Jack Canfield - Supa de Pui Pentru Suflet de Mama

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ 101 povestiri care fac sufletul să se deschidă şi reaprind spiritul matern Povestiri de: Jack Canfield Mark Victor Hansen Jennifer Read Hawthorne Marci Shimof

2

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Traducere: Daniela Neacşu Titlul original: Chicken Soup for the Mother’s Soul, 1997

3

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Cuprins Omagiu mamelor MULŢUMIRI INTRODUCERE 1. DESPRE DRAGOSTE Alegerea Cursa cargo pentru copii Un dar-surpriză pentru mama Ziua mamei Toţi acei ani Agrafele de păr Strânge-mă de mâna şi am să-ţi spun cât te iubesc Se trage din familie S-a născut un copil Fiul perfect Majoritatea copiilor se nasc o singură dată Loc pentru încă unul Uşa neîncuiată Mamă pentru o zi Fetiţa tatii 2. MÂNA ÎNDRUMĂTOARE A MAMEI De citit când eşti singur Cu puţin ajutor de la mama Mama spune… Inspecţia Ce culoare are o îmbrăţişare? Poveşti cu usturoi Zâna dinţişorului Bileţele de dragoste Salvat de centura de siguranţă 4

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Ziua eşecului Vizitatorul de la miezul nopţii 3. CURAJUL MAMEI Fiul meu, Ryan Te simţi bine, mamă? Mutând munţii din loc Inimi din toata lumea Vederea adevărată Fiecare dimineaţă este un dar O iubire fără limite Lupta mamei pentru un copil special Bine-aţi venit în Olanda 4. DESPRE CALITATEA DE A FI MAMĂ Mami e cuvântul potrivit A fi mamă – o îndeletnicire banală? Cursul de arte plastice Scrisoarea unei mame către fiul ei care a început şcoala Povestea unei mame sportive S-a zis cu săruturile pline de păsat Semne de experienţa maternă avansată Ca întotdeauna, pentru totdeauna, fie ce-o fi Copiilor mei Bebeluşul care dă buzna Când copilul pleacă la colegiu Ajutorul mamei Mama vitregă Aş prefera 5. ÎNVĂŢÂND SĂ DEVII MAMA Oda bucuriei Un dar indescriptibil Intuiţia maternă 5

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Seamănă cu noi Mama Nu vreau să am un nou frăţior Mai presus de puterile noastre O comoară nepreţuită Aleasa 6 MOMENTE DEOSEBITE Ziua în care am înălţat zmeul Dansează cu mine Diagnosticul Cina în familie Regăsirea Fiica mea, învăţătoarea mea Păpuşa stricată Viziunea unui copil 1 Mai Cum de ştia Moşul Ziua în care am fost prea ocupată Joaca e esenţa Clipa zburătoare Când mama a venit la ceai De-aş găsi-o din nou acolo 7. MIRACOLE Îngerul în uniformă Vindecarea Adoptând un vis Iubitule, mai întâi, aşază-te Promisiune de Ziua Mamei Mama şi fiul s-au regăsit După 40 de ani Cei patru îngeri 8. CUM ŞTII CÂND TREBUIE SĂ RENUNŢI 6

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Home-run pentru mama Doar amintirile Sărbătorind-o pe mama Un copil fără mamă Robin Să ştii când să renunţi John Căpitanului Candy şi tuturor femeilor care s-au înălţat spre stele 9. IUBIREA DE BUNICĂ Ce este o bunică? Sunt făcută pentru această slujbă Grădina bunicii La restaurant Avem nevoie de o piatră 10 MULŢUMESC, MAMĂ Mama şi doamna Jordan Când o mamă suflă în 75 de lumânări Şase din cele şapte minuni ale lumii mele Cutii de scrisori Bogăţiile mamei O mare greşeală O mare doamnă Postfaţă Rugăciune pentru mama

7

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

„Ca reprezentante ale „The Mommies”, ştim că darul cel mai preţios pe care îl poţi primi este certitudinea că nu eşti singură! Supă de pui pentru suflet de mamă chiar asta face: te impresionează până în adâncul sufletului şi te face, cu blândeţe, să înţelegi ce înseamnă să fii mamă şi sentimentul de veneraţie pe care îl simte o mamă. ” Marilyn Kentz şi Caryl Kristensen „The Mommies” „Este o carte plină de căldură şi sensibilitate, care te face să râzi şi să plângi, în timp ce împărtăşim, cu toate, bucuria de a fi femeie.” Kim Alexis Manechin/Purtătoare de cuvânt „Îţi mulţumesc, Supă de pui pentru suflet de mamă, pentru frumuseţea aleasă a iubirii dintre mamă şi copil pe care o redau povestirile tale. Ele nu ne lasă să uităm ce este cu adevărat important în viaţă.” Susan N.Hickenlooper Director naţional, American Mothers, Inc. Sponsor oficial, Mother’s Day and Mother of the Year „Să stai să citeşti Supă de pui pentru suflet de mamă este cu adevărat minunat. Povestirile au forţă, sunt pline de viaţă şi îţi încălzesc sufletul. Fiecare povestire în parte m-a mişcat prin adâncimea şi forţa dragostei dintre mamă şi copil.” Alison Schwandt Proiectant, Gymboree 8

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

„Supă de pui pentru suflet de mamă te face să râzi şi să plângi şi îţi umple sufletul de iubire mai mult decât orice altă carte, pentru că descrie cea mai preţuită relaţie dintre două fiinţe – cea dintre mamă şi copil.” Anne Jordan Preşedinte, Children & Families, Inc. „Indiferent de ceea ce fac în viaţă, realizarea mea cea mai importantă rămâne faptul că sunt mama a două fete şi doi băieţi. Ori de câte ori citesc povestirile din Supă de pui pentru suflet de mamă râd şi plâng şi-mi strâng la piept minunatele mele amintiri de mamă care-mi umplu preaplinul sufletului, gata-gata să se reverse. ” Patricia Lorenz Scriitoare, crainică, autoare a volumelor „Lucruri de importanţă pentru părintele care-şi creşte singur copiii” (Stuff that Matters for Single Parents) şi „Părinţii, 365 de zile de devotament extrem, cotidian” (Parents, 365 Down-to-Earth Daily Devotions) „Supă de pui pentru suflet de mamă este un memento înduioşător al bucuriilor şi sacrificiilor unei mame, ca şi al binecuvântărilor uriaşe pe care mamele din orice colţ al lumii le revarsă asupra noastră, a tuturor.” Reverend Melissa Bowers „Profunda şi duioasa comuniune dintre mamă şi copil, care începe dinainte de naştere şi continuă de-a lungul întregii vieţi, este superb înfăţişată în povestirile Supei de pui pentru suflet de mamă.” Dr. Melanie Brown 9

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Preşedinte şi fondator, My Baby U., Inc. „Bunicile vor descoperi şi ele că Supă de pui pentru suflet de mamă este celebrarea rolului lor de o viaţă. Iată sentimentul care le însufleţeşte pe toate femeile care sunt, sau au fost vreodată mame.” Dr. Lillian Carson Autoare a lucrării „Bunicul absolut – îndrumări pentru a şti să faci diferenţa” (The Essential Grandparent: A Guide to Making the Difference) „Supă de pui pentru suflet de mamă” este o afirmare a celei mai preţuite şi mai trainice forţe de pe pământ – dragostea dintre mamă şi copii. Aceste povestiri pline de duioşie sunt un cald imbold pentru inimă şi suflet, aşa cum doar o mamă poate fi. ” Karan Ihrer Consilier autorizat de planning familial

10

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Omagiu mamelor Îndrumările tale pline de tandreţe au influenţat nemăsurat de mult tot ce am făcut până acum, tot ce fac şi tot ce voi face vreodată. Spiritul tău plin de delicateţe este întipărit pe veci în tot ceea am fost, sunt şi voi fi vreodată. Astfel că tu eşti o părticică din tot ce am realizat şi am ajuns să fiu. Aşa se face că atunci când îmi ajut aproapele, şi mâna ta de ajutor este acolo. Când potolesc durerea unui prieten, şi ţie îţi rămâne dator. Când îi arăt unui copil o cale mai bună, fie prin vorbă, fie prin faptă, Tu eşti învăţătorul al cărui loc l-am luat. Căci tot ce fac oglindeşte valorile cu care tu m-ai învăţat, Orice rău pe care-l îndrept, orice suflet pe care îl înveselesc, Orice am şi dăruiesc, orice povară pe care o fac mai uşoară Este, în felul său mărunt, un omagiu adus ţie. Pentru că tu eşti cea care mi-a dat viaţă, şi mai presus de asta, m-a învăţat cum să trăiesc, tu eşti izvorul tuturor lucrurilor bune pe care Le voi realiza atât cât voi fi pe pământ. 11

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Pentru tot ce eşti, şi pentru tot ce sunt, Mamă, îţi mulţumesc. David L. Weatherford

12

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Cu multă dragoste dedicăm această carte mamelor noastre Ellen Taylor, Una Hansen, Maureen Read şi Luoise Shimof, a căror dragoste şi îndrumare sunt temelia pe care ne-am construit vieţile. Dedicăm, de asemenea, această carte tuturor mamelor din lume, ale căror inimi şi mâini iubitoare ne-au adus alinare, ne-au impresionat şi ne-au mângâiat pe toţi.

13

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Reprodus cu permisiunea lui Dave Carpenter

14

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

MULŢUMIRI Ne-a luat mai mult de un an să scriem, să compilăm şi să redactăm Supă de pui pentru suflet de mamă. A fost un efort făcut cu multă dragoste de fiecare dintre noi. Una din marile bucurii oferite de lucrul la această carte a fost colaborarea cu oamenii care şi-au dedicat acestui proiect nu doar timpul şi atenţia, ci şi sufletul şi afecţiunea. Dorim să mulţumim următoarelor persoane pentru devotamentul şi aportul lor, fără de care această carte n-ar fi existat. Familiilor noastre care ne-au susţinut cu dragoste pe tot parcursul acestui proiect, fiind „supa de pui” a sufletelor noastre! Georgiei Noble, pentru dragostea şi delicateţea ei, pentru faptul că a fost pentru noi toţi cel mai bun exemplu de Mamă. Lui Christopher Noble Canfield, pentru că a împărtăşit cu noi candoarea, măiestria, muzica şi talentul lui actoricesc, caldele sale îmbrăţişări şi irezistibila dragoste de viaţă. Lui Patty Hansen, pentru că a fost partenerul de viaţă şi de afaceri cel mai iubitor, susţinător şi dătător de speranţă, dar şi o mamă extraordinară. Lui Elisabeth Day Hansen, pentru înţelepciunea şi afecţiunea ei şi pentru bucuria şi pofta ei de viaţă şi de învăţat.

15

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Lui Melanie Dawn Hansen, pentru chipul ei radios, spiritul de neînvins, exuberanţa şi fericirea de a fi mereu activă şi neîntrerupt disponibilă. Lui Dan Hawthorne, al cărui devotament pentru adevăr ne înalţă şi ne ţine pe drumul bun. Îţi mulţumim pentru nesecatul tău simţ al umorului şi pentru că nu ne laşi să uităm ce e cu adevărat important în viaţă. Lui Amy şi William Hawthorne, pentru nesfârşita răbdare şi pentru că sunt „chiar ca nişte copii de năjdejde”. Lui Maureen H.Read, pentru că este întruchiparea iubirii necondiţionate de mamă. Lui Louise şi Marcus Shimof, pentru eternul lor sprijin şi afecţiune – şi pentru că sunt cei mai buni părinţi din lume. Lui Jeanette Lisefski, pentru că este epitomul calităţii de mamă. Jeanette nu este numai o soţie extraordinară şi mamă a trei copii, ci şi un ajutor nepreţuit în viaţa noastră. Ne-a dăruit nouă şi proiectului nostru tot devotamentul, tenacitatea, puterea creatoare şi dragostea ei. Îţi mulţumim că ai fost mereu alături de noi – n-am fi reuşit fără tine. Lui Elinor Hall, care a făcut un lucru extraordinar ajutându-ne să citim şi să alegem povestirile pentru Supă de pui pentru suflet de mamă. Îţi mulţumim din suflet pentru ajutorul, dragostea şi prietenia ta. Lui Carol Kline, pentru imensul ajutor dat la citirea, scrierea şi redactarea povestirilor acestei cărţi. Îţi suntem recunoscători pentru realizarea de excepţie pe care ai dat-o acestui proiect şi pentru prietenia ta loială. Lui Amsheva Miller, pentru claritatea, lumina şi atenţia plină de grijă faţă de noi şi faţă de proiectul nostru. Îţi suntem atât de recunoscători pentru atenţia şi îndrumările pe care ni le-ai dat. 16

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Lui Peter Vesgo şi Gary Seidler de la Health Communications Inc., pentru că au recunoscut valoarea cărţii de la bun început şi pentru că, datorită lor, cartea a ajuns în mâinile milioanelor de cititori. Vă mulţumim, Peter şi Gary! Lui Patty Aubery, pentru că a fost întotdeauna lângă noi când am avut nevoie de ajutorul şi sfatul ei, începând cu povestirile cele mai importante şi terminând cu repararea computerului, dar şi pentru că a menţinut activitatea biroului central al Supei de pui pentru suflet chiar în mijlocul a ceea ce părea a fi o continuă „tornadă”. Îţi mulţumim, Patty, din tot sufletul. Lui Nancy Mitchell, pentru nepreţuitul ei feedback, ca şi pentru remarcabilul efort de a obţine aprobările pentru povestirile, poeziile şi desenele din cartea noastră – mai ales pentru cele aproape imposibil de localizat. Mulţumim, Nancy, pentru prezenţa ta alături de noi! Lui Heather Menamara, editor principal al seriei Supă de pui pentru suflet, pentru coordonarea tuturor evaluărilor trimise de cititori, pentru activitatea ei de cercetare pe Internet, pentru editarea impecabilă şi plină de acurateţe şi pentru pregătirea excelentă a manuscrisului final. Eşti un profesionist şi e o adevărată bucurie să lucreze cineva cu tine! Lui Kimberly Kirberger, editor-coordonator al seriei Supă de pui pentru suflet, pentru nepreţuitul feedback, pentru că ne-a supus atenţiei povestiri şi desene, pentru că a avut grijă de o mulţime de lucruri pentru ca noi să ne putem concentra eforturile asupra cărţii. Îţi mulţumim, de asemenea, pentru sprijinul tău afectuos. 17

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Veronicăi Romero şi lui Leslie Forbes, pentru că au făcut tot posibilul ca activitatea din biroul lui Jack să meargă strună în timpul lucrului la această carte. Lui Rosalie Miller, care a făcut comunicarea posibilă şi eficientă de-a lungul pregătirii acestui volum. Chipul tău zâmbitor şi încurajările tale permanente ne-au însorit sufletele. Teresei Esparza, care a coordonat excelent călătoriile lui Jack şi apariţiile lui la radio şi televiziune în tot acest timp. Christinei Belleris, lui Matthew Diener şi Allison Janse, editorii noştri de la Health Communications, Inc., pentru că au adus cartea la nivelul de excelenţă pe care îl are. Lui Randee Goldsmith, director al Supei de pui pentru suflet la Health Communications, Inc., pentru coordonarea excelentă şi ajutorul dat tuturor proiectelor Supei de pui. Lui Terry Burke, Kelly Johnson Maragni, Karen Balif Ornstein, Kim Weiss şi Ronni O’Brien de la Health Communications, Inc., pentru publicitatea incredibilă făcută cărţii şi pentru activitatea de marketing. Andreei Perrine Brower de la Health Communications, Inc., pentru răbdarea cu care a lucrat şi colaborat cu noi la coperta cărţii. Lui Arielle Ford, Peg Booth, Laura Clark şi tuturor celor de la The Ford Group pentru excelenta activitate de relaţii publice, pentru că au organizat culegerea de semnături, la nivel naţional, pentru cartea noastră, precum şi interviurile din mass-media. Lui Sharon Linnéa şi Eileen Lawrence, pentru remarcabila activitate de editare a povestirilor. Măiestria voastră editorială a surprins esenţa Supei de pui. Dorim, de asemenea, să mulţumim următoarelor persoane, care au îndeplinit sarcina colosală de a citi 18

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

versiunea preliminară a cărţii, ne-au ajutat să facem selecţia finală şi ne-au dat sugestii nepreţuite pentru îmbunătăţirea cărţii: Patty Aubery, Diana Chapman, Linda Degraaf, Teresa Esparza, Leslie Forbes, Kelly Foreman, Mary Gagnon, Randee Goldsmith, Elinor Hall, Ciel Halperin, Jean Hammond, Melba Hawthorne, Kimberly Kirberger, Carol Kline, Robin Kotok, Nancy Leahy, Laverne Lingler, Jeanette Lisefski, Barbara McLoughlin, Heather Menamara, Barbara McQuaid, Rosalie Miller, Nancy Mitchell, Holly Moore, Sue Pemberthy, Maureen H.Read, Wendy Read, Carol Richter, Loren Rose, Heather Sanders, Marcus şi Louise Shimof, Karen Spilchuk şi Carolyn Strickland. Dianei Chapman, Patriciei Lorenz şi lui Jean Brody, pentru entuziasmul cu care au susţinut cartea. Lui Joanne Cox, pentru dactilografierea şi pregătirea manuscriselor iniţiale. Vă mulţumim pentru grija faţă de detaliu şi pentru loialitatea faţă de acest proiect. Companiei Fairfield Printing (Fairfield, Iowa), în special lui Stephany Harward, pentru entuziasmul cu care au susţinut cartea şi bunăvoinţa de a da prioritate Supei de pui pentru suflet de mamă în faţa oricăror alte proiecte. Lui Felicity şi George Foster pentru talentul artistic şi pentru ideile extrem de valoroase asupra realizării coperţii. Lui Jerry Teplitz, pentru inventivitatea cu care a abordat manuscrisul şi conceperea coperţii. Lui Clay Aloysius White, care ne-a hrănit la propriu şi la figurat în ultimele săptămâni ale proiectului nostru. Lui Terry Johnson, Bill Levacy şi Blaine Watson, pentru sfaturile înţelepte în diverse situaţii pe parcursul proiectului. Lui M., pentru darul de înţelepciune şi cunoştinţe. Următoarelor persoane, care ne-au ajutat şi încurajat pe tot parcursul proiectului nostru: Ron Hall, Rusty Hofman, 19

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Belinda Hoole, Pamela Kaye, Robert Kenyon, Sue Pemberthy şi Lynn Robertson. Dorim de asemenea să mulţumim sutelor de persoane care ne-au trimis povestiri, poezii şi citate pentru a fi incluse în Supă de pui pentru suflet de mamă. Deşi ne-a fost imposibil să folosim în carte tot ce am primit, am fost profund impresionaţi de dorinţa voastră sinceră de a ne împărtăşi nouă şi cititorilor noştri povestirile voastre şi chiar sufletul vostru. Vă mulţumim! Din cauza vastităţii acestui proiect, am trecut cu vederea, poate, numele unor persoane care ne-au ajutat de-a lungul drumului. Dacă da, ne cerem scuze – fiţi siguri că aveţi toată aprecierea noastră. Suntem profund recunoscători tuturor celor care ne-au întins mâna din toată inima lor făcând posibilă apariţia acestei cărţi. Vă iubim pe toţi!

20

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

INTRODUCERE Această carte este darul nostru pentru voi, mamele din lumea întreagă. Scriind această carte, am dorit să aducem un omagiu mamelor de pretutindeni, dar cum poţi mulţumi unei mame pentru darul vieţii? În timpul lecturării miilor de povestiri pentru Supa de pui pentru suflet de mamă, am fost adânc mişcaţi de profunzimea sentimentelor pe care oamenii le au faţă de mamele lor. Mulţi au vorbit despre sacrificiile făcute de mamele lor; alţii, despre cât de curajoase sunt mamele lor. Iar alţii au dezvăluit spiritul însufleţitor şi încurajările pe care le-au primit de la mamele lor. Dar nicio temă n-a avut o extindere mai largă decât aceea a caracterului etern al dragostei de mamă. Esenţa acestei teme este surprinsă cu emoţie de următorul fragment peste care am dat din întâmplare: Într-o zi senină, calmă, cu soare blând, un înger se furişă din ceruri, coborî pe bătrâna noastră planetă şi rătăci pe câmpuri şi prin păduri, prin oraşe şi cătunuri. Soarele tocmai se pregătea să apună, când îngeraşul îşi întinse aripioarele şi zise: „Vizita mea e pe sfârşite, trebuie să mă întorc în lumea mea de lumină. Înainte să plec, aş vrea, însă, să adun câteva lucruri care să-mi amintească de vizita mea în aceste locuri.” Şi-a îndreptat privirea spre o grădină minunată şi a zis: „Ce frumoase şi parfumate sunt aceste flori.” A rupt cei mai frumoşi trandafiri, a făcut un buchet şi a zis: „Nu văd nimic 21

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

mai frumos şi mai plăcut mirositor decât aceste flori; le iau cu mine.” Uitându-se un pic mai departe, văzu un bebeluş cu ochi strălucitori şi obrăjori îmbujoraţi, zâmbindu-i mamei sale. Şi îşi zise: „Ei, dar zâmbetul acestui copil este mai frumos decât buchetul meu de flori; am să-l iau cu mine şi pe acesta.” Apoi şi-a aruncat privirea lângă leagăn unde dragostea mamei se revărsa spre copil asemeni unui râu învolburat. Şi îngeraşul spuse: „Ah, dragostea de mamă este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut pe pământ; am s-o iau şi pe ea cu mine.” Împreună cu cele trei comori, îşi luă zborul spre porţile sidefate ale cerului, luminate doar pe dinafară, şi odată ajuns, îşi zise: „Înainte să intru, am să-mi cercetez comoara.” Se uită la flori, dar acestea se ofiliseră. Se uită la zâmbetul copilaşului, dar şi el pălise. Se uită atunci la dragostea mamei şi iată, strălucea întocmai ca odinioară. Aruncă florile ofilite şi zâmbetul veştejit, fâlfâi din aripi şi intră, îi adună pe toţi din ceruri şi le spuse: „Iată singurul lucru de pe pământ care şi-a păstrat frumuseţea neştirbită tot drumul până aici – dragostea de mamă.” La fel, cu dragoste în inimi, vă oferim Supă de pui pentru suflet de mamă. Fie să cunoaşteţi miracolul iubirii, bucuriei şi însufleţirii când veţi citi această carte. Fie ca ea să înduioşeze inimile şi să vă însufleţească spiritul. Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne şi Marci Shimoff

22

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

1. DESPRE DRAGOSTE Dragostea este un fruct pârguit tot timpul, la îndemâna tuturor. Maica Teresa

23

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

„Ar trebui să am DOUĂ inimi, mami, căci te iubesc atât de mult.”

Publicată cu permisiunea specială a King Feature Syndicate.

24

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Alegerea Iertarea este ultima formă a dragostei. Reinhold Niebuhr M-am strecurat, nerăbdătoare, în maşina micuţă, lângă logodnicul meu, Greg. Mama stătea, zâmbind încrezător, pe trotuarul din faţa apartamentului nostru din Brooklyn, în care mă crescuse. — La revedere, mamă, am rostit cu nepăsare. Când s-a aplecat spre fereastra deschisă a maşinii să mă sărute, miam tras uşor capul – nu voiam s-o las. Speram ca Greg să nu vadă cât de îndurerată arăta mama, dar ochii lui de un albastru deschis mă priveau curios în timp ce ne îndepărtam. Am stat acolo fără să scot niciun cuvânt, cu spatele încordat, lipit de speteaza de vinilin a canapelei, cu privirea întunecată aţintită cu obstinaţie la umbrele care scânteiau o clipă pe parbriz. — Linda, zise Greg în cele din urmă, ştiu că a fost numai ideea mea de a face cunoştinţă cu mama ta… Priveam, nemişcată ca o piatră, drept în faţă. — Şi mă bucur că am cunoscut-o. Pare o femeie drăguţă. Nici acum nu i-am răspuns. Lăsă să-i scape un oftat. — Sincer să fiu, nu te-am văzut până acum acţionând aşa. Ai fost atât de rece. Nu ştiu ce se petrece între tine şi mama ta, dar sunt sigur că există un motiv pentru încordarea pe care am văzut-o între voi. Un motiv! Cum îndrăzneşte să mă judece el pe mine? Am ani întregi de motive, liste întregi de motive! Dar când m-am întors spre el, n-am văzut pe faţa lui nicio intenţie de 25

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

judecată, doar un sentiment mut de îngrijorare. Îşi luă mâna de pe volan şi-mi acoperi, cu blândeţe, palma. Încet, timid, am început să-i povestesc despre mama… şi despre tata… Prin anii ’50, când începusem să mai cresc, tata era un ins tare chinuit. În timp ce taţii altor copii veneau acasă de la serviciu într-un şir de costume gri de lână, tata stătea pe veranda din faţa clădirii în care locuiam, îmbrăcat într-o pereche de blue jeans ponosiţi şi un tricou alb. N-a lucrat niciodată. Stătea, pur şi simplu, acolo, cu privirea pierdută în zare, ascunzând în mână o ţigară aprinsă. Câteodată o vedeam pe fetiţa care locuia alături alergând în întâmpinarea tatălui care se apropia de casă cu geanta lui de piele strălucitoare, iar eu fugeam în casă să mă ascund de ruşine. Toate rugăciunile mele din copilărie se învârteau în jurul tatii: — Te rog, Doamne, ajută-l pe tata să se facă bine. Sentimentul de frustrare al mamei creştea pe măsură ce adăuga facturile neplătite la teancul care se strânsese pe raftul din bucătărie. Dimineţile de duminică erau cele mai rele. În timp ce tata dormea până târziu, mama îşi arunca o haină peste capot şi dădea fuga să cumpere ziarul New York Times. Apoi apărea creionul roşu. Se aşeza la masa albă, cu desene mici de bumeranguri, şi încercuia furioasă anunţ după anunţ la rubrica „Se caută muncitori”. După ce umplea ziarul de mici cercuri roşii, i-l ducea tatii. — Uite câte munci ai putea face. Tata nu făcea decât să se ghemuiască şi mai mult sub pătura veche, maronie. — Nu sunt în stare, şoptea el. Nu săptămâna asta. Odată, mama îl apucă de umeri şi-l scutură. 26

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Nu mai avem niciun strop de lapte, nicio bucăţică de pâine! se tângui ea. Tata se uită la ea cu ochii goi, neputincios. — Crezi că eu vreau să fiu aşa? Eu îl credeam. Dar mama era prea disperată ca să-i mai fie milă. Îşi strânse buzele până deveniră doar o linie subţire. Duminica următoare, când deschise ziarul, era la rubrica „Se caută muncitoare”. Numai că în anii ’50, se considera că e riscant să angajezi o femeie care mai avea şi copii mici. Într-o noapte, în tăcerea din camera întunecată pe care o împărţeam cu sora mea, am auzit-o pe mama rugându-se. Când avea o problemă, mama nu folosea cuvinte de prisos; ea îi vorbea deschis lui Dumnezeu, ca unui prieten care nu o dezamăgise niciodată. — Muncesc din greu, Doamne. Te rog, nu ne lăsa să trăim din asistenţa socială. Am să primesc orice slujbă mi s-ar oferi, chiar dacă e plătită prost. Am să fiu cea mai bună muncitoare pe care au angajat-o vreodată. În cele din urmă, prietena unei prietene i-a oferit mamei un post de secretară – odată cu avertismentul: „Îmi asum riscul de a te angaja. Dar dacă ai de gând să-ţi iei liber de fiecare dată când le curge nasul sau le apare o bubiţă copiilor tăi, poţi să începi să-ţi cauţi altă slujbă de pe acum.” Mama nu şi-a luat o zi liberă niciodată. Chiar şi atunci când eu şi sora mea am suferit îngrozitor din cauza pojarului, ea tot s-a dus la lucru. Când aveam nevoie de îngrijiri speciale, eram împachetate şi duse la o vecină. Stăteam tremurând de febră pe o canapea şi o auzeam şoptind tare în telefonul ei de culoare roz: — Ce mamă e asta care-şi ia tălpăşiţa şi-şi lasă copiii aşa?

27

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Nu o puteam suferi pe vecina asta, dar spusele ei m-au făcut să-mi pun întrebări despre mama. Tata s-a îmbolnăvit din ce în ce mai rău. În lipsa mamei, care avea grijă de el, a devenit din ce în ce mai dezorientat. Veneam acasă şi găseam apartamentul plin de fum de la cratiţele pe care le uita pe aragaz. Mă repezeam să deschid ferestrele, gândindu-mă cu groază la ce ar face mama dacă ar afla. Într-o zi am venit acasă şi am găsit-o pe mama singură. — Unde-i tata? — Ar fi putut să te omoare, spuse ea cu reproş în glas. Ar fi putut să dea foc la casă. — Unde-i tata? am cerut să aflu. — L-am dus la spital. Am fugit la uşă, ca şi cum el ar fi fost acolo, dar, bineînţeles, nu era. — Era foarte bolnav, Linda. N-am avut de ales. Nu pot să am grijă de voi toţi. Cred că încerca să mă liniştească, dar am fugit de ea, neconsolată. A doua zi, mama s-a întors la lucru, iar tata a rămas la secţia de psihiatrie. După externare, tata nici măcar nu s-a obosit să încerce să trăiască alături de noi. Din cauza tulburărilor emoţionale şi depresiei cronice de care suferea, i-a fost imposibil să suporte stresul vieţii de familie. Trăia singur, câştigându-şi existenţa din îndeletniciri ciudate. Am învinuit-o pe mama pentru că îl alungase din viaţa noastră. — Trebuie să uiţi trecutul, îmi spunea mama când vedea că sunt mai nefericită decât de obicei. Dar eu nu puteam să uit. Şi nici nu-i puteam ierta faptul că îl alungase pe tata. Nu trecea nicio zi fără să mă gândesc: „De-ar fi încercat mai mult să îl ajute…” 28

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Greg aproape ajunsese acasă la mine, iar eu eram deja răguşită. — L-a iertat mama ta pe tatăl tău? m-a întrebat. — Nicidecum! Şi m-am lansat într-o diatribă împotriva mamei care-l vorbea încă de rău pe tata. Nu poate uita trecutul. Îl învinovăţeşte încă de lucruri care nu erau în puterea lui. Ea nu e în stare să ierte… — Ei bine, m-a întrerupt Greg cu blândeţe, tu poţi? — Bineînţeles că da! Eu am iertat deja. Am înţeles că tata nu era vinovat de felul în care era. N-a avut niciodată intenţia de a ne face rău. El… — Ce am vrut să spun, a zis Greg calm, e: tu eşti în stare s-o ierţi pe mama ta? O vreme, singurul zgomot a fost cel făcut de circulaţia maşinilor care treceau pe lângă noi. Eu? S-o iert pe mama? — Ştii, Linda, spuse Greg, întrerupându-mi gândurile, vine o vreme când eşti nevoit să iei o hotărâre cu adevărat dificilă, o alegere care e, în realitate, crudă. Asta s-a întâmplat şi mamei tale. Ajunseserăţi în situaţia de a nu avea nimic pe masă, iar ea ce ar fi trebuit să facă: să aibă grijă de soţ sau de copii? Aşa că a făcut alegerea aceea crudă. A fost nevoită să aleagă între tatăl vostru şi voi, copiii. Şi a ales copiii. V-a ales pe voi. M-am întors să mă uit la el. Ce tot spunea? Mama m-a ales pe mine. Începusem să trec în revistă, în tăcere, toate situaţiile când mă simţisem rănită, dar gândurile acelea se topiseră, pe neaşteptate, şi alte amintiri, diferite, mi se strecurară în minte. Era într-o dimineaţă, demult. Stăteam pe canapeaua noastră ponosită şi o priveam posomorâtă pe mama pregătindu-se, în grabă, să plece la serviciu. 29

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Tu nu stai niciodată acasă, am spus acuzator. Nu eşti niciodată lângă mine. Nu faci nimic pentru noi, aşa cum face o mamă adevărată. Mama lui Robin îi face fursecuri cu gem să-şi ia la pachet la şcoală. — Linda, spuse mama cu oboseală în glas, eu merg la lucru ca tu să ai ce-ţi lua la pachet. Sunt obosită când ajung acasă. Nu am vreme de fursecuri. — Tu nu ai timp de nimic! — Ar fi mai bine dacă am trăi din asistenţa socială? m-a întrebat cu glas domol. Nu prea eram sigură ce însemna asta. — Da! Mama se făcu palidă. — Scumpa mea, tu crezi că a trăi aşa e distractiv. Eu şi mama am trăit din asistenţa socială odată. Şi niciodată nu ne ajungea mâncarea, nu aveam haine, nici bani de medicamente. Nu vreau decât ca tu şi sora ta s-o duceţi un pic mai bine. Dar nu le pot face pe toate. Obosesc şi eu. — În familiile adevărate, i-am spus cu ciudă, mamele stau acasă. Se înfioră, dar îmi spuse încetişor: — În familia asta, o să fiu dată afară dacă mai întârzii, şi ieşi în grabă ca să prindă trenul. În săptămâna care a urmat, am găsit trei prăjiturele cu gem în pacheţelul meu de şcoală. Nu i-am mulţumit niciodată mamei, nu i-am arătat niciodată că am văzut prăjiturelele. De câte ori, mă întreb, nu m-am făcut că nu văd eforturile mamei de a-mi face plăcere? Acum îmi năvăleau în minte toate lucrurile mărunte pe care le făcuse pentru mine. Mama, stând noaptea târziu, sămi coasă ciorapii uzaţi, mama învăţându-mă să-mi împletesc părul, mama intervenind între mine şi sora mea când ne 30

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

certam. Oricât de urât m-aş fi purtat cu ea, mama era acolo, lângă mine, întotdeauna. De ce n-am fost în stare să văd toate astea înainte? Acolo, în maşină, am făcut ce o văzusem pe mama făcând de atâtea ori – mi-am plecat capul şi m-am rugat în gând. Mam rugat pentru iertare – de data asta, pentru mine. Te rog, Doamne, ajută-mă să scap de amărăciunea din suflet. — Greg, ştiu că ţi se va părea o nebunie, dar… — Vrei să mergem înapoi la mama ta, termină el fraza pentru mine. Zâmbea deja când întorcea maşina. Mai târziu, stând în bucătăria mică, plină de intimitate, iam mulţumit mamei în gând. O văzusem pe mama trebăluind în bucătărie de mii de ori, dar eram prea furioasă ca să simt forţa dragostei ei, căldura constantă a sprijinului ei. — Mamă? am zis nesigură, neştiind cum să încep. Crezi că mi-ai putea arăta cândva cum să fac fursecurile cu gem? O clipă am crezut că nu îmi va răspunde, dar apoi mi-am dat seama că dădea din cap şi cu un glas atât de molcom că de-abia o auzeam, a şoptit: — Mai ţii minte prăjiturelele acelea după atâţia ani? — Da, mamă, le mai ţin minte, am spus. Linda Brown

31

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Cursa cargo pentru copii Dragostea maternă nu concepe imposibilul. Paddock În timp ce mergeam cu prietena mea, Carol Dey, într-o rablă obosită pe străzile prăfuite din Saigon în ziua de 26 aprilie 1975, mă gândeam că arătăm amândouă ca două gospodine din Iowa, ce eram. Cu trei luni în urmă, când, împreună cu Carol, fusesem de acord să însoţim trei orfani vietnamezi până la familiile lor din Statele Unite, călătoria ni se păruse a fi incitantă, dar în afara oricărui pericol. Împreună cu soţul meu, Mark, depusesem actele pentru înfierea unui orfan, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Cu toţii voiam să producem o schimbare. Cum era să ştim, Carol sau eu, că vom ateriza în Saigon tocmai în momentul asediului? Bombele cădeau la mai puţin de trei mile depărtare de oraş, iar locuitorii oraşului treceau în şiruri pe lângă maşina noastră, cu lucrurile legate sul în spate sau în roabe. Cheri Clark, şoferiţa noastră şi directoarea Asociaţiei „Prietenii copiilor din Vietnam”, părea mai mult nerăbdătoare decât speriată. Din momentul în care aterizasem, ne bombardase cu veşti neaşteptate. — Aţi aflat că preşedintele Ford a aprobat un transport masiv de copii ca ultim mijloc de a salva aceşti orfani? În loc să scoatem din ţară doar şase copii, vom duce acasă 200! Şi Carol şi eu ne uitarăm una la alta uimite. — Ieri am reuşit să încărcăm un avion cu 150 de copii, continuă Cheri. În ultima clipă, guvernul vietnamez a refuzat să-i dea aprobarea de plecare, dar avionul primise deja 32

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

permisiunea de decolare – aşa că, p-aci ţi-e drumul! O sută cincizeci de copii sunt acum în siguranţă în San Francisco! În ciuda experienţei noastre de ani de zile, ce am găsit la Centrul Asociaţiei ne-a luat pe nepregătite. Fiecare centimetru de podea din impunătorul conac în stil franţuzesc era acoperit cu pături sau covoraşe – şi pe fiecare covoraş – un bebeluş – sute de copii orfani sau abandonaţi, plângând sau gângurind. Deşi din cauza decalării cursei ne vedeam copleşite de situaţie, eram hotărâte, şi eu şi Carol, să pregătim toţi copiii pentru cursa de a doua zi. Urma să decolăm primii. Toţi copiii aveau nevoie de hăinuţe, scutece, un control medical şi un nume. Voluntarii plini de devotament – vietnamezi şi americani – lucrau fără întrerupere zi şi noapte. În dimineaţa următoare am fost informaţi că, drept răzbunare faţă de decolarea neautorizată din ziua precedentă, zborul nostru fusese reprogramat. Aveam să primim permisiunea de plecare când – şi dacă – era de acord guvernul vietnamez. — N-avem altceva de făcut decât să aşteptăm şi să ne rugăm, spuse Cheri calm. Eram conştienţi cu toţii că timpul se scurge în defavoarea americanilor şi copiilor orfani din Saigon. Între timp, eu şi Carol ne-am alăturat altor voluntari şi-am pregătit, în mare grabă, copiii, pentru o altă cursă care primise aprobarea de decolare, o cursă spre Australia. Sub soarele torid, am încărcat copiii într-un microbuz din care scosesem banchetele din mijloc. Eu stăteam pe o banchetă cu 21 de prunci în jurul meu; ceilalţi, la fel. Am ajuns la aeroport ca să aflăm că toate zborurile fuseseră amânate. Un nor negru uriaş se lăţea pe cer în faţa 33

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

ochilor noştri. În timp ce treceam prin punctul de control, am auzit un zvon îngrozitor: primul avion cu copii – cel în care ne rugasem să fim şi noi – se prăbuşise după decolare. Nu putea fi adevărat. N-am vrut să credem că se întâmplase aşa ceva. N-am mai avut vreme să ne facem griji, ocupaţi cum eram să urcăm în avionul libertăţii, copiii agitaţi, deshidrataţi. Am stat cu Carol, ţinându-ne strâns de mână, în timp ce avionul îşi lua zborul. Când l-am văzut în aer, am început să dansăm pe pistă: liberi! Încă un grup liber! Bucuria a fost de scurtă durată. Ne-am întors la centru şi i-am găsit pe toţi adulţii de acolo împietriţi de durere. Cheri ne-a confirmat, printre suspine, ceea ce refuzasem să credem. Sute de copii şi însoţitorii lor muriseră în avionul care explodase după decolare. Nu ştia nimeni dacă fusese mitraliat sau bombardat. Voluntari şi prunci! Cine ar fi putut face un asemenea lucru? O vor face, oare, din nou? Copleşită de situaţie, m-am lăsat într-un fotoliu de rafie şi am plâns fără să mă pot opri. Avionul în care ne luptaserăm să ne urcăm, se prăbuşise; la fel şi credinţa mea. Am avut senzaţia îngrozitoare că nu o sămi mai văd niciodată soţul şi fetiţele. În seara aceea, Cheri m-a chemat la ea. În pofida lumii aceleia, plină de surprize dramatice, în care trăiam, vorbele ei m-au luat pe nepregătite: — În pachetul de documente cu care ai venit erau şi actele voastre de înfiere. În loc să aştepţi să ţi se repartizeze un copil, de ce nu te duci să ţi-l alegi singură? Părea că în ziua aceea deveneau realitate şi temerile mele cele mai negre şi dorinţele mele cele mai fierbinţi. Nu s-ar simţi fetele noastre în al nouălea cer dacă aş veni acasă cu 34

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

noul lor frăţior?! Dar… cum să aleg eu copilul? Murmurând o rugăciune, am intrat în camera de alături. În timp ce făceam slalom prin marea de bebeluşi, un băieţel veni în patru labe până la mine. Avea doar un scutecel pe el. L-am luat în braţe, iar el şi-a pus căpşorul pe umărul meu, răspunzându-mi, parcă, la îmbrăţişare. L-am purtat aşa, în braţe, prin cameră, în timp ce priveam şi atingeam fiecare copil. La etaj, holul era înţesat de şi mai mulţi copii. Micuţul din braţe părea că se ghemuieşte şi mai bine în culcuşul lui, în timp ce eu murmuram o rugăciune pentru hotărârea pe care urma s-o iau. I-am simţit răsuflarea micuţă când m-a luat de gât şi îndată şi-a găsit loc în inima mea. — Salut, Mitchell, i-am şoptit. Eu sunt mămica ta. A doua zi am primit vestea îmbucurătoare că avionul nostru primise aprobarea să decoleze după-amiaza. Fără excepţie, toţi voluntarii au „împachetat” cei 150 de copii care mai rămăseseră. În primul din cele câteva drumuri la aeroport, bebeluşii au fost aşezaţi câte trei-patru pe o banchetă într-un autobuz scos din uz. Carol şi eu îi însoţeam. Şi iar o catastrofă. Am ajuns la aeroport ca să aflăm că preşedintele vietnamez Thieu anulase cursa noastră. Încercând să nu intrăm în panică, eu şi Carol am început să ducem copiii, pe căldura aceea înăbuşitoare, în insalubrele colibe Quonset. Oare, n-o să mai plecăm niciodată de aici? Vom muri cu toţii, oare, în Saigonul asediat? La un moment dat, Ross, unul din lucrătorii de la „Prietenii copiilor din Vietnam” a năvălit înăuntru.

35

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Preşedintele Thieu aprobă o singură cursă, care va decola imediat. Hai să îmbarcăm copiii – şi pe voi două! ni se adresă el. Asta-i şansa noastră de a pleca de aici! — Nu, am spus eu. Mi-am lăsat fiul la centru ca să-l iau cu o altă cursă. Trebuie să mă întorc să-l iau. — LeAnn, spuse Ross, vezi cum stau lucrurile. Pleacă acum, cât poţi. Îţi promit că o să facem tot ce se poate să-l scoatem şi pe fiul tău de aici. Da, vedeam cum stau lucrurile. — Nu plec fără Mitchell! — Atunci, grăbeşte-te. O să ţin avionul pe loc cât o să pot, dar nu putem rata şansa celorlalţi copii. Am fugit la autobuz. Şoferul conduse bezmetic, scârţâind din frâne, prin oraşul cuprins de haos şi mă lăsă la doi kilometri de sediu. Mi s-a rupt bareta de la sanda, iar talpa, prinsă doar într-o parte, mă lovea tare peste gleznă. Mi-am scos sandaua în fugă. Mă durea cumplit piciorul când am suit scările în fugă, spre intrare. — Avionul… am rostit gâfâind, în timp ce Cheri mă aşeză pe un scaun. — Ştiu. Tocmai am vorbit cu aeroportul. — Şi? Cheri zâmbi. — Avionul te aşteaptă! Un zâmbet de fericire îmi lumină chipul în timp ce încercam să-mi recapăt răsuflarea. — Şi asta nu e totul – putem să luăm mai mulţi copii pe această cursă – şi s-a aprobat şi un al doilea zbor! Cu lacrimile şiroindu-mi pe faţă, l-am găsit pe Mitchell şi lam strâns în braţe. Am jurat în sufletul meu să nu-l mai părăsesc niciodată. 36

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Inima îmi bătea nebuneşte câteva ore mai târziu, când neam îmbarcat într-o aeronavă de transport, care arăta, pe dinăuntru, ca după război. Douăzeci de cutii mari de carton erau înşirate până la mijlocul avionului, cu doi sau trei bebeluşi în fiecare. Copiii mai măricei erau legaţi cu centurile de siguranţă de banchetele lungi aflate pe cele două laturi. Pe feţele lor se putea citi uimirea. S-au închis uşile; zgomotul motoarelor era asurzitor. Numi puteam şterge din minte imaginea norului negru rămas în urma avionului prăbuşit. M-a cuprins panica şi l-am strâns pe Mitchell la piept. Am rostit rugăciunea Domnului în timp ce avionul rula pe pistă. Apoi… iată-ne în aer. Dacă reuşeam să rămânem în viaţă următoarele cinci minute, ştiam că vom ajunge teferi acasă. În sfârşit, ne vorbi căpitanul. — Am ieşit din raza de acţiune a artileriei. Suntem în siguranţă. Ne întoarcem acasă! Avionul se umplu de strigăte de bucurie. Gândindu-mă la haosul provocat de război, am rostit o rugăciune pentru cei pe care-i lăsasem în urmă. Iar după aceea, am rostit o rugăciune de mulţumire pentru că mie şi lui Carol, ni s-a dat posibilitatea să producem schimbarea, într-un fel la care nici n-am fi visat. Ne îndreptam cu toţii pe drumul spre viaţă, cu o nouă speranţă în suflet – care-l includea şi pe fiul pe care nu ştiusem că îl am. LeAnn Thieman Repovestită lui Sharon Linnéa

37

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Un dar-surpriză pentru mama De Crăciun, toate bucuriile unei familii strâns unite se puteau vedea, auzi şi simţi peste tot în casa părinţilor mei. Plutea în aer mirosul de curcan prăjit, de şuncă afumată şi de pâine făcută în casă. Peste tot erau aşezate mese şi scaune pentru copii mici, pentru adolescenţi, părinţi şi bunici. Fiecare cameră era împodobită din belşug. Niciun membru al familiei nu a petrecut vreodată Crăciunul în altă parte decât cu mama şi cu tata. Anul acesta, însă, era altfel. Tata se stinsese pe 26 noiembrie şi acesta era primul nostru Crăciun fără el. Mama depunea toate eforturile să fie o gazdă plăcută, dar simţeam că ei, mai ales, îi este greu. Am simţit un nod în gât şi m-am întrebat dacă să-i dau cadoul de Crăciun pe care i-l pregătisem, sau dacă mai are rost să i-l dau acum, când tata nu mai era. Cu câteva luni înainte, terminasem de retuşat portretele pe care le făcusem părinţilor mei. Mă gândisem să le dăruiesc de Crăciun. Ar fi fost pentru toţi o surpriză, căci nu studiasem artele plastice şi nici nu mă ţinusem serios de pictură. Aveam în mine un impuls incontestabil care mă împingea necontenit să fac asta. Portretele chiar arătau bine, deşi eu nu eram încă sigură că stăpânesc tehnica picturii. Într-o zi, în timp ce pictam, ţârâitul soneriei m-a luat prin surprindere. Am ascuns toate materialele mele de pictat şi am deschis uşa. Spre uimirea mea, intră cu paşi mărunţi tata – care nu trecuse niciodată înainte pe la mine fără mama. Îmi spuse zâmbind:

38

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Mi-era dor de convorbirile noastre de dimineaţă, ştii tu care, cele pe care le aveam înainte să iei hotărârea să mă părăseşti pentru un alt bărbat! Nu eram căsătorită de prea mult timp. În plus, eram singura fată – şi mezina familiei. Pe moment am simţit dorinţa de a-i arăta tablourile, dar m-a reţinut ideea de a nu-i strica surpriza de Crăciun. Şi totuşi, ceva mă îndemna să împart clipa aceasta cu el. După ce l-am pus să jure că va păstra secretul, am insistat să ţină ochii închişi până ce am pus tablourile pe şevalet. — Gata, tată. Deschide ochii! A părut uimit, dar n-a zis nimic. S-a ridicat de pe scaun şi s-a apropiat să le cerceteze. Apoi s-a dat câţiva paşi înapoi, să le privească de la distanţă. Eu încercam să-mi potolesc bolboroseala stomacului. În cele din urmă, mormăi, în vreme ce o lacrimă i se prelingea pe un obraz: — Nu-mi vine să cred. Ochii sunt atât de reali, că te urmăresc pretutindeni; şi uite ce frumoasă e mama ta. Mă laşi să le înrămez? Cu inima tresăltând de bucurie datorită cuvintelor lui, mam oferit bucuroasă să le duc la înrămat a doua zi. Au trecut câteva săptămâni. Apoi, într-o noapte de noiembrie, a sunat telefonul şi un fior de gheaţă m-a paralizat o clipă. Am ridicat receptorul şi l-am auzit pe soţul meu, care e doctor, spunând: — Sunt la urgenţă. Tată tău a suferit un accident vascular. E grav, dar trăieşte. Tata n-a ieşit din comă câteva zile. Am fost la el la spital cu o zi înainte să moară. Mi-am strecurat mâna într-a lui şi l-am întrebat: — Tată, mă recunoşti? 39

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

I-a surprins pe toţi când a şoptit: — Eşti draga mea fetiţă. A murit a doua zi şi ni se părea că viaţa noastră, a mamei şi a mea, se golise de orice bucurie. Mi-am amintit într-o zi să trec pe la magazinul de rame şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că îi dăduse tatii şansa să vadă tablourile înainte să moară. Am rămas uimită când proprietarul magazinului mi-a spus că tata trecuse pe acolo, plătise ramele şi l-a rugat să le împacheteze ca pe nişte cadouri. În durerea noastră, am renunţat să-i mai dau tablourile mamei. Deşi îl pierdusem pe patriarhul familiei – toată lumea s-a adunat de Crăciun şi s-a străduit să fie veselă. Privind ochii trişti ai mamei şi chipul de pe care dispăruse zâmbetul, mam hotărât să-i dau cadoul tatii şi al meu. A rupt hârtia în care erau împachetate tablourile, dar am văzut că sufletul ei era departe. De tablouri era prins un bileţel. După ce s-a uitat la tablouri şi a citit biletul, s-a schimbat cu totul. A sărit de pe scaun, mi-a dat să citesc biletul şi i-a pus la treabă pe fraţii mei să atârne tablourile deasupra căminului, faţă în faţă. S-a dat puţin înapoi şi le-a privit îndelung. Apoi, cu ochii scânteind de lacrimi şi cu un zâmbet larg pe faţă, s-a întors repede şi a zis: — Ştiam eu că tata va fi cu noi în ziua de Crăciun! M-am uitat la biletul pe care tata scrisese de mână: „Mamă – fiica noastră mi-a reamintit de ce sunt eu atât de norocos. Te voi putea privi în veci – Tata.” Sarah A. Rivers

40

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Ziua mamei Sunt 26 de ani de când eu şi prietenul meu din armată, Dan, am încărcat Corvette-ul lui albastru metalizat cu cutii de gheaţă, pachete de mâncare şi tricouri şi am trecut pe lângă poliţistul militar, cu faţa serioasă, de la poarta principală a Fortului McClellan. Înarmaţi cu permisele de week-end, cu buzunarele pline de biscuiţi crocanţi, şi de dolari noi din prima soldă pe săptămâna petrecută în campusul de vară, ne îndreptam spre Florida – iar armata era ultimul lucru la care ne gândeam. Norocoşi că nu ne găsiserăm numele în lista celor de serviciu în weekend, luasem hotărârea că un weekend la plajă ar fi exact ce ne trebuia ca să ne revenim după cele patru zile de raţii la pachet şi ţânţari, petrecute pe dealurile din estul Alabamei. În acel an, instrucţia avusese loc devreme. Vremea din luna mai fusese încântătoare, iar noi, cu capota lăsată şi muzica dată tare, am intrat în Birmingham şi am hotărât să ne oprim să le dăm un telefon mamelor noastre ca să le urăm fericire de Ziua lor, înainte de a ne relua călătoria pe şoseaua I-65. Am găsit-o pe mama acasă şi am aflat că tocmai se întorsese de la cumpărături. Îmi dădeam seama din tonul ei că era dezamăgită că nu petreceam Ziua ei în familie. — Călătorie plăcută şi să ai grijă. O să ne fie dor de tine, zise ea. Când m-am urcat în maşină, am văzut pe chipul prietenului meu că suferea din cauza aceloraşi mustrări de conştiinţă care mă bântuiau şi pe mine. Atunci am avut revelaţia. Trimitem flori, bineînţeles. 41

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Trăgând maşina în parcarea unei florării din partea de sud a oraşului, am mâzgălit fiecare un bileţel, care să însoţească florile ce ne absolveau de vina de a ne petrece singurul nostru weekend pe plajă şi nu cu „buna noastră bătrânică”. Am aşteptat ca vânzătoarea să-l ajute pe un băieţel să aleagă un aranjament floral, evident pentru mama sa. Ne fâţâiam de colo-colo, nerăbdători să plătim florile şi să ne vedem de drum. Băieţelul exulta de mândrie când s-a întors spre mine şi a ridicat buchetul pe care-l alesese: — Sunt sigur că mamei o să-i placă, zise el. Sunt garoafe. Mamei întotdeauna i-au plăcut garoafele. O să mai pun lângă ele câteva flori din grădina noastră, adăugă el, înainte să le duc la cimitir. M-am uitat la vânzătoare, care se îndepărtă şi întinse mâna după o batistă. Apoi m-am uitat la Dan. L-am urmărit amândoi pe băieţel ieşind din magazin cu preţiosul său buchet şi urcându-se în maşina tatălui său. — Aţi ales ceva, măi, copii? ne-a întrebat vânzătoarea, abia putând vorbi. — Cred că da, răspunse Dan. Am aruncat biletele la coşul de gunoi şi ne-am îndreptat spre maşină în tăcere. — Vin să te iau duminică pe la cinci, zise el, oprind maşina în faţa casei părinţilor mei. — O să fiu gata, i-am răspuns, luptându-mă să-mi scot sacul de călătorie din maşină. Florida va trebui să aştepte. Niki Sepsas

42

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

„Ne ducem la magazinul cu momeli să-ţi luăm cadoul de Ziua Mamei”

Publicată cu permisiunea lui Bill Canty.

43

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Toţi acei ani Cele două fete ale prietenei mele, Debbie, erau la liceu când ea a acuzat simptome asemănătoare celor de gripă. S-a dus la medicul familiei lor, care i-a spus că virusul gripei a ocolit-o. În schimb, fusese atinsă de „virusul iubirii” şi era, prin urmare, însărcinată. Naşterea lui Tommy, un prunc sănătos şi frumos, a fost evenimentul familiei, sărbătorit ca atare, iar, odată cu trecerea timpului, părea că fiecare zi aducea un alt motiv pentru sărbătorirea faptului că Tommy exista în viaţa lor. Era drăgălaş, grijuliu, îi plăcea să râdă – era o bucurie să-l ai în preajmă. Într-o zi – Tommy avea vreo cinci ani – el şi Debbie se duceau la o plimbare. După obiceiul copiilor, Tommy o întrebă pe Debbie din senin: — Mami, câţi ani aveai când m-am născut? — Treizeci şi şase. Da’ de ce? îl întrebă Debbie, minunându-se ce o fi în mintea lui. — Ce păcat! replică Tommy. — Ce vrei să spui? întrebă Debbie intrigată de-a binelea. Uitându-se la ea cu ochii plini de dragoste, Tommy răspunse: — Ia gândeşte-te la toţi acei ani în care nu ne-am cunoscut. Alice Collins

44

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Agrafele de păr Aveam şapte ani când am auzit-o pe mama spunând unei prietene că a doua zi avea să împlinească 30 de ani. Două lucruri mi-au trecut prin minte când am auzit asta: unu – nu-mi dădusem seama până atunci că mama are o zi de naştere; doi – nu-mi aminteam s-o fi văzut vreodată primind un cadou de ziua ei. Ei, dar eu puteam îndrepta lucrurile. M-am dus în camera mea, am deschis purceluşul-puşculiţă şi am scos toţi banii: cinci monede. Reprezentau banii mei de buzunar pe cinci săptămâni. Apoi m-am dus la micul magazin de la colţul străzii şi i-am spus proprietarului, domnul Sawyer, că vreau să-i cumpăr mamei un cadou de ziua ei. Mi-a arătat tot ce avea în magazin şi-aş fi putut cumpăra cu cele cinci monede ale mele. Nişte figurine de ceramică, de exemplu. Mamei i-ar fi plăcut cu siguranţă, dar aveam deja casa plină, iar eu eram cea care trebuia să le şteargă de praf în fiecare săptămână. Nu, nu mergeau. Mai erau şi cutiile de bomboane. Dar mama suferea de diabet; n-ar fi fost un dar nimerit. Ultimul lucru pe care mi l-a arătat domnul Sawyer a fost un set de agrafe de păr. Mama avea părul negru, lung, şi de două ori pe săptămână îl spăla şi-l ondula şi îl prindea apoi cu ajutorul agrafelor. Când îşi scotea agrafele a doua zi, semăna cu o vedetă de film, cu părul ei negru, buclat, revărsându-se pe umeri. Aşa că am decis că setul de agrafe este cadoul perfect pentru mama. I-am dat domnului Sawyer cele cinci monede, iar el mi-a înmânat agrafele. Le-am dus acasă şi le-am împachetat într-o foaie colorată din numărul de duminică al revistei de benzi desenate (nu 45

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

îmi mai rămăseseră bani pentru hârtie de împachetat). A doua zi, în timp ce eram adunaţi cu toţii la micul dejun, mam îndreptat spre mama, i-am înmânat pachetul şi i-am spus „La mulţi ani, mami!” Mama a rămas câteva clipe tăcută, uluită de întâmplare. Apoi, cu ochii în lacrimi, a rupt hârtia. Când a ajuns la setul de agrafe, plângea deja. — Îmi pare rău, mami! mi-am cerut eu iertare. N-am vrut să te fac să plângi. Am vrut doar să-ţi fac o bucurie de ziua ta. — Dar, scumpa mea, sunt fericită! mi-a spus. Şi uitândumă în ochii ei, am văzut că zâmbea printre lacrimi. — Ştii că ăsta este primul cadou pe care îl primesc de ziua mea de când mă ştiu? adăugă ea. Apoi m-a sărutat pe obraz şi mi-a spus: — Mulţumesc, iubita mea. Şi s-a întors spre sora mea şi a zis: — Ia priveşte! Linda mi-a făcut un cadou de ziua mea! Şi s-a întors spre fraţii mei şi a zis: — Ia uitaţi-vă! Linda mi-a făcut un cadou de ziua mea! Şi s-a întors spre tata şi a zis: — Uită-te! Linda mi-a făcut un cadou de ziua mea! Apoi s-a dus la baie să se spele pe cap şi să-şi onduleze părul cu noile agrafe. După ce a plecat mama, tata s-a uitat la mine şi a spus: — Linda, pe vremea când eram copil şi trăiam la frontieră (tata numea frontieră casa copilăriei lui), nu se punea mare preţ pe cadourile făcute adulţilor. Era ceva ce se făcea doar copiilor mici. Cât despre familia mamei tale – erau aşa de săraci că nu făceau nici atât. Văzând însă cât de fericită ai făcut-o pe mama astăzi, mă gândesc să reconsider toată 46

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

această poveste a zilei de naştere. Cu alte cuvinte, încerc săţi spun, Linda, că tu ai creat azi un precedent. Şi chiar aşa a fost. Ulterior, mama a fost copleşită de daruri de ziua ei, în fiecare an: de la sora mea, de la fraţii mei, de la tata şi de la mine. Şi, bineînţeles, când noi, copiii, am crescut, şi am câştigat bani, cadourile pentru mama au fost din ce în ce mai frumoase. Înainte să împlinesc 25 de ani, îi făcusem deja mamei cadou o combină muzicală, un televizor color şi un cuptor cu microunde (pe care l-a schimbat cu un aspirator). Când mama a împlinit 50 de ani, noi, copiii, am pus mână de la mână şi i-am cumpărat ceva spectaculos: un inel cu o perlă înconjurată de diamante. Şi când fratele cel mare i-a dat cadoul la petrecerea organizată în cinstea ei, mama a deschis cutiuţa şi a privit lung inelul. Apoi a zâmbit, a întors cutiuţa spre oaspeţi, ca s-o vadă toţi, şi a zis: — Nu-i aşa că am nişte copii minunaţi? Apoi a trecut cu inelul pe la toţi şi te simţeai înfiorat auzind murmurul de uimire care umplea camera pe măsură ce inelul trecea dintr-o mână în alta. După plecarea oaspeţilor, am rămas să dau o mână de ajutor la curăţenie. Spălam vasele în bucătărie când i-am auzit, fără să vreau, pe mama şi tata discutând în camera alăturată. — Ei, Pauline, spunea tata, inelul ăsta al tău e tare frumos. Mă gândesc că e cel mai frumos cadou pe care l-ai primit vreodată de ziua ta. Mi s-au umplut ochii de lacrimi când am auzit-o pe mama răspunzând:

47

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Ted, a zis ea încet, e un inel tare frumos şi asta e, nu pot nega. Dar cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată de ziua mea a fost un set de agrafe de păr. Linda Goodman

48

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Strânge-mă de mâna şi am să-ţi spun cât te iubesc Ţi-aminteşti când erai copil, cum cădeai şi te loveai? Îţi mai aduci aminte ce făcea mama ta ca să-ţi potolească durerea? Mama mea, Grace Rose, mă lua în braţe, mă punea în patul ei şi-mi săruta „buba”. Apoi se aşeza lângă mine pe pat, îmi lua mâna într-a ei şi-mi spunea: — Când te doare, strânge-mă de mână şi-am să-ţi spun cât te iubesc. O strângeam de mână iar şi iar, şi auzeam de fiecare dată, fără excepţie, cuvintele: „Te iubesc, Mary”. Uneori mă făceam că m-am lovit doar ca să trec prin acest ritual cu ea, din nou. Ritualul s-a schimbat când am crescut, dar mama a găsit întotdeauna o cale de a alina durerea şi de a intensifica bucuria din viaţa mea. În zilele mai grele din anii de liceu, îmi oferea, când ajungeam acasă, ciocolata ei preferată cu alune. Când aveam douăzeci şi ceva de ani, mama suna adeseori ca să mă invite la prânz la un picnic ad-hoc în Parcul Estabrook doar ca să sărbătorim o zi caldă, însorită, în Wisconsin. După fiecare vizită pe care ea şi tata mi-o făceau, sosea prin poştă un bileţel scris de mână pe care scria „Mulţumesc”, arătându-mi astfel cât mă iubea. Dar cel mai viu în minte mi-a rămas ritualul nostru din copilărie, când mă ţinea de mână şi-mi spunea Când te doare, strânge-mă de mână şi am să-ţi spun cât de iubesc. Într-o dimineaţă – aveam treizeci şi ceva de ani – tata m-a sunat la serviciu, după ce ne văzusem cu o seară înainte. Vorbea întotdeauna cu autoritate, iar îndrumările lui erau clare. Acum sesizam confuzie şi panică în glasul lui… 49

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Mary, se întâmplă ceva cu mama ta, iar eu nu ştiu ce să fac. Vino, te rog, cât poţi de repede. Cele zece minute de mers cu maşina până la casa părinţilor mei m-au umplut de groază, eu tot întrebându-mă ce se întâmpla cu mama. Am ajuns şi l-am găsit pe tata măsurând bucătăria în sus şi-n jos, iar pe mama întinsă în pat. Avea ochii închişi şi-şi ţinea mâna pe burtă. I-am vorbit, încercând să nu-mi trădez emoţia din glas. — Mamă, am venit. — Mary? — Da, mamă. — Mary, tu eşti? — Da, mamă, am venit. Nu eram pregătită pentru întrebarea care a urmat, aşa că am îngheţat când am auzit-o, pentru că nu ştiam ce să-i răspund: — Mary, o să mor? Mă luptam să nu plâng văzând-o pe iubita mea mamă întinsă acolo, fără putere. O mie de gânduri mi-au alergat prin cap, până ce mi-a venit în minte întrebarea: Oare ce ar răspunde Mama? Am tăcut o clipă, care mi s-a părut cât o mie de ani, aşteptând să-mi găsesc cuvintele. — Mamă, nu ştiu dacă o să mori, dar dacă aşa vrei tu, nam nimic de zis. Te iubesc. Un ţipăt: — Mary, mă doare îngrozitor. Din nou m-am întrebat ce să spun. M-am aşezat lângă ea pe pat, i-am luat mâna într-a mea şi m-am auzit spunând: — Mamă, când te doare, strânge-mă de mână şi-am să-ţi spun cât te iubesc. M-a strâns de mână. 50

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Te iubesc, mamă. Au urmat multe strângeri de mână şi la fel de mulţi „Te iubesc” între mine şi mama, timp de doi ani, la capătul cărora mama a murit de cancer ovarian. Nu ştim niciodată când vine momentul adevărului, dar eu ştiu că dacă vine, indiferent cine este persoana cu care sunt, îi dăruiesc atunci înduioşătorul ritual de iubire. „Dacă te doare, strânge-mă de mână şi-am să-ţi spun cât te iubesc.” Mary Marcdante

51

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Se trage din familie O tânără pe nume Mary dădu naştere primului ei copil şi, pentru că soţul ei îşi satisfăcea stagiul militar, ea petrecu câteva săptămâni, după naştere, cu părinţii ei. Într-o zi Mary îi spuse mamei ei că o surprinde faptul că părul bebeluşului e roşu, când şi ea şi soţul ei erau blonzi. — Ei, Mary, aminteşte-ţi că tatăl tău avea părul roşu, îi spuse mama. — Mamă, dar asta nu are nici-o importanţă, pentru că voi m-aţi înfiat. Cu un zâmbet ştrengăresc pe faţă, mama rosti cele mai frumoase cuvinte pe care le auzise vreodată fiica ei: — Întotdeauna uit. The Best of Bits & Pieces

52

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

S-a născut un copil Într-o duminică, aproape de Ziua Recunoştinţei, Angus McDonnell, membru al congregaţiei noastre, mi-a povestit de naşterea nepoţelului său, „micuţul Angus Larry” şi m-a rugat să oficiez slujba de botez. Colegiul nostru de preoţi s-a împotrivit, pentru că părinţii copilului locuiau în alt oraş, iar biserica priveşte cu mare seriozitate responsabilitatea de a-i ajuta pe cei pe care îi botează. Dar dorinţa lui Angus McDonnell prevala şi în duminica următoare l-am botezat pe micul Angus Larry, prezenţi fiind părinţii lui, Larry şi Sherry, bunicul Angus şi bunica Minnie, şi mulţi alţi membri ai familiei. Congregaţia noastră are un obicei de botez – pastorul întreabă: „Cine e cu acest copil?” şi toţi membrii familiei micuţului botezat se ridică şi rămân în picioare în timpul ceremoniei. Cu micul Angus în braţe, am pus întrebarea şi iată-le în picioare pe toate rudele. După botez, toată lumea s-a dus acasă la curcan, iar eu am intrat în altar să sting luminile. O femeie de vârstă mijlocie stătea pe banca din faţă. Părea că nu-şi găseşte cuvintele şi că ezită să mă privească în ochi prea mult. În sfârşit, spuse că o cheamă Mildred Cory şi adăugă câteva cuvinte despre cât de frumoasă a fost ceremonia de botez. După o pauză lungă, adăugă: — Fiica mea, Tina, tocmai a născut, iar copilul… cred că ar trebui botezat, nu-i aşa? I-am sugerat ca Tina şi soţul ei ar trebui să mă cheme să stăm de vorbă. Mildred ezită iar, dar, prinzându-mi privirea şi uitându-se în ochii mei pentru prima dată, spuse: 53

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Tina nu e căsătorită. Nu are decât optsprezece ani, şi a primit confirmarea acum patru ani, în această biserică. Urma să obţină o bursă, dar a început să se vadă cu băiatul ăsta care terminase şcoala şi… Apoi cuvintele ţâşniră din glasul ei fără teamă: — …Şi a rămas însărcinată şi a hotărât să păstreze copilul şi acum vrea să-l boteze aici, în biserica asta, dar e prea emoţionată ca să vină să vorbească cu dumneavoastră, părinte. Pe băieţel îl cheamă James – Jimmy. I-am spus că o să prezint cererea ei spre aprobare colegiului bisericii. La următoarea şedinţă, când a venit rândul acestei probleme, am explicat ceea ce toată lumea ştia – că Tina era o enoriaşă a bisericii noastre, că era mamă fără a fi căsătorită şi că nu ştiu cine e tatăl copilului. Bineînţeles că ştiau toţi cine e tatăl; trăim într-un oraş mic. Au fost câteva întrebări despre cum am putea fi siguri că Tina va persista în hotărârea ei de a-şi boteza copilul. Am menţionat că Tina şi băieţelul ei trăiesc, la urma urmei, aici, în oraş, unde îi putem ajuta oricând. Problema adevărată era tabloul pe care îl aveam cu toţii în minte: Tina, cu belelele adolescenţei ei şi cu micul Jimmy în braţe; tatăl copilului, absent; şi Mildred Cory, singura care sar ridica când se va pune întrebarea „Cine e cu copilul acesta?” Ne durea pe toţi când ne gândeam la asta dar colegiul a aprobat botezul. A fost fixat pentru ultima duminică din postul Crăciunului. Biserica era plină în ziua aceea, aşa cum era întotdeauna în duminica dinaintea Crăciunului. Tina păşea pe culoarul dintre bănci, emoţionată, cu pasul vioi, zâmbindu-mi doar mie, tremurând uşor, cu Jimmy în braţe. 54

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Tânăra mamă era aşa de singură. Viaţa va fi grea pentru perechea asta. Am citit slujba de început şi apoi, căutând-o cu privirea pe Mildred Cory, am întrebat: „Cine e cu acest copil?” I-am făcut semn lui Mildred să se ridice în picioare. S-a ridicat încet, uitându-se în lături şi apoi întorcându-mi zâmbetul. Mi-am coborât privirea pe cartea de rugăciuni. Eram pe punctul să-i pun Tinei întrebarea care se pune părinţilor, când am devenit conştient că se petrecea ceva în strană. Angus McDonnell era în picioare. Minnie, la fel, lângă el. S-a mai ridicat o pereche de oameni în vârstă. Apoi, profesoara de la clasa a şasea, un cuplu de tineri, şi, spre stupoarea mea, curând toată lumea din biserică era cu micuţul Jimmy. În dimineaţa aceea versurile pe care le-am citit au fost din Evanghelia lui Ioan: Vedeţi cum Dumnezeu ne-a dat dragostea Lui şi ne-a numit copiii Lui… Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu este în noi iar dragostea Lui este proslăvită în noi… Nu există teamă în iubire, căci dragostea perfectă alungă teama. La botezul acela, cuvintele acestea de demult au căpătat viaţă; se întrupaseră, şi toată lumea a simţit lucrul acesta. Reverend Michael Lindvall

55

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Fiul perfect Aveam douăzeci şi şase de ani când s-a născut fiul meu; George avea perişorul negru, ochişorii verzi şi cele mai lungi gene pe care le văzusem vreodată. A vorbit la nouă luni, a mers la zece şi a schiat la doi ani. Era bucuria vieţii mele şi lam iubit mai mult decât aş fi crezut vreodată că sunt în stare. Ca toate mamele, am visat şi eu la ce o să facă George când se va face mare. Probabil, inginer. Cu siguranţă, schior. Era atât de inteligent, că a mers la o şcoală pentru copii superdotaţi. Într-o zi, după ce-i povestisem unei prietene una din istoriile acelea pline de mândrie maternă, ea mă întrebă: — E minunat că George este un fiu perfect. Dar dacă n-ar fi aşa, l-ai mai iubi la fel de mult? După ce m-am gândit o clipă la întrebarea ei, am dat-o uitării – până ce, în anul care a urmat… George avea opt ani când s-a sculat într-o dimineaţă cu talpa îndreptată în sus; nu putea merge decât pe călcâi. Am început să alergăm pe la doctori, în timp ce diformitatea urca pe un picior şi cobora pe celălalt. După ce i s-au pus mai multe diagnostice, am aflat că are distonie de torsiune generalizată – o boală asemănătoare paraliziei cerebrale. Va trăi, dar îşi va pierde capacitatea de a merge, dacă nu şi controlul muşchilor în urma unor spasme dureroase, involuntare. Mă cuprinsese ura: împotriva lui Dumnezeu, pentru că el făcuse greşeala de a-mi da un copil handicapat; faţă de mine, pentru că eu îi transmisesem, cumva, boala; împotriva lui George, pentru că era aşa de diform. 56

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Mă simţeam prost când mergeam împreună pe stradă. Oamenii ne priveau fix şi fie îşi mutau privirea repede în altă parte, fie îmi aruncau o privire încărcată de milă. Uneori miera imposibil să-l privesc pentru că arăta atât de schilod şi hidos. Ţipam la el să meargă drept, ca să nu văd cât devenise de infirm. El îmi zâmbea şi zicea: — Mă străduiesc, mamă. Nu mai era frumosul meu fiu. Mă concentram numai la picioarele, braţele, spatele şi degetele lui diforme. Nu mai voiam să-l iubesc, pentru că mă temeam că o să-l pierd. În locul visului la ce va fi când o să crească era acum teama că nu va apuca să crească. Nu-mi dădea pace gândul că nu o să am ocazia să dansez cu el la propria lui nuntă. Mi s-a rupt inima într-o zi când l-am văzut că încearcă săşi forţeze picioarele diforme să stea pe skateboard-ul care-i plăcea atât de mult. I l-am luat şi l-am pus în debara pentru „altă dată” – i-am spus. La culcare, în timp ce ne făceam lectura de seară, George îmi punea, invariabil, aceeaşi întrebare. — Crezi că dacă ne rugăm din suflet, o să pot merge mâine dimineaţă când mă trezesc? — Nu cred, dar trebuie să ne rugăm oricum. — Mami, da’ copiii îmi spun „ologul” şi nu se mai joacă cu mine. Nu mai am niciun prieten. Îi urăsc. Şi pe ei, şi pe mine. Am încercat toate tratamentele, regimurile şi doctorii posibili şi imposibili. Am intrat în comitetul de cercetare medicală a distoniei şi am înfiinţat Societatea de distonie din Anglia. Viaţa mea era orientată spre un singur ţel: să contribui la găsirea unui leac pentru această boală. Nu-mi doream decât să-mi văd copilul din nou sănătos.

57

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Treptat, toleranţa lui George faţă de boala sa m-a învăţat ce e iertarea, dar teama m-a adus aproape de colaps. Atunci, o prietenă m-a târât cu forţa la un grup de meditaţie. După ce am exersat zilnic o perioadă, am început să sesizez un sentiment de pace înăuntrul meu. Până atunci mă dăruisem doar când viaţa fusese bună cu mine; acum, dragostea părea să întreacă puterea mea de înţelegere. Mi-am dat seama că George a fost profesorul, iar dragostea, lecţia pe care mi-a predat-o. Am înţeles atunci că George a fost şi fusese întotdeauna George – un pic sucit, un pic altfel decât ceilalţi copii, dar tot fiul meu. Nu mă mai simţeam prost pentru că trupul lui nu era drept. Am acceptat faptul că nu o să crească mare, că nu va avea acelaşi viitor ca oamenii normali. Dar el a crescut cu mai multă răbdare, mai multă ambiţie şi mai mult curaj decât toţi cei pe care-i cunosc. În cele din urmă, datorită tratamentului, starea lui George s-a stabilizat şi funcţionarea gurii şi a mâinilor lui s-a normalizat. Nu-şi putea controla încă picioarele, avea încă nevoie de cârje. Dar n-a încetat niciodată să schieze. Folosind beţele drept cârje, zbura la vale cu o energie nepotolită care ia câştigat un loc în echipa olimpică americană a persoanelor handicapate. Nu putea merge, dar reuşea, chiar foarte bine, să schieze. După ce a împlinit optsprezece ani, a reuşit să îndrepte un picior. A renunţat la una din cârje. O lună mai târziu, o arunca şi pe cealaltă. Şchiopăta încă la mers, dar mergea fără să fie ajutat. A venit să mă vadă la puţin timp după aceea. Stăteam în uşă şi mă uitam la tânărul înalt, binefăcut, care trecu pe lângă mine şi intră în casă. — Bună, mamă, spuse zâmbind. Te invit la dans? 58

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Am ascultat, la o reîntâlnire a colegilor de liceu, cum fiecare se lăuda cu succesele copiilor lor. — Fiul meu e muzician. — Fiica mea e medic. Când, în sfârşit, mi-a venit rândul, m-am simţit cea mai mândră mamă: — Fiul meu merge. Şi e perfect. Sharon Drew Morgen

59

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Majoritatea copiilor se nasc o singură dată Te-am dorit înainte să te fi conceput, Te-am iubit înainte să te naşti, Mi-aş da viaţa pentru tine cu o oră înainte să apari. Acesta e miracolul iubirii. Maureen Hawkins Mama e întotdeauna lângă tine când ai nevoie de ea. Ea te ajută, te apără, te ascultă, îţi dă sfaturi şi te hrăneşte – fizic şi psihic. Ea se asigură că familia ei este iubită 24 de ore din 24, şapte zile din şapte, 52 de săptămâni din 52. Sau, cel puţin, aşa mi-o amintesc eu pe mama din timpul celor câţiva ani în care am avut norocul şi fericirea să o am. Iar cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie sacrificiul pe care l-a făcut din dragoste pentru mine, tânărul ei fiu. Aveam nouăsprezece ani şi mă duceau, împreună cu mulţi alţi evrei, într-un lagăr de concentrare. Era limpede că eram destinaţi morţii. Deodată, mama a intrat în grup şi a schimbat locul cu mine. Deşi asta s-a întâmplat acum mai bine de cincizeci de ani, nu voi uita niciodată ultimele ei cuvinte şi privirea ei de adio. — Eu am trăit destul. Tu trebuie să supravieţuieşti, pentru că eşti aşa de tânăr, mi-a spus ea. Majoritatea copiilor se nasc o singură dată. Eu m-am născut de două ori – din aceeaşi mamă. Joseph C. Rosenbaum

60

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Loc pentru încă unul Când m-am trezit în dimineaţa aceea de la începutul lui iunie, încă nu-mi puteam crede urechilor ce-mi propusese soţul meu, Mark1, cu o seară înainte. Să-l luăm la noi pe Jason, băieţelul de 12 ani de la echipa de baseball a Ligii Mici? Ştiam că Mark e un antrenor devotat, dar asta era mai mult decât devotament! Deja jonglam cu viaţa din cauza celor patru copii ai noştri, cu vârste între 3 luni şi 13 ani, şi din cauza tuturor necesităţilor lor. Tocmai încheiasem anul şcolar şi vara era deja plină de tabere, lecţii şi o groază de baseball. Mark antrenase echipa de baseball a fiului nostru obţinând cu ei în sezon un superb 14-0. Acum pregătea echipa pentru Turneul Campionilor. Copiii din echipă erau la noi acasă de dimineaţă până seara, antrenându-se sau jucând cărţi – mai ales Jason, care locuia în blocul din spatele casei noastre. Jason părea să fie, de fapt, deşteptătorul nostru de vară, aşa cum era şi în dimineaţa aceea de iunie. — E Antrenorul acasă? mă întrebă el când am apărut în uşă, legându-mi cordonul la capot. M-am uitat, mirată, la el. Deşi nu avea încă treisprezece ani şi stătea şi cu o treaptă mai jos, Jason mă privea în ochi de la înălţimea mea. Părul blond se iţea de sub şapca de baseball pusă invers. Reprezenta cu succes portul microbist: şapcă de la Giants, cămaşă de la A, pantaloni de la Dodgers. Era tipic pentru Jason, cel care făcea pe placul tuturor. Făcându-şi de lucru cu mănuşa, zise: 1

Numele au fost schimbate pentru a nu se divulga identitatea personajelor. 61

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Mă întrebam dacă Antrenorul n-ar vrea să-mi arunce nişte mingi. Nu era prima dată când venea vreun băiat la uşa noastră după soţul meu. Mark îi ajuta deseori să exerseze – băieţi ai căror taţi erau fie absenţi, fie dezinteresaţi. Mi-am înăbuşit un căscat. — Jason, e şapte dimineaţa. E sâmbătă. Nici nu ne-am trezit. Avu un moment de ezitare şi mormăi ceva. I-am prins expresia din ochi cu o clipă înainte de a se întoarce cu spatele. În ciuda dorinţei sale de a afişa o atitudine nepăsătoare, pe chipul lui se oglindea tristeţea, şi ştiam de ce. Părinţii lui erau divorţaţi, iar tatăl lui, deşi locuia doar la câţiva zeci de kilometri mai departe, nu-l suna, nu-i scria, nu venea să-l vadă. La şcoală, Jason intra în tot felul de încurcături şi nici nu învăţa prea bine. Cu toate acestea, era un atlet desăvârşit. Dar deseori lipsea de la antrenament iar, alte ori, chiar dacă era prezent pe teren, mintea nu-i stătea deloc la baseball. Cu o seară înainte, mama lui îl sunase pe Mark să-i spună că s-ar putea ca Jason să nu-şi mai poată îndeplini rolul în echipă. Susţinuse că e vinovată într-un caz de fraudă şi avea să meargă la închisoare pe timpul investigaţiei care putea să dureze aproximativ trei luni de zile. S-ar fi putut întâmpla să fie condamnată la trei ani închisoare. Îi spuse lui Mark că ar vrea să-l plaseze pe Jason într-o familie bună, înainte să vină să-l ia cei de la asistenţa socială. Am închis uşa şi am auzit cum bebeluşul nostru de trei luni se foia în pat. Nu era vorba că nu-mi plăceau copiii. Îmi petreceam viaţa, de fapt, în mijlocul lor – ca mamă, învăţătoare şi membră a grupului tânăr de conducere a 62

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

bisericii. Dar îngrijirea bebeluşului îmi secase toată energia şi aşteptam vara ca să-mi încarc bateriile din nou. Luasem hotărârea deja când i-am dat de mâncare celui mic. Nu aveam decât trei dormitoare. Pătuţul copilului stătea înghesuit într-un colţ al biroului meu. Bebeluşul fusese o surpriză târzie în viaţa noastră, o surpriză minunată, adevărat, dar… un al cincilea copil în casă? Nici gând. O oră mai târziu, stăteam cu Mark în bucătărie la micul dejun. Copiii dormeau încă, iar bebeluşul moţăia. Soţul meu îşi puse în farfurie ouăle-jumări. Eu fărâmiţam o felie de pâine prăjită. — E ceva ce nu ţi-am spus până acum, zise el. Când eram de vârsta lui Jason, tata a dat peste un necaz iar eu am fost dus la o casă de copii. Nu ştiusem asta până atunci. Făcu o pauză, ca să înghită. Tatăl lui fusese acuzat, din greşeală, de o ilegalitate şi familia fusese despărţită. — Au venit şi ne-au luat pe toţi, continuă Mark. Fetele au fost date în grija unor familii. Noi, băieţii, am fost duşi la casa copilului. Au fost două săptămâni de iad, până când tata a fost eliberat şi ne-am întors cu toţii acasă. — De ce nu mi-ai povestit niciodată despre asta? l-am întrebat. — Sunt lucruri pe care refuzi să ţi le aminteşti, cu atât mai puţin să vorbeşti despre ele. M-am simţit groaznic de umilit că oamenii puteau să spună lucruri atât de urâte despre tatăl meu. Dar cea mai rea era teama că n-o să-mi mai văd părinţii niciodată. S-a oprit din joaca cu furculiţa şi m-a privit. Avea lacrimi în ochi. Şi atunci, brusc, mi l-am imaginat copil – cu părul tuns scurt, numai piele şi os, dureros de timid – dus departe 63

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

de familie de nişte oameni pe care nu-i cunoştea, într-un loc pe care nu-l văzuse în viaţa lui. Am înţeles atunci durerea şi stânjeneala pe care le ţinuse ascunse în suflet în toţi aceşti ani. Era aceeaşi durere pe care o văzusem mai devreme în ochii lui Jason. Mi l-am imaginat pe Mark-copilul stând la uşa unor vecini cu intenţia de a-i întreba dacă nu vor să-l ia la ei acasă. Dorind să pună întrebarea, dar neputând să rostească cuvintele. Târşâindu-şi picioarele, îngânând ceva, dar nespunând ce dorea cu adevărat. Şi o femeie drăguţă spunându-i că a venit cu noaptea-n cap şi trântindu-i uşa în nas. Mi-am pus mâna peste palma lui Mark. După douăzeci de ani de căsătorie, nu mai aveam nevoie de cuvinte; ştiam ce gândeşte celălalt. Mark nu m-ar mai fi rugat să-l luăm pe Jason, nu ar mai fi încercat să mă convingă să fac ceva împotriva voinţei mele. Dar înţelegeam că Jason era o posibilitate pentru Mark – ca şi pentru mine – de a vindeca durerea pe care o resimţise el în vremea copilăriei sale. Şi nu era doar „ajută-i pe ceilalţi”. Orice am fi făcut să-l ajutăm pe Jason l-ar fi ajutat pe Mark să potolească durerea din trecutul lui. Bine, Doamne. Sunt de acord să găsesc un colţişor în casă – şi în inimă – pentru încă unul, dacă aşa ţi-e voia. Te rog, Doamne, dă-mi putere să-l iubesc pe Jason la fel de mult cum îl iubeşte Mark. — Mă gândeam, am zis, culegând firimiturile de masă, la cămăruţa de la mansardă… Crezi că ar fi bună de dormitor? A zâmbit şi a dat din cap. — Cred că ar merge de minune. Jason a stat la noi vreo trei luni. Şi-a adus o grămadă de lucruri – computerul, posterele cu sportivi, florile mamei. Dar 64

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

a mai adus şi plăcerea de a spăla vasele şi a pune aspiratorul, entuziasmul, şi mai presus de toate, umorul debordant cu care ne-a făcut să râdem seri întregi. Mama lui s-a întors în septembrie, cu două zile înainte ca Jason să împlinească 13 ani. M-am bucurat că erau împreună din nou, dar plecarea lui mi-a lăsat un gol în inimă. Sau poate că nu e gol. E doar destul loc pentru încă unul. Maxine Roberts

65

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Uşa neîncuiată Când erai micuţ şi doar puţin departe. Te înveleam în pături Să încălzească răceala nopţii. Acum, când mai înalt eşti decât mine, şi prea departe, Îmi împreun mâinile a rugăciune şi te-nvelesc în ele. Dona Maddux Cooper În Glasgow – în Scoţia – o tânără, ca mulţi alţi adolescenţi din ziua de azi, s-a săturat de casa şi de restricţiile impuse de părinţi. Tânăra s-a dezis de preceptele religioase ale familiei ei şi a declarat: — Nu am ce face cu Dumnezeul vostru. Renunţ. Eu plec. Şi-a părăsit familia, hotărâtă să devină o femeie ca oricare alta. Nu după multă vreme, însă, aflată într-o stare deplorabilă, fără serviciu, se apucă să umble pe străzi să-şi vândă trupul, prostituându-se. Anii au trecut, tatăl i-a murit, mama a îmbătrânit, iar ea s-a întărit tot mai mult, ducând viaţa pe care şi-o alesese. N-a luat legătura cu mama ei nici măcar o dată în toţi aceşti ani. Mama, aflând pe unde-şi duce veacul fiica ei, şi-a făcut drum în zona oraşului care-i adăpostea pe nefericiţii sorţii, în căutarea fiicei sale. S-a oprit la toate lăcaşurile de asistenţă socială cu o simplă rugăminte: — Îmi permiteţi să agăţ undeva această fotografie? 66

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Era fotografia unei mame cu părul încărunţit, cu zâmbetul pe faţă, sub care scria de mână „Eu tot te iubesc… Întoarcete acasă.” Au trecut câteva luni bune şi nu s-a întâmplat nimic. Apoi, într-o zi, fiica rătăcitoare a intrat într-un lăcaş de asistenţă socială ca să ceară de mâncare. S-a aşezat absentă la masă, ascultând slujba, în timp ce rătăcea cu privirea pe anunţuri. A văzut fotografia şi s-a întrebat: „Aceea e, oare, mama mea?” N-a mai avut răbdare să aştepte terminarea slujbei. S-a ridicat şi s-a dus să arunce o privire de aproape. Era mama ei, şi mai erau şi acele cuvinte: „Eu tot te iubesc… Întoarce-te acasă.” În picioare în faţa fotografiei, a început să plângă. Era prea frumos să fie adevărat. Se făcuse deja noapte, dar, mişcată de mesajul acela, o porni spre casă. Dăduseră primii zori când ajunse acasă. Îi era teamă şi-şi croi drum timid, neştiind ce să facă. Bătu la uşă şi uşa se deschise singură. Se gândi că spărsese cineva casa. Temându-se că i s-a întâmplat ceva mamei, tânăra o luă la fugă spre dormitorul ei şi o găsi dormind. Trase de ea să o trezească, repetând: „Sunt eu! Sunt eu! Am venit!” Mama nu-şi putea crede ochilor. Îşi şterse lacrimile şi căzură una în braţele celeilalte. Fiica spuse: — Am fost aşa de îngrijorată! Uşa era deschisă şi am crezut că a intrat cineva în casă! Mama răspunse cu blândeţe în glas: — Nu, draga mea. N-am mai încuiat uşa din ziua în care ai plecat. Robert Strand

67

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mamă pentru o zi Ca mamă a trei copii minunaţi, am multe amintiri dragi de împărtăşit. Dar unul din cele mai emoţionante momente din viaţa mea de mamă s-a petrecut cu copilul altcuiva. E o amintire foarte dragă inimii mele. Michael a venit în tabăra noastră vara trecută, trimis de o casă de copii unde stătea de obicei. Michael avea 12 ani şi o viaţă plină de probleme. Tatăl lui îl adusese în Statele Unite dintr-o ţară sfâşiată de război, după moartea mamei lui, ca să aibă „o viaţă mai bună”. Din nefericire, a fost lăsat în grija unei mătuşi care l-a maltratat fizic şi psihic. Devenise un băieţel dur, fără încredere în ceilalţi şi sigur că pe el nu-l poate iubi nimeni. Îşi pierdea vremea cu alţi băieţi la fel de negativişti, furioşi şi duri. „Banda” constituia o permanentă provocare pentru consilierii noştri, dar aveam răbdare cu ei şi n-am încetat săi acceptăm şi să ţinem la ei pentru ceea ce erau, de fapt. Înţelegeam că tot comportamentul lor era reflectarea rănilor adânci produse de alţii în sufletul lor. În a cincea seară a taberei noastre de şapte zile, le-am făcut surpriza copiilor de a-i lăsa să doarmă sub cerul liber. Când a auzit despre ce e vorba, Michael a zis că „e o prostie” şi că el nu merge. Am evitat să-l provocăm şi am continuat pregătirile pentru noaptea respectivă. Cum luna strălucea veselă şi seara era pe sfârşite, copiii au început să-şi aranjeze sacii de dormit pe pontonul uriaş de lângă lac. Am observat că Michael se plimba de unul singur, cu capul în jos. M-a văzut şi a venit repede la mine. M-am gândit să-i parez văicărelile şi i-am spus: 68

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Hai cu sacul de dormit, Michael, să găsim împreună un loc bun pentru tine şi prietenii tăi. — N-am sac, murmură el cu glasul stins. — Asta nu-i o problemă, am exclamat eu. Deschidem câţiva saci şi luăm mai multe pături să te înfăşori în ele. Crezând că am rezolvat problema, m-am întors să plec. Michael s-a agăţat de cămaşa mea şi m-a tras departe de copii. — Anne, zise el, trebuie să-ţi spun ceva. Am văzut cum duritatea de pe chipul lui se topea în jena şi ruşinea a ceea ce avea să-mi spună. Şoptind atât de încet că de-abia îl auzeam, îmi spuse: — Ştii, am o problemă… Eu… a… a… fac pipi în pat şi ud cearşafurile în fiecare noapte. M-am bucurat că îmi vorbea la ureche şi n-a văzut uimirea din ochii mei. Nici nu-mi trecuse prin minte să consider asta cauza atitudinii lui negativiste. I-am mulţumit că m-a lăsat să-i aflu „problema” şi i-am spus că înţeleg acum de ce îl întristaseră pregătirile noastre. Am hotărât împreună că poate să doarmă singur în cabana lui, furişându-se de lângă copii. Am plecat cu el şi pe drumul spre cabană, l-am întrebat dacă nu-i e frică să doarmă singur. M-a asigurat că nu era nicio problemă, că înfruntase pericole mult mai îngrozitoare în viaţa lui. În vreme ce întindeam cearşafurile curate pe patul lui, am vorbit despre cât de grea fusese viaţa lui până atunci, iar el mi-a spus că doreşte foarte tare ca viitorul să fie altfel. I-am spus că avea toată puterea de care era nevoie pentru a-şi face viaţa cât mai bună. Pentru prima dată în acea săptămână, arăta atât de vulnerabil şi drăgălaş şi de cum era el în realitate. 69

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

A sărit fericit în pat şi s-a ascuns sub pături, iar eu l-am întrebat dacă îmi dă voie să-l răsfăţ învelindu-l. — Ce înseamnă „a răsfăţa”? m-a întrebat curios. Cu ochii în lacrimi, am tras pătura peste el, l-am învelit până la bărbie şi l-am sărutat pe frunte. — Noapte bună, Michael, cred că eşti un băiat „de groază.” — Noapte bună şi a… a… mulţumesc că te-ai purtat ca o mamă cu mine, bine? a spus el sincer. — Mi-a făcut plăcere, dragul meu, am spus, îmbrăţişândul. M-am întors să plec şi, cu cearşafurile murdare sub braţ şi lacrimile rostogolindu-se pe obraji, i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru dragostea care se poate naşte între o mamă şi fiul ei, chiar dacă numai pentru o singură zi. Anne Jordan

70

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Fetiţa tatii M-am dus cu băieţelul meu de o lună să-mi vizitez părinţii. În prima noapte pe care am petrecut-o în patul copilăriei mele, l-am auzit pe tata sculându-se şi coborând în salon. Apoi am auzit-o pe mama spunându-i: — E rece. Vezi dacă e învelit bine bebeluşul. Prefăcându-mă că dorm, ca să-l văd pe proaspătul bunic în acţiune, aveam să aflu curând că o să rămân întotdeauna „fetiţa tatii”. Când a intrat în cameră, tata nu s-a dus la pătuţul copilului. A venit la mine, să vadă dacă sunt bine învelită, după care s-a dus târşâind picioarele, în salon. Cu contribuţia Brendei Collins Blume Reader’s Digest

71

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

2. MÂNA ÎNDRUMĂTOARE A MAMEI Dumnezeu nu poate fi peste tot, de aceea le-a făcut pe mame. Proverb arab

72

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

De citit când eşti singur Aveam 13 ani. Familia mea se mutase, cu un an înainte, din nordul Floridei în sudul Californiei. Am intrat în adolescenţă plin de furie. Eram furios şi rebel, aveam prea puţin respect faţă de tot ce îmi spuneau părinţii mei, mai ales dacă se referea la mine. Ca mulţi alţi adolescenţi, mă zbăteam să scap de orice nu se potrivea cu imaginea mea despre lume. Copil „debordând de inteligenţă, fără nevoie de îndrumare”, respingeam orice ofrandă de dragoste. De fapt, mă înfuriam şi la simpla pronunţare a cuvântului „iubire”. Într-o seară, la capătul unei zile foarte grele, am năvălit ca o furtună în camera mea, am închis uşa şi m-am aruncat pe pat. Întins acolo, în intimitatea camerei mele, am băgat mâinile sub pernă. Am dat peste un plic. L-am tras afară. Pe plic scria: „De citit când eşti singur”. Cum eram singur, n-ar fi ştiut nimeni că l-am citit sau nu, aşa că l-am deschis. Iată ce scria: „Mike, ştiu că viaţa nu e prea uşoară în acest moment; ştiu că te simţi frustrat şi ştiu că uneori nu facem ceea ce trebuie, cum trebuie. Mai ştiu că ai toată dragostea mea şi că orice ai face sau ai spune nu o va schimba cu nimic. Sunt alături de tine, dacă vei dori să-mi vorbeşti, iar dacă nu, înţeleg. Vreau doar să ştii că indiferent unde vei merge sau ce vei face în viaţă, eu te voi iubi şi voi fi mândră că eşti fiul meu. Sunt alături de tine şi te iubesc – asta nu se va schimba niciodată. Cu dragoste, Mama.” A fost prima dintr-o lungă serie de scrisori de tipul „De citit când eşti singur”. Nu s-a vorbit despre ele decât când am devenit om în toată firea. 73

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Azi, călătoresc în toată lumea, ajutând oamenii. Am fost în Sarasota, Florida, ca să ţin un seminar, când, la sfârşitul zilei, s-a apropiat de mine o doamnă şi mi-a împărtăşit dificultăţile prin care trece cu fiul ei. Am mers pe jos împreună până pe plajă şi i-am povestit de iubirea nemuritoare a mamei mele şi despre scrisorile „De citit când eşti singur”. Câteva luni mai târziu, am primit o carte poştală în care îmi spunea că a scris prima scrisoare şi a lăsat-o în camera fiului ei. În noaptea aceea, când m-am dus la culcare, mi-am vârât mâinile sub pernă şi mi-am amintit uşurarea pe care o resimţeam de fiecare dată când găseam o scrisoare. În anii aceia turbulenţi ai adolescenţei mele, scrisorile reprezentau certitudinea plină de pace că eram iubit în ciuda mea, nu din cauza mea. Înainte să adorm I-am mulţumit lui Dumnezeu că mama a ştiut de ce are nevoie un adolescent furios ca mine. Azi, când valurile vieţii anunţă câteodată, furtuna, ştiu că sub perna mea se află acea certitudine calmă că dragostea – completă, statornică, necondiţionată – poate schimba viaţa. Mike Staver

74

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Cu puţin ajutor de la mama Să visezi la cum ai vrea să fii înseamnă să risipeşti ceea ce eşti. Autor necunoscut Era o dimineaţă frumoasă de primăvară când am pornit, împreună cu mama, de la ferma noastră din Oklahoma spre Nashville, Tennessee, unde aveam o audiţie pentru un contract de înregistrări. Aveam 20 de ani, o voce minunată şi eram gata să-mi asum riscurile visului meu de-o viaţă. Dar, pe măsură ce dealurile rămâneau în urmă, odată cu florile albe şi roz ale sângerului şi ale naturii înmugurite, simţeam cum mi se insinuează în suflet o stare de nelinişte. Cu cât ne apropiam mai tare de capitala muzicii, cu atât încercam să prelungesc călătoria, făcând-o pe mama să ocolească fie ca să văd peisajul, fie pentru o gustare, fie pentru orice altceva îmi venea în minte. Am strigat, la un moment dat, „Opreşte!”, mama a tras pe dreapta Ford-ul nostru albastru în faţa unei cofetării şi am intrat. Jucându-mă cu muntele meu de îngheţată, mă gândeam că nu e nevoie să explic de ce sunt speriată. Mama mă cunoştea prea bine. — Reba Nell, zise ea, adăugând Nell ca să sublinieze căldura din cuvintele ei, putem întoarce în clipa asta şi ne întoarcem acasă dacă asta vrei, iar eu voi înţelege. Muzica nu e pentru oricine. M-am uitat la mama pe deasupra spiralei mele de îngheţată care se topea. Nu mă obliga. Dar când ea fusese de vârsta mea, ar fi dat orice să aibă ocazia care mi se oferea 75

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

mie acum. M-am întrebat dacă nu cumva asta mă făcea confuză. Noi două am avut dintotdeauna o relaţie aparte. Poate din cauza faptului că eu cântam. Muzica avea rădăcini adânci în viaţa mamei. Dar imediat după terminarea liceului, mama a fost nevoită să se angajeze ca învăţătoare şi să lucreze într-o şcoală cu două încăperi. Apoi s-a căsătorit, a lucrat ca ajutor de supraveghetor şi a ţinut toată contabilitatea fermei noastre, crescând, în acelaşi timp, patru copii. Ca şi mine, mama fusese copil mijlociu, a treia din patru fraţi. Fiind mai mică, am căutat întotdeauna să atrag atenţia. Am fost un băieţoi, făcând tot ce făcea fratele meu mai mare, Pake. Motto-ul nostru era: „Orice ai face, eu pot să fac mai bine!”. Fie că aruncam cu pietre sau turuiam vrute şi nevrute, fie că ne căţăram pe frânghie sau călăream, eu trebuia să fiu cea mai bună, să atrag atenţia. Apoi am învăţat să cânt. Îmi amintesc că în clasa a doua, profesoara de muzică, drăguţa doamnă Kanton, m-a ajutat să învăţ „Ce-mi place mai mult şi mai mult” din „Sunetul muzicii”. Când am ajuns acasă şi i l-am cântat mamei, ochii ei s-au încrucişat cu ai mei şi am văzut că străluceau. Mi-a gâdilat amorul propriu să ştiu că o pot face pe mama să reacţioneze aşa şi să aud adulţii spunând că sunt un copil talentat. Asta obişnuia să spună bunica – mama mamei şi tiza mea – pe măsură ce creşteam. Dar ea îl numea un dar aparte, un dar de la Dumnezeu. Eram tot atât de apropiată de ea cum eram de mama. Bunica mă lua uneori la pescuit, la o baltă din ţinutul ei. Nu prindeam mare lucru, dar ne plăcea să aruncăm undiţele şi să stăm pe marginea lacului în timp ce bunica îmi spunea poveşti, majoritatea din Biblie. Ea mi-a povestit despre David, Moise şi Daniel, şi despre calităţile 76

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

speciale cu care îi dăruise Dumnezeu – curajul, capacitatea de a conduce oamenii şi de a profeţi. David fusese, în realitate, compozitor. Mergând la pescuit cu bunica am învăţat tot atât de mult din Biblie cât am învăţat la şcoala de duminică. Ea m-a învăţat cântece şi imnuri evanghelice, ca să-i cânt. — Reba, spunea ea, Dumnezeu ne dăruieşte tuturor anumite talente – iar pe tine te-a dăruit cu al tău – cu un scop. Acum trebuie să înveţi să-ţi foloseşti acest talent. Cireaşa aluneca uşor din vârful de frişcă al îngheţatei mele. Am privit afară la girueta scânteietoare a cofetăriei, care se rotea uşor, ca şi cum ar fi stat pe o placă de pick-up. Mama cocoloşea o ceaşcă de cafea şi se uita pe geam la maşinile care treceau în goană. Nu avea de gând să mă zorească. Petrecusem împreună zeci de ore pe drum. Bunicul şi tata erau campioni de lasou la rodeo. Vara, toată familia pleca cu tata la concursurile de rodeo. Aveam o remorcă pentru cai atât de grea că noi, copiii, trebuia să ne urcă pe ea în spate ca s-o poată ridica şi remorca tata la Ford-ul nostru. Apoi ne înghesuiam pe bancheta din spate şi o porneam spre Wyoming şi Colorado. Jucam o mulţime de jocuri „de drum”, cum ar fi numărarea bornelor kilometrice sau a maşinilor Volkswagen. Ne luam la întrecere care vede mai de departe plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor care nu erau din statul nostru. Apoi cineva începea să îngâne un cântec şi toată lumea i se alătura. Mama ne conducea. Ne ţinea ritmul şi ne învăţa cum să cântăm în grup. Dacă încurcam versurile, intervenea: — Stop. Reba Nell, recită. Acum luaţi-o de la capăt. 77

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Un singur cuvânt era de ajuns. Profesoara din ea ieşea la suprafaţă în astfel de cazuri. Când am mai crescut, Pake, sora mea – Susie – şi cu mine am înfiinţat o formaţie de muzică country & western la liceul Kiowa. Numele nostru era „Familia McEntire cântă”. Repetam în camera de zi în timp ce mama era la bucătărie, prăjind cartofi. Îmi amintesc de o zi în care repetam şi lucrurile s-au cam încurcat. Eu cântam partitura lui Susie, sau Susie o cânta pe a lui Pake – nu mai ştiu – dar Pake s-a înfuriat rău şi a început să ne dea lecţii. Mama a apărut repede de tot, cu lingura în mână. — S-aud, a zis ea. Cântaţi. Am cântat. — Susie, cânţi bucata lui Reba, zise mama, manevrând lingura ca pe indicator. Cântaţi din nou. Am cântat. — Sună mai bine acum. Mai cântaţi o dată. Am mai cântat o dată. — Acum e perfect. Cântaţi încă o dată. După care s-a întors la bucătărie. Aşa era mama. După ce vocea mea s-a maturizat şi a devenit un adevărat instrument de cântat, am început să dau spectacole la concursurile de rodeo. Îmi plăcea să cânt în faţa mulţimilor. Îi ascultam pe interpreţii mei favoriţi de muzică country – marile vedete Loretta Lynn şi Dolly Parton – şi ieşeam în faţa publicului încercând să cânt ca ele şi să captez atenţia. Apoi, într-o zi, mama m-a luat deoparte la o discuţie care s-a dovedit a fi cea mai importantă conversaţie pe care am avut-o vreodată amândouă. — Reba Nell, a zis ea, ai o voce atât de frumoasă, care e numai a ta. Dacă lumea vrea să le audă cântând pe Loretta sau pe Dolly, le cumpără discurile. Trebuie să-ţi găseşti acum 78

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

un stil propriu. Cântă cum simţi tu, cântă din adâncul sufletului tău şi vei descoperi vocea pe care a vrut Domnul să o ai. Pentru asta vor veni oamenii să te asculte. A avut dreptate. După discuţia noastră, oamenii de afaceri din lumea muzicii au început să se uite cu mai multă atenţie la mine şi iată de ce stăteam acum în această cofetărie aproape de Nashville. Am surprins-o pe mama uitându-se la ceas. Nu mai puteam întârzia. Îngheţata mea devenise lichidă. M-am uitat la mama. Scotocea prin geantă după cheile de la maşină. — Reba, zise ea, scoţându-le, vorbesc serios când zic să ne întoarcem. Dar, dacă vrei să înregistrezi discul, voi fi foarte mândră de tine, dacă nu – voi fi la fel de mândră. Apoi s-a aplecat peste masă şi m-a îmbrăţişat strâns. Iar eu mi-am amintit, brusc, strălucirea din ochii ei când îi cântasem „Ce-mi place mai mult şi mai mult”. Ştiam ce înseamnă strălucirea aceea. Tot ce voia mama – ce doresc toate mamele pentru copiii lor – era să fiu eu însămi. Iar ea intuise ce aş fi putut deveni. Nu trebuia să-mi spună că, dacă aş fi făcut înregistrarea, şi-ar fi văzut şi ea visul cu ochii, prin realizarea mea. Acum înţelegeam şi eram mândră. Am simţit, brusc, dorinţa de a ajunge la Nashville neîntârziat. Am făcut sute de înregistrări de atunci, folosind acele daruri despre care vorbea bunica şi pe care mama mă ajutase să le descopăr. Darurile cu care Dumnezeu ne înzestrează ca să fim, fiecare în felul nostru, unici. Reba McEntire

79

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mama spune… Dragostea maternă este acel combustibil care îi dă posibilitatea unei fiinţe umane normale să facă imposibilul. Marion C. Garretty După ce am absolvit West Point cu gradul de ofiţer în armata americană, am petrecut câteva săptămâni de concediu la ferma părinţilor mei din Mystic, Connecticut. Într-o zi, la masa de seară, le-am vorbit despre intenţia mea de a mă înscrie la şcoala de trupe de comando în iarna următoare. Le-am povestit părinţilor mei ce se făcea acolo. Armata îi trimite la cursurile acelea extenuante doar pe soldaţii cei mai buni. Acolo, se primeşte doar o masă pe zi, se doarme doar două-trei ore pe noapte şi cari în spate rucsacuri pline de lucruri personale şi de echipament pe distanţe de 30 kilometri în timpul patrulărilor. Înveţi cum să supravieţuieşti în spatele liniilor inamice şi cum să conduci raiduri, ambuscade şi misiuni de recunoaştere. De obicei doar unul din trei elevi absolvă şcoala. M-a surprins reacţia mamei faţă de intenţia mea. În loc sămi dea imediat sprijinul şi încurajările ei, a avut o atitudine ezitantă. A vrut să ştie care erau posibilităţile de a fi rănit. M-a rugat să-i mai explic o dată de ce ţineam să fac asta. Mama ştia că în trecut muriseră soldaţi în cursul antrenamentelor. I-am explicat că nu sunt obligat să mă duc la trupele de comando. Nu era un lucru important sau necesar pentru cariera mea de ofiţer în armată. Voiam să mă duc ca să văd dacă eu sunt în stare să fac asta. Aveam oare calităţile 80

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

necesare? Mama a ascultat în tăcere. Nu m-a mai întrebat nimic. Ştiam ce simte. Sau, cel puţin, aşa credeam atunci. Curând după această conversaţie, am plecat la Fort Leonard Wood, Missouri, să fac cursul de ingineri militari. După curs, urma să mă alătur unui batalion care avea să lucreze în construcţii în Germania. În cea de-a doua săptămână a cursului, am participat la o informare despre şcoala de trupe de comando. La sfârşitul şedinţei, ofiţerul însărcinat cu prezentarea cursului, ne-a dat o veste din cauza căreia probabilitatea de a deveni soldat în trupele de comando părea insurmontabilă. Din cei 60 de sublocotenenţi din sală, doar şase urmau să fie primiţi la cursuri. În următoarele trei luni aveam să competiţionăm în cinci domenii: pregătire fizică, orientare în teren, legare de noduri, înot şi teorie. La sfârşitul celor trei luni, doar primii şase soldaţi vor merge la cursurile de comando. În seara aceea, i-am sunat pe părinţii mei. — Există doar o mică şansă să merg la şcoală, le-am spus, explicându-le despre numărul mare de candidaţi şi numărul foarte mic de locuri. Eram sigur că această veste îi va da mamei un sentiment de uşurare. Dar n-a fost aşa. În viziunea mamei mele, mă aştepta ceva mult mai periculos decât şcoala de trupe de comando. Visul meu devenea aproape imposibil de atins. Mama a făcut instinctiv mişcarea de a-l aduce la locul lui, la îndemâna mea. — Eşti în stare, mi-a spus ea. Ştiu cât de mult îţi doreşti să faci şcoala asta şi mai ştiu că o să te duci. Ai să reuşeşti. Şi ai s-o termini cu bine. Vorbele ei mi-au alungat temerile şi mi-au umplut sufletul de forţă şi fermitate. 81

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

În cele trei luni care au urmat, s-a dus o acerbă competiţie între cele 60 de „voinţe de a deveni soldaţi de comando”. Îi ţineam la curent pe părinţii mei cu progresele pe care le făceam. Mama a continuat să mă încurajeze permanent. Nu s-a lăsat influenţată de probabilităţi. Susţinea că era sigură că o să reuşesc. Pe la sfârşitul lui octombrie, ne-am urcat în autobuzul care urma să ne ducă din zona de antrenament înapoi la unitate. Întârziasem puţin şi m-am urcat ultimul. Eram pe scară, când cineva din spate mi-a strigat: — Ei, Whittle, ai auzit vestea? M-am oprit lângă şofer. Mulţimea de sublocotenenţi mă privea fix. Am intuit că vestea era proastă. Şi eram sigur că era în legătură cu şcoala de comando. — Care veste? am întrebat. — Comandantul a zis că niciun inginer constructor nu va intra în trupele de comando. Am fost distrus. De pomană tot efortul, nu mă mai primeau la cursuri. Am ţinut capul sus şi am înfruntat toată mulţimea aceea, peste care se lăsase tăcerea. Toţi aşteptau să vadă cum reacţionez. Primul lucru care mi-a venit în minte au fost vorbele mamei. Zâmbind ironic, le-am spus ce gândeam: — Păi, cred că, comandantul nu a stat încă de vorbă cu mama, căci mama zice că eu o să merg la cursuri. Au izbucnit cu toţii în râs. Zvonul despre comentariul meu nelalocul lui s-a răspândit cu repeziciune în facultate. O săptămână mai târziu, comandantul modifica decizia anterioară. Cu siguranţă n-a vrut să aibă de-a face cu mama mea. Ofiţerul responsabil cu grupul nostru ne-a anunţat rezultatul competiţiei. Ocupam locul şase. Mama avusese 82

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

dreptate. Pe 30 noiembrie 1990 am început şcoala de comando, iar pe 19 martie 1991, am absolvit-o. Robert F. Whittle Jr.

83

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Inspecţia Cercetaşii erau în tabără. La o inspecţie, directorul a găsit o umbrelă înfăşurată şi pusă frumos în dulapul unui mic cercetaş. Cum umbrelele nu erau pe lista obiectelor necesare, directorul l-a rugat pe băieţel să se explice. — Domnule, a răspuns băiatul oftând lung, aţi avut vreodată o mamă? Autor necunoscut Trimisă de Glenn Van Ekeren

84

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

„Ce naiba, mamă!”

Reprodusă cu permisiunea lui Don Rosandich.

85

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Ce culoare are o îmbrăţişare? O atingere face cât zece mii de cuvinte. Harold Bloomfield Când fiica mea cea mică, Bernadette, a împlinit zece ani, eram deja foarte îngrijorată din cauza ei. Ultimii patru ani fuseseră plini de probleme pentru familia noastră. Bernadette era foarte apropiată de bunici, care o adorau. Au murit unul după altul, la foarte scurt timp. Pierderile implacabile de genul acesta sunt greu de suportat pentru oricine, cu atât mai mult pentru un copil. Bernadette a suportat totul şi mai greu, din cauza firii ei sensibile şi iubitoare. Avea zece ani şi se scufundase deja în ceea ce nu putea fi decât o stare gravă de depresie. Timp de un an n-a zâmbit aproape deloc. Părea că trăieşte ca un automat. Optimismul care o caracteriza se întunecase dramatic. Nu ştiam ce să fac. Bernadette îşi dădea seama că sunt îngrijorată din cauza ei şi asta nu făcea decât să-i mărească povara. Într-o zi, după ce a plecat la şcoală, m-am aşezat într-un fotoliu plin de diverse lucruri. Familia noastră fusese întotdeauna o adevărată campioană la îmbrăţişări. În copilărie, toate rudele mele, părinţii, bunicii, mătuşile şi unchii mei se repezeau să ne dea nouă, copiilor, o caldă îmbrăţişare. De când plecasem din casa părintească, ori de câte ori mă apăsa câte-o problemă, îmi imaginam că stau pe genunchii tatii, care mă strângea la piept. — Oh, tată, m-am adresat eu părintelui absent, cum aş putea s-o ajut pe Bernadette? 86

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Am izbucnit într-un râs zgomotos când mi-a venit ideea. Citisem de curând despre efectele terapeutice ale îmbrăţişării. Ar putea, oare, să-i facă bine fetiţei mele „terapia îmbrăţişării”? Neştiind ce altceva să încerc, am luat hotărârea s-o îmbrăţişez cât de des posibil, fără să-i dau impresia că e ceva premeditat. Treptat, Bernadette deveni, în următoarele săptămâni, mai veselă şi mai relaxată. Zâmbetul apărea din ce în ce mai des pe chipul ei – zâmbetul acela deschis care-i însufleţea şi ochii şi buzele. Lucra şi se juca cu entuziasm crescut. În câteva luni, frecventele mele îmbrăţişări pornite din inimă învinseseră tristeţea. Nu i-am povestit niciodată Bernadettei despre strategia mea. Dar a recunoscut singură cât de importante au fost pentru ea îmbrăţişările mele. De câte ori se simţea nesigură, tulburată, sau doar o idee „dezumflată”, mă ruga s-o îmbrăţişez. Sau, dacă observa că sunt tristă sau încordată, îmi spunea: — Ţi-ar prinde bine o îmbrăţişare, nu crezi? Cârpeala s-a transformat până la urmă în obicei! Au trecut anii. A ne îmbrăţişa era în familia noastră un gest de mângâiere atât de obişnuit, că nu mi-am putut imagina vreodată că ar putea deveni o problemă. În perioada când îşi alegea colegiul, am realizat amândouă că traversam o perioadă de îndepărtare a uneia faţă de cealaltă – cu atât mai mult cu cât ea îşi alesese un colegiu la mai mult de 3.000 km distanţă. Am aniversat ziua mea de naştere cu o săptămână înainte de plecarea Bernadettei la colegiu. Cu o săptămână mai devreme îmi spusese, emoţionată, că se gândise la un cadou 87

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

„de milioane” pentru mine. Pornea în tainice expediţii de făcut cumpărături şi se ascundea periodic în camera ei ca să lucreze la cadoul „de milioane”. În ziua cu pricina, mi-a dăruit un cadou frumos împachetat. Puţin emoţionată, mi-a spus că speră să nu-l consider „prostuţ”. Am deschis plicul care însoţea pachetul şi am găsit fotocopia unei povestiri, pe care m-a rugat s-o citesc cu glas tare. „Judecătorul care oferea îmbrăţişări” apăruse în volumul Supă de pui pentru suflet. Bernadette m-a ascultat cuminte citind povestea lui Lee Shapiro, un judecător pensionar care dădea o îmbrăţişare oricui avea nevoie de aşa ceva – unui şofer prădat, unei supraveghetoare istovite. Crease şi un kit al celui care oferea îmbrăţişări, format din inimioare autoadezive pe care le oferea străinilor în schimbul unei îmbrăţişări. În final, a avut de trecut un test – când prietenul lui l-a dus la un azil de infirmi unde a descoperit o mulţime de oameni care aveau mare nevoie de o îmbrăţişare. La capătul acelei zile echilibrate, a fost adus în faţa unui bărbat care nu făcea decât să stea şi să pălăvrăgească. După ce judecătorul s-a forţat să-l îmbrăţişeze şi pe acest singuratic, infirmul a zâmbit – pentru prima dată în 23 de ani. Povestea se termina cu cuvintele: „Ce simplu e să aduci puţină lumină în viaţa celorlalţi.” Adânc mişcată, am desfăcut hârtia care acoperea cadoul. Îmi curgeau lacrimile. Înăuntru era o cutie mare pe care scria în culori strălucitoare „îmbrăţişări”, plină de pernuţe în formă de inimă, cusute de mână. Bernadette e departe acum, dar, de câte ori mă uit la cutia aceea plină de inimioare, o simt lângă mine, dându-mi o îmbrăţişare. 88

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Sunt familii care lasă moştenire generaţiilor viitoare averi sau faimă. Eu îmi amintesc cât de importante erau îmbrăţişările tatii şi simt că dacă reuşesc să transmit generaţiilor viitoare acest simplu gest de iubire şi acceptare, familia mea va fi cu adevărat binecuvântată. Loretta Hall

89

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„Cel mai mult îmi place să stau aici – în braţele tale!”

Reprodus cu permisiunea lui Bil Keane

90

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Poveşti cu usturoi Când mă gândesc la mama, o văd în bucătărie pregătind un decoct-medicament eficace. Nu ştia să citească sau să scrie, dar avea mintea ticsită de o înţelepciune populară milenară. În ochii ei, Mala-ha-muvis – îngerul morţii – se străduia permanent să ne lovească pe noi, copiii, cu vreo boală. Mama se afla neîntrerupt în luptă cu răul. Nu exista nicio cale prin care el ar fi putut câştiga lupta cu mama şi poţiunile ei. Singura noastră problemă era că toate remediile mamei miroseau a usturoi! — Ia, fă gargară cu asta şi apoi înghite. — Mamă, ţipam eu, dar ăsta-i usturoi. O să-mi miroasă gura după aia. — Şi ce dacă? Te doare gâtul. Ia! Fă gargară! Nici Mala-hamuvis nu suportă mirosul. Se înţelege că simptomele dispăreau a doua zi. Aşa se întâmpla mereu. Comprese cu usturoi pisat pentru temperatură. Prişniţe cu usturoi, cuişoare şi piper pentru nasul care curge sau pentru durerea de dinţi. Unele familii miros a săpun Lifebuoy, dar noi, nu. Noi veşnic miroseam a gulaş. La fiecare doză din antibioticele ei de casă, mama psalmodia formule tainice de alungare a deochiului, în vreme ce noi ciuleam urechile la descântecele ei şi încercam să le ghicim sensul. Poate că asta sună a superstiţie, dar o groază de familii din zona noastră procedau la fel, doar că aveau altă particularitate etnică. Amicul meu Ricci avea cusute în cămaşă punguţe de ceai umplute cu „ierburi” italieneşti – ăsta, da, miros! Iar prietenul meu grec, Steve, avea punguţe 91

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

de tutun ascunse prin toate buzunarele. „Amulete norocoase”, le numea el. Cu mult înainte de miracolele medicinii moderne, toţi membrii comunităţii noastre de „fierturi” aveau propriile lor remedii. Îţi poţi imagina 35 de copii înghesuiţi într-o clasă, cu toate aromele acelea plutind prin aer? Doamne, ce miros! O făcea pe învăţătoarea noastră, dra Harrison, să se urce pe pereţi. I se umpleau deseori ochii de lacrimi – din cauza „izurilor” sau din cauza frustrării – n-am ştiut-o niciodată. — Spuneţi mamelor voastre să nu vă mai fricţioneze cu usturoi, zbiera ea la noi, tamponându-şi cu eleganţă nasul cu o batistă de mătase. Nu mai suport mirosul! E clar? În aparenţă, d-ra. Harrison nu aparţinea vreunui grup subscris la medicina populară. Nu mirosea a nimic care near fi putut incita nările. Dar, când a izbucnit poliomielita şi mama a avut de furcă cu Mala-ha-muvis până peste cap, nici chiar eu n-am putut suporta mirosul noilor ei arme secrete. Toţi am primit câte o punguţă înţesată cu usturoi, camfor şi Dumnezeu mai ştie ce, legată cu o sfoară în jurul gâtului. De data aceasta, d-ra. Harrison a încheiat un armistiţiu cu copiii din clasă şi a deschis puţin mai mult ferestrele. Şi fiţi siguri că mama l-a bătut pe cel rău cu unu la zero; niciunul din noi nu a căzut la pat din cauza acelei boli înspăimântătoare. O singură dată în viaţă a dat greş mama cu artileria ei. Peste fratele meu, Harry, dăduse difteria, iar tratamentul cu usturoi n-a mers deloc. Aşa că mama a trebuit să scoată din mânecă alt as. Harry trăgea cu greu aer în piept când mama ne-a spus, din senin, să ne rugăm cu glas tare pentru viaţa lui David. — Da’ cine e David, mamă? am întrebat noi. — David, care zace în pat. 92

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Nu, mamă, e Harry. Am crezut că şi-a pierdut minţile. Ne-a apucat de mâini şi ne-a spus apăsat: — Ba e David, clar? Apoi, ne-a explicat în şoaptă: — Aşa îl păcălim pe Mala-ha-muvis. Dacă o să creadă că e David, o să-l lase în pace pe Harry al nostru. Vorbiţi tare de tot când vă fac semn. Am ascultat încordaţi cum vorbea cu cel rău, cu îngerul morţii. — Mala-ha-muvis, zicea ea, ascultă-mă. Ai greşit băiatul. David e în pat. Nu e niciun Harry în casa asta. Pleacă! Lasă-l pe David în pace! Ai făcut o greşeală! Apoi ne-a făcut semn şi am început cu toţii să ţipăm la unison: — Mala-ha-muvis, aşa el Aşa el N-avem niciun frate Harry. În pat e fratele nostru, David. E David, Mala-ha-muvis! În vreme ce noi ne rugam pentru viaţa fratelui nostru, mama psalmodia într-o combinaţie de idiş şi alte limbi de care-şi aducea aminte din trecutul ei. A repetat incantaţiile de nenumărate ori. Toată noaptea am stat treji, noi, trei sufletele înspăimântate, pledând cauza identităţii greşite. David a trăit. Aşa e, am spus David. Din acea zi, numele Harry a dispărut pentru totdeauna din micul nostru univers. Superstiţie? Poate, dar de ce să fi riscat? După ani de zile, am devenit maturi, am plecat din casa părintească, am mers la şcoli. Mai mult sau mai puţin, mama a încetat să mai practice medicina. Apoi, la 47 de ani, am suferit un atac de cord. Ce sentiment de uşurare am citit pe chipul asistentei medicale din spital când a luat sfârşit prima vizită a mamei şi a ieşit din salon. 93

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Ce miros groaznic! E usturoi? a întrebat sora. Mie, se înţelege, nu-mi mirosea a nimic. Dar când am băgat mâna sub pernă… sigur, acolo era. Trei punguţe înşirate pe o aţă, pline cu usturoi, camfor, şi Dumnezeu mai ştie ce. Mike Lipstock

94

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Zâna dinţişorului Ca părinţi, sperăm să dezvoltăm la copiii noştri acele trăsături de caracter care le vor mări succesul în viaţă. Când fiica noastră, Meegan, prima din cei cinci copii, şi-a pierdut, la şase ani, dintele din faţă, am găsit următorul bilet înfăşurat pe dinte: Dlagă zână a dinţişorului. Lasă-mi şi mie bageta ta magică. Pot să te ajut. Vleau să fiu şi eu o zână a dinţişorului. Luv Meegan Recunoscând calităţile potenţiale ale unui conducător şi momentul prielnic al unei lecţii, Zâna Dinţişorului i-a lăsat micuţei Meegan următorul bilet: Dragă Meegan, Am muncit din greu ca să devin Zâna Dinţişorului şi-mi iubesc profesia. Eşti prea micuţă acum pentru această profesie; nu-ţi pot lăsa, deci, bagheta fermecată. Dar sunt câteva lucruri cu care poţi începe să te pregăteşti pentru această activitate: 1. Străduieşte-te cât mai mult în orice faci. 2. Poartă-te cu toţi ceilalţi cum ai vrea să se poarte ei cu tine. 3. Fii bună şi ajută-i pe ceilalţi. 4. Ascultă cu atenţie când ţi se vorbeşte. Voi veni să stau de vorbă cu tine într-o zi, când vei fi mai mare şi pregătită pentru muncă. Succes, Meegan 95

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Zâna Dinţişorului Meegan a fost entuziasmată de răspunsul Zânei. Şi-a pus tot sufletul în urmarea instrucţiunilor din mesaj, străduinduse să devină tot mai bună pe măsură ce creştea. Caracterul, forţa şi calităţile ei de conducător au crescut cum trebuie, odată cu ea. După ce a absolvit colegiul magna cum laude, Meegan a acceptat un post de manager, foarte solicitant. A excelat, şi, la 27 de ani, a devenit directorul general al firmei. Vorbeam, într-o zi, cu Meegan despre succesul ei. Mi-a povestit că preşedintele firmei a întrebat-o odată cine i-a dat motivaţiile pentru succes. — Şi ce i-ai spus? Am întrebat-o. — Părinţii, învăţătoarea mea şi prietenii. Şi, bineînţeles, Zâna Dinţişorului! replică ea. Suzanne Moustakas

96

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

„E Zâna dinţişorului. Dacă-i trimit dinţişorul prin poşta rapidă, îmi transferă banii în cont prin computer.”

Reprodusă cu permisiunea lui Harley Schwadron

97

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Bileţele de dragoste Din momentul în care fiecare din copiii mei a început să meargă la şcoală, eu le-am făcut pacheţelul cu mâncare. Şi în fiecare pacheţel, puneam şi un bileţel. Scris de cele mai multe ori pe un şerveţel, bileţelul putea să fie un „mulţumesc” pentru un moment mai special, un „pour memoir” pentru ceva ce aşteptam cu nerăbdare, sau o încurajare pentru un test sau un eveniment sportiv. În şcoala primară, le plăceau tare mult bileţelele mele – le comentau când veneau de la şcoală, iar când eu am început activitatea profesorală, îmi puneau şi ei bileţele în pachetul de mâncare. Dar, când copiii cresc, devin conştienţi de sine şi, în anii de liceu, fiul cel mare, Marc, m-a informat că nu mai are nevoie de misivele mele zilnice. Informându-l că scriam bileţelele nu numai pentru el, ci şi pentru mine şi că, dacă el nu mai trebuie să le citească, eu simt încă nevoia să le scriu, am continuat tradiţia până în ziua absolvirii. După şase ani de la absolvire, Marc m-a sunat şi m-a întrebat dacă ar putea să vină acasă pentru câteva luni. Anii aceia fuseseră ani buni pentru el – absolvise Phi Beta Kappa magna cum laude, terminase două cursuri pentru Congres în Washington, câştigase o bursă pentru Legislaţia Statului California şi devenise asistent în Sacramento. În afara unor mici vacanţe, locuise departe de casă până acum. Cum sora mai mică a lui Marc urma să plece la colegiu, am fost încântată să-l am pe Marc din nou acasă. După vreo două săptămâni de odihnă, reorganizare şi puţin scris, Marc s-a întors la lucru – fusese angajat să facă muncă de campanie. Cum tot îi făceam pacheţelul fratelui sau mai mic, i-am făcut unul şi lui Marc. Imaginaţi-vă ce 98

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

surprinsă am fost când am primit un telefon de la fiul meu de 24 de ani, care s-a plâns de pacheţelul lui. — Am greşit cu ceva? Nu mai sunt, oare, copilul tău? Nu mă mai iubeşti, oare, mamă? Sunt doar câteva din întrebările cu care m-a bombardat în vreme ce eu îl întrebam, râzând, cu ce greşisem. — Bileţelul meu, mamă, răspunse el. Unde e? Anul acesta, mezinul familiei va fi în ultimul an de liceu. Şi el m-a anunţat că e prea mare pentru bileţelele mele. Dar, ca şi fratele şi sora lui, va primi şi el bileţelele până în ziua absolvirii – şi în oricare alte pacheţele de mâncare pe care i le voi pregăti după aceea. Antoinette Kuritz

99

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

„Sună-mă când ajungi!”

Reprodusă cu permisiunea Benitei Epstein.

100

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Salvat de centura de siguranţă Ca mamă, am fost binecuvântată: am un băiat drăguţ, inteligent, bine-făcut, care mi-a dat multe prilejuri de bucurie de-a lungul anilor. Lunile dinaintea împlinirii vârstei de 16 ani au fost pline de emoţii şi agitaţie din cauza ritualului de trecere a pragului – carnetul de şofer. Cam cu o lună înainte de ziua lui de naştere, s-a organizat la liceu o şedinţă despre însemnătatea centurii de siguranţă. Una din vorbitoare, Kathy Hezlep, îşi pierduse fiul într-un accident de maşină cu un an înainte. Prima dată când au rugat-o pe Kathy să vorbească la această întrunire, a ezitat. Moartea fiului ei lăsase urme asupra ei. Se simţea adesea neajutorată şi descurajată, şi nu înţelegea ce importanţă avea dacă vorbea sau nu acelor tineri. Dar cei din şcoală o convinseseră să le vorbească elevilor. Kathy le spuse cât de greu îi este de la moartea fiului ei. Erau zile în care i se părea că face un efort dacă se dă jos din pat. Le-a vorbit copiilor din inimă şi fiul meu şi-a întipărit cuvintele în suflet. Îmi amintesc cum a venit Alan acasă şi am discutat amândoi despre accident. Ne-am gândit la similitudinea dintre ea şi noi – şi ea era părinte unic (ca şi mine), iar fiul ei, Ryan, era singurul copil (ca şi Alan). Şi iată, ziua cea mare a sosit. Statul Florida, în nesfârşita sa înţelepciune, i-a conferit fiului meu permisiunea de a-şi lua o „armă încărcată” şi de a o mânui! În momentul acela m-am gândit că, cel mai îngrozitor sentiment pe care l-aş putea trăi, era să-l văd pe singurul meu copil conducând singur maşina mea. Greşeam. Alan avea permisul de o săptămână când am primit telefonul acela, care este coşmarul tuturor părinţilor. Poliţia 101

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

mi-a comunicat că fiul meu a pierdut controlul maşinii la o curbă şi, din cauza lipsei de experienţă, n-a putut redresa maşina. A reuşit să evite lacul şi un indicator de circulaţie, dar a intrat cu toată forţa într-un stâlp. Mulţumesc lui Dumnezeu că n-a condus cu viteză mare, pentru că, dacă ar fi lovit stâlpul mai tare, el şi cei doi pasageri ar fi fost electrocutaţi. Când am ajuns la locul accidentului şi am văzut în ce hal era maşina, m-am îmbolnăvit. Nu-mi venea să cred că fiul meu şi prietenii lui ieşiseră vii din maşina aia. Mi-am spus în sinea mea: Trebuie că fiul meu are un înger păzitor. Am avut dreptate. Am ajuns la spital şi am discutat cu Alan despre accident. Mi-a spus că niciunul nu-şi pusese centura de siguranţă după ce s-au urcat în maşină. Dar cuvintele lui Kathy Hezlep, spuse cu atâta sinceritate şi convingere, despre pierderea fiului ei, îl afectaseră atât de puternic că a insistat ca, înainte să demareze, să-şi pună fiecare centura. Asta le salvase viaţa. Familia mea face parte din cele norocoase. Avem încă ce considerăm noi că e mai de preţ – unul pe celălalt. Am, faţă de Kathy Hezlep, o infinită admiraţie, dragoste şi respect. Kathy nu e o celebritate, ci o persoană obişnuită; o mamă care, în pofida pierderii incomensurabile suferite, a avut curajul să-şi dezvăluie gândurile şi să salveze, astfel, trei vieţi. Pentru mine, Kathy e un superstar. Randee Goldsmith

102

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Ziua eşecului Eşecul e doar o amânare, nu o înfrângere. Este un ocol temporar, nu o stradă cu sens unic. William Arthur Ward Ca mamă, de câte ori simt nevoia de ajutor, mă gândesc la mama şi la bunica, femeile care au sădit seminţele înţelepciunii în sufletul meu, ca într-o grădină tainică, pentru a înflori chiar pe frigul cel mai aspru. Într-o zi mai mohorâtă ca de obicei, am ajuns acasă ca să găsesc un al doilea aviz „deloc politicos” despre plata gazelor, şi pe cei trei copii ai mei „plouaţi” cât se poate. Tommy, de 11 ani, suferea din cauza tunsorii. — Învăţătoarea mi-a luat şapca de pe cap, cică un domn nu stă cu pălăria pe cap într-o încăpere. Îmi spuse că îndurase toată ziua remarcile răutăcioase ale colegilor – precum „chelul” şi „ras în cap” şi a fost nevoit să-şi ţină amândouă mâinile pe cap toată ziua. Lisa, clasa a doua, dăduse dictare şi omisese cuvântul teamă. Ironia şi-a atins ţinta, în ceea ce mă priveşte. Jenni, clasa întâi, fusese aspru dojenită pentru chicotitul nervos în timpul lecturii şi ironizată din cauza poticnirii la citirea unei propoziţii. — Ei bine, dragii mei, azi e Ziua Eşecului – cu litere mari– pentru noi. Hai să sărbătorim evenimentul! Scoşi din supărarea lor de şocul celor auzite, s-au uitat la mine îndeaproape. — Bunica Towse îmi spunea mereu: „Învăţăm mai mult din eşecuri decât din succese. Cu cât piatra e roasă de necazuri, 103

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

cu atât sare mai departe”. Hai să mergem la McDonald’s pentru prima noastră „petrecere de eşec”. După ea au mai urmat multe şi minunate petreceri de eşec şi am învăţat să căutăm şi în întâmplările dramatice ceva de sărbătorit, în loc să suferim şi mai mult din cauza lor. Sper că am sădit şi eu în sufletele copiilor mei seminţele culese din înţelepciunea predecesoarelor mele, ca să fie împrăştiate în propriile lor grădini, cândva. Judith Towse-Roberts

104

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

„Se numeşte – Fel de mâncare fericit (Happy Meal) – pentru că nu a trebuit să-l gătesc eu.”

Reprodusă cu permisiunea lui Dave Carpenter.

105

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Vizitatorul de la miezul nopţii Am crescut într-o casă rurală în anii în care telefonul era un miracol iar automobilul – inutilizabil, pentru că nu reuşea să străbată drumurile noroioase de ţară. Era înainte ca Marea Criză Economică să fi devenit substantiv propriu, când nu prea aveai unde te duce, când vecinii nu prea aveau pe ce să se bazeze, decât unul pe altul. Îmi aduc aminte de o noapte îngrozitoare. Furtuna de la începutul lui octombrie şi întunericul nopţii loveau în geamurile noastre, vântul şi ploaia amestecându-se cu zgomote înfiorătoare. Freamătul cuprindea parcă şi căsuţa noastră din adâncul ţinutului Arkansas. Înăuntru, furtuna chiar părea să stingă lampa cu gaz de pe masa din sufragerie. Copil neastâmpărat de nouă ani pe atunci, eram sigură că locuinţa noastră o să sară în aer din clipă în clipă. Tata plecase în nord, să caute de lucru, iar eu mă simţeam mult mai vulnerabilă decât voiam să recunosc, chiar faţă de mine. Mama stătea, însă, cuminte şi liniştită, cârpindu-şi hainele ca „să mai ţină încă o iarnă”. — Mamă, da’ ai nevoie de haine noi, am spus, încercând să fac conversaţie. Pe o noapte ca asta, aveam nevoie de siguranţa unei voci calme. Mă îmbrăţişă. — Tu ai nevoie de haine noi, pentru că te duci la şcoală. — Dar tu n-ai nici măcar un palton de iarnă. — Domnul promite să ne dea ce ne trebuie. El îşi ţine promisiunea, dar nu când cerem noi, ci când crede el de cuviinţă. O să fie bine. 106

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

O invidiam pentru credinţa ei încăpăţânată, de genul „fie ce-o fi”. Mai ales într-o noapte ca asta. O rafală puternică de vânt dărâmă coşul şi umplu vatra de funingine. — Am putea încuia uşile în noaptea asta? am întrebat. Mama zâmbi în timp ce luă făraşul pentru cărbuni şi împrăştie cenuşa peste cărbunii aprinşi din foc. — Edith, nu putem încuia furtuna pe dinafară. Ştii că nu încuiem uşile – nici vecinii noştri n-o fac – mai ales într-o noapte ca asta, când s-ar putea să aibă nevoie cineva să intre în casă din cauza furtunii. Ridică lampa de pe masă şi o porni spre dormitor. Am urmat-o, ţinându-mă scai de ea. M-a învelit bine, dar înainte să-şi dea jos halatul vătuit, izbitura puternică a uşii de la intrare, deschisă de vânt, lăsă să intre mirosul de ploaie şi zgomotul de obiecte aruncate prin sufragerie. La fel de brusc, uşa se închise, trântindu-se. — Nu toate zgomotele acelea au fost făcute de vânt şi tunet. Mama apucă lampa în grabă şi o porni spre sufragerie. Miera frică să mă duc cu ea. Mi-era şi mai frică să rămân singură. La început, tot ce am putut vedea a fost conţinutul coşului de cusut, împrăştiat peste tot. Apoi am urmărit cu privirea urmele de noroi lăsate de cizme pe podeaua de lemn, de la uşă la scaunul din faţa căminului. Un bărbat cu părul ud, ciufulit, scund şi solid, îmbrăcat într-un costum de culoare închisă, murdar de noroi, se prăbuşise în scaunul acela. Respiraţia îi mirosea urât. În mâna stângă mai ţinea încă o cutie veche de metal. — Mamă, e domnul Hall!

107

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mama aprobă din cap, în timp ce răscoli cărbunii în cămin, scutură cenuşa, duse cărbunii în soba din bucătărie şi le acoperi cu surcele. Îmi dădu indicaţii: — Eu fac cafeaua. Tu fă focul, să-l ajutăm pe oaspetele nostru să se încălzească şi să se usuce. — Mamă, da’ e beat! — Da, beat cum e, a nimerit în casa noastră, crezând, probabil, că-i a lui. — Da’ el stă la câteva sute de metri mai încolo. — Domnişoară, domnul Hall nu e beţiv. Ce s-o fi întâmplat în seara asta, nu ştiu. Dar e un om cumsecade. Ştiam că domnul Hall se întâlnea cu cineva la şosea lunea dimineaţa şi se ducea cu maşina la atelierul său din Little Rock, unde lucra ore în şir toată săptămâna. Sâmbăta dupăamiaza se întorcea obosit acasă, sprijinindu-se în baston. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, mama îmi şopti: — Sunt sigură că se simte singur uneori. Stând în uşa bucătăriei, mi-a trecut prin minte un gând hoinar: — Mamă, ce-o să spună lumea despre domnul Hall că s-a îmbătat? — Lumea nu trebuie să afle. Înţelegi? — Da, mamă. Furtuna mugea afară. Mama îi aduse domnului Hall o cană de cafea neagră, fierbinte, din care ieşea aburul. I-a ridicat capul şi l-a convins să bea cafeaua, cu înghiţituri rare. Cana era aproape goală când a deschis ochii, destul ca să ne recunoască. — Doa’ă Un’wood. — Da, domnule Hall, ai să te simţi bine curând. După ce mama a dus cana la bucătărie, domnul Hall a reuşit să se sprijine în baston, să lase pătura împăturită în 108

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

două pe scaun şi să se târască afară în furtuna care se potolea. L-am urmărit şi eu şi mama cum mergea, nu prea drept, spre poartă, în timp ce fulgerele îi luminau drumul. — Se pare că oaspetele nostru se va descurca singur acum. — Mamă, de ce îi spui „oaspetele nostru”? am întrebat-o. E doar vecinul nostru. Nu l-am invitat noi. — Un oaspete e oricine îţi intră în casă cu gânduri bune. Cât despre faptul că e vecinul nostru, îţi aminteşti cine e vecinul în povestea Bunului Samaritean? — Omul care l-a ajutat pe străin. — Vezi, faptul că fost oaspetele nostru, chiar dacă neintenţionat, ne-a dat posibilitatea să fim vecinii lui. Câteva săptămâni mai târziu, când ne-am întors acasă de la biserică, am găsit pe masă o pungă de hârtie maro cu o etichetă: „D-nei Underwood”. — Probabil, tiparul acela de rochie pe care doamna Chiles a zis că mi-l împrumută. Are o fiică cam de înălţimea ta. Deschide-l, dacă vrei, spuse mama, ducându-se să se schimbe. Am băgat mâna în punga îndoită. — Nu, mamă! am strigat. E o haină pentru tine şi e minunată! Mama a venit să se uite la haina pe care o ţineam în mână. Cu timiditate, s-a întors cu spatele şi a băgat mâna dreaptă pe mânecă, apoi pe stânga. La vremea aceea nu ştiam că învăţam adevăratul sens al calităţii de vecin. Tot ce ştiu e că atunci când mama a probat haina aceea de iarnă, i-a venit perfect. Edith Dean 109

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

3. CURAJUL MAMEI În toiul iernii, am descoperit, în sfârşit, că înăuntrul meu era o vară invincibilă. Albert Camus

110

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Fiul meu, Ryan Ca mamă, datoria mea e să am grijă de ceea ce e posibil şi să-i încredinţez lui Dumnezeu ceea ce e imposibil. Ruth Bell Graham Sunt 14 ani de când a murit fiul meu, Ryan White. Ryan a avut hemofilie şi a contractat SIDA dintr-un produs al sângelui care li se administrează bolnavilor de hemofilie pentru coagularea normală a sângelui. Asta s-a petrecut cu mult înainte ca oamenii să aibă cunoştinţe despre SIDA. Avea doar 13 ani când i s-a pus diagnosticul. Atunci doctorii neau spus că Ryan are noroc dacă mai trăieşte şase luni. Ryan a mai trăit şase ani şi a fost „copilul care i-a dat un chip sindromului imuno-deficitar dobândit şi a contribuit la educarea naţiunii noastre”. Sunt cuvintele rostite de preşedintele Clinton în ziua în care a semnat reautorizarea Asociaţiei de Asistenţă Medicală Ryan White. Asociaţia oferă servicii medicale şi sprijin, medicamente, asistenţă medicală la domiciliu şi ambulatorie sutelor de mii de americani care au SIDA. Ştiu că Ryan ar fi foarte fericit că viaţa – şi moartea lui – au ajutat atâţia oameni. La început, când am aflat că Ryan suferă de această boală mortală, am fost complet, absolut devastată. Eram singurul părinte a doi copii care însemnau totul pentru mine, iar fiul meu, primul născut, avea să moară. N-am crezut că o să fiu în stare să merg mai departe. În plus, în mijlocul acelui coşmar, am fost nevoiţi să ne luptăm cu ignoranţa, teama şi ura care însoţea SIDA la vremea aceea. Ryan voia să se întoarcă la şcoală, dar şcoala nu-l lăsa să revină. Părinţii se temeau pentru copiii lor, că ar putea lua SIDA de la Ryan. 111

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Ne-am luptat din răsputeri ca Ryan să poată merge din nou la şcoală şi am învins, dar ostilitatea şi presiunile făcute asupra noastră de comunitatea în care trăiam au fost prea mult pentru familia mea. Am luat hotărârea să ne mutăm în alt oraş. Cu noul liceu, a fost o cu totul altă poveste. Elevii s-au întrecut pe sine în primirea pe care i-au făcut-o lui Ryan. Au organizat ore de educare SIDA şi au adus specialişti ca să învingă teama tuturor elevilor, fără excepţie. Ryan şi-a făcut un scop în viaţă, o carieră, din educarea publicului în privinţa bolii sale. El a devenit purtătorul de cuvânt al sindromului imuno-deficitar dobândit, apărând la televiziune, în ziare şi reviste din toată lumea. Ceea ce ni se întâmplase a căpătat, astfel, o semnificaţie care a atenuat, întrucâtva, suferinţa noastră. Am învăţat să trăim cu SIDA. Coşmarul acestei boli este că atrage infecţii puternice, una după alta. Credeam că orice tuse, orice zi cu febră, putea să fie fatală. Din cauza acestei boli, nu ştii niciodată dacă un simptom este minor sau foarte grav. Bolnavul se simte rău, apoi se face bine, şi nici nu îşi revine bine, că imediat se simte rău din nou. Ryan era aproape tot timpul vesel. Chiar când trebuia să-l internăm, îmi zâmbea întotdeauna înainte să se închidă uşa după el. Şi totuşi, uneori, când nu putea să facă ceva – să meargă la un concert anume, să se întâlnească cu anumite persoane, să viziteze un loc interesant – pentru că îi era prea rău sau avea prea multe de făcut la şcoală – se bosumfla, se întrista. Atunci îl certam. Regreta şi îşi cerea scuze imediat. Sau îmi scria un bileţel sau o ilustrată. Cine e bolnav ar trebui să fie un sfânt ca să nu cedeze, uneori, în faţa iritabilităţii nerezonabile. Iar dacă tu eşti cel care oferă îngrijire, nu trebuie să iei o izbucnire de mânie ca 112

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

pe un afront personal – pentru că vorbeşte boala care evoluează sau medicamentele luate şi nu sufletul plin de iubire al persoanei respective. Într-o zi, Ryan m-a apucat de mână şi m-a mângâiat. — Ei, Ryan, când faci un gest aşa de afectuos, trebuie că vrei ceva. — Nu vreau nimic. Un fiu n-are voie să o ţină de mână pe mama lui? — Ei, hai, Ryan, spune ce vrei… — Nimic. Serios, mamă. Vreau doar să-ţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine. Pentru că eşti alături de mine, aşa cum s-a întâmplat până acum. Nimeni, niciodată, n-o să-mi poată lua aceste vorbe. Nimeni, niciodată nu o să-mi poată lua sentimentul pe care l-am avut, ca mamă, în ziua aceea. Îmi aduc aminte că m-a întrebat cineva, odată: — Cum poţi trăi, Jeanne, zi de zi, clipă de clipă, cu gândul că băiatul tău are să moară? Am răspuns: — Nu ne gândim la moarte. N-avem timp de aşa ceva. Dacă o laşi să-ţi intre în viaţă, te mănâncă de viu. Trebuie să-ţi trăieşti viaţa mai departe, luând tot ce e mai bun din fiecare zi, din fiecare oră. În cele din urmă a venit şi clipa când trupul lui Ryan n-a mai reacţionat. Ryan era pe moarte, iar personalul din spital s-o fi gândit că noi înnebunisem. Copilul acela aflat în comă, menţinut în viaţă de aparate, avea o mamă pe jumătate nebună care-l chema pe nume şi îi vorbea deşi el era adormit. Probabil că Ryan nu mai auzea, dar noi i-am adus muzică. Nu mai vedea, dar noi ne cocoţam pe scaune şi atârnam postere şi steguleţe pe pereţi, pe deasupra ecranelor, 113

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

firelor şi monitoarelor din salon. Refuzam să credem că totul e pierdut. Şi totuşi, stând acolo şi privind trupuşorul lui Ryan, ştiam că nu se mai poate face nimic. Înainte să-şi piardă cunoştinţa, Ryan îmi spusese: — Mamă, dacă tu crezi că mai există o şansă, foloseşte-o. Aşa am făcut. Am luptat cât am putut, până în ultima clipă. M-am aplecat asupra lui şi i-am şoptit: — E-n regulă, băiatul meu. Poţi să te duci. Atunci a murit. Medicii l-au readus la viaţă câteva clipe. Îl pierdeau însă, repede. Ştiam asta foarte bine. Ştiam că nu mai există nicio şansă. Şi totuşi, să fi nevoit să te recunoşti înfrânt… a fost un moment de durere inexprimabilă pentru mine şi pentru familia mea. — Dacă vrei, le poţi spune să se oprească, mi-a spus un prieten apropiat. Numai tu hotărăşti, Jeanne. Am discutat cu părinţii mei şi cu sora lui Ryan, Andreea. Apoi le-am spus doctorilor: „Gata”. Dr. Marty Kleiman, care îl îngrijise pe Ryan de la început, care îl ajutase să trăiască aproape şase ani, când alţi medici îi dăduseră doar şase luni, a ieşit şi ne-a anunţat că fiul meu a murit în somn, fără să simtă nicio durere. Scânteia se stinsese. Acum, după şapte ani, scânteia se reaprinde încet. Starea mea de spirit seamănă cu momentul acela când se revarsă zorile. Aştept totul cu nerăbdare. Mă bucur că sunt căsătorită. Soţul meu, Roy, a adus bucuria în viaţa mea din nou. Fiica mea, Andreea, a devenit o tânără frumoasă, puternică, inteligentă. Aştept nerăbdătoare să văd ce ne rezervă viaţa – aventură, călătorii, nepoţi. Undeva, pe cer, ascuns după un nor, întrezăresc sfârşitul acestei boli 114

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

îngrozitoare care e SIDA. Cu fiecare zi care trece, oameni a căror viaţă părea să se sfârşească, reîncep să trăiască, sănătoşi. Vindecarea e aproape. Foarte aproape. Presimt că voi apuca s-o văd. Ce dar mai mare poţi primi decât acest sentiment de anticipare a unui eveniment fericit? Grădina a fost terapeutul meu. Aici, printre fructe şi flori, când lumina învinge întunericul şi totul este ud şi proaspăt, iar frunzele poartă pe ele boabe de rouă, eu lucrez în casa naturii şi spiritul mi se reîmprospătează. Mi se pare că fiecare buruiană pe care o smulg e un strop de durere pe care învăţ să-l dau deoparte, o lacrimă pe care am şters-o, făcând loc, să crească, bucuriei proaspete. În florile mele din grădină văd chipurile tuturor persoanelor dragi pe care le-am pierdut, văd chipul fiului meu. Sunt atât de frumoase când se deschid a zâmbet cu fiecare nouă zi, înseninate de speranţă. Mulţumesc, Doamne, pentru o nouă zi. Jeanne White

115

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Te simţi bine, mamă? Eram cufundată în gânduri, din cauza unui raport la care lucram când a sunat telefonul. De ce tocmai acum? am gândit cu un sentiment de frustrare, ascultând-o pe baby-sitter care îmi spunea că fiul meu – în vârstă de doi ani – nu se simte bine. — Jordan nu e în apele lui, a zis ea. Nu are temperatură, dar nu se trezeşte. În maşină, mergând spre casă, m-am calmat şi m-am gândit din nou la Jordan. Mi-am amintit cât de surprinsă am fost când am aflat că sunt însărcinată cu el. În adolescenţă, eram convinsă că n-o să-mi doresc niciodată să am copii. Şi nici nu mi-am pus în plan să mă îndrăgostesc de un bărbat care-şi creştea singur cele două fiice. După cinci ani de căsătorie, mă obişnuisem şi îmi plăcea să fiu mama, deşi adoptivă, a celor două fete. Era un rol care mi se potrivea, mulţumită, în mare măsură, noilor mele fiice. Îmi aduc aminte cum mă frământam gândindu-mă cum vor reacţiona la vestea că vor avea un frăţior, căci ajunseseră, în fine, să se simtă în siguranţă. Am izbucnit în râs când mi-am amintit reacţia lor. Fetele m-au tras în baie, să nu ne audă tatăl lor şi au dat glas singurului lucru care le preocupa: — Asta înseamnă că tu şi tata aţi făcut dragoste? Şapte luni mai târziu, după 22 de ore de travaliu, am putut, în sfârşit, să-l privim pe Jordan. Cu un nume de familie ca Perez, nu ne aşteptam să avem parte de un căpşor cu părul roşu, dar chiar asta am avut. Un băieţel extraordinar, sănătos, cu ochii atât de închişi la culoare, că erau aproape negri. 116

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— E o părticică din fiecare dintre noi, a spus Val, fetiţa cea mare, privindu-l drăgăstos pe noul ei frăţior. El ne uneşte pe toţi. Reveria s-a întrerupt brusc când am parcat maşina şi am alergat în casă. Jordan dormea, dar respira greu şi era transpirat tot. L-am luat în braţe, l-am pus în maşină, în siguranţă pe locul lui, şi am demarat spre clinică. În timp ce şofam, eram atentă când la Jordan, când la circulaţia din jurul meu. Baby-sitter-ul avusese dreptate, Jordan nu se simţea bine deloc. Era treaz acum şi mă privea cu ochi trişti, obosiţi. Nu mai aveam mult până la clinică, când am întors capul să mă mai uit o dată la Jordan. Am văzut că începuseră să-i tremure buziţele, la început uşor, apoi din ce în ce mai tare. La puţin timp după aceea, m-am îngrozit văzând cum face spumă la gură. Tremura din tot trupul şi, la un moment dat, şi-a dat ochii peste cap. Apoi, la fel de brusc cum debutase, criza a încetat, iar Jordan a căzut în nemişcare. Cuprinsă de panică, am aprins stopurile şi am intrat cu viteză în parcare. Când l-am scos din maşină, Jordan nu mai mişca deloc. Avea o privire fixă, lipsită de viaţă. În momentul acela miam dat seama că nu mai respira. — Ceva nu e-n regulă! am strigat plângând, intrând în fugă în clădire. Doctorul, alertat de ţipetele mele, m-a întâmpinat în sala de aşteptare şi mi l-a smuls pe Jordan din braţe. I-a luat pulsul, apoi a strigat la o asistentă să cheme paramedicii, în timp ce el începuse manevrele de resuscitare. O altă asistentă mă ţinea în hol, unde auzeam, neputincioasă, încercările medicilor de a-l readuce la viaţă pe fiul meu. 117

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Hai, băieţel, îl ruga cineva. Nu ne părăsi. — N-am nicio linie! se auzi alt glas disperat. Nu-mi venea să cred ce se întâmplă. Eram năucă şi îngrozită că mi-aş putea pierde copilul. Voiam să fiu lângă Jordan. Voiam să-l ţin de mână şi să-l sărut pe obraz şi să-i spun că totul va fi bine. Eram speriată, mă pierdusem cu firea. Jordan tot nu începuse să respire când au sosit paramedicii. S-au chinuit cu el câteva minute, apoi l-au scos în fugă pe o targă. — Îl ţinem conectat la aparat, mi-a explicat un paramedic, în timp ce alergam spre ambulanţă. Băieţelul nu reuşeşte încă să respire singur, aşa că îl ajutăm noi s-o facă. Soţul meu mi s-a alăturat în sala de aşteptare a spitalului. Cum îngenunchease şi-mi plângea în poală, mi-am dat seama că nu-l văzusem plângând până atunci. O asistentă intră în cameră şi ne întrebă cu blândeţe în glas dacă nu vrem să cheme pastorul. — Nu! ţipă soţul meu îndurerat. O să se facă bine! După o oră, ni s-a dat voie să-l vedem pe Jordan. Băieţelul meu, a cărui energie era imposibil de stăpânit, părea atât de mic şi fragil, conectat cum era la atâtea aparate şi cuprins încă de tremur. Criza se declanşase din nou, imediat după ce fusese resuscitat. Medicul de la reanimare era cuprins, în mod evident, de un sentiment de frustrare. — Tot ce vă pot spune este că Jordan e foarte bolnav, a zis. I-am administrat doza maximă de fenobarbital, dar nu s-a liniştit încă. S-a scurs, cu greu, încă o oră. Jordan a fost stabilizat şi transportat la un spital de pediatrie. Era încă conectat la aparate, dar convulsiile încetaseră. 118

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Tomografia n-a arătat nimic neobişnuit. Rezultatul puncţiei în măduva spinării era bun. Nu se găsise încă nicio explicaţie pentru criza aceea puternică şi nimic care să ne spună dacă lipsa de oxigen afectase sau nu creierul. Mie şi soţului meu ni s-a permis să stăm cu Jordan la reanimare. L-am ţinut de mână, l-am sărutat pe obrăjor şi iam şoptit că totul are să fie bine. Seara târziu, în vreme ce pastorul şi membrii familiei noastre se rugau în sala de aşteptare, Jordan a tuşit, a dat afară tubul prin care respira şi a început să respire singur. În dimineaţa următoare, când a deschis ochişorii, nu ştiam, nici eu, nici soţul meu, la ce să ne aşteptăm. Lezarea creierului era posibilă, dar eram siguri că am fi trecut peste asta. Pierderea băieţelului nostru era singurul lucru pe care nu l-am fi putut suporta. Încă vizibil afectat de medicamente, Jordan a încercat să-şi concentreze privirea pe ceva. Ştiam că dacă ne recunoaşte, totul o să meargă bine. Încet, s-a uitat la soţul meu, apoi la mine. Când a întins mânuţa după noi şi a şoptit: „Mami, tati”, am izbucnit în plâns. Văzându-mi lacrimile, Jordan întrebă, împleticit: — Te simţi bine, mami? Am fost copleşită de îngrijorarea lui. După ce petrecuse aproape o zi întreagă luptându-se să trăiască, comoara mea de doi ani era îngrijorat din cauza mea. — Da, scumpul meu, i-am răspuns, mângâindu-l încetişor pe obraz. Mă simt foarte bine. Au trecut şase luni de atunci şi Jordan e complet recuperat. Nu mai dorm noaptea pe jos în cămăruţa lui şi nu mai simt nevoia să-i monitorizez orice mişcare. N-am putut afla ce a declanşat convulsiile. Poate o infecţie virală, sau 119

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

poate o schimbare bruscă a temperaturii corpului. Din cauza acestei incertitudini, Jordan va continua tratamentul încă doi ani de zile. Seara trecută, privindu-l pe Jordan cum joacă fotbal cu surorile şi tatăl lui, m-am gândit – cum fac adeseori – cât de puţin ne-a lipsit să-l pierdem. Mingea s-a rostogolit până la mine, iar Jordan a venit în fugă s-o ia. I-am dat mingea, iar el a observat lacrimile din ochii mei. Şi-a pus mânuţa pe genunchii mei şi m-a întrebat: — Te simţi bine, mami? — Da, iubirea mea, am răspuns. I-am zâmbit şi l-am strâns în braţe. Mă simt foarte bine. Christine Perez

120

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Mutând munţii din loc Trăiau odată în Anzi două triburi de războinici – unul locuia la poalele munţilor, iar altul, sus, pe creste. Într-o zi, cei care locuiau pe munte i-au invadat pe cei de la poalele munţilor, şi ca pradă de război, au răpit un copil şi l-au dus cu ei sus, în munţi. Oamenii de la poalele muntelui nu ştiau cum să urce pe munte. Nu cunoşteau nici potecile folosite de munteni şi nici nu ştiau unde se ascund muntenii sau cum să meargă pe urmele lor pe potecile abrupte. Dar chiar şi-aşa, ei i-au trimis pe cei mai buni războinici ai lor să urce muntele şi să aducă copilul înapoi acasă. Războinicii au încercat o metodă, apoi alta, dar n-au reuşit să urce. Au luat-o pe o potecă, apoi pe alta. După multe zile de efort, nu urcaseră decât vreo două sute de metri. Deznădăjduiţi şi neputincioşi, hotărâră că au pierdut lupta şi se pregătiră să se înapoieze în satul lor. Îşi împachetau lucrurile ca să coboare în vale, când au văzut-o pe mama copilului îndreptându-se spre ei. Şi-au dat seama că ea cobora muntele pe care ei nu reuşiseră să urce. Apoi au văzut că-l avea, legat la spate, pe băieţelul ei. Cum e posibil? Unul din ei i-a dat bineţe şi a zis: — Noi n-am reuşit să urcăm pe munte. Cum de-ai izbutit tu, când noi, cei mai puternici bărbaţi din sat, am ratat? Femeia dădu din umeri şi spuse: — Nu era copilul vostru. Jim Stovall Bits & Pieces 121

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Inimi din toata lumea Huruind în arşiţa indiană, trenul se apropia de Nagpur, oraş din sudul Indiei. Azi, de Ziua Recunoştinţei, lângă mine stătea soţul meu şi cei doi fii adoptivi, indieni. Mergeam spre Nagpur s-o vedem pe fetiţa indiană pe care urma s-o adoptăm ca să ne completăm familia. Din păcate, procesul de adopţie de către străini durează foarte mult şi de aceea nu puteam s-o luăm pe fiica noastră acasă, în Statele Unite, imediat. Dar puteam, cel puţin, să fim împreună cu ea câteva ore. Cu trei ani înainte, plecasem din casa mea din Maryland şi venisem în India, unde îmi stabilisem a doua reşedinţă, în Hyderabad, nu departe de orfelinatul de unde îi adoptasem pe cei doi băieţi. Acum locuiam din nou în Hyderabad, iar soţul meu ne făcea o scurtă vizită, venind din Maryland, unde slujba lui ne susţinea eforturile de adoptare a micuţei de aici. Durata şederii mele în India depindea de procesul de adopţie care se mişca încet în India, proces pe care nu-l puteam influenţa nicicum. Dar, cel puţin câteva ore, în această zi toridă, puteam fi o familie. Puţin după masa de prânz, o ricşă ne-a dus la orfelinatul supraaglomerat, unde am fost întâmpinaţi de o sută de chipuri nerăbdătoare, fiecare copil sperând să devină al nostru. Priveliştea te mişca până la lacrimi. Cu toate acestea, persoanele responsabile de copii păreau că ţin sincer la copii, iar orfelinatul, deşi sărăcăcios, era curat şi ordonat. Am aşteptat, foindu-ne pe scaune, până când a fost adusă o fetiţă micuţă, delicată. Am recunoscut-o imediat pe copila pentru care mă rugam zilnic de aproape un an. Ghita, fiica noastră! Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o plini de bucurie, 122

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

ţesând, în acel moment, o legătură care avea să dureze toată viaţa. Ghita nu ştia un cuvânt în engleză, dar ce importanţă avea? Era fiica noastră, şi, în fine, familia noastră avea să fie completă. Am mâncat îngheţată şi ne-am uitat la cărţi cu poze, apoi ne-am despărţit printre zâmbete şi lacrimi, ştiind că peste o lună, vom fi împreună pentru totdeauna. Soţul meu s-a înapoiat în State, iar eu am rămas cu băieţii în Hyderabad, la 4.000 km distanţă de orfelinatul din Nagpur, aşteptând cu nerăbdare înştiinţarea că s-au încheiat formalităţile de adopţie. Adeseori noaptea rămâneam trează, închipuindu-mi cum o ţin în braţe pe Ghita şi o apăr de orice ar fi putut să-i facă rău în orfelinat. Era atât de fragilă, atât de încrezătoare. În sfârşit, sosi vestea că pot să mă duc la Nagpur să-mi iau fiica. N-am pierdut nicio clipă şi am făcut imediat pregătirile să plec cu avionul ca să nu-mi las băieţii singuri peste noapte. Atunci s-a produs iremediabilul – templul hindus din Ayodhya fusese bombardat de musulmani. Deşi eram la mii de kilometri depărtare, Hyderabad-ul era plin de musulmani. De frica teroriştilor, toate zborurile au fost anulate, iar în oraş s-a declarat stare de asediu. Neînfricată, am decis atunci să mă duc la Nagpur cu trenul şi am aranjat să-i las pe copii la nişte prieteni. Dar şoferul nostru, el însuşi musulman devotat, m-a sfătuit să nu fac asta. — Doamnă, n-o să vă-ntoarceţi acasă vie! Mi-a explicat că, americană fiind, şi călătorind singură, voi fi imediat ţinta unui atac. Prietenii mei hinduşi mi-au dat acelaşi sfat şi m-au îndemnat să renunţ la planul meu.

123

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Atunci m-am agăţat de ideea de a pleca la Nagpur cu maşina. La urma urmei, am judecat eu, şoferul nostru e musulman, şi ştiam că pot avea încredere în el. Tot el ne ajutase în timpul stării de asediu, procurându-ne mâncarea şi permiţându-ne astfel, mie şi copiilor, să nu ieşim din casă. Dar mă descurajă din nou: — Doamnă, zise el, eu sunt singur. Ce pot face eu singur împotriva unei bande de tâlhari? Rămâneţi mai bine acasă, în siguranţă! A trebuit să iau în considerare şi responsabilitatea pe care o aveam faţă de ceilalţi doi copii ai mei, aşa că am cedat, cu tristeţe, în faţa faptului că nu puteam face nimic decât să aştept. Pe măsură ce zilele deveneau săptămâni, iar săptămânile, luni, m-am rugat zilnic pentru micuţa mea din orfelinat. Ce gândea, oare? Ştia, oare, de ce nu m-am dus la ea? Băieţii deveneau din ce în ce mai agitaţi şi mai greu de stăpânit. Aveam mare nevoie de ajutor, dar soţul şi prietenii mei erau la mii de kilometri depărtare. Cum provocările cărora trebuia să le fac faţă deveneau tot mai serioase, mi-am dat seama că trebuie să le înfrunt singură, prin propria mea forţă. Păstrează-ţi calmul. Străduieşte-te să acţionezi firesc. Doamne, dă-mi, Te rog, puterea de care am nevoie, să trec peste toate astea. Treptat, tensiunile dintre hinduşi şi musulmani s-au atenuat, s-a ridicat starea de asediu, iar viaţa oraşului a reintrat în normal. Eram de-acum în martie; trecuseră patru luni de la ziua aceea însorită de Ziua Recunoştinţei, când o vizitasem pe Ghita. Soţul meu a sosit şi el, iar eu simţeam că am trecut un test uriaş. Acum puteam să-mi trag răsuflarea şi să-mi las inima cuprinsă de uşurare – inima în care era Ghita. 124

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Apoi s-a produs miracolul – ştirea că s-au reluat zborurile spre Nagpur! Am acţionat cu viteza fulgerului şi, în câteva ore, aveam în mână biletele pentru cursa de a doua zi. Ricşa care ne-a dus la orfelinat părea să se mişte ca melcul. Mă cuprinsese neastâmpărul. În sfârşit, clipa îndelung aşteptată a sosit. În mulţimea de chipuri nerăbdătoare, am văzut una – o feţişoară luminoasă care a făcut un pas înainte şi a rostit Mami! Era primul ei cuvânt în engleză, şi-l rostise cu ochii mari cât universul şi atâta dragoste cât să ajungă o viaţă. Amsheva Miller

125

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Vederea adevărată Prietena mea, Michelle, e oarbă, dar nu-ţi dai seama. Îşi foloseşte atât de bine celelalte simţuri, inclusiv pe cel de-al „şaselea” – intuiţia – că extrem de rar dă impresia că i-a scăpat ceva. Michelle le poartă de grijă copiilor ei ca orice alt părinte, exceptând faptul că nu se agită pentru chestiile minore. Fetiţa ei, Sarah, de şase ani, şi băieţelul, Aaron, de nouă, beneficiază într-adevăr de atitudinea ei relaxată. Odată, Michelle mi-a spus că uneori o deranjează faptul că fiica şi fiul ei nu sunt îmbrăcaţi, probabil, conform gustului ei. Înţelegi de ce, ea se bazează pe soţ şi pe prieteni să aleagă hainele copiilor. Dar, cum prietenii şi tata nu ştiu întotdeauna ce le place copiilor, Sarah şi Aaron merg adeseori să-şi aleagă hăinuţele. Michelle evită, însă, orice dispută. Atâta timp cât îmbrăcămintea e curată şi potrivită anotimpului, nu face un caz din asta. Şi e încredinţată că, la şase şi nouă ani, copiii ei pot spune foarte bine dacă le e cald sau frig. Un alt subiect în care Michelle rareori îi contrazice pe copiii ei este curăţenia casei. Nu că Michelle n-ar şti când totul e întors pe dos în casă. Ştie că e momentul să se facă curat când păşeşte peste firimituri sau jucării rămase pe jos. Dar în casa lui Michelle, copiii au învăţat că trebuie să-şi ţină lucrurile în ordine nu numai pentru că ar supăra-o pe mama, ci, mai ales, pentru că e periculos pentru ea. Şi, întradevăr, Michelle se mişcă cu atâta uşurinţă prin casă, că oaspeţii nu-şi dau seama că e oarbă. Eu mi-am dat seama când fetiţa mea de şase ani, Kayla, sa dus să se joace la ei acasă. Când s-a întors acasă, Kayla 126

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

era încântată de felul în care îşi petrecuse ziua. Mi-a povestit că au făcut prăjiturele, s-au jucat şi au pictat. Era mai ales încântată de pictatul cu degetele. — Ghici cum e, mami! spuse Kayla, toată numai zâmbet. Am învăţat cum să amestec culorile azi! Albastru cu roşu dau violet, iar galben şi albastru dau verde! Nu-i aşa că-i simplu? Şi Michelle a pictat cu noi. A zis că-i place să simtă vopselele strivite între degete. Ceva din încântarea copilei mele mi-a captat atenţia şi miam dat seama că nu pictasem niciodată astfel cu Kayla. Numi plăcea murdăria. Drept rezultat, fetiţa mea învăţase să amestece culorile de la o prietenă oarbă. Ironia situaţiei m-a făcut să mă aşez şi să mă uit bine şi la Kayla şi la mine. Apoi Kayla a continuat: — Michelle mi-a spus că tabloul meu arată bucuria, mândria şi sentimentul împlinirii. Chiar a văzut ce făceam eu! Kayla mi-a spus că n-a ştiut că pictatul cu degetele e aşa de interesant până când Michelle nu i-a arătat cum să picteze fără să se uite pe hârtie. Atunci am înţeles că fetiţa mea nu ştia că Michelle e oarbă. Amănuntul acesta nu apăruse în conversaţia noastră. Când i-am spus, a rămas tăcută o clipă. La început, nu ma crezut. — Mami, da’ Michelle a înţeles exact ce era desenul meu! Insistă Kayla. Ştiam că fetiţa mea are dreptate, pentru că Michelle o ascultase descriind tabloul. Michelle auzise cât de mândră era Kayla de lucrarea ei, auzise uimirea ei când descoperise cum se amestecă culorile şi încântarea când pipăia vopselele. Am tăcut câteva clipe. Apoi Kayla spuse încet: 127

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Ştii, mami, Michelle chiar „a văzut” tabloul meu. S-a folosit de ochii mei. N-am auzit pe nimeni, niciodată, numind-o pe Michelle handicapată. Nici nu este. Ea are un tip special de „vedere” pe care ar trebui să-l folosească toate mamele. Marsha Arons

128

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Fiecare dimineaţă este un dar Nu-mi pot alunga din minte imaginile din noaptea de dinaintea momentului în care a început totul. Mă văd stând la masă, ridicând paharul să toastez în cinstea fiicei mele şi a logodnicului ei. Familia şi prietenii erau cu toţii acolo, chipuri zâmbitoare în lumina lumânărilor. Soţul meu, Steve, s-a aplecat şi m-a sărutat. Orele acelea aveau să fie ultimele clipe de fericire înainte să se instaleze frica. În noaptea aceea, în pat, viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna. Nu mă simţeam prea bine de săptămâni întregi, dar am crezut că e doar o durere de spate. Când m-am trezit în toiul nopţii cu senzaţia că s-a aşezat cineva pe pieptul meu, am ştiut că e din cauza inimii. — Du-mă la spital, i-am spus, de-abia respirând, soţului meu. — O să te faci bine, repeta el obsedant. E tare speriat. Am început să plâng. Şi eu la fel, Doamne. La spital, mi-am amintit, cu durere în suflet, de alt spital, cu mult timp în urmă – unde eu, o fetiţă de numai 10 ani, stăteam aplecată peste patul tatălui meu, după primul său atac de cord. Mama murise cu ani în urmă, la naşterea surorii mele, iar tata era viaţa mea. Apoi, când aveam 12 ani, tata a suferit un alt atac de cord – la serviciu. N-am avut posibilitatea să-mi iau rămas-bun şi suferinţa care m-a cotropit a fost nesfârşită. Acum eram eu în spital. Te rog, Doamne, nu mă lăsa să mor fără să-mi iau rămas-bun de la copiii mei. Jeffrey nu are decât 13 ani… Jason, 15 – tocmai acum când devine 129

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

un tânăr de nădejde – iar Tricia se căsătoreşte! Are nevoie de mine acum. Steve s-a dus să aducă copiii, în timp ce eu făceam o angiogramă ca să fie localizat blocajul. — Trei din cele patru artere majore sunt blocate, au spus doctorii. — Dar n-am decât 39 de ani! Medicul mi-a explicat că am moştenit boala de inimă de la tatăl meu. — Ai nevoie de o intervenţie chirurgicală, a zis. Dar cordul e foarte slăbit, orice procedură ar putea fi… Fatală. Tremuram de frică. Dar nu de frica morţii. Mai presus de toate, nu puteam concepe să-i las pe cei dragi să îndure durerea pe care o cunoscusem eu în copilărie. — S-ar putea să nu supravieţuiesc… le-am spus copiilor, în timp ce ne curgeau lacrimile tuturor. Înainte de operaţie, Steve m-a vizitat cât de des a putut; încerca să zâmbească, dar eu am văzut teama din privirea lui. Mă căsătorisem cu Steve doar de un an. — Ne-am aşteptat atât unul pe altul. Mai avem încă o groază de lucruri de făcut, mi-a şoptit el. Am dat din cap, dusă pe gânduri. Tricia a vorbit despre florile pentru nuntă. I-am zâmbit. Jefrey şi Jason mi-au povestit despre şcoală. — Când vii acasă… repetau ei. Se străduiau toţi să fie tari. Dar eram, toţi, foarte speriaţi. În dimineaţa operaţiei, am privit cum se ridica soarele deasupra lacului. O barcă cu pânze aluneca uşor prin faţa mea. Am încercat să-mi imaginez sentimentul de pace al celui din barcă. Dar, pe măsură ce momentul operaţiei se apropia, groaza lua locul acelui sentiment. După ce i-am 130

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

sărutat pe copii şi pe Steve şi i-am mângâiat pe obrajii înlăcrimaţi, am simţit o dorinţă frenetică de a trăi. Doamne, m-am rugat înainte de a fi anesteziată, dacă mă laşi să-mi văd copiii crescând, nu voi pierde nicio clipă… Următorul lucru pe care-l ştiu – operaţia se terminase, iar eu îl ţineam de mâna pe Steve şi mă uitam la copiii mei. Eaşa de blândă atingerea lui, sunt atât de frumoase zâmbetele lor. Iar eu am, acum, tot timpul din lume să mă bucur de ele, mi-a trecut prin minte. După două zile, însă, doctorul mi-a explicat că arterele mele se vor bloca, probabil, din nou. Iar inima nu mai suporta încă o operaţie. — Operaţia îţi mai dă încă vreo şase ani, a zis. Îmi pare rău. Şase ani – trec cât ai clipi din ochi! Am simţit un nod în gât şi mi s-a tăiat răsuflarea. Apoi mi-am adus aminte: pentru şase ani mă rugasem. Băiatul cel mic va avea 18 ani – matur. Voi avea mai mult timp şi pentru Steve. Da, Dumnezeu îşi ţinea promisiunea – prima parte a târgului pe care-l făcusem cu el. Acum, am jurat eu, o voi ţine şi eu pe a mea – şi voi folosi la maxim fiecare clipă. Am făcut o sărbătoare din viaţa mea – când am urmărit-o cu privirea pe fiica mea traversând biserica spre alesul ei, când le dădeam sfaturi băieţilor în legătură cu fetele, când petreceam weekendurile în braţele lui Steve, sau când făceam torturile de ziua lor. Fiecare clipă, fie că îl salutam pe poştaş, fie că îmi legănam nepoţii, era plină de un farmec anume. Apoi, pe măsură ce mă apropiam de capătul celor şase ani, am început să am dureri. 131

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Nu se mai poate face nimic, au spus doctorii. Şi frica aceea bine-cunoscută m-a învăluit din nou. Într-o zi, Jefrey şi-a pus capul la pieptul meu şi a suspinat. În altă zi, Tricia mi-a spus cu ochii în lacrimi: — Am nevoie de tine, mamă. Copiii mei au nevoie de bunica lor! — Voi fi lângă voi cât de mult posibil, am zis, încercând săi alin. De ce credeam că ai mei sunt mai pregătiţi acum să-şi ia rămas bun? Şase ani… 10… 20! E vreodată de ajuns? Bev, luptă pentru viaţa ta! Ceva a strigat în mine. Aşa am început să citesc cărţi despre diete şi gândire pozitivă. O să trăiesc! Am jurat atunci. Poate că a fost darul lui Dumnezeu. Poate că a fost propria mea forţă. Acum, după doi ani, mă simt mai bine decât aş fi sperat vreodată. Continui să mă bucur de fiecare nouă dimineaţă. Şi, în vreme ce mă hârjonesc cu Steve seara, mulţumesc pentru toate lucrurile simple, minunate – chiar frustrante – de care am avut parte în ziua aceea. Ştiu că va veni o zi în care soarele va răsări fără mine. Şi plâng gândindu-mă că aş putea pierde mica reverenţă a nepoatei mele la sfârşitul primei ei piese jucate la şcoală, sau primul joc de baseball al frăţiorului ei mai mic. Dar Dumnezeu mi-a dat deja mai mult decât am cerut. Iar eu am învăţat că fiecare clipă este nepreţuită. Bev Shortt Repovestită lui Deborah Bebb Extrasă din Woman’s World Magazine

132

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

O iubire fără limite Asta înseamnă curaj… să suporţi cu stoicism ce îţi trimite cerul. Euripides Unul din lucrurile care îmi plac cel mai mult este să-l privesc pe fiul meu Andrew, jucându-se în parcul din apropierea casei noastre din Baltimore. Andrew nu e la fel de vorbăreţ sau ager ca alţi copii de vârsta lui, dar e la fel de frumos şi drăgălaş. Şi ştiu că, în felul său, are tot atât de mult de dăruit lumii ca şi ceilalţi copii. A fost o vreme când nu credeam că sunt pregătită să devin mamă – cu atât mai puţin mama lui Andrew. Aveam 17 ani când am rămas însărcinată. M-am căsătorit cu iubitul meu din liceu, Jim, imediat după ce am absolvit, şi, deşi amândoi ne doream copii, ne temeam că devenim părinţi prea curând. Dar ne-am iubit copilul din momentul când am aflat că sunt însărcinată. Pe măsură ce burtica mea creştea, ne imaginam cum îl încurajam pe micuţul nostru la meciurile din Liga Mică sau cum îşi arunca şapca în aer la ceremonia de absolvire a liceului. Ca majoritatea părinţilor, visam că fiul nostru va fi cel mai inteligent, cel mai puternic, cel mai frumos copil din lume. Dar, în luna a opta fiind, am început, deodată să sângerez şi Jim m-a dus repede la spital. Mi s-au dat medicamente pentru a opri travaliul, dar ecografia a arătat că fătul era neobişnuit de mic. — Ar putea avea sindromul Down, mi-au explicat cu blândeţe. 133

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Şi Jim şi eu am plâns şi ne-am rugat. — Doamne, fă să avem un copil normal. Testele au arătat că bebeluşul avea nu numai sindromul Down, ci şi un blocaj intestinal care necesita operarea de urgenţă. Chiar dacă ar fi supravieţuit naşterii, ar fi putut muri pe masa de operaţie. Stăteam în pat, cu braţele în jurul burţii. Din felul cum descriau doctorii sindromul Down, înţelegeam că fiul meu nu va juca niciodată în Liga Mică, nu va merge la o şcoală normală şi nici nu va avea o familie a lui. Va fi altfel, mai lent, şi incapabil să facă toate acele lucruri la care visasem noi. Numai să fi mamă, şi era o provocare uriaşă. Pentru mine, era cea mai importantă atribuţie din lume şi-mi doream cu disperare s-o fac cum trebuie. Înainte de a afla că fiul meu va avea probleme, mă întrebam, cu nelinişte în suflet, dacă îi voi oferi copilului meu combinaţia corectă de iubire, înţelegere şi disciplină. Acum, neliniştea aceea se transforma în panică. Nu cred că o să mă descurc! gândeam, chinuindu-mă singură. Şi atunci a venit întrebarea doctorului: — Jennifer, eşti de acord să încercăm totul pentru a salva copilul? O clipă, l-am privit fix, fără să înţeleg. Să facă totul…? Cuvintele mi se plimbau prin minte. Ce vrea să zică? m-am gândit. Şi când, în sfârşit, s-a făcut lumină în capul meu, am simţit cum creşte în mine o iubire nestăvilită, diferită de tot ce simţisem până atunci. Bineînţeles că vreau să facă totul să-mi salveze copilul! am gândit, lăsându-mă invadată de dorinţa uriaşă de a proteja. E vorba de copilul meu – cum aş putea dori altceva? 134

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Vreau să am copilul acesta, i-am spus doctorului cu glasul întretăiat de plâns. Şi am să-l iubesc, indiferent de cum va fi. Doctorii mi-au provocat travaliul în noaptea aceea. Când mi l-au pus în braţe pe micuţul Andrew, l-am acoperit de sărutări. Arăta ca un îngeraş, iar când medicii l-au luat la operaţie, mi s-a rupt inima. Să-ţi fie bine, micuţul meu, am gândit. Mami te iubeşte. Operaţia a reuşit; exultam când l-am adus acasă. Dar inima mi se strângea la privirile pline de milă pe care mi le aruncau prietenii şi colegii de serviciu după ce îl vedeau pe Andrew. Dar nu e aşa urât! gândeam. Şi îmi părea rău pentru Andrew. Sunt atâtea lucruri în viaţă pe care n-o să le facă, suspinam eu. Nu e drept. Căutând cu disperare ajutor, am intrat în legătură, la sugestia spitalului, cu un grup de sprijin pentru cei cu sindromul Down. Ascultându-i pe alţi părinţi vorbind despre speranţele lor, am ştiut că nu sunt singură. Şi am aflat că, probabil, Andrew va fi în stare să muncească, să-şi facă prieteni şi să aibă o viaţa a lui. Dar, mai ales, să fie fericit. Ce altceva şi-ar mai putea dori o mamă? Când Andrew a făcut primii paşi şi a gângurit primul „Tata”, nu mi-am făcut griji pentru cât de mult rămăsese în urmă. M-am bucurat, în schimb – şi am făcut tot ce am putut să-l ajut să realizeze mai mult. L-am înscris la cursuri de logopedie şi terapie fizică, iar acasă făceam cu el exerciţii de fortificare a capacităţilor motorii. Când reuşea să mănânce singur sau să arunce mingea, aplaudam şi râdeam amândoi. Andrew are cinci ani acum şi mă uimeşte tot timpul. Merge la o şcoală specială şi 135

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

are prieteni, iar eu nu mă mai tem că unii copii îl vor necăji – pur şi simplu, îl adoră cu toţii. Uneori mi se frânge inima gândindu-mă la lucrurile pe care nu le va face niciodată. Dar mă gândesc la lucrurile minunate pe care le-a făcut şi pe care le va face – toate în propriul lui ritm. Şi sunt sigură că poţi face orice cu curaj şi dragoste. Jennifer Hill Repovestită de Chet Dembeck Extrasă din Woman’s World Magazine

136

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Lupta mamei pentru un copil special Nici o limbă din lume nu poate da glas forţei, frumuseţii şi eroismului dragostei materne Edwin H.Chapin Frank şi Lee s-au căsătorit în 1948, după ce au slujit biserica catolică, el ca student seminarist iar ea – călugăriţă. După ce au întemeiat o familie, Lee a hotărât că ea vrea şase copii. Primul a apărut în 1951, ceilalţi cinci venind, unul după altul, în următorii 11 ani. Când a venit pe lume al cincilea copil – Tom – Lee ajunsese în momentul în care nu mai era sigură că are puterea să mai crească unul. La şase luni, Tom nu putea încă să mănânce din linguriţă şi nici nu-şi ţinea căpşorul sus. L-a dus la pediatru, care i-a spus că face din ţânţar armăsar. — Mulţi copii se adaptează greu la mâncatul din linguriţă, i s-a spus. E firesc, la vârsta asta. — Cred că ştiu ce e normal şi ce nu, i-a spus ea, cu francheţe. Mai am patru. Ceva nu e în regulă. L-a mai dus la un doctor, care i-a spus să aştepte un an să vadă dacă lucrurile se vor îndrepta. Lee a aşteptat – şi a vegheat. În anul următor, Tom a reuşit să-şi ţină capul sus, dar în alte privinţe, situaţia s-a înrăutăţit. Refuza, de multe ori, să mănânce. Sau mânca totul pasat, până când pielea a căpătat o tentă portocalie. Dar ceea ce o îngrijora cel mai mult erau accesele lui de mânie. Îi bătea pe fraţii lui când aceştia stăteau la televizor, sau o lovea pe Lee când şofa. Lee ştia că accesele de furie de genul ăsta sunt normale la un copil de vârsta lui, dar o speria intensitatea lor. 137

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Avea un an şi jumătate, când Lee a reînceput vizitele la doctori şi specialişti. De data asta, nu i-a mai spus nimeni că Tom e un copil normal. Unul din medici l-a diagnosticat cu PKU (fenilcetonurie), o tulburare de metabolism care are drept rezultat, retardarea. Un altul i-a spus că nu e PKU, ci lezarea creierului la naştere din cauza lipsei de oxigen. După un an, consultând când un doctor, când altul, i s-a spus că Tom n-o să poată duce o viaţă normală şi că trebuie instituţionalizat. Lee a fost îngrozită. Cum putea să-şi trimită copilul, la doar trei ani ai lui, într-o instituţie unde posibilitatea de a creşte sănătos ar fi putut fi periclitată pentru totdeauna? Când s-a dus, împreună cu Frank, să viziteze instituţia recomandată de doctori, a văzut că toţi copiii de acolo aveau deficienţe mintale grave, mulţi fiind incapabili să vorbească. Tom avea, într-adevăr, probleme, decise Lee, dar ăsta nu era un loc unde să-l trimită. Apoi, o asistentă medicală i-a spus lui Lee despre un spital în Ann Arbor care l-ar putea ajuta pe Tom. Medicii şi psihiatrii de acolo au tras concluzia că Tom era retardat mintal şi nu va fi în stare să termine un liceu. O asistentă socială din spital sugeră că le va fi greu să crească un copil cu capacităţi mintale atât de limitate, ei fiind, amândoi, absolvenţi de colegiu. — Nu va putea fi niciodată altceva decât săpător, spuse ea. — Şi ce-i cu asta? replică Lee, tăios. Să-ţi spun ceva. Nu mă interesează cum o să-şi câştige pâinea. Eu îmi iubesc toţi copiii la fel. Nu-i iubesc în funcţie de cât sunt de inteligenţi. Faptul că nu e un geniu nu mă face să-l iubesc mai puţin. Dar Tom întrecu aşteptările doctorilor. Medicii s-au hotărât cu greu să-l lase pe Tom să meargă la o şcoală normală. Deşi a cunoscut şi perioade grele, a absolvit nu numai liceul, ci şi 138

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

doi ani şi jumătate de colegiu. Undeva, pe drum, deficienţa mintală de care suferea s-a dovedit a avea o cauză emoţională, şi a fost tratat în consecinţă. Mă bucur că Lee n-a renunţat la acel copil, pentru că acel copil, cu un debut nefericit în viaţă, sunt eu. Astăzi urmez încă un tratament care să ţină sub control urcuşurile şi coborâşurile mele emoţionale. Iar când privesc în urmă, la copilăria mea, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am o mamă aşa de încăpăţânată, care n-a vrut să asculte de predicţiile pesimiste ale doctorilor despre viitorul meu întunecat. Mama m-a iubit îndeajuns ca să-şi asculte, în schimb, inima – care i-a spus că arma cea mai bună în lupta pentru un copil este credinţa şi dragostea. Tom Mulligan

139

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Bine-aţi venit în Olanda Lumea mă roagă adeseori să descriu experienţa de a creşte un copil cu o deficienţă – să încerc să-i ajut astfel pe cei care, netrăind această experienţă unică, s-o înţeleagă, să-şi imagineze cum ar fi. Păi, e cam aşa… Dacă urmează să ai un copil – asta seamănă cu planificarea unei vacanţe fantastice – în Italia, de exemplu. Cumperi o grămadă de ghiduri de călătorie şi-ţi faci planuri fabuloase. Collosseum-ul. David al lui Michelangelo; gondolele din Veneţia. Înveţi chiar câteva cuvinte uzuale în italiană. Totul te încântă. După luni de zile de anticipare nerăbdătoare, soseşte, în sfârşit, ziua mult aşteptată. Îţi faci bagajele şi… valea. Câteva ore mai târziu, aterizează şi avionul. Stewardesa anunţă: „Bine aţi venit în Olanda!” — Olanda! Zici tu. Ce vrei să spui cu Olanda? Eu am luat biletele pentru Italia! Trebuia să ajung în Italia. Toată viaţa am visat să merg în Italia. S-a petrecut, însă, o schimbare în planul de zbor. Au aterizat în Olanda, şi acolo trebuie să rămâi. Important e că nu te-au dus într-un loc oribil, dezgustător, mizerabil, plin de mirosuri pestilenţiale, foamete şi boli. Teau dus doar în alt loc. Aşa că trebuie să ieşi să cumperi alte ghiduri de călătorie. Şi trebuie să înveţi o cu totul altă limbă. Şi vei întâlni o grămadă de oameni noi pe care, altfel, nu i-ai fi întâlnit niciodată. Nu e decât un alt loc. Dar, după ce ai stat acolo o vreme şi ţi-ai tras răsuflarea, te uiţi în jur… Şi începi să vezi că 140

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Olanda are mori de vânt… că Olanda are garoafe. Olanda are până şi Rembrandt. Dar toţi cei pe care-i ştii sunt prea ocupaţi să vină şi să plece în Italia… Şi toţi se grozăvesc cu „ce nemaipomenit de bine am petrecut acolo”. Iar tu îţi vei spune, tot restul vieţii „Da, acolo ar fi trebuit să ajung şi eu. Pentru asta mi-am făcut planurile”. Iar suferinţa asta nu o să dispară în veci de veci… pentru că nerealizarea acelui vis este un eşec foarte, foarte important. Dar… dacă stai toată viaţa şi deplângi faptul că nu te-ai dus în Italia, n-o să fii niciodată liber să te bucuri de ceea ce are Olanda caracteristic şi încântător. Emily Perl Kingsley

141

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

4. DESPRE CALITATEA DE A FI MAMĂ Dragostea mamei e ca un cerc, nu are nici început şi nici sfârşit. Merge de jur împrejur şi creşte mereu, atingând pe oricine vine în contact cu ea. Îi învăluie pe toţi, precum ceaţa dimineţii, îi încălzeşte precum soarele amiezii şi îi înveşmântează precum o mantie de stele, seara. Dragostea mamei e ca un cerc, fără început, fără sfârşit. Art Urban

142

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Reprodusă cu permisiunea Benitei Epstein.

143

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mami e cuvântul potrivit Mama este numele lui Dumnezeu din sufletul şi de pe buzele copiilor mici. William Makepeace Thackeray „Mami” strigă o voce de fetiţă în magazinul aglomerat. Mă întorc spre locul de unde vine vocea de copil. Şi alte femei fac la fel. N-are importanţă că am venit la magazin singură, că fetiţele mele, mult mai mari decât posesoarea glăsciorului aceluia neajutorat, sunt bine şi în siguranţă instalate în şcoală. Când aud strigătul „mamă”, intru în alertă, iau poziţia de start, gata să sar în ajutor. Sigur, a spus mai întâi „tata”, dar noi, femeile, ştim că asta e pentru că guriţa ei nu poate atinge minunea rotunjită a cuvântului „mamă”. Spui atât de multe cu doar aceste patru litere. La fel ca limba esperanto, „mamă” are semnificaţie universală; este un cod Morse exhaustiv de mesaje şi nevoi. „Mamă, mamă”. Glasul lasă o urmă vaporoasă în creierul meu adormit, rămas în urmă cu somnul. A scăpat biberonul, i-a căzut păturica. Mă duc, împleticindu-mă, în camera ei şi ridic liniştitorul container cu lapte, trag „pătulica” mătăsoasă peste ea, îi dau un sărut şi-i şoptesc că o iubesc. Cu ochii închişi, mă întorc, clătinându-mă, în pat. Nu e nevoie să aprind lumina: ştiu drumul pe dinafară. „Ma… a… mii!” E prima zi. Glasul mă săgetează ca un cuţit, chiar dacă am plecat de ceva timp de la centrul de supraveghere, un loc în care toate educatoarele sunt absolvente de colegiu şi au certificate de blândeţe şi bunătate, unde clasele sunt mici şi viu colorate, copiii – diferiţi, iar programa stimulativă, fără a fi copleşitoare. 144

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Centrul stomacului meu ţipă când cobor din acest Cadillac al grijilor, căci se văita ca şi cum aş fi lăsat-o singură, într-o colibă urât mirositoare. Maşina mea încurcă circulaţia, căci doreşte să se întoarcă să salveze copilul din închisoarea aceea. Odată intrată în birou, sun la centrul de supraveghere, aşteptându-mă să-i aud ţipetele în telefon. — A, Jessica s-a oprit din plâns imediat ce aţi plecat, mă asigură educatoarea. Dicţionarul defineşte „mama” drept „părinte de sex feminin”. Dar copiii mei au dat mult mai multe înţelesuri acestui cuvânt. Sarah are patru ani şi când strigă: „Maaami!” ştiu că şi-a încheiat aiurea nasturii de la bluziţă, că şi-a stricat fermoarul. Jessica, şapte ani, strigă „mamă!” pe un ton grăbit, acuzator. Nu-şi găseşte perechea la şosetă şi crede, din greşeală, că eu sunt responsabilă. Tonul ei se schimbă pe măsură ce creşte. Învaţă să alinte cuvântul, să-l pronunţe cu dulceaţă în glas: „N-aş vrea eu săi calc rochia galbenă?” Deja e în întârziere la şcoală. Sarah, la 13 ani, scuipă cuvântul cu un glas a la Sarah Bernhardt. „Maama!!!” Înseamnă „Am nevoie disperată de haine, nu-mi vine să cred că nu mor în zdrenţele astea.” Acum Jessica merge singură cu maşina la şcoală. Dar tot „mama” îi spală rufele când sunt toate murdare. „Maami” se traduce prin „Pot să-ţi împrumut bluza cea nouă de mătase, te rog, te rog… te rog.” „Mami?” E mare acum şi rareori mai bate în uşa dormitorului meu dimineaţa. Dar sesizez încă vulnerabilitatea din glasul ei. 145

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Vrei să te ajut, să-ţi dactilografiez lucrarea? o întreb, sărind din pat, cum am făcut mereu, ca să văd ce are nevoie. Dă din cap, strângând la piept un vraf de cărţi de istorie. Apoi izbucneşte în plâns. — Nu-l mai iubesc pe John. Cuvintele sunt „pătate” de suspine. E furios pe mine şi nu înţeleg de ce, şi nu mai vorbeşte cu mine, şi… O iau pe după umeri şi o duc în bucătărie. Fac ceaiul, îi întind un pachet de şerveţele şi aştept să se hotărască să-mi povestească. O parte din mine ar vrea să pună un zid de protecţie între copila mea şi bestiile pline de cruzime din relaţiile ei. Cealaltă parte din mine ştie că, înţelegând băieţii care intră în viaţa ei, devine mai puternică. — Ce să fac, mamă? Cuvântul îmi sfredeleşte inima, ca o săgeată ascuţită. Tare aş vrea ca răspunsurile să fie mai simple: aş vrea să găsesc şoseta, să calc fusta, să împrumut bluza şi să fiu, încă o dată, eroina ei. Sunt extenuată de prea multă muncă şi prea puţin timp liber. Simt cum mi se scurge forţa psihică, din cauza responsabilităţilor faţă de mine şi faţă de fetele mele. Am obosit să fiu adult. Vorbesc cu prietenii mei şi empatia lor îmi face bine. Vorbesc cu fratele meu şi problema-i rezolvată. Apoi formez numărul de telefon atât de familiar la care sunam din liceu, din remorca mea din Alabama, din apartamentul din Germania, din toate casele şi apartamentele în care am locuit în Midwest. — Alo, spune vocea de la capătul celălalt al firului, nesigură, hârâită, vocea care a trecut prin atâtea. — Mamă? zic eu. — Iubita mea, eşti bine? spune mama. Într-un anume fel, asta e tot ce vreau să aud. 146

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Deborah Shouse

147

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

A fi mamă – o îndeletnicire banală? Sigur aţi auzit de „îndeletniciri banale”, jocul acela foarte popular care constă în a da răspunsuri la întrebări banale. De multe ori m-am gândit că „profesiunea” de mamă seamănă cu acest joc. Sunt de părere că ne petrecem o mare parte din timp întrun labirint de banalităţi, scotocind prin detaliile zilnice ale convieţuirii familiale, fără să găsim vreodată certitudinea că am luat-o înaintea jocului sau că am rămas în urmă. Cu aceste gânduri în minte, am conceput şi eu un joc de banalităţi pentru mame. Regulile sunt simple – începi cu zece bile şi adaugi sau scazi bile în timp ce joci. Eşti gata? Foarte bine, putem începe… Cazul 1. Aştepţi să sosească primul tău copil. Dacă te uiţi la talia care ţi se îngroaşă rapid şi-ţi spui „Imediat ce se va naşte copilul, voi reveni la măsura 42”, scade două bile – din cauza gândului tău tânjitor. Cazul 2. Doi ani mai târziu – aştepţi să se nască al doilea copil. Ca să previi rivalitatea dintre fraţi, ai pregătit cu multă grijă evenimentul – ai petrecut „timp calitativ” cu primul născut, dându-i o păpuşă s-o hrănească, să-i facă baie, să o culce şi să o învelească, ca pe propriul lui bebeluş. Când noul frăţior vine acasă, cel mare nu va fi gelos. Dar mai scade o bilă, pentru că va fi cineva gelos – câinele. Cazul 3. Primul tău copil îţi spune că în piesa de la şcoală interpretează rolul unui stejar şi are nevoie de costum mâine dimineaţă. Dacă stai până la trei dimineaţa ca să-i faci un costum original şi novator, scade trei bile pentru că ne dai nouă, celorlalte, un exemplu imposibil de urmat. Pe de altă 148

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

parte, dacă îţi vâri progenitura într-un sac făcut din hârtie maro cu o gaură pentru cap şi două pentru mâini, şi lipeşti nişte frunze verzi pe faţă şi pe spate, adaugă cinci bile. Tocmai ne-ai luat o piatră de pe inimă. Cazul 4. Ai acum trei copiii şi toţi merg la şcoală. Ai descoperit că „mamă” e sinonim cu „taximetrist”. Într-o zi, la fel ca toate celelalte, o laşi pe cea mică la lecţia de muzică şi duci apoi băieţii la antrenamentul din Liga Mică. După care te întorci s-o iei pe fetiţă şi să-i aduci acasă şi pe cei doi membri ai Ligii, culeşi între timp. Faci cina din mers pentru că un membru al familiei trebuie să fie la cor la 19.00. S-a făcut ora de culcare şi descoperi că ai un copil în plus. Dar nu intri în panică… s-a mai întâmplat şi înainte şi ştii că o să sune în curând telefonul pentru că o altă mamă a descoperit că ei îi lipseşte unul. Adaugă cinci bile pentru capacitatea ta de îndurare. Cazul 5. Dragii tăi micuţi pe care i-ai învelit cu multă dragoste seara, la culcare, atâţia ani, te tratează deodată ca şi cum ţi-ai fi pierdut minţile de când erai la grădiniţă. Le e jenă să fie văzuţi cu tine. Ia ghiceşte de ce: eşti părintele unor adolescenţi – creaturile acelea ciudate care se simt înalţi de 3 metri şi intangibili. Dacă supravieţuieşti acestei vârste cu toate simţurile intacte, adaugă opt bile pentru eroism sub ploaia de gloanţe. Până atunci, ţine minte că ai un as în mânecă – cheile de la maşină sunt la tine! Cazul 6. Poţi să-ţi dai seama că vlăstarul cel mare a venit acasă în vacanţă de la colegiu după maldărul de rufe murdare din hol. Dacă îi duci hainele jos, la spălătorie, ca să le sortezi, să le speli şi să le calci ca în timpurile trecute… Scade trei bile şi… Să-ţi fie ruşine! Dacă, în schimb, îl iei de mână şi-i arăţi unde stă maşina de spălat de când era mic, 149

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

adaugă cinci bile. Ştii şi tu că unele din cele mai importante lucruri în viaţă nu se învaţă la colegiu. Cazul 7. Prin cine ştie ce miracol, copiii au devenit adulţi responsabili. Din întâmplare, îl auzi pe fiul tău, matur acum, spunându-i la culcare fiului lui poveştile pe care i le-ai spus tu odată, lui; şi lacrimi ţi se scurg, încetişor, pe obraz. Nu dispera – ele sunt perlele calităţii de părinte, şi tocmai despre asta e vorba în jocul meu. ******* Felicitări. Ai trecut linia de sosire şi e timpul să-ţi aduni punctajul. Jocul pe care tocmai l-ai jucat se cheamă „Calitatea de a fi mamă” – şi, dacă ţi-au mai rămas câteva bile – ai câştigat! Jacklyn Lee Lindstrom

150

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„SE ÎNŢELEGE că mi-aş dori să fiu o mamă ideală, dar sunt prea ocupată cu creşterea copiilor.”

Reprodusă cu permisiunea lui Bil Keane.

151

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Cursul de arte plastice Aveam 34 de ani şi eram mama a trei copii, când m-am înscris la cursul de arte plastice la colegiul Motlow din Tennessee. Instructorul ne-a anunţat, într-o zi, că lucrarea pe care o făcusem în prima oră de curs, trebuie adăugată celorlalte lucrări, care vor avea cea mai mare pondere la nota de absolvire. — Aş putea face altă lucrare? am întrebat eu cu jumătate de gură. N-o mai am pe prima. Instructorul a întrebat ce s-a întâmplat cu ea. Puţin jenată, am răspuns: — E pe frigiderul mamei. Autor necunoscut Trimisă spre publicare de Jana Barrett

152

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Scrisoarea unei mame către fiul ei care a început şcoala Dragul meu George, Nu ai idee cum m-am simţit azi, când te-am însoţit la şcoală, împreună cu fratele tău mai mare şi cu căţeluşul tău. Erai atât de emoţionat, ai împachetat şi ai despachetat de nu ştiu câte ori cariocile şi foarfecele şi le-ai pus, tot de atâtea ori, în ghiozdan. Au să-mi lipsească dimineţile acelea de lenevie când le făceam la revedere cu mâna fratelui şi surorii tale care plecau la şcoală. Eu stăteam cu cafeaua şi ziarul în faţă şi-ţi dădeam să colorezi revistele de benzi desenate, iar tu stăteai şi te uitai la televizor la Strada Sesam. Pentru că eşti mezinul familiei, la vremea când ţi-ai făcut apariţia, învăţasem deja câte ceva: aflasem că zilele în aparenţă nesfârşite ale primilor ani de viaţă trec cu iuţeala fulgerului. Am clipit, şi fraţii tăi mai mari au pornit spre şcoală în prima zi cu aceeaşi nerăbdare cu care ai pornit-o şi tu azi dimineaţă. Am fost o favorizată a sorţii: am putut să aleg între a mă duce la serviciu şi a sta acasă. Când ţi-a venit ţie rândul să apari, recompensa strălucitoare a unei cariere şi a unui venit dublu îşi pierduse deja luciul. O bălăceală într-o băltoacă, cu tine încălţat în ghetuţele roşii de lac, sau recitirea „încă o dată şi gata” a cărţii tale preferate „Broscuţele Frog şi Toad sunt prietene” au însemnat infinit mai mult. N-ai mers la grădiniţă, şi nici eu nu sunt Maria Montessori. Dar sper că asta nu te-a tras înapoi. Ai învăţat 153

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

cifrele ajutându-mă să număr cutiile goale de sifon pe care le duceam înapoi la magazin. (De obicei mă vrăjeai să te las să faci cinste cu banii care ni se returnau.) Nu cunosc foarte bine metoda Palmer, dar ai făcut treabă scriindu-ţi numele cu creta pe trotuar, cu litere mari, ca să-l faci să pară mai important. Şi, într-o oarecare măsură, chiar ai prins nuanţele de limbaj. Nu mai departe, zilele trecute mai întrebat de ce îţi spun „Iubire” când citim poveşti şi „Amice” când mă ajuţi la treabă. Se pare că te-a mulţumit explicaţia pe care ţi-am dat-o cu diferenţa dintre dispoziţia „mămoasă” şi cea de prietenie. Trebuie să recunosc că m-am văzut, cu ochii minţii, în vremea în care tu mergi la şcoală. M-am văzut actualizând albumele cu fotografii şi începând romanul pe care vreau demult să-l scriu. Pe măsură ce vara se apropia de sfârşit şi tot mai multe certuri izbucneau între tine şi fraţii tăi, am aşteptat cu nerăbdare ziua de azi. Şi aşa, azi dimineaţă, am urcat împreună dealul până la clasa ta cu un tablou al preşedintelui pe un perete şi unul al lui Bambi pe celălalt. Ţi-ai găsit numele deasupra cârligului de la cuier într-o clipă, şi m-ai îmbrăţişat zdravăn, strâns de tot, ca de obicei. De data asta, ai fost primul care s-a desprins din îmbrăţişare. Într-o zi, poate, vei însoţi şi tu un şcolar cu ochii mari ca ai tăi şi zâmbet neaşteptat, în prima lui zi de şcoală. Când te vei întoarce de la uşă să-i faci la revedere cu mâna, el sau ea va fi prea adâncit în conversaţia cu noul prieten ca să mai observe. Şi, în timp ce zâmbeşti, vei simţi o urmă caldă pe obraz… Şi atunci, vei înţelege. Cu dragoste, Mama 154

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Rebecca Christian

155

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

„Tot plânsul şi agăţatul ăsta de fusta mamei. Credeam că, n-or să mai plece în veci mamele!”

Reprodusă cu permisiunea lui Dave Carpenter

156

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Povestea unei mame sportive E o sâmbătă răcoroasă de mai. Aş putea fi acasă ştergând firele de păianjeni din colţurile camerei de zi sau încolăcită pe canapea cu o carte bună în mână. În schimb, stau pe o bancă rece de metal în tribuna unui teren de baseball din Kirkland, Washington. Vântul de gheaţă intră pe sub canadiana groasă, de iarnă. Îmi suflu în palme, dorind din tot sufletul să-mi fi luat mănuşile de lână. — Doamna Bodmer? E antrenorul pe care fiul meu, Matthew, îl admiră atât de mult că a renunţat la coca-cola doar ca să-l impresioneze cu alura lui. — Fiul dumneavoastră va juca de azi pe post de apărător dreapta. A lucrat mult anul acesta şi consider că merită. — Mulţumesc, zic eu, simţindu-mă mândră de fiul meu care a dat tot ce a putut echipei şi omului ăsta. Ştiu cât de mult şi-a dorit asta. Mă bucur că efortul îi este răsplătit. Mă necăjesc brusc, văzându-i echipa, în echipament alb cu dungi, intrând în teren. Caut numărul băiatului meu. Nul găsesc. În schimb, e apărător dreapta Eddie, jucătorul cel mai neexperimentat din echipă. Mă uit din nou cu atenţie, nevenindu-mi să cred. Cum se poate una ca asta? Aş vrea să alerg în teren şi să-l întreb pe antrenor ce se întâmplă, dar ştiu că lui Matthew îi displace. Am învăţat cum cere eticheta să se poarte mamele; nu se cuvine să vorbeşti cu antrenorul dacă nu ia el iniţiativa. Fiul meu, cu mâinile prinse de plasa de sârmă, îşi încurajează echipa, ţipând. Încerc să-i citesc expresia de pe chip, dar ştiu că a învăţat şi el, ca majoritatea băieţilor, să-şi ascundă sentimentele. 157

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mi se rupe inima gândindu-mă că a muncit atât de mult şi a avut parte doar de dezamăgiri. Nu înţeleg ce-i împinge pe băieţi să se pună în situaţii de-astea. — Bravo, Eddie, urlă tatăl apărătorului dreapta, mândru că fiul lui a fost introdus pe teren. L-am văzut pe omul acesta părăsind meciul dezgustat când fiul lui a scăpat o minge sau a făcut o aruncare proastă. Dar în acest moment, e mândru de fiul lui, care e în teren, în timp ce fiul meu e pe banca de rezerve. La a patra rundă, mâinile îmi sunt bocnă, picioarele amorţite, dar nu-mi pasă. Matthew a fost chemat pe teren. Se ridică, alege o cască, ia o bâtă şi se îndreaptă ţanţoş spre placă. M-apuc strâns de scaunul metalic. Face câteva mişcări de încălzire. Aruncătorul arată ca un adult. Mă întreb dacă io fi verificat cineva certificatul de naştere. Prima aruncare. — Bună mişcare! ţip cât mă ţin puterile. Următoarea aruncare este o minge. „Fii cu ochii pe minge! Fii cu ochii pe minge!” A doua aruncare. Fac o rugăciune. Îi ţin pumnii. Aruncătorul se răsuceşte. Îmi ţin respiraţia. A treia aruncare. Cu capul în jos, fiul meu se târăşte către banca rezervelor. Aş vrea din toată inima să-l ajut. Dar ştiu că nu e nimic de făcut. De opt ani stau aici. Am băut zeci de litri de cafea proastă, am mâncat tone de hot dog-uri şi floricele. Am îndurat frigul şi arşiţa, vântul şi ploaia. Unii s-ar putea întreba de ce îndură o persoană cu mintea întreagă toate astea. Nu e din cauză că vreau să-mi realizez, prin copiii mei, visul de a excela în sport. Nu fac asta nici din entuziasm exagerat. Deşi, da, am avut parte şi de asta. Miam văzut băieţii înscriind golul victoriei la fotbal, câştigând meciuri la baseball şi marcând goluri de trei puncte la 158

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

baschet. I-am văzut făcând sărituri incredibile pentru a prinde mingea, la fotbal. Dar multe din ce am văzut mi-au frânt inima. Am aşteptat alături de ei telefonul acela care i-ar fi anunţat că sunt selectaţi în echipă. N-a venit niciodată apelul acesta. I-am văzut pe antrenori urlând la ei. I-am privit pe băieţii mei stând pe banca de rezerve, meci după meci. Am stat în sala de aşteptare la spitalul de urgenţă în timp ce li se îndreptau oasele rupte şi li se radiografiau încheieturile sucite. Am stat aici an după an, observând totul şi întrebându-mă „pentru ce?” Meciul s-a sfârşit. Îmi întind picioarele şi tropăi, încercând să aduc viaţa înapoi în tălpile mele îngheţate bocnă. Băieţii îl înconjoară pe antrenor. Îşi zbiară cântecul de unitate, apoi se reîntorc la părinţi. Observ că tatăl lui Eddie are un zâmbet larg pe faţă şi-l bate pe spate prietenos pe fiul său. Matthew vrea să cumpere un hamburger. Îl aştept. Antrenorul se apropie de mine. Nu mă pot uita în ochii lui. — Doamnă Bodmer, vreau să vă spun că aveţi un băiat minunat. Aştept să-mi explice de ce i-a frânt inima fiului meu. — Când i-am spus să intre în teren, mi-a mulţumit şi m-a refuzat. M-a rugat să-l las pe Eddie să intre, că era mai important pentru el. M-am întors să mă uit la fiul meu care înfuleca de zor. Atunci am înţeles de ce vin şi stau la meciurile lor. Unde în altă parte mi-aş putea privi băieţii devenind bărbaţi adevăraţi? Judy Bodmer 159

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

„Avem nevoie de trei lovituri greşite la rând pentru a fi dat afară. Am nevoie la toaletă.”

Reprodusă cu permisiunea lui Dave Carpenter

160

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

S-a zis cu săruturile pline de păsat Scrie o tânără mamă: „ştiu că aţi scris mai de mult despre sindromul cuibului gol – acea perioadă de singurătate care urmează maturizării şi plecării copiilor din casa părintească. În clipa asta sunt vârâtă până peste urechi în rufe murdare şi ghetuţe pline de noroi. Bebeluşului îi dau dinţii; băieţii se bat. Soţul meu a sunat acum câteva minute să-mi spună să mănânc singură, iar mie mi-a pierit cheful. Puneţi-le pe toate pe capul meu, ce ziceţi?” Înţeleg. Zilele astea ai să strigi: „De ce nu creşteţi odată, măi, copii, să faceţi şi voi lucrurile cum trebuie!” Şi-aşa vor face. Sau: „Băieţi, ia duceţi-vă voi pe-afară şi găsiţi ceva de făcut… Şi nu trântiţi uşa!” Şi n-or să facă aşa. Faci ordine şi curăţenie în dormitorul băieţilor: posterele la gunoi, cearşafurile întinse frumos pe pat şi îndoite sub saltea, jucăriile aranjate pe rafturi. Umeraşele în dulapul de haine. Animalele în cuşcă. Şi vei declara ritos: „Aşa să rămână!” Şi aşa va rămâne. Prepari o cină perfectă, cu o salată pe care n-ai făcut-o fărâme şi o prăjitură fără urme de degete în glazură, şi spui: „Ei da, asta da cină pentru doi”. Şi o să mănânci singură. Spui: „Vreau să fiu singură când vorbesc la telefon. Să nu vă mai văd învârtindu-vă pe lângă mine. Să nu vă prind că faceţi gălăgie cât zece. Linişte! M-auziţi?” Şi ai s-o ai. S-a zis cu feţele de masă pătate cu sos de spaghete. S-a zis cu cuverturile de pe canapea împotriva poponeţelor ude. Gata cu barele de protecţie de care te împiedici la capătul de sus al scărilor care duc în pivniţă. S-a zis cu cârligele de rufe pe sub canapea. S-a zis cu vopselele de colorat pereţii. 161

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Gata cu neliniştea din nopţile petrecute, veghind o rană. Gata cu nisipul de pe cearşafuri, sau cu filmele de desene animate văzute în baie. Gata cu bandajele, elasticele pentru codiţe, ghetuţele care rămân mereu prea mici, sau şireturi ude, care trebuie dezlegate. Imaginează-ţi! Rujul de buze nu mai e bont. Nu mai ai nevoie de baby-sitter de Revelion. Speli doar o dată pe săptămână. Friptura nu se mai arde. Te speli pe dinţi fără să ţii un bebeluş în poală. Gata cu şedinţele cu părinţii. S-a zis cu fondurile comune pentru maşină. S-a zis cu radioul dat la maximum. Gata cu spălatul pe cap la miezul nopţii. Nu-ţi mai ia nimeni rola de bandă adezivă. Gândeşte-te! Gata cu cadourile de Crăciun făcute din scobitori şi lipici. Gata cu pupicurile cu guriţa murdară de păsat. Gata cu zâna dinţişorului. S-a zis cu chicotelile pe întuneric. Gata cu genunchii juliţi, gata cu responsabilităţile. Doar o voce plângăreaţă: „De ce nu creşteţi odată?” şi tăcerea răspunzând ca un ecou: „Dar am crescut”. Erma Bombeck Reprodusă cu permisiunea Companiei ©Newsday, Inc., 1969.

162

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Reprodusă din Motherhood Is Stranger Than Fiction (A fi mamă întrece ficţiunea) de Mary Chambers, ©1995 de Mary Chambers. Reprodusă cu permisiunea Companiei Inter Varsity Press, PO.Box 1400, Downer’s Grove, IL 60515.

163

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Semne de experienţa maternă avansată Poate că începe odată ce îţi dai seama că spectacolele de rock te agasează. Sau că te oferi să tai friptura din farfuria altor persoane. Sau te trezeşti încheind o discuţie cu „Pentru că sunt mamă, de-aia”. Ai atins o nouă etapă în evoluţia ta de mamă. Toate semnele te previn că e aşa. Ştii că ai trecut pragul de mamă începătoare şi ai ajuns la gradul avansat când: Numeri picăţelele de pe prăjiturile fiecărui copil să vezi dacă sunt egale. Vrei să închei un contract cu copilul care a stricat jucăria preferată a copilului tău şi l-a făcut să plângă. Ai timp să te epilezi doar pe un picior. Te ascunzi în baie ca să fii o clipă singură. Copilul tău vomită şi tu faci repede palmele căuş. Copilul altcuiva vomită la o petrecere şi tu îţi vezi mai de parte de farfuria ta. Consideri că vopselele pentru pictat cu degetele sunt substanţe controlate. Ai început să stăpâneşti arta de a pune clătitele şi ouăle pe farfurie fără să le atingi. 164

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Copilul tău ţine neapărat să-i citeşti cu voce tare „A fost odată un omuleţ sărit” pe peron, iar tu te conformezi. Te agăţi cu disperare de motivaţia morală a armelor-jucării; copilul tău muşcă din felia de pâine şi-i dă formă de pistol. Speri că bulionul picant e făcut din legume pentru că e singurul lucru pe care-l mănâncă fiul tău. Îţi convingi copilul că FAO Schwarz este un muzeu de jucării, nu un magazin de jucării. Nu suporţi gândul că fiul tău va avea o prietenă. Urăşti gândul că o să aibă o soţie. Te trezeşti tăind sandvişurile pentru soţul tău în forme neobişnuite. Treci repede peste scena în care vânătorul o împuşcă pe mama lui Bambi. Te înscrii la trei asociaţii acvaristice pentru că fiului tău îi plac la nebunie rechinii. Te obsedează faptul că fiul tău se agaţă disperat de tine în prima lună de şcoală, apoi te obsedează faptul că se grăbeşte să intre în şcoală fără să se mai uite înapoi după ce şi-a luat la revedere.

165

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Nu suporţi gândul de a renunţa la hăinuţele de bebeluş – prea îţi amintesc că s-a încheiat o etapă. Îţi aminteşti de tonul mamei tale când tu însăţi rosteşti: „Nu cu hainele bune”. Încetezi s-o mai critici pe mama ta pentru felul în care te-a crescut. Îţi pierzi somnul. În lipsă de apă, foloseşti saliva proprie ca să-l speli pe copil pe faţă. Citeşti că, în general, un copil de cinci ani pune 437 de întrebări pe zi şi te simţi mândră că al tău este „peste medie”. Angajezi pe cineva să stea cu copiii, pentru că n-ai mai ieşit undeva cu soţul de ani de zile, apoi îţi petreci jumătate din timp telefonând acasă să verifici ce fac copiii. Spui cel puţin o dată pe zi „Nu sunt făcută pentru munca asta”, dar ştii foarte bine că n-ai da-o pentru nimic altceva. Liane Kupferberg Carter

166

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Ca întotdeauna, pentru totdeauna, fie ce-o fi Nu există prietenie, nici iubire, care s-o egaleze pe cea a unei mame pentru copilul ei. Henry Ward Beecher Fiica noastră, Ariana, a trecut pragul de la bebeluş la copil care face primii paşi, cu toată gama de lovituri şi julituri. În aceste ocazii, întindeam braţele spre ea şi-i spuneam: „Hai la mama”. Ea se târa în patru lăbuţe până în poala mea, se ghemuia în braţele mele iar eu o întrebam: „Eşti tu fetiţa mea?” Printre lacrimi, dădea din cap „Da”. Apoi o întrebam: „Ariana, fetiţa mea dulce şi frumoasă?” Dădea iar din cap, de data asta, zâmbind. Iar eu terminam cu: „şi o să te iubesc ca întotdeauna, pentru totdeauna, fie ce-o fi”. Se îndepărta cu un chicotit şi o îmbrăţişare, gata de o altă provocare. Ariana are acum patru ani şi jumătate. Repetăm încă ritualul pentru genunchii juliţi şi sentimentele rănite, seara, la culcare, şi dimineaţa când ne trezim. Acum câteva săptămâni, am avut „una din zilele alea proaste”. Eram obosită, iritată şi suprasătulă de grija pentru un copil de patru ani, doi gemeni adolescenţi şi toate treburile din casă. Fiecare telefon sau bătaie în uşă anunţa altă muncă de o zi, care trebuia făcută de urgenţă! Am atins punctul culminant după-amiaza, când m-am refugiat în camera mea pentru un plâns zdravăn. Ariana a venit lângă mine şi a zis: „Hai la mine”. S-a vârât în braţele mele, şi-a pus mânuţele pe obrajii mei uzi de lacrimi şi a zis: „Eşti tu mămica mea?”. Printre lacrimi, am dat din cap „Da”. „Mămica mea dulce şi frumoasă?” Am dat iar din cap şi am zâmbit. „Iar eu o să te iubesc ca 167

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

întotdeauna, pentru totdeauna, fie ce-o fi!” Un chicotit, o îmbrăţişare strânsă, şi m-am sculat din pat, gata pentru o nouă provocare. Jeanette Lisefski

168

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Copiilor mei DRAGUL MEU PRIM NĂSCUT, Te-am iubit întotdeauna cel mai mult pentru că ai fost primul miracol care ni s-a întâmplat. Erai geneza unei căsătorii şi împlinirea unei iubiri de tinereţe. Ne-ai susţinut de-a lungul anilor în care mâncam doar hamburgeri, în care ne-am luat primul apartament (mobilat în stilul Sărăcia Primilor Ani de Căsătorie), primul mod de transport propriu (Rablă model 1955) şi televizorul sport plătit în 36 de rate lunare. Erai ceva nou, aveai bunici nefolosiţi până atunci pe acest post şi haine destule ca să ajungă unor tripleţi de vârsta ta. Erai modelul original al unei mame şi al unui tată care se străduiau să rezolve toate neajunsurile. Ai avut parte de perioade proaste, de ace de siguranţă deschise şi de aţipeli de trei ore. Tu ai fost începutul. DRAGUL MEU COPIL MIJLOCIU, Te-am iubit întotdeauna cel mai mult pentru că ai trasat linia forte în familie, ceea ce te-a pregătit mai bine pentru viaţă. Ai plâns mai puţin, ai fost mai răbdător, ai purtat hăinuţele vechi ale fratelui mai mare şi n-ai făcut niciodată primul nimic în viaţa ta. Dar asta te-a făcut şi mai special pentru noi. Erai copilul lângă care ne relaxam, care ne-a ajutat să înţelegem că poţi fi pupat de un câine fără să te îmbolnăveşti. Ai fost în stare să traversezi strada singur cu mult, mult înainte să te însori. Şi tot tu ne-ai ajutat să 169

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

înţelegem că nu se prăbuşeşte lumea dacă te duci la culcare murdar pe picioare. Ai fost copilul anilor noştri ambiţioşi, ocupaţi cu munca şi cariera. Fără tine, n-am fi putut supravieţui schimbărilor de slujbe şi plictiselii şi rutinei care e căsătoria. PENTRU MEZIN: Te-am iubit întotdeauna cel mai mult pentru că, dacă sfârşitul este în general trist, tu eşti marea noastră bucurie. Ai acceptat fără probleme biberoanele murdare de lapte, pătuţul vechi, bâta de baseball crăpată, cărticica pentru copii care n-avea nimic scris pe ea decât o reţetă pentru o foaie de plăcintă crocantă uitată de cine ştie cine acolo. Eşti copilul de care ne-am sprijinit. Eşti legătura noastră cu trecutul şi raţiunea noastră pentru ziua de mâine. Tu neai înnegrit din nou părul, ne-ai înviorat paşii, ne-ai îndreptat umerii, ne-ai restaurat concepţiile şi ne-ai dăruit acel simţ al umorului pe care siguranţa, maturitatea şi stabilitatea nu ţi le pot da. Când părul tău va căpăta culoarea lacului Erie şi propriii tăi copii vor fi, grămadă, peste tine, tu vei rămâne, pentru noi, tot copil. — O mamă Autor necunoscut Trimisă spre publicare de Barbara Wiltberger

170

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Bebeluşul care dă buzna Am un băieţel care a început ca bebeluş şi a ajuns, cu succes, la vârsta de trei ani fără să devină (din câte ştim noi) un ucigaş cerşetor. În plus, am petrecut un număr de ore gândindu-mă la bebeluşi şi i-am observat cu atenţie în maşinile care stăteau la stop. Astfel că sunt eminamente calificată să vă spun cum să vă creşteţi copilul. Iată sfaturile mele: Când îţi aduci bebeluşul acasă, de la maternitate Nimic nu seamănă cu momentul în care o tânără pereche pleacă din spital, mergând cu pasul acela caracteristic unuia care tocmai a devenit părinte, pas care arată teama obsesivă de a nu scăpa copilul în cap. În sfârşit! Doar voi trei, singuri, stăpâni pe propria soartă! Această independenţă nu durează decât preţ de vreo treipatru paşi de la uşa spitalului, după care veţi fi asaltaţi de bunicile dornice să vă ofere sfaturi. Constituţia Statelor Unite dă dreptul bunicilor să oprească pe stradă orice persoană tânără, cu un bebeluş în braţe, şi să-i ofere un sfat. Sfatul este oferit întotdeauna pe un ton care face evidentă certitudinea lor, că bebeluşul nu va supravieţui până la prânz, dacă se află în grija unor incompetenţi ca voi. Cea mai bună cale de a rezolva cazul bunicilor întâmplătoare care-ţi dau sfaturi, este să le spui că apreciezi grija lor, dar că eşti de părere că responsabilitatea de a lua decizii pentru bunăstarea copilului tău, îţi aparţine. Dacă nu merge, încearcă să le alungi cu un băţ. Altfel, se vor ţine după tine până acasă şi vor da târcoale pe sub ferestre. 171

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Ciclul stărilor de bază ale bebeluşului Toţi bebeluşii se instalează în această stare, imediat după ce s-au născut. Starea I: gata de a începe să plângă Starea II: plâng Starea III: au terminat de plâns. Datoria ta e să-l ţii cât mai mult în Starea III. Iată modalitatea tradiţională de a face acest lucru. Când bebeluşul începe să plângă, tu şi jumătatea ta trebuie să-l treceţi de la unul la altul mereu şi să recitaţi aceste versuri la unison: „Crezi că îi e foame? N-are cum să-i fie foame. Tocmai a mâncat. Poate are nevoie să fie bătut pe spate pentru regurgitare. Nu, nu e asta. Poate că ar trebui schimbat pampers-ul. Nu, nu e ud. Crezi că i-o fi foame?” şi tot aşa, până când bebeluşul se satură şi se hotărăşte să adoarmă. Când trebuie hrănit bebeluşul? În timpul zilei, trebuie să-i dai de mâncare înainte să sune telefonul. Noaptea, trebuie să-l hrăneşti imediat după ce ai adormit. După fiecare alăptare, trebuie să-l baţi uşor pe spate până ce regurgitează pe umărul tău. Ce este o colică? O colică este atunci când bebeluşul plânge tot timpul, iar lumea îţi tot spune cum copilul lor a avut colici 71 de luni fără întrerupere. Dacă bebeluşul are colici, trebuie să-l duci la pediatru care îţi va spune „N-ai de ce să te îngrijorezi”, ceea ce este perfect adevărat din punctul lui de vedere, 172

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

întrucât el locuieşte într-o casă fără colici, la mare distanţă de bebeluşul tău. Dezvoltarea bebeluşului în primele şase luni Primele şase luni sunt o perioadă de evoluţie incredibilă pentru bebeluşul tău. El învaţă să zâmbească, să-şi ridice căpşorul, să stea în capul oaselor, să cânte la violoncel şi să repare cutii de viteză cu transmisie automată. Ha, ha, ha. Glumeam; făceam haz de proaspeţii părinţi care veghează cu ochi de vultur ca bebeluşul lor să treacă de pietrele de hotar ale Dezvoltării Infantile, când adevărul e că, în timpul primelor şase luni, bebeluşii nu fac decât să doarmă şi să obosească pe alţii. În acest punct al existenţei lor, creierul nu e dezvoltat. Dacă deschizi capul unui bebeluş – ceea ce nu înseamnă că v-aş sugera s-o faceţi – nu veţi găsi nimic în afară de o enormă glandă salivară. Disciplinarea bebeluşului În anii ’50-’60, li s-a spus părinţilor să fie permisivi cu copiii lor, iar rezultatul a fost delincvenţa juvenilă, Watergate, Pac-Man, California, etc. Aşa că acum, noi, experţii, considerăm că părinţii trebuie să înceapă disciplinarea nounăscuţilor imediat după naştere. Toată ziua, la intervale neregulate, trebuie să te îndrepţi cu pas hotărât spre bebeluş şi să rosteşti, pe un ton ferm: „N-ai voie la nicio petrecere în seara asta, domnişoară”. S-ar putea să crezi că îţi pierzi vremea cu asta, dar oamenii de ştiinţă au constatat că bebeluşii, chiar de la 173

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

vârsta de trei zile, pot să spună, după tonul părinţilor lor, când li se spune că n-au voie să se ducă la o petrecere. Despre baby-sitter Cei mai buni baby-sitter-i sunt, bineînţeles, bunicii. Te simţi completamente liniştită când îţi încredinţezi bebeluşul bunicilor lui, pentru mai mult timp, din care cauză majoritatea bunicilor se refugiază în Florida. Dacă nu e disponibil niciun bunic, va trebui să apelezi la o adolescentă. Nu doreşti o adolescentă modernă, tipul acela care dă târcoale jocurilor video. Nu, vrei o adolescentă de modă veche, responsabilă, tipul acela care e membră a clubului 4-H şi vrea să se călugărească. Dar nici atunci nu vrei să rişti. Te sfătuiesc să nu pleci, realmente, din casă, prima dată când vine să-ţi supravegheze copilul. Urcă-te în maşină şi condu până ieşi din raza ei vizuală; apoi furişeazăte în casă şi pune-te la pândă în pivniţă; caută să auzi semnalele buclucului. În timpul vizitelor ulterioare, după ce ai căpătat încredere în baby-sitter, poţi să-ţi iei libertatea de a mânca sandvişuri în pivniţă, poate chiar să asculţi radioul în surdină. La urma urmei, ai ieşit să te distrezi! Cea dintâi hrană solidă a bebeluşului Folosim aici termenul „hrană” cu multă largheţe. Ne referim, însă, la acele borcănaşe din rafturile magazinelor cu bebeluşul zâmbitor de pe etichetă şi denumiri ca „Prune în amestec cu praz”. Bebeluşii urăsc chestia asta. Cine n-ar urâ-o?

174

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Bebeluşii mănâncă, absorbind hrana direct în circulaţia sanguină, prin feţişoara lor. Aşa că, modul cel mai eficient de a hrăni un bebeluş e să-i întinzi mâncărica pe faţă. Din păcate, mulţi părinţi neexperimentaţi ţin să pună mâncarea în gura bebeluşului, vârându-i linguriţă după linguriţă de sfeclă, să zicem, crezând sincer că fac astfel ceva constructiv, când, de fapt, sfecla merge, pur şi simplu, prin Bucla de reîntoarcere a hranei, cu care sunt echipaţi toţi oamenii până la vârsta de 18 luni. După ce părinţii termină de „hrănit” bebeluşul, îndepărtează baveţica şi fac curat în zonă, punct în care bebeluşul începe să împroaşte sfecla din gură, ca un mic vulcan de sfeclă, până ce sfecla îi acoperă faţa, care absoarbe astfel hrana. Mersul Majoritatea bebeluşilor învaţă să meargă pe la un an, deşi nimeni n-a înţeles vreodată de ce îşi dau atâta silinţă, când în următoarele 12 luni nu vor face decât să meargă clătinându-se în direcţii fortuite până în momentul când dau peste molecule de praf şi cad în poponeţ. E imposibil să-i prinzi înainte să cadă. Cad atât de repede că ochiul veghetor al adultului nici nu-i vede. Din această cauză sunt atât de groase scutecele. În timpul acestei etape, datoria ta, ca părinte, este să te aţii pe urmele copilului, ţinând mâinile întinse în „posturastandard-de-urmărie-a-bebeluşului” popularizată de Boris Karlof, în excelentul său film de educare a părinţilor „Mumia” (*joc de cuvinte: „mumie” şi „mami” se pronunţă la fel în limba engleză), doar cu o idee mai cocoşată, precum omul de Neanderthal, ca să fii gata să-ţi ridici copilul, repede 175

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

după ce cade, pentru că, cu cât stă pe jos mai mult, cu atât e mai probabil să găsească ceva oribil să bage în gură. Cântece de leagăn Sunt total împotriva cântecului „Rock-a-bye, Baby”, pentru că e dezgustător, ca să nu mai spunem nimic de bebeluşul care cade din pom şi se zdrobeşte de pământ cu leagăn cu tot. Unele din leagănele astea cântăresc mai mult de 3 kg. Un cântecel mult mai potrivit este „Du-te la culcare”: Du-te la culcare Du-te la culcare Du-te drept la culcare şi dormi cel puţin până la 6.30. Dave Barry

176

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„Sunt aşa de drăgălaşi şi liniştiţi când dorm. Te întrebi cum pot să urle la noi în timpul zilei.”

Reprodusă cu permisiunea lui Bil Keane.

177

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Când copilul pleacă la colegiu Cum ştii că s-a copt un fruct? Când părăseşte ramura. André Gide Am crezut că o duc la grădiniţă; atunci, ce caut în acest cămin studenţesc? Nu e asta pătura pe care i-am făcut-o pentru când aţipeşte pe canapea? De ce o pun pe patul acesta străin? Ce căutăm noi aici? Ea e atât de bucuroasă, iar eu – eu mă prefac că greutatea care mă apasă pe inimă nu există. Unde au zburat 18 ani? N-a mai rămas nimic de făcut. Patul e făcut, valizele desfăcute, ea îşi pune posterele şi tablourile pe pereţi. Asta înseamnă că eu trebuie să plec? Îi spun la revedere cu un sărut, zâmbesc şi-i spun să se distreze bine – dar nu atât de bine încât să uite de învăţătură. Apoi ies pe uşă în toamna aurie, descui portiera, mă strecor la volan şi plâng. Sunt singură în maşină şi durează mult până ajung acasă. Intru în casă; este atâta linişte, ca şi cum ar fi plecat toţi, pentru totdeauna. Camera ei e aşa pustie şi tăcută, şi, o, Doamne, e goală! Nu-mi vine să cred; poţi să vezi covorul! Patul e făcut frumos şi ordonat; nici măcar o moviliţă din cauza vreunei şosete. Perdelele stau frumos întinse la ferestre, iar dulapul de haine e aproape gol. Dar… ce-o fi asta? Sub pat e încă gunoi! Aha, uite unde erau ceştile mele dispărute şi paharul de cristal – aici, stând frumos pe toaletă, înconjurate de fotografiile băieţilor cu care a fost prietenă. Şi iată acolo, în colţ, bluza ei preferată. A uitat-o. O să uite şi sfaturile mele la fel de uşor ca bluza? 178

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Aud autobuzul şcolii urcând cu zgomot pe strada noastră şi-mi sare inima o clipă căci am crezut că ea e acasă. Apoi, cu un oftat amărât, îmi aduc aminte. Autobuzul şcolii nu se mai opreşte la noi. Şoferul face dreapta, schimbă vitezele şi-şi continuă drumul, iar eu mă uit fix la drumul pustiu. S-a zis cu şcolăriţa, cu casa plină de prietene, cu sporovăială, cu harababura din baie. Au rămas ordinea, curăţenia, tristeţea şi liniştea. În dimineaţa asta, eram încă mamă, de 18 ani în această meserie. Apoi, nici nu ştiu cum, am fost pusă pe liber. Ce să fac acum? Pe cine mai hrănesc? Da, vreau să fie independentă, şi ştiu că ar trebui să-mi caut de lucru, dar de ce nu mi-a spus nimeni că îţi pierzi o fărâmă de inimă când vine acest moment? Ca ieri se cuibărea în poala mea, cu buclele aurii strălucind în soare. Apoi a făcut o cotitură şi cele mai mari catastrofe au fost genunchii juliţi şi dinţişorii care se mişcau. Acum aleargă pe un drum cu totul nou iar catastrofele din zare sunt mult mai mari – inimi şi visuri sfărâmate. Şi nici nu mai pot acum să-i alin durerea cu un sărut; nu mai ajută nici pansamentele, nici prăjiturelele de ciocolată. Tare aş vrea s-o scap de lacrimi şi durere – dar nu pot. Trebuie să le afle singură – să plângă şi să-şi panseze singură inima rănită. Credeam că sunt pregătită pentru clipa asta, că planificasem totul. Am început o nouă carieră, am conceput proiecte noi şi mi-am umplut agenda de lucru. N-aveam de gând să lâncezesc şi să mă scufund în sindromul cuibului gol. Nu eu; eu eram prea deşteaptă să fac asta. Ei bine, eu sunt femeia „de tip nou”: inteligentă, eficientă, stăpână pe sine. Atunci de ce ţin strâns la piept păpuşa fiicei mele şi plâng? 179

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Apoi îmi amintesc. O altă toamnă, un alt loc. Eu eram domnişoara care pleca la colegiu, cu visele în prag, în aerul proaspăt în care scânteia emoţia noilor zile de mâine. Tata era cel care-mi făcea cu mâna la revedere, iar trupul lui se împovărase de tristeţe. O, tată, acum, în sfârşit, înţeleg! O etapă a vieţii tale – încheiată, copilul pe care l-ai hrănit nu mai are nevoie de tine, un gol în inimă şi în zilele care urmează. Mă aştept să-mi treacă şi să încep a urmări noi visuri, să mă bucur de timp nelimitat, să înceapă să-mi placă să nu strâng gunoiul şi să ador ordinea din baie. Dar, în acest moment, doar puţin din această după-amiază de toamnă aurie, cred că voi sta aici, în camera unei domnişoare, să strâng la piept păpuşa veche şi iubită, să plâng şi să-mi aduc aminte. Phyllis Volkens

180

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Ajutorul mamei Am aflat, în anul în care m-am mutat în Dallas, că adevărata grijă maternă nu este rezervată mamelor. Tocmai preluasem noua mea slujbă ca principala prezentatoare de ştiri la filiala NBC din Dallas-Fort Worth. Ca fostă Miss America, eram conştientă de riscul de a fi etichetată doar regină a frumuseţii, aşa că eram ferm hotărâtă să muncesc dublu ca să-mi dovedesc calităţile. Nu mă temeam de muncă, pentru că îmi iubeam profesia – dar la fel de mult îmi iubeam şi familia. Exigenţele postului, casa nouă, patru copii şi valul de arşiţă din Texas se dovedeau, totuşi, prea mult. Cea mai dificilă provocare a fost să găsesc pe cineva care să aibă grijă zilnic de Tyler, băieţelul meu de trei ani. În Oklahoma, avusese parte de trei ani de supraveghere absolut fantastică într-o familie minunată, nu departe de casa noastră, care l-a tratat ca pe propriul lor fiu. Dacă voiam să am linişte sufletească, trebuia să găsesc un aranjament la fel de bun. Dar verificând o mulţime de opţiuni, una după alta, începea să devină un adevărat coşmar, şi din cauza noii mele slujbe care îmi solicita toată atenţia, aveam urgent nevoie de o soluţie. Tocmai când îmi pierdusem orice speranţă, a apărut Carmen, prietena mea, şi m-a salvat. Avea o mătuşă în San Antonio care ar fi venit cu dragă inimă în Dallas, să încerce. O referinţă de acest gen era tocmai ce îmi trebuia, aşa că am fost gata să accept. Am chemat-o pe Mary imediat, iar speranţele mele au început să prindă aripi, aşteptând sosirea ei. Femeia care a apărut în uşă nu corespundea ideii mele preconcepute de doică ideală. Era micuţă şi foarte bătrână. 181

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Hainele-i erau ponosite, aiurea combinate şi prinse cu ace de siguranţă. Groaznic de timidă, vorbind prost engleza, n-a scos nicio vorbă, nici chiar când am întrebat-o eu. Iar când a zâmbit, dantura ei a dezvăluit o viaţă plină de greutăţi şi sărăcie. Cum puteam s-o angajez? Cum puteam să-i dau instrucţiuni sau să cred că poate lua vreo hotărâre? Voiam să mai am grijă de încă o persoană? Tyler a pus capăt tuturor acestor întrebări din prima clipă, înlăturând suspiciunile mele nerostite. A luat-o de mână, a dus-o în casă şi a petrecut cu ea următoarele ore sporovăind vesel în timp ce Mary îl asculta zâmbind. Au stat împreună în scaunul acela micuţ la televizor, apoi au colorat împreună stând pe covor. Mary repeta într-una că Tyler e „atât de isteţ”, dar, văzându-i împreună, mi-am dat seama că învăţau unul de altul în mod egal. Hainele pe care i le-am cumpărat lui Mary stăteau frumos împachetate în dulap, pentru ocazii speciale. Dar Tyler nu observa – nici măcar nu-i păsa – că Mary arată altfel decât ceilalţi. El era foarte mândru de prietenia lor. În fiecare dupăamiază, fără excepţie, Mary se ducea la şcoală, se aşeza pe o bancă în hol şi se uita la copii. Când suna clopoţelul anunţând sfârşitul ultimei ore, Tyler o găsea acolo aşteptându-l pentru înapoierea acasă. Prima dată când a plouat tare, m-am repezit la şcoală să-i duc cu maşina acasă. Dar Tyler n-a vrut să audă de aşa ceva. A vrut să meargă pe jos ca să se joace cu Mary în băltoace. După aceea, indiferent dacă ploua, ningea, sau bătea vântul, Mary şi Tyler veneau pe jos acasă, învăluiţi într-o prietenie atât de afectuoasă că mulţi oameni nici nu şi-o pot imagina măcar. Exemplul meu preferat al devotamentului lor reciproc este vizita la oftalmolog. Mary era sfioasă şi timidă în locurile publice, iar perspectiva de a merge la o mare clinică de ochi a 182

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

emoţionat-o puternic. Dar eu am insistat, căci avea nevoie de un consult oftalmologic, şi iată-ne la drum. Arăta şi mai mititică şi vulnerabilă în scaunul acela mare în care o aşezase doctorul. Iar Tyler părea să fi observat şi el stânjeneala ei. L-am văzut apropiindu-se de ea când s-a stins lumina în cabinet. Doctorul i-a arătat literele de pe panou, iar Mary a răspuns ezitând la primul rând de litere şi din ce în ce mai greu la literele mai mici. Cu colţul ochiului, am surprins ceva mişcându-se. Tyler reuşise să se furişeze lângă scaunul ei şi stătea aplecat peste cotieră, cu un zâmbet victorios pe faţă – şi-i sufla răspunsurile! Mulţumesc lui Dumnezeu că grija maternă nu e rezervată doar mamelor. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru femeile şi bărbaţii din lume care au capacitatea de a dărui, îngriji şi iubi pe alţii. E minunat când copiii au acces la mai mulţi adulţi care îi iubesc – lucrătorii de la asistenţa copilului, personalul de la Micii Cercetaşi, antrenorii de la Liga Mică, profesorii, asistentele medicale, vecinii, mătuşile şi unchii. Mulţumesc lui Dumnezeu că există oameni ca Mary, unul din îngerii păzitori ai lui Tyler. Jane Jayroe

183

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mama vitregă După divorţul nostru amiabil de acum câţiva ani, eu şi Eric am continuat să avem o relaţie confortabilă, rămânând buni prieteni. Căzusem de acord asupra regulilor de educare a copilului şi programului de vizite, iar fiul nostru, Charley, a beneficiat, astfel, de echilibrul perfect dintre cele două cămine părinteşti. Părea să se fi acomodat perfect şi să fie fericit. De aceea, când am întâlnit-o prima dată pe logodnica lui Eric, cea care avea să devină mama vitregă a fiului meu, mam simţit puţin neliniştită. Nu mă îndoiam că Bonny va influenţa cumva viaţa fiului meu. Ceea ce nu prevăzusem la vremea aceea era efectul pe care urma să-l aibă asupra mea. La prima întâlnire cu ea, am fost frapată de cât eram de diferite. Îmbrăcămintea ei purta semnul distinctiv al „hainelor de succes”, în vreme ce stilul meu era „nonşalanţa mototolită”. Era atrăgătoare, stăpână pe sine şi încrezătoare, în vreme ce eu eram ciufulită şi iritată, şi vorbeam vrute şi nevrute. Eram jenată şi suspicioasă, îi judecam manierele şi inflexiunile vocii, cântărind-o ca viitor părinte al copilului meu. Mă predomina gândul: „Ce o să-i facă nepreţuitului meu copil?” Înainte de această întâlnire, îmi imaginasem, în diverse feluri, cum o să arate cea cu care se va căsători fostul meu soţ. Unul era genul de vrăjitoare rea – o scorpie nebună de lângă care fiul meu va fugi urlând. Ar fi alergat, bineînţeles, la mine, mama lui adevărată, cate i-ar fi dăruit răbdarea şi înţelepciunea ei infinită, aşa cum numai o mamă adevărată poate face. 184

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

O altă închipuire era şi mai înspăimântătoare. În asta, ea era puntea lui aruncată peste ape tulburi, refugiul de nădejde unde găsea mângâiere după ce fugea de mama sâcâitoare care nu-l înţelegea nicicum. Sau, şi mai rău, era mama cu care te puteai distra, ca de exemplu: „Nu vin diseară acasă, mamă. Bonny a rezervat un apartament de lux şi mergem la campionatul cu Bulls.” Din nefericire, ultima mea închipuire n-a fost deloc o fantezie. Aşa era în realitate persoana care avea să devină a doua mamă a fiului meu, şi tot ce puteam face era să veghez şi să aştept. Cu timpul, am devenit mai puţin prudentă şi mai firească în relaţia cu Bonny. Ea a mai lăsat din răceala ei profesională şi a devenit mai familiară faţă de mine. Am găsit un mod de comunicare în rutina zilelor când fiul meu îşi vizita tatăl, şedinţelor de la şcoală şi meciurilor de fotbal. Apoi, într-o seară, eu şi soţul meu i-am invitat pe Eric şi Bonny la noi, la o cafea, după o şedinţă la şcoală. Charley, căruia îi plăcea la nebunie să ne vadă împreună, a fost încântat. În seara aceea s-au topit tensiunile şi pretenţiile dintre noi. Amândouă am lăsat garda jos şi am discutat cu mai multă sinceritate. În locul unei complicate configuraţii de „fost” şi „vitreg”, am devenit bune prietene. Câteva luni mai târziu, ne-am întâlnit din nou toţi patru să discutăm despre notele lui Charley. În loc să-şi aducă notiţele obişnuite, listele, date din literatura de specialitate – ca şi cum ar fi prezentat cazul în faţa unei comisii – Bonny şi-a deschis sufletul şi şi-a mărturisit vulnerabilitatea în domeniu. Mi-a vorbit despre incertitudinile şi disperarea ei apropos de adolescenţa lui Charley. Cerea prea mult sau prea puţin de la el? Îl constrângea sau îl cocoloşea? 185

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mi-am deschis şi eu inima. Aceleaşi gânduri şi temeri mă ţineau şi pe mine trează noaptea. Gândea, simţea şi se comporta exact ca o mamă – ceea ce şi devenise. Astfel că a doua mamă a lui Charley nu e nici vrăjitoarea cea rea care îmi răneşte fiul, nici zâna cea bună care mi-l fură. E o femeie care-l iubeşte pe micuţul meu. Se îngrijorează din pricina lui, lupta pentru el şi îl ocroteşte de rău. Am trecut de la spaima faţă de înfăţişarea lui Bonny la a-i fi recunoscătoare pentru prezenţa ei în viaţa mea şi a lui Charley. Îmi place felul ei de a gândi, ideile, şi chiar listele ei. Am greşit dorind să-mi ţin fiul legat de mine, ca pe-o jucărie. N-am vrut să-l împart cu nimeni. Poate că eu am fost prima care l-am iubit, dar asta nu înseamnă că trebuia să fiu şi ultima. Acum mai este o persoană pe lumea asta care îi poartă de grijă. Şi pentru asta, împart bucuroasă cu ea titlul de Mamă. Jennifer Graham

186

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Aş prefera Aş prefera să fiu mamă Decât pe lume „cineva”, Să cresc unul sau doi copii, Normal, fără pretenţii, undeva. Aş prefera să ţin la piept Un bebeluş îmbujorat, În loc de un medalion de aur, Pentru sufletu-mi mai puţin binecuvântat. Aş prefera să pun un copilaş În patul lui, bine-nfăşat, Decât o diademă de regină Pe capul meu înfumurat. Aş prefera să spăl o feţişoară Cu doi ochi mari şi luminoşi, Decât să zugrăvesc faima-n culori, Sau să mă număr printre filosofi. Meredith Gray

187

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

5. ÎNVĂŢÂND SĂ DEVII MAMA Fiecare copil ce se naşte pe lume este un nou gând al lui Dumnezeu, un potenţial plin de prospeţime şi lumină. Kate Douglas Wiggin

188

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

„Mama n-are de gând să se ducă la spital. Vrea să comande un copil prin poştă!”

Reprodusă cu permisiunea lui Dave Carpenter

189

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Oda bucuriei Durerile au debutat sub forma unei senzaţii de disconfort, adânc, în stomac. N-am luat-o în serios. La urma urmei, era Ajunul Crăciunului, copilul trebuia să se nască în februarie, şi mai aveam o mulţime de lucruri de făcut. Probabil, din cauza a ceea ce am mâncat, m-am gândit. În anul acela, 1973, eu şi soţul meu, Bill, sărbătoream primul nostru Crăciun într-un orăşel din Maine, la câţiva kilometri depărtare de unitatea unde lucra Bill, pilot de carieră. Părinţii noştri erau departe, dar eu plănuisem să ne bucurăm de obiceiurile de Crăciun ale ambelor familii – umplutura de castane a mamei lui, pudding-ul mamei mele, ritualul de împodobire a bradului în ajunul Crăciunului – de la familia lui – şi tradiţia din familia mea de a participa la slujba de la miezul nopţii de Crăciun. Un singur lucru nu luasem în calcul: vremea. Zăpada căzuse constant în după-amiaza aceea – fulgi de nea uriaşi acoperiseră cu un covor gros pământul într-o tăcere de gheaţă. Îi luase lui Bill mai mult de o oră să vină cu maşina de la unitate, din cauza perdelei groase de zăpadă. De aceea, am hotărât să rămânem acasă, la căldura focului, şi să nu ne mai ducem la slujba de la miezul nopţii. Casa mirosea a prăjituri şi a brad. Pusesem casete cu colinde, iar lemnele trosneau vesele în cămin. Totul arăta ca într-un tablou perfect. Existau doar două probleme: durerea din stomac se înrăutăţea; la fel şi ninsoarea. Pe la şapte, am luat amândoi o cină frugală – mai ales ca medicament pentru indigestia mea. Apoi am început să împodobim bradul cu globurile roşii şi aurii pe care le cumpărasem cu o zi înainte. Tocmai când m-am întins să 190

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

fixez steluţa în vârful pomului, m-a săgetat de-a lungul spatelui o durere sfâşietoare şi am scăpat un ţipăt. Bill s-a repezit lângă mine şi m-a ajutat să ajung la baie. Mi se rupsese apa şi începuse travaliul. — Dar e prea devreme! am îngăimat eu, neîncrezătoare, în vreme ce soţul meu încerca, înnebunit, să afle intervalul la care se produceau contracţiile. Fiecare contracţie părea să se unească cu următoarea, fără nici-o regulă. — Mai bine o pornim spre spital, cât mai putem, spuse Bill, gândindu-se la vremea de afară. — Poate e o alarmă falsă? am zis, cu respiraţia tăiată, simţind cum durerea începea să scadă. — Plecăm oricum, a zis el. Bill m-a ajutat să-mi pun haina şi m-a dus în braţe până la locul unde parcase maşina. Fulgii de nea se transformaseră, între timp, în ace de gheaţă. Luasem cu mine câteva prosoape vechi să le pun sub mine; Bill mă înveli bine cu o haină de blană şi se strecură şi el în maşină, la volan. Motorul porni repede, dar am petrecut câteva minute îngrozitoare în care cauciucurile se învârteau în gol şi derapau, fără a avea aderenţă pe gheaţă. În cele din urmă am pornit la drum. Ca să ne liniştim amândoi, Bill a dat drumul la radio. Acordurile înălţătoare ale binecunoscutei „Ode a bucuriei” se revărsară în maşină. Era ca şi cum un cor invizibil ar fi cântat pentru noi în întuneric, dar nu reuşea să-mi atenueze durerea şi teama care creştea. Cel mai apropiat oraş se afla în vale, la vreo zece kilometri depărtare. De acolo, mai erau până la spital încă vreo şase – iar vremea era înşelătoare. Maşina îşi croia cu greu drum

191

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

prin zloată şi ceaţă, înaintând ca melcul. Pe şoseaua cu două benzi era imposibil să vezi ceva la câţiva centimetri distanţă. — Am trecut pe banda opusă? întrebă Bill, închizând radioul. Se aplecă în faţă şi scrută întunericul. Doamne, nu văd nimic! N-a spus-o ca pe-o rugăciune, dar acum îmi dau seama că asta era. Nu vedeam nicio maşină în faţa sau în spatele nostru, dar, brusc, parcă picat din cer, trecu prin stânga noastră un camion. În loc să-şi continue drumul, şoferul încetini şi aprinse farurile din spate, luminându-ne drumul. Oriunde s-ar fi dus, noi îl urmam; n-aveam altă soluţie. Camionul ne-a scos încet de pe drum şi ne-a dus în parcarea unei biserici la periferia unui orăşel. Am putut vedea, prin ceaţa deasă maşinile parcate şi dreptunghiul auriu care era, de fapt, uşa bisericii. Am urmat camionul prin parcare până în faţa prezbiteriului unde ne-am oprit. Camionul şi-a continuat drumul şi a ieşit din parcare. Bill a coborât din maşină şi s-a năpustit în prezbiteriu după ajutor. Preoţii erau deja în biserică la slujba de Crăciun, dar menajera era încă acolo şi ştia ce trebuie făcut. După ce a chemat ambulanţa, l-a ajutat pe Bill să mă mute pe bancheta din spate şi a rămas lângă mine. Cinci minute mai târziu, în acordurile „Odei bucuriei” venind dinspre biserică, se năştea fetiţa mea. Când a sosit ambulanţa, avea deja „vârsta” de zece minute. Era micuţă şi perfect sănătoasă. Căpşorul chel se iţea din puloverul preotului, înfăşurat în jurul ei pe post de scutec. Menajera, tipul acela mămos, care ia iniţiativa, a insistat să meargă cu mine la spital în ambulanţă, iar Bill ne-a urmat în maşina noastră. — Taţii pot şi ei o dată să-şi facă rost singuri de micul dejun, spuse ea făcând cu ochiul. 192

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Zâmbi micului balot din braţele mele. — Ai putea să-i spui Carol, sugeră ea, sau poate Noelle sau Gloria. — Cred c-o să-i spunem Joy (bucurie), am spus, gândindu-mă la melodia ce ne însoţise pe tot parcursul acelei nopţi aventuroase. Şi poate Dorothy al doilea nume, după mama mea. Menajera dădu din cap. — Dorothy înseamnă „darul lui Dumnezeu”, spuse ea. Numai a doua zi, în dimineaţa de Crăciun, mi-am adus aminte să întreb numele şoferului care ne arătase drumul. Nu avusesem timp să-i mulţumim înainte să dispară, după ce făcuse o asemenea faptă bună. — Mă întreb cine o fi, i-am spus menajerei, descriind în detaliu camionul, în speranţa că l-ar putea recunoaşte. Dar nu ştia, şi nici ceilalţi oameni din oraş cu care am vorbit mai târziu. Şi totuşi, şoferul acela a ştiut exact unde să ne ducă. De-a lungul anilor, prietenii ne-au sugerat că, în noaptea aceea, ne-a vizitat un înger. Poate că aşa a fost. Sunt lucruri care nu pot fi explicate niciodată. Dacă şoferul nostru misterios a fost om sau înger, nu ştiu; ceea ce ştiu cu certitudine este că în noaptea în care fiica mea, Joy, a venit pe lume, Dumnezeu a fost alături de noi. W. Shirley Nunes

193

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Un dar indescriptibil În simplitatea căminului, în primele zile după ce se naşte un copil, vezi din nou cercul magic închis, sentimentul miraculos a doi oameni care există unul pentru celălalt. Anne Morrow Lindbergh S-a furişat în lume, şi în braţele mele, pusă acolo de ceruri. Vine drept de la Dumnezeu. Un dar indescriptibil. O privesc şi simt cum aerul din jurul ei se umple de pace şi puritate. Cu lacrimi de bucurie în ochi, îi şoptesc: „Suntem fericiţi că eşti aici. Am aşteptat atât de mult să te vedem”. Micuţa deschide ochii – iar eu sunt transfigurată – o clipă eternă plină de infinitatea a ceea ce este viaţa. Văd în ochii ei recunoaşterea totală, dragostea necondiţionată şi încrederea absolută. Sunt mamă. În clipa aceea simt, iar cu inima ştiu, tot ce trebuie să ştiu ca s-o îndrum. Întinsă în pat, doarme între mine şi tăticul ei. Îi numărăm degeţele de la mâini şi de la picioare şi ne minunăm de perfecţiunea unor forme atât de mici. Căutăm asemănările cu noi, dar şi ceea ce o distinge de noi, făcând-o unică. Nu spunem nimic, dar inima şi mintea noastră sunt pline de gânduri – de speranţele şi visurile pe care ni le facem pentru ea, de ceea ce va deveni, de darurile pe care ni le aduce odată cu venirea ei pe lume şi de felul în care face cunoştinţă cu lumea. Privind-o doar şi simţind dragostea şi drăgălăşenia pe care le aduce cu ea, şi ni se pare că stresul şi greutatea lumii ni se ridică de pe umeri şi prinde formă ceea ce este cu adevărat important şi adevărat pe lume – ca şi cum ne-am găsi în prezenţa unui mare şi înţelept mag. E greu să închidem ochii şi să adormim. 194

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Trec zilele şi anii, iar noi suntem înfioraţi de transformările fiinţei ei în devenire. Primul zâmbet, primul cuvânt, primul pas – toate conform planului, dar la timpul dorit de ea şi în felul ei aparte. Ne învaţă cum să ne jucăm din nou; cum s-o luăm mai uşor şi să vedem lumea din nou. Să redescoperim lucrurile pe care le vedeam cândva şi noi, şi să înţelegem. E clar că sunt multe lucruri pe care ea şi le aminteşte, le simte şi le vede, lucruri pe care noi nu mai suntem în stare să le vedem, sau poate că n-am fost niciodată. Timpul va zbura; dintr-odată, va fi mare, o tânără gata săşi ia zborul în lume şi să dăruiască lucrul pentru care a fost trimisă aici. A o lăsa să plece va fi dureros, şi totuşi suntem conştienţi că nu e a noastră ca să o păstrăm. A venit la noi să ne înveţe ceva, să ne dea bucurie, să ne întregească şi să ne unească cu Dumnezeu. Jeannette Lisefski

195

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Intuiţia maternă Eram aproape de sfârşitul primei mele sarcini şi obligată să stau la pat 24 de ore. După ce fusesem foarte aproape de un avort, nu ne puteam permite să riscăm. Întinsă în pat, nu prea aveam ce să fac decât să vorbesc cu pruncul meu şi să mă bucur de mişcările lui. Mă saluta în fiecare dimineaţă la nouă, ca un ceas, se mişca de colo-colo, dansa puţin, îşi găsea un colţişor unde se odihnea şi mai făcea câteva mişcări. Cu două săptămâni înainte de data la care ar fi trebuit să se nască, m-am trezit şi n-am simţit nimic. Una din cărţile despre perioada de sarcină pe care le citeam afirma că se poate întâmpla şi aşa, am încercat, deci, să mă relaxez. Dar după ce Phil Donahue a venit şi a plecat, după ce a apărut şi Oprah la ora 10.00, şi tot nu era nicio mişcare, m-a cuprins neliniştea. L-am chemat pe doctorul meu. — Nu-ţi face griji, mi-a spus el. Astfel de lucruri se întâmplă des. Dacă trec opt ore fără nicio mişcare, atunci trebuie să ne îngrijorăm. Tocmai ce scria şi-n carte. Acesta e momentul în care a intrat în scenă, brusc, „intuiţia maternă”. Nu-mi păsa ce spun specialiştii – eu ştiam că nu e în regulă ceva. L-am sunat din nou pe doctor să-i spun că sunt pe drum spre clinică ca să mi se permită să aud bătăile de inimă ale fătului. Nu-mi păsa dacă toată lumea credea că exagerez. Mă ghidam după instinct. Soţul meu a venit de la serviciu la clinică şi a ajuns tocmai când asistenta mă conecta la monitor. Inimioara micuţei mele bătea, constant dar slab. Iar la 11.30, ultrasunetele au arătat că inima era singurul lucru care se mişca! 196

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Am fost dusă rapid la spital în stare de şoc, la ordinele doctorilor de a se elibera o secţie chirurgicală de urgenţă. Copilul meu avea să moară? Sora de la spital ne-a trecut fulgerător prin faţa biroului de la intrare. — Totul e pregătit! Scena arăta ca în „Spitalul de urgenţă”. Când soţul meu a parcat maşina, eu eram deja pe o targă, cu un intravenos în braţ, pregătită pentru operaţie. L-am strâns tare pe soţul meu de mână – pentru viaţa scumpă – viaţa Angelicăi – tot timpul cât a durat operaţia. A fost scoasă cianozată. Doctorul a plesnit-o o dată, de două ori, din nou. Te rog, Doamne, Te rog, nu mi-o lua. Şi atunci a scos un scâncet – cel mai frumos sunet pe care l-am auzit în viaţa mea. Printre lacrimi, am sărutat-o pe fiica noastră şi iam urat bun venit pe lume. Se înfăşurase în cordonul ombilical şi dacă nu veneam la clinică când am venit, am fi pierdut-o. Ce m-a făcut să mă duc? A fost intuiţia maternă, acel al şaselea simţ pe care-l au mamele când e vorba de copiii lor. Mă minunez şi sunt recunoscătoare instinctului meu matern care şi-a făcut simţită prezenţa înainte să devin mamă oficial, sfătuindu-mă să iau măsuri ca să-mi salvez copilul. Şi Angelica mea? Este acum o fetiţă sănătoasă şi precoce, de 10 ani. Ia ghiciţi care e povestea ei preferată, seara, la culcare: „Mai povesteşte-mi, mami, cum m-am născut. ” Amy Hilliard-Jones

197

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Seamănă cu noi Cu trei luni înainte de a se naşte primul meu copil, am început să adun lucruşoare pentru el. Aveam deja câteva hăinuţe de-ale mele pe care le păstrase mama, câteva de-ale tatii pe care le păstrase bunica, şi câteva croşetate de mama şi bunica cu mulţi ani în urmă, dintr-o dorinţă anticipativă prea timpurie, a evenimentului. Erau câteva rochiţe, una lungă de bumbac a tatii, care era cea mai frumoasă şi mai delicată, două scutece, botoşei şi câteva căciuliţe pe care le-am probat pe pumnul soţului meu. Nu sunt foarte bună la lucrul de mână, dar era important pentru mine să fac de mână pernuţele, plăpumioara şi bordurile pentru coşul în care urma să doarmă copilul. Aveam fotografii de-ale mele, îmbrăcată într-un lung scutec alb, şi mi s-a părut cea mai bună modalitate de a începe o viaţă nouă. Aşa că am făcut unul la fel din satin, cu ochiuri albe şi funde – singurul lucru pe care l-am făcut vreodată – şi a ieşit minunat. Apoi am trecut la cumpărături. Scutece, borcane, jucării, biberoane, pături, cărucior, scaun pentru maşină, suzete şi altele. Îţi trebuie o grămadă de lucruri ca să creşti un bebeluş în maniera modernă cu care ne-am obişnuit. Toate lucruşoarele moi, nou-nouţe, au fost aranjate cu grijă în camera galben deschis care urma să devină curând camera copilului şi care deja mirosea a pudră pentru copii. M-am jucat cu toate asta în vreme ce aşteptam. N-am aşteptat prea mult. A sosit la data cuvenită, după tradiţia marelui Cezar. Era roşie la faţă din cauza celor 21 de ore în care încercase, din greu, să vină pe lume, dar căpşorul avea o formă minunată, era perfect cheală şi, bineînţeles, 198

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

perfect de frumoasă. Trei kilograme şi jumătate, 50 cm, 5 ianuarie, 1980, ora 12.53. De ce se menţionează toate aceste detalii ale copiilor? Pentru că fiecare lucru în parte legat de ei este fascinant şi important, de-aia. Când mi-a fost pusă în braţe, m-am uitat la ea, a deschis ochişorii spre mine şi a zâmbit. Ştiu, se spune că bebeluşii nu zâmbesc. Acestora le spun: „Ei, na!”. Ei i-am spus: „Bună, iubito!” Revenind la lunile în care adunam lucruşoare, eu şi soţul meu compilasem liste lungi de nume şi tot discutând, comparând şi eliminând, ne-am oprit la Katherine, dacă era fată, şi Benjamin, dacă era băiat. Copilul avea să poarte, ca al doilea nume, numele tatălui meu: Lindsey. Şi, desigur, Farris. Katherine Lindsey Farris. Când le-am telefonat părinţilor să le spun că s-a născut şi cum o cheamă, tata m-a rugat să repet numele. A fost una din primele mele bucurii de mamă să constat că literatul, elocventul meu tată rămăsese fără cuvinte. Când a venit vremea s-o aducem acasă, am îmbrăcat-o în scutecul acela delicat, care fusese al tatii, i-am pus o căciuliţă drăguţă şi o pereche de botoşei croşetaţi care s-au dovedit a fi uriaşi. Primii prieteni cu care am vorbit ne-au întrebat cu cine seamănă, iar eu am trântit-o: „Seamănă cu noi!” Înainte de momentul acela, nici nu mă gândisem la asta. Dar zece luni mai târziu, s-a mai gândit cineva la acelaşi lucru: judecătorul care ne-a dat aprobarea pentru adopţie. Judy Farris 199

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mama Eu am devenit mamă în alt fel, nu în modul convenţional. Aş fi putut alege să fiu însărcinată, dar, împreună cu soţul meu, am decis, în schimb, să pornim la drum, ca familie completă, prin adopţie – să adoptăm copii cu nevoi speciale, care aşteaptă să aibă un cămin şi o familie. Ştiam că vom avea de înfruntat privirile mirate şi întrebările nepoliticoase ale celor din jurul nostru, dar noi simţeam că pe acest drum trebuie să mergem. Poate că, întro bună zi, voi face un copil; eram conştientă că acea experienţă va fi incredibilă şi emoţionantă în felul ei. La fel ca aceea din prima noapte când am devenit mamă. Urma să adoptăm doi fraţi – Jesse, cinci ani, şi Mario, patru. O privire aruncată la fotografiile băieţilor din momentul în care fuseseră găsiţi – subponderali şi îngrozitor de bolnavi – şi toate dubiile pe care le-am fi putut avea au dispărut. Îi primisem în inimile noastre chiar înainte să-i vedem. Oare ei ne vor accepta pe noi? În loc să fac prima baie bebeluşului meu sau să-l hrănesc pentru întâia oară, m-am trezit stând cu picioarele încrucişate pe covor într-o casă străină şi încercând, fără succes, să îmbin două bucăţi de plastic dintr-un Lego pentru a forma un submarin, împreună cu unul din fiii mei. Nu puteam să-mi iau ochii de la băieţii mei. Mario îşi mişca cu repeziciune mânuţele în jurul bărcuţei cu motor pe care o construia, deşi din când în când se mai oprea să arunce o privire înspre mine ca să se asigure că sunt încă acolo. Era un copil superb – genele lungi măturând obrazul, ochii mari căprui urmărind cu atenţie ceea ce ieşea din mâna lui. Nu-mi venea să cred că are patru ani; era atât de 200

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

mic; arăta mai degrabă ca un copil de doi ani; mi s-a strâns inima gândindu-mă la fotografiile „dinainte” pe care le văzusem mai devreme. Acum arăta chiar grăsuţ – două picioruşe durdulii alergând încoace şi-ncolo ca să ne aducă jucăriile pe care voia să ni le arate. Era atât de fericit, atât de încrezător. Jesse, pe de altă parte, părea mai mare de cinci ani. Deşi împlinea şase ani în câteva luni, avea alura unui băiat de opt-nouă ani – foarte serios şi extrem de preocupat de bunăstarea şi comportarea fratelui său. Am stat şi l-am privit corectându-l pe Mario de mai multe ori în seara aceea şi înconjurându-l protector, vrând să fie sigur că străinii aceştia – noii lui părinţi – nu-i vor face niciun rău frăţiorului pe care se străduise, toată viaţa lui – să-l ocrotească şi să-l educe. Ne va lăsa vreodată să preluăm noi responsabilităţile de părinte ca să poată fi şi el copil – nu din nou, ci pentru întâia oară? Speram să existe încă o ferăstruică prin care capacitatea de a avea încredere într-un adult să intre în viaţa lui Jesse. Îmi asumasem oare o responsabilitate mai mare decât puteam să duc? — Mami, vrei să-mi dai piesa aceea? am auzit rostind un glăscior lângă mine. Apoi, vocea s-a auzit din nou, un pic mai tare de data asta. — Mami, vrei să-mi dai piesa aceea, te rog? Am întors capul să mă uit la Jesse ca să-i spun că mama lui vitregă ieşise din cameră, dar m-am oprit în mijlocul propoziţiei pentru că am văzut că se uită la mine. Mami…? — Te… referi la… mine, Jesse? am întrebat încet. A dat din cap cu gravitate şi a arătat ceva peste umărul meu. 201

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Am nevoie de piesa aceea de pe masă, a spus, uitânduse concentrat în ochii mei. Am întins mâna în spate, am luat piesa micuţă, albastră de pe măsuţă şi i-am întins-o. A zâmbit. — Mulţumesc, a spus politicos, fixând-o repede la locul ei. — Îmm… pot să-ţi dau o îmbrăţişare? Crezi că se poate? Mi-era teamă să pun această întrebare. Era ca şi cum aş fi pus-o unuia de 30 de ani. Dar doream atât de mult să se poarte şi să se simtă şi el ca un copil de cinci ani. Venise vremea să aibă doar cinci ani. A ezitat, apoi m-a privit. Vedeam pe faţa lui cum cântăreşte problema. Poate să aibă încredere în mine? Apoi a dat din cap. „Da”, rosti, lăsând submarinul jos. Am întins mâinile, iar el a venit şi s-a aşezat în poala mea. L-am cuprins în braţe şi l-am ţinut cât de strâns am putut. L-am simţit punându-şi braţele în jurul gâtului meu şi răspunzându-mi la îmbrăţişare. În acel moment am ştiut că el îmi oferea darul de a fi mamă. Şi poate, doar poate, i-aş putea oferi şi eu lui darul de a fi copil. Barbara L. Warner

202

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Nu vreau să am un nou frăţior — Nu vreau să am un nou frăţior. Acesta a fost răspunsul fiului nostru mai mare, Brian, când i-am spus că eu şi tăticul lui îl aşteptăm pe cel de-al treilea copil. Supravieţuisem primei runde de rivalităţi dintre fraţi, când se născuse fratele lui, Damian. Dar acum, vârstnicul de trei ani, Brian, se ţinea tare pe poziţie în privinţa noului frăţior şi nici logica, raţiunea sau talentul nostru persuasiv nu l-au putut scoate dintr-ale lui. Mirată, l-am întrebat: — De ce nu vrei să ai un nou frăţior? Cu ochii mari şi plini de lacrimi, s-a uitat drept în ochii mei şi a zis: — Pentru că vreau să-l păstrez pe Damian. Rosemary Laurey

203

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mai presus de puterile noastre Când a sunat soneria în după-amiaza aceea, m-am dus să răspund, cuprinsă de toropeală. Era cel mai prost moment posibil pentru a-mi intra mecanicul în casă. Eram însărcinată în luna a cincea şi nu mai fusesem niciodată cu nervii la pământ cum eram acum, aşteptând să sune telefonul. De fapt, era cel mai prost moment ales de sistemul nostru de alarmă să se defecteze – punct. Nu numai nervii ne erau supraîncărcaţi, nu mai aveam nevoie şi de altă factură de reparaţii. Finanţele noastre erau nesigure. Aveam greţuri dimineaţa din cauza sarcinii; situaţia s-a înrăutăţit atât de mult că am fost nevoită să încetez lucrul – o înjumătăţire a veniturilor pe care nu o luasem în calcul aşa devreme. Deşi ne era greu din cauza banilor, eram amândoi prea bucuroşi de eveniment ca să ne plângem. Încercasem un an şi jumătate să facem un copil şi suportasem până şi prima etapă a testului de fertilitate, fără niciun rezultat, însă. Şi totuşi, după numai o lună, primisem telefonul la care visasem atât. Eram însărcinată! Primele trei luni au decurs normal, cu excepţia acelei senzaţii de greaţă şi slăbiciune dimineaţa, dar ştiam că e trecătoare. Aşteptam cu nerăbdare fiecare vizită la doctor şi ne bucuram că învăţăm din ce în ce mai mult despre copil. De aceea, când m-a întrebat doctorul dacă vreau să-mi fac o analiză a sângelui care arată spina bifida, printre altele, la făt, n-am ezitat să spun da. Când au fost gata rezultatele, doctorul ne-a telefonat imediat. Pe un ton profesional care nu ascundea îngrijorarea, ne-a spus că cifrele arătate de test erau atât de mici că 204

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

ieşiseră din diagramă. În loc de spina bifida, analiza sângelui sugera sindromul Down. Doctorul a programat imediat o amniocenteză. Chiar dacă şi eu şi Rob eram neliniştiţi, ziua aceea ne-a tulburat şi mai tare. Tehnicianul a folosit ultrasunete, aşa că pentru prima dată am văzut cum se mişca copilul. Totul mi s-a părut, brusc, atât de real. Aveam să devenim, fără urmă de îndoială, părinţi, iar fiinţa aceea mică era băiat! Nu putea avea ceva catastrofal de grav, nu? Am revenit la realitate când ni s-a spus că rezultatele vor fi gata peste două săptămâni. Ni s-a sugerat că toată această aşteptare ne împinge spre capătul limitei de încheiere a sarcinii în siguranţă. Cu toate acestea, oricare ar fi fost diagnosticul, nu consideram că asta ar fi o opţiune pentru noi. Eram în aşteptare. Nicicând până atunci nu simţisem că două săptămâni pot părea interminabile. Am încercat să-mi ocup timpul, să mă gândesc la altceva, dar cuvintele acelea „a ieşit din diagramă” mi se tot învârteau în minte. N-a ajutat nici măcar faptul că alarma casei se pornea să urle când ne aşteptam mai puţin. Rob, se ducea, bineînţeles, la lucru, în fiecare zi. Eu mă simţeam singură şi neajutorată. A sosit, în sfârşit, ziua în care trebuia să primim răspunsul. N-am să uit niciodată cât de agitată am fost, stând acasă singură toata dimineaţa şi aşteptând să sune telefonul care n-a sunat. Pe la amiază n-am mai putut răbda. Am sunat eu, dar asistenta mi-a spus că nu aveau încă rezultatele. Dimineaţa s-a schimbat în amiază târzie. Când a sunat soneria, am sărit până în tavan. Ca un pilot automat, i-am dat drumul în casă mecanicului, i-am arătat sistemul de 205

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

alarmă, şi l-am lăsat acolo. Copleşită de aşteptare, singurele mele gânduri în legătură cu mecanicul erau o combinaţie de „Asta o să ne coste o grămadă!” cu „Există, oare, o mai proastă sincronizare decât asta?” Credinţa cu care fusesem crescută în „sincronizarea perfectă a Domnului” începea să dea semne grave de oboseală. După vreo două ore a sunat asistenta. Dacă-mi amintesc bine ce a spus, aproape că a sunat ca o glumă proastă. Era o veste bună şi una proastă. Vestea bună era că fiul nostru nu avea sindromul Down. Vestea proastă era că avea doi cromozomi care erau uniţi. Nea explicat că dacă eu sau Rob suntem în aceeaşi situaţie, copilul va fi sănătos. Dacă niciunul din noi nu aveam acel tip de cromozomi, însemna că ceva lipsise la formarea genelor copilului. — Ceva lipsise? Mă străduiam să nu urlu. Ce anume? Ce înseamnă asta? — Îmi pare rău, doamnă Horning, nu există nici-o cale de a vedea ce nu e în regulă până la naştere. Acum cel mai bun lucru pe care-l puteţi face dumneavoastră şi soţul dumneavoastră este să veniţi aici pentru o probă de sânge. — Chiar acum? Şi putem afla rezultatul azi? — Azi putem face analiza. Rezultatele vor fi gata în cinci zile. Cinci zile? În momentul acela mi-am pierdut controlul. Am făcut o criză de isterie. Nu-mi amintesc să mai fi ţipat sau plâns vreodată aşa în cei 34 de ani ai mei. Am simţit ca şi cum cineva mi-ar fi dat un pumn în stomac iar eu mi-am recăpătat răsuflarea după îndeajuns de mult timp ca să mai primesc unul. 206

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Îmi aduc aminte că, încă în starea de isterie, l-am sunat pe Rob la birou. — Colleen, iubito, ascultă-mă. Vreau să te duci la vecinul de alături, bine? Plec de la serviciu imediat ce pot, dar nu vreau să stai singură în casă. Cuvintele şi îndemnurile lui surescitate de a mă duce să cer ajutor n-au reuşit să străpungă panica ce mă copleşise. Am trântit telefonul în furcă. Stăteam lângă telefon respirând cu greu, când mi-am dat seama că mecanicul lucra încă în camera din faţă. Nu-mi venea să cred că auzise totul. Mâhnită până în adâncul sufletului, am simţit nevoia să mă scuz. Am ieşit din cameră, plângând încă. Stătea în pragul uşii, ca şi cum mă aştepta. Înainte să pot scoate o vorbă, m-a luat şi m-a pus pe scaun. — Stai jos, m-a dăscălit el. Stai jos şi linişteşte-te. Dăscăleala şi tonul lui blând m-au prins cu garda lăsată. Stând jos şi respirând, am simţit că mă calmez. Străinul s-a aşezat în faţa mea. Cu glas şoptit, mi-a povestit cum el şi soţia lui au pierdut primul copil, care se născuse mort pentru că nu-şi dăduse seama că soţia lui făcuse diabet în timpul sarcinii. A continuat explicându-mi cât le-a fost de greu să accepte ce li se întâmplase, dar că, în final, a trebuit să cedeze şi să accepte faptul că fusese ceva dincolo de puterile lor. M-a privit şi a zis: — Înţeleg cât de tare te doare sufletul în acest moment. Dar nu e nimic de făcut decât să-ţi păstrezi credinţa şi să înţelegi că tot ce se întâmplă cu copilul vostru e mai presus de puterile voastre. Cu cât încerci mai mult să preiei controlul, să deţii controlul asupra copilului, asupra 207

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

analizelor, cu atât mai adânc te va sfâşia incapacitatea de a schimba lucrurile. M-a luat de mână şi mi-a spus că în urmă cu câteva luni li se născuse al doilea copil. De data asta, totul a decurs normal. El şi soţia sa fuseseră binecuvântaţi cu o fetiţă. Mi-a spus că se mai gândeşte încă la primul copil, care era băieţel, dar, din cine ştie ce motive, n-a fost să fie. M-a rugat din tot sufletul să-mi păstrez încrederea în copilul meu şi mia spus că el presimte că totul are să fie bine. Apoi, la fel de molcom cum îmi spusese povestea lui, s-a ridicat şi a luat-o spre uşă. A întors capul şi mi-a spus că terminase treaba – reparase alarma. Mă ajutase cum nimeni n-ar fi putut-o face mai bine – ce iaş fi putut spune? Tot ce a ieşit din gura mea a fost un timid „mulţumesc”. Apoi mi-am adus aminte că nu-l plătisem. A zâmbit şi a zis că nu-i datorez nimic. Tot ce-mi cere e să am încredere. Momentul şi omul, după cum s-a dovedit, s-au sincronizat perfect. Colleen Derrick Horning2

2

Nota editorului: Fiul lui Colleen şi al lui Rob s-a născut patru luni mai târziu. A avut aproape 4 kg, şi e întruchiparea sănătăţii. 208

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

O comoară nepreţuită Aşteptasem aproape cinci ani acest moment. Cinci ani în care am suportat golul din braţele sterilităţii, ploaia de cadouri la naşterea copiilor altora, întrebarea, venită cu cele mai bune intenţii, de la prieteni: — Eşti însărcinată? Doream din tot sufletul să am şi eu copilul meu, şi, în cele din urmă, iată că se întâmpla. Copilul urma să sosească în orice clipă. Eu şi soţul meu aşteptam cu răsuflarea tăiată, inimile ne tresăltau de nerăbdare. Va fi cu noi curând – curââând! Ni se spusese că e băiat. Un băiat al nostru, numai al nostru. Ce bucurie! Cu mulţi ani în urmă, înainte de a face cunoştinţă cu lungul, durerosul drum al dorinţei noastre de a avea un copil, alesesem un nume de băiat. Din motive neştiute, nu reuşiserăm să ne hotărâm şi la un nume de fată, numai numele de băiat ne venise în minte repede, fără ezitări, fără să ne mai gândim a doua oară. Pe fiul nostru îl va chema Nathan Andrew, sau „Dar de la Dumnezeu”, în ebraică. Nu cunoşteam semnificaţia numelui când am început să-l pronunţ ca să-l aud cum sună. Îmi plăcea cum se rostogolea – clinchetul fin, masculin pe care-l producea în urechea mea. Am ales numele copilului nostru cu mult înainte chiar de a-l concepe, pe când nu era decât o dorinţă ascunsă în inima mea. Odată ce am aflat semnificaţia numelui, bucuria mi-a fost dublă. Cât de bine se potrivea acest nume darului nepreţuit venit de la Dumnezeu. Acum îl aşteptam pe Nathan Andrew să sosească. Anii plini de suferinţă pe care-i îndurasem se vor pierde în curând în ceaţa amintirilor. 209

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Se apropia o maşină care a parcat în faţa casei. Ne-am lipit de geam, privind, plini de nerăbdare, la femeia care a coborât din maşină cu un scaun de copil învelit cu o păturică. Îmi ţineam răsuflarea în timp ce ea înainta spre casă, iar privirea nu mi se dezlipea de la pachetul din braţele ei. Acum-acum aveam să-mi ţin copilul în braţe. Da, Dumnezeu hotărâse să ne răspundă la rugăciuni în acest fel: adopţia. Dintr-odată, totul începu să se mişte cu încetinitorul, în timp ce prin mintea mea treceau întrebări cu iuţeala fulgerului. Ce s-o fi întâmplat cu fata care l-a născut? Ce s-o fi întâmplat cu cel care i-a fost tată? Ce făceau în acest moment? Un singur act pasional dăduse naştere la un lanţ de evenimente care culminaseră cu naşterea şi viaţa acestui copil nevinovat. Ce discuţii triste trebuie să fi avut loc în familiile acestor adolescenţi după câteva luni de la acel act pasional. Fata ar fi putut face un avort. Ar fi fost, fără îndoială mai uşor decât să poarte ruşinea de a fi mamă la 16 ani. Ar fi fost mai uşor decât să vadă cum pielea ei tânără, frumoasă, de pe burtă se întinde ca s-acopere o proeminenţă uriaşă, iar ţesutul de sub ea se rupe, lăsând cicatrice pe viaţă. Ar fi fost mai uşor decât să trăiască durerile naşterii când ea însăşi nu era mai mult decât un copil. Ar fi fost mai uşor decât să ducă un copil în pântece timp de nouă luni, să-l simtă cum se mişcă, sughiţe, cum îi bate inima, şi apoi să-şi ia adio de la el cu un sărut imediat după ce l-a născut. Mă gândeam la copila aceea, mai tânără cu zece ani decât mine. Era undeva în oraş, revenindu-şi după naşterea copilului ei care nu mai era al ei acum. Probabil că hormonii se agitau crunt în trupul ei, făcând lacrimile să-i fie tovarăş – iar braţele nu îmbrăţişau decât aerul. 210

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

După nouă luni de aşteptare, dăduse naştere unui băieţel. După cinci ani de aşteptare, noi luam acum băieţelul şi-i dăruiam viaţa pe care o merita. Eram mama şi tatăl care-l iubeau şi se îngrijeau de nevoile lui fizice, emoţionale şi spirituale cum o copilă ca ea n-ar fi fost în stare. Cu lacrimi în ochi, am mulţumit străinei al cărei copil era acum al meu. Punându-se în pericol pe sine, îl purtase şi-l hrănise în trupul ei, suportase durerile facerii şi urma să poarte cicatricele naşterii până în ziua morţii. Şi totuşi, mi-l dăduse mie. Eu eram mama lui acum şi în tot restul vieţii lui. Am tras uşor pătura care acoperea ca un cort scaunul de copil şi lam privit în ochi pe fiul meu. Doi ochi mari, cenuşii, tiviţi cu gene negre, dese, mă priveau solemn. Am atins mânuţele şi picioruşele perfecte. Era tare frumos! Rostind din inimă cuvinte de recunoştinţă, i-am şoptit „Mulţumesc!” nu numai lui Dumnezeu pentru că răspunsese rugăciunilor noastre şi ne trimisese un fiu, ci şi fetei pe care nu aveam s-o întâlnesc niciodată. O fată al cărei dar era o comoară nepreţuită. Mulţumesc. Sandra Julian

211

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Aleasa Nici carne din carnea mea Nici suflet din sufletul meu Dar, totuşi, în mod miraculos, al meu şi numai al meu Să nu uiţi, nici măcar o clipă, Că n-ai crescut lângă inima mea, Ci în ea. Anonim Era povestea mea preferată în orice ocazie. „Avusesem grijă de copii ani de zile, dar, după o vreme, se întorceau la părinţii lor. Acum ne doream un copil al nostru, unul pe care să-l păstrăm pentru totdeauna”. Când mama începea să depene povestea, stăteam de obicei în poala ei, dar, când am mai crescut, îmi plăcea să stau în faţa ei, ca să-i văd chipul. Văzusem câţiva din copiii aceia în albumul cu fotografii: negri, albi, cafenii, duşi pe gânduri, privind drept în faţă, sprijinindu-se de câine. În paginile cele mai recente, râzând la aparatul de fotografiat, era un bebeluş rotofei, fericit, şi aceea eram eu. Mama continua: „Era în noiembrie 1947, şi îngrozitor de frig – de fapt, a fost cea mai friguroasă iarnă din ultimii 100 de ani. Trenul era deja în staţie când am ajuns noi, şi pufăia nori uriaşi de abur. Nu mai fusesem nicăieri de ani de zile din cauza războiului, aşa că, după ce ne-am urcat, n-am avut răbdare să stăm jos, eram prea surescitaţi. Nu ne-a păsat nici de frig prea mult; totul era aşa de frumos! Ţarantreagă părea să fi îngheţat. Totul era alb.” Mama se oprea întotdeauna în acest punct şi zâmbea, iar eu îmi imaginam un ţinut de basm, cu pomii înveşmântaţi în 212

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

gheaţă, ţurţuri din care picura apa, fulgi de nea îngheţaţi pe geamurile trenului în constelaţii scânteietoare. „Am ajuns în cele din urmă şi am luat un autobuz care nea lăsat în faţa unei case imense. Stăpâna casei ne aştepta şi ne-a servit cu o ceaşcă de ceai ca să ne încălzim. Apoi ne-a condus să vedem casa. Se aflau acolo duzini întregi de copii! Fetiţe şi băieţi, unii cu părul blond, alţii cu părul negru. Erau copii cu ochi albaştri, iar alţii cu ochii căprui, ca ai tăi. Am privit de jur împrejurul nostru timp îndelungat – erau atât de mulţi şi majoritatea erau atât de drăguţi. Chiar nu ştiam, tatăl tău şi cu mine, cum să alegem.” Dacă stăteam în poală, mă strângea atunci în braţe, îşi cobora privirea asupra mea şi mă săruta pe creştetul capului. Dacă stăteam în faţa ei, îi vedeam privirea fixată în depărtare şi faţa luminată de amintiri. Muream de nerăbdare să aud şi restul, şi mă foiam ca un viermişor. „Am ajuns, dintr-o dată, într-altă cameră şi acolo, în al doilea pătuţ, te-am văzut pe tine. Fornăiai pe nas la noi, ca şi cum ne aşteptai de-o viaţă, iar noi am ştiut imediat că tu eşti cea pe care o voiam, că şi noi te aşteptasem pe tine. Ne-am gândit că eşti cel mai drăguţ bebeluş din toată casa aceea, cu chipul tău măsliniu şi claia de păr negru. Ni s-a spus că te cheamă Susan şi că ai patru luni. — Aceasta e aleasa? ne-a întrebat doamna, iar noi am spus: — Da, ea e, cu siguranţă, aleasa. Te-am înfăşat şi ne-am întors la gară. Oamenii din tren se tot perindau pe la noi. — O, ce copil frumos. E al dumneavoastră? ne întrebau ei, iar noi răspundeam: — Da, tocmai am fost să o alegem. 213

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Ei, după privirea ei, aţi făcut alegerea cea mai bună. Iar noi răspundeam: — Aşa e.” Atunci mă făceam ghem şi, ronţăindu-mi degetele de la picioare, mă simţeam aparte. Uneori îmi părea rău de copiii obişnuiţi. Ani de zile, ori de câte ori mergeam cu trenul, mă gândeam că perechile pe care le vedeam şuşotind în compartimentul nostru se duceau undeva să facă rost de un copil care să fie al lor. Noi te-am ales pe tine trebuie să fie cele mai dulci cuvinte în orice limbă din lumea asta. Sue West

214

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

6 MOMENTE DEOSEBITE

Să ai o amintire cu copiii tăi, Stai cu ei să vadă că îţi pasă; Nicio jucărie nu poate-nlocui Clipele preţioase petrecute împreună. Elaine Hardt

215

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Ziua în care am înălţat zmeul — Sfoară! a strigat fratele meu, dând buzna în bucătărie. Ne trebuie mai multă sfoară. Era sâmbătă. Ca de obicei, era multă forfotă, căci „şase zile pe săptămână vei munci şi vei face tot ce ai de făcut” era luat în serios pe atunci. Tata şi domnul Patrick, vecinul nostru, trebăluiau pe afară. Mama şi doamna Patrick, fiecare în casa ei, erau angajate în curăţenia de primăvară. Vântul din ziua aceea de martie era ideal pentru „întoarcerea pe dos” a dulapurilor de haine. Lâneturile fluturau deja pe frânghiile de rufe din spatele casei. Băieţii se strecuraseră, nu ştiu cum, în spatele casei, cu zmeiele. Chiar cu riscul ca fratele să fie pus să bată covoarele, îl trimiseseră să mai ceară sfoară. În aparenţă, nu se prefigura nicio limită până la care zmeiele ar fi putut să se înalţe azi. Mama s-a uitat cercetător prin sufragerie, la mobila în neorânduială din cauza curăţeniei spartane. Privirea îi lunecă, apoi, spre fereastră. — Lăsaţi treaba, fetelor! Hai să le ducem sfoară băieţilor şi să privim o clipă cum se înalţă zmeiele. În drum am dat peste doamna Patrick, cu un zâmbet vinovat pe faţă, urmată de fetele ei. În viaţa mea n-am mai văzut o zi mai potrivită ca asta pentru înălţat zmeie! Dumnezeu nu dă două zile ca asta întrun secol. Am pus toată sfoara pe care o adusesem la zmeie, şi ele tot s-ar mai fi înălţat. Cu greu mai puteam distinge picăţelele portocalii de pe ele. Din când în când, înfăşuram sfoara pe mosor şi le făceam să se smucească şi să coboare 216

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

până aproape de pământ doar de dragul bucuriei de a le înălţa din nou. Ce încântare fără margini să alergi cu zmeul încoace şi-ncolo, la dreapta, la stânga, şi să vezi bietele noastre mişcări omeneşti reflectate, câteva clipe mai târziu, în dansul maiestuos al zmeului în înaltul cerului! Ne-am scris fiecare dorinţele pe bucăţele de hârtie şi le-am dat drumul pe sfoară. Încet, inexorabil, urcau până ajungeau la zmeu. Cu siguranţă, toate dorinţele ni se vor împlini. Până şi taţii au renunţat la cleştele şi ciocanul lor şi ni sau alăturat. Mamele au avut şi ele partea lor de joacă, şi râdeau ca nişte şcolăriţe. Vântul le răvăşi părul strâns şi buclele se revărsară, fluturând peste obraji; şorţurile cadrilate le biciuiau peste picioare. Amestecat cu amuzamentul nostru era ceva ce semăna cu veneraţia. Adulţii se jucau de-adevăratelea cu noi! M-am uitat o dată la mama şi m-am gândit că era frumoasă. Chiar dacă avea peste 40 de ani! În ziua aceea n-am realizat când soarele s-a ascuns după deal. Acelea n-au fost ore, doar adieri aurii. Cred că ne ieşisem cu toţii din pielea noastră. Părinţii şi-au uitat de îndatoriri şi de maturitatea lor demnă. Copiii şi-au uitat combativitatea şi micile răutăţi. Poate că aşa e în rai, am gândit eu confuz. Se întunecase de mult când, îmbătaţi de soare şi aer, neam dus împleticindu-ne de somn, înapoi în casă. Presupun că am mâncat ceva în seara aceea. Presupun că s-a făcut şi ordine, aşa, de suprafaţă, pentru că, duminică, casa arăta destul de aranjată. Ciudat a fost că nu s-a vorbit despre ziua aceea ulterior. Eu mă simţeam puţin jenată. Cu siguranţă, niciunul din ceilalţi nu fusese atât de profund tulburat ca mine. Am 217

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

încuiat amintirea aceea în colţul cel mai adânc al fiinţei mele, acolo unde păstrăm „lucrurile care n-au cum să fie, şi totuşi, sunt”. Au trecut anii, când, într-o zi, forfoteam în bucătărie, încercând să pun lucrurile la punct în vreme ce fetiţa mea de trei ani nu-mi dădea pace plângând că vrea „în parc, să vadă raţele”. — Nu pot să merg! i-am spus. Am asta şi asta de făcut, iar când o să termin, am să fiu prea obosită ca să merg pe jos atâta. Mama, care era în vizită la noi, îşi ridică privirea de pe mazărea pe care o curăţa: — E o zi minunată, se oferi ea; e cald, deşi adie un vânticel plin de prospeţime. Îmi aduce aminte de ziua în care am înălţat zmeiele. M-am oprit brusc din goana între aragaz şi chiuvetă. Uşa încuiată s-a deschis brusc şi odată cu ea, şuvoiul amintirilor. Am tras şorţul de pe mine. — Hai, i-am spus fetiţei mele. Ai dreptate, e prea frumoasă ziua ca s-o pierdem în casă. Au mai trecut zece ani. Ne aflam la capătul unui lung război. Toată seara îi pusesem întrebări soldatului proaspăt întors acasă, cel mai tânăr membru al familiei Patrick, despre experienţa sa în prizonierat. Vorbise nestânjenit, dar acum, rămăsese tăcut de o bună bucată de vreme. La ce se gândea – amintiri întunecate şi înspăimântătoare? — Auzi! Un zâmbet îi înflori pe faţă. Îţi aduci aminte – nu, sigur nu-ţi aminteşti. Probabil că tu n-ai fost aşa de impresionată ca mine. Nu îndrăzneam să scot o vorbă. — Ce să-mi amintesc? 218

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Când lucrurile mergeau prost în lagărul de prizonieri, mă gândeam întotdeauna la ziua aceea. Îţi mai aduci aminte ziua în care am înălţat zmeiele? A venit iarna, şi odată cu ea, trista obligaţie de a face o vizită de condoleanţe doamnei Patrick, rămasă de curând văduvă. Mă îngrozea gândul la această vizita. Nu-mi puteam imagina cum va înfrunta doamna Patrick viaţa, de una singură. Am vorbit puţin despre familia mea, despre nepoţii ei şi despre schimbările din oraş. Apoi a rămas tăcută, cu privirea la mâinile din poală. Mi-am dres glasul. Acum trebuie să spun ceva despre pierderea suferită… Şi va începe să plângă. Când şi-a ridicat privirea, doamna Patrick zâmbea. — Stăteam aici şi mă gândeam, spuse ea. Henry s-a amuzat grozav în ziua aceea. Îţi aduci aminte, Frances, de ziua în care am înălţat zmeie? Frances Fowler Trimisă spre publicare de Ruth Rogness

219

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Dansează cu mine Când suntem tineri şi visăm la iubire şi împlinire, avem în minte nopţi pariziene inundate de lună sau lungi plimbări pe faleză la apus de soare. Nu ne spune nimeni că momentele cele mai importante din viaţă zboară ca gândul, sunt neplanificate şi ne surprind aproape întotdeauna cu garda jos. Nu cu mult timp în urmă, îi citeam, la culcare o poveste fetiţei mele Annie, care are şapte ani, când am devenit brusc conştientă de privirea ei concentrată. Mă privea, parcă de la mare distanţă, ca în transă. Părea că terminarea „Poveştii lui Samuel Whiskers” nu era chiar aşa importantă cum crezusem. Am întrebat-o la ce se gândeşte. — Mami, a şoptit ea, nu mă pot abţine să nu mă uit la chipul tău frumos. Am simţit că mă topesc. N-a ştiut niciodată prin câte momente de încercare m-a ajutat să trec în decursul anilor, lumina afirmaţiei ei plină de iubire şi sinceritate. Nu mult după aceea, m-am dus cu băieţelul meu la un mare şi elegant magazin, unde sunetele melodioase ale unui vechi cântec de dragoste ne-au atras lângă un muzician îmbrăcat în costum de seară, care cânta la un pian imens. M-am aşezat împreună cu Sam pe o bancă de marmură din apropierea lui. Sam părea la fel de transfigurat de melodie ca şi mine. Nu mi-am dat seama că Sam se ridicase şi stătea în picioare lângă mine decât când s-a întors spre mine, mi-a luat capul în mâinile lui micuţe şi a spus: 220

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Dansează cu mine. De-ar şti femeile care se plimbă în Paris sub clar de lună imensa bucurie a unei asemenea invitaţii, făcute de un băieţel rubicond, cu dinţi de lapte. Deşi vânzătorii au chicotit, au zâmbit şi ne-au arătat cu degetul în vreme ce noi alunecam şi ne învârteam în holul magazinului, n-aş schimba dansul cu un asemenea gentleman încântător nici dacă mi s-ar oferi în dar întregul univers. Jean Harper

221

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Diagnosticul O tânără mamă, diagnosticată cu o formă tratabilă de cancer, s-a întors acasă de la spital, conştientă de înfăţişarea ei şi de pierderea părului din cauza iradierii. Stătea pe scaun în bucătărie, când apăru în uşă, pe tăcute, băieţelul ei şi o studie curios. Cum mama începu o explicaţie, concepută şi repetată mai înainte, ca să-l ajute să înţeleagă ce vedea, băieţelul înaintă şi se cuibări în braţele ei. Absorbit de gânduri, îşi lăsă capul pe pieptul ei şi stătu aşa. Mama îi spunea: — Cândva, sper să fie curând, o să arăt iar ca înainte şi atunci o să mă fac bine. Îngândurat, copilul îşi ridică capul. Cu francheţea celor şase anişori, rosti simplu: — Alt păr, aceeaşi inimă. Mama n-a mai trebuit să aştepte acel „cândva, sper să fie curând” să se simtă mai bine. Era deja mai bine. Rochelle M. Pennington

222

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Cina în familie M-am uitat la gemenii mei adolescenţi şi am simţit nevoia să plâng. El purta pantaloni ca nişte saci, avea cercei în urechi şi îşi vopsise părul portocaliu. Ea avea un cercel în nas, un fals tatuaj şi unghii super-lungi. Era Paştele evreiesc şi plecam la rudele noastre… la cină… să sărbătorim împreună. Ce or să zică rudele noastre? Îmi şi imaginam cum şuşotesc mătuşile şi unchii mei, cum se privesc, ţâţâie din buze şi clatină din cap. Aş fi putut începe cearta chiar acolo, la uşă, înainte să plecăm. Aş fi putut să-i ameninţ, să-i ironizez şi să le găsesc o justificare. Şi după aceea? Ştiam că nu-mi arde de ceartă şi de cuvinte dure în această zi. Ar fi fost mai uşor dacă aveau doar nouă ani. — Fugi în camera ta să-ţi pui ceva ca lumea! aş fi spus. Dar aveau 16 ani şi ce aveau pe ei era – pentru ei – respectabil. Şi am plecat. Eram pregătită pentru priviri cu subînţeles, dar n-au apărut. Eram pregătită pentru şoaptele lor. Nu s-a auzit niciuna. Copiii mei au luat loc (puţin incomodaţi) la masa cu 20 de persoane. Stăteau pe aceeaşi parte cu verii lor spilcuiţi. Au ajutat la servitul mesei şi au cântat cântecele de sărbătoare. Fiul meu i-a ajutat pe cei mici să citească. Fiica mea a ajutat la debarasarea mesei între două feluri. Au râs, au glumit şi au turnat cafeaua în ceşti pentru vârstnici. Am înţeles, privindu-le chipurile luminoase, că n-are importanţă ce cred ceilalţi. Eu consideram că sunt extraordinari. Duceau mai departe tradiţia noastră cu entuziasm şi dragoste. Şi o făceau cu naturaleţe – pentru că totul venea din inimă. 223

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Cum stăteam în faţa lor la masă, am putut să-i studiez. Ştiam că părul, hainele lălâi şi tatuajele false nu erau decât afirmarea personalităţii lor prezente. Ea se va schimba cu timpul. Dar bucuria cu care cântaseră şi participaseră la ceremoniile sărbătorii noastre, ca şi relaţia apropiată cu ceilalţi membri ai familiei vor rămâne întotdeauna în sufletul lor. Ştiam că acest lucru nu se va schimba, chiar după ce se vor maturiza. Sărbătorile de Paşti se vor încheia curând. Muzica dată la maximum, prietenii şi haosul vor face, din nou, parte din viaţa noastră. Nu voiam să se sfârşească această noapte. Acestea sunt momentele preţioase care se strecoară în viaţa noastră de mame. Nu cred că are importanţă cât de mici sau mari sunt copiii noştri. Uneori, doar un zâmbet fugar, caraghios, sau un gest mărunt pe care-l fac, iradiază acel sentiment covârşitor care este dragostea totală. M-am uitat la fiul şi fiica mea şi am simţit pacea şi fericirea din sufletele lor. În acel moment, am simţit impulsul să sar de la locul meu şi să-i îmbrăţişez. Voiam să le spun că eu îi consider nişte copii minunaţi. Dar n-am făcut-o. În acel moment aş fi vrut să mă duc la ei şi să-i ciupesc de obraji cum făceam când aveau nouă ani şi să le spun cât de frumoşi sunt. Dar n-am făcut-o. Am stat, în schimb, cuminte la locul meu, am cântat şi am mâncat, şi am sporovăit cu ceilalţi. Aveam să le spun mai târziu, pe drum spre casă. Aveam să le spun, între şase ochi, cât de mult a însemnat pentru mine prezenţa lor la masă. Aveam să le spun cât sunt de extraordinari şi cât sunt de mândră că sunt mama lor. Aveam să le spun, mai târziu, când vom fi singuri, cât îi iubesc de mult. Şi aşa am făcut. Shari Cohen 224

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

„Dacă le place părinţilor mei, aş putea s-o schimb?”

Reprodusă cu permisiunea lui Peggy Andy Wyatt.

225

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Regăsirea Am trecut, în viaţă, prin multe momente dificile, şi, pentru că sunt Joan Rivers, am fost nevoită să trec prin ele în public. Uneori, să fiu mamă a fost, pentru mine, ceva copleşitor. Când partenerul meu de afaceri, prietenul meu cel mai bun şi, mai ales, soţul meu iubit, Edgar, s-a sinucis, asta a îngreunat şi mai mult situaţia mea şi a fiicei mele, Melissa. Chiar şi pentru o fiică şi o mamă care nu-şi pierd tatăl şi soţul într-un suicid nu e uşor. Fiica adolescentă e în stare s-o facă pe mama ei să contacteze OFN: Opoziţia Feminină Neinteligibilă. Refacerea relaţiei mele cu Melissa după moartea lui Edgar a fost, pentru mine, un proces lung şi adeseori, chinuitor. Şi totuşi, când s-a întors la colegiu pentru ultimul an şcolar, ajunsesem să ne bucurăm una de tovărăşia celeilalte, iar când s-a apropiat ceremonia de absolvire, mi-a spus că am primit invitaţia din partea colegilor ei de clasă să vorbesc la această festivitate. La început, am fost încântată. Dar pe urmă m-am răzgândit: „N-aş vrea să transform asta în „Ceremonia de înmânare a diplomelor – în rolul principal Joan Rivers”. — Sunt flatată, i-am spus Melissei. Dar cred că am să refuz. Acest moment este al tău, şi nu vreau să ţi-l răpesc. — Mamă, a zis ea cu căldură în glas, chiar dacă stai la balcon, reflectoarele tot pe tine vor fi. Ar însemna mult pentru mine să vorbeşti la ceremonie. Şi astfel am ţinut o cuvântare la ceremonia de absolvire a colegiului la Universitatea Pennsylvania. Am spus câteva glume şi le-am dat absolvenţilor sfaturile obişnuite în această ocazie. Dar ceea ce am simţit în acea zi n-a fost nimic 226

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

obişnuit. Fiica mea trecuse în doi ani printr-o suferinţă pe care n-o merită nimeni nici într-o viaţă de om, şi învinsese. Nu numai că a absolvit odată cu toţi colegii ei de grupă, dar absolvise cu magna cum laude. Ce era şi mai important, îşi păstrase bunătatea şi sensibilitatea sufletului. După ce mi-am terminat alocuţiunea, m-am uitat după Melissa în sală şi am văzut-o înconjurată de prietenii care o ajutaseră, în ultimii doi ani, să învingă suferinţa. Puţine evenimente te impresionează mai mult decât ceremonia de absolvire a colegiului. Melissa şi prietenii ei păreau a fi curajoşi şi încrezători, gata să înfrunte lumea asta mare şi înfricoşătoare. Şi mai ştiam că îi aşteaptă rechinii – fraţii celor din Fălci. Copiii aceştia vor avea nevoie de curaj şi noroc cu carul. Vor trebui să înveţe să nu cedeze niciodată. Speram ca unii din ei să ştie că eu nu cedasem niciodată. „Te iubesc, Melissa”, am rostit deodată, ca şi cum am fi fost doar noi două, iar ea mi-a răspuns trimiţându-mi un sărut de pe locul unde stătea. Bucuria şi mândria şi sentimentul de uşurare că ne-am regăsit una pe cealaltă mau copleşit atât de tare că de-abia am reuşit să mă ţin pe picioare până am coborât de pe podium. Şi atunci clasa întreagă s-a ridicat în picioare şi m-a ovaţionat. Cariera mea ascendentă s-ar fi putut încheia atunci şi acolo, căci „a da gata Palatul Buckingham” n-ar fi fost decât o acţiune în foaier în comparaţie cu asta. Sigur, acestea erau cele dintâi aplauze care nu erau, de fapt, pentru mine. Erau pentru Melissa. Am vrut să aplaud şi eu odată cu ei. Eu şi Melissa supravieţuisem întâlnirii cu adolescenţa, şi mai ales, întâlnirii cu o tragedie inimaginabilă. Acum ne lega nu numai dragostea, ci şi prietenia. 227

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Joan Rivers

228

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Fiica mea, învăţătoarea mea Copiii reinventează lumea pentru tine. Susan Sarandon Copiii te învaţă câte ceva în fiecare zi. Ca părinte, am învăţat să mă aştept la asta. Cu toate acestea, mă uimea, uneori, anvergura a ceea ce mă învăţa fiica mea. Când avea şase luni, Marissa părea să privească numai în sus. Uitându-mă şi eu în sus cu ea, am descoperit farmecul frunzelor care dansează pe ramuri şi respectabila dimensiune a cozii unui supersonic. La opt luni, se uita numai în jos. Am descoperit că fiecare piatră este altfel, că fisurile din pavaj alcătuiesc desene încifrate, iar firele de iarbă au o multitudine de nuanţe verzi. Apoi a împlinit 11 luni şi a început să spună „Oao!” Rostea cuvântul acesta fermecător pentru tot ce era nou şi minunat pentru ea, ca de exemplu aranjamentul jucăriilor în cabinetul pediatrului sau vălătucirea norilor înainte de furtună. Şoptea „Oao!” la toate lucrurile care o impresionau: o pală de vânt care-i trecea repede peste faţă sau un cârd de gâşte sălbatice gâgâind în zbor. Apoi venea mirarea-mirărilor din „Oao!” – rotunjirea buzelor fără să scoată vreun sunet – rezervat doar evenimentelor cu adevărat extraordinare. Acestea cuprindeau apusul de soare după o zi magnifică în Minnesota şi focurile de artificii pe cerul de vară. Ea m-a învăţat să spun „Te iubesc” într-o mulţime de feluri. A pronunţat foarte bine cuvântul la 14 luni: o luasem în braţe şi o alintam. Şi-a îngropat căpşorul în umărul meu şi, cu un oftat de mulţumire, a spus: „Fericită”. Într-o altă zi (la extraordinara vârstă de doi ani) mi-a arătat un manechin 229

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

pe coperta unei reviste şi a zis: „Tu eşti, mami?” Acum, recent, fetiţa mea de trei ani a intrat în bucătărie, unde spălam vasele după masa de seară şi a zis: „Pot să te ajut?” Apoi şi-a pus mânuţa pe braţul meu şi a zis: „Mami, dacă ai fi copil, am fi prietene”. În momente ca acestea, tot ce pot spune este „Oaaoo!” Janet S. Meyer

230

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Păpuşa stricată Aceasta e o povestire pe care o prietenă de-a mea mi-a spus-o demult cu propriile ei cuvinte: Într-o zi, fiica mea a venit târziu acasă de la şcoală. Eram şi supărată şi îngrijorată. Când a intrat pe uşă, i-am cerut pe un ton supărat să-mi explice de ce a întârziat. Mi-a spus: — Mami, veneam spre casă cu Julie, dar pe la jumătatea drumului, Julie a scăpat păpuşa şi s-a făcut bucăţele. — O, iubita mea, am răspuns, ai întârziat pentru că ai stat s-o ajuţi pe Julie să adune bucăţelele păpuşii şi să le pună la loc. Cu vocea-i suavă şi inocentă, fetiţa mea a zis: — Nu, mami. N-am ştiut cum să repar păpuşa. Am stat doar ca s-o ajut pe Julie să plângă. Dan Clark

231

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Viziunea unui copil Fetiţa mea luă un creion În mâna ei micuţă şi începu a desena Cu multă stăruinţă. Am privit-o încântată Dar n-am putut ghici Ce ar fi vrut să fie Acele simple linii. Ce desenezi acolo? Am întrebat, lejer. Eu fac un tablou Al Domnului în cer. Dar nu ştie nimeni Cum este El, am zis cu un oftat. Vor şti, când am să termin Ea, calm, a replicat. Sherwin Kaufman

232

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

1 Mai Domnul Kobb înfăşură garoafele în hârtie de plastic împreună cu nişte chestii care arătau a frunze şi a minuscule flori ale miresei. A fost destul de cumsecade şi a legat şi o fundă în jurul acestui dar pe care i-l duceam mamei mele de 1 Mai. — Cum o să ajungi cu ele acasă, Ernie? m-a întrebat el. — Le duc eu… — Ai să mergi pe bicicletă pe vremea asta? Ne-am uitat amândoi pe fereastra florăriei şi am văzut copacii îndoindu-se până la pământ. Era un vânt tare urât. Am răspuns dând din cap. — Ce-ar fi să înfăşor buchetul într-o hârtie mai tare? A luat florile şi le-a împachetat în câteva foi de hârtie maro. Când mi-a dat buchetul în mână, mi-a spus: — Mult noroc, băiete. Am spus „mulţumesc”. Am vârât buchetul sub haină şi am tras fermoarul până unde a mers. Petalele mă gâdilau pe gât şi bărbie, dar eram sigur că n-ar fi rezistat prea mult dacă leaş fi ţinut în mâna cu care mai trebuia să ţin şi ghidonul. Nu ştiam mare lucru despre flori, dar ştiam că mama merita mai mult decât un mănunchi de beţe rupte. Există două feluri de vânt: vântul-vânt şi vântul care te înşfacă şi te aruncă la două blocuri mai încolo. Vântul din ziua aceea făcea parte din a doua categorie. Nu era uşor să mergi împotriva lui. Îmi simţeam picioarele pedalând, mâinile încleştându-se pe ghidon, plămânii ţipând după aer şi vântul biciuindu-mi faţa, dar de câte ori mă uitam în sus, vedeam că sunt în faţa aceluiaşi magazin, pe aceeaşi stradă. Sau cel puţin, aşa părea. 233

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Nasul îmi curgea. N-aveam batistă să mi-l şterg. N-a trecut mult şi au început să mi se crape buzele. Mă dureau urechile, undeva, adânc, ca şi cum cineva îmi înfigea scobitori în timpan. Mi se uscaseră ochii atât de tare că nu puteam clipi. Mă dureau toţi muşchii. Pe măsură ce soarele apunea, şoseaua devenea din ce în ce mai aglomerată. Vântul mă împinse de pe banda pentru biciclişti pe şosea, destul ca să mă tem să nu fiu lovit de o maşină. Şoferul unui camion viră şi claxonă îndelung ca să mă ferească. Un bărbat într-un Cadillac urlă la mine prin geamul maşinii să mă duc ştii-tu-cum acasă. Se întunecase de-a binelea când m-am apropiat de casă. Mai mult ca sigur, părinţii erau bolnavi de îngrijorare din cauza mea. M-am tot uitat să văd camioneta tatii sau maşina mamei. Mi-am imaginat că plecaseră să mă caute. Ar fi putut să apară în orice clipă, să oprească şi să mă ia pe mine, bicicleta şi florile în maşina lor şi să parcurgem restul drumului până acasă liniştiţi. Cu cât mergeam mai mult fără să văd farurile bine cunoscute ale maşinii lor, cu atât deveneam mai nervos. Făcusem drumul ăsta prostesc cu bicicleta pentru mama. Ar fi putut, cel puţin să-mi salveze şi ea viaţa mie. La patru străzi de casă, m-am oprit, epuizat, şi am scos buchetul de sub haină. Eram gata să-l arunc, să-l ia vântul. Mama nu-l mai merita. M-a oprit, însă, vederea garoafelor. Nu mai erau la fel de mândre, iar floarea-miresei era toată scuturată, dar, per total, buchetul arăta încă drăguţ. Făcusem atâta efort să le aduc până aici, ar fi fost stupid să dau cu piciorul la tot. Am luat buchetul în gură şi am pedalat super încet ca să nu rupă vântul florile. Am ajuns curând la colina care ducea la casa noastră. Am ţinut picioarele pe pedale, şi am apucat 234

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

strâns frânele de mână de pe ghidon. Nu mai avea importanţă. Cu vântul în spate, casele vecinilor au devenit o pată ştearsă de culoare când am trecut vâjâind pe lângă ele. Am încercat să pun frână şi am virat pe aleea casei noastre. Bicicleta a derapat şi s-a răsturnat. Eu am aterizat cel puţin doi metri mai încolo; alunecând, am traversat aleea şi nu m-am oprit decât când am lovit cu capul iarba moale de pe pajiştea din faţa casei. Florile s-au împrăştiat prin curte, iar petalele rupte zburau prin aer ca bucăţile de confetti. Fără să iau în seamă zgârieturile, am alergat să adun ce mai rămăsese din buchetul mamei. Am adunat, la grămadă, cele şase fire, dar nu mai rămăsese mare lucru din corole. Am legat din nou funda, stângaci, în jurul lor. Mama a ieşit în fugă din casă, speriată, să vadă ce fusese cu bubuitura. Am ascuns florile la spate. — Eşti teafăr? a întrebat mama, controlându-mi faţa să vadă dacă nu sunt rănit. — N-am nimic, am rostit, cu un nod în gât. — Eşti sigur? a insistat mama. De ce îţi ascunzi mâinile la spate? — N-am nimic la mâini. Vezi? I-am arătat rămăşiţele a ceea ce fusese un buchet de flori. Am să-ţi cumpăr altceva, am îngăimat, plângând. Mama apucă florile, în ciuda mâinilor mele care nu dădeau drumul buchetului, şi le mirosi atât de mult că mi-a trecut prin cap că le-ar putea trage pe nas. În cele din urmă, le luă de la nas şi am observat că plângea şi ea. — Îmi plac tare mult. Mulţumesc. În momentul acela mi-am amintit de ce i le adusesem. Era mai mult decât o simplă zi în calendar; le cumpărasem pentru că ea se pricepea aşa de bine să-mi arate cât mă 235

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

iubeşte, indiferent de ce făceam. Florile muriseră, dar în braţele mamei, erau frumoase şi parcă ar fi fost vii. Ernie Gilbert Repovestită de Donna Getzinger

236

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Cum de ştia Moşul Acum nouăsprezece ani, am trecut printr-un divorţ îngrozitor. Cu câteva zile înainte de Crăciun, am dus-o pe fetiţa mea, Kim, să-l vadă pe Moş Crăciun la un magazin din zonă. Credeam că ştiu ce-şi dorea, aşa că n-am ascultat cu atenţie. Dar, în dimineaţa de Crăciun, mi s-a părut dezamăgită. N-a vrut să-mi spună de ce. În anul următor am întâlnit şi m-am căsătorit cu un bărbat minunat, pe nume Sam. La primul Crăciun petrecut împreună, mă aştepta sub brad o cutie uriaşă. Era un superb serviciu de masă de 12 persoane – ceva de care aveam nevoie şi îmi doream, dar era un lux pentru mine să-l cumpăr. L-am întrebat pe Sam cum de-a ştiut ce mult îmi doream un serviciu de masă nou. Mi-a explicat că n-o uitase pe fetiţa care stătuse pe genunchii lui Crăciunul trecut şi care îi spusese că tot ce vrea de la Moş este un set nou de farfurii pentru mămica ei. Fay Porter

237

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Ziua în care am fost prea ocupată — Mami, uită-te! strigă fiica mea, Daria, arătând cu degetul un pui de şoim plutind în aer. — Îhmm, am îngânat eu, în timp ce conduceam cu gândul dus la programul strâns al acelei zile. Se posomorî, dezamăgită. — Ce s-a întâmplat, iubire? am întrebat-o, complet absentă. — Nimic, a răspuns fetiţa mea de şapte ani. Ratasem ocazia. În apropierea casei, am încetinit ca să ne uităm după căprioara albinoasă care ieşea din umbra pădurii pe înserat. N-a apărut în seara aceea. — Are prea multe de făcut astă-seară, am zis eu. Cina, baia, telefoanele au umplut orele rămase până la culcare. — Hai, Daria, e timpul să te culci! Urcă în fugă scările pe lângă mine. Obosită, am sărutat-o pe obraz, am spus împreună rugăciunea şi am învelit-o. — Mami, am uitat să-ţi dau ceva! a zis. Nu mai aveam răbdare s-o ascult. — Îmi dai mâine dimineaţă, am spus, dar ea a negat din cap. — N-ai să ai timp dimineaţă! mi-a răspuns ea supărată. — O să-mi fac timp, am zis eu împăciuitoare. Uneori, chiar dacă mă străduiesc, timpul mi se scurge printre degete ca nisipul în clepsidră, niciodată de ajuns. Nam niciodată îndeajuns timp pentru ea, pentru soţul meu, şi absolut deloc pentru mine. 238

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Nu voia să se dea bătută încă. Îşi strâmbă năsucul pistruiat a supărare şi-şi dădu cu mâna părul la o parte. — Ba n-ai să-ţi faci! Are să fie la fel ca azi, când ţi-am spus să te uiţi la şoim. Nici măcar n-ai auzit ce-am spus. Eram prea obosită să o contrazic; pusese punctul pe „i” şi n-aveam ce să fac. — Noapte bună! am ieşit, trântind uşa. Privirea ei albastru-cenuşie nu mi-a dat pace până târziu. Mă gândeam cât de puţin timp ne-a rămas până când se va maturiza şi îşi va lua zborul. — De unde posomoreala? m-a întrebat soţul meu. I-am povestit. — Poate că n-a adormit încă. Du-te să vezi, a zis cu autoritatea părintelui care ştie că are dreptate. I-am urmat sfatul, cu gândul că aş fi dorit să-mi vină mie ideea asta. Am întredeschis uşa, iar lumina lunii se revărsa peste trupuşorul ei adormit. Rămăsese în mână cu rămăşiţele unei foi mototolite şi rupte. I-am deschis pumnul încetişor ca să aflu motivul discordiei noastre. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Rupsese în bucăţele o inimă mare roşie pe care scrisese o poezioară, intitulată „De ce o iubesc pe mama!” Am adunat cu grijă bucăţelele rupte. Odată întregul refăcut, am citit ce scrisese: De ce o iubesc pe mama! Deşi eşti ocupată şi munceşti din greu Găseşti întotdeauna timp de joacă Te iubesc, mami, pentru că Eu sunt cea mai mare parte din ziua ta ocupată. 239

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Cuvintele ei m-au săgetat drept în inimă. La şapte ani, avea înţelepciunea lui Solomon. Zece minute mai târziu, îi duceam în cameră o tavă încărcată cu două ceşti de ciocolată fierbinte cu frişcă deasupra, ca două flori de nalbă, şi două sandvişuri cu unt de castane şi gem. Am mângâiat-o încetişor pe obrăjor şi miam simţit inima inundată de iubire. Genele-i lungi şi negre fluturară ca nişte aripioare când clipi din ochi, trezită dintr-un somn fără vise, şi se uită la tava din mâna mea. — Pentru ce e asta? mă întrebă, nedumerită de invadarea mea nocturnă. — E pentru tine, pentru că tu eşti cea mai mare parte din ziua mea ocupată. A zâmbit şi, pe jumătate adormită, a băut ceaşca de ciocolată. Apoi s-a întors la somnul ei, neînţelegând prea bine cât de adevărate erau vorbele mele. Cindy Ladage

240

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

„Între mersul la şcoală şi făcutul temelor, e greu să mai găsesc timp şi pentru păpuşă.”

Reprodusă cu permisiunea lui Aaron Bacall.

241

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Joaca e esenţa Iartă-mă, Doamne, Pentru toate treburile Lăsate pentru mâine, azi. Dar, când puiul meu azi-dimineaţă Veni pâş-pâş şi zise: „Joacă, mama?” Doar „da” puteam răspunde. Şi printre jocuri-ghicitoare, maşini Şi cuburi şi păpuşi, printre vechi pălării Şi cărţi şi chicoteli, Am împărţit o mie de gânduri ale noastre, Speranţe-o sută, şi vise şi îmbrăţişări. Iar astă-seară, la vremea rugăciunii Când cu mânuţele împreunate şopti încetişor „Doamne-Doamne, Îţi mulţumesc pentru Mami şi Tati şi pentru jucării, pentru cartofii pai, dar mai ales pentru că Mami s-a jucat cu mine”, Am ştiut că n-am pierdut ziua în van şi-am mai ştiut că Tu ai să-nţelegi. Jayne Jaudon Ferrer

242

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Clipa zburătoare După cum considera Will, blue jeans-ii normali Levi’s 501 nu erau destul de „marfă” pentru a-i purta la şcoală. Voia săi ia pe cei murdari de la spălat. S-a certat cu mine când am insistat să-i ia pe cei curaţi şi a zbughit-o pe uşă să prindă autobuzul şcolii. Nu ne-am mai îmbrăţişat înainte de plecare, ca de obicei. Am fost un pic necăjită că ne despărţisem supăraţi, dar şi mândră că băiatul meu de zece ani ştie ce vrea. Se făcuse târziu; era deja 7.20 şi trebuia să fiu devreme la serviciu pentru o întrevedere. Am făcut un duş şi tocmai mă ştergeam când am auzit soneria. Mi-am pus din nou halatul de baie pe care tocmai îl dădusem jos şi, cu apa picurând din părul ud, am deschis, pe jumătate, uşa de la intrare. Am intuit că se întâmplase ceva. O fetiţă speriată, cu ochii mari, m-a anunţat, gâfâind, că pe Will îl lovise un camion. Mi se opri inima. Am rămas acolo împietrită până când ceva din adâncul meu m-a făcut s-o iau la fugă spre staţia de autobuz. Ajunsesem la jumătatea drumului când l-am văzut zăcând fără viaţă în mijlocul străzii. Groaza de ceea ce aş fi putut descoperi acolo mi-a încetinit fuga. Atunci l-am auzit strigându-mă şi glasul lui mă făcu să alerg mai repede decât alergasem vreodată în viaţă. Era întins cu faţa în jos, cutia trompetei pe undeva peaproape, învelit cu o pătură – pusă de un vecin grijuliu care dorise să-l ajute. Vremea era rece în ziua aceea de septembrie, iar soarele strălucitor arunca priviri severe asupra scenei. Accidentul se petrecuse din cauza soarelui orbitor şi a unui băiat de 16 ani de la volanul camionului. Fusese nevoie de o frântură de 243

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

secundă, o singură mişcare, şi camionul dăduse peste Will cu o viteză de 40 km/h. Se părea că impactul îl azvârlise vreun metru în aer şi-l proiectase mai încolo. Will aterizase pe genunchi şi pe cutia trompetei. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate după-amiezile acelea de sâmbătă cu meciuri de fotbal, în care învăţase cum să cadă ca să nu se lovească şi pentru cutia trompetei, care îl împiedicase să se lovească la cap. Will era coerent, îmi spunea glume – era felul lui de a mă linişti. Îmi simţeam sufletul cuprins de groază, dar ştiam că trebuie să fiu puternică şi încrezătoare. Mi-am dat seama că s-ar fi putut să-l pierd într-o clipită; dar, din motive nebănuite, stătea întins acolo, cu o faţă dulce, spunându-mi anecdote. Am auzit sirenele, primii care au sosit fiind pompierii, urmaţi îndeaproape de o ambulanţă. Primul consult n-a descoperit răni la cap, spate sau braţe. Unul din pompieri i-a tăiat cu grijă blue jeans-ii Levi 501 ca să se asigure că n-are nicio fractură la picioare, în vreme ce Will zicea, glumind: — Mi se pare că n-o să mai pot purta pantalonii ăştia, mami. Am râs şi am ştiut, instinctiv, urcându-ne în ambulanţă, că totul are să fie bine. Will a avut mare noroc – eu am avut mare noroc. După spusele poliţistului, a fost o minune că nu s-a lovit rău la cap şi că nu era mort. Am stat acasă în ziua aceea şi am plâns şi am vorbit despre o mulţime de lucruri: că trebuie să fii mai atent, să nu laşi să plece persoana la care ţii pentru că eşti furios pe el, cât de important este să trăieşti „clipa” şi să ai grijă de viaţa ta. În vreme ce Will se odihnea, am băgat în maşină blue jeans-ii prespălaţi şi am strâns la piept, suspinând, perechea 244

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

de Levi’s 501. Eram copleşită de înţelegerea faptului că viaţa ţi se poate schimba într-o clipită, fără măcar să-ţi dai seama. Asta s-a întâmplat acum şapte ani, iar acum, ori de câte ori simt nevoia unei ancorări în realitate sau a reamintirii faptului că timpul pe care-l petrecem împreună este un dar nepreţuit, mă uit la blue jeans-ii 501 tăiaţi frumos. Daryl Ott Underhill

245

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Când mama a venit la ceai N-aveam idee că va fi acolo. Repetasem bine frazele cu care aveam să-i scuz absenţa. Când profesoara de economie mă anunţase că va fi o întrunire oficială mamă-fiică la o ceaşcă de ceai, am fost sigură că n-o să-mi servesc mama cu ceai mai ales la această ocazie. N-o să uit niciodată cum am intrat în sala de gimnastică împodobită vesel pentru acest eveniment – şi am văzut-o! Mă uitam la ea cum stă cuminte acolo, zâmbind şi îmi imaginam câte aranjamente trebuie să fi făcut femeia asta extraordinară ca să poată veni să petreacă cu mine o oră. Cine avea grijă de bunica? Era la pat după un accident vascular şi mama trebuia să facă totul pentru ea. Cele trei surori mai mici ale mele vor ajunge acasă înaintea mamei. Cine o să le întâmpine şi o să le controleze temele? Cum a ajuns mama aici? Noi nu aveam maşină, şi nu-şi putea permite să ia un taxi. Era mult de mers până la staţia de autobuz, plus vreo cinci străzi de mers pe jos până la şcoală. Şi ce rochie drăguţă avea, roşie cu floricele albe, tocmai potrivită pentru eveniment. Scotea în evidenţă firele argintii care începuseră să se vadă în păru-i negru. Nu aveam bani pentru haine noi, şi ştiam că făcuse un alt împrumut la magazin ca să şi-o poată cumpăra. Am fost aşa de mândră! Am servit-o cu ceai, cu fericire şi recunoştinţă în suflet şi i-am făcut, ţanţoşă, cunoştinţă cu colegele mele când a fost rândul nostru. Am stat cu mama în ziua aceea, cum a făcut toată lumea din clasa mea, şi asta a 246

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

însemnat foarte mult pentru mine. Privirea ei încărcată de dragoste mi-a spus că a înţeles. N-am uitat asta niciodată. Una din promisiunile pe care mi le-am făcut mie şi copiilor mei, ca orice tânără mamă, a fost să fiu în orice clipă alături de ei. E o promisiune greu de ţinut în lumea de azi, atât de agitată. Dar am un exemplu de urmat, care trimite la plimbare orice scuză şchioapă. Rechem amintirea zilei în care mama a venit la ceai. Margie M.Coburn

247

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

De-aş găsi-o din nou acolo În fiecare an, ziua mea de naştere urma acelaşi ritual. În cursul acelei zile de toamnă târzie, mama venea să mă vadă, iar eu îi deschideam uşa. Stătea în prag, iar vântul învârtejea frunzele pe la picioarele ei. Adia un vânt rece, iar ea ţinea în mână cadoul pentru ziua mea de naştere. Era întotdeauna ceva mic şi valoros, ceva de care aveam de mult nevoie, dar nu-mi dădusem seama niciodată până atunci. Deschideam cadoul cu multă grijă, apoi îl puneam alături de alte lucruşoare dragi inimii mele. Cât de delicate erau aceste cadouri, primite din mâinile mamei. Dacă mama ar putea veni la mine acum, de ziua mea, aş primi-o în atmosfera caldă şi plăcută din bucătăria mea. Am bea o ceaşcă de ceai şi am privi frunzele învârtejindu-se la fereşti. Nu m-aş mai grăbi să deschid cadoul, pentru că astăzi aş şti că l-aş fi deschis deja în momentul când, deschizând uşa, aş găsi-o pe mama în prag, iar vântul i-ar învârteji frunzele pe la picioare… Christina Keenan

248

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

7. MIRACOLE Minunile se petrec instantaneu; nu poţi să le chemi, ele vin când vor, de regulă în cele mai neaşteptate momente şi la cei care se aşteaptă cel mai puţin… Katherine A.Porter

249

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Îngerul în uniformă Unde există o mare dragoste, există şi minuni. Willa Cather E o poveste de familie pe care mi-a spus-o tatăl meu, despre mama lui, bunica mea. În 1949, tata tocmai se întorsese acasă din război. Vedeai soldaţi în uniformă pe toate şoselele din America, făcând autostopul spre casă, conform obiceiului de atunci. Din nefericire, bucuria revederii familiei a fost curând umbrită. Bunica s-a îmbolnăvit foarte tare şi a trebuit internată. Era din cauza rinichilor, şi medicii i-au spus tatii că avea nevoie urgentă de o transfuzie de sânge, altfel nu ar fi supravieţuit acelei nopţi. Problema era că bunica avea grupa AB-, o grupă de sânge foarte rară chiar şi azi, dar cu atât mai greu de găsit pe vremea aceea, când nu existau bănci de sânge sau servicii aeriene care să-l transporte. Toţi membrii familiei au fost verificaţi, dar niciunul nu avea grupa potrivită. Doctorii nu le-au dat nicio speranţă; bunica era pe moarte. Tata a plecat din spital plângând, să anunţe rudele, astfel ca fiecare să-şi poată lua rămas bun de la bunica. Conducând pe şosea, tata a trecut pe lângă un soldat în uniformă care făcea autostopul ca să ajungă acasă. Adâncit în durere, tata n-avea de gând să facă o faptă bună în momentul acela. Şi totuşi, a fost ca şi cum ceva din afara lui l-ar fi obligat să oprească, şi l-a aşteptat pe străin să se urce în maşină. Tata era prea trist ca să-l întrebe pe soldat cum îl cheamă măcar, dar soldatul observă lacrimile tatii şi-l întrebă care e 250

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

motivul. Tata îi povesti, cu lacrimi în ochi, străinului, că mama sa e pe moarte în spital pentru că doctorii nu reuşiseră să găsească tipul ei de sânge, AB-, şi dacă n-or să găsească sânge înainte de căderea nopţii, mama lui o să moară, cu siguranţă. Se lăsase tăcerea în maşină. Apoi soldatul necunoscut întinse mâna spre tata, cu palma în sus. Odihnindu-se în palma lui erau plăcuţele de identitate din armată. Grupa de sânge înscrisă pe ele era AB-. Soldatul îi spuse tatii să întoarcă maşina şi să-l ducă la spital. Bunica trăi încă 47 de ani, până în 1996, şi nici până în ziua de azi n-am aflat numele soldatului. Dar tata se întreabă adeseori – a fost un soldat sau un înger în uniformă? Jeannie Ecke Sowell

251

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Vindecarea Şocul evenimentelor din ultimele 30 de ore îl copleşise pe Jim cu totul. Îşi simţea trupul amorţit şi, în timp ce lumea îşi vedea de treburile ei, el se simţea exclus din ea. Jim şi soţia lui, Connie, tocmai îşi pierduseră băieţelul de patru luni. Diagnosticul preliminar: sindrom de moarte subită a sugarului. Cu treizeci de ore în urmă, Jim se dusese la baby-sitter săl ia pe Joshua acasă. Era un drum pe care-l făcea în mod obişnuit, cinci zile pe săptămână… până azi, când a ajuns acolo şi micuţul nu s-a mai trezit din somn. Următoarele câteva ore au fost îngrozitoare. Urlete de sirene, para-medici în alertă, medici de urgenţă şi asistente medicale cu sfaturi liniştitoare, mâini împreunate şi rugăciuni. Decizia de a-l transporta pe Joshua cu avionul la spitalul de copii, 300 km distanţă… totul în zadar. Douăsprezece ore mai târziu, doctorii epuizaseră toate metodele de a-l reanima. Creierul îşi încetase activitatea. Au luat hotărârea de a-l deconecta de la aparatele care-l menţineau în viaţă. Micul Joshua murise. Da, voiau să fie pregătite pentru donaţie toate organele băieţelului lor. N-a fost o decizie greu de luat pentru Jim şi Connie, un cuplu generos şi plin de dragoste. Se înfiripară zorile celei de-a doua dimineţi. Şi mai multe hotărâri de luat şi aranjamente de făcut. Telefoane de dat şi planurile de înmormântare. La un moment dat Jim îşi dădu seama că trebuia să se tundă, dar fiind nou în oraş, nu avea încă un frizer al lui. Fratele lui Jim se oferi să sune la frizerul său şi să-i facă o programare. Frizerul n-avea timp de loc, dar după câteva explicaţii, a zis: — Trimite-l încoace şi vom vedea ce facem. 252

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Jim era deja extenuat când se aşeză pe scaun. Nu dormise deloc. Începu să reflecteze la ce se întâmplase în ultimele ore, încercând să înţeleagă ceva. De ce le fusese luat Joshua, primul lor născut, copilul pe care îl aşteptaseră atât, aşa curând… nici nu-şi începuse bine viaţa… Întrebările năvăleau una după alta, şi se lăsă învăluit de durere. Se gândi la cuvintele spuse de preotul spitalului: — Nu putem înţelege în totalitate planurile pe care le are Dumnezeu cu noi. Poate că Joshua şi-a încheiat misiunea pe pământ. Cuvintele acelea nu atenuau îndoiala amară care i se strecura în suflet. Frizeriţa dădu glas compasiunii sale şi Jim se pomeni povestindu-i întâmplările din ultimele treizeci de ore. Faptul că povesti ce i se întâmplase îl ajută puţin. Poate că dacă ar povesti de mai multe ori, ar putea înţelege ceva. Menţionând de donarea de organe, se uită la ceas şi-şi aduse aminte ce se întâmpla în acel moment la 300 km depărtare… acolo unde-şi luase rămas-bun de la băieţelul lui iubit cu treizeci de ore înainte. — Transplantează una din valvele inimii lui Joshua chiar acum. Frizeriţa se opri şi rămase nemişcată. Când vorbi, în cele din urmă, glasul îi tremura şi nu se auzea decât o şoaptă: — Poate n-o să crezi… dar acum o oră clienta care a stat pe scaunul acesta m-a rugat să mă grăbesc ca să ajungă repede la spitalul copiilor. A plecat de aici cuprinsă de o bucurie fără margini… ruga îi fusese ascultată. Azi nepoţica ei face un transplant la care nu mai îndrăzneau să spere: o valvă a inimii unui sugar. Aşa a început vindecarea lui Jim. 253

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Sandy Jones

254

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Adoptând un vis Michael sau Michelle. Înainte să re căsătorim, eu şi Richard stabiliserăm ca acesta să fie numele primului nostru copil. Planificasem totul. Doi ani mai târziu, Richard traversă podiumul ca să i se înmâneze diploma de absolvire a colegiului. Era timpul să ne îndeplinim visul de a fi o familie. În următorii doi ani, ne-am rugat la Dumnezeu să rămân însărcinată. Dar fiecare lună ne umplea de deznădejde, până când, într-o zi, am fost atât de sigură că am rămas însărcinată, că am făcut o programare la doctor. Zâmbind, doctorul mi-a spus: „Eşti însărcinată”. Aş fi vrut să dansez de fericire. Urma să nasc pe la începutul lui noiembrie, „cam pe trei noiembrie”, a zis doctorul. Următoarele şase săptămâni le-am petrecut cu pregătirile. Am făcut totul, în afară de anunţul din ziar. Richard începu să aranjeze camera copilului. Încercam să ne imaginăm cum va arăta fiul sau fiica noastră. Gândurile mele se concentrau asupra copilului care creştea înăuntrul meu. — Mă îngrijorează faptul că nu aud nicio bătaie de inimă, mi-a spus doctorul la al treilea consult. Jumătate de oră mai târziu plângeam în cabinetul lui, în timp ce el îmi explica, că analiza sângelui nu arăta că aş fi fost vreodată însărcinată. — O falsă sarcină, a spus el. Mintea ta a vrut-o atât de mult, că trupul a crezut-o. 255

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Bebeluşul Michael sau Michelle nu exista. Nu aveam de ce să jelim, dar noi am plâns, totuşi. Aşa a început decada de teste de fertilitate şi invidie când ne uitam la prietenii noştri care aveau copii. Mi se strângea inima când mă forţam să zâmbesc auzindu-i povestind despre copiii lor. Alte teste de sarcină. Alţi kilometri făcuţi prin cameră şi alte rugăciuni. Răspunsul era nu. Rezultatele erau întotdeauna la fel. Visul nostru se spulbera iar şi iar. Ne-am adâncit în muncă – Richard la şcoală, eu în scris. Dar cum dorinţa noastră de a avea copii era foarte puternică, în 1992 ne-am înscris la un curs de adopţie. Am aruncat o privire prin sala plină de cupluri emoţionate. Visul nostru ar putea deveni realitate? Mi-era teamă să sper. — Asta-i şansa noastră, îmi şopti Richard. Am început să mergem la cursurile pentru cei care doreau să devină părinţi adoptivi. În fiecare luni seară, timp de zece săptămâni, am ascultat, am jucat rolul de părinţi şi am discutat despre bucuria şi încercările prin care trec cei care vor să adopte acei copii care aveau nevoie de un cămin. Odată cu acest efort, a venit şi bucuria pregătirilor. Cât mai aveam de aşteptat până la venirea copilului? El sau ea, va veni cu inima frântă şi sufletul îndurerat? Cât va dura până se va realiza legătura dintre noi şi copil, şi invers? Va semăna copilul nostru cu cel la care visasem cu atâţia ani în urmă? Împreună cu Richard am pregătit al doilea dormitor din casă. Să-l facem camera copilului sau cameră de joacă? Aveam atâtea planuri de făcut, şi-atât de puţine informaţii 256

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

care să ne-ajute. Cu dragoste în suflet, am pus în sertare sticle de loţiuni şi pudră pentru copii, biberoane şi cărţi. Adeseori mă aşezam pe jos în camera vopsită cu alb şi galben şi visam la copilul care va dormi şi se va juca aici. Am cumpărat jucării şi animale de pluş. Aşteptau cuminţi mânuţele care se vor juca cu ele. Apoi, pe 3 noiembrie, 1993, a sunat telefonul şi viaţa noastră s-a schimbat. — Kathy, e ceva ce-ţi doreşti foarte tare de Crăciun? m-a întrebat consiliera noastră. Aproape că îi auzeam zâmbetul. Am strâns receptorul în mână şi am şoptit: „Da”. — Ei bine, avem veşti bune. Apoi mi-a povestit despre o fetiţă în vârstă de opt luni. O fetiţă! O să mă trezesc şi am să descopăr că n-a fost decât alt vis? — O cheamă Theresa Michelle, dar foştii părinţi adoptivi o strigă Michelle, mi-a spus. Am rămas fără grai. Michelle. Visasem, cu opt ani în urmă, la propria noastră fiică, Michelle. Şi-atunci s-a aprins luminiţa. Era 3 noiembrie. Dacă aş fi avut acel copil în noiembrie 1985, „cam pe trei noiembrie”, îmi spusese doctorul, el sau ea ar fi avut acum opt ani. Cât de bun a fost Dumnezeu cu noi răspunzând întrebărilor noastre! Am încercat să-mi imaginez cum va fi când voi ţine acest copil în braţe. În două săptămâni, am început vizitele de trei zile, obligatorii. Am privit în ochii fetiţei mele. A zâmbit şi a întins mânuţele. Am ţinut-o în braţe şi am tras în piept mirosul de

257

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

pudră şi lapte, mai dulce decât o întreagă grădină de trandafiri. Fiica noastră, Michelle, a sosit. Pe 23 noiembrie a venit să locuiască în casa şi în inimile noastre. Dragostea noastră pentru ea creşte cu fiecare zi. Are aproape patru ani acum şi adoră să asculte povestea adopţiei ei, cum am aşteptat-o şi ne-a fost dor de ea. Speranţele şi visurile nu trebuie să moară. Noi ne-am văzut visul revenind la viaţă şi strigându-ne Mamă şi Tată. Kathryn Lay

258

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Iubitule, mai întâi, aşază-te Dacă mă întrebi pe mine, pot să-ţi spun că viaţa este groaznic de imprevizibilă. De exemplu, într-o zi ca oricare alta, un telefon poate schimba totul. Soţul meu, Gary, are despre viaţă o viziune puţin diferită de a mea. Mare, cumsecade şi tăcut, sunt sigură că nu ştia în ce se vâră când m-a cerut în căsătorie. Mai întâi, eram mama a patru copii, acum aproape maturi; Gary era burlac de-o viaţă. Eu sunt vorbăreaţă; el se simte mai bine când scrie ce vrea să spună. (De exemplu, cererea în căsătorie a venit sub forma unui chestionar cu o mulţime de posibilităţi şi cu un inel prins de el.) Mie îmi place „să mă las în voia curentului”. El se simte mai confortabil cu rutina zilnică. Discrepanţele dintre noi păreau să se completeze reciproc şi iată-ne căsătoriţi şi fericiţi. La cât se poartă de frumos cu copiii mei, m-am întrebat adeseori dacă nu-l deranjează că nu-şi creşte propriul copil. Dar, când m-a cerut în căsătorie, ştia că am trecut de vârsta conceperii, şi tot m-a cerut. De la începutul căsniciei noastre, Gary vine acasă în fiecare seară de la serviciu şi mă întreabă: — Cum a fost ziua de azi, dragă? Adesea se amuză din pricina răspunsurilor mele curioase. Într-o zi, la doi ani de la căsătoria noastră, i-am răspuns: — Iubitule, aşază-te înainte s-o auzi pe-asta. De curând, fiica mea cea mare, Mia, fusese transferată de lângă casa din Florida tocmai în Texas. Ajunsă acolo, primise patru noi angajaţi să-i instruiască şi venise cu ei la sediul central din Tampa pentru zece zile de cursuri. Când m-a sunat de la hotelul unde stăteau, la 40 de minute de casa noastră, vocea ei îşi pierduse orice urmă de calm managerial. 259

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

— Mamă, n-o să-ţi vină să crezi ce s-a întâmplat! Ceva ce nu auzi decât la emisiunea Opreh-ei! — Ce s-a întâmplat, Mia? Îmi stârnise curiozitatea, fără îndoială. — Una din tinerele pe care le-am angajat a stat toată noaptea trează din cauza unei dureri îngrozitoare de stomac. Am chemat ambulanţa, într-un final. Ei bine, tocmai am primit un telefon de la spital – a născut o fetiţă! N-a ştiut nimeni că e însărcinată – nici măcar ea! — Da, bine, am spus, amuzată, dar sceptică. — Crede-mă, a dat interviul cu mine şi n-avea nici cel mai mic semn că ar fi fost însărcinată. Sunt sigură că dacă ar fi ştiut, nu şi-ar fi schimbat serviciul şi nici n-ar fi venit la un curs de zece zile când ea urma să nască. Incredibil! Mă duc la spital. Veterană a patru sarcini foarte vizibile, am dat din cap a îndoială, am râs şi mi-am văzut de treburile mele. Pe la 16.00, Mia a sunat din nou. — Mamă, n-o să crezi ce-ţi spun. Cum nu ştie nimeni în Texas că Judy e însărcinată, se întoarce mâine acasă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic! — Cum, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Am întrebat eu, nedumerită. Şi copilul? — Îl lasă aici. E sigură că serviciile sociale vor găsi pe cineva care să-l vrea. Am rămas înmărmurită. — Dar… e imposibil să părăseşti un copil aşa. O să fie aruncat din cămin în cămin ani de zile de-acum încolo! Aş fi în stare să iau eu copilul decât să las să se întâmple aşa ceva! — Mamă, se repezi Mia, ce ai face? 260

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Aş… îi… păi… ei bine, vorbeşte cu mama şi întreab-o dacă nu vrea să aibă un nume şi-o adresă la care să lase copilul în loc să nu mai ştie nimic de ea din cauza sistemului vreme de 18 ani. Chiar în momentul când rosteam aceste cuvinte, ştiam că eram impulsivă, dar asta era mai mult decât atât. Am adăugat: — Bănuiesc că ar trebui să stau de vorbă şi cu Gary, când vine acasă. Asta a fost ziua în care Gary a ajuns acasă la ora obişnuită, mi-a pus aceeaşi întrebare obişnuită, iar eu i-am răspuns: — Iubitule, aşază-te înainte s-o auzi pe asta. I-am povestit, iar Gary, nevenindu-i să creadă, a zis: — Da, aşa e, o să-l lase aici. Uh, hm, da, o să-l adoptăm. Ciudat, dar cu cât suna mai absurd, cu atât eram mai sigură că era bine ce făceam. — Iubitule, am spus, asta e o ocazie unică în viaţă. Dacă Mia n-ar fi fost transferată, dacă n-ar fi angajat-o pe tânăra aceea şi n-ar fi adus-o aici la cursul acesta de zece zile… Copilul acesta ni se oferă pe tavă. Dacă ţi-ai dorit vreodată un copil al tău, asta e singura modalitate de a-l avea! Copleşit, a răspuns: — Da, da’ nu poţi să iei în câteva minute o decizie ca asta, care-ţi schimbă toată viaţa. Ştiind că se scoală dimineaţa cu mult înaintea mea, şi că era în obiceiul lui să scrie hotărârile importante, i-am spus: — Noaptea e un sfetnic bun; lasă-mi un bilet mâine dimineaţă.

261

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

A doua zi, Gary a plecat devreme, ca de obicei, dar n-am găsit biletul. Am fost dezamăgită, pentru că eram sigură că era bine ce făceam, că aşa era să fie. Exact la 9.00 a sunat telefonul. — Bună, Sherry! Sue la telefon. Sunt asistenta socială de la spital. Tocmai am vorbit cu mama copilului şi a spus că poţi să-l iei. Vrei să vii s-o iei? Ce trebuia să fac? Eu eram gata să răstorn lumea, iar Gary, în aparenţă, prefera să ducă mai departe viaţa ordonată pe care o aveam. Îmi căutam cuvintele, când am auzit paşi pe scară. Spre surprinderea mea, era Gary, care plecase de la serviciu. S-a aşezat pe pat şi a şoptit: — Cu cine vorbeai? Am înşfăcat o bucată de hârtie şi am mâzgălit: „Cum ai vrea s-o iei de la spital pe fiica ta?” A luat creionul şi a scris: „Dacă se îmbolnăveşte? Ne trebuie un avocat? Cât va costa? Şi dacă mama se răzgândeşte?” Am citit şi am rupt hârtia în jumătate, dându-i din nou prima întrebare: „Cum ai vrea s-o iei de la spital pe fiica ta?” — Ai un avocat? mă întrebase Sue. — Nu, am spus eu. Cam cât o să coste toată povestea? — Lasă-mă să-ţi găsesc un avocat şi să văd cum stăm, a zis ea şi a închis. Cinci minute mai târziu a revenit. — Am găsit un avocat şi a zis că, dat fiind faptul că nu e nimeni altcineva implicat până acum, o să te coste cam 2.000 dolari. Ai atâta bănet la îndemână? Doamne, 2.000 de dolari! mi-am zis. Şi tocmai acum când nu mai am nicio carte de credit. Apoi: „Asta e! O putem adopta şi cu banii în avans!” 262

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Gary, care tot împietrit era, a pornit, în cele din urmă, spre serviciu. Am dat fuga la Wal-Mart după scutece şi reţete, apoi mi-am văzut de treburile mele cât de calm am putut. Avocaţii şi agenţiile demaraseră procedurile legale, dar mie tot nu-mi venea să cred. Şi dacă mie nu-mi venea, eram cu atât mai puţin sigură că Gary era pregătit pentru toată povestea asta. În seara aceea, Gary a venit cu mine la o lansare de carte. Fără să fie ceea ce se numeşte un petrecăreţ, a abordat un aer calm, ca de obicei (sau să fi fost plictiseală?) toată seara. Când s-a terminat, mi-am zis: Acum sau niciodată! — Iubitule, am zis când am plecat, hai să mergem s-o vedem. — Nu se poate, a răspuns spiritul lui pragmatic. Orele de vizită se termină peste zece minute, iar nouă ne ia douăzeci de minute să ajungem la spital. — Hai, te rog, am zis, împingându-l în maşină. Când am ajuns la spital, ne-a însoţit pe coridoare un zumzet de şoapte. La biroul asistentelor, către care fusesem direcţionaţi, asistenta de gardă ne-a explicat: — A fost un eveniment neobişnuit pentru toată lumea de aici. Dacă paramedicii ar fi bănuit ca fata e însărcinată, ar fi dus-o la maternitate. Noi nici măcar n-avem un salon pentru mame aici! Râsete şi chicoteli se auzeau de primprejur. Ne-au arătat drumul, şi am luat-o, cu Gary, pe un hol lung. Soţul meu cel mare şi tăcut a apăsat, şovăind, clanţa. în faţa noastră era o cameră uriaşă, goală. Goală, cu excepţia unui pătuţ în mijloc. Ne-am apropiat amândoi şi am văzut un nou-născut micuţ. Gary s-a aplecat peste pătuţ s-o mângâie. Ea a întins mânuţele şi s-a prins de degetul lui. Îl 263

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

priveam şi l-am auzit pe Gary şoptind cu vocea lui groasă: „Bună, iubita mea! Sunt tati”. Deşi totul fusese neprevăzut, părea că tatăl şi fiica se aşteptaseră unul pe celălalt. Bănuiesc că unele lucruri sunt menite să se întâmple. S-ar putea, totuşi, să treacă ceva timp până când Gary, complet relaxat, să-mi pună întrebarea: „Cum a fost ziua de azi?” Sheryl Nicholson

264

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Promisiune de Ziua Mamei Sue şi Kenny Burton încercaseră mai mult de doi ani să facă copii, dar lucrurile nu mergeau bine. În ciuda testelor medicale, fiecare lună însemna o nouă dezamăgire. Localnicii din orăşelul Frankfort, Kansas, cunoşteau visul familiei Burton şi se rugau pentru ei. Pe vremea aceea, Sue interpreta cântece bisericeşti contemporane într-un sextet de femei la Biserica Metodistă Unită din Frankfort. Grupul, ironic numit „Livrare specială” cânta regulat la banchetele mamă-fiică, la întrunirile clubului Elk and Moose, şi la alte petreceri. „În timpul programului, împărtăşim publicului ceva din experienţa personală”, explică Sue. „Întrucât grupul nostru cuprinde de la adolescente la bunici, oamenii se pot raporta la fiecare dintre noi.” Celelalte soliste, cunoscând dorinţa lui Sue de a avea un copil, au încurajat-o să povestească publicului despre asta, iar Sue le-a ascultat. Răspunsul publicului a fost de un sprijin imens. După concertele de Crăciun, o mulţime de oameni au venit la ea şi au asigurat-o că îşi vor uni rugăciunile cu cele ale vecinilor ei. În martie, o femeie din Dakota de Sud chiar a prezis că exact după un an, Sue va avea o fetiţă. Deşi Sue şi Kenny nu erau mai aproape acum de pregătirea camerei copilului decât fuseseră înainte, i-a ajutat mult să ştie că atâtor oameni le pasă de ei. De Ziua Mamei, sâmbăta, Sue a dus-o pe mama ei în Kansas să petreacă câteva zile cu Shelley, sora ei, care urma colegiul acolo. Cele trei s-au plimbat prin magazine întreaga zi, iar Sue apăsa deliberat, de fiecare dată când coborau din maşină, sistemul de închidere automată. „Am glumit noi 265

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

despre excesul de prudenţă în oraşele mari, dar n-are niciun rost să fim neglijente”, explică Sue. Duminică de dimineaţă, când s-a trezit, trioul a văzut că plouă mocăneşte. Au rămas în apartamentul lui Shelley şi au luat prânzul devreme. Ploaia nu încetase, dar au decis să iasă, oricum. Picăturile de ploaie săltăreţe împroşcau maşina lui Sue în parcare. „Grăbeşte-te! Sunt udă leoarcă!” râse Shelley în vreme ce Sue descuie portiera şoferului şi apăsă butonul să deschidă celelalte uşi. Sue şi Shelley se strecurară în faţă, iar mama lor se urcă în spate. — Ia priviţi! exclamă ea, iar fetele întoarseră capul. Pe bancheta din spate se afla un botoşel roz. — De unde a apărut? întrebă Sue. Ieri nu era acolo, nu, mamă? — Nu, răspunse mama. Am urcat şi-am coborât din maşină toată ziua ieri şi nu l-am văzut. — Să fi fost prins între perne, uitat probabil de unul din prietenii tăi din Frankfort? se întrebă Shelley. Sue dădu din cap. — Mă îndoiesc. Copiii prietenilor mei sunt toţi mari. Nu cred că am avut vreodată un bebeluş în maşină. Se gândiră o vreme la asta. — Cineva l-o fi găsit lângă maşină şi, crezând că e al nostru, l-a băgat în maşină, încercă din nou Sue. — Dar, remarcă Sue, maşina n-a rămas niciodată descuiată. Ştii c-o încui de fiecare dată când coborâm. Şi de ce ar crede cineva că botoşelul ne aparţine? Nu ne cunoaşte nimeni pe aici. — Uitaţi-vă ce noroi e afară, adăugă mama lui Sue. Botoşelul e, însă, curat şi uscat. 266

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Femeile rămaseră tăcute din nou, răsucind explicaţii posibile în minte. Dar nu găsiră niciuna. Poziţia botoşelului părea intenţionată, ca şi cum cineva ar fi dorit ca el să fie văzut. — Dar dacă… Sue nu fu în stare să termine fraza. Dar celelalte ştiură la ce se gândea. Era, oare, botoşelul un mesaj din ceruri, un semn că toate acele rugăciuni pornite din Kansas aveau să primească un răspuns? Sue nu îndrăzni să spere. A luat botoşelul acasă, l-a pus între filele Bibliei şi a aşteptat. A aşteptat până când şi-a dat seama că e într-adevăr însărcinată, era însărcinată atunci, de Ziua Mamei, şi, întocmai cum prezisese femeia din Dakota de Sud, va deveni mama unei fetiţe foarte curând. „Când lumea mă întreba cum de pot fi aşa de sigură că e fetiţă, le arătam, pur şi simplu, botoşelul,” spune Sue. „Mi-ar fi trimis Dumnezeu culoarea roz din alt motiv?” Azi, cinci ani mai târziu, botoşelul atârnă deasupra patului lui Paige Elizabeth Burton ca un memento că Dumnezeu răspunde rugăciunilor. De fapt, răspunde cu generozitate, căci Paige are acum o surioară. „N-am nicio îndoială că botoşelul a fost pus acolo de un înger, pentru mine”, susţine Sue. Pentru Sue, fiecare zi e Ziua Mamei. Joan Wester Anderson

267

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mama şi fiul s-au regăsit Până în aprilie trecut, Kellie Forbes şi Shauna Bradley nu se întâlniseră şi nici nu-şi vorbiseră vreodată. Soţii lor lucrau la firme diferite, copiii lor mergeau la şcoli diferite. Acum, când Kellie şi Shauna se pregătesc să sărbătorească primul Crăciun împreună, singurul lor regret este că nu s-au cunoscut mai devreme. Mai mult de 14 ani, cele două femei din Utah au avut, fără să ştie, o relaţie de înrudire extrem de apropiată; cu toate acestea, doar datorită unei împrejurări incredibile au descoperit ce le leagă. Numiţi-o şansă, soartă, sau dacă preferaţi, miracol. În 1992, viaţa i se părea lui Kellie tare întunecată, cu trei decese în familie. Apoi, imediat după ce se mutaseră în casă nouă, ea şi soţul ei au fost concediaţi. Problemele acumulate i-au lăsat sentimentul copleşitor al deznădejdii. Firma la care lucrase i-a oferit consiliere cu psihoterapeuta Shauna Bradley. Shauna nu s-a putut abţine să nu observe asemănarea izbitoare a clientei sale cu fiul său, Jake, pe care-l adoptase de mic. Avea senzaţia că gropiţele din obraji, pistruii, părul negru şi ochii castanii sunt identici la Kellie şi la Jake. Dar a trecut-o la categoria asemănări ciudate. La a doua şedinţă, Shauna o întreba pe Kellie despre planurile de viitor. Kellie spuse: „Aş vrea să scriu o carte despre experienţa adopţiei”. În adolescenţă, i-a povestit ea Shaunei, dăduse copilul spre adoptare unui cuplu pe care nu-l cunoscuse niciodată. Kellie s-a căsătorit apoi, a avut o căsnicie fericită şi trei copii, dar n-a încetat niciodată să se gândească la primul ei fiu, care va împlini curând 14 ani. Spera că scriind despre experienţa ei va ajuta alte tinere mame. 268

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Atitudinea lui Kellie o impresiona pe Shauna. Ştia că ar fi fericită s-o întâlnească pe mama naturală a lui Jake, cu condiţia să fie cum era Kellie. I-a destăinuit lui Kellie că subiectul o interesa şi o atrăgea, ea fiind o mamă adoptivă. Recunoscătoare că a găsit o ascultătoare plină de afecţiune, Kellie îi vorbi, cu glasul întretăiat de lacrimi, de singurul ei regret: nu i se permisese să-şi ţină copilul în braţe înainte de a-l preda. Întrebată care a fost motivul, răspunse: „Kanab e un orăşel, şi aşa se fac lucrurile acolo”, referindu-se la orăşelul îndepărtat în care crescuse. Tresărind, Shauna scăpă caietul de însemnări din mână. Fiul ei se născuse în Kanab cu 14 veri în urmă. — Ai spus Kanab? ţipă ea. Prevenitoare, Kellie răspunse „da”. Dintr-o daltă, Shauna simţi că nu mai are aer, ca şi cum cineva îi dăduse o lovitură puternică în stomac. Apoi, începu să se hiperventileze. Tremura din creştet până-n tălpi şi îşi acoperi gura cu mâinile tremurânde în timp ce repeta: „O, Doamne! O, Doamne!” Kellie scoase cu greu cuvintele din gură: „E la tine?” Shauna dădu din cap: „Cred că da.” Pe rând, îşi istorisiră viaţa una alteia. Ca adolescentă, Kellie se simţea ridiculizată de colegii de clasă. Îi spuse Shaunei: „Am ales să am o relaţie fizică pentru că voiam atât de mult să fiu acceptată”. Rezultatul a fost o sarcină neaşteptată la 18 ani. A rupt relaţia cu prietenul ei la puţin timp după ce i s-a confirmat sarcina şi a decis să dea copilul spre adoptare. După ce au fost selectaţi viitorii părinţi ai copilului ei, tot ce i s-a spus lui Kellie despre ei a fost vârsta, înfăţişarea, ce educaţie şi religie aveau. 269

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Jim şi Shauna Bradley erau căsătoriţi de patru ani când au depus actele pentru adopţie, după o mulţime de tratamente împotriva sterilităţii. Un an mai târziu, au fost selectaţi să devină părinţii unui sugar din Kanab. La trei zile de la naştere, Jake a fost prezentat părinţilor săi. Cei doi i-au spus lui Jake despre adopţie când a fost destul de mare să înţeleagă şi au accentuat faptul că mama lui naturală a renunţat la el din dragoste. De ziua lui, Shauna îi spunea: „ştii cine se gândeşte la tine azi”. Stând în biroul Shaunei, Kellie nu ştia dacă să se bucure sau să fie prudentă. După tot ce îndurase în ultimii ani, simţea că n-ar mai putea suporta o altă dezamăgire amară dacă femeia aceasta nu e mama fiului său. Kellie începu: — Aşadar, ziua lui de naştere e pe… — 29 iunie, 1980. — Iar avocatul se numea… — Mike McGuire, spuse Shauna. Nu-i aşa că numele tău de fată e Robinson? Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Kellie dădu din cap – da. Imposibilul se produsese. — Probabilitatea ca noi să ne întâlnim în felul acesta nu există, spune Shauna. Cele două femei au stat de vorbă mult după ce şedinţa se terminase. Shauna i-a spus lui Kellie că ar vrea să-i vorbească lui Jake despre ea când va avea 18 ani, considerând că atunci va fi în stare să trateze problema ca un adult. Kellie, fericită că fiul ei avea o familie iubitoare, fu de acord. În seara aceea, Jim Bradley ar fi putut să spună că soţia lui era aşa de emoţionată de parcă ar fi avut cea mai grozavă 270

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

zi de lucru din viaţa ei. După ce s-au culcat copiii, a aflat de ce Shauna era atât de fericită şi i-a împărtăşit bucuria. În zilele care au urmat, Kellie şi soţul ei, Thayne, s-au hotărât, la sfatul unui consilier, să le spună copiilor despre întâlnirea aceea uimitoare. Copiii ştiau deja că au un frate vitreg care fusese adoptat. Au întrebat cu emoţie când îl vor putea întâlni pe Jake. Între timp, familia Bradley se lupta cu propria lor dilemă. Cântărind lucrurile, au ajuns la concluzia că Jake e destul de mare pentru a-i spune acum. Se gândeau că dacă aşteaptă şi el află între timp ceea ce ei ştiau deja – sau dacă altcineva i-ar spune – s-ar putea ca Jake să-şi piardă încrederea în ei. Dar dacă i-ar spune acum, Jake ar creşte cu ideea că ştie cine e mama lui naturală, iar ei ar fi alături de el. Când Kellie auzi că Shauna şi Jim vor să-i spună lui Jake cât mai curând posibil, fu rândul ei să se neliniştească. — Vă rog, nu-i spuneţi doar pentru că aveţi impresia că eu doresc asta, îi rugă ea. Acum se simţea ea tulburată. Dacă nu se va ridica la înălţimea aşteptărilor lui Jake? Într-o dimineaţă, Shauna şi Jim intrară în camera lui Jake şi-l treziră. Shauna spuse: — S-a petrecut un lucru foarte ciudat. Am avut o clientă şi ne-am dat seama că e mama ta naturală. Jake începu să râdă şi întrebă: — Cum arată? Când o s-o cunosc? Shauna îi dădu o fotografie de-a lui Kellie. Emoţionat, tânărul alergă să-i arate fotografia bunicii. Când Shauna telefona s-o anunţe: „I-am spus. Putem să ne întâlnim la cină?”, Kellie răspunse prompt „da”, gândind: „Mi-aş fi dat viaţa pentru asta”. 271

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Kellie a sosit prima la restaurant; încerca să-şi ţină emoţia în frâu. Jim, care venea direct de la serviciu, a sosit al doilea. Apoi au intrat în parcare Shauna cu Jake. Nici nu apucase să parcheze maşina, că Jake a şi sărit şi i-a întins o violetă. Lui Kellie îi tremura glasul: — Trebuie să te îmbrăţişez. Am aşteptat atât de mult acest moment. S-au îmbrăţişat, iar lui Jake i se umplură ochii de lacrimi. Se întoarse spre mama lui. Shauna îl linişti: — E normal să fii emoţionat, dragostea mea. E un moment important! La masă, un adolescent emoţionat i-a povestit lui Kellie despre hobby-urile şi preocupările lui. A fost fericit că mama lui naturală îi împărtăşeşte pasiunea pentru muzică şi că pasiunea lui de a repara lucrurile i se trage de la tatăl lui Kellie, care era mecanic. Amândoi – şi mamă şi fiu – au plâns când ea a rostit cuvintele pe care dorea de-atâta timp să i le spună: — Erau atâtea lucruri pe care ştiam că nu le pot face pentru tine. Voiam să ai un cămin, o mamă şi un tată. Deşi ştiam că procedez bine renunţând la tine, mi-a fost greu, foarte greu s-o fac. După prima întâlnire plină de succes, Shauna şi Kellie iau prezentat pe copii unii altora. — Copiii noştri se poartă de parcă s-ar cunoaşte de când lumea, spuse Kellie. Astăzi, Shauna şi Kellie vorbesc cu regularitate, uimite încă de coincidenţa fantastică ce le-a făcut să se cunoască. — Sunt atât de fericită pentru Jake, spune Shauna. O frântură din enigma vieţii sale a fost dezlegată. Kellie adaugă: 272

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Sunt bucuroasă că Jake are familia pe care o are – aşteptările mele au fost întrecute peste măsură. Carolyn Campbell Extras din Woman’s World Magazine

273

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

După 40 de ani După ce am ajuns acasă de la slujbă în ziua de 13 iunie 1992, am şofat, ca în fiecare zi, de altfel, aducându-i pe cei patru copii ai mei acasă, apoi am răsfoit corespondenţa. Mam bucurat să găsesc copia certificatului meu de naştere trimisă din Nebraska. Însemna un pas mai aproape de obţinerea paşaportului, de care aveam nevoie pentru îndelung aşteptata croazieră ce urma s-o fac cu soţul cu ocazia reuniunii de 25 ani de la terminarea liceului. Fredonând, am rupt plicul, iar conţinutul mi-a răvăşit întreaga viaţă. Primul rând, scris cu litere mari, denunţa apăsat: „Certificat de Naştere pentru Adopţie”. Trebuie să fie o greşeală. Nu deschizi o scrisoare la 42 de ani şi găseşti o hârtie care pretinde că ai fost adoptată! Părinţii mei, Beatrice şi Albert Whitney, erau amândoi morţi, aşa că, după ce mi-am revenit, am sunat pe cineva din generaţia lor care ar putea şti – pe unchiul meu. A fost evaziv şi tulburat. Şi-a dres glasul, s-a bâlbâit, dar eu nu m-am lăsat. În cele din urmă, a spus „da”, fusesem adoptată când aveam doi ani, dar părinţii mei i-au pus pe toţi să promită că nu-mi vor spune niciodată. Clătinându-mă, i-am telefonat surorii mele mai mari, Joan. După îndelungi ezitări, a confirmat şi ea. Eram disperată. Mi se părea că întreaga mea viaţă a fost o mare minciună. Credeam că ştiu cine sunt, dar se dovedea că habar n-am. Deşi sună ilogic, mă simţeam trădată de părinţii mei adoptivi şi abandonată de mama mea biologică. Mike şi copiii au înţeles, parţial, prin ce treceam. În fine, Mike mi-a zis: 274

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Draga mea, de ce nu încerci să-ţi găseşti părinţii biologici? — Nu toate poveştile au un sfârşit fericit, i-am întors-o eu. E clar că mama nu m-a vrut atunci. De ce m-ar vrea acum? — Ascultă. Indiferent ce s-ar întâmpla, n-o să te simţi mai rău decât acum. Dacă îi găseşti, şi vor fi indiferenţi, măcar vei primi nişte informaţii medicale care să-ţi folosească ţie şi copiilor, şi tot vor fi mai bune decât nimic. După ce-am întors problema pe toate feţele, mi-am dat seama că are dreptate. Dar… de unde să încep? Deşi crescusem în Riverside, California, ştiam că mă născusem în Omaha, Nebraska. Joan, care era cu 13 ani mai mare decât mine, şi-a amintit o informaţie de importanţă crucială: prenumele părinţilor mei biologici. Am luat legătura cu mai multe agenţii sociale şi am demarat, astfel, un lung proces de investigare. Un agent social mi-a sugerat să dau un anunţ în ziarul local din Omaha. N-am luat în considerare propunerea. Cine citeşte anunţurile din ziare în afară de cei care-şi caută o slujbă sau o maşină la mâna a doua? Pe de altă parte, încercarea moarte n-are. Exista o şansă la o mie să citească cineva anunţul, cineva care-i cunoştea pe părinţii mei naturali sau pe cei adoptivi. M-am hotărât să încerc. Anunţul spunea: Mă numesc Linda, sunt fiica lui Jeannie şi a lui Warren, m-am născut pe 7 august 1950 şi am fost dată spre adopţie. Părinţii mei adoptivi au decedat. Nu vreau să produc necazuri nimănui, doresc doar informaţii şi, dacă e posibil, reluarea legăturilor. Menţionam numărul de telefon al unui agent din Lincoln care mă ajutase. Nu mi-am pus prea multe speranţe în modalitatea aceasta de investigare. Am plătit anunţul pe câteva săptămâni şi m-am întors la treburile mele. 275

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Primul anunţ a apărut pe 25 octombrie. Luni, 2 noiembrie, a sunat telefonul. Era agentul meu. — Linda, cred că vei avea parte de un Crăciun foarte, foarte fericit, a zis el. O doamnă pe nume Jeanenne Hankinson văzuse anunţul, îl citise şi-l recitise şi telefonase, în final, la agenţie. Deţinea informaţii despre mine pe care nu le-ar fi putut avea nimeni altcineva. — Să-i dau numărul tău de telefon? m-a întrebat. Când a sunat telefonul în după-amiaza aceea, eram atât de tulburată că nu puteam răspunde. Mike m-a ţinut de mână. Femeia de la celălalt capăt al firului a zis: — Cine e la telefon, Linda? — Da, am răspuns. Vorbesc cu mama mea? Două femei străine au izbucnit în plâns. Când mi-am recăpătat glasul, am spus: — Nu pot să cred că ai citit anunţul în prima zi de publicare! A replicat, molcom: — Draga mea, caut anunţul acesta în ziar de 40 de ani, în fiecare zi. Am crezut, în acest punct, că nimic nu mă mai poate surprinde, dar ce mi-a povestit m-a lăsat fără suflare. Se măritase când avea 17 ani şi m-a născut în acelaşi an. Un an mai târziu, ea şi tatăl meu şi-au dat seama că sunt depăşiţi de situaţie şi au divorţat. A fost mulţumită că şi-a găsit o slujbă în Omaha şi s-a simţit şi mai norocoasă că a găsit şi o familie de treabă, Whitney, care să aibă grijă de mine. Singura problemă era că familia Whitney locuia în celălalt capăt al oraşului, la trei ore de mers cu tramvaiul dus-întors. Deşi îi displăcea total ideea, a fost de acord să mă 276

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

lase la ei în zilele de lucru şi să mă ia acasă la sfârşit de săptămână. Timp de un an, aranjamentul a mers bine. Eram îngrijită cum se cuvine şi mă jucam cu fiica lor mai mare, Joan. Dar, într-o zi, Beatrice, înnebunită, a sunat-o pe mama. I-a spus că serviciile sociale au aflat despre aranjamentul lor şi că, dacă nu semnează amândouă nişte hârtii fără importanţă, voi fi dusă la cămin. Mama s-a dus în fugă la avocat. Şi el i-a spus aceeaşi poveste. Nu înţelegea prea bine termenii judiciari din hârtiile acelea, dar îi tot repeta avocatului că ar face orice să nu mă piardă. N-a avut niciodată intenţia să renunţe la mine. Criza părea să se fi aplanat. În weekendul următor era ziua mea de naştere şi mama a venit, fericită şi încărcată de daruri, să mă ia acasă. Dar apartamentul familiei Whitney era gol. Dispăruseră cu totul. A făcut tot ce i-a stat în putinţă să mă găsească. Avocatul familiei Whitney a refuzat să vorbească cu ea. Şeful domnului Whitney nu ştia nimic, decât că a plecat brusc. Îngrijorată că hârtiile pe care le semnase erau acte de adopţie, a luat legătura cu agenţiile în cauză, dar i s-a spus că informaţiile sunt confidenţiale. Fără bani pentru a angaja un avocat sau un detectiv particular, a continuat să facă ce a putut de una singură. Ani de zile, apoi zeci de ani, a căutat în toate cărţile de telefon din Statele Unite. Şi citea, în fiecare zi, anunţurile, sperând. Nu şi-a pierdut speranţa nicio zi în patruzeci de ani. Prima mea reacţie a fost să mă înfurii pe părinţii mei adoptivi, care, cu o logică strâmbă, mă iubiseră atât de mult că mă răpiseră mamei mele. Dar m-am gândit apoi la mama mea naturală şi la durerea de zeci de ani din sufletul ei. 277

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Suferinţa mea de câteva luni era nimic în comparaţie cu a ei. Dar al treilea gând al meu a fost de fericire: mama mă iubea! Mă voia! Nu pot să explic cum ne-am legat una de alta imediat. Cred că am înroşit telefoanele de atâta vorbit. Mama era căsătorită, avusese un băiat care murise şi mai avea o fată, Deb. Ea şi soţul ei adoptaseră şi un băieţel din Vietnam. Mama absolvise colegiul la 53 de ani. La rândul meu, am inundat-o cu un şuvoi de detalii din viaţa mea. Ne-am văzut din nou, cum ar spune soarta şi epoca noastră electronică, când cineva de la emisiunea Faith Daniels a citit povestea noastră din ziarul local şi ne-a invitat la televiziune. Sunt sigură că a fost o emisiune impresionantă: am căzut una în braţele celeilalte, plângând în hohote. De Ziua Recunoştinţei, noua mea familie a venit la noi, în Utah, să petrecem. De Crăciun, am zburat eu la mama, în Grand Island, Nebraska, pentru două săptămâni. Cred prea mult în Dumnezeu ca să consider că regăsirea mamei mele a fost o coincidenţă. Chiar timpul pare să fi fost prestabilit. Vedeţi voi, am avut, timp de un an şi jumătate, vreme să ne cunoaştem, să devenim foarte apropiate sufleteşte. După asta, mama s-a îmbolnăvit brusc de o boală renală şi a murit. Dar acel an şi jumătate a fost un dar nepreţuit. Chiar dacă aflarea adevărului a fost dureroasă, sunt recunoscătoare că l-am aflat. Nu mai cred de mult că rubrica de anunţuri e citită doar pentru posturi vacante şi maşini uzate. Acum ştiu că uneori, doar uneori, îţi găseşti inima acolo. Linda O’Camb 278

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Cei patru îngeri Mă uitam pe geam afară, din ambulanţa care făcea drumul invers, de la spital acasă. Am mângâiat îndelung mâna inertă a mamei, în încercarea de a aduce puţină alinare şi mie şi ei. Respira atât de încet; mi-am concentrat atenţia asupra trupului ei – împuţinat acum (împuţinat, cu excepţia stomacului umflat, uriaş) – şi am detectat o mişcare imperceptibilă, neregulată a corpului ei. Mi-am ţinut respiraţia, cuprinsă de groază. Am şoptit, repede, o rugăciune disperată: Te rog, Doamne, aşteaptă până ajungem acasă. Fă să se întâmple asta în patul ei, în pace. — Vrei să-mi spui ceva anume? mă întrebă mama, cu glas străin. O durea atât de tare gâtul de la tuburi şi aparate, că şi cele mai simple cuvinte erau înăbuşite de inflexiuni involuntare şi uneori neinteligibile. N-am putut să-i răspund la întrebare imediat. Mi-am privit mâinile încleştate în poală. — Orice, mamă. Vreau să vorbim despre orice. Despre orice lucru mărunt, despre orice lucru important care se va întâmpla în viaţa mea de acum încolo, mi-am spus în sinea mea. Vreau să mă sfătuieşti cum să-mi cresc fiica, prima ta nepoată, care, prea mică acum să te cunoască, va fi nevoită să-mi împrumute amintirile. Dar cel mai mult vreau să-mi spui cum, mai ales cum – pas cu pas – voi trăi de acum încolo fără tine – singurul, unicul meu refugiu de dragoste necondiţionată.

279

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Asta aş fi vrut să-i spun, dar am rămas tăcută. Cuvintele rostite nu se potriveau în acest moment, am înţeles cu durere în suflet. — Ştiu, a zis mama, cu adâncă tristeţe în glasul acela străin, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile reflectate de cutele de îngrijorare de pe faţa mea. M-am uitat la ea cu atenţie, şocată pe moment de schimbarea bruscă din privirea ei. Ochii ei frumoşi, albaştri ca marea, erau plini acum de lacrimile, pal-gălbui, ale unei femei pe moarte. Când se întâmplase asta? Noaptea trecută? Acum un minut, când mi-am coborât privirea? Asta era pierderea supremă, să ţi se smulgă posibilitatea de a mai vedea trăsăturile ei unice, să rămâi să vezi doar, în final, trupul ei împuţinat. — Concluzia finală este că are o tumoare care se dezvoltă rapid şi care va produce moartea în următoarele 24 de ore. Asta ne-a spus, coborându-şi privirea, medicul oncolog aseară, târziu, pe holul spitalului. — S-ar putea să se chinuiască mult înainte de a muri, a adăugat el, vorbind acum direct picioarelor noastre. Surorile mele stăteau acolo, lângă mine, flancându-l pe tata. Am strâns la piept carneţelul în care notasem, cu grijă, toate întrebările pe care voiam să le punem doctorului. Aveam, oarecum, credinţa că dacă îi punem acestui om întrebarea justă, ne va da răspunsul pe care-l voiam. Acum, însă, după ce ni se dăduse răspunsul final, nu mai avea importanţă nicio întrebare legată de viaţa mamei. Şi totuşi, tata, gâtuit de emoţie, mai puse una: — Va reuşi să ajungă acasă? Doctorul îi aruncă tatei o privire pe care o mai văzusem pe faţa lui o dată. Cu zece luni în urmă, când fusese pus diagnosticul iar mama, după ce ascultase explicaţiile 280

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

medicale, îi pusese o singură întrebare. Tăcerea din cameră era aşa de grea, că mi s-a părut că aud cum ne explodează inimile la toţi când a vorbit mama: — Mi-a mai rămas un an de trăit? Iar doctorul i-a răspuns mamei cu aceeaşi expresie de îndoială în ochi. Din păcate, a avut dreptate. N-a trecut nici măcar un an şi puţine lucruri bune se întâmplaseră de atunci. Tata se cutremură la mesajul tăcut de pe chipul doctorului. Apoi vorbi cu un glas pe care îl mai auzisem odată, cu mai mult de 20 de ani în urmă, un glas plin de forţă, rezonator, aşa cum numai Dumnezeu, îmi imaginam eu în copilărie, poate să aibă. — Am chemat o ambulanţă particulară – s-o ducă pe soţia mea acasă mâine dimineaţă, imediat ce se trezeşte. Vreau să fiţi aici şi să-i scoateţi toate tuburile, absolut toate, vreau să spun, ca să poată merge acasă cum se cuvine – cum se cuvine pentru o persoană atât de îndrăgită şi iubită ca soţia mea. — Da, bineînţeles, a spus, simplu, doctorul. Medicul a răsuflat uşurat. Nu-i mai rămăsese nimic de făcut, şi, mai ales, nu se mai aştepta nimic de la el. Ultima ştafetă, ca să zic aşa, până la sosirea acasă. — Am trecut deja de pod, iubito? întrebă mama, arătând surprinzător de vioaie după somn. M-am uitat pe geam după un reper familiar şi am văzut că traversam încet micul oraş adormit de pe coasta de est, în care se retrăseseră, cu puţini ani înainte, părinţii mei. Am recunoscut câţiva vecini; stăteau în faţa casei, salutând, întrun fel solemn, ambulanţa care trecea, ştiind că e vorba despre mama. 281

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Fuseseră alături de ea, în felul în care numai comunităţile rurale mai ştiu să fie. Lăsând, la ora cinci, caserole cu mâncare proaspăt încălzită pe treptele de la intrare, curăţind grădina de buruieni când mama făcea chemoterapie sau îndepărtând tufişurile de pe faleză pentru ca mama să vadă apa stând în pat. Oameni făcuţi din aur masiv. — Mamă, aproape am ajuns. Trecem prin oraş. Ambulanţa intră pe aleea noastră şi l-am văzut pe tata şi pe surorile mele aşteptând în faţa uşii. M-a izbit încordarea disperată din atitudinea lor şi am izbucnit în plâns. Iată, deci cum arăt şi eu, cum arătăm cu toţii, chipuri de suferinţă prematură. Era îngrozitor pentru mama să ne ţină minte aşa. Era la fel de îngrozitor pentru noi să ne-o amintim aşa. M-am aruncat, furioasă, în uşă, tocmai când au deschis-o, şi am tras cu nesaţ aerul mirosind a ploaie în timp ce mă chinuiam să cobor. Am doar amintiri înceţoşate despre primele ore după reîntoarcerea mamei acasă. Dar, într-un anume moment din seara aceea, chiar în faţa ochilor noştri, mama a depăşit criza – moment pe care niciun doctor nu-l prevăzuse sau crezuse vreo clipă că ar fi posibil. În dimineaţa următoare, mama s-a trezit, cu stomacul absolut plat, s-a dat jos din pat şi a făcut cafeaua pentru familia ei care nu-şi putea crede ochilor. — Au fost patru îngeri cu mine aseară, ne anunţă mama, cu glasul ei molcom, revenit la normal. Am zâmbit şi eu şi surorile mele, gândindu-ne toate că se referă la noi, care, îngeri sau nu, ascultasem, pe rând, toată noaptea, cu urechea lipită de monitor, sunetele respiraţiei ei.

282

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Nu, zise ea, citindu-ne gândurile. Au venit patru îngeri azi-noapte şi fiecare a ţinut ridicat câte un colţ al cearşafului de pe stomacul meu. Ne-a privit, solemn, pe fiecare pe rând. Tata îşi privea mâinile, dar noi, fetele, i-am susţinut privirea, crezând ce ne spunea. — Şi acum mă aşteaptă, dar au spus că trebuie să am credinţă, că mi-a mai rămas ceva timp. Ştiu ce au spus doctorii, dar voi trebuie să mă credeţi, pentru că asta mi-au spus îngerii. De aceea, hai să facem nişte planuri, acum. Şi a început să enumere dorinţele din lista ei. Să luăm barca cea nouă şi să facem o plimbare cu toţii. S-o aduc pe fiica mea s-o mai vadă o dată. Să organizăm o mică petrecere ca să le mulţumească celor mai buni prieteni. Dorinţe mărunte. Şi totuşi, cu numai o zi înainte, ele se aflaseră dincolo de cele mai cuprinzătoare rugăciuni ale noastre. Surorile mele au făcut lista de cumpărături pentru petrecere, iar eu m-am dus după mama în dormitor. — Mamă, am început eu, fără să ştiu ce vreau s-o întreb. Şi-a potrivit eşarfa pe capul lipsit de păr şi m-a privit sfidătoare. — N-a fost vis, să ştii. N-a fost nici vreo viziune. S-a petrecut în realitate, au fost acolo la fel de sigur cum stai tu aici. Şi, adaugă ea, arătându-l pe Danny, câinele de vânătoare care stătea în poziţia lui preferată pe patul ei, el a trebuit să-l dea la o parte pe unul din îngeri ca să-şi facă loc. L-am văzut împingându-l uşor cu nasul mai încolo ca să se urce în pat. Ne-am uitat amândouă la câine, care-şi roti ochii căprui înspre mine şi-şi clătină mândru capul ca şi cum ar fi ştiut

283

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

foarte bine importanţa faptului că a fost singurul martor la povestea mamei mele. — Aşa că, vezi, ai timp să iei avionul spre casă şi s-o aduci pe nepoata mea s-o mai văd o dată. Mi-am îngropat faţa în blana câinelui, ascunzându-mi uimirea, şi am ascultat fericită planurile pe care le făcea pentru viitor, un viitor scurt, dar care, totuşi, era. Am crezut întotdeauna că dacă ar fi să aleagă Dumnezeu un animal care să intre în rai, el ar fi un câine de vânătoare. Revelaţia mamei mele n-a făcut decât să-mi întărească convingerea. — Îngerii mi-au spus că Dumnezeu a hotărât ziua, a zis ea, dar m-a lăsat pe mine să aleg ora. Şi aşa a fost. În următoarele săptămâni, mama a găzduit petrecerea, deşi a stat îmbrăcată în hainele de casă şi s-a împărtăşit în camera de zi, preotul trebuind să păşească peste câinele adormit, ca să nu verse vinul sfânt. Şi, într-una din zilele calme, fără vânt, a mers cu noi în barca cea nouă a tatei. Şi a mai văzut-o o dată pe fiica mea şi a auzit-o râzând din toată inima, cum numai un copil de doi ani, netulburat de prezenţa morţii, poate să râdă. Şi multe alte lucruri mărunte, dar uriaşe pentru noi pentru simplul motiv că s-au petrecut. Fiecare din ele, un dar de la Dumnezeu, pentru noi, prin intermediul ei. Darul rugăciunilor primite. Apoi, şase săptămâni mai târziu, mama a hotărât ora. Era acasă, dormind în patul ei, ţinându-l pe tata de mână. N-am întrebat, dar cred că Dumnezeu a fost pe undeva, aproape. Şi sunt şi mai sigură că încă mai aproape de ea au fost cei patru prieteni, pe care numai mamei şi câinelui nostru li s-a acordat privilegiul de a-i vedea şi care au venit încă o dată să ia cu ei preţioasa povară. Jacquelin A. Gorman 284

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

8. CUM ŞTII CÂND TREBUIE SĂ RENUNŢI

Ceea ce oferă fântâna se întoarce în fântână. Henry Wadsworth Longfellow

285

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Home-run pentru mama Când în 1990 s-a încheiat, după cinci ani, cariera mea de jucător de baseball profesionist la St. Louis Cardinals, m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea şansa de a juca la o echipă mai aproape de New York. Mama mea, Grace, fusese diagnosticată cu cancer mamar. Locuia în Long Island şi voiam să petrec mai mult timp cu ea. Dorinţa mea s-a împlinit când am semnat contractul cu Philadelphia Phillies pentru sezonul din 1991. Philadelphia era doar la trei ore de locuinţa ei. Pe măsură ce înainta sezonul de baseball, starea mamei se înrăutăţea. Cancerul se întindea, iar ea n-o mai putea duce mult aşa. Logodnica mea s-a căsătorit cu mine înainte cu patru luni de data stabilită ca să poată fi prezentă şi mama. Jocul meu regresa şi el. După meciurile All-Star, mi s-a redus timpul de joc, iar cele câteva meciuri în care am jucat au fost orice, numai impresionante nu. În următoarele şase săptămâni, n-am reuşit să lovesc nicio minge de 18 ori, consecutiv. Era o prăbuşire de lungă durată, iar eu am trecut prin toate stările, de la auto-compătimire la sentimentul de singurătate. Scăderea performanţei mele a luat sfârşit pe 1 septembrie, în meciul cu Atlanta Braves. Jucam în Philadelphia într-o după-amiază de duminică, cu o vreme splendidă şi am intrat pe teren în deschidere ca jucător la bătaie înlocuindu-l pe numărul 10. La scorul de 4-4, am lovit mingea unuia din cei mai grozavi aruncători din ligă, Mark Wohlers. Voiam să fac imposibilul să ajung la bază ca să câştigăm meciul. La primele două aruncări, am lovit una şi am ratat-o pe a doua. Apoi am trimis în afara terenului următoarele două 286

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

mingi rapide, calculate la mai mult de 120 km/h! După aceste două lovituri sănătoase, am simţit cum mă cuprinde din nou spiritul combativ. Cu două mingi lovite şi două ratate, am intrat pe teren, pregătit psihic pentru cea mai puternică aruncare pe care ar fi putut s-o facă adversarul meu şi hotărât să fiu cât se poate de prompt. Mingea rapidă a fost aruncată şi a sărit din bâta mea cu zgomotul acela asurzitor, rezervat doar vedetelor care realizează, de obicei, home-run. David Justice, jucătorul de câmp dreapta, a alergat să prindă mingea şi a privit-o zburând peste gard; am câştigat meciul printr-un home-run. Împresurat de coechipieri, miam simţit inima bătând atât de tare că m-am gândit c-o să iasă prin tricou. Asta da, senzaţie! Două săptămâni mai târziu, i-am făcut o vizită mamei la spital, nerăbdător să-i arăt caseta cu home-run. Când am intrat în cameră, m-a şocat vederea stării de deteriorare fizică în care se afla iubita mea mamă. Am ştiut atunci că asta va fi, probabil, ultima dată când mai stau cu ea. Am privit caseta, amândoi pentru întâia oară, aşa că nu aveam cum să anticipez comentariul care a urmat. După home-run-ul meu, comentatorul, Harry Kalas, a menţionat că trecuseră şase săptămâni de la ultima mea lovitură bună. Eu şi mama ne ţineam de mână şi ascultam comentariul. „John Morris a luptat cât a putut în această a doua jumătate a sezonului, iar acest succes nu putea să i se întâmple decât acestui jucător atât de bun”. Privind reluarea cu încetinitorul a dramaticului meu home-run, am simţit cum lacrimile sunt gata să se reverse din ochii amândurora. În timp ce aruncătorul se răsucea, Kalas a rostit cele mai frumoase cuvinte pe care le-a auzit mama în viaţa ei: „Mama lui John e 287

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

foarte bolnavă de câtva timp”, şi, după ce mingea atinse bâta mea, încheie spunând „iar asta a fost, probabil, pentru mama sa”. Şi eu şi mama am izbucnit în plâns. Mama m-a strâns în braţe cât de tare a putut şi mi-a şoptit la ureche: „Te iubesc, fiule şi sunt tare mândră de tine. Ai să-mi lipseşti foarte mult”. Sezonul era pe terminate în septembrie, când am primit un telefon că mama, probabil, nu va mai trece peste weekend. Duminică după-amiază s-a încheiat sezonul, iar luni dimineaţă mama s-a sfârşit, cu mine lângă ea. A fost ca şi cum ar fi ştiut că s-a încheiat sezonul şi că acum putea să se ducă. John Morris

288

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Doar amintirile Şi când unul se sfârşeşte Iar celălalt rămâne să reziste, Doar amintirile vor dăinui, Doar ele ne vor sprijini. Gândeşte-te la tine şi la mine împreună Noi doi şi restul lumii. Versurile acestui cântec mi se învârteau în minte ca un disc care nu se mai oprea. M-am ridicat de pe scaun şi m-am dus la fereastră. Se apropiau zorile şi începeau să se aprindă luminile. Începea o nouă zi. Pretutindeni în jurul meu viaţa mergea mai departe. Numai în camera aceasta viaţa se sfârşea. Cu excepţia unui sunet slab de la o pompă de nutriţie, era linişte. M-am apropiat de pat şi am îndreptat pătura care acoperea trupul micuţ, fragil. Am netezit părul argintiu care era odată atât de frumos pieptănat. Am văzut cum se scurgea viaţa, dar nu puteam face nimic ca s-o reţin. Am auzit pe cineva intrând în cameră. Se schimbau turele şi soseau surorile din tura de dimineaţă. S-a crăpat de ziuă şi o rază de soare s-a strecurat pe fereastră înăuntru. Am trecut şi de noaptea asta. Dar ce-o să ne aducă ziua de azi? M-am uitat gânditoare la persoana care a avut o mai mare influenţă asupra mea decât oricine altcineva. Aveam atâtea lucruri să-i spun, lucruri pe care nu i le-am spus niciodată, considerând că le ştie. Într-un anume fel, chiar a ştiut. Dar în acest moment, aveam nevoie să fiu sigură. Eram derutată. Când trecusem de la cea căreia i se purta de grijă la cea care purta acum de grijă? Totul se petrecuse 289

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

atât de lin că nici nu-mi dădusem seama. Aceasta era femeia care crescuse singură trei copii, pentru că rămăsese văduvă de foarte tânără. Aceasta era femeia care mă învăţase că sunt capabilă să realizez orice îmi pun în minte. Luase parte la bucuria mea şi plânsese odată cu mine. Era neclintită ca o stâncă. Fusese întotdeauna lângă mine. Acum era rândul meu să fiu alături de ea. Am simţit lacrimi sub pleoape când m-am uitat la bandajele proaspăt schimbate pe braţele ei. A deschis ochii şi mi-a zâmbit. Ah, privirea aceea. Am văzut aceeaşi privire în ochii copiilor mei de o mie de ori, acea privire care spune „Mi-e frică, nu lăsa pe nimeni să-mi facă rău”. Am simţit un nod în gât. Eram pe punctul de a mă prăbuşi, dar ştiam că trebuie să fiu tare. A închis ochii şi a dormit. M-am dus şi m-am aşezat pe scaun. Trebuia să-mi regăsesc stăpânirea de sine. Eram atât de concentrată asupra propriei mele persoane, că n-am observat că s-a produs o modificare în respiraţia ei. Devenise mai rară şi mai superficială. Am fugit după o asistentă, doar ca să confirme ceea ce ştiam deja. Am rămas în picioare lângă patul ei şi i-am luat în palme mâna care altădată o ţinea pe-a mea. Respira din ce în ce mai slab. Am strâns-o şi mai tare de mână. Nu eram pregătită s-o las să plece. Foarte încet, mama a deschis ochii. Şi-a ridicat privirea spre mine, zâmbind, a murmurat „Te iubesc” şi şi-a dat răsuflarea. Am rămas acolo o vreme, incapabilă să fac o mişcare. Mă simţeam groaznic de singură. Cu lacrimile şiroindu-mi pe obraz, simţeam nevoia să mă strângă-n braţe, să îndrepte lucrurile, aşa cum făcuse întotdeauna. „E doar adormită” miam spus în gând, dar ştiam foarte bine. Chipul frumos care 290

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

încercase întotdeauna să ascundă durerea era acum cuprins de pace. Se sfârşise. Nu mai era nimic de făcut. Când am plecat din cameră şi am mers pe hol, viaţa îşi continua cursul. Încă o dată, versurile acelea mi-au apărut în minte: Doar amintirile vor dăinui Doar ele ne vor sprijini. Gândeşte-te la tine şi la mine împreună Noi doi şi restul lumii.3 „Te iubesc, mamă”. Într-un fel, sunt sigură că ştia. Victoria A. Lapikas

3

YOU AND ME AGAINST THE WORLD, de Paul Williams şi Ken Archer,1974 Almo Music Corp. (ASCAP). Toate drepturile rezervate. Folosită cu aprobare. WARNER BROS. PUBLICATIONS. U.S.INC, Miami, FI 33014 291

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Sărbătorind-o pe mama Când am încetat s-o mai văd pe mama cu ochi de copil, am văzut-o pe femeia care m-a ajutat să mă formez. Nancy Friday Cu aproape cinci ani în urmă, la a 80-a sa aniversare, mama, care se simţea bine şi arăta minunat, a închis ochii şi a murit în sufrageria casei mele. Moartea ei n-a avut niciun sens pentru mine; vreme de un an mi-am dus viaţa poticnindu-mă şi scrutând dimensiunile golului pe care dispariţia ei îl lăsase în viaţa mea. Pentru mine, ea fusese mai cuprinzătoare decât viaţa, şi cu siguranţă mai generoasă decât alte mame. Se apleca pe fereastra maşinii ca să dea lecţii unor grupuri de adolescenţi care fumau, despre efectele nefaste ale tutunului. Dacă ne prindea uitându-ne la American Bandstand, strâmba din nas la dansatorii de pe ecran şi ne întreba: „De ce nu se duc copiii ăia afară să se joace, mai bine?” Era aprigă şi plină de umor. Era curajoasă şi onestă. Dar, mai mult decât orice, era o persoană plină de compasiune. Împreună cu mătuşa mea, Grace, a fost timp de 30 de ani proprietara şi administratoarea unei tabere de vară pentru fete şi nu-i plăcea nimic mai mult decât să privească cum înfloresc fetele într-o atmosferă de încredere şi fericire. S-a căsătorit târziu şi a avut nefericirea să-şi vadă mariajul repede distrus. Dar şi-a crescut cele două fiice cu bucurie şi fără să privească înapoi cu mânie. Ne simţeam în siguranţă în preajma ei, ne simţeam iubite. — Aveţi grijă pentru ce vă rugaţi, ne-a spus odată. Eu mam rugat pentru copii toată viaţa mea de adult. A făcut o 292

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

pauză, ca să dea greutate cuvintelor ei. Nu m-am rugat niciodată pentru un bărbat. Şi ne-a făcut cu ochiul. Cu o lună înainte de a împlini 80 de ani, eu şi sora mea am vorbit cu soţii noştri despre marele eveniment aniversar. „În loc s-o sărbătorim în octombrie, a sugerat unul din noi, de ce n-am face-o în decembrie când se adună toată familia în New England? Ce ziceţi de 20 decembrie?” Am trimis invitaţiile cu aproape opt săptămâni înainte de petrecerea aniversară. Înăuntru era o fotografie a mamei de pe vremea când era bebeluş pe care scria: „Ce a devenit acest bebeluş care era atât de dulce, de bun, curat şi liniştit în anii copilăriei?” Pe spate era o fotografie recentă a mamei, cu un zâmbet larg pe faţă. „Ca s-o vedeţi în persoană”, continua invitaţia, „veniţi la a 80-a aniversare a ei”. De ziua ei, pe 26 octombrie, sora mea i-a trimis un inel de bunică cu pietrele de naştere ale celor patru nepoţi; a fost încântată. Eu i-am dat un ceas cu un cadran mare, numai bun pentru vederea ei slabă şi un taior – model chinezesc, pe care l-a pus de-o parte. „Am să-l port la petrecerea din decembrie”, a promis ea. Au trecut octombrie şi noiembrie; se apropia ziua cea mare. Nan a venit din Florida cu toată familia. Petrecerea urma să aibă loc la mine; în ziua respectivă, ne-am trezit cu toţii foarte devreme. Am vorbit şi am râs plini de vervă în timp ce am lustruit argintăria, am aranjat paharele şi am amestecat punch-ul. Căzuse multă zăpadă în timpul nopţii, adăugând exact stropul de magie necesar. Înainte de 14.00, sora mea a sunat-o pe mama să-i spună că sunt în drum spre ea s-o iau cu maşina. — Mă simt ca o mireasă, i-a spus lui Nan la telefon.

293

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Chiar aşa arăta – ca o mireasă îmbrăcată cu un taior model chinezesc. Chipul îi strălucea de bucurie. La mine, am intrat împreună în camera de zi şi toată lumea se întorcea spre ea şi o aplauda. — I-auzi, i-auzi, se bucură ea, înclinându-şi capul într-un amestec de modestie şi emoţie puternică. Venise timpul să tăiem tortul şi s-o felicităm pe MAMA. Neam adunat în sufragerie. Am toastat, citind două documente pe care le dezgropasem amândouă din fundul biroului ei. Erau scrise de tatăl ei – bunicul tuturor celor prezenţi – care murise cu 30 de ani în urmă. Primul consta în câteva plicuri mici închise într-un săculeţ de piele, pe care menţionase cu scrisul lui de mână mic, citeţ „Socotelile lui Caroline cu timpul”. Fiecare plic conţinuse odată cinci dolari şi marcase o etapă importantă din viaţa ei (primul „pentru că a învăţat să meargă în patru labe şi în picioare, şi să mănânce cu linguriţa”, al doilea „pentru că a început şcoala” şi aşa mai departe). Al doilea era o scrisoare pe care i-o trimisese când era în colegiu, la a 20-a aniversare. „Ce extraordinar trebuie să fie să ai 20 de ani”, scria el. „La vârsta asta, eu eram plin de speranţă şi curaj, şi niciuna, mulţumesc lui Dumnezeu, nu m-a părăsit până acum. Am fost sănătos şi nu mi-a fost teamă să mă măsor cu nimeni. Dar nu visam pe atunci că la anul sau nu ştiu peste câţi ani o să am o fiică grozavă ca tine…” Pe măsură ce citeam, din ochii mamei se rostogoleau din ce în ce mai multe lacrimi. Am încheiat toastul şi am ridicat paharele în sănătatea ei. Mama se întoarse spre sora ei şi zise: „Ah, Grace, tu ai simţit? Parcă ar fi şi el aici, în cameră, cu noi”. 294

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Ce să spun, poate chiar a fost. Pentru că 20 de minute mai târziu, ea ne-a părăsit ca să se ducă la el. Stătea în fotoliul ei preferat în camera de zi, sporovăind, cu o farfurie de prăjiturele în poală. În următorul moment a închis ochii şi sa dus. Atât de uşor, de delicat a fost. În anul care a urmat, am devenit panicardă şi nervoasă: îmi imaginam că toţi cei pe care-i iubesc mor în faţa ochilor mei. Uitam de programări, am lovit maşina, am plâns-o pe mama mult şi îndelung. Într-o zi ploioasă de aprilie, dintr-un impuls lipsit de logică, mi-am luat cei trei copii şi i-am dus să-i vadă mormântul pentru prima oară. Nu apăruse încă iarba. Mormântul se lăsase câţiva centimetri din cauza dezgheţului primăvăratic. Am stat în ploaie lângă piatra de mormânt şi am plâns. Apoi ne-am dus la Mall să ne descreţim frunţile un pic. Era acolo o fântână a dorinţelor şi am aruncat câţiva bănuţi înăuntru. — Aş vrea ca bunica să fie fericită acolo unde este, a zis fiica mea, elevă în clasa a treia. — Eu ştiu că bunica e fericită, aşa că îmi doresc să fim noi fericiţi, a spus sora ei, în clasa a şasea. — Eu nu vă spun pentru ce am aruncat bănuţul, a zis fratele lor, în vârstă de trei ani, întristat. Cu timpul, însă, ne-am vindecat. Încet-încet, mi-am adus aminte de lucrurile pe mi le spusese cu luni de zile înainte să moară. Unul din ele a fost acesta: într-o seară, cu doar câteva săptămâni înainte de petrecere, sporovăiam cu ea la telefon, lejer, fără un subiect anume, aşa cum făceam dintotdeauna. La un moment dat, tonul ei s-a schimbat. — Eşti aşa de bună, Terry, aşa de afectuoasă; aduci atâta lumină în viaţa celorlalţi. Voi, fetelor, aveţi amândouă acest dar: de a aduce bucurie… 295

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Am întrerupt-o: — Mamă! Nu pe mine mă descrii, pe tine. Dar nici n-a vrut s-audă. Poate că încerca, în acea ultimă toamnă, să ne transmită calităţile ei, să afirme, pentru ultima dată, valorile pentru care trăise. Sau a fost ceva mai mistic decât asta – „Iată, vă dau aceste daruri vouă”? Nu ştiu. Cred că n-am să ştiu niciodată. Şi, deşi golul pe care trecerea ei în nefiinţă l-a lăsat în viaţa mea este încă prezent, simt acum că sunt în stare să-l privesc fără să simt ameţeala îngrozitoare de la început. Treptat, am ajuns să văd încheierea „socotelilor ei cu timpul” nu ca pe o parodie crudă a sărbătoririi zilei de naştere, ci ca pe ceva cu totul diferit – o sărbătorire a întregit ei vieţi, cu cei pe care i-a iubit, în jurul ei – o lansare, aş spune. Am purtat, în fiecare zi de atunci, ceasul ei cu cadranul mare. Întotdeauna, îi spun poveşti, „ştii, semeni tare mult la vorbă cu mama ta”, îmi spun prietenii din ce în ce mai des în ultima vreme. „Unde se duc morţii – morţii noştri cei mai iubiţi?” ne întrebăm. Nu ştim să răspundem, bineînţeles. Dar eu simt că femeia care mi-a fost mamă este prezentă pe undeva, nu prea departe. Înăuntru, sau primprejur. În strălucirea familiară din ochii copiilor mei. Sau chiar în propria mea oglindă. Terry Marotta

296

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Un copil fără mamă Doar când am avut primul meu copil am înţeles cât de mult m-a iubit mama. din Pentru mama – Un buchet de sentimente Moartea mamei mele a fost rapidă şi violentă – a avut un virus la stomac vineri noaptea, iar luni de dimineaţă nu mai era în viaţă. N-am avut timp să ne luăm rămas-bun. Nu ne pregătisem să o pierdem. Dar atunci cum ai fi putut să-i explici unui copil de doi ani ce înseamnă moartea? L-am întrebat pe tata cum am reacţionat. — Erai aşa de mică, îţi distrăgeam uşor atenţia, mi-a zis. Răspunsul lui spontan mi-a spus că nu discutase cu mine despre moartea mamei atunci, şi că vorbeşte acum despre asta numai pentru că e presat. Aproape niciunul din personajele din cărţile mele de poveşti nu au mamă: Cenuşăreasa, Dumbo, Bambi, Albă ca Zăpada. Micuţa Annie e orfană. Pe Dorothy a crescut-o mătuşa ei, Em. Absenţa mamei e o tehnică des folosită de povestitori pentru a da personajelor statutul de eroină şi a le face mai demne de iubire. Şi, copil fiind, chiar am iubit personajele din poveşti – nu pentru că le consideram părăsite şi vulnerabile, ci pentru că aveam ceva în comun. Femeile care au mame se aşteaptă să pot articula tristeţea pe care sunt sigure că am simţit-o. Vor să mă audă vorbind despre calităţile de luptătoare pe care mi le-am dezvoltat pentru a compensa absenţa mamei – a acelui cineva care să mă ghideze prin riturile de trecere prin care fetele n-ar trebui să navigheze singure. Adevărul este că eu nu am navigat de una singură; n-am fost o eroină ca acei copii din poveşti. 297

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mulţumită bunicii, mătuşilor, surorilor şi tatălui meu, masa nu a întârziat niciodată. Părul mi-a fost împletit. Mi s-a citit. Am purtat sutien. Şi s-a găsit cine să-mi explice ce e cu misterioasele maşinării din toaletele de femei. Nu-mi amintesc să fi simţit, copil fiind, că nu sunt destul de iubită sau destul de alintată. La urma urmei, copilul este egoist, se concentrează doar asupra nevoilor lui imediate, şi nu se lasă distras de lucruri intangibile. Când am mers la şcoală, am învăţat cum să mă folosesc de faptul că nu am mamă, la fel cum fac povestitorii. Eram mai aparte, mai importantă, din cauza asta. Am înţeles că, odată ce au aflat trista mea poveste, călugăriţele m-au judecat după alte criterii, diferite de cele pentru celelalte fete. Şi asta m-a făcut să-l înţep pe tata cât am putut de tare cu văicărelile mele când venea târziu să mă ia de la şcoală: „Dacă ar fi trăit mama, sunt sigură că ar fi venit la timp”. În cursul acelor ani de adolescenţă competitivă, ori de câte ori prietenii mei se plângeau de mamele lor, îi reduceam la tăcere cu: „Cel puţin, voi aveţi mamă”. Odată cu maturitatea a venit şi acceptarea faptului că nam mamă – nu era nici neobişnuit, nici dificil. Şi de aceea ma surprins că, după ce s-a născut fiul meu, am început să simt lipsa mamei – nu pentru că m-aş fi putut folosi de ajutorul ei ca să-l cresc. Am înţeles, odată cu sosirea lui Jacob pe lume, ce îi dăruieşte o mamă copilului ei, ce este o mamă. Pe măsură ce ajungeam să-l cunosc pe Jacob, trăiam o intensitate a sentimentelor, o plenitudine a dragostei pe care nu crezusem că o fiinţă umană le poate nutri pentru alta. Am descoperit ce îmi lipsea şi după ce tânjisem atâta fără să pot exprima în cuvinte. L-am privit cu mai multă atenţie mai ales la cinci zile după ce împlinise doi ani – exact vârsta pe care o aveam eu când a 298

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

murit mama. Căutam să văd cum m-a afectat moartea ei. Am încercat să-mi amintesc cum e să ai doi ani şi să ţi se fure punctul central al existenţei tale. Dar n-am reuşit să-mi amintesc acea experienţă. Asta e ceea ce specialiştii numesc amintiri preverbale – gândurile şi sentimentele imposibil de tradus în cuvinte de către un adult pentru că au avut loc înainte de a se fi învăţat vocabularul. Nu puteam merge, deci, înapoi. Aşa că m-am concentrat asupra relaţiei mele cu Jacob – de tipul mamă-copil şi nu copil-mamă. Am privit cum degeţelele lui dolofane încap în palma mea şi am înţeles că şi mama trebuie să-mi fi ţinut la fel mâna cândva. „Dădeam mâna” cu el în felul nostru „secret” – trei strângeri uşoare concomitent de mânuţă în timp ce-i şopteam „Eu te iubesc”. Învăţasem asta de la mama mamei; poate că Nana o învăţase şi pe mama şi ea, la rându-i, pe mine. M-am gândit la felul în care îl liniştesc pe Jacob când plânge, la felul în care râde când îl gâdil pe burtică. Tot ce făceam eu cu Jacob, făcuse şi ea, probabil, cu mine. Pentru întâia oară m-am gândit la mama ca la o femeie care şi-a iubit şi s-a bucurat de copilul ei cu pasiunea pe care o simţeam eu pentru al meu. Şi atunci am plâns. A fost un plâns purificator, din adâncul inimii. Am plâns pentru femeia care fusese luată de lângă copilul ei. Am plâns pentru fetiţa ei. Aş fi vrut s-o iau în braţe şi să-i spun cât de rău îmi pare pentru pierderea pe care o suferise, să-i spun că o voi ocroti, ca să se simtă în siguranţă. Aş fi vrut s-o fac să înţeleagă cât de profund, de neîngrădit, fusese iubită de mama ei. Asta mi-a dat libertatea să trăiesc toate acele sentimente pe care negasem toată viaţa că le-aş avea. Iar golul pe care încercasem să-l umplu cu munca, iubiţii sau

299

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

hobby-urile riscante, a început să se umple. Rana nu se va vindeca total niciodată. Ştiu asta sigur. Acum când îi citesc lui Jacob seara, la culcare, sau mă uit cu el la filmele lui preferate, simt încă o anumită empatie pentru personajele care trebuie să-şi ducă viaţa singure: E.T., care a fost părăsit de nava pe care se afla mama sa; Fievel, care a călătorit singur, fără părinţi, spre Vest; puiul de dinozaur care şi-a pierdut mama de timpuriu în Tărâmul de dinaintea vremii; Micuţa Sirenă care avea doar tată; şi Frumoasa care a înfruntat Bestia fără să aibă o mamă care s-o sfătuiască. Am înţeles însă şi cât de sfâşietor e faptul că un copil nu are mamă. Ce nu m-a învăţat viaţa, m-a învăţat copilul meu. Jane Kirby

300

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Robin Sunt bucuros acum nu pentru că iubita mea s-a dus, Ci pentru că pământul pe care a trăit şi-a râs E şi pământul meu. Pentru c-am întâlnit-o şi-am iubit-o şi pentru că iubirea eu i-am arătat-o. Să plâng că a plecat? Nu, mai bine fericit Că pe acelaşi drum noi am păşit. Trimisă familiei Bush de un prieten după moartea lui Robin Fiul nostru, Jeb, avea doar câteva săptămâni când Robin, fiica noastră, s-a trezit într-o dimineaţă şi a zis: — Nu ştiu ce să fac în dimineaţa asta. Aş putea să mă duc afară, să mă întind pe iarbă şi să privesc cum trec maşinile sau aş putea să stau în pat. M-am gândit că asta nu prea suna normal în gura unei fetiţe de trei ani, şi am decis că trebuie să aibă ceea ce mama numea „febra de primăvară”. Am dus-o la excelentul nostru pediatru, Dr. Wyvell. A examinat-o, i-a luat sânge şi mi-a spus că o să mă sune când sunt gata rezultatele. Mi-a dat de înţeles că ar fi bine să revin la ea fără Robin, dar împreună cu soţul meu, George Bush. Asta mi s-a părut de rău augur, dar n-am fost foarte îngrijorată. Desigur, Robin nu avea prea multă energie, dar nu părea a fi ceva serios. Dr. Wyvell a sunat, iar eu şi soţul meu ne-am întâlnit la ea în birou, după-amiaza târziu. Dorothy nu era genul care vorbeşte pe ocolite. Ne-a spus că Robin avea leucemie. Niciunul din noi nu auzise de aşa ceva, iar George a întrebat301

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

o care era următorul pas: ce trebuie făcut pentru a se vindeca? Doctoriţa ne-a vorbit puţin despre celulele albe şi roşii şi ne-a spus cu toată blândeţea de care era în stare că nu există vindecare. Sfatul ei a fost să nu spunem nimănui, să mergem acasă, să uităm că Robin e bolnavă, s-o liniştim cât putem, s-o iubim – şi s-o lăsăm să se ducă uşor. A spus că asta se va întâmpla curând, în câteva săptămâni. George a întrebat-o dacă ar fi de acord să vorbească cu unchiul lui, Dr. John Walker, de la Memorial Sloan-Kettering Hospital din New York. A acceptat imediat. Şi unchiul lui i-a dat puţine şanse lui Robin, dar ne-a sfătuit s-o tratăm şi să încercăm să-i prelungim viaţă, în caz că Robin ar reuşi să treacă peste asta. Chiar a doua zi eu şi George am luat avionul spre New York şi am internat-o pe Robin la Memorial Sloan Kettering. Aşa a debutat o experienţă uimitoare în care noi am descoperit, într-un mod mai degrabă ciudat, cât de norocoşi suntem. Am întâlnit acolo oameni care aveau un singur copil. Noi aveam trei. Am întâlnit oameni care nu se iubeau. Noi ne iubeam foarte mult. Aveam o familie şi prieteni care ne ajutau şi ne susţineau. Şi nu în ultimul rând, credeam în Dumnezeu, ceea ce a reprezentat o enormă diferenţă, atunci, ca şi acum. Robin a fost minunată. N-a întrebat niciodată de ce i se întâmplă tocmai ei asta. A trăit fiecare zi aşa cum îi era dată – cu drăgălăşenie şi iubire, fără să pună întrebări şi fără egoism. Luasem hotărârea să nu plângă nimeni în jurul lui Robin, aşa că îi rugam pe cei care plângeau să iasă din camera ei. Nu voiam s-o speriem. Bietul George a îndurat totul foarte greu şi n-a suportat să vadă cum i se face fetiţei noastre o transfuzie de sânge. Spunea că trebuie să meargă urgent la 302

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

toaletă. Râdeam şi ne întrebam dacă nu cumva Robin crede că are cea mai slabă vezică urinară din lume. Nu era adevărat. Avea sufletul cel mai bun din lume. Medicamentele care controlau leucemia au produs alte probleme îngrozitoare, iar fetiţa noastră a intrat în comă. Moartea ei a fost plină de pace. În clipa asta a fost cu noi, iar în secunda următoare s-a dus. Am simţit, fizic, cum sufletul ei a părăsit trupul ei frumos. Am pieptănat-o şi am ţinut-o în braţe pe scumpa noastră fetiţă pentru ultima oară. Niciodată n-am mai simţit prezenţa lui Dumnezeu cu atâta acuitate ca în clipa aceea. După ce în 1992, a murit mama lui George, cineva mi-a dat un plic adresat lui George. Conţinea scrisoarea de mai jos, pe care George i-o trimisese mamei lui după moartea lui Robin şi pe care ea o păstrase toţi aceşti ani. Dragă mamă, Am pus pe hârtie câteva cuvinte la fel de dragi inimii tale ca şi mie. Aseară am fost plecat şi în drum spre casă – târziu – mi-am spus: „Te-ai fi putut duce astă-seară la cimitir, în Greenwich”… gândul mi-a venit din senin, dar n-am avut sentimentul că aş fi neglijat să fac asta. Ce-mi place cel mai mult este să mă gândesc la Robin ca şi cum ar fi o parte vie a familiei noastre minunate, pline de energie şi de vitalitate, formată din bărbaţi şi Barbara. Şi Bar şi eu ne întrebăm cât o să dureze asta. Sperăm să simţim această apropiere şi când vom avea 83 şi 82 de ani. Nar fi minunat să ai la vârsta aceea o fetiţă de 3 ani şi jumătate… care nu creşte. Acum are vârsta lui Neil. Curând va fi de vârsta lui Marvin – iar mai departe va fi singură-singură, dar împreună cu noi, o parte vitală, vie şi încântătoare a vieţii 303

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

noastre de zi cu zi. Mă întreb câteodată dacă e corect din punctul de vedere al băieţilor şi al prietenilor noştri să „ridicăm în slăvi” portretul lui Robin la care ţin atât de mult, dar aici intervine egoismul, pentru că de fiecare dată când stau la masă, doar cu lumânarea aprinsă, nu mă pot abţine să nu mă uit la fotografia pe care ne-ai dat-o şi să nu mă bucur de senzaţia fizică mereu nouă de apropiere de persoana iubită. Scrisoarea asta… e un fel de spovedanie… între tine şi mine, între mamă şi fiul ei micuţ, nu chiar atât de mic acum – dar la fel de apropiat, numai că atunci când îmbătrânim, ezităm să vorbim cu sinceritatea inimii la fel de mult. E vorba despre ce are nevoie casa noastră. Energia debordantă, vibrantă, mereu în mişcare, a celor patru băieţi care se luptă să înveţe şi să crească, trupurile lor cu piepturi, braţe şi picioare atletice; zgomotele lor fericite când îi îmbrăţişează lumea… toate aceste minuni au nevoie de un omolog. Avem nevoie de o rochiţă apretată care să meargă la blugii noştri roşi în genunchi şi la caschete. Avem nevoie de nişte bucle aurii care să contrabalanseze tunsorile identice. Avem nevoie de o casă a păpuşii care să contracareze cetăţile şi rachetele şi miile de poze cu jucători de baseball. Avem nevoie de o stea bine conturată care să se joace singură în timp ce ceilalţi se bat ca să vadă cine e „campionul familiei”. Am avea nevoie de cineva… care să cânte „Alouette” cu voce de soprană, în vreme ce afară, ceilalţi se chinuie să prindă mingea înşelătoare, întotdeauna aruncată spre acoperiş, dar ajungând, iremediabil, să lovească ecranele. Avem nevoie de un înger autentic de Crăciun – unul care să nu aibă manşete sub haină. Avem nevoie de cineva căruia să-i fie frică de broaşte. 304

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Avem nevoie de cineva care să plângă când mă înfurii – nu să mă contrazică. Avem nevoie de cineva care poate da un sărut fără să lase urme de ou, gem sau gumă de mestecat. Avem nevoie de o fetiţă. Am avut una odată – se bătea, plângea, se juca şi-şi croia drumul la fel ca ceilalţi. Dar ea avea o anume blândeţe. Era răbdătoare – îmbrăţişările ei erau o idee mai directe. La fel ca ei, se urca în pat la mine, dar, într-un anume fel, ea îşi găsea locul. Ea nu mă înghiontea şi nu-mi dădea bobârnace şi nu mă trezea din somn turtindu-şi nasul de faţa mea sau privindumă cu ochi şireţi de la doi milimetri depărtare de faţa mea adormită. Nu, ea ar sta lângă patul nostru până aş simţi că este acolo. Liniştită şi tăcută, şi-ar pune buclele blonde şi parfumate pe pieptul meu şi-ar adormi. Liniştea ei mă făcea să mă simt puternic şi atât de important. „Tăticul meu” avea o notă de mângâiere, de proprietate, care atingea o altă coardă decât „Salut, tată” – la care ţin foarte mult. Dar ea e încă cu noi. Avem nevoie de ea şi totuşi, o avem. Nu putem s-o atingem, şi totuşi, îi simţim prezenţa. Sperăm că o să rămână în casa noastră pentru multă, foarte multă vreme. Cu dragoste, Pop Eu şi George iubim şi apreciem mult mai mult fiecare persoană datorită lui Robin. Ea continuă să trăiască în 305

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

inimile noastre, în amintiri şi-n tot ce întreprindem. Nu mai plâng pentru că am pierdut-o. Ea este o parte fericită, strălucitoare, a vieţii noastre. Eu şi George Bush am fost două din cele mai norocoase persoane din lume, şi când praful se va aşterne şi mulţimile se vor fi dus, lucrurile care au importanţă sunt credinţa, familia şi prietenii. Noi am fost binecuvântaţi peste măsură, şi o ştim amândoi. Barbara Bush

306

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Să ştii când să renunţi Mă înclin, dar nu mă frâng. Jean de La Fontaine Era în ianuarie 1991. Viaţa ne era bună. Copiii erau bine. Pe 30 ianuarie fiul meu, Shane, împlinea 12 ani. Aveam o tradiţie în familie: în seara aniversării, persoana sărbătorită trebuia să decidă asupra mesei festive – acasă sau la restaurant. Shane a ales Red Lobster. A comandat picioare de crab. Chelnerii i-au cântat „La Mulţi Ani”. S-a simţit puţin jenat, dar i-a plăcut. Eu am fost sigură de asta. Fiica mea, Nichole, i-a cerut iertare că nu i-a făcut niciun cadou. — Vrei să vii cu mine şi cu Joey la schi sâmbătă? l-a întrebat. Privirea i s-a luminat. O asemenea ofertă din partea surorii lui de 14 ani nu venea prea des. În seara aceea, acasă, Shane a venit timid la mine, în timp ce-mi periam părul, la oglindă. A deschis sertarul cu bijuterii şi a luat o cruciuliţă de aur, pe care mi-o dăduse tatăl lui la divorţ. — Pot s-o iau? a întrebat. — Sigur, dragul meu, am spus. Ia-o, dacă vrei. Vineri, înainte de excursia la schi, Shane m-a oprit în bucătărie, şi-a tras în jos gulerul de la pulover şi mi-a arătat cruciuliţa de la gât. — Dumnezeu e cu mine acum, a zis el încet. Somnul n-a venit deloc în noaptea aceea. Nu era vorba că mă gândeam, ca în cântec, c-o să fim împreună pe veci. Dar m-am gândit că vom avea mai mult timp decât am avut. Nu ştiam că sfârşitul va veni aşa de repede – că voi avea de 307

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

îndurat cel mai îngrozitor coşmar al unei mame – în care era implicat nu unul, ci amândoi copiii. — Să fiţi acasă pe la şase! ara strigat după ei când au plecat, sâmbătă dimineaţa spre Afton Alps, localitatea de schi situată la sud de casa noastră din Stiliwater, Minnesota. Nichole mi-a promis că se vor întoarce la timp. A fost o zi ciudată. Aveam sentimentul că aştept ceva, fără să ştiu ce anume. Seara, la opt, mă întrebam de ce n-au sosit încă copiii. Îmi făceam de treabă prin casă când după nouă a sunat telefonul. — Doamna Beattie? a întrebat o voce de bărbat. Sunt din patrula de schi din Afton Alps. Fiul dumneavoastră e rănit. E inconştient, dar sunt sigur că îşi va reveni repede. Rămâneţi acasă. O să vă sun din nou. Telefonul a sunat iar după 15 minute. — Fiul dumneavoastră e tot inconştient. Îl ducem la spital, a spus bărbatul. Păstrează-ţi cumpătul, mi-am spus. Du-te la spital şi vezi ce se întâmplă cu fiul tău. Stai lângă el. Totul va fi bine. La camera de urgenţă m-a întâmpinat o asistentă. M-a privit într-un fel aparte, cum nu mă mai privise nimeni până atunci. M-a luat de braţ şi m-a condus într-o cămăruţă. — Aveţi pe cineva să chemaţi aici? a zis. Mi s-a frânt inima. Ştiam ce înseamnă asta. Am aflat curând ce se întâmplase. După ce schiase toată ziua pe pârtia pentru începători, Shane se hotărâse să încoroneze totul cu o coborâre pe pârtia pentru profesionişti numită Trudy’s Schuss. A convins-o pe una din prietenele lui Nichole să meargă cu el. Când au ajuns în vârf, Shane a strigat: „S-o înfruntăm!”. Şi-a înfipt beţele în zăpadă şi şi-a dat drumul. A trecut peste o denivelare, a căzut şi s-a ridicat. În timp ce încerca să se 308

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

reechilibreze, a fost lovit din spate de un schior şi a căzut din nou. A rămas nemişcat. Echipa de prim-ajutor a sosit imediat. Când respiraţia artificială n-a avut efect, cineva a chemat ambulanţa. — Ajutaţi-l! E fratele meu! a ţipat Nichole la paramedici. Unul din ei îi puse un colier de fixare a coloanei vertebrale, iar celălalt începu să taie lanţul de care atârna cruciuliţa. — Lăsaţi-i-l la gât! a zis Nichole. Au închis uşile ambulanţei şi s-au îndreptat în viteză spre spitalul de urgenţă. La spital am vorbit cu un doctor. Mi-a spus ceva despre leziuni pe creier. Umflături. Alte teste. Tot weekendul m-am rugat pentru o minune. Uneori nu mai suportam să stau în camera lui Shane. Simţeam că sunt pe punctul de a exploda sau de a înnebuni. Ventilatorul fâşâia împingând aerul în plămânii lui. Îl ţineam de mână, strângându-l uşor. Nu mi-a răspuns. Mi-am adus aminte cum ne-am dat cu săniuţa cu câteva săptămâni înainte, iar el a intrat într-un copac şi s-a răsturnat cu sania. A rămas acolo pe spate, în zăpadă. — Shane, te simţi bine? am urlat, fugind spre el. S-a ridicat repede, a zâmbit şi mi-a zis: — Obsedată? — Încetează cu ironia, am zis. Dacă ţi se întâmplă ceva, nu cred că voi rămâne întreagă. Înţelegi ce-ţi spun? M-a privit cu seriozitate şi a zis da. Ştia asta. Acum îmi doream să se ridice, să zâmbească şi să zică: „Obsedată?”. Dar n-a făcut-o. În cea de-a treia zi medicii mi-au spus că ar trebui să deconectăm aparatele care-l menţineau în viaţă. Rinichii lui Shane încetaseră să mai funcţioneze. Organismul lui nu mai 309

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

funcţiona. Creierul îi era mort. Din punct de vedere medical, nu mai era nimic de făcut. Am început să ţip. — La naiba! Vorbiţi despre copilul meu! Am dat cu piciorul în uşă cât am putut de tare. După ce şi-au luat rămas-bun prietenii lui Shane, prietenii lui Nichole, familia, am intrat în camera lui. I-am tăiat o şuviţă din păr şi l-am atins pe picior. Întotdeauna îmi plăcuseră picioruţele lui. Şi l-am ţinut în braţe în timp ce deconectau ventilatorul. — Te iubesc, am spus. Te-am iubit întotdeauna. Şi te voi iubi mereu. Când au închis aparatul, un suflu de aer ieşi din plămânii lui, dar nu s-a mişcat. Ştiam că nu mai respira, că nu mai trăia de câteva zile. Aparatul îl făcuse să pară astfel, dar nu era aşa. Să ies din camera aceea şi din spital a fost cel mai greu lucru de făcut din toată viaţa mea. La înmormântarea lui Shane am adus baloane. Când erau mici, copiilor mei le plăceau baloanele foarte mult. Dacă scăpau vreunul din mână, îi linişteam spunându-le: „N-are nimic. Doamne-Doamne prinde toate baloanele tale şi când ai să te duci în cer, ai să ai un mănunchi mare de baloane din cele pe care le-ai pierdut. Nu mai plânge. Ele te aşteaptă în cer.” Cerul era senin în ziua aceea de februarie când sute de baloane s-au ridicat în aer, plutind spre cer până când nu leam mai văzut. În lunile care au urmat, mi-a fost îngrozitor de dor de Shane. Mi-era dor de prezenţa lui, de vocea lui, de mângâierea lui. Multe nopţi am rămas trează până dimineaţa, încercând să străpung vălul care desparte lumea 310

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

noastră de cea de dincolo. Îl simţeam pe Shane tot departe. Dus pentru totdeauna. Viaţa mea se golise de orice înţeles. Nichole trecea şi ea printr-o perioadă proastă. Uneori plângeam una în braţele celeilalte, dar, pe măsură ce timpul trecea, simţeam că o pierd şi pe ea. Am început să ne certăm. Refuza să-şi mai facă lecţiile şi chiulea de la şcoală. Nu-mi plăcea noua gaşcă de prieteni cu care umbla. Erau taciturni şi uneori, chiar bădărani. Am încercat s-o conving să se despartă de ei, dar n-a mers. Pluteam amândouă în derivă, fiecare în apele proprii, reci, mohorâte, incapabile să ne ajutăm una pe alta, incapabile să facem altceva decât să înotăm pentru a ne menţine în viaţă. Uneori mai ieşeam la suprafaţă, ne întindeam mâinile, ne ţineam de mână şi ne spuneam „Te iubesc”. Într-o asemenea împrejurare, la şase luni după moartea lui Shane, Nichole mi-a spus: — Mamă, unii sunt de părere că timpul vindecă lucrurile de genul acesta. Într-un fel, însă, timpul le-a înrăutăţit. Mi-e dor de Shane pe zi ce trece tot mai mult. Cu toate acestea, în marea majoritate a timpului, ne luptam cu viaţa fiecare, separat. Într-o noapte, Nichole a venit acasă foarte târziu. Când am încercat să-i vorbesc, a început să chicotească, apoi mi-a trimis o bezea. Mirosea a alcool. Am stat de vorbă cu ea a doua zi. Am fixat temeinic câteva reguli, încercând să fiu explicită şi rezonabilă. Am insistat să meargă la un psiholog, dar a refuzat. Am întrebat-o cât de des bea. A numit vreo două ocazii în anul care trecuse: ziua în care fusese înmormântarea şi altă dată în vară. M-a asigurat că nu face nimic rău.

311

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Într-o după-amiază din iarna următoare, eram în bucătărie, când uşa s-a deschis brusc, cu putere. — Trebuie să stau de vorbă cu tine, a zis Nichole. Nu ştiu cum să-ţi spun asta, dar îmi pierd controlul de câte ori beau. Câteodată mi se şterge totul din minte şi a doua zi nu-mi mai amintesc nimic. Mi-e frică. Ajută-mă. — Bine, am spus, neştiind ce altceva să-i ofer. — Am început să mă dispreţuiesc, a continuat ea. M-am uitat în ochii tăi şi te-am minţit în legătură cu ce fac şi unde mă duc. Am luat şi cocaină şi marijuana. A doua zi o internam într-un centru de tratament al dependenţei de substanţe chimice pentru tineri. I-am spus la revedere şi am îmbrăţişat-o strâns. — O să fie bine, iubire, am spus. E un nou început, aşa debutează restul vieţii noastre. — Ţi-am făcut numai rău, a spus ea. Mi-e ruşine. Aş vrea să fii într-o zi mândră de mine, mamă. După o săptămână urma să aibă loc conferinţa de familie, ceva de care mi-era groază. E ziua în care rufele murdare se spală în văzul străinilor, într-o întrevedere părinte-copilpsiholog. Am păşit în biroul mic şi m-am aşezat în faţa lui Nichole. Psihologul, o femeie cu părul tuns scurt, şedea lângă ea. — Spune-i, i-a zis. Lui Nichole îi tremura bărbia şi mâinile. La început, glasul îi era molcom. — Îmi pare rău, mamă, a zis. Mă simt vinovată, mi-e ruşine. Am încercat să alung sentimentul cu băutura. Am încercat să-l alung cu drogurile. În secunda următoare, era în picioare şi urla. — Tot acest coşmar e numai din vina mea! Mi-ai spus să ne întoarcem seara la şase. Ăsta a fost ultimul lucru pe care 312

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

ni l-ai spus înainte să ieşim pe uşă. Şi dacă te-aş fi ascultat, dacă am fi venit acasă când ne-ai spus, Shane n-ar fi acum mort. Îmi pare rău, îmi pare atât de rău, mamă. Următorul lucru de care-mi amintesc e că o ţineam în braţe. Trupul i se zgâlţâia atât de tare că de-abia o ţineam în braţe. I-am spus că a fost un accident; nu era vina nimănui. Înainte să plec, i-am scris un bileţel: Dragă Nichole, Te iubesc mult. Te-am iubit întotdeauna. Şi dacă m-ai fi sunat în seara aceea să mă întrebi dacă vă mai las la schi şi după şase, aş fi spus da. Nu din cauza ta s-a întâmplat, copila mea. Şi nu te mai gândi că e vina ta. Cu dragoste, Mama Când am ajuns acasă, suna telefonul. — Mulţumesc, mamă, a zis Nichole. Îţi mulţumesc din suflet. Biletul tău înseamnă foarte mult, mai mult decât orice altceva. În acea clipă am înţeles cât de important este să scapi de sentimentul inutil de vină. Al ei şi al meu. Există anotimpuri ale sufletului. Există anotimpuri în viaţa noastră, aşa cum există anotimpuri ale naturii. Nu poţi obliga aceste anotimpuri să apară, aşa cum, chiar dacă întinzi firele de iarbă ca să le faci să crească mai repede, nu poţi obliga primăvara să vină. Mi-a luat ceva timp să înţeleg. Am simţit o uşurare pe care nu o mai simţisem de ani de zile. Poate niciodată în viaţa mea. M-am întrebat de câtă vreme mă luptam să înţeleg cum trebuie această lecţie. 313

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Nu mai trebuia să urc şi să cobor munţii trecând de la disperare la euforie în încercarea de a-mi demonstra că viaţa este fie dureroasă şi îngrozitoare, fie minunată şi plină de bucurii. Adevărul – foarte simplu – e că viaţa e şi una şi alta. N-am venit pe pământ să trăiesc fericită până la adânci bătrâneţi, deşi acum am senzaţia că aş putea. Nichole a venit acasă în ianuarie. Am jurat să avem cel mai bun an pe care l-au avut vreodată o mamă şi fiica ei. Ca să sărbătorim întoarcerea ei, am dat o petrecere cu prietenii ei. A fost o zi măreaţă. Venise timpul, am înţeles, să dau drumul balonului meu, celui pe care îl ţineam strâns în mână de la înmormântarea lui Shane. Să-mi las inima să zburde de fericire şi speranţă, aşa cum, gândeam eu, n-o va mai face niciodată. Aşa că i-am dat drumul. „Îţi mulţumesc pentru tot ce înseamnă viaţa mea”, am şoptit aerului. M-a surprins să aflu că o credeam. Melody Beattie

314

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

John În aprilie l-am văzut întâia dată Când mi s-a spus: „Ai un băiat”, Aşteptam de mult s-aud aceste vorbe Aşa că el s-a transformat în bucuria mea. Cu fiecare nouă aniversare El tot mai mult creştea Şi m-am trezit într-o clipită Că şi la şcoală el mergea. Mi s-a părut că doar un semn eu am făcut Şi iată-l în adolescenţă Purtând şepcuţe caraghioase Şi blugii, de preferinţă. Apoi maşini şi fotbal – şi timpul s-a umplut În anii de liceu s-a amuzat Iar în cutia cu comori – s-au adunat Medalii ce le-a câştigat. Şi când acasă se-ntorcea După ce-o fată a întâlnit La uşa mea şoptea încet „Mamă, te-am trezit?” Stăteam de vorbă o vreme amândoi Apoi el se culca, iar eu Spuneam în şoaptă o rugăciune „Ai grijă, Doamne, de fiul meu”. 315

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

În aprilie ultima dată l-am văzut „N-ai grijă, mamă” a zis şi a zâmbit Eu plec-acum în Vietnam Dar voi fi-napoi rapid. Dar înapoi nicicând nu va mai fi De plâns am obosit, Nicicând nu-l voi mai auzi şoptind: „Mamă, te-am trezit?” Dar mulţumesc lui Dumnezeu mereu Pentru iubire, pentru fericire Iar în comoara inimii păstrez A fiului meu amintire. Muriel Cochrane

316

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Căpitanului Candy şi tuturor femeilor care s-au înălţat spre stele A fost unul din cele mai emoţionante momente din viaţa mea. Eram cu bebeluşul meu într-o tipografie micuţă, numită The Sandpiper, de pe Insula Balboa, când le-am auzit din întâmplare, pe cele două proprietare murmurând ceva. O ajutau pe o clientă să fotocopieze un articol şi exclamau fără oprire: „Uită-te la ea ce frumoasă el” M-am apropiat să văd la ce se uitau. Pe clientă o chema Marilyn, iar articolul pe care îl fotocopia era despre una din primele femei-pilot din Statele Unite, care zburaseră în misiune în timpul celui de-al doilea război mondial. Era orbitor de frumoasă, ca o vedetă de film. — Sunt şocată, i-am spus lui Marilyn, tata a lucrat o viaţă pentru forţele aeriene şi nici măcar el nu ne-a spus vreodată că au fost şi femei pe avioanele de luptă în război. Mai trăieşte? — Nu. A murit când avionul ei, un B-25, s-a prăbuşit în 1944. Avea doar 19 ani. Ochii i s-au umplut de lacrimi când a rostit aceste cuvinte. Îi înţelegeam sentimentele. Deşi familia mea nu pierduse pe nimeni cunoscut într-un accident aerian, tata avea datoria să vorbească cu familiile victimelor avionului prăbuşit. Toată viaţa stătusem cu ochii aţintiţi în televizor de câte ori se prăbuşea un avion, rugându-ne să nu avem pe nimeni printre pasageri. Marilyn continuă să vorbească despre articol. — Aceasta e poezia pe care au citit-o la înmormântarea ei, în 1944. E intitulată „Zbor celest” şi a devenit veriga ce le 317

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

leagă pe toate femeile-pilot. Întotdeauna se citeşte această poezie la comemorările femeilor-pilot. Am fost mişcate – şi total nepregătite pentru ce a urmat. — Au citit poezia la înmormântarea fiicei mele. Ne-am uitat la ea cu uimire şi am aşteptat, în tăcere, să-şi reia povestea. Fiica ei era căpitanul Candalyn Kubeck – ea îi spunea căpitanul Candy – pilotul avionului Valujet care se prăbuşise în Florida Everglades. Începuse să zboare când avea 16 ani, şi în ciuda numeroaselor rugăminţi ale lui Marilyn de a renunţa, Candy n-a ascultat-o. Îi plăcea să zboare, să plutească în înaltul cerului, să simtă libertatea pe care ţi-o dă zborul. La un moment dat, Marilyn a pus capăt obiecţiilor ei şi a început să susţină pasiunea fiicei ei pentru zbor. În timp ce o priveam cu ochii în lacrimi, mi se perindau prin minte amintiri despre episodul Valujet, şi mi-am imaginat prin ce trecuse această biată mamă. Ştirea că piloţii şi pasagerii au murit. Zecile de audieri, săptămâni întregi de emisiuni despre accident. La un moment dat, fiica ei a fost învinuită, dar cercetările ulterioare au stabilit nevinovăţia căpitanului Candy şi a echipajului. Apoi gândul mi s-a întors la Marilyn, rămasă fără copil – o mamă care avusese curajul să-şi lase fiica să zboare, să-şi îndeplinească visul. Ce i-aş fi putut spune? Ţinându-mi copilul în braţe, nu m-am putut gândi la altceva decât să-i ofer aceleaşi cuvinte care apăruseră în articolul care tremura în mâna lui Marilyn: Zbor celest Nu a murit – ea zboară doar mai sus Mai sus ca niciodată 318

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Iar limitele pământene N-or s-o mai împiedice vreodată. Nu mai e plafon de zbor, Nici combustibil de epuizat Nu mai e nici anoxie Şi nici motoare de schimbat. Zborul ei acuma poate fi Spre înălţimi la care a visat Unde se-ntrece cu comete Şi curcubeul a îmbrăţişat. Căci ea-i ca universul, Ca dragostea, curajul şi speranţa, Ca sentimentele ne-ncătuşate Eterne ca şi viaţa. Să înţeleagă destinul de pilot E ceva ce-i stă-n putere Dar nu tristeţea voastră, nu, Nu inimi frânte şi durere. Uitaţi de lacrimi, voi, cei ce-aţi iubit-o, Da, greşiţi dacă o plângeţi Căci ea mai mult vă va iubi curajul Şi tare-ar vrea să credeţi Că n-a murit. Ar trebui să ştiţi Că zboară doar mai sus, 319

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mai sus ca niciodată. Adio, căpitane Candy şi voi, femei care-aţi zburat spre înălţimi albastre şi v-aţi dus. Şi mulţumiri tuturor mamelor care şi-au lăsat fiicele să zboare. Ele n-au ajuns în lumea vedetelor, dar au ajuns la stele. Diana L. Chapman Poezia de Elizabeth MacKethan Magid

320

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

9. IUBIREA DE BUNICĂ Dacă bebeluşul tău este „perfect, frumos, nu plânge niciodată, nu se foieşte, doarme după program şi regurgitează la comandă, un înger toată ziua”… atunci tu eşti bunica. Teresa Bloomingdale

321

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„Ştii ce suvenir aş vrea să iau cu mine acasă, bunico? Pe tine!”

Reprodusă cu permisiunea lui Bil Keane

322

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Ce este o bunică? O bunică este o doamnă care nu are copii ai ei. Ei îi plac fetiţele şi băieţeii altora. Un bunic este o bunică-bărbat. El se duce la plimbare cu băieţii şi vorbesc despre pescuit şi alte chestii de genul ăsta. Bunicile n-au nimic de făcut decât să fie prezente. Ele sunt atât de bătrâne că nu se pot juca sau alerga. E destul dacă ne duc cu maşina la bazar unde ne putem da în carusel şi dacă au bănuţi cu grămada la îndemână. Sau, dacă ele ne duc la plimbare, ar trebui să se oprească când trec pe lângă diverse lucruri ca frunzele frumoase şi omizile. N-ar trebui să ne spună niciodată „grăbiţi-vă”. De obicei, bunicile sunt grase, dar nu atât de grase încât să nu-ţi lege şireturile. Poartă ochelari şi lenjerie ciudată. Pot să-şi scoată dantura şi gingiile. Bunicile nu trebuie să fie inteligente, doar să ştie să răspundă la întrebări ca „De ce nu e căsătorit Dumnezeu?” şi „De ce nu se înţelege câinele cu pisica?” Bunicile nu vorbesc cum vorbesc copiii mici, cum fac oaspeţii, pentru că ar fi greu de înţeles. Când ne citesc, nu sar peste pasaje şi nu se supără dacă citesc aceeaşi poveste iar şi iar. Toţi ar trebui să încerce să facă rost de o bunică, mai ales dacă nu au televizor, pentru ca bunicile sunt singurii adulţi care au timp. Sursa necunoscută

323

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Sunt făcută pentru această slujbă Dacă aş fi ştiut că nepoţii sunt atât de distractivi, i-aş fi făcut pe ei mai întâi. Anonim Ca bunică-novice, am aşteptat cu nerăbdare să aud pentru întâia oară: „Mamă, ai putea să-l ţii la tine pe bebeluş câteva zile?” Răspunsul meu? „Abia aştept! Când ajungeţi?” Am şters din agendă întâlnirile de la clubul de bridge şi meciurile de tenis. Pătuţul a fost aşezat în camera de oaspeţi, şi mi-am alertat prietenii că-mi voi ţine casa deschisă pentru debutul în societate al micii noastre prinţese. Acest copil frumos, un înger în carne şi oase, avea să fie al meu şi numai al meu timp de două zile şi jumătate. Ia vorbiţi acum de dividende! Ia vorbiţi acum de responsabilităţi! Instinctul mi-a spus că îngrijirea copilului copilei mele avea să fie o cu totul altă găleată de scutece (Găleată de scutece – recipientul în care noi, oamenii de Neanderthal, punem scutecele murdare înainte de a le spăla. Da, chiar le spălăm.) Am cumpărat un exemplar nou din cartea Dr. Spock. Mă îngrijora gândul că, dacă n-o să-mi fac datoria cum se cuvine de data aceasta, no să mai fie nicio dată viitoare. Proaspeţii părinţi au sosit cu o rezervă de hăinuţe pentru două săptămâni, atâtea scutece cât să sece fluviul Mississippi, o întreagă grădină zoologică de animale-jucărie, cărucior, scăunel pentru maşină, itinerariul lor pe două zile făcut pe ore, numărul de telefon al medicului pediatru (aflat la 1.000 km depărtare), propriul lor exemplar din Dr. Spock 324

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

(cu însemnări pe margine) şi şase pagini de instrucţiuni. Lăsaseră câinele acasă. Instrucţiunile cuprindeau programul de hrană şi somn de la ora 6.30 la ora 19.30. Bebeluşul trebuie să le fi citit şi el, pentru că le-a urmat ad literam, deşi exista şi o atenţionare cum că „orele sunt estimative”. Drăgălaşa mea nepoţică venise pe lume de-abia de patru luni şi avea patru oameni în jurul ei pentru a-i îndeplini ordinele, dornici să ţină un registru cu ordinele ei şi să-l mai şi numească program. Remarcile fiului nostru la plecare sunau ca nişte edicte – clasice, de altfel – ale celui care devine tată întâia oară. — Mamă, s-o mai laşi să plângă câteodată. (Ce fel de sadic am crescut eu?!) — Nu trebuie s-o iei în braţe cum deschide ochii. (Am aşteptat patru luni ca să-mi pot lua în braţe nepoţica când am chef!) — E o chestiune de disciplină, să ştii, şi asta trebuie să înceapă devreme. (Asta venea de la un băiat care la 15 ani avea nevoie de 45 de motive logice să nu facă autostopul 5.000 km până la liceul unde se ţinea turneul de baschet.) M-am sculat la 5.30 în prima dimineaţă. Nepoţica mea m-a făcut să stau şi s-o privesc cum respiră până la 6.45. Bunicul s-a dus la serviciu şi nu a trebuit să stea s-o privească dormind. Din anumite motive, n-a considerat asta un sacrificiu major. Frumoasa mea nepoţică şi cu mine am avut o zi minunată. Am îmbrăcat-o în cele mai frumoase hăinuţe şi am dansat amândouă prin sufragerie şi ne-am plimbat cu căruciorul în susul şi în josul străzii. S-a purtat minunat cu toate potenţialele bunici care s-au nimerit pe-acolo, apoi a dormit toată după-amiaza, extenuată, bineînţeles, de efortul de a fi 325

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

adorabilă. A respectat, în continuare, programul întocmai. Ce copil minunat! Ce bucurie să ai o asemenea experienţă – să faci plăcere primului nepot. Ţinând-o în braţe, mă uitam în ochii ei – copie identică ai tatălui ei. Se încreţeau şi radiau de fericire la fiecare chicotit al guriţei fără dinţi. Mi-am băgat nasul în obrăjorii ei pufoşi şi am inspirat mirosul acela proaspăt şi dulce de bebeluş, pe care îl uitasem demult şi de care mi-era tare dor. Nepoţica mea adăugase o dimensiune vieţii imposibil de măsurat sau de explicat. Şi toate păcatele tatălui ei, de la colici la avarierea maşinii, au fost iertate. A doua noapte, bebeluşul a dorit să afle cât de repede poate ajunge bunica la pătuţul ei când o cheamă. Bunica s-a împiedicat şi a căzut în fugă de fiecare dată. Bebeluşul a ţipat la 1.00 – de foame. Am hrănit-o. A ţipat la 2.30, dorind să zâmbească şi să se joace. La 4.00 îşi rodea pumnişorul. Am hrănit-o. La 5.00 tot ce-i dădusem să mănânce la 4.00 a reapărut peste tot, pe ea şi în pătuţ. Dormeam amândouă la masa de la ora 6.30. Dar nu cred că i-a dus dorul. A fost fericită şi mulţumită cât timp am petrecut împreună, bucurându-se de statutul ei de vedetă până cu exact cinci minute înainte să intre pe uşă părinţii ei. În acel moment s-a trezit din somn şi a început să ţipe, fără alt motiv pe care să-l pot pricepe decât că-şi uitase programul. M-au găsit, părinţii ei, adică, cu părul vâlvoi, cu cămaşa afară din pantaloni, străbătând camera de la un capăt la altul şi îngânând „Taci cu buni!…” Mămica ei mi-a smuls comoara din braţe. Plânsul a încetat ca prin farmec. Nu i-am convins niciodată că bebeluşul nu făcuse aşa nici măcar o dată în cele două zile. Dar am trecut cu bine testul de bunică-începătoare şi miau încredinţat slujba din nou. Înc-o dată, şi încă o dată, şi tot aşa. La fel au făcut şi ceilalţi copii ai noştri, aşa că în 326

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

momentul când îl legănam pe cel de-al şaptelea nepot, norocul meu de începător ajunsese la statutul de profesionist în vârstă. Au trecut 20 de ani de când am auzit primul „Mamă, ai putea să…?” iar răspunsul meu este tot „Abia aştept. Când ajungeţi?” Billie B. Chesney

327

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„Cea de colo nu e o baby-sitter ADEVĂRATĂ. E bunica. Ei îi PLACE să aibă grijă de noi.”

Reprodusă cu permisiunea lui Bil Keane

328

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Grădina bunicii În fiecare an, bunica mea, Ines, sădea lalele în grădina ei şi aştepta cu nerăbdare, bucurându-se ca un copil, frumuseţea lor de primăvară. Sub grija şi privirea ei vigilentă, lalele apăreau, credincioase, în fiecare aprilie, fără s-o dezamăgească vreodată. Dar ea spunea că adevăratele flori care îi împodobesc viaţa sunt nepoţii. În ceea ce mă priveşte, eu n-aveam de gând să joc cum îmi cântă. M-au trimis să stau la bunica când aveam 16 ani. Părinţii mei locuiau de partea cealaltă a oceanului, iar eu eram o femeiuşcă care le dădea tare multă bătaie de cap, plină de falsă înţelepciune şi mânioasă pe ei că nu sunt în stare să mă înţeleagă şi să se descurce cu mine. Adolescentă nefericită, nerespectuoasă, eram pe punctul de a renunţa la şcoală. Bunica era o femeie micuţă, privită de la înălţime de propriii ei copii şi de progeniturile lor încă imature, şi avea acea drăgălăşenie clasică, demodată. Avea părul negru şi coafat elegant, iar ochii ei, de un albastru pur, fremătau şi străluceau de o energie intensă. Se conducea după regula unei extraordinare loialităţi faţă de familie şi iubea cu profunzimea şi sinceritatea unui copil. De aceea, m-am gândit că bunica va fi mai uşor de ignorat decât părinţii mei. M-am mutat la ferma ei micuţă fără zgomot, strecurândumă de colo-colo pe furiş, cu capul în jos şi ochii plecaţi, ca un animal de casă certat de toată lumea. Renunţasem la compania celorlalţi, şi mă înconjurasem cu o cochilie rezistentă de apatie. Nu lăsam pe nimeni să pătrundă în lumea mea interioară din prea marea teamă ca nu cumva 329

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

cineva să-mi descopere slăbiciunile tăinuite. Eram convinsă că viaţa este o luptă plină de amărăciune şi e mai bine să te lupţi cu ea de unul singur. Nu voiam nimic de la bunica decât să mă lase în pace, şi am plănuit să nu accept nimic mai puţin. Ea, totuşi, nu s-a lăsat cu una cu două. A început şcoala şi mă duceam la cursuri ocazional, petrecându-mi restul zilelor în pijama, uitându-mă, posacă la televizorul din camera mea. Fără să ia în seamă aluzia mea, bunica dădea buzna în camera mea în fiecare dimineaţă ca o rază de soare deloc binevenită. — Bună dimineaţa! ciripea ea voioasă, ridicând storurile de la fereastra mea. Eu îmi trăgeam pătura peste cap şi o ignoram. Când mă aventuram să ies din cameră, mă supunea la un foc continuu de întrebări bine intenţionate despre sănătatea mea, despre gândurile mele şi despre opiniile mele despre lume, în general. Răspundeam monosilabic, dar ea nu părea descurajată. De fapt, se purta ca şi cum mormăiala mea neinteligibilă ar fi fascinat-o; mă asculta cu atâta interes şi solemnitate de parcă am fi avut o conversaţie importantă în cursul căreia iaş fi destăinuit un secret personal. În rarele ocazii în care-i ofeream mai mult decât monosilabe, bătea din palme bucuroasă şi zâmbea fericită ca şi cum i-aş fi făcut cel mai frumos cadou. La început, mă întrebam dacă, pur şi simplu, nu se prinde. Deşi sesizasem că, în pofida faptului că nu era o femeie educată, avea acel bun-simţ care provine dintr-o inteligenţă nativă. Căsătorită la 13 ani în timpul marii crize economice, învăţase ce trebuia să ştie despre viaţă crescând cinci copii într-o perioadă extrem de grea din punct de vedere 330

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

economic, gătind în diverse restaurante şi conducând propriul ei restaurant. Aşadar, n-ar fi trebuit să fiu surprinsă când a insistat să mă înveţe să fac pâine de casă. M-am împotmolit rău de tot la frământatul aluatului, aşa că bunica a preluat acţiunea din acel punct. Cu toate astea, nu m-a lăsat să plec din bucătărie până ce n-a crescut pâinea. Atunci, când toată atenţia ei era îndreptată asupra pâinii, iar eu priveam cu gândurile aiurea florile din grădină, atunci, în acel moment am început să-i vorbesc prima oară. M-a ascultat cu atâta atenţie că mă simţeam jenată, uneori. Treptat, pe măsură ce îmi dădeam seama că interesul bunicii faţă de mine nu se ofileşte odată cu noutatea prezenţei mele acolo, mi-am deschis sufletul în faţa ei din ce în ce mai mult. Am început să doresc, în secret, dar cu ardoare, să stau de vorbă cu ea. Când în sfârşit, îmi găseam cuvintele, nimic nu mă mai oprea. Am început să mă duc la şcoală regulat şi alergam repede acasă după ore s-o găsesc în acelaşi scaun de-o viaţă, aşteptând zâmbitoare o relatare amănunţită a evenimentelor din ziua aceea. Într-o zi, în primul an de liceu, am intrat val-vârtej pe uşă şi am anunţat-o pe bunica victorioasă: „Am fost aleasă editorul ziarului nostru!” A rămas fără suflare şi şi-a pus mâinile la gură. Mai impresionată decât aş fi putut eu fi vreodată, mi-a luat mâinile într-ale ei şi mi le-a strâns cu putere. M-am uitat în ochii ei, mai strălucitori ca niciodată. A zis: „Îmi eşti atât de dragă şi sunt tare mândră de tine!” Cuvintele ei au avut un efect atât de puternic asupra mea, că n-am putut scoate un sunet. Acele cuvinte au însemnat 331

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

pentru mine mai mult decât o mie de „Te iubesc”. Ştiam că dragostea ei e necondiţionată, dar eu voiam să-i câştig prietenia şi s-o fac să fie mândră de mine. Ca să reuşesc asta am început să mă întreb dacă e ceva de plăcut şi merituos la mine. Această femeie incredibilă trezise în mine dorinţa de ami descoperi potenţialul şi raţiunea de a-i lăsa pe ceilalţi sămi cunoască slăbiciunile. În ziua aceea am luat hotărârea să încerc să trăiesc ca ea – cu energie şi intensitate. M-a inundat brusc apetenţa pentru explorarea lumii, minţii mele şi inimilor celorlalţi, pentru a iubi la fel de neîncătuşat şi necondiţionat ca ea. Şi atunci am înţeles că am iubit-o – nu pentru că era bunica mea, ci pentru că era o persoană extraordinară care mă învăţase tot ce ştia despre cum să te iubeşti pe tine şi pe alţii. Bunica s-a sfârşit primăvara, la doi ani după ce venisem să stau la ea şi cu două luni înainte de a absolvi liceul. A murit înconjurată de copii şi nepoţi, care s-au ţinut de mâini şi au rememorat viaţa ei plină de dragoste şi fericire. Înainte de a ne părăsi pentru totdeauna, ne-am aplecat, pe rând, peste patul ei, cu chipurile înlăcrimate şi am sărutat-o cu multă dragoste. Când mi-a venit rândul, am sărutat-o încetişor pe obraz, am luat-o de mână şi i-am şoptit: „Ţin atât de mult la tine, bunico, şi sunt aşa de mândră de tine!” Acum, când mă pregătesc de absolvirea colegiului, mă gândesc adesea la cuvintele bunicii şi nutresc speranţa că mai este, încă, mândră de mine. Mă mir încă de bunătatea şi răbdarea cu care m-a ajutat să mă transform dintr-o copilă dificilă într-o tânără cu sufletul plin de pace. Mi-o imaginez primăvara, când lalelele din grădina ei, ca şi noi, vlăstarele ei, înflorim cu un entuziasm egalat doar de entuziasmul ei. Şi voi munci ca şi până acum, ca să am certitudinea că n-o s-o dezamăgesc niciodată. 332

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Lynnette Curtis

333

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

La restaurant Ne-am dus la un restaurant micuţ Nu departe de cămin Să luăm masa împreună În vreme ce studenţii de acolo Mâncau şi discutau probleme filosofice. Te-ai aşezat la masa noastră, Gingaşă şi senină, în jeans-i şi bluză albă Cu părul ciufulit – strălucitor Cu ochi scânteietori, poznaşi. Şi ţi-ai pus farmecul în joc Asupra mea, asupra tuturor. Chelneriţa te-a adorat din prima clipă, Ceaşca ţi-era mereu umplută „Alt şerveţel? Imediat!” „Crutoane pentru supă? Cu dragă inimă!” Ai flirtat din plin cu ea, Şi cu patroana, bineînţeles, Zâmbindu-le seducător de dulce, Invitându-le la vorbă, Ciugulind de pe masă doar ce-ţi plăcea. De două ori ai plecat de la masă Ca să dai o raită primprejur Împrăştiindu-ţi farmecul cu dărnicie, Oprindu-te la câte-o masă Zâmbind deschis, cuceritor, Stârnind lumea la vorbă. 334

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Te-am privit cucerindu-le inimile, Ştiind că ai furat-o şi pe a mea, Dar rămas-am liniştit, privindu-te. În fine, împăturind şervetul cu răbdare şi punându-l lângă farfuria goală, Am înţeles că-i timpul de plecare şi îndreptându-mă spre tine, am spus: „Să ne luăm la revedere.” Şi luându-te în braţe, te-am pus În căruciorul tău şi în drum spre uşă, Ai făcut cu mâna tuturor, După prima ta cină cu bunica, Voi două doar, la restaurant. Maryann Lee Jacob

335

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„Ţineţi minte! O îmbrăţişaţi şi o sărutaţi pe bunica înainte de a o întreba ’Ce ne-ai adus, bunico?’”

Reprodusă cu permisiurea lui Bil Keane

336

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Avem nevoie de o piatră Ziua anterioară naşterii fiului meu a fost una de care îmi voi aminti mereu. Mama era internată, în convalescenţă după un accident cerebral care îi paralizase partea stângă şi îi afectase capacitatea de vorbire. Eu şi sora mea o vizitasem în fiecare zi încurajând-o şi încercând s-o facem să vorbească. Doctorul ne spusese că o să vorbească când o să aibă ce ne spune. În ziua aceea, mama a încercat să-mi spună ceva. Privirea ei se aţintea asupra mea şi apoi se îndrepta spre uşă. Se vedea că încearcă să formuleze cuvintele pe care le ţipa în minte, dar buzele refuzau să colaboreze. Am strâns-o în braţe şi am plâns amândouă. Ştiam că se îngrijorează din pricina mea şi că ar vrea să mă ştie acasă, dar mai ştiam că mai e o lună până să nasc şi voiam să stau cu ea. Nu aveam nevoie de cuvinte ca să ne înţelegem, dar o singură vorbă de-a mamei ne-ar fi umplut de speranţă. — Vin înapoi mâine, i-am spus în cele din urmă, făcându-i cu mâna şi mergând, târşâit, spre uşă. Am văzut-o scuturând din cap, ca şi cum ar fi spus: — Rămâi acasă şi odihneşte-te. Mama a avut dreptate. Ar fi trebuit să mă odihnesc. Şapte ore mai târziu, eram dusă de urgenţă la acelaşi spital. Doctorii au spus că e placenta previa. Tot ce ştiam era că şi bebeluşul şi eu eram în pericol. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al câtorva doctori buni, am rămas în spital, trei etaje deasupra salonului mamei mele, ţinând în braţe un băieţel de toată frumuseţea. Mă uitam la el şi încercam să-i găsesc un nume. Numele este foarte important. El trebuie să aibă o istorie de care copilul meu să 337

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

fie mândru. Numele trebuie să aibă rădăcini adânci. Dar eram prea stoarsă din punct de vedere emoţional şi prea extenuată de operaţia de cezariană ca să-mi vină în minte cel mai potrivit nume. Primului nostru copil îi dădusem numele tatălui lui, Daniel. Cel de-al doilea fiu al nostru primise celălalt nume al tatălui lui, Michael. Din păcate, Dan nu mai avea şi un al treilea nume. Fiicei noastre îi dădusem numele celui mai frumos ţinut din Irlanda, Kerry. Toate celelalte nume din familie fuseseră date la doi-trei nepoţi din numeroasa noastră familie. Unchiul meu ne-a spus că Sfântul Finbar este patronul familiei noastre, dar eu ştiam că „Finbar Ryan” ar trebui să înveţe să se bată înainte de a învăţa să meargă. Intrasem în criză de timp, iar surorile din spital mă presau să le dau numele copilului. Brusc, mi-a venit o idee. Am chemat o asistentă şi am rugat-o să-i ducă un bileţel mamei mele, la etajul trei: Mamă, e băiat. N-ai vrea să-i dai tu un nume? Cu dragoste, Kathy. Am aşteptat aproape toată ziua un răspuns. De fiecare dată când îmi ţineam copilul în braţe, îl legănam şi-i şopteam: — Vei avea un nume acum-acum. Mă gândeam la mama şi aş fi vrut să o văd, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Am văzut-o, deodată, pe asistentă stând în uşă. Avea o lucire poznaşă în privire. A luat copilul şi a şoptit „şşş”. Nedumerită, am întrebat: — Ce se întâmplă? Mi-a făcut semn să mă aşez în scaunul cu rotile şi să nu scot o vorbă. O altă asistentă a dus copilul în salonul copiilor. Sora m-a dus într-un hol întunecat. Acolo, în faţa salonului de copii stăteau Dan şi mama care zâmbea cu cel mai chinuit zâmbet pe care mi-a fost dat să-l văd vreodată. 338

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Mamă, am strigat, cu ochii înotând în lacrimi. Era prima dată când ieşea din camera ei de la etajul trei. Urmă apoi o lungă tăcere, timp în care ea ridică mâna stângă şi o îndreptă spre salonul copiilor unde asistenta îl dusese pe băieţelul meu la geam. Rar şi cu mult efort, mama rosti: — Pune-i numele Peter. Avem nevoie de o „piatră” în familie. Kathy Ryan

339

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

10 MULŢUMESC, MAMĂ Tot ce sunt sau sper să fiu într-o zi îi datorez mamei. Abraham Lincoln

340

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Mama şi doamna Jordan Există doar două lucruri imuabile pe care putem spera să le dăruim copiilor noştri. Unul sunt rădăcinile, celălalt – aripile. Mama a venit la mine, m-a luat de bărbie cu fermitatea care însemna că trebuie să-i dau atenţie. M-am trezit de-a binelea şi mi-am dat seama că e aproape miezul nopţii. Avea pe faţă o expresie severă. — Mary, zise mama, unde ţi-e tema? În momentul acela mi-am amintit. Nu-mi terminasem temele. Uitasem să las caietele cu temele făcute pe masa din bucătărie ca să le verifice când venea acasă de la ultima din cele trei slujbe pe care le avea. — Ah, mamă, am adormit, am spus cu glas scăzut. — Atunci ai face mai bine să te scoli şi să-ţi termini temele. Învăţătura e pe primul loc! a spus eliberându-mi bărbia. M-am târât jos din pat, mi-am luat caietele şi cărţile, şi mam pus pe treabă. În timp ce scriam, nu-mi puteam reprima sentimentul pătrunzător că se făcuse o mare nedreptate. De ce eu? De ce mi se pare că mă alege întotdeauna pe mine ca să mă trateze atât de aspru? Dar cu mama nu te puteai contrazice. Făceai ce-ţi spunea. Mi-am terminat temele şi i le-am dat să le verifice. La ora aceea, moţăia în balansoar, extenuată după o zi de muncă care începea înainte de răsăritul soarelui. Mama, Josephine Hatwood, dorise să devină asistentă medicală. Părinţii ei muriseră, însă, când era mică, şi a fost nevoită să întrerupă şcoala din clasa a şasea. Muncise neîntrerupt de atunci încoace. 341

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Primele mele amintiri erau despre căsuţa noastră din Altavista, Virginia. Era un bungalow drăguţ cu o grădiniţă. Tata lucra în construcţii. Aceia au fost nişte ani fericiţi. Ulterior, tata s-a îmbolnăvit. Luam trenul şi ne duceam cu mama la Lynchburg, să-l vizităm pe tata la spital. Dar starea lui se înrăutăţea şi, la înapoiere, o vedeam pe mama cum se lupta cu lacrimile. Apoi tata a murit, iar muntele de facturi medicale nu puteau fi plătite pentru că nu avea asigurare medicală. Am pierdut casa şi ne-am mutat în Lynchburg, unde mama a lucrat ca menajeră la trei familii, pe lângă faptul că făcea curat în biserici ca să ne hrănească şi ne îmbrace pe sora mea, Ann, şi pe mine. Îmi amintesc cum, într-o zi frumoasă de septembrie, eu şi sora mea ne-am dus desculţe la şcoală, pentru că ni se rupseseră pantofii şi mama nu avea bani să ne cumpere alţii. Directorul şcolii s-a uitat la noi, a ridicat din sprâncene, dar n-a zis nimic. Am crezut că o să zică ceva a doua zi, dar n-a zis. A treia zi ne-a întâmpinat la uşă. — De ce sunteţi desculţe? I-am explicat că mama nu avea bani să ne cumpere pantofi. — Ei bine, a zis el, atunci va trebui să mergeţi acasă. Nu vă putem permite să veniţi la şcoală desculţe. Va trebui să-i spuneţi asta mamei voastre. Ann m-a luat de mână şi am ieşit din şcoală. Eu fiind mai poznaşă, i-am propus să ne petrecem ziua într-un câmp de porumb din apropiere. La ora când se terminau cursurile, ne-am dus acasă. Mama ne aştepta. Era un lucru neobişnuit, dar veştile neplăcute circulau mai repede decât poşta expres într-un orăşel ca Lynchburg. 342

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Mama era încruntată şi stătea în faţa noastră ţeapănă ca un stâlp. Ne-a întrebat unde am fost. Eu am imaginat o poveste, ca să n-o supărăm. Dar ea a început să plângă. — N-aţi fost la şcoala astăzi, a zis ea. Era clar că ştia totul. Ne-a spus cât de important era să avem şcoală. Ne-a mai spus să nu ne fie niciodată ruşine că suntem săraci. — N-are importanţă cu ce eşti îmbrăcat, important e ce eşti, ne-a spus. Asta e cel mai important. După câteva zile, când şi-a luat salariul, cu banii cu care ar fi plătit facturile casei, ne-a cumpărat pantofi. Mama nu prea avea timp să stea cu noi, dar noi ne bucuram de fiecare clipă petrecută cu ea, mai ales de serile acelea în care citeam cu glas tare. Mă cuibăream în patul ei şi aşteptam cuminte să-mi vină rândul. Atunci trebuia să stau lipită de ea până când le venea rândul surorilor mele. Dacă n-ar fi fost această căldură pe care o simţeam în acele momente, severitatea mamei faţă de mine mă făcea întotdeauna să mă gândesc că eu o mulţumeam mai puţin decât ceilalţi copii ai ei şi că n-o să reuşesc niciodată să-i câştig laudele. Sora mea, Marianne, pe care mama o adoptase când îi murise mama, părea să aibă avantaje de care eu nu mă bucurasem niciodată. Îmi amintesc cât am invidiat-o când mama i-a cumpărat o hăinuţă nouă, în vreme ce eu a trebuit s-o port tot pe cea veche şi uzată. N-am înţeles atunci de ce. Dar mama intuise că nevoile Mariannei erau mai mari decât ale mele din cauza pierderii pe care tocmai o suferise. Şi totuşi, mama mi-a dăruit ceva. Eram un copil cu sufletul fericit, astfel că deşi mica mea lume nu era pe deplin însorită, nici tristă nu era. Îmi plăcea, de asemenea, să 343

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

vorbesc, o trăsătură nu tocmai plăcută profesoarei mele de engleză din clasa a zecea, d-ra Jordan. Era o profesoară pe care nu prea o agrea nimeni din cauza severităţii ei. Avea cam 1,60 în înălţime, era slabă şi-şi purta părul strâns la spate într-un fel care îi dădea o înfăţişare cabalină. Pe deasupra, mai purta şi ochelari cu bifocar. Când se supăra, îşi lăsa capul în jos şi ne privea pe deasupra ochelarilor. Simţeai că-ţi scade brusc temperatura şi îngheţai când te fixa aşa. Într-o zi, la ora ei, am fost atât de prinsă de conversaţia cu colega mea, că nu mi-am dat seama că se oprise din predat şi mă fixa încruntată. — Domnişoară, vreau să ne vedem după ore. Mai târziu, domnişoara Jordan mi-a explicat că datoria mea era să o ascult când preda. — Drept pedeapsă, vreau să scrii un eseu de maximum 1.000 de cuvinte despre impactul pe care îl are învăţătura asupra economiei, mi-a spus. Am predat lucrarea la timp. Eram încrezătoare. Era o lucrare bună. A doua zi, însă, în clasă, m-a chemat şi mi-a înapoiat lucrarea. — Du-te acasă şi refă-o, a zis. Şi ţine minte: fiecare paragraf trebuie să înceapă cu o idee nouă. Când mi-a dat lucrarea înapoi a doua oară, mi-a corectat gramatica. A treia oară, ortografia. A patra oară, punctuaţia. A cincea oară, nu era destul de îngrijită. Mi se făcuse rău! A şasea oară, am rescris totul încet, cu cerneală, lăsând margini generoase. Când a văzut-o, şi-a scos ochelarii şi a zâmbit. În sfârşit, a acceptat lucrarea. Trebuie să fi trecut două-trei luni de la acea întâmplare, când, din nou, vorbeam în timpul orei. Colegii mei mi-au spus: 344

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

— Taci, Mary! Domnişoara Jordan se uită la tine! Mi-am ridicat privirea şi am văzut aceeaşi încruntare pe chipul ei. — Mary, ai auzit ce-am spus? — Nu, îmi cer scuze. Domnişoara Jordan a continuat: — Vorbeam despre un concurs de eseuri pe oraşe. S-au anunţat câştigătorii. A făcut o pauză. Dragii mei, sunt bucuroasă să vă anunţ că Mary a câştigat premiul trei la acest concurs de eseuri despre impactul pe care îl are învăţătura asupra economiei. Am fost uimită şi încântată, în acelaşi timp. Era prima dată când câştigam un premiu. Ulterior, domnişoara Jordan mi-a spus că învăţasem ceva din acea întâmplare, şi asta era important. Rescriind de atâtea ori lucrarea, am învăţat să mă disciplinez. Am fost mişcată. După mama, era singura persoană din lume pe care tare aş fi vrut s-o mulţumesc. La sfârşitul clasei a zecea, toţi am dat un test de verificare a cunoştinţelor. Am ieşit pe locul cinci. Toţi profesorii m-au îndemnat să mă gândesc să-mi continuu studiile la colegiu. Dar asta rămânea o speranţă îndepărtată. Nu exista nici cea mai mică posibilitate care să-mi permită să fac asta. Am trimis cererea de înscriere oricum şi am fost acceptată la Virginia State College. În ziua absolvirii, mama era acolo, mândră mai ales pentru că eram prima din familie care absolvea liceul (urmată, un an mai târziu, de sora mea, Ann). Mama stătea în primele rânduri, şi i-am surprins privirea în momentul când mi se înmâna diploma. Zâmbea printre lacrimi. Şi totuşi, nu acela a fost marele moment al zilei. Spre uimirea mea, mi-au strigat numele, şi l-au tot repetat după 345

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

aceea. De fiecare dată, anunţau obţinerea bursei la alt colegiu. Puteam să merg la colegiu, deci! Nu-mi spuseseră nimic nici mie, nici mamei. Dar cred că profesoara mea preferată, domnişoara Jordan, ştia, pentru că zâmbea şi dădea din cap de fiecare dată ca şi cum mi-ar fi spus: „Vezi ce poate face disciplina?” Am câştigat multe burse şi am şi muncit în vacanţe până când mi-am obţinut diploma în activitate educaţională în afaceri. Chiar şi la colegiu, auzeam deseori remarci despre hainele mele sărăcăcioase – cele mai multe vechi şi reparate de mama. Mă gândeam atunci la cuvintele ei: „Important nu este cu ce eşti îmbrăcat, important este ce eşti”. Şi totuşi, când nu mă vedea nimeni, plângeam. Cu toate acestea, ştiam că ce simţeam eu nu era nimic în comparaţie cu durerea şi suferinţa prin care trecuse mama pentru mine. Unii din prietenii mei se înfuriau când realizau ce preţ plătiseră din cauza zecilor de ani de discriminare. Dar admonestările domnişoarei Jordan legate de auto-disciplină m-au făcut să nu mă gândesc decât la studiile mele. Iar exemplul şi cuvintele mamei m-au ajutat să nu mă înfurii sau să mă descurajez vreodată. — Mary Alice, obişnuia să-mi spună mama, dacă eşti nefericită din cauza unor lucruri, încearcă să le schimbi. Şi dacă eşti înfrântă, ridică-te şi ia totul de la capăt! De atunci, forţa şi aptitudinile pe care le-am dobândit de la mama şi de la domnişoara Jordan au acţionat ca două faruri călăuzitoare îngemănate care mi-au arătat drumul şi când predam la o şcoală din Alexandria şi acum când sunt preşedinta Asociaţiei Naţionale de Educaţie. M-am străduit să fiu un bun emul al tăriei de caracter a mamei şi al clarităţii minţii caracteristice domnişoarei Jordan. Iar în lupta mea împotriva discriminării şi în numele corpului 346

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

profesoral, am ajuns să apreciez valoarea exigenţelor de neclintit ale mamei mele. Şi totuşi, continua să mă roadă o întrebare de mai mult de 30 de ani. Apoi, mama a venit într-o zi, în vizită la mine. Stăteam una lângă alta, spălând oale şi cratiţe după o reuniune familială. Am tras adânc aerul în piept şi: — Mamă, cum se face că erai întotdeauna mai severă cu mine decât cu ceilalţi? A lăsat din mână prosopul cu care ştergea vasele şi a rămas pe gânduri. Dar n-a zis nimic. A doua zi, de dimineaţă, stăteam împreună la micul dejun şi ne uitam pe fereastră la grădina mea. Vorbeam despre una-alta, iar eu am turnat fiecăreia a doua ceaşcă de cafea. Am rămas tăcute preţ de ceva clipe, când mama mi-a luat bărbia în mână cu acea fermitate calmă pe care i-o ştiam. Ma privit drept în ochi şi mi-a spus: — Mi-ai pus ieri o întrebare, Mary Alice. M-am tot gândit la un răspuns. Aveai forţă, dar erai şi tare încăpăţânată. Trebuia să fiu mai severă cu tine pentru că aveai multe aptitudini, aveai multe de dăruit, şi era important să ai parte de toată învăţătura posibilă pentru că ştiam că multe alte persoane se bazau pe tine să faci tot ce-ţi stătea în putinţă. Acesta e răspunsul la întrebarea ta, Mary Alice. Îmi ţinea încă bărbia în mână, când am auzit pendula bunicului ticăind în biroul meu. Am dat din cap, iar ea şi-a retras mâna. — Am înţeles, mamă. În sfârşit, înţelesesem. Mary Hatwood Futrell

347

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Când o mamă suflă în 75 de lumânări Spera în taină ca unul din darurile pentru ea să fie un rezervor de oxigen. De-a lungul anilor, a strigat, a rostit şi s-a rugat „Isuse, Sfântă Fecioară şi Sfinte Iosif, daţi-mi răbdare!”. De 1.245.187 de ori. Mâinile ei au întins la uscat scutece, au sterilizat biberoane, au cărat copii din apartamentul nostru de la etajul trei la parter, a călcat costume de vară şi a plimbat cu mândrie bebeluşi în cărucioare. A curăţat mai mulţi cartofi decât o armată de soldaţi la datorie. I s-a ondulat părul cu bigudiuri, i s-a făcut permanent, a fost vopsit şi tuns model paj, pudel sau cârlionţat mărunt; şi din nou permanent, până când a încărunţit. „Coaforul” a fost locul unde se amuza în compania altora, „cămara” păstra alimentele, „răcitorul” ascundea kilograme de îngheţată, iar „maşina de spălat” îi aparţinea în zilele de marţi. Şi-a câştigat experienţa de îngrijit copii în timpul pojarului, varicelei, oreionului, pneumoniei, poliomielitei, tuberculozei, febrei, copcilor puse la răni, gripei, mâinilor fracturate şi inimilor frânte. Din când în când, la vreo ocazie, şifonierul ei se umplea de rochii de casă, pălării cu pene, mănuşi albe, fuste lungi sau scurte, costume-pantalon, rochii de şifon, rochii strâmte, o haină de duminică şi jucării de Crăciun pe care le comanda din catalogul Sears. Inima ei a cunoscut extazul iubirii unui bărbat, bucuria copiilor, disperarea greşelilor lor, căldura unei prietenii de-o 348

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

viaţă, aniversările nunţilor, binecuvântarea divină a nepoţilor şi strănepoţilor. Cine poate număra de câte ori a frecat podelele, de câte ori a pregătit cina, câte cadouri a împachetat, de câte ori a ascultat cuvinte dictate pe litere, de câte ori a citit poveşti seara la culcare, scuzele pe care le-a auzit, rugăciunile adresate lui Dumnezeu în fiecare zi? Braţele ei au legănat generaţii întregi de bebeluşi. Mâinile ei au pregătit feluri de mâncare „preferate” fără număr. Şi-a îndoit genunchii rugându-se pentru cei pe care îi iubea de nenumărate ori. Buzele ei au sărutat „auu-ri” care dureau, de mii de ori. Spatele ei s-a îndoit ca să spele „cowboy-i” murdari, să culeagă de pe jos hainele aruncate de adolescenţi, să adune flori din grădină şi să îmbătrânească. A trecut prin viaţă râzând şi plângând, privind cum apusurile de ieri se transformau în răsăriturile de mâine, pline de speranţă şi promisiuni. Datorită ei şi a bărbatului care i-a cerut mâna, viaţa şi dragostea familială trec neîntrerupt de la o generaţie la alta. Când o mamă suflă în 75 de lumânări, binecuvântaţi sunt cei care o înconjoară cu dragoste. Alice Collins Transmisă prin Geraldine Doyle

349

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Şase din cele şapte minuni ale lumii mele — Acesta e unul din lucrurile pe care nu le-aş fi făcut niciodată dacă nu aş fi avut şapte copii, a zis mama, întorcându-se spre mine, în vreme ce traversam, în Chevrolet-ul decapotabil, deşertul New Mexico. Sosise în Tucson cu două zile înainte, să fie cu mine când mă mutam la Washington D.C. Îi spusesem că o să fac excursia asta singură, şi nu aşteptase s-o rog să mă ajute. Îşi luase, pur şi simplu, liber de la serviciu, făcuse rezervările la avion şi veni tocmai de la Chicago să-mi dea o mână de ajutor şi să-mi ţină de urât pe drum. Deseori am auzit că în familiile cu şapte copii, cineva este întotdeauna lăsat la urmă, ca şi cum ar exista o ecuaţie matematică (numărul de ore împărţit la numărul de copii e egal cu cantitatea de atenţie care-i revine fiecăruia). Aşa ceva mie nu mi se potrivea. Nu ştiu cum făcea mama, dar eu n-am simţit niciodată că există un loc doi – nici în privinţa copiilor mei, nici faţă de activitatea sau cariera ei, nici măcar în ceea ce-l privea pe tata. Îmi aduc aminte cum stăteam în braţele ei când eram mică, ascultând-o cum ne povestea că inima ei are opt căsuţe egale – una pentru fiecare copil şi una pentru tata. Habar nam unde erau fraţii şi surorile mele sau tata când eu jucam cu mama jocul nostru „Dna O’Leary şi Dna O’Foley” la o ceaşcă de ceai sau de cafea şi vorbeam vrute şi nevrute despre vecinii noştri, sau când îmi citea la culcare şi îmi cânta „Dormi cu mama, dovlecel / Nani, nani, îngeraş / De dormi bine, dovlecel / Vei fi ca un trandafiraş.” Când am mers la grădiniţă, mama mi-a spus că dacă o să mă simt vreodată singură, tot ce trebuie să fac este să-i 350

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

trimit o sărutare; ea o s-o primească şi o să mi-o trimită înapoi. Chiar am crezut că ea primea sărutările mele şi că le simţeam pe ale ei când se întorceau la mine, şi tot aşa cred şi azi. Telefonul sună, cumva, chiar când am nevoie de ea. Oriunde aş fi, orice mi s-ar întâmpla, prima care află este mama. Uneori mă întreb ce voi face într-o zi fără ea. Dar am ajuns să înţeleg că mama va fi întotdeauna cu mine. Asta pentru că a pus cele mai trainice bucăţele din inima ei în fiecare din noi, cei şapte copii, aşa că n-o să mă simt niciodată singură… Ori de câte ori am nevoie de sfatul ei, fie că e vorba despre cum să-mi cresc copiii, fie despre noua mea tunsoare, o sun pe sora mea Lisa. De la ea primesc sfatul cel mai bine gândit, corect şi onest pe care mi l-ar fi dat mama. Când am de rezolvat o problemă, îl sun pe fratele meu, Bill, căci el are înţelepciunea şi capacitatea creatoare a mamei. A moştenit, de asemenea, talentul mamei de a privi lumea şi de a mă convinge că el ar conduce-o cel mai bine. Când mă gândesc că am o mulţime de lucruri de făcut şi prea puţin timp la dispoziţie, când am nevoie de forţa şi umorul mamei, o sun pe Gay, care îşi creşte cei patru copii, are trei slujbe şi tot mai găseşte timp să stea de vorbă, să asculte şi să râdă cu mine din inimă. Când lumea mi se pare tristă şi monotonă, îl sun pe Jim, pentru o doză din vraja mamei. La fel ca mama, Jim vede magia din fiecare lucru. Indiferent dacă vorbeşte cu un copil sau cu un adult, el va jura că a văzut, de Crăciun, un spiriduş la lucru. Pentru afecţiunea mamei, când am nevoie de cineva care să mă asculte şi să mă accepte fără să mă judece, o sun pe 351

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Mary. Ea îmi face o ceaşcă cu ceai şi mă lasă să plâng, ştiind când trebuie să tacă. Iar când am nevoie de curajul mamei, când nu mă pot convinge să fac ceva ce ştiu bine că ar trebui, o sun pe sora mea, Doyle, care, deşi e mezina familiei, a avut dintotdeauna un instinct pentru ce e drept şi încrederea în forţele proprii de a acţiona. Aşa că, iată-mă, conducând prin deşert, cu mama alături, vorbind despre anumite lucruri pe care nu le-ar face dacă nar avea şapte copii. Da, dar ar fi şi mai multe lucruri minunate pe care noi, cei şapte copii, nu le-am avea dacă ea n-ar fi avut şapte copii – pentru că noi suntem cel mai mare dar pe care ni l-a făcut mama. Jane Harless Woodward

352

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

CERCUL FAMILIEI de Bil Keane

„— Cum îţi împărţi dragostea între cei patru copii?” „— N-o împart. O înmulţesc.”

Reprodusă cu permisiunea lui Bil Keane

353

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Cutii de scrisori Cutia poştală a familiei noastre era la capătul aleii lungi de aproape un kilometru. Cu majuscule scrise mare, cu alb, îi anunţa pe toţi cei care treceau pe acolo: FAMILIA BURRES. Nouă, copiilor, cutia aceea de metal, pusă pe un băţ, era o sursă de nesfârşite previziuni şi independenţă, şi promisiunea unei iubiri necondiţionate. Mama cultivase în noi acest spirit de aventură, probabil nu din neatenţie. Era de părere că noi, copiii, trebuia să învăţăm câte ceva. Pentru mama, puteai învăţa ceva în orice clipă, iar ea era o învăţătoare profesionistă. În fiecare zi, pe la prânz, mama se ducea să ia corespondenţa. Sâmbăta, când o vedeam că se îndreaptă spre cutia poştală, noi, copiii, lăsam orice activitate şi o zbugheam spre ea, ca şi căţelul, membru al familiei noastre. Mama se bucura imens că o însoţeam, şi ne întâmpina fericită şi pusă pe joacă. Excursia noastră la şi de la cutia poştală era lungă pentru cei mici, dar merita. Mama era mai mult decât fericită. Pentru noi era o ocazie să ne afundăm în oceanul de dragoste al mamei. Odată ce ajungeam la capătul aleii, mama scotea scrisorile din cutie şi, în timp ce le sorta, ne anunţa dacă sosise ceva pentru noi, copiii – deşi nu spunea numele celui căruia îi era adresată corespondenţa. În felul acesta, ne ţinea pe toţi în suspans până ajungeam în casă, moment în care ne dădea fiecăruia scrisorile primite. Mama ne-a învăţat să respectăm intimitatea celuilalt şi să păstrăm discreţia cu privire la cine a primit şi nu a primit scrisori în ziua respectivă. — Uite, asta e pentru tine, spunea ea. 354

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Aveam voie să ne deschidem scrisorile proprii fără ca mama să-şi arunce privirea peste ele. Spre uimirea noastră, fiecare copil primea din când în când câte o scrisoare. Şi mai surprinzător, fiecare dintre noi primea cam acelaşi număr de scrisori. Uneori sosea câte o revistă pe numele unuia din fraţii sau surorile mele; alteori un bileţel de la o mătuşă, de la un unchi, de la bunica, bunicul sau de la învăţătoarea de la şcoala de duminică (care era şi vecina noastră şi prietena cea mai bună a mamei). Niciun copil nu era dezamăgit de poştă. Chiar şi corespondenţa fără importanţă sosea pe numele cuiva. Navea nicio importanţă că era scrisă de mână sau la maşină, faptul că primeai o scrisoare, pe numele tău era prilej de bucurie şi respect. Obiceiul nostru, al copiilor, de a ne deschide singuri scrisorile a început din ziua în care am fost destul de mare să înţeleg ce e aceea o scrisoare până când am plecat din casa părintească. N-am înţeles decât mult mai târziu că în timp ce noi, copiii, eram prinşi cu bucuria primirii scrisorilor, mama avea o agendă supra-încărcată. În scurtele noastre plimbări spre cutia poştală, mama ne spunea adesea câte o poveste potrivită unui moment anume. Alteori, folosea plimbarea ca să ne înveţe despre Dumnezeu. Uneori, poveştile se repetau. Mama folosea orice prilej ca să trezească în noi conştiinţa miracolelor vizibile ale creaţiei. Nu trecea neobservată nicio pasăre, albină, floare sau animal. Obiceiurile fascinante ale animalelor de pe pământ sau din aer; misterul şi frumuseţea culorilor şi formelor, ca şi parfumul florilor; zborul albinelor din floare în floare ca să culeagă polenul; soarele cu puterea lui nesfârşită de a încălzi

355

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

şi de a dărui lumina strălucitoare; pe toate mama ni le arăta ca să învăţăm să le apreciem. O adoram pe mama. Era pentru noi totul. Era o femeie veselă, o optimistă incurabilă, mereu cu zâmbetul pe buze, fredonând mereu un cântecel, însoţindu-şi mereu cuvintele cu un surâs firesc care o făcea să-şi arunce pe spate părul lung, moale, castaniu. Şi astfel se întâmplă că vederea cutiilor poştale, mai ales a celor de la capătul aleilor lungi, deţine o semnificaţie aparte pentru mine. Ele îmi aduc în minte dragostea mamei şi valorile şi credinţele pe care ni le-a transmis cu atâta afecţiune. Ea era întruchiparea bucuriei, dragostei şi respectului, şi ne-a învăţat ce înseamnă toate acestea şi pe noi. Bettie B. Youngs

356

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Bogăţiile mamei Trebuie să existe ceva aparte la o mamă care îşi creşte fiica fără ca ea să fie conştientă de sărăcia în care trăiau. Până în clasa a doua habar n-am avut că suntem săraci. Aveam tot ce-mi trebuia; nouă fraţi şi surori cu care mă jucam, cărţi de citit, o prietenă – păpuşa făcută de mână, Raggedy Ann – şi haine curate pe care mama le repara cu îndemânare sau le făcea chiar ea. Mama mă spăla pe cap şi îmi împletea părul în fiecare seară, pregătindu-mă pentru următoarea zi de şcoală, pantofii erau făcuţi cu cremă şi străluceau. Eram extraordinar de fericită la şcoală; îmi plăcea mirosul de creioane noi şi hârtia colorată pe care ne-o dădea învăţătoarea pentru proiectele noastre. Absorbeam cunoştinţele ca un burete şi mi-am câştigat privilegiul de invidiat de a duce mesajele directorului o dată pe săptămână. Îmi amintesc încă ce mândră eram urcând singură scările spre biroul directorului cu darea de seamă a mesei de prânz din ziua aceea. Când mă întorceam la clasă, m-am întâlnit cu două eleve mai mari care urcau scările. — Uite-o pe fetiţa cea săracă, a şoptit una din ele şi au chicotit amândouă. Cu faţa roşie ca focul şi lacrimile înnodându-se în gât, am petrecut restul zilei ca într-o negură. În ziua aceea, pe drumul spre casă am încercat să-mi pun în ordine sentimentele contradictorii pe care comentariul fetelor le trezise în mine. Mă întrebam de ce credeau fetele acelea că sunt săracă. M-am uitat cu ochi critic la rochiţa mea şi pentru prima dată am observat cât era de decolorată, încreţitura tivului anunţând că rochia era o vechitură. În ciuda faptului că pantofii grei, de băiat erau singurii care mă 357

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

împiedicau să merg cu tălpile în afară, am simţit, brusc, un sentiment de jenă că port pantofii aceia maro urâţi. Când am ajuns acasă, îmi plângeam deja de milă. Am simţit că intru într-o casă străină şi am privit totul cu ochi critic. Am văzut linoleumul rupt din bucătărie, urmele de degete murdare pe vopseaua veche de pe pereţi. Distrusă, nam răspuns la salutul vesel al mamei care pregătea în bucătărie fursecuri de ovăz şi lapte praf drept gustare. Eram sigură că fetele din şcoală nu erau nevoite să aibă la gustare lapte praf. Am rămas gânditoare în camera mea până la masa de seară, întrebându-mă cum să discut problema sărăciei cu mama. De ce nu mi-o fi spus, mă întrebam. De ce a trebuit să aflu de la alţii? După ce mi-am adunat tot curajul de care eram în stare, m-am dus la bucătărie. — Noi suntem săraci? mi-a scăpat, cumva sfidătoare. Mă aşteptam ca mama să nege, să se apere sau, cel puţin să clarifice lucrurile pentru mine ca să nu mă mai simt aşa jenată. Mama m-a privit gânditoare şi n-a zis, pe moment, nimic. — Săraci? a repetat ea, punând jos cuţitul cu care tăia cartofi.Nu, nu suntem săraci. Aruncă o privire în jurul tău şi vezi câte avem, a spus ea, arătând spre fraţii şi surorile mele care se jucau în camera de alături. Prin ochii ei am văzut soba care umplea casa de căldură, perdelele vesel colorate şi preşurile ţesute de mână care împodobeau casa, farfuria plină de prăjiturele de pe masă. Uitându-mă pe geam, am văzut întinderea nesfârşită a ţinutului care oferea divertisment şi aventură celor zece copii ai mamei. A continuat: — Poate că unii se gândesc că suntem săraci din cauza banilor, dar avem atâtea altele. 358

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Şi cu un zâmbet de mulţumire, mama s-a întors la treaba ei, pregătind cina pentru familia ei, nerealizând că în seara aceea a hrănit ceva mai mult decât un stomăcel gol. În seara aceea mi-a hrănit inima şi sufletul. Mary Kenyon

359

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

O mare greşeală A spune că mama era o femeie ştearsă nu înseamnă nici că o critic, nici că mă plâng. Era, pur şi simplu, una din femeile acelea care trec neobservate. Lumea e plină de proverbiala «Geta». Născută într-o familie de alcoolici din tată-n fiu, mama s-a hotărât la 17 ani să plece din St. Louis, pentru că, după cum spunea ea „nu mai suportam niciun minut certurile, băutura şi nebunia.” S-a mutat la vărul ei din California şi a început o nouă viaţă alături de familia lui. Era în 1959. În 1960, s-a căsătorit cu tatăl meu – marinar – şi în următorii patru ani i-au avut pe Tammy, Tina şi pe mine, Jerry. În 1967, părinţii mei au cumpărat o căsuţă simplă în Orange County. În 1975, după ce au dat căsniciei ce au putut, au divorţat. Aveam 12 ani. Poate că din cauza schimbărilor uriaşe pe care le aduce un divorţ, poate din alte cauze, am început brusc s-o privesc pe mama nu ca părinte, ci ca persoană. Am început să-i observ chipul cu trăsături imobile. Ochii aveau cearcăne mari, întunecate iar trupul fusese deformat de naşteri şi consecinţele lor. Bărbaţii nu băgau de seamă că mama e singură. Niciunul nu părea să observe ochii aceia înflăcăraţi de care eu am devenit conştient cu timpul. Cum se întâmplă de obicei cu mamele care-şi cresc singure copiii, şi a mea a fost nevoită să-şi mai ia o slujbă: noaptea, livra formulare de curse magazinelor de băuturi alcoolice. Îmi promitea o prăjitură cu vârful muiat în ciocolată de la Foster’s Freeze dacă o însoţeam, spunându-mi că, oricum, e singura perioada din zi în care mă poate vedea. Ducea maldăre de formulare în magazine, şi nu primea 360

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

măcar un mormăit de la bărbaţii din spatele tejghelelor. Mama părea să fie invizibilă pentru ei. Tânăr fiind, simţeam o amărăciune nespusă la dezinteresul total al oamenilor faţă de mama mea. Cunoşteam spiritul ei pe care îl mânuia letargic şi imensele cunoştinţe pe care le acumulase din ce citise cu sete nepotolită. Totul era în ordine în privirea aceea. Nu era o observaţie critică, tipică adolescenţilor când vine vorba de părinţii lor. Observam, pur şi simplu, cum viaţa plină de eroism tăcut a mamei mele trecea fără să fie remarcată şi apreciată. Şi mă durea. Pe 19 februarie, 1986, am primit un telefon la mijlocul schimbului pe care-l efectuam la depozitul unde lucram. Era mama, care-mi dădu vestea că răceala de care încerca să scape de două luni se datora unei tumori în plămânul stâng care „prinsese” răceala înăuntru. O săptămână mai târziu o deschidea un chirurg. Văzu că tumoarea se încolăcise în jurul aortei ca o spirală care se îndrepta spre inimă, şi o închise repede la loc. Ne-a vorbit pe larg despre chimioterapie şi iradiere, dar am citit adevărul în ochii lui. Mama mea cea ştearsă s-a luptat cu tumora ca un adevărat războinic, dar nimeni n-a părut să observe. A suportat consecinţele iradierii care i-a afectat vocea, capacitatea de a înghiţi şi chiar de a respira. Într-o manieră deloc „ştearsă,” s-a confruntat cu coşmarul chimioterapiei, cumpărând chiar o perucă de un roşu strident, încercând astfel să ne descreţească frunţile. N-a mers. A jurat să „învingă bestia”, până când, pe 2 februarie 1987, şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a stins înconjurată de cei trei copii care o ţineau de mâini şi-o mângâiau pe obrajii nefardaţi, imobili. M-a cuprins furia. 361

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Eram înfuriat pe lume pentru că n-o observase. Eu o observasem. Eu văzusem cum o marcaseră lupta şi singurătatea. Cum de n-au reuşit sa vadă că femeia asta ştearsă era, în realitate, o fiinţă extraordinară? Am fost furios până la înmormântare. Oameni pe care nu-i ştiam au început să intre, în grupuri mari, în capela simplă, micuţă, unde mama putea fi băgată în seamă pentru ultima dată. Au venit colegi care lucraseră cu ea cu douăzeci de ani în urmă şi mi-au spus că ultima dată când m-au văzut eram îmbrăcat încă în scutece. Prieteni despre care nu ştiam nimic, de la ultimul loc de muncă al mamei, se îngrămădiră să intre, îmbrăţişându-ne pe mine şi pe surorile mele. A venit chiar şi şeful pe care-l avusese cu opt ani în urmă, când distribuise formularele de curse; mi-a strâns mâna şi mi-a spus că mama mea cea ştearsă a fost „cea mai cumsecade femeie pe care a cunoscuto vreodată”. Începusem să mă uit la mama ca la o persoană când aveam 12 ani şi am crezut că are o viaţă searbădă. M-am uitat prin capela plină de oameni cumsecade care o „observaseră” în realitate pe mama şi care o crezuseră oricum, numai „ştearsă” nu. Ea le influenţase vieţile, şi numai eu nu observasem. Nu m-am simţit niciodată atât de bine că mă înşelasem. Toţi aceia o remarcaseră pe mama, iar mie mi-a trecut supărarea. Gerald E. Thurston, Jr.

362

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

O mare doamnă Eu cred că mama a fost cea mai minunată femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Am întâlnit o mulţime de oameni hoinărind prin lume, dar n-am întâlnit încă o femeie mai rafinată decât ea. Dacă am devenit ceva în viaţă, i se datorează numai ei. Charles Chaplin Îmi aduc aminte când eram în clasa a patra iar tu făceai tot felul de lucruri, cum ar fi să stai trează jumătate de noapte ca să-mi faci un costum Zorro de Halloween. Ştiam că eşti o mamă bună, dar nu mi-am dat seama atunci că eşti şi o mare doamnă. Îmi aduc aminte că uneori, aveai câte două slujbe şi conduceai şi salonul de coafură din faţa casei noastre ca să n-o ducem prea greu. Munceai ore în şir şi totuşi, reuşeai să zâmbeşti tot timpul. Ştiam că eşti o persoană harnică şi conştiincioasă, dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare doamnă. Îmi aduc aminte de noaptea în care am venit la tine târziu – era miezul nopţii sau chiar mai târziu – şi ţi-am spus că aveam să fiu regele într-o piesă la şcoală a doua zi. Te-ai întrecut pe tine însăţi şi mi-ai făcut o mantie regală purpurie cu hermină (din vată şi puncte negre colorate cu marker-ul). După toată munca aceea, eu am uitat să mă rotesc pe scenă, aşa că n-a văzut nimeni rezultatul muncii tale. Şi totuşi, ai fost în stare să râzi, să-ţi placă şi să te bucuri chiar şi în astfel de momente. Am ştiut atunci că eşti o mamă fără seamăn pe lume, care se poate ridica la înălţimea oricărei ocazii. Dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare doamnă. 363

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

Îmi aduc aminte când mi-am spart capul la şcoală, pentru a şasea oară consecutiv, şi i-ai spus directorului „Îşi va reveni. Lăsaţi-l să stea puţin liniştit. Trec mai târziu să văd ce face”. Ştiau şi ei, ştiam şi eu, că eşti o fire puternică, dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare doamnă. Îmi aduc aminte cum mă ajutai în anii de liceu să-mi rezolv problemele şcolare – cum îmi făceai costume pentru evenimentele festive ale şcolii, cum participai la meciurile mele. Am ştiut atunci că ai încerca orice dacă ai şti că le e de ajutor copiilor tăi, dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare doamnă. Îmi aduc aminte cum am adus 43 de copii acasă la 3.30 dimineaţa, pe când pregăteam „Young Life” şi te-am întrebat dacă pot să rămână peste noapte şi să ia micul dejun la noi. Îmi amintesc că te-ai sculat la 4.30 să-ţi îndeplineşti această îndatorire eroică. Am ştiut atunci că dăruieşti cu bucurie şi generozitate, dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare doamnă. Îmi aduc aminte că erai prezentă la toate meciurile mele de fotbal şi baschet din liceu şi că te bucurai atât de tare că odată ai lovit cu pălăria persoana din faţa ta. Te auzeam chiar strigându-mi pe unde s-o iau ca să scap de urmăritori. Am ştiut atunci că eşti cel mai bun microbist din lume, dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare doamnă. Îmi aduc aminte de toate sacrificiile pe care le-ai făcut ca eu să pot merge la Standford – slujbe în plus, pachetele pe care mi le trimiteai, plină de grijă, regulat, scrisorile care îmi spuneau că nu sunt singur. Ştiam că eşti o prietenă extraordinară, dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare doamnă. Îmi aduc aminte că am absolvit Standford-ul şi m-am decis să lucrez pentru 200$ pe lună, pentru că iubeam copiii de la 364

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

„Young Life”. Deşi tu şi tata v-aţi gândit că eşuasem, ai continuat să mă încurajezi. De fapt, îmi aduc aminte cum ai venit să mă ajuţi să-mi aranjez cămăruţa de la mansardă. Ţiai pus amprenta, plină de iubire, pe ceea ce ar fi fost, altfel, o simplă cameră de locuit. Am înţeles atunci – şi iar şi iar, după aceea – ce geniu creator erai, dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare doamnă. Timpul a trecut, m-am maturizat, m-am căsătorit, mi-am întemeiat o familie. Ai devenit „Na-Na” şi te-ai bucurat de noul rol, fără să pari că îmbătrâneşti vreun pic. Am înţeles atunci că Dumnezeu a creat un locşor special în viaţă când te-a făcut pe tine, dar nu mi-am dat seama că eşti o mare, o foarte mare doamnă. Am fost nevoit să-mi întrerup orice activitate pentru o vreme din cauza unui accident. Situaţia mea devenea din ce în ce mai grea. Dar ai fost alături de mine, ca întotdeauna. Unele lucruri – mi-am spus – nu se schimbă niciodată – şi am fost profund recunoscător. Am înţeles atunci ceea ce ştiam de mult – cu câtă grijă şi devotament poţi îngriji un bolnav – dar nu mi-am dat seama că eşti şi o mare, o foarte mare doamnă. Am scris câteva cărţi care, se pare, au avut succes la public. Tu şi tata eraţi aşa de mândri că ofereaţi cartea oamenilor doar ca să le arătaţi ce realizase unul din copiii voştri. Am înţeles atunci ce promotor extraordinar erai, dar nu mi-am dat seama ce mare, mare doamnă eşti. Timpurile s-au schimbat… anotimpurile au trecut, şi unul din cei mai grozavi bărbaţi pe care i-am cunoscut a trecut în nefiinţă. Îmi aduc aminte încă cum stăteai dreaptă şi demnă, la slujba din biserică, într-o rochie de un purpuriu strălucitor, spunând, parcă, celor prezenţi: „Cât am fost de 365

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

binecuvântaţi şi cât de recunoscători suntem pentru viaţa noastră trăită cum se cuvine”. Am văzut, în acele momente, o femeie care putea să stea dreaptă şi recunoscătoare în cele mai dificile împrejurări. Începeam să descopăr ce mare, mare doamnă eşti. În ultimul an, când a trebuit să rămâi singură, cum nu mai fuseseşi până atunci, tot ce văzusem şi trăisem în viaţa mea mi-a apărut într-o nouă lumină. În pofida a ceea ce se întâmplase, acum râsul tău e mai bogat, forţa ta e mai puternică, iubirea ta e mai profundă, iar eu descopăr cu adevărat ce mare, mare doamnă eşti. Tim Hansel

366

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

Postfaţă Rugăciune pentru mama Dragă Doamne, Acum, când nu mai sunt tânără, am prieteni ale căror mame au murit. I-am auzit – fii şi fiice – spunând că nu şi-au apreciat niciodată mamele aşa cum ar fi trebuit decât atunci când era deja, prea târziu. M-ai binecuvântat cu o mamă care trăieşte încă. O apreciez în fiecare zi tot mai mult. Mama nu se schimbă, dar eu, da. Pe măsură ce îmbătrânesc şi devin mai înţeleaptă, îmi dau seama ce persoană extraordinară este mama mea. Cât e de trist că nu pot să rostesc aceste cuvinte în prezenţa ei, dar ele ies cu uşurinţă de sub condeiul meu. Cum poate începe o fiică să-i mulţumească mamei pentru însuşi darul vieţii? Pentru dragostea, răbdarea şi efortul imens de a creşte un copil? Pentru grija permanentă faţă de copilul care abia începe să meargă, pentru înţelegerea adolescentei ţâfnoase, pentru tolerarea studentei care le ştie pe toate? Pentru aşteptarea zilei în care fiica îşi dă seama cât de înţeleaptă este, de fapt, mama ei? Cum poate o femeie matură mulţumi mamei sale pentru că îi este, şi acum, mamă? Pentru că este gata să-i dea un sfat (când i se cere) sau să rămână tăcută când simte că tăcerea e mai de folos? Pentru că nu spune „ţi-am spus eu…” când ar fi fost îndreptăţită să rostească aceste cuvinte de 367

- SUPĂ DE PUI PENTRU SUFLET DE MAMĂ -

nenumărate ori? Pentru că este, tot timpul, ea însăşi – iubitoare, grijulie, răbdătoare şi iertătoare? Nu ştiu cum s-o fac, dragă Doamne, decât rugându-te s-o binecuvântezi cu dărnicia cu care merită şi să mă ajuţi să mă ridic la înălţimea exemplului ei. Mă rog la Tine ca propriii mei copii să mă privească cu aceeaşi ochi cu care îmi privesc eu mama. O fiică Ann Landers Transmisă spre publicare de Lynn Kalinowski

368

- Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimof -

369