ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE

ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE SECOLUL XX Curs introductiv 1 Definiţii şi domeniul relaţiilor internaţionale Termenul „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium,

intergentes

-

internaţional. Relaţii care se stabilesc internaţiuni, diplomatice. După ce naţiunile au ajuns în faza istorică de state-naţiuni, relaţiile dintre naţiuni suverane se pot numi relaţii internaţionale, având un caracter oficial. Relaţiile internaţionale sunt o

disciplină a secolului XX, care au luat o

dezvoltare după primul război mondial (I RM) şi au cunoscut o evoluţie spectaculoasă mai cu seamă după ce de-al doilea război mondial. Primele catedre de relaţii internaţionale (r.i ) au luat fiinţă după primul război mondial, din dorinţa de a se evita o asemenea tragedie. Principala preocupare a relaţiilor internaţionale era de a se evita războiul. Disciplinele de baza erau dreptul, filosofia, istoria universală. Relaţiile internaţionale trebuiau să se bazeze ştiinţe sociale, să-şi poată construi explicaţiile. Într-o a doua etapă, relaţiile internaţionale au fost înţelese ca interacţiunile reciproce, politice şi militare, dintre state, sau ca studiul relaţiilor externe dintre state, dar nu este de ignorat faptul că acestea sunt influenţate, mai ales din punct de vedere economic, de deciziile interne ale statelor, în condiţiile globalizării economice accentuate din ultimele decenii. Astăzi, relaţiile internaţionale constituie o problematică vastă, deoarece nu se limitează doar la sfera acţiunilor statului, ci privesc toate felurile de activităţi umane: fluxurile migratoare, între care turismul, raporturile culturale, activităţile

1

economice. Curentele transnaţionale, în particular cele religioase, joacă aici rolul lor. După 1945, relaţiile internaţionale au cunoscut o dezvoltare excepţională, ca efect al mondializării schimburilor şi comunicaţiilor. Datorită posibilităţilor de a călători şi a afla imediat ce se petrece pe întreaga planetă, se poate afirma că trăim într-un „sat planetar”. Aşadar, subiectul este de prea mari dimensiuni pentru a putea fi surprins în integralitatea sa, motiv pentru care aspectele politice vor fi abordate cu prioritate în acest curs, actorii principali fiind statele şi organizaţiile guvernamentale. De fapt prezentul curs îşi propune o iniţiere în istoria relaţiilor internaţionale. Cele mai importate teme sunt: relaţiile internaţionale interbelice, tratatele de pace, naşterea şi confruntarea unei lumi bipolare, coexistenţa paşnică, destinderea, noul război rece, sfârşitul lumii bipolare, căutarea unei noi ordini mondiale. Datele alese sunt doar repere relative, nu nişte graniţe fixe, deoarece, odată cu intrarea lumilor extra-europene în relaţiile internaţionale, care erau până la jumătatea sec. al XX-lea privilegiul naţiunilor europene, aceste cicluri diferă. De aici rezultă şi eterogenitatea perioadei, ceea ce îi conferă specificitatea în istoria umanităţii. Din secolul al XVI-lea, Europa a dominat lumea, a „descoperito”, i-a impus limbile, religiile, obiceiurile sale. Încă în 1939, centrul mondial de putere se afla în occident, chiar dacă se prefigurau semnele decăderii sale. După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, puterea nu mai e în Europa, ci în afara ei. Marile probleme ale planetei încetează să se confunde cu cele ale Europei. Relaţiile internaţionale sunt din ce în ce mai puţin influenţate de lumea europeană şi din ce în ce mai mult de lumile din afara ei.

2

SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (19191920) 2

În urma primului război mondial s-au ţinut, la Paris, lucrările conferinţei care a consacrat pacea pe continentul european şi în lume. Lucrările s-au deschis la 18

3

ianuarie 1919 şi au ţinut până la 29 iunie 1920. Au fost prezente delegaţii din peste 27 de ţări, fiind compuse din experţi militari, în istorie, geografie, etnografie, ziarişti, etc. Este important de reţinut care au fost principiile care au stat la baza tratatelor de pace. Principiului naţionalităţilor (1918-1920) Realităţile politico-statele apărute după primul război mondial (1914-1918) au avut la bază anumite fundamente teoretice şi principii. Acestea au fost transpuse în documente programatice, care au creat cadrul favorabil apariţiei

noilor state pe

ruinele imperiilor defuncte. Principiul naţionalităţilor a fost recunoscut ca baza teoretică a noii organizări a lumii de către puterile Antantei şi aliaţi acesteia (Franţa, Anglia, Rusia, SUA), în anii primului război mondial. Documentele programatice care au impus acest deziderat de drept internaţional, au fost: Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2/15 noiembrie 1917, Petrograd) recunoştea dreptul inalienabil al naţiunilor la autodeterminare şi formarea de state independente. Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), au proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state independente; în ceea ce priveşte popoarele din Austro-Ungaria, a fost prevăzută doar autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat la această teză, pronunţându-se pentru crearea statelor naţionale, libere şi independente. În cursul anului 1918, naţiunile oprimate din AustroUngaria au acţionat fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare (Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918, Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării luptei de eliberare naţională s-au constituit în centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate (german, austro-ungar şi rus), state noi, aşa-numitele state succesorale.

4

Tratatele de pace care s-au semnat, au pus bazele viitoarele state naţionale apărute pe teritoriile fostelor imperii multinaţionale, ca rezultat al validării principiilor anunţate de preşedintele american Woodrow Wilson. Amintim câteva dintre acestea: convenţii de pace publice; libertatea navigaţiei pe mări, desfiinţarea barierelor economice; reducerea armamentelor naţionale; popoarele Austro-Ungariei au ocazia unei dezvoltări autonome (pe baza principiului autodeterminării); garanţii de independenţă politică, economică, integritate teritorială; o asociaţie generală de naţiuni va trebui să fie constituită prin convenţii speciale, pentru a da garanţii mutuale de independenţă politică şi integritate pentru statele mici şi mijlocii. În timpul tratativelor secrete, Wilson a fost nevoit să sacrifice spiritul principiilor expuse înainte. Americanii au fost siliţi să renunţe la principiul libertăţii mărilor, obţinând sprijin englez pentru înfiinţarea Ligii Naţiunilor. Au existat dispute violente între învingători şi învinşi şi a fost marcat un amestec tot mai puternic al SUA în problemele europene. Iată principalele momente care au marcat apariţia statelor succesorale; – Republica Cehoslovacă: octombrie-noiembrie 1918, în frunte cu Thomas Masaryk; – Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor: noiembrie-decembrie 1918, în frunte cu regele Alexandru I Karagheorghevici; – Republica Polonia: noiembrie 1918, în frunte cu preşedintele Joseph Pilsudsky; – Letonia, Estonia şi Lituania: octombrie-noiembrie 1918; –România: – 27 martie 1918 – unirea Basarabiei cu România – 28 noiembrie 1918 – unirea Bucovinei cu România – 1 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei cu România Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan juridic internaţional noile realităţi din Europa Centrală:

5

– Tratatul de pace cu Germania (iunie 1919, Versailles): a recunoscut statele baltice şi Polonia; – Tratatul de pace cu Austria (septembrie 1919, Saint-Germain): a recunoscut existenţa Poloniei, unirea Bucovinei cu România, Austria – stat naţional; – Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine): reconfirma frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la Bucureşti); – Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut unirea Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum şi Ungaria – stat naţional; – Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să recunoască frontierele statelor central-europene, conform tratatelor de pace; tratatul nu a fost ratificat de Turcia; – Tratatul frontierelor, (august 1920), a definit trasarea frontierelor dintre statele succesoare fostului Imperiu Austro-Ungar; – Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), semnat de România, pe de o parte, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, de cealaltă parte, a recunoscut unirea Basarabiei cu România; - Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne): marile puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; s-a constituit statul armean independent; tratatul a provocat multe mişcări naţionaliste în zonă.

6

Relaţiile internaţionale: 1921-1924 3 Conferinţele de la Washington şi de la Lausanne au completat şi încheiat sistemul tratatelor de organizare a lumii după primul război mondial. Noul raport de forţe pe scena politică internaţională trebuia apărat şi menţinut prin măsuri şi acţiuni diplomatice. Conferinţa de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922) A urmărit reglementarea problemelor navale între marile puteri şi problema Pacificului. Au fost 9 ţări participante (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia şi China). Profitând de faptul că puterile europene şi SUA îşi concentrau atenţia asupra problemelor europene, Japonia şi-a întărit poziţiile în China şi regiunea Pacificului. Administraţia americană a preşedintele Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind să impună

7

principiul „porţilor deschise”, a „posibilităţilor egale”, să împiedice prelungirea tratatului de alianţă anglo-japonez, care expira în iulie 1921. O chestiune la ordinea zilei era şi necesitatea reglementării înarmărilor navale. La 13 decembrie s-a semnat Tratatul celor patru puteri (SUA, Anglia, Japonia şi Franţa), cu privire la garantarea posesiunilor insulare în Pacific. La 6 februarie a fost încheiat Tratatul celor cinci puteri, referitor la îngrădirea cursei înarmărilor navale. Tonajul maxim al flotei de linie era reglementat astfel: -

SUA şi Anglia - 525.000 tone

-

Japonia – 315.000 tone

-

Franţa şi Italia 175.000 tone. Tot la 6 februarie s-a încheiat Tratatul celor nouă, care se referea la China şi

a fost semnat de SUA, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia şi China. Părţile contractante se obligau să respecte suveranitatea, independenţa şi integritatea Chinei, să-i dea posibilitatea de a se dezvolta şi de a avea un guvern viabil, să aplice şi să menţină principiul posibilităţilor egale pentru comerţul şi industria tuturor naţiunilor pe întreg teritoriul Chinei. Tratatul reprezenta o lovitură pentru Japonia, care era obligată să restituie Chinei peninsula Shantung. Tratatul de la Washington reflecta noul raport de forţe creat în Extremul Orient prin colaborarea anglo-americană şi prin aplicarea politicii „porţilordeschise”. Absenţa URSS de la aceste tratate, creşterea în amploare a mişcării comuniste chineze, nerespectarea prevederilor tratatelor, le-au făcut vulnerabile, fragile şi temporare. Conferinţa de la Genova (mai 1922) a încercat să găsească soluţii pentru rezolvarea crizei economice europene. A eşuat din cauza absenţei SUA: scopul fusese de a restabili comerţul internaţional şi Conferinţa de la Cannes stabilise

8

nişte principii în această privinţă. Guvernele aliate căutau să obţină

de la

sovietici: 1. recunoaşterea datoriilor statului rus de 12 miliarde franci aur, mai ales faţă de Franţa; 2. plata datoriilor faţă de străini (mai ales englezi şi francezi) care investiseră mari capitaluri în întreprinderile ruseşti, naţionalizate de sovietici. Vroiau să obţină un regim special pentru străinii din Rusia şi libertatea de a înfiinţa întreprinderi comerciale acolo. De asemenea, vroiau să împartă petrolul rusesc fie prin crearea unui consorţiu internaţional, fie prin adoptarea de către URSS a politicii „porţilor deschise”. Conferinţa a fost un eşec, dar a avut totuşi o consecinţă neaşteptată. Concomitent, Rusia Sovietică şi Germania au contrapus acestor încercări convenţia de la Rappalo, care a stabilit o largă colaborare economică, politică şi militară între cele două state revizioniste. Tratatul de la Rappalo (1922) Învinsă în război, cu mari obligaţii de plată, Germania era interesată să stabilească raporturi bune cu Rusia sovietică, pentru plasarea mărfurilor sale pe piaţa sovietică şi procurarea de materii prime. La 16 aprilie 1922 a fost încheiat Tratatul de la Rappalo, între Germania şi Rusia Sovietică. Cele două state renunţau reciproc la datoriile de război şi la reparaţii pentru pagubele militare pe care şi le datorau. Relaţiile diplomatice şi consulare trebuiau imediat restabilite. Cele două puteri decideau să aplice în raporturile economice clauza naţiunii celei mai favorizate. Importanţa tratatului: URSS ieşea din izolarea economică şi politică, iar Germania era primul mare stat occidental care stabilea relaţii normale cu statul sovietic. Ruşii încercau să beneficieze de sprijinul tehnic al inginerilor germani, iar germanii să deturneze Tratatul de la Versailles, experimentând în Rusia Sovietică arme interzise şi

9

antrenându-şi personalul să le utilizeze. Puterile occidentale au privit cu ostilitate tratatul, adresând o notă Germaniei şi acuzând-o că a încălcat Convenţia de la Cannes. După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici în Europa: – politica de menţinere şi respectare a tratatelor de pace şi a ordinii teritoriale confirmate de acestea, a status-quo-ului; politică promovată de Franţa şi statele succesoare ale marilor imperii dispărute, din Centrul şi Sud-Estul Europei; – politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare a frontierelor noilor state şi revenire la situaţia antebelică; această politică era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste două tendinţe şi politici. Consolidarea ordinii politice şi teritoriale bazate pe tratatele de pace şi crearea unui sistem de securitate generală s-au făcut pe cale diplomatică: Protocolul de la Geneva (1924) (securitatea colectivă) califica războiul de agresiune drept o infracţiune la adresa tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor, fiind calificat crimă internaţională. Se punea problema securităţii colective, care era legată de dezarmare. Între francezi şi britanici a apărut o divergenţă profundă. Englezii erau adepţii dezarmării imediate şi necondiţionate, dar francezii considerau că superioritatea forţelor faţă de Germania ar fi fost cel mai bun garant al păcii. Francezii acceptau principiul dezarmării, dar numai după instituirea stării de securitate, dar aceasta însemna o reformă a S.N., care implica

10

arbitrajul obligatoriu al diferendelor şi,

pe de altă parte, crearea unei

armate internaţionale. Proiectul de protocol. Adunarea din 1924 a întreprins studiul unui proiect, prezentat de ministrul afacerilor externe cehoslovac Eduard Beneş (Protocol pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale sau Protocolul de la Geneva). Acesta introducea un element nou: arbitrajul obligatoriu.

Diferendele

internaţionale trebuiau

supuse

fie

Curţii

Permanente de Justiţie Internaţională, fie arbitrajului. Dacă arbitrajul ar fi fost refuzat, în caz de război exista o prezumţie de agresiune. Acelaşi lucru se întâmpla şi dacă una dintre părţi nu se conforma arbitrajului internaţional, caz în care se aplicau sancţiuni financiare, economice şi militare. Consiliul S.N. se adăuga semnatarilor Pactului în cazul aplicării sancţiunilor şi toate ţările membre erau obligate să urmeze aceste directive. Statele semnatare se obligau să participe la o conferinţă internaţională pentru reducerea armamentelor. Conferinţa pentru dezarmare nu a mai avut însă loc, datorită opoziţiei Angliei, a dominioanelor sale,Italiei şi a SUA. A fost un eşec pentru sistemul de securitate colectivă. Conferinţele de la Londra din 1922 şi 1924 au prevăzut un plan de refacere a economiei germane. Planul Dawes, care în fapt a însemnat o amputare a cifrei datoriilor de război ale acestui stat şi inaugurarea politicii de „appeasement” (conciliere), adică acceptarea ca fapt împlinit a modificării în favoarea Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de la Versailles. Comitetul Dawes s-a reunit la Paris între ianuarie - aprilie 1924. Pe această linie se situează Conferinţa de la Londra a ţărilor învingătoare (16 iulie – 16 august 1924). Dezbătând raportul Dawes (după numele bancherului american Charles Gates Dawes, care conducea Comitetul internaţional de experţi în problema reparaţiilor de război ale

11

Germaniei), Conferinţa a adoptat planul de execuţie a acestor obligaţii. Planul a intrat în vigoare la 24 august 1924. În urma Conferinţei de la Londra, raportul de forţe s-a schimbat în favoarea concurenţilor Franţei. N-a înlăturat contradicţiile existente între învingători, ci le-a adâncit. Înviorarea economică a Germaniei a făcut să reapară antagonismul anglogerman. Planul Dawes a avut un rol important în refacerea potenţialului economico-militar al Germaniei. Între 1924 şi 1929, Republica de la Weimar a primit din partea SUA şi a Marii Britanii aproximativ 21 de miliarde mărci. Contradicţiile franco-engleze au favorizat ascensiunea politică şi militară a Germaniei, care, în decembrie 1932, a căpătat drepturi egale de înarmare cu celelalte state.

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1924-1933 4 Conferinţa şi tratatele de la Locarno La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanţie vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia s-au desfăşurat la Locarno (5-16 octombrie 1925). Tratatele de la Locarno completau politiceşte planul

12

Dawes. Cel mai important dintre documentele semnate la conferinţă a fost Pactul de garanţie renan, parafat la 16 noiembrie şi semnat la Londra, în 1 decembrie 1925. Părţile contractante garantau fiecare pentru sine şi toate împreună menţinerea status-quo – ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia, şi între Germania şi Franţa. Germania şi Franţa se obligau ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problema acordării de ajutor acelei părţi care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanţii pactului erau Anglia şi Italia. Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferinţa lăsa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia şi Cehoslovacia. Tratatele de garanţie încheiate de Franţa cu Polonia şi Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe acestea de o posibilă agresiune germană şi dezvăluiau încercările diplomaţiei franceze de a mai atenua din prevederile Pactului renan, care a creat o nelinişte în România, legată prin obligaţii ferme atât de Cehoslovacia, cât şi de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scena politică ca mare putere, dar şi împărţirea Europei în ţări cu graniţe garantate şi ţări cu graniţe negarantate. Franţa depindea acum de Anglia, care, în calitate de putere garantă a pactului renan, decidea cine se făcea vinovată de agresiune.

Pactul Briand-Kellogg Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale şi a cerut renunţarea la război ca instrument de politică naţională şi în relaţiile mutuale. Aderarea majorităţii statelor

13

la acest pact (inclusiv a României) s-a făcut cu rezerva păstrării dreptului la legitimă apărare. Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situaţia Franţei în lume. Ca urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei, a propus în aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea unui pact de „prietenie veşnică”, interzicând „recurgerea la război” în relaţiile dintre cele două ţări. La 28 decembrie 1927, Frank Kellogg, şeful Departamentului de Stat, adresa guvernului francez o notă în care menţiona că ideea este acceptată de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a putut refuza. Astfel, la 28 august 1928, alături de Franţa şi SUA, a fost semnat de Germania, Japonia, Italia, Polonia şi Cehoslovacia. Germania, Japonia şi Italia au manifestat rezerve. Mica Înţelegere a aderat în iunie 1928, sub rezerva menţinerii tratatelor încheiate. URSS n-a fost invitată, dar şi-a exprimat acordul. La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS, Polonia, Estonia, Letonia se înţelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipaţie a pactului. Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internaţional, interzicerea războiului de agresiune. El a pornit din intenţia Franţei de a-şi găsi un aliat puternic şi a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele. Problema dezarmării Contradicţiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a stârnit o vie nelinişte în sânul opiniei publice. În acest context, Societatea Naţiunilor a considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a creat o comisie de pregătire a Conferinţei de dezarmare care şi-a început

14

lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30 noiembrie 1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea generală şi completă, care au fost prezentate la următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a Conferinţei de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. În această situaţie, guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de reducere parţială a înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanţii celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care viza aceeaşi chestiune, însă şi acesta a împărtăşit soarta celor precedente. Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război Problema reparaţiilor din 1929 a revenit în atenţia opiniei publice internaţionale. Sprijinite substanţial de oameni politici din SUA, cercurile conducătoare din Germania se pronunţau împotriva Tratatului de la Versailles şi pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparaţiilor. Îngrijorate de posibilităţile apropierii americano-germane, Londra şi Parisul s-au declarat de acord cu reexaminarea problemei reparaţiilor, ajungându-se, în cele din urmă, la un nou plan Young (după numele preşedintelui Comisiei financiare, Owen Young). Diplomaţia occidentală se preocupa numai de reparaţiile germane, lăsându-le nerezolvate pe cele orientale, în care erau implicate ţările mici şi mijlocii, ca şi ţara noastră. Şi reprezentanţii micilor state au fost total nesatisfăcuţi de conferinţă, ei determinând ţinerea unei a doua conferinţe. Planul Young a facilitat refacerea potenţialului militar al Germaniei fiind, în acelaşi timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piaţa germană. Prin acest plan, reparaţiile datorate de Germania erau reduse la 38 de miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, faţă de 132 de miliarde mărci-aur, sumă stabilită de Comisia reparaţiilor în aprilie 1921. O prevedere importantă a fost desfiinţarea Comisiei Reparaţiilor şi a controlului străin asupra căilor ferate şi a unor întreprinderi germane.

15

Datorită crizei economice, existenţa planului a fost extrem de scurtă, preşedintele Hindenburg cerând ajutorul băncilor americane. Preşedintele american Herbert Hoover a anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor reparaţiilor de război, fapt care a stârnit indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia, Iugoslavia). Prim-ministrul englez, Ramsay Macdonald, a avut iniţiativa convocării unei conferinţe a tuturor ţărilor interesate, la care marea majoritate au adoptat moratoriul Hoover. Extinderea acestuia, în ianuarie 1932, a dus la sistarea oricărei plăţi. Sub presiunea guvernelor american şi englez, guvernul francez a fost nevoit să-şi exprime acordul ca Germania să plătească numai 3 miliarde mărci aur, în măsura în care situaţia economică se redresa. Aceasta însemna practic anularea datoriilor germane. Anularea acestora a dus şi la anularea reparaţiilor orientale, datorate de Ungaria şi Bulgaria. Rămânea problema datoriilor de război contractate de ţările europene de la guvernul SUA. Acesta nu vroia să renunţe la plata datoriilor de război. Europenii încep să încline tot mai deschis pentru încetarea plăţii datoriilor de război faţă de SUA. Astfel, în octombrie 1932 guvernul francez a încetat să mai plătească datoriile de război către SUA, exemplul acestuia fiind urmat şi de celelalte ţări europene, cu excepţia Finlandei. Conferinţa dezarmării de la Geneva În 2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. La aceasta au participat 61 de state, printre care SUA şi URSS. În 8 februarie 1932, delegaţia sovietică (condusă de Litvinov) a propus un proiect de rezoluţie privind dezarmarea generală şi totală. Proiectul a fost respins de majoritatea delegaţilor, situaţie în care delegaţia sovietică a venit cu alte propuneri, de reducere treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având

16

obligaţia să-şi reducă înarmările mai mult decât celelalte. Şi această propunere a fost respinsă. În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile existente ducând la încordarea relaţiilor interstatale. a)

Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate

internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez. b)

Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării

radicale a forţelor de uscat - a fost respinsă. c)

Delegaţia Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte

ţări în materie de armament. Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea armamentelor mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii, reprezentaţii germani au condiţionat participarea în continuare la conferinţă de recunoaşterea egalităţii Germaniei cu celelalte state. În urma sprijinului primit din partea Italiei şi Angliei, sub presiunea guvernelor acestor ţări, guvernul francez a fost nevoit să cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa de la Geneva, convocată din iniţiativa guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au adoptat o rezoluţie prin care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers extrem de grav pentru viitorul păcii. În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a doua sesiune a conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla proiectul britanic, care prevedea reducerea

17

armamentelor până la limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de pace şi a status-quo- ului, a părăsit conferinţa în 14 octombrie 1933, situaţie în care reprezentanţii URSS au propus transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru apărarea păcii, idee care a fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva pentru dezarmare şi-a încetat lucrările.

EŞECUL POLITICII DE SECURITATE COLECTIVĂ (1931-1939) 5

18

Perioada aceasta este apreciată ca fiind un preludiu al celui de-al doilea război mondial. Între 1931-1939, în fiecare an au izbucnit crize, care au pregătit triumful dictatorilor. Multă lume credea că fascismul este regimul viitorului şi, de aceea, înclina să-l accepte. În afara Manciuriei şi Etiopiei, crizele acestei perioade au fost europene. Ele au pus în cauză principalele clauze ale tratatelor de la Versailles. Un prim mare fenomen în această perioadă l-a constituit eşecul Societăţii Naţiunilor. Criza Manciuriană (China) Prima criză dintr-un tablou ce va conduce la izbucnirea celui de-al doilea război mondial a arătat paralizia Societăţii Naţiunilor. Folosindu-se de un pretext, la 19 septembrie 1931 japonezii au ocupat toată Manciuria pentru a garanta securitatea obiectivului de apărat. Lovitura de forţă a japonezilor viola 3 documente diplomatice: 1. Tratatul de garantare a teritoriului Chinei (1922); 2. Pactul Briand-Kellogg; 3. Pactul Societăţii Naţiunilor (1919). China, ca membră a Societăţii Naţiunilor, a denunţat acţiunea Japoniei. Lumea spera că reacţia Societăţii Naţiunilor va fi dură şi eficace, dar nu a fost nimic de acest gen. Japonia, care cunoştea disfuncţionalităţile Societăţii Naţiunilor, a refuzat să evacueze trupele sale din Manciuria, la apelul forumului internaţional. În faţa neputinţei Societatea Naţiunilor, japonezii au creat statul marionetă Manciuko (martie 1932), plasând în fruntea acestuia pe fostul împărat al Chinei (avea 5 ani când a fost detronat în 1912) Pouy, şi vor transforma ţara în protectorat japonez. Se crea un precedent, când o mare putere smulgea o bucată din teritoriul unei alte puteri, fără ca să fie pedepsită. Pentru că iniţia un şir lung de violări ale dreptului internaţional, afacerea manciuriană rămâne exemplară, ea relevând egoismul unei mari

19

puteri şi paralizia ce lovea Societatea Naţiunilor atunci când era obligată să reacţioneze. Cele trei crize ale anului 1936 a.

Remilitarizarea Renaniei (7 martie 1936) Germania se afla, după ianuarie 1933, pe calea agresiunii. A fost

introdus serviciul militar obligatoriu la 16 martie 1935 şi anunţată sporirea efectivelor la 36 de divizii, fapt încurajat şi de recunoaşterea „dreptului la egalizare”

a

potenţialului militar. În virtutea Tratatului de la Versailles, malul stâng al Rinului, ca şi banda lată de pe malul său drept, trebuiau demilitarizate (adică armata germană nu putea staţiona aici). Hitler a considerat această zonă demilitarizată ca un veritabil pericol pentru securitatea Reichului şi a decis să o ocupe militar. Astfel, Hitler declanşat o acţiune temerară: a dat instrucţiuni şefilor militari să intre în zonă şi, dacă vor întâmpină din partea francezilor o reacţie energică, să-şi ceară scuze şi să se întoarcă înapoi. Hitler reuşea o lovitură şi îndrăzneala sa nepedepsită era o încurajare la recidivă. Acest fapt demonstra dictatorilor neputinţa democraţiilor occidentale. Prin remilitarizarea Renaniei, Hitler reuşise nu numai să apropie un teritoriu dorit, dar a rupt şi frontul de la Stressa (locul unde se făcuse alianţa italofranco-engleză), din aprilie 1935, care garanta independenţa Austriei. „Metoda denunţării unilaterale” a tratatelor, utilizată de Germania, a fost condamnată. Coincidenţa crizei renane şi a războiului din Etiopia îi va aduce un alt succes: detaşarea lui Mussolini din frontul anglo-franco-italian şi ataşarea acestuia la interesele lui Hitler. b.

Războiul din Etiopia (oct. 1935-mai 1936)

20

Italia nu era la prima tentativă de aservire a Etiopiei. Ea încercase în 1896 să includă Etiopia în imperiul său colonial aflat în formare, dar înfrângerea catastrofală a italienilor la Adua a amânat planul italian, iar sentimentul umilinţei s-a transformat în dorinţă de răzbunare. Fascismul italian căuta pământuri noi, pentru a fi populate. Mussolini s-a folosit de un pretext (incidentul din 5 decembrie 1934, de la frontiera dintre Eritreea şi Etiopia) pentru a ataca Etiopia. Refuzând arbitrajul oferit de Societatea Naţiunilor, Italia a întreprins concentrări de trupe în Eritreia, însă aproape un an s-a scurs între incident (5.12.1934) şi declanşarea ostilităţilor (3.10.1935). Reacţia altor mari puteri a fost timidă, mai ales după ce Societatea Naţiunilor a desemnat Italia ca responsabilă pentru agresiunea din octombrie 1935. Au fost decise sancţiuni împotriva Italiei: interzicerea comerţului cu ea, să nu i se vândă produse strategice (cărbune, petrol), în faţa eventualităţii unei victorii italiene totale în Etiopia. Marea Britanie şi Franţa au încercat să limiteze dezmembrarea ţării. Două treimi din Etiopia ar fi trebuit anexate la Italia, care era de acord să-i acorde statului etiopian mutilat acces la mare. Mussolini se afla într-o situaţie asemănătoare cu a lui Hitler, de agresor, rămânea doar să se facă pasul final care să marcheze apropierea dintre duce şi führer, care are loc în 1936, marcând formarea Axei Berlin- Roma. Elementul decisiv în realizarea acestui bloc militar îl va constitui cea de-a treia criză: războiul civil din Spania. c.

Războiul civil din Spania

Anul 1936 a marcat o turnură importantă în istoria relaţiilor intereuropene, ca şi în evoluţia internă a numeroase ţări. Naşterea Frontului Popular sau Spania Populară

21

În iulie 1936, generalul Franco şi alţi generali, nemulţumiţi de guvernul republican, au trecut la acţiune, intenţionând să ridice la revoltă garnizoanele ţării, ca să măture echipa guvernamentală de la putere şi regimul republican apărut după retragerea regelui Alfons al XIII-lea (1931). Garnizoanele nu s-au ridicat toate şi eşecul generalilor rebeli a transformat Spania într-un teatru al războiului civil. Înfruntarea îi opunea, pe de o parte, pe franchişti sau naţionalişti, formaţi din armata de uscat, ierarhia catolică, aristocraţia, o parte a burgheziei şi, pe de altă parte, pe republicani sau guvernamentali. În tabăra

guvernamentalilor se aflau

marina, muncitorimea, o parte a ţăranilor naţionalişti, basci, Biserica Catolică din ţara bascilor şi catalani. În urma luptelor din 1938 şi 1939, franchiştii, superiori din punct din vedere material, susţinuţi de Germania şi Italia au ocupat Barcelona şi apoi Madridul, Spania democratică încetând să existe. Marile puteri totalitare s-au implicat în conflict, în funcţie de opţiunea ideologică, de partea uneia sau alteia din cele două tabere. Războiul din Spania a luat dimensiunile unei înfruntări mondiale devenind periculos pentru pacea internaţională. Anii 1936-1939 au fost cei în care s-a constatat eşecul Frontului Popular, iar dictaturile au triumfat. Alături de războiul din Etiopia, războiul civil din Spania are ca şi consecinţă directă, în relaţiile internaţionale, formarea Axei Roma-Berlin. În octombrie 1936, Ciano semna o declaraţie de prietenie şi de comunitate de vederi asupra principalelor probleme internaţionale. Mussolini a sărbătorit, într-un discurs faimos, apariţia Axei Roma-Berlin. Democraţiile occidentale erau slăbite, relaţiile lor cu Europa Centrală şi Estică au fost deteriorate, iar URSS era izolată.

22

Scena politică internaţională în ajunul celui de-al doilea război mondial 6 Anschluss-ul Hitler decide să pună în practică vechiul său proiect de uniune a Austriei cu Germania, Anschluss-ul, o anexare, în adevăratul înţeles al cuvântului, a Austriei. Condiţiile externe erau favorabile, Mussolini lăsând mână liberă lui Hitler. În Austria exista un partid nazist, care constituia un stâlp al influenţei naziste. Hitler se temea însă de reacţii violente din partea străinătăţii. Cancelarul Austriei, care ţinea mult la independenţa Austriei, a anunţat un plebiscit naţional

23

pentru ratificarea deciziei dorite de Germania. Consultarea a fost fixată la 13 martie 1938, dar n-a mai avut loc. La 13 martie 1938, Hitler, care nu dorea consultarea populară, a pătruns cu trupele germane în Austria. Anschluss-ul, interzis prin tratatul de la Versailles, era realizat. Un plebiscit nazist ţinut în Austria şi Germania va da o imensă majoritate fuziunii. Lumea a rămas năucă, iar protestele cancelariilor europene nu au avut succesul scontat. Criza cehoslovacă şi conferinţa de la Műnchen (30 septembrie 1938) Între 1919-1936, problema sudetă (sudeţi=germanii din Ceholovacia) nu a fost sesizabilă. Dimpotrivă, ea a devenit acută din momentul în care Hitler a decis să-i adune pe toţi germanii într-o mare patrie. În septembrie 1938, Hitler a declarat că soluţia autonomiei era depăşită şi că singura ieşire din impas era ataşarea regiunii sudete Reichului. Marile puteri, Franţa şi Anglia, s-au manifestat ca adepte ale principiului că este mai necesară salvarea păcii decât salvarea aliatei. Guvernul englez, cu deosebire, a dus o politică conciliatoare, al cărei principiu era să tolereze acţiunile lui Hitler, să încerce să le controleze, pentru a nu declanşa crize iremediabile. Astfel, la München, în 30 septembrie 1938, Franţa, Anglia, Italia şi Germania au decis, fără să consulte Cehoslovacia, amputarea teritoriului său naţional, în favoarea Germaniei. Dezmembrarea Cehoslovaciei a continuat şi în lunile următoare, părţi din teritoriul acesteia fiind anexate de Ungaria şi Polonia. În final, la 15 martie 1939, Cehoslovacia a fost invadată de trupele germane şi ungare şi ştearsă de pe harta Europei. Guvernele francez şi englez au încercat, prin garanţiile unilaterale date la 13 aprilie 1939 României şi Greciei, şi la 31 martie Poloniei, să-şi manifeste prezenţa în sud-estul Europei, fără a împiedica însă expansiunea germană în această zonă. Garanţiile au avut doar un caracter moral, teoretic şi nici o eficienţă practică.

24

Tratatul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov: Moscova, 23 august 1939) Prevederile pactului: - cei doi semnatari doreau să apere cauza păcii; - se angajau să nu susţină o terţă putere, care ar intra în război cu una dintre ele; - să nu se alăture unei alianţe ostile unuia dintre parteneri; - să rezolve diferendele numai pe cale amicală sau prin arbitraj. Exista şi un protocol adiţional secret, mult mai important, care avea trei articole principale: 1.

plasa Finlanda, Letonia şi Estonia sub influenţă rusă, iar Lituania sub

influenţă germană; 2.

fixa linia zonelor de influenţă în Polonia pe linia Narev-Vistula-San; se

adăuga faptul că necesitatea de a menţine un stat polonez independent nu putea fi determinată decât de evoluţii politice ulterioare şi că, în orice caz, cele două guverne vor rezolva chestiunea printr-o înţelegere amicală; 3.

art. 3 sublinia interesul sovietic pentru Basarabia, Germania declarând că

nu are nici un interes în această zonă.

25

CONSTITUIREA O.N.U. 7 După declanşarea celui de-al doilea război mondial, s-a pus problema creării unei organizaţii mondiale complet nouă, profitând de experienţa Societăţii Naţiunilor, care a eşuat în misiunea sa interbelică. În Charta Atlanticului (14 august 1941), preşedintele F.D. Roosevelt a trasat principiile fundamentale ale unei noi ordini internaţionale. Aceasta prevedea „instituirea unui sistem de securitate generală stabilit pe baze mai largi”. La 1 ianuarie 1942, mai mulţi conducători, între care şi Churchill şi Roosevelt, au adoptat o Declaraţie a Naţiunilor Unite, prin care acestea se angajau să pună în scenă, imediat după sfârşitul războiului împotriva Axei, un sistem de pace şi securitate. În cadrul conferinţelor din timpul războiului - de la Moscova (19-30 oct. 1943- s-a afirmat principiul „egalei suveranităţi a tuturor statelor paşnice”), Teheran (8 nov. - 2 decembrie 1943, unde au convenit să pună pe picioare această organizaţie), Dumbarton Oaks (sept.-oct. 1944) şi Yalta (4-11 februarie), s-au pus bazele viitoarei organizaţii. Cei trei mari (SUA, URSS, Anglia) au decis să ţină o conferinţă constitutivă în aprilie-iunie 1945. Conferinţele de la Dumbarton Oaks (21 septembrie-7 octombrie 1944) care s-a desfăşurat în etape, între anglo-saxoni şi ruşi şi între anglosaxoni şi chinezi, puneau bazele viitoarei organizaţii. Părţile s-au pus de acord asupra unui număr de chestiuni:

26

- Organizaţia Naţiunilor Unite urma să fie compusă dintr-o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Secretariat, o Curte Internaţională de Justiţie şi un Consiliul Economic şi Social. - Au rămas în suspensie două probleme: cea a votului şi cea a admiterii celor 15 republici componente ale URSS ca entităţi separate. Hotărârile de la Yalta : erau admise Ucraina şi Bielorusia, ca membre ale Organizaţiei, iar votul ţărilor membre în Consiliul de Securitate urma să aibă efect în toate cazurile. La Yalta, cei trei mari au introdus, în proiectul lor, dispoziţii care garantau menţinerea preeminenţei lor. Societatea Naţiunilor a fost paralizată de principiul unanimităţii. Noua organizaţie era condusă de un directorat al marilor puteri, membre permanente ale Consiliului de Securitate care aveau drept de veto. Cei trei mari au căzut de acord ca să convoace o conferinţă la San Francisco pe 25 aprilie 1945, pentru pregătirea Cartei acestei organizaţii. ONU a fost definitiv fondată prin Charta de la San Francisco, semnată la 26 iunie 1945, de către 50 de state. Era vorba de a se crea o organizaţie eficace, realmente reprezentativă şi dotată cu largi competenţe. Adunarea Generală încarnează democraţia la scara internaţională, limitată în exercitarea puterii de către membrii permanenţi, cu condiţia ca să rămână solidari sau să ajungă la un compromis. Pregătirea tratatelor de pace urma să fi e făcută de alte organizaţii: Consiliul celor trei Mari puteri şi Consiliul celor cinci miniştri de externe (creat la Potsdam). Carta Naţiunilor Unite (sau Constituţia ONU)

27

Carta conţine 19 capitole şi 111 articole, în care sunt definite principiile şi scopurile Organizaţiei, apoi sunt descrise diferitele organe şi funcţionarea lor. Scopul esenţial era acela de a menţine pacea şi securitatea internaţională, prin măsuri comune eficiente. Pacea nu este unicul scop, semnatarii proclamând credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei, precum şi între naţiunile mari şi mici; ei sunt adepţii libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Era reafirmat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Pentru ca libertatea să aibă baze solide, ONU erau decise să favorizeze progresul social şi să instaureze condiţii mai bune de viaţă, într-o libertate mai mare”, cea mai bună metodă fiind cooperarea internaţională pentru rezolvarea

problemelor internaţionale de ordin economic, social,

intelectual sau umanitar. Erau declarate membre ale Naţiunilor Unite: 1. toate statele participante la Conferinţa de la San Francisco (adică, cele care declaraseră război Germaniei şi Japoniei); 2. toate celelalte state care acceptă obligaţiile cartei. La 10 ianuarie, cu prilejul şedinţei inaugurale, Adunarea Naţiunilor Unite cuprindea 51 de membri. Organismele: - Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate (rol politic) - Consiliul Economic şi Social (însărcinat cu cooperarea, în toate domeniile, referitoare la nivelul de viaţă material şi cultural al oamenilor)

28

- Consiliul de Tutelă (însărcinat cu administrarea şi supravegherea teritoriilor aflate sub mandate ale Societăţii Naţiunilor, unele teritorii desprinse din statele ex-inamice). - Curtea Internaţională de Justiţie. - Secretariatul.

TRATATELE DE PACE DE LA SFÂRŞITUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

29

8 Pacea în Europa După şase ani de război, aliaţii doreau reglementarea chestiunilor născute din conflict şi asigurarea păcii în lume, prin crearea unui organism internaţional. Dar noua ierarhie mondială n-a însemnat şi reîntoarcerea la o adevărată pace, datorită neîncrederii care s-a instalat între cei doi mari (SUA şi URSS). Pentru a elabora Tratatele de Pace, cei trei mari decid crearea unui organism numit Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanţii celor cinci puteri, având drept de veto. Acest Consiliu s-a reunit în mai multe reprize: în aprilie 1946 la Paris, în noiembrie – decembrie 1946

la New York, în martie aprilie 1947 la Moscova, în

decembrie 1947 la Londra. Tratatele de pace Conferinţa

de

la

Paris

(iulie-octombrie

1946)

a

permis

învingătorilor să elaboreze tratatele cu foştii sateliţi ai Germaniei (Italia, România, Ungaria şi Finlanda). Italia În ceea ce priveşte regiunea Trieste, disputată între iugoslavi (susţinuţi de către sovietici), şi italieni, susţinuţi de către anglo-americani, s-a ajuns la o lungă dispută diplomatică. Tratatul de la Paris crea teritoriul liber al Triestului, sub tutela ONU, dar această soluţie nu s-a dovedit viabilă, astfel că francezii, englezii şi americanii au propus, în martie 1948,

30

reîntoarcerea teritoriului liber al Triestului la Italia; sovieticii şi iugoslavii au refuzat şi statutul a fost menţinut. România- pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord, anexate de URSS, dar recupera teritoriul Transilvaniei de Nord, care fusese sub administraţie horthystă în perioada 1940-1944. A rămas cu o îngustă ieşire la Marea Neagră. Bulgaria – a suferit modificări teritoriale, păstrând judeţele din sudul Dobrogei. Ungaria – a revenit la frontierele din 1920, pierzând Transilvania de Nord, Rutenia subcarpatică, anexată de Uniunea Sovietică, sudul Slovaciei, în profitul Cehoslovaciei. Finlanda- a fost obligată să cedeze 43.700 km2 Uniunii Sovietice, căreia trebuia să-i plătească grele reparaţii. Încheierea tratatelor de pace cu Germania, Austria şi Japonia au fost mult mai dificile. Germania– în particular, a fost obiectul unei dezbateri permanente şi contradictorii. Tutela asupra Germaniei, cea din iunie 1945, era comună celor patru puteri, implicând existenţa unei autorităţi supreme : Consiliul de Control, compus din patru Comandanţi Şefi. Sediul său, Berlin, era împărţit în patru sectoare, dar o autoritate interaliată de guvernământ, Kommandatura,

subordonată

Consiliului

de

Control,

asigura

administrarea oraşului. Tutela comună presupunea înţelegere asupra unei politici. Dar, dacă toată lumea era de acord în privinţa obiectivului final, extirparea naţional-socialismului şi asigurarea victoriei democraţiei în Germania, foştii aliaţi erau în dezacord aproape asupra tuturor celorlalte probleme. La 9 mai 1945, Stalin a abandonat ideea dezmembrării Germaniei. Anglo-americanii doreau să reintegreze Germania în concertul naţiunilor,

31

prin unificarea economică a zonelor sale – intrarea în vigoare a bi-zonei (zona americană unificată cu cea engleză)–, francezii refuzau orice idee de unificare, câtă vreme nu vor fi satisfăcute toate exigenţele lor de securitate. Regimului de tip marxist (naţionalizarea, laicizarea regimului şcolar şi reforma agrară radicală), pe care sovieticii l-au stabilit, cele trei puteri occidentale i-au opus renaşterea instituţiilor politice şi economice liberale în zonele pe care le controlau. Neputinţa loveşte organizarea cvadripartită la nivelul Consiliului de Control, cum era Kommandatura. Tribunalul interaliat de la Nűrnberg este ultimul act de solidaritate a aliaţilor în ceea ce priveşte problema germană.

NAŞTEREA UNEI LUMI BIPOLARE perioada clasică a războiului rece (1946-1962) 9 Primele fricţiuni (1946) Între aliaţi nu mai domneşte încrederea. Voinţa lui Stalin de a constitui o zonă de securitate în jurul Uniunii Sovietice era evidentă. W. Churchill evoca „cortina de fier”, desemnând pericolul care ameninţa lumea: tirania sovietică. Ambasadorul american la Moscova, George Kennan, subliniază că primul imperativ al diplomaţiei americane cu privire la Uniunea Sovietică este de a „stopa, cu răbdare, fermitate şi vigilenţă, tendinţele sale expansioniste” (politica de containement). Spiritul Rigăi (capitala Letoniei) a substituit spiritul Yaltei, care era cel al împăcării. Trecerea de la o atitudine la alta a fost simbolizată de demisia secretarului de stat James Byrnes. Succesorul său, numit la 9

32

ianuarie 1947, a fost generalul Marshall. Astfel, la câteva luni de la terminarea războiului, învingătorii erau dezbinaţi în scopul lor, acela de a construi o lume nouă, realţiile internaţinale îndreptându-se spre „războiul rece”. Dezbinarea aliaţilor Tensiunea era în creştere între cele două blocuri care se vor naşte, care se opun în toate domeniile. Această confruntare condusă de SUA şi URSS şi este gata să degenereze într-un conflict deschis şi generalizat. Ea a fost numită „războiul rece”. Războiul rece (1947-1955) Pactul de la Bruxelles Europa, în cazul în care rămânea dezbinată, se temea de un nou război. Nici un tratat nu lega Franţa şi Marea Britanie, divizate din cauza intereselor contradictorii cu privire la Orientul Apropiat şi Germania. După tergiversări, Georges Bidault şi Ernest Bevin au semnat un tratat de alianţă la 4 martie 1947, la Dunquerque. Dar tensiunea internaţională i-a dus pe francezi şi englezi la o înţelegere cu Belgia, Olanda şi Luxemburg, cu care au semnat un tratat de alianţă: Uniunea Occidentală. Pactul de la Bruxelles, semnat la 17 martie 1948, este prima alianţă îndreptată nu numai împotriva Germanei, ci împotriva oricărui agresor. Astfel, în 1948, frica de război reapare în Europa şi-i determină pe europenii neputincioşi

să se întoarcă spre americani, ca aceştia să-i

protejeze de pericolul sovietic. De fapt, ameninţarea sovietică este simbolizată prin „blocada Berlinului” din anii 1948-1949. Astfel, problema germană este în centrul „războiului rece” din 1948 până în 1953.

33

Constituirea a două state Reprezentanţii aleşi din 11 landuri au elaborat un proiect de Constituţie pentru Germania, care a fost acceptat în mai 1949. Scopul era de a da Germaniei toată autonomia compatibilă cu ocupaţia aliată. Apărarea şi Afacerile externe rămâneau exclusiv în mâinile aliaţilor. Germania nu putea semna nici un tratat decât cu acordul lor şi trebuia să rămână total dezarmată. Guvernarea militară a Germaniei era înlocuită de o Înaltă Comisie Aliată (SUA, Franţa şi Marea Britanie). Constituţia Germană - de natură federală -

Republica Federală era o federaţie de 11 state, fiecare dintre ele având o constituţie proprie.

-

Conducătorul Partidului Creştin Democrat (CDU), Konradt Adenauer, a ieşit victorios în alegeri. Astfel s-a născut Republica Federală Germană. La 7 octombrie, URSS replică - făcând în propria sa zonă- o

Republică Democrată Germană (RDG), cu o constituţie centralizatoare. Începând cu acest moment, divizarea Germaniei este instituţionalizată. Cele două tabere faţă în faţă Convingerea că Uniunea Sovietică reprezintă un pericol mortal pentru lumea liberă o determină pe aceasta din urmă să se înarmeze. Participanţii la Pactul de la Bruxelles (Franţa, Marea Britanie, Benelux) au constatat neputinţa lor vis-à-vis de diviziile Armatei Roşii şi au cerut SUA să adere la Pact şi să le dea un sprijin militar. La 4 martie 1948, Georges Bidault, ministrul de externe al Franţei, i-a scris lui George Marshall, secretarul Departamentului de Stat, pentru a-l invita să reia colaborarea între lumea veche şi cea nouă pe teren politic şi militar.

34

De la Doctrina Truman, americanii preocupaţi să îndiguiască comunismul, au crescut cheltuielile lor militare, care au atins 13℅ din PIB în 1952, ţinând forţele lor în alertă şi creând o centrală de informaţii (CIA). Dar, în SUA orice tratat internaţional trebuie să fie, conform Constituţiei, aprobat cu două treimi de Senat, înainte de a fi ratificat. Guvernul american a estimat că este mai înţelept să facă Senatul să voteze o rezoluţie prealabilă autorizând puterea executivă să încheie alianţe în timp de pace. Astfel, s-a ajuns la rezoluţia Vandenberg (numele senatorului american republican, preşedintele Comisiei de politică externă din Senat), votată la 11 iunie 1948. A fost vorba de o adevărată revoluţie în politica externă americană, care până atunci n-a făcut alianţe decât pe timp de război. Pactele vor deveni un instrument privilegiat al securităţii naţionale în timp de pace. De acum înainte, calea este deschisă alianţei atlantice, negociate la sfârşitul anului 1948 şi începutul anului următor. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), Tratatul, încheiat pentru 25 de ani, a fost semnat solemn la 4 aprilie 1949 în Washington, de reprezentanţii a 12 naţiuni (SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie, Benelux, Italia, Norvegia, Danemarca, Islanda şi Portugalia). Uniunea Europei Occidentale era practic golită de substanţa sa, mai multe din organismele sale au fost de altfel absorbite de către NATO. Grupul permanent, compus din reprezentanţii SUA, Marii Britanii şi Franţei, care avea sediul la Washington, este însărcinat cu direcţia strategică a Alianţei. NATO este în acest moment o organizaţie foarte suplă, care afirmă că un atac împotriva unuia dintre aliaţi din Europa, sau împotriva unei insule din Atlantic, echivalează cu un atac împotriva teritoriilor tuturor. Acest ajutor militar nu este automat şi fiecare ţară îşi păstrează propriul

35

comandament şi propria armată. NATO a plasat Europa Occidentală sub protecţie americană. Pactul a fost violent combătut de Uniunea Sovietică, care considera că este îndreptat împotriva ei. În acest pact, comuniştii văd un mod de aservire al Europei Occidentale, SUA. Evenimentele din Extremul Orient, şi în particular războiul din Coreea, au modificat profund sistemul Pactului atlantic, prin accentuarea integrării militare. Războiul rece este, înainte de toate, o confruntare ideologică, şi lupta împotriva comunismului se face prin propagandă şi mobilizare ideologică. În SUA, senatorul Mac Carthy lansează o violentă campanie anticomunistă (9 februarie 1950), care se transformă într-o veritabilă „vânătoare de vrăjitoare”, punându-i sub acuzare pe toţi cei care sunt suspectaţi de activităţi anti-americane. În noiembrie 1952, republicanii au câştigat alegerile prezidenţiale. Generalul Eisenhower a fost ales preşedinte. El a criticat, în campania sa electorală, politica administraţiei republicane, care a constat în a opri comunismul (containement) şi a preconizat o politică de fermitate şi de respingere a comunismului (roll-back). În fapt, noua administraţie a renunţat curând la această politică, care risca să ducă la un război generalizat. Noua înfăţişare a politicii americane se rezumă la un aspect diplomatic: pactomania, şi la un aspect strategic: doctrina represaliilor masive. Din 1945, datele strategice au evoluat. URSS a făcut prima experienţă atomică în 1949. Conflictul din Coreea apare ca un model de conflict limitat, sângeros, impopular şi ineficace. În aceste condiţii, republicanii americani adoptau, în 1953, noua strategie, care poate fi rezumată prin trei formule: represalii masive (masive retaliation), riposta imediată (instant retaliation), fără adăposturi (no sheltering), adică la orice atac, SUA vor

36

răspunde imediat şi masiv cu arma atomică. Nici un teritoriu nu va fi scutit. Aşa estimau SUA că vor obţine maximum de securitate la costurile cele mai puţin ridicate. Sistemul alianţelor În Asia a devenit imperioasă stoparea expansiunii comunismului chinez şi de a duce la eşec „teoria dominoului”: atunci când o ţară cade sub dominaţia comunismului, vecinele riscă să fie şi ele antrenate. -

În anul 1951 a fost perfectat tratatul militar între Australia, Noua Zeelandă, SUA (A.N.Z.U.S.).

- Deja aliate în Pacific cu Filipinele, Australia Noua Zeelandă şi Japonia, SUA a semnat tratate de apărare cu Coreea de Sud (1953), Pakistan, China naţionalistă şi Vietnamul de sud (1954). -

Cel mai important este Tratatul de la Manila, care a creat Organizaţia Tratatului Asiei de Sud Est (S.E.A.T.O.), la 8 septembrie 1954. SUA, Franţa, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Filipinele, Pakistanul şi Thailanda se angajau să dea o ripostă colectivă la un atac împotriva unuia dintre teritoriile lor şi la sud de paralele de 21, 30 grade, ceea ce includea Indochina, dar nu şi Taiwanul, legat printr-un tratat defensiv chino-american (2 decembrie 1954) şi subiectul unei vii tensiuni între 1954-1955.

-

În Orientul Mijlociu, Pactul de la Bagdad (C.E.N.T.O., 24 februarie 1955) regrupa Turcia, Iranul, Irakul, Pakistanul şi Marea Britanie, creând un cordon protector la frontierele sudice ale URSS (face legătura cu SEATO şi NATO).

37

- În America latină, SUA a încercat să atragă statele de aici într-o cruciadă împotriva comunismului (Conferinţa de la Caracas, martie 1954) şi de a întări coeziunea Organizaţiei Statelor Americane - Japonia a jucat un rol limitat şi subordonat Statelor Unite. Acesteia, prin articolul 9 al Constituţiei din 3 mai 1947, i s-a impus un pacifism instituţional, prin care Japonia renunţă la recurgerea la forţă şi la întreţinerea oricărui potenţial militar. Dar, de la începutul războiului împotriva Coreei, America i-a solicitat reînarmarea şi încheierea tratatului din 1951. Japonia şi-a construit o forţă defensivă. Japonezii au cerut sovieticilor insulele Kurile şi sudul insulei Sahalin şi, mai important decât orice, insulele de la nord de Hokkaido (Habomia, Sikotan). În ciuda impasului asupra contenciosului continental, japonezii şi sovieticii au semnat o declaraţie comună, punând capăt stării de război în octombrie 1956

permiţând restabilirea relaţiilor

diplomatice normale. Japonia a fost admisă în ONU la 18 decembrie 1956.

Tabăra estică şi primele semne ale dezgheţului Est-Vest Coerenţa estului se manifestă printr-o unitate ideologică, al cărui simbol a fost Kominformul. El a denunţat imperialismul american, vinovat de război, a căutat să impună modelul sovietic, susţine cultul personalităţii genialului Stalin şi îl acuză pe Tito. Opozanţii sunt peste tot vânaţi. Pe plan economic, accentul a fost pus pe industria grea şi pe colectivizarea agriculturii. În replică la constituirea OECE, statele Europei de Est (Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Uniunea

38

Sovietică, urmate de Albania şi Republica Democrată Germană) s-au regrupat, la 25 ianuarie 1949, în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), care avea rolul de a le facilita relaţiile comerciale, în parte, în profitul URSS. Pe plan militar, Uniunea Sovietică a semnat cu democraţiile populare şi cu China tratate de asistenţă bilaterale. Izolat de lumea occidentală, blocul de est s-a aliniat „marelui frate”. Ca urmare a intrării Germaniei în NATO, el a creat, la 14 mai 1955, pactul de la Varşovia. Această alianţă regrupa, sub comandament sovietic, toate forţele armate ale ţărilor Europei de est, cu excepţia Iugoslaviei. După moartea lui Stalin (martie 1953) a fost instalată în funcţiune o conducere colectivă cu Hruşciov, ca prim secretar al Partidului Comunist A fost inaugurată o perioadă numită a „dezgheţului”, după un termen dintrun roman al lui Ilya Ehrehburg. Dezgheţul intern, amnistia, reducerea pedepselor şi începutul perioadei destalinizării a provocat, în acelaşi timp, o perioadă de agitaţie: tulburări în Cehoslovacia (iunie, 1953), o adevărată revoltă în Berlinul de est (16-17 iunie 1953). Peste tot în democraţiile populare asistăm la o separare a funcţiilor între primul ministru şi primul secretar al partidului. Dezgheţului URSS, în politica externă, i-au urmat alte demersuri internaţionale specifice. Au fost reluate, la 20 iulie 1953,

relaţiile

întrerupte cu Israelul. La 27 iulie a fost semnată Convenţia de Armistiţiu în Coreea. Uniunea Sovietică a acceptat propunerea lui Churchill de a se ţine o reuniune a celor patru miniştri de externe la Berlin, dar acest obiectiv n-a fost atins. La 31 martie 1954, Uniunea Sovietică a propus încheierea unui pact de securitate europeană. Şi-a adus o contribuţie în ce priveşte Conferinţa de la Geneva asupra Indochinei (26 aprilie-21 iulie 1954). La 11 octombrie 1954, forţele sovietice au evacuat Port Arthur. La 26 ianuarie

39

1955, URSS a pus capăt stării de război cu Germania. În primăvara anului 1955, URSS a promis să-şi retragă trupele din Austria, cu condiţia ca această ţară să-şi păstreze neutralitatea. Un tratat devenea posibil. La 15 mai 1955, cele patru mari puteri au semnat la Viena tratatul prin care se punea capăt ocupaţiei Austriei, care se obliga să rămână neutră şi să respingă orice uniune cu Germania. Austria putea fi membru ONU şi să intre în organizaţiile nonmilitare. Spiritul destinderii a permis ţinerea la Geneva a unei conferinţe la vârf, în 18-23 iulie 1955, care-i reunea pe preşedintele Eisenhower, mareşalul Bulganin, însoţit de Hruşciov, premierul britanic Eden, preşedintele Consiliului de miniştri francez Edgar Fauré. Dezacordul asupra Germaniei a fost total, dar „spiritul Genevei” a lăsat loc speranţei că destinderea va lua locul războiului rece. De fapt, deschiderea sovietică faţă de Germania s-a concretizat prin călătoria lui Adenauer la Moscova (9-13 septembrie 1955) şi stabilirea relaţiilor diplomatice între RFG şi URSS. Problema germană n-a mai fost principalul pol al tensiunii între est şi vest. URSS a reacţionat cu vigoare la eventualitatea creării unei Comunităţi Europene a Apărării, cu unităţi militare germane, şi la elaborarea unei Uniuni a Europei Occidentale (UEO), care a urmat eşecului Comunităţii Defensive Europene (CED). URSS a înmulţit apelurile la dezarmare şi securitate în Europa şi a convocat la Moscova o conferinţă (29 noiembrie2 decembrie 1954), la care au participat numai democraţiile populare. Sovieticii au răspuns integrării RFG în NATO prin crearea Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), regrupând în jurul URSS şapte democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, România, Bulgaria, Albania, Ungaria). Tratatul de la Varşovia era un tratat de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală, care avea un comandament militar unic,

40

încredinţat unui mareşal sovietic. El conferea blocului estic o structură solidă şi îşi asumă de acum înainte rolul de gardian al blocului. Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de Iugoslavia. Hruşciov, Mikoian şi Bulganin (26 mai-3 iunie 1955) au făcut o vizită la Belgrad, în semn de reconciliere, după ruptura din 1948. URSS recunoştea diversitatea căilor care duceau la socialism. În acelaşi timp competiţia est-vest s-a mutat în afara Europei, unde Uniunea Sovietică exploata voinţa de emancipare colonială, care se răspândea în lumea a treia. 1955-1962 Anii 1955-1962 n-au însemnat sfârşitul lumii bipolare, născută după cel de-al doilea război mondial. Această perioadă intermediară, care a însemnat trecerea lumii de la confruntarea a două blocuri la destindere, a fost plasată sub semnul co-existenţei paşnice. Aceasta a însemnat un nou mod de relaţii Est-Vest şi o consecinţă a „naşterii lumii a treia”. Primei faze a decolonizării asiatice îi succede un al doilea val, cel african. La Bandung, în aprilie 1955, în absenţa marilor puteri, statele recent decolonizate şi-au proclamat voinţa lor de independenţă şi de coexistenţă paşnică şi la Suez, în 1956, două mari puteri coloniale europene au avut parte de o replică diplomatică din partea unui stat din Orientul Apropiat, Egiptul. Urmare a mişcărilor de decolonizare s-a născut un ansamblu de ţări situate în Asia şi în Africa, care aveau în comun subdezvoltarea economică şi au cunoscut o importantă creştere demografică: este „Lumea a Treia” (expresie creată de Alfred Sauvy, în 1952). Aceasta a luat cunoştinţă de existenţa sa în timpul conferinţei de la Bandung. Ea a repurtat o victorie diplomatică la Suez. Într-un timp de 4 ani, statele lumii a treia s-au înmulţit şi au transformat ONU.

41

Lumea a III-a şi-a proclamat mai mult sau mai puţin paşnic intenţiile sale de a nu mai fi tratată ca un obiect al relaţiilor internaţionale. Dintr-o dată, ea a complicat şi îmbogăţit relaţiile internaţionale, raporturile de forţe Est-Vest. Competiţia economică, cursa înarmărilor şi a spaţiului se substituie puţin câte puţin confruntării ideologice. Opoziţia ideologică face imposibilă o adevărată pace. Echilibrul nuclear face improbabil războiul, după formula lui Raymond Aron: „Pace imposibilă, război improbabil”. Între cele două blocuri, coexistenţa paşnică triumfă, chiar dacă crize violente (Berlin, Cuba) au punctat această perioadă. Chiar şi în interiorul blocurilor linii de ruptură apar, mai ales în blocul estic, unde, ca urmare a destalinizării, au urmat crizele din Polonia şi Ungaria şi fisurile din alianţa chino-sovietică.

În blocul occidental, ţările europene, ieşite din

reconstrucţie, se organizează puţin câte puţin. Reculul diplomatic anglo-francez în criza canalului de Suez a deschis porţile Orientului Apropiat pentru cele două superputeri care vor duce de acum înainte o luptă pentru impunerea influenţei proprii, fără a se înfrunta întotdeauna. Ţările nealiniate au fost „recuperate” de diplomaţia sovietică, în timpul Conferinţei de solidaritate afro-asiatică de la Cairo (decembrie 1957) şi la ONU, în timpul tumultoasei sesiuni din 1960. Naţiunile Unite Între mişcarea de decolonizare şi evoluţia O.N.U., interacţiunile sunt evidente. O.N.U., prin dezbaterile sale privitoare la decolonizare, accentuează necesitatea independenţei coloniilor. A trebuit totuşi să se aştepte anul 1961, pentru ca Naţiunile Unite să voteze o declaraţie conform căreia toate coloniile trebuie să-şi câştige independenţa.

42

Pe de altă parte decolonizarea a provocat o bulversare a structurii diplomatice internaţionale, în particular a O.N.U., unde apariţia noilor state a zguduit o majoritate tradiţional inspirată de SUA în Adunarea Generală. Noile state s-au servit de Adunarea Generală ca de o tribună unde poziţiile occidentale erau puse în discuţie. Evoluţia blocurilor Puţin câte puţin, cele după blocuri au început să-şi înţeleagă raporturile ca netinzând să ducă în mod necesar la un război deschis. Primele semne ale „dezgheţului” au apărut după moartea lui Stalin (Congresul al XX –lea al P.C.U.S.). Destalinizarea este la originea fisurilor care au apărut în blocul estic. În blocul occidental un nou pol de putere era în curs de a se naşte în jurul pieţei comune. Coexistenţa paşnică n-a însemnat sfârşitul tensiunilor, s-a instalat un sistem de echilibru al terorii, zguduit de crize (Berlin şi Cuba). Limitele coexistenţei paşnice După moartea lui Stalin s-a constatat un dezgheţ în relaţiile internaţionale. Semnarea tratatului de pace privind Austria şi reconcilierea lui Tito cu conducătorii sovietici sunt semne clare ale schimbării politicii externe sovietice. Factorii esenţiali au fost afirmarea lumii a treia şi echilibrul terorii. În Asia şi în Africa s-au născut state care vroiau să trăiască în pace. Un nou actor – Lumea a Treia – tulbura echilibrul bipolar. Pe de altă parte, ameninţarea atomică, echivalentul distrugerii totale n-a mai fost monopolul unei singure puteri. Ea este bilaterală şi echilibrată, pe scurt: s-a neutralizat. Pe plan mondial, criza Ungariei şi a Suezului au demonstrat că super puterile nu vroiau să se confrunte. Sovieticii, în mod particular Hruşciov au

43

fost mai rapizi decât americanii. Adaptându-şi politica la această evoluţie, în raportul său, din 31 octombrie 1959, Hruşciov a abandonat ideea unei confruntări militare inevitabile între sistemul capitalist şi comunist. Chiar dacă victoria comunismului devine un obiectiv pe termen lung, competiţia trebuie să se limiteze pe teren economic şi ideologic. Între ’55 şi ’62 s-a schimbat stilul din relaţiile internaţionale, conducătorii sovietici şi-au înmulţit vizitele în străinătate. Hruşciov l-a întâlnit pe Eisenhower în SUA, în septembrie 1959, pe de Gaulle, în Franţa în 1960, pe Kennedy la Viena, în iulie 1961. El a încurajat de acum înainte competiţia economică cu SUA, predicând că, în 1980, Uniunea Sovietică va depăşi SUA în materie de producţie. Victoria comunistă trebuie să se facă pe tărâm economic. Dar războiul rece a continuat. El a afectat mai ales epicentrul, Berlinul, iar începând din 1958 s-a întins în Africa cu ocazia conflictelor de decolonizare, în America Latină cu criza cubaneză şi în Asia; în strâmtoarea Formosa, în care comuniştii chinezi au bombardat insulele Chinei naţionaliste Quemoy şi Matsu (22-23 august 1958). Echilibrul terorii Diplomaţia sovietică a ştiut să profite de jocul ameninţărilor nucleare, ameninţând Franţa şi Anglia, în momentul crizei Suezului, cu folosirea armelor nucleare, intimidând SUA cu succesul recent în spaţiu. Lansarea primului satelit artificial Sputnik de către sovietici la 4 octombrie 1957 şi primul zbor al omului în spaţiu, sovieticul Gagarin la (12 aprilie 1961), au reprezentant câştiguri ştiinţifice importante şi au dovedit că Uniunea Sovietică dispunea de rachete cu rază lungă, care puteau atinge teritoriul american. SUA a luat cunoştinţă de întârzierea lor în acest domeniu. Ele au decis să întreprindă un efort gigantic pentru a depăşi URSS. Kennedy a recunoscut public sfidarea şi a cerut Congresului, la 25

44

mai 1961, un efort sporit, pentru a realiza cucerirea spaţiului. A fost începutul unei noi curse a înarmărilor, destinată nu ştergerii de pe faţa pământului, ci mai degrabă să-i insufle teamă în arătarea superiorităţii. SUA şi-a remodelat strategia ei. Riposta graduală americană SUA şi-au remodelat strategia lor. Noul preşedinte, democratul J.F. Kennedy, a afirmat dorinţa SUA de a proteja lumea liberă, dar sub impulsul secretarului apărării, Robert Mac Namara, democraţii au înlocuit ”doctrina represaliilor masive” cu cea a „ripostei graduale”. Aceasta a proporţionat riposta cu ameninţarea şi miza pusă în joc, urmând o escaladare savantă, care mergea de la conflictul convenţional la războiul nuclear. Noua strategie implica posesia tuturor categoriilor de arme şi, în special, întărirea armamentului convenţional american, dezvoltarea noilor mijloace de ripostă, cum erau noile rachete Polaris. În ciuda neliniştilor americane, în privinţa avansului sovietic în domeniul rachetelor, URSS era, în realitate, în mare întârziere în cursa armamentelor strategice. În 1962, Moscova dispunea de 75 de rachete intercontinentale, care puteau fi lansate de la sol şi fabricau 25 pe an. SUA posedau deja 294 de rachete intercontinentale şi fabricau 100 pe an. Superioritatea americană este şi mai zdrobitoare în domeniul rachetelor submarine şi a bombardierelor intercontinentale. Primele negocieri pentru dezarmare O altă consecinţă a „echilibrului terorii” a fost relansarea dezarmării. Uniunea Sovietică s-a făcut campionul ideii, sprijinind planul Rapacki, de denuclearizare a Europei Centrale (1957 – 1958), şi a declarat un moratoriu asupra testelor nucleare. În 1958 s-au deschis negocieri între cele trei puteri cu arsenal atomic, cu scopul de a se ajunge la un acord privind încetarea experienţelor nucleare în atmosferă. Paralel cu aceste convorbiri,

45

guvernele sovietic şi american au decis să reia negocierile într-un nou organism, „comitetul celor 18”, format din reprezentanţii puterilor vestice, estice şi ai ţărilor nealiniate. În timpul întâlnirii la vârf de la Viena (3-4 iunie 1961), Hruşciov i-a cerut lui Kennedy ca negocierile asupra experienţelor nucleare să fie replasate în cadrul mai general al dezarmării. În septembrie 1961, negociatorii american şi sovietic şi-au asumat un obiectiv ambiţios, dezarmarea generală şi completă. Realizarea sa urma să fie progresivă, pe etape, de durată, echilibrată. În fapt, convergenţa americano-sovietică va antrena abandonul perspectivei unei reduceri generale a armamentelor. Cele două superputeri au preferat, de acum înainte, negocieri pentru acorduri parţiale şi selective.

46

D E S T I N D E R E A R E L A T I VĂ (1962-1975) Anul 1962 a deschis o eră nouă de apropiere şi cooperare. Reglementarea afacerii rachetelor din Cuba, care corespunde sfârşitului crizei Berlinului, a pus bazele destinderii. Consecinţele au fost imense. Pe de altă parte, în cursul anilor ’60 se constată bipolarizarea crescândă a vieţii internaţionale şi o eroziune a monolitismului celor două blocuri. Coeziunea NATO şi a Tratatului de la Varşovia au slăbit, şi o schismă a apărut între URSS şi China populară. Cele două superputeri au început un dialog care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii. Această acomodare a făcut din aceşti actori adversari, parteneri. Confruntarea a continuat în conflictele locale din Asia, Africa şi Orientul apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferinţa de la Bandung, de către naţiunile lumii a treia, părea consolidată de convergenţa relativă a intereselor celor doi mari, şi ameninţată de noile forţe ce se năşteau în sânul celor două blocuri şi în interiorul lumii a treia. Ţările lumii a treia, cu toată slăbiciunea lor economică şi militară, exercitau o influenţă crescândă, din simple mize ale

47

confruntării Est – Vest ele devenind, puţin câte puţin, agenţi ai politicii mondiale. Bipolarismul americano-sovietic Evoluţia acestei perioade este marcată de voinţa de pacificare a celor doi mari, care au renunţat la o strategie a tensiunii şi s-au angajat pe calea destinderii. Această perioadă corespunde cu apogeul puterii americane, pe plan strategic şi economic, cu intruziunea unui satelit sovietic (Cuba) în emisfera occidentală. Din partea sovietică, după căderea lui Hruşciov (1964), criticat pentru eşecurile în politica agricolă dar, de asemenea, în politica externă a început o lungă perioadă de guvernare a lui Brejnev (decedat la 10 noiembrie 1982). Echipa Brejnev a înregistrat una din marile succese pe terenul politicii externe. URSS a făcut proba unui dinamism extern contrastant cu imobilismul intern, penetrând adânc Lumea a Treia, întărind integrarea „ţărilor frăţeşti” şi mai ales obţinând un dialog privilegiat cu SUA, care au sfârşit prin a le recunoaşte puterea. Destinderea n-a însemnat dezarmarea. Pericolul corespundea unui creşteri considerabile a armamentelor, cu deosebire în tabăra sovietică, care a făcut un enorm efort pentru a recupera rămânerea sa în urmă în domeniul armamentelor strategice, deoarece în 1962 Washingtonul dispunea de o netă superioritate. A avut loc o cursă a înarmărilor, mai ales în domeniul rachetelor cu rază medie (2000-4000 km) I.R.B.M. (Intermediate Range Ballistic Missile), la rachete cu rază lungă de acţiune (10.000 km) I.C.B.M. (Intercontinental Ballistic Missile) sau la rachete lansate de pe submarin S.L.B.M. (Submarine Launched Ballistic Missile). Cei doi mari ajung, la sfârşitul anilor ’70, la acumularea unui arsenal impresionant.

48

Cu toate că ambele superputeri cresc fără încetare potenţialul lor limitat, ele evită cu cea mai mare grijă orice înfruntare directă şi se menajează, fiind constrânse de greutăţile lor interne, care-i obligă să găsească un modus vivendi. Avansul american în domeniul tehnologic După ce a luat un avans ştiinţific şi militar (Sputnik 1957, Gagarin 1961), Uniunea Sovietică a acumulat întârzieri în domeniul tehnologiei de vârf. Americanii au fost primii care au ajuns pe Lună (21 iulie 1969) şi ei au lansat primul laborator spaţial în 1973. În competiţia mondială, meritele socialismului n-au triumfat uşor. Şi din punct de vedere american există probleme de dezvoltare a capitalismului. Îndoiala înlocuieşte încrederea pe motivul menţinerii zonelor de sărăcie, de segregaţie rasială, războiul din Vietnam şi scandalurile politice. Reducerea tensiunilor internaţionale Anii ’60 au fost marcaţi de reluarea tratativelor între USA şi Uniunea Sovietică. Perioada ’69 – ’73 este faza cea mai fecundă a destinderii. Ea corespunde venirii la putere în Washington a preşedintelui Richard Nixon şi a consilierului său pentru securitate naţională, Henry Kissinger, care au manifestat convingerea despre necesitatea dezangajării. SUA se consideră prima putere mondială, dar nu vor să mai conducă singuri. Ei acceptă paritatea nucleară cu URSS şi în curând se va ajunge la o diplomaţie triunghiulară, ceea ce explică atât acordurile privind domeniul ştiinţific şi comercial, cât şi în domeniul militar. Un fel de înţelegere, de acceptare, s-a stabilit între americani şi sovietici, care a dus la apariţia unei co-gestiuni a afacerilor internaţionale: fiecare din cei doi mari recunoaşte dreptul celuilalt de a face să domnească ordinea în tabăra sa şi să evite cu grijă

49

orice confruntare directă. Războiul din Vietnam este un exemplu remarcabil al unui conflict în timpul destinderii care priveşte o ţară din tabăra socialistă, Vietnamul, susţinută de Moscova. În cele mai grele momente ale angajamentului militar aici, Moscova a menţinut şi întărit raporturile sale cu Washington-ul. Intervenţia sovietică în Cehoslovacia n-a mai afectat procesul destinderii.

Acordurile de limitare a armamentelor De la 1 decembrie 1959, cei doi mari au convenit la demilitarizarea Antarcticii. După criza din 1962, convergenţa intereselor sovieto-americane a apărut şi mai clar. Tratatul de la Moscova O altă măsură a fost simbolică, chiar dacă nu este vorba de o dezarmare propriu–zisă. Din 1958 se pune problema interzicerii testelor nucleare în atmosferă, încercare care a făcut obiectul unui moratoriu, întrerupt în septembrie 1961. Ca urmare a crizei cubaneze, SUA şi URSS au ajuns la un punct final, după ani de negocieri. Ele au fost iniţiatorii Tratatului de la Moscova (5 august 1963), semnat pentru mai mult de 100 de ani, care interzice experienţele nucleare în atmosferă. Franţa şi China, care şi-au pus la punct echipamentele lor atomice, au refuzat să adere. În realitate, Tratatul de la Moscova n-a limitat arsenalul militar al celor doi mari, care au conservat, fără posibilitatea de control, stocuri enorme şi pe care le sporeau. Acestor puteri atomice nu li se interzicea mare lucru, în schimb ele invitau alte ţări să adere la el, privându-le de mijloace de a poseda ele arme nucleare. Însemnătatea militară a tratatului este nulă, dar cea politică este imensă. El concretizează o schimbare de climat între cei

50

doi mari, care încheie un acord ce respinge cu indignare China din tabăra estică şi Franţa din tabăra occidentală. Tratatul asupra non-proliferării armelor atomice Întâlnirea dintre preşedintele Johnson şi preşedintele Consiliului de Miniştri Kosîghin, la Glassboro (New Jersey), în 23 -25 iunie 1967, permite încheierea, în iulie 1968, a unui Tratat asupra non-proliferării armelor atomice, semnat de SUA, URSS şi Marea Britanie, respins din nou de Franţa şi China, care experimentează bomba cu hidrogen în 1967-1968 şi refuză să adere la un tratat care le interzice să adere la clubul atomic. Coeziunea NATO şi a Tratatului de Varşovia au slăbit, şi o schismă s-a dezvoltat între URSS şi China populară. Cele două superputeri au început un dialog care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii. Această acomodare a făcut din aceşti actori adversari-parteneri. Confruntarea a continuat în conflictele locale din Asia, Africa şi Orientul Apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferinţa de la Bandung, de naţiunile lumii a treia, părea consolidată de convergenţa relativă a intereselor celor doi mari şi ameninţată de noile forţe ce se năşteau în sânul celor două blocuri şi în interiorul lumii a treia.

Politica controlului armamentului Mai întâi americanii şi sovieticii au convenit să stabilească un contact direct pentru a evita escalada fatală. S-a creat (anunţată la 20 iunie 1963) o legătură între Washington şi Moscova (a apărut telefonul roşu). La 27 ianuarie s-a semnat un tratat de nemilitarizare a spaţiului, a lunii şi a corpurilor celeste şi interdicţia de a lansa pe orbită armele nucleare.

51

14 februarie 1967- tratatul de la Tlateloloco, trebuia să ducă la crearea unei zone libere de arme nucleare în America Latină. Există un comitet al ONU, format din 18 membri, care a elaborat un tratat de denuclearizare a marilor (11 februarie 1971) şi o convenţie de interzicere a armelor biologice (10 aprilie 1972). Cele mai multe din aceste acorduri sunt încheiate pe baza filosofiei „controlului armamentului”. Nu e vorba de dezarmare, ci de fixarea limitelor asupra înarmării. Limitarea armamentelor strategice Statele Unite şi URSS erau în curs de a acumula arme din ce în ce mai perfecţionate şi erau îngrijorate de costul tot mai ridicat al rachetelor antibalistice (Antiballistic Missile sau ABM). ABM, al căror cost este considerabil, sunt capabile să oprească în zbor rachetele inamice înainte săşi atingă obiectivul. Sovieticii le-au construit în jurul Moscovei şi americanii în jurul Washingtonului. Se repunea în discuţie „echilibrul terorii”, apărând riscul ca prima lovitură să ducă la declanşarea unui conflict nuclear. Al doilea progres a fost apariţia rachetei cu capete multiple sau MIRV (Multiple Independently Targeted Return Vehicle), care permitea atingerea mai multor obiective o singură dată. Acordurile SALT I În iunie 1968 au început negocierile asupra limitării armelor strategice, SALT (Strategic Arms Limitation Talks), duse de consilierul principal al preşedintelui Nixon, Henry Kissinger. S-au deschis la Helsinki, în noiembrie 1969, ca urmare a nenumăratelor reuniuni, permiţându-i lui Nixon şi Brejnev, la 26 mai 1972, semnarea acordurilor SALT. Era compus din două părţi: un acord provizoriu şi un tratat. Acordul consistă din îngheţarea pentru cinci ani a armamentelor strategice, încetarea

52

construirii

de

rampe

de

lansare

fixe

pentru

ICBM,

rachetele

intercontinentale şi a lansatoarelor balistice pe submarine (SLBM). Plafonul pentru ICBM era de 1054 pentru americani, 1409 pentru sovietici, pentru SLBM, de 650 pentru americani şi 950 pentru sovietici. Tratatul a limitat la două poziţii sistemele de apărare antirachetă (ABM), în jurul Moscovei şi Washingtonului. Logica echilibrului terorii era aceea ca insistenţa în a descuraja să ducă la împiedicarea izbucnirii războiului. A fost pentru prima dată când cele două puteri, depăşind problema controlului, au încheiat un acord privitor la armamente, care nu cere nimic de la alte ţări. Acordul limita producţia la anumite tipuri de arme. În sfârşit, este un acord care recunoaşte accesul la paritate pentru URSS, ceea ce constituie o mare victorie pentru ea. Uniunii Sovietice i s-a recunoscut o superioritate numerică, sub pretextul unei înapoieri economice. Întâlnirile între cei doi mari Cu ocazia vizitei lui Nixon la Moscova (mai 1972), care a fost cea dintâi vizită oficială a unui preşedinte american în URSS, s-a semnat o declaraţie comună, în 12 puncte, care a „definit bazele raporturilor reciproce între SUA şi URSS”, un veritabil cod de conduită. Acest acord întăreşte bipolarismul americano-sovietic şi apropie două sisteme politice în care raţiunea de stat prevalează asupra exigenţelor ideologiei. În mai puţin de 3 ani, conducătorii celor două ţări s-au întâlnit de patru ori. În toamna anului 1972, o comisie consultativă permanentă instituţionalizează dialogul sovieto-american. Este vorba de a transforma acordul provizoriu într-un tratat definitiv. Acesta s-a făcut cu ocazia vizitei lui Brejnev în SUA (18-25 iunie 1973). Noi acorduri, convenţii sau declaraţii au fost semnate, care angajau cele două ţări să prevină războiul

53

nuclear, nu numai între ele, ci şi între ele şi alte ţări. Prin aceasta, cele două ţări îşi acordau dreptul de arbitru, pentru a controla crizele care riscă să degenereze. A treia întâlnire la vârf (27 iunie-3 iulie1974) i-a permis lui Nixon şi Brejnev diferite acorduri privitoare la limitarea experienţelor nucleare subterane. Întâlnirea Acord de la Vladivostok, din 23-24 noiembrie 1974, este ultima întâlnire la vârf a destinderii. El prevedea, pentru ambii, un plafon de 2400 lansatoare (focoase) de rachete (ICBM şi SLBM), care trebuiau să servească de cadru pentru viitorul tratat SALT 2. Dar negocierile destinate să pregătească un acord definitiv s-au împotmolit după aceasta. Destinderea în Europa şi Östpolitikul Întreaga problematică a destinderii rezidă în reglementarea problemei germane şi îmbunătăţirea relaţiilor între Germania de Vest şi statele Europei de Est. Trei chestiuni nu-şi găsiseră o soluţie în timpul perioadei războiului rece: situaţia teritorială moştenită din război, statutul Berlinului şi existenţa a două entităţi politice germane, simbol al diviziunii lumii: RFG şi RDG. Reglementarea problemei teritoriale. Până în anul 1969 politica externă a RFG, condusă de cei trei cancelari creştin-democraţi (Konrad Adenauer -1949-1963; Ludwig Erhard -1963-1966 şi Kurt Kissinger 19661969) a fost cea definită de cea a cancelarului Adenauer, fondată pe alegerea Occidentului. Ea reia din 1955 relaţiile diplomatice cu URSS şi a început o apropiere prudentă faţă de Polonia, dar greutăţile politice, cea a refugiaţilor şi a repatriaţilor, au constrâns-o la o mare prudenţă şi a imprimat o anumită rezervă politicii externe vest-germane. Această politică

54

este fondată pe două principii contradictorii. Voinţa de a ancora RFG la Occident şi, în particular, ancorarea în construcţia europeană şi, în acelaşi timp, revendicarea unei Germanii unificate şi pretenţiile RFG de a-i reprezenta pe toţi germanii. Doctrina Hollstein (după numele secretarului de stat la afaceri externe) consistă în a ameninţa cu ruperea relaţiilor diplomatice cu toate statele care recunoşteau regimul din Pankow (Berlinul de Est). Östpoltikul (politica pentru est) Ca urmare a eforturilor de destindere americano-sovietică şi politicii pentru est a generalului de Gaulle, RFG, care profită de pieţele Europei de est, s-a deschis pentru est. Östpolitikul, schiţat din 1966, de guvernele „marii coaliţii” (înţelegând aici pe creştin-democraţi, social-democraţi şi liberali), a fost dezvoltat, începând cu 1969, de Willy Brandt, care iese învingător în alegeri în fruntea unei coaliţii restrânse a social-democraţilor şi a liberalilor. El va duce o politică de apropiere de est, imitând ceea ce a făcut preşedintele de Gaulle şi Nixon. Apropierea între cele două Germanii s-a făcut prin întâlnirile de la Erfurt, la 19 martie 1970 şi de la Kassel, la 21 mai 1970, între Willy Brandt şi prim-ministrul est-german Willy Stoph. Acordul RFG-URSS Germanii au început negocierile cu sovieticii, care au condus la acordul de la Moscova, din 12 august 1970. Părţile au declarat că obiectivul cel mai importat al lor este pacea şi destinderea, recunoscând

55

inviolabilitatea frontierelor europene şi menţinând drepturile celor patru puteri asupra Berlinului. Recunoaşterea frontierelor germano-poloneze Au avut loc discuţii cu Polonia, pe chestiunea linia Oder-Neisse, pe care Germania federală n-a vrut niciodată să o recunoască. Finalmente, tratatul semnat la 7 decembrie 1970 afirmă intangibilitatea acestei frontiere. Imaginea cancelarului W. Brandt, îngenuncheat în faţa monumentului ridicat în memoria victimelor Ghetoului din Varşovia, dă o dimensiune umană reconcilierii germano-poloneze. Statutul Berlinului Între cele două Germanii rămâne problema Berlinului, libertatea de acces în Berlinul de vest. Lungi negocieri au permis încheierea la 3 septembrie 1971 a unui acord cvadripartit asupra Berlinului, stipulând menţinerea drepturilor celor patru puteri ocupante şi un nou statut. Occidentalii acceptă ca oraşul să nu mai fie considerat un land al RFG. Căile de acces au fost reglementate cu minuţiozitate. . Recunoaşterea celor două Germanii Cele două state s-au recunoscut şi şi-au schimbat reprezentaţii diplomatici. Până în acest moment, RFG s-a considerat reprezentanta celor două Germanii. Tratatul cu Germania de Est recunoaşte explicit că nici unul din cele două state n-au suveranitate în afara frontierelor actuale. Tratatul între cele două Germanii a fost finalmente notificat la 21

56

decembrie 1972. Una din consecinţele esenţiale ale acestui tratat a fost de a obţine recunoaşterea RDG de către numeroase state occidentale şi admiterea celor două Germanii în ONU, în septembrie 1973, consacrarea separaţiei juridice a celor două state germane şi ostpolitikul au meritul de a umaniza condiţia populaţiei germane separate; dar faptul de a ajunge la viaţa internaţională a consolidat structurile statului est-german. Urmările conferinţei de la Helsinki asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale Conferinţa de la Helsinki a fost punctul de maximă importanţă al destinderii, chiar dacă a existat o anumită ambiguitate a Actului final. URSS era preocupată de garantarea frontierelor europene, născute din război, cerând o conferinţă asupra securităţii europene. Occidentalii, care nau acceptat formal situaţia de fapt a Europei după conferinţa de la Yalta şi cortina de fier, au pus condiţiile lor, în special încheierea unui acord asupra Berlinului, la care să participe SUA şi Canada. Destinderea a dat ocazia de a se deschide convorbiri preparatorii la Helsinki, din 22 noiembrie 1972 până la 8 iunie 1973, apoi veritabile negocieri din 3 la 7 iulie, în sfârşit din septembrie 1973, în iulie 1975. Această conferinţă asupra securităţii şi cooperării în Europa (C.S.C.E.), la care erau reprezentate 35 de state europene, a adoptat la 1 august 1975 un act final semnat de numeroşi şefi de state şi guverne, între care Leonid Brejnev şi Gerald Ford. Subîmpărţit în trei capitole sau „coşuri”, Actul final consacră marile principii: egalitatea statelor, neamestecul în afacerile interne ale altui stat, autodeterminarea popoarelor, inviolabilitatea frontierelor şi renunţarea la recurgerea la forţă pentru reglarea conflictelor.

El prevedea dezvoltarea cooperării

57

economice, ştiinţifice şi tehnice. În sfârşit, garanta apărarea drepturilor omului şi, în special, noţiunea de liberă circulaţie a persoanelor şi ideilor. Negocierile diplomatice ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare (C.S.C.E.) în Europa au marcat profund relaţiile internaţionale, vorbindu-se de o Europă până la conferinţa de la Helsinki şi o Europă după Conferinţa de la Helsinki. Ea a fost legată în mod direct de procesul destinderii, care a fost confirmat şi întărit. Spiritul de colaborare şi de compromis au prevalat. În interiorul blocului sovietic s-au creat condiţiile apariţiei unor revendicări ale drepturilor omului, recunoscute de statele comuniste în teorie. Acest fapt va încuraja vocile dizidenţilor. Actul final mai este considerat şi ca o Cartă a relaţiilor intereuropene, în condiţiile destinderii relative, care prevala pe continent la începutul anilor ’70.

O lume destabilizată (1979 - 1989) Cu toată criza anului 1973, destinderea a continuat până în anul 1975, considerat ca un punct de echilibru într-o lume în evoluţie. În 1975, Conferinţa de la Helsinki a consacrat status-quo-ul teritorial al Europei şi participanţii au afirmat voinţa de a aprofunda destinderea. Dar, sub efectul crizei petroliere, a dezordinii monetare şi a înmulţirii tensiunilor, destabilizarea s-a făcut simţită în toate domeniile. Căderea Saigonului, la 30 aprilie 1975, semnifică terminarea războiului de 30 de ani, dar şi părăsirea politicii americane de îndiguire. Puterea americană părea condamnată la doliu, pierzându-şi toată influenţa în Indochina, dă înapoi în America centrală. Uniunea Sovietică profită de această pierdere a prestigiului de către americani. Conflictele vechi renasc sau apar altele noi,

58

cum au fost: creşterea integrismului islamic, revoluţia iraniană, aventurismul Libiei lui Gadafi, războiul din Vietnam, conflictele din America Latină şi Africa, sunt manifestări ale acestei destabilizări. Caracteristicile acestei perioade sunt creşterea problemelor în sud, apariţia tensiunilor în părţi ale planetei cunoscute pentru calmul lor. Antagonismul între Nord şi Sud, fondat pe schimburile de materii prime şi produse industriale, s-a exacerbat. Accentul s-a deplasat de la problemele Est-Vest la problemele Nord-Sud şi mai ales Vest-Sud. Diferitele aspecte ale crizei Dezordinea monetară internaţională s-a produs în urma căderii dolarului, adevărat etalon monetar, minat de decizia luată de preşedintele Nixon de a detaşa dolarul de aur, la 15 august 1971. Şocurile petroliere Declanşarea şocului petrolier din 1973 se datorează deciziilor luate de ţările arabe producătoare de petrol în 16 şi 17 octombrie 1973 asupra embargoului vânzării de petrol spre anumite state, reducerea producţiei şi, mai ales, creşterea preţurilor. Factorii unei crize sunt prezenţi de mult timp. Cel mai important dintre toate este creşterea enormă a utilizării petrolului ca sursă de energie şi voinţa producătorilor de a trage cele mai mari beneficii posibile. Creşterea petrolului în consumul mondial de energie este remarcabilă. În 1950 el reprezenta 37,8% faţă de 55, 7% pentru cărbune. În anul 1967 petrolul şi gazul reprezentau 64,4% din total. Aşadar, petrolul a urcat la 64,4%, adică de la o treime la două treimi, în condiţiile în care consumul de energie anuală s-a triplat.

59

Al doilea motiv este voinţa crescândă a statelor producătoare de petrol de a obţine cele mai mari avantaje. Până spre anul 1960 exploatarea zăcămintelor de petrol era dreptul marilor companii petroliere, care, în schimbul concesionării exploatărilor, vărsau statelor anumite drepturi în bani. Mexicul şi Iranul s-au debarasat de acest ascendent în 1951. Cu excepţia SUA şi URSS, cea mai mare parte din ţările industrializate nu produceau sau produceau foarte puţin petrol. În Europa Occidentală producătoare erau numai Marea Britanie şi Norvegia iar în extremul Orient Japonia. În vest producţia este concentrată în Venezuela şi Nigeria, în Indonezia şi mai ales în Golful Persic,în Arabia Saudită, Iran, Irak, Behrein,Kuweit şi Qatar. Concentrarea are implicaţii politice şi strategice. Cea mai mare parte a producţiei trece prin strâmtoarea Ormuz, de unde şi importanţa Golfului Persic şi a Oceanului Indian pe plan geostrategic, deoarece producătorii îşi pot concentra eforturile mai uşor. Cinci dintre aceştia: Venezuela, Iran, Irak, Arabia Saudită şi Kuweit au creat, la 15 septembrie 1960, la Bagdad, Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.), la care au aderat treptat alte state. De acum îniante ţările din OPEC au căutat an de an să obţină avantaje în ce priveşte drepturile lor şi apoi naţionalizarea totală a producţiei de petrol. Iniţiativa a aparţinut Algeriei şi Libiei. Statele din sud, producătoare de materii prime, altele decât petrolul, cresc preţurile şi iau controlul sectoarelor economice deţinute până acum de companiile străine. Semnele bulversării ordinii mondiale existau încă înainte de octombrie 1973. La 16 octombrie 1973, ţările din OPEC decideau ca preţul barilului de petrol să treacă de la 3 la 5 $. La 17 octombrie producătorii arabi au făcut un embargou împotriva ţărilor care ajutau Israelul, în special SUA şi Olanda. Ele decid, de asemenea, să reducă producţia, în raport cu cea din

60

septembrie, de la 15 la 20% şi apoi cu 5% până când Israelul va elibera teritoriile ocupate. Din 1974 acest sistem a fost abandonat. În martie 1974, preţul petrolului se mărise de patru ori. În timp ce efectul primului şoc se atenua, efectul cererii de petrol provoca un al doilea şoc, marcat prin dublarea preţului în 1979, de revoluţia iraniană urmată de o a treia dublare datorată războiului dintre Iran şi Irak. Preţul petrolului a ajuns la 34 de dolari pe baril la sfârşitul anului 1981. Consecinţele crizei Au fost grave mai ales asupra ţărilor industrializate, ele remodelând fizionomia planetei. Ameninţate de penurie, Europa Occidentală şi Japonia, ale căror economii se bazau pe petrol, au fost cuprinse de panică. S-a accentuat inflaţia, combătută în unele ţări (SUA, Germania şi Japonia), prin planuri de austeritate, care au provocat scăderea producţiei şi a nivelului de trai. Creşterea PIB a fost negativă în ţări ca SUA, Marea Britanie şi Germania. Între efecte se mai pot adăuga dificultăţi pentru întreprinderi, falimente, şomaj în creştere. Ţările subdezvoltate n-au fost afectate în aceeaşi măsură de criză. De exemplu, Arabia Saudită a devenit o nouă ţară industrială, PIB-ul său crescând la 250%, într-un an. Pentru ţările sărace, care nu erau producătoare de petrol, preţurile importurilor au devenit insuportabile. Criza raporturilor sovieto-americane Între 1975-1985, lumea a traversat o nouă fază a tensiunilor internaţionale atât din cauza crizei economice, cât şi a dificultăţilor din raporturile dintre SUA şi URSS. A avut loc o eroziune a influenţei americane în lume. Afacerea Watergate, traumele provocate de războiul din

61

Vietnam, demisia lui Nixon (8 august 1974), au dus, pe de o parte, la pierderea influenţei şi la o criză de conştiinţă a politicii externe americane. În 1973 şi 1974, obsedaţi de ideea de a evita orice nouă intervenţie, americanii par să fi renunţat la exerciţiul responsabilităţii în lume. Mijloacele lor de influenţă s-au erodat. Retragerea diplomatică este generală, cu excepţia Orientului Apropiat, cu privire la care preşedintele Carter semnează acordul de la Camp David, în 17 septembrie 1978. Divergenţele echipei de la putere şi voinţa moralizatoare a preşedintelui Carter, care pune pe primul plan apărarea drepturilor omului şi renunţarea la fabricarea armei neutronice, întăreşte impresia unei Americi nesigure şi aflată în declin. Schimbarea de orientare a intervenit în timpul lui Carter, care a prevenit, în ianuarie 1980, că orice tentativă a unei ţări de a-şi asigura controlul asupra golfului Persic va fi considerată ca un atac lansat împotriva intereselor vitale ale SUA. Alegerea lui Ronald Reagan (1980-1988) a însemnat reafirmarea Americii din nou ca lider al lumii libere, decis să se redreseze, pentru a se reînarma masiv şi a restabili autoritatea SUA în lume, în faţa ameninţărilor Uniunii Sovietice, „imperiul răului”. Cursa înarmărilor Din 1973 sovieticii au experimentat cu succes rachete cu capete multiple (MIRV). Între altele, sovieticii au pus la punct o rachetă cu rază medie de acţiune 4-5000 de km, este SS 20, care putea lovi orice punct din Europa occidentală. La începutul anilor ’80, URSS apărea ca prima putere militară din punct de vedere nuclear şi al armelor convenţionale de pe glob. URSS, a instalat în Europa de Est, începând cu 1977 o reţea de 330 de rachete SS

62

20. Forţa de lovire a URSS şi SUA era uriaşă, împreună puteau să distrugă de câteva zeci de ori întreaga viaţă de pe pământ. Negocierile privitoare la limitarea armamentelor au fost mai dificile. În ciuda tuturor acestor împrejurări nefavorabile s-a semnat, la Viena (1518 iunie 1979), Tratatul SALT 2. Brejenv şi Carter au semnat un acord care prevedea limitarea numărului la 2250 şi a tipului de rachetă (maximum 1320 de rachete cu capete multiple, dintre care 820 ICBM sol-sol) lansatoare nucleare pentru fiecare ţară. Tratatul n-a redus cursa înarmărilor, ci doar a încetinit progresul acesteia. Din cauză ca acordurile au fost văzute ca fiind prea favorabile URSS, Senatul american a refuzat să-l ratifice. Nici negocierile pentru reducerea forţelor în Europa (Mutual Balanced Forces Reduction), angajate la Viena, în octombrie 1973, cu participarea a 12 state NATO şi şapte ale tratatului de la Varşovia, nu s-au soldat cu rezultate efective. Nici întâlnirile pe tema forţelor nucleare cu rază intermediară (FNI), care s-au angajat la Geneva (30 nov. 1981), n-au dus la nici un rezultat pozitiv. Negocierile START (Strategic Arms Reduction talks), începute la 20 iunie 1982, la Geneva, au ajuns repede în impas. Problema euro-rachetelor era mai gravă. Euro-rachetele (SS 20) Instalarea progresivă a euro-rachetelor SS 20 în Europa de Est a dus la alarmarea europenilor. Ele ameninţau direct Europa şi nu intrau în calculele militare ale armelor strategice, deoarece raza lor de acţiune era mai mică de 5500 de km. NATO denunţă instalarea rachetelor SS 20 şi ia, în decembrie1979, o dublă decizie: să facă negocieri cu URSS sau în absenţa sa, să întărească şi să modernizeze armamentul NATO în Europa. Până în acest moment,

63

armele tactice americane erau interpuse între statele europene, neputând atinge teritoriul URSS. Americanii însă au instalat rachete cu rază medie de acţiune în Europa de vest, Pershing II, cu o singură ogivă şi o rază de acţiune de 1800 km şi 464 rachete de croazieră de 2500 de km, expunând teritoriul sovietic la o lovitură nucleară din apropiere. În această situaţie, americanii au lansat ideea opţiunii zero, propusă de Reagan la 18 nov. 1981 ( îndepărtarea rachetelor sovietice SS20 în contrapartidă cu îndepărtarea celor americane Pershing şi Cruise). Între 1981-1983 un val de pacifism s-a afirmat în întreaga Europă dar, ca urmare a victoriei CDU şi aliaţilor ei,la alegerile din martie 1983, primele rachete Pershing II au fost instalate în Germania de Vest. Uniunea Sovietică s-a retras din toate negocierile pentru dezarmare şi a anunţat o masivă creştere a arsenalului său nuclear. A urmat o perioadă de confruntare, cursa înarmărilor fiind reluată. Prezentată ca un mijloc de a pune capăt echilibrului terorii, ea a fost relansată de SUA, sub numele de „războiul stelelor” (star wars). Iniţiativa de Apărare Strategică (IDS), anunţată în 23 martie 1983 de preşedintele Reagan, a constat într-un proiect de instalare a unui scut spaţial de protecţie împotriva rachetelor balistice. Era vorba de a elibera SUA de teama nucleară şi de depăşirea de către umanitate a riscului atomic. Ideea era de a crea un sistem defensiv care trebuia, în anul 2000, să facă ineficiente armele nucleare ofensive sovietice, interceptându-le şi distrugându-le înainte de atinge solul SUA. Programul cu un cost uriaş (26 de miliarde de dolari), şi inovaţia tehnologică, aveau un caracter destabilizator al raporturilor dintre cei doi mari şi constituia un risc în plus de decuplaj între defensiva SUA şi cea a Europei şi apărea ca o înfrângere a URSS. Conducătorii URSS vor cere, fără încetare, renunţarea SUA la iniţiativa de apărare, în acelaşi timp cu reluarea negocierilor cu privire la dezarmare.

64

Cursa înarmărilor n-a fost oprită sau limitată, cheltuielile militare fiind în 1981 de 450 de miliarde de dolari. Vânzările de arme au fost afacerea cea mai importantă în comerţul mondial. SUA şi URSS singure aveau 72% din această afacere, în timp ce Franţa şi Marea Britanie doar 18%. Cumpărătorii cei mai importanţi erau ţările din Orientul Mijlociu (57% din vânzări), 13% Africa şi 12% America Latină. Este o perioadă foarte dificilă în raporturile sovieto-americane. Influenţa celor doi mari descreşte pe fondul afirmării noilor puteri avide de responsabilitate: China, Japonia şi Comunitatea Europeană, ţările exportatoare de petrol, cele nealiniate. Dintr-o dată, marile puteri n-au mai controlat conflictele periferice, actorii regionali şi terorismul internaţional.

65

SFÎRŞITUL LUMII BIPOLARE (prăbuşirea comunismului) Preşedintele Nixon, mai ales datorită unora dintre consilierii săi (Henry Kissinger), a urmărit crearea unei relaţii aparte între SUA, China şi URSS. Unele dintre consecinţe au fost în perioada războiului rece: sfârşitul războiului din Vietnam, acordul care garanta accesul în Berlinul divizat, reducerea influenţei sovietice în Orientul Mijlociu şi începutul procesului de pace arabo-israelian, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Destinderea dăduse o nouă eficienţă diplomaţiei europene, care fusese „îngheţată” timp de două decenii. SUA interpretau însă diferit rolul relaţiilor internaţionale în era destinderii. Diplomaţia comunistă a început să fie tratată ca adversar şi colaborator în acelaşi timp. Cu toate acestea, începutul anilor ’80 nu a însemnat renunţarea la bipolarism şi dispariţia conflictelor. Războiul din Afganistan, un eşec al strategiei militare sovietice, a anulat efectul înţelegerii SALT 2, de neproliferare a armelor atomice, semnată la Viena de către preşedinţii Brejnev şi Carter, neratificată de Senatul american. Cele două personalităţi care au marcat relaţiile internaţionale şi diplomaţia sfârşitului de secol XX au fost preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov şi preşedintele american Ronald Reagan. În timp ce Gorbaciov a înţeles că Imperiul sovietic va rezista doar reformat, Reagan a fost primul preşedinte american de după război care a preluat ofensiva pe plan mondial atât ideologic, cât şi geostrategic. Gorbaciov a elaborat un program puternic de reforme – glasnostul şi perestroika. Glasnostul a însemnat

66

deschidere spre negocieri şi discuţii, reexaminarea critică a fiecărui capitol din istoria U.R.S.S., iar perestroika – restructurarea – a avut efectul unei a doua revoluţii din 1917, îndreptând regimul sovietic spre democratizare. Diplomaţia sovietică nu a înţeles la timp că reformarea comunismului în URSS nu era posibilă de realizat. Democratizarea a însemnat începutul prăbuşirii unui sistem osificat, care nu putea supravieţuit decât prin teroare. O urmare a fost aceea că în republicile din marele imperiu roşu au început mişcări de secesiune. La rândul lor, statele satelite au intrat pe noul făgaş, renunţând la trecutul comunist. Polonia a fost liderul mişcării protestatare din blocul esteuropean, fiind urmată de toate ţările din acest spaţiu, unde au izbucnit mişcări de contestare, unele dintre ele chiar violente. Izolarea regimului Ceauşescu a devenit totală; printre altele, în 1988, s-a renunţat la clauza naţiunii celei mai favorizate, care oferea României o relaţie economică privilegiată cu SUA. Anul 1989 a fost cel al prăbuşirii comunismului. Deşi conducătorii sovietici nu şi-au dorit acest lucru, prin liberalizare regimului, încercată de Gorbaciov, s-a dat semnalul începutului sfârşitului utopiei comuniste prin reforme (Polonia, Ungaria), revoluţii de catifea (Cehoslovacia) sau mişcări sociale sângeroase în România (decembrie 1989). Căderea comunismului aici a antrenat

şi căderea comunismului în Uniunea Sovietică şi

dezmembrarea acesteia. Blocul politic şi militar

occidental s-a întărit.

Tratatul de la Varşovia s-a desfiinţat în 1991. Căderea Zidului Berlinului, simbol al comunismului şi al dominaţiei sovietice în Europa, a fost semnalul prăbuşirii definitive a regimurilor comuniste. Întâlnirea de la Malta, din decembrie 1989, a celor doi preşedinţi Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, a marcat un fapt împlinit – sfârşitul „războiului rece”. Următorul pas a fost destrămarea Uniunii Sovietice.

67

Colapsul Uniunii Sovietice a adus schimbări radicale în relaţiile economice şi politica internaţională. La 12 septembrie 1990 la Moscova a fost semnat de miniştrii de externe ai R.F.G., R.D.G., U.R.S.S., (S.U.A., Marea Britanie şi Franţa), Tratatul asupra reglementării definitive privind Germania. Printr-un tratat s-a reglementat între Germania unită şi U.R.S.S., condiţiile şi duratei prezenţei armatei sovietice pe teritoriul fostei R.D.G. şi al Berlinului, retragerea acestora până cel târziu în 1994. Puterile ocupante (SUA, URSS, Marii Britanii şi Franţei) prin miniştrii lor de externe au semnat, la New York, declaraţia prin care erau suspendate drepturile şi obligaţiile acestor ţări (puteri de ocupaţie) privind Berlinul, şi Germania în ansamblul ei. Anul 1990 a adus schimbări cruciale în Uniunea Sovietică, unde republicile care formau uniunea s-au opus monopolului Moscovei în domeniul economic şi politic, după ce a fost înlăturat la monopolul puterii de către partidul comunist: -

În martie 1990, Lituania a fost prima republică care şi-a proclamat independenţa, dar prezenţa Armatei Roşii a stopat procesul de eliberare.

-

În 1991, Estonia şi-a cerut independenţa. Puciul din august 1991 nu a putut opri procesul de cucerire a independenţei republicilor baltice şi al Ucrainei precum şi democratizarea sistemului

-

În septembrie 1991, guvernul sovietic a recunoscut independenţa celor 3 republici baltice, iar în decembrie 1991, la referendumul din Ucraina, 90 % au votat pentru independenţă

68

-

În septembrie, liderii Rusiei, Ucrainei şi Belarusului s-au întâlnit şi au afirmat că Uniunea Sovietică a fost dizolvată şi a fost înlocuită de Comunitatea Statelor Independente.

Prăbuşirea sistemului sovietic a însemnat şi sfârşitul „războiului rece”, marcat prin summitul sovieto-american din iulie 1991, între Gorbaciov şi George Bush. Cele două puteri au pus bazele unui parteneriat sovieto-american, care a funcţionat în cazul războiului din Golf, SUA căutând să menajeze suspiciunile Rusiei, care s-a văzut decăzută de la statutul de super putere. Războaiele apărute după căderea comunismului au deschis drumul SUA spre rolul de „jandarm mondial”, fiind singura superputere rămasă, care, prin intermediul NATO, s-a implicat în conflicte ca războiul din Golf şi cel din Iugoslavia. Noua lume era mai liberă, dar mult mai instabilă, iar SUA, care în secolul al XX-lea au oscilat între izolaţionism şi implicare, şi-au asumat, pentru a treia oară, după primele două războaie mondiale rolul de lider la scara planetară. Statele din Europa centrală şi de est şi-au dobândit independenţa şi în politica externă. -

În 1991 s-a autodizolvat CAER, care, în ultimii ani ai comunismului,

se

transformase

într-un

organism

nefuncţionabil. -

Din martie 1991, miniştrii de externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varşovia au decis încetarea existenţei acestuia în mod oficial.

-

Vidul lăsat de dispariţia acestor organisme a fost „umplut” de alianţe regionale, în principal, cu statele occidentale.

După căderea sistemului comunist şi destrămarea Uniunii Sovietice, SUA au început să se implice tot mai accentuat în problemele ONU. Evenimentele din anii 1989 – 1990 au adus Naţiunile Unite, după decenii

69

de paralizie, din nou în centrul politicii internaţionale. Noua strategie a NATO în relaţiile internaţionale a fost adoptată în 1991 la summitul alianţei de la Roma, când a fost adoptată Declaraţia de pace şi cooperare. Hotărârile de la Roma au deschis un nou capitol în istoria organizaţiei transatlantice, NATO devenind o alianţă deschisă, o sursă de stabilitate şi un garant al securităţii internaţionale, cu o nouă strategie. Summitul din noiembrie 1991 inaugura parteneriatul cu statele din centrul şi răsăritul Europei, ţări invitate să participe la întâlnirile alianţei şi cărora li se acordă expertiză în domeniile politic, militar, economic şi ştiinţific. Diplomaţia sovietică, în 1991, în perioada lui Gorbaciov şi apoi a lui Boris Elţîn, s-a lovit de procesul de destructurare definitivă a U.R.S.S., făcând mari eforturi de consolidare a Comunităţii Statelor Independente. În Iugoslavia au izbucnit războaie, ca urmare a imposibilităţii găsirii unei alte soluţii diplomatice pentru convieţuire: Slovenia (iunie – decembrie 1991); Croaţia (1991-1993) şi în Bosnia (1994-1995). Comunitatea internaţională a recunoscut independenţa Bosniei şi Herţegovinei în aprilie 1992, conflictul de aici durând din 1992 până în 1995. Acordurile de pace s-au semnat în noiembrie 1995, la Dayton, după negocieri îndelungate, sub egida S.U.A. Diplomaţia vest-europeană, a fost ineficace faţă de conflictele din Iugoslavia.

O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ Diplomaţia a fost pusă în faţa unor diverse schimbări şi provocări pe plan internaţional în ultimele două decenii ale secolului XX, când,

70

concomitent cu apariţia şi dezvoltarea fenomenului globalizării, s-a accentuat criza comunismului în întreaga lume şi, în special, în Uniunea Sovietică şi Europa de est. Aspectul care a influenţat semnificativ relaţiile internaţionale a fost prăbuşirea regimurilor comuniste din centrul şi sud-estul Europei, destrămarea Uniunii Sovietice, care a decăzut din statutul de super putere. În Orientul Mijlociu, conflictele s-au adâncit. Un

fenomen nou,

globalizarea, şi-a pus amprenta asupra evoluţiei economice, politice şi militare a statelor lumii. Acestea erau provocări

pentru diplomaţie.

Globalizarea (mondializarea) din ultimele două decenii ale secolului al XXlea a însemnat realizarea unui sistem economic şi informaţional unic, context în care diplomaţia părea depăşită. Se prefigura apariţia unui sistem mondial unipolar, cu SUA drept lider, care ar fi avut puterea de decizie. Unii se puteau teme de impunerea principiilor, valorilor şi modului de viaţă american. Metamorfoza relaţiilor internaţionale s-a concretizat în dezvoltarea unui sistem multipolar. Rolul cel mai important revine organismelor internaţionale, care stabilesc regulile diplomatice supraveghează

respectarea

lor:

ONU,

OSCE,

NATO,

şi

Uniunea

Europeană. În jurul lor s-au închegat relaţiile internaţionale, prin sprijinirea, la începutul secolului XXI, a instrumentelor diplomatice tradiţionale – tratatele, convenţiile, înţelegerile existente pe plan mondial. ONU ar fi trebuit să fie organizaţia cea mai importantă. Tribuna de la care statele membre, mari sau mici, îşi puteau spune cuvântul, trebuia făcută funcţională. Disputele S.U.A. şi U.R.S.S. din Consiliul de Securitate au dus, în timp, la pierderea credibilităţii organizaţiei. Trebuia să renască şi să joace rolul reprezentativ în relaţiile internaţionale, pentru care fusese creată.

71

CSCE, care era o alianţă regională, europeană, s-a adaptat repede la noile realităţi de după căderea comunismului şi s-a transformat într-un organism regional de securitate, redenumit Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare din Europa (OSCE), care a promovat, după 1995, cooperarea cu toate statele lumii. SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară şi economică a lumii, având puterea să impună orientările sale, chiar dacă acestea au dus la anumite divergenţe în sânul alianţei, în timpul războaielor din fosta Iugoslavie (1991-1995 şi 1999). Eficienţa NATO a constat în alianţele sau tratativele cu marii actori ai relaţiilor internaţionale – Uniunea Sovietică cu OSCE, Uniunea Europeană. Procesul de lărgirea a NATO, prin primirea statelor din centrul şi sud-estul Europei, a avut ca rezultat extinderea sferei sale de acţiune. Comunitatea Economică Europeană s-a transformat în Uniunea Europeană, dezvoltând o nouă perspectivă în relaţiile sale cu statele Europei centrale şi de sud-est, dar şi cu state din alte părţi ale lumii. Realizând neputinţa sa de a interveni eficient în Balcani, U. E. a început săşi construiască „braţul militar”, care să-i permită să joace un rol mai activ în timpul conflictelor. O concluzie care s-ar putea desprinde, este aceea că avem de-a face cu un nou sistem internaţional, marcat de globalizarea relaţiilor economice şi de diverse modificări pe scena politică internaţională.

72

BIBLIOGRAFIE: I. Specială şi generală: 1. x x x, Marea conflagraţie a secolului XX, Bucureşti, 1971,

coordonatori Alexandru Vianu, Constantin BUŞE; cota III 2112; III 3947 2. x x x, Istoria contemporană universală, vol I, coordonatori

Alexandru Vianu, Constantin BUŞE, Ed. Did. Şi Ped., Bucureşti, 1975 3. Mircea POPA, Primul război mondial, Bucureşti, 1979 4. Emilian BOLD, De la Versailles la Lausanne, (1919-

1939), Iaşi, 1973 5. Idem, Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), Iaşi,

1983 6. Camil MUREŞAN, Alexandru VIANU, Preşedinte la

Casa Albă, Editura Politică, Bucureşti, 1974, 669 p. 7. Leonida LOGHIN, Mari conferinţe internaţionale 1939-

1945, Bucureşti, 1989 8. Constantin BUŞE, Nicolae DASCĂLU,

Diplomaţie în

vreme de război, Ed. Univ. Bucureşti, 1995 9. André FONTAINE, Istoria războiului rece, vol. I-IV,

Bucureşti, Editura 1992-1994 10. Allan M. WINKLER, Eseuri şi documente despre

America de după cel de-al doilea război mondial, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 423 p. 11. Henry KISSINGER, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti,

1998, 807 p.

73

12. Pascal

BONIFACE,

Relaţiile

est-vest

(1945-1991),

Institutul European, 1998, 75 p. 13. Sergio ROMANO, 50 de ani de istorie mondială, Editura

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, 253 p. 14. Martin MACCAULEY, Rusia, America şi războiul rece

1941-1991, Iaşi, Editura Polirom, 1999 15. Camil MUREŞAN, Downing Street 10, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1984 16. Camil MUREŞAN, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică,

Buucreşti, 1967, cota II 4692 17. Alan FARMER, Marea Britanie: Politica externă şi

colonială 1919-1939, Ed. All, Bucureşti, 1996 18. C. Bogdan, Eugen PREDA,

Sferele de influenţă, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, cota II 19.064 19. Stefano GUZZINI, Realism şi relaţii internaţionale,

Institutul european, Iaşi, 2000

II. Colecţii de documente: Relaţii internaţionale în acte şi documente, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, vol II cota II 11218

74

III. Enciclopedii şi dicţionare: 1 British Encyclopaedia Bibl. Univ. Oradea ( B.U.O.) ( presă), Bibl. Jud. „Gh Şincai” (Sala cataloage) 2. Il mondo contemporaneo, B.U.O. cota II 13.362 3. Marcel POPA., Mică enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, 1993; BUO cota II 22.269 4. The new american encyclopedia, BUO, cota II 13.362 5. xxx, Istoria lumii în date, BUO, cota II 12.243 6. J. Parrish, Enciclopedia războiului rece, Bucureşti, 2003

75

Listă personalităţilor politice ale secolului XX - prima parte – (SEMINAR- Relaţii internaţionale)

1. Woodrow WILSON 2. Georges CLEMENCEAU 3. Lloyd GEORGE 4. Aristide BRIAND 5. Gustav STRESSEMAN 6. Winston CHURCHILL 7. Benito MUSSOLINI 8. Adolf HITLER 9. Ioachim von RIBBENTROP 10.Miklos HORTHY 11.Iosif Vissarionovici STALIN 12.Viaceslav MOLOTOV 13.Maxim LITVINOV 14.Nicolae TITULESCU 15.Neville CHAMBERLAIN 16.Mahatma GHANDI

76

17.Thomas MASARYK 18.Eduard BENEŞ 19.MAO ZE DUN 20.Cian KAI ŞI 21.HIROHITO 22.Charles de GAULLE

77