Ion Heliade Radulescu

ION HELIADE RADULESCU Structuri romantice I. Eliade Rădulescu s-a afirmat în literatura română ca traducător pasionat al operei lui Lamartine. La un an de la debutul în volum al poetului francez, la Paris, creatorul român îi traduce şi publică una dintre creaţii. În 1830 el publică primul volum de poezii constând în traduceri şi prelucrări după Lamartine. Poetul francez a cunoscut până la 1848 încă 18 traducători care au oferit propriile versiuni la 43 dintre poeziile sale. În afara proiectului Umanitatea, el şi-a adunat opera poetică într-un ciclu intitulat Anatolida sau Omul şi Forţele. Structurat din 20 de cânturi1, el s-a materializat doar în cinci părţi, numite: Empireul sau Tohu-Bohu2, Imnul creaţiunii, Viaţa sau androginul, Arborele Ştiinţei, Moartea sau Fraţii. Epopeea ar fi trebuit să fie inaugurată de Căderea dracilor şi să se încheie cu Santa Cetate. Căderea dracilor a cunoscut mai multe versiuni începând cu 1838 şi a fost publicată mai târziu în Curierul de ambe sexe. Numără 260 de versuri adunate în două părţi. A fost reprodusă în Curs întreg de poezie generală, alcătuind primul cânt din Anatolida sau Omul şi Forţele. După Cezar Bolliac poema ar cuprinde o întâmplare din viaţa poetului: „Mihalache Ghica este arhanghelul Mihail şi noi toţi, cei închişi şi exilaţi la 1840, demonii trăsniţi de acesta”. Ea este inspirată de legenda biblică a azvârlirii din Empireu a lui Satan, arhanghelul favorit al Divinităţii. Poetul român s-a inspirat din epopeea lui Milton, Paradise lost, în versiunea franceză a lui Delille şi Chateaubriand. Dintre poeţii romantici, Shelley, Byron, Hugo au ilustrat titanul ca o încarnare a lui Prometeu. I. Eliade Rădulescu este primul autor român care reabilitează în literatura noastră mitul îngerului căzut considerându-l un ambasador al omenirii pe lângă Divinitate. După el, alţi romantici şi poeţi modernişti prelucrează această temă, printre care: Alexandru Sihleanu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi. Lui Eliade Rădulescu îi revine însă meritul de a fi creat un prim tablou al apocastazei în literatura noastră. Alcătuit din patru secvenţe, poemul cuprinde o descriere a împărăţiei divine, naşterea păcătuirii din invidia unui Arhanghel, căderea pe pământ, organizarea lumii lui Satan. Santa Cetate, poem care ar fi trebuit să încheie această amplă epopee, este inspirată din ideologia fourrieristă cu privire la întemeierea unei cetăţi ideale, un paradis social în care domneşte justiţia, frăţia, libertatea, egalitatea, pacea eternă. Anatolida sau Omul şi Forţele, prezentare generală Empireul sau Tohu-Bohu descrie sfânta atmosferă a luminii celei vii unde fântâna vieţii şi râul fericirii răcoreşte câmpiile cereşti, muntele de aur „cu stânci de adamante”, „cu pulbere de stele”, „verzit de bucurii” în care rodesc falnic virtuţi şi veselii. În împărăţia sfântă domnesc laolaltă armonia, dreptatea, adevărul, bucuria, duhul păcii, al dragostei, al blândeţii, al înţelepciunii şi al frumuseţii: Înalt, mai sus de ceruri, la tronul Preamăririi, În sfânta atmosferă luminii celei vii, Unde fântâna vieţii şi râul fericirii Adapă, răcoreşte cereştile câmpii, Şi duhul mângâierii burează caldă mană, Mărgăritează vecinic prea sfintele sădiri; Şi dragostea răsare, a îngerilor hrană Ce-ntremează în ei pacea şi naltele sfinţiri Pe muntele de aur, în stânci de adamante, Cu pulbere de stele verzit de bucurii, Umbrit de chedrii slavei’nflorat de amarante, Şi unde rodesc falnic virtuţi şi veselii Acolo unde-adie zefirul ambroziei Prin arborii ştiinţei ce Domnul, Domn şoptesc [...] (Empireul sau Tohu-Bohu)

1

I. Eliade Rădulescu îi comunicase în 1869 lui G. Baritiu planul acestei epopei, care ar fi trebuit să cuprindă 20 de cânturi; poetul a realizat numai cinci, expuse în Curs întreg de poezie generală, II, 1870. 2 În ebraică înseamnă inanis et vacua, confuzie, haos.

Imnul creaţiunii reia momentele cuprinse în Cartea Facerii. În plus, prezintă naşterea păcătuirii, din uniunea invidiei cu ura arhanghelului preferat al Divinităţii. Portretul acestei fiinţe feminine corespunde opiniilor filozofilor Antichităţii greceşti care afirmau că „există un principiu bun care a creat ordinea, lumina şi bărbatul şi un principiu rău care a creat haosul, tenebrele şi femeia” (Pitagora), „Femeia e femeie datorită absenţei unor calităţi” (Aristotel). Iată imaginea fizică şi morală a eroinei, izvor al relelor apărute între oameni: Hrăpindă, graţioasă, plăpând’amăgitoare Şi umede şi rumeni dulci buzele’i zîmbesc O faţă de nădejde şi mâini prea dătătoare, Un viitor ferice frumoşii ochi vestesc [... ] Vicleană fără margini, cerească curtezană, Robea slabele-i duhuri, la toţi făgăduia Şi toţi în ea văzură de cer o suverană Spre-a fi vrednici de dânsa, a împărăţi dorea. (Imnul creaţiunii) Viaţa sau Androginul descrie căderea din Empireu pe pământ a arhanghelului răzvrătit. Un peisaj infernal alcătuit din piese disparate de obiecte, antrenate într-un haos de lumini şi umbre, însoţite de zgomote asurzitoare: Bubue cerul, se scoală Împăratul Dudue eterul, că pasă mânia Fulgere volvoare în spaţiu plesnesc, Focul se întinde şi curăţă păcatul, Marea izbucnire opreşte vecinicia [...] Şi cerul se desface Cad toţi vinovaţii şi vâjâie căzând Haos, besnă mare, i-aşteaptă căscând Pică şi se schimbă pe cât ies din cer: Aripă cerească una se mai vede ... (Viaţa sau Androginul) Arborele Ştiinţei continuă descrierea căderii îngerilor şi surprinde momentul organizării lumii lui Satan. Pricina răului în lume nu este cunoaşterea, ci întrebuinţarea nepotrivită a roadelor acesteia. Interogaţiile retorice, enumeraţiile, imaginile sonore şi vizuale, dinamice şi cromatice compun un tablou apocaliptic: Cad unul peste altul, grozavă e izbirea! Sar flăcări fără margini, în spaţiuri se-ntind; Neprasnici, grele duhuri, resgudue zidirea, Eter, lumini, materii, topesc, negresc, aprind [...] Plesneşte universul şi besna se despică; Tartarul se despică; de foc un ocean Se-ntinde fără margini; şi demonii tot pică, Cei mai nainte, din toţi mai greu Satan. Moartea sau Fraţii recompune, după izvoare biblice, ţi prelucări literare antice1, clasice2 sau romantice3 mitul lui Abel şi Cain. Michaida este un fragment de epopee pe tema predestinării eroului în istoria umanităţii inspirat din operele unor poeţi din literatura universală, precum T. Tasso, Milton, Lavater. Rapsodul român invocă muza, după modelul epopeilor homerice. Şi de data aceasta, el definitivează doar două cânturi: primul publicat în 1844, al doilea în 1859. Subintitulată fragment epic, Michaida evocă un episod din istoria eroică, a luptei pentru unire a tuturor românilor sub sceptrul unui domn curajos din epoca medievală. Poetul propune o viziune organică asupra lumii şi a resorturilor ei intime şi adoptă o rostire solemnă de vates, de proroc al neamului. Firul epic este sărac: învestit de Divinitate cu rolul de unificator al neamului, Mihai Viteazul atrage în acest proiect eroic pe unii boieri patrioţi. Primul cânt descrie tabloul pământului care geme sub dominaţia otomană. Întreaga Românie se afla de ani de zile sub jugul sângeratic al osmanului feroce. Imaginea ţării împilate de străini este dramatică: 1

Ovidiu, Metamorfoze, legenda lui Cephalus şi Procris. Erotocritul de Cornaro, Marmontel. 3 Victor Hugo, La conscience, poezie inclusă în La légende des siecles. 2

Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncii sale, Nici timp, nici loc, nici viaţă n-avea în siguranţă ..., Ţipetele de sânge se înălţau la ceruri ..., Blesteme, lungi suspine, dorinţi de răzbunare Se auzeau pe pământul românesc ..., Ţara gemea în doliu cufundată. Devotat idealurilor naţionale, Mihai este desemnat de Divinitate să slujească libertatea, prilej pentru poet de a se face o pledoarie pentru progres, armonie: Când omul nu s-alungă din legile-mi eterne Şi ţine calea dreaptă, din grad în grad prin vine L-a sa predestinare, l-acel ideal bine; Omul e om în sine, soţietatea-ntreagă Constă din elemente curate, sănătoase, La locul lor veghiente spre-ntreagă armonie, Şi naţia devine potentă, progresivă, Mărită, lăudată, ferice, glorioasă. Aleşi formează popol, model între popoare, Şi legea lui reflettă eterna, justa lege. (Mihaida) Cântul al doilea are mai multe secvenţe epice şi dramatice. În casa banului Manta are loc conjuraţia boierilor împotriva duşmanului străin. Ei îl aleg pe Mihai conducător al acestei cruciade a eliberării şi unificării românilor. Poetul descrie cadrul tainic unde se află complotiştii, vestmintele de epocă şi chipul domnitorului: Un stat înalt şi nobil, un port de majestate, O frunte mare, scoasă, ce cugetă departe, Schinteietori ochi ageri, sprâncene ebenine, Un nas roman, o buză pacifică, ridendă, O barbă marţială, un pept ce sparge soarta Tunica cârmâzie de catifea deschisă Cu ghinde, frunzi de aur la piept şi-n jur pe poale, Cădea p-o-mbrăcătură colana strâmt pe pulpe, Pe care coturni bellici roşea pân’la genunche Cu pinteni d-argint ager. O copcă schinteindă În suma de brillante... (Mihaida) Eftimie zelosul încheie acest cânt atenţionând pe conspiratori că legământul de slobozenie şi înfrăţire fusese inspirat de însuşi Dumnezeu. O noapte pe ruinurile Târgoviştei este o meditaţie istorică inspirată din evenimentele Evului Mediu, publicată în 1836 şi reprodusă în Curs întreg de poezie cu menţiunea că reprezintă un moment din lupta naţională a poetului. Inspirată din ruinele unor cetăţi antice şi medievale, meditaţia istoricăa fost inaugurată în epoca romantică de Volney, autorul lucrării Les Ruines ou méditations sur les Révolutions empires, 1791. Sursa inspiraţiei lui Eliade este oraşul natal, o veche cetate înfiinţată de Vlad Ţepeş. La ceasul înserării, Târgovişte trezeşte poetului gânduri melancolice despre trecutul eroic, luminat de jertfa unor voievozi. „Fiinţă rătăcită” în preajma unor mărturii de glorie străbună, poetul deplânge prezentul insensibil la mesajele trecutului: Fatala presimţire acum mă părăseşte Dar vai! Eu ca şi tine sunt slab, neputincios; Glasu-mi nu-mbărbătează, poate şi el cobeşte, Sau plânge slava veche, şi plânge dureros. (O noapte pe ruinurile Târgoviştei) Zorile întrerup meditaţia sumbră asupra destinului românilor în istorie. Un tablou colorat şi sonor al naturii trezite la viaţă încheie meditaţia: clopotele invadează văzduhul chemând la rugăciune „turma rătăcită”, muntele „rubinează” sub roşul răsăritului, dealurile „verzesc” printre aburi, roua „smălţează” câmpul iar răcoarea trezeşte la viaţă. Ritualul zilnic al vieţii la ţară îşi reia cursul vegheat de ziua atotbiruitoare: Turme, cai, dobitoace la apă se coboară, Clopotele bat, se scutur, cu-al dimineţii zvon; La vâjâitul morii undele se-nfăşoară, Deschis e ochiul zilei acum pe orizon.

(O noapte pe ruinurile Târgoviştei) Sburătorul. Poemul cel mai cunoscut al lui I. Eliade Rădulescu este balada de inspiraţie folclorică Sburătorul, 1844. Specie cultă, cultivată cu succes de romantismul occidental, balada impus numele lui Burger, Novalis, Holderlin, Uhland, Hugo. I. Eliade Rădulescu şi-a creat poemul dintr-o competiţie cu modelele străine, pentru a demonstra faptul că şi limba română are capacitatea plastică de a ilustra această specie asemenea romantismului occidental. El adaptează tema universală a demonului, a strigoiului, la credinţele păgâne româneşti cu privire la zburător. Mitul erotismului puberal era menit în concepţia poetului a demonstra frumuseţea spirituală a fetei de la ţară care, ingenuă şi pasionată, poate muri din dragoste pentru cineva care nu o merită. Istoricii literari au găsit în opera lui V. Hugo un poem cu temă asemănătoare, Le Sylphe, pe care I. Eliade Rădulescu l-a avut ca model în acestă baladă. Structurată în trei tablouri distincte, balada cuprinde: visul Floricăi, pastelul înserării la sat şi apariţia anecdotică a zburătorului. Principalul merit al poemii este de a fi introdus conflictul psihologic etern al iubirii puberale în peisajul tradiţional românesc. Tânguirea înfiorată şi tainică a fetei îndrăgostite patimaş de o fiinţă misterioasă, din alt tărâm, are cadenţă psalmodică prin reluarea unor versuri-refren şi prin aspectul melopeic al enunţurilor: Vezi, mamă, ce mă doare! Şi pieptul mi se bate, Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc; Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, Îmi ard buzele, mamă, obraji-mi se pălesc! Ah! Inima-mi zvâcneşte! ... şi zboară de la mine! Îmi cere ... nu-ş ce-mi cere! Şi nu ştiu ce i-aş da; Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine, În braţe n-am nimica şi parcă am ceva; (Sburătorul) Tabloul înserării este bucolic, neoclasic şi îmbină elemente romantice, solemne care dau impresie de vrajă. Epitete, metafore, metonimii („lătrătorii s-aud necontenit”), repetiţii de cuvinte aparţinând aceleiaşi familii de cuvinte conferă artisticitate acestei balade. În ultimul tablou se reproduce discuţia unor „surate” care dezleagă enigma suferinţelor tinerei fete. Ele ajung la concluzia că dragostea pentru o fiinţă din tărâm blestemat este de evitat, deoarece: Şi ce-i faci pe urmă? Că nici descântătură Nici rugi nu te mai scapă-Ferească Dumnezeu! (Sburătorul) Serafimul şi heruvimul şi Visul. Cuprinse în ciclul al IV-lea, Omul individual, din epopeea Umanitatea, Serafimul şi heruvimul (1833) şi Visul (1836), alături de lamartinienele Trecutul (1830) şi Dragele mele umbre (1830) sunt confesiuni cu caracter autobiografic, dominate de disperare şi revoltă sarcastică. În Curs întreg de poezie, I. Eliade Rădulescu preciza: „Eu scriind Visul am scris viaţa omului în general, şi din a tutulor oamenilor am cunoscut mai bine pe a mea, am ales din viaţa omenească nişte situaţii, nişte împrejurări care mi s-au părut mai interesante şi mai potrivite cu întâmplările mele şi nu e de mirare a vedea cineva pe unde şi oarecare asemănări în viaţa mea [...]. Doi îngeri păzitori îşi închipuieşte poetul că avem: conştiinţa şi cugetul, dar nu mai puţin îngeri ne sunt prietenii, rudele şi tot ce iubeşte sufletul nostru. Scriind viaţa omului am vrut pe cât se poate să găsească fiecare viaţa sa; am vrut adecă să scriu o viaţă, nici mai sus, nici mai jos de omenire şi să descriu cele ce poate cineva să întâmpine mai de obşte de viaţă fără să trec cu vederea nici necazurile, nici fericirile, nici patimile, nici viţiurile chiar ale mele”. Poetul se adresează celor doi străjeri ai săi: Blând serafim! O înger! Ce este a ta solie? Care îţi este slujba? Ce vrei aicea jos? Pacea vesteşti tu lumei? Pacea aduci tu mie? Ce flăcări pui în sânu-mi? O, serafim frumos. Războinice, viteze, heruvim înfocate, Împlinitor prea strajnic urgiilor cereşti! (Serafimul şi heruvimul) El ilustrează sub forma unei alegorii lupta cu demonii eului individual anarhic şi egoist, şi Victoria sentimentului de datorie faţă de ţară şi naţiune. Visul este o juxtapunere de 20 de sonete în care se exprimă dorinţele omului de a se statornici sufleteşte şi social. Cele mai izbutite versuri sunt cele satirice, închipuind un portret grotesc al prietenului trădător, decăzut din condiţia de om în cea de insectă parazită. Sonetul XIII schiţează profilul bisexuat al prietenului trădător cu faţa „lungă”, „subţire”, „galbenă”, „uscată”, „lunguiaţă”. Ochii îi sunt „un foc de sânge”, nasul lung, groaznic, cu fatale nări, gura „un iad de largă” şi care se strânge cochet, cu buze înveninate de ocară şi care ajung până la urechi. Femeie momâie, cu „rumen de strigoiacă”, cu picioare de insectă rapace, vestitoare a foametei. Epitete duble sau reluate în forme derivate (lung-lunguiaţă),

asocieri oximoronice (sprintenă momâie); construcţii de superlativ absolut cu valoare afectivă (gura, un iad de largă), „buza până la urechi” amplifică evocarea respingătoare. Ca şi în Căderea dracilor unde poetul imaginase portretul seducător al păcătuirii, în Visul chipul prietenului trădător este imortalizat în tonuri pamfletare: Parcă era femeie ... trăsuri amestecate Se gâlcevea pe faţa-i de nevoiaş bărbat. Lungă, lungă, subţire şi oase înşirate, O sprintenă momâie forma grozavu-i stat. Ochii îi era negri ş-un foc în ei de sânge, Subt ei un nas lung, groaznic, umfla fatale nări; Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strânge; Scălâmbă era-n faţa-i, în trupu-i, în mişcări. Galbenă şi uscată faţa-i cea lunguiaţă, Până la urechi buza-i d-ocară-nveninată, Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta. Picioare de insectă ce foametea vesteşte, În veci nesăţioasă cu cinstea se hrăneşte De la strein şi rude, făr-a putea-o da. (Visul) Poemul ilustrează şi motivul viaţa este vis; ultimul sonet prezintă deşteptarea din vis, speranţa într-un viitor mai luminos decât trecutul bântuit de disperări şi deziluzii: Fruntea-mi albită către pământ se lasă, Braţele-mi rezemate toiagul meu apasă, Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi ... O, zile! Sau ce nume vouă vi se cuvine? Dar aţi trecut! Ce trece mai mult el nu mai vine. Este mai dinainte să vă întreb pe voi. (Visul) Pentru Eugen Simion, Visul „moralizator şi alegorizant, lipsit de aripi onirice, anunţă cea mai profundă temă a lirismului eliadesc: tema ascensiunii, tema înfrângerii limitelor. Ea este prefigurată de motivul mai întins al zborului şi se pierde în viziunea vastă a cosmosului, a ordinii din tăriile cerului”1. GRIGORE ALEXANDRESCU Structuri poetice romantice 1. Poezia iubirii şi a reflecţiei subiective Unii critici îl consideră pe Grigore Alexandrescu „primul poet român înainte de Eminescu, cu sentimentul predestinării în suferinţă”, 2 iar alţii drept un om stăpânit care se autodefineşte în versul „Să stăpânim durerea care pe om supune”3 (Anul 1840). Lirica erotică este considerată „o radiografie a stărilor de conştiinţă, o proiecţie nemijlocită a sufletului, caracterizată prin încărcătura emotivă şi incantaţie sonoră […] sinceritatea şi emoţia spovedaniei lirice face pe Grigore Alexandrescu mai autentic uman decât alţi contemporani tocmai datorită purităţii limbajului, a trecerii nemijlocite de la impresie la expresie”.4 Ceea ce iubeşte poetul nu este „femeia, ci iubirea şi de aceea ipostaza cea mai fericită a sentimentelor sale nu este cea de împlinire, ci de aşteptare, nu realitatea iubitei, ci imaginea ei ideală, proiecţia sa abstractă…ipostaza cea mai prielnică desfăşurării liricii sale erotice este de aceea nu apropierea, ci depărtarea, spaţiul real sau imaginar care estompează liniile

1

Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Şerban Cioculescu… 3 Paul Zarifopol… 4 Paul Cornea… 2

prea tari şi îngăduie sentimentului să se clarifice şi să se exprime în deplină libertate” 5. În lirica erotică femeia este un „blând înger”, „o stea blândă, luminoasă”, „o fiinţă de iubire”, „un înger ce slăvesc”, „e viaţa ce toate-nsufleţeşte”. Versul „Singur amorul este izvorul fericit“ din Aşteptarea se continuă în Spune-mi, Elizo, ce este fericirea?. În Când dar o să guşti pacea, iubirea este un „vecinic chin”: Când dar o să guşti pacea, o inimă mâhnită? Când dar o să-nceteze amarul tău suspin? Viaţa ta e luptă, grozavă, neîmblânzită, Iubirea vecinic chin. Încă o zi cuprinde mărturisirea poetului: Căci toată-a mea viaţă îţi fu ea închinată/ Căci alt decât iubirea –ţi ea un avu mai sfânt,/ Căci tu eşti încă astăzi dorinţa-mi neschimbată/ Şi visu-mi cel din urmă aicea pe pământ. Un ceas e de când anul trecu afirmă posibilitatea transformării unei mari iubiri în nobilă prietenie: „E scump priteşugul ce-nsuflă o femeie/ Desprinsă a-l cunoaşte, născută a-l simţi;/ Şi dúlcele ei suflet, electrică scânteie,/ Mângâie orice suflet la care s-o ivi”. Portretul femeii iubite anunţă pe Eminescu: „Te mai văzui o dată fiinţă de iubire,/ O înger ce slăvesc!/ Şi ceasurile repezi, şi scumpa ta zâmbire/ Cu suflet, cu viaţa sunt gata să plătesc”. Epicurean, poetul se distanţează de lirica erotică a mentorului său, I. E Rădulescu, cât şi de contemporanii contestatari, adepţi ai socialismului utopic, radical, precum Cezar Bolliac. În versurile dedicate femeii se găsesc imagini şi motive care vor fi preluate şi integrate de Eminescu în cântecele erotice. 2. Meditaţii filozofice Creaţia lirică, angajată, inspirată de viaţa locuitorilor cetăţii se exprimă fie prin intermediul meditaţiei filozofice asupra destinului uman şi al creatorului de geniu, fie prin meditaţii istorice, evocatoare a unei măreţii militare trecute. Miezul nopţei, Anul 1840, Candela, Adio, la Târgovişte exprimă convingerile poetului cu privire la destinul creştin-utopic, luminos al umanităţii. Anul 1840, o meditaţie pe tema aşteptării unor prefaceri viitoare, era considerată de G. Călinescu o capodoperă a genului. Confesiunea autorului, care îmbrăţişează o poză romantică, descoperă momentele dureroase de viaţă traversate. În opoziţie cu acest trecut „numai durere”, anul ce urmează, 1840, este „măreţ reformator”: A lumii temelie se mişcă, se clăteşte, Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit; Un duh fierbe în lume, şi omul ce gândeşte, Aleargă către tine, căci vremea a sosit!. Poetul schiţează o frescă grandioasă: „umbrele de noroade” cârmuite de „umbra unor pravili călcate”, „siluite de mai mici umbre”, „neînsemnaţi pitici” sunt animate de sentimente înalte, generoase, ca „basnele de povestit” iar entuziasmul lor este „izvor de idei mici”. Pentru poetul „politica adâncă stă în fanfaronadă şi ştiinţa vieţii în egoism cumplit”. Numai sosirea unui conducător mai înţelept, capabil să înlăture bătrâna tiranie poate să salveze o lume unde „oamenii sunt sătui dembunătăţiri rele”. Speranţa de reformare morală esenţială a lumii se adaugă unor confesiuni testamentare, generoase: Eu nu îţi cei în parte nimica pentru mine: Soarta cu a mulţimii aş vrea să o unesc: Dacă numai asupra-mi nu poţi s-aduci vreun bine, Eu râz de-a mea durere şi o despreţuiesc. Tirania este suportată de cei mulţi din obişnuinţă şi ignoranţă: După suferiri multe inima se-mpietreşte; Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de greu; Răul se face fire, simţirea amorţeşte, Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu. Finalul meditaţiei consacră poza romantică a poetului inspirat şi dedicat unei cauze generoase: Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită, Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormânt, Dac-a vieţii-mi tristă făclie osândită S-o-ntuneca, s-ar stinge d-al patimilor vânt. 5

Mircea Anghelescu…

Pe aripile morţii celei mântuitoare Voi părăsi locaşul unde-am nădejduit; Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are, Şi a mea pomenire acelor ce-am iubit. Poetul profet, care mobilizează energii şi anunţă renaşterea morală a societăţii, proclamă în versuri mesianice: „Soarta cu a mulţimii aş vrea să o unesc”. Meditaţia are ritm trohaic, cu versuri de 13-14 picioare şi este structurată în strofe de 4-5 versuri. Miezul nopţii cuprinde un tablou nocturn, romantic, cu o muzicalitate deosebită şi cu imagini preţios-patetice: Când tot doarme-n natură, când tot e liniştire, Când nu mai e mişcare în lumea celor vii, Deşteaptă priveghează a mea tristă gândire, Precum o piarmidă se-nalţă în pustii. Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe câmpie, Al meu suflet se-nalţă pe aripi de-un foc sfânt, [...] Lăsat strein în lume, lipsit de orice bine, Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ, Văzând zilele mele de suferinţe pline, Pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt. Adio.La Târgovişte reia tema romantică a morţii: Când toamna să arată al iernii rece soare, Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc: Aşa nenorocirea uscând a vârstii-mi floare, Zic lumei un adio: iau lira şi mă duc. 3. Meditaţii istorice Grigore Alexandrescu compune patru meditaţii inspirate din istoria naţională: Umbra lui Mircea. La Cozia, Trecutul. La mănăstirea Dealu, Răsăritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Drăgăşani. Lor li se adaugă şi alte meditaţii de felul O impresie dedicată oştirii române. În urma unei călătorii efectuate pe valea Oltului, din vara anului 1842, el a compus şi câteva pagini în proză, sub forma unui jurnal de călătorie. Între cele patru meditaţii istorice, Umbra lui Mircea. La Cozia a fost considerată unanim de critica literară o capodoperă. Poetul elogiază legendarul domn al Ţării Româneşti, ctitor al mănăstirii Cozia, care a înfăptuit unirea tuturor provinciilor de la nord de Dunăre şi a teritoriilor de la Marea Neagră. Poetului îi pare că trecutul glorios şi însângerat justifică ambiţiile prezentului de civilizare şi progres. Ca şi în meditaţiile filozofice, Grigore Alexandrescu învăluie şi aici ideile sale în armonii sonore incantatorii. Poemul debutează cu un tablou nocturn al mănăstirii de pe malurile Oltului: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către zidul dimpotrivă se întind, se prelungesc; Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc. Muzicalitatea rezultă din îmbinarea inspirată a mai multor tehnici prozodice: versuri lungi de 16-15 silabe, ritmul trohaic, alternanţa de vocale deschise cu cele închise. Se aud astfel valurile Oltului care se izbesc de maluri şi toaca monahilor care cheamă la vecernie. În piesajul unei istorii străjuite de credinţă, poetul aglomerează elemente de recuzită misterică, romantice: noaptea apare dintr-o peşteră, chipuri negre înconjoară poetul, o suflare „ca un fior prin vine” îşi face apariţia în acest peisaj tainic. La ceas de nălucire mormintele se dezvelesc, fantomele încoronate ies, oştiri înviază. Oltul, martor al trecutului românilor dezvăluie identitatea fantomei la a cărei apariţie ungurii se înarmează. Sentimentele de pietate şi de recunoştinţă ale poetului în faţa fantomei voievodale sunt evocate în gesturi ritualice: Sărutare, umbră veche! Primeşte-nchinăciune De la fiii României care tu o ai cinstit: Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune; Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Trecutului eroic, de a cărui dimensiune urieşească unii contemporani se îndoiesc, incapabili a suporta obligaţiile ce revin dintr-o asemenea moştenire, i se alătură un prezent prosper şi paşnic. Grigore Alexandrescu condamnă războiul, „bici groaznic care moartea îl iubeşte”, ce trebuie evitat prin ştiinţe, arte, gândire. Cu o structură compoziţională simetrică, poemul reia în final prima strofă. În domnia întunericului înveşmântat în nori, umbra lui Mircea reintră în mormânt, lumea pare în aşteptare: [... ] turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc; Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate, Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.

Structuri poetice clasice Opera în versuri cuprinde şi un număr apreciabil de creaţii cu funcţie explicit moralizatoare, prin intermediul cărora poetul critică aspectele negative din viaţa socială şi defectele morale ale conaţionalilor. În satire sunt ilustrate scene de viaţă caracteristice protipendadei vremii. Cea mai cunoscută este Satiră. Duhului meu unde autorul ilustrează o temă romantică apelând la forme artistice romantice: dialogul dintre duh şi trup are scop integrarea armonioasă a poetului într-o lume pe care nu o apreciază şi care îl plictiseşte. Lumea saloanelor timpului este populată de personaje preţioase şi superficial instruite, înclinate spre bârfe şi cu preocupări meschine (jocul de cărţi, vestimentaţie). Profesiune de credinţă, din 1857, este un discurs electoral demagogic. Alcătuită dintr-o succesiune de clişee verbale care desemnau tezele politicii liberale, satira anticipează celebrele discursuri electorale ale candidaţilor din O scrisoare pierdută de I. L Caragiale. Candidatul în alegeri din satira lui Alexandrescu nu-şi ascunde intenţia de a profita de pe urma concetăţenilor naivi, le evocă acestora şansele extraodinare de a-şi schimba existenţa prin veniturile de care va dispune după ce va primi votul alegătorilor. Nu este sugerată nici un fel de obligaţie faţă de masa alegătorilor sau faţă de partidul care îl desemnează pe acest client al puterii parlamentare din Ţara Românească. Prin fabule Grigore Alexandrescu a devenit un autor cunoscut şi îndrăgit de elevi. Meritul său a constat în abilitatea de a localiza şi adapta scheme epice deja cunoscute din operele lui La Fontaine, Lachambaudie, Krâlov. Cel mai adesea fabulele sale ilustrează teme politice generoase: egalitatea socială, unitatea de neam, dreptatea socială ş.a. De altfel, această comedie animalieră s-a dezvoltat în zorii modernităţii noastre lirice prin această specie satirică. Grigore Alexandrescu apelează mai ales la apolog, evidenţiind o trăsătură sau o învăţătură morală. De regulă fabulele sale corespund unei situaţii politice specifice scenei româneşti în care evoluzează tipuri autohtone de demagogi, parveniţi, trădători ş.a. Astfel, în Câinele şi căţelul, prelucrare după Lachambeaudie, Le leopard et le renard, Samson, „dulău de curte ce lătra foarte tare” se adresează unui bou oarecare: Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace, Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva, Care cred despre sine că preţuiesc ceva! Căţelul Samurache, martor la discursul lui Samson, convins de sinceritatea oratorului improvizat i se adresează cu entuziasm: „Gândirea voastră, zise îmi pare minunată,/ Şi sintimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei”. Adresarea comunardă a neinspiratului căţel naşte mânie: „Noi, fraţii tăi, potaie!/ O să-ţi dăm o bătaie/ Care s-o pomeneşti [...]”. Personajul politic se deconspiră că vrea „egalitate, dar nu pentru căţei”. Morala fabulei este pilduitoare: „Aceasta între noi adesea o vedem/ Şi numai cu cei mari egalitate vrem”. Fabulistul schiţează două portrete antologice: Samson, dulău de curte, care exemplifică forţa fizică şi puterea politică, doritor de parvenire socială şi politică şi Samurache, defavorizat fizic şi material, doritor de integrare socială şi politică. Distanţa de la ideile generoase ale discursurilor politice şi convingerile intime ale celor care le rostesc în faţa publicului denunţă ipocrizia alegerilor liberale, lipsa de sinderitate şi dispreţul faţă de cei slabi şi neajutoraţi. În Oglindele autorul se inspiră din viaţa politică a timpurilor sale. El apelează la cunoscuta istorie a naufragiului unui vapor încărcat de oglinzi. Locuitorii de rând care nu îşi priviseră chipul în oglindă niciodată descoperă imaginea falsă care le fusese indusă de cei aflaţi la putere. Oglinzile îi ajută astfel să-şi cunoască propriul chip şi să înţeleagă falsitatea opiniilor ce le fuseseră induse de către cei hidoşi, urâţi, laşi Speriate de consecinţele prezenţei oglinzilor printre supuşi, oficialităţile cer confiscarea acestora, declarând că tocmai ele deformau realitatea. Numai că morala fabulei consemnează perenitatea oglinzilor în societate şi rolul lor benefic deoarece: „[...] din vremea aceea toţi oamenii frumoşi/ Arăt câte-o oglindă acelor urâcioşi”.

Toporul şi pădurea localizează motivul trădătorului de neam: „Istoria aceasta, d-o fi adevărată,/ Îmi pare că arată/ că în fieşce ţară/ cele mai multe rele nu vin de pe afară/ Nu le aduc străinii, ci ni le face toate/ Un pământean d-ai noştri, o rudă sau un frate [...]”.

DIMITRIE BOLINTINEANU Poetul Debutul lui D. Bolintineanu din anul 1842 cu O fată tânără pe patul morţii 1, elegie publicată în „Curierul de ambe sexe” al lui I. Eliade Rădulescu, releva câteva aspecte tematice şi sonore ale creaţiei viitoare: influenţa romantismului francez, omagierea frumuseţii feminine şi a iubirii voluptoase, critica severă a imoralităţii din societatea contemporană, lauda castităţii şi a candorii juvenile, valorificarea sonorităţii versului 2, plăcerea de a încrusta în poemele sale cuvinte străine pentru a resuscita clinchetele stranii ale unor timpuri vechi, de mult dispărute. I. E. Rădulescu elogiase „legănata şi lina cadenţare, repaosul regulat al semistihului” 3 care îl individualizau între colegii de generaţie. Cuprinsă în primul volum din 1847, poezia a cunoscut o largă şi rapidă difuzare în celelalte provincii româneşti, cu deosebire după 1850, când Bolintineanu împărţea „pâinea amară a exilului” 4 cu ceilalţi revoluţionari munteni: a fost publicată în Bucovina, la Cernăuţi, în 1849; în Moldova, la Galaţi, în 1850; în Transilvania, la Braşov, în 1852. Anton Pann i-a compus muzica în 1850, iar T. Théot 5, profesor la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, a tradus-o în franceză. Autorul a inclus poemul său de debut în toate ediţiile ulterioare de poezii originale, din 1855 până în 1865, precum şi în ciclul de Reverii din integrala franceză, Brises d`Orient, din anul 1866. Ultimul omagiu adus acestei poezii în timpul vieţii autorului, îi aparţinea lui Mihai Eminescu, care îl aşeza pe D. Bolintineanu în Panteonul literaturii române alături de I. E. Rădulescu, C. Negruzzi şi Andrei Mureşanu: Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă Zace palida vergură cu lungi gene, voce blândă Viaţa-i fu o primăvară, moartea o părere de rău; Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbărbătare, Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său. (Epigonii) În anul 1870, când Eminescu îşi publica poemul dedicat „zilelor de-aur a scripturelor române”, gloria literară a poetului muntean era în declin. Bolnav şi sărac, el era ignorat de foştii căuzaşi, unii dintre ei ajunşi înalţi demnitari. La numai 45 de ani el părea învechit, ieşit din istoria prezentă, în contratimp cu gusturile noii perioade. Poetul a dorit încă din timpul studiilor pariziene să devină pentru Ţara Românească un creator corespondent lui Vasile Alecsandri în Moldova. El întâmpinase cu entuziasm antologia de Balade şi cântece bătrâneşti din 1852 şi se angajase să redacteze prefaţa pentru următoarea ediţie. Corespondenţele lirice dintre cei doi autori sunt mai ales tematice, în spiritul Introducţiunii lui Mihail Kogălniceanu la „Dacia literară” din 1840, folclorul, istoria, tradiţiile, credinţele, frumuseţile patriei fiind surse principale de inspiraţie. Bolintineanu recunoştea în tematica şi melosul liricii populare un model de urmat, pe care le valorifica în Basme şi Legende istorice. Poeziile intimiste din ciclul Reverii se apropiau prin tematică şi prozodie de ciclurile Lăcrimioare, Suvenire, Mărgăritărele ale lui Alecsandri.

1

Rădulescu, I. Heliade, „Curierul de ambe sexe”, numărul 10, periodul IV, 15 mai, 1842; apud Vîrgolici Teodor, note la D. Bolintineanu, Opere, volumul I, Editura Minerva, 1981, p. 924; 2 Stilul lui Bolintineanu a fost în atenţia mai multor lingvişti şi stilişti dintre care cităm: Paula Diaconescu, Elemente de istorie a limbii literare moderne, Partea a II-a, Evoluţia stilului artistic în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1975, care preciza că „uimitoare prin uşurinţa şi mizicalitatea versificaţiei, primită cu entuziasm de critica vremii, poezia lui D. Bolintineanu constituie un pas în evoluţia formală a poeziei româneşt”; p. 55; Domniţa Ichim-Tomescu, Observaţii asupra adaptării morfologice a toponimelor străine în limba română, în „Limba Română,” nr. 3, anul XXVII, 1978; Gabriela Duda, Unitate şi diversitate prozodică în poezia romantică românească. 3 Rădulescu, I. Eliade, idem. 4 Alecsandri, Vasile, Pâinea amară a exilului, scrisoare către Ion Ghica, elaborată în iarna anilor 1880-1881, trimisă lui Iacob Negruzzi în anul 1881 şi publicată postum, în 1890, în „Convorbiri literare”; apud V. Alecsandri, Dridri, Proză II, B.P.T, Minerva, Bucureşti, 1994, p. 353. 5 D. Bolintineanu precizează în notele la ediţia de Poezii din 1865 că traducerea în franceză aparţine lui T. Théot. Date suplimentare despre acest erudit şi sensibil francez care şi-a găsit sfârşitul în Bucureşti, după ce slujise învăţământul românesc aproape 20 de ani; vezi Cojocaru, Mihaela, Opinii franceze despre români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p.62-64.

Începând cu 1844-1846, temelor erotice şi populare li se adaugă istoria naţională, în imagini fantastic-macabre, terifiante, exemplificate în celebra baladă Mihnea şi baba. Poemul de inspiraţie valpurgică1 a fost prezentat şi comentat pe larg de către profesorul Philarète Chasle în primul curs de literatură română la Sorbona. Cum însă istoria nu era pentru Bolintineanu doar un prilej de a evoca teroarea sacră a vrăjilor din templul pacinaţilor, ci scena unor evenimente dramatice în care eroi, cunoscuţi ori anonimi, ofereau exemplul martirajului pentru ţară, el a conturat în timp un ciclu de Legende istorice, care i-a consacrat celebritatea în posteritate. Exilul, impus de marile puteri protectoare responsabililor Revoluţiei bucureştene din 1848, i-a oferit lui D. Bolintineanu prilejul de a îmbogăţi tematic şi de a lărgi spaţiul liricii sale. Bosforul a devenit în opera sa un tărâm ideal al iubirii tragice, un eden al plăcerilor senzuale, locuit de femei încântătoare condamnate la o existenţă vegetală, ţintuită în norme de viaţă primitive. În cei nouă ani de exil poetul a străbătut itinerarii iniţiatice şi pelerinaje religioase, a colindat Marea Mediterană în lung şi în lat, a vizitat şi admirat vestigiile unor civilizaţii de mult dispărute, risipite pe ţărmurile ei continentale şi insulare. Temele preferate ale poemelor din anii 1849-1858 erau: exilul, marea, Grecia şi Egiptul antic, mormântul sfânt din Ierusalim şi republica ortodoxă de pe Muntele Athos. Ele dădeau conţinut amplului poem Conrad, barcarolelor, elegiilor, meditaţiilor romantice şi invocaţiilor religioase. Tot în anii exilului, poetul avea ocazia să-şi cunoască rădăcinile sufleteşti sud-dunărene. Întâlnirea cu românii din Macedonia, Albania şi munţii Pindului i-a inspirat Macedonele, ciclu de poezii pastorale şi idile în maniera lui Teocrit. Revenit printre ai săi, D. Bolintineanu avea conturate principalele cicluri de versuri care i-au consacrat succesul. Volumelor de poezii din anii 1847 (Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu), 1852 (Cântece şi plângeri) şi 1855 (Poeziile vechi şi noi ale d-lui Dimitrie Bolintineanu) le adăuga o nouă recoltă editorială: Legende sau basne naţionale în versuri, 1858; Melodii române, 1858; Bătăliile românilor (Fapte istorice), 1859; Nemesis. Satire politice, 1861; Legende noi cu note din cronicile românilor, 1862. Poetul şi-a materializat dorinţa de a publica o integrală a operei în versuri în anul 1865 publicând două volume de Poezii atât cunoscute cât şi inedite, în care versurile erau grupate tematic în şase cicluri: Florile Bosforului, Legende istorice, Basme, Macedonele, Reverii, Diverse. Angajarea politică alături de domnitorul Al. I. Cuza, al cărui ministru şi consilier intim a fost, a stopat câţiva ani elanul creator al poetului, care s-a dedicat cu devotament şi conştiinciozitate rolurilor înalte încredinţate. Eşecul lui Al. I. Cuza şi schimbările din structurile de vârf ale puterii după 1866 îl reaşează la masa de scris, repertoriul fiind acum unul eminamente critic şi înlăcrimat, în hainele prozodiei clasice. Volumele de satire (Eumenide, 1866; Menade,1870); epigrame (Iele,1866), ode (Plângerile României) precum şi o interesantă ediţie de Poezii din tinereţe nepublicate încă din anul 1869 i-au îmbogăţit portofoliul, care ajungea astfel să numere aproximativ 800 de titluri în limba franceză şi în română. Pentru volumul în franceză publicat la Paris, Brises d’Orient, el selectase doar 111 titluri din integrala sa poetică. D. Bolintineanu a experimentat în cei 30 de ani de activitate literară aproape toate formele poetice, epice şi lirice, romantice şi clasice, şi a străbătut calea de la inovaţiile romantismului occidental la clasicismul Antichităţii grecolatine. El a cultivat atât speciile preferate ale romantismului: balada gotică, cântecul erotic medieval, feeria populară, meditaţia şi reveria filozofică, legenda mitologică şi istorică, cântecul eroic, cât şi formele prozodiei clasice: satira, oda, epopeea, pastorala şi idila. Gloria lui D. Bolintineanu printre contemporanii s-a datorat Legendelor istorice, pe care şcoala le-a inclus cu timpul în bibliografiile obligatorii pentru clasele primare şi gimnaziale. Cunoaşterea lor de către generaţiile tinere a trezit reacţii fireşti de jovială persiflare cu deosebire a stereotipiilor prozodice şi a figurilor retorice percepute între timp, printr-o necenzurată folosire, monotone şi fără sentiment. B. P. Haşdeu a inaugurat seria parodiilor cu Favorita sau O noapte din februarie („Satyrul”,1866); i-a urmat exemplul I. L. Caragiale cu Paşa din Silistra („Luceafărul” din anul 1912) şi G. Topârceanu cu Mihai Viteazul şi turcii („Viaţa românească”-1916)1. Create spre amuzamentul autorilor şi al publicului sastisit de exagerările patriotarde ale demagogilor politici, ele au întreţinut de fapt interesul pentru legendele bolintinene până în zilele noastre. „Premergător al lui Mihai Eminescu”2, D. Bolintineanu a fost recunoscut şi un precursor al lui Alexandru Macedonski, cu care se înrudeşte temperamental şi caracterial. În poeziile din Florile Bosforului, cu delicatele lor imagini parfumate de crini şi roze, a aflat Macedonski sugestii pentru poema rondelurilor, iar din tablourile strălucitoare ale mării s-a inspirat pentru epopeea Thalassa. Înrudirea dintre Bolintineanu şi mai tânărul Macedonski s-a datorat nu numai originii paterne sud-dunărene, ci şi ambiţiei comune de a-şi vedea opera inclusă în patrimoniul literaturii europene. Ca şi în cazul poetului paşoptist, Franţa, ţara soră întru latinitate, i-a recunoscut cu bunăvoinţă efortul creator, dar i-a temperat 1

Roman, Ion, Ecouri goetheene în cultura română, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.55. Vîrgolici, Teodor, note la Legende istorice, volumul citat, p. 872. 2 Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p. 73. 1

ambiţiile universaliste. Iniţiator de sonuri şi forme poetice ritmate original, poetul muntean a inspirat un secol mai târziu pe Ion Pillat, Mateiu Caragiale şi Ion Barbu. Convins că poezia nu este doar pictură, ci şi inefabilă armonie, Bolintineanu a creat în poezia română de la 1850 cavalcade, imprecaţii şi descrieri memorabile prin imaginile sonore şi dinamice în care a experimentat atât valoarea muzicală a liricii populare, cât şi forme prozodice culte ale unor maeştri precum Homer, Safo, Anacreon, Horaţiu, Vergiliu, Dante, Byron, Hugo, Lamartine,3 ale căror versuri le-a tradus şi adaptat. Obligat de soartă să-şi realizeze opera într-o perioadă de timp mai scurtă decât colegul de generaţie Vasile Alecsandri, el a străbătut un drum poetic asemănător: de la romantismul avântat şi necenzurat retoric la siguranţa prozodiei clasice. Mai nenorocos decât colegul din Moldova, proiectele de la vârsta maturităţii i-au fost compromise de boală şi de lipsuri materiale, ultimele volume de poezii, din anii 1869-1870, fiind elaborate şi publicate sub semnul improvizaţiei şi al ţâfnei dâmboviţene. Singurul creator al generaţiei paşoptiste care a deschis poezia spre sudul continentului, în Peninsula Balcanică şi Marea Mediterană, D. Bolintineanu a căutat cu pasiune urmele sufletului românesc risipit de mai bine de un mileniu printre greci, bulgari, albanezi şi turci; acestei curiozităţi îndrăzneţe îi datorează lirica noastră Macedonele, poeme închinate civilizaţiei lor pastorale. Erotikon-ul lui Bolintineanu Primul volum din integrala de poezii publicată în anul 1865 se deschidea cu Florile Bosforului, semn al importanţei pe care autorul o atribuia versurilor pe teme erotice inspirate din lumea orientală şi al credinţei că, mai mult decât celelalte cicluri, aceste poeme îl situau în vecinătatea unor autori de prestigiu precum: Volney, Chateaubriand, Lamartine, Hugo1. Bolintineanu confirma astfel faptul de a fi creat Orientului european o nouă imagine fără a recurge, ca alţi contemporani, fie la recuzita de imagini ale mitologiei greco-latine, fie la sentimentalismul patetic al neoanacreoticilor autohtoni care la acea dată „obosiseră deja literatura noastră, încă tânără”2. De altfel, în călătoriile sale, poetul fusese dezamăgit de realitatea înfrigurată şi puţin primitoare a vestitului locaş al zeilor de pe muntele Olimp: era puţin probabil ca pe vârful lui îngheţat şi acoperit de zăpadă, chiar şi în luna iunie, să se poată adăposti cineva, fie şi o străveche plăsmuire a imaginaţiei omeneşti. Comentariul jovial al poetului pe marginea lipsei de ospitalitate a muntelui zeilor din mitologia greacă, Olimpul,3 îi oferea prilejul de a sublinia rolul artei în recompunerea realităţii şi absenţa corespondenţelor dintre adevărul istoric şi cel artistic. El relatase cu umor întâlnirea cu doamna Iorel4, una dintre muzele orientale ale lui Lamartine, „vestejită şi cu narghileaua farâmată”: numai versurile inspirate de frumuseţea celei adorate în tinereţe de poetul francez nu fuseseră atinse de vreme, ele păstrându-şi prospeţimea şi savoarea clipei de fericire trăite de cei doi îndrăgostiţi. Bolintineanu încheia episodul întâlnirii cu muza lui Lamartine cu înţelepciune de filozof: dacă frumuseţea femeii trece, cea a poeziei nu piere nicicând. Bosforul a găzduit cu ospitalitate pe poetul român exilat, i-a oferit un refugiu din lumea insensibilă şi mercantilă precum şi posibilitatea de a-şi crea noua poezie, asemenea lui Ovidiu la ţărmurile Pontului Euxin. Ca rezultat al încrederii autorului în puterea artei de a eterniza frumosul, Florile Bosforului reprezentau un modern şi romantic erotikon al cărui spaţiu imaginar se identifica strâmtorii care unea Marea Neagră cu Marea Mediterană. Atras de calitatea particulară a acestor locuri de „a nu obosi ochii ce o privesc”5, D. Bolintineanu cânta tinereţea, frumuseţea şi iubirea, zeii cărora le aduceau ofrande femeile seraiurilor învestite cu sacra misiune de a păstra secretele seducţiei şi ale voluptăţii. În Florile Bosforului poetul a neglijat realitatea Bosforului şi s-a lăsat desfătat de propria iluzie estetică. În acest loc ocrotit de cer, pământ şi mare se contopeau moartea şi viaţa, lumina şi întunericul, iubirea şi crima. Calea de ape în a cărei „splendidă ţărână” scânteiau peştişori şi săltau în jocuri răsfăţate „delfinii sidefii” era luminată de razele lunii şi de umbrele serii şi vrăjită de suspinele încântătoare ale grădinilor ce ascundeau odalisce, cârd de paseri albe ce cu răsfăţare 3

Galdi, Ladislau, Introducere în istoria versului românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, afirmă că D. Bolintineanu „nu s-a mulţumit decât foarte rar cu simplitatea adevăratului folclor românesc, chiar descriind transhumanţa aromânilor din San-Marina a rămas în domeniul stroficii de inspiraţie italo-greacă”, p 191. 1 Scriitorii francezi descoperiseră frumuseţea exotică a Orientului de pe ţărmurile asiatice şi africane ale Mării Mediterane consemnânduşi impresiile în note de călătorie. Volney publicase în 1787 Voyage en Egypte et en Syrie iar în 1791, Les Ruines; în 1811 Chateaubriand tipărise L’Itinéraire de Paris a Jérusalem; în 1829 Hugo publicase Les Orientales, iar în 1835 Lamartine oferise publicului Les Souvenirs, impressions, pensées et paysages pendant un voyage en Orient. 2 D. Bolintineanu, Note la Florile Bosforului din ediţia de Poezii publicată în 1865, apud D. Bolintineanu, Opere, volumul I, ediţia citată, p. 840. 3 D. Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia şi muntele Athos sau Santa-Agora, în Opere, volumul VI, ediţia citată, 1985, p. 316. 4 D. Bolintineanu, Călătorii la Jerusalim în sărbătorile Paştelui şi în Egipt, volumul citat, p.101. 5 D. Bolintineanu, Note la Florile Bosforului, ediţia citată, p. 841.

zbor la focul dulce al soarelui de mai1. Primăvara, în turceşte Ilbahar, era anotimpul care dădea strălucire edenului oriental, iar în luna mai ziua avea o albă strălucire, noaptea era înstelată şi aerul se răcorea „cu roua dulce de pe crin”. Locaş al morţii, unde viaţa se ţesea cu aur şi argint şi unde luna se năştea din azurul mării, apărând şi dispărând prin valuri, ca „un surâs ferice p-un chip suferind”, Bosforul adormea în cântecele de dragoste ale caiagiilor şi ale pescarilor din sandaluri. Tărâm al tinereţii şi al frumuseţii, Bosforul îndemna cu iubire sufletele gingaşe ale femeilor din serai. Frumuseţea peisajului natural era amplificată de cea a tinerelor femei, toate ademenitoare, inspirând clipe de iubire pasională. Încă de la debutul literar, poetul român cântase durerea tinereţii condamnată la o dispariţie prematură şi îşi declarase adeziunea la horaţianul îndemn carpe diem2. Răspunsul lui Bolintineanu la dilema lui Ienăchiţă Văcărescu din celebra poemă Într-o grădină3 era în favoarea moralei lui Don Juan şi respingea falsa pudoare şi misoginismul. Femeilor-flori de pe malurile veşnic înverzite ale Bosforului le reveneau roluri diferite. Validé, mama sultanului, veghea împreună cu hadânii lui caşlar-aga ca legile seraiului să fie respectate cu stricteţe. Sultanele, femei alese în serai datorită frumuseţii fizice perfecte, erau vulnerabile la intrigi; adesea victime, ele alimentau istoria anecdotică a Porţii Otomane cu poveşti de iubire nefericită. Iată câteva exemple: Rabié condamnase la moarte cu sânge rece pe baiadera ce fermecase pentru câteva zile pe sultan ameninţându-i astfel poziţia în imperiu; Leili încălcase interdicţiile haremului şi oferise clipe de dragoste unui oarecare Ali bei, alături de care îşi găsise sfârşitul în mare; Mehrubé îl înfruntase pe crudul sultan Selim, declarându-şi dragostea pentru ţara natală din vechii Carpaţi şi pentru tinerii ei mândri, îndrăzneală pentru care fusese azvârlită în apele mării; Suadé îşi alesese singură iubitul, pe „dulcele Omar”, libertate pentru care tatăl său, sultanul, o azvârlise în mare împreună cu alesul ei; Gulfar, frumoasa cercheză a lui Baraictar paşa, după ce îşi mărturisise dispreţul pentru bătrâneţea respingătoare a stăpânului, îşi găsise sfârşitul în flăcările seraiului din ordinului celui batjocorit. Hanâmele, femei din nomenclatorul de vârf al seraiului, aveau parte de drame sentimentale, asemenea sultanelor: Dilrubam fusese condamnată la moarte pentru că-şi ridicase iaşmacul (vălul de pe obraz); Naidé participase la o conspiraţie militară numai pentru a se răzbuna pe iubitul amnezic şi a fi împreună cu el, în adâncurile mării; Fatmé, sora sultanului Abdul Medjid, murise de durere deoarece legi străvechi, barbare, îi condamnaseră la dispariţie pruncul. Anecdotica adusă în prim-planul poemelor, îi oferise lui Bolintineanu prilejul de a denunţa sclavia femeii orientale şi de a demonstra inactualitatea unor tradiţii monstruoase în epoca modernă. Sedus de sonoritatea delicată a numelor proprii turceşti poetul întocmea un adevărat dicţionar onomastic feminin: Ziulé, Rabié, Leili, Almelaiur, Mehrubé, Fatmé, Naidé, Dirlubam; Gulfar. În Ziulé este prezentat portretul tradiţional al femeii turce, în costum de plimbare: învăluită din cap până la picioare cu numeroase tunici (feregea, cerchez, dalga, sârmali-elec), voaluri (iaşmac) şi şalvari, ea îşi proteja cu străşnicie misterul frumuseţii. Mătăsuri, stofe scumpe şi rare, de gelemie şi geanfez confereau sugestii tactile eleganţei feminine orientale. Piesele numeroase de îmbrăcăminte exotică dispăreau în intimitatea haremului, unde femeile îşi etalau splendoarea trupurilor „dulci precum crinii”; părul „lung, negru sau bălai, împletit în mii de şuviţe, cu bucle şi cosiţe muiate în diamante”; faţa „albă luminată de fruntea de briliante şi de ochii ca focul dumnezeiesc”; buzele „arzătoare ale gurii de rubin”; gâtul şi umerii „acoperite de diamante”; braţul alb, „rotunjor”; sânul de „vergură, ademenitor”; mijlocul „subţire, încins de un brâu strălucitor”; picioarele „albe şi mici”. Bolintineanu atribuia frumuseţii feminine metafore sugestive, ca spre exemplu: „de tinereţe”, „vis din Eden”, „buchet drag şi fraged de delicii”; „farmec graţios, virginal”; „stea de lumină ce arde-n frumuseţea lumească şi divină”. El surprindea graţia feminină în dansuri ritualice: Tambura răsună sub mâna noroasă

A splendidei mări

A unor eunuci;

Când soarele varsă o ploaie argintată

Iar danţul înfloară ghirlanda voioasă

De dulci sărutări

A sclavelor dulci.

Cum scânteie dulce aceste suave

Văzut-aţi voi oare pe faţ-azurată

Torente de foc?

1

Toate citatele sunt extrase din D. Bolintineanu, Opere, volumul I, ediţia citată, p. 3-108. Carpe diem, lat. Bucură-te de ziua de azi, foloseşte-te de ziua de azi, aparţine lui Horaţiu, Ode, I, 11,8. Poetul amintea lui Leucon că viaţa e scurtă şi că timpul trece şi îl îndemna să se bucure de ziua de azi şi să nu se încreadă în ziua de mâine. 3 Ienăchiţă Văcărescu (1740/1797) este autor al unei celebre metafore a florii, care se regăseşte şi la Goethe, în Gefunden; boierul poet se întreabă: Într-o grădină/ Lâng-o tulpină/ Zării o floare/ Ca o lumină.// S-o tai , se strică!/ S-o las mi-e frică/ Că vine altul/ Şi mi-o ridică. 2

Aşa pe tapete frumoasele sclave

În danţuri se joc. (Gulfar)

Tinerele femei îşi alungau plictisul în jocuri acvatice, a căror senzualitate încântau privirile: Dilrubam învăluită D-al ei păr desfătător, Ca o dulce stea sub nor Într-o lespede-nflorită, Se prevede cu amor Lângă dânsa o fecioară Cu ochi dulci şi amoroşi, O sărută, o devoară Când pe lunga-i cosicioară Când pe sânii graţioşi. Dar frumoasa exilată Scoate iute din canal Apa rece şi curată Şi stropeşte juna fată Peste sânu-i vergural. Una p-alta se stropeşte Şi-n rezbelul lor voios, Printre aburul apos, Numai aburu-nveleşte Corpul lor cel graţios. Dilrubam, îndestulată Cere pace, se predă Cu guriţa-i parfumată Pe învingătoarea fată Cu căldură sărută. (Dilrubam)

Printre cele 50 de titluri ale versiunii Florilor Bosforului în limba română se află şi câteva meditaţii de factură romantică; „străin în umbra vieţii, rătăcitor prin nopţi de amărăciune şi zile de plăcere”, poetul îndrăgostit de muza sa, „o tânără părere, frumoasă, ideală, cu chipul fecioresc, cu faţa palidă şi înecată în lacrimi” fusese condamnat la singurătate şi obligat să fugă de lume, irosindu-şi astfel tinereţea2. În poezia Hial, muza i se înfăţişa drept mireasa cerului, care locuia în gândire ca „roza într-un crin” şi-i culegea tinereţea ca „flacăra din soare”. Poem anecdotic despre sclavia femeii orientale, Rabié cuprindea o m[rturisire hedonistă: O, fiu al periciunii! Om, mizeră ţărână, Ce într-o zi trăieşte şi un fatal minut Coboară din morminte nestabilul tău lut, Grăbeşte-te de gustă, cât viaţa ta luceşte, Această frumuseţe ce dulce ne răpeşte, Ăst farmec fără moarte, aceste străluciri Ce răsfăţându-ţi dulce arzândele simţiri, Îmbată al tău suflet şi-l face de tresare Sub mâna providenţei, d-amor şi desfătare! Oh! Mâne-a ta ţărână de vânt se va răpi! Căci moartea stă ascunsă sub floarea de o zi… Tu bucură-te însă d-aceste dulci vederi Ce fac deopotrivă pe omul de dureri Cu zeii! Fii ferice, când ai putut în lume, Prin fapte generoase, să-ţi laşi un dulce nume! (Rabié) Poetul a adunat în versurile acestui ciclu elemente de recuzită romantică pentru a sugera frumuseţea ireală a peisajului: lună, stele, noapte, mare, valuri, undă, briză, azur, caiac, sandal, chiparos, trandafir, roză, crin, grădină înflorită, privighetoare, stâncă. Multe dintre acestea erau exprimate în turceşte pentru a conferi întregului ciclu un fior oriental, autentic: ai, lial, legifer, deniz, latif, iel, Ilbahar, ghiul, biulbiul, şair. În patria imaginară a iubirii, a tinereţii şi frumuseţii veşnice, a parfumurilor, a culorilor şi a pasiunilor virginale, D. Bolintineanu avea intuiţia corespondenţelor. El introducea obiectele într-un spaţiu al inocenţei şi al suavităţii creând o „adevărată simfonie a albului strălucitor, născut dintr-o ameţitoare horă de figuri retorice şi dintr-o sonoritate exotică, orientală”1. Metafora cuprinsă în titlul acestui ciclu, Florile Bosforului, atribuia femeilor gingăşie şi fragilitate vegetală: crinul era simbolul morţii premature, trandafirul numea viaţa şi iubirea tinereţii, vioreaua şi florile din Carpaţii bătrâni sugerau puritatea, pasiunea şi veşnicia. Compararea versiunii române cu cea franceză revela faptul că poetul a înţeles dificultatea de a transpune în altă limbă melodicitatea versurilor, cu deosebire efectele sonore născute din aglomerarea de cuvinte onomastice şi toponimice, de aceea el a inclus în volumul Brises d’Orient numai acele poeme care se dezvoltau în jurul unor nuclee epice sau creau tablouri descriptive. Retorismul şi poza romantică s-au demonetizat în timp, iar poemele sale orientale alături de cele ale altor confraţi de generaţie au devenit surse de inspiraţie pentru poeţii postmodenişti de la sfârşitul mileniului al doilea, precum Mircea Cărtărescu1 2

D. Bolintineanu, vol. cit., p. 59. Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, eseu despre începuturile poeziei române, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1980, p.149. 1 Cărtărescu, Mircea, Levantul, Editura Cartea Românească, 1990, p. 152. 1

Istoriografia lirică a românilor Evenimentele prezentate de istoricii paşoptişti în studii, tratate şi manuale şcolare, D. Bolintineanu le-a transpus în versuri oferind literaturii române un inedit compendiu liric al eroilor şi al faptelor glorioase din trecutul medieval al Ţărilor Române. Poetul şi-a găsit sursele de inspiraţie în cele 42 de legende din O samă de cuvinte de Ion Neculce 2, în Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche3, în istoriografiile vecinilor imperiali ai Provinciilor Române. Publicate începând cu 1846, legendele istorice completau seria meditaţiilor lui Vasile Cârlova şi Grigore Alexandrescu pe tema ruinelor, a fragmentelor de epopee ale lui G. Asachi, C. Negruzzi, I. E. Rădulescu, a imnurilor închinate tinerei oştiri române precum şi a cântecelor eroice populare. Legendele istorice impuneau un cod patriotic, alcătuit din sentinţe memorabile, cu valoare paremiologică şi înălţau un omagiu sincer tuturor celor care s-au jertfit pentru interesele naţionale. Coloana lui de susţinere o reprezenta dragostea faţă de ţară, responsabilitatea pentru prezentul şi viitorul ei. Voievozii, oştirea, înalta aristocraţie, clerul înalt fuseseră animaţi în Evul Mediu de acest sentiment pe care l-au sădit în inimile urmaşilor. Dragostea de ţară fusese garanţia unei înţelepte cârmuiri: marii domnitori s-au îngrijit de soarta Ţărilor Române în dauna intereselor personale sau de familie. Ospitalitatea românească tradiţională nu era în contradicţie cu mândria de a fi liberi, manifestată cu deosebire în vremurile medievale când duşmaniilor se aflau în afara graniţelor. D. Bolintineanu avea convingerea că dragostea de ţară se naşte doar în sufletele celor aleşi a deveni martiri: din numeroasa galerie de domnitori numai Mircea, Ştefan şi Mihai au devenit eroi; din seria marilor boieri doar Preda Buzescu, Groza, Miron Costin au servit cu sinceritate interesele naţionale. Acestor puţine personalităţi li s-au alăturat mulţi anonimi: oştirea şi căpeteniile rămase pe câmpurile de luptă; clerul înalt jertfit pentru credinţa strămoşească; femeile (mame, surori, fiice, soţii) care au ocrotit limba, datinile şi credinţele străbune. Spre deosebire de suavele flori ale Bosforului a căror existenţă efemeră era obiectul plăcerilor şi al senzaţiilor voluptoase, femeia română evocată în legende corespundea prototipului antic al amazoanelor. Marioara, fata de la Cozia, Maria Putoianca, muma lui Ştefan cel Mare, femei delicate şi plăcute, dovedeau o voinţă de fier şi-şi respectau înainte de orice ţara şi neamul. Prototip eroic al feminităţii medievale, ele cereau fiilor, fraţilor şi soţilor să fie curajoşi, să înfrunte cu demnitate duşmanii ţării, să se jertfească pentru independenţa şi gloria ţării. Adesea ele însoţeau bărbaţii în luptă şi asigurau prin gestul lor victoria. Legendele lui Bolintineanu au o structură epică specifică, fiind alcătuite dintr-unul sau mai multe tablouri care se dezvoltau în jurul unui discurs amplu, retoric, cu o încheiere senină. Încă de la primul poem care a inaugurat ciclul Legendelor istorice din 1865, Cea de pe urmă noapte a lui Mihai Viteazul, alcătuit din două tablouri, autorul impunea această structură formală, împrumutată din structurile prozodice ale baladei romantice europene. Într-un cadru nocturn, de calm şi frumuseţe, luna strălucea „ca un glob de aur” şi îşi vărsa razele „dulci şi argintoase” peste vârful de munte unde Mihai se afla împreună cu căpitanii săi. Peisajul îl îndemna pe domnitorul aflat la cumpănă vieţii la reverie, la meditaţie melancolică asupra rostului vieţii trăită ca „suava rouă”. Al doilea tablou al legendei contrasta cu liniştea de la începutul poemului: toastul lui Mihai în sănătatea căpitanilor, alcătuit din sentinţe lapidare, corespundea codului eroic medieval imaginat de poet: libertatea individuală presupunea pe cea colectivă, naţională: „Ce e viaţa noastră în sclavie oare? Noapte fără stele, ziuă fără soare”; libertatea era o opţiune personală care definea şi diferenţia pe membrii unei colectivităţi: „Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor/ Merită să-l poarte spre ruşinea lor”; orice om era marcat de etnia căreia îi aparţinea: „Astfel e românul şi român sunt eu/ Şi sub jugul barbar nu plec capul meu”. Legendele au fost cel mai des studiate dintre toate poemele poetului paşoptist şi au întrunit aprecieri favorabile cu privire la mesajul patriotic şi la cadenţarea prozodiei. Garabet Ibrăileanu 1 l-a considerat pe D. Bolintineanu „creatorul baladei româneşti”. O sinceră confesiune făcea Lucian Blaga2 care le considera integrate spiritului românesc: „în noi fără să ne dăm seama plutesc prea demult, dar cu temelii trainice, versurile lui”. Ion Pillat 3 considera că înainte „de a fi un mare poet” D. Bolintineanu „a fost un mare român; dacă valoarea estetică a poeziei sale este discutabilă, valoarea ei naţională şi patriotică va îmbogăţi încă multă vreme sufletul românesc”. Legendele istorice erau nişte „poeme bătute în metal nobil, …medalii antice păstrând gravate pe ele cu liniile cele mai pure profilul eroic şi faptele mari ale trecutului 2

Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei precedat de O samă de cuvinte, ediţie îngrijită de Iorgu Iordan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. 3 Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti , 1968; 1 Ibrăileanu, Garabet, Opere, ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, volumul VIII, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 332. 2 Blaga, Lucian, Bolintineanu, în „Patria”, IV/166, 22 august 1922, p. 1. 3 Pillat, Ion, Un destin poetic: D. Bolintineanu, volumul Tradiţie şi literatură, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, p.160.

nostru. Ele ne stau mărturie şi învăţământ despre străvechile virtuţi ale neamului românesc. Sentimentul ce le animă este romantic, dar versul lapidar e clasic […] sună sentenţios ca o inscripţie romană […] sună proverbial şi profetic. Are pe alocurea o concentrare, o simplitate, o seninătate, o naivitate surprinzătoare şi nu ne sfiim s-o spunem, homerică”. Fantasticul tenebrelor şi al feeriei populare Succesul baladei Mihnea şi baba4, publicată la începutul activităţii literare, l-a îndemnat pe poet să creeze 21 de basme, cristalizate abia după 1855 într-un ciclu distinct, în care tonalităţile terifiante, macabre, se împleteau cu feeria strălucitoare şi miraculosul folcloric. Basmele erau pentru autorul lor „nişte fabule povestite în copilărie de doici, care nu erau încă scrise şi nici cântate precum doinele de dor sau baladele haiduceşti”1. Poetul constatase că aceste poveşti riscau să se piardă fiind încă „neculese şi nepublicate”. Ele îi descopereau nivele mitologice şi istorice diferite: feeria folclorică populată de domni, domniţe, zmei, zâne, paji, animale cu puteri oraculare şi fantastice este ilustrată în Fata din dafin, Domnul de rouă, Povestea muştelor, Cerbul şi N-aude, n-a vede, n-a greul pământului, istoria bântuită de credinţe şi superstiţii (iele, strigoi, schelete, cadavre, morminte, cimitire) în Dochia, Doamna lui Negru, Radul domnul şi fata din casă, Doamna lui Negru, Domnul Tighinei, Seneslas, Capul avarilor. Ciclul de Basme din ediţia de Poezii din anul 1865 era deschis de feeria folclorică Fata din dafin, inspirat, după cum mărturisea poetul, din mitologia orientală. Firul epic prezenta istoria fetei care încălcase interdicţiile ursitei şi urmase chemările inimii şi plăcerile iubirii tinere. Abandonată de cel cu care împărtăşise voluptăţile păcătoase ale dragostei interzise, ea era condamnată a rătăci prin lume, despărţindu-se pentru totdeauna de condiţia de zână a universului floral. Poetul ilustra aceeaşi temă în Zâna doamna, numai că eroinei îi era ursit a se bucura de dragoste şi a trăi, ca în orice basm, fericită până la adânci bătrâneţi. Tonul luminos al basmului se răsfrângea în culorile şi sunetele care compuneau tablourile feeriei: Printre umbrele tăcute Mii de raze se strecor, Zbor ca visele plăcute Într-un negru viitor. Stelele scânteietoare Legănate strălucesc Şi-n cereasca lor vulvoare Se topesc şi înfloresc. Iar în vânturi profumate Flutureii auriţi Peste florile rouate Se balanţă adormiţi. Printre flori şi printre rouă Zânele voioase zbor Şi din genele lor plouă Un torent scânteietor. (Fata din dafin)

4

Mihnea şi baba este ca şi O fată tânără pe patul morţii un poem cu o istorie a receptării impresionantă; a fost dramatizată în 1858 şi prezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti; Bolintineanu a luat în 1868 tablouri din poem şi le-a inclus în drama istorică Mihnea Vodă; 1 D. Bolintineanu în notele la ediţia de Poezii din 1865 dădea această definiţie; apud T. Vîrgolici, note la volumul citat, p.890

Şi în Basme D. Bolintineanu îşi exersa pana schiţând portretele feminine fascinante: copila din Domnul de rouă şi fata din palatul de sub stâncă din Făt-Frumos. Mai mult decât în alte poezii, poetul ilustra aici tema morţii în variate registre folclorice şi livreşti cu ajutorul unor elemente de decor aparţinând romantismului gotic. Imaginea ei era împrumutată din iconografia folclorică şi cea bizantină: “naltă şi uscată, cu perii zburliţi, de lacrimi stropiţi, înconjurată de boli furioase, gălbegioase, plesnind din aripi şi rânjind ca iesmele” 1. Universul basmelor se afla sub semnele ursitei rele şi ale ceasului rău, istorii sângeroase şi fratricide erau conturate din inedite imagini auditive, picturale, dinamice şi olfactive. Tablouri de virtuozitate estetică includeau cavalcade şi blesteme; inovaţii prozodice le conturau în manieră personală arhitectura exterioară şi sondajele în lumea fantasmelor2. Poveşti nefericite de dragoste se evidenţiau în primplanul basmelor Herol, Dochia, Doamna şi scutierul iar în Făt-Frumos se adapta şablonul folcloric românesc la tema principală din Faust de Goethe3. Universul terifiant al morţii era dominat de o iconografie feminină macabră: babe vrăjitoare, femei tinere moarte, cadavre, strigoi, naibe, nagode, spaime. Statuile prindeau viaţă în Capul avarilor pentru a se răzbuna pe cei care batjocoriseră sfinţenia templului: Se mişcă toate stanele, Păşesc spăimântătoare, Şi-n noapte, calcă, sfarâmă, Barbarii sub picioare. În poemul Dochia, inspirat dintr-o străveche legendă, eroina avea un profil inedit: moartă înainte de vreme ea apărea în visele iubitului pentru a-i sancţiona infidelitatea şi a-l invita în lumea umbrelor. Iată chemarea tinerei moarte: „Vino scumpul meu bărbat!/ Vin’! Căci ora a sunat,/ Să trăim d-aici-mpreună/ În al mormintelor pat// Vin’! Căci umbrele se-ndeasă…/ Vezi? Ce bine m-am gătit!/ Cum mi-e părul împletit!/ Vezi ce tânără mireasă/ Ai tu, mândrul meu iubit!”. În poemul lui Bolintineanu, fecioara dacilor devenea o femeie trădată în dragoste de un bărbat, nedemn de iubirea ei. Autorul a dezvoltat această imagine inedită a Dochiei şi în Traianida, unde femeile, îndurerate şi speriate de perspectiva unui lung război sângeros, favorizaseră victoria romanilor, grăbind astfel naşterea noului popor român. Capodopera basmelor lui D. Bolintineanu era fără îndoială Mihnea şi baba. Cu o structură dramatică, alcătuită din nouă tablouri, ea inaugura în poezia noastră cultă romantismul gotic şi sonorităţile versului macabru. Într-o peşteră dintr-un munte râpos, la ora când „lampa se stingea la negrul mormânt” şi „buha plângea prin triste suspine”, în „templul ruinat al pacinaţilor” babe blestemate îşi ascundeau vrăjile şi farmecele pentru fetele nenuntite. Într-un asemenea decor macabru o bătrână, ce „oroarele uscaseră în lume”, răscolea vulvoarele şoptind încet un nume. Negrele locuri erau tulburate de prezenţa unui om cu „ochii de sânge, cu fruntea uscată” ale cărui vorbe stârneau în munţi vijeliile. Baba mărturisea celui adus de vrăjile sale că era mama unui fecior dispărut prematur în războaie şi se răzbuna acum pe cel care provocase dispariţia feciorului obligându-l să bea dintr-o hârcă sânge cald. Târât într-o halucinantă vrajă, Mihnea se scufundă în haosul regretelor. Tabloul ororii care vibra în straturile ancestrale ale conştiinţei omeneşti este alcătuit din morţi „ca frunzele de toamnă”, din vârcolaci care ţipă în zbor şi din şoimane care calcă în văi. Punctul culminant al baladei îl reprezenta blestemul babei, unul din momentele remarcabile în dezvoltarea imprecaţiunii în literatura română. Mihnei îi era hărăzit: să calce pe cadavre, să strângă în braţe forme diafane, să se încreadă în tot ce i se spune, să-i ardă plămânii de sete, să nu-şi poată împlini dorinţele, să trăiască singur pe lume, uitat de toţi şi neascultat de nimeni. El era înconjurat de himere: naiba cu capul de taur şi gheare de strigoi; nagode cu cap de mistreţ, cu lungi şi strâmbe râturi; diavoli cu părul vâlvoiat; spaime râzânde. În cele din urmă Mihnea încăleca şi se pierdea într-o cavalcadă a remuşcărilor şi a teroarei de a fi descoperit chinurile veşnice ale iadului, într-o sarabandă dezlănţuită de tropote, fâşâituri, sforăituri, hohote şi bubuituri. Istoria literară, deşi a recunoscut perfecţiunea stilistică şi inovaţia prozodică a acestei poeme, i-a căutat şi găsit modelele din literatura universală în Lenore de Burger1 şi Noaptea valpurgică de Goethe. Concluzii Opera lui D. Bolintineanu a urmat destinul general al paşoptismului: citită cu interes în timpul vieţii autorului, ea intra într-un con de umbră după dispariţia sa. Junimea din Iaşi a negat lui Bolintineanu meritele artistice ale creaţiei de după 1848 şi a fixat în conştiinţa publică imaginea de poet al începutului de drum, alături de I. E. Rădulescu, G. Asachi şi C. Negruzi. După 1877, când România traversa o perioadă de renaştere a sentimentelor civice, opera lui D. Bolintineanu era din nou adusă în atenţia publicului: se tipăreau ediţii selective ale poeziei, se reedita romanul Elena şi memoriul despre Cuza şi oamenii săi. 1

D. Bolintineanu, Moartea, în Basme, volumul citat, p.194. D. Popovici, op. cit., p. 77; 3 Ion Roman, op. cit., p.55; 1 Apud G. Călinescu, op. cit. 2

În mod paradoxal se manifesta mai mult interes pentru creaţia sa în afara graniţelor: Philarète Chasle prezenta la Sorbona un curs de poezie română şi aducea exemple din Brises d’Orient; în 1894, la Universitatea din Pesta îşi susţinea doctoratul un ungur, Francis Gombor1, cu o teză dedicată lui D. Bolintineanu; elveţianul specialist în istoria literaturii franceze din afara graniţelor, Virgile Rossel2, se ocupa de lirica franceză a poetului român. În secolul al XX-lea Bolintineanu era definitiv intrat în Panteonul literaturii române moderne iar opera sa cunoştea o serioasă şi aplecată cercetare din partea istoricilor literari care au recunoscut sclipirile de geniu ale poeziei, contribuţia romanelor la dezvoltarea speciei în epoca modernă, valoarea documentară şi de suflet a celorlalte proze. Din 1930, când se publica un volum de poezii sub titlul Bolintineanu povestind copiilor, unele dintre creaţiile sale intrau în patrimoniul literaturii pentru copii, în manuale şi în bibliografii şcolare obligatorii. Generaţiile tinere erau nevoite a-i memora versurile, ca modele de discurs retoric. Dezvoltarea cercetărilor stilistice şi de istorie a limbii române literare a consacrat rolul lui Bolintineanu la modernizarea limbajului poetic, nume de prestigiu ale acestor noi discipline demonstrând în analize minuţioase şi de detaliu contribuţia la dezvoltarea formelor moderne de exprimare artistică. Între editorii operei lui Bolintineanu s-au aflat nume de prestigiu ale literaturii noastre, spre exemplu: Şt. O. Iosif, Ion Pillat, D. Popovici, iar la o sută de ani de la integrala de poezie publicată de autor, în 1965, Ion Roman îngrijea o nouă ediţie completă. Medalioanelor şi biografiilor dedicate lui D. Bolintineanu până la 1960 li se adăugau monografiile lui Ion Roman, D. Păcurariu şi T. Vîrgolici; studiile Gabrielei Omăt şi Paul Cornea; analizele tematice ale lui Marian Popa şi Florin Faifer referitoare la călătoriile epocii romantice; reevaluările lui Ştefan Cazimir despre pionierii romanului românesc şi eseul despre roman al lui Nicolae Manolescu; eseul lui Eugen Simion despre poeţii paşoptişti. D. Bolintineanu îşi află loc în istoriile literaturii române moderne şi nici un cecetător nu-i mai poate ignora contribuţia la dezvoltarea poeziei, romanului, prozei biografice şi a însemnărilor de călătorie. Bolintineanu consolidează o direcţie literară în care modernitatea romantică, cosmopolită se împleteşte cu direcţia balcanică. Experimentele artistice care îi conturaseră un univers literar inconfundabil se regăsesc la urmaşi: Alexandru Macedonski îi împărtăşeşte sentimentele francofile şi interesul faţă de aspectul sonor al versurilor; peregrinul Panait Istrati evocă latinitatea orientală din porturile dunărene şi mediteraneene; Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Ion Pillat recunosc a se fi inspirat din poezia şi proza sa; Mircea Eliade continuă şi dezvoltă în prozele fantastice sugestiile din romanele bolintinene. V. D. Păun, unul dintre primii exegeţi ai operei lui Bolintineanu din secolul al XX-lea, îl considera poetul „cel mai duios, cel mai sincer, cel dintâi prin dulceaţa graiului şi cel de-al doilea prin înrâurirea culturală asupra generaţiei dintre 1850-1880”3. Consacrarea ca poet popular şi naţional Una dintre sintagmele atribuite lui Vasile Alecsandri a fost aceea de bard4. În favoarea unei asemenea aprecieri pledează şi prima antologie de poezie populară românească, Balade sau cântece bătrâneşti, rod al unei activităţi de culegere a creaţiilor populare în versuri de mai bine de zece ani, la care a primit ajutorul dezinteresat al mai multor colegi de generaţie. Poeziile cu iz de colibă, cum au fost etichetate dispreţuitor de unii reprezentanţi ai aristocraţiei vremii, i-au consacrat celebritatea naţională şi internaţonală. Publicate în volum în anul 1852, ele au fost traduse şi publicate în următorii cinci ani în limbile de circulaţie internaţională, franceză, engleză, italiană, germană. În limba franceză antologia a cunoscut mai multe variante, bucurându-se până la sfârşitul veacului al XIX-lea de interesul mai multor traducători români, franco-români sau franceză. Meritele antologiei sale de poezie populară constau în transcrierea unora dintre cele mai valoroase balade româneşti, cu o largă arie de răspândire şi într-o limbă accesibilă tuturor vorbitorilor autohtoni, indiferent de provincia istorică din care fac parte. Volumul este inaugurat de Mioriţa, şi cuprinde Toma Alimoş, Dolca, Monăstirea Argeşului ş.a. În capitolul consacrat doinelor şi horelor sunt antologate cele mai cunoscute variante ale acestui cântec liric românesc, cu menţiune aparte pentru creaţiile Basarabiei. Tot lui Alecsandri îi revine meritul de a fi identificat doina ca fiind o formă lirică, originală, corespunzătoare spiritualităţii noastre. De altfel, debutul poeziei originale în volum a fost în anul 1853, cu un ciclu de poezii inspirate din creaţia populară, sub titlul Doine. Celelalte cicluri de poezii au corespondenţă cu viaţa intimă şi civică a autorului: Lăcrămioare, Mărgăritărele, Suvenire, Pasteluri, Legende, Ostaşii noştri, Varia. Temele valorificate sunt cele enumerate de Mihail Kogălniceanu în Introducţiune la Dacia literară: istoria naţională, credinţe şi superstiţii străvechi, natura şi calendarul vieţii rurale, naturale, mitologie şi feerie populară, eroismul ostaşilor pe câmpul de luptă. În opoziţie cu aceste teme

1

Apud dr. Ioan Raţiu, Studii şi biografii, Blaj, 1904. Apud T. Vîrgolici, note la D. Bolintineanu, Opere, volumul IV, ed. cit., p.566. 3 Vasile D. Păun, Bolintineanu, în Literatură şi artă română, an V, nr.11-12, 25 septembrie-25 octombrie, 1901, p.783. 4 Vechii celţi atribuiau acest titlu poetului care compunea şi recita cântece războinice şi religioase, apud DEX, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996 ; 2

generoase de inspiraţie, succesul de public al lui Alecsandri s-a datorat şi atitudinii sale critice faţă de politicianismul şi corupţia celor care intrând în jocul democratic al vieţii politice îşi urmăresc doar instinctele atavice de parvenire. Etapele creaţiei Se disting trei momente ale creaţiei sale în cuprinsul jumătăţii de secol, anii 1840-1890: 1. Vârsta entuziasmului tineresc, dominată de admiraţia pentru romantismul francez şi lirica populară, angajarea entuziastă, juvenilă, faţă de idealuri politice reformatoare, vizibilă în primele cicluri de poezii1. Poezia Deşteptarea României este creată în simultaneitate cu prozele sentimentale şi memorialistice Buchetiera din Florenţa şi Iaşii în 1844, Borsec (1845), Balta albă (1848); ori cu textele comice, Farmazonul din Hârlău şi Iorgu de la Sadagura. Poetul descoperă atitudini specifice: sinceritatea mesajului, entuziasmul revoluţionar, incisivitatea critică faţă de importul de civilizaţia occidentală şi platitudinea, vidul sufletesc autohton. Scrierile sale sunt redactate într-o limbă română de inspiraţie orală, populară. 2. Etapa maturităţii poetice coincide cu anii 1849-1860. Angajat într-un exil voluntar, Alecsandri se implică în pregătirea şi înfăptuirea Unirii Principatelor Române. Publicarea celor două ediţii ale antologiei de lirică populară, 1852 şi 1866, îi consacră celebritatea şi îi luminează şi calea artistică de urmat, potrivit temperamentului şi talentului său. În Prefaţa acestei antologii, autorul proclamă că Românul e născut poet, defineşte lirica populară şi o ordonează stilistic şi tematic. Acest act literar îl aşază în tradiţia romantismului occidental, cu opţiuni estetice preluate de la Fraţii Grimm, Schlegel, Herder. Acum scoate de sub tipar volumul de poezii originale, Doine,1853, urmat de celelalte cicluri, Suvenire, Lăcrimioare, Mărgăritărele. N. Iorga numeşte acestă perioadă din viaţa creatoare a lui Alecsandri regalitate literară.2 Acum el îşi consolidează prestigiul de autor dramatic dând la lumină figura ilară a Chiriţei, femeia autohtonă preţioasă, doritoare a se moderniza cu orice chip, cu riscul asumat de a-şi provoca sie înseşi prejudicii morale şi materiale. 3. Ultima vârstă literară coincide cu anii 1860-1890. Retras din avanscena vieţii politice, el devine la numai 40 de ani un senior al vieţii publice. Agreat de noul domn străin, Carol de Hohenzollern şi de soţia acestuia, Elisabeta I, cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva, el ajunge să fie adesea invitat la recepţiile oferite la palatul Peleş din Sinaia. Acum îşi publică noile cicluri de poezii: Pasteluri, Legende, Ostaşii noştri, Varia valorificând aspecte mitologice şi legendare din istoria naţională şi tradiţia populară. Din 1863 este ales Preşedinte onorific al Junimii, ca semn al recunoaşterii valorii operei sale în ansamblu de noua generaţie de intelectuali, critici severi şi intransigenţi ai epocii paşoptiste, promotori ai unor valori artistice conservatoare, de sorginte germană. Creaţia dramatică, foarte bogată şi diversificată în acestă perioadă, este încununată cu succes de public, ea îmbrăţişând specii diverse precum comedii, drame istorice, sociale şi sentimentale. Proza sa, cu deosebire memorialistică, evocă anii misiunilor diplomatice, împrumută accente satirice atunci când are în vedere viaţa politică internă. Alecsandri traversează o dureroasă înţelegere a lipsei de respect şi recunoştinţă din partea contemporanilor săi. Semne ale acestei întristări răzbat în corespondenţa către foştii săi căuzaşi, ca spre exemplu atunci când vorbeşte despre destinul poetului Grigore Alexandrescu: „Această uitare a noii generaţii pentru autorul atâtor poezii frumoase e de natură să trezească gânduri triste [...]. Dar nimic nu se pierde în lume – aceasta e cea mai profundă convingere a mea. Va veni o vreme în care numle lui Alexandrescu se va aşeza la locul de frunte ce-i va fi hărăzit de către bunul-simţ public”3. Vasile Alecsandri a fost încoronat în timpul vieţii pentru activitatea poetică: a primit premiul Societăţii Felibri din Montpellier, Franţa, pentru poemul Ginta latină, în anul 1878, şi urmare a acestui succes neaşteptat, premiul Academiei Române din acelaşi an. Între 1875-1876 el tipăreşte o ediţie integrală a creaţiilor sale, în opt volume. Succesul de public, atenţia de care este înconjurat bardul de la Mirceşti, irită pe tinerii creatori care au sentimentul sufocării în faţa rezistenţei lui Alecsandri. De aceea Macedonski şi Haşdeu deschid o campanie de presă denigratoare care îl fac pe Alecsandri să iasă din nou în scenă şi să precizeze cu mândrie: „A fi poet este favoarea soartei, însă a fi poet aclamat, îmbrăţişat în gradul ce mi-a fost dat mie, a fi poet care în cursul vieţii sale să fie încoronat: aceasta este o favoare din ce în ce mai rare în lume”4. Asemenea marilor creatori ai lumii care au avut şansa supravieţuirii propriei generaţii, Alecsandri a fost martorul victoriei literaturii în faţa politicului şi banilor. El descoperă că literatura concurează realitatea, fiind preferată de posteritate realităţii, mai puţin plăcută. Ca sinteză a spiritualităţii paşoptiste, opera sa descoperă concordanţa dintre om şi creator. Răsfăţat de colegii de generaţie, apreciat şi tradus în străinătate, el obligă noua genraţie, tentată a nega valorile literaturii de până atunci a-i recunoaşte meritele şi a se încolona în direcţia inaugurată de opera sa. În opinia profesorului Paul Cornea5 succesul literar al lui Vasile Alecsandri s-ar datora mai multor cauze, şi anume: 1

Este vorba de o influenţă a retorismului romantic francez de tipul Béranger N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, volumul I, Crearea formei 3 V. Alecsandri, Corespondenţa… 4 V. Alecsandri.. 5 Paul Cornea, Regula jocului, 2

• • •

a reprezentat directiva naţională şi populară asumându-şi substanţa poetică a folclorului ca viziune despre lume şi expresie literară; şi-a modelat creaţia în funcţie de publicul pe care l-a avut la dispoziţie, deoarece a scris pentru alţii şi a avut nevoie să se audă în public. Speciile populare care i-au consacrat succesul sunt: comedia, vodevilul, povestirea, romanţa; a adoptat o limbă literară accesibilă, orală şi fonetică, şi nu s-a compromis în gesturi politice cameleonice.

Opera poetică romantică şi parnasiană La 1866 Vasile Alecsandri era considerat de tinerii confraţi drept un rege al poeziei româneşti, iar succesele sale se datoraseră liricii. După o perioadă de încercări poetice în limba franceză, Alecsandri îşi exprimă inspiraţia lirică în limba română luând ca model versul popular. Între 1853-1878 el publică mai multe cicluri de poezii inspirate din istoria naţională, evenimentele politico-sociale ale vremii, din folclor (mituri, legende, tradiţii), din viaţa intimă, din peisajul Mirceştilor. Din punct de vedere al speciilor, Alecsandri a valorificat poemul patriotic, oda, imnul, romanţa, cântecul erotic, pastelul, legenda istorică şi folclorică în tradiţia celei bolintinene. Specia care l-a consacrat în posteritate a fost fără îndoială pastelul, poezie de maturitate, care celebrează fericirea vieţii patriarhale, bucolice. Începând cu 1843 el publicase poezii originale în stil popular: Hora, Cântic haiducesc, Cânticul oştirilor călăreţe. Spre cinstea sa, el publică mai întâi antologia de balade şi doine şi la un an distanţă propria creaţie, adunată sub titlul de Doine şi Lăcrimioare, semn al admiraţiei pentru creaţia folclorică şi al iubirii neconsolate pentru Elena Negri. El este calificat atunci drept „cea mai vie expresie a sufletului românesc”. Ulterior el îşi publică poeziile în ciclurile Suvenire şi Mărgăritărele. În aceste volume el adunase poeme inspirate din folclor: Doina, Baba Cloanţa, Altarul Mănăstirii Putna, Andrii Popa, Ursiţii, Strigoiul, Ceasul rău, Zburătorul. Consemneză frumuseţea locurilor cunoscute în Europa occidentală: Veneţia, O seară la Lido, Canţonetă napolitană, La Veneţia mult duioasă, Bosforul La Magenta, etc. În afara filonului popular şi al notelor de călătorie poemele din aceste cicluri sunt inspirate din evenimentele politice ale acelor timpuri: Desrobirea ţiganilor, Adio Moldovei, Deşteptarea României, Sentinela Română, Anul 1855, Moldova în 1857, Steaua Ţărei, Hora Unirii. Poetul include şi omagii aduse unor colegi de generaţie dispăruţi prematur, unele legende de largă respiraţie precum Mărioara Florioara şi Înşir’te mărgărite. Pastelurile au fost publicate mai întâi în „Convorbiri literare”, ca răspuns al poetului la cerinţele estetizante ale confraţilor săi tineri reuniţi în Junimea: „Prin luna martie 1868, îşi amintea peste ani Iacob Negruzzi, am primit o scrisoare de la Alecsandri, împreună cu un mare pachet de poezii intitulate Pasteluri...Ele mi-au sosit spre seară, într-o vineri...Nici n-am avut timpul să le cetesc singur...Pastelurile făcură un mare efect în Junimea; ele s-au cetit şi recitit de multe ori, apoi le-am publicat în capul întâiului număr următor al Convorbirilor”. Începând cu acest an Alecsandri creează până în 1875, anul publicării în volum al acestui ciclu, 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton, iar restul unor teme diverse, de la exoticele Mandarinul şi Pastel chinez, la Bărăganul.. Fixate în marea lor majoritate în peisajul autohton, pastelurile au izgonit şabloanele pastorale afirmate la început de secol XIX. Ele înregistrează rotaţia anotimpurilor, imortalizează ipostaze veridice ale pământului românesc aflat într-o răspântie a climelor, unde dulceaţa sudului se uneşte cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele imortalizează universul cu armoniile, ritmurile şi dinamismul lui irezistibil. Pastelurile dau expresie concepţiei poetului, împrumutată din poezia Antichităţii greco-latine. Pentru G. Călinescu pastelurile reprezintă o „lirică a liniştii şi a fericirii rurale, un horaţianism. Pentru întâia oară se caută la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditaţia la masa de scris, fantasmele desprinzându-se din fumul ţigării...ele sunt de fapt un calendar al spaţiului rural şi al muncii câmpeneşti”1. Poetul însuşi mărturisea că pe malul „Siretului lumina devine mai intensă, verdeaţa copacilor şi a ierbii se accentuează pe fondul albastru al cerului şi berzele îşi părăsesc cuibul, descriind largi spirale în aerul călduţ”. Stare de suflet sau artă poetică, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeşte un autor de talent, stârnind critica literară contemporană a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative şi nostalgice. Serile la Mirceşti, poemul care inaugurează ciclul publicat în anul 1875 este arta poetică a poetului peisagist. Alcătuită din 14 strofe cu versuri de 12-14 silabe ea sugerează un spaţiu propice inspiraţiei, cabinetul de lucru, indiferent la capriciile vremii: Afară plouă, ninge! Afară-i vijelie/ Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit. În opoziţie cu vitregia naturii poetul, aşteptă în biroul său vizita unei zâne gingaşe, coborâtă din cer, şi visează la plaiuri pe care dalba lună revarsă un văl de aur ce curge printre flori. Interiorul camerei de lucru, luminile şi umbrele acesteia, căldura căminului aprins renasc amintirile din anii petrecuţi în afara acestui spaţiu protejat, sursele creaţiei sale: femeia, gloria militară a românilor, civilizaţiile trecute ale omenirii, impresii de călătorie. Rezultat al osmozei dintre real şi imaginar, creaţia sa însufleţeşte himerele unei lumi posibile. Cele mai cunoscute pasteluri sunt iernaticele, în care autorul a consemnat uimirea şi groaza în faţa frumuseţii naturii cotropite de acest anotimp al îngheţului, zăpezii şi frigului. Iarna, Mezul iernei, Sania, Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp, a cărui frumuseţe o admiră în aceeaşi măsură. 1

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent…

Pastelurile refac un peisaj mitologic al Mirceştilor şi al luncii Siretului. Malul Siretului descrie un colţ din natură, în faptul zilei, când meditaţia poetului transfigurează peisajul cunoscut al luncii Siretului. Curgerea apei naşte nostalgia trecerii inexorabile a vieţii, regretul după clipa de fericire pierdută. În acestă trecere a timpului, singura certitudine o reprezintă viaţa, bucuria de a fi, de a exista în lume ca parte nesemnificativă a uriaşului mecanism al vieţii. Cu numeroase epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb, verde), reflex al stării de beatitudine; cu sugestii termice (căldura nisipului malurilor apei, semn al vieţii); cu o serie de comparaţii care dau peisajului descris contururi fantastice (aburii uşori ai nopţii ...ca fantasme se ridică; râul se.nconvoaie ...ca un balaur); personificări (râul se-nconvoaie, apa adoarme, sapă, gândirea furată se duce la vale, lunca clocoteşte) şi antiteza finală dintre şopârla nemişcată şi clocotul luncii, dintre nisipul cald şi trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul Siretului oferă exemplul unei capodopere. Dominante în acest poem sunt imaginile dinamice: salcia pletoasă se înclină în apele râului, mrena saltă în aer după o viespe, raţele sălbatice lasă urme pe luciul ape. Meditaţia poetului referitoare la curgerea ireversibilă a timpului, dorinţa de a se contopi naturii pe care o eternizează în creaţie, asigurându-şi posteritate artistică, se împleteşte cu tablul naturii care pulsează de viaţă în toate formele sale animale şi vegetale. Reveria poetului actualizează şi o mitologie autohtonă precum: balauri cu solzi de aur strălucitori, fantasme ale nopţii care sunt obligate să părăsească lunca din cauza luminii care invadează pământul ş. a. Ciclul de Legende vechi şi noi îmbină inspiraţia istorică, Dan, căpitan de plai, Dumbrava Roşie, cu cea de inspiraţie legendar-mitologică, Grui Sânger, Legenda rândunicăi. În acest ultim poem citat autorul valorifică superstiţia populară în ursitoare şi în dragostea nefericită pentru un Zburător: Şi cât vei fi al lumei frumos, iubit odor, Să fugi în lumea-ntreagă de-al lumii zburător Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale Pe oricare fiinţă cu forme virginale, Pe dalbele copile, a dragostei comori, Ce-s jumătate fete şi giumătate flori, Pe zânele născute în atmosfera caldă, Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă, Şi chiar pe luna plină de o lumină moale, Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale. Jocurile inocente ale adolescetei sunt descrise în scene pitoreşti de viaţăcâmpnească, exemplificare a destinului ei de copilă zână a naturii: Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele Ce alunecau prin aer şi o chemau la ele, S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini, Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini, Să fugă rătăcită de-alung, de-a lung pe maluri, Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri, Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată, De dulcea armonie naturei deşteptată... În tabloul al III-lea, autorul inserează un pastel nocturn, misteric: Visează luna-n ceruri! ... sub visul cel de lună Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună. Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere. Albina doarme-ascunsă în macul adormit, Bătlanul printre nuferi stă-n labă neclintit, Şi raza argintie din stele deslipită Căzând săgeată lungă, prin umbra tăinuită, Se duce de aprinde văpăi tremurătoare, În albele şiraguri de rouă lucitoare. Tabloul fetei care se scaldă în baltă are voluptăţi de basm oriental: Toţi ochii de luceferi, de paseri şi de flori, Loviţi ca de lumina rozatică din ziori, S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde... Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde, Ferice, dismierdată de unde răcoroasă, Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă, Lăsând ca să albească prin valul de cristal

Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal. Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească, Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească Şi apa-n vălurele de aur se-ncreţeşte, Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte, Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă ... Ostaşii noştri consacră popularitatea bardului de la Mirceşti. Entuziasmat de gestul eroic al luptătorilor români sacrificaţi pe câmpul de luptă în timpul Războiului de Independenţă, el scrie sub presiunea sentimentelor mai multe poeme dedicate soldaţilor-ţărani care au făcut să răsune numele neamului în conştiinţa Europei. Sergentul, Eroii de la Plevna, Oda oştirii române, Peneş Curcanul, Balcanul şi Carpatul sunt titlurile câtorva dintre poemele avântate ale acestui ciclu. Mecanismul inspiraţiei lui Alecsandri este dezvăluit de modul cum a dat statut civil celui mai îndrăgit dintre eroii glorificaţi: Peneş Curcanul. Conform unor cercetări recente, numele de Peneş Curcanul a fost inventat de Alecsandri, el găsindu-şi identitate civilă abia în primul Război Mondial, când unul dintre soldaţii Războiului de independenţă, Constantin Ţurcanu, înrolat la vârsta venerabilă de 62 de ani, îşi atribuia acest nume cu faimă literară1. În finalul vieţii, Alecsandri scrie un poem testamentar, Unor critici, 1888 în care se autodefineşte: Poetul care cântă natura-n înflorire, Simţirea omenească, a Patriei mărire, Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit Când altul vine-n urmă cu glas mai nimerit? Şi oare se cuvine, şi oare-i cu dreptate De a schimba în crime a sale mici păcate? O! Critici buni de faşă, poeţi în şapte luni, Vulturul nu se mişcă de-un ţipăt de lăstuni.... Cu generozitatea care l-a caracterizat întreaga viaţă, el predă ştafeta noii generaţii de creatori: E unul care cântă mai bine decât mine? Cu atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine. Apuce înainte să urce tot mai sus. La răsăritul falnic se-nclină al meu apus. Etapele creaţiei în proză Un inventar cronologic asupra textelor în proză ale lui Alecsandri decoperă faptul că la început el a fost tentat de formule compoziţionale specifice romantismului occidental al anilor 1830. Buchetiera din Florenţa, Istoria unui galben şi a unei parale sunt tributare reţetelor nuvelelor sentimentale şi picareşti ale acelui timp al prozei europene. Iaşii la 1844, Borsec şi Balta albă consemnează impresii de călătorie, tablouri de viaţă socială în tradiţia balzaciană. După 1848 interesul autorului se îndreaptă către proza de opinie, angajată politic şi naţional: Protestaţie în numele Moldovei, a omenirei şi a lui Dumnezeu şi Românii şi poezia lor. Tot acum el scrie şi publică impresiile de călătorie din Africa. În anul 1857 publică un volum de proză, intitulat Salba literară, care nu impresionează cititorii vremii, atenţi mai degrabă la versurile şi creaţiile dramatice. Finaliza o primă tipărire în volume distincte a celor trei genuri artistice care îi consacrase succesul de public: Teatrul, 1852, poesiile publicate în 1853 şi proza, 1857. După 1860, Alecsandri publică puţine opere de ficţiune literare, toate inspirate din episoade trăite în anii tinereţii: Dridri, Mărgărita. Acum autorul readuce în memoria generaţiilor tinere imaginea confraţilor dispăruţi prematur, publicând medalioanele istoric-literare: N. Bălcescu, C. Filipescu, C. Negruzzi, D. Rallet, A. Russo, Coradini, C. Negruzzi. El compune noi fiziologii literare în stilul anilor 1840: ţiganul prieten în Vasile Porojan şi timidul în Tarde venientibus ossa. Aduce elogiul său sincer Prietenilor românilor din afara graniţelor, din dorinţa de a obţine unele pensii onorifice din partea parlamentului României, a lui Lamartine, autorul moral al dragostei românilor pentru poezia franceză de la 1830. Bucuria de a-l fi cunoscut pe Prosper Mérimée îl obligă a-i dedica un medalion literar în 1871. Satirele lui Antioh Cantemir traduse de C. Negruzzi sunt comentate în 1844, iar versurile lui Anton Pann au fost analizate într-un studiu publicat în „Convorbiri literare”, 1872. Unele dintre scrierile sale nu mai au echilibrul şi seninătatea cordială specifică. Pentru a exemplifica stadiul precar al civilizaţiei române de la 1840, el schiţează tabloul grotesc al vremurilor potrivnice emancipării românilor în: Introducere la opera lui C. Negruzzi şi Introducere la Scrisorile lui I. Ghica. O întristată confesiune se află în Pâinea amară a exilului, unde autorul stigmatizează pe cei care profită de sacrificiul celor care au luptat pentru idealul reformării Ţărilor Române, şi lipsiţi de orice cenzură morală se proclamă victime ale exilului postpaşoptist. Este singurul text din întreaga sa operă în care se recunoaşte sensul metaforic al acestei sintagme. Iată ce afirmă autorul: „Când mă gândesc însă la exilul de la 1848 din care noi înşine am făcut parte, şi îmi aduc aminte de aşa-zisa pâine a acelui exil, nu mă pot apăra de o ironică zâmbire. Unde ne-am exilat de bunăvoie, noi pretinşi 1

eroi ai acelei epoce? Unii în Paris, alţii în Viena, adică în oraşele care ne atrag mai mult pe noi românii; alţii în Constantinopol, pe malul Bosforului feeric, unde tu avuseseşi mulţămirea de a da ospitalitate cu pânea amară a exilului şi cu alte cataifuri la mulţi dintre compatrioţii noştri, victime ale revoluţirei de la 1848; alţii la Brusa, în Asia minoră atât de frumoasă, unde guvernul turcesc i-a tratat ca pe musafiri ai Sultanului, dându-le pensii. Care dintre noi a pierit de foame, de frig şi mizerie în tot timpul cât ne-am delectat de bunurile civilizaţiei occidentale? Unul singur a murit de dorul ţării şi a copiilor lui, nenorocitul Ioan Voinescu. Iar noi ceilalţi proscrişi, afară de vreo doi, trei, care au trecut din viaţă ca toţi muritorii lumii acesteia, ne-am reîntors acasă din străinătate, din exil, ca dintr-o plimbare prin ţări încântătoare, dintr-o călătorie în care am câştigat experienţă, suveniruri plăcute şi cunoştinţe de folos ţării noastre. Am mâncat însă pâinea amară a exilului? Dar! Am mâncat cu destulă veselie şi la restaurantele cele bune, şi în bună companie, şi după revenirea noastră în patrie, ne-am gândit adesea la dânsa, mărturisind între noi că era destul de albă şi nu tocmai amară. Unii dintre noi au mers până a o binecuvânta ca pe o anaforă cu care s-au împărtăşit moldoveni şi munteni, pentru ca să ajungă la unirea ţărilor surori. A veni dar astăzi şi a poza dinaintea publicului ca un martir cu stomahul stricat de pânea amară a exilului este un act sau de naivitate, sau de smintire, sau de şarlatanie, şi e de mirat cum de se mai pot găsi oameni care să aibă nedemnitatea a întinde mâna la favoarea publică, strigând cu tonul calicilor: Dă la păcătosul care a mâncat pânea amară a exilului”. Temele preferate de Alecsandri în prozele sale sunt specific romantice:

1. femeia, iubirea şi natura în Dridri şi Mărgărita, 2. drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, el dezvăluind condiţia dureroasă a ţăranilor-iobagi şi a ţiganilor în Vasile Porojan, Istoria unui Galbân şi a unei Parale, 3. călătoria, ca iniţiere în noi spaţii geografice şi culturale. Critic al politicianismului liberal, el face rareori elogiul politicianului sincer, animat de idealuri nobile pentru care îşi sacrifică de multe ori liniştea, bunăstarea şi viaţa. Călătoria este un al subiect major al prozei alecsandrine. Mai mult decât aventură, voiajul este la Alecsandri povestire şi mult mai mult decât atât, promisiune, făgăduiala unor zări nemaivăzute şi a unor poveşti nemaipomenite, câtă vreme fireşte: „Departe, undeva, sunt porturi ce aşteptă/ Pe mări, ca păsări albe, corăbii se îndreaptă”1. Impresiile de călătorie Una dintre entuziastele relatări o reprezintă călătorie în Africa din anul 1853, dedicată fratelui său, Iancu Alecsandri. Notele de călătorie sunt redactate în momente diferite din viaţa autorului: prima parte în 1855, publicată în paginile „României literare”, cea de-a doua parte în 1876, inclusă ţn volumul de Proză al seriei de Opere complete. Scriitorul respectă canoanele speciei: este însoţit în această aventură de un englez, Angel, reprezentativ etnopsihologic, călătoreşte cu mijloace de transport improvizate: căruţa de poştă în munţii Pirinei; vasul de transportat mărfuri pentru a străbate Mediterana, de la Montpellier la Tanger; caii, animale sfinte pentru populaţia băştinaşă, în interiorul Marocului. Călătoria este agrementată cu întâmplări periculoase şi cu întâlniri pitoreşti. Ea constituie un prilej de rememorare a unor anecdote petrecute în localităţile vizitate, ca spre exemplu: Muntele de foc şi istoria iubirii lui Pedro Foscari pentru Letitia Orloni, a cărui inimă fusese dăruită lui Amalteo Peroni; povestea căpitanului Campbel şi a nefericitelor sale peripeţii de la balul frumoasei lady V., admiratoare a poemelor sale juvenile; anecdotele referitoare la corespondenţele cu destinaţie vagă ş.a. Sunt prezentate persoane curioase întâlnite în drum: viceconsulul englez Reade, vânător pasionat al motanilor din Tanger, şi din blana cărora improvizase cusături dintre cele mai originale cu care ăşi orna interiorul casei; consulul englez Arthur Isquare, prospăt, pedant şi curat, după o călătorie de şase zile în mijlocul deşertului; portughezul contrabandist şi descurcăreţ Pedro Camoens y Guypuscoa. În afara informaţiilor despre geografia, istoria şi starea politico-socială a locurilor vizitate, autorul oferă inedite tablouri despre moravurile şi tradiţiile populaţiei băştinaşe: judecata paşei din Tetuan, spre exemplu. Alecsandri are certitudinea că lumea de pe ţărmurile africane se deosebeşte esenţial de cea a europenilor. Arabii i se par o populaţie sălbatică, distinctă doar prin credinţa în Mohamed. De asemenea singurii germeni de civilizaţie îi recunoaşte în rândul comunităţilor evreieşti, fiind fermecat de frumuseţea femeilor. Arhitectura îi apare în cel mai bun caz curioasă, camerele zidite fără ferestre accentuindu-i impresia de închisoare. Numai piesajele naturale trezesc încântarea autorului: marea îl fascinează, munţii şi dealurile acoperiţi de vegetaţie îi trezesc încântarea, spectacolul cosmic al înnoptării şi al înserării îl inspiră. Scris cu mult nerv, memorialul în Africa evidenţiază caracteristicile prozei sale: jovialitatea, colocvialitatea, bucuria de a se întâlni cu neprovăzulul, decuparea din scenele de viaţă întâlnite a acelor aspecte agreabile de viaţă. O mărturie a stilului utilizat este acela al introducerii în naraţiune a viitorului tovarăş de drum. La Biaritz, pe coastele franceze ale Mediteranei, autorul întâlneşte un englez, Angel, alături de care porneşte în călătorie. Cunoştinţa sa cu noul tovarăş se face în apele mării: „Într-o zi, marea fiind liniştită şi limpide, mă depărtai de mai mai mult decât obicinuit, înotând pe spinare fără a videa încotro mă îndreptam, căci ochii mei, ţintiţi pe bolta cerească, admirau formele fantastice ale norilor. Deodată capul meu se ciocni de un alt cap ce venea spre mal, şi carambolul fu atât de tare, încât mă cufundai ameţit, până ce atinsei fundul. Fiind însă că nu aveam gust nicidecum, de a rămânea acolo, mă izbii puternic în 1

Doina Curticăpeanu, Vasile Alecsandri-prozator, profilul memorialistului, Editura Minerva, Bucureşti, 1977

sus, şi într-o clipeală părui în faţa apei, boldind ochii de giur împrejur cu oarecare spaimă. Atunci văzui chiar lângă mine, ieşind din mare, capul cu care mă ciocnisem şi care era dreapta proprietate a unui tânăr englez”. Între prozele sale se disting din punct de vedere al construcţiei: nuvele sentimentale, schiţe de moravuri, fiziologii şi medalioane literare. Proza juvenilă de ficţiune Istoria unui Galbân şi a unei Parale, publicată în “Propăşirea”, 1844, este o povestire picarescă, care enumeră peripeţiile unui ban de aur olandez. Stăpânii monedei oferă prilej de reconstrucţie socio.psihologică. Boierul de la Galaţi este obligat să se despartă de galben pentru a-şi cere drepturile la un judecător, director de tribunal. Acesta îl pierde la cărţi în favoarea unui tânăr cheltuitor. De aici el este oferit unui evreu cămătar. Jefuit de lotri în codrul herţei, galbenul ajunge la un căpitan de tâlhari care era îndrpgostit de o femeie măritată. Soţul acesteia ăl urmăreşte ţi închide pe căpitanul de haiduci. De la acesta galbenul ajunge la un ispravnic, apoi la nevasta acestuia, şi de aici la verişorul ei tânăr. Pasionat de vânătoare, verişorul galant pierde galbenul. El este găsit de Zamfira, ţiganca frumoasă şi nefericită. Povestea tinerei femei este relatată în detalii: victimă a unei ordini sociale pliă de cruzime ea ăşi pierde mai întâi părinţii, suportă purtările neciviincioase ale stăpânului şi în final este obligată să asiste la moartea iubitului ei, lăutarul Nedelcu. Cu minţile pierdute de durere ea mai are o licărire de luciditate atunci când oferă galbenul uni tânăr care o salvează de la batjocura oamenilor. Acesta din urmă se îndrăgosteşte de o femeie măritată al cărui soţ îl provoacă la duel. Galbenul salvează viaţa tânărului, aşezându-se în faţa glontelui. Bucuros el oferă banul celor care urmau să publice „Propăşirea”. Călătoriile galbenului descoperă aşadar tipuri specifice lumii româneşti de la 1840, obiceiuri şi moravuri. Aceeaşi cordialitate şi disponibilitate de a selecta frumosul din viaţa cotidiană caracterizează scrierea de tinereţe a lui Alecsandri. Epistolarul Deosebit de interesantă se dovedeşte corespondenţa lui Alecsandri. Asemenea contemporanilor săi, el scrie cu plăcere cunoştinţelor sale, comunicând impresii de viaţă cotidiană. La Biblioteca Academiei Române sunt inventariate peste 2000 de scrisori, majoritatea în franceză. Numai o parte dintre acestea au fost tipărite începând cu 1906: o primă ediţie Ilarie Chendi, cuprinde 426 epistole către Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Al Papadopol Callimah, Paulina Alcsandri. În 1911 este publicată în Franţa corespondenţa cu un poet francez, Edouard Grenier, discipol al bardului de la Mirceşti. Fiica sa, Maria Bogdan, publică în 1923 un epistolar alcătuit din 100 de scrisori adresate de poet fiicei sale, intirulat Autrefois et aujourd’hui. În 1960, Marta Anineanu publică o parte din corespondenţa aflată la Academie către 30 de destinatari. Poate cea mai importantă valoare a epistolarului, în afara aceluia de document al unei epoci, este de a fi un testament artistic şi politic al generaţiei paşoptiste. Iată ce scria poetul la vârsta senectuţii, lui Kogălniceanu: „Iubite Cogălnicene, O scrisoare a lui Papadopol Callimah mă înştiinţează că te afli la Constanţa bolnav şi mâhnit...Această veste ma-întristat cu atât mai mult că puţini sunt rămaşi din genraţia noastră şi ar fi cu drept ca Dumnezeu să-i scutească de orice suferinţă. Destul au fost ei strădănuiţi în luptele ţării pantru ca la bătrâneţe să se bucure de zile bune şi de o linişte deplină. Ai lucrat o viaţă întreagă în apărarea drepturilor României, te-ai purtat cât un viteaz neobosit în împrejurările cele grele ale ei, ai meritul prin fapte însemnate să te bucuri de rodul ostenelilor şi însă iată-te pe malul Mării Negre, singur suferitor, amărât de nepăsarea egoistă a generaţiei ce a venit după noi. Eu, contemporanul tău, amicul tău din copilărie, nu pot să te ştiu astfel, părăsit pe ţărmurile unde a fost aruncat Ovidiu cu două mii de ani mai nainte, fără a mă simţi adânc mişcat în sufletul meu. Vin cu braţele deschise, nu în sperare de a te mângâia, dar în dorinţa de a te strânge la piept şi de a-ţi zice: nu te descuraja, fii bărbat în faţa împrejurărilor supărătoar”. Într-o scrisoare către Iacob Negruzzi el şi afirma patriotismul: „Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit a vedea în apusul vieţii mele ceva ce din copilărie am dorit să văd: românul în luptă de moarte sau mai bine zicând mult mia bătut inima până a nu începe lupta, mult m-am rugat lui Dumnezeu, eu, care nu-s prea dus la biserică, şi în sfârşit mi s-a împlinit dorul. Românul, lăsând plugul în câmp şi apucând arma ruginită de patru veacuri a păşit semeţ în faţa morţii, a dat la duşman cu bărbăţie şi a şters rugina de pe armă în pieptul ce-i ţinea calea. Plugarul blând s-a transfigurat într-o clipă şi prin avântul său de vitejie a ştiut să schimbe porecla de curcan într-un titlu glorios: De acum mă pot duce pe urma amicilor mei dispăruţi; mi-am văzut visul cu ochii, nu mai pot vedea nimic mai frumos”. Dispreţul faţă de bâlciul politic al contemporanilor este comentată adesea: „Cu cât asist la spectacolul acesta de bâlci pe care mi-l dă trupa de cabotini politici de un bun număr de ani, cu atât sunt mai surprins de naivitatea spectatorilor...Cât pentru deputaţi, senatori şi miniştri, le urez mai mulţi grăunţi sănătoşi în creieri, pentru ca să înţeleagă că ei nu sunt decât slujitorii ţării, iar nu uneltitorii de vrajbe, spre satisfacerea unor patimi meschine şi unor interese personale”.

Concluzii

Cel mai norocos dintre colegii de generaţie, Alecsandri are privilegiul ca alături de D. Bolintineanu să sintezeze în opera sa toate iniţiativele literare ale paşoptismului. Amândoi au instituţionalizat instituţia literaturii naţionale în România, elaborând o operă vastă, în genuri şi specii diferite, esenţialmente romantică. Garanţia succesului postum al lui Alecsandri l-a reprezentat interesul pentru poezia populară şi sincronizarea sa cu toate mişcările politice ale timpului în care a trăit. Generos, jovial, înclinat a da urâtului şi răului o imagine suportabilă, Alecsandri a hrănit imaginaţia tinerilor confraţi asemenea lui Bolintineanu. Poeziile sale au constituit surse de inspiraţie poentru multe generaţii, iar dramaturgia sa a consolidat acest gen artistic în cultura noastră. Dincolo de portofoliul de texte, Alecsandri înseamnă în cultura română a secolului XIX atitudine culturală de ctitor. cu, N., Istoria critică a literaturii române, volumul I, Minerva, 1990, p. NICOLAE FILIMON Ciocoii vechi şi noi, sau ce se naşte din pisică şoareci mănâncă Pentru Tudor Vianu, prozatorul muntean este un scriitor mult mai puţin artist decât Costache Negruzzi. Opera sa ar dezvălui un „caracter nehotărât”, pe jumătate roman, pe jumătate studiu social, dacă nu memoriu documentar. Scrisul său acoperă două temperamente stilistice, unul care vrea să instruiască, să documenteze, şi un al doilea care povesteşte, pune oamenii în scenă, evocă gesturi şi lucruri văzute. Şi limbajul lui artistic împleteşte retorica veche şi îndrumarea modernă, realistă. În tablourile de natură se evidenţiază un penel dibaci iar în portrete înclinaţia spre moralitate, concepte şi valori etice abstracte, precum gesturi şi atitudini tipice ale contemporanilor. În felul acesta, nota Tudor Vianu, „N. Filimon, care ne-a lăsat un document atât de tipic pentru vremea sa, notând costume, locuţiuni şi moravuri, nu uită a înregistra felul în care oamenii se mişcă şi gesticulează, fixând o metodă literară pentru întreaga dezvoltare ulterioară a realismului”. Acţiunea acestui „romanţ original” se petrece în anii 1814-1830. Cu o structură riguroasă alcătuită din 32 de capitole, precedate de o dedicaţie şi un prolog, romanul se încheie cu un epilog în care valorile morale creştine înfrâng pe cele malefice. Capitolele au titluri care dezvăluie subiectul pus în discuţie. • Ele numesc personaje: Dinu Păturică, Postelnicul A. Tuzluc, Chera Duduca, Chir Costea Chiorul, Alex Ipsilant şi eteria grecească. • Indică moravuri specifice: Românul şi fanariotul, Educaţiunea ciocoiului, Ipocriţii în luptă, Una la mână, Ce-mi dai să te fac ispravnic, Ţin’te bine arhon postelnice!, Avertismentele, Slugile boiereşti, O scenă dramatică, Blestemul părintesc, Un suflet nobil; • proverbe: Până nu faci foc nu iese fum, Adevărul e proastă marfă, Fă-te om de lume nouă/ Să furi cloşca de pe ouă, Ce n-aduce anul, aduce ceasul, Femeia a scos pe om din rai, Cu rogojina aprinsă-n cap şi jalba în proţap; • scene de viaţă socială: Muzica şi coregrafia în timpul lui Caragea, Teatrul în Ţara Românească, Italiana în Algir, Ciocoii vechi (Tribunalul de comerţ), Lagărul de la Cotroceni şi trădarea, Ocna părăsită. În naraţiunea lui Filimon se reconstituie sfârşitul domniilor fanariote în Ţara Românească şi instaurarea regimului Regulamentar, controlat de Rusia ţaristă. Este evidenţiată viaţa metropolei, fiind şi un roman la Bucureştilor dar şi un roman al ciocoiului, caracter literar specific lumii româneşti din acel timp. Romanul unei epoci Ca roman al unei epoci autorul resuscitează tipurile sociale ale tranziţiei de la fanariotism, la capitalismul cămătăresc. Sunt evocaţi principalii protagonişti politici: domnitorul Caragea cu familia şi favoriţii săi, Tudor Vladimirescu şi pandurii lui, primul domn regulamentar susţinător al valorilor maorale creştine şi naţionale, Grigore IV Ghica. Se reface tabloul vieţii sociale, starea economiei şi a comerţului, instituţiile ineficiente şi oamenii nepotriviţi, anagajaţi pe criterii subiective. Teatrul, distracţiile duminicale, reuniunile prieteneşti şi de familie completează tabloul societăţii de tranziţie. Starea ţăranimii, absenţa de drepturi şi lipsa de responsabilitate a celor îndrituiţi a le uşura viaţa sunt ilustrate în scene de o mare cruzime. Personaj colectiv lipsit de orice drepturi reale, ţărănimea este redusă la o condiţie umilă şi supusă unor pedepse degradante. Naratorul surprinde, în această epocă de tranziţie, apariţia unor factori de impuls în societate, dotaţi cu o mare mobilitate psihică care va înlocui marea aristocraţie latifundiară şi care va ajunge în vârful ierarhiei social-politice, atunci când este dotată cu inteligenţă, voinţă şi dragoste faţă de muncă. Mobilizarea de energii umane pe care o presupune orice epocă de tranziţie poate devia de la idealul principal atunci când factorii care instaurează schimbările au o cultură falsă ori incompletă. Meschinăria, avariţia transformă banul din mijloc de schimb într-un scop în sine, într-o zeitate demonică, adversă oricăror valori morale nobile: generozitate, respect faţă de familie, onoare etc.

Într-o lume răsturnată, ciocoiul grec Andronache Tuzluc este înlăturat şi înlocuit de ciocoiul român care îi speculează slăbiciunile: iubirea pentru Chera Duduca şi loialitatea faţă de prieteni. Dinu Păturică devine un tip reprezentativ pentru ciocoiul care îşi neagă orice responsabilităţi faţă de familie şi neam, îşi reţine orice sentiment şi eliberat de orice îndatorire morală se desfăşoară asemenea unui animal de pradă. Ciocoii vechi şi noi descoperă imaginea Bucureştilor de la 1814. Palatul domnesc, aflat în inima oraşului, este simbolul unei lumi în dezintegrare. Cu o arhitectură vagă şi nedeterminată, în care se adună forme de geometrie orientală precum chioşcul turcesc ori liniile severe şi austere ale chiliilor mănăstireşti, urme ale religiozităţii ortodoxe medievale, palatul adăposteşte oameni fără ocupaţie şi fără căpătâi, animale de paradă, soldaţi din garda domnească. În centrul curţii se află tot ce era mai inteligent, mai lenş şi depravat în oraş. În curtea înconjurată de un zid simplu se află caretele şi butcile domneşti, armăsarii domneşti, soldaţ albanezi, adunătură de popol alcătuită din pehlivani, negustori albanezi şi turci, potlogari şi pungaşi greci ce jefuiau pe naivii pripăşiţi din întâmplare. Arhitectura pestriţă, lumea ce popula această curte sublinază ostentaţia bogăţiei, obrăznicia corupţiei afişată dispreţuitor, ilustrează starea de depravare a sfârşitului domniei celui rămas în conştiinţa contemporanilor săi prin ciuma lui Caragea. Prozatorul adună în roman numeroase descrieri: teatrul inaugurat la Cişmeaua roşie de către domniţa Ralu, fiica răsfăţată a domnitorului; plimbările beizadelei Nicolae prin centrul Bucureştilor în caleşti aurite trase de cerbi; interiorul unor case boiereşti; al unor instituţii (Marea Hătmănie); al prăvălieri lui Chir Costea Chiorul etc. Romanul unui caracter literar Ca roman popular şi de observaţie morală, Ciocoii vechi evocă ascensiunea materială, politică şi socială a lui Dinu Păturică şi decăderea lui Andronache Tuzluc, pe fundalul schimbării de orânduire, plecarea fanarioţilor şi instalarea domnilor regulamentari. Andronache Tuzluc este un grec ţarigrădean ajuns în timpul lui Caragea mare hatman şi consilier apropiat domnului. Aceste demnităţi le obţine graţie serviciilor pe care ştie să le facă femeilor Caragea, amatoare de obiecte preţioase şi de plăceri scumpe. El ajunge să-şi găsească o ţiitoare foa, Chera Duduca, ale cărei servicii erotice le răsplăteşte cu generozitate. În secret, el visează la marea iubire şi cutează a râvni la frumuseţea castă şi mândră a unei fete de boier pământean, Maria, care la numai 16 ani refuză cu semeţie o alianţă matrimonială cu fanariotul compromis moral. Ciocoiul grec ajunge să se încreadă în Dinu Păturică, pripăşit la curtea sa mai întâi ca umil ciubucciu şi devenit prin intrigi şi ambiţii necenzurate de lumea dimprejur, vătaf de curte. Responsabil al tuturor averilor lui Tuzluc, a cărui încredere o cîştigă abil, el transferă bogăţiile stăpânului său în buzunarele sale. Atunci când descoperă mârşăvia fostului său sfetnic şi trădarea curtezanei, Andronache Tuzluc era deja falit. Ultimele sale clipe de viaţă sunt alinate de Gheorghe, fostul său vătaf, care îi plăteşte o găzduirea într-o casă modestă dintr-o mahala bucureşteană. Erou construit după reţeta romantică a romanelor populare de la jumătatea secolului al XIX-lea, el îşi pierde raţiunea atunci când i se schimbă starea socială; obligat să se spovedească şi să se împace cu cei pe care i-a nedreptăţit, Andronache, păcătosul, are şansa mântuirii în lumea de dincolo. Pentru Dinu Păturică, romancierul nu mai respectă această reţetă a romanului popular. Ciocoi al oraşului, el este specific pentru spaţiul cultural al Balcanilor. Fără antecedene folclorice, el ilustrează ambiţiosul lipsit de scrupule care se asociază cu negustorul şi cămătarul evreu, Chir Costea Chiorul şi cu frumoasa curtezană greacă, lipsită de sentimente, Chera Duduca. La începutul romanului, Dinu Păturică, al cărui nume îmbină două diminutive1, afişează o umilinţă circumspectă care cucereşte pe stăpânul distrat şi îndepărtează pe oamenii de caracter. Prietenii lui Dinu Păturică, Tudor Ciolănescu, Neagul Choftea, Zamfir Ploscă, Vlad Boroboaţă nu sunt diferiţi de unii dintre convivii lui Andronache, Ioniţă Măturică, Dimitrache Mână Lungă, Nichita Calicevschi, Iordache Zlatonit, Stamate Birlic, Dimache Pingelescu ş.a. Atunci când descoperă slăbiciunile stăpânului, el se pretează la hoţie şi înşelăciune grosolană. Infatuat, ajunge a-şi alunga tatăl, Ghinea ot Bucov, cel care îl trimesese cu daruri şi o scrisoare de recomandare la Andronache Tuzluc. De la răspunsul cinic, „Eu nu am tată”, sancţionat cu un blestem părintesc, el ajunge să nu mai aibă prieteni, onoare, ţară. Românul Dinu Păturică depăşeşte în mişelie pe grecul fanariot Tuzluc şi pe cămătarul evreu Chir Costea. Romancierul face eroului său un strălucit portret fizic şi moral. Îi prezintă hainele decolorate şi trenţuite din momentul prezentării la curtea lui Andronache Tuzluc, îi surprinde privirile ascunse şi rele, îi ascultă monologurile ambiţioase, îi identifică preferinţele livreşti şi principalele îndeletniciri. Inteligent şi agreabil, el este la începutul romanului reprezentativ pentru medii periferice: camera de ciubucciu cu vesela şi mobilierul adecvat, prietenii pe care şi-i face, slujbele pe care le îndeplineşte. Om al unei singure idei, el îşi împlineşte ambiţia de a parveni material şi social. Puterea pe care ajunge în cele din urmă să o deţină aserveşte, umileşte şi provoacă daune celor din jur, pătează şi degradează. Dinu Păturică este primul erou dintr-o serie de arivişti români, foarte bine reprezentată pe parcursul a 150 de ani de existenţă a romanului de observaţie socială. El urmează legea parvenitismului eroic, al celui care se luptă pe viaţă şi 1

Dinu Păturică este o asociere de două diminutive: prenumele împăratului roman care a legiferat existenţa creştinismului, ConstantinDinu, şi pătură-Păturică, cuvânt din inventarul domestic al vieţii cotidiene. Numele eroului este un semn al diferenţei dintre ceea ce aspiră să devină, un om bogat şi influent, şi micimea caracterului său;

moarte pentru a-şi apropria valori materiale. Banul îi asigură o poziţie socială şi politică, o poziţie sentimentală. Individul îşi doreşte să cucerască o societate care îl ispiteşte, şi de care va fi în cele din urmă devorat. Personajul lui Filimon devine din agresor o victimă, care confundă valorile şi care amplifică confuzia ţelurilor. Istoria lumii îşi urmează trecerea: nimic din ceea ce este lipsit de valoare semnificativă nu rezistă timpului. Epilogul romanului prezintă nunta lui Gheorghe cu Maria, mândra fată de boier, semn al noii dreptăţii domneşti: „Iată, te cinstesc cu caftanul de mare spătar şi te fac caimacam al Craiovei ca să răsplătesc bunătatea sufletului tău şi slujbele ce ai făcut ţării: fii fericit!”. Romanul evidenţiază aspectele duale ale vieţii din Ţara Românească, în primele decenii ale acelui secol: ţara este sfâşiată de interesele divergente ale grecilor şi ale românilor; ambiţia de a conduce treburile obşteşti opun înalţii demnitari, slugilor de tipul Dinu Păturică; Binele şi Răul s-au amalgamat încât nimeni nu mai ştie care sunt distanţele dintre cele două categorii morale. Fanariotul ar fi aşadar prima ipostază a parvenitului social-politic în spaţiul culturii româneşti moderne, deşi el constituie o constantă a comportamentului uman. Ciocoii vechi au o coerenţă narativă interioară datorită faptului că artisticul depăşeşte teza morală formulată explicit. Eroul şi lumea sa bucureşteană sunt convingători, ei palpită de sentimente umane în ciuda rigidităţii convenţiei literare la care apelează autorul. Dacă pentru filosoful italian G. Vico trei vicii capabile să distrugă rasa umană produc fericire publică, pentru Filimon aceste vicii (orgoliu, avariţie şi ambiţie) aduc daune numai celor căre li se închină şi tulbură doar temporar echilibrul moral al unei epoci şi al unei societăţi. Ion Ghica (1816-1897) Scrisori către Vasile Alecsandri, 1884, ediţia I; 1887, ediţia II, 600 de exemplare din care 100 pe hârtie gravată. Cartea reprezintă un epistolar care reconstituie o epocă din istoria Ţării Româneşti, anii 1800-1862: prima jumătate a secolului al XIX-lea, secol mare şi luminos, menit a schimba faţa lucrurilor pe pământ, cu cele trei regimuri ale sale: sfârşitul domniilor fanariote, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi începutul perioadei de tranziţie la modernitate, regimul regulamentar, Revoluţia şi exilul postpaşoptist. Universul uman al epistolarului âl reprezintă aristocraţia veche, autohtonă şi noua boierime, instruită în Occident, francmasonă şi cu aspiraţii civilizatoare, capitalist-liberale. Tema principală a volumului o constituie deşteptarea românismului din letargia în care vegetase mai multe secole. În prima jumătate a secolului al XIX-lea românii recapătă conştiinţa identităţii naţionale şi etnice în ciuda obstacolelor externe datorate opoziţiei Porţii Otomane, a Imperiului Ţarist şi a celui austriac. Autorul ilustrează noile reforme iniţiate în societate care alungă în uitare orânduirea feudală. Regimul regulamentar încheie definitiv sistemul politic medieval, noile domnii regulamentare asigurând tranziţia definitivă la modernitatea occidentală. Noua orânduire capitalistă îşi instaurează valorile în toate compartimentele vieţii social-economice: mai întâi în cultură, învăţământ şi culte, ulterior în economie: în producţia materială, în comerţ, în finanţe şi bănci. Atenţia autorului se îndreaptă asupra unor personalităţi, figuri emblematice ale epocilor resuscitate. Principalii agenţia ia schimbării sunt boierii patrioţi, între care în prim-plan se află proprii părinţi: Tache Ghica şi Mariţa Câmpineanu. Alături de aceştia sunt rudele pe linie maternă şi paternă, prezentative pentru întreaga aristocraţie locală: boierul Dudescu,1 primul sol al partidei naţionale la curtea marelui Napoleon I; poetul Iancu Văcărescu, poetul răsfăţat al saloanelor bucureştene; Ion Câmpineanu, 2 fondatorul Şcolii filarmonice din Bucureşti şi întemeietorul societăţii secrete Frăţia. În această galerie a boierimii din epocă un loc distinct îl au domnitorii regulamentari, cărora le sunt înfierate slăbiciunile morale şi inaptitudinile politice. Adesea corupţi, ei se aflau la cheremul puterilor străine, încercând să-şi demonstreze fidelitatea faţă de ruşi, greci ori turci, după cum o cerea interesele personale. Epistolierul scoate la lumină din bezna uitării şi câteva chipuri pitoreşti, care stârniseră simpatia contemporanilo pentru faptele lor mai puţin obişnuite. Ispravnicul corupt Alecu Gheorghiescu îl anunţă pe verosul Dinu Păturică, din romanul Ciocoii vechi şi noi al lui N. Filimon; polcovnicul Ioniţă Ceganu, anunţă parcă eroii sadovenieni. El este tipul ostaşului care a participat la principalele bătălii ale războiului ruso-turc, dovedind curaj, aptitudini militare, o putere fizică neobişnuită. Haiducii Tunsu şi Jianu, foşti boieri de ţară, iau cale acodrului din cauza unor injustiţii sociale ori a unor destine nedrepte. Tudor Vladimirescu este evocat drept o victimă a perfidiei turcilor care a preferat moartea atunci când armatele otomane au invadat ţara. Băltăreşeţu, cămătarul care a ruinat pe boierul Dudescu, este evocat drept un agent al noilor mecanisme de funcţionare a pieţei de capital în societatea capitalistă, cel care a dat valoare bănească imenselor moşii ale boierimii române. Bârzof, un tătar, poliţai nacealnic în Buceag, mare amator de jocuri de noroc, se arată nemilos

1

Boierul Dudescu îşi amanetase întreaga avere cămătarului Băltăreţu pentru a face faţă acestei înalte misiuni naţionale. Autorul exemplifică modul cum s-au ruinat averile marilor latifundiari şi cum au fost transformate în sume de bani derizorii, care au asigurat pentru scurt timp o viaţă plină de plăceri foştilor proprietari sau cămătarilor oneroşi care îi ruinaseră pe cei dintâi; 2 Informaţiile oferite de Ion Ghica nu sunt atestate de istorie. Ion Câmpineanu a fost una din figurile marcante ale procesului de modernizare şi de opoziţie vehementă faţă de regimurile autoritare regulamentare. Cu toate acestea, meritele ce îi sunt atribuite aparţin şi altor mari luptători penztru cauza naţională, pe care Ion Ghica îi omite intenţionat .

cu boierii autohtoni. El întruchipează sufletul răsăritean, în care asprimea, cruzimea şi nedreptatea se armonizează cu generozitatea şi dragostea de viaţă. Ion Câmpineanu este evocat din nou de Ion Ghica într-un discurs prezentat la Academie în anul 1880, insistând asupra calităţilor sale morale, de boier patriot care s-a jertfit pentru interesele neamului său. O altă categorie de personaje este reprezentată de intelectualitatea lipsită de averi ori genealogii nobile, şi care din generozitate s-au dedicat idealuriloe naţionale. Memorialistul schiţează portretele unor scriitori contemporani, dispăruţi prematur, evidenţiindu-lemodestia şi absenţa oricăror orgolii literare: N. Filimon, G. Alexandrescu, N. Bălcescu. În seria acestor oamnei excepţionali se află şi numeroşii dascăli români, Chiosea, Chiriţă, Stan ori Petrache Nănescu, fostul elev al lui Lazăr, care îl învăţase pe copilul Ghica să scrie româneşte doar în câteva seri. Acestora le înalţă o laudă pentru modestia şi devotamentul lor: ... bieţi dascălaşi care au fost depozitarii limbii şi naţionalităţii noastre,... plătiţi ca vai de ei cu un codru de pâne, trăiau şi mureau necunoscuţ; fără să bănuiască măcar că erau patrioţi, mânaţi numai de un instinct bun şi generos, îşi făceau cu sfinţenie datoria, fără să aibă conştiinţa de binele ce făceau ţării lor... În această galerie a intelectualilor reformatori şi naţionalişti , Iuon Ghica inclede şi pe unii dintre reprezentanţii clerului ortodox; mitropolitul Grigore ajunsese să fie surghiunit de ruşi la Kiev pentru fidelitatea arătată intereselo ţării sale. Sunt deplânse condiţiile materiale vitrege ale bisericilor şi mănăstirilor dimprejurul Bucureştilor, ceea ce împiedica împlinirea misiunilor caritabile pe care populaţia le aştepta de la acestea. Ion Ghica evocă şi chipurile luminoase ale unor români din afara graniţelor ţării. Generalul Coletti, eliberator slăvit al Greciei moderne, se deconspiră în saloanele pariziene ca fiind aromân: şi eu slovesc arămâneşte, dar sunt grecos...Parintili a mei sboresc maşi arămâneşte şi mi pare ghine că tini la miletea a noastră; him simpatriţi...1 un alt român cu o strălucită şi aventuroasă ascensiune în afara graniţelor este Teodoros, ajuns rege al Etiopiei. Fiul al servitorului Grigore şi al grecoaicei Sofiana, el părăsise Bucureştii şi în 1854 se instalase în Abisinia. Zece ani mai târziu, n anul 1864, ăşi găsise sfârşitul în Etiopia. Nu numai românii s-au dedicat în afara graniţelor ţării lor unor cauze nobile ci şi uniii străini, vizitatori ai Ţărilor Române au devenit partizani ai cauzei româneşti. David Urquhardt, un englez scoţian, politician redutabil în propria ţară, îi părea lui Ion Ghica un prieten sincer al românilor, care alături de francezul diplomat Poujad pledau în cancelariile celor două mari ţări occidental europene în favoarea intereselor româneşti. Lui Ion Ghica românul îi pare modest, chiar sfiicios, fără prea multă încredere în dânsul. Conservator, el respectă cu străşnicie valoriile tradiţionale iubind vânătorile, poveştile la gura sobei, reuniunile de familie şi sărbătorile calendaristice. Până şi în Bucureşti, metropola atât de hulită de scriitorii secolului al XIX-lea, Ghica descoperă o lume a petrecerilor tinereşti, a cântecelor de pahar şi de lume, a iubirilor pasionate. Concluzia cărţii este că în primele decenii ale secolului al XIX-lea au apărut germenii noii societăţi capitaliste, prin sacrificiul asumat de unii boieri şi intelectuali patrioţi. Lumea românească de la 1880 a pierdut în vâltoarea modernităţii cosmopolite confortul şi belşugul vieţii patrarhale din timpurile trecute. 10.16. Alecu Russo — Cântarea României Este primul poem în proză din istoria noastră literară, care a fost scris în limba franceză la Paris şi publicat în România viitoare, revista revoluţionarilor români, exilaţi după înăbuşirea mişcărilor de la 1848 din principatele româneşti. Poemul este o vibrantă imagine a istoriei naţionale în metafore, personificări, metonimii, simboluri şi alegorii. Textul cultivă un profund sentiment patriotic şi un vădit mesaj pe linia programului Daciei literare. A vorbi de România, într-un moment când ea nu exista, însemna a da glas şi expresie idealurilor generaţiei de la 1848, adică dobândirea independenţei şi unităţii naţionale. Textul se pare că a fost tradus în limba română de Nicolae Bălcescu, de aceea a fost atribuit de unii cercetărori acestuia. Contribuţia lui Bălcescu însă este a unui traducător, şi nu de autor. Imaginile par a fi o meditaţie pe tema fortuna labilis şi aduc aminte de „deşertăciunea deşertăciunilor“ din Ecleziastul: „şi oase peste oase de morţi acoperă pământul...”. De aici imaginile, ce vor fi reluate de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, sugerându-se imensa năvală de popoare asupra neamului nostru: „pe fiecare din acele morminte era un semn deosebit... pe una, o cruce roşie plecată, pe alta un turban însângerat cu semiluna înfiptă pe dânsul... mai departe o suliţă tătărască sfărâmată... şi acolo stau mormane grămădite, după seminţii şi lege, oasele neamurilor care se întâmpinaseră pe acest câmp de bătaie“. Mesajul patriotic este rostit de doi supravieţuitori simbolici: „Fală şi mândrie ţie, ţara noastră, binecuvântată şi cuvântâtoare de Dumnezeu... feciorii hunilor s-au încumătat să te supuie... şi tu ai fost peştera ciolanelor lor... potopul Asiei a vrut să înghită lumea... şi tu ai fost stavila lumei.“

DRAMATURGIE 1

Trad. Părinţii mei vorbesc numai româneşte şi-mi pare bine că ţii la neamul nostru; suntem compatriţi...

•

VASILE ALECSANDRI Starea de graţie a dramaturgiei lui Alecsandri este umorul şi prezentarea agreabilă a răului. Comediografia sa impresionează prin cantitate dar şi prin diversitate tematică. În afara personajului comic feminin care i-a consacrat celebritatea, Chiriţa, variantele ei mai puţin strălucite, coana Gahiţa ori mama Angheluşa doctoroaia, au fost inspirate din realitatea românească de la jumătatea secolului al XIX-lea, când preţioase ridicole invadaseră sălile de spectacole, parcurile şi locurile de agement, apelau la formele de cultură occidentală şi le imitau fără nici un fel de autocenzură. În afara acestor personaje feminine dispuse a se reforma după moda apuseană, dramaturgia lui Alecsandri s-a inspirat din istoria naţională, Despot-Vodă, voievodul aventurier, doritor a civiliza după model occidental Moldova secolului al XVIlea, din feeria populară, Sânziana şi Pepelea, din viaţă socială şi personală, Boieri şi Ciocoi, Fântâna Blanduziei şi Ovidiu. Alecsandri a creat cântecele comice, vodeviluri, comedii, drame istorice şi sentimentale. Realizate în versuri de mare fluiditate ritmică, cu o muzică accesibilă, uşor de memorat. În dramaturgia sa se observă o evoluţie: de la formele accesibile unui public neinstruit ale comediei bulevardiere la cele ale comediei de caracter şi de moravuri, de la drama sentimentală la cea de meditaţie asupra condiţiei omului de geniu într-o lume meschină, incapabilă a-i înţelege superioritatea. Iorgu de la Sadagura, prima comedie de succes a lui Alecsandri, „piesă de circumstanţă, o compunere improvizată şi aruncată pe hârtie în două-trei zile,” conform propiilor mărturisiri, se evocă un contrast piramidal între civilizaţie şi non civilizaţie, dezbaterile filologice dintre tradiţionalişti şi neologişti descoperă spoiala de civilizaţie, superficialitatea, dispreţul indolent şi confortabil faţă de valorile autohtone. Eroina principală, Gahiţa, este o preţioasă ridicolă ce nu-şi găseşte perechea în prăfuita localitate de reşedinţă, Sadagura, aspiraţiile sale culturale negăsind un interlocutor pe măsură. Iaşii în carnaval ori Un complot în vis anticipă farsele caragialene, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, O noapte furtunoasă ori D’ale carnavalului. Taki Lunătescu, superstiţios şi obsedat de iminenţa unei revoluţii, este în fapt un funcţionar chiulangiu. Săbiuţă, un strămoş al lui Pristanda, amestec de candoare şi viclenie îi susţine temerile: „Bine zici, coane Taki, datoria noastră de patrioţi este să înăbuşim complotul în faşă. Trebuie să facem, să dregem şi să închipuim”, Carnavalul, petrecerea la modă în Ţările Române, impusă de armatele de ocupaţie din acea epocă, oferea dramaturgului prilejul de a imagina o lume pe dos, care neagă pentru câteva ceasuri prin mască şi travesti relaţiile prestabilite între oameni, sfidează ierarhiile şi încearcă să-şi făurească o nouă morală. Egalizarea pe care o produce carnavalul prin mască şi travesti, tendinţa sa de a şterge deosebirile sociale şi aspiraţia unei revoluţii. Cântecelele comice sunt caricaturi ale tipurilor umane populare. Ele sunt realizate sub forma unor monologuri, fiziologii, scene de moravuri. Barbu Lăutarul, cel care uimise pe Liszt în timpul şederii la Iaşi, este un simbol al vremilor apuse: Eu mă duc, mă prăpădesc/ Ca un cântec bătrânesc. Sandu Napoilă este o victimă a progresului, boier ultraretrograd, conservator, aflat sub semnul unei lumi feudale condamnată la moarte. Clevetici este bunicul lui Caţavencu, patronul gazetei Gogoaşa patriotică, a cărui identitate constă în contrastul dintre cuvinte şi realitate. Succesul de public al cânteceleelor comice s-a datorat actorilor care au interpretat aceste partituri dramatice: Luchian sau Matei Millo. Se realiza pentru prima dată în istoria teatrului românesc întâlnirea dintre un autor dramatic celebru şi actorul său preferat. Înaintea momentelor lui Caragiale, se sugera o lume absurdă şi pitorească, cu personaje care trăiesc şi imortalizează anomalii şi moravuri sociale, fiziologii şi caractere. Chiriţa, personaj comic specific românilor Personajul feminin antologic al comediografiei sale este Coana Chiriţa, al cărei succes s-a datorat în mare parte actorului Matei Millo care l-a jucat pe scenă în travesti. Până în 1875, autorul oferise publicului trei ipostaze ale Chiriţei, în voiagiu, cântecel comic, la Iaşi şi în provinţie, farsă şi comedie. El scrie după această dată ultimul text pentru eroina sa, adoptând o atitudine conciliantă şi binevoitoare pentru cea care îşi împlineşte pofta de a zbura în balon, fără a mai fi ţinta glumelor tinerei generaţii. Chiriţa este un personaj de teatru popular, ridicol la modul sublim, construit pe baza contradicţiei dintre esenţă şi aparenţă, dintre aspiraţie şi realitate. Îndrăgită de public pentru stilul ei direct, pentru felul ei de a fi ridicolă şi admirabilă în acelaşi timp, este demnă de râs şi de plâns totodată. Condamnată de autor şi de vremuri la eşec, ea este sancţionată cu asprime pentru ridicolul aspiraţiilor şi acţiunilor sale, pentru credulitatea, lipsa de măsură şi nevoia ei de parvenire. Chiriţa este animată de un parvenitism cultural deoarece ea manifestă un adevărat cult al civilizaţiei franceze, e drept că pentru formele ei exterioare de manifestare, care îi transmit un anumit mod de viaţă. Ambiţiile ei abstracte vizează comportamentul, spiritul. Ridicolă, vulgară şi ignorantă, ea face tentativa de a-şi depăşi condiţia precară, înscriindu-se în procesul de trecere a unei întregi colectivităţi la o altă mentalitate, de la valorile feudale la cele burgheze, de la o civilizaţie de tip oriental, indolentă, satisfăcută de sine şi startificată, la concepţia apuseană, activă şi democratică. Dramatismul personajului rezidă în eşecul aventurii sale culturale. Aflată la interferenţa a două lumi care o dispută în egală măsură şi cărora le aparţine prin rădăcini ori prin aspiraţie, ea arde şi se consumă, găsindu-şi salvarea în grosolanul Bârzoi, cel care reprezintă valorile patriarhale ale familiei ocrotitoare. E drept că Bârzoi, rezistă provocărilor înnoitoare păstrând cu sfinţenie în noua lume corupţia şi slugărnicia, reprezentată de obiceiul peşcheşului (curcanul). El îşi afişează falsa nobilitate adusă de Revoluţia de la 1848, afirmând cu mândrie: Dumnezeu ştie câte am pătimit la 48 ca patrioţi! Cei mai agresivi cu biata Chiriţa şi ignoranţi ai

patimii ei înnoitoare sunt tinerii Luluţa, Leonaş, chiar şi imbecilul Guluţă cărora vrea să le traseze un viitor de certitudine materială şi sufletească. Ea ştie că spoiala de cultură este necesară noilor vremi şi dublată de oarecare avere ar permite progeniturii sale să trăiscă confortabil, într-o lume incapabilă a sancţiona prostia şi impostura. Dramaturgia vârstei mature Sânziana şi Pepelea este o creaţie dramatică ce anunţă gustul secolului XX pentru interpretarea miturilor şi a istoriei, prin actualizarea acestora. Ea propune o expediţie burlească sau eroi-comică peste anotimpuri, o succesiune de peisaje pe fond de basm, o serie de tablouri feerice şi descriptive, puse sub semnul vrajei şi fantasticului folcloric (Zâna Lacului, Imperiul Iernii). Eroii, Pepelea, parodie a lui Făt-Frumos, Sânziana, parodie a Ilenei Cosânzeana au trăsături împrumutate din lumea comediilor anterioare ale dramaturgului. Păcală şi Tândală, eroii politici ai feeriei, au corespondenţe cu mai marii vremii, Brătienii, C A Rosetti, Carol I, Macedonski şi reprezintă o alegorie politică, o meditaţie asupra binelui şi răului în societate. Dintre dramele sale, cele mai cunoscute sunt Despot-Vodă, inspirată din istoria medievală a Moldovei, o replică la creaţiile anterioare semnate de B. P Haşdeu şi D. Bolintineanu. În finalul vieţii el scrie două drame romantice pe tema condiţiei creatorului de geniu, Fântâna Blandusiei şi Ovidiu. Exemplul lui Horaţiu şi Ovidiu, marii poeţi ai Antichităţii latine îl ajută să exemplifice chinul creaţiei şi patimile creatorului într-o lume care nu este dispusă a-i recunoaşte valoarea.