Istoria Presei - Victor Visinescu

UNIVERSITATEA HYPERION FACULTATEA DE JURNALISM

O ISTORIE A PRESEI ROMÂNE Victor Vişinescu

EDITURA HYPERION XXI 2000

Fiului nostru VASILE-VINODOR Asistent universitar în istorie, cãutãtor al cumpenelor dreptãţii, spulberat nãpraznic spre luminosul SOARE, la aproape 25 de ani nãpãdiţi de vise. Mereu doritul, mereu chematul nostru VINO-DOR... Dar, DOAMNE! NICIODATÃ cu noi, lângã noi, pânã la SIGURA REÎNTÂLNIRE cu el, ACOLO, SUS, înspre SOARE...

PREFAŢÃ Vom subordona cercetarea noastrã despre istoria presei române principalelor repere care i-au marcat existenţa, în mãsura în care ele s-au regãsit în context românesc. Deocamdatã, în acest prim capitol pornim de la trei repere fundamentale juridice sugerate, în context european, de JEAN-NÖEL JEANNENEY, O istorie a mijloacelor de comunicare. Reperul 1 În 1700, PIERRE BAYLE, scria: ,,Numãrul jurnalelor şi al altor lucrãri care ar merita acest nume s-a multiplicat atât de mult, încât ar fi timpul sã le studiem istoria’’. Reperul 2 La sfârşitul secolului 18, publicistul englez BURKE lansa sintagma care va strãbate timpul: presa ,,a patra putere’’ în stat. Reperul 3 În anii cãrora le suntem contemporani, sociologul MICHEL ROCARD, afirmã: ,,Existã, în clipa de faţã, în societatea noastrã, şase puteri. Cele trei descrise de Montesquieu (legislativã, executivã, juridicã) şi încã trei, de primã importanţã: cea tehnologicã-ştiinţificã, cea financiarã şi cea mediaticã. Cea mai slabã dintre toate a ajuns sã fie puterea executivã. Toate puterile au contraputeri. Cu excepţia uneia singure: puterea mediaticã.

Democraţiile sunt în mare pericol în momentul când o putere nu are contra-puterea ei’’. Prin urmare, ,,istoricii clipei’’, în timp, prin timp şi peste timp, între trei repere fundamentale ale istoriei presei: GENEZA-DEZVOLTAREA-APOGEUL. Mesagerii istoriei fragmentate, din care se poate întrupa integralitatea, îşi leagã numele de alfabete, hârtie, tipar, unde herţiene, tehnologii computerizate, sateliţi, internet, conţinuturi, modalitãţi, efecte, opinie publicã, un lanţ al unei veritabile şi indispensabile comunicãri interumane. Dacã popoarele dezvoltate, înalt civilizate, cu tradiţii de ţãri democrate de secole, din spaţiul european sau tansaltantic, din alte spaţii geografice ale Terrei, au osârdit la studiul istoriei presei, cum îndemna, cu trei secole în urmã, Pierre Bayle, oferind posteritãţii volume despre semnificaţia scriiturii jurnalistice, pe meleagurile carpatodunãrene- pontice, unde vicisitudinile istoriei ca istorie de neam, de limbã şi de hotare au apãsat vremurile şi oamenii, cãrţile despre românii nãscuţi sau fãcuţi ,,istorici ai clipei’’ au întârziat. Au întârziat pentru cã semnele dintâi ale cuvântului tipãrit în jurnale sau în reviste s-au ivit ele însele decalate cu şir de decenii, sau chiar cu secole, în urma celor din naţiunile europene civilizate. Trebuia, aşadar, sã avem ziare, sã avem imprimate purtãtoare de lumina cãrţilor cu tot ce însemnau aceste trebuinţe şi abia dupã aceea, la izvoarele lor de inspiraţie şi la chipurile lor de trudã jurnalisticã sã se punã pe tapet studiul drumului lor, al binefacerilor lor, al aspiraţiilor lor. Sã nu fim prea surprinşi, în consecinţã, cã la o tradiţie a presei române de aproximativ 150 de ani, abia numãrãm pe degete câteva ,,istorii ale presei’’, începând cu aceea a reputatului savant NICOLAE IORGA, dar, abia, helas! în 1922. Celelalte cercetãri nu le vom omite la momentele potrivite ale cãrţii noastre, lor li s-au adãugat, benefic, numeroase articole, studii, crestomaţii, volume de analizã şi sintezã, antologii, bibliografii, cu deosebire acestea, de marcã academicã, ale repertoriului ziarelor şi revistelor româneşti, apoi câteva notabile dicţionare de presã. Cum însã jurnalistica şi profesiunea de jurnalist au fost, au rãmas şi mai cu seamã sunt învestite cu funcţii

care le dinamizeazã existenţa, le transformã fizionomiile şi le propulseazã demersurile, fie în flux, fie în reflux, în noile hotare ale ,,Satului Global’’ contemporan, orice cercetare în domeniu se impune cu stringenţã şi oportunitate, este aşteptatã de tot mai mulţi candidaţi la titulatura de ,,istorici ai clipei’’ dar şi de o audienţã legatã mai mult ca oricând de mass-media. Este şi motivul pentru care noi înşine am purces la o reevaluare a datelor, cunoştinţelor şi interpretãrilor dintr-o mai veche cercetare despre presa românã, cu limitele ei ideologice şi judecãţi de valoare impuse de un anume context istoric şi social-politic, trecându-le în cartea de faţã prin filtrul adevãratelor raţionamente logice, obiective şi conforme cu realitate, graţie libertãţii de gândire şi exprimare depline. DIN SCHIŢÃ ÎN SCHIŢÃ SPRE CONTURUL UNUI TABLOU SINOPTIC Pânã sã se ajungã la sintagma latineascã ,,stilum prendere’’ (= ,,a lua condeiul’’), a fost nevoie de o întâie revoluţie, a vorbirii, a limbajului articulat, în care rãstimp sa acumulat o experienţã oralã, transmisibilã din generaţie în generaţie. De aici spre scriere, spre inventarea zecilor, sutelor de alfabete, s-a parcurs drumul spre cea de a doua revoluţie, a scrisului manuscris, întrupat în tomuri vechi de peste 3000 de ani. Spre mijlocul secolului al XV-lea se iveşte un nume, prima stea a unei constelaţii: JOHANNES GENSFLEISCH zis JOHANN GUTENBERG DE MAYENCE (1400-1468), care imprimã primele cãrţi europene - BIBLIA fiind începutul folosind caractere mobile metalice. Era a treia revoluţie, revoluţia tiparului, inaugurarea GALAXIEI GUTENBERG? Ea anunţa, prin MARSHALL McLUHAN revoluţia revoluţiilor, a patra, mult ştiuta, mult disputata, mult tehnologizata revoluţie a MASS-MEDIA. Apariţia tiparului, a erei vizuale, a avut mai mult efecte: unificarea limbilor naţionale, a naţiunilor, prin conştiinţa de neam, constituirea categoriilor de intelectuali, separarea ştiinţelor de arte, rolul-busolã revenindu-i imprimatelor, în primul rând cãrţii (cãrţilor):

Cartea a nãscut logocentrismul occidental, ducând la detribalizarea individului, iar repetabilitatea secvenţialã a textului tipãrit a imprimat circulaţiei informaţiilor o vitezã fãrã precedent, care a suprasolicitat simţul vizual, în detrimentul celorlalte, a auditivului, cu precãdere. McLUHAN considera cã litera a contribuit în mare mãsurã la unidimensionarea omului postrenascentist, creator şi totodatã produs al propriului sãu fapt de culturã. Pânã când însã? Pânã la urmãtoarea etapã, impactul cu GALAXIA MARCONI (cinematograful, radioul, televiziunea). Tehnologiile erei electronice se deosebesc auditiv (vorbirea) de cele vizuale (tiparul) în sensul cã reprezintã o extindere a întregului sistem nervos, solicitat simultan pe canalele mai multor simţuri, ceea ce duce la o armonizare a acestora. În timp ce tehnologia gutenberg-ianã era ,,explozivã’’, fragmentând personalitatea individului, noua constelaţie electronicã are o forţã ,,implozivã’’, de tãmãduire a ,,schizofreniei’’ culturale şi de reunire a indivizilor în aşanumitul uriaş ,,SAT GLOBAL’’. LA IZVORUL IZVOARELOR: ,,NI HAO!’’ (=,,Bunã ziua!’’) Mã socotesc un privilegiat cã în aceastã schiţã de început asupra presei îmi întorc gândurile în ţara în care a pus piciorul, cu secole în urmã, unul dintre primii noştri români peregrini, NICOLAE MILESCU-SPÃTARUL, evocându-i dimensiunile în memorialul JURNAL DE CÃLÃTORIE ÎN CHINA. În plinã eflorescenţã a presei, spre mijlocul deceniului 7 al secolului XX, descindeam şi eu în CHINA, cu o primã experienţã de jurnalist şi de cadru didactic universitar, pentru a afla acolo, unde predam româna, la sursele strãvechi ale heroglifelor chinezeşti, traduse de asistenţii mei, Ian, Ceao şi Mao, cum s-a ivit HÂRTIA, la începutul erei creştine, din coji de arbori şi din plase pescãreşti. Era, se consemneazã, în anul 105, în provincia Hunnan, un eunuc Ts’ai Louen, care se dusese cu mintea şi priceperea la izvorul izvoarelor. El descoperise albul unei coli de hârtie pe care aşternuse un omagiu imperial. Timpul dinastiei Han a trecut, dar buletinul periodic ,,Ti Bao’’, conceput

pentru informarea prinţilor, nobililor şi demnitarilor chinezi asupra decretelor date de împãraţi, a rãmas. A rãmas în hrisoave, a rãmas în memoria generaţiilor, care îşi interfereazã, la clipe de rãgaz, cunoştinţele despre lumina tiparului izvoditã aici, în ţara-continent, amplificând în semnificaţii momentul genezei. Ce mai aflasem în vizitele mele la muzeele din Beijing, sub cupolele pavilioanelor care ornamenteazã Palatul de Iarnã, Platul de Varã sau punctele de observare ale Marelui Zid chinezesc? Iatã: * Cã spre sfârşitul secolului VI, împãratul Hsuan-tsung îşi revendicã paternitatea unei ,,publicaţii’’ numite ,,K’ai yuan tsa-pao’’ (= ,,monitor de stat’’), în formã de gravurã impresionantã în reliefuri, care a ,,apãrut’’ secole de-a rândul; * Cã un chinez dotat, Pi Tcheng, transformase bulgãrii de pãmânt lipicios în idiograme mobile, folosite ulterior de Wang Tcheng într-un cunoscut ,,Tratat de agriculturã’’; * Cã la Biblioteca Naţionalã a Chinei se aflã prima enciclopedie (a istoriei, ştiinţei şi culturii marelui popor) datând de cca. 200 de ani. Multe alte uluitoare imagini mi se întipãriserã în minte timp de peste doi ani petrecuţi în ţara inventatorilor, consemnate într-o altã carte (Aici e Pãmântul!)), în faţa cãrora azi rostesc cu recunoştinţã: ,,ªeşe-ni’’ (adicã ,,Vã mulţumesc’’) şi, deocamdatã, ,,Ţai-ţe’’ (adicã ,,La revedere!’’). DINSPRE BEIJING, prin filierã arabã, SPRE EUROPA Arta de a fabrica hârtia a trecut din China, prin filierã arabã - la Bagdad se construise prima fabricã de hârtie - în Europa. De la J. LIPS, aflãm: ,,Prin mijlocirea arabilor, arta aceasta a ajuns în Europa, unde s-a fabricat pentru întâia oarã hârtie la FABRIANO, în ITALIA, pe semne încã înainte de 1276’’. (cf. Obârşia lucrurilor, p. 324, apud Octavian Butoi, Introducere în teoria presei, 1974, Bucureşti, p. 207).

CUM SE COMUNICÃ ÎN EUROPA ÎNAINTE DE EXISTENŢA SCRIERII? Îl lãsãm aici pe JEAN-NÖEL JEANNENEY sã ne facã o succintã descriere: ,,La origine, forma cea mai primitivã a comunicãrii în masã este indicarea publicã a unui fapt foarte simplu şi care poate fi prevãzut: într-o perioadã când scrierea nu exista. O crestãturã într-un copac, o piatrã coloratã, o ramurã ruptã înseamnã pentru omul primitiv apropierea inamicului, ori faptul câ vânatul a trecut pe aici sau se va afla acolo... În aceeaşi categorie intrã semnalele optice - fumul pe timpul zilei sau focul în timpul nopţii - şi, de asemenea, semnalele acustice, cum este vestitul tam-tam african. Chiar şi în secolul al IX-lea dupã Hristos, împãratul bizantin a instalat de-a lungul graniţei sale cu imperiul abbasizilor o linie de focuri şi felinare, datoritã cãreia putea fi avertizat într-o orã, în capitala sa - dacã vremea era bunã - cã duşmanul a trecut frontiera. Este curios cã acest procedeu, evident foarte primitiv, mai rezistã şi astãzi, aşa cum se întâmplã la alegerea papilor. Vestea cã un suveran pontif a fost ales de cãtre conclav este anunţatã în Piaţa Sfântul Petru printr-un fum de culoare albã; fumul negru înseamnã, din contrã, cã ultimul vot al cardinalilor a fost indecis şi cã deliberarea continuã. În 1978, la alegerea papei Ioan Paul I (al cãrui pontificat a durat doar câteva sãptãmâni), mã aflam în Piaţa Sfântul Petru în compania unui diplomat francez de la Ambasada Franţei pe lângã Sfântul Scaun. Fumul care a apãrut avea, pentru mine, o culoare incertã. Colegul meu a analizat-o şi, cu toatã autoritatea funcţiei, a declarat cã este neagrã. A conchis cã nu se va mai petrece nimic important în noaptea aceea şi a plecat spre casã. Mânat de curiozitate, am rãmas pe loc şi, dupã un sfert de orã, a apãrut la balcon cardinalul care a anunţat numele noului papã. Nuanţa gri a fumului indicase mai degrabã albul decât negrul... Aşa cum aratã şi episodul de mai sus, semnalele de acest tip sunt nesigure şi lasã uneori loc la neînţelegeri. De aici s-a nãscut dorinţa de a gãsi ceva mai bun: lucru pe

care umanitatea n-a încetat sã-l facã de atunci şi pânã astãzi.’’ ,,OCAZIONALELE’’ ÎNAINTE DE GUTENBERG Numite ,,cronici’’ (în Babilon şi Egipt), ,,efemeride’’ (la greci) ,,buletine’’ (,,Ti Bap’’, la chinezi), ,,Analele pontifilor’’ sau ,,Acta Diurna’’ (la romani), primele începuturi ale comunicãrii scrise au fost continuate în Evul Mediu cu activitãţile ,,nuveliştilor’’, rãspânditori de noutãţi, ,,novellanti’’ (în Italia) şi ,,nouvellistes’’ (în Franţa). Aceştia erau organizaţi în birouri de redactare şi de copiere a ştirilor cotidiene, difuzate sub forma unor foi volante, în fapt prime gazete-manuscris. Ele se numeau ,,Novelle a mano’’ (Italia), ,,Nouvelles à main’’ (Franţa), ,,NewsLetters’’ (Anglia), ,,Relationi’’ (Germania), ,,Kurantî’’ (Rusia). Gazetele-manuscris din secolele XVI-XVII şi foile ocazionale, unele imprimate în tipografii (,,Occasionels’’ Franţa, ,,Zeitungen’’ - Germania, ,,Avvisi’’ - Italia sau ,,Newsbooks’’ - Anglia), atunci când difuzau ştiri care lezau autoritãţile statale au avut de înfruntat cenzura, iar unii gazetari s-au expus la condamnarea supremã (Nicolo Franco, ucis prin spânzurãtoare din ordin papal pentru comentarii critice la adresa desfrâului familiei Farnese). STRASBOURG, 1438: TULBURÃTOAREA INVENŢIE A LUI GUTENBERG: TIPARUL Un precursor al lui Gutenberg, LAURENS JANSZOON COSTËR (Olanda), a folosit caractere mobile în lemn, pentru a imprima, la 1420, gramatici latine elementare, numite ,,Donats’’. Dupã aproape un deceniu, compune o operã religioasã, ,,Le miroir de notre salut’’, folosind caractere metalice. În 1445, la Mayence, Johann Gutenberg îşi începe osteneala de tipograf, mai întâi singur, apoi din 1452 asociat cu gravorul PETER SCHOEFFER, realizând împreunã, pentru Papa Nicolas V, o scrisoare ,,de indulgenţã’’ compusã cu litere latine. Susţinuţi de JOHANN FAUST cei doi pun în lucru tipãrirea

BIBLIEI, cu caractere latine, operã în 46 de linii, finalizatã în 1460. Însemnãtatea descoperirii tiparului este relevatã de MARSHALL McLUHAN, în câteva reliefuri peste care nu putem trece: * Inventarea tipografiei a confirmat şi a extins noua accentuare a vizualului, proprie cunoaşterii aplicate, furnizând prima marfã uniform repetabilã, prima bandã rulantã şi prima producţie de masã. * O datã cu Gutenberg, Europa intrã în faza tehnologicã a progresului, fazã în care schimbarea însãşi devine normã arhetipalã a vieţii sociale. * Tipografia a tins sã transforme limbajul într-un mijloc de percepţie şi exploatare într-un bun de consum transportabil. * Ruptura provocatã de tipar între spirit şi inimã este trauma de care suferã Europa de la Machiavelli pânã în ziua de azi. * Tipografia a extins caracteristicile asupra reglementãrii şi fixãrii limbajelor. * Tiparul a creat uniformitatea naţionalã şi centralismul guvernamental, dar, totodatã, şi individualismul şi opoziţia faţã de guvern ca atare. * Tiparul a frânt vocile tãcerii. (Cf. Galaxia Gutenberg. Omul şi era tiparului, 1975, Editura Politicã, Trad. din lb. englezã L. şi P. Nãvodaru, p. 23 şi urm.) DUPÃ GUTENBERG: ALMANAHURI. PERIODICE Sub impulsurile revoluţiilor industriale din Anglia, Franţa şi Germania, s-au perfecţionat tehnologile de imprimare, o datã cu producerea hârtiei şi cernelii tipografice la scarã amplã. Prin organizarea serviciilor de poştã - mesageri şi curieri, bresle meşteşugãreşti şi companii comerciale - s-a creat un cadru propice apariţiei almanahurilor şi periodicelor, primele calendare fiind tipãrite la Mainz. Calendaristic şi geografic, istoricii presei au reţinut urmãtoarele titluri de periodice mai importante: ,,Nieuwe Antwersche Tijdinghe’’ (Anvers, 1605); ,,Relation’’

(Strasbourg, 1609); ,,The Weekely Newes’’ (Londra, 1622); ,,La Gazette’’ (Franţa, 1631); ,,I Successi del Mondo’’ (Torino, 1645). În alte mari oraşe, Roma, Madrid, Petersburg, Viena îşi fãcuserã apariţia între 1650-1700 diferite gazete care cuprindeau ştiri în plan local sau ştiri colectate din alte ţãri, sub un sever control al autoritãţilor. În 1771 se consemneazã cã la Timişoara se .......... publicaţia ,,Temesvarer Nachrichten’’. O scurtã fişã biograficã a unei publicaţii-fanion se impune mãcar sub aspectul profilului. Am ales ,,La Gazette’’, al cãrei iniţiator, medicul THEOPHRASTE RENAUDOT (1586-1653) a fost numit ,,pãrintele ziariştilor francezi şi unul al presei mondiale’’. Dupã mai multe proiecte şi încercãri, Th. Renaudot deschidea la Paris, pe strada Calandre, un Birou de adrese şi intermediari, ,,Au Grand Coq’’, urmat de apariţia foii volante ,,Feuille du Bureau d’adresse’’, demersuri care îşi defineau finalitatea: publicitate, intermediari cereri-oferte. De aici pânã la constituirea unui cerc de intelectuali, în jurul Biroului ,,La Marele Cocoş’’ a fost doar un pas, fãcut în noaptea de 29/30 mai 1631, când a apãrut primul numãr din ,,La Gazette’’. În PREFAŢÃ, publicul era anunţat: ,,Bucuraţi-vã deci, dupã voie, de aceastã libertate francezã şi fiecare sã poatã zice cu îndrãznealã cã el ar fi scos asta şi ar fi schimbat pe cealaltã, cã ar fi putut-o face şi mai bine, eu sunt de acord. Într-un singur domeniu nu voi ceda în faţa nimãnui, în cãutarea adevãrului, pentru care totuşi nu mã constitui garant, fiind greu ca între cinci sute de ştiri scrise cu iuţealã şi în stãri de spirit diferite, sã nu scape corespondenţilor noştri vreuna corectatã de pãrintele ei. Timpul’’ (Apud Constantin Antip, Contribuţii la istoria presei româneşti, 1964, Uniunea Ziariştilor, p. 21). Profilul publicaţiei s-a pãstrat într-o stampã de epocã, o sugestivã alegorie care ne înfãţişeazã incinta unui tribunal. Personajul, ,,La Gazette’’, apare într-o rochie albã pe care sunt brodate perechi de urechi, ochi şi limbi omeneşti. Acestei imagini i se alãturã reprezentãrile ,,Adevãrului nud’’, în faţã, urmat de ,,Minciunã’’, în spate. La o masã anume, pe postul de ,,grefier’’, însuşi Théophraste Renaudot, care-şi plimbã privirea de colo-

colo, în cãutarea adevãrului. Gravura este înconjuratã de catrene cu înţeles simbolic, precum: ,,Mii de popoare diferite vorbesc despre meritele mele; eu colind peste tot în acest univers; sceptrul meu face sã domneascã proza şi versurile; şi pentru tronul meu pãmântul este prea mic.’’

PRIMELE COTIDIENE - PRIMA LOR ÎNDATORIRE ,,Prima datorie a presei este sã obţinã cele mai noi şi mai curente informaţii despre evenimentele vremii şi, dezvãluindu-le de îndatã, sã le împãrtãşeascã întregii naţiuni’’. (DAVID RANDALL, 1998, Jurnalistul universal, p. 15) La mijlocul secolului XVII prin strãdaniile tipografului TIMOTHEUS RITSCH, apãrea la Leipzig cotidianul ,,Einkommende Zeitung’’, considerat primul ziar, tipãrit de 6 ori pe sãptãmânã. Era datat 1 iulie 1650. Dupã un interval incert în consemnãri istoriografice, la 11 martie 1702 londonezii ţineau în mâini ziarul ,,Daily Courant’’ din al cãrui Avertisment aflau: ,,Acest «Courant...» va apãrea zilnic, fiind conceput sã reproducã toate ştirile imediat dupã sosirea lor pe calea poştei’’. Fãrã sã înregistrãm titlurile relativ numeroase ale publicaţiilor din secolul al XVIII-lea, amintim pe cele mai importante: 1777 - ,,Le Journal de Paris’’, urmat la un an de ,,Journal géneral de France’’; 1784 - în America, ,,Pennsylvania Pocket’’; Revoluţia Francezã de la 1789 prilejuise ivirea unei mici constelaţii jurnalistice, în frunte cu ,,Les Etats Generaux’’, din al cãrui prospect redãm: ,,Constituţie, Patrie, Libertate, Adevãr - iatã idolii noştri’’, ziar scos la 4 mai 1789 de Mirabeau. Secolul XVIII este puternic infuzat de dezvoltarea presei cotidiene, întâietatea deţinând-o, în opinia lui JeanNöel Jeanneney, Anglia. Analizând în ansamblu acest secol, pus în relaţie directã cu dezvoltarea Luminilor şi spiritului filozofic, Jeanneney opineazã cã presa britanicã îşi

câştigase prin luptã spaţiul vital de care avea nevoie, devenise un model din punct de vedere ,,moral, politic, economic’’ pentru toţi aceia care, ,,în Europa se vor lupta pentru a dobândi încetul cu încetul acelaşi avantaje’’ (Op. cit., p. 33). Sunt citaţi jurnaliştii Richard Steele şi Josepg Addison iniţiatorii publicaţiilor ,,Tatler’’ (,,Flecarul’’) şi ,,Spectator’’, în 1709 şi respectiv 1711, cu un tiraj de 3.000 exemplare, pentru acea vreme socotit ,,excepţional’’, apoi Daniel Defoe (autorul lui Robinson Crusoe) şi Jonathan Swift (autorul Cãlãtoriile lui Guliver) care au propulsat presa britanicã, mai ales prin ziarul ,,Examiner’’. Ne oprim aici cu exemplificãrile, notând doar cã în 1712 în Londra se tipãreau 10 ziare care însumau 44.000 exemplare tiraj zilnic, ,,o cifrã considerabilã, care nu are echivalent nicãieri în altã parte’’, conchide Jean-Nöel Jeaneney (op. cit., p. 42). Pentru Europa occidentalã, ,,epoca de aur’’ a presei scrise cuprinde perioada de la ,,începutul anilor 1870 pânã la primul rãzboi mondial’’ (idem, p. 101), perioadã care se defineşte prin: - libertatea presei câştigatã pretutindeni şi repusã în discuţie în anii 1920, 1930 de cãtre dictaturile germane, italiene, bolşevice; - progresele tehnologice (dispozitive mecanice, linotipuri, transmisia clişeelor prin fir electric, inventarea belinografului etc.) - extinderea pieţii de ştiri, marcatã de înfiinţarea agenţiilor de presã, prin ,,strãmoşul’’ acestora Charles Havas (1853), agenţie devenitã ,,France Press’’, urmatã, în Germania, de agenţia ,,Wolff’’, în Anglia de cea a lui Julius Reuter, în 1849 la Berlin şi 1851 la Londra, dupã exemplul cãrora, în 1848 se ivise şi ,,Associated Press’’ în Statele Unite. Se înţelege cã în puţinele rânduri de mai sus abia am sugerat o imagine parţialã a istoriei mijloacelor de comunicare în lume pânã spre pragul declanşãrii competitivitãţii cu presa electronicã. Asupra fenomenului mass-media adus în prezent s-au aplecat în lucrãri de sute de pagini tipãrite autori precum cei citaţi pânã aici, cãrora le mai adãugãm, din fericire în traducere româneascã, pe Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach (Teorii ale comunicãrii de masã, 1999, Polirom, Iaşi, Marshall

Mc.Luhan (Mass-Media sau Mediul invizibil, 1999, Editura Nemira), David Randall (Jurnalistul universal, cit.), Patrice Flichy (O istorie a comunicãrii moderne, 1999, Polirom, Iaşi), iar între cãrţile cu referire la presa românã sau consacrate învãţãmântului jurnalistic citãm: Introducere în sistemul Mass-Media de Mihai Coman (199, Polirom, Iaşi), Colosul cu picioarele de lut de Peter Gross (1999, Polirom, Iaşi), Puterea şi cultura de Marian Petcu (1999, Polirom, Iaşi). În asemenea serioase şi documentate cercetãri, sinteze şi manuale despre mass-media sunt abordate, sub toate aspectele, evoluţiile sinuoase, complicate ale fenomenelor care au caracterizat istoria presei tipãrite, a radioului şi a televiziunii, de la genezã la apogeu, de la foile volante aduse cu poşta la ziarul electronic de astãzi sau la transmisiile în direct prin sateliţi. Creionându-ne acest cadru introductiv am avut douã intenţii: a) sã aducem spre ştiinţã celor mai puţini cunoscãtori tradiţia îndelungatã a presei europene faţã de presa românã, pentru a percepe mai corect eforturile ,,istoricilor clipei’’ români în procesul de recuperare a etapelor pierdute: b) sã avem, pe parcursul demersului nostru, puncte de sprijin analogice, modele, stimulente sau coincidenţe în evaluarea potenţialului jurnalistic românesc şi a formulãrii unor judecãţi de valoare, care sã ne fereascã de exagerãri sau subestimãri pânã nu de mult posibile sub furcile caudine ale cenzurei totalitare.

Capitolul I PREMERGÃTORII - ÎN FAŢA ÎNTREBÃRII: GUTENBERG SAU MARCONI?

I, 1. De pe treapta prezentului sã ne întoarcem în timp Premergãtorii presei române de astãzi, în accepţia ei globalã de fenomen complex mass-media, nu-şi imaginau, desigur, cã peste mai mult de un secol şi jumãtate manuscrisele lor, rareori în românã şi adeseori în latinã şi slavonã, sau în alte limbi care nãpãdiserã ,,Mult e dulce şi frumoasã limba ce-o vorbim’’, vor deveni mesaje ale unor medii autonume (casete audio, video), medii de difuzare (relee, cablu, sateliţi), medii de comunicare (dialogul la distanţã prin telefon, E-mail, Internet). Nu ştiau acestea pentru cã nu aveau, cum avem noi astãzi, sofisticatele tehnici de redactare, difuzare sau transmisie a mesajelor mass-media, nu aveau ghiduri, dicţionare, sinteze, cercetãri ale noii teorii a presei, din care sã afle, cã un produs jurnalistic este ,,o marfã sau un serviciu vândut unor consumatori potenţiali’’ (D. MCQUAIL, 1987, p. 220), cã jurnalele, radioul sau televiziunea se vor numi ,,medii’’ în varii accepţii, funcţionalitãţi şi derutante ispite pentru un rãspuns la întrebarea întrebãrilor: tiparul sau unda radiofonicã? tiparul sau micul ecran? (FRANCIS BALLE, 1990, p. 50). Multe alte minuni ale comunicãrii nu-şi vor fi putut imagina primii noştri reporteri, strãbãtãtori ai Siberiei cu sania (Nicolae Milescu-Spãtaru), parcurgãtori ai drumurilor europene cu poştalionul (Dinicu Golescu), urmaţi de generaţii cu duhul scrisului la gazete, care s-au zbãtut, întâi şi întâi sã poatã aştearnã gândurile şi sentimentele în limba maicii, a ţãrii atât de ne-ţarã în despãrţiturile ei de veacuri. În cartea noastrã cãtre ,,istoricii clipei’’ cu scrisul ne vom opri precumpãnitor, cãtre toţi aceia care n-au avut parte de culegerea textelor lor pe maşini rotative sau de tehnoredactare pe calculatoare, care n-au anticipat cã de la comunicarea prin telegraful cu sau fãrã fir se va ajunge la transmisiile prin satelit, cã de la mesajele imprimate pe plãci de patefon se va trece la undele herţiene sau la laserdisc, cã de la limbajele non-verbale se va ajunge la antena parabolicã a Satului Global... Sã ieşim, prin urmare, noi cei de azi, din lumea massmedia în pragul mileniului 3 şi sã ne întoarcem cu

recunoştinţã la truditorii care i-au pus temeliile, care i-au recuperat, în sol românesc, distanţele tehnologice, profesionale şi vizionare prin care se legitimeazã presa de autenticã vocaţie. I, 2. Primele încercãri - în Transilvania În faţa acestui avans jurnalistic, ţãrile române, potrivit unei legi nescrise a ,,arderii etapelor’’, s-au strãduit sã recupereze decalajul, aspirând la o sincronizare rapidã, fãrã trepte intermediare, într-un efort angajant de înaltã pildã patrioticã. Ce fel de ,,tradiţie’’ avusese presa românã pânã spre 1830? Rãspunsul ni-l oferã o ,,pre-vârstã’’ a ei, în realitate una nu a presei propriu-zise (cu câteva excepţii la care vom reveni), ci una a scrierilor în general. Acestea puteau sã fie practicate numai de oamenii cu instrucţie proprie solidã, de unde îndatorirea nobilã pentru fiecare cugeta Gheorghe Asachi - sã-şi ,,... cultive a sa minte spre a putea spori cunoştinţele altora’’ (Albina româneascã, 1839) 1. Acest mod de a concepe rostul omului de instrucţie într-o perioadã de crepuscul a iluminismului şi de irumpere a romantismului, echivaleazã cu o angajare faţã de semeni, cei care, zicea în aceeaşi epocã alt ctitor de presã, George Bariţiu, sunt ,,însetaţi de a citi lucruri folositoare şi plãcute’’ (Foaie volantã, 1839) 2. Înainte de a consemna strãdaniile unor cãrturari iluminişti de a izvodi gazete, de a fi ,,izvoditori’’, cum ei înşişi se numeau, sã ne reamintim cã în 1508, la Târgovişte, se tipãrea Liturghierul lui Macarie, iar în 1544, la Sibiu, Dimitrie Liubavici scotea Catehismul românesci. Un rol deosebit l-au avut primele tipãrituri bisericeşti datorate lui Coresi ca şi cele care i-au urmat: Cartea româneascã de învãţãturã (Iaşi, 1643), Noul testament (Alba Iulia, 1648) şi Biblia (Bucureşti, 1688), despre care N. Iorga scria: ,,Prin ele mai mult decât prin vechile manuscrise, care circulau greu şi se copiau puţin, s-a întemeiat o viaţã literarã comunã a tuturor românilor’’. De la aceste dintâi cãrţi, tiparul avea sã serveascã, timp de trei secole, ivirii altor asemenea osârdii de laudã.

Cele dintâi încercãri de a scoate reviste şi ziare se fac în Transilvania la finele secolului al XVIII-lea. Prefacerile de ordin economic, social şi cultural, care accelerau declinul feudalismului şi favorizau pãtrunderea elementelor specifice modului de producţie precapitalist, determinaserã înrolarea unor cãrturari şi învãţaţi iluminişti, cu studii clase şi umaniste în strãinãtate, într-un proces complex de culturalizare şi de ridicare a maselor din ignoranţã; scopul final al activitãţii lor avea în vedere trezirea sentimentului naţional, formarea unei conştiinţe active, îmbãrbãtãtoare, apte sã se angajeze într-o luptã pentru dobândirea de drepturi naţionale, politice şi economice. În acest climat fertil cunoscut sub numele de ªcoala Ardeleanã - mişcare de idei înaintate şi de demonstrare a latinitãţii limbii şi neamului în cãrţi de istorie, filologie, filozofie şi literaturã - se încearcã, rând pe rând, în 1789, 1793 şi 1794, de cãtre doctorul oculist I. Molnar-Piuariu, sã se editeze ziare româneşti. Autoritãţile habsburgice nu au dat însã curs acestor iniţiative. La scurt interval, în 1795, un grup de intelectuali, medici, filozofi, profesori, preoţi - între care I. MolnarPiauriu, Aaron Budai, Vasile Aaron, Sava Popovici - membri ai ,,Societãţii filozofeşti a neamului românesc în mare Principatul Ardealului’’, anunţau proiectul unei publicaţii intitulate ,,Vestirile filozoficeşti şi moraliceşti’’. Revista urma sã se ocupe, potrivit programului difuzat, cu aducerea la cunoştinţã publicã a evenimentelor vremii, popularizând totodatã ştiinţele umaniste şi geografia, istoria şi matematica. ,,Stilul limbii’’ trebuie sã fie împodobit ,,cu osebitã şi întocmitã cuvântare’’. Dezideratul învãţaţilor ardeleni prinde însã contur abia în 1821. Prin stãruinţa expresã a lui Zaharia Carcalechi este scoasã la Buda ,,Biblioteca româneascã’’, gazetã de profil almanahmagazin, ,,întocmitã în 12 pãrţi dupã numãrul celor 12 luni’’ şi ,,întâia oarã tipãritã pentru naţia Româneascã’’ (în ianuarie 1821). ,,Izvoditorul’’ ei se adresa publicului în articolul Cãtre cetitori: ,,Iubitorilor de ştiinţã, Nu am avut mai mare vrere în inima mea, decât a sluji neamului meu cu tipãrirea cãrţilor româneşti folositoare. Dupã putinţa mea am socotit cã de lipsã ar fi o bibliotecã ca aceasta în 12 pãrţi, ce va cuprinde tot felul

de lucruri, a tipãri pentru mulţãmirea a toatã starea omeneascã. Rogu-vã primiţi aceastã frumoasã şi folositoare carte spre lauda neamului, spre binele patriei. Fiind eu încredinţat cã veţi afla mulţãmire de osteaneala mea, mã voi socoti cel mai norocos a sluji neamului meu’’3. Acelaşi articol, pãtruns de ţeluri iluministe, unele subordonate însã ideii de supunere ,,cãtre domnii şi boierii locului’’, anunţa preocupãrile viitoare ale gazetei. Ea trebuia sã încunoştinţeze publicul cu minunatele ,,fapte ale strãmoşilor noştri romani’’, cu ,,acele ce s-au întâmplat în lume’’, cu diferitele lucruri în stare ,,sã desfãteze inima şi mintea omului’’. Partea a doua a programului revistei se definea printr-un profil de orizont universal (istoric, geografic, literar), dar şi românesc, pânã la ideea de ,,fapt divers’’ anecdotic, utilitar, comercial. Existând pentru cititori pânã în anul 1834 (cu mari întreruperi însã, în 1821, apoi 1829-30, 1834), ,,Biblioteca româneascã’’ întrunea atributele unui pionierat de presã dotat cu simţul datoriei civice, de larg interes social, politic şi cultural. Oricât de modest fusese acest prim pas spre scrisul la gazete, el nu trebuie nesocotit, mai cu seamã în latura semnificaţiei lui de adâncã vibraţie patrioticã: angajarea presei în procesul de trezire a conştiinţei pentru formarea unei unitãţi naţionale, a unei literaturi unitare, a unei limbi literare comune. În aceastã parte a ţãrii scrisul publicistic avea sã fie, timp de un secol, ,,laboratorul uriaş al conştiinţei naţionale’’ 4. I, 3. Pionieratul este în Moldova şi Muntenia În celelalte ţinuturi româneşti se fãcuserã de asemenea încercãri (unele reuşite) de a scoate gazete. Astfel, în Moldova, la 18 februarie 1790 apãruse publicaţia ,,Courrier de Moldavie’’, foaie sãptãmânalã, iniţiatã de Potemkin, aflat atunci la Iaşi în fruntea armatelor ruseşti care luptau cu cele turceşti. Redactatã în francezã şi în românã (varianta româneascã se datora lui Scarlat Sturza, ginerele lui Constantin Vodã Moruzzi), foaia avea un profit de informare militarã. Ceva mai târziu, în 1820, Theodor Racocea tipãrea la Cernãuţi un almanah, ,,Chrestomaticul

românesc’’ sau ,,Adunarea a tot felul de istorii şi alte fãptorii, scoase de autori de pe osebite limbi pe anul 1820’’, în ale cãrui pagini se consemnau evenimente şi realizãri ale anului înscris pe frontispiciul 5 ,,Chrestomaticului’’. Munteanul Dinicu Golescu, boier luminat, descoperise gustul pentru memorialistica de cãlãtorie, treaptã superioarã a scrisului gazetãresc şi modalitate de concentrare asupra unui subiect şi de prezentare a lui întro formã dezvoltatã. Pe acest prag al memorialisticii merseserã, înaintea cãlãtorului Golescu, în drumeţii incomparabil mai temerare, Nicolae Milescu, autorul acelui Jurnal de cãlãtorie în China, apoi Petru Cercel, în itinerare urbane italieneşti, Vartolomeu Mãzãreanu în Rusia şi stolnicul Constantin Cantacuzino la Padova şi în alte locuri. În planul cunoaşterii lumii, în manierã antiteticã, aceste prime cãrţi de ,,reportaje’’, cum le-am numi astãzi cu termenul modern, puneau faţã în faţã, realitãţi şi stãri de lucruri asupra cãrora era chemat sã reflecte, ceea ce însemna o dublã învestire a scrisului: şi cu cunoaşterea, şi cu atitudinea, cum, dealtfel, declarã Dinicu Golescu în Însemnare a cãlãtoriei mele Constantin Radovici din Goleşti (Buda, 1826): ,,Aşa şi noi, adunând binele, care din cititorii de cãrţi bune şi folositoare, care din întâlniri şi adunãri de oameni de neamuri luminate, sã-l împrãştiem compatrioţilor noştri şi sã-l sãdim în pãmântul nostru, spre rodire înmulţitã’’. ,,Binele’’ este opus ,,birnicului’’ şi sãrãciei din bordeele ţãrãneşti, drept care amplul reportaj devine nu doar un manifest de culturã ziaristicã, ci şi o adeziune a boierului muntean la progresul economic şi social al patriei. Atitudinea aceasta nu era numai teoreticã; ei i se poate adãuga în planul militantisului practic iniţiativa de a organiza la Goleşti o şcoalã publicã unde se preda în latinã, greacã, italianã şi germanã, dar şi în limba românã, şcoalã condusã de profesorul Florian Aaron; de asemenea, acelaşi Dinicu Golescu sprijinitã, în 1827, apariţia gazetei ,,Fama Lipschi’’, prima publicaţie periodicã româneascã, scoasã împreunã cu I.M.C. Rossetti, din care s-a pãstrat un exemplar la Sibiu6. Însumate, punctele de plecare ale premergãtorilor presei române, cu toţii însufleţiţi de ideea unui larg

program de culturalizare şi de ridicare economicã şi socialã a ţãrii, anunţau momentul de renaştere naţionalã, în configuraţia cãruia presa era chematã sã-şi aibã locul specific, ferm angajant, alãturi de învãţãmânt, teatru, asociaţii literare şi alte forme de incitare a conştiinţei. ,,În limba maicii sã ne luminãm - îndemna patetic dascãlul transilvãnean C. Diaconovici-Loga - cã putem, cum au putut şi alte neamuri, care, pânã n-au început, aşa erau şi ele, întunecate’’. Cu asemenea gânduri, sentimente, idei şi idealuri se anticipase, prin premergãtori, drumul pe care avea sã se afirme mesajul militant al scrisului gazetãresc. I, 4. Trei cãrturari destoinici, trei ,,vestitori de obşte’’ Adevãrata întemeiere a presei în limba românã se leagã de numele lui Heliade Rãdulescu în Muntenia, Gheorghe Asachi în Moldova şi George Bariţiu în Transilvania. La 8 aprilie 1829 apãrea ,,Curierul românesc’’, la 1 iunie, în acelaşi an, ,,Albina româneascã’’ şi ceva mai târziu, la 12 martie 1838, ,,Gazeta de Transilvania’’, cele dintâi periodice de la care izvodea la Bucureşti, Iaşi şi Braşov mesajul presei de vocaţie. Scopul şi programul acestei vrednice activitãţi a celor trei personalitãţi ale culturii române erau definite în editorialele publicaţiilor, respectate ulterior cu pricepere şi pasiune. Astfel, în ,,Curierul românesc’’, Ion Heliade Rãdulescu scria: ,,Acest vestitor de obşte, de atâţia ani cunoscut de neapãratã trebuinţã în luminata Evropã, a ajuns astãzi a îşi împrãştia vestirile sale şi între neamurile cele mai cunoscute, care încã în tulburãrile şi neodihnele lor au simţit lipsa şi trebuinţa lui...; foarte trist era pentru noi, iubiţilor rumâni, când el încã pânã acum nu cunoştea limba noastrã şi noi vestirile lui le primeam în limbi strãine... Acuma însã aceeaşi putere ce pânã acuma pãrinteşte ne-au apãrat încât sã ne bucurãm de aceste drepturi ale pãmântului nostru, aceeaşi ne face sã simţim şi aceastã bucurie de a ne fãli în mâinile noastre cu gazeta patrii noastre şi scrisã chiar în limba românã’’7.

La rândul ei, sora geamãnã ieşeanã ,,Albina româneascã’’ într-o Înştiinţare asemãnãtoare, arãta publicului cã publicaţia urma sã devinã pentru cititori un fel de ,,oglindã’’ în care sã se reflecte, toate interesantele întâmplãri’’, evenimentele interpretate de ,,vorbele strãluciţilor bãrbaţi’’ şi faptele socotite ,,folositoare pilde şi învãţãturi’’. Simultan, foaia lui Asachi îşi mai propusese sã tipãreascã şi culegeri ,,istorice, literare, morale, filozofice’’. ,,Gazeta de Transilvania’’ îşi propusese sã susţinã idei ca acestea: ,,Cinstiţi cetitori, iubiţi români, iatã o îngrijire nouã, un dar deosebit, o facere de bine nepreţuitã, o priveghere, o pronie pãrinţeascã cu ochi ageri strãbãtãtoare asuprã-ne şi la toate lipsele şi trebuinţele noastre! Lãţimea ştiinţelor şi a cunoştinţelor, împãrtãţirea ideilor la toate plasele de oameni! (subl. G. Bariţiu) strigã astãzi toate naţiile, toate stãpânirile cele înţãlepte şi pãrinţeşti; mijloacele la acestea sunt cãrţile, literatura, scrierile periodice (subl. n.) lãţite şi propãveduite de noi’’8. La acelaşi proces de întemeiere a presei în limba românã contribuie, alãturi de periodicele menţionate, primul ziar cotidian numit ,,România’’ (1 ianuarie 1938), în a cãrui Înştiinţare se evalua etapa parcursã pânã atunci, scriindu-se: ,,Dupã înaintarea ce a fãcut duhul românesc şi dupã lãţirea gustului citirii în patria noastrã, gazeta a ajuns a fi o necesitate’’. I, 5. Iluminismul românesc În Ţãrile Române iluminismul se face simţit prin filiera austriaco-italianã, în Transilvania, şi neo-greacã şi francezã în Ţara Româneascã şi în Moldova numãrând printre reprezentanţii sãi pe Samuil Micu, Gheorghe ªincai, Petru Maior, Ion Molnar-Piuariu, I. Budai-Deleanu, Paul Iorgovici, G. Bariţiu, I. Codru-Drãguşanu, Iosif Vulcan, Dinicu şi Iordache Golescu, Iancu Vãcãrescu şi I. Câmpineanu, Gh. Asachi etc. Activitatea acestor cãrturari, autori de volume şi scrieri filozofice, literare şi social-politice, se aşazã pe temelia iubirii de patrie, sentiment dovedit în forme specifice pentru momentul istoric slujit. Bunãoarã, pornind de la diferitele întocmiri feudale, iluminiştii români militau

pentru ştiinţa de carte cu deosebire la ,,sate’’. Totodatã, specificul iluminismului românesc consta în lupta pe calea scrisului şi a activitãţilor practice întru demonstrarea ideii de latinitate a limbii şi a neamului (mai cu seamã în cadrul ªcolii Ardelene), a atestãrii continuitãţii poporului român. Prin truda de ,,luminare’’ cãrturarii români înţelegeau şi rolul presei, ca modalitate de trezire a conştiinţei naţionale, de contribuţie la împlinirea unitãţii limbii şi a literaturii române, lucru mãrturisit în felurite chipuri: ,,Toate neamurile Europei - spunea Alexie Lazãr într-o Înştiinţare apãrutã ca foaie volantã la Buda în 1814 - cele deşteptate, au aflat cum cã a scrie gazete sau novele şi acele a le împãrtãşi oamenilor neamului sãu e cea mai încuvinţatã mijlocire de a lumina noroadele cu întâmplate ale altora fapte, a le abate de la rãu şi a le aduna spre cele mai bune’’ 9. Judecând potrivit acestor fapte şi atitudini vedem cum specificul presei, la începuturile sale, era unul preponderent cultural, cãruia i se va alãtura treptat unul politic, realitãţi relevate ulterior de Nicolae Iorga, Garabet Ibrãileanu şi de alţi exegeţi. Ziarul politic se va impune şi va domina în faza urmãtoare, a revoluţiei de la 1848, pânã la Unirea din 1859, când unele gazete cu preocupãri literare parcurg un proces de specializare şi dobândesc o existenţã independentã faţã de periodicele cu caracter politic. Gândirii iluministe (sau ,,luministe’’, cum i se mai spune), izvodite sub impulsul ataşamentului patriotic, i s-a alãturat şi i-a urmat cu largi deschideri gândirea româneascã a generaţiei de la 1848, exprimatã în formula de paşoptism patriotic revoluţionar. În unele lucrãri s-a acreditat opinia cã gazetarii moldoveni, de pildã, ar fi fost nişte paşoptişti iluminişti, în sensul unei atitudini moderate în plan politic, în vreme ce confraţii lor munteni se arãtaserã radicali în soluţii, vehemenţi în activitãţi revoluţionare. Existã, desigur, deosebire între modul în care erau concepute şi elaborate publicaţiile lui I.H. Rãdulescu şi cele ale lui Gh. Asachi, dar şi unele şi altele nu se opun idealurilor revoluţionare, gândirii ideologice comune în planul activitãţilor politice, social-culturale şi în acela al literaturii.

În presa româneascã spiritul de gândire modern pãtrunde o datã cu influenţele romantismului apusean, ale celui francez în special (Lamartine, Hugo) sau englez (Byron), asimilat creator, în dorinţa de sincronizare şi de neconformism totodatã. Un romantism activ, militant, vizionar. Publicaţiile iniţiate de I.H. Rãdulescu au fãcut, primele, referiri la ,,civilizaţia modernã’’ (,,Curierul românesc’’). Confraţii heliadişti de generaţie, Alecu Russo, Mihail Kogãlniceanu, Vasile Alecsandri şi ceilalţi acceptaserã şi ei termenul de ,,modern’’ în diferite sfere de activitate (teatru, literaturã, presã, criticã literarã), unde se preconiza ideea unui ,,stil modern’’, a unei ,,literaturi moderne’’, a unui ,,teatru modern’’, a unei ,,prese moderne’’. În acord cu ceea ce definea etimologic cuvântul ,,modern’’ - adicã realitãţi imediate - slujitorii momentului revoluţionar paşoptist se situau pe aceeaşi platformã ideologicã şi literarã care îşi trãgea sevele din sentimentul patriotic nutrit de înaintaşi. Astfel, nu erau uitate îndemnurile vibrante presãrate în letopiseţe întru cronologizarea faptelor de glorie ale strãmoşilor, de la Burebista, Decebal şi Traian încoace, pentru ca ,,... sã nu se înece anii cei trecuţi’’. Cum nu s-au înecat în colb de cronici. Cum au fost reîntrupaţi, cu valoare de simbol activ, vizionar în mesajele paşoptiştilor, sub încurajarea programaticã a lui Ion Heliade Rãdulescu.

Capitolul II PRESA PERMERGÃTOARE REVOLUŢIEI PAªOPTISTE OGLINDÃ A IDEII DE UNITATE NAŢIONALÃ

,,Istoria noastrã are destule fapte eroice (...) atarul de rãzimat pentru noi este studiul istoriei, singurul oracol care ne mai poate spune viitorul’’. (,,Dacia literarã’’, Introducţie, 30 ghenarie, 1840) 1.

II, 1. ,,Dacia literarã’’ O datã cu apariţia la Iaşi a primei reviste literare gândite pe câteva coordonate fundamentale ale ideii de unitate naţionalã, se inaugura în cultura românã un spirit nou, potrivit cãruia imitaţiile de orice fel, aduse de oriunde, deveniserã o manie primejdioasã, ,,care omoarã în noi duhul naţional’’. Prin acesta din urmã, M. Kogãlniceanu înţelegea faptele de glorie ale trecutului, obiceiurile pitoreşti ale neamului, frumuseţile peisagistice ale ţinuturilor româneşti, şi alte trãsãturi care au individualizat poporul român de-a lungul secolelor, tot atâtea surse de inspiraţie în crearea unei literaturi originale. Restrânsa constelaţie a publicaţiilor ivite dupã ce domnitorul Mihail Sturza interzisese ,,Dacia literarã’’ pentru temeritatea programului ei novator, respectiv ,,Arhiva româneascã’’ şi ,,Propãşirea’’, editate de acelaşi Kogãlniceanu, aduseserã în prim plan o idee cardinalã: ,,Istoria româneascã mai ales sã ne fie cartea de cãpetenie, sã ne fie paladiul naţionalitãţii noastre’’, se preciza în programul ,,Arhivei româneşti’’. II, 2. ,,Sub masca ziarului informativ (...) politicã naţionalã’’ (Constantin Bacalbaşa) 2 Indiferent cum s-au intitulat articolele-program cu care revistele şi ziarele româneşti din secolul trecut îşi anunţau ivirea - de la prea-cunoscutul apel ,,Cãtrã cetitori’’, pânã la ,,Înştiinţare’’, ,,Programã’’, ,,Introducţie’’, ,,Prospect’’, ,,Scopul nostru’’, ,,Prolog’’, ,,Cuvânt iniţial’’,

,,Apariţia noastrã’’, ,,Calea noastrã’’ etc. -, pentru cititorul atent asemenea editoriale aveau (şi au şi astãzi) o dublã semnificaţie: în planul gândirii social-politice şi în acela al practicii gazetãreşti înseşi. Pentru acest motiv am început discuţia pornind de la articolele-program - fãrã sã ne limitãm doar la ele, evident! - întrucât aceste articole demonstreazã de fapt modul cum editorii concepeau rostul scrisului publicistic, definind astfel trãsãtura sa militantã, dar şi modul cum avea sã se realizeze mesajul însuşi, tematic şi pe genuri de presã, în activitatea ulterioarã. ,,Dãtãtorii’’ primei gazete în limba românã, I. Eliad (Ion Heliade Rãdulescu) şi C. Moroiu, începeau unul din primele paragrafe ale Înştiinţãrii lor astfel: ,,Folosul Gazetei (,,Curierul românesc’’ - n.n.) este de obşte şi deopotrivã pentru toatã treapta de oameni: într-însa politicul îşi pironeşte ascuţitele şi prevãzãtoarele sale cãutãri şi se adânceascã (se adânceşte - n.n.) în gândirile şi combinãrile sale’’ 3. Investitã, deci, cu o funcţie politicã, prin care omul de tot felul, de la literat şi filozof pânã la neguţãtor şi plugar, putea sã cunoascã şi sã punã în cumpãnã ,,faptele şi întâmplãrile lumii’’, prima gazetã bucureşteanã contura şi prima trãsãturã a conceptului de militantism: angajarea în viaţa politicã. Aceasta era însã atunci, în 1829, o noţiune cu un teritoriu semantic vast şi eclectic, intern şi extern, aşa cum dealtfel reiese şi din programul tematic al ,,Curierului’’ bucureştean 4. Un lucru se întrezãrea cert: scrisul la gazetã se implicã, de la început, într-o trudã de informare larg cuprinzãtoare şi de autoritate moralã. Treptat, dupã primii ani de apariţie, revista lui I.H. Rãdulescu începe sã decanteze valorile şi sã se orienteze cãtre un profit tot mai distinct, propunându-şi sã cuprindã, în primul rând, ,,articole politice’’. Sprijinit pe aceleaşi considerente, Gheorghe Asachi redactase la 17 aprilie 1829 un apel pentru înscrierea abonaţilor la foaia care se chema, în acel moment, ,,Gazeta româneascã din (I)Eşi’’, devenitã ,,Albina româneascã’’, publicaţie ce trebuia sã fie, din capul locului, ,,politicã, administrativã, literarã’’. Primul numãr al ,,Albinei’’ - care fusese precedat de nişte foi volante cuprinzând ,,novitale de la armie’’ şi diverse ştiri - definea şi el, aidoma ,,Curierului românesc’’, un program larg, preponderent informativ, în mãsurã sã intereseze un public

eterogen. De la ,,buletinele’’ militare şi comunicatele oficiale ale ocârmuirii, de la veştile despre negoţ pânã la ,,culegeri istorice, literare, morale, filologice’’ - iatã sub ce imbolduri lucra presa din Moldova, în acest prim stadiu, fãrã sã înţelegem prin aceasta cã iscusitul şi învãţãntul ei întemeitor, Gheorghe Asachi, urmãrise doar atâta. Constantin Bacalbaşa, ziaristul inteligent şi bãtãios de la sfârşitul secolului, militantul socialist, avea sã caracterizeze aceste începuturi ale presei în adevãrata lor semnificaţie: ,,Negreşit şi aceste ziare nu au apãrut la început decât tot sub masca ziarului informativ, fãrã pretenţia afişatã de a se amesteca în treburile politice ale ţãrii, în realitate însã scopul ziariştilor români era sã facã cel puţin politicã naţionalã, dacã nu chiar politicã de idei de partid, dupã cum o înţelegem astãzi’’ 5. În adevãr, presa a desfãşurat activitate politicã întotdeauna, sub forme diferite, uneori mascate, începând cu titlul publicaţiei şi sfârşind cu texul însuşi, pentru ca mesajul sã treacã de opreliştile cenzurii sau sã nu fie suprimat. Aşa stând lucrurile, putem sã-i dãm dreptate lui Constantin Bacalbaşa care afirma cã ,,presa româneascã s-a nãscut mai mult din nevoia românului de a rãsufla politiceşte decât din aceea de a informa pe cititori asupra faptelor zilnice’’ 6. La geneza ei, deci, presa româneascã a fost naţionalã: ,,Ideea naţionalã i-a dat naştere, ideea naţionalã a fãcut-o sã creascã, ideea naţionalã a cãlãuzit-o neîncetat pân în zilele pe care le trãim’’ 7. Cum ar putea fi raportatã noţiunea de ,,idee naţionalã’’ la conceptul de militantism social-politic? Timp de un deceniu, pânã la apariţia ,,Daciei literare’’ (1840), ziarele şi revistele care apãruserã îşi impregnaserã coloanele cu substanţa unei angajãri sociale şi politice mai puţin limpezi, optând pentru anumite revendicãri culturale, cu deosebire circumscrise momentului de renaştere naţionalã. Publicaţiile care s-au ivit dupã ,,Curierul românesc’’ şi ,,Albina româneascã’’ - ,,Muzeul naţional’’, ,,Gazeta teatrului’’, ,,Curiosul’’, ,,România’’, ,,Pãmânteanul’’, ,,Mozaicul’’, ,,Curierul de ambe sexe’’, ,,Vestitorul bisericesc’’, ,,Cantorul de aviz’’ (în Valahia), ,,Alãuta româneascã’’, ,,Foaia sãteascã’’, ,,Oziris’’ (în Moldova) şi ,,Foaia duminicii’’, ,,Gazeta de Transilvania’’, ,,Foaia inimei’’ (în Transilvania) - nu izbutiserã sã se înalţe

pe trepta primelor ctitorii, considerã Mihail Kogãlniceanu, adicã pe treapta gazetelor scoase de Ion Heliade Rãdulescu, Gheorghe Asachi şi George Bariţiu. Acestea însã, zice acelaşi autor, ,,afarã de politicã... au mai mult sau mai puţin o colorã localã’’ 8. Se impunea, în consecinţã, gãsirea unui numitor comun în jurul cãruia sã se ţeasã ,,ideea naţionalã’’, aşa cum avea ea sã strãbatã scrisul publicistic. II, 3. Deceniul programului paşoptist: 1840-1850 În deceniul 1840-1850 nimic nu putea defini mai puternic şi mai relevant noţiunea de ,,idee naţionalã’’ decât ceea ce îndeobşte numim ,,program paşoptist’’, numitorul comun în planul gândirii sociale, politice, filozofice şi culturale al unei întregi generaţii. Ea se constituie din prepaşoptişti (iluminişti) şi paşoptişti (participanţi direcţi la revoluţia din 1848), cu toţii animaţi mai întâi de momentul de renaştere naţionalã. Nãscuţi la finele secolului al XVIII-lea (Gheorghe Asachi, Iancu Vãcãrescu, Petrache Poenaru), în primul deceniu al veacului trecut (Ion Heliade Rãdulescu, Costache Negruzzi, Simion Bãrnuţiu, ªtefan şi Nicolae Golescu, August Treboniu Laurian) sau dupã 1810 (George Bariţiu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Mihail Kogãlniceanu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bãlcescu, Dimitrie Bolintineanu etc.), aceşti luptãtori cu arma scrisului, în ciuda unor deosebiri de opinii, de vederi politice şi culturale, datorate pregãtirii intelectuale şi diferenţelor de vârstã, se întâlnesc totuşi pe platforma comunã a ideilor de naţionalitate, libertate şi dreptate socialã. Într-o primã etapã a afirmãrii lor civice, aceea a deceniului prerevoluţionar, ei polarizeazã în jurul lor forţele primordiale ale intelectualitãţii din toate ţãrile române, în scopul edificãrii unei culturi naţionale menite sã contribuie la propãşirea economicã şi socialã a tuturor românilor şi sã atenueze decalajul spiritual faţã de naţiunile civilizate ale Europei. Strãbãtutã de înalte idealuri civice, politice şi culturale, perioada de renaştere naţionalã îşi contura trãsãturile şi ţelurile în determinare directã cu cerinţele de atunci ale

presei, învãţãmântului, teatrului, societãţilor literare, beletristicii. Dupã înlãturarea fanarioţilor, sub domniile lui Ioniţã Sturza în Moldova şi Grigore Ghica în Muntenia, au apãrut lucrãri infuzate de idei şi aspiraţii noi, între care memorialul învãţatului Dinicu Golescu, Însemnare a cãlãtoriei mele; acelaşi înfiinţase o societate literarã care îşi propusese sã promoveze teatrul, traducerile, şcoala şi gazetele în limba românã (la Lipska-Leipzig tinerii I.M.C. Rosetti şi Anastasie Lascãr tipãriserã gazeta ,,Fama Lipskii pentru Dacia’’). Prin pacea de la Adrianopole, ca urmare a rãzboiului ruso-turc, principatele române dobândiserã autonomie mai largã. Guvernatorul principatelor, generalul Kiseleff, sprijinind introducerea unor reforme menite sã modernizeze structura de stat, menţinuse totuşi relaţiile feudale, privilegiile de clasã boiereşti. Elaborarea Regulamentului Organic conducea, de asemenea, la acţiuni pozitive (reglementarea impozitelor, desfiinţarea vãmilor, separarea puterilor), dar acelaşi act constituţional menţinea raporturile de dependenţã ale ţãrãnimii faţã de clasele boiereşti. Foarte importantã era prevederea din Regulamentul Organic care susţinea comunitatea de limbã, de origine, de aspiraţii şi de interese ale românilor, învãţarea istoriei şi limbii naţionale - premise ale formãrii unei conştiinţe naţionale, ale participãrii la revoluţie şi ale pregãtirii Unirii Principatelor. II, 4. Dreptul sfânt al ,,slobozeniei’’ dinlãuntru şi dinafarã Sosise timpul înflãcãratelor elanuri revoluţionare, de deşteptare şi de angajare a conştiinţei naţionale întru dobândirea de drepturi sociale, politice şi culturale pentru toţi românii, începând cu dreptul sfânt al ,,slobozeniei’’ dinlãuntru şi dinafarã, continuând cu dreptul demnitãţii şi al egalitãţii şi aşezând aceste aspiraţii sub pavãza ideii unitãţii de neam, de limbã şi de tradiţii. Acum, în etapa deschisã de anul 1840, în liniile de hotar ale cunoscutei publicaţii simbolic intitulate ,,Dacia literarã’’, eruditul Mihail Kogãlniceanu lansa în limbajul presei una dintre direcţiile ce aveau sã fertilizeze curând scrisul românesc

de orice inspiraţie: apelul la istoria glorioasã a trecutului de luptã, ca mijloc de solidarizare a conştiinţelor contemporanilor şi de împlinire a nãzuinţelor lor. ,,Sã ne ţinem de limba, de istoria noastrã, cum se ţine un om, în primejdie de a se îneca, de prãjina ce i se aruncã spre scãpare - scria el în Introducţie la foaia trimestrialã ,,Arhiva româneascã’’ din 1840. Istoria româneascã mai ales sã ne fie cartea de cãpetenie, sã ne fie paladiul naţionalitãţii noastre. Într-însa vom învãţa ce am fãcut şi ce avem sã facem; printr-însa vom prevedea viitorul, printr-însa vom fi români. Cãci istoria este mãsura sau metrul prin care se poate şti dacã un popor propãşeşte sau dacã se înapoiazã. Întrebaţi dar istoria şi veţi şti ce suntem, de unde venim şi unde mergem. De unde venim şi unde mergem, trecutul şi viitorul, iatã toatã fiinţa noastrã, iatã mijlocul de a ne cunoaşte’’ 9. Învestirea scrisului publicistic cu atributul unui curajos explorator în adâncul istoriei naţionale, care sã aducã la suprafaţã, din letopiseţe, urice, documente şi hronice ale Grecenilor, Popeştilor, Urecheştilor şi Costineştilor trecutul apãrat de înaintaşi, într-o mânã cu sabia, într-alta cu condeiul, însemna în acest moment premergãtor anului revoluţionar 1848 un act de înalt patriotism. Trecând din gazetã în gazetã, fie ea politicã, social-culturalã sau literarã, istoricã sau de orice fel, acastã chemare lansatã întru slujirea prezentului, pe temelia şi cu exemplul trecutului, alãturase lui Kogãlniceanu o întreagã grupare de ,,firi vizionare’’, cum i-a caracterizat ulterior Eminescu pe militanţii paşoptişti. Veneau în pagini de gazete - la ,,Dacia literarã’’ (1840), ,,Arhiva româneascã’’ (1840), ,,Propãşirea’’ (1844), ,,Magazin istoric pentru Dacia’’ (1845), în toate celelalte - cu sufletul şi cu mintea învãpãiate de lumina adevãrului şi a dreptãţii un Bãlcescu, Negruzzi sau Alecsandri, un Alexandrescu, Bolliac sau Russo, un Andrei Mureşanu, Ion Ionescu de la Brad sau C.A. Rosetti, veneau toţi cei însetaţi de ,,propãşirea’’ neamului lor, de libertatea proclamatã solemn în altã gazetã, ,,Pruncul român’’: ,,Ceasul libertãţii a sunat pentru tot românul...’’ Ei uneau versul şi proza, replica dramaticã şi satira, verbul percutant al tribunei oratorice şi prevederea, oricare ar fi fost ea, din Proclamaţia de la Izlaz, cu mesajul

mobilizator al gazetãriei într-un tot organic, subordonat aceloraşi idealuri naţionale. II, 5. Scrisul în îndatorire a presei

limba

românã

-

o

nobilã

Problema scrierii în româneşte fusese la inima înaintaşilor cu multe secole în urmã. Primele atestãri se situeazã în veacul al XV-lea şi al XVI-lea (textele rotacizante, tipãriturile lui Coresi etc.). O scrisoare în slavoneşte (cam din jurul anilor 1482-1492) a boierului Dragomir Udrişte începea cu un cuvânt românesc, ,,bunilor i cestitem’’, în loc de ,,dobrem i cestitem’’; în scriptele oraşului Sibiu se face menţiunea cã s-a plãtit un florin lui Philippus Pictor ca sã redacteze unele scrisori în româneşte; în aceleaşi scripte se vorbeşte despre un slavconduct din 1484, dat de sultanul Baiazid unor negustori polonezi pentru a putea trece prin Ţara Româneascã, document redactat de asemenea în limba românã. Adãugãm acestor prime strãdanii textul jurãmântului omagial al lui ªtefan cel Mare (1485) cãtre regele Cazimir al Poloniei, despre care se menţioneazã cã a fost tradus în latineşte din limba ,,valahã’’. Cel mai evident document în limba românã care ni sa pãstrat este cunoscuta scrisoare din 1521 a boierului Neacşu din Câmpulung (Muscel), în care acesta îl informeazã pe Hans Benkner, judele Braşovului, despre pregãtirile turcilor în vederea unui atac asupra Ţãrii Româneşti. De la aceastã scrisoare, redactatã în general fluid (deşi cu forme lexicale rudimentare ,,den’’, ,,pre’’, ,,umini’’, ,,neşte’’, ,,lotru’’ etc.) pânã la încercãrile repetate de a reduce şi a elimina treptat alfabetul slavon, în locul cãruia sã fie introdus alfabetul latin - ceea ce se întâmplã abia sub domnia lui Al.I. Cuza şi din iniţiativa lui Ion Ghica drumul impunerii scrisului în limba românã a fost unul de luptã continuã. Cãrturarii luminişti şi autorii de gramatici, începând cu Ienãchiţã Vãcãrescu, apoi, în epoca despre care vorbim, Ion Heliade Rãdulescu, au încercat sã înlocuiascã, sã simplifice şi sã uşureze scrierea chirilicã. O asemenea încercare o datorãm lui Samuil Micu, cel care în Cartea de

rugãciuni îndrãzneşte sã foloseascã alfabetul latin în locul celui slavon. Ctitorul presei în Ţara Româneascã, Ion Heliade Rãdulescu, este simultan şi un vajnic luptãtor pentru limba românã, în calitatea sa de autor al lucrãrii Gramatica româneascã (Sibiu, 1828), ,,punctul de plecare al teoriei limbii literare, care avea sã se impunã cu vremea în ştiinţa româneascã’’ 10, dupã cum este de pãrere D. Popovici. În amintita lucrare, Heliade simplificã alfabetul chirilic de la 44 de semne la 28 (iar în 1835, într-o altã gramaticã, la 27), se pronunţã pentru un fonetism temperat, preconizeazã adaptarea neologismelor mai ales în limba literarã, recomandând formele cele mai simple şi mai clare (Repede aruncãturã de ochi asupra limbii şi începutului românilor). O datã cu anul 1840, acelaşi autor însã cade în exagerarea italienizãrii limbii române, pornind de la premisa unei înrudiri între cele douã limbi (Paralelism între limba românã şi cea italianã), care se soldase cu scrierea cuvintelor prin apelul la qu (quine), prin dublarea consoanelor (faccere, tragere) etc., situaţii abandonate în procesul firesc de evoluţie a limbii române. Exceptând aceste rãtãciri, ideile filologice de avangardã ale lui I.H. Rãdulescu vor fi preluate de Costache Negruzzi şi transmise întregii generaţii de paşoptişti. Dorinţa de a promova mesajul de presã în limba românã, Ion Heliade Rãdulescu o exprimã cu diferite prilejuri, fãrã sã facã însã rabat de la rigorile exprimãrii corecte, arãtând cã revista ,,Curierul’’ nu putea primi articole ,,ce n-au o limbã, nici o ortografie, nici o gramaticã’’ 11. Transferate în aria publicisticii, ambiţiile lingvistice ale lui Heliade însemnau de fapt încurajarea diferiţilor gazetari de a scrie şi în limba românã şi corect, lucru de care îşi dã seama cel dintâi Mihail Kogãlniceanu. El îşi anunţase confraţii cã ,,Dacia literarã’’ avea sã publice în afarã de ,,compuneri originale ale redactorilor şi ale conlucrãtorilor sãi pe oricare dintre cele mai bune scrieri originale ce va gãsi în deosebitele Jurnaluri româneşti’’. Totodatã, publicarea diferitelor lucrãri în limba românã însemna îndepãrtarea treptatã a cititorilor de la periodicele în alte limbi, care numai în Moldova, în jurul anului 1854, înfãţişau acest tablou:

15 în limba francezã, 15 în germanã, 6 în greacã, 1 în rusã, şi numai douã în românã. De aceea, la apariţia sa, ,,Spicuitorul moldo-român’’ îşi anunţa cititorii în Prospect: ,,Cercetând toate publicaţiile periodice precumu-i «Revue» şi alte jurnale, scopul sãu este a ţine locul tuturor acestor tipãriri, care astãzi doritorii sunt nevoiţi a le aduce cu cheltuialã grea din ţãri streine, când acum aceastã foaie singurã şi cu mare deplinãtate va purta îndatorirea şi sarcina tuturor, spre a înfãţoşa fieşcãruia rodurile întrunite, cu un cuvânt, «Spicuitorul» se înfãţoşeazã ca organul tâlcuitoriu ţivizaţiei în ţãrile moldo-române’’ 12. II, 6. În locul alfabetului slavon - cel latin Multe dintre activitãţile de presã consacrate promovãrii scrisului în limba românã porneau de la necesitatea înlocuirii alfabetului slavon cu cel latin. ,,Întunericul conştiinţei cu care se acoperi Ţara Româneascã din pricina tristelor întâmplãri ale rãzboaielor din afarã şi dinlãuntru - scria Florian Aaron într-o Precuvântare, în 1835 - se-ngroaşã şi mai mult cu osânda cea grozavã a limbei slavone... Rumânii, fãrã a-şi aduce aminte cã ei nu sunt datori limbei slavone mai multã cinste decât au dat naţiei de la care o primirã întâi, petrecând cu dânsa, îi uitarã cã au drept de a scrie şi de a ceti rumâneşte, dupã cum au învãţat de la strãmoşii lor rumâni...’’ 13. De aceea, în numeroase articole şi studii se fãcea apel la dezgroparea lexicului vechi românesc, a limbii cronicilor şi documentelor, prin aducerea la luminã a cuvintelor celor ,,preţioase şi numeroase ce se pãstreazã în gura popoarelor şi a deosebitelor provincii române’’ 14 (Jurnalismul în România). Îndepãrtarea de la fondul lingvistic vechi comun dusese, între altele, la o pronunţare a cuvintelor deosebitã de la un colţ de ţarã la altul, cum observa poetul revoluţionar Andrei Mureşanu în articolul Câteva reflexii asupra poeziei noastre. Insistenţa pentru comunicarea în limba românã, atât în scrieri mari, cât şi în presã, devine o constantã în activitatea culturalã. Se fãceau multe declaraţii în sprijinul cu litere latine, se redactau chiar articole de limbã, documentate şi convingãtoare, prin care se demonstra

latinitatea limbii române, originalitatea ei, capacitatea de a exprima în româneşte, pe un fond latin, îmbogãţit cu cuvinte din limbile altor popoare nelatine, idei, simţãminte, gânduri. Un asemenea articol tipãreşte în 1847 Timotei Cipariu, ajungând la aceastã concluzie-chemare. ,,A scrie dar o limbã cât se poate dupã împregiurãri mai curatã; a reînsufleţi moartele, uitatele, pãrãsitele forme, însemnãri şi cuvinte; a lepãda slovenismii etc. şi în locul lor a reintroduce termeni luaţi, când alte fântâne ne vor lipsi, din dialectele romane; a le întocmi dupã formele şi exemplele ce ne înfãţişeazã structura limbei, iar nu dupã uşurãtatea buzelor, plãcutul urechilor, aceste ne sunt propusul, scopul şi principiele din partea limbei’’ 15. Întrevedem în rândurile de mai sus şi buna intenţie patrioticã a autorului de a susţine, prin orice mijloc, limba românã ca instrument comun de înţelegere între toţi locuitorii strãvechei Dacii, dar şi germenii unor exagerãri latiniste, prin întoarcerea la formele primare, etimologizante, respinse în perioada urmãtoare de scriitori şi publicişti de seamã ca Alecsandri, Odobescu ş.a. În Transilvania, unde presa în limba românã se dezvoltã ceva mai târziu decât în restul ţãrii, George Bariţiu este îngrijorat, lansând în programul ,,Foii literare’’ publicaţie ce va deveni, dupã un semestru, ,,Foaia pentru minte, inimã şi literaturã’’ - un apel patetic: ,,Dar cum, domnilor! Noi, ardelenii, atunci când fraţii noştri de peste Carpaţi cetesc cinci, şase gazete şi foi literare în limba româneascã, sã rãmânem de la o astfeliu de întreprindere, care cel mult patru sau cinci sute de patrioţi şi naţionalişti literaţi şi bine simţitori sunt în stare de a o sprijini şi ţinea în floare? În veacul acesta, când limba noastrã prin râvna bãrbaţilor atât de nepregetãtori au fãcut paşi, care însuşi pã strãini pun la mirare, totodatã dovedind în faptã cum cã limba româneascã este destoinicã de a sã putea deplini, regula şi îmbogãţi ca oricare alta; şi încã cu atât mai mult încât cere izvoare mai bogate pã maica şi surorile sale, de unde sã se poatã ajutora: ardelenii, mai mult decât un milion şi douã sute de mii români, sã rãmâie tocma acuma rãci şi nesimţitori pentru limba sa, pã care, precum toate naţiile, aşa şi dânşii sã cuvine sã o aibã de pavãrã şi paladiul sãu?’’16.

Într-un alt plan al aceloraşi preocupãri se luase atitudine împotriva scrierilor lingvistice care nu erau conforme cu spiritul limbii române. Când profesorul Gh. Sãulescu de la ªcoala ,,Trei Ierarhi’’ din Iaşi o gramaticã româneascã destinatã şcolilor normale şi gimnaziale, Gheorghe Asachi, pe atunci ,,referendar’’ în probleme de învãţãmânt, face un referat din care extragem: ,,A supune limba la o sistemã strãinã, cu de-a sila a o îmbrãca în forme clasice numai pentru dragostea maicii de la care se trage, este o tirãnie filologhicã, mai grea a sã statornici decât acea politicã. Dupã aceasta, cu vie pãrere de rãu cunosc cã autorul Gramaticii a(l) cãruia talent filologhic îl preţuiesc, la alcãtuirea ei n-au luat în bãgare de seamã cuvintele sus arãtate, şi cã hotãrând a reforma limba dupã a sa idee, asupra regulilor simple au ţãsut paradoaxe, încât acea carte, menitã a rândui regulele limbii, cuprinde în sine felurite stihii, carele vor aduce nemulţãmire, descreditare şi urã asupra institutului în al cãruia sân s-au nãscut’’ 17. În tot acest complex şi controversat proces de evoluţie fireascã a limbii române, presa era chematã sã aibã rolul unui arbitru atent, imparţial, ataşat valorilor lingvistice perene, fie ele latine, slave, germanice sau de alte origini, desolidarizat de curente lingvistice extremiste, de opinii filologice insuficient gândite. Acest arbitraj se putea realiza prin practicarea scrisului în limba românã, prin recursul la fondul tradiţional lexical vechi dar şi la cel neologic, indiferent de genul scrierii - romane, memorialisticã, poezii, jurnalisticã etc., - într-un cuvânt, cum se consemna cu îndreptãţire în ,,România literarã’’, prin tot ce era menit ,,a rãspândi lumini, a aduce plãcere cetitorilor şi a dezvolta limba româneascã cu un chip mãsurat şi înţãlept’’ 18 (subl. n.). Aceeaşi idee, cu câteva nuanţe în plus, o întâlnim în articolul-sintezã Jurnalismul în România, publicat în ,,Albina româneascã’’: ,,La ist prilej se cuvine a observa cã de este cu drept a pãstra limba cu semnul naţionalitãţii, apoi de datorie avem a o cultivi, prin reînvierea cuvintelor pãrãginite şi aflãtoare în manuscripte şi cãrţi vechi bisericeşti, precum şi prin întrebuinţarea acelora ce sunt vieţuitoare astãzi în gura poporului, a curãţi limba prin îndepãrtarea cuvintelor strãine şi adoptarea acelor ce

avem ca sinonime de uric a mumei limbe, cãci deşi cer unii a rãmânea aceste cuvinte ca unele ce prin veacuri ar fi cãpãtat cetãţenia românã, noi rãspundem cã abuzuri, deşi vechi, rãmân tot abuzuri şi cã mai lesne ni va fi a curãţi amu limba pân’a nu se informa (probabil ,,forma’’ - n.n.) o literaturã naţionalã’’ 19. În acelaşi articol, vorbindu-se de ,,Curierul român’’, i se relevase meritul de a fi introdus ,,literile latine’’, care depãşiserã astfel ,,zidul cel hinez ce li opuneau literele chiriliane’’. În legãturã cu aprinsa disputã privitoare la menţinerea alfabetului chirilic sau renunţarea la el, George Bariţiu angajase o discuţie pe tema ortografiei în Ardeal, în care se antrenaserã şi alţi autori (Timotei Cipariu, de pildã). Articolul Ceva despre ortografia latino-româneascã expune punctele de vedere ale adepţilor celor douã poziţii, lãsând sã se înţeleagã, printre rânduri, dorinţa lui G. Bariţiu: ,,Românii cei de supt schiptrul austriesc lãcuiesc între alte neamuri, care le ştiu limba, şi bucuros le ar şi ceti cãrţile de nu ar avea slovele ciriliceşti... Eu mãcar cã din toatã inima aş dori ca rumânii batãr mai întâie cei de subt schiptrul austriesc sã sã întrebuinţeazã cu litere latineşti...’’ 20. Spiritul polemic în problemele limbii se manifestã în multe feluri. Alecu Russo, în Cugetãri, se referã la latinizanţii ardeleni care tindeau sã prefacã limba în ,,iune’’, ,,ţie’’, ,,iu’’ şi ,,int’’. Argumentele de ordin teoretic sunt însoţite, adesea, de exemplu rizibile, denotând subtilitatea ironistului, exemple care probau artificialitatea formelor lingvistice preconizate. ,,Literatura unui popor e însuşi poporul’’, se spunea într-un articol din ,,România literarã’’. ,,Ca sã scrii în mijlocul românilor, ca sã scrii cãtre români, trebuie sã scrii româneşte’’. De la îndemnuri se trecea la argumentãri. Pledând pentru ideea cã poporul este o majoritate ,,care trebuie a fi luminatã’’, Dimitrie Rallet consemna: ,,Înţelegem cã trebuie a zice mai bine redus decât catandisit, raport decât anafora, referat decât duclad, substras decât cacerdisit’’. II, 7. O literaturã de ,,duh naţional’’

Jaloanele teoretice şi cadrul practic în care se înfiripã ideea unei literaturi moderne de ,,duh naţional’’ se datoreazã lui Mihail Kogãlniceanu, om de solidã culturã umanistã desãvârşitã în Franţa şi în Germania, istoric şi publicist, memorialist şi literat talentat. El îşi publicã primele lucrãri în germanã şi în francezã: Limba şi literatura românã sau valahã, Istoria Valahiei, Ţãrii Româneşti, Moldovei şi a românilor de peste Dunãre. Ca redactor şi conducãtor de reviste, numele lui M. Kogãlniceanu este asociat, începând din 1840, publicaţiilor: ,,Dacia literarã’’, ,,Foaie sãteascã a Prinţipatului Moldovei’’ (pentru aproximativ 2.000 de sate), ,,Arhiva româneascã’’, ,,Calendar pentru poporul românesc’’, ,,Propãşirea’’, ,,Steaua Dunãrii’’. Având posibilitatea sã subvenţioneze o editurã proprie (,,Cantora Foii sãteşti’’ sau ,,Cantora Daciei literare’’), M. Kogãlniceanu valorificã prima colecţie de cronici române, Letopiseţele Ţãrii Moldovei (1845). Activitatea sa de publicist şi istoric se împleteşte strâns cu cea de om politic, orator şi diplomat. Pentru participarea conspirativã la revoluţia din 1848 în Moldova, ocârmuirea a pus în joc 700 de galbeni destinaţi persoanei care avea sã-l predea autoritãţilor. Fugit la Cernãuţi, Kogãlniceanu redacteazã trei ,,scrisori’’ cu conţinut revoluţionar: Dorinţele partidei naţionale, Noul acatit al marelui voievod Mihail Grigoriu (pamflet la adresa lui M. Sturdza) şi Proiect de constituţie pentru Moldova. Ca deputat în Adunarea Ad-hoc a Moldovei, M. Kogãlniceanu susţine idei democratice în sprijinul progresului social, al ,,desfiinţãrii boierescului’’, al unirii Moldovei cu Muntenia. Orator înflãcãrat încã din 1843, când rostise memorabilul şi antologicul Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţionalã la Academia Mihãileanã, devine, dupã Unirea Principatelor, sprijinul de nãdejde al domnitorului Al.I. Cuza, cu care realizeazã Plebiscitul pentru adoptarea noii legi electorale cu reprezentanţã popularã (14 mai 1864) şi votarea legii agrare. Întregindu-şi profilul cu alte funcţii, ca aceea de ministru de interne, M. Kogãlniceanu se impune în epocã drept o personalitate de prestigiu, pentru care în 1868 este ales membru al Academiei Române.

Din sumara prezentare a acestui profil complex, reţinem, în planul publicisticii culturale, meritoria sa contribuţie la ivirea revistei ,,Dacia literarã’’, care avea sã traseze, prin obiectivele ei, drumul viitor al culturii şi literaturii române moderne, urmat cu ambiţie şi cu zel patriotic de scriitorii din toate ţinuturile ţãrii, pentru cã publicaţia însãşi se intitula ,,Dacia literarã’’. Fãrã sã nege rolul jucat de primele periodice în limba românã şi de suplimentele lor literare (,,Curierul de ambe sexe’’, ,,Alãuta româneascã’’ şi ,,Foaie pentru minte, inimã şi literaturã’’), noua revistã îşi motiva apariţia ca o necesitate de a se ocupa mai mult decât predecesoarele ei de problemele literaturii naţionale, întrucât celelalte fãcuserã acest lucru limitat, zonal şi sporadic. Dupã ce aratã, bunãoarã, cã ,,Albina româneascã’’ şi ,,Curierul românesc’’ rãspândiserã ,,mai mult idei, mai multe nobile credinţe, mai multã învãţãturã decât înseşi şcolile naţionale’’, M. Kogãlniceanu afirma cã revista pe care o iniţiase trebuia sã se îndeletniceascã ,,numai cu literatura naţionalã’’, din oricare parte a Daciei. Cu acest gând trecuse editorul la concretizarea, în puncte distincte, a programului ,,Daciei literare’’, rãmas antologic în spaţiul acelei concentrate Introducţii, program de la care va izvodi şi curentul literar naţional şi popular cu acelaşi nume. Un prim punct relevã necesitatea creãrii unei literaturi originale, aceasta fiind, dupã opinia lui Kogãlniceanu, însuşirea cea mai preţioasã a spiritualitãţii unui popor. Se impunea o asemenea literaturã într-un moment al renaşterii naţionale, dar şi al maniei traducerilor, devenitã primejdioasã, ,,pentru cã omoarã în noi duhul naţional’’. Tototdatã, nu se excludea posibilitatea traducerii unor opere literare din alte ţãri, cu condiţia însã ca ele sã fi fost scrieri valoroase, utile. În continuare, Introducţia chema scriitorii sã se inspire din istorie, din frumuseţile peisagistice şi din creaţiile folclorice: ,,Istoria noastrã are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţãri sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca sã putem gãsi şi la noi sujeturi de scris, fãrã sã avem pentru aceasta trebuinţã sã ne împrumutãm de la alte naţii’’. În acelaşi timp, ,,Dacia literarã’’ îşi asumase o nobilã misiune, de a milita pentru ideea de unitate a literaturii,

întrucât în paginile publicaţiei fuseserã invitaţi (şi publicaţi) scriitorii din toate ţinuturile româneşti. De acelaşi ideal era legatã lupta pentru afirmarea unei limbi comune unice a tuturor românilor, cale pe care se anticipa momentul Unirii din 1859. Iatã de fapt sintetizatã înflãcãrata şi patriotica chemare în cuvintele Introducţiei, din numãrul 1, ianuarie-februarie 1840: ,,Aşadar foaia noastrã va fi un repertoriu general al literaturii româneşti, în carele, ca într-o oglindã, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bãnãţeni, bucovineni, fieştecarele cu ideile sale, cu limba şi cu chipul sãu... În sfârşit, ţelul nostru este realizarea dorinţei ca românii sã aibã o limbã şi o literaturã comunã pentru toţi’’. În ipoteza formãrii şi dezvoltãrii unei literaturi de inspiraţie româneascã - ipotezã devenitã realitate publicaţia îşi mai propusese un deziderat demn, al evaluãrii operei literare dupã principiul strict valoric şi obiectiv, fãrã nici un rabat şi în afara oricãrui subiectivism, principiu permanent al criticii literare şi în orice împrejurare. El suna astfel: ,,Critica noastrã va fi nepãrnitoare vom critica cartea, iar nu persoana’’. Formulate în aceastã viziune, impusã de realitãţile istorice şi de obiectivele politice ale deceniului 1830-1840 şi ale celor imediat urmãtoare, marcate de revoluţia de la 1848 şi de Unirea Principatelor din 1859, directivele ,,Daciei literare’’, realiste şi vizionare, aveau sã punã bazele unui curent literar de un anume specific, prin cele douã ţeluri fundamentale ale activitãţii beletristice, devenite şi componentele de structurã ale curentului însuşi. Crearea unei literaturi neaoşe - care sã stimuleze ,,duhul naţional’’ ameninţat de avalanşa traducerilor de orice fel, urma sã îi confere atributul unui curent literar naţional; apoi, prin sursele la care se adresa şi pe care le valorifica aceastã literaturã - istoria, peisagistica, tradiţiile populare şi cu deosebire creaţiile folclorice - se definea a doua componentã a curentului în discuţie, trãsãtura sa popularã (în conţinut şi în formã, în limbã în primul rând). Contopite, cele douã laturi de structurã şi operele literare realizate pe temelia lor au condus la sintagma adevãratã şi recunoscutã de ,,curent literar naţional şi popular’’ (sau ,,poporal’’, într-un termen mai vechi).

Ceea ce ,,Dacia literarã’’ trasase ca direcţii largi de activitate beletristicã reiau, la modul concret, restul publicaţiilor din epocã, fiecare înscriindu-şi în programul redacţional teme subordonate idealurilor politice naţionale. Citim astfel în Programul care cãlãuzea ,,Steaua Dunãrii’’: ,,... prin urmare politica nu poate sã fie decât politica secularã a românilor, politica naţionalã care - spre onoarea publiciştilor noştri - se urmeazã şi se sprijinã de întreaga presã româneascã, cu mai mult sau mai puţin talent, însã fãrã excepţie şi cu aceeaşi neobositã râvnã şi cãlduros patriotism, politicã care se rezumã în aceste cuvinte: autonomia Principatelor, Unirea principatelor’’ 21. În adevãr, întreaga presã româneascã traversa un moment istoric şi social-politic de vibraţie patrioticã, în faţa cãruia nimeni nu şovãia. ,,Sentimentul datoriei - începea articolul Scopul nostru (care lansa publicaţia ,,Junimea românã’’) ne face a lua pana în mânã. Soldaţi necunoscuţi dar entuziasmaţi de amorul patriei, ne propunem a propaga, cu tot zelul unor inimi înfocate, ideea unirii naţionale. Juni noi înşine ne adresãm mai cu deosebire la junimea românã din toate provinciile, facem chemare la toate sentimentele nobile, la toate inimile generoase; îndemnãm pe toţi a se aduna împregiurul stindardului pe care e scrisã deviza: Unirea românilor’’ 22. Redactorii publicaţiei, scriitorul G. Creţeanu, cu studii juridice la Paris, sprijinitor al Unirii, împreunã cu revoluţionarul D. Florescu, comisar de propagandã la 1848, îşi concretizeazã scopul publicaţiei lor în câteva direcţii: artã, literaturã, istorie, politicã, moralã, toate dintr-un singur punct de vedere: Patria’’. II, 8. Teatrul în limba românã şi mesajele lui culturale Teatrul românesc, care-şi marcase prezenţa încã, în 1816 cu pastorala Mirtil şi Hloe în Muntenia, şi Hecuba în 1819 în Moldova, devine o instituţie stabilã, de mare forţã educativã, în special dupã 1840, când la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi sunt Alecsandri, Negruzzi şi Kogãlniceanu. Trupele de amatori animate de Costachi Caragiali şi Matei Millo susţineau repertoriul dramatic în limba românã. Realizarea acestuia şi pregãtirea actorilor

de teatru se datorase acţiunilor de presã şi activitãţilor culturale întreprinse de aceia ce aveau sã scrie ei înşişi piese de teatru. Programul ,,Societãţii filarmonice’’, publicat în ,,Curierul românesc’’, arãta cã prin grija lui Ion Heliade Rãdulescu şi profesorilor angajaţi la muzicã şi declamaţie (Bongeani şi Aristia), la literaturã (însuşi I.H. Rãdulescu), se asigura un conţinut didactic polivalent. Lecţiile urmau sã se refere la ,,elocvenţã şi felurile ei, despre stil şi felurile lui, despre înalt, simplu sau jos, despre frumos, despre gust, despre dozã şi poezie, despre felurile poeziei, o preascurtã istorie a literaturei naţiilor celor mai însemnate, autorii cei mai vestiţi ai acestor naţii, capodoperele sau scrierile lor cele mai însemnate’’ 23. Paralel cu procesul de formare a repertoriului original, presa avea în atenţie funcţiile educative şi morale ale teatrului, corectitudinea ,,scrisului dramatic’’; apãruse chiar o publicaţie de profil, care-şi propusese sã scrie despre ,,producţiile literare ce vor ieşi spre îmbogãţirea repertoriului Teatrului naţional şi critica asupra lor întru aceea ce priveşte pãzirea regulelor scrisului, a gustului şi în scopul cel moral aplicat dupã obiceiurile pãmântului nostru; va coprinde încã bucãţile dramatice ce se vor reprezenta în teatrul naţional cât şi în cel strãin’’ 24. Într-o polemicã purtatã cu D. Gusti, care fãcuse unele observaţii privitoare la piesa Bãcãlia ambiţioasã, Russo îşi expune opiniile cu referire la teatru, vãzut ca o şcoalã de educaţie (precum îl concepuserã Alecsandri, Kogãlniceanu, Negruzzi). ,,Ideea autorului - scrie el în Critica criticii - este şi a fost de a generaliza; bãcãlia s-a luat drept nume colectiv care cuprinde toatã tagma’’. Rolul criticului de teatru, preciza acelaşi, constã în a emite aprecieri juste cu privire la construcţia piesei (spectacolului), cunoaşterea mediului social, aprofundarea ,,celor ce se aratã pe scenã’’. Cu alte cuvinte, se sugera obiectivitatea, echilibrul: critica, sublinia la un moment dat Russo, trebuie sã fie cumpãnitã în lecţii sau în laudã, dreaptã în judecatã şi învãţatã. O asemenea viziune asupra cerinţelor scrisului militant revoluţionar schimbase dezideratul deceniului precedent, pus sub semnul heliadist ,,Scriţi, bãieţi...’’, în ,,scrieţi’’ într-un anume fel, inspiraţi de anume realitãţi, strict determinate în procesul închegãrii unei culturi şi literaturi naţionale. Istoria, folclorul, frumuseţile

peisagistice şi cuprinderea timpului prezent în scrierile ce se izvodeau sub acest impuls au particularizat etapa legatã de publicaţia lui Kogãlniceanu ,,Dacia literarã’’ ca pe una dintre cele mai importante. În consens, ,,sufletul revoluţiei de la 1848’’, Nicolae Bãlcescu, imprimase scrisului sãu istoric puterea de evocare şi de convingere pentru care Mihail Kogãlniceanu îl considera drept ,,una din cele mai frumoase speranţe’’. Dorinţa lui Bãlcescu de a vedea ţara românilor dobândindu-şi ,,rangul ce i se cuvine între popoarele Europei’’ i-a îndreptat gândul cãtre redescoperirea istoriei naţionale, ascunsã ,,sub praful cronicilor şi documentelor’’ 25 pe baza unui proces de regenerare a instituţiilor ostãşeşti. Predilecţia aceasta era explicabilã, ştiut fiind cã oştirea românã, pânã la desfiinţarea ei de cãtre domnitorii fanarioţi, luptase eroic pentru apãrarea vetrei strãmoşeşti, apoi pentru redobândirea independenţei, cã rolul ei în perioada respectivã, a anilor 1848, era sã reia lupta de eliberare naţionalã. Acesta este motivul pentru care Nicolae Bãlcescu, împreunã cu profesorul de filozofie August Treboniu Laurian editeazã prima revistã de istorie din Muntenia, ,,Magazin istoric pentru Dacia’’ (1845). Dun studiul introductiv, Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, se desprindea ideea cã fãuritorul de drept al istoriei este poporul ,,cu instituţiile, ideile, sentimentele şi obiceiurile lui, în deosebite veacuri’’. Subordonatele unei concepţii moderne despre istorie, articolele, notele şi studiile publicate în revistã, dimpreunã cu manuscrisele, documentele vechi şi cronicile româneşti, susţineau drepturile naţionale ale tuturor românilor, aspiraţiile lor justiţiare, încrederea într-o soartã mai bunã. Totodatã, publicistul istoric se preocupase cu portretizarea unor figuri de boieri luminaţi, care, dupã spusa lui, ,,au binemeritat de la patrie’’, precum Ioan Tãutul, Logofãtul Miron Costin, Spãtarul Ioan Cantacuzino, postelnicul Constantin Cantacuzino.

Capitolul III IDEALURILE REVOLUŢIEI DE LA 1848 REFLECTATE ÎN PRESÃ. PRESA ROMÂNÃ DIN EXIL. PUBLICAŢIILE UNIONISTE ,,Rãmâneţi darã cu bine, sânte firi vizionare Ce fãceaţi valul sã cânte, ce puneaţi steaua sã zboare, Ce creaţi o altã lume...’’ (M. Eminescu: Epigonii) III, 1. Nicolae Bãlcescu: ,,Revoluţia generalã fu ocazia iar nu cauza revoluţiei româneşti 1 Cel care a fost numit şi ,,sufletul revoluţiei române’’ de la 1848, arãtase cã adevãrata cauzã se pierdea ,,în zilele veacurilor’’, cã ,,uneltitorii’’ ei erau cele ,,18 veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi’’. Alãturi de reprezentanţii revoluţiei şi-au spus cuvântul cu tãrie în diferite probleme sociale şi în momente revoluţionare mulţi alţi intelectuali şi oameni politici pãtrunşi de necesitatea realizãrii ţelurilor înscrise în Proclamaţia de la Izlaz, Dorinţele partidei naţionale sau în Programul românilor ardeleni, adoptat la marea adunare de pe câmpia Blajului din 4/16 mai 1848. Una dintre ideile cardinale care îmbãrbãtase la luptã pe toţi revoluţionarii era aceea de dreptate socialã, pentru toţi locuitorii, cu deosebire pentru cei care nu o aveau: ,,Poporul român împarte dreptatea deopotrivã la toţi şi dreptatea o dã pentru toţi şi mai vârtos pentru cei sãraci. Sãracii, sãtenii, plugarii, hrãnitorii oraşelor, fiii patriei cei mai adevãraţi, ce au fost defãimaţi atât îndelung cu numele glorios de români, ce au purtat toate greutãţile ţãrii, prin munca lor atâtea veacuri au lucrat moşiile şi le-au îmbunãtãţit, au

hrãnit pe strãmoşii proprietarilor, pe moşii lor, pe pãrinţii lor, pe aceşti proprietari înşişi şi au drept înaintea generozitãţii proprietarilor, înaintea dreptãţii patriei, îşi cer o pãrticicã de pãmânt îndestulã pentru hrana familiei şi vitelor sale, pãrticicã rãscumpãratã de atâtea veacuri cu sudorile lor’’ 2. Sub conducerea lui C.A. Rosetti, ,,Pruncul român’’, în ale cãrui pagini susţinea cauza ţãrãnimii române Ion Ionescu de la Brad; mai apãruse şi ,,Poporul suveran’’, care numãra printre redactori şi colaboratori pe Bãlcescu, Bolintineanu, Bolliac şi Alexandrescu, gazetã strãluminatã de principiile Proclamaţiei de la Izlaz. Articolul-program lansa ţelul publicaţiei: ,,Ţinta acestui jurnal este a sprijini drepturile poporului român. Glasul sãu se va ridica cu energie în contra tiraniei... Redacţia acestei foi va primi orice plângere dreaptã a cetãţenilor şi va face sã rãsune în coloanele sale în favorul celor nedreptãţiţi. Va avea drept ţintã, asemenea, unirea provinciilor române şi tot ce va putea duce România la fericire şi la mãrire’’ 3. Aceloraşi nãzuinţe le dãduserã glas militanţii presei din Transilvania, George Bariţiu în ,,Gazeta Transilvaniei’’ şi Timotei Cipariu în ,,Organul luminãrii’’, alãturi de publicişti şi de scriitori maghiari şi germani, însufleţiţi de ideea înfrãţirii, aşa cum era Szentivani Mihaly, Jakab Elek şi alţii. Bunãoarã, în ,,Organul luminãrii’’ se publicau articole în sprijinul emancipãrii naţiunii române, al drepturilor ei politice, al libertãţii cuvântului, al libertãţii presei, al desfiinţãrii privilegiilor despotice. III, 2. ,,Sufletul generaţia sa din exil

revoluţiei’’

paşoptiste

şi

Desigur însã cã dintre revoluţionarii paşoptişti cu arma scrisului, primul medalion cu valoare de simbol pentru întreaga generaţie i se cuvine lui Nicolae Bãlcescu. Ca publicist şi autor de studii istorice şi social-politice, Bãlcescu se afirmã în 1844, când tipãreşte în revista ,,Propãşirea’’ studiul Puterea armatã şi arta militarã de la întemeierea principatului Valahiei şi pânã acum. Alte studii ale sale îşi afirmã conţinutul chiar prin titlu: Despre starea soţialã a muncitorilor plugari în Principatele Române în

deosebite timpuri; Puterea armatã şi arta militarã la moldoveni în timpul mãririi lor; Românii şi fanarioţii. Adãugãm acestora şi valoroasa carte Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul. Dupã înfrângerea revoluţiei, Bãlcescu ia drumul exilului, oprindu-se un timp la Arad, unde încearcã sã uneascã pe români şi unguri împotriva despotismul habsburgic, apoi ajunge din nou în Franţa. Aici se integreazã unui comitet revoluţionar conspirativ şi scrie lucrarea Mersul revoluţiei în istoria românilor, al cãrui mesaj viza reunirea forţelor pentru o redeclanşare a mişcãrii. Tot acum îşi consacrã energia intelctualã pentru o altã prestigioasã scriere, de profundã analizã, Questions économique des Principautés Danubiennes (Probleme economice ale Principatelor dunãrene). Ideea de solidaritate a românilor cu naţionalitãţile conlocuitoare fusese exprimatã limpede de Nicolae Bãlcescu. Revoluţionarul paşoptist se strãduise sã arate cã pentru tot românul cu minte şi cu inimã era clar cã libertatea naţionalitãţilor nu putea veni ,,de la curţile împãrãteşti şi din mila împilatorilor şi despoţilor’’. Libertatea trebuia sã fie rezultatul unirii strânse dintre români şi maghiari, al unirii tuturor celor asupriţi. Aceleaşi idei nãzuiau alţi revoluţionari români şi maghiari, ca Avram Iancu, Simion Bãrnuţiu, Aron Pumnul, Simonoffi sau Kossuth Lajos. Cu toţii erau conştienţi cã în unirea lor se prefigura un viitor luminos, cã lupta lor comunã avea sã asigure un asemenea viitor, prin înfrângerea ,,despotismului’’ feudal. Asemenea frumoase şi nobile gânduri, din nefericire, nu s-au împlinit. Unirea în luptã a forţelor revoluţionare nu s-a produs la timpul necesar. Lipsa de fermitate a revoluţionarilor în susţinerea pânã la capãt a cerinţelor maselor populare, intervenţia militarã a imperiilor absolutiste - ţarist, otoman, habsburgic - au cauzat înfrângerea revoluţiei burghezo-democratice în cele trei principate române. Aidoma lui Bãlcescu, alţi tineri revoluţionari, Bolliac, Russo etc., aflaţi de asemenea în exil, s-au grupat în asociaţii şi societãţi literare, au editat noi publicaţii, sperând în realizarea idealurilor nutrite. Astfel, Cezar Bolliac scoate mai întâi la Braşov revista ,,Expatriatul’’ (1849), al cãrei obiectiv era sã înfrãţeascã forţele revoluţionare din Transilvania şi Ungaria şi sã lupte

împotriva absolutismului; la Paris, un an mai târziu, apare publicaţia ,,România viitoare’’. În paginile acesteia va tipãri Alecu Russo imnul sãu de slavã, poemul în prozã Cântarea României. Tot la Paris se constituie societatea ,,Junimea românã’’, care editeazã o gazetã cu acelaşi nume. În ,,Junimea românã’’ (1851), condusã de G. Cretzianu, Al. Odobescu, D. Florescu şi Al. Sihleanu se tipãreau articole în sprijinul unitãţii şi suveranitãţii naţionale şi al egalitãţii în drepturi a tuturor cetãţenilor ............ îşi publicã şi N. Bãlcescu studiul sãu Mişcarea românilor din Ardeal la 1848. În acelaşi an şi tot la Paris, C.A. Rosetti, cu Cezar Bolliac şi fraţii Brãtianu au evitat o altã gazetã, ,,Republica Românã’’. Alţi publicişti şi scriitori, N. Golescu, Gh. Magheru, George Creţeanu, Al. Odobescu etc., militau pentru menţinerea imboldurilor de luptã, scriind articole şi studii din care rãzbãteau idei ca acestea: neîmpãcare cu asupritorii, solidaritate cu cei asupriţi, independenţa şi unirea tuturor românilor, organizarea unei democraţii adevãrate, obţinerea de drepturi politice, juridice, culturale. Este emoţionant, prin ataşamentul declarat faţã de asemenea idei, Manifestul cãtre poporul român din 20 septembrie 1850, în care se spunea: ,,Sentinele ale poporului, deslipite de trupul lui şi rãspândire de vijelie pe faţa lumii, noi priveghem cu luare aminte şi pipãim lucrarea surdã ce se face în inima popolilor-fraţi şi nu vom lipsi a vã prevesti, în ceasul deşteptãrii generale, a ceea ce aveţi a face. Fapte voastrã atunci va fi mare şi glorioasã, cãci misia românului ce a luat de devizã dreptate, frãţie este aceea de a se afla, el, întâi, în avangarda luptelor democraţiei, în contra tiraniei... pentru viitorul României, una, mare şi nedespãrţitã’’ 4. II, 3. Idealul unionist susţinut în paginile presei Dificultãţile prin care trecuserã unele gazete, ca şi anii imediat urmãtori de dupã 1848, şi-au lãsat urmele în anumite privinţe, astfel cã apariţiile la care suntem martori, începând din 1850, trãdeazã în profilul lor un interes scãzut pentru evenimentul politic şi unul sporit faţã de ,,curiozitatea publicului’’ vizavi de ,,noutãţile’’ de orice fel. În deceniul 1850-1860 numãrul publicaţiilor se

restrânsese, restricţiile impuse de autoritãţi crescuserã. Nu se restrânseserã însã şi sentimentele tuturor românilor de a realiza unirea ţãrilor lor. Dimpotrivã. Presa leînflãcãrase inimile, chemãrile ei sporiserã. Deşi ani de ,,tranzit’’ cãtre susţinerea ideii de Unire în publicaţii create în mod expres, anii 1750-1855, de care se leagã numele unor gazete cum au fost ,,Vestitorul românesc’’ (înlocuit cu ,,Anunţãtorul român’’), ,,Zimbrul’’ (cu suplimentul ,,Calendarul literar al zimbrului’’), ,,Telegraful român’’ şi altele, sunt anii în scurgerea cãrora avea sã se prefigureze idealul unionist într-o formã specificã. Aceasta se raporteazã la ideea de înfrãţire a scriitorilor-publicişti din toate ţinuturile ţãrii, chemaţi ca prin articole, lucrãri literare şi eseistice sã anunţe momentul pregnant conturat dupã 1855. Iniţiativele aparţin chiar gazetelor efemere din Moldova şi Transilvania, cum a fost aceea scoasã la Sibiu de Florian Aaron, ,,Telegraful român’’, la care colaborau publicişti şi literaţi din Transilvania, Muntenia şi Moldova. În paginile ziarului ,,Zimbrul’’ (datorat unor tineri ieşiţi din Academia Mihãileanã din Iaşi) semnau articole angajante Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Gh. Sion. Aceştia dãduserã curs apelului lansat de publicaţia ieşeanã, condusã de A. Fotino (şi având ca redactori pe Theodor Codrescu şi Vasile Alexandrescu-Urechilã), apel în care se spunea: ,,ªtim cã însãrcinarea noastrã este foarte grea; de aceea, pe lângã silinţa noastrã, sperãm şi în agiutorul altora, cu care vom putea agiunge norocitul rezultat a(l) unei asemenea întreprinderi. Noi facem chemare tuturor acelora ce sunt acum cunoscuţi de public prin scrierile lor, mãgulindu-ne a crede cã chemarea noastrã se va auzi prin cãpãtarea conlucrãrei lor. În adevãr, mijloacele noastre sunt mici, însã ni rãzãmãm pe indulgenţa cetitorilor noştri, pentru a ni încuragea chiar de la început în aceastã lucrare, pe care am întreprins-o, trebuie sã o mãrturisim, nu într-un scop de speculaţie...’’ 5. Pe bunã dreptate se precizeazã cã osârdia celor cu iubire de ţarã şi de popor nu era un sentiment efemer; pe vatra încãlzitã de cele mai scumpe idealuri şi nãzuinţe ale întregului popor român, transpuse în programul gazetelor

de tip ,,Dacia literarã’’ sau ,,Propãşirea’’, mocneau la mijlocul deceniului al şaselea ideea şi idelaul de Unire. Întru împlinirea acestor nobile gânduri şi legitime aspiraţii ale tuturor românilor se înroleazã într-un front publicistic activ, militant, vizionar scriitorii-gazetari cu experienţa revoluţiei, mai cu seamã, fãcând sã iasã la luminã gazete de conţinut şi de expresie unionistã. Astfel, în ianuarie 1855 apare ,,România literarã’’, foaie periodicã sub direcţia lui Vasile Alecsandri, iar în octombrie ,,Steaua Dunãrii’’, subintitulatã ,,Jurnal politic, literar şi comercial’’, sub redacţia lui Mihail Kogãlniceanu. În revista lui Alecsandri scriau articole şi literaturã o serie de publicişti şi scriitori din Moldova şi Muntenia, precum Costache Conachi, Al. Beldiman, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Constantin Negri, Nicolae Bãlcescu, Mihail Kogãlniceanu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu - cum se poate reţine, militanţi cunoscuţi din timpul revoluţiei. Publicaţia îşi propusese sã realizeze, cu patru ani înainte de actul Unirii propriu-zise, o Unire pe cale culturalã, obiectiv publicistic anunţat încã de la apariţie, în Înştiinţare: ,,Numerile acestei publicãri vor cuprinde felurite scrieri interesante, precum articole din istoria Patriei şi de economie politicã; romanuri naţionale; descrieri de cãlãtorii, cântice poporale, poezii alese şi, întrun cuvânt, tot ce e menit a rãspândi lumini, a aduce plãcere cetitorilor şi a dezvolta limba româneascã cu un chip mãsurat şi înţãlept’’ 6. Dar aceastã foaie fiind, cum se spusese în aceeaşi Înştiinţare, ,,câmpul de întâlnire frãţeascã a tuturor talentelor din ţãrile noastre’’, nu a convenit autoritãţilor, motiv pentru care a fost suprimatã în luna decembrie a aceluiaşi an, 1855. Programul conceput de Alecsandri stimulase pe alţi experimentaţi editori şi mari oameni de culturã. Astfel, Mihail Kogãlniceanu tipãreşte în octombrie 1855 ziarul tipic unionist ,,Steaua Dunãrii’’, apãrut în douã serii, 1855-1856 şi 1858-1860. În articolul inaugural, intitulat şi datat ªaii, 1 octomvri 1855, Kogãlniceanu aratã cã ,,Unirea Principatelor a fost visul de aur, ţelul isprãvilor a marilor bãrbaţi ai României’’, citându-i pe Avram Iancu, ªtefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vasile-Vodã, Matei Basarab, pe alţi bãrbaţi cu dragoste de moşia strãmoşeascã. Editorialul

afirma: ,,Unirea Principatelor este dar dorinţa vie şi logicã a marii majoritãţi a românilor. Steaua Dunãrii este jurnalul Unirei. Prin aceasta ea nu urmeazã unei utopii; ea apãrã numai interesul vital al Patriei. Unirea Principatelor este singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a îndeplini misia lor...’’ 7. În vederile publicaţiei lui Kogãlniceanu intrau câteva obiective care, alãturi de principalul ţel unionist, îi imprimau trãsãturi militante, o defineau ca pe o revistã angajatã sã rezolve probleme politice şi sociale de mare însemnãtate. Astfel, numeroase articole tratau teme cu privire la emanciparea maselor, la progresul industriei, la rãspândirea şi instituţionalizarea învãţãmântului primar şi de alte trepte, dupã cum alte reforme, ca reforma sistemului fiscal, ocupau pondere însemnatã. Acelaşi militantism - concretizat în atitudini publicistice polemice arãtase ,,Steaua Dunãrii’’ şi în privinţa literaturii autentice, originale, care trebuia ,,sã se adape la izvoarele naţionalitãţii’’, adicã din istoria, tradiţiile şi faptele vrednice ale ţãrii. Promovând principiul obiectivitãţii în criticã, preconizat de acelaşi Kogãlniceanu încã din 1840 (,,vom critica opera, iar nu persoana’’), ,,Steaua Dunãrii’’ îşi fãcuse din ideea susţinerii unei limbi româneşti curate şi adevãrate un crez publicistic, o cale de unificare a comunicãrii prin limbaj, într-o etapã în care, se scria în editorialul amintit, ,,limba româneascã este rãstignitã pe fel de fel de cruci, stropşitã prin fel de fel de sisteme, întunecatã prin fel de fel de ortografii unele mai absurde decât altele’’. Neîmpãcându-se cu concluziile literare babilonice, cu ignoranţa şi mediocritatea şi stimulând literatura originalã ,,nobilã, naţionalã, însuşitã de a ne forma mintea şi inima’’, revista lui Kogãlniceanu, suspendatã de autoritãţi în septembrie 1856, îşi continuã existenţa prin varianta ei în limba francezã, ,,L’Etoile du Danube’’, tipãritã la Bruxelles, pânã în 1858, fãcând cunoscute strãinãtãţii idealurile unioniste şi de progres social şi economic ale românilor. În consens, Bolliac, cel ce ,,cântase iobagul şi-a lui lanţuri de aramã’’, completa acest mesaj românesc în capitala Franţei, unde fãcuse sã aparã publicaţia semnificativã şi în titlul ei, ,,Buciumul’’, în 1857. În primul numãr se scrisese:

,,Unirea Principatelor este astãzi o trebuinţã ce se simte nu numai de români, ci şi de Europa’’. În cealaltã zonã a ţãrii, iniţiativele muntenilor pentru promovarea ideii de Unire se fac simţite în câteva publicaţii, mai întâi ,,Concordia’’ (februarie 1857), cãreia ia luat locul curând cel mai important periodic bucureştean din perioada formãrii statului naţional modern, ,,Românul’’, scos de C.A. Rosetti. Acesta chemase în articolul-program întreaga populaţie a ţãrii, îndemnând-o în cuvinte îmbãrbãtoare: ,,La lucru, fraţi români! Sã ne suim cu mintea mai presus de sfera cea strîmtã a patimilor individuale şi, ridicând în inima noastrã un templul patriei şi libertãţii, sã pãşim cu toţi înainte, siguri fiind cã ceea ce vom avea bine sãdit în minte şi în inimã, mai curând sau mai târziu, va intra negreşit şi în legiuirile noastre’’. Acestor chemãri li se vor alãtura alţi confraţi de condei şi de idealuri. Este cazul poetului Dimitrie Bolintineanu, cel care în 1858 revine în Bucureşti, dupã aproae zece ani de exil. Cu un an în urmã se dusese în Moldova pentru a-şi regãsi vechii prieteni, Alecsandri, Kogãlniceanu, Sion şi alţii, aflaţi atunci, în 1857, în toiul pregãtirilor pentru Unire. Bolintineanu asistã cu acel prilej la o dezbatere a Divanului ad-hoc şi, însufleţindu-se de idealul Unirii, va milita pentru el în gazeta ,,Dâmboviţa’’, apãrutã la 11 octombrie 1858 în Bucureşti. Publicaţia amintitã - care se tipãreşte cu unele întreruperi pânã la 22 martie 1870 - se definea printr-o orientare democraticã, larg revendicativã şi criticã totodatã la adresa stãrilor de lucruri anacronice şi printr-o atitudine de deplinã adeziune faţã de mãsurile domnitorului Cuza de dupã Unire. În prima sa fazã de apariţie, ,,Dâmboviţa’’ a dus o susţinutã campanie de lãmurire a opiniei publice în legãturã cu importanţa realizãrii unor reforme iniţiate dupã Unire, în articole scrise în mare parte de Bolintineanu însuşi. Ele ţinteau împotriva claselor avute - boierimea şi ciocoimea cereau desfiinţarea privilegiilor de clasã, lãrgirea dreptului de vot, împroprietãrirea ţãranilor, astfel încât nu dezminţeau angajamentul public al gazetei, cuprins în articolul Programa: ,,În tot timpul publicaţiei acestei foine vom sili pe cât ne va fi iertat a sprijini naţia şi ideile progresiste potrivit cu trebuinţele ţãrei. De felul compoziţiei Adunãrei ce are sã

fie, depindã soarta patriei noastre. Orice interes personal, orice cugetare egoistã ar prezida la alegeri, ar fi o crimã. În ziua terminãrii alegerilor ţara noastrã va trebui sã îmbrace vesmântul de sãrbãtoare sau doliul morţei; ne vom sili sã lãrgim, sã explicãm aceste cugetãri şi sã încredinţãm pe români cã aceste elecţii sunt pentru dânşii o încercare la care îi supune Europa, sã cunoascã de meritã viaţa naţionalã’’ 8. Înfãptuirea mult visatului ideal al Unirii, impulsionat de mulţi factori, între care şi de aceia ai mesajelor presei de adeziune unionistã, însemnase - aşa cum notau reporterii ziarelor ,,Steaua Dunãrii’’ (reapãrutã), ,,Dâmboviţa’’, ,,Românul’’, ,,Patria’’ (din Iaşi) şi altele - un entuziasm general, o bucurie într-adevãr naţionalã, un prag al istoriei cu largi deschideri spre un viitor luminos al patriei. În zilele desfãşurãrii Adunãrii elective de la Bucureşti din 23-24 ianuarie 1859, mulţimile de cetãţeni din capitalã, din sate, de la diferite locuri de muncã nãvãliserã pe şoselele Dealului Mitropoliei întrucât curtea acesteia, relateazã ,,Steaua Dunãrii’’ ,,... era ticsitã de popor’’. Se elogiau, în aceste împrejurãri, calitãţile poporului, virtuţile sale sufleteşti şi încrederea în viitor, despre care aflãm din volumul antologic Reflector peste timp 9: ,,Bucureşti, 24 ianuarie. Iatã, a treia zi şi poporul e tot în picioare! Dumnezeule, ce popor este poporul român! Când se inspirã de vreo idee, când are vreo bãnuialã, uitã toate intersele private şi se consacrã numai pentru triumful cauzei comune... Cuza, domn! Ura! Cuza!’’. ªi ceea ce izbutiserã gazetele evocate nu însemna doar un punct culmiant, urmat de o încheiere; dimpotrivã, sub domnitorul Cuza, adeptul unei largi libertãţi a presei, înfloritã zeci de ziare şi reviste, alãturi de ,,Dâmboviţa’’, ,,Românul’’, ,,Buciumul’’ şi celelalte care anticipaserã Unirea şi luptaserã pentru realizarea ei. Momentul postunionist era prezent în gazete mai vechi sau mai noi cu articole care ,,trebuiau sã dea impulsiune la toate ramurile activitãţii sociale de la care atârnã toatã înflorirea moralã şi materialã a românilor’’, se zicea în publicaţia ,,Ţãranul român’’ scoasã în 1861 de Ion Ionescu de la Brad. Era doar una dintre noile coordonate ale scrisului publicistic, mereu luminãtor şi anticipator de noi destine

ale istoriei patriei, mereu angajat pe treptele progresului social.

Capitolul IV DEZVOLTAREA ªI SPECIALIZAREA PRESEI DUPÃ UNIREA DIN 1859. DE LA UNIRE LA INDEPENDENŢA DE STAT. PRESA ANILOR 1877/1878 ,,O ţarã care cere asemenea fii ca ai tãi, România nu poate pieri niciodatã’’ (Telegraful) ,,Un popor e ca un gigant în unire, ca o furtunã în neunire’’ (România liberã)

IV, 1. Un context istoric şi social politic favorabil Dupã 1859, lui Alexandru Ioan Cuza, ,,Domnitorul Unirii’’ îi revenea misiunea istoricã de a transpune în viaţã cerinţele impuse de consolidarea statului naţional român modern. Acum iau fiinţã universitãţi româneşti la Iaşi, în 1860, şi la Bucureşti în 1864. În cei şapte ani de domnie a lui Al.I. Cuza avuseserã loc prefaceri social-economice ample: se organizaserã meseriile, comerţul, transportul, industria; avuseserã loc reformele agrarã, electoralã, de secularizare a averilor mãnãstireşti; se proclamase egalitatea în faţa legii şi a impozitelor, binefaceri care au consolidat statul român modern şi l-au lansat pe calea progresului economic şi social. Simultan, în context extern, politica lui Al.I. Cuza urmãrea cucerirea independenţei totale şi desãvârşirea statului naţional unitar, obiective care s-au concretizat în mai multe direcţii: sprijinirea luptei naţionale a românilor din Transilvania, limitarea şi abolirea jurisdicţiei consulare, instituirea drapelului naţional şi a monedei naţionale. Totodatã, se avea în vedere sprijinul poporului român acordat popoarelor vecine în lupta lor împotriva opresiunii, pentru libertate şi progres. Într-un asemenea cadru social, istoric şi politic moment crucial în destinele poporului român, semnificând

intrarea României într-o etapã superioarã a evoluţiei sale istorice, dezvoltarea culturii române, a presei, ca o componentã a acesteia, ne relevã particularitãţi de structurã din care se desprind noi trãsãturi ale mesajului publicistic. Lucrul demn de reţinut pentru etapa aceasta este faptul cã datoritã lui Al.I. Cuza fusese elaboratã, pentru prima oarã, în 1862, o lege a presei, care oferea gazetarilor şi altor persoane ,,libertatea de a-şi exprima ideile prin organe de presã’’. Trecutã prin parlament, legea fusese votatã cu 52 de bile albe contra 42 de bile negre, ceea ce dovedea cã anumiţi parlamentari, oameni politici, nu primiserã cu bucurie legea presei, în ciuda faptului cã unele prevederi ale sale acordau autoritãţilor drept de control asupra mesajului publicistic, ba chiar şi unele posibile sancţiuni. IV, 2. Eflorescenţã tematicã şi publicisticã Numai în Bucureşti, devenit principalul centru politic al ţãrii, apãruserã imediat dupã Unire aproximativ 75 la sutã din totalul publicaţiilor. D. Bolintineanu, autorul ,,legendelor istorice’’, continuã sã scoatã ziarul care luptase pentru unire, ,,Dâmboviţa’’; B.P. Haşdeu conduce ,,Foiţa de istorie şi literaturã’’; V. Alexandrescu-Urechiã, ,,Ateneul român’’; G. Sion, ,,revista Carpaţilor’’ - aceste ultime trei publicaţii, în acelaşi an, 1860. Între 1861-1863 apare o publicaţie cu profil complex, ,,Revista românã pentru ştiinţe, litere şi arte’’, condusã de Al. Odobescu; ea depãşeşte în multe privinţe ,,Revista Carpaţilor’’, la care colaboraserã, între alţii, N. Filimon, Ion Ionescu de la Brad, pictorul Th. Aman. Gazeta lui Odobescu se consacrã, cu deosebire, ştiinţelor exacte şi naturale, apoi literaturii, istoriei, jurisprudenţei, filozofiei, artelor. Aici se publicã, pentru prima oarã, la 25 de ani de la producerea sa, Istoria românilor supt Mihai Voievod-Viteazul de Nicolae Bãlcescu, poezii ale lui Vasile Cârlova, poetul prea timpuriu stins din viaţã, cugetãri asupra limbii scrise de Alecu Russo, studii substanţiale ale lui Odobescu (Poeţii Vãcãreşti, Cântecele poporale ale Europei rãsãritene). O altã serie a acestor ani cronolizeazã în rãstimpul 1861-1867 publicaţiile: ,,Dacia’’, ziar politic, literar şi

omercial (scos de Vasile Alexandrescu-Urechiã şi George Petrescu); ,,Ţãranul român’’ (al lui Ion Ionescu de la Brad, care pleda pentru drepturile ţãrãnimii); revistele lui B.P. Haşdeu, ,,Din Moldova’’ (devenitã ,,Lumina’’) şi ,,Aghiuţã’’ (cu profil de criticã la adresa ciocoimii); ,,Buciumul’’, sub redacţia lui Cezar Bolliac. Publicaţiile politice ale acestui moment, se împãrţeau în douã categorii: progresiste (,,Dâmboviţa’’, ,,Buciumul’’, ,,Ţeranul român’’, ,,Românul’’) şi ,,potrivnice înnoirilor’’, conservatoare (,,Unirea’’, ,,Proprietarul român’’, ,,Conservatorul progresist’’). În acelaşi context al diversificãrii se înscriu publicaţiile: a) ştiinţifice (,,Revista românã pentru sciinţe, litere şi arte’’, condusã de Al. Odobescu); b) culturalliterare (,,Ilustraţiunea’’, a lui Al. Zane); c) economice (,,Analele economice’’, ,,Analele statistice’’); d) juridice (,,Dreptul’’); e) agricole (,,Agronomia’’, ,,Natura’’); f) medicale (,,Medicul român’’); g) militare (,,România militarã’’); h) umoristice (,,Nichipercea’’, condusã de N.T. Orãşeanu) şi altele. Se tipãreau, de asemenea, reviste şi ziare în limbile francezã (,,La Roumanie’’), germanã (,,Deutsche Zeitung’’, ,,Bukarester Allgemeine’’), maghiarã (,,Bukaresti Allgemeine’’), maghiarã (,,Bukaresti Magyar Közlöny’’), idiş (,,Timpul vorbit’’) etc. Revista care are durata cea mai mare, înainte de apariţia ,,Convorbirilor’’ literare’’, în 1867, este ,,Familia’’, editatã la Pesta în 1865 de Iosif Vulcan şi mutatã apoi la Oradea, unde va apãrea pânã în 1907. Neavând un program dinainte stabilit, precum alte publicaţii, dorinduse o revistã de ,,familie’’, în care cititorii sã gãseascã ,,portretele bãrbaţilor mai vestiţi, cu biografiile lor, poezii şi novele originale’’ 1 dar şi traduceri din literaţi renumiţi europeni, ,,Familia’’ a reprezentat totuşi un act important de culturã româneascã în Transilvania, unde, scria N. Iorga, ,,orice publicaţie româneascã e ca un steag pe o cetate nãpãditã de duşmani, steag care prin singura fluturare a lui deşteaptã simţul de onoare şi cheamã apãrãtorii’’ 2. În paginile ,,Familiei’’ au semnat vechi combatanţi ai scrisului publicistic (I. Codru-Drãguşanu), B.P. Haşdeu, Al. Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuţã, G. Coşbuc, O. Goga, ªt.O. Iosif. Desigur însã, rostind numele revistei, ne gândim şi la debutul aici al marelui poet român Mihai Eminescu 3. Simpla enumerare a acestor figuri ale

literaturii române ne aratã cã revista orãdeanã contribuia la consolidarea ideii de unitate naţionalã, de înfrãţire a scriitorilor din România modernã, misiune pe care şi-au asumat-o şi alte publicaţii ardelene, de mai micã întindere în timp şi mai puţin însemnate (,,Arhiva pentru filologie şi teatru’’ a lui Timotei Cipariu, ,,Albina’’ şi alte ,,organe ale luminãrii’’) 4. Nu putem omite din acest sumar tablou al fizionomiei presei române pe treapta eflorescenţei ei de dupã Unire marile gazete conservatoare şi liberale apãrute în ultimele decenii ale secolului trecut, în paginile cãrora se vor afla şi publicişti de rangul întâi. Ne gândim la ,,Timpul’’ (18761884, asupra cãruia vom reveni) 5, ,,Epoca’’ şi ,,Conservatorul’’ (reprezentând gruparea politicã a moşierimii), la ,,Românul’’, ,,Voinţa naţionalã’’ şi ,,L’Independance roumaine’’ (organe de presã liberale). Adãugãm acestor categorii de presã ziarele ,,independente’’, aşa cum se considerau, ,,Adevãrul’’ (scos de Al. Beldiman), ,,Universul’’ (editor Luigi Cazzavillan), cel mai îndrãzneţ ca atitudine, ,,Lupta’’ (1884-1895, întemeiatã şi condusã de Gh. Panu). IV, 3. Contribuţia presei specializate în procesul fãuririi unei culturi moderne Dominatã de afirmarea clasicilor literaturii române, cea de-a doua jumãtate a secolului trecut este şi o perioadã de specializare a presei. Una dintre publicaţiile de cea mai mare însemnãtate în procesul de fãurire a unei culturi moderne active este revista ,,Convorbiri literare’’, apãrutã la 1 martie 1876, cu titlul propus de Iacob Negruzzi şi condusã de acesta timp de peste trei decenii. Ea se ivise ca publicaţie a Societãţii ,,Junimea’’, înfiinţatã cu 3-4 ani înainte de Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Petre Carp, Theodor Rosetti şi Iacob Negruzzi, tineri entuziaşti întorşi de la studii fãcute în strãinãtate, cu toţii însufleţiţi de ideea progresului cultural şi a civilizaţiei. Societatea şi-a început activitatea cu acele ,,prelecţiuni (prelegeri) poporale’’ şi a continuat cu analizele critice fãcute scrierilor literare la şedinţele de cenaclu care se ţineau în casa lui Maiorescu şi a lui Pogor. Amintirile despre aceste

începuturi literare, polemice şi constructive, din aria cãrora nu vor fi omise numele marilor clasici, Eminescu, Creangã, Caragiale, Slavici, iar mai târziu D. Zamfirescu, ne oferã atât ,,gospodarul’’ ,,Convorbirilor literare’’, cum a mai fost numit Iacob Negruzzi, cât şi Gh. Panu, în câte un volum memorialistic. Articolul program al revistei ,,Convorbiri literare’’, conceput de Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi, pornea de la premisa cã mişcarea literarã susţinutã anterior ,,cu mult succes de foile literare atât de cunoscute şi preţuite’’ 6 avea în acel moment al României moderne trebuinţã de publicaţii specializate, atât la Iaşi cât şi la Bucureşti, capabile sã rãspundã noilor solicitãri ale culturii şi dorinţei mereu crescânde de instruire a poporului: ,,Aceste elemente reclamã înfiinţarea unei reviste care sã aibã scopul de a reproduce şi rãspândi tot ce intrã în cercul ocupaţiilor literare şi ştiinţifice; de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramurã a ştiinţei; de a da seamã despre activitatea şi producerile societãţilor literare, în special a celei din Iaşi, şi de a servi ca punct de întâlnire şi înfrãţire pentru autorii naţionali’’ 7. Nu este dificil de observat, din liniile directoare ale programului propus, cã revista ,,Convorbiri literare’’ se revendica din buna tradiţie a presei româneşti paşoptiste, cristalizatã în jurul ,,Daciei literare’’, într-un moment în care reprezentanţii de seamã ai generaţiei de revoluţionari scriau puţin sau erau în reflux. Revenind la mesajul militant al înaintaşilor paşoptişti, publicaţia ieşeanã abordeazã dintr-un unghi superior, competent, teme menite sã impunã progresul în culturã sub diferitele lui aspecte pe care le putem grupa astfel: probleme ale scrierii şi pronunţãrii în limba românã; probleme ale criticii literare şi ale creaţiei literare propriuzise, probleme ale folclorului şi ştiinţelor pozitive, probleme ale istoriei, filozofiei şi esteticii. Cum ne mãrturiseşte Iacob Negruzzi în volumul Amintiri din Junimea, publicistul specializat în sensul cel mai pur al cuvântului era Titu Maiorescu: ,,Scrierile lui Maiorescu - afirmã Negruzzi deschisese(rã) la cei mai mulţi dintre noi orizonturi noue’’. În adevãr, meritele lui Titu Maiorescu în procesul de fãurire a unei culturi naţionale moderne sunt incontestabile. Ele au fost relevate în epocã de cei mai iluştri exponenţi ai scrisului beletristic. Mihai Eminescu, de pildã, în articolul

Naţionalii şi cosmopoliţii, afirmase: ,,Principiul fundamental al tuturor lucrãrilor d-lui Maiorescu este, dupã câte ştim noi, naţionalitatea în marginile adevãrului. Mai concret: ceea ce-i neadevãrat nu devine adevãr prin împrejurarea cã-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea cã-i naţional; ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea cã-i naţional; ceea ce-i rãu nu devine bun prin aceea cã-i naţional. Exemple: Norma limbei scrise trebuie sã fie cea care existã obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos şi a societãţii mai fine, iarã nu fanteziile mai mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri... Poezii urâte (...) nu devin frumoase prin aceea ã-s naţionale. Avem atâtea modele nobile de poeţi mai vechi şi mai ales în neîntrecuta poezie poporalã, încât suficienţa cu care sunt privite asemenea anomalii liteare te umple de e spaimã lesne de justificat’’ 8. IV, 4. Concretizarea principiilor teoretice în activitãţi publicistice eficiente O datã cu revista ,,Convorbiri literare’’, mai exact o datã cu perioada ei de apariţie ieşeanã (1867-1885), putem vorbi de un început real de specializare a presei pe problemele fundamentale ale culturii române. Semnificaţia şi importanţa acestei specializãri sunt în afara oricãrui semn de întrebare. Cum s-a demonstrat ea în practica publicaţiei ieşene? Printr-o activitate publicisticã exigentã, obiectivã, de înaltã competenţã profesionalã, raportatã la realitãţi româneşti dintre cele mai esenţiale în evoluţia culturii noastre moderne, astfel: IV, 4.1. În domeniul filologic - cultivarea unei limbi literare bazate pe limba vorbitã de popor; respingerea teoriilor etimologiste ale repretanţilor curentului latinist; promovarea unui limbaj ziaristic corect, fluid, adecvat ideii. Cum am arãtat anterior, preocupãrile pentru limbã afirmaserã personalitãţi precum I.H. Rãdulescu, M. Kogãlniceanu, C. Negruzzi, Alecu Russo, V. Alecsandri, G. Bariţiu, continuaţi de Al. Odobescu, B.P. Haşdeu şi alţii.

Reluând problemele limbii române, ,,Convorbiri literare’’, prin Maiorescu, în primul rând, nu anuleazã punctele de vedere cu privire la temeliile pe care trebuie sã se aşeze limba literarã, dar nici nu valideazã în totalitate opiniile unor predecesori, fie dintre cei amintiţi, fie alţii, de altfel filologi valoroşi. În scrierile sale, Titu Maiorescu este cãlãuzit de ideea: ,,Limba, în orice manifestare a ei - în gramaticã, ca şi în idiotisme (azi citim idiomuri - n.n.) este un product necesar şi instinctiv al naţiunii, şi individul nu o poate niciodatã modifica dupã raţiunea sa izolatã... Singurul rol ce scriitorii reflexivi, filologii mai întâi, dar apoi şi ceilalţi prozaişti ai ştiinţei îl pot avea în privinţa limbei lor materne este de a i se supune fãrã împotrivire, de a o recunoaşte ca autoritate legalã a naturei proprie poporului lor’’ (Critice, I). În lumina acestor argumente este purtatã disputa cu etimologiştii adepţi ai unor forme de tipul ,,direptore’’, ,,naciune’’, ,,stãciune’’ (Timotei Cipariu). Lupta pentru consolidarea şi dezvoltarea limbii române prin curãţirea ei de cuvinte strãine inoportune, prin impunerea literelor latine necesare, prin eliminarea altora (cele slavone), prin pronunţarea foneticã, prin admiterea, pânã la un punct, a neologismelor, conferã lui Maiorescu meritul filologului angajat într-unul dintre cele mai de seamã domenii ale progresului cultural. Militantismul sãu se extinde asupra presei înseşi, care, pânã la el, se menţinuse mai mult la stadiul declarativ, de principii, fãrã ca sã observe, în fond, propriile sale neajunsuri. Dupã ce afirmã, poate prea categoric, cum cã ,,stilul jurnaliştilor români din Transilvania, Bucovina şi Banat a ajuns într-o stare ce nu mai îngãduie tãcerea’’, Maiorescu apeleazã la texte gazetãreşti abundente în germanisme, pe care le supune unui tir de artilerie necruţãtor, ironic, sugerând şi soluţiile. Sunt discutate fraze lungi, defectuos alcãtuite gramatical. ,,Beţia de cuvinte’’, cum numeşte Maiorescu frazeologia, îi provoacã un sentiment de amãrãciune întrun studiu de ,,patologie literarã’’ din ,,Revista Contimporanã’’.

IV, 2. În domeniul literaturii, contribuţiile militante notabile se concentreazã în direcţia aprecierii valorilor reale, afirmate sau de perspectivã, separãrii lor de nonvalori, evaluãrii literaturii populare. În întreaga sa activitate, Maiorescu se sprijinea pe temeiul: ,,Critica fie şi amarã, numai sã fie dreaptã, este un element neapãrat al susţinerii şi propãşirii noastre, şi cu orice jertfe şi în mijlocul oricãror ruine trebuie împlântat semnul adevãrului’’ (studiul Direcţia nouã în poezia şi proza românã). Fidel acestor principii, Titu Maiorescu a întreprins, pentru prima oarã în cultura românã, actul curajos de susţinere a adevãratelor ei valori literare: în primul rând, Eminescu, Creangã, Caragiale, Slavici, Coşbuc, alţi scriitori, ca Al. Vlahuţã, D. Zamfirescu, ªt.O. Iosif, P. Cerna, O. Goga pe acesta din urmã recomandându-l pentru unul din premiile Academiei Române. Studiul de referinţã al preocupãrilor pentru valorile autentice ale culturii este O cercetare criticã asupra poeziei române de la 1867. Simultan, fusese relevatã importanţa poeziei populare, filon artistic inepuizabil în virtuţi, explorat, între alţii, de Vasile Alecsandri. Articolul apãrut în ,,Convorbiri literare’’ (15 ianuarie 1868) cu titlul Asupra poeziei noastre populare, dedicat culegerii lui Alecsandri, ne informeazã: ,,... cartea d-lui Alecsandri este şi va rãmâne pentru tot timpul o comoarã de adevãratã poezie şi totodatã de limbã sãnãtoasã, de notiţe caracteristice asupra datinelor sociale, asupra istoriei naţionale şi, cu un cuvânt, asupra vieţii poporului român’’. Continuându-i pe paşoptişti, în sensul preocupãrilor lui Al. Russo, Maiorescu aprofundeazã studiul creaţiilor populare, dezvãluindu-le laturile viabile, frumuseţile de limbaj, prospeţimea, autenticitatea, spontaneitatea, trãsãturi care au fertilizat poezia lui Eminescu, Coşbuc, Goga, a altor poeţi luaţi în discuţie. Dând aceste exemple observãm cum, o datã cu publicaţia ,,Convorbiri literare’’, presa culturalã din România intrã într-o fazã superioarã a angajãrii ei tot mai profunde pentru slujirea unor ţeluri ale culturii moderne active, în deplinã concordanţã cu modul în care o concepeau oamenii cei mai luminaţi ai timpului.

IV, 5. Sentimentul naţional în ,,Românul’’ şi ,,Timpul’’ Civilizaţia, cultura şi propãşirea economicã reprezintã pentru marii noştri publicişti teme esenţiale, definibile întrun context politic, estetic şi filozofic larg şi vital în procesul fãuririi României moderne. Asemenea teme însemnau pe atunci preocupãri de ordin practic şi teoretic în vederile liberalilor şi conservatorilor, aşa cum cele douã partide şi le asumau în coloanele ziarelor ,,Românul’’ şi ,,Timpul’’. Apãrut încã din 1857, ziarul liberal radical ,,Românul’’, condus de C.A. Rosetti pânã la moarte, în 1885, iar dupã aceea de fiul sãu, Vintilã C.A. Rosetti, pânã în 1905, militase, într-o primã perioadã, pentru dobândirea independenţei de stat a României, pentru reforme democratice burgheze. Suprimat la un moment dat (1864/1865), ,,Românul’’ nu încetase sã aparã de fapt, el schimbându-şi numai titlul, o datã ,,Libertatea’’, altãdatã ,,Conştiinţa naţionalã’’. Celãlalt important cotidian, ,,Timpul’’ (ivit la Bucureşti, la 15 martie 1878 şi tipãrinduse cu unele întreruperi pânã în 1922), era organul de presã al partidului conservator, ziar vitalizat, cum se ştie, prin prezenţa în redacţia sa a trei dintre cei mai de seamã publicişti români, Eminescu, Caragiale şi Slavici. Atât ,,Românul’’, cât şi ,,Timpul’’, dincolo de punctele de vedere polemice care le separau, se întâlneau totuşi pe un teren comun, acela al ,,ideii de naţional’’. Liberalii revendicau respectiva lege în ideologia paşoptistã, conservatorii în cea prepaşoptistã, de unde pentru cei dintâi accentul stãruia pe revoluţionarism (înţeles, fireşte, într-o viziune proprie structurii lor de clasã), iar pentru ceilalţi tradiţia reprezenta punctul de convergenţã. Astfel, liberalii, sau ,,roşii’’, cum li se mai spunea, aveau drept obiectiv programatic sincronizarea ţãrii cu forme de culturã şi de civilizaţie care atinserã un stadiu de dezvoltare înalt (în Franţa, bunãoarã), în timp ce conservatorii, sau ,,albii’’, se opuneau spiritului de imitaţie, de mimetism în culturã, fiind de pãrere cã avansarea ţãrii cãtre o civilizaţie şi o culturã specificã constituia un proces complex, de duratã, determinat de factori naturali şi naţionali, aşa cum se petrecuserã lucrurile în ţãri ca Anglia sau Germania. În adevãr complexã, problema în care se implicau douã

concepţii, una a soluţiilor imediate şi radicale, alta a evoluţionismului lent, nu putea sã nu antreneze energia şi talentul unor gazetari atât de înzestraţi cum au fost Eminescu şi Caragiale, Slavici şi Macedonski etc., ale cãror pledoarii în probleme acute ale contemporaneitãţii lor ieşeau din cadrul îngust al punctelor politice divergente polemizate în ,,Românul’’ şi ,,Timpul’’ şi se circumscriau unor realitãţi româneşti de cel mai larg interes civic, cultural, social şi economic. IV, 6. Ziarele anilor 1877-1878 Înfrângerea revoluţiei de la 1848 nu semnificase şi înfrângerea voinţei maselor populare de a lupta pentru cucerirea independenţei. Aceiaşi gazetari care se afirmaserã pe baricadele revoluţiei, în dublu sens, ca participanţi direcţi, în mişcare, şi ca participanţi cu forţa scrisului la gazete, continuã sã mobilizeze compatrioţii la luptã, editând în exil, în 1851, revista simbolic intitulatã ,,Republica Românã’’. Editorialul acesteia exprima ferm idealul de independenţã şi suveranitate naţionalã: ,,Voim ca românul sã se restabilizeze în înşişi ochii sãi ca om şi sã se întroneze în toate drepturile sale... Voim sã aibã o patrie independentã şi liberã; o patrie în cari sã aibã toţi aceleaşi drepturi şi datorii; o patrie întreagã şi deopotrivã la suveranitatea naţionalã’’. Care erau premisele cuceririi acestui deziderat? Etapa pregãtitoare a dobândirii independenţei naţionale de stat fusese unirea ţãrilor române, vis naţional realizat în 1859 prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza. Ziarele care sprijiniserã actul Unirii - ,,Steaua Dunãrii’’, ,,Dâmboviţa’’ şi altele (cãrora li s-au alãturat noi publicaţii, simbolic intitulate ,,Independenţa’’ sau ,,Independenţa Românã’’, ivite în 1860 şi 1862) - îşi exprimau net poziţia faţã de ceea ce militanţii din acel timp înţelegeau prin idealul de independenţã. Astfel, Radu Ionescu definea acest concept în laturile sale de bazã: ,,Istoria deosebitelor naţiuni ne dovedeşte cã organizarea unei societãţi este întemeiatã pe trei chestiuni mari: chestiunea naţionalã, chestiunea politicã şi chestiunea economicã. Dezvoltarea regulatã a acestor trei chestiuni trebuie sã formeze

sistema de guvern care înţelege adevãrata sa misiune, cãci de la dânsele atârnã progresul, prosperitatea şi mãrimea unei naţiuni’’ 9. Exemplul pe care îl dãduserã patrioţii luminaţi şi revoluţionari în activitatea de presã - Kogãlniceanu, Bolliac, Alecsandri, Bãlcescu, Ion Câmpineanu, C.A. Rosetti, mulţi alţii atât în ţarã cât şi în exil, demonstrase cã lupta împotriva asupritorilor nu se încheiase. Imperiul otoman, nerespectând obligaţiile luate prin tratatele care garantau integritatea teritorialã şi neamestecul în treburile interne ale Moldovei şi Munteniei, îşi pierduse dreptul la suzeranitate. În 1866, dupã abolirea lui Alexandru Ioan Cuza, în condiţiile înconjurãrii României de cãtre trei imperii absolutiste, instituirea unei monarhii cu prinţ strãin putea sã contribuie la consolidarea statului naţional român. Dar îngrãdirile aduse suveranitãţii naţionale de Congresul de la Paris şi accentuate de poartã au determinat România sã întreprindã o serie de acţiuni politice şi diplomatice soldate cu desprinderea tot mai vizibilã faţã de Imperiul otoman, iar în plan intern, cu un progres economic remarcabil (în agriculturã, comerţ, transporturi). Totodatã, lupta poporului român pentru obţinerea independenţei absolute şi-a gãsit în anii premergãtori rãzboiului de la 1877 un cadru european favorabil datoritã crizei politice şi economice generate de intensificarea mişcãrii de eliberare din Balcani. Pregãtirile pentru luptã organizarea de şcoli militare, reorganizarea armatei arãtau cã România modernã era gata sã se angajeze în lupta care sã-i aducã independenţa totalã, s-o elibereze de orice servituţi strãine, în special faţã de Imperiul otoman. Cum se ştie, dupã ce în vara anului 1875 popoarele din Herţegovina şi Bosnia s-au ridicat împotriva porţii, ca sã scape de asuprire, la numai un an acelaşi lucru l-au fãcut bulgarii, Serbia şi Muntenegru. România a ajutat în diferite feluri lupta de eliberare a acestor popoare vecine de sub suzeranitatea otomanã. Guvernul român, prin ministrul sãu de externe, militantul de seamã paşoptist Mihail Kogãlniceanu, şi-a revendicat recunoaşterea individualitãţii statului român şi a denumrii de România, inviolabilitatea teritoriului naţional. Curajoasele acţiuni diplomatice româneşti negãsind înţelegerea cuvenitã, au

condus la ridicarea poporului român la lupta hotãrâtã împotriva suzeranitãţii otomane. Astfel, când Rusia declarã rãzboi imperiului otoman în aprilie 1877, ca urmare a unei convenţii româno-ruse România acorda ,,liberã trecere’’ pe teritoriul ei trupelor ruse spre Dunãre, iar Rusia garanta apãrarea şi menţinerea integritãţii teritoriale a României. La aceastã veste, guvernul otoman a declanşat represalii asupra României, bombardând oraşe dunãrene, motiv pentru care a fost declaratã starea de rãzboi. Faptele de eroism ale trupelor române la Griviţa, Rahova şi Plevna, apoi la Vidin şi Smârdan, în contextul solidaritãţii cu armatele ruseşti şi alte popoare asuprite din Balcani, au determinat imperiul otoman, în faţa dezastrului suferit, sã cearã armistiţiu. VI, 7 Mesajul îmbãrbãtãtor al presei în timpul rãzboiului de independenţã Cum au luptat ostaşii români pe front, cum au fost ajutaţi de cei rãmaşi acasã, într-un acelaşi sentiment comunional, solidar, naţional şi popular - acestea ne sunt mãrturisite de presa vremii, de literatura special consacratã rãzboiului dus pentru independenţã deplinã, de alte lucrãri social-politice, istorice şi artistice (picturi, sculpturi, graficã). Deviza sub care poporul român înţelesese sã se angajeze în marea bãtãlie istoricã fusese lansatã în ziarul ,,România liberã’’ de acum o sutã de ani. Ea suna aşa: ,,Un popor e ca un gigant în unire’’. Acest simţãmânt fusese elogiat în coloanele tuturor ziarelor şi revistelor din preajma anului 1877 şi imediat de dupã el, în spaţiile publicaţiilor ,,Românul’’, ,,Timpul’’, ,,Telegraful’’, ,,Gazeta Transilvaniei’’, ,,Steaua României’’ (Iaşi), ,,Socialistul’’, ,,Rãzboiul’’ şi ,,Dorobanţul’’, acestea din urmã tipãrite în intervalul 15 mai - 15 noiembrie 1877. Ridicat la luptã şi ieşind victorios, poporul român îşi binemerita elogiile aduse de ai sãi şi de lume. În paginile ziarelor erau exprimate sentimentele întregului popor român pãrtaş la acest mãreţ eveniment istoric. Ideile cardinale care polarizeazã aceste sentimente se difuzau în presã în formulãri sintetice de mare forţã patrioticã:

,,Trãiascã România absolut independentã’’ (din ziarul ,,Românul’’, dupã proclamarea Independenţei de stat, la 9 mai 1877). ,,Cauza ostaşului român e o cauzã generalã românã, victoria lui e a întregii naţiuni’’ (,,Gazeta de Transilvania’’). ,,Un popor e ca un gigant în unire, ca o furtunã în neunire’’ (din ,,România liberã’’). ,,O ţarã care are asemenea fii ca ai tãi, Românie, nu poate niciodatã pieri’’ (,,Telegraful’’). ,,Lupta a fost crâncenã. Osman-Paşa... fiind rãnit, s-a predat fãrã condiţii’’ (din ,,Dorobanţul’’). Dincolo de opiniile divergente şi de polemicile în care erau antrenate, ziarele şi revistele anilor 1877-1878 vibreazã de sentimentul neatârnãrii, de consensul unanim în privinţa abolirii suzeranitãţii Porţii, în scopul obţinerii Idependenţei de stat. Evenimentul în sine solicitase forţele întregului popor, ale tuturor oamenilor de culturã pãtrunşi de iubirea de patrie. Acest memorabil an 1877, noteazã N. Iorga în Istoria ziaristicii româneşti, ,,a trebuit sã creeze neapãrat publicaţii speciale pentru dânsul’’. Menirea presei - a foilor ei volante, a ediţiilor speciale - era sã hrãneascã speranţe îndreptãţite, sã îmbãrbãteze, sã întreţinã energiile, sã glorifice fiecare redutã nou cuceritã. Se verifica astfel, într-un moment crucial al luptei poporului român, capacitatea presei române de a se angaja cu arma scrisului, de a fi în stare sã solidarizeze conştiinţele, sã sugereze puterea de sacrificiu întru iubirea de patrie, de dobândire a totalei ei suveranitãţi. Pe un asemenea suport etic fiecare cuvânt tipãrit, cuvânt-tir, de la simpla informaţie de front la reportaj, de la versul înflãcãrat al lui Alecsandri, din ciclul Ostaşii noştri, de la portretele-evocare ale eroilor cãzuţi pe redute pânã la gravurile sugestive din ,,Dorobanţul’’, semnate de Reis, sau pânã la desenele frescã difuzate sub semnãtura lui N. Grigorescu, Sava Henţia şi Carol Pop, se împlinea linie cu linie chipul ostaşului român, al semenilor sãi. Admirându-le puterea de dãruire şi neasemuita vitejie, Vasile Alecsandri semna în revista ,,Convorbiri literare’’ poezia Odã ostaşilor români, rimând simbolic: ,,...Aţi probat cu-avântul vostru lumei pusã în mirare / Cã din vultur, vultur naşte, din stejar, stejar rãsare’’. O fripturã de portret despre acelaşi ostaş reţinem şi dintr-un articol al lui Mihai Eminescu:

,,Într-adevãr, dacã este vreun organ al naţiunii, care în aceste vremuri triste, când totul e ameninţat, sã prezinte o privelişte mai mândrã şi mai hotãrâtoare de suflet, organul puterii fizice a poporului românesc, ostaşul’’ 10. Despre aceleaşi virtuţi şi calitãţi de luptãtor ale lui Peneş Curcanul şi ale fraţilor lui scriau ziarele strãine prin corespondenţii lor acreditaţi pe câmpul de luptã ,,Armata românã - mãrturiseau doi ziarişti strãini în paginile ziarului ,,Telegraful’’ - meritã a fi pusã lângã orice altã armatã a Europei şi oricine poate fi mândru de soldaţii şi ofiţerii ei, care au dat probe atât de strãlucite de vitejie’’. Asemenea mãrturii au rãmas nu numai în filele presei de acum un secol, ci şi, în primul rând, în conştiinţa generaţiilor care s-au succedat. Sentimentul de legitimã mândrie naţionalã care cuprinsese mulţimile în clipa proclamãrii marelui act al independenţei a fost transcris emoţionant de numeroşi gazetari: ,,Marea mulţime care asistase la camerã, atât în tribune publice cât şi în curte şi pe Dealul Mitropoliei la sãvârşirea marelui act, se revarsã spre centrul capitalei. Drapelele sunt arborate, valurile mulţimii strãbat oraşul, studenţii manifestã cu cântece patriotice, se aude rãsunând Deşteaptã-te române. ªi pânã târziu, în noapte, poporul capitalei, fericit, petrece’’ 11. Dobânditã cu jertfe de ostaşii români, independenţa urmase revoluţiei de la 1848 şi Unirii din 1859; ea nu încheiase în 1877 aspiraţiile profunde ale poporului român, acelea de realizare a statului naţional unitar. Acest moment se va împlini în 1918, în mod democratic, prin voinţa maselor populare, când se va înfãptui unirea Transilvaniei şi Banatului cu patria. Ideea de independenţã naţionalã, ,,sumã a vieţii noastre istorice’’, cum a definit-o Eminescu, existase în conştiinţa noastrã, a acestor locuitori ai strãvechii Dacii, de când exista Dacia însãşi, de la moşii şi strãmoşii noştri geto-daci: ,,Ar fi un act de adâncã ingratitudine cãtre strãmoşii noştri - consemna Eminescu - dacã ne-am închipui cã cu noi se începe lumea în genere şi România îndeosebi, cã numai noi am fost capabili a avea instinctul neatârnãrii, când la dreptul vorbind, n-am fãcut decât a mãnţinea cu mult mai mult ori mai puţin succes ceea ce ei au câştigat, fie prin sângeroase lupte, fie prin dezvoltarea

unei isteţii extraordinare, puse amândouã adeseori în serviciul acestei unice preocupaţiuni, a pãstrãrii neamului şi ţãrii’’ 12.

Capitolul V MARI SCRIITORI - MARI GAZETARI ,,Trebuie sã fim puşi pe picior de naţiune egal îndreptãţitã’’) (M. Eminescu) V,1. Publicisticã vizionarã Eminescu face publicisticã politicã cu şapte ani înainte de a lucra la ,,Timpul’’, în coloanele ziarului ,,Federaţiunea’’ din Pesta, unde semneazã articolele Sã facem un congres, În unire e tãria şi Echilibrul. Gazetar vizionar, precum în lirica patrioticã, Eminescu îşi trasa liniile de forţã ale ziaristicii lui ulterioare în perimetrul luptei pentru demnitatea poporului român, împotriva asupririi strãine, apãrãtor al dreptului legitim de independenţã naţionalã, de egalitate în faţa oricãrei naţiuni: ,,Trebuie sã fim puşi pe picior de naţiune egal îndreptãţitã’’, completând aceastã idee cu aceea potrivit cãreia viabilitatea oricãrei legi este posibilã numai în condiţiile în care ea exprimã necesitãţile vitale ale poporului: ,,Condiţiunea de viaţã a unei legi, garanţia stabilitãţii sale e ca sã fie un rezultat, o expresiune fidelã a trebuinţelor unui popor’’ (Echilibrul) 1. Aceste prime accente politice vizau autoritãţile din Transilvania care ignorau realitãţile, excluzând românii, populaţia majoritarã transilvãneanã, de la drepturi politice, de la drepturi care şi se cuveneau. Asemenea lui Eminescu, Ioan Slavici, ceva mai târziu, la ,,Tribuna’’, ca director al cotidianului sibian, lansase încã din editorialul primului numãr un apel la solidaritate naţionalã, în dezacord cu politica promovatã de Imperiul austro-ungar, motiv pentru care atât Slavici cât şi alţi redactori ai ziarului

au avut de suferit persecuţii şi întemniţãri: ,,Trebuinţa unui ziar român cotidian - se spunea în ,,Tribuna’’ - care sã apere poziţia românilor în viaţa publicã a patriei noastre şi sã ţie viu sentimentul lor de solidaritate este atât de adânc simţitã, încât intenţia de a rãspunde la ea s-a manifestat din mai multe pãrţi’’ 2. Fãcând din ,,Tribuna’’ un mijloc de înfrãţire publicisticã şi literarã a tuturor gazetarilor şi scriitorilor angajaţi în slujirea sentimentului de unitate naţionalã, Ioan Slavici publicã în paginile acesteia scrieri ale lui Alecsandri, Eminescu, Creangã, Coşbuc şi Caragiale. Cu ultimii doi, de pildã, colaboreazã şi mai intens în paginile unei alte publicaţii, ,,Vatra’’. Acest militantism, aparent cultural, era în realitate unul politic, de primã însemnãtate, el contribuind la realizarea unei platforme publicistice politice şi ideologice comune, indiferent dacã era vorba ,,de ardeleni, de moldoveni, de munteni, de bãnãţeni’’, cu toţii chemaţi de Slavici sã realizeze o ,,lucrare de valoare pentru toţi românii’’. Într-un fel, Eminescu anticipase o asemenea luptã publicisticã atât în paginile ,,Federaţiunii’’ din Pesta, cât şi în revistele şi ziarele la care a colaborat înainte de a intra în redacţia bucureşteanã a ziarului ,,Timpul’’. Bunãoarã, la ,,Convorbiri literare’’ (unde îşi face şi adevãratul debut poetic), în ,,Românul’’ şi mai ales în ziarul obscur ,,Curierul de Iaşi’’, unde se angajase pentru o leafã de minimã existenţã, Eminescu semnase articole, note şi comentarii de pãtrunzãtoare analizã a situaţiei sociale şi politice româneşti din acei ani, având simţul acut al publicistului ataşat adevãrului, fiind ,,necruţãtor şi de o asprime adeseori nemiloasã când era vorba sã spunã adevãrul’’ (cum îl caracteriza Slavici în volumul Amintiri). Încã din aceastã primã ,,şarjã’’ publicisticã a anilor 1870-1877 (valorificatã cu minuţiozitate de I. Scurtu în volumul Scrieri politice şi literare, manuscrise inedite şi culegeri din ziare şi reviste, Editura Minerva, 1905), Eminescu spune lucrurilor pe faţã: ,,Fiecare cap qui a fait ses études en France (care a fãcut studiile sale în Franţa - n.n.) dormind pe biliardurile din cafenele, ne costã sute de ţãrani morţi prin supra-exploatarea puterilor lor fizice, prin absoluta lipsã de bucurie şi de dulceaţã a traiului’’ 3. Angajându-se într-o vehementã criticã la adresa politicianismului demagog, înfierat în Scrisoarea III, Junii

corupţi etc., Eminescu se întâlnea cu I.L. Caragiale, ziaristul strãlucit de la ,,Moftul român’’, ,,Almanahul lui Moş Teacã’’, ,,Alegãtorul liber’’, ,,Claponul’’, ,,Naţiunea românã’’ şi mai ales ,,Epoca’’. În paginile acesteia din urmã el se impusese ca ziarist prin excelenţã politic, inimitabil în schiţele de portret de tipul O lichea sau în articolele antologice Toxin şi toxice, Caradale şi budalele etc. Ceea ce dramaturgul clasic realizeazã în O scrisoare pierdutã fusese prefigurat în activitatea de publicist politic, în alte scrieri-pamflet, precum cunoscutul 1907 din primãvarã pânã-n toamnã. ,,Cele douã aşa-numite partide istorice care alterneazã I.L. Caragiale - nu sunt în realitate decât douã mari fracţiuni, având fiecare nu partizani, ci clientelã’’, o clientelã pe care gazetarul-pamfletar o identificã ,,de la prefecţi şi secretari generali de ministere, pânã la cel din urmã agent de poliţie şi pânã la moaşa satului... O clientelã pleacã, alta vine; flãmânzii trec la masã, sãtuii la penitenţã’’. Aceloraşi atitudini demascatoare, li se circumscriu articolele politice, schiţele şi poezile lui Alexandru Macedonski, colaborator al multor ziare şi reviste (,,Oltul’’, ,,Stindardul’’, ,,Trãsnetul’’, ,,Fulgerul’’, ,,Dunãrea’’, ,,Tarara’’, şi, desigur, în publicaţia de prestigiu şi anexele ei, ,,Literatorul’’). V, 2. M. Eminescu - publicistul de la ,,Timpul’’ G. Cãlinescu l-a numit pe Eminescu ,,cel dintâi gânditor român care-şi sprijinã doctrina pe economie’’. Concepţia despre rostul scrisului publicistic în gândirea lui Eminescu se circumscrie câtorva idei fundamentale: cea dintîi, apãrarea adevãrului. Dacã ,,Timpul’’, consemna Eminescu, ,,a avut contra vreunui rãu o urã înverşunatã, a avut-o contra neadevãrului’’. În consecinţã, lupta pentru adevãr, ,,adesea penibilã şi crudã’’, l-a caracterizat pe gazetar din 1877, când a venit de la Iaşi la Bucureşti, pânã în 1883. Al doilea aspect esenţial în viziunea eminescianã despre gazetari este munca. Munca sa, de mare osârdie cu manuscrisul dar şi munca celorlalţi semeni, ca replicã datã acelora care benchetuiau ,,cu gunoaiele’’ civilizaţiei cosmopolite. Ziaristul aşezase acest concept fundamental

la baza unei suite de articole intitulate de editorii ulteriori ai lui Eminescu (I. Creţu) Pãtura superpusã: ,,O reorganizare socialã având de principiu apãrarea şi încurajarea muncii, înlãturarea feneanţilor şi paraziţilor din viaţa publicã, iatã ceea ce e de neapãratã trebuinţã’’ 4. Trecând de la principii la realitãţi, raportând deci conceptul de muncã la adevãr, publicistul consemna cu amãrãciune şi sarcasm: ,,Avem azi (în 1882 - n.n.) o nouã aristocraţie cu totul inproductivã de sute de mii de oameni cu aspiraţii imense, cu capacitãţi nule’’. Vizavi de aceştia, gazetarul îşi aşezase la baza scriului sãu un al treilea principiu, cel al orizontului cultural autentic, al ştiinţei adevãrate. Fizionomia unei generaţii care avea sã se fãleascã în ochii semenilor, revenitã de la ,,studii’’ din strãinãtate cu pretenţia a ceea ce de fapt nu poseda, Eminescu o creioneazã într-un articol cãruia I. Creţu i-a pus titlul Tinerii noştri domişori de la Paris: ,,E azi învederat pentru oricine cã tinerii care-şi fac educaţiunea acolo, întorşi în ţarã, sunt de o remarcabilã sterilitate intelectualã şi cã, în schimbul unei ştiinţe cât se poate de puţine, vin cu pretenţiuni exagerate, cu trebuinţe insaţiabile, cu totul disproporţionate cu puterea de producţiune a poporului nostru. De la un timp încoace e şi mai râu. În loc de a munci - sunt atât de vaste regiunile de muncã intelectualã în toate direcţiile -, îşi umplu capul cu fel de fel de utopii politice şi sociale, se erijeazã în mântuitorii nu numai ai poporului nostru, ci şi ai omenirii întregi, iar când se întorc înapoi doza lor de cunoştinţe e atât de neînsemnatã, încât mai nici unul nu e în stare a se hrãni prin munca sa proprie, ci trebuie sã aibã recurs la protecţiunile politice ale corupţiei noastre demagogii’’ 5. Pentru asemenea atitudini, Eminescu a fost acuzat de unii dintre adversarii sãi de ,,reacţionarism’’, ,,xenofobie’’ faţã de strãini şi ,,abstracţiuni’’. Dacã asemenea indivizi, fie români, fie strãini, nu acceptau mesajul ziaristului de la ,,Timpul’’ ca pe un mesaj care sã ajute progresului ţãrii, cum ei se erijau în exponenţi ai progresului, atunci da, Eminescu putea fi etichetat ca ,,retrograd’’, ca ,,xenofob’’. În faţa cui însã? A unor adversari ai progresului, mascaţi de un scut al ,,botinelor lustruite’’, rãsunând de prefãcute sentimente patriotice, aşa cum le rosteau Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Tipãtescu şi toţi deopotrivã cu ei.

,,Cine crede cã prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea şi cultura acela se prenumãrã, fãrã s-o ştie, între paraziţii societãţii omeneşti între aceia care trãiesc pe pãmânt spre blestemul, ruina şi demoralizarea poporului lor’’ 6. Toate aceste ţinte ale lui Eminescu atestau în persoana sa o gândire economicã, socialã şi politicã, şi nu un talent steril, pur exerciţional al unui gazetar pus pe harţã. Filozofia lui socialã ,,ca protest la prezent’’, cum a caracterizat-o G. Cãlinescu, deşi nu îşi definea în toate cazurile liniile unei gândiri de perspectivã, pentru care gazetarul fusese socotit ,,un conservator progresist’’, nu era nici o filozofie utopicã, aşa cum s-a afirmat, fie numai şi pentru forţa cu care publicistul dezvãluise stãri de lucruri economice şi sociale din viaţa satelor, a oraşelor (cf. Studii asupra situaţiei, Starea populaţiei rurale, Educaţie şi învãţãmânt, ciclul Icoane vechi şi Icoane nouã etc.). Referindu-se, bunãoarã, la cei care duceau greul în ţarã, la producãtorii-ţãrani, Eminescu scria chiar în primul sãu an de activitate la ,,Timpul’’: ,,Numãrul producãtorilor, cari în ţara noastrã sunt absolut numai ţãranii, da îndãrãt, deci (ţãranul - n.n.) e supus la o trudã mult, mult mai mare decât poate purta; şi se-nmulţesc - cine? Cei care precupeţesc munca lui în ţarã şi în afarã şi clasele parazite’’ 7. În acelaşi context, un articol tipãrit la doi ani, semnificativ intitulat Chestiunea cea mare, dezvãluia altã laturã tragicã a populaţiei agricole: ,,Populaţia ruralã în marea ei majoritate, mai ales cea mai depãrtatã de târguri, n-are drept hranã zilnicã decât mãmãligã cu oţet şi cu zarzavaturi, drept bãuturã spirt amestecat cu apã; foarte rar, la zile mari şi nici chiar atunci în multe cazuri, se învredniceşte sã mãnânce carne şi sã bea vin; trãind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţãranul a ajuns la un grad de anemie şi slãbiciune moralã destul de întristãtoare’’ 8. La rândul sãu, I.L. Caragiale scrisese în mai multe rânduri despre situaţii similare: ,,Învoielile agricole, deşi sunt obligaţiuni de naturã civilã, sunt executate, la nevoie, de cãtre autoritãţi, manu militari, ca şi aşa-numita lege în drept penal «muncã silnicã»... nici un ţãran n-ar îndrãzni sã se prevaleze de desfiinţarea constrângerii corporale, prin lege, ştiind bine cã atunci s-ar expune la pedepse

corporale, desfiinţate şi mai de mult prin Constituţia din 1988’’ 9. În aceeaşi ordine de idei, referindu-se la raporturile arendaşi-proprietari-ţãrani, Caragiale scrie: ,,Concurenţa arendaşilor a ridicat şi ridicã necontenit preţul arenzilor, lucru ce convine proprietarilor şi din aeasta, fireşte, crâncena îngreunare pentru mulţimea plugarilor, a condiţiilor de subarendare’’ 10. Revenind la publicistul de la ,,Timpul’’, desprindem ideea cã el era pe deplin conştient cã prin articolele sale atrãgea asupra-şi anateme şi etichetãri din partea adversarilor progresului. Cu toate acestea, nu a încetat nici o clipã sã arate cã ,,formele poleite învelesc un trup putred’’, cã, în consecinţã, ,,elementele sãnãtoase trebuiesc sã se conjure şi sã facã o luptã supremã pentru mântuirea acestei ţãri’’, chiar dacã mesagerul unor asemenea idei risca sã fie denunţat public - cum a şi fost ca ,,barbar’’, ,,antinaţional’’, ,,reacţionar’’. Din aceste introspecţii asupra activitãţii publicistice a lui M. Eminescu se contureazã talentul marelui gazetar, care opunea, prin textul de presã, ,,edificiului fictiv’’ al progresului, susţinut frazeologic, realitãţile economice, sociale şi culturale ale României acelui moment istoric. Totodatã, Eminescu îşi impusese exemplul de gazetar activ şi pentru truda de a gãsi cuvântul potrivit la locul potrivit, în sensul unui stil sobru, reflexiv (când situaţiile impuneau aceasta) şi al unui stil personal, colorat, ironic, sarcastic, ,,creator’’ (când, de asemenea, ideile solicitau aşa ceva).

Capitolul VI DIRECŢII ªI ORIENTÃRI PUBLICISTICE DUPÃ ADOPTAREA CONSTITUŢIEI DUPÃ 1866

Dupã ce, în 1862, se votase prima Lege a presei, articolul 24 din Constituţie venea sã consolideze poziţia ziariştilor români cãrora li se garanta libertatea de exprimare, o datã cu rãspunderea pentru cuvântul tipãrit. În acest cadru sfârşitul de secol a fost marcat de o eflorescenţã beneficã a ziarelor, revistelor, altor publicaţii orientate în mai multe direcţii tematice, despre care noi am consemnat în capitolul precedent. În afara unor publicaţii de certã individualitate asupra cãrora am insistat, gen ,,Convorbiri literare’’, încercãm aici, într-o schiţã finalã a configuraţiei presei române de la finele secolului trecut sã delimitãm orientãrile acesteia în funcţie de diferitele coloraturi tematice, conservatoare, liberale, independente, ştiinţifice, literare, culturale. Între ziarele puternic infuzate politic menţionãm ,,Timpul’’ (1876-1884, personalizat de strãlucita profesionalitate a lui M. Eminescu), ,,Românul’’ (18571903, în polemicã acerbã cu ,,Timpul’’), ,,Adevãrul’’ (1888,

ziar antidinastic), aflat în dispute cu ,,Lupta’’, publicaţie editatã de Gh. Panu, ,,Universul’’, cotidianul lui Luigi Cazzavillan, conectat la condiţii de imprimare şi de difuzare moderne (rotativã, servicii telegrafice directe), un precursor al presei de marcã industrialã. Acestor publicaţii li s-au opus o serie de gazete editate de scriitori-gazetari cunoscuţi, astfel: Cezar Bolliac a scos ,,Trompeta Carpaţilor’’ (1866-1876), B.P. Haşdeu, ,,Traian’’ şi ,,Satyrul’’ (1866), I.L. Caragiale, ,,Moftul român’’ (1893), Anton Bacalbaşa, ,,Moş Teacã’’ (1895). Un al treilea gurp de publicaţii îşi orientaserã programele cãtre ştiinţã, literaturã, folclor şi lingvisticã şi între ele reţinem: ,,Columna lui Traian’’ (1870), ,,Revista nouã’’ (1888), ,,Arhiva societãţii ştiinţifice şi literare’’ (1989), ,,Viaţa’’ (1893), ,,Vatra’’ (1894), aceasta din urmã avându-i ca editori pe I.L. Caragiale, I. Slavici şi G. Coşbuc. Dupã cum ,,Dacia literarã’’, de la 1840, chemase scriitorii din toate ţinuturile ţãrii sã se uneascã în a crea o literaturã ,,de duh naţional’’, inspiratã din istorie, peisagisticã şi folclor, tot aşa şi ,,Vatra’’ sibianã se dorea o punte a unitãţii românilor, pe ale cãrei trepte sã se afirme specificul naţional, într-un moment marcat de mişcarea ,,memorandistã’’. În consens şi cu tradiţie faţã de ,,Vatra’’, revista lui Iosif Vulcan, ,,Familia’’, în paginile cãreia debutase cu ,,De-aş avea’’ viitorul mare poet M. Eminescu, contribuise substanţial la promovarea valorilor naţionale, întâlnindu-i în paginile ei pe G. Coşbuc, O. Goga, Ilarie Chendi, Emil Isac, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, B.P. Haşdeu, A. Macedonski, A. Vlahuţã, ª.O. Iosif, I. Agârbiceanu. Tot în Transilvania mai apãruserã: ,,Concordia’’ (Pesta, 1861), ,,Albina’’ (Viena, 1866), ,,Federaţiunea’’ (Pesta, 1868), ,,Transilvania’’ (Braşov, 1868). În partea de vest a ţãrii apãruserã ,,Gazeta poporului’’ (Timişoara, 1885), ziar care se adresa intelectualilor de la sate, învãţãtori şi preoţi, ,,Luminãtorul’’ (Timişoara, 1880), agajat în lupta pentru drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar, ,,Dreptatea’’ (continuatoare a ,,Luminãtoriului’’), a cãrei devizã era ,,solidaritate naţionalã’’. VI,1. Presa socialistã şi muncitoreascã

Cadrul social-politic şi istoric în care se iveşte presa socialistã şi muncitoreascã este în strânsã relaţie cu testamentul anului revoluţionar 1848, care jalonase drumul unor prefaceri sociale structurale, anticipînd idealurile fundamentale ale poporului român. Declanşatã ca rezultat al ascuţirii contradicţiilor din perioada de trecere de la feudalism la capitalism, revoluţia românã, al cãrei suflet fusese Nicolae Bãlcescu, n-a purtat amprenta efemeritãţii şi a hazardului, a ocaziei oferite de fenomenul paşoptist revoluţionar din Europa. ,,Cauza ei - subliniase însuşi N. Bãlcescu - se pierde în negura veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuţi’’1. Produs al evoluţiei istorice a societãţii româneşti, oglindã a realitãţilor din Principatele Române, revoluţia de la 1848 deşi înãbuşitã de puterile feudale absolutiste - cele trei imperii, otoman, ţarist, habsburgic -, rãspunsese prezentului, avea sã rãspundã şi viitorului. O serie de revoluţionari şi publicişti paşoptişti - N. Bãlcescu, I.H. Rãdulescu, C. Bolliac, C.A. Rosetti, I. Ionescu de la Brad, Petru Poni, I. Negulici - sunt prezenţi în cercurile europene progresiste, la Paris, Londra, Triest, Viena, Berlin, Bruxelles, unde vin în contact cu concepţii radicale, generaldemocratice şi social utopice, socialist-mic-burgheze, anarhice şi socialist-marxiste. Gravele probleme economice şi social-politice care solicitã rãspunsuri în legãturã cu realizarea societãţii româneşti moderne imprimã celei de-a doua jumãtãţi a secolului al XIX-lea noi trãsãturi. Direcţia pe care o urmeazã este trasatã de un puternic spirit scientist conectat la filozofia materialistã a lui Vasile Conta. Treptele deceniilor şapte şi opt, sunt treptele ivirii gazetelor socialiste şi ale înfiinţãrii asociaţiilor muncitorilor, ale constituirii cercurilor socialiste şi diferitelor asociaţii de într-ajutorare. Începuturile de modernizare a economiei naţionale, în direcţia dezvoltãrii capitaliste a industriei, determinã apariţia clasei muncitoare. Pe un alt plan, ca rezultat al acţiunilor de protest ţãrãneşti clasele dominante acceptã reforma agrarã din 1864, prin care se desfiinţeazã relaţiile dominant feudale, creindu-se cãi de pãtrundere în agriculturã a relaţiilor de tip precapitalist.

Pe plan suprastructural, înfiinţarea unor instituţii de culturã, învãţãmânt, societãţi literare, publicaţii cotidiene sau periodice cu orientãri ideologice, politice, filozofice opuse genereazã una din cele mai acerbe lupte din istoria gândirii româneşti. În Iaşi, cele douã direcţii politice, ideologice şi estetice - ,,junimismul’’ şi ,,gherismul’’ prilejuiesc confruntãri de anvergurã, din care cultura, literatura românã şi publicistica în general se impregneazã cu elemente solide noi, fie prin contribuţia de primã mânã a marilor clasici - Eminescu, Caragiale, Coşbuc, Slavici, Delavrancea - fie prin noutatea mesajului unor cãrturari, lingvişti, gazetari şi scriitori, ca cei de la ,,Contemporanul’’. Socialiştii ieşeni, dimpreunã cu ceilalţi militanţi din centre ca Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Craiova sau Brãila, includ în programele lor obiective ,,paşoptiste’’, dându-le un conţinut general-democratic şi revoluţionar. Problema agrarã, independenţa, democratizarea presei, libertatea întrunirilor, drepturi civico-politice, votul universal, organizarea învãţãmântului, instrucţia cultural-ştiinţificã iatã sumar enunţate obiectivele presei din aceastã etapã. Jurnaliştii erau de orientãri diferite: adepţi ai proudhonismului, marxismului, Internaţionalei I şi Comunei din Paris şi ai cercurilor socialiste secrete. Unii dintre ei - V. Conta, Gh. Panu, M. Rosetti, Zamfir C. Arbore, D. RosettiTescanu - au aderat plenar la principiile Internaţionalei I, au contribuit la popularizarea tezelor socialismului ştiinţific. Din eşantionul celor care încep sã propage idei socialiste în ţara noastrã fac parte Nicolae Codreanu, Eugen Lupu, V.Gh. Manicea, Gh. Spiroiu, C. DobrogeanuGherea, Gh. şi Ioan Nãdejde, Sofia Nãdejde, Paul Scorţeanu, Zamfir Arbore-Ralli, Th. Speranţia, C. Mille, Anton Bacalbaşa. Fazele succesive de organizare profesionalã a muncitorimii române se caracterizeazã, iniţial, prin asociaţii de într-ajutorare (Asociaţia lucrãtorilor tipografi din Bucureşti - 1868, Asociaţia generalã a lucrãtorilor din România - 1872), prin înfiinţarea unor gazete care sã susţinã interesele proletariatului în curs de formare (,,Tipograful român’’ - 1865, ,,Analele tipografice’’ - 1869, ,,Uvrierul’’, ,,Lucrãtorul român’’ - 1972). O suitã de greve antreneazã în luptã primele detaşamente muncitoreşti, în special din ramura construcţiilor de cãi ferate (Bucureşti-Giurgiu, Simeria-Petroşani - 1868), din

porturi (Galaţi - 1872) din tipografii (Bucureşti - 1873), din mine (Valea Jiului - 1875). O datã cu începutul deceniului al nouãlea procesul clarificãrii ideologice se accelereazã prin preocupãrile lui C. Dobrogeanu-Gherea pentru problemele socialismului ştiinţific, care în 1880 pune bazele revistei ,,România viitoare’’. Încercarea nu reprezintã decît un prim pas neconcludent pentru cã singurul numãr care apãruse din ,,România viitoare’’ nu era suficient pentru limpezirea multitudinii de probleme ce reclamau trecerea mişcãrii socialiste din România pe poziţiile socialismului ştiinţific. Pãtrunderea marxismului este posibilã în momentul traducerii unor lucrãri din Marx, Engels şi Lafargue în revistele şi publicaţiile socialiste care au urmat: ,,Contemporanul’’ (1881-1891), ,,Emanciparea’’ (1883), ,,Drepturile omului’’ (1885; 1888-1889), ,,Revista socialã’’ (1884-1887), ,,Munca’’ (1890-1894), ,,Literaturã şi ştiinţã’’ (1893-1894), ,,Critica socialã’’ (1893-1894), ,,Evenimentul literar’’ (1894), ,,Lumea nouã’’ (1894-1900). În paginile acestor gazete C.D. Gherea, dupã ce îi citise pe Spinoza, Goethe, întreaga filozofie modernã, la fel filozofia clasicã germanicã, se oprise la studiul operelor lui Marx. Tinerii gazetari în formare trec de la Spencer şi Büchner la Manifestul Partidului Comunist, deschizând atacul împotriva evoluţionismului metafizic. Ei citeau sub semnãtura lui Gherea, în rãstimp de aproape un deceniu, articole şi studii definite prin înseşi titlurile lor: Karl Marx şi economiştii noştri (1884), Ce vor socialiştii români? (18851886), Robia şi socialismul (1884-1886), Anarhia cugetãrii (1892), Concepţia materialistã a istoriei (1892), Tactica liberalã (1892). Orizontul lor publicistic se completeazã într-o mare mãsurã şi prin scrierile filozofului Vasile Conta. Considerînd cã lumea este de naturã materialã iar psihicul este un produs al materiei superior organizate, o funcţiune a creierului, Vasile Conta afirmã permanenta metamorfozare a lumii materiale. Dar elementele dialectice cuprinse în lucrãrile sale sunt minoritare faţã de caracterul lor, în general, mecanicist şi faţã de limitele gândirii în unele compartimente, cum ar fi determinismul social.

VI, 2. ,,Contemporanul’’, o publicaţie distinctã Momentul în care îşi face loc în presã ,,Contemporanul’’ (redactor-şef - Ioan Nãdejde) - având la nici doi ani de la apariţie un tiraj de 4.500 de exemplare este favorabil afirmãrii ideilor socialismului ştiinţific. Se parcurge acum, în al nouãlea deceniu, drumul delimitãrii socialismului ştiinţific de socialismul utopic, se separã din ce în ce mai mult curentele ideologice de naturã micburghezã, lassalleanã, proudhonistã, anarhistã de ideile filozofiei marxiste. ,,Contemporanul’’ se antreneazã în obiective publicistice majore. Ultimele decenii ale veacului trecut se caracterizeazã prin dezvoltarea unui puternic spirit scientist. Ideile pozitiviste din ştiinţele naturii pãtrund în ramurile umaniste. Cum se repercuteazã aceastã avalanşã ştiinţificã, ne-o demonstreazã o serie de curente literare din Occident care îşi taie vad şi la noi: de pildã, naturalismul. Emil Zola a încercat sã realizeze în ciclu Les Rougon Macqart (20 de romane) o frescã a societãţii franceze în timpul cleui de-al II-lea imperiu, sã creioneze fizionomii social-umane şi sã aducã imagini noi în literaturã. Citit şi tradus de gazetarii grupaţi în jurul revistei ,,Contemporanul’’, Zola este repede receptat şi rãspândit. De fapt, jurnaliştii ieşeni înţelegeau prin naturalism realism şi, în foarte multe privinţe, realism critic. Paralel cu influenţa literaturii franceze naturaliste, scrierile în prozã ale lui C. Mille, Sofia Nãdejde, Victor Crãsescu etc. sunt înrâurite şi de literatura umanitaristdemocraticã rusã a lui Tolstoi, Dostoievski, Nekrasov, Turgheniev, Ostrovski, Gogol, parte din ei traduşi sau recenzaţi în ,,Contemporanul’’. Simultan cu asemenea activitãţi, ,,Contemporanul’’, prin contribuţia studiilor critice ale lui Gherea în special, aduce în discuţie publicã valoarea operei poetice eminesciene, recepteazã marile valori ale literaturii noastre clasice, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, V. Alecsandri etc. În acelaşi demers literar, revista ieşeanã a publicat folclor propriu-zis şi a încercat sã explice importanţa lui în literatura naţionalã. Propunându-şi sã aprofundeze complicata problemã a eliberãrii femeii muncitoare din numeroasele verigi care o încercuiau într-un tiranic ţarc social, de absolutã inferioritate civicã, economicã şi politicã, fecunda

publicistã de la ,,Contemporanul’’ Sofia Nãdejde îşi ordoneazã direcţiile de luptã într-un conglomerat de fapte, pledoarii, argumente, cu sau fãrã prea mare putere analiticã, vãdind înclinaţia publicistei de a valorifica la maximum lecturile parcurse din A. Babel, Darwin, Stuart Mill, H. Spencer, Letourneau, Manouvrier. În articolele pe care le semneazã în primii ani de existenţã a revistei ,,Contemporanul’’, Sofia Nãdejde tatoneazã cauzele înrobirii femeii în labirintul limitat al familiei sau al obiceiurilor strãvechi care privilegiazã bãrbaţii. Strãdaniile gazeterei militante de a-şi decanta ideile, sentimentele şi gândurile şi de a cãuta mereu soluţii superioare, sunt marcate de contradicţii foarte apropiate în timp. Pe de o parte, ea recomandã emanciparea prin educaţie, pe de alta, ia atitudine tãioasã, temerarã, împotriva teoreticienilor, care respingeau emanciparea femeii pe calea votului sau prin alte mijloace. Publicista luptã şi 2 împotriva misticismului . Alãturi de publicaţiile ,,Emanciparea’’, ,,Revista socialã’’, ,,Drepturile omului’’, ,,Muncitorul’’, ,,Clãcaşul’’, ,,Revolta’’, ,,Munca’’ şi altele, ,,Contemporanul’’ a constituit una dintre publicaţiile distincte ale presei. Un alt publicist activ al acestei perioade este Raicu Ionescu-Rion, care combate multe teorii anacronice. Referindu-se la strigãtul anarhiştilor, ,,libertatea absolutã’’, Rion aratã ce înseamnã acest strigãt: ,,Sã lucrezi cât îi vrea, sã mãnânci iar cât îi vrea şi sã faci ce ţi-o plãcea şi nimenea sã n-aibã a-ţi zice ceva’’ 3. Anarhiştii, în frunte cu M.A. Bakunin (1814-1876), emigrat din Rusia în Germania, Elveţia şi Franţa, cereau ,,egalizarea’’ claselor, dupã un program ,,revoluţionar’’, denumit pandestrucţiunea: ,,...noi voim nimiciea statelor şi bisericilor, cu toate organizãrile şi legile lor religioase, politice, juridice, financiare, poliţieneşti, universitare, economice şi financiare..4. Într-un alt articol, Radicalism şi socialism, sunt delimitate programele de acţiune ale partidelor radical (burghez de stânga) şi social-democrat (al muncitorilor), sarcinã temerarã de vreme ce chiar în presa socialistã, acum, în 1892-1893 se strecuraserã ambiguitãţi de opticã politicã întreţinute, printre alţii, de T. Ardeleanu (Radicalii şi socialiştii) sau G. Diamandy (Guvern şi opoziţie, Anticlericali). Pe un plan asemãnãtor se înscrie atitudinea

aceluiaşi combatant faţã de organicismul lui Spencer. Cum se ştie, dezvoltarea ştiinţelor naturii în a douã jumãtate a secolului al XIX-lea a prilejuit unor sociologi sã tragã concluzii false, cu privire la legi imuabile. ªcoala sociologicã a lui Spencer se întemeia pe ipoteza conlucrãrii pãrţilor componente ale societãţii în scopul realizãrii unei unitãţi, a unui organism perfect. Rion demascã substratul politic al organicismului lui Spencer în articolul În contra socialismului. Oricâtã ordine ar putea sã inspire societatea burghezã prin statuarea unor funcţii şi instituţii sociale, nu poate fi contestatã lupta de interese, contradicţiile care o submineazã, este de pãrere Rion. Pe firul aceloraşi curajoase opinii polemice, Rion supune criticii o altã şcoalã sociologicã - darvinismul social - care, în numele principiului luptei pentru existenţã, încerca sã permanentizeze în orice orânduire socialã concurenţa, inegalitãţile, rãzboaiele. Poziţia ideologicã a acestui temerar ziarist scutitã de limite (care sunt uneori ale epocii sau ale altor militanţi de frunte). Rion constatã starea de înapoiere semifeudalã a ţãrãnimii faţã de Apusul Europei, constatã cã, decurgând din situaţia ei materialã, conştiinţa ţãrãnimii este rãmasã în urmã. ªi ca soluţii remeditoare propune sprijinirea micii proprietãţi individuale, ,,arenda pe lungi termene’’. Arendarea pãmânturile nu ar fi însemnat lichidarea rãmãşiţelor feudale, în agriculturã. De asemenea, concepţiile poporaniste propagate de C. Stere îl capteazã, într-o anume mãsurã, şi pe Rion. VI, 3. Presa şi societãţile muncitoreşti În ultimii ani ai deceniului al nouãlea se creeazã numeroase societãţi muncitoreşti şi profesionale, pe ramuri de activitate - curelari, mecanici, tâmplari, cizmari etc. Se elaboreazã statute şi programe, apar noi cercuri ale muncitorilor şi se înmulţesc articolele de profil în coloanele publicaţiilor ,,Muncitorul’’, ,,Dezrobirea’’ şi ,,Munca’’ dezbateri în cadrul rubricilor: Cine suntem? Ce voim? Ce ţintã avem? Maturizarea condiţiilor pentru desfãşurarea mişcãrii muncitoreşti este favorizatã de procesul dezvoltãrii

proletariatului din fabrici, uzine, întreprinderi. Alãturi de bãrbaţi, încep sã lucreze şi femei în industria textilã, chimicã şi petrolierã. Condiţiile lor de viaţã şi de muncã erau dificile. În ziarul ,,Lumea nouã’’ citim: ,,Lor li se urcã chiria (muncitorilor - n.n.), lor li se scumpesc gazul, lemnele şi pâinea, şi, ce este mai îngrozitor, într-un timp de crizã, li se scad salariile’’ 5. Situaţia nu este tipicã doar pentru muncitorii din Bucureşti. Acelaşi destin îl au, de pildã, muncitorii ieşeni. Pentru a gãsi cãile de luptã, în oraş se constituie cercuri ale muncitorilor ca prime organizaţii cu caracter politic. Apare Clubul muncitorilor. Socialiştii, membri ai cercului sau ai clubului, fac propagandã în periferia Iaşului, în Tãtãraşi şi Nicolina, cartiere în care locuiesc mai mult de 700 de breslaşi. Sunt rãspândite manifeste, ziare. Propaganda se duce, deopotrivã, printre ţãrani, Sofia Nãdejde amintindu-ne, în aceeaşi suitã memorialisticã din ,,Adevãrul’’, cã în acţiunea pentru darea de pãmânt ţãranilor se ,,adunau mii de iscãlituri şi se ascundeau petiţiile, ca sã nu fie confiscate de poliţie, în cãptuşeala de la cãciulã, în mijlocul unei pâini, în cãptuşeala de la cismã’’ 6. Propaganda socialistã la sate nu îndemna însã la forme de protest radicale; unii dintre militanţii din conducerea cercului muncitorilor din Iaşi V.G. Morţun, I. Nãdejde - îşi exprimau chiar dezacordul cu lupta revoluţionarã a ţãrãnimii: ,,În manifestul lansat cu ocazia rãscoalelor (din 1888 - n.n.) în numele Cercului muncitorilor din Iaşi, deşi se recunoştea cã ţãrãnimea s-a ridicat la luptã mânatã fiind de nevoi materiale extrem de grele, se fãcea totuşi apel la linişte, la necesitatea de a renunţa la lupta revoluţionarã şi de a acţiona pe calea petiţiilor legale’’ 7. Rãspunzãtoare de racilele sociale care bântuiesc în egalã mãsurã oraşele, ca şi satele României, de la un hotar la altul, se fac cele douã partide cu mandat succesiv la putere, cel conservator (Lascãr Catargiu) şi cel liberal (I.C. Brãtianu). Ele duc o politicã antipopularã, slujind prin ,,înţelegere’’ tacitã interesele burghezo-moşierimii româneşti şi ale capitalului strãin. Este suficient sã ne amintim de esenţa politicii acestor partide apelând la magistrala piesã O scrisoare pierdutã a lui I.L. Caragiale sau la alte scrieri ale aceluiaşi (vezi articolul Rãzeşul de la Goleşti (L. Catargiu - n.n.) şi Moşneanul de la Florica (I.C.

Brãtianu - n.n.), apelând, de asemenea, la întreaga presã socialistã a vremii care demascã necruţãtor fãţãrnicia, demagogia fiecãrui partid în parte, interesele comune ale amândurora. ,,Cine sunt liberalii, cine sunt conservatorii? scrie un redactor al ziarului ,,Drepturile omului’’. Deosebirea totalã stã numai în «persoane», care îşi schimbã caracterul imediat ce ţelul este atins. Veniţi la putere, demagogii de ieri (liberalii - n.n.) se fãcurã şi ei tot atât de reacţionari ca şi aceia pe care cu atâta foc îi combãteau ieri’’ 7. Sau iatã ce ,,valoare’’ atribuie Anton Bacalbaşa politicienilor care se perindau în parlament: ,,Se va alege X sau Y, liberal sau conservator, pentru omul care-i cunoaşte pe toţi aceastã alegere este perfect indiferentã. X sau Y nu reprezintã decât un hoit mai mult pe un scaun din Parlament’’ 9. Perioada în care politicienii conduşi de L. Catargiu lanseazã ,,marea guvernare conservatoare’’, aparent stabilã - pentru cã guvernele formate de partidul conservator în anii 1891-1895 au o bazã socialã extrem de îngustã, promoveazã o politicã îndreptatã împotriva oricãror mãsuri care sã corespundã propãşirii economicosociale a ţãrii - este totodatã perioada luptei clasei muncitoare pentru crearea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România. Luptele, grevele, începând cu 1884 (Brãila), 1885 (Giurgiu), 1886-1887 (Bucureşti), luând amploare în 1888, apoi intensificându-se tot mai larg spre 1893, contribuie la ridicarea conştiinţei de clasã a muncitorilor, la educarea lor în spirit revoluţionar. Aceastã misiune şi-o asumã presa socialistã prin chemãri la luptã şi la organizare politicã revoluţionarã. Constituirea celor 8 cluburi muncitoreşti în Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Craiova, în alte centre din ţarã, editarea unor noi ziare, reviste, foi volante sau broşuri, organizarea de manifestaţii de masã cele de 1 Mai - victoria în alegeri a unor deputaţi socialişti, publicarea unor studii semnate de C.D. Gherea, A. Bacalbaşa, Raicu Ionescu-Rion, P. Muşoiu, Al. Ionescu, iatã cadrul propice al formãrii P.S.D.M.R. Dupã tipãrirea proiectului de program, discutat în adunãrile generale ale cluburilor muncitoreşti, la 31 martie (12 aprilie) 1893 se deschid la Bucureşti, în sala clubului muncitorilor din strada Amzei, lucrãrile Congresului de constituire a partidului care reunesc 54 de delegaţi ai

cluburilor, cercurilor muncitoreşti şi asociaţiilor profesionale din Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Galaţi, Roman, Craiova, Bacãu, Botoşani, Tecuci, Tg. Frumos, ca şi reprezentanţi ai mişcãrii muncitoreşti internaţionale din Rusia, Franţa, Austria, Spania, Germania, Bulgaria, Italia. Programul P.S.D.M.R. - punctul socialist de cea mai înaltã cotã programaticã - este format din douã pãrţi: o parte teoreticã, încorporând principii marxiste, şi o parte de program de acţiune imediatã, revendicativã pe plan economic şi social-politic. Revendicãrile cu caracter general-democratic se refereau la vot universal, egal şi direct pentru toţi cetãţenii, fãrã deosebire de sex, religie şi rasã; egalitate juridicã şi politicã a femeii cu bãrbatul; învãţãmânt gratuit, obligatoriu şi integral pentru toţi copiii şi laicizarea lui; garantarea dreptului de întrunire şi asociere şi al dreptului la greve în oraşe şi sate; impozitul progresiv asupra veniturilor şi desfiinţarea impozitelor indirecte, revizuirea constituţiei şi abrogarea tuturor legilor şi mãsurilor excepţionale. VI, 4. Presa în limbile minoritãţilor naţionale Alãturi de publicaţiile pânã aici evocate, s-au aflat cele în limba maghiarã, germanã, sârbã etc. al cãror mesaj cuprindea ţeluri de solidaritate. Un prim moment consemnat de istoriografie ne aratã cã în ultimele douã decenii ale secolului trecut pe teritoriul Transilvaniei se rãspândiserã ziare muncitoreşti, tipãrite, pe atunci, la Budapesta, ca de pildã ,,Munkás Heti Krónika’’ şi ,,Arbeiter Wochen Chronik’’, simultan cu publicaţiile socialiste binecunoscute pentru militantismul lor, ,,Contemporanul’’, ,,Dacia viitoare’’ şi ,,Drepturile omului’’. Fluxul de idei care îmbãrbãta mişcarea muncitoreascã şi socialistã unea şi ridica la luptã pe gazetarii români şi pe cei maghiari, germani, sârbi etc., într-un moment în care, mai ales în Transilvania, autoritãţile împiedicau rãspândirea ideilor revendicative fiind adepte ale doctrinei Lassalle şi ale teoriei Schultze-Delitzsch, ,,care preconizau ajutorul reciproc şi armonia dintre muncitori şi patroni’’ 10. În pofida greutãţilor care şi se creau, muncitorii din Transilvania se organizau şi iniţiau acţiuni pentru obţinerea

de drepturi (reducerea duratei zilei de muncã, mãrirea salariilor, repaus duminical), acţiuni care puneau pe agenda urgenţelor necesitatea înfiinţãrii de organizaţii politice muncitoreşti. Aşa, de pildã, muncitorii din Oradea au solicitat ajutorul Internaţionalei a II-a, în 1890, pentru crearea unui partid muncitoresc social-democrat - cum se consemneazã în ,,Századok’’ (,,veacuri’’, nr. 1-2/1956). În acelaşi an la Timişara, Cluj, Arad, Braşov, Oradea, Reşiţa etc. aceiaşi muncitori sãrbãtoreau primul 1 Mai, prilej de solidaritate de clasã şi de formulare a unor drepturi democratice. Au urmat greve ale muncitorilor, ca aceea de la Fabrica de zahãr din Bod, a lãcãtuşilor din Timişoara şi a minerilor din Doman şi Ruda, a celor din Dognecea, la care 1.200 de mineri s-au ridicat împotriva condiţiilor insuportabile ale exploatãrii patronale. Când în decembrie 1890 s-a ţinut Congresul de constituire a partidului socialdemocrat la Budapesta, muncitori din mai multe centre Arad, Cluj, Orãştie, Bocşa, Braşov etc. - şi-au trimis delegaţi care au propus proiecte şi rezoluţii cuprinzînd o serie de revendicãri economice, sociale şi chiar politice. Dupã constituirea partiduli social-democrat, în unele centre din Transilvania a început acţiunea de înfiinţare a unor organizaţii locale ale PS.D., între 1891 şi 1894, despre care s-a relatat în ,,Közjolét’’ şi ,,Arad és Vidéké’’. În oraşele Braşov, Arad, Timişoara, Lugoj, Caransebeş şi Orãştie s-au înfiinţat: asemenea organizaţii locale şi statute ale lor, respinse în majoritate de autoritãţi, care, în rapoartele lor. Ziarele chemau la acţiuni hotãrâte: ,,Nu vã temeţi - îndemna un apel publicat în ,,Népszava’’ - doar voi sunteţi producãtorii valorilor şi aveţi dreptul sã trãiţi în condiţiuni omeneşti. Dar acest lucru nu vine de la sine, el trebuie cucerit. De aceea, organizaţi-vã’’ 11. Aceluiaşi organ central de presã al P.S.D., ,,Népszava’’, i se adresaserã muncitorii croitori din Timişoara cu o corespondenţã, în care se arãta: ,,Noi simţim de mult nevoia organizãrii întrucât numai cu ajutorul ei ne vom putea îmbunãtãţi situaţia mizerã... Veniţi, tovarãşi, sã ne organizãm în vederea luptei pentru obţinerea pâinii noastre cea de toate zilele’’ 12. Au rãspuns muncitorii din Cluj, Braşov, Arad, Odorhei, Târgu-Mureş, Salonta, Petroşeni, din alte centre unde au apãrut asociaţii profesionale.

Pentru reuşita acţiunilor lor şi transpunerea în practicã a prevederilor statutelor asociaţiilor profesionale şi a proiectelor discutate la cercurile muncitoreşti, militanţi socialişti din Transilvania au înfiinţat trei organe de presã, chemate în sprijinul luptei proletariatului. Începând cu data de 15 aprilie 1891 este editat primul ziar socialist din Transilvania, ,,Közjólét’’ (,,Bunãstarea generalã’’), al cãrui redactor responsabil era muncitorul socialist I. Schrodt. Doi ani dupã aceea sunt editate la Arad şi la Timişoara ziarele ,,A Munka Öre’’ (,,Apãrãtorul muncii’’) şi ,,Volkswille’’ (,,Voinţa poporului’’), în tiraje destul de mari pentru acel timp, de aproximativ 5.000 de exemplare, aidoma revistei ieşene ,,Contemporanul’’. Aceste publicaţii s-au aflat în prima linie de luptã a muncitorilor, în ciuda greutãţilor materiale şi a presiunilor autoritãţilor, susţinând drepturile clasei muncitoare, condamnând samalvoniciile, abuzul administrativ, concedierile nedrepte, misticismul şi superstiţiile. Bunãoarã, în ,,Népszava’’ din 16 ianuarie 1891 se traduc câteva pãrţi din scrierea lui Engels Situaţia clasei muncitoare din Anglia; tot în coloanele ziarului amintit îşi mai fac loc traduceri parţiale din Rãzboiul ţãrãnesc german, Anti-Dühring şi Introducere la lucrarea lui Karl Marx Muncã salarialã şi capital. Adãugãm acestor avanposturi ale înarmãrii muncitorilor cu ideologia clasei muncitoare şi contribuţia unor ziare care reprezentau organizaţiile profesionale: ,,Köfaragó’’ (,,Pietrarul’’) şi ,,A Czipész’’ (,,Cizmarul’’). În cel dintâi, de pildã, se tipãrise articolul Revendicãrile muncitorilor: ,,Pe viitor - îndemna articolul - organizaţi-vã, şi numai astfel revendicaţi drepturile voastre: numai prin organizare veţi reuşi sã obţineţi rezultate’’. Într-un alt ziar, în limba germanã, ,,Die Neue Zeit’’, organul social-democraţiei germane, muncitorii citeau fragmente din lucrarea lui Marx Critica programului de Gotha 13. Paralel cu difuzarea unor idei despre clase sociale, lupta de clasã, revoluţie proletarã şi cu anticiparea unei noi orânduiri, prea socialistã din Transilvania, în consens cu întreaga presã românã revoluţionarã, demasca orânduirea burghezã, pe reprezentanţii ei, teoriile acestora demagogice: ,,Muncitori - sunau cuvintele unui Manifest tipãrit în ,,Arad és Vidéke’’ din 6 mai 1891 - clasa burghezã are veşnic pe limbã cuvintele religie şi moralitate. Dar ea

singurã se dezminte zi de zi, datoritã goanei dupã îmbogãţire. Ea nu iartã nici pe copilul din pântecele mamei, nici orice urmã de bunãstare şi fericire omeneascã când are prilejul de a stoarce profit’’. Autoritãţile poliţieneşti prigoneau pe redactorii care rãspândeau ,,scrieri ce îndemnau la rãzvrãtiri şi erau anticlericale’’, publicau articole ,,incendiatoare’’ în ,,Közjólét’’ sau ţineau cuvântãri ce chemau la revoltã. Unii dintre gazetari fuseserã expulzaţi din Arad, situaţie care ne aminteşte de un context similar, cel din Iaşi, unde militanţii socialişti ai presei avuseserã aceeaşi soartã. Lupta nu se ducea numai cu autoritãţile, ci şi cu organele lor de presã, ca ,,Nagyvárd’’ şi ,,Székelyföld’’, sprijinitoare ale unor decizii antimuncitoreşti, care interziseserã sãrbãtorirea zilei de 1 Mai. În zadar însã, muncitorii transilvãneni deveneau tot mai bine organizaţi şi o datã cu aceasta declanşau greve de anvergurã, în ultimul deceniu peste 100, la Petroşani, la Secul şi Roman, la Reşiţa şi la Arad, cu care ocazii muncitori români, maghiari, germani şi sârbi, într-un acelaşi sentiment de solidaritate, înfruntau patronii, îşi cereau drepturile legitime. Mesajul presei muncitoreşti îi îmbãrbãta, le dezvãluia feţele adevãrului: ,,Patronii - scria ,,Népszava’’ din 1 iulie 1892 - nu se mulţumesc numai cu dubla exploatare, ci exploateazã şi sãnãtatea muncitorilor, expunându-i la dese accidente, întrucât nu le oferã nici un fel de protecţie a muncii şi de securitate. Aceasta i-ar costa bani, în timp ce viaţa muncitorilor este gratuitã’’. Nici viaţa ţãrãnimii nu era mai uşoarã. O aratã o scrisoare trimisã spre publicare, document rãscolitor prin realismul lui, confirmat de filele istoriei. În scrisoarea respectivã se spunea cã populaţia sãteascã, ţãranii din preajma Timişoarei, suportau o cruntã asuprire: ,,15-18 ore este ziua lor obişnuitã de muncã. În timpul recoltãrii cerealelor şi a nutreţului, scularea este de la 1-2 noaptea, iar în alte perioade cel târziu la ora 5. Munca continuã pânã la 7 seara; cei de la grajduri robotesc şi pânã la 9’’ 14. La o asemenea osârdie, salariul era de mizerie, un argat abia ajungea sã obţinã 70 de forinţi pe an, şi aceasta numai dacã era priceput. Faţã de atari stãri de lucruri, presa lua atitudinea cunoscutã militantismului ei. Astfel, ,,Volkswille’’, într-un articol din 21 iulie 1893, scria: ,,Ce rãmâne însã de fãcut?

Deocamdatã nimic altceva decât, aşa cum fac şi muncitorii la oraş, sã se uneascã şi sã cearã drepturi mai bune’’. Acelaşi ziar sublinia necesitatea ca ,,ţãrãnimea sã se uneascã şi sã se alãture nu unui partid reacţionar, adicã retrograd, ci unui partid progresist... ţãranii trebuie sã se alãture singurului partid existent în societatea actualã, care susţine asemenea principii, adicã PS.D.’’ Ca şi în propaganda dusã la oraşe, ziarele socialiste difuzau la sate lucrãri ale lui Engels şi Marx (Dezvoltarea socialismlui de la utopie la ştiinţã, de pildã) sau susţineau deplasãrile la sate ale unor agitatori socialitşi ,,sub steagul roşu al socialismului’’ (ziarul ,,Volkswille’’ din 2 iunie 1893). În localitãţi ca Nãdlac, Mureşel, Zimandul Vechi şi multe altele pãtrunseserã ideile socialismului, apelurile la unirea cu muncitorii înspãimântând prefecţii, mai cu seamã când redactorii gazetei ,,Közjólét’’ au invitat la adunãrile muncitoreşti pe ţãranii din împrejurãrile Aradului. Aşa au luat fiinţã în comunele amintite şi în multe altele cercuri socialiste ţãrãneşti, nuclee ale organizãrii şi conştientizãrii ţãrãnimii, în vederea luptelor care o aşteptau, ale rãscoalelor întru dreptate şi demnitate, ivite în ultimii ani ai secolului încheiat sub baionetele jandarmilor. VI, 3. Solidaritate transilvanã Un aspect deosebit al militantismului presei din Transilvania este acela care o implicã în problema naţionalã. Clasele dominante din monarhia dualistã austroungarã au acţionat în sensul unei politici de deznaţionalizare a românilor, majoritatea populaţiei din aceastã parte a ţãrii, ducând o politicã de asuprire naţionalã. Salariile mai mici acordate muncitorilor din Transilvania (cu circa 20-30 la sutã decât în restul AustorUngariei), maghiarizarea forţatã în toate domeniile vieţii publice (învãţãmânt, administraţie, culturã), persecuţiile, dupã 1867, aduse ziarelor româneşti, sistemul electoral cenzitar, colonizarea unor localitãţi cu populaţie majoritarã româneascã - toate aceste manifestãri de discriminare naţionalã şi de maghiarizare forţatã datorate claselor dominante austro-ungare au determinat riposta legitimã a românilor transilvãneni, apariţia unei puternice mişcãri

naţionale progresiste, democratice, revoluţionare. Bughezia românã, mai puţin lovitã în interesele ei decât muncitorii şi ţãranii şi alte pãturi ale populaţiei, ducea o politicã de ,,cadrul legal’’ şi trimitea ,,memorandumuri’’ la curtea imperialã de la Viena. Din rândurile ei însã s-au desprins şi elemente de frunte - V. Lucaci, I. Raţiu etc. care au luptat împotriva asupririi maselor, sprijinând ideea unirii Transilvaniei cu România 15. O datã cu trezirea conştiinţei de clasã a muncitorilor, pe mãsurã ce proletariatul devenea dintr-o ,,clasã în sine’’ o ,,clasã pentru sine’’ iar mişcarea socialistã lua proporţii datoritã unor iniţiative şi acţiuni ale militanţilor socialişti de diferite naţionalitãţi, ideea de solidaritate dintre români, maghiari, germani, sârbi şi alte pãturi ale populaţiei din Transilvania dobândea consistenţã şi eficacitate în lupta aceluiaşi duşman comun: clasele exploatatoare burgheze şi moşiereşti. Alimentau aceastã idee luptãtori revoluţionari de diferite naţionalitãţi, Carol Farcaş, Gheorghe Ungureanu, Landa Vasile, Bogdan ªtefan, Ludovic Schrodth, Francisc Simotta, Gheorghe Munteanu, atâţia alţii. Asupra necesitãţii luptei comune îşi spusese pãrerea, în 1893, publicaţia ,,A Munkás’’ într-un articol care demasca şovinismul naţional, ,,mijloc pompos al burgheziei, cu ajutorul cãruia vrea sã înhame poporul muncitor, pentru ca astfel sã-l facã inofensiv’’. Se raliaserã ideii de solidaritate şi susţinuserã totodatã mişcarea naţionalã a românilor din Transilvania, mai ales în perioada memorandistã, publicaţiile ,,Népszava’’ şi ,,Volkswille’’, care au reprodus articolul lui Karl Kautski, Românii şi ungurii, apãrut în ziarul german ,,Arbeiter Presse’’ şi în care fuseserã demascate clasele exploatatoare ungare, acelea ce obligau populaţia românã la ,,cele mai grele îndatoriri’’, neacordându-i în schimb ,,aproape nici un drept’’. În consens, şi în context intern şi internaţional, social-democraţii se alãturau mişcãrii muncitoreşti şi socialiste şi cereau drepturi pentru cele trei milioane de români din Transilvania, condamnând politica de asuprire naţionalã austro-ungarã.

VI, 4. Fişele biografice ale unui secol de presã literarã Încheiem prima parte a cãrţii cu un tablou sintetic în care menţionãm atât publicaţiile succint comentate în capitolele precedente, cât şi alt publicaţii considerate a da un relief specific întregului secol al XIX-lea. În acest tablou reproducem cronologic ,,fişele biografice’’ ale zecilor de publicaţii antologate într-un util volum alcãtuit de Aurel Petrescu 16, util, atât din punctul de vedere al cercetãrii de presã cât şi ca texte jurnaliste aplicative. BIBLIOTECA ROMÂNEASCÃ ,,Întocmitã în 12 pãrţi dupã numãrul celor 12 luni; întâia oarã tipãritã pentru naţia româneascã prin Zaharie Carcalechi, ferlegheru de cãrţi a crãieştii şi mai marei tipografii din Buda, a Universitãţii Ungariei - Partea I cu 1 figurã. La Buda, în crãiasca tipogr. Universitãţii Ungariei’’. 1821. Poate fi socotitã printre primele publicaţii periodice româneşti. Apariţia ei a avut loc la Buda în 1821, 18291830, 1834 sub conducerea lui Zaharia Carcalechi. Pe lângã caracterul informativ, aceastã publicaţie cuprinde şi articole cu caracter istoric, moral şi literar.

CURIERUL ROMÂNESC Nr. 1, 8/20 aprilie 1829. Curierul românesc a apãrut la Bucureşti ca primã publicaţie periodicã datoratã lui Ion Eliade Rãdulescu. Prima serie are o duratã de 19 ani, adicã de la 8 aprilie 1829 pânã la 19 aprilie 1848. Din 1859 reapare, dar pentru scurt timp. Prima serie are o covârşitoare importanţã. Se publicau informaţii din ţarã şi strãinãtate, dar mai ales se publica literaturã originalã. A avut meritul de a fi publicat pe Vasile Cârlova şi Grigore Alexandrescu.

GAZETA TEATRULUI NAŢIONAL Anul I, nr. 1, vineri 1 noiembrie 1835. A apãrut la Bucureşti din noiembrie 1835 pânã în 1836. Colaboratorii cei mai frecvenţi au fost Barbu Catargiu şi Ioan Voinescu. Articolele dezbãteau problema necesitãţii teatrului. În acest sens erau recomandate acele creaţii din literatura universalã care puteau forma gustul publicului. Se cerea un teatru moral. Actorilor li se dãdeau indicaţii care priveau îndemnul de a se renunţa la bufonerie şi satirã.

FOAIE LITERARÃ ,,Pe I. semestru al anului 1838 întocmitã de redactorul Georgie Baritz, anul I-lea Braşov, datã şi tipãritã de Ioan Gãtt.’’ A apãrut la Braşov în primul semestru al anului 1838 pentru a înlocui încercarea nereuşitã a lui Barac, care scosese cu un an în urmã tot în Braşov Foaia duminecii. Foaie literarã a ieşit sub îngrijirea lui Bariţ şi Cipariu. În al doilea semestru al anului 1838, de la 2 iulie ia titlul Foaie pentru minte, inimã şi literaturã, cu un program asemãnãtor celui dat de Barac.

GAZETA DE TRANSILVANIA Braşov, nr. 1, 12 martie 1838, p. 3-4. A fost primul ziar politic şi informativ al românilor din Transilvania care a avut în acelaşi timp cea mai lungã viaţã din istoria publicisticii româneşti. Meritul întemeierii lui îi revine lui G. Bariţiu, care a scos primul numãr la Braşov, în 12 martie 1838. De la 3 ianuarie 1849 ziarul şi-a luat titlul uşor modificat Gazeta Transilvanã, pentru ca de la 1 dec. 1849 sã se numeascã, pânã la încetarea apariţiei în 1944, Gazeta Transilvaniei. În primul semestru al anului 1838 literatura a fost publicatã în suplimentul numit Foaie literarã, şi de la 2 iulie

1838 la 24 februarie 1865 de asemenea în suplimentul: Foaie pentru minte, inimã şi literaturã. Ca organ al burgheziei în ascensiune, a militat pentru democratism şi iluminism. Atitudinea patrioticã a publicaţiei era cu atât mai evidentã cu cât colaboratorii trebuiau sã întâmpine, dupã cum spune N. Iorga, nu numai normele generale ale politicii metternichiene, ci şi capriciile micilor tirani din localitate. Astfel, Gazeta Transilvaniei ,,trebuia sã lucreze cu cea mai mare precauţie şi ea nu putea sã devie în lunga ei carierã organul de îndrãzneaţã energie care ar fi putut sã scuture minţile, încremenite de împrejurãrile politice nenorocite, ale românilor din toate provinciile’’ (N. Iorga, Istoria presei româneşti, 1922, p. 69). La 1848 atitudinea acestui ziar a fost dintre cele mai radicale, întrucât cerea desfiinţarea iobãgiei, egalitatea în drepturi între naţionalitãţile din Transilvania şi unirea românilor ardeleni cu cei de peste Carpaţi. Gazeta Transilvaniei a avut meritul de a fi fost un organ ce servea foile din celelalte ţinuturi româneşti cu informaţii şi, totodatã, de a fi ţinut treaz sentimentul naţional în principatele cãzute în ,,apatia’’ epocii fanariote. Dintre cei mai importanţi colaboratori pot fi amintiţi: T. Cipariu, Andrei Mureşanu, Nicolae Tincu Velea, Fl. Aaron, A. Treboniu-Laurian, D. Bojincã, Vasici Ungureanu, Ioan Maiorescu, I. Heliade Rãdulecu, C. Negruzzi ş.a.

DACIA LITERARÃ ,,Subt redacţia lui Michail Kogîlniceanu. Tom. I (ianuarie-iunie 1840). Iaşi. La Cantora Journalului. 1840.’’ Ediţia a doua, Iaşi, 1859. Mihail Kogãlniceau a editat aceastã revistã care a ieşit numai în trei numere, martie, aprilie, mai 1840, din dorinţa de a înfãţişa aspecte din viaţa românilor de pretutindeni. Literatura românã putându-se ,,numãra cu mândrie între literaturile Europei’’. Revista trebuia sã devinã ,,un repertoriu general al literaturii româneşti’’, sprijinindu-se pe lucrãri originale. Atitudinea lui C. Negruzzi în Alexandru Lãpuşneanu împotriva boierilor, aluziile lui Donici şi Gr. Alexandrescu

din fabule nu au convenit domnitorului Mihai Sturdza, care ordonã suprimarea revistei.

ARHIVA ROMÂNEASCÃ ,,Foaie retrospectivã şi trimestrialã subt redacţia lui M. Kogîlniceanu’’. Tom. I. Iaşi. La Kantora Daciei literare. 1840. A avut caracterul unei publicaţii istorice. Anii de apariţie a acestei foi au fost: 1840-1841 şi 1845. În 1860 şi 1862 iese o altã serie. Cea din 1840 continuã activitatea lui M. Kogãlniceanu dupã încetarea Daciei literare.

SPICUITORUL MOLDO-ROMÂN Cu subtitlul: ,,Jurnal ştienţific, literar şi industrial rediguit de o soţietate de literaţi’’. A apãrut la institutul Albina din Iaşi, în 1841, sub îngrijirea lui Asachi şi a francezului Gallice, din ian.-dec. 1841. Acest jurnal a fost bilingv. Titlul francez era: Le glaneur moldo-valaque, cu subtitlul: ,,Journal scientifique, littéraire et industrial. Rédigé par une société d’hommes de lettres’’. Aici au apãrut primele versuri în limba francezã ale lui V. Alecsandri.

PROPêIREA ,,Foaie pentru interesurile materiale şi intelectuale’’, anul I, duminicã în 2 ianuarie 1844. A apãrut din ianuarie pânã în 29 octombrie 1844 la Iaşi din ,,silinţa’’ lui M. Kogãlniceanu, I. Ghica, V. Alecsandri, C. Negruzzi, Panait Balş, C. Bolliac, Voinescu, N. Bãlcescu. Propãşirea a fost suprimatã pentru cã a publicat, în numerele 4, 10, 12, Satirã cãtre mintea sa de Antioh Cantemir, tradusã de A. Donici şi C. Negruzzi, şi Todericã, nuvelã de C. Negruzzi. De altfel scriitorul a fost exilat la moşia sa în urma amintitelor publicaţii ce fãceau aluzii la proasta coducere a ţãrii.

ORGANUL LUMINÃREI ,,Gazetã besereceascã, politicã e literarie’’, anul I, nr. 1, sâmbãtã 4 ian. 1847. A apãrut pânã în aprilie 1848 la Blaj. Aceastã gazetã s-a bucurat de îngrijirea lui Timotei Cipariu - reprezentant al curentului latinist. Colaboratori-editori: I.I. Many şi A. Pumne. În timpul revoluţiei a devenit Organul naţional care milita pentru mişcare.

PRUNCUL ROMÂN Nr. 1, sâmbãtã 12 iunie 1848. A apãrut la Bucureşti pânã la data de 11 septembrie 1848 sub îngrijirea lui C.A. Rosetti şi Winterhalder. Aceastã revistã prezintã o importantã sursã documentarã cu privire la mersul revoluţiei de la 1848.

POPORUL SUVERAN ,,Gazetã politicã şi literarã. Libertate, egalitate, fraternitate’’, nr. 1, sâmbãtã 19 iunie 1848. A apãrut în Bucureşti fãrã întrerupere pânã la 11 septembrie 1848. În primele douã luni aceastã gazetã a fost condusã de D. Bolintineanu, iar în ultimele douã de N. Bãlcescu.

BUCOVINA ,,Gazetã româneascã pentru Zeitung für politicã, religie şi literaturã’’, und nr. 1, luni 4 octombrie 1848.

,,Romanische Politik, Literatur.’’

Kirsche

A apãrut pânã în 1850, la Cernãuţi, fãrã întrerupere, sub redacţia lui George şi Alexandru Hurmuzachi. Deoarece gazeta era bilingvã, tipãrindu-se pe douã coloane, una românã şi alta germanã, s-a simţit nevoia apariţiei unei anexe: Suplement la gazeta româneascã.

ALBINA ROMÂNEASCÃ ,,Gazetã politicã şi literarã’’, nr. 13, 14/26 februarie 1837. Primul numãr a apãrut la 1 iunie 1829 şi ultimul în decembrie 1849, la Iaşi. Pe durata apariţiei a înregistrat mai multe întreruperi. Ca primã gazetã în Moldova a avut sub îngrijirea scriitorului Gheorghe Asachi o importanţã egalã cu aceea a Curierului românesc.

ZIMBRUL Nr. 1, luni 3 iulie 1850. Ziar iniţiat de tinerii ieşiţi din Academia Mihãileanã. A apãrut la Iaşi în urmãtoarele serii: 3 iulie 1850 - 21 februarie 1852; 17 ianuarie 1855 - 10 septembrie 1856; 1 noiembrie - 30 decembrie 1858; 19 decembrie 1878 - 29 martie 1879 şi (16 noiembrie) 1883 - (aprilie) 1884. A apãrut în Tip. ,,Buciumul român’’ - Director: A. Fotino Redactori: T. Codrescu (1855-56) şi Vasile AlexandrescuUrechiã (noiembrie-decembrie 1858). Au publicat printre alţii: D. Bolintineanu, Ralet, C. Negruzzi, G. Sion şi în special V. Alecsandri, bladele populare.

ROMÂNIA VIITOARE ,,Dreptate, Frãţie, Unitate.’’ Paris, Imprimerie d’e De Soye et Co., 1850, p. 19-23. A apãrut un singur numãr la Paris în 20 sept. 1850. Comitetul de redacţie era compus din: C. Bãlcescu, N. Bãlcescu, D. Brãtianu, C.G. Florescu, S. Golescu, N.

Golescu, G. Magheru, E. Malinescu, A. Paleologu, (C.A.) Rosetti şi I. Voinescu.

JUNIMEA ROMÂNÃ Nr. 1, mai, 1851. Acest ziar care a apãrut la Paris numai în douã numere, mai şi iunie 1851, a fost editat de societatea Junimea românã. Obiectivele mai importante ale acestei publicaţii au fost: unirea naţionalã, suveranitatea naţionalã, egalitatea în drepturi a cetãţenilor.

ROMÂNIA LITERARÃ ,,Foaie periodicã sub direcţia d-lui V. Alecsandri’’, anl I, nr. 1, 1 ian. 1855. A apãrut ,,la Iaşi, tipografia francezo-românã, Pecorari, nr. 36°, de la 1 ianuarie pânã la 3 decembrie 1855. Directorul foii, V. Alecsandri, înfoat unionist, cu patru an înainte de Unire îşi intituleazã curajos publicaţia, care pregãtea mai întâi unirea pe cale culturalã. Coloanele revistei erau deschise atât scriitorilor moldoveni cât şi celor munteni. Într-un fel, se continua programul Daciei literare şi al Propãşirii. Este interziseã de cenzurã. Au colaborat, în afarã de V. Alecsandri, C. Conachi, A. Beldiman, N. Bãlcescu, Al. Russo, M. Kogãlniceanu, C. Negruzzi, C. Negri, Gr. Alecsandrescu, D. Bolintineanu, G. Sion, A. Donici, D. Dãscãlescu.

STEAUA DUNÃRII ,,Jurnal politic, literar şi comercial sub redacţia lui M. Kogãlniceanu’’, no. 1, sâmbãtã 1 oct. 1855. A apãrut la Iaşi în ambele serii între anii 1855-1856 şi 1757-1860. Aşa cum o aratã şi articolul program, Steaua Dunãrii are obiective asemãnãtoare cu ale României literare.

DÂMBOVIŢA ,,Foaie politicã şi literarã’’, anul I, nr. 1, sâmbãtã 11 octombrie 1858. A apãrut la Bucureşti pânã la 22 martie 1870, cu mai multe întreruperi. Dimitrie Bolintineanu imprim acestei foi o direcţie democraticã, îmbrãţişând mãsurile luate de Cuza. Acest ziar înregistreazã tranziţia la alfabetul latin.

REVISTA CARPAŢILOR Anul I, nr. 1, 1860, p. 1-8. A apãrut la Bucureşti de la 1 ianuarie 1860 pânã la 15 decembrie 1851, sub conducerea lui G. Sion. A fost o revistã în genul publicaţiei franceze Revue des deux mondes. Menţionãm dintre colaboratorii mai însemnaţi pe: N. Filimon, Al. Odobescu, Mihail Zamfirescu, Grigore Haralamb Grandea. Ea urmãrea ,,luminarea minţii’’ şi ,,perfecţonarea neamului românesc’’.

REVISTA ROMÂNÃ ,,Pentru ştiinţe, litere şi arte’’, vol. I, 1861, Bucureşti, Administraţia revistei Pasagiul român. A apãrut din 1 aprilie 1861 la Bucureşti pânã în noiembrie 1863, sub conducerea lui Al. Odobescu. Este o revistã în spiritul Propãşirii. Publicã printre altele Istoria românilor sub Mihai Viteazul a lui Bãlcescu şi studiul despre poezia popularã al lui V. Alecsandri.

FOIŢA DE ISTORIE ªI LITERATURÃ

,,Sub redacţiunea lui Bogdan Petricei Hâldãu’’; Iaşii, I, martiu 1860. A apãrut la Iaşi, o datã pe lunã, din martie pânã în iulie 1860.

DACIA ,,Ziar politic, literar şi comercial’’, nr. 1, joi 9 martie 1861. A apãrut la Iaşi între 9 martie şi 15 iunie 1861 şi a avut ca obiectiv cultivarea conştiinţei naţionale. Redactori: George Petrescu şi Vasile Alecsandrescu.

CURIERU DE AMBE SEXE Periodul I de la 1836 pânã la 1838, a doua ediţie, Bucureşti - Tipografia Heliade şi asociaţi, 1862. Publicaţie bucureşteanã cu caracter literar apãrutã în perioada anilor 1836-1847. În a doua ediţie a apãrut la 1864. A avut o importanţã covârşitoare în istoria culturii române, deoarece a stimulat interesul pentru literaturã. A încurajat prin mentorul sãu I.E. Rãdulescu atât creaţia cât şi gustul pentru lecturã. A sprijinit publicarea celor mai bune traduceri. Colaboratorii mai importanţi: Iancu Vãcãrescu, C Negruzzi, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti, D. Bolintineanu ş.a.

BUCIUMUL ,,Ziar politic, literar şi comercial’’, anul I, nr. 1, sâmbãtã 15 decembrie 1862 - Numãr specimen. Seria a II-a a apãrut la Bucureşti între 1862-64 sub conducerea lui Bolliac. Acelaşi poet îl editase în timpul exilului, la Paris, în 1857.

FOAIA SOCIETÃŢII PENTRU LITERATURA ªI CULTURA ROMÂNÃ ÎN BUCOVINA Anul I, nr. 1, 2, 3, Cernãuţi, 1 mart. 1865. Fãrã sã fie o continuare a gazetei lui Hurmutachi, aceastã foaie a reprezentat la rându-i spritul bucovinean. A apãrut la Cernãuţi între anii 1865-1869, sub îngrijirea lui Ambrosiu Dimitroviţã şi I.Gh. Sbiera, care au fost preocupaţi în egalã mãsurã şi de producţia literarã din Principate.

ALBINA Anul I, nr. 1, duminecã 27 martiu/8 aprilie 1866. A fost ziarul partidului naţional român ce reprezenta burghezia româneascã din Ardeal. Pentru început a apãrut la Viena, apoi la Budapesta. Durata apariţiei: 27 martie 1866 - 31 decembrie 1876. Din 1869 este condus de Vincenţiu Babeş. Redactor responsabil: Georgiu Popa (Pop). Editor: Vasile Grigoroviţa.

ARHIV PENTRU FILOLOGIE ªI ISTORIE De Tim. Cipariu, canonic metropolitan, membru fondatoriu şi V. Preşedinte Asociaţiunei Române Transilvane etc. Blasiu, MDCCCLVII, nr. 1, 1 ianuarie 1867. Apare între 1867 şi 1872 la Blaj, fiind profilatã pentru filologie şi istorie. Deşi a fost o publicaţie în genul Revistei române, e lipsitã cu totul de material literar. Importanţa ei rezidã, pe plan istorico-literar, în atitudinea polemicã antijunimistã, reprezentatã în special de I.M. Moldovan elevul lui T: Cipariu.

CONVORBIRI LITERARE

Anul I, nr. 1, 1 martie 1867. A apãrut pânã în 1944. Din 1867 pânã în 1855 a ieşit la Iaşi, de unde se mutã la Bucureşti. Mentorul Junimii, Titu Maiorescu, a publicat în aceastã revistã studiile sale estetice, critice şi de istorie literarã. Revista a avut un caracter mai larg decât cel pe care-l impunea calitatea de organ al Junimii. Astfel Eminescu, Creangã şi alţi mari scriitori publicã aici.

ALBINA PINDULUI Revista bilunarã de ,,Litere, ştiinţe şi arte’’, anul I, nr. 1, 15 iuniu 1868. A apãrut sub redacţia lui Grigore Haralambie Grandea la Bucureşti între 15 iunie 1868 şi 1 aprilie 1870. S-a mutat apoi la Craiova unde iese între 1875 şi 1876. Au colaborat printre alţii I. Eliade Rãdulescu, D. Bolintineanu. Aici se publicã traduceri din cei mai mari scriitori ai literaturii universale ca: Horaţiu, Shakespeare, Goethe, Schiller, Byron, Heine.

FAMILIA ,,Foaia enciclopedicã şi beletristicã cu ilustraţiuni’’, anul V, nr. 29, domineca 20 iuliu/1 august 1869. A apãrut în 1865 la Pesta sub conducerea lui Iosif Vulcan, care a fost proprietar, redactor şi editor. Din 1880 se mutã la Oradea, unde îşi încheie apariţia în 1906. Aceastã revistã a avut un deosebit caracter instructiv prin specificul ei enciclopedic. Din punct de vedere literar a avut marele merit de a-l fi publicat pentru prima datã pe Mihai Eminescu. De asemenea au mai publicat în coloanele revistei scriitorii: V. Alecsandri, G. Bariţiu, Al. Papiu-Ilarian, A. Bârseanu, D. Bolintineanu, T. Cipariu, Aron şi Nicolaie Densuşianu, G. Coşbuc, B.P. Hasdeu, A. Vlahuţã, B. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu ş.a.

COLUMNA LUI TRAIAN Anul I, nr. 1, luni 2 martie 1870. Aceastã publicaţie a apãrut la Bucureşti, sub direcţiunea d-lui B.P. Hasdeu, fost director al ziarului Traian, în trei serii: 2 martie 1870-mai 1875, ianuarie 1876-decembrie 1877, ianuarie 1882-decembrie 1883. Având caracter literar şi ştiinţific, au colaborat atât scriitori cât şi oameni de ştiinţã: V. Alecsandri, Al. Odobescu, A . Xenopol, C. Esarcu, Gr. Tocilescu, P. Ispirescu etc. Pe toatã durata apariţiei a fost director B.P. Hasdeu.

FOIA SOCIETÃŢII ROMÂNISMULUI Anul I, aprilie 1870. A apãrut la Bucureşti între aprilie 1870 şi august 1871. A avut în comitetul de redacţie pe B.P. Hasdeu, N.V. Scurtescu, T.P. Rãdulescu, G. Dem. Teodorescu, Gr.G. Tocilescu şi Const. D. Vucici.

TELEGRAFUL DE BUCUREªTI Anul I, nr. 1, joi şi vineri, 1 şi 2 aprilie s.v. 1871. A apãrut ca rezultat al despãrţirii dintre prietenii lui I.C. Brãtinu şi C.A. Rosetti. Foaia aparţinea celui dintâi. Ea se transforma foarte repede în Telegraful, iar de la 1888 în Telegraful român. Pânã la aceastã datã, redactor şef a fost I.C. Fundescu.

SARSAILÃ Anul I, nr. 1, joi 8 aprilie 1871. A apãrut între 8 aprilie şi 6 iunie 1871. De la 20 mai a fost redactor Ghedem (Gh. Dem. Teoorescu).

TRANZACŢIUNI LITERARE ªI ªTIINŢIFICE Anul I, nr. 1, 15 februarie 1872. A apãrut la Bucureşti între 15 februarie 1872 şi 28 febr. 1873. Directori: D. Aug. Laurianu şi ªtef. C. Michailescu. Se dã o importanţã deosebitã şi pãrţii ştiinţifice.

PATRIA Anul II, nr. 95, 28 aug./8 sept. 1872. A apãrut la Pesta între 2/14 oct. 1871-7/19 oct. 1872. Redactorul responsabil: Francisc Virgiliu Olteanu pânã în aprilie 1872, apoi pe rând Romulus Ulpiu Preda şi Iuliu Popovici.

OLTUL An I, nr. 1, miercuri 14 noiembrie 1873. A apãrut în Bucureşti între 14 noiembrie 1873 şi iulie 1875 sub conducerea lui Al. Macedonski.

ORIENTUL LATIN ,,Ziar politic, literar, social şi economic’’, anul I, nr. 1, 23 februarie 1874 st.v. Conducerea acestui ziar avut-o Aron Densuşianu. La întemeierea lui au mai contribuit N. Densuşianu. Teofil Frâncu şi I.Al. Lãpãdatu. A apãrut la Braşov de douã ori pe sãptãmânã din 23 febr. 1874 pânã la 30 sept. 1875.

REVISTA LITERARÃ ªI ªTIINŢIFICÃ Anul I, nr. 1, 15 fevruariu 1876.

A apãrut în Bucureşti între 15 febr. şi 15 mai 1876, având ca directori pe B.P. Hasdeu şi dr. Brandza. De la 1 iulie 1876 se contopeşte cu Revista contimporanã, care apãrea la Bucureşti între 1 martie 1873 - 1 iunie 1876. Noua publicaţie era: Revista contimporanã literarã şi ştiinţificã. Bucureşti 1 iulie-1 august 1876.

TIMPUL Anul I, nr. 1, luni 15 martie 1876. Ziarul partidului conservator din România. Pânã în 1884 funcţioneazã sub direcţia lui Alex. N. Lahovari şi Gr. Pãucescu. A avut ca redactori pe: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. La 1884 fuzioneazã cu Binele public sub noul titlu România. În 1889 reapare sub conducerea lui T. Paleologu. La 1890 sub Alex. Ciurcu. (Urmeazã dupã 1900.)

OBSERVATORIUL ,,Ziar politic, naţional-economic şi literar’’. Anexã la nr. 1 din 1/13 ian. 1878. Ziar întemeiat de George Bariţiu în 1878 la Sibiu. A apãrut din acest an, de douã ori pe sãptãmânã, pânã în 1885. A avut trei procese de presã. Juriul din Sibiu a achitat pe redactorul ziarului.

LITERATORUL Anul I, nr. 1, duminecã, 20 ianuarie 1880. Din 1880 pânã în 1881 aceastã revistã a apãrut sub conducerea lui B. Florescu. Din 1885 noul titlu cu care se tipãreşte este: Revista literarã. În 1887 mai apar 2 numere sub vechiul nume. Iese apoi pânã în 1904 cu multe întreruperi. Colaboratorii de frunte au fost: A. Macedonski şi Th. Stoenescu.

CONTEMPORANUL ,,Revistã ştiinţificã şi literarã’’, anul I, nr. 1, 1881, p. 12. A apãrut între 1 iulie 1881 şi aprilie-mai 1891 sub redacţia lui Ioan Nãdejde la Iaşi, tipolitografi ,,Buciumul român’’. În prima parte bilunar, în cea de a doua lunar. Revista a avut, la înfiinţare, modelul publicaţiei Sovremenik întemeiatã de Puşkin. La început i se imprimã o orientare democrat-revoluţionarã de coloraturã paşoptistã. Începând cu anul 1885 revista capãtã o orientare marxistã. Militeazã pentru critica şi estetica materialistã polemizând în acest sens cu Junimea. Cei mai importanţi colaboratori au fost: C. Dobrogeanu-Gherea, I. şi G. Nãdejde, Sofia Nãdejde, C. Mille, I. Pãun-Pincio, N. Beldiceanu, O. Carp, A. Stavri, Gheorghe din Moldova, D.A. Teodoru, Str. A. Bassarabeanu etc.

ALAMANAHUL SOCIETÃŢII LITERARE ,,ROMÂNIA JUNÃ’’

ACADEMICE

SOCIAL-

Viena, Editura Societãţii ,,România junã’’, 1883. A apãrut la Viena în 1883 şi 1888, sub patronajul Societãţii academice ,,România junã’’. Scopul acestui almanah a fost de ,,a contribui la dezvoltarea şi rãspândirea productelor literaturii noastre naţionale...’’. Principiul urmãrit era cel al înaintaşilor, începând cu cei de la Dacia literarã, de a reprezenta toate ramurile şi toate direcţiile din literatura noastrã, spre a întruni pe cei mai de frunte reprezentanţi ai literaturii române. În volumul din 1883 au publicat: V. Alecsandri: Iarna vine şi Izvorul, P.S. Aurelian: Un sfat poporului român, I. Creangã: Anecdote, M. Eminescu: Luceafãrul, N. Gane: Ion Urdilã, T. Maiorescu: Despre progresul adevãrului în judecarea lucrãrilor literare, Iacob Negruzzi: Copii de pe naturã (Un drum la Cahul), I. Slavici: O scrisoare din Italia, mai ales despre S-ta Cecilia şi Neapoli, A.D. Xenopol: Realism şi idealism ş.a. În volumul din 1888, de asemenea, au publicat: V. Alecsandri: Ovidiu (actul cel nou), M. Eminescu: De ce nu-

mi vii şi Kamadeva, T. Maiorescu: Din experienţã, A. Mocsonyi: Conştiinţa naţionalã, A. Naum: Donna Serafina, I. Negruzzi: Epistolã cãtrã Naum, I. Slavici: Boboce (nuvelã); A.D. Xenopol: Caracterul lui ªtefan cel Mare, Duiliu Zamfirescu: Linişte (poezie) şi Frica (novelã) ş.a.

TRIBUNA Anul I, nr. 1, sîmbãtã în 14/26 aprilie 1884. Cotidian politic în intervalul 14/26 aprilie 1884 - 16/29 aprilie 1903, sub direcţia lui I. Slavici. A fost editat de societatea pe acţiuni ,,Institutul tipografic’’ Sibiu. De la 1890 e organul Comitetului naţional, cu un rol deosebit în problema memorandumului. Datoritã politicii naţionale în dezacord total cu politica Imperiului Austro-Ungar, redactorii acestui ziar au fost codamnaţi în repetate rânduri la temniţã, iar Societatea la grele amenzi. Numãrul anilor de închisoare s-a ridicat la cifra de 17, iar amenzile la 40.656 coroane. Pe lângã informaţii şi articole cu caracter politic, Tribuna a publicat în Foiţa Tribunei, creaţie beletristicã. Se dã o mare importanţã folclorului. Semnãturi mai importante în aceastã privinţã sunt ale lui I.P. Reteganul, I. Mera. Slavici, pe lângã faptul cã a publicat el însuşi o seamã de scrieri, a cultivat simpatia pentru Alecsandri şi Eminescu. În 1890 Tribuna a organizat un concurs literar. În paginile Tribunei a publicat şi G. Coşbuc numeroase poezii.

REVISTA NOUÃ Anul I, nr. 1, 15 dec. 1887. Apare la Bucureşti de la 15 dec. 1887 pânã în sept. 1895. Director: B.P. Hasdeu. Redactori: Barbu ªtef. De la Vrancea, Al. Vlahuţã, Victor Bilciurescu, D.D. Racoviţã, D. Ionescu-Gion, I. Bianu, Th. Speranţia.

FÂNTÂNA BLANDUZIEI ,,Foaie literarã-politicã şi sãptãmânalã’’. Fondator: M. Eminescu, 1888-1889. A apãrut de la 4 decembrie 1888 pânã la 31 decembrie 1889 la Bucureşti. În aceastã foaie a semnat M. Eminescu. Alţi colaboratori au fost: Z. Arbore, Gheorghe din Moldova, fraţii Hodoş, Aristizza Romanescu, Radu Popea ş.a.

MOFTUL ROMÂN ,,Revistã spiritistã naţionalã. Organ bi-ebdomadar pentru rãspândirea ştiinţelor oculte în Dacia-Traianã’’, nr. 1, 24 ianuarie 1893. A apãrut în Bucureşti în trei serii: I. 24 ian. - 23 iunie 1893; II. 1 aprilie - 18 noiembrie 1901; III. - 12 mai 1902, pânã la 20 mai 1893 şi de la 1 aprilie la 18 noiembrie 1901 a fost director I.L. Caragiale, Anton Bacalbaşa fiind prim redactor.

VIAŢA ,,Revistã sãptãmânalã ilustratã’’, anul I, nr. 1, duminecã, 28 noiembrie 1893. A apãrut în Bucureşti între 1893-1895, sub redacţia lui A. Vlahuţã şi dr. A. Urechia.

REVISTA CRITICÃ-LITERARÃ Anul I, nr. 1, 1893. A apãrut pânã în iunie 1897, sub conducerea lui Aron Densusianu la Iaşi, stabilimentul grafic ,,Miron Costin’’.

EVENIMENTUL LITERAR Anul I, nr. 1, luni 20 decembrie 1893. A apãrut la Iaşi pânã în 11 iulie 1894. La Bucureşti de la 18 iulie la 24 octombrie 1894 sub conducerea Sofiei Nãdejde. În noiembrie 1894 se contopeşte cu suplimentul literar al ziarului Lumea nouã. E. I. a teoretizat poporanismul la noi. Dintre semnãturile mai frecvente reţinem: C. ªãrcãleanu (C. Stere), Cezar Vraja (G. Ibrãileanu), Raicu Ionescu-Rion, N. Beldiceanu.

VATRA ,,Foaie ilustratã pentru familie’’, anul I, nr. 1, 1894. A apãrut în Bucureşti din 1 ianuarie 1894 pânã în august 1896, de douã ori pe lunã, la Editura librãriei ªcoalelor C. Sfetea, Bucureşti. Redactorii: Slavici, Caragiale, Coşbuc iau imprimat o linie tradiţionalã.

REVISTA CONTEMPORANÃ Anul I nr. 1, 1 martie 1894. A apãrut la Bucureşti între 1 martie - 15 septembrie 1894. De la 1 5iunie este redactor şi proprietar Ilie Demetrescu.

MOª TEACÃ ,,Jurnal ţivil şi cazon’’, anul I, nr. 1, duminicã, 26 martie 1895. A apãrut pânã la 18 martie 1901. Sub direcţia lui Anton Bacalbaşa pânã în 1899 cu unele intermitenţe. Orientarea era datã de şcoala Contemporanului care cultiva, printre altele, antimilitarismul.

POVESTEA VORBEI

,,Revistã literarã sãptãmânalã’’, anul I, nr. 1, 10 otombrie, 1896. A apãrut în Bucureşti pânã la 4 mai 1897.

FLOARE ALBASTRÃ ,,Revistã literarã sãptãmânalã’’, anul I, nr. 4, duminicã, 1 noiembrie 1898. A ieşit din 1898-1899 sub conducerea lui I.N. Constantinescu ªtans la Bucureşti. Programul revistei, aşa cum îl arãta şi titlul simbolic, era romantic. La aceastã revistã au venit şi câţiva ardeleni ca Ilarie Chendi şi ªt.O. Iosif.

Capitolul VII DOUÃ DECENII PREMERGÃTOARE MARII UNIRI DIN 1 DECEMBRIE 1918

VII, 1. Contextul social-politic şi economic Dupã multele bãtãlii pânã aici parcurse, presa românã intra în secolul al XX-lea înarmatã cu mijloace de luptã care sã o facã tot mai eficace în drumul încã plin de dificultãţi al misiunii ei de mesagerã a marilor idealuri ale întregului popor. În condiţiile dezvoltãrii industriei numãrul întreprinderilor de profil se dublase în primul deceniu al secolului XX faţã de precedentul deceniu 1890-1900, ajungând de la 20 la 41. În consecinţã, se afirma tot mai puternic proletariatul român industrial. Acest factor va influenţa în mod determinant viaţa politicã a ţãrii, prin acţiuni care vor duce la dezvoltarea accentuatã a mişcãrii sindicale, la radicalizarea ţãrãnimii, la refacerea partidului politic al clasei muncitoare. Extinderea relaţiilor de producţie capitaliste şi în agriculturã, ramura dominantã a economiei naţionale, într-un moment al înfruntãrii lor cu relaţiile de tip feudal în declin, a contribuit la adâncirea procesului de stratificare a ţãrãnimii, la orientarea ei cãtre industria ce se înfiripa la oraşe, lucru parţial posibil întrucât marea majoritate a populaţiei rurale continua, lipsitã de pãmânt, sã robeascã la moşieri, sã suporte asuprirea acestora şi a arendaşilor lor.

În acest timp partidele politice ale claselor dominante încercau, la ,,rotativa guvernamentalã’’ inauguratã de monarhie, sã adopte metode care sã amelioreze contextul amintit; în realitate ele erau strãbãtute de contradicţii şi convulsii (în special în tabãra conservatorilor) sau de lupte între generaţii (Partidul Naţional-Liberal), lupte în care se impuseserã elementele burghezo-liberale având ca lider pe Ion C. Brãtianu. Linia politicii externe româneşti în condiţiile crizei progresive a monarhiei habsburgice sub forma conflictului între Viena şi Budapesta, dar mai ales sub aceea a avântului şi a radicalizãrii luptei de emancipare a naţionalitãţilor oprimate, în al cãrui context se înscria şi noul activism politic al românilor din Transilvania urmãrea ca finalitate unul dintre obiectivele cele mai importante din întreaga existenţã a ţãrii noastre, devenit sarcinã fundamentalã: realizarea statului naţional unitar. Militanţii transilvãneni din cadrul Partidului Naţional Român luptau pentru dobândirea de drepturi şi libertãţi politice în parlament, unde românii din Transilvania aveau, în 1905, opt reprezentanţi, iar în 1906 - 15. Era denunţatã politica de deznaţionalizare promovatã de guvernele ungare şi se chema la solidarizarea energiilor în cadrul ,,Ligii culturale’’, al societãţii ,,Astra’’, al numeroaselor societãţi studenţeşti (,,Petru Maior’’, la Budapesta, ,,România junã’’, la Viena, ,,Junimea’’, ,,Dacia’’, ,,Bucovina şi Moldova’’, la Cernãuţi). Fruntaţii acestor mişcãri naţionale - C. Brediceanu, V. Branişte, I. Suciu, V. Goldiş, I. Rusu-Sirianu - s-au adresat socialiştilor români din alte centre, în special celor din Bucureşti, solicitându-le sprijin în lupta lor, ceea ce militanţii de frunte ai mişcãrii muncitoreşti, I.C. Frimu, Al. Constantinescu, M.Gh. Nujor, D. Marinescu, Gh. Cristescu, ªt. Gheorghiu, Constantin Mãnescu şi alţii nu au întârziat sã facã. Un asemenea cadru economic, social, politic şi cultural, analizat într-o serie de lucrãri de specialitate semnate de autori români şi strãini, N. Iorga, Fr. Damé, R.W. Seton-Watson, C.C. Giurescu, Romulus ªeineanu, N. Copoiu, I. Cicalã, Mircea Iosa, Traian Lungu, ne-a furnizat şi sursele care au particularizat structura mesajului publicistic angajat în acest început de veac XX.

VI, 2. Obiective publicistice în presa primului deceniu Trecând din cadrul social-politic şi economic în acela al ideologiilor literare, politice şi culturale susţinute de presa primului deceniu, observãm cã marile probleme ale timpului - problema agrar-ţãrãneascã, problema unitãţii naţionale, problema afirmãrii tot mai plenare a proletariatului - şi-au gãsit exprimarea şi potenţarea în unghiuri de abordare publicisticã diferite prin intermediul revistelor şi ziarelor care personalizeazã respectivul moment. În contextul cultural de presã se ivesc revistele: ,,Sãmãnãtorul’’ şi ideologia ,,sãmãnãtoristã’’ (avându-l ca mentor pe Nicolae Iorga); ,,Viaţa româneascã’’ şi ideologia ,,poporanistã’’ (ilustratã de C. Stere şi G. Ibrãileanu), ,,Convorbirile critice’’ şi ,,Curentul nou’’ (legate de ,,simbolism’’), multe alte publicaţii-satelit care s-au împãrţit între un ,,mentor’’ sau altul. Apariţia acestor noi direcţii cultural-literare şi ideologice nu poate fi separatã de momentu de efemerã situaţie criticã a presei socialiste, care, dupã încetarea tipãririi unor ziare şi reviste cum fuseserã ,,Literaturã şi ştiinţã’’, ,,Evenimentul literar’’, ,,Lumea nouã’’ şi altele, îşi cãuta alte pârghii eficiente de luptã şi de acţiune. Acestea îşi aflã continuitatea în ,,Independenţa tipograficã’’, periodic lunar, ,,Apãrãtorul’’, ziar muncitoresc, ,,Viitorul social’’, revistã lunarã social-democratã, gazeta ,,Greva tipografilor’’, în publicaţii locale: ,,Dezrobirea’’, organ sindical brãilean, ,,Buletinul’’, ,,Muncitorul Olteniei’’ şi ,,Înainte’’ - Craiova, în Transilvania, ,,Adevãrul, ,,Votul poporului’’, ,,Calendarul poporului’’, ,,Erdélyi munkás’’ etc. Acestei prime constelaţii a presei angajate în slujirea unor idei înaintate, democratice şi revoluţionare, i se adaugã din 1902, cu un drum de evoluţie îndelungat, pânã în 1914, publicaţia cea mai de seamã în lupta revoluţionarã a proletariatului român - la care vom reveni - ,,România muncitoare’’. Adãugãm acestei sumare configuraţii a presei primului deceniu şi publicaţiile cu pronunţat caracter democratic: ,,Protestarea’’, ,,Viaţa socialã’’ şi ,,Facla’’, ultimele douã editate de N.D. Cocea, ca şi

revistele ,,Furnica’’ şi ,,Albina’’, aceasta din urmã iniţiatã de Spiru Haret, având o existenţã de peste un deceniu. Simultan, partidele care se succedau la putere şi fracţiunile lor îşi editau organe de presã în limba românã şi în limba francezã între care: ,,Conservatorul’’, ,,Epoca’’ şi ,,Le ProgrËs’’, ,,Acţiunea conservatoare’’, ,,Ordinea’’, ,,Opinia’’ (Iaşi), de profil conservator: ,,Voinţa naţionalã’’, ,,Mişcarea’’ şi ,,Viitorul’’, organe de presã liberale, ,,L’Indépendance Roumaine’’ şi ,,Neamul românesc’’ (editor N. Iorga). De asemenea, îşi continuã apariţia douã mari cotidiene, ,,Adevãrul’’ şi ,,Dimineaţa’’, iar alãturi de ele ,,Universul’’ şi ,,Minerva’’. Unele publicaţii ale aceluiaşi moment slujeau interesele economice ale marilor proprietari, ,,L’Industrie Roumaine’’, ,,Agrarul’’, ,,Bursa’’ (în mai multe limbi strãine), ,,Argus’’ şi ,,Reporterul petrolului’’. Într-o asemenea fizionomie a presei de diferite tipuri şi orientãri - sporitã în proporţii dacã ne-am referi la toate revistele culturale şi literare, foarte numeroase, unele intrate în câmpul presei înainte de 1900 - s-au afirmat generaţii de gazetari dintre cei mai valoroşi ai publicisticii române: Arghezi, Cocea, Galaction, Istrati (la debuturile lor); alţii ca mentori ai revistelor şi curentelor literare Iorga, Ibrãileanu, Sanielevici; gazetari din eşalonul socialiştilor: Mille, Bacalbaşa, Nãdejde, Demetrescu, în ipostaze deosebite însã faţã de cele ale începuturilor lor socialiste; şi cel mai viguros trunchi al presei muncitoreşti: I.C. Frimu, ªt. Gheorghiu, Alecu Constantinescu, Dumitru Marinescu, Gh. Oprescu, Gh. M. Vasilescu-Vasia, Gh.M. Bujor ş.a. VI, 3. Ipostazele tematice de tip cultural la ,,Sãmãnãtorul’’ Publicaţiile la care ne vom referi ilustreazã atât merite cât şi minusuri, limite ideologice. Apãrutã la 2 decembrie 1901, revista ,,Sãmãnãtorul’’, urmaşa ,,Curierului literar’’, îşi expunea prin doi poeţi de seamã, George Coşbuc şi Al. Vlahuţã, iniţiatorii ei, un program publicistic menit sã contribuie la menţinerea tradiţiei naţionale şi la înãlţarea neamului (editorialul Douã vorbe).

De aceea, probabil, G. Cãlinescu încadreazã ,,Sãmãnãtorul’’ într-un capitol intitulat Tendinţa naţionalã (cf. Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent), opunând aceastã publicaţie şi mişcarea creatã în jurul sãu revistei de la sfârşit de secol trecut, ,,Contemporanul’’ şi curentului ideologic şi literar cu acelaşi nume, inclus de criticul amintit în capitolul Arta cu tendinţã. Nu se poate afirma cã ne-am afla printr-o asemenea clasificare în faţa a douã ideologii cu totul diferite şi în raport de antonimie totalã, de unde ar decurge militantismul uneia şi sterilitatea în planul culturii a celeilalte (cronologic vorbind): Lucrurile sînt mult mai complexe şi, oricum, determinate nu de voinţa unui ideolog anume, conducãtor de revistã, ci de înseşi realitãţile politice şi socialeconomice ale momentului istoric slujit. Propunându-şi sã reactualizeze, pe stratul lor primar, direcţiile de luptã ale revistei de la 1840 ,,Dacia literarã’’ (inspiraţia din folclor, cultivarea limbii, evocarea trectului istoric etc.), continuate dupã Unire de alte publicaţii (,,Revista nouã’’, scoasã de B.P. Haşdeu, ,,Viaţa’’, sub codirectoratul lui Al. Vlahuţã şi dr. V.A. Urechiã, ,,Vatra’’, editatã de I. Slavici, I.L. Caragiale şi G. Coşbuc), ,,Sãmãnãtorul’’ avea sã se apropie de revistele menţionate în unele privinţe şi sã se diferenţieze de ele atât tematic cât şi ca viziune de a interpreta subiectele oferite de realitatea socialã şi politicã a momentului 1900 şi imediat dupã el. Plasatã deci într-un context a cultivãrii tradiţiei şi înconjuratã de alte publicaţii susţinãtoare ale aceleiaşi idei (,,Foare albastrã’’, ,,Povestea vorbei’’, ,,Pagini literare’’), revista lui Coşbuc şi Slavici, iar din 1905 a lui Nicolae Iorga, se ivise nu numai în virtutea unui demn principiu de ,,continuatoare’’ a tradiţiei, ci şi ca o necesitate obiectivã a cerinţelor începutului de secol, care avea pe agenda marilor evenimente arzãtoare problemã naţionalã, în perspectiva unitãţii naţionale depline, şi problema ţãrãneascã. Atari chestiuni de implicitã substanţã politicã chemaserã pe cei mai de seamã reprezentanţi ai scrisului publicistic şi beletristic, oameni de culturã şi de acţiune, din generaţii diferite sã-şi exprime punctele de vedere: Caragiale, Coşbuc, Vlahuţã, Slavici, Ilarie Chendi, C. Rãdulescu-Motru, O. Densusianu, C. Bogdan-Duicã, ªtefan

Peticã şi, în mod cu totul special, N. Iorga şi G.Ibrãileanu. Punctul convergent al multora dintre pledoariile puse sub formula de ,,tendinţã naţionalã’’ sau ,,momentul naţional’’ era acela al orientãrii literaturii spre viaţa poporului, a ţãrãnimii în primul rând, marea majoritate a populaţiei ţãrii, întru aducerea ei în paginile scrierilor beletristice. Meritoriu punct de plecare deci, pentru care Nicolae Iorga ideologul mişcãrii sãmãnãtoriste - începuse cu doi-trei ani în urmã o campanie de presã în ,,România junã’’, ,,L’Indépendence Roumaine’’ şi alte publicaţii, susţinând câteva idei cardinale: înfrãţirea românilor, împroprietãrirea ţãranilor, acţiunea de ,,luminare’’ a aceloraşi. Raportate aşadar la marile probleme social-politice ale timpului, ideile ,,presãmãnãtoriste’’ ale lui N. Iorga, ale celorlalţi care l-au înconjurat, semnificau, mãcar ipotetic, o atitudine publicisticã înaintatã, de opunere faţã de clasele posesoare ale marilor suprafeţe de pãmânt agricol, privilegiate în viaţa politicã; iar prin munca de culturalizare a populaţiei rurale se putea prefigura şi posibilitatea radicalizãrii gândirii ţãrãnimii în procesul participãrii ei ca potenţial de luptã esenţial, alãturi de proletariat, întru atingerea unor idealuri social-economice şi politice comune. Ideile presãmãnãtoriste ale lui Nicolae Iorga au fost înmãnunchiate ulterior în volumele Opinions sincères (1899), Opinions pernicieuses (1900) şi Un procès de denationalisation (1902), lucrãri care au trasat cadrul politic, ideologic şi cultural-literar al mişcãrii sãmãnãtoriste. S-au transpus în practica scrisului opiniile lui N. Iorga, aşa cum fuseserã ele formulate? Rãspunsul nu poate fi afirmativ în întregime, întrucât de la preconizãrile fãcute pânã la ceea ce revista şi scrierile generate de ea au realizat s-a pãstrat o anume distanţã şi au intervenit corectãri de interpretare, datorate unor factori de conjuncturã obiectivi dar şi unor pãreri puţin maturizate ideologic ale lui Iorga însuşi. Dacã în esenţã ,,momentul naţional’’ se suprapunea peste ceea ce susţinãtorii lui înţelegeau prin ,,tradiţie’’, în sensul unui concept cultural larg, acelaşi moment fusese însufleţit, la început de secol, pentru a stãvili pãtrunderea în culturã a modernismului, al cãrui promotor se fãcuse Al. Macedonski şi revista sa ,,Literatorul’’. Totodatã, ,,Sãmãnãtorul’’ se opunea, cum va

spune însuşi Iorga, unor ,,rele’’ aduse de ,,vremurile moderne’’. Într-un atare context, când, în adevãr, revista şi cenaclul ,,Literatorul’’ promovau o artã inovatoare faţã de tradiţie în sensul lingvistic şi al formulelor poetice, prefigurând simbolismul, şi când mişcarea socialistã îşi regrupase forţele şi îşi înfiripa publicaţiile dupã ce unii lideri socialişti o pãrãsiserã, în 1899, ,,Sãmãnãtorul’’ socotea cã trebuie sã se angajeze într-o activitate publicisticã ideologicã şi literarã prin care sã apere cultura de idei ,,bolnave’’, izvorând din acel le mal du siècle, şi totodatã sã contribuie, cum editorialul amintit zisese, la o acţiune ,,de înfrãţire intelectualã, de apostolicã muncã pentru dezmorţirea inimilor care tânjesc, pentru redeşteptarea avântului de odinioarã în suflete româneşti’’. Gândurile erau, desigur, bune, dacã prin angajarea sa ,,Sãmãnãtorul’’ avea în vedere atitudini cosmopolite exagerate în culturã, satirizate încã din epoca lui Alecsandri, şi dacã, de asemenea, prin ,,avântul de odinioarã’’ se înţelegea acel având patriotic al înaintaşilor care luptaserã pentru idealul de libertate naţionalã şi socialã, independenţã şi unitate naţionalã, progres economic şi social. Dacã mãcar într-o asemenea viziune ideologicã şi artisticã se reluau temele şi subiectele care au conferit generaţiei de publicişti şi scriitori de la 1848 atributul unui militantism civic şi politic activ şi vizionar, sub aura unui romantism mesianic, îmbãrbãtãtor, ar fi fost meritoriu. Întoarcerea însã la trecut, cu puţine excepţii, s-a fãcut într-o altã direcţiune, luminatã şi de merite, este adevãrat, dar umbritã de un orizont ideologic închistat, fãrã perspective. Aşa, de pildã, militând pentru purificarea, întregirea şi rãspândirea culturii române, înţeleasã ca limbã şi ca datini, obiceiuri şi port naţional, N. Iorga îşi justifica într-un fel, în articolul O nouã epocã de culturã, antistrãinismul sãu, împotrivirea faţã de ,,nemernica bâiguialã strãinã’’, cerând sã se fixeze taxe pentru orice import de carte strãinã sau repertorii teatrale. Mai mult chiar, în acest gând al sãu rãzbãteau în 1904 şi accente critice faţã de clasele avute, simultan cu sentimentul de solidaritate pentru cei exploataţi: ,,Taxe, taxe straşnice pe cei ce stau în strãinãtate şi-şi culeg de pe moşii lucrate în

sudori de ţãranii noştri veniturile cu care cautã a speria apusul’’ - cerea el în articolul Boierimea francezã în România, apãrut în ,,Sãmãnãtorul’’ din februarie 1904. Bine ar fi fost dacã o asemenea atitudine politicã şi publicisticã dobândea statornicie şi extindere, dupã cum tot bievenitã ar fi fost atitudinea de apãrare a celor nãpãstuiţi, ,,ţãranii noştri’’, mãcar în sensul dezvãluirii neajunsurilor materiale şi spirituale de care nu ei se fãceau vinovaţi. Acest lucru ,,Sãmãnãtorul’’ îl va face parţial şi, oricum, ocolind esenţa stãrilor de fapt, ba, în unele cazuri, depãrtându-se chiar foarte mult de realitãţi, printr-un refugiu în trecutul voievodal al ţãrii, idealizat, devenit paravan sub care se ascundeau - cu voia sau fãrã voia unor ,,sãmãnãtorişti’’ - contradicţiile de clasã atât în feudalism cât şi, mai ales, în prima fazã a capitalismului în România. Întoarcerea privirilor cãtre ,,boierul de neam’’, în aureolat de virtuţi, în clipa când destinul lui şi al clasei lui erau în declin inexorabil şi când în pieptul ţãrãnimii române mocneau mânia şi dorul rãzbunãrii premergãtoare vâlvãtãii din 1907, marcase treapta de jos a ideologiei sãmãnãtoriste, anacronismul credinţei într-o literaturã pe ale cãrei file, cum spunea în articolul mai sus citat, ,,sã cadã deopotrivã lacrima înaltei, bogatei doamne şi a sãtencei’’. Adicã ,,înfrãţire’’ între ,,cei de sus’’ şi ,,cei de jos’’, pe calea unor ,,cãrţi pentru popor’’. Concepând o culturã deasupra claselor, tânãrul pe atunci N. Iorga cãzuse în eroarea de a atribui boierimii vechi merite incomparabil mai mari decât a avut în realitate (articolul Boierimea de ţarã). Scris cu prilejul apariţiei volumului Bãtrânii de Emil Gârleanu, articolul fãcea elogiul ,,boierului de neam’’ de altãdatã, pe cale de ,,dispariţie’’, în preajma cãruia ţãranul român trãise în ,,armonie’’. Destrãmarea acestei clase boiereşti, N. Iorga o explica prin asaltul timpurilor moderne, al noilor instituţii, care îşi doreau statornicie în mod obiectiv - lucru de care era conştient însuşi Iorga - dar al cãror conţinut trebuia umplut, potrivit opiniilor sale, cu forme ale culturii tradiţionale, paradox practic nerezolvabil sau realizabil ca un produs artificial. Chemându-i pe scriitori sã reînvie chipul ,,boierului de neam’’, N. Iorga era conştient totodatã de faptul cã realitãţile contemporane lui încorporau şi stãri

de lucruri detestabile, generate de guvernarea liberalmoşiereascã, de arendaşi şi afacerişti strãini, în special. Teritoriu al puritãţii morale şi al unei pãci sociale ,,ameninţate’’ de timpurile moderne, literatura sãmãnãtoristã prezintã satul în haine florale şi sãrbãtoreşti, ca sintezã a sãnãtãţii sufleteşti, în opoziţie ireductibilã cu oraşul viciat, vãzut în exclusivitate ca loc al pierzaniei. Tablourile sumbre citadine, ivite din inegalitãţi sociale şi racile ale politicianismului nu constituie preocupãri ale prozatorilor sãmãnãtorişti. La aceste revin tot unii dintre luptãtorii socialişti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca de exemplu Sofia Nãdejde, care scrie acum, în primul deceniu, cinci romane inspirate din realitãţi rurale şi citadine (Robia banului, Patimi, Pãrinţi şi copii - cele mai izbutite) cu puternice accente critice şi concluzii moralizatoare 1. Vorbind despre ,,sãmãnãtorism’’ D. Micu observã cã originalitatea lui N. Iorga constã în aceea cã a integrat idei preluate din trecut (de la ,,Dacia literarã’’, de exemplu) într-o concepţie mai largã, de îndreptare socialã şi naţionalã. Transformãrile preconizate însã de N. Iorga depindeau numai de factorul cultural, în confluenţã cu cel moral. De la sine înţeles, o atare viziune anihila contradicţiile de clasã, într-o vreme când mişcarea muncitoreascã era în curs de reorganizare, când nemulţumirile ţãrãnimii creşteau, când masele populare nu beneficiau de libertãţi publice, când lupta socialiştilor şi muncitorilor revoluţionari îşi cãuta noi fãgaşe. În pofida serioaselor sale limite, sãmãnãtorismul a avut, în principal, urmãtoarele merite: a) a atras atenţia asupra tradiţiilor folclorice de care unii literaţi se depãrtaserã, amplificândule sau redescoperindu-le; b) a influenţat o seamã de poeţi şi prozatori, unii de real talent (ªt.O. Iosif, O. Goga, P. Cerna, M. Sadoveanu, E. Gîrleanu, Al. Brãtescu-Voineşti); c) a întreprins o meritorie operã de culturalizare în mediul rural; d) a generat o serie de reviste-satelit, în ale cãror preocupãri intrau probleme de cultivare a limbii româneşti, cultul pentru frumuseţile peisagistice, datini şi obiceiuri. VII, 4. Poporanism democrat, ,,specific naţional’’ şi artã realistã la ,,Viaţa Româneascã’’

Termenul de ,,poporanism’’ apãruse în perioada ,,Daciei literare’’; sub o altã formã, aceea de ,,poporan’’, el fusese folosit de unii scriitori din generaţia de la 1848, gãsindu-şi apoi explicarea în opera lui B.P. Haşdeu Cuvente den betrani, vol. II, ca un element care se referã la ,,cãrţile poporane’’. Al. Odobescu, la rîndul sãu, utilizeazã terminologia de ,,literaturã poporanã’’. Între aceastã accepţie şi aceea de ,,poporanism’’, în sensul unui curent ideologic şi literar, existã deosebiri de conţinut şi de viziune, dezvãluite în paginile ,,Vieţii româneşti’’. Înainte de apariţia, în 1906, a acestei prestigioase reviste, poporanismul se fãcuse simţit ca fenomen politic şi ideologic datoritã lui Constantin Stere şi ca un corespondent a ceea ce se cunoaşte sub numele de ,,narodnicism’’ rus. Cuvântul ,,narodnicestvo’’ fusese tradus de C. Stere cu ,,poporanism’’ într-o serie de articole intitulate Socialiştii şi mişcarea naţionalã, tipãrite în ziarul ,,Evenimentul’’ încã în 1893. Acelaşi Stere înfiinţase societatea culturalã ,,Datoria’’. În Apelul acestei societãţi, difuzat la 8 decembrie 1893 cãtre intelectualitatea românã, se menţiona între altele: ,,Avem o datorie sfântã, de a lucra pentru deşteptarea conştientã şi sperãm cã toţi patrioţii adevãraţi şi luminaţi vor recunoaşte aceastã datorie’’. Adevãratul concept de poporanism se cristalizeazã o datã cu ,,Viaţa Româneascã’’, apãrutã în opoziţie cu ,,Sãmãnãtorul’’ şi ,,sãmãnãtorismul’’, dorinduse un fel de ,,Dacie literarã’’ (şi ştiinţificã), deschisã tuturor scriitorilor români (aidoma ,,Curierul românesc’’, ,,Albinei româneşti’’ şi altor publicaţii care chemau, prin titlu, pe toţi mesagerii scrisului). Care erau ideile directoare ale acestei publicaţii? Revista îşi propunea sã munceascã ,,pe câmpul culturii naţionale’’, activitate ce nu trebuia sã contrazicã preocupãrile faţã de cultura universalã. Accentul cãdea însã pe o literaturã cu specific naţional destinatã poporului, în sânul cãruia G. Ibrãileanu distingea ,,clasele de sus’’, separate de popor printr-o ,,prãpastie’’. Chiar din primul numãr al revistei, G. Ibrãileanu considerase cã literatura, ,,depozitarea sufletului unui popor, oglinda sufletului lui’’, îşi reclama propriul specific naţional: ,,...scriitorul român, când va voi sã cânte ca cel francez, nu

va da sunetele frumoase ale sufletului francez şi, pe de altã parte, îşi va strica şi minunatul lui glas românesc’’. Din programul ,,Vieţii româneşti’’ aflãm cã un popor nu-şi poate justifica dreptul la existenţã distinctã, în rândul popoarelor civilizate, decît dacã poate contribui cu ceva la cultura universalã, dându-şi nota specificã a geniului sãu creator. Specificitatea presupunea scrierea unor lucrãri inspirate din viaţa poporului, vãzut în straturi sociale distincte. Observãm cum, spre deosebire de sãmãnãtorism, poporanismul recunoscuse clasele sociale şi antagonismele dintre acestea. G. Ibrãileanu însuşi avea sã spunã: ,,Sus o elizã care nu citea decât franţuzeşte, jos un popor care nu citea nimic’’, definind prin aceastã apreciere nu doar o realitate culturalã, ci şi una de clasã. Receptivi la opiniile realiste şi mobile ale mentorului ,,Vieţii româneşti’’, scriitorii prezenţi în paginile revistei, deşi îşi subordoneazã, în mare parte, creaţia sentimentelor de solidaritate şi simpatie faţã de ţãrãnime şi alte categorii sociale ,,de jos’’, abordeazã temele din unghiuri artistice diferite, ei înşişi provenind de la reviste de orientãri diferite şi având, în genere, ambiţia de a-şi impregna scrisul cu imagini realiste, adesea chiar de criticã socialã. De aceea, mulţi dintre beletrişti, între care M. Sadoveanu, socoteau cã poporanismul ,,nu exista decât ca doctrinã socialã. Nu lar lua niciodatã ca doctrinã literarã. Nici Viaţa româneascã nu l-a considerat ca doctrinã literarã, a publicat literaturã de toate neamurile’’ 2. Formaţia de militant socialist a lui G. Ibrãileanu rodise în planul activitãţii lui publicistice la ,,Viaţa româneascã’’, unde poporanismul însemna: respingerea idilismului sãmãnãtorist; receptivitate şi ataşament faţã de clasele de jos; sublinierea funcţiei etice a artei; menţinerea opiniilor cu privire la tendinţa în artã. VII, 5. O direcţie inovatoare în artã: simbolismul Alexandru Macedonski, publicistul, poetul, prozatorul, autorul dramatic şi teoreticianul, fusese primul în publicistica românã care prefigurase, în paginile revistei ,,Literatorul’’, unul dintre curentele incluse în modernism: simbolismul.

Aidoma ,,Convorbirilor literare’’ şi ,,Contemporanului’’, ,,Literatorul’’ avea o opoziţie esteticã proprie, deşi se apropia şi de ,,Convorbiri’’ (prin relevarea faptului de artã cultivat) şi de ,,Contemporanul’’ (prin atitudinea faţã de faptul social). Originalitatea constã însã în ,,noua şcoalã’’ poeticã pe care însuşi Macedonski o ctitorise şi o susţinuse atît teoretic, în articole şi studii (Poezie viitorului, Despre poezie, Simţurile în poezie), cât şi practic, în unele lucrãri (Naiada, Apus, Cu Morţii). Precursor al simbolismului, în ,,Literatorul’’ şi în revistele-satelit ,,Liga ortodoxã’’, ,,Revista modernã’’, ,,Viaţa nouã’’, ,,Carmen’’, ,,Revista literarã’’ şi altele, Al. Macedonski lansase manifeste ale poeziei moderne; dupã el, poezia viitorului avea sã fie ,,muzicã şi imagine’’ (Poezia viitorului). Opiniile sale au fost discutate şi controversate în epocã, polemizate, atât pentru motivul de a se fi constituit într-o ,,direcţie nouã’’ (opusã tradiţionalismului), cât şi pentru pricini de ordin personal (avem în vedere raporturile lui Macedonski cu I.L. Cragiale, Maiorescu, Vlahuţã, Mille, Delavrancea, Bacalbaşa ,,cei ce au format’’ - zice Macedonski însuşi - cabala cunoscutã sub rubrica Epigrama lui Eminescu, epigramã pe care autorul Nopţilor n-a recunoscut-o a fi fost îndreptatã împotriva lui Eminescu). De fapt, lunga polemicã despre ,,noua direcţie’’ în poezie nu trebuie înţeleasã în luminile unor orgolii literare, indiferent ale cui, ci în semnificaţia ei adevãratã, aceea pe care Macedonski o dãduse simbolismului într-o lãmurire încã din 1892: ,,Simbolismul - în greceşte symbolon - altfel zis semn, este numele modului de a se exprima prin imagini spre a da naştere, cu ajutorul lor, ideii’’. Având printre colaboratori pe Bonifaciu Florescu, D. Zamfirescu, Tr. Demetrescu, ªtefan Peticã, Cincinat Pavelescu, încã alţii, revista ,,Literatorul’’ trebuia sã semnifice, în cele din urmã, publicaţia care a contribuit la înnoirea tehnicilor poetice, la cultivarea versului liber, a simbolurilor, a luminii, a culorilor, dar şi a poeziei sociale, revendicatã şi nedesminţitã chiar în paşoptism (vezi Nopţile lui Macedonski). Ea prefigura curentul simbolist de la început de secol, fundat la ,,Viaţa nouã’’ a lui Densuşianu (1905), şi illustrat de poeţi remarcabili ca Ion Minulescu, ªtefan Peticã, Dimitrie Anghel, Elena Farago, Emil Isac, Mihail

Cruceanu, Camil Baltazar, George Bacovia, fiecare dintre ei în mãsurã diferenţiatã, aducând în paginile presei literare şi ale literaturii însãşi contribuţii proprii, necesare evoluţiei poeziei române, aşa cum judicios a observat Tudor Vianu: ,,Contribuţia simboliştilor la extinderea tematicii şi a mijloacelor de expresie ale poeziei a fost destul de mare, încât nu este posibil a înţelege pe vreunl din poeţii mai de seamã ai ultimei jumãtãţi de secol, în frunte cu Tudor Arghezi, fãrã sã nu ţineam seama de influenţa simbolistã’’ 3 . VII, 6. muncitoresc

Mesajul

publicistic

socialist

şi

Dupã congreul al VI-lea al P.S.D.M.R., ,,Lumea nouã’’ fãcea loc în coloanele sale corespondenţelor venite din toatã ţara prin care muncitorii arãtau hotãrârea lor de a continua propaganda ideilor socialiste la sate, în oraşe, în alte medii de activitate. În cadrul unei consfãtuiri neoficiale a socialiştilor, organizatã în ziua de 29 iulie 1899, datoritã iniţiativei lui I.C. Frimu, C.Z. Buzdugan, G. Darie, unde s-a discutat tocmai despre propaganda socialistã, s-a cãzut de acord ca ziarul ,,Lumea nouã’’ sã continue sã aparã cu subtitlul ,,organ al partidului muncitorilor’’, în locul celuilalt subtitlu, ,,organ al social-democraţiei române’’. Se ivea astfel seria a treia a acestei gazete militante care, în articolul din primul numãr, scria cã ,,se va ocupa mai ales de socialismul teoretic şi de propaganda la sate’’ 4 . Ziarul a republicat cunoscutul studiu al lui C.D. Gherea Ce vor socialiştii români?, încercând sã urmãreascã simultan toate activitãţile practice ale muncitorilor, toate acţiunile lor revoluţionare: organizarea în sindicate, organizarea grevelor, înfierarea legilor votate în parlament pentru ieşirea din criza economicã. Unul dintre gazetarii momentului 1900, Iosif NãdejdeArmaşu, pleda în ,,Lumea nouã’’ pentru înfãptuirea unei orânduiri în care sã nu mai fie deosebiri de rang social: ,,Actuala orânduire socialã - scria gazetarul - este pricina tuturor nedreptãţilor şi a mizeriei de astãzi. Dãrâmarea acestei alcãtuiri prin desfiinţarea... proprietãţi individuale (autorul avea în vedere marea proprietate generatoare de

exploatare - n.n.) e singura şi marea formã care va nimici din temelie toate neajunsurile de care suferã muncitorimea şi o mişcare socialistã trebuie sã ţinteascã, în primul rând cãtre popularizarea cât mai întinsã a acestei idei’’ 5. Asemenea idei şi-au fãcut loc în cluburile muncitoreşti, transformate la începutul secolului al XX-lea în cercurile ,,României muncitoare’’, în 1910 din nou în cluburi, pentru ca în 1914 sã devinã secţiuni ale partidului. Diferite alte forme de propagandã - cercuri culturale, cercuri de studii sociale, cicluri de conferinţe în întreprinderi, în şcoli (adevãrate nuclee ale unei universitãţi populare) - mobilizau la activitãţile lor revoluţionare, alãturi de muncitori, categorii largi de meseriaşi, comercianţi şi funcţionari, care luau cunoştinţã în mod deschis de ţelurile luptei revoluţionare a proletariatului. Acesta folosea organele sale de presã centrale şi zonale - ,,Munca’’, ,,Lumea nouã’’, ,,Lumea nouã ştiinţificã şi literarã’’, ,,România muncitoare’’, ,,Lupta zilnicã, ,,Viitorul social’’, ,,Calendarul muncii’’ -, ca şi propriile sale edituri, în scopul organizãrii politice şi profesionale a clasei muncitoare şi a altor pãturi sociale, popularizând formele de organizare înainate, atât în plan naţional cât şi local. În 1906 se creeazã Comisia generalã a Sindicatelor din România, în 1908 un ,,Cerc al ucenicilor’’, care a pregãtit terenul pentru constituirea Comitetului central al mişcãrii ,,Tineretului muncitoresc’’ (1912), dupã cum se acordare atenţie deosebitã şi mişcãrii femeilor. Asemenea forme de organizare, se împleteau cu acţiuni ale partidului muncitorilor în sprijinul apãrãrii intereselor vitale ale clasei muncitoare. Organizaţiile politice şi profesionale ale acesteia erau în primele rânduri ale luptelor greviste, declanşate încã înainte de 1900 la Bucureşti, Galaţi şi Reşiţa, continuare cu mari acţiuni revendicative în porturile dunãrene Brãila şi Galaţi, în special în 1907 şi dupã aceea, datoritã spiritului revoluţionar, militant al unor fruntaşi ai mişcãrii muncitoreşti, cum a fost ªtefan Gheorghiu, prezent printre muncitorii portuari. Grevele atinseserã mari proporţii în Bucureşti, în ramura metalurgiei (1912), în Transilvania, pentru vot universal (1913), în întreprinderi petroliere (1913/1914).

Cercul socialist ,,România muncitoare’’, ivit în iunie 1901, contribuise în mod substanţial la declanşarea unor atari mişcãri muncitoreşti, asumându-şi, la început de secol, rolul de forţã politicã polarizatoare a muncitorimii române, având filiale în numeroase centre ale ţãrii. Astfel, prin unirea eforturilor de luptã şi de organizare ale tuturor cercurilor socialiste ,,România muncitoare’’ - cele din Galaţi, Brãila şi Constanţa, Iaşi, Ploieşti, Turnu Severin şi din alte oraşe - şi sub îndrumarea cercului ,,România muncitoare’’ din Bucureşti s-a reuşit sã se coordoneze întreaga activitate politicã şi ideologicã a mişcãrii revoluţionare a muncitorilor. În 1907 se constituie Uniunea Socialistã din România, transformatã la Congresul socialist din 1910 în Partidul Social-Democrat din România. În tot acest prim deceniu al secolului XX, mişcarea muncitoreascã a avut în atenţia sa şi problema agrarţãrãneascã, atât în fizionomia şi structurile ei anacronice generate de marea proprietate, cât şi în latura ei revendicativã. Presa a luat apãrarea ţãranilor care se gãseau în închisori în urma prigoanei guvernamentale îndreptate împotriva cluburilor socialiste de la sate, a combãtut curentele care se declarau ,,rurale’’ în scopul atingerii unor ţeluri politice strãine de adevãrata problemã agrarã: ,,În afarã de duşmanii declaraţi ai clasei muncitoare - scria ,,Lumea nouã’’ la 30 ianuarie 1900 avurãm prilejul de a vedea apãrând pe scena politicã anul acesta şi douã curente care se dãdeau drept apãrãtoare ale drepturilor celor asupriţi. În primul loc fu rurarismul... Am luptat atunci contra acestui curent şi el se stinse graţie propriei lui slãbãciuni. Demagogia conservatoare dete naştere însã unui nou curent: brãteştismul’’ (I. Brãtescu, deputat conservator, mişcarea care îi purta numele a favorizat mai târziu votarea legii meseriilor) 6. Faţã de truditorii de la sate partidul muncitorilor a avut întotdeauna o atitudine de sprijin, înţelegere şi de solidaritate cu acţiunile sale legitime. Marile sale rãscoale din 1888 şi mai ales cea din 1907 au gãsit alãturi populaţia ruralã şi pe cea muncitoare din oraşe (la Paşcani, Buhuşi, Galaţi), în aceeaşi luptã comunã pentru eliberare naţionalã şi socialã şi pentru o viaţã mai bunã. Mişcarea mucitoreascã relevase necesitatea organizãrii colective a producţiei în agriculturã, care nu excludea însã rezolvarea

problemei împroprietãririi ţãranilor pe baza exproprierii marilor proprietãţi rurale; de asemenea, a militat pentru prezenţa ţãrãnimii, prin reprezentanţii sãi, la viaţa publicã a ţãrii, în momentul când ţãrãnimea fusese îndepãrtatã de la acest drept prin sistemul votului cenzitar. Întru gãsirea unor soluţii care sã vinã mai repede în sprijinul acestei probleme cardinale, partidul muncitorilor a organizat acţiuni de concentrare a eforturilor elementelor democrate, în scopul impunerii reformãrii radicale a sistemului electoral. Astfel, în 1895, din iniţiativa partidului se constituie ,,Liga votului universal’’, la care au aderat grupãrile politice din jurul ziarelor ,,Românul’’, ,,Evenimentul’’ (Iaşi) şi ,,Vremea’’, sub auspiciile cãreia sau organizat întruniri pentru vot universal în numeroase oraşe ale ţãrii. De asemenea, partidul muncitorilor a înfãptuit o colaborare fructuoasã cu gruparea democraticã din jurul ziarelor ,,Adevãrul’’ şi ,,Dimineaţa’’. Aspectele vieţii economice şi social-politice erau discutate în parlament de deputaţii socialişti, care militau pentru o legislaţie muncitoreascã şi agrarã, împotriva abuzurilor autoritãţilor administrative, pentru libertãţi democratice acordate maselor largi ale populaţiei, potrivit prevederilor înscrise în Constituţie. Asemenea probleme constituiserã axul tematic central al militantismului cuvântului tipãrit în ,,Lumea nouã’’ şi în alte ziare socialiste şi muncitoreşti. La 1 octombrie 1900 ,,Lumea nouã’’ îşi înceteazã apariţia. Cine avea sã continue lupta publicisticã revoluţionarã? VII, 7. O muncitoare’’

publicaţia

marcantã:

,,România

La 1 ianuarie 1902 apãrea gazeta ,,România muncitoare’’, chematã sã ocupe un loc distinct în lupta de consolidare politicã şi ideologicã a partidului clasei muncitoare, într-un moment în care în unele publicaţii nesocialiste se auzeau voci neîncrezãtoare în socialism. Unele articole semnate de S. Sanielevici în ,,Economia naţionalã’’ (Socalismul în România, 1900), P. Crainic şi Nitu în ,,Noua revistã românã’’ şi, respectiv, în ,,Revista românã politicã şi economicã’’ (Socialismul român, De ce n-a reuşit socialismul în România?) ca şi de alţi gazetari de orientãri

diferite încercaserã sã preconizeze înfrângerea definitivã a socialismului în România. Revista editatã de cercul socialist cu acelaşi nume, ,,România muncitoare’’, se angaja într-o luptã pe care nu o va încheia decât în 1916, asumându-şi prin pana ziariştilor iviţi din sânul clasei muncitoare - în primul rând I.C. Frimu, ªtefan Gheorghiu, Mihai Gh. Bujor, C.Z. Buzdugan, Gh. Vasilescu-Vasia etc. - misiunea de a nu se îndepãrta de la idealurile clasei proletare, de a susţine ideile socialiste. Ceea ce gazeta şi face în cele 23 de numere apãrute în rãstimpul 1 ianuarie - 9 iunie 1902 (seria întâi). Rãspunzând atacurilor şi suspiciunilor din presa burghezomoşiereascã, încã din editorialul primului ei numãr, semnificativ intitulat Nu moare, gazeta scria: ,,Oare la noi s-a stabilit acel Eldorado al dreptãţii pe care omenirea flãmândã îl aşteaptã de secole? Oare la noi adevãrul a biruit în totul şi în toate? Cred cã nimeni nu va îndrãzni sã afirme aceasta şi dacã n-o afirmã, neagã afirmaţiunea acelora care zic cã nu e loc pentru socialism la noi. ªi fiindcã este loc, de aceea dupã loviturile ce i s-au dat, socialismul renaşte ca altãdatã pasãrea Phoenix din cenuşa sa proprie, renaşte şi cheamã ca sã-şi strângã rândurile pe toţi aceia care vor adevãrul şi dreptatea. «România muncitoare» este rodul acestei renaşteri. Cine-şi simte inima pãtrunsã de avânturile nobile şi umanitare, cine vede viaţa altfel decât prin prisma egoismului brutal, cine-şi simte o pornire neînvinsã de a fi pãrtaş la lupta mare a ideilor noi împotriva prejudecãţilor şi nedreptãţilor învechite, poate sã fie alãturi de noi. Socialismul, conştient de rostul lui în România, pãşeşte din nou în arenã’’. O datã cu îndemnurile gazetarului Al. Ionescu, ,,Sã ne folosim deci forţele şi sã luptãm cu foc şi entuziasm’’, citite în acelaşi prim numãr, gazeta îşi preciza şi cãile luptei sale viitoare, o luptã revoluţionarã, opusã celei ,,legale’’, fãrã însã a sta sub semnul exclusivismului, militând pe ,,toate terenurile’’. Aceasta însemna luptã teoreticã, de explicare a confuziilor şi de condamnare a teoriilor refractare socialismului (în diferite rubrici, ,,Frânturi alese’’, ,,Foiţa României muncitoare’’), prin publicarea unor capitole din lucrãri marxiste (Muncã salarialã şi capital de Karl Marx) şi luptã practicã, de mobilizare a muncitorilor, a altor forţe

democrate şi revoluţionare în scopul refacerii Partidului Social-Democrat. Dezideratul se face puternic simţit, conturându-se o datã cu cea de-a doua serie a ,,României muncitoare’’, începând din 5 martie 1905, când gazeta se recomandã a fi o tribunã revoluţionarã a luptei clasei muncitoare, abordând, o datã cu problemele economice, sociale şi culturale ale muncitorilor şi problemele de fond ale reorganizãrii şi consolidãrii bazelor politice, ideologice şi organizatorice ale partidului. Acum se impun prin articole de analizã, anchete de presã şi comentarii de gravã rezonanţã socialã şi politicã publiciştii I.C. Frimu, ªtefan Gheorghiu, Panait Istrati. Ei aveau sã scrie şi sã militeze sub imboldul pe care îl lansase articolul Rolul nostru, tipãrit în numãrul din 6 martie 1905: ,,...prefacerea proprietãţii private asupra mijloacelor de producţie în proprietatea colectivã, prin socialism’’, de unde, conchidea editorialul, angajarea publicaţiei ,,faţã de clasa muncitoare ale cãrei interese le apãrã şi le reprezintã: a o trezi, a o lumina, a o organiza’’. În aceeaşi ordine de idei, ,,România muncitoare’’ demascase culisele politice ale ,,rotativei’’ guvernamentale, politicianismul electoral, militând pentru lãrgirea drepturilor democratice ale tuturor cetãţenilor, pentru vot universal, egal, direct şi secret. VII, 8. Sub semnul lui 1 Decembrie 1918 Sosise unul dintre cele mai emoţionante şi mai semnificative evenimente din viaţa întregului popor român, vis al fãuririi statului naţional unitar. Se împlinea aceastã nãzuinţã legitimã a ţãrii, la 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia şi nu întâmplãtor acolo. Pentru cã Alba-Iulia era vechi centru al Daciei romane, al celei dintâi uniri politice a românilor, datorate lui Mihai Viteazu: pe aceeaşi vatrã a martiriului lui Horia şi a tovarãşilor sãi, loc, de asemenea, al întemniţãrii lui Avram Iancu, acolo şi atunci, timp de zece zile se fãcuserã pregãtirile de vibraţie naţionalã, patrioticã şi unanimã întru declararea momentului solemn al desãvârşirii statului naţional unitar român. Când fueserã comunicate locul şi data Adunãrii, ale Marii Adunãri

Naţionale de pe câmpul lui Horia şi din acel memorabil 1 Decembrie 1918, şuvoaie de mulţimi, mii, zeci de mii, pânã la o sutã de mii de muncitori, ţãrani, intelectuali, din toate unghiurile ţãrii, se revãrsau într-acolo, în ritmurile muzicale ale cântecului ,,Deşteaptã-te române’’ şi în faldurile tricolorului, nutrind acelaşi unic şi mãreţ sentiment, alimentat de veacuri: ,,N-avem nevoie sã ne-o spunem unul altuia, e destul sã ne privim în ochi pentru ca sã ne convingem cã ceasul a sosit - mãrturisea Ilie Cristea în ziarul ,,Glasul Ardealului’’. Cuvântul, continuase acelaşi pãstrat pânã acum în cutele cele mai adânci ale sufletului, se va rosti unanim, mãreţ şi nestrãmutat. Unirea noastrã va fi indiscutabilã’’ 7. Cum a fost, într-adevãr, atunci în prima zi a lui Decembrie 1918 când Marea Adunare Naţionalã, prin Declaraţia de la Alba-Iuia, proclama, pentru toate veacurile de luptã şi de sacrificii, Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, prin vocea unui om de mare culturã şi de convingeri sociale şi politice înaintate, Vasile Goldiş! La numai trei zile, publicistul Emil Isac, într-un interviu acordat ziarului maghiar ,,Koloszvári Hirlap’’, consemna: ,,Românii s-au unit. Un lanţ s-a sudat între inimi. El nu poate fi sfãrâmat... Ceea ce a urmat mi se pare un vis. ªtafetele cãlãri duc ştirea. Rãsunã trâmbiţele orchestrelor, este difuzat imnul român şi masa porneşte acum în joc. S-a înfãptuit. Un popor s-a eliberat’’ 8. Acestui multisecular vis de deplinã unitate statalã naţionalã îi hrãniserã existenţa, prin scrisul şi atitudinea lor civicã şi politicã, generaţii de miilitanţi patrioţi, din îndepãrtate timpuri revoluţionare, ale secolelor trecute, ale ultimului secol mai ales, prin momentele numite paşoptism, unionism, momentul Independenţei din 1877, prin angajarea publiciştilor socialişti, pentru ca în secolul al XX-lea el sã fie susţinut cu o demnã şi neînduplecatã bãrbãţie de presa muncitoreascã şi de personalitãţi ale culturii româneşti ca Nicolae Iorga, Barbu ªtefãnescu Delavrancea, Octavian Goga, A.D. Xenopol, N. Titulescu, N. Filipescu, M. Cantacuzino, C. Mille, C. Bacalbaşa, Zaharia Bârsan, atâţia alţii pe baricadele scrisului la gazete. Publicaţiile ,,Epoca’’, ,,Viitorul’’, ,,România’’ etc., alãturi de ziare scoase de români aflaţi în strãinãtate care elogiau eroismul trupelor române în prima mare

conflagraţie mondialã, publiciştii şi oamenii de culturã angajaţi în slujirea celui mai drept şi sfînt ideal al naţiunii române au contribuit cu întreaga lor energie şi o pricepere la conturarea înfãptuirii idealului naţional proclamat la Alba-Iulia. Astfel, poetul monograf al Ardealului, Octavian Goga, într-un simboic articol din ,,Epoca’’, Ultima zi din România micã, sintetiza psihologia şi voinţa de acţiune a tuturor românilor în mesaje ca acestea: ,,Trecutul şi viitorul îşi poartã fiorii peste sufletul neamului în aceste ceasuri care ne fac sã resimţim rãsufletul eternitãţii deasupra noasrã. Ca la judecata din urmã se desfac mormintele din care ne strigã suferinţa de veacuri şi ne îndeamnã mãrirea strãmoşilor. Închegarea unui singur trup se hotãrãşte. Astãzi amurgul cade cea din urmã oarã peste vechile noastre hotare, ca, mâine, soarele rãsãrind roşu din foc şi din sânge sã lumineze România mare’’ 9. În consens, militantul socialist de la sfârşit de secol, C. Bacalbaşa, definind acele clipe de rãscruce drept momente ale adevãratei renaşteri naţionale, scria acum, în pragul realizãrii Marii Uniri, cu referire la justeţea cauzei care mobilizase trupele române: ,,Marele pas istoric l-au pornit copiii României în sunetul unor goarne care au sunat nu fanfare de cucerire, ci mai ales imnuri de libertate. Pe drapelele româneşti va sta scris nu simbolul urii între popoare, ci simbolul dezrobirii şi al neatârnãrii românilor’’ (Adevãrata renaştere naţionalã) 10. Dupã cum mãrturisea altcineva, ,,timpurile mari creeazã o publicisticã pe mãsura lor’’ 11. Anii 1916-1918 angajasezã, în adevãr, într-o luptã ,,a condeiului’’, forţele lucide, imbatabile şi clarvãzãtoare ale întregii spiritualitãţi româneşti, prin care se înţelegeau gazetari, scriitori, critici şi istorici literari, filologi şi diferiţi oameni de culturã, cu toţii în postura de ,,istorici ai clipei’’. În paginile ,,Viitorului’’, de pildã, ei se numeai I. Agârbiceanu, E. Lovinescu, I. Bianu, M. Sorbul, Iosif Nãdejde, Petru Poni, mulţi alţii, solidari întru susţinerea ideii, simplu dar atât de emoţionant formulate de Barbu Delavrancea într-o comunicare la Academia Românã: ,,Noi vrem ce e al nostru’’. Iar acest ,,noi’’, un plural naţional al întregii ţãri, însemna nu zone izolate, nu glasuri doar de

,,transilvãneni’’, ci şi de ,,munteni’’, ,,bãnãţeni’’, ,,moldoveni’’ etc., glasuri de români, urmaşi demni ai lui Burebista, Traian şi Decebal, glasuri auzite pretutindeni. Un ziar ieşean, simbolic intitulat ,,România’’ (apãrut la Iaşi, în februarie 1917), având ca director pe Mihail Sadoveanu şi Octavian Goga (iar printre colaboratori pe N.N. Beldiceanu, Al. Vlahuţã, B.ªt. Delavrancea, I. Minulescu, V. Voiculescu etc.) îmbãrbãta drumul spre victorie cu fapte relatate în rubrici precum ,,Spre biruinţã’’, ,,Bravii noştri’’ şi altele. Se uneau ugetele şi simţirea românilor pe acea cale sfântã a idealului de totalã unitate teritorialã şi naţionalã, în articole de atitudine fãrã echivoc. De pildã, în articolul Ardealul, E. Heroveanu scria: ,,Durerea şi aspiraţiile Ardealului nu mai pot fi despãrţite nici într-un fel de soarta celorlalte ţinuturi româneşti, cum toate aceste înseşi nu mai pot fi sufleteşte desfãcute din legãtura suferinţei comune care le uneşte’’. Iar N.N. Beldiceanu, referindu-se la ciclul de conferinţe ale lui N. Iorga, reunite sub titlul Principiului naţionalitãţilor, arãta cã ,,Nu-i destul sã eliberezi un popor. Trebuie ca dupã eliberarea lui poporul acesta sã fie mai mult el însuşi’’ 12. S-au alãturat aceloraşi bãtãlii de presã românii aflaţi în diferite colţuri ale lumii, la Kiev şi la Viena, la Paris şi în Statele Unite, care au scos publicaţii precum ,,România mare’’, ,,Foaia ţãranului’’, ,,Lupta’’ etc., în paginile cãrora semnau şi publicişti cum a fost Octavian Goga. Acesta, în numãrul 4 al ,,României Mari’’, consemna: ,,Sîngele apã nu se face, aşa zice o vorbã din bãtrâni, şi zice un mare adevãr. Adevãrul a biruit şi în povestea neamului românesc’’. Ziarul ,,America’’, organ al Uniunii societãţilor române de ajutor şi culturã din America, devenise un fel de ,,barometru’’ al stãrilor de lucruri din anii 1918-1919, militând pentru ,,deplina dezrobire’’ a românilor din Transilvania, pentru unirea cu fraţii lor’’. Unul dintre colaboratori, dr. N. Lupu, care fusese deputat în Parlamentul României, scria în articlul Unire: ,,Nu este român în tot cuprinsul lumii care sã nu doreascã împlinirea acestui sfânt vis - unirea tuturor românilor într-o singurã ţarã, mare, bogatã, fericitã şi dreaptã pentru toţi fiii ei’’ 13. Aceste puţine reliefuri ale militantismului presei române în slujba fãuririi statului naţional unitar român nu reprezintã decât o componentã, pe un anume plan, a

luptei şi voinţei maselor populare înseşi de a-şi realiza visul naţional de secole. Dacã el s-a împlinit abia în 1918, în contextul primului rãzboi mondial, aceasta nu s-a datorat respectivului context, ci luptei înseşi a poporului român, de secole şi secole, sacrificiilor sale şi voinţei lui abnegante, triumfãtoare pânã la urmã.

Capitolul VIII PRESA POLITICÃ INTERBELICÃ

SOCIAL-LITERARÃ

ªI

CULTURALÃ

VIII, 1, Transformãri şi reforme Rãstimpul anilor 1918-1921 se impregneazã cu avânt revoluţionar alimentat de contextul creat dupã votarea Declaraţiei de la Alba Iulia, ale cãrei puncte programatice ţinteau realizarea obiectivelor puse de Revoluţia de la 1848 în parte împlinite, în parte urmând sã se împlineascã. Noua etapã reclama înfãptuirea unor profunde transformãri economice şi social-politice. În baza legislaţiei agrare elaborate între 1918-1921 au fost expropriate de la moşierime 6.500.000 de hectare; în decembrie 1918 se fãcuse reforma sistemului electoral, care prevedea abolirea cenzitarismului şi introducerea votului universal, egal, obligatoriu şi secret. Pe linia redresãrii economice a ţãrii s-au adoptat mãsuri care au dus la: unificarea sistemului administrativ, legislativ şi de învãţãmânt; unificarea monetarã şi convertirea în lei a celor patru feluri de monede care circulau pânã la 1918; aplicarea unui nou sistem fiscal etc. Asemenea obiective economice, sociale şi culturale au favorizat procesul de refacere a economiei distruse de rãzboi şi pe cel de accelerare a dezvoltãrii relaţiilor de producţie capitaliste la sate şi la oraşe, contribuind la lãrgirea pieţei interne pentru industria

naţionalã şi la ameliorarea stãrii materiale a populaţiei. Aceleaşi obiective au produs şi schimbãri importante în structura claselor sociale. În urma reformei agrare şi prin aplicarea votului universal, moşierimea, în primul rând, a fost lovitã puternic în poziţia ei economcã şi politicã, în timp ce burghezia luase un avans important, ca urmare a extinderii controlului ei pe piaţa internã şi a relaţiilor de producţie capitaliste. Acelaşi context a favorizat dezvoltarea proletariatului român din industrie şi din transporturi, unde numãrul muncitorilor era de aproape 550.000, cifrã la care se adãugau alţi 200.000 în ramura forestierã şi câteva sute de mii de lucrãtori agricole 1. Reforma agrarã însemnase precumpãnirea micii proprietãţi ţãrãneşti, a ţãranilor mijlocaşi şi a unor elemente burgheze rurale. Toate aceste mutaţii în structura economicã şi social-politicã a ţãrii şi în aceea a claselor sociale au atras, dupã sine, în acelaşi rãstimp, o efervescenţã viaţã politicã, caracterizatã prin apariţia de noi partide şi grupãri politice Alãturi de Partidul Naţional Liberal s-au mai ivit Partidul Naţional Român, în Transilvania, Partidul Ţãrãnescu, Partidul Poporului (condus de Alexandru Averescu). Partidul Socialist, aflat în 1919 în aflux puternic, reunea aproximativ 150.000 de membri (muncitori, sindicalişti, tineri), care, militau pentru alianţa muncitoreascã şi ţãrãneascã şi pentru atragerea altor categorii ale populaţiei. VIII, 2. Crearea Partidului Comunist Român A fost pregãtitã de organul sãu de presã teoretic, revista ,,Lupta de clasã’’, al cãrei prim numãr legal apare la 1 iulie 1920, urmat, în aceastã primã serie a publicaţiei, de alte 6 numere, pânã la 20 octombrie a aceluiaşi an, când îşi înceteazã apariţia. Articolul de fond al numãrului inaugural, intitulat A 2-a Internaţionalã e moartã şi îngropatã, anunţa de fapt lupta pe care o angaja revista, în sprijinul elementelor revoluţionare, împotriva celor reformiste, pentru afilierea la Internaţionala comunistã. Publicaţia îşi încunoştinţa cititorii cã va fi intransigentã faţã de infiltraţiile ideologice strãine intereselor clasei muncitoare, de orice naturã, ,,oportuniste, liberale sau

mic-burgheze’’, cã intenţiona sã propovãduiascã ,,socialismul consecvent’’ la sursele clasicilor marxismleninismului (ale cãror opere sînt prezentate în revistã; din V.I. Lenin, de pildã, Trecerea de la capitalism la social). În acelaşi cadru al pregãtirilor pentru crearea partidului comunist militeazã alte organe de presã muncitoreşti, care se fac ecoul activitãţii grupurilor comuniste din diferite colţuri de ţarã - ,,Lupta socialistã’’ (Ploieşti), ,,Iaşul socialist’’, ,,Dreptatea’’, ,,Világosság’’ (Braşov), ,,Fáklya’’ (Cluj), ,,Tineretul socialist’’ - în paginile cãrora se ia atitudine faţã de reformism, se mobilizeazã muncitorii la luptã revoluţionarã concretã. Astfel se declanşeazã valul de greve început în decembrie 1918 cu ziua de 13, ziua marilor demonstraţii muncitoreşti. El creşte în anul urmãtor, din februarie pânã în varã, în centre feroviare, în rada porturilor şi în alte ramuri industriale şi culmineazã cu greva generalã din 1920. Aproape o jumãtate de milion de muncitori au încrucişat braţele în ziua de 20 octombrie. Acest val grevist naţional simboliza începutul unei etape de luptã mai dârze decât pânã atunci. Când muncitorii înşişi simţiserã nevoia schimbãrii denumirii partidului din Partid Social-Democrat în Partid Socialist, respectiva schimbare nu reprezenta doar o formulã terminologicã; încã de la începutul rãzboiului mondial se produsese ruptura cu Internaţionala a II-a, se definiserã forţele de stânga conştiente de perspectiva noilor comandamente revoluţionare. Diferitele pregãtiri în vederea creãrii Partidului Comunist Român antreneazã ziarul ,,Socialistul’’ într-o activitate febrilã. În numãrul sãu din 5 martie 1921 organul central de presã al partidului socialist şi al sindicatelor a publicat ordinea de zi a congresului, texte ale rapoartelor şi proiectelor ce trebuiau sã fie dezbãtute la congres: raportul asupra afilierii şi programul partidului, proiectul de statut al sindicatelor, raportul asupra problemei agrare etc., viu discutate în coloanele ziarelor. La 8 mai 1921 redacţia ziarului ,,Socialistul’’ a gãzduit lucrãrile Congresului general al Partidului Socialist din România, lucrãri care continuã pânã în 12 mai. Programul şi proiectele adoptate, moţiunile votate, toate celelalte hotãrâri în problemele vitale ale poporului român, atât cât

ele s-au putut dezbate şi definitiva, pânã în ultima zi a lucrãrilor - când reprezentanţii autoritãţilor civile şi militare au pãtruns în sala congresului şi au arestat pe delegaţii care votaserã pentru afilierea necondiţionatã la Internaţionala a III-a, sub acuzarea de ,,complot împotriva siguranţei statului’’ - exprimaserã strategia şi tactica revoluţionarã a militanţilor pentru partidul comunist, potrivit împrejurãrilor politice concrete ale etapei, perspectivelor luptei lor comuniste. De la crearea sa, în 1921 şi pânã la 23 August 1944, presa comunistã - aproximativ 500 de ziare şi reviste ilegale şi legale - a întruchipat în mesajul ei tipãrit aspiraţii sociale şi politice înfruntând mai mult de douã decenii de ilegalitate, s-a particularizat de la un moment istoric la altul. Cuvântul presei comuniste, prin ,,Socialismul’’ (care devine organul central al Partidului Comunist Român), prin celelalte publicaţii din prima constelaţie se impune de la început în campanii gazetãreşti de rezonanţã. Una dintre acestea, aceea a anilor 1922-1923, stã sub semnul menţinerii şi consolidãrii frontului unic proletar şi al unitãţii sindicale, ameninţate de ofensiva patronatã şi de teroarea autoritãţilor. Îşi spun cuvântul acum, în consens cu ,,Socialismul’’, publicaţiile ,,Tineretul socialist’’, ,,Lupta socialistã’’ (Ploieşti), ,,Munca graficã’’, ,,Federaţia’’, ,,Elöre’’ (Tg. Mureş), ,,Böripari Munkás’’ (,,Muncitorul pielar’’, organ oficialal Uniunii muncitorilor pielari din Ardeal şi Banat), ,,Munkás’’ (,,Muncitorul’’, organ central al Sindicatelor Unitare) etc. În aceastã perioadã apar 13 ziare şi reviste în limba maghiarã, ca organe ale P.C.R., ale filialelor lui judeţene sau ale altor organizaţii de masã. De exemplu: ,,Fáklya’’ (organ oficial în limba maghiarã al Partidului Socialist din România, Cluj), ,,Böripari Munkás (,,Muncitorul Pielar’’, organul oficial al Uniunii muncitorilor pielari din Ardeal şi Banat), ,,Világosság’’. Szocialista napilap ,,Lumina’’. Cotidian socialist, Braşov), ,,Marosvölgyi Munkás’’ (,,Muncitorul din valea Mureşului’’, sãptãmânal socialist), ,,Ifjúmunkás’’ (,,Tânãrul muncitor’’, organ oficial al Uniunii Tineretului muncitor din Ardeal şi Banat) şi atâtea altele. În concordanţã cu solicitãrile momentului, ,,Böripari Munkás’’ relata despre lupta muncitorilor pielari de la fabrica ,,Renner’’ pentru îmbunãtãţirea salariilor, lansând

în suite de articole obiectivele luptei: Ofensiva capitalului, Sclavii fabricilor, Lupta pentru pâine, Cãminele muncitoreşti închise, Problema pãmântului; în paginile cotidianului ,,Világosság’’ (,,Lumina’’, Braşov), sunau cu gravitatea socialã a adevãrului titluri demascatoare: Se scumpeşte pâinea, creşte numãrul şomerilor, Teroarea albã în România; ,,Elöre’’, descria, la rândul sãu, lupta muncitorilor în articole ca: Situaţia muncitorilor forestieri, În lungul Vãii Mureşului; o altã gazetã, ,,Fierarul’’, organ al Uniunii unitare a muncitorilor chimişti, metalurgişti şi petrolişti din România, îşi substanţializa coloanele sale cu imagini dense despre starea socialã, economicã şi culturalã a muncitorilor din cele trei ramuri industriale, în articole tranşante şi combative: ªomajul, Teroarea în ţarã, Pentru unitatea sindicalã, Inchiziţia din Arad, Complotul siguranţei împotriva sindicatelor. VIII, 3. Presa politicã în ilegalitate Anul 1924, an în care guvernul naţional-liberal a decretat scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român, marcheazã şi etapa de ilegalitate în care intra în presa însãşi, cu ,,Socialismul’’ în frunte, suprimat de autoritãţi. Aveau sã dezarmeze slujitorii? Organele ilegale de presã conduse de Partidului Comunist Român, ,,Lupta de clasã’’, ,,Tânãrul leninist’’, ,,Ifjúleninista’’, ,,Steagul roşu’’, împreunã cu publicaţiile unor organizaţii de masã ale partidului (Sindicatele Unitare şi Blocul Muncitoresc-Ţãrãnesc), respectiv gazetele ,,Dezrobirea’’, ,,Înainte’’, ,,Viaţa muncitoare’’, ,,Mukás élet’’, ,,Deşteptarea’’, ,,Apãrãtorul proletar’’ şi altele, au continuat sã oglindeascã luptele revoluţionare ale proletariatului român din timpul stabilizãrii relative a capitalismului. Puternicele acţiuni greviste din metalurgie, industria minierã, forestierã şi textilã, care cuprinseserã Capitala, Banatul, Moldova şi unele oraşe transilvãnene, formaserã subiectele principale ale presei comuniste. În fruntea acesteia a fost ,,Scânteia’’ apãrutã la 15 august 1931. În acelaşi an, la Congresul al V-lea al P.C.R. se fãcuse analiza caracterului şi perspectivelor revoluţiei în

România, stabilind linia strategicã a partidului în vederea desãvârşirii revoluţiei burghezo-democratice. Se conturase acum, în anii de luptã dârzã ai momentului 1929-1933, o a doua constelaţie importantã a presei ilegale de partid în limba românã, maghiarã, germanã, rusã etc. numãrând 220 de publicaţii centrale şi locale: ,,Buletinul’’, ,,Femeia muncitoare’’, ,,Ifjú Munkás’’, ,,Boreţ’’, ,,Korunk’’, ,,Munca zilnicã’’, ,,Avangarda’’, ,,Muncitorul roşu’’, ,,Viaţa muncitoare’’, ,,Viaţa ostãşeascã’’, ,,Lupta C.F.R.’’, ,,Secerea şi ciocanul’’, ,,Lupta studenţeascã’’, ,,Brazda’’, ,,Libertatea’’, ,,Ifjú Harcas’’, ,,Apãrãtorul’’, ,,Frontul unic’’. Articolele din aceste ziare militau pentru închegarea frontului unic al tuturor muncitorilor organizaţi şi neorganizaţi, indiferent de culoarea politicã. De asemenea, se milita pentru alegerea comitetelor frontului unic pe ateliere, fabrici, localitãţi, formate din muncitori. Aceste comitete trebuiau sã cuprindã pe cei mai destoinici reprezentanţi ai muncitorimii, hotãrâţi sã ducã o luptã necruţãtoare în vederea cuceririi revendicãrilor lor. Muncitorimea românã îşi demonstrase marea ei capacitate de luptã cu ocazia grevei minerilor de la Lupeni din 1929 şi a luptelor petroliştilor şi ceferiştilor din 1933 calendarul acestor ani de bãrbãţie şi de demnitate din viaţa clasei muncitoare înregistrase 377 de greve în 1.054 de întreprinderi, echivalând cu pierderi de aproape 850.000 de zile de lucru; de asemenea, avuseserã loc 840 de conflicte latente de muncã în mai multe de 4.000 de întreprinderi. Cu greva muncitorilor români se solidarizaserã numeroase organe de presã de peste hotare: ,,La Tribune des cheminots’’ (gazeta Comitetului internaţional al muncitorilor feroviari), ,,Daily Worker’’ (organul de presã al Partidului Comunist din Marea Britanie), alte numeroase ziare comuniste, ,,L’Humanité’’, ,,Rude Právo’’, ,,Rabotnicesco delo’’, ,,Kommunisticeskii Internaţional’’ etc., în alte cãror mesaje de adeziune se spunea: ,,Muncitorii feroviari români dau un frumos exemplu, arãtând cã nu este vorba numai de a apãra mişcarea revoluţionarã şi conducerea acesteia. În aceastã privinţã lupta muncitorilor feroviari români are şi o deosebitã importanţã internaţionalã, ea fiind totodatã lupta

muncitorilor feroviari din toate ţãrile...’’ 2. Publicaţiile ,,Brazda’’, ,,Apãrarea ceferiştilor’’, ,,Sirena ceferistã’’, ,,Rãscoala’’, ,,Jos teroarea’’, ,,Vastuas Dolgozó’’, alãturi de publicaţiile necomuniste ,,Universul’’, ,,Dimineaţa’’, ,,Adevãrul’’, ,,Curentul’’, ,,Tempo’’, ,,Cuvântul’’ etc. relatau despre acest memorabil proces, condamnau autoritãţile, justiţia. Acuzaţii fuseserã condamnaţi la peste 80 de ani de închisoare. Publicistul şi scriitorul Alexandru Sahia, descriind ultima şedinţã a procesului de la Craiova în articolul treizeci de zile în şir, apãrut în ,,Cuvântul liber’’, vorbind despre acuzaţii ,,în lanţuri grele şi cu lacãte uriaşe la mâini’’, apelase la o metaforã plasticã ce ne aminteşte de excelenta sa nuvelã Uzina vie: ,,Umãr lângã umãr - ei sau legat în lanţ - formând o locomotivã cu ochii de jãratic’’. VIII, 4. Presa de tradiţie democratã În paginile întregii prese de tradiţie democraticã etapa crizei economice şi a luptei clasei muncitoare angajase cele mai viguroase condee publicistice. Ne gândim, între altele, la douã mari cotidiene, ,,Adevãrul’’ şi ,,Dimineaţa’’, a cãror activitate se cuprinde între anii 1919 şi 1937. Descinzând dintr-o tradiţie de gazetari republicani şi socialişti, ziarul ,,Adevãrul’’ (fundat în 1871 de Al. V. Beldiman), avusese în redacţie pe Anton Bacalbaşa, Ion Teodorescu, C.D. Anghel, Traian Demetrescu, Eugen Vaian, apoi, din 1895 devenise proprietatea lui C. Mille, urmând în general o linie democraticã. Alãturi de el trebuie pus ziarul ,,Dimineaţa’’ (din 1904), recunoscut printr-o moţiune înscrisã pe ordinea de zi a congresului de reconstituire a partidului social-democrat din anul 1910. Aceste ziare se fac simţite cu deosebire dupã primul rãzboi mondial, când desfãşoarã o susţinutã campanie publicisticã pentru democratizarea vieţii social-politice a ţãrii (anii 1919-1921); se impune prin critica unor mãsuri antidemocratice ale guvernelor de atunci (anii 1922-1928); sprijinã lupta maselor populare, angajate în acţiuni revendicative (anii 1929-1933) şi se alãturã cu hotãrâre frontului presei româneşti, care demasca şi condamna pericolul fascist, întru apãrarea independenţei şi unitãţii naţionale şi a drepturilor democratice (anii 1934-1937).

La aceste acţiuni participau ziarişti cunoscuţi pentru spiritul lor combativ, Al. Sahia, C. Bãleanu, N. Deleanu, Al. Graur, George Macovescu, Gh. Dinu, Mircea Grigorescu, mulţi alţii, care au fãcut parte chiar din redacţiile celor douã ziare în anii 1934-1937. Primul amintit, ziaristul Sahia, îşi leagã numele de rubrica ,,Tribuna muncitoreascã’’ din paginile ,,Dimineţii’’, o rubricã a concepţiei privitoare la rostul scrisului publicistic. În acelaşi timp, ,,Dimineaţa’’ şi ,,Adevãrul’’ sprijineau şi mişcãrile ţãrãneşti, ca aceea din Ţara Moţilor, în acord cu obiectivele de luptã revendicativã ale Frontului plugarilor şi Uniunii Oamenilor Muncii Maghiari din România (MADOSZ). Primul articol despre necesitatea fronului popular antifascist a fost tipãrit în ,,Adevãrul’’, semnat de Petre Pandrea, dar scris în realitate de Lucreţiu Pãtrãşcanu (articolul se intitula Frontul popular, în ,,Adevãrul’’ din 27 iunie 1935, şi deschidea campania de propagandã în direcţia formãrii frontului popular antifascist). Personalitatea lui Lucreţiu Pãtrãşcanu, impusã pe rãstimpul a trei decenii de militantism publicistic, eseistic şi social-politic, din anii când era student la Drept şi se încadrase mişcãrii socialiste de stânga debutând la ,,Tineretul socialist’’ şi la ,,Socialismul’’, se anunţase strâns legatã de contextul vital al realitãţilor româneşti, despre care a scris atât în teza sa de doctorat, Chestiunea agrarã în România (Leipzig 1925), cât şi în alte studii şi lucrãri apãrute în ,,Era nouã’’. Lucreţiu Pãtrãşcanu a demonstrat în articolele şi studiile din gazetele la care a debutat, apoi în ,,Manifest’’, ,,Înainte’’, ,,Era nouã’’, ,,Independenţa economicã’’ etc. intransigenţa gazetarului angajat. Alãturi de articolele sale, anchetele sociale ale unor gazetari redutabili, Brunea-Fox, Geo Bogza, C. Bãleanu etc. militau, în acei ,,ani ai împotrivirii’’, pentru drepturile muncitorilor, aduceau sub pana lor tablourile sumbre ale existenţei materiale a acestora. Cotidienele ,,Adevãrul’’ şi ,,Dimineaţa’’, împreunã cu ,,Lupta’’ (avându-l la conducere pe militantul Constantin Mille), ,,Aurora’’ şi ,,România’’, publicaţii ale partidelor ţãrãnesc, naţional, dezvãluiserã şi ele încãlcarea drepturilor democratice constituţionale, aşa cum în anii premergãtori crizei economice vãdiserã ataşament faţã de Liga drepturilor omului, Comitetul pentru amnistie şi Liga contra teroarei.

Deşi nu erau partizanele unor soluţii radicale, ziarele de diferite orientãri, cu deosebire ,,Adevãrul’’ şi ,,Dimineaţa’’ se pronunţau ferm ca în locul ,,curbelor de sacrificiu’’, suportate de muncitori (concedieri, şomaj, salarii mici), sã se treacã la ajutorarea şomerilor, la ameliorarea stãrii generale a vieţii întregii ţãri. VIII, 5. Frontul publicistic antifascist O datã cu ieşirea din criza economicã se accentueazã tot mai mult fenomenul de restrângere a drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, paralel cu intensificarea acţiunilor organizaţiei teroriste de tip fascist ,,Garda de fier’’. Curent politic şi social de extremã dreaptã, bazat pe dictatura teroarei şi a violenţei, îndreptate împotriva progresului şi luptei pentru eliberare socialã şi naţionalã, fascismul se ivise imediat dupã primul rãzboi mondial în Italia, avându-l în frunte pe Benito Mussolini, pentru ca în 1933 sã se instaureze şi în Germania sub Adolf Hitler. În acelaşi timp fascismul şi diferite organizaţii şi regimuri fasciste îşi fac loc în Japonia, Portugalia, Spania, Bulgaria, Ungaria, Polonia şi România, devenind pentru respectivele ţãri cel mai mare pericol naţional. Deghizat politic şi ideologic în chip demagogic şi diversionist, declarându-se o ,,doctrinã’’ a intereselor naţionale majoritare, fascismul propaga în realitate teorii şi concepţii despre lume şi societate dintre cele mai retrograde, şovine şi rasiste, obscurantiste şi primitive, pentru a justifica dreptul anumitor rase şi naţiuni la dominaţia mondialã, tendinţele lor expansionist-teritoriale. Aceeaşi doctrinã, aşezatã pe un suport filozofic irţaionalist şi anticulturalist, difuzând misticismul şi dispreţul faţã de om şi proslãvind instinctul primar şi supunerea oarbã faţã de conducãtor, identificat în persoana ,,führerului’’, se împãuna - paradoxal şi ridicol - cu teorii ,,anticapitaliste’’, mai mult chiar, îşi asuma misiunea de ,,a revoluţiona’’ omul. Dacã în plan intern îşi arãtase o atât de reprobabilã înfãţişare, fascismul s-a demascat mai pregnant în plan extern, ca o forţã a agresiunii, a revizionismului teritorial, ceea ce a constituit geneza celei de a doua mari

conflagraţii mondiale datoratã puterilor ,,Axei’’, Germania, Italia şi Japonia, calamitate nu numai a Europei, ci şi a lumii, dezmembratã şi învrãjbitã, supusã unor imense pierderi materiale, de vieţi omeneşti şi de opere vitale ale spiritualitãţii. Unele state şi naţiuni ale lumii, între care şi România, au avut cel mai mult de înfruntat pericolul fascist, duşman al fiinţei naţionale, al integritãţii teritoriale, al dreptului la libertate şi independenţã, al democratismului şi progresului. În iunie 1933 se înfiinţeazã Comitetul Naţional Antifascist. Dupã puţin timp de la înfiinţare, aceastã organizaţie întrunise adeziunea a peste 400.000 de membri, muncitori, ţãrani, intelectuali, femei, tineri, cãrora li se alãturau luptãtorii antifascişti din alte organizaţii de masã: Liga Muncii, Blocul Democratic, Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari (MADOSZ), Frontul Studenţesc Democrat, Frontul Feminin. În conducerea Comitetului Naţional Antifascist se aflau Tudor Burgnariu, Scarlat Callimachi, Petre Constantinescu-Iaşi, Iorgu Iordan, Barbu Lãzãreanu, Matei Socor 3. Partidul Comunist Român lansa apeluri înflãcãrate, chemând la solidaritate toate forţele progresiste, democratice şi patriotice ale ţãrii, toate organizaţiile de masã, toate personalitãţile de seamã ale culturii şi ştiinţei întru bararea pericolului agresiv fascist. Asemenea chemãri culminau în pragul pericolului fascist expansionist, ele fuseserã însã precedate de o neîntreruptã bãtãlie a presei comuniste, social-democrate şi a altor publicaţii începând cu anul 1933. Aproape 250 de publicaţii se angajaserã într-una dintre luptele cele mai acerbe din întreaga istorie a presie române. Erau alãturi ziare şi reviste în limba românã, în limbile maghiarã, germanã, sârbã, rusã etc., unite într-un larg front pubicistic. Replica campaniilor antifasciste o dãduserã, alãturi de ziarele în limba românã, numeroase publicaţii în limba maghiarã, în frunte cu revista ,,Korunk’’, în care Gáal Gábor arãtase cã marea tensiune ce cuprinsese Europa trebuia sã semnifice, în teritoriul ţãrii noastre, strângerea rândurilor ,,în apãrarea idealurilor de bazã ale umanismului progresist’’. Alãturi de ,,Korunk’’, revistã cu o activitate de câteva decenii (1926-1944), se fãceau auzite,

în consens, mesajele altor publicaţii maghiare, ,,Dolgozo nö’’ (,,Femeia muncitoare’’), ,,Erdely Magyar Szo’’ (,,Cuvântul maghiar din Ardeal’’), ,,Igaszag’’ (,,Adevãrul’’, organul în limba maghiarã al Partidului Comunist din România ), ,,Szekelyföldi Nepkarat’’ (,,Voinţa poporului de Secuime’’), ,,Uj Szo’’ (,,Cuvânt nou’’), publicaţii care susţinuserã ideea creãrii Frontului Popular. Articole ca: Porniţi la atac, Ofensiva capitalului, Sclavii fabricilor, Lupta pentru pâine, Cãminele muncitoreşti închise - toate în ,,Böripari Munkás’’ - erau direcţii de ,,atac’’ muncitoresc, vizau politica antimuncitoreascã a unor conducãtori socialdemocraţi, atrãgeau atenţia asupra situaţiei grele în care se aflau muncitorii, chemându-i la unitate. O datã cu aceasta, erau demascate atrocitãţile comise împotriva unor conducãtori ai clasei muncitoare - I.C. Frimu, C. Ivãnuş - (,,Holzarbeiter’’, ,,Lemnarul’’, Cluj), se dezbãteau problemele unitãţii sindicale (,,Famunkás), se mobiliza tineretul muncitor şi şcolar de la oraşe şi sate (,,Ifjú Gárda’’) etc. Se teoretizau teme despre revoluţia proletarã şi burghezie (,,Világossag Naptár’’, ,,Calendarul luminii’’, Braşov), sau se înfiera cu curaj prigoana autoritãţilor împotriva unitãţii mişcãrii sindicale (ediţiile publicaţiei ,,Fierarul’’ în limba maghiarã, ,,Vasmukás’’, şi în limba germanã, ,,Eisenarbeiter’’, acesta din urmã reprezentând şi pe muncitorii din chimie şi petrol). În funcţie de condiţiile locale sau de interesele pe care şi le apãrau, orgnizaţiile de masã, grupãrile politice, tineretul, toţi cei care aderaserã a lupta comunã împotriva fascismului militau prin presã sau pe alte cãi pentru ca sã estompeze ofensiva calamitãţii fasciste. ,,Clopotul’’ din Botoşani, gazetã sãptãmânalã democrat-independentã, tipãrea în anii 19331934 articole care sã contracareze rãspândirea teoriilor false, reacţionare ale cercurilor fasciste, cele ce declanşaserã o campanie de ,,surescitare morbidã, printr-o dezmãţatã şi iresponsabilã propagandã, fãcutã cu complicitatea tacitã a guvernelor’’, în scopul derutãrii mulţimii, a pãturilor semiculte în special. N.D. Cocea semnase articolul Dictatorul morţii, dictator despre care mai apãruserã articole cu nominalizare chiar în titlu: Adolf Hitler, Hitlerismul în România sau Garda de fier şi partidele politice, Antisemitismul. O datã cu demascarea odioasei

doctrine fasciste se înteţeau apelurile la obţinerea de drepturi, la respectarea democraţiei, la sprijinul luptei muncitorilor: Pentru ceferiştii întemniţaţi, Protest contra regimului aplicat în închisori deţinuţilor politici, Teroarea democraţiei româneşti. Alãturi de muncitori şi ţãrani, oameni de culturã indignaţi împotriva barbariilor iraţionale ale doctrinei legionare, nu puteau sã nu-şi subordoneze totodatã atitudinea şi revolta scopului numãrului unu al luptei întregului popor român: integritatea teritorialã, independenţa şi suveranittea. ,,Pentru apãrarea acestor atribute naţionale - afirma George Ivaşcu în articolul Conştiinţa unitãţii naţionale - n-am dus nici o politicã de agresiune, nici de dezinteresare sau defetism. Poziţia noastrã de bunã vecinãtate, de respectare a angajamentelor date, de încadrare în liniile generale ale politcii statelor pacifice - a fost şi continuã sã fie fermã. Poziţia aceasta nu este de ofensivã, nici de defensivã ideologicã; ea nu susţine şi nu apãrã cu ostentaţie un anumit sistem. Poziţia noastrã este a unei politici de bun simţ bazat tocmai pe ceea ce nu se consolidase deplin la vecinii noştri: conştiinţa unitãţii naţionale’’ 4. VIII, 6. Publicaţiile cultural-artistice în apãrarea valorilor culturii naţionale Fascismul ameninţase şi valorile cele mai de seamã ale culturii române create dupã primul rãzboi mondial şi în secolul trecut. De aceea, numeroşi intelectuali au luat atitudine împotriva fascismului, a ravagiilor sale. Între cei mai de seamã amintim pe C.I. Parhon, Petru Groza, Gheorghe Marinescu, Petre Constantinescu-Iaşi, Traian Sãvulescu, Iorgu Iordan, Athanase Joja, Lothar Rãdãceanu, Valter Roman, Ladislau Bányai, Mihail Ralea, Octav Livezeanu, Kovács György, C.I. Gulian, Miron Constantinescu ş.a. Li s-au alãturat scriitori şi gazetari totodatã: Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu, Tudor Arghezi, Demostene Botez, G.M. Zamfirescu, Alexandru Sahia, Eugen Jebeleanu, Lucia Demetrius, Ion Pas, Alexandru ªahighian, Aurel Baranga, Geo Bogza şi, o datã cu ei, artişti şi compozitori, George

Enescu, V. Maximilian, Toni Bulandra, Maria Filotti, Sicã Alexandrescu, Matei Socor - doar o parte dintre aceia a cãror voce şi al cãror scris au vibrat în apãrarea ţãrii de pericolul fascist. Cuvântul rãspicat al acestor luptãtori pentru pãstrarea culturii naţionale a fost tipãrit în diferite publicaţii: ,,Scânteia’’, ,,Brazda’’, ,,Vörös Erdély’’, ,,Facla’’, ,,Reporter’’, ,,Cuvântul liber’’, ,,Horia’’, ,,ªantier’’, ,,Ecoul’’, ,,Viaţa româneascã’’, ,,Adevãrul’’, ,,Korunk’’, ,,Cultura proletarã’’, ,,Era nouã’’, ,,Manifest’’, ,,Bluze albastre’’, ,,Dimineaţa’’ etc. ,,Trebuie sã dresãm un baraj indestructibil pentru apãrarea libertãţii de gândire luând atitudine intelectualã împotriva spiritului nefast pe care-l rãspândesc regimurile întronate în statele totalitare ale Axei de oţel’’, afirma prof. Valeriu novacu în ,,Ţara nouã’’ 5. Presa politicã şi literarã cu apariţie fie zilnicã, fie periodicã, desfãşura o bãtãlie de de mari dimensiuni pe fundalul cãreia se clarifica şi se cãlea conceptul de militantism cultural antifascist. ,,Un scriitor trebuie sã fie un luptãtor social - scria Alexandru Sahia. El trebuie sã fie continuu legat în mod strâns de complexul social în care trãieşte... Scriitorii generaţiei mele trebuie sã se convingã, în momentele de faţã, cã nu pot face decât artã cu tendinţã şi cã o altã artã nu existã. În aceastã tendinţã însã sã introducem maximum de artã, pentru cã numai astfel operele noastre vor cãpãta viabilitate’’ 6. Nu trebuie sã ne gândim cã îndemnul lui Sahia echivala cu ceea ce socialiştii înţeleseserã la sfârşitul secolului trecut prin ,,arta cu tendinţã’’; ,,tendinţã’’ trebuia sã fie, cum cei mai mulţi au intuit, literaturã angajatã în sprijinul luptei maselor populare, aflate ,,în cãutarea unei ieşiri din greul impas social’’ (Petre Constantinescu-Iaşi, ,,Facla’’, 22 septembrie 1935), pentru care ,,nici o jertfã nouã, oricât de uriaşã nu e zadarnicã’’ (Zaharia Stancu, ,,Azi’’, 1 septembrie 1940); o literaturã care cerea scriitorilor sã se manifeste ,,în împrejurãri deosebite ca acestea’’ (M. Sadoveanu, ,,Cuvântul liber’’, 7 septembrie 1943), împrejurãri în climatul cãrora ,,prostia a luat locul inteligenţei, incapacitatea a detronat cultura, brutalitatea a luat locul simţirii şi forţa muscularã pe acela al gândiri’’ (George Macovescu, ,,Cuvântul liber’’, 25 mai 1935). Întrucât, dupã expresia lui G.M. Zamfirescu, ,,esteţii de circumstanţã’’ intraserã în templul celei mai capricioase muze, a artei,

,,ca în grajd sau ca la abator’’, negând valorile mari ale culturii (pe Sadoveanu şi Arghezi, Ibrãileanu, Cãlinescu şi Lovinescu), ponegrindu-le public şi devastându-le, se impunea ca scrisul sã devinã stavilã în drumul orb al demenţei, sã apere patrimoniul naţional printr-o atitudine fermã, fãrã echivoc. ,,Cultura va trãi, consemna marele muzician George Enescu. Prea e mare patrimoniul ce l-am acumulat atâtea secole de trudã şi credinţã pentru a face dintr-odatã tabula rasa din tot ce am strâns şi am asimilat. Impasuri a mai avut omenirea. ªi le-a rãzbit pe toate cu o vitalitate eroicã. Nu-i va lipsi curajul nici de data aceasta. Trebuie sã credem cã vom învinge’’ 7. Fãcându-se ecoul altor publicaţii care susţineau crezul realist şi revoluţionar al artei şi angajarea lui întru salvarea literaturii naţionale de ravagiile obscurantismului ofensiv, ,,Facla literarã’’, prin N.D. Cocea, proclama: ,,N-am fi români şi n-am fi oameni dacã am deznãdãjdui de viitorul ţãrii acesteia. N-am fi demni sã trãim în epoca aceasta de mari zguduiri, de prefaceri profunde, dacã din egoism sau din laşitate, am renunţa la luptã şi-am tolera ca de pe câmpiile înflorite ale ţãrii, spre cerurile spuzite de stele sã se înalţe, în loc de imnuri, mugetul animalelor cuziste’’ 8. În legãturã cu o anchetã a aceleiaşi publicaţii, pe tema De ce scriu?, Miron Radu Paraschivescu declara: ,,Rãspunsul de acum este acelaşi pe care mi i-am dat singur cu câţiva ani în urmã: socotesc scrisul un mijloc de cunoaştere. ªi aceastã cunoaştere - am convingerea - nu se poate efectua, nu e realizatã decât în mãsura în care voi cunoaşte viaţa; care e deopotrivã a mea, cât şi a tuturor oamenilor din jurul meu...’’ 9. Liviu Rebreanu învestea publicaţia ,,Mişcarea literarã cu o funcţie activã militantã, scriind cã ea ,,are un rol de împlinit special în publicistica româneascã... Noi trebuie sã fim veriga de unire între creatori şi cititori... Edificiul culturii româneşti nu se poate ridica decât pe temeliile trecutului’’ 10. Scriitorii şi publiciştii antifascişti gãsiserã douã modalitãţi de a lupta cu ,,norii’’ grei ai fascismului, care întunecau orizontul culturii româneşti. Prima dintre acestea era aceea a promovãrii unei arte democrate, realiste, revoluţionare, expresie a nãzuinţelor maselor populare, contra-replicã a literaturii abstracte, detaşate de realitãţi. Cealaltã modalitate era demascarea directã, în

pamflete şi articole necruţãtoare, a totalitarismului fascist, a demenţei lui spasmodice. Aşa, bunãoarã, revista ,,Bluze albastre’’, condusã de Alexandru Sahia, îşi definea cu fermitate scopul militant în problemele artei revoluţionare, ale artei care servea în acel moment istoric clasei muncitoare, o artã strãinã de ,,preocupãri eterne şi abstracte’’. Situatã, cum se spune în propriul ei editorial, Linia generalã, de cealaltã parte a baricadei, care nu masca realitãţile, ,,Bluze albastre’’ militase pentru: 1) literaturã activistã; 2) literaturã criticã; 3) literaturã proletarã, obiective care cereau literaturii sã fie scoasã ,,din adâncurile vieţii... o literaturã menitã sã dezgoleascã realitãţile groaznice, îmbrobodite şi mutilate de esteţii inconştienţi sau voiţi în slujba burgheziei’’, cum detalia Alexandru Sahia în articolul O generaţie falsã. Din nefericire, atunci când un atare crez angajat începuse sã se transpunã în faptã prin scrieri cum au fost nuvelele lui Sahia însuşi, Uzina vie şi Revoltã în port, revista a fost suprimatã de cenzurã pentru atitudine revoluţionarã în problemele artei şi literaturii. În 1936, scriitorul şi gazetarul N.D. Cocea semna articolul Cuvânt înainte, care anunţa cititorilor, într-o viziune pãtrunzãtoare, publicaţia ,,Era nouã’’. Articolul amintit angaja revista în faţa cititorilor sã trateze în mod ştiinţific, toate problemele ideologice ale vremii. În adevãr, articolele publicate grãiau din titlu: Criza generalã, Rentabilitatea în agriculturã, Note asupra mişcãrii de monografie sociologicã, multe altele, alãturi de scrieri literare militante semnate de Al. Sahia (ªomaj fãrã rasã), Ion Cãlugãru (Pane, dã-mi fata) şi de scrieri ale unor autori strãini recunoscuţi (Romain Rolland, André Malraux, Ilya Ehrenburg, Mihail ªolohov, Thomas Mann), ceea ce, în ansamblu, situa revista ,,Era nouã’’ de partea cealaltã a mişcãrii promovate de publicaţii de dreapta. Acelaşi N.D. Cocea devine în 1937 directorul sãptãmânalului ilustrat politic, literar şi artistic ,,Reporter’’, condus pânã atunci, de la momentul apariţiei, de A.G. Grama. ,,Reporter’’ îşi lansase direcţiile de acţiune împotriva corupţiei politice, a fascizãrii ţãrii, a rãzboiului. Totodatã, se fãcuse pavãza luptei drepte a muncitorilor, a tineretului revoluţionar, iar în planul artei şi literaturii respinsese tendinţele şi încercãrile altor reviste şi ziare de

a subjuga cultura românã misticismului, iraţionalismului, reacţionarismului. Fãcându-se ecoul confraţilor de breaslã, a cãror libertate de creaţie era ameninţatã de fascism, Miron Radu Paraschivescu scria într-un articol din ,,Reporter’’: ,,Iar cât priveşte acest pripit - şi de aceea mult invocat - argument care se foloseşte de cãtre unii în sprijinul teoriilor fasciste, şi anume cã libertatea e bunã dar poporul nu ştie s-o foloseascã şi de aceea e nevoie de un regim fascist, netemeinicia lui sare în ochi. Fiindcã aceasta e ca şi cum ai spune: lumina e bunã dar pentru cine a locuit într-o hrubã ea e dãunãtoare şi trebuie sã-i scoatem ochii ca sã se poatã conduce în luminã. Cãci nu conştiinţa valorii libertãţii o dã tirania, dar, cel mult, dorul pentru ea. ªi asta e puţin, mult prea puţin pentru un popor şi o ţarã care vor sã aibã o culturã întreagã, adevãratã şi rodnicã’’ 11. Atitudini asemãnãtoare întâlnim în multe publicaţii, ca de pildã în revista ,,Cuvântul liber’’ (1933-1936), de sub conducerea lui Tudor Teodorescu-Branişte, la care au colaborat mulţi dintre cei mai înainte amintiţi, alãturi de Geo Bogza, George Macovescu, Felix Aderca, I. Peltz, George Lesnea, Emil Isac, Anton Holban, Al. Philippide, Carol Ardeleanu, G. Bacovia, D.I. Suchianu. Amintim, între alţii, pe Eugen Jebeleanu, care, referindu-se la condiţia poeziei din acel timp, scria într-un articol din ,,Cuvântul liber’’: ,,Cântãreţul român de astãzi aduce în configuraţia literaturii aerul însingurãrii. Condiţia poeziei se leagã de condiţia umanã a creatorului. ªi aceasta din urmã fiind deplorabilã, determinã, pe baza principiului vaselor comunicante, nedreapta stare a celui dintâi’’ 12. Problemele culturii în aceastã etapã premergãtoare celui de-al doilea rãzboi mondial, abordate de pe poziţii democratice şi revoluţionare, au gãsit spaţii largi în multe publicaţii în limba românã sau în limbile naţionalitãţilor conlocuitoare (,,Tânãra generaţie’’, ,,Critica’’, ,,ªantier’’, ,,Manifest’’, ,,Dacia nouã’’, ,,Cadran’’, toate apãrute în rãstimpul 1934-1939, în ,,Korunk’’ şi ,,Die Welt’’, în reviste editate de personalitãţi ale scrisului românesc, scoase înaintea momentului evocat: ,,Cetatea literarã’’ (19251926, condusã de Camil Petrescu), ,,Bilete de papagal’’

(din 1928 pânã în 1945, cu întreruperi, revista lui Tudor Arghezi), ,,Sinteza’’ (1928-1929, a lui G. Cãlinescu) etc. Ideologia fascistã în culturã balansa între primitivism şi misticism, speculând dintr-un unghi tribalic anumite datini şi credinţe strãmoşeşti, sub scutul cãmãşilor verzi ale Legiunii ,,Arhanghelul Mihail’’, devenitã ,,Garda de fier’’. Cu o asemenea teorie presa s-a rãzboit crâncen. Ziarele ,,Dimineaţa’’, ,,Adevãrul’’, ,,Timpul’’, ,,Zorile’’, revistele ,,Viaţa româneascã’’, ,,Azi’’, ,,ªantier’’, ,,Adevãrul literar şi artistic’’, multe altele situate pe baricada democratismului, a raţiunii şi a umanismului, au intrat în polemicã şi în raporturi de aversiune cu publicaţiile de orientare fascistã: ,,Porunca vremii’’, ,,Cuvântul’’, ,,BunaVestire’’, ,,Calendarul’’, ,,Axa’’, ,,Rânduiala’’, ,,Iconar’’. Acum pleda Nichifor Crainic în ,,Gândirea’’ pentru ,,statul etnocratic’’; acum se tipãreau în ,,Vremea’’ articole şovine, rasiste; acum teoretiza Nae Ionescu ,,trãirismul’’ sinucigaş. Revista ,,Viaţa româneascã’’, pânã în 1933 apãrutã sub îndrumarea lui G. Ibrãileanu, apoi a lui Mihail Ralea, concentrase în jurul ei un nucleu de rezistenţã al scrisului românesc. Astfel, ea a continuat şi dupã primul rãzboi mondial sã aibã aceeaşi atitudine democraticã în problemele artei, ale zugrãvirii realiste a ţãranului, în special, - reflex poporanist. Promovând scriitorii mari ai vremii - M. Sadoveanu, T. Arghezi, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Cezar Petrescu, iar într-un alt eşalon Al.O. Teodorescu, Demostene Botez, I. Agârbiceanu, Gala Galaction, Hortensia Papadat-Bengescu ,,Viaţa româneascã’’ promova, implicit, o literaturã sãnãtoasã, opusã exagerãrilor unor teoreticieni vizavi de ,,europenizare’’, o literaturã pãtrunsã de specific naţional. G. Ibrãileanu, teoreticianul ,,specificului naţional’’, aducea câteva precizãri noi: ,,...orice om este o celulã a organismului numit societate. Un filozof spunea cã întâi am fost noi şi pe urmã eu. Cu toatã dezvoltarea individualitãţii de-a lungul vremii, acest raport rãmâne. Acest noi este un popor, şi nu o rasã’’ 13. În opoziţie cu unele principii care cãlãuzeau ,,Viaţa româneascã’’, se ivise revista de prestigiu ,,Sburãtorul’’ (1919-1922 şi 1926-1927), având şi un cenaclu al ei, sub mentoratul lui Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Caton Theodorian, Ion Minulescu şi D. Nanu.

Publicaţia tipãrea scriitori de diferite orientãri (sãmãnãtorişti, parnesieni, simbolişti, poporanişti), pentru ca dupã aceea, în faza a doua a existenţei sale, sã-şi defineascã prin E. Lovinescu crezul estetic: sincronismul. Transferul de formule artistice nelimitat din literatura Occidentului, teoretizat prin ,,Sburãtorul’’, în dorinţa de a pune de acord literatura românã cu ,,spiritul veacului’’, a iscat polemici cu ,,Viaţa româneascã’’ şi ,,Gândirea’’. Era însã în punctul de vedere al lui Lovinescu şi un germene fertil, acela al receptãrii ,,noului’’ în artã, însemnând, între altele, neidealizarea trecutului, obiectivarea creaţiei, pãtrunderea psihologicã şi evitarea istoricismului. Desigur, nici un asemenea punct de vedere estetic nu putea fi absolutizat, dupã cum însuşi Lovinescu îşi dã seama, la un moment dat, de exagerare, revenind la fondul naţional al tradiţiei (Alecsandri, Goga, Sadoveanu); dar nici, opus lui, punctul de vedere al ,,Gândirii’’ (îndelungata revistã a lui Nichifor Crainic scoasã la Cluj, în 1921, mutatã la Bucureşti dupã un an şi existând pânã în 1944): ,,Peste pãmântul pe care am învãţat sã-l iubim de la «Sãmãnãtorul» noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al bisericii ortodoxe’’, cum zisese N. Crainic, într-o viziune tradiţionalistã spiritualizantã, motiv pentru care ,,gândirismul’’ a mai fost numit şi ortodoxism. În ciuda acestei optici care împingea gândirismul într-o istorie naţionalã de rituri şi credinţe ancestrale, prin ignorarea civilizaţiei materiale (de care ,,Sburãtorul’’ nu fãcuse abstracţie), revista ,,Gândirea’’ a gãzduit la început colaborarea unor scriitori de talent, deveniţi dupã aceea adversari ai ei (T. Arghezi, M. Ralea, G. Cãlinescu, Zaharia Stancu). De asemenea, în paginile publicaţiei se fãcuse puternic simţitã contribuţia de forţã a lui Lucian Blaga. În perioada interbelicã, o datã cu operele literare de rezistenţã, apar prin ,,avangardism’’ curente şi tendinţe suprarealiste. Ecoul mişcãrii literare ,,dadaiste’’, nãscute la Zürich, în 1916, prin contribuţia scriitorului Tristan Tzara şi a pictorului Marcel Iancu, originari din România, s-a fãcut simţit în seria de publicaţii ,,avangardiste’’: ,,Contimporanul’’, ,,75 H.P.’’, ,,Punct’’, ,,Integral’’, ,,Unu’’, ,,Urmuz’’, ,,Alge’’, care-şi aşezaserã programele sub antetul: Antiliteraturã Dada, Antimuzicã Dada, Antipicturã Dada. Deci împotriva oricãrei creaţii constructive,

materiale, pentru o creaţie ilogicã, iraţionalã. Un antirealism, într-un cuvânt, propriu nu numai dadaismului, care s-a autodizolvat pânã la urmã, ci şi celorlalte curente influenţate de el: ,,simultaneismul’’, ,,supermatismul’’, ,,tactilismul’’, ,,ultraismul’’, ,,zenitismul’’ etc., cele ce pretindeau cã au o esteticã constructivã. În peisajul artelor şi al literaturii române, constructiviştii erau adepţii tehnicilor moderne ale secolului XX, repudiind formele tradiţionale ale culturii, modelele clasice. Ion Vinea ceruse încã din 1924 în ,,Contimporanul’’, revistã care avusese colaboratori, un timp, pe Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Ion Pillat Eugen Jebeleanu, Adrian Maniu, Mircea Eliade, B. Fundoianu, I. Minulescu, Dan Botta, Victor Eftimiu, M. Sebastian, o artã sobrã, combatantã, chemându-şi confraţii cãtre o exprimare alertã, concisã, replicã la lungimile excesive, la inflaţia de cuvinte în literaturã; acelaşi Ion Vinea dãdea dreptate constructiviştilor care ziceau cã ,,un bun reportaj cotidian înlocuieşte azi orice lung roman de aventuri sau de analizã’’. Acestor valori li se alãtura în 1941 omagiul adus memoriei lui Nicolae Iorga, cel ce fusese ucis mişeleşte de pistoalele iraţiunii, ale primitivismului barbar. Omagiind în plin context de rãzboi şi de asalt fascist memoria dispãrutului, intelectualii şi scriitorii Victori Eftimiu (Teatrul lui N. Iorga), Perpessicius (Stilul lui N. Iorga), Ion Pillat (O personalitate cu relief de Renaştere italianã), C. Rãdulescu-Motru (Destinul cãrturarului român), Liviu Rebreanu (Animatorul incomparabil), alãturi de alţii, Radu D. Rosetti, I. Simonescu, Ionel Teodoreanu, ªerban Cioculescu, omagiau una dintre constantele culturii româneşti: aderenţa la fiinţa naţionalã, slujirea ei în toate planurile, istoric, social, politic, cultural, literar, ceea ce fãcuse N. Iorga, dar ceea ce încercau fasciştii sã falsifice, sã distrugã şi sã renege. ,,Se pot distruge popoare?’’ se întrebase N. Iorga în ,,Neamul românesc’’ din 9 septembrie 1939, rãspunzându-şi cã popoarele, naţiunile fiind ,,o formã organicã a umanitãţii’’ nu puteau fi distruse de nici o metodã, exprimând totodatã convingerea cã aceia care nutreau elucubraţii de acest fel îşi vor primi ,,meritata pedeapsã a apãsãtorilor’’ (cum istoria a şi demonstrat). Încrederea şi convingerea în biruinţa finalã erau exprimate

pornindu-se de la vremile de bãrbãţie ale neamului, mai îndepãrtate sau mai apropiate, de la simbolurile unor sãrbãtoriri ale marii Uniri, cum au fost acelea de la Alba Iulia.

Capitolul IX

CONFIGURAŢIA PRESEI ROMÂNE ÎNTRE 1944-1989

IX, 1. Preludiul sfârşitului antifascist În clipele deosebit de grele ale ultimului rãzboi, cînd autoritãţile anunţaserã pedeapsa cu moartea pentru cei ce scriau, tipãreau şi rãspândeau ziare şi manifeste împotriva ordinii existente, militanţii neînfricaţi ai presei editau zeci de publicaţii, în variante bucureştene şi pentru provincie. Manifeste, broşuri, apeluri, afişe, comunicate duceau în uzine, în fabrici, pe ogoare chemãri întru izgonirea hoardelor fasciste şi gardiste, a generalilor reacţionari, a faliţilor şi capitulanţilor, a aventurierilor politici.

Muncitorii erau mobilizaţi sã lucreze încet şi prost, sã arunce podurile în aer, sã saboteze aprovizionarea cu alimente şi armament a lui Hitler. Ţãranii erau mobilizaţi sã se uneascã plenar cu muncitorii de la oraşe sã nu mai lucreze pãmântul moşierilor şi al statului pentru nemţi, sã ascundã grîul, mãlaiul şi vitele, sã înţeleagã caracterul drept al rãzboiului purtat de Naţiunile Unite arãtându-li-se cã locul României era de partea naţiunilor amintite, a celorlalte popoare care luptau împotriva fascismului cotropitor. ,,România liberã’’, care apãrea în Banat, scria cu fermitate într-un articol din 1 ianuarie 1942: ,,Toţi deopotrivã, indiferent de convingeri politice, indiferent de pãturi sociale, suferim apãsarea aceluiaşi jug nemţesc, toţi deopotrivã avem aceeaşi neîmpãcatã urã pentru asupritorii noştri hitlerişti. Sã pornim deci cu puteri unite, într-un larg front patriotic al tuturor forţelor naţionale, la lupta noastrã cea sfântã şi dreaptã, pentru pace, pentru pâine, pentru libertate’’ 1. La rândul ei, ,,România liberã’’, editatã la Bucureşti începînd cu 28 ianuarie 1943, se fãcuse tribuna principalã a luptei pentru o integritate teritorialã, încriminând Dictatul de la Viena, chemând întregul popor la solidaritate şi la reintregirea ţãrii, la libertate şi la un nou destin al patriei. Frontul Patriotic se adresa liderilor P.N.Ţ. şi P.NL. sã iasã din inerţie şi sã se alãture forţelor patriotice în lupta pentru salvarea ţãrii. Într-un Manifest al Frontului Unic Muncitoresc se spunea: ,,Muncitorimea în front unic îşi strânge rândurile la noi ca pretutindeni. În ziua de 1 Mai, ziua ei de luptã şi de speranţe, muncitorimea organizatã, unitã, de la comunişti la social-democraţi cheamã întreaga clasã muncitoare, pe toţi muncitorii organizaţi şi neorganizaţi, întreg poporul român, toate clasele şi pãturile sociale, toate partidele şi organizaţiile, indiferent de culoare politicã, credinţã şi apartenenţã socialã, la luptã hotãrâtã pentru: Pace imediatã. Rãsturnarea guvernului Antonescu! Formarea unui guvern naţional din reprezentanţii tuturor forţelor antihitleriste! Izgonirea armatelor hitleriste din ţarã, sabotarea şi distrugerea maşinii de rãzboi germane, sprijinirea armatei roşii eliberatoare! Alianţa cu Uniunea Soveticã, Anglia şi Statele Unite ale Americii. Pentru o Românie liberã, democraticã şi indepedentã’’ 2.

Pe temeliile Frontului unic al clasei muncitoare s-a înãlţat la 20 iunie 1944 Blocul Naţional Democratic, constituit din Partidul Comunist Român, Partidul SocialDemocrat, Partidul Naţional-Ţãrãnesc şi Partidul Naţional Liberal, cvasitotalitatea forţelor politice antifasciste şi antihitleriste, care şi-a coordonat acţiunile pe o platformã de luptã clarvãzãtoare: ieşirea României din Axã şi alãturarea ei Naţiunilor Unite, eliberarea ţãrii de ocupaţia germanã, restabilirea independenţei şi suveranitãţii, înlãturarea regimului de dictaturã şi înlocuirea lui cu un regim constituţional, democratic, menţinerea ordinei democratice şi realizarea pãcii. Sprijinitã în planul cuvântului tipãrit de ,,România liberã’’, ,,Libertatea’’, de alte ziare care publicau manifeste, proclamaţii, declaraţii guvernamentale, proiecte-lege, coaliţia antifascistã prin Lucreţiu Pãtrãşcanu, elaborase proiectul Proclamaţiei regelui cãtre ţarã, text publicat în ,,România liberã’’ şi difuzat la radio în seara zilei de 23 August 1944: ,,Români, un nou guvern de Uniune Naţionalã a fost însãrcinat sã aducã la îndeplinire voinţa hotãrâtã a ţãrii de a încheia pacea cu Naţiunile Unite - se arãta în Proclamaţie. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovieticã, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment înceteazã lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de rãzboi cu Marea Britanie şi Statele Unite... Poporul înţelege sã fie singur stãpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotãrârii noastre liber luate şi care nu atinge drepturile nimãnui este un duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul sã lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui... Dictatura a luat sfârşit şi cu ea înceteazã toate asupririle. Noul guvern înseamnã începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertãţile tuturor cetãţenilor ţãrii sînt garantate şi vor fi respectate. Alãturi de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena, pentru a elibera pãmântul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia strãinã...’’. La 23 August 1944 avusese loc lovitura de stat prin care mareşalul Ion Antonescu fusese arestat. Ţara avea sã fie ocupatã de trupele sovietice. Din acest moment se vorbea

despre revoluţia democratã popularã. Desfãşurându-se între 23 August 1944 şi 30 Decembrie1947, revoluţia democrat-popularã reprezenta o etapã deosebit de complexã, marcatã de trãsãturile perioadei de trecere de la orânduirea capitalistã la o nouã orânduire care îşi propusse atingerea a trei obiective politice, economice şi social-culturale: a) cucerirea puterii de stat, b) desãvârşirea revoluţiei burghezo-democratice, c) instaurarea republicii şi trecerea la etapa revoluţiei socialiste. Aceste obiective începeau cu eliberarea teritoriului ţãrii sub ocupaţia hitleristã şi horthistã, participarea la rãzboiul împotriva Germaniei naziste, realizarea reformei agrare democratice, desfascizarea vieţii publice şi democratizarea ei şi a tuturor instituţiilor, refacerea economicã a ţãrii, crearea unor mai bune condiţii de muncã şi de trai pentru întreaga populaţie. XI, 2. Consens şi solidaritate Zi dupã zi presa aducea noi mesaje. Blocul naţionaldemocrat, într-un manifest lansat în numãrul ,,României libere’’ din 27 august, preciza scopurile acţiunilor declanşate: realizarea armistiţiului, alungarea fascismului din ţarã, desfiinţarea regimului dictatorial. ,,România liberã’’ din 29 august confirma: ,,Frontul german din România s-a prãbuşit şi o datã cu el întreaga aripã dreaptã a dispozitivului hitlerist’’. În consens, alte publicaţii se alãturau mesajului transmis de ,,România liberã’’: ,,Luptãtorul’’ (organ al comitetului judeţean Ilfov), ,,Cuget Liber’’ (cotidian feroviar constãnţean), ,,Desrobirea’’ (scos la Galaţi), ,,Înainte’’ (al filialei Oltenia), ,,România muncitoare’’ (Brãila), ,,Luptãtorul bãnãţean’’ etc. Se conturase repede o puternicã platformã publicisticã în toate colţurile ţãrii. Astfel, în judeţul Argeş se iveşte ,,Uniunea democraticã’’, la Braşov - ,,Drum nou’’, la Lugoj - ,,Cuvântul NaţionalDemocrat’’, la Iaşi - ,,Moldova liberã’’, la Arad - ,,Patriotul’’, la Timişoara - ,,Er Zeitung’’, la Botoşani - ,,Clopotul’’, la Teleorman - ,,Câmpul’’. Lista ziarelor scoase pânã la sfârşitul anului 1944 este mare, fiecare judeţ îşi avea organul sãu de presã, cotidian sau sãptãmânal.

Frontul presei în limba românã era întãrit cu cel al publicaţiilor tipãrite în limbile naţionalitãţilor conlocuitoare: ,,Világoszag’’ (,,Lumina’’ - organ central al Mdosz-ului), ,,Szabat Szó dologozök lapja’’ (,,Cuvântul liber’’ - organ muncitoresc, Târgu-Mureş), ,,Banyvideky Világoszag’’ (,,Lumina regiunii miniere’’, Baia Mare), multe altele. În aceeaşi bãtãlie se înrolaserã şi organele de presã ale Frontului Plugarilor, între care ,,Poporul’’ (Sibiu), ,,Plugarul’’ (Beiuş), ,,Înfrãţirea’’ (Mureş), ,,Horia’’ (pentru regiunile Arad, Banat, Deva). Configuraţia acestui detaşament publicistic antihitlerist mai cuprindea publicaţiile Partidului Social-Democrat (,,Libertatea’’, ,,Libertatea Ardealului’’, ,,Libertatea Poporului’’, ,,Oltenia muncitoare’’, ,,Acţiunea democraticã’’, ,,Lumea nouã’’, ,,Erdély etc.). Un eveniment al întregii prese române l-a constituit reapariţia legalã a ,,Scânteii’’, în al cãrui Cuvânt înainte, din 21 septembrie 1944, se spunea: ,,Scânteia’’ este organizatorul şi mobilizatorul clasei muncitoare, al ţãrãnimii, al intelectualilor, al ofiţerilor şi soldaţilor, este ziarul de apãrare al celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea’’ 4. În aceste momente erau jalonate treptele care se cereau cucerite de forţele democratice ale ţãrii, unite în Frontul Naţional Democrat. Astfel, în ziua de 26 septembrie se publica proiectul platformã, în 15 puncte, ale cãror finalitãţi aveau în vedere procesul de democratizare a ţãrii, refacerea economiei distruse în rãzboi, continuarea luptei împotriva hitlerismului, înfãptuirea unor reforme radicale între care reforma agrarã -, îmbunãtãţirea condiţiilor materiale de viaţã şi de muncã ale întregii populaţii. La 12 octombrie se creeazã Frontul Naţional Democrat, la care aderaserã P.C.R., P.S.D., Frontul Plugarilor, Sindicatele Unite, Partidul Socialist Ţãrãnesc, U.T.C. şi MADOSZ. Din acest moment se înteţesc luptele cu caracter revoluţionar. Drept urmare, este înlãturat de la putere guvenrul condus de generalul C. Stãnescu. Publicistul de mare forţã Lucreţiu Pãtrãşcanu scria la 21 octombrie în articolul Guvernul trebuie sã plece: ,,Guvernul a demisionat. Guvernul trebuie sã plece! ªi imediat! Sã nu aştepte ca ţara - ţara în fierbere - sã-l constrângã sã plece’’. Evenimentele imediat urmãtoare au dus la formarea unui guvern în componenţa cãruia F.N.D. avea zece

reprezentanţi, între care, pentru prima oarã şi cei ai clasei muncitoare. Cum se ştie însã, la 6 decembrie se instaureazã un guvern prezidat de generalul N. Rãdescu. Începutul anului 1945 jalona direcţii de luptã tot mai îndârjitã. Rând pe rând se arãtau roadele cuvântului tipãrit trimis spre conştiinţele tuturor patrioţilor ţãrii. În martie 1945 numãrul prefecţilor democraţi ajunsese la 52 (acţiunea începuse încã din noiembrie), alte organe administrative fuseserã instalate cu forţa revoluţionarã a maselor, ceea ce a fãcut ca guvernul Rãdescu sã nu ezite sã ordone focuri de mitralierã în mulţimile adunate în faţa Palatului regal. Rãsfoind astãzi ziarele acestei primãveri a României, multe mãrturii ne emoţioneazã şi ne aduc aminte de lupta şi sacrificiile cu care masele ţãrãneşti au dobândit drepturile visate de veacuri. Astfel, din treaptã în treaptã, mãcinând şi ruinând puterea oricãrui guvern strãin sau înstrãinat de interesele poporului, la 6 Martie 1945 se vestea instaurarea unui guvern democratic, guvernul Dr. Petru Groza. Alte momente de încercare a combativitãţii aveau sã cãleascã presa românã. Ea s-a înfruntat cu acţiunile de sabotaj ale reacţiunii pe cale de dispariţie, mobilizând simultan forţele patriotice şi democratice pentru a dejuca planurile rãufãcãtorilor. Asemenea lupte pe frontul reconstrucţiei, stimulau pe adevãraţii luptãtori în haine de front, pe cei care la Sfântu Gheorghe, în Valea Arieşului, în alte pãrţi ale rãzboiului antihitlerist cucereau victorie dupã victorie. Armata românã a continuat ofensiva antihitleristã pe teritoriul Ungariei cu un efectiv de 210.000 de oameni care au luptat pentru eliberarea a 1.237 de localitãţi, între care 14 oraşe. În aceste lupte trupele române au înregistrat 42.700 de pierderi, morţi, rãniţi şi dispãruţi. Apoi, începând cu luna decembrie 1944, aceiaşi bravi ostaşi români, au desfãşurat lupte pentru eliberarea Cehoslovaciei. Pe teritoriul Cehoslovaciei şi al Austriei, ostaşii români au luat parte la eliberarea a circa 1.722 de localitãţi (între care 31 de oraşe). Pierderile se cifreazã la peste 66.000 de militarã (morţi, rãniţi, dispãruţi). Mesajele presei, în interiorul ţãrii, difuzate sub deviza ,,Totul pentru front, totul pentru victorie!’’, mobilizau

întreaga populaţie a ţãrii la acţiuni care sã conducã spre victoria de la 9 Mai 1945 asupra Germaniei fasciste. Dupã înfrângerea definitivã a fascismului, eveniment de importanţã istoricã epocalã, şi ca urmare a guvernãrii democratice, România se afla în faţa unei renaşteri naţionale pe temelii noi. Presa îşi sincroniza obiectivele tematice cu sarcinile vitale ale democrazitãrii vieţii publice, reconstrucţiei economice, lichidãrii oricãrei dependenţe, restabilirii independenţei şi suveranitãţii naţionale. În noiembrie 1946 se profilau alegerile parlamentare, eveniment care trebuia sã fie de partea forţelor democratice. La Plenara C.C. al P.S.D. din februarie 1946 se hotãrâse convocarea unui congres extraordinar în vederea fixãrii definitive a modului în care P.S.D. înţelegea sã participe la alegeri împreunã cu organizaţiile muncitoreşti şi democratice, reprezentate în guvernul Groza. S-a constituit Blocul Partidelor Democratice format din reprezentanţi ai P.C.R., P.S.D., P.N.Ţ. (Gh. Tãtãrãscu), P.N.L. (Ariton Alexandrescu); Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular. Campania electoralã a prilejuit numeroase mitinguri de masã în centrele mari ale ţãrii, Bucureşti, Braşov, Sibiu, Craiova. Ziarele locale inserau aspectele acestei mari bãtãlii electorale ale cãrei rezultate avea sã le facã ştiute ţãrii întregi ,,Scânteia’’ din 23 noiembrie 1946 sub titlul: Cu 4.766.630 de voturi date Blocului Partidelor Democrate poporul român a votat pentru democraţie. Din cele 414 mandate pentru parlament, B.P.D. obţinuse 348, Uniunea Popularã Maghiarã 29, maniştii 32, brãtieniştii 3, Partidul Ţãrãnesc-Democrat (dr. Lupu) 2. Reacţiunea suferise o zdrobitoare înfrângere. Regele Mihai, mai ales dupã ,,soarele din noiembrie’’ al alegerilor parlamentare, vedea destrãmate iluziile menţinerii lui la putere. Abdicarea sa, la 30 Decembrie 1947, este relatatã de presã cu amãnunte, în ediţii speciale. Dupã instaurarea Republicii au urmat unele reforme importante. Aşa se semneazã actul Naţionalizãrii de la 11 Iunie 1948. Punctul de plecare trebuia sã fie industria grea, constructoare de maşini. Acum se desfãşoarã planurile anuale de stat, din 1949 şi 1950. Ţelurile lor vizau refacera

economiei naţionale, organizarea şi dezvoltarea ramurilor de bazã ale industriei, a bazei energetice şi de materii prime. Enunţând aceste dimensiuni economice, enunţãm şi noile teme ale presei. Ea se înroleazã în bãtãlii pentru mai mult petrol, oţel, cãrbune. Agricultura era fãrâmiţatã în terenuri mici, neproductive sau lucrate rudimentar. Ea trebuia sã devinã o agriculturã modernã, organizatã pe baze ştiinţifice, mecanizatã, prin transformarea micilor parcele în ogoare cooperativizate. Momentul de referinţã, de la care s-au ivit campaniile de presã, a fost Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949. Procesul cooperativizãrii agriculturii a fost reflectat în forme publicistice diverse, în anchete şi în reportaje. Ce s-a realizat în primul deceniu aflãm dintr-un articol bilanţ publicat cu ocazia împlinirii a 10 ani de la înfiinţarea primelor gospodãrii agricole colective în revista Uniunii Ziariştilor, ,,Presa noastrã’’ (anul IV, nr. 6, iunie 1959): ,,Dacã la sfârşitul anului 1949 erau în întreaga ţarã 56 de gospodãrii agricole colective, care cuprindeau un numãr de 4.000 de familii, numãrul familiilor de ţãrani muncitori porniţi pe fãgaşul agriculturii cooperatiste era la 1 mai 1959 de 2.369.726, deţinând 5.607.684 hectare suprafaţã agricolã. Împreunã cu sectorul agricol de stat, sectorul socialist din agriculturã cuprindea (la data menţionatã n.n.) circa 65 la sutã din suprafaţa agricolã a ţãrii 5. IX, 3. Un proces de decantare a presei dupã instaurarea Republicii Timp de câteva decenii, presa scrisã, în ciuda restricţiilor impuse de doctrina comunistã a reprezentat un viguros front publicistic care a reunit condee din toate generaţiile, ziare şi reviste cu tradiţie sau nou apãrute, ideologii literare şi cultural-artistice, aflate într-un proces de decantare ideologicã. IX, 3.1. Presa politicã

În eşalonul ziarelor de informare politicã generalã tipãrite şi înaine de 23 August 1944, legal sau ilegal, reamintim de ,,România liberã’’, ,,Scânteia’’, şi ,,Lupta de clasã’’, ulterior ,,Era socialistã’’, ultimele douã organe teoretice ale C.C. al P.C.R.; ,,Dreptatea’’ (P.N.Ţ.), ,,Viitorul’’ şi ,,Liberalul’’ (P.N.L.), ,,Jurnalul de dimineaţã’’, ,,Adevãrul’’, gazete care se pierd spre anii 1950. Organizaţiile de masã îşi înfiinţaserã publicaţii de profil: ,,Viaţa sindicalã’’ (Confederaţia Generalã a Muncii), ,,Scânteia tineretului’’ (organ al C.C. al U.T.C.), ,,Frontul plugarilor’’, ,,Tribuna poporului’’ (organ al Uniunii Patrioţilor), ,,Libertata’’ (Partidul Social-Democrat), ,,Dreptatea’’ (Grupul liberal Tãtãrescu), ,,Victoria’’ (organ de presã independent). Acest tronson era completat cu o serie de ziare apãrute în judeţe: ,,Clopotul’’ (Botoşani), ,,Înainte’’ (Brãila), ,,Lupta Moldovei’’ (Iaşi), ,,Luptãtorul bãnãţean’’ (Timişoara), ,,Viaţa nouã’’ (Oradea), ,,Vremea nouã’’ (Vaslui), etc. Aceste numeroase publicaţii îşi orientau activitatea, potrivit indicaţiilor preconizate de Sindicatul Unic al Ziariştilor Profesionişti înfiinţat în 1944, contopit un an mai târziu în Uniunea Sindicatelor de ziarişti, scriitori şi artişti, sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu. În fruntea ziarelor de informare politicã s-a gãsit ,,Scânteia’’, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Primul numãr apãruse în ilegalitate, la 15 August 1931, dupã care, fãrã periodicitate precisã ,,Scânteia’’ continuã pânã la 8 octombrie 1940. Ziarul reapare legal, zilnic, începând cu 21 septembrie 1944 pânã în decembrie 1989. A avut ca suplimente ,,Scânteia ilustratã’’ şi Almanahul ,,Scânteia’’. În anii ilegalitãţii, ,,Scânteia’’ a fost mesagerul luptei pentru unitatea clasei muncitoare, împotriva ideologiei şi militarismului fascist. S-a fãcut port-drapelul maselor populare, a sprijinit lupta petroliştilor şi a ceferiştilor în anii 1933-1936, a popularizat documentele P.C.R. adoptate la cel de al V-lea Congres, în 1934, a chemat cetãţenii ţãrii la alcãtuirea unui front de luptã antifascist. Dupã 23 August 1944, ,,Scânteia’’ a publicat în primul ei numãr, Apelul C.C. al P.C.R, în al cãrui cãrui Cuvânt înainte îşi preciza obiectivele redacţionale: lupta împotriva duşmanului intern şi extern, democratizarea ţãrii, întãrirea alianţei cu U.R.S.S. În acelaşi prim numãr de ziar, Nicolae

Ceauşescu semna articolul Tineretul, viitorul poporului, urmat de Frontul unic al Tineretului. În lungul celor peste patru decenii de existenţã, ,,Scânteia’’ a oglindit în paginile sale, ca principal cotidian central, temele fundamentale ale schimbãrilor structurale social-politice şi economice, reformele produse dupã 23 August 1944: înlãturarea monarhiei, proclamarea republicii, unitatea clasei muncitoare, realizarea partidului unic, Partidul Muncitoresc Român, naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 Iunie 1948), procesul de industrializare a ţãrii, de electrificare, de cooperativizare şi colectivizare a agriculturii, iar dupã desãvârşirea revoluţiei burghezo-democrate trecerea la revoluţia socialistã, a construirii societãţii socialiste multilateral dezvoltate, fazã premergãtoare comunismului. Simultan,,,Scânteia’’ s-a implicat în problemele ştiinţei, culturii, învãţãmântului, creaţiei literar-artistice, în special dupã Congresul al IX-lea al P.C.R., axându-şi strategiile redacţionale pe Programul ideologic al partidului, pentru formarea omului nou, în lumina Codului eticii şi echitãţiii socialiste. Acest Program ideologic era susţinut smultan de organele teoretice de presã ale C.C. al P.C.R., ,,Lupta de clasã’’ (ivitã încã în anii ilegalitãţii) şi continuatã de ,,Era socialistã’’. Consideratã a fi gazeta fanion a publicaţiilor revoluţionare, iar în anii construcţiei socialiste centrul de gravitaţie al întregii prese române, ,,Scânteia’’ îşi evidenţia meritele prin Nicolae Ceauşescu, într-o Cuvântare rostitã la Adunarea festivã care i se consacrase cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la apariţia primului numãr legal, astfel: ,,...În cei 25 de ani care au trecut de la eliberarea ţãrii, întreaga presãdin România a cunoscut o puternicã dezvoltare, afirmându-se ca un instrument activ şi eficace în lupta pentru transformarea revoluţionarã a societãţii, pentru transpunerea în viaţã a politicii partidului şi statului nostru socialist. De la modestele foi din anii ilegalitãţii, pânã la ziarele de astãzi apãrute în milioane de exemplare, presa noastrã a cunoscut un drum lung şi glorios. Ea a devenit o puternicã forţã socialã, cu o mare capacitate de influenţare şi un puternic rol mobilizator şi organizator în marea operã de construcţie a societãţie socialiste.

În redacţiile ziarelor şi publicaţiilor centrale şi locale lucreazã astãzi aproximativ 4.000 de ziarişti; în prezent, în ţara noastrã apar 627 de publicaţii, care însumeazã un tiraj total, la o apariţie, de aproape 11.000.000 exmeplare, iar numãrul abonaţilor la radio şi televiziune trece de 4.200.000. O puternicã dezvoltare a cunoscut presa judeţeanã de partid, care totalizeazã 54 de publicaţii în limbile românã, germanã, maghiarã şi sârbã. Aceste ziare şi publicaţii, aceastã armatã de ziarişti comunişti reprezintã un potenţial politic remarcabil al partidului nostru, al societãţii socialiste, un factor de mare importanţã al progresului nostru social...’’ 6. În afara articolelor politice social-economice şi culturale, ,,Scânteia’’ a tipãrit pagini sãptãmânale de dezbateri ideologice, literar artistice şi ştiinţifice, sub semnãtura unor oameni de litere, ştiinţã şi culturã, ca Al. Philippide, D. Micu, ªerban Cioculescu, D.R. Popescu, Cristofor Simionescu, Nicolae Dragoş. În pagina sa literarã, ,,Scânteia’’ a publicat versuri şi prozã semnate de A. Toma, M. Beniuc, Geo Bogza, Laurenţiu Fulga, S. Macovescu, Ion Cãlugãru 7. Un alt mare ziar central de tradiţia este ,,România liberã’’, cotidian al Consiliului Naţional al Frontului Democraţiei şi Unitãţii Socialiste, al cãrui prim numãr ilegal a apãrut la 28 Ianuarie 1943. Din 24 August 1944, ,,România liberã’’ îşi continuã activitatea neîntreruptã, având ca redactor responsabil pe Grigore Preoteasa (1945). Pe rãstimpul anilor 1945-1950, ,,România liberã’’ a apãrut cu subtitlul, ,,Cel mai mare ziar de informaţia şi reportaj’’, iar din 1950 pânã în 1968 ziarul s-a tipãrit sub titulatura ,,Organ de presã al sfaturilor populare’’. Începând cu anul 1980, ,,România liberã’’ devine ,,Cotidianul Consiliului Naţional al Frontului Unitãţii Socialiste’’, militând aidoma întregii prese pentru obiectivele social-economice şi reformele iniţiate de P.C.R., pentru democratizarea vieţii publice. În partea literarartisticã şi culturalã, ,,România liberã’’ s-a impus printr-un profil bogat şi divers, pe care îl schiţeazã I. Hangiu 8 astfel: ,,La partea literarã a ziarului colaboreazã în anii 19451950 ziarişti, scriitori şi lingvişti: Al. Graur, G. Macovescu, G. Ivaşcu, Mihnea Gheorghiu, I. Mihãileanu, P. Constantinescu-Iaşi, Dragoş Vrânceanu, Miron Radu

Paraschivescu, Aurel Baranga, M. Sadoveanu, Tudor Arghezi, M. Beniuc, Zaharia Stancu ş.a. ,,România liberã’’ publicã numeroase reportaje de pe şantierele construcţiei socialiste, articole şi note despre manifestãri ştiinţifice, artistice şi culturale, anchete şi interviuri cu oameni de ştiinţã şi culturã, artişti, scriitori. Dintre rubricile culturale şi literare ale ultimului deceniu şi jumãtate se reţin: «Fişier bibliografic», «Cãrţi noi în librãrii», «Vitrina cãrţii», la care colaboreazã: Adriana Iliescu, Emil Manu, Ion Drãgãnoiu, Mirela Roznoveanu, Florica Ichim ş.a. Rubrica «File de carnet» este susţinutã, începând cu anul 1980, de Mihai Stoian, Romulus Rusan, Vasile Bãran, Al. Balaci, Eugen Barbu, Ion Dodu Bãlan, G. Sbârcea, Eugen Florescu, Sânziana Pop. În paginile ziarului sunt dezbãtute diverse aspecte ale artei şi literaturii socialiste: Dimensiunile umaniste ale dramaturgiei româneşti contemporane (nr. 7681/1969) de Sicã Alexandrescu, O strãlucitã manifestare folcloricã, cu prilejul unui concurs internaţional de folclor, ţinut la Bucureşti (nr. 11.177/1980), Lecţia clasicilor (ibidem) de Pompiliu Marcea, Scriitorul, mesager al spiritualitãţii naţionale (nr. 11.181/1980) de Virgil Teodorescu, Poeţii pãmântului (nr. 11.251/1980), de Dumitru M. Ion. Alţi colaboratori: N. Moraru, Gh. Dinu, Matei Socor, Const. Sârbu, I. Butnaru.’’ În rândul publicaţiilor cu pondere tematicã economicã, strict raportatã la industrie, trebuie menţionatã gazeta ,,Munca’’, organ de presã socialdemocrat cu tradiţie în sfârşitul de secol trecut, când apãrea primul numãr cu acelaşi titlu, la 25 Februarie 1890, sub redacţia lui Ion Nãdejde şi Constantin Mille. Strâns legatã de activitatea clasei muncitoare şi de realizãrile acesteia în perioada planurilor cincinale ,,Munca’’ s-a impus în peisajul presei române prin teme industriale tratate într-o suitã de genuri diverse. Într-o cercetare mai veche a noastrã observam cã unul dintre cincinalele ţãrii, îşi gãsise oglindirea în ziar astfel: 9 ,,Gazeta «Munca» a tipãrit în 1971-1975 circa 850 de informaţii, 450 de articole, 130 de portrete, 80 de reportaje, 30 de interviu etc. cu referire la industrie. Reportajele scrise pe aceastã temã au relevat sensul şi semnificaţia politicã a întrecerii socialiste, forţa ei educativã, de înrâurire a modului de gândie al oamenior, a

convingerilor lor economice. Creaţia originalã, ,,duel’’ constructiv al inteligenţei tehnice, a ivit zeci de mii de invenţii, inovaţii şi raţionalizãri de o inestimabilã valoare economicã. Muncitorii, tehnicienii şi inginerii participã la introducerea progresului tehnico-ştiinţific în procesul tehnologic, la organizarea raţionalã a producţiei şi a muncii, la modernizarea tehnologiilor de fabricaţie şi a produselor. Abordate cu deosebire în presa centralã, aceleaşi probleme fac obiectul tematicii şi în ziarele judeţene. Problemele construcţiei economice pe plan local au ocupat cel mai mare spaţiu în coloanele organelor de presã ale Comitetelor judeţene ale P.C.R. şi ale Consiliilor populare judeţene. Statistica materialelor apãrute în ziarul ,,Dâmboviţa’’ de pildã, într-un singur an, 1973, aratã cã 38 la sutã din numãrul articolelor, interviurilor şi reportajelor şi 32 la sutã din numãrul informaţiilor au tratat probleme din industrie şi construcţii. Am efectuat un sondaj pe perioada 7 mai 1974 - 7 mai 1975 în paginile a douã ziare judeţene vecine ca sã ne dãm seama de frecvenţa temelor economice şi a genurilor publicistice. Iatã-l: Genul publicistic 1. Informaţii 2. Reportaje 3. Portrete 4. Note 5. Interviuri 6. Anchete 7. Raid-Anchete 8. Articole 9. Fotografii Total

,,Viaţa Buzãului’’ 218 166 27 24 9 14 15 184 202

,,Milcovul’’ 278 49 9 19 14 13 51 149 166

849

751

Am apelat la acest sondaj pentru câteva raţiuni: ziarele sunt vecine, au aceeaşi periodicitate, au oglindit activitatea economicã pe acelaşi rãstimp. Cele douã publicaţii au arãtat faţã de tematica economicã o preocupare aproximativ egalã, atât în ceea ce priveşte genurile înseşi, cât şi ponderea unora faţã de altele. De

unde putem deduce preocuparea presei locale de a cuprinde în formule publicistice diverse întreaga viaţã economicã din zonã.’’ Presa care s-a dedicat vieţii şi activitãţii tineretului s-a concretizat în mai multe ziare centrale şi locale, între care a ieşit în prim-plan ,,Scânteia tineretului’’ (primul numãr: 5 noiembrie 1944), cu un Supliment literar artistic sãptãmânal, mai întâi intitulat ,,Preludiu’’ (1966-1974) încorporat în ziar, apoi, din 1981, ca Supliment de sine stãtãtor, sãptãmânal. Ca organ de presã al C.C. al U.T.C., ,,Scânteia Tineretului’’ condus la apariţie de Mihnea Gheorghiu, a contribuit alãturi de ,,Scânteia’’ la educarea tinerei generaţii în spiritul ideologiei comuniste al muncii şi al iubirii de partid. Temele dominante reflectau participarea muncitorilor şi studenţilor pe marile şantiere naţionale Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu, Agnita-Botorca, Canalul Dunãre-Marea Neagrã. În afara unor rubrici economice, educative şi de comportament în viaţa personalã şi în societate, ziarul şi suplimentul sãu literarartistic au atras în paginile lor scriitori şi gazetari, între care: ,,Paul Georgescu, Mihnea Gheorghiu, M. Beniuc, Ion Marin Sadoveanu şi alţi scriitori din vechea sau noua generaţie. Rubricile culturale şi literare s-au schimbat de-a lungul celor aproape patru decenii de apariţie, dar preocuparea pentru problemele culturale şi literare, pentru stimularea creaţiei tinerilor au rãmas constante. Alţi colaboratori: Eugen Florescu, Ileana Mãlãncioiu, N. Arsene, Aculin Cazacu, A.I. Zãinescu. Având ca devizã «Lupta cu inerţia» în domeniul literaturii, muzicii şi plasticii, filmului şi teatrului, suplimentul reprezintã o tribunã de afirmare a tinerelor talente. Rubrici permanente sau cu caracter temporar indicã sfera preocupãrilor: «Constelaţii lirice», «Panorama literaturii tinere», «Viaţa literarã», «Anchete», «Interviuri», «Reportaje», «Cronicã literarã», «plasticã», «cinematograficã» etc. Colaboreazã cu versuri: Dan Ceachir, George Arion, Cleopatra Lorinţiu, Dan David, Aurelian Titu Dumitrescu, Doina Uricariu, Mircea Florin ªandru, Dan Rotaru, Mihai Bãrbulescu, Nicolae Dan Fruntelatã, G. Ţãrnea, Adrian Pãunescu; cu prozã: Mircea Nedelciu, M. Brãescu realizeazã interviuri cu Al. Dobrescu (nr. 16/1982), cu Ion Lãndrãnjan (nr. 29/1982), cu Eugen Barbu (nr. 27/1982). La ancheta cu tema «Casa memorialã

Lucian Blaga» (nr. 31/1982) rãspund: Ion Alexandru, Laurenţiu Fulga, Ion Lãncrãnjan, Ion Horea, Adrian Pãunescu, D.R. Popescu, Edgar Papu, Nichita Stãnescu, ªerban Ciuculescu, Ion Gheorghe şi Aurel Rãu. «Cronicile literare» sunt semnate de I. Cristoiu şi Corneliu Leu. Alţi colaboratori: Platon Pardãu, Laurenţiu Ulici, N. Ţic.’’ 10 IX, 3,2. Presa culturalã şi literar-artisticã O ramurã distinctã a presei dupã cel de al doilea rãzboi mondial a fost aceea ce a presei culturale şi literarartistice. În paginile acesteia au continuat sã publice gazetari redutabili, impuşi în perioada interbelicã, între care M. Sadovean, Tudor Arghezi, G. Cãlinescu, N.D. Cocea, G. Ivaşcu, Al. Piru, M.R. Paraschivescu, Tudor Vianu, ª. Cioculescu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Ion Marin Sadoveanu, G: Macovescu, pentru a cita doar o parte dintre cei mai de seamã mesageri ai literelor româneşti. Unii intre cei menţionaţi au condus ziare şi reviste personalizate prin propria lor contribuţie sau a unor colaboratori de talie asemãnãtoare, de pildã: G. Cãlinescu a fost directorul periodicului ,,Lumea’’, sãptãmânalul literar, artistic şi social (Bucureşti, 1945-1946) şi ,,Naţiunea’’, ziar de informaţie, atitudine şi reportaj (Bucureşti, 1946-1949); N.D. Cocea şi G. Ivaşcu au condus ziarul de informaţie şi comentariu critic ,,Victoria’’ (Bucureşti, 1944-1947); Zaharia Stancu, director al ,,Gazetei literare’’ (1954-1968) etc. Revistele culturalliterare de prim-plan şi de continuitate în presa românã erau: ,,Contemporanul’’, ,,Viaţa româneascã’’, ,,Luceafãrul’’, ,,Familia’’, ,,Tribuna’’, ,,România literarã’’, ,,Convorbiri literare’’, ,,Vatra’’, enumerare incompletã, la care adãugãm alte periodice distincte, nou apãrute: ,,Tomis’’ (Constanţa, 1966), ,,Scrisul bãnãţean’’ (Timişoara, 1954, devenitã ,,Orizont’’, 1964), ,,Iaşul literar’’, 1969, Iaşi), ,,Tânãrul scriitor’’ (Bucureşti, 1951), ,,Steaua’’ (ClujNapoca, 1954), ,,Astra’’ (Braşov) multe altele. Nu inventariem în acest subcapitol zecile de titluri şi nume proieminente de reviste şi personalitãţi din presa literar-artisticã şi culturalã, dorim numai sã relevãm, pornind de la nominalizãrile de mai sus, înmulţite deîndatã

cu altele, ce reliefuri distincte şi benefice au avut ele pentru cultura şi literatura românã. O primã observaţie care se impune este aceea cã marii scriitori-gazetari, fie în perioada dureroaselor restrişti interbelice datorate ideologiei fasciste, fie în aceea a totalitarismului, au ştiut sã-şi menţinã crezul artistic onest, s-au impus opiniei publice ca mesageri ai adevãrului, ca sârguitori inconfundabili ai scrisului lucid, responsabil, eflorescent în peisajul genurilor şi stilurilor de presã perene. Aşa, de exemplu, rostind Cãlinescu, rostim ,,Cronica mizantropului’’ din ,,Adevãrul literar şi artistic’’, anterior lui 23 August 1944 şi ,,Cronica optimistului’’ din ,,Contemporanul’’ de dupã ‘44; rostind Tudor Arghezi rostim şi celebrul pamflet ,,Baroane’’ dar şi ,,tabletele’’ de dupã 1955; rostind Geo Boza rostim şi ,,Cartea Oltului’’ dar şi reportajele-tabletã din ,,România literarã’’ şi aşa mai departe. Redãm în continuare, succinte ,,fişe biografice’’ ale publicaţiilor distincte. 1. ,,CONTEMPORANUL’’ Reapãrut la 20 septembrie 1946, sãptãmânal politic, social şi cultural, Contemporanul şi-a propus sã continuie şi sã dezvolte, în noile ediţii politice şi sociale ale României, tradiţia de luptã a revistei din 1881, al cãrei scop era ,,de a face cunoscut publicului român cum priveşte ştiinţa contemporanã lumea’’. Conducerea revistei a fost asiguratã în ordine cronologicã de urmãtoarele personalitãţi: ,,Dir: G. Cãlinescu (1962-1964), G. Ivaşcu (19641966); red. şef: G. Ivaşcu (1954-1964; 1966-1971), Ioan Grigorescu (1964-1966), Constantin Mitea (1971-1980), Dumitru Radu Popescu (de la nr. 32/1982). Între anii 1946 şi 1973, apare sub conducerea unui comitet de redacţie; de la nr. 34/1973, fãrã colegiu de redacţie. Comitetul de redacţie în 1982: D.R. Popescu - red. şef, Corneliu Leu red. şef. adj. Reluând tradiţia Contemporanului (1881-1891) de la Iaşi, în noi condiţii sociale şi politice, Contemporanul dezbate importante probleme ale construcţiei economiei şi culturii socialiste, reuşind sã strângã în jurul sãu valoroşi

oameni de ştiinţã şi culturã, savanţi români şi strãini, cercetãtori, scriitori (poeţi, prozatori, dramaturgi), eseişti, compozitori, artişti plastici, regizori şi alţi slujitori ai scenei şi ecranului, activişti ai învãţãmântului şi ai culturii de masã. Contemporanul promoveazã arta şi literatura nouã, socialistã, contribuie la informarea largã a cititorilor cu cele mai noi cuceriri în domeniul ştiinţei şi tehnicii din ţara noastrã şi din strãinãtate. În primii ani, Contemporanul publicã schiţe şi nuvele semnate de M. Sadoveanu, Asztalos, István, Petru Vintilã, Ieronim ªerbu, versuri de Maria Banuş, M. Beniuc, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Dan Deşliu, Marcel Breslaşu, Victor Tulbure, Veronica Porumbacu. «Cronicile literare» sunt semnate de Ion Vitner, Ov.S. Crohmãlniceanu, Al.I. ªtefãnescu, Paul Georgescu, Savin Bratu, D. Micu, Al. Oprea, Ion Hobana, M. Gafiţa, I.D. Bãlan ş.a. Contemporanul organizeazã dezbateri, între care despre satirã şi problema tipicului (1953). G. Cãlinescu deschide la 9 dec. 1955 rubrica «Cronica optimistului», pe care o deţine pânã în 1965, continuare la «Cronica mizantropului» din Adevãrul literar şi artistic. Tudor Arghezi semneazã între anii 1961 şi 1967 tablete şi poeme. Între anii 1956 şi 1959, colaboreazã frecvent: Aurel Martin, Al. Dimitriu-Pãuşeşti, Camil Petrescu, Aurel Baranga, G. Macovescu, G. Ivaşcu, Szemlér Ferenc, Cicerone Tehdorescu. În 1960, apar în Contemporanul articole şi poezii inedite de Lucian Blaga; Contemporanul consemneazã apariţia unor cãrţi noi, dezbate probleme ale fenomenului literar contemporan, ale criticii literare, colaborând, alãturi de G. Ivaşcu, Al. Piru, George Munteanu, D. Micu, Adrian Marino, o nouã generaţie de critici: Eugen Simion, N. Manolescu, Laurenţiu Ulici, George Ganã ş.a. Apar interesante şi apreciate interesante sãptãmânale ale lui A.E. Baconski (Meridiane), Geo Bogza (tablete în prozã sau versuri strãbãtute de un puternic sentiment de angajare), Gr. Moisil (lingvisticã matematicã şi ciberneticã), Mircea Maliţa («Cronica anului 2000»), Paul Anghel, Paul Everac, Eugen Barbu, Teodor Mazilu ş.a. În editorialul aniversar Orizont, semnat de G. Ivaşcu (nr. 38/1966), se afirmã, pe drept cuvânt, cã revista n-a fost «spectatoare» ci «participantã activã, cu spirit hotãrât şi combativ» în etapa de clarificare ideologicã, de limpezire a vieţii culturale şi literare, cele 1.040 de

numere, reunind mii de semnãturi ale oamenilor de ştiinţã şi culturã, savanţi şi cercetãtori, scriitori din vechea generaţie, ca M. Sadoveanu, T. Arghezi, Camil Petrescu, Al.A. Philippide, Lucian Blaga, şi din noua generaţie, reprezentând literatura socialistã. Din 1973, Contemporanul şi-a redus formatul şi aria tematicã. Rubricile Contemporanului sunt acum «Agora», «Orizont ştiinţific», «Cronica muzicalã», «Cronica filmului», «Pro iure», «Literaturã», «Viaţa ştiinţificã», «Viaţa literarã şi artisticã», «Interviul nostru»; «Cronica literarã» este semnatã de Laurenţiu Ulici, Dragoş Vrânceanu ş.a. Din 1975, D. Micu semneazã un «Jurnal de lecturã», Dan Grigorescu recenzeazã cartea strãinã tradusã. Din 1960, Contemporanul revine la preocupãri mai vechi, lãrgind aria tematicã în cadrul rubricilor: «Literaturã», «Teatru», «Cinema», «Plasticã», «Muzicã», «Teleobservator», «Puncte cardinale», «Anchete», «Interviuri». Semneazã versuri: Radu Cârneci, Anghel Dumbrãveanu, Al. Andriţoiu, Vlaicu Bârna, Ion Alexandru, Ion Gheorghe, Constanţa Buzea, Nichita Stãnescu, Ion Dodu Bãlan, Ovidiu Genaru, H. Ţugui: eseuri: Valeriu Râpeanu, G. Macovescu, Pompiliu Marcea, Emil Manu, Al. Tãnase, Dan Mãnucã, I. Bogdan Lefter, Gabriela Dolgu ş.a., criticã şi cronici literare: Al. Piru, Aurel Martin, Adriana Iliescu’’ 11. 2. ,,GAZETA LITERARÃ’’ = ,,ROMÂNIA LITERARÃ’’ Organ al Uniunii scriitorilor din R.P.R., Gazeta literarã apare la Bucureşti de la 18 martie 1954 pânã la 3 octombrie 1968, când îşi schimbã titlul în România literarã, sãptãmânal de literaturã şi artã. Din colegiul redacţional au fãcut parte: Mihai Beniuc, Eusebiu Camilar, Eugen Jebeleanu, George Macovescu şi Veronica Porumbacu (redactori), Cicerone Theodorescu şi I. Vitner; redactor-şef, apoi director al Gazetei literare a fost Zaharia Stancu. Încã de la primul numãr, revista se angajeazã ,,în linia întâi de luptã pentru o literaturã menitã sã ridice conştiinţa socialistã a celor ce muncesc pe ogoare şi în uzine, în cooperativele agricole de producţie, pe marile şantiere, în munca de producţie manualã sau în activitatea de creaţie intelectualã’’.

În anii 1954-1964, Gazeta literarã publicã articole de ideologie şi esteticã, poezie şi prozã, teatru, cronici literare, recenzii ale unor cãrţi din producţia editorialã a timpului. Cronica literarã este semnatã de Savin Bratu, Georgeta Horodincã, Paul Georgescu, Mihail Petroveanu, Ov.S. Crohmãlniceanu, Lucian Raicu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, G. Dimisianu. Alte rubrici care meritã sã fie menţionare: Cartea strãinã, Tablete, Cronica ideilor, Cronica dramaticã. Au semnat articole la rubrica Cartea strãinã: Ion Marin Sadoveanu, Al. Balaci, Edgar Papu, Romul Munteanu, Ion Caraion. O colaborare valoroasã în aceastã perioadã, întreţine Tudor Vianu, cu articole de literaturã universalã şi de stilisticã literarã. Tudor Arghezi începe sã publice sãptãmânal Tablete, apoi poeme din ciclul 1907, dedicate rãscoalelor ţãrãneşti. Gazeta literarã a organizat dezbateri în legãturã cu problemele creaţiei artistice actuale, ale criticii şi istoriei literare, ale moştenirii culturale etc. În 1955 se discutã problemele creaţiei poetice, în 1962, problema conflictului literar, cu deosebire în piesele de teatru. O dezbatere largã referitoare la conceptul de realism are loc în 1965, iar în anul urmãtor, cu prilejul împlinirii a şase decenii de existenţã a revistei Viaţa româneascã, se discutã, în semn de omagiu adus publicaţiei ieşene, problema specificul naţional în literaturã. În 1958, Zaharia Stancu publicã romanul Rãdãcinile sunt amare, M. Beniuc semneazã poezii patriotice. Se afirmã o serie de tineri scriitori, critic literari, poeţi şi prozatori: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, în criticã literarã; Nichita Stãnescu şi Marin Sorescu, în poezie; Fãnuş Neagu şi Nicolae Velea, în prozã. O nouã rubricã, Convorbiri literare, este susţinutã de Nichita Stãnescu şi Cezar Baltag. D. Micu deţine rubrica Jurnal, apoi Periplu. ,,România literarã’’ înlocuieşte la 10 octombrie 1968 ,,Gazeta literarã’’, legitimându-se ca ,,Sãptãmânal de literaturã şi artã, editat de Uniunea Scriitorilor din R.S. România’’ Din colectivul redacţional au fãcut parte: ,, Geo Dumitrescu - red. şef, Gabriel Dimisianu şi I. Horea - red.-şef adj., Teodor Balş - secr. resp. de red., Al. Cerna-Rãdulescu - secr. de red., Valeriu Cristea, S. Damian, Nicolae Jianu, Marcel Mihalaş, Adrian Pãunescu, Gh. Pituţ,

L. Raicu, C. Ţoiu ş.a.; în 1970 colectivul redacţional este alcãtuit din: Geo Dumitrescu - red.-şef., N. Breban şi G. Dimisianu - red. şef adj., Ion Horea, Adrian Pãunescu, membri; secr. de red.: Viorel Burlacu, Al. Cerna-Rãdulescu. De la nr. 41/1971, G. Ivaşcu este directorul R.l. În 1974, colegiul de redacţie are urmãtoarea componenţã: Zaharia Stancu, Ana Blandiana, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ion Horea, Nicolae Manolescu, Darie Novãceanu. Din 1975 în caseta tehnicã figureazã: G. Ivaşcu - dir., G. Dimisianu red.-şef adj. şi Roger Cîmpeanu - secr. resp. de red. În articolul O nouã «Românie literarã», (nr.1/1968), reamintindu-se revistele cu acelaşi titlu - România literarã din 1855 condusã de V. Alecsandri şi cea din 1932-1934, de Liviu Rebreanu - se precizeazã programul noului organ de presã: «promovarea, restabilirea şi consacrarea valorilor autentice», «înflorirea şi afirmarea deplinã a mulţimii de talente noi». Acest program se realizeazã în cadrul rubricilor cu caracter permanent începând cu anul 1970: «Voci din public», «Breviar», «Puncte de vedere», «Cronicã literarã», «Cãrţile sãptãmânii» (poezie, prozã), «Documentemãrturii», «Cronica limbii», «Cãrţi şi fapte», «Cartea strãinã», «Orizont ştiinţific», «Cinema», «Teatru», «Plasticã», «Ambianţe», «Muzicã», «Atelier literar», «Varietãţi», «Sport». În 1980 rubricile se intituleazã: «Viaţa literarã», «Confruntãri», «Breviar», «Limba noastrã», «Actualitatea literarã», «Poezie», «Prozã», «Teatru», «Cinema», «Plasticã», «Eseu», «Cartea strãinã», «Meridiane». Colaboreazã cu versuri: Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, Ovidiu Genaru, Constanţa Buzea, Virgil Carianopol, Ion Alexandru, Al. Andriţoiu, Leonid Dimov, Aurel Rãu, N. Prelipceanu, Marin Mincu, Eta Boeriu, Nicolae Stoe, Adrian Pãunescu, Dan Rotaru, Dim. Rachici, Tudor George, Dragoş Vrînceanu, V. Nicolescu, Mircea Dinescu, Doina Uricariu, V. Andronache; cu prozã: Radu Tudoran, Marin Preda, Zaharia Stancu, Radu Petrescu, Augustin Buzura (Feţele tãcerii, nr. 8/1973). R.l. şi-a asigurat colaborarea unor poeţi, prozatori şi critici din toate generaţiile. Perpessicius continuã în R.l. seria «Lecturilor intermitente», ªerban Cioculescu semneazã articole de istorie literarã la rubrica «Breviar». ªt. Augustin Doinaş susţine rubrica «Moda poeticã 68», în care se ocupã de

carenţele poeziei aşa-zis moderniste, A. Dragoş Munteanu, O generaţie poeticã. Rubrici de eseuri pe teme variate semneazã Cezar Baltag («Ideograme»), Al. Ivasiuc («Pro domo»), C. Noica («Viaţã şi societate în rostirea româneascã»), Paul Anghel («Arhiva politicã»). Critica literarã este reprezentatã de Al. Piru, N. Manolescu, Eugen Simion, D. Micu, Mircea Iorgulescu, N. Manolescu semneazã articolul Critici şi poeţi (nr. 12/1973), Mircea Iorgulescu, Despre foiletonism (nr. 8/1977), G. Ivaşcu, Coloana infinitã a geniului naţional (nr. 2/1980), Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Urmaşi şi înaintaşi într-o conştiinţã colectivã (ibidem). Numãrul 21/1980 este închinat lui Tudor Arghezi, cu prilejul împlinirii centenarului naşterii scriitorului, iar numãrul 45/1980, lui M. Sadoveanu. La aceste numere omagiale colaboreazã: G. Ivaşcu, ªerban Cioculescu, N. Manolescu, Ov. S. Crohmãlniceanu, Geo Bogza, Mircea Zaciu, Al. Paleologu, Silvian Iosifescu. În numãrul 1/1980, Ion Munteanu realizeazã un amplu documentar despre almanahuri cultural-artistice din secolul trecut, ziare şi ziarişti, societãţi literare şi culturale, iar în numerele 21 şi 45/1980, documentare despre Tudor Arghezi şi M. Sadoveanu. Fenomenul literar contemporan este comentat la «Cronica literarã» de G. Dimisianu, Valeriu Cristea, S. Damian, N. Manolescu, Eugen Simion şi Magdalena Popescu. La rubrica «Cãrţile sãptãmânii», poezia este prezentatã de Dumitru Micu, Florin Manolescu şi L. Ulici proza de G. Dimisianu, Mircea Iorgulescu şi N. Balotã, iar cãrţile de criticã literarã, de cãtre N. Manolescu, Ov. S. Crohmãlniceanu şi Mihai Ungheanu. «Cronica traducerilor» este semnatã de Edgar Papu şi N. Balotã: «Interviuri» cu scriitori, oameni politici, reprezentanţi ai intelectualitãţii, de Adrian Pãunescu, «Cronica limbii», de Al. Graur şi D. Macrea. Celelalte rubrici au caracter cultural-ştiinţific.12 3. ,,VIAŢA ROMÂNEASCÃ’’ Dupã cucerirea puterii politice de cãtre clasa muncitoare, prima publicaţie care reapare la mijlocul anului 1948, este cea de-a patra serie a revistei Viaţa

românescã, organ al societãţii scriitorilor din Republica Popularã Românâ. Prima serie a apãrut din 1906 pânã în 1916; seria a IIa: 1920-1940; seria a III-a: 1944-1946; seria a IV-a: 1948 continuã. În Cuvântul înainte al celei de-a patra serii, Viaţa româneascã ,,îşi îndreaptã cu hotãrâre privirile spre acel viitor luminos, ale cãrui puternice temelii se reazimã pe solul sãnãtos al noii noastre republici populare. ,,Comitetul de direcţie (în 1948): Ion Cãlugãru, Gáal Gabor, Corin Grosu, N. Moraru, Perpessicius, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Zaharia Stancu, D.I. Suchianu, Cicerone Theodorescu ş.a. Din colegiile redacţionale fac parte: Tudor Arghezi, M. Beniuc, Geo Bogza, Lucia Demetrius, Paul Georgescu, Iorgu Iordan, Athanase Joja, Al.A. Philippide, Tudor Vianu. Dir.: Mihai Ralea (1958-1964). Demostene Botez (1965-1977); red.-şef.: Cicerone Theodorescu (1948-1953), Ovid S. Crohmãlniceanu (19541962), ªerban Cioculescu (11965-1967), Ioanichie Olteanu (din 1973). Consiliul de redacţie (în 1982): Ioanichie Olteanu - red.-şef, Vladimir Colin - secr. resp. de red. În 1981, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la apariţia vechii serii a V.r. în frontispiciu se menţioneazã ca fondatori ai revistei: C. Stere şi G. Ibrãileanu. V.r. editeazã anual un Almanah şi suplimentele: Caiet de poezie (1968 -) şi Caiete critice (1970 -), având urmãtorul colectiv de redacţie (în 1981): Alexandru Cãlinescu, Livius Ciocîrlie, Ioana Creţulescu, Alexandru George, Liviu Petrescu, Laurenţiu Ulici. În Cuvântul înainte al primului numãr din 1948, conducãtorii noii serii se angajeazã sã preia tradiţiile democratice, realiste şi raţionaliste ale V.r. şi sã le dezvolte. De-a lungul celor peste trei decenii, V r. acordã o atenţie deosebitã problemelor valorificãrii moştenirii culturale, creãrii unei literaturi noi, cu un conţinut realist, publicând versuri şi prozã, articole şi studii critice, comentarii, texte şi documente literare, cronici literare, revista revistelor. În 1955 se reintroduce rubrica «Miscellanea». Colaboreazã cu versuri: M. Beniuc (Alte cântece, Cei tineri ce vin. Ţarã, nr. 1/1948), Eugen Jebeleanu (Lidice, nr.6/1950; Bãlceşti, nr. 12/1952), N. Labiş (Gazeta de stradã, nr. 6/1951; Moartea cãprioarei, nr. 10/1954), Aurel Rãu, A.E. Baconsky, Tudor Arghezi

(Secera, La cosit, Giuvaere, nr. 11/1953), Ion Brad, Dan Deşliu, Ion Gheorghe (Pegasul meu, nr. 4/1954), Al. Andriţoiu, Maria Banuş, D. Corbea, Marcel Breslaşu, Florenţa Albu, Camil Baltazar, Mihu Dragomir, Mihai Negulescu, Ioanichie Olteanu, Miron Radu Paraschivescu, N. Tãutu, Gh. Tomozei, Tiberiu Utan, Lucian Blaga (Unde un cântec este, nr. 2/1964); cu prozã: M. Sadoveanu (Nicoarã Potcoavã), povestire istoricã, nr. 4/1952, ş.u.), Camil Petrescu (Un om între oameni, roman, nr. 9/1953 ş.u.), Zaharia Stancu (Dulãii, roman, nr. 10/1952, ş.u.; Florile pãmântului, povestire, nr. 10/1953), Marin Preda (Desfãşurarea, nuvelã nr. 8-9/1952; Îndrãzneala, nr. 7/1954; Moromeţii, fragmente, nr. 3/1955 ş.u.), Ion Marin Sadoveanu (Ion Sîntu - fragment de roman, nr. 21/1956), G. Cãlinescu (Scrinul negru, fragment de roman, nr. 12/1956 ş.u.), Eugen Barbu (Groapa, fragment de roman, nr. 1/1956; ªoseaua nordului, fragment de roman, nr. 1/1959), Ion Lãncrãnjan (Cordovanii, fragment de roman, nr. 7/1959); cu teatru: Horia Lovinescu (Lumina de la Ulmi, piesã în trei acte, nr. 6/1953). În anii 1948-1965 semneazã articole de teorie şi istorie literarã, cronici şi recenzii: Ovid S. Crohmãlniceanu (Liviu Rebreanu, nr. 11/1953), M. Gafiţa, Silvan Iosifescu, M. Novicov, M. Petroveanu , I. D. Bãlan, Tudor Vianu (Patosul adevãrului, nr. 6/1954), Geo ªerban, Lucian Raicu, D. Micu (În legãturã cu proza lui Zaharia Stancu, nr. 9/1956), Savin Bratu, Paul Georgescu. V.r. publicã studiul lui Liviu Rusu despre moştenirea criticã a lui Maiorescu (Însemnãri despre Titu Maiorescu, nr. 5/1963), urmat de cel al lui Tudor Vianu (Înţelegerea lui Maiorescu, nr. 8/1963), fãcând astfel posibilã reeditarea Criticilor maioresciene. În 1964 rubricile V.r. se intituleazã: «Scriitori români contemporani», «Criticã şi actualitate», «Cronica ideilor», «Cronica ştiinţificã», alãturi de rubrici mai vechi: «Tineri scriitori», «Scriitori şi curente», «Publicisticã». V.r. închinã numere speciale unor evenimente sau personalitãţi ale culturii româneşti: Anul XX (nr. 8/1964); Centenarul naşterii lui I. L. Caragiale (nr. 2/1952), a 80-a aniversare a naşterii lui Tudor Arghezi (nr. 5/1960) şi M. Sadoveanu (nr. 11/1960), centenarul naşterii lui T. Arghezi (nr. 5/1980) şi M. Sadoveanu (nr. 11/1980), 75 de ani de la naşterea lui G. Topîrceanu (nr. 5/1962), 25 de ani de la moartea lui Al. Sahia (nr. 8/1962), 75 de ani de

la moartea lui Mihai Eminescu (nr. 4-5/1964), 150 de ani de la naşterea lui M. Kogãlniceanu (nr. 9/1967), 70 de ani de la naşterea lui Tudor Vianu (nr. 1/1968), la care colaboreazã: Tudor Arghezi, M. Beniuc, Demostene Botez, Miron Radu Paraschivescu, Ion Creţu, G. Cãlinescu ş.a. La rubrica «Scriitori şi curente» semneazã articole (nr. 67/1963), consacrate problemelor de istorie literarã din primele patru decenii ale secolului al XX-lea: D. Micu (Începuturile simbolismului românesc), Al. Piru (Particularitãţi ale realismului critic dintre cele douã rãzboaie), Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Constantin Ciopraga, Teodor Vârgolici, Savin Bratu, Al. Oprea, Marin Bucur ş.a. Nr. 3/1966, apãrut cu prilejul aniversãrii a şase decenii de existenţã, conţine articole semnate de Demostene Botez, G. Ivaşcu, Constantin Ciopraga, Al. Piru, Geo ªerban, Eugenia Tudor. La Caietele de poezie ale V.r. colaboreazã: Marin Sorescu, Cezar Baltag, G. Ţãrnea, Petre Stoica, M. Ursachi, Platon Pardãu, Petre Ghelmez, Ion Horea, Gh, Pituţ, Ion Pop, Ion Rahoveanu, Dan Rotaru, Mihai Negulescu, Victoria Ana Tãuşan, H. Ţugui, I. Crânguleanu. Primele caiete sunt organizate tematic: Poezia critiilor. Critica poeziei (nr. 1/1968); Poeţi români în lirica francezã (Iulia Hasdeu, Ana de Noailles, HélËne Vacaresco, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Benjamin Fondane, Gherasim Luca, D. Trost, Mihail Steriade, cu versuri în limba francezã, traduse în limba românã de Veronica Porumbacu, Taşcu Gheorghiu, Virgil Teodorescu, Vlaicu Bârna) (nr. 6/1968). La suplimentul Caiete critice semneazã articole diverse: Eugen Simion, Mihai Zamfir, Adrian Marino, Romul Munteanu, Pompiliu Marcea, Solomon Marcus, Al. Cãlinescu ş.a. Rubrica «Comentarii critice» din corpul revistei conţine studii de M. Zamfir (Critica românã şi structuralismul, nr. 6/1979; Critica universitarã, nr. 1/1981), Cornel Regman (Tradiţie, tradiţionalism, tradiţionalitate, nr.1/1981), C. Noica (Disociaţii fundamentale, nr. 2/1981), Gheorghe Grigurcu (Scrisorile lui Lovinescu, nr. 2/1982), Alexandru George, Valeriu Cristea, N. Mecu (Mãştile poetului, nr. 9/1982); la «Texte şi documente»: Marin Bucur (Panait Istrati - George Orwell. Un moment în biografia literarã a celor doi scriitori, nr. 2/1982), N. Scurtu (O poemã necunoscutã a lui Vasile Pârvan, nr. 6/1982).’’

4. ,,TÂNÃRUL SCRIITOR’’ Publicaţie lunarã de îndrumare şi popularizare a tinerelor talente, Tânãrul scriitor, revistã lunarã a Uniunii Scriitorilor a apãrut la Bucureşti din octombrie 1951 pânã în decembrie 1957, când, în locul Tânãrul scriitor, reapare, în iulie 1958, revista Luceafãrul. Revista Tânãrul scriitor a beneficiat de colaborarea unor scriitori de prestigiu: M. Sadoveanu, Tudor Arghezi, Ion Agârbiceanu, M. Beniuc, Cicerone Theodorescu, texte şi documente literare, medalioane şi pagini de antologie. Dintre tinerii poeţi care şi-au fãcut debutul ori s-au afirmat în revistã meritã sã fie citaţi: Veronica Porumbacu, Al. Andriţoiu, Rusalin Mureşan, Gh. Tomozei, Tiberiu Utan, Ion Gheorghe, I. Brad, Doina Sãlãjan. Un poet de valoare, care s-a impus prin caracterul revoluţionar al creaţiei sale, în lupta cu inerţia, a fost Nicolae Labiş, care a semnat în paginile Tânãrului scriitor, în afarã de poezii, şi o Cronicã ritmatã. În 1955 Tudor Arghezi publicã poezii din ciclul 1907. Proza a fost reprezentatã de Petre Sãlcudeanu, Traian Coşovei, Pop Simion ş.a. Fãnuş Neagu a publicat, între altele, textul Mãrturisire (în nr. 5/1956), Titus Popovici, un fragment din romanul Mitru (romanul a apãrut în 1957, cu titlul Setea), M. Sadoveanu, schiţa Cântecul Mioarei, I. Agârbiceanu, Rãzbunarea ursoaicei. Au semnat cronici literare: Aurel Martin, D. Micu, I.D. Bãlan, V. Râpeanu; cronica dramaticã a fost susţinutã de Ecaterina Oproiu. IX, 3,3. Alte publicaţii În afara revistelor pânã aici prezentate, amintim cã întregirea peisajului publicistic de profil cultural şi literarartistic solicitã neapãrat includerea şi altor reviste ale ale uniunilor de creaţie apãrute în Bucureşti şi în principalele oraşe ale ţãrii. Noi ne-am oprit asupra unora dintre ele, de o anume semnificaţie, a cãror prezentare sumarã ne-a prilejuit-o volumul lui I. Hangiu, ,,Reviste şi curente în evoluţia literaturii româneşti’’, citat de noi, din care reproducem pe criteriul cronologiei apariţiilor.

TOMIS Revistã de culturã localã cu titlu ce aminteşte de vechiul nume al oraşului Constanţa a apãrut, cu intermitenţe, aproape un sfert de veac, ,,botezatã’’ în iulie 1966, cu ,,numele strãvechi de Tomis, patrie de antichitãţi latine şi a exilului... marelui nostru strãmoş de limbã, de scriere şi de sânge, Ovidiu’’, dupã cum se exprima T. Arghezi. Tomis publicã articole destinate actualitãţilor politicosociale, economice, reportaje, eseuri, anchete. Alte pagini consemneazã fenomenele culturale cele mai variate din judeţ şi din ţarã, rezultate ale cercetãrilor arheologice şi istorice dobrogene. Literatura ocupã în paginile revistei un spaţiu mai restrâns. O rubricã interesantã de note şi polemici este ,,Trident’’. Debutanţii colaboreazã la rubrica ,,Toate pânzele sus’’. Romulus Vulpescu a rãspuns corespondenţilor revistei la ,,Poşta redacţiei’’. Colaboreazã la Tomis: Eugen Barbu, ªtefan Augustin Doinaş, Ion Frunzetti, Al. Piru, Grigore Sãlcudeanu, Radu Vulpe, Emilian ªtefãnescu. Redactor-şef, Ion Bãdicã. IAªUL LITERAR În martie 1949 apare la Iaşi revista ,,Pentru pace şi culturã luptãm’’, care îşi schimbã titlul în martie 1950, în ,,Iaşul nou’’, iar în august 1954, în Iaşul literar (în aprilie 1969 îşi înceteazã apariţia). Propunându-şi sã promoveze noi forţe scriitoriceşti, Iaşul literar publicã poezie, prozã, traduceri din literatura universalã, în special din cea rusã şi sovieticã, articole şi studii de istorie şi criticã literarã, cronici, recenzii. Colaboreazã cu versuri: Otilia Cazimir, G. Lesnea, M. Codreanu, cu prozã D. Ignea, Ion Istrati... Cronica literarã este semnatã de N. Barbu şi I. Istrati. STEAUA Revista Steaua apare la Cluj-Napoca lunar, din aprilie 1954, fiind expresia unei grupãri de talente literare, hotãrâte sã se afirme, în contextul valorificãrii tradiţiilor

literaturii dintre cele douã rãzboaie mondiale, deschisã spre modernitate. Colaboreazã la primele numere cu versuri, M. Beniuc, A.E. Baconsky, Emil Isac, cu prozã, Ion Agârbiceanu, D. Isac. Cu recenzii: Leonida Neamţu, Liviu Onu, iar cu eseuri, G. Munteanu. Steaua publicã numeroase articole din literatura universalã, începând seria acestora cu fragmente din ,,Faust’ de Goete, tradus de Lucian Blaga. ORIZONT Sãptãmânal politic-social şi literar-artistic, editat de Comitetul judeţean pentru culturã şi educaţie socialistã Timiş şi de Asociaţia scriitorilor din Timişoara începând din ianuarie 1964, în locul revistei ,,Scrisul bãnţean’’. Orizont promoveazã o literaturã inspiratã din viaţã, menitã sã contribuie la educaţia maselor: ,,Noul titlu vrea sã marcheze eforturile colaboratorilor revistei de a-şi lãrgi orizontul preocupãrilor prin ridicarea nivelului calitativ al creaţiei şi sã asigure o mai strânsã legãturã cu cititorii’’, se spune în articolul-program al primului numãr din ianuarie 1964. Seria nouã îşi lãrgeşte profilul, devenind o tribunã de propagare a ideilor politice şi filozofice, a umanismului socialist, de cultivare a valorilor ştiinţei şi literaturii, culturii şi artei. Colaboreazã Eugen Barbu, Adrian Marino, Eusebiu Camilar, Leonid Dimov, Ion Velican, Sorin Titel, L. Cerneţ. Critica literarã este prezentã prin Eugen Todoran, ªtefan Munteanu, Leonard Gavriliu, N. Ciobanu. CRONICA Cronica apare la Iaşi în 12 februarie 1966, propunându-şi sã fie o publicaţie a actualitãţii, sã devinã un factor al vieţii politice, sociale şi culturale din România. Rubricile publicaţiei ieşese sunt: ,,Cronica vieţii culturale’’ (ştiri, informaţii, note polemice), ,,Cronica în actualitate’’ (reportaje, anchete, articole), ,,Cronica artelor’’ (articole, comentarii), ,,Cronica plasticã, muzicalã, a filmului’’ etc., ,,Cronica ªtiinţificã’’, ,,Cronica pe glob’’. Publicaţia a reuşit sã atragã colaboratori din rândul intelectualitãţii ieşene, prozatori şi poeţi: Otilia Cazimir,

Mircea Radu Iacoban, Gavril Istrate, G. Lesnea, Corneliu ªtefanache, N. Ţaţomir. Au colaborat la revista Cronica: Adrian Marino, cu eseuri pe teme de esteticã, curente literare, C. Noica, cu cilul ,,Rostirea filosoficã româneascã’’, Mircea Ciobanu, Corneliu ªtefanache, cu prozã. Revista este ancoratã în viaţa literarã şi culturalã, consemnând cu regularitate realizãrile ştiinţei, artei şi literaturii române. În 1978, revista Cronica apare cu subtilul: ,,Sãptãmânal politic-social-cultural editat de Comitetul judeţean pentru culturã şi educaţie socialistã Iaşi’’, redactor-şef fiind Liviu Leonte. ASTRA Editatã începând cu luna iunie 1966, revista Astra, al cãrui titlu reaminteşte denumirea ,,Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român’’, şi-a propus sã contribuie ,,la schimbul constructiv de opinii în problemele actuale ale literaturii, ştiinţei, învãţãmântului şi culturii largi’’. Revista îmbinã profilul tehnico-ştiinţificã preponderent cu cel umanist, de largã deschidere spre artã şi literaturã. Astra a valorificat experienţa vechii asociaţii, care organiza seriile Astrei urmate de expoziţii, concerte, recitaluri. Astfel, Astra a iniţiat manifestãri artistice ca ,,Cenaclurile Astrei’’, ,,Festivalul muzicii de camerã’’, ,,Teatru în aer liber’’, ,,Premiul de interpretare’’, ,,File pentru Cântarea României’’. La revistã au colaborat: Zaharia Stancu, Tudor Arghezi, Ion Pas, Eugen Jebeleanu. IX,4. În loc de concluzii Încercãm astãzi, la un deceniu de la evenimentele din 2 Decembrie 1989, care au restructurat ţara, angajând-o pe drumul democratizãrii, al statului de drept, al economiei de piaţã şi al integrãrii euro-atlantice, o minimã judecatã de valoare asupra a ceea ce a fost pozitiv în activitatea presei şi dimpotrivã a ceea ce a reprezentat stagnare, limitare, regres. Avem aceastã obligaţie decurgând din deontologia presei însãşi, care ne solicitã obiectivitate, echidistanţã, echilibru în cumpãnirea

faptelor, a evenimentelor, a împrejurãrilor care au pus ,,istoricii clipei’’ în contexte social-politice şi istorice de care nu a depins libera şi conştienta lor consimţire la tot ce au gândit, elaborat şi tipãrit. Ar fi o enormã greşealã sã ştergem cu un burete înmuiat într-o soluţie anticomunistã cele peste 4 decenii de osârdie gazetãreascã, împlinitã cu mesaje în mii de publicaţii, totalizând peste 10 milioane de exemplare la o singurã apariţie, în limba românã sau în alte câteva limbi ale minoritãţilor naţionale, secând astfel un izvor de minte şi de suflet al culturii naţionale. Dupã cum ar fi, de asemenea, o mare greşealã sã absolutizãm valoric conţinuturile şi formele de exprimare a acestora din presa anilor 1944-1989 ceea ce am conturat pânã aici întrun tablou incomplet. Prin urmare, în loc sã gãzduim în acest capitol ultim al cãrţii noastre micromonografii ale miilor de publicaţii apãrute pânã în 1989, pe care le putem gãsi în câteva lucrãri remarcabile indicate în Bibliografia cercetãrii noastre, facem loc unor opinii culese din documentele de partid referitoare la presã şi în marginea cãrora rãsar lumini şi umbre, lucruri de folos şi lucruri reprobabile. Sperãm sã sugerãm o imagine realã a unui parcurs preponderent meritoriu dar fatalmente ştirbit în semnificaţii de ceea ce s-a impus scrisului publicistic de cãtre spiritul sãu partinic. Beneficiind de o sintezã alcãtuitã din texe extrase din documente ale P.C.R. privitoare la obiectivele şi sarcinile presei, ne vom structura observaţiile pornind de la solicitãrile exprese ale P.C.R. faţã de mass-media, concretizate în: - direcţiile tematice ale presei; - conducerea presei de cãtre partid; - contribuţia presei la dezvoltarea conştiinţei socialiste, la ridicarea nivelului ideologic al maselor; - îndrumarea creaţiei literar-artistice; - promovarea consecventã a principiilor politicii externe a partidului Asemenea piloni partinici atrãgeau în jurul lor pârghii de susţinere, într-un ,,edificiu’’ al comunicãrii de masã care se fundamenta pe: 1) Legea presei din R.S. România; 2) Decret al Consiliului de stat privind organizarea şi funcţionarea radioteleviziunii române; 3) Decret al

Consiliului de stat privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Române de presã, ,,Agerpres’’. Structuratã în VIII capitole, în mai multe Secţiuni şi 101 articole, Legea Presei definea din primul ei articol dependenţa totalã a mass-media faţã de politica P.C.R. tradusã, concretizatã în misiunea de fãurire ,,a societãţii socialiste multilateral dezvoltate’’. În câteva elemente de relief aceasta însemna: slujirea intereselor supreme ale naţiunii socialiste, traducerea în viaţã a principiilor eticii şi echitãţii socialiste difuzarea în masã a concepţiei clasei muncitoare, clasã conducãtoare a societãţii româneşti. Articolul al doilea se cuvine a fi reprodus aidoma pentru cã el este edificator pe deplin asupra raporturilor presei cu partidul aflat la conducerea ţãrii: ,,Presa îşi desfãşoarã activitatea sub conducerea Partidului Comunist Român - forţa politicã conducãtoare a întregii societãţi din Republica Socialistã România’’. Ceea ce cuprind restul articolelor prezintã o relevanţã de subsidiar şi nici nu vom mai insista, prin urmare, asupra substanţei politico-ideologice cu care presa trebuia sã-şi impregneze întreaga sa activitate. Nu putem sã nu ne oprim fie şi în treacãt la câteva din conceptele promovate de P.C.R. în Legea presei. Unul dintre ele este detaliat în art. 5, din care aflãm cã prin presã se înţelegea întreaga activitate de informare publicã realizatã prin forme de imprimare, înregistrare, transmitere şi comunicare şi materializate în: ziare, reviste, buletine, emisiuni de radiotv., jurnale cinematografice, filme de informare şi documentare ,,orice alte forme de imprimare sau înregistrare graficã, fonicã ori vizualã, destinate şi folosite ca mijloc de exprimare şi informare publicã în masã’’. Cu alte cuvinte aproape tot ce se rostea, se tipãrea sau apãrea pe micul ecran nu era suficient sã defineascã mass-media, aceasta trebuia întregitã cu numeroase alte verigi ale comunicãrii, toate subordonate conducerii de partid. Funcţiile presei aveau şi ele, din chiar titulatura cap. II misiunea unor ,,funcţii social-politice’’, care semnificau: spirit militant pentru traducerea în viaţã a programului de fãurire a societãţii socialiste multilateral dezvoltate, afirmarea concepţiei ştiinţifice şi materialist-dialectice şi istorice a partidului despre viaţã şi societate; intransigenţã

faţã de concepţiile şi poziţiile obscurantiste, retrograde şi antiumanitare, formarea omului nou şi a conştiinţei socialiste, cultivarea dragostei faţã de P.C.R., a sentimentului frãţiei dintre români şi alte naţionalitãţi. Garantarea spiritului de partid ca spirit diriguitor al întregii prese era prevãzutã în art. 22, în care se precizeazã cã din Consiliul de conducere al oricãrui organ de presã trebuiau sã facã parte, în primul rând, ,,reprezentanţi ai organelor centrale şi locale de partid’’, urmaţi de alţi reprezentanţi (sindicate, U.T.C., Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste), aproximativ o treime din total, ,,precum şi ziarişti din redacţia publicaţiei respective’’. Consiliul de conducere al redacţiei ,,poartã deplina rãspundere pentru orientarea acestuia potrivit Programului P.C.R., hotãrârilor şi sarcinilor stabilite de conducerea partidului, pentru conţinutul politic, ideologic etc.’’. Cine putea fi ziarist potrivit aceleeaşi Legi a presei? Aflãm din art. 39: ,,Poate fi încadrat ca ziarist pesoana care militeazã pentru aplicarea în viaţã a politicii P.C.R. de fãurire a societãţii socialiste multilateral dezvoltate, se conduce în activitatea sa şi în viaţa particularã dupã normele eticii şi echitãţii socialiste (etc.)’’ Potrivit acestui criteriu de încadrare, la care se adãuga şi cel profesional, evident, se defineau şi îndatoririle şi drepturile ziaristului, în genere circumscrise sarcinilor generale ale presei anterior amintite. Cu privire la libertatea presei, aceasta este definitã în art. 69 şi anume cã ea nu putea fi folositã ,,în scopuri potrivnice orânduirii socialiste’’, acestea semnificând: împotriva Constituţiei, a principiilor politicii interne şi externe a P.C.R., a defãimãrii conducerii partidului şi statului, a difuzãrii de documente secrete, a propagãrii de concepţii obscurantiste, şovine, rasiste etc. Nerespectarea unor prevederi ale art. 69 putea sã ducã la suspendarea difuzãrii textelor cu pricina. În aria problemelor care ţin de libertatea de exprimare ar mai fi de semnalat art. 94, care sunã astfel: ,,Tipãrirea, înregistrarea sau difuzarea fãrã autorizare legalã, a unui imprimat grafic, fonic sau pe bandã ori peliculã, destinat a fi folosit ca mijloc de informare publicã,

constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendã’’. Ne oprim aici cu spicuirile noastre din documentele de partid referitoare la mass media din România anilor 1944-1989. Concluziile s-au desprins singure: 1) O direcţionare tematicã a strategiilor redacţionale; 2) O îngustare a posibilitãţilor de exprimare jurnalisticã, mai ales în genurile comentative; 3) O îngrãdire a stilurilor şi genurilor împinse lexical pe un ,,pat al lui Procust’’; 4) O standardizare a mesajelor, dupã exemplul ,,Scânteii’’. Aceste consecinţe au decurs din principiul îndrumãrii şi controlului presei de cãtre partid, concretizat în filiera cenzurii generale, finalizat cu efecte de presã diminuate sau contrare obiectivelor ideologice formulate în Programul P.C.R. Fãrã îndoialã însã cã aceastã aproape o jumãtate de secol de presã îşi are meritele şi valorile ei incontestabile, determinate de raportarea scrisului jurnalistic la parametrii social-politici şi istorici obiectivi, pe care teoreticienii presei le vor releva în cercetãri care îşi aşteaptã sorocul. EPILOG: PRESA DE AZI, PRESA DE MÂINE Ziaristica din vremea generaţiei de luptãtori paşoptişti, continuatã de a acelora din pleiada marilor clasici, Eminescu, Slavici, Caragiale, Macedonski, iar în secolul nostru de strãlucita breaslã reprezentatã de Arghezi, Brunea-Fox, Bogza, Stancu, Cocea, Cãlinescu - cu totul incompletã enumerare - se întâlneşte astãzi cu ziaristica noilor cuceriri ale electronicii într-o galaxie Gutemberg modernã, compeitivã, constituindu-se într-unul dintre cele mai redutabile mijloace de comunicare. Constantele scrisului publicistic românesc, angajarea, civismul, combativitatea, întãresc şi mai mult decât în trecut ideea unei prese de înaltã ţinutã umanistã. Într-un context de eflorescenţã a genurilor publicistice alimentate de timpul extraordinar de bogat în evenimente pe care îl trãim, mesajului clasic al presei i se alãturã, cu forţã de

percuţie din ce în ce mai mare, cel al radioului şi al televiziunii, mãrind gradul de competitivitate, dupã 1990. În trudnica muncã de zi şi de noapte în biroul redacţional îşi consumã energiile, inteligenţa şi pasiunea noile generaţii de gazetari, cca: 12 000 în presa scrisã şi radio-tv. Datoritã capacitãţii de cuprindere a realitãţii în dinamica desfãşurãrii ei, presa românã a parcurs un drum ascendent, s-a impregnat de la o etapã la alta cu noi virtuţi care îşi au sursa în mutaţiile şi în transformãrile produse în România de astãzi, stat liber, democrat şi aspirând la integrarea euro-atlanticã. Ideea de competitivitate implicã mai multe elemente care ţin, în esenţã, de pregãtirea de specialitate (element ce determinã la rându-i specializarea mesajului de presã), de experienţa de viaţã şi de muncã, de ţinutã eticã. Contopite, aceste trãsãturi şi calitãţi ale ziaristului conduc la o competitivitate profesionalã, a cãrei primã consecinţã însemneazã eficienţa la cititor. Vizavi de ideea de ,,concurenţã’’, se cuvin a fi disociate câteva opinii care circulã în literatura de specialitate în aceastã epocã a electronicii, asaltatã de mii de stimuli mass-media pe toate meridianele Terrei. Anumiţi teoreticieni emit pãreri discutabile cu privire la destinul presei scrise, în special, preconizând un declin al acesteia, sub avalanşa celorlalte douã mijloace de comunicare de masã, a televiziunii cu precãdere. Fireşte, în funcţie de particularitãţile mesajului de presã, de conţinutul acestuia şi, desigur, de procesul de tehnologizare însuşi, unele dintre pãreri pot sã fie validate de practicã. Pot tehnicile electronice sã suprime, la un moment dat, ziarul, aceastã lecturã a omului modern, fie cã o face în tramvai, în autobuz, în metrou sau într-o viitoare navã cosmicã? Aceste tehnici sînt realitãţi, în adevãr. Sînt redacţii de ziare care au adaptat sistemul de compoziţie programatã, adicã au încredinţat unui ordinator ,,cvasitotalitatea misiunilor îndeplinite de operatorii tipografi’’, cum ne informeazã Louis Guéry. Acelaşi specialist anticipeazã cã viitorul apropiat ne va oferi un ziar care, graţie unui ordinator central, va fi dotat ,,cu memorii pentru texte şi memorii pentru imagini’’. Fireşte, în epoca atât de

impresionantã a comunicãrii prin sateliţi artificiali ai pãmântului asemenea anticipãri sînt posibile împliniri. Am observat însã cã panica unor gazetari privitoare la destinul presei scrise nu se justificã pe temeiul tehnicilor moderne de imprimare a textelor, întrucât ele vizeazã mecanizarea lucrãrilor tipografice şi nu elaborarea textelor înseşi, apanaj al inteligenţei şi talentului omului. ªi chiar când un secretar de redacţie va folosi în locul creionului obişnuit un creion electronic pe un ecran video, el nu-şi va dezminţi funcţia de secretar de redacţie, de gazetar. Pentru cã valoarea unui articol sau plasamentul lui în paginã depind nu de atributele tehnologiei moderne, ci de cele ale pregãtirii şi priceperii lui. Aici se impune o precizare: competitivitate nu în sens tehnologic, ca urmare a introducerii unor tehnici moderne, indiferent care, ca particularizare a mesajului presei scrise de acela al televiziunii sau radioului, ci una calitativã ce îşi are esenţa în ridicarea gradului de pregãtire profesionalã a fiecãrui redactor (reporter), astfel încât mesajul pe care îl pregãteşte sã intereseze întotdeauna cititorul, participant simultan şi la ,,lectura’’ emisiunilor. Aceastã cointeresare de triplã funcţionalitate, prin intermediul crainicului de radio, al celui de televiziune şi al redactorului de ziar însemneazã, dupã opinia noastrã, o modalitate superioarã de a gãsi drumul spre receptor. Mai concret, dacã anumite evenimente, întâmplãri, fapte despre timp şi despre oameni ajung mai direct la public, graţie rapiditãţii tehnicilor de transmisie sau ajung însoţite de muzicã şi de imagini, nu însemneazã cã ziarul, difuzat cu o întârziere oarecare, sã nu reia aceleaşi realitãţi, când sunt importante sau mai puţin importante, dar cu condiţia unei reluãri particularizate. Articolul de gazetã este o lecturã, nepusã între ghilimele, la care se poate reveni oricând, în timp ce ,,lectura’’ radio-televiziunii are un timp efemer, incomod uneori ca receptivitate, comod în alte privinţe. Beneficiind de toate condiţiile ca sã existe în timp şi peste timp, mesajul de mâine al presei libere, democrate va rãmâne competitiv în sensul unei tot mai profunde adânciri în problematica complexã a timpului, a relevãrii trãsãturilor lui de largã cuprindere în masa cititorilor, a opiniei publice în general, în sensul unei neîntrerupte perfecţionãri publicistice. Dupã cum spunea Arghezi, în

tableta Dintr-un foişor, ,,A scrie, pur şi simplu, e ceva cu totul grav, peste toate sensurile de vocabular’’. Gravitatea aceasta, în contextul mesajului massmedia echivaleazã cu responsabilitatea pentru fiecare cuvânt, silabã, pentru fiecare element al vieţii aşternut pe hârtie, difuzat în eter sau transmis pe micul ecran. Adicã respectul pentru adevãr, respectul pentru om, într-o viziune proprie ziaristului om de condei de o structurã profesionalã deosebitã. În nici o împrejurare, prin urmare, un cuvânt care izvodeşte din dragostea de neam şi de ţarã nu poate fi sortit deşertãciunii, cum nu a fost de la cronicari încoace, ceea ce deja îl face competitiv cu timpul însuşi, cu generaţiile prezente şi cu cele care vor urma, întru câştigul cititorului, aplecat zi de zi peste pagina de ziar, aceastã folositoare şi plãcutã zãbavã a ,,vestitorilor de obşte’’. A acelora care din ,,istorici ai clipei’’ pot fi consideraţi istorici autentici ai unui mare letopiseţ din care noi am încercat sã evocãm aici o singurã filã.

BIBLIOGRAFIE ªI NOTE Capitolul I 1. Asachi, Gheorghe, Omul literat, în ,,Albina Româneascã’’, anul XI, 1839, nr. 12, 9 februarie. 2. Bariţiu, George, De la redacţie, în ,,Foaie volantã’’, sem. II, 9 mai 1938. Spre sfârşitul deceniului 4, în afara ,,Foii volante’’ (pct. 5) în peisajul presei româneşti mai apãruserã: ,,Foaia

duminicii’’ (Braşov, 1837); ,,Foaia de sãptãmânã din Transilvania’’ (Braşov, 1837); ,,Foaia literarã’’ devenitã din 1838 ,,Foaia pentru minte inimã şi literaturã’’, supliment al ,,Gazetei de Transilvania’’, editatã de Gh. Bariţiu. Alte douã suplimente literare, ale celorlalţi doi ctitori, I.H. Rãdulescu, ,,Curierul de ambe sexe’’ (Bucureşti, 1837) şi Gh. Asachi, cu ,,Alãuta româneascã’’ (Iaşi, 1837). 3. Iorga, Nicolae, 1922, Istoria presei româneşti de la începuturi pînã în 1916, cu o prefaţã de C. Bacalbaşa, Atelierele Soc. anonime ,,Adevãrul’’, p. 192. 4. xxx Din presa literarã româneascã a secolului XIX. Art. Iubitorilor de ştiinţã, în ,,Biblioteca româneascã’’, Buda, 1921. Prefaţã de Romul Munteanu, Antologie, note şi glosar de Aurel Petrescu, Editura tineretului, 1967, p.66. 5- Breazu, I., 1944, Literatura Transilvaniei, Casa ªcoalelor, Bucureşti, p. 114. 6. Micu, Dumitru, op. cit., p. XIII. Exegetul considerã ,,Crestomaticul românesc’’, primul periodic scris în limba românã, sub redacţia lui Theodor Racoce, care încã din 1816 intenţionase sã scoatã ziarul ,,Novele sau gazete româneşti’’. Despre profilul acestui proiectat ziar relateazã, prin reproducerea art. Înştiinţare, Iulian Negrilã, în Istoria presei, 1997, Edit. Multimedia, Arad, p. 12-15. 7. Hangiu, Ion, în vol. Presa literarã româneascã, loc. cit., p. 11. Singurul exemplar al primei publicaţii româneşti, ,,Fama Lipskii’’, datat 7 noiembrie 1827 a fost pãstrat la Biblioteca Brukenthal din Sibiu. 8. I. Eliad, C. Moroiu, art. Înştiinţare, precedat înainte de cele douã semnãturi cu sintagma: ,,Dãtãtorii Gazetelor’’, în ,,Curierul românesc, nr.1,8/20 aprilie, 1929. Din acelaşi articol mai aflãm cã gazeta trebuia sã se mai numeascã ,,Curierul Bucureştilor’’ şi îşi propunea sã tipãreascã: 1) O culegere despre cele mai utile şi interesante lucruri din presa europeanã; 2) însemnãri referitoare la, ,,sporirea’’ literaturii române; 3) veşti despre articole ,,ale negoţului’’; 4) veşti despre sfaturi şi hotãrâri statale. 9. Bariţiu, George, art. De la redacţie, în ,,Gazeta de Transilvania’’. nr.1, 12 martie 1838, Braşov. 1o. Cornea, Paul, Zamfir, Mihai, 1969, Gândirea româneascã în epoca paşoptistã, I, Editura pentru literaturã, p. 208 şi urmã.

Capitolul II 1. C. Bacalbaşa, Privire asupra presei româneşti din zilele noastre, în N. Iorga, op. cit., p. 189. 2. Înştiinţare, în ,,Curierul românesc’’, nr.1/aprilie, 1829. Articolul este semnat ,,Dãtãtorii Gazetelor’’, I. Eliad (I. H. Rãdulescu, n.n.) şi C. Moroiu. 3. Notã: Se anunţase publicului o culegere din cele mai frumoase lucruri extrase din gazetele europene; de asemenea, se anunţaserã însemnãri despre cultivarea limbii, la rubrica ,,Notiţia’’. 4. în N. Iorga, Istoria presei româneşti de la începuturi pânã în zilele noastre, op. cit., p. 188. 5. Idem. 6. Idem. 7. ,,Dacia literarã’’, Tom. I, ianuarie-iunie 1840, Iaşi, La cantora jurnalului, sub redacţia lui M. Kogãlniceanu, 30 ghenarie, Introducţie, art. semnat: Redactorul rãspunzãtor M. Kogãlniceanu. 8. Kogãlniceanu, Mihail, Scrieri istorice, vol. II, Edit. Academia R. S. România, Bucureşti, 1976, p. 396 9. Popovici, Dimitrie, Romantismul românesc, I. H. Rãdulescu, Editura tineretului, Bucureşti, 1969, p. 178. lo.,,Curierul român’’, editorial semnat I. Eliad, în ,,Curierul român’’, anul XIX, nr.1, 25 iunie, 1847, p. 1. 11. Prospect, în ,,Spicuitorul moldo-român’’, Jurnal ştiinţific, literar şi industrial, sub îngrijirea lui Gh. Asachi, Iaşi, 10 martie 1841, p. 1. 12. Aaron, Florian, Precuvântare la Idee repede de Istoria Prinţipatului Ţãrii Româneşti, tom. I-III, Tip. I. Ediad, 1835, p. V. 13. Art. Jurnalismul în România, de Gh. Asachi, în ,,Albina româneascã’’, anul XIX, 1847, nr.3,9 ian., p. 10. Articol antologat în vol. Gândirea româneascã în epoca paşoptistã, de Paul Cornea şi M. Zamfir, op. cit., p. 208. 14. T. Cipariu, Principie de limbã şi scripturã, în ,,Organul luminãrii’’, anul IV, 25 ian., 1847, p. 16. 15. art. Ceva despre ortografia latino-româneascã’’ în ,,Foaie pentru minte, inimã şi literaturã’’, an I, nr. 10, 1838, p. 75.

16. Gh. Asachi, Referat asupra gramaticii româneşti a lui G. Sãulescu. Text tipãrit în ,,Studii şi cercetãri de istorie literarã şi folclor’’, an II, 1953, p. 201-202. 17. Art. Înştiinţare, în ,,România literarã’’, an I, 1 ian., 1855, p. 1. 18. Cf. Jurnalismul în România, loc. cit. 19. Cf. art. Ceva despre ortografia laino-româneascã, loc. cit. 20. Programul ziarului ,,Steaua Dunãrii’’, în ,,Steaua Dunãrii’’, an. I, nr. 1, 1 octombrie 1855. 21. Scopul nostru, în ,,Junimea românã’’, nr.1, 3 mai, 1851. Editorialul este semnat de G. Creţeanu şi D. Florescu, iar ziarul ,,Junimea românã’’ a fost editat la Paris, ca ziar de exil, sub patronajul societãţii ,,Junimea Românã’’. 22. în ,,Curierul românesc’’ nr. 71, 7 ian., 1834, p. 281. 23. Cf. ,,Gazeta Teatrului Naţional’’, an. I, nr.1, 1 nov., 1835, p. 1. 24. Bãlcescu, Nicolae, Scrieri alese, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 110. Capitolul III 1. Bãlcescu, Nicolae, Opere, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1953, p. 307. 2. Proclamaţia de la Izlaz, în vol. Anul 1848 în Principatele Române, I, Bucureşti, 1902, p. 490 şi urm. Text redactat de I. H. Rãdulescu, cu excepţia celor 21 puncte revendicative. Textul fusese tipãrit pe foi volante şi citit la 11 iunie 1848 cu ocazia adunãrii de la Islaz. 3. ,,Poporul suveran’’, cu emblema: ‘’Gazetã politicã şi literarã. Libertate, egalitate, fraternitate,,, nr. 1, 19 iunie 1848. 4. Cf. Manifest al comitetului revoluţionar român, redactat de D. Brãtianu, tipãrit în ,,Republica românã’’, anul I, nr. 1, noiembrie 1851. 5. Art. Iaşi, tip. în ,,Zimbrul’’, nr. 1, 3 iulie, 1850. 6. Art. Înştiinţare, în ,,România literarã’’, loc. cit. 7. Art. Iaşii 1 octomvri 1955, în ,,Steaua Dunãrii’’, Jurnal politic, literar şi comercial sub redacţia lui M. Kogãlniceanu, nr. 1, 1 octombrie 1855.

8. Art. Programa, în ,,Dâmboviţa’’, Foaie politicã şi literarã, anul I, nr. 1, sâmbãtã 11 octombrie 1858, p. 1. 9. Ivaşcu, George, Reflector peste timp, Editura pentru literaturã, 1964, p. 290. Capitolul IV 1. Iliesc, Adriana, Revistele literare la sfârşitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 35. Notã. În ,,Familia’’, între alţii, au publicat Alecsandri, Eminescu, Haşdeu, Vlahuţã, Tr. Demetrescu, G. Coşbuc, O. Goga, Al. Macedonski, D. Zamfirescu, St. O. Iosif. 2. N. Iorga, op. cit., p. 39 3. M. Eminescu debuteazã în ,,Familia’’ cu poezia Deaş avea (februarie 1866). Notã. M. Eminescu semnase debutul sãu cu numele tatãlui sãu, Eminovici. Transformarea acestuia în Eminescu se datoreazã lui Iosif Vulcan, socotit şi ,,naşul’ poetului. În revistã, Eminescu mai tipãreşte, în acelaşi an, poeziile: O cãlãrire în zori, Din strãinãtate, La Bucovina şi Speranţa. 4. Între acestea, gazeta ,,Organul luminãrii’’, cu subtitlul ,,Gazetã bisericeascã, politicã şi lirerarie’’ (anul I, nr. 1, 4 ianuarie 1847), datoratã lui T. Cipariu, care în timpul revoluţiei de la 1848 a devenit ,,Organul Naţional’’, circumscris prin programul redacţional revendicãrilor paşoptiste. 5. ,,Timpul’’, Cotidian al Partidului Conservator, 15 martie 1876, existând pânã în 1900, sub mai multe direcţii. O prezentare a acestui important cotidian, a cãrui reputaţie se datoreazã, în primul rând, lui M. Eminescu, în vol. I. Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti, 1987, Ed. şt. şi enciclopedicã, p. 335-336. 6. Editorial în ,,Convorbiri literare’’, anul I, nr.1, 1 martie, 1867, semnat Iacon Negruzzi. 7. Idem. 8. Acest articol al lui M. Eminescu este publicat postum în revista ,,Convorbiri literare’’, nr. 4, 1903. 9. în ziarul ,,Independenţa’’, 3 octombrie 1861 10. în ziarul ,,Timpul’’, 8 octombrie 1877. 11. C. Bacalbaşa, Bucureştii de altãdatã, 1871-1877, Tip. ,,Universul’’, Bucureşti, 1927.

12. Art. Independenţa românã, în ,,Timpul’’, 19 februarie 1880. Capitolul V 1. ,,Federaţiunea’’, 5 mai 1870 2. Art. Cãtre publicul român, ,,Tribuna’’, anul L, nr. 1, 14/16 aprilie 1884 3. ,,Timpul’’, o octombrie 1877. 4. M. Eminescu, Pãtura suprapusã, în ,,Timpul’’, 3 septembrie 1881. 5. Tinerii noştri domnişori de la Paris, cf. ediţia I. Creţu, Scrieri politice şi literare, Editura Minerva, 1905. 6. Idem, ,,Timpul’’, 17 februarie 1880. 7. Art. Frazã şi adevãr, ,,Timpul’’, 23 decembrie 1877. 8. Art. Chestiunea cea mare, loc. cit. 9. I.L. Caragiale, 1907 din primãvarã pânã-n toamnã, loc. cit. 10. Idem. Capitolul VI 1. Popescu-Puţuri, Ion, Augustin Deac, La première Internationale et la Roumanie, Editions de l’academie de la République Socialiste de Roumanie, Bucureşti, 1966, p. 16. 2. Vişinescu, Victor, Sofia Nãdejde, colecţia ,,Evocãri’’, Editura Politicã, Bucureşti, 1972, 245 p. 3. Ionescu, Raicu-Rion, Arta revluţionarã. Studiu introductiv, text ales şi stabilit, tabel cronologic, note şi bibliografie de Victor Vişinescu, p. 62. 4. Idem, art. Arta revoluţionarã. 5. Cf. ,,Lumea nouã’’, 14 noiembrie. 6. Idem 1899, p. 1. 7. Documente din istoria mişcãrii muncitoreşti din România 1916-1921, Bucureşti, Editura Politicã, 1966, p. 223. 8.Cf. ziarul ,,Drepturile omului, 12 februarie 1895, p. 2. 9. Anton Bacalbaşa, Scrieri alese, vol. II, E.P.L., 1965, p. 13 10. Mişcarea muncitoreascã din România, 1893-1900, Editura politicã, 1965, p. 305.

11. în ziarul ,,Nepszava’’, 23 ianuarie 1891. 12. în ziarul ,,Volkswille’’ (,,Voinţa poporului’’), 18 mai 1893. 13. Cf. ziarul ,,Die Neuie Zeit’’, ian. 1891. 14. Augustin Deac, Mişcarea muncitoreascã din Transilvania în ultimul deceniu al sec. al XIX-ea, Editura Politicã, 1968, p. 339. 15. Idem. 16. Din presa literarã româneascã a secolului XIX, ediţia Aurel Petrescu, prefaţã de Romul Munteanu, Bucureşti, Editura Tineretului, colecţia Lyceum, 1967. Capitolul VII 1. Cf. volumu: Sofia Nãdejde, Scrieri, Studiu introductiv, text ales şi stabilit, tabel cronologic şi bibliografie generalã de Victor Vişinescu.Editura ,,Junimea’’, Iaşi, 1978. 2. Demostene Botez, De vorbã cu dl. M. Sadoveanu, în ,,Adevãrul literar şi artistic’’, septembrie, 1926. 3. Tudor Vianu, Opere, vol. IV., Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 529. 4. în ,,Lumea nouã’’, 19 iulie 1899. 5. Idem, 19 martie 1900. 6. Art. Câteva lãmuriri confraţilor de la ,,România ruralã’’, în ,,Lumea nouã’’, 30 ian. 1900. 7. Cf. Victor Vişinescu, Mesajul militant al presei române, Editura Politicã, 1979, Bucureşti, p. 112. 8. Idem. 9. În ,,Epoca’’, nr.225, 15 august, 1916. 10.Ibidem, nr. 227, 16 august, 1916 11. Gr. Rãuşan, în ,,Viitorul’’, nr. 3091, 15 septembrie 1916, 12. Idem. 13. În ziarul ,,America’’, nr. 219, 25 septembrie 1916. Capitolul VIII 1. Cf. Documente din istoria mişcãrii muncitoreşti din România 1916-1921, p. 131.

2. Dr. Florea Nedelcu, Presa comunistã tribunã de luptã a gloriosului februarie 1933, în ,,Presa noastrã’’, nr.2, 1973. 3. Cf. Titu Georgescu, Intelectualii antifascişti în publicistica româneascã, Editura ştiinţificã, 1976. 4. În ,,Iaşul’’, anul VII, nr. 269, 18 martie 1939. 5. În ,,Ţara Nouã’’, anul I, nr.7, 2 iulie 1939. 6. În ,,Facla’’, 17 octombrie 1935. 7. În ,,Cuvântul liber’’, 17 martie 1934 8. Cf. Credinţanoastrã, în ,,Facla literarã,,, an I, nr.1 februarie 1932. 9. Cf. De ce scriu, în ,,Facla’’, anul XV, nr. 1393, 20 sept. 1932. 1o. În ,,Mişcarea literarã’’ anul I, nr.1, 15 sept. 1935. 11. Miron Radu Paraschivescu, Libertatea de creaţie, în ,,Reporter’’, anul V, 31 oct. 1937. 12. Eugen Jebeleanu, Poezia şi Poeţii astãzi, în ,,Cuvântul liber’’, Anul III, nr. 27, 1936. 13. Cf. art. Caracterul specific naţional în literatura românã în ,,Viaţa româneascã’’, nr.11, 1922. Capitolul IX 1. Cf. ,,România liberã’’, 1 ianuarie 1942 (ediţia bãnãţeanã) 2. În ,,România liberã’’ (varianta bucureşteanã), 26 mai 1944. 3. Cf. în vol. Mesajul militant al presei române, de Victor Vişinescu, Editura Politicã, Bucureşti, 1979, p. 154155. 4. Cf. în ,,Scânteia’’, 21 sept. 1944. 5. Cf. ,,Presa noastrã’’, An IV, nr.6, iunie 1959. 6. Cf. Obiective şi sarcini actuale ale presei, Culegere de texte din documente ale Partidului Comunist Român, 1978, Academia ,,ªtefan Gheorghiu’’, Facultatea de ziaristicã, uz intern, p. 30. 7. I. Hangiu, Dicţionar al Presei literare româneşti, Editura ªtiinţificã şi Enciclopedicã, 1987, p. 311. 8. Idem, p. 294. 9. Cf. Victor Vişinescu, op. cit. p. 176-178, 10. Cf. I. Hangiu, Dicţionar al presei... cit., p. 312, 313. 11. Idem, p. 83, 84.

12. Idem, p. 298 Bibliografie generalã sistematizatã. Presa românã, de la începuturi pânã în zilele noastre, constituie un teritoriu de activitate vast şi diversificat, întins pe mai mult de douã secole. Asupra acestui teritoriu s-au aplecat cercetãtori din marile biblioteci, critici şi istorici literari lingvişti şi scriitori - gazetari universitari şi teoreticieni ai presei, într-un efort comun şi complementar, concretizat în lucrãri de diferite conţinuturi şi modalitãţi de comunicare. Ne-am gândit sã sistematizãm aceste contribuţii deosebite la studiul, cunoaşterea şi evaluarea istoriei presei române într-un tablou bibliografic util şi celor care se vor dedica unor viitoare cercetãri de presã dar şi celor care se consacrã jurnalismului sau doresc sã cunoascã anumite etape din evoluţia presei române. Iatã compartimentele în care am conceput sistematizarea Bibliografiei de presã: A. Repertorii bibliografice de anvergurã. 1. Publicaţiunile periodice româneşti (ziare, gazete, reziste). Descriere bibliograficã de Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu. Cu o introducere de T. Bianu. Tom. I. Catalg alfabetic 1820-1906, Bucureşti, Leipzig, Viena, 1913. 2. Publicaţiile periodice româneşti (Ziare, gazete, reviste) Tom. II. Catalog alfabetic 1907-1918. Supliment 1790-1906. Descriere bibligraficã de G. Baiculescu, Georgeta Rãduicã, Neonila Onofrei. Editura Academiei R. S. România, 1969. 3. Publicaţii periodice româneşti (Ziare, gazete, reviste). Tom. III. Catalog alfabetic: 1919-1924 (Volum colectiv BAR). Editura Academiei R. S. România, 1989. B. Istorii ale presei române (dupã criteriul cronologic) 1. Emanoil Cretzulescu, Originea presei. Presa în strãinãtate şi în România, Bucureşti, fãrã editurã, 1887. 2. Ilarie Chendi, Începuturile ziaristicii noastre, (17891895), Orãştie, 1900. 3. N. Iorga, Istoria presei româneşti de la primele începuturi pânã la 1916. Cu o privire asupra presei

româneşti din zilele noastre de C. Bacalbaşa, Bucureşti, fãrã editurã, 1922. 4. Const. Antip, Contribuţii la istoria presei române, Uniunea Ziariştilor din Republica Popularã Românã, Bucureşti, 1964. 5. Constantin Antip, Istoria presei române, Academia ,,ªtefan Gheorghiu’’, Bucureşti, 1979. 6. Victor Vişinescu, Mesajul militant al presei române, Editura Politicã, Bucureşti, 1979. 7. Mircea Popa, Valentin Taşcum Istoria presei literare româneşti din Transilvania de la începuturi pânã la 1918, Cluj Napoca, Edit. Dacia, 1980. 8. Iulian Negrilã, Istoria presei, Editura ,,Multimedia’’, Arad, 1997. C. Contribuţii la istoria presei pe sectoare specializate şi zone geografice (dupã criteriul cronologic) 1. Ioan Lupeş, ‘’novele sau gazete româneşti’’ în Lemberg, Edit. Sibiu Diecezana, anul 1916. 2. I. Lupaş, Contribuţiuni la istoria ziaristicii ardelene, Sibiu, Asociaţiunea, 1926. 3. S. Semilian, Istoricul presei brãilene de la 1839 pânã la 1926, Brãila, fãrã editurã, 1927. 4. A. Cosma-Junior, Istoria presei române în Banat, ed. 4, vol. 1, Timişoara, Editura ziarului Unirea Românã, 1932. 5. Emil Samoilã, ziaristica, atelierele ,,Adevãrul’’, Bucureşti, 1932. 6. Dr. I.Garovina, Ziare şi ziarişti, Sibiu, fãrã ed., 1942. 7. Nestor Ignat, Eminescu publicist, în vol. studii şi conferinţe cu prilejul a 100 de ani de la naşterea lui Eminescu, Bucureşti, EPL, 1950. 8. Ileana Turuşancu, Reviste botoşãnene, din trecut, Bucureşti, în vol. 3, 1957. 9. Dan Berindei. Dezvoltarea presei bucureştene în perioada formãrii şi organizãrii statului naţional român, în ,,Studii’’, nr. 3/1962. 10. Cheresteşiu, Întemeierea presei româneşti în Transilvania şi activitatea publicisticã a lui G. Bariţ pânã la izbucnirea revoluţiei de la 1848, Editura Academiei, Cluj, 1964.

11. Pimen Constantinescu, Istoricul presei focşãnene (1859-1900), Tip. Gh. D. Mircea, Focşani, 1931. 12. xxx Presa muncitoreascã şi socialistã din România, Editura Politicã, vol. 1, 1964, vol. II 1966, vol. III 1971, vol.IV 1978. 13. Elena Dunãreanu, Presa româneascã sibianã (1851-1968), Sibiu, fãrã editurã, 1969. 14. A. Cosma, Publicaţii literare bãnãţene în perioada interbelicã, în ,,Orizont’’ XXI, nr. 4, 1970. 15. Gh. Pãtrar, Publicaţiile periodice bãcãoane 18671967, Bacãu, BMB, 1969. D. Sinteze despre presa literarã (dupã criteriul cronologic) 1. D. Micu, Poporanismul şi ,,Viaţa româneascã’’, ESPLA, Buc., 1961. 2. I. Hangiu, Presa literarã româneascã, ediţie în 2 volume, Introducere de D. Micu, EPL, 1968, Bucureşti. 3. Paul Cornea, Reviste literare româneşti din secolul al XIX-lea, Contribuţii monografice, Bucureşti, Editura Minerva, 1970 4. Adriana Iliescu, Revistele literare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Minerva, 1972. 5. Marin Bucur, Reviste progresiste româneşti interbelice, Bucureşti, Editura Minerva, 1972. 6. Ovidiu Papadina, Reviste literare româneşti din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Editura Academiei, 1974. 7. D. Micu, Gândirea şi gândismul, Edit. Minerva, 1975. 8. (Colectiv) Reviste literare româneşti de la începutul secolului al XIX-lea (colab. Ilin Stancu, Ov. Papadima, Dana Popescu, D. Vatamaniuc), Editura Academiei, 1976. 9. G. Gheorghiţã, ,,Sburãtorul’’, Edit. Minerva, Buc., 1976. l0. Tudor Opriş, Reviste literare ale elevilor, 18341974, Bucureşti, Editura Didacticã şi Pedagogicã, 1977. E. Antologii de presã (scurte prezentãri monografice, reproduceri de texte, comentarii)

1. George Ivaşcu, Reflector peste timp. Din istoria reportajului românesc. Vol. l, 1829-1866, Bucureşti, Editura pentru literaturã, 1964. 2. Petrescu Aurel, Din presa literarã româneascã a secolului al XIX-lea. Prefaţã de Romul Munteanu, Bucureşti, Editura tineretului, 1967. 3. D. Murãrraşu, Din presa literarã româneascã, Editura Albatros, Bucureşti, 1970. 4. Constanţa Trifu, Presa umoristicã de altãdatã, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1974. 5. Eugen Marinescu, Din presa literarã româneascã, 1918-1944, Bucureşti, Editura Albatros, 1975. 6.G. Ivaşcu, Antoaneta Tãnãsescu, Cumpãna cuvântului, 1939-1945, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977. 7. I. Hangiu, Reviste şi curente în evoluţia literaturii române, Bucureşti, Editura Didacticã şi Pedagogicã, 1978. 8. D. Micu, Scriitori. Cãrţi, Reviste, Editura M. Eminescu, Bucureşti, 1980. 9. Victor Vişinescu, Valori lexicale şi stilistice în publicistica literarã româneascã, Editura Albatros, 1981. F. Dicţionare de (despre) presã 1. I. Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (1790-1982), Editura ştiinţificã şi enciclopedicã, 1987. 2. Zamfir, Cãtãlin, Vlãsceanu, Lazãr, 1993, Dicţionar de sociologie, Edit. Babel, Buc. 3. Georgeta Rãduicã, Nicolen Rãduicã, Dicţionarul presei româneşti, (1731-1918), Editura ştiinţificã, Bucureşti, 1995. 4. Cristian Florin Popescu, Radu Bîlbîie, Mic dicţionar de jurnalism Fundaţia Rompres, 1998. 5. Mirela Lazãr, Dicţionar de terminologie de massmedia şi comunicare francez-român, Editura Universitãţii Bucureşti. G. Jurnalismul modern (cercetãri despre opera jurnalisticã în plan global: structuri, genuri, tehnici, doctrine, funcţii, efecte, semioticã, deontologie, relaţii publice, marketing, teoria comunicãrii)

În limba românã (alfabetic) Bakenhus, Norbert 1998, Radioul local. Ghid practic pentru jurnalişti. Traducere de Daniela Arghir, Polirom, Iaşi. Bondrea, Aurelian, 1997, sociologia opiniei publice şi a mass-media E. Fundaţia ,,România de mâine’’, Buc. Bucheru, Ion, 1997, Fenomenul Televiziune, Edit. Fundaţia România de mâine. Butoi, Octavian, 1974, Introducere în teoria presei, Universitatea Bucureşti (curs). Cathala, Henri-Pierre, 1991, Epoca dezinformãrii, Traducere de Nicolae Bãrbulescu, Editura Militarã, Bucureşti. Capelle, Marc, 1994, Ghidul jurnalistului. Presã scrisã. Agenţie. Radio, TV. Adaptare în limba românã de Mirela Lazãr, Editura Carro. Coman, Mihai, 1996, Din culisele celei de a patra puteri, Introducere în sistemul mass-media, Editura ,,Carro’’, Bucureşti. Coman, Mihai, 1999, Introducere în sistemul massmedia, Collegium Polirom, Iaşi Dinu, Mihai, 1993, Introducere în teoria comunicãrii (curs), Universitatea Bucureşti, Facultatea de Jurnalisticã. Dinu, Mihai, 1997, Comunicarea, repere fundamentale. Editura ştiinţificã, Bucureşti. Drãgan, Ioan, 1996, Paradigme ale comunicãrii de masã, Orizontul Societţii mediatice, Partea I, Casa de Editurã şi Presã ,,ªansa’’, SRL, Bucureşti, 1998. Dobrescu, M. Emilian, Sociologia comunicãrii, Societatea Academicã Hyperion, Universitatea Hyperion, Editura Victor DeFleur, Melvin, Ball-Rokeach Sandra, 1999, Teorii ale comunicãrii de masã, Traducere de Ducu Harabagiu şi Cãtãlina Harabagiu, Collegium Polirom, Iaşi. Dona, H., Preda, E., 1968, ,,Cinci coloane pe-a-ntâia’’. Consideraţiuni asupra mijloacelor de informare din ţãrile occidentale, Editura Politicã, Bucureşti. Flichy, Patrice, 1999, O istorie a comunicãrii moderne, Spaţiu public şi viaţã privatã. Traducere şi adaptare de Mirela Lazãr, Collegium Polirom, Iaşi. Friedman, Michel, 1991, Libertãţi şi rãspunderi ale ziariştilor şi autorilor. Traducere din limba francezã de

Alexandru Skultéty. Control ştiinţific de Radu Ar. Grãdinescu, Humanitas, Bucureşti. Gross, Peter, 1999, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei româneşti post-comuniste. Traducere de Irene Joanescu, Collegium Polirom, Iaşi. Hartley, John, 1999, Discursul ştirilor, traducere de Monica Mitarcã, Collegium Polirom, Iaşi. Jeanneney, Jean-Nöel, 1997, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini şi pânã astãzi. Traducere de Mihaela Calca. Prefaţã de Bogdan Ghiu. Institutul European, Bucureşti. Haineş, Ion, 1998, Introducere în teoria comunicãrii, Universitatea ,,Spiru Haret’’ Editura Fundaţiei ,,România de mâine’’, Bucureşti. McLuhan, Marshall, 1975, Galaxia Gutenberg, Editura Politicã, Buc. McLuhan, Marshall, 1997, Mass-media sau mediul invizibil, Taducere din limba englezã de Mihai Moroiu, Nemira, Bucureşti. Moldoveanu, Maria, Valeriu Ioan - Franc 1997, Marketing şi culturã, Editura Expert, Bucureşti. Milo Katie, Sharon Yoder, Peter Cross, ªtefan Niculescu-Maier, 1998, Introducere în Relaţii Publice, NIM, Bucureşti Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, 1997, Vol.I Volum coordonat de Mihai Coman, Collegium, Polirom. Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare. Volumul II, 1999, Volum coordonat de Mihai Coman, Collegium, Polirom. Manual pentru ziariştii din Europa Centralã şi de Est, editor Malcom F. Mallette. Traducerea Irina Horea, Doina Licã, 1992 World Press Freedom Committee, Asociaţia Ziariştilor Români, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisã, Bucureşti. Pânzaru, Petru, 1996, Mss-mdia în tranziţie, Editura Fundaţiei Rompres, Bucureşti. Petcu, Marian, 1999, Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii. Cuvânt înainte de Mihai Coman, Collegium Polirom, Iaşi.

Dr. Popa, Dumitru Titus, 1999, Dreptul comunicãrii (presã scrisã, vorbitã şi televizatã), Editura Norma, Bucureşti. Popescu, Flrin Cristian, 1997, Modalitãţi de redactare a textului publicistic. Criterii, norme, soluţii. Editura I.N.I., Bucureşti. Randal, David, 1998, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisã. Prefaţã de Mihai Coman. Traducere de Alexandru Brãduţ Ulmanu, Collegium Polirom, Iaşi. Runcan, Miruna, 1998, Introducere în etica şi legislaţia presei, Editura All Educaţional, Bucureşti. Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 1991, Introducere şi semioticã, Editura Universitãţii Bucureşti. Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 1995, Semiotica discursului şiinţific, Editura ştiinţificã, Bucureşti. Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 1997, Introducere în teoria argumentãrii, Editura Universitãţii Bucureşti. Stanton, Nicki, 1995, Comunicarea, SC ªtiinţã & Tehnicã SA Smeureanu, Ion, Georgeta Drulã, 1997, Multimedia concepte şi practicã - Editura Cison, Bucureşti. Stoetzel, Jean, 1971, Opinia publicã şi informarea colectivã. Sociologia francezã contemporanã, Editura politicã. Stoetzel, J., Girard, A., 1975, Sondajele de opinie publicã, Editura ştiinţificã şi enciclopedicã Stoiciu, Gina, 1981, Orientãri operaţionale în comunicarea de masã. Tãmaş, Sergiu, 1999, Perspectiva socialã, Societatea Academicã Hyperion, Editura Victor, Bucureşti. Todorov, Tzvetan, 1983, Teorii ale simbolului,, Editura Univers, Buc. Toffler, Alvin, 1995, Powershift/Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti. Udroiu, Neagu, 1981, Gutenberg sau Marconi, Edit. Albatros, Buc. Udroiu, Neagu, 1983, Eu comunic, tu comunici, el comunicã, Editura Politicã, Bucureşti. Vlad, Tudor, 1997, Interviul. De la Platon la Playboy, Editura Dacia Cluj-Napoca.

Vişinescu, Victor, 1993, Stilul şi limbajele presei (curs), Universitatea Hyperion, Facultatea de ziaristicã. Voiculescu, Marin, 1993, Doctrine şi sisteme politice contemporane. Editura Hyperion XXI, Bucureşti. Wierzbicki, Piotr, 1996, Structura minciunii, Edit. Nemira, Bucureşti.