Iulius Cezar

Gaius Iulius Cezar Gaius Iulius Cezar (n.13 iulie, ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic şi militar roman şi una dintre cele mai influente personalităţi din istorie. Rolul său a fost esenţial în transformarea Romei din Republică în Imperiul Roman. Cucerirea Galiei, regizată de Cezar, a extins lumea romană până la Oceanul Atlantic, introducând influenţe romane în ceea ce avea să devină mai târziu Franţa, fapt ale cărei consecinţe se simt chiar şi astăzi. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie. Cezar a ieşit învingător într-un război civil, devenind astfel conducător indiscutabil al lumii romane, şi a iniţiat o vastă acţiune de reformare a societăţii romane şi a guvernului acesteia. El a fost proclamat dictator pe viaţă şi a centralizat puternic deja şovăitorul guvern al Republicii slăbite. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranţa de a salva Republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între Cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) şi Republicani (Brutus, Cassius şi Cicero, printre alţii). Acest conflict s-a încheiat cu victoria Cezarilor în Bătălia de la Philippi şi stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu şi Lepidus împărţeau controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian şi Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian ajunge astfel liderul indiscutabil al lumii romane. Această perioadă de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în acelaşi timp şi fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat. Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu din prisma propriilor sale notări: Commentarii de Bello Gallico, şi multe detalii ale vieţii sale sunt înregistrate mai târziu de către istorici precum Suetonius, Plutarh şi Cassius Dio. Cezar s-a născut la Roma, într-o bine-cunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), care se presupunea că descinde din Iulus, fiul prinţului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiţei Venus. Mitul spune că naşterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puţin probabil, deoarece în acele vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-un modest apartament al unei construcţii antice (insula) în Suburba, un cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deşi provenind din descendenţi patricieni aristocratici, nu era avută, după standardele nobilimii romane. Astfel, nici unul dintre membrii familiei sale nu a obţinut proeminenţe remarcabile în vremurile copilăriei sale, deşi, în generaţia tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătuşa sa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat şi totodată reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Roma la vremea respectivă, influenţa sa politică aducând averi considerabile şi familiei lui Cezar. Spre sfârşitul vieţii lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau, în general, divizaţi în două partide: Populares, 1

care îl includea pe Marius, şi Optimates, care îl includea pe Lucius Cornelius Sulla. O înşiruire de dispute între cele două partide a condus la un război civil, deschizând eventual calea lui Sulla către postul de dictator. Cezar era legat de partidul lui Marius datorită conexiunilor familiale. Nu era doar nepotul lui Marius, el era şi căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius şi inamicul declarat al lui Sulla. Pentru a înrăutăţi situaţia, în anul 85 î.Hr., la scurt timp după ce Cezar împlineşte 15 ani, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare. Atât tatăl, cât şi Marius, i-au lăsat majoritatea proprietăţilor şi averilor deţinute lui Cezar. Astfel, când Sulla a câştigat războiul civil şi a început programul său de proscriere, Cezar, nici măcar trecut de 20 de ani, se afla într-o situaţie dificilă. Sulla i-a ordonat lui Cezar să divorţeze de Cornelia în 82 î.Hr., dar Cezar a refuzat şi a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla l-a graţiat pe Cezar şi familia sa şi i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat asupra pericolului de a-l lăsa în viaţă pe Cezar. Conform lui Suetonius, în momentele ridicării exilului lui Cezar, dictatorul a spus: „El a cărui viaţa o doreşti atât de mult va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror cauză o susţii alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulţi precum Marius“. În ciuda graţierii oferite de Sulla, Cezar nu a rămas în Roma şi s-a îndreptat pentru satisfacerea serviciului militar în Asia şi Cilicia. Deşi încă aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operaţiuni militare. În 80 î.Hr., aflat încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediul asupra Miletusului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură personală pentru salvarea vieţilor legionarilor, încăt a primit mai târziu distincţia corona civica (coroana de ghindă). Distincţia era una dintre cele mai mari onoruri acordate unui noncomandant şi purtată în public, chiar şi în prezenţa membrilor Senatului Romei, toată lumea era obligată să se oprească şi să aplaude prezenţa purtătorului acesteia. La Roma, în 78 î.Hr., odată cu moartea lui Sulla, Cezar îşi începe cariera politică în Forul din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea sa de orator, şi pentru atitudinea sa nemiloasă în procesele împotriva foştilor guvernatori notorii pentru înşelăciune şi corupţie. Marele orator Cicero chiar comenta: „Există cineva ce are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Ţintind către perfecţiune în retorică, Cezar a călătorit în Rodos în 75 î.Hr. pentru studii filozofice şi oratorice sub faimosul învăţător Apollonius Molo. În drumul spre insula greacă, Cezar a fost răpit de către piraţi cilicieni în Marea Mediterană. Când aceştia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talenţi, acesta le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceştia au acceptat şi Cezar şi-a trimis discipolii către variate oraşe pentru a colecta banii de răscumpărare. În total, a fost reţinut pentru treizeci şi şase de zile, timp în care i-a ameninţat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ţinându-se de cuvânt, imediat după ce a fost rescumpărat şi pus în liberatate, Cezar a organizat o forţă navală, capturând piraţii şi fortăreaţa din insula acestora şi ucigându-i prin crucificare, ca un avertisment pentru ceialalţi piraţi. Dar pentru faptul că piraţii îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora să le fie rupte picioarele, pentru a le reduce suferinţa. După întoarcerea la Roma din 73 î.Hr., Cezar a fost ales ca membru al Colegiului Pontifilor. Din păcate, Cezar s-a întors la Roma în mijlocul rebeliunii sclavilor sub comanda fostului gladiator Spartacus. Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru a rezolva situaţia, dar Spartacus ieşise învingător de fiecare dată. În 72 î.Hr., Cezar a fost ales tribun militar de către Adunările romane, primul său pas în viaţa politică. În sfârşit, în anul 71 î.Hr., Marcus Crassus s-a ridicat împotriva provocării prezentate de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puţinii oameni care l-a sprijinit pe Crassus în încercarea de a restabili siguranţa. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru această cauză, iar Crassus a adunat şase legiuni noi, recrutându-l şi pe tânărul Cezar, pentru a servi ca unul dintre tribunii săi pentru slujba de avocat. După o serie de înfrângeri, Crassus l-a învins pe Spartacus, în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar şi Crassus vor forma o prietenie care, mai târziu, îi va ajuta pe amândoi să avanseze în carieră. Însă triumful lui Cezar se va transforma în curând în dezastru. În 69 î.Hr., Cezar devine văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort şi el. În acelaşi an o pierde şi pe mătuşa sa, Iulia, de care era foarte ataşat. 2

Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar în postura de a creşte singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiţia ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar a încălcat tradiţia şi le-a oferit amândurora funeralii de calitate. În timpul acestora, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătuşei Iulia au fost încărcate de conotaţii politice, Cezar insistând ca mască mortuară să aibă înfăţişarea lui Marius. Deşi Cezar era foarte apropiat de ambele femei (conform lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenţii săi politici ca propagandă pentru viitoarea sa alegere pentru postul de chestor.

Asasinatul Spaima că Cezar va ajunge rege s-a amplificat atunci când cineva a aşezat o diademă pe statuia acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus şi Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeaşi doi tribuni au arestat cetăţenii care au pronunţat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-şi susţinătorii ameninţaţi, Cezar a acţionat sever. A ordonat eliberarea celor arestaţi şi, în schimb, a adus tribunii în faţa Senatului, înlăturându-le poziţiile. Cezar folosise iniţal sanctificarea tribunilor ca unul din motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câştig. Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-şi roba roşie, încălţăminte roşie, coroana de lauri şi armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiţie a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoţii participanţi la festivitate. Antoniu a scos o diademă şi a încercat să o aşeze pe capul lui Cezar, spunând „Poporul îţi oferă acest titlu de rege prin mine”. Însă puţine au fost uralele publicului, şi Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul. Publicul a ţipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele şi a încercat să i-o aşeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său şi l-a refuzat din nou, spunând: „Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor.” Mulţimea a aprobat imediat acţiunile lui Cezar. În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia şi apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogăţii considerabile înapoi la Roma, şi posibilitatea reîntoarcerii la standardele pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanţii săi secreţi, al căror număr era în continuă creştere, trebuiau să acţioneze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi graţiase deja, ei erau conştienţi că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să acţioneze înainte ca acesta să pornească către Parthia. Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiţiei, în Curia Hostilia, a cărui reparaţie fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenţi, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcţie. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puţine zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar: „Fereşte-te de Idele lui Marte“. În timpul întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat şi înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceştia şi-au justificat acţiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambiţiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus; Cezar le graţiase majoritatea crimelor şi chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar şi fusese numit ca unul dintre moştenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează 3

că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data naşterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale şi mortale şi, ironia soartei, s-a prăbuşit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum: •

Kai su, teknon? (gr., „Chiar şi tu, fiul meu?“ – din Suetonius)

•

Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Şi tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat grecesc din Suetonius)

•

Et tu, Brute? (lat., „Chiar (şi) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)

Familia lui Cezar Soţiile • • • • • • • •

Prima căsătorie cu Cornelia Cinnilla A doua căsătorie cu Pompeia Sulla A treia căsătorie cu Calpurnia Pisonis Copiii Iulia Cezaris, cu Cornelia Cinnilla Ptolemeu al XV-a Cezar (Cezarion), cu Cleopatra a VII-a, ar fi devenit faraon egiptean Iubite Legătură cu Cleopatra a VII-a a Egiptului Legături cu prima soţie a lui Cato, cu primele două soţii ale lui Bibulus, cu soţiile multor senatori aflaţi în partide opozante Legătură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus

4