ai lui John T. cercetau feţele trecătorilor şi însemnele cailor legaţi de stâlpi. Unul dintre aceştia îi atrase atenţia şi John T. se duse să-l investigheze îndeaproape. Îşi plimbă degetul pe crupa calului simţind că are de-a face cu o arsură proaspătă. Sub semnul 08, vechea marcă US era abia vizibilă. Apaşul se apropie şi verifică potcoavele calului şi pe cele ale calului alăturat. -1973 Aceştia sunt, anunţă el. Auzind confirmarea lui, Hooker se uită la clădirea în faţa căreia se aflau. Pe firma impozantă atârnată de balustrada celui de-al doilea etaj scria cu litere strident colorate: „Ace High" - Restaurant şi Tripou. -1974 Bitterman se lăuda uneori c-a lucrat într-un tripou în New Orleans, zise Grover.

John T. descălecă şi lăsă calul în grija soldatului. Când îşi scoase arma şi intră pe uşa restaurantului, soldaţii descălecară repede şi îl urmară, miraţi că nu primiseră nici un ordin. Îşi ţinea puşca lipită de coapsă, inconştient la tot ce se petrecea în spatele său, incapabil să-şi mai controleze gândurile. Salonul era aproape gol, doar în jurul ruletei erau adunaţi câţiva clienţi. Deodată auzi râsul lui Cimmy Lou şi, ca la un semnal, paşii lui se îndreptară într-acoIo. Femeia stătea în picioare, sprijinită de scaunul lui

Bitterman şi-l asista în vreme ce acesta aduna câştigul din partea unui jucător şi îl adăuga peste grămăjoara de monezi din dreptul său. John T. ridică puşca şi ţinti spre pieptul îngust al lui Leroy. Undeva, în străfundul minţii, o auzi pe Cimmy Lou ţipând: -1975 Leroy! Fereşte!!! Bitterman se ridicase şi căuta cu disperare să scoată ceva de la brâu. Fără să clipească, John T. trase două împuşcături, una după alta şi îl văzu pe Bitterman încremenind lipit de perete, apoi lunecând încet pe podea cu o pată mare, roşie, lăţită pe cămaşă. Cimmy Lou continua să ţipe şi John T. ridică ţeava puştii şi o îndreptă spre ea. Exploziile reverberară în salon. O linişte mormântală se aşternu apoi în aer plutea un nor albăstrui de fum şi John T. lăsă să-i scape arma din mână. -1976 Sfinte Sisoe, murmură cineva. La auzul împuşcăturilor, Cutter tresări, încercând instinctiv să determine direcţia şi distanţa de unde porniseră. Forţa obişnuinţei îl atrăgea către locul în care părea a se petrece o neregulă. Se repezi spre uşă, conştient că Hannah venea după el, în uşă se întâlniră cu Boier. -1977 De unde s-au auzit împuşcăturile? întrebă el. Boier fusese mai aproape de uşă şi putuse auzi mai bine. -1978 Din capătul stâng al străzii, cred. În faţa uneia dintre cârciumi se adunase o mulţime de curioşi. Cutter se grăbi să meargă într-acolo. Un băieţandru cu obraji pistruiaţi şi părul vâlvoi alerga de-a lungul străzii, fericit să fie el primul care răspândea ştirea senzaţională. -1979 Unu'din soldaţii ăia negri a împuşcat pe cineva la Ace! îi strigă el lui Cutter. Cutter începu să alerge. Ajuns în faţa restaurantului, îşi tăie drum prin mulţime către locul unde erau postaţi caii armatei. Doi soldaţi negri stăteau la uşă cu armele încrucişate, împiedicându-i pe civili să intre înăuntru. - Dom'căpitan! Ce bine c-aţi venit, domnule! Soldatul Grover se ivi gâfâind din restaurant. -1980 Ce s-a întâmplat aici? Înăuntru era o linişte nefirească. -1981 Sergentu' Hooker, domnule. A dat pur şi simplu buzna şi i-a împuşcat.

Fără să sufle o vorbă. Înjurând, Cutter făcu un pas spre uşă, John T. tocmai ieşea purtând în braţe trupul moale, fără viaţă, al lui Cimmy Lou. Sergentul avea faţa ca de marmură neagră, doar ochii îi luceau straniu în orbite. Părea a-şi fi pierdut orice scânteie de viaţă. Cutter înjură din nou, de astă dată mânios pe nedreptatea vieţii şi pe fatalitate.

-1982 Hooker. -1983 Dom'căpitan.

Vocea lui Hooker era lipsită de emoţie.

Sergentul se uita la faţa fină, ca de ciocolată, a femeii. Chiar moartă, Cimmy Lou era la fel de frumoasă. -1985 Trebuia s-o fac. Nu exista altă cale, bolborosi el. -1986 Dă-mi-o mie, John T. -1984

Cutter întinse braţele şi îi luă povara.

-1987 Acum e moartă. S-a sfârşit.

Hooker nu se împotrivi şi Cutter îl chemă pe soldatul Grover căruia îi dădu trupul

lui Cimmy Lou. -1988 Caută-l pe antreprenor, îi ordonă el în şoaptă. John T. se rezemase de pere te, sfârşit. Cutter oftă din greu, incapabil să se uite la faţa omului. -1989 Unde-i Bitterman? -1990 Înăuntru. -1991 L-ai omorât şi pe el, îmi închipui, zise.Cutter sumbru şi negrul clătină

încet din cap.

-1992 De ce, Hooker? De ce-ai făcut-o? -1993 Trebuia s-o fac să-nceteze. Singură nu era în stare să se

stăpânească, aşa c-am făcut-o eu în locul ei. Cred că nu putea să fie altfel de cum era. N-avea nici un pic de inimă, nu-i păsa niciodată de fericirea altora. Se folosea de oameni şi ar fi făcut-o toată viaţa, de acum înainte, i-ar fi făcut pe toţi să sufere la fel. Acum nu mai poate să facă nimic. -1994 La dracu'! murmură Cutter înfuriat de neputinţa sa de a-1 ajuta pe sergent. -1995 Ce se petrece aici? se auzi o voce şi Cutter văzu un bărbat cu o banderolă pe braţ ce-l desemna drept unul din oamenii şerifului. -1996 -1997

E treaba armatei, interveni el. Ne vom ocupa noi. Ce s-a întâmplat?

-1999

Nu, domnule.

Omul legii se uită la cele două cadavre care zăceau întinse pe trotuar. -1998 Sergentul meu a împuşcat un dezertor şi femeia a fost ucisă în timpul schimbului de focuri, explică Jake Cutter pe un ton categoric. John T. clătină cu hotărâre capul în sens negativ. -2000 Taci din gură, sergent!

-2001 Nu pot, domnule. -2002 La naiba, Hooker, încerc să-ţi salvez gâtul, îl avertiză cu glas înăbuşit

Cutter.

-2003

Dar am omorât-o, domnule.

Forţându-se să-şi păstreze calmul, Cutter i se adresă din nou reprezentantului legii. -2004 Problema e de competenţa armatei. N-avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. După un moment de şovăială, omul încuviinţă. -2005 Foarte bine atunci, vă priveşte ce faceţi. Cutter aşteptă să rămână iar singur cu Hooker, apoi se aplecă spre el şi-i şopti, agitat: -2006 Ascultă-mă, John T. Vreau să iei unul din caii ăştia şi s-o ţii drept înainte, fără să te mai uiţi în urmă. Am să am eu grijă să nu te oprească nimeni. - Nu, dom'căpitan. Hooker

refuză morocănos. -2007 La naiba, John T., trebuie să te cari de-aci! Gata, e moartă. N-o lăsa să te distrugă definitiv nu merită. Fugi cât mai ai timp, insistă Cutter mânios. -2008 Nu pot să fug, domn'căpitan: Sunt soldat. După bătălia de la Kickapoo

Springs m-au numit erou şi mi-au dat Medalia de Onoare. Am fost

Astea toate înseamnă ceva. Trebuie să stau. -2009

sergentmajor.

La djacu'!

Cutter lovi cu pumnul de perete şi înghiţând în sec se întoarse cu spatele la sergent. Lângă el, cei doi soldaţi asistau tăcuţi la scenă. -2010 Va fi pus sub acuzaţie. Consideraţi-l arestat. Din colţul ei retras, Hannah îl văzuse pe Cutter intrând în restaurant. În ciuda distanţei, remarcase expresia sumbră de pe faţa lui. Făcu un efort să se apropie de uşă, apoi văzu cele două cadavre pe care soldaţii le duceau la prăvălia antreprenorului. N-avea nici un rost să-l aştepte pe Cutter, aşa că Hannah voi să se retragă. Pe când se întorcea, zări un călăreţ care se apropia atras de îmbulzeala din faţa restaurantului. Era Stephen. Hannah se crispă văzându-l cum călărea drept în şa, tot atât de neclintit ca şi principiile lui despre bine şi rău. Văzând-o, Wade îşi orientă calul către ea. -2011 Veneam să te caut. Descălecă şi se apropie de ea ca şi cum s-ar fi aşteptat s-o vadă bucuroasă de întâlnire. -2012 Să mă cauţi? -2013 Da. Ce, se petrece aici? Am văzut nişte soldaţi de-ai noştri la uşa restaurantului. -2014 Detaşamentul a descoperit un dezertor. S-a tras. El şi cu Cimmy Lou au fost ucişi. Hannah se uită la faţa soţului ei, întrebându-se cum avea să reacţioneze acesta la aflarea veştii despre moartea femeii. Bănuia că Cimmy Lou fusese amanta lui Stephen, dar nu se osteni să-l întrebe. În definitiv, nici nu-i mai păsa. -2015 Ăsta nu-i un loc pentru tine. Stephen o luă de braţ şi o conduse pe trotuarul opus. Vântul dansa în jurul lor, stârnind mici vârtejuri de praf ca nişte spiriduşi ai pământului. -2016 Ziceai că ai venit să mă cauţi. Hannah îşi îndepărtă de pe obraz o şuviţă rebelă de păr roşcat. -2017 Uită-te la mâinile tale. Stephen o apucă de încheietura mâinii şi îi cercetă degetele, înnegrite de cerneală. -2018 Ce-ai făcut?

-2019 Am muncit. Îşi retrase calmă mâna. -2020 Unde?

La ziarul domnului Boier. Sperai să mă găseşti în haine de dansatoare în vreo cârciumă, hăituită de beţivi şî atât de disperată încât să mă ajunc în braţele tale? Îl cunoştea prea bine. -2022 Speram că până acum ai avut timp să-ţi dai seama cât de nebuneşti sunt toate iniţiativele astea ale tale şi că vei accepta să te întorci la mine, recunoscu el enervat. E timpul să-ţi vii în fire. -2021

-2023 Dar mi-am venit. Hannah zâmbi cu răceală. -2024 Am discutat cu avocatul, Stephen. Va fi relativ uşor să obţină divorţul. Se

pare că e din cauza numărului mic de femei din zonă. Faţa lui se albise de furie sub stratul de bronz. -2025 Deci intenţionezi să mergi până la capăt cu ideea asta absurdă! -2026 -2027

Da.

Am încercat să fiu răbdător cu tine, Hannah, dar există o limită. Acum sau termini cu prostiile şi vii acasă, sau... -2028 Sau ce, Stephen? întrebă ea. -2029 Nu te preface naivă, Hannah, tună el cu voce răguşită. Stii doar că no să te vrea nimeni. Hannah simţi înţepătura acestor cuvinte şi tresări, cuprinsă de vechile resentimente. Stephen considera menţinerea căsniciei lor ca făcând parte din îndatoririle sale, iar ea ar fi trebuit să se arate recunoscătoare pentru favoarea care i se făcea, recunoscătoare pentru că el accepta să-i ofere un acoperiş deasupra capului şi mâncare pe masă, mai mult de atât nu putea aştepta. Dar aceasta nar fi fost viaţă adevărată, ci doar o existenţă ratată. - Adio, Stephen. Nu găsesc c-ar fi necesar să ne mai revedem vreodată. Stephen păru să înţepenească şi mai mult în şa, bărbia lui se înălţă cu aroganţă la această jignire. Dar nu izbucni şi nici nu insistă cu rugăminţile lui. Expresia lui nu sugera nici supărare, nici regret nu se gândea decât la el însuşi. În egoismul lui, Stephen nu admitea nimic altceva decât propria imagine pe care şi-o făcuse despre el însuşi. Când îl văzu pivotând pe călcâie şi îndepărtându-se cu paşi apăsaţi de ea, Hannah ştiu că totul se sfârşise. Căsnicia lor rezistase doar atâta timp cât ea hrănise imaginea exagerată a lui Stephen despre el însuşi. Acum, probabil că avea să joace rolul soţului nedreptăţit. Cutter îl privi pe Wade traversând strada, începu să se grăbească însă doar când văzu expresia tristă de pe chipul lui Hannah. Se întâlni cu Wade la jumătatea drumului. Stephen ezită, apoi stătu pe loc, azvârlind o privire peste umăr spre Hannah, apoi, măsurându-l scurt pe Cutter. -2030 Ce cauţi aici? întrebă el. -2031 Nu-i treaba ta, mârâi Cutter cu o furie pe care nu se mai ostenea să şi-o ţină în frâu. -2032 N-am să-ţi tolerez insolenţa, căpitane. Stephen încremenise, ofensat, nasturii de alamă ai uniformei lui străluceau în lumina soarelui, întreaga lui înfăţişare şi atitudine era „ca la carte", potrivit regulamentelor stricte.

-2033 Ai să-ţi retragi această remarcă. -2034 Pe dracu'!

Cutter îşi simţi toţi muşchii încordându-se laolaltă cu nervii lui, gata de

acţiune. Sângele îi pulsa nebuneşte în vine. În jur, mirosurile deveniră mai intense - praf, sudoare, cai - iar sunetele deveniră mai clare, deşi rămâneau undeva în plan secund, conştiinţa lui nu înregistra decât primul plan - acela în care se petrecea confruntarea cu Stephen. -2035 Cred că nu e nevoie să-ţi amintesc că insubordonarea şi eschivarea de la salut în faţa unui ofiţer superior sunt greşeli care se pedepsesc, căpitane? se încruntă Wade uimit, sesizând că ceva îi scăpa din acea situaţie.

-2036

La dracu'! am zis.

Cutter nu fusese niciodată prea vorbăreţ. Braţul lui drept se îndoi şi pumnul lui strâns lovi cu o precizie fulgerătoare falca lui Wade. Forţa loviturii îl doborî pe maior, lungindu-l în praf. Cutter rămase pregătit aşteptându-l să se ridice şi să sară la luptă. Wade însă se mulţumi să se salte într-un cot, pipăindu-şi îngrijorat obrazul. -2037 Vei fi condamnat pentru agresarea unui ofiţer superior, Cutter. Te distrug! ameninţă el. -2038 Nu, n-ai s-o faci. Nu aşa. Cutter îşi smulse tresele de pe umăr şi le azvârli la picioarele lui Wade. -2039 Demisia mea e valabilă din dimineaţa asta. Te-a agresat un civil. Aşa că, dacă vrei să mă distrugi, trebuie ori să ripostezi, ori să chemi şeriful. Şial dracului aş vrea să ripostezi! Dar maiorul nu-i răspunse şi Cutter îşi îndreptă încet umerii, urmărindu-l dispreţuitor cum se ridică şi îşi scutură uniforma de praf. După o ultimă privire adresată lui Wade, Cutter traversă strada apropiindu-se cu un aer întrucâtva vinovat de Hannah. - De mult timp voiam s-o fac, mormăi el pe un ton de scuză. Nu-şi putea exprima regretul faţă de un lucru care îi dăduse atâta satisfacţie. -2040 Şi eu la fel. Un zâmbet micuţ se ivise pe buzele femeii şi Cutter se uită surprins în ochii ei. -2041 Mai am ceva pentnu care să-ţi mulţumesc de-acum, adăugă ea. -2042 Nu eram sigur... ce simţi pentru el. Nici acum nu era sigur.

-2043 Uneori, indiferent cât de rău ar trata-o un bărbat, femeia continuă să-l iubească. -2044

Eu nu sunt o astfel de femeie.

-2046

Atunci ai terminat cu el?

Mulţimea din faţa restaurantului începu să se împrăştie. Unul din curioşi, cu o pălărie de panama pe cap, mergea înspre redacţie, prezenţa lui îi oferi lui Hannah scuza pe care o căuta. -2045 Trebuie să mă întorc la lucru. Cutter nu-i dădu voie să plece. Da. Domnul Hawthorne, avocatul de aici din oraş se ocupă de divorţul meu. Cred că şi Stephen a acceptat în cele din urmă ideea. Pe trotuarul opus, Stephen îşi reabilita autoritatea muştruluind soldaţii. Hannah îl privi şi nu simţi nimic pentru el, nici măcar milă. Când se uită din nou la Cutter,

-2047

observă două pete de albastru închis pe uniforma decolorată de soare, acolo unde mai înainte fuseseră tresele. -2048 Te-ai retras din armată? -2049 Mi-am dat demisia, înainte de-a pleca în misiune. Intenţionasem să-ţi spun, dar... Cutter ridică din umeri, fără să-şi termine fraza. -2050 Ştiam că n-aş mai putea continua astfel. -2051 Nu, modul acela de viaţă nu ţi se potrivea, încuviinţă încet Hannah, simţind iar un început de tensiune între ei, la fel ca în redacţie. Încercă să-şi menţină calmul firesc. Armata e prea restrictivă tu ai nevoie de spaţiu, să

respiri liber, altfel viaţa nu-i decât un lanţ de zile irosite. -2052 Aşa a fost viaţa mea - până să te cunosc şi să-mi dau seama cât de nemulţumit eram. Ea nu voia să înţeleagă semnificaţia acestor cuvinte. -2053 Ce-ai să faci acum? Ai vreun plan? -2054 Într-una din misiuni, acum câţiva ani, am descoperit o vale lungă, la nord-est de aici. E străbătută de un râu şi iarba creşte înaltă până la oblânc. E şi o pădurice la poalele muntelui, unde îţi poţi face o colibă şi un şopron. Prin împrejurimi sunt cai sălbatici - cu răbdare şi îndemânare, un bărbat poate să-i prindă, să-i îmblânzească şi să-i vândă armatei. Şi iarbă e destulă pentru cine ar vrea să-şi aducă o cireadă din Texas. Acolo aş vrea să mă aşez, dacă nu mi-o fi luat altul locul între timp. Cuvintele lui Cutter erau nespus de convingătoare în simplitatea lor şi Hannah se bucură pentru el. -2055 Să devii fermier, zâmbi ea. Da, cred că te vei descurca. -2056 Dar tu, Hannah? Tu ce-ai să faci? -2057 O să mă descurc şi eu, îl asigură ea cu voioşie forţată. Nu-mi duce grija. -2058 Să-mi ceri să nu-ţi duc grija e ca şi cum i-ai cere soarelui să răsară la vest. Mi-e imposibil întotdeauna voi vrea să ştiu ce faci, dacă ţi-e bine... -2059 Nu trebuie să fii amabil cu mine, Jake, îl avertiză ea emoţionată. Nu suport. -2060

Nu e amabilitate, Hannah. Tensiunea vibra în vocea lui. -2061 În valea aceea s-ar putea să mă simt singur. Aş vrea să vii cu mine,

să mă ajuţi să construiesc coliba şi şopronul, poate să-mi dai o mână de ajutor cu caii. -2062 Dacă tot ce-ţi doreşti e o femeie, nu mă interesează. -2063 Îmi doresc o nevastă. Hannah clătină din cap. -2064 Stiu ce înseamnă să-ti târăşti zilele. Un lucru făcut fără tragere de inimă te ucide pe dinăuntru. Dacă tu nu simţi nimic pentru mine... Hannah nu-şi putu încheia fraza. -2065 Am atâtea de dăruit, dar nu îndrăznesc să încep. M-ar durea prea mult, zâmbi Cutter. Atunci când te-am sărutat, nu cred că se poate spune că a fost fără tragere de inimă. Ochii ei licăriră întunecat şi trupul se avântă spre el, braţele lui o cuprinseră în culcuşul lor cald. -2066 N-ai să regreţi niciodată că te-ai însurat cu o femeie care a trăit printre apaşi? N-o să te supere niciodată că am fost o squaw? El o sărută drept orice răspuns. Legăturile cu trecutul se rupseseră -suferinţele, umilinţa, disperarea - în inima ei creştea doar misterul unui nou început. Soarele ardea deasupra lor, dar sufletele le erau mistuite de o altă căldură. -2067 Trebuie să mă întorc în fort. Mâna care atinse obrazul lui Hannah tremura uşor. -2068 Vreau să văd ce pot face pentru John T. ca să nu fie condamnat. Pe urmă, mă întorc şi te duc în valea aceea.

- Am să te aştept.

- Sfârşit -