Istoria Europei_ Carpentier

Coordonatori J. CARPENTIER şi F. LEBRUN în colaborare cu J.-P.ARRIGNON, J.-J.BECKER, D. BORNE, E. CARPENTIER, J.-P. PAUTREAU şi A.TRANOY Istoria Europei Prefaţă de RENE REMOND Traducere din franceză de A. SKULTETY & S. SKULTETY HUMANITAS BUCUREŞTI Coperta IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE JEAN CARPENTIER FRANgois LEBRUN Inspector general al educaţiei naţionale Profesor emerit de istorie modernă la Universitatea Haute-Bretagne-Rennes II JEAN-PIERRE ÂRRIGNON Profesor de istorie a Evului Mediu la Universitatea din Poitiers JEAN-JACQUES BECKER Profesor de istorie contemporană la Universitatea Paris XNanterre DOMINIQUE BORNE Inspector general al educaţiei naţionale FXISABETH CARPENTIER Profesor de istorie a Evului Mediu la Universitatea din Poitiers JEAN-PIERRE PAUTREAU Cercetător la C.N.R.S. Universitatea Rennes I ALAIN TRANOY Profesor de istorie veche la Universitatea din Poitiers Jean Carpentier a scris introducerea. Jean-Pierre Pautreau a scris capitolele 1 şi al 2-lea, Alain Tranoy capitolele al 3-lea—al 6-lea, Elisabeth Carpentier şi Jean-Pierre Arrignon capitolele al 7-lea—al 12-lea, Franşois Lebrun capitolele al 13-lea-al 17-lea — în colaborare cu JeanPierre Arrignon —, Dominique Borne capitolele al 18-lea-al 23-lea, iar Jean-Jac-ques Becker capitolele al 24-lea—al 29-lea. HISTOIRE DE L'EUROPE Sous la direction de J. CARPENTIER et F. LEBRUN en collaboration avec J.-P. ARRIGNON, J.-J. BECKER, D. BORNE, E. CARPENTIER, J.-P. PAUTREAU et A. TRANOY Preface de RENE REMOND Edition mise â jour en 1992 © Editions du Seuil, 1990 et 1992 © HUMANITAS, 1997, pentru prezenta versiune românească ISBN 973-28-0789-X PREFAŢA Iată o carte ce apare desigur la momentul potrivit: ce conjunctură istorică mai propice s-ar putea concepe pentru publicarea unei Istorii a Europei decît cea în care are loc apropierea celor două jumătăţi ale continentului, multă vreme despărţite? Lucrarea aduce răspunsuri la întrebările pe care actualitatea le pune europenilor în privinţa identităţii lor şi a viitorului pămîntului pe care locuiesc. Văzînd lumina tiparului la momentul oportun, această carte răspunde şi unei necesităţi independente de împrejurări: ea ne desluşeşte timpul în care trăim. Cum trecutul continuă să ne influenţeze prezentul, nu sîntem cu adevărat contemporanii vremurilor noastre decît dacă ştim să recunoaştem în evenimentele de azi efectele pe termen lung ale unei istorii adesea foarte vechi. Continuităţi uitate sînt descoperite aproape la fiecare pagină a cărţii, după cum sînt readuse în memorie fapte — atît de îndepărtate de prezentul nostru, încît le-am fi crezut îngropate pentru totdeauna — care ne pun deodată într-o lumină nouă propria epocă, făcîndu-ne s-o înţelegem. De pildă, împărţirea în cele două „sfere de influenţă", greacă şi latină, a Imperiului Roman, care constituie matricea istoriei Europei şi care explică şi azi o atare diferenţă.

Cine ştie dacă evoluţiile divergente, la ieşirea din temniţa comunistă, ale Poloniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, pe de o parte, şi ale Bulgariei şi României, pe de alta, nu-şi găsesc explicaţia ultimă în divizarea milenară dintre ţările de tradiţie latină care au scăpat de dominaţia turcească şi cele care, după ce s-au despărţit de Occident, au fost, timp de secole, încorporate în Imperiul Otoman ? Am putea oare înţelege neputinţa Marii Britanii de a găsi o soluţie în problema irlandeză, care e ca o rană în coasta comunităţii europene, dacă nu am ţine seama de războiul religios care de patru sute de ani pune faţă în faţă „Insula Sfinţilor" şi Anglia protestantă? Ca să rămînem în arhipelagul britanic şi chiar 6 PREFAŢA dacă acesta, în înfumurarea lui, nu recunoaşte caracterul absolut novator al Declaraţiei Franceze a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, Doamna Thatcher are într-o oarecare măsură dreptate să revendice pentru ţara ei un anume drept al primului născut: încă din 1215, Magna Charta, smulsă de baroni lui loan fără de Tară, enunţa garanţii pentru persoane, iar această anterioritate explică faptul că Marea Britanic a fost leagănul parlamentarismului. Un alt exemplu: neîncrederea de veacuri a cehilor în latinitate îşi are rădăcinile în supliciul lui Jan Hus şi a fost confirmată de înfrîn-gerea nobilimii din Boemia la Kutnâ Hora: identitatea patriei cehe s-a constituit împotriva Austriei şi a Contrareformei catolice. A fost un rămăşag să condensezi în aproximativ cinci sute de pagini întreaga istorie a acestui continent: Europa e locuită de om de două milioane de ani; cu patru mii de ani înainte de era creştină, cvasitotalitatea continentului practica agricultura şi trăia în ritmul muncilor cîmpului. Folosirea din timpuri străvechi a scrisului ne permite să ne întoarcem adînc în această istorie, spre deosebire de continentele reduse la o tradiţie orală, în cazul cărora nu o putem face. în plus, această istorie s-a împărţit între douăzeci de imperii şi o sută de popoare. Pariul a fost acceptat: această carte e o sinteză admirabilă, care nu pune niciodată mai prejos exactitatea, nici nuanţa în faţa clarităţii şi rigorii proiectului. Am admirat îndeosebi faptul că, de data aceasta, istoria care ni se propune rezistă înclinaţiei obişnuite de a fi povestită din punctul de vedere al părţii occidentale a Europei: istoria, mai puţin cunoscută, a părţii sale orientale, de la Bizanţ pînă la Rusia de azi, îşi recapătă locul, care e important pentru civilizaţie, cît şi pentru raportul de forţe. Am apreciat şi faptul că lucrarea se ocupă îndeaproape de progresele înregistrate de cunoştinţele noastre la nivelul trecutului cel mai îndepărtat: cititorul care şi-a făcut studiile înainte de 1950 va descoperi surprins amploarea acestor progrese — în privinţa preistoriei şi mai ales a protoistoriei, popoare ale căror nume înseşi erau necunoscute, civilizaţii dispărute au fost scoase din uitare. O lectură de largă respiraţie a acestei istorii agitate ne obligă la cîteva reflecţii. Dacă există un continent a cărui populaţie nu e nici autohtonă, nici omogenă, acesta e Europa: ce extraordinară diversitate de rase şi de popoare! Năvălitorii se succedă în valuri care se revarsă în general dinspre Asia, învălmăsindu-se unele peste altele şi parcurgînd întreaga Europă înainte de a se stabiliza: deplasările forţate, de zece sau cincisprezece milioane de oameni, PREFAŢĂ 7 care au urmat după ultimul război mondial n-au făcut decît să reia marile migraţii care ne-au bîntuit continentul, ameninţat, poate, de alte mari mişcări ce-şi au punctul de plecare pe celălalt ţărm al Mediteranei. Această expunere, atentă la diversitatea situaţiilor istorice, respinge interpretările teleologice, ca şi orice încercare de a pune în evidenţă semnificaţii ascunse în evenimente care au jalonat curgerea veacurilor. Departe de a se desfăşura linear, această istorie alternează perioadele constructive cu cele cărora li s-ar potrivi de minune denumirea ce marchează un capitol al istoriei ruse: perioada tulburărilor. Această istorie e în aceeaşi măsură cea a crizelor recurente şi a izbînzilor fără egal. Nu o dată s-au produs rupturi de pe urma cărora te puteai întreba dacă Europa îşi va mai putea reveni vreodată: după dezmembrarea Imperiului Roman, care atrage după sine dispariţia statului şi întrerupe transmiterea firească a moştenirii culturale a

Antichităţii, după ciuma neagră din secolul al XlV-lea şi fisura intervenită în creştinismul veacului al XVI-lea, a urmat experienţa celui de al doilea război mondial — încercări din care Europa iese epuizată. A existat oare vreodată Europa ca atare? Marginile ei au variat tot timpul: ba s-au dilatat, ba sau contractat. Astfel, între chemarea Asiei şi atracţia pe care a exercitat-o Europa asupra ei, Rusia a stat multă vreme în cumpănă. Astăzi, Europa ca entitate coincide aproximativ cu Europa geografică: nu exprima oare referirea lui Gorbaciov la „casa comună" voinţa Rusiei de a face parte integrantă din unitatea europeană ? Un lucru neîndoielnic care se impune la capătul acestei priviri generale asupra cîtorva milenii este că niciodată n-a existat o singură Europă: din toate timpurile, au existat, şi mai există şi azi, mai multe Europe, între acestea, liniile despărţitoare au variat mult: cînd separînd Nordul de Sud — popoarele celtice şi germanice de lumea latină, sau, mult mai tîrziu, Europa Reformei de cea rămasă sub ascultarea Romei —, cînd divizînd continentul după o graniţă ce mergea de la nord la sud — separînd un Orient moştenitor al culturii greceşti şi marcat de slavizare de un Occident influenţat de întîlnirea dintre cultura latină şi aportul germanic — şi. cu foarte puţin timp în urmă, cortina de fier separînd total Europa democraţiilor pluraliste de Europa comunistă. Cel mai adesea însă, divizarea a fost mai curînd tripartită decît binară: astfel, în primul 8 PREFAŢA mileniu al erei noastre, latini, germani şi slavi; începînd cu secolul al XVI-lea, o Europă catolică, o Europă a Reformei şi o Europă ortodoxă; iar, între cele două războaie mondiale, o Europă a revoluţiei socialiste apropiate Moscovei, o Europă a contrarevoluţiei fasciste şi o Europă a democraţiilor parlamentare. în interiorul acestui spaţiu, centrele de gravitaţie au suferit o continuă deplasare: nu există popoare care să nu-si fi exercitat, pentru o vreme, dominaţia (imperium) asupra unui teritoriu ce depăşea cu mult propriile lor limite naturale şi istorice; rînd pe rînd, Spania, Franţa, Austria, Anglia, Germania, dar şi Danemarca, Suedia, Rusia şi alte ţări au deţinut un rol hegemonie, în cadrul acestei divizări a continentului între mai multe ansambluri separate, opuse, inegal dezvoltate, întîietatea n-a deţinut-o mereu aceeaşi parte a Europei : contrar a ceea ce s-ar putea crede în urma unei analize istorice pe o durată scurtă, n-au existat dintotdeauna o Europă destinată prosperităţii şi o alta, condamnată la sărăcie : în primul mileniu al erei noastre, Europa orientală e moştenitoarea trecutului glorios al Romei, cea mai cultivată şi mai dezvoltată; timp în care Europa apuseană, unde istoria ultimelor secole ne determină să situăm punctul de convergenţă al celor mai avansate economii, al celor mai puternice state şi al celor mai strălucitoare civilizaţii, întîrzia în barbaria rustică. După care raportul s-a inversat. Istoria acestui continent, deşi cel mai mic dintre toate, interesează istoria în resorturile ei universale. Căci el a avut impactul cu-adevărat determinant asupra celorlalte continente, fie prin implantările care au dat naştere unor noi „Europe", fie impunînd altor popoare, prin dominaţia pe care a exercitat-o, structurile ei de gîndire şi modalităţile de organizare politică şi economică. Ne lovim în acest punct de una din întrebările esenţiale şi în acelaşi timp cele mai tulburătoare ale istoriei omului pe Pămînt : cum se explică oare că tocmai europenii au cucerit lumea? De ce această întîietate a Europei ? Pe scurt, de unde au căpătat ei această superioritate? Pe bună dreptate, autorii Istoriei de faţă nu s-au lăsat ispitiţi să caute răspunsul în determinismul geografic şi climato-logic. Aptitudinea de a inventa este un element al răspunsului : această capacitate Europa o moştenise de la ştiinţa greacă şi, de asemenea, de la creştinism, care, redînd lucrurilor adevărata lor măsură, croia — în privinţa universului — drumul căutării de explicaţii raţionale. Europa, se ştie, n-a avut monopolul invenţiilor: PREFAŢĂ 9

China, înaintea ei, inventase busola, hîrtia, praful de puşcă. E adevărat că, începînd cu veacul al XVI-lea, Europa a căpătat un avans decisiv, care a continuat să se accentueze pînă în secolul nostru. De altfel, una dintre lecţiile acestei istorii e faptul că diferenţele au mai curînd tendinţa să se accentueze decît să dispară, cu remarcabile excepţii care arată că nimic nu e definitiv încheiat, nici într-un sens, nici în celălalt; să ne gîndim la Spania sau la Coreea de Sud. Un factor se impune atenţiei prin frecvenţa trimiterilor: numărul oamenilor. E o condiţie fără de care nimic nu se poate concepe. Creşterea demografică a constituit cheia înfloririi Europei Occidentale între secolele al X-lea şi al XIII-lea. Si, invers, perioadele de recul sau de eclipsă corespund unor faze de regres demografic. Ce temă de meditaţie! Ce subiect de nelinişte! Europa e azi o lume goală înconjurată de lumi pline, aşa cum ea însăşi a fost odinioară o lume preaplină, ce domina lumi vide. Interogaţia în privinţa viitorului continentului nostru nu poate fi separată de cea legată de situaţia ei demografică. Comparativ, se manifestă originalitatea profundă a demersului unificator în care s-a angajat Europa de Vest: toate încercările anterioare fuseseră conduse de cîte o naţiune care aspira la hegemonie şi impunea prin constrîngere o unitate arbitrară. Absoluta noutate a sistemului contemporan este că se construieşte empiric, treptat, pe baza diversităţii naţiunilor, prin libera negociere între state, pe temeiul egalităţii între toţi partenerii, cu aprobarea parlamentelor şi adeziunea opiniei publice, prin sufragiul tuturor. Acest ultim capitol al unei istorii multimilenare nu e nici cel mai puţin surprinzător, şi nici cel mai lipsit de urmări. Rene" REMOND CUVÎNT ÎNAINTE Văzînd lumina zilei la trei ani după Istoria Franţei [apărută în 1989— n.t.], realizată în aceeaşi coordonare şi cu un colectiv parţial acelaşi, această Istoric a Europei se înscrie în aceeaşi perspectivă, propunîndu-şi aceleaşi obiective: să ofere nu numai celor care studiază istoria, ci tuturor oamenilor de bună-credinţă dornici de cultură o expunere simplă şi limpede a istoriei Europei, de la origini pînă în zilele noastre. Proiectată şi începută în 1987, această carte nu datorează aşadar nimic evenimentelor recente care au avut ca urmare, în Europa de Est, prăbuşirea regimurilor comuniste si, în Europa de Vest, accelerarea evoluţiei spre unitatea politică. Deşi deschisă „adaptării", în ultimele pagini, la o actualitate europeană în plină mişcare, această carte este, înainte de toate, o privire asupra trecutului care să uşureze înţelegerea prezentului. Cu atît mai bine dacă ajută, în plus, şi la limpezirea prezentului cel mai imediat. Aşa cum Istoria Franţei nu s-a vrut cîtuşi de puţin o istorie a formării unităţii franceze concepute ca o entitate predeterminată, tot astfel Istoria Europei este, cît se poate de simplu şi fără prezumţii, istoria unui spaţiu geografic definit destul de timpuriu ca situîndu-se între Atlantic şi Ural. în interiorul acestui spaţiu, s-au desfăşurat, de la începuturile umanităţii, multiple evenimente, în cursul cărora a luat naştere puţin cîte puţin o anumită identitate europeană. Moştenirea greco-romană, creştinismul, aportul popoarelor numite „barbare", expansiunea dincolo de mări începînd cu secolul al XV-lea, lenta apariţie a statelor suverane, eşecul tentativelor de hegemonie ale cîte unuia dintre aceste state, de la Carol Quintul la Ludovic XIV, de la Napoleon la Hitler, emergenţa unei unităţi europene realizate nu prin forţă, ci prin consimţămînt — iată cîteva din punctele forte ale acestei istorii. Să prezinţi o astfel de istorie în nici şase sute de pagini părea o întreprindere imposibilă, mai ales în măsura în care, departe de a 12 CUVÎNT ÎNAINTE se limita la istoria politică, autorii au vrut să acorde locul pe care-l merită civilizaţiei europene sub diversele ei aspecte, în aceste condiţii, a fost necesar să se limiteze la esenţial şi să facă sacrificii pe care poate că unii cititori le vor regreta. Pentru a uşura lectura, expunerea a fost

împărţită în capitole numeroase şi relativ scurte, multe paragrafe, toate acestea grupate în cinci părţi mari. Fiecare dintre aceste capitole se încheie cu unul, două sau trei texte ori documente, comentate pe scurt. La sfîrşitul volumului, un glosar explică termenii marcaţi cu asterisc; o cronologie şi o suită de hărţi furnizează reperele indispensabile în timp şi spaţiu; prezentarea cîtorva dinastii europene evidenţiază reţeaua de relaţii dintre puterile continentului în diferite epoci; o serie de statistici, limitate cel mai adesea la secolele al XlXlea şi al XX-lea, vizează în primul rînd situarea prezenţei europene în ansamblul mondial; în sfîrşit, o bibliografie oferă pistele pe care se poate merge mai departe. Deşi autorii, care se adresează cu prioritate cititorilor francezi, si-au interzis, în cadrul expunerii, să prezinte Franţa într-o lumină privilegiată, ei au limitat deliberat, din dorinţa de eficacitate, aceste piste bibliografice la lucrări aproape exclusiv în franceză, în sfîrşit, două indexuri de nume proprii şi o tablă de materii detaliată au ca scop să uşureze utilizarea cărţii. Aceasta va atinge scopul pe care şi l-au fixat autorii dacă le va furniza cititorilor, cetăţeni europeni ai acestui ultim deceniu din veacul al XX-lea, un manual comod care să le permită să pătrundă mai bine trecutul Vechiului nostru Continent. Jean CARPENTIER Frangois LEBRUN Introducere Europa: cuvîntul şi spaţiul „Despre Europa nu ştie nimeni [...] nici de unde şi-a luat acest nume, nici cine ar putea să fie cel care i l-a dat..." (Herodot, Istorii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, voi. l, c. IV, traducere de Felicia Vanţ-Ştef, p. 327 — n. t.). Cu cinci secole înainte de Isus Cristos, Herodot se face purtătorul unei incertitudini care avea să dureze. Nu ştim nici azi de unde provine acest cuvînt, nici ce a reprezentat în gîndirea celor care l-au folosit, şi nici limitele spaţiale în care-l înscriau... Şi totuşi, Europa există. Europa — cuvînt, istorie şi legendă A fost odată, la Tyr, o prinţesă care se numea Europe, într-o noapte, întinsă în propriul iatac din palatul tatălui ei, regele Age-nor, ea avu un vis: se făcea că două ţinuturi, cu chip de femei, „ţinutul Asiei" şi „ţinutul din faţă", se certau a cui să fie ea. Cea dintîi voia s-o ocrotească şi s-o păstreze, a doua voia, conform dorinţei lui Zeus, s-o ducă cu ea dincolo de ape. Prinţesa se trezi şi rămase pe gînduri, apoi reveni la activitatea şi jocurile obişnuite, împreună cu alte prinţese, prietenele ei, se duse la malul mării să culeagă flori. Acolo, îşi făcu apariţia un taur, maiestuos şi blînd, care o convinse să i se urce pe spinare, ceea ce, nu fără să stea la îndoială, tînăra se învoi să facă. După care taurul se ridică, iuţi pasul spre mare si, traversînd valurile, îi dezvălui că e Zeus şi că, arzînd de dragoste pentru ea, îmbrăcase această formă de animal ca s-o răpească. Europe ajunse astfel în Creta, se căsători cu taurul, devenind „mamă unor fii aleşi", în acest timp însă, Agenor era neliniştit de dispariţia fiicei sale; îşi trimise fiii s-o caute. Unul dintre ei, Cadmos, se duse la Pythia din Delfi să-i ceară sfatul si, povăţuit de ea, renunţă s-o mai caute; urmări însă o vacă; aceasta, sfîrşită, avea să cadă exact pe locul unde Cadmos avea să ridice un oraş: Teba, cu fortăreaţa ei, Cadmeea. 14 INTRODUCERE Iată, aşadar, rezumat în cîteva cuvinte, principalul mănunchi de legende greceşti grupate în jurul cuvîntului Europe/Europa. Ele ilustrează constituirea unui spaţiu ce se individualizează în raport cu Asia, precum şi aspiraţia acestuia de a se structura ca o lume nouă. Am putea să ne mulţumim cu atît şi să nu reţinem decît numele lui Hesiod, primul autor care aminteşte numele Europei, sau pe cel al lui Moschos, autorul alexandrin al fermecătoarei idile pe care am amintit-o în parte mai sus. Dar tradiţia căreia i-a dat naştere legenda e prea însemnată ca să nu fie reţinută. Roma a difu-zat-o în întregul Occident. Ovidiu, în Metamorfozele sale, o reia. Scenele răpirii Europei sau ale traversării mării decorează zidurile oraşului Pompei (s-au

descoperit şaptesprezece!) şi ale caselor din Italia, Gallia, Britannia şi Germania. Evul Mediu şi timpurile moderne, mai ales prin intermediul imaginii, au urmat tradiţia. Manuscrise medievale ale operelor lui Ovidiu sînt ilustrate cu peripeţiile Europei. Perugino, Veronese, Jordaens si, mai ales,-Boucher, în Europa Luminilor, se inspiră din ele. Această permanenţă dovedeşte pregnant continuitatea gustului pentru Antichitate. Ea ajută însă, în aceeaşi măsură, şi la materializarea entităţii europene. Boccaccio şi Christine de Pisan consemnează că prinţesa Europe a dat numele continentului nostru, iar, la sfîrsitul secolului al XVI-lea, Caesare Ripa spune limpede că Europe este fiica lui Agenor, dar reprezintă şi continentul sub forma unei minunate doamne. Europe e aşadar prinţesă şi continent. Dar mai sînt şi alte tradiţii, care fac din Europe una dintre Oceanide, fiicele lui Oceanos şi ale zeiţei Tethys, ori cea care s-a unit cu Poseidon, dînd naştere lui Euphemos, unul dintre argonauţi, însoţitorul lui lason în căutarea Lînii de Aur. Incertitudine aşadar, o incertitudine pe care etimologia nu o rezolvă, căci se atribuie fără prea mare siguranţă o origine indo-europeană cuvîntului, origine, după părerea unora, fără îndoială egeeană preelenică, şi tot aşa se pun faţă în faţă hirib, Europa, însemnînd „apus", şi agou, Asia, însemnînd „răsărit". Mai există apoi şi o altă tradiţie, creştină de data asta şi mai tîrzie, care porneşte din aceeaşi grijă de a diferenţia continentul european, dar care reconsideră numele însuşi de Europa, în veacul al IV-lea, într-adevăr, Sfîntul Ieronim şi Sfîntul Ambrozie reiau, din capitolele 9 şi 10 ale Cărţii Genezei, istoria lui Noe, afectînd fiecăruia dintre fiii săi un teritoriu: Ham, fiul necuviincios, EUROPA: CUVÎNTUL ŞI SPAŢIUL 15 primeşte Africa, Sem — Asia, iar lafet — Europa. O confuzie între lafet, fiul lui Noe, şi lapet, unul dintre Titani, tatăl lui Prometeu, va permite revenirea la trecutul greco-roman şi-i va autoriza pe Guillaume Poştei să spună, în secolul al XVI-lea, că Europa ar fi trebuit să se numească lafeţia, iar pe Bossuet să afirme, un veac mai tîrziu, că „lafet a populat cea mai mare parte a Occidentului [si] a rămas celebru sub numele faimos de lapet". întrebarea pe care şi-o pusese Herodot persistă aşadar. Dar miturile astfel puse în legătură sînt purtătoare de învăţăminte, căci ne ajută să înţelegem cum au fost determinate, puţin cîte puţin, limitele Europei. Mai întîi, în epoca grecească, Mediterana orientală este locul unde s-au confruntat trei continente pe care Ie separă istmul Suez şi Bosforul, aici apărînd preocuparea de a diferenţia Libya sau Africa, Asia şi Europa, în aceste locuri, topo-grafiile sînt cunoscute, şi limitele teritoriale evidente, în alte părţi însă, situaţia e cu totul alta, şi vor trebui să treacă secole ca să se înţeleagă că şi Africa îşi are propriile limite, Asia pe ale sale, dar că Europa are cu mult mai puţine decît s-ar putea crede, în timpul romanilor, Strabon, Pliniu cel Bătrîn descriu configuraţia mediteraneană şi, la capătul ei, Coloanele lui Hercule, ţărmurile atlantice ale Peninsulei Iberice, ale Galliei şi ale sudului insulelor britanice. Dar, în interiorul continentului, spre nord, dincolo de Rin, Alpi şi Ister (Dunărea), acolo unde locuiesc germanii, geţii şi sarmaţii care trăiesc de-a lungul fluviului Tanais (Don), totul e nesigur. Ptolemeu, la mijlocul veacului al II-lea d. Cr., continuă să creadă că Scandinavia e o insulă în Oceanul Sarmatic. şi aşa va rămîne timp de veacuri, după cum o dovedeşte acea alegorie din secolul al XVI-lea cu trăsăturile unei Fecioare încoronate, al cărei cap e Spania, inima Franţa, abdomenul Germania, braţele Italia şi Anglia, iar rochia uriaşă cu faldurile neclare — orizontul confuz al cîmpiilor ruseşti. Harta Europei pe care Montesquieu o face tîrziu, în secolul al XVIII-lea, se opreşte la Volga; cît despre Voltaire, el propune stabilirea limitelor unui „continent arctic" care să meargă de la Baltica pînă în China. Or, la vremea aceea, cazacul Iermal începuse de mult cucerirea Siberiei prin trecerea Uralului. Treptat, se va conveni să se atribuie acestei linii de relief funcţia de limită, pe care o atestă azi, la kilometrul l 777 al transsiberianului, obeliscul ce marchează, prin două inscripţii prevăzute cu săgeţi, la est direcţia Asiei, la vest pe cea a Europei.

16 INTRODUCERE In sfîrsit, nici nu mai trebuie spus că ideea unei puteri politice care să asigure administrarea unui spaţiu atît de imprecis nu putea să apară decît tîrziu şi prin mijlocirea, la început, a vizionarilor şi visătorilor. La mijlocul veacului al XVII-lea, Sully, retras din afaceri, imagina, în lucrarea sa Sages et Royales Economies, un Consiliu al Europei care să ţină în mînă unsprezece monarhii şi patru republici, dar excluzînd Rusia. Saint-Simon, în 1814, voia „să reorganizeze societatea europeană", iar Victor Hugo, în 1851, vorbea de Statele Unite ale Europei. Insă abia în secolul nostru a încercat prinţul Coudenhove-Kalergi o acţiune, pe care o voia concretă, de realizare a unei „Paneurope", după cum abia în ultimele decenii şi-au luat anumite instituţii calificativul de europene, pe temeiul unor realităţi, de altfel doar în parte, europene. Europa şi spaţiul ei Dincolo de confuzia de cuvinte, de reprezentările şi realităţile pe care le-au îmbrăcat de-a lungul veacurilor, acum există o Europă. Ea e prezentă, şi s-a ajuns la un consens care permite să se spună ce este ea şi care-i sînt principalele caracteristici. Trebuie mai întîi să definim acest spaţiu european. Parte a blocului asiatic, cuprins între Atlantic şi Ural, Oceanul îngheţat de Nord şi Mediterana, amănuntul limitelor sale ridică puţine probleme. La est, se întinde şirul crestelor Munţilor Ural şi axa care, în prelungirea acestora, face legătura cu Marea Caspică. La sud, Caucazul — cui trebuie oare să-i atribuim: Europei ori Asiei Muntele Elbruz, care, cu cei 5 633 de metri ai săi, eclipsează cei 4 807 metri ai Mont Blanc-ului? —, Marea Neagră şi Mediterana, cu toate insulele sale. La vest, Oceanul Atlantic cu mai multe insule, Islanda — dar nu Groenlanda —, insulele britanice si, la 1000 şi 1400 de kilometri de continent, Madeira şi Insulele Azore. În sfîrsit, la nord, partea din Oceanul îngheţat de Nord ocupată de arhipelagul Svalbard cu Spitzbergen, Marea Barents, arhipelagul Novaia Zemlia şi partea vestică a Mării Kara. Un continent mic, cu deschideri şi cu o geografie armonioasă. Acest ansamblu are, prin mărimea, forma şi poziţia lui pe glob, caractere specifice. Mai întîi, este mic. Cu cele 10 milioane de kilometri pătraţi, Europa nu ocupă decît 7% din suprafaţa uscatului, în timp ce Asia ocupă 30, America 28, iar Africa 20.4 000 de kilometri EUROPA: CUVÎNTUL ŞI SPAŢIUL 17 separă Capul Nord de insula Creta, 4 300 acelaşi Cap Nord de extremitatea sud-vestică a Portugaliei şi 5 000 Lisabona de Ural. Or, pe celelalte continente, distanţele maxime sînt de două ori mai mari: 9 000 de kilometri de la Ankara pînă la Tokyo, 8 000 de la Alger pînă la Cape Town, 8 500 de la New York pînă la Buenos Aires. Apoi, e deschis şi pătruns din belşug de mări. Peninsula europeană nu e atît înconjurată de ape, cît pătrunsă de ele. între cele trei mari ieşinduri de uscat, care au fost comparate cu un cub de piatră pentru pavaj, o cizmă şi, respectiv, o mănuşă, Mediterana îşi strecoară printre insulele mari şi puţin numeroase la vest, nenumărate şi mici la est, ramificaţiile tireniană, adriatică şi egeeană, unindu-se, prin Marea Marmara, cu Marea Neagră şi Marea Azov, care, şi ele, comunicau, acum cîteva mii de ani, cu Marea Caspică şi Marea Arai. La vest, Oceanul Atlantic înaintează, între lanţul cantabric şi Bretagne, pînă în adîncul Golfului Gascogne; ba, mai mult, strecurîndu-se printre insule şi peninsule, Marea Mînecii, Marea Nordului, Marea Baltică, cu cele două apendice ale sale, Golfurile Botnic şi Finic, pătrund pînă în inima continentului. În sfîrsit, la nord, Marea Barents înaintează, în acelaşi fel, în pămîntul rusesc prin apendicele Mării Albe. Pătrundere prin mări deci, dar şi prin fiorduri şi estuare: în Norvegia, Sognefjord pătrunde pe o distanţă de 150 de kilometri în uscat, în insulele britanice crestăturile litorale de la est şi de la vest reduc uneori uscatul la simple istmuri, iar în Franţa, Estuarul Gironde pătrunde în pămînturile Aquitaniei pe o distanţă de 75 de kilometri. Această

cvasiomniprezenţă maritimă se poate de altfel formula şi în felul următor: nici un punct al Europei nu se află la mai mult de 700 de kilometri de mare, nesocotind U.R.S.S., sau l 600, socotind U.R.S.S., în timp ce în Asia această distanţă se ridică la 2 500 de kilometri, în sfîrsit, ea se poate exprima prin cei doar 400 de kilometri ce separă Atlanticul de Mediterana în dreptul Pirineilor sau Marea Albă de Golful Finic la sud de Peninsula Kola; prin cei 900 de kilometri care separă sudul Danemarcei de partea de nord a Mării Adriatice; şi cei l 150 de kilometri care despart — sau apropie — Marea Baltică de Marea Neagră. în sfîrsit, în raport cu ansamblul globului, continentul european are o poziţie de două ori caracteristică. Situat între 35° şi 71° latitudine nordică şi la vest de blocul eurasiatic, el n-are deloc de-a face cu zonele tropicale, nu intră decît puţin în zonele polare — pe 18 INTRODUCERE o suprafaţă de aproximativ 6-7% —, fiind deschis influenţelor temperate ale marilor vînturi de vest. Situat în inima „emisferei uscatului" — comparaţia cea mai exactă dintre emisfera care grupează cea mai mare parte a uscatului şi „emisfera mărilor", în care nu întîlnim decît Antarctica, Australia, Indonezia şi partea îngustă a Americii de Sud se poate face într-adevăr luînd drept pol regiunea Nantes —, el beneficiază, cel puţin teoretic, de o capacitate specială de legături cu celelalte continente. Şi tocmai aceste interacţiuni le sublinia în 1873 Vidai de La Blanche, cînd, inau-gurîndu-si cursul la Facultatea de Litere de la Nancy, îşi intitula în mod revelator lecţia de deschidere consacrată Europei „Peninsula europeană, oceanul şi Mediterana". Un continent divers, cu forme variate de relief, rareori ostil implantărilor umane. Marile ansambluri care alcătuiesc continentul european s-ar putea vedea conturîndu-se cel mai bine dintr-un satelit sau dintr-un punct de observaţie imaginar, situat deasupra Uralului, în primplan, marea cîmpie triunghiulară — care prelungeşte, dincolo de şirul Munţilor Ural, cîmpia Siberiei Occidentale — întinsă pe mai multe mii de kilometri în U.R.S.S., pe 600 în Polonia, pe 200 în Germania şi al cărei vîrf se termină în Flandra franceză, în depărtare, la nord-vest, o mărgineşte o coastă muntoasă care pleacă de la insulele britanice şi se prelungeşte pînă la Capul Nord. în toată partea sudică, uriaşa barieră alpină, flancată de vechi masive semeţe, de vaste cîmpii, se întinde de la lanţul cantabric prin Alpi, Carpaţi pînă în Caucaz. O lungă istorie geologică şi climatică explică această repartiţie; o putem evoca în două faze cu o lungime foarte inegală. Una acoperă perioadele anteprimară, primară, secundară şi terţiară, cînd s-au constituit marile ansambluri europene. Cealaltă, cu mult mai scurtă, urmăreşte viaţa omului în cuaternar. La început, avem aşadar scutul anteprimar al Cîmpiei Ruse şi scutul spaţiului ocupat azi de Marea Baltică. Acestea sînt înconjurate de fose sedimentare, care, în era primară, se înalţă în două cutări; una, cea caledoniană, acoperă Anglia, Scoţia, Norvegia de azi, iar cealaltă, cea hercinică, se întinde de la ansamblul Spania-Franţa—Irlanda de sud pînă în Boemia. De-a lungul erei secundare, aceste cutări se vor eroda, în timp ce, la sud, oceanul — Tethys — care separă Africa de Eurasia se umple de sedimente. Pentru ca, în era terţiară, tocmai această parte să fie repusă în mişcare prin deplasarea spre nord a EUROPA: CUVÎNTUL ŞI SPAŢIUL 19 uriaşei plăci africane. Aceasta se loveşte de placa eurasiatică, forţează sedimentele să se cuteze, construind imensul lanţ care se întinde de la Atlasul marocan pînă la Himalaia, înglobînd bazinele scufundate ale Mediteranei, inclusiv braţele de mare care se vor umple cu aluviuni (Cîmpia Panonică, Cîmpia Fadului) şi vor încorpora porţiuni de socluri şi roci vechi, care cînd se rup, se scufundă şi se ridica, cînd rezistă şi servesc ca puncte de sprijin în jurul cărora au loc fenomenele de cutare (meseta spaniolă). Cealaltă istorie e mai scurtă. Mai bine cunoscută, trăită, în parte cel puţin, de om, ea e cea a marilor glaciaţii şi interglaciaţii ale erei cuaternare, care se întinde pe perioada ultimelor patru milioane de ani. E caracterizată de instabilitate climatică, ce are ca efect diversitatea faunei şi

florei. În ultimul milion de ani, s-au succedat, în patru reprize, mari răciri şi mari încălziri ale climei. Gheţarii polari au coborît pînă la Londra, pînă în partea centrală a Germaniei şi pe cursul mijlociu al Donului; din Alpi, gheţarii au atins regiunea lyoneză şi valea Dunării, în timp ce reţinerea apei de către gheţari a făcut să scadă nivelul mărilor. Dimpotrivă, au existat perioade cu climat cald, cînd pe pămîntul Europei creştea pădurea tropicală; limita nordică a pădurii a urcat pînă la Marea Barents, cu 500 de kilometri la nord faţă de limita actuală. S-a putut calcula că acum doar douăzeci de mii de ani, înaintea ultimei faze glaciare, Marea Baltică, Marea Albă şi Marea Barents, pe de o parte, Marea Caspică şi Marea Neagră, pe de altă parte, comunicau între ele, în timp ce Scandinavia beneficia iarna de temperaturi superioare cu 30 grade celor actuale. A urmat însă ultima fază glaciară (numită „Wiirm" la vest şi „Valdai" la est), cînd gheţarii pluteau în Atlantic cît Gibraltarul de înalţi, în timp ce iarna scandinavă înregistra temperaturi inferioare cu aproximativ 15 grade celor de azi. Iar interglaciaţia pe care o cunoaştem şi care a început prin a fi cu mult mai caldă şi umedă decît în zilele noastre nu va dura decît o perioadă pe care omul poate că îşi va lua răspunderea — şi acesta e un fapt nou — să o prelungească sau să o scurteze. Aceste schimbări de climă şi mişcările de gheţari au sfîrşit prin a modela detaliile fizionomiei Europei. Gheţarii au săpat fiordurile, dar după topirea lor au rămas roci caledoniene vechi, care creează iluzia unor „Alpi norvegieni"; ei au lăsat pe un sol încreţit, amintind de o turmă de oi, puzderia de lacuri din Finlanda şi Rusia; au depus „rămăşiţe de gelivaţie" deseori nefertile în 20 INTRODUCERE Europa centrală, dar si, cînd vîntul permitea acumularea de granule mai fine, bogatele soluri pe care le întîlnim începînd cu cîm-piile Ucrainei şi pînă la lowlands din Anglia. Au erodat masivele muntoase şi au lărgit văile prin care, ca pe rîul Inn din inima Alpilor, lanţurile de munţi pot fi străbătute cu uşurinţă. Diversitate de privelişti aşadar, ca şi diversitate climatică sau mai degrabă instabilitate. Latitudinea sa plasează partea cea mai importantă a Europei în contact cu masele de aer polar ori tropical cald, făcînd posibilă confruntarea lor. în partea occidentală, influenţele de două ori temperate, de către vînturi şi curenţii marini, ale oceanului prelungit prin mările interioare se suprapun şi determină creşterea instabilităţii. Dar, cu excepţia teritoriilor situate aproximativ la nord de 65° latitudine nordică, aceste mişcări introduc un climat temperat peste tot suportabil de către om. Excesele de climă desigur că nu sînt absente: căldura uscată a verii mediteraneene aduce prejudicii ciclului vegetativ, nesiguranţa precipitaţiilor oceanice provoacă temeri în privinţa excesului sau insuficienţei apei pentru recolte în regiunile occidentale, iar frigul provocat de uriaşul anticiclon siberian, în timpul iernii ruseşti, izolează ţara sub gheaţă şi zăpadă, în timp ce, primăvara, încălzirea vremii o izolează, din nou, în noroi şi apele provenite din dezgheţ. Dar nicăieri, în afara zonelor polare şi pe marile înălţimi, nu există ţinuturi atît de neprimitoare ca Sahara, Himalaia sau Amazonia — în Africa, Asia sau America. Toate aceste elemente concură aşadar la a face din acest continent o regiune deschisă comunicaţiilor. Deşi acestea nu sînt uşoare, ele sînt posibile. Pe de o parte, există accesele periferice. Accese periferice pe mări, prin estuare, pe marile fluvii care, puţin cîte puţin, vor fi amenajate prin reţeaua de canale, dar şi acces terestru prin importantul culoar de la Turgai (Poarta Turgai), între Ural şi Marea Caspică, pe care-l vor folosi toţi năvălitorii plecaţi din Asia şi prinşi în capcana europeană, receptacul necesar al tuturor mişcărilor de populaţii dinspre est spre vest. Dar şi legăturile interne sînt posibile, chiar dacă trebuie făcute unele nuanţări. Desigur, spaţiile plate din nord pun probleme puţine, ca şi reliefurile periferice ale ansamblului alpin. De-a lungul secolelor şi în grade diferite, marile fluvii care le parcurg, Sena, Rinul, Elba, Volga şi Dunărea, pentru a nu le aminti decît pe acestea, au fost căi de

comunicaţie şi de civilizaţie. De asemenea, desigur că nici munţii n-au fost cîtuşi de puţin de netrecut: bascii şi catalanii, la EUROPA: CUVÎNTUL ŞI SPAŢIUL 21 fiecare extremitate a Pirineilor, pot depune mărturie că munţii mai degrabă unesc decît despart; Bolzano şi Mittenwald în relaţie cu Brenner, Gemona şi Villach în relaţie cu Tarvis demonstrează cu prisosinţă că oraşele alpine au putut prospera datorită traficului de mărfuri de pe o parte pe alta a muntelui. Mai trebuie amintite doar funcţiile de refugiu, de protecţie şi izolare pe care le-au îndeplinit munţii balcanici de-a lungul veacurilor, ca şi — dovadă a contraria a greutăţilor întîlnite înainte — îmbunătăţirea pe care au adus-o amenajările de trecători şi tăierea de tuneluri. Totul poate fi aşadar străbătut, dar prin munca omului. Şi, cu asta, am ajuns într-un punct unde trebuie să ne oprim. Nu se poate nega că Europa se află în centru printre celelalte continente, că are un climat temperat, că posedă soluri fertile şi că ocupă un teritoriu unde se poate ajunge uşor, unde circulaţia e posibilă. Se poate însă deduce din asta necesitatea vreunui rol special pe care acest continent l-ar avea de jucat în istoria lumii ? Rămîne să ne convingem. Dar, obnubilaţi de aventura lui Alexandru sau de epocile de expansiune colonială, ar trebui atunci să explicăm fazele de regresiune, cînd arabii, mongolii, turcii sau americanii au poposit în inima continentului. Ar trebui să explicăm de asemenea de ce au dezvoltat egiptenii şi mayaşii civilizaţii în regiuni netemperate şi să dovedim că în Chan-si şi Chen-si, leagăne ale civilizaţiei chinezeşti, clima e blîndă, deşi nu e deloc. Ar trebui să spunem că Rinul şi Sena au fost axe importante ale vieţii europene, dar să explicăm şi de ce nu a fost şi Volga în aceeaşi măsură, sau, îndreptîndu-ne privirea spre alte zări, să vedem dacă americanii, în marşul lor spre vest, au ţinut seama de reţeaua aparent atît de favorabilă a unui ansamblu Missouri-Mississippi, care însă e orientat de la nord spre sud. Egiptul a fost un dar al Nilului, s-a spus. Fără îndoială, însă un dar al Nilului şi al egiptenilor. Mutatis mutandis.,. Europa este, pur şi simplu, ceea ce au făcut europenii din ea. PARTEA ÎNTÎI Afirmarea Europei l l. Europa preistorică: de la activitatea de pradă la cea agricolă Intre homo erectus, bătrîn de aproximativ două milioane de ani, şi producătorul, crescător de animale şi cultivator de pămînt, care a trăit pe la 4000 f. Cr., a avut loc o evoluţie marcată de stăpînirea focului pe la -350000, dispariţia treptată a omului de Neandertal şi apariţia lui homo sapiens, care populează Europa către -35000, şi înflorirea artei paleoliticului superior. Pe spaţii care merg din Balcani, locul celei mai vechi urme de economie de producţie, pînă pe ţărmurile atlantice are loc o colonizare a teritoriului european şi, o dată cu ea, o relativă omogenizare a modului de trai. Trecutul Europei, vreme de sute de mii de ani, nu ne e cunoscut' decît prin rarele urme materiale care au rezistat degradării produse de timp. Pentru perioadele cele mai îndepărtate, cîteva unelte de piatră şi os, rare urme de locuire şi resturi de hrană, cîteodată opere de artă, în mod excepţional rămăşiţe umane permit înţelegerea acestei evoluţii lente. Asistăm la luarea în stăpînire de către grupuri de vînători-culegători a zonelor de unde au dispărut gheţarii, descoperim progresele tehnicilor pe care le foloseau, modificările spiritualităţii lor, apoi trecerea, pe la 8000 î. Cr., la o economie de producţie. Pentru epocile protoistorice, documente mai bogate, uneori texte, constituie inestimabile mărturii care pun în lumină aspecte pînă aici greşit înţelese ale vieţii primilor europeni — avîntul unor clase sociale (meşteşugari, războinici), organizarea politică a teritoriului, punerea bazelor urbanizării... — şi permit o abordare de-acum cvasiistorică a evenimentelor. Primii locuitori ai Europei

Acum zece milioane de ani, întîlnim hominizi în Europa (Grecia) şi în Africa. Nu se cunoaşte evoluţia liniei europene. *Australopitecii apar în familia africană a hominizilor, acum patru ' Cuvintele precedate de un asterisc figurează în glosar, pp. 507-531. 26 AFIRMAREA EUROPEI milioane de ani. Două milioane de ani mai tîrziu, mai evoluaţi, apar oamenii. Cele două grupuri, a căror coabitare e atestată, se pare că au avut un strămoş comun: australopitecul afarensis (celebrul / celebra Lucy). Dintre oameni, dacă genul homo habilis (primii care au conceput şi realizat o unealtă şi şi-au amenajat un sălaş) se limitează la Africa, un altul, homo erectus, se răspîndeşte acum două milioane de ani în Lumea Veche; ea constituie prima răspîndire cunoscută a genului homo. Acum două milioane de ani, homo erectus cucerea teritoriul european. Homo erectus va evolua în Europa într-un mod original. Anumite situri din Masivul Central, ca Soleilhac şi La Roche-lambert, Vallonet pe Coasta de Azur, dar şi din Italia, Germania, Istria şi Ungaria, atestă o prezenţă urnană anterioară anului -700000. Se cioplesc pietre de rîu şi se şlefuieste osul, dar nu se cunoaşte focul. Cea mai veche fosilă umană de pe continent, găsită în apropiere de Heidelberg, datează aproximativ din anul -650000; în-cepînd din această epocă, urmele lăsate de anteneandertalieni devin mai numeroase în partea din Europa unde gheţarii se topiseră, din Spania pînă în Azerbaidjan, trecînd prin Roussillon (Tau-tavel) şi Germania. Uneltele evoluează; acheuleanul (numit astfel după localitatea Saint-Acheul, din Somme), care dispare înainte de —200000, utilizează numeroase unelte *bifaciale. S-au găsit urme ale unor activităţi de vînătoare, care se specializează (predilecţie pentru elefanţi la Torralba, în Spania), de cules, de strîns cochilii. Uneltele păstrează urme de cioplire, de tăiere, dar şi de prelucrare a pielii şi osului. Colibele corespund unor popasuri temporare de vînătoare (Terra Amata, în apropiere de Nisa). O dată cu stăpînirea focului, către -350000, asistăm la organizarea vieţii în jurul vetrelor (Vertesszolos, Ungaria) şi amenajarea internă a sălaşului (Grota Lazaretului, Nisa). Vestigii posterioare anului -200000 se găsesc într-o bună parte a Europei; majoritatea corespund unei noi unelte de piatră, care va cunoaşte apogeul, între -100000 şi -30000, o dată cu omul de *Neand'ertal. Europa de nord sub gheţari; din Crimeea pînă la Atlantic, omul de Neandertal (de la -80000 la -35000). Locuitorii Europei, la începutul ultimei perioade glaciare, aparţin unei ramuri stinse a evoluţiei umane. Urmele şi resturile fosile scoase la iveală de la Gibraltar EUROPA PREISTORICĂ 27 pînă în Belgia şi de la Charente pînă în Crimeea permit o bună cunoaştere a acestor oameni şi a activităţilor lor. Neandertalienii, robuşti şi de statură mijlocie, trăiesc în grupuri de cîteva zeci de indivizi, parcurgînd pădurea din regiunile mediteraneene şi, mai ales, tundrele cu arbuşti bogate în vînat care se întind din Bretagne pînă la Ural. îi întîlnim de asemenea în pădurile boreale de pe ţărmurile Mării Nordului şi ale Mării Baltice. în funcţie de variaţiile climatice şi regiuni, ei ocupă colibe în aer liber sau amenajează peşteri. Popasurile de vînătoare, atelierele de cioplit, locurile unde se tranşau animalele arată limpede rolul jucat de activităţile de pradă. Vînatul lor preferat rămîn animalele de mărime mijlocie (cai, cervide, mistreţi...). Dacă pescuitul rămîne o activitate secundară, culesul pare să se practice peste tot. Tehnicile de cioplire perfecţionate, apărute către -200000, permit confecţionarea unor unelte de piatră variate: răzuitoare, cuţite, vîrfuri, unelte *bifaciale... Totalitatea tipurilor de unelte şi diferitele tehnici de tăiere permit evidenţierea unor „faciesuri" la nivelul *complexului musterian; e vorba probabil de tradiţii regionale (Franţa, Germania, Europa de est) legate de activităţi specifice. Unele obiecte le anunţă pe cele din paleoliticul superior. Uneltele musteriene nu constituie de altfel apanajul neandertalienilor; folosite înainte, ele vor fi confecţionate şi de homo sapiens sapiens din Orientul Apropiat.

Mai multe trăsături de comportament ale europenilor de atunci indică o anumită spiritualitate: gropi, ofrande, oseminte de animale depuse pe morţi arată o reală preocupare pentru practica funerară (La Ferassie în Franţa, Kiik Koba în Crimeea). Cîteva obiecte de podoabă (Tata, Ungaria) constituie semnul unei gîndiri simbolice. Pare foarte probabil că aceşti oameni au posedat un limbaj. Mai multe elemente, printre care descoperirea la Saint-Cesaire (Charente) a unui neandertalian asociat unei activităţi de la începutul paleoliticului superior arată limpede că neandertalienii şi sapiens sapiens au fost contemporani şi că dispariţia neandertalienilor a fost un proces lent, şi nu trebuie excluse încrucişări între cele două tipuri umane. Apogeul vînătorilor-culegătorilor (de la -35000 la -8000). Omul modern, homo sapiens, apare devreme, poate încă din —100000, în Orientul Apropiat; probabil că a populat Europa spre -35000, 28 AFIRMAREA EUROPEI printr-o migraţie de la est spre vest. O dată cu schimbarea climei, ce marchează sfîrşitul ultimei glaciaţii, el se instalează în zonele de unde dispăruseră gheţarii, în voia oscilaţiilor climatice (Danemarca va putea fi ocupată către -15000; sudul Scandinaviei, doar spre -8000), în zone de stepă reci. Grupurile regionale sînt caracterizate prin multe trăsături diferite. Unealta litică nu este elementul cel mai reprezentativ, dar e cel mai rezistent la degradarea provocată de timp, slujind la definirea mediilor culturale. Acestea, stabilite deseori pe baza siturilor din sud-vestul Franţei, au fost adaptate mai mult sau mai puţin adecvat pentru restul Europei. De-a lungul fazelor vechi, tradiţiile paleoliticului mijlociu se menţin în Europa occidentală (Châtelperronian), în Ungaria şi Cehoslovacia, ca şi pe malurile Donului. Mai tîrziu, complexul aurignacian dezvoltă, din Belgia pînă în Spania, dar şi pe valea Donului, folosirea lamelelor şi a *lamelor gîtuite. ca şi a metodei *retuşei în solz. Gravettianul priveşte Europa de sud-vest: regiunile mediteraneene rămîn izolate de culturile solutreene, care folosesc *retuşele „în despicătură". De-a lungul Dunării, în Ucraina şi pe valea Donului, evoluţia este destul de diferită, între -13000 şi -8000, dacă secvenţa magdaleniană rămîne cunoscută mai ales în zona atlantică, tendinţa microlitizării în execuţia uneltelor, predilecţia pentru *lamelele retuşate sau cu marginea teşită se regăsesc în cea mai mare parte a Europei. Faciesurile de pe valea Donului, din bazinul Desnei sau din nordul Germaniei vădesc caractere specifice. Mai mult decît evoluţia uneltelor de piatră, structurile habitatului, riturile funerare, abundenţa şi calitatea operelor de artă afirmă bogăţia şi varietatea culturilor regionale. Habitatul exprimă limpede dependenţa de mediu şi adaptarea la activităţile de vînătoare. Sălaşurile uşoare cu armătură de prăjini din bazinul parizian corespund unor popasuri sezoniere. Colibele mai voluminoase prevăzute cu stîlpi grei de pe terasele Rinului (regiunea Koblenz), amenajarea intrărilor peşterilor (sudul Franţei) constituie locuinţe mai durabile, în regiunile orientale (Ucraina), din lipsă de lemn, au fost folosite, pentru realizarea structurii şi a pereţilor, oseminte de mamut. În locuinţe, grupate cîte trei sau patru, se disting spaţii specializate: pentru odihnă, arii de prelucrare a pietrei sau a materialului osos, vetre în jurul cărora se pregăteşte hrana. Un număr relativ important de rămăşiţe omeneşti ajunse pînă la noi permit o abordare corectă a riturilor funerare. Corpurile apar l EUROPA PREISTORICĂ 29 cel mai adesea depuse în proximitatea aşezărilor, în gropi, acoperite cu ocru şi însoţite de cîteva podoabe şi obiecte. Rămîne totuşi sesizabilă diversitatea procedeelor, diferite după regiuni, vîrstă şi sex: se practică legarea şi depunerea în poziţie chircită (adunată) pe partea stîngă (Franţa), în poziţie lungită (Liguria), pe partea dreaptă (Moravia); mormintele feminine

individuale, ca şi cele ale copiilor de vîrstă mică apar rar. înhumările de femei conţin un inventar mai puţin abundent decît în cazul bărbaţilor. Bogatele morminte de la Sungir, la nord de Moscova, în care morţii poartă perle, coliere şi fastuoase vesminte de blană, rămîn o excepţie. Aceste manifestări trebuie puse probabil în legătură cu o întreagă mitologie, ce transpare şi din reprezentările artistice. înflorirea artei rămîne, fără îndoială, trăsătura dominantă a paleoliticului superior. Diferitele stiluri subliniază o varietate de expresii regionale. Interpretarea lor (magie? dualitate sexuală a lumii? sentiment estetic? marcă a grupurilor sociale?...) nu e desigur unitară pentru întreaga durată a acestei perioade: s-a scurs acelaşi interval de timp între primele opere aurignaciene şi Lascaux, ca între Lascaux şi noi! Arta parietală, reprezentată de sculptură, gravură si, mai ales, pictură, reuneşte scene cu totul realiste, în care domină figurările animaliere deseori prin cupluri (cai, bizoni...), reprezentări umane schematice şi moţi v e abstracte cît se poate de enigmatice. Ele se limitează la zona franco-cantabrică, chiar dacă se cunosc cîteva peşteri pictate în Italia, România sau în sudul Uralului. Obiectele decorate abundă atît în peşterile regiunilor atlantice, cît şi în siturile în aer liber răsăritene. Gravura şi sculptura în os şi fildeş transformă obiectele vieţii cotidiene (spatule, ^propulsoare, elemente de îmbrăcăminte, podoabe...) în adevărate opere de artă. Găsim teme animaliere (reni...) şi motive geometrice. Reprezentările umane, poate de natură religioasă, folosesc predominant imaginea femeii. Toate aceste realizări, cu toate că diferă într-o oarecare măsură în Franţa şi Spania, în zona renană, în Moravia sau în Rusia centrală, afirmă talentul artistic de netăgăduit al omului modern, subliniind, în acelaşi timp, măiestria în folosirea simbolurilor. Naşterea Europei rurale Ultimii vînători-culegători. La începutul celui de-al zecelea mileniu, frigul începe să scadă din intensitate, chiar dacă amploarea şi ritmul acestui proces variază după regiuni. Mediul şi condiţiile de 30 AFIRMAREA EUROPEI viaţă se schimbă: pădurea se întinde; fauna de climă rece dispare sau urcă spre nord. Europenii de atunci se vor adapta la noua situaţie : vînătoarea şi pescuitul nu încetează la sfîrsitul perioadei glaciare. Echipamentul lor evoluează; sînt tot mai căutate uneltele mici de silex. În fazele evoluate, confecţionarea într-un număr tot mai mare a pieselor geometrice poate corespunde unor metode noi (răspîndirea folosirii arcului...). Din Crimeea pînă la Oceanul Atlantic, grupuri umane păstrează o parte a tehnicilor şi tradiţiilor prădătorilor din paleoliticul superior. E cazul, la începutul perioadei, al azilianului din sudul Franţei sau al culturii Ahrensburg, în Germania. Apar noi zone de populare: Irlanda, Anglia (acesta e momentul în care creşterea apelor o separă de continent), Germania de Nord, Scandinavia, Polonia Rusia. Anumite grupuri, bine adaptate mediului, care trăiesc izolate de zonele dinamice, se menţin pînă în mileniul al V-lea şi, uneori, chiar pînă în cel de-al IV-lea, chiar dacă suferă unele influenţe ale mediului neolitic, în Rusia meridională, pe ţărmurile Mării Baltice, în Danemarca, pe litoralul atlantic al Portugaliei pînă în Bretagne, ca şi în interiorul uscatului au fost descoperite locurile de popas, uneori mormintele acestor mici grupuri ce trăiau din culesul cochiliilor, din pescuit şi vînătoare. Vînătorii-culegătorii din Europa mediteraneeană, în peşterile sau colibele lor, posedă un mod de viaţă, tehnici şi o alimentaţie similare. Mediul lor ecologic şi geografic face ca aceste grupuri *mezolitice să devină receptive la schimbările aflate în acea perioadă în stare de latenţă în Orientul Apropiat, în mileniile al VUI-lea şi al Vll-lea, în Argolida se consumă măzăriche şi mazăre — iată premise ale agriculturii. Pe ţărmurile Mediteranei occidentale, apare oaia, ceea ce face dovada începuturilor creşterii animalelor şi ale navigaţiei (atestarea cabotajului), în zona Porţilor de Fier, se construiesc case foarte meşteşugite, cu paviment din

mortar de calcar colorat... Chiar dacă scenele de viaţă cotidiană, ilustrate de picturile din răsăritul Spaniei, arată întreaga importanţă economică a vînătorii, în aceste regiuni se pun bazele trecerii la noi tehnici de procurare a hranei. Apariţia economiei de producţie în punctul de contact dintre Orient şi Valea Eufratului. Schimbările ce se pregăteau în Orientul Apropiat şi Mijlociu încă din mileniul al IX-lea se afirmă în cursul mileniilor al VlII-lea şi al VH-lea. Creşterea oilor şi a caprelor ia locul EUROPA PREISTORICĂ 31 vînării diferitelor specii de muflon; cultura grîului şi a orzului ia locul recoltării gramineelor sălbatice. Fenomene similare se observă pe ţărmurile Mării Egee. O dată cu aceste achiziţii alimentare, apar, mai mult sau mai puţin simultan şi în mod autonom, sedentarizarea, ca şi stocarea şi utilizarea ceramicii. Evoluţia continentului european spre stadiul tehnoeconomic neolitic variază după regiuni. Rapiditatea şi amploarea schimbării depind de datele geografice, ca şi de experienţa populaţiilor mezo-litice indigene în ce priveşte stăpînirea mediului înconjurător vegetal şi animal. Cele mai vechi urme europene ale unei economii de producţie se găsesc în Balcani. Condiţiile ecologice (înlocuirea timpurie a stepei de către pădurea de foioase) mai puţin favorabile, dar oarecum similare celor din Orientul Apropiat, pot explica această întîietate. încă de la sfîrşitul mileniului al Vll-lea, e atestată o economie bazată pe creşterea animalelor (oi, apoi capre, dar şi porci şi vite) şi practicarea cultivării griului, a orzului şi a lintei în Creta, Cipru, ca şi în Tesalia, Argolida, Macedonia şi Muntenegru. Utilizarea ceramicii se răspîndeşte cu repeziciune, în cea de a doua jumătate a mileniului al V-lea şi, cu deosebire, în Tesalia, se dezvoltă civilizaţia de la Sesklo, puternic marcată de Anatolia vecină (vase pictate, idoli antropomorfi din argilă). Mai la nord, Ungaria meridională, sudul Ucrainei, România, Bulgaria şi o parte a Iugoslaviei cunosc, pînă la sfîrşitul mileniului al V-lea, o cultură — numită Starcevo-Cris/Koros — care se demarchează faţă de influenţele anatoliene. Creşterea animalelor, dar şi vînătoarea şi pescuitul joacă un rol economic important. Aşezări permanente sau seminomade se stabilesc pe văi (cultura grîului şi a meiului); se construiesc locuinţe de lemn îmbrăcate în argilă. Afinităţile cu grupurile din nordul Greciei apar în decorurile spiralate ale vaselor şi folosirea figurinelor schematice din argilă (femei obeze). La începutul mileniului al V-lea, apar, la periferia septentrională a acestei vaste regiuni curentele de colonizare danubiene. Trecerea la o economie de producţie, evidentă în punctul de contact din Balcani, încă din -5600 pe ţărmurile adriatice din sudul Italiei, apoi, către -5300, pe cele tireniene pare limpede împămîntenită în jurul anilor -5200 pe coastele franco-iberice ale Mediteranei. Fenomenul e atestat puţin mai tîrziu pe litoralul atlantic, din Algarve pînă la Loara. Folosirea cochiliei de Car diurn 32 AFIRMAREA EUROPEI la ornarea ceramicii se generalizează din Muntenegru pînă la culoarul Poitou, conferind o aparentă unitate ansamblului format de Mediterana occidentală şi ţărmurile ei. Cu toate acestea, „fenomenul" cardial, impresie produsă de o similitudine de tehnici decorative, nu poate să ascundă nici diferenţele cronologice şi nici caracterele proprii ale fiecărei entităţi regionale. Originalitatea culturilor indigene provine din compartimentarea marcată a ţărmurilor, care face din fiecare cîmpie literală şi din fiece insulă un teritoriu foarte individualizat. Fiecare ansamblu cunoaşte propria sa evoluţie (ceramica pictată apare spre -5000 în zona calcaroasă din Champagne (Ies Pouilles), în perioada în care ornamentaţia *ceramicii incizate apare pe ţărmurile franceze şi iberice). Aproape peste tot, într-o fază primară, decorarea cu cochilii predomină, dar forma recipientelor, ca şi dispunerea decorurilor diferă în Italia, Sardinia, Sicilia, Franţa sau Spania. Mai tîrziu, utilizarea cochiliilor se face tot

mai rară, iar în unele locuri dispare. Transmiterea rapidă şi la mari distanţe a anumitor tehnici atestă un adevărat început al navigaţiei pe Mediterana. Răspîndirea prin cabotaj a unei culturi unitare pare totuşi puţin probabilă, chiar dacă marea joacă un rol determinant în contactul dintre aceste grupuri cu moduri de viaţă foarte apropiate. Sedentarizarea absolută nu e dovedită pentru toate aceste populaţii, care-şi manifestă încă predilecţia pentru locuirea în peşteri. Noţiunea de „sat" e încă necunoscută, chiar dacă există ansambluri fortificate în Italia de sud şi, într-o fază evoluată, locuinţe patrunghiulare cu pereţi de chirpici, în Calabria. Peste tot, pietre de măcinat, grăunţe carbonizate şi urme polinice de defrişare atestă prezenţa culturilor (grîu paie şi boabe, orz şi cîîeva leguminoase). Creşterea vitelor mici, apoi, mai tîrziu, a porcilor se adaugă creşterii oilor, ocupaţie timpurie, de la mijlocul mezo-liticului. Uneltele de piatră, apropiate celor din substratul indigen, dovedesc dăinuirea economiei de vînat-cules. Vînătoarea de bizoni (căprioare, mistreţi...) şi, mai ales, pescuitul rămîn predominante; vitele mici nu constituie decît o componentă complementară a alimentaţiei cu carne. Intervenţia omului asupra naturii pentru producerea hranei necesare, rezultat al unei întregi evoluţii ecologice (ţinuturi şi climă favorabile) şi culturale (progresul tehnic), a însoţit pe alocuri sau chiar a precedat fenomenul cardial. Prezenţa tipurilor de ceramică (Dalmaţia, Provence, Spania), folosirea secerii (AquiEUROPA PREISTORICĂ 33 taine), practicarea creşterii animalelor (Bretagne) în anumite grupuri indigene par independente de aporturile exterioare. Au fost necesare aproape două mii de ani pentru ca schimbările apărute pe ţărmurile egeene să atingă ţărmurile Oceanului Atlantic. Această răspîndire de idei şi de tehnici în sînul societăţilor indigene prin impulsuri succesive datorate Mediteranei a dat naştere unor culturi originale, care se vor dezvolta pînă în mileniul al VMea. în nordul Dunării şi la sud de Moravia, la periferia culturii Starcevo-Cris/Koros, deplasările de populaţie, sesizabile către —4750, constituie începutul unei vaste mişcări ce va difuza destul de repede tehnicile agricole. Ceramica „*în benzi" se va răspîndi pe văile fluviilor Vistula şi Oder si, mai ales, ale Elbei şi Dunării. Incepînd cu —4500, sînt cuprinse şi Dunărea de Sus şi Germania centrală. Puţin după aceea, agricultura ajunge pînă în Belgia, sud-estul Olandei şi Alsacia, în ultimul sfert al mileniului al V-lea, „colonii" purtători ai culturii ceramicii *bandate îşi fac apariţia în bazinul parizian, ajungînd pînă ia ocean. Această expansiune peste întinsele cîmpii ale Europei centrale se explică în mare parte prin fertilitatea acestora (strat de loess şi ploi regulate). Apariţia pădurilor pe aceste soluri uşoare nu reprezintă un handicap; asistăm aşadar la un val de defrişări, din Cehoslovacia pînă în Alsacia. Popularea de către purtătorii culturii *bandate se va face chiar în regiuni mai puţin favorabile: zonele muntoase ale Germaniei, mlaştina poloneză, carsturile slovac şi unguresc. Această mişcare de expansiune timp de aproape un mileniu a cunoscut, bineînţeles, modificări de-a lungul timpului şi arată unele diferenţieri regionale, dar ceea ce o caracterizează este aspectul ei deosebit de omogen. E un ansamblu de datini şi obiceiuri, transmis o dată cu înaintarea popularii; s-a vorbit de „colonizare". Modul de viaţă şi patrimoniul cultural prezintă o ruptură faţă de cele ale grupurilor mezolitice băştinaşe, care se menţin pe ţărmurile Mării Baltice sau în zonele împădurite ale munţilor. Au loc schimburi interactive cu aceşti vînătoriculegători, ca şi cu grupurile care au descoperit agricultura în contact cu populaţii mediteraneene. Practicarea unei agriculturi seminomade, prin curătură, prin rotaţie pe un teritoriu limitat, pare generală. Sînt cunoscute toate culturile (mai ales de grîu, dar şi de orz, mazăre, linte) şi totalitatea şeptelului (bovine si, la un nivel mai scăzut, oi, capre şi porci) din neoliticul european; vînătoarea şi pescuitul 34 AFIRMAREA EUROPEI

rămîn puţin practicate. Uneltele din piatră (seceri, pietre de măcinat, toporul-ciocan...) sînt adaptate modelului economic. Satele numără aproximativ zece case patrunghiulare ce comportă o structură-tip: aceeaşi orientare, cu intrare în partea opusă vîntu-rilor dominante; aceeaşi arhitectură cu şiruri transversale de cinci stîlpi. Pereţii sînt făcuţi din împletituri şi chirpici. Acoperişurile, cu pantă dublă, sînt făcute din paie şi trestii. Locuinţele măsoară de la 10 pînă la peste 30 de metri. Anumite construcţii mari puteau să aibă o funcţie colectivă, religioasă sau civilă. Cimitirele, situate în apropierea cătunului, numără deseori mai multe zeci de morminte: înhumări în poziţie chircită pe partea stîngă, mai rar incinerări. Doar rămăşiţele pămîntesti ale copiilor sînt depuse lîngă locuinţe. Către -4000, mai există ţinuturi de cucerit şi defrişat, dar cvasitotalitatea continentului trăieşte de-acum în ritmul muncilor agricole. A sosit timpul adaptării şi identificării cu teritoriul. Răspîndirea metalului va aduce schimbări radicale în societatea rurală. EUROPA PREISTORICĂ 35 DOCUMENTUL l Peştera La Marche de la Lussac-Les-Châteaux (Franţa). Reprezentare umană gravată pe o lespede de calcar Releveu: Jean Airvaux Printre manifestările artistice ale paleoliticului superior, gravurile pe suprafeţe de piatrăocupă un loc important, începînd cu Rusia şipînă la zona franco-cantabrică. Deseori, ele rămîn greu de descifrat, datorită suprapunerii mai multor reprezentări. Animalele sînt înfăţişate întro manieră foarte realistă. Reprezentările umane, mai rare, apar adesea caricatural. Peştera La Marche, în Poitou, a furnizat sute de plăci gravate; printre acestea, cîteva dintre cele mai frumoase capete de om pe care ni le-au lăsat magdalenienii. ,' 36 AFIRMAREA EUROPEI DOCUMENTUL 2 Locuinţă făcută din oase de mamut de la Mejirici (Ucraina) Locuinţele din oase de mamut constituie o particularitate a regiunilor orientale. În Ucraina, casa de la Mejirici, din paleoliticul superior, are un diametru de aproximativ 5 metri. Doar pentru temelie au f ost folosite 25 de cranii, 10 oase lungi şi 20 de oase ale bazinului îngropate la 40 de centimetri adîndme. Partea mediană e constituită din alte cranii, oase lungi şi vertebre. Acoperişul e făcut din 35 de colţi şi 2 oase pelviene de mamut. În exterior, casa e placată cu mandibule îmbinate. Aceste colibe sînt cel mai adesea adunate, cîte trei pînă la patru ansambluri cu vetre şi ateliere de cioplit. DOCUMENTUL 3 Şir de arcaşi de pe coasta de răsărit (Levante) a Spaniei Picturile rupestre de pe coasa de răsărit a Spaniei, operă a ultimelor grupuri de vînători (între -10000 şi -5000), reprezintă scene figurative deosebit de animate. Vînătoarea deţine un loc preponderent în reprezentări, în care se remarcă folosirea frecventă a arcului şi a săgeţilor. Mai multe scene arată cirezi de vite, care corespund, f ară îndoială, începuturilor domesticirii. EUROPA PREISTORICĂ 37 După Pidoplişko După Maringer-Bandi 2. Europa protoistorică: meşteşugari, negustori, curînd orăşeni Epoca protoistorică e martora existenţei simultane a populaţiilor care încep să cunoască scrisul şi a celor care nu-l cunosc încă. E perioada în care, în mileniile al IV-lea şi al III-lea, se afirmă puţin cîte puţin civilizaţiile europene rurale. Dar, o dată cu apariţia metalurgiei, vechile

lor structuri se destramă. Intr-adevăr, în mileniile al II-lea şi l, se ivesc premisele apariţiei oraşelor: la sud, cetăţile-stat ale minoenilor, micenienilor şi etruscilor; în Europa centrală, după complexul cultural agro-pastoral de la Unetice (Aunjetitz), comunităţile conducătorilor celţi, care se impun in centrul continentului, creează, la marginile vestică, nordică şi estică, civilizaţii originale. Iar puterile greacă şi romană tocmai acestei lumi i se vor opune de acum încolo. Afirmarea culturilor europene în mileniile al IV-lea şi al III-lea înfiriparea unei societăţi rurale în mileniul al IV-lea. Cunoscută mai ales prin diversele ei forme de habitat şi prin producţiile artistice şi culturale, această societate înregistrează unele diferenţe de la o extremitate la alta a continentului. în Balcani şi Mediterana Orientală, mileniul al IV-lea e martorul unui avînt demografic şi al unui aport de populaţii venite de pe ţărmurile Mării Egee şi din Anatolia. Insule ca Cipru sînt veritabile răspîntii culturale între Orientul Apropiat şi Egeea. Bineînţeles, circumscrierea la nivelul caracterelor locale pune piedici în calea schimbărilor în cazul unor grupuri etnice izolate, cum au fost de pildă modestele sate de pescari din Ciclade. Se dezvoltă totuşi aglomerări foarte populate, cu case complexe, deseori fortificate, însoţite de adevărate necropole. Un bun exemplu privind această evoluţie îl oferă cultura Vinca, de la numele unei localităţi din apropierea Belgradului, celebră prin idolii ei plaţi de zeiţe-mame şi vasele de ceramică neagră, a căror arie de răspîndire EUROPA PROTOISTORICĂ 39 depăşeşte Macedonia şi Serbia. La sfîrşitul celui de-al IV-lea mileniu, în Balcani, dar şi la marginea ţinuturilor ungureşti şi dalmate se prelucrează arama. Bazinul occidental e receptiv la influenţele venite de peste tot. Satele Italiei meridionale, ca şi cele din Sicilia şi Malta, se înconjoară, în funcţie de contactele orientale, cu şanţuri, pictura înlocuind ornamentarea incizată pe vasele de ceramică. Nordul peninsulei e în legătură cu Europa centrală şi balcanică. De-a lungul celei de a doua jumătăţi a mileniului, culturile cu ceramică netedă iau locul celor cu ceramică incizată. întîietatea o deţin în mod firesc grupurile de la Diana (Italia de sud), Aîmeria (Spania) şi Chassey (Cote d'Or, în Franţa), a căror mitologie pare marcată de gustul pentru idolii feminini. Aceste culturi se răspîndesc într-o bună parte a Europei occidentale. în Europa centrală, *culturile ceramicii „în benzi" evoluează în mileniul al IV-lea în aceleaşi spaţii. Populaţia sporeşte, producîn-du-se noi migrări ce pornesc din Ungaria, dar patrimoniul acumulat e păstrat. Asistăm doar la accentuarea diferenţelor regionale şi la schimbări limitate: ornamentaţia cu găuri-butoni/pastile/împunsă-turi succesive ia locul decorului linear de pe vase, planul caselor devine trapezoidal... Cultura Roessen, în Germania centrală şi Alsacia, manifestă predilecţie pentru aşezările situate la înălţime şi preocupare pentru creşterea animalelor. Cultura Michelsberg, în ţinuturile renane, asimilează patrimoniul cultural al ultimilor vînători. În regiunile alpine, se construiesc aşezări pe malul lacurilor; culturile Cortaillod, în Elveţia, şi Lagozza, în Italia, corespund avîntului pe care-l cunosc grupurile mediteraneene cu vase de ceramică netedă, în Ungaria, se observă mişcări de populaţie: la contactul cu Balcanii, cultura Lengyel, cu vasele ei de ceramică pictată în spirală, influenţează Austria, Moravia şi ţinuturile învecinate. Asistăm, la sfîrşitul mileniului, la apariţia metalurgiei aramei în regiunile danubiene şi în Ucraina. în mileniul al IV-lea, ţărmurile Mării Nordului şi ale Mării Baltice, pînă atunci izolate, cunosc, la rîndul lor, o ruptură în modul lor de viaţă. Colonizarea acestora cu grupuri purtătoare ale tradiţiei danubiene duce la apariţia în aceste zone a unei economii agricole diversificate. „Paharele în formă de pîlnie (numite astfel datorită formei anumitor recipiente) vor influenţa nord-vestul Franţei şi insulele britanice. Curentul epidanubian ajunge în aceeaşi perioadă 40

AFIRMAREA EUROPEI pe ţărmurile Mînecii, ale Văii Loarei şi în Bretagne. El întîlneste populaţii agricole de esenţă mediteraneană. Apar culturi hibride, încă de la sfîrşitul mileniul al V-lea, pe litoralul atlantic şi, puţin după aceea, în regiunile nordice, se dezvoltă monumenta-lismul funerar: în Portugalia şi în vestul Franţei, se construiesc primii megaliţi; din Polonia şi pînă în lutlanda, se ridică lungi gorgane trapezoidale, iar în bazinul parizian, complexe monumentale care ating uneori 300 de metri. Rolul jucat de lemn continuă să fie fundamental în domeniul mormintelor de cultură epidanubiană. Aceste monumente îşi pierd repede caracterul individual. Cînd grupurile de origine mediteraneană cu *ceramică netedă se manifestă spre -3700 pe coastele atlantice (facies de tip Chassey în Franţa, Windmill Hill în Anglia), mormintele devin colective, ceea ce nu exclude totuşi caracterul lor aristocratic, în această perioadă, locuinţele sînt de obicei situate în locuri înalte. Primii metalurgişti. Apariţia metalurgiei constituie începutul unor profunde schimbări în mentalităţile şi societăţile neolitice. Ea corespunde diferenţierii — treptate, e adevărat — a unor meşteşugari specializaţi care nu participă direct la activităţile de subzistenţă. Arama aflată în stare naturală e modelată în mileniul al Vll-leaîn Anatolia. Turnarea se va folosi abia la sfîrşitul mileniului al V-lea, prin progresul tehnic al cuptoarelor meşteşugarilor ceramisti din regiunile danubiene. Primele obiecte de cupru produse de cultura Vama, de pe ţărmurile Mării Negre, sînt mărturia unei iscusinţe deosebite. Asistăm în veacurile care urmează la apariţia unei mulţimi de centre indigene de turnat arama; cea mai mare parte dintre acestea perpetuează tradiţiile neolitice. Iugoslavia se numără printre cei mai vechi producători, în cultura Vinca, idolii feminini şi înhumările în poziţie chircită se menţin şi după apariţia uneltelor de aramă. Ungaria exportă toporaşe de aramă spre vest şi răspîndeşte noua tehnologie. Cipru, cu rîvnitele ei bogăţii, apoi Cicladele au fost foarte devreme căutate de sirieni, libanezi, egipteni sau anatolieni, care şi-au difuzat produsele în întreaga Egee, iar de aici, la Dunărea de Jos, în Tracia şi Ucraina. Exploatarea minelor din Caucaz nu modifică viaţa mizerabilă a crescătorilor de oi din Kuban, dar pune bazele puterii conducătorilor lor, ale căror morminte, cunoscutele „kurgane", ascund în ele podoabe, veselă de aur şi... servitori sacrificaţi. EUROPA PROTOISTORICĂ 4 în Mediterana occidentală, raritatea mineralului în Italia de sud şi în insule permite trecerea treptată la metal; templele şi mormintele hipogee din Malta şi idolii lor feminini menţin tradiţia neolitică. Exploatarea timpurie a minelor din Languedoc şi de la Aleria, în Corsica, nu schimbă comportamentul păstorilor indigeni. Nu la fel se întîmplă, către -3000, în regiunea Almeria, la Los Millares, unde înflorirea producţiei de obiecte de aramă este legată de o modificare evidentă a culturilor băştinaşe: ridicarea de fortificaţii şi de *tholos, confecţionarea de idoli după moda egeeană. în nord-vestul Europei, se menţine un adevărat neolitic final, atît în modul de viaţă, cît şi în obiceiurile funerare (morminte colective megalitice, zeiţe ale fertilităţii...). E vorba de culturile Michelsberg şi Horgen, în Elveţia şi Germania, cultura Windmill Hill, în Anglia, şi culturile Seine-Oise-Marne şi Artenac (Cha-rente), în Franţa, în fazele cele mai tîrzii, se găsesc în mod excepţional doar mici obiecte de aramă, exogene. Aceste exploatări şi utilizări indigene ale aramei aduc puţine schimbări. Ele deschid totuşi perspectiva adevăratelor culturi ale metalului; acestea, modificînd uneltele cotidiene, vor duce la schimbarea structurilor sociale şi religioase ale etniilor neolitice. Spre -3000, fenomene culturale paneuropene. La sfîrsitul mileniului al III-lea şi începutul celui de-al Il-lea, Europa occidentală cunoaşte evoluţii culturale complexe, care vor avea drept consecinţă răspîndirea metalurgiei aramei. Expansiunea complexului cultural al tumulilor afectează Europa centrală şi, indirect, Balcanii, Carpaţii şi regiunile danubiene. Aceste mişcări de populaţii, probabil păstori nomazi în

căutare de noi păşuni, determină crearea unui ansamblu omogen, începînd cu regiunile renane pînăîn Polonia orientală. Un grup foarte asemănător ocupă Olanda, Danemarca şi sudul Scandinavici, în pofida unor caracteristici locale, peste tot cadavrele sînt înhumate individual, în poziţie chircită, în sarcofage tumulare, ceramica se ornamentează cu şnur şi se fabrică topoare de luptă din piatră, copii fidele ale toporaselor de aramă ungureşti, căci metalul e rar. Aceste culturi cu *ceramică „decorată cu şnurul" şi cu „topoare de luptă" influenţează nordvestul atlantic; întîlnirea lor cu utilizatorii vaselor campaniforme va da naştere unor grupuri hibride. 42 AFIRMAREA EUROPEI Civilizaţia „vasului campaniform" cunoaşte o largă răspîndire, începînd din Peninsula Iberică pînă în Olanda şi din Boemia pînă în insulele britanice. Sub aspectul unei uniformităţi aparente — folosirea de pahare în formă de clopot răsturnat (de unde şi numele său), mici obiecte din aur, nasturi din os, suliţe lungi şi subţiri din aramă, morminte individuale —, se remarcă diferenţe în sînul fiecărei entităţi regionale. Relaţii greu de definit (nu e desigur vorba de deplasări de populaţii) au existat între fiecare comunitate de la un capăt la celălalt al Europei, încrucişarea cu culturile cu şnur, care a avut loc în regiunile renane, se repercutează pînă în Spania. Aducînd cu ele noua tehnologie în tot Occidentul european, culturile campaniforme joacă un rol determinant în geneza civilizaţiilor bronzului; aliajul aramăcositor, mai uşor de topit, înlocuieşte arama spre -1800. Urbanizarea şi apariţia de noi clase sociale (mileniile al H-lea-I) Minoenii, micenienii şi etruscii, apariţia oraşelor-stat la sud, Medite-rana orientală cunoaşte, la începutul mileniului al II-lea, premisele apariţiei oraşelor. În Cipru, Ciclade, Grecia, aşezările sînt fortificate, în Creta, se construiesc primele palate, dar şi adevărate aglomerări (Gurnia...). în Grecia, pe platourile muntoase, se ridică mici aşezări urbane împrejurul domiciliilor aristocratice (Tiryns...). Mişcarea de urbanizare a început. în Creta, monarhia minoică, prin marina sa, îşi extinde influenţa comercială şi culturală dincolo de bazinul oriental, stabilind puternice legături cu Egiptul şi întreţinînd contacte cu Sicilia şi Italia de sud. Mai întîi episodice, raporturile cu continentul, unde se afirma civilizaţia miceniană, devin regulate, începînd de la -1600, se poate vorbi de influenţă reciprocă, aproape de comunitate culturală. După —1450, poate legat de catastrofe naturale, întîietatea revine cetăţii Mycene. Pe tabletele scribilor din Cnos-sos, linearul B, transcriere a limbii greceşti miceniene, a luat locul linearului A. Civilizaţia miceniană, celebră prin bogăţia mormintelor sale aristocratice (în care există ambră de pe ţărmurile baltice, lapis-lazuli din Pamir, ouă de struţ şi fildeş), se afirmă ca răscruce între Occident şi Orient. Mai tîrziu, se vor descoperi produse miceniene începînd cu mormîntul lui Tutmosis, în Egipt, pînă în EUROPA PROTOISTORICĂ 43^ cele mai îndepărtate ţinuturi germanice. Principalele articole comerciale rămîn obiectele ceramice cu teme florale sau marine precum şi *bucraniile, săbiile şi pumnalele. Organizarea politică a comunităţii miceniene continuă să fie puţin cunoscută şi se pare că nici una dintre aceste cetăţi care au cunoscut un oarecare grad de centralizare nu a avut vreun rol hegemonie asupra celorlalte. E vorba mai mult de o unitate în jurul scrisului, al religiei şi artei, şi nu de un adevărat ascendent. Economia se împarte între agricultură, artizanat şi comerţ, în cadrul căruia cererea de cositor se dovedeşte primordială, în secolul al XH-lea, dezintegrarea rapidă a civilizaţiei miceniene pare mai degrabă rezultatul factorilor interni decît al invaziilor dorienilor sau ale altor ahei. Multe cunoştinţe vor dăinui. Relaţiile cu Europa centrală şi Peninsula Italică o iau înaintea celor cu bazinul oriental, unde enigmaticele „*Popoare ale Mării" perturbă căile maritime. E perioada (către -1050) cînd fierul este introdus în Grecia, dar siderurgia nu se va afirma plenar decît la sfîrşitul secolului al IX-lea. Viaţa cotidiană nu

are de suferit din cauza generalizării rapide a fierului, după cum nici incinerarea. Dispariţia palatelor provoacă doar o scădere a producţiei obiectelor de lux. La sfîrşitul secolului al VIH-lea, lumea grecească e divizată în numeroase unităţi politice, poleis, mici oraşe sau grupări de sate conduse de aristocraţie. Asistăm, în această perioadă, la o reluare a schimburilor comerciale, legată poate de o criză politică şi o creştere demografică accentuată. Se răspîndeşte moneda. Influenţele Orientului (Syria, Lydia, Egiptul...) atrag după sine o evidentă înnoire în artă şi religie (construirea primelor temple de cărămidă). Cetăţile se lansează într-o mişcare de colonizare în jurul Mediteranei. Noul avînt al scrisului şi literatura orală sînt fenomene graţie cărora dispunem de izvoare istorice (vezi capitolul 3). La extremitatea occidentală a bazinului mediteranean, puternica amprentă a civilizaţiilor calcolitice, proximitatea zăcămintelor de aramă, cositor şi argint explică importanţa Peninsulei Iberice, în zorii celui de-al II-lea mileniu, Andaluzia, deschisă influenţelor Răsăritului mediteranean, cunoaşte prin complexul cultural de la El Argar, o extraordinară înflorire a bronzului şi modificări la nivelul organizării sociale. Obiceiurile funerare şi religioase se schimbă, înhumarea individuală în tumuli sau în mari recipiente (datină orientală) ia locul *f/zo/o^-urilor colective; 44 AFIRMAREA EUROPEI zeiţele-mame dispar. Aşezările fortificate, ale căror bijuterii de argint sînt o mărturie a prosperităţii de care se bucurau, fac comerţ atît cu Egiptul şi Egeea, cît şi cu litoralul nordatlantic. Aceste bogăţii nu trebuie să ascundă deosebirile: grupurile din zona Valenciei sau din bazinul fluviului Tajo (Tagus) par mai modeste: în Catalonia, se locuieşte încă în peşteri. El Argar suferă, către -1300----1200, o fază de stagnare, legată, poate, de perturbările care afectau bazinul oriental. La începutul mileniului I, în peninsulă e flagrantă absenţa unităţii culturale: coastele occidentale, pînă la Huelva, cunosc culturile atlantice; influenţele central-europene ajung pînă în Catalonia, în timp ce în centrul şi sudul peninsulei se afirmă culturi iberice originale. Siderurgia nu e deloc prezentă înainte de veacul al VII-lea. Două entităţi specifice simbolizează răspunsurile propuse de populaţiile autohtone la influenţele străine. Păstorii de pe valea fluviului Ebro (Iberus) ridică, în nord-vest, un sistem de aşezări fortificate, *castws, care vor dăinui pînă la romanizare. De la vărsarea fluviului Tajo pînă în Andaluzia, începînd cu veacul al VII-lea, prezenţa feniciană, apoi grecească acţionează asupra societăţilor indigene ca un ferment. Cultura *tartessiană ne oferă un bun exemplu de aculturaţie: case rectangulare care anunţă un embrion de urbanism, adoptarea unei scrieri semisilabice şi a unui sistem de greutăţi şi măsuri... Din această expansiune va apărea cultura iberică. în Italia de sud şi în insule, metalurgia *epocii bronzului cere timp să se afirme. Condiţii naturale apropiate celor ale lumii greceşti uşurează apariţia timpurie a unor veritabile agenţii comerciale: primele arrne de bronz din Sicilia vor fi săbiile egeene sau miceniene. Construirea de palate, bogatele morminte tăiate în stîncă, stabilirea populaţiilor pe platforme înalte la mijlocul secolului al XIII-lea sînt tot atîtea paralele cu bazinul oriental. Conform primelor texte, populaţiile stabilite în Sicilia la începutul colonizării greceşti erau originare din Asia Mică, din regiunea iberică şi din peninsulă. Italia meridională intră în istorie şi devine Graecia Magna. Insulele importante, Sardinia, Corsica şi Balearele, adevărate răscruci între Occident şi Mediterana, dezvoltă totuşi culturi originale, începînd cu -1300 şi pînă în *epoca fierului, aici se ridică monumente ciclopice laolaltă cu sanctuare şi turnuri de apărare. EUROPA PROTOISTORICĂ 45" în aceste insule, arta prelucrătorilor bronzului va fi deosebit de înfloritoare (reprezentări animaliere în Baleare, arcaşi şi divinităţi sarde).

La mijlocul mileniului al II-lea, aşezările edificate pe piloţi de pe lacurile alpestre, ca şi *terramare din Cîmpia Fadului dovedesc o organizare socială complexă, cu un dezvoltat meşteşug al bronzului, receptiv la modelele nord-alpine. începînd cu secolul al IX-lea, folosirea cremaţiunii, apoi, mai tîrziu, fierul se răspîndesc la poalele Alpilor, în culturile Golasecca, Este şi Villanova. Din această ultimă cultură, va lua naştere civilizaţia etruscă; coloniile feniciene şi greceşti de pe litoral nu sînt străine de influenţele orientale, evidente începînd cu —700. Exploatarea minelor, controlul comerţului în Mediterana occidentală contribuie la bogăţia Etruriei. Oraşele fortificate dovedesc un simţ dezvoltat al urbanismului, în necropole, mobilierul camerelor funerare vorbeşte despre propagarea civilizaţiei etrusce (vase greceşti, ceramică egipteană smălţuită, argintărie din Orientul Mijlociu), ca şi de calitatea meşteşugarilor indigeni. Măiestria ceramistilor, pictorilor, sculptorilor şi a argintarilor a produs o artă originală, valoroasă şi rafinată. Etruscii, influenţaţi în secolul al Vl-lea de greci, îşi vor extinde hegemonia în întreaga zonă nordică a peninsulei, creînd adevărate oraşe-stat, între care va apărea şi Roma. în Europa centrală, de la Unetice (Aunjetitz) pînă la conducătorii celţi. Pe baza unei puternice implantări campaniforme şi a cîlorva germeni proveniţi din Asia Mică, spre -2000 apare în Boemia un complex cultural original, cel de la Unetice, care va juca un rol major în protoistoria europeană. El se va propaga cu repeziciune într-o bună parte a Europei centrale, grupări-satelit evoluînd din Ungaria pînă pe malurile Rinului. Unetice exploatează şi controlează zăcămintele de aramă alpine şi balcanice, ca şi pe cele de cositor din Boemia; el supraveghează căile comerciale ale chihlimbarului baltic, dezvoltînd contacte cu Ciprul, Egiptul, apoi Mycene; creaţiile sale metalurgice sînt imitate începînd din Cîmpia Fadului pînă în Germania de nord. Ca şi în lumea mediteraneană, ideile se schimbă: zeiţa-mamă dispare, structurile sociale devin mai individualiste, dar societatea pare puţin ierarhizată; doar cîţiva tumuli aristocratici sînt cunoscuţi în Germania. Cu toate că se găsesc aglomeraţii de înălţime fortificate, bogăţia adusă de metal nu perturbă economia, înainte de toate agro-pastorală. 46 AFIRMAREA EUROPEI începînd cu —1500, cu toată expansiunea colonizatoare a cîtor-va comunităţi, Europa centrală cunoaşte o anumită stabilitate, prin consolidarea şi individualizarea entităţilor geografice. Dincolo de cîteva particularisme regionale, de la Rin la Vistula şi de la Alpi pînă la Marea Baltică ia amploare obiceiul înhumării sub tumuli. în acest ansamblu cultural, găsim un mare număr de arme, ca şi aşezări fortificate, indicii ale militarizării societăţii. Asistăm puţin cîte puţin la modificarea concepţiilor religioase: înhumarea e înlocuită de incinerare, cultul solar şi simbolurile sale, rondele, păsări, impunîndu-se pe un teritoriu european întins. La sfîrşitul veacului al XlII-lea, unele schimbări apărute în regiunile danubiene sînt deosebit de evidente la nord de Alpi, răspîndindu-se spre nord şi vest. Trăsătura cea mai manifestă este noul rit funerar: defuncţii, incineraţi, sînt depuşi în urne, deseori grupate în cimitire. Abundenţa materialului metalic şi a vaselor ceramice executate într-un stil original (se poate vorbi de comunitate de inspiraţie culturală) corespunde unei creşteri de populaţie şi unei reorganizări a structurilor sociale; cimitirele strîng la un loc rămăşiţele pămînteşti ale bogaţilor şi săracilor, ale femeilor şi copiilor. Aceste evoluţii, rareori violente, au poate vreo legătură cu perturbările, deja amintite, din lumea mediteraneană. Modificările culturale de la sfîrşitul secolului al X-lea sînt mai profunde şi indică o ruptură la nivelul modurilor de viaţă. Sînt locuite situri aşezate la înălţime, incineraţia dispare, reluînduse moda tumulilor; siderurgia se generalizează. Se pare că, la fel ca pe ţărmurile mediteraneene, avîntul demografic e superior posibilităţilor de producţie. Criza favorizează apariţia şefilor, protectori şi organizatori ai activităţilor economice. Schimburile sud-nord tind să ia locul tradiţionalului comerţ est—vest. în veacul al Vl-lea, conducătorii celţi ai micilor comunităţi nord-alpine devin intermediarii obişnuiţi între Mediterana şi regiunile

septentrionale, controlînd din citadelele lor drumurile cositorului şi ale chihlimbarului. Fastul mormintelor celtice evidenţiază bogăţia şi gustul pentru lux al acestor potenţaţi, dar şi deschiderea lor culturală; riturile lor funerare copiază symposion-u\ (banchetul) funerar grecoetrusc. în secolul al V-lea, citadelele acestor conducători sînt treptat părăsite; mormintele aristocratice se află în vaste cimitire, în mijlocul celorlalte morminte, conţinînd mai puţine obiecte mediteraneene decît înainte. Declinul marilor aristocraţi e legat de crearea EUROPA PROTOISTORICĂ de unităţi politice mai mici. Arta se îmbogăţeşte cu noi motive: palmete, lotus... Regiunile periferice — Champagne, Renania, Boemia— deţin supremaţia, făcînd comerţ cu etruscii. La sfîrşitul veacului, anumite populaţii pornesc la cucerirea Europei de mijloc, apoi a celei mediteraneene; ele se vor ciocni la Roma, vor distruge Delphi şi se vor instala în Anatolia. în secolul al IlI-lea, Europa centrală e celtizată în întregime de-a lungul marii axe dunărene, care difuzează obiectele manufacturate începînd din Ungaria şi pînă în Franţa. Societatea gallică, compusă în cea mai mare parte din mici grupuri rurale, e condusă de o aristocraţie posesoare, juridic şi economic, a pămîntului. începînd cu veacul I, cînd produsele romane cunosc o circulaţie deosebită, meşteşugarii şi negustorii se stabilesc în aşezări fortificate de natură preurbană: oppida. în ţinuturile europene de margine — culturi originale. Ţărmurile oceanice formează, încă din zorii celui de-al Il-lea mileniu, o comunitate economică al cărei nucleu pare să fie Marea Mînecii, adevărată mare interioară. Culturile din epoca veche a bronzului, din Portugalia pînă în Olanda, îşi fixează rădăcinile în vechiul fond campaniform. De ambele părţi ale Mînecii, zonele Wessex şi Bretagne, centrul comerţului cu zinc, cupru, ca şi cu aur, chihlimbar, arată, cu mult înainte de înflorirea Mycenei, o bogăţie fără precedent. Tumulii princiari conţin arme de bronz aurite şi veselă din metal preţios. Irlanda, bogată în aramă şi aur, îşi răspîndeşte podoabele, care ajung pînă pe continent. Realizarea ultimelor mari temple megalitice (Stonehenge) ţine de această prosperitate. Bunăstarea începe să scadă spre -1500, perioadă în care cositorul, ce se găsea din abundenţă începînd din Galicia şi pînă în insulele britanice, contribuie la apariţia, de la vărsarea fluviului Tajo şi pînă în Delta Rinului, a unor topitorii regionale. Societatea şi obiceiurile se schimbă. Moda funerară a urnelor, apărută în Marea Britanic, se răspîndeşte pe continent, continuînd tradiţia locală a incintelor circulare. Mitologia se îmbogăţeşte: focul, carul, soarele se adaugă vechilor rituri ale fertilităţii, în secolul al VITI-lea, cînd are loc fixarea aşezărilor pe înălţimi, răspîndirea timpurie a fierului e însoţită de o producţie de bronz extraordinară prin cantitatea şi varietatea sa pe ansamblul zonelor literale. Mai mult decît 0 simplă fîşie occidentală a spaţiului celtic şi vecină cu Medite-rana, comunitatea atlantică se afirmă ca o entitate distinctă, 48 AFIRMAREA EUROPEI autonomă, unită prin regiunile sale de coastă, în toată epoca fierului, păstrîndu-si trăsăturile particulare de la fortificaţiile (castros) din Galicia şi pînă la subteranele bretone, ţinuturile vecine cu oceanul par receptive la mutaţiile economice, sociale, culturale şi religioase ce-si aveau originea în regiunile orientale şi mediteraneene. Vor fi adaptate şi adoptate toate sau o parte din noutăţi. Sincretismele vor fi permanente. Bogaţii proprietari ai Europei atlantice apreciază obiectele de lux venite din Grecia Mare, apoi din Etruria; mormintele lor nu sînt cu nimic mai prejos decît cele ale omologilor lor din spaţiul celtic. Europa septentrională nu posedă deloc minereuri de aramă sau cositor. De la ţărmurile poloneze şi pînă în Scandinavia, această carenţă e remediată prin continuarea utilizării pietrei, apoi prin importuri de la Unetice sau din Balcani. Spre —1400, poate favorizată prin comerţul cu chihlimbar, o adevărată epocă a bronzului se dezvoltă în aceste regiuni, leagănul civilizaţiei germanice, acel Nordische Kreis al germanilor. Acest bronz nordic, a cărui bogăţie

ne e cunoscută graţie conservării extraordinare a substanţelor organice, va dura pînă aproape de -500. Marile morminte tumulare ale primei perioade sînt înlocuite, o dată cu cultele solare, de incinerări. Urne ce irnită contururile trupului uman sau sînt în formă de casă constituie dovada limpede a contactelor cu epoca italică a fierului; mormintele în formă de navă din insula Gotland sînt mai originale. Vesela de aur, ca şi produsele artizanilor din epoca bronzului folosesc o iconografie specială cu spirale, lebede şi bărci, în aceste regiuni, epoca fierului nu ia sfîrsit cu adevărat decît o dată cu epoca augustană. în ţinuturile de la marginea răsăriteană, caracterul expansionist al populaţiilor stepelor rămîne trăsătura marcantă a celor două milenii dinaintea erei noastre în Europa de est. Spre -1800, vastul teritoriu de la răsărit de Don e ocupat de agricultori care cunosc arama, apoi bronzul. Ceea ce-i caracterizează e ritul funerar — înhumare într-o încăpere sub tumul. Complexul cultural al „mormintelor cu bîrne" se propagă repede în direcţia Europei centrale. Spre -1100, migraţia ajunge pînă pe malurile Niprului şi Nistrului; în -800, aceasta atinge nordul României şi stepele ucrainene. Complexul cultural scit se afirmă în zona cursului inferior al Niprului şi în Crimeea; ca şi sateliţii lui din stepele părţii europene a Rusiei, el îşi are rădăcinile în cultura „mormintelor cu bîrne". Prelungindu-se expansiunea, el va difuza siderurgia. Aceste EUROPA PROTOiSTORICĂ 49 mişcări sînt însoţite de modificări sociale; micile grupuri de agricultori sînt înlocuite de păstori nomazi, iar capii acestora îşi extind autoritatea pe spaţii imense. Sînt atinse zonele Caucazului şi Mesopotamiei. în secolul al Vl-lea, sciţii sînt în Polonia şi în regiunile danubiene; acolo, în contact cu influenţele greceşti, se va naşte cultura tracă. Alte grupuri ocupă malurile Volgăi sau stepele dintre Don şi Ural, unde se vor afirma, la rîndul lor, sarmaţii, care, stabiliţi aici din veacul al Vl-lea, vor ajunge la ţărmurile Mării Negre în secolul al II-lea. E una dintre rarele culturi europene la care s-a pus în evidenţă caracterul matriarhal. La sfîrsitul epocii fierului, cînd pe aproape tot continentul există societăţi ierarhizate, bine structurate, avîntul Imperiului Roman, apoi afirmarea lumii germanice şi a populaţiilor stepelor anunţă multe transformări. Aceste noi capitole ale lungului trecut european aparţin domeniului istoriei. 50 AFIRMAREA EUROPEI DOCUMENTUL l Reprezentările rupestre de la Bohuslăn (Suedia) In arta rupestră nordică a epocii bronzului, vasul rămîne o temă privilegiată, dar întîlnim atît reprezentări antropomorfe, zei cu vas, războinici, agricultori deseori itifalici, cît şi reprezentări de animale — boi, cerbi, cai — şi motive simbolice care folosesc roata şi cercurile solare. Anumite situri, precum cel de la Torsbo, din Suedia, conţin peste şaptezeci de compoziţii, puţind atinge, fiecare, 2 metri înălţime şi 5 lăţime. Totalitatea acestor imagini pare să răspundă unei preocupări religioase. DOCUMENTUL 2 Reconstituirea mormîntului princiar de la Hochdorf (Germania) Mormîntul central de lemn din tumulul de la Hochdorf, descoperit intact în 1978, în apropiere de Stuttgart, arată extraordinara bogăţie a prinţilor celţi din secolul al V-lea î. Cr. Pavimentul şi pereţii erau acoperiţi cu un tapet deosebit de frumos ţesut. Mortul era lungit cu efectele sale personale, podoabe şi ofrande, pe o banchetă de brom învelită cu ţesături şi blănuri. Mal multe elemente decorative de aur par făcute special pentru înhumare: fibule, brasardă, ornamente pe pumnal, centură, încălţăminte. Pe postamentul carului, era aşezată veselă din bronz. Serviciul de băut cuprinde recipiente din corn decorate cu folii de aur, un cazan de brom ornamentat cu lei şi o cupă de aur. Cazanul conţinuse mied.

EUROPA PROTOISTORICĂ 51 După Briard 52 AFIRMAREA EUROPEI DOCUMENTUL 3 Ornament cu arcaş, cerb şi muflon pe o centură de bronz din Caucaz în iconografia animalieră din religiile epocii bronzului, în care predomină calul, cerbul şi păsările, se constată o ruptură faţă de reprezentările de animale din perioadele anterioare. Cerbul e prezent în toată Europa, pe frigările de la Atlantic (Challans, Franţa), pe stîncile gravate din Alpi (Val Camonica, Italia) şi centurile de bronz din Caucaz (Akthala). Centurile de bronz cu ornamente gravate de la începutul mileniului l î. Cr. din Trans-caitcazia, cusute pe curele de piele sau pe benzi de pîslă, constituiau adevărate platoşe, lungi de aproape un metru şi late de aproximativ 20 de centimetri. Ornamentaţia lor gravată întruchipează animale reprezentate realist, contrar oamenilor, stilizaţi, cu cap fantastic sau de animal. Scenele de viaţă cotidiană lasă să transpară credinţele religioase sau magice ale populaţiilor. DOCUMENTUL 4 Templul de la Stonehenge (Anglia) în neolitic, astrele îşi fac apariţia în ritualul religios al unei bune părţi a Europei. Cel mai frumos exemplu de templu solar a fost ridicat la Stonehenge, pe cîmpia din zona Salisbury. În perioada neolitică (spre 3000 î. Cr.), a fost delimitată o arie sacră, cu un şanţ avînd un diametru de 100 de metri şi un cerc de stîlpi de lemn. Spre 2000 î. Cr. (epoca populaţiilor campaniforme), monumentul e completat de un dublu cerc din granit, a cărui intrare era aliniată după răsăritul soarelui la solstitiu. În epoca veche a bronzului (de la 1800 la 1500 î. Cr.), s-a construit un mare cerc din treizeci de blocuri de piatră înalte de 4 metri ce susţin lintouri şi cinci trilite de gresie dispuse în formă de potcoavă. Ansamblul megalitic joacă poate în acea perioadă rolul de templu astronomic. Spre 1000 î. Cr., monumentul, încă utilizat, cunoaşte în continuare transformări. („In legătură cu această construcţie, s-a relevat asemănarea izbitoare pe care o reprezintă planul ei cu cel al marelui cerc de piatră din cetatea dacică de la Grădiştea Munceluluijud. Hunedoara, precum şi funcţia lor comună în raport cu determinarea şi calcularea timpului. Făcînd abstracţie de intervalul de aproximativ un mileniu şi jumătate care le desparte, sanctuarul din Anglia precizează doar anumite constelaţii astronomice, pe cînd la rotonda dacică, în măsura în care a servit unor scopuri calendaristice, predomină criteriul numeric pentru precizarea relaţiei anumitor intervale de timp" — c/. K. Horedt, Istoria comunei primitive, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, pp. 157158 — n. t.). EUROPA PROTOISTORICA 53 rtW\\XV\\%\\x,\\Vi\V*\\\\^V*^'*V'»*.^Vi.V^\'*'Vs»*NWft^»«''»''\\v\\U\\\sţ\^ftsv\ După Briard 3. Afirmarea cetăţii O dată cu elaborarea unui sistem politic original, cel al cetăţii, partea mediteraneană a Europei cunoaşte, de-a lungul ultimului mileniu dinaintea erei noastre (secolele al VUl-lea-al III-lea), o evoluţie deosebită. Aceasta va permite Atenei să devină cel mai fecund focar de cultură, iar Romei să dobîndeascâ un rol primordial în bazinul mediteranean. Europa pre- şi protoistorică a fost martora afirmării mai multor focare de cultură, în care se pot discerne caracteristici regionale specifice şi curente de influenţă care dovedesc circulaţia ideilor şi importanţa schimburilor între diferite zone geografice, începînd cu secolul al VII-lea î. Cr., regiunile mediteraneene ale Europei cunosc o evoluţie deosebită o dată cu formarea sistemelor politice organizate în jurul noţiunii de cetate, în greceşte polis. NAŞTEREA POL/S-ULUI Timpul experienţelor

Primele indicii. Lumea grecească fusese pînă atunci dominată de stătuleţe conduse de regi a căror existenţă ne e cunoscută prin intermediul povestirilor lui Homer din lliada şi Odiseea, cu înfruntarea grecilor în jurul oraşului Troia şi întoarcerea unuia dintre conducătorii expediţiei, Ulise, în insula Itaca. În această relatare, se conturează deja primele forme ale unei noi expresii politice, în care apare poporul, demos, care ţine adunări. Pe de altă parte, activităţile economice se transformă, în poemele lui Hesiod (sfîrsitul secolului al VUI-lea şi începutul secolului al VII-lea î. Cr.) afir-mîndu-se locul pe care-l deţine ţăranul cultivator al pămîntului. Se dezvoltă o clasă de mici proprietari cultivatori, în timp ce mesAFIRMAREA CETĂŢII 55 teşugurile cunosc un avînt deosebit prin *ceramica realizată la Corint, Atena şi Rhodos. Aceste transformări economice duc la o intensificare a contactelor comerciale, în cadrul cărora, în schimbul ceramicii, vinului şi uleiului, grecii importă produse alimentare precum cerealele provenind din Egipt, de pe ţărmurile Mării Negre sau din Occident, ca şi metale pentru nevoile meşteşugurilor şi armatei. În acest domeniu, Atena beneficiază de darea în exploatare a minelor de argint de la Laurion, chiar pe teritoriul Atticii. Apariţia, la sfîrşitul veacului al VHI-lea, şi răspîndirea sistemului monetar în toate cetăţile favorizează schimburile. Viaţa politică rămîne totuşi controlată pe mai departe de marile familii aristocratice. Hoplitul. O nouă manieră de luptă accelerează procesul evoluţiei politice. Intr-adevăr, punerea la punct a unei noi strategii bazate pe lupta în linie, *falanga — în care scutul (hoplon) soldatului protejează în acelaşi timp pe cel care-l poartă şi o parte a corpului vecinului său —, ajunge să întărească coeziunea grupului acestor soldaţi sau hopliţi. înfruntarea colectivă tinde în această perioadă să ia locul luptei eroice individuale. Participarea tuturor cetăţenilor la bătălii dezvoltă şi dorinţa legitimă de a lua parte mai activ la viaţa cetăţii şi la organizarea ei politică, în numeroase cetăţi ale Greciei, se instaurează un climat de criză. Legislatori şi tirani. Pentru aplanarea tensiunilor politice apărute ca urmare a acestei evoluţii, se cunosc mai multe soluţii. Trebuie amintite mai întîi eforturile de a codifica relaţiile între persoane şi de a pune principiile şi regulile acestor relaţii la dispoziţia tuturor. Astfel, se constituie un drept scris, ai cărui autori sînt deseori personaje puţin cunoscute sau legendare, ca Lycurg, despre care se spune că a stabilit Rhetra, legea fundamentală a Spartei, sau Dracon, la Atena, care redactează primele legi împotriva ucigaşilor. Cel mai cunoscut dintre aceşti legislatori e Solon, la începutul secolului al Vl-lea î. Cr.; el nu-i mai împarte pe cetăţenii atenieni după rangul familiei lor, ci în funcţie de avere, care devine şi criteriu pentru participarea la instanţele politice, în special la adunare sau ecclesia. El creează în acelaşi timp un tribunal Popular, heliaia, accesibil tuturor cetăţenilor. Aceste reforme marchează o primă etapă spre democraţie. Paralel, se desemnează o 56 AFIRMAREA EUROPEI altă soluţie, mai brutală, bazată pe luarea puterii de la un aristocrat prin forţă şi cu ajutorul poporului. Această putere, exercitată fără control, dă naştere tiraniei. Numeroase cetăţi greceşti cunosc astfel tirani a căror politică seamănă destul de mult: lupta împotriva marilor familii, împărţirea pămîntului, ample munci obşteşti, politică de autoritate. Astfel, după Solon, în a doua jumătate a secolului al Vl-lea î. Cr., Atena e condusă de tiranul Pisistrate şi fiii săi, care întreprind primele mari lucrări pe Acropole. Regimurile tiranice se termină printr-o revoltă însoţită de moartea sau exilul tiranului. Dar, ca şi în cazul legislatorilor, opera lor facilitează evoluţia politică a cetăţilor. În aceeaşi perioadă, noile cetăţi le propagă modelul în lumea mediteraneană. Coloniile împrejurări. Paralel cu naşterea şi dezvoltarea cetăţilor în bazinul oriental al Mediteranei, se conturează o mişcare de emigraţie, cu multiple cauze. Ele pot fi de ordin economic: se caută

noi ţinuturi de populare, pentru a răspunde unei probleme demografice, sau din dorinţa de a deschide noi pieţe comerciale prin crearea de relee pe principalele axe de circulaţie; dar ele au şi o origine politică, fiind legate de conflictele interne din cetăţi şi de exiluri politice, în toate cazurile, aceste cauze determină plecarea unui grup condus de un întemeietor, oikister l oikistes, care transplantează şi fixează această populaţie într-un ţinut exterior, creînd o colonie ce păstrează legături cu metropola sa, dar evoluează într-un mod autonom. întemeierile de colonii. Ele corespund următoarelor două faze cronologice: un prim val se desfăşoară din secolul al VUI-lea pînă la mijlocul secolului al VH-lea î. Cr.; fenomenul se generalizează apoi, într-o a doua perioadă, care acoperă secolul al Vl-lea, con-tinuînd şi în secolul al V-lea. în această vastă mişcare, mai multe cetăţi joacă un rol preponderent: Chalcis din Eubeea, Megara, Corint, Sparta, urmate de insulele din Marea Egee. Rhodos şi cetăţile greceşti din Asia Mică, precum Milet şi Fokia. Iată aşadar contextul în care se constituie un vast domeniu grecesc în Me-diterana occidentală prin întemeierea, în Sicilia, a Syracusei, Megarei Hyblaea, Catanei, Gelei, Agrigentului, Selinontului, AFIRMAREA CETĂŢII 57 Himerei, Zanclei..., iar în Italia de sud a cetăţilor Tarent, Meta-pont, Crotona, Locres, Rhegion, Cumae, Neapolis... Totalitatea acestor creaţii va fi desemnată pe mai departe cu numele de Grecia Mare. Mişcarea ajunge şi pe ţărmurile corsicane (Alalia), gallice, unde foceenii întemeiază Massilia (Marsilia), în 600, care-şi dezvoltă, la rîndul ei, propriile filiale (Antipolis/Antibes, Nicaea/Nice, Agatha/Agde), şi, în sfîrşit, pe ţărmurile iberice (Empori ae/Ampurias). Partea orientală a Europei e şi ea vizată de această expansiune a lumii greceşti în insule ale Mării Egee, ca Thasos, şi pe coasta tracă (Abdera, Maronea). Importanţa strategică şi economică a Bosforului e dovedită de întemeierea Bizanţului (Bizantion) către 660 şi crearea, în Marea Neagră, a coloniei Olbia, iar, în adîncul golfului Crimeii, a coloniei Tanais. Urmări. Prezenţa cetăţilor greceşti în tot bazinul mediteranean dă un elan sporit schimburilor economice şi culturale. Elenismul pătrunde dincolo de ţărmurile mediteraneene, atingînd regiuni ale Europei occidentale şi centrale, aşa cum o atestă numeroasele descoperiri arheologice de obiecte de provenienţă grecească din cîmpiile Rusiei meridionale, din Balcani şi Europa celtică. Descoperirea marelui vas grecesc de la Vix, în Bourgogne, sau cea de ceramică grecească în siturile ucrainene ilustrează acest lucru. Mediile indigene în contact cu cetăţile greceşti dezvoltă forme de viaţă artistică şi culturală în care se amestecă influenţele greceşti şi tradiţiile locale, deosebit de evidente de pildă în arta sciţilor din Rusia meridională. Tot prin intermediul acestor schimburi, Roma intră în contact, încă din primul moment al dezvoltării sale, cu lumea grecească, inspiratoarea legendei întemeierii sale, care leagă naşterea oraşului de ciclul troian. Astfel ia naştere, în jurul Medi-teranei, o comunitate culturală în care Atena constituie unul dintre polii cei mai importanţi, faţă de rivala ei mai conservatoare, cetatea Sparta. Sparta şi modelul arhaic O cetate aristocratică, în această evoluţie generală. Sparta constituie, într-un fel, o excepţie. Formată în urma unirii a patru aşezări din cîmpia Laconiei, Sparta (sau Lacedaemon) controlează şi teri58 AFIRMAREA EUROPEI loriul vecin al Messeniei, încercînd să-şi extindă autoritatea în întregul Pelopones. Cetatea se caracterizează prin structura societăţii dominată de cetăţeni, homoioi sau egali, bărbaţi trecuţi de treizeci de ani şi care dispun, fiecare, de un lot de pămînt, kleros; activitatea lor de bază o constituie războiul, viaţa fiindu-le întemeiată pe o organizare colectivă strictă, ilustrată de masa luată în comun, syssitia, în cadrul unui grup, syssition. La un al doilea nivel, periecii corespund locuitorilor din cetăţile din jurul Spartei, care şi-au păstrat instituţiile proprii, dar

care depind întru totul de Sparta în ce priveşte politica externă şi armata. În sfîrsit, în partea de jos a scării sociale, hiloţii formează mîna de lucru pe loturile de pămînt (kleros), fără drepturi recunoscute, ţărani dependenţi aserviţi cetăţii Sparta. Un regim aristocratic. Bazată pe o constituţie, Rhetra, cetatea Sparta e condusă de doi regi din două familii diferite, Agizii şi Eurypon-tizii, cu rol esenţialmente religios şi militar. Ei fac parte din Sfatul bătrîniîor, Gerousia, formată din douăzeci şi opt de spartani aleşi pe viaţă de adunare şi avînd cel puţin şaizeci de ani. Gerousia deţine partea cea mai importantă a puterilor. Această guvernare a unui număr restrîns de persoane se defineşte ca o structură „oligarhică". Toţi cetăţenii se pot exprima în cadrul adunărilor, Apellai, care votează prin aclamaţii, neavînd rol deliberativ. Ea desemnează în fiecare an cinci magistraţi, eforii, care veghează la respectarea tradiţiei şi a legilor şi care ocupă un loc de frunte în viaţa cetăţii. Uit sistem educativ. Coeziunea cetăţii e asigurată de o educaţie deosebită, agoge. începînd cu vîrsta de şapte ani, băieţii sînt preluaţi de cetate, care, pe grupe de vîrsta, îi formează sportiv şi militar, sub supravegherea băieţilor mai mari şi a adulţilor. Această educaţie e caracterizată printr-o serie de rituri de iniţiere; dintre acestea, cel mai renumit e crypteia, în cadrul căreia băiatul, con-strîns să trăiască într-un fel de stare de sălbăticie, trebuie să-si poarte singur de grijă, trăind în afara cetăţii, pe ascuns. Educaţia fetelor urmează o linie identică, cu formaţie muzicală şi sportivă, pentru ca ele să devină mai tîrziu bune mame de războinici. Cu toate acestea, e încă greu să avem o imagine precisă despre Sparta, în parte din cauza simbolului şi a mitului pe care această cetate le AFIRMAREA CETĂŢII 59 reprezintă foarte de timpuriu în istoria Greciei şi a unui fel de fascinaţie pe care a exercitat-o prin sistemul său politic şi educativ pînă în epoci foarte apropiate de noi. ATENA ŞI GRECIA (secolele al V-lea-al IV-lea) O cetate democratică Naşterea democraţiei ateniene, în opoziţie cu Sparta, Atena urmează o evoluţie spre un regim democratic. Iniţiativa îi revine lui Clis-thene, care, după căderea tiranilor, la sfîfşitul veacului al Vl-lea î. Cr., dă cetăţii o nouă organizare. El defineşte un spaţiu politic întemeiat pe deme, un fel de sectoare de reşedinţă a cetăţenilor, repartizaţi în zece triburi în care sînt reprezentate diferitele regiuni ale Atticii, zona de coastă, interiorul şi oraşul. Prin tragere la sorţi, cincizeci de cetăţeni din fiecare trib constituie Sfatul, Boule, format din cinci sute de membri, a cărui permanenţă e asigurată prin rotaţie de cîte un trib. Anul politic e divizat de asemenea în zece perioade sau pritanii (prytaneiă), cîte una pentru fiecare trib. Tot prin tragere la sorţi, în fiecare zi e desemnat un şef al pritanilor. Astfel, în acest sistem democratic, un cetăţean poate, pentru o zi, să fie şeful Sfatului care pregăteşte legile votate de Adunarea poporului, ecdesia. Un colegiu de zece magistraţi, arhonţii, gerează cetatea, iar zece strategi asigură conducerea militară. Pentru împiedicarea oricărei derive politice, Adunarea poporului poate decide exilarea pentru zece ani a unui cetăţean, votînd „ostracismul". Pe de altă parte, pentru a permite celor mai puţin bogaţi să participe la Sfat, cetatea le atribuie o indemnizaţie de prezenţă sau mistho-phoria. Democraţia ateniană e întemeiată aşadar pe voinţa egală a tuturor sau isonomia. Nu trebuie însă uitat că sînt excluşi non-cetăţenii, cum ar fi sclavii, dar şi soţiile atenienilor. în acest sistem, cei mai bogaţi au şi obligaţii: participarea la construcţia de vase ~trireme — şi finanţarea corului pentru reprezentaţiile teatrale. Expansiunea ateniană. Democraţia ateniană se confruntă, încă de 'a constituirea ei, cu grave pericole externe. Revolta cetăţilor greceşti din Asia Mică atrage după sine intervenţia armatelor 60 AFIRMAREA EUROPEI persane în Grecia. Primul „război medic" se termină cu celebra victorie de la Marathon, la 42 de kilometri la nord de Atena, în anul 490. Zece ani mai tîrziu, Atena obţine o nouă victorie

împotriva regelui pers Xerxes, care, după ce i-a învins pe spartani la Termo-pile, se loveşte de flota ateniană la Salamina, în 480. După noi eşecuri, el renunţă la invadarea Greciei. Acest şir de victorii conferă Atenei o superioritate de care va profita ca să controleze o mare parte a cetăţilor din Marea Egee. îşi sporeşte puterea comercială, iar portul Pireu, reamenajat, devine marele centru al activităţilor economice. „Secolul lui Penele " Atena — „educatoarea Eladei". Sub impulsul lui Pericle, începînd din 450-430 î. Cr., Atena devine focarul intelectual şi artistic al Greciei. Pe Acropole, Parthenonul, sanctuarul zeiţei Athena, atestă puterea cetăţii, a cărei armonie e ilustrată de marea friză a Procesiunii Panateneelor care decorează templul şi ia care colaborează sculptorul Fidias. Eschil, Sofocle şi Euripide participă la naşterea teatrului tragic, în timp ce Aristofan, la sfîrşitul secolului al V-lea, înfăţişează în comediile sale societatea ateniană. Pictura grecească îşi găseşte deplina înflorire în ornamentarea ceramicii cu figuri roşii. Filozofii creează şcoli prin sofiştii Gorgias şi Protagoras. în aceeaşi perioadă, se dezvoltă marile sanctuare — al lui Zeus din Olimpia şi al lui Apollo din Dclfi; organizarea regulată de concursuri şi jocuri face din acestea centrele elenismului pentru întreaga Sume grecească. Războiul peloponesiac şi criza cetăţii. Voinţa de hegemonie a Atenei se loveşte de opoziţia Spartei; între 431 şi 404 î. Cr., are loc un război care implică totalitatea cetăţilor greceşti, învinsă în 404, Atena cunoaşte o gravă criză, în cursul căreia e pronunţată condamnarea la moarte a lui Socrate, acuzat de coruperea tineretului. Acest proces poate fi considerat ca sfîrşitul unei bogate epoci creatoare. Cu toate acestea, veacul al ÎV-lea grecesc e şi cel al marilor scoli filozofice, cu Platon şi Aristotel, în timp ce Praxitele şi Lisip continuă opera marilor sculptori ai secolului precedent. Dar, în urma războiului dintre cetăţi, Grecia este epuizată. După eşecurile înregistrate de încercările de dominaţie ale Spartei şi Tebei, Atena caută să-si recapete locul, dar e prea tîrziu. AFIRMAREA CETĂŢII 61 De la cetate la apariţia regatelor în cursul secolului al IV-lea, o nouă putere se afirmă la nordul Greciei, în Balcani: regatul Macedoniei. Suirea pe tron a lui Filip II aî Macedoniei, în 359, deschide o perioadă de înflorire a acestei ţări, care, în pofida opoziţiei oratorului atenian Demostene, pune treptat stăpînire pe Grecia, înfrîngerea grecilor la Cheroneea, în 338, marchează sfîrsitul independenţei cetăţilor greceşti, chiar dacă ele mai păstrează o aparentă autonomie. Cuceririle fiului lui Filip, Alexandru cel Mare, începînd din 336 î. Cr., oferă lumii greceşti noi perspective; centrul de gravitaţie al acesteia se deplasează spre Orient. Crearea regatelor elenistice, după moartea lui Alexandru, în Macedonia şi Epir permite o propagare mai amplă'a elenismului spre centrul Europei, dar conferă vechilor cetăţi ale Greciei un rol secundar, înainte ca Roma să preia, la rîndul ei, ştafeta în aceste regiuni. URBS Şl PUTEREA ROMANA în epoca în care Atena domina Grecia, în Italia o nouă cetate începe să-şi afirme puterea: Roma. Naşterea Romei Legendă şi arheologie. Tradiţia, aşa cum este înscrisă în legendele romane, plasează începutul istoriei Romei în faptul sosirii lui Enea, care se refugiase din Troia, căutîndu-şi adăpost în Latium, în Italia. Se spune că, la început, regiunea a fost dominată de oraşul Alba. Dinastia regilor din Alba se încheie printr-o criză politică, în cursul căreia regele Numitor e îndepărtat de fratele său, iar fiica lui, Rhea Sylvia, e condamnată să rămînă, ca vestală, fecioară. Intervenţia zeului Marte schimbă cursul evenimentelor, iar preoteasa naşte doi gemeni, Remus şi Romulus, care sînt puşi într-un coş şi li se dă drumul pe Tibru. Gemenii sînt crescuţi pe locul viitoarei Rome de 0 lupoaică şi de un cuplu de păstori. Adulţi, ei hotărăsc să mtemeieze

un oraş; o dispută între ei provoacă moartea lui Remus; e aşadar primul rege al Romei. Tradiţional fixată în 62 AFIRMAREA EUROPEI 753 î. Cr., data este în parte confirmată de arheologie; pe Palatin, au fost descoperite urme de locuinţe care dovedesc prezenţa unei aşezări de păstori în secolul al VUI-lea î. Cr. Cu toate acestea, trebuie să mai treacă două secole pentru ca aşezarea Romei să înceapă să capete înfăţişarea unui oraş. Regalitatea la Roma. Din secolul al VIH-lea pînă în secolul al Vl-lea î. Cr., Roma e condusă de regi, prima perioadă a istoriei sale ţinînd în parte de legendă, cu răpirea *sabinelor, conflictele împotriva oraşului Alba şi înfruntarea dintre *Horaţi şi Curiaţi. în realitate, Roma nu e decît o mică aşezare în cadrul unei confederaţii a populaţiilor din Latium, Liga Latină. Abia o dată cu stabilirea etruscilor vor apărea primele forme urbane. într-adevăr, regii etrusci Tarquinius cel Bătrîn, Servius Tullius şi Tarquinius Superbus vor fi cei care vor începe amenajarea forului la poalele Palatinului, construirea unui templu pe Capitoliu şi ridicarea unei fortificaţii. E începută în acelaşi timp o restructurare a cetăţii. Societatea romană e împărţită în acea perioadă între vechile familii, care constituie patriciatul, şi restul populaţiei libere, plebea; dar puterea politică stă în mîinile patriciatului, doar el prezent în adunarea *comiţiilor curiate care grupau populaţia celor treizeci de curii şi doar el admis între cele o sută de persoane care formează * Senatul. Pentru a desfiinţa această organizare, regele Servius Tullius creează noi triburi, al căror criteriu este, ca şi la Atena, locul de reşedinţă, repartizînd populaţia liberă din Roma în clase constituite după avere. Această repartizare e destinată să slujească drept bază pentru organizarea armatei, formînd comiţiile centuriate. 509 şi naşterea Republicii romane. Istoria Romei situează trecerea de la regalitate la regimul republican în 509 î. Cr., în paralel cu ceea ce se petrecea la Atena. În realitate, această „revoluţie" e caracterizată mai ales prin reacţia patriciatului, care încearcă să-şi recupereze puterea opunîndu-se regilor etrusci. Primele decenii ale secolului al V-lea sînt marcate de o dublă confruntare: plebea împotriva patriciatului şi conflictele împotriva etruscilor, a căror prezenţă în Latium continuă pînă prin anul 470. în timpul acestor lupte, apar primele magistraturi deţinute de patriciat, în acelaşi timp, plebea îşi creează propriile instituţii, cu tribunii plebei şi edilii plebei. Fuziunea dintre cele două elemente ale populaţiei, favorizată de autorizarea căsătoriilor mixte începînd cu 445, are loc în timpul acţiunilor de cucerire din Italia. AFIRMAREA CETĂŢII 63 Italia romană Roma şi Latium. Membră a Ligii Latine, în aceeaşi calitate ca şi celelalte cetăţi din Latium, ca Tusculum, Roma trebuie să facă faţă ameninţărilor vecinilor săi nemijlociţi, mai ales ale populaţiilor din Apenini. Relaţiile dintre Roma şi cetăţile latine evoluează spre o hegemonie din ce în ce mai evidentă a Romei, consfinţită în 338 î. Cr. de dezmembrarea Ligii Latine. *Dreptul roman ia din acel moment locul *dreptului latin al celorlalte cetăţi. Roma şi etruscii. Roma profită de greutăţile şi declinul puterii etruscilor. între 406 şi 396, ea asediază oraşul Veii, pe care îl cucereşte. Trece apoi la cucerirea regiunilor de la nord de Tibru. Luarea oraşului Volsinii, în 265, reprezintă încununarea acestui proces. Roma şi gallii. Pătrunderea celtică în Cîmpia Fadului putea constitui o ameninţare din cauza raidurilor gallilor; pe la anul 390, Roma a fost cucerită şi a trebuit să plătească pentru ca gallii să plece, în mai multe rînduri, în cursul secolului al IV-lea, Roma trebuie să facă faţă incursiunilor, dar, la rîndul ei, începe o înaintare spre nordul Italiei, manifestă mai ales în secolul al III-lea, prin întemeierea de colonii în Cîmpia Fadului. Roma şi Italia de sud. Obligată să intervină în Campania din cauza ameninţării pe care o reprezentau populaţiile samnite din Apenini, Roma profită ca să-şi asigure controlul asupra

cetăţii Capua Vul-turnum, sfîrşind — după un război victorios împotriva suveranului elenistic Pyrrhus din Epir, sosit ca să apere Tarentul — prin a lua această cetate în 272 î. Cr. La această dată, Italia poate fi considerată, în mare parte, sub tutela Romei. „Res publica " Transformarea dintr-o mică aşezare din Latium într-o cetate dominantă în Italia e însoţită de crearea de instituţii. Printr-o serie "e legi, se stabileşte împărţirea magistraturilor între plebe şi Patriciat şi se creează nobilitas, grup social care înglobează familiile — din rîndul patricienilor sau plebeilor — ce au avut măcar un membru magistrat. 64 AFIRMAREA EUROPEI Adunările. Vechile comiţii curiate continuă să existe, dar joacă un rol minor. Cetăţenii romani sînt împărţiţi în principal în două adunări: comiţiile centuriate, unde sînt repartizaţi în centurii după cinci categorii în funcţie de avere, şi comiţiile tribute, unde clasamentul în treizeci şi cinci de triburi e făcut după criteriul domiciliului. Sistemul de vot îi favorizează în toate cazurile pe cei mai bogaţi. Aceste adunări îşi împart dreptul de a-i alege pe magistraţi şi puterea legislativă. Magistraţii. Două mari categorii de magistraţi asigură conducerea treburilor obşteşti. Magistraţii superiori sînt aleşi de comiţiile centuriate: pretori, consuli şi cenzori; aceştia din urmă fac recen-sămîntul cetăţenilor la fiecare cinci ani, clasîndu-i după avere. Comiţiile tribute îi desemnează pe magistraţii inferiori: cvestor, edil; plebea poate să-si aleagă doar propriii săi reprezentanţi — tribuni ai plebei şi edili ai plebei — împreună cu conciliul plebei, ce grupează plebeii din comiţiile tribute. Senatul. Senatul e compus pe mai departe din trei sute de membri, recrutaţi de cenzor dintre foştii magistraţi superiori. El este înainte de toate păstrătorul tradiţiei, dar exercită şi controlul financiar, gerînd problemele de politică externă. Cetatea a devenit aşadar cadrul exprimării politice, ale cărei forme au variat după regimuri, dar ale cărei principii aveau un orizont destul de limitat. Cu toată înaintarea sa în Italia, Roma a păstrat un sistem apropiat conducerii unei cetăţi. Corespundea oare această structură unei extinderi mai importante'? Aceasta e problema pe care o punea amploarea noilor cuceriri romane începînd din secolul al III-lea î. Cr. DOCUMENTUL l Două concepţii despre democraţie l. Atena — „ educatoarea Eladei": discursul lui Perlele „Trăim într-o formă de guvernămînt care nu invidiază legile altora şi sîntem mai degrabă un model pentru alţii, decît să dorim să-i imităm noi. AFIRMAREA CETĂŢII 65 gumele ei, deoarece administrarea statului nu are în vedere o minoritate, ci majoritatea, se numeşte guvernămînt popular (democraţie), în diferendele dintre particulari, toţi se bucură de drepturi egale, conform cu constituţia; cît despre considerarea personală, după cum fiecare individ se remarcă în vreo privinţă, este ales cu precădere să administreze treburile obşteşti, conform cu capacitatea şi nu după categoria de avere f...], în activitatea politică, ne comportăm ca oameni liberi [...]. Iubim arta simplă şi desăvîrşită şi cultura care nu moleşeşte sufletul, pe bogăţie ne folosim mai degrabă ca un mijloc spre acţiune decît ca de un pretext de laudă cînd vorbim; a nu recunoaşte, în discuţii, că eşti sărac este un lucru ruşinos; dar este mai ruşinos să nu încerci, cu fapta, să scapi de sărăcie. La noi, aceiaşi oameni se îngrijesc şi de propria gospodărie, şi de treburile politice, iar celorlalţi, care s-au orientat spre profesiuni productive (manuale), le este posibil, în egală măsură, să cunoască problemele politice. Căci noi sîntem singurii oameni care nu-l socotim lipsit de activitate obştească pe cel care nu participă la activitatea politică, ci îl socotim individ inutil [...].

în rezumat, afirm că cetatea noastră, ca un întreg, este educatoarea Eladei [...]. Căci este singura dintre cetăţile de acum care, pusă la încercare, se arată mai puternică decît se credea din auzite." Tucidide, Războiulpeloponesiac II, 37, l, 2; 40, l, 2; 41, l, 3 (trad. de Florea Fugariu in Proză istorică greacă, Editura Univers, Bucureşti, 1970, pp. 213-216) 2. Republica romană: „Trei erau la număr organele care luau parte la conducerea treburilor publice şi despre care am vorbit mai înainte. Toate în parte erau aşa de drept şi aşa de potrivit orînduite şi conduse datorită acestor organe, încît nimeni, nici chiar dintre romani, n-ar fi putut să spună cu temei dacă constituţia în totalitatea ei era aristocratică, democratică sau monarhică. Şi era firesc să fie aşa. Căci, dacă am avea în vedere puterea consulilor, statul părea că este monarhic şi regal; cînd însă avem în vedere puterea senatului, părea aristocratic; de altă parte, dacă se consideră puterea mulţimii, s-ar părea limpede că este democratic. [...] Consulii, cînd nu se găsesc în fruntea armatei, ci se află în Roma, sînt stapîni pe toate treburile publice. [...] Aşadar, avînd în vedere această latură a conducerii, s-ar putea spune pe bună dreptate că este curat monarhică şi regală constituţia lor. [...] Senatul are mai întîi deplina putere asupra tezaurului public. [...] De temenea, cînd vin delegaţii la Roma, prin mijlocirea senatului se stabileşte cum trebuie să trateze cu fiecare şi cum trebuie să răspundă. Poporul n-are 66 AFIRMAREA EUROPEI deloc de-a face cu nimic din toate acestea. De aceea, cînd un străin stă la Roma în timpul lipsei consulului, constituţia îi pare cu totul aristocratică. [...] Totuşi, o parte este lăsată poporului, şi chiar una foarte importantă. Căci în stat numai poporul are dreptul să dea recompense şi pedepse [...]. Apoi poporul acordă magistraturile celor care le merită, ceea ce într-un stat este cea mai frumoasă răsplată a virtuţii. Are deplină putere pentru cercetarea legilor şi, lucrul cel mai important, el hotărăşte asupra păcii şi a războiului. [...] încît s-ar putea spune iarăşi, pe bună dreptate, că în conducere poporul are o parte foarte mare şi constituţia este democratică." Polybios, Istorii V, 11,12,13,14 (trad. de Virgil C. Popescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pp. 473-476) Aceste documente ne îngăduie să înţelegem două concepţii privind rolul cetăţeanului în oraşe, care au avut experienţa unor regimuri politice preluate ulterior într-o mare măsură. Perlele insistă asupra locului ocupat de fiecare om în parte în exercitarea puterii politice la Atena, în timp ce la Roma, în ciuda încercării de armonizare a diferitelor forme de guvernămînt, puterea este în mina unei minorităţi privilegiate în cadrul unui sistem în care democraţia nu e decîî aparentă. Tucidide a trăit în secolul al V-lea î. Cr., i'ar Polybios în secolul al ll-lea d. Cr. DOCUMENTUL 2 Acropola Atenei Aşezare întărită din Grecia antică, Acropola a fost locuită încă din epoca myceniană. Distrusă în 480 î. Cr. de perşi, ea a fost reamenajată în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al Vlea. Construirea unui nou templu al Athenei, Parthenonul, ridicat între anii 447 şi 433 de arhitecţii Callicrate şi Ictinos, se datorează iniţiativei lui Penele. În interiorul templului, a fost înălţată monumentala statuie „Athena Parthenos", de doisprezece metri, operă a lui Fidias; acesta a participat şi Ia decorarea metopelor şi a frizei care reproducea marea Procesiune a Panateneelor. Această procesiune înainta spre Acropolă pe Calea Sacră, trecea prin poarta monumentală a Propi-leelor, prin faţa statuii „Athena Promachos", tot opera lui Fidias, ajungînd pe latura orientală a Parthenonului, unde se găsea altarul lui Zeus şi al Athenei. Această procesiune avea ca scop aducerea noului veşmînt, peplos-u/, cu care trebuia

împodobită vechea statuie de lemn a Athenei, păstrată în celălalt mare sanctuar de pe Acropolă, Erehteionul, celebru prin porticul său, ale cărui coloane — cariatidele — erau realizate ca statui de tinere fete, Corai. Astfel, Acropola ilustrează cum nu se poate mai pregnant coeziunea şi măreţia Atenei. AFIRMAREA CETĂŢII 67 1. Templul Athenei Nike 2. Propileele 3. Pinacoteca 4. Temenos-u\ (templul) Artemidei Brauronia 5. Chalcoteca 6. Statuia crisetefantină a Athenei, operă a lui Fidias 7. Mausoleul (heroon) lui Pandion 8. Temenos-ul (templul) lui Zeus Polieus 9. Altarul Athenei 10. Vechiul templu al Athenei 11. Porticul Cariatidelor 12. Erehteionul 13. Pandroseionul 14. Statuia „ Athena Promachos", operă a lui Fidias 15. Casa Arrhephorelor după M.-C. Amouretti şi F. Ruze, Le Monde grec antique, Hachette-Universite, Paris, 1978. 4. De la cetate la imperiu In cursul jumătăţii de mileniu în care are loc afirmarea erei creştine, Europa se divizează în două ansambluri net separate: la nord, lumea mai mult sau mai puţin stabilă a popoarelor celtice şi germanice, iar la sud, puterea romană, care, pornită din Italia, cucereşte şi organizează întregul bazin mediteranean. începînd cu secolul al IV-lea î. Cr., istoria Europei cunoaşte o dublă evoluţie. După o perioadă de instalare a popoarelor celtice, Europa occidentală intră în sfera de influenţă mediteraneană sub controlul Romei; în schimb, Europa centrală şi orientală rămîn afectate de instabilitatea popoarelor germanice, care continuă să ocupe treptat regiunile de la nordul Dunării şi de la est de Vistula spre cîmpia ucraineană. CELTII ŞI GERMANII ÎN PREAJMA DECLANŞĂRII CUCERIRILOR ROMANE Europa celtică Popularea. începînd cu anul 800 î. Cr. şi în două mari faze cronologice, prima şi a.4oua epocă a fierului, ale căror nume corespund şi celor două situri arheologice caracteristice acestor perioade, Hallstatt în Austria şi La Tene în Elveţia, celţii au ocupat majoritatea regiunilor din centrul şi vestul Europei (vezi capitolul 2). Grupuri de boii, norisci, vindelicieni şi helveţi s-au stabilit în zonele alpestre, din Ungaria pînă în Elveţia. Gallia e de-acum înainte majoritar populată de celţi, dintre care o parte au venit probabil în primul val al migraţiilor şi au format ansamblul populaţiilor acvitane între rîul Garonne şi Pirinei. Nucleul complexului DE LA CETATE LA IMPERIU 69 cultural celtic din Gallia e constituit de populaţiile stabilite între Garonne şi Sena, cu arvernii din Masivul Central, haeduii din Burgundia ori pietonii, veneţii şi osismii din regiunile atlantice şi armoricane, ca şi parisii şi senonii de pe valea Senei. Sectorul Rhonului şi al Alpilor Occidentali grupează confederaţii importante cu allobrogii din Savoia, vocontii stabiliţi între Isere şi Durance sau volscii din regiunea Nîmes şi din Languedoc. Ultimii sosiţi sînt belgii, pe care-i întîlnim între Sena şi Rin, bellovacii din zona Beauvais, suessionii din

ţinutul Soissons, remii şi trevirii la est, spre Reims şi Trier. De asemenea, grupuri de belgi se stabilesc în insulele britanice, antica Britannia, bazinul Londrei constituind inima acestei ocupări celtice cu catuvellaunieni şi vecinii lor. Lanţul muntos al Alpilor Pennini e domeniul briganţilor, în timp ce regiunile septentrionale sînt locuite de caledonieni. Peninsulele mediteraneene au fost şi ele afectate de aceste mişcări de populaţii. Cîmpia Fadului are o puternică populare celtică prin boii, insubri, senoni, în timp ce platourile din centrul Peninsulei Iberice sînt ocupate de grupurile celtice ale vaccaeilor din Duero, vettonilor/vectonilor din Salamanca şi ale populaţiilor celtibere în contact cu iberii din regiunile orientale ale peninsulei. Evoluţia. Această importantă ocupare celtică a Europei corespunde unei transformări a mediului şi structurilor. Cucerirea romană nu face deseori decît să accentueze o evoluţie deja pornită. Deşi faptul cel mai important este dezvoltarea aşezărilor fortificate, în urma căreia în întreaga Europă celtică apar oppida, precum cele de la Maiden Castle, din Anglia, Bibracte (sau Augustodunum, azi Autun), din Gallia, sau Numantia (azi, Garray), din Spania, trebuie să ţinem seama şi de eforturile de punere în valoare a bogăţiilor naturale, aceasta însemnînd o scădere a suprafeţelor ocupate de păduri, exploatarea salinelor şi a bogăţiilor subsolului pentru prelucrarea metalelor. Arta metalului permite populaţiilor celtice nu numai fabricarea de arme şi de obiecte de podoabă, dar şi o îmbunătăţire a metodelor de cultivare şi exploatare a pămîntului. Se practică îmbunătăţirile funciare, ca şi divizarea în parcele a suprafeţelor cultivate; există urme ale acestei practici de parcelare în Marea Britanic. In domeniul religios, bogăţia panteonului celtic, pusă în lumină ue documente din epoca romană, nu reprezintă decît moştenirea unei intense vieţi cultuale dinaintea cuceririi; ornamentarea cu 70 AFIRMAREA EUROPEI teme religioase a cazanului danez de la Gundestrup este un exemplu în acest sens. De asemenea, arheologia ne permite să cunoaştem existenţa unor sanctuare preromane organizate în jurul unei clădiri circulare sau rectangulare ce prefigurează templele ro-mano-celtice (Heathrow, în Anglia, sau Gournay-sur-Aronde, nu departe de Beauvais, în Franţa). Această comunitate culturală e întărită de cler (druizi), care are un rol esenţial, cel puţin în Bri-tannia şi Gallia. Nu e mai puţin adevărat că Europa celtică rămîne divizată pe plan politic. Fiecare popor îşi are teritoriul lui şi organizarea proprie, care variază după regiuni. Britannia e încă dominată de un sistem monarhic, în timp ce în Europa continentală acest tip de putere e contestată în avantajul aristocraţiei. Aceste divizări duc la nenumărate conflicte între popoare. Germanii Expansiunea germanică. Provocată pe la 500 î. Cr. de modificările de climă din regiunea baltică, migraţia populaţiilor germanice aduce cu sine profunde schimbări în Europa centrală şi răsăriteană şi justifică, în parte, mişcările celţilor care populează regiunile occidentale. Primele contacte cu Mediterana au avut loc cu ocazia invaziilor cimbrilor şi teutonilor, care, de la Dunăre, ajung în Gallia sudică şi în Italia la sfîrşitul secolului al II-lea î. Cr., unde sînt învinşi de romani. De fapt, proporţiile acestor mişcări sînt considerabile, migraţia făcîndu-se în două mari ansambluri, germanii dinspre apus şi germanii dinspre răsărit. Ţinuturile germanice dinspre apus. Acestea sînt cel mai bine cunoscute datorită contactelor pe care le-au stabilit cu lumea romană încă de la apariţia imperiului. Se împart în trei ansambluri principale. Primul e format din zonele cu populaţii germanice de la Marea Nordului, precum chaucii, frisii, batavii. Urmează, în regiunea Rinului mijlociu pînă la Elba, o a doua grupă, din care fac parte ubii, sicambrii, chamavii, cheruscii, chattii. în sfîrsit, al treilea element e alcătuit din populaţiile din centrul şi sudul Germaniei, ca hermundurii, marcomannii şi quazii, spre

regiunile danubiene. Aceste populaţii se pot grupa în confederaţii, ca suebii, alamanii. Mişcarea populaţiilor în această parte a ţinuturilor germanice DE LA CETATE LA IMPERIU 71 începe să se stabilizeze spre sfîrşitul secolului I d. Cr., dar exercită o puternică presiune asupra sectorului dintre Rin şi Dunăre. Ţinuturile germanice dinspre răsărit. Acestea sînt cu mult mai instabile, popularea lor fiind fără încetare împrospătată prin înaintarea noilor populaţii dinspre ţărmurile Germaniei de nord şi ale Poloniei, de-a lungul văilor fluviilor Oder şi Vistula. Prima migraţie atestată e cea a bastarnilor, pînă la gurile Dunării. E urmată de alte grupuri importante, ca goţii şi vandalii, a căror expansiune e continuă tot timpul existenţei Imperiului Roman. Aceste populaţii germanice intră în contact cu popoarele stepelor, în special cu sarmaţii, care iau locul sciţilor, ocupînd regiunile de la nordul Dunării. Trebuie să fi fost în legătură şi cu populaţiile preslave dintre Vistula şi Nipru, în regiunea Kievului, unde se dezvoltă cultura Cerniakovo, prefigurare a lumii slave de la începutul Evului Mediu. URBS VICTRIX Roma şi Occidentul Insulele şi Peninsula Iberică. Cucerirea Italiei pune faţă în faţă două puteri ce urmăresc supremaţia în Mediterana occidentală: oraşul Cartagina, din Africa de Nord (nu departe de Tunis), care posedă baze comerciale în Sicilia şi în sudul Spaniei, ca şi în Baleare şi Sardinia, şi oraşul Roma. După o primă înfruntare între 264 şi 241 î. Cr., Roma recuperează Sicilia, Sardinia şi Corsica, pe care le transformă în provincii. Sînt primele jaloane ale imperiului său mediteranean. Pentru a-şi pregăti revanşa, Cartagina îşi dezvoltă activităţile în Peninsula Iberică, întemeind Carthagena. E peninsula din care Hannibal porneşte războiul împotriva Romei, în 218, traversînd Gallia de sud şi Alpii. Descumpănită de înfrîn-gerea din 216 de la Cannae, în sudul Italiei, Roma reacţionează şi Porneşte un război pe teritoriul hispanic, unde întemeiază Italica, m apropierea localităţii Hispalis (azi, Sevilla), în 206. După o serie de victorii, ea pune capăt războiului în Africa de Nord, la Zama, unde Hannibal este învins în 202. Această victorie pecetluieşte soarta ţinuturilor mediteraneene occidentale, în cursul secolului 72 AFIRMAREA EUROPEI al II-lea, Roma porneşte la cucerirea Peninsulei Iberice, pe care o transformă de asemenea în două provincii, recuperează Balearele, exploatînd în propriu-i folos bogăţiile minerale şi agricole ale acestui ţinut, cu toată împotrivirea populaţiilor indigene, lusitanii şi celtiberii: cucerirea Numantiei şi sinuciderea colectivă a locuitorilor ei, în 133 î. Cr., ne oferă o idee despre opoziţia împotriva tutelei romane. Roma şi Gallia de sud. Roma întreţine relaţii regulate cu cetatea grecească Massilia (Marsilia), releu comercial indispensabil pentru Gallia. Dar această cetate e ameninţată de populaţiile indigene şi face apel la Roma. Intervenţia armatei romane se termină atunci cînd ea se instalează permanent, prima etapă constituind-o întemeierea cetăţii Aquae Sextiae (Aixen-Provence) în 122 î. Cr. Prezenţa Romei pe teritoriul gallic este pecetluită prin crearea, în 118, a *coloniei Narbo (sau Narbo Martius, numită şi lulia Paterna sau Colonia Decumanorum, azi Narbonne — n. t.), destinată să fie capitala provinciei Gallia Transalpină. Roma şi Gallia cea pletoasă (Gallia comata, parte a Galliei unde locuitorii purtau părul lung — n. t.). De pe teritoriul Galliei meridionale pe care-l stăpînea, Roma îşi sporeşte legăturile cu lumea celtică independentă, exportînd acolo vin, ulei şi ceramică. Dar Gallia celtică rămîne o ameninţare în ochii puterii romane, care-i încredinţează lui Caesar, în anul 58 î. Cr., sarcina de a interveni, profitînd de chemarea în ajutor lansată de un trib gallic, aeduii, ameninţaţi de migraţia unei alte populaţii, helveţii, în pofida rezistenţei lui Vercingetorix, din tribul arvemilor, Caesar a reuşit să cucerească Gallia, învinsă definitiv la Alesia, în 52 î. Cr., în

urma unui memorabil asediu. Cea mai mare parte a Europei occidentale e din acel moment sub controlul Romei. Roma şi lumea greacă Situaţia în Grecia şi în Balcani. De la moartea lui Alexandru cel Mare, lumea greacă e divizată în regate, dintre care două îşi împart teritoriul Greciei europene, Macedonia şi Epirul. Vechile cetăţi nu se bucură decît de o autonomie aparentă, fiind supravegheate de regii Macedoniei, cărora le plătesc tribut şi care le impun garDE LA CETATE LA IMPERIU 73 nizoane precum cele de la Atena sau Corint. La nord-vestul Macedoniei, triburile illyrilor întreţin un climat de nesiguranţă, efectuînd raiduri spre Macedonia şi operaţii de piraterie pe coastele adriatice. La nord-est, tracii rămîn tot atît de greu de controlat. Roma a trebuit să se lupte încă din anul 228 î. Cr. împotriva piraţilor illyri, lovindu-se de împotrivirea regelui Filip V al Macedoniei în timpul conflictului împotriva Cartaginei. Intervenţia romană are loc în mai multe etape, într-o primă perioadă, Roma ajunge să joace în Grecia un rol care e strîns legat de alianţele pe care le-a încheiat cu cetăţile sau ligile. O nouă confruntare cu Filip V se termină, în 196 î. Cr. la Corint, cu proclamarea de către Flaminius a libertăţii grecilor. Douăzeci de ani mai tîrziu, un alt război se încheie cu înlăturarea monarhiei macedonene, în 168. Noi tulburări determină Roma să transforme Macedonia în provincie, în 146. în acelaşi an, cetatea Corint se revoltă: ca urmare, e rasă de pe suprafaţa pămîntului. Astfel, în două secole, Roma şi-a asigurat dominaţia asupra Mediteranei europene, făcînd, în acelaşi timp, cuceriri în Asia Mică şi Africa de Nord cartagineză. Criza cetăţii în secolul I î. Cr. Consecinţele cuceririlor. Expansiunea teritorială a Romei are repecusiuni adînci asupra societăţii şi economiei Italiei. Transferul de bogăţii din ţările cucerite şi prăzile ce se aduc de peste tot au ca rezultat modificarea condiţiilor de viaţă. Dar de această îmbogăţire profită mai ales mediile conducătoare, reprezentate de senatori şi de cei mai bogaţi cetăţeni, *cavalerii, ale căror activităţi financiare şi comerciale beneficiază de această nouă situaţie. Apar mari domenii funciare, latifundia, proces favorizat de sporirea numărului de sclavi, în acelaşi timp, în Italia pătrund influenţe orientale o dată cu introducerea a noi culte, precum cel al zeiţei Cybele, al lui Dionysos sau al divinităţii egiptene Isis. Nici urbanismul nu scapă de această evoluţie; astfel, se construiesc, în secolul al II~lea î. Cr., primele bazilici destinate activităţilor judiciare. Şi cadrul vieţii private se transformă, casa tradiţională cu vestibul (atriurri) prelungindu-se printr-o grădină înconjurată de un Penstil cu coloane. Cu toate acestea, continuă să existe o pro74 AFIRMAREA EUROPEI blemă majoră legată de creşterea populaţiei urbane şi de sărăcirea populaţiei din mediul rural, ruinată, în parte, de războaie. Un prim proiect de împărţire a pămînturilor, încercare făcută de fraţii Gracchi, Tiberius şi Caius, se soldează cu asasinarea celor doi. Puterea senatorială nu pare capabilă să rezolve criza. De acum încolo, e deschisă calea tentativelor personale de acaparare a puterii. Criza politică. Reformele încercate de Gracchi au stat la baza apariţiei unui nou curent politic, care grupează partizanii unei transformări a structurilor în favoarea poporului, aşa-zişii populares, opuşi mediilor conservatoare ale optimaţilor — optimates. Pe de altă parte, armata, compusă pînă atunci din cetăţeni recrutaţi pe circumscripţii, devine din ce în ce mai mult o armată de profesie cu voluntari, ceea ce întăreşte legăturile dintre soldaţi şi conducătorii lor. De aceea, asistăm la Roma, cu începere de la sfîrşitul secolului al 11-leaî. Cr., la o serie de confruntări pentru stăpînirea cetăţii, miză a războaielor civile. Importanţa armatei devine determinantă; Sylla cucereşte Roma ajutat de propriii săi soldaţi, si-si întemeiază, între 88 şi 82, puterea pe dictatură, veche magistratură temporară, care se transformă în instituţie

permanentă şi care îi permite lui Sylla să-şi elimine adversarii prin sîngeroase proscripţii. Un alt general, Pompei, care are impresia că ţine în mînă frîiele politicii romane, se loveşte de opoziţia lui Caesar, care, aureolat de victoriile din Gallia, trece Rubiconul, hotar al provinciei sale, şi pune stăpînire pe Roma în 49 î. Cr. Naşterea imperiului, de la Caesar laAugustus. Evoluţia internă a Romei anunţă transformările de la sfîrşitul secolului l î. Cr. Concepţia despre o putere încredinţată unei singure persoane capabile să instaureze concordia şi pacea stă în centrul reflecţiei politice a lui Cicero, orator şi în acelaşi timp membru al *Se-natului. în scurta perioadă a guvernării sale, între 49 şi 44 î. Cr., Caesar întreprinde o serie de reforme care au ca scop întărirea puterii personale de care dispune, concretizată prin desemnarea sa ca dictator pe viaţă. Asasinarea lui la 15 martie 44 nu face decît să amîne realizarea acestei idei. După un nou război civil între moştenitorii lui Caesar — locţiitorul său, Marcus Antonius, şi fiul său adoptiv, Octavianus —, triumful lui Octavianus la Actium, pe DE LA CETATE LA IMPERIU 75 coasta occidentală a Greciei, în 31 î. Cr., face din acesta stăpî-nul unic al lumii romane; Senatul îi acordă, în 27 î. Cr., titlul de „augustus". SPAŢIUL IMPERIAL EUROPEAN Definitivarea cuceririlor în anul 31 î. Cr., lumea romană nu ajunsese încă la întinderea sa maximă, o parte importantă a operei primului împărat, Augus-tus (31 î. Cr.-14 d. Cr.), constînd în întărirea hotarelor spaţiului roman. în Europa occidentală. Provinciile gallice şi hispanice cucerite în epoca republicană nu sînt încă în întregime integrate în imperiu. De aceea, Augustus duce pînă la capăt această cucerire, lansînd campanii militare în nord-vestul Peninsulei Iberice şi în regiunile alpestre. Trofeele ridicate la Saint-Bertrand-de-Comminges (în Antichitate, Convenae sau Lugdunum Convenarum — n.t.), în Pirinei, şi în localitatea La Turbie, mai sus de Monaco, consfinţesc aceste succese, însoţite de crearea provinciilor alpine Nori-cum şi Rhaetia. în schimb, întîmpină mai multe greutăţi în calea realizării programului său în Germania, ale cărei regiuni cuprinse între Rin şi Elba speră să le anexeze, în ciuda numeroaselor campanii pornite dinspre Rin şi Dunăre, Roma nu poate zdrobi opoziţia triburilor germanice, suferind chiar o mare înfrîngere, în anul 9 d. Cr., cînd trei legiuni sînt nimicite de cheruscul Armi-nius, care coordonează rezistenţa germanică. Augustus trebuie aşadar să renunţe la proiectul său şi să revină la ideea unei frontiere pe Rin şi Dunăre. Această situaţie e concretizată la sfîrşitul secolului I d. Cr., sub domnia lui Domitianus, prin crearea a două provincii: Germania Inferior şi Germania Superior. Intre timp, împăratul Claudius hotărîse să cucerească Britannia, reluînd încercările lipsite de succes ale lui Caesar din timpul războiului pe care l-a purtat împotriva gallilor. Debarcarea romană în Britannia are loc în 43 d. Cr., iar cucerirea capitalei catu-vwlaunilor, Camulodunum (Colchester), marchează începutul stapînirii romane asupra insulei Britannia, nouă provincie adăugată spaţiului imperial occidental. 76 AFIRMAREA EUROPE! Europa orientală. Europa estică oferă aceleaşi dificultăţi ca şi sectorul renan. La est de Noricum, regiunile Pannoniei (Ungaria) şi ale Illyricumului (aproximativ triunghiul format de rîurile Sava, Drina şi ţărmul adriatic — n.t.) formează un obstacol pentru comunicaţiile dintre Occident şi partea orientală a imperiului. Ele pot constitui chiar o ameninţare pentru Italia; revolta populaţiilor din Illyricum care are loc între anii 6 şi 9 î. Cr. obligă Roma să intervină pentru crearea a două provincii în inima Europei, Dalmaţia şi Pannonia. Ocuparea regiunilor dunărene e încheiată în secolul I d. Cr., o dată cu crearea provinciei Moesia, în anul 15 d. Cr., şi anexarea regatului Tracici, transformat în provincie, în 46 d. Cr. Cu toate acestea, continuă

să existe o importantă ameninţare la nord de Dunăre, în afara celei reprezentate de populaţiile germanice: regatul dac din Transilvania şi Carpaţi. De origine tracă, dacii se organizaseră întrun regat si, începînd cu epoca lui Caesar, regele acestora, Burebista, neliniştea Roma. La sfîrşitul secolului I d. Cr., regele Decebal nu ezită chiar să lanseze, din capitala sa, Sarmizegetusa, incursiuni la sudul Dunării, pe pămînt roman. Pentru a asigura securitatea hotarelor, dar şi pentru a pune mîna pe importantele bogăţii aurifere ale dacilor, împăratul Traian întreprinde, între 101 şi 106, două campanii la capătul cărora Dacia devine, şi ea, provincie romană. Coloana lui Traian de la Roma, cu basoreliefurile ei ce evocă războaiele din Dacia, celebrează aceste evenimente. Această ultimă campanie încheie crearea spaţiului imperial, care nu suferă, la sfîrşitul secolului l şi în cursul secolului al II-lea, decît modificări mărunte, o dată cu împărţirea în două a provinciilor Pannonia, Moesia şi Dacia. Apărarea imperiului Armata. Puterea imperială şi securitatea în imperiu se întemeiază în primul rînd pe armată. Protecţia teritoriilor europene e asigurată aşadar de un dispozitiv militar cuprinzînd legiuni compuse din cetăţeni romani şi din trupe auxiliare, flancuri de cavalerie şi cohorte de infanterie, recrutate din rîndul populaţiilor indigene ale imperiului. Marina staţionează în Italia, în porturile Misenus (Miseno) şi Ravenna, pentru controlarea Me-dîteranei, în timp ce flotilele protejează regiunile periferice ale DE LA CETATE LA IMPERIU 77 Britanniei, Rinului şi Dunării. Repartizarea forţelor este inegală şi depinde de importanţa strategică a sectoarelor, ca şi de variaţia geografică a pericolelor externe. Dacă în Peninsula Iberică, la Leon, se menţine o singură legiune (Legio septima gemina sau Germanica — n.t.), Britannia e apărată de patru, apoi de trei legiuni, stabilite în Caerleon (Isca Silurum), York (Eboracum) şi Chester (Chestria). Cea mai mare parte a trupelor e concentrată pe Rin şi Dunăre: de la opt la patru legiuni pe Rin, cu tabere la Nijmegen (Noviomagus), Xanten (Castra vetera), Neuss (Niusa, Nova Castra sau Novaesium), Mainz (Moguntia sau Moguntiacum), Strasbourg (Argentoratum)... şi între optsprezece şi douăzeci de legiuni pe Dunăre, adică aproximativ 200 000 de oameni cu trupele auxiliare, repartizaţi în taberele de la Viena (Vindobona, Flaviana castra, luliobona), în Austria, Mosonmagyarovăr (Arrabona), în Ungaria, Belgrad (Singidu-num), în Serbia, şi, de asemenea, spre vărsarea Dunării, la Igliţa (Troesmis), în România. Sistemul defensiv. Desemnat în general cu termenul latinesc limes şi structurat pe reţeaua de dn imuri şi fortificaţii, acest sistem a fost creat în Germania Superior pentru a apăra regiunile dintre cursul inferior al Rinului şi al Dunării, „Decumates agri". Şanţuri, pali-sade sau ziduri, mici fortăreţe separă astfel lumea romană de Germania independentă, de la Koblenz (Confluentes) pînă în provincia Rhaetia. Acest tip de apărare se găseşte şi în Dacia şi Moesia. în ce priveşte Britannia. există un adevărat zid, construit de Hadrian (Vallum Hadriani) spre anul 122 î. Cr., care începe de la estuarul rîului Tyne şi se întinde pînă la Solway Firth (Itunae -iEstuarium), pe 128 de kilometri, cu şanţuri, turnuri şi fortificaţii. Antoninus completează sistemul printr-un zid (Vallum Antonini) mai spre nord, între Firth of Clyde (Clota) şi Firth of Forth (Bode-riae sau Bodotriae ^Estuarium), dar acesta, mai puţin rezistent (pămînt şi lemn) şi mai expus, e abandonat la sfîrsitul secolului al U-lead. Cr. Astfel, în secolul al H-lea d. Cr., Europa se divizează în mod în două ansambluri: o Europă mediteraneană a cetăţilor ce ,meau de Roma şi o Europă a popoarelor în care predomină miŞcările migratorii ale germanilor. 78 AFIRMAREA EUROPEI DOCUMENT Regiuni ale Europei, văzute de autori antici l. Peninsula Iberică şi zona ei septentrională: „Prima ţară a Europei dinspre asfinţit este, aşa cum am spus, Iberia. Cea mai mare parte a ei oferă grele condiţii de locuit, pentru că populaţia are laîndemînă păduri şi cîmpii cu un strat

subţire de sol cultivabil, şi chiar acesta nu în întregime şi nu deopotrivă brăzdat de ape. Apoi, regiunea ei nordică este cu desăvîrşire rece, pe lîngă relieful său stîncos, şi este situată la ocean, ceea ce i-a pricinuit izolarea şi lipsa de relaţii comerciale cu alte regiuni; în felul acesta, ea depăşeşte, în condiţii mizere, orice loc de aşezare. Aceasta este deci înfăţişarea părţii de miazănoapte a Iberici. Regiunea ei sudică, dimpotrivă, aproape în întregime este roditoare [...]. Iberia seamănă cu o piele de bou, care se întinde în lungime dinspre apus spre răsărit [...] Pirineii [formînd] latura ei răsăriteană. Acest munte, ce se întinde în lung dinspre sud spre nord, desparte Celtica de Iberia. [...] Toţi muntenii sînt sobri, beau numai apă şi se culcă pe pămînt, lăsîndu-si părul să crească lung ca la femei; în luptă însă îl leagă strîns pe frunte. Se hrănesc mai ales cu carne de ţap... Muntenii se hrănesc două părţi ale anului cu ghindă de stejar după ce o usucă şi o pisează, fac apoi din ea făină şi pîine care se conservă multă vreme. [...] Aşa este deci, după cum spuneam, felul de viaţă al muntenilor, mă refer la populaţiile care mărginesc coasta nordică a Iberiei, la callaici, asturi, cantabri, pînă la ţinutul vasconilor şi la Pirinei, pentru că felul de trai al tuturor acestora este acelaşi. Şovăi să dau mai multe nume, ferindu-mă de grafia lor neobişnuită [...]. Azi totuşi ei suferă mai puţin de acest neajuns, datorită păcii instaurate şi a frecventării lor de către romani; cei care se împărtăşesc mai puţin din acest avantaj sînt mai greoi si mai sălbatici [...]. * Se povesteşte că unul dintre geţi cu numele Zamolxis a fost sclavul lui Pythagoras şi cu acest prilej a învăţat de la filozof unele ştiinţe ale cerului, altele apoi şi le-a însuşit de la egipteni, deoarece a pribegit şi prin acele părţi ale lumii. După ce s-a întors în patrie, el a cîştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi a neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti, în cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împărtăşească domnia cu el, întrucît este în stare să le vestească vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întîkiindu-se rar cu cei de afară, decît doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, cînd a văzut că oamenii sînt mult mai supuşi faţă de el decît mai înainte, ca faţă de DE LA CETATE LA IMPERIU 79 unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit pînă în vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era numit chiar zeu. Pînă şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfînt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al rîului care curge pe lîngă el. Apoi cînd peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxis. [...] Cît priveşte pe geţi, să lăsăm la o parte ştirile vechi. Informaţiile din vremea noastră pe care le avem despre ei iată cum se prezintă: Burebista, bărbat get, luînd în mîini cîrma neamului său, a ridicat poporul copleşit de nevoi din pricina nesfîrsitelor războaie şi atît de mult l-a îndepărtat prin anumite deprinderi, viaţă cumpătată şi ascultare de porunci, încît, doar în puţini ani, a făurit o mare împărăţie şi a adus sub stăpînirea geţilor pe cei mai mulţi vecini. Ba chiar şi de romani era de temut, deoarece trecea neînfricat Istrul şi prăda Tracia pînă în Macedonia şi în Illyria. [...] Pentru convingerea poporului, el a conlucrat cu Deceneu, un vraci, care a pribegit prin Egipt şi a învăţat anumite semne prevestitoare prin care desluşea vrerile divinităţii, în scurt timp, Deceneu însuşi a fost socotit pătruns de suflu divin, la fel cum am spus cînd am vorbit despre Zamolxis. Şi, în semn de supunere, geţii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască

fără vin. Burebista a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mînă de oameni, mai înainte ca romanii să trimită împotrivă-i o expediţie. [...] S-a mai făcut şi o altă împărţire a geţilor, care dăinuie din timpuri străvechi, anume unii dintre ei se numesc daci, alţii geţi. Geţii sînt cei aşezaţi spre Pont şi spre răsărit, daci, cei din partea potrivnică, adică dinspre Germania şi spre izvoarele Istrului. [...] Pe la ei curge rîul Marisos ce se varsă în Danubius. Lîngă acesta din urmă au depozitat romanii muniţiile de război. Căci părţile de sus şi de la izvoare ale fluviului, pînă la cataracte şi mai cu seamă pe porţiunea lui de la daci, se cheamă Danubius; părţile lui de jos, care se află la geţi, şi pînă la Pont, se numesc Istm. Dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă." * Strabon, Geografia III, l, 2-3; 3, 7-8; VII, 5, 11, 12, 13 (trad. de Felicia Vanţ-Ştef, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972: voi. I, pp.'345-355; vol.'ll, pp. 166-167,174-175) Strabon, autor grec de la începutul imperiului, descrie popoarele [din eninsula Iberică] insistînd asupra lipsei lor de civilizaţie: nu cunoşteau * Fragmentul VII, 5, 11, 12, 13 din Geografia lui Strabon, referitor la spaţiul geto-dacic, figurează doar în prezenta ediţie românească a Istoriei Europei (n. L). 80 AFIRMAREA EUROPEI grîul, nu consumau vin, aveau părul lung.,. De f apt, autorul are ocazia să pună în evidenţă binefacerile cuceririi romane. Trebuie remarcată de asemenea viziunea geografică deformată a lui Strabon, care plasează Pirineii la estul Hispaniei, orientîndu-i nord-sud, ceea ce atrage după sine o percepţie falsă a spaţiului gallic. Contemporan cu marea expansiune romană, Strabon este avantajat în informaţiile pe care le poate furniza despre geţii nord-dunăreni. „înaintaşii acestora — spune Strabon — nu au cunoscut geografia Iberiei, a Celticei şi, de mii de ori mai puţin încă, geografia Germaniei, a Briţanniei, precum şi a geţilor şi a bastarnilor" (H, 1,41). Aceeaşi idee a superiorităţii datelor furnizate de generaţia sa faţă de înaintaşi în legătură cu meleagurile Daciei mai revine o dată în lucrarea sa: „în general, contemporanii noştri pot prezenta date mai sigure despre... locuitorii din preajma Istrului, de dincoace sau de dincolo de fluviu, adică despre geţi, tyregeţi şi bastarni..." (II, 5,12). Dar să vedem mai întîi cine sînt geţii. Meritul de a fi dat primul răspuns la această întrebare îi revine lui Herodot: „geţii sînt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci" (IV. 93). Aceasta este prima consemnare în istorie a apartenenţei etnice a geţilor şi valoarea ei pentru poporul român este inestimabilă. După aproximativ cinci secole, în zorii erei celei noi, cînd geţii ajunseră un popor de temut chiar pentru invincibila Romă, geograful din Amasia Pontului, un supus roman cu largi orizonturi, vine să confirme în două rînduri mărturia lui Herodot. „Elenii — spune Strabon — î; considerau pe geţi traci" (VII, 3,2) şi. în altă parte: „geţii, un neam de aceeaşi limbă cu tracii" (Vil, 3, 10)*. 2. Germania văzută de Tacit: „Toată ţara Germaniei se desparte de galii, de reţi şi pannoni prin fluviile Rin şi Dunăre, de sarmaţi prin frica pe care-o au deopotrivă unii de alţii, iar de daci prin munţi; celelalte margini ale ei le udă Oceanul, ce înconjoară limbi întinse de pămînt şi insule mari, cu nişte neamuri şi regi ştiuţi numai de cîtva timp şi pe care i-a scos la lumină războiul. [...] Despre germani, eu aş crede că sînt pămînteni şi deloc amestecaţi cu străini şi oaspeţi de-ai altor neamuri, fiindcă cei ce căutau înainte vreme să se strămute în altă ţară nu umblau pe uscat, ci pe mare, iar Oceanul de dincolo de Germania, nemărginit şi, cum as zice, din altă lume, rareori e * Comentariul referitor la spaţiul geto-dacic e preluat din ediţia în limba română a Geografiei lui Strabon şi-i aparţine prof. Felicia Vanţ-Ştef (n. t.). DE LA CETATE LA IMPERIU

81 brăzdat de corăbii din lumea noastră. Pe lîngă aceasta, fără a mai vorbi de primejdiile acelei mări grozave şi neumblate, cine, lăsînd Asia sau Africa sau Italia, s-ar fi dus în Germania, ţară urîtă, cu firea cerului aspră, pustie şi tristă la vedere, cine, afară numai dacă n-ar fi acolo ţara lui? [...] Eu unul mă alătur la părerea acelora care cred că seminţiile Germaniei, fără să se corcească deloc prin căsătorii cu alte seminţii străine, au fost un neam osebit, fără amestec şi numai lui însuşi asemene; de-aici şi chipul lor, acelaşi la toţi, măcar că-i atîta desime de oameni: ochi fioroşi şi albaştri, plete roşcate, trupuri înalte şi numai la năvală bune: la osteneală şi la munci ei nu ţin ca noi şi deloc nu rabdă la sete şi la cald; cu frigul şi cu foamea s-au învăţat din pricina firii cerului şi a pămîntului." Tacit, Despre originea şi ţara germanilor I, l; II, l; IV (trad. de Teodor Naum, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pp. 33-34) Tacit îşi scrie lucrarea la începutul secolului al 11-lea d. Cr., într-un moment în care hotarul de pe Rin şi Dunăre era stabilizat. Concepţia sa privind geografia e tributară epocii în care a trăit: vorbeşte de un ocean care înconjoară toate regiunile din nordul Europei şi insistă asupra specificităţii populaţiilor germanice, originare din ţinuturile baltice. 5. Europa romană în secolele I şi al Il-lea d. Cr., Roma propagă înjumătăţea sudică a Europei o organizare politică, un mod de viaţă, o cultură — întemeiată cu precădere pe elemente greceşti — care constituie puternici factori unificatori, ce nu împiedică totuşi afirmarea identităţii regionale şi nu resping forţele înnoitoare. Timp de patru veacuri, în cadrul unui imperiu unificat, Europa cunoaşte o perioadă unică în istoria ei, în care formele de civilizaţie greco-romane pătrund din plin în toate provinciile, fără să lezeze cu toate acestea caracteristicile componentelor regionale. UNITATEA POLITICA Puterea imperială împăratul. Apariţia imperiului n-a adus cu sine dispariţia instituţiilor republicane, dar noua repartizare a competenţelor provoacă, de fapt, un declin treptat al rolului adunărilor poporului. Căci împăratul a preluat cea mai mare parte a atribuţiilor acestor adunări. Titlul de imperator constituie expresia acestei puteri care reuneşte în aceeaşi măsură comanda armatei, funcţia esenţială a imperator-ulm, şi puterea judiciară şi legislativă, în domeniul religios, are titlul de „mare pontif" (pontifex maximus), ceea ce înseamnă autoritate supremă şi controlul religiei romane şi al marilor corpuri religioase, în această funcţie, poate autoriza sau interzice practicarea noilor culte în imperiu, în afară de aceasta, o parte importantă a puterii imperiale este de asemenea întemeiată pe legăturile privilegiate dintre împărat şi poporul său al cărui protector este, în calitate de „Părinte al Patriei" (Pater Patriae). Această EUROPA ROMANĂ 83 protecţie se exercită prin darurile oferite populaţiei din Roma __ jocuri, distribuire de grîu, construcţii — şi prin iniţiativele lui vizînd populaţia provinciilor şi armata, a căror fidelitate o întăreşte prin oferirea unor sume de bani (donativum). Evoluţia acestor legături se va manifesta în cultul imperial. Cultul imperial, începînd cu domnia lui Augustus, la Roma se cinsteşte geniul împăratului, genius, cultul acestuia fiind asociat celorlalte divinităţi, ca lari. Pe de altă parte, prestigiul personal al împăratului e sporit încă de la început de evidenţierea filiaţiei dintre el şi Caesar, care, după moarte, a fost divinizat. La moartea împăraţilor, ceremonia de apoteoză, decisă de Senat, consfinţeşte această accedere a împăraţilor la divinizare, în provincie, se creează un cult al Romei şi al lui Augustus, care va cunoaşte o mare dezvoltare în epoca imperială timpurie. Acest cult întăreşte imaginea dinastică; ea tinde treptat să se impună, chiar dacă,

teoretic, desemnarea împăratului şi atribuirea puterilor sale rămîn de competenţa Senatului şi a poporului roman. Administraţia centrală. Pentru a face faţă nevoilor imperiului, Augustus trebuie să reorganizeze puterea centrală. Senatul şi ordinul senatorilor îşi păstrează locul, dar recrutarea e lărgită şi la cei din provincie; sub Traian, împărat de origine hispanică, Peninsula Iberică dă mai mulţi senatori. Senatorii sînt folosiţi din plin în administraţie, alături de cavaleri, constituiţi din acel moment în ordinul ecvestru consacrat administraţiei imperiale. Din acest corp îşi recrutează împăratul prefecţii care conduc marile servicii de aprovizionare a Romei (prefectus annonae), de securitate a oraşului (prefectus vigilum sau vigilibits), de gardă imperială (prefectus praetorii sau praetorio) şi de marină (prefectus classis sau classî). Serviciile financiare sînt gerate de un cavaler procurator „a rationibus", care face oficiul de ministru al finanţelor. Administraţia provincială Principii generale. Dacă Italia rămîne un teritoriu privilegiat, scutit de impozit, tribuîum, anulat o dată cu cucerirea Macedoniei, în 146 '• Cr., celelalte regiuni ale Europei romane sînt supuse sistemului Provincial. Pe teritoriul acestora, impozitul e obligatoriu, fapt care c°nstituie semnul cuceririi, guvernarea lor fiind încredinţaţi unui 84 AFIRMAREA EUROPEI reprezentant al puterii centrale. Acesta din urmă e ales în funcţie de o repartizare a provinciilor stabilită în 27 î. Cr. între împărat şi Senat. Regula generală este că Senatul trimite pentru un an un guvernator cu titlul de „proconsul" în provincii fără armată, în timp ce împăratul alege dintre senatori „*legatul" imperial, pe care-l numeşte pentru o durată medie de trei ani în fruntea celorlalte provincii. Pentru provinciile considerate secundare, împăratul poate desemna ca guvernator un cavaler cu titlul de „procu-rator-guvernator". Provinciile europene. În funcţie de aceste criterii, provinciile europene se repartizează în trei mari grupe în secolul I d. Cr. Provinciile senatoriale sînt, în general, provincii vechi sau regiuni îndepărtate de hotare: Gallia Narbonensis, Baetica, Sicilia, Macedonia şi Achaia. Restul provinciilor, adică majoritatea teritoriului Europei romane, erau la dispoziţia împăratului. Statutul acestor provincii a variat după împrejurări. Regiunile gerate de procuratori-cavaleri sînt: provinciile alpestre, Sardinia-Corsica, Epirul, Tracia, Rhaetia şi Noricum. Cea de a treia grupă e formată din provinciile Hispania Citerior, Lusitania, Aquitania, Gallia Lugdunensis, Belgica, Britannia, Dalmaţia, Germania Inferior, Germania Superior, Pannonia Inferior, Pannonia Superior, Moesia Inferior, Moesia Superior, care sînt administrate de legaţi. Imperiul, o federaţie de cetăţi Un orator grec a definit imperiul ca pe o „federaţie de cetăţi", în Europa, în cadrul general al provinciilor, oraşul şi teritoriul său constituie, într-adevăr, baza organizării politice şi a vieţii sociale şi religioase a locuitorilor. Tradiţii şi creaţii. Un fenomen de protourbanizare se putuse observa la populaţiile indigene înainte de cucerirea romană. O dată cu naşterea imperiului, această mişcare se generalizează şi în întreaga Europă apare o reţea de cetăţi, rezultat în primul rînd al colonizării impuse de Roma, ca, de pildă, coloniile Zaragoza (Caesarea Augusta), Merida (Emerita Augusta) sau Barcelona (Barcino), în Spania, sau, în Gallia, Narbonne (Narbo sau Narbo Martius), Beziers (Beterrae), Lyon (Lugdunum)... Această colonizare se întinde la toate provinciile europene, deseori în legătura EUROPA ROMANĂ 85 cu tabere militare care atrag populaţiile stabilite în vecinătatea acestora, în canabae: Colchester (Camulodunum Colonia, Col-cestria), Lincoln (Lindum Colonia), Gloucester (Glevum, Claudia Castra), York (Eboracum), în Marea Britanic, Xanten (Castra vetera), Koln

(Colonia Agrippina), Mainz (Moguntia, Mogun-tiacum), pe Rin, Strasbourg (Argentoratum) Poetovio (Ptuj), Aquincum (Budapesta), în Pannonia etc. în acelaşi timp, se dezvoltă aproape peste tot cetăţi construite de indigeni, ale căror instituţii copiază modelul oraşelor din Italia, într-o anumită măsură, această mişcare cuprinde şi zonele rurale, unde apar aglomeraţii de categorie secundară sau vid. Structurile municipale şi promovarea juridică. Oraşele sînt administrate de magistraţi, cvestori, edili şi duumviri, dar, în afară de coloniile romane în care locuitorii beneficiază de dreptul roman, celelalte cetăţi au un statut juridic restrîns. Ele pot obţine, cu toate acestea, într-o primă perioadă, o promovare prin concesionarea unui drept inferior, dreptul latin, care este o etapă spre cetăţenia romană; el oferă într-adevăr magistraţilor cetăţii, la terminarea serviciului, posibilitatea acestei cetăţenii. Exemplele cele mai cunoscute sînt în Peninsula Iberică pentru cetăţile Salpensa, Malaca (Malaga) sau Irni. în cîteva generaţii, cetăţenia romană cîştigă teren în provinciile din Europa, această evoluţie fiind consfinţită de edictul lui Caracalla, din 212 d. Cr., care recunoaşte tuturor locuitorilor liberi din imperiu statutul de cetăţeni romani; este primul exemplu al unei cetăţenii unice pe teritoriul european! UNITATEA CULTURALA Condiţiile generale »Pax Romana". La adăpostul hotarelor apărate de armată şi de Unies-un, provinciile din Europa se pot dezvolta într-un climat de relativă pace. Se intensifică schimburile economice şi punerea în valoare a bogăţiilor provinciilor. Exploatarea minelor din Peninsula Iberică (aur în nord-vest, fier la Aljustrel şi Beja [Pax lulia], în Portugalia etc.), Dacia, Dalmaţia, Noricum sau Britannia '"mizează minereurile necesare imperiului (aur, argint, fier, 86 AFIRMAREA EUROPEI plumb, cositor). Necesităţile de ulei sînt acoperite de exportul de ulei spaniol din Baetica, trimis spre Roma şi regiunile militare. Atelierele de ceramică se înmulţesc în Peninsula Iberică şi Gallia, aceasta din urmă favorizată de proximitatea unei clientele militare pe Rin şi Dunăre. Cu toate acestea, climatul de securitate e fragil si, de cîteva ori, împăraţii trebuie să intervină pentru a împiedica ameninţările germanice pe Rin şi, mai ales, pe Dunăre, în sectorul Pannoniei, unde quazii şi marcomannii, întăriţi de triburile iraniene ale sarmaţilor, constituie un pericol permanent, fiind deseori greu de respins, începînd cu domnia lui Marc Aureliu (161-180), situaţia se agravează evident, limes-ul fiind el însuşi străpuns. E necesară întreaga energie a împăratului pentru a restabili pacea printr-un şir de campanii evocate pe coloana lui Marc Aureliu din Roma. Unitate lingvistică şi juridică, începînd cu Augustus, lumea romană e dominată de bilingvismul greco-latin. Limba latină devine limba oficială a regiunilor Europei occidentale, chiar dacă pentru o vreme se mai menţin idiomuri locale, aşa cum o dovedeşte calendarul gallic de la Coligny (Ain). Greaca rămîne limba dominantă în Europa orientală, de la provinciile Macedonia şi Tracia spre est. În toate provinciile, se difuzează un model de cultură greco-latin, de care copiii iau cunoştinţă prin operele lui Homer şi Vergilius, ajutaţi de învăţători: didaskalos, în zone greceşti, şi magister, pe teritorii de limbă latină. Roma, Atena, dar şi Autun (Augusto-dunum), în Gallia, au şcoli renumite. Sistemele de practică juridică se unifică, iar dreptul roman se impune în întreaga Europă pentru relaţiile dintre particulari. Efortul legislativ al împăraţilor accentuează această evoluţie, mai ales cu începere de la domnia lui Antoninus (138-161), cu marii jurişti Salvianus şi Gaius. Intr-o măsură din ce în ce mai mare, dreptul roman devine superior sistemelor de drept locale. Comunicaţiile. Comunicaţiile dintre diferitele regiuni europene au fost mult ameliorate în timpul imperiului. Mediterana rămîne un ax prioritar, pe căile maritime se transportă spre marile porturi mediteraneene ale Europei produsele imperiului. Ostia asigură aprovizionarea

Romei şi Italiei, în timp ce portul Aquileia face tranzitul produselor între regiunile Europei centrale şi Italia. Pe forumul din Roma, o bornă kilometrică de aur simbolizează rolul EUROPA ROMANA 87 fundamental al drumurilor, a căror reţea s-a dezvoltat considerabil jn Italia şi în toate provinciile. E suficient să amintim Via Appia, de !a Roma spre Italia de sud, sau marile axe europene precum cele de la Cadiz (Gades) pînă la Roma, de pe valea Rhonului pînă la Boulogne (Gesoriacum, Bononia) sau de la Mainz (Moguntia, jyloguntiacum) trecînd prin Lyon (Lugdunum), de la Londra (Londinium) pînă la Valul lui Hadrian sau reţeaua rutieră a limes-ului şi marile drumuri alpestre, drumul Adriaticii pînă la Byzantium, prin Macedonia şi Tracia. în realitate, importanţa crescîndă a regiunilor frontaliere în viaţa imperiului tinde să deplaseze marile curente de circulaţie, la început centrate pe Medite-rana, spre regiunile septentrionale ale imperiului, în sectorul Rin-Dunăre. Integrarea religioasă Sincretismul. Sincretismul e forma caracteristică a acestei integrări în care panteonul roman nu întîlneşte obstacole şi fuzionează cu zeităţile locale. Marii zei romani ca lupiter, Marte, Mercur sau Minerva sînt atestaţi în toate regiunile europene, dar îşi pierd deseori caracterele propriu-zis romane şi preiau elemente indigene: lupiter reprezentat cu o roată aminteşte de zeul celtic Taranis, iar propagarea cultului iupiterian în zone rurale sau de munte este fructul unei asimilări cu zei indigeni. Societăţile provinciale acceptă fără dificultate aceste culte care sînt foarte apropiate în formele lor de propriile lor tradiţii religioase, în acelaşi timp, Roma îşi introduce reprezentările iconografice şi monumentale prin construirea de temple sau altare votive, adoptate de provincii. Dezvoltarea cultului imperial se înscrie în dorinţa de a da coeziune religioasă provinciilor europene. Ataşamentul faţă de împărat se poate manifesta în cadrul provinciei în jurul templului provincial la Tarragona (Tarraco), Colchester (Camulodunum Colonia, t-olcestria) sau al altarului celor Trei Gallii la Lyon (Lugdunum), dar şi în cetăţile care ridică monumente familiei imperiale: tem-P'ul de la Conimbriga (Condeixa-a-Velha, Coimbra), templul Maison Caree şi altarul din Jardin de la Fontaine de la Nîmes (Ne-^ausus) - ori templul Romei şi al lui Augustus pe Acropola Atenei, lr> -3ţa Parthenonului. Toate acestea sînt adevărate complexe arhi88 AFIRMAREA EUROPEI tecturale, amenajate în oraşe pentru a cinsti dinastia imperială, ca, de pildă, sanctuarul Le Cigognier de la Avenches (Aventicum), din Elveţia, care cuprinde templul, porticul şi teatrul. Astfel, acest cult se înscrie temeinic în peisajul arhitectural provincial. Moduri de viaţă O civilizaţie a vinului. Introducerea vinului în practicile alimentare ale Europei este întradevăr una dintre marile transformări care se fac simţite în aceste regiuni. Partea estică a Europei romane întrebuinţa vinul încă din epoca grecească, în care viţa de vie şi vinul erau simboluri ale zeului Dionysos. Introdus în Occident de greci, vinul nu cunoaşte o adevărată răspîndire decît o dată cu cucerirea romană. Mai întîi exportat de pe coastele italieneşti (regiunea Campania), vinul devine foarte repede una dintre marile producţii ale provinciilor iberice şi gallice, în detrimentul vinurilor italieneşti, care continuă totuşi să aprovizioneze piaţa romană. Iată de ce, în perioada imperială, asistăm la configurarea unei noi geografii viticole a Europei, în care un rol preponderent îl deţin regiunile Catalonia (Tarraconensis — n. t.), Bordelais (veche regiune a Franţei, cu capitala la Bordeaux/Burdigala — n. t.}, Bourgogne (Burgundia, veche regiune a Franţei — n. t.), valea Mosellei, a Rinului etc. Producţia, transportată în amfore sau butoaie, este, în mare parte, destinată armatei din regiunile de la hotar.

Apariţia unei producţii de consum. Consumul vinului nu este decît un element dintr-un proces mai general de uniformizare a modurilor de viaţă. Dezvoltarea şi înmulţirea centrelor urbane au ca rezultat sporirea nevoilor. Săpăturile arheologice pun în evidenţă răspîndirea de produse care, cu anumite variaţii pe plan regional, se găsesc aproape peste tot. Cîmpia Padului, Aquileia, zona Rinului sînt centre unde se produc obiecte de sticlărie, ras -pîndite din abundenţă pe pieţele europene, ca şi de ceramica, vase, veselă, statuete, ce provin din numeroasele ateliere locale sau regionale. Notabilităţile indigene îşi afirmă de asemenea adeziunea la civilizaţia romană, adoptînd obiceiurile şi modul de viaţă ale cuceritorilor; se poartă, de exemplu, toga, care consacră integrarea în cultura romană, chiar dacă se mai poartă şi îmbrăcămintea rnai bine adaptată condiţiilor climatice, cucullus (manta cu glugă) sau bracae (un fel de pantaloni, cuvînt prezent în românescul a îmbrăca, a dezbrăca — n. t.). EUROPA ROMANĂ 89 Habitatul. Habitatul urmează această evoluţie, constituind unul dintre aspectele ei esenţiale, în zonele provinciale europene, construcţiile indigene fac loc unor vile amenajate după model mediteranean; *peristiluri cu coloane, camere ornate cu mozaicuri şi picturi murale, precum şi grădini prevăzute cu bazine de apă se întîlnesc atît în vilele din provinciile meridionale ale Galliei şi Peninsulei Iberice, cît şi în vilele din ţinuturile germane sau din Rhaetia. Oraşele se organizează în jurul unor mari ansambluri urbanistice cu forum, bazilică, templu, monumente pentru spectacole (teatru, amfiteatru, circ); toate acestea, ca şi construirea de terme, reprezintă o pătrundere caracteristică a obiceiurilor mediteraneene. Astfel, un călător ce parcurge Europa găseşte în oraşe principalele monumente, simboluri ale apartenenţei lor la aceeaşi cultură. IDENTITĂŢI REGIONALE ŞI FORŢE NOI Importanţa tradiţiilor Lumea indigenă. Transformările ce afectează Europa nu determină totuşi dispariţia particularităţilor locale, în numeroase domenii, formele tradiţionale ale mediului indigen au persistat şi chiar s-au consolidat: înflorire sub impulsul condiţiilor noi sau rezistenţă la pătrunderea influenţelor romane? — răspunsul e greu de dat. în orice caz, cultele indigene cunosc, în mod sigur, o dezvoltare remarcabilă în toate regiunile. Dedicaţiile votive adresate unor divinităţi locale absolut indigene se înmulţesc: Endovellicus în Lusitania, Epona sau Borvo în Gallia, Nehalennia în Delta Rinului, Brigantia în Bretagne ori cultul consacrat Mamelor (Matres), deosebit de râspîndit în regiunile Rinului şi Dunării. Aceste divinităţi sînt deseori asociate unor zei romani, Marte Ocelus şi Apollo Anextlo-marus în Bretagne, Hercule Magusanus în Germania, Marte Vesontius protector al oraşului Besancon (Vesontio) sau Apollo Grannus în Gallia şi Noricum. Larg răspîndite în zona rurală, aceste culte sînt prezente de asemenea în oraşe: templul zeiţei Sulis Minerva la Bath (Aquae Solis sau Aquae Calidae), în Britannia, sau al zeiţei Vesunna, la Perigueux (Petrocorii). în multe cazuri, sanctuarele indigene cu planul centrat, numit romano-celtic, nu sînt decît continuarea sanctuarelor indigene preromane. 90 AFIRMAREA EUROPEI Studierea acestor culte pune de asemenea în evidenţă că, deşi structurile sociale indigene au evoluat în perioada imperială, ele şi-au păstrat şi originalitatea. Triburile din văile adinei ale Macedoniei, Traciei sau din regiunile alpestre îşi conservă, în mare parte, propria organizare, acelaşi fenomen observîndu-se în Europa occidentală, unde studierea numelor (onomastica) şi a legăturilor de rudenie constituie o mărturie preţioasă a forţei tradiţiilor. Pe de altă parte, locuitorii rămîn foarte legaţi de zeul lor de origine: atingem, prin acest aspect, limitele unei romanizări care, oricît de importantă ar fi fost, n-a înlăturat caracterele regionale specifice. Ea a îngăduit chiar, într-o anumită măsură, conştientizarea mai accentuată a apartenenţei la o comunitate al cărei dinamism se poate afirma în cadrul sistemului provincial.

Elenismul. La un alt nivel, elenismul este, de asemenea, o componentă esenţială a tradiţiei culturale a Imperiului Roman. Cu toate că ponderea politică a lumii greceşti este de acum înainte secundară, cultura elenică îşi păstrează în schimb întregul prestigiu şi beneficiază chiar de o creştere a interesului, care permite să se vorbească de o renaştere grecească în secolul al II-lea d. Cr., îndeosebi în timpul domniilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Atena rămîne pe mai departe o capitală intelectuală în care tinerii romani vin să se iniţieze în doctrinele filozofice ale Scolii *pîato-nice sau *aristotelice, în *epicurism sau, mai ales, în *stoicism; Marc Aureliu creează aici chiar o catedră de retorică şi filozofie. Obiceiul grecesc al energetismului, principiu conform căruia individul face daruri cetăţii sale în speranţa că amintirea îi va fi păstrată de concetăţeni, se răspîndeşte în toate provinciile europene, contribuind la înfrumuseţarea arhitecturală a oraşelor (Odeonul din Atena, oferit de Herodes Atticus, în secolul al H-lea). Tot din Grecia şi din Orient se răspândesc noile curente religioase. Noile forţe religioase Cultele orientale, Propunînd o liturghie întemeiată pe rituri iniţiatice celebrate în cadrul „misterelor" şi oferind perspective de mîntuire, religiile orientale, de-acum bine integrate în lumea grecească, se răspîndesc în toate regiunile europene. Italia o acceptase deja pe EUROPA ROMANĂ 91 teritoriul ei pe zeiţa frigiană Cybele, asociată lui Attis. La sfîrsitul perioadei republicane, divinitatea egipteană Isis, atestată în Grecia şi în insulele egeene vizitate de negustorii din Italia, ca, bunăoară, insula Delos, ajunge pînă în Campania şi la Roma. în secolul I d Cr., zeul iranian Mithra pătrunde, la rîndul lui, în Peninsula Italică cu un tip de sanctuar subteran, mithraeum-u\, pe care-l întîlnim în Campania, la Ostia şi la Roma. Aceste culte se răspîn-desc în provincii cu o intensitate ce variază de la o provincie la alta. Peninsula Iberică, de multă vreme deschisă influenţelor venite din Orient, e un teren propice pentru cultele orientale, care ajung nu numai în porturi, ci şi în rândurile populaţiei din interior. Isis e cinstită la Tarragona (Tarraco) şi Valencia (Valentia Edetanorum), dar şi la Valladolid (Pintia) şi Guadix (Acei), în apropiere de Granada; Mithra are un mithraeum la Merida (Emerita Augusta). Gallia e favorabilă mai ales Cybelei, curn o dovedeşte suita de altare de la Lectoure (Lactora) ori importantul centru de cult care este Lyon (Lugdunum). Dar religiile orientale au foarte multă trecere mai ales în regiunile militare. Astfel, Mithra are mare succes în rîndurile soldaţilor în Britannia, în zona Valului lui Hadrian, în zonele de graniţă germanice şi în ţinuturile dunărene, unde acest cult cunoaşte o mare dezvoltare în Noricum şi în provinciile Pannonia Inferior şi Superior şi Moesia Inferior şi Superior. Apariţia şi dezvoltarea creştinismului. Apărut în Palestina, creştinismul e atestat în Europa o dată cu misiunile apostolului Pavel, în anii 50, prin comunităţile creştine de la Salonic şi Corint, unde se stabilise pentru un timp apostolul, în aceeaşi perioadă, împăratul Claudiu îi izgoneşte pe creştini din Roma, în 64 fiind declanşată prima persecuţie ordonată de împăratul Nero; ea pune in lumină afirmarea acestei comunităţi romane vizitate de apostolii Petru şi Pavel, care mor la Roma. La începutul secolului al II-lea, mormîntul lui Petru este deja un loc de veneraţie, pe Campus Vaticanus. Dar situaţia creştinilor rămîne dificilă; refuzul *°r faţă de cultul imperial şi afirmarea unei religii monoteiste se lovesc de puterea imperială şi de opoziţia populaţiilor. Răspîndirea creştinismului în Europa este încă foarte lentă. Spre 200, se cunosc lr* Italia trei episcopii: Roma, Mediolanum (Milano) şi Ravenna. r»na mărturie a prezenţei creştinilor în Gallia este martiriul pe 92 AFIRMAREA EUROPEI îftSiS? care-l îndură comunitatea creştină din Lugdunum, în 177. în această acţiune, sînt executaţi episcopul Pothinus (Photinus) şi Sfînta Blandina. Abia în secolul al III-lea se creează episcopii la Arles (Arelas, Arelate), Marsilia (Massilia), Paris (Lutetia, Parisii), Reims (Remi,

Durocortorum) şi Trier (Treveri, Treviri). De asemenea, tot din secolul al III-lea se cunosc primele episcopii în Peninsula Iberică, la Merida (Augusta Emerita), Zaragoza (Caesa-rea Augusta) şi Le6n-Astorga (Asturica Augusta), în schimb, Britannia şi regiunile de la Rin şi Dunăre nu sînt încă atinse de acest curent religios, deosebit de bine implantat în Orient. în două secole, s-a realizat o organizare a Europei romane, unificată pe baza aceleiaşi culturi greco-latine întemeiate pe cetate, dar confruntată cu o altă Europă, cea a populaţiilor germanice — „barbare" în ochii Romei —, care, prin presiunea continuă exercitată asupra hotarelor, ameninţă fragilul echilibru de forţe. DOCUMENTUL l Două bilanţuri ale prezenţei romane în Britannia l. (Pătrunderea civilizaţiei romane) „Iarna următoare [78-79 d. Cr.] a fost întrebuinţată pentru măsurile cele mai binefăcătoare. Intr-adevăr, pentru ca nişte oameni, trăind răzleţ şi sălbatic şi prin însuşi acest fapt dispuşi la război, să se deprindă în mod plăcut cu odihna şi liniştea, Agricola sfătuia pe fiecare în parte, ajuta obştile să construiască temple, pieţe şi case, lăudînd pe cei activi şi mustrînd pe cei trîndavi. Astfel, rîvna pe care el o trezea ţinea loc de constrîngere. într-adevăr, el iniţia în artele frumoase pe copiii şefilor de trib... De acum, ajunse la cinste şi portul nostru, iar toga era la modă. Cu încetul, se prinseră în lanţul viciilor noastre: începură să aibă galerii, băi şi să prindă gust pentru ospeţe alese." 2. (Discursul unui luptător breton, Calgacus, către trupele sale) „Jefuitori ai lumii, după ce le lipseşte pămînt pentru pustiire, acum [romanii] scormonesc şi marea. Dacă duşmanul este bogat, ei îi rîvnesc averea, de e sărac, ei sînt dornici de stăpînire, aşa încît nu i-a săturat pînă EUROPA ROMANĂ 93 acum nici Răsăritul, nici Apusul: din toţi, singuri ei doresc să înghită cu aceeaşi furie bogăţia şi sărăcia. Furtul, măcelul şi jaful ei le numesc cu termenul mincinos de stăpînire, iar pacea lor e tăcerea pustiului. Natura a vrut ca fiecăruia să-i fie mai dragi copiii şi rudele, dar aceştia ne sînt smulşi prin înrolare, ca să servească aiurea. Soţiile şi surorile noastre, chiar de ar scăpa de brutalitatea duşmană, ne sînt batjocorite în numele prieteniei şi ospitalităţii. Bunurile şi averile sînt înghiţite pentru impozite, produsele anuale ale ogoarelor pentru prestaţii de grîne, iar corpurile şi braţele noastre ne sînt strivite în deschiderea drumurilor prin păduri şi mlaştini, în bătăi şi înjurături." Tacit, Viaţa lui Agricola XXI, XXX-XXXI (trad. de N. I. Niculiţă, in Viaţa lui Agricola [Din istoria, geografia şi etnografia Britaniei], Tiparul Universitar, Bucureşti, 1944) Agricola, guvernator al Britanniei sub Flavieni, acţionează în vederea integrării popoarelor în civilizaţia romană, esenţialmente urbană. Cucerirea e însă marcată şi de exploatarea ţinuturilor supuse, idee dominantă a discursului lui Calgacus, care se opune înaintării romane în Caledonia (Scoţia). Forţa şi modernitatea discursului pe care i le atribuie Tacit sînt remarcabile. DOCUMENTUL 2 Un oraş roman în Elveţia: Aventicum (Avenches) Oraşul Aventicum din ţinutul helveţilor a căpătat statutul de colonie sub domnia lui Vespasian, luînd cu această ocazie numele de Colonia Pia Flavia Constans Emerita Helvetiorum Foederata. Această promovare a fost însoţită de amenajarea unui important sanctuar al cultului imperial, în afara spaţiului construit datînd din epoca lui Augustus şi în strînsă legătură cu teatrul. Sanctuarul Le Cigognier ilustrează locul ocupat de cultul imperial în cetate.

Poarta estica AFIRMAREA EUROPEI (după R. Etienne, „ Un complexe monumental de culte imperial â Avenches", Bull. de l'association Pro Aventico, 29, 1985, pp. 5-26) 6. De la unitate la divizare ]}in secolul al lll-lea pînă în secolul al V-lea, Europa, limpede delimitată de veacurile precedente, e martora redistribuirii forţelor. Imperiul Roman, încă puternic, e într-o continuă reorganizare, transformare — în special, prin adoptarea creştinismului —, dar trebuie să-şi transfere capitala în regiunile estice si, confruntat cu mişcările populaţiilor germanice, trebuie să le recunoască acestora puterea în partea vestică: se conturează o nouă Europă. Situaţia începe să se degradeze încă din a doua jumătate a secolului al II-lea d, Cr. Populaţia europeană e atinsă de epidemia de ciumă adusă din Orient de armata lui Marc Aureliu. Războiul civiî care izbucneşte la moartea împăratului Commcdus (192) divizează imperiul, iar legiunile se înfruntă atît în Europa estică, unde viitorul împărat Septimiu Sever trebuie să asedieze Bizanţul, cît şi în Occident, în jurul oraşului Lugdunum, în 197. Invaziile germanice care reîncep în veacul al III-lea compromit redresarea realizată de dinastia Severilor. EUROPA „BARBARĂ" ŞI CRIZA IMPERIULUI Invaziile Lumea germanică la începutul secolului al lll-lea. Expansiunea Popoarelor germanice continuă de-a lungul întregii perioade imperiale, sub presiunea demografică internă şi prin sosirea unor elemente noi. Se organizează ligi din care fac parte mai multe °opoare: în partea occidentală a Germaniei şi pe Rinul inferior, c amavii, bructerii, chattii etc. se constituie în Liga Francă, în ce alamannii şi iuthungii înglobează popoarele din sudul 96 AFIRMAREA EUROPEI 1 Germaniei, Boemia şi Moravia. Mişcările cele mai importante afectează însă mai ales estul Germaniei, unde sosirea unei noi populaţii gotice, gepizii, provoacă reluarea migraţiilor goţilor, în două grupe, vizigoţii şi ostrogoţii, care-i antrenează şi pe vandali. în timp ce vandalii se stabilesc aproape de hotarele romane pe Dunăre, goţii îşi continuă înaintarea spre est şi ocupă Rusia meridională, unde intră în contact cu sarmaţii şi cu alanii, ultimii veniţi dintre popoarele iraniene. Relaţiile cu Roma. Aceste relaţii nu implică doar război, între romani şi germani stabilindu-se şi schimburi comerciale, în mormintele germanice din Pomerania sau din Danemarca, s-a descoperit argintărie romană, în zăcămintele de turbă găsindu-se şi arme romane, care pot fi la fel de bine un element de pradă sau pot fi rezultate din comerţ. De fapt, exporturile romane constau mai ales în obiecte metalice (bronz, argint, arme), sticlărie şi ceramică; în schimb, Roma importă blănuri, chihlimbar şi sclavi, în cadrul acestui comerţ, rolul oraşelor din Europa orientală şi de pe ţărmurile Mării Negre are tendinţa să crească şi să concureze drumurile comerciale de la Rin şi de pe cursul mijlociu al Dunării. Or, primele invazii se produc în sectorul european oriental. Invaziile, Luarea Olbiei de pe coasta Mării Negre, în 238, deschide perioada invaziilor din secolul al III-lea. Goţii pustiesc provinciile Europei orientale, cu toată opoziţia armatelor imperiale; pentru prima dată, un împărat, Decius, e învins şi ucis în luptă, în 251. Pe Dunăre, vandalii ameninţă provincia Dacia, în Occident, presiunea ligilor germanice ale francilor şi alamannilor are ca rezultat invadarea parţială a Galliei şi a Peninsulei Iberice. Litoralul oceanic gallic şi ţărmurile Britanniei sînt regulat atacate de raidurile piratereşti ale francilor. Criza din secolul al III-lea Devastările. Una dintre primele consecinţe ale invaziilor este ruinarea şi pustiirea provocate de trecerea armatelor germanice. Numeroase oraşe sînt jefuite şi distruse în Gallia nordică şi

estică, pe ţărmurile Mării Negre, în regiunile danubiene şi în Grecia, unde Atena este incendiată în 267. Aceeaşi soartă e rezervată vilelor din DE LA UNITATE LA DIVIZARE 97 zona rurală. Climatul de insecuritate generală are ca rezultat un fenomen de tezaurizare: pentru a-şi salva o parte din avere, proprietarii îşi îngroapă rezerva monetară în ascunzători. Studierea acestor comori permite măsurarea dimensiunilor impactului acestor invazii. Uzurpările. Slăbirea puterii imperiale şi necesitatea de a face faţă pericolului nemijlocit aduc armata în situaţia să-si aleagă noi împăraţi. Astfel, Gallia se desprinde de Roma, transformîndu-se în imperiul gallic o dată cu suirea pe tron a împăratului Postumus, în 260, la Koln (Colonia Agrippina). Pe Dunăre, se produc în acelaşi timp şi alte uzurpări, ce pun sub semnul întrebării unitatea imperiului. Controlat pe Dunăre, acest fenomen se prelungeşte pentru cîţiva zeci de ani în Gallia, pînă la domnia împăratului roman Aurelian, care restabileşte unitatea imperiului în 270. Repercusiuni. Pentru prima dată, Roma trebuie să accepte o reducere a întinderii provinciilor sale din Europa, încă de la sfîrşitul secolului al Il-lea, ea trebuise să renunţe la apărarea Valului lui Antoninus din nordul Britanniei şi să se replieze pe cel al lui Hadrian. Cu mai puţin de un veac mai tîrziu, în faţa presiunii barbare, Aurelian hotărăşte evacuarea Daciei, în 276, în timp ce în Occident se lasă alamannilor controlul asupra „ogoarelor zeciuite"*, la răsărit de Rin. Această restrîngere teritorială e însoţită de o gravă criză economică şi monetară. Schimburile comerciale încetinesc; astfel, uleiul din Spania nu mai ajunge pe piaţa romană. Producţia artizanală scade, populaţia rurală căutînd refugiu în oraşe, care trebuie să-şi sporească apărarea, cum se întîmplă la Koln sau la Mainz, sau să construiască noi ziduri de apărare: zidul lui Aurelian la Roma, zidurile de apărare din oraşele Galliei, din Peninsula Iberică ori din Britannia. Pe de altă parte, sistemul monetar se prăbuşeşte, monedele pierzînd din greutate şi din valoare o dată cu scăderea conţinutului de metal preţios din compoziţie. Această devalorizare monetară accentuează decalajele de avere, în sfîrşit, criza întreţine un sentiment de nelinişte şi de Pierdere a încrederii, favorabil dezvoltării unor curente religioase Decimates sau decumates, suprafeţe de pămînt supuse dărilor; cf. Tacit, ^ernania XXIX, 3 (n. t.). 98 AFIRMAREA EUROPEI cum e creştinismul, care cunoaşte o remarcabilă perioadă de expansiune, în ciuda persecuţiilor suferite în secolul al III-lea. RESTRUCTURAREA IMPERIULUI Diocleţian şi reinstaurarea ordinii Puterea imperială. Puterea imperială a fost considerabil slăbită în cursul secolului al III-lea prin uzurpări, împăraţii Gallienus, Claudiu II si, mai ales, Aurelian s-au străduit să redea întregul prestigiu funcţiei imperiale, sporind caracterul absolut şi ponderea sa religioasă prin legarea strînsă a acesteia de cultul solar, aşa cum procedează Aurelian. Cu toate acestea, importanţa armatei ră-mîne primordială în desemnarea împăraţilor, soldaţii fiind cei care-i dau în 284 puterea lui Diocleţian. Pentru a face faţă multiplelor probleme ale imperiului, Diocleţian pune treptat la punct o nouă organizare a puterii, asociind funcţiei sale un al doilea împărat şi prevăzînd doi împăraţi prin desemnarea a doi cezari, destinaţi să asigure succesiunea. Pentru a întări coeziunea, el înscrie acest sistem „tetrarhic" (de patru persoane) într-o teologie a puterii în care el îl reprezintă pe lupiter, iar asociatul său pe Hercule. Grupul numit al Tetrarhilor din Bazilica Sân Marco din Veneţia ilustrează cu prisosinţă această concepţie a puterii imperiale, al cărei caracter sacru e astfel accentuat. Reluarea provinciilor. E indispensabil mai întîi să se restabilească pacea la hotare şi în interiorul provinciilor, împăraţii reuşesc să ţină piept presiunilor germanice, care scad în intensitate; un calm relativ se instaurează în provinciile din zona Rinului şi a Dunării, dar

această situaţie e precară, în interior, bandele rătăcitoare de bagaudae din Gallia, recrutaţi dintre ţăranii ruinaţi, dezertori şi sclavi, sînt zdrobite, în schimb, e mai greu de ţinut piept pirateriei de pe ţărmurile oceanice ale Europei. Opera principală a lui Diocleţian este reorganizarea sistemului provinciilor. Căci Europa este împărţită în mai multe noi provincii, mai reduse ca dimensiuni, pentru a asigura mai bine apărarea, precum şi perceperea impozitelor. Astfel, Britannia, împărţită în două încă de Septimiu Sever, va cuprinde patru provincii. Peninsula Iberica DE LA UNITATE LA DIVIZARE 99 trece de la trei la cinci; în Gallia, Belgica e împărţită în două, Gallia Lugdunensis în trei, ca şi Gallia Narbonensis, provinciile germane şi Aquitania (reorganizată în două, spre 350). De asemenea, Rhaetia cuprinde două provincii, ca şi Noricum. În Europa orientală, Aurelian procedase deja la o nouă repartizare, refăcînd două provincii ale Daciei, de această dată la sud de punăre, pe teritorii recuperate în Tracia şi Moesia. în timpul lui piocleţian, toate aceste regiuni suferă o nouă restructurare. Pe de altă parte, Italia îşi pierde statutul privilegiat, fiind, şi ea, divizată în provincii. Pentru a remedia această fărîmiţare, se creează o structură intermediară, regrupînd mai multe provincii: dioceza, (dioecesis) administrată de un vicar. De pildă, dioceza Pannoniilor include nu numai sectorul pannonian, ci şi Noricum şi Dalmaţia; de asemenea, Italia formează, împreună cu Rhaetia, cele două dioceze ale Italiei: annonaria la nord de Roma şi suburbicaria la sud. Această reformă e însoţită de reorganizarea armatei, cu o împărţire a legiunilor şi întărirea limes-u\ui. De asemenea, pentru asigurarea finanţării acestor transformări, sistemul fiscal e consolidat prin crearea unui impozit cu funcţionare foarte complexă, capitatio-iugatio. Persecuţiile, începînd cu mijlocul secolului al HI-lea, creştinismul a progresat fără să întîmpine vreun obstacol. Comunităţile creştine s-au organizat în jurul episcopilor şi membrilor clerului; liturghia începe să-şi contureze structura, formarea viitorilor creştini fiind asigurată în cadrul catehumenatului*, care asigură pregătirea pentru ceremonia botezului, în noaptea de Paşti. La Roma, creştinii dispun de necropole; o artă creştină se dezvoltă în catacombe, care se acoperă de fresce. Acest curent religios pătrunde în toate categoriile sociale. Evoluţia lucrurilor contrazice voinţa de unitate afirmată de Diocleţian: o serie de edicte imperiale, din 303-304, declanşează ultima mare persecuţie împotriva creştinilor. Provinciile europene sînt atinse în mod diferit; persecuţia e aprigă în estul Europei, în Italia — unde sînt martirizaţi Sfîntul Sebastian şi Sfînta Agnes —, în Spania — Sfînta Eulalia —, fiind însă mai moderată 10 Gallia şi Britannia. De fapt, ea se soldează cu un eşec, al cărui Punct final îl constituie convertirea împăratului Constantin. Starea şi formarea de catehumeni, persoane care primesc învăţămîntul 'gios pentru a se pregăti de botez (în creştinismul primitiv) (n. t.). 100 AFIRMAREA EUROPEI Constantin şi creştinismul Constantin, împărat creştin. Sistemul stabilit de Diocleţian se năruie în faţa rivalităţilor de succesiune. Printre competitori, Constantin, fiul lui Constantius Chlorus, care a fost unul dintre cezarii lui Diocleţian, îşi înfruntă rivalul, pe Maxenţiu, fiul împăratului Maximian, asociatul lui Diocleţian; bătălia are loc la podul Milvius/Mulvius, în apropierea Romei, în 312. Cu ocazia acestei lupte, Constantin — se spune — ar fi avut viziunea victoriei sale, anunţată de simbolul creştin al „chrismei", care reprezintă primele două litere greceşti ale numelui lui Cristos. Oricare ar fi fost motivele acestei convertiri, împăratul roman va fi din acel moment favorabil bisericii creştine. Dar în concepţia asupra puterii imperiale nu există o ruptură adevărată: utilizînd de acum încolo contextul creştin, împăratul continuă să accentueze caracterul sacru al funcţiei sale, prezentîndu-se ca „episcop din afară", egalul apostolilor, isapostolos. Se elaborează astfel o teologie creştină a puterii imperiale ale cărei

elemente fundamentale se regăsesc atît în imaginea împăratului bizantin, cît şi în noţiunea de împărat în Occidentul medieval. Unitatea religioasă şi conciliul de la Niceea. Importanţa împăratului în chestiunile religioase se constată explicit cu ocazia certurilor dogmatice sau a celor legate de disciplină. Constantin intervine încă de la primul *conciliu de la Lateran, în 313, care a avut misiunea să dezbată despre o *schismă africană (condamnarea donatismului). Nemulţumit de rezultat, tot Constantin convoacă un nou conciliu, la Arelas (Arles), în 314, dar, văzînd ineficacitatea acestora, ia personal hotărîrile pe care le consideră necesare pentru menţinerea ordinii în cadrul imperiului. De aceea, în acelaşi spirit, Constantin e preocupat de cea mai importantă erezie din epoca sa, arianismul, care repune în discuţie raportul dintre Dumnezeu şi Cristos în doctrina trinitară, plasîndu-l pe Cristos într-o poziţie de inferioritate. Pentru a reglementa această problemă, Constantin convoacă, la sfatul episcopului spaniol Hosius/ Ossius al Cordubei (Cordoba) primul conciliu *ecumenic de la Niceea, nu departe de Nicomedia, în Asia Mică, în anul 325. De fapt, la acest conciliu nu participă decît cinci episcopi din Occident, restul fiind episcopi din Orient. Acest conciliu condamnă DE LA UNITATE LA DIVIZARE 101 *erezia şi defineşte natura lui Cristos ca fiind *consubstanţială cu a Tatălui, în acelaşi spirit de unitate, sînt fixate şi regulile pentru stabilirea datei Paştilor. Această voinţă de coeziune religioasă nu-l poate decît bucura pe împărat, dar cearta e departe de a se fi domolit. O redefinire a spaţiului european înaintarea lumii „barbare". Marile mişcări de migraţie care au dus la prăbuşirea hotarelor în secolul al HI-lea continuă în secolul următor, în partea occidentală a Germaniei, saxonii şi anglii părăsesc lutlanda şi înaintează spre regiunile renane; burgunzii pun stăpînire pe Germania meridională, în timp ce longobarzii ocupă regiunea Oderului. în partea de est a Germaniei, vandalii şi vizigoţii se stabilesc în ţinuturile dunărene, iar în 332 Constantin încheie un acord cu vizigoţii, care, în schimbul recunoaşterii teritoriului lor, furnizează împăratului soldaţi. Pe de altă parte, sînt evanghelizaţi de un preot de origine gotică, Wulfila (Ulfilafs]), dar de credinţă ariană: poporul vizigoţilor adoptă astfel erezia ariană, începînd de fapt cu secolul al HI-lea, puterea romană permite din ce în ce mai mult instalarea germanilor pe teritoriul său, în calitate de coloni, dar îi recrutează, mai ales, ca soldaţi pentru armata romană. Această evoluţie va avea urmări importante în ceea ce priveşte apărarea imperiului. Un nou sistem provincial. Pentru asigurarea unei mai mari eficacităţi militare, Constantin încredinţează apărarea imperiului unei armate de campanie care completează dispozitivul de la hotare. Această armată e comandată de ofiţeri de cavalerie şi de infanterie, dar foarte curînd cadrele ei de conducere sînt recrutate din rîndul germanilor. Pe de altă parte, împăratul continuă reformele începute de Diocleţian. După desfiinţarea *cohortelor pretoriene ale gărzii imperiale, prefecţii pretoriului răspund de marile circumscripţii regionale. Administrativ, Europa e divizată în trei prefecturi regionale: partea occidentală, cu Gallia, provinciile germane, Britannia şi Peninsula Iberică, formează prefectura Galliilor (J)er Gallias); Europa centrală şi orientală constituie prefectura taliei-Illyricumului (per Italiam-per Illyricum), de care ţine şi Africa; în sfîrsit, sectorul Dunării de Jos şi Tracia sînt alipite la Prefectura din Orient (per Orientem). 102 AFIRMAREA EUROPEI Deplasarea spre Orient. Deplasarea spre Orient este unul dintre aspectele majore ale acestei evoluţii, în 324, Constantin hotărăşte să întemeieze o nouă capitală, mai bine adaptată nevoilor imperiului şi cerinţelor strategice; alege Bizanţul (Byzantion, By/antium). La 11 mai 330, e sărbătorită inaugurarea oficială a noului oraş, Constantinopol. Acesta e organizat după modelul Romei, cu Senat şi un cadru monumental cu hipodrom, for, amfiteatru etc. El îşi afirmă încă de la început şi vocaţia de oraş creştin prin edificarea bazilicelor Sfînta Sofia şi a

Sfinţilor Apostoli. Crearea noii capitale consfinţeşte deplasarea centrelor de interes ale imperiului şi importanţa crescută a regiunilor orientale în detrimentul rolului Romei. Evenimentele de la sfîrşitul secolelor al IV-lea şi al V-lea aduc confirmarea acestei situaţii. EUROPA DIVIZATA Forţele de divizare Noile invazii, începînd cu 352, germanii apuseni îşi reiau ofensiva împotriva teritoriului roman. Alamannii şi francii invadează regiunile renane şi dunărene, cu toate eforturile depuse de împăraţi ca Iulian şi Valentinian. Ei reuşesc să se instaleze între Rin şi Moselle/Mosel. Pe Dunăre, quazii şi sarmaţii jefuiesc cu regularitate provinciile, dar sînt respinşi la nord de fluviu, în schimb, situaţia se agravează în estul Europei, unde încep să se facă simţite contraloviturile sosirii hunilor în stepele Rusiei occidentale, împingîndu-i pe alani şi goţi, această nouă pătrundere de popoare asiatice are efecte catastrofale pentru imperiu. Vizigoţii pătrund pe teritoriul imperial, devastează Tracia şi zdrobesc armata romană la Andrinopolis (Orestia la greci, apoi Hadrianopolis, azi Edirne, în Turcia — n. t.), în 378. Pentru a face faţă acestei grave ameninţări, împăratul Theodosius trebuie să încheie un tratat în 382 şi să accepte stabilirea vizigoţilor în sudul Dunării. Uzurpărik. Această a doua jumătate a secolului al IV-lea e marcata de tot mai multe tentative de uzurpare, înlesnite de greutăţile create de invazii. Una dintre cele mai grave e provocată de altfel de un ofiţer de origine francă din armata romană, Magnentius, DE LA UNITATE LA DIVIZARE 103 adus la putere de galii, împăratul Constantius îl înfruntă pe Mag-nentius în Pannonia, la Mursa, în 351; amîndoi făcuseră apel la ajutor germanic, fapt revelator în privinţa locului tot mai important al barbarilor în politica Romei. Victoria lui Constantius nu e dobîndită decît cu preţul unor grele pierderi, fiind necesari alţi doi ani pentru răpunerea uzurpatorului, într-o epocă în care invaziile se generalizaseră, aceste războaie interne nu fac decît să slăbească puterea imperială. Certurile religioase. Certurile religioase constituie o altă sursă importantă de dezbinare. Arianismul se răspîndeste în toate provinciile Europei, în ciuda hotărîrilor conciliului de la Niceea. Episcopii poartă discuţii în contradictoriu în cadrul a numeroase concilii care încearcă să găsească o soluţie, dar care scot în evidenţă ruptura progresivă dintre Orient şi Occident. Intervenţia împăraţilor accentuează tensiunile: episcopul de Poitiers (Picta-vium), Sfîntul Hilarius, este exilat în Orient, în timp ce colegul său din Alexandria, Athanasius, e trimis la Trier (Treveri). Consecinţa acestor deplasări este, în parte, introducerea *monahismului, de origine orientală, în Europa: către 360, Sfîntul Martin întemeiază mînăstirea din Liguge (Poitiers), iar, în Italia, episcopul de Ver-celli (Vercellae), Euselius, după o şedere forţată în Orient, dezvoltă principiile monastice în rîndurile clerului său. Arianismul e definitiv condamnat la ccnciliul de la Constantinopol, în 381, dar rămîne viu în rîndurile populaţiei germanice a vizigoţilor. Mutaţii la nivelul societăţii Cu toate că reprezintă o ameninţare permanentă, invaziile n-au împiedicat dezvoltarea internă a Europei romane. Nu toate regiunile au suferit aceleaşi devastări. În multe cazuri, se asistă la o reînnoire a activităţilor, mai ales în prima parte a secolului al IV-lea. Cu toate acestea, condiţiile s-au schimbat. Aristocraţia orăşenească din Roma, Constantinopol şi din principalele oraşe europene şi-a consolidat puterea. Se construiesc vile pe importante domenii rurale: vila de la Piazza Armerina, în Sicilia, sau de la Mont-niaurin, în Gallia. în schimb, statutul meşteşugarilor şi al ţăranilor Se înrăutăţeşte; începînd cu Constantin, colonii nu mai pot părăsi "orneniul pe care s-au stabilit, iar această legare de starea socială e valabilă şi pentru meseriile practicate în zonele urbane, cum sînt, 104 AFIRMAREA EUROPEI

de pildă, brutarii din Roma. Deosebirea dintre bogaţi şi săraci creşte, ajungîndu-se la două grupuri diferenţiate, honestiores şi humiliores, aceştia din urmă cautînd protecţia celor mai puternici. Peisajul urban se modifică, şi oraşele, în cea mai mare parte, sînt înconjurate cu ziduri, începînd cu Theodosius, la sfîrsitul secolului al IV-lea, după condamnarea oficială a păgînismului, edificiile creştine se înmulţesc, luînd locul monumentelor păgîne. Astfel, începe treptat o evoluţie care, fără să fie o ruptură adevărată, duce de la oraşul antic la oraşul medieval, de la epoca pagină la cea creştină. împărţirea Europei Un imperiu în două părţi, în 395, la moartea împăratului Theodosius, imperiul e împărţit în două mari ansambluri, imperiul din Răsărit, cu Constantinopolul, condus de Arcadius, şi imperiul din Apus, cu Mediolanum (Milano) sau Ravenna, condus de Hono-rius. Această divizare este accentuată de evoluţia problemei germanice între 395 şi 410. Goţii îşi reiau ofensiva în Orient, ameninţînd chiar Constantinopolul. Respinşi, vizigoţii, comandaţi de Alaric, se îndreaptă spre Occident, în timp ce ostrogoţii invadează provinciile danubiene. Acest dublu atac ajunge pînă în Italia, între 402 şi 406, dar germanii sînt înfrînţi. Cu toate acestea, o nouă invazie răvăşeşte regiunile occidentale: în decembrie 406, alani, vandali şi suebi trec Rinul şi se răspîndesc în Europa occidentală pînă la Peninsula Iberică, unde ajung în 409, împărţindu-şi teritoriile acesteia. O bună parte a Occidentului cade şi e supusă de conducătorii barbari, iar scoţii, picţii şi saxonii fac incursiuni din ce în ce mai frecvente în Britannia. Cucerirea Romei în 410. Vizigoţii lui Alaric îşi reîncep atacurile în Italia şi, de această dată, reuşesc să cucerească Roma, care e prădată în august 410; de aici, vizigoţii înaintează spre Italia de sud, după care se îndreaptă spre Gallia. Deşi nu marchează prăbuşirea Imperiului Roman în Occident, acest eveniment are totuşi profunde repercusiuni, punînd, mai ales, în evidenţă slăbiciunea acestui imperiu ce supravieţuieşte de acum înainte sub tutela populaţiilor germanice, care nu mai întîmpină vreo rezistenţă reală în faţa pătrunderii în provinciile occidentale. DE LA UNITATE LA DIVIZARE 105 Unei Europe romane unificate faţă în faţă cu o lume germanică în plină transformare îi ia locul o organizare mult mai complexă a spaţiului european. Contrastul dintre regiunile mediteraneene şi Europa centrală subzistă, dar e contrabalansat de opoziţia dintre o Europă orientală în care structurile romane se menţin şi se desăvîrşesc în cadrul Imperiului Bizantin şi o Europă occidentală a cărei evoluţie depinde de repartiţia de forţe între regatele barbare şi de contactele dintre cele două forme de cultură, romană şi germanică: istoria Europei intră astfel într-o nouă fază. DOCUMENT Marile invazii de la începutul secolului al V-lea 1. Invazia din 406-407 în Gallia: „Voi aminti unele dintre nenorocirile noastre prezente. Dacă pînă acum puţini dintre noi s-au bucurat de linişte, nu e meritul nostru, ci o datorăm faptului că Domnul s-a îndurat de noi. Puzderie de naţii care mai de care mai înspăimîntătoare au ocupat Gallia cît e ea de mare. întreaga întindere dintre Alpi şi Pirinei, mărginită de Ocean şi Rin, a fost pustiită de quazi, vandali, sarmaţi, alani, gepizi, heruli, saxoni, burgunzi, alamanni şi — o, stat nefericit! — pannonienii înşişi, deveniţi duşmani, au prădat-o [...]. Moguntiacum (Mainz), odinioară cetate ilustră, a fost cucerit şi distrus; în biserica de acolo, oamenii au fost masacraţi cu miile; Vangionum (Worms) a fost supus după un îndelungat asediu; oraşul Durocortorum (Reims) atît de prestigios, Samarobriva (Amiens), Nemetocenna (Arras), morinii — care sînt cei mai îndepărtaţi —, Tornacum (Tournai), Civitas Nemetum (Speyer), Argentoratum (Strasbourg) sînt acum teritoriu german. Provinciile Aquitania, Novempopulania, Lugdunensis, Narbonensis, cu excepţia cîtorva oraşe, sînt în întregime distruse, şi chiar şi în aceste oraşe, aflate în luptă cu asediatorii, foametea face ravagii. Nu pot să nu amintesc — şi să nu deplîng

— Tolosa (Toulouse), care-si datorează pînă acum salvarea de la ruină meritelor sfîntului său episcop Exsuperius. Ţinuturile spaniole ele însele, care văd, la rîndu-le, moartea cu ochii, tremură în fiece zi amintindu-şi de invazia cimbrilor şi ceea ce alţii au avut de suferit o dată ele trebuie să suporte cu teamă tot timpul. [...] Ce Povestire ar putea reda prin cuvinte potrivite că Roma, din propria sa fiinţă, nu luptă pentru glorie, ci pentru salvare, ba nici nu luptă, ci, cu Preţul aurului pe care-l deţine şi al tuturor vaselor ei de preţ, îşi răscumpără viaţa însăşi!" Sfîntul Ieronim, Scrisoarea 123, 16-17 106 AFIRMAREA EUROPEI Sfîntul leronim scrie această scrisoare la Betleem; din ea răzbate ecoul pe care-l au năvălirile de la 31 decembrie 406 în Imperiul Roman. Teritoriul care a suferit însă din partea barbarilor cele mai mari pustiiri a fost Gallia, unde aceştia vor să se instaleze definitiv. 2. Peninsula Iberică în mîinile barbarilor: „ Alanii, vandalii şi suebii pătrund în ţinuturile spaniole în anul 447 al acestei ere (era spaniolă: 409 d. Cr.). Unii spun că data ar fi la 4 ale calen-delor, alţii că ar fi la 3 ale idelor lui octombrie, a treia ferie (a treia zi a săptămînii — n. t.), sub al optulea consulat al lui Honorius şi al treilea al lui Theodosius, fiul lui Arcadius. [...] Barbarii, care pătrunseseră în ţinuturile hispanice, jefuiesc şi ucid fără milă. Nici ciuma nu iartă, făcînd adevărate ravagii, în timp ce ţinuturile hispanice cad pradă exceselor barbarilor, nenorocirea provocată de ciuma care bîntuie nefiind nici ea mai puţin îngrozitoare, bogăţiile şi proviziile adunate în oraşe sînt stoarse de tiranicul strîngător de impozite şi irosite de soldat, îngrozitoarea foamete, iat-o, atacă şi ea: fiinţele omeneşti devorează, împinse de foame, carne de om; mamele se hrănesc şi ele cu trupul propriilor copii, pe care-i ucid şi-i fierb. Fiarele sălbatice, nărăvite la cadavrele victimelor ucise de sabie, foame sau ciumă, sfîşie şi oameni dintre cei mai puternici şi, sătule de carnea acestora, se dezlănţuie pretutindeni, nimicind tot ce înseamnă om. Iată cum se împlinesc, prin cele patru plăgi — arme, foamete, ciumă şi animale sălbatice, care bîntuie peste tot în lume —, cele anunţate de Domnul prin profeţii Săi. Ţinuturile hispanice zac prefăcute în ruină de aceste flageluri; barbarii, convertiţi, din mila Domnului, la ideea de a institui pacea, trag la sorţi teritoriile provinciilor pentru a se stabili acolo. Vandalii ocupă Calicia, iar suebii regiunea situată la extremitatea occidentală, la ţărmul oceanului. Alanii trag la sorţi Lusitania şi Cartagina, în timp ce vandalii, porecliţi şilingi, obţin Baetica. Spaniolii din cetăţi şi satele fortificate care supravieţuiseră flagelului barbarilor stăpîni ai provinciilor se resemnează cu robia." Hydatius, Cronica 42, 46-49 Incepînd din anii 409-410, Peninsula Iberică ajunge în mare parte în mîinile barbarilor. Hydatius, episcop de Aquae Flaviae (Chaves, Portugalia), descrie aceste evenimente într-o cronică ce se termină cu anul 469. Opera sa permite urmărirea procesului de formare a regatelor barbare, precum şi sosirea vizigoţilor în peninsulă. PARTEA A DOUA Europa creştină. Secolele al V-lea-al XV-lea 7. Marile migraţii De prin anul 500 pînă în anul 1000, Europa cunoaşte vaste migrări de populaţii, care, în pofida dublei încercări, a lui lustinian şi Carol cel Mare, de a reconstitui imperiul mediteranean sau de a întemeia un imperiu în Occident, duc la separarea într-un Occident fârtmiţat, marcat de germanizare şi de cultura latină, şi un Orient restructurat, marcat de slavizare şi de cultura greacă. Cele cinci veacuri cuprinse între dispariţia Imperiului Roman de Apus (476) şi anul 1000 sînt decisive pentru formarea Europei. E perioada cînd se stabilizează popoarele care vor da naştere diferitelor state europene. E epoca în care opoziţiei tradiţionale dintre o Europă de sud

— mediteraneană şi de civilizaţie greco-ro-mană — şi o Europă de nord, pradă „barbarilor", i se substituie treptat opoziţia dintre o Europă Occidentală de cultură latină şi cu o puternică prezenţă germanică şi o Europă Orientală de cultură greacă şi cu o puternică prezenţă slavă. Aceste două fragmente esenţiale au apărut în cursul amplelor schimbări pe care obişnuim să le numim „marile migraţii". Trei mari valuri Deşi istoricii sînt cu toţii de acord în privinţa recunoaşterii rolului capital al invaziilor în formarea Europei, continuă să existe multe probleme atît în ce priveşte cauzele, cît şi natura şi evaluarea consecinţelor acestor mişcări de popoare în care coexistă migraţiile în interiorul Europei şi invaziile venite din exterior. cauzelor. Un fenomen atît de complex, desfăşurat timp Qe peste cinci secole şi la scara unui continent nu are o singură cauză. Cercetările sînt mult îngreunate de absenţa izvoarelor scrise de la nişte popoare care nu descoperă scrisul decît în contact cu 110 EUROPA CREŞTINĂ civilizaţia greco-romana: principalele mărturii sînt ale celor care au trebuit să suporte invaziile şi foarte rar ale invadatorilor; iar această carenţă nu e decît parţial compensată de descoperirile arheologice. Aşa încît sînt invocate, în general, două tipuri de cauze. Mult timp, s-a pus accentul pe cauze numite externe: popoarele se pun în mişcare în urma unui impuls declanşat de existenţa unor mari bogăţii slab sau prost apărate (bogăţiile Imperiului Roman îi atrag pe germani şi pe huni, cele ale imperiului carolingian îi ademenesc pe vikingi) sau de existenţa unor pămînturi nelocuite. Sau aceste popoare sînt împinse de valurile migratorii venite din adîn-cul Asiei, care determină, între altele, năvălirile cronice ale popoarelor stepei: huni, avari, bulgari... Tot aşa, anumite modificări climatice pot declanşa asemenea migrări ale popoarelor nordice. E însă cît se poate de evident că principalele cauze ţin chiar de popoarele care se deplasează: creştere demografică? Transformări ale modului de viaţă? Mutaţii ale structurilor sociale? în acest domeniu, izvoarele lipsesc cu desăvîrşire. Fiecare caz e foarte probabil un caz special, şi nu există nici o explicaţie generală care să lămurească sosirile succesive ale germanilor seminomazi, precum şi incursiunile caracterizate de violenţă ale călăreţilor stepei, lenta maree a ţăranilor slavi, pirateria maritimă a saxonilor şi a scandinavilor sau cucerirea islamică. Fără să mai punem la socoteală, în afara acestor „invazii" repertoriale, nenumăratele deplasări de indivizi, familii sau mici grupuri izolate. Invazii şi migraţii. Dacă ne mărginim la principalele mişcări de populaţii, putem distinge, în timp, trei mari cicluri: cel al germanilor, cel al slavilor şi arabilor, cel al vikingilor şi ungurilor. In secolele al V-lea şi al Vl-lea, continuă presiunea germanică începută încă din Antichitate. Principalele episoade, după apariţia germanilor răsăriteni — vizigoţi, apoi ostrogoţi —, cărora Constan-tinopolul le-a schimbat direcţia spre Occidentul meridional, şi după ampla desfăşurare a suebilor, vandalilor şi alanilor, care au trecut Rinul la începutul secolului al Vlea, sînt: lenta înaintare spre vest şi sud pe teritoriul Galliei a burgunzilor şi a unor popoare mai puţin sensibile la civilizaţia antică — franci şi alamanni; traversarea Mării Nordului de către iuţi, angli şi saxoni, care se suprapun peste celţii din Britannia; şi ultima cucerire germanică în vechiul teritoriu al imperiului, cea a longobarzilor, în Italia, în a MARILE MIGRAŢII 111 doua jumătate a secolului al Vl-lea. În ţinuturile astfel eliberate la est de Rin se stabilesc durabil saxoni, frizi, turingi, bavarezi, în timp ce Pe ruinele imperiului hunilor lui Attila, în bazinul Dunării, se edifică imperiul avarilor.

Secolul al VH-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii, g vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care istoricul bizantin lordanes o situează, la mijlocul secolului al Vl-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula. De aici, slavii se răspîndesc în trei direcţii: spre nord-est, prin taiga, spre bazinul fluviului Volga şi lacul Ladoga; către vest, în marea cîmpie dinspre nord, în direcţia Balticii şi a Elbei, dar şi spre munţii Boemiei şi Alpii Orientali; secolul al IX-lea va marca în aceste regiuni expansiunea maximă a popoarelor slave; şi, în sfîrşit, spre sud, în Balcani, unde constituie grupuri pe care bizantinii le numesc „sclaviniile". Această înaintare slavă nu împiedică înaintarea unor noi popoare venite din stepă: bulgarii, care se stabilesc la sudul Dunării de Jos în 681; chazarii, care întemeiază la sfîrşitul secolului al Vll-lea, între Volga şi Ural, un imperiu ce va rămîne stabil timp de trei secole, în acelaşi timp, Europa are de suportat ultimele asalturi ale cuceririi musulmanilor — este al doilea val —, care, după ce amputaseră Imperiul Bizantin de cele mai frumoase provincii orientale ale sale, eşuează la începutul secolului al VUI-lea în Asia Mică şi sub zidurile Constantinopo-lului. Ei reuşesc însă, în vest, pornind din Africa de Nord, să pună stăpînire în 711 pe Spania vizigotă, înainte de a fi opriţi în Gallia, la Poitiers, în 732. Secolele al IX-lea şi al X-lea se caracterizează printr-un nou tip de incursiuni. Expediţiile musulmanilor — ale sarazinilor — au loc pe ţărmurile Galliei şi Italiei (Sicilia e cucerită în secolul al IX-lea). Dar, mai ales, cea mai mare parte a Europei se vede confruntată cu acţiunile multiforme ale scandinavilor — vikin-gri —, care practică, de la Volga pînă la Atlantic, în aceeaşi măsură, pirateria şi jaful, marele comerţ maritim şi terestru, mercenariatul în solda conducătorilor şi colonizarea — în Anglia Şi Normandia, bunăoară —, cu scopul stabilizării lor durabile în acele ţinuturi. Această ultimă mişcare, căreia nu trebuie să-i vedem doar aspectele negative, căci pune în evidenţă noile forţe ce apar în Europa nordică, e însoţită, în secolul al IX-lea, de insta-area ultimului popor care a reuşit să ajungă pînă în inima Ur°pei: maghiarii; ei pun atunci stăpînire pe Cîmpia Panonică 112 EUROPA CREŞTINĂ lăsată neocupată după prăbuşirea imperiului avarilor, la sfîrşitul secolului al VIII-lea. Din acel moment, doar Europa Orientală va mai suferi incursiuni venite din exterior. Dar acest vîrtej de invazii a lăsat urme durabile de la un capăt la celălalt al Europei. Occidentul fărîmiţat Regatele germanice. Consecinţele cele mai nemijlocit vizibile ale marilor invazii sînt, în primul rînd, de ordin politic. Dispariţia imperiului în spaţiul occidental lasă cîmp liber unor noi entităţi politice, al căror spirit e cu totul străin celui reprezentat de statul roman: populaţia sau tribul germanic, adică un ansamblu de războinici liberi şi sub arme, grupaţi în jurul unei familii al cărei conducător întruchipează valorile naţionale. Aceste grupări se descompun şi se recompun în formaţii instabile în timp şi spaţiu. Este vremea fărîmiţării, fiecare regiune definindu-se în acelaşi timp prin ataşamentul său, mai mare sau mai mic, faţă de romanitate şi prin prezenţa, mai mult sau mai puţin puternică, a unei populaţii germanice dominante. Din această diversitate, ies totuşi în evidenţă anumite epoci bine individualizate. Către 500, preeminenţa aparţine încă regatelor pe care goţii şi burgunzii, creştini arieni, le-au implantat în regiunile sudice cele mai romanizate ale imperiului: după regatul vizigot de la Tolosa (Toulouse), cel mai important este cel edificat de ostro-gotul Theodoric (493-526) în jurul Italiei şi al capitalei sale, Ravenna. Un secol mai tîrziu, configuraţia politică a Occidentului este foarte diferită. La nord, anglo-saxonii devin stăpînii Angliei. Pe continent, două noi popoare joacă în această perioadă cele mai importante roluri: francii şi longobarzii. Secolul al Vl-lea este cel al expansiunii francilor după succesele militare ale regelui lor Clovis (481-511) şi trecerea acestuia la creştinismul roman: înfrînţi la Vouille (Voclade?) în 507, vizigoţii sînt expulzaţi din Gallia şi izolaţi în Spania, unde Toledo (Toletum) devine centrul unei strălucitoare civilizaţii; regatul burgund dispare în timpul fiilor lui Clovis, iar hegemonia

francilor ajunge să cuprindă principalele populaţii germanice situate în stînga şi — fenomen capital — în dreapta Rinului. Această extindere a spaţiului franc, ce a durat din secolul al Vllea pînă în secolul al VIII-lea, nu poate avea loc decît prin divizările familiale — faimoasele partaje MARILE MIGRAŢII 113 jnerovingiene — şi prin afirmarea particularismelor regionale _- din Aquitania pînă în Bavaria —, aspectul său esenţial fiind însă cel al basculării centrului politic din Occident spre nord, între Sena şi Rin. în acelaşi fel, după efemera recucerire a Italiei de către trupele împăratului lustinian, sosirea în Cîmpia Fadului, începînd cu 568, a longobarzilor păgîni şi violent antiromani marchează pentru Italia, în a doua jumătate a secolului al Vl-lea, adevărata ruptură cu Antichitatea. Imperiul carolingian şi transformările ce au loc în Occident, înaintarea germanică se stabilizează, iar legăturile Occidentului cu Constantinopolul şi cu Mediterana orientală se întrerup, începînd cu secolul al VH-lea, din cauza înaintării slavilor şi arabilor. Europa e martora unei prime încercări originale de unificare, în care se îmbină experienţele germanice, romane şi creştine. Ea e opera dinastiei Carolingienilor, originară din partea nord-orientală a regatului franc, Austrasia. Membrii acesteia se afirmă ca apărători ai creştinătăţii: îi opresc pe arabi la Poitiers, iau locul ultimilor regi merovingieni şi se impun nu numai în întreaga Gallie, dar şi, în pofida rezistenţei saxonilor, în Germania dintre Rin şi Elba, favorizîndu-i creştinarea. Regele Pepin cel Scurt stabileşte o alianţă strînsă cu papalitatea. Fiul său, Carol cel Mare (768-814), răspunzînd chemării papei, pune stăpînire pe regatul longobard, în 774. La sfîrşitul secolului al VIH-lea, el domină totalitatea vechiului Occident roman — cu excepţia insulelor britanice, a Spaniei musulmane şi a Italiei de sud, rămasă longobardă sau bizantină —, sporit cu regiunile situate între Rin şi Elba. Carol cel Mare stabileşte o capitală — Aachen (fostul Aquis Granum) — pentru acest ansamblu răzleţ, conferindu-i apoi o nouă dimensiune politică cu ocazia încoronării sale ca împărat la Roma, în ziua de 25 decembrie 800. In acest imperiu „restaurat" — textele vorbesc despre renovatio imperii — şi în imensul efort de legislaţie şi organizare încercat de Pepin cel Scurt, Carol cel Mare şi urmaşii lor putem găsi măsura profundelor transformări survenite în Occident începînd cu secolul a' V-lea. Prima este de ordin economic: e vorba, după scăderea demografică şi decăderea oraşelor, de profunda ruralizare a socieaţn- Centrele sale vitale se situează din acel moment la nivelul Orneniilor rurale ce tind spre autarhie, ceea ce implică izolare economică şi diminuarea schimburilor şi a emisiunilor monetare, 114 EUROPA CREŞTINA fenomene reflectate de renunţarea la baterea monedelor de aur. A doua este de ordin social: în această societate fracţionată, puterea, generată de practicarea războiului şi de luarea în posesie a pămînturilor, se concentrează în mîinile unor aristocraţii de origine germanică sau indigenă. Cei puternici se impun întregii lumi rurale: sclavi, coloni sau ţărani liberi, constrînsi „să ceară" protecţia unui personaj important. Ei tind să se impună şi în faţa regilor, care, pentru aşi asigura serviciile şi fidelitatea acestora, le acordă beneficii în cadrul *vasalităţii. A treia e de ordin religios, avînd, fără îndoială, întîietate asupra celorlalte: e vorba de creştinarea acestei societăţi, fenomen despre care vom vorbi din nou în capitolul următor. Numai creştinarea face posibilă refacerea unui imperiu care, sub aparenţe antice, e în primul rînd creştin şi sprijinit pe Biserică; o Biserică ce furnizează cadrele — episcopi, călugări şi abaţi — primului mare efort de reviriment cultural ce are loc în Occident de la Antichitate încoace: Renaşterea carolingiană. Pentru redresarea limbii, a educaţiei şi culturii, însoţită de o normare

a scrisului, Carol cel Mare face apel la toţi cei care ştiau ce înseamnă acest lucru sau duseseră mai departe tradiţia antică: italieni ca Petrus din Pisa sau Paulus Diaconus, spanioli ca Theodulf, anglo-saxoni ca Alcuin. Dar încercarea politică a lui Carol cel Mare şi a fiului său Ludovic cel Pios (814-840) era prematură. Imperiul nu a supravieţuit neînţelegerilor intervenite între descendenţii lor, care încheie în 843 Tratatul de la Verdun, creînd un stat franc de apus — viitorul regat al Franţei —, un stat franc de răsărit — viitorul regat al Germaniei — si, între cele două, de la gurile Rinului pînă în Italia centrală, Lotharingia, o regiune sortită fărîmiţării. Faptul că imperiul nu a supravieţuit s-a datorat şi loviturilor primite din exterior, timp de decenii, de la vikingi şi sarazini. Dar n-a supravieţuit mai ales din cauza afirmării aristocraţiilor locale, care au deturnat în propriul folos puterea publică restaurată de Carol cel Mare. La toate nivelurile, în secolele al IX-lea şi al X-lea, Occidentul începe să se fărîmiţeze din nou. Europa datorează încercării întreprinse de Carolingieni în primul rînd un ideal: cel al unui imperiu creştin care să conducă spre mîntuire întregul popor al creştinătăţii latine. Ea îi datorează şi o realitate: axa Aachen-Roma, care va fi, timp de veacuri, coloana vertebrală a Occidentului. MARILE MIGRAŢII 115 Orientul restructurat Cînd, la 11 mai 330, Constantin îşi inaugura noua capitală, el nu-şi propusese să creeze o capitală de secesiune, care să ţină locul Romei, ci voia doar să realizeze un fel de prelungire a acesteia, începînd din acel moment, întreaga istorie a Orientului bizantin se poate rezuma în formula „Constantinopol cu Roma sau Con-stantinopol fără Roma". Pentru lustinian, „Imperiul Roman e universal" şi înglobează în unitatea sa teritorială reconstituită ambele capitale, în schimb, pentru împăraţii *iconoclaşti, „Imperiul Creştin este patria lor, pe care trebuie s-o apere de necredincioşi", strîngîndu-se în jurul Constantinopolului cel unic. între aceste două epoci, e adevărat, invaziile musulmane şi slave din secolul al VH-lea au modificat profund geografia politică a Occidentului şi Orientului mediteranean. Recucerirea iustiniană. Dacă veacul al V-lea e marcat în Occident de dispariţia Imperiului Roman şi de apariţia regatelor barbare, trebuie subliniat că acest secol a însemnat, de asemenea, menţinerea şi dezvoltarea vitalităţii schimburilor economice transmedi-teraneene, înlesnite datorită generalizării economiei monetare. Din Alexandria, Antiohia, Cartagina si, bineînţeles, din Constantinopol, produsele — papirus, mătăsuri, mirodenii, carbonat de sodiu — continuă să sosească la Ravenna, Ostia, Massilia şi Narbo, unde sînt schimbate pe grîne, sclavi saxoni, cositor şi marmură din Pirinei. Marii negustori orientali şi evrei din regatele barbare ale Occidentului, prezenţi în toate cetăţile, controlează acest comerţ liber transmediteranean. Recucerirea iustiniană din secolul al Vl-lea pare aşadar să fie mai puţin consecinţa unui ataşament încăpăţînat la ideea imperială romană, cît voinţa de a reuni într-un singur ansamblu politic teritorii care-si păstraseră şi dezvoltaseră unitatea economică. Profitînd de circumstanţe politice favorabile — descompunerea Datelor barbare —, lustinian reuşeşte să redea, la mijlocul secolului ^ v I-lea, unitate politică ţinuturilor mediteraneene (Mare nosîrum) 111 JUrul Romei şi Constantinopolului. De la Constantinopol pleacă xpediţiile militare care ajung să recucerească Africa de la vandali 3), Italia de la ostrogoţi (555), precum şi zona de coastă a hispanice şi insulele (564). Mediterana redevenise un 116 EUROPA CREŞTINĂ „lac roman", iar imperiul putea fi refăcut pe o bază juridică, economică şi politică, cu o legislaţie comună, Codul lui lustinian, care a restabilit teritorialitatea legilor, şi cu un centru religios, Sfînta Sofia de la Constantinopol (537). *Nomisma de aur se impune ca „dolar al Evului Mediu", reglînd schimburile economice trans-mediteraneene. împăratul e desemnat ca

„*basileus" numit de Cristos. lustinian stă în fruntea unui „stat universal" şi creştin; el poate aşadar să apară pe nomisme cu globul *crucifer în mînă, apărat de îngeri. Pe la sfîrşitul veacului al Vl-lea, această grandioasă operă a lui lustinian e însă ameninţată. Invazia slavă din Peninsula Balcanică îi obligă pe împăraţi să abandoneze Roma şi să se replieze asupra Constantinopolului pentru a organiza apărarea. Invaziile slave din secolul al Vll-lea. Slavii, populaţii paşnice şi mari, stabilite în regiunile de şes de la nordul Dunării, vor fi puşi în mişcare sub conducerea unor populaţii turco-mongole, avarii şi bulgarii. Dar, spre deosebire de aceştia din urmă, slavii trec masiv la o viaţă sedentară în văile Peninsulei Balcanice, împin-gînd spre înălţimile munţilor populaţiile autohtone, albanezii, tracii şi ilirii. Slavizarea Balcanilor are mai multe consecinţe, în primul rînd, schimbă structura etnică a peninsulei; în al doilea rînd, pune capăt crizei demografice a imperiului, care afecta mai ales agricultura si, din această cauză, contribuie la crearea unui regim agrar nou; în sfîrşit, ea s-a constituit într-o barieră foarte greu de trecut între est şi vest, de-a lungul unei linii de ruptură care coincidea grosso modo cu frontiera lingvistică. Iată de ce slavizarea Balcanilor a contribuit din plin la accentuarea ignoranţei în care vor pluti de acum înainte Orientul grecesc şi Occidentul latin unul faţă de celălalt, şi acest lucru cu atît mai evident cu cît pe ţărmurile sudice ale Mediteranei se constituie imperiul arab. Mahomed şi slavii au contribuit la scindarea Imperiului Roman (imperium Romanurri). Iconoclasmul. Aflaţi sub dubla ameninţare avaro-slavă, apoi bulgaro-slavă şi arabă, împăraţii bizantini vor reacţiona: mai întîi, prin crearea „sistemului *themelor", apoi prin iconoclasm. Sistemul themelor are ca scop împărţirea teritoriului imperial în circumscripţii militare, unde strategul concentrează în mîinile sale toate puterile civile şi militare. Pe de altă parte, recrutarea în MARILE MIGRAŢII 117 armată condiţionează din acel moment serviciul militar de posesia unei părţi din suprafaţa teritoriului naţional, conducînd la apariţia unei noi clase militare de soldaţi-ţărani, şi a unui nou regim agrar. Armata acestor themata este în mod fundamental o armată regională, al cărei teatru de operaţiuni este thema. Constantinopolul abandonase într-adevăr Roma. împăraţii se înzestrează de asemenea cu o armă ideologică în stare să înfrunte islamul şi să asigure coeziunea statului: e vorba de *iconoclasm (726-843). începînd cu secolul al VH-lea, cultul *icoanelor a luat proporţii considerabile în imperiu. Călugării au favorizat cu prisosinţă această venerare a icoanelor făcătoare de minuni, din care trăgeau cele mai mari foloase; fenomenul contribuie la întărirea aspiraţiilor către o spiritualitate concentrată la nivelul locurilor miraculoase. La începutul secolului al VIII-lea, aceste practici trezesc reacţia mediilor cultivate ale Curţii şi Bisericii, ceea ce are ca rezultat o criză iconoclastă care izbucneşte sub împăratul Leon III. Acesta, în 726, porunceşte distrugerea reprezentării lui Cristos de deasupra intrării în vestibulul palatului imperial, înlocuind-o cu Crucea „victorioasă şi de viaţă dătătoare", prezentată ca simbol al strîngerii rîndurilor populaţiilor imperiului creştin din Orient în faţa pericolului musulman şi păgîn. Această nouă concepţie a unui creştinism ofensiv concentrat în jurul persoanei imperiale dă naştere multor reacţii de ostilitate, în special din partea teologului creştin loan din Damasc, numit Damaschinul, autor al unui celebru tratat în favoarea cultului icoanelor, în realitate, iconoclasmul n-a ajuns niciodată să-şi joace rolul de teologie centralizatoare, îndată ce armatele bizantine au respins ameninţările nemijlocite, s-a manifestat voinţa de revenire la o spiritualitate mai regională, în aceste condiţii se ţine, în 787, la Niceea, al şaptelea şi ultimul conciliu ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor, dar al cărui triumf n-a fost definitiv decît în 843, fiind mereu comemorat de atunci prin „sărbătoarea dreptei credinţe". Iconoclasmul a avut şi importante repercusiuni internaţionale. Călugării care au fugit de persecuţii au contribuit, desigur, la înflo-r'rea culturii bizantine în Italia septentrională, în Sicilia şi chiar |a Roma, unde papalitatea a condamnat decretele împăraţilor 'conoclaşti.

Sentimentul de ruptură dintre Orientul imperial şi Accidentul pontifical i-a determinat pe papi să caute cu înfrigurare „n altg zări protecţia militară pe care imperiul nu le-o mai putea da ^potriva longobarzilor. Francii au acceptat rolul de protectori ai 118 EUROPA CREŞTINA papalităţii; noua dinastie, Carolingienii, a fost de altfel recompensată prin încoronarea ca împărat a lui Carol cel Mare în anul 800, resimţită la Constantinopol ca un ultragiu. Iconoclasmul, apărut, în împrejurări excepţionale, pentru a asigura supravieţuirea Imperiului Roman ameninţat în însăşi existenţa lui de atacurile musulmane şi bulgare, dispare în mod firesc o dată cu pericolul care-l născuse. Locul Crucii „victorioase şi de viaţă dătătoare" pe care împăraţii iconoclaşti o adoptaseră este luat de icoană, ca manifestare spirituală şi culturală de identificare a elenismului creştin. DOCUMENTUL l Panegiricul lui Theodoric, regele ostrogoţilor, scris de Ennodius Magnus, episcop al Papiei (Pavia) „închinare aşadar, celui mai mare dintre regi, sub autoritatea căruia tăria libertăţii şi-a regăsit întreaga dulceaţă, închinare trăiniciei statului, căci ar fi o rătăcire să o separăm de propriile-ţi fapte şi să despărţim chiar şi în cuvinte ceea ce timpul a unit întru statornicie. Dacă stau să socotesc luptele regelui meu, voi număra tot atîtea izbînzi: nu există duşman cu care să-ţi fi încrucişat pasul şi care să nu fi adăugat ceva la slava ta: cel ce s-a pus împotriva voinţei tale sa luptat pentru propriile-ţi biruinţe; de fiecare dată, îngenuncherea sa a dat la iveală o înnoită slavă a îndurării tale, doar dacă împotrivirea lui n-a slujit la sporirea propriului tău curaj. Cel ce te-a văzut în luptă a fost învins; cel ce te-a privit în vreme de pace n-a avut de ce să se teamă, în toiul succeselor tale, făgăduinţele demne de cinstire n-au fost uitate; în focul bătăliilor, bărbăţia s-a arătat fără nici o clipă de întîrziere. Drumurile tale au fost pline de obstacole, care au fost însă, zi de zi, martorele izbînzilor tale. Dar iată că noi şi nemaivăzute merite mă cheamă pe un alt făgaş. Văd frumuseţea oraşelor renăscute din propria-le cenuşă şi acoperişurile palatelor strălucind împurpurat pretutindeni. Văd edificii terminate înainte să pot spune că au fost începute, lată străbuna însăşi a cetăţilor, Roma, care întinereşte pe măsură ce vestigiile sordide ale bătrîneţii ei dispar. Iertaţi-mă, sfinte rămăşiţe ale geniului imperial: căci e mai greu să ştergi urmele ruinei decît să porneşti la ridicarea unui oraş. Să mai adaug că ai acoperit Senatul cu o cunună de flori fără număr? Că nimeni nu şi-a pierdut speranţa să se înalţe în rang cînd rugăminţile îi erau însoţite de mărturia propriei conştiinţe? [...] Avuţia statului a sporit în aceeaşi măsură cu bogăţiile persoanelor particulare. Nicicînd zavistia n-a avut ce MARILE MIGRAŢII 119 căuta în palatul tău; pretutindeni binefacerile au curs cu prisosinţă. Nimeni n-a plecat de la tine fără să fi fost copleşit de favoruri; nimeni n-a avut a se vaită de cruzimea surghiunului." P. Riche şi G. Ţaţe, Textes et documents d'histoire du Moyen Age. V*-X' siecles, I, SEDES, Paris, 1972, pp. 5758 Dominaţia ostrogoţilor în Italia are loc în timpul primei generaţii de regate barbare apărute în Occident, caracterizate de arianism şi de o îndelungată convieţuire cu civilizaţia romană. Stăpîn al Italiei între 493 şi 526, Theodoric duce o politică riguroasă de separare între goţi şi romani şi se prezintă în faţa populaţiilor ce trăiau în Italia ca reprezentant al împăratului de la Constantinopol, neaducînd atingere Romei, Senatului şi instituţiilor tradiţionale. Aşa se explică şi adeziunea unei mari părţi a elitei peninsulei, cum e şi cazul lui Ennodius, episcopul catolic al Popiei (Pavia), care compune pentru Theodoric, în anul 506, acest panegiric scris

după canoanele romane, unde sînt proslăvite în aceeaşi măsură victoriile militare şi rolul civilizator al cuceritorului ostrogot. DOCUMENTUL 2 Bătălia de la Poitiers (732) văzută de un om din sud: Anonimul de la Cordoba „Atunci, Abd al-Rahmăn, văzînd ţinutul plin de mulţimea nesfîrşită a armatei sale, a străbătut munţii bascilor şi, trecînd prin defilee cu uşurinţa cu care ar fi înaintat prin cîmp deschis, a pătruns în inima meleagurilor francilor; şi nici nu şi-a făcut bine apariţia, că se şi repede cu spada, astfel încît Eudes, pregătit de luptă de cealaltă parte a rîului numit Garumna (Garonne) sau Duranius (Dordogne), e pus pe fugă. Doar Dumnezeu poate socoti numărul morţilor şi al răniţilor. Atunci Abd al-Rahmăn, urmărindu-l pe sus-numitul duce Eudes, hotărăşte să se ducă să jefuiască biserica din Turones (Tours), distrugînd pe unde trecea palatele şi dînd foc bisericilor. Majordomul Austrasiei, dinspre interiorul ţinutului francilor, pe nume Carolus, bărbat războinic încă din fragedă virstă şi atotştiutor în meşteşugul armelor, înştiinţat dinainte de Eudes, îi ţine piept. Din acea clipă, vreme de şapte zile, cei doi potrivnici, vrînd sa-şi aleagă un loc pentru desfăşurarea bătăliei, încep să se hărţuiască, după care, în sfîrşit, se pregătesc de luptă; dar, în timp ce se voinicesc pe viaţă şi pe moarte, oamenii de la miazănoapte rămîn la prima vedere nemişcaţi ca un zid, ţintuiţi strîns unii lîngă ceilalţi, ca stanele din .mulurile cu frig ca de gheaţă, masacrîndu-i cu săbiile pe arabi. Iar cînd oamenii din Austrasia — superiori prin numărul lor nesfîrşit şi mai plini e nvnă datorită armelor pe care le mînuiau şi cu care străpung duşmanul 120 EUROPA CREŞTINA în inimă — dau peste regele acestora, îl ucid; de cum se lasă noaptea, lupta ia sfîrşit, iar ei îşi ridică săbiile în aer a fălosie. Ziua următoare, văzînd tabăra uriaşă a arabilor, se pregătesc de luptă. Scoţîndu-şi în zori sabia din teacă, europenii iscodesc corturile arabilor aşezate în ordine aşa cum fusese dispusă tabăra de corturi. Ei nu ştiu însă că sînt, toate, goale; cred că înăuntru se află falangele sarazinilor gata de luptă; trimit cercetaşi, care descoperă că ismaeliţii fugiseră. În timpul nopţii, se îndepărtaseră încolonaţi, în tăcere şi în cea mai desăvîrşită rînduială, spre patria lor. Cu toate acestea, europenilor le este teamă ca nu cumva, ascunşi pe drumurile de retragere, sarasinii să le întindă curse. De aceea, mare le e uimirea cînd, după ce în zadar dau ocol taberei, tot pe ai lor îi află. Astfel, popoarelor amintite nemaifiindu-le deloc teamă că lupta ar putea reîncepe, după ce au împărţit prada şi captura, ele s-au întors bucuroase în ţinuturile lor." Ch.-M. de La Ronciere, R. Delort, M. Rouche, L'Europe au Moyen Âge, I, col. „U", Colin, Paris, 1969, p. 139 Douăzeci de ani după cucerirea Spaniei de către musulmani, bătălia de la Poitiers (732) marchează pentru istorici momentul decisiv al opririi înaintării islamului în Europa Occidentală; contemporanii însă nu aveau încă de unde să ştie asta... De aici, şi caracterul excepţional al acestui poem, compus la vreo douăzeci de ani după bătălie de un creştin anonim care trăia la Cordoba aflată sub stăpînire musulmană şi care scrie în versuri latineşti în stil epic pentru a preamări evenimentul. Textul e de două ori interesant. Pe de o parte, pe plan militar, el pune faţă în faţă într-un mod impresionant două tradiţii cit se poate de diferite: mobilitatea trupelor lui Abd al-Rahmăn, care organizează şi conduce această incursiune cu scop de pradă, şi caracterul masiv al armatei france; el insistă de asemenea- asupra armamentului superior al oamenilor „de la miazănoapte", asupra „armelor pe care le mînuiau" : e vorba de renumita sabie francă, citată de mai multe ori în text. Pe de altă pane, pe plan politic, poemul prezintă în două locuri victoria pe care oamenii lui CarolMartel — numiţi „oamenii de la miazănoapte" sau „oamenii din Austrasia" — o obţin împotriva arabilor ca

victorie a europenilor, care-şifac aici una dintre primele lor apariţii în cadrul textelor medievale. DOCUMENTUL 3 încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat l. Liber Pontificalis „După toate acestea, s-au adunat cu toţii din nou în bazilica Sfîntului Petru cu ocazia sărbătoririi Crăciunului. Atunci venerabilul şi augustul MARILE MIGRAŢII 121 pontif l-a încoronat pe rege cu propriile-i mîini, aşezîndu-i pe creştet o coroană foarte preţioasă. Atunci credincioşii romani, văzînd iubirea atît de mare pe care o purta Bisericii romane şi vicarului său a cărui apărare 0 jurase, au exclamat într-un glas, la porunca lui Dumnezeu şi a preafericitului Petru, portarul împărăţiei cerurilor: «Lui Carol, preacucernicul A ugust, încoronat de Dumnezeu, mare şi aducător de pace împărat, viaţă şi izbîndă. » Această aclamaţie a răsunat de trei ori înaintea Confesiunii de credinţă a preafericitului Petru; s-au invocat numeroşi sfinţi; de toţi a fost proclamat împărat al romanilor. Imediat după aceea, preasfîntul episcop şi papă l-a uns cu ulei sfinţit pe Carol, neasemuitul fiu al Apăratului, în chiar ziua Naşterii Domnului." 2. Vita eî gesta C ar oii Magni de Eginhard „Ultima călătorie pe care Carol a făcut-o la Roma a mai avut şi alte motive. Romanii se dezlănţuiseră cu furia lor asupra pontifului Leon — scoţîndu-i ochii şi tăindu-i limba — şi-l constrînseseră să ceară ajutorul regelui. Venind aşadar la Roma pentru restabilirea situaţiei Bisericii, foarte compromisă din cauza acestor incidente, Carol a petrecut acolo întreaga iarnă. Atunci a primit şi titlul de împărat şi de „August". Şi s-a arătat mai întîi atît de nemulţumit, încît ar fi renunţat, spunea el, să intre în biserică în ziua aceea, cu toate că era o zi de mare sărbătoare, dacă ar fi ştiut dinainte ce avea de gînd pontiful. După cum a suportat cu tot atîta răbdare invidia împăraţilor romani, care erau nemulţumiţi pentru titlul pe care îl primise, si, graţie mărinimiei sale care îl ridica atît de mult deasupra lor, a ajuns, trimiţîndu-le numeroase solii şi adresîndu-li-se în scrisori cu numele de „fraţi", să le învingă în cele din urmă împotrivirea." R. Folz, Le Couronnement imperial de Charlemagne, col. „Trente journees qui ont fait la France", Gallimard, Paris, 1964, pp. 281-282 încoronarea ca împărat a lui Carol cel Mare de către papa Leon IU la Roma, la 25 decembrie 800, marchează naşterea unui imperiu cu rădăcini în tradiţia antică şi, în aceeaşi măsură, în cea creştină. Evenimentul nu e 'nsă prezentat în acelaşi fel de anturajul papei (prin naraţiunea oficială din Liber Pontificalis) şi de anturajul lui Carol cel Mare (cu povestirea scrisă de biograful său, Eginhard). 8. Creştinătatea anului 1000 Trecerea de la Roma creştină la Europa creştină s-a petrecut între secolele al V-lea şi al X-lea. Organizarea administrativă, reflecţia teologică, efortul misionar au însoţit acţiunile politice şi militare. Astfel, spre anul 1000, de la stepele ruseşti şi pînă în Spania — cu excepţia unei zone sudice marcate de islam — s-a constituit o lume creştină în jurul a doi poli, cel necontestat al Bizanţului şi cel, mai puţin stabil, al papalităţii şi al Sfîntului Imperiu Romano-German. Fenomenul cel mai important al istoriei europene între secolele al V-lea şi al X-lea, cel care-i va conferi, în raport cu restul lumii, caracterul specific, este creştinarea. Aria naturală de propagare a creştinismului fusese mai întîi Imperiul Roman, adică o răspîndire de la est spre vest în lumea mediteraneană, însoţită de o extindere spre nord-vest în Gallia şi Britannia. La sfîrşitul secolului al V-lea, această primă fază de creştinare este caracterizată de faptul că Orientul e mai creştinat decît Occidentul, iar oraşele, relee fireşti de transmisie, sînt mai creştinate decît mediul rural. Din secolul al V-lea pînă în cel de-al X-lea, are loc, tot în acest cadru, o creştinare în profunzime, de data aceasta şi în mediile rurale occidentale. Intervin

însă în acelaşi timp importante modificări. Pe de o parte, expansiunea unei religii concurente, islamul, opreşte dezvoltarea religiei creştine, determinînd uneori dispariţia sa în regiunile creştinate mai demult din jurul Mediteranei. Pe de altă parte, asistăm, pornind de la bisericile organizate în jurul Romei şi Constantinopolului, la evanghelizarea regiunilor de nord şi de răsărit ale continentului, astfel încît, spre anul 1000, Europa se compune în majoritate din state creştine. Temeiurile creştinării Structurile. La sfîrşitul secolului al V-lea, structurile Bisericii se modelează după cele ale imperiului. „Cetatea" romană dă CREŞTINĂTATEA ANULUI 1000 123 naştere diecezei, condusă de un episcop care strînge în jurul amvonului — cathedra — cler şi credincioşi din oraş şi de la ţară. Ca şi cetăţile, diecezele se grupează în provincii a căror metropolă e sediul unui arhiepiscop. Dintre aceste metropole, unele datorează vechimii lor întru credinţă sau unor împrejurări politice speciale o preeminenţă care depăşeşte cadrul metropolitan; e cazul marilor *patriarhii, a căror listă o fixează lustinian la mijlocul secolului al VI-lea: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim. Aceste cadre deja existente, uneori zguduite sau spulberate în timpul invaziilor — bunăoară, cele din Pannonia, Renania, Britan-nja __, sînt apoi întărite de cuprinderea lor în noile structuri legate de evanghelizarea mediilor rurale — parohii şi biserici rurale — şi de avîntul monahismului. Incepînd cu secolul al IV-lea în Orient, cu al V-lea în Occident, se înmulţesc într-adevăr comunităţile puse în slujba unei vieţi de rugăciune, de muncă şi penitenţă. Situate la periferiile oraşelor, dar cel mai adesea la ţară, în „pustiu", mînăs-tirile apar spontan de la un capăt la altul al lumii creştine; după veacuri de diferenţe, ele tind să se unifice prin adoptarea unor ilustre reguli, ca de pildă cea a Sfîntului Vasile în Orient sau cea a Sfîntului Benedict în Occident. Doctrina, în secolele al IV-lea şi al V-lea, după recunoaşterea creştinismului ca religie oficială a imperiului, *Părinţii Bisericii şi marile concilii ecumenice au stabilit doctrina creştină în esenţa ei. Această elaborare a dat loc unor confruntări dramatice, care i-au pus faţă în faţă pe teologii adepţi ai dreptei credinţe cu diferite forme de erezie, în secolul al IV-lea, controversele au ca obiect mai ales misterul Sfintei Treimi, împotriva adepţilor arianismului, care, în numele monoteismului, îl declară pe Tatăl superior Fiului, con-ciliul şi canoanele (Crezul) de la Niceea (325) afirmă egalitatea persoanelor divine şi-L proclamă pe Fiul „consubstanţial" cu Tatăl. Apar mai apoi preocupări divergente în Orient şi în Occident. Orientul, impregnat de gîndire greacă şi pasionat de speculaţia teologică, intră în ample dezbateri privind dubla natură a lui Cristos: unii, adepţi ai nestorianismului şi condamnaţi de conciliul de la Efes, ln 431, insistă asupra naturii umane a lui Cristos, refuzînd aşadar Maicii Sale titlul de Maică a lui Dumnezeu (Theotokos); ceilalţi, Monofiziţii, condamnaţi în 451 de conciliul de la Chalcedon, nu acceptă decît natura divină a lui Cristos. Aceste două erezii, care compromit misterul întrupării şi pe cel al Mîntuirii, au lăsat în Orient 124 EUROPA CREŞTINĂ urme durabile. Occidentul, în acelaşi timp, îşi pune întrebări mai concrete despre mîntuirea omului; ilustrate de Sfîntul Augustin, dezbaterile privind harul şi predestinarea, ca şi cele referitoare la modul de edificare a Cetăţii lui Dumnezeu sînt aici, pentru multă vreme, dominante. În Occident, poate în Spania, apare formula care va opune — şi mai opune încă şi azi — lumea creştină latină şi lumea creştină greacă: Filioque. Impusă de Carol cel Mare, această formulă precizează că Sfîntul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul; dar Orientul rămîne legat de termenii iniţiali ai Crezului de la Niceea, care spun că purcede doar de la Tatăl.

Creştinătate greacă şi creştinătate latină. Aceste atitudini doctrinale divergente sînt un semn al diferenţelor care apar în secolele al V-lea şi al Vl-Iea — şi care se adîncesc în secolele următoare — între greci şi latini. Pe baza unei credinţe comune, ele privesc numeroase aspecte ale vieţii creştine, cum ar fi limba: Occidentul a abandonat greaca şi a adoptat latina ca limbă liturgică Ia sfirşitul secolului al I V-lea; liturghia: fastului liturghiei bizantine, care tinde să se impună în rîndul tuturor Bisericilor din Orient, îi corespunde relativa austeritate a liturghiei romane, care va juca acelaşi rol în Occident; formele de evlavie: cucernicia bizantină se distinge timp de secole prin importanţa acordată cultului Fecioarei şi cultului icoanelor; rolul călugărilor: omniprezenţi la Bizanţ, mai discreţi în Occident; modul de a concepe relaţiile dintre Biserică şi stat: indisociabile în Bizanţ, ele alimentează în Occident o dezbatere legată de puterea temporală şi puterea spirituală... Aceste diferenţe sînt agravate de rivalitatea crescîndă dintre demnitatea — unică — de conducător al Bisericii în Occident, cea a papei de la Roma, succesor al Sfîntului Petru, şi patriarhatul de la Constan-tinopol, căruia prezenţa împăratului îi conferea un plus de autoritate şi care rămăsese singurul patriarhat răsăritean pe pămînt creştin după cucerirea musulmană din secolul al VH-lea. Ele nu-i împiedică însă pe greci şi latini să-şi continue opera de evanghelizare a paginilor în Europa. Creştinarea continentului european Creştinarea germanilor şi slavilor, fără a-i uita pe bulgari şi pe maghiari, este pentru Biserică marele succes al veacurilor care precedă anul 1000. f CREŞTINĂTATEA ANULUI 1000 125 Evanghelizatorii şi metodele lor. Nu trebuie să subestimăm rolul apostolilor izolaţi pe care-i animă zelul misionar şi căutarea penitenţei sau chiar a martiriului: călugări irlandezi în Gallia şi Germania meridională, ca, de pildă, Sfîntul Columban, călugări anglo-saxoni în ţinuturile frizilor, în Germania şi Scan-dinavia, clerici armeni în mijlocul populaţiilor stepelor au jucat un rol excepţional prin activitatea de propovăduire, exemplul personal şi implantarea celulelor de viaţă creştină în mediul păgîn. Misiunea e însă în aceeaşi măsură operă religioasă şi operă politică. Aşa e ea înţeleasă la Bizanţ, a cărui vocaţie universală este de a atrage pe orbita imperiului creştin toate popoarele lumii, în Apus, papii şi suveranii creştini, şi în special împăraţii, gîndesc Ia fel. Cea mai bună modalitate de a se înfăptui convertiri masive e întradevăr de a realiza convertirea conducătorului, ceea ce determină convertirea întregului popor. De la convertirea lui Clovis şi a francilor, la sfîrşitul secolului al V-lea, şi trecerea de la arianism la creştinismul roman a regelui vizigoţilor Recared, în 589, pînă la botezurile în masă de la sfîrşitul secolului al X-lea în Rusia, Polonia ori Ungaria, evanghelizarea continentului a cîştigat teren prin aceste convertiri pe care le-am putea numi politice. Ele sînt obţinute cînd prin convingere — este metoda pontificală, inaugurată de misionarii trimişi în Anglia, la sfîrşitul secolului al Vl-lea, de Grigore cel Mare Ia regele Kentului —, cînd prin diplomaţie — e metoda bizantină — ori chiar prin forţa armelor — este metoda utilizată de Carol cel Mare faţă de saxoni. Aceste convertiri sînt însoţite sau chiar precedate de crearea a două structuri de bază: mînăs-tirile şi episcopiile. Vestirea credinţei creştine şi propagarea ei în rîndurile popoarelor „barbare", care nu cunoşteau latina şi greaca, fiind lipsite de scriere, au determinat Biserica să păşească pe căi noi, de primă importanţă pentru istoria culturii, încă din secolul al IV-lea, apostolul goţilor, arianul Wulfila, tradusese în limba poporului său, transcriind în caractere inspirate din *rune, Principalele texte sacre; această Biblie gotică era însă atinsă de erezie. în continuare, papii au impus cu hotărîre folosirea lati-nei, chiar Ia popoare total străine de civilizaţia romană. Orientali s-au arătat însă mult mai supli, îngăduind afirmarea chiar în cadrul imperiului a liturghiei în limbile coptă, siriacă ori ar-ă. Iar bizantinii — Chirii, Metodiu şi discipolii lor — au fost 126 EUROPA CREŞTINA

cei care, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, au creat, pornind de la slava vorbită în Balcani şi de la scrierea grecească, o limbă literară, slavona, destinată traducerii textelor Scripturilor şi liturghiei în lumea slavă. Creştinarea înfăptuită de greci. La ieşirea din criza iconoclastă, Imperiul Bizantin a adoptat doctrina relaţiei „simfonice", care trebuie să regleze raporturile dintre imperium, reprezentat de împărat, şi sacerdotium reprezentat de patriarh. Dacă „împăratul este autoritatea legitimă, bunul comun al tuturor supuşilor", „patriarhul este icoana vie a lui Cristos", a cărui misiune este de „a-i determina pe necredincioşi să adopte credinţa, uimindu-i cu lumina, limpezimea, minunile faptelor sale". Astfel se exprimă patriarhul Photios, foarte probabil cel care a redactat codul juridic numit Epanagoge, promulgat între 884 şi 886. Creştinarea slavilor de către Biserica bizantină în a doua jumătate a secolului al IX-lea a fost marcată mai ales de opera misionară a celor doi fraţi, Chirii şi Metodiu, veneraţi ca „apostoli ai slavilor", în faţa problemei puse de slavizarea Balcanilor, în secolul al VH-lea, Biserica şi statul bizantin s-au străduit să-i integreze pe aceşti nou-veniţi, păgîni, în imperiu, urmînd, în acest scop, două strategii: una avea în vedere elenizarea slavilor, cealaltă, trecerea limbii acestora în rîndul limbilor sfinte. Slavii se stabiliseră în Grecia, Macedonia şi Pelopones încă din secolul al VH-lea. în această situaţie, imperiul a dus, din vechile centre episcopale şi din centre nou-create, o activitate politică misionară ce avea în vedere integrarea populaţiilor în imperiu prin asimilarea limbii greceşti şi convertirea la creştinism. Deveniţi creştini şi elinofoni, slavii puteau să obţină funcţii în imperiu. Convertirea slavilor stabiliţi în ţinuturile de la marginea imperiului, care ajunseseră să organizeze embrioane de structuri statale, se face pe baze diferite. Solicitat în 862 de cneazul Rostislav, care domnea în Moravia Mare, vast teritoriu între Dunăre şi Oder, să-i trimită un episcop şi un învăţător în stare să-i explice adevărata credinţă creştină în propria lui limbă, împăratul Mihail III i-a însărcinat pe Constantin — ca monah, Chirii — şi pe fratele său, Metodiu, cu această grea misiune. Ca să reuşească, aceştia au început prin a inventa un alfabet —-glagolitic — care să redea sunetele limbilor slave. Acest alfabet CREŞTINĂTATEA ANULUI 1000 127 a f0st apoi îmbunătăţit în Bulgaria de discipolii lui Chirii, care j-au dat numele de chirilic, înarmaţi cu acest preţios instrument, Chirii şi Metodiu au tradus întregul ordo ecleziastic, începînd cu Biblia şi pînă la codurile de drept canonic şi cărţile liturgice. Limba slavă fusese recunoscută ca limbă liturgică, cel puţin pînă la interzicerea ei de către papa Ştefan V (885891). Alungaţi din jvîoravia de clerul franc, misionarii greci şi-au găsit refugiu în Bulgaria, unde au reuşit să-l convertească pe ţarul bulgar Boris-Mihail, spre 864-870. A urmat organizarea Bisericii bulgare, avînd ca rezultat crearea unei arhiepiscopii al cărei sinod de episcopi alegea titularul, care trebuia să fie confirmat de patriarhul de la Constantinopol. Această organizare a slujit foarte probabil drept model, în secolul următor, pentru Biserica rusă. începînd cu secolul al IX-lea, ruşii şi bizantinii au învăţat să se cunoască; au încheiat tratate comerciale care prefigurează alianţa lor politică şi anunţă convertirea ruşilor, act ce le va permite integrarea în ierarhia statelor civilizate. Creştinismul a pătruns în Rusia încă din secolul al IX-lea, prin intermediul negustorilor şi războinicilor scandinavi, care parcurgeau „marele drum de la varegi la greci", făcînd legătura între Marea Neagră şi Marea Baltică pe Nipru. Botezul cneaghinei Olga, la Kiev, în 959, a fost un act prematur, care a suscitat o violentă reacţie păgînă. Nepotul ei, Vladimir, a ştiut să fructifice ocazia de a se converti, nego-ciindu-şi avantajos creştinarea cu împăraţii Vasile II şi Constantin VIII, aflaţi în dificultate, la Constantinopol. Botezul lui Vladimir a avut loc la Chersones în 989, fiind urmat de căsătoria sa cu prinţesa bizantină Ana, act care a determinat intrarea Rusiei în ierarhia statelor civilizate şi creştine ce-l aveau în frunte pe împărat.

Politica misionară dusă de Bizanţ a permis imperiului nu doar sa integreze şi să elenizeze populaţiile slave instalate în imperiu uicepînd cu secolul al VH-lea, dar să şi încorporeze o parte a lumii slave în lumea (*oikoumene) bizantină. Succesul slavonei, ca limbă liturgică, dar şi ca limbă de cultură, a permis acestor po-Poare să beneficieze de aportul moştenirii culturale greceşti şi Crestine al cărei purtător era imperiul şi să-şi găsească o identitate c°mună în sînul unei comunităţi vii, ce-şi răspîndeşte de atunci umina de pe Muntele Athos, în Peninsula Calcidică. 128 EUROPA CREŞTINA Unit printr-o singură credinţă şi printr-o cultură comună, Orientul ortodox e unit şi printr-o artă caracterizată, dincolo de diversităţile stilistice regionale ori naţionale, prin demnitatea şi eleganţa cerute de căutarea sublimului şi a dumnezeiescului. Creştinarea înfăptuită de latini. şi în faţa expansiunii creştinismului în ţinuturile păgîne sau revenite la păgînism din vestul Europei s-au deschis vaste cîmpuri de acţiune. Se pot avea în vedere trei mari etape. Prima priveşte insulele britanice. Respins în regiunile cu populaţie celtică, creştinismul cunoaşte o remarcabilă înflorire în Irlanda, „insula sfinţilor", evanghelizată de Sfîntul Patrick în secolul al V-lea. Din acest mediu foarte special, cu tradiţii originale, călugării pleacă în misiune spre insulele şi coastele Scoţiei şi Angliei. Intîlnesc acolo, după 597, călugări benedictin! trimişi de Roma pentru convertirea regilor şi pentru restabilirea, pornind de la arhiepiscopia Canterbury, a structurii episcopale. Din această emulaţie între misionarii celţi şi romani s-au născut principalele trăsături ale creştinismului din Anglia medievală: o Biserică unificată în jurul amvonului de la Canterbury şi strîns legată de Roma, un ataşament fervent faţă de limba şi cultura latină, importanţa acordată monahismului si, în sfîrşit, spiritul misionar care va trimite călugări anglo-saxoni spre fraţii lor de acelaşi sînge de pe continent şi din Scandinavia. A doua mare etapă priveşte Germania, a cărei convertire începuse prin restabilirea creştinismului în regiunile renane prin opera misionarilor franci şi irlandezi. Ea capătă un nou avînt prin activitatea anglo-saxonilor. Willibrod, apostolul Olandei, soseşte în Frizia de vest în 690, organizînd aici Biserica în jurul episcopiei din Utrecht (Ultraiectum). Bonifaciu este apostolul Germaniei. Numit succesiv misionar (718), episcop (722), apoi arhiepiscop (732) pentru Germania de la răsărit de Rin, el implantează aici, sub controlul Romei, o reţea de episcopii care merg de la Mainz pînă la Salzburg (Salisburgium) şi o reţea de mînăstiri benedictine, dintre care cea mai renumită este Fulda. După moartea sa (754), misionarilor li se substituie voinţa politică şi militară a suveranilor carolingieni, pentru care supunerea Germaniei de nord, între Rin şi Elba, trece prin convertirea saxonilor, acţiune lungă şi dificilă» jalonată de violenţe şi eşecuri. CREŞTINĂTATEA ANULUI 1000 129 în sfîrşit, într-o a treia etapă, care ne duce spre anul 1000, creştinii din Germania sînt cei care întreprind evanghelizarea popoarelor limitrofe: cea a scandinavilor, pornind de la arhiepiscopia de Harnburg, cu botezarea regilor Danemarcei şi Norvegiei, la mijlocul secolului al X-lea, şi a regelui Suediei, în 1008; cea a slavilor, prin convertirea cnejilor cehi ai Boemiei, urmată de crearea episcopatului de Praga, în 973, şi convertirea cnejilor Poloniei: în 1000, cneazul Boleslaw cel Viteaz, materializează, cu sprijinul împăratului Otto III, posibilitatea creării unei arhiepiscopii la Gniezno. în acelaşi an, Ştefan al Ungariei, nu demult botezat, obţine o arhiepiscopie la Esztergom (Strigonium), unde e încoronat rege în anul următor, în aceste regiuni, răspîndirea creştinismului latin intra în concurenţă cu propagarea creştinismului grec. Dar, şi într-un caz, şi în celălalt, evanghelizarea duce la formarea de state creştine. Căci, spre anul 1000, Europa creştină se găseşte în situaţia de a fi împărţită în două

entităţi religioase rivale, dar nu încă separate. Graniţa trece de-a lungul Europei Centrale, urmînd linia Nipru, Grodno-Halici / Halycz: la vest, respublica christiana Romana, la est oikoumene bizantină. Europa anului 1000: state creştine în afară de populaţiile de pe ţărmurile sudice ale Mării Baltice, evanghelizate în secolele următoare de germani şi polonezi şi exceptînd etniile încă păgîne care populează o mare parte din teritoriul actual al Rusiei, harta Europei anului 1000 e alcătuită din tinere state ale căror populaţii sînt creştinate într-o proporţie mai mică sau mai mare, dar ai căror conducători, creştini, se sprijină atît pe Biserică, cît şi pe societatea laică. Repartizate în două mari raporturi de dependenţă, aceste state constituie osatura istoriei europene din mileniul care începe. î . in jurul imperiului germanic. Axa Aachen-Roma, instituită de Carol cel Mare şi trecută în umbră o dată cu divizarea imperiului său, e restabilită, la mijlocul secolului al X-lea, cînd regele Germaniei Otto I, provenit dintr-o nouă dinastie de origine saxonă, Pune stăpînire pe regatul Italiei, primind apoi coroana imperială a Roma, în 962. El întemeiază astfel ceea ce se va numi Sfîntul mPeriu Roman de Naţiune Germană (Sacrum Romanum Impe130 EUROPA CREŞTINA riutn Nationis Germanicae — n. t.), principiu organizator şi instituţie politică majoră a Occidentului creştin pînă la distrugerea sa de către Napoleon în 1806. Vocaţia universală a acestui imperiu de a guverna şi evangheliza popoarele este proclamată de comun acord în jurul anului 1000 de nepotul lui Otto I, Otto III, şi de papa Silvestru II, ei întruchipînd alianţa puterii spirituale şi a puterii temporale. De fapt, imperiul, în sens strict, se limitează la trei ansambluri politice: regatul Germaniei, provenit din statul franc de răsărit, apărut în urma Tratatului de la Verdun; regatul Italiei, limitat la sud de statele papale; şi toate regiunile lotharingiene de la răsărit de *Cele Patru Rîuri, ţinuturi pe care regii Germaniei le-au atras în sfera lor de influenţă în cursul secolului al X-lea. În fruntea unui teritoriu care se întinde de la Meuse şi Rhone pînă la Elba şi de la Marea Nordului pînă în sudul Toscanei şi pe care îl guvernează sprijinindu-se în acelaşi timp pe principii laici şi pe episcopi şi abaţi, împăratul se consideră conducătorul temporal al lumii creştine latine. Ambiţiile sale sînt însă primite diferit la estul şi vestul regatelor pe care le stăpîneşte. La est, creştinătatea şi apariţia dependenţei politice faţă de imperiu merg mînă în mînă în privinţa mărcilor meridionale — marca Austriei, Carintia —, a ducatului Boemiei şi a mărcilor din nord, dintre Elba şi Oder. Pe de altă parte însă, tinerele regate Ungaria şi apoi Polonia îşi păstrează independenţa politică şi religioasă. La vest şi sud, creştinismul latin rămîne amputat, în profitul bizantinilor şi mai ales al musulmanilor, de o parte din Italia meridională, de întreaga Sicilie şi de aproape întreaga Peninsulă Iberică, unde califatul de Cordoba (929-1031) se află în această epocă la apogeu. Dar în afara sferei de influenţă imperială se aflau şi micile principate creştine din nordul Spaniei, cu atenţia îndreptată spre sud şi preocupate de lupta împotriva paginilor, precum şi regatul anglo-saxon, rămas în afara imperiului carolingian şi înglobat în 1017 în vastele posesiuni nordice ale regelui Danemarcei, Cnut cel Mare. Cît priveşte noua dinastie a Capetingilor (Capeţienilor), instalată în 987 în statul franc de apus cu bine-cuvîntarea Bisericii, ea va constata foarte repede că, în pofida existenţei unor legături foarte vechi între cele două state france, independenţa faţă de imperiu reprezintă una dintre condiţiile supravieţuirii regatului Franţei. CREŞTINĂTATEA ANULUI 1000 131 fa jurul Imperiului Bizantin. Sub domnia împăratului Vasile II (976-1025), imperiul pare să fi atins culmea puterii sale militare, politice, economice şi culturale. Cu toate acestea, înainte de

sfîr-situl secolului al Xl-lea, asupra acestui magnific imperiu încep să apese grave ameninţări. Din Italia pînă în Caucaz, de la Dunăre pînă în Siria, autoritatea împăratului, reprezentantul lui Dumnezeu pe Pămînt, se exercită în interiorul unui imperiu greco-orto-dox şi unicultural, în cadrul căruia orice diferenţă e resimţită ca gestul fiului nerecunoscător faţă de tatăl său, atrăgînd, din această cauza, pedeapsa dumnezeiască. Acest sentiment de superioritate îşi găseşte, e adevărat, confirmarea în locul pe care-l ocupă în acel moment Constantinopolul, răscruce inevitabilă a marilor schimburi dintre Orient şi Occident, ca şi între Nord şi Sud, dar şi cadru de experimentare a celei mai înalte culturi, unde sporesc şcolile particulare, adevărate facultăţi în sînul cărora se formează, iar apoi predă floarea cea mai aleasă a intelectualităţii, al cărei membru cel mai ilustru, Mihail Psellos, a fost numit „consulul filozofilor". Cu toate acestea, începînd cu a doua jumătate a secolului al Xl-lea, ameninţările se conturează din ce în ce mai limpede, în interior, aristocraţia civilă îşi ia revanşa asupra aristocraţiei militare, populaţia ţărănească liberă, principala sursă de venituri a imperiului, e adusă puţin cîte puţin în stare de aservire, iar armata bizantină se vede drastic redusă. Consecinţele acestei evoluţii sînt grave; devalorizarea monedei de aur şi argint pune în evidenţă faptul că Bizanţul nu mai participă la profiturile tranzitului comercial, deturnat de italieni, în exterior, bizantinii suferă, în 1071, două înfrîngeri militare din partea unor noi şi redutabili adversari: în Occident, normanzii din Sicilia, iar în Orient, turcii, în sfîrşit, în 1054, *anatemele au avut ca rezultat schisma Bisericilor, adică formarea Bisericii catolice şi romane, concentrată în jurul papei, Şi a Bisericii ortodoxe greco-slave, reunită în jurul patriarhului din Constantinopol, şi una, şi cealaltă afirmîndu-şi pretenţia de a fi singura care să reprezinte Biserica universală. Desigur, în secolul al Xl-lea, importanţa acestei schisme nu e văzută încă *& dimensiunile ei reale, dar se afirmă din ce în ce mai limpede 1(teea că apărarea imperiului şi cea a *ortodoxiei sînt inseparabile S1 că oricine ameninţă teritoriul imperial ameninţă şi ortodoxia. Cruciadele vor dovedi în scurt timp bizantinilor justeţea acestei aserţiuni. 132 EUROPA CREŞTINA DOCUMENTUL l Scrisoarea adresată Sfîntului Bonifaciu de papa Grigore III (732) „Mare cu-adevărat ne-a fost recunoştinţa faţă de Dumnezeu citind scrisorile tale de frate întru sfinţenie, al căror şir, pe care-l păstrăm, ne dă de ştire că, prin harul Domnului Nostru Isus Cristos, multe suflete au părăsit calea rătăcirilor păgîneşti, urmînd-o pe cea a adevăratei credinţe. Tălmăcindu-ne gîndul printr-o parabolă, după întocmirea dumnezeiască, lăudăm, alături de întreaga Biserică, negoţul de pe urma căruia cîştigăm cinci talanţi pentru un credit de cinci talanţi (Mat. 25, 15—28 — n.t.). Tocmai de aceea, îţi trimitem darul sfîntului pallium. Nu pridideşti, ne spui, să vii în întîmpinarea nevoii de convertire a mulţimilor pe care, în acele ţinuturi, le-ai cîştigat pentru adevărata credinţă, într-atît prinde aripi şi se revarsă în toate direcţiile credinţa prin harul lui Cristos. îţi cerem aşadar, potrivit sfintelor canoane, pe măsură ce sporeşte mulţimea credincioşilor, să hotărăşti, în numele scaunului apostolic, episcopi, dar după o pioasă cumpănire, pentru ca demnitatea episcopală să nu fie făcută de ocară. [...] In cazul celor care şi-au ucis tatăl, mama, fratele sau sora, facem cunoscut că aceştia toată viaţa lor nu vor mai putea să primească trupul lui Cristos, în afară de ocazia sfîntului maslu. Ei trebuie să se abţină de la carne şi vin; atîta timp cît vor trăi, vor trebui să postească a doua, a patra şi a şasea zi a săptărmnii, astfel încît, prin lacrimi, să-si răscumpere crima pe care au comis-o. Socoteşti între alte lucruri periculoase existente pe acolo şi faptul că unii credincioşi îşi vînd sclavii la păgîni pentru a fi sacrificaţi, îţi cerem, frate, să repari această nedreptate cu cea mai mare grijă. Nu trebuie s-o mai îngădui de aici înainte, căci e o crimă şi o nelegiuire. Celor care o săvîrşesc trebuie să le impui aceeaşi pedeapsă ca şi pentru crimă. [...]

Iată îndrumările pe care, prea iubite frate, trebuie să le urmezi cu cea mai mare rîvnă, continuîndu-ţi cu o cucernică sîrguinţă opera de mîntuire pe care ai început-o. Dumnezeu să te păstreze nevătămat, reverendissime frate." 3. Calmette şi Ch. Higounet, Textes et Documents d'histoire. Moyen Age, col. „Clio", P.U.F., Paris, 1953, p. 105 In faţa progreselor înregistrate de procesul de creştinare a Germaniei prin acţiunea lui Bonifaciu, papa pune, în 732, bazele dezvoltării Bisericii din ţinuturile germane. În prima parte a scrisorii, el îl numeşte pe Bonifaciu arhiepiscop (acesta e sensul trimiterii palliumwfe«, însemn al.acestei funcţii) CREŞTINĂTATEA ANULUI 1000 133 si-l însărcinează să organizeze Biserica pe pătnînt german prin numirea, la rîndul lui, de episcopi. În partea a doua, abordează problemele curente pe care le punea o acţiune rapidă şi masivă de convertire, care nu e însoţită de renunţarea la practicile păgîne. DOCUMENTUL 2 Constantin/Chirii creează literele slave pentru cneazul morav Rostislav „Rostislav, cneaz al Moraviei, îndemnat de Dumnezeu, a ţinut sfat împreună cu ceilalţi cneji şi cu moravii, după care a trimis la împăratul Mihail să i se spună: « Deşi poporul nostru a renunţat la păgînism şi aderă la credinţa creştină, nu avem un învăţător al nostru care să ne poată desluşi în propria noastră limbă adevărata credinţă creştină, pentru ca, văzînd aceasta, celelalte ţări să ne urmeze pilda. Trimite-ne aşadar, Doamne, un episcop şi un astfel de învăţător: căci de la Tine legea cea bună izvorăşte întotdeauna pentru toate ţările. » împăratul şi-a reunit consiliul, l-a convocat pe Constantin Filozoful, i-a explicat despre ce este vorba şi i-a spus: « Filozofule, ştiu că eşti ostenit, dar trebuie să te duci acolo, căci treaba asta nimeni n-o poate duce la bun sfîrşit ca tine. » Filozoful i-a răspuns: « Cu toate că-s ostenit şi bolnav, mă duc bucuros, dacă au litere pentru limba lor. » Iar împăratul îi spune: « Bunicul, tata şi mulţi alţii şi-au dat osteneala să le afle, dar n-au izbutit, şi atunci cum să-mi reuşească mie? » Filozoful i-a spus: « A propovădui fără litere şi cărţi e totuna cu a scrie vorbe pe apă. » împăratul i-a răspuns, împreună cu Bardas, unchiul său dinspre mamă: « De vrei cu adevărat, Dumnezeu îţi poate da acest lucru, El, care dă tuturor celor ce cer fără să şovăie şi care deschide celor ce bat. » Filozoful a plecat şi, după vechiul lui obicei, a început să se roage alături de cei apropiaţi lui. Si, grabnic, Dumnezeu, care ascultă rugăminţile slujitorilor săi, i le-a dezvăluit [literele], şi atunci el a alcătuit caracterele Şi a început să scrie cuvîntul Evangheliei: La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul şi aşa mai departe, împăratul s-a bucurat, l-a slăvit pe Dumnezeu împreună cu sfetnicii săi şi l-a trimis pe Constantin încărcat cu multe daruri, scriindu-i lui Rostislav următoarea scrisoare: « Dumnezeu, care vrea ca fiecare dintre noi să ajungem să cunoaştem tdevărul, iar osteneala noastră să ţintească spre bunul cel mai de preţ, yazîndu-ţi credinţa şi zelul, a realizat acum, în zilele noastre, dezvăîu-lndu-le, literele pentru limba voastră, fapt care n-a mai avut loc de mult lmP, decît doar în vremurile dintîi, ca să vă alăturaţi şi voi marilor neamuri care-L slăvesc pe Domnul în limba lor. Aşa încît ţi-l trimitem pe 134 EUROPA CREŞTINA cel căruia Dumnezeu i le-a dezvăluit, un bărbat ce merită toată cinstea, credincios cuadevărat, foarte învăţat şi iubitor de înţelepciune. Primind acest dar, mai bun şi mai de preţ decît tot aurul şi argintul şi pietrele preţioase şi bogăţia trecătoare, să te duci să pui temeinic lucrurile la cale, şi s-o faci cu sîrg şi avîndu-l în inimă pe Domnul. şi să nu renunţi la mîntuirea celor de-un neam cu tine, ci îmboldeşte-i pe toţi să păşească fără zăbavă pe calea adevărului, astfel încît, după ce-i vei fi adus prin rîvna ta la cunoaşterea lui Dumnezeu, să-ţi primeşti pentru aceasta răsplata în acest veac şi în veacul ce va să vină, pentru toate aceste

suflete ce vor crede în Cristos, Dumnezeul nostru, de acum şi pînă în veac, lăsînd moştenire faima ta tuturor celorlalte generaţii, asemănător lui Constantin, marele împărat.»" „Vie de Constantin", publicat de Institutul de studii slave din Paris în Textes vieux-slaves, partea a doua, VIII, 2, 1968, pp. 19-20 Viaţa lui Constantin, compusă mult după moartea sfîntului (în 860) şi păstrată în numeroase manuscrise, cele mai recente, e adevărat, din secolul alXV-lea, se bazează pe documente sigure şi de o valoare istorică incontestabilă. DOCUMENTUL 3 Botezul kievenilor în Nipru „După aceea, Vladimir a poruncit să se dea de ştire în întregul oraş: « Cei care mîine nu se vor afla pe malul apei, toţi: bogaţi şi săraci, neştiutori ori oameni pricepuţi, vor fi duşmanii mei. » Auzind aceste cuvinte, poporul a venit cu grăbire, bucurîndu-se şi zicînd: « De n-ar fi ceva bun, cneazul nostru şi boierii nu i-ar fi devenit părtaşi. » A doua zi, Vladimir s-a dus, împreună cu preoţii împărătesei şi cei din Chersones, pe malurile Niprului, unde s-a adunat puzderie de oameni. Au coborît în apa care unora le ajungea pînă la gît, altora pînă la piept, cei mici rămînînd pe mal, în apa pînă la piept, alţii purtîndu-şi copiii cu ei; adulţii umblau de colo colo, iar preoţii, în picioare, spuneau rugăciunile. Mare era bucuria în Cer şi pe Pămînt văzînd aceste lucruri, atîtea suflete mîntuite. Diavolul însă, gemînd, spunea: « Vai şi amar de mine, iată-mă alungat de aici. Mă gîndeam să-mi fac aici sălaşul, căci apostolii n-au ajuns cu învăţătura lor pînă în aceste locuri, oamenii nu-l cunoşteau pe Dumnezeu, iar eu mă bucuram de veneraţia cu care eram înconjurat. Şi iată-mă învins de neştiutori, şi nu de apostoli sau martiri. Nu voi mai domni în aceste ţinuturi.» CREŞTINĂTATEA ANULUI 1000 135 După ce poporul a fost botezat, fiecare s-a întors la casa lui. Vladimir s-a bucurat că l-au cunoscut pe Dumnezeu el şi poporul său si, ridicîndu-şi privirea spre cer, a spus: « O, Cristoase Dumnezeule, care ai zidit Cerul şi pămîntul, priveşte aceşti oameni şi fă-i, Doamne, să te cunoască, Dumnezeu adevărat, aşa cum te-au cunoscut ţările creştine, întăreşte în ei pentru vecie credinţa cea dreaptă şi dă-mi, Doamne, ajutorul tău, ţjnpotriva potrivnicului şi duşmanului, pentru ca, găsindu-mi sprijin în tine şi puterea ta, să-i birui viclenia. » [...] Zis şi făcut. A dat poruncă să se dureze biserici, chiar în locurile în care se ridicau idolii. A clădit Biserica Sfîntului Vasile pe colina pe care se înălţau idolul lui Perun şi mulţi alţii, acolo unde cneazul şi poporul aduceau sacrificii. Şi a început să întemeieze biserici, să pună preoţi şi să aducă poporul la botez în toate oraşele şi satele." R. Marichal, S. L, Premier s Chretiens de Russie, col. „Chretiens de tous Ies temps" nr. 16, 1966, Cerf, Paris, pp. 55-56 Cronica vremurilor de demult, compilată pe la 1113 de călugărul Nestor, ne descrie diferite momente ale convertirii ruşilor, grupate toate de cronicar ca petrecîndu-se în anul 988. După ce a primit botezul la Chersones în 989, Vladimir a poruncit botezarea colectivă a kievenilor în Nipru, după toate probabilităţile la 15 august 989. 9. În Apus, marele avînt al Europei feudale In primele trei veacuri ce urmează anului 1000, Occidentul european cunoaşte o remarcabilă fază de expansiune demografică şi economică; el intră în faza afirmării unui sistem politic şi social original: feudalitatea; şi, din raţiuni precumpănitor religioase, întreprinde o vastă mişcare de cuceriri pe teritorii păgîne, ca şi, pentru recucerirea Sfîntului Mormînt, în ţinuturi aparţinînd islamului. între anii 1000 şi 1300, Europa Occidentală înregistrează prima sa perioadă de avînt. La adăpost — datorită zidului protector pe care-l formează noile state creştine Rusia, Polonia şi Ungaria — de valul invaziilor pornite din Răsărit, ea este, din acel moment, o lume apărată, în

acest cadru favorizat, înzestrat cu structuri sociale originale şi susţinut de o creştere demografică neîntreruptă, Occidentul latin a reuşit în acelaşi timp să iasă din subdezvoltarea economică ce îl caracterizase pînă atunci, să încerce experienţe politice noi şi să treacă, faţă de lumea înconjurătoare, de la o atitudine defensivă la una ofensivă. O structură socială originală: feudalismul Feudalismul. Sistemul social şi politic al Europei anului 1000 e feudal. Acest termen ambiguu caracterizează atît sistemul în întregul său, cît şi clasa socială dominantă a acestui sistem şi rîndu-ielile care-i sînt proprii. Dezvoltate în jurul principiului acordării unei feude (feodum) de către senior vasalului său — prin învestitură — în schimbul obligaţiei de prestare a unor servicii şi a celei de fidelitate — prin jurămîntul de credinţă (homagium) —, aceste rînduieli pun în evidenţă valorile profunde ale societăţii feudale: legăturile personale şi pămîntul, înglobate într-o viziune creştina şi coerentă a condiţiei umane. ÎN APUS, MARELE AVÎNT AL EUROPEI FEUDALE 137 Originile feudalităţii occidentale sînt complexe şi îndepărtate în timp. Caracterul ei excepţional ţine de conexiunea mai multor fenomene: existenţa, după invazii, a unei clase de mari proprietari proveniţi din aristocraţiile indigene şi cuceritorii instalaţi ulterior; dezvoltarea între oameni a unor legături personale, deja prezente în sistemul *clientelar roman, dar considerabil întărite de ^instituţia germană a cetelor (Gefolgschaften — n. t.) şi Vasalitatea carolingiană, sisteme garantate de Biserică, ce le consfinţea prin jurămînt; dispariţia noţiunii romane de stat, apoi reapariţia sa în folosul imperial carolingian, urmată de acapararea puterii politice astfel reconstituite chiar de către cei — laici şi oameni ai bisericii — care ar fi trebuit s-o exercite în numele suveranului. La originea atotputerniciei feudalilor, deţinători de fiefuri şi constructori de castele, stau, de la un capăt la altul al Europei apusene, marea proprietate, autoritatea asupra oamenilor, trecerea pîrghiilor puterii în mîinile unor persoane particulare. Modalităţile, datele, terminologia pot să difere: istoricul R. Fossier a descris „şapte forme ale feudalităţii". Dar fenomenul de fărî-miţare a puterilor e general. Această putere fragmentată corespundea într-adevăr unei reconstrucţii sociale şi economice realizate de la bază. Domeniul seniorial rural. Sistemul feudal se întemeiază pe un mod de exploatare a pămîntului şi de integrare a oamenilor pe care francezii îl numesc seigneurie rurale, englezii manorial system, iar germanii Landsherrschaft... Pe de o parte, proprietarul feudal acordă ţăranilor, oricare ar fi statutul lor juridic, fiefuri pentru care aceştia îi sînt datori cu prestaţii în bani, în natură sau în muncă. Pe de altă parte, marele proprietar profită de situaţia lui excepţională, de edificiul unui castel şi de acapararea puterii politice pentru a-şi impune dominaţia — le ban — nu numai asupra oamenilor care-i lucrează pămînturile, ci şi asupra tuturor celor cărora le poate acorda protecţie, deci pe care-i poate constrînge, mulţumită castelului său. Asupra acestor oameni, el exercită toate sau o parte a Puterilor specifice regelui (regalia iure, droits regaliens — n. t.) Percepînd venituri corespunzătoare: dreptul exclusiv al seniorului de a ţine moară, cuptor, teasc şi animale de reproducţie, pentru folosirea cărora ţăranii plăteau o taxă (Ies droits banaux), constituie, ln întreaga Europă feudală, indiferent de gradul de feudalizare, o 138 EUROPA CREŞTINA parte esenţială a veniturilor senioriale. Domeniul seniorial rural, sub cele două aspecte ale sale, cel funciar şi cel referitor la banalităţi, reprezintă baza economică a sistemului feudal. O societate a ordinelor. Această realitate feudală şi seniorială ţine de o viziune coerentă despre societate, viziune exprimată de gînditorii timpului, adică de oamenii Bisericii, prin două noţiuni esenţiale. Prima este că fiecare ocupă în lume locul pe care-l vrea Dumnezeu. În cea de a doua, istoricii şi antropologii au regăsit, într-un înveliş creştin, vechea schemă indoeuropeană a trifuncţio-nalităţii: locul fiecăruia e hotărît ţinînd seama de una dintre cele trei funcţii pe care omul le poate îndeplini în societate: rugăciunea, lupta şi munca.

Rolul cel mai important în această societate a ordinelor revine clerului şi călugărilor, care asigură prin cult şi rugăciune indispensabila legătură cu Dumnezeu si, prin urmare, mîntuirea tuturor, înnoită prin reforma gregoriană din secolul al Xl-lea şi revenită în mîini sigure, începînd cu papa Grigore VII (1073 — 1085) şi terminînd cu Innocentiu III (l 198-1216), Biserica purcede la o adîncire a spiritului creştin în cadrul societăţii, acţiune ce prinde contur în marile concilii care se ţin la Lateran. Impactul Bisericii asupra societăţii creştine e întărit de marile reforme monastice ori religioase care jalonează fiecare perioadă de înflorire din istoria Bisericii: întemeierea mînăstirii de la Cluniacum (Cluny), în 910; fondarea mînăstirii de la Cistercium (Cîteaux), în 1098, care cunoaşte perioada sa de înflorire după sosirea Sfîntului Bernard, în 1112; crearea, de către Sfîntul Dominic (1170-1221) şi Sfîntul Francisc (11821226), a ordinelor de „călugări cerşetori"... Bunul mers al lumii se sprijină pe ordinul războinicilor, care, avînd în mîini forţa şi puterea, trebuie să asigure ordinea şi pacea. Biserica a căutat prin toate mijloacele să canalizeze violenţa acestei lumi a războinicilor, a fiefurilor şi castelelor, încercînd mai ales să dezvolte structurile unor instituţii pacifice şi ajutînd la formarea idealului care-l va transforma, în secolele al Xll-lea şi al XlII-lea, pe brutalul călăreţ al anului 1000, în cavaler: acest che-valier, knight, Ritter, cavaliere, caballero... domină realitatea socială, ca şi ficţiunea poetică a *cîntecelor de gestă, a romanelor curteneşti sau a *Minnesănger-i\or. Dar supravieţuirea clericilor şi a războinicilor e asigurată de cea de a treia stare, a ţăranilor, care lucrează pămîntul în cadrul ÎN APUS, MARELE AVÎNT AL EUROPEI FEUDALE 139 satului, al domeniului seniorial şi al parohiei rurale. După dispariţia sclaviei, practic desfiinţată spre anul 1000, statutul lor juridic oferă nenumărate varietăţi şi trepte, de la ţăranul iobag pînă la ţăranul liber; acelaşi lucru e valabil şi în ce priveşte condiţia lor economică, deoarece nu se poate compara un zilier nenorocit, izolat în cadrul satului, şi bogatul deţinător al unei căruţe şi al atelajului acesteia. Toţi sînt însă priviţi cu acelaşi dispreţ, legat de o condiţie socială mizeră, în serviciul şi subordonarea seniorilor. O creştere Dintre cele trei etape care au condus Europa Occidentală la supremaţia mondială, epoca încadrată între anii 1000 şi 1300 reprezintă prima perioadă, etapa agricolă, indispensabilă renaşterii comerciale din veacul al XVI-lea şi revoluţiei industriale din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. Această primă creştere a garantat oamenilor lumii creştine latine, din ce în ce mai numeroşi, o tot mai bună ocupare a pămîntului şi o producţie agricolă sporită. Creşterea populaţiei. „La început au fost oamenii, şi numărul lor sporea", a afirmat istoricul L. Genicot în legătură cu Europa anului 1000. Nici un document de ansamblu, în afară de Domesday Book, pentru Anglia anului 1086, şi Etat des paroisses et desfeia, pentru Franţa anului 1328, nu permite evaluarea populaţiilor medievale, în absenţa oricărui recensămînt, sursele noastre nu pot fi decît indirecte, dar ele concordă. Spre anul 1000, doar cîteva teritorii foarte bogate din zona île-de-France, din Spania sau Italia sînt dens populate. De altminteri, ocuparea pămîntului se face mtr-o proporţie redusă, fiind chiar inexistentă pe imense întinderi împădurite — între 50 şi 70% din suprafaţa Germaniei —, acoperite cu mărăcinişuri sau mlăştinoase. Europa este în acea perioadă un continent ce trebuie colonizat, la dispoziţia unei populaţii care nu depăşeşte 10 locuitori pe kilometrul pătrat în Franţa şi Anglia Şi care poate nu ajunge nici la 3 în Germania. Trei secole mai tîr-2iu> Franţa numără între 15 şi 20 de milioane de locuitori, Germa-^la> Spania şi Italia între 8 şi 10 milioane fiecare, insulele britanice, !n ansamblu, aproximativ 5 milioane, Polonia şi Ungaria cîte 2 mi-toane, Scandinavia sub l milion. Dacă popularea rămîne inegală, aste regiuni — în Toscana, Lombardia, Campania, bunăoară — 140 EUROPA CREŞTINA

prezintă densităţi de peste 60 de locuitori pe kilometrul pătrat, remarcîndu-se mai ales existenţa în nord-vestul Europei a unui mare ansamblu de ocupare densă şi continuă care înglobează nordul Franţei, sudul Angliei şi Ţările de Jos. Europa Occidentală prezintă o densitate de 30 pînă la 40 de locuitori pe kilometrul pătrat; e „lumea plină", caracterizată de o reţea densă de sate care au apărut şi s-au înmulţit în aceste trei veacuri, ca şi printr-una urbană deja ierarhizată; spre 1300, Parisul numără poate 200 000 de locuitori; marile oraşe italieneşti au cam 100 000, şi în Occident întîlnim mai multe zeci de oraşe cu peste 10 000 de locuitori. Am putea să ne întrebăm care sînt cauzele profunde ale acestui avînt demografic. Să fie rata de creştere a natalităţii legată de generalizarea modelului de căsătorie creştin, a cărei singură finalitate recunoscută de Biserică e procreaţia? în privinţa scăderii mortalităţii, ea pare legată de îmbunătăţirea alimentaţiei şi a condiţiilor de viaţă, în orice caz, acest avînt demografic continuu e cel mai sigur suport al progresului. Creşterea producţiei. Sporirea producţiei agricole — şi mai ales a producţiei de cereale —, care a permis atît hrănirea unei populaţii în creştere, cît şi producerea unor surplusuri suficiente, care să stea la baza reluării schimburilor, constituie fenomenul economic cel mai important. Această creştere rezultă în primul rînd dintr-o extindere considerabilă a suprafeţelor cultivate, obţinută prin amploarea defrişărilor, vast efort de punere în valoare a pămîntu-rilor necultivate, de toate categoriile: păduri nordice, pămînturi în paragină, mlaştini atlantice, mărăcinişuri mediteraneene... Suprafaţa astfel redată culturii reprezintă aproape 10% la periferia vechilor terenuri cultivate, dar poate depăşi 25% în noile zone de cultură. Creşterea producţiei rezultă astfel dintr-o mai bună valorificare a pămîntului: creşterea randamentului pămîntului pare să fi fost neîntreruptă, începînd cu perioada carolingiană şi pînă în secolul al XlV-lea. Ea a fost însoţită de diversificarea culturilor — începînd cu viţa de vie, care a fost introdusă în Anglia şi nordul Germaniei —, de dezvoltarea concomitentă a creşterii animalelor şi, pe cele mai bune pămînturi ale Europei de nord-vest, de amenajarea raţională şi comunitară a spaţiului agricol, care a condus la asolamentul trienal. Unui fenomen atît de general, mai timpuriu poate în sudul Europei, dar mai extins în Europa de nord, ar fi de dorit să-i putem ÎN APUS, MARELE AVÎNT AL EUROPEI FEUDALE 141 da o explicaţie globală. Unii insistă asupra repercusiunilor creşterii demografice şi asupra diversificării activităţilor umane; alţii, pe o multitudine de progrese tehnice în domeniul metalurgiei, al energiei şi al tracţiunii, cu extinderea într-o proporţie importantă a plugului şi a morii de apă; alţii avansează ipoteza unei încălziri a climei, care ar fi fost deosebit de favorabilă pentru Europa de nord. Şi fiecare îşi dă limpede seama că această reuşită, rezultată din iniţiativele conjugate ale seniorilor care posedă pămîntul şi ale ţăranilor care-l cultivă, e legată — dar oare pînă la ce punct? — de structurile sociale şi politice originale ce caracterizează în această perioadă lumea creştină latină. Această sporire a producţiei agricole nu permite doar populaţiei rurale să trăiască în autarhie. Ea serveşte şi la hrănirea locuitorilor din oraşe, alimentînd reţeaua schimburilor, începînd cu pieţele săteşti şi orăşeneşti şi pînă la tîrgurile regionale şi generale, ceea ce permite Occidentului să se integreze în marele comerţ internaţional. Un nou spaţiu economic, în secolul al X-lea, inima continentului european pare că ar fi încercuită de reţeaua comerţului internaţional. La nord, o vastă zonă de schimburi care se întinde ca un semicerc din Irlanda pînă la Marea Neagră este în mîna scandinavilor încă păgîni. La sud, comerţul mediteranean şi contactele cu Orientul sînt monopolizate de musulmani şi bizantini. Din secolul al Xl-lea pînă în cel de-al XHI-lea, înviorarea economică a Occidentului se traduce prin trei fapte marcante. Primul este că axa mediteraneană este în mîna italienilor — în principal, a vene-ţienilor şi genovezilor —, iar axa nordică, de la Londra şi Brugge/ Bruges pînă la Novgorod, în cea a germanilor — din Liibeck şi din oraşele Hansei; şi un caz, şi celălalt determină trecerea în profitul celor din Occident a beneficiilor marelui

comerţ est-vest; acest fenomen e însoţit de apropierea celor două axe vitale prin animarea căilor nord-sud ce trec prin regatul Franţei, unde înfloresc tîrgurile din Champagne, de-a lungul văii Rinului ori prin Germania de nord, pe unde există de asemenea un alt drum comercial, mai puţin cunoscut, ce porneşte din Răsărit. Al doilea ţapt marcant este crearea în Europa nord-vestică a unei adevărate industrii destinate exportului, postăvăria flamandă, care, utilizînd lna englezească, permite Occidentului să ofere, în schimbul Produselor de lux din Orient, altceva decît materiile prime 'Şnuite — lemn, metale, sare... — şi să-şi reechilibreze balanţa 142 EUROPA CREŞTINA comercială. Al treilea fapt este de ordin monetar. Spre 1250, punînd capăt veacurilor de inferioritate monetară a Occidentului, italienii sînt în măsură să bată monedă forte: mai întîi, monede de calitate făcute din argint, apoi monede de aur — florini în Florenţa şi Genova, în 1252, apoi ducaţi în Veneţia —, care vor fi foarte căutate pe toate pieţele spaţiului economic pe care aceştia încep să le constituie. De la Londra şi Brugge/Bruges, unde sînt în contact cu comerţul nordic, pînăîn Orient, întîlnim agenţi şi agenţii ale negustorilor italieni, convoaiele lor de galere şi primele societăţi comerciale şi bancare, pe care ei le numesc „companii", în 1275, sosirea la Pekin a veneţianului Marco Polo reprezintă simbolul reuşitei marii aventuri comerciale a italienilor într-un spaţiu economic ce se întinde „din Groenlanda pînă la Pekin" (R. Lopez). Expansiunea politică începînd cu secolul al Xl-lea, Europa Occidentală — care pînă în secolul al X-lea fusese un spaţiu supus invaziilor — se dovedeşte tot mai activă, mai dominatoare. Structuri vechi: visuri universale. O dată cu refacerea imperiului creştin de către Carol cel Mare, în 800, apoi de către Otto I, în 962, două persoane sînt în Occident chemate să conducă poporul creştin spre mîntuire: papa, în ordine spirituală, şi împăratul, în ordine temporală. Cele două domenii se puteau pe atunci cu uşurinţă confunda, fiecare din cele două puteri avînd tendinţa să o ia înaintea celeilalte, în aceste condiţii, Occidentul a trăit, din secolul al Xlea pînă în secolul al Xlll-lea, într-o permanentă tensiune între ispita *teocraţiei şi cea a *cezaropapismului. Principalul teatru al acestei ample confruntări, pe care istoricii o numesc lupta Sacerdoţiului şi a Imperiului, l-a constituit inima lumii creştine latine: Germania şi Italia; slăbindu-le profund, confruntarea a avut urmări incalculabile asupra istoriei politice a Europei, într-o primă perioadă, în epoca împăraţilor Otto I, Otto II şi Otto III, împăratul e cel care domină papalitatea şi care guvernează spri-jinindu-se pe Biserică, devenită, în Germania, Biserica imperială: este aşa-numitul Reichskirchensystem. într-o a doua etapă, cea a *reformei gregoriene, Biserica încearcă să scape de sub tutela laicilor în general şi a imperiului în particular; ea îi priva astfel pe ÎN APUS, MARELE AVÎNT AL EUROPEI FEUDALE 143 iţii germanici, lipsiţi pe de altă parte de o succesiune ereditară asigurată şi de o bază teritorială durabilă — avînd în vedere caracterul electiv al demnităţii imperiale —, de autoritatea socotită indispensabilă asupra episcopilor şi abaţilor imperiului; de aici şi prima confruntare violentă — lupta pentru învestitură —, care se termină printr-un compromis în cadrul Concordatului de la Worms (l 122) încheiat între papa Calixt II şi împăratul Henric V. Răul însă abia urma. într-o a treia perioadă, împăraţii din familia Hohenstaufen — Frederic Barbarossa, Henric VI şi Frederic II — răspund pretenţiilor teocratice din ce în ce mai mari ale papalităţii printr-o voinţă încăpăţînată de dominare a Italiei, în toiul luptei, papii îi depun pe împăraţi, iar aceştia numesc antipapi. Hohenstaufenii se distanţează de Germania, unde se afirmă forţe centrifuge, pentru a se consacra Italiei, care se divizează în două grupări politice: guelfii, partizani ai papei, şi ghibelinii, partizani ai împăratului. Cînd Frederic II moare în Italia, în 1250, lasă impresia că e învins, dar adversarul său, papa Innocentiu IV, refugiat de

mai mulţi ani la Lyon, nu pare totuşi că ar fi învingător. Căci forţele viguroase ale lumii creştine începuseră să se exprime în cadrul altor idealuri politice. Structuri noi: monarhia feudală şi comuna, în cadrul structurilor feudale şi al renaşterii urbane, Occidentul a inventat noi formule politice, mai bine adaptate unei societăţi în plină reconstrucţie. Epoca luptei dintre Sacerdoţiu şi Imperiu e şi perioada clasică a monarhiei feudale. Prin această modalitate de guvernare, regii au reuşit să se aşeze în fruntea ierarhiei feudale: brutal şi prin cuceriri în Anglia, după invadarea insulei de către Wilhelm al Normandiei, în 1066; cu răbdare, mulţumită mai multor generaţii de succesiuni neîntrerupte şi cu sprijinul Bisericii exprimat prin ungere, pentru Capetingi/Capeţieni în Franţa. Acest „model" a fost răspîndit în afara ariei sale de origine pe măsura expansiunii occidentale în Peninsula Iberică, în Sicilia, pînă la Ierusalim. El a rost imitat de tinerele regate din nordul şi estul lumii creştine atine. Marea lui reuşită se datoreşte calităţii sale deosebite de a fi Adaptabil. Uneori, ceea ce primează e aspectul „regal": e cazul ""antei lui Filip August şi al lui Ludovic cel Sfînt sau al regatului °^nand din Sicilia. Alteori, dimpotrivă, domină aspectul „feual : Magna C harta engleză din 1215 recunoaşte puterea baronilor, 144 EUROPA CREŞTINĂ îngrădind bunul plac al lui loan fără de Ţară. Dar, peste tot pe unde au apărut, monarhiile feudale au slujit ca bază pentru viitoarele state naţionale. Paralel, renaşterea economică şi avîntul oraşelor favorizează afirmarea de noi posibilităţi în beneficiul burgheziilor urbane. Cel mai neînsemnat cîştig e că locuitorii oraşelor, grupaţi în asociaţii care depuseseră jurămînt, primesc de la seniorii lor privilegiile — acesta e sensul cuvîntului ,franchises" (drept — privilegiu, imunitate etc. — care limita autoritatea suveranului în folosul unui oraş, al unei organizaţii sau al unui individ — n. f.) — necesare dezvoltării activităţilor lor meşteşugăreşti şi comerciale. Cel mai important cîştig este că locuitorii oraşelor obţin dreptul de a se autoguverna: comuna e o creaţie medievală. Deşi, în marile monarhii feudale, rămîne sub tutela puterii regale sau senioriale, ea ajunge la deplina dezvoltare în regiunile în care puterea centrală e slabă ori divizată: în Germania si, mai ales, în Italia de nord, unde se constituie oraşele-stat — Milano, Genova, Florenţa, Veneţia... — care au contribuit din plin la fărîmiţarea politică a peninsulei. Expansiunea militară. O populaţie în plină creştere demografică, o clasă de războinici profesionişti, ţărani avizi de pămînturi necultivate şi de mai multă libertate, negustori în căutare de noi pieţe, o Biserică din ce în ce mai sigură de puterea ei: iată principalii factori care explică de ce occidentalii secolelor al Xl-lea-al XlII-lea s-au lansat în opere de colonizare, de convertire şi de pelerinaj armat care s-au transformat în acţiuni de cucerire teritorială ce au lărgit sfera lumii creştine latine. Sînt de reţinut trei sectoare. La sud, Reconquista spaniolă realizată pe seama musulmanilor din peninsulă are ca urmare formarea regatelor creştine ale Aragonului, Navarrei, Castiliei şi Portugaliei: după victoria de la Las Navas de Tolosa (1212) şi expansiunea politică ce urmează în secolul al XlII-lea, islamului nu-i mai rămîne decît micul regat al Granadei. La nord, colonizarea germanică îndreptată spre est, pe seama slavilor rămaşi păgîni, fenomen cunoscut sub denumirea Drang nach Osten, îi poartă pe ţăranii germani, pe locuitorii oraşelor hanseatice, cavalerii teutoni şi prinţii din Germania de nord de-a lungul Pomeraniei, Prusiei şi prin ţinuturile baltice, pînă la Golful Finic. în sfîrsit, puzderia de cavaleri şi sărăcimea inundă, în valurile succesive ale cruciadelor,

drumurile, pe uscat ori pe mare, ce duc la Mormîntul lui Cristos, loc sfînt ce trebuie cucerit, apărat sau recucerit. Prima ÎN APUS, MARELE AVÎNT AL EUROPEI FEUDALE 145 cruciadă are ca rezultat luarea Ierusalimului în 1099 şi întemeierea pe pămîntul Sfînt a unor state latine, care vor dura aproape două secole; cruciada a patra, deviată de la ţelurile ei, are ca urmare cucerirea Constantinopolului şi fondarea imperiului latin — efemer, e acjevărat — la Constantinopol (1204-1261). Căci acestei expansiuni a creştinătăţii latine îi corespund dificultăţile lumii creştine greceşti. DOCUMENTUL l Feudalitate: scrisoarea episcopului Fulbert de Chartres adresată ducelui Aquitaniei despre datoriile vasalului şi ale seniorului (către 1020) „Preaslăvitului Guilelmus, ducele aquitanilor, Fulbertus, episcop. Invitat să scriu cîteva cuvinte despre însuşirile fidelităţii, iată ce am cules pentru voi din cărţi ce s-au impus prin autoritatea lor. Cel ce jură credinţă seniorului său trebuie să aibă tot timpul în minte aceste şase lucruri: teafăr şi nevătămat, în siguranţă, cinstit, folositor, uşor, posibil. Teafăr şi nevătămat, adi?ă să evite să aducă vreun prejudiciu trupesc seniorului său; în siguranţă— să nu-l prejudicieze în privinţa vistieriei şi a castelelor care-i asigură securitatea; cinstit — să nu-i aducă vreun neajuns în privinţa dreptului d2 a judeca sau în orice probleme ce privesc în mod evident onoarea sa; folositor — să nu aducă atingere bunurilor sale; uşor şi posibil — să nu îngreuneze realizarea binelui pe care seniorul său l-ar putea face cu uşurinţă ori să împiedice binele care i-ar fi acestuia la îndemînă. Cel ce a jurat credinţă să se ferească să-i aducă vreun astfel de prejudiciu — şi aşa e corect; dar nu în felul acesta îşi merită dreptul de a se bucura de bucata de pămînt acordată lui de senior (chasement), căci nu e suficient să se abţină de la a face rău dacă nu a fost realizat şi ceea ce este bine. Trebuie aşadar, în cele şase împrejurări sus-menţionate, să-i acorde cu credinţă seniorului său sfat şi ajutor, dacă vrea să fie demn de binefacerea (benefice) de care se bucură şi să-si apere credinţa pe care a jurato. Celui ce i-a jurat credinţă seniorul trebuie să-i răspundă şi el pe măsură în toate împrejurările menţionate mai sus. Dacă n-o face, va fi pe una dreptate declarat „de rea credinţă", iar vasalul, în ce-l priveşte, dacă Se c°nstată că e lipsit de ele [însuşirile fidelităţii], va fi declarat, pe dată sau tacit, fără credinţă sau sperjur." Ch.-M. de La Ronciere, Ph. Contamine, R. Delort, M. Rouche, L'Europe au Moyen Âge, II, Colin, Paris, col. „U", pp. 159-160 146 EUROPA CREŞTINA Societatea feudală se întemeiazăpe raporturile personale de fidelitate care-i leagă pe senior şi pe vasal, si, din ce în ce mai mult, pe legătura reală —fieful, numit în text „casementlchasement" şi „beneficiumlbenefice" — concedată de senior vasalului în numele serviciilor făcute. Aflaţi în posesia unor fiefuri importante, vasalii pot fi tentaţi să uite datoriile pe care le implică jurămîntul de fidelitate. De aici şi consultaţia cerută de un suveran important al Franţei feudale, ducele Aquitaniei Guillaume cel Mare, uneia dintre cele mai înalte autorităţi morale ale epocii, episcopul de Chartres, Fulbert. Acesta insistă mai întîi şi înainte de toate asupra aspectelor ce ar putea fi numite negative ale sistemului feudal şi care vorbesc de la sine despre criza de autoritate pe care o cunoaşte societatea vremii: cea dinţii datorie a vasalului este de „a nu aduce vreun prejudiciu" seniorului său şi de „a nu-l împiedica" să acţioneze; e limpede că tocmai acest tip de situaţie face obiectul consultării savantului episcop. După care tratează mai rapid aspectele pozitive şi mai bine cunoscute ale relaţiilor feudale: datoria vasalului de a-l ajuta şi de a-l sfătui pe senior, ca şi reciprocitatea acestor obligaţii din partea seniorului.

DOCUMENTUL 2 Creştere: colonizarea germană dincolo de Elba „Să ştie comunitatea credincioşilor, atît a celor prezenţi, cît şi a celor ce vor urma, că eu, Wichmann, din mila şi bunătatea dumnezeiască arhiepiscop al sfintei Biserici din Magdeburg, preocupat de interesele Bisericii care mi-a fost încredinţată, am răscumpărat pentru o sumă de bani, în numele tuturor celor ce păreau să aibă un drept de posesiune cu titlu de beneficium, un loc numit în popor Popendhorpstide, situat în apropierea zidurilor cetăţii, dincolo de fluviul Elba, împreună cu pajiştile şi mlaştinile din vecinătate. Iar acest loc, împreună cu tot ce ţine de el, l-am dat unuia pe nume Werner, zis din Paderbord, şi unuia pe nume Gottfried, cu condiţia ca ei să colonizeze aici noi locuitori, pentru ca pămîntul învecinat, mlăştinos şi acoperit de iarbă, impropriu şi neprodu-cînd nimic altceva în afară de iarbă şi fîn, să fie secat, arat, însămînţat, astfel încît să devină roditor; de asemenea, pentru ca, în cele ce urmează, un cens anual provenind din culturi să fie, la anumite date, plătit şi pus la dispoziţia arhiepiscopului. Pentru ei şi pentru toţi cei care, la chemarea lor, au realizat acolo această cultivare a pămîntului, iată care sînt condiţiile : în fiecare an, să plătească, pentru fiecare lot, un cens în valoare de doi bani, două măsuri de secară şi două de ovăz pentru ceea ce datina în întregul ţinut de dincolo de Elba numeşte wozzop, plus dijma completă din toate fructele şi cerealele. De asemenea, am convenit cu ei ca asupra acestor plantaţii noi nici un conte, nici un protector, absolut nici un ÎN APUS, MARELE AVÎNT AL EUROPEI FEUDALE 147 judecător laic să nu aibă nici cel mai mic drept, nici cea mai mică putere; ci că întreaga jurisdicţie, întreaga putere de a judeca să-i aparţină numitului Werner; toate aspectele privitoare la litigii, răscoale şi răzvrătiri, furturi, învoielile de toate felurile vor fi supuse adunării judecătoreşti, iar două treimi din amenzile care vor fi percepute vor fi puse la dispoziţia arhiepiscopului, iar a treia parte la dispoziţia lui Werner. De asemenea, ca acelaşi Werner să aibă la dispoziţia sa în întregime veniturile a două loturi, atît ca cens, cît şi ca grîne. şi ca locuitorii, în cazul tuturor adunărilor judecătoreşti şi al proceselor, să poată fi judecaţi conform obiceiului şi dreptului existent la Magdeburg, ca nimeni să nu-i silească la îndeplinirea aşa-numitului serviciu Burgwere, şi nici a altor servicii, oricare ar fi acestea, doar în afara aceluia de a se proteja pe ei înşişi şi ogoarele lor, prin diguri şi şanţuri, împotriva inundaţiilor şi a ieşirilor din matcă ale apei." Ch.-M. de La Ronciere, Ph. Contamine, R. Delort, M. Rouche, L'Europe au Moyen Âge, II, op.cit.,pp. 102-103 Redactat la sfîrsitul veacului alXII-lea, acest document al arhiepiscopului de Magdeburg atestă continuarea penetrării germanice în teritoriile slave din Germania de nord. El pune de asemenea în evidenţă cîteva din principalele aspecte ale expansiunii feudale. Scopul este valorificarea ţelinilor: „pămîntul [...] să fie secat, arat, însămînţat, astfel încît să devină roditor..." Metoda e interesantă: se realizează prin apelul la un antreprenor — Werner, asistat de Gottfried —, însărcinat să recruteze coloni din interiorul ţinuturilor germane. Mijloacele folosite pentru atragerea acestor „locuitori noi" sînt clasice în Evul Mediu: atribuirea unei bucăţi de pămînt pentru defrişare; securitatea economică legată de absenţa corvezilor şi de fixarea redevenţelor în bani şi în natură care scapă oricărui abuz seniorial; în fine, ameliorarea condiţiei personale a ţăranilor, care, depinzîndde tribunalul public şi de tradiţiile de la Magdeburg, acced astfel la libertate. 10. La est, o lume fărîmiţată Prin acţiunea a trei factori distincţi — convertirea Rusiei kievene la creştinism, replierea bizantină în Asia Mică în cadrul imperiului de la Niceea după cucerirea Constantinopolului de către latini, invazia mongolă care, din Asia, se abate asupra unei mari părţi a continentului —, Europa Orientală suferă o serie de mutaţii care accentuează ruptura sa faţă de Occident, subliniindu-i unitatea în jurul Bisericii ortodoxe. De la imperiul constantinopolitan la imperiul de la Niceea

Moartea ultimului mare împărat din dinastia Comnenilor, Manuel, în 1180, a fost urmată de o violentă reacţie împotriva politicii sale. Acuzîndu-l că a lăsat imperiul să cadă în mîinile occidentalilor şi că a ruinat ţara cu o politică megalomană prin care-şi propusese să-l întreacă pe lustinian, reacţia a îmbrăcat pe de o parte un caracter antilatin şi antiaristocratic, provocînd, pe de altă parte, apariţia unui spirit patriotic provincial foarte anticon-stantinopolitan. Accentuarea sentimentului antilatin. Originea sentimentelor anti-latine în imperiu nu trebuie căutată în schisma din 1054, ce trecuse aproape neobservată în rîndurile poporului, ci în agresiunea normandă, care coincide cu acţiunea cruciată organizată de papalitate. Pentru a face faţă acestui pericol nemijlocit, Alexios I Comnenul promulgă, în 1081, o *crisobulă care înlesneşte veneţienilor crearea la Constantmopol a unei agenţii comerciale, oferindu-le în acelaşi timp importante privilegii fiscale şi economice, în schimbul ajutorului naval al acestora împotriva normanzilor. Aceste privilegii excepţionale, constant reînnoite de-a lungul întregului secol al Xll-lea, nu numai că au slăbit economic oraşeLA EST, O LUME FĂRÎMIŢATĂ 149 nirnea bizantină, dar au umilit sentimentul naţional al păturilor sociale conservatoare. Acest resentiment al păturii negustorilor se manifestă prin masacrarea, în 1182, a coloniei latine din Con-stantinopol. politica latinofilă a Comnenilor coincide cu perioada începerii cruciadelor. Orientul e martorul pătrunderii pe teritoriul său a mul-timilOT venite din Occident, al căror comportament îi înspăimîntă pe greci. Jaful practicat în satele creştine, pe de o parte, trufia unor seniori occidentali, pe de alta, au dat foarte curînd naştere unui climat de neîncredere reciprocă, ce a avut ca rezultat, încă de la prima cruciadă, ruptura de Bizanţ. Acesta, supus presiunii neîncetate a turcilor, sîrbilor, ungurilor şi, mai ales, a normanzilor între 1176 şi 1185, îi abandonează pe cruciaţii latini atacaţi de Saladin, care-i învinge şi cucereşte Ierusalimul în 1187. De atunci, ideea de cruciadă evoluează; desigur, recucerirea Ierusalimului rămîne obiectivul esenţial, dar cruciada apare tot mai mult ca o instituţie capabilă să reunească trupe ce pot fi folosite împotriva altor „păgîni", duşmani ai credinţei şi ai papalităţii. Cruciada a patra a fost orientată de veneţieni spre Constantinopol tocmai din această perspectivă. La 13 aprilie 1204, „Oraşul apărat de Dumnezeu" e luat cu asalt şi jefuit timp de trei zile (vezi documentul 2). Ruptura din 1204. Şocul creat de cucerirea şi prădarea oraşului, urmate de crearea imperiului latin de la Constantinopol, a provocat reacţii diferite în sînul comunităţii ortodoxe, mai ales slave. Bulgarii şi sîrbii au profitat de situaţia nouă ca să joace pe două fronturi, cînd apropiindu-se de greci ca să ţină piept înaintării latine, cînd cîrmind-o spre Roma, ca să obţină recunoaşterea unei puteri suverane şi crearea unei instituţii patriarhale autonome, chiar de nivelul *primatului. Rusii, pe de altă parte, s-au arătat mai antilatini şi au reacţionat cu atît mai multă vigoare cu cît simţeau Şi ei efectele expansiunii germane occidentale sub forma marşului sPre est (Drang nach O sten), oprit de Aleksandr Nevski pe su-Prafaţa îngheţată a lacului Ciud, în 1242. Ortodoxia rusă, trăgînd consecinţele din căderea Constantinopou'ui în 1204 şi din expansiunea germanică spre est, a identificat Pid catolicismul cu expansionismul occidental. Cronicile au povesPe larg istoria cuceririi Constantinopolului, iar Biserica rusă a 150 EUROPA CREŞTINĂ tradus şi recopiat literatura bizantină polemic antilatină, ale cărei principale opere sînt păstrate în manuscrise în limba slavă din secolul al XlV-lea.

Astfel, în faţa expansiunii occidentale, ortodoxiile bizantină şi slavă s-au unit pentru a lupta împotriva latinilor profanatori şi cuceritori ai Bisericii lor. în acest sens, apărarea ortodoxiei trece evident prin recucerirea Constantinopolului, simbol al unei demnităţi ce trebuie redobîndită. Imperiul de la Niceea. Organizarea unui imperiu latin şi feudal la Constantinopol a avut, între altele, efectul de a stimula ideea autonomiilor locale şi de a favoriza formarea unor mici state bizantine ce revendicau, fiecare, moştenirea Constantinopolului: aşa au fost bunăoară despoiatul Epirului, imperiul bizantin de la Trapezunt şi imperiul de la Niceea. Foarte curînd, acesta din urmă s-a afirmat ca adevăratul centru al ortodoxiei în exil. împăratul Theodor Lascaris, bine fixat în vestul Asiei Mici, a căutat să reconstituie în cele mai mici amănunte organizarea imperiului: de la curte şi structura administrativă, pînă la patriarhie. Astfel, în 1208, noul patriarh ecumenic, ales, a avut posibilitatea să-l încoroneze pe Theodor ca *basileus şi *autocrator al romanilor. Din acel moment, împăratul şi patriarhul, cu reşedinţa la Niceea, au fost singurele autorităţi legitime ale imperiului şi Bisericii ortodoxe. Abil condus de succesorul său, împăratul loan III Vatatzes, care a ştiut să profite de pe urma asaltului mongol împotriva Europei Răsăritene şi Asiei Mici, imperiul de la Niceea, perfect administrat economic, înzestrat cu o armată bine pusă la punct cu tehnică militară, ajunge să reducă teritorial imperiul latin la împrejurimile Constantinopolului. Recucerirea oraşului a fost opera lui Mihail VIII Paleologul. După zdrobirea forţelor antiniceene din Grecia occidentală în bătălia de la Pelagonia, în 1259, şi după ce si-au asigurat concursul marinei genoveze prin tratatul de la Nympha-ion, în 1261, bizantinii au trecut, la 25 iunie 1261, la recucerirea oraşului lor Constantinopol; Mihail VIII si-a făcut aici intrarea triumfală la 15 august. Oraşul era un cîmp de ruine; biserici ş1 palate erau devastate; latinii le jefuiseră de bogăţii şi de relicve; Constantinopolul redobîndit se va dovedi curînd o enormă povara; reconstruirea lui nu putea decît să înghită sume imense, iar situat'3 politică şi economică era deosebit de fragilă. Cu toate acesteaLA EST, O LUME FĂRÎMIŢATĂ 151 îndată după restaurarea imperiului, Mihail VIII îşi afirmă voinţa de a relua o politică de perspectivă universală, ale cărei efecte s-au dovedit repede fatale pentru imperiu. De la Rusia kieveană la Karakorum-ul mongol Rusia kieveană, organizată, începînd cu secolul al X-lea, de-a lungul „marelui drum de la varegi la greci" ce lega Marea Baltică de Marea Neagră cunoaşte o dezvoltare remarcabilă în timpul domniilor cnejilor Vladimir şi laroslav. Apogeul Rusiei Jdevene. Recunoscuţi de bizantini ca putere capabilă să controleze mişcările de populaţii în stepele de la nordul Mării Negre, rusii, aflaţi la prea mare depărtare de imperiu, nu erau ameninţaţi de visurile de expansiune ale împăraţilor, al căror scop era în continuare să recucerească Mare nostrum. Ca urmare, tînărul stat rusesc şi-a negociat intrarea în oikoumene economică, politică şi religioasă a imperiului. întregul secol al X-lea e marcat de încheierea de tratate comerciale (911, 944, 971) care organizează sosirea convoaielor de *monoxile concentrate la Kiev, de unde, pe Nipru în jos, ajung la Constantinopol, cu încărcăturile lor preţioase de blănuri, miere, ceară şi robi, pe care le schimbă cu produse de lux, mătăsuri, obiecte de fildeş, obiecte de podoabă şi monede de aur. Acest comerţ alimentează vistieria cnejilor şi constituie ramura orientală a comerţului anular, care, prin Marea Baltică, pe Meuse şi Rhone, ajunge pînă la Mediterana şi Constantinopol, inserînd astfel Rusia kieveană în reţelele de schimburi europene, aşa cum o atestă miile de lame de sabie fabricate în atelierele renane şi purtînd inscripţii latineşti care au fost descoperite în mormintele ruseşti din secolele al X-lea şi al Xl-lea. Ritmicitatea schimburilor implica stabilitatea politică a acestor regiuni deosebit de ameninţate de diversele migraţii ale popoarelor stepei care căutau să-şi impună puterea între Volga şi Dunăre, începînd cu 944, bizantinii încredinţează întru totul oficial pro-ecţia agenţiei lor din

Chersones ruşilor; în 957, împăratul Con-stantin VII o primeşte pe cneaghina rusă Olga în oraşul său lmPerial, cu toate onorurile datorate rangului ei; la cererea împă-^tului bizantin, cneazul rus atacă, în 970-971, Bulgaria; în sfîrşit, Slle II îşi datorează tronul intervenţiei unei puternice armate 152 EUROPA CREŞTINA ruseşti, care-i permite să-şi învingă rivalul. Astfel, de-a lungul întregului secol al X-lea, statul rus, centralizat în jurul Kievului, e perfect integrat în oikoumene politică bizantină, constituind una dintre piesele cele mai importante ale acesteia. Mai rămînea de făcut un pas: cel al convertirii la creştinism, care-i putea oferi Rusiei locul în comunitatea statelor creştine în fruntea cărora se afla împăratul. Religia creştină era bine cunoscută de rusii secolului al X-lea. Negustori şi mercenari varegi aduseseră cu ei credinţa creştină de la Constantinopol, cneaghina Olga ea însăşi primind sfîntul botez la Kiev, dar cu titlu personal, în 959. Cneazul Vladimir a profitat de excepţionalele împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Imperiul Bizantin ca să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creştine, legîndu-şi botezul de căsătoria cu prinţesa *porfirogenetă Ana. Ambele evenimente au avut loc la Chersones în 989, urmate de ridicarea unor măreţe construcţii, printre care Sfînta Sofia din Kiev, edificată între 1037 şi 1045 şi destinată să stea mărturie în Europa septentrională, Occidentală şi Orientală a strălucirii noului stat creştin. Recunoscută din acel moment de celelalte state creştine, dinastia Rurikizilor de la Kiev constituie o partidă căutată, legînd alianţe matrimoniale cu celelalte dinastii europene (vezi tabloul genealogic), printre care Capetingii/Capeţienii; în 1049, Ana a Kievului se căsătoreşte cu Henric I al Franţei, în acest fel, la mijlocul secolului al Xl-lea, Rusia kieveană era perfect integrată în Europa creştină atît pe plan economic, cît şi religios şi politic; ea constituie spaţiul oriental al Europei creştine, avînd în coastă presiunea popoarelor stepei, păgîni şi musulmani. O dată cu dispariţia cneazului laroslav (în 1054), unitatea ţării a fost spulberată; războiul civil care a urmat a dat naştere unor cnezate familiale autonome şi rivale, a căror unitate nu mai era menţinută decît de Biserică şi de „mitropolitul Kievului şi al tuturor Rusiilor". Această descompunere a statului kievean a uşurat cucerirea mongolă, care a început în 1237 împotriva cnezatelor din nord, doar ele fiind în stare să opună rezistenţă înaintării mongole. Cu toate acestea, vor fi suficiente două campanii şi trei ani pentru ca toate ţinuturile ruseşti, inclusiv Novgorodul, să treacă sub control mongol. Rapiditatea cuceririi se explică prin pregătirea amănunţita a campaniilor militare şi stă la originea spaimei care a cuprins în acea perioadă Occidentul. Oare nu-i declară mamei sale însuşi LA EST, O LUME FĂRÎMIŢATĂ 153 Ludovic cel Sfînt: „Dacă ne atacă, îi vom respinge; dacă se va întâmpla să fim învinşi, ne vom duce la Dumnezeu ca nişte credincioşi şi martiri" ? Urmările „jugului mongol". Violenţa şocului provocat de armatele jnongole şi amploarea distrugerilor au fost relatate pe larg de cronicari. Cu toate acestea, n-au fost decît unsprezece oraşe care au fost cucerite şi distruse de mongoli; celelalte se pare că n-au suferit pagube deosebite. Dar, dincolo de efectul distructiv, jugul mongol s-a tradus prin punerea la punct a unei noi ordini politice şi economice, care a accentuat ruptura din sînul lumii creştine. Cnejii ruşi învinşi au trebuit să recunoască autoritatea supremă a marelui han, de la care se duceau să-şi ceară, în Mongolia, la Karakorum, carta de învestitură, iarlîk-ul, în timp ce strîngătorii de dări supravegheau perceperea birurilor. Cnezatele ruseşti făceau parte dintr-o structură politică al cărei centru se găsea în inima Asiei, în partea opusă, Occidentul creştin sa organizat, favorizînd crearea unui stat ruso-lituanian, cu care Polonia s-a unit în 1386. Astfel, invazia mongolă a avut ca principală consecinţă formarea a două entităţi politice care se vor confrunta de-a lungul unei linii ce duce de la Pskov pînă la Marea Azov prin Smolensk.

La această ruptură politică se adaugă şi o ruptură economică: ceea ce este bine redat de calificativul „perioadă fără monedă" atribuit secolelor al XHI-lea şi al XlV-lea ruseşti. Dacă relaţiile economice dintre Novgorod şi oraşele hanseatice se menţin, în sud agenţiile italieneşti de la Marea Neagră deturnează în propriul lor avantaj produsele aduse pe drumul mătăsii, ceea ce are ca rezultat blocarea căii comerciale de pe Nipru. Cnezatele ruseşti sînt din acel moment izolate de principalele circuite economice mediteraneene; ele sînt reduse la zone de exploatare ale căror produse — mai ales, blănuri — sînt schimbate prin intermediul negustorilor hanseaţi pe lingouri de argint ce servesc la achitarea birului către mongoli. Izolarea politică şi economică în care se găsesc cnezatele ruseşti o dată cu începutul dominaţiei mongole devine şi mai Pronunţată prin ruptura religioasă. Invazia mongolă e posterioară cuceririi Constantinopolului de către cruciaţi şi, practic, concomitentă cu înaintarea germanică de-a lungul ţărmurilor Mării altice. Aceste două evenimente sînt percepute de ruşi ca o afiieninţare directă la adresa ortodoxiei, devenită baza însăşi a entităţii lor culturale. De altfel, Aleksandr Nevski, învingătorul 154 EUROPA CREŞTINĂ cavalerilor teutoni (1242), adoptă o atitudine tranşantă faţă de catolici, fapt pentru care se bucură de sprijinul Bisericii ruse, în timp ce literatura polemică antilatină cunoaşte o largă răspîndire în ţară. Astfel, expansiunea Occidentului şi instaurarea „păcii mongole" în cursul secolului al Xlll-lea au avut ca efect principal divizarea Europei în două entităţi politice, economice şi culturale ostile, separate şi la nivelul apartenenţei lor religioase: la vest, zona de influenţă catolică şi romană, iar la est zona de influenţă ortodoxă. De la unitatea economică la unitatea religioasă Din secolul al X-lea pînă în secolul al XIII-lea, lumea orientală cunoaşte o profundă mutaţie. Structurat în jurul unei monede de aur, *nomisma, care reglementează marele comerţ internaţional încă din secolul al Vl-lea, Orientul bizantin cunoaşte în a doua jumătate a secolului al Xl-lea o gravă criză economică, marcată, între altele, prin devalorizarea nomismei şi sosirea negustorilor italieni ce canalizează spre propriile lor oraşe profiturile comerţului internaţional. Reacţia ce urmează în Orient îmbracă un caracter antilatin, naţional şi religios, care face din ortodoxie semnul tangibil al respingerii influenţelor occidentale şi speranţa reînnoirii. O creştere economică neîntreruptă. Stimulată de avîntul demografic manifestat începînd cu secolul al IX-lea, agricultura bizantină, care foloseşte din ce în ce mai mult fierul, aşa cum arată descoperirea a numeroase ateliere săteşti, ca şi nenumăratele menţiuni de fierari ambulanţi colindînd satele ca să repare uneltele, creează surplusuri de producţie a căror vindere relansează comerţul intern; această situaţie permite dezvoltarea unor meşteşuguri săteşti şi urbane ce tind să se specializeze. Această creştere economică manifestă permite de asemenea formarea unei burghezii dinamice şi întreprinzătoare, ce se ocupă de afaceri şi nu şovăie să bată mările în căutarea unor profituri importante, admise de altfel de Biserică: spre deosebire de Biserica latină, cea ortodoxă autorizează împrumutul cu dobîndă' Totuşi, foarte curînd, această burghezie va renunţa la negoţ şi se va consacra tranzacţiilor financiare, integrîndu-se în aparatul de LA EST, O LUME FĂRÎMIŢATĂ 155 stat. Spre deosebire de cea din Occident, ea nu va constitui o clasă mijlocie. Cei ce reuşesc se integrează rapid în aristocraţia statului, ceilalţi* mai nenorocoşi, se reîntorc la fel de repede de unde au venit. Atracţia exercitată asupra bizantinilor de achiziţionarea de rente de stat e legată de adevăratul cult pe care-l au faţă de moneda lor etalon, nomisma sau banul de aur de 4,55 de grame, a

cărui stabilitate a făcut din ea moneda de referinţă a marelui comerţ internaţional, pe lîngă care moneda de argint, miliare-sion-ul, se găsea într-un raport de l la 12. Cu toate acestea, masa de aur fiind, grosso modo, stabilă din secolul al Vl-lea pînă în cel de al Xl-lea, orice creştere semnificativă a activităţii economice nu putea decît să producă serioase probleme monetare, fie frînînd dezvoltarea schimburilor prin lipsa banilor în numerar, fie devalorizînd nomisma în scopul creşterii masei monetare în circulaţie. Succesorii lui Vasile II au reţinut acest al doilea aspect. Devalorizările nomismei în perioada 1026-1060 reprezintă consecinţele unei economii în expansiune. Această adevărată „revoluţie monetară" din secolul al Xl-lea e prea tîrzie, oferind veneţienilor tot felul de posibilităţi să speculeze şi să accelereze declinul nomismei, înlocuită în secolul al XlII-lea prin ducatul veneţian ca monedă de referinţă în marele comerţ internaţional. Orientul dominat de latini. De-a lungul întregului secol al XH-lea, negustorii italieni se stabilesc în Orientul bizantin, unde se bucură de importante privilegii economice, devenind repede ţapii ispăşitori ai tuturor celor nemulţumiţi: populaţia oraşelor şi zonelor rurale, negustorii ruinaţi, împăraţii, profitînd de opoziţia dintre cetăţile italiene, acordă în continuare privilegii veneţienilor, ge-novezilor şi pisanilor, fără să ţină seama de marile pericole ale acestei politici. Pe de o parte, ea sporeşte influenţa latinilor asupra economiei ţării, alimentînd astfel, în ce-i priveşte, un adevărat sentiment de ură, care determină respingerea de către greci a tot ceea ce era legat de latinitate, iar, pe de altă parte, constantele meandre a*e politicii imperiale îi determină pe veneţieni să-şi propună c°ntrolul direct asupra imperiului. După cucerirea şi jefuirea oraşului în aprilie 1204, latinii au °lărît să organizeze un imperiu latin al Constantinopolului pe 156 EUROPA CREŞTINĂ temeiul nu al unui partaj, ci al repartizării de drepturi între participanţii la cruciadă plasaţi sub autoritatea împăratului. Bunurile coroanei şi o parte a celor ale Bisericii au permis înzestrarea cavalerilor cu feude; în ce priveşte veniturile imperiului, ele au fost atribuite ca *fiefuri de rentă pentru a completa veniturile domeniilor lor directe. în regiunile latine ale imperiului, veneţienii au creat un sistem economic de tip colonial, bazat pe comerţul cu produse brute, în special produse agricole locale: cereale, sare şi lînă a căror producţie scade mereu din cauza îndîrjitei rezistenţe opuse de populaţia grecească faţă de prezenţa veneţiană. În plus, nesiguranţa permanentă ce domneşte în întregul Orient latin favorizează dezvoltarea autarhiei regionale şi distrugerea reţelelor economice interregionale. Această evoluţie e subliniată şi de dispariţia monedei bizantine, căreia îi ia locul dinarul veneţian de proastă calitate, care, dată fiind penuria accentuată de bani gheaţă, permite nu numai achiziţionarea a tot mai multe produse, dar şi atragerea spre Occident a rarelor monede de aur aflate încă în circulaţie. Apare astfel un contrast evident cu partea bizantină, imperiul de la Niceea, unde împăraţii reuşesc să menţină o adevărată independenţă economică pe baza unei stricte autarhii favorizate de un avînt evident al agriculturii, ale cărei surplusuri sînt cumpărate de sultanatul turc de la Iconium, aflat în deficit alimentar permanent, şi plătite în mari cantităţi de monedă de aur de bună calitate, în Asia Mică, aceste schimburi au loc de-a lungul reţelelor de caravane bine organizate şi punctate de caravenseraiuri, ce oferă negustorilor pensiunea şi antrepozitele indispensabile. Contrastul dintre evoluţia economică a celor două părţi ale imperiului e esenţial pentru înţelegerea respingerii totale de către greci a dominaţiei exercitate de Occidentul latin. Supuşi politic şi social, exploataţi economic, ei se vor grupa în jurul singurei forţe capabile să-i unească în identitatea lor culturală: Biserica ortodoxă. Unitatea ortodoxă. Căderea Constantinopolului în 1204 face evident în ochii bizantinilor eşecul politicii imperiale şi necesitatea de a se uni în jurul Bisericii, singura capabilă să

constituie un „front ortodox" în faţa Occidentului latin, înţelegînd consecinţele abandonării Constantinopolului de către provincii la LA EST, O LUME FĂRÎMIŢATĂ 157 ţnceputul secolului al XlII-lea, împăraţii de la Niceea vor întemeia restaurarea imperiului pe participarea populaţiilor rurale, pe exploatarea sentimentului antilatin şi afirmarea aşa-numitei ideologii a „Marii Idei". Aşa cum am mai spus-o, împăraţii de la Niceea au căutat înainte de toate să asigure prosperitatea economică a populaţiilor din Asia Mică, în scopul reconstituirii unităţii sociale, care lipsise atît de mult în secolul precedent şi fără de care orice voinţă de recucerire era sortită eşecului. Reuşita economică a jmperiului de la Niceea este factorul cel mai important, cea care i-a asigurat acestuia victoria asupra rivalilor săi, deoarece a fost, probabil, singura forţă în stare să unească populaţiile printr-o participare comună la un dinamism economic regăsit, începînd de atunci, patriotismul grecesc îşi face din nou apariţia cu atît mai multă forţă, cu cît se confundă din acel moment cu ura împotriva latinilor, profanatorii „Oraşului păzit de Dumnezeu". Acest sentiment antilatin va da naştere ideologiei noi a „Marii Idei", anunţată cu ocazia discursului pronunţat la urcarea pe tron a lui Theodor I Lascaris: „Ale noastre vor fi din nou ţinuturile de unde am fost izgoniţi: primul şi vechiul nostru locaş, Paradisul, Oraşul Celui Preaputernic, situat la strîmtori, oraşul Dumnezeului nostru, giuvaerul pămîntului, cetate dorită de toate popoarele, renumită în lume şi univers." împăraţii de la Niceea trebuiau aşadar să refacă tronul lui Constantin acolo unde hotărîse Dumnezeu. Astfel, împăratul va putea primi titlul de „nou întemeietor al Constantinopolului". Recunoscuţi ca purtători ai identităţii naţionale, împăraţii de la Niceea s-au sprijinit pe o renaştere culturală bazată pe izvoare antice şi creştine, predate din nou în structurile şcolare refăcute şi controlate de stat. Moştenitoare politică a ilustrului Imperiu Roman, hrănită din Acelaşi izvor evanghelic, organizată într-un vast spaţiu economic e la Baltica pînă la Mediterana, Europa se frînge totuşi în secolul XlII-lea. Sub asaltul conjugat al Occidentului şi al mongolilor, nentul se detaşează de Occident, integrîndu-se într-un alt spaţiu Ulc, economic şi cultural, în cadrul identităţii pe care o oferă lserica ortodoxă. 158 EUROPA CREŞTINĂ De o parte şi de alta a frontierei religioase, se organizează adevărate tîrguri ce vor grăbi această ruptură şi vor uşura cuprinderea Europei Orientale în spaţiile economice şi politice mongole şi turceşti în curs de edificare. DOCUMENTUL l Asediul cetăţii Dyrrachium (Durazzo) organizat în 1108 de Bohemond de Tarento, aşa cum este relatat de Ana Comnena „Aşa cum am spus, tiranul Bohemond cu flota sa de temut a trecut din Italia pe pămîntul nostru, aducînd toată armata francilor pentru a ne ataca ţinuturile, după care s-a îndreptat în ordine de luptă spre Epi-damnos, pentru a-l cuceri de la primul atac, dacă putea; dacă nu, avea de gînd să distrugă întreaga cetate cu maşini de asediu şi cu baliste. Acesta era, aşadar, scopul lui; şi-a aşezat tabăra în faţa porţii ce se deschidea dinspre est, deasupra căreia se afla un călăreţ de bronz şi, făcînd recunoaşterea locurilor, a început asediul. De la începutul pînă la sfir-situl iernii, şi-a făcut planuri şi a căutat locurile unde putea fi atacat Dyrrachiumul; cînd primăvara a început să surîdă, după ce s-a terminat traversarea trupelor sale, a dat foc corăbiilor care-i aduseseră bagajele, caii şi războinicii, atît dintr-o socoteală de strateg, ca să împiedice armata să privească spre mare, cît şi silit de flota romeică, şi nu s-a mai gîndit apoi

la asediu. Mai întîi, dispunînd de jur împrejur trupele barbare, a început să-i hărţuiască, trimiţînd unităţi ale armatei francilor (arcaşii armatei romeilor răspundeau trăgînd asupra lor cînd de pe turnurile Dyrrachiumului, cînd de departe); într-un cuvînt, ataca şi era atacat. A cucerit Petrula şi castrul numit al lui Mylos, aflat dincolo de fluviul Deabolis; alte asemenea puncte, care se găseau în împrejurimile Dyrrachiumului, au căzut şi ele în mîna lui, după sorţii războiului, în vreme ce talentul său de comandant făptuia aceste lucruri, cu calităţile sale de constructor făcea totodată maşini de război cu turnuri şi berbeci, adăposturi pentru apărarea celor ce ridicau metereze şi săpau; lucrînd toată iarna şi toată vara, prin ameninţări şi prin exemplul său, ajunge să-i sperie pe oameni. Totuşi, nu putea să zguduie puterea romeilor; spre nenorocirea lui, avea şi greutăţi de aprovizionare. Căci tot ce adunase mai înainte din pustiirea împrejurimilor Dyrrachiumului fusese consumat şi era despărţit de locurile unde spera să-şi găsească provizii de către armata romeilor, care ocupase înaintea lui văile, defileele ş1 chiar marea. A început o foamete grozavă, de pe urma căreia au pieri' şi cai, şi oameni, caii neavînd furaj, iar oamenii hrană, în afară de acesLA EST, O LUME FĂRÎMIŢATĂ 159 tea, dizenteria a început să secere şi ea în rîndurile armatei barbarilor; părea că se datorează lipsei de hrană, adică de mei, de fapt însă pedeapsa divină s-a abătut asupra trupelor sale nenumărate şi de neînfrînt sj i-a lovit de moarte, unii după alţii." Ana Comnena, Alexiada, cartea a XlII-a, II, 2-4 (trad. de Marina Marinescu in col. „Biblioteca pentru toţi", Editura Minerva, Bucureşti, 1977, voi. II, pp. 206-208) Ana Comnena expune în Alexiada acţiunile şi faptele de arme ale tatălui ei, Alexiosl(10811118). DOCUMENTUL 2 Bogăţiile Constantinopolului „Cînd cetatea a fost cucerită, în palat s-au găsit bogăţii nemăsurate. Şi palatul Boukoleon (se numea astfel partea superioară a marelui palat imperial de la Constantinopol; numele provenea de la un grup statuar ce reprezenta un leu răpunînd un bou. Cf. Ducange, Constantinopolis Chris-tiana, 1680, p. 119 — n. r.) era bogat şi făcut aşa precum am să vă spun. Existau în acest palat, pe care-l ocupa marchizul, cinci sute de odăi care ţineau toate una de alta şi erau făcute cu totul din mozaic de aur, şi mai erau apoi treizeci de capele, atît mari, cît şi mici; şi apoi era una, numită Sfînta Capelă, care era atît de bogată şi de măreaţă, încît nu aflai balama ori zăvor, şi nici un alt lucru, de obicei din fier, care să nu fie pe de-a-ntre-gul din argint; şi apoi nu exista coloană care să nu fie ori din jasp sau din porfir, ori din minunate pietre preţioase. Pardoseala capelei era din marmură albă atît de şlefuită şi strălucitoare, încît ai fi spus că e din cristal; şi capela era atît de minunată şi de înălţătoare, încît n-am cuvinte să vă redau frumuseţea şi măreţia ei deosebită, în această capelă, se aflau relicve foarte bogate, căci au fost găsite două bucăţi din Crucea cea Adevărată groase cît un picior de om şi lungi de aproape o jumătate de stînjen: s-a găsit şi vîrful de suliţă cu care a fost străpunsă coasta Domnului Nostru şi cele două (!) cuie care i s-au bătut în mîini şi picioare. Şi mai erau apoi douăzeci de capele, şi mai erau două sute de odăi sau trei sute care dădeau &11 una în alta şi care erau făcute, toate, din mozaic de aur. Celălalt palat era atît de bogat şi atît de măreţ, încît nici n-aş putea să vi-l descriu, nici Sa vă redau strălucirea lui deosebită şi marea lui bogăţie, în acest palat din ^Oierul Blachernae (celebru în istoria medievală a Constantinopolului, dCest cartier ocupa zona aflată de-a lungul Cornului de Aur, pe un fel Or prornontoriu cuprins între zidul lui Heraclius şi ţărm. Alcătuia un fel de • aParte, care în epoca modernă va purta numele Haivan Serai. Aici se 160 EUROPA CREŞTINĂ aflau mai multe edificii importante — n. t.), s-a găsit o comoară foarte mare şi foarte preţioasă, căci s-au descoperit aici minunatele coroane care aparţinuseră împăraţilor de dinainte, ca şi minunatele giuvaeruri de aur şi minunatele haine împărăteşti şi minunatele

pietre preţioase şi atîtea alte bogăţii, încît nici nu s-ar putea socoti marele tezaur de aur şi argint care a fost găsit în palat şi în multe alte locuri din cetate." Robert de Clari, Conquete de Constantinople, in Poemes et recits de la vieille France, XVI, De Boccard, Paris, 1939, pp. 177-178 şi 181 Robert de Clari făcea parte din rîndul „celor mulţi" care au luat parte la cea de a patra cruciadă ce a cucerit Constantinopolul în 1204. Tocmai de aceea, naraţiunea sa prezintă o mare valoare documentară. Acest sărman cavaler e uluit de ceea ce descoperă în „Oraşul păzit de Dumnezeu". Repetiţiile şi stilul greoi dau o oarecare consistentă stupefacţiei sale. 11. Civilizaţia medievală Civilizaţia Europei medievale, ancorată în trecutul greco-latin, iu-deo-creştin şi „barbar", se bazează înainte de toate pe creştinism. Această unitate e fundamentală, dar ea îndreptăţeşte în aceeaşi măsură şi o diversitate, ce caracterizează, în Vest, lumea catedralelor şi a Universităţii, iar în Est, o înrădăcinare în tradiţia greacă şi ortodoxie. Indiferent dacă privim spre Bizanţ sau Roma, civilizaţia medievală este, înainte de toate, o civilizaţie creştină. Fuziunea de tradiţii intelectuale şi artistice de cele mai diverse origini are loc în cadrul creştinismului. Iar oamenii Evului Mediu ştiau cît se poate de limpede ce datorează predecesorilor şi, mai ales, tradiţiei creştine: „Sîntem nişte pitici căţăraţi pe umeri de uriaşi", spunea Bernard de Chartres, în veacul al XH-lea. Dar piticii au creat o civilizaţie originală. Bazele civilizaţiei medievale Dintre toate influenţele ce s-au concentrat spre extremitatea occidentală a continentului eurasiatic, nu vom reţine decît trei. Tradiţia antică. Grecia şi Roma reprezintă primul izvor al civilizaţiei Europei, fondul fazei mediteraneene a istoriei sale. Această moştenire de primă importanţă, supusă avatarurilor invaziilor şi ale Procesului de creştinare, pare voalată, difuză. La prima vedere, mtr-adevăr, se poate crede că moştenirea antică a dispărut în timpul acestor frămîntări, mai ales în Vest. Rămîne să vedem dacă este aşa. Plan artistic, grecii şi romanii excelaseră în marea artă de a orjstrui cu materiale nobile şi în sculptura monumentală: două ctoare abandonate în Evul Mediu occidental timpuriu, care prelu-rează mai ales pămîntul şi lemnul, în domeniul gîndirii, filozofia e°a' cea a lui Socrate, Platon şi Aristotel, considerîndu-l pe om 162 EUROPA CREŞTINĂ ca măsură a tuturor lucrurilor, lăudase posibilităţile raţiunii, definind metodele cunoaşterii; dar pentru adepţii creştinismului, religie revelată, orice cunoaştere vine de la Dumnezeu, iar credinţa e mai importantă decît raţiunea. Grecii şi romanii creaseră, de asemenea, regulile artei de a vorbi şi scrie într-o limbă corectă şi exactă, pe care oamenii Evului Mediu nu le mai posedă. Monumente distruse, biblioteci jefuite, manuscrise pierdute ori risipite... Ceea ce s-a păstrat nu reprezintă decît o infimă parte a culturii antice. Mărturia însă rămîne: mulţumită, în primul rînd, menţinerii celor două limbi, greaca şi latina, care, chiar alterate, continuă să fie folosite într-o mare parte a Europei, lărgindu-si chiar, prin liturghie, cîmpul de acţiune; mulţumită salvării unor manuscrise, puţine în Occident, dar în număr mare în Orient, de unde vor reveni spre Vest prin intermediul arabilor, al cruciaţilor sau, mai tîrziu, al bizantinilor ce fugeau de înaintarea turcească; mulţumită şi unei considerabile munci de compilaţie şi adaptare, activitate ce are loc la sfîrşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu: sfaturile gramaticale adunate de *retorul latin Donatus, în secolul al IV-lea, vor fi întrebuinţate de-a lungul întregului Ev Mediu, iar principiile învăţămîntului antic vor fi definite în secolul al V-lea de Martia-nus Capella sub forma celor şapte arte liberale, pe care filozoful Boethius le organizează în două cicluri, *trivium şi *quadrivium, baza întregului învăţămînt medieval din lumea creştină latină. Acelaşi Boethius, la începutul

secolului al Vl-lea, strînge şi traduce tot ceea ce Evul Mediu occidental va cunoaşte din filozofia greacă; iar Etymologiae ale lui Isidor din Sevilla, în secolul al Vll-lea, se prezintă ca o enciclopedie a ştiinţei antice destinată creştinilor. De asemenea, în mod cît se poate de firesc, creştinii adoptă, pentru primele lor biserici, planurile tradiţionale ale construcţiilor civile şi religioase ale Antichităţii, edificii cu plan basilical ori cu plan centrat, decorate cu stuc, fresce şi mozaicuri. şi nu trebuie să uităm că, deşi au renunţat să le imite, locuitorii oraşelor din Evul Mediu timpuriu, cel puţin în interiorul vechiului limes, au trăit în decorul monumentelor sau al ruinelor antice. Tradiţia iudeo-crestină. Printre numeroasele culte de origine orientală care s-au propagat în cadrul Imperiului Roman, religia creŞ' tină se impune la sfîrşitul Antichităţii. Ea ia locul unei tradiţ'1 iudaice larg răspîndite în imperiu şi ale cărei comunităţi au slup CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ 163 ca relee pentru difuzarea sa. Evreii şi creştinii sînt purtători ai principiului unui Dumnezeu unic şi revelat şi ai ideii că întreaga cunoaştere e conţinută în Cartea Sfîntă. Tora evreilor şi Biblia creştinilor sînt texte intangibile, pe care comentatorii nu le pot decît explica şi aprofunda. De aici, imensul efort de exegeză şi interpretare depus de Părinţii Bisericii în secolele al IV-lea şi al V-lea pentru fundamentarea gîndirii creştine. Această literatură patristică reprezintă, împreună cu Sfîntă Scriptură — Biblia —, baza întregii reflecţii creştine din Evul Mediu, atît în Orient, cît şi în Occident. Meditînd fără încetare asupra aceloraşi texte şi asupra aceleiaşi istorii, cea a Mîntuirii, oamenii Evului Mediu european au trăit într-o deplină familiaritate cu protagoniştii acestei istorii: marile personaje ale Vechiului Testament — Adam şi Eva, Avraam, Moise, David, profeţii — şi cele ale Noului Testament — Cristos, Fecioara, apostolii, evangheliştii —, ca şi martirii şi sfinţii care duc mai departe această istorie. Ei ajung să posede mecanisme de gîndire specifice, dominaţi de textele sacre şi de scrierile Părinţilor şi orientaţi în acelaşi timp spre cercetarea minuţioasă a sensului lor (orice pasaj din Scriptură are patru sensuri...), atenţi la valoarea cuvintelor şi a conceptelor pe care le cuprind. Tradiţiile „barbare". Acestea sînt cu mult mai greu de evaluat, deoarece elementele de bază, vehiculate de o cultură orală şi de popoare în mişcare, scapă în cea mai mare parte cunoaşterii noastre. În momentul de faţă, se poartă importante discuţii privind aportul barbarilor la civilizaţia materială a Europei — tehnici de cultivare a pămîntului, metalurgie, practici ecvestre, arme şi metode de luptă —, ca şi în ce priveşte persistenţa şi influenţa cultelor păgîne. De altfel, slăbirea amprentei antice permite, începînd cu secolele al V-lea şi al Vl-lea, renaşterea culturilor indigene — mai ales a culturii celtice —, apropiate de cele ale nouveniţilor. O pro-lundă influenţă se exercită mai ales în domeniul artelor numite minore: artă cu motive animale, vegetale ori abstracte — cunoscutul entrelacs — ce pune în valoare strălucirea şi frumuseţea ma-erialelor (aur, pietre preţioase sau colorate) şi fineţea tehnicilor e tratare a metalului, prezente, bunăoară, în aurăria şi argintăria „ oaz°nată. Rămasă păgînă, această artă evoluează în Scandinavia, epoca vikingilor, spre realizarea unor viguroase sculpturi în lemn, evocă o lume animală în acelaşi timp fantastică şi stilizată. Că-lnd caractere creştine, ea se orientează, mai întîi în Irlanda, 164 EUROPA CREŞTINĂ apoi în Anglia, spre decorarea obiectelor liturgice şi ornamentarea cu miniaturi a manuscriselor (anluminură), care va fi o artă tipic medievală. Din ciocnirea culturilor şi din impactul invaziilor, apar în sfîrşit, în diferite tradiţii populare, eroii şi temele viitoarelor mari cicluri epice ale Evului Mediu, cele ale ciclului *arthurian şi al Nibelungilor ori ale prozelor narative (saga) scandinave. Influenţa acestor tradiţii diferite şi creaţiile la care a dus fuziunea lor nu sînt însă aceleaşi în Orient şi în Occident.

Permanenţele civilizaţiei bizantine Civilizaţia bizantină a fost prezentată deseori ca o „civilizaţie succesoare", a cărei bază pare so constituie continuitatea. Ştim, într-adevăr, că termenul „bizantin" e tîrziu şi că, pînă la dispariţia lui, cetăţenii imperiului din Orient îşi ziceau romei. Abia după criza din secolul al XlII-lea şi jefuirea Constantinopolului de către cruciaţi, ideea apartenenţei romane e puţin cîte puţin înlocuită de ortodoxie. Hrăniţi de la aceste două izvoare, romanii Orientului — romeii — vor dezvolta o civilizaţie cu o artă şi cultură care vor modela un spirit nou, ce-şi va găsi în secolele al XlV-lea şi al XV-lea o formă de exprimare în acelaşi timp teologică şi artistică: *isihasmul. Moştenirea romană. Cînd Constantin hotărăşte să întemeieze Constantinopolul, el are în vedere să refacă Roma pe ţărmurile Bosforului; chiar dacă relieful trebuie niţel „forţat" ca să prezinte şi aici cele şapte coline, organizarea oraşului îşi propune să reproducă antica cetate a Lari wm-ului. Constantin structurează totul în paisprezece zone; centrele puterii sînt menite să joace şi aici acelaşi rol: Senatul grupează familiile senatoriale, a căror clasă (ordo) se lărgeşte considerabil, devenind o componentă a ceremonialului aulic. Cu toate acestea, tot din sînul acestei clase îşi recrutează împăratul principalii înalţi funcţionari. Hipodromul îşi păstrează funcţia de loc de adunare a poporului; este tot locul unde e aclamat împăratul şi unde acesta organizează jocuri şi: distribuie pîine. Sfînta Sofia, „Biserica cea Mare", sediu al instituţiei patriarhale, trebuie să facă din Constantinopol o capitală reli' gioasă: de aceea, e cît se poate de firesc că între zidurile ei se ţin6 cel de-al doilea conciliu ecumenic în-381. Constantin a vrut & strălucirea noii Rome să o egaleze pe a primeia. CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ 165 Urmaşul său, lustinian (527—565), va încerca să restabilească autoritatea romană asupra Occidentului: el vrea să reconstituie •irnperium Romanum între hotarele sale, în cadrul căruia să restabilească pax Romana printr-o lex Romana unică şi codificată de curînd (529). Astfel, marea idee romană îşi găseşte, în secolul al VI-lea, o nouă expresie politică. lustinian va dispune, pe bună dreptate, să i se reprezinte, pe faţa monedelor, bustul, cu cască şi platoşă, ţinînd globul *crucifer în mînă, iar pe revers să figureze un înger în picioare, cu crucea în mîna stîngă şi globul crucifer în jnîna dreaptă. Astfel, lumea civilizată aparţinea împăratului „apărat" de Dumnezeu, lustinian scria astfel ultima pagină de istorie romană. Urmaşii săi vor cunoaşte mari dificultăţi şi vor renunţa să-şi asume pretenţiile romane şi universaliste ale ilustrului împărat. Ameninţaţi în însăşi existenţa lor cînd cruciaţii celei de a patra cruciade vor pune stăpînire pe Constantinopol, în 1204, romeii din Orient vor căuta să-şi afirme patriotismul grecesc prin zelul ortodox. Naţionalismul ortodox. După căderea Constantinopolului în mîinile latinilor (1204), după batjocorirea şi umilirea ortodoxiei chiar sub cupolele bisericii Sfînta Sofia, prind contur sentimentul de ură al bizantinilor şi nevoia acestora de a-şi regăsi demnitatea în jurul Constantinopolului. Iată de ce recucerirea oraşului, prezentat ca noul Ierusalim, cu adevărat o anti-Romă, va alimenta ideologia şi politica imperiului de la Niceea. Din acel moment, ataşamentul necondiţionat la ortodoxie se confundă cu cauza comună: refacerea imperiului pe cele două temeiuri ale sale: caracterul grecesc şi credinţa ortodoxă. Orice încercare de unire cu Occidentul latin şi roman, chiar şi sub ameninţarea turcească, va fi percepută ca o adevărată trădare culturală şi religioasă. Această respingere absolută a tot ceea ce este latin îi determină pe bizantini să-şi lege speranţa de ataşamentul inflexibil faţă de tradiţia grecească şi faţă de propria credinţă. înflorirea culturală ce caracterizează Bizanţul în secolele al AU-lea şi al XlII-lea vorbeşte deja despre această evoluţie; învă,aţn se exprimă într-o limbă atică de o remarcabilă puritate, reescoperind marile texte ale Antichităţii. Acest clasicism arhaizant ne dificila problemă a „dublei limbi" sau a diglosiei; începînd

e această epocă, fiecare domeniu literar are două niveluri de jjj presie: cel al mediilor cultivate, în care domină aticismul cel PUr, şi cel al mediilor populare vorbitoare ale dialectului 166 EUROPA CREŞTINĂ bizantin. Renaşterea atică îşi atinge în scurtă vreme propriile limite în domeniul filozofiei, care se confundă de-acum cu teologia. Dacă Mihail Psellos reuşeşte încă să împace filozofia cu credinţa, discipolul său loannes Italos e condamnat de Biserică pentru că vrea să-şi definească propria gîndire. Biserica ajunge la acest sfîr-şit de secol al Xl-lea, dacă nu să controleze cultura, cel puţin s-o orienteze; rezultă, începînd cu secolul al XIII-lea, o impresie de perfectă simbioză între culturile profană şi creştină, din care se alimentează aproape toţi savanţii, asemenea lui Nikefor Gregoras, istoric şi teolog în acelaşi timp. Pentru a face faţă ameninţării ultime, ce venea din partea turcilor, bizantinii se vor strînge aşadar în jurul unei Biserici ce apără cultura greacă, dar e capabilă să-i ofere omului posibilitatea să ia contact cu Dumnezeu. Transcendenţa isihastă. În faţa ineluctabilei înaintări a turcilor în secolele al XlVlea şi al XV-lea, bizantinii vor căuta să-şi afirme identitatea printr-o reîntoarcere atît la izvoarele greceşti, cît şi la cele patristice, din care-si vor extrage adevăratul „patriotism". Desprinderea de lume i-a determinat pe „Părinţii pustiei" să fugă de civilizaţia romană; în acelaşi mod, în secolul al XlV-lea, numeroşi creştini ortodocşi vor încerca să regăsească izvoarele înseşi ale spiritualităţii lor, angajîndu-se în mişcarea isihastă, al cărei purtător de cuvînt a fost Grigore Palamas. Această teologie îşi propune să elibereze „energia Sfîntului Duh", care trebuie să devină mediul existenţial al creştinismului. Astfel, Biserica se eliberează puţin cîte puţin de imperiu, a cărui prăbuşire nu poate fi semnul unei credinţe eronate, ci ocazia unui dialog providenţial cu islamul. Muntele Athos şi zona desertică Paroria din Bulgaria constituie matca mişcării isihaste. De aici, ea s-a răspîndit asupra întregii lumi creştine ortodoxe, mai ales în Rusia, unde Sfîntul Serghei din Radonej a promovat o spiritualitate în care Sfînta Treime devenea imaginea desăvîrşită a unităţii pe care Sfîntul Serghei se străduia s-o realizeze atît în comunitatea sa, cît şi în stat. Astfel, Muntele Athos a fost locul privilegiat în care toate tendinţele centrifuge şi naţionale ale statelor slave au ajuns să se exprime în cadrul tradiţiei bizantine, începînd din acea perioada-ea e consfinţită ca model de perfecţiune a credinţei ortodoxe du1 care se va alimenta Slavia orthodoxia, succesoarea, începînd cu 1453, a oikoumene-i bizantine. CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ 157 Aportul multilateral al civilizaţiei occidentale Aşa cum am văzut, Occidentul medieval cunoaşte, începînd cu anul 1000, un mare avînt, ce se traduce, pe plan cultural, după o primă sinteză încercată deja în timpul Renaşterii carolingiene, prin multiple experienţe, dintre care o mare parte constituie contribuţii durabile la civilizaţia europeană. Catedrala. Pentru europenii de azi, catedrala reprezintă, ca monument, împreună cu cetatea, simbolul încă prezent al Evului Mediu. Dar, în această calitate, ea trebuie considerată nu o simplă construcţie, ci o artă — şi o gîndire — ce le cuprinde şi le rezumă pe toate celelalte. Construirea de mari biserici de piatră începînd cu anul 1000 înseamnă pentru Occident reîntoarcerea la arta arhitecturii, destinată cultului creştin, în cadrul acestei renaşteri, trebuie să distingem două faze. într-o primă perioadă, cea a artei romane, se afirmă numeroase experienţe regionale, din Catalonia şi Spania nordică pînă în Germania imperială, care permit Occidentului să se acopere cu o „albă mantie de biserici", după expresia călugărului Raoul Glaber*: de la micile biserici rurale pînă la marile biserici mînăstireşti, de la catedrale pînă la bazilicile de pelerinaj, într-o a doua perioadă, ia naştere în nordul Franţei o artă care în timpul Renaşterii va fi numită, cu dispreţ, artă „gotică", adică „barbară" artă franceză prin excelenţă,

apărută în secolul al Xll-lea în oraşele domeniului regal capeţian, la Saint-Denis şi Paris, şi adoptată, începînd cu secolul al XlII-lea, de întregul Occident. Catedrala gotică e în primul rînd o summa de arhitectură; constructorii au ştiut, prin multiple invenţii tehnice — cum sînt, de pildă, bolta realizată prin încrucişarea de ogive şi arcul de susţinere (arcul butant) —, să facă un monument din ce în ce mai mare, mai înalt, mai luminos. Dar la construirea şi înfrumuseţarea catedralei, romană ori gotică, concură toate celelalte arte, care găsesc aici cel mai bun teren pentru exprimarea măreţiei Ul Dumnezeu şi pentru instruirea poporului creştin. Sculpturile Capitelurilor, timpanelor, faţadelor şi ale unei întregi lumi lnsufleţite începînd de la baza edificiului şi pînă la vîrful turnurilor ^ ^ C8lugăr benedictin şi istoric din secolul al Xl-lea, mort la Cluny în 1050. Cfis o Cronică ce cuprinde perioada 900-1046 (n. t.). 168 EUROPA CREŞTINĂ si fleselor sale, picturi desfăşurate pe vastele ziduri ale bisericilor romane şi vitralii iluminînd spaţii ale ferestrelor şi rozetelor bisericilor gotice îl fac pe credincios să retrăiască istoria Vechiului şi Noului Testament, pe cea a sfinţilor, a relicvelor acestora, a minunilor pe care leau făptuit şi o întreagă tradiţie vegetală, animală şi decorativă alimentată din multiplele izvoare ale artei occidentale. Dar nu e totul, în umbra bisericilor episcopale şi monastice, clădite ,, pentru rugăciune şi învăţătură, înfloreşte cealaltă mare artă a Evului ! j Mediu, cea a ornamentării cu miniaturi (anluminuri) a mânu- ; scriselor. Căci lumea catedralelor a dat naştere şi lumii şcolilor. Universitatea. După dispariţia şcolilor antice, mai întîi mînăstirile au fost cele care au asigurat transmiterea artelor liberale, adaptate nevoilor culturii creştine; călugărul englez Beda Venerabilul este, spre 700, cel mai de seamă reprezentant al acestei tradiţii monastice. Carol cel Mare, care înţelesese importanţa scrisului pentru renaşterea Bisericii şi a statului, a căutat să creeze şcoli pe lîngă bisericile episcopale şi chiar parohiale, ca să nu mai vorbim de cea creată în propriul său palat, în secolul al X-lea, alături de mari centre mînăstireşti, ca, bunăoară, cele de la Saint-Gall ori Reiche-nau, se afirmă şcolile episcopale de la Koln, Utrecht, Reims, în timp ce Italia menţine tradiţia şcolilor de drept şi a celor notariale. Rolul esenţial al şcolilor episcopale e recunoscut de reforma gregoriană, în 1079, Grigore VII dispune ca fiecare episcop să întreţină o şcoală în care să se predea „artele literare", în secolul al XH-lea, funcţionarea acestor scoli e strict controlată de cancelarul episcopului, în unele oraşe însă, afluxul de profesori şi elevi, precum şi lărgirea temelor lor de gîndire — e perioada „certei *universaliilor" — determină eliberarea lumii şcolilor de sub tutela episcopală, în secolul al XHI-lea, asistăm la triumful unei noi instituţii, Universitatea, în care se afirmă metoda de învăţămînt pusă la punct în cadrul şcolilor pe baza lecturii şi comentarii textelor ce fac autoritate: scolastica. Protejată de papalitate şi de autorităţile laice, Universitatea este în acelaşi timp o asociere de scoli şi o corporaţie de profesori ş1 studenţi, condusă prin statute sau privilegii ce-i sînt proprii. Aid' predarea artelor liberale duce la apariţia unor discipline sup6" rioare: drept, medicină şi, mai ales, teologie. Puţin numeroas6 în secolul al XHI-lea, primele universităţi — Paris, BologOa' Oxford... — se caracterizează prin faptul că sînt locul de întîlnire CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ 169 pentru studenţi şi profesori din toate colţurile lumii, situaţie favorizată de întrebuinţarea unei limbi comune, latina. La Paris, teologia e predată atît de germanul Albert cel Mare, cît şi de italianul Toma d'Aquino. În secolele al XlV-lea şi al XV-lea, instituţii de acest fel apar în toată lumea creştină latină, de la Coimbră la Praga, Cracovia ori Uppsala. Această răspîndire, în paralel cu difuzarea scrisului şi a culturii şi, în definitiv, cu apariţia statului modern ale cărui cadre le formează universităţile, e una dintre marile achiziţii ale istoriei intelectuale a Occidentului. Dar există şi reversul medaliei. Primele descoperiri ale Renaşterii, în toate domeniile, vor duce la revizuirea principiilor ce asiguraseră strălucirea universităţilor în secolul al XHI-lea. Ele determină denunţarea caracterului pur livresc al învăţămîntului

scolastic şi a imposibilităţii de a pune raţiunea în slujba credinţei, în acelaşi timp, apare clar că latina nu e singura limbă de cultură. Limbile naţionale. Nu vom urmări aici, la nivelul întregii Europe, primele monumente ale diferitelor limbi naţionale care s-au format în Evul Mediu. Cronologia formării limbilor locale este încă foarte neclară. Se poate spune că, pînă la începutul secolului al XH-lea, cînd latina rămîne practic singura limbă scrisă, evoluează numeroase dialecte ce pot fi grupate în mari familii lingvistice: limbile slave, scandinave, germanice, anglo-saxona, langue d'oii (grup de dialecte din nordul Franţei — n. t.) şi langue d'oc (grup de dialecte din sudul Franţei — n. t.), dialecte italiene şi iberice; ele slujesc deja ca suport pentru o literatură orală care se va fixa în scris de-a lungul secolelor al XH-lea şi al XlII-lea, după regiuni, sub forma poeziei epice (*cîntece de gestă, saga, Nibelungen, poemul Cidului), a poeziei de curte (trubaduri, truveri, Minnesănger} ori a teatrului. Secolul al XlII-lea poate fi considerat, în general, ca unul hotărîtor, pentru că în această Perioadă cea mai mare parte a genurilor literare şi a actelor practicii curente au început să utilizeze limba vulgară. Tot în secolul a' XlII-lea, există tendinţa, în anumite familii lingvistice, să se "flpună un dialect dominant: francian, castilian, toscan, hocheiţtsch... în aceste condiţii, primii autori a căror operă se iden-' lcă cu geniul propriu diferitelor naţiuni care vor constitui ak"r°?a modernă, ca, bunăoară, Dante, Chaucer ori Villon, apar 'a în ultimele secole ale Evului Mediu, în ţările în care se conata ev°luţia unităţii lingvistice. 170 EUROPA CREŞTINA Spre deosebire de latină, limbile naţionale sînt elemente ale divizării Occidentului creştin. Catedrala şi Universitatea contribuiseră, dimpotrivă, la unificarea civilizaţiei medievale. Ele rămîn pentru noi dovezile şi simbolurile unei prime înfloriri a Europei, perioadă care a atins apogeul în secolul al XIII-lea. In-cepînd însă de pe la 1300, acest avînt pare compromis de aproape două veacuri de tulburări şi greutăţi de tot felul: declin sau criza de creştere? DOCUMENTUL l Reforma Regulamentului de funcţionare a Universităţii din Paris (1366) „în ce priveşte Facultatea de Arte, care constituie temeiul celorlalte, hotărîm: Ca aspiranţii la bacalaureat şi la licenţă să fie obligaţi să poarte, cînd se duc la scoală, robă sau epitogium pentru cursuri, pentru predici, mai cu seamă la Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor pînă la sfîrsitul cursurilor ordinare, şi de la Sfîntul Remigius (l octombrie, cînd începea anul şcolar — n. t.) pînă în prima duminică a postului Pastelul, pentru ca Facultatea să fie onorată cu ei şi pentru ca gradul lor să fie uşor de recunoscut; Ca învăţăceii ce asistă la cursurile numitei Facultăţi să se aşeze pe pămînt în faţa dascălilor lor, şi nu pe bănci sau pe scaune ridicate de la sol, conform obiceiului respectat întotdeauna în perioadele cele mai înfloritoare ale Facultăţii, pentru ca tinerii să fie feriţi de orice prilej de vanitate; în virtutea aceleiaşi autorităţi speciale de care dispunem, hotărîm ca învăţăceii, înainte de a fi admişi la susţinerea tezei (determinatio) în Facultatea de Arte, să fie instruiţi în mod adecvat în gramatică şi să fie în situaţia de a fi parcurs doctrinalul (lucrare destinată învăţării unui obiect de studiu — n. t.) şi elementele de greacă, cu condiţia ca aceste cărţi să fi fost citite la lecţii sau în orice loc unde vor fi studiat gramatica; Ca ei să fie în situaţia de a fi parcurs în întregime vechiul plan de învăţămînt, lucrarea Topicele, patru cărţi, şi Elenchi, primele sau ultimele în întregime, ca şi cartea Despre suflet, în întregime sau în parte; Ca nimeni să nu fie admis la determinatio în Facultatea de Arte daca n-a studiat la Paris cel puţin doi ani, orice dispensă fiind interzisă;

Ca nici un învăţăcel să nu fie admis la licenţă în amintita Facultate, nici la examenele de la Notre-Dame, nici la examenele de la Sainte-Genevieve dacă nu şi-a însuşit, la Paris, cărţile pomenite mai sus sau, într-un aH centru de studii general (studium generale), Fizica, lucrarea Despre nastet6 CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ 17j si pieire, cărţile Despre cer şi Despre lume, Parva naturalia, adică scrierile pespre simţ şi lucrurile sensibile, Despre somn şi veghe, Despre memorie şi amintire, Despre lungimea şi scurtimea vieţii; Mecanica sau, dacă nu parcurge efectiv această carte, după ce va fi studiat vreo lucrare de matematică; Ca nimeni să nu fie admis la examenul în vederea obţinerii gradului de magister în arte dacă nu a studiat cărţile amintite şi, în plus, Morala, jnai ales Etica în cea mai mare parte, şi Meteorologicele, cel puţin primele trei cărţi, fără nici o dispensă posibilă; Ca nimeni să nu fie admis la licenţă la un examen de la Facultate dacă nu a frecventat disputele magistrilor acestei Facultăţi timp de un an sau cea mai mare parte dintr-un an, în perioada cursului ordinar, şi dacă nu a răspuns cel puţin în cadrul a două dispute în prezenţa mai multor magistri; de asemenea, să fie obligat să-l informeze despre acest lucru, printr-un certificat dat de magistrii disputanţi, pe cancelarul la care vrea să-şi obţină licenţa; Ca, la probele din cadrul examenului de la Sainte-Genevieve, patru magistri reprezentînd patru naţiuni să fie prezenţi împreună cu cancelarul sau adjunctul acestuia, după ce vor fi depus jurămînt în faţa Facultăţii că vor examina loial, admiţîndu-i pe cei merituoşi şi respingîndu-i pe cei nevrednici, după cum vor fi prezenţi şi patru magistri aleşi şi cu jurămîntul depus în faţa cancelarului de la Notre-Dame în vederea examenului; Hotărîm: cancelarul de la Sainte-Genevieve va fi şi va trebui să fie un canonic magistru în arte ale acestei biserici, dacă există, şi va depune jurămînt în faţa Facultăţii cum că va acorda licenţa după meritul persoanelor şi mărturia magistrilor examinatori. Dacă, dimpotrivă, nu există canonic al acestei biserici care să fie magistru în arte, cancelarul care trebuie să ţină de această mînăstire va fi obligat să aleagă un magistru în teologie, care va depune jurămînt în faţa sa, în prezenţa Facultăţii, că va acorda licenţa în felul arătat mai sus." Ch. Fourier, L''Enseignementfranţais de l'Antiquite ă la Revolution, Institut pedagogique naţional, Paris, 1964, pp. 171-172 Primele Regulamente păstrate ale Universităţii din Paris datează din anul "^5; ulterior, ele au fost periodic revizuite. Pasajul de mai sus, consacrat ln 1366 funcţionării Facultăţii de Arte, „care constituie temeiul celorlalte", pune deopotrivă în evidenţă sistemul învăţămîntului universitar: bacaUl"eat, licenţă, magisteriu; controlul ecleziastic asupra examenelor; carac-. ^ obsolut livresc al învăţămîntului, structurat pe bază de autori a căror sta e fixaţă de regulament; si, de asemenea, repartizarea studenţilor "naţiuni", fapt ce subliniază caracterul internaţional al efectivelor ÎQcultăţilor. 172 EUROPA CREŞTINĂ DOCUMENTUL 2 * Dragostea lui Dante pentru limba sa maternă ; „Voi spune mai întîi că prin el [graiul matern] am primit daruri de mare preţ pentru mine. Şi trebuie amintit că dintre toate darurile mai mare e acela care este mai preţios cui îl primeşte: şi nimic nu e mai de preţ decît lucrul pentru împlinirea căruia doreşti toate celelalte; iar toate celelalte sînt dorite întru desăvîrşirea celui care le doreşte. Cum desăvîrsirile omului sînt două, una primă şi alta secundă — prima îl face să fie, şi a doua, să fie bun —, dacă propriu-mi grai a fost pentru mine cauza şi a uneia, şi a celeilalte, mare dar am primit din partea lui. Iar faptul că el a fost cauza care m-a făcut să fiu, şi chiar să fiu bun — dacă eu n-as da greş — se poate arăta în puţine cuvinte.

[...] Nu este cu neputinţă ca un lucru să aibă mai multe cauze eficiente, chiar dacă una este mai însemnată decît celelalte: drept care focul şi ciocanul sînt cauze eficiente ale cuţitului, deşi cel mai important e fierarul. Graiul pe care-l vorbesc a fost legătura dintre cei ce m-au zămislit, căci cu ajutorul lui se înţelegeau — aşa cum focul pregăteşte fierul pentru fierarul care face cuţitul; de aceea este învederat că acest grai a contribuit la zămislirea mea, fiind, în felul acesta, o cauză a existenţei mele. Apoi, acest grai mi-a deschis drumul cunoaşterii, care este extrema desăvîrşire, deoarece prin el m-am apropiat de limba latină şi prin el am învăţat-o, care latină a fost apoi calea pe care am mers mai departe. şi astfel, e lucru vădit şi de mine bine ştiut că el mi-a fost un mare binefăcător. Afară de asta, strădaniile noastre au fost comune, iar aceasta se poate dovedi precum urmează. Fiecare lucru se străduieşte în chip firesc pentru propria lui conservare; deci, dacă limba vulgară s-ar putea strădui pentru sine, aşa ar face, iar aceasta ar însemna să se înzestreze cu o mai mare stabilitate. O stabilitate mai mare n-ar putea dobîndi decît legîndu-se prin ritmuri şi rime; or, tocmai aceasta a fost şi strădania mea, lucru atît de cunoscut încît nu mai necesită dovezi. Drept care, una şi aceeaşi a fost strădania mea şi a ei, iar prin această potrivire dragostea s-a întărit şi a crescut. Apoi a mai fost şi înţelegerea datorată obişnuinţei, căci încă de la începutul vieţii am avut cu graiul meu bună înţelegere şi intimitate, ş1 l-am folosit gîndind, lămurind şi cercetînd. Drept care, dacă iubirea sporeşte prin obişnuinţă, aşa cum neîndoios se vădeşte, e limpede că ea a crescut la mine, care am avut de a face cu graiul meu tot timpul. Şi astfc' se vede că la această dragoste au contribuit toate cauzele care nasc ş1 CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ 173 întăresc iubirea. Drept care se poate trage concluzia că nu numai dragoste, cj desăvîrsită dragoste trebuie să-i port, şi îi port." Dante, Convivio I, 13, trad. de Oana Busuioceanu, in voi. Opere minore, Editura Univers, Bucureşti, 1971, pp. 234235 Dacă latina rămîne limba Bisericii şi a Universităţii, popoarele de la sfîrşitul Evului Mediu se exprimă în „ limba vulgară ". Dante a conferit nobleţe limbii italiene. 12. Vremuri grele Sfîrşit al unei lumi vechi şi începutul unei lumi noi. în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, fizionomia Europei se schimbă. Epidemii de ciumă, războaie, recesiuni şi cuceriri otomane ruinează vechiul echilibru, distrug Imperiul Bizantin şi zdruncină puterea tradiţională a papei şi a împăratului. Apar însă alte forţe; în cadrul oraşelor care polarizează structurile economice şi sub autoritatea suveranului care stă în fruntea statului modern, mijesc zorile unei „Renaşteri". Ultimele două secole ale Evului Mediu constituie o perioadă dificil de interpretat pentru cel care are în vedere ansamblul Europei. Pe de o parte, la vest, regiunile care beneficiaseră de avîntul din veacurile precedente traversează o criză ce aduce cu sine tulburări şi restructurări. Pe de altă parte, în Europa Centrală şi în Europa de nord-est se afirmă noi forţe politice şi economice. La sud-est, în sfîrşit, agonia şi dispariţia Imperiului Bizantin şi apariţia Imperiului Otoman conferă Europei moderne contururi definitive. Ciuma şi războiul Dintre tulburările ce agită Europa acestei perioade, cele mai flagrante sînt ciuma şi războiul. Ciumă şi depopulare. Ciuma neagră din anii 1347-1352 e un fenomen ce se manifestă la scara întregului continent european-Venit din Asia, acest flagel, care cruţase Europa vreme de mai multe secole, îşi face apariţia pe drumurile mătăsii şi ale invaziilor. Asediaţi în Caffa (azi, Feodosia), oraş situat în Crimeea, ge-novezii par să fi fost victimele unui adevărat război

bacteriologic' adversarii lor tătari aruncîndu-le cadavre ciumate pe deasupra zidurilor oraşului. Corăbiile italieneşti duc apoi boala spre vestVREMURI GRELE 175 la Constantinopol, de unde se răspîndeşte în insulele Mării Egee; în Grecia, de unde se propagă în Balcani; în Sicilia, la Veneţia, Genova, Marsilia, de unde epidemia e, la sfîrşitul anului 1347, pe cale să cuprindă întregul continent, pe care-l va pustii în patru-cinci ani. Se poate estima că un sfert sau o treime din populaţia Europei a dispărut în acest flagel. S-a scris mult despre socul psihologic, despre consecinţele sociale şi familiale, despre haosul manifestat la nivelul puterii politice şi al autorităţii religioase, despre dezorganizarea structurilor urbane şi despre dispariţia populaţiei la ţară. Dar, pe plan strict demografic, această epidemie este şi un semn: al unei depresiuni începute, după regiuni, la sfîrşitul secolului al XlII-lea şi începutul celui de-al XlV-lea — preţ al unei expansiuni ajunse la limitele sale tehnice şi ecologice? — şi al unei lungi perioade de recurenţă a ciumei, care va menţine, timp de încă un veac, populaţia la un nivel foarte scăzut. De la 88 de milioane, în 1300, populaţia europeană scade la 65 de milioane în 1400 şi chiar mai puţin la mijlocul secolului al XV-lea. Războiul, în acelaşi timp, continentul e victima unui proces de război generalizat, ce poate fi urmărit pe trei planuri. Pe de o parte, asistăm la mari confruntări pentru controlarea şi menţinerea spaţiilor politice şi economice apărute ca urmare a expansiunii anterioare: război franco-englez — Războiul de o sută de ani — pentru dominarea Europei de nord-vest; războaie italo-aragoneze pentru controlul asupra Mediteranei occidentale; războaie ale Hansei cu regatele scandinave pentru asigurarea controlului asupra Mării Baltice; reacţie slavă la expansionismul german, simbolizată de victoria de la Tannenberg/Griinwald, din 1410, a regelui Poloniei wladislaw II Jagieilo asupra cavalerilor teutoni; secolul al XV-lea e cel al unei ample încercări a polonilor şi lituanienilor de unificare a lumii slave. Pe de altă parte, în aceste spaţii, certurile de succesiune şi luptele dintre forţele centralizatoare şi forţele centriuge duc la adevărate războaie civile: facţiunea armagnacilor şi Cea a burgunzilor în Franţa, „Războiul celor două roze" în Anglia, Confruntările oraşelor italieneşti între ele şi ale regatelor iberice re ele... în sfîrşit, toate acestea nu împiedică lumea creştină să ^ntinue lupta împotriva islamului, în 1492, spaniolii nimicesc e gatu' Granadei. Acest succes însă nu poate şterge amintirea ' °u'ui suferit în diferite expediţii „internaţionale", organizate 176 EUROPA CREŞTINĂ — defectuos — pentru a ţine piept înaintării turceşti în Europa, expediţii care se soldează, pe teritoriul actualei Bulgarii, cu înfrîn-gerile sîngeroase de la Nicopole (1396) şi Varna (1444). Mai sînt încă zece ani pînă la căderea Constantinopolului. înaintarea turcilor şi căderea Constantinopolului. Trebuie să ne reîntoarcem în a doua jumătate a secolului al Xl-lea, pentru a vedea conturîndu-se în Orient ameninţarea turcească. Sosite la porţile imperiului începînd cu secolul al X-lea, aceste cete turceşti, formate din păgîni ori musulmani abia convertiţi, organizează raiduri permanente şi devastatoare pe teritorul imperial. Drept răspuns, împăratul bizantin Romanos IV Diogenes pleacă în fruntea unei armate eteroclite în Asia Mică, unde suferă o grea înfrîngere, la Manzikert(1071). Cu toate acestea, adevăratul pericol pentru Bizanţ nu venea în acea epocă din partea turcilor, ci mai degrabă din partea normanzilor. De altfel, tocmai absenţa presiunii din partea turcilor e ceea ce-i îngăduie împăratului Alexios să înlăture pericolul normand. Anatolia turcească e divizată în mici emirate ai căror războinici sînt folosiţi fără încetare de imperiu în conflictele cu care e confruntat de-a lungul secolelor al XII-lea, al Xlll-lea şi al XlV-lea. Turcii se folosesc însă de războaiele intestine ca să se erijeze în arbitri ai situaţiei şi să obţină în 1352 fortăreţe în Chersonesul din Tracia (Peninsula Gallipoli/Gelibolu, situată între Golful

Xeros/Saros şi Hellespont/Canakkale Bogazi, în nord-estul Mării Egee — n. t.), de unde jefuiesc ţinutul. O dată cu venirea la putere a sultanului Murad I, în 1359, turcii otomani fac din cucerirea imperiului obiectivul lor prioritar. Pentru aceasta, în 1365, Murad ridică Adrianopolul, numit Edirne (cucerit în 1362), la rangul de capitală a noului Imperiu Otoman în formare. După eşecul organizării unei cruciade contra Turcos, în 1370, Murad I va înfrunta separat forţele creştine, care n-au reuşit sa zăgăzuiască înaintarea turcească, în septembrie 1371, sîrbii sînt zdrobiţi lîngă rîul Mărita. Aproape toţi cnejii locali din Macedonia şi Bulgaria devin tributari turcilor. O ultimă încercare disperată o face cneazul sîrb Lazăr, care a organizat, în jurul nucleului sîrbesc, o adevărată coaliţie antiturcească. Confruntarea celor două armate a avut loc pe cîmpia de la Kosovo, în iunie 1389. Moartea lu* Murad, ucis de sîrbi pe cîmpul de luptă, n-a fost suficientă ca sa VREMURI GRELE 177 ^otărască sorţii, în ciuda a ceea ce se spunea în Occident. Fiul şi succesorul său, Baiazid, a dispus executarea întregii nobilimi sîrbesti chiar pe locul bătăliei, impunînd ultimelor cnezate autonome să plătească tribut. Din acel moment, căderea Constantinopolului părea cu atît mai iminentă, cu cît ultimul efort al Occidentului se spulberă pe cîrnpul de luptă de la Nicopole, în 1396. E necesară neaşteptata intervenţie a mongolilor lui Timur-Lenk şi confruntarea celor două mari puteri militare din epocă, turcii şi mongolii, în apropiere de Ankara, în iunie 1402, pentru ca ocuparea Constantinopolului să se amîne. Victoria lui Timur-Lenk, ca şi moartea lui Baiazid, în 1403, oferă împăraţilor bizantini un răgaz de douăzeci de ani. O dată cu preluarea puterii în cadrul sultanatului de către Mahomed II Cuceritorul, vechiul vis al islamului devine realitate. Rezistenţa dîrză a ultimului împărat Constantin XI Dragases, ajutat de cîteva contingente veneţiene şi genoveze, cedează la 29 mai 1453. Oraşul „păzit de Dumnezeu" şi Imperiul Roman au încetat să existe. Pe cele două ţărmuri ale Bosforului, puterea turcilor otomani prinde rădăcini. Mahomed II dispune imediat transformarea Sfintei Sofia în moschee. Şi aşa va rămîne pînă în 1935. Cu toate acestea, ortodoxia nu a dispărut, iar patriarhul de la Constantinopol, învestit din acel moment de sultanul turc, continuă să rămînă patriarhul ecumenic. El e cel care permite ortodoxiei elenice nu numt-i să continue să trăiască în interiorul imperiului turcesc, dar şi să păstreze un rol conducător în sînul comunităţii statelor ortodoxe. Moştenirea Imperiului Roman de Răsărit nu putea să nu-şi pună amprenta asupra noului Imperiu Otoman, îndeosebi în ce priveşte multe structuri politice care au fost direct inspirate din vechile instituţii romane. Dar contribuţia esenţială a lui MahoWed II a fost instaurarea unei pax Ottomanica în regiuni care, mcepînd din secolul al XlII-lea, nu cunoscuseră decît războaiele civile şi tîlhăria la drumul mare. E neîndoielnic că acest lucru a constituit un element esenţial al integrării populaţiilor creştine în n°ul imperiu musulman. Dependenţa faţă de modelul politic bizantin n-a fost totuşi caracteristică exclusiv turcilor. Popoarele care Olnpun comunitatea statelor ortodoxe vor căuta, începînd din ecolul al XVI-lea, să-şi afirme descendenţa din marea civilizaţie ^Părută. Printre acestea, se află ruşii, care, în 1480, scutură jugul °ngol. lată de ce, încă de la începutul secolului al XVI-lea, 178 EUROPA CREŞTINA

clerul Bisericii ruse îi va determina pe marii-cneji ai Moscovei să-şi afirme şi legitimitatea dinastiei romane, stabilind filiaţia augustană a dinastiei Rurikizilor şi ataşamentul lor la idealul imperial bizantin în susţinerea ideii „Moscovei ca a treia Romă". Dificultăţile economice Crizele. Crizele de la sfîrşitul Evului Mediu au fost studiate mai ales în Occident, unde se observă explozii periodice de preţuri şi salarii, fenomen legat de epidemii şi foamete, cu cortegiul lor de tulburări şi mortalitate. Ele ascund un fenomen fundamental, scăderea în fiecare secol a preţului cerealelor şi al pămîntului, legat de depresiunea demografică ce aduce cu sine scăderea consumului şi împuţinarea mîinii de lucru. Şi aici e vorba de un proces ce afectează toate regiunile europene; manifestările sale cele mai spectaculoase sînt părăsirea pămîntului şi depopularea satelor — Wustungen, lost villages, despoblados... —, caracteristice începutului epocii moderne. La acest fenomen general, proprietarii de pămînt au reacţionat foarte diferit de la un capăt la altul al continentului, cu consecinţe durabile pentru economia şi societatea europene. Foarte schematic, se poate spune că la est, din răsăritul Germaniei şi pînă în Rusia, aceştia si-au compensat pierderile printr-un proces general de aservire a ţărănimii: robia va dura în Rusia pînă în secolul al XlX-lea... în sud, din Andaluzia pînă în Sicilia şi Calabria, ei au accelerat fenomenul de depopulare, constituind imense domenii de tip latifundiar, unde se făcea agricultură extensivă şi creştere transhumantă a vitelor: sîntem în inima sudului (Mezzogiorno) italian; tot astfel, în Spania, vaste suprafeţe cu păşuni sînt acaparate de turmele de oi ale unui atotputernic sindicat al crescătorilor de vite: Mesta. în sfîrşit, spre vest, s-au pus în aplicare soluţii multiple, începînd cu îmbunătăţirea gestiunii senioriale şi pînă la încurajarea celor mai rentabile ramuri: viţă de vie, pomicultură, zarzavaturi şi „industriale", piscicultura si, mai ales, creşterea animalelor: e începutul, de pildă, al sistemului împrejmuirilor (*enclosure) din Anglia. Daf, în toate cazurile, aceste greutăţi ale vieţii la ţară favorizează sp°' rirea atracţiei exercitate de oraş. Structura rurală şi oraşul. Criza structurii rurale închide defini11^' într-adevăr, mai ales în Europa Occidentală, paranteza deschisa i VREMURI GRELE 179 Evul Mediu timpuriu: cea a unei lumi în care autorităţile sînt concentrate la ţară şi în care oraşul nu joacă decît un rol secundar, în marea criză din secolele al XlV-lea şi al XV-lea, oraşele se afirmă ca poli de rezistenţă şi organizare. Mai bine apărate, mai bine administrate, ele beneficiază în acelaşi timp de afluxul de ţărani — care speră să găsească aici siguranţă şi posibilităţi de niuncă — şi de protecţia suveranilor, care văd în ele trepte spre putere şi preţioase auxiliare în materie militară şi fiscală. Astfel protejate, oraşele îşi vor asigura dominaţia asupra structurilor rurale. Este epoca în care producţia rurală se organizează în funcţie de piaţa urbană, în care capitalurile negustorilor co'ntro-lează un sistem meşteşugăresc răspîndit pe o vastă rază în jurul cetăţii, în care ţăranii se îndatorează la cămătarii oraşului şi în care burghezii încep să investească în pămînt. E şi epoca în care felul de viaţă de la oraş, cu un „urbanism" şi o cultură specifice, începe din nou să dea tonul. Dimensiunile fenomenului urban apar şi dacă vom compara numărul de oraşe din anul 1300 cu cel din 1500. Numărul de oraşe cu peste 40 000 de locuitori sporeşte de la 26 la 34; asistăm la apariţia pe această listă a oraşelor Praga, Lisabona, Londra, Lyon şi Marsilia, Nurnberg, Skopje, Tîrgovişte, Smolensk şi, curînd, Moscova. De fapt, harta urbanizării o reflectă pe cea a noilor spaţii economice. Noi spaţii economice. Crizele nu sînt doar rurale. Ele afectează şi sectoarele tradiţionale ale comerţului şi meşteşugurilor: comerţul mediteranean, compromis de înaintarea otomană; tîrgurile din Champagne, al căror declin e grăbit de „Războiul de o sută de ani"; postăvăriile flamande, victime ale propriei lor scleroze şi ale evoluţiei modei. Dar, prin aceste crize, însufleţite de o penurie monetară din ce în ce mai evidentă, are loc o transformare în profunzime a economiei europene, dominată de un capitalism primitiv, cu caracter comercial. La prima vedere, structurile geografice ale marelui comerţ par să rămînă aceleaşi, In jurul a

două mari axe, mediteraneană şi nordică. Dar apar Schimbări. Mai întîi, în ce priveşte importanţa respectivă a celor °uă axe: dificultăţilor comerţului mediteranean li se poate Pune avîntul comerţului nordic, favorizat de caracterul comple-entar al producţiilor estului şi vestului Europei. Secolul *V-lea marchează apogeul Hansei, care grupează în acea 180 EUROPA CREŞTINĂ epocă 200 de oraşe din Europa de nord, ai cărei reprezentanţi lucrează de la Edinburgh pînă la Kiev şi de la Trondheim pînă la Genova şi Veneţia, între cele două axe se dezvoltă, în detrimentul tîrgurilor din Champagne, o serie de tîrguri — Lyon, Frankfurt, Leipzig... — şi de pieţe financiare — Augsburg, Ra-vensburg, Nurnberg... —, ce marchează deplasarea spre est a principalelor axe de tranzit (legate şi de deschiderea a noi trecători alpine) si, în acelaşi timp, avîntul financiar şi industrial al Germaniei de nord. Paralel, asistăm însă la un fel de dilatare a spaţiului comercial european: spre estul slav, desigur, ale cărui producţii sînt din ce în ce mai bine integrate în sistemul de schimburi, dar şi spre vest, cu primele manifestări ale deschiderilor atlantice. Englezii pun bazele propriei lor industrii de postav şi devin conştienţi de vocaţia lor maritimă, în timp ce portughezii şi castilienii îşi încep marile descoperiri africane şi americane. La originea multora dintre aceste activităţi se găsesc negustorii, capitalurile şi tehnicile lor, si, mai întîi de toate, negustorii italieni şi germani. Ei sînt cei ce controlează industriile pe cale de apariţie: noile postăvarii, fabricile italieneşti de mătase, cele germane de barchet. Dar şi industria minieră din Germania şi Boemia. Ca şi construcţiile de nave. Arsenalul de stat de la Veneţia, care-si pune vasele la dispoziţia negustorilor, este, la sfîr-situl Evului Mediu, cea mai mare întreprindere europeană. Iar pe şantierele portugheze, combinarea tehnicilor mediteraneene şi a celor provenite de pe ţărmurile mărilor dinspre miazănoapte permite punerea la punct a unor noi tipuri de nave, dintre care cara-vela, destinată marii navigaţii atlantice, în 1487, Bartolomeo Diaz ajunge la Capul Bunei Speranţe, în 1492, Cristofor Columb descoperă America, în acelaşi timp, apare o industrie nouă, tipografia, între 1450 şi 1455, Gutenberg foloseşte pentru priroa dată literele mobile. Comparată cu harta universităţilor, cea a primelor centre tipografice, mai întîi germane şi italieneşti, ilustrează, la rîndul ei, deplasarea spre est a centrelor vitale ale Europei. Dar cu producţia de aproape 20 de milioane de *i°' cunabule, tipografia, semn şi mijloc de difuzare a unui nou nrve de cultură, se va dovedi mai ales unul dintre cele mai sigur. instrumente ale afirmării statului modern şi a supremaţi61 europene. VREMURI GRELE 181 O criză a societăţii Asemenea prefaceri merg mînă în mînă cu tulburări sociale şi politice. Dificultăţile sociale. Sfîrşitul perioadei de avînt şi începuturile recesiunii provoacă, în secolul al XlV-lea, frămîntările cele mai spectaculoase, dar se prelungesc în contextul dificil al secolului al XV-lea. Nemulţumirile ţărăneşti au un caracter general şi se traduc precumpănitor prin explozii violente: răscoalele ţăranilor flamanzi din 1322, răzmeriţa ţăranilor francezi („jacques") din île-de-France în 1358, a „lucrătorilor" englezi în 1381... Apar apoi, mai ales în secolul al XV-lea, mişcări în cadrul cărora rezistenţa ţăranilor e mai bine organizată, cum a fost cea a ţăranilor remensas din Aragon ori cea a ţăranilor scandinavi — în 1438, ţăranii finlandezi proclamă un „rege al ţăranilor" —, pînă la marea revoltă a ţăranilor germani din secolul următor. Uneori, pentru a scăpa de impozite şi de rechiziţii, ţăranii luau calea codrului şi formau cete care acţionau în zone întinse, jefuind şi obligînd la răscumpărare; se întîmplă de asemenea ca soldaţi fără ocupaţie să se constituie în cete de jefuitori. Răscoalele ce au loc în oraşe sînt la fel de violente. Deseori, ele sînt mai bine cunoscute şi, dacă ar fi să le enumerăm, ar trebui să cităm principalele oraşe europene: Paris, cu exploziile sociale din 1358 (Etienne Marcel), 1381 („Leş Maillotins"), 1413 („La Caboche"); oraşele flamande

Brugge/ Bruges şi, mai ales, Gent/Gand; Londra în 1381; oraşele italieneşti; revolta din 1347 a lui Cola di Rienzo (sau Rienzi) petrecută la Roma, apoi a ciompilor, la Florenţa, în 1378; a oraşelor germane. .. Peste tot, nemulţumirea spontană a celor mai săraci e ulte-nor exploatată în profitul unei părţi a burgheziei, care aspiră să Adauge puterea politică puterii sale economice, în secolul al XV-lea, ln sfîrşit, în Europa Centrală, răscoala *husită din Boemia ex-Pnmă, alături de cerinţe sociale şi naţionale, o nelinişte din ce în Ce mai mare în lumea creştină latină. lza Bisericii şi a papalităţii. Europa medievală a fost rurală şi re]i? -n^' ^§uduită de criza structurii rurale, ea e slăbită şi de o criză în S'oasă ce aduce atingere instituţiilor ecleziastice, ca şi expresiei S1 a credinţei. Niciodată necesitatea unirii Bisericilor greacă şi 182 EUROPA CREŞTINĂ latină nu a apărut atît de urgentă ca în secolul al XV-lea, sub presiunea turcilor: în 1439, conciliul de la Florenţa, care proclamă această unire, face, pentru o vreme, din oraşul toscan capitala Europei creştine. Unire fără viitor: cîţiva ani mai tîrziu, patriarhia din Constantinopol trece sub stăpînire otomană, ceea ce pune în termeni noi problema supravieţuirii şi a organizării lumii creştine ortodoxe. Dar nici criza Bisericii latine nu e mai puţin acută. După marile succese din secolul al XHI-lea, *teocraţia pontificală se confruntă, spre 1300, cu veleităţile de independenţă ale suveranilor din Occident, regele Angliei ori regele Franţei, acesta din urmă umilindu-l pe Bonifaciu VIII prin *atentatul de la Anagni. Papii trebuie să facă însă f aţă şi tulburărilor din Roma. Caracterul universal al instituţiei papale — retrasă la Avignon din 1309 pînă în 1377 — începe să apună, ea sfîrşind prin a se transforma într-o monarhie de tip francez. După reîntoarcerea papilor la Roma, izbucneşte, în 1378, marea schismă care opune doi, apoi trei papi. E momentul în care se pune deschis problema autorităţii în cadrul Bisericii — cine trebuie s-o deţină? papa sau poporul creştin, reprezentat de un conciliu? — şi a reformării Bisericii „la nivelul capului şi al membrelor sale", după expresia consacrată. Prima jumătate a secolului al XV-lea e marcată, la Constanţa/Konstanz şi Basel, de succesul conciliilor şi al doctrinelor conciliare. Apoi, papii, eliberaţi de această ameninţare, se retrag la Roma, recunos-cînd, prin diverse concordate, cvasiindependenţa Bisericilor naţionale. Dar reformarea Bisericii a fost doar amînată... Or, poporul creştin, în acest punct culminant al tuturor crizelor, decepţionat de carenţele preoţilor, ale călugărilor şi chiar ale călugărilor cerşetori, socotea reforma urgentă. Este perioada în care acestora li se scot în evidenţă defectele, absenteismul, sublini-indu-se ignoranţa preoţilor simpli, politizarea înaltului cler. Această criză de încredere e accentuată de atitudinea gînditorilor şi teologilor, dominaţi acum de şcoala de la Oxford. Unii, discipoli ai lui Roger Bacon (mort în 1294), se mulţumesc cu mărturia simţurilor şi a experimentului. Alţii, ca Wyclif (mort în 1384), Pe care-l putem considera inspiratorul lui Jan Hus şi al lui Luther, vad în studierea directă a Bibliei singurul izvor al credinţei, punînd SUD semnul întrebării valoarea sacramentelor şi utilitatea clerului- La încercarea de a găsi o cale directă spre Dumnezeu, ei intră în con' tact cu un curent mai popular şi mai apropiat de dreapta credir4a' un curent de pietate individuală şi misticism, răspîndit în Europ VREMURI GRELE 183 începînd de la Valea Rinului şi Ţările de Jos: devotio moderna. Căci aceste vremuri grele constituie o epocă de mare fervoare. Spre statul modern. Greutăţile prin care trece instituţia papală pot fi comparate cu cele prin care trece imperiul. După eşecul lui Frederic II şi Marele Interregn (1254-1273: nouăsprezece ani fără împărat), împăraţii din secolul al XlV-lea îşi abandonează puţin cîte puţin pretenţiile italieneşti şi universale, în 1356, Carol IV fixează, prin Bula de aur, regulile unui sistem imperial pur germanic, bazat pe alegerea împăratului de către un colegiu format din şapte prinţi-electori, dintre care unul singur, regele Boemiei, nu e german. Acest caracter se

accentuează în secolul al XV-lea, cînd coroana ajunge în mîinile familiei Habsburg, pe baza teritoriilor ei patrimoniale: o situaţie ce favorizează emanciparea regatului ungar, a celor slave, scandinave, a principatelor italiene, ca şi încercarea nereuşită a ducilor de Valois din Burgundia — Filip cel Bun şi, mai ales, Carol Temerarul — de a reda viaţă vechii Lotharingii. Dar marele beneficiar al tuturor acestor tulburări este un personaj nou, suveranul, fie el rege, împărat ori senior al unui oraş-stat italian, fie că e controlat sau nu de o adunare reprezentativă de tipuri diferite: Parlamentul englez, Cortes-ul castilian şi aragonez, *stările generale în Franţa, Dieta germană ori polonă... Depăşind războaie şi crize, suveranii au reuşit să creeze instrumentele statului modern: o armată şi o fiscalitate permanente şi un început de administraţie. Au încercat de asemenea să stabilească raporturi noi cu nobilimea, diferite de relaţiile feudale, legînd-o de autoritatea lor prin prestaţii în bani, funcţii publice şi servicii. Eduard IV Şi Henric VII în Anglia, Carol VII şi Ludovic XI în Franţa, Regii Catolici Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia în Spania; Habsburgii în imperiu, Jagiellonii în Polonia, Matia Corvin în Ungaria, Alfons I Magnanimul la Neapole, familia Medici la Florenţa, familia Sforza la Milano, familia d'Este la Ferrara... mtruchipează mai mult ori mai puţin fericit noul model politic ce Va fi curînd descris de Machiavelli. fenomenul cultural reprezentat de spiritul Renaşterii se defineşte, oraşele italieneşti, ca ultim factor al transformării, dar şi al unităţii ţnUr?P^ Ja sfîrşit de Ev Mediu. Apărut în secolul al XlV-lea în Italia, ras ~a 'n^orire intelectuală şi artistică în secolul al XV-lea, el se dete în valuri succesive în întreaga Europă. 184 EUROPA CREŞTINĂ DOCUMENTUL l Ciuma neagră la Florenţa (1348), văzută de Boccaccio ; „Spun, dar, că se împliniseră o mie trei sute şi patruzeci şi opt de ani de la prearodnica întrupare a Fiului lui Dumnezeu, cînd în cinstita şi măreaţa cetate a Florenţei, mai mîndră ca oricare alta dintre cetăţile Italiei, s-a încuibat ciuma cea ucigătoare, care prin mijlocirea stelelor sau poate datorită faptelor noastre mişeleşti, trimisă fiind spre îndreptare asupra muritorilor de către dreapta urgie a Celui de Sus, prinzînd a bîntui cu cîţiva ani mai înainte în părţile de răsărit, după ce curăţise locul de mari mulţimi de oameni, călătorind din loc în loc fără să se oprească, ajunse a se lăţi cumplit şi către soare-apune. împotriva ei se dovediră neputincioase şi înţelepciunea, şi prevederea omenească, mulţumită cărora oraşul fusese curăţat de toată spurcăciunea prin slujbaşi anume rînduiţi cu asta; cei atinşi de boală fură opriţi de a pătrunde în el şi aşijderi se dădură o seamă de poveţe întru păstrarea sănătăţii, dar fiindcă nici acestea toate, nici rugăciunile smerite, ce nu numai o dată, ci de nenumărate ori sau înălţat la Domnul de către evlavios!, prin procesiuni, sau altfel, nu se arătară de folos, către începutul primăverii sus-amintitului văleat, boliştea prinse a-şi vădi în chip cu totul uimitor şi groaznic la vedere semnele ei cumplite. La noi nu se arăta ca în răsărit, pe unde, dacă îi ieşea cuiva sînge pe nas, puteai să juri că-i semn de moarte sigură; ci la începutul bolii, atît bărbaţilor, cît şi femeilor le ieşeau pe la subţiori ori pe la stinghii nişte umflături, din care unele erau cam cît ar fi un măr, altele cît ar fi un ou, care mai mari, care mai mici, şi umflăturilor acestora norodul le zicea buboaie. Iar de la subţiori şi stinghii în foarte scurtă vreme buboiul aducător de moarte prinse a se împrăştia, ivindu-se peste tot trupul; după aceea, şartul bolii se preschimba şi multora le apărură pete negre sau vineţii pe braţe, pe coapse şi pe alte părţi, unora mari şi rare, altora dese şi mărunte. Şi, după cum buboiul fusese la început, şi încă mai era, semn neîndoios de moarte, la fel erau şi petele, dacă ţi se arătau pe trup. întru tămăduirea lor nici sfaturile doctorilor şi nici puterea vreunui leac nu ajutau şi nu păreau să fie bune la ceva. Dimpotrivă, ori fiindcă firea bolii nu suferea, ori fiindcă, în neştiinţa lor, acei care tămăduiau [...] nu izbutiseră să afle din ce purcede boala. [...]" Giovanni Boccaccio, Decameronul trad. de Eta Boeriu, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957, pp. 38-39

Numeroase texte descriu cumplita epidemie de dumă — boală pe care Occidentul n-o mai cunoscuse de secole — care se abate asupra Halit1 sfîrşitul anului 1347, răspîndindu-se de acolo, în cîţiva ani, asupra întreg1'' VREMURI GRELE 185 continent: ciuma neagră e un flagel la scară europeană. E chiar perioada (n care Boccaccio compune, în toscană, o culegere de povestiri intitulate pecameronul (de la grecescul deka „zece" şi hemera „zi"): în primăvara anului 1348, şapte tinere şi trei tineri, ca să scape de epidemia care se abătuse asupra oraşului Florenţa, hotărăsc să se retragă într-o vilă din împrejurimi, unde urmează să petreacă zece zile de distracţii. Decizia lor de a părăsi oraşul e precedată de o celebră descriere a epidemiei, în care, alături de aspecte clinice ale bolii, sînt pregnant evidenţiate caracterul ei inexorabil şi neputinţa medicilor şi a autorităţilor în faţa catastrofei. Contemporanii au avansat ideea unei mortalităţi ce a afectat o treime din populaţie. Chiar dacă se admite ipoteza unor cifre inferioare, de un sfert sau de o cincime, pierderile demografice pricinuite de pesta neagră se ridică la milioane de persoane la nivel european. DOCUMENTUL 2 Răscoala din 1381 a ţăranilor din Anglia, văzută de Jean Froissart „Nefericiţii din ţinuturile pe care le-am amintit [sud-estul Angliei] au început să se răscoale, spunînd că prea e grea robia în care-s ţinuţi şi că la începutul lumii nu existau şerbi şi că nimeni nu putea ajunge aşa ceva, în afara celor care se făceau vinovaţi de trădare faţă de senior, ca Lucifer faţă de Dumnezeu: dar că nu era în firea lor aşa ceva, nefiind nici îngeri, nici duhuri, ci doar oameni asemenea seniorilor lor. Or, ei erau socotiţi nişte animale, şi asta n-o mai puteau îndura, ci voiau să fie cu toţii la fel, iar dacă munceau pămîntul sau făceau orice altceva pentru seniorii lor voiau să fie plătiţi pentru asta. Fuseseră cu toţii în vremile din urmă aţîţaţi din cale-afară şi împinşi în aceste sminteli de un preot cu mintea dusă, de fel din comitatul Kent, pe nume John Ball, şi care, pentru vorbele lui necugetate, a stat de mai multe ori închis în temniţele arhiepiscopului de Canterbury. Căci avea acest John Ball obiceiul, duminica după mesă, cînd toată lumea ieşea de la biserică, să vină să predice în piaţă, strîngîndu-i pe toţi în jurul lui şi sPunîndu-le: « Oameni buni, în Anglia lucrurile nu pot merge şi nu vor merge cum trebuie pînă cînd bunurile nu vor fi obşteşti, pînă cînd nu vor mai fi nici calici, şi nici gentilomi, atîta timp cît n-o să fim una cu toţii. Cu ce-s mai mari decît noi cei pe care-i numim seniori? Prin ce au meritat-o? De ce ne ţin în robie? Ne tragem cu toţii dintr-un tată şi-o roarnă, Adam şi Eva, şi atunci cum pot ei spune şi dovedi că sînt mai seniori decît noi, dacă nu din pricină că ne silesc să agonisim şi să trudim c^ să aibă ei ce să cheltuiască? Ei sînt îmbrăcaţi în catifea şi mătase caPtuşită cu blană de veveriţă şi jder, noi — în cele mai mizerabile 186 EUROPA CREŞTINĂ zdrenţe. Ale lor sînt vinul, mirodeniile şi pîinea cea mai bună; ale noastre — secara, tărîţele, paiele, iar de băut bem apă. Ei — se odihnesc în castelele lor semeţe; nouă ne rămîn truda şi munca, ploaia şi vîntul de pe ogoare; ca să huzurească — ne au pe noi şi osteneala noastră. Sîntem numiţi şerbi şi sîntem bătuţi dacă nu-i slujim fără zăbavă; iar de partea noastră nu avem nici un suveran căruia să ne putem spune păsul şi care să vrea să-si plece urechea la noi şi să ne facă dreptate. Haideţi la rege, e tînăr. Să-i dăm în vileag robia în care ne zbatem şi să-i spunem că vrem să fie altfel, că, de nu, o să avem noi grijă... »" Chroniques de Jean Froissart, ed. G. Raynaud, voi. X, Paris, 1897, pp. 94-97 (text modernizat) Anii 1378-1382, cei ai generaţiei născute imediat după ciuma neagră, au fost în întreaga Europă, la oraşe şi sate, „ani revoluţionari". Dintre aceste revolte, cea a ţăranilor englezi, izbucnită în ţinuturile bogate ale comitatului

Kent, se întinde în întregul bazin al Londrei şi chiar în capitală, fiind însă înăbuşită de o violentă reacţie aristocratică, organizată în numele regelui Richard II. Foarte ostil faţă de răscoală, cronicarul Jean Froissart subliniază totuşi în acest text caracterul cît se poate de crunt al serbiei în Anglia. Insistînd asupra impactului pe care predicatorii populari sau „preoţii săraci" (poor priests) îl au în rîndul mulţimii, el se face mai cu seamă ecoul revendicărilor egalitariste atît de noi pe care un alt cronicar, un călugăr englez de la abaţia Saint-Albans, le-a rezumat sub forma unei întrebări: „Cine era gentilom cînd Adam săpa pămîntul, iar Eva torcea ?" DOCUMENTUL 3 Cucerirea în 1453 a Constantinopolului de către Mahomed II, în viziunea lui Rritoboulos din Imbros Originar din insula Imbros, Kritoboulos n-afost de faţă la luarea Constantinopolului, dar vizitează oraşul la puţin timp după aceea, intră în slujba sultanului turc şi scrie istoria domniei acestuia. Descrierea cuceririi Constantinopolului este de o precizie remarcabilă. „« Prieteni, oraşul e al nostru! L-am cucerit! Au început să fugă din . faţa noastră! N-o să mai poată ţine piept multă vreme! Meterezele sînt goale! Nicăieri, nici un apărător! încă un efort, ultimul, şi oraşul va fi cucerit! Nu daţi înapoi, hai, cu toată priceperea şi forţa voastră! Fit' bărbaţi, şi-o să fiu alături de voi! » VREMURI GRELE 187 După ce a vorbit astfel, sultanul Mahomed a trecut el însuşi în fruntea lor. Scoţînd urlete şi strigăte înspăimîntătoare, ei trecură prin faţa sultanului, îndreptîndu-se ca vijelia la asaltul zăplazului. După o luptă îndelungată şi dîrză, i-au respins pe romei, căţărîndu-se pînă în vîrf. I-au aruncat pe duşmani în şanţul ce separa zăplazul de zidul cel mare; şanţul e adînc şi e greu să ieşi din el; i-au ucis acolo. Ceilalţi s-au retras spre intrare. [împăratul] poruncise să se facă o spărtură în zidul cel mare, ca să se poată ajunge uşor pînă la zăplaz. Aici era acum în toi o luptă înverşunată; a avut loc un măcel groaznic în rîndul celor ce se aflau acolo, căci au fost atacaţi de infanteria grea şi de numeroşi soldaţi, ce ţineau de formaţiunile neregulate, care fuseseră atraşi de strigăte. Aici a căzut vitejeşte în luptă şi împăratul Constantin, împreună cu toţi cei ce se aflau alături de el. Infanteria grea începuse să pătrundă în oraş prin poartea cea mare, în timp ce alţii se năpusteau prin spărtura făcută în zid. Atunci, tot restul armatei, alergînd şi urlînd, s-a răspîndit cu dibăcie prin tot oraşul. În ce-l priveşte, sultanul se afla în faţa zidului cel mare, lîngă care se găseau şi stindardul şi însemnele, de unde supraveghea operaţiunile. Ziua era pe sfîrşite. Atunci s-a produs un măcel în toată puterea cuvîntului în rîndul celor ce rămăseseră acolo: unii erau pe străzi, îşi părăsiseră casele şi alergau în direcţia vacarmului, unde căzură, şi ei, victime ale ienicerilor şi ale altor soldaţi fără credinţă şi lege; alţii au rezistat, bizuindu-se pe propriul lor curaj; pe cînd ceilalţi au căutat refugiu în biserici, de unde li se puteau auzi rugăciunile; bărbaţi, femei şi copii, nimeni n-a fost cruţat. Soldaţii s-au năpustit asupra lor mînioşi şi plini de furie; unii o făceau purtaţi de rigorile luptei; tot timpul cît a ţinut asediul, cîţiva oameni fără minte din popor le-au adresat celorlalţi cuvinte sarcastice şi blesteme, de la înălţimea crenelurilor, între timp, masacrul luase nişte proporţii care au îngrozit întregul oraş; teroarea şi frica de măcel au înlesnit aducerea tuturor în stare de robie. Cînd s-au săturat să ucidă, şi întregul oraş a fost adus în stare de captivitate, o parte a trupelor, organizate pe coloane, grupe şi detaşamente, s-a îndreptat spre palatele celor mari, ca să jefuiască şi să distrugă. Alţii s-au dus să prade bisericile; în sfîrsit, alţii s-au răspîndit pe la casele mizere ale celor nevoiaşi, furînd, jefuind, prădînd, batjocorind, capturînd Ş1 aducînd în stare de robie bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrîni, preoţi Şi călugări, într-un cuvînt pe toţi,

oricare le-ar fi fost vîrsta ori starea. Au avut loc scene şi mai cumplite şi demne de milă, care au depăşit orice Wchipuire. Copile neprihănite de obîrşie nobilă, bogate, deprinse să stea jnchise în casă, care tocmai luau calea bejeniei, părăsindu-şi avutul, rurnoase şi fermecătoare slujitoare ale unor strălucitoare şi renumite ii, pînă atunci nepătate de privire bărbătească, au fost smulse din lor şi duse fără milă şi cu onoarea pierdută. 188 EUROPA CREŞTINĂ Altele, femei ce tocmai dormeau în paturile lor, au fost nevoite să îndure chinuri cumplite. Bărbaţi, cu spada în mîna însîngerată de crimă, duhnind cu toţii a ură şi îndemnînd cu urlete la omor necugetat, au copleşit tot locul cu cele mai negre gînduri. Gloata de bărbaţi, din cele mai diferite seminţii şi neamuri, adunaţi la nimereală ca nişte crîncene fiare sălbatice, se năpusteau prin case şi-i vînau fără milă pe cei întîlniţi acolo, tîrîndu-i cu ei, însîngerîhdu-i, silnicindu-i, măturînd cu ei drumurile publice, insultîndu-i şi supunîndu-i la cele mai diabolice încercări. Au existat cazuri de preoţi alungaţi, ca şi de tinere monahii, vrednice de cinste şi întru totul fecioare, care-şi închinaseră viaţa doar lui Dumnezeu şi care nu trăiau decît pentru Cel căruia i se închinaseră. Multe dintre ele au fost pîngărite şi alungate din chiliile în care-şi duceau viaţa, altele tîrîte afară din bisericile în care-şi găsiseră refugiu, alungate în mijlocul insultelor şi al dezonoarei, cu chipurile zgîriate, în hohote de plîns, bocete, lacrimi amare. Copii de cea mai fragedă vîrstă erau smulşi fără milă din braţele mamelor lor, tinerele soţii — despărţite cu cruzime de tinerii lor soţi; si-au mai fost săvîrşite încă mii şi mii de alte fapte îngrozitoare." Kritoboulos din Imbros, De rebus per annos 1451 -1467 a Mechemete U gestis PARTEA A TREIA Europa cuceritoare. Secolele al XVI-lea-al XVIII-lea 13. Civilizaţia Renaşterii De-a lungul secolului al XV-lea şi la începutul celui de al XVI-lea, trei serii de evenimente contribuie la modificarea profundă a condiţiilor de viaţă în Europa: marile descoperiri geografice făcute de portughezi şi spanioli, ale căror consecinţe se repercutează puţin cîte puţin asupra economiei bătrînului continent; înflorirea umanismului şi a Renaşterii artistice în Italia şi răspîndirea lor în întreaga Europă, datorită mai ales artei tipografice; reforma religioasă, cerută de toţi, dar care, pentru că n-afost întreprinsă de Biserica romană, are curind loc fără ea şi chiar împotriva ei, ducînd la ruperea unităţii creştine. Marile descoperiri Scopurile şi mijloacele, începînd cu veacul al XlV-lea, Europa suferă de o penurie cronică de metale preţioase, pe care restructurarea ce are loc după 1450 nu face decît s-o agraveze, o dată cu sporirea populaţiei, dezvoltarea schimburilor comerciale, luxul tot mai evident în rîndul claselor sus-puse ale societăţii, cheltuielile făcute de suverani. Argintul extras din minele Europei Centrale, aurul provenind precumpănitor din zona Golfului Guineii nu pot face faţă acestor nevoi crescute. Iată de ce portughezii pun la punct un proiect de acces direct la aurul guineean prin coborîrea de-a lungul ţărmurilor africane pînă la „Coasta de Aur". Mai tirziu, Columb şi toţi ceilalţi navigatori cad şi ei pradă acestei obsesii a metalului galben din Cathay şi din Cipango — sau ^ipangi — (China şi Japonia lui Marco Polo), ca şi din ţinuturile "in Eldorado. Incontestabil, setea de aur, indispensabil marilor Schimburi internaţionale, constituie primul şi principalul mobil c°nomic al marilor descoperiri. Căutarea mirodeniilor e mai Puţin importantă şi mai tîrzie. Desigur, nevoile Europei în acest Orneniu sînt evidente, dar ele sînt de mult timp asigurate de Sustorii italieni, care-şi procură mirodenii de la agenţiile corner192

EUROPA CUCERITOARE ciale din Crimeea, ca, bunăoară, Caffa, si, mai ales, din porturile Mediteranei răsăritene, unde sînt aduse de negustorii arabi. Iar dacă expansiunea otomană a privat Genova de Caffa, ea n-a pus în pericol traficul italo-arab. Cu toate acestea, cam după 1460, portughezii îşi propun să ajungă ei înşişi pînă în ţinuturile de la Oceanul Indian producătoare de mirodenii, pentru a-i scurtcircuita pe negustorii italieni şi a-si procura produsele din Asia mult mai ieftin. Columb, la rîndul lui, îşi va face aceeaşi socoteală. Acestor mobiluri economice li se adaugă o motivaţie religioasă, mai exact convertirea necredincioşilor de dincolo de fruntariile lumii creştine europene. Voinţa de convertire ţine în aceeaşi măsură de vechiul spirit al cruciadelor şi de un nou spirit misionar. Primul rămîne foarte viu în rîndul portughezilor şi spaniolilor, angajaţi de veacuri în lupta împotriva islamului. Cel de al doilea îi însufleţeşte pe toţi cei care sînt adepţii convertirii fără violenţă, prin propovăduirea Evangheliei, în spiritul descoperitorilor şi al cuceritorilor care le vor urma, nu există nici o antinomie între mobilul religios şi motivaţiile economice. La originea acestor mari călătorii maritime de explorare, nu se află nici o revoluţie tehnică, ci doar aplicarea progresivă a unor cunoştinţe şi a unor instrumente cunoscute deseori de mult timp şi perfecţionate de necesităţi şi experienţă: convingerea că Pămîn-tul e rotund, reluată de la antici începînd cu secolul al XIII-lea; întrebuinţarea, începînd cu secolul al XIII-lea, la vase, a cîrmei rotative din spate, ca şi a busolei, invenţie chinezească introdusă în Europa prin intermediul arabilor; punerea treptată la punct, în cursul secolului al XV-le'a, a caravelei, vas de mic tonaj, dar prevăzut cu bordaj înatt-şi cu vele latine. Aventura marilor descoperiri. Inspiratorul politicii portugheze de explorări este prinţul Henrique/Henric, supranumit Navigatorul (1394-1460), cel de-al doilea fiu al regelui Joăo I. Scopul său este de a pregăti expediţii care urmau să înainteze în mare taină de-a lungul coastelor africane, pentru a încerca în acelaşi timp să ocolească zonele islamice şi să ajungă pînă în regiunile aurifere din Golful Guineii. Capul Bojador e cercetat în 1434, iar Capul Verde în 1445. Moartea lui Henrique, în 1460, marchează o relativa încetinire a acestor expediţii. Cu toate acestea, Delta Nigerului e descoperită în 1472, Ecuatorul e trecut la 1475. Scopul, pe rr>al departe, este de a se ajunge pe pieţele de la Oceanul Indian prin CIVILIZAŢIA RENAŞTERII 193 înconjurarea Africii. Gurile fluviului Congo sînt descoperite în 1482, tropicul Capricornului e trecut în 1486. în anul 1487, Diaz înconjoară Capul Bunei Speranţe, înapoindu-se la Lisabona la sfîrşitul lui 1488. În sfîrşit, în iulie 1497, Vasco da Gama înconjoară continentul african, navighează de-a lungul coastei orientale pînă la Melinda/Malindi şi, de aici, ajunge pînă la Calicul, pe ţărmul Indiei, la 20 mai 1498. Se întoarce la Lisabona în anul următor, cu două caravele încărcate de mirodenii. în ce-l priveşte, Cristofor Columb, crezînd, în mod eronat, că Japonia şi China sînt aproape de Europa, consideră că e posibil să ajungă la ele direct, navigînd spre vest. O convinge de importanţa proiectului său pe Isabella de Castilia, care acceptă să finanţeze expediţia. Columb pleacă la 3 august 1492 cu trei caravele, mer-gînd tot timpul spre vest, şi aruncă ancora la 12 octombrie la Sân Salvador, una dintre insulele Bahamas, convins că a ajuns în Asia. în cursul celor trei călătorii pe care le întreprinde ulterior, el descoperă cîteva din Antile şi litoralul Americii. Moare la Valladolid, în 1506, fără să fi bănuit, se pare, că n-a ajuns în Indiile din Asia, ci că a descoperit o lume necunoscută pînă atunci europenilor. (Trebuie amintit însă aici că normanzii ajunseseră, în jurul anului 1000, pe coastele de nord-est ale Americii de Nord: Helland [Labrador], Markland [Newfoundland], Vinland [Noua Anglie], după ce colonizaseră Islanda [c. 874] şi Groenlanda [980-990] — n. t.) Cu toate acestea, foarte curînd, adevărul iese la lumină şi, în 1507, un cartograf numeşte Lumea Nouă America, de la numele unui navigator ce i-a succedat lui Columb, Amerigo Vespucci. În 1521-1522, expediţia pornită de Magellan, portughez trecut în serviciul Spaniei, şi terminată de locţiitorul său Sebastian del

Cano, înconjoară pe la sud continentul american, traversează Oceanul Pacific şi se întoarce în Europa pe la Capul Bunei Speranţe, aducînd dovada experimentală a sfericităţii Pămîntului. Urmările marilor descoperiri. Prima consecinţă a marilor descoperiri este înfiriparea imperiilor coloniale portughez şi spaniol. Primul e constituit dintr-o serie de agenţii comerciale, începînd din Azore SJ Pînă în Insulinda, porturi-fortăreţe ce domină ţinuturile în care ^Int plasate şi slujind ca escale navelor negustoreşti şi ca puncte e sPrijin unei flote militare ce asigură prin forţă respectarea m°nopolului comercial portughez împotriva tuturor concurenţilor, eur°peni ori asiatici. Cu totul diferit e imperiul colonial spaniol. 194 EUROPA CUCERITOARE într-adevăr, o mînă de cuceritori veniţi din Spania întreprind descoperirea şi cucerirea Lumii Noi în trei etape succesive: Antilele Mari (1492-1519), Mexicul, cucerit de la a/teci de Hernando Cor-tez (1519-1521), Peru, cucerit de la incaşi de Francisco Pizarro (1531-1533). După jefuirea comorilor aztece şi incase, exploatarea minelor de aur si, mai ales, de argint constituie, sub autoritatea viceregilor reprezentanţi ai regelui Spaniei, începînd cu mijlocul secolului al XVI-lea, marea bogăţie a Indiilor Spaniole si, în consecinţă, a metropolei lor. Urmările marilor descoperiri sînt considerabile chiar şi în Europa. Pentru prima oară, economia europeană, limitată, la sfîrşitul secolului al XV-lea, la vechiul continent, cu cele două centre din Italia de nord şi Ţările de Jos, se afirmă la dimensiunile întregii lumi. Primul aspect al acestei înfloriri este progresul zonei atlantice a Europei, cu Lisabona şi Sevilla controlînd, în propriul interes, acest trafic mondial, şi Antwerpen/Anvers, marele port al Ţărilor de Jos spaniole, asigurînd redistribuirea produselor coloniale spre restul continentului european. Această afirmare a porturilor atlantice nu înseamnă totuşi decăderea imediată şi iremediabilă a porturilor mediteraneene, chiar dacă postulează în timp declinul lor relativ. Exploatarea Lumii Noi mai are ca urmare apariţia metalelor preţioase din America. Stocul disponibil în Europa va fi, la finele secolului al XVI-lea, dublul a ceea ce era la început, stocul de argint fiind triplul ori poate chiar cvadruplul. Această creştere, care nu e de altfel importantă decît începînd cu 1550, are un efect stimulativ pentru comerţ, antrenînd o creştere a preţurilor industriale si, printr-o activare benefică, o sporire a producţiei. Nu toţi europenii profită în mod egal de acest avînt economic. Burghezia capitalistă a marilor oraşe comerciale, proprietarii de manufacturi, negustorii, armatorii, bancherii sînt marii beneficiari. Nu e cazul, cu unele excepţii, al nobililor, care trebuie să facă faţă, ca să-şi ţină rangul, unor cheltuieli ce cresc mai repede decît veniturile pe care le obţin de pe domeniile lor. în ce priveşte clasele de jos — ţăranii dependenţi şi lucrătorii salariaţi din oraşe —, acestea cunosc o relativă pauperizare din pricina creşterii preţurilor agricole şi industriale, în sfîrsit, dacă portughezii şi spaniolii sînt evident cei mai favorizaţi în a profita de pe urma acestei îmbogăţiri, fapW că ei au din ce în ce mai mult tendinţa să cumpere din exteri°r CIVILIZAŢIA RENAŞTERII 195 aproape tot ceea ce au nevoie face ca argintul american debarcat ja Sevilla şi profiturile portugheze din comerţul în Asia să îmbogăţească şi restul Europei. Umanismul şi Renaşterea artistică Apariţia şi răspîndirea umanismului. Din 1539, cuvîntul franţuzesc hurnaniste (ce provine din latinescul renascentist humanista — n. t.) se aplică erudiţilor, mai întîi italieni, care, din secolul al XlV-lea pînă la începutul celui de al XVI-lea, redau vechea faimă studierii directe a literaturilor antice — ebraică, greacă, latină —, pe care îşi întemeiază concepţia despre om şi lume. în pofida certitudinii lor că trăiesc o „renaştere", o epocă total nouă, umaniştii rămîn tributari moştenirii Evului Mediu şi, în primul rînd, creştinismului. Oricît de mare ar fi fost admiraţia lor faţă de înţelepciunea antică şi de oricîtă independenţă spirituală ar fi dat dovadă, ei sînt, aproape toţi, profund religioşi şi, fireşte, creştini, fapt ce presupune ereutăti, chiar contradicţii. Umanismul se caracterizează într-ade-

O ' ' ' văr prin optimismul său fundamental: omul, măsură a tuturor lucrurilor, este, în centrul universului, o creatură privilegiată, chemată să realizeze scopurile lui Dumnezeu, prin raţiunea ajutată de harul divin. Această intervenţie a harului, dăruit tuturor, nu pune stavilă libertăţii umane, căci omul este în mod fundamental bun, liber şi responsabil. Libertate, fericire, frumuseţe, respect de sine, iată marile valori ale unei morale individuale direct legate de o morală colectivă întemeiată pe toleranţă şi pe pacea între oameni. O asemenea morală nu se prea potriveşte cu dogma păcatului originar, părînd să fie în contradicţie cu unele dintre fundamentele creştinismului; după umanişti însă, acesta trebuie reformat pentru a se reveni la puritatea Scripturilor şi a mesajului evanghelic. Mişcarea apare în Italia prin Petrarca (13041374), afirmîndu-se w secolul al XV-lea, mai ales la Florenţa, capitală a umanismului în epoca lui Lorenzo de Medici (1449-1492), care strînge în jurul 'ui cîteva din marile spirite ale timpului, ca, de pildă, Marsilio Picino şi Pico della Mirandola. Inventarea tipografiei de către strassburghezul Gutenberg, în 1455, oferă umaniştilor un incom-Parabil instrument de difuzare: în 1500, două sute treizeci şi şase e oraşe europene posedă una sau mai multe tipografii. Vehiculate e 'aţină, limba comună a tuturor europenilor cultivaţi, ideile 196 EUROPA CUCERITOARE umaniste se răspîndesc, dincolo de oraşele italieneşti, pe întregul continent, din Spania pînă în Ungaria, din Anglia pînă în Polonia. Erasmus din Rotterdam (1469-1536) este cel care ilustrează cel mai bine, prin viaţa şi opera lui, idealul umanist: filolog, s-a ocupat de publicarea a numeroase texte vechi; dar e şi moralist, teolog, sfetnic al suveranilor. Destinul umanismului. Cu toate acestea, la moartea lui Erasmus, în 1536, acest ideal este, în privinţa unui aspect esenţial, implacabil dezminţit de fapte, în locul revenirii la Evanghelia pe care o propovăduia în pace şi toleranţă, e momentul rupturii unităţii creştine şi începutul războaielor religioase, cu rugurile şi masacrele lor. Pe un alt plan, bilanţul umanismului apare negativ. Admiraţia neţărmurită faţă de marii savanţi ai Antichităţii, de la Aristotel la Ptolemeu şi Galenus, are efecte paralizante, condamnînd de la bun început orice ipoteză ori concluzie contrară aserţiunilor anticilor. De asemenea, idealismul excesiv al unora poate duce la neglijarea observării lumii sensibile. De aceea, secolul al XVI-lea nu e marcat de mari descoperiri ştiinţifice, oricît de importante ar fi intuiţiile unui Leonardo da Vinci. Doar *heliocentrismul lui Nicolaus Copernic (1473 — 1543), care merge împotriva *geocentrismului lui Ptolemeu şi al Scripturilor, reprezintă un progres decisiv; e însă condamnat de teologi şi recuzat de savanţi. In sfîrşit, importanţa tot mai mare a limbilor şi literaturilor naţionale constituie, pînă la un anume punct, un eşec al umanismului. Desigur, marii scriitori care, în mai multe ţări europene, hotărăsc să se exprime în limba „poporului" nutresc aceeaşi admiraţie pentru moştenirea Antichităţii, considerîndu-i pe autorii greci şi latini nu numai maeştri în arta de a gîndi, dar şi modele de compoziţie şi stil, cu care se străduiesc să rivalizeze. Dorinţa lor de a se întemeia pe o limbă şi o cultură naţionale marchează însă o ruptură cu cosmopolitismul umaniştilor, legaţi de un ideal comun, dar şi de un limbaj comun, latina. Ariosto şi Machiavelli în Italia (după Dante, Petrarca şi Boccaccio, în secolul al XlV-lea), Rabelais, Ronsard, Montaigne în Franţa, Camoes în Portugalia, Cervantes în Spania, Shakespeare în Anglia „apără şi dau strălucire" limb11 „vulgare" din ţările lor. Cu toate acestea, dacă umanismul,l0 parte, a încetat brusc în secolul al XVI-lea, esenţialul metodel°r şi idealurilor sale a pătruns în învăţămîntul din universităţi şi»c CIVILIZAŢIA RENAŞTERII 197 precădere, în colegii: studiile umaniste vor constitui pînă în secolul al XX-lea ucenicia obligatorie a oricărui european cultivat.

Renaşterea artistică. Italia nu e doar leagănul umanismului, ci şi al Renaşterii artistice, de care e intim legată; aşa cum pentru umanist glorificarea frumuseţii e inseparabilă de cea a adevărului, pentru artistul Renaşterii omul e măsura tuturor lucrurilor. Şi într-un caz, şi în celălalt, modelul este Antichitatea redescoperită. În lunga perioadă care durează de pe la 1420 pînă prin 1580 ori 1600, se înregistrează o extraordinară bogăţie de capodopere, chemate, toate, să slujească drept referinţe de necontestat pentru toţi artiştii europeni pînă la începutul secolului al XX-lea. Această artă clasică e întemeiată pe frumuseţe şi simetrie: grija acordată compoziţiei, fie că e vorba de un palat, o statuie ori un tablou, dispunerea regulată a „ * ordinelor" preluate din gîndirea artistică a Antichităţii, respectarea proporţiilor ideale ale corpului uman sînt tot atîtea mijloace tehnice de a traduce această simetrie şi frumuseţe. De altfel, alături de subiecte religioase, mereu predominante, sculptura şi pictura se deschid spre subiecte profane: peisajul — cu utilizarea perspectivei — şi portretul ocupă un loc din ce în ce mai însemnat. Putem deosebi trei etape: Renaşterea florentină din Quattrocento (1420-1500), cu arhitectul Bru-nelleschi, constructorul domului Santa Măria del Fiore, pictorul Masaccio, sculptorul Donatello, apoi, spre sfîrşitul veacului, marii pictori Botticelli şi Leonardo da Vinci; Renaşterea romană (1500-1530), cu începerea reconstrucţiei bazilicii Sfîntul Petru din Roma şi operele lui Rafael şi Michelangelo, arhitect, pictor şi sculptor; manierismul (1530— 1580), caracterizat prin imitarea nu servilă (fiecare artist venind cu „maniera" sa), ci oarecum academică a marilor opere precedente. începînd cu ultima parte a secolului al XV-lea, publicarea, dato-nta tipografiei şi a metodei gravării pe cupru, a unor mari tratate "Ustrate, vizitele în afara Italiei ale unor artişti chemaţi de suverani, călătoriile diplomatice sau militare în peninsulă contribuie la raspîndirea în întreaga Europă a modelelor italieneşti. Cu toate acestea, difuzarea nu are loc fără dificultăţi, rezistenţe sau adap-ari> variabile în funcţie de diferitele ţări, ţinînd seama de tradiţiile rr°prii fiecăreia dintre ele. De pildă, în Ţările de Jos, influenţa ană se loveşte de existenţa, în secolul al XV-lea, a unei arte •10nale bogate şi înnoitoare, reprezentată, între alţii, de Jan van 198 EUROPA CUCERITOARE Eyck. în Franţa, ia naştere spre 1550 un stil clasic specific francez, prin sinteza influenţelor italiană şi antică şi a tradiţiilor naţionale. Aceeaşi adaptare la condiţiile locale se observă şi în imperiu, cu Albrecht Diirer, bunăoară, şi în Spania, unde Filip II dispune construirea Escorialului, mînăstire, biserică şi palat în acelaşi timp, caracterizat de un clasicism sever tipic spaniol. Reformele religioase Dorinţa de reformă, începînd cu mijlocul secolului al XlV-lea, lumea creştină occidentală a fost zguduită de un şir de dezastre şi încercări. Marea ciumă din 1348 şi numeroasele epidemii care-au urmat-o, „Războiul de o sută de ani" şi cortegiul lui de suferinţe, nenorocirile care au lovit Biserica la nivelul papei însuşi, cu schisma din sînul Bisericii catolice şi conflictele dintre papi şi concilii au apărut multora ca pedepse ale lui Dumnezeu şi semne ale unor nenorociri şi mai mari. Mai mult decît în oricare altă perioadă a istoriei, îşi face apariţia un climat de teamă colectivă: frica de ciumă, în faţa căreia oamenii se simţeau cu desăvîrsire dezarmaţi; frica de Satana şi de vrăjitori, vînduţi lui; mai ales frica de moarte, de Judecata de Apoi şi de infern. Apar pretutindeni o profundă nelinişte religioasă şi o mare dorinţă de a reforma Biserica. Pentru a pune capăt schismei din sînul Bisericii catolice şi pentru a declanşa reformele dorite, în secolul al XV-lea au fost reunite mai multe concilii. Ele au restabilit unitatea sub autoritatea unui papă unic. în schimb, nici conciliile, şi nici papa n-au reuşit să realizeze reformarea Bisericii. > Or, la începutul secolului al XVI-lea, aceasta apărea din ce în ce mai necesară. Papei i se reproşează luxul şi impozitele foarte grele la care supunea întreaga lume creştină apuseană, episcopilor absenteismul prea frecvent, multor membri ai clerului simplu ignoranţa. Dar ceea

ce reclamă cu precădere cei mai valoroşi creştini, caErasmus ori Martin Luther, este un cler ai cărui membn să nu fie doar distribuitori de *sacramente, ci oameni capabili sa propovăduiască Cuvîntul lui Dumnezeu şi să răspundă astfe' neliniştilor şi preocupărilor timpului, Reformele protestante. Martin Luther (1483-1546), călugăr ^ mînăstirea germană de la Wittenberg, în Saxonia, dobîndeste co*1 vingerea, citind anumite scrieri ale Sfîntului Pavel şi ale Sfînto CIVILIZAŢIA RENAŞTERII 199 Augustin, că faptele omeneşti (si cu deosebire ^indulgenţele) nu joacă nici un rol în mîntuirea individuală; doar credinţa în Dumnezeu îl poate face pe om drept şi-l poate izbăvi. El răspunde astfel aşteptării multora dintre contemporanii săi. Consideră, de asemenea, că toţi creştinii sînt egali prin botez, fiind aşadar cu toţii preoţi (e vorba de sacerdoţiul universal). Recuză astfel superioritatea spirituală a papei, a episcopilor şi a clerului în general, în sfîrşit, recunoscînd că *Tradiţia are o anumită valoare, afirmă că *Revelaţia e conţinută în întregime în Biblie. Ca urmare a acestor trei principii, pentru care papa îl excomunică în 1520, Luther respinge rolul clerului: pastorii, care nu sînt constrînşi la celibat, sînt simpli credincioşi, a căror funcţie este de a propovădui Cuvîn-tul lui Dumnezeu. El neagă rolul de intermediari al Fecioarei şi al sfinţilor, în sfîrşit, nu păstrează decît două sacramente, simple rituri exterioare, fără efecte prin ele însele: botezul şi împărtăşania (admite prezenţa reală, dar cu consubstanţiaţiune, nu transsubstan-ţiaţiune). Ideile sale sînt formulate în mod sistematic în 1530 de unul dintre discipoli, Melanchton, în Confesiunea de la Augsburg, credo al luteranilor. Luteranismul se răspîndeşte în Germania cu sprijinul unui număr de principi — al căror prim gest este de a desfiinţa clerul şi de a -i seculariza bunurile —, cărora Luther le recunoaşte drepturi foarte ample, ce fac din ei, într-un fel, conducători spirituali ai statalul lor. în afara Germaniei, reforma luterană pătrunde în ţările scandinave (si în Transilvania — n. t.). Spre 1520, şi alţi reformatori dezvolta, pornind de la iustificatio prin credinţă (act prin cart: Dumnezeu determină trecerea sufletului din starea de păcat în starea de graţie — n. t.), idei mai mult sau mai puţin inspirate din cele ale lui Luther. E cazul lui Bucer, care introduce reforma la Strassburg/Strasbourg în 1523, şi, mai ales, Zwingli, care o instituie la Ziirich. Preot şi umanist, Zwingli se deosebeşte de Luther în privinţa sacramentelor (el neagă prezenţa reală). Cît despre anabaptism, care se dezvoltă cu începere «in 1523, acesta e nu atît o încercare de a reforma creştinismul, Clt o aspiraţie religioasă legată de anumite curente *milenariste Medievale. în 1536, francezul Jean Calvin (1509-1564) publică în lati-eŞte, apoi în limba franceză, în 1541, Instituţia religionis chris-anae (Institution de la religion chretienne), în care expune esenţa ctrinei pe care a elaborat-o încetul cu încetul sub influenţa eil°r lui Luther. Ca şi acesta, el întemeiază religia creştină pe 200 EUROPA CUCERITOARE anularea prin credinţă a vinovăţiei, pe sacerdoţiul universal şi autoritatea Bibliei şi numai a ei, dar modificînd întru cîtva aceste trei principii. Pentru el, iustificatio prin credinţă postulează predestinarea, adică „sfatul veşnic al lui Dumnezeu, prin care a stabilit ce voia să facă cu fiecare om în parte". De altminteri, Biblia fiind singura păstrătoare a Revelaţiei, fiecare credincios trebuie să poată avea acces la ea printr-o lectură directă şi zilnică, în sfîrşit, Calvin organizează temeinic fiecare Biserică locală: dacă nu există un cler special, există funcţii preoţeşti, adică slujbe diverse cuvenite de drept diferitelor persoane însărcinate cu cultul, în împărtăşanie, prezenţa reală nu trebuie înţeleasă decît într-un sens pur spiritual. De la Geneva, unde se stabileşte Calvin în 1541, cal-vinismul se răspîndeste în Germania, Europa Centrală, Scoţia, Anglia şi Franţa, în Anglia, anglicanismul, instituit de Elisabetal (1559—1563), este

un compromis între calvinism şi catolicism. în Franţa, răspîndirea ideilor lui Calvin se loveşte de o violentă represiune. Reforma catolică, în pofida aspiraţiilor credincioşilor şi a cîtorva reuşite izolate, Biserica romană s-a dovedit incapabilă să promoveze şi să realizeze ea însăşi profunda reformă religioasă atît de aşteptată: ea are loc în afara şi împotriva ei. Cu toate acestea, Roma se hotărăşte în sfîrşit să ia atitudine începînd cu 1540. Din această cauză, acţiunea întreprinsă este în acelaşi timp contrareformă şi reformă catolică: contrareformă, adică reacţie de apărare (nu numai doctrinară, dar deseori violentă) faţă de poziţiile adoptate de cei pe care-i numim, începînd din 1530, protestanţi; reformă catolică, adică răspuns original dat aşteptării credincioşilor şi comparabil în această privinţă diferitelor reforme protestante. în afara creării Companiei lui Isus de către Ignacio de Loyola, partea cea mai importantă a acestei opere e realizată de conciliul de la Trento reunit în 1545 la iniţiativa papei Paul III. Conciliul, care-si ţine ultima sesiune în 1563, după mai multe întreruperi şi reluări, defineşte mult mai limpede decît pînă atunci punctele dogmei puse în cauză de protestanţi, condamnîndu-i pe aceştia fără echivoc. El reafirmă rolul faptelor în mîntuire, locul Tradiţi61» alături de Biblie, ca element al Revelaţiei, caracterul sacru a| membrilor clerului, existenţa a şapte sacramente, valoarea cultul"1 sfinţilor, mai ales cel al Fecioarei, în privinţa disciplinei, condamnă abuzurile, cum sînt nonrezidenţa episcopilor ori curnu iul CIVILIZAŢIA RENAŞTERII 201 mai multor funcţii episcopale, menţine celibatul ecleziastic şi latina ca limbă liturgică, recomandînd, mai ales, întemeierea cîte unui seminar în fiecare dioceză pentru formarea morală, intelectuală şi religioasă a viitorilor clerici, cu scopul de a-i face mai apţi să transmită credinţa prin catehism şi predică. Condamnarea fără drept de apel a protestantismului pronunţată de conciliu şi autoritatea sporită pe care o dobîndeşte papalitatea în urma succesului înregistrat de acesta sfîrşesc prin consacrarea divizării lumii creştine occidentale. Spre 1600, unei Europe rămase catolice i se opune — în afara unei Europe ortodoxe la est — o Europă protestantă sub formă fie luterană, fie calvinistă, fie anglicană. Această divizare se menţine în veacurile următoare, în pofida încercărilor de reunire, marcînd profund sensibilitatea colectivă a popoarelor europene — după cum trecuseră la protestantism ori rămăseseră credincioase Romei. DOCUMENTUL l Viziunea umanistă: omul în centrul universului „Ziditorul Suprem l-a ales pe om, creatură cu fire nedesluşită, şi, aşe-zîndu-l în centrul lumii, i-a vorbit astfel: « Nu ţi-am hărăzit nici loc anume, nici formă care să-ţi fie proprie, nici misiune aparte, Adame, aceasta pentru ca, după dorinţele şi judecata ta, să poţi căpăta locul, forma şi misiunea pe care ţi le vei dori şi care să fie ale tale. Firea tuturor celorlalte lucruri e mărginită şi cuprinsă în legi pe care li le-am hotărît dintru început. Tu, cel pe care nici o limită nu-l stăvileşte, te vei pronunţa singur în privinţa limitelor firii tale, în libertatea voinţei pe care am pus-o în mîinile tale. Te-am aşezat în miezul universului, pentru ca, de acolo, să-i poţi mai lesne cerceta părţile. Nu te-am făcut nici din cer, nici din materie pămîntească; nici nemuritor, nici muritor, tocmai pentru ca, prin liberul tău arbitru, să poţi, ca şi cum ai fi creatorul propriului tău tipar, să-ţi alegi felul de a te plămădi în forma care-ţi va plăcea mai mult. Prin puterea de care dispui, vei putea să zi, să îmbraci formele cele mai de jos ale vieţii, care sînt de natură ă. Prin puterea pe care o ai, vei putea, har al discernămîntului pe care-l ai sădit în suflet, să renaşti în formele cele mai înalte, cele de natură dl«nnezeiască.»" Pico della Mirandola, in Leş Memoires de l'Europe, Laffont, Paris, voi. II, p. 161 202 EUROPA CUCERITOARE

Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494) dovedeşte foarte de timpuriu că are o inteligenţă ieşită din comun. În 1484, se stabileşte la Florenţa, pe Ungă Lorenzo de Medici, frecventînd Academia platoniciană creată de Marsilio Ficino. îşi însuşeşte o cultură deosebit de întinsă şi învaţă, pe lîngă latină şi greacă, ebraica şi araba, îşi termină în 1489 opera principală, Heptaplus („Carte septuplă, expunere a celor şapte aspecte ale creaţiunii")l de unde am extras această pagină entuziastă privind demnitatea omului, adevărată profesiune de credinţă umanistă în favoarea libertăţii conferite omului de către Dumnezeu. Pico della Mirandola moare la treizeci de ani, fără îndoială otrăvit de secretarul său. DOCUMENTUL 2 O predică a lui Luther din 1512 „O să mi se spună: ce nelegiuiri, ce scandal — tot acest dezmăţ, beţia, patima nestăpînită pentru joc, toate aceste vicii ale clerului! Mari primejdii de a cădea în păcat, vă mărturisesc! Trebuie să le denunţăm, să luptăm împotriva lor! Or, viciile de care vorbiţi toţi le văd, sînt izbitor de materiale si-s limpezi ca lumina zilei pentru toată lumea, tulburînd aşadar sufletele. Celălalt rău însă, vai! acea ciumă incomparabil mai nefastă şi mai cruntă care este tăcerea urzită în jurul Cuvîntului cel adevărat ori falsificarea acestuia, acel rău care nu mai e pregnant material, pe acela nici nu-l sesizăm, nu ne tulbură deloc, nu ne înspăimîntă cîtusi de puţin. Cîţi preoţi o să mai găsiţi azi dispuşi a socoti că e mai puţin grav să păcătuieşti împotriva decenţei, să uiţi o dată să te rogi, să faci o greşeală în timp ce spui canonul — decît să manifesti neglijenţă în predică ori în interpretarea corectă a Cuvîntului cel adevărat? Cu toate acestea, singurul păcat posibil al unui preot e cel împotriva Cuvîntului cel adevărat. Ziceţi-i cast, ziceţi-i bun, ziceţi-i învăţat; mărească-şi veniturile parohiei, zidească aşezăminte religioase, înzecească avutul bisericesc; de vreţi cu tot dinadinsul, săvîrşească minuni, învie morţi, alunge diavolul: ce-are a face? Cu adevărat preot, cu adevărat păstor va fi doar acela care, propovăduind mulţimii Cuvîntul cel adevărat, va deveni îngerul ce-L vesteşte pe Dumnezeul cetelor şi crainicul Dumnezeirii!" Citat in Lucien Febvre, Un destin, Martin Luther, Paris, reed. 1952, p. 51 Martin Luther, născut la Eisleben în 1483, intră ca monah la mînăstirea augustiniană din Erfurt în 1505. în 1510, e trimis la Roma, iar în 1511 >a mînăstirea din Wittenberg, al cărei subprior devine în mai 1512; cîteva Iu'11 mai tîrziu, la 19 octombrie, devine doctor în teologie. Predica din care aW CIVILIZAŢIA RENAŞTERII 203 redat fragmentul de mai sus e scrisă în acelaşi an. Acest pasaj caracterizează foarte bine reflecţiile lui Luther şi năravurile clerului din epoca sa: celmai grav, după opinia lui, nu rezidă în „toate viciile clerului", ci în incapacitatea celor mai mulţi membri ai acestuia de a propovădui corect Cuvîntul cel adevărat". E constatarea tuturor marilor reformatori, pe care '0 va relua în felul său conciliul de la Trento cînd va recomanda episcopilor să creeze seminarii pentru formarea clerului. 14. Războaiele religioase. încercările de hegemonie ale Habsburgilor (1519-1660) In 1519, alegerea ca împărat a lui Carol de Habsburg, pînă atunci rege al Spaniei, face din el, devenit Carol Quintul, suveranul cel mai puternic al Europei. Dar această putere, ca şi cea a urmaşilor săi, are de înfruntat trei obstacole majore: dificultăţile pe care le generează în imperiu şi în Ţările de Jos progresele reformei protestante, opoziţia hotărîtă a regilor Franţei la pretenţiile de hegemonie ale Habsburgilor, înaintarea otomană în Europa Orientală. În acelaşi timp, în aproape întreaga Europă, disensiunile religioase provoacă redutabile războaie civile, în sfîrsit, în 1648, la terminarea Războiului de treizeci de ani, amplu conflict european, în acelaşi timp religios şi politic, Franţa pune capăt ambiţiilor habsburgice.

«'• : l Puterea lui Carol Quintul: vis şi realităţi De la alegere pînă la abdicare (1519-1555). Cu un an înainte de excomunicarea lui Luther de către papă, trei competitori candidează pentru coroana imperială, după moartea, în ianuarie 1519, a împăratul Maximilian: regele Spaniei, regele Franţei şi prin-ţul-elector de Saxa. Carol de Habsburg, născut la Gent/Gand în 1500 şi crescut în Flandra, e prinţ burgund de limbă franceză. Cîrmuitor al Ţărilor de Jos şi al provinciei Franche-Comte din 1506, la moartea tatălui său, Filip cel Frumos, el devine în 1516, la moartea bunicului său dinspre mamă şi din cauza incapacităţii mamei sale, Ioana Nebuna, rege al Aragonului, Castiliei, Siciliei* Neapolelui şi suveran al coloniilor spaniole din America, a căror cucerire abia începuse. În sfîrsit, moartea bunicului său dinspre tată, Maximilian, îi asigură posesiunile ereditare ale famili6' Habsburg: Austria, Ducatele alpine, landgrafiatul Alsaciei. Astfel, regele Spaniei (termenul devine, din acel moment, curent) nu e cîtusi de puţin un prinţ german; cel puţin, faptul de a t1 capul Casei de Austria îi asigură un anumit avantaj, avînd 1° RĂZBOAIELE RELIGIOASE 205 vedere că din 1438 cei şapte prinţi-electori au ales întotdeauna împăratul din această Casă. Pe de altă parte, Francisc I, născut în 1495, e suveranul celui mai puternic regat din Europa. A obţinut în 1515 strălucitoarea victorie d,e la Marignano, care, după cei douăzeci de ani de război purtat în Italia de predecesorii săi, asigură prezenţa franceză la Milano şi în Italia de nord, în timp ce spaniolii deţin Neapole şi sudul peninsulei. Candidatura lui se explică în acelaşi timp prin preocuparea de a asigura prestigiul coroanei imperiale şi prin teama de a vedea puterea regelui Spaniei întărită de acelaşi prestigiu, în ce-l priveşte pe prinţul-elector de Saxa, el e singurul candidat german, dar şansele sînt neînsemnate în comparaţie cu mijloacele puse în joc de Carol şi Francisc pentru cumpărarea voturilor celor şapte electori, în cele din urmă, cumpăraţi de aurul bancherilor Fugger, din serviciul regelui Spaniei, ei îl aleg pe acesta din urmă ca împărat, la 27 iunie 1519, sub numele de Carol V sau Carol Quintul. Puterea noului împărat, pe posesiunile căruia „soarele nu apune", pare considerabilă, justificînd o ambiţie exprimată elocvent de deviza „Plus oultre". Carol Quintul îşi propune mai întîi să recupereze resturile moştenirii burgunde anexate de Ludovic XI la moartea lui Carol Temerarul (Burgundia, Picardia) şi să-i alunge pe francezi din Italia. Mai mult, visează, cel puţin pînă spre 1530, să realizeze „monarhia universală şi creştină", scumpă lui Erasmus, acel imperium mundi pe care-l presupune titlul său imperial, şi să exercite astfel, alături de puterea spirituală a papei, puterea temporală pentru binele lumii creştine. Acest vis medieval al celor două puteri devenise însă anacronic în Europa începutului de secol al XVI-lea, fapt de care-şi va da curînd seama. In cele din urmă, ros de gută, epuizat de neîncetatele călătorii, Profund decepţionat de eşecurile pe care le suferise, conştient de '"^posibilitatea de a guverna singur posesiuni atît de dispersate şi ^terogene, Carol Quintul hotărăşte în 1555 nu numai să renunţe a Putere, ci să-şi împartă „împărăţia", în septembrie 1555-ianu-r'e 1556, renunţă la suveranitatea ţinuturilor burgunde (Ţările de s, rranche-Comte) şi la coroanele spaniole în avantajul fiului său 1 ^j care devine Filip II, regele Spaniei, în septembrie 1556, re-^ ,a la demnitatea imperială în favoarea fratelui său Ferdinand, deja vj ^^ a^ Domeniilor austriece şi rege al Boemiei şi Ungariei. E adecă, de-a lungul lungii sale domnii, dificultăţile nu l-au ocolit. 206 EUROPA CUCERITOARE Problemele Europei Centrale, începînd din 1520, Germania e zguduită de o redutabilă criză provocată de ecoul pe care-l au aici ideile lui Luther. Răscoala cavalerilor renani (1522-1523), cumplitul război ţărănesc (1525), formarea Uniunii / Ligii de la Schmalkalden a principilor trecuţi la luteranism (1531), războiul pe care-l poartă împotriva acestora împăratul şi principii

catolici (1531-1547) sînt principalele episoade ale acestei crize, care, din religioasă, devenise socială şi politică. Victoria lui Carol Quintul la Miihlberg, în 1547, nu se dovedeşte suficientă pentru restabilirea unităţii religioase şi politice a imperiului, împăratul trebuind să accepte pacea de la Augsburg (1555), care recunoaşte cele două confesiuni, şi sporirea puterii pe care principii luterani o obţin din secularizări. Jefuirea Romei, în mai 1527 („Sacco di Roma"), de către mercenarii luterani aflaţi în serviciul lui Carol Quintul compromite, de asemenea, în mod iremediabil, în pofida unei reconcilieri ulterioare, ideea celor două puteri în stare, fiecare în sfera sa, să impună Europei propriul arbitraj. Ofensiva turcească. Chiar în această perioadă a anilor 1520, ofensiva turcească reîncepe în Balcani la iniţiativa sultanului Soliman, numit Magnificul de către occidentali şi Legiuitorul de către turci, a cărui lungă domnie (1520-1566) marchează apogeul Imperiului Otoman, atît din punct de vedere al extinderii sale teritoriale, cît şi al puterii şi prosperităţii de care se bucură. Soliman cucereşte Belgradul în 1521, Rhodosul în 1522, apoi, după strălucitoarea victorie de la Mohâcs, din 1526, cea mai mare parte a Ungariei, cu capitala acesteia, Buda; regelui Ungariei, ucis în bătălie, îi succedă cumnatul său Ferdinand de Habsburg, fratele mai mic al lui Carol Quintul, care nu mai domneşte decît asupra unei părţi restrînse a pămîntului maghiar, numită Ungaria regală, în 1529, Soliman începe asedierea Vienei, în timp ce cavaleria turcească face raiduri pînă în Bavaria, creînd panică în toată lumea creştină; dar, prea departe de bazele sale, el trebuie să ridice asediul capitalei austriece, în timpul domniei lui Soliman, Imperiul Otoman si, wal ales, Peninsula Balcanică cunosc pacea internă şi o relativă prosperitate, cuceririle asigurînd sultanului venituri substanţiale, îstan-bul este, cu cei 400 000 de locuitori ai săi, oraşul european cu mai numeroasă populaţie; capitală a islamului sunnit, e un oraş cosmopolit, punct de sosire al caravanelor asiatice, poarta Balcanilor, mare port frecventat de navele Europei creştine. RĂZBOAIELE RELIGIOASE 207 dintre Franţa şi Casa de Austria. Timp de patruzeci de ani din \ 510 pînă în 1599, o lungă luptă, întreruptă de scurte perioade de jinişte, pune faţă în faţă cele două mari puteri europene Rivalitatea personală a lui Francisc I şi Carol Quintul, dar mai ales arnbiţiile lor rivale (Burgundia, Italia) şi ameninţarea cu încercuirea pe care Casa de Austria o exercită asupra Franţei explică această îndîrjire. Celelalte puteri urmăresc conflictul cu interes şi nelinişte, aliindu-se cînd cu unul, cînd cu celălalt dintre adversari, g mai ales cazul regelui Angliei Henric VIII şi, în Italia, al Veneţiei şi al papalităţii. Sultanul Soliman încheie chiar o alianţă cu Francisc I, în 1536, împotriva lui Carol Quintul, de fapt sub pretextul unor acorduri comerciale numite impropriu „capitulaţii" (pact, convenţie prin care supuşii unei puteri străine se bucură de anumite privilegii în statul în care se află — n. t.), spre marea indignare a lumii creştine. Războiul se desfăşoară în Italia, Pro-vence, Roussillon, Picardie, Champagne şi Lorraine. Două episoade sînt deosebit de dramatice, învins şi făcut prizonier la Pavia, în 1625, Francisc I e reţinut la Madrid timp de aproape un an de adversarul său, care-i solicită, în schimbul libertăţii, cedarea Bur-gundiei şi a Ducatului Milanez; înapoiat în Franţa, regele refuză să pună în aplicare un tratat semnat sub constrîngere. în 1553, e rîndul lui Carol Quintul să sufere un eşec sub zidurile oraşului Metz. în sfîrşit, epuizaţi financiar, Henric II, succesorul lui Francisc I, şi Filip II, urmaşul lui Carol Quintul, semnează în 1559 tratatul de la Cateau-Cambresis: Franţa renunţa, de fapt, la pretenţiile asupra Italiei, dominată din acel moment de Spania, stăpînă a Milanu-lui şi Neapolelui, păstrînd, în schimb, cele Trei Episcopate (Trois-Eveches) din Lorraine: Metz, Toul şi Verdun, ocupate în 1552, precum şi Calais, cucerit de la englezi în 1558. Europa din epoca lui Filip II sub semnul dezbinării * 'lip II al Spaniei, campion al catolicismului. Cu toate că tatăl său, ar°l Quintul, nu-i lăsase, în 1556, nici domeniile austriece şi nici coroana imperială, Filip II rămîne suveranul cel mai puternic

vremii sale. în afară de Spania, el posedă Ţările de Jos şi J'anche-Comte, fapt ce-i permite să continue să ameninţe virtual ranţa. El domină Peninsula Italică, prin faptul că posedă la nord catul Milanez, la sud Regatele Neapolelui şi al Siciliei. Dincolo 208 EUROPA CUCERITOARE de fruntariile Europei, trei sferturi ale Americii sînt spaniole (Brazilia e portugheză), ca şi arhipelagul Filipinelor. în afară de aceasta, Filip II devine, în 1580, regele Portugaliei; nu e vorba decît de o uniune personală a două coroane, regele făgăduind să respecte libertăţile portughezilor; se realizează astfel unirea nu numai a Peninsulei Iberice, ci şi a celor mai mari două imperii coloniale existente la acea dată. Suveran cvasiabsolut, Filip îşi propune să întărească unitatea politică şi religioasă a Spaniei şi să apere interesele spaniole în întreaga Europă, de la Marea Nordului pînă la Marea Mediterană, ţel ce ajunge să se confunde cu însăşi apărarea catolicismului, ameninţat de protestanţi şi turci în acelaşi timp. Aşa se şi explică, nu fără o constantă ambiguitate generată de însăşi această confuzie, relaţiile sale conflictuale cu Anglia protestantă, care duc la eşecul Armadei trimise împotriva insulelor britanice în 1588, precum şi intervenţiile sale în Franţa în perioada ultimelor episoade ale războaielor religioase, participarea la lupta împotriva turcilor, mai ales cu ocazia victoriei creştine de la Lepanto, din 1571. E adevărat că regele dispune de mijloace la înălţimea ambiţiilor sale. Nu numai că Ţările de Jos şi Ducatul Milanez sînt regiunile cele mai bogate şi cele mai active din întreaga Europă (fără a mai vorbi de strălucirea civilizaţiei lor), dar Lumea Nouă devine pentru regele Spaniei un adevărat izvor de bogăţie. Tone de argint de la Potosi sosesc la Sevilla începînd cu 1545, iar regele, care încasează a cincea parte din aceste transporturi, poate face astfel faţă parţial enormelor cheltuieli pe care le presupune o diplomaţie foarte activă şi, mai ales, întreţinerea celei mai bune armate şi a celei mai bune flote din Europa. Această lungă domnie (1555-1598) se înscrie în întregime în ceea ce s-a numit „Secolul de Aur" spaniol (între anii 1530 şi 1640). Expresia se referă nu doar la înflorirea civilizaţiei (Teresa din Âvila, Juan de la Cruz, Cervantes, El Greco), ci şi prosperitatea economică (cel puţin pînă spre 1590). Această prosperitate se datoreşte precumpănitor Castiliei, care produce cereale şi lîna ce fie că se prelucrează intern, fie că e exportată spre Flandra ori Italia, în timp ce marele comerţ maritim cu Europa şi America îi*1' bogăţeşte oraşele Câdiz şi Sevilla. Dar, în pofida deschiderii Sp3' niei lui Carol Quintul spre curente venite din întreaga Europă, s6 constată în societatea spaniolă o tendinţă de încremenire şi închiS' tare. Noţiunea de „*puritate a sîngelui", în avantajul „vechil°r RĂZBOAIELE RELIGIOASE 209 creştini", se generalizează. Statul şi Biserica ajung să controleze îndeaproape opinia publică. Se urmăreşte extirparea fără milă a oricăror disidenţe religioase, mai ales prin tribunalul Inchiziţiei: creştini suspectaţi de luteranism; conversos sau evrei convertiţi oficial; mauriscos din vechiul regat al Granadei, musulmani convertiţi care se împotriveau oricărei asimilări şi care, în urma unei revolte înăbuşite în sînge (1568-1571), sînt dispersaţi în întreaga Spanie, în schimb, în Ţările de Jos, Filip II suferă eşecul cel mai dureros. Cele şaptesprezece provincii ale moştenirii burgunde, de la Artois şi pînă la Friesland, obişnuite cu o largă autonomie şi unde protestanţii sînt numeroşi, suportă din ce în ce rnai greu tutela pe care vrea să le-o impună regele Spaniei. Revolta izbucneşte în 1566 şi însîngerează întreaga ţară. Douăzeci de ani mai tîrziu, recucerirea provinciilor din sud, rămase catolice, e încheiată, dar provinciile din nord, cu Olanda în frunte, majoritar calviniste şi ocîrmuite de Wilhelm de Orania, se proclamă, în 1581, republici ale Provinciilor Unite, continuîndu-şi lupta pentru recunoaşterea independenţei.

Apariţia anglicanismului în Anglia, în 1534, regele Angliei Henric VIII (1509-1547) a rupt relaţiile cu papalitatea, care refuzase să-i recunoască divorţul, proclamîndu-se şef suprem al Bisericii Angliei, în timoul domniei tînărului său fiu Eduard VI (1547-1553), regatul înclină spre calvinism. în schimb, sora vitregă a lui Eduard, Măria, catolică ferventă, reconciliază Anglia cu Roma în 1554 şi se căsătoreşte în anul următor cu Filip, viitorul rege al Spaniei; ea moare însă în 1558, lăsînd tronul Angliei surorii sale vitrege, Elisabeta. Lunga domnie a acesteia (1558-1603) e marcată de instituirea anglicanismului şi dezvoltarea economică a regatului. Preocupată de unitate şi înţelegere, Elisabeta se arată mai întîi Prudentă, căutînd o soluţie de compromis între catolicism şi calvi-n'sm. Parlamentul votează în 1559 Actul de Supremaţie, ce su-Pune Biserica autorităţii reginei, iar în 1563 cele Treizeci şi Nouă e Articole (care formează baza dogmatică a Bisericii anglicane 7~ "•f-). Conform textului acestora, liturghia şi ierarhia rămîn Propiate de catolicism (renunţîndu-se, în acelaşi timp, la folosirea ^ lnei, la cultul icoanelor şi la celibatul preoţilor), dar dogma e autm°d clar calvinistă: mîntuirea prin credinţă, Biblia ca unică °ntate, respingerea sacramentelor, în afară de două: botezul şi 210 EUROPA CUCERITOARE împărtăşania. Excomunicată şi destituită de papă în 1570, regina se hotărăşte să ratifice declaraţia celor Treizeci şi Nouă de Articole şi să declanşeze persecuţii împotriva celor ce i se opuneau, a calvinistilor numiţi *puritani, dar, cu precădere, împotriva catolicilor. Cu începere din 1570, „papistii" sînt consideraţi potenţiali trădători. Politica antienglezească a lui Filip II şi comploturile din jurul Măriei Stuart contribuie la întreţinerea în opinia curentă a obsesiei unei conspiraţii „romane". Regina Scoţiei, Măria Stuart, catolică, e izgonită din regatul ei de supuşii trecuţi la protestantism, refugiindu-se în 1568 la vara ei Elisabeta; în cele din urmă, aceasta o închide, apoi o condamnă la moarte şi dispune executarea ei pentru înaltă trădare în 1587. Pe de altă parte, irlandezii se opun cu înverşunare introducerii anglicanismului în insulă; mai multe răscoale sînt înăbuşite, mai ales în 1603. Irlanda pare pentru moment supusă, dar vechiul antagonism anglo-irlandez, la care se adăuga de-acum şi un antagonism religios, e mai ireconciliabil ca oricînd. Cea de a doua jumătate a veacului e marcată de o impresionantă dezvoltare economică. Populaţia Angliei (fără Ţara Galilor) creste de la 3 milioane de locuitori în 1551 la peste 4 milioane în 1601. Fără să înregistreze progrese tehnice deosebite, agricultura reuşeşte să facă faţă cererii tot mai mari apărute în urma acestei creşteri. În acelaşi timp, manufacturile, răspîndite în mediul rural, sînt în plină expansiune, lucrînd, dincolo de nevoile locale, pentru export: minele de huilă, forjele cu lemne, manufacturile de postav şi de pînzeturi. Populaţia Londrei creşte de la 90 000 de locuitori în 1563 la peste 150 000 pînă la sfîrşitul domniei. Nu este doar o capitală politică, intelectuală şi culturală, ci si, din ce în ce mai mult, o uriaşă piaţă comercială, cu companiile sale de comerţ (mai ales Compania Indiilor Orientale, creată în 1600), cu bursa fondata în 1566 şi denumită Royal Exchange în 1570, cu şantierele sale de construcţii navale şi portul al cărui trafic rivalizează cu cel dio Antwerpen/Anvers. începînd din 1568, marinarii englezi vor fa' franţa în mod deschis monopolul spaniol asupra Americii;in 1577-1580, Francis Drake întreprinde o mare expediţie, în cadr11 căreia ajunge, prin strîmtoarea Magellan, pe coastele chiliene,' peruane, unde jefuieşte Callao; traversează apoi Oceanul Pac» ' reîntorcîndu-se în Anglia pe la Capul Bunei Speranţe; realiza astfel cel de al doilea înconjur al lumii. RĂZBOAIELE RELIGIOASE 211 Războaiele religioase din Franţa, în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Franţa trece printr-o foarte lungă criză naţională, cunoscută sub numele de „războaiele religioase". La gravitatea şi complexitatea acestei crize contribuie mai mulţi factori: violenţa pasiunilor

religioase, lipsa de tărie a autorităţii regale, intervenţia din străinătate, dificultăţile economice. Extinderea calvinismului în Franţa pînă în 1559, data primului sinod naţional de la Paris, şi, mai cu seamă, convertirea multor nobili constituie o ameninţare directă pentru pacea şi unitatea regatului, într-adevăr, calvinistii, deşi în număr foarte mic, nu-şi ascund — fapt constatat, de altfel, şi la adversarii lor — voinţa de a-şi impune credinţa în rîndurile tuturor francezilor. Toleranţa n-o vor propovădui decît cîteva rare voci izolate. Această violenţă a pasiunilor religioase antagoniste dă naştere unei dezlănţuiri de fanatism şi cruzime şi explică durata şi dimensiunile conflictului. O putere regală autoritară ar fi putut eventual să joace un rol de arbitru. Lui Henric II însă, mort accidental în iulie 1559, îi urmează fiul său mai mare, Francisc II; acesta nu are decît şaisprezece ani si, bolnav, moare după optsprezece luni de domnie. Fratele său Carol IX (1560-1574) are abia unsprezece ani, astfel încît puterea este exercitată mai întîi de mama acestuia, regenta Caterina de Medici, care eşuează în politica pe care o promovează în scopul apropierii celor două confesiuni (colocviul de la Poissy, 1561). Dezlănţuirea războiului civil şi incapacitatea lui Carol IX, apoi a fratelui său Henric III (1574-1589) de a-i pune capăt demonstrează slăbiciunea autorităţii regale în faţa conducătorilor partidelor adverse, Frangois de Guise, apoi fiul său Henri, numit Le Balafre („însemnat cu o cicatrice" mare pe obraz), pentru partidul catolic, Coligny, apoi Henri de Bourbon, rege al Navarrei, Pentru partidul protestant sau hughenot. Religia va sluji curînd ca paravan pentru ambiţia politică, în acelaşi timp, evenimentele favorizează afirmarea autonomiei provinciilor (a autonomiilor ocale), ţinute în Mu în timpul lui Francisc I şi Henric II. Guvernatorii anumitor provincii, susţinuţi deseori de stările provinciale, e Poartă ca nişte conducători cvasiindependenţi. Situaţia se agra-Laza şi mai mult din cauza intervenţiilor din exterior: hughenoţii 0 aPel în repetate rînduri la Anglia şi la prinţii protestanţi ger-s^n!; Pe de altă parte, Filip II sprijină direct Liga catolică, în se !f' Afinităţile economice, ivite în parte din cauza războiului, adaugă crizei politice. 212 EUROPA CUCERITOARE Pînă în 1572, lupta rămîne indecisă. Eliminarea principalilor conducători protestanţi la Paris în timpul masacrului din Noaptea Sfîntului Bartolomeu, la 23/24 august 1572, nu rezolvă nimic; hughenoţii, exasperaţi, îşi întăresc poziţiile faţă de catolici, din rîndul cărora cei mai radicali se constituie în Sfînta Ligă. în 1584, moartea lui Frangois d'Alenţon, ultimul fiu al lui Henric II, pune din nou sub semnul întrebării fragilul echilibru de fapt stabilit astfel. Căci Henric III nu are copii, astfel încît moştenitorul sau devine Henri de Bourbon-Navarra, descendent al ultimului fiu al lui Ludovic cel Sfînt. Perspectiva de a vedea urcînd un hughenot pe tronul Franţei repugnă marii majorităţi a francezilor, deter-minînd Liga, dominată de adepţii ducelui de Guise, să poarte împotriva protestanţilor un război înverşunat. Henric III, considerat de membrii Ligii prea lipsit de energie, e asasinat în 1589, după ce-l recunoscuse pe Henri de Navarra ca succesor. Acesta, devenit Henric IV, n-a reuşit să se impună majorităţii supuşilor săi decît abjurînd protestantismul, în 1593. Dornic să restabilească pacea civilă, el semnează, în 1598, pentru foştii săi coreligionari, Edictul din Nantes, care le asigură libertatea de conştiinţă, libertatea cultului (sub anumite rezerve) şi accesul neîngrădit la toate funcţiile. Asistăm astfel la crearea, prin voinţa regelui, a unei situaţii cu totul originale în Europa acelor vremi şi foarte prost primite de cea mai mare parte a francezilor, căci Franţa devine un stat în care teoretic şi legal coabitează pe picior de egalitate supuşi catolici şi supuşi reformaţi. Reluarea războiului • dintre Franţa şi Casa de Austria ;* Cauzele şi începuturile Războiului de treizeci de ani. înfruntarea, în Imperiu, dintre catolici şi protestanţi constituie, spre 1600, o redutabilă ameninţare pentru pacea europeană. Desigur,

compromisul de la Augsburg pune capăt în 1555 înfruntării armate dintre principii catolici şi principii luterani, acordîndu-le, şi unora, şi celorlalţi, libertatea de a-si alege religia şi de a o impune supuj şilor lor. Modul în care a evoluat însă situaţia începînd cu aceasta dată a dus la punerea în evidenţă a lipsurilor acestui comprom^< cu atît mai mult cu cît, o dată cu abdicarea lui Carol Quintul (15•> ' şi moartea lui Ferdinand I (1564), succesorii acestora, lipsit1 vlagă, au contribuit la slăbirea autorităţii imperiale. Interzic616 ' RĂZBOAIELE RELIGIOASE 213 după 1552, a oricărei secularizări n-a fost respectată, iar rapida extindere a calvinismului în Germania în ultimul pătrar al veacului al XVl-lea ridică o gravă problemă: principii calvinişti sau *re-formaţi solicită aplicarea în folosul lor a clauzelor păcii de la Augsburg. Pacea e cu atît mai ameninţată cu cît, în 1608 — 1609, în Imperiu îşi fac apariţia ligi înarmate: Uniunea Evanghelică protestantă, Sfînta Ligă Catolică. Această situaţie explozivă devine şi mai periculoasă din cauza personalităţii noului împărat, Ferdinand II, ales în 1619. într-ade-var, acesta, catolic intransigent, nu-şi ascunde ambiţiile, ce au în vedere, într-o perioadă mai mult sau mai puţin scurtă, eliminarea protestantismului şi transformarea posesiunilor sale ereditare, a coroanelor sale elective (Boemia, Ungaria) şi a Imperiului germanic într-un singur şi vast stat centralizat, german şi catolic, în afară de cehi şi unguri, toţi principii din Imperiu se simt aşadar ameninţaţi, iar principii protestanţi cu atît mai mult. În sfîrşit, acest proiect, sprijinit de regele Filip II al Spaniei, nu poate decît să neliniştească Franţa, atentă la pericolul extrem pe care l-ar reprezenta o asemenea sporire a puterii Habsburgilor, cele două ramuri ale Casei de Austria rămînînd pe mai departe foarte unite, în pofida divizării din 1555. Ales rege al Boemiei încă din 1617, Ferdinand s-a lovit imediat de rezistenţa supuşilor săi cehi. Un incident — aruncarea pe fereastră („defenestrarea"), la 23 mai 1618, la Praga, a trei locotenenţi ai regelui de către o grupare de nobili protestanţi — pune paie pe foc. Cehii răsculaţi proclamă decăderea din drepturi a lui Ferdinand şi îl aleg rege pe electorul palatin, principe calvinist şi conducător al Uniunii Evanghelice. Astfel, revolta cehă, simplu incident local, devine o problemă ce se repercutează asupra întregului Imperiu si, mai mult, asupra celor mai multe state vecine: Războiul de treizeci de ani începuse, învingător al cehilor în bătălia de la Muntele Alb, din 1620, Ferdinand II declanşează în Boemia 0 violentă reacţie politică şi religioasă, mai ales de germanizare Parţială şi de eliminare a protestantismului; în acelaşi timp, el se |jazbună pe electorul palatin, confiscîndu-i bunurile şi privîndu-l e malta funcţie electorală în folosul ducelui de Bavaria, catolic n ?°nducător al Sfintei Ligi. Principii protestanţi, din ce în ce mai j} '"'Ştiţi, caută sprijin în afara Imperiului, mai întîi la regele Su ,emarcei (intervenţia acestuia fiind însă un eşec), apoi la regele lei. Gustav Adolf, preocupat să extindă dominaţia suedeză în 214 EUROPA CUCERITOARE Europa de nord (vrea „să facă din Baltica un lac suedez") şi, în aceeaşi măsură, să apere luteranismul, se lasă convins de principii protestanţi şi de Franţa, hotărând să intervină. În cadrul unei impresionante campanii în Germania de nord, învinge trupele imperiale, înaintînd pînă în Renania, dar e ucis la Liitzen la 6/16 noiembrie 1632, în seara în care repurtase o nouă victorie. Ferdinand II, eliberat provizoriu de pericolul suedez, propune principilor germani o pace de compromis în 1634. În Franţa însă, Richelieu consideră că sosise momentul să se angajeze deschis împotriva Habsburgilor. Richelieu şi Mazarin împotriva Habsburgilor. Opera de restabilire a autorităţii monarhice şi de creştere economică întreprinsă de Henric IV în ultima parte a domniei sale e brutal întreruptă, în 1610, de asasinarea regelui. În timpul regenţei mamei sale, Măria de Medici, apoi singur, tînărul Ludovic XIII încearcă să ţină piept intrigilor de curte şi răscoalelor protestanţilor, pînă cînd, în 1624, hotărăşte să facă apel la episcopul de Lu9on, Richelieu, pe care-l numeşte şef al Consiliului. Acesta îşi propune ca scopuri, cum va scrie mai tîrziu regelui, „să nimicească

partidul hughenot, să umilească aroganţa înaltei nobilimi, să oblige toţi supuşii săi să-si facă datoria şi să-i înalţe numele în rîndul naţiunilor străine acolo unde trebuia să se afle". De fapt, nu e vorba de un plan prestabilit executat punct cu punct: Richelieu, a cărui putere depinde în întregime de încrederea pe care i-o acordă regele, ştie să se supună împrejurărilor, în general însă, el duce la bun sfîrşit programul pe care si-l fixase: zădărniceşte diversele conspiraţii ale nobilimii, destinate să-l răpună; îi reduce la tăcere pe protestanţi, cărora le ruinează puterea politică şi economică punînd stăpînire pe La Rochelle, dar cărora le menţine privilegiile religioase şi civile înscrise în Edictul din Nantes; reprimă numeroasele răscoale populare datorate fiscalităţii excesive. Aceasta e ea însăşi rezultat al războiului, mai întîi „nedeclarat", apoi „pe faţă", Pe care ministrul a hotărît să-l ducă pînă la capăt şi cu orice preţ împotriva Habsburgilor, convins că e în joc însăşi existenţa Frânte1 ca mare putere. Cînd moare, în 1642, cu cîteva luni înaintea lui Ludovic XUJ (1643), Richelieu îi încredinţează sarcina de a continua opera începu' ta italianului Mazarin, succesorul său, care exercită puterea un^ prim-ministru mulţumită încrederii şi prieteniei pe care i-o ara regina Ana de Austria, regentă în numele minorului Ludovic XI RĂZBOAIELE RELIGIOASE 215 într-adevăr, în pofida Frondei (1648—1653) (august 1648-martie 1649: Fronda Parlamentului cere introducerea impozitelor numai prin edicte înregistrate, abolirea sistemului intendenţilor, reducerea taliei etc.; 1650-1653: Fronda prinţilor constituie ultima revoltă a marii nobilimi franceze împotriva absolutismului regal — n. t.), război civil mult mai grav decît i-o arată numele şi în cadrul căruia toţi nemulţumiţii se ridică împotriva tînărului rege, a reginei-ma-mă şi, mai ales, împotriva detestatului Mazarin, acesta continuă şi duce la bun sfîrşit războiul împotriva Habsburgilor. Pe Richelieu îl nelinişteau la fel de mult intrigile lui Olivares, prim-ministru al lui Filip IV, care voia să vină de hac Provinciilor Unite şi să sporească puterea spaniolă, ca şi ambiţiile lui Ferdi-nand III, care a urmat tatălui său în 1637, reluîndu-i politica pe cont propriu. De aceea, tocmai Spania e cea căreia îi declară Franţa război în 1635. După o perioadă de greutăţi, marcate de luarea cetăţii Corbie de către spanioli în 1636, trupele franceze obţin succese în Alsacia, Artois, Roussillon, susţinîndu-i în acelaşi timp pe toţi adversarii Habsburgilor — olandezi, principi protestanţi germani, suedezi, dar şi catalani, portughezi, napolitani, răsculaţi împotriva Madridului cu începere din 1640. La 19 mai 1643, viitorul prinţ de Conde zdrobeşte în faţa cetăţii Rocroi o armată spaniolă ce se îndrepta spre Paris. În 1646 şi, din nou, în 1648, generalul Turenne şi suedezii îi înving pe imperiali în Bava-ria şi ameninţă Viena. La 20 august 1648, Conde îi bate pe spanioli la Lens. Cîteva săptămîni mai tîrziu, se semnează Pacea Westfalică. Tratatele Westfalice. Negocierile au început între beligeranţi încă din 1644, dar s-au desfăşurat cu încetineală. Spania semnează o pace separată cu Provinciile Unite în ianuarie 1648; acestora li se recunoaşte independenţa şi li se acordă privilegii comerciale şi avantaje teritoriale. Asigurată din această direcţie, Spania decide să continue lupta împotriva Franţei. Dar împăratul, la stăruinţele Principilor catolici germani, aliaţii săi, semnează pacea cu Franţa şi Suedia la 24 octombrie 1648. Toate textele cunoscute sub ^urnele de Tratatele Westfalice consacră eşecul ambiţiilor Habs-°Urgilor de la Viena şi victoria politicii franceze, într-adevăr, tratatele cer din partea lui Ferdinand III să menţină divizarea religioasă j* Ilriperiului şi să slăbească autoritatea imperială. Clauzele păcii e la Augsburg sînt nu numai confirmate, dar calviniştii se bucură 216 EUROPA CUCERITOARE pe viitor de toate avantajele acordate luteranilor, în numele „libertăţilor germanice", Franţa şi aliaţii ei reduc cît pot puterile împăratului în Imperiu, sporindu-le pe cele ale celor 350 de

state germane. Pe de altă parte, fiul electorului palatin recapătă demnitatea electorală şi Palatinatul renan, iar Brandenburgul, adversarul cel mai ferm al Habsburgilor, primeşte cea mai mare parte din Pomerania Orientală şi episcopatele secularizate Minden, Halber-stadt şi Magdeburg. în materie de „satisfacţii teritoriale", Franţa obţine recunoaşterea oficială a celor Trei Episcopate şi cedarea de către Ferdinand III, fie ca împărat, fie în calitate de cap al Casei de Austria, a Brisach-ului şi a celei mai mari părţi din Alsacia (cu excepţia oraşului liber Strassburg/Strasbourg şi a republicii Miihl-hausen). în ce priveşte Suedia, aceasta primeşte Pomerania Occidentală, o parte din Pomerania Orientală (cu portul Stettin/Szczecin) şi episcopatele Bremen şi Verden; în acest fel, ea controlează gurile marilor fluvii germane Oder, Elba şi Weser. Tratatele West-falice, primite cu uşurare într-o Germanie epuizată şi devastată de treizeci de ani de război necruţător, nu aduc totuşi pacea generală în Europa; războiul continuă între Franţa şi Spania, iar problemele Europei de nord nu sînt rezolvate. Europa anilor 1660. Tulburările provocate de Frondă în Franţa slujesc Spaniei, îngăduindu-i să continue lupta, în ciuda izolării şi epuizării sale. Imediat după sfîrşitul tulburărilor, Mazarin caută alianţa cu Anglia lui Cromwell, care, în schimbul portului Dun-kerque, îi promite ajutor militar. Izolată şi învinsă, Spania se hotărăşte să încheie pacea. Prin tratatul de la Pirinei, semnat pe insula de pe rîul Bidassoa la 7 noiembrie 1659, ea cedează Franţei comitatul Roussillon, aproape întreaga provincie Artois şi o serie de oraşe din Flandra pînă în Luxemburg, în aceeaşi zi, e semnat contractul de căsătorie al lui Ludovic XIV şi al infantei Măria Tereza, în care se prevede că infanta renunţă la drepturile pe care le avea la coroana Spaniei şi se mijloceşte plata unei zestre de 500 000 de scuzi de aur, Mazarin contînd pe faptul ca ° asemenea sumă nu va putea fi niciodată plătită. în Europa de nord, Carol X Gustav, devenit rege al Suediei in 1654, îşi propune să reia vastele proiecte ale lui Gustav Adolfl0 Europa continentală, fără să aibă însă pentru aceasta simţ polit10' şi nici geniu militar. El invadează Polonia în 1655, dar se loveşt ^ de rezistenţa polonă. Mai mult, trebuie să facă faţă unui atac r RĂZBOAIELE RELIGIOASE 217 regelui Danemarcei, susţinut curînd de Olanda şi Brandenburg. Intervine însă o pace generală, numită Pacea Nordului, concretizată în diverse tratate semnate în 1660 şi 1661, pace pe care o mediază jvlazarin, speriat de pericolul ce-l ameninţa pe aliatul suedez şi de o eventuală repunere în discuţie a Tratatelor Westfalice. Suedia e marea beneficiară a acestei Păci a Nordului, căci dobîndeste sau i se garantează: sudul Scaniei pe seama Danemarcei, Livonia maritimă pe seama Poloniei, Ingria şi Carelia pe seama Rusiei. Astfel, din punct de vedere politic, Europa anului 1660 e foarte diferită de cea a anilor 1560 sau 1600. Casa de Austria nu mai reprezintă un pericol pentru pacea europeană. Bătînd în retragere în privinţa Germaniei, Habsburgii de la Viena se orientează spre constituirea unui vast stat dinastic centrat pe Austria şi Boemia, axat pe Dunăre şi cu posibilităţi de extindere spre est pe seama Turciei. Spania, slăbită şi amputată, încetează să se mai numere printre puterile de primă mărime. Anglia, ieşită din izolare după războiul civil (1642-1648), executarea regelui Carol I (1649), republica lui Cromwell (1649-1659) şi încoronarea lui Carol II (1660), Provinciile Unite, independente şi extinse teritorial, Suedia, ce domină zona Balticii, sînt mari puteri, pe care vocaţia maritimă le face concurente. Faptul esenţial rămîne însă întîietatea dobîndită de Franţa. Regatul pe care Mazarin îl lasă la moarte tînărului Ludovic XIV (1661) este nu doar mai mare şi mai bine apărat, dar dispune de adepţi ce cuprind aproape toate statele europene. Pe de altă parte, prestigiul intelectual şi artistic al Franţei sporeşte necontenit, începe epoca hegemoniei franceze în Europa. DOCUMENTUL l Originile primei revoluţii engleze: „Petiţia drepturilor" (1628) ».l. Lorzii spirituali şi temporali, ca şi Comunele, reuniţi în parlament, u amintesc cu mult respect seniorului nostru suveran Regele [...] că

Lsupusii] nu vor putea fi constrînşi să participe la nici un impozit, impozit |rect, impozit indirect sau la alte taxe analoge fără consimţămîntul Naţiumi> exprimat în Parlament. 2- Avînd în vedere totuşi că, de cîtăva vreme, diverse însărcinări au t°st date în mai multe comitate unor funcţionari regali cu indicaţii în ttieiui cărora poporul vostru a fost reunit în mai multe locuri şi solicitat "nprumute anumite sume de bani M. V. [...] 218 EUROPA CUCERITOARE 3. Avînd în vedere că e, de asemenea, hotărît şi stabilit prin legea denumită Magna Charta Libertatum că nici un om liber nu va putea fj arestat şi trimis la închisoare, nici deposedat de libertăţile ori drepturile lui, nici scos în afara legii sau exilat, nici molestat în vreun fel, în afară de cazul în care e vorba de o sentinţă legală apair-ilor săi sau a legilor ţării [...] 5. Avînd în vedere totuşi că, în pofida acestor regulamente şi a altor norme şi legi bine cumpănite ale regatului vostru emise în acelaşi scop, mai mulţi supuşi ai voştri au fost recent întemniţaţi fără să se indice motivul [...] 6. Avînd în vedere că detaşamente considerabile de soldaţi şi marinari au fost recent răspîndite în mai multe comitate ale regatului şi că locuitorii au fost constrînşi să-i primească şi să-i găzduiască împotriva voinţei lor, contrar legilor şi obiceiurilor acestui regat, spre marea oprimare a poporului [...] 10. Din aceste motive, o rugăm pe Maiestatea Voastră preaîndurătoare ca nimeni în viitor să nu fie constrîns să facă nici un dar gratuit, împrumut de bani, nici plocon de bunăvoie, şi nici să plătească vreo taxă sau orice fel de impozit în afara consimţămîntului unanim votat de Parlament [...], ca nici un om liber să nu fie arestat sau deţinut în felul arătat mai sus; să binevoiască M. V. să dea poruncă de retragere a soldaţilor şi marinarilor de care s-a vorbit mai sus [...] 11. Care lucruri ei le cer cu smerenie M. V. ca fiind drepturile şi libertăţile lor, conform legilor şi normelor acestui regat [...]." Apud Louis Gothier şi Albert Troux, Recueil de textes d'histoire pour l'enseignement secondaire, Dessain, Liege, 1959, voi. III, p. 156 Caro/ / a devenit rege al Angliei şi rege al Scoţiei în 1625, la moartea tatălui său, lacob l (care a fost, la rîndul lui, fiul Măriei Stuart, regina Scoţiei, urmaşa la tron, în 1603, a verişoarei sale Elisabeta). După ce încearcă să nu ţină seama de Parlament, recurgînd mai ales la împrumuturi forţate, el trebuie să se hotărască în 1628 să convoace Parlamentul, care, cu prilejul reunirii, la 7 iunie, a celor două Camere (a Lorzilor şi # Comunelor), îi adresează o Petiţie a Drepturilor (Petition of the Rights), în care se enumera ilegalităţile comise de rege şi se reamintesc libertăţii6 englezilor garantate de Magna Charta din 1215. Iniţial, regele acceptă' pentru ca apoi să dizolve Parlamentul, domnind, timp de unsprezece attt< ca suveran absolut. Această politică de „tiranie", însoţită de încercare11 de a impune confesiunea anglicană tuturor disidenţilor (mai ales pW'" tanilor), provoacă un război civil (1642—1649), care se încheie cU înfrîngerea şi execuţia regelui (l649), proclamarea Republicii şi dictatul" luiCromwell(1653-1658). RĂZBOAIELE RELIGIOASE 219 DOCUMENTUL 2 Europa în 1661, văzută de Ludovic XIV „Pretutindeni, totul era într-adevăr calm; nici o mişcare ori teamă sau aparenţă de mişcare în regat care să poată să-mi întrerupă ori să se opună proiectelor mele; pacea fusese încheiată cu vecinii, se pare că pentru o perioadă de timp pe care o hotărâm eu însumi, prin reglementările pe care trebuiau să le respecte. Spania nu-şi putea reveni atît de rapid după marile pierderi pe care le suferise: se găsea nu doar cu finanţele la pămînt, dar era lipsită şi de credit, incapabilă de vreun efort important în

materie de bani ori oameni, prinsă în războiul cu Portugalia, pe care i-l puteam lesne face şi mai dificil şi căruia cea mai mare parte dintre granzii regatului se pare că nu voiau să-i pună capăt. Regele era bătrîn şi cu o sănătate şubredă; nu avea decît un fiu, minor şi destul de neputincios; atît el, cît şi ministrul său don Luis de Haro se temeau de tot ceea ce putea duce la reizbucnirea războiului, care nu era într-adevăr în interesul lor, nici prin starea naţiunii, nici prin cea a casei regale. în ce-l priveşte pe împărat, nu vedeam nici un motiv să mă tem de el, căci era ales doar pentru că făcea parte din Casa de Austria, era legat prin mii de fire printr-o capitulaţie* de statele din Imperiu, era puţin dispus să întreprindă ceva de la sine, iar hotărîrile lui păreau să se datoreze mai degrabă inspiraţiei decît vîrstei şi demnităţii. Prinţii electori, care i-au impus mai ales condiţii atît de dure, aproape că nu se puteau îndoi de resentimentul său, astfel încît trăiau într-o neîntreruptă stare de suspiciune faţă de el. O parte dintre ceilalţi prinţi ai Imperiului aveau o atitudine favorabilă intereselor mele. Suedia nu putea avea interese adevărate şi trainice decît în raport cu mine: tocmai pierduse un mare conducător şi pentru ea era de-ajuns dacă-şi putea menţine cuceririle pe perioada minoratului noului său rege. Danemarca, slăbită de un război anterior cu Suedia, în care era cît pe ce să se ducă de rîpă, nu se mai gîndea decît la pace şi linişte. Anglia abia-si mai trăgea sufletul în urma nenorocirilor trecute şi nu mai voia nimic altceva decît să-şi consolideze guvernarea sub un rege reinstalat pe tron, avînd de altminteri sentimente de simpatie pentru Franţa. întreaga politică a olandezilor şi a celor care-i guvernau n-avea Pe-atunci decît două ţeluri: protejarea propriului comerţ şi discreditarea Casei de Orania; cel mai neînsemnat război ar fi dăunat şi unuia, şi altuia, Principalul lor sprijin constituindu-l prietenia mea. „ * înţelegere încheiată între împărat şi prinţii electori, prin care, înainte de lnc°ronarea oficială, acesta se obliga prin jurămînt să respecte drepturile şi Pnvilegijie statelor germane; obicei introdus de Carol Quintul, în 1519 — n. t. 220 EUROPA CUCERITOARE Papa, singurul din Italia, păstra, ca urmare a vechii sale ostilităţi faţă de cardinalul Mazarin, destulă rea-voinţă faţă de francezi, dar ea nu reuşea decît să-mi facă şi mai dificile acele lucruri care depindeau de el şi care aveau de fapt pentru mine puţină însemnătate. Vecinii nu se prea grăbeau să se alăture planurilor sale, în cazul în care acestea ar fi fost îndreptate împotriva mea. Savoia, guvernată de mătuşa mea, mi-era cît se poate de favorabilă. Veneţia, prinsă în războiul împotriva turcilor, veghea cu cea mai mare grijă la alianţa cu mine, nădăjduind de la ajutorul meu mai mult decît de la sprijinul celorlalţi suverani creştini. Marele Duce se alia din nou cu mine prin căsătoria fiului său cu o prinţesă de acelaşi sînge cu mine. în fine, aceşti suverani, ca şi toţi ceilalţi din Italia, dintre care o parte mi-erau prieteni şi aliaţi, ca Parma, Modena, Mantua, erau, separat, prea slabi ca să-mi facă necazuri, după cum nici teama, nici speranţa nu-i obligau să se alieze împotriva mea." Ludovic XIV, Memoires pour l'annee 1661 redactate spre 1670, in Memoires et Divers Ecrits, ediţie îngrijită de Bernard Champigneulle, Club frangais du Livre, Paris, 1960, p. 7 Ludovic XIV ia hotărîrea să-si redacteze memoriile (Memoires de mon regne et de mes principales actions) către 1670, în vederea instruirii delfinului, născut în 1661. De fapt, au fost scrise doar memoriile pentru anii 1666,1667 şi 1668, apoi 1661 şi 1662. Acest tablou al Europei, surprins în momentul în care regele preia personal puterea la moartea lui Mazarin, se regăseşte în Memoriile privind anul 1661. El exprimă în acest context deplina siguranţă — justificată — că pacea sau războiul pe continent depind esenţialmente de el. Găsim de

asemenea exprimată o concepţie foarte personală a relaţiilor internaţionale, statele fiind, în ochii săi, întruchipate de suveranii care le guvernează. 15. Europa în perioada de strălucire a Franţei (1660-1740) Monarhia austriacă se repliază pe Dunăre, Spania intră tot mai mult într-un con de umbră, Anglia, cu revoluţia din 1688-1689, se orientează spre o monarhie temperată, Provinciile Unite cunosc un declin relativ. Confruntat cu această situaţie, Ludovic XIV se străduieşte, dea lungul unei lungi domnii personale, să întărească în Franţa absolutismul monarhic şi să-şi impună mai mult sau mai puţin direct autoritatea asupra Europei. În această ultimă ambiţie însă, eşuează în faţa coaliţiei statelor europene, în timp ce, în Europa Centrală şi estică, începe să se afirme Prusia, iar Petru cel Mare încearcă scoaterea Rusiei din izolare. Statele Europei de nord-est Franţa absolutistă. Imediat după moartea lui Mazarin, la 9 martie 1661, Ludovic XIV hotărăşte să guverneze fără prim-ministru. Fascinat de „rolul său de rege", încurajat de teoreticieni ai absolutismului de drept divin, el guvernează şi ia hotărîri singur, pînă la moarte, survenită în 1715, la şaptezeci şi şapte de ani. îşi alege colaboratorii apropiaţi indispensabili de preferinţă din rândurile a două sau trei dinastii ministeriale de slujitori credincioşi, magistraţi proaspăt înnobilaţi: Colbert (mai ales Jean-Baptiste, controlor general al finanţelor), Le Tellier (tatăl, Michel, şi fiul său, marchiz de Louvois), Pontchartrain. Consolidarea absolutismului, sarcină Prioritară în ochii regelui, se traduce printr-o severă supraveghere a marilor corpuri ale statului (cler, parlament, nobilime redusă la s'tuaţia de slujbaşi la curte) şi prin folosirea, generalizată în pro-vmcie, a intendenţilor de justiţie, poliţie şi finanţe, care sînt func-;lonari numiţi temporar de rege, şi nu proprietari ai funcţiei lor, ca 'n cazul celorlalţi agenţi regali. Colbert reuşeşte să facă ordine în °meniul finanţelor printr-o gestiune severă şi printr-un randament uPerior al fiscalităţii, în acelaşi timp, el se străduieşte să consoli222 EUROPA CUCERITOARE deze prosperitatea regatului; împărtăşeşte, ca şi contemporanii săi, convingerea că întreaga cantitate de aur şi argint în circulaţie din lume e aproape constantă şi că bogăţia unui stat se măsoară în numerar. Trebuie aşadar, pentru a îmbogăţi regatul, să cumpere puţin de la străini şi să le vîndă mult. îl caracterizează efortul sistematic pentru dirijarea economiei franceze şi pentru adaptarea acesteia la modul său de a vedea lucrurile, transpunînd astfel absolutismul monarhic în domeniul economic. O preocupare majoră a lui Ludovic XIV este revenirea regatului la unitatea de credinţă prin convertirea protestanţilor, în cele din urmă, în 1685, dînd a se înţelege că socoteşte că aceştia s-au convertit cu toţii, el revocă Edictul din Nantes. De fapt, 200 000 de hughenoţi preferă să plece în exil, iar cei care rămîn, consideraţi „noi catolici", opun o rezistenţă pasivă, căutînd să-si practice cultul în mod clandestin. Se poate spune că restabilirea unităţii religioase se soldează cu un eşec. Cea de a doua parte a domniei lui Ludovic XIV, care începe cam din 1685, e o perioadă de greutăţi şi încercări. Războiul, purtat aproape fără întrerupere începînd cu 1688, înrăutăţeşte situaţia financiară şi slăbeşte anumite sectoare ale economiei. Clasele de jos, copleşite de dări, lovite de groaznice crize alimentare (mai ales în anii 1693—1694), sînt cel mai mult afectate de această stare de lucruri. Cînd moare, la Ver-sailles, Ludovic XIV lasă succesorului său, Ludovic XV, în vîrstă de cinci ani, o ţară relativ prosperă, în ciuda sărăciei populaţiei, dar un stat în pragul falimentului. Tocmai pentru a evita acest lucru, regentul Filip II, duce de Orleans, cere ajutorul bancherului scoţian John Law, dar „sistemul" aplicat de acesta nu are succes (1718-1720). în 1723, la majorat, Ludovic XV trece guvernarea în mîinile fostului său preceptor, cardinalul Fleury, care, pînă la moartea sa, survenită în 1743, duce o politică de pace în exterior, iar în interior practică o gestiune sănătoasă, care favorizează avîntul economic. Imperiul şi monarhia

austriacă. După Tratatele Westfalice, principi1 germani sînt de fapt independenţi, iar prerogativele împăratului-Leopold I, din 1658 pînă în 1705, doar onorifice, în Germania de nord, statele Hohenzollernilor, electori de Brandenburg, se întind' într-un mod încă foarte discontinuu, din Prusia (care se afla dtf1' colo de hotarele Imperiului) pînă în Renania. Friedrich Wilheli0' supranumit Marele Elector (1640-1688), încearcă să uniftc6 EUROPA ÎN PERIOADA DE STRĂLUCIRE A FRANŢEI 223 administrativ acest ansamblu eterogen, iar fiul său Frederic III (1688-1713) obţine din partea împăratului recunoaşterea titlului de rege al Prusiei: curînd, acest nume va sluji nu doar la desem-narea ducatului Prusiei, ci a tuturor posesiunilor electorului de Brandenburg. Frederic Wilhelm I, supranumit Regele-Sergent (1713-1740), se înzestrează cu o armată puternică, în timpul domniei sale, Prusia Hohenzollernilor calvinişti apare din ce în ce mai limpede ca marea rivală în Germania a monarhiei austriece a Habsburgilor catolici. E adevărat că interesul acestora, care-şi păstrează titlul de împăraţi, pare să nu se mai îndrepte spre Germania, ci spre constituirea unui vast stat dunărean. După ce-i înfrîng pe turci, care încearcă să asedieze din nou Viena, în 1683, armatele austriece comandate de prinţul Eugeniu de Savoia pun stăpînire pe Ungaria otomană şi Transilvania (1699), reconstituind astfel regatul Ungariei sub autoritatea Habsburgilor. La începutul domniei împăratului Carol VI (1711-1740), statele Casei de Austria, denumite, mai simplu, Austria, cunosc o sporire considerabilă în detrimentul Spaniei (Utrecht, 1713) şi Turciei (Passarowitz, 1718). Spre 1720, acest ansamblu constituie, cu cei 600 000 de kilometri pătraţi şi 25 milioane de locuitori, statul de acum cel mai vast şi mai populat al Europei, reunind domeniile patrimoniale ale Habsburgilor (Austria, Ducatele alpine), regatul Boemiei şi teritoriile aferente (Moravia, Silezia), regatul Ungariei, ca şi Transilvania, Croaţia şi o parte a Serbiei, în afara acestui bloc din inima Europei Centrale, monarhia austriacă mai posedă Ţările de Jos, Ducatul Milanez, Regatul Neapolelui şi Sicilia (dobîndită în 1720 în schimbul Sardiniei). Această putere teritorială ascunde însă o slăbiciune fundamentală: caracterul multinaţional şi lipsa de unitate şi coeziune. statele hispanice şi italiene. Sub domnia regelui Spaniei Carol II (1665-1700), suveran lipsit de vlagă şi degenerat, devenit rege la Patru ani şi a cărui moarte era aşteptată în Europa în orice clipă, ^abirea puterii spaniole, evidentă cu începere din anii 1640, evine cronică, agravîndu-se o dată cu accentuarea tendinţelor de Bonomie în toate provinciile (în afara Castiliei), a viciilor unei rţnnistraţii greoaie şi cu totul ineficiente şi, mai ales, a crizei c;,Cletăţii şi economiei. Cauza profundă a crizei economice trebuie ată în efectul paralizant pe termen lung al afluxului de metale 224 EUROPA CUCERITOARE preţioase aduse din America: datorită lor, spaniolii îşi procură din ce în ce mai mult din afară ceea ce nu vor sau nu pot să producă ei înşişi. Astfel, continuînd să joace un rol motrice în economia europeană, bogăţiile Americii hispanice îmbogăţesc pe mai departe mai ales ţările străine, nemaiaducînd nici un cîstig metropolei sărăcite. Urcarea unui Bourbon pe tronul Spaniei are ca efect un început de redresare: Filip V (1700-1746) îşi propune să întărească unitatea Spaniei şi puterea regelui, după exemplul francez, şi să redea Spaniei locul de mare putere maritimă în faţa expansiunii englezilor. Dar el nu rămîne pe tronul de la Madrid, la capătul îngrozitorului război de succesiune la tronul Spaniei, decît cu preţul cedării către Austria a Ţărilor de Jos, a Ducatului Milanez şi a Regatului Neapolelui. în Peninsula Italică, unde influenţa spaniolă e de-acum înainte ştirbită de influenţa austriacă, Bour-bonii de la Madrid vor marca totuşi un punct în 1748, cînd un fiu al lui Filip V va deveni rege al Regatului Neapolelui şi al Siciliei, în nord, unde dominaţia Habsburgilor se consolidează în

Ducatul Milanez, ducele de Savoia, devenit rege de Sardinia-Savoia-Pie-mont, joacă în Europa un rol diplomatic din ce în ce mai neglijabil. Anglia şi Provinciile Unite. Revenit pe tronul Stuarţilor în 1660, Carol II reuşeşte oarecum să împace tendinţele sale absolutiste şi procatolice cu sentimentele marii majorităţi a supuşilor săi, fideli anglicanismului şi drepturilor parlamentare. Dar fratele său lacob II, care-i urmează în 1685, se converteşte la catolicism, dînd curînd dovadă de nepricepere şi spirit instigator. Parlamentarii englezi fac în aceste condiţii apel la stathuderul Olandei, Wilhelm III de Orania, care e protestant; el este soţul fiicei mai mari a lui lacob II, Mary, şi ea protestantă. lacob II se refugiază în Franţa în decembrie 1688 şi, în februarie 1689, Parlamentul îi proclamă pe Wilhelm/William şi Mary, împreună, rege şi regină ai Angliei, după ce acceptaseră Declaraţia drepturilor (Bill ofRights), ce stabilea prerogativele regelui şi, respectiv, ale Parlamentului. Răsunetul considerabil al „Revoluţiei glorioase" din 1689 rezidă în faptul că, subordonînd proclamarea ca monarhi a lui Wiihelm/WiHiani Ş1 Mary recunoaşterii de către aceştia a Declaraţiei drepturilor, ea substituie monarhia constituţională, întemeiată pe suveranitate* naţiunii, monarhiei ereditare de drept divin şi instituie pe baze solide exercitarea monarhiei limitate prin drepturile Parlamentului' chiar dacă, în interiorul acestuia, unii, membri ai partidului EUROPA ÎN PERIOADA DE STRĂLUCIRE A FRANŢEI 225 vator — *tory —, insistă mai mult pe prerogativa regală, alţii, jnembri ai partidului liberal — *whig —, pe legitimitatea controlului parlamentar. Trei texte completează „Revoluţia glorioasă": Toleration Act (1689), care acordă disidenţilor (dar nu catolicilor) libertatea exercitării publice a cultului; Act ofSettlement (1701), care interzice oricărui pretendent catolic succesiunea la coroană; Act of Union (1707), care înlocuieşte uniunea personală a celor două regate _— al Angliei şi al Scoţiei — sub un singur rege printr-o uniune politica sub numele de Regatul Unit al Marii Britanii, în 1714, în urrna morţii reginei Ana, care îi urmase cumnatului ei William în 1702, Parlamentul îl proclamă rege al Marii Britanii pe cel mai apropiat văr al ei pe linie protestantă, electorul George de Hanovra. Primii doi regi din dinastia Hanovra, George I (1714-1727) şi George II (1727-1760), sînt germani şi nu se interesează decît de departe de activitatea miniştrilor lor. Această situaţie uşurează evoluţia monarhiei engleze spre un regim de tip parlamentar: miniştrii care formează cabinetul exercită, de fapt, puterea executivă sub controlul Parlamentului. Tories erau compromişi prin ataşamentul lor faţă de fiul catolic al lui lacob II (care încearcă în zadar să recupereze tronul), astfel încît membrii partidului liberal — whigs — se menţin vreme îndelungată la putere, mai ales cu Robert Walpole, şef al cabinetului pînă în 1742, anul morţii sale. Acesta se arată ferm pacific în exterior, în acord cu Fleury în Franţa, ceea ce satisface mediile de afaceri, într-adevăr, între 1660 şi 1740, Anglia îşi urmează remarcabila dezvoltare economică: punerea în aplicare a * Actelor de navigaţie favorizează avîntul marelui comerţ maritim şi permite concurarea cu succes a Provinciilor Unite, care, cea dintîi putere maritimă a lumii pînă în 1672, se lasă depăşite de Franţa şi, mai ales, de Anglia. Ambiţiile franceze şi eşecul acestora. Noul echilibru european upoca hegemoniei franceze. Conştient de locul de primă importanţă P5 care-l ocupă Franţa în Europa anilor 1660, Ludovic XIV vrea a Profite de această situaţie pentru a asigura puterea regelui ranţei, primul între suveranii lumii creştine, străduindu-se s-o ească. Preocuparea pentru propria glorie este, în cele din . resortul cel mai important al întregii sale politici externe, 226 EUROPA CUCERITOARE mai mult decît întărirea hotarelor strategice ale regatului şi chiar decît deturnarea în folosul său a succesiunii spaniole. Pentru a-şi atinge scopurile, dispune de o diplomaţie activă şi, mai

ales, de o armată şi o marină la înălţimea ambiţiilor pe care le nutrea. Cu toate acestea, războiul pe care-l porneşte în 1672 împotriva Olandei pentru reducerea puterii economice a acesteia nu dă rezultatele aşteptate. Intr-adevăr, inundarea voluntară a uscatului opreşte înaintarea trupelor franceze, iar, în anii următori, activitatea diplomatică a tînărului stathuder Wilhelm de Orania duce la organizarea unei redutabile coaliţii împotriva Franţei, formată din împărat, regele Spaniei şi mai mulţi principi germani. După lupte pe uscat şi pe mare, cel mai adesea în avantajul Franţei, tratatele de la Nimwegen/Nijmegen (1678-1679) restabilesc pacea. Provinciile Unite nu pierd nimic din teritoriul pe care-l au şi obţin chiar abrogarea tarifului vamal francez din 1667, menit să frîneze importurile de produse olandeze, în schimb, Spania, care trebuise deja să cedeze Franţei oraşul Lille în 1668, susţine operaţiunea: îi cedează lui Ludovic XIV provinciile Franche-Comte, Cambresis şi o parte a Flandrei. Astfel, Ludovic XIV n-a putut învinge Olanda aşa cum îşi făcuse socoteala, dar a reuşit să consolideze hotarul francez la nord şi la est şi s-o facă pe arbitrul Europei. E momentul în care, convins că nu va mai întîlni nici o opoziţie serioasă, regele Franţei se lansează într-o politică aventuristă de anexiuni în plină perioadă de pace, mai ales, în 1681, cea a Strass-burgului, oraş liber imperial. Această atitudine provoacă peste nu mult timp nelinişte şi proteste, împăratul Leopold, care lăsase pentru moment la o parte problemele Europei de Vest din cauza asedierii Vienei (1683) de către turci, apoi pentru că se implicase în recucerirea Ungariei, semnează cu Ludovic XIV tratatul de la Regensburg (1684), prin care recunoaşte anexarea Strassburgului (Strasbourg). în 1686 însă, formează împreună cu mai mulţi principi germani Liga de la Augsburg, în scopul menţinerii riguroase a prevederilor tratatelor de la Nimwegen/Nijmegen şi Regensburg. Ludovic XIV nu renunţă la provocări, ordonînd în 1688 invadarea Palatinatului. Membrii Ligii de la Augsburg, cărora li s-au alăturat regele Spaniei şi cel al Suediei, reacţionează, decla-rîndu-i război lui Ludovic XIV; cîteva săptămîni mai tîrziu, Wilhelm de Orania, devenit rege al Angliei (William III), realizează în persoana sa unirea celor două mari puteri maritime împotriva Franţei, completînd astfel coaliţia de la Augsburg. EUROPA ÎN PERIOADA DE STRĂLUCIRE A FRANŢEI 227 franţa bate în retragere. Războiul, pe care francezii îl numesc al T jgii de la Augsburg, englezii — al regelui William, iar germanii — aj palatinatului sau de Orleans (din cauza ducesei de Orleans, principesă palatină), izbucneşte în octombrie 1688 şi se desfăşoară oe numeroase fronturi, pe uscat şi pe mare: în Irlanda, unde trupele franceze susţin o încercare de revenire la tron a lui lacob II (victoria lui Wilhelm de Orania/William III de pe rîul Boyne, în j 690), în Ţările de Jos (victoriile franceze de la Fleurus, Stein-kerque, Neerwinden), în Italia de nord, în Catalonia. înfrîngerea navală de la La Hougue pune capăt oricărei noi încercări a lui Ludovic XIV de cotropire a insulelor britanice. Epuizaţi financiar de eforturile de război, beligeranţii încep în 1693 convorbiri de pace, care au ca rezultat, în 1697, tratatele de la Ryswick. Franţa revine la graniţele ei din 1679, căpătînd şi oraşul Strasbourg. Dar Ludovic XIV trebuie să accepte să-l recunoască pe William III ca rege al Angliei. Desigur, regele Franţei a reuşit să păstreze ceea ce era esenţial pentru regatul său, iar prestigiul armatei rămîne nepătat. Dar vremea măreţiei şi hegemoniei franceze trecuse, în Europa, începe epoca echilibrului: deschiderea iminentă a succesiunii spaniole reprezintă preocuparea de căpătîi, în măsura în care Ludovic XIV şi împăratul Leopold au drepturi comparabile, căci sînt, şi unul, şi celălalt, fii şi soţi de infante. Or, toate proiectele de împărţire a posesiunilor spaniole eşuaseră în faţa voinţei de fier a lui Carol II de a-şi păstra moştenirea integral, în cele din urmă, cu o lună înainte de a muri, la l noiembrie 1700, acesta scrie un testament în favoarea ducelui Filip de Anjou, al doilea nepot al lui Ludovic XIV, căruia îi lasă moştenire coroana şi totalitatea posesiunilor sale, cu condiţia să renunţe la drepturile la coroana Franţei. La 16 noiembrie, Ludovic XIV face publică hotărîrea sa de a accepta testamentul, crezînd că puterile europene se vor resemna ln faţa acestei situaţii, socotind-o inevitabilă. Dar împăratul

~~ frustrat de moştenirea pe care o aştepta pentru Carol, cel de al Doilea fiu al său —, Anglia şi Olanda — ameninţate în interesele Or economice de deschiderea pieţei hispano-americane negusto-? Or francezi — şi, pe urma lor, alte puteri europene se regrupează J" cadrul Marii Alianţe de la Haga; la iniţiativa lui Wilhelm de ^rania/William III, şi, în 1702, declară război Franţei şi Spaniei, scopul de a-l pune pe tronul din Madrid pe arhiducele Carol. *"%, care trebuie nu numai să facă faţă propriei sale apărări, dar \ 228 EUROPA CUCERITOARE ' să şi acorde sprijin noului rege al Spaniei, ameninţat de cei din coaliţie pînă şi în capitală, e, în urma mai multor înfrîngeri militare şi a secătuirii regatului, la un pas de dezastru. Ludovic XIV solicită pacea în două rînduri, dar, în faţa pretenţiilor adversarilor săi, întrerupe convorbirile, în cele din urmă, eşecul suferit la Denain (1712) de către imperiali şi olandezi, comandaţi de prinţul Eugeniu, într-o ultimă încercare de luare a Parisului, îi permite regelui sa obţină pacea în condiţii, dacă nu satisfăcătoare, cel puţin onorabile. Tratatele de la Vtrecht şi Rastatt. Tratatele semnate la Utrecht în 1713 de Franţa şi Spania cu diverşi aliaţi, cu excepţia arhiducelui devenit împăratul Carol VI, sînt completate anul următor de tratatul semnat la Rastatt între Franţa şi împărat. Deşi Filip V nu acceptă să trateze cu Carol VI, care, în ce-l priveşte, refuză să-l recunoască pe primul rege al Spaniei, ansamblul acestor tratate pune capăt conflictului care sfîşiase Europa timp de mai bine de zece ani. Bourbonul Filip V e recunoscut succesor legitim al Habsburgului Carol II de către toate puterile semnatare, în afară de împărat, sub rezerva de a renunţa formal la toate drepturile sale la coroana Franţei, în schimb, monarhia spaniolă nu scapă de dezmembrarea pe care Carol II dorise s-o evite, întradevăr, Filip V nu păstrează decît Spania (mai puţin Gibraltarul şi Menorca, cedate Angliei) şi domeniile sale coloniale. El trebuie să abandoneze în favoarea lui Carol VI Ţările de Jos, Ducatul Milanez, Regatul Neapolelui şi Sardinia, iar ducelui de Savoia — Sicilia. Qt despre Franţa, ea cedează Angliei teritoriile americane din regiunea Golfului Hudson, Acadia şi Terra Nova, ca şi toate privilegiile comerciale date de Filip V negustorilor francezi, în ciuda reticenţelor, a reţinerilor lui Filip V şi Carol VI, tratatele din 1713-1714 marchează o dată importantă în istoria Europei, căci stabilesc un nou echilibru între puteri, nici una neputînd pretinde să-si impună hegemonia pe continent, nici măcar Franţa sau Austria. în următorii douăzeci şi cinci de ani, acest echilibru nu e pus tf> discuţie decît în mod cu totul parţial, în pofida intrigilor lui Filip »• în 1720, Carol VI dă Sardinia în schimbul Siciliei, ducele Doamnă! Suveranul ce făcea onoare Omului, Omul ce făcea "ttai mare onoare suveranilor nu mai e. Acest geniu strălucitor s-a

248 EUROPA CUCERITOARE stins ca o lumină a cărei materie exterioară s-a consumat; iar acest trup activ se află între patru scînduri care-l împiedică să se mişte. După ce i-am însoţit preţioasele rămăşiţe, am fost unul dintre cei patru care l-au purtat spre Capucini. Ieri, n-aş fi fost în stare să relatez despre toate acestea Maiestăţii Voastre Imperiale. losif II a murit cu curaj, aşa cum a trăit: a sfirsit — şi a început — cu acelaşi spirit metodic. Â organizat cortegiul care trebuia să însoţească sfîntul sacrament care a fost adus la patul său de moarte. S-a ridicat ca să ştie dacă totul era aşa cum poruncise. [...] împăratul mi-a spus, cu cîteva zile înainte de moarte, la sosirea mea din inspecţia pe care am făcut-o armatei din Ungaria, pe care am condus-o în Silezia: — N-am fost în stare ieri să vă văd. Ţara dumneavoastră m-a ucis. Gand-ul mi-a fost agonia, iar Bruxelles-ul abandonat — moartea. Ce ocară pentru mine! (A repetat de mai multe ori acest cuvînt.) Mor: cu totul de lemn ar fi trebuit să fiu pentru ca asta să nu se fi întîrn-plat. Şi a adăugat: vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine, Laudon mi-a spus multe lucruri bune despre dumneavoastră: vă mulţumesc pentru fidelitatea de care aţi dat dovadă. Duceţi-vă în Olanda; determinaţi-i să revină la suveranul lor, iar, dacă nu puteţi, rămîneţi acolo; nu vă sacrificaţi interesele pentru mine, aveţi copii. [...] De altminteri, Doamnă, am s-o spun, spre ruşinea oamenilor, am văzut pierind patru mari suverani: nimeni nu-i regretă decît la un an de la moarte; toţi speră în primele şase luni şi vorbesc de rău în celelalte sase. Aşa s-a petrecut cînd a murit Măria Tereza. Prea puţin îşi dau oamenii seama de pierdere. Curioşii, indiferenţii, ingraţii, intriganţii se ocupă de noile domnii. Abia peste un an călătorul va spune: ce minunate instituţii şcolare, spitaliceşti, de detenţie şi de educaţie! Proprietarul de manufactură: ce măsuri de încurajare! Preşedinţii tuturor departamentelor, şefii tuturor birourilor vor spune: a fost primul nostru funcţionar şi în acelaşi timp supraveghetorul nostru! Miniştrii: era în stare să-şi pună pentru stat sănătatea în joc, fiindu-i, se spune, cel dintîi supus! Bolnavul va spune: tot timpul venea în vizită! Orăşeanul: ne înfrumuseţa oraşele prin realizarea de pieţe şi promenade! Ţăranul, servitorul vor spune şi ei: puteam să-i vorbim cînd doream! Capii de familie: ne sfătuia! Cei din jurul său vor spune: era demn de încredere, prietenos; avea un fel agreabil de a povesti; ştia să conducă o conversaţie; i se putea spune adevărul în legătură cu orice. Iată, Doamnă, că vă vorbesc despre viaţa împăratului, deşi aveam de gînd să vă povestesc moartea sa." Lettres et Pensees du prince de Lign ' Tallandier, Paris, 1989, pp. 211-213 Charles-Joseph, prinţ de Ligne, s-a născut la Bruxelles, în 1735, într-o ve familie din Hainaut, al cărei cap este prinţ al Sfîntului Imperiu, îşi Petr copilăria la castelul familiei de la Belceil. în 1751, face o călătorie la Vie HEGEMONIA MARITIMĂ A ANGLIEI 249 unde e prezentat împăratului Francisc I şi împărătesei Măria Tereza. Căpitan în 1755, participă la Războiul de şapte ani şi, în 1760, intră în gerlin cu trupele austriece. Cu începere din 1766, frecventează societatea pariziană, mai ales salonul Doamnei du Deffand. În 1770, asistă la întrevederea dintre Frederic H şi losifH. în 1780, se duce la Berlin, unde-l întîlneşte pe Frederic II, apoi la Sankt-Petersburg, unde se împrieteneşte cu Ecaterina H. în 1781, îl primeşte pe losifll la Belceil. în 1787, participă, alături de Ecaterina II, la marea călătorie în Crimeea, organizată de potemkin, slujind un moment în armata rusă angajată împotriva turcilor, în 1789, trece din nou în serviciul Austriei, distingîndu-se în lupta pentru cucerirea Belgradului. Din respect şi prietenie pentru losifll, refuză să conducă revolta izbucnită în Olanda cu începere din august 1789. E prezent la Viena la moartea lui losifll, la 20 februarie 1790, şi-i scrie Ecaterinei II ca s-o anunţe despre acest lucru la 23 februarie (îşi datează

scrisoarea 12 februarie raportîndu-se la calendarul iulian, folosit în Rusia). Ocupaţia franceză în Belgia (1794) îl ruinează şi-l constrînge să trăiască pe mai departe la Viena, unde moare în 1814, în urma unei răceli pe care o contractează în cursul unui bal dat cu ocazia Congresului de la Viena. Lungile sale şederi în diverse ţări ale Europei, vasta sa cultură, perfecta stăpînire a limbii franceze, limba elitelor europene, fac din acest „prinţ al Europei" cel mai de seamă reprezentant al cosmopolitismului de la sflrşitul secolului al XVIII-lea. (în privinţa observaţiilor sale deosebit de preţioase despre societatea românească a timpului, vezi Neagu Djuvara, Intre Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucureşti, 1995 — n. t.) 17. Civilizaţia europeană în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea Ştiinţa modernă, întemeiată pe metoda experimentală şi utilizarea limbajului matematic, ia naştere în secolul al XVII-lea. în veacul următor, paralel cu progresele înregistrate de ştiinţe, dar cel mai adesea fără legătură directă între ele, progresele tehnicii pregătesc revoluţia industrială; în acelaşi timp, în Europa se răspîndeşte filozofia Luminilor, care, în numele raţiunii şi al libertăţii, îşi propune să risipească bezna ignoranţei şi a fanatismului. Pe plan artistic, arta barocă, apărută în Italia spre 1600, se răspîndeşte în cea mai mare parte a ţărilor catolice, dar, în Franţa, triumfă idealul clasic simbolizat de Versailles. În secolul al XVHI-lea, mişcarea literară şi artistică se dezvoltă, ca reacţie, mai întîi împotriva acestui clasicism de sorginte franceză, apoi împotriva exceselor unui raţionalism considerat prea rigid. Progresele ştiinţifice şi tehnice Naşterea ştiinţei moderne. Secolul al XVII-lea are o importanţă fundamentală în istoria gîndirii europene. Căci e momentul cînd, datorită mai ales italianului Galilei (1564—1642), francezului Rene Descartes (1596-1650) şi englezului Isaac Newton (1642-1727), se pun bazele ştiinţei moderne, căreia, în secolul precedent, Nicolaus Copernic nu i-a fost decît un timid precursor. Folosind sistematic experimentul şi limbajul matematic, Galilei este adevăratul întemeietor al ştiinţei moderne, în 1589, el efectuează experienţe legate de mişcarea proiectilelor, respingînd teoria Iu1 Aristotel despre mişcare, în 1609, pune la punct luneta astronomică, care-i permite să facă remarcabile descoperiri, deschizînd astfel calea astronomiei bazate pe observaţie. Dar publicarea, 1° 1632, a. Dialogului despre cele două mari sisteme ale lumii, în car apără heliocentrismul lui Copernic, are ca rezultat condamna^ sa, în anul următor, de către Inchiziţia romană. La patru ani dup VEACURILE AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-LEA 25l condamnarea lui Galilei, apare la Paris, în limba franceză, Dis. cours de la methode pour bien conduire sa raison et chercher la verite dans Ies sciences. Această lucrare a lui Descartes pune bazele unei adevărate revoluţii intelectuale: gîndirii idealiste şi prelogice, fizicii calitative a oamenilor Renaşterii el le opune marile lecţii de îndoială metodică, de primat al raţiunii şi al experienţei, de necesitate a limbajului matematic. Matematician, fizician, geometru, Newton este mai ales creatorul unui nou sistem al lumii, care, rnergînd pe urma intuiţiilor lui Copernic, a descoperirilor lui Galilei şi ale succesorilor săi, se substituie sistemului lui Aristotel, pe care observaţia şi experimentarea ne obligă să-l respingem, în 1687, în lucrarea sa Philosophiae naturalis principia mathematica, el enunţă o lege matematică simplă, dar de o importanţă deosebită, legea gravitaţiei universale, în secolul al XVIII-lea, sistemul lui Newton învinge toate rezistenţele şi va rămîne, pînă la Einstein, cadrul în care se vor înscrie descoperirile ştiinţifice ulterioare. Noile condiţii în care-şi desfăşoară activitatea oamenii de ştiinţă. Paralel, evoluează înseşi condiţiile muncii ştiinţifice, în epoca lui Galilei, oamenii de ştiinţă lucrează încă mai întotdeauna în mod independent; sînt, cel mult, protejaţi de cîte un mecena. Autorităţile îi ignoră sau îi privesc cu neîncredere. Opinia publică nu se interesează deloc de lucrările lor. începînd de la mijlocul veacului al XVII-lea însă, regi şi prinţi încep să le acorde o atenţie care sporeşte continuu, în 1662, la Londra este întemeiată, sub patronajul regelui

Carol II, Royal Society, care va juca un rol determinant în progresul ştiinţific şi tehnic din Anglia, în 1665, Colbert întemeiază la Paris Academie des Sciences şi patronează publicaţia Journal des Savants; în 1667, el determină autorităţile să înceapă construirea Observatorului, în secolul următor, academiile de ştiinţe patronate de suverani se înmulţesc în Europa, roai ales cele de la Stockholm, Copenhaga, Berlin (întemeiată în 1/00 de Frederic I şi reorganizată în 1743 de Frederic II), ca şi cea din Sankt-Petersburg, înfiinţată în 1725 de Petru cel Mare şi devenită celebră prin Lomonosov (1711-1765), scriitor şi savant ^u Preocupări universale. Ştiinţa e considerată de-acum esenţială ntr-un stat. Regii îşi dispută savanţii şi iau iniţiativa marilor PfC)iecte de cercetare ştiinţifică. Astfel, ei nu fac decît să traducă , Sentirnent general, în toate ţările europene, ştiinţa cucereşte r-adevăr, puţin cîte puţin, un sector din ce în ce mai larg al 252 EUROPA CUCERITOARE opiniei publice. În veacul al XVIII-lea, faptul de a vorbi despre ştiinţă în saloane devenise o cerinţă a bunelor maniere. Minţile cele mai remarcabile dovedesc un interes dintre cele mai mari pentru problemele ştiinţifice: Voltaire e cel care, spre 1735, face cunoscute în Franţa lucrările lui Newton. Mai există şi alte mărturii ale acestei admiraţii nemăsurate: succesul primelor experienţe de electricitate, înmulţirea cabinetelor de fizică în castele sau casele burgheze, progresul înregistrat de predarea ştiinţelor în colegii. Sprijinit de autorităţi, susţinut de interesul public, omul de ştiinţă nu este încă limitat de o specializare riguroasă. Diferitele ştiinţe nu se dezvoltă astfel încît să interzică aceluiaşi cercetător să lucreze în mai multe sectoare deosebite, în secolul al XVII-lea, Descartes, Newton, Leibniz se preocupă de aproape întreaga ştiinţă a epocii lor. Absenţa specializării, întrepătrunderea ştiinţelor uşurează dialogul şi se dovedesc rodnice. Savanţii rămîn, desigur, aproape toţi amatori. Dar inventarea sau perfecţionarea aparatelor de măsură şi observaţie îi înzestrează acum cu instrumente fără de care cea mai mare parte a descoperirilor n-ar fi putut fi realizate: luneta astronomică, telescopul, microscopul, barometrul, termometrul. Multă vreme, aceste instrumente sînt, fără excepţie, aparate cu o construcţie simplă şi avînd un preţ accesibil, în schimb, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Lavoisier nu-şi poate organiza laboratorul de chimie, remarcabil utilat, decît datorită averii sale de fermier general*. Astfel, cu începere din anii 1780, progresele ştiinţelor au drept consecinţă inevitabilă specializarea şi, în cazul unor ştiinţe, înmulţirea instrumentelor din ce în ce mai perfecţionate şi costisitoare, ceea ce modifică încetul cu încetul condiţiile de activitate ale savanţilor. Principalele progrese ştiinţifice. Matematica devine limbajul ştiinţei moderne, astfel încît progresele pe care le înregistrează îi condiţionează dezvoltarea. De-a lungul celor două veacuri, mari matematicieni fac, deseori simultan, descoperiri fundamentale: logaritm» * Funcţie introdusă de Filip cel Frumos în secolul al XIIMea; în urma unor licitaţii, anumiţi particulari (fermiera) preluau sarcina de a percepe impozit6'6' din care vărsau la Tezaur o sumă fixată prin aceste licitaţii; beneficiul fun ţionarului consta în diferenţa între această sumă şi valoarea impozitelor F care le percepea el în mod concret (n. (.). VEACURILE AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-LEA 253 (Napier, Kepler), calculul probabilităţilor (Pascal), geometria analitică (Fermat, Descartes, apoi Clairaut şi Monge), analiza jnfinitezimală sau calculul diferenţial şi integral (Fermat şi Descartes, Newton şi Leibniz, fraţii Bernoulli, Euler, Lagrange), mecanica raţională (d'Alembert, Lagrange). Astronomia bazată pe observaţie face, în secolul al XVII-lea, uriaşe progrese datorită lui Galilei, apoi Kepler şi Huygens. Dar jslewton e cel care pune cu adevărat bazele astronomiei moderne: legea gravitaţiei universale îi permite explicarea, între altele, a jnişcărilor eliptice ale planetelor, detaliile mişcărilor lunii, originea jnareelor, forma Pămîntului. Marii astronomi

din secolul al XVIU-lea, englezul Halley, francezii Bouguer, Maupertuis şi, mai ales, Laplace, se străduiesc să confirme sistemul newtonian. Prin studiile sale privind mişcarea, Galilei a fost unul dintre primii care a folosit modele matematice pentru a încerca să explice fenomenele fizice. Pascal, reluînd experienţele lui Torricelli, demonstrează existenţa vidului şi a presiunii atmosferice, îmbunătăţirile aduse termometrului de către Fahrenheit, Reaumur şi Celsius îi permit scoţianului Black să determine căldura specifică a unui anumit număr de corpuri şi să pună bazele calorimetriei. în acelaşi timp, importante descoperiri sînt făcute în domeniul electricităţii statice, mai ales de către Franklin şi Musschenbroek, inventatorul primului condensator electric, numit butelia de Leyda. Oricare ar fi importanţa lucrărilor britanicilor Boyle, Priestley sau ale suedezului Scheele, meritul de a fi pus bazele chimiei moderne, experimentale şi cantitative revine francezului Lavoisier (1743-1794), primul care a definit, în urma unor experienţe concludente, combustia, realizînd, în 1777, analiza aerului, iar, în 1783, analiza şi sinteza apei. Ştiinţele naturii evoluează mai puţin repede. Clasificarea zoologică şi botanică propusă de suedezul Linne are cel puţin feritul de a fi simplificat vocabularul naturaliştilor, dar ideea hxităţii speciilor nu pierde teren decît foarte lent în faţa noţiunii ue variabilitate şi evoluţie: francezul Buffon mai ales opune cu Prudenţă ideii unei lumi create o dată pentru totdeauna concepţia evoluţionară a unei „istorii" a naturii, în privinţa măiestriei de a 'ndeca, aceasta rămîne stînjenită de teorii false şi prejudecăţi, în P, ida unor descoperiri în domeniul anatomiei şi fiziologiei, mai l fi-) °ea a circmaţiei sîngelui, pusă în evidenţă de Harvey încă din °- Terapeutica foloseşte în continuare remedii cît se poate de 254 EUROPA CUCERITOARE ineficiente, prima mare victorie asupra unei boli — e vorba de variolă — fiind obţinută abia în 1796, data primei vaccinări practicate de scoţianul Jenner. Progresele tehnice. Paralel cu succesele repurtate de ştiinţă, asistăm la o reabilitare a tehnicilor din partea minţilor luminate ale epocii, care subliniază valoarea „artelor mecanice", atît de dispreţuite de unii şi totuşi atît de folositoare. Cu toate acestea, legătura dintre ştiinţă şi tehnică nu este încă sistematică, aşa cum va deveni cu începere din secolul al XlX-lea. Marile descoperiri tehnice din secolul al XVIII-lea (veacul precedent e destul de sărac în acest domeniu) sînt rezultatul mai degrabă al ingeniozităţii unor meşteri şi specialişti confruntaţi cu cîte o problemă practică decît al aplicării în cazul respectivei probleme a unor date ştiinţifice, în agricultură, un anumit număr de inovaţii încep să se ras-pîndească foarte lent în Europa în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, sub influenţa olandezilor, a flamanzilor şi englezilor. Cea mai importantă constă în introducerea de culturi furajere în ciclul de producţie, ceea ce îngăduie eliminarea pîrloagelor şi dezvoltarea creşterii animalelor. De asemenea, se caută ameliorarea calităţii speciilor de vite, mai ales prin selecţionarea raselor, în timp ce cartoful este cultivat din ce în ce mai mult pe terenurile sărace. Dar progresele cele mai importante şi mai bogate în urmări se petrec în industrie. Ele se datoresc, toate, britanicilor: inventarea unor noi maşini textile (de ţesut şi filat), înlocuirea lemnului cu cocsul în procesul topirii minereului de fier şi, mai ales, punerea la punct a maşinii cu abur. Iată de ce, pînă la sfîrsitul secolului, consecinţele revoluţionare ale acestor inovaţii au privit aproape în exclusivitate Anglia. Continentul va cunoaşte, la rîndul sau, revoluţia industrială cu lanţul ei de efecte abia în secolul al XlX-le'a. în general, importanţa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea în istoria Europei e considerabilă: este epoca în care sînt puse bazele pe care se va edifica întreaga civilizaţie ştiinţifică şi tehnica a secolului al XlX-lea. Faptul este cu atît mai important cu cîtal drept consecinţă accelerarea

decalajului dintre Europa şi restu lumii, în timp ce pînă atunci progresul înregistrase aceiaşi sau aproape aceiaşi, în Asia şi Europa aceasta din urmă VEACURILE AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-LEA 255 tuează brutal, pe planul ştiinţei şi tehnicii, avansul pe care marile descoperiri maritime ale secolului al XV-lea i-l asiguraseră pe plan economic şi politic. Baroc şi clasicism şi răspîndirea barocului. Mişcare artistică originală, barocul, în sens strict, ia naştere în Italia spre 1600 şi de aici pătrunde în ţările vecine. E o artă a mişcării, cu o arhitectură a faţadelor ondulate şi decroşate şi a coloanelor răsucite, cu o pictură cu efecte de trompe l'oeil, cu jocuri de umbre şi lumini, cu o dezlănţuire de culori. Este de asemenea o artă a spectacolului şi a ostentaţiei, ce refuză echilibrul şi raţiunea şi propovăduieşte pateticul, excesivul, iraţionalul. E, în sfîrşit, o artă catolică, ce nu poate fi separată de succesul Bisericii romane de după Trento şi de glorificarea marilor dogme reafirmate de conciliu. Iniţiatorii noii arte sînt romanii Borromini şi, mai ales, Bernini, realizatorul sistematizării pieţei Sân Pietro de la Roma şi al decorării interioare a bazilicii cu acelaşi nume. De la Roma, barocul se răspîndeşte în celelalte centre italiene, mai ales Veneţia, în cele două regate iberice, Spania şi Portugalia, în partea meridională a Ţărilor de Jos, rămasă spaniolă şi catolică, unde Rubens e cel mai mare pictor al vremii sale, în Franţa lui Ludovic XIII şi a lui Mazarin. în ce priveşte Europa Centrală — Germania şi ţările dunărene — , ea e sfîşiată, între 1618 şi 1648, de război, arta barocă găsindu-şi cu adevărat aici un spaţiu predilect abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Barocul nu triumfă totuşi în aceeaşi măsură în toată Europa. Chiar în ţările unde pare să cîştige teren, anumiţi artişti cu greu pot fi încadraţi în această artă, ca de pildă spaniolul Velâsquez. Alte îan, chiar dacă acceptă barocul, îi opun o estetică diferită: e cazul Franţei, unde idealul clasic începe să-şi facă loc în literatură 'Malherbe) şi în pictură (Nicolas Poussin). în sfîrşit, anumite ţări refuză aproape cu totul noua artă: Anglia puritană, de pildă, şi, 31 ales, Provinciile Unite, cu succesul unor pictori intimişti ca als> Vermeer şi Rembrandt. danie. Elaborat încetul cu încetul în prima jumătate a i al XVII"lea' Dealul clasic triumfă în Franţa cu începere "0. El răspunde în aceeaşi măsură preocupării pentru ordine 256 EUROPA CUCERITOARE şi unitate a lui Ludovic XIV şi gusturilor unei burghezii ale cărei bogăţie şi influenţă sporesc neîncetat. Clasicismul se sprijină, ca întreaga civilizaţie a Europei cu începere din Quattrocento, pe cultul Antichităţii, model inegalat. Acest cult se regăseşte în literatură în imitarea genurilor şi a stilului scrierilor anticilor, în arhitectură, se revine, dincolo de fantezia pe care o introdusese ici şi colo, barocul, la formulele antice revăzute de Renaştere-fronton triunghiular, stiluri suprapuse, colonade, cupole. În scuip. tură şi pictură, alegoriile mitologice sînt mai apreciate ca niciodată, ca şi portretele realizate în stil antic. Grija pentru claritate şi rigoare, datorată controlului exercitat de raţiune, caracterizează cu atît mai mult idealul clasic. Supunerea în faţa raţiunii şi a regulilor pe care le dictează ea înseamnă eliminarea a tot ceea ce este excepţional, excesiv, spontan, netrecut prin filtrul raţiunii si, dimpotrivă, căutarea a ceea ce este limpede, sobru, verosimil şi care are valoare generală. Trebuie avute de asemenea în vedere grandiosul şi maiestuosul, fără să se cadă totuşi în exagerare. Clasicismul este, în general, un ideal de viaţă, cel al omului bine educat, care se lasă călăuzit constant de raţiune, măsură, stăpînire de sine. în anii 1660-1685, o pleiadă de scriitori, folosindu-se de admirabilul instrument care devenise limba franceză, strălucesc în genurile cele mai diverse, devenind modele pentru întreaga Europă: Corneille, Racine, Moliere, Pascal, Bossuet, La Fontaine. în acelaşi timp, Ludovic XIV cere celor mai buni artişti ai epocii să-i construiască o reşedinţă demnă de el. Cu începere din 1662, Versailles este un imens şantier, chiar şi după ce curtea se

instalează aici definitiv, în 1682. Maiestate, simetrie, măsură — iată caracteristicile unui ansamblu în care totul concură la gloria suveranului. Clădiri şi grădini se dispun de-a lungul unei mari axe, iar imensa faţadă a palatului e realizată după canoane cît se poate de clasice, în pofida anumitor rămăşiţe ale esteticii baroce în decorul efemer al serbărilor şi în multe elemente ale decoraţiei interioarelor sau a grădinilor, Versailles este cea mai grandioasă mân1' festare a artei clasice. Ecouri ale barocului, în afara Franţei, arta barocului continua sa s impună, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în aPr°a întreaga Peninsulă Italică, mai ales în Italia de sud şi Sicili Peninsula Iberică, barocul se afirmă în stilul „churrigueresc VEACURILE AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-LEA 257 la numele familiei de arhitecţi şi decoratori Churriguera, care multiplică la nesfîrşit motivele ornamentale. Barocul înfloreşte cu adevărat în Europa Centrală între 1650 şi 1730, mai ales în statele jjabsburgilor, ţări de civilizaţie catolică, monarhică şi seniorială larg deschise influenţelor italiene, începută după Pacea Westfalică, mişcarea e confirmată şi accelerată de victoria asupra turcilor, în 1683. Mari arhitecţi, ca Josef-Emmanuel Fischer von Erlach sau Franz-Anton Hildebrandt, ridică la Viena şi Praga biserici şi palate, iar pe Dunăre complexul mînăstiresc de la Melk. (Vezi şi Domul din Timişoara, construit de Fischer von Erlach între 1736-1754 — n. t.) Sculptorii şi decoratorii dau viaţă statuilor, picturilor, lemnăriei sculptate, decoraţiunilor somptuoase din spatele altarelor, tuturor edificiilor care, departe de a fi imitaţii servile ale operelor lui Borromini sau Bernini, sînt variaţii originale pe teme baroce. Acelaşi lucru e valabil şi în Polonia catolică, unde tradiţiile locale îşi pun amprenta specifică pe arta poloneză, cum e cazul palatului de la Wilanow. Secolul Luminilor Mişcarea filozofică. Conform unei idei deseori citate a Doamnei de Lambert, din 1715, „a filozofa înseamnă să redai raţiunii întreaga demnitate şi să o repui în drepturile ei; înseamnă să scuturi jugul tradiţiei şi al autorităţii". Asemenea obiective nu fac decît să continue lecţiile de raţionalism ale lui Descartes sau Spinoza (1632-1677) şi critica tuturor credinţelor tradiţionale, ca şi a monarhiei absolute, începută în anumite medii intelectuale europene în anii 1680-1715. Ideile pentru care pledează, mai ales în Franţa, marii scriitori numiţi „filozofi" vizează înlocuirea „tenebrelor" prin „luminile" raţiunii, în scopul realizării fericirii supreme a omenirii. E semnificativ că un cuvînt asemănător — En-"ghtment, Aufklărung, *Illuminismo — denumeşte în ţările din jur această mare mişcare intelectuală a secolului al XVIII-lea. Cu toate nuanţele legate de diferenţele opţiunilor personale ^* de temperament, marii filozofi, mai ales Montesquieu U689-i755)) Voltaire (1694-1778), Rousseau (1712-1778), c lderot (1713-1784), se consacră unei critici sistematice, con-^rtate a societăţii epocii lor, pe toate planurile, religios, politic, u c!a'> economic. Cu rare excepţii, filozofii admit existenţa 1 Dumnezeu creator şi organizator al universului. Dar acest 258 EUROPA CUCERITOARE Dumnezeu nu intervine în istoria umană. Revelaţie, tradiţie, Biserici, cler, dogme n-au nici o valoare, învăţăturii Bisericii romane, care prezintă viaţa pe Pămînt ca pe o vale a plîngerii, simplă trecere spre viaţa veşnică, Diderot îi opune ideea că „nu exista decît o datorie, aceea de a fi fericit". Deismul lui Rousseau, mai cald, e însoţit de acelaşi refuz al Bisericilor instituite, cuiburi de neştiinţă şi fanatism, dar se deschide spre o religiozitate profundă şi sinceră. Este adevărat că, în acelaşi timp, cea mai mare parte a filozofilor, cu Voltaire în frunte, consideră că religia, garantă a ordinii sociale, e necesară „poporului de rînd"; dar va sosi clipa în care progresul Luminilor va îngădui eliberarea generală, rezervată încă doar unora.

Pe plan politic, filozofii, cu excepţia lui Rousseau, sînt de acord cu forma de guvernămînt monarhică, dar o monarhie limitată, care să respecte marile libertăţi fundamentale: libertatea individuală, libertatea de gîndire şi de exprimare. Ca să fie mare, cel aflat la cîrma statului trebuie să-şi folosească puterea pentru binele poporului său şi să realizeze cît mai multe reforme inspirate din ideile filozofilor. Doar Rousseau preconizează democraţia şi republica, dar crede că ele nu sînt posibile decît în statele mici. Se deosebeşte de ceilalţi filozofi şi deoarece propo-văduieste egalitatea şi condamnă proprietatea individuală, în timp ce Montesquieu şi Voltaire rezervă un rol politic de cea mai mare importanţă claselor instruite şi apără proprietatea, cerînd în acelaşi timp egalitatea civilă în faţa legii şi a justiţiei, în domeniul economic, filozofii au cuvinte de laudă pentru binefacerile libertăţii şi naturii, în opoziţie cu principiile colbertiste de reglementare şi de superioritate a comerţului şi industriei asupra agriculturii. Pentru fiziocraţi, tocmai munca agricolă constituie fundamentul oricărei bogăţii; iată de ce proprietarii de pămînt trebuie să ocupe un loc privilegiat în societate, în privinţa industriei şi comerţului, acestea nu pot prospera decît în libertate-Pentru scoţianul Adam Smith, autor, în 1776, al lucrării Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi a cauzelor ei, munca, su° toate formele ei, e singura sursă a bogăţiei, munca proprie perm1 ţînd fiecăruia accesul la produsul muncii altora; legea cererii Ş a ofertei, precum şi interesul personal permit societăţilor sa s organizeze armonios, fără intervenţia statului şi într-o m» libertate, dată de producţie şi schimburi. VEACURILE AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-LEA 259 Răspîndirea Luminilor. Deşi principalele opere ale marilor filozofi sînt scrise înainte de mijlocul veacului, de abia după 1750 are loc accelerarea răspîndirii ideilor acestora. Fenomenul se loveşte, mai ales în Franţa, de opoziţia autorităţilor civile şi religioase, care exercită o cenzurare strictă a producţiei literare. Cartea, sub toate formele sale, rămîne, întradevăr, mijlocul privilegiat de difuzare a ideilor noi, începînd cu mica broşură sau libelul şi pînă la marea operă colectivă pe care o reprezintă Enciclopedia, cu cele 33 de volume ale sale, dintre care 11 conţinînd planşe, publicate între 1751 şi 1772. Cei doi fruntaşi ai acestei acţiuni, Diderot şi (j'Alembert, au vrut iniţial să ofere contemporanilor un Diction-naire raisonne des sciences, des arts et des techniques, adică sumu-iruil de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice ale vremii. Au profitat însă, pentru a face o critică ingenioasă şi ocolită, uneori contradictorie, a instituţiilor politice şi a ideilor religioase şi o apologie prudentă a progresului uman şi a fericirii pămîntesti prin respingerea dogmelor, a autorităţii şi tradiţiei. Dar ideile filozofilor nu se răspîndesc doar prin intermediul cărţilor, ci şi prin presă, prin societăţile ştiinţifice, literare şi artistice din provincie, saloane, loji masonice. Francmasoneria, întemeiată în Anglia la începutul secolului, propovăduieşte credinţa într-un Dumnezeu arhitect al universului, încrederea în progresul uman prin raţiune, necesitatea fraternităţii, în sfîrsit, dincolo de elita cultivată a societăţii franceze, răspîndirea „luminilor" în întreaga Europă e uşurată de folosirea limbii franceze de către clasele sus-puse din cea mai mare parte a ţărilor europene. Mişcarea literară. Filozofii francezi nu sînt doar gînditori; cei mai mari dintre ei, mai ales Voltaire, sînt remarcabili scriitori, strălucind în toate genurile şi dînd dovadă de o claritate de expresie conformă lecţiilor clasicismului. Acesta triumfă şi în Anglia, cu Daniel Defoe (Robinson Crusoe, 1719), Swift (Călăto-n'!e lui Gulliver, 1746), David Hume, în acelaşi timp istoric, filo-2°f şi economist, începînd de pe la 1750, o dată cu răspîndirea e'lor filozofilor, se conturează, în numele imperativelor senti-entului, o reacţie împotriva raţionalismului acestora, considerat 1^1arid- în Anglia, poemele lui Young şi Macpherson, romanele ^'"jchardson şi Goldsmith sînt reprezentative în privinţa afir-^ ri1 compensatorii a sentimentului, emoţiei şi imaginaţiei. Ştia contribuie la răspîndirea gustului pentru ruine şi morl

260 EUROPA CUCERITOARE minte, peisaje nocturne şi exotism, visare şi iraţional- Influenţa acestor autori englezi e mare în Franţa, unde răspund evoluţiei sensibilităţii publicului, în 1761, Rousseau obţine un succes răsunător prin publicarea romanului de dragoste La Nouvelle Heloise proslăvire a fericirii neprihănite în sînul naturii, în Germania, unde, de la începutul secolului, o literatură în limba germană începe puţin cîte puţin să intre în competiţie cu o literatură în limba latină ori franceză, îşi face apariţia, spre 1770, o amplă mişcare literară în favoarea unei literaturi naţionale: *Sturm und Drang. Această scoală, care se afirmă ca reacţie împotriva raţionalismului prezent în Aufklărung şi revendică drepturi pentru universul sentimentului, e ilustrată mai ales de Schiller şi Goethe, (Werther, 1774). Pe de altă parte, limba în care îşi publică filozoful Immanuel Kant Critica raţiunii pure (1781) şi Critica raţiunii practice (1788), a căror influenţă va fi capitală în gîndirea secolului al XlX-lea, este germana. Mişcarea artistică. Arta europeană a primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea apare ca sinteză a clasicismului arhitectural şi a barocului decorativ, mai ales în Franţa. Arhitectura rămîne fidelă î tradiţiilor clasice, cu o preocupare pentru urbanism, care se manifestă în sistematizarea unor pieţe regale cu construcţii programate. Dimpotrivă, stilurile rocaille sau rococo, care preferă liniei drepte conturul sfîşiat şi forma frămîntată, triumfă în decoraţie, ornamentaţie şi chiar în pictură (Watteau, Boucher). Prestigiul artei franceze este atît de mare, încît e imitată aproape pretutindeni în Europa. Regi şi principi îşi construiesc reşedinţe copiate mai mult sau mai puţin direct după Versailles; urbanismul se inspiră din stilul arhitecturii regale franceze la Bruxelles, Copenhaga, Lisabona, în Germania de sud şi în întreaga Europă Centrală, influenţa franceză se îmbină cu o tradiţie barocă persistentă, prezentă nu doar în decoraţiunile interioare, asemănătoare cu rococoul francez, ci şi în cazul anumitor exterioare, de pildă pavilionul palatului Zwinger de la Dresda. în a doua jumătate a secolului, o dublă mişcare afectează arhitectura şi artele plastice; rococoul lasă loc neoclasicismului, i* supremaţia franceză — reacţiilor naţionale. Revenirea la vechil tradiţii artistice se traduce prin construcţii mai sobre şi mai seve sau prin tablourile realizate de David. Paralel, autoritatea france scade. Franţa însăşi se deschide din ce în ce mai mult în faţa io*. enţelor străine, mai ales a celei engleze, care, foarte pronunţa^ VEACURILE AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-LEA 261 începutul veacului, devine preponderentă, transformîndu-se în anglomanie. în Germania, respingerea influenţei franceze şi revenirea la Antichitate merg mînă în mînă: arhitectul Langhans ridică ja Berlin, în 1788, Poarta Brandenburg, inspirîndu-se exclusiv din jjiodele antice. După apariţia, în secolul al XVII-lea, a oratoriului şi a operei (Orfeo de Monteverdi, 1607), în secolul al XVIII-lea asistăm la înflorirea artei sonatei, în care muzica e realizată exclusiv de instrument; alături de sonata propriu-zisă, apar concertul, cvartetul, simfonia. Ca şi în secolul anterior, compozitorii italieni, ca de pildă Vivaldi (1678-1741), continuă să joace un rol esenţial. Marii muzicieni ai veacului provin însă din ţările germane: Johann Sebastian Bach (1685-1750), „cantorul de la Leipzig", Hăndel (1685-1759), născut în Saxonia, dar care se stabileşte definitiv în Anglia, în 1726; vienezul Joseph Haydn (1732-1809); în sfîrşit, Mozart, născut la Salzburg în 1756, mort la Viena în 1791, autorul unui imens repertoriu în toate genurile şi geniu fără egal. DOCUMENT Apariţia ştiinţei experimentale, aşa cum e surprinsă de Enciclopedie „A apărut Newton, care a arătat primul ceea ce predecesorii săi nu reuşiseră decît să întrezărească, arta de a introduce geometria în fizică şi de a forma, prin îmbinarea experienţei cu calculul, o ştiinţă exactă, profundă, limpede şi nouă: cel puţin la fel de mare prin experienţele sale de optică pe cît a fost prin concepţia sa privind structura universului, el a

deschis în toate direcţiile perspective nesfîrsite şi sigure; Anglia i-a înţeles modul de a vedea lucrurile: Societatea Regală şi l-a însuşit încă din momentul apariţiei: academiile din Franţa au făcut-o cu întîrziere şi anevoie, din acelaşi motiv pe care l-au avut universităţile ca să respingă timp de mai mulţi ani fizica lui Descartes; în cele din urmă, lumina a nvuis: generaţia ostilă acestor mari oameni s-a stins în academii şi niversităţi, cărora academiile par azi să le fie model: s-a ridicat o Seneraţie nouă; căci o dată ce au fost puse bazele unei schimbări, aproape rar 6aUna această schimbare se desăvîrşeşte în generaţia care urmează; eori în aceeaşi generaţie, deoarece obstacolele mai degrabă se b"mează decît să cedeze, rareori în cea de după, căci, o dată trecute Pro 6re'e> mintea omenească merge deseori mai repede chiar şi decît si-a în „Pys' Pînă ce întîlneste un nou obstacol care-o obligă să stea mult timp aşteptare. [ EUROPA CUCERITOARE 262 tHJK.Vyrj-l .______ Primul obiect real al fizicii experimentale îl constituie proprietăţile generale ale corpurilor, pe care le cunoaşte, ca să spunem aşa, în mare, prin observare directă, dar ale căror efecte doar experienţa le poate măsura şi determina; aşa sînt, bunăoară, fenomenele gravitaţiei. Nici o teorie n-a fost în stare să ne facă să descoperim legea de care ascultă corpurile grele în căderea lor liberă, dar, o dată cunoscută prin experienţă această lege, tot ceea ce ţine de mişcarea corpurilor grele, fie rectilinie, fie curbilinie, fie pe plan înclinat, fie verticală, rămîne doar de domeniul teoriei; iar dacă experienţa vine să i se adauge, acest lucru nu trebuie să aibă loc decît în aceeaşi perspectivă şi în acelaşi fel ca pentru vechile legi ale impulsului." Encyclopedie etc. voi. VI, art. „Experimental", Paris, 1756, pp. 298 şi urm. în volumul al Vl-lea al Enciclopediei, apărut în 1756, articolul „Experimental" cuprinde o definiţie a „filozofiei experimentale" („care se slujeşte de calea experienţei pentru descoperirea legilor naturii") ţi o scurtă istorie a acesteia. După ce îi aminteşte pe englezul Francis Bacon (1561-1626), mai mult teoretician decît practician, şi pe francezul Rene Descartes, articolul se ocupă de Newton. PARTEA A PATRA Europa dominantă (1789-1914) l ™ 18. Revoluţia: apogeu şi eşec al unei Europe franceze Timp de un sfert de veac, Europa trăieşte sub dependenţa iniţiativelor franceze. Intîmpină ideile noi cu căldură la început, cu patimă uneori, şi cu nelinişte în rîndurile celor aflaţi în fruntea statelor. Apoi însă prinde contur un front care se unifică încetul cu încetul în vremuri de război, cînd mişcarea revoluţionară se radicalizează sau cînd Napoleon îşi propune să îngenuncheze Europa. Acest front va ieşi desigur învingător, dar nimic nu va mai fi în viitor ca înainte: ideile de libertate şi de naţiune vor continua să se afirme. Europa din perioada 1789 şi 1815 respiră în ritmul Franţei. „Marea Naţiune" se impune mai întîi prin forţa ideilor, apoi prin forţa armelor. Din 1792 pînă în 1815, războiul pune fără întrerupere faţă în faţă Franţa şi monarhiile europene. Napoleon Bona-parte, moştenitor al acestui război, încearcă să edifice o Europă continentală franceză. Dar obstinaţia britanică, inspirînd şi finan-ţînd diversele coaliţii ale monarhiilor, învinge rezistenţa Marelui Imperiu. Franţa devine atunci victima regilor, dar şi a popoarelor ale căror sentimente naţionale se treziseră graţie contribuţiei ei. Revoluţia şi Europa

1789: Revoluţia Franceză încununează gîndirea iluministă. Evenimentele care survin în Franţa anului 1789 au un mare răsunet în turopa. La 17 iunie, stările generale se proclamă Adunare Naţio-nală; populaţia Parisului ia cu asalt la 14 iulie Bastilia, simbol al absolutismului şi al samavolniciei regale; ca răspuns la ţăranilor, care dau foc actelor şi jefuiesc cîteva castele, nărea decretează, la 4 august, abolirea feudalităţii şi a tuturor legijioj.. Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului e r°clarnată la 26 august; ea trebuie să preceadă o Constituţie, ^ulgată în septembrie 1791, care declară că regele, pînă atunci 266 EUROPA DOMINANTA reprezentantul lui Dumnezeu, e reprezentantul acestei naţiuni „de la care emană toate puterile". Aceste evenimente răstoarnă tradiţiile celei mai importante monarhii europene. Franţa numără într-adevăr 28 milioane de locuitori, peste 20% din populaţia totală a Europei, într-o perioadă în care populaţia Marii Britanii este încă sub 10 milioane. Dar răsunetul profund al anului 1789 nu se explică doar prin ponderea materială a Franţei în Europa. Valul ideilor revoluţionare se face simţit pe întregul continent, deoarece Franţa instituie principii care se vor universale. Ea nu defineşte doar drepturile noi ale cetăţenilor francezi, ci drepturile omului. Si, în felul acesta, ea îndeplineşte dorinţele elitelor luminate ale secolului al XVIII-lea. Revoluţia Franceză, fiică a Epocii Luminilor, este, în 1789, un rezultat al acesteia. Ideile propagate de Revoluţie, cărora li se fac ecou gazetele din cîteva mari oraşe europene, nu sînt aşadar întru totul noi. Cîteva încercări anterioare din Elveţia, din ţările renane, Olanda şi mai ales emanciparea coloniilor englezeşti din America puseseră deja în cauză vechea ordine. Cu toate acestea, Revoluţia Franceză nu poate fi analizată ca un simplu element al unei mari mişcări atlantice. Celelalte mişcări europene nu i-au egalat niciodată amploarea, iar mesianismul său universalist îi conferă o inconfundabilă originalitate. Intr-adevăr, într-o Europă locuită esenţialmente de o populaţie ţărănească, mesajul revoluţionar nu putea nicidecum influenţa decît o mică parte a populaţiei instruite. Exemplul englezesc este o excepţie. Londra încuviinţează evenimentele de la 14 iulie. Poeţi ca Wordsworth sau Coleridge, savanţi precum chimistul Priestley, publicişti ca Thomas Paine salută acest început. Societăţile de reflecţie răspîndesc ştirile venite de pe continent. Iar dacă, încă de la primele violenţe, opinia, în majoritatea ei, îşi regăseşte cu uşurinţă patriotismul insular, este adevărat că Revoluţia alimentează pentru mult timp *radicalismul englez. În alte părţi ale Europei, deşi reacţiile sînt comparabile în cîteva oraşe comerciale din vest, ca Hamburg, mesajul e receptat ales de elite, cu precădere o nobilime cosmopolită ce are i că e continuatoarea dezbaterilor iluministe, dar care nu înţeleg6 deloc să-şi sacrifice privilegiile. Atitudinea curţilor. Suveranii europeni au privit foarte curîn girondinii speră că un conflict va înlesni propagarea ideilor revoluţionare în Europa şi punerea în lumină a dublului joc regal. Cît despre Ludovic XVI, îndemnat de Dumouriez, el crede că un război va putea să-i restabilească autoritatea. La 20 aprilie 1792, Adunarea legislativă votează declaraţia de război adresată „regelui Boemiei şi Ungariei"; formularea are în vedere un suveran, şi nu un popor, evitînd orice aluzie la Sfîntul Imperiu. Adversarii Franţei — Prusia şi Austria —, deşi îşi afirmă voinţa de a restabili Vechiul Regim, sînt poate mai îngrijoraţi de maşinaţiile Rusiei Ecaterinei II în Polonia decît de războiul împotriva Franţei. Anglia nu doreşte încă să intre în luptă. În acest timp, insuccesul primelor ofensive franceze accelerează desfăşurarea Revoluţiei: Adunarea proclamă, la 11 iulie, că „Patria este în pericol"; batalioanele de „federaţi" se adună la Paris şi adoptă Cîntecul de război al armatei Rinului (Chant de guerre de l'armee du Rhiri), pe care marsiliezii l-au popularizat în marşul lor. La l august, Parisul ia cunoştinţă de manifestul conducătorului coaliţiei, ducele de Brunswick, care promite parizienilor „o răzbunare exemplară" dacă se ating de familia regală. La 10 august 1792, palatul Tuileries este în mîna poporului. Regele Ludovic XVI e suspendat de Adunare, fiind încarcerat. Războiul naşte, în Revoluţie, o altă revoluţie: Republica este proclamată la 21 septembrie; noua adunare, Convenţia, e aleasă prin sufragiu universal. Soarta Revoluţiei devine dependentă de succesul armatei sale. La Valmy, la 20 septembrie 1792, membrii coaliţiei, nu prea dornici, se pare, să lupte, se lasă păgubaşi în faţa entuziasmului voluntarilor francezi. Goethe e prezent şi va spune mai tîrziu că a remarcat importanţa istorică a acestei victorii a unui popor împotriva armatelor regilor: „în acest loc şi în această zi a început o nouă epocă a istoriei lumii." De la paroxismul revoluţionar la acalmia consulară 1793: Revoluţia se radicalizează. Din august 1792, Franţa are sentimentul că e asediată. La începutul lui septembrie, mulţi111 pariziană îi masacrează pe deţinuţii din închisori. Ameninţai"1 w REVOLUŢIA 269

venite din exterior li se adaugă obsesia trădării în interior. Primul dintre trădători e regele, ghilotinat, după judecarea lui de către Convenţie, la 21 ianuarie 1793. La 11 martie, se instituie un Tribunal Revoluţionar care să-i judece pe „suspecţi", în aprilie, ia fiinţă Comitetul Salvării Publice, apoi Comitetul de Siguranţă Generală. Reprezentanţii mandataţi se identifică, în departamente, cu dictatura revoluţionară, în iunie, conducătorii girondini sînt eliminaţi. La 5 septembrie, „Teroarea este la ordinea zilei". E momentul în care semnificaţia războiului capătă alte valenţe. La sfîrşitul anului 1792, în urma elanului victorios din Belgia, Convenţia declară că „va acorda un ajutor frăţesc tuturor popoarelor care vor voi să-şi recucerească libertatea". Guvernul trebuie să fie „revoluţionar pînă la pace" (octombrie 1793). Războiul dintre Republica Franceză şi Europa începe atunci să semene tot mai mult cu o ineluctabilă goană. Franţa încalcă angajamentul cu Anglia, declarînd, la l februarie, război lui George III, dar moartea regelui şi ameninţările la adresa Belgiei au determinat, inevitabil, amplificarea conflictului, în martie 1793, Anglia face primele tatonări pentru realizarea Coaliţiei I. Pitt îşi închipuie pentru moment că e vorba doar de un conflict tradiţional, şi nu de începutul unei îndelungate înfruntări, care avea să dureze peste douăzeci de ani. Curînd însă, războiul îşi dezvăluie natura ideologică. Radicalizarea Revoluţiei provoacă, drept reacţie, radicalizarea statelor europene. Pitt ia măsuri de îmbunătăţire a legislaţiei conservatoare; guvernul condus de el suspendă *Habeas Corpus în 1794, apoi limitează, în 1795 şi 1796, libertatea de exprimare, în ciuda protestelor radicalilor. Opinia publică britanică, în majoritatea ei, este cu atît mai puţin iacobină cu cît, începînd din 1795, Irlanda catolică e cuprinsă de flăcări şi cheamă Franţa în ajutor unpotriva englezilor, în acelaşi timp, ţarul Pavel I, care-i urmează Ecaterinei II în 1796, deşi are meritul de a fi ţinut pînă în 1799 Kusia departe de un război, care astfel nu pare încă de actualitate, Mrerupe toate legăturile ţării sale cu lumea exterioară, împiedi-Clnd pătrunderea oricăror idei din exterior, considerate în mod cesar subversive pentru ordinea socială. n acest timp, Republica Franceză are de înfruntat nu numai ^ninţările venite din exterior, ci şi războiul civil; în primăvara din']" 1793i izbucneŞte răscoala din Vendee, iar înfrângerea gironCon °r Provoacă în iunie „revolta federalistă". Pe de altă parte, Venţia e marcată de presiunea sanculoţilor; aceştia cer arestarea 270 EUROPA DOMINANTĂ „suspecţilor" şi pedepsirea trădătorilor şi joacă un rol important în mişcarea de decrestinare. Convergenţa pericolelor~si agitaţia populară nu sînt suficiente pentru explicarea exceselor Terorii, care a făcut fără îndoială 20 000 de victime (fără a le mai pune la socoteală pe cele aproximativ 200 000 ale tragediei din Vendee), excese care continuă chiar şi după îndepărtarea primejdiei externe. Teroarea se întemeiază pe două deziderate: dorinţa de egalitate şi cerinţa de unitate a Revoluţiei. Adversarul politic ameninţă însăşi Revoluţia, care, ca să supravieţuiască, nu poate fi decît a tuturor. Robespierre întruchipează în acel moment voinţa de a apăra, şi deci de a stabiliza Revoluţia, de a o „îngheţa", spune Saint-Just, pentru a împiedica orice întoarcere înapoi. Stă mărturie pentru aceasta voinţa lui de a elimina „facţiunile" extremiste, hebertiste şi tolerante (Danton, Desmoulins) şi de a organiza un cult revoluţionar capabil să legitimeze noua putere. Revoluţia trebuie să ducă la apariţia unui om nou, regenerat prin virtutea de cetăţean. După căderea „tiranului", la 9 termidor 1794, Convenţia Ter-midoriană, apoi Directoratul, cu începere din 1795 (Constituţia anului III), încearcă să menţină Republica luptînd împotriva exceselor. Dar burghezia republicană care guvernează în epocă se confruntă cu o dublă problemă: cum trebuie „încheiată" Revoluţia? Cum se pot stabiliza relaţiile Franţei republicane cu Europa monarhică? Războiul revoluţionar. Dacă Franţa e victorioasă, acest lucru se datorează în primul rînd lipsei de unitate a adversarilor ei. Din 1793 pînă în 1802, data păcii de la Amiens, doar Anglia

rămîne un adversar permanent. Coaliţia I se destramă încă din 1795, cînd Prusia şi Spania tratează cu Franţa. Austria semnează în 1797 tratatul de la Campoformio. Coaliţia a II-a, pe care o finanţează tot Anglia, ia naştere în martie 1799. Spania însă este în acea perioadă aliata Franţei, iar Prusia rămîne în expectativă. Cît despr6 coeziunea aliaţilor, aceasta e departe de a fi perfectă: ţarul Pavel l îşi retrage armata care lupta alături de austrieci în Italia; in Mediterana, ambiţiile sale îi irită pe englezi. De asemenea, in perioada imperială, coaliţiile succesive nu reuşiseră în nici un moment — în afară de anul 1813 — să reunească totalitatea ţării0 europene, care nu-si uită nici o clipă disensiunile. Monarhiile europene, pe de altă parte, nu duc acelaşi tip război cu cel dus de Franţa, ale cărei succese se datoresc uf REVOLUŢIA 271 organizări militare radical schimbate faţă de tradiţiile Vechiului Regim. Lazare Carnot este, din anul II, făuritorul acestei armate. Franţa contează pe numărul ostaşilor. Voluntariatul este desigur un mit, Republica nu fusese salvată prin elanul spontan al cetăţenilor, înrolările, conscripţia asigură efective pe care nu le ating adversarii Franţei şi care îi permit să ducă lupte pe mai multe fronturi, la care participă mase de soldaţi, înregimentarea tinerilor recruţi alături de veterani, promovările rapide acordate celor mai valoroşi dintre soldaţi, propaganda politică, spiritul ofensiv dus pînă în pînzele albe, cu baioneta la armă, inculcat infanteriei fac din armata franceză un instrument militar superior armatelor europene, în sfîrsit, doar Franţa duce un război naţional, armata îi reprezintă pe cetăţeni, în timp ce războiul purtat de regi are un caracter monarhic şi nu caută să se sprijine pe popoarele din statele respective. Are Republica o strategie europeană? Scopurile războiului sînt descrise în mod diferit. Unii proclamă necesitatea unei lupte neîndurătoare împotriva vechiului regim al curţilor europene: „Spaţiul care separă Parisul de Petersburg şi de Moscova va fi curînd francizat, municipalizat, iacobinizat", exclamă mon-tagnardul Chaumette, dar aceste dure afirmaţii ideologice nu împiedică deloc Republica să negocieze cu regii. Finalitatea esenţială a cuceririlor pentru cea mai mare parte a revoluţionarilor, de la Danton la Carnot, este de a atinge „graniţele fireşti", adică Rinul. Războiul se hrăneşte însă din propria substanţă tot aşa cum îi hrăneşte Republica şi pe toţi generalii ambiţioşi. Războiul si-a dobîn-dit propria logică. Bonaparte, soldat al Revoluţiei. Napoleon Bonaparte, născut în "69, beneficiază de această accelerare a istoriei care-i permite să *le general de brigadă la douăzeci şi patru de ani, după succesele obţinute cu ocazia asedierii Toulonului, în 1793. Dar campania din talia (1796-1797) e cea care-l transformă pe general în erou. Pe oldaţii „goi" ai armatei sale îi ademeneşte cu „cele mai roditoare 'ttipii din lume". Piemontul, mai întîi, e învins, izolat, jefuit, după re Bonaparte îi alungă pe austrieci din Milano, angajîndu-se în s. la centrală în fructuoase incursiuni de pradă: îşi însuşeşte bani ne°Pere de ai"tă. în octombrie 1797, generalul armatei italiene Car°Clază din proprie iniţiativă, la Campoformio, cu austriecii, rebuie să recunoască „Republica Cisalpină" şi ocuparea 272 EUROPA DOMINANTĂ franceză a Belgiei; cedarea către Franţa a malului stîng al Rinului e subordonată însă unei hotărîri a Dietei şi, spre indignarea patrioţilor italieni, Veneţia e cedată Austriei. Generalul învingător s-a sprijinit pe micile grupuri de iacobini, ca Buonarotti, destul de numeroase în oraşele din Italia de nord. Dar Bonaparte impune hotărîri, îşi acordă Constituţia Republicii Cisalpine şi se sprijină mai mult pe burghezia progresistă decît pe iacobini. După plecarea sa, Directoratul îşi continuă politica, iar republicile-surori se înmulţesc în Italia. Papa e izgonit din Roma, unde, în 1798, se proclamă republica; în 1799, Republica Parthe-nopeană ia locul Bourbonilor din Neapole.

Bonaparte e în această perioadă în Egipt (1798-1799), unde actele sale capătă dimensiuni onirice. Expediţia vizează duşmanul cel mai important şi dintotdeauna al Republicii, Anglia, căreia ar vrea să-i mineze puterea maritimă în Mediterana. în acelaşi timp, la expediţie participă Europa savantă, care-şi trimite în Orient învăţaţii şi artiştii. Totul evocă în aceeaşi măsură Europa cruciadelor si, dincolo de aceasta, amintirea lui Alexandru. Campania constituie pentru Franţa un eşec total. E nevoie de geniul lui Bonaparte ca să-i confere aura gloriei şi să adauge piramidele la propria legendă. Napoleon Bonaparte, într-adevăr, a fost primul care a utilizat transferul de mesianism revoluţionar al sanculoţilor la soldat. Erou modern, el îşi plămădeşte imaginea atent, cu obstinaţie, în 1799, este monarhul republican pe care si-l caută, încă nelămurit, Franţa. înlăturînd Consiliile, el se impune la 18 brumar anul VIII (1799) ca singurul care poate finaliza Revoluţia, fixînd-o „la principiile care au declanşat-o". într-adevăr, Consulatul reprezintă, în primul rînd, o pacificare. Pacificare internă, avînd în vedere că lista emigraţilor e închisa, iar Concordatul cu papa, încheiat în 1801, domoleşte disensiunile religioase (în detrimentul Bisericii constituţionale căreia-i dădea viaţă abatele Gregoire). Pacificare externă, căci, după ce restabilise situaţia în Italia şi-i impusese Austriei pacea, Primul Consul semnează cu Anglia, la Amiens, în 1802, un acord care-i lasă w'i13 liberă pe continent. Dar Anglia îşi păstrează dominaţia pe mar si-"si sporeşte imperiul colonial. Bonaparte pune, prin instituţiile pe care le regîndeste, baze noii societăţi apărute ca urmare a Revoluţiei, în fruntea depa tamentelor create de Adunarea Constituantă numeşte preie ,' REVOLUŢIA 273 executanţi docili ai ordinelor puterii centralizate. Codul Civil, din |g04, consacră libertatea individuală, garantează proprietatea şi ordinea. Naţiunea se poate identifica într-un om, duşman înverşu-nat al facţiunilor, organizator al statului. Pentru conducerea acestui stat, sînt necesare adeziunea pasivă a poporului şi concursul elitelor, elite întrunite sub semnul originii, al talentului şi al bogăţiei, par, soldat purtat de destin pînă pe culmile puterii, Bonaparte nu poate rupe total cu Vechiul Regim decît punînd bazele unei noi dinastii. Ungerea, la 2 decembrie 1804, în cadrul căreia papa, reprezentant al lui Dumnezeu, nu e decît un instrument supus, nu restaurează un suveran. Incoronîndu-se pe el însuşi, Napoleon încoronează principiile lui 1789. împăratul este un despot luminat, despot ce a edificat un aparat de stat de o redutabilă eficacitate; naţiunea devine o anexă a persoanei sale, naţiune domesticită, pe care ştie s-o seducă şi s-o înflăcăreze. Paradoxul acestei puteri este că ea suprimă libertăţile din 1789, care constituie însăşi baza instituţiilor pe care le-a realizat. Dar împăratul este şi un om care visează. Legenda eroului îşi trage seva din victoriile obţinute pe cîmpurile de luptă ale Europei. O construcţie efemeră: Europa napoleoniană Marele Imperiu. Pacea cu Anglia nu avea cum să dureze. Ostilităţile, mai întîi mocnite, au ca rezultat apariţia unor coaliţii succesive, în 1805, victor.ei navale de la Trafalgar a englezilor îi răspunde, pe continent, victoria franceză de la Austerlitz asupra austriecilor şi ruşilor. Prusia, care intră în război în 1806, e învinsă la Jena. Berlinul e ocupat, împăratul e primit în Polonia ca eliberator. La Tilsit, pe rîul Neman (Nemunas/Niemen/Memel), în iulie '«07, Napoleon şi ţarul Alexandru par să-şi împartă Europa. Austria, după bătălia de la Wagram, trebuie să accepte pacea în 09. În 1810, parvenitul Revoluţiei o aduce în patul său pe fiica absburgilor, arhiducesa Măria Luiza. Astfel, în 1811, anul în care imperiul cunoaşte cea mai mare di lr^QK a sa> teritoriul supus de Napoleon înglobează jumătate îjţ. r^ropa. Dar, în pofida reorganizărilor posterioare gîndite de

al i rat |a,Sfînta Elena, Imperiul e mai mult rodul întîmplării decît de j8!^"-In inima lui, se află Franţa cu cele 130 de departamente, mburg la R°ma- Napoleon este protectorul Confederaţiei Ul- Fratele său Jerome domneşte în Westfalia. Marele Ducat 274 EUROPA DOMINANTĂ al Varşoviei e croit din zona prusiana a Poloniei, împăratul este rege al Italiei. Pe Murat l-a aşezat pe tronul Regatului Neapoleluj. Fratele său Joseph este, cu începere din 1808, rege al Spaniei. Cu toate acestea, Franţa nu are mijloacele care să-i permită să rivalizeze cu Anglia pe mare; încercările de debarcare nu-si ating scopul. Astfel, cu începere din 1806, comerţul Europei continentale cu britanicii e întrerupt prin Blocada continentală. Se pune problema „cuceririi mării prin forţa uscatului", a asfixierii Marii Britanii — duşman neînduplecat — prin slăbirea economiei sale, care nu poate renunţa la importuri şi la pieţele europene. Voinţa de a controla coastele europene şi de a zăgăzui contrabanda englezească explică expansiunea: anexare a coastelor Germaniei de nord, a statelor pontificale, intervenţie în Portugalia, în 1807, controlare a ţărmurilor Dalmaţiei. Dar Marea Britanic rămîne în continuare stăpîna incontestabilă a mărilor, iar comerţul ei exterior face dovada uluitoarei sale capacităţi de adaptare. Baltica e închisă la Tilsit, dar mica insulă Helgoland din Marea Nordului e o bază activă a contrabandei, ca si, în Mediterana, Sicilia, Malta, insulele ioniene şi Imperiul Otoman, care, pe Dunăre, permite accesul spre Europa Centrală. Blocada continentală constituie aşadar, parţial, un eşec; Europa continentală nu se poate lipsi de produsele industriale britanice, mai ales de textile, pe care economia franceză e incapabilă să le înlocuiască. Pe de altă parte, Blocada impune o reorganizare a comerţului englezesc; din acea clipă, produsele britanice pătrund masiv în America Latină. Cu toate acestea, între 1810 şi 1812, cheltuielile tot mai mari pe care le presupune conflictul şi sporirea eficienţei Blocadei au ca rezultat, în Anglia, o scădere a producţiei, un şir de falimente, şomaj, mizerie, în pofida propagandei radicalilor, care, ca Jeremy Bentham de pildă, cer reforma parlamentară, opinia publica, m majoritate, rămîne legată de instituţiile existente. Regatul Unit care-şi demonstrează în această perioadă coeziunea morala Ş1 naţională, este inspiratorul şi agentul esenţial al rezistenţei în ta> tiranului de pe continent. El constituie de asemenea modsi J^ ^ cf* alternativ al unui regim liberal, care n-are nevoie de arme ca sa impună. Popoarele europene din Marele Imperiu, Stăpîn sau protect Europei, Napoleon găseşte peste tot în teritoriile cucerite c° REVOLUŢIA 275 ratori şi admiratori. Cu toate acestea, dominaţia Marii Naţiuni suscită un dublu reflex, de admiraţie şi de respingere. Franţa nu se mulţumeşte, într-adevăr, să aducă teritoriilor ocupate libertatea şi egalitatea civilă ale anului 1789; popoarele supuse sînt datoare cu contribuţii şi soldaţi în aceeaşi măsură ca şi popoarele aliate. Ele alimentează războiul. în Germania, deşi Goethe, consilier al ducelui de Weimar, primeşte la Erfurt, în 1808, acvila Legiunii de Onoare, el aparţine (Je-acum unei lumi dispărute, cea a cosmopolitismului Epocii Luminilor, în Germania, la contactul cu brutala prezenţă franceză, renaşte măreţia Reich-ului medieval. Cuvintele nu au chiar aceeaşi semnificaţie ca în Franţa, Volk-ul germanic nu este le peuple francez. Este comunitate de suflet, sînge şi limbă mai mult decît adunare de cetăţeni, definindu-se prin supunerea faţă de o autoritate materială şi spirituală superioară. Prusia e prima care găseşte în umilire forţa redresării. Cu începere din 1807, Fichte pronunţă la

Universitatea din Berlin prima Cuvîntare către naţiunea germană, vibrant apel la scuturarea lanţurilor sclaviei, în Prusia, cu toată rezistenţa claselor privilegiate, începe reforma statului, a armatei, aînvăţămîntului. Astfel, în 1813, regele Prusiei declară „război pentru cucerirea independenţei" împotriva lui Napoleon şi lansează un apel „către poporul meu". Cu toate acestea, se pare că în Germania nu masele populare au stat la originea elanului patriotic. Dimpotrivă, în Regatul Neapolelui (mişcarea naţională sau banditism?), în Tirol şi mai ales în Spania, cu începere din 1807, prezenţa franceză e violent contestată. Războiul din Spania nu este o mişcare univocă. O parte a elitelor, adepte ale ideilor iluministe, asa-numiţii afrancesados, fac ca încercările de reformă ale lui Napoleon să se întoarcă împotriva acestuia; Cortes-urile de la Câdiz ţin desigur seama, cu începere din 1810, de tradiţia şi apartenenţa religioasă ale Spaniei, dar propun o Constituţie întemeiată Pe suveranitatea naţională, anularea privilegiilor, abolirea Inchi-Zlţiei. Simultan însă, o altă Spanie se revoltă, exprimîndu-se în Sferillas; e „Spania neagră", ai cărei combatanţi adoptă simboluri P'oase. Iar împotriva puterii uzurpatorului Joseph se ridică Spania Pr°p,lnciilor' ce-Şi aPără libertăţile tradiţionale. ^md vine vremea eşecurilor, apoi a marelui reflux, Napoleon dee de înfruntat un alt popor: în 1812, el vine, în fruntea a 450 000 ^ °ameni din „armata naţiunilor", să se piardă în imensitatea asca. Relaţiile sale cu ţarul Alexandru I s-au deteriorat treptat; 276 EUROPA DOMINANTĂ Napoleon nu e deloc mulţumit de ambiţiile Rusiei privitoare la strîmtori (cu toate acestea, în 1811-1812, Imperiul Otoman trebuie să cedeze Basarabia); Rusia se teme de renaştereăTunei Polonii independente şi, în sfîrşit, Blocada continentală provoacă o reducere drastică a exporturilor ruseşti, în faţa invaziei, ţăranii îl hărţuiesc pe ereticul ce întinează măicuţa Rusie; în septembrie 1812, locuitorii Moscovei îi opun împăratului o rezistenţă pasivă. Cînd Napoleon se hotărăşte să ordone retragerea Marii Armate, un manifest imperial vorbeşte de „pedeapsa înspăimîntătoare care-i loveşte pe cei ce îndrăznesc sa pătrundă cu gînduri de război în sînul puternicei Rusii", în încercarea prin care trece, aristocraţia rusă, care, în marea ei majoritate, declara că dispreţuieşte grosolănia ţăranilor şi că nu vrea să vorbească decît franţuzeşte, reînnoadă legăturile cu pămîntul şi poporul de jos. Cu toate acestea, ambiguitatea personalităţii ţarului Alexandru I, diversitatea înclinaţiilor sale, cînd liberale, cînd autoritare, cînd mistice, dar şi succesele ruseşti — în 1814, cazacii campează pe Champs-Elysees, iar ţarul joacă rolul de arbitru al Europei, apoi, în 1815, îi cheamă la realizarea Sfintei Alianţe pe suveranii creştini ai Europei sub egida Sfintei Treimi — fac ca bătrîna Rusie, mult timp izolată în răsăritul Europei, să-si regăsească locul în chiar inima continentului. Astfel, Revoluţia şi Imperiul au reuşit să întărească particularismul rusesc si, în acelaşi timp, să înscrie Rusia în concertul civilizaţiei europene. Importanţa modelului francez. Napoleon încearcă în 1815 să înfrunte destinul. Revenirea lui în timpul celor 100 de zile nu contribuie decît la perpetuarea legendei. Suveranul redevine o vreme fiul Revoluţiei, apoi, după Waterloo, captivul romantic din Sfînta Elena, unde se poate da drept creatorul Europei naţiunilor. Pe de altă parte, Congresul de la Viena, din 1815, pare să reînvie Europa regilor. Dar cosmopolitismul elitelor nu mai este decît o rămăşiţă. Desigur, perioada 1789-1815 nu se poate limitai4 saltul Marii Naţiuni, căci Anglia, care-şi sporise avansul econoW faţă de statele de pe continent, îşi menţine imperturbabil u° a model liberal. Franţa desăvîrseşte totuşi, aşa cum a spus Hege^ istoria Europei. Ea n-a inventat liberalismul, dar a dat consiste", statului-naţiune. Si, datorită ei — sau împotriva ei —, mai rnu' Apusul Europei decît în Răsărit, popoarele au devenit conşu6 că viaţa lor comună le conferă poate un destin istoric comunI REVOLUŢIA 2?7 Ele au fost uneori ajutate de reformele efective realizate de ocupantul francez: Codul Civil a fost impus în numeroase state (Italia, Renania...), a fost abolită starea de dependenţă a

ţăranilor, iar privilegiile — puse sub semnul întrebării. Nu trebuie însă să exagerăm aceste evidente transformări petrecute în Europa; în polonia, Napoleon n-a putut să impună nici abolirea drepturilor feudale, nici egalitatea civilă pentru evrei, în realitate, influenţa Revoluţiei Franceze se exercită în istoria veacului al XlX-lea european ca un model şi, în orice fel s-ar fi scris istoria, evenimentele perioadei 1789—1815, chiar dacă se încearcă ocultarea lor, obsedează întreaga Europă. Ele oferă elemente de referinţă, exempla moderne care nu mai sînt furnizate de Antichitatea greco-romană. Ridicarea popoarelor nu mai constituie revoltasacrilegiu împotriva unei ordini veşnice; ^romantismul va contribui la exaltarea tuturor aspectelor insurecţiei săvîrşite în numele libertăţii popoarelor reunite în naţiuni. Dar Revoluţia a oferit un alt model: edificarea unui stat care să reprezinte naţiunea (sau ceea ce se numeşte aşa) permite utilizarea şi controlarea forţelor eliberate ale popoarelor. Această organizare a statului este cu atît mai necesară cu cît Revoluţia Franceză a determinat apariţia, alături de dragostea pentru libertate, a dorinţei vii şi uneori antagoniste de egalitate. Astfel, Revoluţia descătuşează istoria Europei: memoria furtunii devine atunci instrument al unui destin. DOCUMENT Napoleon văzut de Tolstoi »Ca un fel de antrenament şi ca o pregătire pentru mişcarea ce avea să l*: producă, forţele Apusului tind în repetate rînduri — în 1805, 1806, ^ ' Şi 1809 — spre răsărit, întărindu-se şi crescînd. în 1811, grupul de eni care s-a închegat în Franţa se uneşte, într-un singur tot uriaş, cu de»031"6-6 ^uroPe* Centrale. O dată cu grupul acesta în plină creştere se Mfîc ta~^ ma* mu't' î*1 omul Pus în fruntea mişcării, puterea de jus-cea e' n Perioada celor zece ani de pregătire, care a precedat mişcarea Lur0 are> °mul acesta vine în contact cu toate capetele încoronate ale 0PUne^!j J">espuiafi de autoritatea lor, aceşti stăpînitori ai lumii nu pot «ens ea'ului napoleonian de glorie şi grandoare, ideal lipsit de orice lci un ideal raţional. Ei se străduiesc, care mai de care, să-şi 278 EUROPA DOMINANTĂ dezvăluie în faţa lui nemernicia. Regele Prusiei îşi trimite soţia să cîştige graţiile marelui om; împăratul Austriei consideră drept o favoare făptui că omul acesta a primit-o în patul său pe fiica Cezarilor; papa, care are în păstrarea lui sfînta sfintelor tuturor popoarelor, se pune, cu religia lui, în slujba măririi acestui mare om. Şi nu atît Napoleon însuşi se pregăteşte pentru rolul ce avea să-l joace, cît îl pregătesc toţi cei ce-l înconjoară şi-i conving să ia asupra-si întreaga răspundere pentru tot ce se întîmplă şi §e va mai întîmplă în viitor. Nu-i faptă, nu-i nelegiuire sau înşelăciune de rînd pe care, săvîrşind-o, să nu o fi aflat transformată pe loc în chip de ispravă măreaţă, în gura celor din jurul său. Cea mai mare sărbătoare pe care sînt în stare să o născocească pentru el germanii este sărbătoarea victoriilor de la Jena şi Auerstaedt. Nu numai el e mare; mari sînt şi strămoşii şi fraţii şi fiii lui vitregi şi cumnaţii lui. Tot ceea ce fac oamenii din jurul său fac numai pentru a-l lipsi de ultimele licăriri ale raţiunii şi a-l pregăti pentru groaznicul lui rol. Şi, cînd e gata el, sînt gata şi forţele. Invazia se îndreaptă spre răsărit şi îşi atinge ţinta finală — Moscova. Capitala e luată; armata rusă este mai zdrobită decît fuseseră zdrobite vreodată armatele inamice în toate bătăliile anterioare, de la Austerlitz şi pînă la Wagram. Dar, deodată, în locul acelor întîmplări şi al acelei genialităţi, care pînă acum îl duseseră atît de consecvent, printr-un nesfîrşit şir de succese, spre ţinta finală, se iveşte o serie infinită de întîmplări contrarii, începînd cu guturaiul de la Borodino şi sfîrsind cu gerul şi cu scînteia care a dat foc Moscovei; iar în locul genialităţii ies la iveală o prostie şi o ticăloşie fără seamăn. Invadatorii fug, se întorc înapoi şi iarăşi fug; si, de-aci încolo, toate întîmplările sînt, cu consecvenţă, nu în favoarea, ci împotriva lui. Se produce o mişcare inversă, de la răsărit la apus, a cărei asemănare cu mişcarea de mai înainte, de la apus la răsărit, este remarcabilă. Aceleaşi încercări de mişcare dinspre răsărit către apus, din anii 1805,1807, 1809, preced mişcarea principală; aceeaşi constituire într-un

grup de dimensiuni uriaşe; aceeasi adeziune la mişcare a popoarelor din centrul Europei; aceeaşi şovăială la jumătatea drumului şi aceeaşi viteză pe măsură ce se apropie de ţintă. Parisul, ţinta finală, este atins. Guvernul napoleonian şi armata nap0" leoniană sînt distruse. Napoleon însuşi nu mai are nici o raţiune o& exista; tot ce întreprinde e în mod vădit lamentabil şi respingător, intervine iarăşi o întîmplare inexplicabilă; aliaţii îl urăsc pe Napole°n> ^ care văd cauza nenorocirilor: lipsit de forţe proprii, căzut de la pu'e J demascat în nelegiuirile şi perfidiile sale, el ar fi putut să fie consi de ei aşa cum îl consideraseră cu zece ani mai înainte şi cu un an . aceea, adică un bandit în afară de lege. Datorită însă unui fapt '"ţ^ul cabil, nimeni nu vedea în el banditul. Rolul său încă nu s-a încheiat- ,n care cu zece ani înainte şi cu un an mai tîrziu a fost socotit un ba REVOLUŢIA 2?9 afară de lege este acum surghiunit într-o insulă care îi este dată în deplin" stăpînire, împreună cu garda lui şi cu milioanele ce i se plătesc, nu se ştie pentru ce." L. N. Tolstoi, Război şi pace, ediţia a V-a trad. de Ion Frunzetti şi N. Parocescu Editura Univers, Bucureşti, 1985, pp. 283-285 fiarele roman al lui Tolstoi (1828-1910) apare în Rusia la sfîrşitul anilor 1860, Război şi pace e consacrat războiului patriotic din 1812, şi deci apariţiei în Rusia a sentimentului naţional modern. Autorul denunţă în acest fragment mitul lui Napoleon ca mare om şi făuritor al istoriei. 19. Europa din 1815 pînă în 1871: regii, popoarele, naţiunile Timp de o jumătate de veac, Europa continuă marile dezbateri legate de revoluţie, înfruntîndu-i pe cîrmuitori, cel mai adesea campioni ai absolutismului, preocupaţi de menţinerea unui armonios „concert european", popoarele îşi revendică libenatea, dar eşuează. Naţiunile, pe de altă parte, pornesc sase organizeze în state; Italia şi Germania reuşesc s-ofacă, aceasta din urmă fiind chiar pe punctul de a deveni principala forţă europeană. La Viena, în 1815, suveranii învingători ai Franţei convin să reinstaureze o ordine europeană întemeiată pe legitimitate, echilibru al puterilor, autoritatea monarhiilor conservatoare. Pe continent, imperiul austriac şi Rusia sînt garanţii continuităţii acestei situaţii. Regatul Unit, jucînd şi pe mai departe rolul de putere liberală, supraveghează menţinerea echilibrului european. Dar statele conservatoare se confruntă cu două mari mişcări destabilizatoare: liberalii doresc să promoveze instituţii reprezentative, patrioţii, animaţi de suflul Revoluţiei Franceze, proclamă dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, de a forma naţiuni. Cu toate acestea, în 1871, deşi Rusia ţarilor, care-si îndreptase atenţia spre Asia, îşi păstrează, în ciuda unor reforme, tradiţiile *autocratice, deşi Regatul Unit continuă să-şi joace rolul de spectator atent, Europa Centrală e tulburată de triumful Prusiei, care a realizat, în propriul ei folos, unitatea Germaniei, ca şi de reuşita unirii Italie1' Imperiul austriac, slăbit, nu mai controlează noul echilibru european. Europa devine o Europă a statelor. Europa Sfintei Alianţe şi a lui Metternich Europa anului 1815. Congresul de la Viena nu reconstituie dinaintea anului 1789. Desigur, Franţa, ocupată din punct vedere militar, e readusă la vechile ei frontiere, iar harta p0*1 EUROPA DIN 1815 PÎNĂ ÎN 1871 281 a Europei Centrale e simplificată în profitul marilor state î • gătoare. Regatul Ţărilor de Jos reuneşte Provinciile Unite şi T" '?" Je Jos austriece; el trebuie să constituie, în ochii britanicilor utilă barieră împotriva unei eventuale deşteptări a dorinţelor fran ceze de expansiune. Regatul Prusiei profită la est, ca şi Rusia şi Austria, de dezmembrarea Poloniei, dar mai ales cîştigă la vest \Vestfalia şi Renania. Devine unul dintre membrii cei mai importanţi ai Confederaţiei Germane, creată prin Actul din 10 iunie 1815. Această

confederaţie cuprinde 39 de state (regate, principate, oraşe libere), fiind prezidată de împăratul Austriei. Imperiul habsburgic continuă să domine ţările dunărene cu populaţie germană, maghiară, slavă; acestuia i se adaugă, în Italia, Regatul Lombardo-Veneţian. Restul peninsulei e divizat; statele cele mai importante sînt Regatul Neapolelui, statele papale, Regatul Sardiniei (Piemont). Ţarul îşi păstrează Finlanda şi Basarabia şi controlează direct un regat autonom al Poloniei în jurul Varşoviei. Alexandru I este la originea tratatului „Sfintei Alianţe", care-i reuneşte pe Habsburgul catolic Francisc I, pe Hohenzollernul protestant Frederic Wilhelm III al Prusiei şi pe ţarul însuşi, campion al ortodoxiei. Regatul Unit, pentru al cărui pragmatism invocaţiile mistice ale Sfintei Treimi nu au nici o valoare, preferă să lege cvadrupla alianţă orientată împotriva Franţei. Noua Europă este opera lui Mettemich, cancelarul Austriei. Ea se întemeiază pe marile principii ale legitimităţii, dar este şi o încercare de raţionalizare a hărţii Europei şi de organizare a „concertului european". Marile puteri victorioase îşi arogă dreptul de a interveni pentru menţinerea operei a cărei autoare este Viena; ele se pun de acord să ţină sub observaţie Franţa, acea „peşteră de unde suflă vîntul ce răspîndeşte moartea asupra corpului social" (Metternich). Astfel, în Europa primei jumătăţi a secolului al XlX-lea, „tratatele din 1815" simbolizează reacţia autoritară a Agilor, care vor să încătuşeze popoarele. Cu toate acestea, între războiul revoluţionar şi imperial şi conflagraţia europeană din l^14, secolul al XlX-lea este o perioadă de pace europeană; con-lictele dintre state au caracter limitat. t °lt Serali. Europa regilor nu este în întregime o Europă absof"tlstă- ^Regatul Unit nu este desigur o democraţie; aristocraţia lo"01^ domină în continuare *Camera Lorzilor şi administraţia Cala; deputaţii Comunelor nu sînt aleşi decît de 400 000 de 282 EUROPA DOMINANTĂ electori. Dar regimul parlamentar funcţionează. Cabinetul depinde de majorităţile, *tory sau *whig, din Adunări; suveranii (regina Victoria începînd din 1837) respectă libertăţile parlamentare Opinia publică joacă de-acum un rol important: Cobden profită de acest lucru cu ocazia campaniei pentru liberul schimb, iniţiată în 1839. în 1832 şi 1867, se adoptă reforme care măresc numărul electorilor şi numărul de locuri în parlament, încetul cu încetul, burghezia de afaceri îşi dă mîna cu marii proprietari pentru guvernarea ţării. Oligarhia se deschide către forţele vii ale economiei. Franţa, în pofida ambiguităţilor monarhiei restaurate de Ludovic XVIII, nu revine la formula absolutistă. Desigur, exprimarea folosită în preambulul Cartei „promulgate" de Ludovic XVIII în 1814 are un parfum reacţionar. Dar Carta e constituţională; opinia publică devine activă, citeşte ziarele, dezbaterile din Camere se animă. Carol X, apropiat de ultraregalişti („Ies ultras"), mai puţin abil decît fratele său, dă, începînd din 1824, impresia că vrea să interpreteze Carta într-un mod autoritar; el refuză „naţionalizarea" monarhiei, pe care o va încerca Ludovic Filip, rege al francezilor şi nu rege al Franţei, după Revoluţia din 1830. în Franţa, ca şi în Anglia şi Europa de nord-vest, presa se dezvoltă şi contribuie la accelerarea circulaţiei ideilor. Şcoala, cel mai adesea la iniţiativa statului, se afirmă din ce în ce mai pregnant. Puţin cîte puţin, puterea se laicizează. Regimurile autoritare, în restul Europei, monarhiile restaurate sau cele care s-au menţinut la putere nu revin decît în aparenţă la coordonatele Vechiului Regim. Din experienţa Revoluţiei şi a Imperiului, dar şi din ecourile despotismului luminat, ele au reţinut că forţa coroanelor se poate întemeia pe consolidarea mijloacelor de care dispun statele. Frederic Wilhelm III al Prusiei centralizează administraţia şi realizează uniunea vamală în cadrul regatului său, după care, în 1834, propune Uniunea Vamală Germană (*Zoll-verein) celorlalte state ale Confederaţiei Germane. Un serviciu militar obligatoriu de trei ani, dezvoltarea unui

învăţămînt administrat de stat întăresc coeziunea acestui regat alcătuit din regiuni cît se poate de diferite, cum sînt Prusia în est şi Renania în vest. Austria este imperiul unei familii, Habsburgii; ea reuneşte diferite naţiuni ce-şi păstrează limba şi tradiţiile, în afara Regatului Lombardo-Veneţian, se disting domeniile ereditare din regiunea alpină — germane, slovene, italiene —, ţinuturile coroanei Boemi?1 EUROPA DIN 1815 PÎNĂ ÎN 1871 283 în majoritate slave — Boemia, Moravia, Silezia —, regatul Galiţiei __ locuit de polonezi şi ruteni —, ţările coroanei lui Ştefan cel Sfînt _-• Ungaria, Transilvania, Croaţia — şi, ca anexă, provincia Serbia. Germana este limba autorităţilor de stat şi a armatei. Doar regatul Ungariei dispune de o guvernare separată. Imperiul e dominat de o birocraţie de înalţi funcţionari recrutaţi din rîndurile aristocraţiei, pînă în 1848, suverani mediocri îl lasă să guverneze pe Met-ternich. Rusia ţarului Alexandru I nu are încă decît aproximativ 50 milioane de locuitori, în proporţie covîrşitoare ţărani. Dar, deşi ţarul autocrat, care se erijează în salvator al Europei după 1815, manifestă unele veleităţi liberale şi anumite tendinţe spre misticism, Nicolae I, succesorul lui în 1825, nu va întîrzia să revină la politica de închistare a Rusiei în propriile ei tradiţii şi în religia ortodoxă. Din acel moment, elitele ruseşti vor ezita între o cale deschisă spre Occident, „europeană", şi o cale naţională, specific rusească şi *slavofilă. Popoarele se deşteaptă (1815-1848) Europa romantică. Anii de după 1815 reprezintă în acelaşi timp revenirea la o epocă de pace şi libertate după despotismul napoleonian, dar şi restaurarea legitimismului. Curentul romantic care influenţează elitele diferitelor state îmbină deseori misticismul şi efuziunea lirică, fiind însă şi purtător al spiritului modern al secolului ; exaltînd libertatea artistului, agent şi profet al istoriei, el coincide cu liberalismul, ia apărarea popoarelor oprimate. Europa romantică îşi găseşte unitatea în anii 1820, cînd susţine lupta grecilor răsculaţi împotriva tutelei otomane. Acolo, pe pă-mînt grecesc, îşi face apariţia, prin Byron şi Chateaubriand, Delacroix şi Hugo, o formă de sensibilitate europeană filoelenă alimentată de marile momente ale istoriei europene, începînd cu Antichitatea şi continuînd cu lupta multiseculară împotriva otomanilor, ca şi de caracterul modern al luptelor de emancipare a popoarelor. Căci poporul devine o entitate romantică, ce se afirmă în luptele pentru libertate. Revoluţia de la 1830 din Franţa e astfel Profund romantică, deoarece uneşte elanul liberal împotriva puterii ^acţionare a lui Carol X cu elanul patriotic, naţional, simbolizat ^e cele trei culori ale drapelului, ce-şi revendică moştenirea "Marii Naţiuni". 284 EUROPA DOMINANTĂ Dar Europa romantică, deşi n-a plîns în zadar pe ruinele de la Missolonghi, deşi a primit favorabil, în 1830, tînăra naţiune belgiană catolică eliberată de sub tutela Provinciilor Unite, nu poate decît să deplîngă evenimentele sîngeroase care au loc în 1831 la Varşovia. Statele, într-adevăr, nu eliberează decît popoarele care nu le ameninţă puterea. Ele au ajutat Grecia, cu începere din 1827, să se elibereze de îstanbul, i-au dat chiar un suveran german, pe bavarezul Otto, în 1832; dar îl lasă pe ţarul Nicolae I să reprime răscoala polonezilor, mulţumindu-se să primească în Occident elitele polone plecate în exil. Liberalism şi elan naţional. Europa este, într-adevăr, agitată de dubla revendicare liberală şi naţională, ba chiar şi socială uneori. Focarele sînt numeroase: Spania, unde, în 1823, Franţa intervine pentru a susţine legitimismul, Irlanda rurală şi catolică în luptă împotriva uniunii impuse de Marea Britanie în 1801, Serbia care-şi obţine în 1829 autonomia în cadrul Imperiului Otoman. Manifestările cele mai importante au loc în Italia şi Germania, în Italia, Risorgimento e urmarea firească a iluminismului (*illuminismo) secolului al XVIII-lea şi a influenţei Revoluţiei şi Imperiului. Primele mişcări, lovituri de forţă reprimate în scurtă vreme, sînt declanşate de organizaţiile secrete ale cărbunarilor (carbonari), între 1820 şi 1831. Cea de a

doua etapă e marcată de personalitatea romantică a lui Giuseppe Mazzini, care pune bazele organizaţiei revoluţionare „Tînăra Italie" în 1831, încercînd să lărgească mişcarea într-o „Tînără Europă", în 1834. Mazzini promovează ideea unei Italii unitare şi republicane. Pînăîn 1848, „internaţionala" regilor e destul de puternică pentru a restabili ordinea cînd aceasta e ameninţată. Mişcarea naţională germană e mai complexă. Unul dintre curente menţine tradiţia liberală ce-si are rădăcinile în Revoluţia Franceză, dar, chiar şi printre patrioţii germani reuniţi în asociaţia studenţească Burschenschaft, curentele liberale se contopesc într-o aspiraţie mai pronunţat şi mai specific germană, libertatea, nu a individului, ci a naţiunii (Volkstum), entitate colectivă, pusa io evidenţă de un stat puternic. Dar Metternich veghează; Prin intermediul Dietei de la Frankfurt, el limitează puterile adunărilor constituţionale, îi supraveghează pe studenţi, cenzurează presa1848: primăvara popoarelor. Ca urmare a revoluţiei din februar' 1848, care, la Paris, proclamă Republica („A doua Repubh'ca EUROPA DIN 1815 PÎNĂ ÎN 1871 285 Europa e cuprinsă de flăcări şi, în cîteva săptămîni edificiu realizat la Viena în 1815 pare ameninţat, însuşi sistemului e zdruncinat din temelii: în martie 1848, în imper'"î habsburgic, Metternich, acest simbol al stabilităţii europene e obligat să fugă din faţa răscoalei; liberalii şi democraţii de'la Viena par să controleze vechea capitală a Habsburgilor. Paralel la Budapesta, Kossuth proslăveşte libertăţile maghiare, în timp ce praga îi cheamă pe slavi la unitate. în Italia, austriecii trebuie să evacueze Milano. La Neapole, Florenţa, Roma, Torino, suveranii trebuie să promulge în grabă Constituţii liberale. în Germania, de asemenea, suveranii sînt constrînşi să facă unele concesii liberale, ca, de pildă, în Baden, Bavaria şi mai ales la Berlin, unde Frederic Wilhelm IV promite o adunare aleasă prin sufragiu universal. Pe de altă parte, la Frankfurt pe Main au loc în mai lucrările Adunării Naţionale, care încearcă edificarea Germaniei unite. Trebuie oare inclusă Austria într-o „Germanie Mare"? în cele din urmă, în martie 1849, deputaţii de la Frankfurt îi propun coroana regelui Prusiei, Frederic Wilhelm. Cu toate acestea, entuziasmul liberal şi naţional nu se bazează decît pe o elită restrînsă. Deşi, în marile oraşe, o parte a populaţiei de rînd trece de partea ideii naţionale, ţăranii nu reacţionează deloc. Uneori, înşişi notabilii liberali se tem de riscurile subversiunii sociale. Aşa stau lucrurile în Franţa, unde provincia priveşte cu spaimă revoluţia ce are loc la Paris şi aspiraţiile ei sociale; muncitorii adunaţi în Atelierele Naţionale sînt masacraţi în iunie 1848, iar autorităţile speră că Ludovic Napoleon Bonaparte, pe care-l aleg preşedinte al Republicii în decembrie 1848, va putea restabili ordinea, în două etape, decembrie 1851, apoi decembrie 1852, „suveranul-preşedinte" restaurează Imperiul şi anulează libertăţile. În restul Europei, Revoluţia cunoaşte un reflux rapid. Frederic wilnelm refuză coroana de împărat german, iar Adunarea Naţio-nală de la Frankfurt e dizolvată în iunie 1849. în imperiul habsbur-§lc> noul împărat, Franz Joseph (1848-1916), reprimă insurecţiile .ipnale şi liberale. Ajutorul Rusiei, apărătoare a coroanelor, îi ^gaduie să înfrîngă revolta maghiarilor lui Kossuth. în sfîrşit, de. r'6^" rLocupă Peninsula Italică, iar o armată franceză lichi-Piu^rd" *^9, Republica Romană a lui Mazzini; în 1850, papa restabileşte autoritatea asupra statelor pontificale, rărea Vechii Ordini pare pretutindeni un fapt împlinit. 286 EUROPA DOMINANTĂ ] De la naţiuni la state (1848-1871) Unitatea italiană şi unitatea germană. După curmarea entuziasmului ce cuprinsese popoarele, vine vremea realismului. Noul rege al Piemontului, Victor Emmanuel, ajutat de primministrul său Cavour, îşi modernizează regatul, sprijinindu-se pe burghezia industrială din nordul Italiei. Susţinut de Napoleon III, care, din fidelitate faţă de legendara moştenire napoleoniană, are în vedere înlesnirea apariţiei unei Europe a naţiunilor, Lombardia este

eliberată, în 1859, de sub tutela austriacă, în 1861, Victor Emmanuel II e proclamat rege al Italiei. Veneţia este eliberată în 1866. în sfîr-şit, în 1870, profitînd de înfrîngerea francezilor, italienii pătrund în Roma. Papa Pius IX se consideră prizonier în Vatican. Unitatea italiană reuneşte un Nord deja industrial, dominat de burghezia liberală, şi un Mezzogiorno de ţărani săraci şi analfabeţi folosiţi pe latifundia, marile domenii funciare exploatate extensiv. Italia trebuie să edifice şi ea un stat. Unitatea germană se realizează în jurul Prusiei, stat organizat şi puternic, care beneficiază de avîntul industrial al Ruhr-ului. Bismarck, care devine în 1862 prim-ministru al regelui Prusiei Wilhelm I, nu este un liberal. Fără să caute adeziunea maselor, îşi propune să înfăptuiască unitatea germană prin forţă, în folosul Prusiei. Austria, care l-ar fi putut împiedica să-şi realizeze scopurile, e repede învinsă la Hradec Kralove/Koniggrătz, în 1866. Confederaţia Germaniei de Nord cuprinde 21 de state organizate în jurul Prusiei. Mai rămîne să se atenueze particularismul regatelor catolice din sud, mai ales al Bavariei lui Ludovic II. Pentru a declanşa aşadar un avînt patriotic în rîndurile germanilor, Bismarck provoacă Franţa în mod deliberat. Napoleon III se lasă prins în cursă. Victoria Confederaţiei asupra Franţei permite proclamarea Imperiului German, la 18 ianuarie 1871, în Galeria Oglinzilor din palatul Versailles. Franţa trebuie să cedeze Alsacia şi Lorena. Crearea Imperiului German, ce-si întemeiază puterea pe cele 41 milioane de locuitori şi pe creşterea economică rapida» afectează echilibrul european. Europa anului 1871. Anglia liberală a reginei Victoria este la apogeul puterii sale. Libertăţile individuale sînt garantate şi, chia dacă puterea rămîne încă în mîinile aristocraţiei, reforma raia din 1867, care extinde dreptul de vot, anunţă o e EUROPA DIN 1815 PÎNĂ ÎN 1871 . Regatul Unit, care e stăpîn asupra tuturor mărilor globului şi care-şi construieşte un imens imperiu colonia], e o nutere mai mult mondială decît europeană; tocmai de aceea ră-mîne spectator în faţa răsturnărilor de situaţie ce au loc pe scena europeană, avînd grijă doar să-si păstreze controlul asupra Medite-ranei. Aşa se explică, în 1854-1856, participarea sa împreună cu Franţa la Războiul Crimeii, menit să ţină piept veleităţilor expansioniste ale Rusiei. Franţa îşi găseşte cu greu un regim stabil. Din A doua Republică, Napoleon III nu păstrează decît sufragiul universal, atent controlat. „Cezarismul democratic" pe care-l practică restrînge libertăţile, întărind autoritatea unui stat pus în slujba modernizării economiei. Dar personalităţile liberale eliminate reapar, profitînd de faptul că puterea imperială îşi pierduse suflul. înfrîngerea militară suferită în faţa Germaniei scoate de pe scenă un regim care contase pe victorie ca să prindă puteri. La 4 septembrie 1870, e proclamată Republica. Ea îşi asumă, în 1871, şocul înfrîngerii şi reprimă insurecţia din timpul Comunei din Paris. Austria rămîne un stat multinaţional, în 1867, Franz Joseph cade la învoială cu maghiarii: Ungaria devine autonomă. Dar acest compromis ce dă naştere Austro-Ungariei nu rezolvă problemele slave. Infrîngerea suferită în Crimeea a demonstrat slăbiciunea Rusiei. Ţarul Alexandru II (1855 — 1881) încearcă să realizeze reforme, dintre care cea mai importantă este, în 1861, abolirea iobăgiei. Pe de altă parte, populaţia sporeşte cu repeziciune; imperiul se întinde în Asia, iar Siberia e, puţin cîte puţin, populată, în această perioadă, ţarul reprimă cu brutalitate răscoala poloneză de eliberare naţională din 1863. Poate fi oare reformat un stat ce nu se sprijină pe o opinie publică liberală? *Intellighenţia, minoritară, e divizată; anumiţi intelectuali vor „să se apropie de popor", văzînd salvarea Rusiei în revenirea la izvoarele slave. Europa regilor, din 1815, a devenit Europa statelor. Dar aceste state europene, chiar dacă fac parte din aceeaşi civilizaţie, nu se află la acelaşi nivel de dezvoltare, într-o perioadă în care doar Puterea economică poate da forţă militară. Anglia, a cărei politică lrrvariabilă este să vegheze asupra echilibrului european, încă nu ^ ueliniştită cu adevărat din cauza puterii

Germaniei. Totuşi, în . °' l, într-o perioadă în care Franţa e slăbită de războiul din 1870, austro-ungar se luptă cu naţionalismul popoarelor slave, 288 EUROPA DOMINANTĂ iar Rusia nu-şi găseşte drumul modernizării, nici un stat nu este în măsură să se afirme ca o contrapondere a Germaniei pe care Bismarck tocmai o edifică. DOCUMENTUL l Sfînta Alianţă (26 septembrie 1815) \ „în numele Preasfmtei şi Indivizibilei Treimi. Maiestăţile Lor împăratul Austriei, Regele Prusiei şi Ţarul Rusiei, ca urmare a importantelor evenimente care au determinat în Europa cursul ultimilor trei ani şi cu deosebire a binefacerilor pe care dumnezeiasca Providenţă s-a milostivit să le reverse asupra statelor ale căror guverne si-au pus încrederea şi nădejdea în ea, şi doar în ea, dobîndind convingerea intimă că e necesar ca drumul de urmat de către puteri în relaţiile lor mutuale să fie întemeiat pe sublimele adevăruri cuprinse în învăţătura eternei religii a lui Dumnezeu mîntuitorul: Declară solemn că prezentul act nu are ca obiect decît dorinţa de a manifesta în faţa Universului hotărîrea lor nestrămutată de a nu adopta ca regulă în conduita lor, fie în administrarea statelor lor respective, fie în relaţiile lor politice cu orice alt guvern, decît preceptele acestei sfinte religii, precepte de justiţie, dragoste şi pace. [...] în consecinţă, Maiestăţile Lor au convenit articolele următoare: An. L — în conformitate cu mesajul Sfintei Scripturi, care porunceşte tuturor oamenilor să se considere fraţi, cei trei monarhi contractanţi rămîn uniţi prin legăturile unei fraternităţi adevărate şi indisolubile, conside-rîndu-se membri ai aceleiaşi patrii, şi-şi vor acorda în toate împrejurările şi în orice loc asistenţă, ajutor şi sprijin; considerîndu-se faţă de supuşii şi armatele lor ca nişte capi de familie, îi vor conduce în acelaşi spirit de fraternitate de care sînt însufleţiţi în vederea apărării religiei, a păcii şi justiţiei. An. 11. — în consecinţă, singurul principiu de urmat, fie între amintitele guverne, fie între supuşii lor, va fi acela de a se sprijini reciproc, de a da dovadă printr-o bunăvoinţă de neclintit de afecţiunea mutuală de care trebuie să fie animaţi, de a nu se considera cu toţii decît membri ai uneia şi aceleiaşi naţiuni creştine, cei trei suverani aliaţi neconside-rîndu-se pe ei înşişi decît trimişi de Providenţă să guverneze trei ramuri ale uneia şi aceleiaşi familii, adică: Austria, Prusia şi Rusia, proclarnîn" astfel că naţiunea creştină din care ei şi popoarele lor fac parte nu are cu adevărat alt suveran decît pe Cel căruia îi aparţine ca singur posesor puterea, căci în El singur se află reunite toate comorile dragostei, EUROPA DIN 1815 PÎNĂ ÎN 1871 s; nesfîrşitei înţelepciuni, adică pe Dumnezeu, divinul nostru Mîntuitor jsiis Cristos, verbul Celui Preaînalt, cuvîntul dătător de viaţă. Maiestăţile T0J- recomandă în consecinţă cu cea mai iubitoare solicitudine popoarelor lor, ca unică modalitate de a se bucura de această pace care-şi are originea jd conştiinţa curată şi care ea singură e durabilă, să se călească zi de zi tot jnai mult în spiritul principiilor şi al exercitării datoriilor pe care dum-ezejescul Mîntuitor le-a transmis oamenilor. Art. III- — Toate puterile care vor dori să mărturisească solemn principiile sacre ce au dictat prezentul document şi vor recunoaşte cît este de ^portant pentru fericirea naţiunilor prea mult timp zbuciumate ca aceste adevăruri să-şi exercite de acum înainte asupra destinelor omeneşti întreaga influenţă de care dispun vor fi primite în această sfihtă alianţă pe cît de călduros, pe atît de cordial. Făcut în trei exemplare şi semnat la Paris, în anul de graţie 1815, 14/26* septembrie. Francisc Frederic Wilhelm Alexandru" Acest pact e semnat de împăratul — catolic — Francisc al Austriei, de regele — protestant — Frederic Wilhelm al Prusiei şi de ţarul — ortodox — Alexandru, care este şi inspiratorul

actului. Anglia n-a vrut să semneze. Pragmatismul ei pune la îndoială accentele mistice ale lui Alexandru. Textul are mai degrabă o importantă morală decît politică; el opune în mod implicit drepturilor omului respectul faţă de Providenţă. DOCUMENTUL 2 Declaraţia de independenţă a Greciei (ianuarie 1822) „Naţiunea greacă ia drept martori Cerul şi Pămîntul că, în pofida jugului cumplit al otomanilor care o ameninţă cu distrugerea, ea continuă să existe. După ce a înlăturat violenţa doar prin curajul fiilor ei, îşi declară azi "J faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, prin organul reprezentanţilor 31 legitimi reuniţi în congres naţional, independenţa politică. Prima cifră indică data conform calendarului iulian, folosit încă în ţările e fit ortodox, în urmă cu douăsprezece zile fată de calendarul gregorian, a doua cifră. 290 EUROPA DOMINANTA Acest război este un război naţional şi sfînt; el n-are alt scop decît revigorarea naţiunii şi reintegrarea ei în drepturile de proprietate, de onoare şi de viaţă ce ţin de destinul popoarelor civilizate. Trebuie oare grecii, singurii dintre toţi europenii, să-fie excluşi ca nedemni de aceste drepturi pe care Dumnezeu le-a hărăzit tuturor oamenilor? Ori să fi fost ei condamnaţi prin natura lor la o veşnică robie, Ce perpetua în rîndurile lor spolierea şi masacrele? Putea fi oare vreodată legalizată de dreptul european al ginţilor forţa brutală a unor hoarde barbare, care, fără să fi fost niciodată provocate, au venit, precedate de măceluri şi urmate de spiritul de distrugere, să se aşeze în mijlocul nostru? în temeiul acestor principii şi convinşi de drepturile noastre, nu vrem nu cerem decît să ne reintegrăm în comunitatea europeană, în care religi^ obiceiurile şi poziţia noastră ne cheamă să ne unim cu marea familie creştină, înaintăm într-o desăvîrşită unitate de voinţă spre eliberarea noastră, cu hotărîrea fermă de a o cuceri ori de a ne înmormînta pentru totdeauna dezastrul sub o măreaţă ruină demnă de originea noastră." E. Driault şi Lheritier, Histoire diplomatique de la Grece de 1821 ă nosjours, voi. I, P.U.F., Paris, 1925, pp. 168-169 Mişcarea naţională grecească împotriva dominaţiei otomane nu-şi va atinge scopul decît în 1827, cu ajutorul marilor puteri europene, determinate de opinia publică din ţările lor. DOCUMENTUL 3 Mazzini: organizaţia „Tînăra Europă" „Tînăra Europă, Libertate, Egalitate, Omenie. Act de Fraternitate. — Noi, subsemnaţii, oameni ai progresului şi libertăţii, cu credinţă în egalitatea şi fraternitatea oamenilor, în egalitatea şi fraternitatea popoarelor, cu credinţa că omenirea e chemată să purceadă, printr-un progres continuu şi sub imperiul legii morale universale. la dezvoltarea liberă şi armonioasă a propriilor sale facultăţi [...], conviOŞ că fiecare om şi fiecare popor au o misiune de îndeplinit [...], convinşi i sfîrşit că unirea oamenilor şi a popoarelor trebuie să îmbine protec,^ liberei exercitări a misiunii individuale cu certitudinea că totul e făcut . vederea dezvoltării misiunii generale [...], constituiţi anterior în organ zaţii naţionale libere şi independente, nuclee de bază ale « Tinerei Iţa'11 ale « Tinerei Polonii» şi ale « Tinerei Germanii»[...], EUROPA DIN 1815 PÎNĂ ÎN 1871 păuniţi în cadrul acestei adunări [...], semnăm un act de fraternii labil azi ?i mereu, relativ la tot ceea ce priveşte ţelul general [.. i Berna, 15 aprilie 1834" Documents d'histoire voi. 1,1776-1850,

Colin, Paris, col. „U 2", 1964 CiusepPe Mazzini (1805-1872) aparţine marii generaţii romantice care-i . vocăpe „Dumnezeu şi Poporul". A făcut parte din mişcarea cărbunarilor /carbonari), apoi, după eşecul mişcărilor revoluţionare care au avut loc în Italia în 1830, pune în 1831 bazele organizaţiei „Tînăra Italie" şi, în 1834, ale organizaţiei „Tînăra Europă" (în acel moment, era în exil în Elveţia). Acestea urmau să înlesnească amplificarea luptei naţionale la scară europeană. 20. Industria transformă Europa In secolul al XlX-lea, Europa îşi asigură dominaţia asupra lumii prin popularea unor regiuni extraeuropene şi prin puterea economică. Excedentul de populaţie se revarsă pe tot globul (cu excepţia, totuşi, a Chinei). În acelaşi timp, densificarea circuitelor financiare şi a reţelelor de comunicaţie permite mai întîi industriei textile şi maşinii cu abur, apoi electricităţii şi motorului cu explozie să-şi subordoneze produsele obţinute la nivel mondial. Europa este în miezul unui sistem economie-lume. O creştere demografică mai rapidă decît cea care are loc în general pe glob şi care îngăduie europenilor să formeze peste oceane colonii de populare se adaugă unei creşteri economice sprijinite pe maşină şi unitatea de producţie. Europa se dezvoltă desigur în mod inegal, nordvestul continentului cunoscînd o accentuare a avansului care exista dinainte. Dar, cum Regatul Unit controlează ansamblul, Europa creează în secolul al XlX-lea un sistem * economie-lume al cărui centru organizator devine. Avîntul european Creşterea demografică şi emigrarea, în perioada 1800-1900, populaţia Europei se dublează, de la 200 la aproape 400 milioane de locuitori. De la acea dată, europenii reprezintă un sfert din populaţia mondială, faţă de o cincime în 1800. Acest avînt general se explică printr-o scădere rapidă a ratei mortalităţii, în timp ce rata natalităţii continuă să rămînă ridicată. Europa nu poate de altminteri să hrănească toate aceste gurl noi; o mare mişcare de emigrare, uşurată de progresele înregistra de navigaţia maritimă, îi răspîndeşte pe europeni în toată lume3-în secolul al XlX-lea, 70 milioane de europeni au părăsit Europ' > dintre care 50 de milioane definitiv. Aproximativ jumătate di*1 INDUSTRIA TRANSFORMA EUROPA einigranţi se stabilesc în Statele Unite, ceilalţi în America Lat' *• Australia şi Noua Zeelandă, în Africa de Sud, în timp ce ru '" populează Siberia şi ţinuturile caucaziene. Plecările se eşaloneaz-" ^g-a lungul întregului secol, ca să se accelereze apoi la începmui secolului al XXlea: irlandezii alungaţi de marea foamete de ia mijlocul secolului, englezii şi scoţienii, germanii, scandinavii Apoi, la cumpăna dintre secolele al XlX-lea şi al XX-lea, e rîndul italienilor şi al popoarelor din Europa Centrală să descopere calele vapoarelor de emigranţi. Aşa apar „Europele de peste mări". în acest timp, între 1800 şi 1900, echilibrul demografic dintre diferitele state europene se modifică. Dacă, la începutul secolului, Franţa, cu cei 29 milioane de locuitori ai săi, putea fi socotită o ,Chină a Europei", creşterea ei demografică cunoaşte o perioadă de încetinire, în timp ce alte state îşi dublează sau triplează populaţia. Originile revoluţiei industriale. Avîntul european nu e provocat de o mutaţie brutală, cum pare s-o indice expresia „revoluţie industrială", de-acum consacrată. El e rezultatul interacţiunii unor factori diferiţi: creşterea demografică perturbă cu începere din secolul al XVIII-lea comunităţi pînă atunci stabile; ea e însoţită de un lent progres al agriculturii, datorat generalizării culturilor furajere ce permit evitarea fenomenului de pîrloagă. Progresele tehnice răspund, şi ele, unor nevoi noi; astfel, penuria relativă de mangan explică recurgerea la huilă. Mijloace de comunicaţie mai rapide şi mai puţin costisitoare (căi ferate, vapoare cu abur) structurează pieţele naţionale, constituind vectorii marelui comerţ internaţional. Astfel se constituie reţelele de difuzare a produselor industriale.

Privită dintr-o perspectivă temporală mai îndelungată, transformarea imprimată Europei de revoluţia industrială se înscrie într-o amplă mişcare materială şi mentală care începe din Renaştere, poate chiar din secolul al XlII-lea. Această mişcare este materială: pavelele lui Cristofor Columb simbolizau deja efortul european e a cunoaşte şi organiza lumea. Avîntul marelui comerţ atlantic ln secolul al XVIII-lea acumulează capitalurile şi pune bazele P'eţelor. Revoluţia e însă şi mentală: dintr-o singură mişcare, >, eea?i. individualismul umanist şi lenta dezagregare a comuni-^' Or' comunităţi rurale închise, comunităţi de meşteşugari, inte-nzează progresul la nivelul habitudinilor europenilor. Cei dintîi, Se mai supun naturii, ci încearcă s-o transforme. 294 EUROPA DOMINANTĂ Capitalismul liberal. Astfel, marea transformare industrială a Europei nu poate fi separată de transformarea ei politică. Capitalismul prin natura sa, e liberal. Doar statul de drept care garantează libertăţile individuale poate permite iniţiativa, riscul calculat, adică investiţia productivă. Desigur, capitalismul nu ia naştere în secolul al XlX-lea, dar, deşi apăruse încă din Evul Mediu european în cetăţile comerciale din Italia sau de pe ţărmurile Mării Nordului el nu era încă decît un capitalism întemeiat pe negoţ şi nu reunea decît grupuri restrînse de producători şi consumatori privilegiaţi, în secolul al XlX-lea, asistăm la o schimbare de proporţii. Maşina oferă posibilitatea de a se putea răspunde la creşterea cifrei consumatorilor potenţiali. Michelet a descris, în Le Peuple, efectele scăderii preţurilor ţesăturilor de bumbac în anii '40 ai secolului: „La această vorbă, şase parale, lumea a tresărit. Milioane de cumpărători, oameni sărmani care nu cumpărau niciodată, s-au pus în mişcare." Maşina presupune însă acumulare de capital. Necesită instituţii de credit. E condiţionată de circulaţia monedei. Iar acestor nevoi le răspund progresiv băncile, împărţirea proprietăţii capitalului în societăţile pe acţiuni, lenta răspîndire a monedei de hîrtie. Aceste transformări nu sînt posibile fără creşterea rolului statelor. Mai întîi, deoarece libertatea întreprinzătorului trebuie ocrotită de lege, dar şi pentru că statul este indispensabil în organizarea pieţei, în garantarea monedei. Rolul economic al statului stă chiar, în ţările în care iniţiativa individuală e mai ezitantă, la originea dezvoltării industriale. Cronologia dezvoltării industriale Bumbacul, aburul, căile ferate. Prima etapă de dezvoltare are loc mai întîi în cadrul vechilor structuri, începînd din secolul al XVIII-lea, vechiul sistem de negustori producători, ce distribuie materii prime unei mîini de lucru rurale, se consolidează şi duce la creşterea producţiei textile, în acelaşi timp, pădurile sînt din c în ce mai animate de febra fabricării manganului, şi pe domen» 6 senioriale apar tot mai multe furnale de producţie metalurgică. v asemenea, importante lucrări publice accelerează circulaţia pe dr muri şi canale. L într-o a doua etapă, fabrica devine indispensabilă. Ea ÎS1 j apariţia o dată cu industrializarea bumbacului, încă de la ştir, INDUSTRIA TRANSFORMA EUROPA 295 secolului al XVIII-lea, în Anglia, şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe continent, diferite invenţii permit mecanizarea mai întîi a filaturilor, apoi a ţesătoriilor. între finele secolului al XVIII-iea şi anii 1870, producţia de ţesături sporeşte în Anglia de douăzeci de oriAceastă creştere spectaculoasă a numărului de fabrici n-ar fi putut avea loc fără forţa motrice a maşinii cu abur. Pusă la punct je Watt între 1760 şi 1785, folosită la început pentru pomparea apei din mine, ea devine, în prima jumătate a veacului, sursa de energie capabilă să pună în mişcare maşinile. Ea presupune sporirea producţiei de cărbune, determinînd apariţia în Europa a unor regiuni specializate în acest domeniu.

în sfîrşit, după locomotiva lui George Stephenson, în 1815, se construiesc, în anii 1830, primele linii de cale ferată. Din 1840 şi pînăîn 1880, căile ferate împînzesc Europa cu o reţea densă de circulaţie. Recurgerea la calea ferată constituie motorul progresului înregistrat de metalurgie; această cale de comunicaţie permite răspîndirea produselor industriale şi constituirea pieţelor naţionale. Paralel, vapoarele cu abur iau, puţin cîte puţin, locul marilor vase cu pînze în a doua jumătate a secolului. A doua revoluţie industrii'lă. Se întemeiază pe utilizarea a noi surse de energie: din anii 1880, electricitatea începe să fie folosită într-o proporţie din ce în ce mai însemnată, motorul cu explozie, pus la punct la sfîrşitul veacului, îngăduie utilizarea gazului şi a petrolului. Oţelul începe să cucerească teren, chiar dacă turnul inginerului Eiffel, în 1889, este încă din fier. Pe de altă parte, chimia de sinteză se dezvoltă şi produce coloranţi, ţesături artificiale, îngrăşăminte. O multitudine de descoperiri transformă radical viaţa cotidiană aeuropenilor: maşina de cusut, bicicleta, telefonul, lampa electrică cu filament de cărbune a lui Edison. La sfîrşitul secolului, apar primele automobile. Primul avion se ridică de la sol pe la "O- Produsele realizate în fabrici pătrund în fiece cămin. e acum înainte, inovaţia nu mai este apanajul unor bricoleri c° ltarj- Apare inginerul. Marile firme dispun de laboratoare de ^rcetări. Amploarea creşterii industriale necesită capitaluri din ce e e„mai importante. Firmele uriaşe se înmulţesc. Această a doua stat .^ de ^ezv°ltare industrială coincide cu imperialismul colonial. ele europene încheie procesul de implantare a propriilor 296 EUROPA DOMINANTĂ drapele pe întregul glob, balizat de-acum în întregime. Oceanele şi mările sînt controlate de flotele europene, care reprezintă aproape 80% din totalul mondial. Peste tot, Europa investeşte, cumpără materii prime, îşi vinde produsele fabricate de ea. Desigur, Europa nu mai deţine monopolul nici în privinţa progresului tehnic, nici în cea a întreprinderilor gigantice: Statele Unite au pornit pe calea impresionantei lor dezvoltări. La Belle Epoque coincide cu triumful unei Europe specializate. Ritmurile creşterii industriale. Dezvoltarea industrială nu are loc fără oscilaţii. Dacă, între 1846 si!848, cea mai mare parte a Europei este lovită de o criză de subproducţie a cărei origine e încă agricolă, crizele ciclice care au la bază supraproducţia industrială afectează după această perioadă în mod regulat economiile europene. De-a lungul acestui veac, creşterea cunoaşte trei faze deosebite. Expansiunea este rapidă începînd cu anii 1840 şi pînă în 1860. E perioada în care-şi face apariţia optimismul industrialist european. Statele, pe urmele Angliei, adoptă o anumită liberalizare a schimburilor. Europa propune lumii propria sa concepţie în ce priveşte progresul: dezvoltarea în plan material nu poate decît să antreneze progresul moral. Europa e în stare să dezvolte şi să civilizeze lumea. Ultima treime a secolului al XlX-lea e marcată însă de „marea depresiune". Preţurile scad mai ales în sectorul agricol, concurat de produsele provenite din ţări neeuropene; volumul producţiei creste mai lent, falimentele industriale şi bancare se înmulţesc. Elanul întemeiat pe cărbune şi industria textilă pierde din intensitate. Efectele primei revoluţii industriale au o putere cu atît mai lipsită de consecinţe importante, cu cît ţările europene se lansează într-o severă concurenţă, care are ca rezultat scăderea profiturilor. Cu toate acestea, începînd din 1895, se înregistrează o noua creştere economică. Inovaţiile celei de a doua revoluţii industriale lărgesc pieţele de consum, care necesită noi investiţii. Noi state, ca Rusia, intră în era industrială şi reclamă capitaluri şi tehnologii-Această creştere, foarte rapidă, continuă pînă în 1914, dar climatul e de-acum mai dificil. Unele după altele, statele industriale europene, cu excepţia Angliei, au abandonat liberul schimb în morneflj tul

marii depresiuni. Concurenţa atinge cote înalte. Europa domioa lumea, dar contradicţiile dintre statele europene se agravează, v INDUSTRIA TRANSFORMĂ EUROPA 297 altfel, credinţa nestrămutată în progresul omenirii care avea la bază întreprinderea industrială şi raţiunea, ambele europene, începe să se clatine în primii ani ai secolului al XX-lea. Geografia industrializării Europa regiunilor specializate în producţia de cărbune şi Europa cartierelor industriale. Industrializarea Europei e marcată de cîteva monumente ce atestă credinţa în progresul umanităţii. Astfel, inginerul Eiffel construieşte pentru Expoziţia Universală din 1889 turnul ce-i poartă numele. Peisajele industriale care invadează o parte a Europei stau mărturie mai degrabă pentru truda oamenilor decît pentru viitorul strălucit ce li se promite. Anglia, cu zonele ei bogate în cărbune, nordul şi estul Franţei, Wallonia belgiană, ţinutul Ruhr formează de-acum un mare triunghi industrial, cu un peisaj aproape identic, din care nu lipsesc casele de cărămidă aparentă ale minerilor, armăturile de la intrarea în abataj, holdele, norii de fum deasupra unor ample şi complexe reţele feroviare, în jurul marilor oraşe, de-a lungul căilor de comunicaţie, suburbiile de altădată încep să facă loc cartierelor industriale insalubre, unde proliferează mulţimi de ţărani dezrădăcinaţi şi de imigranţi: irlandezi la periferiile oraşelor Liverpool şi Man-chester, bretoni şi italieni la Saint-Denis. Aceste peisaje industriale vor fi prezente vreme de aproape un secol. Industria n-a cotropit însă în aceeaşi măsură întregul continent. Europa de nord-vest, cea a cărbunelui, a obţinut un avans decisiv asupra Europei de sud şi a Europei de est. Industrializarea a agravat dezechilibrele care se conturaseră încă din secolul al XVIII-lea în zonele dinspre Marea Nordului şi Atlantic faţă de restul continentului. Anglia, Franţa, Germania. Avansul Angliei se menţine pînă în ultimul sfert al secolului. El se întemeiază în primul rînd pe un demaraj mai timpuriu, început în secolul al XVIII-lea. Şi se afirmă în momentul în care Franţa, între 1792 şi 1815, văzîndu-şi tăiate ^gaturile spre pieţele atlantice, se consacră aventurilor militare c°ntinentale. Sprijinindu-se pe huila extrasă din regiunile ei carbonifere, pe bogăţia inovaţiilor sale tehnologice (toate maşinile textile sînt de origine britanică), pe coerenţa timpurie a spaţiului său econornic, Anglia devine atelierul lumii. Ea îşi exportă cărbunele, 298 EUROPA DOMINANTA ţesăturile, maşinile cu ajutorul flotei de care dispune, prima din lume. Cartierul comercial şi financiar al Londrei, City, controlează economia lumii datorită volumului de investiţii externe, fixării preţurilor materiilor prime, graţie companiilor de comerţ şi de navigaţie. Moneda britanică, lira sterlină, e acceptată pretutindeni în aceeaşi măsură ca şi aurul. Anglia adoptă în 1846 liberul schimb, care corespunde cu sacrificarea propriei agriculturi. De la mijlocul secolului, populaţia urbană depăşeşte populaţia rurală. Desigur, pornită la drum mai devreme, Anglia este, începînd de la finele secolului al XlX-lea, concurată de puterile industriale mai tinere, Germania şi, mai ales, Statele Unite. Sprijininduse însă pe cel mai vast imperiu, pe moneda sa, pe o flotă care în 1913 continuă să reprezinte aproape 40% din flota mondială, ea nu încetează să constituie polul organizator al sistemului economie-lume. Din Anglia, industria cuprinde în mod prioritar Europa de nord-vest, instalîndu-se în bazinele de unde se extrage huilă. Franţa reprezintă un caz special: întreprinderea industrială apare începînd cu anii 1840, fiind contemporană cu căile ferate. Evoluţia franceză e însă mult mai lentă. Spaţiul francez nu constituie decît tîrziu o piaţă economică coerentă. Slaba creştere demografică are ca urmare o penurie de mînă de lucru şi de consumatori. Industria se propagă mai întîi în bazinele carbonifere din Masivul Central, apoi în nord şi, în sfîrsit, în Lorena şi în cartierele industriale ale unor mari oraşe, ca Parisul şi Lyonul. Regiuni întregi rămîn însă

fidele vechilor structuri economice. Populaţia rurală este de-a lungul întregului secol al XlXlea mai importantă decît populaţia urbană. Economia franceză juxtapune sectoare dinamice şi sectoare tradiţionale. Acest dualism al economiei se perpetuează pînă la sfîrsitul secolului. Tîrzie, intrarea Germaniei în epoca industrială e foarte rapidă, l întreprinderile industriale beneficiază de o abundentă mînă de lucrul datorată unei creşteri demografice accelerate (41 milioane de l locuitori în 1871, 67 de milioane în 1913). Această industrie sel bazează pe ajutor din partea statului, ponderea industriei grele el concentrată în regiunea Ruhr, legăturile dintre cercetare şi între-l prinderea industrială fiind cît se poate de strînse. încă de sfîrsitul secolului al XlX-lea, producţia industrială germană a depăşit producţia britanică, succesele repurtate de comis-voiajofll care răspîndesc în lume produse mode in Germany devenind pentruj Anglia un motiv de îngrijorare. INDUSTRIA TRANSFORMĂ EUROPA 299 O Europă inegal dezvoltată, în restul Europei, industria nu reprezintă decît cîteva insule în oceanul structurilor tradiţionale; e cazul goemiei, din imperiul austro-ungar. Europa mediteraneană este de altfel, ca şi Europa de est, o zonă de expansiune a bancherilor şi marilor industriaşi ai vestului european. Se construieşte, uti-]izîndu-se capitaluri străine, sistemul de căi ferate din Spania şi imperiul austro-ungar. Se ştie cum au făcut ruşii apel la sistemul bancar european. Exemplul rusesc e semnificativ, începînd cu 1880, Rusia intră în era industrială. Transsiberianul se termină în 1902, minele şi siderurgia Ucrainei se dezvoltă, în jurul Moscovei iau fiinţă întreprinderi textile, creşterea economică e rapidă, chiar dacă economia rusească e aservită, dar această creştere nu cuprinde încă întregul spaţiu economic; desigur, posibilităţile de dizolvare a *OT>-ului ivite în prag de război, ar fi putut permite o dezvoltare de tip occidental, dar clasele mijlocii sînt numeric puţin importante, ţărănimea reprezentînd încă 85% din populaţie, autocraţia fiind încă puternică. Iar istoricii de azi continuă să discute dacă imperiul rus era, cum scria Lenin, în „Evul Mediu" sau dacă o pornise pe drumul dezvoltării industriale. Inegala răspîndire a industriei accentuează dezechilibrele europene. Pe de o parte, deoarece Europa se împarte în ţări dominatoare, exportatoare de capital, şi ţări dominate; imperialismul nu se exercită doar în afara continentului. Pe de altă parte, pentru că dezvoltarea devenise o miză naţională. Desigur, bancherii şi industriaşii sînt cît se poate de mulţumiţi de pacea europeană, garantă de profituri sigure. Dezvoltarea industrială e de multe ori orientată spre producţia de armament. Exportatorii se înfruntă în acţiunea de cucerire a pieţelor. Industrializarea n-a fost de natură să asigure pacea europeană, după cum n-a garantat fericirea celor ce munceau. In sfîrşit, această Europă care a creat întreprinderea industrială, care organizează circulaţia mondială a produselor, care, între 1870 Şi 1914, îşi sporeşte de patru ori investiţiile externe, această orgolioasă Europă a industriaşilor şi bancherilor asistă la apariţia Primelor semne de progres în ţările noi, şi în primul rînd în Statele Unite. Desigur, americanii continuă să fie creditori ai Europei, absorbind în continuare oamenii şi capitalurile Vechiului Con-llnent, dar de-acum economia lor îi plasează în fruntea tuturor Datelor lumii. 300 EUROPA DOMINANTĂ DOCUMENTUL l Legea din 1842 privind construirea marilor linii de cale ferată în Franţa „Ludovic Filip, regele francezilor, tuturor celor de acum şi din viitor Salut. Noi am propus, Camerele au adoptat, Noi am poruncit şi poruncim după cum urmează: Articolul întli. — Se va realiza un sistem de căi ferate cu direcţiile: 1° De la Paris Spre frontiera cu Belgia, prin Lille şi Valenciennes;

Spre Anglia, prin unul sau mai multe puncte de pe litoralul Mînecii, care vor fi stabilite ulterior; Spre frontiera cu Germania, prin Nancy şi Strasbourg; Spre Mediterana, prin Lyon, Marsilia şi Cette/Sete; Spre frontiera cu Spania, prin Tours, Poitiers, Angouleme, Bordeaux şi Bayonne; Spre Ocean, prin Tours şi Nantes; Spre centrul Franţei, prin Bourges; 2° De la Mediterana spre Rin, prin Lyon, Dijon şi Mulhouse; De la Ocean spre Mediterana, prin Bordeaux, Toulouse şi Marsilia. An. H. — Executarea marilor linii de cale ferată definite prin articolul precedent va avea loc cu concursul: statului, departamentelor traversate şi al administraţiilor comunale interesate, al industriei private, în proporţiile şi conform procedurilor stabilite prin articolele de mai jos. Aceste linii vor putea fi totuşi concesionate în totalitate sau parţial industriei private, în temeiul unor legi speciale şi în condiţiile ce vor fi stabilite cu acea ocazie. An. III. — Despăgubirile datorate pentru terenurile şi construcţiile care vor trebui luate pentru construirea căilor ferate şi a anexelor aferente vor fi plătite de stat şi rambursate statului pînă la echivalentul a două treimi din valoarea lor de către departamente şi administraţiile comunale. Art. IV. — In fiecare departament traversat, consiliul general va delibera'. 1° în privinţa părţii care va fi pusă în sarcina departamentului în cadrul celor două treimi din despăgubiri şi în privinţa resurselor speciale cu ajutorul cărora aceasta va fi rambursată în caz de insuficienţă a suplimentelor facultative de impozit; 2° Referitor la desemnarea administraţiilor comunale interesate in legătură cu partea ce urmează să fie suportată de fiecare dintre ele, în funcţie de interesul şi resursele sale financiare. Această deliberare va fi supusă aprobării Regelui. r INDUSTRIA TRANSFORMA EUROPA 3Qj ^rl y_ — o treime din despăgubirile de terenuri şi construcţii, terasa-entele, lucrările de artă şi clădirile staţiilor vor fi plătite din fondurile statului. Art. VI- — Calea ferată, inclusiv furnizarea nisipului, materialele şi heltuielile de exploatare, cheltuielile de întreţinere şi reparaţii ale căii ferate, ale construcţiilor aferente şi ale materialelor vor rămîne în sarcina ojjipaniilor, care vor putea exploata calea ferată pe bază de contract de închiriere. Acest contract de închiriere va reglementa durata şi condiţiile exploatării, ca şi tariful drepturilor ce vor fi percepute pe parcurs [...] Art. VII. — La expirarea contractului de închiriere, valoarea căii ferate şi a materialelor va fi rambursată companiei, pe baza declaraţiei experţilor, de către cea care-i va succeda sau de către stat." Anii 1840 reprezintă începutul în privinţa realizăm reţelei de căi ferate europene, după primele linii experimentale. În Franţa, legea din 1842, după o lungă dezbatere privitoare la rolul puterilor publice şi al întreprinderilor private, reglementează colaborarea dintre stat şi companiile concesionare; ea schiţează prima mare reţea ferată informă de stea din jurul Parisului a cărei construcţie nu se va încheia decît în anii 1860. DOCUMENTUL 2 Cobden: liber-schimbismul, factor universal de pace şi progres „Am fost acuzat că ţin prea mult seama de interesele materiale. Pot totuşi să spun că am studiat sub toate aspectele lor consecinţele acestui mare principiu [liber-schimbismul], mai

mult decît a făcut-o în cabinetul său oricine a meditat la el. Cred că beneficiile materiale pentru omenire reprezintă latura cea mai neînsemnată a beneficiilor care vor rezulta din adoptarea lui. Merg mai departe: văd în principiul liber-schimbismului o forţă ce va acţiona în lumea morală asemănător gravitaţiei în universul fizic: îi va apropia pe oameni, va înlătura antagonismele legate de rasă, credinţă, limbă, unindu-ne pe toţi prin legăturile păcii veşnice. Cred că efectul lui va fi transformarea înfăţişării lumii, căci va introduce un sistem de guvernare total diferit de sistemul actual, deter-"îinînd dispariţia ambiţiilor şi mobilurilor care duc Ia realizarea vastelor S1 Puternicelor imperii, a uriaşelor armate, a marilor marine de război, a tuturor acestor instrumente de distrugere a vieţii şi de nimicire a roadelor muncii. Cred că astfel de lucruri nu vor mai fi necesare, nu vor mai fi °wşnuite cînd omenirea va deveni o singură familie şi cînd fiecare om va 302 EUROPA DOMINANTĂ schimba liber roadele muncii sale cu fratele său. Cred că, dacă am putea apărea din nou pe această scenă pămîntească, am vedea, într-un viitor îndepărtat, că sistemul de guvernare a acestei lumi evoluează spre un sistem apropiat de sistemul comunal; şi cred că filozoful care va medita peste o mie de ani va situa cea mai mare revoluţie petrecută vreodată în istoria lumii la data triumfului principiului pentru care pledăm aici." Discurs la Manchester, 1846, citat in F. Bedarida, L'Angleterre triomphante, Hatier, Paris, 1974* Richard Cobden (1804-1865) este un important industriaş din Manchester (fabricant depînză imprimată). A f ost ales deputat în 1841. Cobden e unul dintre fondatorii Ligii împotriva legilor protecţioniste asupra cerealelor şi profetul plin de elocvenţă al liber-schimbismului. Campania sa îşi atinge ţelul în 1846, Cobden consacrîndu-se atunci difuzării convingerilor sale pacifiste. r 21. Societăţi europene Jn această Europă transformată de industrie şi de noile idei, societăţile nu pot decît să evolueze şi ele, dar aceasta se întîmplă în ritmuri diferite. Lumea comunităţilor rurale — aflate relativ în urmă — evoluează lent. Cea a oraşelor evoluează mult mai rapid; efectivul ei creşte şi asistăm la naşterea unor noi elite şi a unor noi pături sociale alături de forţele tradiţionale, care, toate, trăiesc în mod contradictoriu sentimentul unităţii de clasă şi al celui de ataşament naţional. Cele două mari revoluţii, cea a libertăţii şi cea a maşinii cu abur, n-au dat naştere în mod uniform unei societăţi industriale, în cadrul căreia o burghezie triumfătoare să fi eliminat aristocraţia funciară, impunînd unui proletariat oprimat propria ei lege. Particularităţile naţionale nu s-au şters. Europa secolului al XlX-lea continuă să rămînă o Europă majoritar rurală; dar, deşi vechea ordine socială — cu rangurile ei nobiliare, castele şi privilegiile, ţăranii şi meşteşugarii săi — n-a fost ocultată de expansiunea civilizaţiei oraşelor, marile echilibre sociale evoluează, elitele devin permeabile în faţa antreprenorilor şi a oamenilor cu diplomă, comunităţile organizate pe structuri specifice Vechiului Regim se dezintegrează, în timp ce masele urbane de muncitori şi funcţionari cunosc creşteri spectaculoase. Mediul rural Permanenţe şi evoluţii în mediul rural. Trăsăturile generale ale peisajului rural european, fixate de multă vreme, nu se modifică deloc 'fl secolul al XlX-lea. Maşina rămîne o excepţie; ea încă nu poate Sa transforme geometria moştenită a ogoarelor: suprafeţe agricole Parcelate, fără împrejmuiri, şi habitat grupat, în regiunile de cîmpie, s°Prafeţe agricole parcelate, cu împrejmuiri (garduri sau şiruri de Pomi), şj cu gospodării dispersate, în zonele umede, terase pe versante

304 EUROPA DOMINANTA sau huertas pe cîmpiile drenate şi irigate din ţările mediteraneene Satele care au prins rădăcini în regiunile rurale încă din secolul al Xl-lea grupează comunităţi care, tot din acea perioadă, coincid cu comunităţile religioase. Cu toate acestea, există numeroase indicii, cel puţin în Europa de nord-vest, că ţăranii trăiesc mai bine-casa rurală se transformă încetul cu încetul, îşi fac apariţia lămpile cu petrol, se răspîndesc maşinile de gătit din fontă şi, sub presiunea companiilor de asigurări, acoperişurile de paie sînt înlocuite cu ţigla sau ardezia. Comunităţile rurale sînt şi ele, peste tot, mai puţin izolate. Drumurile devin mai bune, căile ferate, la început aflate la mari distanţe, ajung curînd în orăşele. Anumite regiuni rurale se integrează astfel în economia de piaţă, în sate, apar şcolile, ideile venite din oraşe pătrund şi dislocă uneori mentalităţile moştenite. Astfel, în mod progresiv, orizonturile ţărăneşti se lărgesc, comportamentele, fixate pînă atunci la nivelul unor zone agricole individualizate, se deschid spre realităţile de nivel naţional. în această perioadă, creşterea demografică, foarte rapidă în toate mediile rurale — Franţa constituie în acest caz excepţia —, accelerează exodul rural, apoi, de la sfîrsitul secolului, emigrarea elementului ţărănesc în afara Europei. Iar această emigrare e cu atît mai masivă cu cît industria, ca în cazul Irlandei sau al Italiei de sud, nu poate absorbi sporul de oameni. în vestul Europei, ţăranii îşi cîstigaseră de multă vreme libertatea individuală; în imperiul austriac, acelaşi eveniment are loc în 1848, iar în Rusia abia în 1861. Tradiţiile comunitare care asigurau coeziunea socială şi mentală a satelor şi care le permiteau celor lipsiţi de mijloace materiale să supravieţuiască încep să se dezintegreze. Bunurile comunale sînt înstrăinate. Această evoluţie produce însă, după regiuni, rezultate divergente. Lumea rurală se integrează uneori în sistemul capitalist prin constituirea unor mari domenii specializate, a căror producţie e destinată alimentării oraşelor şi exportului. Se consolidează uneori şi asociaţii independente de fermieri sau de proprietari de domenii agricole mijlocii. Asistăm însă în alte regiuni şi la o adevărată proletarizare a ţărănimii. Iar io alte părţi, tradiţiile persistă şi numeroşi ţărani se consacră în continuare unei policulturi neatinse încă de efectele progresului. Societăţile rurale din Europa de nord-vest. în Marea Britanic, m1?' carea specifică de împrejmuire a proprietăţilor (*enclosures) * sfîrşit în secolul al XlX-lea. Categoria proprietarilor independen, SOCIETĂŢI EUROPENE 305 (yeomerî) scade. În 1873, 4 200 de persoane deţin patru cincim- A-solul englezesc, în vîrful societăţii rurale, se află proprietari' f ^ cjari, mari seniori şi squires din categoria micii nobilimi (gent înconjuraţi de notabilii localităţilor, de cler, de oamenii legii • fe ' plierii constituie clasa mijlocie rurală; zilierii iară pămînt, servitorii şi muncitorii agricoli sînt cei mai numeroşi. Metodele agriculturii intensive (high farming) asigură o productivitate ridicată. Păşunile şi creşterea animalelor cîştigă în permanenţă teren în detrimentul lucrărilor agricole, în acest timp, crizele agricole, accelerarea exodului rural, ponderea scăzută a agriculturii în economie pun în cauză, cu începere din anii 1870, echilibrul societăţii rurale, în 1901, muncitorii rurali nu mai reprezintă decît 8% din populaţia activă. Dar, în pofida diminuării profiturilor sale, aristocraţia agrară (landed interest), care a ştiut să-si diversifice sursele de venituri, continuă să joace în societatea britanică un rol major. Structurile rurale din Germania prezintă un tablou contradictoriu. Ţăranii proprietari independenţi sînt numeroşi în vest şi sud. Dimpotrivă, în est, marile domenii ale Junkerilor, încă semifeudale, utilizează mîna de lucra a unor zilieri instabili şi prost remuneraţi. în Franţa, deşi mariie exploatări din regiunea de şes a bazinului parizian sînt comparabile cu modelul britanic, deşi în anumite regiuni specializarea agricolă transformă aspectul ţinuturilor

şi obiceiurile, evoluţia lucrurilor e de natură să consolideze gospodăriile ţărăneşti mijlocii, la dimensiuni familiale, în timp ce numărul muncitorilor agricoli scade. Creşterea demografică rurală e mai puţin sensibilă decît în alte părţi. Tocmai de aceea, exodul populaţiei e lent şi-i priveşte mai ales pe meşteşugari: satul se ruralizează. La nivelul legăturilor însă, viaţa se intensifică. Iar dacă productivitatea agricolă e mai puţin importantă decît în celelalte state ale Europei de nord-vest, integrarea naţională, accelerată de cea de A treia Republică, e puternică. Clasa ţărănească din Europa de est şi de sud. Ţăranii continuă să formeze, pînă la sfîrsitul veacului, cea mai mare parte a populaţiei ţărilor din estul Europei, în partea europeană a Rusiei, cele 82 milioane de locuitori ai satelor continuă să reprezinte în 1897 aproa-?e 90% din totalul populaţiei. Reforma din 1861 aboleşte iobăgia S1 le acordă ţăranilor dreptul la folosirea în comun a pămîntu-lu'; obştea sătească, *obstina, redistribuie periodic loturile pe care 306 EUROPA DOMINANTĂ le cultivă familiile ţărăneşti. Moşierimea continuă însă să posede cea mai mare parte a pămîntului. Anumiţi mari proprietari care folosesc muncitori agricoli şi care-şi mecanizează proprietăţile pot exporta o importantă cantitate de cereale. Alţii trăiesc ca rentieri de pe urma pămîntului pe care-l posedă, vînzîndu-si bunurile încetul cu încetul; în 1904, în Livada cu vişini, Cehov a descris acest fenomen. Creşterea demografică deosebit de puternică e de natură să disloce progresiv obştea sătească. Loturile se reduc, multe familii se îndatorează, muncitorii agricoli se înmulţesc. Recoltele proaste provoacă perioade cumplite de foamete, cum a fost cazul în 1891. în această perioadă, o minoritate, familiile de *culaci, ia în arendă sau în arendă în parte suprafeţe de pămînt de la moşieri, cumpără ogoare şi se îmbogăţeşte. Tensiunile sociale se acutizează. Răzmeriţele ţărăneşti sporesc. Cu începere din 1906, reformele lui P. A. Stolîpin tind să accelereze evoluţiile la nivelul structurilor rurale ruseşti, iar ţăranii capătă dreptul de a ieşi din obştea rurală. Cu toate acestea, satul rusesc cunoaşte doar puţine schimbări; ţăranii se îngrămădesc în izbe de lemn, deseori insalubre. Cuptorul, din cărămidă, este centrul vieţii domestice, colţul cu obiecte de cult grupează indispensabilele icoane. Cel mai adesea, se doarme direct pe pămînt, pe paie. Singura notă de „confort" este, alături de lampa cu petrol, samovarul, care se răs-pîndeşte la ţară în anii 1880. Ţăranii din ţinuturile mediteraneene trăiesc de cele mai multe ori în enorme sate care, în Italia de sud sau în Sicilia, pot grupa de la 10 000 la 30 000 de locuitori. Aceştia posedă pămînt foarte puţin, cea mai mare parte sînt mici arendaşi ai unor minuscule parcele dispersate, date în folosinţă de marii proprietari de pămînt, care, prin intermediul unor intendenţi, pretind pînă la trei sferturi din recolte. Folosirea celor cîteva bunuri comunale e întotdeauna precară. E perioada în care domină acel imens domeniu exploatat extensiv, latifondium-ul. La începutul secolului al XX-lea, acesta ocupă încă o treime din suprafaţa Siciliei. În Spania, structurile agricole sînt comparabile, în Andaluzia, presiunea demografică determină creşterea numărului de muncitori agricoli (braceros), zilieri fără lucru în cea mai mare parte a anului. Emigrarea, masiva în Italia de sud şi în Sicilia, nu e suficientă pentru reducerea tensiunilor sociale. Ca şi în Europa de est, masele ţărăneşti mediteraneene explodează deseori în violente răscoale. SOCIETĂŢI EUROPENE Transformarea oraşelor Dezvoltarea urbană. Regatul Unit constituie exemplul unei urbani-zLri timpurii şi accelerate. La mijlocul secolului al XlX-lea, populaţia urbană şi populaţia rurală se află în echilibru, şi aceasta cu trei sferturi de secol înaintea Franţei ; încă din anii 1880, trei britanici din patru locuiesc la oraş. În alte părţi, evoluţia e mai lentă. Dar, chiar şi în Rusia, care, la începutul secolului al XX-lea, continuă să fie o mare ţară rurală, dezvoltarea urbană e rapidă. populaţia Moscovei se dublează în a doua jumătate a veacului, depăşind un milion de locuitori. Din 1800 pînăîn 1913, numărul oraşelor europene cu peste 100 000 de locuitori sporeşte de la 22

la 1 84. Peste jumătate dintre ele sînt oraşe britanice şi germane. Această dezvoltare urbană se traduce, în marele triunghi industrial din Europa de nord-vest, printr-un dinamism anarhic al oraşelor noi, în care se înghesuie muncitorii, dar şi printr-un avînt al capitalelor, naţionale şi regionale, care nu se explică prioritar prin revoluţia industrială, ci prin amplificarea aparatului de stat şi a serviciilor. Aglomerarea populaţiei londoneze evoluează într-un veac de la l la 6,6 milioane de locuitori. „Regina oraşelor" reuneşte primul port din lume de-a lungul Tamisei, apoi City, centrul de unde este dirijat capitalismul financiar mondial, şi Westminster, capitala imperiului. Cartierele luxoase din vest contrastează izbitor cu cele sărace (slums) din East End. Aceste oraşe sînt strălucit puse în valoare de expoziţiile universale, adevărate imnuri dedicate modernităţii şi optimismului. Ele se împodobesc cu gări, teatre de operă, parcuri şi solide imobile burgheze, care se aliniază de-a lungul unor bulevarde rectilinii mărginite de arbori. Se impune un urbanism geometric, organizat pentru circulaţie şi care pune în valoare perspectivele. Gazul, iar apoi electricitatea transformă oraşele în feerii de lumini. (Primul oraş european ce foloseşte electricitatea pentru iluminatul străzilor e, în 1884, Timişoara — n.t.) Toate oraşele au însă părţile lor mizere; Parisul neliniştitor descris de Victor Hugo în Mizerabilii e departe de a fi Dispărut în întregime ca urmare a lucrărilor întreprinse de baronul Haussmann. Alte oraşe, începînd cu cele din ţinutul Ruhr-ului şi P'nă la cele din regiunile carbonifere englezeşti, nu sînt decît allr>iamente de case uniforme de cărămidă acoperite de praf de 308 EUROPA DOMINANTĂ cărbune, în timp ce altele, uitate de industrie, îşi trăiesc viaţa provincială dintotdeauna. în sfîrşit, în ultimii ani ai secolului înlocuind foburgurile, apar, incoerente şi dezarticulate, cartierele industriale. Populaţia oraşelor. Populaţia oraşelor europene n-a fost transformată brutal de revoluţia industrială într-o masă de muncitori Unitatea industrială se juxtapune uneori, ca bunăoară la Birming, ham, la Saint-Etienne ori la Roubaix, cu lumea atelierului, de unde-şi recrutează muncitorii. Oraşele, apărute ca ciupercile în ţinuturile carbonifere, sînt ridicate în grabă pentru a-i adăposti pe muncitorii veniţi de la ţară. Dar numeroase oraşe europene nu sînt influenţate decît în mică măsură de prezenţa unităţilor industriale; populaţia urbană nu e majoritar muncitorească, începînd din a doua jumătate a veacului, epocă în care poporul mărunt al străzii — coşari, sacagii, vînzători de zaharicale — e încă prezent, sporesc deja funcţionarii. Servitorii sînt cu atît mai numeroşi, cu cît burghezia dominantă e mai bogată. Prăvăliile, departe de a fi ameninţate de formele moderne de distribuţie, proliferează. Meşteşugarii nu dispar, într-adevăr, decît încetul cu încetul, în afară poate de sectorul textil, iar întreprinderea preia ea însăşi de la activitatea meşteşugărească multe din formele sale. Pentru mult timp, militanţii mişcării muncitoreşti aparţin „vechilor meserii", structurate şi organizate. Meşteşugarii locuiesc încă în chiar inima vechilor oraşe. Ei perpetuează tradiţiile şi cultura acestora. Dimpotrivă, muncitorii din unităţile industriale sînt, în prima jumătate a secolului al XlX-lea în Europa de Vest, iar la sfîrşitul veacului în est, dezrădăcinaţi: meşteşugari proletarizaţi sau ţărani alungaţi din comunităţile lor din cauza mizeriei. Ei ţin piept disciplinei din primele unităţi industriale, păstrîndu-şi multă vreme, ca bunăoară minerii din Carmaux, obiceiurile vieţii ţărăneşti. Marea unitate industrială se impune la sfîrşitul secolului al XlX-lea, în perioada în care în Europa de Vest sindicatele şi partidele socialiste îşi propun apărarea clasei muncitoare. O a treia formă de muncă prestată de lucrători este munca la domiciliu, în industria textilă îndeosebi, aceasta e realizată ma| ales de femei. Maşina de cusut se răspîndeşte în ultimul sfert a secolului al XlX-lea; ea permite creşterea numărului de lucrătoar care execută comenzi.

Munca la domiciliu — sweating system, c"^1 se spune în Anglia — reprezintă fără îndoială forma cea mai des vîrşită a exploatării muncitorilor. l SOCIETĂŢI EUROPENE Condiţia muncitorească cunoaşte forme dintre cele mai dive ţn Anglia> muncitorii calificaţi — skilled — constituie o veritabil" rjstocraţie muncitorească. Peste tot însă, victimele industrializării fac parte dintr-un subproletariat de muncitori necalificaţi instabili .^siguranţa zilei de mîine este într-adevăr inerentă condiţiei de muncitor. Ea e mai mare la începuturile procesului de industrializare, în prima jumătate a secolului al XlX-lea în Europa de Vest j la sfîrşitul secolului, în Rusia. Lumea urbană însă continuă să fie o lume complexă. Clasa muncitoare coexistă, cel puţin în marile oraşe, cu o măruntă burghezie de negustori şi funcţionari. Cu excepţia marilor unităţi industriale, unde muncitorii trebuiau să lucreze ca nişte adevăraţi robi, şi a unor cartiere industriale de la sfîrşitul secolului, condiţia de muncitor nu e totdeauna sinonimă cu închisoarea. Şcoala se răspîndeşte. Prăvălia sau dugheana oferă posibilităţi de promovare. Şi, în sfîrşit, tîrziu, în anii 1880, primele legislaţii sociale limitează durata lucrului şi reglementează munca femeilor şi a copiilor. La sfîrşitul veacului, cînd vechea populaţie urbană îşi afirmă viguros vitalitatea, într-o perioadă în care, exceptînd cîteva regiuni, proletariatul marilor unităţi industriale abia se constituise, mulţimile din marile oraşe inundă de-acum străzile. Londra (1890 - nit.), [Budapesta, 1896 — n.t.], Parisul (1900 — n.t.), [Berlinul, 1902 — n.t.] îşi construiesc metroul, începe să circule automobilul. Mari manifestaţii, care nu mai sînt răscoalele din prima jumătate a secolului al XlX-lea, reunesc mii de orăşeni. Marea presă de informaţie se difuzează în mii de exemplare. De acum înainte, opinia nu mai este produsul spontan al reacţiilor şi mentalităţilor unei comunităţi. Individul poate adopta fanatismul mulţimii lesne manipulate. E perioada în care naţionalismul devine resortul prim a' conduitei maselor, cînd ele nu au alte repere, şi nici alte sisteme de referinţă. Elite vechi şi noi Declinul limitat al vechilor elite. Dezvoltarea industrială nu determină Apariţia vechilor aristocraţii. Desigur, la sfîrşitul secolului, marea ^presiune şi consecinţele ei afectează situaţia aristocraţiei, care ra'eşte exclusiv din renta funciară. Dar Europa este încă o Europă * Curţilor, care întreţin în mod firesc valorile aristocratice; nobilii ncă sînt, adesea, consideraţi predestinaţi posturilor de răspundere. 310 EUROPA DOMINANTA Ei aparţin unei categorii conducătoare prin firea lucrurilor, iar reculul relativ al averilor pe care le deţin nu le ştirbeşte cîtuşi ţje puţin prestigiul, în sfîrşit, ei alcătuiesc un fel de strălucitoare internaţională europeană, în cadrul căreia se rivalizează în ostentaţie Astfel, în Anglia, aristocraţia funciară ştie să-şi diversifice posibilităţile de a obţine profituri; din consiliile de administrare, fac parte numeroşi nobili, unii dintre ei pătrund în City. Şi, invers, cu începere din 1885, dată la care Nathan Rothschild e ridicat la rangul de *pair, Anglia afacerilor începe să intre în lumea aristocraţiei. Suveranul creează două sute de pairi între 1886 şi 1914; onorînd astfel, conform tradiţiei, serviciile aduse statului (politică, armată, diplomaţie), el alege, într-o proporţie de o treime, proprietari de manufacturi şi bancheri. De asemenea, în timp ce în 1865 trei sferturi dintre locurile din Camera Comunelor erau ocupate de înalta aristocraţie şi de gentry, care asigurau astfel predominanţa proprietarilor de pămînt (landed interesi), în 1910 proprietarii funciari nu mai reprezintă decît a şaptea parte a aleşilor. Averile rămîn cu toate acestea solide, iar ostentaţia modului de viaţă — fără egal. Marile corpuri ale statului rămîn ţintele vînate de tinerii marilor familii.

Aristocraţia funciară a Imperiului German, chiar dacă sărăcită, continuă să constituie de asemenea un grup de presiune puternic. Junkerii îşi reîmprospătează strălucirea blazoanelor prin alianţe cu o mare burghezie fascinată de modul de viaţă şi de valorile aristocratice. S-a putut vorbi chiar de o „feudalizare" a marii burghezii germane. Astfel se constituie în Reich o clasă dominantă care înţelege să menţină valorile tradiţionale, se opune democratizării imperiului, se cramponează în Prusia de sistemul claselor care-i asigură preponderenţa în *Landtag. în imperiul ţarilor, nobilimea rămîne apărătoarea esenţială a monarhiei şi continuă să controleze în cea mai mare măsura puterea într-o ţară în care, e adevărat, concurenţa burgheziei e limitată. Franţa constituie fără îndoială excepţia cea mai notabilă a unei epuizări decisive a vechilor categorii conducătoare. Desigur, prestigiul marilor familii n-a dispărut. Averile funciare continuă sa fie impunătoare; anumite corpuri, ca bunăoară armata şi diplornaţia' slujesc drept onorabile refugii pentru tinerii marilor familii- Dar autoritatea istoriei, care le asociază numele cu refuzul societat11 născute din anul revoluţionar 1789, limitează în mod firLS SOCIETĂŢI EUROPENE 3l Afluenţa nobililor. Ei n-au pierdut întotdeauna puterea pe pia local, dar nu mai joacă, după scurta redresare ce urmează războ-jului din 1870, decît un rol foarte limitat în decizia politică. Afirmarea burgheziei. Burghezia nu apare în secolul al XlX-lea, dar jocul ei în societăţile de tip vechi era uneori subordonat, ambiţiile ultime neputîndu-i-se în această situaţie realiza decît prin accederea la titluri nobiliare. Există de altfel mai multe burghezii: burghezia de întreprindere industrială sau comercială coabitează cu o burghezie aflată în serviciul statului şi cu o burghezie rentieră. Această burghezie îşi impune în secolul al XlX-lea culoarea şi valorile, în pofida ridiculizării frecvente la care era supusă de elitele intelectuale. Liberală, ea este din punct de vedere social conservatoare şi preferă să fie economă decît să cheltuiască în mod ostentativ. E purtătoarea ideologiei progresului. Doar cîteva categorii burgheze acced la forme de responsabilitate şi de putere care le determină să se alăture unor cercuri ale elitelor. Aceşti importanţi notabili, bancheri, proprietari de manufacturi, oameni politici edifică rapid, în două sau trei generaţii, dinastii capabile să inventeze strategii care să le permită să se perpetueze. Mentalităţile burgheze impregnează însă burghezia mijlocie şi mica burghezie, acea middle class sau acele pături noi, a căror apariţie o anunţa Gambetta. Astfel — şi acesta e secretul forţei sale —, burghezia europeană nu reprezintă o castă decît la nivelul vîrfurilor sale. Ea e ancorată prin baza sa foarte largă în mediile populare urbane din care se hrăneşte, pe care le integrează şi cărora le conferă morala sa, dîndu-le în acelaşi timp iluzia că rămîn o categorie deschisă. Burghezia europeană, în imobilele ei noi din marile oraşe, adoptă un stil de existenţă. O viaţă strictă de familie, cu toate că aceasta nu-şi impune restricţiile decît femeilor. Un „interior" wtreţinut de servitori, pentru ca acesta să respire bunăstare, dar şi respectabilitate şi decenţă, apărătoare ale unei morale burgheze Care poate fi, indiferent, de inspiraţie creştină ori laică. Secolul al XlX-lea este perioada stabilităţii monetare. Averile burgheze se Pot transmite intacte. Spiritul de economie e socotit o virtute. L't>erală prin definiţie, burghezia se zbate între două tendinţe con-radictorii: dorinţa de a conserva acumulările, şi avem de a face în acest caz cu tentaţia rentieră, şi dorinţa de a inova şi de a crea, iar m acest caz e vorba de ispita cîştigului. Aşa se explică cele doua 312 EUROPA DOMINANTA imagini antagonice ale burgheziei, descrisă cînd ca îmbuibată şi satisfăcută, cînd ca imaginativă şi progresistă. Liberalismul fundamental permite fără îndoială înţelegerea acestei aparente ambiguităţi.

Unitatea şi diversitatea socială ale Europei. Elitele europene, prin modul lor de viaţă şi de gîndire, sînt asemănătoare de-a lungul întregului secol al XlX-lea. Există o Europă a bancherilor şi a industriaşilor, o Europă a aristocraţiilor si, mai ales, poate, o Europă a inteligenţei şi artei. Unitatea europeană este unitatea elitelor sale. De la o naţiune la alta însă, raporturile dintre elite şi popor sînt cît se poate de diferite. Statele Europei de Vest controlează o evoluţie socială care nu poate fi stăpînită nici la estul, nici la sudul Europei, în vest, burgheziile sînt destul de puternice ca să integreze treptat clasele populare la nivelul naţiunii. Moralismul victorian în Marea Bri-tanie, ideologia republicană în Franţa si, aproape peste tot, naţionalismul asigură integrări de tip substitutiv tuturor celor care au trebuit să părăsească, datorită creşterii demografice şi revoluţiei industriale, comunităţile ţărăneşti. Şcoala joacă în acest sens rolul major. Teoriile socialiste contestă desigur ordinea liberală. Pasiunile naţionale, aproape peste tot, par însă mai puternice decît pasiunile sociale. *Cartismul scutură violent Marea Britanieîn prima jumătate a secolului al XlX-lea, iar în Franţa revoluţiile de la 1848 şi 1871 au o anumită dimensiune socială. La începutul secolului al XX-lea însă, în Franţa, în Germania, ca şi în Regatul Unit, clasa muncitoare şi-a identificat deja reprezentanţii. Democratizarea progresivă a instituţiilor a permis o integrare socială pe calea politicii. Dimpotrivă, în Europa estică şi în Europa mediteraneană, industria nu pătrunde decît mai tîrziu, dar cu toată forţa, în societăţi împotmolite încă în structuri de tip vechi, în situaţia cînd aristocraţiile înseşi sînt uneori extenuate, iar burgheziile deseori slabe sau ezitante. Astfel, în imperiul ţarilor, burghezia rusa, eterogenă, e compusă din oameni de afaceri legaţi şi de putere, Ş| de capitalismul european, ca şi dintr-o intelectualitate tot rnaţ numeroasă. Dar această intellighenţia ezită între preamărirea vechi Rusii ţărăneşti — şi, în acest caz, avem dea face cu populisrnul şi calea „europeană" a liberalismului şi a capitalismului puterea, din ce în ce mai ruptă de mase, nici burghezia nu P SOCIETĂŢI EUROPENE 313 propune ţăranilor fără pămînt, muncitorilor dezrădăcinaţi ai marilor oraşe un alt tip de integrare. Societatea rusă constituie în-tf-adevăr veriga slabă a societăţilor europene. Trebuie oare să conchidem că liberalismul european este, cînd funcţionează, modalitatea cea mai eficientă pentru o evoluţie socială care să nu cunoască crize majore? Asta ar însemna să uităm factorul esenţial al coeziunii naţionale, în sudul şi estul Europei, dezechilibrele sociale necontrolate se conjugă cu absenţa unei conştiinţe limpezi a identităţii naţionale. DOCUMENTUL l Ţărani şi muncitori în 1846 „« Ce minunat e la oraş! Cîtă tristeţe şi sărăcie la ţară! » Asta auzi din gura ţăranilor care vin să vadă oraşul în zilele de sărbătoare. Ei nu ştiu că, dacă satul e sărac, oraşul, cu toată splendoarea lui, e, poate, mai mizerabil. Puţini oameni fac de altminteri această deosebire. Priviţi duminica la porţile oraşului aceste două mulţimi ce merg în sens invers, muncitorul — la ţară, ţăranul — spre oraş. între aceste două fluxuri ce par analoge, diferenţa e mare. Cel al ţăranilor nu e o simplă plimbare; ei admiră tot ce văd la oraş, îşi doresc totul, ar rămîne aici — de-ar putea. Să-i lăsăm aşadar să privească. O dată plecat, la ţară nu te mai întorci. Niciodată. Cei ce vin ca servitori şi iau parte Ia cele mai multe dintre distracţiile stăpînilor nici nu se mai gîndesc să revină la viaţa de lipsuri. Cei ce devin muncitori în fabrici ar vrea să se întoarcă la ogor, dar nu mai pot face.acest lucru; în scurtă vreme, îşi ies din fire, incapabili să îndure munca istovitoare, schimbările rapide de cald şi rece: munca în aer liber i-arucide [...]. Pe ţăran, nu-l sperii cu tînguielile muncitorului, cu descrierile în-spaimîntătoare ale situaţiei sale. El, care cîştigă un franc sau doi, nu înţelege că o poţi duce jalnic cu salarii de trei, patru ori cinci franci. « Dar variaţiile pe piaţa muncii? Perioadele de şomaj? » Ei, şi?! Va pune ^oparte pînă şi în zilele cînd va cîştigă mai puţin, cît de uşor îi va fi să econ°misească dintr-un

salariu atît de mare pentru zile negre! [...] , Că aerul oraşelor e chiar atît de nesănătos pe cît se spune, nu cred; este lnsa nesănătos în sălaşele mizere în care se îngrămădesc noaptea, între Os'ituate şi pungaşi, puzderie de bieţi muncitori. Ţăranul însă n-a ţinut seama de asta. N-a ţinut seama nici de faptul că, Agonisind mai mulţi bani la oraş, îşi va pierde avuţia — cumpătarea, Pttitul de economie, zgîrcenia, ca s-o spunem pe a dreaptă [...]. 314 EUROPA DOMINANTĂ în zilele noastre, au apărut noi meserii, care nu cer deloc pregătire, putînd fi alese de oricine. Adevăratul muncitor în aceste meserii e maşina; omul n-are nevoie de multă forţă, şi nici de îndemînare; e prezent acolo doar ca să supravegheze, să-l ajute pe „muncitorul" de fier. Această nefericită populaţie aservită maşinilor numără patru sute de mii de suflete, ori poate ceva mai mult. Cam a cincea parte a muncitorilor noştri [...]." Jules Michelet, Le Peuple Acest text al istoricului Jules Michelet (1798-1874) face o paralelă între condiţia ţăranului şi cea a muncitorului în epoca apariţiei marii industrii. Manufacturile mecanizate, în cea mai mare parte textile, fac în acea perioadă apel la mina de lucru rurală. DOCUMENTUL 2 Aristocraţia britanică în epoca lui Eduard VII „Dimineţile, obisnuiam să-mi iau băieţii la călărie în Marele Parc de la Windsor. Dupăamiaza, priveam deseori partidele de polo, tot în Parc. Atîtea lucruri se petreceau tot timpul la Windsor! îmi amintesc cînd am asistat prima oară la acest minunat spectacol: landoul descoperit al lui Eduard VII cu cei patru cai ai săi şi cu surugiii, silueta impunătoare, dar plină de distincţie a regelui şi cea delicată a reginei Alexandra, mereu cu o înfăţişare atît de tînără. Cînd a trecut landoul, eram împreună cu cei doi băieţi ai mei, pe trotuar, nu departe de statuia reginei Victoria. Spre marea mea bucurie, regina Alexandra ne-a văzut şi ne-a arătat regelui. Primul nostru garden-party aici l-am făcut, pe aceste peluze ale castelului Windsor. L-am păstrat în amintire ca pe unul dintre cele mai frumoase garden-parties regale. În acea epocă, doamnele se îmbrăcau minunat, cu impunătoare rochii lungi de vară, pălării împodobite cu flori şi umbrele de soare din dantelă. Acum, ele nu mai au timp şi nici răgaz să fie la fel de frumoase ca în anii de la începutul secolului. Era epoca în care Windsorul era un loc plin de voie bună. Un regiment de Life Guards şi un batalion de Foot Guards staţionau aici în permanenţă-Pe timpul cît erau la Windsor, mulţi ofiţeri căsătoriţi luau cu chirie apartamente mobilate în împrejurimi. Aveam mereu numeroşi invitaţi pentru cursele de la Ascot, toţi prietenii noştri aveau şi ei oaspeţi, astie încît săptămîna în care aveau loc cursele era marcată de mari dineuri şi baluri seară de seară. Eram obligaţi în aceste zile atît de pline de distracţ să ne schimbăm adeseori şi într-un timp scurt. La Ascot, purtam rochii o tul şi dantelă şi pălării ample. De la hipodrom, ne grăbeam să ne duce SOCIETĂŢI EUROPENE 315 acasă: acolo, îmbrăcam rochii de in sau bumbac, după care ne duceam i „U unde, aşezau pe banchetele cu perne ale ambaLtiun.to actSnl e cînd cu ajutorul prăjinii, cînd cu vîslele, cînd cu forţa aburului prorl' de ulţunele raze ale soarelui de după-amiază, pînă în momentul S trebuia sa ne schimbam din nou pentru cină. Cînd eram la Ascot du nica o petreceam totdeauna la Clubul ofiţerilor gărzii la Maidenhead ?ră un loc unde domnea veselia. [...] Toate casele erau pline şi se dădeau o mulţime de recepţii agreabile, unde-ţi petreceai tot timpul'într-un fel L care mmem nu-şi mai aduce azi aminte. Automobilele nu se prea foloseau încă, iar ntmul distracţiilor era mult mai lent decît în prezent Ne amuzam netulburaţi de nimic, iubeam cu frenezie fiece clipă de viată [ l Ev carea acelor fermecătoare vremuri lipsite de griji pare frivolă şi fără însemnătate, dar era epoca tinereţii noastre: negurile acestui veac nu ne copleşiseră mea existenţele, războiul din 1914, cu toate grozăviile sale era doar o taină a viitorului."

Lady Curzon, Memoires citat m F. Bedarida, L'Angleterre triomphante, Hatier, Paris, 1974. Soţie a omului politic conservator Lord Curzon, devenit pair în 1898 Lady Curzon rememorează cu nostalgie dulceaţa vieţii aristocraţiei în primii ani a, secolului al XX-lea. Acest document ilustrează permanenta unui mod de viata. 22. Statele europene între 1871 şi 1914 Jumătatea de veac dintre un război franco-german şi celălalt e marcată de progresele înregistrate de statele aflate pe calea liberalismului şi a democraţiei. Dar există o mare diversitate de situaţii, în nord şi nord-vest, progresul este evident. Restul Europei însă, care trebuia să facă deseori faţă unor grave probleme naţionale, cunoaşte evoluţii contradictorii, în care autoritarismul, extremismele şi falsele stări de stabilitate lasă să se întrevadă neliniştitoare faze de instabilitate. Europa de nord şi de nord-vest îşi continuă drumul spre liberalism şi democraţie. Conflictele se rezolvă în cadrul instituţiilor parlamentare, partidele se organizează, orizontul opiniei publice se lărgeşte şi oamenii încep să se exprime liber. Evoluţia e mult mai contradictorie în regiunile europene sărace din sud şi est. Pe de altă parte, din Irlanda pînă în Polonia şi Boemia, popoare aflate încă într-o stare de dependenţă îşi reclamă libertatea, în sfîrşit, la începutul secolului al XX-lea, clasele conducătoare din numeroase state europene se slujesc de un naţionalism deseori agresiv pentru reunirea artificială a unor popoare puţin omogene sau sfîşiate de conflictele sociale. Europa liberală din nord şi nord-vest Liberalism şi democraţie. Statele scandinave (Danemarca, Norvegia unită cu Suedia pînă în 1905), Belgia catolică, desprinsă în 1831 din structura Ţărilor de Jos protestante, chiar Ţările de Jos sînt, ca şi Regatul Unit, monarhii constituţionale. Suveranii întruchipeaza permanenţa statului şi unitatea naţiunii şi desemnează, în generali guvernele, răspunzătoare în faţa adunărilor care dispun de puterea legislativă. Una dintre cele două adunări este întotdeauna aleasa-Dacă în Franţa sufragiul universal masculin reprezintă un cîştig a STATELE EUROPENE ÎNTRE 1871 şi 1914 317 anului 1848, celelalte state dezvoltă progresiv un sistem ';ject mai întii cenzitar. în ajunul războiului, femeile nu votează decît -* unde se instalează suveranii din Casa de Savoia, Victor 324 EUROPA DOMINANTA Emmanuel II, Umberto I, apoi Victor Emmanuel III. Papa Pius IX refuzînd orice compromis, se consideră prizonier în Vatican. EI interzice catolicilor orice participare la viaţa politică,

fapt c& restrînge şi mai mult bazele sociale ale regimului. Cu toate acestea, sufragiul, încă foarte limitat în 1871, se lărgeşte încetul cu încetul, devenind cvasiuniversal în 1911. Contradicţia esenţială însă rezidă în Italia în opoziţia dintre Nord şi Mezzogiorno. Nordul, foarte apropiat prin structurile sale economice şi sociale de Europa de nord-vest, se industrializează la sfîrşitul secolului al XlX-lea (Olivetti, FIAT). Dezvoltarea sa e cu atît mai rapidă cu cît Italia n-a avut legătură cu prima revoluţie industrială bazată pe cărbune. Mezzogiorno al latifundiilor, dimpotrivă, juxtapune mari feudali şi o masă de ţărani săraci, fără carte, dominată subteran de Mafia în Sicilia şi de Camorra la Neapole. Ţăranii acestor regiuni alimentează marele val al emigrării spre Nord, dar mai ales spre Franţa şi Statele Unite, cu începere de la finele secolului al XlX-lea. Patriotismul liberalilor din Risorgimento se transformă, la sfîrşitul secolului, într-un naţionalism marcat de dreapta, ce revendică „*ţinuturile iredente", Trento şi Triest(e), şi susţine acţiuni la nivelul coloniilor. Cucerirea Libiei, în 1911, nu reuşeşte totuşi să atenueze cruntul eşec suferit în 1896 la Aduwa/Adoua, în Etiopia. Scriitorul Corradini preamăreşte o Italie „mare proletară", ce nu deţine în lume locul pe care-l merită. Peninsula Iberică. Istoria Spaniei în secolul al XlX-lea e complexă — ca să folosim un eufemism — şi străbătută de multiple violenţe. Monarhia e constant contestată de carlisti (don Carlos e fratele lui Ferdinand VII), care nu acceptă suirea pe tron a Isabellei II îfl 1833; ea e atacată şi prin repetate pronunciamientos militare. Republica e proclamată pentru scurt timp — doi ani — în 1873. Şapte constituţii se succedă din 1812 pînă la 1876. Parlamentarismul (sufragiul universal e proclamat în 1890) nu e decît de suprafa?3' în acelaşi timp, agitaţia populară e constantă: războaie „ mai ales, face din ştiinţă rivala adevărului revelat. Prin crearea Slsternelor terapeutice moderne, bolile nu mai sînt socotite o CaPricioasă fatalitate. Chimistul francez Marcelin Berthelot afirmă ^a "Ştiinţa e binefăcătoarea omenirii", cu care, tocmai datorită ei, P°ate deveni solidară. Oamenii înaintau aşadar către acel ev pozi-^ anunţat de Auguste Comte. Afirmarea ştiinţelor umane, mai es a istoriei, merge în acelaşi sens. Omul e capabil, prin între330 EUROPA DOMINANTĂ buinţarea propriei raţiuni, să descopere mecanismele universului; el înţelege, şi deci poate nădăjdui să dirijeze evoluţia societăţii omeneşti. Sistemul de învăţămînt evoluează peste tot, chiar dacă scoal^ nu pătrunde încă decît lent în regiunile rurale ale peninsulelor mediteraneene şi ale Europei estice. Dar, deşi în Rusia populaţi^ era, în 1914, în proporţie de trei sferturi analfabetă, numărul copiilor şcolarizaţi în şcolile primare creste de la 400 000 la mijlocul secolului al XlX-lea la 4 milioane în 1900 şi 7 milioane în 1914. în 1913, în toate statele Europei de nord-vest, în Germania, Austria, analfabetismul nu mai afectează decît sub 10% din populaţie. Şcolile secundare, universităţile se înmulţesc. La sfîrşitul secolului, Parisul reconstruieşte o măreaţă Sorbonă. Numărul studenţilor germani creşte de la 14 000 în 1871 la peste 60 000 în 1913. ' Criza conştiinţei de la sfîrşitul secolului. Cu toate că valorile legate de progres şi raţiune sînt încă difuze în prag de război, o nouă sensibilitate se răspîndeste printre elitele europene şi pune sub semnul îndoielii certitudinile optimiste ale pozitivismului. Lucrările lui Planck şi Einstein redefinesc fizica ale cărei baze rămăseseră newtoniene. Filozoful francez Bergson, care-şi publică în 1907 Evoluţia creatoare, reabilitează elanul vital şi puterea creatoare instinctivă, intuiţia. Filozoful german Nietzsche critică radical idealul raţional şi democratic al epocii sale, care nu oferă oamenilor decît „morala turmei". Cărţile sale profetice şi poetice exaltă „voinţa de putere" şi recurg la noţiunea de „supraom". La Viena, medicul Sigmund Freud explorează inconştientul, pune în evidenţă importanţa sexualităţii în edificarea personalităţii. în acelaşi sens, anumite curente artistice pun sub semnul îndoielii certitudinile burgheze. Cubismul deconstruieşte formele, aşa cum Freud deconstruieşte psihismul, în 1909, poetul italian Marinetti exaltă, în Manifestul futurist, viteza, atracţia exercitata de pericol, violenţa creatoare şi chiar războiul, „singura igiena a lumii".

Noile curente intelectuale şi artistice ale elitelor se intersectează, într-adevăr, la începutul veacului al XX-lea, cu furia naţi°" nalistă ce cuprinsese masele, întreţinută uneori de clasa politic^ Scriitorul francez Maurice Barres trece de la „cultul eului „romanul energiei naţionale". Itinerarul poetului italian Gabn6 i CIVILIZAŢIA EUROPEANĂ ÎN SECOLUL AL XIV A 331 n'Annunzio e asemănător, în Europa acelei epoci, nation r devine o valoare substitutivă. Ştiinţa, idealul raţional n-a 1Smul puterea să-l facă pe omul dezarticulat al marilor oraşe sâ-si V^ sească rădăcinile. Strîns uniţi în jurul naţiunii, indivizii îşi exprima violenţa vitală. Această renaştere a naţionalismului în era maselor explică în parte accentuarea, peste tot în Europa, a antisemitismului. Provenit în aceeaşi măsură dintr-o ostilitate creştină faţă de poporul considerat în continuare drept „deicid", ca şi din denunţarea de către socialişti a capitalismului „evreiesc", el ia amploare şi se transformă, alimentînd pasiunile dreptei naţionaliste, care-i arată cu degetul pe apatrizii inasimilabili. Astfel, refugiindu-se în faţa pogromurilor şi a mizeriei, numeroşi evrei din Est emigrează în Statele Unite. Alţii, ca Theodor Herzl, visează la crearea unui stat evreiesc (1896). La începutul secolului al XX-lea, comunităţi evreieşti pun bazele primelor kibbutzuri în Palestina. Forţele transnaţionale Deşi Europa secolului al XlX-lea e animată de optimismul elanului liberal, două mari forţe contestă — sau vor să depăşească — liberalismul. Biserica catolică, pînă atunci intim legată de monarhii, pare că încearcă, împotriva tendinţei generale, să-şi recucerească poziţiile pierdute. Socialiştii, dimpotrivă, vor să distrugă o ordine liberală care înseamnă pentru ei doar nedreptate şi să edifice o societate în care să domnească egalitatea. Fenomenul religios. Spre laicizarea societăţii ? Creştinismul continuă sa reprezinte una dintre structurile cele mai puternice ale Europei. Divizările existente la nivelul confesiunilor creştine continuă, desigur, să opună o Europă de nord protestantă, o Europă Centrală 51 de sud catolică şi o Europă ortodoxă în răsărit, în Europa Protestantă, Bisericile instituite coabitează destul de uşor cu statele; ele coexistă deseori, ca în Marea Britanic, cu o multitudine e secte disidente. Acolo unde sînt minoritari, ca în Franţa, protestanţii acceptă principiile lui 1789. în Rusia, dimpotrivă, puterea arjlor se sprijină pe o Biserică ortodoxă naţională. Doar Biserica Colică, universală în însuşi principiul ei, se identifică limpede cu r°Pa, de unde îşi trimite misionarii evanghelizatori. 332 EUROPA DOMINANTA Revoluţia, propagîndu-şi principiile libertăţii individuale, vroia să-i elibereze pe oameni de credinţele impuse. Şi, de fapt, Biserica catolică a secolului al XlX-lea condamnă atît liberalismul, cît şi libertatea religioasă. Papalitatea, care suportă în acelaşi timp pierderea puterii sale temporale şi asaltul liberalismului, se fixează pe o viziune totalizantă a creştinismului. În 1864, papa Pius IX enunţă, în Syllabus, toate erorile lumii moderne cu care Biserica refuză să fie de acord. Conciliul de la Vatican, care proclamă în 1870 infailibilitatea pontificală, întăreşte caracterul monarhic al Bisericii. La începutul secolului al XX-lea, în sfîrşit, papa Pius X condamnînd modernismul, refuză, în numele tradiţiei revelate orice privire critică şi ştiinţifică asupra textelor sacre, în numeroase ţări, în primul rînd în Franţa, în pofida existenţei unei neînsemnate minorităţi de catolici liberali, Biserica stă în fruntea luptei conservatoare împotriva Republicii. Pe de altă parte, în Europa liberală şi industrială, exodul rural şi urbanizarea duc la dezagregarea vechilor comunităţi, al căror liant era, în mod esenţial, religios. Alfabetizarea, circulaţia mai intensă a ideilor, dezvoltarea presei trezesc spiritul critic. Practicile religioase, care făceau parte din definiţia sociabilităţii naturale a satelor, aparţineau astfel domeniului

mentalităţilor. Acelaşi lucru e valabil într-o mare parte a Europei, în alte părţi, Biserica nu mai poate tutela societatea; ea întîmpină peste tot, la şcoală, spital, primărie, concurenţa statului, în numeroase ţări, practica religioasă se feminizează, în timp ce bărbaţii se angajează, începînd cu cafeneaua şi terminînd cu politica, în alte forme de sociabilitate, în sfîrşit, mulţimile urbane dezrădăcinate ies tot mai mult de sub influenţa Bisericii. Acest secol se poate aşadar defini ca unul al secularizării societăţii şi există o puternică tendinţă de a-l prezenta ca pe un veac de declin atît al sentimentului religios, cît şi al Bisericilor. Cu toate acestea, structurile clericale încearcă, de-a lungul întregului secol al XlXlea, să-şi adapteze strategia la condiţiile noi, fără să renunţe la nimic în privinţa fondului dogmatic. Biserica catolic^6 cel mai bun exemplu în acest sens. Ordinele religioase vechi,in criză profundă la sfîrsitul secolului al XVIII-lea, se reconstitui2' altele îşi fac apariţia. Practicile religioase răspund nevoilor gr pelor de vîrstă ale mulţimii, pelerinajele sporesc, cultul mar ^ ultramontanismul se răspîndesc în Europa, îşi face apar1, i importantă presă catolică, deseori populară. Sporesc la snr, CIVILIZAŢIA EUROPEANĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA 333 secolului mişcările de acţiune catolică ce reunesc tineretul din afara structurilor tradiţionale la nivelul parohiilor, în Belgia Austria, Germania, partide catolice joacă un rol însemnat în viaţa politică. Condamnînd în aceeaşi măsură şi socialismul, şi liberalismul, Biserica catolică încearcă să propună o a treia cale, cea a corporatismului. În sfîrşit, o anumită renaştere spirituală marchează, alături de naţionalism, începutul secolului al XX-lea. Mişcările socialiste. Mişcările socialiste anterioare lui Marx îşi fac apariţia, în prima jumătate a secolului al XLX-lea, din neacceptarea structurilor industriale şi prin imaginarea de comunităţi egalitare utopice. Originalitatea gîndirii lui Karl Marx se defineşte prin aceea că, plecînd de la aceste unităţi industriale, propune celor care lucrează în ele, proletarilor, să devină pîrghiile anihilării vechii lumi, dominate de capitalul burghez, şi factorii edificării unei lumi noi. Opera lui Marx, nutrită la izvoarele filozofiei germane, ale istoriografiei franceze şi ale economiei politice engleze, este înnoitoare pentru că reuneşte într-un tot politicul, economicul şi socialul, dînd un sens istoric activităţilor militante şi aspirînd să depăşească orizontul naţional. Marx e şi un militant, fiind fondatorul primei Internaţionale (1864-1876), dezagregate, după experienţa dramatică a Comunei din Paris, de confruntările dintre anarhişti şi socialişti, în 1875, se pun bazele primul partid marxist, [Partidul Muncitoresc Socialist din Germania, care, la congresul de la Halle, din 1890, devine] Partidul Social-Democrat German, si, încetul cu încetul, partide asemănătoare apar în toate marile state europene, în 1889, Internaţionala a Il-a încearcă să reunească aceste partide şi să le confere un suflu comun. Sindicatele se organizează. La începutul secolului al XX-lea, perioadă în care sporesc grevele şi confruntările, în special cele organizate cu ocazia zilelor de l Mai, socialismul este de-acum o forţă socială şi politică europeană majoră, în 1912, Internaţionala numără peste 3 milioane de membri, exercitîndu-şi '"fluenţa asupra a peste 10 milioane de sindicalişti. Cu toate acestea, anumite partide socialiste, ca de pildă Partidul aburist britanic, sînt refractare la ideologie, existînd în chiar sînul Palidelor marxiste două tendinţe opuse. Unii (tradiţionaliştii ?) l n8Kkră revoluţia socială ineluctabilă; partidul, „avangarda probatului", nu trebuie doar să pregătească această revoluţie, ci S1 exercite, după răsturnarea vechii lumi, o dictatură care va 1 EUROPA DOMINANTĂ 334 îngădui transformarea societăţii. Aceasta e poziţia lui Lemn, care din exil, la începutul secolului al XX-lea, animă fracţiunea bol, sevică a Partidului Social-Democrat rus. Alţii, ca Bernstein în Germania, resping orice revoluţie violentă. Socialismul, considera ei, poate fi atins pe calea reformelor succesive. „Geniu simfonic", după expresia lui Romain Rolland,

Jean Jaures încearcă să împace necesitatea acţiunii reformiste cotidiene cu caracterul ineluctabil, de durată, al revoluţiei. De fapt, socialiştii sînt cu atît mai revoluţionari, cu cît ţara lor e mai puţin înaintată pe calea liberalismului şi a democraţiei. Internaţionala este de asemenea o mare forţă pacifică; de aceea, îşi sporeşte eforturile, în clipa apariţiei pericolelor, pentru a împiedica izbucnirea războiului, în 1914, sentimentul naţional e mai puternic decît solidaritatea proletarilor. în realitate, structurile europene se definesc ca unităţi mai degrabă culturale decît religioase sau sociale. Unităţile culturale Europa culturii. Niciodată nu va mai regăsi Europa secolului al XlX-lea cosmopolitismul „Republicii literelor" din veacul al XVIII-lea. Iar dacă diferitele aristocraţii, în asfinţitul ultimei lor străluciri, mai pot da, de la Coasta de Azur şi pînă la staţiunile termale germane, iluzia unui mod de viaţă european, marii scriitori sînt, începînd cu această perioadă, ancoraţi în realităţile naţionale. Un Chateaubriand mai putea oferi, pe baza fastuoaselor sale misiuni diplomatice la Berlin sau Roma, himera unei Europe culturale franceze. Dar Chateaubriand, cum scrie chiar el în memorii, este între două lumi. După el, Balzac şi Hugo sînt francezi, aşa cum, mai tîrziu, Dostoievski sau Tolstoi sînt ruşi. Cu toate acestea, elitele culturale cîştigă teren, astfel înclt sporeşte numărul europenilor care se identifică într-o educaţie clasică şi umanistă, rămasă în continuare, pretutindeni, baza învaţămîntului. Există o comunitate ştiinţifică europeană. Premi»6 Nobel sînt decernate, la începutul secolului al XX-lea, aproap6 exclusiv unor europeni. Şi, chiar dacă scriitorii şi artiştii aparţin în primul rînd patriei lor, Europa continuă să respire în acelaşi rit artistic şi literar. Arhitectura evoluează într-o mişcare unică. Ea abandonea încetul cu încetul pastişa neoclasică, prezentă încă pe coloan CIVILIZAŢIA EUROPEANĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA 335 fcontoanele şi peristilurile templelor burgheziei triumfătoare: garj burse, teatre. Opera din Paris, terminată în anii 1870 şi care acu-^ulează pînă la exces şi ostentaţie referinţe la toate stilurile trecutului, este unul dintre ultimele exemple ale acestor monumente. Turnul Eiffel este deja, în 1889, un manifest provocator al nudităţii materialului de construcţie. La începutul secolului al v}C-Iea> unul şi acelaşi stil, Art Nouveau, se declină în toate Hrnbile Europei: Modern Style în Anglia, Jugendstil în Germania, cjile Liberty în Italia, fSezession în Austria — n. î.}... El pătrunde în toate domeniile vieţii cotidiene, ţesături, mobilier, bijuterii, răspîndindu-şi lumina arabescurilor şi curbelor senzuale asupra oraşelor, înflorind în vegetaţia de fontă turnată de culoare verde pal de la intrările de metro ale lui Guimard la Paris şi explodînd pînă la baroc în edificiile catalanului Gaudf la Barcelona, în acelaşi timp, paralel, alţi arhitecţi caută simplitatea şi funcţionalitatea formei : fraţii Perret utilizează betonul armat (teatrul Champs-Elysees, 1913); în Germania, Peter Behrens dă linia obiectelor cotidiene pentru mari întreprinderi industriale; la Viena, Otto Wagner pledează pentru adecvarea liniei şi a materialului de construcţie; lyonezul Tony Garnier proiectează o „Cetate industrială". Scriitori şi artişti. Cultură de mase şi curente de avangardă. În secolul al XlX-lea, statutul social al scriitorilor şi artiştilor se transformă. Ei nu mai produc exclusiv pentru elite. Prin creşterea nivelului de instruire, prin apariţia unei prese de mare tiraj, publicul cunoaşte o evoluţie considerabilă. Arta coboară în stradă; Mucha sau Tou-louse-Lautrec se consacră afişului. Balzac sau George Sand îşi publică romanele, sub formă de foiletoane, în ziare, în ultimul sfert de veac, Emile Zola e primul scriitor francez ale cărui cărţi cunosc tiraje uriaşe. Europa inventează muzeele — consum colectiv de artă şi oglindă a istoriei. Marii negustori de tablouri extind Pia]a de artă. In anii 1860, la Paris se deschide „Salonul refuzaţilor", care reuneşte operele excluse din expoziţiile oficiale. Sînt anii în care scriitorii şi artiştii îşi declară ruptura faţă de gustul

„burghez". E Perioada mişcărilor de avangardă. Apreciate doar de cîţiva amatori Cinaţi, reunite în cîteva ateliere sau în jurul unor mici reviste, Iu' Si!n^ mar>ifeste provocatoare şi cultivînd uneori mitul artistu-ref lestemat şi necunoscut, mici grupuri de scriitori şi artişti 2a tradiţia, exaltînd geniul creator solidar. Parisul este centrul 336 EUROPA DOMINANTĂ impresionismului, iar apoi al fauvismului. Grupul Die (germanul Nolde, austriacul Kokoschka...) lansează expresie, nismul la Dresda, în 1906. Catalanul Picasso, francezul Braque în atelierul lor parizian din Bateau-Lavoir, creează cubismul, î^ 1911, la Miinchen, în jurul lui Kandinsky, care-si realizează prj, mele acuarele abstracţioniste, se formează grupul Der Blaue Reiter (Călăreţul albastru). Aceste mişcări de avangardă sînt ignorate sau luate în derîdere atît de publicul burghez, care rămîne ataşat formelor tradiţionale de artă, cît şi de „marele public". Căci în acelaşi timp cultura de mase apare la cumpăna dintre cele două secole, vehiculată de marile ziare populare şi exprimată de primele mari întreceri sportive, cursele de ciclism, meciurile de box, fotbal, de spectacolele populare, de varieteu si, mai cu seamă, de cinema, care îşi face apariţia ca un spectacol de bîlci. Pînă atunci, comunităţile tradiţionale trăiau în ritmul sărbătorii. Mulţimile din oraşe trăiesc, începînd din această perioadă, începutul epocii timpului liber. La Belle fipoque. Expresia, se ştie, e retrospectivă. Ea exprimă nostalgiile unei societăţi ce regretă epoca dinaintea masacrelor primului război mondial. Această epocă n-a fost „frumoasă" decît pentru unii; alţii se înghesuiau pe vapoarele cu emigranţi în drum spre marele mit american, alţii încercau să supravieţuiască foametei de mari proporţii, înregistrată în răsăritul Europei în societăţile rurale, ori muncii în subteran, în mine, pentru ca alţii, în sfîrsit, polonezi sau slavi din Austria imperială, să continue să viseze la propria lor libertate. Si, cu toate acestea, Europa anilor 1900 este — ca un răstimp liniştit înaintea furtunii — o Europă a prosperităţii şi a păcii încă prezente. Iar epoca e „frumoasă" fără îndoială pentru că civilizaţia europeană se află la răscrucea mai multor perioade istorice. Aristocraţiile lipsite de griji se regăsesc în mijlocul plăcerilor de la Marienbad ori Nisa. Burghezia e temeinic instalată în bogatele imobile din marile oraşe; ea îşi cumpără primele automobile, descoperă plajele de pe ţărmurile mărilor şi fiorul cazinourilor-Mişcările de avangardă, aşa cum am văzut, întruchipează fort* imaginaţiei creatoare şi a visului. Mulţimilor de la oraşe le si» propuse primele posibilităţi de petrecere a timpului liber, gind la nivel de mase. . ,g De asemenea, circulaţia în marile oraşe concentrează, alătur1 cai, automobilul şi tramvaiul electric; densitatea acesteia imP CIVILIZAŢIA EUROPEANĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA •J O / la Londra, (Budapesta — n.t.) şi Paris construirea prirnelo (j-ouri. Iluminatul cu gaz, apoi cel electric determină apariţia u adevărate oraşe-lumină. Artiştii circulă dintr-o metropolă în alt trupele ruseşti de balet culeg lauri la Paris; Kandinsky pleacă de ja Moscova şi se duce, în 1904, la Miinchen; Chagall se duce de ja Vitebsk la Sankt-Petersburg, apoi, în 1910, la Paris, iar Picasso perioadă de creştere neîntreruptă şi accentuată cu începere o 1945 şi pînăîn preajma crizei petroliere din 1973 şi a declanşa marii crize mondiale, performanţă unică în istoria ţăriiCELE DOUA EUROPE rL J începere din anii '60, creşterea economică franceză e una di cele mai însemnate din Europa şi din lume, Franţa devenind adevărat în aceste condiţii o mare putere industrială modernă în schimb, la sfîrşitul războiului, Regatul Unit nu reuşeşte să se integreze în curentul de dezvoltare europeană. Scăderea exporturilor (l 1% din totalul mondial în 1948, 5,9% în 1972) simbolizează stagnarea economiei britanice, care pierde tot mai mult teren în raport cu celelalte ţări europene. Exceptînd această con-traperformanţă, toate ţările Europei Occidentale cunosc o dezvoltare spectaculoasă, intrînd în era consumului de masă. Chiar şi Spania, care mai putea fi socotită la sfîrşitul războiului o ţară subdezvoltată, e pe cale să devină o ţară industrială modernă datorită unei creşteri economice dintre cele mai puternice din lume în anii '60. Desigur, cu începere din 1974, Europa Occidentală a fost greu încercată de „dezechilibrul" mondial declanşat de prima *criză a petrolului, apoi relansată de cea de a doua, în 1979. Caracteristicile acestei crize au fost neobişnuite, căci, pe lîngă faptul că a dat naştere unor procente de şomaj foarte ridicate, s-a tradus prin puseuri inflaţioniste dintre cele mai puternice, adică exact invers faţă de criza din 1929, de exemplu. În ce priveşte producţia, deseori ea a continuat să crească, dar într-un ritm foarte lent. Astfel încît „criza" apare mai degrabă ca o adaptare dificilă la transformările provocate de o creştere foarte îndelungată decît ca o criză în sensul tradiţional al termenului. Cu începere din 1983, ţările ies încetul cu încetul din criză, păstrînd însă în acelaşi timp un foarte mare număr de şomeri, cu deosebire Franţa şi Regatul Unit. Evoluţia spre unitate. Paralel cu această însemnată creştere economică, a doua articulaţie a acestui „reviriment" al Europei Occidentale o constituie voinţa de a crea o adevărată Europă.

La sfîrşitul războiului, Europa apuseană putea să apară ca o miză între cele două blocuri; era normal să încerce să se organizeze. Ideea „Statelor Unite ale Europei" nu era nouă; la sfîrşitul anilor '20, Aristide Briand îi fusese un elocvent apărător. Ea a fost reluată de Winston Churchill, într-un discurs pronunţat la Ziirich în 1946. „Ridică-te, Europa!" a exclamat el. Pe de altă parte, Statele Unite îşi manifestaseră dorinţa ca ajutorul Marshall să fie distribuit în cadrai unei cooperări europene, din care s-a născut °-E.C.E. în mai 1948, a avut loc la Haga un Congres al Europei, 426 CRIZA EUROPEI care a avut ca rezultat crearea unui Consiliu al Europei compus din două organisme, un Comitet al Miniştrilor şi o Adunare Consultativă Europeană cu sediul la Strasbourg şi reunind reprezentanţi ai celor 17 membri ai O.E.C.E.; activitatea acestui Consiliu s-a limitat însă la discursuri interesante, căci Anglia se opunea categoric oricărei renunţări la suveranitatea naţională (contrar Franţei în acel moment). Jean Monnet, după acest debut cam dezamăgitor, a considerat că, pentru realizarea construcţiei europene, era necesar ca europenii să se obişnuiască să lucreze împreună în cadrul unor realizări concrete în sectoare bine precizate. Ideea a fost adoptată de ministrul francez al afacerilor externe Robert Schuman şi a dus la planul care-i poartă numele: la 18 aprilie 1951, s-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), ce reunea sase membri, Franţa, Germania Federală, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia. O înaltă Autoritate cu sediul la Luxemburg avea puteri supranaţionale în domeniul producţiei şi schimburilor de cărbune şi oţel. A fost o realizare crucială, deoarece pentru prima oară funcţiona o instituţie europeană, care, în plus, cunoştea şi un mare succes, în pofida handicapului pe care-l reprezentase refuzul Regatului Unit de a lua parte la ea. Un al doilea proiect a avut o soartă mai puţin fericită: e vorba de Comunitatea Europeană de Apărare (C.E.A.), care urma să permită participarea de trupe germane la apărarea Europei în cadrul unei armate europene. Avantajul sperat era realizarea reînarmării Germaniei, considerată ca necesară de către Statele Unite; se dorea ca, fără să se trezească la viaţă vechii demoni ai unei armate germane autonome, să se creeze o nouă instituţie europeană. Tratatul, semnat la Paris la 27 mai 1952 de cei sase parteneri, n-a putut fi ratificat de Adunarea Naţională Franceză din cauza opoziţiei hotărîte a comuniştilor şi gaulliştilor. După mai mulţi ani de dispute politice de o violenţă extremă, C.E.A. a fost respinsă fără dezbateri la 30 august 1954; în urma acestei situaţii, acordurile de la Londra şi Paris (octombrie 1954) au recreat o armată germana în cadrul Uniunii Europei Occidentale (U.E.O.), alianţă militara încheiată pe o perioadă de cincizeci de ani între cei şase membri ai C.E.C.O. şi Regatul Unit. Frînată de eşecul C.E.A., ideea europeană a fost relansată cu adevărat de reuniunea celor şase miniştri ai afacerilor externe a C.E.C.O. care a avut loc la Messina ia l iunie 1955, ca şi CELE DOUĂ EUROPE 427 hotârîrea de creare a unei Comunităţi Economice Europene (C.E.E.), denumită şi Piaţa Comună, realizată prin Tratatul de la Roma' semnat la 25 martie 1957. Obiectivul era asigurarea progresivă a liberei circulaţii a mărfurilor şi persoanelor în interiorul acestei comunităţi „a celor şase", în afara Consiliului Miniştrilor moştenit de la C.E.C.O., la Bruxelles se instala o „Comisie Europeană", schiţă a unei puteri supranaţionale. Crearea Pieţei Comune reprezenta un pas considerabil pe calea construcţiei europene; a urmat un progres lent, ce s-a întins pe aproximativ zece ani. Generalul de Gaulle, fără să fie în întregime ostil construcţiei europene, ar fi preferat un simplu condominiu franco-german, temîndu-se cu atît mai mult de orice imixtiune în viaţa naţională a organismelor C.E.E., cu cît acestea ar fi putut constitui „calul troian" al influenţei americane. Acesta a fost principalul motiv al refuzului pe care l-a exprimat de două ori, în 1963 şi 1966, faţă de intrarea în Piaţa

Comună a Marii Britanii, atrasă între timp de ideea europeană. A trebuit să se aştepte aşadar data de l ianuarie 1973 pentru ca Europa celor şase să devină Europa celor nouă, o dată cu aderarea Regatului Unit, a Danemarcei şi a Irlandei, apoi, în 1980, Europa celor zece, prin aderarea Greciei, şi, în 1986, în sfîrşit, Europa celor doisprezece, după primirea Spaniei şi Portugaliei, începînd cu 1979, Parlamentul european e ales prin sufragiu universal. încetineala cu care se realizează construcţia europeană se explică prin foarte puternica impregnare naţională a unor popoare cărora le e greu să se simtă în primul rînd „europene", fiind foarte reticente cînd se pune problema să facă pasul decisiv de transformare a unei comunităţi economice într-o comunitate politică. Cu toate acestea, instituţiile europene au căpătat un loc mult prea însemnat în viaţa Europei pentru ca, se pare, să mai poată fi puse în cauză, Actul unic european urmînd, la l ianuarie 1993, să marcheze un nou pas considerabil în construcţia europeană. O Europă cel puţin, cea occidentală, e pe cale să se realizeze, dar răsturnările ce se petrec în cealaltă Europă, cea răsăriteană, îi Pun noi probleme. Mutaţiile din Europa de Est ?i declinul modelului sovietic Autoritatea sovietică. Uniunea Sovietică a ieşit învingătoare din razboi — şi mişcarea comunistă a cunoscut atunci o formidabilă CRIZA EUROPEI 428 expansiune în întreaga lume —, dar Stalin, conştient de reala slăbiciune a ţării sale în urma distrugerilor pe care le suferise, a fost mai curînd înclinat să păstreze ceea ce dobîndise decît sa continue expansiunea. U.R.S.S. intră într-o fază defensivă — contrar opiniei formulate de multe ori în Occident. Reconstrucţia ţării, în absenţa posibilităţii de ajutor din exterior, a impus populaţiei condiţii de viaţă extrem de grele şi o disciplină rigidă, tradusă prin întoarcerea la climatul de teroare şi de represiune din anii '30: în afara deportării unor populaţii întregi bănuite că pactizaseră cu germanii, ca şi a foştilor prizonieri de război ce supravieţuiseră, milioane şi milioane de persoane au fost trimise în lagărele de muncă (*Gulag, „Direcţia centrală a lagărelor"), mulţi dintre ei pierzîndu-si aici viaţa. Toate domeniile gîndirii şi culturii sînt strict controlate prin grija lui Andrei Jdanov. Au fost condamnate teorii — ca de pildă cea din care s-a născut informatica —, în timp ce au fost impuse altele, care ţineau de impostură, cum a fost teoria lui *Lîsenko în biologie, în jurul persoanei lui Stalin, s-a dezvoltat un extraordinar „cult al personalităţii", care-l asimila practic lui Dumnezeu coborît pe Pămînt. Teroarea care s-a abătut asupra populaţiei sovietice au cunos-cut-o şi democraţiile populare. Deşi unele dintre primele reforme făcute de comunişti — împărţirea pămînturilor sau expulzarea minorităţilor germane, de exemplu — au fost primite favorabil, aceştia reprezentau totuşi la început minorităţi neînsemnate, exceptînd, într-o anumită măsură, cazul Cehoslovaciei. Foarte curînd, în democraţiile populare a prins contur o intensă nemulţumire, cu diferite cauze, de la o ţară la alta: persecuţii religioase deosebit de evidente în Polonia sau Ungaria, colectivizarea pămînturilor căreia ţăranii ce tocmai le primiseră i se opun, nemulţumirea muncitorilor din cauza salariilor de mizerie, sentimentul de oprimare naţională şi de exploatare economică din partea Uniunii Sovietice... Doar măsuri de constrîngere foarte variate au permis să se poată face faţă acestei opoziţii tot mai accentuate; cu toate acestea, democraţiile populare au fost zguduite de o serie de crize. Marile crize. Detonatorul primei crize a constituit-o problefl1 iugoslavă. Ruptura dintre Iugoslavia lui Tito şi Uniunea Sovietică a venit evidentă la l iulie 1948. Ea se explică prin opoziţia dm CELE DOUĂ EUROPE 429

naţionalismul iugoslav şi voinţa de dominaţie a lui Stalin, ajunsă la apogeu în momentul în care Tito a vrut să organizeze sub conducerea sa o federaţie balcanică. Stalin n-a putut suporta această idee a unui subansamblu de ţări socialiste, ce scăpa parţial de sub autoritatea sa. După ce a utilizat toate mijloacele de presiune de care dispunea, în afara agresiunii directe, Stalin a trebuit sa se resemneze şi să admită disidenţa iugoslavă, dar decis ca aceasta să nu se mai poată repeta şi în alte părţi, în toate democraţiile populare, au fost organizate mari procese împotriva conducătorilor comunişti bănuiţi de deviaţie „titoistă", din cauza originii lor sau a activităţii din trecut (participare la războiul din Spania, faptul că nu se aflau în U.R.S.S. în timpul războiului, evrei...) şi acuzaţi după mărturisiri obţinute sub tortură. Cele mai răsunătoare dintre aceste procese, în urma cărora au avut loc numeroase execuţii, au fost cele din Bulgaria (Kostov) şi Ungaria (Rajk) în 1949, Cehoslovacia (Slansky) în 1951. Atîta timp cît Stalin a fost prezent, nemulţumirea, înăbuşită de o mînă de fier, n-a avut posibilitatea să se manifeste, dar, imediat după moartea sa (5 martie 1953), o adevărată insurecţie muncitorească izbucnea la Berlin şi în principalele oraşe ale Germaniei de Est (iunie 1953), reprimată de trupele sovietice. După Raportul lui Nikita Hruşciov, care făcea lumină în privinţa adevăratului chip al lui Stalin, cu ocazia celui de al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956, tulburările au cuprins Polonia, cu manifestaţiile metalurgiştilor sălbatic reprimate la Poznan (iunie 1956), urmate de tulburări generalizate, „octombrie polonez"; pentru a se pune capăt acestei situaţii, conducătorii sovietici au acceptat venirea la putere a unui comunist considerat liberal, Gomulka. Evenimentele din Ungaria din noiembrie 1956, după o lungă perioadă de agitaţie începută în 1953, au fost cele mai grave. Trupele sovietice de intervenţie au trebuit să facă faţă unei adevărate insurecţii; înăbuşirea ei a făcut 20 000 de morţi. Destalinizarea dorită de Hrusciov avea totuşi "rnite, căci acesta nu voia să pună în discuţie limitele Europei c°ttiuniste. Această tendinţă n-a fost decît întărită de Leonid ţj , ' "fejnev, succesorul lui Hrusciov, după ce acesta din urmă a fost "Destituit". U.R.S.S. intra într-o lungă perioadă de imobilism. Cea de a doua criză a democraţiilor populare a fost mult mai l 'Ungită în timp şi a avut o semnificaţie mai puţin omogenă, în "*> Albania s-a situat de partea Chinei în conflictul sovie430 CRIZA EUROPEI to—chinez şi a rupt relaţiile cu U.R.S.S. în 1964, conducătorii români au refuzat planul de împărţire a activităţilor stabilit de Hrusciov, ce condamna România să devină o simplă ţară agrară, dezvoltînd o critică cu caracter naţional ce afirma independenţa României în raport cu U.R.S.S. Cu toate acestea, evenimentele cele mai spectaculoase au avut loc în Cehoslovacia în 1968. O viguroasă mişcare de eliberare s-a afirmat chiar în sînul Partidului Comunist Cehoslovac, care a atins apogeul în primăvară („Primăvara de la Praga")- Ca să-i pună capăt, trupe ale Uniunii Sovietice şi a încă patru dintre aliaţii din *Pactul de la Varşovia (R.D.G., Polonia, Ungaria, Bulgaria) au invadat Cehoslovacia, pe care au ocupat-o militar. Ele puseseră astfel în aplicare teoria „suveranităţii limitate" definite de Brejnev. Cea de a treia mare criză a democraţiilor populare a debutat în Polonia. Gravitatea situaţiei economice, nivelul scăzut al salariilor, locul important ocupat de Biserica catolică, pe care partidul comunist se dovedise neputincios să o reducă la tăcere, creau aici o situaţie specială, iar tulburările au continuat aproape fără întrerupere: adevărate răscoale provocate de înfometare în porturile de la Baltica, în decembrie 1970, manifestaţii violent reprimate în 1976 în urma unei creşteri a preţurilor; dar evenimentele cele mai importante s-au desfăşurat cu începere din 1980 la Gdarisk. Marile greve de pe şantierele navale, conduse de un muncitor electrician, Lech Walşsa, au avut ca urmare apariţia unui sindicat neoficial, Solidaritatea, cu

care autorităţile au acceptat să negocieze; în cele din urmă însă, ele au încercat să reprime aceste ample mişcări greviste, decretînd „starea de război" (decembrie 1981), un fel de lovitură de stat militară condusă de noul prim-ministru, generalul Jaruzelski. Deoarece situaţia economică şi socială a ţării continua să se înrăutăţească, iar partidul comunist era într-o stare de totala derută, autorităţile comuniste au fost obligate să reia contactul cu forţele reprezentate de Solidaritatea şi să accepte, prin acordurile încheiate în primăvara anului 1989, un prim pas spre sistemul parlamentar: 35% dintre membrii Dietei şi 100 de membri ai Senatului urmau să fie aleşi liber. Alegerile care au urmat la puţi*1 timp după aceea au pus în evidenţă deruta candidaţilor comunist1' un necomunist, catolicul Tadeusz Mazowiecki, formează primu guvern, după patruzeci de ani, care nu mai e compus în totali*3 din comunişti. CELE DOUA EUROPE Schimbările din Polonia n-au fost cu toate acestea posibil d " ca urmare a transformărilor petrecute în U.R.S.S. Cînd H C'~ moartea lui Brejnev, în 1982, apoi după dispariţia celor doi c ducători bolnavi care-i succedă, Andropov în 1984 şi Cernenko "n 1985, Mihail Gorbaciov devine secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, nimeni nu se îndoia că el urma să fie omul schimbărilor. Convins că U.R.S.S. va pieri dacă nu va fi reformată, el se angajează pe calea restructurării economice (pere-stroika), a transparenţei (glasnost) şi a democratizării, ceea ce, o dată cu trecerea anilor, apare ca o refacere structurală tot mai evidentă a întregii organizări a U.R.S.S. în lumina principiilor occidentale mai degrabă decît a celor comuniste. Pentru îhtîia dată, în aprilie 1989 au loc alegeri semilibere, a căror principală concluzie este că au demonstrat voinţa de schimbare a populaţiilor sovietice şi punerea în discuţie a atotputerniciei partidului unic. Evenimentele din Polonia şi schimbările din U.R.S.S. sînt, fiecare, semnalul unei extraordinare răsturnări a situaţiei în toate democraţiile populare: în cîteva săptămîni, la sfîrşitul anului 1989 — demolarea zidului de la Berlin, simbol al divizării Europei, a constituit manifestarea cea mai emblematică la începutul lunii noiembrie —, în toate democraţiile populare (cu excepţia Albaniei), conducătorii cedează locul sau sînt răsturnaţi, iar succesorii lor „reformatori" trebuie să promită pluripartitismul şi alegeri libere în lunile care urmau. Pretutindeni, popoarele sînt în mişcare, indicînd limpede că nu mai vor un regim comunist. îngheţată timp de patruzeci de ani, istoria Europei răsăritene s-a repus în mişcare, forţele politice sau naţionale pe care sistemul comunist a crezut că le-a anihilat reapar. Peste tot, minorităţile naţionale sau statele supuse vor din nou să se facă auzite. Statele baltice, în special Lituania, îşi cer în mod energic independenţa. Social-democraţia, acest curent stigmatizat al mişcării comuniste, apare pentru mulţi foşti comunişti ca obiectivul ce trebuie atins sau paravanul în spatele căruia să se poată disimula. Să fie oare cornunismul pe cale de dispariţie după ce a constituit marea origi-"alitate a secolului al XX-lea? ^rerne de patruzeci de ani, s-ar fi părut că există două Europe, ^e nu mai evoluau în acelaşi univers, apoi, brusc, în timp ce şistul uneia a tnurnfat; ai celeilalte s-a prăbuşit. Celor ce-şi mani-estaseră scepticismul — adică aproape tuturor oamenilor — în faţa 432 CRIZA EUROPEI „Europei de la Atlantic la Ural" a generalului de Gaulle şi a „Casei comune" a lui Gorbaciov istoria le demonstrează o dată mai mult că nimic nu e definitiv jucat, că nu există sfîrşit al istoriei. Cum poate evolua Europa celor doisprezece în faţa reuni-ficării Germaniei şi cum poate răspunde apelului ţărilor celeilalte Europe? Se poate oare fărîmiţa continentul încă o dată în componentele sale naţionale, poate rămîne doar o Europă de la Atlantic la Elba sau la Oder ori, dimpotrivă, poate cuprinde întreaga Europă sau, şi mai verosimil, vom asista la naşterea unui „sistem european" prin sporirea legăturilor economice şi culturale dintre Comunitatea Europeană şi restul Europei? Oare nu tocmai în clipa în care europenii — prin unul dintre paradoxurile de care istoria e avidă — erau cel mai convinşi de perenitatea acestor

două Europe ea poate — dincolo de necesarele inerţii legate de prea marea diferenţă dintre părţile sale — să-si descopere calea spre regăsirea unicităţii sale? DOCUMENTUL l Extrase din Raportul secret al lui N. S. Hruşciov la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice „Stalin a fost la originea conceptului de « duşman al poporului». Acest termen a tăcut automat inutilă stabilirea dovezii erorilor ideologice ale persoanei sau persoanelor angajate într-o controversă; termenul a făcut posibilă utilizarea celei mai sălbatice represiuni, ce viola toate normele legalităţii revoluţionare împotriva oricărei persoane ce nu era în vreun fel sau altul de acord cu el; împotriva celor care erau doar suspectaţi de intenţii ostile, împotriva celor care aveau o proastă reputaţie. Acest concept de « duşman al poporului» elimina de fapt posibilitatea oricărei lupte ideologice, posibilitatea de a-ţi exprima punctul de vedere asupra unei probleme sau a alteia, chiar asupra celei care avea un caracter practic, în general şi de fapt, singura dovadă de vinovăţie la care se făcea apel, împotriva tuturor normelor ştiinţei juridice actuale, era « mărturisirea » acuzatului însuşi; şi, aşa cum au dovedit-o anchetele făcute ulten° > «mărturisirile » erau obţinute pe calea unor constrîngeri fizice împotn acuzatului. . [...] S-a stabilit că din cei o sută treizeci şi nouă de membri şi mei11 j supleanţi ai Comitetului Central al partidului care fuseseră aleşi la , de-al XVTl-lea Congres, nouăzeci şi opt au fost arestaţi şi împuşcaţi, a 70% (în cea mai mare parte, în 1937-1938). CELE DOUĂ EUROPE 433 (Indignare în sală.) Care era compoziţia celui de-al XVII-lea Congres? Se ştie că 80 1869 Inaugurarea Canalului Suez 1870 4 septembrie: proclamarea celei de a treia Republici 1870-1871 Războiul francoprusian: înfrîngerea Franţei CRONOLOGIE

1871 Wilhelm I, regele Prusiei, se încoronează ca împărat al Germ • • 18 martie—27 mai: Comuna din Paris. Tratat de pace franco-man la Frankfurt pe Main: Germania anexează Alsacia şi LO]T de est. Roma devine capitala regatului Italiei 1872 Fiodor Mihailovici Dostoievski publică romanul Demonii; pictorul francez Claude Monet realizează tabloul Impression, soleil levant (Impresie, răsărit de soare) 1873 începutul crizei industriale şi al depresiunii financiare 1875 Crearea Partidului Muncitoresc Socialist din Germania (din 1890 Partidul SocialDemocrat German) 1876 La Bayreuth, se prezintă Tetralogia sau Inelul Nibelungilor (Aurul Rinului, Walkyria, Siegfiied, Amurgul zeilor) 1877 Regina Victoria e proclamată împărăteasă a Indiei 1879-1882 Competiţie între Pietre Savorgnan de Brazza şi Henry Morton Stanley (John Rowlands) pentru controlarea ţinutului Congo 1881 Asasinarea lui Alexandru II al Rusiei. Protectorat francez asupra Tunisiei 1882 Tratat de alianţă austro-germano-italian („Tripla Alianţă") îndreptat împotriva Rusiei şi Franţei. Trupele engleze ocupă Egiptul 1883 Moartea lui Karl Marx la Londra. Gottlieb Daimler realizează motorul cu benzină 1883-1885 Război franco-chinez în regiunea golfului Tonkin. Filozoful german Friedrich Nietzsche publică Aşa grăit-a Zarathustra 1884-1885 Conferinţă internaţională la Berlin privind problemele Africii 1888 începe domnia împăratului Wilhelm II (pînă în 1918) 1889 Congres socialist internaţional la Paris: crearea Internaţionalei a Il-a. Expoziţie universală la Paris; ridicarea turnului Eiffel 1890 Demisia cancelarului Otto von Bismarck 1891 Se începe construirea căii ferate transsiberiene 1892 Convenţie militară franco-rusă 1895 Wilhelm Konrad Rontgen descoperă razele X 1896 Jocurile Olimpice moderne, la Atena 1897-1899 Criză politică declanşată de afacerea Dreyfus 1898 Incidentul de la Fashoda (Sudan); ascuţirea contradicţiilor franco—britanice 1901 Moartea reginei Victoria a Marii Britanii 1899-1902 Războiul anglo-bur 1904-1905 Războiul ruso-japonez; în bătălia de la Mukden, armata ţaristă e înfrîntă de armata japoneză; zdrobirea flotei ţariste în bătălia de lîngă insula Tsushima 9°4 Acord anglo-francez („Antanta cordială") îndreptat împotriva Germaniei 472 1905 1906 1907 1908 1909 1910 1911 1912 1913 1914 CRONOLOGIE Revoluţia rusă: ţarul Nicolae II promite o Dumă de Stat. Prima criză marocană dintre Franţa şi Germania. Albert Einstein forrrm. lează teoria relativităţii speciale (restrînse). în Franţa, se emite legea cu privire la separarea Bisericii de stat Moartea pictorului francez Paul Cezanne. Ianuarie-aprilie-conferinţa internaţională de la Algesiras: reglementarea conflictului germano —francez pentru Maroc în favoarea Franţei. Ia fiinţă Partidul Laburist din Marea Britanic Pictorul spaniol Pablo Picasso realizează Leş Demoiselles d'Avignon (Domnişoarele de la Avignon). Filozoful francez Henri Bergson îşi publică lucrarea L'Evolution creatrice

(Evoluţia creatoare). Cristalizarea alianţei anglo-franco-ruse („Tripla înţelegere" sau „Tripla Antantă") Austro-Ungaria anexează Bosnia-Herţegovina Louis Bleriot traversează cu avionul Canalul Mînecii •1912 La Miinchen, se afirmă gruparea Der blaue Reiter, ca o fază programatică a expresionismului Sosirea în portul Agadîr a canonierei germane Panther; izbucneşte a doua criză marocană. China: revoluţie; lupta armată a republicanilor împotriva armatei dinastiei Ch'ing Proclamarea oficială a Republicii Chineze. Protectorat francez asupra Marocului. Internaţionala a II-a: congresul de la Basel împotriva riscurilor izbucnirii unui război. Octombrie-mai 1913: primul război balcanic Raymond Poincare este ales preşedinte al Republicii Franceze (pînă în 1920). Legea privind prelungirea serviciului militar de la 2 la 3 ani. Romancierul francez Marcel Proust publică Du cote de chez Swann, prima parte a ciclului  la recherche du temps perdu (în căutarea timpului pierdut). Iunie-august: al doilea război balcanic 28 iunie: asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, la Sarajevo. 28 iulie: Austro-Ungaria declară război Serbiei. 29 iulie: reuniune a Biroului Internaţionalei a II-a la Bruxelles, l august: Germania declară război Rusiei. 2 august: trupele germane pătrund în Belgia. 3 august: Germania declară război Franţei. 4 august: Regatul Unit intră în război împotriva Germaniei. 31 august: victoria armatei germane în lupta numită de la Tannenberg cu trupele ruseşti. 5-10 septembrie: victoria franco-engleză de pe Marna. America: inaugurarea canaluW1 Panama 23 mai: Italia declară război Austro-Ungariei „. Bătăliile de la Verdun şi de pe Somme. Sigmund Freud, „P^1" tele" psihanalizei, publică lucrarea Introducere în psihanal^a , 12 martie: începe Revoluţia burghezo-democratică din Rusia, , Nicolae II abdică. 6 aprilie: Statele Unite ale Americii dec 1915 1916 1917 CRONOLOGIE 473 război Germaniei. 24-31 octombrie: bătălia de la Caporetto, în care frontul italian e străpuns. 7 noiembrie: insurecţie armată la Retrograd; victoria revoluţiei „din Octombrie", în care bolşevicii pun mîna pe putere în Rusia. 16 noiembrie: în Franţa, Georges Clemenceau devine preşedintele Consiliului de Miniştri. 5 decembrie: semnarea armistiţiului sovieto—german de la Brest-Litovsk 1918 Război civil în Rusia (pînă în 1921). 3 martie: semnarea păcii între Germania, AustroUngaria, Turcia şi Bulgaria, de o parte, şi Rusia Sovietică, de cealaltă, la Brest-Litovsk. 18 iulie: a doua victorie de pe Marna. 9 noiembrie: guvernul german proclamă depunerea împăratului Wilhelm II. 11 noiembrie: armistiţiul dintre Aliaţi şi Germania în Pădurea de la Compiegne 1919 Ianuarie: revoluţia spartakistă, din Germania. Martie: Vladimir Ilici Lenin pune bazele Internaţionalei a IlI-a, Comunistă. 28 iunie: semnarea Tratatului de pace cu Germania la Versailles 1921 Martie: Tratat de pace sovieto—polon la Riga 1922 4 aprilie: losif Vissarionovici Stalin este ales secretar general al Partidului Comunist (b) din Rusia. 28-29 octombrie: „Marşul asupra Romei", organizat de fascişti; regele îl însărcinează pe Benito Mussolini cu formarea guvernului: instaurarea dictaturii fasciste în Italia. 20 decembrie: primul Congres al Sovietelor, la Moscova; constituirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste

1923 Criză de hiperinflaţie în Germania. Ianuarie: începe ocupaţia franceză şi belgiană în Ruhr (pînă în iulie 1925) 1924 Manifestul suprarealist al lui Andre Breton 1925 Octombrie: conferinţă internaţională la Locarno: adoptarea acordurilor privind garantarea graniţelor din 1919, dintre care cel mai important era Pactul de garanţii renan privitor la inviolabilitatea graniţelor franco—germană şi germano—belgiană şi la zona demilitarizată a Rinului 1926 8 septembrie: Germania devine membră a Ligii Naţiunilor 1928 Bacteriologul scoţian Alexander Fleming descoperă penicilina 1929 Aprilie: în U.R.S.S., se adoptă primul plan cincinal. lulie-de-cembrie: prima fază a colectivizării compacte a agriculturii. Octombrie: crah la Bursa din Wall Street (New York); începe marea criză economică mondială. Decembrie: sfîrsitul Noii politici economice (N.E.P.) în U.R.S.S. 1930 Evacuarea cu cinci ani mai devreme a malului stîng al Rinului 1932 începe la Geneva conferinţa pentru dezarmare. Iulie: conferinţa de la Lausanne; sfîrsitul reparaţiilor de război germane î'33 30 ianuarie: Adoîf Hitler devine cancelar al Reich-ului 35 13 ianuarie: plebiscit în regiunea Saar: majoritatea populaţiei se Pronunţă pentru realipirea la Germania. 16 martie: introducerea serviciului militar obligatoriu în Germania. 15 septembrie: promul474 CRONOLOGIE garea legilor rasiale („Legile de la Niirnberg"); începutul legislaţiei antisemite în Germania. Octombrie: trupele italiene invadează Etiopia 1936 7 martie: remilitarizarea Renaniei. August, începutul marilor procese de la Moscova. Iunie: în Franţa, guverne ale Frontului Popular (pînăîn aprilie 1938). 18 iulie: începe războiul civil din Spania (pînăîn 1939). 25 octombrie: Mussolini semnează Tratatul de colaborare italo-german („Axa Roma-Berlin"). Pictorul Pablo Picasso realizează tabloul Guernica 1938 13 martie: trupele germane invadează Austria; se realizează Anschluss-\A. 28-30 septembrie: conferinţa de la Munchen; se semnează Acordul de la Munchen privind dezmembrarea Cehoslovaciei. 9 noiembrie: mare pogrom împotriva evreilor („Noaptea de cristal") în Germania 1939 /5 martie: Germania ocupă Cehoslovacia. 28 martie: căderea Madridului: sfîrşitul războiului din Spania. 7 aprilie: Italia ocupă Albania. 22 mai: tratat de alianţă între Germania şi Italia („Pactul de oţel"). 23 august: semnarea pactului germano-sovietic („Pactul MolotovRibbentrop"). 7 septembrie: trupele germane invadează Polonia. 3 septembrie: Regatul Unit şi Franţa declară război Germaniei. 17 septembrie: trupele sovietice intră în Polonia. 30 noiembrie: Uniunea Sovietică atacă Finlanda 1940 13 martie: semnarea păcii între U.R.S.S. şi Finlanda. 9 aprilie: armata germană invadează Danemarca şi Norvegia. 9 mai: Winston Churchill devine primul-ministru al Marii Britanii. 10 mai: începutul ofensivei germane în vest. 10 iunie: Italia intră în război alături de Germania. 17 iunie: mareşalul Philippe Petain cere armistiţiu. 78 iunie: generalul Charles de Gaulle cere, de la Londra, continuarea luptei. 22 iunie: Franţa semnează armistiţiul. 8 august: începutul atacului aerian împotriva Angliei. 5 noiembrie: Franklin Roosevelt este reales pentru a treia oară preşedinte al Statelor Unite 1941 22 iunie: armata germană invadează Uniunea Sovietică 1942 20 ianuarie: se ia decizia „soluţiei finale" în problema evreiasca. 4 octombrie: începutul bătăliei de la Stalingrad. 8 noiembrie: anglo-americanii debarcă în Algeria şi în Maroc 1943 31 ianuarie-2 februarie: capitularea armatei germane aflate su comanda generalfeldmareşalului Friedrich von Paulus la Stalingra 1944 6 iunie: debarcarea trupelor aliate pe coasta Normandiei. 25 iw"' eliberarea Parisului j

1945 4-77 februarie: conferinţa de la lalta. 72 aprilie: moartea 1^ Roosevelt. 30 aprilie: Hitler se sinucide. 2 mai: Berlinul e cuc de sovietici. 8 mai: capitularea Germaniei. 25-28 iunie: confer T CRONOLOGIE 475 de la Sân Francisco, unde se creează Organizaţia Naţiunilor Unite. 17 iulie-2 august: conferinţa de la Potsdam a şefilor guvernelor U.R.S.S., Angliei şi S.U.A.; hotărîri privind reglementarea situaţiei europene postbelice, ca şi statutul şi frontierele Germaniei. 6—9 august: lansarea de bombe atomice asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki 1946 Decembrie: începutul războiului în Indochina 1947 12 martie: Harry Truman, preşedintele S.U.A., lansează planul de ajutorare economică a Greciei şi Turciei („Planul Truman"), prin alocarea sumei de 400 000 000 de dolari. 5 iunie: anunţarea planului Marshall. August: proclamarea independenţei Indiei şi a Pakistanului. Septembrie: doctrina Jdanov; crearea Kominformului 1948 Februarie: „lovitura de la Praga". 24 iunie: începutul blocadei Berlinului (pînă la 12 mai 1949). 29 iunie: ruptura dintre losip Broz Tito şi Kominform 1949 4 aprilie: crearea, la Washington, a „Pactului Atlanticului de Nord" — N.A.T.O. 23 mai: crearea Republicii Federale a Germaniei, l octombrie: se proclamă Republica Populară Chineză; Mao Tze-dun e ales preşedinte al Guvernului popular central. 7 octombrie : crearea Republicii Democrate Germane 1950 9 mai: declaraţia Schuman privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). 25 iunie: începutul războiului în Coreea 1952 27 mai: semnarea tratatului privind instituirea Comunităţii Europene de Apărare (C.E.A.) 1953 5 martie: moartea lui Stalin. 16 iunie: răscoală în Berlinul de est. 7 septembrie: Nikita Sergheievici Hrusciov devine prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice 1954 13 martie-7 mai: bătălia de la Dien Bien Phu; victoria decisivă a Armatei populare vietnameze (Viet Minh) asupra trupelor franceze. 3-23 octombrie: după eşecul C.E.A., acordurile de la Londra şi Paris cu privire la reînarmarea germană. 1955 14 mai: constituirea Pactului de la Varşovia. 15 mai: tratat de pace cu Austria 1956 24 februarie: al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice; raportul „secret" al lui Hrusciov. 28 iunie: răscoala la Poznan. 20 octombrie: Wladislaw Gomulka devine prim-secretar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez; „Octombrie polonez . 23 octombrie-10 noiembrie: revoluţia din Ungaria, zdrobita^de armata sovietică. 5-7 noiembrie: intervenţia franco-eng eza in 1957 4 octombrie: lansarea primului „Sputnik" sovietic. 25 mai: semnarea Tratatului de la Roma privind instituirea Comu ,11 Economice Europene (Piaţa Comună) 476 CRONOLOGIE 1958 l ianuarie: intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma. l iunie-revenirea generalului de Gaulle la putere 1961 13 august: începerea construirii „zidului de la Berlin" 1962 8 aprilie: referendum asupra acordurilor franco-algeriene de la Evian-les-Bains privitor la independenţă. Publicarea nuvelei lui Soljeniţîn O zi din viaţa lui Ivan Denissovici 1963 22 ianuarie: semnarea tratatului de cooperare franco-german 1964 75 octombrie: demiterea lui N. S. Hrusciov, care e înlocuit cu Leonid Ilici Brejnev 1966 7 martie: Franţa se retrage din N.A.T.O. Iunie: călătoria în U.R.S.S. a generalului de Gaulle 1968 14-18 mai: vizita generalului de Gaulle în România. Evenimentele din mai 1968 din Franţa. 27 august: intrarea trupelor din Pactul de la Varşovia în Cehoslovacia

1973 7 ianuarie: „Europa celor şase" devine „Europa celor nouă" (Regatul Unit, Irlanda, Danemarca). Decembrie: prima criză a petrolului; începutul marii crize economice mondiale 1974 Februarie: Soljeniţîn e expulzat din Uniunea Sovietică 1979 A doua criză a petrolului. Iunie: primele alegeri prin sufragiu universal pentru Adunarea Comunităţilor Europene 1980 31 august: acordurile de la Gdansk dintre guvernul polonez şi comitetul de grevă; apariţia sindicatului Solidaritatea 1981 l ianuarie: intrarea Greciei în C.E.E.: „Europa celor zece" 1982 10 noiembrie: moartea lui L. I. Brejnev 1985 77 martie: Mihail Gorbaciov devine secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Decembrie: adoptarea Actului unic european 1986 7 ianuarie: intrarea Spaniei şi a Portugaliei în C.E.E.: „Europa celor doisprezece" 1989 Aprilie: primele alegeri parţial libere din U.R.S.S. Iunie: victoria Solidarităţii în primele alegeri parţial libere din Polonia. 79 august: un intelectual catolic, Tadeusz Mazowiecki, devine primul-ministru al Poloniei. 18 octombrie: căderea lui Erich Honecker în R.D.G. 9 noiembrie: căderea „zidului Berlinului". 10 noiembrie: căderea lui Todor Jivkov în Bulgaria. 23 octombrie: Ungaria încetează să mai fie o democraţie populară. 22 decembrie: Nicolae Ceauşescu e răsturnat de la putere în România. 29 decembrie: scriitorul disident Vâclav Havel este ales preşedinte al Republicii Cehoslovace 1990 Iunie: începutul dizolvării Pactului de la Varşovia. Boris Elţîn> preşedinte al Rusiei. 3 octombrie: reunificarea Germaniei. 9 decembrie : Lech Wa-işsa devine preşedinte al Poloniei 1991 2 august 1990-28 februarie: criza şi războiul din Golf. Iugoslavia: război civil. 79-22 august: puci nereuşit împotriva lui GorbaciovCRONOLOGIE 477 August-septembrie: U.R.S.S.: punerea în cauză a comunismului, proclamarea independenţei mai multor republici. Republicile baltice: recunoaştere internaţională 1991 21 octombrie, ia fiinţă Spaţiul Economic European 1992 7 februarie, se semnează la Maastricht Tratatul Uniunii Europene, care va fi ratificat în 1992 şi 1993 de către statele membre 1992 semnarea Acordului de asociere la Uniunea Europeană a Cehiei, Slovaciei, Ungariei, Poloniei 1993 l februarie, Acordul de asociere a României la Uniunea Europeană, l noiembrie, prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Europeană se transformă în Uniunea Europeană 1994 ianuarie, N.A.T.O. propune ţărilor neutre şi est-europene un program de cooperare militară, concretizat în Parteneriatul pentru Pace. în februarie, N.A.T.O. deschide foc, pentru prima oară în istoria sa, doborînd patru avioane sîrbeşti în Bosnia, unde Alianţa a fost angajată, începînd din decembrie 1995, în cea mai vastă operaţiune militară, la care iau parte 60 000 de militari, în martie, cei doisprezece membri ai l/niunii Europene stabilesc condiţiile de aderare a Austriei, Suediei, Norvegiei şi Finlandei, state care vor primi girul Comunităţii în luna mai. La / aprilie, Ungaria depune cerere de aderare la Uniunea Europeană — urmată de Polonia la 8 aprilie şi, în 7995, de România la 22 iunie, Slovacia la 28 iunie, Letonia la 13 octombrie şi Estonia la 28 noiembrie 1995 l ianuarie: devin membre ale Uniunii Europene Austria, Finlanda şi Suedia, l februarie: intră în vigoare Acordul european de asociere a României la Uniunea Europeană 1996 Conferinţa Interguvernamentală privind reforma instituţiilor europene 1997 27 mai: Rusia şi N.A.T.O. semnează „Acordul fondator al relaţiilor reciproce, cooperării şi securităţii între Federaţia Rusă şi N.A.T.O.". 8-9 iulie: are loc summit-u\ de la Madrid, cu care ocazie sînt invitate să adere la N.A.T.O. Polonia, Cehia şi Ungaria. România şi Slovenia sînt nominalizate pentru aderare în „valul al doilea", în 1999

1999 Data-limită pentru punerea în circulaţie a ECU, moneda unică utilizată de toţi cetăţenii din Uniune ••8-: în prezenta ediţie românească, Cronologia Europei a fost adusă la zi cu cîteva date importante, începînd cu 21 octombrie 1991. Carolingienii în Europa: genealogie simplificată CAROL CE (t 81 LUDOVIC C (t 84 rege franc şi îm L MARE 4) EL PIOS 0) 3ărat german DINASTIILE EUROPENE LOTHAR Pepin I (t 855) (t838) rege al rege a! Italiei, Aquitaniei rege al Lotharingiei Ludovic Germanicul CAROL CEL PLEŞUV (t 876) (f 877) rege al Germanici rege al Fraudei Occidentale, împărat LUDOVICII Lothar II Carol Pepin II Carlon (t 875) (t 869) (f 863) (t 86 rege al Italiei rege al rege ai rege al B împărat Lotharingiei Prwenţei Hermingard ARNL (t 89 împărat g LUDOVIC CEL ORB H 928) 1 nan Ludovic II cel Tînăr CAROL III CEL GROS Ludovic II cel Gîngav 0) (t 882) (t 888) (t 879) warici rege al Germanici, rege al francilor rege al Franţei rege al Bavariei LF | | 9' Carloman Ludovic III Carol III cel Simplu erman (t 884) (f 882) (f 929) rege al Aquitaniei, rege a] Franţei rege al Franţei rege al Burzundiei. rege al Pruventei, | re8împăr!t Zventibold rege al Ltrtharingiei j rege al Franţei Ludovic III Copilu . Ludovic IV de dincolo de Mare (t 911) ' regealCermoB/ri rege a! Fwiifri Lothar (t 986) rege al Franţei CAROL CEL MARE: împîrjl Ifrilift: regat \ Ludovic V (t 987) rege al Franţei 480 x DINASTIILE EUROPENE 12 « l u r-•3 v, ^&g 22 |fi-y •g s 3 OLD II 790-1792) LU 638 . log VIC 774ijii s -l -s 'â lll! Cu n r3 rf -S.5 .S .S T3 "O T3 -C !|p I! m 481 «,E >uxS . l» !§ p î§ Căsătoriile occidentale ale copiilor lui laroslav cel înţele '.....*" laroslav cel înţelept, 978-1054, cneaz al Kievului (1019-1054) LVIadimir, cneaz al Novgorodului se căsătoreşte cu Oda von Stade către 1043 2.lziaslav l, cneaz al Kievului, se căsătoreşte cu Gertrude a Poloniei către 1043 3 Anastasia se căsătoreşte cu Andrei l, regele Ungariei, către 1046

4. Vsevalod l, cneaz al Kievului, se căsătoreşte cu fiica lui Konstantinos IX Monomachos împărat al Bizanţului (1042-1055) 5 Sviatoslav II se căsătoreşte cu fiica contelui Etheler al Hessei 6.Elisabeta se căsătoreşte cu Harold, regele Norvegiei, in 1044 7. Ana se căsătoreşte cu Henric l regele Franţei, in 1051 c*5constantinopol Regina Victoria, „bunica Europei" i, Oslo t==l ^ Sankt Petersburg 3 Stockholm •" ' VICTORIA, 1819-1901, Teama Marii Britani* a avut nouă copii: Victoria, EDUARD, Mice, Altred.Hgten, Louise, Arthur, Leopold, Beatrice, şi treizeci şi şapte de nepoţi. Şapte au urcat pe tron 1.WILHELM II, 1859-1941, rege al Prusiei {i impărat al Germaniei (1886-1918), nepotul reginei VICTORIA 2. GEORGE V, 1865-1936, regele Angliei (1910-1936), fiul lui EDUARD VII, 1841-1910, rege al Marii Britanii şi Irlandei (1901-1910) 3. Maud, 1869-1938, fiica lui EDUARD VII, se căsătoreşte cu HAAKON VII, 1872-1957, regele Norvegiei (1905-1957) 4. Alix, 1872-1918, fiica Alicei, soţia lui NICOLAE II, 1868-1918, (arul Rusiei (1894-1917) 5. Măria, 1875-1938, fiica lui Alfred, sofia lui FERDINAND l, 1865-1927, regele României (1914-1927) 6. Margareta, 1882-1920, fiica lui Arthur, soţia lui GUSTAV VI, 1882-1973, regele Suediei (1950-1973) 7. Victoria-Eugenia, 1887-1969, fiica Beatricei, sofia lui KLFOHSO XIII, 1886-1941, regele Spaniei (1886-1931) TABELE ŞI STATISTICI DEMOGRAFIE Europa în lume (1750-1950) 1750 Europa (inclusiv Rusia/URSS) în milioane de locuitori Proporţia la nivelul populaţiei mondiale (%) 136 18,6 1800 200 20,8 1850 265 21,4 1900 410 24,6 1950 570 22,8 după Pierre Leon, Histoire economique et sociale du monde, Colin, Paris, voi. III, 1978, p. 151 486 TABELE ŞI STATISTICI Europa şi lumea (grafic prospectiv pe o perioadă lungă: 1950-2125) Populaţie, în milioane 11000 10000 1000 ui ... 1950 1975 2000 2025 2050 2075 2100 2125 Grafic realizat pe baza: O.N.U., „Leş perspectives d'avenir de la population mondiale evaluees en 1980", Etudes demographiqucs nr. 78, înLesCahiersfranfaism. 219, ian.-febr. 1985, js „La population francaise de A a Z", nota nr. 5, La Documentation franţaise, " f

TABELE şi STATISTICI Natalitate şi mortalitate în Europa (1801-1860) 487 1801 -1810 1851- -1860 nat. (%o) mort. (%c) nat. (%o) mort. (%°) Anglia si 37,5 23,9 35 22,2 Ţara Galilor 31,1 23,7 32,5 20,6 Suedia 30,9 27,9 32,8 21,7 Franţa 31,8 26 26,3 23,6 Austria43,6 37,6 31,4 Germania 35,3 26,4 Ungaria 42 33 43,5 36 Italia 40,3 33 36,8 30,3 Spania 42,3 39,5 30,8 Rusia 51 36,9 după Pierre Leon, Histoire economique et sociale du monde, Colin, Paris, voi. IV, 1978, p. 169 Scăderea mortalităţii în Europa (1840-1910) 30%. 28 26 24 22 20 18 16 14 t 12 î 10 1840 1850 1860 1870 1880 1890 1900 ,910 după Pierre Leon, ibid-, P- 56 488 TABELE ŞI STATISTICI Scăderea fecundităţii în Europa (1950-1990) Număr de copii pentru o femeie Italia 1,5 1950 1960 !970 1980 1990 după Population et Soci^fs w. 234, aprilie 1989, p. 2, l TABELE ŞI STATISTICI Emigrarea europenilor (1840-1913) 1 400 000 1 000 000 500 000 200 000 100000 ------ Total europeni Britanici Italieni Germani Slavi (din Rusia şi Austro-Ungaria) 489

1840 1850 1860 1870 1880 1900 1910-13 după Pierre Leon, Histoire economique et sociale du monde, Colin, Paris, voi. IV, 1978, p. 28 490 TABELE şi STATISTICI 1981 • Europa celor Doisprezece şi diversitatea ei: (Linia continuă groasă evidenţiază piramida virstelor SPANIA Anul naşterii _—,—,—,—,—,—„—,—,—i i—,—,—,—r—, . 0.9 0.8 0,7 0.6 0.5 0.4 0,3 0,2 0.1 O O 0,1 0.2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 05 0,9 % © Deficit a! naşterilor datorai războiului din 1914-1918, epidemiei da gripă spaniolă, precum şi supramortalilâţii înregistrate la nivelul generaţiilor care au avut cel mai mult de suferit de pe urma războiului civil. © Deficit al naşterilor datorat războiului civil © Mentinare'a fecundităţii la un nivel relativ ridicat, © Declin rapid al fecundităţii. REPUBLICA FEDERALĂ A GERMANIEI Anul naşterii % 0.9 0.8 0.7 0.6 0.5 0.4 0.3 0,2 0.1 ® Pierderi militare tn războiul din 1914-1918. (2) Deficit al naşterilor datorat războiului din 1914-1918 (contingente cu efective reduse). © Pierderi militare în războiul din 1939-1945. © Deficit al naşterilor datorat efectelor crizei economice din anii '30, ©Creştere a fecundităţii datorată unor măsuri pronataliste.® Delicii al naşterilor datorat războiului din 1939-1945. © C rastere spectaculoasă a natalităţii (rjaby-boom). .-...tiv © Generaţii mai slab reprezentate cantitativ decîlcele anterioarelor. TABELE şi STATISTICI 491 piramida vîrstelor (Spania-R.F.G.-Irlanda-Franţa) din ansamblul populaţiei „Europei celor doisprezece") IRLANDA-1.1.1986 Anul naşterii »,3 (M 0,5 0,6 0,7 0,3 0,9 1,0 1,1 % (T) Emigrare însemnată în anii '50 de persoane născute ©Scădere a fecundităţii (totuşi cu menţinerea înlocuiri în anii '30. generaţiilor) FRANŢA Anul naşterii l l % 0.3 0,8 0,7 0.6 0,5 0,4 0.3 0,2 0.1 O O 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0.9 % (T) Pierderi militare în războiul din 1914-1918. © Deficit al naşterilor datorat războiului din ©Deficit al naşterilor datorat războiului din 1939-1945. © Creştere spectaculoasă a 1914-1918 (contingente cu efective reduse). natalităţii (baby-boom). © Neînlocuirea

© Trecere de la contingente cu efective generaţiilor, reduse la vîrsta fecundităţii. după Population ei Societâs nr. 238, septembrie 1989, pp. 2-3, INED, Paris 492 TABELE ŞI STATISTICI State şi naţionalităţi în Europa Austro-Ungaria în 1869 Naţionalitate Etnie Religie (predominantă-H.f.) Categorie socială Număr în (predominantă-n.r.) milioane Austrieci Germani Catolici Toate categoriile 9,1 Cehi Slavi Catolici Ţărani şi burghezi Slovaci Slavi Catolici Ţărani , Ruteni Slavi Ortodocşi şi greco-catolici Ţărani 3,0 Polonezi Slavi Catolici Nobili şi ţărani 2,3 Maghiari Maghiari Catolici Nobili şi ţărani 5,5 Sloveni Slavi Catolici Ţărani 1,2 Croaţi Slavi Catolici Nobili şi ţărani 1,4 Sîrbi Slavi Ortodocşi Ţărani 1,5 Români Amestec, limbă romanică Ortodocşi Ţărani 2,9 Italieni Latini Catolici Toate categoriile 0,6 sursă: Dictionnaire de gtographie universelle, 1895, Recensămîntul din 1869 U.R.S.S. în 1970 (principalele naţionalităţi: cel puţin 500 000 de persoane în 1970) Efective în % în raport cu % de creştere 1970 (în mii) populaţia totală, 1 970 1959-1970 Ruşi 129015 53,4% +13,1% Ucraineni 40753 16,9% + 9,4% Uzbeci 9 195 3,8% +52,9% Bieloruşi 9052 3,7% +14,4% Tătari 5931 2,5% +19,4% Cazaci 5299 2,2% +46,3% Azerbaidjeni 4380 1,8% +49,0% Armeni 3559 1,5% +27,7% Georgieni 3245 1,3% +20,5% Moldoveni 2698 1,1% +21,9% Lituanieni 2665 1,1% +14,6% Evrei 2151 0,9% - 5,2% Tadjici 2136 0,9% +52,9% Germani 1 846 0,8% +14,0% Ciuvasi 1694 0,7% +15,2% Turkmeni 1525 0,6% +52,2% Kirghizi 1452 0,6% +49,8% Letoni 1430 0,6% + 2,1% Populaţii din Daghestan 1365 0,6% +44,4% Mordvini 1263 0,5% - 1,7% Baskiri1240 0,5% +25,4% Polonezi 1 167 0,5% - 15,4% Estonieni 1007 0,4% + 1,8% Udmurţi 704 0,3% +12,6% Ceceni 613 0,3% +46,3%

Populaţie mari599 0,2% ^^jf!8,8%__J să: Recensămintele din 15 ianuarie 1959 ş si 197° TABELE ŞI STATISTICI 493 Războaiele (1914-1918,1939-1945) 1914-1918 Populaţie totală în 1913 (în milioane de locuitori) Forţe mobilizate Morţi şi (inclusiv contingente dispăruţi din colonii) Germania 64,9 13250000 2 000 000 Austro-Ungaria 50,6 9 000 000 1 543 000 Franţa 39,6 8 500 000 1 400 000 Marea Britanie 45,4 9 500 000 744 000 Italia 36,1 5 600 000 750 000 Rusia 142,6 13000000 1 700 000 Statele Unite 92(1910) 3 800 000 116000 Belgia 7,4(1910) 380 000 41000 La numărul de morţi, trebuie adăugaţi cei 6,5 milioane de invalizi (dintre care 300 000 la 100%), 4 250 000 de văduve şi aproximativ 8 milioane de orfani, la nivel european. 7939-7945 Bilanţul pierderilor umane — Evaluările variază între 40 şi 50 milioane de persoane, adică de aproximativ patru ori mai mult decîtîn perioada 1914-1918. — U.R.S.S.: 20 milioane de morţi civili şi militari. — Germania: 5 milioane de morţi civili şi militari. — Japonia: 3 milioane de morţi civili şi militari. — Franţa: 600 000 de morţi civili şi militari. — Marea Britanie: 388 000 de morţi civili şi militari. — Italia: 310 000 de morţi civili şi militari. — Statele Unite: 300 000 de morţi civili şi militari. după M. Huber, La Population de la France pendant la guerre, 1931, şi H. Buntle, „Le mouvement naturel de la population dans le monde de 1906 â 1936", în La Documentation photographique, nr. 6074, 1984, ,,'14-'18", p. 26; nr. 6038, 1978, „La Seconde Guerre mondiale", p. 37. Creşterea urbană în Europa Oraşe cu peste 10 000 de locuitori (1800-1850-1890) Europa Anglia/Ţara Galilor Belgia Franţa Germania Austria/B oemia Italia polonia 1800 364 44 20 78 53 8 74 3 1850 878 148 26 165 133 17 183 17 1890 1709 356 61 232 382 101 215 32 după Jean de Vries, European Vrbanization 1500-1800, Londra, 1984, citat de Eric J. Hobsbawn, L'Ere des Empires (1875-1914), tr. fr., Fayard, Paris, 1989 494 TABELE ŞI STATISTICI Populaţia unor oraşe din Europa 1300 1400 1500 1600 1700 1750 Paris 200 aris 275 Paris 225 Paris 300 Londra 575 jmdra 575 Granada 150 îruges/ Neapole 125 Neapole 275 Paris 500 aris 57o

Veneţia 110 rugge 125 Milano 100Londra 200Neapole 300Neapole 339 Genova 100enova 100 Veneţia 100 Veneţia 151 Amsterdam 200 Amsterdam 210 Milano 100ranada 100 Granada 70Sevilla 135 Lisabona 180 ^isabona 185 Florenţa 95eneţia 100 Praga 70 Lisabona 130 Madrid 140 Viena 175 Sevilla 90 Milano 90 Lisabona 65 Milano 120Veneţia 138 Madrid 1$ Neapole 60eodosia 85 Tours 60Palermo 105 Roma 135Roma iss Cordoba 60 evilla 75 Genova 58Praga 100 Moscova 130 Veneţia 150 Koln 55 "lorenţa 55 Florenţa 55Roma 100Milano 125Moscova 130 Barcelona 50 Gand/Gent 55 Gand/Gent 55 Gdansk/ Viena 114 Dublin 129 Bolgarî* 50 jsabona 55 Palermo 55Danzig 80Palermo 100 Vtilano 124 Gand/Gent 50 Novgorod 50 Roma 55 Moscova 80 Lyon 97 Palermo 124 Palermo 50Bologna 45Bologna 50Toledo 80Marsilia 90Lyon 114 Salonic 50 Londra 45Bordeaux 50 Florenţa 76Bruxelles 80 Berlin 113 Siena 50 Neapole 45Feodosia 50Rouen 70 Florenţa 72SanktValencia 45 Toledo 45Londra 50Granada 69Sevilla 72 Petersburg 95 Aquila** 40 Barcelona 40 Lyon 50 Madrid 65 Granada 70 Hamburg 90 Bologna 4( Cordoba 40 Orleans 50Tours 65 Hamburg 70 Genova 87 Bruges/ Ferrara 40Skopje 50 Valencia 65 Anvers/ Copenhaga 80 Bragge 40 Koln 40 Smolensk 50 Smolensk 64 Antwerpen 67 Florenţa 74 Cremona 40 Malaga 40 Tîrgovişte 50 Bologna 63Genova 6 Granada 70 Feodosia*** 40 Salonic 40 Verona 50 Genova 63Copenhaga 6 Stockholm 70 Malaga 4 Tournai 40 Brescia 49 Belgrad 55 Leiden 6 Bologna 69 Novgorod 4 Koln 45 Skopje 55 Bologna 6 Torino 69 Pisa 4 Marseille 45 Amsterdam 54 Dublin 6 Marsilia 68 Toledo 4 Sevilla 45 Bruxelles 50 Lille 60 Rouen 66 Ferrara 42Messina 50Berlin 55 Sevilla 66 Malaga 42 Salonic 50 Gand/Gent 52 Lille 63 Novgorod 42 Viena 50 Belgrad 50 Bordeaux 62 ffi Anvers/ Rotterdam 50 Valencia w Antwerpen 47 Rouen 50 Nantes » Valencia 50 Câdiz 60 ------------- - ----______ ----------- - ------------- ------------ " Kaliningrad/ Konigstergji-

* Bolgarî: Bolgarî Velikie (Rusia), centrul comercial al Hoardei de Aur, m prezent în ruină. Cifră poate supraestimată. ** Aquila: Aquila degli Abruzzi (Italia). *** Feodosia: Caffa (Crimeea). Cifră poate supraestimată. Cifrele privind populaţiile oraşelor cuprind şi locuitorii suburbiilor, ai cartie industriale, localităţilor din subordine. , Istanbul n-a fost reţinut printre oraşele europene. TABELE ŞI STATISTICI din 1300 pînă în 1985 (în mii de locuitori) 495 " 1800 1850 1900 1950 ' --------- ------ ------ ------------ 1 Londra 948 Londra 2 230 Londra 6 620 Londra 10370 1985 Londra iQ3fin . paris 550 Paris 1 050 Paris 3 320 Paris 5 530 w l Moscova 8970 ? ffeapole 430 Sankt- Berlin 2420 Moscova 4 840 n . 07fU / rans x con . Coşcovă 300 Viena 247 Petersburg 520 Berlin 440 Viena 1 670 Sankt- Milano 3 640 Berlin 3 350 .... °680 3 Milano 7220 4 Leningrad/ petersburg 220 Moscova 440 Viena 430 Petersburg 1 440 Birmingham 1 250 Neapole 2750 Leningrad/ Sankt-Petersburg 5110 5 Amsterdam 217 Neapole 400 Manchester 1 240 Sankt- Madrid 4710 g Dublin 200 Liverpool 380 Moscova 1 120 Petersburg 2 620 Neapole 4110 7 Lisabona 195 Glasgow 350 Glasgow 1 070 Manchester 2 540 Roma 3 690 8 Berlin 172 Manchester 300 Liverpool 940 Birmingham 2530 Katowice 3 270 9 Madrid 168 Leeds 280 Hamburg 900 Leeds 1 930 Berlin 3240 IO Roma 153 Madrid 280 Budapesta 790 Glasgow 1 900 Barcelona 3200 11 Palermo 139 Dublin 260 Varşovia 720 Hamburg 1 800 Atena 3 100 . 12 Veneţia 138 Lisabona 240 Newcastle 620 Viena 1 790 Birmingham 2870 13 Milano 135 Birmingham 230 Bruxelles 590 Katowice 1 720 Kiev 2610 14 Hamburg 130 Amsterdam 220 Neapole 560 Budapesta 1 620 Manchester 2500 15 Lyon 109 Barcelona 220 Barcelona 550 Liverpool 1 620 Torino 2260 16 Copenhaga 101 Milano 210 Madrid 540 Roma 1 570 Bucureşti 2230 17 Marsilia 101 Marsilia 200 Amsterdam 510 Barcelona 1 550 Hamburg 2190 18 Barcelona 100 Lyon 180 Munchen 500 Madrid 1 540 Koln 2 170 19 Bordeaux 96 Roma 180 Marsilia 490 Atena 1 340 Munchen 2110 20

Sevilla

96 Varşovia 170 Roma 490 Bruxelles 1 330 Budapesta 2060 21 Genova 90 Buda-Pesta 160 Lyon 490 Copenhaga 1210 Bruxelles 2000 22 Manchester 84 Hamburg 150 Milano 490 Bucureşti 1 160 Leeds 2 000 23 Edinburgh 83 Torino 140 iille 470 Newcastle 1 140 Lisabona 1 920 24 Liverpool 83 Genova 130 Copenhaga 460 Varşovia 1 030 Frankfurt 1 900 25 Torino 82 Bruxelles 130 Odessa 450 Praga 1000 Stuttgart i 850 26 Horenţa 81 Copenhaga 130 Koln 440 Stuttgart 990 Glasgow 1 800 27 Rouen 80 Praga 120 Leeds 440 Koln 960 Viena 1 700 28 Valencia gQ Koln 110 Lisabona 360 Munchen 960 Harkov 1 700 29 Sevilla 110 Frankfurt 950 Varşovia 1 600 30 după Paul Bairoch, Jean Batou şi Pierre Chevre, a Population des villes europeennes de 800 â 1850. Banque de donnees et analyse sommaire des resuhats, Droz, Geneva, 1988 (Publications du Centre d'histoire economique internaţionale de l'Universite de Geneve) 496 TABELE ŞI STATISTICI ECONOMIE Huila în Europa şi în Statele Unite în secolul al XlX-lea (în milioane de tone) Ani Marea Britanie , _____ 1 --------- - ----- Germania --------- - ----- Franţa Statele Unite 0,3 0,8 1 1 1,5 1,1 1,7 2 3,4 3 2,1 6,7 5 7 17 8 13 26 13 30 47 19 83 70 26 143 100 33 245 sin 290 190 după Jean-Pierre Rioux, La Revolution industrielle (1780-1880), Seuil, Paris, 1971 TABELE ŞI STATISTICI Caile ferate în Europa şi în lume (1840-1920) 497 1840 1860 1880 1900 1920

Lungime la scară mondială (kilometri)

8845

106311

357395

749793

1086107

Repartiţie (lume) 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 Europa fără Rusia 46,3 46,7 37,9 28,4 23,7 (Marea Britanic) (27,0) (13,7) (7,0) (4,0) (3,0) (Franţa) (4,7) (8,9) (6,6) (4,9) (3,8) (Germania) (6,2) (10,9) (9,1) (6,9) (5,3) Rusia 0,4 1,0 5,0 5,9 6,6 America de Nord 51,5 49,5 45,5 47,4 43,3 America Latină 1,8 0,8 3,2 7,4 9,3 Asia 1,3 5,0 7,5 9,2 (India) (1,3) (4,1) (5,3) (5,4) (Japonia) (0,8) (1,0) Africa 0,4 1,3 2,2 4,0 Australia, Noua Zeelandă 0,3 2,1 3,2 3,9 după Pierre L6on, Histoire economique et sociale du monde, Colin, Paris, voi. IV, 1978, p. 148 Industrializarea Rusiei în secolul al XlX-lea 1800 1914 Populaţie 97,7 M175,1 M Muncitori (cu totul aproximativ) 1 M3 M Reţea de căi ferate 22 800 km 73000 km Fontă 0,4 Mt 4,3 Mt Cărbune 3 Mt 35 Mt Zahăr 0,2 Mt 1,5 Mt Petrol 1,9 Mt 4,9 Mt după R. Portal, La Russie de 1894 ă 1914, \ CDU, Paris, 1964 T 498 TABELE ŞI STATISTICI Europa dominatoare în 1914 l. Huilă şi oţel în Europa: creştere Producţia de huilă (în milioane de tone) 1870-1914 300 100 1870 1880 1800 1900 1910 Producţia de oţel (în milioane de tone) 1870-1914 + + + + REGATUL UNIT ______ GERMANIA -------- FRANŢA ............ RUSIA 1870 1880 1890 1900 191° TABELE ŞI STATISTICI 499 Europa dominatoare în 1914 2. Europa şi lumea în 1913: cărbune, oţel, flotă, capitaluri Europa şi lumea în 1913 100% 90 80 70 60 50 40 30 20 10 48%

46% 79% l | Restul lumii l l Statele Unite ^•H Restul ^^™ Europei j Franţa l Marea ' Britanie l Germania Producţia Producţia Flota Capitaluri de cărbune de oţel comercială investite după La Documentationphotographiqne, nr. 6053, „L'Europe et le monde â la veille de 1914", La Documentationfranfaise, 1981 500 TABELE şi STATISTICI Accelerarea creşterii economice în Europa şi în lume în secolul al XX-lea (coeficienţi medii anuali de creştere a produsului naţional brut) JM W 13-1950 1950-1970 1950-1955 1955-1960 1960-1965 1265^1970 Japonia 4,0 10,9 12,1 9,7 9,6 12,4 Germania 1,2 5,5 4,7 6,3 4,8 6,3 Franţa 0,7 4,8 4,3 4,6 5,1 5,4 Italia 1,3 5,4 4,9 5,5 5,1 6,3 Regatul Unit 1,7 2,8 2,7 2,8 3,3 2,4 Statele Unite 2,9 3,9 4,3 2,2 4,5 4,6 după Pierre Leon, Histoire economique el sociale du monde, Colin, Paris, voi. VI, 1978, p. 18 Premii Nobel decernate în diferite domenii ştiinţifice*: regresia la nivel european Fizică şi chimie Fiziologie, medicină 1901-1945 1946-1982** 1901-1945 1946-1982** Total 90 128 48 87 Marea Britanic 16 27 9 11 Franţa 11 2 4 4 Germania (R.F.G. după 1945) 27 9 8 4 U.R.S.S. _ 9 2 Statele Unite 11 59 7 49 Japonia 4 Alte ţări 25 18 18 19 * Pentru matematicieni, există medalia Fields cu începere din 1936 din 27 de medalii atribuite, Franţei i-au revenit 5. ** Există situaţii din ce în ce mai frecvente cînd premiile se decerneaza m fiecare an la 2 sau 3 laureaţi de aceeaşi specialitate. după La Documentation photographique, nr. „La France dans le monde", La Documentation frangaise, 6071 TABELE şi STATISTICI 501 ponderea Regatului Unit pe piaţa mondială a produselor jtianufacturate: reculul înregistrat între 1899 şi 1959

1899* 1913* 1929* 1929 1937 1950 1959 33,2% 30,2% 23,0% 22,4% 20,9% 24,6% 17,1% * înainte de 1929, Olanda este exclusă din total. după A. Maizels, Industrial Growth and World Trade, National Institute of Economic and Social Research, Cambridge Univ. Press, 1971, p. 189 America vine în ajutorul Europei (1948-1954) (Repartiţia ajutorului Marshall şi a ajutorului militar în Europa, 3 aprilie 1948-31 august 1954, în milioane de dolari) Un Total %. Total 14741,7 100 Austria726,1 5 Belgia-Luxemburg 556,5 3,8 Danemarca 278,9 1,9 Franţa 3103,8 21 R.F.G. 1 472,6 10 R. D. G., ajutor alimentar 15,0 0,1 Grecia 773,9 5,2 Islanda34,6 0,2 Irlanda 146,2 1 Italia 1577,8 10,7 Olanda980,1 6,6 Indonezia 101,4 0,7 Norvegia 274,7 1,9 Portugalia 49,8 0,3 Suedia 106,8 0,7 Trieste 31,8 0,2 Turcia 277,5 1,9 Marea Britanic 3 585,6 24,3 Iugoslavia 231,0 1,6 Uniunea Europeană, plăţi 361,6 2,5 Diverse 55,9 0,4 sursă: Foreign Operations Administration, Office of Research, StatisticsandReports, 30 octombrie 1953; de asemenea, după La Documentation photographique, nr. 6105, p. 2: „L'Europe en chantier 1945-1990", La Documentation frangaise, 1990 502 TABELE ŞI STATISTICI Ponderea investiţiilor (Europa şi Japonia, 1950-1978) (Evoluţia coeficientului de investiţii raport investiţii/produs naţional brut, în %) m=m m=m m=m m=m m=m m=s Japonia 21,4 R.F.G. 19,3 Franţa 15>8

Regatul Unit 12,5 24,4 22,3 18,0 14,3 32,3 25,5 21,5 17,1 32,5 24,1 23,5 18,6 34,9 30,8 24,9 20,9 23,8 23,9 19,3 18,1 Cercetare-dezvoltare: Statele Unite şi Japonia în raport cu Europa (1960-1983) % din produsul intern brut 3,5 T STATELE UNITE JAPONIA 1965' 1970 1975 1980 TABELE ŞI STATISTICI 503 % din produsul intern brut % REGATUL UNIT 2,5 ' ITALIA 2 1,5 1 • A ii ^â |^-1«! 0 • 1 111 fi i! 1965 1970 19 75 1980 2,5 2 -1,5 ' 1 -0,5 --O 1965 1970 1975 1980 3 din produsul intern brut 2,5 -2H FRANŢA 4 C J ( ^g^- — — _^-— ^:: / •j _ f 05-:•• 3lK fŞgj 1 0 - i f,'!K ^mtyiMpme'ssţiţ: 1 3,5 3 2,5 2 1,5 1 0,5 R.F.G. 1965 1970 1975 1980 1965 1970 1975 1980 sursă: Indicateurs de la science et de la techiwtogie, OCDE/DSTI, nr. 8/1984, în La Documentation photographique nr. 6081, p. 6: „La science au cceur de l'histoire contemporaine de 1945 a nos jours La Documentation frânt aise, 1986 504 TABELE ŞI STATISTICI în 1981, Europa, bogaţii şi săracii (produs intern brut pe cap de locuitor, în dolari) Emiratele Arabe Unite

R.F.G. Statele Unite Franţa Japonia Regatul Unit Birmania Nepal Bangladesh Etiopia 25660 13520 12530 12130 10330 8950 183 156 144 142 sursă: Banca Mondiali GLOSAR Acte de navigaţie. Legi englezeşti ce reglementează navigaţia şi comerţul maritim; primul a fost votat în 1651 sub administraţia lui Cromwell: el interzicea importul de produse europene sub un alt pavilion decît cel englezesc ori al ţării de origine, condiţiona comerţul exterior realizat cu coloniile englezeşti de concesionarea unei licenţe şi rezerva cabotajul strict pentru navele englezeşti, întărit de Actele din 1663 şi 1696, Actul de navigaţie din 1651 a fost abolit treptat între 1849 şi 1854. Anarhism. Curent în mişcarea muncitorească şi doctrină politică ce propovăduieste dispariţia statului. Printre principalii săi teoreticieni, pot fi amintiţi francezul Pierre Joseph Proudhon, ruşii Mihail Aleksandrovici Bakunin şi Piotr Alekseevici Kropotkin. Curentul anarhist a avut o anumită însemnătate în Franţa la sfîr-situl secolului al XlX-lea şi începutul celui de al XXlea — mulţi dintre animatorii curentului sindicalist-revoluţionar, numit anar-ho-sindicalism, erau anarhişti —, în Italia, în Spania, unde a jucat un rol important în timpul războiului civil (1936-1939). Anatemă. Imprecaţie lansată de autorităţile ecleziastice împotriva celor excluşi din comunitatea credincioşilor. Aristotelică (Şcoala). După ce a fost preceptorul lui Alexandru cel Mare, viitorul rege al Macedoniei, Aristotel s-a stabilit la Atena în 335 î. Cr., unde a pus bazele şcolii sale filozofice, Liceul. Importanţa şi diversitatea operei lui se constituie într-una din cele mai însemnate mişcări filozofice, încă foarte activă în epoca imperială romană. Arthurian (ciclul). Ansamblu de poeme în versuri şi romane în Proză datînd, în cea mai mare parte, din veacurile al XH-lea şi 506 GLOSAR al XIII-lea. Personajul lor central este regele Arthur, semilegendar care, alături de soţia lui, Guenievre, prezidează o curte fastuoasă în cadrul acesteia remarcîndu-se cavalerii Mesei Rotunde. Atentatul de la Anagni. Anagni este un oraş din Italia, situat în apropierea Romei, unde papa Bonifaciu VIII a fost insultat si, se pare, chiar pălmuit în 1303, de trimişii regelui Franţei, Filip cel Frumos. Acest „atentat" trebuie văzut din perspectiva luptei dintre partizanii teocratici pontificale şi cei ai monarhiilor moderne ce-şi controlau Bisericile naţionale. Australopitec (din grecescul pithekos „maimuţă"). Australopitecii (Africanus/gracile, apoi Robustus/boisei, după regiuni) corespund unei ramuri sud-est africane a descendenţei hominidelor, din care s-a detaşat cu aproximativ patru milioane de ani în urmă primul om (homo habilis'). Acestea sînt primele hominide ce confecţionează unelte. Autocrator. Element din titulatura imperială bizantină, asociat de regulă formulei „credincios întru Cristos", pentru a sublinia independenţa absolută a puterii imperiale faţă de oameni.

Autocraţie. Cuvîntul, de origine grecească, desemnează puterea exercitată într-un stat exclusiv de o singură persoană. E folosit cu precădere pentru a califica regimul rusesc: ţarul e numit autocrat, el guvernează fără adunări reprezentative, promulgînd, în calitatea lui de autoritate supremă, ukazuri (decrete, ordonanţe). Bandată (ceramică). Vezi Cultura ceramicii „în benzi". Basileus. Titlu oficial al suveranului bizantin, adoptat pentru prima dată în 632 de Heraclius; acest vechi titlu regal grecesc, folosit în mod curent, dar nu oficial, înlocuieşte din acel moment titulatura romană, prea complicată. Bifaciale (toporase de mînă). Unelte de piatră cioplită pe ambele feţe-Aceste instrumente de 10 pînă la 15 centimetri lungime, a căror formă se situează între oval şi triunghi, par să fi folosit la tăiat sau rîcîit; unele puteau fi înmănusate într-un mîner din lemn ori dir> corn de cerb. Muchia lor, sinuoasă la început, devine rectilinie. GLOSAR 507 Bolşevic şi menşevic. Două curente ale social-democraţiei ruse, care cunosc progresiv o tendinţă de separare. Denumirea lor provine din faptul că în Comitetul Executiv al Partidului Muncitoresc So-cial-Democrat din Rusia, la Congresul din 1903, partizanii lui V. I. Lenin sînt temporar majoritari (în ruseşte, bolşevik), în timp ce adversarii lor sînt minoritari (în ruseşte, menşevik). La început, opoziţia lor privea în principal organizarea partidului. Pentru Lenin, acesta trebuia structurat cît se poate de solid, pe baza unui mic număr de militanţi revoluţionari disciplinaţi în cel mai înalt grad, în timp ce mensevicii erau partizanii unei organizări mai suple. Separarea definitivă între cele două tendinţe a avut loc în 1912. Bucraniu (din gr. boukranon). Craniul de bou, sau bucraniul, imagine a animalului sacrificat, este un motiv decorativ frecvent întîl-nit în ceramică, pe altare şi pe anumite temple din lumea egeeană. Buri. Coloni din sudul Africii, descendenţi mai ales ai protestanţilor olandezi, dar şi francezi şi germani, stabiliţi cu începere din veacul al XVII-lea în regiunea Capului. Republicile Orange şi Transvaal, pe care le întemeiază în a doua jumătate a veacului al XlX-lea, au fost cucerite de englezi în cursul unui război îndelungat şi greu (1899-1902). Camera Lorzilor (Regatul Unit). Camera Lorzilor îi reuneşte pe pair-ii din regat. Fie că sînt de ordin spiritual (episcopii anglicani) sau temporal, lorzii sînt desemnaţi cu toţii de suveran. Demnitatea de membru al Camerei Lorzilor, rezervată, în mod esenţial, la începutul secolului al XlX-lea, aristocraţiei funciare şi unor eminenţi oameni politici, se deschide treptat şi oamenilor de afaceri. Parliament Act, din 1911, reduce în mod considerabil rolul legislativ al Camerei Lorzilor. Cartism (Regatul Unit). Amplă mişcare populară ce a zguduit Anglia între 1836 şi 1848. The People's Charter „carta poporului", de la care, în 1838, şi-a luat numele, cerea democratizarea sistemului politic britanic (sufragiu universal, Parlament anual...). Cartismul constituie, de asemenea, o mişcare socială cu accente uneori revoluţionare, dominată de irlandezul O'Connor. Cartismul ÎŞi are originea în tradiţia radicală, găsindu-şi explicaţia şi prin Şocurile provocate de industrializare. Clasele conducătoare britanice au reuşit totuşi să menţină ordinea sociala. 508 GLOSAR *F" W ^ pj Castros (din lat. castrum „întaritură"). Prin castros, sînt denumite satele fortificate din epoca fierului, cunoscute în nord-estul Peninsulei Iberice. Cultura acestor castros, apărută la sfîrşitul

epocii bronzului, marchează o mare originalitate în privinţa structurilor (case rotunde din piatră) şi a organizării sale. Ea dă dovadă de o mare vitalitate în procesul de romanizare. Cavaler. La origine, cetăţean roman bogat, ce făcea parte din cele optsprezece centurii ale armatei romane. Treptat, statutul lor a început să se deosebească de cel al senatorilor sau magistraţilor, devenind incompatibil cu exercitarea unei magistraturi. În această situaţie, în fruntea societăţii romane existau două ordine, bazate pe bogăţia funciară, dar cu vocaţie divergentă: unul îndreptat spre politică, ordinul senatorial, celălalt, ordinul ecvestru, spre activităţile economice şi financiare. Cele Patru Rîuri (Quatre Rivieres). Escaut, Meuse, Saone şi Rhone marchează, în cadrul Tratatului de la Verdun (din anul 843 — n. r.), hotarul dintre Franţa Occidentală şi Lotharingia. Ele definesc apoi, în cursul Evului Mediu, limita dintre regatul Franţei şi Sfîntul Imperiu. Ceramică. Cuvîntul derivă din gr. keramos „argilă", material folosit la modelarea cu ajutorul roţii olarului a celor mai multe ustensile în lumea grecească. O dată realizată forma, obiectul era puţin ars, apoi lustruit, vopsit şi decorat înainte de a fi pus în cuptor. Au existat succesiv două mari tipuri de decor ceramic: pe fond deschis, subiectele erau pictate cu negru (ceramică cu figuri negre); apoi, cu începere din anul 530 î. Cr., pe fond negru, erau realizate subiecte pictate cu roşu (ceramică cu figuri roşii). Un aspect esenţial al ceramicii greceşti îl constituie varietatea de forme (amfora, urciorul de apă sau hydria, vasul pentru amestecat vinul sau krater etc.) şi de elemente decorative. Ceramică decorată cu şnurul. Numele grupului cultural calcolitic definit ca purtător al ceramicii „decorate cu şnurul" provine de la ornamentul realizat prin imprimarea în lutul încă moale a unor sfori, în afara „paharelor" astfel decorate, purtătorii ceramicii ornamentate cu şnurul sînt caracterizaţi prin utilizarea unui top°r de luptă executat din piatră şlefuită, prevăzut cu o perforaţie ceriGLOSAR 509 trală. Influenţa acestui grup cultural se exercită cu precădere în zonele septentrionale ale Europei Centrale. Ceramică incitată, ceramică netedă, în neolitic, mai multe mari grupuri culturale sînt definite în funcţie de marile tendinţe de decorare a ceramicii, în neoliticul timpuriu, culturile ce foloseau vase ornate prin incizare pivotantă cu ajutorul cochiliilor, degetului ori betelor în pasta proaspătă sînt desemnate cu denumirea de culturi cu ceramică incizată. în neoliticul mijlociu, mai multe culturi sînt caracterizate prin utilizarea, într-o proporţie însemnată, a vaselor nedecorate; vorbim, în acest caz, de grupuri culturale cu ceramică netedă. Cezaropapism. Teorie conform căreia împăratul îşi exercită autoritatea absolută atît la nivel spiritual, cît şi la nivel temporal. Frederic Barbarossa sau Frederic II, împăraţi ai Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană, şi-au revendicat tocmai o astfel de putere. C.G.M. (Franţa). Confederaţia Generală a Muncii. Cel mai important sindicat francez, întemeiat în 1895. C.G.T. (Confederation generale du travail). Vezi C.G.M. Chansons de geste. Poeme epice compuse în „limba vulgară", apărute în Franţa la sfîrşitul secolului al Xl-lea. Cel mai cunoscut este Chanson de Roland, ce datează din jurul anului 1100. Epoca acestor chansons de geste („cîntece de gestă") durează, în Franţa şi în alte părţi (bunăoară, ciclul Nibelungen, în Germania), pînă în secolul al XlII-lea. Cina cea de taină. Vezi Euharistie. Cîntece de gestă. Vezi Chansons de geste. Clientelă, în lumea romană, sistem prin care un grup de plebei romani se punea sub protecţia unui patrician, în schimbul unei fidelităţi totale. Cohortă. Corp de trupe în cadrul armatei romane, fie m^c*_ giune, unde cohorta cuprindea şase sute de oameni, ţie^ca specializat în trupele de infanterie auxiliară ori avind GLOSAR

cise: cohorta urbană la Roma, însărcinată să vegheze la siguranţa oraşului, cohorta vigililor pentru incendii sau, în sfîrşit, cohorta pretoriană, pentru garda personală a împăratului. Colonie. Creînd în provincii oraşe coloniale ai căror locuitori erau cetăţeni romani, ce dispuneau de un teritoriu cadastral, Roma pune bazele unor centre de răspîndire a romanizării, cu rol esenţial pentru integrarea provinciilor: de pildă, NarbolNarbo Martius, numit şi lulia Paterna sau Colonia Decumanorum (azi, Narbonne), BeterralBeterrae (azi, Beziers), Lugdunum (azi, Lyon), Agrip-pinensis Colonia (azi, Koln), Eboracum (azi, York). Comiţii (lat. comitia, -orum). Adunări ale cetăţenilor din Roma, repartizate după trei tipuri principale: comiţiile curiate (curlata comitia), ce păstrau urmele organizării în curii din epoca regală şi care avea un rol restrîns, cu caracter precumpănitor religios; comiţiile centuriate (centuriata comitia), adunare a cetăţenilor aflaţi sub arme, care-i alegeau pe magistraţii superiori, censori, consuli, pretori, si, în sfîrşit, comiţiile triburilor (tributa comitia), în care erau cuprinse cele treizeci şi cinci de triburi romane în care erau înscrişi cetăţenii romani şi care votau legile si-i alegeau pe magistraţii inferiori, edili, tribuni şi cvestori. Complexul musterian (Le Moustier, localitate din Dordogne, Franţa). Prin acest termen, se denumeşte un ansamblu de patru faciesuri determinate pornind de la tehnica de cioplire a pietrei. După unii specialişti, acestea corespund unor tradiţii diferite care coexistă în timp, alţii le consideră mai degrabă rezultatul unor activităţi diverse realizate de acelaşi grup uman, iar alţii le concep ca fiind expresiile particularismelor regionale. De asemenea, termenii culturi complexe sau culturile aurignaciană (Aurignac, localitate din Haute-Garonne, Franţa), solutreană (Solutre, localitate din Saone-et-Loire, Franţa), magdaleniană (La Madeleine, localitate din Dordogne, Franţa) utilizaţi de specialiştii în preistorie, pe baza unei simple cunoaşteri a anumitor tehnici folosite de oamenii din trecut, rămîn un decupaj practic, dar artificial şi fără îndoială îndepărtat de evoluţia culturala a acestor grupuri de vînătoriculegători. Conciliu (lat. conciliuni). în Biserica creştină, adunare de episcop1 fie pe plan regional sau provincial, fie în conciliu general, num1 ecumenic (în româneşte şi sinod, de la gr. synodos — n.t). GLOSAR 511 Consubstanţial (lat. consubstanţiali^): „de aceeaşi natură"-fundamental pentru definirea naturii lui Cristos în reiaţi-CUVmt pumnezeu-Tatăl. (Vezi şi Euharistie.) Crisobulă sau bulă de aur. Act oficial şi solemn emis de cancel- ' imperială bizantină; datat, semnat personal de împărat şi prevăzut cu o bulă (pecete) de aur ce avea gravată efigia acestuia. Criza petrolului. Ritmurile înalte de creştere înregistrate de economiile ţărilor occidentale s-au bazat în parte pe utilizarea petrolului vîndut la preţuri mici de ţările producătoare. Mărirea preţurilor petrolului — de patru ori în 1973-1974 şi de trei ori, din nou, în 1979-1980 — a dus la apariţia unui fenomen ce s-a numit „criza petrolului". Crucifer (glob), împăratul lustinian I a fost primul împărat reprezentat ţinînd în mînă globul decorat în partea de sus cu o cruce simbolizînd autoritatea împăratului asupra întregii lumi, în calitatea lui de reprezentant al lui Cristos, suveranul lumii. Culac (din rus. kulak). Termenul desemnează un „ţăran înstărit", în realitate, era vorba de o „bunăstare" cît se poate de relativă. Gospodăriile acestor ţărani nu depăşeau niciodată zece hectare în medie, înainte de război, reformele agrare ale lui Stolîpin îşi propuseseră tocmai dezvoltarea acestei categorii. Ea a avut din nou posibilitatea să se dezvolte în perioada N.E.P.ului. începînd din anul 1929, s-a declanşat colectivizarea terenurilor agricole, care s-a tradus prin distrugerea categoriei culacilor — „deculaci-zare" —, milioane dintre aceştia fiind deportaţi spre est.

Cultura ceramicii „în benzi". Ceramica „în benzi" (sau bandată) îşi datorează numele decorului incizat cu motive lineare „în benzi" pe suprafaţa sa. Răspîndită între mileniile al Vlea şi al IV-lea din Ungaria pînă în zona pariziană, ea constituie, la nivelul curentului danubian, cea mai veche cultură neolitică din Europa centrală. Drept latin. La origine, dreptul cetăţilor din Latium în cadrul Ligii Latine. Cu începere din 338 î. Cr., drept inferior, în special pe plan Politic: latinii puteau vota la Roma, dar nu puteau fi candidaţi. Drept roman. Dreptul roman, ale cărui prime forme apar încă din secolul al V-lea î. Cr., o dată cu codul celor Douăsprezece lame 512 GLOSAR (duodecim tabulae), defineşte drepturile şi îndatoririle cetăţenilor romani; el reprezintă statutul juridic ideal pentru locuitorii lumii romane. Aceştia, după cucerire, beneficiază de un drept limitat faţă de situaţia lor de străin (peregrinus); promovarea lor socială şi juridică e legată de concesiunea dreptului roman. Cu începere din anul 212 d.Cr., dreptul roman e extins la toţi locuitorii liberi din Imperiul Roman. Economie-lume. Expresia, creată de Fernand Braudel, denumeşte „o porţiune a planetei economic autonomă, capabilă în principal să-şi fie suficientă sieşi şi căreia legăturile şi schimburile interne îi conferă o anumită unitate organică", în secolul al XlX-lea, economialume europeană tinde să controleze economia mondială. Ecumenic (conciliu). Conciliul ecumenic este o adunare ce reprezintă totalitatea Bisericii creştine. (Vezi şi Conciliu} Enclosure („închidere", „îngrădire", „împrejmuire"). Fenomen ce constă în îngrădirea terenurilor agricole obşteşti, în scopul transformării lor cel mai adesea în păşuni. Această mişcare de împrejmuire e caracteristică Angliei secolului al XV-lea şi, mai ales, a celui de-al XVI-lea. Un al doilea val de împrejmuiri a avut loc la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XlX-lea. Epicurism. Stabilit la Atena în 306 î. Cr., Epicur îşi expune aici învăţătura, ce constă în căutarea fericirii obţinute prin prietenie, în detaşarea de frămîntările lumii (ataraxia), absenţa pasiunii (apathia) şi înţelepciune. Doctrina lui suferă o profundă transformare mai ales în epoca romană, cînd ajunge să exprime mai degrabă satisfacerea dorinţelor, ceea ce dă termenului „epicurian" înţelesul pe care i-l atribuim azi ca să denumim o persoană căreia îi place viaţa. Epoca bronzului şi epoca fierului. Periodizarea arheologică bazata pe predominanţa unei unelte realizate dintr-un anumit metal datează din 1936. Termenii epoca metalelor, epocile bronzului şi fierului corespund ultimelor două milenii dinaintea erei creştine. în zilele noastre, nu li se mai acordă vreo semnificaţie pe plan cultural sau tehnologic, dar utilizarea lor într-o accepţie cronologica schematică poate fi de folos; li se preferă totuşi termenul protoistorie (disciplină ce studiază societăţile umane anterioare Istoriei GLOSAR 513 propriu-zise, dar care trăiau mai mult sau mai puţin în contact cu popoarele ce cunoşteau deja scrierea). Se admit în general secolul al VUI-lea, ca trecere de la epoca bronzului la prima epocă a fierului, şi începutul secolului al V-lea, ca limită între prima şi a doua epocă a fierului în Europa occidentală. Erezie. Dispută religioasă bazată pe profunde divergenţe doctrinare ; primele forme de erezie au luat naştere în jurul definirii relaţiei dintre Dumnezeu-Tatăl şi Cristos. Etrusci. Popor de origine orientală, neîndoielnic, care ocupa regiunile cuprinse între Arno şi Tibru, actuala Toscana italiană. Organizaţi în cetăţi, etruscii, care dispuneau de o civilizaţie cu totul strălucitoare (bunăoară, picturile din mormintele etrusce), îşi extinseseră influenţa pînă

în Campania şi Neapole. Roma reprezenta o etapă esenţială în relaţiile dintre Etruria şi Campania. Euharistie (sau Cina cea de taină). Sacrament ce comemorează ultima cină (Cina cea de taină) a lui Cristos, în cursul căreia a transformat pîinea şi vinul în propriul trup şi propriul sînge, dîndu-le discipolilor ca hrană. Pentru catolici, există prezenţă reală a trupului şi sîngelui lui Cristos, cu transsubstanţiere (trans-substanţiaţiune), adică schimbare a substanţei pîinii şi vinului în substanţa trupului şi a sîngelui lui Cristos, şi nu doar consubstan-ţiere (consubstanţiaţiune), adică menţinerea substanţei pîinii şi vinului alături de cea a trupului şi sîngelui (dogma luterană); pentru calvinişti, nu există decît prezenţă spirituală. Falangă (din gr., lat. phalanx). Termen ce desemnează infanteria hopliţilor şi linia de bătaie. Dispusă în rînduri strînse, falanga apare în faţa duşmanului ca o masă de scuturi şi de suliţe, care o face redutabilă. Ea e însă puţin adaptată la terenurile accidentate, care pot produce rupturi în coeziunea acestei linii. Fascism. Mişcare politică fondată în 1919 de un fost socialist italian, Benito Mussolini, devenit naţionalist în timpul războiului. Termenul fascia nu are legătură cu măreţia romană, cum se va afirma mai tîrziu, ci corespundea unor grupări temporare cu scop Kmitat, din care existaseră mai multe în anii anteriori şi a căror trăsătură comună era folosirea violenţei. Specific regimului instituit de Mussolini în 1922, termenul „fascism" a desemnat 514 GLOSAR Ii deseori, prin extensiune, toate regimurile totalitare de dreapta, şi chiar simplele regimuri autoritare. Fief de rentă. Cînd fieful acordat de un senior vasalului său nu e o suprafaţă de pămînt, ci un venit sau o sumă de bani, avem de a face cu un fief de rentă sau fief de subvenţie. Galicanism. Teorie conform căreia papalitatea trebuie să recunoască Bisericii Franţei o anumită independenţă, cu excepţia domeniului spiritual. Geocentrism. Sistem astronomic conform căruia centrul Universului îl constituie Pămîntul, în jurul căruia gravitează Soarele şi planetele. Acest sistem, definit de Ptolemeu (secolul al H-lea d.Cr.), a făcut autoritate pînă la Copernic şi Galilei, care îl înlocuiesc cu heliocentrismul, conform căruia planetele, inclusiv Pămîntul, gravitează în jurul Soarelui, centru al Universului. Gulag. Devenit termen comun pentru a desemna sistemul concen-traţionar sovietic. Constituie, de fapt, iniţialele siglei ce însemna „Direcţia centrală a lagărelor". Habeas Corpus (Anglia). Impus regelui de Parlament în 1679, bill-u\ (proiectul de lege) Habeas Corpus constituie fundamentul libertăţii individuale : orice individ arestat trebuie imediat dus în faţa judecătorilor săi, care vor decide în privinţa necesităţii încarcerării sau a punerii sale în libertate. Garanţie împotriva arbitrariului puterii, Habeas Corpus presupune independenţa puterii judecătoreşti. Heliocentrism. Vezi Geocentrism. Home Rule (Regatul Unit). Autoguvernare. Revendicare a Irlandei, unită cu Marea Britanie în 1800. Propusă pentru prima oară de liberalul Gladstone în 1886, Home Rule a fost votată abia în 1913-Ea menţine totuşi în cadrul Regatului Unit nord-estul Irlandei, Ulsterul, cu o populaţie parţial protestantă. H Horaţii şi Curiaţii. Episod legendar de la începuturile ^ care se înfruntă două cetăţi rivale, Roma şi Alba. Fiecare tabăra îşi alege luptătorii : pentru Roma, vor lupta cei trei fraţi Horaţi> ^ GLOSAR 515

pentru Alba cei trei fraţi Curiaţi. După moartea fraţilor săi, ultimul dintre Horaţi reuşeşte să-şi ucidă succesiv cei trei duşmani. fjusit. Adept al cehului Jan Hus, ale cărui teze le anunţă pe cele ale Reformei şi care a fost condamnat ca eretic şi ars în timpul conciliului de la Constanţa/Konstanz, din 1415. Husiţii sînt la originea unei revolte armate, religioase şi naţionale, care, din 1419 pînă în 1436, a opus Boemia în egală măsură Bisericii romane şi Imperiului German. Războaiele husite s-au terminat printr-un compromis: compactată (1436). Icoană (cultul icoanelor}. Icoana s-a bucurat, începînd cu secolul al IV-lea, în partea apuseană a Imperiului Bizantin, de un cult foarte apropiat de superstiţie, cult întreţinut de călugări, pentru care icoanele erau importante surse de venituri prin daniile pelerinilor şi credincioşilor. Adepţii cultului icoanelor sînt numiţi iconoduli; adversarii — iconoclaşti. Iconoclasm. Doctrină oficială a statului şi a Bisericii bizantine, promulgată în 726 de împăratul Leon III, care a ordonat distrugerea icoanelor şi persecutarea celor care li se închinau. Condamnat de conciliul de la Niceea în 787, iconoclasmul a dispărut definitiv în 843, cînd conciliul convocat de împărăteasa Teodora restaurează definitiv cultul icoanelor. Această doctrină căpătase şi o dimensiune politică, socială şi culturală, avînd ca scop să unească populaţiile imperiului în jurul împăratului, ales al lui Dumnezeu. (Vezi Crucifer.) Illuminismo „iluminism" (Italia). Versiunea italienească a filozofiei Luminilor. Incunabul. Lucrare imprimată înainte de anul 1500. Indulgenţe, [în cadrul Bisericii catolice], absolvire, totală sau parţială, de pedeapsa purgatoriului, datorată pentru păcatele iertate; Pentru a obţine indulgenţele, credinciosul trebuie să îndeplinească acţiunile prescrise (rugăciuni speciale, spovedanie, împărtăşanie). ia cetelor (cetaşilor). Căpetenia germană barbară este, în germanică, înconjurată de o ceată de luptă cu caracter 516 GLOSAR permanent (Gefolgschaften — n.t.), formată din comiţi (comites) legaţi de căpetenie prin raporturi de subordonare personală sancţionate prin jurămînt şi întreţinuţi de ea. Intellighenţia (Rusia). Intellighenţia denumeşte un grup restrîns de studenţi, profesori, oameni de litere, apărut în Rusia în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Mai tîrziu, intellighenţia a căpătat proporţii mai ample, divizîndu-se în occidentalişti, care doreau o evoluţie a Rusiei comparabilă cu cea a Europei apusene, şi slavo-fili, care voiau să apere tradiţiile ruseşti (obşte, religie, familie patriarhală). Treptat, la sfîrsitul secolului al XlX-lea, intellighenţia se radicalizează, fragmentîndu-se în multiple tendinţe revoluţionare. Isihasm. Mistică orientală care-şi propune să ofere omului „pacea lăuntrică" prin stabilirea legăturii directe a acestuia cu Dumnezeu. Este doctrina oficială a Bisericii ortodoxe începînd din anul 1351. împrumut-închiriere. Promulgată la 11 martie 1941, legea de împrumut şi închiriere (LendLease Act) i-a permis preşedintelui Statelor Unite să dispună vînzarea, închirierea sau împrumutarea oricărei categorii de mijloace militare tuturor ţărilor a căror apărare e socotită vitală pentru apărarea Statelor Unite. Tocmai această lege fundamentală e cea care a îngăduit Statelor Unite să devină „arsenalul democraţiilor". „în benzi" (ceramică). Vezi Cultura ceramicii „în benzi". Jansenism. Doctrină definită de Jansenius în Augustinus (1640), conform căreia omul, corupt de păcatul originar şi incapabil ca atare să facă vreun lucru bun, nu se poate bizui decît pe Dumnezeu, care acordă harul său doar unui mic număr de aleşi. Jingoism. Nume dat naţionalismului britanic cu o nuanţă de şovinism. Curentul, apărut la sfîrsitul secolului al XlX-lea, si-a căpătat numele de la un cîntec popular care conţinea cuvîntul Jingo.

Lamă gîtuită. Aşchia cu o lungime de două ori mai mare deci lăţimea, obţinută cu ocazia tăierii unei pietre, se numeşte, convenţional, lamă. Lamele mici, a căror lăţime e mai mică de 12 m111 metri, sînt numite lamele, în aurignacian, unele lame, terminate c^ o parte ascuţită (vîrf) sau un răzuitor, sînt prevăzute cu o GLOSAR 517 teşită caracteristică, în situaţia în care avem de a face cu două părţi teşite prin care se realizează îngustarea părţii mediane, vorbim de o lamă gîtuită. Lamelă cu marginea teşită. Marginile unei lame sau ale unei lamele pot fi retuşate prin ciopliri razante, oblice ori perpendiculare; în acest din urmă caz, marginea obţinută se numeşte margine teşită. Tehnica marginii teşite permite înlăturarea tăişului unei părţi dintr-o aşchie, lamă sau lamelă, acesta putînd fi apoi folosit, de pildă, ca unealtă de tăiat (cuţit). Lamelă retuşată. O lamelă se numeşte retuşată cînd, în urma cioplirii, a suferit o ajustare pe margini sau la extremităţi, în scopul realizării unui tăiş mai bun sau pentru transformarea ei în unealtă. Landtag (Germania), începînd cu proclamarea Imperiului German, în 1871, Landtag-urile, sînt adunări reprezentative ale diferitelor state (Lănder) ale Reich-ului. Landtag-u\ Prusiei era ales, pînă în 1914, după un sistem de trei clase, care asigura preponderenţa aristocraţiei şi a înaltei burghezii. Legat. Membru al ordinului senatorial roman, ales de împărat şi aflat în serviciul acestuia mai ales ca guvernator al unei provincii ori în fruntea unei legiuni. Liberalism. Liberalismul european are o dublă origine: britanică (Adam Smith, Bentham) şi franceză (drepturile omului, proclamate în 1789). Liberalismul consacră, ca principiu necesar al oricărei societăţi, libertatea indivizilor emancipaţi de orice tutelă politică şi spirituală. Liberalismul economic presupune libera concurenţă, libera întreprindere, libera circulaţie a mărfurilor şi capitalurilor. Liberalismul politic cere libera exprimare a opiniilor (presă, adunare). Liberalismul ideal, care presupune un stat neutru, e aspru criticat în secolul al XlXlea de socialişti, ca ideologie burgheză. Liberum veto. Veto de care dispunea, în Dieta polonă dinainte de împărţirile Poloniei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, fiecare deputat şi pe care-l putea folosi împotriva oricărei decizii a adunării. 518 GLOSAR Lîsenko (teoria lui). Trofim Denisovici Lîsenko, agronom şi biolog sovietic, s-a străduit să demonstreze caracterul ereditar al trăsăturilor dobîndite ca factor al evoluţiei speciilor, teorie condamnată de întreaga comunitate ştiinţifică internaţională şi pe care n-a putut s-o impună în U.R.S.S. decît graţie sprijinului lui I. V, Stalin — adversarii săi fiind condamnaţi şi deportaţi —, apoi al lui N. S. Hrusciov. Rezultatele pe care pretindea că le obţinuse erau, se pare, în cea mai mare parte, urmare a unor experienţe trucate. Mensevic. Vezi Bolşevic. Mezolitic (din gr. mesos „mijloc" şi lithos „piatră"). Aşa cum i-o indică şi numele, termenul mezolitic a fost multă vreme folosit pentru a desemna faciesurile culturale din perioada cuprinsă între sfîrsitul paleoliticului şi începutul neoliticului, în prezent, pentru a desemna această fază de trecere e preferat termenul epipaleolitic. Cuvîntul mezolitic e rezervat mai curînd culturilor ce realizează tranziţia dintre cele două moduri de subzistenţă, atestînd trecerea de la o economie de pradă la o economie de producţie. Milenarism. Doctrină conform căreia Cristos urmează să reapară pe Pămînt şi să domnească o mie de ani. Minnesănger (cuv. germ.). Poeţi lirici şi de curte care, la sfîrsitul secolului al XH-lea şi în secolul al XHI-lea, corespund, în ţările de limbă germană, trubadurilor şi truverilor din regatul Franţei. Cel mai cunoscut este Walther von der Vogelweide (l 170-1228).

Mir. Vezi Obşte. Monahism. Monahismul a luat naştere în Egipt, la sfîrsitul veacului al III-lea. Indivizi în căutarea desăvîrşirii spirituale preferă să se retragă din viaţa activă, deoarece, o dată cu recunoaşterea lui oficială, creştinismul cunoaşte o anumită diminuare a exigenţelor morale. Această „retragere în pustie", sau anahoreză, este modalitatea pe care o alege Sfîntul Antonie, care atrage în jurul său alte grupuri de anahoreţi. Primele forme de viaţă colectivă, sau cenobitism, apar o dată cu Sfîntul Pahomie; din Egipt, monahismul se răspîndeşte în Orient, apoi în Occident. Această nouă concepţie a vieţii creştine urma să cunoască o mare dezvoltare în Evul european. GLOSAR 519 Monoxilă. Luntre scobită dintr-un singur trunchi de copac şi utilizată [mai ales] de slavi atît în scopuri de atac, cît şi pentru a face comerţ cu Constantinopolul. Neandertalian (de la Neandertal, „Valea Neander", situată la est de Diisseldorf, în Germania, unde s-a descoperit într-o grotă un fragment cranian ce permite definirea unui tip uman). Homo sapiens neandertalensis constituie o subspecie a lui homo sapiens, răspîndită în Europa occidentală de la sfîrşitul glaciaţiunii Riss (spre -100 000) pînă acum aproape 30 000 de ani. în Europa, omul de Neandertal era mic de înălţime (1,60 pînă la 1,65 m), dar foarte robust. Volumul creierului său era echivalent cu volumul creierului omului de azi. Craniul, cu puternice reliefuri supra-orbitale şi occipitale, faţa largă, prezentînd o proeminenţă a zonei maxilare, îi conferă, cu morfologia lor caracteristică, un loc aparte în evoluţia umană recentă. N.E.P. sau Noua Politică Economică. La sfîrşitul războiului civil, situaţia din Rusia sovietică era catastrofală, în încercarea de a o remedia, se realizează an sistem ce combină economia colectivistă cu economia privată şi al cărei aspect principal constă în trecerea agriculturii în proprietate privată, ca şi în înlesnirea dezvoltării din nou a comerţului mărunt şi a micii industrii private, în acelaşi timp, după perioada comanismului de război, se manifestă o destindere socială şi culturali. N.E.P. a durat din 1921 pînă în 1927. Nomisma. Monedă de aur din Imperiul Bizantin. Greutatea ei, de aproximativ 4,5 g de aur curat, ca şi valoarea, păstrate nealterate pînă spre mijlocul secolului al Xl-lea, au făcut ca ea să devină moneda marelui comerţ internaţional, putînd fi pe drept cuvînt socotită „dolar al Evului Mediu". Obşcină. Cuvînt rusesc care înseamnă cel mai adesea comunitate (obşte) sătească; avînd sarcina strîngerii impozitului, ca şi înrolarea, ea realizează redistribuirea periodică a suprafeţelor agricole. Obşte (în ruseşte, mir). Termen ce desemnează orice comunitate rurală sau urbană. Obştea capătă o existenţă legală cu începere din !550, fiind dotată cu o putere locala de administraţie autonomă faţă de reprezentanţii puterii centrale şi feudale. Incepînd din secolul al XVIII-lea, ea e supusă acestor autorităţi; în 1861, e re520 GLOSAR cunoscută ca un element al administraţiei locale, un intermediar între lumea satului şi administraţie. Considerată de unii ca expresie a unui socialism agrar primitiv, obştea constituie pentru alţii un obstacol major al transformării capitaliste a societăţii ruseşti Reformele lui Stolîpin, de la începutul secolului al XlX-lea, oferă ţăranului posibilitatea de a ieşi din obşte. O.E.C.E. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică a fost creată în 1948 în scopul coordonării activităţii economice a statelor europene care beneficiau de ajutorul Marshall. Erau, la început, şaisprezece: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Turcia, cărora li s-a adăugat Republica Federală a Germaniei, cu începere din 1949.

Oikoumene (în gr. oikoumene „lume locuită"). Termen ambiguu, ce înseamnă fie Imperiul Bizantin între hotarele lui efective, fie imperiul în limitele lui religioase şi culturale. Termenul oikoumene în accepţia sa bizantină înseamnă toate popoarele care şi-au primit de la imperiu credinţa şi cultura. Ordin. Acest termen înseamnă, în arhitectură, combinarea diverselor părţi ale unui edificiu în anumite proporţii, astfel încît ansamblul acestora să fie armonios şi proporţional; un ordin se compune din trei părţi principale: temelie, coloană, antablament. Arta grecească a cunoscut trei ordine: doric, ionic şi corintic. Ortodox/ortodoxie. Termen prin care se desemnează Bisericile orientale separate de Roma cu începere de la Marea Schismă din 1054 şi fidele doctrinei Bisericii, aşa cum a fost aceasta definită de cele şapte sinoade/concilii ecumenice ţinute între Niceea I (325) şi Niceea II (787). Pactul (Tratatul) de la Varşovia. La 14 mai 1955, se semna la Varşovia, între Uniunea Sovietică şi cele şapte democraţii populare europene, un pact ce plasa forţele armate ale acestora sub comandă unică sovietică. Aceasta n-a reprezentat decît reglementarea a ceva ce exista deja, dar se realiza astfel o contrapondere oficială a N.A.T.O. (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord), care, cu începere din 1949, reunea sub comandament american GLOSAR 521 forţele armate ale ţărilor care o compuneau. Pactul de la Varşovia a dispărut în etape, în 1990 şi 1991. Pair (Regatul Unit). Vezi Camera Lorzilor. Pangermanism (Germania). Mişcare ce se afirmă în Imperiul German la sfîrsitul secolului al XlX-lea şi îşi propune să-i reunească pe toţi europenii de limbă germană în acelaşi stat. E însoţită, în epoca lui Wilhelm II, de tendinţa de expansiune economică mondială (Weltpolitik) a Germaniei. Panslavism. Mişcare ce tinde să reunească diferitele popoare slave sub egida Rusiei. Patriarhat. Resort al primelor cinci ilustre scaune episcopale: Roma, Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi Constantinopol, al căror titular poartă numele de patriarh. Mai tîrziu, titlul a fost acordat şi altor scaune episcopale. Părinţii Bisericii. Autori creştini ce se definesc pe baza a patru criterii: dreapta credinţă a învăţăturii lor, viaţă dusă în sfinţenie, aprobare din partea Bisericii, vechime, adică apartenenţa la primele veacuri de viaţă bisericească (pînă în secolul al VII-lea în Occident şi pînă în secolul al VIH-lea în Orient). Există Părinţi greci şi Părinţi latini. Ansamblul operelor lor constituie patrologia. Peristil. Portic cu coloane ce înconjoară şi împodobeşte curtea sau grădina casei romane. Planuri cincinale. Punctul de plecare al primului cincinal, care trebuia să asigure dezvoltarea unei economii socialiste în Uniunea Sovietică, a fost fixat la l octombrie 1928, fiind declarat realizat, după patru ani şi trei luni, la sfîrsitul lui 1932. început în ianuarie 1933, cel de-al doilea plan a fost, şi el, declarat încheiat, după patra ani şi trei luni, la 31 martie 1937. Al treilea plan a început în 1938, dar a fost întrerupt de război. Platonică (Şcoala), în anul 388 î. Cr., Platon se stabileşte la Atena, într-o grădină din apropierea gimnaziului consacrat eroului Aca-demos, punînd aici bazele Academiei, şcoală filozofică a cărei tradiţie durează întreaga Antichitate. 522 GLOSAR Pogrom. Cuvîntul, de origine rusă, denumeşte o mişcare violentă, spontană sau organizată, împotriva comunităţilor evreieşti. Pogromurile, care deviază în antisemitism nemulţumirea populară, sporesc în Rusia, unde, la sfîrşitul secolului al XlX-lea, trăiau 5 milioane de evrei. Ele explică amploarea emigraţiei şi apariţia sionismului. Popoarele Mării. Prin această sintagmă, se defineşte un ansamblu de populaţii originare probabil din zona egeeană (insule şi ţărmuri) şi care, între mijlocul secolului al XlII-lea şi

mijlocul secolului al XH-leaî. Cr., au atacat Imperiul Hittit şi Egiptul. Uneori, sînt numiţi „oamenii din nord". Un relief din templul din Medinet Habu celebrează victoria navală a lui Ramses III asupra Popoarelor Mării. Aceste mişcări de populaţii pot fi consecinţa invaziilor dinspre Europa centrală. Printre Popoarele Mării sînt socotiţi în mod obişnuit aheii, libienii, sarzii, licienii şi filistenii. Porfirogenet (din gr. porphyrogenetos „născut în purpură"). Sînt numiţi astfel copiii, născuţi în sala de naşteri îmbrăcată în marmură roşie/porfir, din palatul imperial, ai împăratului şi împărătesei aflaţi la domnie. Ei sînt moştenitorii legitimi ai tronului. Prezenţă reală. Vezi Euharistie. Primat (demnitatea de). Prerogativă onorifică acordată de papă anumitor patriarhi mitropoliţi sau arhiepiscopi şi simbolizată prin purtarea unui vesmînt: pallium-u\ (mantie). Propulsoare. Instrumente destinate lansării de arme propulsate. Ele cuprind o parte apucătoare, un corp mai mult sau mai puţin lung şi o piesă ce suportă un efort axial, pe care se sprijină proiectilul. Exemplarele preistorice cunoscute din magdalenian sînt deseori ornate cu sculpturi animale, în prelungirea braţului lansatorului, propulsorul îi imprimă o forţă superioară. Experimentarea actuala a unor astfel de instrumente de război preistorice cu propulsoare, dar de proporţii mai mari, îngăduie lansarea de proiectile (săgeţi de lemn lungi de l ,50 m, prevăzute cu vîrfuri executate din corn de ren, din silex ori doar ascuţite) la peste 100 m distanţă. Proudhonism (Franţa). Socialismul conceput de Proudhon (l 809-1865) pledează pentru unirea liberă a micilor producători GLOSAR 523 într-un sistem de relaţii federativ-contractuale. Antiautoritar, el se opune marxismului. Aflat la originile anarhismului, proudhonis-jnul a marcat profund socialismul şi mişcarea sindicală din Franţa. puritan. Membru al unei secte prezbiteriene engleze, adept al unui creştinism mai pur (apropiat de calvinism). puritate a sîngelui. În Spania, absenţa, în cadrul unei familii, a oricărei legături cu conversos (evrei convertiţi) sau cu moriscos (musulmani convertiţi), care sînt creştini de dată recentă în comparaţie cu spaniolii, „creştini vechi". Quadrivium. Quadrivium-ul — aritmetica, geometria, astronomia, muzica — reprezintă al doilea grup din cele şapte arte liberale care, definite de Martianus Capella în veacul al V-lea, au constituit baza învăţămîntului în Evul Mediu. Vezi şi Trivium. Radicali, radicalism. 1. În Anglia, curent reformator apărut la sfîrşitul secolului al XlX-lea, inspirat de Revoluţia Franceză, ce revendică democratizarea instituţiilor. Unii dintre radicali constituie aripa stîngă a liberalilor (whigs). 2. în Franţa, cuvîntul denumeşte Partidul Republican la sfîrşitul celui de al doilea imperiu, apoi extrema stîngă, cu începere din 1877. Cei mai progresişti se numesc radical-socialisti. Partidul Radical şi Radical-Socialist ta fost înfiinţat în 1901; el se declară continuatorul moştenirii levoluţiei Franceze, punînd laicitatea în prim-planul valorilor sale. Pînă la sfîrşitul celei de a treia Republici, radicalii constituie (osatura puterii republicane ce se sprijină pe clasele mijlocii. taskol. Termenul (în ruseşte, „schismă", „sciziune") denumeşte liscarea care, în Rusia, cu începere din anii 1650, animă o parte i populaţiei ce înţelege să rămînă fidelă „vechii credinţe" ruseşti, pn opoziţie cu Biserica oficială, căreia „vechii credincioşi" îi reproşează supunerea excesivă faţă de stat şi reformele liturgice inspirate din Biserica greacă. 'Reforma gregoriană. Amplă mişcare de reînnoire a Bisericii, începută şi realizată în secolele al XH-lea şi al XlII-lea, care şi-a căpătat denumirea de la numele papei Grigore VII (10731085). Ea îşi propune emanciparea Bisericii de sub tutela laicilor. 524

GLOSAR Reformaţi. Termenul se aplică credincioşilor Bisericilor protestante de tip calvinist. Retor. În Antichitate, retorii greci, apoi cei latini sînt specialişti în retorică, adică în arta oratoriei. Ei formulează şi înregistrează regulile discursului. Retuşa în solz. Prin operaţiunea de retuşare se înţeleg urmele lăsate prin lovire sau apăsare pe o unealtă de piatră, în vederea corectării, a fasonării ei sau în urma folosirii. Retuşele în solz dau destul de bine impresia unor solzi de peste, de unde şi numele lor. Obţinute prin folosirea unui percutor din piatră sau lemn, acestea caracterizează anumite unelte din paleoliticul mijlociu. Retuse „în despicătură". Retuşele „în despicătură" corespund unor planuri ce au tendinţa, începînd dinspre margini, să acopere faţa unei unelte din piatră. Revelaţie. Pentru credincioşi, manifestare a Sfîntului Duh şi a Cuvîntului lui Dumnezeu în Biblie şi Tradiţie. Romantism. Mişcare intelectuală şi artistică europeană care, începînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, reacţionează împotriva autorităţii absolute a raţiunii şi clasicismului. El exaltă libertatea geniului creator. Apărut mai întîi în Germania (von Kleist, Schiller, Beethoven), se afirmă apoi în Anglia (Keats, Shelley). Spre 1830, Franţa devine centrul bătăliei romantice, al cărei protagonist este Victor Hugo. Rune. Ele reprezintă cele douăzeci şi patru de semne ce compun cel mai vechi alfabet al scrierii germanice. Pietrele ce poartă inscripţii runice sînt bine cunoscute. Această scriere, folosită cu precădere în Europa centrală, orientală şi în Scandinavia, dispare după 1050. SA-SS. SA constituie abrevierea termenului Sturmabteilung, „divizie de asalt". La origine, serviciu de ordine al Partidului Nazist, SA devine treptat o veritabilă armată privată aflată sub comanda lui Rohm cu începere din 1931. Reunind 400 000 de membri la începutul lui 1933 şi instaurînd un regim de teroare in rîndurile adversarilor nazismului din Germania, ea se dezvolta in l GLOSAR P'rnod considerabil după venirea lui Hitler la putere, ajungînd să numere 3 milioane de persoane în 1934. îngrijorat de pretenţiile SA de a juca rolul principal, ca şi de „populismul" conducătorilor ei, Hitler îi elimină pe cei mai importanţi dintre aceştia cu prilejul „nopţii cuţitelor lungi", la 30 iunie 1934. începînd cu această dată rolul SA s-a diminuat, locul ei fiind luat de SS (Schutzstaffel, „eşalon de protecţie"), la origine gardă personală a lui Hitler şi care devine principala forţă de acţiune şi de poliţie a regimului hitlerist. Lagărele de concentrare şi de exterminare a evreilor au reprezentat domeniul SS. Sub denumirea de Waffen SS, au constituit, în cadrul armatei, divizii de elită fanatic devotate Fiihrer-ului Sabine (răpirea Sabinelor). Episod legendar de la începuturile Romei : Romulus, regele întemeietor, hotărăşte, în scopul popularii cetăţii, să răpească femeile poporului vecin al sabinilor, ca să facă din ele soţiile romanilor. Acest fapt a declanşat războiul dintre romani şi sabini, care n-a luat sfîrsit decît prin intervenţia sabinelor între cele două părţi, urmată de decizia de unire a celor două popoare. Sacramente (taine bisericeşti). Semne sensibile instituite de Isus Cristos în scopul purificării sufletului, al iertării păcatelor şi al producerii harului divin. Pentru catolici, acestea sînt în număr de şapte: botezul, confirmarea, penitenţa (sau confesiunea), euharistia (sau împărtăşania), maslul, hirotonisirea, căsătoria. [Cele şapte taine ale Bisericii ortodoxe sînt: botezul, ungerea cu sfîntul mir, împărtăşirea sau cuminecătura, preoţia (hirotonia), pocăinţa sau mărturisirea, nunta şi maslul — n. t.]

Saga. Naraţiuni în proză, întrerupte din loc în loc de creaţii poetice (strofe realizate de vechii barzi scandinavi, scalzii), care povestesc acţiunile şi faptele de vitejie ale regilor scandinavi, ale vestiţilor colonizatori ai Islandei, ale unor personaje celebre m toate ţinuturile germanice. ipo-at de probleme de ; Schismă. Conflict în sînul Bisericii creştine, ieg disciplină şi de persoană. • - variabil, în timp, de membri Senat. La Roma, consiliu cu un număr v djntre vechii magis. (în perioada Republicii, el număra 600), a e, 526 GLOSAR traţi. Rolul său era de a asigura menţinerea tradiţiei romane, dar şi de a dirija politica externă şi finanţele cetăţii. Slavofili (Rusia). Vezi Intellighenţia. Socialişti-revoluţionari. Ramură a mişcării socialiste ruse, care a luat fiinţă la începutul secolului al XX-lea din narodnicism şi a jucat un rol foarte important în anii 1860. Diferenţa esenţială faţă de social-democraţi era că această mişcare considera că forţa motrice a revoluţiei vor fi ţăranii, şi nu proletariatul industrial. Soviet. Cuvînt rusesc ce înseamnă „sfat". Instituţia apare spontan, în timpul Revoluţiei din 1905. Sovietele reunesc, la nivel de întreprindere sau oraş, delegaţii muncitorilor aflaţi în luptă. Folosite apoi de socialişti ca bază a puterii poporului. Spartakişti. Extrema stîngă a Partidului Social-Democrat din Germania care, în timpul războiului din 1914, se desparte treptat de celelalte curente socialiste, regrupîndu-se în jurul lui Karl Lieb-knecht şi al Rosei Luxemburg. Denumirea acestui grup provine de la numele manifestelor răspîndite cu începere din 1916 şi intitulate Scrisorile lui Spartakus. Destul de apropiaţi de bolşevici, ei încearcă să organizeze revoluţia în clipa înfrîngerii Germaniei, în decembrie 1918, spartakiştii pun bazele Partidului Comunist din Germania. SS. Vezi SA. Stări/State Generale, în Franţa sfîrşitului de Ev Mediu şi din timpul Vechiului Regim, Stările Generale sînt adunări care, fără o periodicitate fixă, îi reunesc pe reprezentanţii celor trei ordine, stări sau state ale regatului: clerul, nobilimea şi orăşenii bogaţi (a treia stare). Regii nu aveau obligaţii nici în ce priveşte întrunirea acestora, nici, dacă ele se întruneau, să le urmeze sfatul. Stoicism, întemeiat de Zenon la sfîrşitul secolului al IV-leaî. Cr., stoicismul se bazează pe studierea funcţionării universului, guvernat de o inteligenţă supremă. Omul trebuie să se pună de acord cu legile acestui univers si, în consecinţă, să renunţe la toate patimile şi să se supună unei morale stricte. Această doctrină a avut un mare succes în rîndurile elitelor romane. GLOSAR 527 Sturm undDrang. Această expresie germană, care înseamnă „furtună şi avînt", denumeşte o amplă mişcare literară ce s-a afirmat în Germania cu începere din anii 1770. Sufragete (de la fr. suffragette, preluat ca atare şi în engl.). Poreclă atribuită de Daily Mail militantelor pentru dreptul la vot al femeilor. Mişcarea acestora, animată de doamna Emmeline (Goulden) Pankhurst, a atins apogeul în perioada 1905-1912, recrutîndu-şi adepţii din rîndurile burgheziei. Feministele, care utilizează pentru alertarea opiniei publice metode spectaculare, chiar violente, vor obţine cîştig de cauză abia în 1918. Tartessian. De la numele Tartessos, oraş ce nu mai poate fi azi localizat, celebră cetate de pe ţărmurile meridionale ale Peninsulei Iberice, existentă încă de pe la anul 1000 î. Cr.; supusă de fenicieni către 800, ea e controlată de cartaginezi în secolul al III-lea î. Cr. Bogăţia sa, precum şi calitatea bijuteriilor de aur fabricate aici erau cunoscute de autorii antici.

Teocratic. Teorie conform căreia autoritatea religioasă deţine suveranitatea în problemele temporale. Vorbim de teocraţie pontificală atunci cînd papii, în special în Evul Mediu, revendică această suveranitate. Terem. în vechea Rusie, se numea astfel un tip de edificiu construit în formă de turn; apoi, cuvîntul a desemnat locuinţa cne-zială; în sfîrşit, sub influenţa tătaro-mongolă, el definea încăperile în care trăiau în cvasiizolare femeile nobile. Terramare (it.). Expresie folosită de ţăranii din Emilia pentru a denumi movilitele de pămînt bogate în deşeuri organice rezultate dintr-o îndelungată ocupare a aşezărilor din perioada calcoliticului şi din epoca bronzului şi folosite ca îngrăşăminte. Prin extensiune, termenul a slujit pentru desemnarea grupului cultural de păs-tori-cultivatori din Italia de nord. Thema (plural, themata). Nume dat, în Imperiul Bizantin, unităţilor teritoriale care înlocuiesc provinciile cu începere din secolul al VH-lea. în fruntea unei thema, strategul concentrează puterea civilă şi militară, întrerupînd astfel tradiţia romană a separam 528 GLOSAR T puterilor; el dispune de o armată locală alcătuită din soldaţi ţărani — stratioţi — care-şi asigură echipamentul singuri datorită concesionării de bunuri funciare scutite de anumite taxe. Tholos. Termenul grecesc tholos poate desemna o boltă în consolă (camere funerare din mileniul al V-leaî. Cr. în Europa occidentală, mormintele de la Mycene de pe la anul 1300 î. Cr.), dar şi un edificiu cu plan circular avînd destinaţie religioasă sau funerară, ce poate poseda un acoperiş în formă de cupolă (Delfi, Epidaur, Praeneste). La bolţile în consolă, asizele se succedă progresiv spre interior, aşezate în poziţie de ieşind faţă de asiza inferioară şi formînd inele al căror diametru se micşorează pe măsura înălţării bolţii; ultima asiza din partea superioară corespunde cheii de boltă. Tory/tories. Vezi Whigs. Tradiţie. Pentru creştini, revelarea Cuvîntului lui Dumnezeu altfel decît prin Biblie, adică prin hotărîrile conciliilor/sinoadelor, prin scrierile Părinţilor/doctorilor şi ale altor autori ecleziastici, prin rugăciunile liturgice. Transsubstanţiaţiune. Vezi Euharistie. Trivium. Trivium-ul — gramatica, retorica, dialectica — reprezintă primul grup din cele şapte arte liberale, care, definite de Martianus Capella în secolul al V-lea, au constituit baza învăţămîntului în Evul Mediu. Vezi Quadrivium. Ţinuturi iredente. După realizarea unificării Italiei, care a luat sfîrsit o dată cu intrarea în Roma a trupelor italiene în anul 1870, cîteva ţinuturi ce aparţineau Monarhiei Austro-Ungare continuau să fie revendicate de Italia: Trentino, Veneţia luliană, Istria. Italienii le botezaseră „iredente", adică nerecuperate. Italia le-a căpătat în urma primului război mondial. Universalii (Cearta universaliilor/universalelor). Pluralul universali^ este termenul ce desemnează, în filozofia Evului Mediu, ideile generale sau noţiunile care se pot aplica unei mulţimi de fiinţe sau lucruri asemănătoare: om, copac... Din discuţiile purtate asupra naturii universaliilor, s-a născut o amplă dispută. Pentru filozofi1 I GLOSAR 529 numiţi „realişti" (Sfîntul Anselm, Sfîntul Toma d'Aquino), universaliile sînt realităţi (res). Pentru filozofii numiţi „nominalişti" (Abaelard), acestea nu sînt decît cuvinte, nume (nomina). Vasalitate. În perioada carolingiană, termenul „vasalitate" desemnează legătura care uneşte un om liber şi un senior, căruia primul îi cere asistenţă şi de la care a obţinut un beneficium (concesionarea unei suprafeţe de pămînt ca recompensă şi în schimbul îndeplinirii unor obligaţii), în societatea feudală, termenul desemnează legătura care uneşte un vasal de seniorul său şi care se concretizează prin fief.

VietMinh. Organizaţia care a condus războiul împotriva corpului expediţionar francez în perioada războiului din Indochina este cunoscută sub acest nume, cu toate că şi l-a schimbat de mai multe ori. Termenul reprezintă abrevierea denumirii Viet-nam Doc Lap Dong Minh Hoi, ceea ce înseamnă „Liga revoluţionară pentru independenţa Vietnamului", fondată de Ho Şi Min în 1941. Pre-zentîndu-se ca o organizaţie naţionalistă, ea a intrat aproape în totalitate în mîinile comuniştilor. Whig/whigs (Anglia). La origine (1679), poreclă pentru partizanii monarhiei parlamentare, adversarii lor, tories, fiind, dimpotrivă, apărătorii prerogativei regale, fără să nege totuşi drepturile Parlamentului, încă din prima jumătate a secolului al XlX-lea, prin contaminare cu vocabularul politic continental, whigs îi desemnează pe liberali, iar tories pe conservatori. Oligarhia britanică se împarte între aceste două curente. Organizaţi treptat în partide politice la sfîrşitul secolului al XlX-lea, alternanţa lor la putere constituie fundamentul funcţionării instituţiilor britanice. Zollverein. Tratat de uniune vamală semnat în 1833 între Prusia şi douăzeci şi cinci de state germane. El pregăteşte unitatea germană în jurul Prusiei. ORIENTARE BIBLIOGRAFICĂ Bibliografie generală Geografie Max Derruau, L'Europe, Hachette, Paris, 1971. Atlas Gerard Chaliand şi Jean-Pierre Răgeau, Atlas des Europeens, Fayard, Paris, 1989. Despre ideea de Europa Jean-Baptiste Duroselle, L'Idee d'Europe dans l'histoire, Denoel, Paris, 1965. Denis de Rougemont, Vingt-huit siecles d'Europe, Payot, Paris, 1961. Istorii ale Europei Femand Braudel, L'Europe. L'espace, le temps, Ies hommes, Arts et metiers graphiques, Paris, 1987. Georges Livet şi Roland Mousnier, Histoire generale de l'Europe, P.U.F., Paris, 1980, 3 voi. Emmanuel Todd, L'Invention de l'Europe, Seuil, Paris, 1990. Eugen Weber, Une histoire de l'Europe. Hommes, cultures et soci-etes de la Renaissance â nosjours, Fayard, Paris, 19861987, 2 voi. Pierre-Roger Gaussin (coordonator), Histoire de l'Europe, Hor-vath, Paris, în curs de publicare; 16 volume, dintre care 3 apărute cu începere din 1988: — Jacques-Pierre Millotte şi Andre Thevenin, Leş Racines des Europeens. — Jean Me-yer, L'Europe des Lumieres. — Jean Tulard, L'Europe de Napoleon. l ORIENTARE BIBLIOGRAFICĂ 531 PARTEA ÎNTÎI Afirmarea Europei Preistorie l Jacques Briard, L'Âge du Bronze en Europe (2000-800 î. Cr.), Errance, Paris, 1985. Jean Guilaine, Premier s Bergers et Paysans de l'Occident mediterraneen, EHESS, Centre de recherches historiques, Paris, 1981. Jean Guilaine, Jean Courtin, Jean-Louis Roudil şi Jean-Louis Vernet (coordonatori), Premier e s Communautes paysannes en Europe occidentale, Ed. du CNRS, Paris, 1987. Sigfried -J. de Laet, La Prehistoire de l'Europe, Meddens, Bruxelles,

1967. Andre Leroi-Gourhan, Prehistoire de l'art occidental, Mazenod, Paris, col. „L'art et Ies grandes civilisations", 1964. Andre Leroi-Gourhan (coordonator), Dictionnaire de laprehistoire, P.U.F., Paris, 1988. Jan Lichardus, Marion Lichardus-Itten şi col., La Protohistoire de l'Europe. Le Neolithique et le Chalcolithique entre la Mediterranee et la mer Baltique, P.U.F., Paris, col. „Nouvelle Clio", 1985. Jean-Pierre Mohen (coordonator), Le Temps de laprehistoire, Archeologia, Societe prehistorique franţaise, Paris, 1989,2 voi. (conţine 3 300 de referinţe bibliografice clasate pe teme). Grecia şi Roma Marie-Claude Amouretti şi Frangoise Ruze, Le Monde grec antique, Hachette-Universite, Paris, 1990. Andre Chastagnol, La Fin du monde antique, Nouvelles Editions latines, Paris, 1976. Michel Christol şi Daniel Nony, Des origines de Rome aux invasions barbar es, Hachette-Universite, Paris, 1990. Paul-Marie Duval, Leş Celtes, Gallimard, Paris, col. „L'univers des formes", 1977. Louis Harmand, U Occident romain. Gaule — Espagne — Bretagne — Afrique du Nord (31 av. J.-C. â 235 ap. J.-C.), Payot, Paris, 1989. 532 ORIENTARE BIBLIOGRAFICA Marcel Le Glay, L'Empire romain. Le Haut-Empire de la bataille d'Acţiuni â la mort de Severe Alexandre (31 av. J.-C. — 235 ap J.-C.), P.U.F., Paris, col. „Peuples et civilisations", 1987. Marcel Le Glay, Jean-Louis Voisin, Yan Le Bohec, Histoire romaine, P.U.F., Paris, col. „Premier cycle", 1991. PARTEA A DOUA ,'., Europa creştină. ,. Secolele al V-lea-al XV-lea . .> i Bibliografie generală v Robert Fossier şi col., Le Moyen Âge, Colin, Paris, 1983, 3 voi.; voi. I, Leş Mondes nouveaux (350-950); voi. II, L'Eveil de F Europe (950-1250); voi. III, Le Temps des crises (1250-1520). Rene Grousset şi EmileGuillaume Leonard, Histoire universelle, voi. II, De l'Islam â la Reforme, Gallimard, Paris, „Encyclopedie de la Pleiade", 1957. Roberto Lopez, Naissance de l'Europe, Colin Paris, col. „Destins du Monde", 1962. Lumea occidentală Renee Doehaerd, Le Haut Moyen Âge occidental. Economies et societes, P.U.F., Paris, col. „Nouvelle Clio", ediţia a doua, 1982. Georges Duby, Le Temps des cathedrales. L'art et la societe (980-1420), Gallimard, Paris, col. „Bibliotheque des histoires", 1976. Marcel Durliat, Des barbares ă l'an MU, Mazenod, Paris, col. „L'art etles grandes civilisations", 1985. Marcel Durliat, L'Art romain, Mazenod, Paris, col. „L'art et Ies grandes civilisations", 1982. Alain Erlande-Brandebourg, L'Art gothique, Mazenod, Paris, col. „L'art et Ies grandes civilisations", 1983. Robert Fossier, Enfance de l'Europe. Aspects economiques, P.U.F.,

Paris, col. „Nouvelle Clio", 1982, 2 voi. Leopold Genicot, Le XIII' siecle europeen, P.U.F., Paris, col. „Nouvelle Clio", ediţia a doua, 1984. ORIENTARE BIBLIOGRAFICĂ 533 Johan Huizinga, L'Automne du Moyen Âge, Petite Bibliotheque Payot, Paris, 1989. Jacques Le Goff, Leş Intellectuels au Moyen Âge, Seuil, Paris, col. „Points Histoire", ediţia a doua, 1985. Jacques Le Goff, La Civilisation de l'Occident medieval, Arthaud, Paris, col. „Leş grandes civilisations", 1964; reeditare Arthaud-Poche, 1982. Lumea nordică şi lumea orientală Alain Ducellier (coordonator), Byzance et le Monde orthodoxe, Colin, Paris, 1986. Franşois Dvornik, Leş Slaves. Histoire et civilisation de l'Antiquite aux debuts de l'epoque contemporaine, Seuil, Paris, col. „L'univers historique", 1970. Lucien Musset, Leş Peuples scandinaves au Moyen Âge, Payot, Paris, col. „Bibliotheque historique", 1951. D. Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe (500-1450), Weidenfeld and Nicolson, Londra, col. „History of Civilization", 1984. Roger Portal, Leş Slaves. Peuples et nations, Colin, Paris, col. „Destins du monde", 1965. PARTEA A TREIA Europa cuceritoare. Secolele al XVI-lea-al XVIII-lea Giulio Carlo Argan, L'Europe des capitales (1600-1700), Skira, Geneva, 1964. Fernand Braudel, Civilisation materielle, economie et capitalisme (XVe-XVIIIe siecles), Colin, Paris, 1979, 3 voi. Pierre Chaunu, La Civilisation de l'Europe classique, Arthaud, Paris, 1966; reeditare Arthaud-Poche, 1985. Pierre Chaunu, La Civilisation de l'Europe des Lumieres, Arthaud, Paris, 1971; reeditare Flammarion-Champs, 1982. Jean Delumeau, La Civilisation de la Renaissance, Arthaud, Paris, 1967; reeditare Arthaud-Poche, 1985. Robert Mandrou, L'Europe „absolutiste". Raison et raison d'Etat (1649-1775), Fayard, Paris, 1977. 534 ORIENTARE BIBLIOGRAFICĂ . Rene Porneau, L'Europe des Lumieres. Cosmopolitisme et unite fl europeenne au XVIII" siecle, Stock, Paris, 1966. Ii Starobinski, L'Invention de la Liberte (1700-1789), Skira, 11 Geneva, 1964. ' ™ PARTEA A PATRA Europa dominantă (1789-1914) Lucrări cu caracter general despre secolul al XlX-lea Jean-Baptiste Duroselle, L'Europe de 1815 ă nos jours, P.U.F., Paris, col. „Nouvelle Clio", 1967. Eric J. Hobsbawm, L'Ere des revolutions (1789—1848), Fayard, Paris, 1969. Eric J. Hobsbawm, L'Ere du capital (1848-1875), Fayard, Paris, 1978. Eric J. Hobsbawm, L'Ere des Empires (1875-1914), Fayard, Paris, 1989. Rene Remond, Introduction â l'histoire de notre temps, Seuil, Paris,

col. „Points Histoire", 1974-1989, 3 voi. Robert Schnerb, Le XIX' siecle. L'apogee de l'expansion europeenne (1815-1914), voi. VI al lucrării Histoire generale des civilisations, P.U.F., Paris, 1965. Lucrări referitoare la diferite perioade Jacques Droz, De la Restauration â la revolution (1815-1848), Colin, Paris, col. „U 2", 1970. Frangois Furet şi Mona Ozouf, Dictionnaire critique de la Revolution franşaise, Flammarion, Paris, 1989. Jacques Godechot, La Grande Nation. L'expansion revolutionnaire de la France dans le monde de 1789 â 1799, Aubier, Paris, 1956. Andre Latreille, L'Ere napoleonienne, Colin, Paris, col. „U", 1974. Georges Lefebvre, La Revolution frangaise, Peuples et Civilisations, voi. XIII, P.U.F., Paris, 1963. Lucrări referitoare la diferite state Frangois Bedarida, L'Angleterre triomphante (1832-1914), Hatier, Paris. 1974. l ORIENTARE BIBLIOGRAFICĂ 535 Jacques Droz, La Formation de l'unite allemande (1789-1871), Hatier, Paris, 1970. pierre Guillen, L'Empire allemand (1871-1914), Hatier, Paris, 1970. pranşois-Charles Mougel, L'Essor de la puissance anglaise (1760-1832), Hatier, Paris, 1972. * * * Nouvelle Histoire de la France contemporaine, Seuil, Paris, col. „Points Histoire", 1972 şi urm., 11 volume referitoare la perioada 1787-1914. Robert Philippot, La Russie. La modernisation inachevee (1855-1900), Hatier, Paris, 1974. Jean-Louis Van Regemorter, La Russie. Le declin du servage (1796-1855), Hatier, Paris, 1971. PARTEA A CINCEA Criza Europei Bibliografie generală Bernard Droz şi Anthony Rowley, Histoire generale du XXe siecle (pînăîn 1973), Seuil, Paris, col. „Points Histoire", 1986-1987, 3 volume apărute. Jacques Droz (coordonator), Histoire generale du socialisme, voi. II (1875 â 1918), 1974; voi. III (7979 â 1945), 1977; voi. IV (7945 â nosjours), P.U.F., Paris, 1980. Jean-Baptiste Duroselle, Le Monde dechire, Richelieu, Paris, 1970, 2 voi. Jean-Baptiste Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 ă nosjours, Dalloz, Paris, 1985. Rene Girault, Diplomaţie europeenne et Imperialismes (1871-1914), Masson, Paris, 1979. Rene Girault şi Robert Frank, Turbulente Europe et Nouveaux Mondes (1914-1941), Masson, Paris, 1988. Henri Grimal, La Decolonisation (1919-1963), Colin, Paris, 1965. Pierre Leon (coordonator), Histoire economique et sociale du monde, Colin, Paris, voi. IV, 1840-1914, 1978; voi. V, 1914-1947, 1977; vol. VI, 7947 ă nosjours, 1977. 536 ORIENTARE BIBLIOGRAFICA Pierre Renouvin, Histoire des relations internaţionale s, Hachette, Paris, voi. VII, Leş Crises du XX* sticle, L De 1914 ă 1929, 1957; voi. VIII, Leş Crises du XX' siecle, 2. De 1929 ă 1945 1967. Războaiele Jean-Jacques Becker, La France en guerre (1914-1918), Complexe, Bruxelles, 1988. Pierre Renouvin, L'Armistice de Rethondes (11 novembre 1918), Gallimard, Paris, 1968.

Jay M. Winter, La Premiere Guerre mondiale. L'eclatement d'un monde, Selection du Reader's Digest, Paris, 1990. Cordon Wright, L'Europe en guerre (1939-1945), Colin, Paris, 1971. Studii speciale Helene Carrere d'Encausse, Le Grand Frere. L'Union sovietique et l'Europe sovietisee, Flammarion, Paris, 1983. Monica Charlot, L'Angleterre (1945-1980), Imprimerie naţionale, Paris, 1981. Frangois Fejto, Histoire des democraties populaires, Seuil, Paris, 1979, 2 voi. Marc Ferro, La Revolution de 1917, Aubier, Paris, 1967 şi 1977, 2 voi. RenataFritsch-Bournazel,L'A//emagne, un enjeupour l'Europe, Complexe, Bruxelles, 1987. Pierre Gerbet, La Construction de l'Europe, Imprimerie naţionale, Paris, 1984. Pierre Gerbet, 7957. La naissance du Marche commun, Complexe, Bruxelles, 1987. Pierre Gerbert, Victor-Yves Ghebali şi Marie-Renee Mouton, Leş Palais de la Paix. Societe des Nations et Organisation des Nations Unies, Richelieu, Paris, 1973. Michel Heller şi Aleksander Nekrich, L'Utopie au pouvoir (Histoire de l'URSS de 1917 â nosjours), Calmann-Levy, Paris, 1985. Raymond Poidevin şi Jacques Bariety, Leş Relations fi~anco~-aw~ mandes (1815-1975), Colin, Paris, 1977. Rene Remond, Notre Siecle (1918-1988), Fayard, Paris, 1988. l INDICE DE NUME DE PERSOANE* Abdal-Rahmăn: 119, 120 Adam: 163 Adenauer, Konrad: 424 Agenor: 13, 14 Agizii (familie): 58 Agnes, Sfînta:99 Agricola: 92, 93 Ahmet-paşa: 326 Airvaux, Jean: 35 Alaric: 104 Albert cel Mare: 169 Alcuin: 114 Aleksandr Nevski: 149, 153 Alenţon, Franşois d': 212 Alexandra (regină): 314 Alexandru cel Mare: 61, 72, 272 Alexandru I (regele Iugoslaviei): 398 Alexandru I (ţar): 273, 275, 276,281,283,289 Alexandru II (ţar): 287, 321, 322 Alexandru III (ţar): 322 Alexios I Comnenul: 148, 159, 176 Alfons I Magnanimul: 183 Ambrozie, Sfîntul: 14 Amouretti, M.C.: 67 Ana (prinţesă bizantină): 127, 152, 158, 159 Ana (regina Angliei): 225 Ana de Austria: 214 Andropov, Iuri Vladimirovici: 431 Anonimul de la Cordoba: 119 Antoninus: 86, 97 Apollo Anextlomarus: 89 Apollo Grannus: 89 Apollo, zeul: 60 Arcadius: 104, 106 Ariosto: 196 Aristofan: 60 Aristotel:60, 161, 196,250,

251 Arminius: 75 Aron, Raymond: 346 ArtemidaBrauronia: 67 Artois (conte d'): 267 Asquith (lord): 356, 360 Athanasius: 103 Athena, zeiţa: 60, 66, 67 Attila: 111 Attis:91 Attlee, Clement: 413 August von Holstein: 233 August II (regele Poloniei): 229 *în acest index, figurează doar numele de persoane din textul capitolelor şi al documentelor aferente; numele de persoane din anexe nu sînt incluse. 538 INDICE DE NUME DE PERSOANE August III (regele Poloniei): 246 Augustin, Sfîntul: 124, 198-199 Augustus (vezi Octavianus Augustus) Aurelian:97, 98, 99 Avraam: 163 Bach, Johann Sebastian: 261 Bacon, Francis: 262 Bacon, Roger: 182 Baiazid: 177 Baldwin, Stanley: 393, 397 Ball, John: 185 Balzac, Honore de: 334, 335 Bardas: 133 Barres, Maurice: 330, 353 Barthou, Louis: 397 Bebel, August: 372 Beck (colonel): 395,405 Bedarida, F.-.302,315,398, 416 Beda Venerabilul: 168 Behrens, Peter: 335 Benedict, Sfîntul: 123 Benes, Edvard: 354 Bentham, Jeremy: 274 Berchtold: 359 Berenger: 382 Bergson, Henri: 330 Bernard de Chartres: 161 Bernini, Gian Lorenzo: 255, 257 Bernoulli (fraţii): 253 Bernstein, Eduard: 334 Berthelot, Marcelin: 329 Biel: 51 Bismarck, Otto von: 286, 288, 319,320 Black, Joseph: 253 Blandina, Sfînta: 92 Boccaccio, Giovanni: 14,184 185,196 Boeriu, Eta: 184 Boethius: 162 Bohemond de Tarento: 158 Boleslaw cel Viteaz: 129 Bonaparte (vezi Napoleon) Bonifaciu, Sfîntul: 128, 132 Bonifaciu VIII (papă): 182 Boris III (ţarul Bulgariei): 395 Boris-Mihail (ţar bulgar): 127 Borromini, Francesco: 255, 257 Borvo:89 Bossuet, Jacques Benigne: 15, 256 Botticelli, Sandro: 197 Boucher, Francois: 14,260 Bouguer, Pierre: 253 Bourbon (familia): 224, 236,

272 Boyle, Robert:253 Braque, Georges: 336 Brejnev, Leonid Ilici: 429-431 Briand, Aristide: 382, 383, 386,425 Briard:51,53 Brienne:240 Brigantia: 89 Brunelleschi, Filippo: 197 Briining, Heinrich: 392 Brunschvicg, Henri: 346 Brunswick (duce de): 268 Bucer/Butzer, Martin: 199 Buffon, Georges Louis Leclerc: 253 Buonarotti: 272 INDICE DE NUME DE PERSOANE 539 Burebista: 76, 79 Burke, Edmund: 267 Busuioceanu, Oana: 173 Byron, George Gordon: 283 Cadmos: 13 Caesar, lulius: 72, 74-76, 79, 83 Caius Gracchus: 74 Calgacus: 92, 93 Calixt II (papă): 143 Callicrate: 66 Calmette, J.: 132 Calonne, Charles-Alexandre: 240 Calvin, Jean: 199,200 Camoes, Luîs de: 196 Cano, Sebastian del: 193 Capetingi/Capeţieni (dinastia): 130, 143, 152 Caracala: 85 Carlos (don): 324 Carnot, Lazare: 271 Carol cel Mare: 109, 113, 114, 118,120, 121,124, 125, 129, 142 Carol Martel: 120 CarolQuintul: 11,204-208, 212,219 Carol Temerarul: 183, 205 Caro! I (regele Angliei): 217, 218 Carol II (regele Angliei): 217, 251 Carol II de Habsburg (regele Spaniei): 223, 224, 227, 228 Carol II de Hohenzollern (regele României): 395 Carol III (regele Spaniei): 267 Carol IV de Luxemburg (împărat german): 183 Carol V de Habsburg (vezi Carol Quintul) Carol VI (împărat german): 223,228, 241 Carol VII (regele Franţei): 183 Carol IX de Valois (regele Franţei): 211 Carol X (regele Franţei): 282, 283 Carol X Gustav (regele Suediei): 216 Carol XI (regele Suediei): 229 Carol XII (regele Suediei): 229,231,233-235 Carolingieni (dinastie): 113, 114,118 Carolus (majordomul Austrasiei): 119 Casa de Austria: 204, 207, 212,213,216,217,219, 223, 241 CasadeOrania:219 Casa de Savoia: 323 Caterina de Medici: 211 Cavour, Camillo Benso: 286 Cehov, Anton Pavlovici: 306 Celsius, Anders: 253 Cernenko, Konstantin Ustinovici: 431 Cervantes, Miguel de: 196, 208 Chagall, Marc: 337 Chamberlain, Neville: 393, 397, 406 Chateaubriand, Franşois Rene: 282,334 Chaucer, Geoffrey: 169 540

INDICE DE NUME DE PERSOANE Chaumette, Pierre Gaspard: 271 Chirii, Sfîntul: 125-127 Choiseul, Etienne-Franşois: 239 Churchill, Winston: 406, 409, 412,415,418,420,425 Churriguera (familia): 257 Cicero: 74 Clairaut, Alexis: 253 Clari, Robert de: 160 Claudius:75,91,98 Clemenceau, Georges: 365, 366,376 Clisthene: 59 Clovis: 112,125 Cobden, Richard: 282, 301 Cola di Rienzo/Rienzi: 181 Colbert, Jean-Baptiste: 221, 251 Coleridge, Samuel Taylor: 266 Coligni: 211 Columb, Cristofor: 180, 191-193,293 Columban, Sfîntul: 125 Commodus: 95 Comneni (dinastia): 148, 149 Comte, Auguste: 329 Conde (prinţ de): 215 Constantin: 99-103, 115, 126, 134, 157, 164, 187 Constantin VII (împărat bizantin): 151 Constantin VIII (împărat bizantin): 127 Constantin XI Dragases (împărat bizantin): 177 Constantin-Chiril (vezi Chirii, Sfîntul) Constantius Chlorus: 100, 103 Contamine, Ph.: 145,147 Copernic, Nicolaus: 196, 250, 251 Corneille, Pierre: 256 Corradini: 324 Cortez, Hernando: 194 Coudenhove-Kalergi, Richard: 16 Creutz (general): 234 Cristos, Isus: 13, 100,101, 116,117, 123, 126,132, 144,163, 289 Cromwell, Oliver: 216-218 Curiaţi: 62 Curzon, George Nathaniel, Lord: 315, 413 Curzon, Lady: 315 Cybele:73,91 Czartoryski (familia): 246 D'Alembert, Jean: 253, 259 D'Annunzio, Gabriele: 330-331,381 Dante Alighieri: 169, 172, 173,196 Danton, Georges Jacques: 270,271 Darwin, Charles: 329 David: 163 N David.Louis: 260 Dawes, Charles: 382 : Decaineos/Deceneu: 79 > Decebal:76 ! < Decius: 96 Deffand, Mărie: 249 ; Defoe, Daniel: 259 De Gaulle, Charles: 408, 421, 422,427, 432 Delacroix, Eugene: 283 Delort,R.: 120,145,147 INDICE DE NUME DE PERSOANE 541 Demostene: 61 Deroulede, Paul: 353 Descartes, Rene: 250-253, 257,261,262 Des Hayes, Louis: 232, 233 Desmoulins, Camille: 270 Diaz, Bartolomeo: 180, 193 Diderot, Denis: 245, 257-259 Diocleţian:98, 99, 100, 101 Dionysos, zeul: 73, 88 Djuvara, Neagu: 249 Dollfuss, Engelbert: 395 Dominic, Sfîntul: 138 Domitianus: 75 Donatello: 197 Donatus: 162 Dostoievski, Fiodor Mihailovici: 334 Dracon: 55 Drake, Francis: 210 Dreyfus, Alfred: 318,319 Driault, E.: 290 Ducange/Du Cange, Charles: 159 Dumouriez, Charles Francois: 269 Diirer, Albrecht: 198 Duroselle, Jean Baptiste: 398

Ecaterina cea Mare (vezi Ecaterina II) Ecaterina II (ţarină): 236, 245-247,267-268 Edison, Thomas: 295 Eduard IV (regele Angliei): 183 Eduard VI (regele Angliei): 209 Eduard VII (regele Angliei): 314,317 Eginhard: 121 Eiffel, Gustave: 295, 297 Einstein, Albert: 251, 330 Eisenhower, Dwight David411,418,419 Eisner, Kurt: 374 ElGreco:208 Elisabeta (ţarină): 236, 242 245 Elisabeta I (regina Angliei): 200,209,210,218 Endovellicus: 89 Enea: 61 Ennodius Magnus: 118, 119 Epona: 89 Erasmus din Rotterdam: 196, 198 Erhard, Ludwig: 424 Eschil: 60 Este, d'(familia): 183 Etienne, R.: 94 Eudes: 119 Eugeniu de Savoia: 223, 228 Eulalia, Sfînta: 99 Euler, Leonhard; 253 Euphemos: 14 Euripide: 60 Europe: 13, 14 Eurypontizii (familie): 58 Eusebius: 103 Eva:163 Exsuperius: 105 Fahrenheit, Daniel Gabriel: 253 Febvre, Lucien: 202 Feodor Romanov: 230 Ferdinand de Aragon: 183 Ferdinand I de Habsburg (împărat german): 205, 206, 212 542 INDICE DE NUME DE PERSOANE Ferdinand II de Habsburg (împărat german): 213, 214 Ferdinand III de Habsburg (împărat german): 215, 216 Ferdinand VII (regele Spaniei): 324 Fermat, Pierre de: 253 Ferry.Jules: 318,349, 357 Fichte, Johann Gottlieb: 275 Ficino, Marsilio: 195, 202 Fidias:60,66, 67 Filip August (regele Franţei): 143 Filip cel Bun: 183 Filip cel Frumos: 204,252 Filip de Anjou (duce): 227 Filip II (regele Spaniei): 198, 205,207-211,213,222 Filip II al Macedoniei: 61 Filip IV (regele Spaniei): 215 Filip V (regele Spaniei): 224, 228 Filip V al Macedoniei: 73 Fischer von Erlach, Josef Emmanuel: 257 Flaminius: 73 Flavieni: 93 Fleury, Andre Hercule (cardinal): 222, 225,238 Foch, Ferdinand (mareşal): 363 Folz,R.: 121 Fossier, R.: 137 Fourier.Ch.: 171 France, Anatole: 356, 357 Francisc, Sfîntul: 138 Francisc de Lotharingia: 241-243 Francisc I de HabsburgLotharingia (împărat germanic): 249 Francisc I de HabsburgLotharingia (împăratul Austriei): 281, 289 Francisc I de Valois (regele

Franţei): 205, 207,211 Francisc II de Valois (regele Franţei): 211 Franco, Francisco Bahamonde (generalul): 395, 397, 407 Franklin, Benjamin: 253 Franz Ferdinand (arhiduce): 359 Franz Joseph I de HabsburgLotharingia (împăratul Austriei): 285, 287,321, 337,350,359 Frederic Barbarossa: 143 Frederic I (regele Prusiei): 251 (vezi şi Frederic III de Brandenburg) Frederic II cel Mare (regele Prusiei): 236, 242, 243, 245,246,249,251 Frederic II de Hohenstaufen (împărat german): 143, 183 Frederic III de Brandenburg (regele Prusiei): 223 Frederic Wilhelm III (regele Prusiei): 281, 282, 289 Frederic Wilhelm IV (regele Prusiei): 285 Freud, Sigmund: 330, 337 Friedeburg, Hans Georg: 418 Friedrich Wilhelm (supranumit Marele Elector): 222 INDICE DE NUME DE PERSOANE 543 Friedrich/Frederic Wilhelm I (supranumit Regele-Ser-gent): 223 Froissart, Jean: 185, 186 Frunzetti, Ion: 279 Fugariu, Florea: 65 Fugger (familie): 205 Fulbert de Chartres: 145, 146 Gaius: 86 Galenus: 196 Galilei, Galileo: 250, 251, 253 Gallienus:98 Gambetta, Leon: 311, 318 Garier, Gilbert: 349 Garnier, Tony: 335 Gaudi, Antonio: 335 Genicot, L.: 139 George I de Hanovra (regele Angliei): 225 George II de Hanovra (regele Angliei): 225, 236 George III de Hanovra (regele Angliei): 236, 237, 269 George V (regele Angliei): 317 Giolitti, Giovanni: 350 Girault, Rene: 348 Glaber, Raoul: 167 Goebbels, Joseph: 412 Goethe, Johann Wolfgang von:260,268,275 Goldsmith, Oliver: 259 Gomulka, Wladislaw: 429 Gorbaciov, Mihail Sergheievici:431,432 Gorgias: 60 Goring, Hermann: 396, 416 Gothier, Louis: 218 Gottfried: 146, 147 Gracchi (fraţii): 74 Gregoire, abatele: 272 Grigore cel Mare: 125 Grigore III (papă): 132 Grigore VII (papă): 138, 168 Guilelmus (veziGuillaume cel Mare) Guillaume cel Mare: 145, 146 Guillen, P.: 327 Guimard, Hector: 335 Guise (duce de): 212 Guise, Fran9ois de: 211 Guise, Henri de („Le

Balafre"):211 Gustav Adolf (regele Suediei): 213, 216 Gutenberg, Johannes: 180, 195 Habsburg (familia): 183,204, 213-217,223,224,257, 273,281,282,285,321 Hadrian:77, 87, 90, 91 Halley, Edmond: 253 Hăis, Frans: 255 Ham: 14 Hăndel/Haendel, Georg Friedrich: 261 Hannibal: 71 Haro, don Luis de: 219 Harvey, William: 253 Haussmann, Georges: 307 Haydn, Joseph: 261 Hegel, Georg Wilhelm Friedrich: 276 Henric de Bourbon-Navarra: 211,212 Henric Navigatorul: 192 Henric I (regele Franţei): 152 544 INDICE DE NUME DE PERSOANE Henric II de Valois (regele Franţei): 207, 211, 212 Henric III de Valois (regele Franţei): 211, 212 Henric IV de Bourbon (regele Franţei): 212, 214 (vezi şi Henric de BourbonNavarra) Henric V (împărat german): 143 Henric VI de Hohenstaufen (împărat german): 143 Henric VII (regele Angliei): 183 Henric VIII (regele Angliei): 207,209 Henrique (vezi Henric Navigatorul) Hercule:98 Hercule Magusanus: 89 Herder, Johann Gottfried: 338 Herodes Atticus: 90 Herodot: 13, 15, 80 Herzl, Theodor:331,337 Hesiod: 14,54 Heydrich, Reinhard: 416 Higounet, Ch.: 132 Hilarius/Hilarie, Sfîntul: 103 Hildebrandt, Franz Anton: 257 Himmler, Heinrich: 416 Hindenburg, Paul von: 362, 377,393 Hitler, Adolf: 11,391,392, 393,395-399,403-407, 409-411 Hohenstaufen (familia): 143 Hohenzollern (dinastia): 222, 223,241,281 Homer: 54, 86 Honorius: 104, 106 Horaţi: 62 Horthy, Miklos: 378 Hosius/Ossius: 100 HoŞiMin:422 Hotzendorf, Konrad von: 359 Hrusciov, Nikita Sergheievici: 429, 430, 432,434 Hugo, Victor: 16,283,307, 325,326, 329, 334 Hume, David: 259 Hus,Jan: 182 Huygens, Christiaan: 253 Hydatius: 106 lacob I (regele Angliei): 218 lacob II (regele Angliei): 224,

225,227 lafet: 15 lapet: 15 laroslav cel înţelept: 151, 152 lason: 14 Ictinos: 66 Iermal: 15 Ieronim/Hieronymus, Sfîntul: 14, 105, 106 Ignacio/Ignaţiu de Loyola: 200 Innocentiu III (papă): 138 Innocentiu IV (papă): 143 Ioana Nebuna: 204 loan din Damasc, numit '•' Damaschinul: 117 loannes Italos: 166 loan Vatatzes: 150 •'••' lordanes: 111 losif II (împăratul Austriei): 236, 243, 244, 247-249 Isabella de Castilia: 183,193 Isabella II (regina Spaniei): 324 INDICE DE NUME DE PERSOANE 545 Isidor din Sevilla: 162 Isis:73, 91 Iulian: 102 lupiter: 87, 98 lustinian: 109, 113, 115, 116, 123, 148, 165 Ivan IV cel Groaznic: 230 Ivan Romanov: 230 Jacob, Franţois: 404 Jagielloni (dinastia): 183 Jaruzelski, Wojciech: 430 Jaures, Jean: 319,334 Jdanov, Andrei Aleksandrovici: 415 Jenner, Edward: 254 Jerome: 273 Joăo I (regele Portugaliei): 192 Jodl, Alfred:419 Joffre, Joseph (general): 361 JohannFriedrich (prinţ): 233 Jordaens, Jacob: 14 Joseph: 274, 275 Juan de la Cruz/Ioan al Crucii, Sfîntul:208 Jukov, Gheorghi Konstantinovici: 411, 418 Kafka, Franz:337 Kandinsky, Wassily: 336, 337 Kant, Immanuel: 260 Kaunitz-Rietberg, Wenzel Anton: 243 Kay, John: 238 Keitel,Wilhelm:418 Keith, A.B.:356 Kellogg, Frank Billings: 382 Kepler, Johannes: 253 Kerenski, Aleksandr: 373 Kipling, Rudyard: 329, 349 Klimt, Gustav: 337 Kokoschka, Oskar: 336, 337 Kossuth, Lajos: 285 Kostov, T.: 429 Kritoboulos din Imbros: 186, 188 Kun, Bela: 374 La Fontaine, Jean de: 256 Lagrange, Louis de: 253 Lambert, Anne Therese: 257 Lamoignon, Guillaume de: 240 Langhans, Karl Gotthard: 261 Laplace, Pierre Simon: 253 LaRonciere, Ch.-M. de: 120, 145, 147 Lattre de Tassigny, Jean de: 418 Laudon/Loudon, Gideon Freiherr (feldmareşal): 248 Laval, Pierre: 398 Lavoisier, Antoine Laurent de: 252,253 Law, John: 222 Lazic, Branko: 434 Lazăr (cneaz sîrb): 176 Leclerc, Philippe (general): 422 Legendre, Maurice: 399,400 Leibniz, Gottfried Wilhelm: 252,253 Lengyel: 39 Lenin, Vladimir Ilici: 299, 322, 334, 373-376 Leon III (împărat bizantin): 117,121 Leonardo da Vinci: 196, 197 Leopold I (împărat german): 222, 227 546 INDICE DE NUME DE PERSOANE

Leopold II (regele Belgiei): 347 Leszczyriski, Stanislaw: 228, 229 Le Tellier (marchiz de Louvois): 221 Le Tellier, Michel:221 Lheritier: 290 Liebknecht, Karl: 374 Ligne, Charles Joseph (prinţ de): 247, 248 Liman von Sanders: 347 Linne, Cari von: 253 Li şip: 60 Lîsenko, Trofin Denissovici: 428 Lloyd George, David: 365, 376,377 Lomonosov, Mihail Vasilievici: 251 Lopez, R.: 142 Lucy:26 Ludendorff, Erich: 362, 363 Ludovic cel Pios (împărat german): 114 Ludovic cel Sfînt (regele Franţei): 143, 153,212 Ludovic Filip (regele Franţei): 282,300 Ludovic Napoleon Bonaparte: 285 Ludovic II (regele Bavariei): 286 Ludovic XI (regele Franţei): 183 Ludovic XIII (regele Franţei): 214, 255 Ludovic XIV (regele Franţei): 11,214,216,217,219, 220-222, 225-229,256 Ludovic XV (regele Franţei): 222, 228, 236, 238, 239, 242 Ludovic XVI (regele Franţei); 236,239-241,267,268 Ludovic XVIII (regele Franţei): 282 Luther, Martin: 182, 198,199, 202-204, 206 Luxemburg, Roşa: 374 Lvov, G.E.:373 Lycurg: 55 MacDonald, James Ramsey: 393 Machault d'Arnouville: 239 Machiavelli, Niccolo: 183, 196 Macpherson, James: 259 Magellan, Fernando/Fernăo de Magalhăes: 193 Magnentius: 102, 103 Mahler, Gustav: 337 Mahomed: 116 Mahomed II Cuceritorul: 177, 186,187 Malherbe, Franşois de: 255 Manuel Comnen (împărat bizantin); 148 Maranon y Posadillo, Gregorio: 400 MarcAureliu:86, 90, 95 Marcel, Etienne: 181 Marco Polo: 142, 191 Marcus Antonius: 74 Măria de Medici: 214 Măria Luiza (arhiducesă): 273 Măria Stuart (regina Scoţiei): 209,210,218 I INDICE DE NUME DE PERSOANE 547 Măria Tereza (infanta): 216 Măria Tereza (împărăteasa Austriei): 236, 241-243, 246, 248 Marichal, R,: 135 Marinetti, Filippo Tommaso: 330 Maringer-Bandi: 37 Marshall, George Catlett (general): 415, 425 Marte, zeul: 61, 87 Marte Ocelus: 89 Marte Vesontius: 89 Martianus Capella: 162 Martin, Sfîntul: 103 Martov, luli Ossipovici: 322 Marx, Karl: 333 Mary/Măria II Stuart (regina

Angliei): 224 Masaryk, Tomâs: 321 Massaccio, Tommaso: 197 Matia Corvin (regele Ungariei): 183 Maupeou, Rene Nicolas de: 239,240 Maupertuis, Pietre Louis: 253 Maurras, Charles: 319, 353 Maxenţiu: 100 Maximian: 100 Maximilian I de Habsburg (împărat german): 204 Mazarin, Jules: 214-217, 220,224,225 Mazowiecki, Tadeusz: 430 Mazzini, Giuseppe: 284, 285, 290,291 Medici (familia): 183 Medici, Lorenzo de: 195, 202 Mellon, Andrew William: 382 Mercur, zeul: 87 Metaxas, loannis (general): 395 Metodiu: 125-127 Metternich-Winneburg, Klemensvon:280, 281, 283-285 Michelangelo Buonarroti: 197 Michelet, Jules: 294, 314 Mihail III (împărat bizantin): 126, 133 Mihail VIII Paleologul (împărat bizantin): 150, 151 Mihail Romanov: 230 Millerand, Alexandre: 382 Minerva, zeiţa: 87 Mirandola, Pico della: 195, 201,202 Mithra, zeul: 91 Moise: 163 Moliere, Jean Baptiste Poquelin, numit: 256 Molotov, Viaceslav Mihailovici Skriabin, numit: 401, 402 Monge, Gaspar: 253 Monnet, Jean: 426 Montaigne, Michel Eyquem de: 196 Montesquieu, Charles de Secondat: 15,257,258 Moschos: 14 Mozart, Wolfgang Amadeus: 261 Mucha(vezj'ToulouseLautrec) MuradI: 176 Murat, Joachim: 274 Musschenbroek,PetrusVan: 253 INDICE DE NUME DE PERSOANE 548 Mussolini, Benito: 377, 378, 397,406, 409 MustafaKemal/Atatiirk: 323, 379,381 Napier/Neper, John: 253 Napoleon: 11,130,265, 271-279 Napoleon III: 286, 287 Necker, Jacques: 240 Nehalennia: 89 Nero:91 Nestor: 134 Newton, Isaac: 250-253, 261, 262 Nicolae I (ţarul Rusiei): 283, 284 Nicolae II (ţarul Rusiei): 322, 350,373 Niculiţă, N. I.-.93 Nietzsche, Friedrich: 330 Nobel, Alfred:334 Noe: 14,15 Nolde, Emil Hansen, numit Emil: 336 Numitor: 61 Oceanos: 14 Octavianus Augustus: 74, 83, 87,94 Olga (cneaghină): 127, 151, 152 Olivares, Gaspar de Guzmân: 215 Orlando, Vittorio Emanuele: 365 Orleans (ducesa de): 227 Otto I cel Mare (rege, apoi împărat german): 129, 130,142

Otto I de Bavaria (regele Greciei): 284 Otto II (împărat german): 142 Otto III (împărat german): 129, 130, 142 Ovidiu (Publius Ovidius Naso): 14 .; Paine, Thomas: 266 Palamas, Grigore: 166 Parocescu, N: 279 Pascal, Blaise: 253, 256 Patrick, Sfîntul: 128 Paul III (papă): 200 Paulus Diaconus: 114 Pavel/Paul, Sfîntul: 91,198 Pavel I (ţarul Rusiei): 269, 270 ' Pavelic, Ante: 407 Pepin cel Scurt: 113 Pericle:60, 64, 66 Perret (fraţii): 335 Perugino, Pietro Vannucci, numit: 14 Perun: 135 Petain, Philippe (general): 362,406 Petrarca, Francesco: 195, 196 Petru, Sfîntul: 91, 124 Petru de Holstein (vezi Petru III) Petru I cel Mare: 221, 229-231,233,234,235, 245,251 Petru III (ţarul Rusiei): 245 Petrus din Pisa: 114 Photios (patriarh): 126 Picasso,Pablo:336, 337 Pidoplisko: 37 Pilsudski, Josef: 378, 395 INDICE DE NUME DE PERSOANE 549 Pisan, Christine de: 14 Pisistrate: 56 Pitt, William: 236, 267,269 Pitt-junior, William: 237 Pius IX (papă): 285, 286, 324, 332,338 Pius X (papă).-332 Pizarro, Francisco: 194 Planck, Max: 330 Platon:60, 161 Plehanov, Gheorghi Valentinovici: 322 Pliniu cel Bătrîn: 15 Poincare, Raymond: 359, 376, 382 Poliakov, Leon: 399 Polybios/Polibiu: 66 Pompadour, Jeanne Antoinette de: 238,239 Pompei: 74 Poniatowski, Stanislaw: 246 Pontchartrain, Louis Phelypeaux de: 221 Popescu, Virgil C.: 66 Poseidon, zeul: 14 Poştei, Guillaume: 15 Potemkin, Grigori Aleksandrovici: 249 Pothinus/Photinus: 92 Poussin, Nicolas: 255 Praxiteles: 60 Priestley, Joseph: 253,266 Primo de Rivera y Orbaneja, Miguel: 378 Prometeu: 15 Prost, Antoine: 372 Protagoras: 60 •Psellos, Mihail: 131, 166 • Ptolemeu: 15, 196 Pugaciov, Emelian: 246 Pyrrhus: 63 Pythagoras/Pitagora: 78 Rabelais, Frangois: 196 Racine, Jean: 256 Rafael/RaffaelloSanzio: 197 Rajk, Lâszlo:429 Raynaud, G.: 186 Reaumur, Rene Antoine de: 253 Recared (regele vizigoţilor): 125 Rembrandt Harmenszoon Van Rijn, numit: 255 Remigius, Sfîntul: 170 Remus: 61 Renan, Ernest: 338 Renouvin, Pierre: 354 RheaSylvia: 61 Ribbentrop, Joachim von: 401,402 Richard II de AnjouPlantagenet (regele Angliei): 186 Richardson, Samuel: 259 Riche, P.: 119 Richelieu, Armând Jean du Plessis (cardinal): 214, 215 Ripa, Caesare: 14 Robespierre, Maximilien de:

268,270 Rolland, Romain: 334 Romanos IV Diogenes (împărat bizantin): 176 Rommel, Erwin (general): 407 Romulus: 61 Ronsard, Pierre de: 196 Roosevelt, Franklin Delano: 409,412,418 INDICE DE NUME DE PERSOANE 550 Rossel, Andre: 233 Rostislav (cneaz morav): 126, 133 Rothschild, Nathan: 310 Rouche,M.: 120,145,147 Rousseau, Jean-Jacques: 257, 258,260 Rubens, Petrus Paulus: 255 Rurikizilor (dinastia): 152, 230 Ruze,F.: 67 Saint-Just, Louis Antoine: 270 Saint-Simon, Claude Henri de Rouvroy de: 16 Saladin: 149 Salazar, Antonio de Oliveira: 378 Salvianus: 86 S and, George: 335 Savoia (duce de): 228 Scheele, Cari Wilhelm: 253 Scheidemann Philipp: 374 Schiller, Friedrich von: 260 Schlieffen, Alfred von: 361 Schnacht, Horace Greely Hjalmar: 396 Schonberg, Arnold: 337 Schuman, Robert: 426 Sebastian, Sfîntul: 99 Seipel, Ignaz Mgr.: 378 Sem: 15 SeptimiuSever:95,98 Serghei din Radonej, Sfîntul: 166 Servius Tullius: 62 Severilor (dinastia): 95 Shakespeare, William: 196 Silvestru II (papă): 130 Slânsky, Rudolf: 429 Smith, Adam: 258 Socrate: 60, 161 Sofia (fiica lui Aleksei Romanov): 230 Sofocle: 60 Soliman Magnificul/Legiuitorul: 206, 207 Solon:56 Sophia de Anhalt (vezi Ecaterina II) Spatz, Cari: 418 Spinoza, Baruch/Benedict: 257 Stalin, losif Vissarionovici: 375,391,412,413,428, 429, 432-434 Stephenson, George: 295 Stolîpin, Piotr Arkadievici: 306 Strabon: 15,79,80 Strauss, David Friedrich: 329 Strauss, Richard: 337 Stresemann, Gustav: 382, 383,386 Stuart (familia): 224 Stumpf, Hans Jurgen: 418 Sulis Minerva: 89 Sully, Maximilien de Bethune de: 16 Swift, Jonathan: 259 . Sylla:74 :. Ştefan cel Sfînt (regele Ungariei): 129, 283 Ştefan V (papă): 127 Tacit/Tacitus: 80, 81, 93,97 Taranis: 87 Tardieu, Andre: 394 INDICE DE NUME Tarquinius cel Bătrîn: 62 Tarquinius Superbus: 62 Ţaţe G.: 119 Tedder, Arthur: 418 Teresa din Âvila: 208 Tethys: 14 Theodoric: 112, 118, 119 Theodor Lascaris: 150, 157 Theodosius: 102, 104, 106 Theodulf: 114 Tiberius Gracchus: 74 Timur Lenk/Tamerlan: 177 Tiso, Jozef Mgr.: 407 Tito, losip Broz: 409, 414, 428,429 Tolstoi, Lev Nikolaievici: 277,279, 334 Tomad'Aquino: 169 Torricelli, Evanghelista: 253 Toulouse-Lautrec, Henri de:

335 Traian:76, 83 iTroux, Albert: 218 Troţki, Lev Davidovici Bronştain, numit: 375, 376 Truman, Harry: 413, 415 Tucidide/Thucydides: 65, 66 Tuhacevski, Mihail Nikolaievici (mareşal): 374 | Turenne, Henri de La Tour d'Auvergne (general): 215 ţ Turgot, Anne Robert Jacques: 240 j Ulfila(s) (vezi Wulfila) ;Ulise:54 j Umberto I (regele Italiei): 324 l Unamuno, Miguel de: 325, 400 DE PERSOANE 551 Valentinian: 102 Valois (duci de): 183 VanEyck, Jan: 197-198 Vanţ-Ştef, Felicia: 13, 79, 80 VascodaGama: 193 Vasile, Sfîntul: 123 Vasile II (împărat bizantin): 127, 151, 155 Velâsquez, Diego de Silva: 255 Vercingetorix: 72 Vergiliu (Publius Vergilius Maro): 86 Vermeer, Johannes: 255 Veronese, Paolo Caliari, numit: 14 Vespasian: 94 Vespucci, Amerigo: 193 Vesunna: 89 Victor Emmanuel II (regele Italiei): 286, 323-324 Victor Emmanuel III (regele Italiei): 324, 350 Victoria (regina Marii Britanii şi Irlandei): 282, 286, 314, 317 Vidai de La Blanche, Paul: 18 Vilar, Pierre:401 Villon, Franţois: 169 Vivaldi, Antonio: 261 Viviani, Rene: 359 Vladimir (cel Mare), Sfîntul (mare cneaz): 134, 135, 151,152 Voltaire, Franşois Mărie Arouet, numit: 15, 233, 235, 243, 252, 257, 258 Wagner, Otto: 335 Walesa,Lech:430 552 INDICE DE NUME Walpole, Robert: 225, 236 Watt, James: 238, 295 Watteau, Antoine: 260 Wemer din Paderbord: 146 Wichmann (arhiepiscop): 146 Wilhelm al Nomandiei: 143 Wilhelm de Orania: 209, 226 Wilhelm I (împărat german): 319 Wilhelm I (regele Prusiei): 286 Wilhelm II (împărat german): 319-321,327,348,350 Wilhelm III de Orania (vezi William III, regele Angliei) William III (regele Angliei): 224-227 DE PERSOANE Willibrord/Willibrod, Sfîntul: 128 Wilson, Woodrow: 363-366, 368 Wladislaw II Jagiello: 175 Wordsworth, William: 266 Wulfila: 101, 125 Wyclif: 182 Xerxes:60 Young,Edward:259 Young, Owen D. (planul): 382 Zamolxis:78,79 Zeus: 13,60,66,67 Zola,Emile:319,335 INDICE DE NUME DE LOCURI* Aachen: 113, 114, 129 Abdera: 57 Acadia: 228

Acei (vezi Guadix) Achaia: 84 Acropole: 56, 60, 87 Actium: 74 Adrianopol (vezi Edirne) Adriatică (Marea): 17, 87, 415 Aduwa/Adoua: 347 Africa: 15, 18,20,25,26,73, 81,101, 111,115,349, 357,420,421,422,435 Africa Australă: 347 Africa de Nord: 71, 410, 423 Africa de Sud: 293, 349 Africa Neagră: 346, 349 Africa Occidentală: 347 Africa Orientală: 347 Agatha (vezi Agde) Agde:57 Agrigent: 56 Ahrensburg: 30 Ain: 86 Aix-en-Provence: 72 Akthala: 52 Alalia: 57 Alb (Muntele): 213 Alba: 61, 62 Albania: 414, 429, 431 Albă (Marea): 17, 19, 230 Aleria: 41 Alesia: 72 Alexandria: 103, 115, 123 Algarve: 31 Alger: 17 Algeria: 323, 349 Aljustrel: 85 Almeria: 39,41 Alpi (munţii): 15, 18, 19,20, 45,46,52,69,71,105, 111,243 Alsacia: 33, 39, 204, 215, 216, 267, 286, 352, 362, 366,407 Amasia Pontului: 80 Amazonia: 20 America: 20, 180, 193, 194, 204,208,210,224,237, 266, 435 America de Sud: 18 America Latină: 274, 293, 365 Amiens: 105,270,272 Ampurias: 57 Anagni: 182 *în acest index, figurează doar numele de locuri din textul capitolelor şi al documentelor aferente; numele de locuri din anexe nu smt incluse. 554 INDICE DE NUME DE LOCURI Anatolia: 31, 38, 40, 47, 176

Andaluzia: 43, 44, 178, 306 Andrinopolis (vezi Edirne) Anfa: 418 Anglia: 15, 18-20, 30,40, 41, 52,69,70,125, 128,139, 140, 164, 175, 178, 183, 185, 186, 196,200,209, 210,216-218,221,224, 225, 227, 228, 232, 236, 237,241,242,247,254, 259,261,269,270, 272-274, 2 76, 282, 295-298, 300, 309, 310, 323, 329, 335, 347, 350, 352,353,356, 357, 362, 366,376,377,380,387, 394, 397,404, 406,409, 415,420,421,426 Angola: 423 Angouleme: 300 Annam: 356 Annamul meridional: 356 Antarctica: 18 Antibes: 57 Antile (insulele): 193,237 AntileleMari: 194 Antiohia: 115, 123 Antipolis (vezi Antibes) Antwerpen/Anvers: 194,210 Apenini: 63 Aquae Flaviae (vezi Chaves) Aquae Sextiae (vezi Aix-en-Provence) Aquae Solis/Aquae Calidae (vezi Bath) Aquileia: 86, 88 Aquincum (vezi Budapesta) Aquis Granum (vezi Aachen) Aquitairie: 33 (vezi ţi Aquitania) Aquitania: 17, 84, 99, 105, 113,145 Arabia: 323 Aragon: 144, 181,204 Arai (marea): 17 Ardeni:406,410 Arelas/Arelate (vezi Arles) Argentina: 349 Argentoratum (vezi Strasbourg) Argolida:30, 31 Arles: 92, 100 Arrabona (vezi Mosonmagyarovâr) Arras: 105 Artenac (Charente, Franţa): 41 Artois:209,215,216, 362 Ascot:314, 315 Asia: 13-17,20,81, 153, 192, 193, 195,287,347, 349, 357, 420-422 AsiadeSud-Est:421 Asia Mică: 44,45, 56, 59, 73, 100,111, 148,156,157, 176,323 Asturica Augusta (vezi LeonAstorga) Atena: 54-57, 59-62, 64, 66, 73, 86, 87, 90, 96, 343 Athos (muntele): 127, 166 Atlantic: 11,16,17,30,33, 52, 111,241,297,410, 415, 420, 432 Atlas (munţii): 19 Attica: 55, 59 Auerstaedt:278 INDICE DE NUME DE LOCURI 555 Augsburg: 180, 206, 212, 213, 215,226,227 Augustodunum (vezi Autun) Austerlitz: 273,278 Australia: 18,293,349 Austrasia: 113, 119, 120

Austria: 39, 68, 77, 130, 204, 217,223,224,232,236, 239, 242, 243, 247, 249, 267, 268, 270, 272, 278, 281,286,288,289,323, 330,333,335,336,351, 354, 359, 360, 366, 367, 369, 378, 388, 395-397 Austro-Ungaria: 287, 321, 345, 347,351-354,359-361, 363,364, 369, 370, 384 Autun: 69,86 Avenches: 88,94 Aventicum (vezi Avenches) Avignon: 182,267 Azerbaidjan: 26 Azore (arhipelagul): 16, 193 Azov (marea): 17, 153, 230, 247 Baden:285 Baetica: 84, 86, 106 Bahamas: 193 Baku:415,430 Balcanică (Peninsula): 25, 31, 38,39,41,48,57,61,72, 111, 116, 126, 175,206, 232, 323, 344, 347, 353, 360,406, 410 Baleare (arhipelagul): 44, 45, 71,72 Baltica: 415, 430 Baltică (Marea): 15, 17-19, 27,30,33,39,46, 127, 129, 151, 153, 157, 175, 214,217,230,231 Bandung: 422 Bar: 246 Barcelona: 84, 335, 337, 400 Barcino (vezi Barcelona) Barents (marea): 16, 17, 19 Basarabia: 276, 281,366, 402, 405 Basel: 182 Bastilia: 265 Bath: 89 Bavaria: 113,206,213,215, 241,285,286,320,374, 391 Bayonne: 300 Beauvais: 69, 70 Beja: 85 Belgia: 27, 28, 33,249, 269, 272,300,316,317,333, 345, 347, 360, 361, 368, 369, 385, 386, 406, 407, 423,426 Belgica: 84,99 Belgrad: 38, 77, 206, 232, 249, 360 Beloeil:248, 249 Berlin: 242, 249, 251,261, 273, 275, 285, 309, 328, 334,337,374,388,401, 411,413,418,429,431 Berna: 291 Besancon: 89 Beterrae (vezi Beziers) Betleem: 106 Beziers: 84 Bibracte (vezi Autun) Bidassoa: 216 Bielorusia: 230, 247, 367,418 Birmania: 422 INDICE DE NUME DE LOCURI 556 Birmingham: 308,356 Bizantium (vezi Bizanţ) Bizanţ: 57, 87, 102, 122, 125, 127,131,149,161 Boderiae/Bodotriae

^Estuarium (vezi Firth of Forth) Boemia: 18,42,45,47,96, 111,129,130,180,181, 183,205,213,217,223, 241,243,268,282,283, 299,316,321,354 Boemiei (Munţii): 111 Bohuslăn: 50 Bojador (capul): 192 Bolivia: 368 Bologna: 168 Bolzano: 21 Bononia (vezi Boulogne) Bordeaux: 88, 300, 356, 406 Bordelais: 88 Borodino:278 Bosfor: 15, 57,164,177 Bosnia: 321,359 Bosnia-Herţegovina: 353 Botnic (Golful): 17 Boulogne: 87 Bourges: 300 Bourgogne: 57, 88 Boyne: 227 Brandenburg: 216, 217, 222, 223,229 Brazilia: 208, 349, 368 Brazzaville:421 Bremen:216,230,233,320 Brenner: 21 Breslau/Wroclaw: 241 Brest-Litovsk: 368, 384 Bretagne: 17, 27, 30, 33,40, 47,89 Brisach:216 Britannia: 14, 69, 70, 75, 77, 80,84,85,89,91,92,93, 96-99,101,104, 110, 122,123 Brugge/Bruges: 141, 142, 181 Bruxelles: 248, 260, 360, 427 Bucovina: 247 Bucovina de Nord: 405 Buda: 206 (vezi şi Budapesta) Budapesta: 85, 285, 309, 321, 337,410 Buenos Aires: 17 Bulgaria: 31, 127, 151,176, 353, 366, 367, 383, 395, 414,429, 430 Bunei Speranţe (Capul): 180, 193,210 Burdigala (vezi Bordeaux) Burgundia: 183,205,207 (vezi şi Bourgogne) Byzantion (vezi Bizanţ) Câdiz:87,208,275 Cadmeea: 13 Caerleon:77 Caesarea Augusta (vezi •.,.. Zaragoza) Caffa (vezi Feodosia) Calabria: 32, 178 Caledonia (vezi Scoţia) Calcidică (Peninsula): 127 Calicut: 193 Callao:210 Cambodgia: 422 Camerun: 347 Campania: 63, 88, 139,227 Campoformio: 270, 271 Campus Vaticanus: 91 INDICE DE NUME DE LOCURI 557 Camulodunum (vezi Colchester) Canada: 237,345 Cannae: 71 Cannes: 382 Canterbury: 128, 185 Cape Town: 17 Capitoliu: 62 Caporetto: 363 Capua Vulturnum: 62 Capul Nord: 410 Carelia: 217, 230 Carintia: 130 Carlowitz: 232 Carmaux: 308 Carpaţi (munţii): 18, 41, 76 Cartagina: 71, 73, 106, 115 (vezi şi Carthagena) Carthagena: 71 Caspică (Marea): 16, 17, 19, 20,230 Castilia: 144,204,400 Castra vetera (vezi Xanten) Catalonia: 44, 88, 167, 227, 324 Catana: 56 Cateau-Cambresis: 207, 226 Cathay (vezi China) Caucaz: 347, 410 Caucaz (munţii): 16, 18,40, 49,52, 131, 230 (vezi şi Caucaz) Cehoslovacia: 28, 33, 354, 366-368, 370, 378, 380, 390, 396, 397, 414, 428-430 Celtica: 78, 80 Cerniakovo: 71 Cette/Sete: 300 Ceylon: 422 Chalcedon: 123 Chalcis: 56 Challans:52

Champagne: 32, 47, 141, 179, 180, 207, 362 Chan-si:21 Charentes: 27 Chassey: 39,40 Chaves: 106 Chen-si:21 Cheroneea: 61 Chersones: 127,134, 151, 152 Chersonesul dinTracia: 176 Chester: 77 Chestria (vezi Chester) China: 9, 15, 191, 193,292, 293,348, 368, 429 Ciclade: 38,40,42 Cipango/Zipangi (vezi Japonia) Cipru:31, 38, 40, 42, 45 Cisleithania: 321 Cistercium (vezi Cîteaux) Cîteaux: 138 Ciud (lacul): 149 Civitas Nemetum (vezi Speyer) Claudia castra (vezi Gloucester) Clota (vezi Firth of Clyde) Cluniacum (vezi Cluny) Cluny: 138, 167 Cnossos: 42 Coasta de Aur: 191,423 Coasta de Azur: 26, 334 Cogaionon: 79 Coimbra: 169 (vezi şi Condeixa-aVelha/Coimbra) Colchester: 75, 85, 87 558 INDICE DE NUME DE LOCURI Coligny: 86 Coloanele lui Hercule: 15 Colonia Agrippina (vezi KSln) Colonia Pia Flavia Constans Emerita Helvetiorum Foederata (vezi Avenches) Compiegne: 363 Comtat: 267 Condeixa-a-Velha/Coimbra: 87 Confederaţia Germană: 281, 282 Confederaţia Germaniei de Nord: 286 Confederaţia Rinului: 273 Confluentes (vezi Koblenz) Congo: 193,347,356,423 Conimbriga (vezi Condeixa-a-Velha/Coimbra) Constantinopol: 102-104, 110, 111, 113, 115-119, 122-124, 127, 131, 144, 148, 149-153, 156, 159, 160,164, 165, 175-177, 182,186,323,326 Constanţa/Konstanz: 182 Convenae/Lugdunum Convenarum (vezi Saint-Bertrand-de-Comminges) Copenhaga: 251,260 Corbie:215 Cordoba: 100,120,130 Corduba (vezi Cordoba) Coreea: 346 Corint: 55, 56, 73, 91 Corsica:41,44, 71 Cortaillod: 39 Cote-d'Or: 39 Coventry: 406 Cracovia: 169, 229 Creta: 13, 17,31,42,406 Crimeea: 26,27,30,48,57, 174,192, 247, 249, 287 Croaţia: 223, 283,407 Crotona: 57 Cuba:325, 368 Cumae: 57 Dacia: 76,77, 80, 85, 96, 97, 99 Dalmaţia: 32,76,84, 85,99,

274,377 Danemarca: 17,28,30,41, 129,130,213,217,229, 316,317,366,427 Danubius: 79 (vezi şi Istru; Dunăre) Danzig/Gdansk: 231, 247, 356,366,370 Dardanele (Hellespont) (strîmtoarea): 263 Deabolis: 158 Delfi: 13,47,60 Delos: 91 Denain: 228 Desna:28 Diana: 39 DienBienPhu:422 Dijon:300 Don: 19, 28,48,49 Dresda: 260, 336 Drina: 76 Ducatele alpine: 204 Ducatul Milanez: 207,208, 223,224,228,243,244 Duero: 69 Dunkerque: 216, 406 Dunăre: 15, 19, 20, 28, 33, 40,71,75-77,80,81,86, 87,89,92,97-99,101, INDICE DE NUME DE LOCURI 102, 111, 116, 126, 131, 151,217,221,257,274 Durance: 69 Durazzo: 158 Durocortorum (vezi Reims) Diisseldorf: 411 Dyrrachium (vezi Durazzo) 559 Eufrat: 30 Eurasia: 18 Extremadura: 400 Eboracum (vezi York) Ebro/Iberus: 44 Ecuador: 368 Edinburgh: 180 Edirne: 102, 176 Efes: 123 Egee (Marea): 31, 38, 40, 44, 56, 57, 60, 175, 176, 232 Egipt: 21, 42, 43-45, 55, 323, 407, 421 Eisleben: 202 El Argar:43,44 Elada: 60, 64, 343 Elba: 33, 70,75, 113, 128, 130, 146,216,411,415, 432 Elbruz (muntele): 16 Eldorado: 191 Elveţia: 39, 41,68, 88,94, 266,291,364,388,407 Emerita Augusta (vezi Merida) Emporiae (vezi Ampurias) Epidamnos: 158 Epir:61,63,72, 84, 150 Erfurt:202, 275 Eritreea: 347 Este: 45 Estonia: 229, 402 Esztergom: 129 Etiopia: 324, 347, 395 Etruria:45, 48 Eubeea: 56 Fehrbellin:229 Feodosia: 174, 192 Ferrara: 183 Filipine: 208, 325, 346-347 Finic (Golful): 17, 144 Finlanda: 19, 281, 366, 402, 414 FirthofClyde:77 FirthofForth:77 Fiume:367, 381 Flandra: 18, 204, 216, 226 Fleurus: 227 Florenţa: 142, 144, 181, 182, 184, 185,202,285 Fokia: 56 Fontenoy: 242 Formosa: 346 Franche-Comte: 204, 205, 207,226 Frankfurt: 180, 284, 285, 369

Franţa: 12, 17, 18, 27-30, 32, 35,39-41,47,52,70,88, 114, 130, 139, 140, 143, 146, 167, 169, 175, 183, 200, 204, 207, 208, 211-217,219,221, 224-228, 232, 233, 236, 237, 240, 242, 247, 252, 255-257,259-261, 265-272, 274, 275, 280, 282, 283, 284, 286, 287, 293,297,298,300,301, 304,305,307,310,312, 316,318,323,324,326, 332, 344, 345, 348, 350353, 356, 357, 560 INDICE DE NUME DE LOCURI 359-362, 364-369, 372, 374-377,379-381, 385-387,389-393, 396-398, 404, 407-409, 411-415,420,421, 423-426 Friesland: 209 Frizia: 128 (vezi şi Friesland) Fulda: 128 Gades (vezi Cadiz) Galicia: 47, 48, 106 Galiţia: 247, 283 Gallia: 14,15,68-72,74,84, 86,88,89,91,96-99, 101,103-106,110-113, 122,125 Gallipoli/Gelibolu (peninsula): 176 Garonne: 68, 69, 119 Garray:69, 72 Garumna (vezi Garonne) Gascogne (golful): 17 Gdansk: 430 (vezi şi Danzig/Gdansk) Gela: 56 Gemona: 21 Geneva: 200,422 Genova: 142,144, 175,180, 192,379 Gent/Gand: 181,204,248 Germania: 14, 15, 18, 19, 26-28,30,33,39,41, 45,50,70,71,75,77,79, 80,84,89,95,96,101, 114,125,128,130,132, 139-144, 147,178,180, 199,200,206,213,214, 216,217,222,223,233, 242,255,260,261,275, 280, 284, 287, 288, 297, 298, 300, 305, 312, 318, 320, 327, 330, 333-335,-•< 344,345,348,350-353,' 357,359,360,362-371, 374,376,377,379, 380-382,384-389,391, 393,395-399,402, 403-405,407,409-415, 418,419,423,424,426, 429,432 Gesoriacum (vezi Boulogne) Ghana: 423 Gibraltar: 19, 26, 228 (vezi şi Coloanele lui Hercule) Gironde (estuarul): 17 Glevum (vezi Gloucester) Gloucester: 85 Golasecca: 45 Gotland (insula): 48 Graecia Magna: 44 Granada: 91,144, 175 Granada: 209 Grădiştea Muncelului: 52 Grecia: 25, 31,42, 43,48,55, 57,59,60,61,66,72,73, 75,90,91,96,126,150, 161,175,284,289,345, 366,368,381,395,406, 408, 409, 414, 415, 427 Grodno: 129 Groenlanda: 16, 142, 193 Grota Lazaretului: 26 Guadix: 91 Guatemala: 368 Guineii (Golful): 191,192 Gundestrup: 70 Gurnay-sur-Aronde: 70 Gurnia: 42 Guyana: 356 INDICE DE NUME DE LOCURI 561 Hadrianopolis (vezi Andrinopolis) Haga: 227, 425 Haiti: 368 Halberstadt (episcopat): 216 Halici/Halycz: 129 Halle: 333 Hallstatt: 68 Hamburg: 129, 266, 320, 356 Hanovra:229, 230, 242 Heathrow: 70 Hedjaz: 368 Heidelberg: 26 Heligoland (insula): 274 Helland (vezi Labrador) Hellespont/Canakkale Bogazi: 176 Himalaia: 19, 20 Himera: 57 Hispalis (vezi Sevilla) Hispania: 80, 84 Hochdorf: 50 Honduras: 368 Horgen: 41 Hradec Kralove/Koniggrătz: 286 Hubertusburg: 242 Hudson (golful): 228 Huelva: 44 Hunedoara: 52 lafeţia: 15 lalta: 412 Iberia: 78, 80 Iberică (Peninsula): 15,42, 43,69,71,72,77,78,83, 85,86,89,91,92,96-98, 101,104, 106, 143,208, 256,324

Iconium: 156 Ierusalim: 123, 143, 145, 165 Igliţa: 77 île-de-France: 139, 181 Illyria: 79 (vezi şi Illyricum) Illyricum: 76, 101 Imbros: 186 Imperiul Bizantin: 111, 152, 174 Imperiul Britanic: 368 Imperiul German: 286, 310, 319,369,370 Imperiul Otoman: 174,206, 231,232,236,246,267, 274, 276, 284, 322, 323, 326,347 Imperiul Roman: 71, 95, 104, 106, 109, 110, 115, 116, 118, 122, 157, 162, 177 India: 193, 237, 323, 326 Indian (Oceanul): 192 Indiile Olandeze: 421 Indiile Spaniole: 194 Indochina: 421,422 Indonezia: 18, 347, 421 Ingria: 217, 229 Inn:20 Insulinda: 193 Irak: 421 Irlanda: 18,30,47, 128, 141, 163, 210, 227, 269, 284, 304,316,352,427 Irni: 85 Isca Silurum (vezi Caerleon) Isere: 69 Islanda: 16 Islanda: 193 îstanbul:206, 284 Istria: 26 Istros: 15, 79 (vezi şi Dunăre; Danubius) INDICE DE NUME DE LOCURI 562 Istru (vezi Istros) Itaca: 54 Italia: 14, 15,26,29,31,32, 39,41,42,44,52,57, 61-64,68,71,76,80,83, 85-87,90,99,101,103, 104,110,111,113-115, 117,119,130,131, 139, 142, 143, 144, 158, 183, 184,194, 196,205,207, 220, 227, 256, 270-272, 274, 276, 280, 284-286, 294, 304, 306, 323, 324, 335,345,350,351,353, 360, 362, 365-368, 375, 377,378,380,381,391, 397,406,409, 410, 423, 424,426 Italică (Peninsula): 43, 91, 207,224,256,285 Itunae ^Estuarium (vezi Sollway Firth) Iugoslavia: 31, 366, 367, 369, 396,398, 409, 414,428 lutlanda: 40, 101 îngheţat de Nord (Oceanul): 16, 366 Jamaica: 237 Japonia: 191,193,322,343, 354,365,368,409,411, 421 Jena: 273,278 Kalahari (deşertul): 347 Kaliningrad (vezi Konigsberg) Kara (marea): 16 Karakorum: 151, 152 Katyn:408 Kent: 125, 185, 186 ^ Kienthal: 373 Kiev: 71, 127, 151,152,189» 230 KiikKoba:27 Koblenz:28,77,267 Kola (peninsula): 17 Koln: 85, 97, 168 Konigsberg: 412 Kosovo:176 Kronstadt: 375 Kuban:40 Kursk:410 La Ferassie: 27 LaHougue:227 LaMarche: 35 LaRochelambert: 26 LaRochelle:214 LaTene:68 La Turbie: 75 Labrador: 193 Lacedaemon (vezi Sparta) Laconia: 57 Lactora (vezi Lectoure) Ladoga (lacul): 111

Lagozza: 39 Languedoc: 41, 69 Laos: 422 Laponia: 405 Las Navas de Tolosa: 144 Lascaux: 29 Lateran: 100 Latium: 61,62, 63, 164 Laurion: 55 Lausanne: 366,381,395 Lectoure: 91 Leida/Leiden/Leyda: 233 Leipzig: 180, 261 Lena:352 INDICE DE NUME DE LOCURI 563 Lens: 215 Leon: 77 Leon-Astorga: 92 Lepanto: 208 Letonia: 402 Leuthen:242 Levante: 36 Liban: 421 Liberia: 369 Libia: 324, 406, 422 Libya: 15 Liege: 356 Liguge: 103 Liguria: 29 Lille:226, 300 Limousin: 240 Lincoln: 85 Lindum Colonia (vezi Lincoln) Lisabona: 17, 179, 193, 194, 260 Lituania: 246, 402, 403, 431 Liverpool: 297 Livonia: 217, 229 Livorno: 375 Loara: 31 Locarno:382, 385, 386 Locres: 57 Lombardia: 139, 286 Londinium (vezi Londra) Londra: 19, 87, 141, 142, 179, 181,186,210,251,266, 309, 328, 337, 406, 409, 411,426 Lorena: 286, 352, 361,362, 366 Lorraine:207, 228 Los Millares: 41 Lotharingia: 114, 183 (vezi ţi Lorena; Lorraine) Louisiana: 237 Liibeck: 141,320 Lublin:402 Lugdunensis (vezi Gallia) Lugdunum (vezi Lyon) Liineburg: 233 Lusitania: 84, 89, 106 Lussac-les-Chateaux: 35 Lutetia (vezi Paris) Lutzen: 214 Luxemburg: 216, 407, 426 Lydia: 43 Lyon: 87, 91,92, 95, 143, 179,180, 298, 300 Macedonia: 31, 39, 61,72, 73, 79, 83, 84, 86, 87, 90, 126,176, 353 Madagascar: 361, 363 Madeira (arhipelagul): 16 Madrid: 207, 215,224, 227, 236,400 Magdeburg: 146, 147,216 Magellan (strîmtoarea): 210 MaidenCastle: 69 Maidenhead: 315 Mainz:77, 85, 87, 97, 105, 128 Malaca (vezi Malaga) Malaga: 85 Malta: 39, 41, 274 Manchester: 297, 302, 356 Mantua:220 Manzikert: 176

Marathon: 60 Marea Britanic: 47, 68, 85, 266,274,284,304,312, 318,331,352,388,389, 424, 427 (vezi şi Anglia) 564 INDICE DE NUME DE LOCURI Marele Ducat al Varşoviei: 273-274 Marienbad/Mariânske Lâzne: 336 Marignano: 205 Marisos: 79 Mărita: 176 Markland (vezi Newfoundland) M armară (marea): 17 Maroc: 353, 357, 418,423 Maronea: 57 Marsilia/Marseille: 57, 72, 92, 115,175, 179,300 Masivul Central: 26, 298 Massilia (vezi Marsilia/Marseille) Mediolanum (vezi Milano) Mediterană (Marea): 16-19, 30-33,38,41,43-47,56, 70,71,73,76,87,113, 115, 116, 122, 151, 157, 192, 208, 247, 270, 272, 274,287, 300, 323, 366 Megara: 56 Megara Hyblaea: 56 Mejirici: 36 Melinda/Malindi: 193 Melk:257 Menorca: 228 Merida: 84,91,92 Mesopotamia: 48 Messenia: 58 Messina:426, 435 Metapont: 57 Metz:207 Meuse: 130, 151 Mexic: 194 Michelsberg:39, 41 Milano: 91, 104, 144, 183, 205,207,271,285 Milet: 56 Milvius/Mulvius: 100 Minden (episcopat): 216 Miseno: 76 Misenus (vezi Miseno) Mississippi: 21 Missolonghi: 284 Missouri: 21 Mînecii (Marea): 17, 40, 47, 300 Modena: 220 Moesia:76, 77, 84,91,99 Moguntia/Moguntiacum (vezi Mainz) Mohâcs:206 Moldova: 232 Monaco: 75 Mongolia: 153 Mont Blanc: 16 Montmaurin: 103 Moravia: 29, 33, 39, 96, 223, 283 Moravia Mare: 126, 127 Moscova: 29, 178, 179,231, 235,271,276,278,299, 307,322,337,374,401, 407, 409,412 Moselle/Mosel: 88, 102 Mosonmagyarovâr: 77 Mozambic: 423 Miihlberg: 206 Miihlhausen (republica): 216 Mulhouse: 300 Miinchen: 336, 337, 391, 396,

398 Muntenegru: 31, 32 Murmansk: 405 Mursa: 103 INDICE DE NUME DE LOCURI Mycene: 42,45,47 Mylos: 158 Nancy: 18,300 Nantes: 18,212,214,222, 300 Narbo/Narbo Martius/Iulia Paterna/Colonia Decumanorum (vezi Narbonne) Narbonensis (vezi Gallia) Narbonne: 72, 84, 115 Narew: 402 Narva: 229, 235 Narvik: 406 Navarra: 144, 211 Neagră (Marea): 16, 17, 19, 40, 49, 55, 57, 96, 127, 141, 151, 153,230,232, 247, 366 Neandertal: 25,26 Neapole: 183, 204, 205, 207, 223, 224, 228, 272, 274, 275,281,285,324 Neapolis: 57 Neerwinden: 227 Neisse:413 Neman/Nemunas/Niemen/Memel:273 Nemausus (vezi Nîmes) Nemetocenna (vezi Arras) Neuilly: 366 Neuss: 77 Neva: 231 Newfoundland: 193 New York: 17,388 Nicaea/Nice: 57 Nicaragua: 369 Niceea: 100, 103, 117, 123, 124, 148, 150, 157, 165 565 Nicomedia: 100 Nicopole: 176, 177 Nigerului (Delta): 192 Nijmegen: 77 Nil: 21 Nîmes: 69, 87 Nimwegen/Nijmegen: 226 Nipru: 48, 71, 129, 134, 151, 153,247 Nisa: 26, 336 Nistru: 48, 247 Niusa/Nova castra/Novesium (vezi Neuss) Nord (capul): 17, 18 Nordului (Marea): 274, 294, 297,361 Noricum: 75, 76, 84, 85, ,89, 91,99 Normandia: 111, 410 Norvegia: 18, 129,316,317, 406,407 Noua Anglie: 193 Noua Zeelandă: 349, 293 Novaia Zemlia (arhipelagul): 16 Novempopulania: 105 Novgorod: 141, 152, 153 Noviomagus (vezi Nijmegen) Numantia (vezi Garray) Nurnberg: 179, 180,393,399 Nyasaland: 423 Nymphaion: 150 Nystad:229 Oder/Odra: 33, 71, 101, 126, 130,216,413,432 Odessa: 247 Olanda: 33, 41, 42, 47, 128, 209,217,224,226,227, 566 INDICE DE NUME DE LOCURI 233, 237, 248, 249, 266, 388,406,407,421,426 Olbia: 57, 96 Olimpia: 60 Oltenia: 232 Orestia (vezi Andrinopolis) Orientul Apropiat: 27, 30, 31, 38,45 Orientul Mijlociu: 421 Orleans:227 Ostia: 86,91, 115

Oxford: 168, 182 Pacific (Oceanul): 193, 210, 230,347 Pad:45,63,69, 88 Fadului (Cîmpia): 19, 113 Pakistan: 422 Palatin: 62 Palatinatul renan: 216, 227 Palestina: 91, 331, 363, 421 Pamir: 42 Panama: 369 Pannonia: 76, 84-86, 91, 99, 103, 123 Panonică (Cîmpia): 19, 111 Papia (vezi Pavia) Paris: 92, 140, 167-171,211, 212,228,233,236,251, 265,278,284,289,298, 300,301,307,309,326, 328, 330, 335, 337, 374, 399,400, 426 Parisii (vezi Paris) Parma: 220 Passarowitz: 223,232 Pavia: 118,119,207 Pax lulia (vezi Beja) PearlHarbour:409 Pekin: 142,370 Pelagonia: 150 Pelopones: 58, 126 Perigueux: 89 Persia: 347 Peru: 194, 369 Petersburg (vezi Sankt-Petersburg) Petrocorii (vezi Perigueux) Petrograd (vezi Sankt-Petersburg) Petrula: 158 Piazza Armerina: 103 Picardia/Picardie: 205, 207 Pictavum (vezi Poitiers) Piemont: 271,286 Pillnitz:267 Pintia (vezi Valladolid) Pireu :60 Pirinei (munţii): 17, 21, 68, 75,78,80,105, 115,216 Podolia: 247 Poetovio (vezi Ptuj) Poissy:211 Poitiers: 103, 111, 113, 119, 120,300 Poitou (culoarul): 32, 35 Polonia: 18,30,40,48,71, 125, 129, 130, 136, 139, 153,175,183,196,216, 217, 228-232, 236, 246, 247,257,267,268,273, 274,276,277,281,316, 366, 367, 369, 374, 375, 378,381,390,395,397, 398, 403-405,407, 408, 410,413,414,428-431 Poltava:229, 235 INDICE DE NUME DE LOCURI Pomerania: 96, 144, 216, 230, Regatul Unit (al Marii

567 413 Pompei/Pompeii: 14 Pont (vezi fi Neagră [Marea]): 79 Portugalia: 17, 30, 40, 47, 85, 106, 144, 196,208,219, 255, 274, 325, 345, 369, 378,423, 407, 427 Porţile de Fier: 30 Posnania: 413 Potosi: 208 Potsdam: 413 Pouilles: 32 Pozarevac (vezi Passarowitz) Poznarî:429 Praga: 129,169, 179,213, 241,257,337,430 Provence: 32, 207,410 Provinciile Unite: 209, 215, 217,221,224-226,233, 241,242,255,281,284 Prusia: 144, 221-223, 229, 230,232,236,241-243, 247, 267, 268, 270, 273, 275,278,280282,285, 288,319,320,326,327 Prusia Orientală: 366, 413 Pskov: 153 Ptuj:85 Rastatt: 228 Ravenna:76, 91, 104,112, 115 Ravensburg: 180 Regatul Lombardo-Veneţian: 281,282 Regatul Sardiniei (Piemont): 281 Britanii): 225, 280, 281, 287,292,307,312,316, 317,323,344,345,349, 350, 352, 353, 355, 360, 365, 379, 380, 389, 393, 412, 425-427 Regensburg: 226 Reichenau: 168 Reims:69, 92, 105, 167,411, 419 Remi (vezi Reims) Renania: 47, 123, 214, 222, 277,281,283,377,381, 382,397 Republica Autonomă CecenoInguşă: 433 Republica Autonomă Kabardino-Balkaria: 433 Republica Autonomă Kabardă: 433 Republica Autonomă Kalmîkă: 433 Republica Cisalpină: 271, 272 Republica Democrată Germ ană: 430, 436 Republica Democrată Viet Nam:422 Republica Federală a Germaniei: 423 Republica Franceză: 269 Republica Romană: 285 Rethondes: 363,406 Rhaetia: 75, 77, 84, 88, 89, 99 Rhegion: 57 Rhodos (insula): 55, 56, 206 Rhon:69, 87, 130, 151 Riga: 229, 375 Rin: 15,20,21,28,45-47, 69,70,71,75,77,80,81, . 568 INDICE DE NUME DE LOCURI

85-89, 92, 95, 97, 98, 102,104,105, 110,111, 113, 114, 128, 141, 183, 271-273,300,367,369, 371 Rocroi:215 Roessen: 39 Roma: 14,45,47,54,57, 61-64,66,68,71-77,82, 83, 86, 87, 91, 92, 96, 97, 99,100,102-105,114117, 119, 121-124, 128, 129, 149, 161, 165, 178, 181, 182, 197,200-202,206, 209, 245, 255, 272, 285, 286,323,325,334,378, 427,434, 435 România: 29, 31,48,77, 369, 390, 395, 396, 405, 414, 430 Rossbach: 242 Roubaix 308 Roussillon:26, 207, 215,216 Rubicon:74 Ruhr (Valea): 242, 286, 297, 298,307, 377, 382 Rusia: 16,19,29,30,35,48, 57, 96, 102, 125, 127, 129, 136, 148, 151, 152, 166, 217,221,229232,236, 242, 245-247, 249, 267-269.279-281,283, 287-289, 296, 299, 304, 305,307,309,312, 321-323,326,330,331, 344,345,347,348,351, 352, 359, 360, 363, 364, 367, 368, 372, 375, 376, 383, 384, 406-410 Rutenia: 414 Ryswick:227 Saar (bazinul): 369 Sahara: 346 Saint-Etienne: 308 ; Saint-Germain-en-Laye: 366 Salamanca: 69, 400 Salamina: 60 t Salisbury: 52 Salonic: 363 Sân: 402 Sankt-Petersburg: 231, 247, 251,271,322,337,352, \ 373 , Sarajevo: 359 S armatic (Oceanul): 15 Savoia: 220 Saxa: 204, 205 Saxonia: 198,229,241,242, 261,267,320,327 Scandinavia: 15, 19, 28, 30, 41,48,125, 128, 139,163 Schleswig: 366 Schmalkalden: 206 Sena: 20, 21,69 Serbia: 283, 284, 325,326, 345,359,360, 366, 369 Sevres: 366, 381 Sfînta Elena (insula): 273, 276 Sfîntul Imperiu Roman de Naţiune Germană: 122, 129,212,213,215,216, 219,222, 268 Siam:369 Siberia: 230, 287, 293,347, 349, 408 Sicilia:223,228,256, 274, 306,324, 410 Silezia:241,242, 248, 367, 381,413 Singapore: 422 INDICE DE NUME DE LOCURI 569 Siria: 131,421 Slovacia: 407 Slovenia: 407 Smirna: 381 Somalia: 347 Sorbona:330 Spania: 15, 18, 26, 28-30, 32, 36,39,42,69,71,84,97, 99,111-113, 120, 122, 124, 130, 139, 167, 178, 183, 193, 194, 196, 198, 204, 205, 207-209, 213, 215-219,221,223,224, 226-228, 255, 267, 270, 274, 275, 284, 299, 300, 306, 324, 325, 344, 345, 351,364,378,391,395, 397,400,401,407,425, 427, 429 Spitzbergen/Spitsbergsn (arhipelagul): 16

Stalingrad/Volgograd; 410 Statele Unite ale Americii: 293, 297, 299, 324, 345, 349, 354, 362, 364, 365, 368, 378-380, 382, 383, 409,412,415,421,426 Statele Unite ale Europei: 326 Statul Cehoslovac (vezi Cehoslovacia) Statul Sîrbo-Croato-Sloven (vezi Iugoslavia) Strasbourg: 227, 300, 426 Stuttgart: 358 Sudetă, Regiunea: 413 Suez (canalul): 15 Svalbard (arhipelagul): 16 Tajo/Tagus: 44, 47 Tamisa: 307 Tanais (colonie): 57 Tanais/Don: 15 Tanganyika: 347 Tannenberg/Griinwald: 175 Tarent: 57, 63 Tarraco (vezi Tarragona) Tarraconensis (vezi Catalonia) Tarragona: 87, 91 Tarvis: 21 Tata: 27 Tautavel: 26 Teba: 13, 60 Teheran: 412 Termopile: 60 Terra Amata: 26 Terra Nova: 228 Tesalia: 31 Tethys (oceanul): 18 Thasos:57 Tibru:61,63 Tilsit:273, 274 Timişoara: 257, 307 Tirol: 275 Tiryns: 42 Tîrgovişte: 179 Togo: 347 Tokyo: 17 Toledo: 112,400 Toletum (vezi Toledo) Tolosa (vezi Toulouse) Tonkin (golful): 356 Torino: 285 Tornacum (vezi Toumai) Torralba: 26 Torsbo: 50 Toscana: 130, 139 Toul:207 Toulon:271

Toulouse: 105, 112,300 Tournai: 105 570 INDICE DE NUME DE LOCURI Tours: 119,300,375 Tracia: 40, 76, 79, 84, 86, 87, 90, 99, 101, 102, 366 Trafalgar: 273 Transcaucazia: 52 Transilvania: 76, 199, 223, 232,283, 366 Transleithania: 321 Trapezunt: 150 Trei Episcopate (vezi TroisEveches) Trentino: 352 Trento: 200, 203,255,324 Treveri/Treviri (vezi Trier) Trianon: 366 Trier: 69, 92, 103 Triest(e): 243, 324, 352, 415 Tripolitania: 347 Troesmis (vezi Igliţa) Troia: 61 Trois-Eveches: 207, 216 Trondheim: 180 Tunis: 71 Tunisia: 423 Turcia: 102, 217, 223, 229, 246, 325, 347, 362, 366, 378,381,383,415 Turgai (poarta/culoarul): 20 Turones (vezi Tours) Tusculum: 63 Tyne:77 Tyr: 13 Ţara Galilor: 210 Ţara Românească: 232 Ţările de Jos: 140,183,194, 197,204,205,207-209, 223, 224, 227, 228, 242-244,255,281,316 . Ucraina: 20, 28, 31,36, 39, 40, 229, 230, 299, 367 Ulster: 317 Ultraiectum (vezi Utrecht) Unetice/Aunjetitz: 38,45, 48 Ungaria: 26-28, 39, 40, 45, 47, 68, 76, 77, 125, 129, 130, 136, 139, 183, 196, 205, 206, 213, 223, 232, 243, 244, 248, 268, 283, 287,321,351,366,367, 374, 375, 378, 390, 396, 414, 428, 429, 430, 432, 436, 437 Uniunea Sovietică: 17, 18, 372,375,397,398,401, 402, 403, 405, 407,409, . 412,413,415,420,421, 427-429,431,434 Uppsala: 169 Ural: 11, 15-18,20,27,29, 49,111,245,349,415 Uruguay:369 Utrecht: 128, 168,223,228 Val Camonica: 52 Valencia: 44, 91 Valenciennes: 300 Valentia Edetanorum (vezi Valencia) Valladolid: 91, 193 Vallonet:26 Vallum Antonini: 77 Vallum Hadriani: 77 Valmy:268 Vangionum (vezi Worms) Varennes: 267 Varna: 40, 176 Varşovia: 229, 281, 284, 374,: 375,402,405,409,430 INDICE DE NUME DE LOCURI 571 Vatican: 286, 319, 324, 332 Veii:63 Venaissin: 267 Vendee:269, 270 Veneţia luliană: 352 Veneţia: 98, 142, 144, 175, 180,207,220,272,286 Vercellae (vezi Vercelli) Vercelli: 103 Verde (Capul): 192 Verden:216, 230 Verdun: 114, 130,207,362 Versailles: 240, 250, 256, 365, 366, 369, 382, 383, 386, 392, 393, 395, 397, 398 Vertesszolos: 26

Vesontio (vezi Besar^on) Vichy:407 Viena: 77, 206, 215, 217, 223, 226, 243, 248, 249, 257, 261,276,280,281,285, 321,322,328,330,335, 364, 388Villach:21 Villanova: 45 Vilnius:402 Vinca:38,40 Vindobona/Flaviana castra/Iuliobona (vezi Viena) Vinland (vezi Noua Anglie) Vistula: 33, 46, 71, 111,375, 402 Vitebsk: 337 Vittorio-Veneto: 363 Vix:57 Voclade (vezi Vouille) Volga: 15,20,49, 111, 151, 410 Volsinii: 63 Vouille: 112 Wagram:273,278 Wallonia: 297 Waterloo:276 Weimar: 275, 377, 391, 395 WendmillHill:40, 41 Weser: 216 Wessex:47 Westfalia:273,281 Westminster: 421 Wiborg/Vîborg: 405 Wilanow:257 Windsor: 314 Wittenberg: 198,202 Worms: 105 Wurttemberg:320 Xanten:77, 85 Xeros/Saros (golful): 176 York: 77, 85 Zama: 71 Zambia: 423 Zânele: 57 Zaragoza: 84, 92 Zimmerwald: 373 Zurich:425 CUPRINS PREFAŢĂ ............................................. 5 CUVÎNT ÎNAINTE ................................ 11 Introducere. Europa: cuvîntul şi spaţiul ........ 13 Europa — cuvînt, istorie şi legendă ................ 13 Europa şi spaţiul ei ............................ 16 PARTEA ÎNTÎI AFIRMAREA EUROPEI 1. Europa preistorică: de la activitatea de pradă la cea agricolă ...... 25 Primii locuitori ai Europei ....................... 25 Naşterea Europei rurale......................... 29 Documente'. 1. Peştera La Marche de la Lussac-Les-Châteaux (Franţa). Reprezentare umană gravată pe o lespede de calcar, 35. — 2. Locuinţă făcută din oase de mamut de la Mejirici (Ucraina), 36. — 3. Şir de arcaşi de pe coasta de răsărit (Levante) a Spaniei, 36. 2. Europa protoistorică: meşteşugari, negustori, curînd orăşeni ....... 38 Afirmarea culturilor europene

în mileniile al IV-lea şi al IH-lea .................. 38 Urbanizare şi apariţia de noi clase sociale (mileniile al H-lea-I) ........................... 42 Documente: 1. Reprezentările rupestre de la Bohuslan (Suedia), 50. — 2. Reconstituirea mormîntului princiar de la Hochdorf 574 CUPRINS (Germania), 50. — 3. Ornament cu arcaş, cerb şi muflon pe o centură de bronz din Caucaz, 52. — 4. Templul de la Stonehenge (Anglia), 52. 3. Afirmarea cetăţii ........................... 54 Naşterea polis-ului ........................... 54 Timpul experienţelor ........................... 54 Coloniile .................................... 56 Sparta şi modelul arhaic ........................ 57 Atena şi Grecia (secolele al V-lea-al IV-lea) .... 59 O cetate democratică ........................... 59 „Secolul lui Perlele" ........................... 60 De la cetate la apariţia regatelor .................. 61 Urbs şi puterea romană ....................... 61 Naşterea Romei ............................... 61 Italia romană................................... 63 „Res publica" ................................ 63 Documente: l. Două concepţii despre democraţie, 64. — 2. Acropola Atenei, 66. 4. De la cetate la imperiu ...................... 68 Celţii şi germanii în preajma declanşării cuceririlor romane ....... 68 Europa celtică ................................ 68 Germanii .................................... 70 Urbs victrix ................................. 71 Roma şi Occidentul ............................ 71 Roma şi lumea greacă .......................... 72 Criza cetăţii în secolul I î. Cr...................... 73 Spaţiul imperial european . -.................... 75 Definitivarea cuceririlor ........................ 75 CUPRINS 575 Apărarea imperiului............................ yg Document: Regiuni ale Europei, văzute de autori antici, 80. 5. Europa romană ............................ 82 Unitatea politică ............................. 82 Puterea imperială ............................. 82 Administraţia provincială ....................... 83 Imperiul, o federaţie de cetăţi..................... 84 Unitatea culturală............................ 85 Condiţiile generale............................. 85 Integrarea religioasă ........................... 87 Moduri de viaţă ............................... 88 Identităţi regionale şi forţe noi................. 89 Importanţa tradiţiilor ........................... 89 Noile forţe religioase ........................... 90 Documente: l. Două bilanţuri ale prezenţei romane în Britan-nia, 92. — 2. Un oraş roman în Elveţia: Aventicum (Avenches), 93.

6. De la unitate la divizare .................... 95 Europa „barbară" şi criza imperiului .......... 95 Invaziile .................................... 95 Criza din secolul al lll-lea ...................... 96 Restructurarea imperiului .................... 98 Diocleţian şi reinstaurarea ordinii ................ 98 Constantin şi creştinismul ...................... 100 O r e definire a spaţiului european ................. 101 Europa divizată............................. 102 Forţele de divizare ............................ 102 Mutaţii la nivelul societăţii...................... 103 576 CUPRINS împărţirea Europei ........................... 104 Document: Marile invazii de la începutul secolului al V-lea, 105. PARTEA A DOUA EUROPA CREŞTINĂ. SECOLELE AL V-LEA-AL XV-LEA 7. Marile migraţii ............................. 109 Trei mari valuri .............................. 109 Occidentulfărîmiţat ........................... 112 Orientul restructurat .......................... 115 Documente: l. Panegiricul lui Theodoric, regele ostrogoţilor, scris de Ennodius Magnus, episcop al Papiei (Pavia), 118.— 2. Bătălia de la Poitiers (732) văzută de un om din sud: Anonimul de la Cordoba, 119. — 3. încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat, 120. 8. Creştinătatea anului 1000 ................... 122 Temeiurile creştinării .......................... 122 Creştinarea continentului european ............... 124 Europa anului 1000: state creştine ............... 129 Documente: l. Scrisoarea adresată Sfîntului Bonifaciu de papa Grigore III (732), 132. — 2. Constantin / Chirii creează literele slave pentru cneazul morav Rostislav, 133. — 3. Botezul kievenilorîn Nipru, 134. 9. În Apus, marele avînt al Europei feudale ..... 136 O structură socială originală: feudalismul.......... 136 O creştere .................................. 139 Expansiunea politică .......................... 142 Documente: l. Feudalitate: scrisoarea episcopului Fulbert de Chartres adresată ducelui Aquitaniei despre datoriile vasalului şi ale seniorului (către 1020), 145. — 2. Creştere: colonizarea germană dincolo de Elba, 146. CUPRINS 577 10. La est, o lume fărîmiţată ................... 148 De la imperiul constantinopolitan la imperiul de la Niceea ........................ 148 De la Rusia kieveană la Karakorum-ul mongol ...... 151 De la unitatea economică la unitatea religioasă...... 154 Documente: 1. Asediul cetăţii Dyirachium (Durazzo) organizat în 1108 de Bohemond de Tarento, aşa cum este relatat de Ana Comnena, 158. — 2. Bogăţiile Constantinopolului, 159. 11. Civilizaţia medievală....................... 161 Bazele civilizaţiei medievale..................... 161 Permanenţele civilizaţiei bizantine ................ 164 Aportul multilateral al civilizaţiei occidentale ....... 167

Documente: l. Reforma Regulamentului de funcţionare a Universităţii din Paris (1366), 170. — 2. Dragostea lui Dante pentru limba sa maternă, 172. 12. Vremuri grele ............................. 174 Ciuma şi războiul............................. 174 Dificultăţile economice ........................ 178 O criză a societăţii ............................ 181 Documente'. 1. Ciuma neagră la Florenţa (1348), văzută de Boccaccio, 184. — 2. Răscoala din 1381 a ţăranilor din Anglia, văzută de Jean Froissart, 185. — 3. Cucerirea în 1453 a Constantinopolului de către Mahomed II, în viziunea lui Kritoboulos din Imbros, 186. PARTEA A TREIA EUROPA CUCERITOARE. SECOLELE AL XVI-LEA-AL XVIII-LEA 13. Civilizaţia Renaşterii ..................... Marile descoperiri ........................... Umanismul şi Renaşterea artistică ............... 191 191 195 r 578 CUPRINS Reformele religioase .......................... 198 Documente: 1. Viziunea umanistă: omul în centrul universului, 201. — 2. O predică a lui Luther din 1512, 202. 14. Războaiele religioase, încercările de hegemonie ale Habsburgilor (1519-1660) .............. 204 Puterea lui Car ol Quintul: vis şi realităţi ........... 204 Europa din epoca lui Filip II sub semnul dezbinării ... 207 Reluarea războiului dintre Franţa şi Casa de Austria . . 212 Documente: l. Originile primei revoluţii engleze: „Petiţia drepturilor" (1628), 217. — 2. Europa în 1661, văzută de Ludovic XIV, 219. 15. Europa în perioada de strălucire a Franţei (1660-1740) ...................... 221 Statele Europei de nord-est ..................... 221 Ambiţiile franceze şi eşecul acestora. Noul echilibru european........................ 225 Problemele Europei Orientale.................... 229 Documente: l. Educaţia unui prinţ în veacul al XVII-lea, 232. — 2. Bătălia de la Poltava, povestită de Voltaire, 233. 16. Hegemonia maritimă a Angliei şi echilibrul puterilor continentale (l 740-l 792).......... 236 Puterea engleză .............................. 236 Greutăţile întîmpinate de absolutism în Franţa ...... 238 Rivalitatea austro-prusacă ..................... 241 Ascensiunea Rusiei............................ 245 Document: Portretul lui losif, II 247. 17. Civilizaţia europeană în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea ...... 250 Progresele ştiinţifice şi tehnice................... 250 CUPRINS Baroc şi clasicism ............................ 255 Secolul Luminilor ............................. 257

Document: Apariţia ştiinţei experimentale, aşa cum e surprinsă de Enciclopedie, 261. PARTEA A PATRA EUROPA DOMINANTĂ (1789-1914) 18. Revoluţia: apogeu şi eşec al unei Europe franceze ..................... 265 Revoluţia şi Europa ........................... 265 De la paroxismul revoluţionar la acalmia consulară . . 268 O construcţie efemeră: Europa napoleoniană ....... 273 Document: Napoleon văzut de Tolstoi, 277. 19. Europa din 1815 pînă în 1871: regii, popoarele, naţiunile .................. 280 Europa Sfintei Alianţe şi a lui Metternich ........... 280 Popoarele se deşteaptă (1815-1848) .............. 283 De la naţiuni la state (1848-1871) ............... 286 Documente: 1. Sfînta Alianţă (26 septembrie 1815), 288. — 2. Declaraţia de independenţă a Greciei (ianuarie 1822), 289. — 3. Mazzini: organizaţia „Tînăra Europă", 290. 20. Industria transformă Europa ............... 292 Avîntul european ............................. 292 Cronologia dezvoltării industriale ................ 294 Geografia industrializării....................... 297 Documente: l. Legea din 1842 privind construirea marilor linii de cale ferată în Franţa, 300. — 2. Cobden: liber-schimbismul, factor universal de pace şi progres, 301. 21. Societăţi europene ......................... 303 Mediul rural................................. 303 580 CUPRINS Transformarea oraşelor ........................ 307 Elite vechi şi noi.............................. 309 Documente: 1. Ţărani şi muncitori în 1846, 313. —2. Aristocraţia britanică în epoca lui Eduard VII, 314. 22. Statele europene între 1871 şi 1914 .......... 316 Europa liberală din nord şi nord-vest.............. 316 Marile imperii din Europa Centrală şi Europa Estică . 319 Europa mediteraneană ......................... 322 Documente: l. Victor Hugo: „Europa are nevoie de o naţionalitate europeană", 325. — 2. Partidul Social-Democrat şi instituţiile din statele Reich-ului, 327. 23. Civilizaţia europeană în secolul al XlX-lea ... 328 Pace şi progres .............................. 328 Forţele transnaţionale ......................... 331 Unităţile culturale ............................ 334 Documente: l. Organizarea ştiinţifică a umanităţii, 337. — 2. Erorile lumii moderne, condamnate de papa Pius IX, 338. PARTEA A CINCEA CRIZA EUROPEI 24. Europa dominatoare ....................... 343 Puterea economică............................ 343 Dominaţia asupra lumii ........................ 346 Discordiile Europei ........................... 350 Documente: l. Problema naţionalităţilor în Austria, 354. — 2. Imperiul britanic în 1911, 354. — 3. Anatole France împotriva „nebuniei coloniale" (1905), 356. 25. Europa însîngerată: primul război mondial . 358 De ce războiull .............................. 358 CUPRINS 581

Patru ani de război ........................... 361 Dificultăţile păcii ............................. 364 Document: Extrase din Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919), 368. 26. Iluziile întoarcerii la normal (1920-1930) ___ 372 Revoluţie şi contrarevoluţie în Europa ............. 372 Contrarevoluţie şi democraţie liberală ............. 376 Prosperitate şi revenire la calm .................. 378 Documente: l. Rezoluţia Comitetului Executiv Central din Rusia privind situaţia internaţională (3 octombrie 1918), 383. — 2. Locamo: actul final al Conferinţei Internaţionale (16 octombrie 1925), 384. 27. Criza din anii '30 .......................... 387 Criza economică mondială ...................... 387 Ascensiunea totalitarismului şi lipsa de vlagă a democraţiilor ................. 390 Amplificarea pericolelor ....................... 395 Documente: 1. Legile de la Niirnberg (15 septembrie 1935), 399. — 2. Spania anilor '30, 399. — 3. Pactul germano—sovietic, 401. 28. Europa sfîşiată............................ 404 Hitler, stăpînul Europei ........................ 404 Europa eliberată ............................. 409 Europa ruptă în două .......................... 411 Documente: 1. „Soluţia finală" analizată de un istoric, 415. — 2. Actul de capitulare a Germaniei (8 mai 1945), 418. Hartă: Lagăre: de concentrare, exterminare, „eutanasie", 417. 29. Cele două Europe......................... 420 Decolonizarea ............................... 420 423 427 582 CUPRINS Revirimentul Europei Occidentale ................ Mutaţiile din Europa de Est şi declinul modelului sovietic .................... Documente: 1. Extrase din Raportul secret al lui N. S. Hrusciov la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, 432. — 2. Tratatul de la Roma (25 martie 1957) (extras),. 434. — 3. Alegerile din Republica Democrată Germană şi Ungaria (martie-aprilie 1990), 436. Anexe Hărţi: l. Europa: harta fizică (relief, cursuri de apă, căi de trecere). — 2. Neolitizarea Europei (răspîndirea economiei agricole). — 3. Europa către 500 a.Chr. — 4. Europa către 200 a. Chr. — 5. Europa către 1020-1030. — 6. Europa gotică. — 7. Europa către 1520. — 8. Europa către 1660. — 9. Europa în 1789. — 10. Europa Congresului de la Viena (1815). — 11. Industrializarea Europei spre 1850. — 12. Problemele naţionale şi teritoriale în Balcani în preajma anului 1914. — 13. Europa în 1914. — 14. Europa în 1919. — 15. Europa în 1947...................440-454 CRONOLOGIE ........................................ 455 DINASTIILE EUROPENE ................................ 479 Carolingienii în Europa: genealogie simplificată, 479. — Habs-burgii şi Bourbonii în secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVlII-lea, 480-481. Hărţi: l. Căsătoriile occidentale ale copiilor Iui laroslav cel înţelept (978-1054), 482. — 2. Regina Victoria, „bunica Europei", 483.

TABELE ŞI STATISTICI.................................. 485 Demografie: Europa în lume (1750-1950), 485. — Europa şi lumea (grafic prospectiv pe o perioadă lungă: 1950-2125), 486. — Natalitate şi mortalitate în Europa (1801-1860), 487. — Scăderea mortalităţii în Europa (1840-1910), 487. — Scăderea fecundităţii în Europa (1950-1990), 488. — Emigrarea europenilor (1840-1913), 489. — 1981: Europa celor Doisprezece şi diversitatea ei: piramida vîrstelor CUPRINS (Spania-R.F.G.-Irlanda-Franţa), 490-491. — State şi naţionalităţi în Europa. — AustroUngaria în 1869, 492. — U.R.S.S. în 1970 (principalele naţionalităţi: cel puţin 500000 de persoane în 1970), 492. — Războaiele (1914-1918, 1939-1945), 493. — Creşterea urbană în Europa : oraşe cu peste 10 000 de locuitori (l 800-1850-1890), 493. — Populaţia unor oraşe din Europa din 1300 pînă în 1985 (în mii de locuitori), 494-495. Economie: Huila în Europa şi în Statele Unite în secolul al XlX-lea, 496. — Căile ferate în Europa şi în lume (1840-1920), 497. — Industralizarea Rusiei în secolul al XlX-lea, 497. — Europa dominatoare în 1914: 1. Huilă şi oţel în Europa: creştere, 498. — 2. Europa şi lumea în 1913: cărbune, oţel, flotă, capitaluri, 499. — Accelerarea creşterii economice în Europa şi în lume în secolul al XX-lea, 500. — Premii Nobel decernate în diferite domenii ştiinţifice: regresia la nivel european, 500. — Ponderea Regatului Unit pe piaţa mondială a produselor manufacturate: reculul înregistrat între 1899 şi 1959, 501. — America vine în ajutorul Europei (1948-1954), 501. — Ponderea investiţiilor (Europa şi Japonia, 1950-1978), 502. — Cerce-tare-dezvoltare: Statele Unite şi Japonia în raport cu Europa (1960-1983), 502-503. — în 1981, Europa, bogaţii şi săracii, 504. GLOSAR .............................................. ORIENTARE BIBLIOGRAFICĂ ........................... INDICE DE NUME DE PERSOANE ....................... INDICE DE NUME DE LOCURI .......................... 583 505 530 537 553