Ionel-Teodoreanu-Basmul-toamnei.doc

Ionel Teodoreanu: Basmul toamnei Ionel Teodoreanu relatează întâmplări din universul naturii, toamna. Acest "basm" al toamnei conturează o anumită atmosferă încărcată de lirism, în care transformările din natură sunt surprinse cu ajutorul personificării. Titlul este sugestiv. Acesta rezumă schimbările din natură provocate de apariţia noului anotimp sub forma unei naraţiuni. Fiecare element din natură, plantă sau vieţuitoare dobândeşte însuşiri umane. "Basmul toamnei" are drept povestitor o frunză, ce relatează totul. Prima secvenţă a basmului prezintă întâmplări sugestive din lumea vegetală, a livezilor şi a viilor. Ivirea toamnei provoacă schimbări uimitoare cum ar fi coacerea fructelor: "Prunii, deşteptaţi din toropeala verii, deschid ochi vineţi, aiuriţi."

Merele şi perele coapte părăsesc aşternutul de frunze, fiind culese şi adăpostite în case. Vântul, descoperind "fuga" acestora, porneşte în căutarea lor, "se uită pe fereşti, le vede şi le cheamă prin horn". Gutuile se coc şi ele, îşi schimbă culoarea, surprinse de scriitor sub imperiul unui puternic sentiment de spaimă ("îngălbenesc de spaimă"), împrumutând culoarea de la sora lor mai mare, Luna, "care-a albit de groază pe marginea prăpastiei" cerului. Bostanii copţi la soare sunt mândri de cozile lor "fudule" şi "râd pe-nfundate" de fratele lor, soarele, fiindcă este "berc". Nucii "cu miros amar" trăiesc în schimb un sentiment de tristeţe la vederea frunzelor veştede, întrebându-se despre motivul de "mâhnire" al frunzelor, în timp ce miezul fructelor se coace: "creierii închişi în nuci se zbârcesc mohorât". Viile îşi schimbă culoarea frunzelor în nuanţe "aprinse". Ele se apleacă în bătaia vântului ca şi când ar fi ameţite de dulceaţa boabelor de strugure: "se clatină de beţie, că doar sunt mici, şi o boabă de poamă e damigeană de must pentru o frunză." A doua secvenţă înfăţişează schimbările trăite de lumea micilor vieţuitoare. Vara a plecat şi, ca în poveşti, a semănat "zboruri de păsări" ca să nu rătăcească drumul. Păsările au zburat, însă, şi "vara s-a rătăcit departe", nemaigăsind drumul de întoarcere decât o dată cu revenirea păsărilor călătoare. Micile vieţuitoare resimt tristeţea sfârşitului de vară. Greierii "prizăriţi" "doinesc tremurător bejania firavilor funigei" speriaţi de sosirea toamnei, cosaşii tulbură "ţiuitul tăcerii", lăcustele sprintene "se joacă de-a stelele căzătoare", iar broscoii imită croncănitul ciorilor. "Ţânţarii agăţaţi de frunzele roşii, le înţeapă", iar 'Impui toamnei tremură înfrigurat." Scriitorul se întoarce la lumea vegetală, dând unitate întregii povestiri. Cu o notă de umor, autorul descrie castanul sălbatic, cam "nătâng de felul lui", care se bucură "că-i doldora de fructe", dar ruşinat de aspectul ţepos al acestora, le aruncă "mânios" la pământ. Floarea-soarelui "îngrijorată de ropotul căderilor", se-apleacă spre pământ să asculte. Basmul îşi continuă firul, dar întreaga natură pare să aţipească, trecând în lumea visului şi aşteptând învierea firii ("frunzele pică de somn") în timp ce ploaia îşi întinde stăpânirea ("cerul picură").

Depănând firul basmului, ascultătorul cuprins de visare se trezeşte în alt anotimp, "cu capul în poala Iernii", care îşi spune la rândul ei povestea în timp ce îşi toarce 'fuiorul de fulgi" pentru că frunza a dispărut. Atmosfera încărcată de visare se încălzeşte deodată, căci basmul "de aur al Toamnei" este povestit de gura dogoritoare a vetrei în care s-a transformat lama. PERSONAJELE. Nenumăratele personaje din sânul naturii care participă la acest basm sunt animate de trăiri omeneşti, iar trăsăturile lor se topesc în însuşiri profund umane: sfială, spaimă, mândrie, tristeţe etc. REALIZAREA ARTISTICA. Personificarea devine mijlocul artistic de bază prin care acest univers al naturii se umanizează, căpătând trăsături miraculoase: frunza şopteşte "cu glasul stins de sfială", frunzele "murmură întrebător", firele de iarbă "se roagă suspinând", prunii sunt "aiuriţi", vântul "descoperă înşelăciunea" merelor şi perelor, gutuile "îngălbenesc de spaimă", Luna "a albit de groază", bostanii "râd penfundate", nucii "se-ntreabă", "vara s-a rătăcit", greierii "doinesc", "trupul toamnei tremură" etc. Intreaga natură, cea cosmică şi cea terestră, alcătuieşte îngemănată această lume fremătătoare şi plină de mister: bostanii "râd pe-nfundate de fratele lor, Soarele, că-i berc." Alături de personificare, epitetele joacă un rol important în caracterizarea elementelor de natură sau a acţiunilor, cu menţiunea importanţei epitetului personificator: "glas stins", "obrajii dogorip", "murmură întrebător", "cozi fudule", nucii cu miros amar, "se zbârcesc mohorât" etc. Figurile de stil se împletesc realizând imagini vizuale, sonore şi dinamice de mare expresivitate, conturând tabloul toamnei în culori vii. Contrastul culorilor conferă plasticitate tabloului toamnei: "ochii vineţi", "culori aprinse", "chipuri colorate", "gutuile îngălbenesc", "broscoii cocliţi", "ciorile de zgură", "basmul de aur". Imaginile sonore, discrete şi melodioase, completează fericit atmosfera de dulce visare a tabloului: "glas stins", "freamăt prelung", "murmură întrebător, "se roagă suspinând", "râd pe-nfundate", "doinesc tremurător, "ţiuitul tăcerii", "broscoi cocliţi îngână, bleg, croncănitul ciorilor de zgură. Cra-craaa, cuac-cuac...", "ropotul căderilor". Mişcarea domoală, uneori accelerată, subliniază pacea care domină natura la începutul toamnei sau transformările profunde ale firii: prunii "deşteptaţi din toropeala verii", firele de iarbă "alergând de-a valma", merele şi perele "fug de prin aşternutul crengilor", vântul "se uită pe fereşti", frunzele "se clatină", păsările "s-au împrăştiat", lăcustele "în salturi sprintene, se joacă", castanul "aruncă (fructele) de pe el", floarea-soarelui "s-apleacă la pământ", "frunzele pică de somn", iarna "îşi toarce fuiorul de fulgi". Basmul luminos al toamnei sugerează în egală măsură trecerea lină a timpului spre tărâmul alb al iernii spre care ajungem pe nesimţite, vrăjiţi de imaginile şi muzica neasemuită a acestui anotimp. Metaforele conferă lirism scrierii, transformând acest basm într-un adevărat poem în proză, plin de imaginaţie şi savoare: "basmul toamnei", "o boabă de poamă e damigeană de must pentru o frunză", "creierii închişi în nuci", "marginea prăpăstiei cerului", "gura vetrei e gura Iernii", "ţiuitul tăcerii", "împărăţia lenei", "cerul picură", "deschid ochi vineţi". Enumeratia reprezintă o altă figură de stil însemnată prin care sunt puse laolaltă elemente ale naturii şi acţiuni caracteristice într-un sugestiv tablou: "vântul descoperă înşelăciunea şi [...] se uită pe fereşti, le vede şi le cheamă prin horn"; "Frunzele viei prind culori aprinse şi se clatină de beţie"; "greierii doinesc [...], cosaşii cosesc [...]; lăcustele [...] se joacă [...]; broscoi cocliţi îngână" etc. Repetiţia subliniază expresiv formule şi gesturi caracteristice: "A fost (odat')"; "ssspune... ssspune..."; "da-da, da-da, da-da"; "şoptindu-l [...] şoapta" etc. Utilizarea persoanei a doua singular a pronumelui şi a verbului accentuează participarea afectivă a scriitorului şi identificarea acestuia cu cititorul pe parcursul scrierii: 'le deştepţi", "şi-ţi pare [...] îţi povesteşte", "eşti".

Stilul metaforic şi profund liric al scriitorului rămâne inconfundabil pentru literatura dintre cele două războaie mondiale. Aşa cum observa criticul Eugen Lovinescu: "Lirismul luxuriant, expresia înflorită, metaforică, fragedă în amănunt şi obositoare în totalitate, constituie încă forma obişnuită a tuturor romanelor venite mai pe urmă." (E. Lovinescu, istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Ed. Minerva, 1989, p.168.)

Îl începe o frunză –cu glasul stins de sfială, cu obrajii dogorâţişoptindu-l:,, A fosst odat’!’’ Dar şoapta îi sporeşte în freamăt răspândit prelung, şi frunzele, ‘mpreună, murmură întrebător :,, A fosst? De departe gânsacul hotărăşte :,, A fosssst...’’ Şi gâştele îl încuvinţează dând din cap:,, Da-da, da-da, da-da.’’ Iar firele de iarbă alergând de-a valma, s-apleacă şi se roagă suspinând:,, sssspune...ssspune...’’ Prunii, deşteptaţi din toropeala verii, deschid ochi vineţi, aiuriţi. Merele şi perele fug de prin aşternutul crengilor, zugrăvindu-şi chipurile colorate pe feţele frunzelor, ca să nu le bage nimeni în samă fuga.Dar vântul descoperă înşelăciunea şi, pornind în căutarea lor, se uită pe fereşti, le vede şi le cheamă prin horn. Gutuile îngălbemesc de spaimă, privind pe sora lor mai mare, Luna, care-a albit de groază pe marginea prăpastiei. Bostanii au cozi fudule, râd pe-nfundate de fratele lor, Soarele, că-i berbec. Nucii cu miros amar se-ntreabă de unde li s-a tras atâta mâhnire frunzelor şi, frământaţi de gânduri, creierii închişi în nuci se zbârcesc mohorât. Frunzele viei prind culori aprinse şi se clatină de beţie, că doar sunt mici, şi o boabă de poamă e damigeană de must pentru o frunză

Prin văzduh, vara a semănat, în mersul ei, zboruri de păsări, ca să nuşi piardă calea la întors.Dar păsările s-au împrăştiat şi vara s-a rătăcit departe. Prin ierburi, prizăriţi greieri, doinesc tremurător bejania firavilor funigei, cosaşii cosesc zoriţi ţiuitul tăcerii; lăcustele, în salturi sprintene, se joacă de-a stelele căzătoare; broscoi cocliţi îngână, bleg, croncănitul ciorilor de zgură. Cra-craaa, cuac-cuac... Ţânţarii, aţâţaţi de frunzele roşii, le înţeapă, şi trupul toamnei tremură înfrigurat. Castanul sălbatec, nătâng de felul lui, se bucură că-i doldora de fructe, dar se ruşinează că-s zburlite fructele rotunde şi, mânios, le aruncă de pe el. Floarea-soarelui, îngrijorată de ropotul căderilor, s-apleacă la pământ, tot mai jos, şi trage cu urechea... Basmul e lung, dar trece pe nesimţite şi poposeşte în împărăţia lenei, pesemne, căci de la o vreme frunzele pică de somn, cerul picură... ... Când te deştepţi, eşti cu capul în poala iernii care-şi toarce fuiorul de fulgi şi-ţi pare că de când lumea iarna îţi povesteşte basmul, căci de frunze nici urmă nu-i. Şi iarna-ţi povesteşte înainte basmul început deo frunză, căci gura vetrei e gura iernii, şi gura vetrei- cu flăcări şi cu jar- îngână dogorind basmul de aur al Toamnei.