Introducere in Meloterapie_Dragulin

Stela DRĂGULIN

ÎNTRODUCERE ÎN MELOTERAPIE

2009 Braşov

CUPRINS

Introducere

6

UI. 1. Meloterapia în Antichitate

9

UI. 2. Tradiţii iudaice şi musulmane în meloterapie

19

UI. 3. Tradiţii meloterapeutice indiene

32

UI. 4. Muzica şi medicina în secolul al XIII-lea

43

UI. 5. Meloterapia la sfârşitul Evului Mediu – cazul lui Hugo van der Goes

50

UI. 6. Marsilio Ficino – un avantgardist în puterea unificatoare a muzicii

58

UI.7. Muzica şi spiritele vindecătoare din gândirea modernă timpurie

69

Bibliografie

78

Anexe

79

INTRODUCERE 1. Prezentarea cursului În diferite momente şi culturi de-a lungul ultimelor două milenii şi jumătate, poate chiar şi mai înainte, muzica a fost considerată parte a medicinii. Să cânţi sau să asculţi muzică este ceva mai mult decât o simplă distracţie, este ceva asemănător unei înălţări spirituale, ceva ce rămâne şi după ce încetează interpretarea şi care menţine sau redă sănătatea minţii şi chiar a corpului. Cum a fost concepută această idee; cum a fost ea explicată; cine a făcut acest lucru şi de ce; în ce context social şi medical; care au fost tehnicile folosite şi pentru ce scopuri s-a făcut acest lucru? Ce importanţă a avut terapia prin muzică pentru medicină: centrală sau marginală, ocazională sau de durată? Toate aceste întrebări, ca şi multe altele vor face obiectul de studiu al acestui curs. Scopul acestuia este să ne ofere o istorie a terapiei prin muzică începând din antichitate. În primul rând este pus accentul pe tradiţia medicală din Europa, pornind de la clasicism şi ajungând până la dezvoltarea profesiei de meloterapeut în anii de după Al Doilea Război Mondial. Vor fi şi capitole despre tradiţiile musulmane şi evreieşti care au fost foarte importante pentru dezvoltarea Europei medievale, despre India şi despre Asia de sud-est. După cum se vede vom analiza o arie geografică mare şi în acelaşi timp fiecare din aceste regiuni vor fi studiate în adâncime din punct de vedere temporal. Având un asemenea subiect amplu apare nevoia unei definiri clare: ce este considerat muzică, şi ce este medicină? Cum ar trebui înţeleasă legătura dintre practică şi teorie? În ce termeni evaluăm vindecarea prin muzică? Termenul de terapie prin muzică trebuie înţeles în sens larg şi nu în termeni specifici aşa cum s-ar putea să îl vadă unii dintre cei care practică această terapie în timpurile noastre. Într-un domeniu aşa puţin explorat, descoperirile sunt încă neorganizate. Scopul nostru este să sintetizăm ce se cunoaşte deja, să cercetăm surse care au fost neglijate, să oferim perspective originale şi să sugerăm unde ar trebui să se mai facă cercetări. În general trecutul nu este văzut ca un mijloc de înţelegere a prezentului, ci invers. Capitolele pornesc de la trecutul îndepărtat şi ajung până în prezent, în fiecare început există sămânţa sfârşitului. Vom începe sub auspiciile romantismului german, Novalis: „fiecare boală este o problemă medicală – vindecarea este o soluţie muzicală.”

6

2. Obiectivele cursului 1. Studiul diferitelor culturi care au folosit meloterapia din antichitate pâna în prezent. 2. Explorarea metodelor meloterapeutice puse ĩn practicã ĩn funcţie de epoca studiată. 3. Diseminarea pãrerilor ştiinţifice şi culturale dominante ĩntr-o anumitã perioadã de timp şi cum au influenţat metodele terapeutice. 4. Determinarea rolului meloterapiei ĩn tratarea unui grup divers de afecţiuni cronice. 5. Conceptualizarea puterii tãmãduitoare a muzicii

3. Structura cursului Cursul Introducere în meloterapie conţine şapte unităţi de învăţare.

4. Activităţile tutoriale

Activitatea tutorială nr.1 Meloterapeut, o nouă profesie: trecut şi viitor 1.) M Activitatea tutorială nr. 2 Sunete pentru meditaţie

5. Temele de control A. Tema de control numărul 1

Referat: Medicina şi muzica – domenii înrudite

Tema de control nr. 1 o

vei tehnoredacta utilizând diacritice şi

corpul de literă Times New Roman 12 la un rând şi jumătate, va cuprinde între 3 (minim) până la 5 pagini (maxim) şi o vei încărca pe platforma e-learning: http://wbt.unitbv.ro cel târziu până în data specificată în Calendarul disciplinei. 7

B. Tema de control numărul 2

Referat: Instrumentele muzicale şi simbolismul lor în meloterapie

Tema de control nr. 2 o

vei tehnoredacta utilizând diacritice şi

corpul de literă Times New Roman 12 la un rând şi jumătate, va cuprinde între 5 (minim) până la 10 pagini (maxim) şi o vei încărca pe platforma elearning: http://wbt.unitbv.ro cel târziu până în data specificată în Calendarul disciplinei.

6. Ponderea evaluării continue şi finale

Ponderea lucrării de control nr. 1 reprezintă 30 % din nota finală. Ponderea lucrării de control nr. 2 reprezintă 30 % din nota finală. Ponderea examenului reprezintă 40 % din nota finală

SUCCES!

8

Unitatea de învăţare nr. 1 MELOTERAPIA ÎN ANTICHITATE Cuprins 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare

9

1.2. Delimitări conceptuale

9

1.3. Tămăduirea bolilor prin magia muzicii

10

1.4. Primele instrumente muzicale

11

1.5. Pitagora şi originea meloterapiei

13

1.6. Teoriile lui Platon

14

1.7. Meloterapia în Imperiul Roman

15

1.8. Test de autoevaluare

17

Numărul de ore destinat studiului individual - 2 ore

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare vei fi capabil: - să defineşti conceptul puterii tămăduitoare a muzicii; - să operezi cu aceste concepte; - să descrii primele instrumente muzicale; - să cunoşti diferitele culturi care au folosit meloterapia în antichitate.

1.2. Delimitări conceptuale În lume există patru mari tradiţii ale medicinii învăţate şi cultivate. Una dintre ele este cea a grecilor şi a romanilor, alta (descendentă din prima) 1 este cea a arabilor, o a treia se găseşte pe subcontinentul indian şi a patra este cea a chinezilor2. Toate au ca punct central diverse texte clasice ale antichităţii. De ce am început aşa? În primul rând pentru că diverse tradiţii ne oferă dovezi timpurii despre măsura în care se practica terapia prin muzică. Nu are rost să mergem mai înapoi în timp. Rezumate ale subiectului, care au fost incluse în cărţile de terapie prin muzică, încearcă ocazional să ne ducă şi mai în urmă spre civilizaţiile preclasice din Mesopotamia sau Egipt, de exemplu3. Şi totuşi, referinţe specifice şi pertinente nu sunt niciodată la îndemână. Este posibil că în timpuri foarte îndepărtate muzica să fi fost folosită în scopuri magice. Aceste utilizări, în cazul în care au fost notate, ar putea face 9

parte din discuţia noastră aşa cum se va întâmpla atunci când vom ajunge la Renaştere. Se poate ca muzica să se fi născut din magie, dar incantaţiile nu sunt o parte principală a operaţiunilor magice, cuvintele au mai multă importanţă4. În absenţa dovezilor specifice, nu putem decât să speculăm despre credinţele antice chiar din paleolitic, care s-ar putea să fie găsite în literatura grecească, despre folosirea instrumentelor muzicale în scopul manipulării spiritelor – spiritele animalelor din care erau făcute instrumentele. Aici apare pentru prima oară şamanul. Prezenţa lui va rămâne în fundal până mai târziu şi va apărea în forţă ca reprezentant al vindecătorilor prin muzică şi printre cei care nu sunt europeni. În afara acestuia şi a presupuselor sale antecedente învăluite de negura timpurilor în tundra siberiană, există totuşi vindecători prin muzică nu foarte din vechime despre care avem informaţii indirecte. Un al doilea motiv pentru a le pune la începutul acestui curs, cât mai la început, este nevoia de a ne face o idee despre locul pe care îl avea terapia prin muzică în tradiţii care din antichitate încoace au fost privite ca aparţinând epocii de aur a acestei practici. Cazul pe care îl studiem trebuie revăzut în detaliu, fiecare cultură, fiecare perioadă. Ce va reieşi din această revizuire s-ar putea să dezamăgească pe cei care speră să găsească o justificare istorică a statutului modern al terapeutului prin muzică. Acest lucru însă nu face ca rezultatele să fie mai puţin interesante sau valoroase din punct de vedere istoric.

1.3. Tămăduirea bolilor prin magia muzicii Legătura dintre muzică şi medicină este foarte veche, vine probabil din paleolitic şi cu siguranţă îşi are rădăcinile în concepţia primitivă despre lume. De la începuturile societăţii umane, bărbaţii şi femeile au trebuit să facă faţă bolilor fizice şi psihice. Şi ce oare au considerat ei ca fiind sursa acestor rele? Dacă era vorba despre o rana provocată de cuţit, săgeată sau piatră, răspunsul era clar. Dar pentru multe feluri de boli răspunsul nu era la fel de evident. Omul primitiv nu cunoştea bacteriile sau viruşii sau degenerarea celulelor. Boala era de origini supranaturale provocată de vrăjile unui duşman sau de spiritele supărate a celor morţi. Singura manieră de apărare era folosirea magiei. În societăţile primitive, aceasta însemna folosirea unui vraci sau şaman, singurul care avea tehnicile şi „echipamentul” necesar. Acest om putea contacta şi negocia cu spiritele, putea chiar să lupte cu ele şi să le înfrângă.

10

1.4. Primele instrumente muzicale Cele mai primitive instrumente muzicale puteau fi folosite în scopuri magice, în special pentru chemarea spiritelor de pe lumea cealaltă. În Asia şi Europa, acestea erau toba, arcul, flautul şi cornul. Un flaut din os a fost recent descoperit în Slovenia, vechi de 43.000-67.000 de ani. Toba era făcută dintr-o bucată de piele întinsă peste o ramă şi producea un sunet bubuitor. Arcul vânătorului, băgat la un capăt în gura vânătorului, care funcţiona pe post de cutie de rezonanţă, a devenit un arc muzical care producea o vibraţie, de aici dezvoltându-se harpa. Flautul, din os, producea nişte sunete şuierătoare. Cornul, făcut din cornul unui animal, era un fel de trompetă. De unde au apărut aceste sunete? Ştim că toate aceste instrumente funcţionau producând nişte vibraţii, iar înălţimea sunetului depindea de frecvenţa vibraţiilor. Dar pentru mintea omului primitiv, singura explicaţie era că sonorităţile misterioase erau voci care existau în acele obiecte, sunetul unui gong de metal era vocea spiritului care locuia în metal. Toate instrumentele pe care le-am menţionat erau făcute din părţi ale unor animale moarte aşa că era foarte uşor să se creadă că sunetele produse veneau de pe cealaltă lume. Toba era instrumentul tipic al şamanului, ea îl ajuta pe acesta să cheme spiritele sau să zboare spre centrul pământului de unde putea să treacă în alte lumi. Tot acolo este arborele lumii, dintr-o ramură a acestuia era făcută rama tobei5. Toba prindea viaţă când era stropită cu sânge sau bere şi îşi spunea povestea6. Regăsim ideea că animalele moarte pot vorbi prin intermediul instrumentelor care au fost făcute din ele, în literatura greacă şi cea de după, însă fără a mai fi luată foarte în serios, mai degrabă având valoarea unei metafore sau poveşti. În Imn pentru Hermes scris de Homer se povesteşte cum zeul Hermes în prima zi de viaţă s-a dat jos din pătuţ şi i-a furat vitele lui Apollo. Pe drum a găsit o ţestoasă şi i-a spus „când vei muri, vei cânta foarte frumos.” Apoi a omorât-o şi a făcut-o liră, astfel fiind inventat instrumentul. Aceeaşi poveste o regăsim şi la Sofocle într-o piesă cu satîri. Într-o poveste medievală apare motivul muzicianului care găseşte osul unui bărbat ucis şi îşi face un flaut din el. Osul, acum că avea voce, poate cânta şi îl poate denunţa pe ucigaş. Cei cărora le place Mahler cunosc această temă din Das Klagende Lied. Aici apare o potenţială sursă a noţiunii că muzica are puterea de a vindeca. Prin intermediul muzicii, expertul poate invoca şi controla spiritele, le poate afla secretele şi le poate obliga să îi îndeplinească dorinţele. Acestea pot vorbi nu numai prin intermediul instrumentului ci şi prin vocea şamanului, atunci când acesta vorbeşte 11

cuvinte ciudate cu vocea schimbată, iar cei din jur spun că ar fi vocile spiritelor care vorbesc prin intermediul său.

Temă de reflecţie Descrie primele instrumente muzicale.

Grecia antică este diferită de Siberia şamanului. Şi totuşi este foarte asemănătoare. Avem şi aici legende despre cântăreţi cărora muzica le dădea putere asupra naturii. Amphion cu lira sa conjură pietrele ca să construiască zidurile Thebei. Orfeu stăpâneşte cu ajutorul cântecului, natura, păsările şi animalele. El călătoreşte în cealaltă lume ca să o readucă pe Euridice şi prin puterea muzicii reuşeşte să o elibereze. Şi el a fost considerat un şaman 7. Însă nu există anumite sublineri în care el să fi apărut ca vindecător. Apar însă unele referiri la el în perioada secolului al V lea în Atena, la incantaţii ale cărui autor este Orfeu şi care ar putea avea şi valoare terapeutică 8. Incantaţii de vindecare apar şi in Odiseea (fără a fi legate de Orfeu). Odysseus care fusese rănit la o vânătoare a fost bandajat de către însoţitorii săi şi i s-a oprit sângerarea printr-o incantaţie9. Mai există referiri şi de alţi scriitori greci care menţionează incantaţiile făcute la naştere sau pentru diferite vindecări 10. Este evident că nu făceau parte din medicina practicată în acea perioadă, mai mult erau folosite de cei superstiţioşi. Nu este clar dacă incantaţiile pot sau nu pot fi incluse în categoria terapiei prin muzică deoarece - cu toate că incantare înseamnă a cânta asupra cuiva – eficacitatea acţiunii depinde de cuvintele spuse şi nu de partea muzicală. Incantaţiile sunt vrăji şi sunt mai degrabă declamate, murmurate, decât cântate. O altă măsură folosită împotriva bolilor, care era tot sub formă de cântec, era imnul de mulţumire. Acesta era un cântec religios interpretat în diferite circumstanţe şi care era asociat cu ideea de purificare; de exemplu, a fost folosit în perioada unei epidemii de ciumă. Se spune că în sec. VII î.e.n., în Sparta era o epidemie de ciumă şi oracolul a recomandat să fie adus Thaletas, un renumit creator de imnuri din Gortyn, Creta. Acesta a venit şi a scăpat oraşul de boală cu ajutorul muzicii11. O altă situaţie apare în sec. IV când femeile din Locri şi Rhegium din sudul Italiei sufereau de o ciudată nebunie: se ridicau brusc în timpul cinei auzind chemarea unei voci şi fugeau de acasă. Cele două oraşe au consultat oracolul şi au fost sfătuite să cânte 12 imnuri pe zi (probabil unul la fiecare oră) timp de 60 de zile; în total 720 zile12.

12

Lucrurile acestea nu aparţin totuşi de sfera terapiei prin muzică aşa cum o înţelegem noi, deoarece imnurile nu au un efect direct asupra celor bolnavi: ele funcţionează prin îmbunarea zeului care produce suferinţa. Există totuşi şi un alt context în care auzim de imnuri (cele ale lui Thaletas) care sunt cântate pentru a calma oamenii. Se spune că Pythagoras obişnuia să le cânte discipolilor săi acompaniat de liră, pentru a îi aduce într-o stare de linişte, sau chiar uneori cântau cu toţii.

Temă de reflecţie Descrie incantaţiile diferitelor culturi.

1.5. Pitagora şi originea meloterapiei Pythagoras este o figură importantă; mulţi oameni se gândesc la el ca la un matematician plecând de la Teorema sa, care însă era cunoscută de babilonieni cu secol e înaintea lui. Nu există nici o dovadă că Pythagoras o cunoştea sau că putea să o demonstreze13. De fapt se ştiu foarte puţine date despre el, cert este că a trăit în a doua parte a sec VI î.e.n., că a fost un fel de autoritate care şi-a subjugat adepţii cu tot felul de teorii despre trecerea sufletului omului în corpul animalelor, despre paradis etc. A fost interesat de numere pe care le considera cheia universului. Împreună cu discipolii săi a descoperit că octava, cvinta şi cvarta corespunzând rapoartelor numerice 1:2, 2:3 şi 3:4 inaugurând astfel o tradiţie lungă de calculare a rapoartelor pentru diferite intervale în fiecare tip de gamă. Se pare că a oferit o nouă bază pentru teoria efectelor muzicii asupra sufletului. Pe de altă parte, pitagorienii au păstrat o serie de tabuuri şi superstiţii legate de viaţa de zi cu zi. Aici se leagă mai multe fire, există anumite trăsături şamanistice asociate cu Pythagoras asociate de spirite şi zeităţi, executarea unor ritualuri de trecere în alte lumi14. El şi adepţii săi au fost interesaţi de Orfeu, după cum se vede şi din poemul Lira15. Un alt lucru demn de menţionat este că pitagorienii spuneau că sunetul pe care îl făcea gongul de bronz când era lovit era vocea unui demon prizonier înăuntru, acesta făcând lgătura cu credinţa primitivă de care am vorbit mai devreme. La pitagorieni aflăm de folosirea sistematică a muzicii în scopuri terapeutice. Aristoxenus a scris că aceştia foloseau medicamente pentru purificarea corpului şi a sufletului. Alţi autori ne spun că ei foloseau cântece şi lira, atunci când se trezeau, ca să fie plini de energie şi seara ca să se elibereze de grijile zilei şi să se pregătească pentru somn. Iamblichus spune că aveau anumite melodii pentru eliberarea de supărare, de

13

frustare, de pasiune, de furie etc.; foloseau chiar şi dansuri în acest scop. Tot Aristoxenus ne spune că aveau şi melodii fără cuvinte interpretate la liră 16. Nu există dovezi că terapia prin muzică poate fi atribuită lui Pythagoras, însă Aristoxenus, care avea legături cu pitagorienii din perioada sa, sec IV,

ne aduce

informaţii despre acest tip de terapie. Există menţionat un pitagorian numit Kleinias din Tarentum care practica acest lucru. Se spune că atunci când era nervos cânta la liră, şi dacă era întrebat ce face, zicea că se calmează17. Efectul diferitelor feluri de muzică a fost mult discutat în a doua jumătate a sec.V. Damon, un coleg cu Pericle şi Socrate publică un eseu (care s-a pierdut din păcate) în care spune că diferitele feluri de moduri şi ritmuri din muzica grecească erau strâns legate de calităţile etice. El susţinea că dansurile şi cântecele stârneau emoţii în suflet şi-şi lăsau amprenta. Această amprentă modela caracterul încă neformat al unui băiat, sau în cazul unui bărbat scotea la iveală trăsături latente. Deci, era foarte important ca statul să regularizeze muzica şi educaţia astfel încât tinerii să aibă parte de influenţele potrivite. Ei trebuiau să fie învăţaţi să cânte melodii care să reflecte bărbăţia, îndemânarea, etc. Damon a descris cele şase game modale specificând notele şi intervalele în fiecare, şi menţionându-le calităţile etice. A făcut la fel şi cu timpii şi ritmul, recomandând unele şi condamnând altele pentru că exprimau agresiune, frenezie sau alte trăsături nedorite. Damon s-a adresat consiliului areopagului care era responsabil de supravegherea moralei publice, se pare că el propunea în mod serios un control al statului asupra muzicii ca instrument de menţinere al sănătăţii publice 18.

1.6. Teoriile lui Platon Acest tip de to talitarism pe care îl asociem cu Platon i se datorează lui Damon care l-a influenţat. În dialogurile sale întâlnim aceleaşi idei. Platon explică de ce modurile, ritmurile şi mişcările dansului au calităţi etice: pentru că ele sunt modelate după vocile şi mişcările oamenilor. Calităţile care deja există în oameni sunt codificate prin muzică şi dans şi apoi sunt transmise generaţiilor mai tinere. De aceea este important să se cânte numai muzica potrivită. În Republica şi în Legile, Platon discută despre calităţile modurilor muzicale, dintre cele şase menţionate de Damon, el este de acord doar cu două: Dorian şi Frigian. În Timaeus vorbeşte despre omul inteligent care ştie să folosească muzica pntru a-şi reface liniştea sufletului. Ritmul dorian era considerat stabil, demn, bărbătesc fără podoabe inutile iar cel frigian emoţionant.

14

Xenocrates din Chalcedon, elev al lui Platon, folosea instrumentele muzicale pentru a vindeca istericii . Când Hesiod remarca efectul pe care l-a avut muzica asupra unui bărbat îndurerat, el nu se referea la cuvintele cântecului, ci la muzică19. Totuşi, mai târziu, Alcimadas şi apoi Epicurus, Philodemus şi Sextus Empiricus au contestat faptul că muzica fără cuvinte ar putea să aibă un asemenea efect. Principalele instrumente muzicale greceşti erau lira şi aulos. Aulos nu era un flaut, ci un instrument făcut din trestie sub forma unui oboi; se cânta la două deodată, instrumentistul sufla şi cânta la ele simultan. Modul dorian era asociat cu lira şi cel frigian cu aulos. Pentru pitagorieni, lira era foarte importantă, aulos era considerat vulgar; lira în schimb purifica sufletul de pasiuni iraţionale 20. Lira era un instrument pozitiv, aulos era ambivalent, stârnea pasiuni, putea vrăji, dar avea şi efecte pozitive. Platon povesteşte cum o frenezie orgiastică a fost oprită prin muzica aulos-ului şi dans. El spune că mişcările regulate ale dansului creează calm şi ordine21. De asemena, Porphyry în Viaţa lui Pythagoras menţionează şi puterea muzicii de vindecare a bolilor trupului prin folosirea unor incantaţii. După sec. V nu se prea mai aude despre incantaţii, în schimb aulosul a fost folosit în tratarea sciaticii de către Ismenias (400 î.e.n.). Cântatul la aulos pe ritm frigian vindecă şi leşinul, panica şi epilepsia, chiar şi muşcăturile de şarpe.

1.7. Meloterapia în Imperiul Roman În Roma regăsim tradiţia incantaţiilor folosite pentru vindecarea bolilor sau a rănilor. Cato povesteşte despre câteva care erau folosite pentru vindecarea dislocaţiilor iar Varro vorbeşte despre unele împotriva durerilor de picioare. Trebuiau cântate de 27 de ori şi bolnavul trebuia să atingă pământul, să scuipe şi să postească. Este evident că acestea erau parte de magie şi nu de terapie.Varro, mare învăţat contemporan a lui Cicero, menţionează în cartea sa Disciplinae povestirile despre Thaletas şi ciumă, despre pitagorieni şi Damos şi despre cei care au vindecat sciatica. Cicero îl pomeneşte pe bătrânul său prieten orb Diodotus care folosea lira ca să îşi relaxeze mintea22. Despre Asclepiades din Bithynia se spune că îi vindeca pe frenetici cu ajutorul unei melodii, probabil muzică instrumentală, şi că a tratat surzenia cu sunete de trompetă.23 Lui Maecenas i se cânta lângă dormitor ca să fie alungate grijile zilei şi să adoarmă.

15

Celsus face referire la folosirea muzicii în medicină pentru tratarea bolilor mentale: tristes cogitationes, un fel de depresie. Se folosea symphoniae et cymbala strepitusque24. În sec. VI apare o informaţie despre împăratul Iustinian II (556-578) care avea accese de suicid şi agresivitae. Putea fi calmat dacă i se cânta 25. Rufus din Ephesus recomanda muzica pentru liniştirea sufletului alături de alţi stimuli cum ar fi vinul diluat, conversaţia, ascultatul poeziei, plimbarea.Şi Asclepius recomanda cântecul şi mima pentru aceleaşi efecte. Nu trebuie să credem că muzica era o metodă obişnuită şi des folosită pentru tratarea bolilor trupului. În Antichitate, medicina avea deja o tradiţie puternică. Autorul tratatului Despre bolile sacre (epilepsia) îi dă în vileag pe şarlatanii care pretindeau că o pot vindeca folosind incantaţii. Soranus a refuzat teoria conform căreia muzica poate vindeca boli, iar Quintus Serenius respinge ideea că febra poate fi vindecată prin cântat, Uario carmine26. Medicina se baza pe dietă, exerciţii, băi, medicamente sau chiar chirurgie. Terapia prin muzică era medicină marginală, chiar dacă căţiva medici o foloseau. Descoperirea lui Pythagoras legată de bazele matematice ale muzicii au dus la convingerea că raporturile dintre numere stăteau la baza tuturor lucrurilor. Înaintea lui Aristotel a fost dezvoltată o teorie pitagoriană conform căreia lumea s-a dezvoltat din numere, dintr-un unu primordial. Lucrurile erau numere şi relaţiile puteau fi exprimate matematic. În Phaedo a lui Platon, sufletul este un acord, corpul fiind instrumentul fizic, precum lira, care este acordat şi pus în ordine. Nu se menţionează nimic despre terapia prin muzică, dar este evident că susţinătorii ei erau de acord cu ideea că orice dezechilibru de acordaj al sufletului putea fi rezolvat prin muzica unui instrument corect acordat. De exemplu, lira temperată va produce un om temperat. În alte lucrări ale sale, Platon a imaginat universul ca fiind format din formule matematice şi relaţii armonice. În Republica apare doctrina armoniei sferelor conform căreia planetele şi stelele alcătuiesc un instrument muzical acordat pe notele unei octave diatonice. Muzica, sufletul şi întregul univers erau guvernate de aceleaşi principii de ordine matematică şi proporţii. Gama muzicală oferea paradigma unui set ordonat de relaţii proporţionale care aveau, ca pereche la nivel cosmic, cele şapte planete şi stelele, corespunzând celor opt note ale octavei. Aristides Quintilianus are o teorie şi mai elaborată despre armonia cosmică. El susţine că totul se bazează pe numere şi pe proporţii şi că muzica pământească este o imitaţie imperfectă a muzicii sferelor. Sufletul, mişcat de muzică, este şi el în acordaj. 16

Aristides susţine că efectele produse de muzică asupra sufletului sunt de trei tipuri: depresive, stimulante şi calmante. Datorită puterii sale, muzica este importantă

în

scopuri educative, precum şi în scopuri terapeutice 27. Ar fi potrivit să închei această parte referindu-mă la Boethius a cărui De institutione musica, scrisă la începutul secolului VI, care a devenit sursa principală de cunoaştere a teoriei antice despr muzică, teorie ce s-a perpetuat în occident în Evul Mediu. Plin de teoria lui Platon despra armonia cosmică, el reia poveştile lui Pythagoras, a lui Terpander, Ismenias şi dă exemple care demonstrează puterea muzicii asupra corpului. Toate aceste lucruri au fost făcute pentru a sublinia importanţa mare pe care o are muzica în viaţa oamenilor.

Temă de reflecţie Compară aceste culturi. Cine poate fi considerat întemeietorul meloterapiei?

1.8. Test de autoevaluare

1. Defineşte începuturile meloterapiei. 2. Descrie primele instrumente muzicale. 3. Grecia Antică – Imperiul Roman: asemănări şi deosebiri.

17

Referinţe bibliografice

1

D.Gutas, Gândirea greacă, cultura arabă: mişcarea Greco-arabă de translaţie din Bagdad şi în sociatatea abasidă timpurie (Londra 1998).mai multe despre Shiloah mai jos. 2 Pentru idea generală vezi L. Conrad, M. Neve, V.Nutton, R. porter şi A. Wear, Tradiţia medicală occidentală din 800 î.Ch. până în 1800 d. Ch. (Cambridge 1995) şi pentru tradiţia orientală W. Bynum şi R.Porter (editori), Enciclopedie a istoriei medicinii, 2 volume, (Londra, 1993), vol.1. 3 W.B.Davis, K.E.Gefeller şi M.H.Traut, Introducere în terapia prin muzică: teorie şi practică (Dubuque, IA, 1992), pag.18; C.W. Hugues, “Ritm şi sănătate”în D.M. Schullian şi M. Schoen (editori), Muzică şi medicină (New York, 1948), pag. 171-172. 4 Vezi Papirusul magic grecesc despre translaţie, vol.1: Texte, ed.H. D. Betz (Chicago şi Londra, 1992). De comparat P. Lain Entralgo, Terapia lumii antice (New Haven şi Londra, 1970); F.C.R. Thee, Iuliu africanul şi perspective timpurie a creştinilor asupra magiei (Tubingen 1984). 5 M. Eliade, Şamanism: tehnici arhaice ale extazului (Princeton, 1972), pag. 168-169. 6 M. Eliade, Şamanism, pag. 170. Pt . o abordare diferită a cântatului la tobă al şamanului vezi R. Needham, „Percuţie şi tranziţie”, Omul, 2 (1967), pag. 606-613. 7 M.L.West, Poemele orfice, (Oxford, 1983), pag. 4-5. 8 Euripide, Alcestis, 967; Ciclopii, 646. 9 Odiseea,XIX, 456-7. priveşte în comparaţie tratamentul ştiinţilic al rănii lui Menelaus, făcut de Machon în Iliada, IV, 213: scoate săgeata din rană, slăbeşte armura pacientului, suge sângele şi îi pune leacuri. 10 M.L.West, Muzica greacă antică (Oxford, 1992), pag. 32. 11 Pratinas (Poetae Melici Graeci, 713 (iii)) în pseudo-Plutarch, De musica, 1146 î.e.n. 12 Aristoxenus, frag. 117 (Wehrli), vezi M.L.West “Ringing Welkins”, Classical Quarterly, 40 (1990), pag. 286-287. 13 W.Burkert, Tradiţie şi ştiinţă, pag. 141-143, 155-159, 162-163. 14 West, Poemele orfice, pag.29-30. 15 Referinţe apărute în West, Muzica greacă antică, pag.31,nota 90; şi Iamblichus, De vita Pithagorea, 114. 16 Chamaileon frag. 4 (Wehrli)= frag.6 (Giordano). 17 Pentru Damon vezi West, Muzica greacă antică, pag. 246-247. 18 Hesiod, Teogonia, 98-103, West(ed), Hesiod, Teogonia (Oxford 1966),pag.175. 19 Iamblichus, De vita Pithagorea, 111; Aristides Quintilianus II. 19, pag.91.27 (Winnington-Ingram). 20 Platon, Legile, 790. 21 Theophrastrus fragment 726 A(Fortenbaugh). 22 Cicero, Tusculans, V. 113. 23 Censorinus, De die natali, XII. 4, Martianus Capella IX. 926. 24 Celsus, De medicina, III. 18. 10. 25 Ioan din Ephesus, Istoria ecleziastică, III. 2-3. 26 Q. Serenus, Liber medicinalis, 930 (Baehrens, Poetae Latini Minores, 3.150). 27 Boethius, De institutione musica, I. 1, pag. 184-186 (Friedlein), Wille, Musica Romana, pag. 659-660.

18

Unitatea de învăţare nr. 2 TRADIŢII IUDAICE ŞI MUSULMANE ÎN MELOTERAPIE Cuprins 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare

19

2.2. Delimitări conceptuale

19

2.3. Rolul muzicii în exorcism

20

2.4. Scrierile lui Maimonide

23

2.5. Terapia muzicală în spitale

24

2.6. Efectele scrierilor filosofice greceşti în practicile medicale musulmane

26

2.7. Test de autoevaluare

30

Numărul de ore destinat studiului individual - 2 ore

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, vei fi capabil: - să identifici principalele caracteristici ale tradiţiilor iudaice şi musulmane; - să analizezi comparativ cele două culturi; - să descrii noile instrumente muzicale; - să descrii metodele muzicale folosite în spitale; - să analizezi efectele scrierilor filosofice greceşti în practicile medicale musulmane.

2.2. Delimitări conceptuale Dacă în Antichitate terapia prin muzică poate fi rezumată ca fiind pentru filosofie un curent important, dar marginal pentru medicină, lumea medicală arabă medievală a fost mai generoasă. Această cultură datorează mult învăţăturilor greceşti primite prin intermediul traducerilor din original sau siriană. Ca termeni medicali era dominată de multitudinea de informaţii primite de la Galen, însă acesta nu a amintit nimic despre terapia prin muzică. Totuşi, se pare că medicina medievală islamică a considerat că terapia prin muzică avea importanţă în teorie ca şi în practică, fiind folosită în spitale, lucru care nu se mai întâmplase până atunci şi nici după, până în timpurile moderne. Dar să nu exagerăm, cele mai multe istorisiri despre medicina islamică medievală, cele ale lui al-Razi (865-925) de exemplu, nu menţionează 19

tratamentul muzical1. Învăţaţi ca Ibn Hindu

spuneau că vindecarea prin muzică

aparţinea trecutului, tehnică ce nu mai prea exista în timpul lui Hippocrate decât în povestiri. Muzica face parte din medicină. Bazându-se pe ceea ce afirmă Hippocrate, Theon din Alexandria susţine că filosofii dinaintea lui (pitagorienii) îi vindecau pe cei bolnavi folosind diverse melodii cântate la liră şi la un fel de oboi. Totuşi, acest fel de terapie a decăzut şi a dispărut, nici măcar Hippocrate nu a mai ştiut nimic despre el 2. Se poate spune însă că terapia prin muzică a avut mai mare importanţă şi a fost respectată mai mult în islam decât a fost în lumea mediteraneană. Exemplele vechi nu sunt suficiente, chiar dacă arabii au fost influenţaţi de vechi scrieri despre medicină care erau mai favorabile terapiei prin muzică decât cele a lui Galen (Rufus şi Ephesus). Ar trebui luate în considerare şi alte influenţe orientale, cum ar fi cele persane, cu toate că nu se ştiu prea multe despre ele 3. Lăsând deoparte asemenea probleme, terapia prin muzică şi Orientul mijlociu otoman şi islamic au fost subiectul unor eseuri importante 4. Putem vorbi de scrierile lui Shiloah unde subiectul este tratat exhaustiv 5. Omiţând în mod deliberat folosirea incantaţiilor în Medicina profetului (sfaturi medicale atribuite lui Mohamed)6, Shiloah trece în revistă ce s-a întâmplat pornind de la vechiul Israel până la Orientul Mijlociu din zilele noastre. Are ca punct central învăţăturile arabe din perioada otomană şi dezvoltarea semnificativă a ideilor despre armonizarea individului cu mediul înconjurător prin muzică şi despre conceptele despre etos. Această dezvoltare alimentează dimensiunea teoretică ce poate fi găsită în vechea filozofie dar nu apare în medicină. Shiloah o regăseşte pusă în practică în spitalele din califat, destul de puţine la număr dar mari şi luxoase, şi spre deosebire de cele din occident, laice. Descrierile făcute de călători străini certifică statutul pe care îl avea muzica în metodele de terapie ale unor spitale care se ocupau în special de pacienţi cu boli mentale 7. 2.3. Rolul muzicii în exorcism „Studiind literatura civilizaţiilor trecute”, scrie terapeutul prin muzică Chava Sekles,

„şi ... ritualurile de vindecare ale societăţilor tradiţionale, se observă că

anumite principii muzicale se repetă de o manieră surprinzătoare în culturi diferite.” De exemplu, o schimbare a echilibrului organismului prin suprastimulare audio a fost din totdeauna o caracteristică a societăţilor tradiţionale care practică ceremoniile extatice. Acest lucru este folosit chiar şi în zilele noastre în terapia prin muzică 8. Sekeles adaugă faptul că terapia poate fi făcută fie prin stimulare, fie prin relaxare; adică fie prin intermediul unei stări extatice provocate de o stimulare ritmică puternică 20

despre care se crede că alungă forţele malefice, sau printr-o stare de hipnoză produsă de obicei de o muzică repetitivă, de incantaţii, prin care armonia este readusă în corpul şi sufletul pacientului. Ambele metode sunt foarte vechi şi cunoscute în toată lumea. Întradevăr, din Antichitate până în zilele noastre, medicina acceptă din ce în ce mai mult eficacitatea terapiei prin muzică, muzica fiind recunoscută în societăţile primitive ca şi în cele evoluate ca având proprietăţi curative. Printre multiplele aspecte psihologice şi spirituale, Sekeles menţionează factorul terapeutic puternic al imaginaţiei: Imaginaţia, viziunile, visele îl duc pe pacient printr-o experienţă care diferă de existenţa sa zilnică...în anumite cazuri acest lucru ar putea fi descris ca o renaştere 9. O asemenea renaştere este aceea care apare în Cartea I a lui Samuel: (un grup de profeţi care cântau la tamburină, fluier şi două feluri de liră). Acest exemplu biblic care arată puterea muzicii, şi care a fost citat de multe ori în literatura ebraică şi neebraică, are legătura cu Saul, primul rege al Israelului (1020-1000 î.e.n.), şi descrie rolul muzicii în provocarea extazului şi viziunii profetice. Exemplul care apare în Cartea lui Samuel, de asemenea legată de regele Saul, este util scopului nostru. Acesta se referă la cântatul cu îndemânare la kinnor (liră) care avea un efect terapeutic asupra regelui ce era chinuit de un spirit malefic. Felul meditativ în care cântă David pare să fi avut un efect hipnotic care a exorcizat acel spirit malefic. Procedura extatică la care se referă Sekeles este întâlnită destul de frecvent în ritualurile magico-religioase de vindecare ale anumitor comunităţi musulmane precum cele marocane Isawiyya sau Isawa, Hamadisha, o societate descrisă mai corect ca o comunitate de exorcişti, şi Gnawa, un grup de negri descendenţi ai sclavilor aduşi în Africa de Nord de pe coasta Guineii. Ritualul terapeutic folosit de aceştia este numit hadra, nume folosit pentru ritualul nord african Sufi, care este utilizat de adepţi pentru a atinge uniunea cu Divinitatea. Trebuie luat în considerare că termenul nord african hadra este strâns legat de conceptul de sama (ascultatul), şi în Sufismul clasic se referă la un ritual despre care se spune că intensifică iubirea adepţilor faţă de Dumnezeu şi senzaţia de extaz; folosirea acesteia în ritualul de vindecare făcut de aceste comunităţi a fost respins de autorităţile Sufi şi considerat marginal.”Scopul principal al hadra” spune Fritz Meier, este să „inducă o transă sau o izbucnire în aceştia şi în cei bolnavi, ca să creeze o cale pentru ca anumite spirite să treacă prin suflet şi să îl părăsească, ca să înlăture blocajele psihice 10. Temă de reflecţie Argumentează conceptele: hadra, sama. 21

O evaluare mai pozitivă a pretinsei afinităţi cu misticismul clasic este găsită întrun studiu recent făcut asupra Gnawa - o comunitate care s-a plasat sub protecţia lui Bilal, muezinul cel negru al profetului. Pentru Gnawa, cuvintele nu sunt unica sursă a înălţării pentru cei iniţiaţi; ei consideră muzica esenţială pentru revelarea universului şi un factor proeminent în sistemul lor de credinţă. Într-adevăr cântecele, muzica instrumentală şi dansurile sunt semne şi simboluri ale unui complex de cunoştinţe şi idei, şi impun folosirea unei serii de tehnici mistice care îl fac pe adept nu numai un cunoscător dar şi un actor, un participant. Deci, paşii de dans şi timpii muzicali sunt încărcaţi de semnificaţie. Se spune că ascultatul cu atenţie al sunetului gumbri-ei (o lăută cu gâtul lung şi cu trei corzi) este cea mai bună metodă ca sufletul adeptului să fie prins în lacul iluziilor. Efectul muzicii este mult crescut atunci când se folosesc şi nişte parfumuri subtile într-un moment anume al ritualului pentru a întări regulile la care se supun adepţii. Pentru Gnawa, ritualurile, de obicei marchează şi întăresc toate sărbătorile lor, acestea pot fi desfăşurate şi în particular la cererea unui adept sau a unei persoane bolnave care doreşte să primească baraka (binecuvântarea, graţia divină) sau o slujbă de vindecare. Grupul de muzicieni care a asigurat desfăşurarea ceremoniei era format dintr-o persoană care cânta la gumbri, considerată ca fiind cunoscătoare şi care îndeplinea rolul de şef al ritualului; el este cel care cânta şi la ganga (o tobă mare). Ceilalţi muzicieni din grup, patru sau şase persoane, cântau la qeraqeb. Qeraqeb denumeşte o pereche de castaniete de metal legate de palmele cântareţilor. Muzicienii participă şi la dans şi în plus pot şi să cânte la nişte tobe mai mici. Pe ritmul metalic dansatorii îşi etalează calităţile executând figuri acrobatice cu o rapiditate impresionantă. Cu puţin înainte de miezul nopţii (toate ceremoniile au loc noaptea de aici şi numele lor Lila care înseamnă noapte), lăuta este purificată cu tămâie înaintea ultimei părţi în care împreună cu ganga acompaniază dansul extatic al exorcizării. Pacientul care are nevoie să fie vindecat devine agitat, se ridică şi face gesturi frenetice iar prin dans intră în transă. În final, acesta ajunge la o stare de epuizare care se presupune că indică eliberarea sa de spiritul care l-a posedat.

Temă de reflecţie Descrie noile instrumente muzicale apărute.

22

2.4. Scrierile lui Maimonide Acum să ne întoarcem la tradiţie. Dovezi ale faptului că muzica este un agent care activează corpul şi sufletul se găsesc şi în unele scrieri ale lui Maimonide, faimosul scriitor rabinic, filozof şi medic. (decedat în 1204). În articolul său Etica şi metaetica, estetica şi metaestetica la Maimonide, W.Z. Harvz scrie despre estetică aşa cum reiese din teologia lui Maimonide. Omul, aşa cum explică acesta ”are o nevoie psihologică de frumos şi nevoile psihologice nu sunt cu nimic mai puţin reale decât cele biologice”; Harvey citează în acest scop următoarea afirmaţie a lui Maimonide, Capitolul opt: Dacă umoarea bilei negre îl agită (dacă suferă de melancolie) ar trebui să scape de această stare ascultând diferite cântece şi melodii, plimbându-se prin grădini şi clădiri frumoase, stând în faţa unor forme frumoase şi a unor lucruri care fac plăcere sufletului şi ajută să dispară deranjul creat de bila neagră. El ar trebui să aibă ca scop insănătoşirea corpului, scopul sănătăţii corpului său fiind să obţină cunoaşterea (vezi Ioan, cap. 6; Gouk, cap.8) 11. Această abordare este subliniată şi prezentată mai larg în scrierile medicale ale lui Maimonide, în special în Epistolele către al-Afdal (decedat în 1225), cel mai în vârstă fiu al lui Saladin care suferea de accese de melancolie. Regimul detaliat pe care Maimonide l-a prescris pacientului său cuprindea recomandări legate de dietă şi de exerciţii fizice, ca şi instrucţiuni de natură psihologică. Vinul şi muzica fac parte din ceea ce recomanda acesta. Vinul este un bun somnifer, ajută la purificarea sângelui, elimină vaporii cauzaţi de bila neagră şi ajută somnului. Maimonide sugerează mai departe ca somnul de după amiază şi de noapte să fie indus cu ajutorul muzicii şi a cântecului. Acest lucru ar trebui făcut de un cântareţ acompaniat de un instrument cu coarde. Cântăreţul ar trebui să descrească gradual volumul vocii sale şi să atenueze sunetul corzilor astfel încât acesta să devină o şoaptă; amândoua ar trebui să înceteze complet când pacientul adoarme. Plimbându-se, pacientul ar trebui să-şi petreacă partea care rămâne a zilei citind cărţi care îi plac, sau mai de preferat ar fi o discuţie cu un interlocutor care ştie să vorbească plăcut şi elocvent. Interpretarea muzicală de seară este mai lungă pentru că muzicianul trebuie să ţină companie pacientului în cele două ore care urmează după cină. Maimonide concluzionează „toate aceste lucruri sunt plăcute inimii şi ajută ca gândurile negre să dispară” 12. Discipolul lui Maimonide, Ibn ’Aqnin (decedat în 1226) a fost un medic, filosof şi comentator al marelui său profesor. În comentariul său despre lucrarea lui Mishna, Avot, afirma că fiinţa umană trebuie să dedice divinităţii tot ceea ce face; în acest scop el trebuie să se menţină în formă atât fizic cât şi mental. În lucrarea sa faimoasă Tibb al23

Nufus (Igiena sufletelor), el foloseşte cunoştinţele sale de medic, atribuind muzicii puterea de vindecare a bolilor mentale. El scrie: În cazul melancoliei...(când persoana bolnavă) nu poate vedea lucrurile aşa cum sunt şi îi este teamă de lucrurile de care nu ar trebui să se teamă, este vorba de o boală rea. El se poate vindeca ascultând muzica instrumentelor şi poeziile cântate şi acompaniate de următoarele cinci instrumente; kinnorim şi nevalim (liră), man’ammin (probabil mena’ne’im, clopoţei), mezalzelim (cymbal) şi uggavim (instrument de suflat)13. Un faimos doctor orb din secolul al XVI-lea, Da’ud al-Antaki, a scris o enciclopedie medicală numită al-Tadhkira (Cronică pentru oameni înţelepţi) 14, în care ceea ce a scris se bazează foarte mult pe Epistola despre muzică a Fraţilor Purităţii15, la care voi reveni imediat. În partea de final a capitolului dedicat muzicii din această enciclopedie şi care a fost foarte apreciată în Africa de Nord, al-Antaki a introdus aplicaţiile muzicale pentru opt moduri ritmice (opt fiind un număr în vogă în acea perioadă), şi le-a dat denumiri care sugerează efectele lor majore. În tratatele muzicale scrise cam în acelaşi timp, se pot găsi de asemenea proprietăţi medicale clare atribuite modurilor muzicale specifice: de exemplu, rast este bun pentru hemiplegie; ’iraq ajută la vindecarea bolilor creierului, vertijul, pleurezia şi sufocarea.

2.5. Terapia muzicală în spitale În ceea ce priveşte tratamentele spitaliceşti, câteva exemple sunt incluse în tratatul Fraţilor Purităţii (secolul X) care s-au identificat cu doctrina mistică. Cu toate că la bază, aceştia au acceptat abordarea filosofică şi metaforică a terapiei prin muzică, după cum vom vedea mai târziu, următoarea afirmaţie poate fi considerată ca o aluzie la practica reală. Enumerând efectele pe care le produc diferitele moduri muzicale, ei spun despre unul dintre ele: “acesta a fost folosit în spitale dimineaţa devreme şi uşurează durerile cauzate de infirmităţi şi de boală şi chiar vindecă anumite boli şi infirmi tăţi”16. După cum spune Michael W. Dols, relaţia dintre muzică, temperamentul unui om şi spitale este accentuată neaşteptat într-o expunere timpurie a Sufismului. În Kashf al-mahjub, al-Hujwiri (decedat între 1072-1077) discută influenţa copleşitoare a muzicii asupra unui neofit, influenţă care i-ar putea provoca pierderea simţurilor şi chiar moartea. În acest context, el menţionează că în spitalele din Rum (Bizanţ) s-a inventat un instrument muzical, anghalzun, care seamăna cu un instrument cu coarde. Cei bolnavi sunt aduşi de două ori pe săptămână şi sunt forţaţi să asculte în timp ce se cântă, o anumită perioadă de timp proporţională cu boala de care 24

aceştia suferă. Doctorii şi alte persoane pot asculta continuu anghalzun fără a fi afectaţi în nici un fel pentru că acesta este potrivit cu temperamental lor 17. Trebuie notat că variaţiuni ale aceleiaşi poveşti se regăsesc în diferite surse arabe, inclusiv în două care sunt mai vechi decât epoca lui Hujwiri. În cadrul unei discuţii despre sunete consonante şi disonante şi diferitele lor efecte, Fraţii Purităţii spun: Surzirea, sunete îngrozitoare şi incoerente...modifică umorile, rup echilibrul şi provoacă moartea bruscă. Există un instrument care produce acest fel de sunet, numit al-urghun (orga), pe care grecii îl foloseau în război ca să îngrozească sufletele duşmanilor18. Într-un context similar, o discuţie despre proprietăţile diverselor înălţimi ale sunetelor, marele filosof şi teoretician al muzicii al-Farabi (decedat în 950), se referă la sunetele foarte înalte, nenaturale şi asurzitoare, ca şi la instrumentele care le produc, care sunt folosite în anumite cazuri în care efectul lor este fie curativ, fie distrugător. El menţionează, ca exemplu, anumite instrumente care au fost inventate de un vechi rege al Egiptului şi un rege al Bizanţului. În ceea ce priveşte folosirea muzicii în spital este greu să spunem mai mult decât a spus Dols: La spitalul Mansuri din Cairo aveau deseori loc spectacole muzicale; o parte din cheltuielile spitalului era destinată trupelor de muzicieni ca să vină în fiecare zi şi să cânte pentru pacienţi. În timpul perioadei otomane, spitalele mai vechi au continuat să foloseasca muzica...Evliza Chelebi a vizitat spitalul Nur ad-Din în anul 1648 şi a declarat că de trei ori pe zi acolo se ţineau concerte. ...O experienţă similară a avut şi călătorul francez Lean Baptiste Tavernier care a vizitat capitala imperiului în anul 1668 şi mai târziu a scris despre Seraglio. ... În spitalul Mansuri din Cairo, pacienţii care sufereau de insomnie se aflau într-o cameră separată; ei ascultau muzică armonioasă şi povestitori talentaţi care le spuneau poveşti. Când pacienţii începeau să îşi revină erau izolaţi de ceilalţi şi li se prezentau dansuri şi alte comedii... Dovezi ale acestor aspecte din spitalele islamice se regăsesc şi în descrierile spitalului de boli mentale fondat la Edirne de Baiazid II (1481-1512) (Adrianopole) făcută de Evliya Chelbi; Evliya l-a vizitat în

1651... în

conformitate cu ceea ce povesteşte, exista o prevedere că în spitalul lui Baiazid erau trei cântăreţi şi şase muzicieni (un flautist, un violonist, un flajeolist, un cimbalist, un harpist, si un lăutist) care veneau la spital de trei ori pe

25

săptămână. Ei cântau şase melodii diferite şi mulţi dintre cei cu probleme de sănătate mentală au fost vindecaţi prin această „hrană a sufletului”... 19 Acel spital a funcţionat până la începutul secolului XX.

Temă de reflecţie Descrie tratamentele meloterapeutice din spitale.

Trebuie luat în considerare că anumite momente ale vindecărilor extatice şi hipnotice sunt mult legate de o credinţă puternică în magie şi forţe supranaturale, care sunt exprimate prin formule speciale, anumite versuri din scripturi, anumite cuvinte şi rugăciuni, rituri şi amulete sau o listă de nume ale lui Dumnezeu şi a îngerilor înzestraţi cu virtuţi excepţionale. Un lucru special este folosirea Cărţii Psalmilor şi de către evrei ca şi de creştinii din Evul Mediu, atribuindu-li-se proprietăţi deosebite unor anumiţi psalmi. Psalmul 91 este un asemenea exemplu, el este recitat de către evrei cu diferite ocazii, cum ar fi înmormântările, datorită puterii magice care îi este atribuită şi despre care se spune că alungă forţele malefice. Alţi psalmi au fost folosiţi ca rugăciuni în timp de secetă, rugăciuni pentru cei bolnavi etc. Odată cu trecerea timpului, puterea magică a acestora a fost redusă şi a mai jucat doar un rol parţial în abordările teoretice, care au prins formă în scrierile din domeniul medicinii şi muzicii. Despre aceste abordări voi vorbi în continuare.

2.6. Efectul scrierilor filosofice greceşti în practicile medicale musulmane A doua jumătate a secolului IX până la sfârşitul secolului X este cunoscută ca epoca de aur a civilizaţiei musulmane şi este caracterizată de o efervescenţă intelectuală deosebită, de dorinţa de cunoaştere şi de contemplare a plăcerilor filosofice. Fiecare învăţat renumit avea în jurul lui discipoli care se reuneau ca să discute idei filosofice dar şi subiecte din alte ştiinţe cum ar fi muzica şi medicina 20. Activitatea intensă a acestor şcoli se datorează traducerii lucrărilor ştiinţifice şi filosofice greceşti care au început să apară în lumea arabă. Datorită încurajării Califului al-Mamun (813-833) s-a început o mare lucrare: traducerea lucrărilor filosofice şi ştiinţifice din greacă în arabă şi siriană. Lucrarea s-a făcut la Bayt al-Hikma (Institutul de ştiinţă) creat de calif şi situat în uriaşa bibliotecă din Bagdad care era întreţinută din banii guvernării din acea perioadă. Datorită acestei lucrări şi a contactului strâns cu cultura grecească, medicina şi muzica s-au dezvoltat ca ştiinţe şi au început să se facă cercetări şi sistematizări ale elementelor teoretice şi pactice ale acestora. Pe lângă vechea legătură dintre muzică şi 26

medicină ce caracteriza vindecarea tradiţională, a apărut o nouă abordare mai complexă care se baza pe asocierea teoretică dintre muzică şi medicină. Este vorba de o abordare umanistă şi metaforică ce s-a cristalizat în perioada timpurie a civilizaţiei musulmane. După cum reiese din scrierile epocii, un aspect interesant al acestei abordări este faptul că înţelepciunea era văzută ca fiind universală şi eternă. Era vorba de faptul că cele mai înalte forme de gândire atinse de generaţiile anterioare nu trebuiau considerate ca fiind perfecte ci mai degrabă perfectibile. În acelaşi stil, gânditorii timpului au ajuns la concluzia ca ştiinţa înaintaşilor este patrimoniul comun al tuturor oamenilor care posedă capacitatea de a gândi şi care serveşte ca numitor comun indiferent de religie sau etnie. Un concept arab la modă în aceea perioadă - insaniyya - care înseamnă „omenire”- poate fi rezultat al acestei abordări, stă la baza apariţiei primelor scrieri ştiinţifice despre muzică, medicină ca şi din alte zone ale cunoaşterii. Tot această abordare a stat şi la baza stabilirii unui mod de gândire metaforic şi filosofic. Întradevăr, asocierea medicinii cu muzica era integrată într-o largă concepţie filosofică, etică, astrologică, psihologică şi cosmologică care privea muzica drept ştiinţa ordinii tuturor lucrurilor şi relaţiilor armonice ale universulului; în acelaşi timp muzica era considerată ca având o putere cu efecte miraculoase asupra corpului şi sufletului omului. Tratamentul corpului şi sufletului omului, care erau considerate o unitate indivizibilă, era conceptul fundamental al acelei epoci. Medicul avea ca scop principal nu numai să refacă echilibrul armonios al acestuia ci şi să îl ajute pe om să trăiască în armonie cu ceea ce îl înconjura. Ca şi muzica, dezvoltarea medicinii arabe se datorează impulsului pe care l-a primit din contactul cu traducerile lucrărilor greceşti de medicină. Este adevărat că în cazul medicinei, medicii creştini, care lucrau în renumitele şcoli de medicină, cunoşteau încă dinaintea acestei perioade câte ceva din ştiinţa grecilor, fie din original, fie prin intermediul traducerilor siriene. Introducerea în lumea musulmană şi arabă a lucrărilor de medicină a lui Hippocrate şi Galenic şi arabizarea medicinei a fost începută în a doua perioadă a secolului IX de către doi medici contemporani Yuhanna ibn Masawa (decedatt în 857), cunoscut în occident ca Jean Mesue21, şi ’Ali ibn Sahl al-Tabari (decedatt în 864). În lucrările acestor învăţaţi, ca şi în programa şcolilor de medicină din acel timp, unele discipline seculare, în special studiul filosofiei, erau în mod invariabil incluse. În cartea sa Paradisul Înţelepciunii, care are şapte tratate, al-Tabari se ocupă nu numai de medicină şi farmacie, dar şi de filosofie, psihologie, climatologie şi astrologie. Lucrarea 27

lui Ibn Masawa Cartea timpului, care este unul din primele texte scrise în arabă, se ocupă de diferitele ramuri ale medicinei şi oferă informaţii în legătură cu cele 12 luni ale anului, vorbeşte puţin despre astrologie, meteorologie, agronomie şi igienă. O altă carte a sa dedicată aforismelor despre medicină a avut ca model lucrarea cu aforisme a lui Hippocrate. Trebuie notat că Ibn Masawa a scris aforismele despre medicină la cererea elevului său Hunain ibn Ishaq (808-873), unul din cei mai importanţi participanţi la traducerea în arabă a scrierilor greceşti şi siriene. Hunain făcea parte din renumita familie de medici Nestorian care îl include şi pe fiul său Ishaq. Hunain a scris sute de tratate dintre care doar 40 ne-au mai rămas. Printre ele există un text de natură filosofică intitulat Cartea de aforisme despre filosofi, o colecţie de poveşti, scrisori şi zicători atribuite filosofilor greci antici. Cartea are trei capitole care încep aşa: ”Remarci deosebite (nawadir) ale filosofilor despre muzică”22. După cum spune autorul, scrierea lui nawadir a pornit de la o petrecere de nuntă făcută de regele Heracle. O lucrare asemănătoare este atribuită unui anume Bulos şi tradusă de fiul lui Hunain, Ishaq23; jumătate din aceasta repetă cuvânt cu cuvânt zicătorile din nawadir. Aforismele descriu în mod concis efectele terapeutice şi morale ale muzicii, înţelesul spiritual, spre deosebire de influenţa intoxicantă a acesteia, şi face o comparaţie între cele patru coarde ale ’ud (lăutei) şi dispoziţiile omului, anotimpurile etc. Este interesant că aforisme asemănătoare, care exprimă punctele de vedere metaforice ale celor doi importanţi medici-filosofi, apar printre altele în scrierile marelui filosof arab şi teoretician al muzicii, al-Kindi (decedat după 810), în cele ale istoricului şi geografului al-Massudi (decedat în 956), ale teologului şi filosofului Sa’adya Gaon (882-942), ale autorilor anonimi cunoscuţi sub numele de Fraţii Purităţii (jumătatea secolului X), ale poetului şi filosofului spaniol Yehuda al-Harizi (1170-1235) care a tradus în ebraică lucrarea lui Hunain. Această largă distribuire în timp şi spaţiu este o dovadă clară a adoptării abordării descrise mai sus care este exprimată de o manieră miniaturistă în aforisme. Unii medici au dat mare importanţă teoriei influenţei astrelor conform căreia planetele exercită o anumită forţă asupra dezvoltării fetusului ca şi asupra fazelor vieţii omului. Se recomanda ca din punct de vedere medical să se ia în considerare horoscopul bolnavului, ciclul crizelor bolii şi timpul necesar pentru administrarea tratamentului. Într-un tratat despre utilitatea astrologiei pentru un medic, egipteanul Abu Nasr’ Adnan ibn ’Aznzarbi se referă la Hippocrate care a spus că astrologia îl ajută mult pe muzician. Ajutorul acesteia este indispensabil pentru prognosticul medical, pentru că aşa cum

28

planetele din zodiac şi relaţiile dintre ele determină cauza multor boli, tot la fel pot influenţa perioada favorabilă pentru tratament. Dezvoltarea acestei abordări, inclusiv ideile întâlnite în teoriile menţionate anterior, şi-au găsit forma potrivită şi au atins superioritatea odată cu filosoful şi teoreticianul muzical Ya’qub ibn Ishaq al-Kindi (decedat în 870) şi Fraţii Purităţii. AlKindi, care a fost şi medic, domină ştiinţa şi filosofia islamică. A scris 13 tratate despre muzică. Doar şase dintre ele au ajuns până în zilele noastre dar ele sunt reprezentative pentru accentul pe care al-Kindi îl punea pe abordarea etică, cosmică şi terapeutică al cărei spirit călăuzitor este conceptul de armonie în cel mai larg sens. Acest concept este central pentru înţelegerea reţelei complexe care leagă muzica de toate atributele universului, şi domină chiar şi aspectele tehnice şi parametrii unui sistem muzical. Reţeaua de corespondenţe este explicată făcându-se referire la cele patru coarde ale ’ud , numită de al-Kindi “instrumentul filosofilor”. Prin acest lucru el vroia să spună că filosofii greci vedeau instrumentul ca pe imaginea armoniei perfecte care guvernează universul. Deci ’ud serveşte petru a demonstra legătura celor patru coarde ale sale cu arcurile eliptice, poziţia şi conjuncţia astrelor, anotimpurile, zilele, orele, culorile, etc. Al-Kindi afirmă că muzicianul ar trebui să îşi dezvolte şi capacităţi de diagnosticare în paralel cu cele ale medicului, ca să fie capabil să prescrie tratamentul potrivit. În Epistola despre muzică, Fraţii Purităţii afirmă că intenţia lor nu este să ţină o lecţie despre muzică ci să facă cunoscută ştiinta proporţiilor, cunoştinţele care prezidează stăpânirea tuturor artelor şi contribuie la înţelegerea tuturor secretelor lucrurilor care au fost create. Deci armonia muzicală care explică ordinea şi frumuseţea naturii este un factor decisiv pentru echilibrul spiritual şi filosofic al omului; şi în acelaşi fel, folosirea corectă a muzicii la momentul potrivit are o influenţă tămăduitoare asupra corpului. Referindu-se la influenţa astrelor, Fraţii Purităţii afirmă că unul din motivele care i-au făcut pe filosofii greci să stabilească legile muzicii a fost nevoia de a determina ce era de bun sau de rău augur din poziţia astrelor. Stratagema pe care au folosit-o se compunea din rugăciuni, postit, imnuri de laudă şi incantaţii; invocarea graţiei divine îi salva de lucrurile de care se temeau. Modul sau melodia pe care o foloseau în acest scop se numea “întristare” Al-Kindi ca şi Fraţii Purităţii se referă la terapia prin muzică, aşa cum s-ar referi la un singur aspect din marea abordare filosofico-metaforică, despre care se spune că ar considera armonia în sensul ei cel mai larg ca o putere implicată în stăpânirea tuturor artelor. Astfel concepută la început de către filosofii greci, corecta ei folosire în scopuri 29

terapeutice presupune o bună cunoaştere a legilor armoniei universale ca şi a reflectării acestora în muzica făcută de om. Prin urmare, această capacitate aparţine în primul rând muzicianului filosof pentru că, aşa cum spun Fraţii, ştiinţa muzicii este principala înţelepciune care duce la gândirea filosofică, şi pentru că armonia oriunde s-ar găsi în natură, nu poate fi descrisă fără a fi subordonată legilor ideale ale muzicii. Se poate deduce din remarca făcută de al-Kindi că muzicianul ar trebui să aibă şi cunoştinţe de medicină. Dar ce se poate spune despre medic? Abu’l Faraj ibn Hindu (decedat în 1019) a fost un om de litere şi un funcţionar guvernamental bine educat şi cunoştea în profunzime filosofia greacă. Franz Rozenthal a scris despre acesta:”în ochii contemporanilor era foarte calificat să scrie despre medicină” 24. Enciclopedia medicală a lui Ibn Hindu numită Miftah al-tibb (Cheia medicinii), capitolul 8 se numeşte “enumerare ale acelor aspecte ale ştiinţelor pe care medicul trebuie să le ştie ca să fie perfect pentru profesia sa”. Ştiinţele la care se face referire sunt: filosofia, fizica, astrologia, aritmetica, muzica, teologia şi logica. În ceea ce priveşte muzica, Ibn Hindu recunoaşte că medicii, în tratamentul anumitor boli, recurg deseori la modurile muzicale care corespund stării pacienţilor şi care ajută la vindecare. Totuşi, după cum spune, acest lucru nu înseamnă că medicul trebuie să cânte la trompetă, la fluier sau să înceapă să danseze; mai degrabă el ar trebui să folosească serviciile unui expert, asistent sau practician. Desigur, în perioadele ulterioare se poate întâlni un mare număr de alte opinii în legătură cu natura terapiei prin muzică. Durata redusă a acestei prezentări m-a forţat să mă concentrez numai pe anumite aspecte şi abordări mai importante.

Temă de reflecţie Prezintă importanţa scrierilor filosofice greceşti în practicile medicale musulmane.

2.7. Test de autoevaluare Descrie principalele caracteristici ale tradiţiei musulmane. 1. Enumeră toate instrumentele muzicale descrise în cele 2 unităţi de învăţare. 2. Alcătuieşte un glosar cu termenii necunoscuţi din fiecare unitate de învăţare. 3. Defineşte meloterapia din spitale.

30

Referinţe bibliografice 1

C.Alvarez Millan, Practică vs teorie:Poveşti din Orientul mijlociu al sec X, ed. P. Horden și E. Savage-Smith, Anul 1000:Medicina la sfârşitul primului mileniu, ediţie specială a Istoria socială a medicinii (2000). 2 Traducere J. C. Burgel, Pana lui Simurg: Magia albă a artelor în Islamul medieval (New York şi Londra 1988), pag. 98-99. 3 Pentru Rufus vezi Burnett, “Medicina spirituală”:Muzica şi vindecarea în Islam şi influenţa acestuia în medicina occidentală, în P. Gouk ed., Vindecarea prin muzică în contexte culturale (Aldershot, 2000), pag.85-91, 85-86. Pentru influenţa orientală, E. Neubauer, Arabische Anleitungen zur Musiktherapie, Zeitschrift fur Geschichte der arabisch-islamischen Wissenschaften, 6 (1990) pag.229, 260. 4 E. Neubauer, Arabische Anleitungen; J. C. Burgel, Muzicoterapia în Evul Mediu islamic aşa cum este reflectată în surse medicale şi de altă natură, Studii despre istoria medicinii, 4 (1980), pag.23-28; Burgel, Pana lui Simurgh, cap. 4. 5 Shiloah, Muzica în lumea Islamului: un studiu socio-cultural (Aldershot, 1995), pag.49. 6 De exemplu Ibn Qayyim al-Jawziyya, Medicina profetului, traducere P. Johnstone (Cambridge, 1998), cap. 31, cu M. W. Dols, Majnun: Nebunul în societatea medievală islamică (Oxford, 1992), cap. 8 (c) 7 Dols, Majnun, cap. 6 (a), (c). 8 C. Sekeles, Muzica: mişcare şi emoţie-modelul de dezvoltare integrativă în terapia prin muzică (SaintLouis,1996), pag. Viii. 9 C. Sekeles, Muzica, pag.22. 10 F. Meier, Cărarea mistică, la ed. B.Lewis, Lumea islamului (Londra, 1976), pag.126. 11 W.Z.Harvey, Etica şi metaetica, estetica şi metaestetica la Maimonide, la ed. S. Pines şi Y. Yovel, Maimonide şi filosofia (Dordecht, Boston şi Lancaster, 1996), pag.134-135. 12 Teshuvot refuiyot (raspuns medical), Lucrări de medicină, vol.5, ed. S. Muntner (Ierusalim, 1969), pag.148-150. 13 M. Ben-Sasson, “Originalitate şi plagiat în opera muzicală a lui d’Ibn Aqnin”, la ed. M. Abitbol, Relaţiile iudeo-musulmane în Maroc (Paris, 1977), pag.309-310. 14 Tadhkirat uli’ l-abab… (Memorii pentru oameni intelepti) (Cairo, 1937), pag. 36-39. 15 “Epistola despre muzică a lui Ikhwan al-Safa”, în A. Shiloah, Dimensiunea muzicii în cultura islamică şi evreiască (Londra, 1993), III, pag 5-73. 16 “Epistola despre muzică a lui Ikhwan al-Safa”, în A. Shiloah, Dimensiunea muzicii în cultura islamică. şi evreiască (Londra 1993), III, pag 5-73. 17 Epistola despre muzica, pag. 16-17. 18 Epistola despre muzica, pag. 25. 19 Dols, Majnun, pag.171-173. 20 J.L. Kraemer, Umanismul în Renaşterea Islamică (Leiden, 1986), introducere. 21 Yuhanna ibn Masawa a fost numit şeful primului spital din Bagdad de către Califul Hanun al-Rashid. 22 A. Shiloah, Teoria muzicii în scrierile arabe (Munchen, 1979), pag 134-135. 23 A. Shiloah, Teoria Muzicii, pag.75-76. 24 F. Rosenthal, “Apărarea medicinii”, Buletin al istoriei medicinii, 43 (1969), pag. 520-521.

31

Unitatea de învăţare nr. 3 TRADIŢII MELOTERAPEUTICE INDIENE Cuprins 3.1. Obiectivele unităţii de învăţare

32

3.2. Rolul muzicii în ritualurile şi în incantaţiile magice

32

3.3. Cele trei metode terapeutice din Carakasamhita

33

3.4. Mantrasatra (ştiinţa mantrei)

34

3.5. Cultura muzicală a Indiei Antice

35

3.6. Astrologia, muzica şi mantrele în medicina timpurie indiană

36

3.7. Natyasastra; Rasa; Rasika; Raga

38

3.8. Sarngadeva: Sangitaratnakara şi cele 5 mahabhutas

40

3.9. Test de autoevaluare

42

Numărul de ore destinat studiului individual - 3 ore

3.1. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare vei fi capabil: - să identifici principalele caracteristici ale încântărilor magice; - să analizezi cultura muzicală a Indiei Antice; - să descrii astrologia, muzica şi mantrele; - să operezi cu aceste concepte specifice.

3.2. Rolul muzicii în ritualurile şi în incantaţiile magice Ipoteza conform căre ia muzica poate fi folosită pentru a vindeca, alina sau stimula are o rezonanţă deosebită pentru oricare specialist sau student al muzicii asiatice; în unele dintre cele mai vechi surse indiene cu privire la teoria muzicii se găsesc legături strânse între muzică şi medicină sau fiziologie, în special aspecte legate de geneza sunetului muzical. Estetica muzicii indiene pune foarte mult accentul pe psihologie şi aspectele structurale ale muzicii. Prin modul în care un muzician indian îl inspiră pe ascultator se pot identifica posibilităţi pentru alinarea suferinţelor, pentru terapie în sensul cel mai larg.

32

Atât în India cât şi în afara subcontinentului indian există practicieni ai meloterapiei. Nu este sigur dacă aceşti practicanţi aplică teoria sau metodele lor terapeutice în relaţie cu tradiţia indiană clasică. Într-adevăr pare surprinzător faptul că, atăt literatura despre muzicologia tradiţională indiană cât şi medicina indiană indigenă a Ayurvedei au puţin de spus cu privire la acest subiect. Totuşi medicina indiană face referire la meloterapie. Cu toate că nu există o evidenţă clară cu privire la acest subiect, este destul de vădit faptul, că tratamentele medicale indiene implică formule şi incantaţii cu caracter magico-religios – mantras, atât în prepararea medicamentelor cât şi în tratamentul anumitor boli.

3.3. Cele trei metode terapeutice din Carakasamhita Compendiul medical cunoscut sub numele de Carakasamhita conţine un capitol important despre cikitsa (terapie) care descrie foarte amănunţit simptomatologia bolilor. Dintre cele 24 de remedii pentru otrăviri, prima este mantra. Din acest text reiese faptul că, incantaţia era pe vremuri un ingredient vital al tratametului farmacologic. Tradiţia magico-religioasă a Vedei (în special Rgveda şi Atharvaveda) reprezintă o fază timpurie a gândirii şi practicii medicale indiene în comparaţie cu tratamentele clasice din era creştină timpurie, bazate pe descoperiri empirice şi raţionale, cum este de exemplu Carakasamhita .Tratamentele, aşa cum sunt ele descrise în capitolul Cikitsa continuă să se conformeze tradiţiei Atharvavedic cu medodele acesteia incluzând folosirea farmecelor, incantaţiilor şi rostirea ritualică de mituri şi poveşti la ore bine stabilite ale zilei, lunii sau anului. Recunoaşterea autorităţii Vedei a transmis tradiţiei de mai târziu un element important: validitatea şi originea sacră, după cum şi celelalte discipline studiate – teoria dramei, a dansului şi muzicii- îşi au originea în Veda. Capitolul introductiv – Sutrasthana- al cărţii Carakasamhita, recunoaşte trei tipuri de terapie – daivavyapasraya bazată pe cele spirituale, yuktivyapasraya bazată pe raţiune (include administrarea raţională de medicamente, anumite regimuri s.a.) şi sattvavajaya care se bazează pe supunerea dispoziţiei mentale (menţionată în text ca detaşarea minţii de la lucrurile notorii). Comentatorii tradiţionali sunt de părere că, prima categorie foloseşte termenul de “daiva”, care înseamnă “ceea ce nu se poate vedea” – destinul invizibil, care trebuie combătut prin incantaţii sau invocarea zeilor pentru a alunga bolile. Această abordare pare să folosească un concept occidental, deoarece recunoaşte importanţa legăturii dintre dispoziţia psihică şi simptomatologia somatică. Conform medicinii clasice “samhitas”, medicul are responsabilitatea să protejeze un nou născut cât şi pe mama sa prin folosirea medicamentelor dar şi prin 33

acţiuni complementare – camera mamei şi a copilului să fie înviorată cu cântece şi alte mijloace. Tratamentul specific pentru contracararea veninului de şarpe constă atât în administrarea de medicamente şi unguente cât şi în ascultarea instrumentelor, de exemplu toba (bheri), mrdanga si pataha. Tot ceea ce ţine de o viaţă cultivată a fost inclus în cele “64 de arte”. Vatsyayana (în cartea sa Kamasutra) şi alţi scriitori au plasat muzica vocal-instrumentală şi dansul în sfera eroticului, iar viaţa celor din înalta societate a fost pusă în topul unei liste ce cuprinde educarea în domeniul ştiinţei, limbilor străine, artei culinare s.a. Muzica vocală şi instrumentală ţine de cultura generală, dar are şi menirea să-i asiste pe cei bolnavi. Încă o dată este subliniată importanţa muzicii în echilibrul dintre sănătatea fizică şi cea mintală. Medicina clasică a Ayurvedei recomandă în secţiunea Sutrasthana ca o persoană după ce mănâncă să “savureze sunete liniştitoare, peisaje plăcute”…pe scurt tot ceea ce învigorează sufletul şi stimulează mintea, deoarece asemenea senzaţii plăcute sunt de mare ajutor în procesul digestiei. Cel mai mare teoretician al muzicii medievale indiene a fost Sarngadeva, un om de ştiinţă al secolului XIII, provenit din familia Kashmiri, ce lucra la curtea Yadava din sudul Indiei . Tatăl său a fost un medic renumit. Aşa se explică de ce teoria sa conţine foarte multe detalii cu privire la anatomia omului, iar geneza sunetului este înteleasă prin “fiziologia” omului. În toate situaţiile, el explică teoria sunetului muzical prin prisma modelelor anatomice şi medicale. Mai mult decât atât, teoria clasică a esteticii s-a folosit de o detaliată tipologie a emoţiilor şi manifestărilor fizice şi psihologice ale acesteia.

Temă de reflecţie Care crezi că este impactul acestui compendiu medical în dezvoltarea gândirii şi practicii medicale indiene?

3.4. Mantrasatra (ştiinţa mantrei) Demne de menţionat sunt şi tradiţiile “mantrasatra” (ştiinţa mantrei), care îşi au originea în practicilie religioase heterodoxe ale Tantrei . Practicile mantra sunt folosite pentru a alunga demonii şi forţele malefice. Aceste practici fac parte din marea clasă a tehnicilor apotropaice, care includ ritualuri, recitarea de versuri şi cântece. Fiecare mantră adevărată îşi are forma sa melodică, unică. Multe mantre vechi le-au apărut misticilor şi misionarilor în timpul revelaţiilor, pe când aceştia erau cufundaţi în meditaţii adânci. O parte din realizările şi virtuţile lor sunt transferate, cu ajutorul 34

sunetului, în inima celor devotaţi. Aceste sunete sacre sunt considerate a fi coborâte prin intermediul înţelepţilor de pe tărâmul subtil al Anahatei. Mantrele sunt veşnice, ele sunt uitate şi redescoperite continuu, sunt când vechi, când noi, iar sursa, forţa şi scopul lor aparţin eternităţii. Putem identifica: mantre budiste, hinduse, islamice, iudaice, creştine, sufi, sai Baba, mantra din Punjab, etc.

Temă de reflecţie Defineşte ştiinţa mantrei

3.5. Cultura muzicală a Indiei antice Informa ţii despre cultura indiană aşa cum era ea cu aproximativ 2000 de ani î.e.n. pot fi găsite în vede ( în limba sanscrită înseamnă a şti, a cunoaşte), scrise pe frunze de palmier. S-au păstrat până în zilele noastre aproape 50.000 de manuscrise cuprinzând o bogată literatură antică în limba sanscrită Dintre lucrările literaturii vedice, împăr ţite în 4 cărţi ( Rigveda, Iagiurveda, Samaveda, Atharvaveda), cea mai preţioasă pentru istoria culturii muzicale, este Samaveda, cuprinzănd melodii de cântece care s-au născut pe baza textelor de cult ale Rigvedei. Culegerile Rigvedei erau formate din 10 cărţi care cuprindeau 1028 de imnuri. Imnurile Rigvedei se declamau, nu se cântau. Muzica indiană, veche este strâns legată de cuvânt, gest, mi şcare. Termenul indian sanghit (muzica) exprimă unitatea dintre cânt, muzică instrumentală şi dans. Într-un vechi tratat indian sunt enumerate 24 de mişcări ale capului, exprimând compătimirea, mirarea, frica, indiferenţa, nepăsarea, pasiunea, nerăbdarea, pregătirea pentru luptă şi numeroase alte sentimente. Şi mai numeroase erau gesturile mâinilor- 57 de variante. Extrem de veche, practic nimic nu s -a clintit în substanţa ei care coboară direct din cele mai îndepărtate mituri. Brahma, zeul războiului cuceritorilor arieni, este şi zeul melodiei, el însuşi melodie incantatorie, a cărei menire de a vrăji este destinată să exalte curajul şi să pună pe bărbaţi în comunicare cu el. În limba sanscrită, brahman înseamnă formulă sacră psalmodiată. Ritmul melodiei provine de la Siva, zeu al dansului, înzestrat cu o tobă în formă de clepsidră, care bate ritmul creator al tuturor lucrurilor – izvor al dansului, izvor al vieţii. Modurile indiene clasice (raga), prezintă două caracteristici fundamentale: *existenţa microintervalelor–sruti–a22-a parte dintr-o octavă, abia perceptibil pt. ureche *modurile indiene pot depăşi intervalul octavei 35

Cele mai complexe raga merg până la trei octave, şi în aceste trei octave, prin intervenirea microintervalelor, pot să fie cuprinse cincizeci sau şaizeci de trepte. Termenul raga, folosit în sens de mod, înseamnă într-adevăr mod. Dar raga este şi o lucrare muzicală în toată complexitatea ei modală şi ritmică ce poate exprima stările sufleteşti cele mai felurite şi chiar raporturile dintre aceste stări şi natură, lumea înconjurătoare. Există raga pentru dimineaţă şi raga pentru seară, raga pentru noapte şi stele, raga pentru iubire şi pentru război. În India, raga are o durată , teoretic infinită. Practic, execuţia ei ţine o noapte întreagă. Executanţii sunt înconjuraţi de un număr redus de auditori, dar care participă la concert prin bătăi ritmice de tobe indiene, printrun fel de reproducere tăcută, interioară, dar extrem de intensă a desfă şurării liniei melodice a sitarului – imensa şi splendida chitară din India. În ansamblul unei raga indiene, toba este instrumentul ritmului care este mereu extrem de complex şi se poate vorbi de micro-valori ritmice paralele cu microintervalele. Ritmurile indiene au fost studiate, codificate, clasificate în sec. al XVII-lea de către Katyayana în lucrarea sa fundamentală Sangitadarpana (Oglina muzicii). Cuvântul sanscrit tala înseamnă ritm, dar al cărui sens primordial înseamnă palma mâinii; astfel se înţelge raportul dintre orice ritm şi baterea tobei cu palmele ambelor mâini. Fiecare ritm reproduce prin succesiunea lui de valori şi accente, acţiunea, fenomenul natural din care s-a inspirat. Există ritmuri care se numesc: « săritura gazelei », « avăntarea leului », « saltul tigrului », « zborul vulturului »,etc.

Temă de reflecţie Descrie cultura muzicală a Indiei Antice.

3.6. Astrologia, muzica şi mantrele în medicina timpurie indiană În santi se pot identifica influenţele anumitor fenomene astrologice. Este foarte cunoscut faptul, că un ciclu de cântece compuse de muzicianul indian Muttusvami Diksitar (1775-1835) a fost dedicat practicilor terapeutice. Trebuie precizat faptul că, acest ciclu este o succesiune de krtis – cântece structurate în ragas clasice. În acest caz, fiecare cântec este adresat unei navagraha, adică celor nouă planete ( cele şapte corpuri cereşti – Soarele, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn, şi “nodurile” ascendente şi descendente ale lunii cunoscute sub numele de Rahu şi Ketu). Se crede că planetele exercită o influenţă imensă asupra vieţii oamenilor. În societatea hindusă se obişnuia ca în timpuri de criză aceste planete să fie implorate prin rugăciuni şi ritualuri. Termenul 36

Sanskrit de graha (planeta) înseamnă “stăpân”, şi probabil că îşi are originea în credinţa că, fiecare dintre ele “stăpâneşte” sau influenţează vieţile şi destinele oamenilor. Ultimele dintre ele, Saturn, Rahu şi Ketu sunt adeseori asociate cu idea de suspiciune şi pot aduce dezastre, în special boală. Muzica lui Diksitar – navagrahakrtis- este o muzică pentru calmare, îmblânzire. Conform concepţiei originale, elevul (ucenicul) lui Diksitar, Tambiappan sau Suddhamrdangam Tambi – un cântăreţ la templul Tyagarja din Tiruvarur, suferea de o boală severă şi cronică de stomac datorită unei constelaţii rele aflată în horoscopul său. Diksitar a introdus o suită de krtis într-un aranjament care în tradiţia Karnatică extinde o formă secvenţială

a structurii menită să îmblânzească

forţele contradictorii din constelaţie. Astfel Tambi a fost vindecat de boala sa. O problemă trebuie luată în considerare aici: s-ar putea că nu muzica în sine să fi adus alinare, ci mai degrabă textul poetic. Totuşi credinţa tradiţională susţine, că funcţia artei componistice – krti- a fost cea care l-a vindecat. Trebuie amintit faptul că, în repertoriul clasic Karnatic sau sud Indian, instrumentele pot indeplini rolul de krtis. Aceasta înseamnă, că textul poate fi omis cu condiţia ca melodia să suplineasca etosul textului. Într-adevăr punctul de vedere al muzicienilor este că puterea textului trebuie să fie implicită pentru ca practica să fie validă. Acest exemplu nu este atât de strict în termenii indieni. Implorarea şi ridicarea a ceea este convenţional la rangul de artă sunt ţinte ale multor activităţi artistice indiene. Muzica, atunci când este bine cântată, este eficace în alinarea suferinţelor. Atunci cand nu este bine interpretată sau rău folosită, poate să aducă durere şi dezastru. Ideea că muzica influen ţează ordinea este foarte veche în tradiţia indiană şi o găsim chiar şi în lumea cântecului Vedic, unde muzica cântecului religios acompania ritualul de sacrificare. Imnul Samavedic avea rolul unei mantra, şi teoria acestuia nu putea fi schimbată; fiecare element al sacrificiului avea legătură cu funcţionarea lumii, cu oameni şi zei intrând în relaţie. Fiecare secvenţă a ritualului yajna corespundea unui element cosmic, care adesea îi oferea un “raison d’etre” (însăşi esenţa). Această legătură este exprimată în mod simbolic în textele Vedice, unde diferitele părţi ale sama-stotra, “suita imnurilor” de exemplu, sunt puse în relaţie cu elementele cosmice, punctele cardinale, anotimpurile, orele zilei, cu diferite culori s.a. Echilibrul cosmosului, rta, era menţinut cu ajutorul ritualurilor , incluzând “saman”(imnul). Părţile constitutive ale samanului aveau un rol important în menţinerea acestui echilibru. O persoană putea să participe la rta prin saman. Un text samavedic spune, că saman este prin sine însuşi obiectul închinării. O asemenea afirmaţie este menită să glorifice formele Samavedei şi imnurile Vedice. În unele tradiţii există credinţa în faptul că muzica este o rampă spre 37

realizare. Aceasta se ştie din afirmaţiile muzicienilor, care susţin, că muzica este o sadhana, o formă de închinare şi creştere spirituală. Concepţia samavedică pune accentual în special pe muzica în sine ca punct de susţinere pentru un text eficace. Pe lângă alte puteri magice, imnurilor samans,

li se atribuie în Atharvaveda puteri

vindecatoare (bhesaja). În Hindu India se credea, că toată muzica, ca artă, îşi are originea în Samaveda. Această concepţie merită să fie notată, pentru că are legatură cu noţiuni de sanctitate şi subliniază ideea integrităţii în interpretarea muzicii. Tradiţiile teiste non-vedice şi post-vedice par să fi contribuit la apariţia sofisticatului tala – sisteme ritmice şi metrice, care au constituit principiul organizării timpului în muzica indiană. Există o istorie foarte complexă a practicilor devoţionale, în care muzica a fost adesea folosită ca upasana, ceea ce înseamnă închinare, omagiu şi meditaţie. Unele dintre rădăcinile acesteia se trag din religiile timpurii sramanic ale budismului şi jainismului, în care există o ambivalenţă a atitudinilor faţă de muzică. Această ambivalenţă se datorează ideilor despre eliberare moksa, care excludeau lucrurile senzuale, cum ar fi ispitirea prin muzică. Cu toate acestea, muzica şi dansul erau acceptate în multe tradiţii ca fiind parte a sadhana. Am putea să comparăm coexistenţa unei reguli stricte împotriva muzicii prezentă în Islamul ortodox cu folosirea din abundenţă a muzicii în practicile Sufi. În cazul religiilor devoţionale, tradiţia bhakti a ales muzica şi cântecul ca mijloc principal pentru închinare.

Temă de reflecţie Care este importanţa textului în muzica indiană?

3.7. Natyasastra; Rasa; Rasika; Raga Tradiţia muzicală indiană îşi are originea în discursul tehnic numit sangitasastra, care este atestat de un document substanţial în limba sanscrită numit Natyasastra. În aceste surse, muzica este una dintre componentele dramaturgiei antice indiene. Estetica timpurie, care s-a dezvoltat pentru a servi muzicii era subordonată nevoilor artei, în care muzica, dialogul, lirica, poezia şi dansul aveau aceeaşi importanţă. Teoria esteticii indiene are un puternic caracter psihologic. Natyasastra conţine o schemă detaliată de stări emoţionale numite bhavas. Drama este descrisă ca fiind o imitaţie a tuturor emoţiilor umane din univers. Cu alte cuvinte emoţia, experienţa emoţională sau reacţiile emoţionale la o anumită experienţă formează subiectul sau conţinutul artei dramatice sau literare. Mecanismul este acela de excitare a unei entităţi numite rasa. Acest cuvânt este un termen tehnic în poetica sanscrită şi înseamnă 38

“dispoziţie”, “sentiment” sau “aromă”. Mai de demult, cuvântul desemna termeni nontehnici cum ar fi “suc”, sau sos” referindu-se la mâncare. Cuvântul a intrat în limbile indiene vernaculare moderne – în Bombay poţi să ceri usaca ras şi ţi se va da suc de zahăr alb, iar în sudul Indiei vei primi un lichid condimentat numit rasam. În teoria esteticii cuvântul rasa a fost ridicat la un rang mai înalt, desemnând nu numai un fapt ce făcea parte din lucrarea dramatică, ci şi un lucru pe care observatorul dramei ar fi putut să-l experimenteze pe cont propriu. Ideea de a “gusta” sau a “savura” această rasa s-a menţinut. În esenţă doctrina susţinea, că dispoziţia bhava trebuia să fie sugerată pe scenă, şi dacă acest lucru reuşea, ea trebuia să corespundă unei dispoziţii personale – adică dispoziţia spectatorului. Dispoziţiile (bhavas) dominante, care intră în componenta psihicului uman sunt următoarele: pasiunea, umorul, supărarea s.a.- şi se consideră că acestea formau experienţa emoţională a unui individ. Mecanismul precis de interacţiune între ceea ce se întâmplă pe scena şi ceea ce se petrecea în mintea spectatorului a fost explicat de mai mulţi teoreticieni post-Natyasastra. Explicaţia care a rămas validă susţinea că, atunci când spectatorul era succeptibil, dispoziţia sa (bhava) se va transforma într-o rasa corespunzătoare, care urma să fie esenţa experienţei estetice. Cuvântul rasika - cel care este succeptibil să primească artă - este încă folosit în limbile indiene şi înseamnă “acela care ştie să aprecieze frumosul”. Cuvântul poate fi folosit şi în sens negativ, adică “un libertin”. O piesă de teatru sau o poezie pot conduce la savurarea unei rasa dominante. Cine ajungea să savureze această rasa, atingea scopul final în experienţa artei. Natyasastraa a exercitat o influenţă puternică asupra poeziei şi teoriei esteticii. Şi astăzi există muzicieni şi teoreticieni care sunt preocupaţi să identifice entitatea (rasa) ragului. Probabil că nu ar fi nevoie să facă aceasta, deoarece însăşi tradiţia indiană este un model pentru aducerea rasei în prim-plan. “Gustarea în sine” este esenţa acestei teorii. Una dintre frumuseţile rasei este relaţia care se stabileşte între creaţia artistică şi spectator (primitor). În

această tradiţie, drama, poezia, chiar şi arta

reprezentativă sunt mijloace prin care experienţa estetică poate fi obţinută – nu printr-o observare obiectivă, ci prin interiorizarea şi transformarea etosului lor. Structurile sau tipurile melodice sunt numite ragas, iar cei care scriu despre sistemele muzicii indiene le-au inclus în domeniul icoanelor vizuale, în care detaliul este înţeles într-un mod pre-discursiv; este posibil ca o persoană să aibă în minte o anumită imagine a unui sfânt sau a unei zeităţi, dar există şi o noţiune mai largă a reprezentării unei icoane, care te ajută să identifici un nou “exemplar” ca reprezentare a acelei icoane. Aşa se întamplă cu ragas. 39

Pe măsură ce melodia progresează, ascultatorul începe să cunoască care raga este reprezentată în aceea melodie. În practică, recunoaşterea iniţială poate să apară foarte repede, pentru că un fragment scurt al melodiei este suficient să stabilească tipul de raga. Raga are un caracter foarte particular. Există tradiţii în care îşi exprimă individualitatea prin adăugarea de “extra” imagini muzicale, peisaje sau versuri tocmai pentru a-şi exprima personalitatea. Asemenea adaugiri “extra-muzicale” pot ascunde variaţii sau chiar inconsecvenţă. Raga nu este numai ceva foarte specific. Ea are şi un potenţial

de diversitate foarte mare, deoarece un număr infinit de melodii pot fi

compuse pe baza ei.

Temă de reflecţie Definiţi şi analizaţi conceptul melodic Ragas

3.8. Sarngadeva: Sangitaratnakara şi cele 5 mahabhutas Există o tradiţie puternică în literatura de specialitate de a căuta geneza sunetului şi a materialului muzical. Dacă literatura medicală indiană aduce puţine detalii cu privire la muzică, textele sanscrite care tratează teoria muzicii pornesc de la teoria medicală (de ex. Yoga) şi filozofia lingvisticii pentru a explica cum trupul şi mintea omului pot să creeze muzică. Acest fapt este cel mai bine dovedit prin Sangitaratnakara scris de Sarngadeva (sec. al XIII-lea), în care secţiunea introductivă a textului este dedicată structurii corpului omenesc. Trupul este format din cinci mahabhutas, iar fiecare dintre acestea reprezintă originea unei funcţii fizice şi psihologice: akasa (eter) – dă capacitatea de a auzi vayu (aer) – dă simţul tactil şi capacitatea de mişcare etc. agni (foc) – conferă aspectul fizic, culoarea, forma etc. jala (apa) – dă simţul gustativ prthivi (pământ) – dă simţul olfactiv, cât şi calităţi cum ar fi greutatea etc. Acesta este câmpul fizic în care se desfăşoară activitatea muzicală – o concepţie holistică asupra trupului şi a persoanei – din punctul de vedere Ayurvedic. Contribuţia filozofiei yoghine se manifestă în folosirea centrelor cakras sau centrele psiho-fizice ale corpului; acestea sunt aranjate pornind de la regiunea genitală spre cap şi sunt considerate ca fiind sediul diferitelor emoţii. O meditaţie corectă orientată spre unul dintre aceste centre influenţează cultivarea muzicală, deoarece producerea şi trecerea aerului prin corpul omenesc fac ca sunetul să fie articulat.

40

Teoria muzicală a Sangitaratnakaraei a împrumutat din filozofia lingvisticii câteva categorii de analize fonetice şi lingvistice, şi le-a adaptat structurilor muzicale. Sangitaratnakara spune, că muzica, ca şi vorbitul, începe cu sufletul (atman), care doreşte să “vorbească”; vorbirea însă are loc atunci când sufletul se întâlneşte cu mintea inteligentă şi raţională şi propulsează aerul în corp prin diferite centre de articulaţie, astfel

încât

se

produce

sunetul.

În

cazul

muzicii,

sufletul

activează

o

metaforică « harpă » a corpului, aerul loveşte corzile şi produce notele muzicale de diferite înălţimi. Această descriere reflectă concepţia tradiţională asupra originii sunetului – ceva, care pre-există ca şi potenţial şi este realizat în corpul uman printr-un proces concret.

Temă de reflecţie Analizaţi comparativ mahabhutas vs. cakras

Concluzii Am menţionat trei ingrediente principale, pe care eu le consider ca fiind reprezentative ale concepţiei indiene clasice cu privire la experienţa muzicală. În primul rând să ne amintim de importanţa ritualului şi puterea muzicii de a menţine ordinea şi a preveni dezastrele – noţiune care este reprezentată în ritualul Vedic. Din punctul meu de vedere aceasta reprezintă, în concepţia tradiţională, puterea ocultă a muzicii. În al doilea rând, doresc să amintesc modelul estetic al dramei, rasa, care s-a extins şi la alte forme de artă. Unii dintre teoreticienii dramei şi ai poeticii post Natyasatra vorbesc despre sadharanikarana, în care individualitatea experienţei se pierde pentru a se atinge universalul sau generalizarea. Această teorie ar putea fi comparată cu noţiunea aristoteliană de katharsis, în special dacă suntem deschişi să acceptăm diferite interpretări ale acestei teorii. În al treilea rând vă supun atenţiei modelul fiziologic, care defineşte muzica ca fiind reprezentarea fizică a unei nevoi spirituale. Acest model subliniază noţiunea de integritate şi sănătate, pe care le poate oferi muzica bine interpretată. Din punctul de vedere al ascultătorului, muzica indiană oferă posibilită ţi deosebite, care aproape că nu pot fi comparate cu alte plăceri. Modul în care muzica capătă sens – în relaţie cu raga – oferă posibilitatea de reafirmare a unei structuri deja cunoscute şi anume: elementul stabil. În India, interpretarea muzicii nu pune accentul pe generalităţile non-specifice ale sunetului (cum ar fi timbrul sau dinamica), ci se concentrează asupra preciziei structurii muzicale. 41

Temă de reflecţie În India există mai multe deosebiri decât similarităţi cu Grecia antică. Tradiţiile hinduse abundă în teorie însă au puţine dovezi practice, aşa cum era şi în timpul lui Platon. Există multe texte care se ocupă de terapie, un spaţiu conceptual în care este de presupus că erau şi terapeuţi prin muzică. Apare şi un echivalent al noţiunii greceşti de etos şi o mulţime de aforisme despre puterea muzicii de a schimba natura. Compară aceste culturi – asemănări şi deosebiri.

3.9. Test de autoevaluare

1. Descrie principalele caracteristici ale tradiţiei indiene. 2. Analizează cultura muzicală a Indiei Antice. 3. Cum vezi legătura între metodele terapeutice, astrologie şi muzică? 4. Completează glosarul cu termenii necunoscuţi din această unitate de învăţare.

42

Unitatea de învăţare nr. 4 MUZICA ŞI MEDICINA ÎN SECOLUL AL XIII-LEA Cuprins 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare

43

4.2. Boethius De Institutione Musica

43

4.3. Meloterapia la începutul Evului Mediu

44

4.4. Muzica lui St. Dunstan

45

4.5. Literatură medicală despre puterea tămăduitoare a muzicii

46

4.6. Test de autoevaluare

49

Numărul de ore destinat studiului individual - 2 ore

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil: - să descrii evoluţia meloterapiei din Antichitate şi până în Evul Mediu; - să precizezi locul muzicii în infirmeriile sec. al XIII-lea; - să cunoşti literatură medicală despre puterea tămăduitoare a muzicii.

4.2. Boethius De Institutione Musica Până aici am oferit “un tur de orizont” a principalelor tradiţii ale medicinii asiatice. De acum înainte, ne vom concentra asupra Europei de Vest, despre care am început să vorbim în prima unitate de învăţare care s-a terminat cu o referire la Boethius. Tratatul său De Institutione Muzica (sau simplu De Muzica ) este principala conduită prin care concepţia antică, cosmologică cu privire la meloterapie a fost transmisă Europei Medievale. Aceasta a respectat concepţia lui Pitagora şi Platon conform căreia sufletul unui individ (musica humana) se poate reîntoarce în armonia cosmică

(musica

mundane)

prin

intermediul

muzicii

instrumentale

(musica

instrumentalis). Boethius a adunat cele mai bune anecdote ilustrând astfel puterea muzicii instrumentale care influenţează bolile somatice şi psihice. De-alungul epocii medievale s-au făcut multe comentarii asupra tratatului său. Într-adevăr, acesta a devenit un punct de reper foarte important al educaţiei medievale plasându-se pe primul loc în “quadrivium”, care includea disciplinele matematice cum ar fi: aritmetica, geometria şi 43

astronomia. De musica a rămas un reper universal până în secolul al XIX-lea. Cunoştinţele cuprinse în acest tratat erau obligatorii pentru studenţii la medicină. Au existat însă şi alte curente intelectuale pe care Antichitatea le-a transmis Evului Mediu, dar care au fost mai puţin favorabile concepţiei cosmologice privind meloterapia. Printre acestea se numără şi concepţia aristoteliană. Aristotel, în ciuda faptului că a fost profund influenţat de etosul lui Platon, nu era de acord cu muzica înţeleasă la nivel cosmic. El face parte din şcoala scepticilor în ceea ce priveşte muzica folosită în scop terapeutic. De asemenea, trebuie să amintim şi creştinismul, care face parte din tabloul post-antic. Creştinismul nu a fost deloc neutru în dezvoltarea meloterapiei Evului Mediu. Unii teologi aveau păreri proprii cu privire la muzica în terapie. Au existat reprezentanţi ai unor biserici, care puneau la îndoială puterea terapeutică a muzicii. Cu toate acestea, importanţa muzicii în terapie revine în interpretările medievale ale cântecelor lui David câtre Saul. Niceta, Bişop de Remesiana (aprox. 400 e.n.) scria: « psalmul oferă remedii potrivite » (apta medicamenta); de asemenea el explică faptul, că Dumnezeu a lucrat prin David pentru a oferi omenirii un remediu în vindecarea rănilor. Este evident că el foloseşte termenul de medicament în sens metaforic. Niceta afirma, că David a putut să anticipeze răul din inima lui Saul “nu datorită puterii harpei sale, ci pentru că Iisus Hristos era simbolizat prin lemnul harpei şi corzile acesteia. Astfel, cântecul lui David simboliza jertfa Domnului Iisus, care avea puterea să stăpânească spiritul demonului i».

4.3. Meloterapia la începutul Evului Mediu Epoca medievală timpurie reprezintă deci un hiat în istoria meloterapiei. Schimbări au început să apară odată cu traducerea în limba latină a acelor autori, care au avut un rol important în Antichitate şi anume, gânditorii arabi. Concepţia despre aşa zisă înţelepciune medicală superioară şi-a urmat un drum al întoarcerii. Astfel, învăţătura medicală greacă s-a întors în spaţiul mediteranean prin Spania şi Italia şi de aici a ajuns în nord vestul Europei şi Germania. Medicina a început să-şi recapete substratul filozofic. Terapia medicală a devenit foarte căutată, în special aceea care includea meloterapia ca un mijloc de a modera pasiunile sufletului. Aceste schimbări în domeniul meloterapiei sunt limitate însă din doua puncte de vedere. În primul rând, ele au decurs încet şi la nivel geografic au avut un impact inegal. În al doilea rând, numai o parte din învăţătura greco-arabă a rămas disponibilă. Au existat texte arabe, care conţineau date cu privire la ritm şi melodie pentru a induce 44

anumite stări psihologice; dar, cu excepţia unui singur tratat despre melancolie, acestea nu au fost traduse, pentru că dupa cum presupune Burnett, terminologia lor era prea dificilă. Dacă în Europa medievală, astrologia nu era prea importantă în terapie, Renaşterea a profitat din plin de aceasta. Astrologia europeană se bazează în totalitate pe traduceri ale autorilor arabi. Într-un eseu din 1978, Madeleine Pelner Cosman prezintă în mod optimist evidenţele culese din toată epoca medievală târzie şi ajunge la concluzia că medicii nu făceau nici o operaţie fără ca pacientul să nu fie pregătit înainte de aceasta prin dietă şi meloterapie. Spitalele, clinicile şi sanatoriile de sănătate răsunau de ritmuri şi melodii. Putem afirma că sec. al XIII-lea a fost şi perioada când scrierile lui Aristotel au fost recuperate pentru lumea vestică prin traducerile din arabă. Scepticismul lui Aristotel cu privire la muzică este privit ca o prevestire a unei noi concepţii despre meloterapie, în care metafizica lui Platon are prea pu ţină importanţă.

Temă de reflecţie Analizează ascensiunea meloterapiei din Antichitate până în Evul Mediu.

4.4. Muzica lui St. Dunstan În jurul anului 1100, Eadmer, un călugăr al bisericii creştine Canterbury, a scris o biografie despre un mare om al bisericii, St. Dunstan (a murit în 988), care a fost arhiepiscop de Canterbury şi reformator al bisericii anglicane în secolul al X-lea. Eadmer îl considera un muzician talentat, a cărui muzică fiind un ecou al “armoniei celestis”, probabil muzica sferelor. Muzica lui Dunstan producea un efect pozitiv în ascultătorii săi, aducându-i în armonie cu universul. De la Pitagora încoace, aceste concepţii au modelat credinţa Europei de Vest în puterea muzicii de a alina sau a produce vindecare. Luând în considerare aceste concepţii, aş dori să introduc un al doilea text al lui Canterbury. În secolul al XIII-lea, cu mult după moartea lui Eadmer, s-a scris Inventarul (Customary) pentru St. Augustin’s Abbey. Acest Inventar, care se află acum la Biblioteca Britanica din Londra, conţine o secţiune cu privire la îndatoriile pe care le aveau de indeplinit infirmierii aflaţi în subordinea spitalului monahal. Într-o oarecare măsură, biografia lui Eadmer despre Dunstan şi Customary of St. Augustine’s Abbey reflectă aceaşi viaţă monahală. Ambele scot în evidenţă stilul latin, care este de aşteptat la benedicteni. La Eadmer acest stil include nu numai o sintaxă ornamentată, dar şi un vocabular bogat în descrierea frumuseţii muzicii 45

(demulcere, harmonia coelestis, suavitas, concordem concentum si concitare). În Customary cuvintele sinonime sunt puse laolalta în perechi ornamentale (debilis et egrorus…sono et armonia…sonus sive melodia); există şi câteva perechi de sunete elaborate, notate cu grijă de către scriitor, care şi-a împărţit textul în propoziţii şi fraze. Asemănările dintre biografia lui Eadmer despre viaţa lui Dunstan ( Life of Dunstan) şi St. Augustine’s Customary marchează însă şi diferenţele dintre acestea două. The Customary nu invocă armonia celestă cum o face Eadmer, şi se pare că nu atribuie muzicii puteri metafizice. Muzica poate fi folosită pentru ridicarea moralului “ad spiritum exhilarandum”, şi în acest sens poate să îmbunătăţească “melioracio” starea de sănătate. Aici se observă un anumit tip de meloterapie: muzica, un fel de compasiune şi o aparentă indiferenţă faţă de metafizică. Nu este o coincidenţă faptul că, în Customary găsim elementele unei astfel de terapii, dar nu şi în biografia lui Eadmer despre Dunstan. Primii autori din vestul Europei (de dupa căderea Romei), care au preluat conceptul de terapie prin muzică nu au fost umaniştii renascentişti, ci mai degrabă anumiţi teologi ai secolului al XIII-lea.

Temă de reflecţie Descrie rolul muzicii în infirmeriile secolului al XIII-lea.

4.5. Literatură medicală despre puterea tămăduitoare a muzicii Înainte de a discuta despre aceşti scriitori, să ne punem mai întâi o întrebare generală. Ce sperau autorii secolului al XIII-lea să atingă prin înţelegerea muzicii şi medicinii? Medicii în epoca medievală nu puteau să înregistreze sunetul muzical şi nici să-l “transporte”. Dacă o anumită piesă avea un efect terapeutic, atunci muzica dispărea cu tot cu maladia, pe care a încercat să o vindece; sunetele nu puteau fi “păstrate” undeva şi aduse la patul bolnavului atunci când acesta avea nevoie. Mai mult decât atât, muzica nu putea fi comparată cu o plantă medicinală, care acţiona asupra unei anumite funcţii (de ex. pentru inducerea somnului). Aşa cum au observat şi scriitorii medievali, unul şi acelaşi sunet poate să inducă emoţii şi stări mentale diferite la diferiţi subiecţi. Multe surse clasice au oferit o viziune generală cu privire la puterea muzicii de a influenţa mintea şi comportamentul. În sec. al XIII-lea şi poate chiar înainte, unii scriitori au început să noteze observaţii empirice cu privire la puterea curativă a muzicii. Dar aceasta era o sursă de informare îngustă şi incertă. În jurul anului 1300, 46

teoreticianul Johannes de Grocheio a declarat, că anumite cântece interpretate de către persoane tinere în zile de sărbătoare (în special în Normandia) au puterea să “liniştească” pasiunea erotică excesivă (amor hereos). În literatura latină tradiţia transmiterii informaţiei empirice pare să fie foarte fragilă, cu excepţia unei vagi referinţe inclusă în lucrarea De ortu scientiarum a lui Farabi, amintită ca o simplă observaţie, că muzica are puterea să vindece anumite maladii. În consecinţă, se poate pune următoarea întrebare: Ce anume urmăreau scriitorii secolului al XIII-lea să atingă în acest domeniu? Părerea mea este că, ei aveau mult de câştigat dacă reuşeau să găsească un limbaj clar pentru definirea problemelor esen ţiale. Să luam acum în considerare lucrarea lui William de Auvergne, Bişop al Parisului. Tratatul său De universo scris între anii 1231-1236 conţine un capitol cu privire la puterea curativă a muzicii. Aici el îl aminteşte pe Platon, fără să citeze o anumită lucrare a acestuia, şi face un rezumat cu privire la concepţia lui Platon despre sufletul universului şi sufletul uman. Platon susţine, că universul este un suflet, a cărei construcţie respectă proporţiile matematice ale muzicii. La fel este şi cu sufletul uman. Un muzician talentat poate să provoace schimbări în dispoziţia unei persoane, pentru că muzica are o bază matematică la care noi, oamenii, reacţionăm deoarece sufletul nostru se aseamănă cu cel al universului. După ce William încheie această parafrază, îşi exprimă imediat propria părere că, concepţia lui Platon poate fi combătută cu multe argumente. Trebuie să ne punem întrebarea, dacă critica adusă lui Platon se bazează pe informaţii valide. William a avut la dispoziţie numai o mică parte a scrierilor lui Platon. Conform standardelor unui umanist, argumentul său nu se bazează pe informaţii suficiente. În comparaţie cu Eadmer de Canterbury, latina lui William este un instrument puternic pentru evidenţierea figurilor poetice. Ultima sursă de inspiraţie folosită de William este Aristotel, deoarece în De caelo et mundo filozoful îşi exprimase deja dezacordul cu privire la concepţia lui Pitagora şi Platon, conform căreia corpurile cereşti creează muzica în timp ce se rotesc. Cel mai important lucru la William este faptul, că s-a preocupat de bunăstarea omenirii, ceea ce este caracteristic perioadei scolastice în care a trăit. William dezaprobă explicaţia lui Platon referitoare la puterea curativă a muzicii, dar în acelaşi timp este convins, că muzica are o forţă terapeutică. Acest fapt reiese întrun capitol al cărţii sale, unde el descrie mai multe tipuri de boli mentale. Astăzi se vorbeşte despre depresie, nevroză şi fobie; William face referire la “bolile sufletului” – 47

morbi spirituales - în care include nebunia (insania), melancolia (melancholia) şi alte tulburări mentale (alias quasdam alienations). El este de părere că multe boli ale sufletului au fost uneori vindecate de către sunetele muzicale. William recunoaşte faptul, că medicii nu sunt întotdeauna pregătiţi să trateze bolile mentale sau bolile sufletului, aşa cum uneori muzica poate să o facă. Poate că medicii au vindecat anumite boli ale sufletului din pură întamplare, fără ca ei să ştie, că sunetele muzicale au avut un efect tămăduitor. Un alt exemplu ce reflectă concepţia empirică cu privire la puterea muzicii de a vindeca bolile este şi Summa de penitentia scrisă de John de Erfurt. Această lucrare nu se aseamănă nici cu The Customary a lui St Augustine şi nici cu De universo a lui William de Auvergne. Este o lucrare care aduce în scenă oameni obişnuiţi cu viaţa lor de zi cu zi, un fel de manual pentru cei care conduceau actul spovedaniei, numiţi “medici ai sufletului”. Misiunea preoţilor era mult mai importantă decât cea a medicilor, pentru că preoţii se ocupau de sufletul omului, care era considerat mult mai preţios decât trupul; îngrijirea sufletului era arta-artelor: ars artium regimen animarum. Cartea unui călugar italian franciscan Astesanus apărută la începutul secolului al XIV-lea, explica cum influenţa educaţiei pariziene s-a putut strecura în aceste cărţi. Într-o anumită secţiune se pune problema, dacă anumite plante sau sunete muzicale ar putea să alunge demonii, astfel încât maladiile cauzate prin posedarea acestora să fie vindecate. Călugărul susţine, că numai plantele şi sunetele muzicale nu pot să vindece afecţiunea fizică sau spirituală produsă de un demon. Anumite ierburi şi melodii pot să contracareze efectul demonului, dar nu prin acţiune directă asupra spiritului malefic; ele acţionează asupra persoanei suferinde ridicându-i moralul încât să poată lupta împotriva bolii. Dat fiind faptul, că acest pasaj exprimă credinţa în demoni, nu-l putem include în domeniul raţiunii. Astfel, scopul scriitorului este să nege credinţa în puterea magică a muzicii şi a plantelor. Scriitorul afirmă, că a adunat acest material de la un anume Richard, care s-a dovedit a fi Richard de Middleton. Richard a ţinut la Paris un curs pe această temă; există astăzi textul complet, iar călugărul s-a inspirat din acesta. La un an dupa conciliul de la Lateran, un englez din Surrey, Thomas Chobham, a scris un manual, Summa confessorum, care clarifică într-o oarecare măsură problema repertoriului muzical. Ce anume cântau muzicienii care-i ajutau pe pacienţii din St. Augustine? În acest manual, Thomas susţine faptul că, barzii pot fi dezlegati de pãcate dacă alină suferinţele altora chiar şi atunci când sunt bolnavi sau în necaz. De asemenea, Thomas îi laudă pe muzicienii care interpretează cântece narative, reconstituind astfel 48

viaţa sfinţilor şi faptele prinţilor. Aceasta ne apropie de romanţele engleze medievale, care aveau o dimensiune muzicală, astfel încât ne putem imagina cum fraţii suferinzi de la St. Augustine ascultau pe acompaniament poveştile despre Arthur, Gawayn şi mulţi alţi eroi. Un muzician francez al secolului XIII, Johannes de Grocheio, declara că, melodiile narative îi fac pe ascultători să-şi amintească de nenorocirile pe care le-au îndurat eroii sau sfinţii.

4.6. Test de autoevaluare

1. Utiliza 1. Alcătuieşte o bibliografie care să ilustreze istoria meloterapiei. 2. Care era atitudinea teologilor secolului al XIII-lea faţă de meloterapie? 3. Ce dovezi empirice despre eficacitatea meloterapiei s-au regãsit ĩn literatura secolului al XIII-lea?

Referinţă bibliografică 1

Niceta de Remesiana II tradus și adaptat de J. Mc.Kinnon, Muzica în literatura creștină timpurie, (Cambridge, 1987), pag.135-136.

49

Unitatea de învăţare nr. 5 MELOTERAPIA LA SFĂRŞITUL EVULUI MEDIU - CAZUL LUI HUGO VAN DER GOES Cuprins 5.1. Obiectivele unităţii de învăţare

50

5.2. Definirea conceptului

50

5.3. Red Closter

51

5.4. Diagnosticul bolii lui Hugo van der Goes

51

5.5. Teoria demonilor ca şi cauză a bolilor mentale

53

5.6. Literatura medicală despre melancolie şi comportamentul maniac

54

5.7. Test de autoevaluare

57

Numărul de ore destinat studiului individual - 2 ore

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil: - să identifici principalele caracteristici ale folosirii terapiei muzicale în Evul Mediu; - să comentezi diagnosticul pictorului Hugo van der Goes; - să cunoşti teoria demonilor, cauza bolilor mentale; - să identifici literatura medicală despre comportamentul maniac.

5.2. Definirea conceptului Această unitate de învăţare este o încercare de a răspunde la două întrebări: 1. Când a fost folosită muzica ca o formă de terapie în Evul Mediu şi ce raţionament a stat la baza acestei practici? 2. Cum au justificat medicii perioadei respective folosirea muzicii ca şi instrument terapeutic? Bineînţeles că avem puţine evidenţe medicale păstrate, dar este bine cunoscut cazul faimosului pictor Hugo van de Goes care a suferit tulburări mentale după anul 1477, în timp ce trăia la mănăstirea Red Closter aflat lângă pădurea Soignes, lângă Bruxelles.

50

Gaspar Ofhuys (1456-1523), cronicarul comunităţii a scris cu peste 30 de ani mai târziu (1509-1513), câteva speculaţii intrigante despre natura bolii lui Hugo. Mai târziu, istoricii au alocat mult efort pentru a descrie acest caz important din perspectiva istoriei artelor şi a istoriei medicinii.

5.3. Red Closter Red Closter (Rookloste, Roodendale, Rouge -cloitre, Rubea Valis) aparţinea congregaţiei Windesheim, şi a fost fondat de către Augustinian Canons Regular. Red Closter era una dintre comunităţile religioase din secolul XIV - XV şi aparţinea șărilor de Jos şi Germaniei. Prima mănăstire din Windesheim a fost fondată în 1386 de către şase elevi ai lui Gerard Groote (1340-1384). Congregaţia din Windesheim a fost formată în 1393 prin unirea cu alte trei mănăstiri daneze, iar constituţia acestei congregaţii a fost stabilită cu ocazia conciliului de la Constance. În 1438, Red Cloister a fost afiliat unei congregaţii formate din 45 de mănăstiri, numărul acestora ridicându-se ulterior la 97. Congrega ţia din Windesheim era condusă după reguli foarte stricte: membrii (între ei îşi spuneau « fraţi ») aveau obligaţia să facă parte din corul congregaţiei, postul era obligatoriu de patru ori pe săptămână, iar practicarea meditaţiei în mod sistematic era foarte importantă. Este posibil ca membrii din Windesheim să fi fost influenţaţi de misticul Jan van Ruysbroeck (d.1381), care a trăit la mănăstirea din Groenendals, foarte aproape de Red Cloister. Serviciile lor divine se concentrau asupra naturii umane a lui Iisus Hristos. Fraţii (călugării) puneau accentul pe introspecţie şi respingeau învăţătura scolastică ca scop în sine. Erau încurajaţi să se dedice lucrului manual, să scrie şi să copieze cărţi şi să compună texte biblice în stil vernacular. Studiul Bibliei era mult mai apreciat decât liturgica complicată şi muzica cu multe ornamente.

5.4. Diagnosticul bolii lui Hugo van der Goes Dacă luăm în considerare tim pul petrecut de Hugo la Red Closter, putem să înţelegem tensiunea dintre viaţa sa de artist şi idealurile impuse de către comunitatea religioasă. Această tensiune ar putea fi cauza obsesiei sale cu privire la judecata divină. Astfel putem înţelege de ce Thomas Prior i-a prescris lui Hugo meloterapia şi spectacula recreativa înainte ca Hugo să se reîntoarcă la fraţii săi din Red Closter, unde muzica instrumentală (în special orga) era interzisă.

51

Prior Thomas a aflat despre suferin ţa lui Hugo de la prietenii acestuia. Thomas a putut să-i stabilească lui Hugo un diagnostic şi un tratament numai după ce a făcut o comparaţie între suferinţa lui Hugo şi cea a lui Saul (personaj biblic). Se presupune că, Prior Thomas nu a fost influenţat de o anume teorie medicală, ci doar de povestea lui David şi Saul. Exegeza biblică scoate însă în evidenţă faptul că, boala lui Saul, pusă pe seama unui duh necurat, a fost descrisă în termeni medicali chiar în timpul lui Prior Thomas. Cel mai faimos exeget al secolului XV a fost Nicolaus de Lyra (1270-1349). În lucrarea sa Postilla litteralis el comentează povestea lui David şi Saul (în Biblie : 1Samuel 16). Lyra susţine că, Saul era posedat de către demoni şi explică cum muzica poate să atingă simţurile astfel încât puterea demonilor să fie slăbită. Nicolaus de Lyra crede, că influenţa demonilor variază în funcţie de poziţia Lunii, care la rândul ei poate influenţa creierul. Muzica are efect asupra creierului, în consecinţă poate să aplaneze influenţa demonilor. Un al doilea argument pe care îl aduce Nicolaus de Lyra este faptul că, posedarea demonică se sprijină pe percepţia umană, iar muzica poate acţiona asupra atenţiei pe calea percepţiei. Aceste argumente sunt importante, pentru că se concentrează asupra consecinţelor unei boli mintale, şi a puterii muzicii de a influenţa psihicul uman. Există o paralelă cu privire la acest subiect: o reprezentare iconografică din secolul XV a povestirii despre David, care îl trata pe Saul. Cele mai timpurii reprezentări îl înfăţişează pe Saul posedat de demoni. La mijlocul secolului XV, altă reprezentare grafică îl surpinde pe Saul stând în pat, apăsat de melancolie, în timp ce David îi alina suferinţa prin muzică. Există şi o interpretare medicală, ştiinţifică a bolii lui Saul. Aceasta îi aparţine lui Tommaso Cajetan (1469-1534). El susţine, că sufletul necurat al lui Saul nu era posedat de un demon, ci de un spirit de melancolie care îl tulbura prin halucinaţii senzoriale; boala lui Saul se datora unor cauze naturale, şi tocmai de aceea putea fi tratată prin muzică. Ofhuys menţionează tratamentul pe care i l-a prescris Prior Thomas lui Hugo. Termenii folosiţi de Ofhuys nu se aseamănă cu cei din povestea lui David (având la bază crucea ca simbol), ci sunt termenii folosiţi de către medici. Nu este surprinzător faptul, că Ofhuys a fost capabil să folosească terminologia medicală în descrierea cazului lui Hugo.

52

Temă de reflecţie Comentează de ce renumitul caz al pictorului Hugo van der Goes, care era tratat prin muzică pentru boala sa mintală gravă, are ca echivalent povestea lui David .

5.5. Teoria demonilor ca şi cauză a bolilor mentale La scurt timp după moartea lui Hugo în 1482, Ofhuys a devenit infirmier la Red Cloister, unde a luat contact cu textele despre practicarea medicinii. Ofhuys a început chiar să facă speculaţii cu privire la natura bolii de care suferea Hugo. Ofhuys menţionează trei cauze principale ale suferinţei lui Hugo. 1. phrenitis magna, (o boală naturală) 2. puterea demonilor 3. providenţa lui Dumnezeu Plecând de la premiza, că numai Dumnezeu poate să cunoască naturii bolii sale, Ofhuys susţine faptul, că boala lui Hugo poate fi privită din doua puncte de vedere : *boală – ca şi cauză naturală * boală ca rezultat al Providenţei lui Dumnezeu Concepţia lui Ofhuys în legătură cu puterea demonică este însă ambiguă. Pune oare Ofhuys intervenţia demonilor pe primul plan în apariţia bolii lui Hugo? La prima vedere cauza naturală a bolii lui Hugo şi “Providenţa “ despre care vorbeşte Ofhuys includ în primul rând prezenţa demonilor. Dar, aşa cum reiese din comentariul lui Lyra despre povestea lui David şi Saul, activitatea demonilor include mijloace naturale prin care este acaparat omul. Muzica şi puterea demonilor pot fi privite ca şi mijloace naturale, care acţionează asupra minţii umane. Ofhuys continuă să investigheze posibilele cauze ale bolii lui Hugo. El analizează un citat din lucrarea lui Bartholomaeus Anglicus intitulată De proprietatibus rerum- cartea a VII-a, capitolul 5: De amentia. Cu toate că Ofhuys s-a inspirat din lucrarea lui Bartholomaeus, diagnosticul său de “phrenitis magna” ridică numeroase întrebări. În lucrarea lui Bartholomaeus se face o diferenţă între “phrenitis” şi melancolie sau mânie. Bartholomaeus defineşte termenul de “phrenitis” ca fiind o dereglare în celulele creierului, care face ca simptomele acestei boli să fie mult mai severe decât cele ale melancoliei sau mâniei. Diagnosticul neconcludent dat de Ofhuys se datorează faptului că el a confundat termenii medicali. Confuzia se poate pune şi pe seama înţelegerii sumare a textelor medicale.

53

Temă de reflecţie Argumentează de ce cazul pictorului nebun reprezintă un eşec terapeutic?

5.6. Literatura medicală despre melancolie şi comportamentul maniac Gaspar Ofhuys era familiarizat cu literatura medicală despre melancolie şi mânie, astfel încât şi-a permis să treacă peste rezumatul găsit în enciclopedia lui Bartholomaeus Anglicus. Nu se ştie cum a ajuns el să aprofundeze atât de bine aceste cunoştinţe. Serviciul său de infirmier la Red Closter sugerează faptul, că în acest fel a avut ocazia să intre în contact cu literatura medicală. La sfârşitul secolului al XV-lea exista o literatură medicală sofisticată la care Ofhuys a avut acces. Literatura medicală din aceea vreme avea legături puternice cu universităţile din vestul Europei, unde tradiţia scolastică a medicinii se baza pe expunerea şi analiza textelor medicale, care aveau autoritate în acest domeniu. De cele mai multe ori, aceste texte aparţineau clasicilor sau scriitorilor arabi, şi au fost traduse din limba greacă sau arabă în latină. Aşa se explică de ce terapia prin muzică îşi are originea în sursele clasicilor şi autorilor arabi. În şcolile de medicină se studiau intens aşa numitele traduceri Constantiniene. Constantinus Africanus (d.1087) a tradus lucrarea arabă despre melancolie, care a devenit punctul de plecare al tradiţiei medicale europene în legătură cu acest subiect. Acest tratat explorează natura bolilor şi tratamentele adecvate acestor boli. O alta lucrare, Isagoge din Johannitus, tradusă din limba arabă tot de către Constantinus Africanus ne ajută şi ea să înţelegem acest context. Acest text, odată ce a fost tradus în limba latină, i-a familiarizat pe studenţii universităţilor medievale cu arta de a practica medicina. Lucrarea Isagoge distinge două laturi ale medicinii: medicina teoretică şi practică. Partea teoretică cuprinde trei subdiviziuni: * res naturales - cuprinde elementele constitutive ale corpului uman; * res non naturales - se referă la acele elementele care influenţează sănătatea corpului, cum ar fi aerul, hrana, băutura, exerciti ile fizice) * res contra naturam - bolile, cauza bolilor, sechelele care apar în urma unei boli). Latura practică a medicinii cuprinde de asemenea trei părţi: * folosirea corectă a mijloacelor ne-naturale (non-naturales), regim de viaţă şi dietă * folosirea medicamentelor * chirurgia 54

Terapia prin muzică intră în categoria elementelor ne-naturale. În Isagoge sunt menţionaţi următorii factori care influenţează sănătatea: aerul, exerciţiul, îmbăierea, hrana, băutura, somnul, trezirea şi “accidentele sufletului”. Rolul cel mai important al medicului este să controleze acesti factori, care au un impact puternic asupra sănătăţii omului. Acest impact este descris în mod diferit de câtre mai mulţi autori; cert este însă faptul, că “accidentele sufleteşti” afectează întotdeauna spiritul, care animează trupul. Accidentele sufleteşti se referă la diferitele stări emoţionale: furia, frica, bucuria, supărarea ş.a. Muzica are capacitatea să stimuleze sau să calmeze aceste accidente ale sufletului, de aceea merită să facă parte din arsenalul unui medic. În secolul al XIV-lea, un alt val de lucrări traduse, în special ale autorului roman Galen, au contribuit la înţelegerea mai profundă a relaţiei dintre muzică şi medicină. Aceste texte medicale îi învaţă pe practicieni cum să măsoare pulsul cu ajutorul muzicii; cu toate acestea ele spun foarte puţin despre rolul muzicii în “accidentele sufletului”. Unii autori de lucrări medicale susţin, că muzica poate fi de mare ajutor unui medic, mai ales în cazuri cum ar fi: sarcina, creşterea unui copil, prelungirea duratei de viaţă. Se credea, că muzica influenţează digestia, circulaţia sangvină şi băile în scop medical. Muzica este de folos şi în diferite afecţiuni, de ex.: febra, anumite boli mintale cum ar fi melancolia, mania şi letargia. În timpuri bolii, muzica avea rolul să alunge spiritele şi să sporească sănătatea oamenilor. Ne vom concentra în continuare asupra rolului muzicii în terapia bolilor mintale. Lucrarea Tacuinum sanitatis scrisă de Ibn Butlan (tradusă în latină în sec. al XIII-lea), conţine fragmente cu privire la folosirea muzicii în “ accidentele sufletului”. Scriitori occidentali consideră şi ei, că muzica poate influenţa “accidentele sufletesti”, sporind astfel sănătatea. Ei iau ca model dictonul “ce este bun pentru minte, este bun şi pentru trup”. Aldobrandino de Siena, care a scris Le Regime du Corps pentru Beatrix de Savoie (la sfârşitul sec. al XIII-lea), a inclus în această lucrare şi capitolul despre necesitatea de a controla accidentele sufleteşti în scopul menţinerii sănătăţii trupeşti. Scrisă în stil vernacular, dar bazată pe scrierile lui Johannitus, Haly Abbas şi Avicenna, ilustraţiile din textul lui Aldobrandino demonstrează cum au reuşit scrierile Evului Mediu să controleze “accidentele sufletului” prin muzică. Cea mai cunoscută lucrare din Evul Mediu cu privire la acest subiect este Sanitatis

Salernitanum,

care

conţine

printre

”Si tibi deficiant medici, medici tibi fiant. Haec tria: mens hilaris requies, moderata dieta”. 55

altele

şi

următorul

vers:

Comentariul standard al acestui vers întocmit de Arnald de Villanova susţine faptul, că muzica este cel mai important mijloc pentru a influenţa mintea, şi poate ajuta o persoană să-şi prelungească viaţa, să-şi ascuţească inteligenţa şi să fie mult mai îndemânatică în diferite situaii ale vieţii. Scrierile cu conţinut medical se găseau pe atunci sub formă de manuale care prezentau cauzele, simptomele, prognosticul şi tratametul fiecărei boli. În secolul al XV-lea, lucrarea Practica a lui Valescus de Taranta conţine o împărţire a bolilor după cauză, simptome, prognostic, tratament şi dietă. Cele mai vechi texte despre practica medicală sunt de fapt enciclopedii arabe traduse în limba latină, dintre care sunt demne de menţionat Pantegni de Haly Abbas şi Ad Almansorem scrisă de Rhazes. Autorii occidentali ai enciclopediilor, de exemplu Bartholomaeus Anglicus, au preluat aceleaşi principii de organizare a textelor medicale. Lucrarea Practica prezintă valoarea terapeutică a muzicii în special în sfera bolilor mintale. Deoarece aceste texte au mai mult un caracter prescriptiv decât descriptiv, ele nu explică modul raţional în care acţionează muzica asupra minţii umane şi nici nu dau detalii cu privire la genul de muzică care ar avea cea mai mare valoare terapeutică. Conform doctrinei despre “accidentele sufletului”, rolul muzicii este de a distrage atenţia sau a calma. Cel mai frecvent se recomandă muzica instrumentală. Aceste boli sunt puse adesea pe seama umorilor din organism, în timp ce alţi autori consideră, că bolile mintale sunt localizate în celulele nervoase ale creierului, care controlează funcţiile mintale. O altă teorie este aceea, că bolile mintale îşi au originea în diferitele părţi ale creierului. Această abordare plasează diferitele funcţii mintale – imaginaţia, raţiunea şi memoria - în regiunea celor trei ventriculi ai creierului. Dacă unul dintre aceşti trei ventriculi este lezat, pot apărea diferite simtome. Referiror la cauza bolilor psihice, autorul lucrării Practica pune accentul pe teoria umorilor, dar uneori este de acord şi cu teoria localizării bolilor mintale în diferite regiuni ale creierului. Lucrarea Pantegni a lui Haly Abbas scoate cel mai bine în evidenţă această teorie combinată (umorile din organism şi localizarea bolilor nervoase la nivelul creierului). În capitolul intitulat De accidentibus animate actionis, Haly asociază lezarea celor trei ventriculi ai creierului cu cazuri de boli mintale descrise şi de Galen.

Temă de reflecţie Comentează literatura medicală despre melancolie şi comportamentul maniac.

56

5.7. Test de autoevaluare 1. Descrie diagnosticul bolii lui Hugo van der Goes. 2. Comentează teoria demonilor ca şi cauză a bolilor mentale. 3. Ce efecte tămăduitoare erau atribuite muzicii în scrierile medicale a le Evului Mediu? .

57

Unitatea de învăţare nr. 6 MARSILIO FICINO – UN AVANTGARDIST ÎN PUTEREA UNIFICATOARE A MUZICII Cuprins 6.1. Obiectivele unităţii de învăţare

58

6.2. Delimitări conceptuale

58

6.3. Marsilio Ficino, al doilea Orfeu

60

6.4. Evoluţia ideilor lui Ficino

60

6.5. Muzica lui Ficino

63

6.6. Imnurile orfice

64

6.7. Magia naturală şi meloterapia astrologică

64

6.8. Astrologia şi intervalele muzicale

67

6.9. Test de autoevaluare

68

Numărul de ore destinat studiului individual - 3 ore 6.1. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil: - să identifici principalele caracteristici ale gândirii europene renascentiste; - să urmăreşti evoluţia ideilor lui Platon; - să analizezi puterea muzicii explicate prin conceptul „magiei naturale”; - să descrii metodele terapeutice folosite de Marsilio Ficino.

6. 2. Delimitări conceptuale Reînvierea interesului faţă de Antichitate, perioadă numită şi Renaştere, a apărut în momente diferite şi sub forme diferite în cadrul picturii, literaturii, filosofiei, muzicii şi medicinii1. În ceea ce priveşte terapia prin muzică a existat un moment crucial; este vorba de secolele XV, XVI şi începutul secolului XVII când terapia prin muzică avea ca element central filosofia, când avea valoare culturală şi era apreciată de învăţaţii Europei, aşa cum nu mai fusese până atunci. În acel moment, în gândirea europeană a apărut o viziune integratoare a muzicii care cuprindea şi etosul şi cosmosul. Se considera că muzica putea să aibă efecte benefice asupra oamenilor datorită semnificaţiei sale astrologice ca oglindă a structurii 58

profunde a universului. Tradiţia pitagoreano-platonică din Antichitate combină două curente: cel etic şi cel astrologic. Corespondenţa dintre planete, semnele zodiacale, sunetele muzicale, elementele, umorile au fost cercetate cu grijă de învăţaţii musulmani (vezi U.I.nr. 2). Aceste lucrări nu au influenţat gândirea europeană pentru că cel mai importante texte nu au fost traduse în latină. Dacă Platon este cea mai importantă figură a Antichităţii, Aristotel cu scepticismul său în legătură cu muzica sferelor îi ia locul în Evul Mediu (vezi U.I. nr. 4.). Muzica are valoare terapeutică în acea perioadă datorită puterii sale de a calma „accidentele sufletului”, nu pentru că ar reproduce armonia cosmică în structura umană. Epoca renascentistă reprezintă pentru terapia prin muzică renaşterea platonicismului la jumătatea sec. XV şi absorbţia lui în cadrul mai larg al magiei. Nu este vorba de magia vrăjitorului din sat ale cărui incantaţii au fost considerate marginale pentru subiectul nostru (vezi U.I. nr.1.). Este vorba de o magie care ar putea fi numită mai corect, „filosofie ocultă” 2. Sursele acestei filosofii sunt diferite, sunt texte de origine arabă (care au fost accesibile învăţaţilor creştini în Spania recucerită de la lumea islamică) sau Kabbala evreiască. Există mai mulţi învăţaţi care sunt reprezentanţi ai renaşterii platoniciene 3. Cel mai important este doctorul-filosoful-muzicianul Marsilio Ficino (1433-1499). Cântecele din Al doilea Orfeu au fost create în scopul „alungării tulburărilor sufletului şi ale corpului” „ prin intermediul suntelor muzicale potrivite astrelor”. Ficino a căutat în textele din Antichitatea clasică şi târzie o concepţie despre terapia prin muzică diferită de ceea ce exista în Evul Mediu. Lucrarea sa a fost punctul de pornire a mai multor discuţii în special printre „filosofii oculţi”. Doctorii, muzicologii reproduc idei banale preluate din biblie sau din folosofia lui Pitagora, despre puterea muzicii. (Institutione harmonich, 1558, Gioseffo Zarlino 1517-1590)4. Filosofii oculţi sunt cei care aduc idei noi, reinventând subtil cosmologia pitagoreană. Aceştia sunt importanţi pentru munca lor şi pentru faptul că sunt elementul de legătură cu ceea ce ar putea fi numită Revoluţia ştiinţifică, ca şi cu reformele religioase ale perioadei moderne timpurii, catolice şi protestante.

Temă de reflecţie Descrie cultura epocii Renaşterii.

59

6. 3. Marsilio Ficino, al doilea Orfeu Filosoful florentin Marsilio Ficino (1433-1499) se află în fruntea marii redeşteptări spirituale şi culturale numite Renaşterea. Preot, teolog, astrolog, medic, muzician şi magician, şi-a dedicat întreaga viaţă reconcilierii dintre credinţă şi raţiune, căutării autocunoaşterii şi a cunoaşterii lui Dumnezeu. La nivel intelectual a încercat să unească platonicismul şi religia creştină iar la nivel practic, abordarea sa holistică a vindecării ne-a prezentat un nou fel de înţelegere a lumii: magia naturală. Magia pe care o practica Ficino se bazează pe textele hermetice, neoplatonice şi cele arabe pe care le-a combinat cu cunoştinţele sale medicale, de astrologie şi muzică. A încercat să pună sufletul omului, care era văzut ca intermediar între minte şi corp, în armonie cu sufletul lumii, mijlocitor între cer şi pământ. Ficino a înţeles că cel mai puternic mijloc de refacere a acestei unităţi era muzica sau terapia prin muzică. Pe lângă scrierile sale, mai avem multe dovezi că, felul în care Ficino interpreta muzica îi făcea pe cei care îl ascultau să îl numească Orfeu. Prietenul său, poetul Poliziano a asociat felul în care cânta cu reînvierea filosofiei lui Platon. „Lira sa...mult mai măiastră decât cea a tracului Orfeu, a adus din cealaltă lume ceea ce este, dacă nu mă înşel, adevărata Eurydice, adică înţelepciunea lui Platon”5. Se pare că Ficino a avut din tinereţe vocaţia de vindecător al spiritului. Chiar el ne spune că pe când era încă destul de tânăr, a fost ales de Cosimo de Medici să conducă Academia sa platonică. Ficino a tradus lucrările lui Platon şi recent descoperita Corpus Hermeticum scrisă de Hermes Trismegistus, un vechi mag a cărui revelaţie spirituală prefigura filosofia religioasă a lui Platon. Chiar înainte să înceapă traducerea textelor hermetice, Ficino îl descoperise pe Orfeu şi tradusese în latină imnurile acestuia descriind de asemenea şi puterea lor misterioasă.

Temă de reflecţie Argumentează conceptele: filosofie ocultă, magie naturală.

6. 4. Evoluţia ideilor lui Ficino În prefaţa sa la Comentariile despre Platon găsim ideea că adevărata autocunoaştere nu poate fi atinsă decât prin înţelegerea şi practicarea unui fel de astrologie care este departe de ştiinţa deterministă a tradiţiei clasice. Ficino consideră că Filosofia, fiica Minervei, este cea care l-a îndemnat pe Lorenzo de Medici să intre în 60

Academia platonică. Această invitaţie este văzută ca un îndemn pentru omenire să pornească într-o călătorie în spre înţelepciune. Ficino considera astrologia ca fiind o limbă simbolică ce putea să releve lucrările interioare ale divinităţii. „Precum în ceruri, aşa şi pe pamânt”, în viziunea neoplatonică şi hermetică despre cosmos, corpurile cereşti erau zei iar mişcările lor indicau voinţa zeului suprem, sufletele lor făcând parte din uriaşa reţea a fiinţelor animate care ajunge până la materie. Astfel energiile lor pot fi înţelese, temperate şi armonizate în sufletul uman, văzut ca microcosmos cu ajutorul muzicii, deoarece adepţii lui Platon înţelegeau sunetul ca fiind un ecou al armoniei perfecte din ceruri. Imitând muzica sferelor, sufletul se ridică deasupra condiţiei sale umane mergând spre starea sa iniţială, pură. Sursa acesti idei se găseşte în lucrarea lui Platon Timaeus unde găsim că ascultarea muzicii şi contemplarea cerurilor sunt esenţiale pentru autoînţelgere. Tot în acest text găsim un mit al creaţiei care demonstrează principiul muzical al proporţiilor ce stă la baza întregului univers, deoarece demiurgul a împărţit amestecul de minte cosmică şi materie în proporţii de 2:1, 3:2, şi 4:3. Acestea produc intervale perfecte, octava, cvarta, cvinta, şi se consideră că reprezintă prin sunet creaţia. Ficino a găsit baza filosofică pentru practica sa magică în opera neoplatonicianului Plotinus. Pentru acesta cosmosul are suflet, el este sufletul lumii, anima mundi, cel care uneşte ideile pure al minţii divine cu ţinutul de mijloc al stelelor şi planetelor şi ţinutul pământean al materiei. Sufletul transformă ideile în instrumente, pune lumea sublunară în mişcare, sădind în fiecare fiinţă un strop de divinitate, pe care Plotinus a numit-o sămânţa înţelepciunii. Există o energie care se mişcă între minte, suflet şi natură pe care Ficino o numeşte circuitus spiritualis, „o influenţă divină pornită de la Dumnezeu, care trece prin ceruri, coboară prin elemente şi ajunge în materie” 6. Plotinus afirmă că magia lucrează prin „atracţie şi prin faptul că există o înţelegere naturală a lucrurilor care se aseamănă, şi o opoziţie între lucrurile care sunt diferite şi care alcătuiesc viaţa unei fiinţe însufleţite”7. El continuă şi spune că incantaţiile, împreună cu atitudinea şi intenţia celui care participă, exercită o putere naturală asupra părţii iraţionale a sufletului, cea care trebuie adusă într-o stare mai ordonată. Aceste puteri care pot fi preluate de la astre, nu au voinţă proprie ci se găsesc în fluxul şi refluxul cosmic. Plotinus sugerează că doctorul sau vraciul poate intra în acest joc al forţelor naturale. În magia ficiniană, nivelul concret al muzicii vocale şi instrumentale (musica instrumentalis), sub forma concretă de interpretare muzicală sau atunci când se manifestă ca o lucrare de artă, devine vehicolul care duce la clarificarea şi armonizarea 61

sufletului (musica umana), ducându-l înspre marele dans cosmic. Ficino şi-a intitulat a treia parte a tratatului său despre magie Potrivirea sufletului cu cosmosul (De vita coelitus comparanda). El subliniază că magia sa nu este una obişnuită şi că viaţa însăşi poate fi văzută ca un ritual magic. În acest context începem să înţelegem semnificaţia cântecului lui Orfeu pentru Ficino, care poate fi folosit pentru a armoniza sufletul, cu ajutorul spiritus, imitând musica mundana, armonia sferelor. Plotinius îndeamnă omul să „îşi închidă ochii şi să se trezească la un alt fel de a vedea, pe care toată lumea îl are dar puţini îl folosesc” 8. Acest fel de a vedea poate fi dezvoltat prin rugăciune, „o tensiune a sufletului”, un act de adevărată reconectare în adevăratul sens al religiei. Dacă dorinţele noastre cele mai adânci sunt în rezonanţă cu forţele universului conectarea conştientă va deschide canalele şi aceste forţe vor pătrunde în om. Acest ritual facilitează fuziunea spiritus prin transformarea subiectivă a celui care se roagă cu ajutorul invocaţiilor. Această stare alterată a cunoştinţei implică suspendarea proceselor de gândire logice şi poate fi produsă prin practicarea anumitor ritualuri. Iamblichus, un alt neoplatonician, vorbeşte şi el despre importanţa atitudinii ritualice. Gemisthos Pletho, un platonician din Bizanţ, care a adus în Florenţa în sec. XV sistemul elaborat de cântare a imnurilor, este posibil să îl fi influenţat pe Ficino. Pletho considera procesul ca fiind unul de autopurificare, de modelare şi marcare a propriei noastre imaginaţii făcând-o astfel ascultătoare şi maleabilă faţă de tot ceea ce este divin în noi. Pentru Ficino, felul în care Platon folosea limbajul putea să captiveze şi să îndepărteze mintea de la grijile raţionale, la fel cum muzicianul poate să îl aducă pe ascultător în aliniament cu armonia cosmică, transmiţând prin interpretarea sa o muzică ce nu poate fi auzită decât cu „urechile minţii”. Şi astfel ne întoarcem la Orfeu care avea această capacitate, spre care tindea şi Ficino.

Temă de reflecţie Studiază magia ficiană: musica instrumentalis; musica umana; musica mundana.

62

6.5. Muzica lui Ficino Ce fel de muzică interpreta Ficino în scop meloterapeutic? Este evident că el credea că vocaţia sa de vindecător se referea şi la bolile trupului şi la cele ale minţii şi muzica era foarte importantă pntru munca sa. Într-adevăr, după ce mintea intra în armonie, urma şi corpul: „sunetul şi cântecul stârnesc fantezia, influenţează inima şi ajung în cel mai ascuns cotlon, al minţii; acestea liniştesc şi pun în mişcare umorile şi membrele corpului...Toate fiinţele vii sunt captivate de armonie” afirmă el într-o scrisoare către Antonio Canigiani şi mai adaugă „chiar eu folosesc deseori lira şi cânt ca să evit alte plăceri senzuale. Alung neplăcerile sufletului şi corpului şi ca să îmi înalţ mintea spre Dumnezeu pe cât de mult pot”9. Este clar că pentru Ficino muzica nu era folosită doar pentru delectarea sa personală, deoarece menţionează deseori în scrisori efectele terapeutice pe care le are „lira sa orfică” asupra prietenilor săi. Într-o scrisoare către Sebastiano Foresi spune: „cântăm la liră ca să nu ajungem cu nervii slăbiţi...fie ca lira să ne fie tot timpul salvarea atunci când o folosim în mod corect”10. Iar cu o altă ocazie afirmă: ”după ce ţi-am scris rămas bun, m-am ridicat şi am luat lira. Am început un cântec lung din liturghia orfică. Şi tu, când vei fi citit acest rămas bun, dacă eşti înţelept, te vei ridica şi vei lua lira, dulce mângâiere a trudei tale”11. Prietenului său „platonic” Giovanni Cavalcanti, care a spus că Ficino se plângea prea mult de temperamentul său saturnian, i-a scris : „Îmi spui să cânt un imn de retractare a cuvintelor spuse către Saturn despre care m-am plâns destul de mult în ultimul timp. Într-adevăr mă plâng de o stare melancolică, neplăcut lucru dacă nu ar putea fi ameliorat prin folosirea lirei”12. Un exemplu de tratament reuşit este cel al lui Francesco Musano căruia îi scrie: „De îndată ce aţi fost vindecaţi de ceea ce s-a spus greşit că ar fi fost febră intermitentă, şi tu şi Giovanni Aurelio v-aţi exprimat respectul faţă de Academie ca şi cum ar fi fost medicul vostru. Apoi aţi ceru t să ascultaţi lira şi imnurile”13. Episcopul Campano afirmă despre Ficino „...ochii îi ard, sare în picioare, şi apoi descoperă o muzică pe care niciodată nu a învăţat-o”14. Muzica lui Ficino creează o stare de solidaritate în publicul său. Dar oare ce îl face să improvizeze cu asemenea talent şi să obţină un asemenea rezultat? Este furor divinus al poetului, starea de stăpânire spirituală care este obligatorie pentru comunicarea adevărului divin, experienţa inundării sufletului în acţiunea de reconectare cu sursa. Platon ne spune că există patru tipuri de furor: cea a poetului, cea a preotului, cea a profetului şi cea a îndrăgostitului. Creaţia „nebunului inspirat” aşa cum îl numşte Platon în Phaedrus, depăşeşte eforturile celui care crede că este suficient să stăpâneşti 63

tehnica pentru a fi un bun artist. Ficino admiră aşa de mult frenezia muzicianului încât merge mai departe decât Platon şi spune că „orice nebunie, profetică, religioasă sau amoroasă, este o nebunie poetică atunci când se exprimă prin cântece şi poezie”15. Cu alte cuvinte, frenezia muzicală este expresia vocală a celorlalte trei şi îl transformă pe muzician în mesager divin. Figura lui Orfeu devine şi mai importantă atunci când citim că Ficino îl considera cuprins de toate cele patru nebunii: ca preot, profet, îndrăgostit şi ca muzician. Sub toate aceste deghizări este puterea iubirii cea pe care o duce pe lume, şi magia neoplatoniciană nu este eficientă decât datorită armonizării prin intermediul iubirii cu ierarhiile cosmice. Ficino este cel care a inventat termenul de „iubire platonică”, referindu-se la iubirea dintre două persoane, iubire ce derivă din iubirea acestora pentru Dumnezeu.

6.6. Imnurile orfice Ce erau aceste cântece „ale lirei orfice”? Ce texte a folosit Ficino? Pic o della Mirandola, discipolul său, ne spune „Nimic nu este mai eficient în magia naturală decât imnurile lui Orfeu, dacă se foloseşte muzica potrivită în circumstamţele potrivite”16. Concluzia orfică, numărul 31 a lui Pico ne vorbeşte despre misticismul care înconjura folosirea imnurilor orfice în Academia platonică. Imnurile erau mijloacele prin care percepţia putea fi transformată în percepţia logică a tărâmului inteligibil, dar numai pentru cei care puteau să înţeleagă funcţionarea analogiei şi simboluril or. Textele imnurilor orfice, alcătuite din epitete pentru zei, au fost descoperite la Constantinopole în 1423 şi erau în mod evident folosite pentru ritualuri, deoarece includeau instrucţiuni de ardere a unor anumite substanţe. Cu toate că este posibil să fi fost create la începul erei noastre, dar pentru umaniştii din secolul XV, ele au fost create de Orfeu însuşi, considerat şi priscus theologus. Pentru neoplatonicieni era reprezentantul înţelepciunii perene cunoscută sub numele de Teologia antică, chiar şi sfântul Augustin îl privea ca precursor al creştinismului. Pentru Ficino, care a tradus imnurile în latină şi le cânta la liră în stilul antic, faptul că Orfeu era considerat fondatorul misterelor însemna că imnurile putea fi folosite ca vehicule în terapia sa de purificare a sufletului.

6.7. Magia naturală şi meloterapia astrologică Din Potrivirea sufletului cu cosmosul aflăm că Ficino s-a scufundat în lumea magiei naturale unde talismanele, ierburile, plantele, animalele, culorile, unguentele şi 64

aromele iar muzica cel mai mult, jucau un rol important în calmarea sufletului. Ficino spune că puterea remediului se află în atitudinea pe care o are pacientul faţă de acesta. Tot el afirmă că vorbitorul care este cel mai cuprins de emoţie îi va emoţiona şi pe ceilalţi iar în comentariul său despre Timaeus spune: „sunetul muzical, mai mult decât orice altceva, transmite ca şi cum ar avea viaţă, emoţiile şi gândurile cântăteţului sau ale muzicianului către ascultător”17. Capitolul 21 din Potrivirea sufletului cu cosmosul este dedicat puterii cuvintelor şi cântecelor pentru obţinerea cadourilor cereşti. Aici Ficino prezintă regulile de a compune sau improviza muzica astrologică. Începe prin a sublinia puterea pe care cuvintele o au atunci când sunt folosite în combinaţie cu imaginile potrivite şi apoi explică cum armonia muzicală de diferite înălţimi trece prin cele şapte trepte care corespund celor şapte planete; acestea variază de la pietre la metale, care sunt atribuite Lunii şi lui Saturn. Cuvintele, cântecele şi sunetele care sunt dedicate lui Apollo sau Soarelui sunt cele mai puternice. Astfel, armonia divină se reflectă şi se refractă mişcându-se prin întreaga creaţie. Prin intermediul acestui sistem de corespondenţe, substanţele naturale sunt impregnate cu divinus influxus de la o anumită planetă, deoarece sămânţa înţelepciunii este plantată aleatoriu de Sufletul lumii. Toate nivelele de creaţie sunt o parte din divin, prin urmare din aceste substanţe se pot face remedii eficiente folosindu-se medicina şi astrologia. În acelaşi timp şi muzicii i se poate atribui o „putere cerească” dacă luam în considerare ceea ce Ficino numeşte tiparul stelelor şi dacă se aleg sunetele care corespund acestui tipar care apoi vor fi aranjate într-o ordine şi armonie care reflectă aranjamentul ceresc. În ceea ce priveşte alegerea muzicii ca remediu, trebuie să se ţină seama de planetele care sunt dominante la naşterea pacientului, şi care îi întipăresc calităţile asupra sufletului acestuia. Ficino spune că este foarte dificil să hotărâm care sunete se potrivesc cu care astre, dar putem să descoperim totuşi parţial prin munca noastră şi parţial cu ajutorul sorţii, divina sorte, având parte de un flux de graţie. Manifestarea mai puternică a acesteia devine frenezie, atunci când sufletul este în aliniament perfect cu puterea divină şi nu mai este sensibil la condiţia sa umană. Ficino ne oferă trei reguli, ciudate din punct de vedere muzical şi astrologic, pentru potrivirea sunetelor cu astrele. Mai întâi ne avertizează că nu trebuie să credem că idolatrizează astrele ci încearcă doar să le imite. Subliniază că astrele nu îşi transmit darurile din proprie alegere ci prin intermediul afluxului natural, influxus naturalis:

65

În primul rând trebuie aflat ce putere şi ce efecte are astrul, ce aduce şi ce ia. Apoi trebuie introduse aceste înţelesuri în înţelesurile cuvintelor noastre încât să detestăm ceea ce iau şi să apreciem ceea ce aduc. În al doilea rând trebuie să aflăm care planetă domină un loc sau o persoană şi apoi să observăm ce sunete şi cântece sunt folosite în această regiune sau de către această prsoană, astfel încât să putem să folosim unele asemănătoare împreună cu înţelesurile cuvintelor. În al treilea rând trebuie observată poziţia zilnică şi aspectele planetelor şi trebuie descoperit ce cântece, discursuri, mişcări, dansuri, comportamente morale şi acţiuni sunt provocate în oameni de către acestea, ca apoi să fie imitate în cântec pentru a mulţumi acea parte a cerului, pentru a prinde puterea care le seamănă 18. Puterea unei asemenea potriviri este într-atât de mare încât spiritul interpretului se va deschide către influxus celestis, care la rândul său se va deschide către el şi spiritul muzicii va avea acces către spiritul său, iar apoi către spiritul ascultătorilor. Ficino ne descrie ce fel de muzică se potriveşte pentru fiecare planetă, subliniind faptul că toată muzica vine de la Apollo, Soare, şi că Jupiter este muzical doar când se află în armonie cu acestea. Venus şi Mercur sunt la rândul lor muzicale atunci când se află în apropierea Soarelui. Aflăm că Saturn, Marte şi Luna au voce, sau sunet, dar nu cântă. Sunetele produse de Saturn sunt încete, adânci, aspre şi plângăcioase; cele ale lui Marte sunt rapide, ascuţite, violente şi ameninţătoare; cele ale Lunii sunt „pe la mijloc”. Cât despre muzica celorlalte planete, Jupiter are armonii profunde şi intense, „drăguţe şi vesele”, cântecele lui Venus sunt voluptoase şi muzica lui Apollo este graţioasă, plină de respect şi simplicitate, iar a lui Mercur plină de vigoare şi veselie. Alegând să invoci un zeu cu muzica potrivită acestuia, cu siguranţă că vei primi darurile sale; iar o rugăciune are aceeaşi putere ca un cântec.

Temă de reflecţie Studiază următoarele concepte: divinus influxus, influxus naturalis. influxus celestis

Aşa cum ne expunem corpul razelor soarelui, aşa ne expunem şi spiritul puterilor ascunse ale planetelor. Ficino, atunci când vorbeşte despre terapia sa, spune că fiecare individ poate să mărească puterea de vindecare a remediului prin gândire pozitivă şi prin eliberarea imaginaţiei. Ficino vorbeşte despre intersectarea experienţelor subiecte şi obiective şi despre faptul că schimbările stării sunt facilitate dacă interpretul şi ascultătorul (sau terapeutul şi pacientul) se întâlnesc pe terenul imaginaţiei, locul de 66

unde se poate accede spre tărâmuri mai înalte şi de unde poate fi generată vindecarea spirituală. Instrucţiunile la Liber de vita sunt destul de vagi în ceea ce priveşte tehnicile de imitare a poziţiei şi aspectelor planetelor prin cuvinte şi muzică.

6.8. Astrologia şi intervalele muzicale În Principiile muzicii, o scrisoare scrisă către Domenico Benivieni, Ficino povesteşte despre aspectele astrologice şi intervalele muzicale. Tot el vorbeşte şi despre „muzica adevărată” pe care ne-a dat-o Dumnezeu, cea care reprezintă armonia minţii iar ecoul ei este muzica sonoră. Ficino vorbeşte despre „blânda armonie a terţei” şi descrie calităţile armoniilor consonante şi disonante dintr-o gamă muzicală, despre perfecţiunea octavei pe care o vede ca o reflectare a procesiunii hermeneutice a sufletului. Vorbeşte şi despre cauzele generale ale armoniei, spune cum se pot produce diferite intervale. Este foarte interesat de „cauzele astronomice ale armoniei”. Se observă influenţa puternică a Cărţii a 3- a a lui Ptolemeu, Harmonics. Ficino compară calităţile aspectelor astrologice cu intervalele muzicale: „Dacă începi din capătul celor doisprezece semne zodiacale şi progresezi secvenţial vei observa cum, al doilea semn cade la distanţă de primul aşa cum într-o gamă muzicală a doua notă este diferită de prima, însă al treilea semn zodiacal are un aspect favorabil faţă de primul lucru pe care astrologii îl numesc sextil... Cum şi-a incorporat teoria în cântările sale orfice nu este decât speculaţie. Ştim doar că a exista o tradiţie a improvvisatori, cântăreţi care se acompaniau cu lira da braccio, şi este posibil ca Ficino să fi numit lira, „lira orfică”. Din imaginile care ne-au mai rămas putem afla că lira era într-adevăr asociată cu Orfeu, şi cântăreţul Baccio Ugolino l-a interpretat pe acesta în drama Orfeo la Mantua în 1471. De asemenea este posibil ca Ficino să fi cântat la harpă după cum se vede într-o sculptură făcută de Ferrucci. Ficino este prezentat ţinând un volum a lui Platon în poziţia în care ar fi fost ţinută harpa iar în câteva scrisori găsim referiri la un plectron. Cu siguranţă putem presupune că muzica lui Ficino era o semiimprovizaţie monodică făcută pe versurile imnurilor orfice sau texte astrologice sau mitologice scrise c hiar de el. Dacă Ficino a intenţionat să obţină „temperarea semnelor cereşti” cu ajutorul lirei sale orfice înseamnă că Orfeu a primit cea mai nobilă întruchipare cu putinţă.

67

6.9. Test de autoevaluare 1. Descrie principalele influenţe ĩn gândirea lui Marsilio Ficino. 2. Care este pãrerea lui Ficino despre conceptul „furor divinus”? 3. Descrie metodele terapeutice ale lui Marsilio Ficino

Referinţe bibliografice

1

L.L. Perkins, Muzica în Renaştere (New York şi Londra, 1999). B-P. Copenhaver şi C.B. Schmitt, Filosofia Renaşterii (Oxford, 1992) O istorie a filosofiei Renaşterii (Cambridge, 1988), N. Siraisi, Avicenna în Renaştera italiană (Princeton, NJ 1987), A.Wear, R.K.French, Renaşterea medicală a sec.al XVI-lea (Cambridge, 1985). 2 Tpmlinson, G, Muzica în magia Renaşterii: o istoriografie a celorlalţi (Chicago şi Londra, 1993), Istorie a muzicii timpurii pag 291-306; P.G. Maxwell-Stuart, Ocultul în Europa modernă timpurie (Houndmills Londra şi New York, 1999); B.Vickers, Ocultul şi mentalităţile ştiinţifice din Renaştere (Cambridge, 1984). 3 Tomlinson, Muzica în magia Renaşterii, pag. 77. 4 C.Webster, De la Paracelsus la Newton: Magia şi ştiinţa modernă (Cambridge, 1982); Vickers, Ocultul şi mentalităţile ştiinţifice; ed D.C. Lindberg şi R.S. Westman, Reevaluări ale revoluţiei ştiinţifice (Cambridge, 1990). 5 A. Poliziano, Opere (Basle, 1553), pag.310. 6 Ficino, Opera, vol. 1, pag. 234. 7 Plotinus, Ennead IV,4.40 ed. A.H.Amstrong,7 volume (Combridge şi Londra, 1966-1988), vol 4, pag.261. 8 Plotinus, 1.6.8., vol. 1, pag. 259. 9 Ficino, Scrisori, vol.4, pag.141-144. 10 Ficino, Scrisori, vol.1, pag. 16-17. 11 Ficino, Scrisori, vol.1, pag. 823-824. 12 Ficino, Scrisori, vol.2, pag. 33. 13 Ficino, Scrisori, vol.1 pag. 609. 14 Citat din A. della Torre, Storia dell’Accademia Platonica di Firenze (Florenţa, 1902), pag.791. 15 Ficino, Comentarium in Platonis Phaedrum, IV.3, la editura lui M. Allen, Marsilio Ficino and the Phaedran Charioteer (California, 1981), pag.84. 16 G. Pico della Mirandola, Conclusiones XXXI, nr.2, Omnia quae extant opera (Veneţia, 1557), pag.159. 17 Ficino, Opera, vol. 1, pag.1417. 18 Ficino, Trei cărţi despre viaţă, III.21, pag.357-358.

68

Unitatea de învăţare nr. 7 MUZICA ŞI SPIRITELE VINDECĂTOARE DIN GÂNDIREA MODERNĂ TIMPURIE Cuprins 7.1. Obiectivele unităţii de învăţare

69

7.2. Delimitări conceptuale

69

7.3. Marsilio Ficino – sursa de inspiraţie pentru sec. XVI şi XVII

70

7.4. Teorii despre bolile mentale şi bolile corpului

72

7.5. Medicină – „filosofie naturală”

74

7.6. Teorii medicale ale sec. al XVIII-lea

75

7.7. Test de autoevaluare

77

Numărul de ore destinat studiului individual - 2 ore

7.1. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil: - să identifici principalele caracteristici ale relaţiei corp, minte şi suflet; - să precizezi rolul lui Ficino în scrierilie apărute; - să descrii conceptele despre bolile mentale şi bolile corpului; - să cunoşti teoriile medicale ale sec. al XVIII-lea.

7. 2. Delimitări conceptuale Cei care se ocupau cu medicina în perioada modernă timpurie ca şi publicul educat aveau idei foarte clare despre capacitatea muzicii de a vindeca, pentru ce boli putea fi folosită şi de ce uneori vindeca şi alteori făcea rău 1. În cărţile de specialitate ale vremii, legătura dintre muzică şi medicină se manifesta în două feluri diferite dar care au totuşi ceva în comun. Ascultatul sau interpretarea muzicii pot fi folosite în vindecarea bolilor, uşurează convalescenţa sau dimpotrivă poate provoca boala. Cu foarte puţine excepţii, bolile despre care se vorbea erau legate de suferinţe psihice. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea asemenea suferinţe erau numite melancolie, dar în timpul secolului al XVIII-lea, accentul a început să fie pus pe sistemul nervos şi problemele legate de acesta. 69

Al doilea rol ca importanţă pe care mu zica l-a jucat în gândirea medicală din aceea perioadă şi care are legătură cu ezotericul, se referă la interpretarea relaţiei dintre corp, minte şi suflet. În sec. al XVI-lea şi la începutul sec. al XVII-lea, despre aceste legături ezoterice se vorbea cel mai des folosindu-se termenul de „simpatie” şi erau puse în contextul magiei naturale. În secolul al XVIII-lea magia naturală nu mai era la modă printre cei din elita medicală academică, care preferau acum mecanica, mecanica hidraulică şi chimia (care erau la baza unei filosofii experimentale care se preda la Leiden şi Edinburgh)2. În ciuda deselor schimbări de terminologie din această perioadă, există o remarcabilă continuitate a ideilor. Şi acest lucru nu este surprinzător deoarece chiar dacă Principia a reprezentat un moment important al filosofiei naturale, existau deja elemente ale sintezei Newtoniene.

7. 3. Marsilio Ficino – sursă de inspiraţie pentru sec. al XVI-lea şi al XVII-lea O figură importantă în dezvoltarea doctrinei muzical -magice a fost Marsilio Ficino. Lucrările lui Ficino despre Hermes Trismegistus şi Platon şi în special lucrarea sa proprie De triplici vita sau Trei cărţi despre viaţă (1489) au stat la baza textelor despre magie din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. De vita a fost de asemenea şi punctul de pornire al discuţiilor despre melancolie şi relaţia dintre aceasta şi filosofie şi muzică. Lucrarea a fost scrisă pentru a veni în ajutorul celor care studiau; prima carte se ocupă de menţinerea sănătăţii, a doua cu prelungirea vieţii şi a treia cu influenţa astrelor. În această carte Ficino oferă o noua explicaţie, despre puterile muzicii, despre spiritul uman şi spiritus mundi care este canalul de legătură între corpurile cereşti şi lumea sublunară 3. Cu toate că majoritatea teoreticienilor muzicali şi medicali din secolul al XVI lea l-au ignorat pe Ficino, teoria lui despre spiritul muzicii s-a răspândit prin intermediul unor lucrări ca cea a lui Gregor Reisch, Margarita philosophica (1503) şi cea a lui Cornelius Agrippa, De occulta philosophia (1510, ediţie adăugită 1533), care a fost de asemenea o sursă importantă de medicină astrologică şi psihologie a temperamentelor. Alte lucrări ale secolului XVII includ Anatomia melancoliei de Robert Burton (1620) şi Musurgia universalis a lui Athanasius Kircher (1650). Cea mai sugestivă reprezentare vizuală a teoriei neoplatoniciană a lui Ficino se găseşte în Utriusque cosmi…historia sau Istoria macrocosmosului şi microcosmosului (Oppenheim, 1619) scrisă de Robert Fludd 4.

70

Aşa cum vom vedea, conceptul de armonie muzicală care uneşte sufletul de trup, Dumnezeu şi creaţia Lui, se folosea încă în secolul XVIII, şi scrierile lui Ficino au continuat să aibă o influenţă, chiar dacă nu era recunoscută. De exemplu, mecanismele pe care le invocă Richard Browne în Medicina Musica: sau un eseu mecanic despre efectele cântatului, muzicii şi dansului (Londra 1729) ca să explice efectele terapeutice ale muzicii sunt similare cu cele folosite de Ficino în De vita. Browne explică cum prin intermediul cântatului se poate comunica plăcere sufletului cu ajutorul vibraţiei nervilor şi acţiunii lor asupra vitalităţii. Datorită faptului ca muzica are o mare afinitate cu medicina, făcându-se legătura şi cu Apollo, este surprinzător să descoperim că eseul lui Browne este prima carte în limba engleză dedicată în totalitate acestui subiect. A doua carte este cea a lui Richard Brocklesby Cugetări asupra muzicii antice şi moderne şi aplicaţii în vindecarea bolilor (Londra 1749). În această lucrare, Brocklesby îl citează pe Ficino (Comentariul despre Platon) în discuţia despre tulburări mentale şi despre felul în care muzica potoleşte vitalitatea şi mintea5. În acelaşi timp, Brocklesby se referă la două articole din Istoria Academiei Regale de Ştiinţă (1707 şi 1708)6. O abordare similară se întâlneşte în literatura franceză a epocii. Se pare că în testamentul fizicianului din Montpellier, Louis Roger, Testamen de vi soni et musices in corpus humanum (1748), reprezintă primul „sprijin adevărat pentru terapia prin muzică în medicina practicată în Franţa”, cel puţin în perioada modernă timpurie 7. Înainte de secolul al XVIII-lea puţini medici au analizat serios muzica în scrierile lor. Şi totuşi, calităţile vindecătoare ale muzicii au fost explorate de compozitori şi poeţi care au încercat să stârnească anumite răspunsuri emoţionale în cadrul publicului lor. Prin intermediul spectacolelor de la curte (balet, operă), doctrina neoplatonică şi a lui Ficino au devenit la modă la sfârşitul sec. al XVI-lea şi începutul secolului al XVIIlea. Tema acestor coreografii era armonia şi ţinerea sub control a pasiunilor animalice şi toate aceste lucruri erau exprimate prin intermediul muzicii. Limbajul armonic şi convenţiile muzicale care au fost dezvoltate în secolul al XVI-lea de către compozitori exprimau o întreagă gamă de pasiuni şi au devenit atât de sofisticate, încât pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, teoreticienii erau capabili să ofere explicaţii despre efectele muzicii mai detaliate decât fusese vreodată posibil8.

Temă de reflecţie Argumentează rolul lui Ficino în filosofia sec. al XVI-lea şi al XVII-lea.

71

7. 4. Teorii despre bolile mentale şi bolile corpului Anatomia melancoliei a lui Robert Burton (publicată în 1621 şi republicată de mai multe ori) a fost cea mai importantă lucrare în limba engleză care se ocupa de bolile mentale şi după cum am spus deja, ele erau cel mai mult legate de muzică. Anatomia nu numai că a reluat pe scurt lucrările anterioare despre melancolie dar a şi devenit lucrare de referinţă pentru acest subiect. După cum spune Burton, autorităţile în materie defineau boala în termeni negativi, „o afecţiune a corpului care este contrară naturii” sau un dezechilibru între suflet şi corp. Burton scria din perspectiva unui preot, el putea să intervină prin intermediul medicinii, a rugăciunilor sau a altor practici religioase şi să aducă vindecarea. Remediile bolilor, la fel ca şi cauzele, puteau fi clasificate. Kircher, învăţat iezuit, a identificat trei categorii: miracole Dumnezeieşti, cele bazate pe pacte cu diavolul, iar a treia se referă la cele obţinute prin mijloace naturale. Kircher era preocupat să demonstreze că cele mai ciudate boli, ca şi cele mai surprinzătoare nu sunt rezultatul unei intervenţii supranaturale şi nici al unei activităţi demonice. A accentuat faptul că există multe lucruri în natură care pot să aibă efecte uimitoare. Spre deosebire de el, Richard Mead în cartea sa Medica sacra (1749) a afirmat că medicul are rolul unui preot deoarece capacitatea sa de a vindeca este de natură divină. Burton a împărţit bolile în două categorii: mentale şi ale corpului, iar pe cele mentale le-a clasificat în funcţie de partea afectată a capului şi a creierului. Durerile de cap, de exemplu, sunt boli ale pia mater şi pia dura (învelişul dur care protejează creierul), epilepsia este o boală a ventricolelor, iar cele care proveneau de la creier erau grupate sub numele de „nebunie”, care la rândul ei era împărţită în frenezie, demenţă şi melancolie ( şi acestea aveau manifestări diferite). Burton nu prea vorbeşte despre demenţă ca atare, pe care o defineşte ca fiind „senilitate vehementă sau stare de delir fără febră, mult mai violentă decât melancolia, plină de furie, proteste, un aspect fizic oribil, la fel acţiunile şi gesturile. Frenezia sau phrenitis este o boală asociată cu febră sau o inflamare a creierului”. Multe tipuri de frenezie sunt autoprovocate. Extazul, de exemplu, este starea în care profeţii indieni sau vrăjitoarele din Laponia fac prezicerile. Alte tipuri de frenezie ar fi: entuziasmul, revelaţiile, viziunile, starea de posedare etc. Două tipuri de frenezie, menţionate de Burton, au legătură cu muzica: tarantismul şi chorus Sancti Viti. Paracelsus a numit dansul sfântului Vitus „lasciv” deoarece cei care sunt prinşi de el nu pot decât să danseze până mor sau până sunt 72

vindecaţi. Una dintre cele mai importante manifestări ale acestei boli este dansul celor bolnavi chiar şi zile în şir. În fiecare situaţie, rolul muzicii este ambiguu, mai ales pentru că ea stimulează dansul, chiar şi atunci când este pe post de remediu. Dansul sfântului Vitus a fost des întâlnit în Germania medievală dar a dispărut mai târziu, spre deosebire de tarantism care a suscitat interesul antropologilor chiar şi în secolul XX 9. Una din cele mai importante surse de tratament pentru Thomas Campion, despre care vorbeşte în Masca lordului (1613), este lucrarea lui Pontus de Tyard Dialog despre furia poetică (1552)10. Aceasta la rândul ei este inspirată de la Ficino şi descrie ascensiunea spre divin prin intermediul freneziei poetice, revelaţiei spirituale, demenţei profetice sau entuziasmului, şi al extazului. Poeţii şi muzicienii din Renaştere au folosit acest concept de nebunie creativă divină. Problema cu acest concept (care a redevenit popular la romantici), era dificultatea de a face distincţie clară între nebunia care avea cauze naturale şi cea asociată cu posedarea demonică. În timp ce poeţii şi muzicienii ar fi dorit ca frenezia pe care o trăiau să fie de natură divină, moraliştii şi teologii erau preocupaţi de efectele distrugătoare ale unui asemenea comportament. Burton este mai interesat de melancolie, în special de manifestările care afectează imaginaţia şi raţiunea, El identifică două feluri de melancolie: „melancolie trecătoare”, o stare care efectează pe oricine din când în când. Preocuparea lui principală este reprezentată de cel de-al doilea tip de melancolie, care este o stare cronică şi de durată. Urmându-l pe Ficino, el observă că cei învăţaţi sunt inclinaţi spre melancolie datorită activităţii lor sedentare. În ciuda multitudinilor de forme pe care le are melancolia, toate au la bază excesul bilei negre, sau umoarea melancoliei care afectează comportamentul oamenilor. Caracteristicile acestei boli sunt: tăcerea, angoasa, visele intense, teama şi tristeţea care nu au cauze clare. Cele două surse importante folosite de Burton sunt Tratat despre melancolie scris de Timothy Bright (Londra, 1586) şi Tulburările minţii scris de Thomas Wright (Londra, 1604). Cu toate acestea, Burton nu este interesat de felul în care muzica poate fi folosită în mod terapeutic. După cum am mai spus, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea,

puterea

terapeutică a muzicii nu prea este luată în serios. Lucrarea lui Kircher, Musurgia va fi sursă de inspiraţie pentru mulţi autori. Subiectele cheie din partea a doua a Cărţii 9, De magia musurgo-iatrică, includ tratamentul aplicat de David pentru vindecarea melancoliei lui Saul, tratamentul pentru demenţă a unui rege danez, felul în care muzica

73

ajută profeţiile etc. Toate aceste fenomene sunt puse de Kircher în categoria magiei naturale.

Temă de reflecţie Argumentează teoriile despre bolile mentale şi bolile corpului

7. 5. Medicină – „filosofie naturală” O mulţime de autori care s -au ocupat de problemele sufletului şi ale minţii au fost oameni ai bisericii, iar Burton şi Kircher cu toate că nu au practicat medicina aveau educaţia necesară să scrie despre subiecte legate de medicină. Termenul „medicină” era folosit ca să denumească tratamentele empirice ale bolilor în care se foloseau terapii chirurgicale sau medicale. Pentru practicarea medicinii nu era nevoie să ai dovada unei pregătiri de specialitate şi putea fi practicată de oricine. Nu se încerca înţelegerea tratamentelor ci doar ca efectul lor să fie cel dorit. În perioada modernă timpurie, termenul de „medicină”era definit ca „filosofie naturală” şi ca înţeles secundar „arta vindecării cu ajutorul unui tratament”. Ca şi alte calificări academice, diploma medicală oferea o calificare ştiinţifică pe lângă cea filosofică. Pentru a obţine această calificare era necesar studiul filosofiei naturale care se făcea prin intermediul textelor şi era foarte mult teoretic. Diplomele erau date celor care cunoşteau scrierile filosofice ale lui Galen, chiar dacă înţelegerea lor în secolul al XVII-lea era diferită de cea a secolului al XVI-lea. Înţelegerea principiilor era mai importantă decât vindecarea bolilor, iar boala era rezultatul dezechilibrului umorilor din corp. Se considera că cele patru umori - sângele, flegma, fierea sau bila galbenă şi melancolia sau bila neagră - erau influenţate de cele patru elemente (pământ, aer, foc şi apă) şi cele patru caracteristici (fierbinte, rece, usc at şi ud). Cel mai puternic accent se punea pe medicina „dietetică” care se axa pe temperamentul fiecărui individ în parte. Fiecare persoană are o fire înnăscută care este influenţată de circumstanţe interne sau externe, iar medicul, ţinând cont de aceste elemente, recomanda un regim zilnic. În acest context muzica, în special cea vocală, era privită ca o formă de exerciţiu care stimula pulsul şi reechilibra umorile. În acelaşi timp, ritmul era considerat ca o unealtă de diagnostic foarte utilă pentru medic atunci când lua pulsul. Şi ascultatul muzicii era benefic, ajutând la digestie, la naştere sau la relaxarea dinaintea somnului.

74

Mai presus de toate, muzica avea legătură cu tulburările minţii. Aceste tulburări se aflau între raţiune şi simţuri şi erau cele care provocau modificări ale umorilor.

7. 6. Teorii medicale ale secolului al XVIII-lea Excesul de bilă neagră era cel care era la baza producerii melancoliei. Acesta putea fi produs de o mulţime de factori organici şi non-organici cum ar fi: prea mult studiu, mâncarea nepotrivită şi pasiunile puternice. Cele patru umori erau asociate cu anumite părţi ale corpului, cu anumite stări şi anumite funcţiuni ale corpului. Corpul însuşi era împărţit în trei, în funcţie de principalele cavităţi: capul, toracele, abdomenul sau partea inferioară a acestuia. Fiecare avea o funcţie principală şi un organ dominant exercitându-şi puterea prin vase conductoare speciale prin care trecea un anumit fluid sau principiu vital. Funcţiile naturale ale abdomenului erau: hrănirea, excreţia şi procrearea iar venele erau vasele sale conductoare principale. Reziduurile extrase erau: urina prin rinichi, bila galbenă prin fiere şi bila neagră prin splină. În centru corpului se afla toracele care menţinea şi transmitea viaţa în corp iar organul principal era inima. Capul avea în interiorul său creierul, centrul inteligenţei, mişcării şi al senzaţiilor. Arterele duceau principiile vitale către creier. Aceste principii erau stocate în ventricole şi de aici ajungeau la nervi. Ventricolele frontale reprezentau centru bunului simţ, cele ale imaginaţiei şi raţiunii iar al treilea ventricol conţinea memoria. Descrierile pur medicale se combină cu cele teologice. Burton observă că acţiunile sufletului sunt de trei feluri: vegetale, ale simţurilor şi raţionale. Când vorbeşte despre tulburări, Burton se bazează pe lucrarea lui Wright, Tulburările minţii, care include şi o discuţie despre efectele muzicii asupra tulburărilor. Wright spune că există pasiuni plăcute şi dureroase. Felul în care teoria umorilor poate fi transpusă în limbajul filosofiei experimentale şi mecanice poate fi exemplificat prin lucrarea lui George Cheyne (16711743). În Principiile filosofice ale religiei naturale (Londra, 1705) a folosit mecanica lui Newton ca să demonstreze existenţa unei zeităţi. În 1706, misticismul a devenit foarte important pentru el şi a avut un impact deosebit asupra gândirii sale. Analogia a devenit principiul unificator dintre Dumnezeu şi natură. „ Armonia, simplă şi în acelaşi timp frumoasă, se află în toate lucrările naturii într-un lanţ neîntrerupt de cauză şi efect.” În Eseu despre sănătate şi viaţă lungă, Cheyne prezintă legătura dintre nemurire şi sănătate precară. Prezintă şase păcate şi vorbeşte despre bolile provocate de tulburări

75

care pot fi vindecate de medicină. El vorbeşte despre prevenirea sau calmarea tulburărilor ca fiind secretul unei vieţi de durată. Cheyne nu menţionează muzica nici ca remediu nici ca fiind cauza tulburărilor sau a bolilor. O invocă totuşi ca mijloc de conceptualizare a armoniei dintre suflet şi trup. El pretinde că sufletul se află în creier. Spune că dacă trupul omului este acordat, muzica lui va fi armonioasă. Tot el adaugă că cei care au „fibre nervoase elastice, pline de viaţă” au de obicei o imaginaţie bogată şi sunt predispuşi la boli nervoase. În schimb, tăranii, idioţii şi mecanicii au fibre mai rigide, prin urmare mai puţine pasiuni, fiind astfel şi mai sănătoşi. Cheyne a dezvoltat un model muzical în Boala englezească; sau un tratat despre bolile nervoase (Londra, 1733). Aici spune că elasticitatea fibrelor nervoase depinde de un principiu vital activ care este cimentul dintre suflet şi corp, care este instrumentul tuturor acţiunilor în care organele materiale nu sunt preze nte. După cum explică Charles Nicholas Jenty în Curs de anatomie şi fiziologie (1757), exista ideea generală că nervii sunt instrumentul principal al senzaţiilor şi mişcărilor. Unii autori pretindeau că nervii erau ca nişte corzi solide ( Jenty respingea această părere) şi alţii îi vedeau ca pe nişte ţevi prin care trecea un lichid care servea drept „instrument pe care inima îl folosea pentru influenţarea acţiunilor corpului”. Pe scurt, amândouă taberele îşi bazau înţelegerea procesului prin analogie cu felul în care funcţionau instrumentele muzicale aşa cum a făcut şi Ficino cu 300 de ani înainte. Principala diferenţă era însă faptul că filosofii naturali au transpus vibraţia instrumentelor muzicale şi dinamica mişcării undelor în relaţii matematice abstracte. Ceea ce diferă, de la sfârşitul secolului al XV-lea şi mijlocul secolului al XVIII-lea, în explicaţiile pe care le dau ei despre melancolie, este folosirea legilor fizicii. Altfel nu prea există diferenţe între percepţia despre muzică şi efectul său asupra spiritului,.

Temă de reflecţie Caracterizează teoriile medicale ale sec. al XVIII-lea.

76

7.7. Test de autoevaluare 1. Ce lucrări au stat la baza textelor despre magie din secolele al XVI -lea şi al XVII-lea? 2. Argumentează conceptul: medicină – „filosofie naturală”. 3. Completează compendiul literaturii apărute cu scrierile sec. XVI -XVII-XVIII.

Referinţe bibliografice 1

W.F. Kummel, Musik und Medizin: Ihre Wechselbeziehungen in Theorie und Praxis von 800 bis 1800 (Freiburg şi Munich, 1977). Vezi şi A. Carapetyan, Muzica şi medicina în Renaştere şi în secolele XVII şi XVIII, ed. D.M. Shullian şi M.Schoen , Muzica şi medicina (New York, 1948), pag. 117-157. 2 A.Cunningham, Medicina pentru calmarea minţii: sistemul medical al lui Boerhaave şi de ce a fost adoptat el în Edinburgh, ed A. Cunningham şi R.French, Iluminismul medical din scolul XVIII (Cambridge, 1990), pag. 40-66. A.Guerrini, Newtonismul, medicina şi religia, ed. O.P.Grell şi A. Cunningham, Religio medici: Medicina şi religia în Anglia secolului XVII (Aldershot,1996),pag.293-312. 3 Walker, Magia spirituală şi demonică, pag.1-24; vezi D. P.Walker, Spiritele vindecătoare în filosofie şi teologi de la Ficino la Newton, în Artele spectacolului şi istoria ideilor, (Tours, 1984), pag.287-300; Muzica, spiritul şi limbajul în Renaştere, ed. P.M. Gouk (Londra, 1985). 4 P. Ammann, Teoria muzicală şi filosofia lui Robert Fludd, Jurnalul institutelor Warburg şi Courtauld, 30 (1967), pag.198-227, J. Godwin, Robert Fludd: filosoful şi supravghetorul celor două lumi (Londra, 1979); W.H. Huffman, Robert Fludd şi sfârşitul Renaşterii (Londra, 1988). Vezi şi Gouk, Muzica, ştiinţa şi magia naturală, pag.95-101, 146-147. 5 Brocklesby, Meditaţii, pag.26. 6 Brocklesby, Meditaţii, pag.50, 61. Vezi Istoria Academiei de ştiinţe (Paris, 1707), pag. 7-8; (1708), pag.27. 7 E.Forman, Muzica are farmec... Muzica şi vindecarea în Franţa secolului XVII, Studii franceze din secolul XVII (1984), pag. 81-91; Carapetyan, Muzica şi medicina în Renaştere şi în secolele XVII şi XVIII, pag. 146-150. 8 Ed. G. Cowart, Gândirea muzicală franceză, 1600-1800 (Ann Arbor şi Londra, 1989) şi T. Christensen, Rameau şi gândirea muzicală în Iluminism (Cambridge, 1993), pag. 236-241. 9 Vezi Ludtke, cap.13. 10 P. De Tyard, Solitaire premier, ou, Prose des muses et de la fureur Poetique (Lyons, 1552) prezintă o teorie a inspiraţiei poetice; Solitaire second, ou discours de la musique (Lyons, 1552) se referă la efectele muzicii iar Discours philosophiques (Paris, 1587) prezintă dialogurile sale.

77

BIBLIOGRAFIE 1. Bruscia, Kenneth E. Defining Music Therapy. Pennsylvania:Barcelona Publishers, 1998. 2. Darrow, Alice-Ann. Introduction to Approaches in Music Therapy. Maryland: The American Music Therapy Association Inc. , 2004. 3. Davis,W., Gfeller, K., and Taut, M. An Introduction to Music Therapy. Iowa: Wm.C.Brown Publishers, 1992. 4. Davis, William. An Introduction To Music Therapy: Theory and Practice. New York: McGraw-Hill-Humanities, 1998. 5. Gaynor, M.L. The Healing Power of Sound. Boston, Massachusetts:Shambhala Publications, Inc., 2002. 6. Gouk, Paul. Musical Healing in Cultural Contexts. Vermont: Aldershot, 2000. 7. Maranto,

Cheryl

Dileo,ed.

Music

Therapy:International

Perspectives.

Pennsylvania: Jeffrey Books, 1993. 8. Pavlicevic, Mercedes. Music Therapy in Context: Music, Meaning and Relationship. London: Jessica Kingsley Publishers, 1997. 9. Wigram, Tony. A Comprehensive Guide to Music Therapy: Theory, Clinical Practice, Research and Training. London: Jessica Kingsley Publishers, 2002. 10. Wigram, Tony and De Backer, Jos. Clinical Applications of Music Therapy in Psychiatry. London: Jessica Kingsley Publishers, 2003.

78

ANEXE Rezultatele testelor de autoevaluare

Dacă ai rezolvat testele de evaluare de la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare acum ai posibilitatea să verifici corectitudinea lor

UI. 1. Meloterapia ĩn Antichitate

1. Se poate ca meloterapia să se fi născut din magie, dar incantaţiile nu sunt o parte principală a operaţiunilor magice, cuvintele au mai multă importanţă. În absenţa dovezilor specifice că este mai veche decât Antichitatea nu putem decât să speculăm despre credinţele antice chiar din paleolitic care s-ar putea să fie găsite în literatura grecească, despre folosirea instrumentelor muzicale în scopul manipulării spiritelor – spiritele animalelor din care erau făcute instrumentele. De la începuturile societăţii umane, bărbaţii şi femeile au trebuit să facă faţă bolilor fizice şi psihice. Şi ce oare au considerat ei ca fiind sursa acestor rele? Dacă era vorba despre o rană provocată de cuţit, săgeată sau piatră, răspunsul era clar. Dar pentru multe feluri de boli răspunsul nu era la fel de evident. Omul primitiv nu cunoştea bacteriile sau viruşii sau degenerarea celulelor. Boala era de origini supranaturale provocată de vrăjile unui duşman sau de spiritele supărate a celor morţi. Singura manieră de apărare era folosirea magiei. În societăţile primitive, aceasta însemna folosirea unui vraci sau şaman, singurul care avea tehnicile şi „echipamentul” necesar. Acest om putea contacta şi negocia cu spiritele, putea chiar să lupte cu ele şi să le înfrângă. 2. Cele mai primitive instrumente muzicale puteau fi folosite în scopuri magice, în special pentru chemarea spiritelor de pe lumea cealaltă. În Asia şi Europa acestea erau toba, arcul, flautul şi cornul. Un flaut din os a fost recent descoperit în Slovenia, vechi de 43.000-67.000 de ani. Toba era făcută dintr-o bucată de piele întinsă peste o ramă şi producea un sunet bubuitor. Arcul vânătorului funcţiona pe post de cutie de rezonanţă, a devenit un arc muzical care producea o vibraţie, de aici dezvoltându-se harpa. Flautul din os, producea nişte sunete şuierătoare. Cornul unui animal era un fel de trompetă. 79

3. În Grecia Anticã: Pitagora este o figurã importantã ĩn originea meloterapiei, deoarece se pare că a oferit o nouă bază pentru teoria efectelor muzicii asupra sufletului. La pitagorieni aflăm de folosirea sistematică a muzicii în scopuri terapeutice. Aristoxenus a scris că aceştia foloseau medicamente pentru purificarea corpului şi a sufletului. Alţi autori ne spun că ei foloseau cântece şi lira atunci când se trezeau, ca să fie plini de energie, iar seara ca să se elibereze de grijile zilei şi să se pregătească pentru somn. Iamblichus afirma că aveau anumite melodii pentru eliberarea de supărare, de frustare, de pasiune, de furie etc.; foloseau chiar şi dansuri în acest scop. Efectul diferitelor feluri de muzică a fost mult discutat în a doua jumătate a scolului V. Damon, un coleg cu Pericle şi Socrate publică un eseu (care s-a pierdut din păcate) în care spune că diferitele feluri de moduri şi ritmuri din muzica grecească erau strâns legate de calităţile etice. El susţinea că dansurile şi cântecele stârneau emoţii în suflet şi-şi lăsau amprenta care modela caracterul încă neformat al unui băiat, sau în cazul unui bărbat scotea la iveală trăsături latente. Deci era foarte important ca statul să regularizeze muzica şi educaţia, astfel încât tinerii să aibă parte de influenţele potrivite. Ei trebuiau să fie învăţaţi să cânte melodii care să reflecte bărbăţia, îndemânarea etc. Calităţile care deja există în oameni sunt codificate prin muzică şi dans şi apoi sunt transmise generaţiilor mai tinere. În Republica şi în Legile, Platon discută despre calităţile modurilor muzicale, dintre cele şase menţionate de Damon, el este de acord doar cu două: Dorian şi Frigian.În Timaeus vorbeşte despre omul inteligent care ştie să folosească muzica pntru a-şi reface liniştea sufletului. Ritmul dorian era considerat stabil, demn, bărbătesc fără podoabe inutile iar cel frigian emoţionant. Xenocrates din Chalcedon, elev al lui Platon, folosea instrumentele muzicale pentru a vindeca istericii . Când Hesiod remarca efectul pe care l-a avut muzica asupra unui bărbat îndurerat, el nu se referea la cuvintele cântecului ci la muzică. Totuşi mai târziu Alcimadas şi apoi Epicurus, Philodemus şi Sextus Empiricus au contestat faptul că muzica fără cuvinte ar putea să aibă un asemenea efect. În Imperiul Roman: În Roma regăsim tradiţia incantaţiilor folosite pentru vindecarea bolilor sau a rănilor. Cato povesteşte despre câteva care erau folosite pentru vindecarea dislocaţiilor şi Varro vorbeşte despre unele împotriva durerilor de picioare. Trebuiau cântate de 27 de ori şi bolnavul trebuia să atingă pământul, să scuipe şi să postească. Este evident că acestea erau parte din magie şi nu din terapie. Varro, mare învăţat contemporan a lui Cicero, menţionează în 80

cartea sa Disciplinae povestirile despre Thaletas şi ciumă, despre pitagorieni şi Damos şi despre cei care au vindecat sciatica. Cicero îl pomeneşte pe bătrânul său prieten orb Diodotus care folosea lira ca să îşi relaxeze mintea. Despre Asclepiades din Bithynia se spune că îi vindeca pe frenetici cu ajutorul unei melodii (symphonie), şi că a tratat surzenia cu sunete de trompetă. Lui Maecenas i se cânta lângă dormitor ca să fie alungate grijile zilei şi să adoarmă. Celsus face referire la folosirea muzicii în medicină pentru tratarea bolilor mentale: tristes cogitationes, un fel de depresie. Se folosea symphoniae et cymbala strepitusque. Nu trebuie să credem că muzica era o metodă obişnuită şi des folosită pentru tratarea bolilor trupului. În Antichitate, medicina avea deja o tradiţie puternică. Autorul tratatului Despre bolile sacre (epilepsia) îi dă în vileag pe şarlatanii care pretindeau că o pot vindeca folosind incantaţii. Soranus a refuzat teoria conform căreia muzica poate vindeca boli, iar Quintus Serenius respinge ideea că febra poate fi vindecată prin cântat. Medicina se baza pe dietă, exerciţii, băi, medicamente sau chiar chirurgie.

UI. 2. Tradiţii iudaice şi musulmane ĩn meloterapie

1. Unit1: Toba, flautul, arcul, cornul, lira, gongul, aulo (un fel de oboe, se canta in perechi), cimbalul, trompeta. Unit 2: Lira, oboe, tamburina, fluierul, kinnor (lira), gumbri-ei (o lăută cu gâtul lung şi cu trei corzi), ganga (o tobă mare), Qeraqeb (o pereche de castaniete de metal legate de palmele cântareţilor), kinnorim şi nevalim (liră), man’ammin (probabil clopoţei), mezalzelim (cymbal) şi uggavim (instrument de suflat), anghalzun (seamăna cu un instrument cu coarde), ’ud (lăuta). 2. Glosarul va fi individual. 3. În ceea ce priveşte folosirea muzicii în spitale este greu să spunem mai mult decât a spus Dols:“ La spitalul Mansuri din Cairo aveau deseori loc spectacole muzicale; o parte din cheltuielile spitalului era destinată trupelor de muzicieni ca să vină în fiecare zi şi să cânte pentru pacienţi. În timpul perioadei otomane, spitalele mai vechi au continuat să foloseasca muzica [...] Evliza Chelebi a vizitat spitalul Nur ad-Din în anul 1648 şi a declarat că de trei ori pe zi acolo se ţineau concerte .[...] O experienţă similară a avut şi 81

călătorul francez Lean Baptiste Tavernier care a vizitat capitala imperiului în anul 1668 şi mai târziu a scris despre Seraglio.[ ...] În spitalul Mansuri din Cairo, pacienţii care sufereau de insomnie se aflau într-o cameră separată; ei ascultau muzică armonioasă şi povestitori talentaţi care le spuneau poveşti. Când pacienţii începeau să îşi revină, erau izolaţi de ceilalţi şi li se prezentau dansuri şi alte comedii... Dovezi ale acestor aspecte din spitalele islamice se regăsesc şi în descrierile spitalului de boli mentale fondat la Edirne de Baiazid II (1481-1512) (Adrianopole) făcută de Evliya Chelbi; Evliya l-a vizitat în 1651... în conformitate cu ceea ce povesteşte, exista o prevedere că în spitalul lui Baiazid erau trei cântăreţi şi şase muzicieni (un flautist, un violonist, un flajeolist, un cimbalist, un harpist, si un lăutist) care veneau la spital de trei ori pe săptămână. Ei cântau şase melodii diferite şi mulţi dintre cei cu probleme de sănătate mentală au fost vindecaţi prin această „hrană a sufletului””Acel spital a funcţionat până la începutul secolului XX.

UI. 3. Tradiţii meloterapeutice indiene

1. Capitolul introductiv – Sutrasthana- al cărţii Carakasamhita, recunoaşte trei tipuri de terapie – daivavyapasraya bazată pe cele spirituale, yuktivyapasraya bazată pe raţiune (include administrarea raţională de medicamente, anumite regimuri s.a.) şi sattvavajaya care se bazează pe supunerea dispoziţiei mentale (menţionată în text ca “detaşarea minţii de la lucrurile notorii). Comentatorii tradiţionali sunt de părere că, prima categorie foloseşte termenul de daivaa, care înseamnă “ceea ce nu se poate vedea” – destinul invizibil, care trebuie combătut prin incantaţii sau invocarea zeilor pentru a alunga bolile. Această abordare pare să folosească un concept occidental, deoarece recunoaşte importanţa legăturii dintre dispoziţia psihică şi simptomatologia somatică. De exemplu : Medicina clasică a Ayurvedei recomandă în secţiunea Sutrasthana ca o persoană după ce mănâncă să “savureze sunete liniştitoare, peisaje plăcute”…pe scurt tot ceea ce învigorează sufletul şi stimulează mintea, deoarece asemenea senzaţii plăcute sunt de mare ajutor în procesul digestiei. Demne de menţionat sunt şi tradiţiile “ mantrasatra” (ştiinţa mantrei), care îşi au originea în practicilie religioase heterodoxe ale Tantrei . Practicile mantra sunt folosite pentru a alunga demonii şi forţele malefice. Aceste practici fac parte din marea clasă a tehnicilor 82

apotropaice, care includ ritualuri , recitarea de poezii şi cântece. Fiecare mantră adevăratăîşi are forma sa melodică, unică. 2. Muzica indiană, veche este strâns legată de cuvânt, gest, mi şcare. Termenul indian sanghit (muzica) exprimă unitatea dintre cânt, muzică instrumentală şi dans.Într-un vechi tratat indian, sunt enumerate 24 de mişcări ale capului, exprimând compătimirea, mirarea, frica, indiferen ţa, nepăsarea, pasiunea, nerăbdarea, pregătirea pentru luptă şi numeroase alte sentimente. și mai numeroase erau gesturile mâinilor- 57 de variante. Modurile indiene clasice (raga), prezintă două caracteristici fundamentale: (1) existen ţa microintervalelor–sruti–a22-a parte dintr-o octavă, abia perceptibil pt. ureche si (2) modurile indiene pot depăşi intervalul octavei. Cele mai complexe raga merg până la trei octave, şi în aceste trei octave, prin intervenirea microintervalelor, pot să fie cuprinse cincizeci sau şaizeci de trepte. Dar raga este şi o lucrare muzicală în toată complexitatea ei modală şi ritmică ce poate exprima stările sufleteşti cele mai felurite şi chiar raporturile dintre aceste stări şi natură, lumea înconjurătoare. Există raga pentru dimineaţă şi raga pentru seară, raga pentru noapte şi stele, raga pentru iubire şi pentru r ăzboi. În India, raga are o durată , teoretic infinită. Practic, execuţia ei ţine o noapte întreagă. Executanţii sunt înconjuraţi de un număr redus de auditori, dar care participă la concert prin bătăi ritmice de tobe indiene, printr-un fel de reproducere tăcută, interioară, dar extrem de intensă a desfăşurării liniei melodice a sitarului – imensa şi splendida chitară din India. 3. Se crede că planetele exercită o influenţă imensă asupra vieţii oamenilor. În societatea hindusă se obişnuia ca în timpuri de criză aceste planete să fie implorate prin rugăciuni şi ritualuri. Termenul Sanskrit de graha (planeta) înseamnă “stăpân”, şi probabil că îşi are originea în credinţa că, fiecare dintre ele “stăpâneşte” sau influenţează vieţile şi destinele oamenilor. Ultimele dintre ele, Saturn, Rahu şi Ketu sunt adeseori asociate cu idea de suspiciune şi pot aduce dezastre, în special boală. Ideea că muzica influenţează ordinea este foarte veche în tradiţia indiană şi o găsim chiar şi în lumea cântecului Vedic, unde muzica cântecului religios acompania ritualul de sacrificare. Imnul Samavedic avea rolul unei mantra, şi teoria acestuia nu putea fi schimbată; fiecare element al sacrificiului avea legătură cu funcţionarea lumii, cu oameni şi zei intrând în relaţie. Fiecare secvenţă a ritualului yajna corespundea unui element cosmic, 83

care adesea îi oferea un “raison d’etre” (însăşi esenţa). Această legătură este exprimată în mod simbolic în textele Vedice, unde diferitele părţi ale samastotra, “suita imnurilor” de exemplu, sunt puse în rela ţie cu elementele cosmice, punctele cardinale, anotimpurile, orele zilei, cu diferite culori s.a. Echilibrul cosmosului, rta, era menţinut cu ajutorul ritualurilor, incluzând saman (imnul). 4. Glosarul va fi întocmit individual.

UI. 4. Muzica şi medicina ĩn secolul al XIII-lea 1. Bibliografia va întocmit individual.. 2. Au existat însă şi alte curente intelectuale pe care Antichitatea le-a transmis Evului Mediu, dar care au fost mai puţin favorabile concepţiei cosmologice privind meloterapia. Creştinismul nu a fost deloc neutru în dezvoltarea meloterapiei Evului Mediu. Unii teologi aveau păreri proprii cu privire la muzica în terapie. Au existat reprezentanţi ai unor biserici, care puneau la îndoială puterea terapeutică a muzicii. Cu toate acestea, importanţa muzicii în terapie revine în interpretările medievale ale cântecelor lui David câtre Saul. Niceta, Bişop de Remesiana (aprox. 400 e.n.) scria: « psalmul oferă remedii potrivite » (apta medicamenta); de asemenea el explică faptul, că Dumnezeu a lucrat prin David pentru a oferi omenirii un remediu în vindecarea rănilor. Este evident faptul, că el foloseşte termenul de medicament în sens metaforic. Niceta afirma, că David a putut să anticipeze răul din inima lui Saul “nu datorită puterii harpei sale, ci pentru că Iisus Hristos era simbolizat prin lemnul harpei şi corzile acesteia. Astfel, cântecul lui David simboliza jertfa Domnului Iisus, care avea puterea să stăpânească spiritul demonului». 3. În jurul anului 1300, teoreticianul Johannes de Grocheio a declarat, că anumite cântece interpretate de câtre persoane tinere în zile de sărbătoare (în special în Normandia) au puterea să “liniştească” pasiunea erotică excesivă (amor hereos). Platon susţine cã un muzician talentat poate să provoace schimbări în dispoziţia unei persoane, pentru că muzica are o bază matematică la care noi, oamenii, reacţionăm deoarece sufletul nostru se aseamănă cu cel al universului. Desi William de Auvergne, Bişop al Parisului nu este de acord cu ideile filozofice ale lui Platon, el este convins, că muzica are o forţă terapeutică. Acest fapt reiese 84

într-un capitol al cărţii sale, unde el descrie mai multe tipuri de boli mentale. William face referire la “bolile sufletului” – morbi spirituales- , în care include nebunia (insania), melancolia (melancholia) şi alte tulburări mentale (alias quasdam alienations). El este de părere că multe boli ale sufletului au fost uneori vindecate de către sunetele muzicale. William recunoaşte faptul, că medicii nu sunt întotdeauna pregătiţi

să trateze bolile mentale sau bolile

sufletului, aşa cum uneori muzica poate să o facă. Poate că medicii au vindecat anumite boli ale sufletului din pură întamplare, fără ca ei să ştie, că sunetele muzicale au avut un efect tămăduitor. Cartea unui călugar italian franciscan Astesanus apărută la începutul secolului al XIV-lea, explica cum influenţa educaţiei pariziene s-a putut strecura în aceste cărţi. Într-o anumită secţiune se pune problema, dacă anumite plante sau sunete muzicale ar putea să alunge demonii, astfel încât maladiile să fie vindecate. Călugărul susţine, că numai plantele şi sunetele muzicale nu pot să vindece afecţiunea fizică sau spirituală produsă de un demon. Anumite ierburi şi melodii pot să contracareze efectul demonului , dar nu prin acţiune directă asupra spiritului malefic; ele acţionează asupra persoanei suferinde ridicându-i moralul încât să poată lupta împotriva bolii. Dat fiind faptul, că acest pasaj exprimă credinţa în demoni, nu-l putem include în domeniul raţiunii.

UI. 5. Meloterapia la sfârşitul evului mediu – Cazul lui Hugo van der Goes

1. Intr-o seara ĩn jurul anului 1477, Hugo van der Goes a avut un episod psihic ĩn care era obsedat cã sufletul sãu era pierdut diavolului. Repetând acest lucru ĩn continuu, van der Goes a ĩncercat sã se sinucidã (fapt care ar fi asigurat condamnarea sa ĩn iad). Deşi regulile mânãstirii ĩmpotriva muzicii au fost schimbate pentru tratarea maladiei lui van der Goes, din pãcate el a rãmas nelecuit şi a alunecat şi mai mult ĩn delir. 2. Teoria demonilor ca şi cauzã a bolilor mintale a fost preluată din povestea biblicã a regelui Saul, care a fost posedat de un demon necurat, şi putea fi calmat numai de lira lui David. Nicolaus de Lyra crede, că influenţa demonilor variază în funcţie de poziţia Lunii, care la rândul ei poate influenţa creierul. Muzica are efect asupra creierului, în consecinţă poate să aplaneze influenţa demonilor . Un al doilea argument pe care îl aduce Nicolaus de Lyra este faptul că, posedarea 85

demonică se sprijină pe percepţia umană, iar muzica poate acţiona asupra atenţiei pe calea percepţiei. Aceste argumente sunt importante, pentru că se concentrează asupra consecinţelor unei boli mintale, şi a puterii muzicii de a influenţa psihicul uman. 3. Unii autori de lucrări medicale susţin, că muzica poate fi de mare ajutor unui medic, mai ales în cazuri cum ar fi: sarcina, creşterea unui copil, prelungirea duratei de viaţă. Se credea, că muzica influenţează digestia, circulaţia sangvină şi băile în scop medical. Muzica este de folos şi în diferite afecţiuni, de ex.: febra, anumite boli mintale cum ar fi melancolia, mania şi letargia. În timpuri bolii, muzica avea rolul să alunge spiritele şi să sporească sănătatea oamenilor.

UI. 6. Marsilio Ficino – Un avantgardist ĩn puterea unificatoare a muzicii

1. Preot, teolog, astrolog, medic, muzician şi magician, şi-a dedicat întreaga viaţă reconcilierii dintre credinţă şi raţiune, căutării autocunoaşterii şi a cunoaşterii lui Dumnezeu. La nivel intelectual a încercat să unească platonicismul şi religia creştină iar la nivel practic, abordarea sa holistică a vindecării ne-a prezentat un nou fel de înţelegere a lumii: magia naturală. Magia pe care o practica Ficino se bazează pe textele hermetice, neoplatonice şi cele arabe pe care le-a combinat cu cunoştinţele sale medicale, de astrologie şi muzică. A încercat să pună sufletul omului, care era văzut ca intermediar între minte şi corp, în armonie cu sufletul lumii, mijlocitor între cer şi pământ. Ficino a înţeles că cel mai puternic mijloc de refacere a acestei unităţi era muzica sau terapia prin muzică. Ficino a găsit baza filosofică pentru practica sa magică în opera neoplatonicianului Plotinus. Pentru acesta, cosmosul are suflet, el este sufletul lumii, anima mundi, cel care uneşte ideile pure al minţii divine cu ţinutul de mijloc al stelelor şi planetelor şi ţinutul pământean al materiei. Sufletul transformă ideile în instrumente, pune lumea sublunară în mişcare, sădind în fiecare fiinţă un strop de divinitate, pe care Plotinus a numit-o sămânţa înţelepciunii. Există o energie care se mişcă între minte, suflet şi natură pe care Ficino o numeşte circuitus spiritualis, „o influenţă divină pornită de la Dumnezeu, care trece prin ceruri, coboară prin elemente şi ajunge în materie”. Pentru 86

Ficino, astrologia a devenit mijlocul prin care lucra şi cu care lucra asupra acestor urmări aşa cum se manifestau ele ca energii planetare în sufletul fiinţelor umane. Ficino considera astrologia ca fiind o limbă simbolică ce putea să releve lucrările interioare ale divinităţii. „Precum în ceruri, aşa şi pe pamânt”, în viziunea neoplatonică şi hermetică despre cosmos, corpurile cereşti erau zei iar mişcările lor indicau voinţa zeului suprem, sufltele lor făcând parte din uriaşa reţea a fiinţelor animate care ajunge până la materie. Astfel energiile lor pot fi înţelese, temperate şi armonizate în sufletul uman, văzut ca microcosmos, cu ajutorul muzicii, deoarece adepţii lui Platon înţelegeau sunetul ca fiind un ecou al armoniei perfecte din ceruri. Imitând muzica sferelor, sufletul se ridică deasupra condiţiei sale umane mergând spre starea sa iniţială, pură. 2.

Furor divinus al poetului este starea de stăpânire spirituală care este obligatorie pentru comunicarea adevărului divin, experienţa inundării sufletului în acţiunea de reconectare cu sursa. Platon ne spune că există patru tipuri de furor: cea a poetului, cea a preotului, cea a profetului şi cea a îndrăgostitului. Creaţia „nebunului inspirat” aşa cum îl numşte Platon în Phaedrus, depăşeşte eforturile celui care crede că este suficient să stăpâneşti tehnica pentru a fi un bun artist. Ficino admiră aşa de mult frenezia muzicianului încât merge mai departe decât Platon şi spune că „orice nebunie, profetică, religioasă sau amoroasă, este o nebunie poetică atunci când se exprimă prin cântece şi poezie”. Cu alte cuvinte, frenezia muzicală este expresia vocală a celorlalte trei şi îl transformă pe muzician în mesager divin. Ficino îl considera pe Orfeu cuprins de toate cele patru nebunii: ca preot, profet, îndrăgostit şi ca muzician. Sub toate aceste deghizări este puterea iubirii cea pe care o duce pe lume, şi magia neoplatoniciană nu este eficientă decât datorită armonizării prin intermediul

iubirii cu ierarhiile

cosmice. Ficino este cel care a inventat termenul de „iubire platonică”, referindu-se la iubirea dintre două persoane, iubire ce derivă din iubirea acestora pentru Dumnezeu. 3. Din Potrivirea sufletului cu cosmosul aflăm că Ficino s-a scufundat în lumea magiei naturale unde talismanele, ierburile, plantele, animalele, culorile, unguentele şi aromele iar muzica cel mai mult, jucau un rol important în calmarea sufletului. Ficino spune că puterea remediului se află în atitudinea 87

pe care o are pacientul faţă de acesta. Tot el afirmă că vorbitorul care este cel mai cuprins de emoţie îi va emoţiona şi pe ceilalţi iar în comentariul său despre Timaeus spune: „sunetul muzical, mai mult decât orice altceva, transmite ca şi cum ar avea viaţă, emoţiile şi gândurile cântăteţului sau ale muzicianului către ascultător.” Ficino prezintă regulile de a compune sau improviza muzica astrologică. Începe prin a sublinia puterea pe care cuvintele o au atunci când sunt folosite în combinaţie cu imaginile potrivite şi apoi explică cum armonia muzicală de diferite înălţimi trece prin cele şapte trepte care corespund celor şapte planete; acestea variază de la pietre la metale, care sunt atribuite Lunii şi lui Saturn. Cuvintele, cântecele şi sunetele care sunt dedicate lui Apollo sau Soarelui, deţin locul de la mijloc care este şi cel mai puternic. Astfel armonia divină se reflectă şi se refractă mişcânduse prin întreaga creaţie. Substanţele naturale sunt impregnate cu divinus influxus de la o anumită planetă, deoarece sămânţa înţelepciunii este plantată aleatoriu de Sufletul lumii. Toate nivelele de creaţie sunt o parte din divin, prin urmare din aceste substanţe se pot face remedii eficiente folosindu-se medicina şi astrologia. În acelaşi timp şi muzicii i se poate atribui o „putere cerească” dacă luam în considerare ceea ce Ficino numeşte tiparul stelelor şi dacă se aleg suntele care corespund acestui tipar care apoi vor fi aranjate într-o ordine şi armonie care reflectă aranjamentul ceresc. În ceea ce priveşte alegerea muzicii ca remediu, trebuie să se ţină seama de planetele care sunt dominante la naşterea pacientului, şi care îi întipăresc calităţile asupra sufletului acestuia. Aşa cum ne expunem corpul razelor soarelui, aşa ne expunem şi spiritul puterilor ascunse ale planetelor. Ficino, atunci când vorbeşte despre terapia sa, spune că fiecare individ poate să mărească puterea de vindecare a remediului prin gândire pozitivă şi prin eliberarea imaginaţiei.

88

UI. 7. Muzica si spiritele vindecãtoare din gândirea modernã timpurie.

1.

O figură importantă în dezvoltarea doctrinei muzical-magice a fost Marsilio Ficino. Lucrările lui Ficino despre Hermes Trismegistus şi Platon şi în special lucrarea sa proprie De triplici vita sau Trei cărţi despre viaţă (1489) au stat la baza textelor despre magie din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. De vita a fost de asemenea şi punctul de pornire al discuţiilor despre melancolie şi relaţia dintre aceasta şi filozofie şi muzică. Lucrarea a fost scrisă pentru a veni în ajutorul celor care studiau; prima carte se ocupă de menţinerea sănătăţii, a doua cu prelungirea vieţii şi a treia cu influenţa astrelor. În această carte Ficino oferă o noua explicaţie, despre puterile muzicii, despre spiritul uman şi spiritus mundi care este canalul de legătură între corpurile cereşti şi lumea sublunară. Cu toate că majoritatea teoreticienilor muzicali şi medicali din secolul al XVI lea l-au ignorat pe Ficino, teoria lui despre spiritul muzicii s-a răspândit prin intermediul unor lucrări ca cea a lui Gregor Reisch Margarita philosophica (1503) şi cea a lui Cornelius Agrippa De occulta philosophia (1510, ediţie adăugită 1533), care a fost de asemenea o sursă importantă de medicină astrologică şi psihologie a temperamentelor. Alte lucrări ale secolului XVII includ Anatomia melancoliei de Robert Burton (1620) şi Musurgia universalis a lui Athanasius Kircher (1650). Cea mai sugestivă reprezentare vizuală a teoriei neoplatoniciană a lui Ficino se găseşte în Utriusque cosmi…historia sau Istoria macrocosmosului şi microcosmosului (Oppenheim, 1619) scrisă de Robert Fludd.

2. În perioada modernă timpurie, termenul de „medicină”era definit ca „filosofie naturală” şi ca înţeles secundar „arta vindecării cu ajutorul unui tratament”. Ca şi alte calificări academice, diploma medicală oferea o calificare ştiinţifică sau mai degrabă filosofică. Pentru a obţine această calificare era necesar studiul filosofiei naturale care se făcea prin intermediul textelor şi era foarte mult teoretic. Diplomele erau date celor care cunoşteau scrierile filosofice ale lui Galen, chiar dacă înţelegerea lor în secolul al XVII-lea era diferită de cea a secolului al XVI-lea. Înţelegerea principiilor era mai importantă decât vindecarea bolilor. Muzica, în special cea vocală, era privită ca o formă de exerciţiu care stimula pulsul şi reechilibra umorile. 89

În acelaşi timp, ritmul era considerat ca o unealtă de diagnostic foarte utilă pentru medic atunci când lua pulsul. Şi ascultatul muzicii era benefic, ajutând la digestie, la naştere sau la relaxarea dinaintea somnului. Mai presus de toate, muzica avea legătură cu tulburările minţii. 3. Compendiul va fi individual.

90