Istoria Bisericeasca Universala, Vol. I 1987

Preot prof. dr. IOAN RĂMUREANU Preot prof. dr. MILAN ŞESAN Preot prof. dr. TEODOR BODOGAE

BISERICEASCA UNIVERSALA VOL. I (1— 1054) TIP Ă R IT Ă CU B IN EC U V ÎN TA R EA PREA FER ICITU LU I PĂRIN TE

TEOCTIST PATRIARH UL B ISE R IC II O RTO D O XE RO M Â N E

EDIŢIA A III-A REVĂZUTĂ Şi COMPLETATA

EDITURA IN ST IT U T U LU I BIBLIC S I DE M ISIU N E A L B IS E R IC II O RT O D O X E ROM ÂNE B U C U R E Ş T I, 1987

I5

'OQii ;>Jíifv"'trs?lor ü» k f "'v *B» -**

.

1 i: L

I N T R O D U C E R E

Obiectul, definiţia, denumirea, scopul, importanţa, împărţirea şi metoda Istoriei bisericeşti universale * In tr o d u c e r e a în studiul Istoriei bisericeşti universale este de două f e l u r i : in tr o d u c e r e a fo r m a lă (sau tehnică) şi in tr o d u c e r e a m a te ria lă . Prima se ocupă cu obiectul, definiţia, metoda, împărţirea, ştiinţele auxiliare şi bibliografia generală a Istoriei bisericeşti universale, deci cu problemele formale, tehnice şi metodice, ale studiului ei. A doua tratează despre situaţia lumii greco-romane şi a iudaismului în epoca apariţiei creştinismului şi se mai numeşte de aceea «preistoria creşti­ nismului». Introducerea formală ne iniţiază în obiectul, natura, m ijloacele şi cerinţele studiului n o s tru ; introducerea materială prezintă epoca şi terenul pe care a apărut creştinismul şi ne pregăteşte pentru înţelegerea situaţiei lui în lumea veche. a. Obiectul. Cuvîntul istorie are două sensuri : obiectiv şi subiectiv. In sens obiectiv, istoria este viaţa din trecut, toate faptele întimplate, istoria ca f a p t ; în sens subiectiv, numit şi tehnic, istoria este cercetarea şi expunerea ştiinţifică a faptelor istorice, adică studiul vieţii istorice. Istoria, ca fapt, este obiectul de studiu al istoriei ca ştiinţă. Faptele sînt deci istoria, în sens obiectiv, iar studiul lor este istoria în sens subiectiv. Cuvîntul grecesc taxopta se păstrează în numele dat în mai multe limbi, punînd întimplate şi face expunerea

(verb ioiope«)) are ambele sensuri şi ele ştiinţei istorice (latineşte historia), trecut în lumină că istoria arată evenimentele lor, cercetînd cauzele şi consecinţele lor.

* C apitol red actat de Pr. prof. l o a n R ă m u rea n u

6

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

Obiectul Istoriei bisericeşti universale este B is e r ic a creştin ă , în înţelesul de comunitate religios-morală, înfiinţată de Iisus Hristos pentru mîntuirea oamenilor. Biserica este un aşezămînt dumnezeiesc şijanenes.c. în acelaşi timp. Prin originea, doctrina, spiritul, scopul şi puterile ei, ea are caracter supranatural; prin membrii care o consti­ tuie, prin formele pe care le-a luat, prin manifestările membrilor ei, ea are caracter omenesc. Istoria cercetează Biserica în latura ei omenească, în creşterea, formele şi manifestările ei istorice, accesibile cunoaşterii şi studiului. Biserica creştină are o istorie complexă. Dintr-o comunitate mică, cu forme simple de organizare, doctrină şi cult, ea s-a dezvoltat, ajungînd la forma actuală. Biserica s-a găsit în anumite raporturi cu lumea. Ea a primit unele influenţe şi a influenţat la rîndul ei lumea, societatea şi cultura. în dezvoltarea ei, Biserica are o istorie externă, a întinderii şi a raporturilor ei cu lumea, şi o istorie internă, a vieţii, organizaţiei şi acţiunii ei lăuntrice. Istoria externă priveşte Biserica în contactul şi raporturile ei cu statul, societatea şi celelalte religii, morala şi cultura. Istoria internă priveşte răspîndirea creştinismului, organizarea Bisericii, formularea doctrinei, luptele interne, cultul, viaţa, disciplina, literatura şi arta ei. Studiind viaţa Bisericii în general, Istoria bisericească universală sta­ bileşte situaţia şi rolul creştinismului în viaţa omenirii. Ea caracteri­ zează stările şi faptele în evoluţia şi specificul lor, observînd adică acele schimbări şi însuşiri care dau evenimentelor caracterul şi sensul lor propriu. b. Definiţie. Potrivit cu cele de mai sus, Is to r ia b is e r ic e a s c ă u n i­ v e r s a lă e s t e c e r c e t a r e a şi e x p u n e r e a m e to d ic ă a v ie ţii B ise ric ii creş tin e In g e n e r a l, p r iv ite în d e z v o lt a r e a şi a c ţiu n ea ei in tern ă şi ex tern ă . Unii cercetători bisericeşti dau definiţii mai lungi, care tind să fie mai dezvoltate şi mai precise, mai teologice sau mai filozofice. c. Denumirea disciplinei noastre nu este aceeaşi la toţi istoricii bisericeşti. Unii o numesc simplu «Istoria b i s e r ic e a s c ă », «Is to ria B i­ s e r ic ii>' sau «Isto ria b is e r ic e a s c ă (sau a B ise ric ii) g en e ra lă » sau «uni­ v e r s a la » ; alţii preferă s-o numească «Istoria creştin ism u lu i», «Isto ria r e lig ie i creştin e» sau «Istoria cr eştin ă a r elig ie i» . După concepţia orto­

IN TRO D U CERE

?

doxă şi romano-catolică, Biserica a fost întemeiată de Mîntuitorul prin Sfinţii Apostoli, ca societate văzută şi organizata, ca instituţie ; protes­ tanţii cred că Mîntuitorul a predicat d o a r îm p ă ră ţia lui D u m n ezeu şi s iîrş itu l a p ro p ia t al lum ii, că nu s-a gîndit să înfiinţeze o instituţie vizi­ bilă şi organizată şi că aceasta a fost ideea şi opera Apostolilor. Pro­ testanţii concep Biserica drept «co m u n ita tea c r ed in c io şilo r» sau a « sfin ­ ţilor, o co m u n itate id e a lă , sp iritu ală» şi de aceea in v iz ib ilă , fără ca ra c­ ter «instituţional». d. Scopul studiului nostru este cunoaşterea şi înţelegerea desfă­ şurării vieţii Bisericii creştine în toate laturile ei, d e.la început.şi pînă acum, în toată lumea. Creştinismul s-a organizat şi manifestat ca B i­ serică. Biserica a avut nu numai viaţă religios-morală, ci şi socială şi culturală în general. Istoria ei este o foarte importantă parte a isto­ riei universale. Studiul ei ne face cunoscut creştinismul de-a lungul şi în contextul diferitelor etape. Scopul final al studiului Istoriei biseri­ ceşti universale este cunoaşterea şi înţelegerea s itu a ţiei a c tu a le a c r e ş ­ tin ism u lui, în organizaţiile lui mai importante. Căutînd să cunoască faptele istorice în cauzele, evoluţia şi legătura lor, Istoria bisericească universală înţelege şi explică mişcările şi schimbările în viaţa Bisericii de la începutul ei pînă azi. e. Din aceasta rezultă şi importanţa Istoriei bisericeşti universale, ca studiu al constituirii şi organizării Bisericii creştine, al doctrinei cultului, al acţiunilor creştinismului în decursul aproape a două milenii. Fără studiul Istoriei bisericeşti, nu se poate cunoaşte şi înţelege creş­ tinismul în organizarea şi viaţa sa bisericească trecută şi prezentă. In această privinţă, Istoria bisericească universală este o disci­ plină de bază, de cultură teologică largă şi indispensabilă în studiul teologiei. Creştinismul este o religie istorică ; el este legat de mari evenimente istorice ; s-a dezvoltat în strînsă legătură cu acestea. în unele cercuri protestante s-a produs un «istorism», curent care caută să explice creştinismul în chip raţional, ca pe un fapt natural, poate chiar organic, făcînd abstracţie de factorul supranatural. f. îm părţirea Istoriei bisericeşti universale este de două feluri : după con ţin u t (numită logică sau reală) şi după tim p (numită cronolo­ gică). După... conţin u t, Istoria bisericească este privită în răspîndirea

II

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A L Ă

creştinismului, în raporturile cu lumea, în formularea învăţăturii lui, în organizaţie, cult, viaţă morală, literatură, artă. După tim p, Istoria esLo împărţită pentru studiu în perioade mai mari sau mai mici (pe­ riodizare). Deşi viaţa istorică formează şi prin conţinut şi în timp un fol continuu, împărţirea ei logică şi cronologică este o necesitate pentru uşurarea studiului, pentru cuprinderea şi stăpînirea materiei. Cele doua împărţiri se folosesc împreună : în fiecare perioadă se studiază viaţa bisericească în toate laturile manifestărilor ei, grupînd faptele după caracterul lor (misiune, raporturi externe, organizaţie, doctrină, cult, viaţă morală etc.). împărţirea logică se face pe baza tipizării, adică a privirii şi tratării laolaltă, sub un titlu comun a fap­ telor istorice care au caractere comune importante (tipuri istorice), şi cunoaşte trei evuri : an tic (vechi), m ed iu (de mijloc) şi m o d er n (nou). Ă c e a s t ă împărţire, de concepţie umanistă şi aplicată întîi la studiul fi­ lologiei, a fost însuşită în istoria universală şi a trecut de la aceasta la cea bisericească. Istoricii profani şi bisericeşti nu sînt toţi de acord asupra limitelor evurilor, adică asupra începutului şi sfîrşitului lor. De regulă, sfîrşitul evului antic şi începutul celui mediu în Istoria bisericească universală este pus aproximativ între anii 600— 800 (unii istorici socotesc încheiat evul antic cu împăratul Justinian (527— 565), alţii cu Papa Grigorie cel Mare (590— 604), alţii cu Carol cel Mare, (768— 814). Evul mediu este socotit ca întîrziindu-se pînă la sfîrşitul secolului al X V -le a şi începutul celui următor (Renaştere, Reforma). Evurile se împart în perioade mai mici, numite de obicei epoci. In Istoria bisericească universală, evurile se caracterizează ast­ fel : în e v u l an tic, creştinismul s-a răspîndit şi organizat în lumea greco-romană ; este epoca cea mai importantă : a constituirii Bisericii, doctrinei şi cultului, a persecuţiilor, a Sinoadelor ecumenice, a marilor Părinţi şi scriitori bisericeşti. în e v u l m ed iu , se convertesc la creşti­ nism popoarele germane, slave şi altele, puterea papală creşte, se di­ ferenţiază, are loc Schisma cea mare (1054), se produc conflicte între papalitate şi puterea lumească. In ev u l m o d ern , puterea papală des­ creşte, Biserica Occidentală se dezbină prin Reforma protestantă, B i­ serica Ortodoxă e stăpînită în mare parte de turci, se formează apoi

IN TRO D U CERE

Biserici naţionale a u to c e fa le ; în general se întinde curentul laic, antibisericesc. împărţirea — fie în evuri, fie în perioade mai mici — este relativă, subiectivă, convenţională şi diferită pentru Orient şi Occident. Ea este totuşi necesară şi trebuie să ţină seama de natura şi de importanţa e v e ­ nimentelor care constituie criteriul împărţirii. In locul împărţirii în evuri, care sînt prea întinse, s-a adoptat în manualul de faţă împărţirea în perioade mai mici, care este aplicată de unii istorici bisericeşti mai noi. P e r io a d a I, de la începutul creştinismului pînă la 324, de cînd Constantin cel Mare (306— 337) domneşte singur peste tot Imperiul roman, ca perioadă de confruntare a Bisericii cu lumea a n tic ă ; p e ­ r io a d a a II-a , de la 324 pînă la 787, perioada Sinoadelor ecumenice şi a Părinţilor bisericeşti, cînd s-a realizat biruinţa Ortodoxiei asupra ereziilor, care s-a consfinţit în Duminica Ortodoxiei, din 11 martie 843 ; p e r io a d a a III-a, de la 787 pînă la 1054, fiind epoca de cristalizare a catolicităţii sau universalităţii B ise ric ii; p e r io a d a a IV -a , de la 1054 pînă spre sfîrşitul secolului al X V -lea, ca perioadă a confruntării dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism, cu marile conflicte dintre papalitate şi suverani în Apus, în cadrul feudalismului dominator, cu cruciade, scolastică şi cucerirea Imperiului bizantin de către turci, în anul 1453 ; p e r io a d a a V -a , care se întinde din secolul al X V I-le a pînă în secolul al X V III-lea, fiind perioada marilor frămîntări aduse de Reforma Pro­ testantă în sînul Bisericii Romano-Catolice, şi a marilor nemulţumiri social-politice, care vor pregăti Revoluţia franceză din 1789. în urma conciliului de la Trident după 1564, Biserica Romei se individualizează ca Biserică Romano-Catolică, realizează unele reforme interne şi în­ treprinde mari misiuni creştine în alte co n tin e n te ; în fine, p e r io a d a a V I-a, de la 1800 pînă azi, este epoca critică a divizării creştinismului, a întăririi curentului laicizant, a constituirii, în Răsărit, a multor B i­ serici ortodoxe naţionale autocefale şi a străduinţelor ecumeniste din secolul al X X -lea, pentru refacerea unităţii Bisericii universale. g. M etoda. Istoria bisericească universală aplică, în studiile sale, metoda istorică generală. Potrivit acesteia, ea urmează metodei şcolii moderne de istorie, cu cele cinci principii : cunoaşterea izvoarelor, v e ­

10

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

rificarea lor prin analiză critică, cercetarea lor evolutiv-genetică, folo­ sirea principiilor pentru expunerea sistematică a ideilor etc. Această metodă se bazează pe buna cunoaştere a documentelor şi izvoarelor şi pe justa lor înţelegere şi interpretare, în scopul de a des­ coperi şi spune adevărul istoric, adică lucrurile aşa cum s-au întîmplat. Studiul documentelor se face în mod critic şi comparativ ; faptele se urmăresc în cauzele, evoluţia, legăturile şi urmările lor (pragmatic-ge­ netic) şi se expun ordonate într-un tot sistematic. Pentru a corespunde scopului ei, care este cunoaşterea exactă şi înţelegerea dreaptă a faptelor, Istoria bisericească universală trebuie sa fie deci, din punctul de vedere al metodei, documentată, adică în­ temeiată pe documente, critică, pragmatică, genetică, obiectivă, adică nepărtinitoare : «ne qu id fa lş i d ic e r e a u d ea t, n e qu id v e r i n on au d eat» , a zis Cicero (De o r a to r e 2, 9, 15). Cu aceste calităţi de metodă, Istoria bisericească universală este şi r e lig io a s ă , adică socoteşte existenţa lui Dumnezeu şi raportează la El în mare cauzalitatea şi finalitatea even i­ mentelor. Istoricul bisericesc recunoaşte în apariţia lui Iisus Hristos, în învăţătura şi opera Lui, în întemeierea şi perpetuarea Bisericii creş­ tine, fapte divine, a căror explicaţie nu se poate face numai prin consi­ derarea factorilor istorici umani. BIBLIOGRAFIE F r. H a in p !, G e s c h ic h t e cils k r it is c h e W is s e n s c h a ft. Bd. I. T h e o r ie d e r G e s ­ c h ic h t s w is s e n s c h a lt cds U n iv e r s a lg e s c h ic h le , Darm stadt, 1975. W . E c k e r m a n n u n d H. M o h r , E in lü h ru n g in d a s S tu diu m d e r G e s c h ic h t e , B erlin, 1966. H is to ir e . L 'h isto ire et s e s m e t h o d e s (R ech erch e, con serv atio n et critiqu e des tém oignages). Sous la d irection de Ch. Sam aran, P aris, 1961, X V II + 1773 p. H. U rs v o n B a l t h a s a r , T h é o lo g i e d e l'h is to ire . T rad u ction de l'allem and par R. Givord, Paris, 1955. A .-J. M a r r o u , D e la c o n n a is s a n c e h is to r iq u e , Louvain, 1954. P. P e t i t , G u id e d e l ’étu d ia n t en h is to ir e a n c ie n n e , Paris, 1959, 3-e éd., Paris, 1969. M a r c B l o c h, M é tie r d 'h isto rien , Paris, 1949. J . G. D r o y s e n, H is to r ik . V o r le s u n g e n ü b e r E n z y k lo p ä d ie u n d M e t h o d o lo g ie d e r G e s c h ic h t e , M ünchen und B erlin, 1937. 1’. H a r s i n, C o m m en t o n é c r it l'h is to ir e , 2-e éd., Paris, 1935. Kristian E r s 1 e v, H is to r is c h e T e c h n ik . D ie h is t o r is c h e U n tersu ch u n g in ih r e n G ru n d ziu /en d a r g e s te lt, M ünchen und B erlin , 1928. G u i d o P a g a n i n i, P r o p e d e u tic a is to r ic a . P rin cip i d i m e t o d ic a e d i t ilo s o iia d e lla s to r ia c c c l e s ia s t i c a , vol, I., M ilano, 1928.

IN TRO D U CERE

11

W. B a u e r , E in fü h ru n g in clas S tu d iu m d e r G e s c h ic h t e . 2-e A ufl., T ü bin­ gen, 1927:. A l f r e d F e d e r , L e h r b u c h d e r g e s c h ic h t lic h e n M e th o d e , 3-e A uflage, R eg en s­ burg, 1924. Siegmund H e l l m a n n , W ie stu d ie rt m an G e s c h ic h te , 2-e Aufl., M ünchen und Leipzig, 1920. Ernst B e r n h e i m , L e h r b u c h d e r h is t o r is c h e M e to d e u n d d e r G e s c h ic h ts p h il o s o i i e (T ratat de m etodă isto rică şi de filozofia isto riei), 6-e A ufl., Leipzig, 1908 (fo arte bună). In limba română: B. B e r c e a n u , I. P a n a i t e s c u , P r e z e n ta r e a lu c r ă r ilo r ş t iin ţ ific e -m e to d o lo g ic e , B u cu reşti, 1968. A. A v r a m e s c u şi V. C î n d e a , In tr o d u c e r e in d o c u m e n t a r e a ştiin ţific ă , B u cu reşti, 1960. N. G e o r g e s c u - T i s t u , S c ris ş i c a r te . I s t o r ie — te h n ic ă — s e m n ilic a ţie , B u cu reşti, 1948. . P r . P r o f . M i l a n Ş e s a n , P e r io d iz a r e a In is to r ia b i s e r i c e a s c ă u n iv e r s a lă , 1939 şi în «A ltarul Banatului», III (C aran sebeş, 1946), nr. 1— 6, p. 391— 411. A. S a c e r d o ţ e a n u, M e to d a a lc ă t u ir ii u n u i stu d iu d e is t o r ie , Bucureşti, 19G7. I d e m , În d r u m ă r i în c e r c e t ă r i l e is t o r ic e , B ucureşti, 1943. B ib lio g rafia poate fi com pletată din Studiul : P r o f. T. M. P o p e s c u , în d r u ­ m ă r i m e t o d ic e d e lu cru p en tru stu d e n ţii in t e o lo g ie , în «Studii T eo lo g ice », V III (1956), nr. 7— 8, p. 498— 530.

Izvoarele Istoriei bisericeşti universale * Iz v o a r e le . Prin iz v o a r e is to r ic e se înţelege materialul documentar d e tot felul c are poate servi la cunoaşterea faptelor.. Ele se inipart de obicei după orginea, caracterul sau forma lor în mai multe c a t e g o r i i : o r ig in a le (numite şi d ir e c te sau im e d ia te ) şi d e r iv a te (in ­ d ir e c te sau m e d ia te ) ; o fic ia le şi p a r t ic u la r e ; s c r is e , o r a le şi m o n u ­ m e n t a le (arheologice) rămăşiţe sau resturi (Ü b er re ste) şi tradiţii. Iz­ voarele Istoriei bisericeşti universale se mai pot împărţi în divine, (căr­ ţile Sfintei Scripturi) şi o m e n e ş ti, în creştine şi necreştine, sau din alte puncte de vedere. Cunoaşterea şi folosirea izvoarelor are o importanţă capitală... în studiul Istoriei în general. Ele sînt mărturii materiale şi spirituale des­ pre existenţa, acţiunea, rolul şi importanţa oamenilor, instituţiilor, ideilor care au făcut Istoria. Istoria nu se poate cunoaşte şi scrie fără studiul lor critic («pas de documents, pas d’histoire»). Ea nu se poate * Capitol red actat de Pr. prof. Io a n R ă m u rea n u şi Pr. prof. M

P. Ş e sa n

n

iS T Ô R ÎÀ B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

întemeia decît pe cele dovedite, autentice, sigure. în stabilirea valorii lor documentare, critica istorică are un rol foarte important. Studiul izvoarelor formează de regulă obiectul cercetărilor unor specialişti în cunoaşterea şi valorificarea lor. Izvoarele necesare pentru studiul Istoriei bisericeşti universale sînt adunate în diferite c o le c ţ ii sau ed iţii. 1. Colecţii principale J . P. M igne, P a t i o l o g ia e cu rsu s c o m p le tu s : a. P a tr o lo g ía G r a e c a , p rescu rtat P. G. (încep e de la P ărin ţii A p o stolici, sec. I pîn ă la ju m ă ta te a sec. X V ), 161 (167) vol., Paris, 1857— 1866. I n d e x de F. C av allera, Paris, 1912 ; Th. H opfner, In d e x l o c u p le t is sim u s, t. I— II, Paris, 1928 ; E. G eerard, C la v is P atru m G r a e c o r u m , 4 vol., Turnhout,. 1974— 1980. b. P a tr o lo g ía L a tin a , p re sc u rta t P. L. (în cep e de la scriitoru l latin T e rtu ­ lian, sec. II— III şi m erge pînă la papa Inocen ţiu III (-(-1216), 221 (222) volum e, P aris, 1844— 1864. Series Latina. S u p p lem en tu m , 9 vol., Paris, 1960— 1974. E. D ekkers, C la v is P atru m L a tin o ru m , Steen brü g ge, 1961. C o rp u s S c rip to ru m E c c le s ia s tic o r u m L a tin o ru m , p rescu rtat C.S.E.L., num it şi C o rp u s V in d o b o n e n s e , p rescu rtat C. V. (Corpul V ienez), ed itat de A cad em ia de Ş tiin ţe din V ien a, de la 1860, în continuare. A u apărut p este 70 de volum e. D/e g r ie c h is c h e n c h r is tlic h e n S c h r ils t e lle r d e r e r s te n J a h r h u n d e r t e , prescu rtat G .C.S., sau C o rp u s B e r o lin e n s e , prescu rtat C.B. (Corpul B erlinez), editat de A cadem ia d e Ş tiin ţe din B erlin , de la 1897, apărute p este 50 de volum e. C o rp u s C h ristia n o ru m L atin oru m , Turnhout — Paris, începînd din 1953. M o n u m en to G e r m a n ia e h is tó r ic a . A u c to r e s a n tiq u is sim i, în care sîn t ed itate lu ­ c ră rile au to rilo r la tin i din sec. V — V I d. Hr., Ed. Th. M om m sen, 13 vol., B erlin , 1877— 1898. P a t r o lo g ía O rien ta lis , prescu rtat P. O., sub con d u cerea lui R. G raffin et F. N au, P aris, 1908 şi urm. în curs de pu blicare. A u apărut 26 volum e. C o rp u s S c rip to ru m O rien ta liu m , p rescu rtat C. S. O., sub con d u cerea lui J.-B .. Chabot, I. Guidi, H. H yvernat, B. C arra de V au x, J . Fo rg et, P aris, 1903 şi urm., în curs de p u b licare. A u apărut p este 100 de volum e. P a tr o lo g ía S y r ia c a , ed. R. G raffin, 3 vol., Paris, 1894— 1926. F lo r ile g iu m p a tristic u m , ed. G. R auschen, de la 1904, Bonn, peste 44 volum e. T e x t e s e t d o c u m e n ts p o u r l'é tu d e h is t o r iq u e d u c h r is tia n is m e , pu bliés sous la d irec­ tion de II. H em m er et P. L eja y , 3 vol., P aris, 1905— 1912. S o u r c e s c h r é t ie n n e s , pu bliés sous la d irection de H. de L ubac et J . Daniélou,. Paris, do la 1942, în con tin uare. A u apăru t peste 160 de volum e. I. E. A nastasiu , T esalo n ic, 1979, 622 p.

'AvioXo^ix 7tr¡'¡ú¡y êxxXt]otaoTix^C taxopsac (I — X I c .).

T I, vol. 1,,

IN TRO D U CERE

13

2. A cte sinodale J . D. M ansi, S a cro ru m C o n c ilio r u m n o v a e t a m p lis s im a c o ll e c t i o , F lo re n tia e et V e n e tiis, 1759— 1798 ; reprodusă şi con tin u ată de L. P etit et J . B. M artin, pîn ă la c o n ciliu l I V atican , 1870, Paris, Leipzig, 1901— 1912 ; Arnhem , de la 1900, vol. .32— 53 (59). C o lle c t io C o n cilio ru m r e c e n tio r u m E c c le s ia e U n iv er sa e , Paris, 1899— 1927. Ed. Schw artz, A c ta C o n c ilio r u m o e c u m e n ic o r u m , Strasbou rg, P aris, Leipzig, 13 vol. de la 1914. E. J . Jo n k e rs, A c ta e t S y m b o la C o c ilio r u m q u a e s a e c u lo q u a r to L eid en, 1954.

h a b it a

sunt

J . A lberg io, P.-P. Joannou , C. Leonardi, P. Prodi, şi H. Je d in , C o n c ilio r u m o e c u ­ m e n ic o r u m d e c r e t a , Freib u rg im B reisgau , B âle, 1962. C h .-J. H efele — Dom H. L eclercq , H is to ir e d e s c o n c ile s . Stud ii şi te x te , 10 vol., :în 2 părţi, Paris, 1907— 1908. T. IX , re d a cta t de P. Richard ; t. X, de A. M ichel. 3. A cte m artirice. V ie ţi de Siin ţi A cia S a n c to ru m , pu blicată de B olland işti, A ntverpen (A nvers), 1643. E diţie nouă, P aris, de la 1854— 1931, în con tin u are (vol. 64, în 1910). Tom ul II din A c ta S a n c to ru m

N o v e m b r is , pars prior, B ru x e llis, 1894, cuprinde

M a r ty r o lo g iu m H ie ro n y m ia n u m , ed. J . B ap tista de Rossi et L. D u chesne ; a fost r e ­ e d itat de H. D eleh aye et Dom H. Q uentin sub titlu l: C o m m en ta r iu s p e r p e tu u s in M a r ty r o lo g iu m H ie ro n y m ia n u m , în A c ta S a n c to ru m N o v e m b r is , pars posterior, "Bruxellis, 1931. M a r ty lo ro g iu m R om an u m , ed. ty p ica V a tica n a , Roma, 1914, 1922. S y n a x a riu m E c c le s ia e C o n s ta n t in o p o lita n a e (P ro p y la eu m a d A c t a S a n c to ru m N o ­ v e m b r is ), ed. Hipp. D eleh aye, B ru x ellis, 1902. K. D ukakis, Méfocs XuvaÇapià~rp rzâvzmv xa>'i àficov, 12 vol., A ten a, 1889— 1897. B ib lio t h e c a h a g io g r a p h ic a G r a e c a , ed. F ran çois

H alkin,

ed.

3-a,

t.

I— III,

B ru x e llis, 1957. B ib lio t h e c a h a g io g r a p h ic a L a tin a , ed. S o cii Bollandiani, t. I et II, B ru x ellis, 1949. Panaiot. C. H ristu, Tà (j.ap-upta ■comentarii, T esalon ic, 1978.

àpXaim^ XpiaTiavrâM. Introd u cere, te x t, trad ucere,

H erbert M usurillo, T h e A c ts o i th e C h ristia n M artyrs, O xford, 1972 ; retip ărită în 1979. T e x t grec şi latin la un ele, cu trad u cere engleză. R. Knopf — G. K rüger, A u s g e w ä h lt e M ä r ty r e r a k te n , 3-e A ufl., Tübingen, 1929, 4 -e A uflage von G. Ruhbach, te x t grec, T übingen, 1965. E. Ehrhard, U b e r lie ie r u n g u n d B e s ta n d d e r h a g io g r a p h is c h e n u n d h o m ile t is c h e n L iter a tu r d e r g r ie c h is c h e n K ir c h e , Bd. I— III, Leipzig, 1937— 1952. Dom H. L eclercq , L e s m a rty rs, Paris,, 1902— 1911, 11 volum e. Th. Ruinart, A c ta p rim o ru m m a rty ru m sin c e r a , R atisbon ae (R egensburg), 1859; ed. 2-a, Paris, 1889.

IST O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ B ib lio t h e c a h a g io g r a p h ic a o r ie n ta lis , ed. de B olland işti, ed. P. P eeters, B ru xellis, 1909.

In lim b a r o m â n ă ■ Pr. Prof, loan Răm ureanu, A c t e le m a r tir ic e , B u cureşti, 1982, cu liogală b ib liog rafie, p. 366— 37Q,

4. Ë nchirid ioane (Enchiridia) H enr. D enziger et Clem. Bannw art, E n c h irid io n

S y m b o lo r u m , d e fin itio n u m , d e -

c la r a tio n u m d e r e b u s liclei e t m oru m , ediţii mai noi de J. B. U m berg, ed. 25-a, F r e i­ burg im B reisgau , 1947 ; ed. 32-a, de A. Schönm etzer, Freibu rg im B reisgau , 1963. C.

K irsch, L. Ueding, E n ch irid io n io n tiu m h is t o r ia e e c c le s i a s t ic a e a n tiq u a e , VIIL-e_

A uflage, Freib u rg im Breisgau, i960. M. J . R ouet de Jo u rn el, E n c h irid io n p a tristicu m , 5-e éd., Freibu rg im Breisgair,1922 ; altă ed iţie, 1947 ; ed. 22, 1962. M. J . R ou et de Jo u rn e l et J . D uthilleul, E n c h irid io n a s c c tic u m , 2-e éd., Freibu rg im B reisgau , 1947 (pînă la Sf. lo an D am aschin). F.

C a v allera, T h e s a u r u s d o c trin u c c a t h o l i c a e e x d o c u m e n tis m a g is te r ii e c c le s i a s -

iic i o r d in e m e t o d ic o d is p o s itu s , 2-e éd., Paris, 1937. H ugo H urter, N o m e n c la t o r lit e r a r iu s T h e o lo g i a e c a t h o l i c a e ... 5 v o l.; t. I, ed.. 4-a, O eniponte (In nsbruck), 192 6 ; t. II şi III, ed. 3-a, 1 9 0 7 ; t. IV , 1 9 1 0 ; t. V , 1911,. fa ce bune s e rv ic ii b ib lio g rafice pentru studiul isto riei b ise riceşti un iv ersale, al lite ra ­ tu rii c re ştin e şi a l teo lo g iei, în to ate epocile. A ugust P othast, W e g w e is e r

d u rch

d ie

G e s c h ic h t s w e r k e

d es

e u r o p ä is c h e n

M it-

t e la h e r s , 2, Bd., B erlin, 1895. 5. Izvoare pentru istoria Patriarhiei de Constanlinopol şi a Imperiului bizantin A c t e s o t ii c i e l s

e t p a r tic u lie r s e l a u tr e s d o c u m e n ts r e la t ifs à l'h is to ir e d u P a ­

tria rca t O e c u m é n iq u e , de mitrop. G henadie A rabadgioglu, t. I şi II, în «B ibliotheca' Photiunu» ( ‘l’trtTîïo': Bi6?ao0ii%rj), C onstantinople, 1935. P a /r ia r c h a tu s C o n s ta n tin o p o lita n i a c ta s e le c t a , ed. J . Oudot, V atican , 1941. I.e.s- R é g e s t e s d e s A c t e s du P a tr ia rc a t d e C o n s ta n tin o p le , de V . Grum el : Les A tie v d e P a tr ia r c h e s , P asc. I (381— 7 1 5 ); Fase. II (715— 1042), Istanbu l, 1932, 1936;, Pasc. Ill (10-12

1200), Poris, 1947; Fase. IV (1206— 1310), de V . Laurent, Paris, 1971.

C o rp u s N o t ¡1 itinim ci> iscopatu u m E c c le s ia e O rien taU s G r a e c a e , ed. E. Gerland,, lom I, l.ise, p .xoù IlaTpiapXeioo',, 3' t., C onstantinopol, 1902, 1904, 1905. M anuil Ghedeon, IIatpiap'/.r/.oti ~!vcthe". EiSijcjEi» iatopiv.al oio'fpaçixai Ttspi tûiv Hct-piàpXojv K(i)'«Tavtivou7r6Xîwï hr.b ’Avôpiou... ¡j.É'X.pi Traccx-Ei^ T ’, C onstantinopol, 1885— 1890.J . E. K araginnopoulos, Ilij'/al z r f êuÇav-jivTjc, îaTopiaC, Salo n ic, 1970, 475, p., ed. 2-a S alo n ic, 1975.

■

C o rp u s S c rip to ru m h is t o r ia e b y z a n tin a e , prescu rtat C.S.H.B., ed. Imm. B ek ker, B o n nae, 1829— 1897, 49 volume. 6. A cte papale. V ieţi de papi. Concordate A c ta A p o s t o lic a e S e d is. C o m m en ta r iu m o ii i c ia l e , Rom a, de la 1909: A c ta R o m a n o ru m P on tiiicu m . F o n t e s , S ériés III, t. I— X III, Rom a, 1 9 4 3 i-1 9 7 i, în con tin uare. V oi. X III, t. II, Roma, 1971. .

B u lla riu m R om an u m , ed. Taurini, 25 vol., de la 1857. R e g c s t a P o n tiiicu m R o m a n o ru m a b c o n d ita E c c le s ia a d an n u m p o s t C hr. 1198, ed!.

Ph. Ja fé , 1851, ed. 2-a K. K alten brun ner, P. Ewald, G. Loew enfeld, 2 vol.,. lip s ia e , 1885— 1888. R e g e s ta P o n tiiicu m R o m a n o ru m in d e a b p o s t C hr. n atu m 1198, ad. a. 1304, vol.,. I— II, ed. Aug. P otthast, B erolini, 1874— 1875. R e g e s t e n d e r K a is e r un d P ä p s te für d ie J a h r e 311 b is 476 n. C hr., v on O tto Seck ,. Stu ttgart, 1919; re tip ărită Frankfu rt am M ain, 1964. C o lle c t io A v e lla n a . E p is to la e im p e r a to r u m , p o n tiiicu m , a lio r u m in d e a b a n n o 367 u s q u e a d an n u m 543 d a t a e , ed. O tto G uenther, în Corp. Script. E ccl. Lat., t. X X X V — X X X V I, P ragae — V ind obonnae — L ipsiae, 1895, et 1898. Carl M irbt, Q u e lle n zur G e s c h ic h t e d e s P ap sttu m s und d e s r ö m is c h e n K a t h o liz is ­ m us, 5-e A uflage, Tübingen, 1935 ; ed. 6-a, Tübingen, 1967. Vic/i d e p a p i : L ib e r P o n tiiic a lis , ed. L. Duchesne, 2 vol., P aris, 1886— 1 8 9 2 ; ed. Th. M omm sen, in M on u m en ta G e r m a n ia e h is lo r ic a , Berlin, 1898 ; ed. ita lia n ă : L. Duchesne, L ib e r P on tiU calis, p artea II-a, Sien na, 1935. P. Gams, S é r ie s e p is c o p o r u m E c c le s i a e C a t h o lic a e , a.b. Petro A postolo, Ratisbonrm e (Regensburg), din 187 3 ; S u p lim e n te : 1879, 1886.

ir;

IST O R IA B ISE R IC E A SC A U N IV E R S A LĂ

C o n c o r d a t e : A. T hcin er, C o d e x d ip lo m a tic u s d o m in ii tem p o rcilis S. S e d is, 3 vol., K'oi'ua, 1861. A ngelo M ercatti, R a c o lta d i c o n c o r d a ţ i (1080— 1914), Roma, 1914. In lim ba rom ână : R. Cândea, C o n c o r d a te . Un c a p it o l d e is to r ie p o lit ic ă , 1921. 7. Legi şi canoane L e g i : C o d e x T h e o d o s ia n u s , ed. Th. M om m sen und P. M eyer, 3 Bd., B erolini, 1905. Ediţie nouă P. K ru eger, Fase. I— II, B erolini, 1923— 1926. C o rp u s ju r is c iv ilis . T. I. In s titu tio n e s e t D ig esta , ed. P. K rüger et Th. Mommsen, B erolini, 1889, ed. 16-a, B ero lin i (W aldm ann), 1 9 5 4 ; t. II. C o d e x Ju s tin ia n u s, ed. P. K rü ­ ger, B erolini, 1 8 8 8 ; ed. 16-a, B erolini, 1 9 5 4 ; t. III. N o v e lla e , ed. K. S ch o ell et G. K roll, Berolini, 1895, ed. 16-a, B erolini, 1954. S t u d ii : K. E. Z ach ariae von Lingenthal, J u s G r a c c o -R o m a n u m , 7 Bände, Leipzig, 1856— 1884. J . şi P. Zepos, J u s G r a e c o -R o m a n u m , 8 vol., A ten a, 1931. C a n o a n e : G. A. R halles şi M. P olles, 1852— 1859. M. Ghedeon, Kavovixai A iaxá^ic,

¡xa "áv OeÍmv xa i teprâv y.ayovav..., A tena, Xúasic, tí£ jr.ía¡ia-a. xmv r.azpiáp tu>v Kmvj-

TavTivou-óAeroC, t. I— II, C onstantinopol, 1888— 1889. 8. Sim boale. M ărtu risiri de credinţă A. Hahn, B ib li o t h e k d e n S y m b o le und G la u b e n s r e g e ln d e r K ir c h e , 3-e A uflage, Breslau, 1897, D.

C. Fabriciu s, C o rp u s c o n ie s s io n u m . D ie B e k e n n tn is s e d e r C h r is te n h e it ..., B erlin

und Leipzig, 1928— 1943. I. C arm iris Tá bo~¡¡iaziv.í. ~/.a\ aij-p.ao'/.r/.i (j-vijiaeToe

’OpGoSójou ’/.aOo'AixrjC ’E-/.~/.Xr¡jía~,

ec!. I-a, A ten a 1953 ; ed. 2-a, t. I— II, A tena, 1961, 1962. 1. M ich alcescu , D ie B e k e n n tn is s e und d ie w ic h tig s te n G la u b e n s z e u g n is s e d e r -gri­ e c h i s c h — o r ie n t a lis c h e n K ir c h e , Leipzig, 1904. 9. Liturghii .1. A. Av.i-iu.ini, C o d e x lilu ig ic u s F .c c les ia e u n iv e r s a lis , 13 vol., Rom ae, 1749— 1766. i; H. I!ri in), originar din Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), la Roma, in 11nn 1 .»:> . .726 şi s-a mai numit de aceea şi «era d ion isia n ă » . După cal.

l i i ' t ' k, 11 .i ii s-C. o o r q, ( ¡ e s c h ic h t c d e r O r t h o d o x e n K ir c h e im b y z a n tin is c h e n R e ic h (/);'atoriţă cultelor orientale, au pătruns în Im­ periul roman,íjnisterele,(jiiagiá, Astrologia! şi unele practici religioase noi. Cel mai î n ş e m n â t lîm t r e e le ”era cuTfüT^zeului Mithra (mithraismul),; zeul soarelui (d eu s s o l in v iclu s), care s-a întins mult în armată şi a ajuns, cu ea în toate provinciile, în secolele III— IV d. Hr. „ •r---- ------------------------------------ -- "" ' r

Amestecul de popoare, şi de culte a adus în Imperiul roman sincre­ tismul religios, numit ş^ th e o c r a s i e ' adică amestec de zei, curent puternic, TavorlzaTcIe situaţia Imperiului şi chiar de unii împăraţi în sec. al III-lea. Sincretismul tindea la formarea unei religii universale cu idei luate din mai multe culte, înlăturînd pe cele ale unor popoare locale. Frămîntarea religioasă a timpului îndruma păgînismul spre unele idei şi stări noi, ca ideea de mîntuire, de monoteism, de^răspundere morală, de ispăşire per­

40

IS T O R IA B IS E R IC E A S C A U N IV E R S A L Ă

sonală şi contribuia la o pregătire pentru mai uşoara primire a creşti­ nismului. Nevoile religioase crescuseră şi nu mai puteau fi satisfăcute de cultele păgîne. Religia era în general discreditată ; necredinţa clasei culte era cu­ noscută, superstiţia în popor era foarte mare. Prin reorganizarea religiei romane de către August şi prin sprijinul statului, ca şi prin atracţia cul­ telor orientale, păgînismul avea să se opună totuşi creştinismului cu toată puterea sa. Unitatea religioasă o asigura în Imperiu cultul împăratului. August era socotit un salvator al lumii şi a fost divinizat după moarte. Alţi îm ­ păraţi (Caligula, Domiţian, Diocleţian) au primit onoruri divine încă în viaţă. Cultul împăratului era de origine orientală şi însemna conservarea religioasă a cuceririi şi a stăpînirii romane. El era dovada lealităţii şi a respectului supuşilor faţă de împărat şi lua deci un caracter politic. R e ­ fuzul creştinilor de a adopta acest cult a adus asupra lor persecuţii grele. Starea morală a lumii vechi era în legătură cu cea religioasă şi so­ cială. Religiile păgîne nu învăţau morala, ca religia mozaică sau creşti­ nismul. Ele aveau unele idei morale, dar nu dau nici exemple, nu aveau nici sancţiuni. Dimpotrivă, zeii erau pilde de imoralitate,- iar în unele culte orientale desfrîul avea caracterTellgios, cultic. Imoralitatea se ma­ nifesta în spectacole, care erau neumane şi sîngeroase, în lux, în risipa, în viaţa uşuratică a multora, în desfrîu, în raporturile sociale. Munca era urîtă de cei liberi, divorţurile se înmulţeau, mulţi nu se mai căsă­ toreau, sinuciderile sporeau. Familia era slab întemeiată, femeia se găsea în inferioritate, copiii erau expuşi aruncării. Legile date pentru îndrep­ tarea situaţiei nu au ajutat mult. S ilu n jia s o c ia lă era de asemenea defectuoasă. Bogaţii constituiau clasa privilegiată ; cei mai mulţi trăiau în lux şi în plăceri, unii stăpîneau domenii întinse şi aveau sute şi mii de sclavi. Ceilalţi oameni liberi du­ ceau viaţă (/rea şi umilită, trăind la Roma din ajutorul statului şi al pa­ tronilor (c lic n li). Sclavii, care formau o mare parte din populaţia Im­ periului, erau lipsiţi de drepturile şi de demnitatea de oameni. Ei erau asemănaţi « f animalele şi cu uneltele, puteau fi bătuţi, maltrataţi, vînduţi ucişi, despărţiţi unii de alţii, iar căsătoria lor nu era recunoscută legal.

____________________________ P ER IO A D A IN T 1I (P lN Ă LA 324)___________________________ j j

Criza socială era mare. In oraşe se îngrămădeau capitaluri însemnate,, mizeria creştea în rîndurile poporului. Impozitele erau grele, cei care le adunau erau adesea arbitrari şi abuzivi. Ca o consecinţă a lipsurilor, se formau asociaţii de ajutor reciproc mai ales pentru înmormântare ('soda-licia, colîegia iuneiaticia, collegia tenuiom m = colegiile celor săraci), care funcţionau în anumite forme legale. Organizarea lor uşura oarecum, şi existenţa comunităţilor creştine. Filozofia timpului era reprezentată de trei sisteme mai însemnate : epicuieism ul, care avea ca principiu moral plăcerea, nega Providenţa, în­ văţa indiferenţa religioasă ; scepticism ul, profesat de noua Academie a lui Carneade, care era totodată şi im o r a l; stoicismul, care învăţa pan­ teismul, socotea că lumea este condusă de necesitate (destin), admitea că, " c h i a r răul este necesar, recomanda în morală apatia (abstine et susţine ; xai avexou) justifica viciile şi sinuciderile. Ă fost sistemul cel mai influent în societatea romană şi avea unele idei interesante din punct de vedere moral : privea pe oameni ca semeni (pagini frumoase ne-a lăsat filozoful Seneca). Stoicismul era totuşi in consecvent şi contradictoriu. Filozofia devine religios-morală, mai ales în neopitagorism şi apoi în neoplatonism (sec. III). Neoplatonismul a fost îndeosebi în secolele III şi IV religia celor culţi şi discredita în schimb religia poporului. Filozofii au început să interpreteze miturile alegoric şi predicau unele idei morale,, mergînd din loc în loc şi ţinînd conferinţe (diatribe). în general, aşa cum religia era sincretistă, filozofia era, e c le c tic ă : culegea idei din mai multe sisteme. Filozofia pregătea într-o oaTecare măsură calea pentru propovăduirea ideilor creştine, dar ea a constituit şi unul din obstacolele puse în calea creştinismului. A cesta a găsit între filozofi ca Cels, Porfiriu, Ie-. rocles, Iulian Apostalul, mari adversari. ..... ~ ' A şa cum se prezenta lumea antică, la apariţia creştinismului, situaţia, era în parte favorabilă răspîndirii lui, ceea ce explică întinderea lui ra­ pidă. Exista un stat universal, pace, ordine, căi şi m ijloace de comuni­ caţie, amestec şi apropiere de popoare şi de idei, unificare culturală, o. limbă înţeleasă mai peste to t. R ă spîndirea creştinismului era apoi favo­ rizată de insuficienţa religioasă şi morală a politeismului greco-roman, de propaganda cultelor orientale şi a filozofilor, de situaţia socială a lu-.

42

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

mii vechi. în parte însă, situaţia era defavorabilă, ceea ce explică rezi­ stenţa păgînismului, polemica anticreştină şi persecuţiile îndurate, de creştini în timpul împăraţilor romani pînă la publicarea edictului de la Milan de către Constantin cel Mare, în ianuarie 313. •.•. 2. Starea lumii iudaice Sosiţi din captivitate, după ce regele perşilor Cyrus a distrus puterea babilonenilor (536 î. Hr.), iudeii şi-au putut rezidi templul sub conduce­ rea lui Zorobabel şi s-au reorganizat. Regatul perşilor a fost desfiinţat de Alexandru cel M are (f 323 .a.Chr) ; acesta a favorizat pe iudei, folosindu-i ca element de colonizare îii oraşele înfiinţate de el. Prin împăr­ ţirea Imperiului lui Alexandru între urmaşii lui (diadohi), Palestina a ră­ mas în stăpînirea celor din^Sirîa (Seleucizi), care s-au purtat aspru cu iudeii şi au făcut încercarea deTa-i eleniza şi a le desfiinţa religia (Antioh IV Epifanius (174— 16,4 a.Chr.), dar iudeii s-au ap§rat eroic şi şi-au păstrat fiinţa şi religia. M işcarea de sub conducerea fraţilor Macabei a readus; Ierusalimul în puterea iudeilor. Templul a fost ridicat, cultul mozaic a fost restabilit. După o mare revoltă, iudeii au reuşit să formeze un stat teocratic inde­ pendent, condus de sinedriu, un fel de senat, alcătuit din 70 de membri şi un preşedinte. Regele Ioan Hircao măreşte statui iudaic şi caută legă­ turi cu romanii (135— 105 î.d.ITr.). . Urmaşii acestuia se dezbină, se combat, fac apel la romani. Generalul roman Pompei intervine în Palestina şi ia Ierusalimul (63 î. d. Hr.). Iudeii au trebuii să recunoască dominaţia romană şi din acest timp plătesc un tribul romanilor. La anul 30 î. d. Hr., romanii numesc rege al Iudeii pe idumeul irod cel Mare. Acesta rezideşte templul iudaic, ridică oraşul ■Cezareea la ţărmul Mării Mediterane, care devine capitala politică a Pa­ lestinei, introduce în Palestina jocuri păgîne şi slăbeşte influenţa preoliloi imi('i. La moartea lui Irod cel M a re .(750 a.U.c.), romanii împart Pa­ lestina intre cei Irei Iii ai săi : Arhelau, Irod Antipa şi Filip. Nepotul lui Irod cel Marc, Irod Aţjripa, devine rege al întregii Palestine (41— 44). Ţara e conduşi^ apoi numai de procuratori romani. Apăsarea stăpînirii romane creşte, certurile dinlre partidele iudaice slăbesc naţiunea, Ze-

PER IO A D A 1N T ÎI (P ÎN Ă LA 324)

43

loţii (sicarii) şi profeţii falşi o agită : se produc revolte şi intervenţii sîngeroase. Sub împăratul Nero (54— 68), izbucneşte războiul iudaic. Ieru­ salimul este cucerit, iar templul distrus în anul 70. P a rtid ele. In clasa conducătoare a poporului iudeu, se disting două partide, care se deosebesc între ele prin atitudinea lor politică şi reli­ gioasă. F a r is e ii erau apărătorii Legii mozaice şi păstrători ai tradiţiilor religioase. Ei ţineau la interpretarea clasică şi religioasă a Legii şi erau mult preocupaţi de cele religioase. Erau ostili stăpînirii romane. Mulţi preoţi, învăţători ai Legii (soferim) şi mai tot poporul era cu ei. Fariseii erau de mai multe nuanţe şi aju nseseră formalişti, ceremonioşi, ipocriţi, cazuişti. Unii ca Nicodim au fost totuşi favorabili Mîntuitorului şi creşti­ nismului. S a d u c h e ii erau partid preoţesc aristocratic : oameni bogaţi, liberali, indiferenţi, acomodaţi cu stăpînirea străină şi cu ideile timpului. Ei ţi­ neau ca obligatorie numai Legea scrisă, nu şi interpretarea ei oralii ; n e­ gau p r o v id e n ţa , în v ie r e a , v ia ţa v e ş n ic ă , ex is te n ţa în g e r ilo r şi a d e m o ­ n ilor. în popor erau puţin influenţi. Au fost adversari ai Mîntuitorului şi creştinismului. în sinedriu, cele două partide se combăteau adeseori, ceea ce s-a întîmplat şi cînd au judecat pe Apostoli. E sen ien ii sau e s e n ii ( e s e ii) erau o sectă iudaică influenţată de idei religioase străine. Ei trăiau mai ales pe lîngă M area Moartă şi duceau o viaţă cumpătată de asceţi. Respingeau sacrificiile de animale şi nu partic i p a u ja cultul de la templu. Aveau preoţii lor, ospeţe religioase, un cult al soarelui şi al îngerilor, deşi admiteau că Dumnezeu este unul. Ese­ nienii practicau co m u n ita tea b u n u rilor, erau contra sclaviei, a jurămîntului şi a folosirii armelor, admiteau nemurirea sufletului, dar nu şi învierea trupului. Gradele superioare se abţineau de la căsătorie şi de la plăceri. T era p eu ţii erau o sectă iudaică din jurul Alexandriei (Egipt). Ei duceauT) viaţă contemplativă şi se ocupau cu citirea Vechiului Testament, pe căre-1 interpretau alegoric. Organizau agape religioase cu cîntece şi dansuri. S am arin en ii erau o populaţie amestecată, ieşită din iudei şi neiudei, în Samaria. Ei nu respectau întreaga Lege, ci numai Pentateuhul lui Mioisi, erau monoteişti, aveau un templu propriu pe Muntele Garizim şi

44

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

păstrau ideea mesianică. Intre samarineni şi iudei era mare ură. Dintre samarineni au ieşit sub influenţa ideilor religioase păgîne, unii eretici ca : Dositei, Simon Magul, Menandru. Im p r ă ş tie r e a iu d a ic ă (diaspora). Prin captivităţi, deportări, coloni­ zări, emigrări, apoi datorită unor interese comerciale şi privilegiilor de care se bucurau, iudeii s-au răspîndit mult în afara Palestinei. Ei au for­ mat colonii importante la Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc, Corint. Alexandru cel M are le-a acordat avantaje în oraşele înfiinţatede el, iar stăpînirea romană, la rîndul ei, i-a favorizat. Iudeii formau co ­ munităţi proprii şi auţonome, aveau sinagogile şi justiţia lor, le era per­ mis cultul mozaic şi respectarea sabatului. Erau scutiţi de serviciul mi­ litar, de război, de cultul oficial şi imperial, de obligaţiile nepotrivite cu. prescripţiile Legii lor. A ceste privilegii au favorizat propaganda religioasă. în diaspora,, iudeii au făcut în adevăr prozelitism şi au atras la credinţa mozaică, nu­ meroşi păgîni, pe de o parte prin superioritatea lor religios-morală, pe de alta prin înseşi privilegiile de care se bucurau. Unii împăraţi, ca Adrian (117— 138) şi Septimiu Sever (193— 211) au interzis prozelitismul iudaic. Prozeliţii erau de mai multe feluri. Unii primeau circumciziunea şi luau parte la sacrificii, numiţi p r o z e liţii d r ep tă ţii sau fiii a li a n ţ e i; alţii respectau doar cele 10 porunci, observau sabatul, curăţirile rituale, deo­ sebirea dintre mîncărurile curate şi necurate, fiind numiţi în genere t e ­ m ă to ri d e D u m n ezeu (cpo6o6[.tsvoi sau as66[Asvoi t ov 0eov). Imprăştierea şi prozelitismul iudaic au avut, la început, un mare rol în răspîndirea creştinismului. Misionarii creştini s-au adresat de regulă întîi iudeilor şi prozeliţilor din comunităţile iudaice. Prozelitismul iudaic a înlesnii credincioşilor celorlalte religii apropierea de creştinism, ser­ vind ( ()l('/,.itorul (poale cu doi ani înainte de moartea lui Hristos), martiriul Simţului Şlelan şi convertirea lui Saul (Sfîntul apostol Pa vel), |fi rîliva ani (I ! după moarlea Mîntuitorului). După dalele de mai sus, rezultă că Iisus Hristos a trăit mai mult de 33 de ani, cil se (’iede în mod obişnuit, anume 35— 36 de ani, socotind data naşterii în 749 748 a.u.c., iar data morţii în anul 30 d.Hr. (783 a.u.c.),

PER IO A D A ÎN T lI (P IN A LA 324)

51

sau ceva mai mult, dacă se va fi născut înainte de 748 î.d.Hr. Unii scri­ itori creştini vechi (Sfîntul Irineu al Lugdunului = Lyon) şi unii teologi noi cred că Mîntuitorul a trăit pe pămînt chiar 40 de ani. Evenimentele mai însemnate din viaţa Mîntuitorului. Din copilăria lui Iisus Hristos, în afară de faptul istoric al naşterii Lui la Bethleem, cu prilejul unui recensământ, sub Împăratul August, în timpul proconsu­ lului Quirinus, în afară de fuga Lui în Egipt şi de întoarcerea în Galileea, nu se cunoaşte decît episodul de la 12 ani, cînd El s-a rătăcit de părinţii săi în templul din Ierusalim (Luca 2, 42— 51). Ipotezele unor cercetători raţionalişti, după care Iisus a învăţat la preoţii din Egipt sau în alte ţări (India), ideile pe care El le-a predicat, sînt simple închipuiri fără nici un temei istoric. ,, .Din activitatea mesianică a Iui Iisus Hristos, Evangheliile au reţi­ n u t: botezul Lui de către ¡Ioan (Matei 3, 13, 1 7 ; Marcu 1, 9— 11), ch e­ marea Apostolilor (Matei 10), propovăduirea însoţită de minuni în Galijeea, Iudeea, şi Ierusalim, intrarea triumfală în Ierusalim, prinderea, judecarea, condamnarea, Răstignirea, Moartea, învierea, şi înălţarea Lui. In cei vreo trei ani dţ^nnsiune publică, Iisus Hristos a desfăşurat o a c ­ tivitate extraordinară, ca învăţător, profet şi făcător de minuni, care, pe de o parte a făcut o foarte puternică impresie asupra poporului, pe de alta a stîrniţ ura conducătorilor iudei. In cele din urmă, Iisus Hristos a fost arestat din ordinul procurato­ rului Ponţiu Pilat (26— 36 d.Hr.) şi judecat de marele preot Caiafa şi de sinedriul iudeilor. Vina lui Iisus Hristos este, după conducătorii iudeilor, religioasă şi politică. El este acuzat că s-a făcut pe sine « r e g e le iu d e i­ lor» (Ioan 18, 33— 3 7 ; 19, 12) şi s-a declarat pe sine Fiu al lu i D um ­ n ezeu . Iată cuvintele lor : «Pentru lu cru bun nu aru n căm cu p ie tr e a su ­ p ra Ta, ci p en tru h u lă şi pen tru c ă Tu, om iiin d, T e ia c i p e T in e D um ­ n ezeu » (Ioan 10, 33). Intr-adevăr, Mîntuitorul a declarat : «Eu şi T atăl una sin tem » (Ioan 10, 30) şi «De Ia D um n ezeu am ie ş it şi am v e n it» (Ioan 8, 42). Iudeii se temeau foarte mult de romani să nu le nimicească ţara şi neamul : «De-1 v o m lă s a a şa , afirmau ei, toţi v o r c r e d e în El şi v o r v en i ro m a n ii şi n e v o r lu a lo c u l şi n eam u l» (Ioan 11, 48). De aceea, după opi­ nia marelui arhiereu Caiafa, « e ste m ai d e fo lo s s ă m o a r ă un om pen tru p o p o r d e c ît s ă p iară tot n e a m u l» (Ioan 11, 50). Astfel s-a ajuns la con­ damnarea iui Iisus Hristos la moarte prin răstignire pe cruce.

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

învăţătura. Iisus Hristos a vorbit şi a lucrat în numele, cu auto­ ritatea şi puterea lui Dumnezeu, a mărturisit dumnezeirea Sa şi a ară­ tat misiunea Lui mesianică în faţa Apostolilor şi a oamenilor, a avut o viaţă morală de o curăţie şi înălţime sufletească unică şi incomparabilă. «C in e d in tre v o i m ă v ă d e ş t e d e păcat», a spus El (Ioan 8, 46), iar Sfîn­ tul Apostol Petru mărturiseşte : «Ei n -a s ă v îrş it n ici un p ă c a t, n ici s -a a i la t v ic le ş u g în gu ra L ui» (I Petru 2, 22). Mîntuitorul a dat învăţături sublime în cuvinte, parabole şi ima­ gini de o simplitate, sinceritate, adîncime, frumuseţe şi înţelepciune supraomenească. învăţătura Lui n-a fost depăşită şi nu poate fi depăşită de nici una dintre religiile naturale ale lumii sau de vreun alt sistem de gîndire filosofic sau religios, ea fiind de origine dumnezeiască. Evanghelia, adică vestea cea bună, propovăduită de Iisus Hristos, a fost un mesaj religios şi moral, nu social sau politic. Prin doctrina Sa, Mîntuitorul urmăreşte mîntuirea omului, care înseamnă eliberarea lui de păcate, restructurarea firii umane, reînnoirea, sfinţirea şi îndumnezeirea omului. Ideea centrală a propovăduirii Mîntuitorului este « îm p ă ră ţia lui D um nezeu» sau « îm p ărăţia ceru rilo r» . Prin îndemnul : «P o c ă iţi-v ă c ă s-a a p r o p ia t îm p ă r ă ţia c e r u r ilo r » (Matei 3, 2 ; 4, 57 ; 10, 7 ; Marcu 1, 15), îşi începe El misiunea sa mîntuitoare. A ceastă împărăţie este înţeleasă ca o nouă ordine morală, adusă lumii, ca stare de credinţă, de virtute morală şi fericire sufletească, bun suprem apărut cu El şi realizat în lume prin îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu. în îm p ă ră ţia ceru rilor, vor intra toţi cei ce cred în El şi în misiunea Lui dumnezeiască, ascultă şi (in preceptele Lui, se renasc «din a p ă şi din D uh» (Ioan 3, 5), se schimbă sufleteşte* şi trăiesc o viaţă religios-morală nouă şi curată. Deşi Iisus Hristos predica iudeilor, învăţătura Lui este destinată iul regii lumi. «Si s c v a p r o p o v ă d u i E v a n g h e lia a c e a s t a a îm p ă ră ţiei în luată lu m ea sp r e m ărtu rie la to a te n eam u rile» (Matei 24, 14). Acest universalism religios, aşa rum l-a vestit Mîntuitorul era o nouă con­ cepţii* rlini|i N. ( '.ii iiil.i, ( :o n lr ih u lia lite r a tu r ii t e o i o g i c c r o m â n e ia Î n ţ e le g e r e a p e r s o n a lila lii a rt i\ lUitii St. A ]i o ■,I : ; I Pavel, p. 462— 480. I ¿1 r m, \ i '1 1111 nn '111 ¡o sii F lu viu , p e S fîn tu l A p o s to l F a v e i ?, în «G lasul B isericii», X X ( l'Hil ), m .

I

|>. 77

111.

P r. P i o f. I o a n li «i m i i r e a n u , S iin ţii A p o s lo ii P etru şi P a v e l lu c e fe r i ai cn 'ştin ălO ţii, in «M ilrupolia O lten iei», X IX (1967), nr. 5—6, p. 359— 368. P r o f. T u s l i n M o i s e s e u, A c t iv it a t e a S im ţu lu i A p o s t o l P a v e l Ia A te n a , Iaşi, 194 6 ; biblio grafie, p. 221— 225.

PER IO A D A 1N T ÎI (P IN A LA 324)

81

I d e m , Stin tu l P a v e l ş i v ia ţ a c e l o r m a i d e s e a m ă c o m u n ită ţi c r e ş tin e în e p o c a a p o s t o lic ă , în «Studii T eo lo g ice», III (1951), nr. 7— 8, p. 398— 416. P r. P r o f , , S o f r o n V 1 a d, Un p ă s t o r m o d e l. St. A p o s t o l P a v e l, T im işoara, 1946. Diac. Prof. N. I. Nicolaescu, C r o n o lo g ia p a u lin ă , B u cu reşti, 1942. E x tras din «B iserica O rtod oxă Rom ână», L X (1942), nr. 5— 6, p. 177— 203. P r. P r o t L. G. M u n t e a n u, V ia ţa Si. A p o s to l P a v e l, C lu j, 1942. P r. ! I P r o f . G r. T. M a r c u, S a u l din T ars, S ibiu , 1 9 3 9 ; Pr. Prof. V . Gheorghiu, St. A p o s t o l P au l. V ia ţa ş i a c t iv it a t e a sa , P artea I-a, 1909.

Organizarea Bisericii Primare. Raportul cu iudaismul. Căderea Ierusalimului (70) 4 1. Biserica. Comjjjiitatea ■creştmă^infiinţată de Sfinţii A postoli se numeşte î n c ă .de... la_începu t de obicei, «Biserică» ’ExxXTjaia; Bise­ rica lui Dumnezeu, Biserica lui Hristos : ’ExxXtjoîos too 0eo5, too Xpiatou, (Fapte 2, 4 7 ; 5, 11 ; 8, 3). Sfîntul apostol Pavel o numeşte figurat şi «Israelul lui Dumnezeu» (Gal., 6, 16). Ea are nu sensul de simplă adunare, pe care-1 avea cuvînlul pînă atunci, ci pe cel de aso­ ciaţie. de frăţie, de societate creştină. «Ecclesia» a rămas de atunci numele Bisericii, în îndoitul sens de comunitate locală şi de totalul comunităţilor. Sf. Ignaţiu al Anliohiei i f 107) foloseşte, pentru prima dată în istoria creştinismului expresia de « B i s e r i c ă u n i v e r s a l ă » — xaOoXixrj ’ ExxXrjaia, gespre~câre~~spune că se află acolo unde este Hristos (Ep. către Smirneni, VIII). Expresia se găseşte apoi în Martiriul Sf. Policarp ( t 155, cap. VIII şi XVI), unde Policarp e numit eiriaxo-rcoţ ev SfxupvTj xosOoXixyjs exxXTjaia?, episcopul Bisericii universale din Smirna. In înfăţişarea sa ex terioară B iserica creştină are unele asemănări cu alte comunităţi religioase ; în esenţa si spiritul ei însă, ea este un , fenomen,şj.urL-Prjganism cu jto tul nou. Raţionalismul protestant a văzut în Biserică nu o instituţie voită de Iisus Hristos, ci o creaţie apostolica, necorespunzătoare gîndului LuL l o imitaţie după modelul altor institufli..religioase — iudaice sau păgîne. Mîntuitorul ar fi predicat doar împărăţia lui Dumnezeu, ca o nouă stare apropiată a lumii, nu un aşezămînt bisericesc permanent, cu forme, organe şi funcţii pămînteşti. C in d . Sfinţii Ap-QstoJLL.an-Jniiinţat. Biserica, R ecu n o şte au fără în­ doială bine..gîndul M întuitorului. Misiunea ce le-a încredinţat El şi făgăduinţa că va fi cu ei pînă la sfîrşitul veacurilor (Matei 28, 19), * Capitol redactat de Pr. prof. Io a n R ă m u rea n u 6 — Istoria bisericească

82

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A L Ă

nu lasă nici o îndoială că, întemeind Biserica, Sfinţii Apostoli înfăptuiau ideea şi porunca Mîntuitorului, învăţătorul lor. Este de necon­ ceput ca ei să fi înfiinţat-Biserica, fără a fi voit aceasta IisusJHristos.. In ipostaza de comunitate creştină şi de aşezămînt al mîntuirii, Biserica trebu T â^ ă~ ^ rste, sa” aibă membri, conducere, norme şi viaţă "de'Tă" Sfinţii.Apostoli dintru început, în forma potrivită cu natura, caracterul şi scopul său. Ele sînt iniţiale şi fundamentale şi s-au dezvoltat cu Biserica însăşi, în cursul timpului, cum era firesc. Sfînt.uiui flpnstm b t v p i . P e J - i n g a ^ p o s t o ii , jpreoicau coiaDoraiorn ior, diaconii si alţi misionarL^numiţi şi ei apostoli sau evanghelişti. Uneori. se formau cercuri de credincioşi..înainte de a asculta pe loc predica unui a p o sto l^ p r i n ,.c a i.cârc aduceau cuvintuL.creştin din ăîtă parte.. Comunitatea de la Antiohia^e«a__de la Damasc, cea de la Roma, poate * si altele, s-an format pe această cale. Cea de la Roma era importantă cînd îi scrie Sfîntul Apostol Pavel, înainte de a fi mers vreun apos­ tol acolo. Organizarea Bisericii. Comunitatea—de, 1a Ierusalim era grupată în jurul Apostolilor si c ondusă de ei, avîncl de la început forma şi norma ei de viaţă nouă : trăia în învăţătura Apostolilor, în spirit de comunitate frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42). După plecarea Apostolilor din Ierusalim, conducător al Bisericii era Iacob «fratele DoiTmnlui»r_ c a re se huoixa—de—airturitate chiar în faţa AjDoşţolilor. Ca şi Iacob, erau ţinuţi în mare cinslo la creştini celelalte rudenii ale Mîntuitorului (Ssauroauvoi la Eusebiu, Isto ria b is e r ic e a s c ă I, 7, .14). IruA-ri-p—A-pasiQlL-.şl, de Tacob, Faptele Apostolilor vorbesc jdespre «proshilori». ca avînd rol însemnat în viaţa comunităţii. Ei au primit, ajutorul adus de Barnaba şi de Saul de la Antiohia (Fapte II, 30), au luai. parte la sinodul apostolic, sînt numiţi în adresa scrisorii către creşlinii din Antiohia, Siria şi Cipru (Fapte 15, 2, 4, 6, 22, 2 3 ; 16, 16, 4). In mediul iudaic dc_la_Jeru sa lim . a c e ş ti presbiteri formau, prin .analogie, cu «balrinîi» poporului iudeu, o categorie de creştini respec­ taţi pentru vîrsla, înţelepciunea şi credinţa lor. Diaconii, ca ajutători la

P ER IO A D A IN T II (P ÎN Â LA 324)

83

cult, la mese şi la propovăduire, completau organele de conducere a'le Bisericii din IerusaIxinT~ ' : ’ ” : Celelalte comunităţi creştine erau organizate asemănător. Cgndncerea lor oHăTOmTTAposTo^ Ei nu se~sTFbFleau definitiv într-o c omunitifeT~'"crii~vizitau, le scriau, le supravegheau prin ucenici destoinici şi devotaţi. C onducerea locală o exercitau organele puse de Apostoli : presbiteri-episcopi şi diaconi. Cit priveşte pe diaconi, in­ struirea lor a cunoscut din primii ani ai comunităţii de la Ierusalim (Fapte 6, 1— 6). Diacon (Biaxovo?) însemna slujitor. Latura practică a slujirii lor a rămas caracteristică diaconatului şi s-a întins în epoca următoare la toate nevoile asistenţei în comunitate. Este ştiut totodată că ei au îndeplinit şi slujba cuvîntului, predicînd şi botezînd. C arac­ terul sacerdotal *at~diaconiei e confirmiF~de-Tejdul din Fapte 6, 6 ; «pe aceştia (diaconi) i-au pus înaintea Apostolilor şi ru g în d u -se şi-au pu s m iin ile p e s t e ei». Se poate presupune că fiecare comunitate a avut diaconi pentru nevoile slujirii, după exemplul Bisericii din Ierusalim (Filip. 2, 1 I Tim. 3, 8, 12). In Epistola către Romani, scrisă de la Corint, Sfîntul apostol Pavel numeşte şi pe o di a con iţă Fibi a Bisericii din Chenhreia. ” * . -'i P r e s b ite iij e primul nume întrebuinţat pentru, ceilalţi slujitori ai comunităţilor, pri£L-caxe-^je--lnie le a la început si preotul^ şi episcopul. f Instituirea lor prin hirotonie, 'cu post si rugăciuni, este dovedită de F aptele...(14, 23), unde se spune că Sfîntul Apostol Pavel a hirotonit presbiteri la Bisericile înfiinţate în prima călătorie misionarăPresbiterii menţionaţi mai departe, cînd nu e vorba de cei de la Ierusalim sau de bătrînii propriu-zişi (ca în I Tim. 5, 1), sînt de ase­ menea slujitori hirotoniţi de Apostoli, iar după Apostoli de episcopi, cărora li se cereau calităti morale— , deosebite. Pe asemenea preoţi ai “ .................." .................. y - * - " " ... ■■!■■■'»■» ' - iitt’ ir i.r iilrr-1 , ....... . ................ Bisericii învaţă Sfîntul Iacob pe credincioşi să-i cheme în caz de boală, iar nu pe bătrînii laici, ca^să se roage pentru ei (5, 14) j pe presbiteriipreoţi îi învaţă Sfîntul Petru să păstorească turma făcîndu-se pildă pentru ea (I, 5, 1— 3) ; pe aceşti presbiteri-preoţi îi recomandă Sfîntul ApQstol—P aw lr cînd scrie lui Timotei, ca ei să se învrednicească de îndoită cinstire (I Tim. 5, 17, 1 9 ) : de asemenea îi scrie Iui Tit să pună în fiecare oras presbiteri-preoti, precum i-a poruncit (Tit 1, 5). Pres-

84

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

biterii erau deci slujitori bisericeşti, hirotoniţi de Apostoli episcopi, avînd rol şi cinste de păstori şi de învăţători.

sau

de .•

E p isco p u l era presbiterul cel... ..... mai de seamă din fruntea comuni. .................. ...... ... .................... .. . . . . _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ ___ _ _ _ _ _ __ . «III«! «II I ■ 1-- . . ........ ... tăţii._I^.rLtitaie«~^-ttume_Ja început, cu preoţii (presbiler-episcop), nu poate induce în e roare asupra deosebirii lor. Este drept că uneori Sfîn­ tul apţostol Pavel vorbeşte numai de episcopi şi de diaconi (Filip, 1, 1), ceea ce ar putea însemna că presbiterii. sînt înţeleşi ca episcopi; p e presbiterii de la Rfes, chemaţi J a M ilet, Pavel îijiu in eşte şi episcopi, dar îi numeşte aşa în calitatea lor de păstori ai Bisericii lui Dumnezeu, de conducători ai turmei (Fapte 20, 17, 28) ; ceea ce nu ne împiedică să admitem—c ă - u B i i - presbiteri e rau episcopi *propriu-zişi,_ adică întîistătători între presbiteri.. Din «epistolele pastorale», scrise de Sfînlul apostol Pavel spre sfîrşitul vieţii sale, aflăm că episcopatul, numit anume aşa, este o? demnitate mai mare decît cea preoţească. Timolci şi. Tit sînt episcopi în acest sens. El le porunceşte în calitatea lor de episcopi să pună presbiteri — preoţi în oraşe, ceea ce ne îndreptăţeşte să conchidem că încă înainte de sfîrşitul epocii apostolice, numele de preot şi de episcop primesc sensul în care sînt cunoscute moi tîrziu. Dar cu mult mai mult decît numele, interesează funcţiile şi cinstea, iar ele sînt deosebite. Ucenicul apostolic Ignaţiu, episcop de Antiohia, spre sfîrşitul sec. I arată că cele trei categorii de slujitori erau bine diferenţiate ca nume, ca atribuţii şi ca cinste. în E p isto la c ă tr e M a g n esien i, VI, Sfîntul Ignaţiu afirm ă: « ep isco p u l ţine locul lui Dumnezeu; p reo ţii ţin locul adunării Apostolilor, iar d ia co n ii, cei aşa de d u lc im ie , au fost încre­ dinţaţi servirii (diaconia) lui Iisus Hristos». De asemenea, în E p isto la '7'ălrc• T ralien i, II, Sfîntul Ignaţiu spune că creştinii trebuie sa se su­ pună o/j/'scopului ca lui Iisus Hristos, iar p r e o ţilo r ca Apostolilor. D ia­ co n ii s i n i rînduiţi spre servirea Bisericii- Tot el recomandă creştinilor în E p istola cu lrc S m irneni, VIII, spunînd : «Supuneţi-vă cu toţii e p is ­ cop u lu i, precum Iisus s-a supus Tatălui Său, şi p r e o ţilo r ca Apostolilor. Cinstiţi p e d ia c o n i ca pe porunca lui Dumnezeu». Sfînlul Clement Romanul (91— 100), în..întîia sa S c r is o a r e c ă tr e C orin ten i, scrisă către 96-^98, aminteşte ce le b re i trepte ale Ierarhiei

PERIO A D A IN T ÎI (P lN A LA 324)

85

c reştine e p is c o p i, p r e o ţi şi d ia c o n i...pe.. care-i compara c u .... arhiereii, preoţii şi leviţii din Vechiul T e stament (cap. 40— 44). A ceastă diferen­ ţiere venea din timpul apropiat al Apostolilor. Ea arată limpede că episcopii,f-preoţii şi jdiaconii formau un c orp conducător în Bisericile c re^iine^ erau aleşi şi hirotoniţi şi se bucurau de cinste deosebită din partea credincioşilor. Aşa numita «preoţie universală», de care vorbesc protestanţii, ca drept al tuturor creştinilor la predicarea cuvîntului evanghelic şi la conducerea Bisericii, este răstălmăcirea unui cuvînt din Epistola I Petru (2, 9), care nu este interpretat în lumina stării de fapt din Biserica apostolică, în care existau «păstori» şi «turmă». Din_scrierile Noului Testament, c a şi din cele imediat următoare, cum este In v ăţaîu F a c e lo r i 2 A p o sto li (Atogyij). Rezultă că episcopii, preoţii şj diaconii aveau în qriili_săvîrsirea cultului^ predicarea cuvirT 'tului, administrarea comunităţii, opera carităţii, supravegherea vieţii morale şi impunerea disciplinei creştine. Pe lîngă aceşti slujitori ai Bisericii, exista la început o altă categorie de slujitori doar ai cu­ vîntului, al căror rol a fost însemnat în Biserica apostolică : harismaticii. sau PJ}e v n'ţ£tjcii erajjjinii_c.Le§iini_-îiizes±raţi ,de_JDumnezeu cu diferite daruri şi puleri cu caracter «preternatural si adesea prodigios» (Lacger, p. 131), numite h c r is m e (xaptojiaxa). Ei nu erau aleşi ce comunitate, nici aşeze ţi prin hirotonie şi se bucurau de mare cinste pentru harul lor, avîncl drept la daruri" din partea creştinilor. ~ S fîn tu la p o s to l Pavel numeşte de mai multe ori asemenea harisme. Locui cel mai însemnat este cel din Epistola I către Corinteni (12, 28— 30), în care Apostolul spune că Dumnezeu a pus pe unii în Biserică Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii învăţători ; după aceea darul minunilor, al tămăduirilor, pe al ajutoarelor, pe al cîrmuitorilor, pe al vorbirii în limbi (comp. Rom. 12, 6— 8 ; Efes. 4, 11). în această largă enumerare, sînt cuprinşi şi clericii, indicaţi prin unele atribuţii ale lor (ajutorări, cîrrnuiri, I Cor. 12, 28 ; întîistătători, Rom. 12, 8 f . păs­ tori, Efes. 4, 11), dar harismaticii prepriu-zişi, adică cei învestiţi de Dumnezeu ciiroci cu daruri speciale, excepţionale, sînt celelalte ca te­ gorii de sluji lori. Dintre >'] .s;:>t mai însemnaţi Apostolii, după a ceşt i a proorocii, -apoi învăţ ăt orii ( a id a s c a li î) . Apostolii posedau mai multe şi mai mari daruri,

80

IST O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A L Ă

puţind să înveţe, să facă şi minuni ; alături de ei se înnumără «evangheliştii» ; profeţii «vorbeau în Duh>\ erau «glasul lui Dumnezeu», sfă­ tuiau, certau, puteau să prezică. Chiar femei, ca fiicele «evanghelistului» Filip (diaconul) puteau să aibă harisma proorocieî. Dascălii erau învă­ ţătorii com unităţilor; ei înşiruiau pe credincioşi mai de aproape asu­ pra învăţăturii şi moralei creştine. Harisme excepţionale aveau uneori şi unii dintre laici. Celelalte harisme amintite de Sfînlul apostol Pavel sau cunoscute din alte locuri par a fi fost mai mull ocazionale şi pro­ vizorii. ! lari sin ele ..au—fost. un dar supranatural special făcut Bisericii îiv c epăfoaxe^ pentru creşterea şi consolidarea ci. Ele făceau mare im­ presie asuî5m“l!î^dmcioşilor şi chiar şi a necreşimilor, atrăgeau la Bi­ serică şi întăreau pe creştini în credinţa lor. După epoca apostolică, s-au stins treptaţ şi—m trecerea timpului au J n c e l a t sau s-au transfor­ mat (didascalii sînt mai tîrziu profesori creştini, care învăţau pe alţii, în particular sau în şcoli). • 2. Raporturile cu iudaismul sînt una din colo mai importante pro­ bleme în istoria Bisericii primare. Greutăţile înlimpinate de Sfîntul apostol Pavel din partea iudeilor, sinodul apostolic, discuţia dintre Pavel şi Petru la Antiohia, caracterizează aceste raporturi şi ilustrează o stare de spirit vrednică de cunoscut. Creştinismul era o religie spirituală, liberă si u niversală, dar el fusese pregătit de_Vechiul Testament, apăruse în ludeea şi era pre " T T r j m T î n L u i a p o s t o l P a v e l î m po t r i v a ubu/.ului :;-.,u d e g e n e r ă r i l o r posi bil e-

previne

pe

corinteni

PER IO A D A 1N T II (P lN Ă LA 324)

93

Botezul. In comunitatea creştină se intra, după mărturisirea creriint£TTtTl^]sTTrÎsţos~rsr~iriT cfc^ îg r7^ ^ Sfîntului Botez. PreţpHrea efâ~Tde "regulă scurtă şi uneori se reducea la ascultarea unei predici. Botezul creştin se deosebea şi de botezul iudaic, care era un rit de curăţiiFe~şriIe~J5PtSzur i3 r a c tic at de ucenicii lui Ioan ca botez al pocăinţei. Botezul creştin era mai mult decît un rit sau un simb ol : el avRa~caracier-.de Taină, pran care se iertau păcatele şi se comunica harul dumnezeiesc. Sfîntul apostol Pavel îl numeşte «baia naşterii din nou prin înnoirea Duhului Sfînt»' (Tit 3, 5). El era «naştere din apă şi Duh», cerută de Mîntuitorul ca o condiţie "pentru a intra în împaraţia lui Dumnezeu (loan 3, 5). Botezul putea fi săvîrşit şi de diaconi. IKT." 1 ................... ............... ■ ... — ■ Nu avem o formulă a măturisirii de credinţa baptismale din v re ­ mea Apostolilor. S im b o lu l numit a p o s to lic , cunoscut din secolul al II-lea, are probabil la bază o mărturisire de credinţă obişnuită însă din epoca apostolică. El era s c u r t : cuprindea numai adevărurile de credinţă fundamentale ale căror centru îl forma persoana dumnezeiască şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos. . încă înainte de sfîrşitul secolului I. găsim botezul precedat de o pregătire mai îndelungată a celor ce aveau să-l primească. In v ăţătuicr~c^IoT~TtutSTjrSzece~~Ă p o s t o ir i} s ie de drept socotită în prima e i parte (cap. I— VI) un catehism ce cuprindea învăţăturile morale pe c are trebuia să le cunoască şi practice creştinii. Este un învăţămînt simplu, exprimat în cuvintele Evangheliei şi arătînd ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă creştinii. Aceeaşi scriere liă ştiri importanţe^despje săvîrşirea Tainei _Bot ezului. înainte de botez, cel care avea să-l primească trebuia să pos­ tească o zi sau două. Postea de asemenea cel care săvîrşea Botezul, precum «şi alţii dacă pot». Botezul se săvîrşea, cum spune D idahia, de regulă, în apă curgătoare, putîndu-se săvîrşi însă şi în orice âpă. Dacă nu era destulă pentru cufundare, se putea face Botezul prin văr­ sare de apă pe capul celui ce se boteza• Botezul se săvîrşea în numele Sfintei Treimi. Menţiunea că se făcea* «în numele Domnului Iisus», «în numele lui Iisus Hristos», sau «în numele Domnului» (Fapte 2, 38, 8, 1 6 ; 10, 4 8 ; 19, 5) nu este propriu-zis o formulă de botez, ci doar caracterizarea botezului creş­ tin, spre deosebire de altele, ca al ucenicilor lui Ioan. Formula baptis-

04

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

nială în n u m e le S fin tei T r e im i ora doar bine m n o s rn tă rie la MîntuiÎoruT, „însuşi, (Matei 28, 19) şi este cunoscută şi de în v ă ţă tu ra c e lo r d o is p r e z e c e A p o sto li, aşa că nu putea fi îndoială^ sau abatere în această privinţă. ’ Punerea_mîinilor urma botezului si-1 completa. Ea era săvîrşită la început numai de Apostoli_şi era unită cu rugăciunea pentru primirea Sfîntului Duh de către cei botezaţi (Fapte 8, 8 ; 15, 17— 19). Uneori era urmată de manifestarea harismelor. Este inteiesant__c ă _ p u n e r e a mîinilor a impresionat, mai alesL pe Simon’ Magul. care a ceruLxnLbani puterea de a o face si el cu acelaşi efect.ca.jşi Sfinţii Apostoli. Punerea mîinilor cu post şi cu rugăciune esLe considerată şi pen­ tru alte acţiuni de consacrare decît hirotonia clericilor. Pe Barnaba şi pe Saul şi-au pus mîinile, cu post şi rugăciuni, ceilalţi «profeţi şi dascăli», la Antiohia, înainte de plecarea lor in prima călătorie mi­ sionară (Fapte 13, 13, 2— 3). Hirotonia slujitorilor Bisericii se făcea prin rugăciuni şi punerea m îinîfor de către Sfinţii ^Apostoli (Fapte 6, 5^ 14, 14, 23), precedată He~~postire7 Sem nificaţia ei de ___. act_, ....... sfînt, prin care se comunică harul " lui Dumnezeu, o dovedesc si cuvintele S fîntului Apostol Pavel către Timotei despre «harul lui Dumnezeu», cel dat lui «prin punerea mîi_nilor» Apostolului (II Tim. 1, 6), precum şi porunca de a nu se fa c e părtaş la păcatele altora (I Tim. 5, 5, 22). După Sfinţii Apostoli, hiroto­ niile au fost făcute de episcapii-puşi de ei, asiqunndu-se astfel succe ­ siunea apostolică pînă astăzi. Postul este c onstatat, în practica vieţii creştine, legat de acte de cult, din vrem ea Sfinţilor Apostoli. în afară de împrejurările speciale am in li te mai sus, se postea înainte de sfirsituL secolului. I în zilele de m iercu ri şi v in eri, după mărturia în v ă ţă tu rii c e lo r d o is p r e z e c e A pos~ /7>/77VTTT7~Tîr~™™tte «dies stationum», c are le deosebeşte de zilele de posţ ale iudeilor (luni şi joi). Poate că r în zilele de post, creştinii se adunau sT~poi)ljjj_oiilr ghiccd pe care-1 năşim mai tîrziu (sec- III), în unele Biserici, de exemplu în Biserica Africii (Cartagina). Sărbători. Am amintit mai sus, ziua întîi a săptămînii iudaice ca y,i clcT^înTTiTâTrrşi de cult creştin, numită.si «ziua domnească» sau «ziua Domnului)» (Fapte 20, 7 ; I Cor. 16, 2 ; Apoc. 1, 10), în v ă ţă tu ra c e lo r

PERI O A D A IN T II (P IN A LA 324)

95

d o is p r e z e c e A p o sto li o numeşte «ziua domnească a Domnului» (XIV, 1) şi cere creştinilor să se adune şi să săvîrşească sfînta Euharistie în această zi. Semnificaţia ei creştină este subliniată de Sf. Iqnaţiu al Antiohiei ( i îof), care face din ea caracteristica vieţii religioase creş­ tine, zicînd despre creştini că ei «nu sabatizează, ci trăiesc după ziua Domnului» (Ep. M a g n ez ien i IX, I). Sfîntul Iqnaţiu o numeşte ziua în carp a răsărit viaţa noastră, adică a înviat Hristos. Iudeo-creştinii vor fi ţinut la început şi sărbătorile iudaice. Pe cele....rimiă—sarhători mai mari, P astile şi C.inr.izprimpn, cu care coinci­ deau mari evenimente creştine, le-au ţinut de timpuriu şi creştinii, cu noua lor semnificaţie : lnvierea'~ D om nului si P o a o r îr e a S îîn tu lui D uh. STîntuTapostol Pavel aminteşte dc praznicul Cincizecimii (I Cor. 16, 8 ; comp. Fapte 20, 16), iar în discuţiile referitoare la data Paştilor din secolul al II-lea, creştinii se întemeiază pe tradiţia apostolică a săr­ bătorilor. Probabil din secolul III, se serba în O rient, la 6 ianuarie E m tan ia ( ’Ewttpâvsta) numită şi T h eo ta n ia (0eocpâveta) o sărbătoare comună pentru întruparea Domnului şi arătarea Lui, în amintirea naşterii şi b otezului Mîntuitorului şi a descoperirii Sale dumnezeieşti unită cu evenimentul botezării în rîul Iordanului (Matei 3, 16— 17), sărbătoare care a trecut apoi şi în Biserica Romei. Sărbătoarea este menţionată, la începutul secolului al IV-lea, în actul martiric al episcopului Filip de Heracleea (t 304), ca o zi sfînta, dar ea nu era generală. Pentru prima dată, s i a - da spărţit sărhătoarea N aşterii Domnului de c e a a Botezului, serbîndu-se Ia 25 decembrie, în Biserica de Ântiohia, in jurul anului 377^ apoi la Constantinopol, în anul 379, cînd Sfîntul Grigorie de Nazianz a ţinut celebra sa predică f e s t iv ă : «Hris­ tos se naşte, slăviţi-L ! Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L»- (P. G: 36, 311— 334). In cuvîntarea ţinută la 25 decembrie J386 sau 388, la sărbă­ toarea Naşferii Domnului, în catedrala din Antiohia, Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că această strălucită sărbătoare s-a introdus~în R'asarit de aproape zece ani (P. G., 49, 351— 362). Naşterea Domnului- — N atalîs D om ini -.. sau Crăciunul; sărbătorit la 25 decembrie în fiecare an,, a înlocuit sărbătoarea păgînă a solstiţiului de iarnă fn a ta lis so lis), care, din secolul al III-lea, s-a combinat cu sărbătoarea zeului solar Mithra, reprezentantul soarelui pe pămînt (d eu s s o lis in victu s). Hris-

90

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

tos, «soarele dreptăţii», care a adus lumii «răsăritul cel de sus», a în­ vins păgînismul greco-roman şi mithraismul. 3. V iaţa creştină stă în strînsă legătură cu credinţa si cu cnlt.nl. care era centrul şi manifestarea ei cea mai frumoasă şi mai edifica^ loare. Creştinii- tm iau- o - v i atĂ nniiă~-JW a 4ăT-HSw e r i.oaili moral şi iudais­ mului si păqînismului. Spre deosebire de legalismu] iudaic formalist şi cauzuist, care-şi făcea merite din cunoaşterea şi observarea unor prescripţiuni, ce se numărau cu sutele, ca şi de imoralitatea păgînă, creştinismul punea preţ pe curăţia sufletească, pe iubire, pe bună­ tate, pe sinceritate, pe răbdare, pe milă, pe caritate şi evita orice plă­ cere unită cu păcat. Aşteptarea revenirii Domnului întărea mnlt hotărîrea primilor creştini, de a fi găsiţi pregătiţi pentru primirea Lui. «AdumTţi-vă dsy,‘ z icea T ln v ă ţă tu ra c e lo r d o is p r e z e c e A p o sto li, căutînZ cele de trebuinţă sufletelor voastre, căci nu vii va folosi tot timpul credinţei voastre, dacă nu veţi fi desăvîrşiţi în ultimul moment» (X V I,'2). Cu preceptele ce învăţau şi cu exemplele ce aveau, creştinii re a­ lizau o viaţămorâTă~Ue~o~Trumuseţe necunoscută oină atunci. Ei trăiau in dragosTe, 'îfl~pace,"'T'ri cumpătare, se. îndemnau si se ajutau la c e le bune. & ]e§^mr^spîrau la sfinţenie şi se numeau «sfinţi», ca de exemplu «sfinţii din Ierusalim» (Rom., I b , 2b— 26), Biserică ' creştină era, după Sfîntul apostol Pavel, «trupul lui Hristos», cr'eşUnli' erau*-«macTuTafele» Lui. Sfinţit prin botez, prin punerea mîinilor penlnr^rimTxee^^ , pm TSfînta Euharistie, trupul creştinului devine «templul Sfîntului Duh» şi nu trebuie să fie întinat prin păcate (I Cor. 3, 16). Adunarea adesea pentru cult şi învăţătură, cunoaşterea creştini­ lor între ei, supravegherea conducătorilor comunităţii, citirea cărţilor sfinte, conştiinţa demnităţii creştine, simţul răspunderii morale, ridi­ cau mult nivelul vieţii creştine faţă de al lumii celeilalte. E l a n u l de credinţă şi de dreptate. cn_ care.credincioşii "de la Ierusalim au reali'/jiLcoinnnilatea benevolă a bunurilor, caracterizează sentimentul k)r iisli bl if)(| r.i fie. P entru v ia la c r e ş tin a . M. S i m o n , L a c iv ilis a tio n d e ¡’A n tiq u ité e t Ie c h r is tia ­ n ism e, l’.irr., 10'/:'. R o ( | c r G r y s o 11, L e m in is tèr e d e s fe m m e s d a n s ¡’E g lis e a n c ie n n e , G em blaux, 1972. ' E t li e r i e, J o u r n a l d e v o y a g e , te x te latin... et trad uction par H élène P étré, Paris, 1971.

A.

II a n i m a

11

, L a v ie q u o t id ie n n e d e s p r e m ie r s c h r é tie n s , Paris, 1971.

PER IO A D A IN T I I (P lN Ä LA 324) J.

L e i p o 1 d,

D er s o z ia le G e d a n k e in d e r a ltc h r is t lic h e n K ir c h e , neu e Aufl.,

1970. J . S c h m i d t , C h r é tie n s d e s p r e m ie r s s i è c le s , Paris, 1967. A. J a u b e r t, L e s p r e m ie r s c h r é t ie n s , Paris, 1967. J . M. H o r n u s, E v a n g ile e t L a b a ru m . E tu d e su r l ’a ttitu d in e d a C h ristia n ism e p rim iţii d e v a n t l e s p r o b lè m e s d e l'Etat d e la g u e r r e e t d e la v i o l e n c e , G en ève, 1960. A n n e-M a r i e l a B o n n a r d i è r e , C h r é tie n s d e s p r e m ie r s s i è c le s , Paris, 1957. O s c a r C u l l m a n n , D ieu e t C é s a r , N euchâtel, Paris, 1956. J . G o r d o n D a v i e s , S o c ia l L ite o t e a r ly C h ristia n s, London, 1954. I d e m , D aily L ite in th e e a r l y C h u rch , London, 1952. H. v o n C a m p e n h a u s e n , K ir c h lic h e s A m t u n d g e i s t l i c h e V o lm a c h t in d e n e r s t e n d r e i Ja h r h u n d e r te n , Tübingen, 1953. L é o n H o m o , D e la R o m e p a ïe n n e à la R o m e c h r é t ie n n e , Paris, 1950. A. B a u d r i l l a r t , M o e u r s p a ïe n n e s , m o e u r s c h r é tie n n e s , 2 vol., Paris, 1937. I d e m , L a c h a r it é a u x p r e m ie r s s i è c l e s d u c h r is tia n is m e , 2 vol., Paris, 1929, 1936. D o m . H. L e c 1 e r c q, L a v i e c h r é t ie n n e p rim itiv e, Paris, 1928. I d e m , art. C h a rité, in «Dict. d A rch é o l. chrét. et de Lit.», t. III, 1, Paris, 1913, col. 598— 653. J . M a u q u o y , L e c h r is tia n is m e et l' e s c la v a g e a n tiq u e , L ü ttic h (Liège), 1927. A. K a t z, C h risten tu m u n d S k l a v e r e i , W ien, 1925. . In lim b a ro m â n ă MI. P. S. M itro p o lit A n t o n i e P l ă m ă d e a l ă , B is e r ic a s lu ji­ to a r e , în S lîn ta S crip tu ră , in S fîn ta T r a d iţ ie ş i în t e o lo g ia c o n te m p o r a n ă , în «Studii T e o lo g ice», X X IV (1972), nr. 5— 7, p. 325 623. P. P r e s c u r e , D octrin a m o r a lă a P ă r in ţilo r a p o s to lic i, în «Studii Teo lo g ice», X V (1963), nr. 9— 10, p. 541 ş.u. Drd. N. V o r n i c e s c u, P rin cip ii p c d a g o g i c e în p e d a g o g ia lu i C le m e n t A le x a n ­ d rin u l, în «Studii T eo log ice», IX (1957), nr. 9— 10, p. 726 ş.u. Pr. prof. L i v i u S t a n , In s titu ţiile d e a s is te n ţă s o c ia lă în B is e r ic a v e c h e , în «O rtodoxia», IX (1957), nr. 2, p. 259— 279. Drd. S t e f a n A l e x e , V ia ta c r e ş t in ă d u p ă b ă r b a ţ ii a p o s to lic i, în «Studii T e o lo ­ gice», V II (1955), nr. 3— 4, p. 223 ş.u. Pr. G h. 1. S o a r e , B is e r ic a şi a s is t e n ţ a s o c ia lă . D octrin a ş i o r g a n iz a r e a în p r i­ m e l e ş a s e s e c o l e , Bucureşti, 1948. P en tru r e lig ia z eu lu i s o la r M it lira. M. J . V e r m a s e r n , C o r p u s in sc rip tio n u m e t m o n u m en to ru m r e lig io n is m it h r ia c a c , t. I, H agae, 1956 ; t. II, 1960. G. L e a s e, M ith raism a n d C h ristia n ity . B o r r o w in g s a n d T r a n s fo r m a tio n , A u is tie g u n d N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt , t. 23, 2, Berlin, N ew Y ork , 1980, p. 1306 — 1332. U g o B i a n c h i , M y s te r ia M ith rae, Leiden, 1970, X X V II- -1006 p. L e r o y A. C a m p b e l , M ith r a ic I c o n o g r a p h y a n d I d e o lo g y , Leiden, 1968. F r . C u m o n t, L e s r e lig io n s o r ie n t a le s d a n s l e p a g a n is m e ro m a in , 4-e éd., Paris, 1929.

în

PERSECUŢIILE

Cauzele generale. Legislaţie, procedură, pedepse * Propagarea creştinismului a întîmpirmt. de la început unele piedici şi greutăţi. La Ierusalim, Apostolii au avut dc suferit arestări, am e­ ninţări, închisoare, bătăi din partea sinedriului, care le-a interzis de repetate ori să mai vorbească despre Iisus Hrislos. Comunitatea^ creş­ tină a avut martiri dintru început : pe diaconul Ştefan, pe' apostolul Jacob al lui Zevedeu şi pe creştinii cei prigoniţi «pînă la moarte» de Sam. In afarâ de Palestina, creştinismul a cunoscut opoziţia multor iuHmi . . ■ ....... . ............. — — -------- - — — - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -— ---------------------- - - - - - - - - - - - - --clei care porneau prigoană contra lor (Fapte 13, 45, 5 0 ; 14, 19; Í7, 5— 8, 13). Sfîntul Apostol Pavel a avut mu 11 de suferit din partea lor ş i.a fost de cîteva ori în pericol de moarte (Tî Cor. 1!, 23— 27)'. Pe lîngă măsurile luate de ei înşişi, iudeii denunţau uneori pe Apostoli mulţimii sau autorităţilor romane, ca să-i pedepsească (La Corint,, lui Gallion, vezi Fapte 13, 50 ; 17, 12— 13). Cauzele prigoanelor din partea iudeilor se cunosc şi se înţeleg din capitolele anterioare. îndepărtarea creştinilor de sinagogă, în dias­ pora, despărţirea lor de iudeii angajaţi în războiul iudaic, de agitaţia iudai'/.miilor, au făcut să crească şi mai mult ura contra lor. A ce a stă ură s-a .maniieslat fie prin persecuţii sînqeroase, ca uciderea lui Iacob «frateie j)oinnn~ITTT>r şi a altora sub Bar-Cochba, fie prin^ calomnii şi b a tjo ­ curi la adresa Ini li.sus Hrislos, fie prin blesteme în rugăciunea Şmoneesre, !ie prin ai uza|ii împotriva creştinilor, motiv pentru care Tertu­ lian numeşte sinagogile mai tîrziu «fontes persecutionum» (A d v ersu s G n o stico s, IX). * C a p ito l re d a c ta t do P r. prut. lo a n R ăm u rean u

P ERSECU ŢIILE

ÎOÎ

Din partea unor păgîni, Sf. apostol Pavel a smerit de asemenea atacuri, care i-au pus viaţa în pericol (Fapte 16, 19— 40 • la Efes, 19, 23— 41). Cauza acestor ieşiri violente contra Apostolului era interesul material al unor păgîni, care trăiau speculînd superstiţia poporului (fa­ bricarea de obiecte de cult şi idoli, vrăji, magie, ghicit). Cit priveşte autoritatea romană, ea a procedat l e g a l ; fie că nu a dat urmare cererii iudeilor contra creştinilor (la Corint), fie că a scos pe Apostoli din pericol (la Filipi, Efes şi Ierusalim). Persecuţiile propriu-zise, cele îndurate de creştini din partea mulţim ii’păgîne şi a autorităţilor romane^-au-fosi mult, mai grele, de lungă clurăţa~~şi au pus uneori Biserica în grea cumpănă. Persecuţiile sîngeroase_au-Ma^e:g ttt-aib-JVero (54— 68) si ..aoi-dufat. pî^ --la-âiir:e p u ^ lului al IY=lea^-Pjin.-ed]'ctul de la Milan din ianuarie 313, C on stan tin c e l MajQ__ţ3Q£— g^ZL-pline capăl... persecuţiilor în Imperiul^ roman. Persecu­ ţiile n-au fost continui, dar au ţinut ceva mai mult de jumătate din timpul de la 64 la 313. Persecuţiile sînt numite de obicei după împăraţi. Numărul lor n-a fost socotit acelaşi la cei vechi. Lactanţiu socoteşte şase, Sulţriciu Sever nouei, Augustin şi Paul Orosiu zece. După caracterul şi gravi­ t atea lor, persecuţiile se pot împărţi în două sau trei perioade. înainte de împăxaJ-t4J- -Dftf'i.i.i ._(-9/iq— 951), pnrcpmţiilp au fost in c id e n ta le şi l o ­ c a le , Inccpînd cu împăratul Deciu. e J e a ^ devenit ,sis te m a tic c si a e n e r a îe . adică se aplicau printr-un e d ic t imperial în tot Imperiul roman. La începutul primei perioade, dc la Nero şi pînă la Dom iţi an (81— 96), creştinii au fost socotiţi o secta iudaică si confundaţi cu iudeii. _De la Domiţian înainte, ei sînt deosebiţi de iudei şi persecutaţi ca religie nouă şi nepermisă (r e lig io illicita). Din alt punct de vedere, domnia lui Septimiu Sever (193— 2L1) se poate socoti de asemenea ca un moment nou în istoria persecuţiilor, prin interzicerea prozelitismului creştin. Pînă la Deciu, creştinii au fost urmăriţi mai mult din iniţiativa mul­ ţimii păgînc sau a unor guvernatori ; de_la Deciu însă, persecuţiile sînt dezlănţuite de autorităţile romane şi dobîndesc un caracter geneTiTT In secolul I, legislaţia persecutoare e nesigură şi necunoscută. De la Traian (98— 117), se aplică de regulă la judecarea creştinilor rescripto

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A L Ă

102

imperiale. R escrip tu l este o dispoziţie oficială, provizorie şi limitată, care se aplica într-o cetate sau o provincie, nu în întregul imperiu. De la Deciu, creştinii sînt urmăriţi pe baze de edicte speciale. Edic|uj_era o adevărată lege de stat, cu aplicare generală şi obligatorie. Pînă la Deciu, situaţia creştinilor a depins mai mult de dispoziţia po­ porului şi a autorităţilor locale. Deciu este cel dinţii împărat roman care a promulgat un edict de persecuţie generală contra creştinilor, c e s-a aplicat în tot Imperiul Roman. De acum înainte, statul roman însuşi face încercarea de a distruge Biserica. în tot timpul de două secole şi jumătate de persecuţie, creştinismului fost socotit religie nepermisă — r e lig io M icită. Totuşi, unii împăraţi, cum a fost Gălbenuş (260— 268) şi unii guvernatori de provincie au avut faţă de creştini o atitudine care m ergea de la indiferenţă pînă chiar la bunăvoinţa. Cauzele generale ale persecuţiilor A cestea au fost de mai multe feluri : a. Cauze religioase. Creştinismul era o religie nouă, monoteistă, mo­ rală, absolută, pe cînd păqînismul era o religie veche, politeistă, idolatră^ decăzută. Contrastul era evident şi esenţial. Paginii nu aveau înţelegere pŞrDăTo' religie fără temple,^făra^Teprezentări plastice (idoli), fără zei şi jertfe. Romanii tolerau celelalte religii, chiar iudaismul, dar în creş­ tinism vedeau «o su p ers tiţie n o u ă şi r ă u îă c ă to a rc » (Suetoniu), o religie suspectă, care voia să înlăture pe toate celelalte şi întîmpina de aceea ........ni imiii ------ ------ --

ura

Liiluror.

Credinţa creştină era socotită o apostasie de la religia strămoşeas??t7~âToTsin7n î ^ Necunoaşterea şi neînţelegerea învăţăturii creştine, mai ales întruparea lui Dumnezeu, învierea morţilor, şi a cul­ tului, ducea l.i răstălmăciri şi la acuzaţii grave care făceau din creşti­ nism nn rull s e n e i şi periculos, magie, farmece, o caricatură religioasă. S e impuIg_xxQsi.iniIor ¡cn:~y-/l(rr> Xptaxtavwv, In tr o d u c e r e , tex t, t r a d u c e r e şi c o m e n ta r ii ('EXX^vec IIotÉpEC 'ïïv.v-l'yna’r ), T esalo n ic, 1978. H e r b e r t M u s u r i l l o , T h e A c ts o l th e C h ristia n M artyrs, O xford, 1972, r e ­ tip ărită în 1979, T e x t grec şi latin la unele, cu trad u cere enţileză. R u d o l f K n o p f - G u s t a v K r ü g e r , A u s g e w ä h lt o M ä r ty r e r a k te n , 3-e A u fla­ ge, Tübingen, 1 9 2 9 ; V ie rte A uflage von G. Ruhbach, Tübingen, 1965, te x t grec şi latin la unele. D. R u i z B u e n o , A d a s d e l o s m a r tir es, te x t g r e c , cu traducere spaniolă, M a­ drid, 1962. G. L a z z a t i, G li s v ilu p p i d e la le t te r a t u r a su i m a rtiri n oi p rim i q u a ttr o seco li,. Torino, 1956. T h . R u i n a r t , A d a p rim oru m m ar ly rum , s in c e r a c l s e le c t a , R atisbon ae (R e((riisburg), ed. 2-a, P aris, 1839, te x t latin. A. 1 1 a in m a n, L a G e s t e du sa n g , T e x te fran çais av e c Introduction par H. DaDM'l-Uops, Paris, 1953. T rad u cere italian ă de E lena C ontucci, sub titlu l: L a G e s ta d e î m artiri, M il,mo, 1958. I> i c r r (> Il o n o z i n, L a G e s t e d e s m a rty rs, Paris, 1935. V . M o n r (' ,i u x, La v r a ie lé g e n d e d o r é e , Paris, 19 38. r) o in II. l . i ' c l i ' r c q , L e s m arty rs, 14 vol., Paris, 1902— 1911, trad. franc. in l i m l m r o m â n ă : Pr. Prof. l o a n R a m u r e a n u , A d o le m a r tir îc e , Bucureşti, 1982, cu bog.il,'i bibliografii-, p. 360 — 370 şi la fiec a re a ct m artiric. S t u d ii: II. I ». S l ii v e r, C h r is tc n w e r io lg u n g im R ö m is c h e n R e ic h , I h r e H in terg rin d e u n d V oiijrn , Düsseldorf, 1982. D. L. .f o n i‘ s, C h r i s t i m u l y a n d t h e R o m a n Im p e r ia l C ult, în A u fs tie g u n d N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt, t. 23, 2, Berlin, N ew Y ork, 1980, p. 1023— 1118. K u r t A 1 a n (I, Das V e r h ä ltn is v o n K ir c h e u n d S ta a t in d e r F rü h z eit, în A u fs tie g und N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt, t. 23, 1, B erlin, N ew Y ork, 1979, p. 61— 246.

PERSECU ŢIILE

109

R. K l e i n , D as fr ü h e C h riste n tu m im r ö m is c h e n S ta a t, D arm stadt, 1971. A. H a m a n n, L a v i e q u o tid ie n n e d e s p r e m ie r s c h r é t ie n s a u I I - e s i è c l e (95— 197), Paris, 1971. J . M o r e a u , D ie C h r is t e n v e r lo lg u n g im R ö m is c h e n R e ic h , 2-e A ufl., Berlin, 1971. T r a d u c e r e d u p ă e d iţ ia f r a n c e z ă : La p e r s é c u tio n d u c h r is tia n is m e d a n s T E m pire ro m a in , Paris, 1956. A. W l o s o k , R om u n d d ie C h riste n . Zur A u s e in a n d e r s e tz u n g z w is c h e n C h r is ­ ten tu m u n d R ö m is c h e n S ta a t, Stuttgart, 1970. M. M é s 1 i n, L e C h r is tia n is m e d a n s 1'E m p ire ro m a in , Paris, 1970. C. L e p e 11 e y, L 'E m pire r o m a in e t l e C h ristia n ism e, Paris, 1969. W . H. C. F r e n d , M artY rd om a n d P e r s é c u tio n in th e E a r ly C h u r ch , 2-nd ed., ■Oxford, 1968. H. G r é g o i r e , P. O r g e l s, J. M o r e a u e t A. M a r i e q, L e s p e r s é c u * tio n d a n s T E m p ire ro m a in , 2 -e éd., în «M ém oires de l’A cad ém ie ro y a le de Belgiqu e», C lasse de L ettres et de S cie n ce s m orales et politiques, 56, B ru x e lle s, 1964, nr. 5, p. 5— 187. H. v o n C a m p e n h a u s e n , D ie I d é e d e s M arty riu m s in d e n a lte n K ir c h e , 2-e A ufl., Tübingen, 1964. J. Daniclou e t H. Marrou, N o u v e lle h is t o ir e d e ¡'É g lise I. D es o r i­ g in e s à G r é g o ir e le G ran d , P aris, 1963, p. 112— 1 2 7 ; 169— 1 9 0 ; 238— 2 4 1 ; 263— 276. L é o n H o m o , L e s e m p e r e u r s r o m a in s e t l e C h ristia n ism e, Paris, 1961. F. v a n d e r M e e r e t C h r i s t i n e M o h r m a n n , L ’É g lis e d e s m arty rs, 30— 313. C o n tin u a tio n d e l'A tla s d e V A n tiqu ité c h r é tie n n e , Paris, B ru x elles, 1960, p. 3 3 — 216. M. L o d s, C o n fe s e u r s e t m a r ty r s s u c c e s s e u r s d e s p r o p h è t e s d a n s l'É g lise d e s tro is p r e m ie r s s iè c le s , N eu châtel, Paris, 1958. F. E. A d c o c k ş i c o l a b o r a t o r i i , R ö m is c h e s W e lt r e ic h u n d C h risten tu m (H is to ira M undi, IV ), Bern, 1956. H. D a n i e 1-R o p s, A p ô t r e s e t m a r ty rs, Paris, 1956. V . M o n a c h i n o , I l io n d o g iu r id ic o d e l l e p e r s e c u z io n i n e i p rim i d u e s e c o li, Rom a, 1955. J . V o g t , C h r is te n v e r fo lg u n g . I (h isto risc h ). B ew e rtu n g d u r c h H e id e n u n d C h r is ­ ten , «R eallex ik o n fur A n tik e und C hristentum », Bd. II, Stuttgart, 1954, col. 1159— 1208. H. L a s t, C h r is te n v e r fo lg u n g (ju ristic h ), ibidem, col. 1208— 1228. L. d e R e g i b u s , P o litic a e r c lig io n e d a A u g u sto a C o n sta n tin a , G enua, 1953. A. G r a b a r, M arty riu m , R e c h e r c h e su r l e c u lte d e s r e liq u e s e t l'art c h r é t ie n a n tiq u e , t. I— II, Paris, 1943— 1946. E. G ü n t h e r , M arty rs. D ie G e s c h ic h t e e in e s W o r te s , G ü tersloh, 1941. H. L e c l e r c q , art. P e r s é c u tio n s , în «Dict. d'arch. chrét. et de lit.», t. X IV , 1, P aris, 1939, col. 523— 594. I d e m , D roit p e r s é c u te u r , i b i d e m , t. IV , Paris, 1921, col. 1565— 1648. H. D u c h e s n e , L e s o r ig in e s du c u l te d e s m a rty rs, 1-e éd., P aris, 1933. A. E h r a r d, K ir c h e d e r M ä r ty r er , M ünchen, 1932. H.

D e l e h a y e , L e s o r ig in e a u x du c u lt e d e s m a r ty rs d a n s l'a n tiq u ité, B ru x elles,

1927. P. A l l a r d , L e c h r is tia n is m e c l YE m p ire ro m a in , d e N é r o n à T h e o d o s e , 9-e Paris, 1925. Prof. T e o d o r M. P o p e s c u, C a u z e le p e r s e c u ţ iilo r d in p u n ct d e v e d e r e i s ­ t o r ic ş i p s ih o lo g ic , în lim ba n e o -g re acă, A tena, 1922.

110

IST O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

Persecuţiile pină Ia împăratul Comod (anii 64— 192) * 1. .Primul împărat persecutor e socotit Nero (54— 68). înaintaşul lui,. C lau d iu ( 4 i — 54) a luat o măsură care a atins indirect pe creştini : el a alungat din Roma pe iudei in anul 49, pentru tulburările ce se pro­ duceau între ei din cauza lui «C hrestu s», în care s-a văzut persoana lui Hristos : «Judaeos impuîsore Chresto assidue lumultuantes Roma expulit» (Suetoniu, V ita C lau dii, 25, 4). N e r o , foarte tînăr, era un împărat vicios şi vanitos. Domnia lui a fost o continuă criză politică şi un spectacol revoltător. Nemulţumirea, contra lui creştea şi izbucnea în comploturi, pe care el le înăbuşea în sînge. Cea mai m are nemulţumire a fost la anul 64, cînd Roma a fost mai mult de jum ătate distrusă de un incendiu, izbucnit la 19 iulie, ca re a îngrozit şi revoltat populaţia. C auza incendiului nu se cunoaşte, dar opinia publică socotea v i­ novat pe Nero, care, cu vanitatea sa de artist închipuit, ar fi voit să admire un spectacol unic şi să construiască o capitală nouă şi măreaţă. Ca să potolească furia mulţimii, Nero a abătut acuzaţia asupra creşti­ nilor, contra cărora a început o violentă prigoană. Nefiind dovediţi autori aî incendiului, ei au fost totuşi condamnaţi ca duşmani publici, oameni periculoşi prin «superstiţia» lor (august 64). Persecuţia ,a fost de o cruzime înspăimîntătoaro, potrivită cu n e­ bunia împăratului şi cu fanatismul poporului înfuriat. Istoricul Tacit spune că unii creştini au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi slîşiaţi de cîini, alţii răstigniţi, alţii unşi cu răşină şi arşi pe rug de vii, lmninînd noaptea grădinile lui Nero, care da spectacole de curse. Aci'sle scene de groază au rămas neşterse în amintirea creştinilor. Din vorhoa tradiţie bisericească, se ştie că au murit sub Nero, la Roma^ Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, foarte probabil în anul 67. După m ăr­ turii creştini- şi păgîne, numărul victimelor a fost mult mai mare. Tacit vorbeşte do o mu Iţi me uriaşe — in g en s m u ltitu d o, iar Clement Roma­ nul de o mare mulţime de creştini —- ttoXo ir^Oo? extax-cuiv. Unii scri­ itori creştini crod că Nero a dat un decret prin care interzicea creşti* C a p ito l re d a c ta t de Pr. prof. Io a n R ăm u rean u

PERSECU ŢIILE

111

nismul, concretizat în formula «nori lic e t e s s e v os» , num it «Institutum N eion ia n u m » (Tertulian, A p o lo g e tic u m , II, 4 ,- Sulpiciu Sever, H isto ria sa c ra , II, 29 ; Paul Orosiu, f î is t o r i a e a d v ersw T p a g a n o s, VII, 5). Se crede că persecuţia s-a limitat la creştinii din Roma, dar o dată începută, ea expunea pretutindeni pe creştini la prigonire din partea paginilor. 2. Domîţian (81— 96), fiu al lui Vespasian, era un om.ambiţios, egoist, gelos, răzbunător şi răutăcios. El este cel dintîi împărat roman care s-a autodivinizat, numindu-se «dom in u s a c deu s». Domiţian a tins să cen­ tralizeze administraţia Imperiului şi să-l facă o monarhie absolută. B ă ­ nuitor şi despotic, el a prigonit pe iudei, pe creştini şi chiar pe filozofi şi matematicieni (astrologi). Cauzele persecuţiei lui contra creştinilor par a fi mai multe. Una a fost refuzul creştinilor de a plăti «iiscu s ju daicu s», adică impozitul perceput de la iudei, după dărîmarea templului din Ierusalim (70). Cu_ acest refuz, creştinii se arătau a nu fi iudei şi deci pierdeau dreptul de toleranţă, de care se bucurau aceştia. De la istoricul Dion Cassios, se mai ştie că persecuţia a lovit pe unii acuzaţi de «ateism», acuzaţie adusă de obicei creştinilor, sau de moravuri iudaice, de inerţie, de «urzire de lucruri noi» (m o lito r e s rcru m n ovaru m ). Persecuţia a atins persoane nobile, între care şi pe unele rude ale îm păiatului: pe vărul lui, F la v iu s C lem en s şi pe soţia acestuia Flavia D ojn iţilla ; pe fostul consul A c iliu s G la b rio şi pe mulţi alţii, pe care Domiţian îi ura sau îi bănuia de opoziţie. Rangul lor social îi făcea suspecţi împăratului, care îşi temea tronul, mai ales de creştini. După o ştire luată de Eusebiu de la Hegesip, Domiţian, auzind despre împă­ răţia aşteptată de creştini, a chemat din Palestina pe nepoţii lui Iuda, zis ««fratele Domnului» (frate cu Iacob cel Mic), ca urmaşi ai lui David şi rude ale lui Iisus Hristos, şi i-a întrebat despre ocupaţia şi averea lor. Convingîndu-se din înfăţişarea lor, că sînt oameni muncitori şi liniştiţi, i-a lăsat liberi. După tradiţie, a suferit şi Sfîntul Evanghelist Ioan, fiind exilat în anul 96 în insula Patmos. Ştirea că a fost dus întîi la Roma şi aruncat într-un vas cu ulei fierbinte nu e verosimilă. Persecuţia lui Domiţian a fost un act de capriciu de scurtă durată, Ia sfîrşitul domniei lui (95— 96). El a fost ucis în urma unui complot. Noul împărat N er v a (96— 98) a graţiat pe cei condamnaţi de Domiţian şi n-a luat în consideraţie acuzaţiile aduse creştinilor.

112

IST O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

3. Traían (98—-117), urmaşul lui Nerva, avea calităţi rare şi se bucura de mare încredere şi cinste. Era un bun soldat şi administrator, c urajos, inteligent, muncitor, hotărîtT conştiincios şi drept, preocupat de ordine şi de binele obştesc. Epoca Antoninilor, inaugurată cu domxuaTui şi terminată cu Marcu Aureliu, de fapt cu fiul acestuia, Comod (180— 192) este socotită cea mai fericită în istoria Imperiului roman. Deşi bun şi drept, Traian a fost un împărat persecutor. El a reînnoit legea contra eteriilor şi a dat cei din ţii r e s c r ip l c a r c s e p ă strea z ă , privitor.Ja procedura faţă de creştini. împrejurările în care s-a dat acest rescript sînt deosebit de interesante pentru istoria persecuţiilor şi pentru situaţia creştinilor în stat. Guvernatorul Bitiniei şi Pontului, Pliniu c c l 7 înăr, între 111— 112, a trimis împăratului un raport în formă de scrisoare asupra situaţiei din provincia sa, în care creştinii erau numeroşi, întinzîndu-se chiar la sate. Păgînii se plîngeau că din cauza lor templele se goleau, că nu se mai vindeau animale pentru sacrificii, că se neglijau sărbătorile, şi cereau guvernatorului masuri împotriva lor. Pliniu cel Tînăr a ares­ tat, a anchetat, a pedepsit sau a eliberat un număr de creştini, dar mul­ ţimea lor, faptul că nu se dovedeau pe seama lor crime prevăzute de legi şi că primise denunţuri anonime contra lor, l-a făcut să scrie împăjatului şi să ceară instrucţiuni către anul 111— 112. Traian a răspuns printr-o s c r is o a r e cu caracter de rescript, consi­ derată prima reglementare cunoscută a judecării creştinilor. El nu dă o normă generală de procedură, dar stabileşte : creştinii să nu fie cău­ taţi din oficiu, ceea ce arată că nu-i socotea periculoşi şi vinovaţi de crim e ; dar cînd sînt denunţaţi şi dovediţi a fi creştini, să fie pedepsiţi ■clacă nu apostasiază, sau lăsaţi liberi dacă se leapădă de credinţă (c o n q u ir n u li non s u n t : si d eîera n tu r et argu an tu r, p u n ien d i sunt). Cît priveşte denunţurile anonime, împăratul ordonă să nu se ţină seama de ele, noii inel demn pentru epoca lui (n ec n o ştri s a e c u li est). în rezumai, această jnrisprudenţă se poate fixa în principiile urmă­ toare' : a) CrrşUnii nu trebuie să fie căutaţi din o ficiu ; b) pedeapsă celor cc' n'luy.a sacrificiul zeilor,- c) iertare pentru creştinii care apos­ tasiază de la I Iris!os ,■d) respingerea denunţurilor anonime. Rescripta] lui Traian către Pliniu nu schimbă situaţia creştin ilor; din contra, stabilea legal penalitatea lor, nu pentru crime de drept

PERSECU ŢIILE

comun, ci pentru nume. împăratul aducea doar unele precizări privi­ toare la modul de a proceda faţă de creştini. Din punct de vedere ju ­ ridic, situaţia creştinilor rămînea nesigură şi echivocă : deşi nu tre­ buiau urmăriţi din oficiu, puteau fi pedepsiţi dacă erau denunţaţi şi dovediţi. Rescriptul lui Traian era astfel o «jumătate de măsură». El voia probabil să procedeze cu blîncleţe, dar rescriptul era în fond aspru şi contradictoriu. Numai interzicerea denunţurilor anonime uşura oare­ cum situaţia creştinilor. Tertulian (A p o lo g e lic u m , II, 6— 9) a caracteri­ zat în cuvinte pline de ironie inconsecvenţa rescriptului lui Traian. Deşi contradictoriu, rescriptul a rămas normativ pentru împăraţii următori. Persecuţia a făcut martiri şi în alte provincii. Mai cunoscuţi sînt e p;scc iul i n ’ u, j al A n lio h ie i, care a fost dus la Roma şi aruncat la fiare > lu lu tarh (f 120— 125), iar întemeietor A m m on iu s Sciccas (ţ c. 240), ca profesor alexandrin, pe care l-a audiat şi Origen. Sistemul neoplatonic l-a consolidat elevul lui Ammonius Saccas, [ P lotin (c. 205— 270), un egiptean, care a studiat în Italia. El a scris E n n e a d e le , şase serii de cărţi, cîte nouă lucrări în fiecare serie, deci 54 de cărţi, în care ia atitudine contra s c e p t ic is m u lu imaterialisimilui şi gnosticisrouluiTPTotin trăia ca un ascet şi urmărea să aibă şi să înveţe nu numai cunoştinţe filozofice-religioase, ci să ducă şi o viaţă morală. Pentru aceasta el era mult respectat de adepţii săi. Elevul lui Plotin a fost P orîiriu din Tir (t 304, la Roma), despre care se crede că a fost un timp creştin. El a combătut creştinismul di­ rect, cu ură şi cu palimă, într-o scriere intitulată K a i i Xpiotiavffiv =

742

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LĂ

« C on tra creştin ilo r» , în 15 cărţi, compusă între anii 290 şi 300. în această lucrare, Porfiriu adună toate cele spuse înaintea lui de Filostrat şi de Cels împotriva creştinilor. El atacă sistematic creştinism ul,. îndeosebi Sfînta Scriptură şi învăţăturile religiei creştine, cantînd contraziceri în­ tre Vechiul şi Noul Testament, precum şi între apostolii Petru şi Pavel, contraziceri pe care le-a folosit în sec. X V III— X I X critica protestantă raţionalistă. Porfiriu combate minunile şi învierea Mîntuitorului, v eşni­ cia pedepselor iadului, răstălmăceşte viaţa lui lisus I. Iristos şi opune creştinismului adevărurile filozofice şi un păgînism epurat de mituri. Tot atît de violent a atacat creştinismul, cu insulte şi neadevăruri, filozoful neoplatonic H ie ro c le s , guvernatorul BiLiniei şi apoi al Egiptului. El a scris AoŢot cpiXaX^Qei? upoţ xpwttavou? = «C u vin te iu b ito a r e d e a d e v ă r c ă tr e creştin i» , la 303, în care adună toate calomniile spuse de Cels, Filostrat şi Porfiriu contra creştinismului şi înjoseşte persoana lui lisus Hristos, punîndu-L mai prejos de Apollonius de Tyana. Elevul lui Porfiriu,^ Jam bU cj(Jamblichus Ţ 333) a combătut de ase­ menea creştinismul. Tot atît de violent a atacat creştinismul împăratul Iu lian A p o sta tu l (361— 363), în tratatul Kgcto tcuv TaXilamv = «C on tra G a lilee n ilo r» , cum. numea el în derîdere pe creştini. Au mai combiilut creşiiniismyd, în s e ­ colul al IV-lea, retorii şi sofiştii: L ib a n iuh, ţlim e r iu ş iT h e m is t iu Prin pretenţia sa de superioritate, prin împrumutul său de idei şi mai ales prin caracterul său jilozqficp-religios, neoplatonismul a. făcut o serioasă concurenţă creştinismului şi mult rău Bisericii creştine. împotriva creştinilor, păgînii foloseau de asemenea, ca şi iudeii, s c r ie r ile orîicej, ale lui F ilo n A lex an d rin u l, pe cele numite ale lui H erm es J'iism cg isto s, precum şi o r a c o le le p ă g în e. 2. Cultul martirilor. Din epoca persecuţiilor, Biserica a moştenit cul­ tul nuntirilor. Istoricii raţionalişti l-au socotit o imitaţie a cultului mor­ ţilor şi ('roilor clin păgînism, pe baza unor asemănări exterioare şi de formii, piiviloiire la înmormîntarea, pomenirea, cinstirea şi invocarea Sfin­ ţilor. ("uliul nmrlirilor a ieşit ca o manifestare firească din vrednicia martirilor şi din croclinţa creştină. Ei au suferit, cu un curaj uimitor, ţoale torturile şi pedepsele imaginate de fanatismul şi brutalitatea unei lumi care ura pe creştini şi pentru care viaţa lor nu preţuiau nimic. La

PERSECU ŢIILE

143

suferinţele fizice se adăugau cele morale, pentru ai lor. Martirii le-au suportat cu un eroism unic, care a forţat chiar admiraţia paginilor. Atitudinea lor morală în faţa morţii era de asemenea vrednică de toată lauda. Ei mureau cu bucurie, fără revoltă, fără orgoliu, modeşti, convinşi, încrezători în dreptatea c auzei lor sfinte, senini, rugîndu-se. Atitudinea sufletească a martirilor, efectele martiriului i-au dat pentru credincioşi valoare apologetică. Creştinii au văzut în el pe drept o dovadă a puterii dumnezeieşti, a credinţei lor. Curajul martirilor a adus pe mulţi păgîni la creştinism : «Semen est sanguis christianorum» = «sîiiqeJe creştinilor este ca o sămînţă», scria Tertulian (A p o lo g e ticu m , 50, 13). j Rabdarea riiai presus de puteri a creştinilor se explica prin cre ­ dinţa lor. Creştinii ştiau că suferă pentru Iisus Hristos şi că sînt asistaţi de Dumnezeu. Mîntuitorul le spusese că vor fi prigoniţi şTT lilîg u rase~ că vaTlî~cu~eî (Matei 10, 19 ; 28, 20 ; Marcu 13, 9). Creştinul luptă şi suferă pentru Iisus Hristos, care a suferit de asemenea pentru mântuirea noastră. Prin aceasta, martirul dobîndeşte merite deosebite înaintea lui Dumnezeu şi a creştinilor. Murind pentru Hristos, martirul este considerat un sfînt. Sîngele vărsat şterge toate păcatele-^&i-este- un botez, Botezul"sinctelui, care tine loc de b o te z .la ..^ te h u m e n i.~ MaHunsTEorii erau preferaţi în cler şi puteau să dea scrisori de recomandare pentru reprimirea în Biserică a celor căzuţi în persecuţii (la p si). Martiriul avea 'deci puterea unui sacrament. C a sfinţi, martirii vor " asista la judecată lumii, fara“a’~mai fi ju d e c a ţ r ’ca ceilalţi oameni. Sfîntul Apostol loan, vorbind despre cei ce şi-au vărsat sîngele pentru Hristos, spune : «Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvîntul lui Dum­ nezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o» (Apoc. 6, 9). Pentru aceasta, creştinii i-au cinstit pe martiri ca pe Sfinţi şi le-au adresat rugăciuni, spre a se ruga la rîndul lor lui Dumnezeu pentru ei ¡ le-au adresat ca unor «martori» ai lui Iisus Hristos (Fapte 1,8). Martirii erau îngropaţi cu cinste. Trupurile, resturile sau osemintele lor erau adunate de creştini cu mare grijă, dragoste şi pietate ÍM artiriu l lui P olic a r p, XVIII). La mormîntul martirilor, creştinii se adunau şi săvîrşeau cultul la ziua anuală a morţii lor, pe care o numeau «ziua naş­ terii» (Tjftspa jevéOXioí, d ie s n ata lis), şi o însemnau spre ţinere de minte, Tertulian aminteşte că creştinii făceau rugăciuni în fiecare an pentru

144

IST O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LA

cei morţi, cu ocazia aniversării naşterii lor spirituale (De c o r o n a m ilitis, III). Din asemenea însemnări s-au format cu timpul m a r tir o lo a iile si c a le n d a rul creşti# . Pe sfinţi îi recomanda viaţa şi sfîrşitul lor, şi-i declara conştiinţa şi consensul clerului şi credincioşilor. Ca şi martirii şi sfinţii în genere, erau respectate şi cinstite moaş­ tele lor. Ele erau considerate ca sfinţind locul şi do aceea erau depuse în biserici. Prin unele moaşte se săvîrşeau minuni. în cinstea Sfinţilor, s - auiridjj^ajUnesşuri-^te-euli^ numele lor a început să se dea de prefe­ rinţă ca n u m e d e b o tez . Creştinii au făcut totdeauna deosebirea ini r e cultul Sfinţilor şi cul­ tul păgîn al morţilor şi al eroilor. Concepţia lor religioasă şi morală era cu mult deosebită de cea păgînă. Ei nu invocau pe Sfinţi ca pe zei, căci rugăciunea lor se îndrepta prin mijlocirea Sfinţilor către Dum­ nezeu. Sfîntul este numai un intercesor, un mijlocitor bine plăcut lui Dumnezeu; învrednicit cu cinstea sfinţeniei, SfinUil se poate ruga pen­ tru creştini. A ceastă rînduială creştină referitoare la cultul Sfinţilor, s-a păstrat încă din antichitatea creştină. «N e în ch in a m Iui H ristos, se spune în M artiriu l S iîn tu lu i P o lica rp (f 155), pen tru c a P.l e s t e F iu l Iui D um ­ n ezeu , iar p e m artiri îi cin stim d u p ă vrednicie, c a p e u ce n ic ii şi im i­ ta torii D om nului» (XVII, 3). Pe mormintele martirilor sau în apropierea acestora, s-au ridicat primele locaşuri creştine de cult, numite «m artyria». în marea familie care este Biserica şi ai cărei membri sînt deopo­ trivă creştinii din viaţă şi cei morţi, cei vii se pot ruga pentru cei ador­ miţi. Cultul propriu-zis, adorarea şi jertfa, se adm o aiLJluJ^ Jiţ& Q ri-ci lui Dumnezeu. A ceasta au practicat-o de la început creştinii. Dacă în TTrilTnr^fmţiîor şi al moaştelor lor, s-au putut strecura şi unele abuzuri, ticeasln nu infirmă legitimitatea şi folosul cultului Sfinţilor în Biserică. 3. _Acte martirice. Istorisirea celor îndurate de martiri şi de mărhirisiloii c o n lc s s o r c s , opoXo'ţ-ij'cat, adică de creştinii care pentru măr­ turisi re,i lui I Iris tos sufereau torturi, închisoare, pedepse, fără a muri, ni s-au |>11stra I, pentru o parte din ei, diverse fragmente în a c t e le z ise m artirice. Mie sini de mal multe feluri : a) C op ii d c p c p r o c c s c ic v e r b a le d e ju d e c a tă — , obţinute de creş­ tini de Ia Iribunale ,- acestea se numesc propriu-zis «a c t e » (acta) şi sînt de mart; valoare istorică.

P ERSECU ŢIILE

145

b) A ltele sînt p o v e s tir i s c r is e d e creştin ii c o n te m p o ra n i, martori ai întîmplărilor, sau pe baza mărturiilor unor martori contemporani, care fără să fie de faţă la chinurile martirilor, au istorisit suferinţele a ces­ tora, din auzite. Uneori şi-au scris pătimirea lor, pînă aproape de moarte, martirii înşişi, ca Sfînta Perpetua. A ceste istorisiri ale arestării, ju d e­ cării, chinurilor şi morţii lor martirice, se numesc în general «m artirii» — p a s s io n e s (sing, ¡lap-coptov, passio). V aloarea lor este mare pentru cre­ dinţa şi viaţa credincioşilor, în epoca piersecuţiilor din timpul împăra­ ţilor romani. Ele se citeau la cult, pentru îmbărbătarea şi edificarea credincioşilor. A ctele martirice originale, adică copiile făcute după procesele-verbale de judecată, au fost numeroase, dar multe din ele au fost distruse în timpul persecuţiei lui Diocleţian, care a ordonat distrugerea arhi­ velor creştine între anii 303— 305. c) In afară de aceasta, s-au scris mai tîrziu numeroase p o v e s tir i despre martiri, cu caracter nesigur sau legendar, ca literatură pioasă. Unele martirii (ale lui Policarp, Perpetua, Apollonius, Montanus, Dasius, Irineu de Sirmium ş.a., au fost traduse şi în limba română de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, în A c t e le M artirice, Bucureşti, 1982. BIBLIOGRAFIE P o le m ic a a n t ic r e ş t in ă : L u c i a n d e S a m o s a t a , D esp r e m o a r te a Iui P ere g rin o s, în S c r ie r i a le s e , trad u cere în rom âneşte de Radu H încu, B u cureşti, 1959, p. 458— 506. M a r t a S o r d i , I r a p p o r ti ir a il C r is iia n e s im o e V lm p ero d a S ev ero à G allie n o , în A u ls iie g u n d N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt , ed. II, B erlin, N ew York, 1979, p. 340— 374. I d e m , II C ris tia n e s im o e R o m a , Bologna, 1965. A. M o m i g l i a n o , J7 c o n llit o ir a p a g a n e s im o e t c r is tia n c s im o n e l s e c . IV , Torino, 1968. T rad u cere engleză de A. A. Barb sub titlul, T h e C o n llic t b e t w e e n P ag a n ism a n d C h ristia n ity , W arbu rg-O xford , 1970. P. d e L a b r i o l l e , Z.a r é a c t io n p a ïe n n e . É tu d es su r la p o lé m iq u e a n t ic h r é iie n n e d u I - e r au V l - e s i è c le s , Paris, 1934. E. B r c h i e r, H is to ir e d e la p h ilo s o p h ie . T. I. L 'A n tiqu ité e t M o y e n  g e , Paris, 1928, p. 415...485. P en tru i ilo s o lia s t o i c ă : L e s sto ïc ie n s . T e x te s traduits par E. B r é h i e r, Paris, 1062. N. S p a n n e u t, L e S to ïc is m e d e s P è r e s d e ¡'É glise d e C lé m e n t d e R o m e à C l é ­ m en t d 'A le x a n d r ie , Paris, 1957. D iac. Prof. N, B a 1 c a, Is t o r ia F ilo s o lie i, T. I. B u cu reşti, 1982 : s to ic is m u l, p. 235— 264 ; n e o p la to n is m u l, p. 313— 340. P en tru p o le m ic a lu i C els. L. R o u g i e r, C e ls c o n tr e l e s c h r é tie n s . L a r é a c tio n p a ïe n n e s o u s ¡’E m p ire ro u m a in , Paris, 1977. O r ig e n e s W e r k e . G e g e n C e ls u s , 8 , Bücher, 10 — Istoria bisericească

146

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

ed. P. K oetsch au în D ie griech. Christ. Sch rifst. d er ersten drei Jah rh ., t. I— II, Leipzig, 1889. O r i g è n e , C o n t r e C e ls , T e x te é ta b li et trad uit par M arcel B orret, 5 vol. (Coll. «Sources C h rétienn es»), Paris, 1967— 1976. O r i g e n , C o n tr a lu i Ce/s. Trad, de Pr. Prof. T. B odogae şi colab o rato rii : N . C hircă. şi T eod osia L atcu (Col. P ărinţi şi scriito ri b ise riceşti, 9), B ucureşti, 1984, 570 p. A. W i f s t r a n d , D ie W a h r e L e h r e d e s K e ls o s , Lund, 1942. S t u d ii: C a r l A n d r e s e n, L o g o s u n d N o m o s. D ie P o le m ik d e s K e l s o s w i d e r d a s C h risten tu m , B erlin , 1955, cu bo gată bibliografie. A. M i u r a -S t a n g e , C e ls u s u n d O r íg e n e s , G iesen, 1926. L. R o u g i e r , C els a u l e c o n llit d e la c iv ilis a t io n a n tiq u e c l d u c h r is tia n is m e p rim iţii, Paris, 1925. P en tru P lo tin ( f 2 7 0 ): P lo tin i O p era . T. II. E n n c a d c s , IV — V, ed. P. H enry e t H.-R. Schw yzer, P aris, B ru x elles, 1959. P 1 o t i n, E n n ë a d e s . T e x te é tab li et trad uit par H. Bréhier, t. I— V , V I, 1— 2, 7 vol., Paris, 1924— 1954. Trad, engleză b y S. M ackenna, 2-nd ed. by B. S. Page, L on­ don, 1957. S t u d ii : H. M. B u c h n e r , P l o t i n u s , M ö g lich k eilsleh re, 1970. A. F i s c h e r , D ie A k tu a litä t P lo tin s, M ünchen, 1956. J . T r o u i l l a r d , L a p u r iiic a tio n p lo tin ie n n e , Paris, 1956. I d e m , L a p r o c e s s i o n p lo tin ie n n e , Paris, 1956. A. N. A r m s t r o n g , T h e r e a l M ea n in g o t P lo tin u s In t e llig ib le W o r ld , O xford, 1949. G r. T ă u ş a n , F ilo z o tia lu i P latin , ed. 3-a, B ucureşti, 1931. P en tru P o r iiriu ( f 304, la R o m a ): P o r p h y r i u s , ('¡egen d ie C h riste n , 15 B ü­ cher. Z e u g n is s e , F r a g m e n te und R eferate, ed. A. von Ila rn a ck , B erlin, 1916. S t u d ii : A. M e r e d i t h , P o r p h y r y a n d J u lia n a g a in st I lie C h ristia n s, în A u is tie g u n d N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt, t. 23, 2, B erlin , N ew Y ork, 1980, p. 119— 1149-. J . B i d e z , V ie d e P o r p h y r e , Paris, 1964. P en tru Iu lia n A p o s ta tu l (361— 3 6 3 ): C. I. N e u m a n n , Ju lia n i Im p e r a to r is li~ b r o r u m c o n tr a C h r is tia n o s q u a e su p ersu n t, t. I, Leipzig, 1880, cu trad u cere germ ană. P. R e g a z z o n i , II C o n tra G a l il a e o s d e l l 'Im p era to r G iu lia n o e t il C o n tra J u lia n u m d i S. C ir illo A le s s a n d r in o , în «D idaskaleion», 6 (1928), p. 1— 114. S tu d ii: P. A t h a n a s s i a d i - F o w d e n , Iu lia n a n d llc le n is m . A n in te lle c ­ tu al b io g r a p h ie , N ew Y ork , 1981. W . C e r a n , L ’a ttitu d e d e Ï Ë g li s e e n v e r s la p o lit iq u e ant ¡c h r é tie n n e d e l'e m p e ­ reu r J u l i e n ¡'A p o sta t, in 1. polonă, Lodz, 1980. R. K l e i n , J u lia n A p o s ta ta , Darm stadt, 1978, V I— 531 p. ( I. W . B o w e r s o c k , Ju lia n th e A p o s t a t e , London, 1978. .1. B o n o i s t - M é c h i n , L 'e m p e re u r J u l i e n o u l e r ê v e c a lc in é , (331— 363j, P aris. 1977, I7fl p. R. li r n u n e t J . R i c h t e r , L 'e m p e r e u r J u lie n . T. I. D e l ’h is t o ir e à la l é (icn d r (X ll niC>), Paris, 1978, 340 p. K\ B i n vv i n t’Uc E m p ero r Ju lia n , London, 1975. I, i. (' i p o I il i, Der r ö m is c h e K a is e r Ju lia n in d e r R e lig io n s g e s c h ic h t e , în SitzungIxTK'lili' der särli. A kadem ie der W issen sch aften , Leipzig, 110, 1, B erlin, 1964. (I. R i r i i n I M, l.'im p c ra to re G iu lia n o ¡’A p o s t a ta , M ilano, 1961. Trad, franc, de l'il.ilicn , J u lie n l'Ai>sl(il, pur 1'. H ayw ard, Paris, 1 9 5 9 ; trad, engleză b y M. J . C o stelloe, M olw auke, 1960, diip.i prima ed. italiană. ,1. IS i il ev., I,a v ie île T e m p e m r e J u lie n , Paris, 1930. trad. germ, de H. Rinn, M ünchen, 1910. Vezi al io num eroase ediţii şi studii la I. Pulpea ( = Pr. prof. I. Răm ureanu), L u p ta îm p ă ra tu lu i Iu lia n îm p o tr iv a c reştin ism u lu i, B u cu reşti, 1942, B ibliog rafie, p. 221— 260.

PERSECU ŢIILE

14?

Pentru cultul martirilor şi Actele martirice : Panaiot Herbert părită în 1979.

C. H r i s t o u , T à Mapxupia tôW â p ia ito v xpivziaviâv, T esalo n ic, 1978. M u s u r i l l o , The Acts oi the Christian M arty rs, O xfo rd , 1972, r e ti­

Traduceri: A. H a m a n n , La Geste du sang, T e x te fran çais a v e c Introduction par H. D aniel-Rops, P aris, 1953, trad u cere ita lia n ă de E len a C ontucci, sub titlu l: La Gesta dei martiri, M ilano, 1958. P. H a n o z i n , La Geste des martyrs, Paris, 1935. Studii: F r . H a l k i n , Martyrs grecs, II-c— VIII-e siècle (22 études), London, V. R., 1974, 324 p. H. G r é g o i r e , P. O r g e l s , J . M o r e a u e t A. M a r i q, Les persécutions dans TEmpire romain, 2-e éd., în «M ém oires de l'A cad ém ie de B elg iqu e. C lasse des Lettres et des S cie n c e s m orales et p olitiques», 56, B ru x elles, 1964, no. 5, p. 5— 187. J . M o r e a u , Persécution du christianisme dans ¡'Empire romain, Paris, 1955. H. L e c 1 e r q, Saint. Chap. X V . Les origines du culte des martyrs, în «Dict. d 'A rch. chrét. e t de Liturgiei», t. X V , 1, Paris, 1950, col. 401— 462. A. G r a b a r, Martyrium. Recherche sur le culte des reliques et l'art chrétien antique, t. I— III, Paris, 1943— 1946. Alte ediţii şi studii şi traducerea în româneşte a actelor martirice la Pr. Prof. I. R ă m u r e a n u , Actele martirice, B ucureşti, 1982, 390 p., b ib lio g rafie bogată, p. 366— 370. Idem, Cinstirea Slintelor icoane în primele trei secole, în «Studii T e o lo g ice», X X III (1971), nr. 9— 10, p. 621— 671.

Constantin cel M are şi creştinismul * 1. Convertirea. Părerile istoricilor asupra lui C on stan tin c e l M a re (306— 331) variază mult. Pe cînd Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca sfînt, iar cea Romano-Catolică recunoaşte că e «mare», protestanţii şi unii cer­ cetători profani văd în el doar un însemnat om politic, condus de in­ terese personale şi de stat, oportunist, care a servit Biserica pentru a şi-o aservi. Unii socotesc chiar nefastă, pentru creştinism, politica lui religioasă. Ca dovezi, se aduc diferite măsuri şi acte, care ar arăta că împăratul n-a fost creştin adevărat : că a păstrat titlul religios păgîn de «pontifex maximus» şi a tolerat încă păgînismul, că s-a botezat aproape de moarte de către episcopul semi-arian Eusebiu de Nicomidia, că a avut uneori atitudine echivocă între creştinism şi păgînism, între Ortodoxie şi arianism. Cercetătorii mai obiectivi* recunosc că aceste aprecieri sînt unilate­ rale şi exagerate, că nu ţin seama de realităţi şi că desconsideră fără te ­ mei elogiile contemporanilor la adresa lui Constantin (Eusebiu de Ceza* C ap ito l re d a c ta t dc P r. p ro f. lo a n R ă m u rea n u

148

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

reea şi Lactanţiu). Este interesant că unii din cei care au criticat mai mult pe Constantin au fast ostili creştinismului însuşi şi au scris despre el cu patimă şi idei preconcepute. Unii din criticii cei mai înverşunaţi ai persoanei şi operei lui Constantin cel M are şi-au schimbat părerea mai tîrziu. Numeroşi istorici dintre cei mai severi şi obiectivi' apreciază, fa­ vorabil pe Constantin cel Mare, ca om de convingere religioasă. Pentru a înţelege convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism, ea, nu trebuie socotită ca fiind totală dintru început, iar politica lui re ­ ligioasă nu trebuie judecată numai după unele acte. Este, fireşte, greu de cunoscut în intimitatea ei, evoluţia lui religioasă, dar este ştiut că o dată declarat pentru libertatea creştinismului, Constantin a progresat continuu, începînd cu lupta cu Maxenţiu de la Pons Milvius din 28 o c­ tombrie 312 pînă la botezul lui în mai 337. In acest timp; Constantin s-a apropiat tot mai mult de creştinism şi s-a lăsat tot mai mult pătruns şi influenţat de el. Cît priveşte realitatea şi sinceritatea convertirii lui la creştinism, ea este evidentă, fiind mărturisită de el însuşi şi de contemporanii săi, şi confirmată în general de politica lui religioasă. Este sigur că înainte de toamna anului 312, cînd s-a produs schim­ barea lui Constantin, religia lui era pagină -. era cultul sincretist al soa­ relui — S o l in v ictu s, introdus de împăratul Aurelian, poate cu unele influenţe neoplatonice. Pînă la 312, Constantin cunoscuse desigur creş­ tini, dar nu.se iniţiase mai îndeaproape în religia lor. Nu se poate spune sigur nici despre mama lui Elena, că era creştină, la început. La 312, în timpul războiului cu Maxenţiu, schimbarea lui Constantin e s t e mare, surprinzătoare şi incontestabilă. După istoricii creştini, EuseImi do Cezareea şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxenţiu, dată la 28 o c t o m b r i e 312, la Pons Milvius (Podul Vulturului), Constantin a văzut p e cor z i u a , î n amiaza mare, o Cruce luminoasă, deasupra soarelui cu jiiseri|>(.ui : =lv xotm» vixa, in h o c sig n o v in c c s (Lactanţius, D e -m or­ ii hus jH'ixc'ciilom m , 48, 5). Noaptea, i s-a arătat,, în timpul somnului, l i, sus l l r i s l o s , să-l

|>mi,i

pe

cn s e m nu l sleugurile

l e c l o r iu l u p l e . Aeosl ci

crucii, pe care-1 văzuse ziua pe cer, cerîndu-i soldaţilor ca să le servească drept semn pro-

este monogramul lui Hristos HP sau ^

La ziuă,

confecţionă un steag, după modelul arătat în vis, cu monograma creştină,

PERSECU ŢIILE

14»

steag numit lab aru m . Unele locuri din Galia revendică onoarea apari­ ţiei minunate a Sfintei Cruci pe cer. Eusebiu afirmă că fenomenul, apa­ riţiei minunate a Sfintei Cruci pe cer s-a petrecut înainte ca Constantin să plece cu armata din Galia (V ia ţa lu i C on stan tin , I, 28— 30). Lactanţiu, dimpotrivă, afirmă că Mîntuitorul s-a arătat noaptea lui Constantin, în ajunul luptei de la Pons Milvius, lîngă Roma. V ictoria a fost cîştigată de Constantin spune Lactanţiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece el, ajungînd în apropierea Romei, nu avea decît 20.000 de soldaţi, iar M axenţiu 150.000 de soldaţi. V eracitatea apariţiei Sfintei Cruci pe cer a fost atacată de unii, afirmîndu-se că Constantin s-a aflat sub efectul unei halucinaţii. Că Constantin însuşi a fost convins de apariţia minunată a Sfintei Cruci, ne-o confirmă inscripţia de pe arcul de triumf al lui C on­ stantin, care se păstrează pînă azi la Roma, in stin ctu d iv in ita tis = prin inspiraţia divină. Constantin a povestit mai tîrziu lui Eusebiu, cu jurămînt, că semnele care i s-au arătat l-au încredinţat de puterea lui Hristos şi l-au făcut să treacă de partea creştinilor. La Roma i s-a mai ri­ dicat lui Constantin cel M are şi o statuie pe care se vede semnul Crucii. După cîteva luni de la victoria asupra lui Maxenţiu, Constantin acordă libertate de cult generală, cu preferinţă şi stăruinţă pentru creş­ tinism, .singura religie netolerată pînă atunci în Imperiul roman. Actul din ianuarie 313, de la Milan, este nu numai un act de dreptate ci şi de protejare şi favorizare a creşlinilor. Consecvent convingerii şi sen ­ timentului său despre dreptul şi valoarea religioasă şi morală a creşti­ nismului, Constantin l-a apărat şi susţinut continuu, declarîndu-I relig ia lic ita în Imperiul roman. Atitudinea îngăduitoare faţă de creştini, după anul 312, nu poate li în mintea lui Constantin doar rezultatul unui calcul politic, cum a încercat să demonstreze istoricul belgian Henri Grégoire. Războiul contra lui Maxenţiu nu avea un caracter religios, pentru ca împăratul să se poată bizui pe sprijinul politic-militar al creştinilor din armată, in armata lui Constantin, formată din ostaşi din ţările Occidentului, creştinii erau alunei prea puţini. Chiar în războiul cu Liciniu, în a cărui armată recrutată din ţările Orientului erau mulţi creştini, Constantin nu se putea baza anume pe dezertarea lor în favoarea lui, pentru a învinge pe Liciniu. Ceea ce Constantin aprecia mai mult la creştini era

150

IS T O R IA B ISE R IC E A SC A U N IV E R S A LA

valoarea lor morală şi mai ales aceasta a ciştigat interesul şi simpatia lui faţă de creştinism. Că pe împărat l-au influenţat educaţia şi exemplul tatălui său Constanţiu, care s-a arătat tolerant cu creştinii, sau al mamei sale, Sfînta Elena, care a devenit o credincioasă zeloasă a lui Hristos, că l-a impresionat sfîrşitul lui Galeriu şi al altor persecutori, că era convins de nereuşita persecuţiilor şi de decadenţa progresivă a păgînismului, aceasta se poate admite. Dar aceste fapte reale nu infirmă sinceritatea convingerii sale. Fapt este că schimbarea hotărîtoare a lui Constantin s-a produs în momentul psihologic din 312, în ajunul luptei cu Maxenţiu şi este interesant că el atribuie victoria obţinută ajutorului lui Dum­ nezeu. Convertirea lui a fost reală şi binefăcătoare pentru creştinism. 2. Politica Iui religioasă este caracterizată mai ales de cîteva fapte de importanţă m ajoră : actul de libertate religioasă de la Milan din 313,, înfrîngerea lui Liciniu, alegerea unei noi reşedinţe imperiale, co n vo ca­ rea Sinodului I ecumenic de la N iceea din 325. Prin edictul de la Milan, Constantin cel M are asigura pentru viitor nu numai libertatea, ci şi v ic ­ toria creştinismului în Imperiu. Din tolerant faţă de toate religiile, Constantin devine protector al creştinismului. El ia una după alta mă­ suri favorabile Bisericii. Chiar de la început, în 313, împăratul scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor muni­ cipale, favoare de care se bucurau preoţii pagini, şefii iudeilor, medicii şi profesorii. El acordă subvenţii importante pentru întreţinerea clerului, spre a se putea ocupa numai cu slujirea bisericească. Constantin cel M are a început să înlăture din legile penale dispo­ ziţii şi pedepse contrare spiritului creştinismului : răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roşu). S-a îmbunătăţit traUuuenlul în închisori, s-a uşurat situaţia sclavilor, recunoscîndu-se şi epi.si'opilor şi preoţilor dreptul de a-i proclama liberi, în biserică, în faţa credincioşilor. S-au luat măsuri de protecţie şi de ajutor pentru săraci, orfani, v.iduve şi bolnavi. S-au adus restricţiuni luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de asemenea lupte. S-a mo­ dificai in spiril croşlin legislaţia referitoare la căsătorie, la celibatari, la părinţii fără copii, s-a îngreuiat divorţul, s-au pedepsit adulterul şi siluirea, s-a interzis aruncarea copiilor şi s-a îngrădit vinderea lor prin ajutoare date părinţilor săraci.

PERSECU ŢIILE

151

Conslantin cel M are a generalizat, ca zi de repaus în Imperiu, în 321, D um inica, sărbătoarea săptămînală a creştinilor, în care se permitea doar lucrul îa cîmp, ţăranii fiind încă mai mult păgîni. în această zi, soldaţii asistau la slujbe. împăratul a început încă de la 317 să bată şi m o n e d e cu m o n o ­ g ram u l creştin . După victoria finală asupra lui Liciniu în 323, emble­ mele păgîne încep să dispară, măsurile favorabile creştinismului se înmulţesc. In funcţiunile înalte, el numea de preferinţă creştini. Func­ ţionarilor păgîni li s-a interzis aducerea de sacrificii. Cît priveşte cultul păgîn, Constantin l-a tolerat, restrîngîndu-1 însă treptat prin anumite măsuri. Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrînd mai mult semnificaţia lui politică : cinstirea autori­ tăţii împăratului ca exponent al puterii Imperiului roman ; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui şi fără sacrificii. Cul­ tele unite cu imoralitatea şi cu înşelătoria au fost interzise. împăratul şi membrii familiei sale — mama sa Elena, soţia sa Fausta, sora sa Anastasia, fiica sa Constantina, — dădeau episcopilor îndemnuri şi m ijloace materiale ca să repare bisericile sau să ridice altele mai mari. La Ierusalim şi în alte locuri din Palestina, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, la Roma şi în alte oraşe, s-au ridicat biserici măreţe. Cultul creştin a luat o mare dezvoltare, pelerinajul la Locurile Sfinte a luat un mare avînt. La Roma s-a cedat episcopului fostul palat impe­ rial (Lateran). In unele locuri, unde creştinii erau în m ajoritate, ei au luat templele păgîne, le-au transformat în biserici, le-au închis sau chiar le-au dărîmat. Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine creştinismul s-a văzut şi în ^alegerea unei noi capitale, în caracterul religios ce s-a dat a ces­ tui fapt şi în zidirea de biserici şi monumente creştine în oraş. Se şlie că Roma nu mai era capitala unică a Imperiului roman, de la Diocleţian, care o mutase la Nicomidia. Constantin s-a hotărît să pără­ sească definitiv Roma păgînă şi să ridice un alt oraş de reşedinţă. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de C oristantin o p o l = oraşul lui Constantin, inaugurat la 11 mai 330. Pe cînd Roma, era un oraş încă mai mult păgîn, în care templele, monumentele, senatul, aristocraţia, aminteau şi păstrau vechea religie, Constantin face din Bizanţ o capitală de Imperiu creştin, care trebuia

15 2

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

să arate aceasta, prin bisericile, monumentele, atmosfera sa. Desigur, holărîrea împăratului a avut şi alte motive decît cel religios ca : inte­ rese strategice, economice, dar dorinţa lui de a face din Bizanţ, un oraş creştin este cunoscută şi dovedită prin numeroase construcţii cu c a ­ racter religios. Mutarea capitalei a avut consecinţe importante în istoria Imperiu­ lui şi a Bisericii. In Constantinopol, numit şi «Roma cea nouă», s e ridica un oraş cu mare viitor politic şi bisericesc, care punea în umbră Roma veche şi avea să provoace nemulţumiră episcopilor ei, prin ridicarea episcopilor noii capitale la rang de cinste egal cu al lor, prin canonul al 3-lea al Sinodului II ecumenic din 381 şi canonul 28 al Sinodului IV ecumenic din 451. C o n v o c a r e a S in odu lu i I e c u m e n ic de la N iceea din 325 pe lingă alte măsuri de interes bisericesc, dovedeşte de asemenea dorinţa lui Constantin cel M are de a ridica şi de a ajuta Biserica, de a asigura unitatea creştinismului şi a face din această un i ta Le elementul de viaţa şi de rezistenţă al Imperiului. Politica lui religioasă, urmată în general de fiii lui şi de succesorii acestora, cu excepţia lui Iulian Apostatul (361— 363), a făcut din creştinism, înainte de siirşitul secolului al IV-lea, sub Teodosie cel Mare (379— 395), religie de stat, iar din O rto­ doxie, confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul roman devine un imperiu creştin. Este adevărat că politica religioasă inagurată de Constantin cel Mare a avut şi unele urmări defavorabile Biseririi. împăraţii s-au amestecat în chestiunile religioase, ba chiar şi-au impus uneori voinţa ; unii au susţinut arianismul, monofizismul, monotelisrnul, au persecutat epi,scopi ortodocşi, au înlăturat de pe scaune ierarhi merituoşi. Interesul, curentul general, uşurarea intrării în Biserică a adus la creştinism pe mulţi care nu erau de calitatea sufletească a vechilor c r e ş t i n i . Au pătruns în creştinism oameni cu superstiţii păgîne şi cu moravuri l u m e ş t i , nivelul general al vieţii morale a scăzut. In schimb, a luat mart- avini monahismul a cărui importanţă creşte considerabil in Bisericii. S-au săvir.şit uneori acte de violenţă faţă de păgîni, care de altfel le provocau prin atitudinea lor. Meritele creştine ale lui Constantin cel Mare sînt totuşi mari. Acordînd libertate, ajutor şi privilegii creştinismului, el a făcut din

PERSECU ŢIILE

153

Biserica creştină urgisită, dispreţuită, persecutată, instituţia cea mai în­ seninată din Imperiul roman. Fără sprijinul lui Constantin, creştinismul ar' fi avut să sufere încă mult, jîrez iile hristologice, apărute chiar în timpul său, ar fi destrămat Biserica, păgînismul ar fi rezistat încă mult cu ajutorul statului, mahomedanismul ar fi găsit creştinismul fără pro­ tecţia unui stat mare şi puternic. Cu ajutorul împăratului, Biserica creş­ tină a intrat într-un «secol de aur». Unele greşeli ale împăratului nu pot face să se uite meritele lui. El a pus asprime în unele din actele sale de suveran, a pedepsit sîngeros, pentru motive de infidelitate politică şi pentru acte de trădare de stat, s-a lăsat influenţat de unii curtezani şi de arieni, a ezitat în unele chestiuni bisericeşti, şi-a amînat botezul pînă aproape de moarte. împăratul domnea într-o situaţie grea, în care, fără energie şi fără măsuri de apărare, tronul lui şi unitatea statului erau ameninţate (de Liciniu, de Bassianus). Greşelile politicii lui bisericeşti se datoresc mai mult ierarhilor care l-au influenţat şi l-au sfătuit (ca Eusebiu al Niccmidiei). Botezul era amînat de mulţi catehumeni cu anii, iar păs­ trarea titlului de p o n tiie x m ax i m us îi da dreptul şi posibilitatea de a supraveghea şi ţine în frîu păgînismul, în interesul creştinismului însuşi. Dacă împăratul lăsa acest titlu unui păgîn, îşi ridica în el un rival periculos, care ar fi putut căuta să restabilească situaţia de mai înainte, în favoarea păgînismului, încă puternic, prin numărul adepţilor lui, prin influenţa şi situaţia multora din ei. Este în general admis că împăratul Constantin cel M are a fost un ora cu o mare putere de voinţă, un înţelept bine intenţionat, şi ca el a făcut creştinismului, ca prim împărat creştin, cel mai mare ser­ viciu dintre toţi împăraţii romani. Lui, mai ales, i se datoreşte liber­ ia tea creştinismului, după lunga perioadă de persecuţii, care au tulbu­ rat şi strîmtorat greu Biserica. Constantin a fost botezat în vila sa de la Ancyrona, la margi­ nile Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu cîLeva zile înainte de Rusalii, în luna mai ° ° 7 El a murit eurînd după aceea, la 22 mai, acelaşi an, în Duminica Rusaliilor şi a iost îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meri lele sale şi mai ales pentru marile servicii aduse creş­ tinismului, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecîndu-1 în rîndul

154

IST O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

Sfinţilor şi numindu-1 «Cel întocmai cu Apostolii)). La tron au urmat cei trei fii ai săi, C on stan tin II (337— 3-10), C on stan liu (337— 361), C on stan s (337— 350). Din 350, Constanţiu a domnit singur ca împărat pînă la 361, cînd i-a urmat Iu lian A p o sta tu l (361— 363), care a încercat za­ darnic să facă din nou din religia greco-romanu, o religie favorizată a Imperiului. BIBLIOGRAFIE P. K e r e s z t e s , C o n sta n tin e, a g r e a t Christian m on arch an d a p o s tle , A m ster­ dam, 1981. R. P. C. H a n s o n , T h e Christian atitu .de to pagan r e lig io u s u p to th e tim e of C o n sta n tin th e G r ea t, în A u tstieg u n d N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt, t. 23, 2, Berlin, N ew Y ork , 1980, p. 871— 909. D. De Deker et G. Dupuis-Masay, /,'« c p is c o p a t» d e ¡'e m p e r e u r C o n sta n tin , în «Byzantion», L (1980), p. 118— 157. C. A n d e r s e n , « S ie g r e ic h e K i r c h e », în A u fs tie g und N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e it , t. 23, 1, B erlin , N ew Y ork, 1979, p. 387— 459. ‘ D. B o w e r , T h e a g e o f C o n sta n tin a n d Ju lia n , London, 1976. G. Dragon, N a is s a n c e d'u n e c a p it a le . C o n s t a n tin o p o le d e 330 à 451. P réface par P. L em erle, P aris, 1974, 578 p. K r a f t H., K o n sta n tin d e r G r o s s e , Darm stadt, 1974, V I — 473 p. I d e m , K a is e r K o n s ta n tin o s r e lig iö s e E n tw ick lu n g , Tübingen, 1955. J . V o g t , K o n sta n tin d e r G r o s s e u n d s e in J a h r h u n d e r t . M en s c h e n u n d M a c h te , M ünchen, 1973, 318 p. ; K o n sta n tin d er G rosse, în «R eallexik o n für A n tik e und Christentum », Stu ttgart, III (1957), col. 306— 379. Idem, K o n s t a n tin is c h e F r a g e , în X -e C ongrès Intern. Sc. Stor., Rom a, 1955, A tti 6 , p. 733— 799. Norman H. Baynes, C o n sta n tin e t h e G r ea t an d t h e C h ristia n C h u rch , 2-nd ed., London, 1972. R. M a c M u l l a n, C o n sta n tin , l e p r e m ie r e m p e r e u r c h r é t ie n , trad, de l'an g lais par G. H. G alet, P aris, 1971. J . H. S m i t h , C o n sta n tin e t h e G rea t, London, 1971. R a f f a e l e F a r i n a , L 'Im p ero e t l'fm p e r a to a r e c r is tia n o in E u se b iu d in C s s a rca . L a p rim a t e o l o g i a p o lit ic a d e I C h r is tia n e s im o , Zürich, 1966. S. C a l d e r o n e, C o n sta n tin o e il C a t to lic is m o , I, Firenze, 1 9 6 2 ; Je a n Sirini-11i, I.i's v u e s h is t o r iq u e s d 'E u sè b e d e C é s a r é e d u ran t la p é r io d e p r é n ic é e n n e , Paris, 1901, 550 p. ; H. D orris, K o n sta n tin d e r G rosse, S tu ttg art, 1958. I d e m, D as S e lb s tz e u g n is K a is e r K o n sta n tin s , în «A bhandlungen der A kadem ie der W isso n srliafte n G öttingen», Phil.-H ist. K lasse, 3. Fo lge, 34, G öttingen, 1954. C.. Ci i l , l.'im p cro ro m a n o d a ll’a b d ic a z io n e d i D io c le z ia n o a lla m o r te d i C o n s ta n ­ tin o ( : m TA7), lioina, 1958. I,. V o r k l, IX'r K a is e r K o n sta n tin , 306— 337, A n n a le n e u e r Z e itw e n d e , M ün­ chen, 1057. H r ri gre, creştinismul ora de asemenea mult întins. Satiricul Lucian de Samosata se piîngea în spcolul al II-lea că în Pont sînt mulţi creştini. Biserici mai cunoscute « I. u !ti Nr.ocezareea şi Comasa. Capadocia, mare provincie interioară în ri ({v, Despre făgăduinţe). în Apus a fost combătut mai ales de Augustin. Ideea sfîrşitului apropiat şi a împărăţiei lui Hristos s-a menţinut în unele secte medievale şi mo­ derne, fiind cea mai stăruitoare dintre răstălmăcirile Evangheliei. 4. Alogii au fost o sectă puţin cunoscută. Ei au apărut în Asia M ică (Frigia), ca adversari ai montanismului (în sec. II). împotriva profetismului şi hiliasmului montanist, care se baza pe o greşită inter­ pretare a scrierilor Sfîntului evanghelist Ioan, alogii contestau auten­ ticitatea a c e s t o r a ; pe a Evangheliei pentru că vorbeşte despre trimi­ terea Paracletului (15, 26), care sc credea Montan,- pe a Apocalipsei pentru că vorbeşte de împărăţia milenară. Alogii le socoteau scrieri ale lui Cerint, fără să observe că acesta era mai degrabă combătut de Sfîntul loan. Dacă alogii respingeau şi doctrina despre Logos, de unde ar veni numele lor, cum crede Epifaniu, este greu de spus. între alogi este socotit scriitorul creştin roman C aiu s din a doua jumătate a secolului al II-Iea, precum şi un antitrinitar, T h e o d o t. BIBLIOGRAFIE în e n ciclop ed iile te o lo g ice (e re tic ii şi ereziile numite). J . P. K i r s c h , op. cit., p. 787 (M arcion), 788 (M ontanism ), 234, n, 345 (hiliasm ). U l y s s e C h e v a l i e r , op. cit. (B ibliograph ie), II (M arcion, col. 3020, M ontan, col. 3253). E. P o p o v i c i, op. cit., 1, 1925, p. 317 ş.u., 341 ş.u. B i h l m e y e r - T u c h l e - D a m m e , op. c it., I, p. 143 ş.u., 154 şi b ib lio g rafie p. 451 ş.u. P e n tr u M a rc io n is m , studiul cel m ai im portant este al lui A dolf H arnack, M a rc io n . D a s E v a n g e liu m v o m ir e m d e n G o tt. (T e x t e u n d U n te rs u c h u n g e n , X L V ), Leipzig 1921 ; ed. 2, 2 voi., 1924 (v. c ritica lui Eug. de Fay e, G n o s tiq u e s et g n o s tic is m e , ed. 2, p. 529— 536). ' R. W i 1 s o n, M a rc io n , ed. II, Londra, 1933. E. C. B l a c k m a n , M a r c io n and h is in ilu e n c e , Londra, 1949.

200

IST O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LĂ

P e n tr u M o n ta n is m vezi P ierre de L ab riolle, L e s s o u r c e s de l'h is t o ir ? d u m o n ­ ta n ism e , F rib ou rg et Paris, 1913 ; Idem, L a c r is e m o n ta n isle , Fribourg et Paris, 1913. Adhémar d'A 1 è s, L a th é o lo g ie d e T e r t u llie n , ed. 2, Paris, 1905. W . S c h e p e l e r n , D er M o n ta n ism u s, trad. B au er W ., Leipzig, 1929. R. A. K nox, E n th u s ia s m , O xford, 1950. P e n tr u H ilia s m vezi : L. Gry, L e m ilè n a r is m e d a n s s c s o rig in e s et so n d é v e lo p ­ p e m e n t, Paris, 1903. P r . T o m a C h i r i c u ţ ă , S tu d iu a su p ra te x t e lo r e v a n g h e lic e c u p r iv ir e Ia p a r u s ie sa u a d o u a v e n ir e , B u cureşti, 1935 (p. 24 — 31). V. L o i c h i ţ a, M ile n a r is m u l, 1931. E. P o p o v i c i , op. cit., 1, 1925, p. 361 s. B. R i g a u x, L 'A n t é c h r is t , Louvain 1932. F. A l c a n i z , E c c le s ia p a tr is tic a et M ille n a r is m , G ra n a d a 1933. D. V a s i 1 e s c u, O r ig in e a ş i a s p e c te le m ile n a r is m u lu i în p rim e le d o u ă v e a c u r i , «Studii T eo lo g ice », X V I {1964), nr. 5/6, p. 334 ş.u.

Aniitrinitarismul (monarhianisinul). Subordmaţianismul. Problema Sfinte! Treimi * Sub numele comun de antitriniiarism sau monarMamsm se înţeleg doua învăţături greşite privitoare la dogma Sfintei Treimi, deosebite una de alta în fond, dar asemănătoare prin l a piui că se referă amîndouă la aceeaşi dogmă şi neagă trinitatea persoanelor dumnezeieşti. Una neagă dumnezeierea lui lisus Hrislos, socotindu-L doar un om inspirat şi împuternicit de Dumnezeu, al cărui Fiu a devenit prin acea sta; alta neagă deosebirea personală dintre Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, socotind persoana dumnezeiască una, cari; se manifestă deosebit ca Tată, ca Fiu şi ca Sfînt Duh. Prima se numeşte qntitrinitarism d i­ n am ic (e b io n itic sau su b ord in a ţion ist), cealaltă an titrin itarism m o d a ­ list, p a tiip a sia n , p atiip a sia n ism , s a b elia n ism . Cum doar acesta pune propriu-zis problema Sfintei Treimi, a fost numit cu preferinţă sau chiar exclusiv an titrin itarism sau m on a rh ia n ism (Adolf Harnack) ; c e ­ la laII s-a numit ad o p ţia n ism (care trebuie totuşi deosebit de adopţianismul de mai lîrziu, din secolul VII). lislc dicpl di nutnele de monarhieni, ca antitrinitari, se da la începui celor modalişli, ca ţinînd la unitatea persoanei dumnezeieşti (. IV1oii,,ichiarn Umioiiuis»), după Tertulian, (în A d v ersu s P rax ea m ) pe cind anlili inilai ii dinamici neagă dumnezeirea lui lisus Hristos, socolindu-L nu persoana dumnezeiască, ci om îndumnezeit. Deşi antitrmi* C a p i t o l r c c l a c l a t iU* L’r. pro£. M. P . Ş e s a n

EREZIILE

201

ţarismul dinamic punea mai mult problema hristologică, iar cel modalist p e . cea trinitară propriu-zisă, rezultatul teologic este ace la şi: negarea treimii persoanelor dumnezeieşti. . ' Antitrinitarismul a ieşit din încercarea de a explica şi pune de acord cele două adevăruri de credinţă creştină : monoteismul şi dum­ nezeirea lui Iisus Hristos deosebit de Dumnezeu Tatăl, şi a defini ra­ porturile lui Iisus Hristos, ca Fiu cu Dumnezeu Tatăl. Cele două i d e i : există un singur Dumnezeu (numit Tată) şi Iisus Hristos este (şi) Dum­ nezeu par a fi contradictorii. Din preocuparea de a explica dumnezeirea lui Iisus Hristos şi ra­ portul lui de Fiu cu Tatăl a ieşit antitrinitarismul dinamic ; din preocu­ parea de a saiva şi explica monoteismul creştin a ieşit antitrinitarismul modalist. Deşi plecînd de la puncte de vedere deosebite şi pe căi deo­ sebite, cele două învăţături se întîlnesc în rezultatele speculaţiilor lor, negînd dogma Sfintei Treimi. Antitrinitarismul este prima mare controversă dogmatică în sînul Bisericii ; este preludiul marilor controverse hristologice din secolele următoare (IV— VII). înainte de Sinodul I ecumenic (325), s-a com­ bătut monarhianismul sau unilerismul ca monoteism abstract şi s-a scos în evidenţă deosebirea persoanelor dumnezeieşti ; de la Sinodul I ecumenic s-a combătut concepţia dileistă sau triteiştă a acestei deo­ sebiri (subordinaţianism, arianism etc.), stabilindu-se identitatea de fiinţă a persoanelor dumnezeieşti. împotriva antitrinitarismului, Biserica afirma unitatea fiinţei dum­ nezeieşti şi personalitatea Fiului ca ipostasă divină (hypostasianism), câ Logosul devenit om, prin care se apăra şi dumnezeirea şi umani­ tatea .Lui. In preocuparea de a se deosebi între Fiul şi Tatăl, primii teologi (Iustin Martirul, Irineu, Ipolit, Tertulian, Origen) au spus că Fiul este mai mic decît Tatăl (subordinaţianism), înţelegînd cuvintele «Tatăl este mai mare decît mine» (Ioan 14, 28) despre existenţa preomenească a Mîntuitorului. Cit priveşte pe Sfîntul Duh, teologia era şi mai puţin clară şi precisă. Epifaniu crede că primii adversari ai dogmei Sfintei Treimi au fost alogii, la care se găseşte eroarea ebionită îndreptată împotriva clumnezeirii Logosului ; la fel şi învăţătura antitrinitarului T e o d o t din

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A L Ă

202

Bizanţ, care zicea că Hristos este simplu om, Epifaniu o credea pro­ venind din erezia alogilor. 1. Antitrinitarismiil dinamic apare în istorie ca învăţătură a acestui Teodot. El era un meseriaş lucrător de piei — curelar sau cisniar ■ — bogat — din Bizanţ. In urma unei persecuţii, în care apostaziase, Teodot s-a dus la Roma, unde, zice Epifaniu, fiind acuzat pentru fapta sa, el s-a apărat spunînd că n-a tăgăduit pe Dumnezeu, ci pe un om, înţelegînd prin aceasta că Iisus este numai om, nu şi Dumnezeu. In discuţiile pe care le-a provocat, Teodot afirma că Iisus este om născut din Fecioară din voinţa Tatălui ; că a trăit la fel ca toţi oamenii şi a fost foarte credincios şi pios ; că la bote/, s-a coborît asupra Lui, de sus, Hristos în chip de porumbel şi că, prin aceasta, a primit o putere, pe care nu o avea înainte de a primi Duhul (pe care-1 numeşte Hristos). Teodotienii îl numeau pe Iisus Dumnezeu numai după Pogorîrea Duhului sau după învierea din morţi. Iisus Hristos era deci ,după Teodot, nu Logosul dumnezeiesc în­ trupat, nu o persoană dumnezeiască, ci un om născut din Fecioara Maria, prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu, întărit şi îndumnezeit prin pogorîrea lui Hristos sau a Duhului asupra Lui. Teodot cita în favoarea părerii sale locurile biblice în care se vo r­ beşte despre omenitatea M întuitorului: «Profet ca şi mine îţi va ridica Domnul din mijlocul tău, din fraţii tăi» (DenL. J 8 , 15), precum şi altele din profeţi (Ier. 18, 9 ; Isaia 53, 2 ş. u), şi din Evanghelii (Matei 12, 31 ; Ioan 8 , 40 ; Luca 1, 35 ; «Duhul Sfînt va veni peste tine şi puterea Celui Prea înalt te va umbri»), din (Fapte 2, 22 ; 10, 38), din epistole (I Tim. 2, 5). in alte privinţe, Teodot nu se abatea de la doctrina Bisericii şi invă(a, împotriva gnosticilor, că Dumnezeu a făcut toate. El a fost e x ­ comunicai de episcopul Romei Victor, pe la 190, dar a reuşit să atragă ],i in\ ii!.iîura sa pe alţii, lormînd o şcoală sectară antitrinitaiă, cu |('i!tlni[,i iiiţion.ilislă şi cu interpretare gramaticală-literala. I ) 111 >ti Teodot

Curei arul a c o n d u s

ş c o a l a A s c le p io d o t ( s a u A s c lc -

nin:,), .¡pol un «ill 7 r o d u l n um i t c e l T î n ă r s au B a n c h e r u l , c a r e î n v ă ţ a u Ui lei ; e,i omul Iisus a lost î nt ăr i t l a b o t e z c u D uhu l lui D u m n e z e u sau I Irislos. A c e ş t i a

spuneau

c h i a r c ă M e l c h i s e d e c a f os t o p u t e r e mai

m a r e , şi d ec i s u p e r i o r lui Ii sus ( m e l c h i s e d e c i e n i )

alţii — un e g i p t e a n

EREZIILE

203

H ieia caS y — identificau pe M elchisedec cu Sfîntul Duh, alţii cu Avraam, numindu-1 Fiul lui Dumnezeu. La Roma, teodotienii au reuşit să amăgească pe un confesor NaJa liu s J N a ta li s ) să fie episcopul lor, dar după alegere acesta a renunţat (a fost numit primul «antipapă»). Ultimul cunoscut ca reprezentant al sectei la Roma a fost jXHemorPtiArtemasL pe laf230^= 235^\ sau ceva mai tîrziu. El pare a nu fi adoptat întru totul teoria lui Teodot. dar nega în fond dumnezeirea lui Iisus Hristos, ca şi Teodot, care-L numea simplu om (ido? dv&punroţ), îndumnezeit la Botez sau după înviere şi deosebit de Ffristos, care era identificat cu Sfîntul Duh. După jum ătatea secolului al III-lea, — fiind o erezie condamnată — antitrinitarismul lui Teodot dispare în Occident (Sfîntul Ciprian nu vorbeşte de el). în Orient însă, unde erezia aceasta este mai puţin răspîndită, ea a avut pe cel mai însemnat reprezentant, în a doua jumătate a secolului III, episcopul de Antiohia, P a v e l d e S a m o s a ta (260— 269). încă înainte de acesta, avea erori antitrinitare episcopul Berii de Bostra, în Arabia nord-vestică, în regiunea vecină cu Siria şi cu Pales­ tina, aflată pe teritoriul Imperiului roman. Berii credea că înainte de N aşterea sa, Iisus nu era Dumnezeu, El nu avea dumnezeirea Sa, ci locuia în El dumnezeirea TatăluLXEiisebiu, Isto ria b is e r ic e a s c ă , VI, 33). Antitrinitarismul lui Berii sta între cele două ramuri, dinamică şi rnodalistă : Iisuş^nu avea înainte dc întrupare,^divinitatea__sa ; în El este divinitatea Tatălui,. Intr-un sinod important ţinut la Bostra în 244, la care a luat parte şi învăţătorul Origen, episcopul Berii a renunţat Ia eroarea sa antitrinitară. P a v e l d e S a m osata, e p is c o p de Antiohia, era un om de lume, b o ­ gat, mîndru, vanitos, iubitor de slavă şi de fast. El era şi demnitar .(ducenarius = procurator) al reginei Palmirei, Zenobia, care-şi întin­ sese stăpînirea şi peste Siria, profitînd de greutăţile interne ale Impe­ riului roman, al cărui vasal era statul ei. Pavel de Samosata învăţa că Dumnezeu este o singură persoană (lîpoaiDTîov Iv). Logosul sau raţiunea şi înţelepciunea (ootpta) dumne­ zeiască sini în El, dar nu ca persoane sau ipostase, ci ca atribute sau facultăţi nepersonale : nu svowoototoC ci dvorootatoi. Logosul nu este deci o ipostasă (liwooxaotţ) proprie, ci este impersonal, ca şi raţiu­ nea în om.

2 04

IST O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A L Ă

După Pavel de Samosata, Iisus este om născut din Fecioara Maria în chip supran atural; dar El nu este Fiu-persoană, ci Logosul lui Dum­ nezeu, sălăşluind în omul Iisus. Unul este Dumnezeu Tatăl, iar Fiul Lui este în El ca raţiunea în om : sv irpooajirov o Seo? (o singură per­ soană este Dumnezeu împreună cu Logosul). Logosul nu este deosebit ipostatic de Tatăl, ci este deofiinţă cu El : 6 ;j,ooucjioC uo Ila-cpi, înţelegînd că fiinţa este sinonimă cu persoana sau ipostasa. Pe Logos îl identifica Pavel de Samosata cu înţelepciunea Iui Dum­ nezeu (oocpta ©sou) şi cu Sfîntul Duh (lîveujxa). Sfînta Fecioară a năs­ cu!. om asemenea cu noi • El este însă mai bun decît toţi oamenii, pentru că este de la Duhul Sfînt. In El a locuit şi a lucraţi Logosul dumnezeiesc, ca în Moisi şi în Profeţi, dar înlr-un grad mult mai înalt. Iisus şi Logosul sînt uniţi nu prin fiinţă, ci prin calitate. Logosul locu­ ieşte în el ca într-un templu (u>? ev vouă), d a r unul este Iisus Hristos şi altul Logosul. Logosul este deci deosebit esenţial, ciupii fiinţă, de I is u s ; acesta nu are o personalitate dumnezeiască. Totuşi Logosul face din Iisus o fiinţă unică, mai presus de toţi oamenii. Uns de Sfîntul Duh la Botez, El a atins perfecţiunea morală. Iubirea Lui de Dumnezeu, voinţa Lui fără păcat, îi d'au o superioritate mai merituoasă decît dacă ar fi în El de la natură. Prin puterea lui Dumnezeu, Fi este unit nedespărţit cu Dumnezeu mîntuieşte pe noi. Iisus I Iris tos este deci Dum­ nezeu nu prin'’firea, ci prin virtutea^ sa. Fiind înzestrat cu putere (o6 vgc[ai?) dumnezeiască, îl putem numi tJurnne/eu. Două (sau poate trei) sinoade ţinute între anii 264—269 la Antioliia, unde Pavel de Samosata era episcop, au discutat învăţătura lui. in ultimul, la care au luat parte, între alţii, Firirulian.al. Cezareei Capadocic'i, Clrigore Taumataimtlr-Elenos de Tarş, Theotecnos al Cezareei 'i'iilc'slmoi, l lymeneu al Ierusalimului, învăţatul preot Malchion, au reuşit s.i (Iovi•diM.srn erezia lui, înrudită cu a lui A r temon. Pavel de Samosata ,i losl condamnai. şi depus de sinod. încrezător în protecţia Zenobiei şi ¡j.svoc, audientes) şi ingenunchetorii (ţovuxXîvovxsC, prosternaţi, substrati) ; primii asistau la liturghia catehum enilor, ceilalţi la tot serviciul divin, dar se rugau în genunchi sau prosternaţi. Sinodul de la A ncira (314) vorbeşte de a treia categorie, îm preună-şezători (aoo'cávxeí, consistentes), care participau la tot cultul şi se rugau în picioare, dar nu puteau să aducă ofrande şi să prim ească Sfînta Euharistie (canon 5, 6 , 8 , 9). De la Sinodul I ecum enic, se cunoaşte o a patra categorie de penitenţi, plîngătorii (irpoaxXoiemeC, tientes), care nu puteau să intre în biserică, ci implorau pe credincioşi afară să se roage pentru ei şi să intervină la episcop pentru uşurarea situaţiei lor. După persecuţia lui Deciu, au existat preoţi însărcinaţi anume cu supravegherea penitenţei, numiţi penitenţiari (irpeofîikepoi éiu ¡ASTavota?). Clerul era supus penitenţei ca şi laicii ; erau supuşi de asem enea catehum enii. C redincioşii sau clericii excom unicaţi dintr-o B iserică erau soco ­ tiţi excluşi din toate. C reştinii nu puteau fi primiţi dintr-o B iserică în alia fără scrisori de la episcopul lor (litterae form atoriae, sau form atae). Problem a penitenţei a provocat prim ele schism e în B iserică (IpoJit, N oval-N ovatian, M elitie), prin opoziţia a două curente,- unul rigo­ rist şi altul mai indulgent. Disciplina penitenţei a avut m are însem nătate în v iaţa Bisericii vechi. Ea se făcea cu form e şi cu o solem nitate care im presionau pe credincioşi. Penitenţa a asigurat, împreună cu educaţia creştină şi cu

255

EREZIILE

cultul, v iaţa m orală a Bisericii. Ea a făcut să crească încă puterea opiscopilor. 3. începuturile monahismului. în năzuinţa lor de desăvîrşire, unii creştini trăiau în feciorie sau nu se recăsătoreau. F ecio arele (uap&svoi) :şi văduvele (x^pat) se bucurau în B iserică de cinste şi de unele pri­ vilegii m orale, avînd loc special în adunare la cult. C elibatul era form a obişnuită a ascezei (doxTjoic, exercitare în v ir­ tute). C ei dornici de desăvîrşire trăiau în cumpătare, renunţau la avere, la lux, posteau, se abţineau de la unele alim ente şi băuturi, stăruiau în practici foarte aspre ; ca şi fecio arele, asceţii erau ţinuţi în deosebită cinste de credincioşi. F ie în dorinţa de a se ex ercita şi desăvîrşi în virtute, fie din n e­ voia de a se sustrage persecuţiilor, unii asceţi s-au retras din lume, stabilindu-se în locuri ferite, unde trăiau izolaţi ca erem iti (pustnici) sau anahoreţi. Unii din ei au ajuns celebri, ca Paul..leb e.u l (Teba dig. Egipt7~c7""234— 347). A şa a început monahismul, adică viaţa ascetică trăită în singurătate. De la începutul secolului TV, monahismul este o instituţie d eja con­ stituită. El a cîştigat mult ca număr de adepţi, ca autoritate m orală şi ca influenţă în Biserică. Episcopii erau de regulă celib atari sau monahi şi încu rajau monahismul, în care găseau s p rijin 'în lupta contra ereziilor. A sceţii au început să form eze grupuri m ici, sub conducerea unuia mai bătrîn sau mai distins. O rganizatorul monahismului a fost mai ales Sfîntul A ntonie (251— 356). M onahii s-au adunat apoi în grupuri mari, formînd chinovii săuTnînastiri, cu v iaţă comună. Rol însem at a avut în organizarea lor si .Sfîntul Pahom ie (276— 349). în regim chinovial, mo­ nahii făceau vot de ascultare, de castitate şi de sărăcie. S-au organizat m înăstiri de bărbaţi şi m înăstiri de femei ,■ prima de acest fel a fost condusă de M aria, sora lui Pahom ie. V ot de castitate Făceau şi fecio arele, virgines con secratae, sau canonicae în faţa episcopului, în că din secolu l III. Ele primeau cu acest prilej un văl pentru a-şi acoperi capul. Este începutul unui costum as­ cetic special. C ălcarea votului impunea penitenţă. P ractica ascezei era expusă unor exagerări şi pericole. Unul din acestea a fost obiceiul de a locui împreună asceţi bărbaţi şi fem ei, sau

V t f H i v larwrnr im

t —.

Ms

“*

256

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LĂ

fecioare pe lingă clerici, în comuniune duhovnicească, un fel de «căsă­ torie spirituală», cu obligaţia păstrării castităţii. A sem enea fecioare se numeau «subintroduse» (virgines subintroductae). A cest obicei a fost m otiv de critică şi a fost com bătut îndeosebi de Sfîntul Ioan Gură de M onahism ul a dat creştinism ului multe personalităţi religioase şi pe ce i mai mari ierarhi din perioada urm ătoare. El a ridicat idealul moral creştin la un nivel superior, a realizat mari virtuţi. BIBLIOGRAFIE* V ia ţa m o r a lă a c r e ş tin ilo r în p r im e le tr e i . s e c o l e . A . H a m m a n, L a v i e q u o t i­ d ie n n e d e s p r e m ie r s c h r é tie n s , Paris, 1971. J . L e i p o l d , D er s o z ia le G e d a n k e in d e r a lc h r is t lic h e n K ir c h e , ed. nouă, 1970. M. S l a n n e u t , T etru llia n e t I e s p r e m ie r s m o r a lis te s a ir ic a in s , Paris, 1969. J . S c h m i d t , C h r é tie n s d e s p r e m ie r s s i è c le s , Paris, 1969. A . J a u b e r t , L e s p r e m ie r s c h r é tie n s , Paris, 1967. H .-J. M a r r o u , H is to ir e d e ¡'éd u c a tio n d a n s ¡'A n tiq u ité, 4-e éd., Paris, 1958. P. G a 1 1 i e r, L 'E g lise e t la R é m is s io n d e s p é c h é s a u x p r e m ie r s s i è c le s , Paris, 1932. J . P. K i r s c h , op. cit., Bd. I, p. 793— 795 ; 807— 808. A . B a u d r i l l a r t , L a c h a r ité a u x p r e m ie r s s i è c l e du c h r is tia n is m e , 2 vol., Paris, 1929, 1936. I d e m , M o e u r s p a ïe n n e s e t m o e u r s c h r é t ie n n e s , 2 vol., Paris, 1937. D o m. H. L e c 1 e r c q, L a v i e c h r é t ie n n e p r im itiv e , Paris, 1928. I d e m , art. C h a r ité , în «Dict. d 'A rch éol. chrét. c l de Lit», t. III, 1, Paris, 1913, col. 598— 653. J . M a u q u o y , L e c h r is tia n is m e e t ¡ ' e s c la v a g e a n tiq u e , L uttich (Liège), 1927. A. K a t z, C h risten tu m und S k la v e r e i, W ien , 1925. E. C h e n o n, L e r ô l e s o c ia l d e ¡'E g lise, Paris, 1924. P. A l l a r d , L e s e s c l a v e s c h r é tie n s , 6-e éd., Paris, 1914. în lim b a ro m â n ă . I.P.S. M itropolit A n t o n i e P l ă m ă d e a l ă , B is e r ic a s lu ji­ t o a r e în S iîn ta S c rip tu ră , în S iîn ta T r a d iţie ş i în T e o lo g ia c o n te m p o r a n ă , în «Studii teo log ice», X X I V (1972), nr. 5— 8, p. 325— 623.. Arhid. Prof. I o a n Z ă g r e a n , P r o b le m e le m o r a le în o p e r a S im ţu lu i V asilc. c o l M a rc, în S iîn tu i V a s ile c ei M are. în c h in a r e Ia 1600 d e a n i d e ia s ă v îr ş ir e a sa, Bucureşti, 1980, p. 206— 237. P. I ' r e s c u r e , D octrin a m o r a lă a P ă r in ţilo r a p o s to lic i, în «Studii teolog ice», X V (1903), nr. 9— 10, p. 541 ş.u. I. ( 'o v o r c ă , J u d e c a t a b is e r i c e a s c ă în e p o c a v e c h e , în «Studii T e o lo g ice», X III (1901), ni. 1 )). C>0 ş.u. J)(icl. N. V o r n i c e s c u , P rin cip ii p e d a g o g ic e în p e d a g o g ia lu i C le m e n t A l e ­ xa n d rin u l, in «Slm lii Teologicei», IX (1957), nr. 9— 10, p. 726 ş.u. Pr. I’ rnl. l . i v i u S t a n , In s titu ţiile d e a s is te n ţă s o c i a l ă în B is e r ic a v e c h e , în «O rtodoxia», IX (1957), nr. 2, p. 259— 279. Drd. Ş 1 o I x e, V ia ţa c r e ş tin ă d u p ă b ă r b a ţ ii a p o s to lic i, în «Studii T e o ­ logice», V II (1955), nr. 3— 4, p. 223 ş.u. * B ib lio g ra fic a lc ă tu ită de P r. p ro f. I o a n R ă m u r e a n u

EREZIILE

257

Pr. G h . I. S o a r e , B is e r ic a şi a s is t e n ţa s o c ia lă . D octrin a şi o r g a n iz a r e a în p r im e le ş a s e s e c o l e , Bucureşti, 1948. T e o d o r M. P o p e s c u, C a r it a t e a c r e ş tin ă in B is e r ic a v e c h e , în «Bis.. O rt. Rom.», L X III (1945), nr. 1— 2, p. 64— 66. E. P o p o v i c i, o p . cit., t. I, p. 405 ş.u. ; 427 ş.u. P en tru is t o r ia m o n a h ism u lu i Izv o are : S a i n t B a s i l e , L e s r è g le s m o n a s tiq u e s . Introduction et trad uction par Léon Lèbe, Paris, 1969. H. W . F. M. H o p p e n b r o u w e r s , L a p lu s a n c ie n n e v e r s io n la tin e d e la v ie d e S ain t A n to in e p a r A th a n a s e . Étude de critiqu e te x tu elle , U trecht-N im ègue, 1960. P a 11 a d i u s, L e s m o in s d u d é s e r t. H is to ir e la u s ia q u e . T e x te et trad uction par L. Leboir, Paris, 1981. * T h é o d o r e t d e C y r , H is to ir e d e s m oin s d e S y rie. Introd uction, te x te critiqut, trad uction, notes par P. C an ivet et A lice Leroy, M olinghen, t. I— II, Paris, 1977, .1979. ; L a r è g le d e S. B en o it, ed. A. de V og u e et J . N eufville, t. I— V I, Paris, 1971, . 1972. S tu d ii: A. d e V o g u é , S ain t P a c h ô m e e t s o n o e u v r e d 'a p r è s p lu s ie u r s é t u d e s r é c e n t e s , în «Revue d 'histoire ecclésiastique;», Louvain, L X IX (1974), nr. 2, p. 425— 453. H. B a c h t, D as V e r m ä c h ln is d e s U rspru n gs. S tu d ien zu m Iriih en M ön ch tu m s, Bd. I, W ürtzburg, 1972. L. R e g n a a 1 1, L e s é n t e n c e s d e s P è r e s d u d é s e r t . N ouveau recu eil, Solesm e, 1970. P. D e s e i 11 e, L'E sprit clu m o n a c h is m e p a c h ô m ie n , suivi de la traduction fra n ça ise des Pachom iana L atina par les m oines de Solesm e B ellefo n tain e, 1968. J . - C. Guy, L e s A p o p h t e g m e s d e P è r e s d u d é s e r t. S é r ie a lp h a b é t iq u e , trad. franc. B ellefon tain e, 1966. Idem, S ain t J e a n C a ssia n , V ie e t d o c t r in e s p ir itu e lle , cd. P. LothielleuXj Paris, 1961. Paul Evdokimov, L e s â g e s d e la v i e s p ir itu e lle . D es P è r e s d u d é s e r t à n o s jo u r s , Paris, 1964. P l a c i d e D a s e i l l e , L 'E v a n g ile a u d é s e r t , Paris, 1964. A . H a m m a n, V ie d e s P è r e s d u d é s e r t , Paris, 1961. P. E v e r g e t i n,o s, C u le g e r e d e c u v in te ş i în v ă ţă tu r i a l e P ă r in ţilo f, în lim ba g reacă, A tena, 1957— 1966. U. R a n k c - H e i n e m a n n , D as Irü h e M ön ch tu m , Essen, 1964. A . - J . F e s t u q i è r e , L e s m o in s d'O rien t. t. I, C u ltu re o u S a in tet-, Paris, 1961. Arthur, Vööbus, H ls to r y o i A s c e t is m in th e S y r ia n O rien t, vol. I— II, L ö w en , 1958, 1960. P. C o u s s i n , P r é c is d 'h is to ir e m o n a s tiq u e , Paris, 1956. J . G r i b o m o n t, L e m o n a c h is m e au V I - c s iè c le e n A s ie M in eu re..., în «Studia P atristica», II (T.U. 64) Berlin, 1957, p. 400 -415. I d e m , Le R è g le s m o r a le s d e S ain l B a s ile et le N o u v e a u T e s ta m e n t, în «Studia P atristica», t. II, part. II, Berlin, 1957, p. 418 ş.u. 17 — Istoria bisericească

25 8

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A L Ă

O. Chadwick, John C a s s i a n, A stu d y in p r im itiv e M o n a s ticism , C am bridge, 1950. W . M a l o n e , T h e m o n k s artd t h e m a r ty rs, W ash in gto n , 1950. P. P e e t e r s , O rien t e t B y z a n c e . L e tr e io n d o r ie n ta l d e ¡ 'H a g io g r a p h ie b y z a n ­ tin e (Subsid ia hagiographica, 26), B ru x elles, 1950. D. A r m a n d , Saint B a s ile, a s c e s e m o n a s tiq u e . Essai h istoriqu e M aredsous, 1948, K arl H eussi, D er U rspru n g d e s M ön ch tu m s, T übingen, 1936. In lim b a ro m â n ă : S i . V a s i 1 e, R e g u le le m ari, Irad. în rom. de N. Cotos, in «Candela», X X V I (1907), p. 24— 3 0 ; 81— 8 8 ; 146— 1 6 2 ; 214— 2 3 0 ; 204— 3 0 0 ; 346— 3 5 6 ; 568— 5 7 5 ; 606— 614. A rhid. Prof. I o n F 1 o c a, S iin tu l V a s ile c e i M are, o r g a n iz a to r a l v ie ţ ii m o n a ­ h a le , în lu cra re a c o le c tiv ă : S îin tu l V a s ile c e l M a re. în c h in a r e la 1600 d e a n i d e la s ă v îr ş ir e a sa , B u cu reşti, 1980, p. 330— 354. Ierom . I o a s a f , P o p a , T e m e iu r i p a t r is t ic e p en tru v ia ţ a d e o b ş t e — A v a Ş e n u te din A tr ip e (334— 452), în «Studii teologice?», V III (1956), nr. 1— 2, p. 81— 108. A rhim . E f r e m Enăcescu, P r iv ir e g e n e r a lă a s u p r a m o n a h ism u lu i d u p ă d iie r iţ i a u to r i. P artea I-a şi a Il-a , Rîm nicul V îlc ii, 1933, 1934. Episcop Visarion, V e c h i l e r în d u ie li a le v i e ţ i i m o n a h a le , M în ă s tir e a D o b r u ş a -S o r o c a , 1929. Vladimir de Repta, V a s ile , a r h ie p is c o p u l C e z a r e ii C a p a d o c ie i. A şezăm în tu ri c ă lu g ă r e ş ti, C ernăuţi, 1898.

2 53

PERIOADA A DOUA

(325 - 787 )

BISERICA IN EPOCA SINOADELOR ECUMENICE Politica religioasă a împăraţilor creştini după Constantin cel M are * C onstantin cel M are, fiind convins că pilonul esenţial al Imperiului îl form ează tronul, a numit «caesares» pe fiii săi Constantin II, Constanţiu şi Constans. Intre cei trei Iii ai împăratului a început o luptă disperată. Constantin II a primit prefectura G alia. Britania şi Spania cu M auretenia T in qitana, avînd reşedinţa la Augusta Treveroruja, (Treveri), în nordul Galieih C onstanţiu, diecezele Egipt, O rient, A sia şi Pont, cu reşedinţa l a vConstantinopol, iar Constans, Italia, A frica, Panonia, Illyricum şi Tracia, cu reşedinţa la Sirmium, la care s-a adăugat, după bătălia de la A quileea (340), şi prefectura fratelui său C onstan­ tin II, căzut în lupta cu el. Deşi atît Constanţiu (337— 361) cît şi Constans ( t 350), au căutat să urmeze politica tatălui lor, nici unul n-a putut să se ridice pînă la gloria acestuia. Atitudinea celor doi faţă de păgînism a fost cu totul diferită de cea a tatălui lor. C rescuţi şi educaţi în spiritul Evangheliei, au crezut că trebuie să facă tot posibilul ca să trium fe creştinism ul. A stfel Constantiu a emis. I.i •;j4 l^ o le g e d r a stic ă î m p o triv a c e lo r c e je r tfe a u z eilo r. H otărîrea luată de Constanţiu a fost adoptată şi de Constans. La 346, * C ap ito l re d a c ta i de P r. p ro í. I o a n R ă m u r c a n u

260

IST O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LA

Iulius Firm icus M aternus, un neoplatonic trecut la creştinism , după ce a făcut o descriere a superstiţiilor păgîne, a îndemnat pe îm păraţi să topească com orile de aur şi de argint ale tem plelor, sancţionînd pe toţi cei care nu se vor lepăda de păgînism. Cu excep ţia tem plelor de la periferie, mai toate celelalte locaşuri de închinare ale păgînilor au fost distruse. O parte a tem plelor păgîne au continuat însă să dăinu­ iască, iar co leg iile preoţilor păgîni să încaseze subvenţiile de la stat. Cultul zeilor era practicat în case particulare. De asem enea şi faim oa­ sele focare de ştiinţă, aflate în mina sofiştilor şi a neo-platonicilor, au continuat să existe. Constanţiu, am estecîndu-se în treburile B isericii, într-o m ăsură mai m are decît părintele său, ajutînd la răspîndirea e re­ ziei lui A rie din A lexandria, şi-a atras atît ura ortodocşilor, cît şi dis­ preţul păgînilor. Din 350, Constanţiu, după m oartea fratelui său Constans, şi-a sta­ b ilit reşedinţa la Sirmium, care deveni pentru mai mulţi ani centrul politic al Imperiului roman şi în acelaşi timp centrul bisericesc al lumii creştine. El a condus treburile publice ale Imperiului roman «cu o incom petenţă notorie, prea bănuitor pentru a fi fericit, prea crud pen­ tru a fi iubit, prea înfumurat pentru a fi mare» (W il Durant, H isto ire d e la c iv ilis a tio n , 1, Paris, 1953, p. 9). îm păratul Constanţiu a murit la 3 noiem brie 361. Ia M opsucrene. în C ilicia, după ce primi botezul «inj ş x t rem is», pe patul de m oarte, de ” la episcopul arian Euzoiu al A ntiohiei. Cei trei fii ai împăratului Constantin cel M are, neavînd m oşteni­ tori de linie bărbătească, tronul a reven it nepoţilor săi Gallus şi Iulian. Gallus, fiind acuzat de crim ă de înaltă trădare, a fost execu tat în 354. F ratele sau Iulian, numit A postatul (361— 363), nu a fost educat pentru t r o n , fiind sortit să slu jească altarului. Cu toate că a fost hirotesil ciW-ţ în biserică, la 357 e ridicat de unchiul său Constanţiu la demni­ tatea de caosar şi trimis în G alia să lupte contra germ anilor, dînd do­ vadă de calităţi m ilitare superioare şi de desăvîrşit gospodar şi admi­ nistrator. Proclamat, imperator la Paris, printr-un « p ron u n ciam en to» militar, l Ilaxpi xaxi mema, sau « a sem ă n ă to r cu T atăl d u p ă S criptu ri», — ojioto? iŞ IlaTpi -/.axa xâ? Tpaipâ?, m enită să satisfaci! toate grupările creştine, im ­ p licit pe arienii extrem işti. Ultim ii s-au străduit acum să impună arianismul în tot Imperiul roman, printr-un sinod ecum enic. Tem îndu-se însă că eusebienii, mult mai num eroşi, s-ar putea uni cu ortodocşii, au convins pe împăratul C onstanţiu să le îngăduie ţinerea a două sinoade : unul pentru Răsărit, în Seleu cia din Isauria, şi altul pentru Apus, la Rimini (Ariminium), în Italia. In aceste două sinoade s-a adoptat formula ariană o m ia n ă , de la Sirmium, socotita moderată. A rienii s-au silit să impună formula ariană omiană prin sinodul de la Constantinopol, din 360, în tot Imperiul roman. A ceastă form ulă nu mai reproduce term enii originari ai arianism ului rigid, aşa cum l-a con­ ceput A rie şi l-a sistem atizat apoi în formule logice A etius, la A ntiohia, ci răm îne la expresii inconsistente şi vagi, atenuate şi n eprecise, pentru a am ăgi pe ortodocşi. La această formulă s-a referit desigur Fericitul

330

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LĂ

îeronim , cînd s-a e x p rim a t: «Tot universul a suspinat şi văzu cu m irare că este arian» = «Ingemuit totus orbis et Arianum se esse miratus est» (D ialog u s co n tra L u c iferia n o s, 19). Ea a fost formula oficială a arianismului, răspîndită în special la popoarele germ anice de la Dunăre, care, după ce au trecut pe teritoriul Imperiului roman, au răspîndit-o pînă în Spania. Ţinîiid seam a de evoluţia arianismului, după m oartea lui A rie (f 336), se poate spune că faza ilirian ă a istoriei arianism ului a început cu sinodul de la Sardica, din 343, a evoluat în sinoadele de la Sirmium din 351, 357, 358, şi s-a term inat cu formula omiană, aprobată de sin o ­ dul de la Constantinopol, din ianuarie 360. Schim barea n eîn cetată a form ulelor de credinţă, în num eroasele sinoade ariene, a provocat tulburare şi contuzie în sufletele m ultor cle ­ rici şi credincioşi. Sfîntul G rigorie de Nazianz ne înfăţişează atm osfera în cărcată şi agitată în care s-au purtat aprinsele discuţii teo lo g ice din secolul al IV -lea, referitoare la Dumnezeirea Fiului şi la raportul Lui cu Tatăl, în cuvinte pline de am ară ironie : «De întrebi pe cineva de bani, eşti îndoctrinat asupra Celui N ăscut sau N e n ă scu t; de doreşti preţul p li­ nii, ţi se răspunde : T atăl este mai m are şi Fiul i se supune ,• de întrebi, baia e gata, ţi se răspunde : Fiul a fost creat din cele ce nu există. Nu ştiu cum să num esc acest rău, nebunie sau manie ?» (D esp re D u m n ezeirea F iu lu i şi a S lin tu lu i Duh, P.G., X LV I, 557 B). Sub îm păratul Iulian A postatul (361— 363), se produce în Imperiul roman o schim bare în politica religioasă. Pentru că împăratul Constanţiu, prin sprijinul acordat arienilor, îşi atrăsese ura credincioşilor şi a episcopilor ortodocşi, pe care-i trim isese în exil, Iulian, la începutul dom­ niei, dorind să devină popular şi să arate că a rupt-o cu politica re li­ gioasă a predecesorului său, porunci ca episcopii exilaţi să se întoarcă la scaunele lor şi să se restituie bisericilor şi credincioşilor bunurile confisca le. Datorită acestei măsuri, Sfîntul A tanasie al A lexandriei a putut să-şi reocupe scaunul, la 21 februarie 362, după al treilea exil. Din cauză că acest neobosit episcop ortodox a readus la dreapta cre ­ dinţă mulţi sem iarieni şi chiar păgîni, din ordinul îm păratului Iulian a trebuit să plece pentru a patra oară în exil, între 24 octom brie 362 şi 5 septem brie 363.

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

331

înain te de a părăsi A lexandria, a putut întruni în 362 un sin o d l a A le x a n d r ia , numit «sinodul păcii», care a înlesnit în to arcerea celor ce doreau să se unească cu B iserica Ortodoxă. O rtodocşii au dat do­ vadă de multă îngăduinţă la reprim irea episcopilor şi a clericilor, în drepturile avute. Sfîntul A tanasie s-a întors din al patrulea exil, în timpul domniei lui Iovian (363— 364), protector al O rtodoxiei. Sub acesta şi în timpul lui V alentin I (364— 375), O rtodoxia a ajuns la mare cinste. în schimb, V alens (364— 378), fratele lui, a sp rijinit pe arieni. Sfîntul A tanasie este silit să plece pentru a cincea oară în exil la 5 octom brie 365 pînă la 31 ianuarie 366, cînd s-a putut reîn to arce la A lexandria. De data aceasta, a putut păstori în linişte pînă la m oartea sa, întîm plată la 2 mai 373. N um eroasele diviziuni din sînul arianismului i-au pregătit ruina, dusă la bun sfîrşit de lupta v icto rio asă a m arilor ierarhi şi dascăli din C apadocia : V asile cel M are (t 379), Grigorie de Nazianz ( f 390) şi G rigorie de N isa ('j' 394), care au continuat opera Sfîntului A tanasie cel M are. După 1 ianuarie 379, a fost chem at de clericii şi credincioşii orto­ d ocşi din Constantinopol, la conducerea Bisericii, Sfîntul G rigorie de N azianz, întronizat oficial la 27 noiem brie 380 de Teodosie cel M are, care a dus o luptă necruţătoare îm potriva creticilor arieni şi pnevmatom ahilor. D atorită străduinţelor sale, mulţi eretici au reven it la B ise­ rică, în cît arianismul a încetat de a mai fi o prim ejdie în Răsărit. în Apus, s-au distins ca apărători ai O rtodoxiei : Sfîntul Ilarie de Pictavium (f 367) şi Sfîntul Am brozie al M ilanului (Ï397). C îtva timp arienii au fost favorizaţi de V alentin ian II (375— 392), îndem nat de mama sa Ju stin a, care era o adeptă a arianismului. După m oartea acestuia, graţie stăruinţei Sfîntului Am brozie al M ilanului, V alentin ian al II-lea a renunţat de a mai sprijini pe ereticii arieni. învins, arianism ul şi-a găsit un refugiu la popoarele germ anice, care invadau atunci Italia, G alia, Spania şi A frica. BIBLIOGRAFIE P en tru c e r t u r ile a r ie n e . Pr. prof. I o a n R ă m u r e a n u , L e c h r is tia n is m e c h e z l e s T h r a c o -P h r ig y e n s d 'A s ie M in eu r e e t c h e z l e s T h r a c o - G é t o - D a c e s d e la P én in su le B a lk a n iq u e , dans A c t e s d u I l - e C o n g r è s In te r n a t io n a l d e T h r a c o lo g ie (B u carest), 4— 10 sept., 1976). T. II H is to ir e e t A r c h é o lo g i e , B ucureşti, 1980, p. 435— 444 et dans L e .M o n d e T r a c e ... V olum e selectif, M ilan, Paris, Rom a, M ontréal, 1982, p. 298— 307.

332

IST O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LĂ

I d e m , L u p ta O r to d o x ie i c o n tr a a ria n is m u lu i d e la S in o d u l I e c u m e n ic p în ă la m o a r te a lu i A r ie , în «Studii T eo lo g ice», X III (1961), nr. 1— 2, p. 13— 31. I d e m , S in o d u l d e la S a r d ic a d in 343..., ibidem, X IV (1962), nr. 3— 4, p. 146 — 182. I d e m , S in o a d e le d e la S irm iu m d in tr e a n ii 348 ş i 358..., ibidem, X V (1963), nr. 5— 6, p. 266— 313. I d e m , C re ştin ism u l în p r o v in c iile r o m a n e d u n ă r e n e a le Ilir ic u lu i l a s iîr ş itu l s e c . IV , ibidem , X V I (1964), nr. 7— 8, p. 408— 450. L. W . B a r n a r d, C o u n c il o i S e r d ic a , S o m e p r o b le m s r e - a s s e s e d , în «Anuarium H isto riae C onciliorura», Paderborn, X II (1980) (1982), p. 1— 25. N. S t a n e v , L e C o n c ile d e S a r d iq u e (3 4 3 ): é t a p e n o u v e lle d a n s la lu tte d e s i d é e s a u I V - e s i è c le , în A c t e s d u I I-a C o n g r è s In te r n a t io n a le d e T h r a c o lo g ie ..., t. II, B u carest, 1980, p. 425— 433. . Ş t . A 1 e x e, S iîn tu l N ic e t a d e R e m e s ia n a ..., B ucureşti, 1969. A ltă B ib liog rafie pentru su biectu l de faţă se g ăseşte în capitolul precedent.

Erezia pnevmatomahilor. Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. Apolinarismul * Erezia pnevmatomahilor. La jum ătatea secolului al IV -lea, în focul discuţiilor ariene referitoare la Dumnezeirea Fiului, a apărut o nouă erezie, care punea în discuţie D u m n ez eirea S fîn tu lui Duh, e g a lita t e a şi c o n s u b s ta n ţia lita te a Lui cu T atăl şi cu Fiul. Luptătorii contra Duhului Sfînt au primit numele de p n e v m a to m a h i, de la Ilvsùjjia = Duh şi = luptă, sau m a c e d o n ie n ii şi m a ra to n ien ii de la numele prom otorilor acestei erezii. Denum irea de m a c e d o n ie n i li s-a dat după numele episcopului sem iarian M a ced o n iu , depus din scaun în 360 de sinodul din C onstanti­ nopol, ca eretic. După m oartea lui M acedoniu, conducerea pnevm ato­ m ahilor a preluat-o diaconul M ara ton iu , hirotonit de M acedoniu de C onstantinopol episcop de N icom idia, de la care au primit numele de m a ra lo n icn i. Erezia pnevm atom ahilor a apărut ca o prelungire a ereziei ariene, ca o nouă formă a arianismului. D acă arienii au evitat, la început, să com bată Dumnezeirea Sfîntului Duh, au făcut aceasta din m otive ta c ­ tice, intrurît voiau să cîştige mai în tîi lupta dusă îm potriva Dumne­ zei rii Fiului. N egarea Dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, punea de la sine în discuţie şi Dum nezeirea Sfîntului Duh. * Capitol redactat dc Pr. prof. lo a n R ă m u rean u

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

333

Erezia pnevm atomahilor, numiţi cînd m a c e d o n ie n i, cînd m araton ie n i, s-a răspîndit mai ales în Răsărit, în provinciile Tracia, Bitinia, H el­ lespont şi îm prejurim i. Primul care s-a ridicat îm potriva pnevm atom ahilor a fost Sfîntul V a silie cel M are, care i-a com bătut tem einic în lu crarea sa D esp re S fîn tu l Duh, compusă între anii 374— 375. Sfîntul V asile afirmă că Duhul Sfînt se bucură de aceeaşi dem nitate cu Tatăl şi cu Fiul. El este egalul şi nu inferiorul lor. «N oi tre b u ie să m ărtu risim c ă T atăl e D um ­ n ez e u , F iu l e D um n ezeu , D uhul S fîn t e D um nezeu... El e s t e d e o fiin ţă cu T atăl ş i cu F iu l» (E p isto la V III, P. G., X X X II, 248— 249 ; 261— 265). Pnevm atom ahii sau m acedonienii au ţinut în 376 un sinod, la Cizic, cînd au adoptat o formulă de credinţă, în care pe Sfîntul Duh l-au trecut în rîndul creaturilor. Sfîntul Epifaniu (t 403), cunoaşte pe luptătorii contra Duhului Sfînt sub num ele de p n e v m a to m a h i şi i-a com bătut în 377, într-un capitol special din lucrarea sa P an arion sau C on tra tuturor e r e z iilo r (cap. 74, P. G., XLII, 475— 501). în vara anului 378, episcopii din provinciile Iliricului occidental, :întrunindu-se în sinodul de la Sirmium sub preşedinţia episcopului lo cu ­ lui Anem ius şi a Sfîntului Am brozie al M ilanului, au condam nat odată cu erezia arienilor şi erezia m a c e d o n ie n ilo r sau p n ev m a to m a h ilo r, răspîndită atunci în Răsărit. Sfîntul G rigorie de Nazianz a com bătut tem einic pe ereticii pnevm atom ahi în C u v în ta rea a V -a te o lo g ic ă , rostită, ca şi prim ele patru, în anul 380, în biserica «învierea», din Constantinopol. în 380, Sfîntul G rigorie de Nisa, fratele Sfîntului V asile cel M are, a com bătut de asem enea pe adversarii Sfîntului Duh, în tratatu l D esp re S fîn tu l D uh co n tra p n e v m a to m a h ilo r m a c e d o n ie n i, în care afirm ă că T atăl, Fiul şi Duhul Sfînt nu sînt trei substanţe, nici trei Dumnezei, deoarece El are o singură şi unică fiinţă, cu toate că fiecare dintre per­ soane se num eşte fiinţă şi Dumnezeu. Ţinînd seama de m işcarea de idei din timpul său, scriitorul alexan ­ drin Didim cel Orb (t 398) a scris înainte de 381 un scurt tratat D esp re S fîn tu l Duh, cea mai bună lucrare a antichităţii creştine, în care este com bătută erezia pnevm atomahilor.

334

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LĂ

Pnevm atom ahii sau m acedonienii nu aveau o doctrină bine p reci­ zată. Ei admiteau Dumnezeirea Tatălui şi a Fiului, şi cei mai mulţi accep ­ tau consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, dar refuzau să recunoască consubstanţialitatea Sfîntului Duh cu Fiul şi cu Tatăl, şi n eg a u D ivin i­ ta te a Lui, so c o tin d u -L d o a r «Duh» sau «Spirit», s u p e rio r n atu rii s p ir i­ tu a le a în g e r ilo r . în concluzie, după eretidii pnevmatomahi* iS'fînt'ul Duh ocupă o p o z iţie in te r m e d ia r ă în tre D u m n ezeu şi crea tu ri, dar ei n-au reuşit să definească mai clar această poziţie. Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, 381 Noul îm părat al Bizanţului, Teodosie coi M are (379— 395), văzînd că ereticii arieni şi pnevm atom ahii tulbură liniştea Imperiului, a dai ia 28 februarie 380 din Tesalonic un edict către popoarele Imperiului, po­ runcind ca toţi supuşii Imperiului să adere ]a adevărata credinţă «a u n ei sin g u re D u m n ezeiri a T atălu i şi a F iu lu i şi a S fin tu lui D uh, d e a c e e a ş i m ă rire în T reim e» , pe care la reînnoit la 10 ianuarie 381, din C onstanti­ nopol. în 381, dorind împăratul să restabilească liniştea şi ordinea în B iserică, a convocat pe In tîistătăto riî B isericii din ju m ătatea orientală a Imperiului său la un Sinod ecum enic. Sinodul s-a deschis în Constantinopol, la începutul lunii mai 381 şi a durat pînă la 9 iulie acelaşi an, cînd a ţinut ultim a şedinţă. Au participat 150 de episcopi, printre care mai de seamă au fost urmă­ to rii': M eietie al A ntiohiei, G rigorie de Nazianz, G rigorie de Nisa;, Am filohiu de Iconiu, C hirii de Ierusalim , Diodor de Tars ş. .a. La S i­ nodul II ecum enic a participat şi G eron tiu s sau mai co rect T eren tiu s, episcop de Tom is (Constanţa), în Scythia M inor (Sozomen, Isto r ia b i ­ s e r ic e a s c ă , V II, 7 ; Teodoret, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , V, 8 ). C eva mai tîrziu, s-au înfăţişat la sinod şi episcopii din Egipt şi Iliricul oriental, în frunte cu fim oloi al A lexandriei şi A holiu sau A scholius de Tesalonic. La sinod au participat şi 36 episcopi pnevmatomahi, în frunte cu Eleusiu de C’i/.ic şi M arrian de Lampsac. lîpiscopii egipteni, geloşi pe prestigiul Sfîntului G rigorie de N a­ zianz, doreau să impună pe scaunul de Constantinopol un om de-al lor, pe filozoful M axim Cinicul, hirotonit în mod necanonic, în vara

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

335

anului 380, chiar în biserica «învierea» din Constantinopol, de un grup de episcopi egipteni, fără ştirea Sfîntului Grigorie de Nazianz. Văzînd scandalul pe care l-a provocat fapta sa murdară, M axim C inicul s-a refugiat la Tesalonic ; de aici se reîntoarce la A lexandria, apoi plecă la Roma, spre a se plînge papei Damasus pentru alungarea sa din Constan­ tinopol ; în cele din urmă a mers la A quileea, pentru a convinge pe episcopii occidentali, întruniţi în sinod la 3 septem brie 381, să apere cauza sa. Papa D am asu s al Romei (366— 384) n-a trimis la Sinodul al II-lea ecum enic nici un delegat, întrucît episcopii din O ccident şi din pro­ v in ciile Iliricului occidental pregăteau ţinerea unui sinod al lor, con­ vocat de împăratul Graţian al Occidentului, care se va deschide la 3 septem brie 381, la A quileea, la frontiera italo-iliriană. Preşedinţia Sinodului II ecum enic a avul-o la început, episcopul M e le tie al A n tio h ie i (362— 381), fiind cel mai în vîrstă dintre sinodali. După m oartea neaşteptată a lui M eletie, la sfîrşitul lunii mai 381, pre­ şedinţia Sinodului i-a revenit, de la începutul lunii iunie, S fîn tu lu i G ri­ g o r ie d e N azian z, recunoscut de Sinod episcop al B isericii din C onstan­ tinopol, în calitate de episcop al capitalei Imperiului de Răsărit, Roma cea Nouă. Prima g rijă a Sfîntului G rigorie a fost să pună capăt sc h is m e i antio h ie n e . Sfîntul Grigorie a propus c:a scaunul A ntiohiei să fie în cre­ dinţat lui Paulin, conducătorul eustaţienilor, partidă ortodoxă rigoristă, dar episcopii orientali n-au voit şi au propus alegerea lui Flavian, in­ cit schism a antiohiană a continuat încă mulţi ani. A bia sosiţi la Sinod, episcopii egipteni, invidioşi pe prestigiul scau ­ nului cap italei şi pe Sfîntul G rigorie însuşi, supăraţi mai ales că tri­ misul lor M axim Cinicul a fost depus din treapta arh ieriei şi alungat în chip ruşinos din Constantinopol, au refuzat să ia parte la Sfînta Liturghie, oficială de Sfîntul G rigorie de Nazianz în faţa Părinţilor Sinodului, sul) pretext că alegerea sa pe scaunul de Constantinopol este necanonică. Ei au acuzat pe Sfîntul G rigorie de Nazianz că şi-a părăsit m ica lui episcopie de la Sasima, din dorinţa de a aju nge episcopul cap italei Imperiului. A cuzaţia era neîntem eiată, deoarece la Sasima; Sfîntul G rigorie n-a mers probabil niciodată, ci a răm as episcop a ju tă ­ tor pe lîngă tatăl său, G rigorie de Nazianz.

330

IS T O R IA B IS E R IC E A S C A U N IV E R S A LĂ

D iscuţiile au început să se desfăşoare într-o atm osferă foarte ag i­ tată. Văzînd atm osfera creată de invidia multora, de i n t r i g i de _in t e ­ rese şi de conflicte, Sfîntul G rigorie s-a h otărît să dem isioneze, sacrifieîndu-se pentru pacea şi liniştea Bisericii, ca Ionâ profetul, cum se exprim ă el, care s-a sacrificat pentru salvarea corăbiei. El a dem isionat, după toată probabilitatea, la 30 iunie 331, atît de la preşedinţia Sin o ­ dului, cit şi din scaunul de episcop al B isericii de Constantinopol, pă­ răsind oraşul cu sufletul plin de am ărăciune şi tristeţe pentru cîte v ă ­ zuse, cunoscuse şi suferise, retrăgîndu-se în Capadocia. în locul Sfîntului G rigorie de Nazianz, a fost ales episcop al B i­ sericii de Constantinopol un laic în vîrstă înaintată, N e c ta r ie (381— 397), catehum en încă, care a trebuit să fie mai întîi ,botezat, apoi a prim it pe rînd harul diaconiei, al preoţiei şi arhieriei. După alegerea lui N ectarie, care a devenit preşedintele necontestat al Sinodului, fiind episcopul capitalei, Sinodul şi-a reluat şedinţele şi s-a ocupat de e r e tic ii m a c e d o n ie n i. Cu ţo ale stăruinţele îm păratului Teodosie şi ale episcopilor ortodocşi, ei n-au voit să accepte credinţa niceeană şi să şe întoarcă în sînul Bisericii O rtodoxe, şi au părăsit Sinodul. Sub preşedinţia lui N ectarie, episcopii prezenţi au rostit anatema, după cum ne confirm ă primul canon al Sinodului, contra tuturor e re ­ ziilor, îndeosebi contra diferitelor fracţiuni ariene, eu n o m ien ii sau a n o m ien ii, a r ie n ii sau eu d o x ie n ii, contra se m ia ric n ilo r , numiţi în text şi p n e v m a to m a h i, apoi contra s a b e lie n ilo r — urmaşii antitrinitarului m o­ dalist Sabeliu (f sec. III), a m a r c e lie n ilo r — aderenţii lui M arcel de A ncira (t 374), a fo tin ie n ilo i — adepţii lui Folin de Sirmium (t 376), şi apolinariştilor — susţinătorii ereziei lui Apolinaiie^ de L aodiceea Siriei (f 392). Părinţii Sinodului au redactat de asem enea o d e fin iţie sau e x p u ­ n ere d o g m a tic ă (xo ey.xeOsv), prin care m ărturiseau consubstanţialitatea şi deosebirea celor trei persoane divine, pentru a com bate pe pnevmalom.ilii, precum şi întruparea Cuvîntului, Fiul lui Dumnezeu, pentru a com bulc ereziei lui A polinarie. Tomosul doctrinar al Sinodului II ecum enic din 381, din nefericire, s-a pierdui. IloWirîrea lui dogm atică e m enţionată în rezumat în Seri-

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

337

so a rea sinodului întrunit la Constantinopol în 382, trim isă papei Damasus al Romei şi episcopilor occidentali, în care se spune : «Noi am rămas la credinţa evanghelică hotărîtă de cei 318 Părinţi de la N iceea. V oi şi noi, şi toţi cîţi nu răstălm ăcesc cuvîntul adevă­ ratei credinţe, trebuie s-o aprobăm ca pe cea mai veche credinţă în arm onie cu Botezul, care ne învaţă să credem în num ele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, adică într-o singură Dumnezeire, putere şi fiinţă a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, de aceeaşi cinste şi dem­ nitate, a cărei îm părăţie e veşnică, în trei iposlasuri, adică în trei per­ soan e deisăvîrşite». «Noi nu primim nici erezia lui Sabelie, care am estecă ipostasurile sau le nim iceşte însuşirile, nici blasfem ia eunom ienilor, arienilor şi pnevm atom ahilor, care despart fiinţa, natura sau Dumnezeirea, şi in­ troduc în Treim ea cea necreată, de o fiinţă şi veşnică, cev a posterior. «Iar învăţătura despre întruparea Domnului o păstrăm nestrăm u­ tată, deoarece nu primim că alcătuirea trupului Cuvîntului n-a avut n ici suflet, nici raţiune, sau n-a fost desăvîrşilă, cunoscînd că El a fost mai înainte de toţi v ecii Dumnezeu — Cuvîntul deşăvîrşit, care în zilele cele de pe urmă s-a făcut om, pentru m întuirea noastră» (Teodoret, Is to r ia b is e r ic e a s c ă V, 9). Sinodalii au com pletat Sim bolul niceean cu încă 5 articole de c re ­ dinţă, care stabilesc învăţătura Bisericii despre Sfîntul Duh şi despre B iserică. Despre Sfîntul Duh, se accentuează că El este «Domnul — o Kupto? (II Cor. 3, 1 7), de viaţă fă c ă to ru l— xo C«f^oio5v (Ioan 6, 6 3 ), care de la T atăl purcede — xo ex xoiî ilaxpoC exTTopsoojievov (Ioan 15, 2 6 ), C ela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit». Despre Sfînta Biserică, articolul IX al Simbolului arată lăm urit că, potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, este «una, sfîn tă , s o b o r n i­ c e a s c ă şi a p o s to lc a s c ă » , învăţătură m ărturisită dintru început în Simb oalele locale. întru cît sinodalii au păstrat Sim bolul niceean, pe care l-au revizuit şi com pletat cu ultim ile 5 articole de credinţă, el se mai num eşte şi S im b o lu l n ic c o -c o n sta n tin o p o lita n , sau simplu S im b o lu l co n sta n tin o p o litan . R ecitarea regulată a Simbolului la Sfînta Liturghie a fost intro­ dusă mai întîi la A ntiohia, în 471, de patriarhul m onofizit Petru Gnafevs 22 — Istoria bisericească

338

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LĂ

sau Fullo, ca o m ăsură contra h otărîrii dogm atice a Sinodului IV ecu ­ m enic din Calcedon, din 451, pe care refuzau s-o accepte, fără ca prin aceasta să poată fi servită cauza lor. Patriarhul Tim otei (512— 518) al Conslantinopolului a poruncit ca la fiecare slu jb ă să se rostească S im b o lu l n ic e c a n , care mai înainte se rostea numai o dată pe an, în V inerea Patim ilor, cînd catehum enii îl rosteau în vederea primirii botezului. Mai lîrziu, în 567, Sim bolul niceean a fost înlocuit, printr-un edict dat de împăratul bizantin Ju stin II (565— 578), cu Sim bolul constantinopolitan, care se rosteşte pînă azi la Sifînta Liturghie şi la celelalte serv icii religioase, în toate B isericile O rtodoxe ale-Răsăritului. : Sinodul a dat şi 7 canoane, dintre care mai im portant este can o­ nul..3, care hotărăşte ca « e p isc o p u l d e C o n s la n tin o p o l s ă a ib ă în tîie ta te a d e o n o a ie — Tcpsaoeîa zffi — prim atu m h o n o r is , du pă e p is c o p u l R o m ei, pen tru c ă d e fa p t a c e la e s te R om a c e a N ou ă». . ■ B iserica Romei a acceptat h otărîrile dogm atice ale Sinodului II ecum enic, dar a, refuzat să accepte canoanele acestuia, din cauza c a ­ nonului 3, care ridică în onoare B iserica de Constantinopol, im ediat după B iserica Romei. H otărîrile dogm atici' au fost acceptate abia în secolul V I de papii V igiliu (537— 555), Pelagiu II (579— 590) şi G rigorie cel M are (590—'604), care au recunoscut autoritatea Sinodului II ecu ­ m enic şi în B iserica Apusului. . Condam narea apolinarism ului. MărLurisirea sau expunerea dogm atică a Sinodului II ecum enic a condamnat si e rezia lui Apolinarie de Laodiceea. Se ştie că acesta, voind să explice modul unirii firii diTmnezeieşti cu firea om enească în persoana M întuitorului, pornea de la concepţia trihotom ică a lui Plato, după care omul e compuls din Inip m aterial (oS^a sau aap^), suflet anim al (tlwx^âXoŢcic) şi suflet ra ­ ţiona! şi nem uritor XoifixTj sau yooî), _ susţinînd că la întrupare, Domnul I Jrislos a primit un trap om enesc cu suflet animal, lipsit însă de sullelul raţional, deoarece locul raţiunii sau minţii l-au luat Logosul (A oţoc), Ie­ rusalimului a semnat şi el H en o tik o n u l, toţi cei patru patriarhi ai B ise­ ricii Răsăritului au fost cîştigaţi pentru el, văzînd că nu cuprinde nici o eterodoxie. Rezultatele publicări H en o tik o n u lu i nu au întîrziat, însă, să se arate. Dacă pînă la publicarea «edictului de unire» au fost numai două par­ tide contrare, acum — după publicarea lui — erau trei : ortodocşii, m o­ nofiziţii extremişti şi oportuniştii şi nedecişii, atît din gruparea mono­ fizită cît şi din cea ortodoxă. Pe lîngă aceasta, monofiziţii radicali eutihieni de la Alexandria, rămînînd fără episcop propriu, s-au numit «acelali» azeipaXot adică fără şef, iar cei care au acceptat adausul lui Petru Cînafevs erau numiţi «teopaschiţi» —•ftsoTrac^îiai— , adică cei care cred că Dumnezeu a pătimit. ; S ch ism a acachiană (484— 519). La 483, a sosit la Roma Talaia, spre* a se )>1i e p i s c o p u l u i Romei de cele petrecute în Răsărit. l:e l i x ' I l (483— 492), primind şi din partea călugărilor achimiţi ( = cei fără somn, veşnic treji), precum şi a altor monahi din Constantinopol plîngeri, a convocat în octombrie 484 un sinod la Roma, care a destituit şi exdo-

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

373

municat atît pe patriarhul Petru Mong al Alexandriei cît şi pe patriar­ hul de Constantinopol Acaciu, acuzat între altele că a primit pe eretici în comunitatea bisericească, ajutîndu-1 pe Mong să uzurpe scaunul pa­ triarhal al Alexandriei. Drept revanşă, patriarhul Acaciu a dispus şter­ gerea numelui papei Felix din dipticele Bisericii patriarhale. Astfel s-a produs între Roma şi Constantinopol o schismă, ce a durat 35 ani, pînă la începutul domniei împăratului Iustin I (518). Cînd a murit, în anul 491, împăratul Zenon şi cînd cetăţenii, capi­ talei, urmau să capete un nou monarh, poporul adunat în faţa palatului a strigat rugînd pe împărăteasa văduvă Adriana «să dea Imperiului un împărat ortodox». Din această rugăminte se poate desprinde că pentru cetăţenii conştienţi problema religioasă avea un rol liolărîlor. Deşi îm­ păratul A n a s ta s ie (491— 518), a promis, cu oca/ia încoronării sale că se va îngriji ca cele hotărîte la Calcedon să tic respectate, fiind ocupat cu treburile politice, nu s-a amestecat în afacerile interne ale Bisericii, mulţumindu-se să fie mediator şi veghind ca situaţia destul de grea să nu devină şi mai gravă şi mult atacatul U cu oH kon să nu sufere. Dar patriarhul M a c e d o n ie de Constantinopol, rofuzînd să condamne hotărîrile Sinodului calcedonian, este destituit şi trimis în exil, fiind înlocuit cu T im o tei (511— 518). Un an mai fîrziu a avut aceeaşi soartă şi patri­ arhul F la v ia n al Antiohiei, înlocuiI cu călugărul S e v e r din S o z o p o iis , în Pisidia, unul din cei mai însemnaţi reprezentanţi ai monofizismului. La 513, este destituit şi patriarhul /./ie al Ierusalimului. Astfel la sfîrşitul domniei împăratului Anastasie, monofizismul se putea mîndri a fi ajuns o mare putere în Biserica Răsărilului, dar şi un pericol grav. Sosise deci momentul ca împăraţii bizantini să renunţe la politica monofizită, acordînd o deosebită atenţie grupării calcedoniene. M oar­ tea împăratului Anastasie (518) a pus capăt crizei religioase din Impe^ riul bizantin. Urmaşul lui, împăratul Iu stin I (518— 527) era cu totul devolat hotărîrilor Sinodului de la Calcedon. Astfel ortodocşii au putut constata că un nou vînt a începui să adie peste Imperiul roman de Răsărit. Poporul a cerut în mod zgomotos patriarhului capitalei, Io a n al I I - le a (518— 520), depunerea lui Sever, falsul patriarh al Antiohiei şi restabilirea hotărîrilor Sinodului din Calcedon. Atunci patriarhul Ioan al II-lea a: convocat, în mare grabă, un sinod la Constantinopol (20 iulie

37

4

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A L Ă

519). La dorinţa împăratului, toţi episcopii ortodocşi exilaţi au fost rech e­ maţi, iar episcopii monofiziţi siliţi să plece în pribegie. Sinodul a hotărît recunoaşterea Sinodului de la Calcedon, ca asemenea celor trei Sinoade ecumenice anterioare. Nu mult după închiderea sinodului de la 519, împăratul Iustin, nepotul său Iustinian şi patriarhul loan al Il-lea, s-au adresat epis­ copului H orm isclas (514— 523) al Romei, comunicîndu-i schimbările pe­ trecute la Constantinopol. ' ţ îm p ă ra tu l Ju stin ia n şi m o n o fiz iţii. Ju stin ia n I (527— 567), a continuat cu statornicie refacerea unităţii religioase a Imperiului. Năzuinţele lui universaliste se întemeiau atît pe romanitate, cît şi pe adevărata O rto­ doxie. De la Teodosie cel Mare, nici un monarh nu s-a ostenit cu mai multă ardoare pentru răspîndirea creştinismului şi stîrpirea eterodoxiei. Biserica a avut în persoana lui Justinian I un mare apărător, iar statul un stăpînitor autocrat. El a condus adunări bisericeşti, a alcătuit tratate teologice şi a compus cîntări bisericeşti. în istoria raporturilor dintre stat şi Biserică, epoca împăratului Justinian I se caracterizează ca una în care se impunea principiul «simfoniei», potrivit novelelor VI şi C X X X I din 545. Dintre problemele de politică religioasă, cea mai arzătoare era atitu­ dinea statului faţă de monofiziţi. In strînsă legătură cu această proble­ mă era şi aceea a expansiunii politice în Apus. Cum aceasta nu putea să se bucure de succes, dacă nu era dusă în înţelegere cu episcopatul ro­ man, forurile competente din capitala Imperiului bizantin erau silite să inaugureze o politică antimonofizită. Rezolvarea acestei probleme spi­ noase era îngreuiată din cauza influenţei şi amestecului împărătesei Teodora, care avea pronunţate simpatii pentru monofiziţi, din cauza im­ portanţei politicii orientale a Bizanţului. PlanulJXeodorei a fost să-l con­ vingă deci pe Justinian că monofiziţii nu sînt eretici, că adaosul mono­ fizit de )a «Trisaghion» nu este jignitor pentru adevărata credinţă, şi călugării monofiziţi refugiaţi să se poată întoarce la mînăstirile lor, şi să se aşeze chiar în capitală. Dar înşişi monofiziţii au dat ocazie la o nouă frămîntare, căci pa­ triarhul exilat Sever al Antiohiei şi Iulian din Halicarnas s-au înfruntat la Alexandria pe tema «stricăciunii» sau «nestricăciunii» trupului lui Hristos înainte de înviere. Severinii erau consideraţi «ftartolatri» pentru

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

375

că acceptau stricăciunea trupului lui Hristos, iar iulianiştii erau denu­ miţi «aftartolatri», pentru că apărau nestricăciunea trupului Domnului. Conflictul a continuat sub patriarhul severian T e o d o s ie şi cel iulianist G aian u s. In anul 531, din iniţiativa împăratului, s-au ţinut la palat convorbiri religioase, între ortodocşi şi monofiziţi, dar nu s-a putut realiza nici un succes. Singurul cîştig a fost că episcopul monofizit F ilo x e n de Doliheea, împreună cu mulţi preoţi şi monahi, au revenit la sinul Ortodoxiei. Dar speranţele monofiziţilor că victoria l i rudă va fi totuşi de par­ tea lor, au crescut în clipa înscăunării episcopului A ntim de Trapezunt, ca patriarh la Constantinopol. Antim, manile,stînd în secret pronunţate simpatii pentru monofizism, şi-a cîştigat favoarea împărătesei Teodora. La 536, A g a p et I (535— 536), noul titular al scaunului de la Roma a venit la Constantinopol într-o misiune politicii. Curînd după sosirea lui, s-a prezentat la el o delegaţie de clerici şi monahi ortodocşi, aducînd o serie de acuza ţii..grave patriarhului Antim, înfierîndu-1 drept eretic. Papa Agapet I, informat de adevăratele sentimente ale patriar­ hului Antim de Constantinopol, cît şi de relaţiile pe care acesta le în ­ treţinea în secret cu Sever al Antiohiei, căpetenia monofizismului, s-a ferit de a avea legături cu Antim, somîndu-l să-şi facă un examen de conştiinţă asupra ortodoxiei sale. Patriarhul Antim, încrezător în spri­ jinul împărătesei Teodora, n-a voit să audă de aceasta. în clipa în care împăratul Justinian s-a edificat pe deplin de adevărul cauzei ortodoxe şi-a întors privirile de la protejatul soţiei. Patriarhul Antim, dîndu-şi semna că a pierdut partida, s-a retras din fruntea Bisericii bizantine. Locul lui a fost ocupat de M in a (536— 552). Curînd după înscăunare acesta a ţinut în 536 un sinod la Constantinopol şi, sprijinit de teologul L eon ţiu de Bizanţ, a înfierat şi anatematizat pe patriarhul Antim de Constaniinopol, Sever de Antiohia şi pe episcopul Petru al Apameei, pe călu­ gărul Zoara, precum şi pe toţi adepţii lor, care vor continua sa se înIrunească în conventicule secrete. Hotărîrile Sinodului au fost ratificate de împăratul Justinian. ^ A pariţia bisericilor «eterodoxe>*. Cu toate că în fruntea marilor Biserici de la Constantinopol, Antiohia, Ierusalim şi Alexandria

376

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

păstoreau ierarhi ortodocşi, cu toate că erezia iniţiată de călugărul Eutihie era acum persecutată şi din partea autorităţilor imperiale, monofizişmul a continuat să dăinuiască datorită sprijinului împărătesei Teodora şi tezelor H en o tik o n u lu i. Călugărul Io a n d e H e fa e s to s , ajuns mai tîrziu, episcop monofizit, şi mai ales la c o b Ţ an ţal (TCav Justinian că pentru a împăca pe monofiziţi cu Biserica Ortodoxă, ar trebui să lie condamnate «.cele trei capitole», adică s c r ie r ile lu i T eo ţjorct d c C iz-con tra S fîn tu lu i C h irii al A le x a n d r ie i şi c o n tra S in od u lu i din i t a ; e p is to la Iui ¡h as din E d e s a adresatei e p isc o p u lu i M aris din A rd a şir (P crsia), care fuseseră reabilitaţi de sinodul de la Calcedon şi p e r s o a n a şi o p e r a lu i T e o d o r d e M op su estia.

384

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

La 544, Teodor Askidas a reuşit să smulgă împăratului un eciicI teologic de condamnare a «celor trei capitole». Din nou m ajoritatea ie­ rarhilor răsăriteni s-au supus voinţei împăratului, făcîndu-se că nu aud protestele venite din partea unor ortodocşi riguroşi, care au văzut în acel edict o lovitură dată Sinodului de la Calcedon.^Patriarhul. M ina I (552— 565) al Constantinopolului, care urma să semneze cel dintîi, pu­ nea condiţia ca să iscălească şi reprezentantul scaunului roman. E frem a l A n tio h iei, Io il al A le x a n d r ie i şi Petru al Ieru salim u lu i au ezitat de asemenea să semneze edictul. In cele din urmă, la ameninţările împăra­ tului, au cedat. Delegatul roman, Ş teian , a protestat şi întregul O c ci­ dent, cu toate că scrierile lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cir şi Ibas de Edesa erau puţin cunoscute, s-a ridicat împotriva edictului, .văzînd în el o vătămare adusă Sinodului de la Calcedon. Primii apuseni care au pornit în public lupta împotriva edictului din 544, au fost episcopii D aciu d e M ilan şi F acu n d d e H erm ia n e. Epis­ copul african P on ţian a scris împăratului că deşi scrierile condamnate nu sînt cunoscute în Africa, înfierează procedura întrebuinţată, întrucît au fost sancţionaţi unii care nu se mai pot apăra. La fel a procedat şi diaconul F u lg en ţiu F erra n d clin Cartagina. Dar V ig iliu (537— 555), fost apocrisiar al scaunului roman la Constantinopol, a ajuns papă la Roma prin concursul împărătesei Teodora: căreia îi promisese că va condamna Sinodul de la Calcedon. La 547, Vigiliu a venit la Constantinopol, fiind invitat de Justinian I spre a lua şi el atitudine împotriva «celor trei capitole». Sosit în capitală, un timp oarecare a refuzat să stea de vorbă cu patriarhul Mina şi cu episcopii care semnaseră edictul imperial. încetul cu încetul, s-a lăsat însă con­ vins de argumentele împăratului şi ale Teodorei, aderîncl la condamnarea «celor trei capitole». La 15 aprilie 548, la un simulacru de sinod, la care au participat 70 de episcopi, care refuzaseră să semneze edictul impe­ rial, Vigiliu, prin faimosul său «Judicatum» trimis patriarhului Mina, a acceptat condamnarea lui Teodor de Mopsuestia şi a scrierilor indicat«' ale lui Ibas de Edesa şi ale lui Teodoret de Cir şi contra celor «12 A n atcin alisiiiv» alo Simţului Chirii al Alexandriei. ( ' i 11(I episcopii occidentali au luat cunoştinţă de actul lui Vigiliu, au fost. cuprinşi de indignare. Diaconul Fulgenţiu Ferrandus din Car­ tagina s-a ridicat împotriva atitudinii episcopului roman, criticîndu-i

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

385

actul de trădare. Episcopul Facundus de Hermiane a luat şi el apărarea tradiţiei apusene şi a Sinodului calcedonian. Chiar şi diaconii B ise ­ ricii Romane, R u sticu s şi S e b a s tia n , nepotul lui Vigîliu, s-au ridicat îm­ potriva lui. La început Vigiliu a tăcut. în cele din urmă s-a văzut silit să lămurească Apusul în legătură cu actul său «pripit». în Africa, Dal­ maţia, Sciţia, Iliric şi chiar în Galia s-au ţinui si noade de protest. Episcopii din Africa au ţinut un sinod la 550, excomunicînd pe Vigiliu. Confuzia ajunsese la culme. în vara anului 550, Justinian şi V ig i­ liu au căzut de acord să fie convocat un sinod ecumenic. Pînă la des­ chiderea lui, nimeni nu mai avea voie să discuie despre «cele trei c a ­ pitole». Vigiliu a rugat pe împărat să-i resliluie faimosul «Judicatum» şi Justinian i-a satisfăcut d o rin ţa; dar Vigiliu a treimii, să promită într-un act strict confidenţial, ce avea tăria unui jurămînt, că pînă la des­ chiderea Sinodului nu se schimbă nimic din edictul de condamnare a «celor trei capitole». Din plănuitul sinod nu s-a ales nimic. în vara anului 551. împăratul, îndemnat de Teodor Askidas, a publicat un nou edict, cunoscut sub numele de «Mărturisirea de credinţă a împăratului Justinian contra c e ­ lor trei capitole» (Migne P. G. 86, 993— 1053). Noul edict a îngreuiat şi mai mult modalitatea unei împăcări a spiritelor agitate. Vigiliu a rupt orice comunitate cu patriarhul Mina şi cu Teodor Askidas. împăratul turba de mînie. La un moment dat s-a gîndit să ordone arestarea lui Vigiliu. Episcopul Romei, spre a se pune la adăpost de orice surpriză, s-a refugiat cu 11 episcopi latini şi 2 afri­ cani în biserica Sfîntul Petru, lovind cu anatema în patriarhul Mina şi în Teodor Askidas. Cînd Justinian a aflat de cele petrecute, a dispus arestarea lui Vigiliu. A cesta nevoind să renunţe la dreptul de azil al Bisericii, ofiţerii l-au smucit cu forţa de la sfînta masă, de care se ţinea, împăratul aflînd de cele petrecute, a trimis mai mulţi înalţi funcţionari la Vigiliu, asigurîndu-1 că de acum înainte nu i se va mai întîmpla nici un incident neplăcut. Vigiliu, observînd însă că locuinţa este încon­ ju rată de ostaşi, s-a hotărît să fugă. Trecînd prin mai multe peripeţii, în noaptea de 23 decembrie 551 a reuşit să treacă Bosforul, adăpostindu-se în biserica Sfînta Eufimia din Calcedon. De acolo, în ianuarie 552, a publicat un alt decret de condamnare a patriarhului M ina şi a lui 25 — Istoria bisericească

386

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

Teodor Askidas. Dar a revenit în capitală, după ce împăratul l-a asi­ gurat că nu va mai suferi nimic. După întoarcerea lui la Constantin op ol, a aşteptat ca împăratul să-şi ţină cuvîntul, convocînd sinodul promis. între timp patriarhul Mina murise, în 552 şi i-a urmat E u tih ie. In ianuarie 553, noul patriarh şi-a exprimat dorinţa ca, la o întrevedere a episcopilor, să se hotărască ati­ tudinea ce trebuie luată faţă de «cele trei capitole». După mai multe discuţii, a fost convocat Sinodul V ecumenic, pen tru rin a „ d e 5 m ai 553. la Constantinopol. Preşedinţia a avut-o~Euir-' hie. La deschiderea Sinodului au fost prezenţi A p o îin a r ic d e A lex a n d ria , D om nus d e A n tio h ia , trei reprezentaţi ai patriarhului E u stahiu d e I e ­ ru salim şi alţi 145 episcopi, între care numai 8 latini. Pînă la sfîrşit, numărul participanţilor s-a ridicat la 165 persoane. Vigiliu, invitat spe­ cial, n-a voit să participe, motivînd că e bolnav. Sinodalii au lucrat în şase şedinţe, pînă la 19 mai. Justinian a justificat convocarea Sinodului, care apoi a recunoscut autoritatea celor patru Sinoade ecumenice anterioare, şi a propus con­ damnarea «celor trei capitole» astfel, ca să nu fie prejudiciată de fel autoritatea deciziilor de la Calcedon ; apoi a a probat condamnarea lui Oriaen. a lui D idim c e l O rb, si a lui £vgqric.i]Lii?„JPjQaLj)entrU-adeziunea la apocatastasa o r i g m l s f ă r V i g i ^ a alcătuit separat un m e­ moriu, numiF~«C^stTtutlim»r în care, la 23 mai, refuza să recunoască condamnarea «celor trei capitole». Acum gestul lui necesita o sanc­ ţiune. A stfel în şedinţa a 7-a din 26 mai, a fost luat în dezbatere «cazul Vigiliu», pentru că a absentat voit de la sesiunile Sinodului şi nu a avut o ţinută consecventă în problema «celor trei capitole», în­ frunt înd însuşi Sinodul. Apoi în şedinţa a 8-a din 2 iunie, a fost formukit.i decizia de condamnare în sens ortodox a «celor trei capitole» şi au lost. din nou anatematizaţi Arie, M acedonie, Apolinarie, N estorie, Euliliie şi Origen. întreaga condamnare a fost cuprinsă în 14 anatematisme, şi publicată prin cele 13 puncte din edictul împăratului Justinian. « O l e troi capitole» condamnate s î n t : T e o d o r , e p is c o p d e M o p su estia (392 428), persoana şi opera ; S c r ie r ile lu i T e o d o r e t, episcop de Cir (433— 458), îndreptate contra Sfîntului C iril„al A lexandriei şi contra Sinodului III ecumenic din 431 ; S c r is o a r e a e p is c o p u lu i Ib a s d e E d esa

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

387

(435— 457), adresată episcopului Maris de Ardasir. în Persia, contra Sfîntului Cliiril al Alexandriei. Pînă la urmă Vigiliu a cedat, solidarizîndu-se cu Sinodul la 8 de­ cembrie 553. Apoi la 23 februarie 554, şi-a rcvocat primul memoriu publicînd un al doila «Constitutum», în care şi-a retras toate afirma­ ţiile anteriare, accentuînd condamnarea «celor trei capitole». Hotărîrile Sinodului de la Constantinopof din anul 553, ca al cin­ cilea ecumenic, au fost primite cu uşurinţă de lumea creştin;') din R ăsă­ rit. Altfel s-au prezentat lucrurile în Apus din cauza oscilaţiilor lui Vigiliu. Urmaşul lui Vigiliu, diaconul P elag iu L (550 501), fost oprocrisiar la Constantinopol, conform înţelegerii avute cu împăratul Juslinian, în­ dată după înscăunare, a acceptat hotărîrile Sinodului. Acuzai că nu a păstrat o atitudine consecventă, a fost primii cu «edilitate. Abia au putut fi găsiţi doi episcopi, care s-au declarai gala să-l hirotonească. Cu toate că n-a silit pe nici un episcop din Apus să recunoască hotă­ rîrile Sinodului, n-a putut să se facă stimai decîl cu mare greutate şi numai în Italia de m ijloc şi de sud. Credincioşii din Milan, ca şi cei din nordul Italiei, din Aquileea, Istria, Veneţia, Dalmaţia, Galia, ca şi cei din Africa, au refuzat să întreţină legăIuri cu el. Opoziţia episcopilor din Veneţia şi Istria împotriva Sinodului de la 553, precum şi îm­ potriva scaunului roman, e cunoscută sub numele de s c h i s m a istrov e n e ţia n ă . In decursul acestei schisme, episcopii schismatici, şi-au ales un patriarh propriu, pe arhiepiscopul de Aquileea, care şi-a luai reşe­ dinţa la Grado, în apropierea Aquileei pînă la împăcarea din 607. Prin condamnarea origenismului a fost discreditată şi metoda pla­ tonică, folosită în exegeza teologică, şi în consecinţă şcolile de la A le ­ xandria şi Antiohia şi-au pierdut din prestigiul v e c h i ,■ acum ca metodă nouă de exegeză biblică şi teologică a fost adoptat sistemul aristotelismuîui, carc a dat naştere scolasticii. BIBLIOGRAFIE A. G e r o s l c r g i o s , Justinian thc Grcat. The emperoi and saint, Belm ont (M ass.), 1982. , . Teodor M. P o p e s c u, Tratatul împăratului Justinian sontra lui Origen, trad. din g receşte, in «Studii T e o lo g ice», IV (1933), p. 17— 66. L. P e r r o n e , La Chiesa di Palestina e la controverse cristologhice. Dai con­ cilio di Eieso (431) al secondo concilio di Constantinopoli (553), B re scia, 1980.

388

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

E. Z e 1 1 1, D ie B e s tă tiq u n q d e s V . ö k u m e n is c h e n K o n z ils d u r c h P ap st V igiliu s, Bonn, 1974. W . d e V r i e s, Der zweite Konzil von Konstantmopel (553) und das Lehramt von Papst und Kirche, în «O rien talia C hristiana Period ica», X X X V III (1972), p. 331— 366. F. X . M u r p h y , P. Sherw ood, Constantinople II et Constantinople III. Trad de l'an g lais p ar G. Darneige, H. B laizatet et J . Thovonet, (Histoire des conciles oecu­ méniques, 3), Paris, 1974, 358 p. C. Bihlmeyer, H. T ü c h I e, D. v a n Damme, Histoire de ï Église. T. I. L'Antiquité chrétienne, Paris, 1969, p. 267— 273. E. K. C h r y s o s. Die Bischoislisten der V. ökumenischen Konzil, Bonn, 1966, I d e m , The ecclesiastical policy oi Justinian, in the dispute concerning the Three Chapters and the Filth ecumenical Council, Th essalo n iki, 1969. M. Sesan, Le V-e concile oecuménique, in «B yzantinoslßvica», Praga, X V (1954), nr. 2, p. 230 ş.u. R. V a l e n z i , La réorganisation de l'Eglise byzantine sous Justinian, Paris, 1952. W . S c h u b e r t , Justinien und Theodora, Stuttgart, 1943. Gh. Cr onţ La lutte contre l'hérésie en Orient jusqu’au IX-e siècle, Paris, 1933. L o u i s D u c h e s n e , L’Eglise au Vl-e siècle, Paris, 1925. J . P a r g o i r e, L'Eglise byzantine (527— 847), Paris, 1923. In limba română: Pr. Prof. I. R ă m u r e a i m , Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, în «Studii T e o lo g ice», X X II (1970), nr. 3— 4, p. 179— 211. Idem, Posibilitatea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie..., în «O rtod oxia», III (1951), nr. 4, p. 586— 636. I d e m , Episcopul Valentinian de Tomis. Corespondenţa Iui cu papa Vigilius în chestiunea «Celor Trei Capitole», în «Bis. O rt. Rom.», L X V (1947), nr. 4— 9, p. 200— 2 1 2 ; V. Loichiţă, Hotărîrile dogmatice ale celor şapte sinoade ecumenice, în «M itr. Banat.», X I X (1959), nr. 1— 2, p. 35 ş.u. Pr. Prof. l o a n G. C o m a n , Problemele dogmatice ale Sinodului V ecume­ nic, în «Studii T eo lo g ice », V (1953), nr. 5— 6, p. 312 346 ; Pr. Prof. L i v i u S t a n , Împăratul Justinian Sinodul V ecumenic şi papalitatea, i b i d e m , p. 347— 364 ; Iacob Lazăr, Justinian I ca legislator bisericesc, în «Bis. O rt. Rom.», L X V (1947), nr. 10— 12, p. 213— 238. G. S i b i e s c u , îm p ă r a tu l J u s tin ia n ş i e r e z iile , Bucureşti, 1938. I d e m , C ă lu ­ g ă r ii s c iţi, Sibiu, 1926, E xtras din «Rev. teol.», X X V (1926), nr. 5— 6, p. 182— 205. Teodor M. P o p e s c u, Denaturarea istoriei lui Origen, III. Origen eretic, în «Bis. O rt. Rom,», X L IV (1926), nr. 7, p. 378— 3 8 3 ; nr. 10, p. 580— 5 8 6 ; nr. 11, p. 631— 635.

Monotelismul. Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol ..... din 680—6 8 L .. ~ Sinodul II trulan (quinisext) din 691— 692 * Rănile dureroase cauzate de disputa în jurul «celor trei capitole» încă nu se vindec >eru, cînd a luat naştere o nouă controversă hristologică. Noua între ire care pasiona spiritele era : avut-a Mîntuitorul o dublă energie şi o dublă voinţă ? * Capitol redactat de P r. prof. M. P. Ş esan

EREZII. SCH ISM E. SI-NOADE ECU M EN ICE

389

Dogma stabilită de Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, învăţătui 19— 655), care în octombrie 649, a ţinut în Biserica MîntuiLorului din palatul Laleran din Roma un mare sinod. Sinodul a con(laiuiuil ais, tra n sîig u ra tio) a început să se serbze din secolul al V -le a şi tot din aceaşi epocă datează sărbătoarea Buneivestiri (EuaŢŢeXiafAos, ie stu m ann u n tiation is), cu nouă luni înainte de Naşterea Domnului, la 25 martie. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (not^ai? ©soxoxou, ies tu m d orm i-

4 40

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

tionis), numită şi a luării sale la cer (sopTTj festu m assu m ption is), a fost serbată din secolul V în Siria, iar de la sfîrşitul secolului al V l-le a ea a devenit generală şi obligatorie prin dispoziţiile împăra­ tului Mauriciu (582— 602). C ultu l în g e r ilo r şi al siin ţilo r s-a dezvoltat mult în această perioadă, în cinstea Sfinţilor se clădeau locaşuri de închinare pe mormintele lor, aşezînd la temelia altarului moaştele lor, un obicei care a devenit atît de frecvent, încît aproape nu se mai sfinţeau biserici fără moaşte ale sfinţilor ; uneori însă ,s-a ajuns la abuzuri cu traficul de pseudo-moaşte. Cultul sfinţilor, împărţiţi în numeroase categorii şi trepte ca şi cel al îngerilor, s-a bucurat de numeroase sărbători. Astfel, din secolul al V-lea se serbează Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, aducîndu-se cu acest prilej laudă tuturor cetelor îngereşti. Din secolul al IV-lea, prima duminică după Rusalii era considerată sărbătoarea «tuturor Sfinţiltor». Sărbătoarea Naşterii şi a Tăierii capului Sfîntului Ioan Botezătorul, ca şi sărbătoarea Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, sînt amintite din seco ­ lul IV. Sărbătoarea Sfintei Cruci (14 septembrie) este amintită în R ăsă­ rit din acelaşi timp, dar în Apus numai din secolul VI şi la altă dată (3 mai). P e le r in a je le (p e re g r in a tio n e s s a c r a e ). La locurile considerate sacre, pentru motivul că acolo au trăit şi şi-au desfăşurat activitatea anumite persoane sfinte, precum şi la mormintele şi moaştele unor atari persoane, au început încă din perioada întîi să se facă diferite călătorii de închi­ nare după exemplul lui Origen. Locuri sfinte erau considerate îndeosebi cele din Palestina, unde a trăit, a învăţat şi s-a preamărit prin minuni, suferinţă şi înviere Mîntuitorul — Ierusalim, Nazaret, Betleem, Caperna­ um, — precum şi unele localităţi în care au întemeiat comunităţi şi Sfinţii Apostoli, cum este Roma, unde se află şi mormintele Sfinţilor Apostoli, !’clru şi Pavel. Pe la anul 326, a mers în pelerinaj la Ierusalim împărăIt’fiSri niomi, mama lui Constantin cel M are şi a rămas aici pînă la moartea sa ||>(' l,i 330). Dorinţa unul pelerinaj la aceste locuri a avut-o însuşi jiiipăr.ilnl Consl.inlin cel Mare, ca să se boteze în Iordan. Un pelerin din sud-vc'slui Franţei (de la Burdigala, Bordeaux) ne-a lăsat o descriere ,! acestor locuri (333), o alta ne-a rămas de la Fericitul Ieronim, care în anii 38 5 ... 386 a însoţit în aceste locuri pe o matroană din Roma, Paula,

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

44 î

şi pe fiica ei, Eustochia. Foarte cunoscută sub numele de « P ereg rin a tio S ilv i a e» (Aetheriae) este şi descrierea rămasă de la o călugăriţă din Aquitania, care a făcut un pelerinaj tot la sfîrşitul secolului al IV-lea. Obiceiul pelrinajelor la Locurile Sfinte se pare că ar fi devenit încă din secolul IV frecvent pînă la abuz, fapt care a d c t e n n i i H i l pe Sfîntul Grigorie de Nissa ( f 395) să se pronunţe împotriva l o r , precum şi pe Ieronim însuşi, care scria că omul poate fi tot atît de p i o s Iu Ierusalim ca şi în Britania şi că cerul este deschis pentru el şi aici c a şi a c o l o . L o ca şu ri de în c h in a re. încă în prima perioadă au fost şl epoci de relativă linişte şi toleranţă religioasă, cînd s-au clădit şi numeroase lo ­ caşuri de închinare. După ce creştinismul a triumfat, obţinînd deplină libertate de manifestare şi mai cu seamă după ce a devenit religie ofi­ cială a statului, au putut fi restaurate o parte din vechile locaşuri şi foarte multe altele au fost ridicate din temelie, înlr-un stil arhitectonic măreţ, însuşi împăratul Constantin cel Mare, şi mama sa Elena au zidit biserici la Ierusalim, Betleem, Tir, Antiohia, Conslanlinopol, Roma etc. După exemplul lor, acelaşi lucru au început să-l Iacă episcopii, diferite oraşe şi unii creştini bogaţi. S-au înălţat astfel în tot cuprinsul marelui Imperiu «biserici obşteşti» — exxXvjaiai xa&oXtxai — «biserici ale comunităţii», «biserici publice» în Răsărit, catedrale şi domuri (d o m u s), «tituli» şi «biserici parohiale» în Apus, monumente sepulcrale ale martirilor, bise­ rici particulare şi case de rugăciune (euxT^pia, oratoria), paraclise (napexxX^oia), vestite sînt mai cu seamă bisericile Sfinţii Apostoli şi Sfîntul Miha.il, zidite de Constantin cel Mare ; biserica Sfînta M aria din subur­ bia Vlaherne, zidită la 457 de soţia lui Marcian, Pulcheria, şi altele. Pe locul vechii biserici a Sfintei Sofii, clădită de Constantin cel Mare, care a ars în anul 532, Justinian I a înălţat la anul 537 o nouă biserică a Sfin­ tei Sofii, a cărei boltă s-a dărîmat într-un cutremur de pămînt în 557. La anul 562 însă, la porunca aceluiaşi suveran, a fost reconstruită şi veacuri de-a rîndul a uimit lumea prin măreţia şi bogăţia ei. Avînd aproape totdeauna la temelia zidirii sfinte moaşte ale unor martiri şi mărturisitori, bisericile erau în aşa măsură cinstite, încît în ele intrau fără încălţăminte şi ostaşii fără arme, iar cei urmăriţi şi refugiaţi aici aveau drept inviolabil de azil. C aracterele generale ale a r ic i b iz a n tin e din perioada de la 324; pînă la 787 sînt următoarele : copiază în general îmbrăcămintea de la

442

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

curte şi manifestă în tratarea temelor vieţii de dincolo o trăsătură domi­ nantă de măreţie. In iconografie, portretizarea se face cu o mai accen ­ tuată trăsătură de individualizare sub influenţa portretelor diferiţilor împăraţi. Orientul, care era într-o mare măsură centrul creştinismului, capătă în arta bizantină o importanţă din ce în ce mai mare. Amintirea elenismului clasic este încă vie, reînvie de asemenea influenţa Asiei prin renaşterea Persiei în secolul III sub dinastia Sasanizilor (227— 641). Se recunosc în arta bizantină două spirite deosebite, sp iritu l g r e c şi sp iritu l o r ie n ta l (Siria, Egipt, Anatolia). Cel dintîi este caracterizat prin amintiri arhitectonice, eleganţă şi armonie, cel din urmă prin forme arhitecturale noi, motive ornamentale, bogăţie, lux şi stilizare. Originile siriene se constată în influenţa pe care arta bizantină a întregistrat-o îndeosebi în decoraţia sculptată, unde se îndepărtează de simplitatea clasică, se îmbogăţeşte cu ornamentaţie geometrică, orna­ mente mai mult gravate decît vopsite ; decoraţia policromă este de ase ­ menea caracteristică, venită la Bizanţ din Siria. In decoraţie, influenţa artei egiptene asupra artei bizantine se constată prin alternanţa de nişe şi coloane de pe pereţii exteriori, cu cadrul deosebit de la ferestre şi cu acoperirea zidului cu plăci groase şi policrome, uneori chiar cu basoreliefuri. Arta elenistică era plină de c o ­ chetărie luxoasă şi realistă ; caracteristicile sale sînt uşor sesizabile în decoraţia pitorească, în portretistica realistă, care ajută la formarea tipurilor istorice, în aspectul monumental al artei, cu figuri mari şi stili­ zate, aşezate la rînd şi nemişcate, abia schiţînd cîte un gest. A ceste tipuri si aceste trăsături s-au răspîndit în întreg Imperiul bizantin, îndeosebi cu ajutorul ţesăturilor şi al stofelor. La începutul acestei perioade, arta orientală a fost grecizată prin şcoala capadociană. Influenţa cea mai de seamă a artei anatoliene asu­ pra col oi bizantine se constată mai cu seamă în arhitectură. Cei doi arhitecţi ai bisericii Sfînta Sofia erau anatolieni : Isid o r din M ilet şi Aii i hvinius di n Trul c s. Caracteristic anatoliană este forma dezvoltată cu tribune, cNidiroa oelogonală, schema bisericii cu plan în cruce, frec­ ventă în nordul Siriei şi în Armenia, arcada cu semicerc perfect în locul arcului-polcoavă, pilaştrii terminaţi prin semicoloane şi în deosebi basi­ lica cu cupolă.

d

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

443

In contopirea tuturor acestor influenţe, răspîndite prin intermediul comerţului şi prin călugări, Bizanţul a adus contribuţia geniului său de asimilare şi sintetizare. Dintre diferite soluţii arhitectonice, el a ştiut să aleagă şi să combine armonic pe cele mai potrivite. Bizanţul nu-şi pierde prin aceste influenţe orientale spiritul său grec, căci el nu devine copia artelor orientale, ci numai le combină pe acestea ingenios. El uneşte irealul răsăriteanului cu reprezentarea reală a apuseanului. In general, evoluţia istorică a artei bizantine în această perioadă cunoaşte două etapae : prima de avînt, începlnd de la Constantin cel M are pînă la 565, caracterizată prin mari construcţii, şi a doua de slă­ bire a avîntului constructiv în arhitectură ca şi în iconografie, datorită condiţiilor economice şi politice mai grele aie Imperiului, ca şi furiei iconoclasmului. BIBLIOGRAFIE C h. B a y e t, L ’art b y z a n tin , Paris, 190 4 ; I,. Bréhier, L 'A rt byzantin, Paris, 1924; Ch. D iehl, M a n u el d'art b y z a n t in , I— II, Paris, P. C o n s t n t i n e s c u - I a ş i , Is t o r ia a r ic i br/.antinc, Iaşi, 1927. G. M i l l e t , L 'A r t b y z a n tin , Paris, 1903/1905; H. G l ü o k , D ie c h ris tü c h e K u n s t d e s O s te n s , B erlin, 1924. G. O p r e s c u, Is to r ia a rte i, vol. I, Bucuroşii. J . R a h m a n i, L e s lit u r g ie s o rie n ta le s et o c c id e n ta le s , B eiru t, 1929. J . B r i n k t r i n e , D ie h e ilig e M esse, otl. III, 195 0 ; A. B aum stark, L it u r g ie c o m ­ p a ré e , ed. III, Paris, 1 9 5 3 ; R. A i g r a i n , La m u siq u e r e lig ie u s e , Paris, 1919; I d e m , L h a g io g ra p h ie , Paris, 195 3 ; L. R é a u, Ic o n o g r a p h ie de l'a rt c h ré tie n , Paris, 1955 ş.u. L. B r e h i e r, L 'a rt c h ré tie n , ed. II, Paris, 1928. M. P a c a n t, L 'ic o n o g r a p h ie c h ré tie n n e , t:d. II, Paris, 1962. W . S a s - Z a l o z i e c k y , L ’a rt p a lé o c h ré tie n , Paris, 1964. A. G r a b a r , L e p r e m itr art c h ré tie n !, P aris, 196 6 ; Idem, L'â g e d ’o r de J u s t in ie n , Paris, 1 9 6 6 ; Bihlm eyer-Tüchle-D am m e, op. cit., 1, 1969, p. 304— 329 şi bibliografie p. 511— 525, şi vol. 2, 1963, p. 113 ş.u., şi bibliografie, p. 359 ş.u. E. P o p o v i c i , op. cit., 2, 1926, p. 207— 2 6 0 ; T. T arn av sch i-N . C otlarciu c, L it u r ­ g ic a B is e r ic ii o rto d o x e , 1929. ţ. G. C i o m a n , P a tro lo g ia , B ucureşti, 1 9 5 6 ; llin e r a r h t n i W te ro so iy m U a n u m A n t o n in i P la c e n t in i (A ntoin de P laisan ce), ed. P. G eycr, in «Corp. Script. E ccl. Lat.», t. X X X IX , V ind obonae, 1898. E t h é r i e , J o u r n a l de v o y a g e . T e x te la tin , introduction et trad u ctio n de H élène P étré, Paris, 1971. Pr. M a r i n M. B r a n i ş t e , În s e m n ă r ile de c ă lă to rie a ie p e r e g r in e i E g e ria , se c. I V . T eză de d octoral, în «M itropolia O lten iei», X X X I V (1982), nr. 4— 6 , p. 225— 381.

V iaţa creştină. Monahismul în Răsărit şi în Apus. Disciplina bisericească * Şi în perioada a doua a creştinismului moralitatea atingea un înalt nivel. A cest lucru îl dovedeşte marele număr de sfinţi proveniţi din aceas* C ap ito l re d a c ta t de P r t pro f. M. P. Ş e sa n

444

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

lă perioadă. Nume ca Sfîntul Nicolae, arhiepiscopul de Mira Lichiei, de­ cedat (345— 352), Sfîntul Vasile cel M are (t 379), arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sfîntul Ambrozie, ( j 397), episcop de Milano, Sfîntul loan Postitorul, patriarh de Constantinopol (582— 595), Grigorie cel Mare (f 606), episcop al Romei, loan III cel Milostiv (f 619), patriarh al A le x a n ­ driei şi atîtea altele sînt venerate în întreaga creştinătate. Admiraţia pen­ tru aceşti bărbaţi nu s-a mărginit numai la creştini, ci s-a răspîndit şi în lumea necreştină. Credinţa adîncă şi morala, asceza şi monahismul, s-au revărsat în numeroase opere de caritate. în această perioadă s-au înălţat multe aşezăminte filantropice precum : ospiciul de leproşi, întemeiat de Sfîntul Zotic pe vremea împăratului Constantin cel Mare, leagăne pentru copiii găsiţi (v r e fo tro fii), azile pentru copiii orfani (o r fa n o tr o fii), azile pentru batrîni (g e ro n to co m ii), azile pentru văduve (h iro tro fii), case pentru copiii găsiţi (v r e fo tr o fii), azile pentru copiii orfani (o r fa n o tr o fii), case pentru primirea străinilor (x e n o d o h ii) şi altele. Exemplu pentru aceasta este «Vasiliada», aşezămînt caritativ, organizat de Sfîntul V a ­ sile cel Mare, lîngă Cezareea Capadociei, care a fiinţat pînă în secolul XI. Cu toate acestea, faţă de perioada în Ui se manifestă o scădere a pietăţii şi a moralităţii. Sfîntul A tanasie cel M are se plîngea că dacă odinioară, «vasele bisericilor erau de lemn, erau în schimb preoţii de aur», dar în epoca sa sînt «vase de aur, în schimb mulţi preoţi de lemn». Cauzele acestei scăderi a pietăţii şi a moravurilor în perioada a doua sînt mai multe. în fruntea tuturor trebuie amintită convertirea în masă. Pînă la începutul acestei perioade, creştinismul era o atitudine de viaţă eroică. După triumful creştinismului el a devenit o atitudine comodă, împăratul însuşi era creştin, creştinismul era religie de stat. în această perioadă şi în aceste condiţii, păturile înalte ale societăţii tre­ ceau la creştinism nu întotdauna dintr-o convingere adîncă, ci adeseori din interese politice şi spirit de imitaţie a împăratului. Un alt motiv al decăderii pietăţii erau numeroasele tulburări bise­ riceşti şi politico, la care se adaugă şi «convertirile oficiale». () ,i treia cau/u o constituie numeroasele controverse dogmatice, tist(> perioada marilor erezii hristologice, ivite din pricina acestor tulbu­ rări de credinţă. Căldura credinţei, care se mai menţinea încă, făcea populaţia să participe adînc la aceste dispute şi adeseori atenţia era

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

44 5

în întregime captată de controversa dogmatică şi era neglijată astfel pietatea şi moralitatea. A patra cauză a decăderii pietăţii trebuie căulată în faptul că m a­ rea masă a creştinilor a început să acorde o importanţă unilaterală for­ melor externe ale cultului, faptelor bune vizibile, postului şi rugăciunii lorm ale, fără ca să caute să se adîncească în aceste atitudini. Urmarea pe care a avut-o această decădere a pietăţii şi a moravu­ rilor către sfîrşitul perioadei a doua a fost că alunei cîntl a apărut mahomedanismul, rezistenţa sufletească a credincioşilor nu mai era de tăria celei a vechilor creştini. Aşa se explicit şi de ce aceeaşi, religie care a rezistat uimitor tuturor persecuţiilor îndreptate împotriva ei de către împăraţii romani, în multe regiuni n-a mai rezistat prigoanelor mahomedane şi s-au produs lepădări în mase. Monahismul în Răsărit şi Apus. Condiţiile istorice grele în care a trebuit să-şi ducă existenţa creştinismul din prima perioadă au deter­ minat pe mulţi credincioşi înclinaţi spre o viaţă ascetică şi meditativă să se retragă în ţinuturi singuratice şi sa dură acolo o viaţă dedicată meditaţiei religioase şi rugăciunii. A sitei existau în Siria şi în Egipt numeroşi pustnici. A ceştia trăiau izolat, departe chiar unul de altul, nu numai de lume. Monahismul, în înţelesul mai nou, a început abia spre sfîrşitul perioadei întîi. La începuturile monahismului, atît ale celui ră­ săritean cit şi ale celui din Apus, se al Iii marea figură a S iîn tu lu i A n to n ie c e l M a re (251— 356). A cesta s-a născut. în jurul anului 251 în localitatea Coma din Egiptul de Sus. La anul 285 s-a retras în pustiu şi a trăit acolo pînă în vremea persecuţiei lui Diocleţian. Prigonirile pe care acest îm­ părat le-a pornit împotriva creştinilor l-a făcut pe Antonie, spre sfîrşitul lor, atunci cînd vestea acestora a ajuns pînă la el, să părăsească pustiul şi să vină la Alexandria, spre a se alătura celor care luptau pentru cre­ dinţa împotriva «piigînismului». După ce aceste persecuţii s-au potolit, ecolo au venit mulţi alţi creştini, care şi-au exprimat dorinţa de a duce o viaţă asemănătoare cu a lui. Astfel împrejurai lui s-au întemeiat mai in ui te colonii de eremiţi. Cea dini îi s-a aşezat la Faium, în Tebaida, pe un braţ al Nilului, la poalele muntelui Colzim ; lîngă coasta Mării Roşii s-a aşezat alta. Ţoală viaţa acestor eremiţi era închinată, după sfaturile lui Antonie cel Mare, rugăciunii, muncii şi unei totale abstinenţe. In

440

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

curînd ei au primit nume de monahi (¡Aovajm), solitari, pentru că trăiau singuratici, iar coloniile lor au fost numite la v r e , după numele cartie­ relor sărace din Alexandria, pentru că erau compuse din colibe răsfirate. Colibele purtau numele de chilii sau mînăstiri. Sfîntul Antonie cel Mare a murit în anul 356 în vîrstă de 105 ani, vestit pentru viaţa sa pînă chiar şi la curtea împăratului Constantin cel Mare. Urmaşul său, P a h o m ie (276— 349) a întemeiat, pe la anul 330— 340. o colonie nouă la Tabena, o insulă de pe Nil, în Egiptul de Sus, şi a adunat pe toţi monahii săi într-o singură curte, ducînd viaţa în comun, o viaţă de obşte. Prin întemeierea acestei colonii, Pahomie a devenit întemeietorul şi părintele monahis­ mului chinovial sau mînăstiresc. Alte colonii de monahi au fost înte­ meiate de asemenea de către ucenicii şi admiratorii lui Antonie cel Mare, ca Amoniu (mort între 350— 355) în munţiiJNjlrici din Egiptul de Jo s. în aceşti munţi a devenit vestit, M a c a rie din A le x a n d r ia (t 394). în Palestina a întemeiat o colonie de monahi [ lario n (f 371), în regiunea Gaza ; E u staliu, episcop de JSevastia, în Armenia Mică, a răspîndit monahismul în aceste părţi (350— 360). Monahismul schitic (de la pustiul Schitiei în Egiptul de Jo s) a fost întemeiat de către Sfîn tu l M a ca r ie c e l M a re nu­ mit şi E g ip tea n u l (f 390). f) în Apus, monahismul a fost dus de către Sfîn tu l A ta n a sie c e l M are (f 373), episcop de Alexandria, contemporan cu Antonie cel Mare, a cărui viaţă a scris-o. Persecutat de către duşmanii săi, marele apărător al Ortodoxiei a trebuit să se refugieze în Italia unde a făcut cunoscut, în jurul anului 340, monahismul. La anul 355 a fost exilat în Tebaida din Egiptul de Sus episcopul E u seb iu d e V e r c e lli, din Italia, unde a cu­ noscut monahismul, pe care apoi l-a răspîndit întoreîndu-se în Apus (362). La început, în Apus, monahii erau numai admiraţi, dar pilda lor nu era urmată. In curînd însă, au început să aibă şi imitatori. Spre sfîrşilul secolului al IV-lea, A m b ro z ie (f 397), episcopul de Milano şi, în Roma, fe r o n im ('¡' 420), cunoscut presbiter şi învăţător al Bisericii, au propovă­ dui I cu muII patos monahismul. La început, această propovăduire s-a lovit di> opoziţia apusenilor, dar acea opoziţie a fost în curînd înfrîntă. ’in Calici, monahismul a fost predicat şi făcut cunoscut în cercuri largi încă de la sfîrşilul secolului al IV-lea de M artin, episcop de T ou rs ( j 397 sau 401). La moartea sa, Martin de Tours a fost venerat ca un sfînt şi conclus pe ultimul său drum de aproape 2000 de monahi. în Africa

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

447

d înfiinţat comunităţi de monahi F eric itu l A u gu stin, episcop de Hippo. Preotul Io a n C asian (dobrogean de origine), cunoscînd îndeaproape pe monahii din Răsărit, întrucît a trăit printre ei, a răspîndit şi el mo­ nahismul în sudul Galiei. Tot aici a întemeiat, laC410,; o mînăstire veslită, pe insula I.erin. episcopul H on orat d e A r e la te, întemeietorii colo­ niilor le-au dat reguli proprii. între aceste reguli, cea dintîi era aceea de a se supune conducătorului spiritual al coloniei. A cest conducător era numit av ă, părinte, ca şi iqumen (conducător), ori superior sau arhimandrit. In Apus, el se numea, de obicei, abate. Trăsătura carac­ teristică a monahismului răsăritean, în comparaţie cu cel apusean este în acest timp rigorismul accentuat. Monahii trebuiau să ducă o viaţă în sărăcie voluntară, necăsătoriţi, muncind pentru întreţinerea lor ca şi pentru ajutorarea celor săraci şi trăind continuu în mînăstire. Acest rigorism era însă moderat în Apus, unde n-a găsit imitatori atît de tenaci. S fîn tu l V a s ile c e l M a re (t 379) a observat că fiecare întemeietor de colonii impunea reguli proprii şî ca aceste reguli variau de la o comunitate la alta, că se pierdea unita tea monahismului, riscînd să se degradeze; i-a dat de aceea reguli proprii, «mari şi mici», pe care l-a impus în întreaga regiune de sub jurisdicţia sa, care apoi s-au răs­ pîndit repede în întreg Răsăritul. Aceste reguli sînt valabile pînă astăzi pentru monahismul răsăritean. Pentru apuseni, aceste reguli de origină răsăriteană, păreau prea grele. în secolul al V l-lea B e n ed ict d e N ursia (480— 543), care a înfiinţat mînăstirea, de pe muntele Cassino (529), i-a dat reguli proprii, după mo­ delul celor ale Sfîntului Vasile cel Mare, dar mai uşoare decîl acestea. In curînd în Apus vor fiinţa două ordine monahale : ordinul călugă­ rilor foasilieni^ care respectau vehile reguli ale Răsăritului, riguroase, şi ordinul călugărilor cbenedictinî; care aveau în uz regulile mai uşoare, date de Benedîcl de Nursia. In scurtă vreme monahismul s-a răspîndit mult, dar în rîndurile sale au intrai însă şi persoane lipsite de vocaţie. S-a constatat că e n e­ cesar să se stabilească un anumit Limp de probă pentru cei ce doresc să ducă această viaţă. A cest timp de încercare şi de ispitire dura în Răsărit trei ani, iar în Apus numai unul. După trecerea acestui timp, novicele sau rasoforul urma să depună votul monahal, care era un vot

448

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

î n t r e it : al castităţii, al sărăciei absolute şi al ascultăm depline. In ceea ce priveşt^virstED la care putea cineva să intre în monahism, în Răsărit ea era fixată la 16— 17 ani, uneori chiar de la 10 ani, iar în Apus era fixată la 18 sau chiar la 25 de ani. O deosebire între Răsărit şi Apus se semnalează încă din această epocă şi în ceea ce p r iv e ş t i postul î n monahism. In Răsărit, carnea era interzisă, totdeauna ; în Apus, ea era admisă pentru bătrîni şi pentru bolnavi. O altă deosebire se constată în practica tunderii monahale. Jn Apus ea se făcea prin raderea creşte­ tului într-o dimensiune cît mai mare, care purta numele de «tonsura Petri» • în Răsărit, se tundea numai părul de Ia frunte, tundere numită «tonsura Pauli». De asemenea, în ceea ce pri v e ste^barBa~o monahii răsăriteni o lăsau să crească, în timp ce monahii apuseni o rădeau ca semn de supunere şi de renunţare la toate drepturile lor de bărbaţi. Criticată de răsăriteni ca o practică neconformă cu tradiţia apostolică raderea bărbii s-a menţinut în Apus pînă astăzi, cu toate că, îndeosebi în secolele X IV — X V II, au existat şi în clorul înalt de la Roma foarte mulţi purtători de barbă, chiar şi numeroşi papi. Puţin după primele începuturi ale monahismului, s-a întemeiat şi un număr de mînăstiri pentru femei. La începui ele nu duceau o viaţa eremită, dar mai tîrziu aflăm şi cazuri de acesl fel, ca acela al M ă r ie i E g ip tea n ca (sec. V). In cadrul monahismului obişnuit, chinovia] şi anahoretic, au inter­ venit cu timpul, unele particularităţi precum şi alte moduri de vieţuire monahală. •v- In secolul alv^V-lea) sînt amintiţi «achimiţii» (cei neadormiţi). Ei erau originari din jurul Constantinopolului, unde un oarecare .Alexan­ dru a întemeiat o mînăstire în care serviciu] religios nu înceta nicio­ dată, pentru că tot timpul o treime din monahi făceau acest serviciu, în vreme ce o altă treime lucra, iar restul se odihnea. I. a a n u l 460 a fost întemeiată în Constantinopol de către un roman, S lu din s, o niînăsliro care a primit numele de mînăstirea Studion. Studi ţ i i , c u m so n u m e a u monahii acestei mînăstiri, se ocupau nu numai ( u v i a ţ a m o n a h a l i i r i g u r o a s ă , ci şi cu studiul foarte sîrguincios al T e o ­ logiei. Din arouslii cauză, în scurtă vreme au ajuns foarte respectaţi. I’rinlri' monahii anahoreţi exista în secolul al V -lea o categorie deo­ sebită, aceea a sliliţilor (stîlpnicilor), care trăiau în vîrful cîte unui

EREZII. SCH ISM E. S I N O A D E ECU M EN ICE

449

stîlp. Cel dintîi anahoret de acest fel a fost Surii on c c l Bat rin ( î 459), în ţinutul Antiohiei. El a trăit vreme de 30 de ani în vîrful unui stîlp înalt. Respectat chiar de împăratul Teodosie al II-lea, el a fost imitat de alţi anahoreţi, ca D aniil de C o n sta n tin o y o l ( f 489) şi S im ion c e l T in ar din apropierea Antiohiei ( t 593). Numărul lor însă, deşi au ex is­ tat în Răsărit pînă în secolul al X ll-lea, a fost mic, iar în Apus n-au găsit imitatori. Printre sectele care prezintă aspecte de degenerare, cei mai vechi amintiţi sînt «păscatorii», monahi care trăiau mai mult prin păduri şi prin pustiu, hrănindu-se cu rădăcini şi ierburi, ferindu-se de contactul eu oamenii. Alţi monahi străini socoteau că este o înaltă moralitate să deter­ mine rîsul oamenilor faţă de ei şi să-l suporte cu toată răbdarea. «Sarabaiţii» din Egipt şi «vemobiţii» din Siria şi Palestina erau m o­ nahi chinoviali, care trăiau în cete mici de cîte trei-patru, urmînd nu­ mai reguli proprii, din care cauză alunecau uşor, de la o extremă la alta. Monahi vagabonzi, numiţi în apus «gyrovagi», trăiau din cerşit, din comerţul cu sfintele moaşte, adesea false, din fraudă, minciună şi ipocrizie. Dacă aceşti monahi prezentau o degradare sub raport moral, alţii îmbrăţişaseră anumite idei eretice, de natură dogmatică. Unii dintre aceştia au format secta «masalieniJor creştini», numită şi secta «euhiţilor» (evhiţilor) din Siria şi secta «eustaţienilor» din Asia Mică. Cea dintîi, a masalienilor, era de origine semită, de Ia cuvînlul aramaic «sela», a se ruga. Ei s-au numit şi «horevţi», jucători, nume care le vine de la dansurile lor religioase. Erezia lor conslă în aceea că soco­ teau rugăciunea capabilă să izgonească penlru totdeauna din om pe satana şi că, după unirea cu Hristos, omul n-ar mai putea cădea în păcat, indiferent de iaplele pe care le-ar putea face. Pe temeiul acestui principiu, ei duceau adeseori o viaţă desfrînată. S-au luat măsuri se­ v ere împotriva sectei. Eustaţienii, a doua sectă cu aspect de degene­ rare dogmatică, a fost semnalată la jumătatea secolului al IV-lea, în A sia Mică. Eustaţienii susţineau că îşi au originea de la Eustaţiu, epis­ copul Sevastei din Asia Mică, şi credeau că mîntuirea nu este posibilă decît în monahism. De aceea nu recunoşteau ca preoţi legitimi pe cei 29 — Istoria bisericească

450

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

căsătoriţi, şi au determinat pe mulţi să se despartă de soţii şi de copii, ca să intre în rîndurile lor. Intre bărbaţi şi femei susţineau că nu trebuie să existe nici o deosebire, de aceea femeile trebuie să poarte acelaşi costum ca şi bărbaţii. Unii monahi s-au învrednicit pe bună dreptate de multă admiraţie, dar din această cauză şi-au făcut despre ei înşişi în scurtă vreme o idee atît de înaltă, încît nu s-au folosit de consideraţia lor numai spre binele Bisericii şi al societăţii, ci uneori şi în scopuri egoiste, producînd dezordini şi abuzuri în viaţa bisericească, socială şi politică. împotriva acestor călugări abuzivi, ca şi a celor care prezentau anumite semne de degenerare, Biserica s-a văzut nevoită să ia măsuri, uneori destul de severe. Statul de asemenea a susţinut-o în această acţiune. La Sinoa­ dele ecumenice, ca şi la sinoadele locale s-au luat numeroase hotărîri în legătură cu disciplina monahilor, a preoţilor şi în general al tuturor credincioşilor. Au fost admise în răsărit 85 de canoane numite apos­ tolice şi în afară de acestea multe hotărîri ale unor episcopi cu vază cum erau, spre exemplu, Sfîntul Dionisie cel Mare (t 264), Sfîntul Atanasie cel M are ( t 373), Sfîntul V asile cel Mare etc. Toate aceste hotărîri formează canoanele cunoscute sub numele de C a n o a n e le S fin ­ ţilo r Părinţi. In Apus au fost admise pentru disciplina vieţii monahilor, cleru­ lui şi credincioşilor dintre cele 85 de canoane numite apostolice, numai 50, şi anume acelea care au fost culese mai înlîi în Roma. La fel intrau în această categorie epistolele episcopilor Romei. Culegerea aceasta s-a raspîndit în curînd nu numai la Roma, ci în întreg Apusul. Din această cauză şi decretele papale au intrat în vigoare pretutindeni, ală­ turi de canoanele apostolice şi cele ale sinoadelor. Legiuiri cu caracter disciplinar şi în legătură cu viaţa bisericească au 1 1cil şi unii dintre împăraţi. A ceste legiuiri au fost calificate de îm­ păraţi î m p r e u n ă cu legiuirile imperiale. O astfel de colecţie a publicat Ih ¿ mul 435 Teodosie al II-lea, cunoscută sub numele de Codex T h eo i l o x i u n i t s . . Iu, st ini, m s( ui Tradiţia răspîndită în Apus înc.i din :,■•I«»1 .1 i putem di> ,1 lega şi dezlega, putere primită direct de la Aposloiul l'rhu, cuie la lînclul său — o avea «numai el», pe cîrnl ceilalţi Apostoli ,h |j primîL-o numai prin delegaţie de la Petru. Aee.isla ti-icliţie s ,1 impus cu timpul în Apus ca un fel de dogmă, cu ţoale ca sensul cuvintelor Mintuilorului a fost altul. Odată ce Occidentul a consim ţi 1,1 supremaţia Bisericii Romei, a fost de la sine înţeles că papii au . Dupa concepţia lui, drepturile şi prerogativele «scaunului apostolic,, îşi a u olmşia î n hotărîrile M în tuitorului şi nu ale unor sinoade ■ d e ţ i n u t u l u i »scaunului apostolic» ar fi primit de la Iisus Hristos dreptul de a pastori pe toţi credincioşii, ca unicul legiuitor al Bisericii, ca judecătorul suprem care poate să j u ­ dece şi să cheme spre justificare, i n la ţa lionului său, nu numai pe clericii diferitelor dieceze, ci şi po episcopi, milropoliţi, ba chiar şi pe patriarhi, dar nu poate fi judecat de n i m e n i . Hotărîrile sale au valoarea şi puterea canoanelor. A cest punct de vedere a fo s t afirm a t d e sin o d u l r om an d e la 863. Orice abatere de la o dispoziţie papală, atrage după sine lovirea cu anatema. Mai mult, Nicolae I nu s-a mulţumit numai cu publicarea unor decrete, care accentuau o plenitudo polestatis a «vicarului lui Urislos»,. ci el a căutat ca ideile şi acţiunile sale să fie aşa lei înfăţişa le, ca din ele să rezulte deplina centralizare a vieţii bisericeşti. Fără consimţămîntui lui nu se pulea lua nici o hoLarîre în Biserică, nu se putea ţine un sinod, nu putea fi sfinţit un episcop. Nicolae I a căutat să separe puterea spirituală de cea lumească, îşi se voia judecătorul şi duhovni­ cul suprem şi nediscutat al principilor lumeşti, în chestiuni de natură bisericească. Dacă înaintaşii săi mai apropiaţi s-au mulţumit cu ju ris* Capitol redactat de P r. prol. T.

5 44

IST O R IA B IS E R IC II U N IV ER SA LE

clicţia primatului papal asupra Bisericii apusene, Nicolae I a căutat, cu toată stăruinţa să revendice şi dreptul de jurisdicţie asupra Bisericii Răsăritului ortodox. El a împins pretenţiile jurisdicţionale şi împotriva titularului scaunului de la Constantinopol, ameninţînd cu depunerea pe patriarhul Fotie (858— 867 ; 877— 886). Prin Nicolae I, papalitatea ro­ mană dorea cu orice preţ să devină un imperiu lumesc, o teocraţii* pontificală. D e c r e ta le le lu i P seu d o -Isid o r, un m a rc fa ls al d rep tu lu i b'isc,a . Una din hotărîrile capitale ale lui Nicolae I a fost recunoaşterea Dcc r e t a le lo r lu i P seu d o -Isid o r drept o colecţie obligatorie a dreptului bi­ sericesc. După cum rezultă din introducerea din fruntea acestei c o ­ lecţii, autorul, sau mai corect, compilatorul, a fost Isidor Mercator, fc.pl care a contribuit ca cei din Evul mediu să vadă în autorul lor pe în­ văţătorul bisericesc, spaniolul Isidor, episcop de Sevilla (f 636). Scopul lor era scoaterea episcopilor de sub autoritatea mitropoliţilor şi pu­ nerea lor sub autoritatea directă a papei, ceea ce ducea, la creşterea puterii papale. Colecţia se împarte în trei părţi. Partea intîi cuprinde 60 de e p is­ tole şi decrete ale diferiţilor episcopi romani, de la A n a le c l (76— 8o) şi pînă la M iltia d e (311— 314). Partea a doua cuprinde aşa-zise hotărîn ale diferitelor Sinoade ecumenice, precum şi ale unor sinoade particu­ lare ţinute în Apus şi Răsărit, evident cu multe adaose ulterioare. Iu partea a treia, pe lîngă un număr de decrete originale şi autentice ale episcopilor romani, care s-au perindat de la S ilv estru I (314— 335) piua la G r ig o r ie II (715— 731), sînt intercalate 45 de decrete false. Alcătuirea acestor documente cu adăugire a fost făcută între mm 847 şi 852 în Francia, probabil în dieceza Reims, intr-un adevărat Im laborator de plăsmuire a documentelor. Decretalele pseudoisidoriene, im sînt nici primele, nici ultimele folosite de papalitate pentru creşterea puterii ei. Astfel de adăugiri ulterioare s-au făcut în tot Evul mediu. Deşi autorii acestei lucrări sînt necunoscuţi, ei au făcut parte din ce r­ cul adversarilor drepturilor mitropolitane, pentru care luptau unii, iu Inmle cu llinkmar do Reims, primul, care şi-a dat seama de acest fals, ilar care u-a îndrăznii să atace pe faţă faimoasele decretale ale lui Pseudo-Isidor.

CULTURA TH O LO GICA

¡N R Ă SĂ R IT

W't

545

Nu este exclus ca la alcătuire, i lor să-şi fi d u l eo n ii ilm |ia si înain­ taşul episcopului Hinkmar, episcopul iibo, devenit mai lir/.iu episcop de Hildesheim, clericul Vulfad din Remis şi episcopul Rolhbad de Soissons. Cei de la Roma au primii Decretalele aduse de Kolhh.id cu mare bucurie, recunoscîndu-le ca o colecţie preţioasă de h o t ă r î n de drept bisericesc. Papa Nicolae I a i m i i I. i I să respingă toate obiecţiunilo aduse de Hinkmar şi prietenii lui m ceea ce priveşte autenticitatea Decretalelor, pretinzînd în mod ,s olem n c.i susamintitele Decretate, cu toate că pină acum nu erau ata.şale Ia moartea sa, Roma rămîne mai departe expusă loviturilor popoarelor migratoare, îndeosebi ale longobarzilor, care, din anul 568, reuşesc sa răpească o mare parte din Italia, formînd un regat puternic. Consecinţa acestei situaţii a fost că episcopii Romei, în grija cărora rămăsese Italia şi Roma în calitatea lor de ep is c o p u s d v ita t is , au început să-şi îndrepte ochii către popoarele din Apus, îndeosebi către franci, cerîndu-le a j u ­ torul. Prin acest fapt însă, se produce o schismă politică. In anul 752, papa Ştefan II (752— 757) face apel la regele francilor Pipin cel Scurt (741— 768), care trece cu armata sa în Italia şi distruge între 754— 756 regatul longobarzilor din Italia centrală, unde bizantinii aveau exarhatul de Ravena. în anul 751, exarhatul de Ravena trece sub stăpînirea longobarzilor, de la care papa Ştefan II l-a luat cu aju­ torul francilor, trecîndu-1 sub jurisdicţia Romei. Teritoriul cucerit de franci de la lo n g o b ara a fost dăruit de Pipin cel Scurt în 754— 755 papei Ştefan II sub denumirea de «P atrim onialii S a n d i P etri». Creîndu-şi astfel un stat terestru, papa se emancipează de sub puterea politică a Bizanţului, ba mai mult, face concurenţă Im­ periului bizantin, în calitatea lui de şef al unui stat numit R esp u b lica R om an oru m . A cesta a durat pînă la 1870, cînd a fost desfiinţat de statul italian, pentru a-şi reface unitatea sa politică, apoi a fost iarăşi reînfiinţat în 1929. . . Pentru susţinerea şi ju stificarea creării unui stat papal terestru, papii s-au bazat pe două documente neautentice: D on atio C on stan tin i, prin care, pretindeau ei, împăratul Constantin cel Mare ar fi dăruit papei Silvestrtu I (314— 335) Italia şi cetăţile ei, drept recompensă pen­ tru că l-ar fi vindecat de lepră prin baia botezului. Actul a fost do­ vedit neauLentic în secolul al X V -le a de către canonicul Laurenţiu Vaila din Florenţa, deoarece se ştie, după istoricul Eusebiu de Cezareea, că împăratul Constantin cel Mare s-a botezat pe patul de moarte cu cîteva zile înainte de moartea sa întîmplată la 22 mai 337, la Ancyrona, Ia marginea Nicomidiei.

C U ¡.TIUIA T E O L O G IC Ă IN li AS A UIT ,Ş7 AIHIS

561

Al doilea document neautentic de c a i e s-.iii scm vi 1 p a p i i sînt D e­ c i e t a le l e p s e u c lo -is id o rien e, o colecţie de i decit mitropoliţii. Prin aceasta, totată puleiea I>i.*.**i lovise,i s e i) (iu i), ju somn de protest, papa Grigorie cel Mare ;>-a niiiinl pe muc, .*.imi|>Iii, . servus serv o r u m D e i » , p e n t r u a d a do vad ii d e m i h t ......... < i e ş i m , i, d a r , p r i n titlul de papă, de la Pater patrum, se cuiisidei.i p.iin.uli ,il nil i e(j n i u i Apus creştin. Pe lingă acestea, apusenii, erau ,n uzaţi de 2 1024), care a dorit ca la încoronarea sa clin aceasta zF să"se cînte Sim -' bolul credinţei cu adaosul «Filioque». A cesl adaos a fost unul din mo­ tivele principale ale schismei din 1054. Prin secolele V III— IX, lista inovaţiilor la line în domeniul cultului s-a mărit cu încă una : folosirea qzimei sau a plinii nedospite la săvîrşirea Sfintei Euharistii, care s-a generalizai în Apu-s abia prin seco ­ lele IX — XI. în Răsărit, s-a folosit totdeauna la Slmta împărtăşanie pîine jdospită ■ — «fermeiituin». ■' “ * La rîndul lor, grecii erau acuzaţi, cum reiese din actul de excom u­ nicare aruncat de cardinalul Humbert la 16 iulie 1054,_pe masa alta­ rului catedralei Sfînta Sofia din Constantinopol, pentru următoarele : că sînt simonîaci ,■ că fac eunuci şi-i ridică apoi la episcopat; că rebotează, cum făceau arienii, pe cei ce fuseseră botezaţi în numele Sfintei Treimi ; că pretind ca donatiştii că numai 1a. greci este Biserica cea adevărată ; că permit ca nicolaiţii căsătoria preoţilor ; că admit ca severienii, că legea lui Moisi e blestemată ; că au scos ca macedonienii pe «Filioque» din Simbolul cre d in ţe i; că susţin, ca maniheii, că numai pîinea dospită dă viaţă etc. Biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor sărbătorită solemn în Duminica I a Postului Sfintelor Paşti, la 11 martie 843, numită de atunci «Duminica Ortodoxiei», părea să aducă linişte în Biserica în­ treagă. Pentru aceasta «sinodiconul» Ortodoxiei trebuia cunoscut pre­ tutindeni. Dar, din cauza ostilităţii împăratului Carol cel M are faţa de hotărîrile Sinodului VII ecumenic, prin aişa-numitele «Libri Carolini», de caracter semiiconoclast, importanţa «Duminicii Ortodoxiei» nu a fost bine înţeleasă şi nici bine primită de Biserica Romei. Din cele arătate se vede că fondul aşa-zisei «înstrăinări» dintre cele două Biserici, care a dus în cele din urmă la marea schismă din 1054, era umil mai grav. Temelia schismei o constituie străduinţa papalităţii de a acapara in mod abuziv şi exclusiv universalitatea sau catolicitatea Bisericii, in dauna deplinei Ortodoxii, adică a dreptei credinţe creştine, precum şi pretenţia papilor la jurisdicţia universală asupra tuturor creş­ tinilor din Apus şi Răsărit.

C U L T U R A T t i O L O G I C Ă IN R A S M u r Şl

M'US

505

Prima fază a schismei ; disputa dintre p.ihiarlnfl I ofie şi papa Nieol.io I Primul conflict care a f ă c l i i im o p u lu i m Ihmhci, ,, losi c H dintre patriarhul F o t i e (858— 8 6 7 ; 877 BB(>) :,i |>.i; >.t N iro h tc I (B5B B67). După ce la 11 martie 843, s-a sărbaloiii im litimmic.i I ,i l’o.slului Marc triumful Ortodoxiei în Imperiul bi'/.ml m inig>i>11 i\ .i ic o n o c la s m u lu i, nava Bisericii a început să plutească sub pă.sloi ihm piosului patriarh Melodiu I (843— 847), pe o apă liniştită. Urmaşul *., ni , pal i i.u Iml Ign at ic (847--B58 ,• 867— 877), fiul fostului împărat M/7/îî/7 / (.",11 813), şi-a dat, de aseme­ nea, cea mai mare silinţă să conducă s p i c l>molo Bisericii turma încre­ dinţată păstoriei sale. Dar Jinişlea n-a I.>,I do lungă durată, pentru că pa­ triarhul Ignatie, bărbat foarlo o v l a x i o s şi de o m orali laie severă, a trebuit să lupte nu numai cu clericii vicioşi, ci şi cu c a m a r ila din jurul împăra­ tului, aflîndu-şi duşmani a lîl in i m dul unor d o r i c i cît şi printre puternicii de la curtea imperială. Col m.ii în v e r ş u n a i adversar al patriarhului Ignatie a fost Grigore Asbosl.is, episcop do Siracuza^ aflat sub jurisdicţia ^Patriarhiei de C o n s l.in lin o p o l, u m ilii prin refuzul de a fi admis la solqra,n ită ţi, din. cauza di f iin ţe lo r d e lic fe .

Alt duşman al palriarlmIui Ignalie era regentul Bardas, un om c o ­ rupt, unchiul împăiatului Mih.iil III (B42— 867), caruia împăratul i-a în­ credinţat toate Irolmnle statului. Jgnatie, refuzînd m 858, la sărbătoarea Bobotezei, să dea lui Bardas Sfinţia Împărtăşanie şi împotrivindu-se spre a fi călugărite cu de-a sila împărăteasa Teodora şi fiicele ei, ştiind că acestea nu doreau să intre în monahism, a ajuns în conflict şi cu împăratul, care dorea să îndepărteze pe mama şi surorile lui din palat. Patriarhul Ignatie, fiind acuzat de conspiraţie împotriva tronului, e dat în judecată, condamnat, şi la 23 noiembrie este exilat pe insula Terebint. Partizanii lui Ignatie erau însă numeroşi în Constantinopol. O ceartă aprigă s-a aprins între partida ignatiană, conservatoare, şi partida libe­ rală, care stătea în legătură cu cei de la curtea imperială. în locul lui Ignatie, a fost ales pe scaunul de patriarh la 24 decembrie 858, un laic, F o tie , cu relaţii în ambele partide, prim secretar imperial, şeful gărzii imperiale, profesor la Universitatea din Bizanţ, un mare erudit, om de rară distincţie şi curăţie morală, mare teolog şi neîntrecut politician şi •'t/'Ve.

56ö

IST O R IA B IS E R IC II U N IV ER SA LE

diplomat. Cu înscăunarea patriarhului Folie au venit, pentru Biserica din Constantinopol şi istoria Bizanţului, zile memorabile. Noul patriarh, urmărind politica bisericească inaugurată de înain­ taşii săi Tarasie (784— 860), Nichifor I ( 8 0 6 —815) şi Metodiu I (843— 847), pentru a pune capăt disputelor, a convocat un sinod în 859, la Constantinopol, care s-a ţinut în două sesiuni : prima în 859 şi a doua în 861. Sinodul s-a întrunit în Biserica Sfinţii Apostoli, fără participarea lui Ignatie şi a răspuns anatemei rostite conlra lui Fotie de ignatieni, întruniţi în Biserica Sfînta Irina, cu o contra-anatemă. In urma hotărîrii luate de sinodul din 859, Fotie a fost recunoscut patriarh canonic, fapt ce a nemulţumit şi mai mult pe ignatieni, care aveau în frunte pe mi­ tropolitul Mitrofan al Smirnei. Disputa dintre ignatieni şi Fotie, însă, care alunecase, fără voia lui Fotie, pînă la schismă, s-a împletit cu tensiunea dintre Roma şi Cons­ tantinopol. Prin scrisoarea sinodală trimisă Bisericii din Roma, patriarhul Fotie înştiinţă frăţeşte pe papa N icolae I despre alegerea sa. Dar acesta, om mîndru şi autoritar, era condus de un singur gînd : realizarea uni­ versalismului roman. El a recurs la plastografiile D on aţia lu i C on stan tin (după 754) şi D e c r e ta le le lu i (P seu d o) Is id o r (după 847), pentru a impune «ordo catholicus» (P.L., 119, 769— 790) şi spre a dicta suveranilor, cum s-a exprimat Reginon din Priim (P.L., 132, 86), ca un «papocrat», în sens feudal, socotindu-se stăpîn peste toţi. La îndemnul ignatienilor din Bizanţ, dorind să jo a ce rolul de ju d e ­ cător suprem în Biserică, papa Nicolae 1" .s-a declarat pentru recunoaş­ terea ca patriarh a lui Ignatie, pretinzînd că alegerea lui Fotie a fost necanonică, invocînd faptul ca Fotie a fost înălţat pe scaunul de patriarh fără să fi făcut mai înainte parte din cler. Prin procedeul acesta, el căuta să arate întregii lumi creştine că numai lui, în calitate de căpe­ tenie supremă a creştinătăţii, îi revine, în ultimă instanţă, dreptul de a decide într-o chestiune bisericească a Occidentului şi Orientului. Pentru împăcarea neînţelegerilor, împăratul, la îndemnul patriar­ hului Folie, a convocat un sinod general la Constantinopol, care a in­ vitai pe loţi p.ilriarliii răsăriteni şi pe papa. Sinodul s-a deschis la m ij­ locul lunii nuii î’iii io t în Biserica Sfinţii Apostoli, ca a doua sesiune a sinodului din 859, fiind prezenţi 381 de episcop!,. Papa N icolae I a fost reprezentat în 861 prin episcopii Rodoald de Porto şi Zaharia de

CULTURA T EO LO G IC Ă ÎN PĂ SA Pi l' ,Ş/ APUS

567

Anagni. A cest sinod a primit în istorii' denumirea do •rcpo^o-osoTepa(primul — al doilea), fiind considerat conţinu a Ionii sinodului din 859. El a dat 7 canoane. Sinodul din 861 s-a pronunţat împolriv.i Im Ignnlio, i,ir delegaţii romani au aprobat şi ei hotărîrile lui, .iduoindu-lo Iu eimoşlinţa papei. Dar Papa Nicolae I, înştiinţat do Irimisul 11n|>.11 ,ilului, l,eon, voit să consimtă ia cele petrecute în sinodul din !'.(»I. Id n convocat in 803 un sinod ţinut la Lateran, în caro papa ix54), monarh slab şi lipsit de energie. IMin «do iubirea de patrie şi de dorinţa de a comanda tuturor», avînd prolenţia, după cum spune Miliail Ps«4]os, «de a mişca dintr-o încruntare de sprîncene, cerul şi Olimpii], conştient de mărirea şi glo­ ria scaunului său, Mihail Cerularie era holărît la luptă cu adversarul sau do la Roma, trecînd peste ţoale obstacolele». Cu toate că puter­ nicul său adversar, papa León IX al Romei, avea colaborator pe cel mai inlransigont reprezentant al curentului antibizantin, cardinalul H um b c il, Miliail Cerularie nu s-a intimidai. ConllicLul din secolul X I dintre Roma şi Constantinopol a pornit de la faptul că în Sicilia şi în Italia de sud, de sute de ani interesele Bizanţului or Iod ox se ciocneău~cu'' ccle“ ăle~ papei şi ale monarhilor: apuseni. Patriarhia de Constantinopol, „avea în secolele IX — X cinci mitropolii şi 31 de episcopii sufragane organizate în arhiepiscopia gre"ce a sc a clin sudul Italiei. Profitînd de slăbiciunea împăraţilor bizantini, care au urmat după V asile II Bulgaroctonul (976— 1025), normanzii din Sicilia şi Italia de sud chemaţi aici de papă în secolul X I pentru a alunga pe arabi, au căutat să se întindă spre nord, în dauna statului papal din centrul Italiei. Sprijiniţi de împăraţii germani, dar mai ales de ideologia reforma­ toare a mînăstirii Cluny din Franţa, de a reforma moravurile decăzute ale clerului catolic şi a asigura prestigiul papalităţii, papii deschid lupta contra normanzilor, unde trăiau alaiuri de credincioşii de rit latin şi credincioşi de rit grec. Combătînd simonia şi concubinajul, papa León IX, care se angajase şi în acţiuni militare, s-a izbit în sudul Italiei de că­

576

IST O R IA BISE R IC II U N IV E R S A L E

sătoria clericilor greci, care dădeau slab exemplu preoţilor latini, fapl pentru care îi numea «nicolaiţi». Papa impune ritul latin şi preoţilor greci, iar polemica latină începe să atace pe greci pentru unele pretins;' «inovaţii». Acţiunile normanzilor, atingeau însă şi interesele Imperiului bi­ zantin. Pentru a lupta contra normanzilor, papa Leon IX s-a aliat cu împăratul Bizanţului Constantin IX Monom aii ul, fără să poată, însă, alunga pe normanzi din Italia de sud şi din Sicilia. între anii 1051— 1054, papa Leon IX a călătorit de patru ori în sudul Italiei, iar în 1053, fiind învins, a fost făcut prizonier la C ivilaie de Robert Guiscard (1015— 1083), ducele normanzilor. Conflictul dintre papa Leon IX şi patriarhul Mihail Cerularie a luai naştere din cauza acţiunii nesocotite a-papei, care, în urma hotărîrilor sinoadelor catolice de la Siponto din 1050 şi 1053, desfiinţează A rhie­ piscopatul grec din sudul Italiei, încadrîndu-1 în Arhiepiscopia latină de Benevent. Faptul acesta nu-1 neagă istoricii romano-catolici, dar îl trec sub tăcere. Pe lîngă aceasta, învinuirile aduse clerului grecesc căsă­ torit din Sicilia şi din sudul Italiei, fricţiunile neîncetate dintre cele două rituri, precum şi intenţia papei Leon IX de a cuceri sudul Italiei, transformîndu-1 într-un patrimoniu papal, erau tot atîtea motive pentru ultima lupta dinaintea schismei din 1054 a celor clouă Biserici. Provocat de măsurile papei Leon, care a desfiinţat Arhiepiscopia greacă din sudul Italiei, patriarhul Mihail Cerularie porneşte o luptă înverşunată contra papalităţii. Informaţiile latine acuză pe Mihail C e­ rularie că ar fi interzis în 1053 ritul latin la Constantinopol, dar ele nu sînt confirmate de izvoarele greceşti. Din îndemnul lui Mihail Cerularie, învăţatul arhiepiscop L eo n d e O h rid a, în Bulgaria, trimite o scri­ soare polemică episcopului latin Io a n d e Trani, în Apulia, prin care combate erorile latinilor. Scrisoarea, ajungînd în mîna cardinalului Hum­ bert, după ce a fost tradusă în latineşte, a fost înmuiată papei Leon IX. De asemenea, N ich ita P cctora tu l (Pieptosul), stareţul mînă^stirii S t a ­ dion din Constantinopol, combate violent pe latini. i.umd cunoşlmţă de polemicile greceşti, papa Leon IX, prin nişte scrisori care «înIrec măsura», răspunde foarte distant patriarhului. Se pare că alil epislola papei Leon cît şi alte două scrisori polemice sînt opera pălimaşe a cardinalului Humbert. «Cînd cineva se desparte de

CU LTU RA T E O L O G IC Ă ÎN R Ă S Ă R IT S I APU S

577

Biserica Romană, afirmă papa Leon IX, acela nu mai formează Biserica, ci e conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagogă a sa ­ tanei. Să ştie patriarhul că fără aprobarea papei, nici nu are drept să existe, căci aşa cum împăratul Constantin cel Maro a predat, papilor pul o rea să conducă pe principii păinîntoşli, ¡ol. aşa răspunde şi de Bi­ serică. Nn trebuie să fie atît de lipsit Ti do respect Biserica de Răsărit, ea cart' a fost moleşită de plăceri şi de îndelungata odihnă, în timp ce papa a apărat-o de atîtea erezii. Apostolul l'olru şi urmaşii lui (papii) pot judeca toată Biserica, dar pe oi nu-i judecii nimeni. Împăratul în­ suşi Irobuio să fie ca un fiu ce se înloarce umilii, la maica sa». împăratul Constantin IX MonomuluiI, ştiind prea bine că în Sicilia şi in Italia de sud, unde se aşezaseră ..........¡uzii la începutul sec. XI, se încrucişau de veacuri interesele color două rituri bisericeşti, a căutat, din consideraţiuni politice, să împace lucrurile, hotărînd convocarea unui sinod la Constantinopol, în caro să se discute «inovaţiile» imputate apusenilor do către răsăriteni. Papa l.oon IX a acceptat propunerea îm­ păratului şi a trimis Ia începutul lui ianuarie 1054, o delegaţie papală la Constantinopol, în Triuite cu ¡lunib