Iris Johansen-Cantec neasteptat

CÂNTEC NEAȘTEPTA T IRIS JOHANSEN

CAPITOLUL 1 -Descoperirea ta nu poate fi chiar atât de bună,spuse Jason Hayes sec.Altfel ar fi la New York,sau Londra,nu în Elveţia,la Geneva. -E nemaipomenită!Eric se rezemă de spătarul fotoliului şi-şi făcu ochii roată în sală.Era un teatru mic,dar toate locurile erau ocupate. -Uită-te şi tu,cum i-a adunat pe toţi aici... -”Mizerabilii” i-a adunat.Muzica e magică. -Nu,ascultă-mă pe mine,pentru ea au venit,protestă Eric.Aş fi insistat eu să vii aici,tocmai de la New York,dacă nu m-aş fi gândit că o să-ţi placă? Are o voce remarcabilă.Dacă nu ai fi insistat să aprobi tu distribuţia,aş fi încercat să o angajez pentru rolul Desdemonei încă de săptămâna trecută,când am auzit-o cântând.E cea mai bună soprană pe care am ascultat-o vreo... -Ajunge! exclamă Jason,ridicând o mână.Am mai auzit eu laude din astea. Eric îl privi fix. -Dumnezeule,eşti un cinic şi un nemernic! Ăsta e defectul tău! Eşti ameţit de succes şi le-ai văzut sau auzit pe toate! Ţi-a dispărut bucuria de a trăi! Jason surâse. -Ai tu destulă pentru amândoi. -Şi o s-o pătrez vie,până voi fi la patru metri sub pământ. Chipul pătrăţos,copilăros al lui Eric fu iluminat de un zâmbet şugubăţ. -Viaţa e prea distractivă,ca să mă transform într-un Rochester deprimat ca tine. Jason zâmbi strâmb. -Comparaţia e,în mod evident,potrivită. -Fir-ar să fie,murmură Eric.Zău,îmi pare rău! Ştii ce gură mare am... -Nu m-am supărat,îl linişti Jason,aruncându-şi privirea pe program.O cheamă Daisy Justine? -Da,răspunse Eric absent,fără să-şi ia privirea de la Jason.Pari groaznic de obosit. -Nu mai contează.Acum pot să mă odihnesc.Am terminat cu modificările partiturii pentru ultimul act,chiar înainte să mă sui în avion. -Partitura nu avea nevoie de nici o schimbare. -Întotdeauna poţi îmbunătăţi o partitură... -Aşa grăi perfecţionistul! Munceşti prea mult! Eu şi Peg nu te-am mai văzut de peste opt luni.Jason continua să privească programul. -Ştii foarte bine de ce. -Da,se încruntă Eric tulburat.Dar trebuie să faci ceva! Nu poţi continua aşa. -i De ce nu? întrebă Jason,întorcând paginile programului.Ziceai că sunt ameţit de succes. -Glumeam.Eric făcu o scurtă pauză,apoi adăugă: -Trebuie să faci ceva!Jason ştia că acum nu mai era vorba de nevoia lui de odihnă. -Am încercat. -Ştiu,dar trebuie să pui odată punct! Nu poţi proteja lumea întreagă.

-Nu protejez lumea întreagă,zâmbi Jason.Doar colţişorul meu... -Nu-mi place să te văd aşa.Ţin minte când... -Nu are rost să privim înapoi,spuse Jason calm.Am o viaţă împlinită,să ştii.Am tot ce-mi doresc: bani,femei,succes.Nu mai face din mine o figură tragică! Eric clătină capul. -Nu-i de-ajuns. Nu,nu era suficient şi ar fi trebuit să ştie că Eric,care îl cunoştea cel mai bine,nu putea crede inepţiile astea. -Am munca mea...Eric încuviinţă. -Dacă n-ai fi avut-o,până acum ai fi înnebunit.Muzica ta e singurul lucru care înseamnă ceva pentru tine. -Nu e chiar aşa.Mai am şi o infimă simpatie pentru tine. -Lasă gluma! Eşti cel mai mare compozitor al acestui secol,dar trebuie să fie... -Andrew Lloyd Webber n-ar fi de acord cu tine. -Dar publicul şi critica ar fi de acord.Nu mă mai contrazice întruna! -Nici prin cap nu-mi trece.Ego-ul meu s-ar opune. -Dar ai devenit un adevărat pustnic.Nu poţi trăi doar pentru munca ta. -Cine a spus asta? Eu sunt dovada că se poate!Eric suspină. Jason îi zâmbi cu afecţiune. -Fir-ar să fie,încăpățânat mai eşti! -Tu te agăţi întruna de subiectul ăsta,câine credincios,zise el.Las-o baltă,Eric! Eric îl privi cu atenţie şi încuviinţă cam în silă: -Bine...Apoi coborî vocea,căci luminile se stingeau şi orchestra ataca uvertura. -Dacă nu te pot salva de tine însuţi,cel puţin îţi pot hrăni pasiunea,oferindu-ţi-o pe Daisy Justine. -Parcă ai fi un peşte.Nu am ieşit pe piaţă să caut o parteneră de pat. -Nu vorbeam de nevoile tale carnale.Tu foloseşti femeile aşa cum bolnavul de guturai foloseşte batistele.Eric se strâmbă şi continuă: -Asta pentru tine nu e pasiune,ci doar poftă trupească... -Şi care e pasiunea mea,clarvăzătorule? -Muzica ta,răspunse Eric simplu.Şi vocile care o interpretează. Cortina începuse să se ridice şi el adăugă cu satisfacţie: -O să te dea gata! Jason ridică din umeri. -Rămâne de văzut...Tare ar fi vrut să fie în stare să arate mai mult entuziasm.La naiba,poate că Eric avea dreptate şi era într-adevăr ostenit.Poate că soprana era bună,dar nu putea fi chiar atât de fantastică pe cât pretindea Eric.În ciuda extraordinarului simţ al afacerilor,care făcea din Eric un producător de elită,el era uneori în stare să greşească flagrant,când era vorba de aprecierea talentelor. În fine,fnu-i rămânea decât să-i acorde o şansă. Se aşeză mai bine în fotoliu şi muzica îl învălui.Coborâse din avionul de la New York doar cu câteva ore mai devreme şi reuşea cu greu să rămână treaz şi cu atât mai mult să se concentreze.Aşa cum o spusese,muzica era fantastică,dar văzuse spectacolul de prea multe ori,ca să mai poată fi atent.Pentru un teatru provincial,

decorul era surprinzător de bun,la fel şi distribuţia,dar nu destul de bună,ca să merite o atenţie specială în această primă scenă. -Uite-o!De cum începuse spectacolul,Eric îl apucase de braţ,arătându-i cu capul o femeie blondă,îmbrăcată într-o rochie ţărănească,de culoarea albăstrelelor. Era evident că,în ceea ce privea înfăţişarea,era tocmai potrivită pentru rolul Desdemonei,îşi spuse Jason cu obiectivitate.Daisy Justine avea o prezenţă scenică uluitoare şi era cu adevărat rafinată.Cu o înălţime puţin sub medie,ea se mişca cu o graţie desăvârşită.Avea sâni mari,ademenitori şi o piele alb-rozalie. Părul ei lung,blond şi trăsăturile delicate îi dădeau un aer de luminozitate angelică.Da,acesta era termenul.Strălucea,ca şi cum era luminată lăuntric. -Vezi? -Singurul lucru pe care îl văd acum,Eric,e că arată ca Desdemona. Şi mai vedea că avea o puternică reacţie fizică,privind-o.Jason era uluit să constate asta.Era sfârşit de oboseală,epuizat de călătoria cu avionul şi până acum nu mai fusese atras de femei eterice,totuşi simţea o certă nelinişte în vintre când o privea pe tânăra de pe scenă.Eric şopti ceva.Apoi scena se schimbă, prezentând-o pe Fantine cuprinsă de deznădejde,îngenuncheată,singură pe scenă,cântându-şi marele solo...”Am avut un vis”...Jason încremeni şi îl auzi pe Eric râzând uşor.Note clare,încărcate de frumuseţe şi pasiune învăluiau întreaga sală.Soprana trăia muzica,se lăsa furată,contopindu-se cu ea. -Dumnezeule! murmură Jason.Simţea o reală bucurie,aproape dureroasă.Era pierdut,purtat pe aripile muzicii.Ea era pe scenă,el stătea transfigurat,pironit,cu privirea a intită asupra figurii luminoase a lui Daisy ț Justine.Când,la sfârşitul primului act,luminile se aprinseră,Eric se întoarse spre el şi-l întrebă: -Ce zici? Jason încercă să-şi relaxeze mâinile,care strângeau spasmodic braţele fotoliului,şi se ridică. -Hai să plecăm dracului de-aici! -Acum?! Nu vrei să stăm să mergem în culise s-o vezi pe... Eric se întrerupse,căci Jason pornise deja prin mulţime,pe intervalul dintre scaune.De aceea,se ridică grăbit şi o porni după el.Îl ajunse din urmă abia în hol. -Ce naiba e cu tine?! Ce Dumnezeu,ştiu că ţi-a plăcut! -Da,răsună vocea lui Jason,în vreme ce el continua să-şi croiască drum prin mulţime. -Atunci hai la ea! Nu mai iese pe scenă până la ultima scenă. -O să aşteptăm până se termină spectacolul... Hai să găsim un loc,unde să bem o cafea!Când ieşieră Jason respiră cu plăcere aerul rece şi o porni în josul străzii,spre cafeneaua din colţ.Doamne,câtă nevoie avea de ceva care să-i limpezească mintea! Se simţea ameţit. -Ce ştii despre ea? -Că are un glas de înger şi,în plus,e şi bună actriţă. -Şi altceva? Eric îşi potrivi pasul după el. -Am vorbit cu regizorul,Hans Keller,şi mi-a spus că e un om minunat,nu întârzie niciodată,e foarte bună profesionistă.A studiat cu Staloni la Milano,unde a avut o

bursă.Are douăzeci şi patru de ani,mama i-a murit şi locuieşte cu tatăl ei într-o căsuţă,dintr-un cartier al artiştilor,de la periferia Genevei.Tatăl ei e pictor. -E bun? Eric ridică din umeri. -Mediocru,răspunse el,privindu-l pe Jason curios.Ce importanţă are? O angajăm pe ea,nu pe tatăl ei.Jason evită să răspundă. -De ce joacă într-un spectacol de mâna a doua,când ar trebui să fie pe Broadway? -De unde să ştiu? întrebă Eric uşor iritat.Spune-mi,eşti de acord s-o angajăm pentru rolul Desdemonei,sau nu? -Sunt de acord.Jason deschise uşa cafenelei şi clopoţelul,agăţat deasupra,clincăi vesel,anun ându-le sosirea.Un chelner,îmbrăcat ț în frac,se grăbi spre ei din celălalt colţ al încăperii.Jason îi spuse lui Eric: -Crezi că sunt idiot?E absolut fascinantă.Eric îşi urmă fratele,zâmbind triumfător. -Aşa te vreau! Rezolvăm în seara asta! Jason privea fără să vadă feţele de masă din damasc,albe,elegante,în vreme ce-l urma pe chelner spre una dintre mese. Eric avea dreptate.Se purta al dracului de ciudat şi avea senzaţia că nu se poate controla.Reacţia lui,când o văzu pe Daisy Justine,fusese incredibil de puternică, chiar mai puternică decât şi-ar fi putut imagina Eric.De vină era muzica,se linişti el.De câtă vreme aştepta el o asemenea voce? Reacţionase la muzică,nu la femeia în sine.Cu toate astea,în mintea lui,femeia şi muzica se contopiseră, devenind una.Şi această combinaţie devenise complet,copleşitor,a sa... Stătuse în sală străbătut de valuri de gelozie,când publicul o aplaudase.N-ar fi vrut să împartă cu nimeni clipele acelea.N-ar fi vrut s-o împartă cu nimeni pe ea...Se aşeză la masă,luă meniul,pe care i-l oferea chelnerul,îşi aruncă ochii pe el,apoi i-l dădu înapoi. -Cafea,comandă el.Nicicând nu fusese un bărbat posesiv şi reacţia lui era nebunească.Dar,la urma urmei,toate emoţiile,pe care le resimţise când o văzuse pentru prima daţă pe Daisy Justine,erau nebuneşti. Dumnezeule,când se gândea la ea era complet iraţional.Probabil că Eric avea dreptate: muncea prea mult.Daisy Justine era Desdemona! în plus,nu te întâlneai în fiecare zi cu o voce ca a ei.Odată ce-şi va fi recăpătat echilibrul,va fi încântat ca ea să-i cânţe muzica.Eric îl privi încurcat. -Arăţi,de parcă te-ai lupta cu soarta întregii lumi! Spune-mi ce anume vrei să faci! -Evident semnăm în seara asta un contract cu ea,spuse Jason agasat.Acum n-aş mai putea concepe pe altcineva în rolul Desdemonei.Eric răsuflă uşurat, apoi,începu să râdă. -Dumnezeule,te-a dat gata,nu-i aşa? Abia aştept să-ţi văd reacţia,când o să-ţi cânte compoziţiile.Nu te-am mai văzut niciodată aşa. În clipa aceea Jason nu voia să şi-o închipuie pe Daisy Justine cântându-i cântecele.Reacţia lui fusese puternică,absolut deplasată pentru situaţia dată.Cât de puternică ar fi însă,dacă ar auzi ,acea voce remarcabilă,interpretându-i

creaţiile? Nu,era o prostie! Când o s-o cunoască,o să vadă probabil că femeia aceea era mai stupidă şi mai anostă decât o păpuşă de ceară şi atunci n-o să-i mai fie greu să despartă persoana de muzica pe care o interpreta.Un straniu fior de teamă îl străbătu.Dintr-o pricină obscură nu voia s-o cunoască pe Daisy Justine. Simţea că ar fi fost periculos. -Sunt foarte obosit,zise el,evitând privirea lui Eric,când chelnerul veni şi-i aşeză în faţă o ceaşcă de cafea aburindă.Cred că o să te las să te duci singur în cabina ei şi să-i prezinţi oferta noastră.Eu o să te aştept în culise. -Îmi pare rău,dar nu pot.Când spuse cuvintele,Daisy îşi simţi gâtul ţeapăn. Doamne,era tare greu să-l refuzi pe Eric Hayes,când simplul fapt că o solicitase părea un miracol.Eric o privi uluit. -Suma e prea mică? Putem negocia... -Nu,suma e generoasă.Aş accepta şi gratis un rol într-un musical de Jason Hayes. -Ai auzit de el? -Suntem în Elveţia,nu în Timbuktu.Toată lumea îl cunoaşte pe Jason Hayes. Nu era tocmai adevărat.Evident,toată lumea cunoştea opera compozitorului,dar asta nu era tot.Hayes era o persoană misterioasă,care se ferea de publicitate,un om retras,excentric.Se spunea că,uneori,lipsea chiar la premierele sale. Daisy se întoarse cu faţa spre oglindă şi începu să-şi dea cu cremă pe faţă,pentru a scăpa de nodul care i se pusese în gât. -E minunată... -”Cântec în noapte” este creaţia lui cea mai bună.E o adaptare după „Othello” de Shakespeare.De când eram copii,Jason a visat să transpună piesa asta. Vocea lui Eric deveni mai puternică,mai convingătoare,când continuă: -O să joci rolul Desdemonei.E rolul vieţii tale...Daisy şi-ar fi dorit ca el să o lase în pace şi să plece.Nu voia să mai audă nimic.Rolul care i se propunea era irezistibil.Gelozia mocnită,obsesivă,a războinicului maur,ce osândeşte dragostea pentru dulcea lui mireasă... -Nu pot. -De ce nu? Ţi se potriveşte perfect. -Aş fi o persoană tare slabă dacă m-aş lăsa confundată cu rolurile mele,sau dacă nu aş putea rezista tentaţiei de a le juca.Nu,pur şi simplu nu pot pleca de la Geneva. -Preferi să rămâi aici,în loc să devii o vedetă internaţională? -Nu prea mă interesează faima...Se întoarse înapoi cu faţa spre el şi-i spuse cu blândeţe: -Vă mulţumesc că v-aţi gândit la mine.Acum,vă rog să mă scuzaţi.Trebuie să mă îmbrac.Sunt foarte obosită.Eric se ridică în picioare.Era nemulţumit. -Sper să te răzgândeşti.Jason o să mă sugrume. -N-o să mă răzgândesc.Vă urez succes în găsirea Desdemonei. Eric clătină din cap şi se întoarse spre uşă. -Nu cred că Jason o să...Se întrerupse brusc şi după o clipă uşa se închise în

urma lui.Daisy se întoarse iar cu faţa spre oglindă şi rămase fixând,cu o privire oarbă,reflectarea imaginii ei.Mai primise şi până acum propuneri ademenitoare, dar nici una atât de minunată şi de promiţătoare.O operetă de Jason Hayes era visul oricărui cântăreţ.Hayes compunea o muzică care îţi mergea drept la inimă şi înflăcăra spiritul.Dumnezeule mare,cât şi-ar fi dorit rolul! Dar nu-l putea avea,aşa că trebuia să accepte cu serenitate realitatea. Uşor de spus...Dar asta nu putea atenua senzaţia de dureroasă frustrare,pe care o simţea.O operetă de Jason Hayes... Ne-a refuzat,spuse Eric,pornind spre Jason care-şi îndreptă spatele,îndepărtânduse de uşa de care stătuse rezemat. -Ce?! -Ai auzit foarte bine.Ne-a refuzat. -Oferă-i mai mulţi bani! -Mi-a spus că nu e vorba de bani! Nu vrea să plece de la Geneva.Jason blestemă în gând. -E o nebunie!Eric ridică din umeri. -Pare foarte hotărâtă. -Poate că doar încearcă să ridice preţul... -Nu prea cred,spuse Eric,încruntându-se.A fost foarte sinceră cu mine...îmi place,Jason.Este aceeaşi pe scenă şi în realitate.Are o anumită simplitate,dar...e strălucitoare. -Atunci avem nevoie de ea pentru Desdemona. -Nu cred că o putem convinge. -Aiurea! exclamă Jason aspru.Se simţi iar cuprins de acea sete posesivă,pe care o simţise în timpul spectacolului.La naiba,nu avea de gând să-i permită să-l refuze! -Trebuie să existe o cale...zise el,pornind pe coridorul prost luminat.Aşteaptămă, mă întorc într-un minut! -Vrei să vorbeşti cu ea? -Nu,răspunse Jason.Vreau s-o angajez. -Domnişoară Justine,sunt Jason Hayes.Fără să-şi dea seama,Daisy se crispă şi se dădu un pas înapoi,lăsând uşa deschisă.Vasă-zică Eric Hayes trimisese „cavaleria grea...” -Bună seara,domnule Hayes.Sunt o mare admiratoare a creaţiei dumneavoastră. -Evident,nu destul de mare încât să acceptaţi să fiţi vedeta viitorului meu spectacol,zise el,intrând în cabină şi închizând uşa în urma lui. Da,era într-adevăr,”cavaleria grea...” Jason Hayes nici nu se putea compara cu fratele lui,nici ca înfăţişare,nici ca personalitate şi imediat Daisy se simţi ameninţată.Era diametral opus stereotipului de compozitor sensibil.Nu numai că Jason era brunet,în vreme ce Eric era blond,dar mai avea şi peste un metru optzeci înălţime şi o construcţie robustă,de boxer profesionist.Pielea lui era smeadă,de o nuanţă apropiată de cea a pielii bronzate,iar trăsăturile nu aveau

deloc o frumuseţe convenţională.Pomeţii lui erau prea pronunţaţi,sprâncenele erau ca două dâre negre deasupra ochilor albaştri-verzui,iar gura frumos arcuită era preş senzuală.Othello,îşi spuse ea deodată,apoi zâmbi amuzată de această ironie involuntară.Probabil că Jason nu avea nimic din războiul posesiv şi măcinat de îndoieli,creat de Shakespeare. -Nu am avut intenţia să vă jignesc,a spus ea cu blândeţe.Îmi place muzica dumneavoastră. -Şi mie îmi place vocea dumneavoastră.Un zâmbet neaşteptat îi lumină faţa.Părea atât de cald acum,iar aerul acela răutăcios dispăruse. -O vreau,continuă el.Şi intenţionez să o obţin. -I-am explicat fratelui dumneavoastră că-mi este imposibil să... -Ce anume doriţi? întrebă el sec.Spuneţi-mi şi o să căpătaţi.Ar fi dorit să fie vedeta spectacolului lui şi să-i cânte cântecele,dar asta nu-i putea oferi... -Este imposibil. -De ce? -Din motive personale.Ochii lui se îngustară,scrutându-i chipul. -Un iubit? Daisy îl simţi încordat şi asta o tulbură. -Aş prefera să nu vorbesc despre asta. -Adică ai rata o asemenea ocazie pentru o relaţie amoroasă? o întrebă el aspru. -N-am spus că...începu ea,apoi se opri brusc şi,după o scurtă pauză continuă calm: Oamenii sunt mai importanţi decât carierele.Dragostea e mai importantă... -Ce siropoasă eşti,domnişoară Justine.Nu poţi să...Jason se opri,şi o privi cu atenţie. -Să fiu al naibii! Vorbeşti serios! Ea încuviinţă. -Sigur că vorbesc serios.Eu nu spun lucruri pe care nu le cred. -Lucru rar...Chipul tinerei fu luminat de un zâmbet ironic. -Poate la New York,dar nu şi aici... -Eu aş băga mâna în foc că în partea asta a Atlanticului lucrurile stau tot aşa,zise el,zâmbindu-i curtenitor.Cred că o să trebuiască să cercetez fenomenul. -În locul dumitale nu mi-aş pierde timpul.Ar fi păcat pentru un asemenea talent.Ar fi mai bine să te concentrezi asupra minunatei dumitale muzici. Regret,dar chiar nu pot lucra pentru dumneata,domnule Hayes şi... -Jason.Ea se făcu că nu observă întreruperea şi se întoarse. -I-am spus fratelui dumitale că problema nu poate fi negoci...Se opri brusc,căci el o apucase de încheietura mâinii.Simţea electricitate...căldură...magnetism vibrant.Ridică ochii uluită şi văzu pe chipul lui expresia şocului,care trebuie să fi fost reflectarea propriei ei trăiri.În mod straniu simţea că se sufocă şi fu brusc conştientă de distanţa mică care îi despărţea.Percepu dogoarea pe care o emitea trupul lui şi aroma de săpun,precum şi de after-shave.Palma lui se deschise, eliberând-o din strânsoare. -Iartă-mă,nu am vrut să te ating,spuse,iar tonul vocii lui deveni,deodată, înflăcărat.Dar simţeam că te îndepărtezi de mine,fir-ar să fie! Ea îşi trecu limba peste buza de jos.

-Asta pentru că am presupus că discuţia noastră a luat sfârşit.Mi-ai făcut o ofertă şi eu am refuzat-o. -Nu,nu s-a sfârşit.E doar începutul,zise el şi se dădu un pas înapoi,încercând să-şi domolească tonul aprig.Permite-mi să te invit la cină.Astfel,o să mai putem sta de vorbă.Daisy clătină din cap. -Ar fi inutil.Nu o să mă răzgândesc.El o privi o clipă,fixându-i chipul cu ochii lui albaştri-verzui.Apoi zâmbi din nou,dar nu ironic sau cinic,ci cald. -Atunci presupun că trebuie să te fac eu să te răzgândeşti,pentru că nu am de gând să renunţ la dumneata.Cuvintele lui erau,în chip ciudat,posesive şi Daisy se simţi cuprinsă de nelinişte. -Nu poţi renunţa la ceea ce nu ai... -M-a luat gura pe dinainte,zise el făcându-i cu ochiul.Evident,voiam să spun că,nu am de gând să renunţ la Desdemona mea. -Evident...Tânăra se relaxă.Evident,asta voise el să spună. -Acum,dacă eşti amabil să mă scuzi.Vreau să mă duc acasă să mă bag în pat, adăugă ea.Locuiesc în afara Genevei şi am drum lung de făcut. -Te duc eu. -Nu,zise ea hotărâtă.El continuă să zâmbească,dar ea era conştientă că muşchii lui se încordaseră. -Nu renunţ.Eşti născută pentru a cânta Desdemona. Daisy îi răspunse cu o seninătate prefăcută: -Poate o să-mi încredinţezi vreun rol când o să vii în turneu aici,în Europa. El clătină din cap. -Vreau să interpretezi roul.Vreau să te văd pe Broadway,zise el,întoarcându-se şi deschizând uşa.Noapte bună,Daisy.Folosise numele ei de botez şi dintr-o pricină oarecare neliniştea ei spori. -Noapte bună,domnule Hayes.El îi aruncă o privire şi o corectă iar: -Jason.Închise uşa,înainte ca ea să-i poată răspunde. -Şi acum ce facem? întrebă Eric,pe când coborau din taxi,în faţa hotelului Hilton.Nu o putem obliga să vină cu noi. -Nu...Jason plăti şoferului,apoi se întoarse şi o porni spre intrarea hotelului. -Dar trebuie să găsim o portiţă,adăugă el. -Ce portiţă? -Orice,numai să iasă! exclamă Jason,în timp ce intrau în holul hotelului.Dar nu e nevoie să pierdem amândoi timpul aici.Ia mâine un avion spre Londra şi du-te să vezi ce poţi face,pentru a-l angaja pe Colin Bartlin pentru Iago.Aici mă ocup eu de tot.Eric se încruntă. -Eşti sigur? Jason îi făcu semn din cap că da. -S-ar putea să dureze o vreme până semnezi actele cu Bartlin. Am auzit că are un contract pe termen lung cu Phanton.Ce-ar fi s-o suni pe Peg să-i spui să vină şi ea la tine,la Londra? -N-ar fi o idee rea.Brusc,Eric se lumină la faţă şi,potrivindu-şi pasul cu Jason,străbătu,umăr la umăr du fratele lui holul,până la lifturi.

-Peg n-a mai fost la Londra,continuă el.Şi ar avea nevoie de o mică vacanţă.În ultima vreme copiii au cam scos-o din minţi.Eric se opri o clipă,apăsă butonul liftului,apoi continuă: -Dar eşti sigur că nu te deranjează să te implici în negocierile cu Daisy Justine? Deja era implicat,îşi spuse Jason.Şi nu era vorba doar de muzică.O simplă atingere fusese de-ajuns pentru a-şi simţi trupul încordat,chinuit. Daisy fusese şi ea subjugată de acea tainică reacţie chimică,în ciuda devotamentului faţă de acel blestemat iubit ce părea că o robise. Gândul acesta îl făcu să se simtă cuprins de o furie oarbă,dar încercă să se liniştească şi să respire calm.Era vorba doar de sex.Nu era lucru neobişnuit pentru un bărbat să simtă o atracţie sexuală obsesivă şi să şi-o controleze.Pentru ea nu era nici un pericol.Trebuia s-o angajeze.Şi de ce nu,ar putea petrece câteva nopţi împreună,pentru a-şi domoli dorul,pe care amândoi îl simţeau,apoi el avea să se întoarcă la New York.Uşa se deschise şi el păşi în lift. -Nu-ţi face probleme.Acum tot nu am altceva mai bun de făcut.Şi nu cred că o să-mi fie greu să obţin acceptul lui Daisy Justine. Deşi era trecut de miezul nopţii,când Daisy ajunse acasă,tatăl ei încă nu se culcase.De fapt,nici nu se aşteptase să-l găsească dormind.În ultima vreme era total absorbit de munca lui.Îi intrase în obicei să se scoale la revărsatul zorilor şi să picteze până după miezul nopţii.Daisy închise uşa în urma ei şi spuse: -Bună,Charlie! -Bună,spuse el absent.Ea clătină resemnată capul,privind silueta lui înaltă, greoaie,profilându-se pe fundalul şevaletului aflat în cealaltă parte a camerei spaţioase,ce ţinea loc de salon şi atelier.Luminile puternice scoteau în evidenţă şuviţele argintii din părul ciufulit al lui Charlie şi petele de vopsea de pe cămaşa albastră,pe care o prefera,când lucra. -A trecut de miezul nopţii.E timpul să te culci. -Imediat...Vreau să nimeresc exact culoarea vasului ăstuia. Ochii i se îngustară,când privi cu atenţie pânza,înainte de a adăuga: -Cum a mers în seara asta? -Destul de bine.După reacţia publicului aş zice că m-am descurcat bine,răspunse ea,străbătând camera şi sprijinindu-şi capul de braţul lui,pentru a privi tabloul.Îmi place! Banana asta pare atât de adevărată,că-ţi vine s-o mănânci. -După cum mi-a spus cândva un critic,posed arta de a reda texturile,dar nu sunt în stare să redau sufletul. -Asta dovedeşte cât era de idiot.Cum poate o banană să aibă suflet? -Aşa mi-am spus şi eu atunci...Ţin minte cât de jignit m-am simţit... Se întrerupse brusc,acaparat de pictura sa. -Ai mâncat? -Poftim? tresări el,privind spre ea.Cred că da...Parcă chili,sau cam aşa ceva... -Asta am avut ieri.Fata îi aruncă o privire îngrijorată.Întotdeauna fusese slab,dar trupul lui înalt părea să se subţieze pe zi ce trece,îşi spuse ea,neliniştită.Energia febrilă cu care îşi alimenta opera,părea să-l devoreze.

-Zău? Adăugă puţin gri peste cobaltul vasului cu fructe. -Mă rog,sunt sigur că am mâncat ceva... -O să-ţi fac o supă,zise ea,aruncându-şi geanta pe canapea şi pornind spre chicineta aflată în cealaltă parte a încăperii.Pe urmă ne culcăm. -Întâi vreau să termin,spuse el,ezitând o clipă.M-am gândit că,dacă nu eşti prea obosită,o să-mi pozezi puţin...Portretul are ceva...Îmi dă aripi,Daisy. -Atunci de ce nu mă laşi să-l văd? -E o surpriză. -Eu nu sunt obosită,dar tu ai nevoie de odihnă.Ştii ce a spus doctorul despre... Se opri brusc.El se întoarse şi o privea zâmbindu-i,dulce şi clătinând din cap. Amândoi ştiau că e doar o chestiune de timp,dar el o pusese să-i promită că n-o să spună nimănui şi că o să trăiască din plin fiecare clipă.Ea nu avea dreptul să-i ţină lecţii despre cum trebuia să-şi petreacă ultimele zile din viaţă,doar pentru că voia să-l aibă aproape cât mai mult timp.Simţi că o podidesc lacrimile,aşa că se întoarse repede,pentru a-l împiedica pe tatăl ei să vadă asta. -Vorbim mai târziu.Mă duc să fac supa. Charlie lucră la portretul ei până după ora trei dimineaţa şi nu se opri decât pentru că ea îl obligase să se ducă la culcare,sub pretextul că era prea obosită pentru a continua să pozeze.El înveli cu grijă portretul înainte de a ieşi din cameră.După ce uşa dormitorului se închise în urma lui,ea se ridică şi se duse spre natura moartă,la care lucrase tatăl ei mai devreme. Dacă ar fi fost să fie sinceră,trebuia să recunoască că tabloul nu era prea bun.Era doar o natură moartă,aidoma altor zeci,create de ceilalţi pictori ai coloniei.Nu era drept,fir-ar să fie! Tot ce- i dorise Charlie ș în viaţă era să creeze ceva minunat.De când se ştia muncise din greu pentru a-şi atinge scopul.De ce nu-l putuse Muza binecuvânta pe tatăl ei măcar cu o singură operă de care să poată fii pe bună dreptate mândru înainte de a muri? Obosită,se întoarse şi stinse lumina,înainte de a se duce în micuţul ei dormitor. Viaţa nu era întotdeauna dreaptă,dar trebuia să scoţi ce era mai bun din ea. Avuseseră aceste ultime câteva luni doar pentru ei şi,poate că mâine,Charlie avea să-şi picteze capodopera.Ajunsă în camera ei,Daisy îşi scoase rochia albastră,specifică secolului optsprezece,în care Charlie insistase s-o picteze şi o puse cu grijă în dulap.Prima dată,când o văzuse interpretând rolul lui Fantine,îi spusese că era făcută să poarte rochii de epocă şi când hotărâse să-i facă portretul,o obligase să cumpere rochia de la teatru. Fata îşi puse cămaşa de noapte,se duse la fereastră şi o deschise.Nu avea nici un rost să încerce să se culce,înainte de a-şi recăpăta puţin liniştea.În seara aceasta se petrecuseră prea multe lucruri şi adrenalina o luase razna.Alpii păreau austeri sub lumina lunii şi pe Daisy o trecu un fior.Ea prefera să-i privească în lumina strălucitoare a soarelui,când putea vedea iarba deasă de pe poale.Atunci îşi amintea întotdeauna minunata scenă din „Sunetul muzicii”.Acum toată frumuseţea caldă dispăruse şi munţii păreau să-şi etaleze doar forţa dură, bolnăvicioasă.Exact ca Jason Hayes,îşi spuse pe neaşteptate.El avea acelaşi aer

de forţă cutezătoare şi irezistibilă ca şi munţii.Şi totuşi,în omul acesta nu era nimic rece.Simţise căldura lavei incandescente ce se ascundea sub aparenta duritate.„Cântec în noapte”. Gâtul încordat o duru,când înghiţi cu greutate.Nu trebuia să-şi îngăduie să se gândească la Jason Hayes,sau la spectacolul lui muzical.În aceşti ani mai refuzase şi alte propuneri.Cu timpul,durerea o să se estompeze.Importantă era bucuria de a cânta,nu cariera în sine.Dar,sfinte Dumnezeule,cât şi-ar fi dorit să-i cânte cântecele în rolul Desdemonei. CAPITOLUL 2 În după-amiaza zilei următoare,la ora două şi jumătate,în uşa casei se auzi un ciocănit. -Mă duc eu,spuse Daisy,ridicându-se din jilţ.Coborî repede de pe platformă şi străbătu cu pas iute încăperea. -Tu imortalizează-mă! Vreau să arăt cel puţin la fel de apetisantă ca banana ta.Cred că merit şi eu atâta lucru pentru...Se opri brusc,când deschise uşa.În prag stătea Jason Hayes.O privi din cap până în picioare,în rochia ei albastră foarte decoltată şi îi zâmbi. -Îţi place viaţa retrasă,nu-i aşa? E foarte plăcut aici.Pot să intru? -Nu,răspunse ea cuprinsă de panică. -Poftim?! Daisy aruncă o privire peste umăr.Charlie era absorbit de tabloul din faţa lui,dar în orice clipă şi-ar fi putut ridica privirea spre ei. -Pleacă! Nu pot discuta acum cu tine! -Iubitul tău e gelos? zise el cu fălcile încleştate.Credeam că locuieşti cu tatăl tău. -Aşa e!Daisy făcu un pas spre el,pentru a închide pe jumătate uşa şi a-l împiedica astfel pe Charlie să-l poată vedea pe Jason Hayes,apoi se răsti: -Pleacă! Ţi-am spus că nu... -Nu am de gând să plec,zise Jason,apoi tăcu câteva clipe,înainte de a continua: Nu înainte de a obţine ceea ce vreau. -Nu pot să...Se opri când îi văzu expresia hotărâtă întipărită pe chip.Era clar că nu avea de gând să renunţe, -Nu poţi intra.Mă schimb şi ne întâlnim la Zelder Cafe,în josul străzii,peste o oră.Apoi îi trânti uşa în nas şi reveni în casă exact în clipa în care Charlie îşi arunca,întrebător,privirea spre uşă.Daisy ridică din umeri,cu un aer nepăsător,în timp ce se îndrepta spre piedestal. -Era cineva care strânge bani pentru nu ştiu ce operă de binefacere...Nimic important.,. Jason Hayes stătea în faţa cafenelei şi o privea pe Daisy,venind spre el.Pe chip i se citea limpede nemulţumirea.Şi nu putea să-l condamne,îşi spuse ea.Trecuseră aproape două ore până când putuse să plece,fără a stârni suspiciunea lui Charlie. Jumătate din lumea muzicală se înclina în faţa lui Jason Hayes şi impoliteţea ei trebuie să-i fi părut deconcertantă,ca să folosim un eufemism... -În sfârşit! spuse el caustic.Începusem să mă tem ca nu cumva jandarmii să mă aresteze pentru vagabondaj.

-De ce nu ai intrat să bei o ceaşcă cu cafea? -Nu am vrut!Îi apucă braţul şi porniră pe strada mărginită de vitrinele magazinelor. -Hai să ne plimbăm puţin,zise el.Sunt cam enervat şi trebuie să mă calmez puţin. -Nu ai de ce să fii nervos.Nu eu te-am invitat aici...Atingerea mâinii lui pe braţul ei o făcu să se simtă străbătută de acelaşi curent electric ca şi noaptea trecută.Se eliberă din strânsoarea lui şi se îndepărtă puţin,înainte de a continua: -La urma urmei mi se pare că am fost destul de clară. -Nu m-am aşteptat să mi se trântească uşa în nas. -Da,am fost prost crescută,recunoscu ea,fără să-l privească. Nu voiam ca tata să afle despre oferta ta. -De ce? -L-ar fi întristat.Ar fi simţit că îmi e o povară şi că din cauza lui ratez o asemenea ocazie. -Şi e adevărat? -Poate,murmură ea,privindu-l temătoare.Dar el nu trebuie să o ştie.Jason se opri. -Tatăl tău te reţine aici? Parcă spuneai că iubitul tău e cel care... -Nu eu am spus asta,ci tu,clătină ea din cap.Crezi că eu am timp pentru vreo legătură amoroasă? Când nu sunt la teatru,sunt aici. -Perfect! exclamă el satisfăcut.Dacă e vorba de un tată putem rezolva mult mai uşor,decât dacă ar fi fost vorba de un iubit.Măcar aşa,gelozia nu intră în discuţie. -Relaţia dintre un bărbat şi o femeie nu înseamnă,neapărat,gelozie. -Nu,dar aşa stau lucrurile de obicei,remarcă el cu un zâmbet răutăcios.De altfel,Shakespeare o ştia foarte bine.Daisy se cutremură. -Gelozia e un sentiment cumplit,pe care nu-l înţeleg. -Şi eu am avut ceva probleme,pe când scriam „Cântec în noapte”,zise el,privind într-o parte.Dar acum înţeleg mai bine lucrurile astea...Apoi schimbă brusc subiectul: -Tatăl tău ar trebui să vrea ce e mai bun pentru tine.Trebuie să fie un mare egoist,dacă te împiedică să profiţi de o asemenea şansă!Ea se întoarse cu faţa spre el. -Nu e egoist,spuse ea înflăcărată.Charlie nu m-ar împiedica să fac ceea ce vreau! E bun şi generos,şi... -Linişteşte-te,zise el,ridicând o mână pentru a opri şuvoiul vorbelor.Scuză-mă, sunt sigur că e exact aşa cum mi l-ai descris.Daisy respiră adânc. -Alegerea îmi aparţine.Nu-l pot părăsi. -Sunteţi chiar atât de legaţi? Ea încuviinţă crispată. -Îi spui Charlie? -De fapt,e tatăl meu vitreg.Mama a murit când eu aveam cinci ani şi de atunci nu ne avem decât unul pe celălalt...spuse ea şi ochii îi scânteiară.Şi nu e egoist.A făcut totul pentru mine.Îşi iubeşte arta mai mult decât orice pe lume,dar a renunţat la pictură timp de cinci ani,pentru a-şi lua o slujbă,doar ca să-şi poată permite să-mi plătească ore de canto la Stoloni.Jason nu scăpă ocazia să-i spună:

-Atunci ar fi imposibil să accepte un asemenea sacrificiu.Doar a făcut totul pentru cariera ta! -Sigur că nu ar accepta,replică ea cu privirea aţintită înainte.Şi tocmai de aceea n-o să afle nimic.Jason îi aruncă o privire uluită. -Cred că o să trebuiască să vorbesc cu tatăl tău. -Nu! strigă ea şi mâinile i se încleştară.N-ai auzit ce ţi-am spus?! N-o să te iert în veci,dacă o să-i spui că mi-ai făcut o ofertă! -Dar aşa aş putea obţine ceea ce-mi doresc,zise el rece.Dacă tatăl tău e atât de generos,pe cât spui,s-ar putea să te silească să accepţi rolul.Ea îl privi îngrozită. -Doar n-ai fi în stare să faci aşa ceva? -Te vreau pentru Desdemona! -Dar ceea ce vreau eu nu contează? -Şi tu tot asta vrei,spuse el cu o voce joasă,încărcată de pasiune.Eşti născută pentru rolul ăsta! O să te fac să-l doreşti la fel de mult cât doresc şi eu ca tu să-l joci.Ea rămase locului,privindu-l fascinată,prizonieră în plasa pe care el o ţesea. În clipa aceea aproape credea că el ar fi putut s-o facă să-şi dorească tot ce voia el ca ea să-şi dorească.Şi râse nesigură. -Dumnezeule,întotdeauna eşti aşa hotărât? -Când ceva e important pentru mine,da!Purtarea lui se schimbă brusc,ca şi cum aruncase un văl peste înflăcărarea de dinainte şi el zâmbi melancolic,când adăugă: -Eric zice că sunt posedat... -Sunt convinsă.Eşti foarte...dur. -Şi tu eşti exact opusul,zise el,studiind-o din cap până în picioare.Idealism şi sacrificiu de sine...Eşti un anacronism în această lume.Cred că ai nevoie de cineva care să te salveze de tine însăţi. -Tulburând liniştea tatălui meu? -Poate reuşim să ajungem la un compromis,zise Jason zâmbind uşor.Ce-ar fi să cădem la o învoială? Dă-mi două săptămâni.Ea îl privi zăpăcită. -Lasă-mă să vin aici în fiecare zi şi să-ţi vorbesc depre „Cântec de noapte” şi despre planurile mele.În schimb îţi promit că nu pomenesc tatălui tău despre oferta pe care ţi-am făcut-o. -E o pierdere de timp.N-o să reuşeşti să mă convingi. -E timpul meu,zise el,ridicând din umeri.Şi să ştii că pot fi foarte convingător. Daisy nu se îndoia de asta.Forţa personalităţii lui i se părea deja irezistibilă. -Şi,dacă,la sfârşitul celor două săptămâni,răspunsul meu e tot nu? -Atunci o luăm de la început,răspunse şi ochii lui întâlniră ochii ei.Nu vreau să te mint.Nu am de gând să renunţ,dar sunt dispus să ofer două săptămâni de graţie.Dar aceste două săptămâni ar fi putut fi de ajuns,pentru ca ea să-l convingă că n-avea intenţia să se răzgândească.Un om important ca Jason Hayes trebuie să fie tare ocupat.Poate că o să se plictisească înainte ca răstimpul celor două săptămâni să expire şi o să se întoarcă la New York,pentru a găsi altă Desdemona.Simţi deodată că i se strânge inima.Dar era,în mod sigur,uşurare,nu

durere ceea ce simţea,se linişti ea. -Şi nu te pot convinge că totul e inutil? El clătină din cap. -Bine,cedă ea brusc.Două săptămâni.Ridică ochii şi privirile li se întâlniră. -Dar n-o să-i spunem tatei numele tău,sau cine eşti,continuă ea.O să-i spun că eşti un prieten pe care l-am cunoscut în Italia.O să-i spunem că eşti implicat în spectacolul de aici.Trebuie să-mi dai cuvântul tău că n-o să bănuiască nimic! Chipul lui se împietri. -Ai avea încredere în cuvântul meu? -Da,răspunse ea simplu.Eşti dur,dar nu cred că m-ai minţi. -Înţeleg,zise el privind-o o clipă drept în ochi.Eşti şi încrezătoare.În mod sigur eşti un anacronism.Cred că o să trebuiască să-ţi angajez un bodyguard,când o să te iau cu mine la New York. -Dar n-o să merg la...El o întrerupse cu un semn al mâinii. -O să vorbim despre asta mai târziu.Mâine la ora zece o să fiu la tine ca să... Se opri şi se încruntă,apoi vorbi mai departe: -Nu,dacă mă gândesc bine,o să vin diseară să te iau după spectacol.Nu-mi place să te ştiu singură în maşină la o oră atât de târzie. -Dar fac asta de la premieră încoace,îi reaminti ea,sec. -Dar astea sunt cele două săptămâni care-mi aparţin.O să facem cum spun eu, hotărî el,apoi o obligă să se răsucească şi porniră amândoi înapoi,de unde veniseră.Acum te duc înapoi la vilă,ca să te odihneşti.Fantine e un rol greu şi trebuie să fie foarte solicitant. -Nu,fizic nu. -Rolurile care te implică emoţional pot fi chiar istovitoare,zise el,privind-o gânditor.Şi pentru mine e clar că eşti o femeie care se dăruieşte în tot ceea ce face.Nu era nici o aluzie sexuală în cuvintele lui şi totuşi Daisy se simţi străbătută de un val de emoţii tulburătoare.Poate că făcuse o greşeală,accep-tând să-l întâlnească în următoarele două săptămâni.Până acum,nici un alt bărbat nu mai avusese un asemenea efect asupra ei,în plus,străbătea o perioadă în care se simţea vulnerabilă. -Sper că nu te-ai răzgândit! exclamă el,studiindu-i expresia feţei.Crezi că ajută,dacă îţi spun că eu nu-mi încalc promisiunile? Gândul că el o descifrase cu atâta uşurinţă nu făcu decât să-i sporească neliniştea. -Dă-mi o şansă...şopti el şi în vorbele lui se simţea o stranie stângăcie.Pentru mine e foarte important.Daisy îl privi şi un val de căldură îi înmuie inima. Bănuia că Jason nu obişnuia să se milogească pentru nimic,iar expresia de pe chipul lui era înduioşător de copilărească.Cine şi-ar fi închipuit că o să simtă această nebunească tandreţe maternă pentru un om ca,Jason Hayes? îşi luă ochi de la el şi grăbi pasul. -Ţi-am spus că sunt de acord,nu-i aşa? El suspină uşurat şi mări pasul,pentru a o ajunge din urmă.Când vorbi,tonul lui fu în mod intenţionat nepăsător: -Da,aşa e,mi-ai spus.A fost o simplă verificare. Când Jason deschise uşa apartamentului său,două ore mai târziu,telefonul suna.

-Unde naiba ai fost? întrebă Eric.Te-am...Jason îl întrerupse fără menajamente. -Ce s-a întâmplat? N-ai reuşit să-l obţii pe Bartlin? -Încă n-am reuşit să-l întâlnesc.Mâine luăm prânzul împreună zise Eric şi,după o scurtă pauză,adăugă: Cred că ar trebui să ştii...Cynthia e aici.Jason se crispă. -La Londra?! -Stă la Claridges. -De unde ştii? -Am fost la teatru să verific încasările la versiunea engleză a „Inocenţilor” şi Jeesup mi-a spus că a trecut pe acolo şi a întrebat de tine. -Ştie unde sunt? -Încă nu,răspunse Eric,ezitând.Înainte ca Jessup să-mi spună că Cynthia e aici,îi spusesem că eşti la Geneva...Dar i-am cerut să-mi promită că n-o să spună nimănui,adăugă el grăbit.Ce bine ar fi fost ca Cynthia să pună ochii pe Jessup,îşi spuse Jason ostenit.Doamne,cât de obosit era de toate astea! -Rămâi în contact cu Jessup.Când o să-i spună vreau să aflu imediat! -Poate că n-o să afle,Jason.Dar el ştia mai bine...Cynthia afla întotdeauna ceea ce-şi punea în cap să afle. -Dă-mi de ştire!Eric înjură plin de obidă: -Fir-ar să fie,nu e drept! -Nu-i nimic,zise Jason binevoitor.Când vine Peg? -Mâine seară.Ai reuşit s-o angajezi pe Daisy Justine? întrebă Eric. -De asta mă ocup acum.Vorbim mâine,Eric.Salut-o pe Peg din partea mea. Închise telefonul şi rămase cu ochii aţintiţi asupra lui,fără să-l vadă.Timpul fuge nemilos.Simţea cum îl cuprinde un puternic sentiment de frustrare.Crezuse că se resemnase,dar de data asta i se părea chiar mai rău.Începu să-şi descheie cămaşa şi porni spre baie.Simţea nevoia să facă un duş şi să bea ceva înainte de a se îmbrăca pentru a merge la teatru,după Daisy. Dădu drumul la duş şi potrivi jetul de apă înainte de a-şi scoate hainele.Intră sub duş şi lăsă şuvoiul de apă caldă să-i învăluie trupul.Muşchii îi erau atât de încordaţi,încât nu simţea efectul liniştitor al jetului de apă.Poate ar fi fost mai bine să încerce cu apă rece.Poate că frigul l-ar fi lecuit de agitaţia pe care o simţea de când o văzuse pe Daisy.O agitaţie în care dorul era partea cea mai uşor de îndurat.Ce naiba făcea femeia asta din el? Închise ochii.Reamintindu-şi cum arăta în lumina soarelui,privindu-l uimită,atât de strălucitoare,încât părea ruptă chiar din soare,un val dureros de imensă duioşie puse stăpânire pe sufletul lui.Se simţise îmboldit s-o ia în braţe,să o apere şi să...întinse grăbit mâna şi opri apa.Nu,nu era duioşie,ci pură obsesie sexuală.Daisy era un tip aparte de femeie şi rezistenţa ei îi ațâța libidoul.Nu,nu era duioşie.El nu era dispus să-şi îngăduie duioşie! Jason aştepta pe aleea din faţa intrării artiştilor,când Daisy ieşi din teatru şi coborî treptele de ciment.Inima îi tresări şi încercă să nu-l lase să-i citească în priviri brusca fericire pe care o simţea de cum dădea cu ochii de el. -Ţi-am spus că nu e nevoie să vii.Am maşină şi o să am nevoie de ea,ca să vin

mâine la teatru. -Nu,n-o să ai nevoie,zise el,luând-o de braţ şi conducând-o în josul aleii,pe stradă.N-ai de ce.De acum încolo eu o să te duc şi o să te aduc de la teatru. Îi deschise portiera din dreapta Mercedes-ului albastru-închis,parcat la intrarea în curbă. -O să trimit pe cineva de la hotel să-ţi ia maşina şi o să ţi-o aducă mâine acasă. Daisy îi aruncă o privire exasperată şi se sui în maşină.Jason zâmbi. -Iar te-am enervat. -Sunt obişnuită să fac totul singură.El înconjură maşina şi se strecură pe scaunul şoferului. -Iar mie...mie îmi place să fac totul pentru tine.Din nou ea îl simţi în chip straniu stângaci şi din nou avu senzaţia că se topeşte. -Cred că ar trebui să stăm puţin de vorbă despre principiile libertăţii femeii,zise ea. -De obicei nu fac discriminări...Ochii lui erau aţintiţi asupra şoselei.Dădu maşina înapoi şi o scoase din locul unde fusese parcată. -Aici e vorba de cu totul altceva,îşi continuă el ideea.Vreau să te protejez.Simt nevoia să te protejez.Ea îl privi înmărmurită,dar Jason nu-i explică nimic şi schimbă subiectul. -Nu aş fi crezut că e posibil,dar în seara asta ai fost chiar mai bună decât ieri. -Erai în sală?! El făcu semn din cap că da. -Dar nu cred că o să repet figura...Daisy îi zâmbi înţelegătoare. -Presupun că ai văzut spectacolul de atâtea ori,încât te-ai plictisit de moarte. -Muzica nu mă plictiseşte niciodată,murmură el,iar mâinile i se crispară pe volan.Vina-i a ta. -Poftim?! El râse fără veselie. -Sunt gelos.Am crezut că mi-am pierdut controlul doar ieri-seară,dar acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi azi,explică el,clătinând din cap.Să-ţi pierzi minţile,nu alta! -Nu pricep nimic.O privi cu coada ochiului,iar ochii îi sclipiră sub lumina pală a aparatelor de pe bord. -Nu voiam să te împart...Aş fi vrut să fiu singurul care se delectează... Şocul o făcu să-şi piardă respiraţia. -Te-am speriat,zise el,blestemând în gând.Acum o să crezi că sunt vreun descreierat...La naiba,poate chiar sunt! -Presupun că ar trebui să fiu flatată,spuse ea precaută. -Dar tot crezi că sunt descreierat,nu? se strâmbă el.Nu-i nimic.Şi eu îmi spun adesea acelaşi lucru.Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat.Am tot încercat să-mi spun că doar vocea ta mă interesează!El clătină din cap şi îşi mută privirea spre şosea. -Doar în parte,zise el,apoi făcu o scurtă pauză,înainte de a continua: E ceva sexual...Jason percepu suspinul ei speriat şi privirea pe care i-o aruncă fu ca o lance albastră-verzuie.

-Nu poţi fi surprinsă! Ştiai bine că atracţia există!Da,ştia.Reacţia chimică,care le aţâţase dorinţa erotică,fusese prezentă din prima clipă în care îl văzuse. -Este o...o atracţie... -E mai mult decât atât.E un fenomen aproape cinetic.Ea înghiţi cu greutate. -Nu vreau să am o aventură cu tine. -Nu eşti singura.Deci,ce facem? -O ignorăm,murmură ea,iar mâinile strânseră convulsiv cureaua genţii.Ai putea să te întorci la New York. -Nici nu mă gândesc,zâmbi el strâmb.Şi nu ai dreptate.N-o pot ignora.Ştii la ce mă gândesc de când te-ai urcat în maşină? Ea clătină capul. -Nu şi nici nu vreau să ştiu! -Mă gândesc cât de mult aş vrea să-ţi deschei bluza de mătase şi să mă laşi să-ţi privesc sânii.Daisy holbă ochii şi un val de căldură o cuprinse.Murmură un protest,în vreme ce ochii lui urmăreau linia gâtului ei,coborând spre locul unde-i înfloreau sânii. -Mă gândesc cât de trandafirii ţi-ar putea fi sfârcurile în lumina asta slabă,mă gândesc cât de mult aş vrea să te lipeşti de mine şi să mă laşi să te mângâi,în vreme ce conduc.Mă gândesc cât mi-ar plăcea să trag pe dreapta şi să-ţi scot... -Încetează!exclamă ea cu glas tremurat,încercând din răsputeri să-şi domolească agitaţia.Nu suntem doi adolescenţi! -Pe când eram adolescent nu m-am simţit niciodată aşa,zise el morocănos.Ţi-am mai spus doar,e ceva nou pentru mine! Încercă să-şi concentreze atenţia asupra şoselei şi adăugă: -Vrei să vii înapoi cu mine,la hotel? -Nu! El mormăi ceva în barbă: -La dracu',şi tu vrei! -Eu nu am aventuri de o noapte! -Doar aşa o să scăpăm de atracţia asta nebună.N-o să fie o aventură.N-o să avem nici o obligaţie.Lasă-mă doar să... -Nu!Tânăra încerca să se liniştească.Nu voia să-l tremure vocea. -Nu sunt animal.Şi apoi,aş complica totul.În clipa asta nu-mi permit aşa ceva. -Crezi că eu îmi permit? Opri maşina pe marginea şoselei şi rămase sprijinindu-se cu mâinile de volan.Din pricina forţe: cu care strângea volanul,încheieturile i se albiseră. -Ascultă,trebuie să se întâmple.Trebuie să joci Desdemona,iar eu nu pot nega ceea ce simt.Apoi,căutându-şi cuvintele,adăugă: -E dorinţa ca tu să-mi aparţii.Poate că,dacă am... -Oh,înţeleg.Era vorba doar de dorinţă,nu de vreun sentiment mai adânc,şi ea n-ar fi trebuit deci să se simtă rănită.Şi totuşi când vorbi,tonul ei fu amar: -Te gândeşti că dacă am face dragoste,te-ai putea gândi la mine cu mai multă detaşare.Încântător mod de a prezenta lucrurile.Cred că prefer muzica ta,textelor tale. -Încerc să fiu cinstit.Crezi că mie îmi e uşor? întrebă el cu ochii aţintiţi drept

înainte.Vino cu mine! Nu sunt de lepădat şi-ţi promit că o să te simţi bine. -Cred c-ar fi mai bine să mă duci acasă.El înjură în gând şi învârti cheia în contact.Restul drumului îl făcură în tăcere,dar aerul din maşină era atât de des,de încărcat de emoţii,încât lui Daisy îi era greu să respire.Când Jason opri în faţa casei,văzu luminile aprinse. -Tatăl tău te aşteaptă întotdeauna? -Se culcă târziu.Probabil că lucrează,răspunse ea,întinzând mâna să deschidă portiera.Noapte bună! -Stai! exclamă el,punându-şi mâna pe braţul ei şi zâmbind dulce-amar,când o simţi tresărind la atingerea lui.Ai văzut? Trebuie doar să te ating cu mâna,ca să ne aprindem amândoi.Mâna lui se mută mai sus pentru a-i atinge gâtul,apoi coborî până spre decolteul bluzei.Daisy simţea căldura degetelor lui prin mătasea subţire. Sânii i se încordară,împingând parcă materialul vaporos,iar muşchii pântecului i se crispară instinctiv.Ştia că ar fi trebuit să rupă vraja şi să coboare din maşină, dar nu se putea mişca.Jason deschise primul nasture,de forma unei perle,şi arătătorul lui se plimbă încet pe pielea dezgolită a decolteului.Ea privi în jos, remarcând contrastul dintre mâna lui bronzată,mătasea delicată a bluzei şi tonul pal al pielii ei mângâiate uşor. -O să se întâmple,Daisy,spuse el uşurel.Degetul lui se strecură în cupa sutienului şi îi atinse sfârcul.Tânăra îşi muşcă buza de jos,pentru a nu ţipa,în vreme ce degetul lui continua să se mişte în sus şi-n jos pe sfârcul întărit.Între coapse, Daisy simţi izvorând şuvoiul dorinţei.Ar fi vrut să se aplece spre el,ar fi vrut să-şi smulgă bluza şi să-i apropie gura de... -Nu! strigă ea,deschizând portiera.O să se întâmple pe dracu'! înţelegerea noastră nu avea nici o legătură cu sexul! -Dar ceea ce este între noi are legătură cu sexul! Dacă ai veni cu mine,poate că nu am mai fi în situaţia de a nu vedea pădurea din cauza copacilor.Ea se opri pe trotuar,privindu-l. -Te rog,murmură ea.Nu vreau să joc în piesa ta.Nu vreau să te mai văd niciodată. -Fii liniştită,,nu am de gând să forţez nota.Cred că am ştiut de la început că era prea devreme,dar nu prea mai am timp. -Nu mai ai timp? -Lasă,nu contează,zise el,răsucind cheia în contact.Ne vedem mâine. -Nu! -Nu ai de ce să te temi,nu sunt un violator.O să aştept până o să vii tu la mine. Evident,Daisy nu se temea că el ar putea folosi forţa.Nu se temea atât de el,cât de magnetismul care-i trăgea unul spre celălalt. -Nu e o idee bună.Am şi aşa destule probleme,chiar şi fără... -Atunci lasă-mă să le rezolv. -În schimbul unei zbenguieli în pat? El tresări,ca şi cum fata l-ar fi plesnit. -Nu sunt un ticălos fără scrupule! Ţi-am spus că vreau să te ajut. -Vrei să-mi netezeşti calea spre rolul Desdemonei tale?

-Nu,e mai mult decât atât... -Nu te cred. -Ştiu,zise el ridicând plictisit din umeri.Mâine la prânz o să fiu aici. Ea îl privi neputincioasă,înainte de a se răsuci pe călcâie şi a o porni spre căsuţa cochetă.O clipă mai târziu,uşa casei se închidea în urma ei. Charlie stătea în faţa şevaletului,în cealaltă parte a camerei şi nici nu ridică privirea. -Mă bucur că te-ai întors,zise el.Nenorocita asta de natură moartă e al dracului de frustrată! Eşti prea obosită ca să pozezi? Doamne Dumnezeule,n-avea nici un chef să pozeze în seara asta! Era a â ată,ardea pe dinăuntru,mistuită de dorinţă.Tot ce ț ț voia era să se închidă în camera ei,să se bage în pat şi să se lase binecuvântată de uitarea de sine,pe care ţi-o dăruieşte somnul,să estompeze clipele petrecute alături de Jason,în maşină. Fără să ridice ochii,Charlie o strigă: -Daisy! Nu era o adolescentă însetată de sex.Trebuia să lupte contra magnetismului care o atrăgea spre Jason.Nu putea ascunde ceea ce simţea,dar nu avea dreptul să fie blândă cu sine însăşi când avea o atât de mare responsabilitate faţă de Charlie. -Nu sunt obosită,îi zâmbi ea dulce.Lasă-mă doar să mă duc să mă schimb şi să mă pieptăn,şi vin imediat. Când Jason parcă maşina în faţa casei,a doua zi,Daisy îl aştepta în pragul uşii.Când îl văzu coborând din maşină şi venind spre ea,tânăra se crispă instinctiv.Purta blugi decoloraţi,mocasini maro din piele,o bluză verde-jad şi parcă nu mai semăna deloc cu bărbatul elegant,care o lăsase aseară în faţa uşii. Ar fi putut fi foarte bine unul dintre tinerii artişti modeşti,care locuiau la St.Geneve.Nu,greşea.Când se apropie mai mult,ea începu să perceapă forţa personalităţii lui,pe care banalitatea hainelor n-o putea ascunde. Când ajunse în faţa ei,el zise,ridicând din sprâncene: -Păzeşti uşa? -Aseară,după ce m-am băgat în pat,m-am gândit la ceea ce mi-ai spus ieriseară. Nu e logic să te simţi atras de mine.Nu sunt tipul de femeie care provoacă obsesii bărbaţilor.Şi am hotărât că Desdemona este obiectul fixaţiei tale. El o privi fără să reacţioneze. -Nu pricepi? în mintea ta m-ai asimilat cu Desdemona. -Zău? Ea încuviinţă. -Eşti un om sensibil, un artist şi,în mod natural,te identifici cu personajele piesei la care ai lucrat atâta timp. -Sensibil? întrebă el şi în gura lui cuvântul păru amar. Doamne,cât urăsc cuvântul ăsta! Am crescut într-un cartier rău famat,în Bronx,şi ai măcar idee câte nasuri am însângerat când eram puşti,ca să dovedesc că nu sunt „sensibil”?! În clipa aceea Daisy realiză că nu ştia mare lucru despre el.Deodată avu viziunea unui Jason total deosebit de muzica sa şi,în acelaşi timp,luptând pentru o

copilărie normală alături de tovarăşii lui de joacă.Simţi un val de simpatie învăluindu-i inima. -Vai,trebuie să fi fost groaznic pentru tine! -Am supravieţuit,spuse el studiindu-i chipul acum blând şi ochii uşor înceţoşaţi de lacrimi,şi clătinând din cap a neîncredere.Uită-te la tine! îţi spun o poveste despre greutăţile vieţii şi te înmoi cu totul.Dumnezeule,uşor te poate înduioşa omul! Nici cinci minute nu ai rezista în Bronx.Tânăra se supără. -Nu-i o ruşine să simţi compasiune! Poate că,dacă ai fi încercat să discuţi cu băieţii ăia,în loc să-i umpli de sânge,ai fi avut o viaţă mai uşoară.El zâmbi. -Dacă spui tu...Făcu o pauză,apoi mai zise: -Vasăzică tu crezi că vreau să mă culc cu tine pentru că eşti Desdemona.Dar tu,de ce vrei să te culci cu mine? în ochii tăi sunt Othello? -Nu vorbeam despre mine,puse ea lucrurile la punct. -Cum să nu? zise el,încruntându-se.Ia să vedem... îl înţeleg pe Othello,dar nu prea semănăm.Eu sunt prea egoist pentru a o ucide pe femeia pe care o iubesc. Zâmbetul lui de felină se lărgi şi adăugă: -Eu l-aş fi ucis pe amantul ei şi apoi aş fi căutat un alt mod de a o pedepsi. -Ascultă-mă! exclamă ea,simţind că pierde controlul discuţiei.Odată ce o să accepţi ideea că n-o să joc rolul Desdemonei,probabil că n-o să mă mai găseşti atrăgătoare.El îi zâmbi cu un aer curios. -Continuă! -M-am gândit să facem o plimbare pe dealuri.Astfel,o să poţi să-mi vorbeşti despre piesă. -Înţeleg!exclamă el,pocnind din degete.Eu încerc să te conving să accepţi rolul. Tu refuzi.În clipa aia eu renunţ pe dată la obsesia mea şi-mi văd liniştit de drum. Ăsta e scenariul? Jason clătină capul şi, pentru o fracţiune de secundă,pe chipul lui se aşternu o expresie plină de tandreţe. -Îmi pare rău,iubito,e prea simplist.Exact la asta m-aş fi aşteptat de la tine. Ea se înroşi. -Dar eu nu sunt simplistă! -Ba da,eşti! se repezi el.Ai o adorabilă simplitate a spiritului.Până acum nu am mai întâlnit aşa ceva.Daisy deschise gura să vorbească,dar el o opri,ridicând mâna şi continuă: -Nu e o insultă.Niciodată nu am pus semnul egal între simplitate şi prostie. Inteligenţa ta nu poate fi pusă la îndoială,deşi eşti cam aiurită. Daisy nu-şi putea lua ochii de la el.Tandreţe,umor,tristeţe,toate erau prezente în expresia chipului lui.Vedea acum dimensiuni pe care nici nu le bănuise în Jason Hayes şi ardea de dorinţa de a vedea mai mult,de a pătrunde mai adânc în sufletul lui.Coborî scările şi se duse spre poartă. -Mergem? ! -Nu.Ea întoarse capul şi-l privi uimită. -Azi-noapte nu prea am dormit şi am luat unele hotărâri zâmbi el.Deşi nu pot declara că nu am închis ochii pentru că am disecat situaţia noastră,că am fost

muncit de gânduri şi preocupat!Se întoarse şi o porni spre casă. -Şi am hotărât,mai zise el,că n-o să fac nimic ca ţie să-ţi fie mai uşor să scapi de mine.Întinse mâna spre clanţă.Nu! Daisy se repezi înapoi pe alee,dar el deschisese deja uşa şi îi trecuse pragul. -Domnule Justine? întrebă Jason,îndreptându-se spre Charlie.Sunt Jason Link. Poate că Daisy v-a vorbit despre mine.Daisy răsuflă uşurată.Spusese Link,nu Hayes.Nu avea de gând să calce promisiunea pe care i-o făcuse. Charlie ridică privirea şi se încruntă mirat. -Nu cred să-mi fi vorbit,domnule Link,spuse și,privind interogativ spre Daisy. Nu mă aşteptam să avem oaspeţi.Credeam că te-ai dus să faci o plimbare singură. -Probabil că am uitat să-ţi vorbesc despre Jason. -Regret enorm,zise Jason voios,întinzându-i mâna lui Charlie.Eu am auzit multe despre dumneavoastră,domnule Justine.Trebuie să fiţi un om remarcabil,dacă Daisy vă este atât de devotată.Charlie strânse mâna lui Jason. -Sunt un om norocos,zise el simplu.Unde aţi cunoscut-o pe Daisy,domnule Link? -Jason! Ne-am cunoscut la Milano și acum două săptămâni m-am angajat în trupa ei. -Eşti cântăreţ? Jason se strâmbă. -Nu mi-aţi fi pus întrebarea asta,dacă m-aţi fi auzit cântând sub duş.Sunt pianist în orchestră.Charlie ridică uimit sprâncenele de culoarea nisipului. -Dar parcă aveau un pianist. -Deocamdată am doar jumătate de normă.Ţin locul titularului în timpul concediului şi în weekend-uri. -Înţeleg,zise Charlie şi privirea lui se mută iar la Daisy. Mă bucur să te cunosc,domnule Link.Daisy aduce foarte rar prieteni acasă. Mă tem că am fost cam egoist şi am ţinut-o prea mult doar pentru mine în ultimul an şi ceva... -Spui prostii,replică Daisy,intrând în casă şi închizând uşa.Eu am fost egoistă. -Îmi place camera asta!Privirea lui Jason alunecă de pe husele de creton în culori bej-pal şi crem ale canapelei şi fotoliilor,la carpetele viu colorate răspândite pe duşumeaua din lemn de pin,pentru a se opri la barul ce despărţea camera de zi de micuţa chicinetă. -E plăcută.Charlie zâmbi într-o parte. -Un eufemism pentru micuţă. -Nu,zise Jason privindu-l pe Charlie în ochi.Eu spun ceea ce gândesc.E un adevărat cămin.Se duse spre pianul vechi,aflat în cealaltă parte a încăperii. -Aveam şi eu unul la fel în apartamentul meu din Queens. -Eşti din New York? -Sunt născut şi crescut acolo.Străbătu încăperea şi se duse să examineze tabloul la care lucra Charlie,”Daisy”.Îl privi admirativ şi spuse: -Cred că aţi prins-o minunat.Ochii albaştri ai lui Charlie se înflăcărară.

-E cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată. -Nu-i drept,protestă Daisy.Pe mine nu mă lasă nici măcar să-mi arunc ochii pe el.Jason zâmbi uşor,continuând să fixeze tabloul. -Înţeleg de ce,remarcă el,apoi se întoarse spre Charlie.N-aş vrea să vă întrerup din lucru. -Lucram doar la fundal.Am nevoie de Daisy ca să-mi pozeze pentru portret,zise el,întorcân-du-şi privirea melancolică spre tablou.Poate după ce vă întoarceţi de la plimbare... -De ce nu acum? întrebă Jason şi-i făcu lui Daisy semn,invitând-o să se suie pe piedestal.Nu cred să fiu în stare azi să cutreier pe cărări de munte.Voi doi vedeţivă de treabă,ca de obicei,iar eu o să vizitez casa şi o să privesc.Nu am mai văzut niciodată până acum cum lucrează un pictor.Charlie se încruntă,privindu-l neîncrezător. -Eşti sigur,că nu te deranjează? -Da,sunt sigur,răspunse Jason şi,când îl privi pe celălalt bărbat,zâmbetul fu surprinzător de cald.Pictaţi-o! E,sincer vorbind,un subiect al naibii e inspirator. Se îndreptă spre micuţa chicinetă,continuând să vorbească: -Vă deranjează dacă mă port ca la mine acasă? O să fac nişte cafea,până se mai domoleşte focul creaţiei şi pe urmă poate vă cânt câte ceva,ca să întreţinem atmosfera. -Cu o singură condiţie: să nu fie heavy metal. -Fac eu cafeaua,zise Daisy.Jason o privi peste umăr. -Vrei să iroseşti din timpul de lucru al tatălui tău? Peste câteva ore trebuie să plecăm la teatru,îi reaminti el,intrând în chicinetă şi începând să deschidă dulapurile.Lasă-mă pe mine să fac cafeaua.Daisy îl privi nehotărâtă.Jason dăduse buzna în casă,îl fermecase pe Charlie şi se implicase în gospodăria lor în doar câteva minute. -Poate n-ar trebui...zise Charlie ezitând.Ştiu că aveaţi alte planuri. -Nu,nu-i nimic,zise Daisy.Se sui pe platforma pe care se afla scaunul şi se aşeză cu privirea încă urmărindu-l pe Jason,care se mişca încolo şi încoace prin chicinetă. -N-am nimid împotrivă,adăugă ea.Purtarea lui Jason în următoarele câteva ore o ului pe Daisy.În chip ciudat reuşise să-şi mascheze extraordinara aură,pe care ţio dă succesul,şi devenise în acelaşi timp interesant şi modest.Făcuse cafeaua şi le-o adusese,apoi se aşezase la pian şi cântase câteva bucăţi de Chopin.După ce Isprăvise,se aşezase turceşte în faţa piedestalului şi privise tăcut,în vreme ce orele treceau molcom.Doar după ce Charlie se oprise din lucru,Jason începuse să flecărească şi asta,până în momentul în care ea trebuise să se ducă să se schimbe,pentru a pleca la teatru. -Îmi place,îi şopti Charlie lui Daisy,când fata ieşea pe uşă.Să-l mai chemi. -Mai vedem noi...îl sărută pe obraz şi ieşi din casă,urmându-l pe Jason până la Mercedes-ul parcat pe alee.

-Eşti încruntată,observă Jason,în vreme ce-i deschidea portiera din dreapta. Credeam că m-am purtat destul de bine. -Nu-mi place să-l mint pe Charlie. -A fost ideea ta. -Ştiu,dar nu era nevoie să... -Ascultă,zise el,privind-o drept în ochi.Îmi place tatăl tău vitreg.Singurele aiureli,pe care i le-am îndrugat,au fost cele pe care tu mi-ai cerut să i le spun. Restul a fost absolut sincer: -Serios? Jason zâmbi şi făcu semn din cap că da. -Îmi aminteşte de primul meu profesor de pian.Deşi,poate că e ceva mai blând... Nu cred că el m-ar lovi cu linia peste degete dacă aş atinge o clapă greşită. -Nu.Charlie nu ar face rău nimănui. -Şi nici tu,murmură el,clătinând resemnat din cap,iar pe chip i se aşternu o expresie de o imensă blândeţe.Ce pereche!Daisy simţi o căldură neaşteptată invadând-o,în timp ce-l urmărea cum înconjură maşina,pentru a se aşeza în spatele volanului. -Nu cred că eşti atât de cinic,cât să încerci să mă faci să cred că ai fi... El ridică din umeri. -Poate sunt bolnav...Te asigur că nu mă port aşa cu nimeni altcineva. Porni maşina şi se îndreptă spre şosea. -Dar,de vreme ce nu crezi că sunt un ticălos fără drept de apel,poate că,data viitoare,când o să mai fiu în aceeaşi încăpere cu Charlie,n-o să mai fii aşa de crispată.Cât am stat cu voi,ai fost tot timpul pe punctul să clachezi.Cândva mi-ai spus că în mine se poate avea încredere...Şi nu cred că azi am făcut ceva care săţi schimbe părerea,nu? Ea îl privi o clipă,fără să spună un cuvânt,şi din nou în chip ciudat,se simţi cuprinsă de un val de căldură. -Nu,murmură ea.N-ai făcut nimic azi,care să-mi schimbe părerea. CAPITOLUL 3 -Aici e locul meu favorit,suspină Daisy mulţumită,aşezându-se pe iarbă şi privind crestele înzăpezite ale munţilor şi satul aflat în vale.Nu-i aşa că priveliştea e fantastică? -Stai o clipă,să-mi trag sufletul şi-ţi răspund.Jason se prăbuşi lângă ea,apoi se rezemă de un bolovan. -Când am pornit,nu m-ai avertizat că trebuia să urc un munte,ca să admir priveliştea. -Hai,că nu e înalt,abia dacă e mai mare decât un deal,zise ea privindu-l,la început îngrijorată,apoi liniştindu-se când văzu că,de fapt,respira normal. Glumeai,nu? El zâmbi uşor,privind-o drept în ochi. -Ce spirit de observaţie! -Dar nu a meritat efortul? întrebă ea,făcând un gest teatral cu braţul.Spune tu,nu a meritat? -Cu prisosinţă!El nu-şi luase ochii de la chipul ei.Abia acum aruncă o privire

fugară în vale. -Şi priveliştea e acceptabilă...Ea roşi şi pentru o clipă,se simţi jenată.Era prima oară,în această ultimă săptămână,că Jason spunea aşa ceva,care putea fi definit ca per-iional.Fusese conştientă de existenţa ascunsă a unei atracţii sexuale,dar îi păruse ca o muzică în surdină din care puteai auzi,doar când şi când,câte un acord. -Nu te îndepărta de mine,zise el,cu ochii aţintiţi încă asupra văii.Credeam că suntem destul de buni prieteni,ca să nu mai fiu obligat să-mi supraveghez fiecare cuvânt.Ce proastă fusese! Eram prieteni! N-ar fi crezut niciodată că ar putea deveni prietenă cu Jason Hayes,după un început atât de tumultuos.Şi totuşi aşa stăteau lucrurile.Aceste ultime zile îi dezvăluiseră un om amuzant şi indulgent, cu un subtil simţ al umorului,a cărui victimă era adesea și însuşi.Aproape că se mutase în căsuţa lor,el şi Charlie devenind,pe zi ce trecea,mai apropiaţi.Câteva seri se întorsese,după ce o lăsase la teatru,şi petrecuse seara cu tatăl ei. -Scuză-mă,îi zâmbi ea,relaxându-se,mi-am amintit prima seară,când ai venit în culise.M-ai intimidat... -Şi acum nu te mai intimidez? Ea clătină capul. -Nu erai tu însuţi.De fapt,eşti un om de treabă.El ridică din sprâncene. -Nu ştiu,dacă să mă simt flatat,sau insultat.Prefer să intimidez oamenii. -Ei bine,ai ratat ocazia...Zâmbetul lui dispăru,iar ochii verzi se aprinseră de scântei de gheaţă,când o întrebă blând: -E o provocare? Ea simţi o căldură bruscă străbătându-i terminaţiile nervoase. -Nu... -Dorinţa mea nu a pierit,zise el repede.E la fel de puternică,la fel de înflăcărată. Doar că,pentru o vreme,o ţin ascunsă.Făcu o pauză,apoi mai spuse: -Te previn...ca între prieteni...Deodată tânăra percepu acut prezenţa fizică a bărbatului ce stătea alături de ea.Vedea vântul jucându-i în păr şi dezgolindu-i faţa,vedea razele soarelui,luminându-i chipul bronzat,vedea felul în care materialul moale al blugilor lui decoloraţi se mula pe muşchii puternici ai coapselor şi simţea forţa mâinilor lui.Înghiţi cu greu şi îşi mută iar privirea spre vale,înainte de a schimba brusc subiectul. -Îmi place fratele tău.Nu prea semănaţi.O clipă el nu spuse nimic,ca,şi cum medita dacă să accepte sau nu,noul curs al conversaţiei,într-un târziu spuse: -Ştiu.Eric zice că în mine se regăseşte moştenirea vreunui străbun apaş.Fratele meu a luat tot farmecul şi simţul afacerilor,iar eu am parte doar de o muză caremi şopteşte la ureche şi mă chlnuie diabolic. -Dar n-ai vrea să schimbi locurile,nu? -Nu.Muzica mea e totul pentru mine,zise el și vocea lui păru,pentru o clipă, amară.Aşa trebuie să fie... -Ce vrei să spui? -Exact ce am spus,replică el,apoi schimbă aubiectul.Nu e de mirare că vocea ta umple întreaga sală.Excursiile astea montane probabil că ți-au dezvoltat grozav

plămânii. -Mă ajută şi mişcarea mă împiedică să mă las pradă stresului.Fantine n-a fost un rol uşor pentru mine,strâmbă ea din nas. -De ce? -Pentru că eu am fost norocoasă,zise ea simplu.Fantine a fost înşelată,părăsită de iubitul ei,despărţită de copil...A pierdut tot ce dă sens vieţii.Îmi este greu să mă identific cu ea...Daisy smulse câteva fire de iarbă şi începu să le mestece gânditoare. -Dumnezeu mi-a dat vocea şi asta a fost o împlinire de neînchipuit.Şi pe deasupra,mi-a dat şi părinţi iubitori.Nu am suferit destul,ca s-o pot juca bine pe Fantine. -Ţi-ai pierdut mama. -Dar Charlie a fost alături de mine,m-a consolat,m-a crescut...Şi m-a iubit, adăugă ea cu glas dulce,privind absent valea întinsă la picioarele lor.Ştii versul ăla din cântecul lui Fantine,”Dar tigrii au venit noaptea?” -Da. -Ei bine,la mine tigrii nu au venit niciodată.Râse şi adăugă: -Încă...La tine au venit?Acum îl privea curioasă pe Jason. -Oh,da...murmură el,ridicându-şi genunchii şi cuprinzându-i cu braţele.Şi noaptea şi ziua... -Îmi pare rău...El dădu din cap. -Ştiu că-ţi pare rău,zise el,ridicându-şi privirea spre chipul fetei.Cât aş vrea să-ţi pot spune că la tine n-o să vină niciodată,dar,mai devreme sau mai târziu,vin la fiecare. -Nu sunt atât de naivă să nu-mi dau seama...Daisy închise ochii şi se cutremură când murmura: -Dumnezeule,dacă ai ştii ce teamă îmi e uneori.El rămase nemişcat. -Ce s-a întâmplat,Daisy? O clipă ea fu tentată să-i spună.În aceste ultime zile deveniseră,în multe privinţe, foarte apropiaţi şi uneori ea se simţea atât de singură,încât ar fi fost o imensă uşurare să se poată destăinui cuiva.Dar nu putea să se gândească la sine însă i.Îi promisese lui Charlie şi se putea să fie ultima ș lui rugăminte...Deschise ochii şi zâmbi cu greutate. -Nimic...Îţi spuneam doar de ce mi-e greu să joc rolul lui Fantine.El o privi atent. -Nu,mai e ceva...Daisy țâșni în picioare. -E timpul să ne întoarcem.Azi nu am spectacol,aşa că i-am promis lui Charlie să-mi petrec seara cu el,pozându-i,zise ea scuturându-şi blugii și pornind în jos,pe cărare.Fii liniştit,coborîşul e mult mai uşor. -De ce nu-mi spui ce ai pe suflet? -Aş putea să te întreb acelaşi lucru,remarcă ea privindu-l în ochi. Tu nu vorbeşti niciodată cu adevărat despre tine.Ziarele de scandal au dreptate. Eşti un om misterios.Pe chipul lui se aşternu o expresie circumspectă.

-Nu prea aş avea ce-ţi povesti. -Nu te poţi aştepta să ţi se acorde încredere,dacă n-o acorzi la rândul tău. El zâmbi strâmb. -Şi dacă mi-aş deschide sufletul chinuit? Ea ezită,continuând să-l fixeze.Era unul dintre cei mai complecşi şi fascinanţi bărbaţi,pe care îi cunoscuse vreodată şi, deodată,îşi dădu seama că dorea cu disperare să afle ce anume făcuse Jason Hayes să fie aşa cum era.Dar numai dacă asta nu însemna să-şi calce cuvântul dat lui Charlie...Jason îi citi pe chip răspunsul. -Nici nu mi-am închipuit că ai încheia un târg,zise el.Asta e,o să socotim că nu s-a întâmplat nimic şi că întrebările nu au fost puse.Ea se întoarse şi o porni la drum. -Daisy!Întoarse capul şi-l văzu stând exact acolo unde îl lăsase. -Dă-mi de ştire când o să vină tigrii tăi şi o să te ajut să lupţi cu ei... Ea clătină capul. -Când o să vină,o să trebuiască să lupt singură cu ei.Zâmbi şi adăugă: -Aşa cum ai luptat şi tu...El se ridică în picioare. -Oricum,tu dă-mi de ştire. -Poate...Deodată simţi un gol în inimă,dându-şi seama că timpul pe care-l avea de petrecut cu el se apropia de sfârşit.De aceea spuse: -Dacă o să fii prin preajmă... -O să fiu prin preaj...Se opri brusc şi tăcu o bună bucată de vreme. -O să găsesc un mijloc de a veni la tine,zise el într-un târziu,luând-o în urma ei.Tu cheamă-mă. -N-are rost! exclamă Charlie,aruncând pensula și întorcându-se cu spatele la şevalet.Nu ştiu de ce mai încerc! N-are nici un rost!Daisy se ridică şi coborî de pe piedestal. -Ce s-a întâmplat? Erai atât de mulţumit! -Pentru că sunt tâmpit! exclamă Charlie cu o figură chinuită.Pentru că mă mint. -Mie îmi place,Charlie,se auzi glasul lui Jason,care se ridicase de la pianul la care cântase pe parcursul ultimei ore.Şi eu nu mă socotesc un tâmpit. -Ţi-e îţi place,pentru că e Daisy,zise Charlie brutal.Crezi că nu-mi dau seama? M-am săturat de minciunile tale,aşa cum m-am săturat de ale mele! Bătrânul străbătu cu paşi mari camera şi ieşi din casă,trântind uşa. -Să mă ocup de el? întrebă Jason... -Nu,lasă-l singur.Când e aşa,nu-i place să fie deranjat.Daisy îşi încrucişa braţele pe piept,pentru a le împiedica să tremure.Se simţea sfâșiată,îndurerată,ca şi cum chinul lui Charlie ar fi fost şi al ei. -Din când în când explodează.Temperamentul lui artistic e de vină.O să facă o plimbare lungă,o să se oprească la un bar,o să bea câteva pahare şi pe urmă o să se întoarcă acasă.Şi atunci o să fie deja liniştit.Traversează o perioadă grea... -Îl pot ajuta cu ceva? Ea clătină capul. -Spune-mi,portretul are vreo valoare? Jason ezită. -Nu sunt critic de artă...Daisy suspină.

-Deci e prost. -Nu am spus asta.Nu mă pricep la partea tehnică,dar e încărcat de emoţie.E plin de...iubire.Daisy simţi lacrimile umplându-i ochii. -Da,e un om care ştie să iubească,murmură ea şi,când îl privi pe Jason,aflat în celălalt colţ al încăperii,ochii îi scânteiară ca nestematele.Nu e drept,să ştii! întreaga lui viaţă şi-a dorit un singur lucru: să creeze ceva cu adevărat frumos,să creeze ceva deosebit.Ţi-ai fi putut închipui că n-o să i se îngăduie să... Vocea i se frânse şi,după o pauză,adăugă: -E un om atât de bun,Jason! -Ştiu,zise el blând.Charlie e un tip minunat,îmi place foarte mult. Deodată ea nu se mai putu stăpâni.Aşteptarea fusese prea lungă şi lumea îi părea plină de jale şi nedreptate.Trebuia să fugă,înainte ca toate astea s-o copleşească. -Hai! zise ea,aruncând cât colo şalul cu franjuri şi pornind-o spre uşă.Nu putem sta aici,aş-teptându-l.N-am reuşi decât să-l facem să se simtă vinovat,când s-ar întoarce. -Unde mergem? -Să ne plimbăm cu maşina...Ba nu,pe jos.Simt nevoia să fac mişcare.Simt că explodez.Pe munte! Cred că o să merg pe munte! -E întuneric. -Asta nu mă deranjează.Cunosc drumul. -Pentru Dumnezeu,măcar schimbă-te! Tălpile pantofilor ăstora nu-s potriviţi pentru... -Nu-mi pasă.Trebuie să ies imediat!Se răsuci din uşă pentru a-l privi şi-i spuse, încercând să-şi domolească glasul: -Ştiu că mă port ca o proastă.Nu trebuie să vii cu mine. -Lasă tâmpeniile,zise el.Sigur că vin cu tine! Daisy îl conduse pe cărarea abruptă în pas iute,încercând să nu se gândească la nimic,decât la ceea ce făcea în acea clipă,străduindu-se să-şi împingă rezistenţa dincolo de limite,pentru a nu se mai gândi la chipul chinuit al lui Charlie.Când ajunseră sus,sângele îi pulsa în vene,capul îi vâjâia,iar plămânii o dureau când respira. Se opri şi privi în jos,spre luminile caselor din vale.Probabil că Charlie era de acum în vreun bar,vorbind calm cu barmanul,sorbindu-şi berea,simţindu-se descurajat şi...Nu,nu se putea gândi la Charlie acum! O durea prea tare. Se întoarse spre Jason,care străbătea ultimii metri. -Uită-te cum se oglindeşte luna în lac,zise ea.Nu-mi place luna la fel de mult ca soarele,dar nu pot nega că efectul e remarcabil.Ce-o fi oare cu lumina ce scânteiază pe ape? Toţi o cântă...Baletul încearcă să-i zugrăvească în coregrafie frumuseţea.Ai putea crede că... -Taci,zise Jason cu fermitate,deşi dădea impresia că nu mai putea respira.Te bâlbâi şi nu-ţi stă în fire. -”Bâlbâi” e un cuvânt care şi el îmi sugerează apa...Chiar şi tonul ei părea febril,iar cuvintele continuau să curgă,umplând întunericul. -Te pricepi la cuvinte.Întotdeauna mi-am spus că versurile tale ating coarda

sensibilă a fiecăruia dintre noi. -Ce naiba e cu tine? Ştiu că eşti amărâtă din cauza lui Charlie,dar exagerezi. -Oare?! exclamă ea,întorcându-se spre piscurile munţilor şi simţind cum revolta şi panica umplu iar golul din sufletul ei.Poate că ai dreptate,dar uneori mie... Se opri brusc şi îşi îngropa faţa în pieptul lui. -Vrei să faci dragoste cu mine,Jason? îl simţi încordându-se,când o întrebă: -Poftim?! Şi ea era la fel de surprinsă ca şi el de întrebarea ei.Venise aşa,din senin,născută din tristeţe şi disperare.Şi totuşi,în ciuda şocului şi aizbucnirii tumultuoase a spaimelor pe care le generase,nu-i părea rău că o pusese.Jason o putea ajuta.Jason îi putea alina durerea şi putea alunga întunericul ce se apropia. -Vorbesc serios.Vreau să mă simt vie.Vreau să uit.Se opri şi îşi ridică fruntea pentru a-l privi. -Mi-ai spus că...Sigur,poate că acum nu mai vrei.Dacă nu vrei s-o faci,te înţeleg. -Ei,de vrut,vreau eu,zise el.Aş fi gata să te întind,aici,pe jos şi să te posed.Dar nu ştiu dacă pot. -De ce nu? Ţi-am spus că eu vreau. -Constat că mai am scrupule,glumi el zâmbind sub lumina lunii.Dintr-un motiv oarecare sunt inhibat.Ea se strânse mai aproape de el,îngropându-şi faţa în puloverul lui moale,de caşmir negru.Auzea bătăile inimii lui şi simţea valurile de căldură emise de trupul lui.Viaţa...siguranţa în faţa atacului tigrilor... -Nu-i nimic,spuse ea. -Pe dracu'! izbucni el. Cu trupul lipit de trupul lui,Daisy îi simţea dorinţa,îşi simţea muşchii încordaţi. -Am nevoie de tine,zise ea.Inima lui începu să bată mai repede. -Cred,murmură el,apoi făcu o scurtă pauză și o întrebă: -Aici? Acum era rândul inimii ei să tresară sălbatic şi tânăra rămase cu obrazul lipit de pieptul lui. -Da.Aici şi acum.Vrei s-o faci? -Dacă aş fi un tip cumsecade,ca Eric,aş spune nu.O îndepărtă puţin de el şi îi zâmbi provocator,privind-o apoi vorbi mai departe: -Dar,la naiba,nu sunt un înger şi întotdeauna am profitat de ceea ce mi s-a oferit. Cine ştie,poate că nici n-o să fie altceva între noi.Îşi scoase puloverul şi-l aruncă în iarbă. -Te-am dorit prea mult ca să fac mofturi,când e vorba de modul în care te pot avea,zise el,descheindu-şi cămaşa,scoțând-o şi aruncând-o peste pulover.Scoateţi rochia!Agresivitatea ei se topi ca prin farmec şi,deodată,Daisy se simţi timidă. Rămase deci nemişcată,privindu-l cu obrajii în flăcări. -Să te dezbrac eu? întrebă el,deşi nu aştepta răspuns,căci se apropie de ea şi începu să-i descheie nasturii corsajului.Ciudat,ce senzaţii îi trezeşte unui bărbat o rochie de epocă. -Ce senzaţii îţi...Tresări,când degetele lui îi atinseră sânii,în vreme ce se agitau, luptându-se cu nasturii rochiei. -Mă face să mă simt ca un tâlhar din vremurile de altădată,spuse el încetişor.

Unul dintre acei nelegiuiţi,care nu avea nici un Dumnezeu,când doreau o femeie. Am stat ore în şir privindu-l pe tatăl tău pictându-te şi imaginându-mi cum ar fi,dacă aş face asta...Începusem să am tot soiul de viziuni. Îi descheie şi ultimul nasture şi rămase cu ochii aţintiţi la sânii ei palpitând, eliberaţi din strânsoarea corsajului.Când vorbi iar,era uşor răguşit: -Visam că-ţi scoteam rochia şi mă aşezam în jilţul de pe piedestal,ţinându-te în braţe.Mă gân-deam cât de mult mi-ar plăcea să-ţi simt trupul,frecându-se de trupul meu.Dădu de-o parte materialul corsajului şi-i privi sânii plini.Simţi că-şi pierde respiraţia. -La naiba! exclamă el.Ea simţea că se sufocă şi nu-şi putea stăpâni tremurul ce o cuprinsese.Vântul de vară îi mângâia sfârcurile întărite,dar n-o răcorea.Cuvintele lui erau un afrodisiac la fel de puternic ca şi privirea lui fixată pe trupul ei. Palmele lui mari,calde,îi cuprinseră sânii.Daisy îşi înfipse dinţii în buza de jos,pentru a nu ţipa.El o privea drept în ochi,în timp ce se juca cu sânii ei,strângându-i şi apoi lăsându-i,într-o mişcare ritmică,blândă şi posesivă. -Mi-am spus adesea că aş vrea să fac asta. Aplecă uşor capul şi gura cuprinse un sfârc.Îl supse cu putere,apucându-l uşor cu dinţii. -Îmi închipuiam că m-ai lăsa să-ţi fac tot ce-mi trece prin cap... Daisy îşi arcui spinarea spre înapoi şi gemu uşor. -M-ai lăsa,nu-i aşa? bâigui el.Spune-mi...Ea nu putea pricepe cuvintele lui.Era prinsă într-un vârtej de senzaţii toride. -Spune-mi! -Da...El o trase mai aproape şi pielea lui caldă şi părul sârmos de pe piept îi treziră senzaţii copleşitoare,când îi atinseră sfârcurile.Gemu iar,în vreme ce el îşi freca trupul de trupul ei. -Da,aşa! zise el gâtuit.Simte-mă! Vreau să-mi cunoşti trupul! Mâinile lui se desprinseră de pe talia ei şi se ridicară spre pieptenii ce-i ţineau părul strâns.Îi scoase,şi buclele îi căzură pe umeri,în vreme ce el îşi trecea degetele prin valurile lor mătăsoase. -Părul tău...zise el.De câte ori am dorit să fac asta...Aş vrea să-l simt învăluindumă, să mă pierd în el,să mă pierd în tine...O dezbrăcă grăbit,cuprins de febră şi o culcă în iarbă.Fata simţi răcoarea ierbii pe pielea dezgolită şi mirosul pământului reavăn o învălui.Simţea viaţa.Noaptea vibra,clocotea de viaţă şi ea voia să simtă asta,înainte de a se lăsa purtată pe un alt tărâm.Jason o privi,în vreme ce-şi arunca şi el ultimele haine. -Lasă-mă să te privesc! Desfă picioarele! o rugă el febril. Ea îl ascultă.Îi simţea privirea aţintită asupra tainicului loc al feminităţii ei.Era atât de vulnerabilă!Muşchii stomacului i se crispară şi îşi simţi sânii încordaţi, când ridică ochii să-l privească.Era un mascul uriaş,dominator şi ea nu se simţise niciodată mai lipsită de apărare în poziţia aceea erotică,supusă. El căzu în genunchi şi veni să se aşeze între coapsele ei.Palmele lui îi presau

pântecul,făcân-du-i sânii să iasă şi mai mult în evidenţă,dar nu-i atinse.Ea însă ar fi vrut să fie atinsă,îşi spuse uluită.Ar fi vrut să fie devorată,absorbită de el... -Mă vrei? întrebă el cu glas răguşit.Dacă nu,spune-o acum.Odată ce o să fii a mea,cale de întoarcere n-o să mai existe.La naiba,nu cred să fiu în stare să-mi menţin controlul,odată ce am început.Să fie a lui! O clipă simţi un frison de teamă.Vorbele erau atât de posesive.Othello! Acesta nu era bărbatul reţinut, inteligent,care devenise în timpul ultimei săptămâni,prietenul ei.În lumina lunii era un războinic înfocat,pătimaş.El se aplecă înainte şi limba fui caldă îi atinse pântecul. -Grăbeşte-te,mormăi el.Nici unul din noi nu poate aştepta.Vrei să mă simţi în tine? Se mişcă,lipindu-se de trupul ei,atingând-o,dar fără s-o pătrundă. -Mă vrei? întrebă el iar.Ea ardea toată,ameţită de dorinţă şi uitând cu totul de spaimele pe care le înlăturase fără pic de nelinişte. -Da! Oh,da!El se năpusti asupra ei,pierzându-se în adâncurile ei.Ea ţipă,iar şira spinării i se arcui în sus.Simţea împlinire,plinătate,căldură. -Jason! El îngheţă. -Dumnezeule! De ce nu mi-ai spus? Te-a durut? întrebă el printre dinţii încleştaţi.Ce prost sunt! Sigur că te-a durut! -Nu,doar că...bâigui ea,iar mâinile apucară spasmodic firele de iarbă.Sunt...Oh,te rog nu te opri.Pe chipul lui se aşternu o expresie chinuită. -E prea târziu să mai putem da înapoi.Nu mă mai pot opri.O să încerc să fiu blând,zise el cu o voce adâncă.Dar trebuie să fiu una cu tine. Începu să se mişte înainte şi înapoi,imprimând un ritm lent. -Sunt în tine.Tot.Vezi ce bine ne potrivim? Mă simţi? Da,îi simţea fiecare centimetru,fiecare părticică a trupului,îşi spuse ea înfigându-şi unghiile în pământ. -Da! spuse cu glas tare. -Îţi place? Jason începu să facă o mişcare circulară,iar ea gemu,când îi atinse adâncurile nebănuite ale trupului. -Vreau să-ţi placă!exclamă el,uitând să fie blând şi pătrunzând-o tot mai puternic,mai adânc.Gemi pentru mine! Vreau să te aud! Vreau totul! Şi ea gemea.Nu se putea stăpâni.Se ridică spre el,încercând să intre în ritmul impus de el,să ţină pasul cu el.Dar era prea sălbatic,prea puternic,prea înfierbântat.Tot ce putea face era să se aga țe de el şi să-l lase s-o posede.Capul ei se legăna înainte şi înapoi în iarbă.El îi cuprinse fesele cu mâinile,ridicând-o spre el la fiecare mişcare plină de forţă.Tensiunea creştea.Daisy se auzea cerşind,im-plorându-l să-i dea mai mult.Pieptul lui se bomba cu fiecare respiraţie,în ritmul mişcării,în vreme ce ochii îi scânteiau sălbatici în întunericul destrămat doar de lumina lunii.Chipul lui era crispat,de parcă avea dureri. Tensiunea pierii,iar eliberarea fu la fel de tumultuoasă,ca tot ce fusese până atunci.El ţipă,strângând-o atât de tare,încât ea avu senzaţia că o sfarmă cu forţa lui.O clipă,înainte să se retragă,el ridică faţa şi un alt şoc o aştepta.Pasiunea

dispăruse,iar expresia lui...Vedea acolo tandreţe,mirare,vulnerabilitate.El ridică mâna şi-i îndepărtă părul ciufulit de pe faţă,cu un gest de o copleşitoare blândeţe. -Te simţi bine? Ea încuviinţă,privindu-l drept în faţă.Lângă ea era acum un Jason Hayes mai tandru,mai sensibil,într-o oarecare măsură simţise prezenţa lui în spatele faţadei dure,dar nu ajunsese niciodată până la el.Se simţea ciudat: caldă,strălucitoare,plină de bucurie şi...şi încă cumva.Dar cum? Oricare ar fi fost sentimentul acela,nu-l putea defini.Era pierdut în aburul uşor al pasiunii împlinite ce-i învăluia.El îi trase cosiţele peste umeri,învăluindu-i sânii.Apoi îşi puse obrazul pe perna mătăsoasă şi şi-l frecă uşor,înainte şi înapoi. -O altă plăcere,murmură el.Doamne,ce păr frumos ai! Apoi depuse un sărut afectuos pe unul din sfârcuri,învăluindu-l tandru,şi adăugă: -Asta printre alte aspecte,la fel de încântătoare ale anatomiei tale... Sfârcul se întări,ca răspuns la atingerea lui,iar el zâmbi încântat şi îşi ţuguie buzele,cuprinzându-l în întregime. -Uite,asta mi separe deosebit de a â ător.Îl sărută ț ț iar şi zâmbi când sfârcul se întări. -Daisy,iubirea mea,cu toate că arăţi ca un înger,ai instinctele unei femei senzuale.„Iubirea mea...” în chip straniu,cuvintele lui o răniră. -Nu ai de gând să te dai jos de pe mine? -Mi se pare o pierdere de timp.Şi apoi,îmi place aici.Şi ei îi plăcea.Greutatea lui părea în mod inexplicabil făcută pentru a sta peste trupul ei. -Trebuie să ne întoarcem.Charlie...Zâmbetul lui pieri. -Ah,da,lumea exterioară îşi cere drepturile,zise el,trecând peste trupul ei şi aşezându-i-se alături.Acum ai de gând să-mi spui despre ce e vorba? La orice m-aş fi aşteptat,dar nu ca o fecioară să mă seducă.Zâmbi chinuit şi continuă: -La naiba.Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că eşti fecioară.Ai douăzeci şi patru de ani,pentru numele lui Dumnezeu!Acum,când el se îndepărtase,ea se simţea singură.Îl voia înapoi. -Am o carieră...Am fost ocupată.Nu mi s-a părut că te-ar fi deranjat. El o învălui cu o privire posesivă. -Doamne fereşte! Mi-a...Mi-a plăcut,întinse mâna,pentru a-i atinge părul,dar,la jumătatea drumului se opri şi îi căzu pe lângă trup. -Dar nu mint,pretinzând motivul pentru care,deodată,ai hotărât că e momentul să renunţi la virginitate.Nici măcar nu ţi-am făcut avansuri.Dar un bărbat atât de atrăgător ca Jason Hayes nici nu trebuie să se obosească,îşi spuse Daisy, furioasă.Nu trebuie decât să fie el însuşi. -Nu pricep ce vrei să spui... -Eu cred că pricepi,replică şi,de data asta,expresia lui nu mai era vulnerabilă, ci,din nou,reţinută.Nu eu te-am făcut să te dăruieşti,dar mai mult ca sigur,a existat ceva care te-a determinat s-o faci.Ea se încordă,se răsuci,îndepărtându-se de el şi se ridică în şezut. -E foarte limpede,nu-i aşa? întrebă ea pe un ton detaşat.

Chiar tu spuneai că reacţia dintre noi doi e cinetică...Eşti un bărbat foarte atrăgător.Mă mir că am rezistat atât. -Pe dracu'! exclamă el brutal de concis.La naiba! Ceva nu-i în ordine! Ea se ridică în picioare şi începu să se îmbrace. -Bineînţeles că ceva nu-i în ordine.Era necăjită din cauza lui Charlie. -De ce? întrebă el şi ochii lui îi priviră cercetători chipul.Chiar tu spuneai că, atunci când o să se-ntoarcă n-o să mai aibă nimic! -Da,aşa e...îşi trase rochia şi îşi încheie grăbită nasturii corsajului,apoi încălţă balerinii negri.Privi în jos,dar nu reuşi să găsească pieptenul,pe care Jason i-l scosese din păr,aşa că îşi trecu mâna prin pletele-i bogate,pentru a le aranja puţin. -E timpul să mă întorc la el,zise ea. -Încă nu,hotărî Jason,stând în acelaşi loc,pe iarbă.Spune-mi ce ai pe suflet. -Ţi-am spus...Se opri şi se aplecă,pentru a-şi lua şalul din iarbă. -De ce mă interoghezi? Tu,cu gura ta,mi-ai spus că sexul o să fie o formă de terapie.Ai zis ceva de genul: „O mică trânteală în fân,ca să scăpăm de obsesia asta”.Fără obligaţii şi... -La naiba! Astea au fost cuvintele tale şi ştii foarte bine că acum nu mai au nici o valoare!Vocea lui era dură,exagerată. -Ţin la tine,continuă el. Vreau să te ajut! De ce nu vorbeşti cu mine? -N-am ce-ţi spune.El zâmbi amar. -Mi-ai putea spune de ce m-ai folosit.Cuvintele lui o şocară. -Nu te-am folosit!Dar,în clipa în care rosti cuvintele,ştiu că nu era adevărat.Îl folosise pentru a scăpa de durere,dar n-o făcuse intenţionat. -Poate că te-am folosit,recunoscu ea,după o pauză.Dar nu mai mult decât m-ai folosit şi tu pe mine.Jason se ridică şi începu să se îmbrace. -Te-ai simţit folosită,Daisy? Ea îşi reaminti momentul acela,când el îi atinsese obrazul cu o imensă tandreţe şi bucuria şi uimirea,pe care gestul lui i le adusese în suflet.Se simţea transportată,adorată,posedată.Folosită însă,niciodată! -Nu.Acum,că nu-l mai atingea,începea să simtă răcoarea serii.Făcu un pas înapoi şi îşi înfăşură şalul cu ciucuri în jurul trupului. -Acum ne putem întoarce? întrebă ea.Pentru o clipă lui Daisy i se păru că pe chipul lui citeşte durerea,dar totul se petrecu prea repede. -Bineînţeles,spuse el,trăgându-şi peste cap puloverul cu guler marinăresc şi aranjându-şi-l pe şolduri.De ce nu? Făcu un gest ironic spre cărare şi mai spuse: -După dumneavoastră!Ea deschise gura să vorbească,dar o închise la loc şi începu să coboare poteca.Din urmă auzi glasul lui cald; -Dar să ştii că e ultima oară când te las să mă conduci.De acum încolo eu o să am iniţiativa!Ea îi aruncă o privire neliniştită peste umăr. -Ce vrei să spui? El zâmbi insinuant. -Vreau să spun că o singură dată nu e de ajuns.Pentru nici unul din noi.E nevoie de mai mult,ca să ne rezolvăm problemele.Vreau să spun că eşti a mea şi,cât mai curând posibil,o să repet experienţa iar şi iar şi iar.Daisy simţi că-şi pierde

răsuflarea. -Nu cred că... -Fii liniştită.Nu am intenţia să intervin major în viaţa ta.O să iau ceea ce mi se oferă.Deci,tot ce-ţi cer,e să vii în camera mea de hotel în fiecare noapte,după spectacol.Putem petrece câteva ore,lăsându-ne în voia plăcerii,după care o să te duc acasă.Se uită la ea,ridicând sprâncenele întrebător. -Sper că eşti de acord,nu? Ea îl privi nesigură,deşi între pulpe simţea pulsând fluidul dorinţei.Făcuseră dragoste cu atâta forţă,încât încă mai tremura,dar nici nu se punea problema să repete această experienţă.La ce se putea aştepta după ce aveau să-şi cunoască unul altuia trupurile şi aveau să ştie cum să se satisfacă unul pe celălalt? Nu putea fi decât nebună,dacă urma calea spre dependenţa de plăcere a simţurilor.Deşi,sfinte Dumnezeule,nu era oare deja pe această cale? Şi totuşi,avea nevoie de el...Căci în acele momente petrecute în braţele lui uitase totul,în afară de plăcerea pe care i-o dăruia.Dacă voia să reziste în săptămânile ce urmau,avea nevoie de descătuşarea asta.Jason îi spusese limpede că nu vrea o legătură durabilă,dar asta nu însemna că ea trebuia să refuze alinarea,pe care el i-o putea oferi. -Nu...nu ştiu.Trebuie să mă mai gândesc,spuse ea şi porni iar să coboare cărarea bolovănoasă... -Încă ceva...Jason zâmbea,dar simţea că în spatele zâmbetului se ascunde o încrâncenare,pe care o mai simţise doar în primele zile când se cunoscuseră. -Desdemona,zise el.Nu vreau să te mint.Am încă intenţia să te iau pentru rolul Desdemonei.Momentul de pace trecuse.Provocarea reapărea. Ea clătină capul,fără să spună un cuvânt,şi-şi continuă drumul spre poalele muntelui. Când Daisy intră în casă,Charlie stătea în fotoliul lui preferat,aflat în faţa pianului şi zâmbea trist. -M-am făcut de râs,nu-i aşa? -Nu.Ştiu că ţi-e greu,zise ea,închizând uşa şi sco ându-şi şalul.T ț oţi marii artişti au un temperament imposibil.Uită-te la Van Gogh.Şi-a tăiat o ureche... Tăcu,îşi înclină capul,apoi spuse: -Ale tale par să fie la locul lor... -Aş da o ureche,pentru talentul lui,zise Charlie,întinzându-şi picioarele.La naiba, aş da un braţ,sau un picior! Unde e Jason? L-am speriat? -Nu.Evita să-l privească,făcându-şi de lucru cu şalul,pe care-l aşeză pe spătarul unui scaun din bucătărie. -Am făcut o plimbare şi apoi el s-a întors la hotel. -Am fost grosolan cu el. -A înţeles.Charlie încuviinţă gânditor. -E un om complicat,dar cred că e capabil să înţeleagă multe,remarcă el aţintindu-şi privirea spre ea,în celălalt capăt al camerei.El e alesul,nu? Ea se crispă. -Alesul?

-Da,cel care o să-ţi aducă bucuria de care am avut eu parte alături de mama ta, zâmbi Charlie cu blândeţe.Mă bucur că a apărut acum,Daisy.Să nu-ţi fie teamă să întinzi mâna spre el,doar pentru că drumul meu se apropie de capăt.Nimic nu-mi doresc mai mult decât să te ştiu fericită şi în siguranţă. -Nu,n-ai înţeles,spuse ea poticnindu-se.Suntem doar prieteni.El clătină capul. -Nu te minţi.Îl iubeşti.Viaţa e prea scurtă ca să pierzi chiar şi numai o clipă, păcălindu-te. -Nu,eu...nu ai dreptate,nu-l...Şocul o făcu să deschidă larg ochii.Misteriosul adevăr,care o ocolise în clipa când Jason o privise,apăru brusc din pâclă, luminos,strălucitor.Bucurie şi tandreţe,dorinţă de a dărui,dar şi aceea de a primi...Dragoste... -Cum de ţi-ai dat seama? murmură ea.Charlie zâmbi şi se ridică în picioare. -Întotdeauna am avut ochi de artist,răspunse el şi zâmbetul îi dispăru de pe chip.Păcat că nu am şi talentul potrivit...Porni spre dormitorul lui şi se opri la uşă,pentru a-şi întoarce privirea spre ea.Expresia lui era plină de dragoste şi el îi repetă cu blândeţe: -Nu pierde ocazia,Daisy.În clipa următoare uşa se închidea în urma lui. Daisy stinse lumina şi se îndreptă împleticin-du-se spre camera ei.Cum se întâmplase? Nu dorise să se îndrăgostească de Jason Hayes.Habar n-avea când prudenţa se topise,devenind dorinţă,simpatie,admiraţie,nici când prietenia se transformase în iubire.Şi totuşi avusese destule semnale.Altfel de ce s-ar fi agăţat de el în seara asta şi l-ar fi rugat să facă dragoste cu ea? O asemenea agresivitate nu-i stătea deloc în caracter.Izbucnirea lui Charlie fusese oare doar un pretext pentru a lua ceea ce-şi dorea? Chiar şi când fusese atât de aproape de adevăr,se minţise!Nu era de mirare că încercase să se convingă că nu era implicată sentimental.Şi,Doamne,relaţia cu Jason nu avea nici un viitor! Voia două lucruri: să o posede sexual şi să-i ia vocea pentru muzica lui.Nu,nu era adevărat! O plăcea. Dar nu exista nici o garanţie că sentimentele lui se vor transforma în dragoste şi trebuia să fie proastă să se lase pradă unei iubiri chinuitoare şi neîmpărtăşite, când deja,emoţional suferea cumplit.Ar fi fost mult mai înţelept să-şi refuze orice implicare viitoare într-o relaţie cu Jason. „Nu pierde ocazia”,îi spusese Charlie.Dar dacă îndrăznea să ţintească prea sus,putea dărâma întregul carusel.Se duse la fereastră şi,suspinând îndurerată,Işi rezemă fruntea de geamul rece.Întotdeauna fusese deschisă şi optimistă, instinctul îndemnân-d-o să spere,dar durerea şi aşteptarea durau de prea mult timp.Nu ştia dacă putea coborî garda,riscând alte suferinţe.Sfinte Dumnezeule, nu mai ştia ce era bine şi ce era rău! CAPITOLUL 4 -Bună,Charlie!Jason intrase în casă,în după-amiaza următoare,fără să bată la uşă,după cum îi era obiceiul.Deîndată privirea lui se mută spre piedestalul unde poza Daisy în jilţul ei impunător.Bărbatul îşi înclină plicticos capul. -Daisy!Ea simţi roşeaţa urcându-i în obraji şi mâna i se crispa pe şalul pe care-l

strângea în jurul pieptului.Acesta era bărbatul care o iubise sălbatic şi acum se purta de parcă abia dacă îşi strânseseră mâi-nile.În fond,la ce se aşteptase? Fusese prima ei experienţă şi ceea ce se petrecuse avusese fără îndoială mai multă importanţă pentru ea,decât pentru el. -Bună,Jason,zise ea.El îşi luă ochii de la ea şi se duse spre chicinetă. -Vreți o cafea? Charlie îl privi absent. -Nu,nu acum. -Oricum,eu o prepar,ca.să fie gata,zâmbi el.Iar sunt de jurnă la bucătărie,aşa că mă duc să-mi distrug iremediabil mâinile,despre care profesorul meu de pian spunea că o să cutremure lumea muzicală... -Lumea e greu de cutremurat,zise Charlie cu ochii aţintiţi pe pânză.O să înţelegi şi tu asta...Se opri,apoi adăugă fără nici o legătură: -Scuză-mă că am luat-o razna ieri-seară... -Nu-i nimic,zise Jasori,băgând în priză filtrul de cafea.Toţi avem dreptul să explodăm din când în când...Se întoarse din bucătărie şi se aşeză,cu picioarele încrucişate,pe jos,pe locul lui favorit din faţa piedestalului. -Nu-i aşa,Daisy? întrebă el. Explozia de care vorbea el fusese una pur senzuală.Tânăra rămase cu privirea aţintită înainte şi îşi umezi buzele cu limba,înainte de a răspunde: -Eu i-am spus deja lui Charlie că înţelegi...Simţea dureros de tare privirea lui Jason aţintită asupra ei.Pulsul i se acceleră,când îşi aminti ce-i spusese el ierinoapte despre felul cum fantaza în timp ce o privea pozând.Deodată,cu ochii minţii văzu limpede imaginea lor,goi,în jilţul spaniol.Mâinile lui Jason îi atingeau sânii,buzele ei se mişcau...Privirea ei fu atrasă irezistibil spre Jason şi în clipa aceea îşi dori să nu-l fi privit.Când ochii lui îi întâlniră pe ai ei,chipul lui era îmbujorat de o sublimă senzualitate.Daisy ştia că el îşi amintea cum se simţise în ea şi ştia că pricepuse că ea nu-şi mai putea stăpâni dorinţa ce-i pulsa între coapse. -Înclină-ţi puţin capul spre stânga,Daisy,îi comandă Charlie. Ea îşi întoarse privirea de la Jason şi,ascultătoare,îşi înclină capul spre stânga. Doamne,cât şi-ar fi dorit ca Jason să plece.Îşi simţea sânii întăriţi şi fu străbătută de un val de căldură.Ca şi cum ar fi răspuns rugii ei mute,Daisy auzi cum Jason se ridică în picioare.Dar,în loc să plece,se duse spre pian,se aşeză şi începu să cânte în surdină.Melodia străbătea încăperea umplând-o cu note de o frumuseţe inimaginabilă.Mâinile lui Daisy se încleştară pe şalul pe care şi-l strânse şi mai tare în jurul trupului.Privirea îi era aţintită asupra capului lui Jason,uşor aplecat peste clape.Îşi simţi gâtul crispându-se şi ochii i se umplură de lacrimi.Cât era de frumoasă! Dumnezeule,cât era de frumoasă muzica lui! Chiar şi Charlie uită de munca care-l absorbise cu totul. -Îmi place! exclamă el.Nu cred să mai fi auzit melodia asta vreodată. -Nici nu mă miră,zise Jason întâlnind privirea lui Daisy.Este dintr-un nou musical de pe Broadway.Încă nu a fost înregistrat.

-Cum se cheamă? -”Ultima dragoste”,spuse Jason.Soprana,care joacă rolul principal,o cântă. Jason îi zâmbi lui Daisy,în timp ce continua să cânte. -Cred că ţi-ar plăcea şi libretul,mai zise el.Ea îl privi neputincioasă,în vreme ce muzica o lua în stăpânirea sa. -Frumos...murmură Charlie absorbit iar de pictura lui. Nu,nu frumos era cuvântul...ci fascinant,cutremurător,sfâșietor,îşi spuse Daisy. -Îţi place? o întrebă Jason blând.Afurisitul,ştia foarte bine că îi plăcea! -Da,răspunse ea,încercând să-şi stăpânească emoţia. -Poate aş putea să-ţi fac rost de partitură.Ea nu răspunse. -Ce zici? -Nu.Sunt destul de ocupată cu Fantine. -Ei bine,dacă te răzgândeşti,să-mi spui,zise el întorcându-se iar cu faţa spre pian. Îmi place să fac câte un serviciu...Aşa cum şi Lucifer îi făcuse un serviciu Evei,dându-i mărul cunoaşterii,îşi zise Daisy.Jason continuă să cânte în surdină încă vreo oră.Nu cântă numai „Ultima dragoste”,dar reveni mereu la ea. Până la urmă Daisy nu mai putea îndura.Se forţă să zâmbească,se ridică şi coborî de pe piedestal. -Îmi pare rău,Charlie.Azi trebuie să plec mai devreme şi trebuie să-mi aranjez puţin şi hălăciuga asta de păr.Apoi se întoarse spre Jason şi spuse: -Nu e nevoie să mă aştepţi,merg cu maşina mea. -Nici nu mă gândesc! replică Jason,fără să-şi ia ochii de la clape şi continuând să cânte.Oricum nu am altceva de făcut.Daisy îi aruncă o privire chinuită,înainte de a se duce în dormitor şi a închide uşa în urma ei.În vreme ce se schimba grăbită, din camera alăturată răzbătea până la ea „Ultima iubire”. Deîndată ce plecară şi fu sigură că Charlie nu-i mai poate auzi,ea explodă: -Nu a fost drept!El deschise portiera şi o invită să urce. -Nu ţi-a plăcut muzica? -Tu...nu e drept,fir-ar să fie! -Ştiu,zise el şi buzele i se crispară.Dar nu am avut de ales.De cum am intrat în casă am văzut că vrei să mă îndepărtezi de tine.Ea aşteptă până când el se aşeză în spatele volanului,apoi spuse: -Ai dreptate.Aveam de gând să-ţi spun că ieri-seară am făcut o greşeală.Eram tristă şi... -Vrei să uităm şi să redevenim camarazi,termină el fraza pentru ea,apoi clătină capul.Este imposibil! -Aşa e cel mai bine,zise ea privind drept înainte.Am prea multe pe cap acum... -Atunci n-ar fi trebuit să începi... -Îmi dau seama că e vina mea,spuse ea,încercând să vorbească calm şi limpede. Dar m-am gândit şi am hotărât că nu putem continua.El îşi îngustă ochii, privind-o drept în faţă. -Nu am de gând să mă cert cu tine. -N-avem de ce să ne certăm.Decizia mea e luată.

-Deciziile sunt făcute pentru a fi schimbate! Jason porni motorul şi puse maşina în mişcare,apoi spuse morocănos: -Nu-ţi pot îngădui să-mi iei bucuria asta,Daisy! Nu după ce m-ai lăsat să-i simt gustul...Era o formulare stranie. -Ce vrei să spui? -Vreau să spun că tocmai ai declarat război,zise el şi pe buze i se aşternu un surâs crispat.Şi că eu nu iau prizonieri...Trase adânc aer în piept şi continuă: -Uite,nu vreau ca lucrurile să ia întorsătura asta.O să închei cu tine un pact.Eu o să uit o vreme de Desdemona,dar trebuie să primesc ceva în schimb.Ştiu al naibii de bine că te pot satisface.Vino la mine,la hotel după spectacol şi lasă-mă să-ţi arăt.Ea nu răspunse. -Promiţi c-o să te gândeşti? Ea încuviinţă fără elan.Ar fi acceptat orice,numai să pună capăt acestei scene,care devenea,tot mai dureroasă. -O să mă gândesc. În seara aceea,după primul act,Jason bătu la uşa cabinei lui Daisy,apoi o deschise fără să aştepte să i se răspundă.Daisy se răsuci pe scaun,pentru a se uita la el. -Nu mă aşteptam să te văd.Ai fost în sală? -Ţi-am spus că n-o să-ţi mai văd spectacolul.Dacă n-ar fi fost atât de agitată,ar fi observat imediat că Jason nu era îmbrăcat pentru teatru.În blugii lui mulaţi,cu cămaşa lui albă,fină,arăta atât de puternic,de mascul,de senzual,încât hotărârea lui Daisy începea să se clatine.Era doar atracţie fizică,îşi spuse ea.Dacă ar fi fost vorba de dragoste,n-ar fi avut de ales,dar dorinţa era cu totul altceva.Împotriva ei putea lupta,dacă era decisă.Dar,Dumnezeule mare,cât de puternică era atracţia!Se întoarse cu faţa spre oglindă şi îşi îndreptă peruca blondă, cârlionţată.Imaginea din oglindă nu avea darul de a o linişti.Cămaşa de noapte, lungă şi albă,închisă până sus,pe care o purtase în ultima scenă,îi dădea un aer copilăros şi vulnerabil. -Ai dreptate,am uitat.Deşi nu am înţeles niciodată de ce te simţi... Se întrerupse brusc,când văzu că Jason încuie uşa.Şira spinării se crispă,când se uită la reflecţia din oglindă a bărbatului. -Presupun că ai un motiv să faci asta... -Da,am un motiv foarte bun.Nu vreau să fiu deranjat,zise el,venind spre ea.Ai de gând să vii cu mine la hotel? -Nu cred că...zise ea,apoi se opri şi clătină cu putere din cap.Nu! -Mi-am închipuit eu.Azi după-amiază te-ai c-am codit,zise el.Se opri în spatele ei şi privirea lui întâlni privirea ei în oglindă.Dă-mi dreptate.De ce refuzi? De fapt vrei să vii!Daisy îşi umezi buzele cu limba. -Ar fi mai bine să...Eşti cam prea lipsit de scrupule pentru mine... -Pentru că am forțat nota,când am cântat „Cântec în noapte” în după-amiaza asta? Dar asta nu are nici o legătură cu ceea ce discutăm acum; zise el,aşezânduse pe vine alături de .scaunul ei.E un lucru total diferit...

Buzele lui calde îi atinseră ceafa. -Detest peruca,mai spuse ei.Scoate-o și lasă-mă să-ţi văd părul! Tânăra fu străbătută de un fior fierbinte şi se simţi deodată foarte slabă. -E prea complicat.E prinsă cu ace şi...Se întrerupse şi trase adânc aer în piept, când mâinile lui îi atinseră sânii,mângâindu-i prin cămaşa albă de bumbac. -Nu,mormăi ea.Spectacolul... -Nu mai apari până în ultima scenă.Mai avem o oră... Degetele lui descheiară grăbite nasturii şi el îşi strecură mâinile prin deschizătură,pentru a-i atinge sânii.Ea se arcui din pricina căldurii cu care palmele lui îi mângâiau sânii catifelaţi. -Avem destul timp...îi apucă delicat între degete sfârcurile,iar ea îşi muşcă buza de jos,pentru a nu ţipa,cuprinsă de focul dorinţei. -Aseară,pe pajişte,nu a durat mai mult de patruzeci de minute...adăugă el. Cu o mână începu să-i scoată acele,care ţineau peruca,în timp ce cu cealaltă continua s-o mângâie,trezindu-i dorinţa. -Ne-am putea întinde pe canapea. -Nu,ţi-am spus că...Fata se opri,când limba lui caldă îi pătrunse în ureche, făcând-o să simtă un alt şoc erotic.De ce nu i se împotrivea? Se simţea neputincioasă şi maleabilă în mâinile lui.Jason îi scoase peruca şi părul ei lung căzu ca o cascadă strălucitoare. -Aşa e mai bine! zise el,ridicând o şuviţă mătăsoasă pe care o duse la gură şi începu să o frece,încet,înainte şi înapoi pe buze.E atât de moale! Într-un fel,gestul era chiar mai erotic decât mângâierea sânilor goi.Un val de căldură explodă înlăuntrul ei şi ea se prăbuşi înapoi,lipindu-se de el,cu un ţipăt abia auzit.Rămase acolo,tremurând,incapabilă să se mişte,în timp ce el se juca cu şuviţa de păr.Nici o clipă privirea lui n-o părăsise pe a ei în oglindă. -Uită-te la chipul tăul Vrei şi tu.Desfăcu materialul corsajului ei astfel încât ea să poată vedea în oglindă imaginea clară a vorbelor lui. -Nu-i aşa că eşti frumoasă? Daisy închise ochii,dar încă îi mai auzea cuvintele. -Dar nu aici,murmură el.De ce să folosim canapeaua aia? Vreau un pat şi timp ca să te savurez.Nu-ţi dai seama cât de iraţională eşti? -Nu-mi dau seama decât că vrei să mă hipnotizezi...Şi adevărul este că reuşea,îşi spuse ea simţindu-se iar disperată. -Asta se numeşte seducţie.Zâmbetul lui se topi şi,când vorbi iar,fu serios: -Deşi a hipnotiza îmi pare destul de potrivit acum.Recunosc,vreau să te conving să faci ceea ce vreau eu.Buzele lui îi atinseră iar părul. -Orice,absolut orice,zise el.Vrei să-ţi spun cum aş începe? Ochii i se deschiseră curioşi,dar ea nu făcu nici o mişcare. -Nu. -De ce eşti aşa crispată? zise el,în vreme ce,cu buzele,trăgea uşor un cârlionţ din părul ei bogat.Tu ai vrut-o.Tu ai început şi eu ţi-am răspuns.Dar asta se întâmplase înainte ca ea să-şi fi dat seama cât de mult îl iubeşte şi cât de neputincioasă era să i se împotrivească.

-Acum nu mai încep nimic...Ţi-am spus... -Că a fost o greşeală,nu? murmură el,iar gura i se crispa uşor.E prea târziu. Aseară puteai să mai dai înapoi.Poate că ar fi fost mai bine pentru amândoi,dacă o făceai.Dar acum trebuie să ne jucăm rolurile până la sfârşit. -Sună ca o ameninţare.Ştiu că n-ai folosi forţa,Jason. -Nu,dar sunt gata să folosesc orice altceva.Mă simt sălbatic. Se ridică,cu mâna încă prinsă în părul ei. -Dacă nu cedezi,Daisy,dacă nu vii cu mine,o să vin mâine.Mă tem că am învăţat să obţin ceea ce vreau,zâmbi el răutăcios.Înainte de a mi se refuza... „Nu pierde ocazia” spusese Charlie.Jason băgă mâna în buzunar şi scoase o cheie,pe care o puse pe toaletă. -O să te aştept.Ea privea ţintă spre cheia de metal,în vreme ce el se îndrepta spre uşă. -Nu ai de ce să te temi Daisy,spuse el,oprindu-se în faţa uşii.Cu mine n-o să simţi decât plăcere.Vii? Ea nu răspunse şi în clipa următoare uşa se închise în urma lui.Dumnezeule,trupul o durea din pricina dorinţei şi era incapabilă să-şi stăpânească tremuratul.Nu putea suporta! Se aplecă înainte şi-şi îngropa faţa în mâini.Acum ştia că Jason nu avea să renunţe,până nu-i ceda.Simplul fapt că se prefăcea zi de zi că totul era în ordine cu Charlie,era o bătălie acum şi ea nu putea îndura un conflict nou,pe un alt front.Şi ce dacă avea să sufere? Măcar putea smulge puţină fericire şi uitare... „Nu pierde ocazia”. Când Daisy intră în camera de hotel,Jason stătea trântit în pat,rezemat de căpătâiul patului,gol,învelit până la brâu cu un cearceaf.Camera era cufundată în întuneric.Singura lumină aprinsă era lampa de pe noptieră,şi Daisy spera ca el să nu vadă cât de încordată era.Se simţea destul de vulnerabilă încât nu era nevoie,ca în plus,lumina să-i dezvăluie nervozitatea.Când o văzu în pragul uşii,muşchii lui Jason,în chip vizibil contractaţi,se relaxară. -De ce-ai întârziat atât? -Nu eram sigură că o să vin...Nu pot sta mult...Trebuie să ajung acasă,la Charlie, spuse ea,umezindu-şi buzele cu limba.Trebuie să înţelegi,Charlie e pe primul loc.Câteva ore,după spectacol,n-o să conteze,dar asta e tot. -Oh,înţeleg,zâmbi el cu subânţeles.Acum,că am fost prevenit cât de neimportant sunt în conjunctura dată,crezi că ai putea intra şi închide uşa? Ea închise uşa şi trase adânc aer în piept. -Mă simt foarte ciudat.N-am mai făcut niciodată aşa ceva. -Atunci ar trebui să te conving că merită să rămâi.Îşi dădu cearceaful la o parte şi coborî din pat.Daisy îi văzu pulpele puternice,pieptul masiv şi observă că este excitat în cele câteva secunde cât dură ca el să ia un halat albastru-închis de pe scaunul de lângă pat şi să se apropie de ea.Îi luă geanta şi i-o băgă în debaraua de lângă uşă şi îi întinse halatul. -Baia! zise el,dându-i o palmă uşoară la fund,cu un aer detaşat,şi împingând-o încetişor spre uşa de la baie.Un duş cald,care să te relaxeze şi totul o să fie în

ordine.Ea îl privi nesigură,iar el îi zâmbi liniştitor şi îi făcu cu ochiul.Ce ciudat e să-ţi facă cu ochiul un bărbat dezbrăcat,îşi spuse Daisy,îndreptându-se spre baie.După scena de seducţie,la care fusese supusa în cabina ei,frivolitatea lui Jason o punea acum în încurcătură. Contrar spuselor lui Jason,duşul nu o relaxă aproape deloc.Era prea conştientă de faptul că el o aştepta,gol,chiar în spatele uşii.După ce se uscă şi-şi puse halatul albastru de catifea,Daidy îşi scoase casca de plastic de pe cap,lăsându-şi părul să-i cadă liber pe spate.Întinse mâna şi încercă să dea la o parte o şuviţă care-i gâdila umărul.Sânii i se încordară sub materialul moale al halatului,când îşi aminti cum îşi frecase Jason de buze o şuviţă din părul ei.Deodată inima începu să-i bată gata să-i spargă pieptul.Glumise,când îi spuse lui Jason că o hipnotizează; dar nu putea nega magnetismul fizic care o făcea prizoniera lui,; Dumnezeule mare,cât îl dorea!Respiră adânc,se întoarse şi deschise uşa.El stătea pe un fotoliu în celălalt colţ al camerei,cu un picior trecut peste braţul fotoliului, plin de naturaleţe,ca şi cum ar fi fost complet îmbrăcat.Cât de mult şi-ar fi dorit Daisy să poată fi şi ea la fel de calmă.Ea îi privi cercetător chipul şi ochii i se lărgiră plini de uimire. -Să fiu al naibii! Ţi-e frică de mine! -Nu,zise ea.Da...Mâinile ei strângeau nervoase cordonul halatului. -Ţi-am spus că nu sunt obişnuită cu asemenea lucruri.Jason se ridică fără grabă şi veni spre ea. -Ar fi trebuit să te trântesc pe pat imediat ce ai venit.Aşa n-ai mai fi avut timp să te gândeşti la...Se opri în faţa ei şi îi atinse uşor obrazul stâng cu arătătorul. -Am vrut să-ţi arăt cât de răbdător şi de binecrescut pot fi...şi cum îmi pot controla simţurile,zise el,coborându-şi mâna şi dându-se un pas înapoi.Ei,acum trebuie să dreg busuiocul,nu-i aşa? -Ce vrei să spui? Daisy îl privi ducându-se în cealaltă parte a camerei,lângă fotoliul greu,în care stătuse până atunci şi ducându-l în mijlocul încăperii. -Şi ce Dumnezeu faci?! mai întrebă ea. -Pregătesc decorul.Păcat că nu avem un piedestal,îi răspunse el,aruncându-i un surâs parşiv,apoi aşeză fotoliul sub candelabrul de ambră şi cristal aflat în centrul camerei.O să-mi pozezi...Ea clipi mirată. -Poftim? -Ai auzit foarte bine.O împinse uşurel în fotoliul larg,apoi se duse lângă uşa de la intrare şi aprinse lumina. -Vreau să fiu sigur că şi tu mă doreşti la fel de mult,cât te doresc şi eu pe tine, spuse el,venind înapoi lângă ea.La fel de mult,cum m-ai dorit azi după-amiază, când ai pozat pentru tatăl tău.Îi atinse gâtul cu degetele şi tânăra fu străbătută de fiori. -Dar nici nu pozai pentru Charlie,nu-i aşa? Ci pentru mine.Îţi aminteşti ce-ţi spusesem noaptea trecută despre felul cum fantazez,când te privesc pozând. Când te-ai uitat la mine,am ştiut că te întrebi dacă mă mai gândeam cum am face dragoste pe fotoliu.Spunând acestea,Jason se aşeză pe jos şi îşi încrucişă

picioarele,aşa cum făcuse şi în după-a-miaza aceea când venise în vizită. -Amândoi ştim că mă gândeam la asta,continuă el,zâmbind convingător. Pozează-mi,Daisy. -Nu...nu pot.Mă simt caraghioasă. -Dar excitată? Daisy fu uimită să descopere că nervozitatea îi era dominată de strania încărcătură erotică a situaţiei. -Da,murmură ea. -Vrei să ştii la ce mă gândesc acum? Daisy îl privi fascinată şi ochii lor se întâlniră.Chipul lui era încordat,ochii lui verzi străluceau,buzele lui erau senzuale. -Da. -Mă gândesc ce blond pare părul tău pe fondul întunecat al halatului. Vocea lui deveni mai joasă,când adăugă: -Şi mă gândesc cât de mult aş vrea să-ţi scot halatul.Vrei să faci asta pentru mine,Daisy? Tonul lui era convingător şi iarăşi ea avea senzaţia că el o hipnotiza prin forţa voinţei sale. -Dezbracă-te,repetă el.Nu am avut ocazia să te admir noaptea trecută.Vreau să te privesc. Automat,degetele ei începură să desfacă neîndemânatice cordonul,în vreme ce cuvintele lui o învăluiau: -Materialul ăsta albastru-închis te face să pari atât de fragilă,asemeni cristalului veneţian.Pielea ta pare să strălucească,iar părul... Privirea lui coborî spre picioarele ei goale,care ieşeau de sub halatul de catifea. -Ciudat,cât de vulnerabil pari cu picioarele goale. Cordonul fusese dezlegat,dar Daisy încă mai ezita,timidă,nesigură. -Scoateţi-l,îi spuse el,continuând să se uite la picioarele ei.Ea trase adânc aer în piept şi îşi scoase braţele din mânecile halatului,lăsându-l să cadă pe spătarul fotoliului.Privirea lui Jason se mută,cu o încetineală ațâțătoare,de la gleznele ei,spre pulpe,apoi mai sus,zăbovind o clipă asupra cârlionţilor ce-i învăluiau feminitatea,pentru ca apoi să continue spre pântec şi mai apoi spre sâni. -Ce surpriză încântătoare! Trupul tău e atât de delicat şi fragil,pentru ca apoi să uimeşti cu atâta generoasă plinătate.Zâmbi,când văzu că sfârcurile ei încep să se întărească şi o întrebă: -Spune-mi,tu la ce te gândeşti? -Mă simt ca o sclavă în faţa sultanului,zise ea emoţionată. -Se poate? Păi tu stai pe tron,iar eu sunt la picioarele tale! exclamă el,ridicânduşi ochii spre chipul ei.Nu faci decât să-mi hrăneşti fantezia şi să pozezi pentru mine.Dar Daisy nu mai ştia bine despre fanteziile cui era vorba.Simţea excitaţia crescândă întruna în trupul ei.Doamne,ochii lui... -Îngenunchează pe fotoliu,zise el cu o voce răguşită.Şi adu-ţi părul peste umeri, ca să-ţi acopere sânii.Ea se mişcă ca prin vis,dornică să-i facă pe plac. -Aşa.Acum stai acolo şi lasă-mă să te privesc.Atmosfera din cameră era grea,încărcată de electricitate.Sânii lui Daisy se ridicau şi coborau în spatele

vălului mătăsos de păr,în vreme ce ea încerca să forţeze aerul să intre în plămânii ce păreau inhibaţi.Timpul părea să se dilate.Jason nu se mişca. -Tremuri,zise el brusc.Cuvântul era prea blând.Se cutremura ca o frunză în furtună,l-ar fi ajuns doar să se uite la el,la muşchii perfecţi,puternici,încordaţi şi totuşi atât de înduioşători,la pulpele vânjoase cu puf fin,la pieptul lui cu păr des,negru. -Dar şi eu.Brusc se ridică în picioare,venind spre ea.Cu o singură mişcare o smulse de pe fotoliu,se răsuci şi se prăbuşi în fotoliu. -E timpul! Nu mai pot îndura!O potrivi şi o pătrunse dintr-o dată.Apoi se opri. Pieptul lui se ridica şi cobora frenetic,în vreme ce el îşi îngropa faţa în părul ei. -Doamne,nu credeam să reuşesc.Mâinile lui îi cuprinseră şoldurile,lipind-o şi mai tare de trupul lui. -Ţine-te bine! O să fie sălbatic...începu să se mişte,croindu-şi drum tot mai sus. Era ceva vijelios şi aproape animalic în intensitatea sa şi...era exact ceea ce-şi dorea şi Daisy.Erotismul,pe care-l simţise mai devreme,îi marcase răspunsul, transformându-l într-o frenezie ce o făcea să geamă,să suspine,în timp ce se apropiau tot mai mult de clipa împlinirii.Când sosi,momentul descătuşării fu la fel de sălbatic şi tumultuos ca şi călătoria însăşi,iar Daisy se agăţă disperată de Jason în vreme ce senzaţiile o străbăteau în valuri.Se prăbuşi lipită de el,cu părul risipit pe pieptul lui.Respiraţia îi era scurtă,sacadată.Era atât de uimită,că aproape nici nu simţi mâna lui Jason mângâindu-i cu tandreţe părul. -Vezi? zise el cu voce înecată.Nu putem renunţa la asta. Buzele lui îi atinseră tâmpla. -Nu contează cât de scurt o să fie...trebuie să ne bucurăm de asta,continuă el. Pasiune,nu dragoste.Fără obligaţii...Un val de tristeţe dulce-amară o năpădi pe Daisy.Buzele lui îi mângâiau acum lobul urechii. -O să mai vii? Pasiunea nu-i era de-ajuns,dar,deocamdată,ea nu putea renunţa. Avea nevoie de tot ce-i putea da el,pentru a reuşi să suporte zilele ce aveau să vină. -O să vin...Mâna,care-i mângâia părul se opri brusc. -În fiecare noapte? Cum ar fi putut să stea departe de el? Legătura dintre ei devenea tot mai puternică,mai complexă,după fiecare întâlnire.Daisy îşi îngropă faţa în părul cârlionţat de pe pieptul lui. -Da,în fiecare noapte. -Ce faci? Daisy se ridicase şi se sprijinea într-un cot,scrutând întunericul cu privirea.Silueta lui Jason,dezbrăcat,se profila în lumina lunii ce intra pe fereastra din partea opusă a camerei. -Nu te simţi bine? S-a întâmplat ceva? -Nu,zise el şi umerii lui se mişcară de parcă aruncau o povară.Mă gândeam.Îmi pare rău că te-am trezit. -Nici nu aveam de gând să dorm.Trebuie să plec curând.Se aşeză pe pat şi îşi dădu la o parte şuviţele de păr auriu ce-i căzuseră pe faţă.Ştia că Jason nu-i spunea adevărul.În clipa în care se trezise,simţise tristeţea lui,sfâșietoarea lui

singurătate. -La ce te gândeai? -La tine,zise el,făcând un gest cu mâna,care sugera că se gândea şi la situaţia lor.La asta...Relaţia noastră e foarte specială,ştii? În sufletul ei licări speranţa. -Care? Era primul semn,pe care i-l dăduse vreodată,că se gândea la relaţia lor.Conversaţia nu prea se aflase pe lista lor de priorităţi în aceste ultime două săptămâni,care fuseseră asemeni unui vis erotic,în timpul pe care şi-l petreceau acasă,cu Charlie,Jason continua să afişeze aceeaşi bună dispoziţie flecară,dar ea simţise întotdeauna încordarea lui.Abia dacă avea răbdare să o vadă trecând pragul camerei lui,pentru a o iubi,şi singurele cuvinte,pe care le schimbau,erau bâiguieli febrile iscate din dorinţa ce-i mistuia pe amândoi.Nu se mai saturau unul de altul şi Daisy era la fel de frenetică,ca şi Jason,când făceau dragoste. Acum avea senzaţia că-l doreşte mereu.Obrajii i se îmbujorară,când îşi aminti cum îl convinsese,cu o seară înainte,să tragă pe dreapta,în drumul spre casă şi cum el o pătrunsese cu...Refuză să se mai gândească şi spuse sec: -Nu ştiu dacă e specială,dar ştiu că amândoi suntem înfocaţi. -Nu,e mai mult decât atât.Tăcu o clipă,uitându-se pe fereastră,spre stradă,înainte de a adăuga gâtuit: -E ca un cântec.Daisy se înfăşură într-un cearceaf şi se aşeză iar pe pat. -Un cântec? El încuviinţă. -Aşa se nasc,de obicei,cântecele mele.Vin din întuneric pe neaşteptate,zise el; se întoarse şi se duse spre ea.Le aud iar şi iar în cap,până când simt că trebuie să le pun pe hârtie şi să le dau viaţă,înainte să dispară.Se aplecă deasupra ei şi îi cuprinse faţa în mâinile care-i tremurară uşor,când murmură: -Eşti ca un cântec.Trebuie să te cânt iar şi iar... -Ca să pot dispărea? -Nu.Degetele lui se împletiră în părul ei,aşa cum se întâmpla de obicei şi Jason îi dădu capul pe spate,pentru a o privi adânc în ochi. -Oricât te-aş cânta,tu n-o să dispari niciodată,îşi aplecă fruntea şi o sărută cu duioşie. -Deîndată ce termin,te aud din nou...Gâtul ei se crispa din pricina lacrimilor pe care se străduia să le împiedice să cadă.Trebuia să risipească totul cu o glumă: -Tema lui Daisy? El încuviinţă. -E un nume la fel de bun ca oricare altul.O împinse înapoi în pat. -Tema lui Daisy,repetă el.Îi desfăcu picioarele şi se aşeză între ele. -Blândă şi strălucitoare,şi cinstită.Mă culc alături de tine şi o aud.Pleci şi eu tot o aud,zise el,căutând-o cu mâinile.Dar acum eşti aici şi începe crescendo-ul. -Jason,trebuie să plec.Am stat prea...Se opri când degetele lui începură să o cer ceteze,cu mişcări line.Gemu,şi se arcui mai aproape de el. -Curând,murmură el.Nu vreau să te las să pleci.Încă o dată...Trebuie să te mai am o dată... -Rămâi aici peste noapte.Daisy îl privi peste umăr pe Jason,care stătea întins în pat,gol,în vreme ce ea îşi punea bluza.Privindu-l se simţi înfiorată; Era doar

forţă şi putere masculină arogantă.În seara aceasta făcuseră dragoste de două ori şi totuşi,ea îl dorea iar. -Ştii bine că nu pot.Trebuie să merg acasă. -O mică trânteală şi pe urmă te duci repejor la tăticu'? Jason văzu chipul ei îndurerat şi blestemă în gând. -Iartă-mă,zise el,dând cearceaful la o parte şi sărind din pat.Vin într-o clipă. Daisy îşi puse una din sandalele cu toc jos. -Poate că de acum încolo ar fi mai bine să-mi iau maşina.Nu are nici un rost să fii obligat să ieşi în fiecare noapte,ca să mă duci acasă... -Te-am rugat să mă ierţi,o întrerupse el brutal,înainte de a dispărea în baie.Ştiu că nu rămâi niciodată.Nu ştiu ce mi-a venit.Daisy auzi apa duşului.Îşi puse şi cealaltă sanda şi se aşeză pe pat,pentru a-l aştepta.Era tulburată şi încurcată.De când se sculase şi-l văzuse stând la fereastră,acum două nopţi,Jason fusese plin de toane.Nu ursuz,ci doar încordat şi; uneori,i se părea că surprinde la el o notă de disperare. -Ştiu că e incomod pentru tine să... -Pe dracu! exclamă el,întorcându-se în cameră şi începând să se îmbrace.Nu mă deranjează să te conduc.Îşi băgă cămaşa în pantaloni şi îşi puse mocasinii. -Cred că a răbufnit Othello din mine...Ea îl privi uluită. -Sunt gelos.Îşi luă haina de pe scaunul pe care o aruncase şi zâmbi sardonic în timp ce o îmbrăca. -Ţi-am mai spus cândva că ai efectul ăsta straniu asupra mea. -Eşti gelos pe Charlie? -Nu am rival mai puternic!spuse Jason,luându-şi portofelul şi cheile de pe măsuţă şi vârându-le în buzunar.Sau unul care să-mi fie mai greu să mă lupt... Străbătu camera şi o obligă să se ridice în picioare,apoi adăugă: -Hai,să mergem!Ea îl privi ţintă,uimită şi porni spre uşă. -Dar ţii la Charlie! -De asta mi-e greu să lupt cu el,replică el şi mâna i se crispă pe braţul ei.Ştie despre noi doi? -Da,răspunse ea,privindu-l serioasă.Dar nu pentru că i-aş fi spus eu.Nu e orb sau prost.Înainte pozam pentru el în fiecare seară după spectacol. Un colţ al gurii lui se ridică şi zâmbi cu oarecare tristeţe. -Şi cred că pentru Charlie e destul de limpede.Nici nu mă mai pot uita la tine, fără să am o erecţie.Bruscheţea lui o uimi. -Eu sunt cea care se trădează.Charlie a reuşit întotdeauna să mă citească,zise ea, şi mâinile i se crispară pe geantă.N-am vrut niciodată să-l dezamăgesc. -El vrea tot ce e mai bun pentru tine,spuse el şi apăsă butonul liftului,cu o surprinzătoare violenţă.Sunt convins că s-ar muta la New York,dacă ai juca în „Cântec în noapte!”Ea nu răspunse. -Şi ştii şi tu asta! De ce dracu' nu vrei să... -Charlie a trăit aici,în ultimii cincisprezece ani.Aici este fericit. -Dar tu?

-Şi eu sunt fericită.Nu am nevoie de „Cântec în noapte”. -Dar ţi l-ai dori,spuse el cu blândeţe.Ţi-am citit-o pe chip,când am cântat „Ultima dragoste”. -A fost minunat.Sunt cântăreaţă şi e natural să... -Vrei rolul! -Da,dar n-am de gând să iau ceea ce vreau.Las-o baltă,Jason. -Ba n-o las deloc!Uşile liftului se deschiseră şi el intră în cabina strâmtă. -Dumnezeule,mă înnebuneşti,zise el.Arăţi precum cel mai dulce îngeraş dân partea asta de Rai,dar eşti încăpățânată ca un catâr. -Sunt foarte logică. -Persoanele logice nu renunţă la şanse precum „Cântec în noapte!” -Te rog,nu vreau să mai vorbim despre asta.El îi văzu expresia încordată şi bătu în retragere. -Bine.Deocamdată ne oprim aici,zise el şi gura i se crispă.Dar eu nu renunţ. Daisy ştia că el nu renunţa când îşi dorea ceva.Descoperise că dorinţa lui era pe cât de implacabilă,pe atât de irezistibilă. -Ştiu că nu renunţi,Jason,suspină ea resemnată. CAPITOLUL 5 -Vrei să intri să-l saluţi pe Charlie? zise Daisy,întinzând mâna să deschidă portiera. -De ce nu? Jason coborî din maşină şi veni lângă Daisy. -Nu l-am văzut de ieri,spuse el,aruncându-i o privire plină de nepăsare,şi pornind spre micuţa vilă.Poate îi mai cânt ceva din „Cântec în noapte...” -Nu!El o privi cu o prefăcută nevinovăţie. -De ce nu? îi place.Şi îţi place şi ţie,adăugă el blând. -Credeam că am încheiat discuţia asta!Daisy îl privi cu coada ochiului, remarcând aceeaşi întunecare pe care o văzuse şi înainte pe chipul lui şi-l întrebă: -De ce vrei să mă faci să sufăr? -Dar nu vreau asta! ridică el din umeri obosit.Sau poate că vreau...Care pe care... -Dar eu nu te fac să suferi! -Ce spui? Atunci de ce am senzaţia că o faci? întrebă el deschizând uşa şi dânduse la o parte,pentru a o lăsa să treacă.În fine,nu contează.E lucrul pe care îl pun în discuţie când... -Charlie!Charlie zăcea pe fotoliul lui preferat,cu o mână atârnând peste un braţ al fotoliului.Faţa lui,pe jumătate cufundată în întuneric,era imobilă,ca marmura. -Dumnezeule!Daisy se năpusti pe lângă Jason,alergă spre Charlie şi îngenunche lângă fotoliu. -Nu,Charlie! -Daisy,bâigui Charlie şi deschise ochii.Uşurată,Daisy se lăsă pe călcâie. -Erai doar adormit...murmură ea,trecându-şi mâna prin păr,apoi râse.Eşti aşa de obsedat de munca ta,că nu mă aşteptam să te văd trăgând chiulul.Doamne,ce tare

m-ai speriat! -Serios? Charlie întinse mâna şi îi atinse obrazul,apoi adăugă: -Fructul ăla nenorocit începuse să mă dezguste,aşa că am renunţat. -Nu e nenorocit,îi zâmbi ea fericită.Uite,acum sunt acasă.Aşteaptă puţin să mă schimb şi poţi luucra la portret. -Minunat! exclamă Charlie şi ochii lui albaştri scânteiară.Culoarea pielii tale e o provocare mult mai atractivă decât banana aia idioată. -Rămâi să priveşti,Jason? O să te punem la muncă să ne faci cafeaua şi să ne ţii trezi.Jason însă continua s-o privească pe Daisy.Se strădui să se uite la Charlie şi clătină din cap. -Refuz să fiu folosit ca un băiat de prăvălie la ora două dimineaţa! Am intrat numai ca să te salut.Acum o şterg,zise el,făcându-le cu mâna.?Poate trec pe la tine când Daisy e la spectacol,Charlie! -Te aştept,zise Charlie,îndreptându-se spre uşă.Daisy,trec să te iau mâine pe la ora trei.Noapte bună! -Noapte bună! Daisy abia dacă îl auzi.Se grăbea deja spre camera ei să se schimbe,cuprinsă de o imensă recunoştinţă. Încă nu! Nu avea să se întâmple...Încă. -Ce e cu el? întrebă Jason imediat ce Daisy se urcă în maşină în după-amiaza următoare.Daisy pufni: -Ce-ai spus? -Ai auzit foarte bine! Nu mă mai trata ca pe un arierat mintal! exclamă Jason pornind Merce-des-ul şi ieşind din locul unde parcase,ieri-noapte oricine ar fi putut vedea că Charlie doarme,dar tu ai intrat în panică. -Am greşit,răspunse ea evaziv.Charlie nu doarme niciodată atât de devreme şi... -Pe dracu'! îi tăie vorba Jason.Azi-noapte am priceput totul.Până acum ar fi trebuit să bănuiesc ceva,dar nu pare deloc bolnav. -Dar n-am spus că...Se întrerupse căci el o privea ţintă.Nu avea nici un rost să încerce să-l mintă în continuare. -Bine...E foarte bolnav... -Cât de grav? -Mai rău nu prea se poate,zise ea fără să-l privească.E o boală a sângelui.A avut deja un atac.Doctorul spune că următorul o să-l ucidă. -Eşti sigură? Zilnic se fac noi descoperiri. -Sunt sigură.Crezi că nu ne-am gândit la toate posibilităţile? Boala e rară,ca să merite un efort comun,susţinut,pentru descoperirea unui tratament. -Cât mai are de trăit? -Se poate întâmpla oricând...Câteva săptămâni,o lună...Un an,în cel mai bun caz.Acum înţelegi că-mi este cu neputinţă să mă gândesc măcar la plecare. -Pot să te întreb de ce nu mi-ai spus? -I-am promis lui Charlie.Nu vrea să se ştie.Vrea să trăiască normal până la capăt. -Aşa că m-ai lăsat să te hărţuiesc şi nu ai spus un cuvânt? -I-am promis lui Charlie,repetă ea.Eu îmi ţin promisiunile,Jason.

O clipă el nu mai spuse nimic,apoi vorbi: -Da,aşa e. -Şi înţelegi de ce nu pot juca Desdemona? -Da,răspunse el apăsând cu furie pedala acceleraţiei,înţeleg de ce nu-l poţi părăsi.Ea îl privi uluită.Zâmbetul lui o îngheţă şi ea spuse sacadat: -Îmi pare rău.Nu-ţi puteam spune.Ştiu cum trebuie să te simţi după ce ai pierdut atâta timp,încercând să mă convingi să joc Desdemona. -Lasă prostiile! Nu mă simt deloc aşa! -Dar cum? -Trist pentru tine şi Charlie,frustrat că nu pot face un semn cu o baghetă fermecată,şi totul să fie bine. Daisy se simţi uşurată.Jason nu era furios. -Ce-i cu mutra aia? izbucni el cu un ton aspru.Credeai că sunt aşa de ticălos, încât să mă gândesc la mine şi la blestematul meu de musical,când tu treci prin ceea ce treci?! -Nu ştiam ce să...Piesa asta e atât de importantă pentru tine... -La fel şi tu.Ea încremeni. -Zău? -Eşti chiar prea importantă!Jason opri în faţa teatrului şi se aplecă,pentru a-i deschide portiera. -Ne vedem diseară,zise el.Ea încuviinţă cu ochii scânteind de fericire şî coborî din maşină.Spusese că era importantă pentru el.Exista o infimă posibilitate ca să fi dorit să spună că o iubeşte. -Diseară...murmură ea.Închise portiera şi intră grăbită în teatru. -Ştie! zise Eric imediat ce Jason ridică receptorul.Dumnezeule,îmi pare rău! îl prevenisem...Eram sigur că Jessup n-o să... -Când? întrebă Jason.Când i-a spus Jessup? -Seara trecută. -Deci s-ar putea să fie pe drum. -Încă nu.L-am mituit pe recepţionerul de la Claridge ca să mă sune când părăseşte hotelul.O să te anunţ. -Mulţumesc,Eric. -L-am angajat pe Bartlin pentru Iago. -Poftim? Asta e minunat! -Cu Justine cum stai? -Nu poate veni. -La naiba! exclamă Eric,apoi vocea lui deveni mai voioasă.Dar dacă ştii deja asta,poate că,de data asta,Cynthia a ratat ocazia.Aşa nu mai poate interveni în negocieri. -Aşa e. -Jason? zise Eric cu glas ezitant.Ce s-a întâmplat? Ai o voce...ciudată. -Serios? Oare de ce? -Uite ce e,dacă mai ai nevoie de timp,poate o pot împiedica să vină.M-aş putea duce s-o văd şi...

-Nu,mai bine să nu ai de-a face cu ea,zise Jason,încercând să-şi domolească glasul.Totul o să fie bine.Mai am doar de reglat nişte detalii aici.Anunţă-mă când pleacă de la hotel -Bine...Eric făcu o pauză,apoi îl întrebă: -Şi ce ai de gând să faci? Vii la Londra? -Nu.O să iau avionul spre New York,unde am de rezolvat nişte lucruri,apoi o să mă duc la Eaglesmount. -Iar te retragi în peştera ta de pustnic? îl întrebă Eric cu amărăciune.O să vii la premieră? Putem conta pe tine? -Mai vedem noi...Când o să găseşti o Desdemona acceptabilă,dă-mi de ştire să vin s-o ascult.Dar ştia că nu mai poate găsi o Desdemona ca Daisy... -Uite,trebuie să plec.Am o treabă,mai spuse Jason. -Bine.Ţinem legătura.Jason puse receptorul în furcă şi închise ochii.Val după val,durerea şi disperarea îi cotropeau sufletul.Dumnezeule,nu voia să se termine! La naiba,nu i se putea întâmpla asta într-un moment mai nepotrivit! De ce n-a avut norocul să mai aibă înainte câteva săptămâni? Daisy o să aibă nevoie de el şi el n-o să fie aici!„Tigrii n-au venit niciodată la mine”. Ei bine,tigrii se apropiau de Daisy cu fiecare clipă care trecea şi el nu avea să fie aici s-o apere,s-o ajute să-şi vindece rănile. Dacă ar fi putut s-o apere de tigrul cel mai feroce!Se aşeză pe scaunul din faţa biroului şi încercă să-şi limpezească gândurile,alungând durerea şi furia.Nu putea avea ceea ce dorea el,dar cel puţin,de data asta avea puţin timp la dispoziţie ca să încerce s-o ajute cu ce se putea,să netezească drumul spre oamenii la care începuse să ţină atât. -Încetează să-ţi mai fie milă de tine însuţi,bodogăni el.E timpul să acţionezi! Ridică receptorul telefonului de pe birou.Întâi o să-l sune pe directorul teatrului, pe urmă o să se ducă să-l vadă pe Charlie.Nu putea împiedica tigrii să vină,dar poate că reuşea să mai aline durerea rănilor pe care le puteau produce. -Bună,Charlie! Ai timp să bem o ceaşcă de cafea? întrebă Jason,intrând şi pornind glonţ spre chicinetă.Ştiu,nu-mi spune.Mi-o fac eu.Tu eşti prea ocupat. -Tu nu munceşti niciodată? se miră Charlie,ridicând ochii de pe şevalet.Nu pari să fii îngrijorat din pricina slujbei tale de jumătate de normă,care tinde să devină permanentă. -De fapt,aseară,când m-am întors,am primit un telefon.Trebuie să mă întorc la New York o vreme,aşa că am găsit un înlocuitor pentru câteva săptămâni. -Veşti proaste? -Depinde din ce unghi le priveşti,răspunse Jason,băgând în priză filtrul de cafea.Nu e ceva de nerezolvat. -Nu prea sunt lucruri pe care să nu le poţi rezolva,nu-i aşa,Jason? -Am şi eu probleme,ca tot omul...Jason ieşi din chicinetă,se duse spre şevalet şi întrebă: -La ce lucrezi? -La portretul lui Daisy.În noaptea asta ar trebui să-l termin.

-Ai de gând să i-l arăţi? -Încă nu.Îl păstrez... -Pentru ce? -Vreau să ştie ce sentiment am avut pentru ea,după ce...Charlie se opri şi rămase tăcut câteva clipe.Apoi se întoarse spre Jason şi spuse: -Ţi-a spus,nu-i aşa? Jason făcu semn din cap că nu. -Am ghicit singur şi ea mi-a confirmat.Daisy nu şi-ar călca promisiunea pe care ţi-a făcut-o,zise Jason.Sper că nu te superi. -Nu.Practic,faci parte din familie,zise Charlie,reîntorcându-se la lucru.O să ai grijă de ea? -Îţi promit că o să aibă tot ce şi-a dorit vreodată. -Asta-i bine.Charlie îşi îndreptă umerii,ca şi cum scăpase de o grea povară,apoi continuă: -Înainte să apari tu,eram îngrijorat pentru ea.Este prea iubitoare pentru binele ei,dar tu eşti destul de puternic,ca s-o aperi de suferinţă. -Da,sunt destul de puternic.Jason înghiţi cu greu nodul ce i se pusese în gât şi, grăbit,îşi îndreptă atenţia spre tablou. -E bun,Charlie! -E cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată.Totuşi,nu e o capodoperă. Presupun că nu mi-a fost scris să fiu nemuritor. -Asta vrei? Charlie încuviinţă. -Presupun că e un sentiment primar să vrei să creezi ceva minunat,care să-ţi supravieţuiască. -Dar tu ai făcut deja asta.Charlie îl privi surprins.Jason arătă cu capul spre portret. -Daisy... -Ţi-am spus că nu... -Nu vorbesc de tablou.Nu am cunoştinţele necesare ca să spun dacă portretul este ieşit din comun.Eu mă refeream chiar la Daisy.Nu există nici un dubiu că Daisy e o creaţie de excepţie. -Aici ai perfectă dreptate.Dar nu este creaţia mea.Eu sunt doar tatăl ei vitreg.Nu de la mine a moştenit vocea. -Vocea i-a dat-o Dumnezeu,zise Jason calm.Dar tu ai făcut totul ca să i-o cultivi. Tu ai format-o şi i-ai creat scara de valori.Daisy străluceşte.Şi tu eşti cel care a iefuit-o şi ș i-ai dat strălucire.Charlie clătină din cap. -Ascultă-mă,e adevărat! exclamă Jason cu vocea vibrând de sinceritate.Tu ai creat ceva mult mai important decât un tablou.Oricine intră în contact cu Daisy se simte mai bun,mai cald.De fiecare dată când cântă,ea dăruieşte câte ceva şi tu ai făcut ca asta să fie posibil.Îl bătu pe Charlie pe umăr şi adăugă: -Nu-i oare aproape la fel de minunat,ca a fi Rembrandt,dacă nu chiar mai minunat? -Nu,zise Charlie cu ochi scânteietori.Dar destul de aproape.Nu-i chiar aşa de rău să fii şi Svengali.

-E al naibii de bine să fii Svengali,zise Jason întorcându-se şi pornind spre chicinetă.Acum o să-ţi dau ceaşca de cafea şi o să te poţi întoarce la lucru. Ştii,mă gândeam...Cunosc câ iva oameni ț din cercurile artistice de la New York, care ar fi interesaţi să-ţi vadă portretul.Poate că,până la urmă,o să reuşim să-ţi oferim şansa imortalităţii.Îmi împrumuţi tabloul pentru câteva săptămâni,ca să încerc? -Ca să fiu cu conştiinţa împăcată? Jason clătină din cap. -Nu sunt un binefăcător.Doar că mi-am dat seama că nu-ţi priveşti realizările în adevărata lor lumină.Eşti unul dintre cei mai realizaţi oameni pe care îi cunosc,zise Jason,apoi îi aruncă lui Charlie o privire.Şi un om al naibii de bun... Charlie făcu un semn din cap că a priceput şi veni spre barul ce separa chicinetă de cameră. -Îţi întorc complimentul,zise el.Daisy are un gust remarcabil. Jason turnă cafeaua în două ceşti şi spuse: -Daisy e generoasă cu oricine.Ea nu e în stare să deosebească aurul de zgură. -Crezi că eşti „zgură”? Jason îi întoarse ceaşca lui Charlie şi zise: -Ei,am şi câteva momente de aur...Charlie îl privi gânditor. -Cred că te înşeli.Jason ridică din umeri. -Ei bine,nu mă înşel în privinţa lui Daisy şi nici în privinţa ta,Charlie,zise el,ridicând ceaşca,ca pentru a toasta.În sănătatea lui Daisy!Charlie îşi ridică şi el ceaşca,şi un zâmbet cald îi lumină faţa. -În sănătatea lui Daisy. Jason se prăbuşi peste ea,respirând cu greutate şi tremurând din tot trupul. Şi Daisy gâfâia şi îi trebuiră câteva momente să se liniştească şi să-l poată întreba: -S-a întâmplat ceva? Putea simţi muşchii lui Jason încordându-se. -De ce mă întrebi asta? Am fost prea dur? -Nu.Avusese grijă să nu fie prea dur,dar de data asta făcuse dragoste mai sălbatic decât oricând,cu o intensitate aproape brutală şi Daisy simţise în asta disperarea. -Nu,dar...Se opri iar,când simţi buzele lui Jason cuprinzându-i lobul urechii şi forţa reînnoitei lui excitări. -Iar? murmură ea.Atât de curând? -Iar,zise el,desfăcându-i picioarele şi pătrunzând-o din nou. Cu o singură mişcare fu iar înlăuntrul ei. -Şi iar,zise el,posedând-o într-un ritm nebun.Şi iar...şi iar... Era evident că Jason se purta ciudat în seara asta,îşi spuse Daisy îngrijorată. Făcuse un duş cu ea,o ajutase să se îmbrace,iar acum stătea rezemat de tocul uşii de la baie,privind-o cum stătea în faţa oglinzii şi îşi pieptăna părul,de parcă nu suporta să n-o aibă mereu în faţa ochilor.Îl privi neliniştită. -Jason,eşti sigur că... -Îţi ador părul.Doamne,cât e de frumos!Îi plăcea părul ei.Îi plăcea trupul ei. Daisy simţi un junghi dureros,dându-şi seama că el vorbea întotdeauna despre fizicul ei,niciodată despre ea,ca om.

-Ar trebui să-l tai,zise ea.Se încurcă groaznic. -Nu!Daisy îl privi mirată,iar el îi zâmbi chinuit şi continuă ceva mai calm: -Sigur,trebuie să faci cum crezi tu că e mai bine,dar ar fi o greşeală. Îşi luă ochii de la ea şi continuă: -O să-mi amintesc mereu cum arăta părul tău risipit pe pernă. Daisy fu străbătută de un fior de gheaţă şi mâna îi rămase suspendată în aer. -Să-ţi aminteşti?! -Trebuie să mă întorc la New York.Imediat,ea îşi coborî genele,pentru a-şi ascunde ochii. -Chiar trebuie? El încuviinţă fără tragere de inimă,continuând să nu se uite la ea. -”Cântec de noapte...” -Te mai întorci? -Puţin probabil. -Bineînţeles...zise ea,punând pieptănul cu grijă pe marmura ce acoperea toaleta. Înţeleg.Nu există nimic care să te reţină aici,acum,când ştii că nu pot să joc Desdemona. -Nu-i vorba...Se opri brusc şi,pentru o fracţiune de secundă,ei i se păru că pe chipul lui zăreşte deznădejdea.Dar probabil se înşelase,căci,în clipa următoare,el vorbi cu un aer total impasibil: -Trebuie să plec din Geneva. -Cât de curând? -În dimineaţa asta.Am un avion la ora şase.Îmi arunc valiza în maşină şi,după ce te las pe tine acasă,mă duc direct la aeroport.Daisy simţea că el nu trebuie să-i citească pe chip suferinţa.Ar fi trebuit să se aştepte la asta. Jason fusese cinstit cu ea.Îi spusese că muzica lui era totul pentru el. -Nu e nevoie să mă duci acasă.Pot lua un taxi.Gura lui Jason se crispă. -Te duc eu. -Aş prefera să nu mă duci,zise ea străduindu-se să nu-i tremure glasul.S-ar părea că nu-mi prea pot menţine controlul...Nu prea mă pricep să-mi iau rămas-bun. -Daisy,nu vreau...Se opri brusc,apoi reîncepu cu glas aspru: îmi pare rău că trebuie să fie aşa. -Complic lucrurile,nu-i aşa? spuse ea şi un zâmbet îngheţat îi contorsiona buzele.Nu am nici o pretenţie.Nu mi-ai făcut niciodată vreo promisiune... Se năpusti pe lângă el,îşi smulse jacheta de pe scaun şi se îndreptă spre uşa ce dădea spre coridor. -La revedere,Jason! Mult noroc cu „Cântec în noapte”. -Să-l i-a dracu' de „Cântec în noapte!” O ajunse din urmă în trei paşi şi o întoarse cu faţa spre el. -La naiba! Nu pot! -Ai priorităţile tale...Vocea ei abia se auzea,dar,cel puţin,acum nu-i mai tremura. -Ţi-am spus că nu te condamn,dar ştii că nu sunt prea sofisticată.Nu s-ar zice că sunt în stare să rezolv situaţia într-un mod civilizat...Se zbătea să se smulgă din strânsoarea lui.Era incredibil.Deşi durerea o copleşea,tot dorea să-i simtă

atingerea,să fie ţinută în braţele lui. -Lasă-mă să plec! Trebuie să merg acasă,la Charlie! Se smulse din mâna lui şi porni spre uşă,vibrând febril. -O să-i fie dor de tine.Ce-ar fi să-i trimiţi o vedere de la New York? -Mi-am luat deja rămas-bun de la Charlie. -Zău? E minunat! exclamă ea,deschizând larg uşa.Acum trebuie să plec. Porni în goană pe coridor,spre lift,şi Jason o mai auzi spunând: -Charlie... -Daisy! Dar ea nu-i dădu nici o atenţie şi,în clipa următoare,uşile liftului se închiseră în urma ei şi liftul începu să coboare lin spre parter.Nu trebuia să plângă.Dacă plângea,ochii i s-ar fi umflat şi Charlie şi-ar fi dat seama.Charlie avea destule probleme,fără să mai trebuiască să o consoleze şi pe ea.La urma urmei ştiuse că asta avea să se întâmple odată şi odată.Fără obligaţii,spusese el.Ce proastă fusese să creadă că Jason ar putea învăţa să simtă ceva pentru ea; aceeaşi dragoste pe care ea o simţea pentru el.Dumnezeule,ce tare durea! Dar nu trebuia să plângă.Charlie nu trebuia să ştie! Daisy se opri în pragul casei şi trase aer în piept încercând să-şi elaboreze un plan de bătaie.Nu putea să-l păcălească pe Charlie,făcându-l să creadă că nu-i păsa că Jason pleca,dar putea pretinde că tot ce fusese între ei nu durase prea mult.Aşa,ar fi putut avea o scuză pentru că era tristă,dar nu cu inima frântă. Da,asta era cea mai bună alegere. Înghiţi cu greutate,arboră un zâmbet strălucitor şi intră în casă.Camera era luminată doar de lampa aflată pe măsuţa de lângă uşă şi în afara cercului de lumină din jurul lămpii,restul era cufundat în umbră.Fusese atât de amărâtă,încât nu observase că vila nu era puternic luminată,ca atunci când Charlie lucra. -Charlie! Cred că Jason ţi-a spus...Se întrerupse şi un cumplit sentiment de dejâvu puse stăpânire pe ea.Da,asta era,nu era adevărat.Nu era decât amintirea altei nopţi când ea făcuse acea cumplită greşeală.Şi totuşi era real. Charlie nu dormea pe fotoliu,ci zăcea chiar pe jos,în faţa şevaletului. -Charlie! murmură ea.Oh,Dumnezeule,nu! în noaptea aceea veniră tigrii... Daisy nu se aşteptase să vină atâta lume la înmormântare.Nu-şi dăduse seama ce mulţi prieteni avea Charlie.Artiştii sunt oameni solitari şi nu prea se întâlnesc unii cu alţii.Şi totuşi veniseră mulţi,sobri,trişti,puţin stângaci,să-i aducă un ultim omagiu lui Charlie.Când se întoarse şi plecă de lângă groapă,pe obraji îi şiroiau lacrimile. -Nu vă speriaţi,pot vorbi o clipă cu dumneavoastră,domnişoară Justine? Daisy se întoarse şi-l văzu pe Eric Hayes stând lângă.ea.Fratele lui Jason,nu Jason,îşi spuse ea şi junghiul dureros fu urmat imediat de un violent val de furie. Nu avea nevoie de Eric şi de condoleanţele lui politicoase.Trecuse prin destule în aceste ultime zile şi nu ţinea să i se reamintească naivitatea şi jalea,pe care aceasta o cauzase.

-Ce surpriză să vă văd,zise ea rece.Mă tem că nu prea sunt în stare să susţin o conversaţie,domnule Hayes. -Eric...O undă de roşeaţă îi coloră chipul plăcut şi,o clipă,Daisy se simţi vinovată.Nu era vina lui Eric că,văzându-l retrăia toată durerea pe care plecarea lui Jason o născuse. -Ştiu că nu e momentul potrivit,zise Eric.Nu te-aş fi deranjat,dar i-am promis lui Jason... -Poftim?! -Jason m-a trimis să te ajut.El n-a putut veni.Evident,nu putuse veni la înmormântarea lui Charlie.Era ocupat cu musicalul lui,”Cântec în noapte”.Şi apoi ar fi fost penibil,dacă ea ar fi confundat compasiunea cu ceva mai adânc.Ea acceptase aceste două adevăruri,dar asta n-o împiedica să nu fie supărată pe el.Poate că o tăiase de pe lista lui de priorităţi,dar,la naiba,Charlie fusese prietenul lui şi ar fi trebuit să-şi ia rămas-bun de la el. -N-am nevoie de ajutor,zise ea. -Te rog,insistă Eric,punând mâna pe braţul ei.Jason nu mă roagă prea des să-i fac servicii.Ţi-aş fi recunoscător dacă m-ai lăsa să-i fac pe plac. -Nu văd ce...Se opri,văzând expresia rugătoare de pe chipul lui Eric.În fond,de ce nu? Oricum nu conta? -Bine.Putem discuta dacă mă conduci la maşină.Eric suspină uşurat şi porni alături de ea. -Deci,cu ce-ţi pot fi de folos? îmi pare rău că a trebuit să te ocupi singură de înmormântare.Directorul teatrului l-a anunţat pe Jason de moartea tatălui tău abia alaltăieri.Daisy îl privi mirată. -De ce să-l fi înştiinţat directorul pe Jason? -Înainte de a pleca la New York,Jason l-a sunat şi l-a rugat să-l anunţe dacă o să...Se opri,apoi adăugă stângaci. -Dacă ai vreo problemă. -Înţeleg.Ce drăguţ!Încercă să nu lase amărăciunea să i se citească în glas.Jason era un bărbat posesiv şi ea socotea că nu era deloc imposibil ca el să fi putut simţi o oarecare responsabilitate față de ea,după ce îi luase virginitatea.Poate că, în felul lui,era cu adevărat marcat de moartea lui Charlie. -Îmi pare rău că v-a dat atâta bătaie de cap.Înainte de moartea lui Charlie,nu-mi închipuiam că o să supravieţuiesc acestei încercări.Dar trebuie...întâlni privirea lui Eric şi continuă: -Am aflat că,dacă sondezi destul de adânc,găseşti resurse să depăşeşti aproape orice.Nu am nevoie de ajutor. -Ascultă,de ce nu mă foloseşti? întrebă el pe un ton convingător.Sunt priceput să tratez cu companiile de asigurare,să mă ocup de mutări...chiar îmi place. -Mutări? -Păi,cred că nu vrei să mai locuieşti în căsuţa aia,nu-i aşa? zise el.Amintirile sunt un iad...Ezită o clipă,apoi continuă: -Şi apoi,noi speram că poate o să vii la New York acum...Uluită,Daisy se

întoarse pentru a-l privi. -Desdemona.Nu văd nici un motiv pentru care nu ai accepta rolul,spuse Eric.Ar fi o nebunie să-l refuzi.E şansa unei cariere strălucitoare. -Mă tem că ai venit degeaba.Tot nu vreau să joc în musicalul fratelui tău. Eric tăcu o clipă. -Din cauza lui Jason,nu? Mi-a spus că s-ar putea să-l deteşti.Păru uşor jenat,când vorbi mai departe: -Nu ştiu ce e între voi doi şi nu e treaba mea.Eu fac doar pe mesagerul,aşa că lasă-mă să-mi fac treaba,bine? Timiditatea lui era plăcută şi Daisy simţi un val de simpatie pentru el. -Îmi pare rău.Nu e vina ta.Deci,care e mesajul? -Mi-a spus să-ţi transmit că,dacă accepţi rolul Desdemonei,n-o să te vadă până în seara premierei,în afara cazului că e vreo urgenţă,zâmbi Eric.Şi poate nici atunci.E renumit pentru că din când în când,nu apare nici măcar la propriile premiere.Daisy îl privi nesigură. -N-o să fie la New York? -Nu-şi părăseşte niciodată proprietatea din Connecticut,decât dacă sunt probleme legate de munca lui. -Ce ciudat! -E o tâmpenie! zise Eric sec.Dar nu despre asta e vorba.Jason o să te lase în pace...Jalea o săgeta iar,transformându-se în durere surdă. -Nu ştiu... -Jason zicea că-ţi place muzica lui. -Ceea ce am auzit din ea. -Toată e minunată,zâmbi Eric convingător.Ştiu că Jason poate fi un om dificil, dar de ce să renunţi la rolul care-ţi poate oferi locul pe care-l meriţi,doar ca să-i faci în ciudă? Jason îşi ţine promisiunile. -Ştiu. -Atunci,de ce eziţi? Aş spune că e exact medicamentul de care ai nevoie în situaţia asta.Cei doi ajunseseră deja lângă maşina lui Daisy,şi Eric îi deschise portiera. -Ar trebui să-ţi ocupi timpul,îi spuse el.Şi am angajat un regizor care,în mod sigur,o să scoată untul din tine.Muncă...Cuvântul o ademenea.Dac-ar putea să muncească atât de mult,încât,seara,să se prăbuşească în pat,fără a mai fi în stare să se gândească nici la Jason,nici la Charlie.Şi nu era vorba doar de muncă,ci şi de plăcerea unei muzici vrăjite. -Eşti tentată,spuse Eric voios.De ce să nu-ţi oferi ceea ce-ţi doreşti...lucrul de care ai atâta nevoie? Daisy se sui în maşină şi îşi fixă ochii pe poarta cimitirului. -Pentru că încă nu ştiu de ce anume am nevoie acum. -Trec pe la tine diseară,zise Eric,apoi o privi îngrijorat.O să te descurci singură? Peg,soţia mea e la hotel.Vrei s-o aduc cu mine? -Nu sunt în stare să văd străinii... -Peg nu e o străină.Când o s-o cunoşti,o să înţelegi...Apoi zâmbetul lui se stinse

când spuse: -Totuşi o să vin singur.La ora opt? -Dacă doreşti,răspunse ea obosită.Numai Dumnezeu ştia cât e mult ar fi vrut să rămână singură în seara asta.O să-i fie şi aşa destul de greu să se uite prin lucrurile lui Charlie şi să hotărască ce anume să păstreze şi ce anume să dea... Totuşi,spuse: -La opt. Daisy găsi biletul într-un sertar al biroului.Era doar o însemnare neglijentă,pe care Daisy o recunoscu ca fiind a lui Charlie,ce zăcea peste un vraf de note de plată şi reţete.Presupuse că era un fel de testament.Charlie nu voise niciodată să se gândească la moarte şi faptul că făcuse această încercare de a aranja lucrurile o şocă. „Fiicei mele,Daisy,îi las toată dragostea mea şi toate bunurile,cu excepţia portretului ei,pe care îl las prietenului meu,Jason Link,care e mai mult aur şi mai puţină zgură decât crede”. Şoc după şoc...Charlie trebuie să fi scris asta în ultimele zile,poate chiar în ultima lui zi de viaţă.Daisy se ridică şi se duse spre tabloul acoperit de pe şevalet.Nu fusese în stare să se atingă de vreun tablou de-al lui Charlie după moartea lui.Atâta dragoste şi muncă adunau,încât erau mai intime decât orice alt lucru,pe care-l avea Charlie.Dădu la o parte pânza şi se uită la portret. Rămase acolo mult timp,privind tabloul cu ochi înlăcrimaţi,în vreme ce lumina slabă a după-amiezei se topea în întuneric. Iubire.Jason îi spusese că portretul e plin de iubire,şi nu se înşelase.Daisy ştia că nu va putea niciodată să se uite la tabloul acesta,fără să-şi amintească de Charlie şi de viaţa lor.Era o moştenire mai preţioasă decât toate celelalte bunuri lumeşti pomenite în biletul mâzgălit în grabă de Charlie. Biletul.Tabloul era al lui Jason! La naiba,nu voia să renunţe la el! Şi nici nu era nevoie să o facă,îşi spuse tânăra hotărâtă.Evident,biletul acela nu putea fi legal.Chiar şi numele beneficiarului era fals.Dacă Charlie ar fi cunoscut circumstanţele,nu ar fi...Dar cum putea ştii ce ar fi făcut Charlie? Puse cu grijă pânza peste tablou şi se întoarse obosită.Ştia că nu putea nesocoti ultimele dorinţe ale lui Charlie.Tabloul trebuia împachetat şi trimis lui Jason. Îşi aruncă ochii roată prin cameră şi fu cuprinsă de deznădejde.Nu putea rămâne aici.Atunci de ce n-ar alege ceea ce i-ar da cât mai multă satisfacţie? Jason nu-şi lăsase sentimentele să stea în calea muzicii sale,atunci ea de ce ar face-o? Dăduse piept cu tigrii,fusese sfâ iată de ei ș şi supravieţuise.Era destul de puternică pentru a-l înfrunta pe Jason cu calm,chiar dacă se întâlnea din întâmplare cu el la New York.”Nu rata ocazia...” Vorbele lui Charlie îi reveneau în minte.El nu se referise la munca ei,ci la dragoste,la devotament.Ei bine,dragostea se topise,dar încă mai avea muzica şi,în lumea asta,mai erau atâtea ocazii de care putea profita. Se duse grăbită spre telefonul aflat pe birou,în celălalt capăt al încăperii. -Tocmai m-a sunat Daisy Justine.Acceptă rolul Desdemonei,spuse Eric de îndată

ce Jason răspunse la telefon.Poimâine plecăm spre New York. -Bine! -Bine?! Credeam că o să ţipi de fericire. -Ce face? -E deprimată...Suferă...Mâna lui Jason se crispă pe receptor.Dumnezeule,cât ar fi vrut să fie lângă ea. -N-o lăsa să mai stea în căsuţa aia! -Eu şi Peg mergem s-o ajutăm la împachetat,zise Eric şi,după o pauză,continuă: S-a schimbat de când am cunoscut-o.E mai puternică decât credeam şi are al naibii de mult curaj. -Rămâi cu ea.Ţine-o ocupată.Nu-i da ocazia să gândească. -Aşa o să facem.Presupun că nu ai de gând să-mi spui ce e între voi,nu? -Nu. -Eram sigur.Îmi place,Jason.E...deosebită... -Da. -Eşti foarte amabil,zise Eric caustic.Cât de bine îţi alegi cuvintele! îl ţii minte pe criticul ăla care a spus că,dacă Shakespeare ar fi fost compozitor,ar fi fost Jason Hayes? -Ai grijă de ea,Eric.Eric se îmblânzi. -O să am.Tu ai grijă de tine,zise el şi închise telefonul.Jason puse receptorul în furcă şi rămase privindu-l ţintă.Era riscant să-i dea lui Daisy rolul,deşi riscul era minor.Părăsise scena înainte de a fi prea târziu şi avea să se străduiască să nu se ducă la repetiţii.Fu cuprins de durere la gândul că n-o va mai vedea niciodată pe scenă,cântându-i cântecele,că n-o va mai vedea niciodată... Dar îi promisese lui Charlie că ea avea să aibă tot ce-şi dorea şi ştia că doar aşa Daisy putea accepta ceea ce-i oferea.Între timp,slavă Domnului,avea de lucru.Munca îţi dăruieşte uitarea.Munca era izbăvirea.Se întoarse şi ieşi din birou,îndreptându-se spre sala de muzică. CAPITOLUL 6 -Nu merge! zise Joel Rickert sec,urcând pe scenă.La naiba,Daisy,ce e cu tine? Am auzit că joci Fantine de doi ani şi totuşi joci scena asta,ca şi cum n-ai mai fi murit niciodată!Daisy îl auzi pe Eric,aşezat în rândul al patrulea,chicotind,dar ea nu era deloc amuzată.Era prea obosită şi descurajată,şi ştia că regizorul avea dreptate.Distrugea scena,care era punctul culminant al piesei. -Scena morţii lui Fantine era diferită.Moartea ei era...Se opri,dezgustată de sine, când îşi dădu seama ce scuză lamentabilă găsise.Cât putea fi de neprofesionistă! -Ai dreptate,Joel,zise ea.Sunt cumplită în scena asta. -Într-adevăr!Joel Rickert se întoarse îmbufnat spre Kevin Billings,care juca Othello. -Tu te descurci bine,Kevin.Apoi îi aruncă o privire răutăcioasă lui Daisy. -Aproape că te face să arăţi mai bine...Daisy tresări. -O să mă străduiesc să iasă mai bine. -O să te străduieşti? ţipă Joel caustic.Mai sunt două săptămâni până la premieră

şi tu o să te străduieşti?! Nu crezi că e timpul să faci mai mult,decât să te străduieşti? -Potoleşte-te Joel,zise Kevin blând.O să reuşească.E minunată în restul piesei. -Tu nu te băga,Kevin! se întoarse Joel spre el.Şi nu mai fi aşa tâmpit! Dacă ratează scena asta,se duce dracului tot spectacolul.Pe Daisy o cuprinse iritarea, când văzu că pielea din jurul bărbiei lui Kevin începea să se înroşească.Kevin nu dorise decât s-o ajute şi Joel nu trebuia să-şi verse nervii pe el.În ultimele şase săptămâni de repetiţii,Daisy începuse să ţină la Kevin.Deşi avea talentul actoricesc,fizicul puternic şi vocea încântătoare pe care le cerea rolul lui Othello, în afara scenei ea descoperise un om prietenos şi simplu,loial ca un căţeluş şi lipsit de îngîmfarea supărătoare de care dau,de obicei,dovadă stelele scenei şi ecranului. -Lasă-l în pace,Joel.Ce ai cu Kevin,când vinovată sunt eu? -Ai perfectă dreptate! Tu eşti vinovată! zise Joel rânjind.Şi dacă ai pune puţin sentiment în scena asta n-ar mai trebui să ţip la nimeni!Joel îşi lăsă mâinile în jos şi adăugă: -Crezi că-mi place să fiu „omul rău?” Poate că nu-i plăcea să fie dur,dar,când era nevoie,era nemilos.Totuşi,asta însemna să fii un bun regizor şi Joel Rickert era un bun regizor. -Nu ştiu de ce am probleme cu scena asta.O Să exersez,zise ea. -Da,sigur...Joel zâmbi discret,se întoarse pe călcâie şi coborî în goană scările, ducându-se la locul lui,aflat lângă scaunul de unde Eric urmărea repetiţia. -Şi o să reuşeşti,chiar dacă ar fi să stăm aici toată noaptea,mai zise el. Şi nu glumea.În cele şase săptămâni de când repetau,Daisy învăţase că Joel nu glumea niciodată.Dacă n-o să joace bine,o să repete scena până când toţi o să se prăbuşească epuizaţi.Kevin îi strânse cu simpatie umărul. -Data viitoare o să iasă bine. -Spui asta de fiecare dată când greşesc.Cred ca ai o răbdare de înger. -Merită să am puţină răbdare,când ştiu că noi toţi creăm ceva remarcabil,zise Kevin grav.Muzica...tu şi cu mine...nu simţi...Ba simţea.Tocmai de aceea accepta furia şi frenezia lui Joel,încercând să ţină pasul cu el.”Cântec în noapte” avea toate datele pentru a deveni un succes colosal,care ar putea ţine capul de afiş timp de zece ani.Cu toate acestea,ceea ce era mai important era provocarea dublă de a crea un personaj de neuitat şi de a servi muzica. -Da,o simt.”Cântec în noapte” e o creaţie specială,zise ea zâmbindu-i. -Ştiu un local grozav,şi o masă bună mă relaxează întotdeauna. -Sigur,de ce nu? Dacă o să terminăm vreodată...se strâmbă ea. -Reluăm! zise Joel.De la capăt!Daisy luă o ultimă înghiţitură din ceaiul fierbinte, pe care îl ceruse pentru a-şi pregăti gâtul şi întinse ceaşca goală asistentului. Dumnezeule,cât era de obosită! -Nu i-ai putea trimite acasă pe ceilalţi? E aproape miezul nopţii şi... -Cum aş putea? o întrerupse Joel caustic.E clar că ai nevoie de ajutorul tuturor! -Lasă,îi şopti Kevin.Pe mine nu mă deranjează.De data asta o să fie bine.

-Mă simt ca Eliza Deoolittle în „My fair lady”. -Întotdeauna mi-am dorit să-l joc pe Henry Higgins,zise Kevin.”Măi să fie, George,a reuşit!”Zâmbetul îi dispăru şi continuă privindu-i cercetător chipul palid. -Şi tu o să reuşeşti. -Eşti mult mai bun în Othello,decât în Henry Higgins.Pianistul începu să cânte „Ultima dragoste”.Bietul de el,îşi spuse ea.Pianistul trebuie să fie la fel de obosit ca ei toţi.Sfârşită,se duse spre patul din mijlocul scenei,care era singurul decor,îngenunche lângă pat şi aştepta momentul când rebuia să înceapă să cânte. -Staţi!Daisy încremeni şi rămase cu ochii aţintiţi la primul nasture al cămăşii lui Kevin.Oh,nu,nu avea nevoie de asta tocmai acum!Ochii lui Kevin scrutau întunericul din sală. -Cine dracu' a fost? -Jason... -Hayes? întrebă Kevin plin de interes,străduindu-se să distingă trăsăturile celui ce cobora pe intervalul dintre scaune.Nu l-am cunoscut.Trăieşte ca un pustnic,nu-i aşa? -Da.Daisy îşi simţea buzele uscate şi şi le umezi cu limba.Îşi spusese că n-o să simtă nimic când o să-l vadă pe Jason Hayes,că ceea ce fusese între ei se explica doar prin vulnerabilitatea ei datorată morţii iminente a lui Charlie.Şi totuşi,în clipa în care îi auzise glasul,începuse să tremure. -Aşa am auzit,mai zise ea. -I-ai recunoscut vocea.Îl cunoşti pe acest mare misterios? -L-am întâlnit...Se strădui să privească peste umăr şi-l văzu pe Jason oprindu-se în dreptul rândului unde stăteau Eric şi Joel.Jason începuse să vorbească în şoaptă cu Joel.Era îmbrăcat în blugi negri şi o cămaşă neagră,cu mâneci lungi, care-i făcea trupul musculos să pară mai suplu decât şi-l amintea,dar expresia lui reţinută era aceeaşi,la fel ca şi impactul prezenţei lui asupra ei. -Dar nu cred că l-am cunoscut cu adevărat,adăugă ea. -Muzica lui e fantastică,zise Kevin.Dumnezeule,dacă nu-i place cum îl joc pe Othello? -De ce să nu-i placă? Eşti minunat! spuse ea fără să se gândească,cu privirea încă aţintită asupra lui Jason.Eu sunt copilul-problemă.Dar nu mai era un copil. În mod sigur nu copilul naiv care căzuse sub vraja lui Jason,cu câteva săptămâni în urmă.Dumnezeule,cât spera să nu mai fie acelaşi copil. -Te simţi bine? o întrebă Kevin blând.Ea se strădui să-şi ia ochii de la Jason şi zâmbi cu greutate. -E clar că Eric i-a telefonat marelui om şi i-a spus că îi pun în pericol preţioasa creaţie. -Crezi? -Altfel de ce ar fi venit aici în noaptea asta? A venit s-o salveze,zise ea, ridicându-se şi încercând să se liniştească. -Oricum,nu poate fi mai dur decât Joel.

-Nu fi aşa sigur...Ea primise o lecţie usturătoare despre cât de nemilos şi de sincer putea fi Jason,când era vorba de muzica lui.Ei bine,se săturase să aştepte ca o victimă,în vreme ce călăii discutau ce secure să folosească.Făcu un pas spre avanscenă şi spuse,scrutând întunericul: -Bună,Jason! Probabil că am fost cumplit de proastă dacă te-au chemat să pui umărul.Jason se întoarse şi se uită la ea.Daisy tresări,izbită de forţa ochilor lui albaştri-verzui. -Înfiorătoare! Te urmăresc de o oră din fundul sălii şi nu-mi vine să cred. Poate că îi trecuse,se gândi ea.Era o vreme când simţea atât de acut prezenţa lui, încât el n-ar fi putut intra într-o încăpere,fără ca ea să-l simtă. -Nu vreau să mă contrazici.Vreau să joci! Îi zâmbi el crispat.Şi o să obţin ce vreau! Stinge-ţi luminile şi toată lumea să părăsească scena! -Aţi auzit ce-a spus! strigă Joel,făcând un gest spre tehnicianul de la lumini şi, brusc,teatrul se cufundă în întuneric. -Un reflector pe Desdemona! comandă Jason. -Eu sunt Daisy,zise tânăra sfidându-l şi în jurul ei apăru un cerc luminos. -Greşeşti.În clipa asta eşti Desdemona.Şterge-o,Billings.Kevin se încruntă nemulţumit. -Nu ar fi bine să rămân să vă ajut? Dacă joacă cu mine,o să-i vină mai uşor să... -Ba deloc! îl întrerupse Jason fără menajamente.Tu eşti una din cauzele problemei.Daisy izbucni pe dată: -Pe naiba! Nimeni nu m-ar fi încurajat mai mult decât Kevin.Nu-i cinstit să fie învinuit el,dacă eu joc prost! -Treci în culise! îi spuse Jason lui Kevin şi urcă treptele spre scenă.Hai să terminăm odată!Kevin ridică din umeri şi se pierdu în întuneric,lăsând-o pe Daisy singură pe scenă cu Jason. -Îngenunchează pe pat,spuse Jason.Îţi aştepţi iubitul. „Pozează pentru mine.Îngenunchează pe fotoliu...” Nu,asta nu avea nici o legătură cu prezentul,îngenunche pe pat şi-i făcu semn pianistului să înceapă. -Fără acompaniament,zise Jason iute.Nu ai voie.Cunoşti muzica.E o parte din tine,o parte din Desdemona.Ea îl privi uluită. Intrase şi el în cercul de lumină al reflectorului şi ea deveni imediat conştientă de izolarea lor de cei care îi urmăreau din culise. -E iubitul tău,dar te temi de el.Ştii că te bănuieşte că i-ai fost necredincioasă şi e un om violent,chinuit.Te-ai dezbrăcat şi ţi-ai pus cămaşa de noapte. Jason veni mai aproape de ea,întinse mâna şi începu să-i scoată agrafele din cocul în care-şi strânsese părul,aruncându-le una câte una lângă pat,într-un gest de chinuitoare intimitate.Nu,nu trebuia să-şi amintească de câte ori făcuse el asta înainte,de câte ori îi învăluise cu pletele blonde sânii,sau de câte ori se lăsase mângâiat de moliciunea lor.Dumnezeule mare,descoperea că îşi amintea tot. Aerul păru să devină mai dens şi sânii păreau să-i străpungă bumbacul bluzei. El îşi trecu degetele prin părul ei,până când buclele bogate îi acoperiră umerii.

-Ţi-ai desfăcut părul,zise el.Ai avut grijă să-ţi spui rugăciunea pentru că ştii că s-ar putea să nu mai trăieşti până dimineaţă. -E nevoie de toate astea? întrebă ea. -Da,atmosfera e totul.Asta nu merge la scena aceasta. O privi cu ochii scânteind pe chipul lui întunecat.Vocea îi coborî,devenind o şoaptă: -Billings e un actor bun,dar nu-ţi oferă ceea ce-ţi trebuie.Îi aranjă părul peste sâni cum mai făcuse de atâtea ori înainte.Numai că pe atunci,el se apleca şi îşi punea obrazul pe sânii ei şi îi freca uşor,până când o auzea gemând şi apoi îşi...încercă să nu se mai gândească,dar era prea târziu.Inima îi bătea deja gata să-i spargă pieptul. -Şi ce anume îmi trebuie? -Teamă.Nesiguranţă,zise Jason şi buzele i se arcuiră uşor.E limpede că eşti bună prietenă cu Billings.Ştii că nu ţi-ar face vreun rău şi asta se vede în felul în care joci.Desdemona îl iubea pe Othello,dar se şi temea de el.Trebuie să simţi teama, ca s-o poţi folosi când ai nevoie de ea. -Şi tu o să-mi furnizezi tenebrele de care am nevoie?. -Oh,da,zâmbi el amar.Am fost întotdeauna Othello pentru tine,Daisy. Ea îl privi mirată când realiză că vorbele lui erau adevărate.Chiar şi în cele mai liniştite momente petrecute împreună,ea fusese conştientă că există ceva întunecat,un element de pericol în el şi asta făcuse ca relaţia lor să fie mult mai excitantă,deşi o intimida puţin.El încuviinţă,uşor,citindu-i gândurile. -Nu ţi-ai dat seama? Eu am ştiut întotdeauna.Ieşi din lumina reflectorului şi se pierdu în întuneric,apoi adăugă: -Încă de la început...Cântă „Ultima dragoste”,Daisy.Jason nu mai era acum decât o siluetă întunecată,masivă,ce aştepta în spatele dârei de lumină. Deodată,Dâisy simţi că o cuprinde panica.Auzi din nou comanda,calmă, seducătoare. -Cântă pentru mine,Daisy.Ea începu să cânte,la început cu voce tremurătoare, nesigură.Apoi,deodată,scena dispăru,totul se topi şi ea deveni blânda Desdemona,cea cu destinul pecetluit.Othello,iubitul ei era acolo,aşteptând, urmărind-o.Era atâta violenţă,atâta suferinţă.Ar fi vrut să întindă mâna şi să-l alinte,să-i vindece rănile,dar îi era prea teamă.Oare nu pricepea că ea nu-i fusese nicicând necredincioasă? Nu putea pricepe cât de mult îl iubea? El se mişcă şi ea îi zări o clipă ochii scânteind în întuneric,ca ochii unei pantere. Îşi ţinu respiraţia.Acum? O s-o sugrume acum? Abia mai putu rosti ultimul vers al cântecului,cu ochii aţintiţi asupra siluetei ameninţătoare a iubitului ei,ce aştepta în întuneric.Acest ultim vers străbătu noaptea aidoma bătăii inimii ei,gata să se oprească,pe când îl aştepta să intre în iatac.Îşi aplecă fruntea,într-un gest de totală acceptare a destinului.Se auziră aplauze.Dar Daisy nu avea nevoie de manifestarea spontană a celor aflaţi în culise pentru a-şi da seama că trăise rolul.În acele scurte momente,fusese cu adevărat Desdemona.Zăpăcită,ea ridică încet capul.Jason veni iar în cercul de lumină,zâmbind mulţumit.

-Chiar reuşesc să te sperii de moarte,nu-i aşa? -Nu,răspunse ea,îndreptându-şi spatele şi privindu-l drept în ochi.Othello o sperie pe Desdemona.Tu nu o sperii pe Daisy.O clipă,pe chipul lui se putu citi surpriza,dar apoi Jason încuviinţă încetişor. -Da,văd.Eric mi-a spus că te-ai schimbat: Făcu o pauză,apoi adăugă: -Dar,când o să cânţi cântecul,o să-ţi aminteşti întotdeauna cum s-a simţit Desdemona,nu-i aşa? -Da.Daisy întinse mâna şi-şi căută agrafele.Îţi sunt recunoscătoare.Se ridică şi veni în faţa lui. -Deşi ştiu că ai făcut-o pentru musicalul tău,nu pentru mine,adăugă ea. -Serios? întrebă el.Cât de bine mă cunoşti...dar poate că totuşi nu mă cunoşti chiar atât de bine.Nu sunt Othello din cap până în picioare... -A fost bine,Daisy! zise Joel,îndreptându-se spre culise.Acum,hai să mai încercăm o dată cu Kevin. -Nu,zise Jason,pornind şi el spre culise.E sfârşită.Trimite-o acasă,Joel! Regizorul se încruntă. -Ascultă,şi dacă n-o să iasă la fel? Trebuie să repetăm şi să dezvoltăm nuanţele... -O să se descurce.Trimite-o acasă. -”Măi să fie,George,a reuşit!” zâmbi Kevin venind spre ea.Ţi-am spus eu că eşti în stare!O luă în braţe şi o învârti fericit. -Acum putem merge să mâncăm chili? Jason se opri,se întoarse şi se uită la ei.Chipul lui era lipsit de expresie,dar Daisy avu brusc aceeaşi senzaţie pe care el o avusese când stătuse,pătimaş,posesiv,ameninţător în întuneric. Îşi îndreptă umerii şi îşi ridică bărbia provocator.Era Daisy,nu Desdemona.Dacă voia să înceapă o viaţă nouă,fără el,trebuia să înveţe să ignore fascinaţia tenebroasă pe care el i-o trezea.În mod deliberat se întoarse cu spatele la Jason şi îi zâmbi larg lui Kevin. -Exact asta-mi doresc,chili! Mor de foame! Dă-mi douăzeci de minute să fac un duş şi să mă schimb şi ne întâlnim la ieşirea actorilor. Daisy pornise pe coridorul slab luminat,când,deodată,încetini nesigură pasul. Jason stătea rezemat de perete,lângă ieşire.Când o văzu ezitând,un zâmbet uşor i se aşternu pe buze. -Eşti punctuală.Nu fi îngrijorată.Billings nu ţi-a tras clapa.L-am trimis afară,pe alee să te aştepte. -De ce? întrebă ea,grăbind pasul şi apropiindu-se de el.Am crezut că ai plecat. -Nu,replică el,îndepărtându-se de zid.Am vrut să vorbesc cu tine. -Serios? Mai ai vreo indicaţie psihologică pentru Desdemona? Nu era nevoie să te deranjezi.Ultima scenă e singura cu care am avut probleme. -Ştiu.Eric spune că o să fii fantastică în rol. -Ce drăguţ! -Cum îţi merge? Eric mi-a spus că ţi-ai găsit un apartament în Greenwich Village.Te simţi bine acolo? -Da.Eric şi Peg au fost foarte buni cu mine.

-Nu e greu ca oamenii să fie buni cu tine... -Zău? exclamă ea,privindu-l în ochi.S-ar zice că ţie nu ţi-a venit atât de uşor... Jason pufni: -Am fost cât am putut de bun în condiţiile date! -Ai fost pe dracu'! O dată m-ai acuzat că mă folosesc de tine,dar cred că ţie ţi se potrivea reproşul.În comparaţie cu tine,eu am fost un mic copil.Daisy ridică o mână şi continuă să vorbească: -Oh,sigur,mă prevenisei cinstit.De fapt,la început,m-am socotit vinovată că nu te-am luat în seamă.Ridică privirea spre el,uitându-se în ochii lui. -Dar apoi mi-am dat seama că tu ştiai bine că n-am să dau nici o atenţie avertismentului tău.Jason,mă cunoşti bine! Eşti un bărbat atât de inteligent şi ai ştiut că puteai lua,fără probleme,tot ce voiai şi,în acelaşi timp,să fii atât de convins că ai dreptate! -Sper că n-am fost niciodată convins că am dreptate. -Dar admiţi că ştiai că nu mă puteam măsura cu tine.Jason zâmbi abia perceptibil. -Dimpotrivă,îmi erai mult superioară. -Eram ca plastelina în mâinile tale.Mă hipnotizai. -Vorbeşti la timpul trecut,zise el ironic.Vrei să-mi spui că ţi-ai revenit după manevrele mele demne de Rasputin? Ea încuviinţă. -M-am trezit când a murit Charlie.Zâmbetul dispăru de pe chipul lui Jason. -Aş fi vrut să fiu lângă tine,dar... -Nu minţi! zise ea cu glas nesigur.Dacă ai fi vrut să fii acolo,ai fi venit.Ştiai ce mi-ai făcut în noaptea aia şi că apoi,când m-am întors acasă l-am găsit pe Charlie...Fu nevoită să se oprească,copleşită de amintirea acelor cumplite momente. -Sufletul îmi sângera şi tu m-ai lăsat să înfrunt totul singură,zise ea,privindu-l sfidător.Ei bine,am făcut faţă şi am învăţat ceva din asta! -Că sunt un ticălos? -Nu,zise ea calmă.Că am fost o proastă să cred că puteai,într-adevăr,ţine la mine. Jason arăta ca şi cum Daisy l-ar fi pălmuit. -N-ai fost o proastă.Ea simţi că o podidesc lacrimile,dar refuza să le lase să cadă. -Am fost şi proastă şi oarbă.Îşi înghiţi lacrimile şi zâmbi cu amărăciune. -Nici măcar nu-mi dădusem seama că eşti unul dintre tigri,Jason. -Nu sunt,fir-ar să fie! exclamă el.Întotdeauna am vrut să te ajut. -Oh,da,ai vrut să faci din mine o vedetă,ridică ea din umeri.Ei bine asta faci acum,nu-i aşa? Şi în acelaşi timp obţii ceea ce ţi-ai dorit! Isteţul Jason! Daisy înghiţi cu greutate,încercând să-şi stăpânească vocea şi spuse: -Totuşi,îmi pare bine că ai aşteptat.Voiam să vorbesc cu tine. -Cred că ai spus destul.Încă mă mai zvârcolesc din cauza loviturilor. -Ai primit portretul pe care ţi l-am trimis? -Da. -Vreau să-l cumpăr de la tine.

-Nu e de vânzare.Daisy îşi strânse mâinile în pumni. -Testamentul lui Charlie nu era probabil un act legal.Nu eram obligată să-ţi trimit tabloul. -Dar eşti un om de onoare şi Charlie a vrut să-mi lase mie portretul. Ea replică nerăbdătoare: -A fost un gest impulsiv.Te cunoştea prea puţin.Ştiu că a vrut ca portretul să-mi rămână mie. -Cred că,dacă mi l-a lăsat mie,a avut un motiv.Ea râse enervată. -Ţi l-a lăsat ţie,pentru că şi-a închipuit că sunt îndrăgostită de tine.Ce prostie, nu-i aşa? -Da,mare prostie! zise el cu glas răguşit.Dar tot nu-ţi dau portretul.Am planuri cu el. -La naiba,pentru mine e important! -Era important şi pentru Charlie! -Pentru mine nu e deloc uşor! exclamă ea,apoi închise ochii şi murmură: Te rog,lasă-mă să cumpăr tabloul! E tot ce am de la el. -Daisy,chiar nu ştii că vreau...Se întrerupse brusc,apoi continuă: -Nu pot.Daisy deschise pleoapele.Ochii îi scânteiau,plini de lacrimi. -Dumnezeule sfânt,cât eşti de crud! Cu faţa palidă,Jason încuviinţă: -Da...Ea trecu pe lângă el şi pe coridor paşii îi răsunară surd. -Acum,că am lămurit acest aspect,te rog să mă scuzi.Kevin mă aşteaptă şi... -Lasă-l să te aştepte! strigă el cu o voce pătimaşă. Cine e Billings ăsta pentru tine? -E ceea ce vreau să fie! răspunse ea,deschizând uşa.Şi asta nu te priveşte pe tine. -Asta îmi spun şi eu,zise el luând-o de braţ şi ajutând-o să coboare scările ce dădeau în aleea asfaltată.Atingerea lui trezi în ea un val de căldură erotică şi ochii lor se întâlniră.Jason zâmbea plin de satisfacţie. -Vezi? El o să te plictisească.Semănaţi prea mult.Toată dulceaţa şi drăgălăşenia asta o să-ţi producă o indigestie! -Poate că-mi place dulceaţa şi drăgălăşenia.Nu văd ce e rău în asta. În locul înfocării,pe chipul lui se întipărise acum o incomensurabilă oboseală. -Nu,nu e nimic rău în asta.E normal şi plăcut să-ţi ofere siguranţă...Să nu-ţi schimbi părerea,Daisy.Nu lăsa pe nimeni să te convingă să faci altceva,decât ce vrei!Schimbarea lui bruscă de atitudine o luă prin surprindere. -Nici chiar pe tine? -Mai ales pe mine,nu! Am stabilit deja ce ticălos egoist am fost.De ce ai face din mine un...La dracu'!Un fulger orbitor de lumină străpunse întunericul şi stele luminoase începură să joace în faţa ochilor lui Daisy.Fata închise pleoapele o clipă şi auzi un râs triumfător și zgomot de paşi pe aleea de ciment. -Lua-l-ar dracu'!Jason îi lăsă braţul şi o luă la fugă pe scări,apoi pe alee,în urmărirea umbrei care țâșnise în întuneric,pre stradă. -De ce e aşa furios? întrebă Kevin ieşind din beznă şi oprindu-se lângă treptele de ciment.E doar o fotografie.Şi mie mi-a făcut una.

Fusese doar un flaş,îşi spuse Daisy uşurată.Era doar un fan,care făcea fotografii. -Ce tip perseverent! E aproape unu dimineaţa!Kevin ridică din umeri. -Aici e lucru obişnuit.Dacă reuşesc să facă o fotografie destul de bună,uneori reuşesc s-o vândă vreunui ziar pentru o sumă frumuşică.O fotografie cu noi doi nu ar fi valorat prea mult,dar o fotografie cu Hayes ar putea aduce un câștig destul de bun,explică el,uitându-se spre Jason,care continua să fugă.Ce furios era.N-aş vrea să fiu în locul tipului ăluia,când o să pună Hayes mâna pe el. -N-o să-i facă nimic,zise Daisy liniştită. -De unde ştii? întrebă Kevin,întorcându-se şi privind-o drept în ochi.Parcă spuneai că nu-l cunoşti prea bine. -Îl cunosc destul de bine ca să ştiu că nu ar face nici un rău cuiva care nu se poate apăra.Kevin continua să se uite curios la ea şi Daisy se grăbi să schimbe subiectul. -Unde mergem să mâncăm acel fabulos chili? -La Acapulco Sam.Nu crezi că ar trebui să rămânem aici,să vedem dacă Hayes îl prinde pe fotograf? -Nu,nu cred că îşi închipuie că-l aştept.Ne-am spus tot ce aveam de spus. -Perfect! Atunci hai la chili! exclamă el,luând-o de mână şi conducând-o galant spre stradă.Îţi garantez c-o să-ţi ardă papilele gustative şi o să le trimită în rai. -Zău? Deodată chipul lui Kevin împietri şi privirea lui se mută spre capătul aleii,unde dispăruse Jason. -Deci trebuie să-ţi găsim ceva puţin liniştitor,nu-i aşa? CAPITOLUL 7 Douăzeci de minute mai târziu,Jason dădu buzna în biroul de la etaj al teatrului,unde Eric era cufundat în devizele pentru costume. -Cineva a făcut o fotografie cu mine şi Daisy pe alee. -La naiba! zise Eric rezemându-se de spătarul scaunului.Ai luat filmul? -Nu l-am putut prinde pe tip.Ticălosul fugea ca un campion olimpic. Jason făcu o pauză,apoi adăugă: -Trebuie să distrugem fotografia! Eric clătină din cap. -Cum dracu' crezi că aş putea face aşa ceva? Habar n-ai cărei fiţuici o să fie vândută! -Telefonează pe la redacţii şi oferă-le dublu,dacă au fotografia. -De obicei,pentru ăştia e mai important să-şi vândă ziarul,decât să obţină nişte bani.Jason se prăbuşi în scaunul din faţa biroului. -Trebuie să obţinem fotografia aia,ce naiba! -Ia-o uşor.Poate era doar un fan... -La unu noaptea?! -Ei,n-avem de unde să ştim... -Nu pot risca! exclamă Jason.N-ar fi trebuit să vin.Am fost un prost să risc în halul ăsta.Cât de uşor se poate lăsa tentat un om? -Eu te-am chemat în ajutor. -Nu e vina nimănui,decât a mea! N-ar fi trebuit să te ascult! Ştiam care sunt

pericolele.Nu trebuia să vin! -Şi de ce-ai venit? La drept vorbind nu mă aşteptam să te văd apărând în seara asta,oricât de nenorociţi am fi fost din pricina scenei ăleia.O vreme Jason nu răspunse,apoi zise: -Nu puteam sta departe... -Poftim? -A fost o scuză.Voiam s-o aud cântând.Eric încuviinţă plin de înţelegere. -Demonul creaţiei îşi ridică iar,ameninţător,capul. -Nu,zise Jason â ț șnind în picioare şi pornind spre uşă.Daisy... -Nu înţeleg de ce...Eric se opri brusc,apoi fluieră încetişor şi clătină din cap, spunând: -Adevărul e că mă temeam de asta.Toate semnele erau prezente...numai că nu voiam să le văd... -Nu mai puţin ca mine,recunoscu Jason şi începu să râdă,dar în râsul lui era o notă de deznădejde.Ai priceput ideea,Eric? În clipa următoare uşa se închise în urma lui. Trei zile mai târziu,telefonul sună de şase ori,înainte ca Daisy să se trezească şi încă de două ori,până când reuşi să se dea jos din pat şi să ajungă la telefonul aflat pe barul bucătăriei. -Alo,mormăi ea. -Daisy? întrebă Eric cu un ton amical şi vesel.Totul e în ordine? -Nu,murmură Daisy.Nimic nu e în ordine! Sunt trează,când ar fi trebuit să dorm.M-am culcat abia la trei dimineaţa şi producătorul meu idiot îmi telefonează în miez de noapte! -E opt dimineaţa.Te-am avertizat că Jason e furios. -Nu mă plâng.Sunt prea obosită ca să mă plâng.Ce vrei,Eric? -Când pleci spre teatru? -La unsprezece.De ce? A devansat Joel ora repetiţiei? -Nu,zise Eric.Am nişte treburi prin cartierul tău şi m-am gândit să trec să te iau la teatru.Sunt la tine la zece patruzeci şi cinci. -Bine.Acum pot să mă culc la loc? -Sigur,zise Eric ezitând uşor.Uşa e încuiată? -Eric... -Verificam doar...New York nu e Geneva... -Tu şi Peg mi-aţi ţinut prelegerea asta din prima zi când am venit în marele oraş ticălos. -Poate fi şi ticălos Daisy,zise Eric serios.Să nu te îndoieşti de asta.Pe curând! Daisy puse receptorul în furcă şi se duse cu paşi târşâiţi spre pat.Conversaţia cu Eric fusese deconcertantă şi nu i se potrivea deloc,dar era prea obosită ca să stea să analizeze aspectul.Mai avea o oră de somn,înainte de a fi obligată să se pregătească pentru o altă zi de repetiţii.Se băgă în pat şi se întrebă,ce treburi avea Eric în această parte a oraşului. -M-am gândit că trebuie să vezi gunoiul ăsta,zise Eric,punând cu grijă un ziar pe

măsuţă.Dar nu trebuie să-i dai atenţie.E un ziar de scandal. Daisy luă ziarul,pe care îl văzuse adesea la supermagazinul de lângă apartamentul ei.De pe prima pagină o priveau Jason şi ea însăşi.În fotografie, amândoi se priveau cu o expresie identică,ce sugera o intimitate senzuală,care o uimi.Dumnezeule,chiar îl lăsase pe Jason să-i vadă acea expresie plină de dorinţă şi abandon?! Deodată se simţi dezbrăcată în faţa întregii lumi.Simţi un nou şoc,când văzu titlul de sub fotografie:Hayes şi noua sa vedetă cântă împreună melodii dulci. -Ce jocuri de cuvinte greţoase,zise Daisy pierdută.Îmi spusese Kevin că fotografia ar putea fi vândută vreunei fiţuici... -Am încercat să opresc publicare ei,ridică Eric din umeri.Dar n-am reuşit. -Mi se pare lipsită de importanţă,zise Daisy,apoi îşi aruncă ochii pe articol.Cel puţin nu pretind că am împărţi vreun apartament luxos... -Ziarele de genul ăstuia au fost date în judecată atât de des,încât evită să publice ştiri false.Eric se opri o clipă,apoi adăugă: -Dar au reuşit să afle că amândoi aţi fost la Geneva în aceeaşi perioadă. Daisy ridică privirea de pe ziar. -Eşti îngrijorat din pricina asta,nu-i aşa? Crezi că o să influenţeze negativ vânzarea biletelor? Eric făcu semn din cap că nu. -Pentru primele opt luni am vândut deja toate locurile.Un mic scandal n-ar face decât să crească vânzările.Daisy aruncă cu scârbă ziarul pe măsuţă. -Atunci refuz să-mi fac probleme! Joel îmi dă şi aşa destule dureri de cap,ca să nu mai fie nevoie să dau atenţie mizeriei ăsteia. -O hotărâre cuminte,zise Eric,răsuflând uşurat.Dar m-am gândit că trebuie să ştii.O luă de cot şi o conduse spre uşa de la intrare. -Acum putem să nu ne mai gândim la asta.Deschise uşa,fără să se uite la ea,şi spuse: -Apropo,Peg te roagă să vii să stai la noi câteva zile.Daisy îl privi surprinsă. -Dar de ce? -De ce nu? Am crezut că Peg ţi-e simpatică. -Ştii bine că aşa e,zise Daisy,clătinând din cap.Dar în ritmul în care merg repetiţiile nu mă pot trambala din Long Island în Manhattan la orice oră din zi şi din noapte. -De ce nu? O să-ţi punem o limuzină la dispoziţie,îi zâmbi bărbatul.Orice stea ar trebui să aibă o limuzină. -Eu nu sunt o stea. -Peste două săptămâni o să fii,zise Eric încuind uşa şi întinzându-i cheia.Trebuie să te obişnuieşti cu rolul. -Poate după ce o să am confirmarea titlului,zise Daisy,clătinând din cap.Spune-i lui Peg că-i mulţumesc pentru invitaţie,dar e mai comod pentru mine să rămân aici până la premieră. -Daisy,cred că'ar trebui să...Se opri şi o privi cu părere de rău. -Nu mi-am închipuit că o să fiu în stare să te conving,dar am zis că n-am ce

pierde dacă încerc,zise el,luând-o iar de braţ şi conducând-o pe scări.Dar având fotografii de la ziarele de scandai pe urme,lasă-mă cel puţin să stau prin preajmă ca să-i pot alunga.Daisy îl privi uimită. -Asta să fie cauza îngrijorării tale şi invitaţiei lui Peg? Nu dai poveştii ăsteia prea multă importanţă? -Poate,zâmbi el detaşat.Dar m-aş simţi mai bine dacă m-ai lăsa să joc rolul lui Galahad.Tipii ca mine nu au prea des asemenea ocazii. -Dar nu am nevoie de...Începu ea,dar se opri,văzând dezamăgirea întipărită pe chipul lui zâmbi dulce.Sunt convinsă că pentru Peg eşti Salahad. -Da,încuviinţă el.Da,aşa e...Ochii îi scânteiară,când adăugă: . -Dar sigur,ea e o femeie plină de imaginaţie,ar eu am nevoie de un public mai larg.Aşa că asă-mă să te duc şi să te aduc acasă până când scandalul de presă o să se stingă.Bine? -Bine,dar zău că nu e nevoie,Eric. -Eu cred că e.Şi Jason crede la fel.Eric îi simţi muşchii braţului încordându-se şi îşi coborî ochii spre ea. -Vrea să te ajute,Daisy.Nu-l alunga. -Deci,iar te-a trimis să-i ţii locul,exclamă ea cu amărăciune.La fel cum a făcut şi când a murit Charlie.O luă înainte,deschise uşa blocului şi ieşi în stradă. -Nu e nevoie să-l alung eu,Eric.O face singur.El bodogăni ceva neînţeles şi se grăbi s-o ajungă din urmă. -Eric,aşteaptă.Daisy se întoarse şi văzu o femeie brunetă îmbrăcată în roşu, venind grăbită spre ei.Părea să aibă treizeci şi cinci de ani,avea ochi mari, negri,un păr negru ca pana corbului,strâns în coc şi o figură diafană de madonă, nepotrivită cu trupul ei voluptos.Femeia îi sugera lui Daisy un hibiscus opulent. Era strălucitoare,exotică,absolut ameţitoare,îl auzi pe Eric blestemând în barbă. Femeia se opri în dreptul lor şi zâmbi dulce. -Eric! Ce mult mă bucur să te văd! S-ar părea că nu ne mai întâlnim deloc... -Ne învârtim în cercuri diferite.Femeia dădu tristă din cap. -Dar numai pentru că tu şi Jason m-aţi exclus,suspină ea.Ce dor îmi e de vremurile de altădată. -Cynthia,ne grăbim. -Nu fi grosolan,se fandosi femeia fixând-o cu ochii ei negri pe Daisy. Prezintă-mă prietenei tale. -Cred că ştii cine e.Cynthia îl privi cu un aer nevinovat. -Ce vrei să spui? -Nu contează,răspunse Eric.Daisy Justine,ea este cumnata mea,Cynthia Hayes. În ochii lui Daisy se citi surpriza,dar zise: -Ce mai faceţi? -Foarte bine.Întotdeauna am grijă să fac bine,spuse Cynthia cu un zâmbet strălucitor. Și încântată să te cunosc.Spunând acestea se opri o clipă,apoi continuă,strâmbând din nas: -Deşi trebuie să recunosc că Eric a avut dreptate.Am văzut articolul ăla

dezgustător din The Journal,aşa că a trebuit să vin să te cunosc. -Nu trebuia să vă deranjaţi.În articolul acela sunt doar minciuni sfruntate. Zâmbetul Cynthiei se lărgi. -Oh,dar fiecare minciună ascunde un dram de adevăr.Şi tu eşti aşa de dulce şi de scumpă,zise ea cu voce mai joasă şi mai mieroasă.Am citit că ai crescut în Europa. -În Elveţia. -Eu schiam la St.Moritz.Făcu o pauză,apoi vorbi mai departe: -Odată era chiar să merg la Geneva,dar am descoperit că nu mai era nevoie. -Hai,Daisy,o să întârziem,spuse Eric,împingând-o pe tânără spre maşina parcată în apropiere.La revedere,Cynthia! -Ne vedem mai târziu,zise Cynthia,râzând şi urmărindu-i cu privirea.Ţi-aş fi recunoscătoare dacă i-ai spune antipaticului ăluia de la intrarea actorilor să mă lase să asist la repetiţii.Tare aş vrea s-o văd pe drăgălaşa asta dulce jucând. Eric pufni enervat. -La repetiţii nu este admis nimeni! Zâmbetul nu se clinti de pe buzele Cynthiei. Ei,oricum eu nu sunt admisă,nu-i aşa? Jason nu-şi dă seama cât de tare mă răneşte,când face aşa ceva?! Eric nu răspunse şi,grăbit,deschise portiera din dreapta lui Daisy. -Mi-a făcut plăcere să vă cunosc,domnişoară Hayes,zise Daisy,când se urcă în maşină. -Cynthia...Sunt convinsă că avem mult prea multe în comun,ca să fim protocolare,zâmbi bruneta şi mai cuceritor.Şi sunt doamna Hayes.Nu ştiai? Sunt soţia lui Jason.Daisy nu fu în stare să mai scoată o vorbă.Abia când Eric făcuse o bucată de drum reuşi să vorbească: -E...e însurat? întrebă ea chinuit. Cât era de proastă să se simtă înşelată şi să sufere atât,când relaţia ei cu Jason era de domeniul trecutului! -Nu,zise Eric.Nu mai e.Demult.Jason s-a căsătorit cu ea când el avea nouăsprezece ani şi ea abia şaptesprezece.Doi ani mai târziu au divorţat. -Ea nu pare să-şi amintească asta. -Cynthia a crezut întotdeauna numai ceea ce a dorit ea să creadă. -Înseamnă că încă mai ţine la el. -În măsura în care poate ţine la cineva...Daisy înghiţi cu greutate nodul dureros care i se pusese în gât.Cynthia Hayes i se păruse drăguţă,dar era limpede că Eric n-o putea suporta.Totuşi,dacă femeia aceasta îl iubise pe Jason,era inuman s-o laşi să sufere. -Atunci,poate că ar trebui să-i fac o vizită,ca s-o asigur că între Jason şi mine nu e,în realitate,nimic.Unde stă? -Nu!Daisy îl privi uluită.Tonul lui fusese atât de violent! Eric încercă să se stăpânească şi îi spuse: -Jason nu ar vrea ca tu să te implici.Relaţia lor e...complicată.Fereşte-te de ea. -Bine...Doar Dumnezeu ştia cât de puţin îşi dorea ea să se implice în relaţia

dintre Jason şi fosta lui soţie.Se simţea încă prea cutremurată şi rănită de întâlnirea cu Cynthia Hayes.Şi nu era numai o senzaţie superficială,ci una fierbinte,pustiitoare,pătimaşă.Daisy îşi dădu seama că era geloasă. Dumnezeule,în viaţa ei nu mai fusese geloasă,iar acum era geloasă pe această femeie! -Ziceam şi eu aşa,dar o să fac cum crezi tu că e mai bine,zise ea. -Perfect.Te rog,evit-o.Şi dacă vrea ea să te vadă,promite-mi că o s-o refuzi! -De ce crezi că ar vrea... -Te rog,promite-mi! Bine? -Dacă vrei...Oricum sunt prea ocupată ca să am o viaţă socială,zise ea apoi tăcu o clipă,îna-j inte de a continua: Nu cred că am văzut femeie mai frumoasă...E ameţitoare. -La fel e şi un ulcior cu vin,zise Eric vesel.Dar e mai bine să eviţi şi una şi alta...Daisy se simţea de parcă era bătută,dar era sigură că o să-i treacă.În ultimele două zile aproape că nu se gândise la Jason.O să muncească atât de mult,încât n-o să aibă timp să se gândească nici la Jason,nici la femeia aceea frumoasă ce-i sugera un hibiscus şi care părea să ocupe încă un loc important în viaţa lui. Dumnezeule,cât era de obosită! Daisy se grăbi spre ieşirea actorilor,fericită că îi făcuse pe plac lui Eric şi nu mai era obligată să îndure un drum cu metroul spre casă.Azi,Joel fusese mai dificil decât de obicei,dar nu-l condamna.Concentrarea ei lăsase mult de dorit şi meritase din plin criticile lui acide.Probabil o să fie fericit când o să scape de ea la... -Jason!Se opri brusc când îl văzu stând lângă impunătoarea limuzină albastră. -Nu protesta,zise el.Urcă în maşină! -Mă duce Eric. -Eric trebuia să te ducă,replică el,deschizând portiera din dreapta.Situaţia s-a schimbat.Nu am de gând să-l transform într-o ţintă. -Ţintă? Nu crezi că exagerezi? Presa se interesează de tine,nu de Eric. -Te rog,urcă în maşină,spuse el.Ascultă,nu încerc să te răpesc.Singura mea grijă e să te duc acasă în siguranţă.Făcu un semn şoferului,aflat la volanul maşinii, care abia se zărea prin geamurile fumurii,şi spuse: -Nu suntem singuri. -I-am spus lui Eric că nu e nevoie.Nici unul din voi nu trebuie să mă ducă acasă. -Ori te sui în maşină,ori te urmăresc tot drumul până acasă,zise Jason.Dacă vrei să nu ne iroseşti timpul şi efortul amândurora,atunci lasă-mă să te duc acasă şi să isprăvim odată!Ea ezită,dar până la urmă coborî scările şi traversă aleea,până la maşină. -E ridicol.Jason deschise portiera din spate şi,după ce ea urcă,o urmă şi el. -Aşa e viaţa,zise el,trântind portiera. -Apăsă un buton şi geamul dintre pasager şi şofer coborî cu o alunecare lină şi Jason făcu prezentările.

-Sam Brockner,ea e Daisy Justine.Şoferul întoarse capul şi,pentru prima oară, Daisy îl putu vedea.Nu avea nici în clin,nici în mânecă cu şoferul tipic,îmbrăcat în uniformă rafinată.Cu părul roşcat,cu faţa plină de puzderie de pistrui şi cu ochii lui strălucitori,de culoarea vinului de Xeres,părea abia ieşit din adolescenţă.Cămaşa hawaiană înflorată îi făcea părul să pară şi mai aspru,iar zâmbetul îi lumina faţa sinceră. -Bună! Mă bucur că te cunosc,domnişoară Justine.Învârti cheia în contact şi maşina porni pe alee. -Stai liniştită şi relaxează-te,continuă el.Jason mi-a dat adresa ta şi o să fii acasă cât ai clipi. -Mulţumesc,Sam.Încântată să te cunosc.Jason apăsă butonul şi geamul se ridică la loc,izolându-i de restul maşinii.Daisy stătea încordată,cu mâinile crispate,strânse în poală şi cu privirea aţintită drept înainte. -Pentru Dumnezeu,relaxează-te! îi zise Jason fără menajamente. -Sunt relaxată. -Eşti aşa de încordată,că te-ai face fărâmiţe dacă te-aş atinge. -Recunosc că situaţia asta nu e prea plăcută.Tânăra continuă să nu se uite la el.Şi-ar fi dorit să nu mai stea atât de aproape de ea.Sigur,nu se atingeau,dar el era destul de aproape ca ea să-i poată simţi căldura trupului şi mirosul ameţitor,atât de familiar al after-shave-ului. -Dar,continuă ea,de vreme ce nu se pune problema să mă atingi,cred că nu risc nimic. -Ai dreptate.Se aşternu o tăcere grea,chinuitoare pentru amândoi. Daisy căuta disperată un mijloc de a o rupe. -Nu ştiu de ce,dar nu te văd având un şofer şi o limuzină.Eric îşi conducea singur maşina. -Temperamentul lui Eric este mai adaptat pentru a face faţă şoferilor de taxi din New York.Şi apoi,o limuzină îţi oferă o anumită intimitate.Şi încă un zid cu care să se înconjoare,îşi spuse ea.Se lăsă iar tăcerea. -Azi am cunoscut-o pe soţia ta...Dumnezeule.Daisy regretă că spusese asta. -Mi-a spus Eric şi nu e soţia mea! -Se pare că nu percepe deosebirea...E foarte frumoasă. -Cândva am crezut şi eu asta.Tăcură iar. -Eric mi-a spus că eraţi foarte tineri când v-aţi căsătorit.De ce continua să vorbească despre femeia aia,când fiecare cuvânt punea sare pe rană? -Da. -Se spune că prima dragoste e cea mai puternică.Sunt sigură că... -N-a fost dragoste,o întrerupse el violent.Nici prima,nici altfel! -Atunci era vorba de sex...Uneori e greu să faci diferenţa. -Nici asta! exclamă el,întorcându-se cu faţa spre ea.Ce dracu' vrei să spui? Am făcut o greşeală şi am plătit pentru asta! Şi încă mai plătesc. -De fapt,nu e treaba mea... -Greşeşti cumplit! Fie că ne place,fie că nu,e treaba ta din toate punctele de

vedere! Numai Dumnezeu ştie cât am încercat să te ţin departe! -N-ai nici o logică,îi spuse ea. -Ştiu,recunoscu el şi brusc,păru tare obosit.Acum nu mai contează.Tot ce-ţi cer e să mă laşi să am grijă de tine.Gravitatea vocii lui străpunse zidul de resentimente pe care ea îl construise,pentru a se apăra de el şi o înduioşa profund. -Ţi-am mai spus.Sunt obişnuită să-mi port singură de grijă. -Dar m-ai lăsat să-ţi port de grijă şi n-ai suferit. -Zău? Jason tresări. -S-o luăm altfel.N-ai suferit din cauza lipsei de atenţie. -Eram alt om atunci. -Aşa crezi tu.Durerea nu se schimbă,ci pur şi simplu face să dispară tot ce e de prisos,pentru a ne arăta ceea ce suntem,vorbi el,privind-o în ochi.Eşti iubitoare şi încrezătoare,şi plină de viaţă.Poate prea iubitoare.Dai prea mult pentru binele tău.Uite la ce erai gata să renunţi pentru Charlie.Din clipa în care te-am văzut,am ştiut că ai merge acolo unde îngerilor le-ar fi teamă să pună piciorul... Daisy nu-şi putea lua ochii de la el.Avea senzaţia ciudată că în cuvintele acestea era ceva foarte important,ceva care ar putea avea o semnificaţie pentru ea.Brusc,îşi aminti că,odată,după ce făcuseră dragoste,se simţise aproape de ceva misterios şi învăluită într-o lumină orbitoare. Nu,asta nu trebuia să se repete,îşi spuse.Nu trebuia să-l iubească! Nu trebuia să cadă iar în capcana aparenţei.El n-o iubea cu adevărat şi probabil n-o iubise niciodată.Dar,Dumnezeule,era ceva acolo...Ceva ce ea ar trebui să ştie.Nu era oarbă,deşi începuse să creadă că ar putea fi. -Încerci să-mi spui ceva? îl întrebă ea.Jason deschise gura,apoi o închise la loc şi îşi luă ochii de la ea. -Nu,răspunse el.Speranţele ei se risipiră,dar totuşi insistă: -Eu cred că da.Spune-mi,Jason! -N-am ce să-ţi spun.Se înconjura iar cu ziduri groase,îl privi deznădăjduită. Limuzina opri în faţa casei ei şi Sam coborî şi veni să-i deschidă portiera. -Probabil că te-ai săturat de compania mea.Sam o să te conducă până la uşa apartamentului. -Nu-i ne...Se întrerupse şi coborî din maşină.Era prea obosită şi îndurerată, pentru a se certa cu el.Se întoarse şi o porni spre intrarea în bloc. -Noapte bună,zise ea. -Daisy!Ea se opri şi-l privi peste umăr. -De acum încolo,Sam o să vină să te ia şi o să te aducă înapoi.N-o să te oblig să mă suporţi. -Mă mir că nu te temi că ziariştii o să-l atace şi pe el,replică ea sfidătoare. -Sam îşi poate purta singur de grijă.A fost în Serviciile Speciale în Vietnam,zise Jason.Apoi,privindu-l pe Sam îi recomandă: -Verifică-i apartamentul,te rog. -Sigur,spuse Sam şi porni să urce scările.Nici o problemă,o să fie bine. Daisy clătină capul.

-Mă îndoiesc că o să găsească pe cineva spionând prin hol sau ascuns sub patul meu. -Suntem la New York,replică Jason.În unele cartiere e o normă de viaţă... -Nu în cartierul ăsta. -De mine o să scapi,dar trebuie să-l accepţi pe Sam.Ăsta e târgul.Acceptă-l şi socoteşte-te fericită.Fugea iar de ea,izolându-se,aşa cum făcuse şi cu puţin înainte de a ajunge în faţa casei ei.De ce nu putea lua drept bun ceea ce-i spunea el? Era total iraţional ca lacrimile să-i înroşească ochii.Se îndreptă orbeşte spre uşa pe care Sam i-o ţinea deschisă. -Totul o să fie bine,zise Sam şi în ochii lui căprui se citea o imensă simpatie. Vorbesc serios.Totul o să fie în ordine. -Oare? îi zâmbi ea printre lacrimi,apoi îşi îndreptă umerii.Sigur că o să fie. Hai,Sam! Sunt singură că vrei să termini odată şi să te duci acasă să te culci. -Nu e nici o grabă.Sunt o adevărată pasăre de noapte. -La fel era şi tatăl meu. -Charlie? Da,ştiu.Jason mi-a spus totul despre el.Daisy îl privi surprinsă. -Vorbeşti serios? -Da.Trebuie să fi fost un om minunat. -Da,a fost...Făcu o pauză,apoi adăugă: -Dar nu m-aş fi aşteptat ca Jason să-l laude în faţa cuiva. -Îţi baţi joc de mine,nu-i aşa? La naiba,Jason ar vrea ca lumea întreagă să ştie ce om minunat era Charlie! Daisy îl privi uluită. -Dar uită-te la mine cum mă ţin de palavre,în loc să te las să te culci! exclamă Sam,luând-o de braţ şi conducând-o pe scări.Lasă-mă doar cinci minute să verific casa,pe urmă o să plec naibii de aici! CAPITOLUL 8 -Repetiţia generală din seara asta a ieşit foarte bine,zise Eric,aşezându-se pe un fotoliu cu husă înflorată,aflat în cabina lui Daisy.Dacă ţinem seama de circumstanţe...Daisy,care stătea pe scaunul din faţa toaletei,se strâmbă şi îşi încălţă unul din pantofii cu tocuri joase. -Da,dacă ţinem seama că tot ce ar fi putut merge rău a mers rău.Nu mai încerca să mă faci să mă simt bine,Eric.E haosul obişnuit dinaintea premierei şi tu ştii asta! -Nu pari îngrijorată.Ea zâmbi cu seninătate. -Nu sunt.Eu sunt gata,chiar dacă echipa tehnică nu e.Am sentimentul că premiera de mâine o să fie un succes răsunător. -Şi eu am acelaşi sentiment,zise Eric,băgând mâna în buzunarul hainei şi sco ând un plic.În timp ce tu erai ocupată cu repetiţia,a ț trecut pe aici Sam şi ma rugat să-ţi dau asta. -De ce n-a aşteptat până diseară,când tot vine să mă ia? întrebă ea ridicându-se şi luând plicul.Să nu-mi spui că mă lasă să mă duc acasă singură! Sam a fost umbra mea tot timpul,după scandalul acela din ziar.Eric clătină capul.

-O să te aştepte,ca de obicei.Te-a supărat cu ceva? -Nu.În felul lui...de diamant neșlefuit,Sam e cuceritor.Eric încuviinţă. -În toată puterea cuvântului!Apoi o privi cum studiază plicul şi ochii lui rămaseră fixaţi pe chipul ei.Plicul era dintr-o hârtie fină,de culoare crem,şi adresa expeditorului era a uneia dintre cele mai prestigioase galerii de artă de pe Fifth Avenue.Daisy deschise plicul cu băgare de seamă şi scoase o invitaţie frumos gravată.Citi cele trei rânduri de pe invitaţie şi pe chipul ei se aşternu o expresie de totală uimire. „Sunteţi invitată la expoziţia cu cele mai bune lucrări ale lui Charles L.Justine,la ora opt în ziua de 1 iulie.Ţinuta obligatorie.Confirmaţi participarea”.Ridicând ameţită ochii de pe invitaţie,Daisy îi spuse lui Eric: -Nu înţeleg.Tu ştii despre ce e vorba? O expoziţie cu tablourile lui Charlie?! -De fapt,e vorba de un singur tablou,zise Eric calm.Portretul tău. -Dar e o nebunie! Nici o galerie n-ar face o expoziţie pentru un singur tablou, afară de cazul că ar fi vorba de Rembrand sau Van Gogh.Dar aici nu se pune problema pentru un necunoscut,cum era Charlie.De ce ar... Vocea i se frânse.Cercetă atent chipul lui Eric şi-l întrebă: -Jason? Eric făcu semn din cap că da. -I-a mituit? -La naiba,nu.Cum îţi închipui că ai putea mitui o galerie snoabă ca Van Krantz. -Atunci cum? Eric scoase o casetă din buzunarul hainei şi o puse în casetofonul de pe măsuţa toaletei. -Uite aşa.Apăsă butonul aparatului. -E prima melodie pe care a compus-o Jason,în afara musicalurilor,în ultimii aproape doisprezece ani.O să fie transmisă mâine la radio şi televiziune cu anunţul privind vernisajul,i-a pus nume „Cântecul lui Charlie”.Daisy rămase nemişcată,ascultând muzica de o frumuseţe nepământească.Melodia era ca o împlinire de forţă şi delicateţe,un triumf al iubirii şi spiritului.Era ca Charlie! Simţea lacrimile rostogolindu-se pe obraji,dar nu făcu nici o mişcare să le şteargă.Când ultimele note se stinseră,ea continuă să stea uitându-se în gol,cu ochii fixaţi pe carcasa metalică a casetofonului.Eric întinse mâna şi opri aparatul. -Jason zicea că planul are două faţete.Melodia ar trebui să genereze interesul pentru tablou şi,chiar dacă criticii o să desfiinţeze creaţia tatălui tău,el o să aibă posibilitatea de a nu fi uitat mult timp în lumea artei din pricina originalităţii expoziţiei. -Ceva care să trăiască după el...Imortalitatea lui Charlie,murmură ea înghiţinduşi alt şir de lacrimi. -Da,zise Eric.Cred că i-ai putea spune şi aşa. -De ce nu mi-a spus Jason? întrebă ea cu glas înlăcrimat.A făcut un lucru atât de minunat,şi nu mi-a spus un cuvânt! Cum i-aş putea mulţumi? -Nu vrea să-i mulţumeşti...Daisy â ni în picioare,scoase ț ș o batistă de hârtie din cutia aflată pe toaletă şi îşi drese obrajii uzi.

-Cu toate astea,o să-i mulţumesc! Unde e? -La Eaglesmount,zise Eric,clătinând capul.Dar n-o să vrea să te vadă,Daisy. -De unde ştii? -Pentru că mi-a transmis un mesaj pentru tine.Ezită o clipă,apoi continuă: -Mi-a zis să-ţi spun că n-a făcut-o pentru tine.Vrea să ştii că nu-i datorezi nimic. A făcut-o pentru Charlie. -Şi asta nu e pentru mine? L-am iubit pe Charlie!Şi îl iubea pe Jason Hayes. Adevărul îi apăru limpede ca apa de izvor şi puternic ca sunetul trăsnetului. Tulburarea şi suferinţa dispăruseră.Nu-l înţelegea pe Jason şi probabil n-o să-l înţeleagă niciodată.Dar ce importanţă aveau toate astea? îl iubea,putea jura pe tot ce avea mai sfânt.Se îndreptă spre uşă,zicând: -Mă duc să-l văd. -Nu,clătină Eric din cap.Îţi spun că n-o să te primească.Eaglesmount are sisteme de securitate la fel de sigure ca Fort Knox.N-o să treci pe poartă. -Fir-ar să fie! strigă Daisy,răsucindu-se pe călcâie şi privindu-l în faţă.Cum se aştepta să reacţionez? Vreau să-l văd!Eric zâmbi uşor. -Îmi închipui că se aştepta să reacţionezi exact aşa.Te cunoaşte destul de bine,nu-i aşa? -Mai bine decât îl cunosc eu pe el,remarcă Daisy,înălțându-şi bărbia.Dar lucrurile or să se schimbe! -N-o să îngăduie el asta. -De ce nu? Eric ezită. Ea bătu din picior nerăbdătoare. -Nu contează.Şi tu eşti la fel de discret ca şi Jason.Spune-mi doar un lucru.Ţine vreun pic la Cynthia Hayes? -Dumnezeule mare,nu! Ea răsuflă uşurată. -Din cele ce mi-a spus şi eu am dedus asta.Atunci,sezonul de vânătoare e deschis!Eric se încruntă. -N-ai înţeles cum stau lucrurile. -Şi nici n-o să înţeleg,dacă nu-mi spune nimeni nimic! Cum pot înţelege aşa ceva,când Jason nu vrea nici măcar să mă vadă? -Dacă vrei să-i arăţi recunoştinţa ta,dă-i o Desdemona de excepţie.Musicalul ăsta înseamnă enorm pentru Jason... -Recunoştinţă? Dar vreau să...Se întrerupse şi-l privi cercetător pe Eric. -Bine.Uite cum facem.Spune-i că nu mă duc la Eaglesmount,dacă vine la premieră,zise ea cu înflăcărare.Şi să nu-mi stea în fundul sălii,ca o biată nălucă. Îl vreau alături de tine,în rândul patru şi vreau să vină în culise,după spectacol, să-mi spună cât am fost de minunată.Ai înţeles? -Oh,am înţeles,zise Eric,strâmbând din nas.Dar nu sunt sigur că Jason o să accepte. -O să accepte dacă îi spui că altfel o să mă instalez în faţa porţii de la Eaglesmount.Ştie că nu mă dau bătută uşor,zise ea zâmbind printre lacrimi.La urma urmei e vina lui.Dacă n-ar fi compus „Cântecul lui Charlie”,n-aş fi reuşit niciodată să văd ce e în spatele măştii lui Othello.

-Mască? -Nu contează,zise ea,ducându-se spre uşă.Tu transmitei mesajul. Îi zâmbi fericită peste umăr şi adăugă: -Şi spune-i că mâine seară o să vadă o Desdemona pe cinste. Daisy făcu o reverenţă adâncă,iar obrajii i se împurpurară de emoţie când valul de aplauze cuprinse teatrul.Mâna lui Kevin strânse şi mai tare mâna ei.Şi obrajii lui erau îmbujoraţi,iar ochii îi scânteiau ca diamantele. -Nu te uita acum,dar cred că am provocat un eveniment teatral,şopti el fericit, doar pentru urechile ei.Dumnezeule,mă simt înalt de treizeci de metri! Şi Daisy era fericită.Fuseseră ovaţionaţi în picioare,fuseseră rechemaţi pe scenă de douăsprezece ori şi publicul tot nu-i lăsa în pace.Se uită spre Jason aşezat în rândul al patrulea.Stătea în picioare şi aplauda,dar o privea cu o faţă inexpresivă. Oare îi plăcuse? Greşise undeva? Nu.N-o să-şi îngăduie să se lase intimidată de privirea lui goală.Se mai lăsase ea alungată de zidul tăcerii,cu care Jason se înconjura,dar nu avea de gând să mai facă greşeala asta!Chipul îi fu luminat de un zâmbet feciorelnic şi îi făcu poznaş cu ochiul.Râse în sinea ei,când îl văzu tresărind uimit.Apoi,alături de Kevin se îndreptă spre culise. -Daisy! Draga mea Daisy! Ai fost minunată! auzi ea o voce familiară venind din primul rând.Să fi fost Peg? Privi cu atenţie sala şi zâmbetul îi pieri de pe buze. Cynthia stătea în faţa scenei,îmbrăcată cu o rochie strălucitoare,de un albastru ca penele păunului,împodobită cu un minunat colier de safire,în mână ţinea un buchet de trandafiri albi,pe care îi întindea lui Daisy.O observă şi Kevin. -E o prietenă? Iau eu buchetul.Se îndreptă repede spre ea,se aplecă şi luă buchetul de flori din mâna Cynthiei mulţumindu-i cu o plecăciune.Se întoarse,îi întinse buchetul lui Daisy şi apoi o conduse în culise. -Superbă femeie,zise el.Mă întreb dacă îi place chili...Trandafirii pe care Daisy îi ţinea în mână erau superbi şi mai mult ca sigur că erau scumpi,dar, privindu-i,tinerei i se făcu scârbă.Nu-i voia! Oare de ce îi dăduse femeia buchetul? se întrebă tulburată,înţelegea gestul ei la fel de puţin cât o înţelegea şi pe Cynthia Hayes. -Mă îndoiesc,zise ea,trântind buchetul pe o măsuţă aflată în cufisş.Mi se pare mai mult genul „viţel Orfoff...” -N-o cunoşti? -E fosta soţie a lui Jason Hayes. -Auăleu! în condiţiile astea presupun că nu vrei să păstrezi florile astea în cabina ta.Daisy îl privi. -Ce-ţi veni? -Am văzut fotografia din The Journal.Eşti tare uşor de citit,Eliza Doolittle,zise el,sărutând-o pe obraz.Oricum nu mai ai nevoie de flori.Cabina ta arată deja ca o grădină.Am observat că cineva ţi-a trimis chiar o sticlă de vin.Daisy încuviinţă. -Roder Cristal.A sosit chiar înainte să intru în scenă.Nu ştiu cine mi l-a trimis. N-am reuşit să descifrez semnătura de pe bilet. -Atunci probabil e vorba de Eric.Scrisul lui i-ar pune în încurcătură pe cei care

au descifrat scrierea cuneiformă...Vrei să vin să te iau la petrecerea lui Eric după ce mă schimb? -Nu.Sunt cam obosită.Cred că o să mă odihnesc puţin,înainte să mă schimb. Du-te fără mine. -Bine,zise el luând-o în jos pe coridor spre cabina lui,cu un pas sprinten,de om fericit.Deşi Dumnezeu ştie cum poţi fi obosit într-o asemenea noapte! Am dat lovitura!Pe buzele lui Daisy flutură un zâmbet discret.Se duse spre propria-i cabină,spunându-şi că ştia perfect cum se simţea Kevin.Şi acum,că scăpase de blestemaţii aceia de trandafiri,se simţea şi ea fericită,palpitând de emoţia aşteptării.Jason fusese în sală în seara aceasta.O văzuse şi o auzise transformându-i visul în realitate. Şi,dacă fusese în sală,sigur va face şi pasul următor şi va veni în cabina ei. Deschise uşa şi adulmecă miresmele care-i invadaseră cabina.Kevin avusese dreptate.Parfumul florilor era ameţitor şi încăperea semăna cu o grădină vara.O întâlnire romantică într-o grădină de flori nu era tocmai o idee rea...Decorul era gata,nu-i mai rămânea decât să-şi pună costumul. Costumul,pe care şi-l alese,era o rochie albă,de mătase,care îi învăluia umerii şi îi cuprindea talia şi şoldurile înainte de a cădea în volane grele şi bogate precum cele ale unei dansatoare de flamenco.Corsajul îi punea în evidenţă curbele generoase ale sânilor.Părul şi-l lăsase să cadă liber pe spate,prins doar cu doi piepteni împodobiţi cu pietre preţioase.Totul era gata: decorul,costumul.Dar unde era eroul principal? Daisy suspină adânc,încercând să-şi potolească nervii care-i crispau stomacul.Acum ce putea face? Era îmbrăcată,aranjată,dar nu avea cine s-o vadă.Jason o să vină,îşi spuse ea deznădăjduită.Ca să se îmbrace nu-i luase mai mult de douăzeci de minute şi probabil că ziariştii îl încon-juraseră imediat după spectacol.Se duse spre oglindă,deschise sticla cu vin şi îşi turnă puţin în paharul aflat pe tavă.Avea nevoie de toată căldura şi de tot curajul,dacă Jason nu...Se auzi un ciocănit la uşă şi ea lăsă grăbită paharul pe tavă.Fugi şi deschise larg uşa.În prag stătea Jason.Frumos,puternic,elegant,în smokingul lui alb. -Bună! zise ea,constatând nemulţumită că gâfâia ca un copil emoţionat. Intră,Jason.El nu se mişcă.Stătea acolo şi o privea. -Ascult...începu Jason,dar se întrerupse brusc când privirea lui alunecă lin pe umerii ei catifelaţi,mângâiaţi de mătasea albă a rochiei.Cât rafinament! -E prima mea rochie făcută la o casă de mode,zise ea,închizând uşa în urma lui.Pentru petrecerea lui Eric.Tu vii? -Nu. -Nu ştiu cum se face,dar ştiam că ăsta o să fie răspunsul...remarcă ea,alunecând uşor spre măsuţa de toaletă.Vrei puţin vin? E un an fantastic de bun.E unul dintre darurile primite de mine în seara asta. -Nu,mulţumesc,zise Jason cu glas nesigur.Am venit,Daisy.Ce vrei? Voia mai mult decât ar fi avut curajul să spună. -Vreau să-mi spui că am fost exact aşa cum sperai în rolul Desdemonei.

-Nu mi-e greu deloc.Ai fost Desdemona,zise el,evitând s-o privească.Am stat în sală şi mi-ai dăruit bucurie după bucurie,până când cupa s-a revărsat.Asta e tot? -Nu,zise ea,dregându-şi glasul.Dar te-ai descurcat destul de bine.Vreau să-mi spui că sunt tot ceea ce îţi doreşti de la o femeie. Jason rămase nemişcat şi-şi mută privirea pe chipul ei. -Ce te face să aduci vorba de asta? -”Cântecul lui Charlie...” -Recunoştinţa... -Oh da,zise ea zâmbind radioasă.Sunt foarte recunoscătoare. -Bine,acum ai spus-o.Dar ceea ce i-am zis lui Eric e adevărat.Am făcut-o pentru Charlie,nu pentru tine. -Nu despre asta e vorba.Important e că ai făcut-o,zise ea,înfocată,cu chip transfigurat.Chiar nu pricepi? Trebuie să fii un om extraordinar ca să faci totul, doar pentru a îndeplini ultima dorinţă a unui prieten mort.Ştiam că ceva nu era în regulă,că trebuie să fi înţeles eu greşit ceea ce s-a petrecut între noi. -Nu te mai uita aşa la mine! zise el aspru.Şi nu face un sfânt din mine! Am făcut doar ceea ce am vrut să fac! -Dar ceea ce ai vrut să faci a fost minunat,îi spuse ea,zâmbind nesigură.Şi asta face din tine un om minunat. -Pe dracu'!Daisy trase adânc aer în piept şi zise pregătită: -Vreau să-mi spui că ţii la mine! -Sigur că ţin la tine.Cândva am avut o legătură şi întotdeauna e greu să scapi de balastul emoţional când totul s-a ter... -Nu face asta! rosti Daisy cu mâinile strânse în pumni.Am nevoie de ajutorul tău.Jason icni slab şi se întoarse,gata să se îndepărteze de ea. -Nu cred că mai avem ce ne spune.Vrei să te las la Eric în drum spre casă? -Nu.Spunând acestea,Daisy se răsuci pe călcâie şi rămase fixându-şi indiferentă imaginea din oglindă.Chipul îi era palid şi încordat,şi se simţea ca bătută. Sperase atât de mult.Poate că greşise.Poate că el nu ţinea la ea cu adevărat. Întinse mâna orbeşte,ridică paharul,îl duse la buze,sorbi din vin,apoi spuse: -Până la urmă cred că nu mă mai duc la petrecere. -Ba o să te duci,zise el nemilos.Ai ce sărbători în noaptea asta! -Să sărbătoresc? Aruncă paharul pe jos şi se întoarse spre el. -Tu de ce nu sărbătoreşti? Tu ai mai multe motive s-o faci decât mine.De ce dracu te întorci la Connecticut? -Nu pot să...Ce naiba ai? Daisy îşi dădu seama cu groază că tremura toată. Brusc,trupul îi fu cuprins de o răceală de gheaţă.Plămânii parcă nu mai primeau tot aerul de care aveau nevoie. -Nu mă simt prea...Îşi dădu seama ca prin vis că se prăbuşeşte.Ce se întâmplă? -Daisy!Deasupra sa zărea faţa albă a lui Jason,care o prinsese în braţe. -Ce e...Dumnezeule! Nu se mai uita la ea,ci la ceva aflat pe măsuţa toaletei...la sticla cu vin.Mâinile lui se încleştară pe umerii ei,când o privi în ochi,strigând:

-Vinul! Cine ţi-a trimis sticla de vin,Daisy? Ea nu fu în stare să răspundă.Îşi simţea gâtul îngheţat.Cuvintele ieşiră hârâite,sacadate: -Nu ştiu...n-am putut citi...Semnătura...Apoi se prăbuşi într-o beznă de gheaţă. Îi era frig.Atât de frig! Se chirci,încercând să alunge frigul. -St...auzi ea vocea distrusă a lui Jason.Nu plânge! Nu pot îndura.Spune-mi ce ai.Spune-mi cum să te ajut.Ea nu-şi dăduse seama că plânge.Deschise ochii şi văzu chipul lui Jason aplecat asupra ei. -Frig,bâigui ea.De îndată el ridică cearceaful şi-i înveli cu grijă trupul. Cearceafurile erau albe,strălucitoare.Era la spital.Da,asta era,era bolnavă... -E mai bine? întrebă Jason cu glas răguşit.Bietul Jason.Avea ochii sticloşi şi o figură chinuită.Cât ar fi dorit să-l poată ajuta.Părea atât de singur.Cum de nu-şi dăduse seama până acum cât de singur şi de izolat era? -Nu,murmură ea.Ia-mă în braţe.Mâna lui se strecură cu tandreţe în pletele ei bogate,risipite pe pernă. -N-ar trebui,zise el.Ai nevoie de somn.Ea clătină din cap şi întoarse braţele spre el. -Ia -mă în braţe.El se ridică şi se strecură în patul îngust de spital.O strânse în braţe,aducând-o mai aproape.Părul ei era prins sub umărul lui,iar obrazul i se odihnea lângă obrazul lui.Atunci,de necrezut,simţi ceva umed pe tâmplă. -Nu,murmură ea,strângându-l protector în braţe.Nu fi trist.O să am grijă...de tine. -Zău? întrebă el cu voce nesigură.Cred că asta ar trebui să fie sarcina mea,iubire. Buzele lui îi atinseră uşor obrazul. -Nu fi neliniştită şi dormi.Totul o să fie bine,îi şopti el.Daisy ar fi vrut să-i spună că trebuia să fie neliniştită,dacă el avea necazuri.Oare el nu ştia că asta înseamnă să iubeşti? Poate că nu ştia.Era atât de reţinut şi de sigur.Copleşită de propria suferinţă şi nelinişte,nu observase cât de trist era el în singurătatea lui. -Rămâi cu mine,murmură ea.Era prea obosită ca să-l ajute acum,dar,de îndată ce o să se scoale,o să aibă grijă de el. -Rămân,zise el grav.Rămân,iubirea mea. Când Daisy deschise iar ochii,Jason plecase şi pe scaunul de lângă patul ei stătea Eric.Se simţi dezamăgită. -E în ordine,zise Eric,aplecându-se înainte şi bătând-o liniştitor pe mână. Nu te teme. -Dar de ce ar trebui să mă tem? Îşi simţea gâtul uscat şi parcă avea un gol în stomac.În rest nu o supăra nimic.Apoi,un gând îi încolţi în minte şi ridică speriată ochii spre Eric. -Jason e bine,nu-i aşa? Eric încuviinţă. -Da,ţie au trebuit să-ţi facă spălaturi la stomac.De aceea avea senzaţia aia ciudată de gol în stomac şi gâtul uscat.Ridică o mână şi îşi frecă tâmpla, reamintindu-şi clipele dinainte de a-şi pierde cunoştinţa. -Vinul...avea ceva. -Vinul era otrăvit.Daisy îl fixă iar cu privirea pe Eric.

-Otrăvit?! Eric îi confirmă. -Ai avut noroc că ai luat doar o înghiţitură.Dacă mai luai puţin,Jason n-ar mai fi putut face nimic şi ţi-ar fi fost fatal. -Nu pricep,murmură ea,umezindu-şi buzele cu limba.Kevin credea că tu mi-ai trimis vinul.Eric clipi mirat. -Dumnezeule,nu! Cynthia ţi-l trimisese.A făcut şi ea o dată o gafă.De vreme ce ai crescut în Europa,ştia că trebuie să te pricepi la vinuri,aşa că a fost nevoită să aleagă unul care să fie sigură că o să te tenteze.Vinul pe care l-a ales era destul de rar,astfel încât poliţia n-a avut nici o problemă să descopere că ea îl cumpărase.Daisy clătină din cap ameţită. -De ce? Nici măcar n-o cunosc! -Din nefericire,ea te consideră o rivală.Şi pentru ea doar asta a contat. Tânăra îl privi cu ochi mari. -Dar e o nebunie! -Exact,zise el simplu. -E dezechilibrată? Eric încuviinţă. -Da,dar nu într-un mod uşor de detectat.Este ceea ce cărţile de psihologie numesc un sociopat.E total lipsită de înţelegere sau compasiune pentru suferinţele celorlalţi.Pentru ea nu contează decât propriile-i sentimente. Se opri puţin,apoi continuă: -Şi nu are conştiinţă. -Vorbeşti de ea,ca şi cum ar fi un monstru. -Oh,dar chiar e,zâmbi el cu amărăciune.Un monstru foarte isteţ.O sămânţă fundamental de rea.Când a început să înţeleagă că nu e precum ceilalţi oameni,a început să studieze toate cărţile despre psihologia anormalităţii,pentru a obţine informaţii,pe care să le poată folosi ca să se apere.Intenţiona să acţioneze după bunul ei plac,fără a plăti pentru asta.Dar ca să poată ajunge aici,trebuia să ştie ce anume e considerat anormal într-o lume normală.Cynthia a avut parte de tone de teste psihologice din care a ieşit ca în povestea cu usturoiul,nici usturoi n-a mâncat,nici gura nu-i miroase...După cum îţi spuneam,e un monstru foarte inteligent.Îi strânse uşor mâna lui Daisy şi adăugă: -De aceea am încercat să te protejăm.Tânăra se ridică şi îl privi uluită,căci piesele puzzle-ului începeau să se aşeze. -M-aţi minţit! Nu de reporteri vă temeaţi voi! -Jason n-a vrut să te sperie.Spunea că şi aşa ai destule pe cap cu repetiţiile,zise Eric şi ridică din umeri.Aşa că am hotărât că e mai bine să nu-ţi spunem nimic. -M-aţi tratat amândoi ca pe o idioată neajutorată! protestă Daisy şi clătină apoi din cap.Poate că am fost oarbă şi idioată.Nu crezi că e timpul să mi se spună şi mie despre ce este vorba? -Tocmai de aceea m-a rugat Jason să vin.Ce vrei să ştii? -Totul,zise ea sec.Începe cu începutul. -Tatăl meu s-a căsătorit cu mama Cynthiei,când Cynthia avea şaisprezece ani. -Ei,n-o lua chiar de acolo! Voiam să spun...

-Ai spus de la început.Atunci a început totul pentru Jason... Jason se căsătorise cu monstrul acela,când era,practic,un copil.Oare cum se transformase viaţa lui după ce făcuse o asemenea greşeală? -Ai dreptate,recunoscu Daisy.Continuă.Eric reîncepu să povestească: -Pe vremea aceea,Jason nu era aşa...Pe buze i se întipări un zâmbet chinuit când continuă: -Nici nu-ţi poţi imagina cât era de diferit.Era tot absorbit de muzica lui,dar era mai deschis,mai încrezător.Voia să trăiască.Tocmai primise o bursă de la Juilliard şi era nebun de fericire.Apoi,a apărut în scenă Cynthia.Era chiar mai frumoasă decât e acum.Era mai tânără şi părea atât de vulnerabilă.Gura lui Eric se crispa,când el vorbi mai departe: -Şi era o actriţă al dracului de bună.Nu ieşea niciodată din rol.Era întotdeauna surioara blândă şi fragilă.Mie nu mi-a dat niciodată prea multă atenţie,dar de Jason s-a ataşat teribil şi se ţinea peste tot după el. -Nu prea-l văd pe Jason acceptând aşa ceva. -Ţi-am spus că era altfel,zise Eric şi se încruntă.Trebuie să înţelegi un lucru despre Jason: unul dintre imboldurile lui primare este dorinţa de a proteja. Cynthia a priceput asta imediat şi a ştiut s-o folosească. -Jason s-a îndrăgostit de ea? Eric clătină din cap. -Era prea îndrăgostit de muzica lui la vremea aceea şi,în plus,Cynthia a făcut o greşeală mare.A mizat prea mult pe latura lui protectoare,încât,atunci când a hotărât că vrea să-l bage în patul ei,el se gândea la ea ca la o fetiţă şi n-ar fi putut-o atinge,fără să considere fapta un incest. -Dar s-a însurat cu ea. -Pentru că a rămas gravidă,zise el fără menajamente.A venit plângând la Jason, vorbindu-i despre nenorocitul care se culcase cu ea şi apoi o părăsise. -Minţea? -Nu,nu total.Cynthia a ştiut întotdeauna să se acopere.Era gravidă cu adevărat, dar numai Dumnezeu ştie cine era tatăl.L-a convins pe Jason că se sinucide dacă mama şi tatăl ei vitreg află că era gravidă,spuse Eric,zâmbind cu amărăciune.Era o mişcare inteligentă.Jason ştia că scandalul o s-o afecteze nu doar pe ea,ci întreaga familie,aşa că a hotărât să-l prevină.Le-a spus tuturor că pruncul era al lui şi a fugit cu Cynthia. -Pentru zilele noastre e un gest foarte rar,murmură Daisy. -Dar nu neobişnuit pentru Jason,nu pentru omul care era atunci...A muncit zi şi noapte pentru a-şi putea întreţine soţia şi pe sine şi,cu toate astea,şi-a continuat studiile la Juilliard.Cynthia a născut o fetiţă şi i-a pus numele Dana.Jason iubea la nebunie copilul...Eric se opri o clipă. -Ce nebunie...Cynthia a început s-o urască pe Dana... -Pe propria ei fiică?! -Dana era instrumentul prin care îşi atinsese scopul şi copiii pot fi gălăgioşi şi fac murdărie...Eric coborî ochii spre mâna lui Daisy,pe.care încă o mai ţinea în mâna lui,şi continuă:

-Fetiţa a căzut pe scări şi a murit,când avea doi ani... -Nu! strigă Daisy,cu ochii larg deschişi din pricina şocului.Vrei să spui... El încuviinţă. -Cynthia părea zdrobită şi Jason aproape că-şi pierduse minţile de durere.Nimeni n-a bănuit că moartea nu era un accident. -Nu pot crede! exclamă Daisy simţind că-i vine să verse.Nimeni n-ar putea ucide un copilaş fără apărare.Poate a fost un accident.Cynthia nu putea... -Cynthia a recunoscut,o întrerupse Eric.La câteva luni după moartea fetiţei, căsnicia s-a destrămat.Jason nu mai avea motive să rămână cu ea şi voia s-o părăsească pe Cynthia.Aceasta a făcut o criză de nervi şi i-a spus lui Jason că ea omorâse copilul,fiindcă era geloasă pe atenţia pe care i-o dădea Jason. -Şi el ce a făcut? Buzele lui Eric se arcuiră uşor. -După cum bine ştim amândoi,Jason nu are o fire prea stăpânită.Dacă ea n-ar fi fugit,cred că el ar fi ucis-o.În schimb,s-a dus la poliţie.Pe chipul lui Eric se aşternu o expresie sumbră. -Cynthia a fost interogată,dar i-a convins pe poliţişti că Jason era disperat pentru că ea divorţa de el...Apoi Jason a încercat s-o interneze într-un sanatoriu de boli nervoase,dar,după două săptămâni de teste,psihiatrii au externat-o,declarând-o sănătoasă. -Nu se poate! -Ştia toate răspunsurile la toate întrebările. Fusese atât de convingătoare,încât,când a ieşit din spital,medicii trimiseseră poliţiei un raport în care constatau că Jason era cel care avea un psihic labil, suferind,probabil,de mania persecuţiei. -Dumnezeule! exclamă Daisy.Şi ce-a făcut Jason? -Ce putea face? Avea de ales între a o ucide pe Cynthia şi a fi condamnat pentru crimă şi a-şi continua viaţa.Nu a fost uşor.Cynthia l-a urmărit peste tot, implorându-l să nu se despartă.Oricât de brutal ar fi respins-o el,ea nu credea că asta voia el cu adevărat.Jason s-a mutat în California,încercând să-şi piardă urma.Dar ea l-a găsit.Eric se opri,înainte de a spune: -Apoi au început accidentele. -Accidente?! -Avea un câine de vânătoare,la care ţinea enorm.Câinele a mâncat otravă de şobolani,frânele maşinii secretarei lui s-au defectat şi săraca s-a prăbuşit într-o prăpastie.A stat în spital aproape un an.Prietenul lui cel mai bun a avut un accident cu barca şi s-a înecat.La început,Jason a crezut că era o piază rea.De fiecare dată când începea să ţină la cineva,acesta fie era grav rănit,fie murea de moarte violentă.Apoi,încet,încet,a început să-şi dea seama ce se întâmplă. -Şi poliţia? -A decis că erau accidente.Ţi-am spus că era inteligentă.De câte ori mergea la poli ie,raportul ăla nenorocit ț reapărea,declarându-l potenţial paranoic.Cynthia l-a obligat să fugă,să se izoleze de oricine şi de orice se ataşase.Dacă ea l-ar fi atacat direct,Jason ar fi făcut faţă,dar el nu putea risca viaţa celor la care ţinea.Se

temea să îngăduie cuiva să se apropie de el.Chiar şi mie,zise Eric,ducându-şi mâna la piept.În final,a cumpărat câteva sute de acri în Connecticut,a construit Eaglesmount şi s-a dedicat în întregime muzicii lui. -Nu pot crede! în toţi anii ăştia a trăit un coşmar.De ce nu l-a ajutat cineva? întrebă Daisy,privindu-l acuzator pe Eric.De ce nu l-ai ajutat tu? -Ţi-am spus că încerca să ne protejeze.Am încercat să-i spun că sunt dispus să risc...Dar atunci am întâlnit-o pe Peg şi au apărut copiii şi...mărturisi Eric, înroşindu-se. -Şi l-ai lăsat în închisoarea lui! Ai lăsat-o pe femeia aia... -Nu ştiam ce altceva aş fi putut face.Nu puteam îngădui să i se întâmple ceva lui Peg. -Iar el nu putea îngădui să ţi se întâmple ceva ţie sau celorlalţi.Un adevărat impas,remarcă Daisy,privindu-l uimită.Şi aţi lăsat-o toţi să vă terorizeze! Buzele lui Eric se subţiară. -Ţi-aş reaminti că a încercat să te ucidă... -Şi ce a făcut Jason? -S-a dus la poliţie şi,de data asta,au găsit o probă împotriva Cynthiei.Vinul...Şi pe urmă s-a dus după Cynthia,zise el după o scurtă pauză.Dispăruse,dar Jason şi poliţia o caută acum.Mi-a spus să-ţi transmit să nu fii îngrijorată.Eu trebuie să te iau acasă şi să te ţin în siguranţă până o s-o găsească. -Nu! -Poftim?! -Nu am de gând să mă ascund de...de tarantula asta! zise Daisy hotărâtă.Diseară am spectacol. -Avem o dublură. -Dar e rolul meu! -Nu te-ai făcut bine,ca să poţi juca diseară. -S-o crezi tu! Oricum,Desdemona era fragilă.Poate chiar că o să mă ajute în crearea rolului. -Nu te pot lăsa! Jason m-ar omorî dacă te-aş lăsa să te expui în felul ăsta! -Atunci e cazul ca fiecare să-şi asume riscurile.E timpul ca şi altcineva s-o facă,în afară de Jason.Spunând acestea,Daisy îşi dădu pătura la o parte,îşi coborî picioarele din pat şi adăugă: -N-o să-l las pe Jason să-mi construiască un Eaglesmount unde să mă ascund şi nici n-o să îngădui ca el să continue să trăiască aşa! -Şi ce ai de gând să faci? -Primul lucru,pe care o să-l fac,e să plec de aici şi să mă duc la teatru! Pot să mă odihnesc acolo până când începe spectacolul.Fie mă ajuţi,fie mă laşi să merg singură. -Eşti slăbită ca un pisoi! -Sunt mai puternică decât crezi! -Da,zise el,studiind-o gânditor.Cred că eşti. -Mă ajuţi?

-Am de ales? întrebă Eric în silă.Nu pot risca să leşini în drum spre teatru. -N-o să leşin! zise ea cu hotărâre.Ar fi o victorie pentru vipera aia...şi n-am de gând s-o las să mai câștige vreo bătălie. CAPITOLUL 9 Când spectacolul se termină,Jason o aştepta în cabina ei şi sări în picioare în clipa în pare o văzu intrând pe uşă. -Te simţi bine? -În afară de faptul că mă simt ca o cârpă stoarsă,mă simt bine,răspunse ea, ducându-se să se aşeze pe scaunul din faţa oglinzii.Şi nu cred că spectacolul a avut de suferit. -Puţin îmi pasă mie de spectacol! exclamă el,punându-şi mâinile pe umerii ei.Nu mi-a venit să cred când Eric mi-a spus că joci în seara asta.Te-ai transformat într-o ţintă tare uşoară! -Eric zicea că e inteligentă.Era puţin probabil să mă ciuruiască cu gloanţe cât timp eram pe scenă.Ai găsit-o? -Nu,dar încă o mai caut... -Perfect! îl întrerupse Daisy începând să-şi dea cu cremă,pentru a se demachia. Dar cred că trebuie s-o facem să iasă din ascunzătoare.Şi nu putem face asta, ascunzându-mă în Long Island,mai spuse ea,ridicând ochii şi privind imaginea lui din oglindă. -Zău? exclamă Jason şi mâinile lui strânseră şi mai tare umerii fetei.Abia aştept să-mi dezvălui strălucitul tău plan! -Nu e vorba de un plan...intenţionez să-mi duc viaţa ca şi până acum şi s-o las pe ea să vină la mine. -Să fii momeală! zise el gâtuit.Să fiu al naibii dacă te las să faci asta! Tu n-o cunoşti! O să... -Ştiu că e un monstru şi că ţi-a transformat viaţa într-un iad,îl întrerupse ea şi ochii li se întâlniră în oglindă.Şi ştiu că nu am de gând să-i îngădui să mai facă asta! Vreau s-o văd în spatele gratiilor,unde îi e locul! Şi vreau ca tu să fii liber! -De la douăzeci de ani duc bătălia asta.Cynthia n-o să fie închisă,dacă dovezile nu sunt zdrobitoare. -Avem sticla de vin. -Ceea ce înseamnă că avem o şansă.Dar ne trebuie mai multe dovezi. -Atunci o să le obţinem. -Lasă asta în seama mea.Altfel,te ucide,o imploră el cu chip palid.Ieri-noapte era să reuşească... -Pentru că nu ştiam la ce să mă aştept. -Nu contează.Tu nu ştii din ce aluat e făcută.E ca o...Se opri,căutându-şi cuvintele,apoi mai spuse: -Nu pot să te pierd. -Nici n-o să fie nevoie,zise ea,ridicându-se şi ducându-se spre dulap.Şi n-o să mă ai până când nu scăpăm de pitonul care te sufocă încet,distrugându-ţi viaţa. -Nu te las să faci asta,Daisy.

-Ba o să mă laşi!Îi aruncă un zâmbet plin de dragoste şi întinse mâna spre umeraşul pe care erau atârnate tunica şi pantalonii ei,apoi continuă: -Pentru că nu poţi face altceva.E viaţa mea şi am de gând s-o trăiesc cum cred eu de cuviinţă.Jason strânse pumnii,se răsuci pe călcâie şi porni spre uşă,zicându-i: -Nu şi dacă o găsesc înainte! -Şi ce poţi face,dacă o găseşti! -Ceea ce trebuia să fac când am aflat de uciderea fetiţei. -Vrei să devii tu însuţi un criminal? Pe chipul lui se citea o imensă deznădejde. -Nu te pot lăsa să mori! zise el şi trânti uşa în urma sa.Când Daisy ieşi din cabină,Sam o aştepta pe coridor.Când o văzu îşi clatină capul roşcovan în semn de reproş: -Eşti otrăvită azi,şi mâine ieşi pe scenă cu cântecul tău de sirenă,gata s-o ademeneşti.N-ai minte deloc,Daisy.Ai mult curaj,dar nu pot spune acelaşi lucru despre facultăţile tale mintale. -Presupun că ai ordin să te instalezi în faţa apartamentului meu. Sam clătină din cap. -În apartament... -N-am decât un pat. -Nu-i nimic.Mi-am adus sacul de dormit.Jason zice să fiu umbra ta de acum încolo. -N-am de gând să protestez.Am intenţia să trăiesc până la adânci bătrâneţi şi să gust fiecare minut al vieţii,zise ea,privindu-l cu coada ochiului pe Sam,în timp ce o lua spre capătul coridorului.Ştii totul despre Cynthia Hayes? -Sigur că da.Jason mi-a povestit despre ea când m-a angajat.Îşi închipuia că,dacă mă angajează,ea ar putea fi o ameninţare pentru mine.Dar ştia că mă pot descurca singur cu ticăloasa aia,zâmbi el. -Vreau să scap de ea. -Era şi timpul. -Mă ajuţi? El încuviinţă grav. -Jason e prietenul meu.Tu găseşte un mijloc de a o face praf şi eu vin cu echipamentul.Daisy zâmbi. -Şi când începem? -Nu în seara asta.Sunt încă slăbită şi marcată,îi zise ea deschizând uşa din spate a teatrului.Cred că mâine după spectacol o să fie foarte bine. Sam introduse codul în dispozitivul electronic şi porţile se deschiseră lin. -Sper să reuşeşti.S-ar putea să nu mai avem o a doua şansă.Jason e în stare să mă sfâ ie,că te-am adus aici.Intrară ș pe poartă şi porniră pe aleea lungă,în serpentină, a domeniului Eaglesmount.Daisy privi conacul patriarhal din cărămidă roşie, acoperit cu viţă-de-vie,ce-i amintea de vechile case englezeşti de la ţară.O surprindea frumuseţea atemporală şi serenitatea acestor locuri.Probabil că se gândise la Eaglesmount ca la o casă întunecată şi tristă precum Casa Usher. -Eşti sigur că e acasă? Sam încuviinţă.

-M-a sunat la teatru,în timp ce tu erai pe scenă,ca să verifice că totul e în ordine cu tine. -Şi unde crezi că ar putea fi? -Probabil în camera de muzică.Cam tot timpul şi-l petrece acolo.A doua uşă pe stânga,când intri în hol,zise Sam trăgând maşina în faţa intrării.Codul pentru deschiderea uşii de la intrare e patru -doisprezece -unu. -Mulţumesc Sam,spuse Daisy,strângând mai tare în jurul trupului pelerina de satin alb,deschizând portiera şi coborând din limuzină.Fii liniştit.Totul o să fie bine. -Mă duc în apartamentul meu.Cheamă-mă dacă ai nevoie de mine. Voia să spună,dacă Jason o s-o dea afară,trăgând-o de urechi.Dar ea nu putea îngădui să se întâmple aşa. -N-o să am nevoie.Îi făcu cu mâna şi închise portiera.Urcă apoi scările,introduse codul în aparatul prins lângă uşa sculptată de mahon. Uşa se deschise şi Daisy intră în hol.Fu copleşită de frumuseţea şi eleganţa casei.O scară graţioasă în colimason pornea din holul superb decorat,unde dale albe şi negre de gresie lustruită străluceau sub un candelabru de cristal de un rafinament aparte.N-ar fi trebuit să se mire,îşi spuse ea,simţind o undă de compasiune.Cynthia Hayes îl silise pe Jason să-şi facă un Rai din această casă şi transformase Eaglesmount-ul într-o casă vie. Jason stătea în faţa unui pian Steinway,aflat în partea opusă a camerei,şi nota ceva pe o foaie de hârtie pe care o avea în faţă.Părul lui negru părea şi mai lucios sub lumina candelabrului.Îmbrăcat în pantaloni gri şi cu o cămaşă neagră,el părea o anomalie în această graţioasă casă din vremurile de altădată.Părea puternic,sexy şi...singur.Daisy se simţi străbătută de un val de compasiune care se transformă în nervozitate. -La ce lucrezi? El tresări,apoi se răsuci cu faţa spre ea. -Ce cauţi aici? -M-a adus Sam,zise ea.Închise uşa în urma ei şi veni spre el,iar materialul pelerinei foşni ademenitor în ritmul paşilor ei.E pentru un nou musical? -Da. -Ai un rol şi pentru mine? -Nu ştiu,zise el şi se încruntă.N-ar fi trebuit să vii aici. -Ai făcut totul ca să-mi fie cât mai greu să ajung la tine.Ce sisteme de securitate ai! exclamă ea,oprindu-se în mijlocul camerei.Dar am venit şi n-am de gând să te las să mă dai afară.El se ridică şi veni spre ea. -Încă nu am dat de Cynthia.O agenţie de detectivi încearcă s-o găsească,dar tu nu trebuie să fii văzută cu mine până când... -Pe dracu'! exclamă Daisy învârtindu-se şi pelerina de satin foşni şi sclipi în lumina candelabrului.Nu-i aşa că pelerina asta e minunată? Merge cu rochia pe care o purtam în seara când şarpele ăla a încercat să mă ucidă.El o privi descumpănit de brusca schimbare de subiect şi murmură: -E minunată...

-Mi-am închipuit eu c-o să-ţi placă.Rochia am dat-o la curăţat după ce am ieşit din spital,dar pelerina e aşa de frumoasă,că poate fi purtată Şi singură... -De vreme ce nu vrei să stai la Eric,arn angajat doi oameni care să te păzească permanent acasă,iar Sam... -E atât de dulce! îi eşti simpatic şi te admiră foarte mult,îl întrerupse ea,dându-şi capul pe spate şi privind tavanul.Ce cameră încântătoare! Picturile de pe tavan sunt superbe. -Daisy,mă asculţi? -Da,te ascult,spuse ea,aşezându-se,cu pelerina ei albă risipită în jurul ei,pe canapeaua capitonată cu catifea albastră,aflată în faţa pianului.Sunt convinsă că măsurile pe care le-ai luat pentru siguranţa mea sunt foarte eficiente,îi zâmbi drăgălaş şi continuă: -Şi e păcat că ai pierdut atâta timp,punând totul la punct,că nu plec nicăieri, Jason! -Ce-ai spus? -Rămân aici,cu tine.Valizele mele sunt în portbagajul limuzinei.Sam a zis că nu le aduce,până când nu-i dai tu permisiunea. -Nu i-o dau! -De ce nu? Nu eşti logic.Siguranţa casei tale nici nu se compară cu ceea ce-mi poate oferi Eric sau propriul meu apartament.Sam mă poate duce la teatru şi mă poate aduce de la teatru şi noi... -E prea periculos,ce naiba! De ce crezi că nu am venit azi la teatru? -Pentru că ţi-e teamă să fii lângă mine,spuse ea cu blândeţe. Nu vrei să-mi îngădui să mă apropii de tine,pentru că oamenii la care ţii păţesc întotdeauna ceva.Nu-ţi dai seama că a devenit o fobie? -Cynthia nu e o fobie.E o ameninţare mortală. -Sunt dispusă s-o înfrunt. -Crezi că nu ştiu asta? întrebă el aspru.Din clipa în care te-am cunoscut mi-am dat seama ce generoasă eşti.Ştiam că ai risca totul pentru cel pe care-l iubeşti. -Aşa că ai încercat să mă ţii la distanţă.Asta nu e generozitate,zise ea,clătinând din cap.Sunt egoistă.Scorpia asta ucigaşă încearcă să-mi distrugă viaţa şi n-am de gând s-o las să-şi atingă scopul.Se opri o clipă,apoi adăugă: -Şi l-a obligat pe omul pe care îl iubesc să-şi petreacă cei mai mulţi ani ai maturităţii într-un iad.Văzându-l cât e de încordat,Daisy îi zâmbi uşor şi-i spuse: -Îmi pare rău,n-aş fi vrut să spun asta,dar te iubesc,Jason. -Dumnezeu ştie de ce! Ţi-am spus că eşti o generoasă. -Şi mă iubeşti şi tu.Daisy îl privea cuprinsă de milă,căci Jason se uita ţintă la ea cu ochi chinuiţi. -De ce nu mi-o spui,Jason? Candelabrul n-o să cadă peste mine,doar pentru că mi-ai spus că mă iubeşti! Cynthia e de vină,nu destinul! Ea e cauza tuturor problemelor! -Ştiu asta. -Dar durează de atâta vreme,încât ai început să nu mai crezi,zise ea,ridicându-se

şi luându-l de mână.Ei bine,e timpul s-o faci.Stai jos. -Ce? Ea îl împinse pe canapeaua de pe care tocmai se ridicase şi se dădu un pas înapoi.. -Vreau să te conving ce idee bună e să mă mut aici. -Şi cum ai de gând s-o faci? -Nu am decât o singură armă în arsenalul meu,dar e destul de puternică încât să încline balanţa în favoarea mea.Spunând acestea,Daisy ridică mâna spre cei trei năsturaşi sclipitori,care-i ţineau pelerina închisă. -Dar e o armă pe care ne place amândurora s-o folosim,adăugă ea,desfăcând pelerina.Se făcu că nu observă tresărirea lui când i se aşeză în poală,călare,cu genunchii de o parte şi de alta a pulpelor lui,atingând catifeaua canapelei. -Cred că mi-ai cam neglijat educaţia,zise ea.Nu am mai făcut dragoste într-o cameră de muzică. -Eşti goală! -Nu! exclamă ea,aplecându-se şi sco ându-şi ț din picioare escarpenii cu tocuri înalte,pe care îi lăsă să cadă pe jos.Acum sunt goală!Apoi îl privi cu ochi scânteietori şi mai spuse: -Ţi-am spus că pelerina e destul de frumoasă ca să fie purtată şi singură. -Nu-mi face asta,Daisy! zise el răguşit.Nu pot îndura! -Eu pot,îi spuse ea,aplecându-se spre el şi începând să-i descheie cămaşa.Şi vreau totul! Iar şi iar!Îşi apăsă sânii goi pe pieptul lui păros şi îşi simţi trupul străbătut de fiori. -După cum ştii,murmură ea.Simţea inima lui bătând nebuneşte şi avea dovada dorinţei lui tot mai năvalnice.Îşi apăsă obrazul pe umărul lui şi murmură: -Spune-mi că mă iubeşti! -Daisy,o strigă el gâtuit. -Bine...Nu acum...murmură ea,apăsându-şi buzele la baza gâtului lui.Mai târziu. -Da-te jos de pe mine! -De ce? se frecă ea de el.Furnicăturile pe care le simţea între coapse deveniră aproape dureroase. -Îţi place când stau aici.Îmi dau seama. -E doar atracţie sexuală. -Sexul e parte a iubirii.Deodată ochii ei se învăluiră în lacrimi. -Nu vezi ce greu îmi e? zise ea.Dar Charlie mi-a spus să nu pierd ocazia şi asta trebuie să fac.Tu ai fost întotdeauna şansa mea.Şi o să fii mereu. Îşi umezi buzele şi rosti mai departe: -A trecut atâta timp,Jason...Am atâta nevoie de tine. -Zău? El o privi în tăcere o clipă,apoi întinse mâna şi îi atinse şuviţa strălucitoare de păr ce se ondula pe tâmpla ei. -Daisy,murmură el.Apoi începu să-şi smulgă hainele,eliberându-se.O aşeză şi o pătrunse uşor.Ea ţipă,iar dinţii i se înfipseră în buza de jos.Jason o strângea tot mai tare.Senzaţia era indescriptibilă: deplină,fierbinte,vibrantă.Pieptul lui îi apăsa tot mai tare sânii în încercarea de a respira.

-Am nevoie de tine,zise el printre dinţii încleştaţi.Am dorit asta de câte ori te-am văzut,de câte ori te-am privit.Mâinile lui îi cuprinseră talia,ridicând-o şi coborând-o iar,călăuzindu-i mişcările cu forţă neîmblânzită. -Spune-mi să mă opresc,dacă te doare.Mă simt ca un animal sălbatic care... -Nu-mi pasă,zise ea.Muşchii ei se contractară,aducându-l mai aproape,şi ea ţipă fericită.El închise ochii,gâfâind,tremurând,şi apoi explodă,contorsionându-se, mişcându-se cu forţă,pentru a-şi satisface frenezia pătimaşă. Daisy nu-şi dădu seama cât a durat această furie senzuală,căci fusese sorbită cu totul de şuvoiul ei.Îşi închipuise că fusese prea intensă,pentru a dura prea mult,dar se înşelase.Nici unul din ei nu părea să se poată sătura de celălalt.O boare senzuală îi cuprinse,colorându-i fiecare clipă într-un purpuriu fierbinte, până când atinseră culmea supremă,relaxându-se.Ochii lui Jason erau încă sticloşi şi înceţoşaţi când ridică pleoapele şi o privi,murmurând: -Dumnezeule...Ea încuviinţă,incapabilă să vorbească,cu trupul zguduit de undele şocului resimţit.El o ridică,iar ea alunecă,aşezându-se în genunchi în faţa lui.Îşi dădea vag seama că el îşi punea hainele,dar nu se putea mişca. Jason se ridică şi,lunând pelerina de pe jos,i-o puse în jurul umerilor. -Îţi mulţumesc,spuse ea automat.El o privi surprins,apoi zâmbi cald. -Cred că ar trebui să-ţi mulţumesc eu ţie,zise el,apoi zâmbetul îi dispăru.Dar asta nu schimbă nimic.Nu poţi rămâne aici.Daisy îşi înfăşură pelerina în jurul trupului şi-i spuse: -Mi-am închipuit eu că o să mai ai reţineri,dar oricum,am spart gheaţa... Pentru o clipă asprimea chipului lui se topi şi Jason zâmbi: -Nu pot nega că ai reuşit.Ea se duse spre uşă,cu pelerina fluturând în urma ei. -Unde e bucătăria? Mor de foame! Sper că n-ai servitori care să mă deranjeze. El dădu din cap. -Am doar două femei de serviciu,care vin de două ori pe săptămână pentru curăţenie. -Perfect!Daisy deschise uşa şi-i aruncă lui Jason o privire peste umăr. -Hai,îţi fac o omletă? -Cu pelerina asta? -Oh,nu.O s-o scot când mă apuc de gătit.Trebuie să ai un şorţ pe undeva,zise ea aruncându-i încă o privire.Vii? -Ştii bine că da,zise el zâmbitor.În mod intenţionat mi-ai descris imaginea ta, goală,doar cu un şorţ pe tine,agitându-te prin bucătăria mea.Încerci să mă seduci iar,fir-ar să fie! -Da,recunoscu ea,intrând în hol.N-am ştiut niciodată că pot seduce,dar nevoia te învaţă.Îi aruncă o privire voalată,plină de subânţeles şi continuă: -Şi apoi,nici în bucătărie n-am făcut dragoste niciodată. -N-o să mă goneşti,nu-i aşa? şopti ea,cuibărindu-se mai aproape de el în patul imens.N-ar avea nici un rost.M-aş întoarce şi oricum sunt mai în siguranţă sub protecţia ta,decât urmărindu-te. -Ăsta e un argument puternic,zâmbi el.Şi puterea ta de convingere e absolut

irezistibilă. -Trebuie să se termine odată,Jason.Te iubesc prea mult,ca să îngădui să-ţi facă cineva vreun rău.O clipă Jason tăcu,apoi spuse: -Dumnezeule,mă tem pentru tine! -N-ai de ce.N-am de gând să devin una dintre victimele vulpii ăleia. -Uşor de zis,spuse el cu voce nesigură.Aş muri pentru tine,Daisy,dar nu cred că aş putea îndura să ştiu că ai păţit ceva.Am fost gata să mă sinucid,văzându-te pe patul de spital,când ai... -St...Uită asta! -Nu pot uita!Se opri o clipă,apoi continuă: -De asta mi-a fost teamă când te-am văzut întâia dată.Erai atât de caldă şi frumoasă,şi strălucitoare,încât am ştiut că ar trebui să-ţi întorc spatele şi să plec. Îşi îngropă faţa în părul ei şi vorbi mai departe: -Dar nu am putut s-o fac.Eram atât de pustiit şi de singur,încât am vrut să iau puţin din strălucirea ta...Doar puţin... -Dar mi-ai dăruit ceva în schimb.Mie şi lui Charlie,spuse ea şi-l sărută pe obraz. Acum culcă-te şi o să mai vorbim dimineaţă.Daisy tăcu câteva clipe,apoi spuse iar: -Doar dacă nu cumva vrei să-mi spui că mă iubeşti.Jason trase adânc aer în piept.Bietul de el! îi era atât de teamă să spună cuvintele,de parcă s-ar fi dărâmat cerul,dacă le-ar fi rostit. -Lasă,zise ea,apoi căscă şi se trase mai aproape de el. -Nu e emoţionant? O să locuim împreună.O să luăm micul dejun împreună şi eu o să te pot privi lucrând şi tu o să-mi arăţi casa. -Foarte emoţionant,zise el blând,dându-i la o parte părul de pe tâmplă. Daisy se cufunda uşor în somn,când auzi un murmur uşor,lângă urechea ei.Era doar un cuvânt,nu cele două pe care le aştepta.Totuşi,tandreţea vocii lui o înduioşa: -Străluceai... Daisy ridică ochii de pe carte şi spuse: -Mâine seară nu am spectacol şi mi-am zis că ar fi bine să folosesc bucătăria aia imensă,aşa că i-am invitat pe Peg şi Eric la cină. -Am încercat deja bucătăria,la fel ca şi majoritatea celorlalte camere din casă,zise Jason.Şi aş prefera să nu mă dau în spectacol în faţa oaspeţilor. -Obsedat sexual ce eşti,îl tachina Daisy,ridicându-se şi ducându-se spre pian.Ştii foarte bine ce am vrut să spun. -Ştiu exact ce ai vrut să spui,îi aruncă Jason o privire zâmbitoare peste umăr. Încerci să mă salvezi de singurătate. -Nici gând,se strâmbă ea,aşezându-se lângă el pe micuţa banchetă.Mă rog, poate.Trebuie să iei iar contact cu lumea. -Adică să mă port iar ca un om normal! exclamă el şi clătină din cap.Sună-l pe Eric şi contramandează! -Dar cred că ar trebui să...Degetele lui îi atinseră uşor buzele,obligând-o să tacă.

-Nu.Nu înainte de a fi siguri că nu mai e nici un pericol. -A trecut o săptămână şi ea nu s-a întors.Poate că n-o să se mai întoarcă niciodată. -Aşteaptă momentul potrivit... -Poate că ai dreptate,zise ea,înfiorându-se.Jason ridică o sprânceană. -Unde e optimismul cu care m-ai susţinut toată săptămână asta? -E încă aici,dar,o clipă,a fost acoperit de noroi.Ei bine,dacă nu mă laşi să invit oaspeţi la cină,ai putea să-mi oferi altceva.Îşi umezi buzele cu limba şi adăugă în grabă: -Am hotărât că m-am săturat să fiu o femeie pierdută. -Vorbeşti serios? Ea încuviinţă. -Vrei să te însori cu mine,Jason? O vreme el tăcu,apoi spuse: -Nu cumva îmi furi prerogativele? -Nu am de ales.Tu nu vrei să iei ceea ce-ţi doreşti,pentru că îţi e frică că totul o să se prăbuşească în jurul tău,zise ea,lăsându-se tandră pe umărul lui.Aşa că iau taurul de coarne. -Propunerea ta are măcar darul de a-mi flata virilitatea.Ea ignoră ironia lui şi spuse: -Vrei să faci din mine o femeie cinstită? -Tu te-ai născut femeie cinstită,replică el,sărutând-o uşor pe vârful nasului.Dar ar fi o onoare pentru mine să ne unim vieţile,căsătorindu-ne. -O să încerc să fiu şi o plăcere,zise Daisy.Şi mă bucur că n-o să fiu obligată să trimit o dezminţire presei.El tresări. -O dezminţire?! -Am anunţat la ziar logodna noastră.Cred că o să apară în ziarele de după-amiază. -Fir-ar al dracului de treabă! blestemă el cu violenţă şi sări în picioare.E o declaraţie de război şi tu ştii asta! De ce nu i-ai dat Cynthiei şi codul care deschide poarta? -Dacă m-aş fi gândit că o fac să vină,aş fi dat un anunţ în Times,replică ea, privindu-l cu gravitate.Nu putem trăi la infinit izolaţi în ascunzătoarea noastră splendidă.Trebuie să ne trăim viaţa! -Aşa că îi trimiţi Cynthiei o invitaţie să vină să te ucidă! -De asta ţi-am şi spus despre anunţuri. M-am gândit că poate vrei să iei mai multe măsuri de precauţie.Jason se duse spre uşa camerei de muzică,zicând: -Frumos din partea ta că,într-un târziu,m-ai inclus în planurile tale! -Unde te duci? -Mă duc să telefonez la poliţie şi la agenţia de detectivi să le spun ce ai făcut. -Am vrut să-ţi spun,dar ştiam că...Uşa se închise în urma lui,retezându-i vorbele. Tristă,Daisy rămase cu ochii aţintiţi asupra uşii.Se temuse că aceasta avea să fie reacţia lui Jason.Nu greşise când spusese că trăiseră izolaţi într-o ascunzătoare splendidă.Fusese o perioadă fermecată cu nopţi pline de pasiune şi zile

încântătoare de muncă.Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit era să strice totul.Încă din prima noapte,când venise la Eaglesmount,Jason îşi ascunsese spaima,dar ea fusese conştientă de existenţa ei,air doma unui nor întunecat,care îi însoţea mereu.Ei bine,făcuse singura mişcare la care se putuse gândi pentru a destrăma bezna.Doamne,cât spera să nu fi făcut o greşeală! CAPITOLUL 10 Tot restul zilei,Daisy nu-l mai văzu pe Jason,dar îl găsi,aşteptând-o în limuzină, când Sam veni s-o ducă la teatru în seara aceea.Pe chip avea o expresie deloc încurajatoare.Buzele îi erau strânse şi Daisy avu senzaţia că simte unde de tensiune,emanând dinspre el. Când Sam ieşi pe poartă şi intră în şosea,Daisy îi spuse calmă lui Jason: -Nu e nevoie să mă duci la teatru.Ştiu că ai prefera să rămâi aici şi să lucrezi. -Ce remarcă prostească! spuse el.Şi ce ar trebui să fac? Să aştept acasă să mi se telefoneze ca să fiu informat că ai fost atacată şi ucisă? Se întrerupse şi întinse mâna după pelerina pe care ea o ţinea în mână. -Uită-te la tine! exclamă el.Nu ai nici măcar atâta minte,încât să-ţi pui asta pe tine! Ştii că în zona asta de deal e frig după ce apune soarele.Spunând acestea, Jason îi puse pe umeri pelerina de lână,crem,cu o tandreţe care o făcu să uite asprimea tonului. -Ai mâncat ceva? o întrebă el. -Nu mi-a fost foame.O să mănânc ceva după spectacol. -Probabil că o să leşini pe scenă.După ce ajungem la teatru o să-ţi aduc un sandviş. -Nu e nevoie,Jason. -Ba da! se încruntă el la ea.Măcar să am grijă de tine cât încă te mai am în... -Să nu îndrăzneşti să-mi spui mie aşa ceva! exclamă ea,apoi faţa i se lumină şi începu să râdă.Doamne,eşti o cobe! -Scuză-mă.Nu putem fi toţi nepăsători ca tine. -Dar nu e nevoie să te uiţi la mine cu privirea asta ameninţătoare de Othello. -Da,văd că nu te mai sperie.Îmi dai cu tifla şi-ţi vezi de ale tale. -Pentru că îţi face bine să ţi se mai dea,din când în când,cu tifla. Ochii lui străluciră,cuprinşi de un val de tandreţe care o umplu pe Daisy de linişte şi bucurie.Nu-i plăcea când el era răutăcios cu ea,detesta momentele de dezacord. -O faci des,nu din când în când,se încruntă Jason.Dar meriţi să te sperie cineva după toată tevatura pe care ai provocat-o! -Dimpotrivă.Merit laude pentru curaj,perseverenţă şi...inteligenţă sclipitoare. Se întoarse cu faţa spre el şi,cu ochii pe jumătate închişi,adăugă cu un aer batjocoritor: -Şi,dacă crezi că în curând o să fiu o amintire cred că ai putea să nu mai fi furios pe mine. -Nu sunt furios.Vreau doar să spun că ar fi trebuit să...Daisy îşi dădea seama că Jason continua să vorbească,dar ea nu-l mai putea urmări.Întreaga ei atenţie se

concentra asupra oglinzii retrovizoare,în care se reflecta o luminiţă palidă.Ce putea fi? O maşină? Dar încă nu intersectaseră nici un drum şi erau încă pe domeniul Eaglesmount.Dacă era o maşină înseamnă că stătuse ascunsă, aşteptându-i să treacă... -Daisy! Ea îşi dezlipi ochii de pe oglinda retrovizoare. -Ce e? -S-a întâmplat ceva? Probabil că imaginaţia îi jucase feste sau poate fusese o rază rătăcită a soarelui ce apunea,căci acum nu mai vedea nimic. -Nu,cred că sunt puţin nervoasă,zise ea. -Era şi timpul,replică Jason,aşezându-şi mâna pe mâna ei.Aici voiam să te aduc încă de când te-ai mutat la Eaglesmount.Deşi nu vreau să fii doar nervoasă,ci speriată de moarte.Poate asta o să te convingă să nu mai rişti prosteşte. -Atunci ţi-ai atins...Se întrerupse brusc când limuzina luă curba şi nimeri în faţa unui zid de flăcări.Sam apăsă frâna şi opri brusc cu un scrâşnet ascuţit.Toată partea dreaptă a drumului era blocată de un camion vechi,a cărui încărcătură de paie şi cabina erau cuprinse de foc. -Ce dracu'?! strigă Jason sărind din maşină în acelaşi timp cu Sam.Daisy,rămâi acolo.Mă duc să văd dacă găsesc supravieţuitori.Şi o luă la fugă spre locul accidentului.Dumnezeule,era cumplit! Daisy coborî şi ea din maşină şi alergă spre camion.Trebuia să dea şi ea o mână de ajutor,deşi părea imposibil ca şoferul să fi apucat să coboare înainte de... -Daisy!Se uită spre Jason,care privea ţintă ceva aflat în spatele ei. Privi şi ea peste umăr şi se opri în mijlocul drumului,paralizată.Silueta albă a unei maşini sport gonea drept spre ea.Prin parbriz reuşi să zărească un chip zâmbitor,încadrat de nişte plete negre ca pana corbului.Cynthia! Groaza puse stăpânire pe Daisy,ajutând-o să reacţioneze.O luă la fugă spre marginea drumului.Maşina sport era prea aproape!Era gata să dea peste ea! În clipa următoare,Jason era lângă ea,smulgându-i pelerina de pe umeri şi împingând-o cu o asemenea forţă,încât o azvârli cât-colo. Ce avea Jason de gând să facă? În secunda următoare,când maşina trecu pe lângă ea,doar la câțiva centimetri, pricepu.Jason plonja după ea,aruncând în acelaşi timp pelerina peste parbrizul maşinii sport.Vântul lipi pe dată materialul de geam. Daisy auzi un urlet înspăimântător din interiorul maşinii,când femeia,orbită de pelerină,traversă cu o viteză ameţitoare şoseaua,ieşind în afara ei,pentru ca apoi să se piardă în josul pantei. O explozie puternică zgudui pământul,făcând să vibreze asfaltul pe care zăcea Daisy.Fata țâșni în picioare şi fugi spre marginea drumului.În vale se derula o scenă de infern.Maşina Cynthiei se lovise de un copac şi explodase,iar acum atât metalul contorsionat al maşinii,cât şi copacul erau în flăcări. La mică distanţă auzi zgomot de paşi şi-l văzu pe Sam coborând cu grijă povârnişul spre maşina accidentată,dar Daisy ştiu că era prea târziu pentru a o mai ajuta pe Cynthia Hayes.

-Eşti teafără? întrebă Jason venind alături de ea şi cuprinzând-o cu braţul? Nu te-a rănit? -Nu,zise tânăra întorcându-şi privirea spre camionul care ardea.Ce e cu camionul din mijlocul drumului? Era cineva înăuntru? -Nu cred.Nu am reuşit să văd pe nimeni.Părerea mea e că Cynthia a parcat rabla asta de-a curmezişul drumului şi a pus o bombă pe care a declanşat-o când ne-a văzut plecând de-acasă.Daisy se cutremură. -Mă bucur că nimeni altcineva n-a mai avut de suferit. -E moartă! zise Jason cu glas răguşit,plin de uimire,privind în vale la maşina în flăcări.Durează de atâta timp,încât îmi vine greu să cred. Îşi luă ochii de la maldărul de fiare şi o privi pe Daisy,întrebător: -Eşti sigură că maşina nu te-a atins? Tremuri. -Nu,nu m-a lovit.Dar fusese cât pe ce.Se întrebă dacă nu cumva nu era o cruzime să nu simţi nici cel mai mic regret pentru femeia care avusese parte de o moarte atât de cumplită,doar cu câteva momente mai devreme. Sigur,fiecare viaţă avea valoare pe acest pământ.Şi totuşi,ea nu simţea decât uşurare la gândul că Cynthia Hayes nu mai putea semăna suferinţă şi durere în jurul său.Ba mai mult,era recunoscătoare pentru că,în sfârşit,Jason era izbăvit de întuneric şi spaimă. -Mă simt bine,Jason,zise ea lipindu-se de el.De acum pentru amândoi lucrurile s-au aranjat. Un covor lung,roşu,fusese desfăşurat sub portalul elegant,ce ducea spre uşile din lemn de teck ale galeriei Von Krantz. Daisy şi Jason sosiseră mai devreme de ora la care fusese anunţat vernisajul,dar deja limuzine lungi,strălucitoare aduceau invitaţii,îmbrăcaţi în haine de seară,iar maşinile carelor de televiziune erau parcate peste drum. Sam îi lăsase în faţa intrării galeriei,dar ei trebuiseră să-şi croiască drum cu greu printre reporteri de televiziune şi ziarişti.O angajată a galeriei îi pofti înăuntru, apoi închise grăbită uşa în urma lor. -Bine că ne-aţi anunţat să vă aşteptăm,domnule Hayes,spuse doamna care le deschisese.Era mai în vârstă,elegantă,şi când vorbi le spuse strâmbându-se: -Toată lumea vrea să vadă înaintea celorlalţi tabloul.Sunt doamna Peterson. Elizabeth Peterson.Apoi,uitându-se la Daisy spuse amabilă: -Tabloul e pe măsura frumuseţii dumneavoastră,domnişoară Justine.Trebuie să fiţi tare mândră de tatăl dumneavoastră. -Da,sunt,zâmbi Daisy.Şi sunt doamna Hayes. -Mă scuzaţi,nu mi-am dat seama că... -Nu-i de mirare,spuse Daisy,luând mâna lui Jason.Azi după-amiază ne-am căsătorit.Mărturisesc că voiam să văd cum sună,dar v-am fi recunoscători,dacă nu aţi spune nimănui.Nu vrem să distragem atenţia de la expoziţie.E seara lui Charlie. -Sigur că da,încuviinţă doamna Peterson înţelegătoare.Doriţi un pahar de şampanie?

-Nu,spuse Jason.Dar,ca toţi ceilalţi,am vrea să vedem primii „Daisy”. -Imediat! exclamă ea,conducându-i prin holul elegant mobilat.Aşteptăm o reacţie semnificativă din partea criticii,domnule Hayes.Este într-adevăr o pictură remarcabilă. -Serios? întrebă Daisy.V-a plăcut? Doamna Petersen ridică surprinsă din sprâncene. -Nu am fi acceptat tabloul,dacă n-am fi crezut în succesul lui. -Mă gândeam că toată publicitatea făcută... -Noi,aici la Van Krantz,nu oferim,circ pentru presă,zise ea,apoi adăugă repede, renun ând la expresia aceea superioară: Totuşi,uneor ț i e necesar să încurajezi publicul să accepte un nou artist.Doamna Peterson se opri în faţa unei picturi acoperite cu o fâșie de mătase.Cu o mişcare uşoară a mâinii ei îngrijite,ea descoperi tabloul şi se dădu un pas înapoi. -Acum,vă rog să mă scuzaţi.Am o mulţime de lucruri de rezolvat în următoarele treizeci de minute,cât au mai rămas până la deschidere. -Nu vă faceţi probleme,zâmbi Jason.Promitem să punem husa la loc,înainte de venirea presei.Daisy auzi ca prin vis ţăcănitul tocurilor de peste opt centimetri ai doamnei Peterson pe podeaua lustruită,dar nu-şi putu lua ochii de la portretul expus. „Ai reuşit,Charlie! în sfârşit viaţa te-a răsplătit”. -Mu mă aşteptam să fie atât de expresiv,murmură ea.Acasă eram prea aproape de el...Are dreptate,e remarcabil. -Ar fi trebuit să te aştepţi,doar e portretul tău şi tu eşti remarcabilă. -Nu,tabloul ăsta nu mă reprezintă pe mine,ci,..iubirea... -Da,zise Jason,cuprinzând-o cu braţul.Mi-ai spus odată că Charlie ştia să iubească. -Da,ştia,spuse Daisy,cu obrajii îmbujoraţi şi ochii scânteind.Simţi,Jason? Charlie a reuşit! E aici,cu noi! Şi o să fie mereu aici pentru tine şi pentru mine şi pentru oricine priveşte tabloul. -Da,simt.Glasul lui Jason suna răguşit.El îşi aţinti privirea asupra tabloului,apoi vorbi,împleticindu-se: -Te...te iubesc,Daisy Justine...Hayes.Spunea cuvintele acestea pentru prima oară. Daisy ştiuse că va trebui să treacă o vreme până când Jason îşi va reveni,după atâţia ani de chin,şi va putea accepta dragostea lor,fără să se teamă pentru ea,şi încercase să fie răbdătoare.Acum fu cuprinsă de o bucurie ameţitoare. După beznă,apăreau zorii.După furtună venea liniştea.Se apropie mai tare de Jason şi îşi puse capul pe umărul lui,fără însă a-şi lua ochii de la tablou. „Îţi mulţumesc,Charlie!”

SFARSIT