Intelectualii Si a Sociala

LUCIAN NASTASĂ

INTELECTUALII ŞI PROMOVAREA SOCIALĂ (Pentru o morfologie a câmpului universitar)

Cluj 2003 Editura Nereamia Napocae

1

Coperta: Alexandru Pecican Ilustraţia copertei: Elena Raicu

© Lucian Nastasă, Ed. Nereamia Napocae pentru prezenta ediţie

Tehnoredactare: pecolino Printed in Romania, 2003

2

À Victor Karady, en hommage de ma reconnaissance et de mon affection

3

Lucian Nastasă (n. 1957) este absolvent al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu mai multe stagii de specializare la Universitatea “Kossuth Lajos” din Debrecen, „École des Hautes Études en Sciences Sociales” şi „Centre de Sociologie de l’Éducation et de la Culture” din Paris, Universitatea “Jagellon” din Cracovia (1996) şi Institutul de Istorie Modernă din Beijing (R.P. Chineză). Este doctor în istorie şi cercetător principal în cadrul Academiei Române, filiala Cluj (Institutul de istorie „G. Bariţ”). Autor şi editor al unor volume precum: Vasile Pârvan, Studii de istorie medievală şi modernă (Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990); Victor Slăvescu. 1891-1977 (împreună cu Al. Zub, Bucureşti, Edit. Academiei, 1993); Istoria ca lectură a lumii (împreună cu L. Boicu şi G. Bădărău, Iaşi, Fundaţia Academică “A. D. Xenopol”, 1994); Ilie Minea, 1881-1943 (împreună cu Al. Zub, Iaşi, Edit. Universităţii “Al. I. Cuza”, 1996); Generaţie şi schimbare în istoriografia română (Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999); Studii istorice românoungare (Iaşi, Fundaţia Academică “A. D. Xenopol”, 1999); Interethnic Relations in Post-Communist Romania (împreună cu Levente Salat, Cluj, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2000, cu o versiune în limba română); Ţiganii din România. Mărturii documentare, 1919-1944 (împreună cu Andrea Varga, Cluj, Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, 2001); Maghiarii din România. Mărturii documentare, 1945-1955 (împreună cu Andreea Andreescu şi Andrea Varga, Cluj, Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, 2002); Evreii din România. Mărturii documentare, 1945-1965 (împreună cu Andreea Andreescu, Cluj, Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, 2002).

4

SUMAR

Cuvânt înainte (Ovidiu Pecican) Argument Genealogia între ştiinţă, mitologie şi monomanie Mecanisme de selecţie şi de integrare a elitei universitare româneşti. Alianţele familiale Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la sfârşitul secolului XIX. Cazul Nicolae Iorga Pentru o istorie a cuplurilor în mediul intelectual românesc Teohari Antonescu: un destin neîmplinit A.D. Xenopol şi „Şcoala critică” Lucian Blaga - avatarurile unei catedre universitare Universităţile germane şi formarea elitei intelectuale româneşti. Reflecţii memorialistice (1864-1944) Geneza a două Universităţi în Clujul multicultural (1944-1945) Etape spre o monografie: Constantin Daicoviciu

5

6

ARGUMENT

Deşi un volum intitulat Universitate şi elite aşteaptă să fie pregătit pentru tipar, o sumă de alte angajamente m-au îndepărtat pentru moment de această finalitate. Şi totuşi, am considerat util ca unele texte complementare, precum cele de faţă, care au fost elaborate în ultimii cinci ani, să vină în întâmpinarea celor interesaţi de problematica istoriei intelectualităţii din spaţiul românesc, pentru o mai coerentă circumscriere a mecanismelor de formare, selecţie şi integrare a elitelor, a strategiilor carierei, a modelelor cooptării şi promovării etc. Sunt aspecte mai puţin abordate de specialiştii în domeniu de la noi, poate şi pentru că istoriografia „triumfalistă” de până acum intră oarecum în competiţie cu o alta, mai puţin percutantă la comenzile politicoideologice, dar ceva mai profundă, ce coboară până în zonele obscure ale faptelor trecute. Deşi încă mai deţine monopolul, „triumfalismul”, „academismul rigid” (de factură didactică îndeosebi) va trebui treptat să cedeze locul interdisciplinarităţii, acelui gen de istoriografie ce se află la graniţa încă netrasată dintre ştiinţa trecutului şi domenii precum sociologia, psihologia, etnologia şi multe altele – inutil a fi enumerate toate aici, dar care, abil instrumentate, pot transforma câmpul informaţional şi explicativ al istoriei. Asta nu înseamnă nici pe departe că aducem ceva nou, pentru că mai toată lumea vorbeşte despre interdisciplinaritate ca imperativ indispensabil progresului în orice domeniu. Important este ca abordarea să se regăsească nu doar declamativ, ci în practica exerciţiului istoriografic.

7

Pe de altă parte, prin această grilă se impune a sonda şi ceea ce se petrece în spatele aşa-ziselor „fapte importante”, care merită să capteze deopotrivă interesul cercetătorilor, fără să avem încă cunoştinţă de existenţa vreunei instanţe abilitate de cineva sau de ceva pentru a da asemenea verdicte: ce merită şi ce nu merită a fi analizat. Când acum câţiva ani un personaj ce deţinea o firavă şi trecătoare pârghie de putere în gestionarea istoriografiei mi-a reproşat că umblu la „lada de gunoi a istoriei”, tratând astfel de subiecte – mi-am dat seama că, şi pentru el, mă aflam pe drumul cel bun. Iar câteva mostre de astfel de analize le ofer acum şi altor cititori, lăsându-i singuri să aprecieze ceea ce se cuvine a fi cercetat şi dacă merită. Cert este însă că asemenea abordări şi-au aflat un public interesat mai ales în afara spaţiului istoriografic românesc, iar aprofundarea diverselor teme nu ar fi fost posibilă fără încurajări venite mai de pretutindeni. Nu întâmplător dedicaţia pe această carte face referinţă nu doar la unul din marii sociologi europeni – Victor Karady -, dar deopotrivă mentor şi excepţional prieten, căruia îi datorez enorm. Pe de altă parte, volumul este rezultatul impetuozităţii unui alt bun prieten, Ovidiu Pecican, care a considerat utilă o asemenea apariţie. Din aceste motive îmi îndrept gândurile mele de recunoştinţă spre cei doi, cu profund ataşament nu numai cărturăresc, ci şi uman. Nu în ultimul rând, toată gratitudinea pentru Cristian Matos, directorul Editurii Nereamia Napocae, care într-un timp relativ scurt a reuşit să ofere publicului cititor o producţie de carte impresionantă, remarcabilă prin calitate şi aria tematică de cuprindere.

Cluj, 3 noiembrie 2002

8

CUVÂNT ÎNAINTE

Printre atâţia istorici afirmaţi după 1989 prin volume proprii, Lucian Nastasă se particularizează printr-o trăsătură mai puţin obişnuită. Dorinţa lui de afirmare profesională nu a luat forma grabei de a publica monografii, ci îl face, tocmai dimpotrivă, să stăruie în activităţi laborioase de preludiu istoriografic. Dincolo de faptul că a coordonat volume colective de studii şi a oferit o carte de amplă interogare a deceniilor din jurul lui 1900 în scrisul istoric românesc - Generaţie şi schimbare în istoriografia română (Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999) -, cu totul memorabil, în cazul acestui profesionist format în ambianţa ieşeană de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, este că se dedică punerii în valoare a arhivelor. Când David Prodan vorbea de munca istoricului spunând că, înainte de orice construcţie şi reconstrucţie, acest intim al trecutului are de întreprins o muncă asiduă de „cărămidar” exact la asta se referea. Într-adevăr, şi pentru Lucian Nastasă, reconstrucţia vremurilor apuse porneşte de la punerea în lumină a informaţiei. Pentru aceasta, aidoma lui Harap Alb, care pogora în fântână pe funie, istoricul descinde în labirinturile prăfuite ale arhivelor, străbătând mormane de documente mai mult sau mai puţin triate şi ordonate, parcurgându-le şi alegând dintre ele pe acelea care îi par indispensabile înţelegerii, copiindu-le în condiţii care nu sunt întotdeauna strălucite – din diverse pricini – şi străduindu-se să le desluşească nu numai pentru sine, ci şi pentru un public mai mult sau mai puţin larg. Practic, în acest moment, dacă lăsăm deoparte strădania marilor colective de cercetare din

9

sistemul de institute al Academiei Române, cele mai ample colecţii de documente şi cele mai incitante ca problematică par să fie acelea publicate prin strădania lui Lucian Nastasă şi a colaboratoarelor lui1. Ele impun nu doar prin problematică, scoţând la lumină etape semnificative – marcate de mari momente de criză - ale existenţei unor comunităţi etno-culturale de pe teritoriul României. Principiile de editare urmate, aparatul critic şi anvergura cantitativ-calitativă a selecţiilor impresionează în egală măsură. Făcând aceste precizări, am şi conturat deja una dintre liniile de forţă ale unui portret de istoric contemporan. Este vorba despre o anume generozitate exprimată în forme specifice, prin punerea la dispoziţia tuturor celor interesaţi a informaţiei menite să impună o problematică şi să conducă la necesara interogaţie asupra împrejurărilor istorice din alte vremuri. De altfel, din unghiul întrebărilor pe care le iscă, ceea ce a publicat până acum – ca documente editate ori contribuţii proprii – dezvăluie complexitatea unei profesiuni de credinţă în plină afirmare. Cele trei culegeri masive recoltate până astăzi din arhivele interne şi străine vorbesc despre ţigani, maghiari şi evrei într-un segment de timp ce cuprinde perioada interbelică şi primele două decenii de comunism (1919-1965). Ele constituie, astfel, cartea de vizită a unui expert în istoria contemporană a României interesat de viaţa colectivităţilor desemnate adeseori – cu un termen care nu mi se pare potrivit, ca unul ce exprimă un punct de vedere centraliststatal – drept „minoritare”. Într-un peisaj în care asemenea incursiuni arhivistice sunt, cel mai adesea, răspunsul membrilor grupurilor etnice vizate la ignorarea istoriografiei main stream, fiind, în consecinţă, şi rezultatul unor explorări direcţionate 1 Ţiganii din România. Mărturii documentare, 1919-1944, Cluj, Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, 2001 (împreună cu Andrea Varga); Maghiarii din România. Mărturii documentare, 1945-1955, Cluj, Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, 2002 (împreună cu Andreea Andreescu şi Andrea Varga); Evreii din România. Mărturii documentare, 1945-1965, Cluj, Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, 2003 (împreună cu Andreea Andreescu).

10

circumstanţial, tomurile documentare ale lui Lucian Nastasă şi ale colaboratoarelor sale se disting printr-o concepţie mai cuprinzătoare, mai puţin tezistă. Nu este mai puţin adevărat că ele răspund unei tendinţe ceva mai ample de recuperare a unor direcţii de investigaţie până de curând neglijate, fiind astfel interpretate câteodată ca semn al corectitudinii politice. Cum însă aceasta din urmă nu poate deranja decât prin eventualele ei excese rigoriste ori, dacă e să supere în sine, atunci numai pe adepţii unei incorectitudini motivată divers (elitism, tradiţionalism ş.a.), de ce nu s-ar accepta, într-o pluralitate de discursuri istoriografice, şi o asemenea variantă?! Oricum, prin însuşi faptul că pledoaria în acest sens este mediată de textele documentelor, ceea ce rezultă este evidenţierea unei pleiade de elemente atât de bogată, încât se depăşeşte orice eventuală rezervă. Semnalate mai degrabă parcimonios de o presă cu alte priorităţi pe agendă, colecţiile de izvoare documentare ale lui Lucian Nastasă se vor bucura, sunt convins, de soarta de durată pe care o merită prin punerea în valoare a tezaurului de mărturii pe care îl conţin de către lucrările de istorie viitoare. Ele au fost prefaţate de două alte cărţi prezidate de acelaşi autor – una în colaborare -, şi împreună, toate constituie un areal istoriografic adjudecat într-o manieră reprezentativă de Lucian Nastasă2. Un istoric al perioadei contemporane din existenţa unor colectivităţi etnice, confesionale şi cultural-lingvistice interesat de momentele de criză, de strategiile supravieţuirii comunitare, de raporturile cu un stat opresiv şi cu propriile poziţii de progresivă marginalizare; unul al cărui interes metodologic pentru disciplină se traduce prin ucenicia în preambulul critic al monografiei şi sintezei, şi prin disciplina supunerii la normele consacrate de editare critică – acesta este Lucian Nastasă, aşa cum se întrezăreşte Studii istorice româno-ungare, Iaşi, Fundaţia Academică “A. D. Xenopol”, 1999; Interethnic Relations in Post-Communist Romania, Cluj, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2000 (împreună cu Levente Salat; cu o versiune în limba română).

2

11

el dindărătul tomurilor elegant editate de Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din Cluj (în întâlnire culturală fericită!). Dar nimeni nu ar fi putut spune, cu câtva timp în urmă, că autorul despre care vorbesc aici ar avea şi o asemenea vocaţie, un astfel de interes pentru aspectele incendiare, refulate, ale existenţei contemporane. Format la şcoala lui Ştefan S. Gorovei şi Al. Zub, alături de care a lucrat o vreme, în ambianţa studioasă de la Iaşi, Lucian Nastasă s-a afirmat în primul rând ca istoric al modernităţii, cu un interes marcat pentru istoria istoriografiei şi al elitei intelectuale. Editor al lui Vasile Pârvan medievistul3, secondându-l pe Al. Zub în alcătuirea unor volume dedicate lui Victor Slăvescu4 şi Ilie Minea5, mai tânărul istoric părea predestinat unei definitive cantonări în această zonă de interes, mai calmă şi mai ferită de seisme. Numai că, până şi aici, angulaţia din care evocă Lucian Nastasă vremurile şi figurile care le-au populat este grăitoare pentru anumite opţiuni proprii. El vorbeşte despre Pârvan, dar descoperă altul decât apologetul antichităţii clasice ori profetul melancolic din eseuri. Acest Vasile Pârvan este un expert în chestiunile cele mai spinoase ale existenţei medievale româneşti, un discipol sagace şi informat al lui Dimitrie Onciul care, fie şi numai prin cât a lăsat în domeniu, ocupă un loc aparte în dezvoltarea specializării respective. Şi tot la fel, readucerea în atenţie a lui Victor Slăvescu şi Ilie Minea, astăzi prea puţin frecventaţi, depăşeşte ca semnificaţie simplul omagiu formal adus unor mentori din alte vremuri, pregătind valorizarea mai amplă care, deocamdată, întârzie. Dar cel mai semnificativ pentru ceea ce încearcă Lucian Nastasă în domeniul istoriei istoriografiei române moderne – 3 Vasile Pârvan, Studii de istorie medievală şi modernă, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990. 4 Al Zub, Lucian Nastasă, Victor Slăvescu. 1891-1977, Bucureşti, Ed. Academiei, 1993. 5 Al. Zub, Lucian Nastasă, Ilie Minea, 1881-1943, Iaşi, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, 1996.

12

scriind totodată şi un capitol din trecutul vieţii noastre publice şi culturale altminteri decât până acum – rămâne volumul din 1999, Generaţie şi schimbare în istoriografia română. Practic, el încercă să elucideze raportul dintre tradiţie şi modernitate abordându-l nu în primul rând printr-o analiză a discursurilor istoriografice, ci interesându-se, cu un ochi atent la mondenitate, de strategiile de aliere şi delimitare a personalităţilor momentului 1880-1910. Prietenii, rivalităţi colegiale, căsătorii şi înrudiri, rupturi şi mezalianţe – iată câteva dintre mecanismele care modelează raporturile de forţe din lumea istoriografiei de la cumpăna veacurilor. Trăgând cortina şi dezvăluind câte ceva din toate acestea, istoricul – care ar fi putut fi suspectat altminteri de frivolitate şi pasiune pentru mărunţişuri – ezită să se substituie moralistului, lăsând în acest sens cititorului întreaga libertate. El ţinteşte un scop întrucâtva altminteri, năzuind să pătrundă cu mintea secretele succesului profesional, treptele carierei publice, maniera impunerii ideilor cu ajutorul unor instrumente care nu au mare lucru de a face cu ideile înseşi. Reunind o serie de studii – dintre care unele inedite – sub titlul Intelectualii şi promovarea socială. Pentru o morfologie a câmpului universitar, Lucian Nastasă rămâne, şi de astă dată, aproape unuia dintre câmpurile sale predilecte de studiu: lumea cărturarilor sfârşitului de secol al XIX-lea şi a secolului XX. Studii precum Mecanisme de selecţie şi de integrare a elitei universitare româneşti, Alianţele familiale, Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec. XIX, Pentru o istorie a cuplurilor în mediul intelectual românesc vorbesc de la sine despre felul în care spoturile acestui regizor al trecutului luminează, scoţându-le din penumbră, unele dintre ritualurile vieţii sociale de acum un secol ori chiar mai apropiate. Cazul Nicolae Iorga sfârşeşte, şi el, cu o tradiţie a biografiilor partizane – teritoriu păzit cu grijă de descendenţii familiei, cu poziţii importante în istoriografia română şi chiar străină -, încercând reconstituirea şi examinarea critică a unui comportament care, alături de excelenţa înzestrării şi permanenţa

13

muncii, l-a propulsat pe savant într-un reliefat prim-plan al scrisului istoric, al vieţii intelectuale şi al celei politice autohtone. Grupajul secund al volumului readuce în discuţie trei figuri luminoase ale mediilor academice din aceeaşi perioadă: Teohari Antonescu – un personaj care revine în preocupările istoricului, de vreme ce jurnalul acestui înaintaş este deja gata de tipar -, A. D. Xenopol şi Lucian Blaga. Dacă în interesul pentru Xenopol citim, ca şi în cazul preocupării pentru Pârvan – reflexele ucenicului (fertil „neascultător”, adaug îndată) lui Al. Zub, aplecarea asupra universitarului Blaga face din Lucian Nastasă un exeget al acestuia dintre cei mai recenţi (alături de Ion Bălu şi Marta Petreu). Dincolo de orice altceva s-ar putea spune, studiile Teohari Antonescu: un destin neîmplinit, A. D. Xenopol şi „Şcoala critică” şi Lucian Blaga avatarurile unei catedre universitare se citesc cu pasiune, subiectul şi tratarea lor fiind spectaculare. Rămânând în afara universităţii ca unul prea pasionat de libertăţile – ca şi de constrângerile – prospectării filoanelor trecutului de pe poziţiile cercetătorului ştiinţific, Lucian Nastasă atacă, într-o deschidere mai amplă pe orizontală, aceeaşi mitologie a universităţii, şi în secţiunea terţă. Indiferent că urmăreşte peregrinările studenţilor români prin lumea academică tedescă (precum în Universităţile germane şi formarea elitei intelectuale româneşti), sau că se pasionează de descifrarea reflexelor almei mater într-una din categoriile narative de izvoare (Reflecţii memorialistice (1864-1944), că încearcă să înţeleagă mai îndeaproape – printre primii între cercetătorii români – chestiunea delicată a coexistenţei universităţii maghiare şi române în Clujul debutului perioadei postbelice (Geneza a două Universităţi în Clujul multicultural, 1944-1945) sau că, în aceeaşi idee, tentează o primă aproximare plină de tâlc a rolului unuia dintre marii rectori ai Clujului (Etape spre o monografie: Constantin Daicoviciu), autorul se simte la el acasă. La fel şi cititorul, care descoperă cu încântare că istorie modernă şi contemporană nu înseamnă doar politică şi diplomaţie, numai naţionalism şi comunism, ci şi o negociere

14

continuă a propriei poziţii, ca şi a situării grupului, mic sau mare, căruia îi aparţii. Dincolo de cerbicia cu care istoricii „marelui discurs” ţin cu dinţii de reconstituirile lor faptice, descriptive, şi dincoace de graba modelor întârziate – mentalităţi (un termen pe care americanii nu îl înţeleg, preferând să vorbească – măcar la Chicago şi în siajul şcolii din această metropolă – de patterns of behavior; semn că poate aşa ceva există numai pe continentul nostru) şi imagologie, interesat mai degrabă de ceea ce există în ţesătura complexă, dinamică şi fluidă a socialului – de la nivelul privatului cu relevanţă publică până la cel al publicului cu consecinţe în zona privatului, Lucian Nastasă este cel mai sociologizant dintre istoricii noului val. El pare, din acest punct de vedere, un urmaş al lui Henri Stahl, cu diferenţa că opţiunile sale se îndreaptă spre mediile urbane, nu către desluşirea socialului rural, ca la acela. Studiile lui, puse sub semnul unui titlu a cărui detaliere trimite nemijlocit la jargonul specializat al sociologiei, par aşezate în proximitatea Şcolii Analelor, devenită un model previzibil şi cumva tiranic – deoarece cvasiexclusiv - în România ultimelor decenii. Chiar dacă datoriile ştiinţifice şi afective declarate faţă de sociologul francez de origine maghiară Viktor Karady şi prietenia mai veche faţă de sociologul literar parizian originar din Iaşi Mihai Dinu Gheorghiu trimit, totuşi către perimetrul hexagonal, îmi place să-l văd pe Lucian Nastasă amestecând ingredientele după propriu-i gust, într-o reţetă personală. Spre a-i testa produsul, invit la lectură!

Cluj, 18 ianuarie 2003

Ovidiu Pecican

15

16

GENEALOGIA ÎNTRE ŞTIINŢĂ, MITOLOGIE ŞI MONOMANIE

Ca un paradox, abordările biografice par a fi mereu în vogă, fiecare generaţie intelectuală redescoperind genul, într-un ciclu fără oprire şi, evident, cu motivaţii cât se poate de întemeiate. S-ar părea că biografia constituie una din puţinele specii eternizate, cu impact direct asupra evoluţiei ideii şi conştiinţei de sine a individului şi a colectivităţilor în ansamblu. Aşadar, nimic uimitor în a constata o reabordare în forţă a biografiei, atât în manieră clasică, dar mai ales din perspectivă sociologică, ca răspuns parcă la istoriile tot mai dezumanizate, structuralizate ori problematizate, în care reconstrucţiile „á la long durée” pun în umbră tocmai personajul cel mai important: omul. Din această perspectivă şi mereu aflată sub spectrul acuzaţiilor de subiectivism, de impresionism, de cultivare a individualismului în dauna colectivului, de iluzionism, de mistificări a diverselor modele umane etc, biografia caută cu asiduitate a se îmbogăţi metodologic şi a câştiga în credibilitate prin tehnici care să elimine suspiciunea ficţiunii şi a mitologizărilor. Este vorba aşadar de ample încercări de reabilitare epistemologică, dar care sunt încă departe de atenuarea dezechilibrului existent între lucrările de restituţie propriu-zise

17

(biografiile, aşa cum se înţelege îndeobşte) şi abordările teoretice sau metodologice6. Fără a ne atinge de acestea din urmă, extrem de complexe şi de o diversitate aproape fără control, ne vom limita doar la imperativul abandonării paradigmei clasice om-operă, în care s-au închis până acum numeroase demersuri biografice. Întocmite adeseori dintr-o perspectivă hagiografică, cu menirea evidentă de a ridica statui, de a crea modele, chiar stereotipuri, prin privilegierea operei în detrimentul vieţii, multe din ele ocolesc efortul restitutiv al unui veritabil curriculum vitae, ceea ce presupune temeinice anchete arhivistice ori interviuri, prudenţă în recompunerea faptelor şi un excesiv spirit critic. S-a lăsat astfel deoparte ceea ce putea fi durabil (de la genealogii minuţios întocmite până la variabile socio-istorice de mare fineţe, cum ar fi, de exemplu, aspectul fizic, anomalii fizice, temperament, atitudini comportamentale, averea personală, spaţiul locuirii, participarea la activităţi mondene etc), în profitul comentariilor şi analizelor textuale, fără îndoială mult mai supuse efemerităţii. Aceste demersuri biografice nu au făcut altceva decât să revendice un pragmatism şi să manifeste deschidere mai ales spre lumea ideilor (de altfel, nimic reproşabil), însă adeseori răspunzând ritualurilor celebrării şi mereu viciate de ideologia epocii în care au fost elaborate. Tot mai mult, comemorarea diverselor personaje s-a substituit colocviilor profesionale, devenind un spaţiu al 6 Cf. J. Romein, Die Biographie. Einführung in ihre Geschichte und ihre Problematik, Bern, A. Francke, 1948; E. Hoffman, La biographie: vers un renouveau d’un genre décrié, în L’Homme face á son histoire, Publication de l’Université de Lausanne, Lausanne, Payot, 1983, p. 77-93; Problemes et méthodes de la biographie. Actes du Colloque. Sorbonne 3-4 mai 1985, Paris, Sources, 1986; H. S. Becker, Biographie et mosaique scientifique, în „Actes de la recherche en sciences sociales”, no. 62/63, 1986, juin, 105110; Jean-Claude Passeron, Biographies, flux, itinéraires, trajectoires, în „Revue française de sociologie”, XXXI, 1990, no. 1, p. 3-22; J. Peneff, La méthode biographique, Paris, A. Colin, 1990; Idem, Les grandes tendances de l’usage des biographies dans la sociologie française, în „Politix. Travaux de science politique”, no. 27, 1994, p. 25-31 ş.a.

18

mitologizării, nici măcar cu valoare educativă, ci numai din dorinţa unora de a lua loc în prezidii, de a-şi autocultiva imagini pe seama celui celebrat. Aşa s-a întâmplat cu numeroase personalităţi istorice româneşti, de la Burebista, trecând pe la voievozii evului mediu, până la asumarea deliberată a funcţiilor de descoperire, revalorificare ori reabilitare a diverşilor contemporani. În fond, cu puţine excepţii, aceste tipuri de biografii au restituit mai puţin faptele, urmărind mai curând un impact emoţional şi dramatic, prin formă şi imagini, prin crearea unui univers simbolic şi unităţi estetice discutabile, reconstrucţia cu fidelitate a realităţii fiind de multe ori o chestiune secundară. Pe de altă parte, biografia a devenit însă tot mai „ştiinţifică”, tinzând spre specializare şi fragmentare. Se merge tot mai mult spre deconstrucţia ficţiunii („povestea vieţii”), sub toate formele şi transformările corelative ale părţilor de biografie, în obiecte de studiu separate. În acest context, genealogia vine să ocupe un loc important în economia biografiilor. Ea a renunţat demult la simpla justificare dinastică, devenind o necesitate politică şi economică (pe lângă preocupările ei obişnuite, de ierarhizare), prin „gestionarea” diverselor categorii sociale (ceea ce-i conferă un puternic ascendent în demografie şi sociologie) şi structuri familiale, prin stabilirea şi definirea diferitelor funcţii sociale, a mecanismelor de selecţie sau de excludere, a departajării variatelor pârghii de putere dintr-o societate, prin reconstituirea strategiilor carierei, a stilului de viaţă (de la sociabilitate până la mediul locativ) – acestea fiind doar câteva din utilităţile genealogiei. Nu mai vorbim de ceea ce s-ar putea numi genealogii intelectuale, onomastice, toponimice, profesionale etc. Deşi la prima vedere ea ar părea printre puţinele capitole neatinse de ambiguitate, prin actul pur tehnic de reconstrucţie a unei evoluţii simple şi de un empirism logic fără tăgadă, genealogia poate constitui sursa multora din miturile individuale ori familiale, degenerând uneori chiar în monomanie. Este foarte sensibilă în a-şi pierde „direcţia” (obiectivele) prin alunecarea

19

(adeseori inconştientă) dinspre structuralismul metodologic (stabilit aprioric) spre cel dogmatic. Pe de altă parte, multe din reconstrucţiile genealogice, prin maniera în care sunt concepute (introducerea unor mituri ale ascendenţilor iluştri, omiterea unor verigi ce-ar face mai puţină „cinste” familiei etc), prin premisa fundamental retrogradă (de factură medievală) de a urmări doar pe cei cu rang, prin discursul mitologizant ce însoţeşte actul de pură reconstrucţie, tentativele – directe sau indirecte – de relaţionare a comportamentelor diverşilor subiecţi cu originile sau ascendenţa lor „nobilă”, irită enorm (stârnind adeseori ironii) fie pe cei ce sunt cu adevărat într-o asemenea postură „nobiliară”, fie pe cei ce consideră România ultimului secol şi jumătate ca o societate în care principiul meritocratic aruncă în desuetudine „tradiţiile” unui mediu mereu întârziat, fără ierarhii şi reguli bine stabilite, cu „notabilităţi” improvizate şi dornice de a dobândi atestatul şi pentru posteritate. Aşadar, tema hazardului şi cea a meritului par a fi obiectele unui alt tip de tensiuni, cea dintâi lăsând prea puţin spaţiu celeilalte, mai ales în cazul analizelor sociologice. Nu sunt puţine cazurile în care descendenţii unor familii cu origine mai mult sau mai puţin „aristocratică” caută să impună propria lor versiune şi reprezentare istorică a familiei, fabricând de pildă ascendenţe până la împăraţii sau nobilimea bizantină. Sunt manifestări cu o lungă tradiţie hagiografică şi de autocelebrare, care deşi impun frecvent atitudini ironice, reuşesc a se sustrage analizelor competente, menţinându-se pe mai departe în sfera iluziilor biografice. Acest lucru este sesizabil îndeosebi în cazul interviurilor realizate cu descendenţi ai unor personalităţi sau ai unor familii pretins nobiliare (interviul fiind una din metodele reconstrucţiilor genealogice), dar şi în multe din producţiile autobiografice (memorii şi jurnale), în care autorii dau dovadă de a nu putea evita superficialitatea, anecdoticul, riscul dezvăluirii unei psihologii desuete – cu alte cuvinte, se arată incapabili de a surprinde semnificaţiile istorice. Mai importante par a fi dispozitivele retorice, prin care se construiesc mituri de modele

20

existenţiale. Este cauza pentru care analiştii descoperă importante părţi de istorie uitată (cenzurată), numeroase ambiguităţi (dovedibile adeseori ca falsuri), fapte ce păreau autobiografului minore sau dezagreabile – aspecte pe care fluxul memoriei le exclude din punct de vedere teoretic şi practic. Iar o asemenea dezamăgire ne oferă unul din marii istorici din a doua jumătate a secolului XX, David Prodan, care – profesionist în reconstrucţia trecutului – îşi reduce totuşi Memoriile mai mult la conflictele personale cu diverşi colegi de breaslă, relatând adeseori firele obscure ale intrigăriei, în vreme ce, de pildă, asupra anilor de studenţie nu zăboveşte decât pe parcursul a două pagini7. Se pare că nu a considerat demn de luat în seamă măcar genealogia sa intelectuală, care nicicum nu poate fi neglijată pentru anii interbelici ai Clujului universitar. Sigur că acest aspect – dar şi altele – a fost lesne remarcat de cei mai mulţi comentatori, aducându-se reproşuri tocmai cui nu trebuia, editorului, care şi-a împlinit sarcina de a îngriji textul cu maximă acribie. Invocarea faptului că nu ar fi trebuit să se publice manuscrisul, apreciat ca nereprezentativ, este o şaradă greu de înţeles pentru simplul motiv că venea de la alţi istorici. Reconstrucţia trecutului nu se face pe baza unor documente alese după bunul plac şi nu ar trebui să se uite imperativul rankeian de acum un secol şi jumătate: adevărul aşa cum a fost. Aşadar, amatorismul şi non-specializarea au fost încurajate nepermis de mult, punând cercetarea ştiinţifică de astăzi în mari dificultăţi. Aspectul a fost favorizat şi de sărăcia documentară a evului mediu îndeosebi, dar şi a epocilor mai apropiate, numeroase fiind cazurile – mai ales în prima jumătate a sec. XIX – în care s-au plăsmuit genealogii fictive sau măcar parţial fictive. Nu de mult, studiul lui Mihai-Răzvan Ungureanu, Genealogia ca expresie a definiţiei sociale a boierimii moldoveneşti în epoca

7

David Prodan, Memorii, ed. Aurel Răduţiu, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1993.

21

regulamentară8, atrage atenţia asupra unor atari tentative sau mecanisme ale falsificării, surprinse în fondurile arhivistice ale Secretariatului de Stat din Moldova, pentru deceniile trei şi patru ale veacului trecut. Ca să nu mai insistăm acum asupra postfaţei lui Ştefan S. Gorovei, de exemplu, la reeditarea Arhondologiei Moldovei a lui Constandin Sion9, sau asupra nenumăratelor lui „clipuri” critice ori studii propriu-zise din „Arhiva genealogică” sau de aiurea, în care sunt curmate falsuri şi erori genealogice abil plăsmuite. Sunt preocupări care au făcut deja şcoală în peisajul istoriografic românesc, prin crearea unor modele de analiză ce se cuvin a fi adoptate şi extinse fără întârziere. Formulările de mai sus impun aşadar un plus de exigenţă în reconstrucţia acestui important segment al abordărilor biografice care, cu siguranţă, vor începe să abunde în editorialistica noastră. Şi pentru a evita sensibilităţi contemporane, vom exemplifica câteva tendinţe mai vechi de mistificare genealogică, pe temeiul biografiei unor personalităţi ale culturii româneşti, pornind şi de la constatarea că în rândurile acestora a existat în mod deosebit o atracţie pentru reconstrucţia propriului arbore genealogic, dovedind mereu un puternic simţământ al legăturilor ancestrale. Acest ataşament faţă de „moştenirea” genetică (în fond, faţă de hazard) nu este deloc nefiresc, având profunde motivaţii psihologice, asupra cărora nu insistăm10. Cert este însă că aproape toţi cărturarii, cu o bună imagine despre sine şi despre actul de cultură pe care l-au produs, s-au simţit datori să prindă în propria arhivă şi minime referinţe genealogice. Mai mult chiar, persoane publice fiind şi bucurânduÎn „Arhiva genealogică”, Iaşi, III, 1996, nr. 3-4, p. 107-135. C. Sion, Arhondologia Moldovei, ed. Rodica Rotaru, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p. 329-351. 10 Vezi Ch. Mauron, Des métaphores obsédantes au mythe personnel. Introduction á la psychocritique, Paris, J. Corti, 1962; D. Fernandez, L’Arbre jusqu’aux racines. Psychanalyse et création, Paris, Grasset, 1972; L. Dumont, Essais sur l’individualisme. Une perspective anthropologique sur l’idéologie moderne, Paris, Seuil, 1983; M. Certeau, Histoire et psychanalyse, entre science et fiction, Paris, Gallimard, 1987 ş.a. 8 9

22

se de un anume prestigiu social, au pus în circulaţie referinţe genealogice, prin intermediul diverselor interviuri sau autobiografii conjuncturale. Aşa s-a întâmplat ca multă vreme să fie luate de bune informaţii care astăzi se dovedesc a nu fi susţinute documentar. Adeseori, chiar personajul în cauză se înşeală în privinţa propriului trecut – cu bună ştiinţă sau din necunoaştere –, adevărul aflat ulterior generând profunde crize de conştiinţă, oferind contemporanilor şi posterităţii motivaţiile unor atitudini şi trăsături comportamentale ale acestuia. Am putea invoca aici cazul lui George Călinescu, care multă vreme a trăit cu convingerea că e fiul natural al funcţionarului CFR Constantin Călinescu, exponent al micii burghezii, orăşean, şi nu de oriunde, ci din capitală. Ei bine, aflarea faptului că mama sa naturală nu e alta decât menajera casei, Maria Vişa, fiică de ţărani, fugită dintr-un obscur sat oltenesc împreună cu sora ei (ajunsă prostituată), cea pe care el o umilise atâta vreme cu obstinaţie, a produs o puternică traumă psihologică. În plus, mereu şi mereu îşi va ascunde adevărata origine, cu ingeniozităţi de veritabil artizan. Când în 1937 îşi pregătea dosarul de concurs pentru postul de conferenţiar la Iaşi, s-a dovedit a fi de o rară migală în „pregătirea” actului său de naştere: l-a îndoit tocmai pe rubrica unde era înregistrată profesia mamei (deşi nu acolo era locul firesc de pliere) şi l-a ars cu mult meşteşug în dreptul cuvântului umilitor (profesia), ţinând apoi documentul ore întregi deasupra unui bec pentru a-l „învechi” cum se cuvine11. Iar tot acest efort în pofida resentimentelor dezvăluite lui Al. Rosetti, în acelaşi an, că „a fi conferenţiar la Iaşi e un lucru de ruşine, sub demnitatea mea”, universitatea de aici fiind „o şcoală primară” pentru care nu merită „sacrificate instinctele mele metropolitane”, oraş în care oamenii îi par „puţin demenţi” etc, etc12. Aşa se face că Cf. I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1981, p. 17-18. Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), ed. Al. Rosetti, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977, p. 59-61; pentru activitatea lui la Iaşi vezi Iorgu Iordan, G. Călinescu la Universitatea din Iaşi, în „Revista de istorie şi teorie literară”, XIV, 1965, 11 12

23

preluând elemente atât din ascendenţa reală, cât şi din cea prin adopţie, G. Călinescu a făcut mereu afirmaţii de genul: „Eu sunt grec, domnule” (plăcându-i să creadă asta, prin tatăl natural Tache Căpitănescu; de altfel e şi titlul unei poezii a criticului literar). Cu toate că, într-un articol intitulat Eu sunt ardelean13, afirma în contextul istoric de atunci (toamna lui 1944) că „deşi nu m-am născut în Ardeal şi părinţii nu-mi sunt din acele părţi, eu sunt ardelean”, meditând asupra multor calităţi ale oamenilor de dincolo de munţi şi cu regretul de a nu fi descendentul unui „strămoş înveşmântat într-un cojoc de lână”. Şi ca o culme a ironiei, însă, este foarte probabil ca prin familia mamei (cea repudiată) să fie... ardelean de origine. De altfel, ascendenţa transilvăneană a fost mai totdeauna dezideratul multor cărturari din Vechiul Regat, de la cei născuţi în inima Moldovei (precum Alexandru Vlahuţă) şi până la cei ale căror origini se pierd în necunoscut, dar cu speranţa şi convingerea totodată a unei firave legături cu Ardealul. Iar o atare atitudine faţă de propriile obârşii nu e singulară. Din noianul de exemple mai putem reţine, pentru o altă tipologie, dar şi cu manifestări explicite a „obsesiei de necunoscut”, cazul lui Camil Petrescu. Copil din flori, frământat de „drama naşterii lui” şi care a păstrat mereu „o revoltă adâncă şi binestăpânită contra tatălui natural” (după cum afirma un congener de-al său, Constant Ionescu14), Camil Petrescu s-a legat în permanenţă de speranţa – dar şi de iluzia – unor revelaţii genealogice convenabile. A navigat fie între ascendenţa celor ce l-au crescut (familia inspectorului Episcopescu), fie a mamei sale – enigmatică, dar care putea

nr. 3-4, p. 501-512; D. Vatamaniuc, Concursul pentru ocuparea conferinţei de critică şi estetică literară, în ediţia G. Călinescu, Avatarii faraonului Tlà, Iaşi, Ed. Junimea, 1979, p. 145-170; Lucian Nastasă, G. Călinescu şi Universitatea din Iaşi. Pe marginea unei corespondenţe, în „Anuarul Institutului de istorie A. D. Xenopol”, Iaşi, XXVII, 1990, p. 147-154. 13 „Tribuna poporului”, I, 1944, nr. 31 (15 oct.), p. 1, 3. 14 C. Ionescu, Camil Petrescu. Amintiri şi comentarii, Bucureşti, E.P.L., 1968, p. 33.

24

„promite” ceva (Keller) –, pentru ca împăcarea cu situaţia de fapt să vină mai târziu, însă nu fără mândria expresă de a fi un „bucureştean autentic”. Sintagma o găsim într-un interviu din „Rampa”15, când în trei rânduri tipografice expediază o genealogie şi frământările unei copilării pentru care – spunea el – i-ar fi trebuit „două volume”. Excelentă stratagemă de a-şi învălui obârşiile în mister şi de a scăpa de întrebări nedorite şi nici până acum pe deplin lămurite16. Toate aceste manifestări şi obsesii, traume ale inferiorităţii sociale, au existat în mod real, subiecţii fiind convinşi că preţul plătit de ei pentru ascensiunea şi recunoaşterea publică este mult mai mare decât al altora. Este şi motivaţia pentru care cei aflaţi într-o asemenea postură investesc mult mai mult şi cu mai mare tenacitate în reuşita personală, îndeosebi în ce priveşte dobândirea unui capital simbolic şi afirmarea pe baza principiilor meritocratice. Doar în această manieră au putut fi compensate dezavantajele iniţiale şi create premisele accederii la diverse alte tipuri de capital. Însă într-o societate ca cea românească (începând cu a doua jumătate a secolului XIX), în care aparatul birocratic tindea să se substituie aristocraţiei de sânge – cu toate consecinţele de rigoare –, era insuficientă doar acţiunea principiului meritocratic pentru ascensiunea socială şi ocuparea unor funcţii publice de prestigiu. El a intrat mereu în concurenţă cu alte două sisteme: pe de o parte adeziunea politică şi socială, pe de alta vechimea şi „nobleţea” familială. Acele personalităţi ale culturii noastre care au reuşit să plaseze într-un fel sau altul capitalul lor simbolic în cadrul măcar al unuia din aceste două sisteme, şi-a asigurat şi din perspectivă genealogică recunoaşterea printre notabilităţi. În felul acesta Titu Maiorescu îşi permitea să afirme în Parlament că era fiu de profesor, iar ascendenţa mai îndepărtată era neaoş ţărănească, fără 15 J. Berariu, Cu Camil Petrescu despre el şi despre alţii, în „Rampa”, XVI, 1931, 4119 C (12 oct.). 16 Mihail Ilovici, Tinereţea lui Camil Petrescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 5-16; Irina Petraş, Camil Petrescu. Schiţe pentru un portret, Bucureşti, Ed. Demiurg, 1994.

25

să spună nimic despre ceea ce ştia toată lumea: că prin cea dintâi căsătorie cu Clara Kremnitz îşi asigurase de timpuriu o poziţie socială recunoscută şi acceptată (eficientă mai ales prin cumnatul său, medic al Regelui Carol I), iar prin al doilea mariaj cu Ana Rosetti îşi consolidase alianţele cu aristocraţia locală, alături de multe alte atuuri puse în joc de-a lungul vremii17. Sau deliciul lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea de a povesti în cercurile mondene ale Bucureştiului despre copilăria sa aventuroasă, ca fiu de căruţaş (care, uneori, făcea şi mic negoţ cu cereale), prin mahalalele capitalei. A dovedit însă mereu abilitate politică, începând cu înregimentarea în Partidul Liberal (prin socrul său Al. Lupaşcu), trecând apoi la conservatori, cu alte popasuri pe la „Drapelişti” şi „Junimişti”. În schimb, fratele său Nicolae Ştefănescu evita orice discuţie despre istoria familiei şi manifesta ostentativ pretenţii de mare nobleţe (avocat fiind şi, totodată, ginerele bogatului negustor bucureştean Iliescu), ceea ce irita enorm pe tatăl celor doi, care înainte de a face cărăuşie fusese ţăran-ţăran18. Oricât de bizare ni s-ar părea astăzi atari atitudini, provocate de complexul sau apanajul originii, ele sunt însă departe de a constitui în mod obligatoriu cazuri patologice, generatoare de mitologii familiale irevocabile şi de nedemistificat, ori subiecte de ironii şi pamflete. Vicisitudinile travestirii a două generaţii din aceeaşi familie Caragiale merită cu adevărat luare aminte, prin arsenalul genealogic şi ideologic pus în joc. Sfidând autenticile origini, pe care în mod cert le cunoştea, Ion Luca Caragiale şi-a înregistrat adeseori elementul iniţial de stare civilă prin expresia: „de naştere obscură”. Iar amicul său, C. Dobrogeanu-Gherea (un alt complexat, dar de data aceasta de sindromul „metecului”), a utilizat mereu această declaraţie, creând din I. L. Caragiale un produs al mahalalelor provinciale, în cea mai tragică poveste 17 Vezi Z. Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, I-II, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1986, 1987; reeditată în 1997, Bucureşti, Ed. Du Style. 18 Emilia Şt. Milicescu, Pe urmele lui Delavrancea, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1986, p. 13-25.

26

proletară: „Caragiale a gustat întreaga amărăciune a acestei vieţi. A suferit şi de frig şi de foame, a trăit zilele şi nopţile prin cafenele, pentru că acasă nu era foc şi lumină, a aşteptat ceasuri întregi pe un prieten, doar îl va cinsti cu un capuţiner, a ajuns să nu mănânce zile întregi, şi să doarmă pe băncile Cişmigiului, pentru că nu avea unde să-şi culce capul”19. Or, acest „complex plebeian” (preluat de o serie de biografi, precum Octav Minar sau Lucian Predescu şi B. Jordan) era departe de o realitate genealogică lesne sintetizabilă: prin tată se trăgea dintr-un bucătar, dar nu oricare, ci bucătarul domnitorului Caragea, iar prin mamă aparţinea puternicei familii de negustori şi bancheri din Braşov, Mihail Alexovici – cu toţii de origine grecească20. Şi dacă s-ar extinde cercetările, pornindu-se de la procesul de moştenire şi actele notariale din 1887 (Tribunalul din Ilfov)21 – care risipeşte şi el iluzia sărăciei – s-ar putea stabili certe legături genealogice cu familia maghiară transilvană Tabay. Ca să nu mai amintim faptul că prin căsătoria cu Alexandrina, fiica arhitectului Gaetano Burelly, i se deschiseseră uşile celor mai mondene saloane. Cu toate acestea, I. L. Caragiale a fost unul din rarele personaje care au dispreţuit profund orice asociere cu arborele genealogic al familiei: „Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele” – chestiona el în 1906 pe Horia PetraPetrescu, care tocmai pregătea o teză de doctorat la Universitatea din Leipzig despre opera lui Caragiale; „d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic [...] şi nu despre umila mea familie vreunul heraldic”22. Sau, cu altă ocazie: „La noi însă? Vestigii 19 C. Dobrogeanu-Gherea, Artişti proletari culţi, în Studii critice, III, ediţie I. Gherea (ed. III), Bucureşti, Viaţa Românească, [1924], p. 111. 20 Vezi Şerban Cioculescu, Viaţa lui I. L. Caragiale, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977, p. 11-23; Marin Bucur, O biografie a lui I. L. Caragiale, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1989, p. 5-34. 21 Cf. M. Antonescu, Al. Djuvara, C. Lecca, Succesiunea Momolo-Cardini, [Bucureşti], 1904. 22 I. L. Caragiale, Opere, VII, ediţie Ş. Cioculescu, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, 1942, p. 217.

27

feudale? artistocraţie? tradiţii bătrâne? Când? de unde? cum? Nu cumva arhondologia grecească ar fi tulpina unei aristocraţii feudale româneşti? Nu cumva avocaţii ieşiţi de ieri de alaltăieri, copii de obscure familii din popor, chemate la viaţă publică dintr-o completă nulitate politică de drept, prin mişcarea de la 1848, au luat în serios că sunt nobili de viţă pentru că, având noroc la daraveri, le-a dat mâna să-şi vopsească frumos o trăsură şi să-i lipească la spate un blazon de operetă”23. În contrast cu I. L. Caragiale, fiul său Matei îşi însuşeşte reprezentări de la polul opus, tocmai cel repudiat de părinte. Umilit prin actul naşterii sale, ca produs al unei legături nelegitime dintre I. L. Caragiale şi Maria Constantinescu, Matei îşi construieşte din mitul nobiliar un univers paralel cu realitatea. Doar comportamentul său de dandy, proiectele şi întocmirile heraldice, mania de a primi decoraţii şi de a le etala cu enfază, corespondenţa trimisă diverşilor prieteni ş.a. – într-un cuvânt doar semnele exterioare îi confereau distincţiile ce-i alimentau orgoliul şi-i creau o prea bună imagine despre sine. Este un personaj complicat, care chinuie pe tatăl său şi pe mai toată lumea, snob, dar nu lipsit de calităţi şi talent artistic, care nu se amestecă cu „vulgul” şi poartă „toaletă princiară”, a cărui carte de căpătâi era Almanahul Gotha etc. Este, în alţi termeni, personajul propriei sale opere, nu numai al Crailor de Curtea-Veche (una din scrierile cu cel mai îndelungat stagiu de elaborare), ci şi al jurnalului şi agendelor sale. Face orice pentru a nu-şi curma iluzia, de la ţinuta vestimentară ridicolă şi incomodă, până la gesticulaţii şi dialoguri bizare chiar pentru mediul la care aspira. În ajunul căsătoriei cu Maria Sion (veritabilă infuzie nobiliară) îşi declară pierdut actul de naştere, fabricând un altul, în care apare numele real al tatălui (devenit între timp o personalitate publică), iar ca domiciliu al mamei oraşul Viena (nu altul decât capitala Austriei); locul naşterii e... Tuşnad, pe atunci tot în graniţele Imperiului austro-ungar. 23

Ibidem, V, ediţie Ş. Cioculescu, Bucureşti, Cultura Naţională, 1938, p. 401.

28

Evident, îşi găseşte şi martori care confirmă sub jurământ realitatea celor înscrise, actul devenind oficial prin legalizare. Sau, când află că o cunoştinţă se întoarce în ţară prin Budapesta, roagă să i se cumpere un metru de „drapel unguresc”, pentru a da mai multă autenticitate însemnelor nobiliare pe care le va arbora la Sionu (moşie dobândită prin căsătorie, în jud. Ialomiţa). Inutil a mai extinde acum observaţiile pe seama lui Matei I. Caragiale, personaj care a beneficiat încă de acum două decenii de un impresionant volum de documente, prin grija lui Al. Oprea, dar care a rămas aproape neutilizat în multe din faţetele sale24. Aceste ultime două exemple sunt tipologii in extremis, între ele situându-se o gamă cât se poate de diversificată de alte modele de reconstrucţie genealogică. Fie că e vorba de un vădit dezinteres faţă de ascendenţi, fie că probitatea e cea care conduce orice incursiune în trecutul familiei, fie că este un simplu act de uzurpare biologică sau socială – interesul pentru arborele genealogic (cu toate atributele socio-istorice ce i se pot ataşa) devine indispensabil oricărui demers biografic. Nu întâmplător se încearcă desluşirea predecesorilor în zonele unei „nobilităţi” identitare cât se poate de diverse, de la aristocraţia de sânge până la cea de decoraţii, de la cea de talent (artistic-literar) până la cea de funcţii birocratice, de la titluri academice la cea a unui club sau chiar cafenele selecte, de la cea cu un cult vădit pentru obiecte şi locuri ale memoriei (fotografii, bijuterii, case etc) până la cei ce revendică cu obstinaţie ca loc de origine familială o anume regiune a ţării etc, etc. Aşadar, istoricul are de-a face cu un spaţiu al „nobilităţii” şi al „notabilităţii” cât se poate de larg şi cu limite indecise, în care mitologiile familiale sunt adeseori prezente, generând confuzie şi erori istoriografice. În acest context, rostul genealogiei este de prim Al. Oprea, Mateiu I. Caragiale – un personaj. Dosar al existenţei, Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, 1979. Vezi şi Al. George, Mateiu I. Caragiale, Bucureşti, Ed. Minerva, 1981.

24

29

rang în cadrul noilor demersuri de reconsiderare a biografiei, devenind principalul instrument care poate reconstitui modelele diverselor spaţii socio-istorice, prin asocierea diferitelor reprezentări, prin proximităţile biografice stabilite, prin măsurarea distanţelor sociale, prin reflectarea unor sisteme perfect coerente în care se realizează şi se transmit diversele tipuri de moşteniri.

30

MECANISME DE SELECŢIE ŞI INTEGRARE A ELITEI UNIVERSITARE ROMĂNEŞTI. ALIANŢELE FAMILIALE

Atunci când se vorbeşte despre mecanismele de selecţie şi integrare intelectuală, mai toată lumea se gândeşte la acţiunea principiului dominant, meritocraţia, care pare a fi omogenă şi unică pentru toate reuşitele profesionale. Iar lucrul acesta nu e departe de adevăr, meritul şi capacitatea individului reprezentând întradevăr cheia şi fundamentul oricărui succes. Cu toate acestea, analiza diverselor traiectorii sociale a multor personaje care au ajuns în vârful piramidei indică în mod indiscutabil complementaritatea acestor reguli cu acţiunea altor factori care au favorizat promovarea. Iată de ce a studia în intimitate mecanismele care au favorizat succesul unora şi eşecul altora în viaţă, susceptibili de a beneficia de acelaşi capital simbolic (intelectual), constituie unul din mijloacele – credem – suficient de abilitate pentru a descoperi o gamă cât mai largă de factori secundari care au accelerat sau au încetinit (dacă nu chiar au blocat) anumite cariere profesionale. Doar în această manieră comparatistă şi multidimensională se poate stabili tipologia resorturilor care au propulsat anumite persoane în sferele dominante ale societăţii. Dobândirea capitalului intelectual – acţiune condiţionată de numeroase elemente de natură fizică şi psihică, socială şi

31

economică, chiar şi demografică etc – reprezintă în general un act individual care nu asigură în mod obligatoriu succesul, nici perenitatea poziţiei dobândite până la un moment dat. Din acest punct de vedere, trebuie semnalate nenumăratele şi imprevizibilele blocaje ale sistemului, care intervin de-a lungul unei vieţi, care împiedică reproducerea unui anumit tip de capital din tată în fiu, valorificarea achiziţiilor anterioare etc, din varii motive. De aceea, nu prin hazard criteriul „capacităţii” reclamă instaurarea regulilor concurenţei loaiale, în cadrul căreia atuul social, financiar sau politic ar trebui să reprezinte elementele auxiliare. În acest context, idealul meritocratic – care a câştigat tot mai mult teren de pe la mijlocul secolului XIX – a fost mereu asociat cu ideea democratizării elitelor şi a combaterii tendinţei de formare în cadrul intelectualităţii a unui nou tip de „aristocraţie” care să acţioneze pe baza principiilor de castă. Cu toate acestea, în practică, cooptarea personalizată (în urma unui concurs) nu a putut împiedica acţiunea subterană, care a cunoscut multiple forme de manifestare. Rezultatele acţiunii sistemului meritocratic a oferit anumitor familii nenumărate beneficii în ascensiunea socială, ceea ce le-a determinat să se ataşeze tradiţiei, să o îmbogăţească şi să perpetueze acest model de promovare prin amestecul subtil dintre legalitate (concursul) şi acţiunea ocultă (influenţa). Practica a dovedit că selecţia meritocratică a putut deveni adeseori periculoasă pentru idealul de ordine şi de perpetuare a unei „moşteniri” în cadrul unor categorii intelectuale. De aceea, pentru buna funcţionare a unui grup bine circumscris din punct de vedere profesional şi având interese comune intrinsec definite, a fost necesară crearea unei reţele duble de legături mai mult sau mai puţin instituţionalizate, ceea ce a impus elaborarea câtorva strategii destinate a le oferi protecţie, garanţii şi ataşamente interpersonale (clientela). Iată de ce atuul principal – capacitatea – intră mereu în competiţie cu numeroase alte elemente, din care cel al alianţelor familiale rămâne unul deloc de neglijat.

32

Alianţa prin căsătorie permite indivizilor să dezvolte un sistem de schimb interfamilial bazat pe reciprocitate şi în cadrul căruia funcţia de asigurare, de încredere, nu este neglijabilă.. Este aproape singurul mod de a pătrunde într-o reţea durabilă de obligaţii şi loialităţi, care presupune nu numai angajamente, dar şi profituri materiale sau simbolice. Iată de ce mariajul trebuie conceput, dincolo de aspectele lui bio-psihologice, ca o strategie de investiţie socială conştientă sau inconştientă, orientată spre instituirea unor relaţii direct utilizabile pe termen lung sau scurt. Cu alte cuvinte, căsătoria nu reprezintă decât un moment – e adevărat, foarte important, chiar esenţial – din lungul proces de acumulare şi valorificare a capitalurilor dobândite anterior sub diverse forme25. Chiar dacă în aparenţă pare să joace un rol secundar în destinul indivizilor, prin faptul că reprezintă singura modalitate de a asigura continuitatea numelui, mariajul constituie un imerativ major, în cadrul căruia sancţiunea juridică ascunde de fapt declanşarea unor mecanisme de importanţă socială maximă. De exemplu, succesul într-o căsătorie poate oferi celor care provin dintr-o categorie socială inferioară şansa de a pătrunde în sânul elitelor, transformând individul într-un fondator sau continuator al unei dinastii influente, la fel cum insuccesul poate anula orice perspectivă ascensionistă. Dintr-o altă perspectivă, căsătoria este mai mult decât un agajament social; ea crează ordine în viaţa unui individ, oferă elemente de echilibru sufletesc, cel mai adesea dă sens existenţei. Iar din acest punct de vedere, literatura – chiar ca element de ficţiune – oferă modele cu profunde legături cu viaţa reală. Este cât se poate de evident că indivizii găsesc în organizarea familială un principiu relativ atrăgător şi avantajos, care contribuie la Vezi, de pildă, G. Becker, A Theory of Marriage, în „Journal of Political Economy”, 81, 1973, p. 813-846; E. Shorter, Naissance de la famille moderne. XVIIIe-XXe, Paris, 1977; Jack Goody, L’évolution de la famille et du mariage en Europe, Paris, Armand Colin, 1986; Jean-Claude Bologne, Histoire du mariage en Occident, Paris, Hachette, 1999; Martine Segalen, Sociologie de la famille, ed. V, Paris, Armand Colin, 2002.

25

33

autorealizare, la dobândirea unei identităţi şi la structurarea normativă a realităţii înconjurătoare26. În acest context, „piaţa matrimonială” devine unul din locurile cele mai privilegiate, unde se negociază, se transmite sau se realizează deverse tipuri de „moşteniri”27; este şi cauza pentru care căsătoria angajează totalitatea persoanei, implicând toate atuurile în jocul concret al cererii şi ofertei. Analiza strategiilor alianţelor familiale la nivelul diferitelor paliere ale elitei, pe categorii socio-profesionale şi climate culturale, poate contribui într-o manieră decisivă la evaluarea veritabilei puteri a unui individ. Iată de ce vom căuta acum, într-o formă oarecum sintetică, a desluşi funcţionarea acestui mecanism în comunitatea profesorilor de la facultăţile de litere şi filozofie, între 1864-1944, pătrunzând ceva mai adânc în interiorul ei, într-o zonă apreciată cât de cât obscură, pentru a-i conferi o anumită transparenţă. Am ales Universitatea ca spaţiu al anchetei datorită faptului că ea adăposteşte o adevărată concentrare de forţe intelectuale, abilitate ca atare pe de o parte prin chiar poziţia ce ocupă din punct de vedere instituţional în spaţiul culturii, iar pe de altă parte prin producţia în sine de bunuri culturale. Departe de a fi o simplă categorie socio-profesională, universitarii domină în societate prin simboluri şi prestigiu. Spre deosebire de alte categorii, ei nu se definesc ca elite prin poziţia lor economică sau funcţii. Pentru a fi recunoscuţi ca elită şi pentru a exercita în mod real puterea, ei au nevoie în primul rând de prestigiu. Or, aceasta provine din faptul că, furnizând cele mai înalte cadre ale societăţii, ei au exercitat mereu o dominaţie simbolică şi reală; mai mult, am putea spune chiar o dominaţie enigmatică, pentru că puterea lor se bazează pe persuasiune şi seducţie, procurând mulţimilor de audienţi beneficii morale deloc neglijabile. Ei sunt cei care 26 P. L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la réalité, în P. L. Berger, Affrontés à la modernité, Paris, 1980, p. 23-44. 27 A. Desrosières, Marché matrimoniale et structure des classes sociales, în „Actes de la recherche en sciences sociales”, no. 20-21, 1978, p. 97.

34

antrenează indivizii în circuitul ideilor, le oferă iluzia că participă mai bine la cultura şi la valorile esenţiale pe care aceasta le promovează. În mod real, universitarii au capacitatea de a modifica conduite, de a schimba comportamentul altora, iar însemnările jurnaliere sau memorialistice ale unor foşti studenţi la secţiile de filosofie indică evident rolul unor buni oratori în domeniu de a declanşa mecanisme psihice adeseori iraţionale, care le-au schimbat destinul. Accesul şi promovarea într-un asemenea loc a fost produsul unui amestec subtil între şansă, competenţă şi muncă. După ce s-au titularizat, fiecare din aceşti profesori au devenit – aproape fără voia lor – puternici şi autoritari în domeniul lor; l-au anexat şi au început să controleze aproape tot ceea ce petrecea pe terenul acesta. Iar dacă erau şi cumularzi, nu aveau ca rivali decât alţi cumularzi, cu care negociau ca de la o putere la alta. Aceasta era imaginea unor universitari precum B. P. Hasdeu, V. A. Urechia, Titu Maiorescu, A. D. Xenopol, Gr. G. Tocilescu, C. DimitrescuIaşi, P. Răşcanu, I. Bianu, I. Bogdan, N. Iorga, V. Pârvan, Al. Lapedatu, I. Nistor, S. Puşcariu ş.a. Avem deci de-a face cu un univers microscopic ce ar trebui analizat în detaliu, pentru că nu este vorba doar de o multiplicare a responsabilităţilor, ci şi de o acţiune de consolidare reciprocă a acestora, prin intermediul cărora individul îşi asigura nu numai propria promovare, ci şi pe a altora, de regulă „discipoli” sau „protejaţi”. Or, sub acest aspect, alianţele familiale au jucat adeseori un rol major. Este suficient să menţionăm implicaţiile legăturilor existente între N. Iorga, I. Bogdan şi V. Părvan sau între C. C. Giurescu şi S. Mehedinţi. Pentru universitari, la fel ca şi pentru oamenii politici, căsătoria este foarte importantă, pentru că prin aceasta li se deschide – în plus – reţeaua influenţei sociale. La Universitate, indivizii sunt selecţionaţi pe baza principiului meritocratic, însă acesta nu acţionează într-o manieră eficace decât în contextul integrării într-un grup cu interese bine definite. Legăturile matrimoniale fac dintr-o căsătorie o unitate în care şansele

35

conjuncturale şi resursele a două familii se unesc, în care cunoaşterea legăturilor genealogice şi a relaţiilor reale, la fel ca şi arta de a şti să profiţi, devin foarte importante. Acest lucru permite unui individ să concentreze în mâinile sale întregul capital ce caracterizează existenţa unei familii mai largi (clan) şi să exercite astfel o autoritate fără egal. Iată de ce, punerea în cauză a unui sistem universitar de reproducere (precum la facultăţile de medicină), denunţarea nepotismului care generează sentimente de frustrare constituie reacţii faţă de fuziunile sociale şi faţă de acumularea de putere prin intermediul alianţelor familiale. Pentru ilustrare, merită invocat aici protestul din aprilie 1941 al lui Gh. Duzinchevici, asistent la Facultatea de istorie din Cluj, faţă de maniera defectuoasă în care îşi onorează obligaţiile Hortensia Georgescu, fiica lui Ioan Lupaş, care funcţiona în aceeaşi instituţie28. De aceea, Universitatea pare a fi locul ideal de analiză, iar în cazul nostru profesorii facultăţilor de litere şi filosofie alcătuiesc un eşantion de câteva zeci de persoane (63 între 1864-1918 şi 123 între 1919-1944, profesori titulari)29, care se cunosc, se apreciază sau se judecă, se evaluează sau se contestă. Nici un secret nu rezistă în interiorul acestui cerc: proiecte, alianţe, prietenii, obiceiuri, moravuri, opţiuni ideologice, inapetenţe etc – totul este cunoscut, iar mărturiile epistolare, jurnalele şi memoriile de care dispunem sunt o dovadă în acest sens. Importanţa sporită a concuremţei în interiorul acestui câmp a impus fiecărui individ să investească tot mai mult pentru a-şi edifica traiectoria profesională. Este vorba de a dobândi cât Cf. Arh. St. Cluj, Facultatea de litere, dos. 353/1941. Aceste denunţuri ale lui Duzinchevici l-au determinat pe I. Lupaş să intenteze un proces de calomnie, situaţia celui dintâi devenind atât de grea la Universitate, în astfel de condiţii, încât după ceva mai mult de un an, cu toată protecţia ce o avea din partea lui Al. Lapedatu, a trebuit să accepte girarea direcţiei Arhivelor Statului din Cernăuţi (Arh. St. Cluj, Facultatea de litere, dos. 412/1942). 29 Pentru prima perioadă (până la 1918) avem în vedere doar stabilimentele de la Bucureşti şi Iaşi, pentru a doua adăugându-se cele de la Cluj şi Cernăuţi. 28

36

mai multe atuuri decisive în competiţia cu colegii, pentru a-i devansa, ceea ce implică o diversificare interioară a strategiilor membrilor aparţinând aceluiaşi corp. În momentul când apar două fracţiuni – la finele secolului XIX şi în deceniul trei al veacului XX, prin impunerea forţată a unor noi metode şi domenii de activitate ştiinţifică sau forme de acţiune -, lupta pentru supremaţie va fi declanşată. Aceste conflicte iniţiate de proaspeţii veniţi – autodefiniţi ca „noua şcoală” – au pus în cauză chiar preeminenţa tradiţională. Vechile tipuri de legături care au contribuit la coeziunea „bătrânilor” au fost înlocuite de altele, care urmăreau în fond aceeaşi finalitate: controlul domeniului prin monopolizarea principalelor leviere instituţionale de putere şi exploatarea atuurilor simbolice prin intrarea lor în viaţa politică sau prin diversificarea şi consolidarea altor tipuri de alianţe atât în interiorul, cât şi în exteriorul câmpului intelectual. O căsătorie bună poate asigura individului provenit din zona inferioară a ierarhiei sociale o poziţie avantajoasă într-un timp relativ scurt, ca urmare a acumulării mai multor tipuri de capital, altfel aproape imposibil de dobândit pe parcursul unei singure generaţii. Aşadar, asemenea alianţele presupune deschiderea cea mai semnificativă spre alte fracţiuni sociale. Petru Răşcanu, de exemplu, fiul unui modest cântăreţ la biserica „Vovidenia” din Bârlad30, şi-a încheiat studiile secundare la Liceul „Naţional” din Iaşi în 1864, devenind profesor de gimnaziu în aceeaşi localitate; în urma căsătoriei sale cu Aglaia, fiica lui Constantin Langa (fostă ordonanţă a lui Al. I. Cuza, un soi de „Mecena”, dar şi un om politic influent în localitate), la 5 iulie 187031, Răşcanu a beneficiat – ca rezltat imediat – de o bună dotă ce

Tatăl său era Panaite Răşcanu (mort în 1866), iar mama Ecaterina (născută Gheorghiu). 31 Cf. Arh. St. Iaşi, Căsătorii, dos. 288/1870. Constantin Langa a fost şi primar al Iaşilor (7 iunie 1891-16 ian. 1892), încurajând arta, ceea ce l-a făcut posesorul unei mari galerii de artă, cu portretele tuturor oamenilor însemnaţi ai ţării, galerie pe 30

37

i-a permis să-şi continue studiile universitare la Iaşi, celelalte diferite atuuri familiale şi politice care au intrat de acum în joc favorizând chemarea lui ca suplinitor la Facultatea de litere, în 1889, şi titularizarea în 189632. Alianţa cu această familie influentă, ca şi activitatea sa în cadrul unui partid politic puternic (în care a intrat prin socrul său), i-au asigurat o promovare socială care a mai avut drept consecinţă numirea pentru mulţi ani ca director al Şcolii Normale Superioare şi ca inspector general în învăţământul secundar, o vreme fiind şi decan al facultăţii33. Cât priveşte valoarea producţiilor „ştiinţifice”, nu e cazul să le analizăm aici; ne limităm doar a menţiona că puţinul ce l-a realizat nu depăşeşte nivelul pur didactic. Această acumulare nu este totuşi completă, capitalul intelectual elitist opunându-se adeseori în epocă ideii de avere – mai ales materială – dobândită rapid. Cazul lui Ilie Bărbulescu, între altele, este semnificativ în acest sens: căsătoria sa cu o femeie din marea burghezie (care i-a adus ca dotă, în afară de lichidităţi, un hotel bine situat la Sinaia, din care se obţineau venituri considerabile), nu a putut să-i ofere nimic altceva decât o viaţă… „burgheză” şi satisfacţii politice efemere34; tentativele eşuate de a se transfera la Bucureşti, faptul că nu a reuşit să se facă acceptat ca membru activ al Academiei (deşi a luptat pentru acest lucru, iar ştiinţific era suficient de abilitat), precum şi alte insuccese de

care a dăruit-o Universităţii din localitate (vezi Lt. colonelul C. Langa, în „Opinia”, Iaşi, VII, 1910, nr. 1047 (26 iunie), p. 1. 32 Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 871/ 1876, f. 27, dos. 884/ 1889, f. 12, dos. 890/ 1896, f. 32. Între 1881-1882, Răşcanu a urmat cursuri complementare la École des Hautes Études din Paris. 33 Şt. C. Ioan, Amintiri, Bucureşti, 1943, p. 75. În ceea ce priveşte cariera, vezi M. Vasilescu, Primii profesori de istorie antică ai Universităţii din Iaşi: Petru Răşcanu şi Teohari Antonescu, în vol. Universitatea din Iaşi, 1860-1985. Pagini din istoria învăţământului românesc, coord. V. Cristian, I. Agrigoroaiei, M. Cojocaru, Iaşi, 1987, p. 115-125 (supliment al „Analelor Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza”, Istorie, t. XXXII). 34 I. Petrovici, De-a lungul unei vieţi, Bucureşti, EPL, 1966, p. 271.

38

natură intelectuală, pot fi atribuite în parte şi inexistenţei unor minime relaţii familiale în interiorul categoriei sale profesionale. Cine s-ar fi putut situa pe acelaşi palier cu Gh. I. Brătianu, care poseda, alături de atuurile intelectuale, toate celelalte tipuri de capital? Pe linie paternă era descendent direct din doi primminiştri (bunic şi tată), şi nu oricare, ci care au contribuit într-o manieră decisivă la realizarea României moderne şi unitare, având în arborele lor genealogic politicieni, mari proprietari de pământuri, bancheri, mari industriaşi sau funcţionari superiori de stat; pe linie maternă cobora din familiile Moruzzi (care a dat doi voievozi în secolele XVIII-XIX) şi Sturdza; iar prin căsătoria sa cu Elena, fiica prinţului Grigore Sturdza, îşi lărgea capitalul fără a fi ţinut neapărat la asta şi fără a fi urmărit un interes personal imediat35. Acest ultim exemplu, dar şi multe altele, indică evident că legăturile matrimoniale nu presupun neapărat calcule machiavelice, chiar dacă ele sunt rezltatul unei acţiuni ce a presupus reflecţie, motivaţii clare şi lucide. În afara căsătoriei propriu-zise, cu toate legăturile ce se stabilesc, alegerea unui martor sau naş de cununie nu poate fi atribuit întotdeauna hazardului. Prezenţa lui Al. TzigaraSamurcaş, de exemplu, ca martor la a doua căsătorie a lui Nicolae Iorga cu Ecaterina Bogdan (1901), n-a fost accidentală. Relaţiile strânse existente pe atunci între cei doi, manifestate şi sub această formă, făcea parte dintr-o strategie mult mai vastă a lui Iorga, ce viza mai ales raporturile dintre Tzigara-Samurcaş şi Casa Regală, care erau vitale pentru cel dintâi la începutul secolului XX. Au fost aceleaşi raţiuni care l-au determinat pe Iorga în 1920 să încurajeze căsătoria fiului său Mircea cu Ecaterina, una din descendentele directe ale lui Barbu Ştirbei36.. Sau, de pildă, la căsătoria lui Sextil Puşcariu cu Eleonora Maria Dima naş de cununie a fost Ion Bianu. Vezi Confluenţe istoriografice româneşti şi europene. Gheorghe I. Brătianu, coord. Victor Spinei, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988. 36 N. Iorga. Scrisori către Catinca, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1991, p. 207-208. 35

39

Toate acestea au fost conduite programatice, înregistrate în codul de norme ce defineau un anumit interes şi care se suprapuneau oportunităţilor sociale, politice sau intelectuale ale momentului. În etapa actuală a cercetărilor nu ne putem încumeta să facem o înterpretare socio-istorică a informaţiilor relative la importanţa şi implicaţiile transferului diverselor tipuri de capital pe calea alianţelor matrimoniale. Analiza componentelor ridică încă numeroase probleme de ordin teoretic şi practic, care fac aproape imposibil, pentru moment, un asemenea demers. În primul rând, cel mai mare obstacol îl reprezintă accesul la informaţie: biografiile universitarilor publicate până acum – oricum, mult prea puţine – nu insistă decât accidental asupra detaliilor de stare civilă, asupra unor reconstrucţii genealogice ample, iar diferitele dicţionare şi enciclopedii nu înregistrează deloc chestiunile relative la căsătorii, alianţe sau descendenţi – doar cu excepţia câtorva personalităţi care au jucat un rol important în viaţa politică şi culturală a ţării. Iar cele câteva excepţii merită chiar luare aminte37. Pe de altă parte, apelul la sursele arhivistice presupune dificultăţi adesea insurmontabile: greutatea de a afla locul unde s-a oficiat căsătoria; interdicţia de a consulta fonduri de stare civilă mai recente de 99 ani; în cazul celor ce pot fi cercetate se constată adeseori lipsa unor piese ce ar furniza informaţii despre părinţii celor doi, vârsta, profesia soţiei, martorii etc; dificultatea de a găsi actele dotale – de regulă aceste secţii ale Tribunalelor nebeneficiind de inventare –, indispensabile începând 37 Avem în vedere lucrarea lui Zigu Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, I-II, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1986, 1987 (reeditată în 1997, Bucureşti, Ed. Du Style), cea a Ioanei Ursu şi Dumitru Preda, Biografia unei conştiinţe: Ioan Ursu, Cluj, Ed. Dacia, 1987, cea a lui I. Oprişan, Romanul vieţii lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1990, şi cele ale lui Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1981 (reeditată la Ed. Libra, 1994), şi Viaţa lui Lucian Blaga, vol. I-IV, Bucureşti, Ed. Libra, 1995-1999. La acestea s-ar cuveni adăugată, cu titlu de exemplu, ediţia Magdalenei Vulpe din Sextil Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal, Cluj, Ed. Clusium, 1998. Evident, la rigoare, mai pot fi adăugate şi alte monografii, dar nu de factura celor menţionate anterior.

40

cu a doua jumătate a secolului XIX, pentru că ele menţionează avantajele materiale etc. De pildă, Vasile Burlă îşi va consolida, prin a doua căsătorie cu Ecaterina Mavrogheni, atât capitalul social, cât şi cel financiar, considerabil diminuat ca urmare a divorţului de Maria Cugler38; Ecaterina a venit cu o dotă de 900 lei (aur) în acţiuni care ofereau anual un profit de 9%, plus bijuterii în valoare de 3000 lei, alături de alte bunuri materiale39. Problema dotei este foarte bine surprinsă în Jurnalul lui Teohari Antonescu, profesor de arheologie la Universitatea din Iaşi, constituind obiectul unei veritabile negocieri care era gata să provoace ruperea logodnei. În urma căsătoriei lui cu Maria Vârgolici, fiica unui defunct universitar ieşean, ar fi trebuit să primească – în conformitate cu dispoziţiile testamentare ale tatălui – 8000 lei (aur) cheş, precum şi alte bunuri în valoare de 18.000 lei. Finalmente, dota a fost diminuată ca urmare a unui fel de şantaj, la care au participat N. Culianu şi Gr. Buţureanu, ambii universitari, cel dintâi şi rector40. În ceea ce priveşte dosarele personale ale profesorilor, acestea prezintă numeroase lacune la capitolele ce ne interesează, spre deosebire de dosarele corpului ofiţeresc bunăoară. Pentru perioada interbelică însă, informaţii consistente au putut fi aflate din dosarele de pensionare, atât în ce priveşte datele de stare civilă, cât şi cele relative la carieră, remuneraţii etc. Singurele surse mai uşor accesibile, dar care trebuie supuse unei verificări şi analize, ar fi textele memorialistice şi jurnaliere – puţin numeroase din nefericire. Iată de ce ne aflăm acum doar într-o fază de generalităţi, care nu face altceva decât să sugereze şi să valorifice câteva detalii.

Aceasta era fiica lui Carol von Cugler, arhitect al Iaşului, şi sora lui Norbert (de asemenea arhitect); ea se va recăsători cu Petru Poni, profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române, de mai multe ori ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. 39 Arh. St. Iaşi, Tribunal, secţia III. Acte dotale, dos. 109/ 1889. 40 Arhiva Muzeului de Literatură al Moldovei, Iaşi, mss. 8569/ 4, anul 1899. 38

41

Un alt aspect, colateral problemei alianţelor familiale, dar cu implicaţii semnificative în destinul unui individ, este vârsta şi locul mariajului. Strategia de a face o bună căsătorie nu poate fi generalizată, constatându-se că nu toate mariajele sunt coerente sau motivate din punct de vedere social. Sunt nenumărate exemple de universitari care, rămânând fideli normelor familiei din care provin (îndeosebi e vorba de cei cu condiţie modestă), nu ezită a se căsători „precoce”, în raport cu media de vârstă caracteristică pentru acest câmp (între 30-35 ani), fără să ţină seama de avantajele sociale: B. P. Hasdeu, cu o genealogie impresionantă – dar şi cu o adolescenţă plină de aventuri –, nu a ezitat să se căsătorească cu Iulia Falciu din Roşia Montană, ai cărei părinţi erau necunoscuţi, şi chiar să ajute financiar pe cumnatul său41, deşi Hasdeu ar fi putut accepta oferte matrimoniale mult mai tentante; Garabet Ibrăileanu s-a căsătorit cu Elena Carp, fiica unui preot din Iaşi, care nu avea ca dotă decât bunuri în valoare de 2500 lei42; Alexandru Lapedatu, care va avea o frumoasă carieră politică, s-a căsătorit în 1911 cu Victoria Pană, dintr-o modestă familie transilvăneană stabilită la Păneşti (jud. Ialomiţa), fără să se gândească la nici un avantaj social43; Gh. Bogdan-Duică, după o primă căsătorie precoce, s-a I. Oprişan, Romanul vieţii lui B. P. Hasdeu, p. 253-262. Arh. St. Iaşi, Tribunal, secţia III. Acte dotale, dos. 1327/1901. Vezi de asemenea reflecţiile ulterioare ale lui Ibrăileanu asupra mariajului, sintetizate de Savin Bratu în volumul Ibrăileanu omul, Bucureşti, 1959, p. 281-293. 43 Victoria Pană era văduva inginerului G. Lipăneanu, cu care avusese doi copii: Mircea, inginer şi directorul Creditului Industrial, decedat în 1950 în lagărul de la Spanţov; Maria, profesoară la Cluj, căsătorită cu Ioan Muşlea, fondatorul „Arhivei de folclor” şi director al Bibliotecii Universitare din Cluj. Din căsătoria cu Al. Lapedatu a rezultat Ana, absolventă a facultăţii de litere. Dintre fraţii şi surorile Victoriei Pană se cuvin a fi amintiţi Aurelian (ministru al Agriculturii în vremea regimului Antonescu), Elena (căsătorită cu I. Scurtu), Nicu Pompei (mare proprietar) şi Cornelia (căsătorită cu ing. Pâslă, colaborator al lui Saligny). În ceea ce priveşte familia Lapedatu, Ioan (fratele geamăn al lui Alexandru) a fost profesor la Academia Comercială, director al Băncii Naţionale şi ministru de finanţe; în 1906 s-a căsătorit cu Venturia Papp (asupra ei vezi: I. Lupaş, O binefăcătoare a tinerimii studioase: Venturia I. Lapedatu, Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1933). Asupra lui Alex. 41 42

42

recăsătorit a doua oară cu Constanţa – învăţătoare şi apoi directoare a unei şcoli din Cluj, care avea un salariu modest şi o dotă nesemnificativă44 –, suferind mai tot timpul privaţiuni materiale şi plângându-se de lipsa banilor45; Iorgu Iordan s-a căsătorit cu Maria Popescu, fiica unui învăţător din Buzău. Acesta explică în Memoriile sale: „Intervenea aici şi o concepţie ceva mai înaltă de viaţă. Luarea în căsătorie a unei fete cu zestre mi se părea un târg ignobil, de care nu voiam nici măcar să aud. Oroarea creştea la gândul, pur şi simplu teoretic, că m-aş fi căsătorit cu fiica unui preot sau a unui cârciumar, cu zestre făcută din banii luaţi «şi de pe vii, şi de pe morţi» sau câştigaţi din vânzarea băuturilor alcoolice”46. Iar astfel de pilde pot fi încă enumerate: Silviu Dragomir căsătorit la 25 de ani cu Florica Aurelia Bonciu; Nicolae Drăganu căsătorit la 24 de ani cu Olimpia Moisil; D. Todoran căsătorit la 24 ani cu Aurelia Nicoară; Anatol Chircev căsătorit la 24 ani cu Elvira Pescariu; Umberto Cianciolo căsătorit tot la 24 de ani cu Margareta Caranica; Ioan Lupaş căsătorit la 26 de ani cu Ana Dumitriu; Ştefan Mateescu căsătorit la 21 de ani cu studenta Florentina Stoian; Nicolae Mărgineanu căsătorit la 26 de ani cu Eufrosina Arvanitis; Alex. A. Naum căsătorit la 26 de ani cu Eliza etc. Prelungirea celibatului ar putea sugera fie existenţa unor probleme de natură biologică (cazul lui Vasile Bogrea, decedat de altfel prematur47; Dimitrie Onciul, Iosif Popovici, Yves Auger, Lapedatu vezi Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu în cultura românească, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1996, şi Idem, Alexandru Lapedatu şi contemporanii săi, Cluj, Ed. Albastră, 1997. 44 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 15/1926. Asupra ei vezi: Creatoarea grădinilor de copii româneşti: d-na Constanţa Bogdan-Duică, în “Patria”, Cluj, XVIII, 1936, nr. special, 1 dec., p. 32. 45 Scrisori către Ioan Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976, p. 609. 46 I. Iordan, Memorii, I, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977, p. 269. 47 Vezi Lucian Nastasă, Testamentul lui Vasile Bogrea, în “Dacia literară”, VII, 1996, nr. 2, p. 28.

43

Frederic Lang, Coriolan Petranu48 ş..a.), fie practicarea unor conduite matrimoniale pe baza unor imperative strict individuale. Conceput ca preţ al ascensiunii sociale, celibatul a răspuns nu doar intereselor profesionale (terminarea studiilor, trecerea doctoratului, accederea la diverse funcţii etc), ci şi dorinţei de a realiza o corelaţie între capitalul personal şi cel al râvnitei soţii. Pentru cei de origine modestă, poziţia de universitar dobândită prin propriul efort constituie adeseori atuul social care le permite să facă un bun mariaj. Ştefan Vârgolici, de exemplu, descendent al unei modeste familii din Borleştii de Sus (jud. Neamţ) s-a căsătorit prima oară la 36 ani cu Natalia – care nu avea în 1879 decât 20 de ani –, fiica lui Costache Alcaz din Iaşi, personaj foarte bogat şi cu multe rude influente, şi a Ecaterinei (născută Bucur). La un an după decesul soţiei, Vârgolici s-a recăsătorit, la 45 ani (în 1888)49, cu vara primei soţii, Elena (de 25 ani), fiica lui Gh. Tiron – membru de frunte al liberalilor ieşeni – şi a Zoei (născută Alcaz). Exemplul este urmat de ginerele său, Teohari Antonescu, care s-a căsătorit cu Eugenia Vârgolici (în 1899)50 după ce şi-a conturat o carieră universitară. Sau căsătoria lui Vasile Pârvan – care a cunoscut numeroase privaţiuni materiale – cu Silvia Christescu, fiica unui mare industriaş şi nepoata Mariei I. Bogdan (soţia slavistului de la Universitatea din Bucureşti), căsătorie realizată după ce acesta şi-a pus bazele unei cariere intelectuale prestigioase. Iar multe alte exemple ar putea fi invocate: Romulus Cândea s-a căsătorit abia la 39 de ani cu Maria Gizela Zaiancicovschi; Anton Naum s-a căsătorit la 54 de ani cu Ecaterina Pandelia; Teodor Naum s-a căsătorit la 48 de ani cu Adriana Antonescu; D. M. Teodorescu s-a căsătorit la 56 de ani Ana Mayer etc.

În cazul acestuia vezi, de pildă, certificatul medical semnat de dr. Ioan Moldovan, la Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 266/1942. 49 Arh. St. Iaşi, Starea civilă. Căsătorii, dos. 4556/1879 şi 7788/1888. 50 Teohari Antonescu avea 33 de ani. Petru Răşcanu îl dorea de asemenea ca ginere (cf. T. Antonescu, Jurnal, mss. citat). 48

44

Exemplele de mai sus ilustrează şi o altă componentă importantă a mariajului, locul de domiciliu al familiei soţiei. În cazul celor care sunt preocupaţi de studii universitare, asistăm la un proces de deprovincializare; dorinţa de a reuşi în viaţă presupune în mod necesar ruperea de locul de origine, dacă acesta este defavorizat din punct de vedere economic, politic şi cultural. În acest context, centrele universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi au constituit mereu puncte de atracţie pentru realizarea profesională. Alianţele locale, în aşezările neuniversitare, nu puteau deveni în principiu factori favorabili extinderii legăturilor prin reţeau familială creată în urma căsătoriei. Iată de ce geografia mariajelor indică o concentrare în centrele universitare, susceptibile a reţine pe debutanţii în carieră. Profesorii născuţi în aceste centre sunt puţin reprezentaţi, iar cauza este ceva mai complexă, dar sintetizând se poate spune că afluxul de provinciali se datorează mult ameliorării reţelei şcolare secundare în urma legii învăţământului din 1864 şi mai ales a celei din 1898, care au oferit o mai mare şansă elevilor din aceste spaţii de a accede la filierele educaţionale elevate şi chiar au permis o consacrare profesională. Se constată aşadar o predominare a desrădăcinării, care a jucat un rol esenţial în profitul oraşelor academice. Şt. Vârgolici, P. Răşcanu, N. Iorga (prima căsătorie), T. Antonescu, I. Bogdan, G. Ibrăileanu, V. Pârvan, P. Andrei, P. Caraman ş.a. sunt doar câteva exemple de provinciali care s-au căsătorit cu femei ce domiciliau în aceste centre universitare. De fapt, la rigoare, se poate constata o dublă desrădăcinare. Stabilimentele de la Iaşi, Cernăuţi şi Cluj au fost adeseori considerate ca etape intermediare, anticamere tradiţionale ale Universităţii din Bucureşti. Chiar dacă fenomenul este mult mai evident pentru Facultatea de drept (unde între 1864-1918 un procent de 43% din profesorii bucureşteni proveneau de la Iaşi, iar între 1919-1944 doar 35,5% erau veniţi din toate universităţile provinciale), o asemenea strategie a transferurilor poate fi constatată şi la Facultatea de litere. Aşadar, elita universitară românească a manifestat o preferinţă remarcabilă

45

pentru capitală.. Dacă între 1864-1918, dintr-un total de 35 profesori de la Bucureşti, 6 proveneau din Iaşi (17,1%), pentru etapa ulterioară se constată o sporire substanţială, de 44,7%. Acest fenomen trebuie asociat, în afară de aprecierea competenţelor profesionale, şi cu apartenenţa politică sau socială a individului – multe din aceste transferuri realizându-se şi cu aportul alianţelor familiale. Toate aceste observaţii, ilustrate cu exemple bine cunoscute, pun în evidenţă câteva tipuri coerente de strategii matrimoniale. Complexitatea şi multitudinea variabilelor de care trebuie să ţinem cont explică interpenetrarea diverselor asocieri artificiale pe care a trebuit să le facem din raţiuni metodologice şi de sistematizare. Cu toate acestea, am ales caracteristicile dominante, care oferă o anumită specificitate rezultatelor alianţei.

Strategiile de integrare. Acestea au fost caracteristice îndeosebi indivizilor care nu au fost iniţial beneficiarii capitalului pe care l-au aflat în noua lor familie, ei provenind adeseori din categorii sociale inferioare mediului de adopţie51. Chiar dacă am constatat pentru ambele etape (1864-1918 şi 1919-1944) o bună reprezentare a tuturor categoriilor sociale, ceea ce sugerează aparent o generalizare a procedurilor de selecţie meritocratică – în funcţie de concurenţa sporită, strategiile profesorilor au devenit, între cele două războaie mondiale, tot mai rigide, profesionalizate şi dependente de capitalul şcolar –, o parte din reuşitele în carieră se datorează alianţelor familiale contractate înaintea debutului profesional. Eşecul înregistrat de alţii – a căror „capacitate” intelectuală era recunoscută iar ulterior confirmată – atestă existenţa anumitor limite, determinate printre altele de factorul analizat aici. Eugen Lovinescu, de exemplu, critic literar şi

51 W. Landecker, Les types d’intégration et leur mesure, în vol. Vocabulaire des sciences sociales, éd. R. Boudon şi P. Lazarsfeld, Paris, 1965, p. 37-48.

46

scriitor renumit, cu un doctorat la Sorbona, după mai multe tentative eşuate de a deveni titular la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti – unde a fost suplinitor la catedrele de istoria literaturii române moderne şi de estetică literară (1911/ 2 şi 1918/ 9) – va funcţiona ca profesor de liceu în capitală până la sfârşitul vieţii. Această situaţie se datorează în parte temperamentului său, dar şi circumstanţelor defavorabile, care nu au fost compensate printr-o bună reprezentare socială prin intermediul reţelelor de influenţă (inclusiv familiale), care ar fi putut modifica traiectoria carierei sale52. Un destin asemănător au avut sociologul Dimitrie Drăghicescu, psihologul Eduard Gruber53, istoricul literar I. Creţu ş.a.; pentru ce au însemnat peripeţiile şi intrigile care au marcat ocuparea unui post universitar, cazurile George Călinescu şi Lucian Blaga sunt exemple ideale şi mai bine cunoscute documentar54. În cadrul acestei categorii, de integrare, câteva exemple sar cuveni menţionate, pentru a ilustra mecanismul succesului profesional sub impulsul suplimentar al mariajului: Petru Răşcanu, prezentat deja; Emil Panaitescu, căsătorit cu Maria-Sofia LahovaryKreţulescu, una din fiicele lui Al. Em. Lahovary, ministru plenipotenţiar la Roma între 1917-1928 (despre care Sextil Puşcariu îi scria lui I. Bianu la 2 octombrie 1927): “Colegul meu Panaitescu mă roagă să-l recomand Academiei ca urmaş al lui Pârvan la Şcoala din Roma. L-aş recomanda cu mai multă insistenţă dacă l-aş şti mai muncitor şi mai însufleţit. Avantajiile pe care le are asupra altora sunt însă legăturile lui personale – şi prin socrul său – cu Fiul unui profesor secundar, E. Lovinescu s-a căsătorit în 1915 cu Ecaterina Bălăcioiu, originară din comuna Mierea-Birnici (jud. Dolj), după terminarea studiilor la Facultatea de litere şi filozofie; soţia i-a adus ca dotă o rentă anuală de 2000 lei şi alte valori de 8000 lei (cf. Arh. St. Bucureşti, Tribunal, secţia III. Acte dotale, dos. 158/1915). Vezi şi C. Popescu-Cadem, E. Lovinescu. Dosar biografic, în „Manuscriptum”, 4/ 1981, p. 150-160. 53 Acesta era căsătorit cu Virginia Livia Micle (cf. Arh. St. Iaşi, Starea civilă. Căsătorii, dos. 284/1891), fiica Veronicăi Micle şi a lui Ştefan Micle. 54 Vezi Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, şi Viaţa lui Lucian Blaga, citate deja. 52

47

cercurile din Roma, unde a petrecut aproape doi ani, şi felul lui simpatic de a se prezenta. Şi din punct de vedere ştiinţific sunt sigur că nu ne va face de ruşine, dar nici că va putea continua moştenirea lui Pârvan”)55; Lucian Blaga s-a căsătorit cu Cornelia, fiica lui Coriolan Brediceanu – jurist şi deputat în Dieta ungară – şi sora avocaţilor Tiberiu – fost director al Băncii „Albina” din Braşov, membru în Consiliul Dirigent din Transilvania, membru corespondent al Academei etc – şi Caius, delegatul României la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), ministru de stat (19211922), ministru plenipotenţiar la Rio de Janeiro, Vatican şi Viena; Fl. Ştefănescu-Goangă s-a căsătorit cu Elena Papadopol, descendenta unei familii foarte bogate, fapt ce-i va permite viitorului universitar să-şi continue studiile în Germania şi să obţină doctoratul; Aurel Pampu a devenit ginerele lui Virgil Bărbat, din postura de student favorit al acestuia, cu sprijinul căruia a urmat cursuri de specializare la Viena, unde a lucrat cu Anna Freud la „Psychoanalytische Ambulatorium”, cu Alfred Adler, Karl Bühler ş.a., iar la Paris şi-a pregătit doctoratul pe lângă celebrii Wallon (Collège de France), Guillaume, Halbwachs şi Fauconnet (Sorbona).

Strategii specializate şi de reproducere. Cu toate că acestea sunt mult mai bine reprezentate în cadrul profesiilor liberale (medici, jurişti), ele sunt prezente şi la universitarii „literari”. Alianţele aparţinând acestui tip par să asculte de un model imuabil ce urmăreşte prelungirea şi amplificarea atuurilor sociale existente. În cazul nostru este vorba de alianţe concepute în interiorul corpului universitar, care se manifestă ca o strategie de integrare repetată. Cu titlu de exemplu menţionăm două familii în interiorul cărora asistăm atât la strategii specializate, cât şi la strategii de schimbare. 55

Scrisori către I. Bianu, III, p. 631.

48

Mai întâi familia Densusianu. Vizantie Pop (preot), căsătorit cu o fiică de preot, au avut patru băieţi şi trei fete ; doi dintre băieţi au urmat o carieră eclesiastică, în timp ce Iulia, una din fiice, s-a măritat cu D. Darie, de aceeaşi profesie. Alţi doi băieţi, Aron şi Nicolae, au realizat schimbarea, făcând studii de drept; cu toate acestea, ei au fost mai mult interesaţi de filologie şi istorie. Din căsătoria lui Aron Densusianu – ajuns profesor la Facultatea de litere şi filosofie din Iaşi – cu Elena Circa au rezultat mai mulţi copii, din care Ovid Densusianu a devenit titularul catedrei de filologie modernă la Bucureşti, Eliza s-a căsătorit cu Vespasian Erbiceanu (consilier la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, membru corespondent al Academiei Române), iar Elena, medic şi universitar, a devenit soţia lui Emil Puşcariu (cu o genealogie impresionantă), profesor la Facultatea de medicină din Iaşi, vărul filologului Sextil Puşcariu56. La rândul său, Ovid Densusianu s-a căsătorit cu Elena Bacaloglu – absolventă a Facultăţilor de litere din Bucureşti şi Paris, sora lui C. Bacaloglu, profesor la Facultatea de medicină – scriitoare şi mesageră a culturii româneşti în străinătate, cu care a avut un fiu, Ovid, licenţiat în litere şi filozofie, publicist, funcţionar la direcţia presei a Ministerului de Interne şi secretar literar la Teatrul Naţional din Bucureşti. Sunt doar câteva repere care definesc un proces de reproducere în cadrul aceluiaşi corp profesional, care în fapt este mult mai complex prin ramificaţiile genealogice. Un al doilea exemplu ar fi familia Giurescu, descendentă din micul proprietar de pământ Dumitrache Giurescu. Unul din fiii săi, Costache, a renunţat la munca câmpului pentru a deveni comerciant la Focşani. Primul său fiu, Constantin, a urmat Facultatea de litere, devenind apoi conferenţiar la istorie, secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice, rectorul seminarului Şcolii Normale Superioare, directorul Serviciului arhivistic al

56 Vezi Sextil Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Ed. Clusium, 1998, p. 82, 98, 99 ş.a.

49

Ministerului Afacerilor Străine, membru al Academiei Române etc. Din căsătoria lui cu Elena Antonescu, descendenta unei bogate familii de comercianţi din Focşani, au rezultat doi băieţi şi o fată, din care Constantin, cel mai mare, a urmat aceeaşi carieră, devenind profesor universitar de istoria românilor. Cu un an înainte de concursul pentru titularizare, s-a căsătorit cu MariaSimona, fiica unui alt universitar influent, Simion Mehedinţi. Fiul lor mai mare, Dinu, a devenit şi el profesor de istorie la Institutul de Arte Frumoase din Bucureşti, a predat apoi la Universităţi din Statele Unite, iar după schimbarea regimului – în 1989 – s-a reîntors în ţară, la aceeaşi Universitate unde au predat bunicul şi tatăl său. Iată deci, pe scurt, două ilustrări a unei strategii ce a putut deveni funcţională în măsura în care ea a acoperit un anume câmp intelectual. Iar aceste exemple nu sunt singurele. S-ar putea adăuga cazul familiei Naum: din cei doi fii ai lui Anton Naum, profesor la catedra de limba şi literatura franceză din Iaşi, Alexandru a devenit conferenţiar de istoria artei la aceeaşi facultate, în timp ce Teodor a devenit profesor de latină la Universitatea din Cluj, căsătorindu-se destul de târziu cu Adina T. Antonescu, fiica arheologului ieşean, amintit deja, şi nepoata lui Şt. Vârgolici57. În general, se poate afirma că elitele universitare, îndeosebi cele ale facultăţilor de litere şi filozofie, au fost defavorizate ca urmare a procesului de relativă autonomizare instituţională şi a numărului oarecum redus al corpului didactic, iar alianţele cu reprezentanţii altor domenii de activitate n-au dat întotdeauna rezultate. Cele câteva cazuri de endogamie nu pot încă sugera valoarea acestui demers, mai ales din cauza timpului (abia trei generaţii). În fine, acest grup a fost marcat după 1945 de circumstanţe particulare, prin schimbările sociale, politice şi culturale profunde, care au pus în cauză regulile tradiţionale de reproducere. În acest context

57 Este de remarcat că Şt. Vârgolici, Anton Naum şi Teohari Antonescu au fost membri fideli ai „Junimii”.

50

constatăm că, după instaurarea regimului comunist, cea mai mare parte din descendenţii membrilor eşantionului nostru au adoptat alte strategii şi conduite adaptate noilor realităţi (de pildă căsătoria cu reprezentantele „proletariatului”, cu fiice de „ilegalişti”) sau au fost victimele epurărilor şi marginalizării pe considerente „genealogice”. Pe de altă parte, când se vorbeşte de autoreproducere nu trebuie uitate specificităţile în ceea ce priveşte descendenţii fiecărei familii: numărul copiilor (Ion Paul a avut şase copii, din care doar Alma a urmat facultatea de litere, iar Radu Paul a încercat zadarnic să ocupe o poziţie de titular la Universitatea din Cluj, din acest motiv în 1940 mutându-se la Facultatea de litere din Bucureşti58; G. Ibrăileanu n-a avut decât o fiică, care nu a continuat profesia tatălui; din cei patru copii ai lui Fl. Ştefănescu-Goangă doar Sanda a urmat facultatea de litere şi filosofie, ceilalţi urmând politehnica sau arhitectura; Silviu Dragomir n-a avut copii59 etc); sexul lor (din cei trei copii – două fete şi un băiat – ai lui Al. Tzigara-Samurcaş, care cu toţii au îmbrăţişat cariere artistice, doar prin căsătoria Anei cu istoricul Mihai Berza s-a mai perpetuat în familie profesia; sau Ioan Lupaş, în cazul căruia două fete au absolvit facultatea de litere, iar băiatul pe cea de drept etc60); numărul celor care au depăşit adolescenţa (de pildă, din 13 copii ai lui Costache Giurescu doar patru au ajuns la maturitate; C. Marinescu, căsătorit cu Zoe 58 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 621/1940. Împotriva lui a existat o opoziţie permanentă, orice încercare de a obţine o poziţie stabilă soldânduse cu eşec, motiv pentru care a protestat în repetate rânduri, deşi lucrările lui îl recomandă şi acum ca un valoros estetician. 59 Silviu Dragomir era căsătorit cu Flora Herboi (rudă apropiată cu soţia lui Vasile Goldiş, ministru al Transilvaniei în 1919, care în epocă a avut un rol important în cooptarea corpului profesoral pentru Universitatea din Cluj). 60 Minerva Lupaş a devenit soţia sculptorului Vlasiu, iar Hortensia, căsătorită cu avocatul Georgescu, după incidentul invocat mai sus cu Gh. Duzinchevici a plecat de la Universitate, devenind ulterior costumieră de mare talent în cinematografie. Semproniu s-a căsătorit cu Lia Boilă (fiica lui Zaharia Boilă, nepotul lui Iuliu Maniu) şi au avut două fete, Ana Lupaş – preşedintă a Uniunii Artiştilor Plastici din Cluj – şi Mariana, absolventă a facultăţii de litere, stabilită în Franţa.

51

Balş, a avut doi copii, din care Dinu a murit de septicemie pe când era la liceu, iar Marica a dispărut şi ea prematur, pe vremea când lucra la UNESCO ca secretară a marelui medievist Robert Fawtier61); integritatea fizică şi psihică (fiul lui M. Dragomirescu, de exemplu, bolnav mintal şi mort de tânăr) etc.

Strategiile de cumul. Prin aceasta s-a căutat fie lărgirea structurii capitalului de plecare, fără a ţine seama neapărat de un interes imediat, fie consolidarea unei solidarităţi profesionale sau politice. Pentru acest ultim caz este suficient să menţionăm alianţa dintre N. Iorga şi I. Bogdan întărită şi de căsătoria celui dintâi cu sora slavistului care, caz unic în istoria universităţilor româneşti, a controlat vreme de aproape două decenii pârghiile administrative ale domeniului (ca decan şi rector); acesta mai avea încă doi fraţi universitari, Gheorghe (la Facultatea de litere din Cluj) şi Ştefan (la Facultatea de Farmacie din Bucureşti), fără să mai vorbim de alte ramificaţii influente rezultate dintr-un impresionant arbore genealogic62. Sau căsătoria lui Vasile Pârvan cu Silvia, fiica industriaşului Ioan Christescu şi nepoata Mariei I. Bogdan, născută Colţescu. Acest tip a putut antrena o strategie a substituţiei care, alături de achiziţiile intelectuale iniţiale, a presupus crearea unei reţele de protectori bine plasaţi (reţea consolidată şi pe calea alianţelor familiale) şi utilizarea lor pe filierele administrative. Este tocmai ceea ce sugerează analiza conflictului între generaţiile de istorici de la finele secolului XIX şi începutul celui următor63. Abia după 1945 epurările directe sau discrete au putut sparge Vezi Jean d’Ormesson, Marica, în „Le Figaro”, samdi 17 mars 1984, p. 25. Ion Colan, Câteva date despre familia lui Ioan Bogdan, în „Romanoslavica”, XIII, 1966, p. 273-282; Bogdanii – o familie de cărturari, coord. Steluţa Pestrea-Suciu şi Monica Tatuşescu, Braşov, Biblioteca „G. Bariţiu”, 1994. 63 Vezi Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (sfârşitul sececolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999. 61 62

52

solidarităţile diverselor clanuri profesionale, politice sau familiale, pentru a instaura alte solidarităţi care ar merita şi ele analizate. Titu Maiorescu a fost de asemenea un cumulard. Fiul calculat şi raţional al profesorului universitar Ioan Maiorescu – înalt funcţionar de stat în mai multe rânduri – face figură aparte prin maniera de a înţelege şi realiza un micro-univers intelectocratic. Numic nu se petrecea la întâmplare în cadrul proiectelor lui: formarea profesională, realizarea unei reţele eficace de prieteni, discipoli, alianţe etc. Reţinând doar ceea ce ar interesa în studiul de faţă, trebuie menţionat succesul său de a lega, încă din perioada studiilor berlineze, prietenii solide cu persoane influente ale timpului, precum Rosetteştii şi Sturdzeştii. La un an după revenirea în România a reuşit, graţie relaţiei cu Th. Rosetti, să devină profesor suplinitor la Universitatea din Iaşi şi director de gimnaziu, polarizând în jurul său capacităţile progresiste ale momentului prin intermediul societăţii „Junimea”, care va influenţa profund viaţa culturală a ţării. În ceea ce priveşte căsătoria sa, a devenit încă din perioada studiilor la Berlin ginerele consilierului de justiţie Kremnitz, lucru care i-a servit ulterior să stabilească excelente relaţii cu Casa Regală a Romîniei (prin intermediul lui Wilhelm Kremnitz, medicul familiei regale, fratele Clarei Maiorescu şi soţul Mitei, una din apropiatele reginei Elisabeta). Corespondenţa lui Maiorescu cu sora lui Emilia sau cu prietenii (mai ales cu Th. Rosetti) dezvăluie interesul care a stat la baza căsătoriei lui cu Clara; iar evenimentele care au urmat confirmă în oarecare măsură. După o sumă de infidelităţi, Maiorescu a divorţat şi s-a căsătorit cu Ana Rosetti, descendenta unei familii cu o bogată genealogie şi un ascendent important asupra familiei regale: tatăl ei – Radu D. Rosetti, fost prefect al Poliţiei Capitalei; mama – Casia, vara lui C. A. Rosetti şi una din apropiatele palatului regal; surorile ei – Zoe, doamnă de companie a Carmen Sylvei, căsătorită cu Achile Bengescu, şi Maria, soţia lui

53

Iacob Negruzzi64.. Sau alt exemplu: Al. Tzigara-Samurcaş, căsătorit în 1900 cu Maria, fiica lui Al. Cantacuzino şi a Corneliei (născută Boldur-Costaki), moştenitoare a averii primului ei soţ, decedat, prinţul Gr. Gr. Sturdza. Iată deci câteva repere susceptibile a configura o strategie de acumulare care, în alte cazuri, a eşuat (de exemplu Alexandru Philippide, căsătorit prima oară cu Johanna Minckwitz, de origine nobiliară şi cu preocupări erudite). Alături de alţi cumularzi, precum Al. Odobescu, Gh. I. Brătianu, A. D. Xenopol, V. A. Urechia, Gr. G. Tocilescu etc, mai putem aminti cazul lui Ioan Ursu, devenit profesor universitar pe cale meritocratică, care la aproape 40 de ani s-a căsătorit cu Lucreţia, fiica colonelului Eremia Grigorescu din prima lui căsătorie cu Elena Arapu, având ca naş de cununie pe istoricul A. D. Xenopol65. Andrei Vizanti, căsătorit întâia dată cu Elena Stroi66, se recăsătoreşte în 1890 cu Ecaterina Millo67, fiica colonelului Al. Millo şi a Ecaterinei, născută Bibescu. Alexandru Rosetti, descendent dintr-o veche şi celebră familie, s-a căsătorit cu fiica profesorului de matematică Rallet de la Universitatea din Iaşi, în vreme ce un frate de-al său era căsătorit cu o Miclescu, nepoată a lui Iacob Negruzzi. Liviu Rusu a avut ca soţie pe Christina, fiica dr. Ştefan Calcef, medic colonel în armata română şi unul din fondatorii Cazinoului din Constanţa, participant la compania din 1913 şi decedat ulterior în primul război mondial, Regina Maria fiind prezentă la înmormântare printr-un aghiotant; iar generalul medic Constantin Ciapâru îi era bunic din partea mamei. Se constată aşadar şi o tendinţa de deschidere spre mediile limitrofe, un mare număr din reuşitele sociale ale profesorilor de la litere

Z. Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, citată. Ioana Ursu, Dumitru Preda, Biografia unei conştiinţe. Ioan Ursu, citat, p. 149-150. 66 De care a divorţat, la cererea soţiei, la 30 noiembrie 1888. 67 Soţia lui Vizanti se născuse la Bucureşti, la 18 septembrie 1865, naş de botez fiindu-i generalul Ioan Florescu (cf. Arh. St. Iaşi, Starea civilă. Căsătorii, dos. 335/ 1890). 64 65

54

datorându-se acestei capacităţi de a acumula, prin moştenire sau alianţă, mai multe specii de capital. Cu toate aceste sugestii pe care le-am oferit până acum, concluzia care se impune este aceea că procesul de acumulare a anumitor poziţii importante poate fi depistat începând cu analiza datelor mai puţin luate în calcul până acum de istoriografie. Facilităţile şi rapiditatea ascensiunii spre vârful piramidei reprezintă, fără îndoială, funcţii ale capitalului intelectual şi social de plecare. Însă nu trebuie să omitem din anchetele ulterioare concurenţa exercitată şi de alte elemente, din care noi, acum, am abordat doar pe cel al alianţelor familiale.

55

56

STRATEGII MATRIMONIALE ÎN MEDIUL UNIVERSITAR ROMÂNESC LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XIX. CAZUL NICOLAE IORGA

Legitimarea meritocraţiei în a doua jumătate a sec. XIX şi a corolarului ei, concurenţa, impune fiecărui individ o anumită strategie în edificarea traiectoriei profesionale. Dobândirea atuurilor decisive în competiţia cu semenii devine o problemă concretă a existenţei, determinând astfel adoptarea unor conduite sociale menite să contribuie la succesul personal. Studierea acestor strategii necesită un demers analitic extrem de complex tocmai datorită imensului număr de variabile ce trebuie luate în discuţie (variabile de ordin demografic, social, cultural, politico-ideologic, financiar, genealogic etc), dar şi a elementelor ce configurează calităţile morale şi spirituale ale individului; este evident că structura bio-psihologică reprezintă un suport fundamental ce nu poate fi neglijat într-un atare demers. În cazul universitarilor este mult mai dificil de a întreprinde o analiză sistematică, întrucât principiul meritocratic intră în concurenţă cu numeroase alte sisteme. Dincolo de reuşita şcolară, ce rămâne totuşi o determinantă personală, se impun şi mecanisme exterioare ale selecţionării şi ale perenităţii şanselor de acces la vârf deoarece, în fond, principiul meritului şi al capacităţii are o valoare mai mult simbolică decât reală. Încă cel puţin doi

57

factori sunt de importanţă hotărâtoare: şansa conjuncturală şi strategia matrimonială. În cadrul universităţilor, fiecare disciplină ştiinţifică îşi are propriile reguli de funcţionare ce sunt supuse unei mobilităţi deosebit de complexe. Accesul în rândurile corpului universitar se bazează, în primul rând, pe o selecţie intelectuală prealabilă. Faptul acesta dă naştere unei concurenţe, unei lupte între indivizi, fiecare gândind să devanseze potenţialii rivali printrun cumul de diferenţe, decisive în funcţie de conjunctura momentului. Iar principalul factor circumstanţial rezidă şi în evoluţia morfologică a câmpului universitar: impunerea unor noi discipline şi crearea de catedre, vacantarea lor în timp (prin pensionări, decese, suspendări), întemeierea unor instituţii superioare de învăţămant etc. Cât priveşte strategiile matrimoniale, acestea ne apar în cele mai multe cazuri drept un argument esenţial, argument ce condiţioneză viitoare conduite sociale, cu reverberaţii de neimaginat uneori: mariajul contribuie la întregirea capitalului social iniţial, constituindu-se astfel un ansamblu unitar de resurse existente sau potenţiale, întemeiat pe funcţionarea unei reţele durabile de relaţii mai mult sau mai puţin instituţionalizate care crează legături permanente şi utile. Altfel spus, căsătoria este produsul unor strategii de investiţie socială conştientă sau inconştientă, orientate spre instituirea sau reproducerea unor relaţii direct utilizabile pe termen scurt sau lung. Abordarea unui asemenea subiect ar putea aduce lămuriri considerabile în tot ceea ce a însemnat la noi viaţa publică, al cărei resort intim se bazează, fără îndoială, pe viaţa privată. Reuşita mariajului este una din condiţiile fundamentale care va face din anumiţi indivizi întemeietorii ori continuatorii unei dinastii sau, dimpotrivă, eşecul va constitui o piedică în calea oricărei ascensiuni. Iată de ce piaţa matrimonială este unul din locurile privilegiate în care se negociază, se transmite şi se realizează

58

diversele tipuri de „moşteniri”68, iar acţiunea de a face un bun mariaj angajează totalitatea persoanei, cu întregul ansamblu de atribute69. Dacă pe de o parte, prin căsătorie, se dezvoltă un sistem de schimb interfamilial bazat pe reciprocitate (potenţială), în care funcţia de asigurare nu este neglijabilă, pe de altă parte nu putem omite şi alte semnificaţii: mariajul, mai mult decât un angajament social, crează un fel de ordine prin care viaţa indivizilor capătă sens. Din această perspectivă, el este definit ca locul central de autorealizare, de dobândire a identităţii şi de structurare normativă a societăţii înconjurătoare70. Iată de ce indivizii găsesc în organizarea familială un principiu de funcţionare relativ atrăgător şi avantajos, chiar dacă diversele substitute (intelectuale, politice, mondene, hoby etc.) concurează binele şi serviciile produse printro unitate domestică şi duc adeseori la o discontinuitate afectivă. Problema ce ne-o punem este de a degaja, prin analiza componentelor sociale, economice şi conjuncturale, diversele tipuri de mariaj sesizabile în sânul corpului universitar din intervalul 1860-1960 şi a discerne schimbările ce au loc sub acest aspect. Neam oprit mai întâi asupra universitarilor întrucât acest grup, spre deosebire de alte categorii sociale, manifestă o mai mare deschidere şi mobilitate, inaugurând pe plan matrimonial configuraţii evident înnoitoare – fapt caracteristic societăţilor moderne. În stadiul actual al interesului faţă de această temă demersul nu este deloc uşor. Biografiile existente sau notiţele redactate în diverse enciclopedii ori dicţionare au sacrificat informaţii utile, făcându-le deseori inoperante. Lipsesc aşadar tocmai acele instrumente de lucru comode şi clare, care să permită 68 P. Bourdieu, Le capital social. Notes provisoires, în „Actes de le recherche en sciences sociale”, no. 31, janvier 1980, p. 2 69 A. Desrosiéres, Marche matrimonial et structure des classes sociales, în „Actes de la recherche en sciences sociales”, no. 20-21, 1978, p. 97. 70 P. L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la realité, în vol. P. L. Berger, Affrontés à la modernité, Paris, Centurion, 1980, p. 23-44.

59

accesul la două tipuri de informaţii: date sociale şi prosopografice, ce ar da putinţa unor comparaţii în timp şi spaţiu social; date calitative (bibliografie sumară, opţiuni politice şi ideologice, credinţe religioase, activităţi extrauniversitare etc), care să faciliteze cercetarea contextului social şi ideologic. Cu minime excepţii, cea mai mare parte a monografiilor dedicate intelectualilor români ce au ocupat o catedră universitară trec sub tăcere sau tratează superficial capitolul referitor la mariaj. Abordat doar sub forma unui element de inventar, subiectul a lăsat aproape întotdeauna deoparte originile sociale ale soţie, cuantumul aportului dotal, eventualele avantaje rezultate din legăturile de rudenie, dinamica schimbărilor intervenite într-o familie de-a lungul mai multor generaţii prin intermediul căsătoriei, fapt ce exclude stabilirea pe aceste baze a unui tablou general, socioistoric, al strategiilor matrimoniale. Este cât se poate de limpede că în această primă etapă a cercetărilor, realizarea unui recensământ exhaustiv al elitelor intelectuale, cu toate informaţiile necesare analizei, devine imposibilă.. Putem totuşi întocmi o clasificare generală a marilor tipuri de strategii pornind de la câteva eşantioane, tipuri concrete bine cunoscute. Acest mod de analiză va oferi însă o imagine abstractă pe plan individual întrucât, în realitate, evaluarea trebuie făcută global, ţinând cont de ponderea atuurilor şi handicapurile celor doi parteneri, de ierarhia valorilor ce-i caracterizează, de regulile matrimoniale ce domină epoca etc. Am luat în discuţie cazul lui Nicolae Iorga deoarece sesizăm o varietate a elementelor ce compun mecanismul selecţionării soţiilor în rândul elitei intelectuale, oferind totodată acea asimetrie ce confirmă – prin comparaţie – caracterul dominant al funcţiei de ascensiune socială. Căsătoriile lui N. Iorga sunt doar momente, în lungul proces de acumulare, de punere în valoare – eventual de conversie – a capitalurilor dobândite sub diverse forme. Abordarea de faţă nu va aduce prea multe informaţii noi

60

sub aspectul erudiţiei, ci va urmări să constituie o meditaţie suplimentară pentru viitoarele sistematizări.

* Biografia lui Nicolae Iorga înregistrează faptul că la 15 aprilie 1890 s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Vasile Tasu, consilier la Curtea de Casaţie71. Informaţia, cu toate amănuntele ceremoniei suficient reflectate în presa locală72, încununează un şir de evenimente din adolescenţa viitorului cărturar, evenimente ce au monopolizat temporar atenţia mediului intelectual ieşean. Născut la 5 iunie 1871 în Botoşani73 şi provenind dintr-o familie ale cărei lipsuri materiale sunt permanente după decesul tatălui, avocatul Nicu C. Iorga, Nicolae şi fratele său Gheorghe rămân în grija mamei, Zulnia, care îşi asigură traiul modest dintr-o pensie de 40-60 lei pe lună, din ajutorul acordat de rude şi minimele câştiguri realizate din croitorie. Urmând strălucit studiile liceale la Botoşani şi Iaşi, cu numeroase accese de nesupunere faţă de regulamentele şi convenienţele şcolare – ceea ce i-a atras sancţiuni administrative –, Nicolae Iorga se impune treptat congenerilor ca un tânăr deosebit, cu remarcabile însuşiri intelectuale74. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi, situându-se pe primul loc cu media 9.24, Iorga se înscrie la 27 septembrie 1888 Arh. St. Iaşi, Tribunal sect. III. Căsătorii, dos. 8520/1890. „Curierul român”, V, 1890, nr. 11 din 8 aprilie, p. 3; „Libertatea”, II, 1890, nr. 61 din 12 aprilie, p. 3. 73 Actul de naştere al d-lui N. Iorga, în vol. Lui Nicolae Iorga. Omagiu 1872- 5/18 iunie 1921, Craiova, Ed. Ramuri, 1921, p. 349. 74 I. V. Luca, Situaţia şcolară a lui N. Iorga din anul 1885-1886, în „Anuarul Liceului Laurian din Botoşani”, Botoşani, 1930-1931, p. 31-32; Gh. Ungureanu, N. Iorga, şcolar la Liceul Naţional din Iaşi şi câteva date inedite despre familia sa, în „Anuarul Liceului Naţional din Iaşi”, Iaşi, 1941-1942, p. 5-19; B. Theodorescu, Biografia şcolară a lui N. Iorga, Bucureşti, 1970, 311 p. 71 72

61

printre studenţii facultăţii de litere a Universităţii din localitate, devenind şi bursier al Şcolii Normale Superioare. Asistăm acum la o evoluţie fulgerătoare, reuşind ca în doar 12 luni să-şi treacă examenele materiilor pe trei ani, iar la 19 decembrie 1889 să devină licenţiat „magna cum laude”8. Dincolo de lupta care s-a dat atunci în favoarea „fenomenului Iorga”, un fapt trebuie reţinut: crearea unui mit ce-i va domina pe contemporani şi care venea să confirme în epocă atât de râvnita şi apreciata valoare a capitalului intelectual. Indiferent de imaginea furnizată mai târziu de Iorga în O viaţă de om aşa cum a fost (1935) şi preluată apoi de biografii săi (cu o genealogie strălucită, ce coboară înrudirile până la voievozi ca Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Istratie Dabija, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu ş.a., sau cărturari precum Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Manolache Drăghici etc)9. În realitate, pe la 1890, într-o vreme când asistăm la declinul elitei nobiliare ereditare şi la ascensiunea noilor elite financiare şi intelectuale10, N. Iorga ocupa din punct de vedere social o poziţie modestă. Iar în cazul acesta doar capitalul intelectual putea oferi şansa reuşitei în ierarhia sistemului. Un rol hotărâtor în crearea imaginii lui legendare a avut A. D. Xenopol, profesor la Universitatea ieşeană, cu intime relaţii în rândul intelectualilor locali şi cu evidente veleităţi de mentor în cadrul recent întemeiatei „Societăţi ştiinţifice şi literare”, în al cărei organ publicistic, „Arhiva”, avea să tipărească N. Iorga începând cu 1890. Xenopol are, de altfel, ideea organizării unui banchet în cinstea lui Iorga (24 decembrie 1889), la care a participat întreg corpul profesoral al Universităţii, în frunte cu rectorul N. Vezi Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere, dos. 229 B/1888, precum şi dos. 883/1888, f. 51; 884/1889, f. 11, 43, 66. 9 B. Theodorescu, Contribuţiuni la cunoaşterea strămoşilor lui Nicolae Iorga, Bucureşti, 1947, 85 p.; Şt. S. Gorovei, Mihai S. Rădulescu, Strămoşii cunoscuţi ai lui N. Iorga, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, Vaslui, VII-VIII, 1985-1986, p. 427-443. 10 Cf. Al. Lapedatu, Scrieri alese, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p. 133. 8

62

Culianu11, şi tot el aranjează tânărului absolvent o audienţă la junimistul Th. Rosetti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii pe atunci, aflat la Iaşi în ianuarie 189012. „Fără să mă întrebe nimeni – mărturiseşte Iorga – dacă vreau să fac politică şi în ce club am de gând să mă înscriu, fără să mi se ceară nici un fel de servicii pe viitor, mi s-a promis ajutor pentru a merge în Italia”13, fapt îndeplinit cu maximă promptitudine şi prin mijlocirea lui Iacob Negruzzi. Că ajutorul acordat de junimişti – N. Culianu, Şt. Vârgolici, I. Caragiani ş.a. – a fost dezinteresat este doar o aparenţă. S-a evidenţiat deseori politica Junimii de atragere a elementelor capabile şi promiţătoare din punct de vedere intelectual, de a le acorda stipendii şi a le plasa în poziţii ce controlau diverse pârghii ale statului14. Fără îndoială că Iorga avea merite excepţionale, dar un alt congener al său, Ovid Densuşianu, ce a reuşit aceeaşi performanţă – de a termina facultatea în doar un an şi jumătate (1893) –, ocupând şi el apoi o poziţie dominantă în panteonul culturii române, nu s-a bucurat de aceleaşi onoruri şi facilităţi, chiar dacă tatăl său, Aron, era profesor la facultatea de litere din Iaşi; se afla însă de cealaltă parte a baricadei junimiste. Încheindu-şi în mod strălucit studiile, cel puţin două probleme se puneau în faţa lui Iorga şi a susţinătorilor săi: pe de o parte, obţinerea unei burse în străinătate şi dobândirea, mai apoi, a

I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, Bucureşti, 1933, p. 399-400. Scrisori către N. Iorga, I, ediţie B. Theodorescu, Bucureşti, 1972, p. 3. Pentru rolul jucat de Xenopol în destinul lui N. Iorga vezi şi A. D. Xenopol, Un ultim cuvânt pentru d. N. Iorga, în „Românul”, an. 47, 1903, nr. 136 (27) din 9 octombrie. 13 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p.116. 14 Vezi Sorin Alexandrescu, „Junimea”: Discours politique et discours culturel, în Libra. Etudes roumaines offertes à Willem Noomen à l’occasion de son soixantième anniversaire, éd. Par I. P. Culianu, Groningen, Presses de l’Université, 1983, p. 47-49. „Junimea este o şcoală de cadre ce produce partizani şi îi distribuie sistematic în toate domeniile vieţii publice, o infrastructură socială sau, cu alte cuvinte, o mafie ce asigură membrilor ei funcţii şi promovări sociale”(p. 51). 11 12

63

unei catedre universitare; pe de alta, asigurarea unei confortabile situaţii materiale. În atingerea celor două deziderate nu erau suficiente doar însuşirile intelectuale. Trebuiau elaborate, conştient ori nu, anumite strategii, din care cea matrimonială a fost imediată. Faptul că N. Iorga, în scurta lui studenţie, fusese îndrăgostit de o colegă la aceeaşi facultate, Ecaterina C. Botez, era în toamna lui 1889 deja de notorietate. Mărturie stau scrisorile bunilor săi colegi şi prieteni Dimitrie Evolceanu şi Petre Fântânaru15. Născută la 30 martie 1866 în com. Miroslava (jud. Iaşi), Ecaterina Botez provenea dintr-o familie de mici proprietari agricoli, din care doar unchiul Gavrilă Botez dobândise o oarecare poziţie în cadrul corpului ofiţeresc (în 1866 avea gradul de căpitan)16. O astfel de căsătorie nu putea aduce nimic bun lui Iorga, decât griji suplimentare. Or, fiind cunoscut temperamentul viitorului istoric, dominat de o mare ambiţie şi orgoliu, un eventual „eşec“ trebuia anulat printr-o căsătorie ce putea să-i asigure atuurile esenţiale în cadrul proiectelor ulterioare. Nu avem mărturii directe, dar informaţiile ce le deţinem deja indică evident că A. D. Xenopol este mijlocitorul şi susţinătorul căsătoriei lui Iorga cu Maria Tasu17. Se apela la o alianţă locală, cu o familie ce constituia un factor favorabil lărgirii legăturilor cu mediul intelectual şi politic ieşean, legături de mare importanţă pentru Iorga în acel moment. Scrisori către N. Iorga, I, p.101-102, 127-128. Din actul de naştere al Ecaterinei aflăm: tatăl - Costache, n. 1826, greco-ortodox, agricultor; mama - Profira, n. 1838; unchi de pe tată – Grigore, n. 1836, agricultor; Gavrilă, n. 1832, ofiţer (cf. Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere, dos. 219/1888, f. 2). 17 Cât priveşte cariera de studentă a Ecaterinei Botez, constatăm că până în 1892 îşi trecuse toate examenele cu excepţia celui de istoria românilor la A. D. Xenopol. Cu toate eforturile depuse, nici în 1897 nu reuşise să obţină notă de trecere la această materie predată tocmai de protectorul lui Iorga. Motivaţiile ar putea fi găsite în evenimentele începutului de an 1890? (cf. Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere, dos. 892/1897, f. 2). Oricum, la 24 ianuarie 1890, D. Evolceanu vedea în Ecaterina „o fiinţă atât de drăgălaşă cu lacrimi în ochi” (Scrisori către N. Iorga, I, p. 102). 15 16

64

Membru fidel al societăţii „Junimea” din 1872, Vasile Tasu18 era unul din „cei trei români” (alături de G. Panu şi Al. Lambrior), care împreună cu A. D. Xenopol aveau să dea un nou impuls interesului asupra istoriei naţionale, într-o ambianţă ce la începuturi se arăta refractară faţă de acest domeniu. Ani de-a rândul prim preşedinte al Tribunalului din Iaşi, profesor suplinitor la catedra de Drept civil roman a Universităţii locale (între 15 octombrie 1874-1 aprilie 1876 şi 1 iunie 1880-15 aprilie 1881), iar mai apoi consilier la Curtea de Casaţie19, Tasu ocupa aşadar un loc de frunte în ierarhia oficialităţilor ieşene. De altfel, la scurt timp după anunţarea intenţiilor matrimoniale, Iorga îşi face apariţia alături de viitorul socru la înmormântarea lui Ion Creangă – moment ce a reunit o parte din prietenii şi cunoscuţii defunctului: A. C. Cuza, C. D. Anghel, V. M. Burlă, Artur Stavri, C. Evolceanu ş.a. Prin intermediul lui Tasu începe să publice, din februarie 1890, în „Lupta”, gazeta condusă de G. Panu, şi tot prin acesta cunoaşte pe Ion Luca Caragiale, proaspăt căsătorit cu Alexandrina Burelly şi stabilit temporar la Iaşi20. Este un moment în care, prin intermediul primei generaţii de junimişti, Iorga realizează legături profitabile pentru viitorul carierei sale. Faptul nu scapă neobservat congenerilor ieşeni, ceea ce determină pe fostul coleg de facultate, Petre Fântânaru, să-i prezinte atmosfera într-o epistolă din 23 martie 1890: „La noi, printre băieţi, se cam cunosc gândurile tale. Mulţi mă întreabă veşnic ce mai ştiu în această afacere de dragoste a ta. Le răspund că nu pricep nimic. Nu tocmai cu ochi blânzi privesc ei lucrurile, ar dori să nu se întâmple aşa cum doreşti; de ce? Răspunsul îl dau Vaile Tasu, născut în noiembrie 1844 la Baia (jud. Suceava); părinţii: Neculai (+1854) şi Safta (+1860). Căsătorit la 11 aprilie 1871 cu Eleonora Pop, născută la 26 noiembrie 1854 în Iaşi; părinţii: Dimitrie şi Elena (+26 noiembrie 1855), domiciliaţi în Tecuci (cf. Arh. St. Iaşi, Tribunal secţ. III. Căsătorii, dos. 1885/1871). 19 Funcţia din cadul Curţii de Casaţie era şi ea rezultatul unei strategii politice, în sens larg. Oricum era bine retribuită, leafa fiind ceva mai mare decât a unui ministru plenipotenţiar cat. I sau a unui general de brigadă. 20 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, p. 123. 18

65

fără multă judecată, bazându-se, pretind ei, pe precedente, că totul ce faci este numai o cerinţă în a satisface vanitatea ta”21. Momentul căsătoriei venea într-o perioadă de mare strâmtoare materială a văduvei Zulnia Iorga, mama viitorului istoric. Mult peste posibilităţile ei de venit se consumaseră pe taxele lui George, fratele mai mic al lui N. Iorga, elev la şcoala militară din Iaşi (300 lei plătiţi în ianuarie 1890). La 23 martie Zulnia reuşea să-i trimită fiului ce urma să plece în Italia doar 40 de lei (aproape echivalentul pensiei lunare), bani împrumutaţi de la Spiru Hasnaş din Botoşani, prieten al familiei22. Or, căsătoria venea tocmai la timp. Vasile Tasu îi oferă pentru început, pe langă stipendiul de la stat, suma de 800 lei, iar apoi, lunar, câte 100-200 lei23. În afara sprijinului material, Vasile Tasu este cel care se pune neobosit în mişcare pentru a asigura un viitor ginerelui său. Corespondenţa dintre cei doi dezvăluie acest lucru: intervine deseori pentru ritmicitatea şi suplimentarea bursei; dă sfaturi în ce priveşte relaţiile lui Iorga cu oamenii influenţi ai epocii; reglează afacerile ginerelui cu diversele reviste în care îşi tipăreşte producţiile; urmăreşte şi influenţează chestiunea concursului la catedra de istorie universală, apelează personal la Take Ionescu, B. P. Haşdeu, T. Maiorescu, J. Negruzzi, D. A. Sturdza, A. D. Xenopol, I. Caragiani, Ionescu-Gion ş.a., în vreme ce proaspăta soţie juca – în peregrinările europene ale cuplului – rolul de „secretar general” al istoricului în formare24. Iată cum surprinde Teoharie Antonescu atmosfera familială a cuplului Iorga, aflat la Dresda (1893), descriere ce evidenţiază şi un succint portret al cărturarului în formare: „Şade cu nevasta în mansardă, o odaie mică şi două paturi, cu un lighean murdar şi negre pervazurile dinăuntru, ar trebui să fie alb, cu o Scrisori către N. Iorga, I, p. 127-128. Ibidem, p. 29, 31. 23 Ibidem, p. 64. Pentru o justă comparaţie, leafa unui profesor de gimnaziu era în jur de 200 lei. 24 Ibidem, p. 63-99. 21 22

66

masă lungă şi o masă peste masa roasă ori de molii, ori cârpită ca ciorapii mei de mămiţa. De sofa nu mai vorbesc, că prea era urâtă; mi-era frică să mă aşez pe dânsa de teama unor locuitori foarte puţin comozi. Lucrurile aşa de bătrâne, ar fi păcat să n-aibă asemeni locatari necuviincioşi şi mărunţi. Gătesc în casă; doamna Iorga a făcut o omletă pe o tigăiţă încălzită cu spirt. Untul nu l-a fiert odată cu ouăle, dar mi l-a adus pe un tăleruţ. […] Am mâncat numai ouăle în corpul cărora am avut bucuria să găsesc şi un fir lung, creţ şi gros, de culoare cam roşcată; prin urmare al cui, că dna Iorga are părul cu totul negru? Plăcerea acestei noi descoperiri m-a silit să mă opresc la drumul jumătate al mesei mele. Ş-apoi era fum şi aer de bucătărie. […] Aoleu, şi Iorga ce om! Cu cât intru în mai deaproape legături cu dânsul şi-l studiez mai cu deamănuntul, tot nu mă pot dezbăra de ideile rele ce am asupra lui. Deocamdată câteva note în această direcţie. Vorbeam despre articolul meu trimis lui Xenopol şi încă neapărut, el lăsând vorba, care fără îndoială mă interesa mai mult pe mine, începe să mi se plângă că Xenopol e nemulţumit de articolul lui din Revue historique făcut ca recenzie asupra voluminoasei istorii asupra românilor. […] O altă observaţie este cea următoare, mai rea pentru sufletul tânărului. Vorbeam despre noile cărţi apărute în limba română. Iorga cu o insistenţă curioasă îmi prezenta o Crestomaţie de Beldiceanu sau nu ştiu de cine, ieşită în ediţia Şaraga cu 1 leu volumul. Era o carte foarte neplăcută şi la aspect, şi la cuprins. Autorul nu părea să aibă un gust destul de ales, de fin în copierea bucăţilor mai de valoare. Am citit pe sărite şi am închis-o foarte în grabă; îmi venise straşnic să casc. Pe la sfârşitul volumului era o dare de seamă, sau scurte notiţe biografice asupra autorilor români. Fiindcă de vreo trei ori mi-a deschis-o, cam tot pe la aceeaşi pagină, de curiozitate am citit, ca să văd la ce ţine el tot mereu în acelaşi loc ca să fie cartea citită. Era notiţa biografică asupra lui Iorga. […] Ieşea din notiţă că Iorga

67

e un scriitor de o «erudiţie şi fineţe, şi inteligenţă» surprinzătoare”25. Întoarcerea lui N. Iorga în ţară coincide cu ocuparea catedrei de istorie universală a Facultăţii de litere şi filosofie din Bucureşti (1 noiembrie 1894), ca suplinitor pentru început, moment ce deschide o nouă etapă în biografia cărturarului. Relaţiile cu soţia sunt armonioase, corespondenţa şi diversele informaţii dezvăluind o atmosferă familială perfectă26. Până spre finele anului 1899 nimic nu lăsa de bănuit în raporturile dintre cei doi. În vreme ce Maria manifesta – bunăoară la 3 octombrie 189927 – o deosebită grijă faţă de soţul ei aflat în străinătate („mata nu sta în frig, spune să facă focul” sau „spune dacă să-ţi trimit [dulceaţa], fie cea de smeură, că eu ţi-o trimit, tot pentru mata o păstrez” etc), Iorga scria la numai o lună lui Ion Bianu: „nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii, eu nu mai am familie”28. Nu ştim concret la ce se referea Iorga, dar momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Articolele publicate de el în „L’indépendance roumaine”29, ce vizau personalităţi consacrate ale culturii române precum B. P. Haşdeu, V. A. Urechia, Gr. G. Tocilescu, A. D. Xenopol ş.a., au generat o veritabilă coaliţie împotriva criticului, ajungându-se până la propunerea excluderii din Academie. Focul concentric al adversarilor mergea chiar şi la chestiuni de ordin familial.

Teoharie Antonescu, Jurnal, text inedit aflat în Arhiva Muzeului literaturii Române din Iaşi, nr. 8569/ 2, f. 2-4. 26 Din această căsătorie au rezultat următorii copii: Petru (1894-1965), ofiţer de carieră, cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, căsătorit în 1927 cu Elena Dumitrescu; Elena (1896-1898); Maria (1897); Florica (1898-1954), autoare a două volume de versuri, căsătorită în 1918 cu colonelul D. Chirescu (1890-1980), cavaler al ordinului „Mihai Viteazul” şi prefect de Storojineţ în timpul guvernării Iorga (1931-1932). 27 Scrisori către N. Iorga, I, p. 597. 28 N. Iorga, Corespondenţă, I, ediţie Ecaterina Vaum, Bucureşti, 1984, p. 125. 29 Reunite în Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899, Bucarest, 1899, şi Opinions pernicieuses d’un mauvais patriote, Bucarest, 1900. 25

68

Pe acest fond are loc şi divorţul de Maria, la iniţiativa lui N. Iorga, invocându-se „traiul rău”, „abaterile sale de la datoriile conjugale” şi „insulte grave” ce i s-au adus. Nu insistăm asupra procesului de divorţ din 16 octombrie 1900, derulat într-un timp record. Şi nici asupra depoziţiei martorilor care au urmat întocmai indicaţiile avocatului Stavri Predescu30. Reţinem doar că Iorga se baza în faţa instanţei pe mărturiile lui Ioan Bogdan şi D. Evolceanu, colegi de profesorat la Universitatea bucureşteană, ale lui Ştefan Orăşanu, student al lui Iorga şi funcţionar la Biblioteca Academiei, tot prin grija acestuia, şi nu în ultimul rând pe complicitatea preşedintelui completului de judecată31. Deşi sursa intimă a problemelor conjugale rămâne inexplicabilă ca în multe alte cazuri, divorţul lui N. Iorga apare ca o etapă în urmărirea realizării atât a dezideratelor intim personale, cât şi a celor sociale. Aşa cum reiese din corespondenţa lui cu Catinca Bogdan din octombrie-noiembrie 1900, divorţul de Maria devenea în plan personal şansa unei „noi vieţi”32 nu numai prin modificarea raporturilor sociale. În fond, mariajul şi divorţul sunt două mijloace care permit atingerea aceluiaşi rezultat: împlinirea personală, fericirea. Din această perspectivă, fragilitatea căsătoriilor nu se datorează direct problemelor sentimentale, ci sunt expresia aspectului prometeian al reprezentărilor sociale asupra fericirii33. Divorţul lui Iorga nu apare ca anormal, chiar dacă este imprevizibil până la mijlocul anului 1900. El devine în mod funcţional necesar atunci când traiectoria istoricului nu mai corespundea premiselor iniţiale, când obiectivele ce au dus la căsătoria cu Maria Tasu au fost atinse; utilitatea asocierii nu mai

Scrisori către N. Iorga, I, p. 599-600. Cf. N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, ediţie Andrei Pippidi, Bucureşti, 1991, p. 51-52. 32 Asupra acestui aspect, vezi C. A. Brown, R. Feldberg, E. M. Fox, J. Kohen, Divorce: Chance of a New Lifetime, în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, no. 1, p. 119-134. 33 A. J. Norton, P. C. Glick, Marital Instability: Past, Present and Future, în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, nr. 1, p.5-20 [p. 17]. 30 31

69

era evidentă şi se impunea ca Iorga să joace o altă carte, într-un context diferit. Sub acest aspect, divorţul şi un nou mariaj pot fi interpretate ca un indice de bună integrare socială şi de un bun „tonus” psihologic pentru el. Aşadar, desfacerea primei căsătorii se produce în urma unei tensiuni între proiectul cultural matrimonial iniţial imaginat de N. Iorga şi interacţiunea socială ulterioară în care a plonjat istoricul. La 1900 lui Ioga îi lipsea protecţia eficientă împotriva agresiunilor pe care de altfel le dezlănţuise, protecţie bazată pe relaţiile familiale de tip „burghez” ce presupuneau existenţa unei reţele de legături durabile şi utile, capabile de reproducere şi extindere, de a oferi profituri materiale sau simbolice. Dacă lipsa unor informaţii nepărtinitoare ne face dificilă configurarea adevăratelor motive ale divorţului, iar cele existente sunt unilaterale şi în vădită contradicţie cu tonul şi semnele desprinse din corespondenţa purtată de Iorga cu mama şi soţia sa, rămâne să căutăm alte elemente ce ar putea contribui la limpezirea unora din cauze. Încă din vara anului 1899 N. Iorga se afla la Braşov, lucrând asiduu în arhivele de aici pentru elaborarea volumului de Istoria literaturii române din sec. al XVIII-lea. Cu acest prilej, vizitează des casa părintească a slavistului Ioan Bogdan, unde va cunoaşte o parte din membrii familiei34, intelectuali rafinaţi ce ştiau să creeze o atmosferă intimă şi prietenească. De altfel, un an mai tarziu, aflat la Iaşi, Iorga simţea lipsa unui mediu de care se ataşase mult: „Vai, ce oameni sunt românii de aici şi ce puţin vă seamănă vouă de acolo! Ce neprimitori, ce brutali mi se par… Cei mai mulţi nu-ţi pot vorbi zece vorbe fără a-ţi spune o grosolănie… Cu cât păţesc mai multe din acestea, cu atat mi-e mai drag să mă gândesc la şezătorile de seară de la Braşov”35. Şi nu întâmplător, în vara lui 1900 va locui vizavi de casa Bogdanilor, pe strada Cacova de Sus, nr. 8 (azi 34 La 1898-1899 se aflau aici Elena Bogdan şi patru din copiii ei: Maria, Ecaterina, Alexandru şi Lucia-Augusta. 35 N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, p. 27.

70

Constantin Brâncoveanu). Deşi nedivorţat, dar zdruncinat de atmosfera conjugală („la început dispreţ, neglijenţă, tăcere; fereala cea mai straşnică de a spune un cuvânt mai bun şi mai cald, un cuvânt de iubire; apoi tolerarea unui bărbat care n-are defecte”36), Iorga se ataşează iniţial de Maria, „bună dăscăliţă” şi cu faimă intelectuală, fiica mai mare a familiei şi care, conform uzanţelor vremii, era cea dintâi îndreptăţită la căsătorie. Pe neaştepate însă interesul se îndreaptă spre Ecaterina, recent întoarsă acasă din Budapesta, unde absolvise Institutul pedagogic Erzsébet37. 1900 devine un an plin de nelinişti şi incertitudini pentru Iorga, generate de răceala Catincăi. Cele 131 de epistole expediate de Iorga acesteia, intervenţia fraţilor ei, Ioan, Gheorghe şi Alexandru, precum şi a prietenului Andrei Bârsan, vor duce la finalitatea mult aşteptată38.. Astfel, la 4/ 17 februarie 1901, în biserica Sfântu Nicolae din Scheii Braşovului, a avut loc cununia, naş fiindu-le Al. Tzigara-Samurcaş39. O asemenea alianţă familială nu era fără semnificaţii. Originar din Şcheii Braşovului, Ioan Bogdan este primul din cei 11 copii ai unei familii care prin intermediul învăţăturii şi al înrudirilor a ocupat un loc dominant în mediul intelectual românesc40. Din fraţii acestuia s-au remarcat: Gheorghe BogdanDuică, profesor la liceul „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, care prin anii 1898-1900 se afla în foarte strânse relaţii cu Titu Maiorescu şi se bucura de un bun renume pentru pertinentele studii de critică literară, fapt ce-i va aduce numirea, în 1919, ca membru al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Ibidem, p. 33. Maria (1873-1963) se va căsători mai apoi cu Grigore Popescu, proprietar în Topliţa, în mai 1902. S-ar părea că Iorga avea un contracandidat la mâna Catincăi în persoana lui Aurel Bunea, fratele canonicului Augustin Bunea. 38 Logodna lui N. Iorga cu Catinca Bogdan este anunţată de „Tribuna poporului” (Arad), V, 1901, nr. 16 din 25 ianuarie/ 7 februarie, p. 3. 39 Soţia acestuia, Maria Tzigara, se înrudea cu Zulnia Iorga. 40 I. Ciolan, Cateva date despre familia Ioan Bogdan. Pe marginea unor scrisori şi documente inedite, în „Romanoslavica”, XIII, 1966, p. 273-283. 36 37

71

Cluj; Ştefan, profesor la Facultatea de farmacie din Bucureşti; Alexandru, doctor în filologie, profesor la liceul românesc din Braşov; Iordan, absolvent al Facultăţii de farmacie; Aurel, ofiţer ajuns până la gradul de general; iar dintre surori Elena, căsătorită cu avocatul Dumitru Pop, şi Lucia-Augusta, căsătorită cu un ofiţer (Herman Seicher) şi o vreme colaboratoare a lui Iorga. Dintre toţi, Ioan Bogdan este cel mai strălucit reprezentant al familiei, iar înrudirea cu Nicolae Iorga a jucat un rol însemnat în viaţa intelectuală din primele decenii ale veacului nostru. Specialist în filologia slavo-romană şi profesor la Universitatea din Bucureşti, I. Bogdan a fost un caz unic în istoria facultăţilor de litere româneşti, dar atât de necesar în împlinirea unei strategii de grup: mai bine de două decenii a fost decan al acestei instituţii (1898-1919), cu scurte întreruperi, când a funcţionat ca prorector şi rector41. Încă din 1898 cei doi se găsesc angrenaţi prin interese comune într-o mişcare renovatoare a culturii noastre, momentul indicând apariţia în sânul universitarilor bucureşteni a „două direcţii” diferite de concepţii, a unui conflict de idei, dar şi de generaţii. De o parte „tinerii”, triada critică ce reunea pe Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga, pe de alta „bătrânii” (V. A. Urechia, B. P. Haşdeu, Gr. G. Tocilescu, N. Quintescu ş.a.), încorsetaţi într-un academism rigid şi conformist, neputincioşi în acceptarea ideilor novatoare. Iar impunerea unor noi deziderate şi programe coerente de muncă în domeniul universitar presupunea însuşirea pârghiilor de putere în administrarea domeniului. Iorga şi Bogdan se vor angaja de acum într-o luptă în care jocul de culise, cultivarea orgoliilor şi a slăbiciunilor vor sfârşi prin a-i face atotputernici în cele mai înalte foruri ştiinţifice româneşti. Corespondenţa dintre cei doi şi mărturiile contemporanilor, faptele în sine reconstituite pe baza arhivelor diverselor instituţii sunt mai C. N. Velichi, Ioan Bogdan şi reorganizarea Facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti, în „Romanoslavica”, XV, 1967, p. 219-236. Ioan Bogdan era căsătorit cu Maria Colţescu, a cărei nepoată Silvia, fiica industriaşului Ioan Christescu, a devenit soţia lui Vasile Pârvan.

41

72

mult decat revelatoare. Se constată o strategie bine elaborată, în care spiritul dictatorial era oarecum înstăpânit iar politica de cadre, de plasare a discipolilor în posturi importante, îşi regăsea tradiţia în politica junimistă din a doua jumătate a veacului XIX. Cu titlu de exemplu, se poate constata că mai toţi – dar aproape toţi istoricii universitari de renume din primele trei decenii ale secolului nostru îşi datorează cariera lui N. Iorga şi I. Bogdan: G. I. Brătianu, Ilie Bărbulescu, N. Bănescu, P. Cancel, C. C. Giurescu, Al. Lapedatu, I. Lupaş, Ilie Minea, G. Oprescu, P. P. Panaitescu, V. Pârvan, Em. Panaitescu, D. Russo, D. M. Teodorescu ş..a. Atotputernicia celor doi s-a manifestat de la acordarea burselor de studii pentru studenţi şi până la numirile universitare ori în sânul Academiei, într-o manieră ce ar merita relevată, dar a cărei complexitate nu ne permite să o reconstituim aici. Ce a însemnat dispariţia lui Ioan Bogdan în 1919 se poate lesne constata din însemnarea epistolară a lui Sextil Puşcariu, datată 2 iunie 1923. Rămas aproape singur în faţa propriilor discipoli, care reiterau oarecum evenimentele de la cumpăna dintre secole, Iorga va deveni la rândul său victima unei alte generaţii ce apela la aceleaşi strategii precum au făcut-o cândva mentorii lor. „Ieri am avut la Academie – notează filologul clujan – ceea ce era de aşteptat. După scenele turbulente din anii trecuţi şi tendinţa tot mai pronunţată de dictator a lui Iorga, noi, cei care-l respectăm şi-i suntem cu adevărat prieteni, dar nu înţelegem să-l aprobăm în toate capriciile şi neconsecvenţele sale, am hotarât să votăm, chiar contra voinţei lui […]. El s-a înfuriat, a venit în sala de şedinţe şi îşi scrise demisia, explicându-ne la cei de faţă cum el a fost totdeauna terorizat, mai întâi de I. Bogdan, apoi de Onciul, acum de Pârvan”42. Ar fi prematură şi, oricum, prea vastă analiza efectelor acestui ultim mariaj al lui Iorga cu Ecaterina Bogdan, ale cărui consecinţe s-au dovedit mai mult decât benefice în cariera 42

Sextil Puşcariu, Memorii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 634.

73

istoricului. Cert este însă faptul că Iorga a optat pentru acele soluţii care să-i pună în valoare talentul, capacitatea intelectuală şi temperamentul. În pragul secolului XIX se constată acea mutaţie profundă în dinamica mariajelor din interiorul corpului profesoral universitar, în care capitalul intelectual stă la baza strategiilor şi atuurilor reuşitei profesionale. Iar cazul de mai sus nu este singular în epocă. Aceleaşi conduite le întâlnim la familia Densusenilor şi a Giureştilor, pentru a da doar două exemple cu rezonanţă în cultura română şi o încărcătură genealogică bogată. La eşecul primului mariaj al lui Iorga a contribuit, fără îndoială, faptul că acesta era un izolat într-un câmp în cadrul căruia nu s-a putut acomoda atât prin vârstă, cât şi prin poziţie socială, nivel intelectual şi habitudini. Prin socrul său, Vasile Tasu – care nu-şi făcuse prezenţa în spaţiul cultural ieşean decât prin câteva recenzii –, Iorga contactase la vremea respectivă legături profitabile cu potentaţii unei generaţii ce nu-şi mai găseau locul şi funcţionalitatea optimă în noul cadru de transformări sociale şi culturale de la finele secolului XIX. Apoi, familia juristului era puţin numeroasă: în afara Mariei, lipsită de studii superioare şi cu un spirit mult prea casnic şi refractar noilor tipuri de convenienţe sociale în care Iorga se implica tot mai mult, familia Tasu mai avea un fiu, Vasile, nevăzător din naştere şi care, după studii strălucite la Paris, a pus la noi bazele învăţământului pentru orbi. Nici încercarea unor firave alianţe familiale (prin botezuri sau cununii) nu au dat rezultate. Singura legătură cu mediul universitar era Constantin Erbiceanu, înrudit cu Tasu şi naş al fiicei lui Iorga din prima căsătorie, Florica, legătură ce putea trece ca nesemnificativă dacă luăm în seamă chiar şi numai vârsta elenistului: 65 ani în 1900. Apropierea lui Iorga de I. Bogdan a fost facilitată şi de o situaţie familială aproape similară. Amândoi au crescut în lipsa tatălui, în medii ce aveau un sistem de valori şi habitudini de clasă relativ identice; erau congeneri şi formaţi în acelaşi mediu intelectual universitar (la Iaşi); opţiunile pentru viitoarele cariere,

74

în ambele familii, se îndreaptă spre profesiuni didactice, insuficient plătite dar sigure, militare şi medicale. Au fost acestea doar câteva consideraţii ce trebuie extinse asupra întregului corp universitar în vederea definirii unei tipologii complete a strategiilor matrimoniale, cu rezultate ce ar putea fi fundamentale pentru morfologia câmpului intelectual românesc.

75

PENTRU O ISTORIE A CUPLURILOR ÎN MEDIUL INTELECTUAL ROMÂNESC

Deşi ar putea părea un aspect mai puţin interesant şi semnificativ în reconstrucţia istoriei intelectualităţii româneşti, abordarea dintr-o atare perspectivă este departe de a fi inutilă ori extravagantă. Fără să exagerăm, se poate afirma că orice investigaţie de acest tip îşi pierde din aspectul de intrigă romanescă în profitul conturării unei veritabile istorii, în care pârghiile ei motrice se află de fapt în culise, mult mai în adâncime decât ne-ar place nouă să credem. Sub acest aspect, partea „sentimentală” a fiinţei umane a constituit mereu unul din agenţii principali ai dinamicii istoriei, şi oricât s-ar evita o astfel de remarcă, faptul în sine rămâne o realitate pe care – mai mult sau mai puţin explicit – cu toţii o recunoaştem. De altfel, ne place sau nu, în mod cert se renunţă tot mai mult la concepţia teleologică asupra istoriei, iar dacă – să zicem – unul din marii sociologi contemporani a pus in discuţie „dominaţia masculină”75, nu mai puţin adevărat este faptul că o sumă de alte lucrări au venit să impună „femeia” ca veritabil subiect al istoriei76. Între aceste două extreme însă, mereu se mai Pierre Bourdieu, La domination masculine, Paris, Édition du Seuil, 1998. Les femmes sujets d'histoire, sous la direction de Irène Corradin et Jacqueline Martin, Toulouse, Presses Universitaires du Mirail, 1999. Vezi mai nou, pe această 75 76

76

află câte ceva, ceva care poate stabili o mai firească relaţie între istorie, structuri şi modele: este vorba de trăirea comună dintre sexe, deopotriva lor participare la cursul istoriei. Dacă bărbatul s-a aflat mai totdeauna sub luminile rampei, complementul său firesc pare că a stat mereu în umbră, istoria de prea puţine ori scoţând la iveală femeia ca determinantă a evoluţiei, măcar în aceeaşi proporţie cu partenerul ei de viaţă. Cu alte cuvinte, se impune o istorie a cuplului, cadru obligatoriu al dezvoltării fiinţei umane. Realizarea unui cuplu nu este doar un simplu angajament social şi sentimental, ci pune ordine în viaţa indivizilor, dă sens existenţei, iar prin întemeierea unei familii se crează de cele mai multe ori locul central de autorealizare, de dobândire a unei identităţi, de structurare normativă a realităţii înconjurătoare77. De aceea, indivizii găsesc în organizarea matrimonială un principiu de funcţionare relativ atrăgător şi avantajos. Este adevărat şi faptul că diversele substitute (intelectuale, politice, comerciale, hoby etc) concurează plăcerile şi serviciile produse printr-o unitate domestică, dar aceste prestaţii exterioare necontrolate duc – cum se va vedea şi din analiza noastră – la o discontinuitate afectivă, la deformări de personalitate uşor sesizabile de contemporani. Aşadar, orice cuplu este o entitate originală, având propria personalitate, propria sa istorie unică, dar care – în fond – reuneşte două istorii a fiecăruia din parteneri. Este şi motivul pentru care se impune o astfel de temă în cercetarea istorică. Nu poate exista o temă, şi L'histoire sans les femmes est-elle possible?, sous la direction de Anne-Marie Sohn et Françoise Thélamon, Rouen, Librairie Académique Perrin, 1998; Françoise Thébaud, Écrire l'histoire des femmes, Fontenay-aux-Roses/ Saint-Cloud, ENS Éditions, 1998; Pamela Cox, Futures for feminist histories, în „Gender and History”, XI, 1999, no.1, p. 164-168; Alain Ballabriga, Christine Bard (ş.a.), L'histoire des femmes, în „Annales”, LIV, 1999, no.1, p. 87-168; Bettina Bradbury, Feminist historians and family history in Canada in the 1990s, în „Journal of Family History”, XXI, 2000, no. 3, p. 362-383; 77 Cf. P. L. Berger, H.. Kellner, Le mariage et la construction de la realite, în P. L. Berger, Affrontés á la modernité, Paris, Centurion, 1980, p. 23-44.

77

istorie a intelectualilor, privită sub aspect biografic, de „poveste a vieţii”, fără o abordare şi a „celuilalt”, mai puţin cunoscut, adeseori „şters” din memoria posterităţii pentru simplul motiv că a fost eclipsat de puternica personalitate a bărbatului celebru. „Muză”, iubită, soţie, obiect al plăcerilor carnale ori sursă de nefericire, cu o prezenţă mai mult sau mai puţin efemeră, femeia a devenit victima unui anume tip de istoriografie (din nefericire dominantă), rece şi trunchiată, aproape statică, lipsind personajele feminine de acele reconstrucţii care să dea părţi din adevărata viaţă – mult mai dinamică –, elemente care să aibă cu adevărat capacitatea de a explica multe din raţiunile devenirii şi afirmării unui intelectual în domeniul ce l-a onorat. Printr-o atare analiză s-ar pătrunde mult mai adânc în biografia individuală şi colectivă a intelectualilor, abordându-se părţile obscure, adeseori necunoscute – dar şi frecvent ocolite – ale unor personaje ce merită mai multă atenţie. În felul acesta se vor putea înţelege mai bine structurile de funcţionare ale unei anume fracţiuni a elitelor româneşti, prin reliefarea unor complexităţi abia intuite. Cum de la sine se înţelege, nu ne propunem să analizăm relaţiile sentimentale în sine („emoţiile” şi trăirile intime scăpând percepţiei şi contabilităţii prozaice a istoricului), ci practicile, comportamentele amoroase şi de familie, statutul şi rolul femeii în viaţa intelectualului român etc. Aşa cum se pronunţa G. Călinescu într-o conferinţă ţinută în 1947 la invitaţia Federaţiei Democratice a Femeilor din România, deşi nu în direcţia preconizată de organizatori, „când într-o cultură un bărbat şi o femeie nu au să-şi spună nimic, acea cultură nu-i eminentă”78. Iar această remarcă avea în vedere şi lipsa în literatura română sau nevalorificarea schimburilor epistolare dintre doi îndrăgostiţi (şi nu numai), spre deosebire de apusul Europei. Pentru că declaraţiile de dragoste, practica epistolară au fost şi sunt cel mai bun complice al

G. Călinescu, Aproape de Elada, ed. Geo Şerban, Bucureşti, 1985 (supliment al „Revistei de istorie şi teorie literară”, nr. 2), p. 101-102.

78

78

îndrăgostiţilor, cel mai adaptat instrument pentru a prezenta sentimentele; apoi, scrisorile pot fi citite şi recitite, de regulă în intimitate. Ele sunt adaptate destinatarului, adeseori textul este profund gândit şi îngrijit, cu încărcătură emoţională, în care nu de puţine ori se regăsesc creaţii poetice ori meditaţii asupra relaţiilor dintre bărbat şi femeie, asupra fiinţei umane, asupra dezideratelor de orice natură, cu alte cuvinte conţin o „filozofie a vieţii” bine circumscrisă şi cu sorţi de punere în practică. Din păcate, cu puţine excepţii79, la noi nu prea s-au publicat volume de corespondenţă de acest gen, poate şi pentru că lipseşte o cultură a epistolelor amoroase. În linii mari, povestea cuplurilor în mediul intelectual nu ar trebui să difere de celelalte categorii profesionale. Se impun totuşi câteva specificităţi, ce ţin de orizontul cultural, o mai mare capacitate de a organiza viitorul, mediile în care umblă etc. Teoretic, intelectualii ar trebui să aibă conduite sensibil diferite de marea masă a vulgului, măcar prin simplul fapt că au avut acces la surse educaţionale mult mai bogate şi diverse, chiar şi numai dacă am lua în calcul lectura cărţilor. Or, pe această temă, a „educaţiei sentimentale”, provocările nu au lipsit, ci dimpotrivă, literatura oferind producţii intrate demult în patrimoniul universal, începând cu Banchetul din Dialogurile lui Platon, Arta de a iubi a lui Ovidiu şi până la scrierile lui Petrarca, Abelard, Grieux, Leopardi, Goethe, Sainte-Beuve (cu a sa Volupté, din 1834), Balzac, D'Anunzio ş.a. – pentru texte citite uzual de mulţi din intelectualii români în formare80 şi la care fac referinţă în memoriile, jurnalele sau corespondenţa lor. Din acest punct de vedere, aproape cu toţii au calificat adolescenţa ca o perioadă romantică a vieţii, cu sursele ei 79 Vezi în mod deosebit Nae Ionescu, Corespondenţa de dragoste (1911-1935), vol.I-II, ed. Dora Mezdrea, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1997. 80 Pentru răspândirea traducerilor şi a literaturii franceze la noi (deşi categoria socială la care ne referim prefera lecturile în original), abundentă din perspectiva temei, vezi Ecaterina Cleynen-Serghiev, „Les belles infidèles” en Roumanie, Valenciennes, 1993.

79

intelectuale practic inepuizabile, iar romantismului i s-a recunoscut mereu „ordinea emoţională şi afectivă ca o dimensiune semnificativă a realităţii umane”81. Nu trebuie să omitem din lecturile de iniţiere nici pe cele care au făcut cultul „virilităţii” în perioada interbelică, insistent invocat epigonic de Mircea Eliade82 sub impulsurile ideologiilor de dreapta. Aşadar, lecturile pe aceste teme au contribuit major la modelarea imaginarului tinerilor intelectuali în formare, aceştia identificându-se adeseori cu personajele, ba chiar comportându-se aidoma. În ce priveşte studiul de faţă, este de remarcat dificultatea în a stabili o tipologie a conduitelor sentimentale, pentru perioada relativ lungă ce am abordat-o, întrucât ele sunt într-adevăr permanenţe ale fiinţei umane, cu aceleaşi scopuri şi finalităţi, însă de o complexitate greu de circumscris aici. Pe de altă parte, o anchetă de acest gen este şi anevoios de întreprins acum datorită atât lipsei unui optim material documentar, cât şi a valenţelor ce le presupune. De altfel, nici nu ne-am propus mai mult decât de a mobiliza astfel de analize, în cazul nostru invocând aici evenimente şi personaje mai bine cunoscute ale istoriografiei, cu forţă de sugestie. În fapt, nu înseamnă mare lucru, o cohortă întreagă de intelectuali aşteptând să-şi ofere propriul exemplu în edificarea unei viitoare istorii a cuplurilor. Din această perspectivă, vom oferi câteva elemente ce se cuvin a fi reţinute şi analizate, pigmentând demersul chiar cu mărturii ale „actorilor”, într-o succesiune nu neapărat firească. În acest context, o primă abordare ar fi desluşirea idealului feminin în imaginarul intelectualului român.

Cf. Georges Gusdorf, L'homme romantique, în Le Romanisme, Paris, Payot, 1993, t. II, p. 27. 82 Vezi romanul său autobiografic Romanul adolescentului miop, ed. M. Handoca, Bucureşti, Ed. Minerva, 1989 (ce conţine şi Gaudeamus) şi Memorii (1907-1960), I-II, ed. M. Handoca, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991. 81

80

I. Idealul feminin Imaginea intimă, idilică a iubitei, a viitorului partener de viaţă este fără îndoială rezultatul a cel puţin două impulsuri, de cele mai multe ori contradictorii. Pe de o parte este vorba de modelele familiale dobândite, cu acumulări dintr-o profundă tradiţie (adeseori profund conservatoare), impregnată cu principiile moralei creştin-ortodoxe, la care se adaugă modelele din imediata apropiere; pe de alta, impulsurile generate de un univers oarecum fictiv, prin intermediul lecturilor adolescentine, a aşazisei „literaturi de dragoste” – care încă de la finele secolului XVIII a tot promovat libertinajul ludic –, ori a altor forme de vehiculare a educaţiei sentimentale, cum ar fi de pildă producţiile cinematografice de după primul război mondial, atât de gustate la noi, ca şi aiurea – toate acestea într-un continuu proces de transformare în cadrul epocii ce o avem în vedere. În plus, cu prea puţine excepţii, toţi intelectualii români au avut posibilitatea de a călători pentru studii ori specializări în apusul Europei, spaţiu destul de eterogen care a oferit noi şi diverse modele în abordarea vieţii sentimentale. Dimitrie Petrino, obscur poet şi pentru puţină vreme profesor universitar la Iaşi, cu o sumedenie de deficienţe fizice, văduv după numai doi ani, devine la întorcerea dintr-un lung şi aventuros sejur european un cuceritor infailibil, un boem în adevăratul sens al cuvântului, răsfăţat al diverselor saloane literare prin conduita lui cosmopolită, prin mitul femeii ce-l dezvoltă în poezie, pentru iubirea-idol ce-o predica fără încetare83. Nu întâmplător, Apusul a fost asimilat de autohtonişti, de cei mai puţin umblaţi prin lume, cu un spaţiu al „pierzaniei”, în care libertatea de manifestare aducea mai mult rău decât bine. Şi, după cum se ştie, nu puţini au fost la noi anti-occidentalişti! De altfel, mediile studenţeşti au constituit mereu focare de promovare a legăturilor între sexe, adeseori mediu boem ideal, în 83

D. Mănucă, Scriitori junimişti, Iaşi, Ed. Junimea, 1971, p. 128-148.

81

care studiile universitare se asimilau, parţial, şi cu educaţia amoroasă. Direct sau indirect (explicit sau nu) fiecare a trecut printr-o pedagogie a amorului, care în practică a luat forme diverse, devenind uneori un factor perturbator a ceea ce se înţelege îndeobşte prin „idealul feminin”, prin dificultatea de a discerne dragostea carnală de cea ideală. Sub acest aspect, aspiraţiile amoroase ale tinerilor au fost promovate adeseori în mod ordinar în faţa intereselor comunităţii familiale. Care putea fi idealul de femeie al liceanului Dan Barbilian, fiul unic al unui magistrat, viitor matematician universitar şi poet cu uimitoare efuziuni filosofice, de vreme ce pe la 15 ani avea cunoştinţe literare reduse, întemeiate mai mult pe lecturile şcolare obligatorii? Excela doar în creaţia poetică a lui M. Eminescu şi, mai ales, a lui Ion Minulescu84. Abia doi ani mai târziu începe să descopere Baudelaire, Rimbaud, Paul Verlaine, E. A. Poe, Mirabeau, Shelley ş.a., lecturi ce-i vor stimula imaginaţia şi, probabil, simpatia pentru un stil de viaţă gen Alfred de Musset, Ch. Baudelaire, A. Modigliani et comp. (alcoolism, excese sexuale, nopţi nedormite). Doar după primul război mondial – când îşi va începe studiile universitare – vor veni lecturi mai temeinice, din H. Bergson, Nietzsche ş.a., după ce el însuşi începuse să cocheteze cu literatura. Deşi a avut o tinereţe de aventurier sexual, profitând carnal de tot ceea ce se putea, faptul nu l-a împiedicat să-şi proiecteze imaginar cuplul celebru Dante-Beatrice în propria lui legătură amoroasă – evident ocazională – cu frumoasa Else Erhardt, într-o atmosferă medieval-romantică din Hanovra. Aflat la Paris la cumpăna secolelor XIX-XX, Dimitrie Anghel ducea o viaţă de adevărat boem, frecventând mai toate cafenelele unde erau prezenţi Jean Moréas, Verlaine, Mallarmé, Oscar Wilde ş.a., înţelegându-se aproape de la sine cam care putea fi şi atitudinea lui vizavi de femeie şi filosofia dragostei. Sextil Puşcariu rememorează vizitele făcute lui Anghel după aventurile 84

Simon Bayer, Adolescenţa lui Ion Barbu, în „Astra”, I, din 7 decembrie 1966.

82

nocturne, în care acesta îi citea din poeţii favoriţi, din decadenţii francezi etc85, îmbinând literatura cu relatări erotice picante şi idealuri feminine simple şi mai mult carnale. Pe aceleaşi coordonate, însă mult mai sentimental, trebuie amintit Horia Furtună care, pornind de la experienţe personale, oferă o sumă de reflecţii interesante asupra iubirii în romanul său din 1934, Iubita din Paris, distins la noi chiar cu un premiu literar. Ce a însemnat acest contact cu Occidentul, o spune însă foarte bine Mihail Sebastian. Ieşind în 1930 din atmosfera „deprimantă” a Bucureştiului, Sebastian va cunoaşte la Paris o cu totul altă lume, oferindu-i noi dimensiuni ale existenţei intelectuale şi în relaţia cu semenii. În locul actriţelor şi figurilor inexpresive din ţară, va avea de-a face cu „midinete, studenţi, femei măritate, englezi, pederaşti, lesbiene, o lume mare şi diversă, cu feţe noi, cu obiceiuri surprinzătoare”86, care-i vor schimba mult din concepţiile şi apucăturile sale. La polul opus se situează Vasile Pârvan, adeptul unei morale ce respingea „decadenţi” precum Baudelaire, Moréas sau Verlaine, în profitul lui Eminescu, Zola, Goethe, Turghenief, Maurice Barrès ş.a. Este atitudinea celui care-şi înfrânează pornirile tinereţii în profitul împlinirii idealurilor intelectuale şi sociale, prin privaţiuni, muncă în exces etc. Răspunzând în 1905 la o scrisoare a surorii sale Elvira, ce-i prezenta portretul unei colege, V. Pârvan îşi expune părerea asupra acelor „căutători de senzaţii”, incorect calificaţi ca „mondeni”87. Sau atitudinea lui G. Călinescu, iritat prin 1932, cu ocazia unui sejur pe litoralul Mării Negre, de atitudinea provocatoare a femeilor, pe plajă, care-şi studiază atent poziţiile de

S. Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1968, p. 181-182. 86 Scrisori către Camil Baltazar, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1965, p. 117. 87 Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p. 335-336 (a se vedea, în general, corespondenţa sa cu cele două surori, p. 334-346) 85

83

expunere la soare, femeile „liniştit cinice şi orgolios chemătoare”88. Sub aspectul modelelor şi al educaţiei, merită reţinut cazul lui Eugeniu Speranţia, fiul lui Theodor Speranţia, care prin legăturile tatălui şi impulsurile familiale a putut să vadă şi să cunoască o lume a cărţii şi a vieţii concrete de o înaltă calitate intelectuală89. La acest exemplu mai pot fi adăugaţi Th. Naum, Gh. Brătianu, Al. Tzigara-Samurcaş, Ovid Densusianu, I. Pillat, Cezar Petrescu ş.a. Cât priveşte sursele idealului feminin şi de cuplu, I. Al. Brătescu-Voineşti le etalează oarecum sintetic într-o epistolă adresată lui Titu Maiorescu, deşi nu tocmai în consonanţă cu intenţiile magistrului său: „D-acolo de la dumneavoastră, din armonia fără pereche respirată în casa dumneavoastră, mi-am făcut idealul în chestie de căsnicie, acolo am priceput ce act important e legătura asta în general […], din conduita d-nei [Ana] Maiorescu, treptat, şi fără să-mi dau seama, am înregistrat toate însuşirile de cerut aceleia pe care mi-aş lua-o tovarăşă de viaţă”. Brătescu-Voineşti îşi dorea „o fată nu grozav de frumoasă, […dar] cinstită, iubitoare de adevăr, de natură, de muzică şi de tot ce e frumos, oarecum pasivă, nu pasionată, doritoare de perfecţie şi atât de inteligentă încât pricepe în adânc vorbele: «important nu este ce e cineva, ci ce devine cineva» –, dar săracă”. Şi de o asemenea fiinţă tocmai era îndrăgostit, în opoziţie cu propunerea venită din partea lui Maiorescu şi care i-ar fi deschis accesul spre o mare avere şi relaţii în înalta societate90. Erau însă idealurile unui tânăr care trecuse prin mai multe drame sentimentale, prin experienţe care sau cristalizat şi au generat modele şi dorinţe greu de escamotat. De altfel, „cele mai dragi fiinţe închipuite de mine – mărturisea el – sunt Eliza lui Pană Trăsnea, Elena din Două surori şi mama

88

G. Călinescu, Pe plajă, în „Adevărul literar şi artistic”, XI, 1932, nr. 610 (14 aug.), p.

6. Vezi E. Speranţia, Amintiri din lumea literară, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1967. Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 64-65. 89 90

84

Microbului, şi tot d-aia scriu”91.. Ideile sale sunt sensibil diferite de ale lui Duiliu Zamfirescu, de pildă, catalogat de majoritatea contemporanilor drept „snob”, „îmbrăcat după ultima modă, tânăr, frumos, cu trecere la… doamne”, cu „aere de aristocrat” etc92, care avea cu totul şi cu totul alte idealuri feminine, în dorinţa de a parveni în ceea ce el credea a fi înalta societate. Iar în această din urmă categorie se cuvine a mai fi invocat Mateiu I. Caragiale, cu obsesii bolnăvicioase de parvenitism social, un dandy a cărui carte de căpătâi era Almanahul Gotha, care-şi întreţinea iluziile printr-o ţinută vestimentară ridicolă şi incomodă etc, atitudini de altfel excelent de bine surprinse în jurnalul şi agendele sale93. La aceste ultime două exemple se mai poate adăuga cazul lui B. P. Hasdeu care, la 17 ani, şi-a luat titlul de prinţ, fiind risipitor, bravând, manifestând cinism în relaţiile cu femeile, fără a avea un ideal bine definit. Oarecum diferit stau lucrurile în ceea ce priveşte intelectualii proveniţi din categorii sociale elevate, a căror educaţie sentimentală era sensibil diferită de cei proveniţi din păturile de jos sau mijlocii. Carol Davila, de pildă, aflat la studii medicale la Paris, frecventa la mijlocul veacului XIX saloanele contesei Maria d'Agoult. Militantă înfocată pentru emanciparea femeii, celebră pentru romanul ei Nélida (apărut în 1846) – ce avea ca temă povestea iubirii dintre un artist ratat şi meschin şi o tânără atrăgătoare, plină de rafinament şi sensibilitate – şi legătura ei pasională cu Franz Liszt, locuinţa Mariei d'Agoult era pentru Davila o bună sursă de iniţiere în arta iubirii şi a legăturilor cu sexul opus. Mai mult chiar, aici s-au pus la cale proiecte de căsătorie a viitorului medic român cu Blandine, una din cele trei

Ibidem, p. 66 (în cursive sunt titluri de nuvele şi schiţe ale lui Brătescu-Voineşti, publicate în „Convorbiri literare”). 92 După însemnările lui Emil Gârleanu, în „Manuscriptum”, III, 1972, nr. 3, p.167. 93 Vezi Al. Oprea, Mateiu I. Caragiale – un personaj. Dosar al existenţei, Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, 1979. 91

85

fiice ale Mariei cu Liszt (pe care Davila n-a cunoscut-o direct), însă fără nici o finalitate94. Merită reţinut portretul femeii ideale la G. Ibrăileanu în singura sa creaţie literară propriu-zisă, romanul Adela, la dosarul căruia se poate adăuga fragmentul de laborator, Doamna X, în care „aristocraţia” acesteia este apreciată printr-o sumă de calităţi precum lipsa prejudecăţilor sociale, natura ei dominantă (nu asupra celor neputincioşi), gusturi vestimentare, „completa libertate a sentimentului”, nepăsătoare la opiniile morale ale altora, inteligenţă, îndeletnicirile intelectuale, felul de a iubi (total, în actualitate, cu patimă)95.. De altfel, sub acest aspect, al idealului feminin reflectat în opera diverşilor scriitori români – ca proiecţie a aspiraţiilor proprii – s-ar putea invoca o sumă întreagă de exemple care, însă, ar complica enorm analiza de faţă. De aceea, ne vom mărgini numai la elementele directe şi concrete pe această temă. De pildă, în 1933, după mai multe eşecuri sentimentale, Traian Chelariu, bursier la Fontenay aux Roses, aşterne în jurnalul său portretul femeii iubite, ca ideal ce l-a nutrit de-a lungul întregii adolescenţe: „e un suflet foarte ales, e sentimentală şi e serioasă, e sănătoasă, cuminte, castă, înţelegătoare, deşteaptă şi gospodină” şi, ceea ce are tot atâta importanţă, îl iubeşte „sincer”, este „bună şi credincioasă”; este femeia „cu care pot răzbate în viaţă şi e femeia care mă poate face fericit şi mulţumit”, care „nu m-ar părăsi nici la greu, precum fac aşa de adeseori femeile”96. Aşa cum se observă, au existat modele divergente în conturarea şi exprimarea idealului feminin, la cele sugerate mai sus adăugându-se o mulţime de alţi factori, uneori mai mult sau mai puţin perturbatori de-a lungul timpului, cum ar fi impactul mişcării feministe, originea etnică, confesională sau socială a Pentru acest episod vezi G. Brătescu, Tinereţea lui Carol Davila, Bucureşti, Ed. Albatros, 1979, p. 80-97. 95 „Manuscriptum”, VII, 1976, nr. 4, p. 85-92. 96 Tr. Chelariu, Zilele şi umbra mea. Jurnal, ed. C. Popescu, Iaşi, Ed. Junimea, 1976, p. 87. 94

86

femeii, aspectul fizic, hărnicia, inteligenţa (gradul de instrucţie), sociabilitatea, maniera şi cuantumul de manifestare a sentimentelor şi afecţiunii etc. Un cumul de intervenţii a multora din factorii menţionaţi mai sus îl regăsim în sfaturile oferite lui Al. Vaida-Voevod de către tatăl său, om cu „experienţa vieţii” şi „pedagog din fire”, mereu atent la încercările sentimentale ale fiului. Când acesta din urmă îi vorbea despre întâlnirile ori flirturile sale, părintele, „îngrijorat să nu mă încurc cumva”, îi oferea replici de genul acesta: „Va fi ea frumoasă şi tatăl ei om de seamă, numai să ştii că mai demult mamă-sa avea reputaţia de a fi rea de muscă”. În fapt, VaidaVoevod avea propriul ideal de femeie mai mult prin directa raportare la realităţile „pieţei”, fără efuziuni romantice, după cum rezultă din Memoriile sale. Din frecventele discuţii avute cu tatăl său pe această temă, se pare că „modelul” din imediata vecinătate a avut un rol bine determinat. Semnificativă este însă povaţa ce o capătă, aproape ca o sentinţă irevocabilă: „Eu aş dori ca soţiile voastre să fie românce.[...] Dacă însă ar fi să luaţi străine, atunci aş prefera să fie germane. Între ele sunt multe femei care dispun de calităţi excelente. Sunt casnice, credincioase, gospodine bune şi mame care ştiu să-şi crească copiii cu blândeţe. […] Unguroaicele? Nu zic, sunt şi între ele femei distinse, corecte, cu calităţi intelectuale, gospodăreşti. Nu mi-ar plăcea să vă încurcaţi cu unguroaice. Dacă însă aşa va fi destinul, nu aş vrea în nici un caz să fie calvine, căci, vai, mult am avut de suferit din partea calvinelor, vai, rele femei sunt”97 – opinia din urmă fiind, evident, subiectivă (chiar şi după aprecierea fiului), în familia Vaida existând în a doua jumătate a veacului XIX cel puţin zece femei cunoscute de origine maghiară şi… calvine. Oricum, după un ritual uzual în Ardeal, Al. Vaida-Voevod se va căsători după placul

97

Al. Vaida-Voevod, Memorii, I, ed. Al.Şerban, Cluj, Ed. Dacia, 1994, p. 38.

87

tatălui său, analizând fetele cu care intra în legătură şi în funcţie de „ţara ce o reprezentau şi mamele, în fiecare caz”98. Şi pentru a nu ne îndepărta de acest aspect, se cuvine a reţine aici aspiraţiile lui Al. Philippide, adept al unei morale foarte conservatoare în ceea ce priveşte femeia. Din capul locului se cuvine a spune că el este unul din aceia care nu au privit cu simpatie mişcarea de emancipare a femeii. Pe de altă parte, era şi puritan, criticând invadarea literaturii de trivialităţi99. Din această perspectivă, a atitudinii sale faţă de femeie – deducându-se astfel şi idealul lui feminin -, Teohari Antonescu nota în Jurnalul său intim, la data de 4 aprilie 1899, următoarea conversaţie, cât se poate de revelatoare: „Astăzi am întâlnit pe Philippide la Tuffli şi dinaintea unei ţuici am început să filosofăm asupra fericirii casnice. Parcă văd pe Ph[ilippide] îndesându-şi pălăria pe cap şi începând: «Ei, te-ai certat cu logodnica, sau tot bine? Vezi coane, aşa e primul an, te cerţi sau vă certaţi, până vă obişnuiţi unul cu altul. Apoi adevărata fericire nu începe decât de la al doilea an încolo; până atunci sfadă şi vorbe, coane, oricât de cuminte a fi femeia ori bărbatul. Numai un lucru să nu laşi: să se urce nevastă-ta în cap; nu e vorba, trebuie să fie unul care să poruncească şi altul care să asculte; dar cel ce să asculte, trebuie să fie femeia, şi bărbatul să poruncească. Femeia poate fi şireată, poate fi deşteaptă, dar de când e pământul, ea a fost inferioară bărbatului şi fără poruncă ea înainte nu ştie să meargă. Degeaba tot ne bat capul socialiştii, că femeia e una cu bărbatul, că trebuie să aibă drepturi egale […]. Aşa, ascultă-mă pe mine, femeia este ceea ce o faci tu să fie: nici să n-o dispreţuieşti, dar nici s-o cocotezi în capul tău, că se zirigheşte”. Şi nu era singurul ce gândea aşa, devreme ce Ibidem, p. 93. Într-o scrisoare către Iorgu Iordan, din 30 aprilie 1925, Philippide credea că „înflorirea” literaturii obscene „stă în legătură cu democraţia ori mai bine cu democratizarea culturii”, fapt negativ în opinia lui, dovedind astfel, ca să folosim o expresie actuală, o atitudine antidemocratică (Cf. Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986, p. 34).

98 99

88

observaţia finală a celui ce redă discuţia este de o simplitate dezarmantă: „Mă uitam la dânsul şi mă miram de cuminţenia cuvintelor lui”100. Aceste reflecţii, spuse la cumpăna dintre secole – dar cu o lungă tradiţie în societatea moldavă, surprinsă de altfel foarte bine în Suvenire contimpurane a lui Gh. Sion (1888) – aveau la bază evenimente nu tocmai plăcute din biografia ilustrului filolog, dar generate tocmai de „idealurile” lui feminine. Aflat pentru studii la Universitatea din Halle şi frecventând familia romanistului Hermann Suchier, lui Philippide i se imprimă convingerea că femeia germană ar reprezenta idealul său de viaţă. Chiar după ce a revenit în ţară şi a ocupat o catedră universitară (ce corespundea unui statut social suficient de elevat pentru o „partidă bună”), Philippide îşi îndreaptă privirile tot spre acest spaţiu: „Am de gând, după ce mi-oi înjgheba o gospodărie şi voi mai răsufla puţin de munca cea multă – îi scria prietenului Suchier –, să vin în Germania să-mi caut o soţie, sănătoasă şi harnică, aşa cum sunt soţiile d-voastră pe acolo”101. Aspiraţia şi-o va împlini, căsătorindu-se la începutul lui octombrie 1895 cu Johanna Minckwitz în insula St. Hélier-Jersey. Fiică a profesorului Minckwitz din Zürich, Johanna avea doctoratul în filologia romanică şi dorea să se ocupe de filologia română, manifestând „un real entuziasm pentru ştiinţă, un caracter franc şi o inteligenţă nu ordinară”; „Este o femeie tare învăţată care, după cum îmi spune, cunoaşte mai toate limbile romanice, apoi limbile latină (fireşte), engleză, suedeză”; „Este o femeie apoi foarte de treabă, dar nenorocită”102 – calităţi ce-l vor cuceri pe Philippide. Erau atuuri fundamentale în opinia filologului ieşean, savant închis în „turnul de fildeş”, care pentru ştiinţă era în stare să nu mănânce, T. Antonescu, Jurnal, manuscris aflat la Muzeul de Literatură a Moldovei din Iaşi, inv. 8569, caiet 2, nepaginat (o ediţie îngrijită de Lucian Nastasă este în curs de apariţie). 101 Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 98. 102 Ibidem, p. 102, 106 100

89

pentru care ascensiunea socială ca profesor universitar este culmea aspiraţiei, care nu se amestecă în politică, este în stare să facă gafe, să se certe cu toţi, să-l ofenseze pe Maiorescu, protectorul şi binefăcătorul său etc. Pe de altă parte, Philippide nu este insensibil la moda arborelui genealogic nobiliar103, în 1895 însoţind traducerea germană a Satirei II a lui Eminescu, realizată de Johanna, cu o notă prin care îi compune acesteia o genealogie fantezistă, cu origini detectabile până la Războiul de 30 ani, cu un obligatoriu von ataşat numelui etc, etc104. Dar parcă mai mult decât orice, important pentru Philippide era faptul că Johanna Minckwitz nu era româncă. „Cu româncele e greu – îi scria Al. Philippide lui Hermann Suchier la 26 februarie1897. Sunt frumoase, isteţe, unele chiar bune soţii şi mame, însă au contra lor prejudiţiul: le-a ieşit nume rău şi mi-e frică. Am trebuinţă de linişte şi de siguranţă, iar cu româncele noastre – judecând după reputaţia de până acum – trebuie să fie cineva totdeauna «sur le qui vive». Apoi toate sunt crescute nu pentru a fi soţii, ci pentru a risipi banii bărbatului şi a înăuci de cap slugile. Femei muncitoare se mai găsesc numai la ţară, dar între ţărancă şi mine este prea mare deosebirea, ca să poată exista iubirea. Cumplit de grele împrejurări! Suntem în ţara aceasta o mulţime de bărbaţi, care pierim de dorul femeilor şi nu putem găsi una. În vremea aceasta mătură pe lângă noi colbul de pe strade o mulţime de doctorese, licenţiate, doctorande, artiste şi mai ştiu eu ce dracu alta, dar femei nici una! […]. „De-aş găsi eu încă măcar o femeie! Să-mi facă Heringsalat, să-mi cârpească colţunii, să-mi cânte – rar – din clavir etc, etc”105. Sunt acestea câteva rudimente ale idealului feminin la Al. Philippide care, desigur, odată cu trecerea timpului au devenit amuzante. Iar referitor la „femeia română”, G. Călinescu nu va fi nici el departe de ideile lui Philippide, deşi exprimate dintr-o altă Vezi Lucian Nastasă, Genealogia între ştiinţă, mitologie şi monomanie, în „Xenopoliana”, VI, 1998, nr. 3-4, p. 24-33. 104 „Arhiva”, VI, 1895, nr. 3-4, p. 212. 105 Cf. Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 145. 103

90

perspectivă: „femeia română n-are încă stil – afirma în 1946 -, frumuseţea ei e prea naturală, prea în afara Spiritului, fără semnificaţie, fără mesaj”106. Să fie aceasta cauza pentru care mulţi intelectuali – T. Maiorescu, V. A. Urechia, O. Tafrali, I. Barbu ş.a. – şi-au luat soţii din străinătate? Însă aşa cum se va vedea, o atare relaţie, bazată pe astfel de idealuri „casnice”, nu avea să dureze prea mult. Încă din 1896 Philippide dădea altora sfatul „să nu-şi ieie femeie învăţată”.. Este bine ca fiecare să ia de soţie o femeie de aceeaşi condiţie (ebenburtige), dar nu o intelectuală, pentru că: „Femeile învăţate sunt pentru moment o raritate [...] şi în acest mic număr se găsesc, ca totdeauna la întreprinderi nouă, numai fiinţe excepţionale, ori ambiţioase ordinare, ori femei părăsite de amanţi, îngreunate [gravide], care vor să-şi răzbune învăţând, ori slute şi răutăcioase, care au pierdut nădejdea de a găsi vreun bărbat”. „Pot spera încă să găsesc o fată săracă sănătoasă, harnică şi bună – mai ales bună, ca să aibă milă şi de un câine, cu atât mai mult de bărbatu-so. Pe această fată vreau însă întâi s-o văd cu ochii şi să-i cunosc neamul, cine a fost tată-so şi mă-sa. Pot să fie şi hamali, din partea mea, numai să fi fost oameni de treabă”. „În tot cazul, româncă nu iau pentru o sută de motive. Mi-a rămas inima la gospodăria nemţească”107. Numai că paradoxalul se întâmplă şi de această dată, Al. Philippide recăsătorindu-se în 1897 cu o româncă, Lucreţia Nemţeanu, sora unui student de al său din VânătoriNeamţ, de numai 17 ani, dintr-o familie foarte modestă de la ţară. Dintr-o anumită perspectivă, multe din atitudinile surprinse mai sus ar putea fi apreciate in extremis, însă ele au exista în mod real şi au constituit repere în drumul pentru realizarea unui cuplu. Nu ne vom opri aici asupra „idealurilor imposibile” sugerate de lecturile ori efuziunile unui univers sentimental paralel cu realitatea ordinară, deşi fiecare se încăpăţânează să spere

106 107

G. Călinescu, Aproape de Elada, p. 98. Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 130-131.

91

că el va întâlni „femeia perfectă”. Însă în cele mai multe cazuri, „idealul” s-a dovedit a fi o utopie, uşor de perceput, însă aproape întotdeauna greu de aflat, iar lamentările pe marginea deziluziilor nu lipsesc mai la nimeni din cei care au lăsat posterităţii jurnale, memorii, corespondenţă. II. Dragostea – pasiune incontrolabilă Adiacent celor surprinse mai sus, trebuie subliniat şi faptul că dragostea faţă de femeie impune „ardori incontrolabile”108. Psihanaliştii moderni au evidenţiat deja o mulţime de elemente ale iraţionalului uman care determină acţiuni cu efecte ce scapă putinţei de control şi care, în plan social – uneori biologic – au repercusiuni majore. Evident, nu vom intra în astfel de complexităţi, însă câteva exemple se cuvin a fi reţinute, măcar pentru consecinţele avute în planul vieţii private a câtorva intelectuali români. În funcţie de împrejurări, astfel de pasiuni au avut însă şi efecte benefice, dar indiferent de consecinţe, pasiunile incontrolabile au generat de regulă oprobiul semenilor, alimentând bârfa, ironia, anecdotica, devenind subiecte de cancan etc. Cazul lui Mihai Eminescu este deja antologic, G. Călinescu reconstituind o veritabilă tipologie strategică a ilustrului poet în cucerirea femeii iubite109. Iar aceste pasiuni necontrolate, uşurinţa cu care se „aprindea”, maniera în care se manifesta, şi în general felul său de viaţă, a reţinut atenţia contemporanilor şi a constituit subiect apetisant de reconstrucţie pentru posteritate. De pildă, prin 1880 M. Eminescu era îndrăgostit de Cleopatra Lecca Poenaru, fiica pictorului C. Lecca, ceva mai în etate decât Eminescu, risipitoare şi predispusă la aventuri sentimentale, divorţată de căpitanul Poenaru. Titu Maiorescu – care prin anii 1874-1875 cochetase cu Cf. Niklas Luhmann, Amour comme passion, Paris, Aubier, 1990, p. 40. G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Ed. Cultura Naţională, 1932 (şi celelalte ediţii). 108 109

92

aceeaşi Cleopatra – îi scria lui N. Gane că Eminescu, „amorezat de d-na Poenaru-Lecca, găseşte în această doamnă cam corpolentă multă inspiraţie”110.. Iar ca rezultat al acestei pasiuni, un contemporan o indică pe Cleopatra drept eroina din Pe lângă plopii fără soţ111. Sau relatarea Mitei Kremnitz, din Memoriile ei, cu privire la un scurt episod de dragoste dintre ea şi Eminescu, acesta din urmă manifestându-se pătimaş şi necontrolat faţă de aceea care, deşi cumnată a lui Titu Maiorescu, manifesta la rândul ei pentru cel din urmă sentimente de iubire. În 1883, I. L. Caragiale era topit de dragoste pentru Fridolina Reinike, fiica unui arhitect ieşean şi vară a lui Eduard Caudella, ceea ce-l împingea să apeleze „cu lacrimi în ochi” la prietenii junimişti locali pentru intervenţii, implorându-i să-i mijlocească însurătoarea. Nu a reuşit să iasă din această „demobilizare adâncă”, în care fusese „absolut pustiu” decât după ce s-a convins că femeii nu-i era gândul la el, ci la un ofiţer care o abandonase112. Pe I. Al. Brătescu-Voineşti însă, sentimentele l-au făcut să se înjosească mai mult decât orice bănuială. La Bucureşti, legătura sa de un an cu o actriţă l-a adus în pragul disperării, stârnindu-i gelozii chinuitoare. La Piteşti s-a îndrăgostit de o fată de café chantant pe care „am adorat-o cu lacrimi, cu înjosiri, cu nebunie, o mizerabilă care, după ce m-a vârât în datorii, după ce mi-a furat o comoară de lacrămi şi de mângâieri, m-a părăsit pentru o tresă de aur, lăsându-mă timp de două săptămâni într-o tortură care mă plimba până spre ziuă în pădurile de lângă Piteşti, unde-mi ţineam respiraţia până la sufocare, pentru ca s-o pot vedea mai bine înaintea ochilor”. Aceste înjosiri şi multe altele l-au împins însă la reflecţii amare şi cu repercusiuni în viitor: „numai eu ştiu însă ce greaţă de mine însumi mă cuprinde în urma acestor dragosti, după I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, III, Bucureşti, 1932, p. 183. N. Petraşcu, M. Eminescu, Bucureşti, 1933, p. 22-23, 146-147. 112 Marin Bucur, O biografie a lui I. L. Caragiale, I, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1989, p. 174-175. 110 111

93

care parcă aş vrea să-mi deschiz inima spre aerisire”113. Cu oarecare amuzament relatează şi I. Valjan în amintirile sale un episod de pasiune fulgerătoare, ce a devenit până la urmă penibilă, umilitoare şi chiar primejdioasă, femeia căreia îi făcuse declaraţii înflăcărate împărţind de fapt patul cu încă un bărbat ce apărea mereu pe neaşteptate114. Pe aceleaşi coordonate ale cunoştinţelor întâmplătoare şi ale unor posibile consecinţe se înscrie şi întâlnirea dintre O. Goga şi Aurelia Rusu (viitoare învăţătoare), în februarie 1900, cu ocazia participării la o nuntă lângă Braşov, prilej cu care au fost împreună cele două zile ale evenimentului. A fost suficient pentru a hotărî în comun acord să se căsătorească, să urmeze facultatea împreună, apoi să călătorească ca poet şi pictoriţă. Relaţia lor a durat aproape trei ani115, mai mult prin intermediul corespondenţei, şi a dat naştere la mai multe poezii de referinţă pentru creaţia poetului ardelean (Dorinţă, Despărţire, Pribeag, Noapte ş.a.). Ceva asemănător a existat între Alexandru Macedonski şi talentata actriţă Aristiţa Romanescu – deşi mai puţin reflectat documentar –, aceasta din urmă refuzând o cerere în căsătorie, dar fiind beneficiara unui splendid poem, Noapte de aprilie. Prin anul 1929, fiind student la Cernăuţi, Traian Chelariu era îndrăgostit de o anume Stanca, dintr-o familie bogată şi nepoată de ministru. Dragostea a fost fulgerătoare, lipsită de speranţe datorită diferenţelor sociale, iar poetul era conştient că cu ea „începe înălţarea sau prăbuşirea”116. După numai un an suferă o altă mare decepţie, pe marginea căreia aşterne reflecţii interesante în însemnările lui jurnaliere, pline de durere, dar şi de resemnare,

Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, p. 65-66. I. Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri, ed. Despina Vasilescu-Valjan şi I. Potopin, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1987, p. 180-184. 115 Pamfil Bilţiu, Octavian Goga – Din relicvele unei „vârste pierdute”, în „Manuscriptum”, IX, 1978, nr. 4, p. 148-152. 116 T. Chelariu, Zilele şi umbra mea. Jurnal, p. 12. 113 114

94

pentru că unei femei „care caută să te umilească nu merită să-i dai atenţie mai mult decât i se cuvine”117. Sigur că nu putem lăsa deoparte aceste pasiuni sub aspectul consecinţelor tragice. Iar cazul cel mai celebru ar fi Al. Odobescu. Deşi trecuse prin viaţă consumându-se în mai multe pasiuni arzătoare, în urma cărora nu au lipsit decepţiile, Odobescu a învăţat prea puţin din acestea. Dezamăgit, de pildă, de sfârşitul legăturii lui cu Anica Bărcănescu, în 1855, Odobescu scria lui G. Creţeanu că a reflectat mult asupra acestui eşec: „socotesc că un om care are puţină ambiţie, care voieşte a se deosebi în litere, în ştiinţe etc, nu trebuie să se înamoreze; amorul este o mare pierdere de timp şi cel ce aspiră la lucruri mari are trebuinţă de timp. Femeia nu merită sacrificii, ce un om de inimă, care iubeşte, e dispus a face”; „oricât de mult ai iubi o femeie, vine o zi în care te va înşela. Singurele sincere sunt fetele publice: cât le ai în braţe sunt ale tale; ştii că n-ai a pretinde mai mult”118. Cu toate acestea, prin 1891, Odobescu – om însurat şi cu o fiică – a cunoscut pe profesoara de geografie Hortensia Racoviţă. Născută Keminger (nepoată a baronului moldovean Keminger de Lippa), Hortensia era mai tânără cu 30 ani decât Odobescu. Fusese căsătorită cu Al. Davila, de care a divorţat, şi s-a recăsătorit cu Dumitru Racoviţă, care a murit în 1891. Odobescu a făcut pentru aceasta o adevărată pasiune, care i-a adus multă suferinţă şi umilinţe, fără şanse prea mari de ameliorare. Chiar soţia lui Odobescu, Saşa, a propus Hortensiei Keminger să se căsătorească cu acesta, însă ea nu a acceptat. Refuzul a determinat pe Odobescu să se sinucidă, luând o doză puternică de morfină în noaptea de 8/9 noiembrie 1895, pentru ca în ziua următoare să-şi afle sfârşitul. Chiar în acel an, Hortensia se va recăsători cu un profesor de geografie Buzoianu, iar Petru Poni, ministrul intrucţiunii publice şi, într-un anume fel, legatarul testamentar al lui Odobescu, o mută ca profesoară la Ibidem, p. 42. Alexandru Odobescu şi corespondenţii săi, ed. Filofteia Mihai şi Rodica Bichis, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 174.

117 118

95

liceul din Botoşani. Interesant este faptul că aceasta a ţinut un jurnal intim deosebit de interesant, chiar dacă în ce priveşte relaţia cu Odobescu găsim doar câteva fraze. Atât a însemnat Odobescu pentru ea. Tot la fel de tragic şi-a sfârşit viaţa poetul Dimitrie Anghel, sinucigându-se datorită soţiei sale Natalia Negru (se pare, din gelozie), femeie care anterior fusese căsătorită cu Şt. O. Iosif, stins şi el destul de repede după divorţ. Referitor la relaţia cu cel din urmă, un coleg de-al lor de facultate, memorialist, o aprecia ca asemănătoare „cu aceea atât de vestită a poeţilor francezi Alfred de Musset şi George Sand”, chiar dacă după divorţul lor n-au transformat pasiunea ce-i unise cândva în subiect literar119. Am evocat aici pasiunile evidente şi mai bine cunoscute, adeseori cu repercursiuni explicabile. Au existat însă o sumedenie de substitute care ar acoperi tema idealului feminin şi al dragostei ca pasiune, începând cu ataşamentul faţă de fotografia femeii venerate120, pasiunile secrete, intime şi nicicând dezvăluite, dragostea pentru un personaj de carte, şi până la discuţiile purtate cu prietenii despre fiinţa iubită (fapt ce potenţează, uneori, iluzia) etc. III. Între dragostea ideală şi cea carnală Dacă dragostea ideală, adeseori de esenţă platonică, este de perspectivă şi se îndreaptă spre femeia cu un anume rang social, dragostea carnală generează impulsuri imediate, individul fiind mai puţin predispus la raţiune. Sunt două tentaţii antinomice. 119 Hugo Friedman, Amintiri din viaţa de student la Bucureşti (1900-1904), în „Revista română de sociologie”, IX, 1999, nr. 3-4, p. 428. 120 Vezi, de pildă, rolul imaginii fotografice la Al. Davila, Jurnal intim, în „Manuscriptum”, III, 1972, nr. 2, p. 135. Sursa este extrem de interesantă în ceea ce priveşte conduitele protipendadei române de la finele sec.XIX, după divorţul de Hortensia Kreminger (cu care a avut doi copii), Al. Davila dorind să se recăsătorească cu Anouca Pherekyde (la care mama fetei a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a împiedica acest lucru, şi a reuşit).

96

Dragostea carnală refuză de obicei angajamentele concrete pentru o stabilitate a legăturii, refuză ideea de cuplu şi familie în sens clasic. Amorul carnal se îndreaptă spre prostituate, femei uşoare, legături întâmplătoare etc, având ca scop satisfacerea rapidă a dorinţelor sexuale (ceea ce nu exclude sentimentul). Acest aspect al vieţii amoroase a tinerilor a suscitat multe stereotipii şi un anumit tip de conduită. Este mai mult decât probabilă existenţa la fiecare a uneia sau mai multor iubiri pasagere, ori iubiri carnale. Faptul este mult prea obişnuit pentru a insista aici. Însă aceste legături întâmplătoare au creat uneori şi probleme, generând situaţii mai puţin agreabile sau creând complicaţii, de pildă prin naşterea unor copii nedoriţi sau prin dobândirea unor boli sexuale. Situaţia din urmă se întâlneşte îndeosebi până pe la începutul secolului XX, când astfel de maladii nu-şi aflaseră încă remedii eficiente. Este cazul lui M. Eminescu sau A. D. Xenopol. Acest lucru este consecinţa unui stil de viaţă adolescentin, premarital, la care se asociază uneori şi alte obiceiuri precum beţia, consumul de droguri etc. De obicei, pentru intelectuali mediile studenţeşti favorizează cel mai mult legăturile carnale, viaţa boemă – cu tot cortegiul presupus de aceasta. În anii adolescenţei, B. P. Hasdeu se lăsa antrenat cu mare uşurinţă în aventuri sexuale fără a-l interesa câtuşi de puţin aspectul, etnia, cultura, rangul ori vârsta partenerelor. Mai mult, din toate aceste aventuri – deloc puţine şi înregistrate cu destulă scrupulozitate în însemnările lui jurnaliere -, Hasdeu făcea bravadă, povestind tovarăşilor de chefuri cât mai multe detalii din viaţa lui sexuală121. De altfel, o parte din aceste excese se regăsesc în Duduca Mamuca, un roman aproape biografic care a şi scandalizat în 1863 pe puritanii ieşeni. Al. Macedonski, egocentric, aproape fără un ideal feminin, pentru că femeia nu este dominată decât de funcţia procreaţiei, detesta femeile uşoare sau frivole,

121

I. Oprişan, Romanul vieţii lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, Ed. Minerva, p. 119-122.

97

simţind repulsie faţă de erotica vulgară122. D. Anghel era în perioada studiilor pariziene un afemeiat superficial, a cărui angajare sufletească apare aproape nulă: „a fost poet şi a iubit femeia – îl descria cineva – în ediţii diverse, mai rare sau mai banale, mai preţioase sau mai din topor, cu sau fără inimă, cu sau fără suflet, indiferent, pentru că-şi oglindea simţurile şi senzaţiile într-însele”; „şi a fost, întotdeauna, victima lor. Le judeca, dar nu ştia să le reziste”123. Referindu-se în 1950 la anii adolescenţei („anii baudelairieni”), Dan Barbilian afirma „că la acea dată, în alte condiţii, fără slujnice, fără curve, fără boli lumeşti […] aş fi putut deveni matematicianul care nu voi mai fi niciodată”124. Şi întradevăr, Barbilian – fiu de magistrat – adoptase încă din ultimele clase de liceu un mod de viaţă epuizant, cu nopţi pierdute în jocul de cărţi, beţii, aventuri cu femei uşoare etc: „m-am înhăitat cu [Simon] Bayer şi [Tudor] Vianu. Literatură, chefuri…”, cu „nimicuri în definitiv”125. Îndeosebi imediat după sfârşitul primei conflagraţii, frecventau casa uneia din iubitele sale, Maria Zalic, ori bordelurile din cartierul bucureştean Crucea de Piatră. Escapadele nu erau fără urmări, stimulând inspiraţia poetică, ca în cazul poemului Răsturnica, (1921) sau al poeziei Ţi-am împletit (dedicat Mariei Zalic), proiectate să apară alături de altele asemenea într-un ciclu Inscripţii pe Crucea de Piatră126. De altfel, făcuse pentru aceasta din urmă o adevărată pasiune, dorind s-o ia de soţie, deşi ea era mai în vârstă şi mamă a trei copii127. Viaţa sa aventuroasă, escapadele carnale, la care se adaugă duritatea expresiei verbale în 122 Cf. A. Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1966, p. 231-237. 123 Apud M. I. Dragomirescu, D. Anghel, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988, p. 77. 124 Dan Barbilian, Pagini inedite, I, ed. Gerda Barbilian, V. Protopopescu, Viorel Gh. Vodă, Bucureşti, Ed. Albatros, 1981, p. 101. 125 Ibidem, p. 258. 126 Cf. „Manuscriptum”, XIX, 1983, nr. 3, p. 41-43. 127 M. Coloşenco, Ion Barbu – Dan Barbilian, Biografie documentară (1564-1925), Bucureşti, Ed. Minerva, 1989, p. 181.

98

relaţiile cu alţi confraţi de literatură (îndeosebi din cercul „Sburătorul”) au dus la un soi de izolare a sa, până şi cei mai buni prieteni ocolindu-l sau evitând orice contact. Amorezat într-o vreme de Hortensia Papadat-Bengescu, autoarea Concertului din muzică de Bach şi mai în vârstă decât el, Barbilian a primit din partea acesteia o replică antologică în urma declaraţiilor insistente de dragoste: „Barbule, ne-ar trebui o insulă singuratică ca să ne iubim”, la care, peste ani, el va completa, plin de ironie: „Mă vezi pe mine pe o insulă singuratică şi îndepărtată cu o singură femeie?”128 Şi-şi continuă escapadele cu Miriam, o cântăreaţă de culoare, invitată în 1921 de Constantin Tănase pentru câteva spectacole pe scena „Cărăbuş”, cu rezultatul vizibil în versurile Malagă şi Femeie sau poema Un personaj eteroman. Ajuns în 1921 în Germania, pentru specializare la Göttingen, viaţa sa se derulează într-o veritabilă destrăbălare. La câteva zile numai se închide întrun hotel din Wilhelmshöhe cu fiica aventurieră a unui magistrat din Cassel, aflată în vilegiatură, trăind – după propria lui mărturisire – ca „un porc şi promiscuu”, cu toate că „cantitatea nu mă poate consola de calitate”129. Mai mult chiar, ajunge să fie jefuit de o prostituată, povestindu-i lui Tudor Vianu evenimentul cam în felul acesta: „Pe străzile cu afluenţă echivocă în care mă angajasem, o urâţenie de curvă şi bătrână şi murdară îşi încâlceşte privirile în ale mele.[…] Din cabotinaj sexual, din blestemata mea nevoie de contrast şi tocmai fiindcă eram epuizat, mulţumit şi fără nici o apetenţă… iau curva cu mine.[…] Curva trebuia să stea până dimineaţa. Pe la două însă se răzgândeşte; se scoală din pat şi se îmbracă încet. […] Curva îmi scuteşte toate plictiselile, descuie singură şi nu cere nici un ban”; i se furaseră deja 3000 de mărci, „deficitul acelei seri de umilire creştină a cărnii”130. Acest incident 128

Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1979, p.

77. Ion Barbu în corespondenţă, I, ed. Gerda Barbilian şi N. Scurtu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982, p. 253. 130 Ibidem, I, p. 260. 129

99

este departe de-al potoli, continuându-şi „cariera de amant universal”, dominat de o singură ambiţie: „îmbunătăţirea rasei teutone printr-un puternic influx de sânge valah”131, carieră copios descrisă în corespondenţa sa din acei ani cu Tudor Vianu şi asupra căreia nu vom mai insista. Amuzante sunt performanţele sale, pe care ţinea să le împărtăşească amicilor săi: la 6 aprilie 1923 anunţa deja cea de 2064-a femeie ce-i „căzuse la pat”132. O pedanterie de matematician sau orgoliul de a se autoflata în ochii prietenilor invidioşi? Cert este faptul că anul menţionat marchează întâlnirea lui cu Gerda Hossenfelder, fiica unui medic din Cottbus, care peste numai doi ani îi va deveni soţie şi se va stabili cu matematicianulpoet în România, după ce acesta a urmat în ţară o cură de dezintoxicare (consuma cocaină)133. Evenimentul matrimonial va marca totodată şi începutul unei perioade de stabilitate umană. Spre senectute, Lucian Blaga mărturisea lui Gh. Grigurcu că-şi începuse viaţa sexuală la 16 ani, rememorând melancolic prostituatele vieneze de care avusese parte, cu evidentă aplecare nu atât spre fiorul erotic, cât spre frumuseţea trupului feminin134; este, poate, şi explicaţia nenumăratelor cărţi poştale reprezentând nuduri expediate Corneliei în anii vienezi. În schimb, un student precum Traian Chelariu s-a ferit mereu de „fiziologie”, căutând permanent „iubirea curată”135. P. Comarnescu, divorţat după o convieţuire de numai doi ani cu fiica uşuratică a unui ministru, îşi satisface necesităţile fiziologice cu diverse personaje feminine, dezgustat însă mereu la gândul că trebuie să plătească.. Aflat la Paris, în 1937, notează în jurnalul său diversele aventuri: „Am avut succes mare cu o fată italiană, cu cap frumos, dar tânără şi splendidă la corp, care a făcut dragoste pe Ibidem, I, p. 79. Ibidem, I, p. 230. 133 M. Coloşenco, Op.cit., p. 250. 134 Gh. Grigurcu, În apropierea lui Lucian Blaga, în „România literară”, 1995, nr. 17, p. 14-15; nr. 18, p. 10; nr. 19, p. 10. 135 T. Chelariu, Op.cit., p.22. 131 132

100

simpatie. Deci numai cu străine am reuşit să fac dragoste pe gratis la Paris. O americancă, o italiancă, dar nu o franţuzoaică. Am aduso la 3 noaptea acasă, după ce am dansat pasionat cu dânsa, aşa cum mi-a plăcut şi cum de mult doream. Amorul pe bani e penibil, căci nu simţi mai nimic” – concluziona el136. În alte cazuri, aceste legături întâmplătoare au creat complicaţii. Al. Philipide avea un copil dintr-o legătură anterioară căsătoriei lui cu Johanna Minckwitz, copil ce locuia la Iaşi, cu mama sa, episod despre care nu se cunosc detalii. În urma relaţiilor lui Ştefan Vârgolici cu o tânără văduvă (prin 1871-1872) a rezultat un copil. Vârgolici se credea dator să legitimeze poziţia lui şi a femeii prin căsătorie. Însă junimiştii ieşeni (Maiorescu, I. Negruzzi şi Pogor) l-au împiedicat să facă acest pas, deşi aproape totul era aranjat pentru mariaj137. Cezar Petrescu a avut relaţii nelegitime cu fiica unui funcţionar P.T.T. din Iaşi şi abia după ce aceasta a adus pe lume un copil legătura lor a căpătat o formă legală. Într-un alt caz, acest tip de conduită a generat o veritabilă tragedie. Din a doua căsătorie a lui V. A. Urechia cu Luiza Pester din Iaşi, cărturarul a avut o fiică, Corina. Numai că această soţie era de o infidelitate ieşită din comun, context în care V. A. Urechia a întreţinut relaţii – se pare – cu toate celelalte trei surori ale soţiei. Cu una s-a căsătorit chiar pentru a treia oară (cu Ana), însă a avut un copil şi cu o alta, cu Emilia. Corina, menţionată mai sus, divorţată după un scurt mariaj de brutalul dr. Eugen Rizu, s-a îndrăgostit de căpitanul Guriţă, cu care dorea să se căsătorească.. Numai că drama acum apare: o eventuală căsătorie ar fi fost un incest, deoarece căpitanul era tocmai copilul lui V. A. Urechia cu Emilia, aşadar fratele după tată al Corinei. Dezvăluirea situaţiei a dus la sinuciderea celor doi138.

P. Comarnescu, Op.cit., p.181. Cf. G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1998, p. 289. 138 Vistian Goia, V. A. Urechia, Bucureşti, Ed. Minerva, 1979, p. 33. 136 137

101

Sunt acestea doar câteva modele şi consecinţe ale legăturilor întâmplătoare, cazuistica fiind însă aproape nelimitată. IV. Căsătoria şi cuplul familial Căsătoria este pasul cel mai important în realizarea unui cuplu, în împlinirea umană şi socială a individului. Ea este mai mult decât un angajament social, creând un fel de ordine prin care viaţa indivizilor capătă sens şi împlinire. De aceea, mariajul este definit ca locul central de autorealizare, de dobândire a identităţii, de structurare normativă a realităţii înconjurătoare139. Aşa cum arătam la începutul studiului nostru, indivizii găsesc în organizarea matrimonială un principiu de funcţionare relativ atrăgător şi avantajos, prin căsătorie căutându-se liniştea căminului, un plus de confort şi siguranţă. Pentru a reveni la Al. Philippide, de pildă, viaţa de unul singur i se părea o mare durere: „Trăiesc fără nici o mulţămire – îi mărturisea lui Hermann Suchier la 23 septembrie1894. […] Să mă însor, n-am cu cine, şi apoi nici nar putea trăi o femeie lesne cu mine. Neînsurat iar îi rău. De multe ori, când, după o enormă osteneală, mă trezesc cu o mâncare proastă, cu o locuinţă murdară şi cu toate acestea cu o risipă de bani colosală, toate mulţămirile spiritului nu sunt de ajuns să mă liniştească”140. În schimb, B. P. Hasdeu, după ani de desfrâu, plini de oboseală şi dezgust, prin căsătorie s-a regăsit „întreg şi luminos”141. Anton Naum, melancolic şi suferind, de o cumplită timiditate în faţa femeilor, ajunsese un burlac tomnatec depresiv, predispus chiar la sinucidere. La 53 de ani se va căsători însă cu Ecaterina Pandeli (mai tânără cu aproape trei decenii), viaţa sa 139 Cf. P. L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la realite, în P. L. Berger, Affrontés á la modernité, Paris, Centurion, 1980, p. 23-44. 140 Alexandru I.Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 111-112. 141 B. P. Hasdeu, O nevastă româncă în traiul pămîntesc şi-n viaţa după moarte, Bucureşti, Ed. Socec, 1903, p. 10.

102

căpătând motivaţii deosebite, sporind tonusul şi ieşirea din izolare, ca să nu mai vorbim de apetitul scriitoricesc. Pe Mihail Sorbul anii de viaţă boemă îl aduseseră „aproape de neurastenie”, gândind în mai multe rânduri la sinucidere. Şansa supravieţuirii – după cum mărturiseşte lui M. Dragomirescu – i-a venit prin căsătorie: „Mi s-a prezentat o partidă excelentă pentru «nasul meu» şi… am primit. Azi n-am remuşcări, ci mulţumiri. Nu mi-am luat povară, ci sprijin. E, după dv. al doilea noroc ce mi s-a ivit în cale şi l-am prins”142. În fapt, căsătoria este doar un moment, foarte important, în lungul proces de împlinire umană, de acumulare şi de punere în valoare – eventual de reconversie sau devalorizare – a atuurilor dobândite până la o anumită vârstă. Poate că de aceea, pentru indivizii ce urmăresc o ascensiune socială, mariajul nu se face la întâmplare. Referitor la acest lucru, credem că am reuşit deja să stabilim, în linii mari, o tipologie a strategiilor matrimoniale la profesorii universitari ai facultăţilor de litere, pentru intervalul 1864-1944143, aşa încât nu vom mai reveni aici asupra tuturor problemelor pe care le presupune mariajul. Important de reţinut pentru subiectul nostru de acum este existenţa pentru cei doi viitori membri ai cuplului a unei veritabile „pieţe” matrimoniale, ocazii şi locuri privilegiate unde se stabilesc legături, se negociază şi se realizează diversele tipuri de alianţe. De aceea, intrarea pe piaţa matrimonială angajează totalitatea persoanei, adică un ansamblu de atribute şi cunoştinţe, diversele tipuri de capital (de la cel economic până la cel simbolic), dar şi „educaţia”, manierele,

142 Pavel Ţugui, Mihail Sorbul în corespondenţă cu Mihail Dragomirescu, în „Manuscriptum”, XVII, 1986, nr.1, p.. 103. 143 Lucian Nastasă, Mécanismes de sélection et d’intégration de l’élite universitaire roumaine. Alliances familiales, în „Colloquia”.. Journal of Central European History, Cluj, III-IV, 1996-1997 [2000], no.1-2, p. 203-217. Vezi, de acelaşi, Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec.XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. L. Boicu, G. Bădărău şi L. Nastasă, Iaşi, Ed. Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 1994, p. 619-630.

103

relaţiile sociale, gusturile etc144. Din această perspectivă, a ne ocupa de strategiile matrimoniale, în fond, este o analiză a manierei în care diverşi indivizi şi-au gestionat aceste tipuri de capitaluri vizavi de alte atuuri pe care le pune în joc viitoarea parteneră de cuplu. Astfel, căsătoria poate fi o strategie conştientă sau inconştientă, în strânsă legătură cu originile sociale, educaţia, stilul de viaţă etc. Pentru fiecare individ, decizia de a forma un cuplu presupune aşteptarea unei conjuncturi potrivite şi dobândirea unor atuuri intelectuale şi sociale care să reducă decalajul dintre categoria din care provine şi cea în care vrea sa intre. Afirmaţia este valabilă îndeosebi pentru acei intelectuali cu aspiraţii de promovare pe scara socială şi la care se constată, cu prea puţine contra-exemple, o evidentă ambiţie de a încheia căsătorii avantajoase nu doar în plan sentimental, ci şi social. Uneori acest lucru presupune o perioada de aşteptare care duce chiar până la limita celibatului. Aşa ar fi cazul lui Samson Bodnărescu (37 ani), T. Antonescu (35 ani), Romulus Cândea (39 ani), D. M. Teodorescu (56 ani), Virgil Bărbat (50 ani), Şt. Bezdechi (36 ani), Anton şi Th. Naum, tată şi fiu (53 ani), Gh. Giuglea (35 ani), Al. Lapedatu (35 ani), E. Panaitescu (36 ani), D. Popovici (38 ani), Ioachim Crăciun (35 ani), D. Macrea (39 ani) ş.a. Pentru mulţi din intelectualii enumeraţi, importanţa meritocraţiei şi a concurenţei tot mai puternice a impus renunţarea la căsătoriile premature care ar fi putut compromite şansele carierei. Evident, pentru fiecare caz în parte există diferenţe sesizabile, provenite din diverse motive intime, familiale ori severitatea mare a procesului de impunere pe piaţa intelectuală. Perioada de aşteptare pentru întocmirea unui cuplu este şi ea profitabilă – mai ales pentru provinciali, pentru cei ce nu provin din oraşul-metropolă unde se înfăptuiesc şi de unde se difizează actele de cultură – pentru a se integra mediului de

144 Vezi A. Desrosiéres, Marche matrimonial et structure des classes sociales, în „Actes de la recherche en sciences sociales”, no.20-21, 1978, p. 97.

104

notabilităţi locale, pentru a-şi întinde sfera relaţiilor sociale, pentru a se face cunoscut etc. T.Antonscu şi P. P. Negulescu, de exemplu, participau la reuniuni, baluri private etc, prospectând oferta pieţii matrimoniale, purtând discuţii interesante cu fete provenind din vechea aristocraţie locală, cel dintâi nefiind însă lipsit de suferinţe intime, generate tocmai de condiţia sa socială modestă, dar şi datorită aspectului fizic pe care-l considera neatrăgător145. Mai mult chiar, în 1895 T. Antonescu îi scria lui M. Dragomirescu că „aici, la Giurgiu, am ajuns cavaler la mare preţ. De pildă, am primit, negreşit prin mama, propuneri de căsătorie de la o fată, vroi să zic de la tată-său, cu zestre de 10000 (zece mii) lei şi 2000 trusouri. Şi este mă o fată urâtă... de la căcat te poţi uita, la dânsa ba. Altă propunere, mai bună, a venit din partea unei mame de high-life d-aici. Ce e drept, fata e prea frumoasă, dar pretenţii multe şi cam... săracă. Nu mă prinde pe mine cu una cu două”146. Aşa cum am subliniat, această aşteptare nu constituie o conduită general valabilă. Anumiţi indivizi de origine modestă (dar nu numai), fideli normelor din familiile lor, nu ezită să realizeze căsătorii precoce, dacă-i raportăm la vârsta mariajului altor congeneri. Nicolae Iorga s-a căsătorit întâia oară la 19 ani; Calistrat Hogaş la 21 ani; Vasile Burlă la 22 ani; Şt. Mateescu la 19 ani ş.a. Sintetizând, putem afirma că, în afara sentimentelor, o uniune flatantă şi cucerirea unei frumoase dote sunt şi ele criterii în traseul realizării unui cuplu. Căsătoria permite dezvoltarea unui sistem de schimb inter-familial bazat pe reciprocitate (potenţială), în care funcţia de asigurare nu este deloc neglijabilă. Prin căsătorie se pătrunde într-o reţea de obligaţii şi loialităţi, aceasta angajând capitalul simbolic colectiv al familiei şi reprezentând un eveniment decisiv pentru reproducerea unui patrimoniu inseparabil material

145 146

T. Antonescu, Jurnal, manuscris citat. T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, p. 481.

105

şi simbolic. În felul acesta se realizează o unitate ce pune în comun diversele resurse. Aşadar, o căsătorie bună înseamnă garanţia numelui, onoarea, capitalul simbolic al familiei, integrarea într-un grup. Din această perspectivă, de exemplu, unul din elementele care s-au bucurat de o mare atenţie din partea multor intelectuali a fost numele de familie al soţiei şi eventualul titlu. Numele este acela care permite descendenţilor unei familii „aristocratice” sau cu un mare prestigiu social (politic) de a crede în existenţa unor diferenţe esenţiale între ei şi ceilalţi. Numele poartă grandoarea şi calitatea unei familii, evocă trecutul, relaţiile cu alte familii, ceea ce angajează onoarea şi respectul. V. A. Urechia, de pildă (al cărui nume patronimic adoptat abuziv, „Urechia”, îi oferea sentimentul unei legături cu aşa-zisul strămoş boier şi cărturar din sec.XVII, Grigore Ureche), se căsătoreşte în 1857 la Paris cu Françoise Plano, fiica doctorului de Plano, medic al reginei Izabela a Spaniei. Sunt explicabile astfel inhibiţiile fiului de clucer din Piatra Neamţ când s-a trezit înconjurat de atâtea rude bogate din Paris, Madrid, Londra ori New-York, „care vorbeau de milioane”147. Şi ca să nu ne depărtăm de această familie, fiica lui V. A. Urechia din a doua căsătorie, Corina, va deveni în 1882 soţia lui Eugen Rizu, profesor universitar şi decan al facultăţii de medicină din Iaşi, acesta din urmă căpătând ca dotă casele socrului din capitala Moldovei, bijuterii în valoare de 3837 lei/aur, garderobă, trusou şi alte bunuri de 5450 lei148. Deşi Al. Macedonski pare să fi detestat ideea de căsătorie, dintr-o părere nu prea bună despre femeie, nu rezistă tentaţiei de a face o bună „alianţă”, poate din snobism, dar şi pentru a scăpa de povara grijilor zilnice. Se căsătoreşte în 1861 cu Ana Rallet-Slătineanu (cu un arbore genealogic impresionant, coborât în exces până la familia Cantemir), primind ca dotă bunuri V. A. Urechia, Din tainele vieţii, în „Apărarea naţională”, I, 1900, nr. 161, p. 1. Vezi Arh. St. Iaşi, Căsătorii, dos. 110/1882. Eugen Rizu, cu zece ani mai în vârstă decât soţia, era fiul spătarului Grigore Rizu. Corina a divorţat la scurt timp datorită brutalităţii soţului. 147 148

106

mobile şi imobile în valoare de 32000 lei, zestre de-a dreptul impresionantă la vremea aceea149; va reuşi totuşi, printr-o viaţă boemă şi nechibzuită, la care se adaugă întreţinerea copiilor mulţi pe care i-a avut, să „falimenteze” şi să trăiască din expediente ocazionale, alături însă de o soţie devotată şi afectuoasă.. Duiliu Zamfirescu va cunoaşte încă din primul an petrecut la Legaţia română din Italia pe Henriette, fiica senatorului şi bancherului Antonio Allievi, care îi va aduce ca zestre 110000 franci cheş şi o cincime dintr-o proprietate, locuind la socrul său, într-un palat de secol XVI în apropierea Forului Traian, înconjurat de colecţii preţioase de artă, frecventând înalta societate din Roma etc150. Sau Ilie Bărbulescu, a cărui soţie îi adusese „o zestre de care era foarte mulţumit – un mic hotel confortabil, în parcul de la Sinaia”, având o situaţie materială de „om bogat”151. G. Călinescu s-a căsătorit cu Alice Elisabeta Trifu, ai cărei părinţi aveau în Bucureşti o mare suprafaţă de pământ ce acoperea aproape tot cartierul Floreasca de astăzi, unde au creat o fermă ce producea un venit apreciabil (se ocupa cu creşterea vitelor, legumicultură, avea grajduri cu cai de curse), şi pe care mult mai târziu îşi va construi casa George Călinescu. În 1915, la căsătoria lui Eugen Lovinescu, fiul profesorului Vasile Lovinescu, cu profesoara de franceză Ecaterina, fiica proprietarului Gh. Gr. Bălăcioiu, dota primită a fost o rentă anuală de 2000 lei, perpetuă, plus trusoul complet de 8000 lei, „precum şi orice avere viitoare mobilă şi imobilă sub orice titlu” ar dobândi-o soţia152. Cazul lui Mateiu I. Caragiale este şi el suficient de cunoscut pentru a nu insista prea mult. Atât doar de reţinut aici, faptul că, umilit prin actul naşterii sale – ca produs al unei legături nelegitime dintre I. L. Caragiale şi Maria Constantinescu –, Matei A. Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, p. 242-243. M. Gafiţa, Duiliu Zamfirescu, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1969, p. 290-291. 151 Cf. I. Petrovici, De-a lungul unei vieţi, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1966, p. 271. 152 Cf. C. Popescu-Cadem, E. Lovinescu – dosar biografic, în „Manuscriptum”, XII, 1981, nr. 4, p. 152. 149 150

107

îşi construieşte din mitul nobiliar un univers paralel cu realitatea. În plus, se va căsători cu Maria Sion, fiica lui G. Sion, de la care va primi moşia Elisa-Stoeneşti (Sionu), pe care o va înzorzona cu diverse însemne heraldice, drapele ungureşti etc153. Astfel, prin căsătorie, a căpătat un titlu şi a devenit moşier şi rentier. Deşi ne-am oprit disproporţionat asupra acestui aspect, trebuie totuşi menţionat faptul că forţa numelui se manifestă întrun cerc mult prea restrâns, contribuind doar în mică măsură (dar contribuie) la procurarea unor beneficii simbolice. Când vorbim de prestigiul numelui nu ne referim în primul rând la familiile veritabil aristocratice, întrucât în România este prea greu de definit acest lucru după valul de „înnobilări” din sec.XVIII şi începutul lui XIX. Avem de-a face cu o aşa-zisă nobilime de titluri, adeseori cumpărate. Orgoliul numelui – simbolul apartenenţei la o familie cu lungă istorie – se poate transforma în crispare, în delăsare etc, pentru cine crede că el face totul. Pentru intelectualii cu aspiraţii de a ocupa o poziţie socială, ca şi pentru oamenii politici, mariajul este foarte important, deoarece prin el se lărgeşte reţeaua de influenţă socială. În mediul intelectual selecţia se face pe baza principiului meritocratic, al talentului, dar acesta acţionează de regulă eficient numai în contextul integrării într-o reţea socială (sau grup) cu interese foarte bine conturate. Referindu-se la un coleg de profesorat, Sextil Puşcariu îi scria lui I. Bianu în 1927: „Colegul meu [Emil] Panaitescu mă roagă să-l recomand Academiei ca urmaş al lui Pârvan la Şcoala din Roma. L-aş recomanda cu mai multă insistenţă dacă l-aş şti mai muncitor şi mai însufleţit. Avantajiile pe care le are asupra altora sunt însă legăturile lui personale – şi prin socrul său – cu cercurile din Roma, unde a petrecut aproape doi ani şi felul lui simpatic de a se prezenta. Şi din punct de vedere ştiinţific sunt sigur că nu ne va face de ruşine, dar nici că va putea

În ajunul căsătoriei lui Maria Sion, Mateiu I. Caragiale îşi „fabrică” un certificat de naştere ce indica Tuşnadul ca localitate natală, mama sa domiciliind în…Viena.

153

108

continua moştenirea lui Pârvan”154. Şi într-adevăr, Emil Panaitescu se căsătorise din 1925 cu Maria-Sofia Lahovary-Kreţulescu, al cărei tată, Al. Em. Lahovary, era ministru al României la Roma (19171928). În afara unor exemple invocate mai sus, am mai putea aminti aici mariajele lui Petre Andrei (cu Maria Tulbure, cumnata lui C. Meissner), Mihai Berza (cu Ana, fiica lui Al. TzigaraSamurcaş), I. Bianu (cu Alexandrina Băicoianu, rudă şi cu N. Xenopol, şef de cabinet al lui I. C. Brătianu), I. Bogdan (cu Maria Colţescu), P. Caraman (cu Alice Sibi), I. Crăciun (cu Ana Vaida, cumnată cu Al. Vaida-Voievod), S. Dragomir (cu Flora Bonciu, rudă cu Vasile Goldiş), P. Eliade (cu o soră de-a lui Spiru Haret), Gh. Giuglea (cu Maria Haneş, deci rudă cu Ov. Densusianu), O. Goga (întâia oară cu Hortensia Cosma, al cărei tată era unul din cei mai influenţi şi bogaţi oameni din Ardeal), Ed. Gruber (cu Virginia, fiica Veronicăi Micle), N. Lascu (cu Victoria Borza, fiica universitarului), C. Marinescu (cu Zoe Balş), Aurel Pampu (cu Elena, fiica lui Virgil Bărbat), P. Răşcanu (cu Aglaia, fiica colonelului C. Lagna, aghiotantul lui Al. I. Cuza), I. D. Ştefănescu (cu Margareta, fiica lui Al. Vlahuţă), Al. Tzigara-Samurcaş (cu Maria Gr. Cantacuzino) ş.a., care, chiar şi la numai simpla enumerare, par a spune multe. Căsătoria este şi ea aşadar o strategie de investiţie, oricât ar părea cuvântul de reprobabil, pentru că investiţiile nu sunt neapărat de natură financiară, socială, politică sau culturală, ci mai ales sufletească. Putem vorbi în termeni de investiţie, fără a putea reconstitui vreodată (sau doar prea puţin) cuantumul diverselor atuuri ce intervin în luarea unei decizii, dar nici ceea ce înseamnă calităţile morale şi spirituale ale soţiei. Oricare ar fi reuşita profesională a indivizilor, aceasta nu poate deveni şi o reuşită socială dacă nu i se asociază o strategie matrimonială conformă normelor dominante.

Scrisori către I. Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976, p. 631.

154

109

Pe de altă parte, căsătoria nu este doar o afacere personală, privată, ci şi de grup. Referitor la acest ultim aspect, se cuvine să ne oprim asupra cercului Junimii şi a celor grupaţi în jurul lui T. Maiorescu, grup ce coordona o adevărată politică în această direcţie. Cazul relaţiei dintre M. Eminescu şi Veronica Micle este deja mult prea celebru pentru a mai insista asupra lui. T. Maiorescu, I. Negruzzi, până şi I. Creangă, s-au opus intenţiei lui Eminescu de a se căsători cu aceasta. Am menţionat deja pe Ştefan Vârgolici care, prin 18711872, avusese relaţii amoroase cu o tânără văduvă, legătură din care se născuse un copil. În momentul în care Vârgolici s-a crezut dator să legitimeze poziţia lui şi a femeii prin căsătorie, liderii junimiştilor ieşeni l-au împiedicat să facă această căsătorie, deşi aproape totul era aranjat pentru mariaj. Iată cum relatează G. Panu acest fapt: „Junimea s-a ocupat imediat de această eventuală căsătorie”; „prindeam fără voia mea bucăţi de fraze schimbate între d-nii Maiorescu, Negruzzi şi Pogor, conversaţie în care figura înăcrită şi severă a d-lui Maiorescu trăda o dezaprobare formală”. „Şefii Junimei, nu ştiu din ce cauză, sfătuiră şi insistară pe lângă Vârgolici să nu contracteze această căsătorie, şi acesta, cu toată dragostea ce avea pentru tânăra văduvă, se supuse Junimei şi legăturile fură rupte definitiv”. „Junimea se amesteca în asemenea chestii delicate, de câte ori era vorba de un membru influent, şi rar se întâmpla ca ea să nu izbutească”155. Evident, partida era sub aşteptările şefilor junimişti, Şt. Vârgolici căsătorindu-se finalmente cu Natalia Alcaz156, dintr-o familie ridicată la boierie de Ioniţă Sandu Sturdza, iar după moartea acesteia luând de nevastă pe vara ei, Elena Tiron, dintr-o familie ce curprindea mai mulţi intelectuali locali. Junimistul Vasile Burlă se căsătoreşte în 1872 cu Matilda Caterina Cugler, fiica arhitectului ieşean, de origine austriacă, Cf. G. Panu, Op.cit., p. 289. Părinţii acesteia erau Costache Alcaz şi Ecaterina (născută Bucur). Vezi Arh. St. Iaşi, Căsătorii, 16/1879.

155 156

110

Carol von Cugler, a cărui soţie începuse să publice versuri în „Convorbiri literare” încă din 1867. Tomnatecul junimist A. Naum se va căsători în 1883 cu Ecaterina, fiica căpitanului Iancu Pandali, la sfatul şi insistenţele lui Gr. Buiucliu, junimist şi intim al lui Maiorescu. Când Teohari Antonescu înştiinţează pe T. Maiorescu despre intenţiile sale matrimoniale – căsătoria cu Eugenia Vârgolici, fiica celui invocat mai sus –, acesta felicită pentru alegere şi logodnă, la care mai adaugă câteva elemente ce dezvăluie preocupările lui: „Îţi poţi închipui că nu m-am înstrăinat cu desăvârşire de ceea ce priveşte pe vechii noştri junimişti din Iaşi, cu toată strămutarea mea din acest frumos oraş; şi aşa am aflat de la prieteni că d-ra Vârgolici este inteligentă şi cuminte, este frumoasă şi este prea tânără. Că este inteligentă şi cuminte – aceasta e principalul; că e frumoasă, e un accesoriu: orice om inteligent are frumuseţea sa proprie, tocmai prin expresia inteligenţei; că e prea tânără, e un defect care se îndreptează zi cu zi. Bine ai făcut!”157. T. Maiorescu a avut un rol important şi în căsătoria lui M. Dragomirescu, în 1898, cu Adelina (Ada) Poenaru. Deşi părinţii Adelinei şi sora ei Ana158 erau contra căsătoriei celor doi până prin 1897, intervenţia liderului junimist (aflat în relaţii apropiate cu familia Poenaru) a dus la finalizarea proiectului matrimonial. P. P. Negulescu, aflat în 1898 la Abbazia împreună cu familia Maiorescu, a cunoscut pe Mariette Dabija, şi deşi soţia mentorului său îl „împingea” spre o căsătorie, acesta – cu delicateţe – tot refuza pe motiv că mama fetei era bolnavă psihic şi exista riscul ca şi descendenţii să aibă aceleaşi manifestări. Doar când s-a pus în

Apud T. Antonescu, Jurnal, manuscris citat, însemnarea din 15 martie 1899. Părinţii Adelinei erau Nicolae şi Lucia Poenaru. Mama fetei era de origine franceză, bunicul Luciei, arhitectul Pierre-Charles-L’Enfant, fiind cel care a ridicat planurile oraşului Washington. Din fraţii şi surorile Adelinei se cuvine a fi reţinuţi Constantin Poenaru-Căplescu (1874-1948), renumit chirurg şi Ana Poenaru (18641948), căsătorită cu maiorul Ion Ollănescu, fratele lui Dumitru Ascanio-Ollănescu.

157 158

111

discuţie averea fetei (moşia Davideni, cu un venit de 18000 lei pe an), Negulescu a acceptat discuţiile preliminare pentru logodnă159. Însă cazul lui I. Al. Brătescu-Voineşti este mai mult decât revelator. Remarcat de Maiorescu pentru talentul şi inteligenţa sa, l-a avut mereu în preajmă, purtându-l prin călătorii în străinătate pe cheltuiala sa, veghindu-i formaţia, publicându-i creaţia literară, introducându-l în înalta sociatate, asigurându-i un post de magistrat etc. Însă când Maiorescu i-a propus să ia în căsătorie o nepoată de-a soţiei sale, pe Maria Racotă, Brătescu-Voineşti a refuzat tranşant, din clipa aceea rupându-se orice legătură dintre cei doi, deşi mai mulţi ani la rând tânărul discipol a încercat să-i recâştige afecţiunea. Aşa cum de la sine se înţelege, procesul de realizare a unui cuplu ascultă de nişte ritmuri nu lipsite de semnificaţie, dar şi de nişte modele, moştenite sau însuşite prin imitaţie. IV.1. Etape spre căsătorie Există o adevărată scenografie în ce priveşte modul în care pot face cunoştinţă doi parteneri. Sub acest aspect, trebuie menţionat că intervin o sumă de elemente ce ţin de tradiţie, de evoluţia libertăţii relaţiilor dintre sexe, de conjunctură etc, foarte importante fiind însă, în primul rând, calităţile viitorilor parteneri. Dincolo de aspectul fizic, care inconştient mereu intră în calcul (deşi adeseori contestat), educaţia tinerei fete constituie un atu important. Eugenia Frangolea, viitoarea soţie a lui Samson Bodnărescu, a studiat prin anii '70 ai veacului XIX la Gotha şi Berlin, lucru nu tocmai uzual la vremea aceea. Elena Bacaloglu a urmat cursurile de la Collège de France şi Sorbona, devenind pentru scurt timp (1902-1904) soţia lui Ov. Densusianu. Adelina 159

Cf. T. Antonescu, manuscrisul citat.

112

Poenaru (1870-1919), viitoare soţie a lui Mihai Dragomirescu, vorbea încă de mică trei limbi: româna, greaca şi franceza, mai apoi însuşindu-şi bine greaca veche, engleza, italiana şi germana. Prin 1880, de exemplu, Adelina a cunoscut pe Eminescu prin saloanele literare din Bucureşti ale Mitei Kremnitz, M. Miller-Vergy, Ioachim Pompilian, ale mamei ei (Lucia Poenaru) ş.a., saloane frecventate şi de Titu Maiorescu. Prin 1880-1883, Eminescu a dedicat Adelinei poezia Apari să dai lumină, publicată apoi de M. Dragomirescu în „Convorbiri literare” din 1 iunie 1895160. În 1891 merge la unul din Institutele din Oxford pentru a studia literatura engleză (traduce Othelo în franceză), continuându-şi apoi studiile la Sorbona, unde aprofundează istoria filosofiei la îndemnul lui T. Maiorescu, la Bruxelles şi Liège, după care se întoarce în ţară (1897). În intervalul 1891-1897 Adelina Poenaru a redactat un Jurnal, deosebit de interesant sub aspectul educaţiei unei tinere fete de origine socială elevată, dar mai ales în ce priveşte relaţia pre-maritală cu viitorul soţ161. Ştefaniei Dobrogeanu Gherea, fiica lui C. DobrogeanuGherea şi viitoarea soţie a lui Paul Zarifopol (căsătoriţi în 1902), încă din copilărie i s-a cultivat gustul pentru muzică, fiind trimisă la studii muzicale în Germania şi ajungând o înzestrată pianistă. În 1897, pe când se afla la conservatorul din München, tatăl îi recomanda o sumă de autori pe care „orice om cult trebuie să-i cunoască”, nelipsind Shakespeare, Dickens, G. Eliot, Goethe, Schiller, Heine, Lessing, Tolstoi, Dostoievsky, Manzoni, Salvatore Farina ş.a., avertizând-o totodată să nu judece „viaţa reală după romane”162. Sextil Puşcariu oferă de altfel într-unul din volumele

Vezi Elena Cerchez, În jurul poeziei „Apari să dai lumină”, în „Manuscriptum”, 1/ 1990, p. 27-29. 161 Fragmente în „Manuscriptum”, 4/ 1989, p. 176-179. La BCS Bucureşti se află corespondenţa dintre M. Dragomirescu şi Adelina (sute de scrisori), în parte publicate în „Manuscriptum”, 4/ 1989, p. 167-175. 162 Corin Grosu, C. Dobrogeanu-Gherea. Scrisori familiale, în „Manuscriptum”, II, 1971, nr. 1, p. 72. 160

113

sale de memorialistică un portret copleşitor în ceea ce priveşte calităţile Ştefaniei163. Pe aceleaşi coordonate, se mai cuvin a fi menţionate Venturia Nicolau (căsătorită mai apoi cu Onisifor Ghibu), cu studii muzicale la Viena şi Paris, ca elevă a Féliei Litvinne, devenind o bună pianistă şi cântăreaţă de lieduri, fiind acompaniată într-un concert la Ateneul Român, în 1925, de G. Enescu, cu multe înregistrări pe disc etc; Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, mult prea cunoscută pentru a insista aici164. Şi tot S. Puşcariu reconstituie într-o vastă şi impresionantă sinteză de istorie familială, recent publicată, o frescă impecabilă nu doar de genealogii, ci a femeilor, cu toate atributele lor, în primul rând de educaţie165. Sau cazul poetei Matilda Cugler-Poni, fiica arhitectului Carol von Cugler şi viitoare soţie, mai întâi, a filologului Vasile Burlă, apoi a universitarului Petru Poni, care a primit în familie o educaţie deosebit de aleasă, împlinită prin lecturi sistematice din literaturile germană, franceză, italiană şi română, educaţie transmisă şi fiicelor ei Lucia, Viorica şi Margareta. Totodată, a fost una din puţinele femei care au făcut carieră literară prin intermediul „Convorbirilor literare”, publicând versuri lirice, în care motivul iubirii, al dragostei neîmplinite, este dominant. Iulia Hasdeu ar fi un alt bun exemplu, fiinţă deosebit de sensibilă, aflată mereu sub supravegherea tatălui ei. Chiar şi când aceasta se afla la Paris, scria săptămânal savantului, făcându-i un raport detaliat asupra activităţii (lecturi, succese, întâlniri, alimentaţie etc). Era o fată ce refuza tentaţiile şi frivolităţile vârstei, trăind în izolare împreună cu mama sa şi studiind din greu, ca studentă la Paris trebuind să concureze cu colegi francezi deosebiţi, din care unii au devenit celebri, precum André Bellesort sau Abel Rey. Nu trebuie să omitem nici pe Ana Conta (sora lui Vasile Conta), viitoarea soţie S. Puşcariu, Op.cit, p. 114-125. Pentru ambele vezi Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viaţă, Bucureşti, 1987. 165 S. Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Ed. Clusium, 1998. Volumul conţine o impresionantă cantitate de fotografii de epocă ale femeilor. 163 164

114

a lui George Kernbach, cu pseudonimul de Gheorghe din Moldova, la care se mai pot adăuga o sumedenie de alte exemple feminine cu o excepţională educaţie. Un important document pe baza căruia se poate reconstitui ambianţa familială şi intelectuală în care s-a format de tânără o fată de familie „bună” este „Albumul” Maricăi Sion (fiica lui Gh. Sion, autorul unui volum de Suveniruri contimpurane, şi viitoarea soţie a lui Mateiu I. Caragiale), obicei frecvent începând cu mijlocul sec.XIX166. Sunt de asemenea evidente posibilităţile de educaţie la o tânără de la începutul sec.XX prin cazul lui Alice Steriade (devenită prin căsătorie Voinescu), cu studii de filozofie la Bucureşti (licenţiată în 1908) şi un doctorat la Paris despre şcoala neokantiană de la Marburg şi idealismul critic (în 1913), ajunsă profesoară la conservatorul din Bucureşti, după ce a eşuat în ocuparea catedrei de filozofie de la Universitate pe motiv că era…”femeie”167. Cornelia Brediceanu, cu studii liceale la Laussane şi Braşov, apoi absolventă de medicină la Viena, provenea dintr-o familie de intelectuali ardeleni, avocaţi şi diplomaţi, cu înclinaţii artistice, în casa căreia se perindau frecvent personalităţi precum Aurel C. Popovici, Ion Popovici-Bănăţeanul, Traian Vuia, Valeriu Branişte, Sever Bocu, Filaret Barbu ş.a. De altfel, progresele realizate la noi de mişcarea feministă, mai evidente după 1900, potenţate îndeosebi de evenimentele primului război mondial, în timpul căruia femeile au fost antrenate în cele mai diverse câmpuri de activităţi socialmente organizate pentru a înlocui pe cei aflaţi pe front, au schimbat atitudinea şi importanţa lor în societate. Acestea sunt tot mai mult prezente în mediile universitare, ajungându-se la sfârşitul perioadei interbelice să fie predominante numeric îndeosebi în cadrul facultăţilor de litere şi filosofie. În plus, epoca dintre cele două războaie se

M. N. Rusu, Suveniruri de salon, în „Manuscriptum”, IV, 1973, nr. 3, p. 184-187. În perioada interbelică era în relaţii cu F.Mauriac, André Gide, Roder Martin du Gard (cu care era în corespondenţă), A. Malraux, H. Focillon, Charles du Bos ş.a. 166 167

115

caracterizează printr-o mai mare libertate a relaţiilor dintre sexe, un mai mare grad de exprimare şi de independenţă al femeii etc. Sub acest ultim aspect şi al fizionomiei unei tinere cu aspiraţii elevate sunt demne de reţinut însemnările jurnaliere ale lui Jeni Acterian, o fiinţă deosebit de inteligentă care s-a mişcat în preajma lui Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Botta, P. Comarnescu, C. Noica ş.a., într-o epocă în care statutul femeii se ameliorase considerabil168. Magda Isanos, cu studii de drept făcute la Universitatea din Iaşi (1934-1938), poetă mult apreciată, căsătorită pentru scurt timp cu Eusebiu Camilar. Sau enigmatica Alice Călugăru, ori mai puţin cunoscuta azi Lucie Alioth-Karadja, de o inteligenţă şi cultură deosebită, dar nefructificată; Lucia Mantu, plină de mister şi rafinament literar, în preajma căreia se înnobilau M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu, G. Topârceanu ş.a.; Cella Serghi; Henriette Yvonne Stahl, scriitoare de limbă română şi franceză, sensibilă şi mult apreciată, sunt doar câteva exemple. Cu alte cuvinte, prea puţine din partenerele de viaţă ale intelectualilor români au avut la intrarea în cuplu ceea ce numim astăzi doar studii medii, majoritatea bucurându-se de o bună educaţie. Evident, nu trebuie să omitem nuanţele ce se impun pentru a doua jumătate a secolului XIX, când marea majoritate a fetelor de familie bună frecventau pensioanele, destul de numeroase în epocă şi cu obiective ce vizau o paletă foarte largă de aspecte ale educaţiei tinerelor fete, în care nu era neglijată nici viaţa socială şi familială. Nu trebuie însă să omitem nici existenţa în viaţa intelectualilor români a unor partenere de cuplu mai puţin instruite prin intermediul şcolilor, ceea ce nu exclude pentru acestea existenţa unor calităţi şi cunoştinţe intelectuale demne de luat în seamă. Soţia lui B. P. Hasdeu, Iulia, nu pare să fi urmat nici măcar un pension, însă contemporanii au fost mereu impresionaţi

Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, ed. Arşivar Acterian şi Doina Uricariu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991.

168

116

de inteligenţa şi cultura ei, probabil de autodidact. Eugenia Vârgolici, soţia lui Teohari Antonescu, a rămas doar cu studiile liceale încheiate, datorită căsătoriei realizate la 18 ani; prima soţie a lui Cezar Petrescu, Marcela Petrea, provenea dintr-o familie modestă şi abia ieşise din adolescenţă, şi deşi a murit tânără, scriitorul i-a purtat tot restul vieţii o tandră aducere aminte. S-ar mai cuveni spuse aici câteva cuvinte despre funcţia mamei în pregătirea fiicei pentru viitoarele ei îndatoriri de soţie şi mamă. În afara rolului educativ ce-l are, tot ea este cea care se impune masiv în centrul imaginii viitorului cuplu şi organizează scena întâlnirilor, viaţa în doi în perioada imediat următoare căsătoriei etc. Aşadar, mama este agentul conservator al uzajelor sociale şi totodată agentul activ al politicilor matrimoniale. Cu ocazia prezentărilor ea este regizorul şi scenograful. Ea detemină şi învaţă fiica cum să se îmbrace, cum să privească, cum şi ce să vorbească etc – îi impune atribute apte să creeze o bună imagine în ochii pretendentului. Alături de părinţi, bunicii, unchii şi mătuşile, prietenii de familie joacă un rol deloc neglijabil în procesul matrimonial, îndeosebi în ceea ce priveşte colecta de informaţii privind potenţialii pretendenţi. După moartea lui Ioan Lapedatu, Aron Densusianu (naş de cununie al acestuia, stabilit apoi la Iaşi) mediază recăsătoria văduvei Lapedatu (care avea deja doi copii169) cu scriitorul şi esteticianul Ioan Pop Florantin, membru al Junimii, şi el la a doua însurătoare. Pe de altă parte, P. Comarnescu nu ţine seama de sfaturile prietenilor (C. Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu) de a nu se căsători cu Gina Manolescu-Pincas, sfaturi date nu din invidie pentru că tatăl acesteia ar fi ministru, ci pentru că în mod real era o uşuratecă şi aventurieră, chiar şi după căsătorie înşelându-l cu N. D. Cocea. În acelaşi timp, după cum mărturiseşte în Jurnalul său, P. Comarnescu era „tolerat de mama ei, socotit rezervă bună de tatăl ei vitreg, dl.Pincas, om fără viitor ca

169

Celebrul economist I. I. Lapedatu şi istoricul Al. Lapedatu.

117

intelectual, de tatăl ei, dl. ministru Manolescu-Strunga; şi alţii care cred că eu vreau să mă lansez prin el!”170. De asemenea, fraţii, recunoscând funcţia emancipatoare a căsătoriei pentru fete, contribuie la realizarea unor căsătorii rezonabile. Sub acest aspect este de reţinut atitudinea lui I. Bogdan în proiectul matrimonial al colegului său de profesorat, N. Iorga, care se va căsători cu Ecaterina Bogdan, sora slavistului171 sau a lui D. I. Suchianu, prieten şi coleg de pensiune cu M. Ralea la Paris în 1919-1922, sora celui dintâi devenind soţia lui Ralea (o vremea, înainte de căsătorie, locuind şi ea ca studentă în aceeaşi pensiune pariziană)172. Invocam mai sus existenţa unei pieţe matrimoniale, cu cereri şi oferte, cu negocieri etc. În primul rând, fata este plasată în anumite spaţii ale pieţii matrimoniale, până pe la 1918 foarte bine definite. Existau totodată intermediari care făceau aranjamentele, stabileau modalităţile şi locurile de întâlnire pentru cei doi, care fructificau diverse activităţi mondene pentru a pune în relaţie doi tineri etc. Sub aspectul modalităţilor de a face cunoştinţă, există practic o infinitate de exemple, specifice fiecărui caz aparte, şi care ar face dificilă enumerarea lor aici. Importante însă sunt locurile care facilitează întâlnirea, cunoaşterea reciprocă incipientă, cea care să genereze declicul: la masă, invitaţii într-o familie, excursie (între rude sau prieteni); cursuri de dans; baluri şi serate, ceremonii (o nuntă, de exemplu), prin toate acestea putându-se controla relaţiile dintre sexe. Istoricul Ioan Ursu, de pildă, şi-a cunoscut soţia fiind invitat la Câmpulung la căsătoria lui Romulus Grigorescu, unul din fiii gen.Eremia Grigorescu, cu o nepoată a lui A. D. Xenopol (Ursu fiind în excelente relaţii cu istoricul ieşean). În calitate de P. Comarnescu, op. cit., p. 111. Vezi Lucian Nastasă, Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec. XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. L. Boicu, G. Bădărău şi L. Nastasă, Iaşi, Ed. Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 1994, p. 619-630. 172 Tatiana Slama-Cazacu, Pe urmele lui Mihai Ralea la Paris, în „Manuscriptum”, XII, 1981, nr. 3, p. 30-34. 170 171

118

cavaler de onoare a avut ca parteneră pe viitoarea lui soţie, Lucreţia Grigorescu, fiica generalului. C. C. Giurescu a fost profund impresionat de fiica lui Simion Mehedinţi, cu prilejul unei excursii pe Dunăre, în 1920, cunoscând-o mult mai bine în urma vizitelor ce le făcea tatălui acesteia, care – asemeni lui Maiorescu – invita acasă pe cei care-i preţuia. Pentru intelectuali, mediul studenţesc este de obicei unul din locurile privilegiate unde se realizează cuplurile. De pildă, Garabet Ibrăileanu şi-a cunoscut soţia în 1895 (abia terminase facultatea şi era doctorand), cu prilejul unei excursii pe Ceahlău organizate de studenţii facultăţii de ştiinţe din Iaşi. În grup erau şi două fete, una din ele, Elena, studentă, era sora unui prieten al lui Ibrăileanu, Mihai Carp (care publica în „Evenimentul literar” cu pseudonimul M. Dafin). Ibrăileanu a stat mereu în preajma Elenei, fără însă a-i face vreo mărturisire sau declaraţie; doar atât, îi acorda o atenţie mult mai mare decât celorlalte persoane. În toamna aceluiaşi an, Elena Carp trebuia să participe la un Congres studenţesc la Câmpulung-Muscel, ca membră a delegaţiei ieşene. Ibrăileanu se hotărăşte să plece şi el, cumpărând o ladă de felurite bunătăţi (inclusiv lichioruri), grupul ieşenilor mergând într-un compartiment de clasa a III-a şi chefuind toată noaptea (ceea ce Ibrăileanu nu prea făcea). La Congres, Garabet şi Elena nu prea şiau făcut simţită prezenţa, ambii plimbându-se pe străzile Câmpulungului, iar după încheierea lucrărilor cei doi nu s-au întors la Iaşi, ci au preferat o excursie la Rucăr. Reveniţi într-un târziu, Ibrăileanu nu s-a mai dus la Buhuşi, ci rămâne la Iaşi, unde vizitează aproape zilnic pe prietenul şi colegul Mihai Carp, în fapt fiind un mijloc de a-şi vedea iubita cât mai des. Cam în aceeaşi perioadă, înmânează fetei o epistolă-declaraţie, cu o lungă autobiografie şi propunerea bruscă de căsătorie. Este un document al celui fără familie şi care aspira spre o viaţă de cămin, stabilitate, sentimente etc. După câteva zile fata, realistă, i-a explicat că planul ei este de a se mărita după licenţă şi după ce-şi va face o carieră. Dispus să aştepte, Ibrăileanu îşi manifestă romantismul făcând

119

lungi plimbări cu Elena, fără ştirea părinţilor ei. O aştepta de la diversele meditaţii pe care aceasta le acorda, conducând-o până aproape de casă. Intenţiile matrimoniale ale celor doi au fost aduse şi la cunoştinţa familiei preotului Gh. Carp, ceea ce le va da mai multă independenţă, făcând multe excursii etc, pentru ca abia în 1901 să se oficieze şi căsătoria. Aceste evenimente, mult mai în detaliu, sunt redate chiar de Elena într-un fragment memorialistic173. Aşadar, frecventarea aceloraşi medii formative, sociabilităţile impuse de mediul universitar (prin simpla colegialitate) au determinat realizarea celor mai multe cupluri. Hugo Friedman, în amintirile lui, evocă aspectul pentru perioada de la începutul secolului XX: Maria Solomonescu căsătorită încă din vremea studiilor cu filosoful I. Petrovici, Lucia Walter căsătorită cu D. Caracostea, Şt. O. Iosif cu Natalia Negru, evocând încă alte 8-9 cazuri de asemenea cupluri174. La fel, N. I. Apostolescu s-a căsătorit cu Zoe Braviceanu, colegă de facultate şi mai în etate decât el cu doi ani. C. Beldie şi Cora Irineu, între care au existat legături sentimentale durabile şi stimulative, au fost colegi de serie la aceeaşi facultate. Deşi Cora s-a sinucis din motive nici până acum elucidate, la numai 36 de ani, Beldie i-a păstrat o vie amintire şi afecţiune, la fel cum elogioşi au fost la adresa ei Camil Petrescu, Isabela Sadoveanu, Perpessicius ş.a. Nichifor Crainic şi-a cunoscut viitoarea soţie în redacţia unei reviste, aspectul ei fizic fiind determinant. Fără preliminarii, un coleg de cămin (cumnat al fetei) i-a aranjat în următoarea săptămână o invitaţie la potenţialii socri, prilej cu care Crainic a şi cerut-o de soţie. Orice reticenţă a părinţilor s-a evaporat din clipa în care tânărul a declarat că nu are

În volumul Amintiri despre Ibrăileanu, II, antologie de I. Popescu-Sireteanu, Iaşi, Ed. Junimea, 1976, p. 170-202. 174 Hugo Friedman, Op. cit., p. 428. 173

120

pretenţii la zestre, la scurt timp având loc cununia, naş fiindu-i Gala Galaction175. Relaţia dintre Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu s-a fundamentat în 1916 la Viena (deşi din vedere o cunoştea încă din anii de liceu la Braşov, 1912-1914), unde ambii erau studenţi, el la filosofie, ea la medicină. În Hronic, Blaga relatează întâlnirea lor în sala de lectură a bibliotecii universitare. P. Comarnescu şi-a cunoscut viitoarea soţie, pe Gina Manolescu-Pincas, la o serată mondenă, când ambii fiind băuţi şi exuberanţi şi-au permis apropieri ce în alte condiţii ar fi solicitat mai mult timp. T. Maiorescu şi-a cunoscut soţia în 1859, fiind solicitat a medita copiii lui Kremnitz la franceză, printre cei patru copii fiind şi Clara, „blondină, o nemţoaică palidă spălăcită; cam trecută de anii învăţăturii [avea 20 ani] şi de aceea, când lucrează, face multe greşeli”176. Alte întâlniri cu femeia care va deveni partener de viaţă pot avea loc în modul cel mai simplu. De exemplu, felul cum şi-a cunoscut G. Călinescu viitoarea soţie, Alice Trifu, este relatat de-a lungul mai multor interviuri avute de I. Bălu cu aceasta din urmă în 1973-1974, şi sintetizat în monografia ce a urmat177. Cunoştinţa sa produs banal (în 1928), pe stradă, la Şosea – loc bine cunoscut în epocă pentru astfel de facilităţi – unde Călinescu era cu un prieten, I. Valerian, directorul „Vieţii literare”, în jurul maşinii acestuia, un „Peugeot-bébé” care se defectase. (În epocă, maşina era încă semnul unei poziţii sociale deosebite). Alice era cu o prietenă. Fetele sunt invitate la un restaurant, la o bere. Prin aspectul ei şcolăresc (ca ţinută vestimentară şi aspect fizic), decent, Călinescu a remarcat-o, mai ales că fata dovedea interes pentru literatură şi revistele literare. Întâlnirile dintre cei doi au continuat şi în zilele 175 N. Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Bucureşti, Casa Editorială „Gîndirea”, 1991, p. 116. 176 T. Maiorescu, Jurnal, I, ed. G. Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, p. 95. 177 I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p. 124-135.

121

următoare, discuţiile lor făcându-se mai mult asupra literaturii, Călinescu comportându-se ca un mentor în direcţia recomandărilor de lectură pentru fată, pentru ţinuta vestimentară etc. La puţin timp s-au despărţit, Călinescu prezentându-se la postul său de profesor de liceu în Timişoara, dar cu intenţia declarată de a veni în capitală lunar (şi pentru afaceri literare, sau poate chiar în primul rând). Călinescu avea 30 de ani, şi-şi imagina viitorul printr-o eroică activitate ştiinţifică, dorind să-şi facă un „nume”. Era pentru el, acum, perioada de acumulare şi de formare a personalităţii ştiinţifice. Dacă îşi imagina să se căsătorească, nu putea s-o facă decât în strânsă legătură cu aspiraţiile lui intelectuale. Viaţa de familie o vedea subordonată proiectelor sale, îi trebuia o soţie ascultătoare, care să preia grijile casei, iar el, Călinescu, să se ocupe de scris, iar în plus soţia îl putea ajuta şi în această direcţie. Or, Alice Trifu părea să coincidă cu acest model. Faptul că între el şi fată exista o diferenţă de 10 ani, părea un atuu pozitiv, aceasta putând fi – în concepţia lui – lesne modelată. Deşi s-au văzut sporadic, în intervalul septembrie 1928-aprile1929, aproape pe neaşteptate, „neavând timp de pierdut”, în vacanţa Paştelui lui 1929, G. Călinescu s-a înfăţişat la uşa părinţilor şi a cerut-o de soţie. I s-a atras atenţia că nu este pregătită zestrea fetei, însă Călinescu a insistat s-o ia şi aşa. Fata va fi apoi prezentată şi familiei lui Călinescu („mătuşelor”). Iată cum relatează Alice întâlnirea cu familia acestuia: „M-am dus îngheţată de frică să mă prezinte mătuşilor. Le-am găsit îmbrăcate cu rochii cu gulere tari, strânse în corsete cu balene şi lăudându-se cu familia de greci din care se trăgeau, cu tot felul de unchi şi rude bogate. După sobă se afla femeia de servici şi la fiecare rudă scoasă din traista familiei, arunca cu voce batjocoritoare: «...a, beţivu ăla?», «descreieratul ăla!?»“ etc. Întrebată cine i-a plăcut mai mult, răspunsul fetei a fost: „Servitoarea” [care, în fapt era mama lui Călinescu]178. A urmat căsătoria la 4 mai 1929. 178

Ibidem, p. 135.

122

La extremă se află angajamentele matrimoniale fără ca până la data consumării căsătoriei mirii să se fi cunoscut. Cunoaşterea şi angajamentele s-au făcut prin intermediul scrisorilor şi al fotografiilor. Este cazul lui Al. Philippide. Primul contact cu Johana Minckwitz a fost epistolar, în martie 1894. Cu câteva zile înainte de căsătorie, Al. Philipide scria lui A. C. Cuza, la 29 sept.1895, din St.Hélier-Jersey: „Mă găsesc într-un salonaş, dintr-o maison meublée, englezească, am pe de o parte pe soacrămea, care-mi cârpeşte căptuşeala paltonului, iar pe de alta pe logodnica mea, care coasă o faţă de masă. Trăim aşa ca şi cum neam fi cunoscând de când lumea”. Philippide are temeri în ce priveşte reuşita mariajului. Constată deosebiri între el, soţie şi soacră, pe care le pune pe seama „deosebirii de rasă”. „Mare lucru să fie s-o fi nimerit!”179. Pe a doua soţie a cunoscut-o într-un mod la fel de bizar. Întâlnindu-se cu un student de-al său Nemţeanu, originar din Vânători-Neamţ, acesta purta fotografia surorii sale. Pe loc, Philippide a cerut să i se facă cunoştinţă cu ea, iar după o lună şi jumătate s-a şi căsătorit. După cunoaşterea şi acceptarea proiectului matrimonial, urmează pregătirile pentru căsătorie, logodna, încheierea actelor dotale etc. IV.2. Căsătoria propriu-zisă Finalmente, ceremonia căsătoriei exprimă angajamentul reciproc între cei doi, dar şi în faţa lui Dumnezeu şi a comunităţii. Actul propriu-zis diferă de la un cuplu la altul, în funcţie de tradiţiile familiale, de concepţiile personale, de modă, de posibilităţile financiare, de particularităţi (celebrarea într-un mediu străin, lipsa părinţilor sau a unora din ei etc).

179

Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 15.

123

Căsătoria lui Al. Macedonski a urmat îndeaproape tipicul evenimentelor de acest fel din înalta societate, cronicile mondene înregistrând detaliile: cununia religioasă are loc la 24 februarie 1883, seara, la biserica Sărindar, „în prezenţa unui public atât de numeros şi distins încât abia se putea respira în interior”; mirele şi mireasa (într-o „rochie de atlaz albă, în trenă de brocard, îmbodobită cu flori de lămâiţă”) au fost întâmpinaţi cu un buchet enorm, fiind însoţiţi la altar de naşii Alexandrina G. Roznoveanu şi de fratele ei A. G. Câmpineanu; apoi, îmbarcaţi în trăsuri şi cupeuri, invitaţii au participat la o serată dansantă; după eveniment, noul cuplu s-a instalat în casele soţiei180. Al. Philippide s-a căsătorit la începutul lui octombrie 1895 cu Johanna Minckwitz în insula St.Hélier-Jersey, doar în faţa ofiţerului de stare civilă. A doua căsătorie a lui Philippide cu Lucreţia Nemţeanu – cunoscută în împrejurările descrise mai sus – are loc atât la starea civilă, cât şi în faţa altarului în ziua următoare, probabil la cererea socrilor. „Afacerea s-a petrecut la ţară – relatează Philippide. Femeia mea are numai 17 ani şi este tocmai contrariul celeilalte.[...] Nunta s-a făcut ţărăneşte, cu lăutari, cu vornicei, cu nuntaşi, care au călărit prin prejurul trăsurii, au chiuit şi au dat din pistoale. Civil, m-am cununat la primăria din satul Vânătorii-Neamţului, patria lui Creangă, unde socru-mio a fost primar 12 ani. [...] Soacră-mea e cu 2 ani mai tânără decât mine, iar femeia mea – cea mai frumoasă fată din tot judeţul”. „Cu această ocazie am făcut cunoştinţă şi cu ţăranii români de la munte, prietenii lui Creangă şi eroii povestirilor sale. Sunt întocmai aşa, cum el i-a descris, inteligenţi, frumoşi, buni şi plini de spirit”; „Magistrul care m-a cununat era un bărbat voinic, cu iţari şi cu opinci, dar cu mai bună creştere şi cu mai mult bun simţ decât mulţi cioflegari de prin târguri”181.

180 181

Apud A. Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, p. 243-245. Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 147.

124

La 9 iunie 1901 Ibrăileanu a înaintat actele pentru căsătorie, iar oficierea s-a făcut la 5 iulie 1901. Imediat după căsătorie soţii au plecat în călătorie de nuntă la Văratec. Apoi, se cam încheie epoca marilor călătorii, devenind ceva mai sedentari. În cazul lui I. Ursu, celebrarea căsătoriei a fost simplă (24 mai 1915), doar în prezenţa familiilor celor doi soţi şi a naşului de cununie, A. D. Xenopol. La numai două luni de cunoştinţă, Iorgu Iordan s-a căsătorit doar civil, refuzând cununia religioasă cu toată dorinţa socrilor care se trăgeau din familii de preoţi. Acest lucru nu a anulat „masa mare”, la care au fost prezenţi peste o sută de persoane, iar mirele a fost silit să poarte redingotă şi frac182. Cu toată împotrivirea familiei Brediceanu, Cornelia şi-a impus finalmente voinţa, oficializând legătura cu L. Blaga ce dura deja de trei ani. S-au căsătorit civil la 16 decembrie 1920, la Cluj, în prezenţa familiei şi a câtorva prieteni, iar religios la 20 decembrie, cu o minimă asistenţă, ceea ce-l va determina pe N. Crainic să-l felicite astfel: „Mi-a plăcut că aţi redus alaiul nunţii la minimum posibil. Bravo, Lulule, ai fost un adevărat expresionist”183. La Iaşi, Cezar Petrescu a cunoscut o „copilă delicioasă”, Marcela, care a fugit de acasă în 1916 pentru a se mărita cu alesul inimii ei: „Am plecat romantic […] şi am pornit să-mi fac singur viaţa”184. Căsătoria civilă şi religioasă a lui G. Călinescu a fost celebrată la 4 mai 1929, la biserica Floreasca din Bucureşti. Nuni au fost familia Maria şi Ioan Raicu, prieteni ai familiei Trifu. Nunta s-a făcut în familie, cu numai 12 invitaţi, din familia apropiată, şi s-a consumat rapid, Călinescu neiubind astfel de ceremonii. A treia zi de la căsătorie Călinescu a plecat la Timişoara, unde era profesor. În schimb, P. Comarnescu are parte de o nuntă mondenă, „care fireşte a stârnit invidiile multora şi meniri rele din partea altora”185,

I. Iordan, Memorii, I, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977, p. 269-270. Apud I. Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, I, Bucureşti, Ed. Libra, 1995, p. 283. 184 Corespondenţa lui Cezar Petrescu, I, ed. Şt. Ionescu, Cluj, Ed. Dacia, 1986, p. 108. 185 P. Comarnescu, Op. cit., p. 116. 182 183

125

urmată de un scurt voiaj la Balcic, dar şi cu speranţa că la intervenţia socrului său va fi numit ataşat cultural la Londra. V. Viaţa în cuplu Căsătorindu-se, mulţi intelectuali caută să fondeze şi să menţină o „casă”, asigurându-i prestigiul şi relaţiile în acord cu rangul, şi să sporească o încrengătură onorabilă. Viaţa în cuplu este un aspect foarte complex, deloc static pe parcursul întregii relaţii, de a cărui funcţionare sunt responsabili o imensă sumă de factori complementari, de foarte multe ori greu sondabili în stadiul actual al cercetării, cum ar fi spaţiul locuirii şi confortul, existenţa bunurilor de utilitate sau de imagine mondenă, felul în care îşi petreceau vacanţele sau timpul liber (locurile privilegiate de călătorie), hobby-urile (multe din acestea fiind prelungirea activităţii profesionale: cărţile, antichităţile, dar nu numai; de exemplu, C. Stere era pasionat de astronomie şi avea un mic laborator bine dotat pentru epocă; şi tot el avea o mare pasiune pentru flori şi arbori exotici, evidentă în parcul de la Bucov; Al. Macedonski era preocupat de tehnică, punând la cale fel de fel de invenţii), cluburile sau diversele societăţi frecventate (reinvestind personalitatea sa într-un spaţiu simbolic sau real) etc. Pentru cei ceşi ridică o locuinţă, de pildă, maniera în care o concep (tipologia locuinţelor), unele fiind destinate unei vieţi mondene şi de o sociabilitate mai larga (ca în cazul lui Titu Maiorescu, Nae Ionescu), altele pentru o sociabilitate mai restrânsă (dar din care nu lipsesc grădina, salonul, sufrageria, dormitorul, biroul, dependinţele etc). Nu lipsite de importanţă sunt rezidenţele secundare. Dacă, de regulă, cele principale sunt destinate proximităţii de locurile unde se focalizează actele de cultură, de alte elite, cele secundare fie provin de cele mai multe ori dintr-un capital moştenit sau acumulat (M. Ralea), fie sunt privite şi ca loc de linişte, de fugă de marea metropolă, loc de relaxare sau de

126

elaborare a propriilor lucrări (ca în cazul „castelului” de la Câmpina a lui Hasdeu sau cel al lui O. Goga de la Ciucea; refugiul lui Cezar Petrescu la conacul soţiei din Avereşti, jud..Roman) . Unele din aceste reşedinţe sunt locuri de gestionare a averii proprii, pentru poseorii de pământ, sau reflectă un model aristocratic, de viaţă sezonieră (vezi M. I. Caragiale, L. Rebreanu, Blaga, O. Ghibu). Privind însă lucrurile doar la suprafaţă, relaţia cuplului se derulează între cei doi parametri fundamentali (funcţia socială şi cea de procreare). Prin realizarea unui cuplu, partenerii adoptă un stil de viaţă, care poate fi definit ca punctul de întâlnire al cutumelor anterioare proprii fiecărui individ cu componentele sociale şi culturale exprimate în alte strategii ale lor. Ca element de sinteză şi împlinire a nivelului de viaţă, stilul este un bun indice al modului în care individul gândeşte la situaţia sa în cadrul elitelor, apropierea sau îndepărtarea de diverşi poli ai elitelor, fiind aşadar în strânsă legătură cu traiectoria lui profesională. Din această perspectivă, câteva însemnări jurnaliere oferă elemente deosebit de concrete şi interesante: cele ale lui T. Maiorescu, Corneliei Blaga, P. Comarnescu, Ioan Hudiţă ş.a. Iată de ce un asemenea demers oferă o imagine pitorească asupra intelectualilor, practicile din viaţa privată şi socială având totodată şi o valoare simbolică. Imediat după cununie, Philippide îi mărturisea lui Suchier că este foarte fericit de acest pas: „Pentru moment am multe greutăţi. Va mai trece încă multă vreme până când soţia mea să se deprindă şi cu ţara şi cu mine. Am chiar convingerea că între mine şi între părintele ei – pentru care ea şi soacră-mea au o adoraţie! – va exista totdeauna o mare deosebire în dezavantajul meu. Dar cu răbdare şi cu silinţă, sper să ajung acolo ca să nu-i fie cu totul femeii mele ruşine de mine”186. La puţin timp însă, într-o scrisoare adresată de T. Antonescu lui M. Dragomirescu, în ianuarie 1896, cam în felul acesta erau relatate relaţiile de familie ale filologului 186

Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 126.

127

ieşean: „Cu Philippide o halima întreagă. Ştii cum s-a însurat, cu ochii închişi. A venit cu nevestica la Iaşi şi de dragă ce-i era a luat [...] o casă, curat în mijlocul câmpului; el la nimeni vizite n-a făcut, dar nici n-a primit. Este clar că fata de la o vreme s-a plictisit, precum şi soacra, şi unul, una, celalt, alta, s-au luat la ceartă, ginerele cu mama soacră”. La o discuţie mai aprinsă, Philippide „a pus mâna pe topor şi s-a repezit la bătrână. Fata a luat partea măsii şi atunci Philippide le-a trimis să se plimbe, le-a dat afară din casă”. Şi tot Antonescu adaugă: „Dacă ai vedea pe fată, ţi-ai zice desigur: «Doamne sfinte, să mă fereşti de aşa ceva, mai bine în groapă». O urâţenie foc. Cum dracu a luat-o Philippide, nu ştiu”187. Aşadar, după cum rezultă, Philippide nu locuia doar cu soţia, ci…şi cu soacra, cu care, de fapt, nu s-a înţeles deloc. Iată ce-i relata lui Hermann Suchier la 19 aprilie 1896: „Romanul meu este pe cale de a se sfârşi trist din cauza soacră-mei. Pe domnişoara Minckwitz am luat-o de soţie fără să o fi văzut [...], şi măcar că, în unele privinţi, n-a răspuns aşteptărilor mele, am iubit-o foarte mult şi aş fi fost foarte fericit dacă n-aş fi avut pe cap cârtirile maică-sei, care vroia să schimbe ţara românească după ţara nemţească şi pe mine după bărbatu-so. Nimic nu mulţămea pe această femeie şi la urmă i-am hotărât că trebuie să se despartă de fiică-sa şi de mine. Femeia mea a plecat împreună, supt pretext de a însoţi şi stabili în străinătate pe maică-sa, şi de atunci – sunt acum trei luni trecute – nu mai am nici o ştire despre dânsa. D-na Minckwitz mi-a sechestrat soţia şi n-o lasă să comunice cu mine”. Până şi în chestia divorţului, soacra lui Philippide îi făcea probleme: „Femeia mea este foarte nenorocită şi, dacă nu se va întoarce acasă, va continua de a fi până la moarte. Toată viaţa va fi exploatată de mă-sa – relata Philippide într-o altă epistolă –, care strânge cel mai de pe urmă ban câştigat de fiică-sa şi-i dă să mănânce câte două cafele pe zi, la săptămână o bucăţică de carne. Foc nu fac niciodată şi Hanna

187

T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, p. 487-488.

128

[Johanna] are picioarele şi mâinile degerate”188. După numai un an, în 1897, proaspăt recăsătorit, cu o româncă de data aceasta, Philippide se autoprezenta ca un om cu conduită exemplară: „Cărţi nu joc, petreceri nu fac, mătăsării nu port, mobile scumpe n-am, în trei odăi fără soare trăiesc, şi cu toate acestea banii n-ajung. Să fie oare numai pricina mea?”189. De altfel, problema banilor a fost mereu subiect de lamentaţie pentru savantul ieşean. Profesorul şi junimistul Ioan Pop Florantin, recăsătorit cu văduva lui I. Lapedatu, a oferit soţiei ani de convieţuire cât se poate de trişti şi chinuiţi. Nevoit să întreţină trei copii din prima căsătorie şi pe alţi doi ai soţiei, Pop Florantin a supus familia unor condiţii de viaţă de-a dreptul mizerabile: mereu în lipsă de bani, cu datorii interminabile, fără un domiciliu stabil, schimbând frecvent gazdele şi locuind în case modeste (cu două camere, într-una fiind biroul său de lucru şi cărţile, în cealaltă dormitorul pentru minimum 5-6 persoane), cheltuitor şi cu o moralitate discutabilă etc190. Căsătoria Nataliei Negru cu D. Anghel s-a dovedit a fi un infern, ambii fiind geloşi şi cu temperamente puternice ce nu acceptau manifestările celuilalt. Aşa cum remarca S. Puşcariu, viaţa celor doi oscila între „vorbe crude”, „bătăi”, scandaluri de neimaginat şi „orgii”191. Aşa cum nu i-a fost credincioasă primului soţ, Şt. O. Iosif, la fel nici în cazul lui D. Anghel, transformându-l pe acesta din urmă într-o adevărată fiară, turbat de gelozie, neurastenic, capabil să-şi închidă soţia în casă zile de-a rândul, determinându-l finalmente la sinucidere. Iar după moartea acestuia, fără prea multe remuşcări a trăit câţiva ani cu V. Gh.

Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 130-132 Ibidem, p. 48. Pentru căsătoria, viaţa de familie, divorţul lui Al. Philippide vezi I. Oprişan, Un personaj romanesc... şi sensul romantic al existenţei, în „Manuscriptum”, XIV, 1983, nr. 4 (53), p. 162-165; XV, 1984, nr. 1 (54), p. 164-166). 190 I. I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, ed. I. Opriş, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 37-39. 191 S. Puşcariu, Călare pe două veacuri, p. 214. 188 189

129

Morţun, pentru ca în perioada interbelică să se recăsătorească cu G. Savin, profesor la facultatea de teologie192. G. Călinescu încă de la debutul căsniciei, din vara lui 1929, a refuzat orice idee de a rămâne alături de socrii săi, suficient de avuţi, închiriind împreună cu soţia un spaţiu care să le ofere garanţia independenţei şi a intimităţii. Încă de la început, Călinescu a făcut să se înţeleagă că stăpân în casă este el, „bărbatul”. El conducea gospodăria, el hotăra în absolut toate, încât soţia s-a obişnuit treptat să vadă totul prin prisma soţului. El stabileşte cum, când şi ce se serveşte la masă, cum se aranjează interiorul casei, cum se îmbracă soţia (desenându-i şi chiar impunându-i modele de rochii). Alice Călinescu afirmă că această „şefie” a continuat şi la Iaşi, când, primind la masă, duminica, pe colaboratorii de la „Jurnalul literar”, Călinescu gătea singur bucatele. Abia din această perioadă, ieşeană, Călinescu începe să transfere soţiei din atribuţii: făcutul cumpărăturilor cotidiene, şi chiar a celor ce-l priveau special pe el: cămăşi, ciorapi, pantofi (pe care îi măsura cu aţă). Călinescu nu împărtăşea cu soţia din problemele sale, iar dacă ea îl întreba ceva, acesta o repezea. Nu prea primeau vizite. După cum relatează Alice: „Viaţa noastră a fost totdeauna modestă. Trăiam retraşi. Mergeam o dată, de două ori pe săptămână la cinematograf, la teatru. Spectacolele le alegea soţul meu. În ultimii ani mergeam la concertele simfonice de la Ateneu. Vizite? Rar primeam. Una, două pe an. Şi de făcut nu făceam mai niciodată împreună. Ne vizitau îndeosebi scriitorii, cunoscuţi ce se anunţau dinainte.” „Iniţiativele îi aparţineau lui. Eu nu aveam voinţa mea. Şi gospodăria noastră s-a despărţit în două. Eu aveam grijă de tot ce privea latura materială: piaţa, mâncarea, cumpărăturile curente; lemne eu aduceam[...]. El era foarte comod. În afară de scris, nu avea grijă de altele”.. Uneori Călinescu citea soţiei din ce a scris, spunând că ea reprezintă „bunul-simţ al poporului”. Când acesta lucra, „îi plăcea să mă ştie lângă el. Dar îl 192

Amănunte pentru acest aspect la M. I. Dragomirescu, Op. cit., p. 258-260, 266-268.

130

enerva să mă plimb prin casă. Stăteam nemişcată pe fotoliu. Citeam. Eram un obiect de care nu se putea lipsi. Servitoarea era învoită sau i se interzicea să iasă din bucătărie. Liniştea era atât de adâncă, încât zgomotul peniţei pe hârtie devenea înfricoşător”193. Câtă vreme a lucrat la Istoria literaturii române, Călinescu s-a izolat aproape complet: „Se închide în casă cu săptămânile când e să redacteze; atunci îşi ascunde domiciliul sau îşi dă adrese fictive, terorizat la gândul că ar putea fi întrerupt de la lucru”194. Călinescu nu fuma, nu agrea băuturile alcoolice (rar vin, şampanie), în schimb consuma cafea, ceai, „pe care i le aduceam la anumite ore, dinainte stabilite”, relatează soţia sa. „Câteodată, absorbit de lucru, nu se ridica pentru masa de prânz. Eu sau servitoarea, dar mai ales eu, aşezam pe o măsuţă alăturată, cu cât mai puţin zgomot, tava cu mâncare. Dacă mâncarea se răcea, era reîncălzită, şi dacă şi aşa rămânea neatinsă, era înlocuită cu alte alimente mai uşoare”. Dacă soţia pleca în oraş după cumpărături, îl găsea la fereastră aşteptând-o şi întrebând-o, ca un copil, ce i-a adus. Călinescu era mare amator de dulciuri, îndeosebi de dulceaţă, manifestând chiar lăcomie. „Cu soţul meu era dificil să ai prietene”. Când Alice a fost vizitată de o cunoştinţă din provincie, după puţin timp Călinescu „a izbucnit într-un tunet: Da’ nu mai pleacă aia odată?”195. Călinescu era totodată un timid, îndeosebi în faţa persoanelor străine. Avea un sistem nervos neechilibrat, cu ieşiri colerice, acest lucru accentuându-se prin anii 1833-34 în urma unui surmenaj chinuitor, era depresiv şi avea mania persecuţiei etc. Deşi părea indiferent faţă de soţie, paginile de Jurnal ale lui Călinescu indică şi frământări vizavi de viaţa ei: „Cu Vera am făcut o greşeală. Prea multă afecţiune de la început, dar şi multă intenţie pedagogică, sugerarea că totul e de învăţat. Şi-a pierdut astfel orice încredere în

I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, p. 138-140. Şerban Cioculescu, G. Călinescu, „Istoria literaturii române”, în „Revista română”, I, 1941, nr. 3-6, p. 383. 195 I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, p. 138-141. 193 194

131

sine şi a devenit timidă”. Şi nu sunt singurele reflecţii în ce o priveşte196. Sub aspectul spaţiului de locuire, la Iaşi, de pildă, casa în care locuia Călinescu era modestă, una din camere, mare şi luminoasă, cu o splendidă sobă, a devenit biroul lui de lucru şi locul de primire a musafirilor197. Abia în 1942, la Bucureşti, la îndemnul repetat al soţiei, Călinescu se decide a-şi face o casă proprie, până atunci fiind mereu în chirie. Casa din str. Vlădescu 53, pe locul primit ca zestre din partea soţiei, era de fapt mai vechiul grajd pentru caii de curse ai socrului său Simion Trifu – evident, transformat şi adaptat pentru locuit – la care ulterior s-au mai ridicat alte două încăperi. Finalmente, casa avea un hol, o cameră mai spaţioasă (biroul lui Călinescu), un dormitor; o bucătărie, baie şi o mică sufragerie. După „dulceaţa” primilor doi-trei ani de căsătorie, G. Ibrăileanu a început tot mai mult să-şi neglijeze familia în favoarea preocupărilor lui intelectuale. Îndeosebi după fondarea „Vieţii Româneşti”, s-a îndepărtat tot mai mult de soţie. Rar petrecea în sânul familiei. Doar faţă de fiica sa manifesta un ataşament deosebit, jucându-se adeseori cu ea, iar uneori seara o însoţea la culcare, spunându-i o poveste „comandată” de aceasta. În acest context, soţia a început să sufere de părăsirea intimităţii de altă dată. Nu mai aveau o viaţă comună, cu aceleaşi preocupări. Ea îi mai făcea reproşuri, însă cu blândeţe. Cu toate acestea, Ibrăileanu îşi utiliza uneori soţia pe post de lector şi „cenzor”, numind-o în această ipostază „zarzavagiţa lui Molière”. Soţia îl menaja totuşi cât putea de mult. Ca să nu-l tulbure în orele lui de lucru sau de somn, Elena circula pe fereastă – în dreptul căreia avea un taburet. Îi va fi însă cea mai fidelă infirmieră, mai ales după 1904, când Ibrăileanu a devenit neurastenic, cu o insomnie permanentă, pe care o descria simplu şi afectat într-o epistolă adresată în 1921 lui Apud Ibidem, p. 268. Pentru această locuinţă vezi Adrian Marino, La „Jurnalul literar”, în „Viaţa românească”, XVIII, 1965, nr. 6, p. 187

196 197

132

P. Zarifopol: „Sufăr de douăzeci şi cinci de ani de neurastenie gravă”; „O veşnică insomnie, o veşnică oboseală, dese nevralgii şi anxietăţi teribile”198. Când s-a mutat în 1904 într-o nouă locuinţă, cu şapte încăperi, camera principală şi cea mai mare, cu ferestre mari, spre grădina cu vegetaţie sălbatecă, a devenit spaţiul de lucru al lui Garabet. Aici avea un imens birou, sculptat, iar pereţii acoperiţi cu rafturi de cărţi. În colţuri, două sobe masive, şi mai era şi un pat. Ibrăileanu locuia în această cameră aproape tot timpul cât era acasă. Soţia avea motive de nemulţumire întrucât în birou era mare dezordine: biroul încărcat de cărţi şi reviste într-o dezordine greu imaginabilă, cu scrum de ţigară răspândit pretutindeni. Ibrăileanu era însă unul din aceia care îşi permiteau mici satisfacţii materiale, ca în cazul cumpărării unei invenţii relativ noi, la vremea aceea, un gramofon. A apărut cu el într-o zi, pe neanunţate, cumpărat de ocazie de la un coleg de profesorat, inclusiv câteva plăci. A început goana după discuri, Elena a început să protesteze pentru cheltuirea iraţională a banilor, însă nu a reuşit să-l potolească. Mai mult chiar, la un moment dat schimbă gramofonul cu unul mai mare, cu un enorm cornet de alamă. Amănuntele despre viaţa de familie a cuplului Blaga sunt deja mult prea cunoscute prin sumedenia de amintiri ale apropiaţilor, cantitatea imensă de scrisori schimbate între cei doi şi cu prietenii, paginile de jurnal datorate Corneliei, pentru a insista aici prea mult. Ne vom mai opri doar asupra lui Petru Comarnescu, căsătorit în 1934 cu Gina Manolescu-Pincas, fiica naturală a ministrului, la acea dată, Manolescu-Strunga, care le-a dăruit un frumos apartament de trei camere în centrul Bucureştiului, frumos mobilat şi ornat cu tablouri şi sculpturi de valoare. Deşi duceau o viaţă mondenă şi se părea că fericirea tronează, la numai şase luni de la căsătorie Comarnescu nota în jurnalul său: „Neînţelegerile mă zgândără, mă fac neom […]. Nu

Corin Grosu, Spiritul critic… în scrisori. G. Ibrăileanu către P. Zarifopol, în „Manuscriptum”, I, 1970, nr. 1, p. 116.

198

133

ne mai potrivim fizic, atât de mult mă bântuie spiritul ei diabolic, nesiguranţa sentimentelor ei, duplicitatea, capriciile. […] E intrigată şi egoistă. Aseară i-am spus că nu pot face nici un plan de viitor cu dânsa. Simt cum uneori mă vede cu ochi indiferenţi, alteori cu iubire, alteori cu duşmănie. Uneori îmi cere iertare, alteori mă acuză de orice îi trece prin minte. Parcă suntem două animale în cuşcă. E deschisă tuturor tentaţiilor mari şi mici, cel puţin teoretic şi probabil că şi în practică. Şi eu care avusesem naivitatea de a crede că-mi găsisem perechea perfectă şi pentru totdeauna…”199. Mereu trecea prin crize conjugale, prin scandaluri interminabile, fără putinţa de a se concentra şi lucra, făcându-l să gândească că „o asemenea viaţă nu mai e de trăit”. Lipsind mai multe luni din ţară, la întoarcere Comarnescu îşi regăseşte soţia însărcinată, dar nu cu el, ceea ce-l va determina să rupă căsătoria după numai doi ani. Aşa cum am sugerat deja, habitatul are o mare importanţă pentru tonusul familiar, pentru armonie, bună dispoziţie etc. Sub acest aspect, oraşul unde îşi duc viaţa cei doi membri ai cuplului are un rol important. Prin 1892, Al. Philippide descria oraşul unde va trăi întreaga viaţă cam în felul acesta, explicabil după ce tocmai se întorsese de la Halle: „scumpetea cea mare, murdăria, nevoia de a şede la hotel până ce-mi voi găsi o locuinţă, lipsa completă – dar completă! – de oameni care să aibă gusturile şi năzuinţele mele, dau Iaşului forma unei închisori în care trebuie să expiez niscaiva păcate strămoşeşti. Aceste păcate le voi expia cu plăcere în nădejdea că copiii ori nepoţii mei vor scăpa de dânsele [...]. Dacă-ţi voi spune că trăiesc străin în mijlocul compatrioţilor mei – continua în scrisoarea adresată lui Hermann Suchier –, n-ai să mă crezi, şi este cu toate acestea adevărat. Aceşti oameni sunt însă blânzi şi buni, au dorinţi frumoase, ei ar forma lesne, aici în orientul Europei, un adăpost al ordinei şi al progresului, dacă crâşmele Parisului, vierme care a pătruns până şi în măduva 199

P. Comarnescu, Op. cit., p. 128.

134

ţăranului, n-ar face din jocul de cărţi, beţia, lenea, mândria stupidă, semicultura, minciuna, curvărăsia, dacă n-ar face din asemenea lucruri sportul românilor”200. Nici G. Călinescu nu s-a simţit bine la Iaşi, în 1937, când ocupa postul de conferenţiar de estetică literară din Iaşi, trimiţând lui Al. Rosetti rânduri de o mare dezamăgire că trebuie să părăsească capitala: „N-am putut găsi nici o cameră mobilată după o săptămână de căutări cu samsari. Ideea unei odăi cu parchet, sau cu teracotă, sau cu baie, îi făcea pe toţi să râdă. Nu este nici măcar o odaie ca la ţară, în Ardeal. […] De altfel, m-am încredinţat că n-aş putea locui la Iaşi, în chip permanent, niciodată. Absolut niciodată. Cred că nicăieri în Africa nu se mai găsesc astfel de spectacole. Ieşenii mi se par puţin demenţi”. „Sunt foarte dezorientat. Gândul meu e de a renunţa la conferinţă. Ea e prost plătită, cu atât cât am şi aici. Deosebirea e că aici sunt la Bucureşti şi acolo sunt într-un infam sat. Toată lumea, mai curând sau mai târziu, fuge din Iaşi”201. De altfel, despre oraşele de provincie, Călinescu a ţinut la Brăila o conferinţă, în 1948, Zgomotul liniştei202, în care surprinde multe din inconvenientele de a nu trăi în metropolă. Tot sub aspectul oraşelor de provincie, Duiliu Zamfirescu găsea la Focşani în 1880 o „lume de provincie”, „caraghioasă, pretenţioasă, săracă de spirit şi de gust”, doar cu câteva „femei frumoase”, conştiente de „datoriile femeii creştine, prin citirea de două ori pe săptămână a psalmilor lui David şi a celor 10 porunci”203. Un element important al vieţii de cuplu este sociabilitatea. În afara celei interfamiliale, sociabilitatea intelectuală s-a manifestat prin participarea la cluburi, societăţi savante, de binefacere, academii diverse, grupări profesionale sau erudite etc. Acest tip de sociabilitate joacă un rol foarte important, de mediaţie Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 76 Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti (1935-1951), ed. Al. Rosetti, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977, p. 59-60 202 În G. Călinescu, Aproape de Elada, p. 117-128. 203 Scrisoare către Macedonski, în „Manuscriptum”, III, 1972, nr. 3, p. 8. 200 201

135

socială şi intelectuală, dând naştere unei conştiinţe sociale la un anumit grup, cum ar fi cazul cenaclurilor literare (Junimea, cele din jurul lui Al. Macedonski, M. Dragomirescu, Eugen Lovinescu ş.a.). Dacă la întrunirile junimii ieşene, femeile lipseau cu desăvârşire, la cele din str. Mărţişor, la Maiorescu acasă, acestea erau bine primite; se schimbaseră timpurile, iar soţia lui, Ana, a avut un cuvânt greu de spus în această atitudine; apoi, şi Maiorescu era un spirit mult prea deschis pentru a nu accepta situaţia cu multă satisfacţie. În jurnalul său, uneori Maiorescu prindea sumare aprecieri asupra femeilor prezente. De pildă, la 23 martie 1903, când erau prezente la masă mai multe personaje importante, soţiei lui Iosif Vulcan îi face următoarea caracterizare: „inteligentă, cuminte, cu sprâncene probabil vopsite”204. În 1907, din banii soţiei, M. Dragomirescu întemeiază „Convorbiri”, numite între 1908-1910 „Convorbiri critice”, al cărăr sumar se alcătuia la domiciliul lor din Bucureşti, str.Gramont 11. Totodată, M.Dragomirescu şi soţia Adela adunau în jurul lor, în fiecare luni (între 1907-1910), într-un cenaclu literar, tineri scriitori precum: D. Nanu, C. Moldovanu, Cincinat Pavelescu, D. Anghel, P. Cerna, I. Minulescu, Al. T. Stamatiad, Em. Gârleanu, L. Rebreanu, I. Dragoslav; pictorii Iser, Talaz, Costin Petrescu etc. De regulă, intelectualii-universitari sunt mai puţin atraşi de mondenităţi, preferând să se limiteze la câteva saloane intelectuale sau grupări profesionale în specialitatea lor: ele pot răspunde reputaţiei lor, carierei şi puterii lor. Însă A. D. Xenopol, de pildă, iubea muzica, organiza serate muzicale la el acasă, scria cronici etc. Un alt tip de sociabilitate este participarea soţiilor la activităţi cultural-filantropice. Venturia I. Lapedatu era membră sau conducea mai multe aşezăminte de acest fel, precum Societatea Principele Mircea, Reuniunea Femeilor Române, Reuniunea de

204 T. Maiorescu, Însemnări zilnice „Manuscriptum”, III, 1972, nr. 2, p. 125.

(1903),

136

publicate

de

Geo

Şerban în

cântări şi muzică, Masa săracilor, Masa studenţilor etc205, reuşind, prin poziţiile deţinute de soţul ei, să atragă numeroase şi consistente donaţii. Tot în astfel de activităţi au fost antrenate Adela Xenopol, una din cele mai aprige apărătoare ale drepturilor femeilor din România şi directoare a revistei „Viitorul româncelor”, Cornelia Emilian (soţia universitarului Şt.Emilian), care a creat prima asociaţie de femei din ţară, Matilda Cugler-Poni, Venturia Goga ş.a. VI. Criza cuplurilor Nu toată lumea a trecut prin aceleaşi etape ale cuplului, sau în aceeaşi ordine. Totodată, cuplurile diferă prin trăirea diferită a etapelor. Ceea ce pentru unii este insurmontabil, pentru alţii trec ca episoade minore. De pildă, o aventură extra-conjugală poate fi un seism pentru un cuplu, subminând serios fundamentele. În alt cuplu, acelaşi eveniment repoziţionează atitudinile, iar în altele se adoptă tactica „de a nu se mai vorbi, de a se trece pagina”; se procedează ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Datorită diverselor aventuri şi infidelităţi ale lui B. P. Hasdeu, de exemplu, din 1881 cuplul trece printr-o lungă perioadă de criză, camuflată prin plecarea celor două Iulii (soţie şi fiică) la Paris. Apoi, mai multe tipuri de evenimente pot avea repercusiuni asupra unui cuplu: o dificultate sexuală, naşterea unui copil, diverse activităţi profesionale sau sociale etc. Multe lucruri sunt imprevizibile, generează crize proprii fiecărui cuplu în parte, unele survenind ca urmare a unor evenimente exterioare: boală, accident, intervenţia familiilor de origine etc. Crizele produc întotdeauna o ruptură de echilibru. Trecerea de la un soi de echilibru la un altul, printr-un

205 I. Lupaş, O binefăcătoare a tinerimii studioase: Venturia I. Lapedatu, Sibiu, Tiparul Institutului de arte grafice „Dacia Traiană”, 1933, 31 p.

137

dezechilibru, însemnă criză. Unele cupluri s-au creat încă de la început sub spectrul tensiunilor şi dezamăgirilor, însă diverse substitute, poate şi vârsta, poate interese de altă natură ori speranţa transformării celuilalt au dus la ocultarea lor. Viitoarea soţie a lui M. Dragomirescu îl caracteriza pe acesta în Jurnalul ei în termeni deloc încurajatori: „Mil este bun! dar cine ştie adevărul? Ar putea să se prefacă, dar să presupun că este într-adevăr. Se obişnuieşte cu toate prea uşor, şi nu are mijloace de a-şi apropia pe ceilalţi. Cred că nu ştie să iubească din suflet [...] Sau [este] de un idealism rece, filosofic şi care nu te mişcă, sau de-o dragoste, care deşi nu-mi displace tocmai, dar care o simt fără legătură; îmi pare câteodată că nu există nici un fel de solidaritate între noi”. [...]. „Caracterul lui îmi apărea de un egoism exasperant. Morala lui este «dinte pentru dinte»“. M. Dragomirescu era „decepţia vieţii” ei. „Găsesc că este ca toţi bărbaţii, având calităţile şi defectele celor de mijloc. Un Evolceanu sau un Mehedinţi, cred, s-ar fi potrivit mai bine cu mine”206. De altfel, după 15 ani de căsătorie, Adelina a şi divorţat de Dragomirescu. Cezar Petrescu, rămas văduv de prima soţie, cu toată dorinţa lui de solitudine, cedează în faţa unei fete de 16 ani care, prin „inocenţa ei, puerilitatea ei, mi-a dat impresia de ceva nou, proaspăt”. Căsătorit cu aceasta, după numai o lună nu mai ştia cum să-şi recâştige libertatea, mai bine spus singurătatea, motiv al unei crize acute, dezvăluit surorii sale Aurelia în corespondenţa din 1931207. Încă din primele zile de după celebrarea căsătoriei dintre Petru Comarnescu şi Gina Manolescu-Pincas, aceasta din urmă are atitudini pline de aroganţă faţă de soţ, „trage totul în favoarea ei, dictează, iar pe mine – notează el în Jurnal – mă consideră un fel de supus al ei, care trebuie să accepte orice decide dânsa”; erau, cu

206 „Manuscriptum”, 4/1989, p. 177. Despre Adelina Poenaru vezi: Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în „Manuscriptum”, 4/1989, p. 165-175. 207 Corespondenţa lui Cezar Petrescu, I, p. 55-60.

138

alte cuvinte, „amanţi şi în restul timpului, străini”208. De altfel, la numai doi ani de la căsătorie ea va recunoaşte că în tot acest interval a continuat relaţiile cu mai vechea ei dragoste, N. D. Cocea (legătură interzisă de familie), iar copilul ce urma să se nască ar fi fost al acestuia. Urmarea firească a fost divorţul, însă însemnările zilnice ale lui P. Comarnescu surprind într-un mod cât se poate de elocvent o anumită tipologie a crizelor, cu toată suita de suferinţe ce le-a însoţit. La vârsta maturităţii, Lucian Blaga îşi consumase ardorile vizavi de soţia sa Cornelia, după douăzeci de ani de convieţuire pasiunile temperându-se, pentru a nu mai constitui stimulii necesari marii creaţii poetice. În căutarea eternului feminin, Blaga descoperă pe Domniţa Gherghinescu-Vania, soţia primprocurorului general din Braşov, autor a două volume de versuri, şi care găzduia în casa sa pe Blaga, G. Enescu, Arghezi, Petru Comarnescu, Ion Pas, Corneliu Baba, Ionel Teodoreanu, Vladimir Streinu, Şeban Cioculescu, Ion Chinezu, Victor Papillian ş.a. Pentru intervalul 1940-1944, Domniţa a însemnat stimulentul feminin în viaţa şi creaţia lui Blaga, oferindu-i stări de extaz, dar şi de gelozie. Soţia Cornelia a dat dovadă de maximă înţelegere, deşi probabil în interior suferinţa nu poate fi descrisă, acceptând această legătură, tacit, cu delicateţe, preferând mai curând s-o ţină sub control decât s-o transforme într-o criză majoră209. Aproape la fel s-au petrecut lucrurile prin anii 1946-1948, când Blaga s-a simţit atras de Eugenia Mureşanu din Cluj, soţia unui preot, pe care o vizita frecvent, fără a fi câtuşi de puţin mulţumit de rolul pe care îl ocupa el în viaţa acestei femei. Neglijată mai apoi de Blaga, Eugenia va divorţa de preotul Mureşanu pentru a se recăsători cu filosoful şi universitarul D. D. Roşca, cuplu ce se va destrăma şi el peste câţiva ani.

P. Comarnescu, Op. cit., p. 118. Pentru acest moment vezi I. Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, II, Bucureşti, Ed. Libra, 1996, p. 421-453.

208 209

139

VI.1. Viaţa extra-conjugală Adeseori, viaţa sexuală nu coincide cu cea matrimonială, chiar dacă sunt dependente una de alta. Căsătoria este sancţiunea juridică a unei legături, dar există şi altele, socialmente importante şi active, nu numai înaintea căsătoriei, dar şi în afara ei. Fără a intra prea mult în detalii asupra acestei chestiuni, trebuie subliniat faptul că legăturile extra-conjugale urmează legi obiective foarte diverse ce rămân a fi studiate pentru tema noastră. Deja legătura amoroasă dintre Veronica Micle, soţia universitarului Ştefan Micle, şi Mihai Eminescu, devenită făţişă după moartea soţului acesteia, este mult prea celebră pentru a o mai dezvolta. Nu vom insista nici asupra numeroaselor comentarii scandaloase asupra relaţiei amoroase dintre T. Maiorescu şi Mite Kremnitz. Însă nu puţine au fost cazurile în care şi soţiile aveau o viaţă extra-conjugală. Soţia istoricului şi publicistului Al. Papadopol-Calimah, e drept, mult mai tânără decât tovarăşul ei de viaţă, aproape că nu mai făcea nici un secret din legătura ei amoroasă cu un anume Take Anastasiu (prieten apropiat al lui I. C. Brătianu). Călătoreau împreună în străinătate, înregistrându-se ca soţ şi soţie, amantul frecventa constant casa lui PapadopolCalimah, primind eventualii musafiri ai familiei ca şi cum ar fi fost ai lui etc210. Deşi multe din legăturile extra-conjugale ale intelectualilor au devenit publice, subiectul constituie încă un teren „minat” prin imposibilitatea de a le „gestiona” onorabil, dar şi prin dificultatea de a discerne între realitate şi supoziţii (bârfe).

210

I. Petrovici, Op. cit., p. 66-68.

140

VI.2. Divorţul Diversele crize ale cuplului, tensiunea între exigenţele socio-profesionale externe şi modelele familiale sunt mereu proiectate la nivelul inter-personal: contradicţia structurală este percepută subiectiv ca o carenţă personală sau relaţională. De altfel, oricât s-ar încerca explicarea diverselor tensiuni dintre membrii cuplului, sursa socială a problemelor conjugale rămâne inexplorabilă. Însă mai mult decât orice, divorţul funcţionează ca o supapă de siguranţă. În fond, mariajul şi divorţul sunt două mijloace ce permit atingerea aceluiaşi rezultat: pacea şi armonia individuală. Intervenţia judiciară este doar punctul vizibil ce le separă. În fond, divorţul nu este anormal, chiar dacă nu este previzibil, pentru că el apare ca necesar, în mod funcţional, atunci când traiectoria fiecăruia din parteneri nu mai corespunde premiselor iniţiale. Divorţul poate fi foarte bine şi rezultatul faptului că obiectivele ce au dus la căsătorie au fost atinse. Utilitatea asocierii nu mai este evidentă şi este rentabil a juca o altă carte, într-un context diferit. Când scopurile primei căsătorii sunt atinse, când contextul se schimbă, divorţul şi recăsătoria pot fi interpretate ca un indice de bună integrare socială şi de un bun „tonus” psihologic. Ca şi căsătoria, divorţul apare ca o etapă în urmărirea bunăstării şi a fericirii. Din această perspectivă, fragilitatea căsătoriilor nu se datorează direct problemelor sentimentale, ci sunt expresia aspectului prometeian al reprezentărilor sociale asupra fericirii211. Divorţul poate deveni, în plan personal, şansa unei „noi vieţi” şi prin aceasta să contribuie la modificarea chiar a raporturilor sociale212.

211 A. J. Norton, P. C. Glick, Marital Instability: Past, Present and Future, în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, no.1, p. 5-20 (p. 17). 212 C. A. Brown, R. Feldberg, E. M. Fox, J. Lifetime, Divorce: Chance of a New Lifetime, în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, no.1, p. 119-134.

141

Datorită caracterului soacrei sale, dar şi al temperamentului său, Al. Philippide ajunge în scurt timp de la căsătorie la neînţelegeri cu soţia, iar apoi la divorţ. Nu este cazul aici a stabili vinovăţii, însă Philippide avea un temperament irascibil, ce-şi ieşea foarte uşor din fire. Nu a fost un soţ comod, cu concepţii antifeministe, în vreme ce soţia şi soacra veneau dintr-o altă lume, cu pretenţii şi fără înţelegere faţă de realităţile româneşti şi faţă de Philippide. În fapt, în cazul căsniciei lui, se confruntau două modele familiale, două microcosmosuri sociale şi religioase mult diferite. De aceea, şi separarea dintre cei doi s-a produs întrun mod nu prea „intelectual”. Anecdotica literară arată că incidentul care a dus la fuga soţiei lui Philippide s-a petrecut astfel: soţia şi soacra cântau la pian; enervat, Philippide a intrat în salon şi a distrus instrumentul, aruncându-l bucăţi pe geam. Speriate, cele două femei au fugit din casă. Explicaţiile lui Al. Philippide merită şi ele a fi reţinute, dintr-o epistolă adresată lui T. Maiorescu, în 1896: „Vă scriu din mijlocul celei mai mari dureri pe care am simţit-o în viaţa mea. Am fost pe punctul de a înnebuni şi nu ştiu, Dumnezeu să mă ierte, dacă sunt teafăr. Femeia m-a părăsit. Aţi cunoscut-o, aţi văzut-o, o bătrână urâtă şi răutăcioasă. Nimic n-o mulţumea, pe mine nu mă iubea, pe copilul meu o dată măcar n-a vrut să-l vadă, de gospodărie habar n-avea, histerică era, alţi bărbaţi înainte de mine cunoscuse […] şi cu toate acestea o iubesc. N-am crezut că m-ar putea fermeca o femeie în aşa grad. Atâtea iluzii am pus în această femeie – ca Don Quijote în Dulcineea – şi atât de amorezat sunt de aceste iluzii, încât viaţa mi-a devenit amară, ah, mai amară decât fierea. Numai la femeia mea mă gândesc, cu mintea la dânsa adorm – şi cum dorm? – şi mă trezesc. Mi-e ruşine de mine singur, dar nu pot spune minciuni şi o nevoie mă împinge să vorbesc cu cineva, care mă iubeşte. [...] Ce n-am făcut pentru dânsa! Totdeauna însă era nemulţumită, şi pe deasupra mai aveam şi pe soacră-mea, care o aţâţa contra mea. Într-o zi am pierdut răbdarea şi au fugit, crezând că am să le ucid. De atunci nu le-am mai văzut. Am plecat la Galaţi, prietenii le-au

142

pornit în lipsă şi, când m-am întors, am găsit casa pustie [...] De atunci nimic. Pentru mine nici un cuvânt, nici o milă. O singură fiinţă m-a dispreţuit, tocmai aceea pe care am iubit-o mai mult.[...] Această femeie însă e o viperă veninoasă. Vai, atâta răutate unde sa putut ascunde!? Şi cu toate acestea, un singur gând am, pe acela de a o căpăta înapoi. Orice s-ar întâmpla, voi face-o. Nu ştiu cum. Voi afla cu vremea. Pentru moment nu sunt bine de fel. Mă gândesc de multe ori să alerg după ea, să o ucid şi apoi să mă ucid şi eu”213. Însă iată ce spune şi soţia lui, într-o scrisoare trimisă lui Hermann Suchier: „Dacă domnul profesor Philippide vrea să introducă divorţul, nu pot ridica nici o obiecţie, întrucât îmi lipseşte curajul de a mă întoarce la el. După cum am auzit vrea să se recăsătorească. Cine i s-ar putea pune în cale?”; „convingerea mea că pierderile trecătoare ale controlului de sine, obsesiile repetate şi accesele de furie, ivite imediat după sosirea noastră în România, au dus în cele din urmă la acea scenă nenorocită care m-a determinat pe 8 ianuarie să fug împreună cu mama”. După ce ele au fugit, Philippide le trimitea scrisori „teribile de ameninţare”, susţinea că „aş avea nişte ochi aşa de îngrozitori ca ai dracilor din iad”, iar la Karlsruhe Philippide (aflat acolo pentru divorţ) afirma că de fapt pe soacra lui ar fi dorit s-o omoare. „Nervii îi sunt precis zdruncinaţi. Dar întrucât de la începutul căsniciei nu am putut câştiga nici o influenţă asupra lui, nu l-am putut ajuta cu nimic, cu toate că uneori spunea că îşi aşteaptă de la mine salvarea”. „Am o grea şi nemeritată soartă ! Dacă aţi şti cu câtă încredere am cutezat să merg într-o ţară ca România, numai pentru că soţul meu mi-a descris cu neţărmurită bucurie viaţa de familie germană, aşa cum a cunoscut-o în casa dumneavoastră! În cele mai mici trăsături pe care le-am păstrat în amintire, am recunoscut oglinda propriei mele case părinţeşti. Am fost educată într-un spirit de modă veche, temător şi sobru. De aceea, ajutată de mama mea, m-am preocupat, înainte de toate, cu zel de gospodărie. Soţul meu părea la început 213

Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 46.

143

foarte mulţumit în privinţa asta. Dar, în cele din urmă, am observat că felul meu de a fi german nu-i plăcea de loc. Nu-mi acorda nici o încredere. De multe ori părăsea casa foarte bine dispus şi se întorcea morocănos”. Era foarte zgârcit, soţia nu ştia nimic despre situaţia financiară. „În toate privinţele am rămas nelămurită; totul rămânea învăluit în ceaţă, de nicăieri nu aflam adevărul”. „Căsătoria în Orient este, pentru o nemţoaică simplă, în cel mai bun caz o enigmă, care întrece puterile mele. Mie, încercarea de a întemeia în Orient un cămin, mi-a adus cea mai mare nefericire”214. Pentru Philippide se impuneau însă cel puţin două concluzii: nu-şi va mai lua soţie învăţată şi nici soacră în casă. În plus, renunţă la orice pretenţie în legătură cu originea socială a soţiei. Divorţul însă, cel mai adesea, are efecte traumatizante. În timpul procesului, Philippide mărturisea că se găseşte „ca pierdut, fără curaj şi fără scop. Nu mi-am putut închipui că o femeie, prin puţinul caz ce ar face de mine, m-ar putea descuraja într-atât”215. Deşi în perioada ieşeană a lui T. Maiorescu, căsnicia lui cu Clara părea solidă, cimentată şi de existenţa unei fiice, Livia, cuplul începe să devină fragil prin 1875, odată cu ataşamentul lui Maiorescu faţă de soţia cumnatului său, Mite Kremnitz. Pentru prima dată Maiorescu se gândeşte la divorţ în 1876. Numai că în 1878 intervine în viaţa lui o altă femeie, Ana Rosetti. Maiorescu amână divorţul datorită unei boli a soţiei, iar mai apoi până la căsătoria fiicei lor. Efectiv vor divorţa în 1887216. Şi nu sunt singurele cazuri, mai putând invoca aici pe A. D. Xenopol, despărţit de soţia sa Eliza (născută Galu) după aproape 30 ani; Ov. Densusianu divorţează după doi ani de Elena A. Bacaloglu; E. Lovinescu după 19 ani de căsnicie, chiar dacă ruptura dintre cei doi se produsese mai înainte; Petru Comarnescu după doi ani etc.

Ibidem, p. 129-130 Ibidem, p. 136 216 Rodica Iovan, În jurul unui divorţ, în „Manuscriptum”, V, 1974, nr. 2, p. 120-127. 214 215

144

VII. Şansa unei noi vieţi – recăsătoria Dincolo de traumele provocate de eşecul unui cuplu, divorţul şi eventuala recăsătorie constituie şansa unei noi vieţi. Recăsătorit în 1897 cu Lucreţia Nemţeanu, fiica fostului primar C. Nemţeanu, din Vânători-Neamţ, „putredă de săracă”, Al. Philippide considera că începe „o nouă viaţă”, plin de optimism, pentru că era „sănătos ca un tun, nevasta mi-e tânără, frumoasă şi bună”; „Femeia mea de acum e tocmai contrariul celeilalte. De astă dată am nimerit-o”, şi dă dreptate lui Hesiod care spusese (în Munci şi zile) că omul trebuie să-şi ia soţie din sat de la dânsul217. Totodată, lecţia primului eşec îl învaţă multe: „Lămurit prin acest purgatoriu, am devenit mai blând şi mai bun decât fusesem şi mam hotărât să-mi expiez reaua creştere trecută prin umilinţă”. „Niciodată n-am avut atâta forţă de lucru. Sunt crize în viaţa morală care fac adevărata graniţă între copilării şi bărbăţie. Din ele unii ajung în crâşme, alţii în temniţi, alţii în ospiciul de nebuni, cei mai mulţi se amestecă în vulgul profan. Rari ies oţeliţi. Se vede că sunt dintre cei privilegiaţi.”. Lucrează mult, îşi face proiecte intelectuale. „La capăt va fi poate gloria, la mijloc va fi sigur o muncă îndărătnică”218. Iar mediul intelectual e plin de indivizi în căutarea unei noi şanse, cum ar fi A. D. Xenopol, recăsătorit cu Coralia Biberi, cunoscută în epocă de Riria; C.Stere recăsătorit cu Aneta, născută Ionescu-Quintus (la rândul ei divorţată de dr.Al. Radovici), în afara altora menţionaţi de-a lungul acestui text. Nu chiar nişte concluzii Aflată, aşadar, cel mai adesea în umbra soţilor, femeia a jucat de cele mai multe ori un rol important în împlinirea umană şi

217 218

Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p. 47 Ibidem, p. 134, 140.

145

profesională a partenerilor. O bună căsătorie a constituit mereu o soluţie foarte căutată. Dar în aceeaşi măsură, o căsătorie mai puţin reuşită a putut fi o piedică în ascensiunea unui individ. Femeile au ajutat soţii în munca lor, prin asigurarea confortului, a liniştii căminului, multe din ele participând efectiv la partea de creaţie, prin asumarea muncilor mai puţin plăcute şi observabile, precum copierea, corectura, întreţinerea corespondenţei, iar unele, postum, le-au editat opera etc. Ana Macedonski a fost în timpul vieţii soţului ei o excelentă secretară, iar după decesul acestuia s-a ocupat cu veneraţie de recuperarea manuscriselor, ordonarea şi copierea lor, întreţinând până la dispariţia ei un veritabil cult pentru poet. L. Blaga obişnuia să-i dicteze Corneliei lucrările lui (poezie, teatru, filosofie). Cornelia a fost mereu prezentă în viaţa soţului, îndepărtând momentele de deprimare, traducând, sintetizând şi dactilografiind în anii diplomaţiei rapoarte către ministerul de resort. Mereu şi mereu a fost un soi de „tampon” între mizeriile cotidiene şi universul blagian; colecţiona în albume speciale tot ceea ce se scria despre soţul ei. Pentru ceea ce a însemnat această femeie în viaţa lui Blaga, o bună măsură ar fi însemnările ei zilnice219. Şi nu au fost deloc singurele cazuri. Aproape în orice cuplu de intelectuali, soţia şi-a adus partea ei de contribuţie, mai puţin vizibilă, la reuşita partenerului. Recunoaşterea vine şi prin dedicaţiile pe care le fac soţii, ca autori, pe lucrările tipărite. Publicând Domniţa Rosanda (1868), Hasdeu o dedică „Scumpei mele soţii […], această mică încercare, scrisă din îndemnul său şi sub inspiraţiunea iubirii sale”. La numai un an de la moartea ei, Hasdeu declara că soţiei datora cea mai mare parte din succesele lui intelectuale: „Iulia mea nu numai mă mângâia la muncă, dar îmi făcea nesimţite nevoile”, descriind doar o infimă parte din tot ceea ce a însemnat ea în viaţa lui220. Este În „Manuscriptum”, XII, 1981, nr. 1, p. 176-182; nr. 3, p. 148-164; B. P. Hasdeu, O nevastă româncă în traiul pământesc şi-n viaţa după moarte, Bucureşti, Ed. Socec, 1903, p. 18-19 219 220

146

suficient să luăm în mână opera acestor cărturari invocaţi până acum pentru a constata că, cu prea puţine excepţii, una din primele file poartă semnul acestei recunoaşteri. Deşi în multe aspecte deficitară, scurta noastră incursiune în istoria cuplurilor din mediul intelectual românesc a evidenţiat necesitatea recuperărilor pe această direcţie, reliefând mult mai pregnant rolul femeii şi dreptul ei la prezenţă în reconstrucţiile istoriografice.

147

TEOHARI ANTONESCU: UN DESTIN NEÎMPLINIT

Posteritatea lui Teohari Antonescu pare să fi avut un destin nefericit atât prin poziţia deţinută în ierarhia arheologilor şi profesioniştilor antichităţii, cât şi prin trecerea sa mult prea grăbită din această viaţă, la numai 44 de ani. Situat între eforturile magistrale ale lui Al. Odobescu şi Gr. G. Tocilescu de la finele secolului XIX, pe de o parte, şi cele ale lui Vasile Pârvan, I. Andrieşescu, D. Berciu, R. Vulpe şi mulţi alţii care au ilustrat cercetarea arheologică în prima jumătate a veacului XX, pe de altă parte, Teohari Antonescu aproape că s-a pierdut în anonimat, neoferind nimic senzaţional sub aspectul descoperirilor de teren. A fost perceput mereu ca un profesor universitar bine informat, cu oarecare şarm şi capabil a stârni entuziasme, însă totdeauna rezervat şi la locul său, prea puţin socialmente activ în câmpul culturii sau al politicii. Aşa cum sugerează şi paginile Jurnalului său, în mare parte inedit221, Teohari Antonescu pare să fi trăit o

Acum şase decenii, Alexandru Naum a publicat doar câteva fragmente în revista “Convorbiri literare”, aproximativ o zecime, deşi pe alocuri cu lecţiuni eronate: Teohari Antonescu, Însemnari, în “Convorbiri literare”, LXXII, 1939, p. 253-267 (cu o prezentare de Alex. Naum, Notiţă despre Teohari Antonescu, p. 251-253), 406-416, 546552, 1838-1842; LXXIII, 1940, p. 48-53, 160-164, 248-250, 361-363, 457-459, 578-582, 768-773; LXXIV, 1941, p. 46-49, 178-182, 355-358, 505-510, 635-641, 771-773. Manuscrisul se păstrează în Arhiva Muzeului de Literatură a Modovei din Iaşi, 221

148

viaţă plină de complexe, începând cu originea sa familială şi până la „nedumerirea” acceptării lui în rândurile maiorescienilor şi a Junimii politice, cu o carieră rapid ascendendă în mediul universitar, cu un mariaj de asemenea „preţios”, cu alte cuvinte copleşit de un statut social prea puţin imaginat în adolescenţă şi care i s-a oferit aproape de la sine. Şi totul pe un fond sufletesc plin de ambiţie, dar mereu timorat de o boală sâcâitoare şi pretenţioasă, precum diabetul. Aşadar o personalitate complexă şi anevoie de surprins în doar câteva rânduri. Născut în Bucureşti, la 1 septembrie 1866, în familia micului negustor Petru Antonescu, Teohari nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, anul decesului acestuia (decembrie 1865) indicând chiar serioase îndoieli asupra paternităţii222. Recăsătorită aproape imediat, mama sa Alexandrina (Lucşiţa) Antonescu devine Petrescu, iar din mărturiile lui Teohari s-ar părea că n-a avut o copilărie tocmai fericită în noua formulă familială. De altfel, deşi în anii debutului ca profesor la Universitatea din Iaşi încă mai frecventa locurile copilăriei în timpul vacanţelor, mereu şederea la Giurgiu – chiar pe scurtă durată – îi pricinuia adevărate stări depresive, sursă de rememorări tragice din „istoria familiei”, mereu înconjurat de amintirea unor rude mai mult sau mai puţin apropiate, dar a căror înlănţuire genealogică este aproape imposibil de recompus. Întotdeauna a evitat orice discuţie asupra descendenţilor, manifestând permanent jenă şi evidente reţineri în faţa curiozităţilor pe această temă. fond 8569, alcătuit din trei caiete ce însumează aproximativ 250 file, şi care va vedea curând lumina tiparului sub îngrijirea subsemnatului. 222 Cf. procesului-verbal de reconstituire pe bază de martori a datei de naştere, T. Antonescu a văzut lumina zilei la Iaşi, în decembrie 1864 (Arh. St. Iaşi, Stare civilăcăsătorii, dos. 13632/1899, f. 5). Evident, afirmaţia era menită a simplifica lucrurile, prin evitarea unui drum la Giurgiu, localitate în care locuia mama sa. Cât priveşte tatăl, Petru Antonescu, în acelaşi fond arhivistic apare ca decedat în decembrie 1865 (f. 6), ceea ce ar explica „întinerirea” lui Teohari cu aproape doi ani. În actul de deces al lui T. Antonescu, din 1910, tatăl apare sub numele de Vasile Antonescu (Arh. St. Iaşi, Stare civilă-decese, doc. 92/1910).

149

Studiile secundare şi cele universitare le-a făcut la Bucureşti. La Universitatea de aici urmează cursurile lui Gr. G. Tocilescu, Bogdan P. Hasdeu, V. A. Urechia, Al. Odobescu, T. Maiorescu, G. L. Frollo ş.a., o pleiadă de cărturari care au imprimat principalele direcţii de evoluţie a culturii române din a doua jumătate a secolului XIX şi începutul celui următor. Dar mai cu seamă a fost atras de Alexandru Odobescu şi Titu Maiorescu. Sub îndrumarea celui dintâi va elabora în 1889 o interesantă lucrare de licenţă despre Cultul cabirilor în Dacia, pe care o va şi publica în acelaşi an223. Calităţile manifestate în direcţia studiilor asupra lumii antice şi arheologiei au făcut ca Titu Maiorescu să şi-l apropie, la recomandarea lui Odobescu, şi să-l includă în cercul „protejaţilor” săi, într-o strategie îndelung probată şi exersată în cadrul Junimii. A fost, de altfel, marea şansă a lui Teohari Antonescu. Anii săi de formaţie au coincis cu influenţa covârşitoare exercitată, încă, în societatea românească de junimism, a cărei figură centrală era Titu Maiorescu. Evident, nu mai este vorba de acea junime ieşeană, al cărei ethos comunitar căpătase o nouă semnificaţie spre 1890, mult diferită de cea anterioară. Căzută într-un con de umbră în anii ‘80 ai secolului XIX, junimismul afişa în deceniul următor o altă relaţie între politică şi cultură, o nouă strategie în catalizarea aspiraţiilor tinerilor intelectuali, mai multă coerenţă în acţiune prin acel spiritus rector care a fost Titu Maiorescu224. Perioada contestatară trecuse, îşi împlinise misiunea; urma etapa organizării, prin care junimiştii – politizaţi – căutau noi semnificaţii acţiunii lor de grup, a cărei temă preferată a rămas „regenerarea culturală”. Mai degrabă putem vorbi acum de maiorescianism decât de junimism. Maiorescu este cel ce se adaptează din mers noilor exigenţe, el pune în lucru un nou tip de acţiune socială şi culturală, T. Antonescu, Cultul Cabirilor în Dacia. Studiu arheologic şi mitologic asupra unor monumente antice în mare parte inedite şi descoperite în regiunile Istrului, cu XII tabele litografiate. Teză de licenţă, Bucureşti, 1889, 260 p. 224 Pentru evoluţia Junimii vezi Z. Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, Ed.Eminescu, 1978. 223

150

promovând o nouă forţă – intelectocraţia225. Abia de acum, din deceniul nouă, Junimea exercită o dominaţie simbolică şi reală, furnizând multe din cadrele înalte ale naţiunii, nenumăraţi fondatori şi aderenţi deţinând deja privilegii şi pârghii decisive în gestionarea diverselor paliere ale societăţii, reunind membri cu veritabile puteri politice, economice şi mai ales intelectuale. Este un grup socialmente recunoscut, care a produs şi protejat o elită ce a utilizat strategii diverse de reproducere şi impunere în cadrul societăţii româneşti. Aşadar, în primul rând, Titu Maiorescu este atent în selecţia tinerilor: le canalizează energiile în direcţia concepută de el; supraveghează lecturile acestora; îi invită acasă, făcându-le intrarea în lumea influentă; îi poartă în călătorii de vacanţă pe cheltuială proprie, iar unora chiar le găseşte soţii din familii bune; profită de poziţia sa politică şi socială, oferindu-le cu generozitate burse, posturi, şanse de afirmare etc, etc226. Era deci firesc ca adolescenţii să fie atraşi de Maiorescu, găsind protecţie şi sprijin în ascensiunea socială. În felul acesta s-au adunat în jurul său tineri de mare valoare, precum C. Rădulescu-Motru, Pompiliu Eliade, Mihai Dragomirescu, P. P. Negulescu, Simion Mehedinţi, I.Atanasescu (I. S. Floru), I.Al.Rădulescu (-Pogoneanu), François Rubin, G. Bogdan-Duică, I. Al. Brătescu-Voineşti, C. Lizica, N. Basilescu, I. Dianu, G. Murnu, Ch. Drouhet, Al. Philippide, D. Evolceanu, N. Săveanu, Em. Pangrati, Al. Tzigara-Samurcaş, D. Onciul, I. Bogdan, C. Giurescu şi mulţi alţii, printre care şi Teohari Antonescu. Îi vom regăsi de altfel în volumul Lui Titu Maiorescu omagiu, XV februarie MCM (Bucureşti, Socec, 1900, 663 p.), semnul 225 Sorin Alexandrescu, „Junimea”: discours politique et discours culturel, în vol. Libra. Etudes roumaines offertes à Willem Noomen à l’occasion de son soixantième anniversaire, éd. par I. P. Culianu, Groningen, Presses de l’Université, 1983, p. 47-79. 226 Sorin Alexandrescu apreciază Junimea ca o „şcoală de cadre ce produce partizani şi îi distribuie sistematic în toate domeniile vieţii publice, o infrastructură socială sau, cu alte cuvinte, o mafie care asigură membrilor ei funcţii şi promovări sociale” (op. cit.., p. 51). Vezi şi studiul lui Mihai Dim. Sturdza, Junimea societate secretă, in „Ethos”, Paris, 1973, p. 81-110.

151

tinerilor de preţuire a magistrului, ce a reunit peste 50 de autori şi care i-a fost oferit de o delegaţie în frunte cu I. Bogdan, M. Dragomirescu şi D. Onciul, volum în care Teohari Antonescu oferă o sinteză – printre primele – asupra evoluţiei arheologiei şi a descoperirilor ce au deschis noi perspective în cunoaşterea istoriei nescrise a umanităţii227. Că maiorescianismul a însemnat ceva, dovadă este tocmai perpetuarea cultului său de-a lungul întregii perioade interbelice, discipolii fiind mereu atenţi să organizeze comemorări, aniversări, să-i reediteze opera, să-i scrie biografia etc. Aşa cum va rememora mult mai târziu C. Rădulescu-Motru, Titu Maiorescu „era un iscoditor de talente. De îndată ce le afla, le încuraja, le îndemna, le ridica la suprafaţă”; „acolo unde vedea că mijeşte un talent, îşi îndrepta toată atenţia şi aducea tot sprijinul său”228. Chiar dacă opera lui scrisă nu cunoaşte o întindere semnificativă, Maiorescu sa realizat însă mai mult prin alţii. Marea lui creaţie a fost grupul de intelectuali de la finele secolului XIX, pe care i-a format, selectat, cultivat şi înălţat. În acest context, studentul Teohari Antonescu intră în grupul maiorescienilor, găsind protecţie şi facilităţi pentru împlinirea unei vocaţii căreia i se va dedica până la sfârşitul vieţii. De altfel, el este conştient de rolul benefic jucat de Maiorescu în biografia sa, invocând adeseori în paginile jurnalului ce la ţinut faptul că datorează mentorului absolut toate realizările sale umane şi intelectuale; mai mult chiar, este copleşit adeseori de apartenenţa lui la grupul „junimiştilor” şi nu pierde nici o ocazie pentru a înregistra în notaţiile lui zilnice tot ceea ce putea recupera din memoria junimiştilor din prima generaţie. Anticipând, am putea zice că dintre discipolii lui Maiorescu, el a fost unul din cei puţini care au manifestat loialitate până la sfârşitul vieţii, fără sincope sau momente de tensiune în relaţia cu mentorul său. T. Antonescu este prezent cu texul: Un veac de cercetări arheologice, în vol. Lui Titu Maiorescu omagiu, Bucureşti, Socec, 1900, p. 169-187. 228 C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Ed.Minerva, 1990, p. 28. 227

152

După terminarea studiilor la Universitatea din Bucureşti, Teohari Antonescu obţine la intervenţia lui Titu Maiorescu o generoasă bursă pentru specializare în apusul Europei. Protectorul său spera astfel ca discipolul să se iniţieze temeinic şi să profeseze apoi în domeniul arheologiei şi al istoriei vechi, poate şi cu gândul nemărturisit de a găsi un înlocuitor, cândva, pentru Gr. G. Tocilescu, profesorul de la Universitatea din Bucureşti, deloc preţuit în cercul Junimii şi, totodată, un oponent înverşunat, catalogat ca aparţinător al „vechii şcoli” istoriografice, alături de Hasdeu şi Urechia. Pe de altă parte, în România acelor vremuri, trecerea printr-o universitate occidentală a fost mereu considerată ca un bun indice de formaţie ambiţioasă şi de calitate. Obţinerea unei diplome de licenţă sau de doctorat în străinătate, ca instrument al carierei, a devenit astfel obiectivul esenţial al tinerilor cu aspiraţii elevate, atestatul indiscutabil al competenţelor intelectuale şi garantul reuşitei sociale. Iată de ce şi pentru Teohari Antonescu studiile în Occident au devenit nu numai un mijloc de a se forma, de a se instrui, cât mai ales o modalitate de a se afirma, de a dobândi atuurile principale în aspiraţia spre poziţii sociale înalte. Corespondenţa lui Antonescu cu Titu Maiorescu şi cu ceilalţi congeneri ai săi, rămaşi în ţară sau aflaţi prin diversele centre universitare europene, reflectă cu prisosinţă aceste convingeri, instituindu-se între tinerii maiorescieni o veritabilă competiţie în planul acumulărilor celor mai moderne şi spectaculoase metode ştiinţifice în variate discipline. În acest context, Antonescu audiază la École des Hautes Études din Paris (din noiembrie 1889 până în februarie 1890) cursurile de epigrafie latină ale lui H. de Villefosse şi Cagnat, pe cele de epigrafie greacă ale lui Th. Homolle, cursurile de paleografie ale lui M. Chatelain, precum şi diverse alte prelegeri susţinute de M. Collignon (despre ceremoniile funerare în epoca

153

clasică), Girard (Instituţii judiciare în Grecia), B. Haussoullier ş.a229. După acest scurt stagiu, Teohari Antonescu s-a îndreptat spre universităţile germane care ofereau înainte de toate o abundenţă de cursuri şi de catedre, garanţie – în opinia tinerilor români – a unei activităţi intelectuale intense. Era, fireşte, şi dorinţa lui Maiorescu, pentru care Germania constituia, în primul rând, un model pedagogic. Acesta apărea în epocă ca singura alternativă eficientă la sistemul napoleonian sclerozat, lucru recunoscut de altfel şi de francezi. Ocupând o poziţie dominantă în domeniul cercetării europene încă de la finele secolului XIX, cu remarcabile inovaţii pedagogice – prin instituirea seminariilor şi laboratoarelor –, prin propunerea a noi şi noi domenii de interes didactic, învăţământul superior german devenise în primul rând un spaţiu al concurenţei între diverse stabilimente universitare. Este, poate, explicaţia pentru care asemeni multora din colegii săi Teohari Antonescu părăseşte Parisul şi peregrinează prin mai multe universităţi germane. Un congener al acestuia, istoricul Nicolae Iorga, care asemeni lui Teohari Antonescu se desparte de capitala Franţei pentru a merge la Berlin, relatează că a luat această decizie „fără o mărturisire de recunoştinţă faţă de profesorii mei [parizieni]”230. „Toate erau aşa de bine rânduite în această Germanie wilhelmiană – mărturisea el aproape trei decenii mai târziu – încât se făceau de la sine, fără să ai nevoie a intra numaidecât în legături cu oamenii”231. Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi cu alţi studioşi români care au dorit iniţial să-şi desăvârşească formaţia intelectuală în capitala Franţei. Unul din prietenii lui Antonescu, cu care plecase de altfel împreună la Paris în toamna lui 1889 – e vorba de C. Rădulescu-Motru –, mărturiseşte într-unul din fragmentele sale memorialistice că „anul Vezi însemnările lui T. Antonescu la Muzeul de literatură a Moldovei din Iaşi, caiet 8569/1 (66 p.). Cuprinde însemnări luate la cursuri, în perioada 1889-1890. 230 N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 141. 231 Ibidem, p. 144. 229

154

cât am stat la Paris a fost dezordonat în ceea ce priveşte programul studiilor.(...) Am trăit un an de viaţă cosmopolită”. Abia din toamna următoare, când va merge în Germania, mai întâi la Heidelberg, apoi la München – aidoma lui T. Antonescu –, va „începe o altă viaţă”, cu frecventarea regulată a cursurilor şi bibliotecii, cu vizitarea teatrelor şi pinacotecilor etc, totul „după un plan regulat”232. Aşadar, mult mai elogioşi şi deplin ataşaţi de modelul intelectual german s-au dovedit a fi cei ce căutau să scoată câmpul lor propriu de studiu de sub dominaţia exclusivă a tradiţionalelor întocmiri aşa-zis „literare” şi de a găsi o alternativă în modelul ştiinţific implantat mai puternic în Germania. Este tocmai ceea ce a urmărit şi T. Antonescu, sub impulsurile venite din partea lui Maiorescu. La Heidelberg a audiat în mod deosebit cursurile lui von Duhn asupra antichităţilor etrusce, iar la Berlin a fost atras de prelegerile lui Furtwängler şi Kekule. În mod deosebit însă, Teohari Antonescu va afla stimuli în noile propuneri şi deschideri spre civilizaţia indiană, textele sanscrite şi studiul comparativ al limbilor indo-europene şi al diverselor religii, domenii care vor constitui punctul de plecare al multora din studiile lui ulterioare. Din acest punct de vedere, şederea în Germania a coincis cu o extraordinară ascensiune a interesului faţă de problematica idiomurilor şi a filiaţiilor indo-europene, îndeosebi universitarii filologi punând bazele unei veritabile «şcoli» în domeniu. După un scurt stagiu la Universitatea din München – şi nu înainte de a călători prin mai multe centre culturale germane, precum Dresda – T. Antonescu se îndreaptă spre Grecia, pentru a participa la activităţile Institutului arheologic german, sub conducerea lui W. Dörpfeld, care ţinea cursuri direct în incinta Acropolei ateniene, şi cu dorinţa de a studia antichităţile miceniene, de a călători în Asia Mică (la Troia), pe ţărmul Mării Egee şi prin insule. Experienţa dobândită aici este fascinantă, iar 232

C. Rădulescu-Motru, Op. cit., p.23-30, 44-47.

155

notaţiile sale jurnaliere referitoare la spaţiul elen în general, şi la cel atenian în special, sunt unice în literatura noastră.. Totodată, însemnările lui referitoare la acest stagiu atenian oferă un portret cât se poate de sugestiv al lui Dörpfeld, încununat cu prestigiul de a fi fost asistentul lui Schliemann la Troia şi cel care a impus lucrări sistematice şi moderne în cadrul descoperirilor de la Hissarlik. Teohari Antonescu participă la prelegerile acestuia pe tema teatrului grec, prelegeri ţinute în chiar incinta aşa-numitului „Teatru al lui Bacchus” şi care oferea puncte de sprijin în stabilirea unei noi teorii asupra reprezentărilor dramei antice. Este încântat, de asemenea, de explicaţiile acestuia asupra vechilor zidiri care înconjurau Acropole, numite „pelasgice”, reconstituirile propuse pentru planul original al Propyleelor ş.a. Aflat în preajma lui Dörpfeld, istoricul român are şansa să cunoască o sumă de savanţi străini, atraşi cu toţii de profesionalismul, şarmul şi bunăvoinţa magistrului, care le organizează excursii mai pe la toate ruinele şi monumentele antice din Pelopones şi de pe insulele Mării Egee, până la Creta. Nu este o întâmplare că într-o asemenea companie T. Antonescu va cunoaşte pe Arthur Evans – cu studii la Harrow, Oxford şi Göttingen –, pasionat de hieroglife şi care, după 1900, va face una din cele mai senzaţionale descoperiri arheologice, palatul de la Cnossos. Perioada stagiului atenian coincide şi cu debuturile lui Teohari Antonescu la revista „Convorbiri literare”. Pentru mulţi din tânăra generaţie, „Convorbirile” au constituit poarta de intrare în mediul intelectual, antecamera unde de cele mai multe ori se elaborează şi prin care, întotdeauna, se difuzează modelele culturale şi ideologice cele mai durabile. În impunerea unui tânăr – iar Teohari Antonescu este foarte conştient de acest aspect – revista constituie un compartiment strategic major: pe de o parte ea reprezintă o instanţă de legitimare, dar şi un factor de adeziune sau de excludere; pe de alta, prin periodicitate, este mijlocul cel mai util şi adaptat prin care se poate interveni în domeniile culturii şi ideologiei. Astfel, revista „Convorbiri literare” a servit tânărului

156

istoric pătrunderea în reţeaua „specialiştilor”, a celor de la vârf. Teohari Antonescu elaborează în perioada sejurului său atenian o sumă de descrieri şi reflecţii asupra civilizaţiei elene, expediate lui Maiorescu la 16 decembrie 1893, şi care vor apărea în „Convorbiri literare” sub titlul O scrisoare cu cuprins antiquaric233. Este doar începutul unei activităţi publicistice intense şi variate, din care o mare parte se regăseşte în paginile acestei prestigioase reviste. Numai parcurgând filele Jurnalului menţionat se poate constata atmosfera stimulativă şi efervescentă din jurul „Convorbirilor”, convingerea că, alături de congenerii săi maiorescieni, participă la un act major de cultură. Dorinţa de a urma modelul junimiştilor din prima generaţie constituie obsesia lui Antonescu, cu convingerea fermă – după cum îi va mărturisi lui M. Dragomirescu – că „în curând şi noi, epigonii, vom fi pentru generaţia noastră şi cea europeană ceea ce generaţia lui Maiorescu şi Carp a fost pentru timpurile lor”234. Revenit în ţară în 1894, va fi numit profesor de limba greacă la Liceul „Sfântu Sava” din Bucureşti, pentru ca din toamna aceluiaşi an – sub ministeriatul junimistului C. Meisner şi prin intervenţia lui Maiorescu – să se creeze la Iaşi, special pentru el şi P. P. Negulescu, două conferinţe, una de Arheologie şi cealaltă de Istoria filosofiei contemporane, în care se vor ţine cursuri şi seminarii, cu frecvenţă obligatorie, dar fără note, doar cu certificate235. Numirea lui T. Antonescu şi a lui P. P. Negulescu la Universitatea din Iaşi i-a fost anunţată lui Al. Philippide cu mare bucurie de Iacob Negruzzi, în epistola din 5 octombrie 1894: „Vă vin doi băieţi 233 În „Convorbiri literare”, XXVII, 1894, nr. 11 (1 mart.), p. 913-935; nr. 12 (1 apr.), p. 1040-1058; XXVIII, 1894, nr. 2 (1 iun.), p. 111-130; nr. 3 (1 iul.), p. 235-257. Într-o epistolă adresată lui Duiliu Zamfirescu, din 7 februarie 1894, T. Maiorescu aprecia textul ca pe un „studiu interesant” (D. Zamfirescu, Opere, VII, Corespondenţă, ed. Al. Săndulescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 687). 234 T. Maiorescu şi prima generaţia de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 503. 235 Cf. adresa Ministerului Instrucţiunii nr. 7348/1 oct. 1894 (Arh. St. Iaşi, Rectoratul Universităţii „Al. I. Cuza”, dos. 621/1894, f. 64-65).

157

foarte buni ca conferenţiari la Universitatea din Iaşi, d-nii Negulescu şi Teohar Antonescu. Sunt tineri, harnici, învăţaţi, deprinşi să cugete prin ei înşii, iubitori de învăţătură şi în tot felul recomandabili. Să vedem ce va ieşi din ei acolo şi dacă şi caracterele sunt la înălţimea învăţăturii lor”236. De ce la Iaşi şi nu în Bucureşti, cu atât mai mult cu cât nici unul din cei doi nu agreau iniţial ideea de a se stabili în fosta capitală a Moldovei? A făcut şi aceasta parte din strategia lui T. Maiorescu de a „controla” mai bine Universitatea de acolo, fapt ce fusese discutat de altfel, în prealabil, cu P. P. Negulescu. Adresându-se mentorului său, încă de la 8 februarie 1894, tânărul filosof îi dădea dreptate, considerând că „o concentrare a forţelor tinere [la Iaşi] – a tuturor – ar fi poate foarte necesară, atât pentru propagarea şi întărirea direcţiei noastre literare, cât şi pentru însănătoşirea mediului în general”; „Iaşii sunt – continua el –, în ţara noastră, un centru socialist [...]. Şi ceea ce agravează încă importanţa Iaşilor, ca centru socialist, e că posedă şi o universitate, din care se răspândesc apoi în ţară, ca profesori, adepţii acestei direcţii. Iată pentru ce cred că o concentrare a tinerilor la Iaşi, ar putea fi foarte necesară”237. De altfel, universitatea de aici a fost mai întotdeauna considerată ca un soi de antecameră pentru Bucureşti, mulţi din profesori titularizându-se aici, pentru ca mai apoi, când împrejurările erau favorabile, să se transfere în capitală, aşa cum se va întâmpla şi cu P. P. Negulescu. Pentru moment însă, cei doi proaspeţi numiţi la Universitate şi-au luat menirea în serios, iar junimiştii de aici i-au primit cu entuziasm şi speranţe în revigorarea societăţii în locul unde aceasta se născuse. Adresându-se lui Hermann Suchier (profesor de romanistică la Universitatea din Halle), la 19 iulie 1895, Al. Philippide îl informa asupra noilor numiri la Facultatea de litere şi filosofie: „Am căpătat la Universitatea din Iaşi doi noi Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, II, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Ed. Minerva, 1987, p. 78. 237 T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p. 285. 236

158

profesori, unul de filosofie şi altul de arheologie[...]. Sunt doi băieţi tineri şi harnici şi, natural, foarte încrezători într-înşii[...]. Ce va face arheologul însă, deocamdată eu nu înţeleg, pentru că toate colecţiile trebuitoare lipsesc universităţii noastre”238. Era un adevăr anevoie de escamotat, dotările materiale pentru o astfel de disciplină, arheologia, lipsind întru-totul. Mai mult chiar, cercetările din această parte a Moldovei fuseseră mereu sub conducerea unor amatori, a unor diletanţi care lucrau la întâmplare, fără metodă şi mai mult pricinuind stricăciuni. În ce priveşte conservarea, lucrurile se prezentau mai rău chiar, neexistând spaţii adecvate. De pildă, cele peste 600 de obiecte arheologice adunate de la Cucuteni-Băiceni (jud.Iaşi), poate una din cele mai celebre staţiuni arheologice neolitice, erau depuse – în lipsa unui muzeu arheologic – în pivniţa Institutului de geologie condus de Gr. Cobălcescu, alături de diverse fosile şi resturi străvechi din alte staţiuni, fără minime indicaţii de identificare239. Ajuns la Universitatea din Iaşi, Teohari Antonescu devine coleg cu prestigioase figuri ale culturii române de la finele secolului XIX, cu care va avea relaţii cordiale şi profitabile vreme de un deceniu şi jumătate, până la stingerea sa prematură. Întâlnim în paginile Jurnalui portrete şi amănunte inedite despre Al. Philippide, A. D. Xenopol, P. Răşcanu (cu care a fost în excelente raporturi), Ioan Caragiani, Anton Naum, C. Leonardescu, Ed. Gruber, Ar. Densuşianu, I. Găvănescul, N. Culianu, C. Climescu, V. Buţureanu, P. Poni ş.a. În 1895, situaţia oarecum provizorie a lui Teohari Antonescu şi a disciplinei ce o profesa se va schimba prin includerea materiei în bugetul Universităţii din Iaşi, cu începere de la 1 octombrie, conferinţele mai sus amintite fiind înlocuite cu două catedre, una de Logica şi istoria filosofiei moderne (ocupată de P. Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986, p. 124. 239 Vezi Lucian Nastasă, Unele date în legătură cu istoricul descoperirilor de la Cucuteni, în “Acta Moldaviae Meridionalis”, V-VI, 1983-1984, p. 513-522. 238

159

P. Negulescu) şi alta de Arheologie şi antichităţi, pentru autorul jurnalului de faţă240. Suplinitor în primul an al acestei catedre, în urma concursului susţinut la Universitatea din Bucureşti, Teohari Antonescu a fost numit pe 1 noiembrie 1896 profesor cu titlu provizor241, iar prin decretul regal nr. 366 din 22 ianuarie 1899 i se recunoaşte calitatea de titular. Totodată, din 1895 şi până prin 1902 va suplini adeseori şi catedra lui Petru Răşcanu, de „Istoria antică, epigrafie şi geografie”, cât timp acesta ocupa funcţia de inspector general al învăţământului secundar242. Toate aceste evenimente sunt amplu redate în Jurnalul său, constituind un document de prim ordin în ceea ce priveşte reconstituirea strategiilor numirilor universitare în acea epocă. Însemnările lui Teohari Antonescu oferă o multitudine de elemente privitoare la procedurile electorale în mediul universitar românesc, putând astfel să înţelegem mai bine, din interior, dinamica facultăţilor de litere, pentru a sesiza criteriile de apreciere implicite şi explicite ce fondează ierarhia legitimităţilor. Rezultă cât se poate de clar cum ritualurile de cooptare devin o gigantică maşinărie în care se implică veritabile clici, grupuri sudate care se întreţin şi se autocooptează în funcţie de afinităţile ideologice sau intelectuale. Deşi puţine, amintirile foştilor studenţi scot în evidenţă rafinamentul cursurilor lui, cantitatea de informaţie nouă şi diversitatea abordărilor243, fapt confirmat atât de programele

Cf. adresei ministerului, nr. 6540 din 23 sept. 1895; Arh. St. Iaşi, Facultatea de literecorespondenţă, dos. 918/1895-1896, f. 1. 241 Adresa ministerului nr. 8927 din 23 octombrie 1896; cf. Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 890/1896, f. 10. 242 Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 918/1895-1896, f. 20; dos. 886/1891, f. 180. Suplinitorul primea 80% din salariul titularului. 243 Vezi I. Andrieşescu, Câteva consideraţiuni şi îndemnuri de început cu privire la istoria veche şi ştiinţele ei ajutătoare. Cu o introducere despre Petru Răşcanu şi Teohari Antonescu. O lecţiune de deschidere la Facultatea de litere şi filosofie din Iaşi, Bucureşti, Tip. Cultura neamului românesc, 1920, 48 p.; A. Naum, Notiţă despre Teohari Antonescu, în „Convorbiri literare”, 72, 1939, nr. 3, p. 251-253. 240

160

Facultăţii de litere, cât şi de caietele sale de curs rămase inedite244. Pentru epoca aceea rămânem surprinşi de conţinutul lecţiilor predate de el, care abordau chestiuni de-a dreptul provocatoare: Descoperirile arheologice din Asiria şi Babilonia; Scrierea cuneiformă şi încercările făcute pentru descifrarea ei; Religia popoarelor asiatice; Legenda potopului la diferite popoare ale globului; Poezia popoarelor preistorice; Arta omului cuaternar; Monumentele megalitice; Dacia, leagănul popoarelor ariene; Filosofia Upanişadelor; Definiţiunea istoriei culturale; Istoria şi critica sistemului celor trei perioade de cultură; Priviri generale asupra scopului şi metodei estetice; Tragedia greacă; Ceramografia – sunt doar câteva din temele mai des abordate, cu fiecare generaţie de studenţi. Şi totul temeinic documentat, cu trimiteri la cele mai recente lucrări şi în deplină cunoştinţă a noilor teorii şi descoperiri arheologice245. De altfel, activitatea sa de profesor a fost minunat întregită cu cea ştiinţifică, fiind autorul a mai multor studii publicate în „Convorbiri literare” şi a cinci volume (Cultul Cabirilor, 1889; Lumi uitate, 1901; Le Trophée d’Adamclisi. Etude archéologique, 1905; Cetatea Sarmizegetusa reconstituită, 1906; Columna traiană studiată din punct de vedere arheologic, geografic şi artistic, 1910), excelent primite de critica istoriografică a epocii246. A. D. Xenopol afirma, de pildă, referindu-se la volumul Lumi uitate, că ea depăşeşte modul obişnuit de a se trata problemele istorice la noi şi, în consecinţă, Arhiva Muzeului de literatură a Moldovei, Iaşi: caietele 8569/4, 107 f. şi 8569/8, 218 f. (însemnările aparţin Eugeniei Muşata şi au fost oferite Adinei Antonescu, fiica arheologului); caietele 8569/5, 40 f. şi 8569/6, 40 f. (aparţin Loricăi Gheorghiu); caiet 8569/10; caiet 8569/11. 245 Vezi M. Vasilescu, Primii profesori de istorie antică ai Universităţii din Iaşi: Petru Răşcanu şi Teohari Antonescu, în vol. Universitatea din Iaşi, 1860-1985. Pagini din istoria învăţământului românesc, Iaşi, 1987 (supliment AŞUI, ist., t. XXXII), p. 115-132. 246 Vezi Camil Mureşan, Din corespondenţa arheologului Teohari Antonescu: date cu privire la cercetările şi publicaţiile sale dintre anii 1904-1910, în „Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol”, XXXIV, 1997, p.333-340. 244

161

este de aşteptat ca receptarea ei să se facă anevoie, publicul cititor fiind mai curând avid de a îngurgita tratările uşoare, dar neinteresante247. Prolificitatea sa a coincis şi a fost favorizată în primul rând de climatul cultural efervescent de la cumpăna secolelor XIX-XX248, climat instaurat în bună măsură de revista „Convorbirilor”. Dominată între 1893-1898 mai ales de estetism, la începutul veacului următor revista acordă tot mai mult prioritate ştiinţelor sociale şi naturale, dar şi problemelor de interes mai larg menite a schimba spiritul public (chestiunea proprietăţii funciare, a muncitorilor, a naţionalităţilor, a evreilor, a reformelor administrative şi şcolare etc)249, devenind împreună cu "Noua revistă română" a lui C. Rădulescu-Motru un levier ideologic de primă mărime şi cu o reală autoritate. Schimbarea se datorează poate şi constatării lui T. Maiorescu, din 1898, că „societatea română, cu unicul ei interes literar, a ajuns astăzi mai jos de nivelul mijlociu, e in cadente domo, cum se zicea în astrologia medievală”250. Şi nu întâmplător, în ce priveşte istoriografia, tot Maiorescu este acela care, într-o scrisoare adresată lui Simion Mehedinţi, observa la 1893: „E un scandal cultural ca după începuturile Magazinului istoric al lui Şincai, după publicarea Documentelor Hurmuzachi şi a Arhivei lui Haşdeu... stă toată tinerimea universitară cu limba scoasă după apa din izvoarele istorice şi, în loc de apă îmbelşugată, ne dau picături dintr-un pahar mic de epigrafie à la Tocilescu şi din sticla de doftorii sifilitice ale lui Xenopol şi din ţucalul lui Ureche. Nici un tânăr de valoare de la noi din ţară n-are să se destine istoriei naţionale? E numai Onciul din Cernăuţi! Pentru Dzeu, numai unul?! Unus este nullus”. Iar intenţia sa era ca unul din

În „Arhiva”, XII, 1902, p. 79-82. Vezi Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (Sfârşitul secolului XIX-începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999. 249 Vezi şi N. Petrescu, Critica societăţii româneşti la „Junimea”, în „Convorbiri literare”, LXX, 1937, p. 103-131. 250 T. Maiorescu, Critice, II, ed. P. Georgescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. 357. 247 248

162

prietenii lui Antonescu, Simion Mehedinţi, să se specializeze în acest domeniu, devenind „profesorul profesorilor”: „Asta ne lipseşte în prima linie [...], dar o istorie în sensul şcoalei lui Ranke, nu fantasmagorii à la Haşdeu, Xenopol, N. Densuşeanu”; „Cultura tinerimii noastre e atrofiată, are foamete de istoria naţională mai ales. Aici e punctul principal al viitorului universitar”251. Este şi explicaţia pentru care Titu Maiorescu a căutat mereu să stimuleze pe profesorul ieşean în a scrie şi a tipări cât mai mult, dar mai ales de a începe ample anchete de teren pentru depistarea în spaţiul moldav a diverselor urme arheologice, atât de lacunare până la vremea aceea. Şi totul după metode moderne, ştiinţifice, iar nu ca în cazul „vandalismelor” lui Gr. C. Buţureanu şi Neculai Beldiceanu cu staţiunea de la Cucuteni-Băiceni. Teohari Antonescu şi congenerii săi au găsit deci în Titu Maiorescu şi revista ce o patrona un veritabil bagaj genetic care putea exercita forţa coagulantă a celor mai multe din aspiraţii, "Convorbirile literare" constituind totodată un excelent debuşeu pentru ceea ce se dorea: o „nouă” istoriografie. De altfel, Antonescu îi sugera lui T. Maiorescu – în noiembrie 1896 – că „împrejurul revistei trebuie să se alcătuiască o grupare care, deşi cu o sumă de idei împărtăşite mai de toţi, să nu fie tocmai exclusivistă sau să pară cel puţin”; trebuie neapărat să atragă în jurul ei celelalte „elemente străine şi nesigure” ce pot servi intereselor de grup252. Sub directoratul lui I. Bogdan şi cu un comitet redacţional din care făcea parte şi Teohari Antonescu, revista a devenit o publicaţie destinată mai ales istoriei, fapt remarcat cu mult mai devreme şi nu fără invidie de M. Dragomirescu, încă din 1899, într-o epistolă către Maiorescu: „Hotărât, activitatea istorică devine copleşitoare, precum altădată devenise cea estetico-filosofică. Acest fapt se datoreşte cred, în primul rând, activităţii asidue a tinerilor istorici, a căror dragoste

251 252

T. Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p. 458-459. Ibidem, p. 13.

163

de adevăr le indică un loc în jurul Convorbirilor”253. De altfel, Jurnalul lui T. Antonescu constituie o mărturie directă a prefacerilor suferite de revista amintită, începând cu alegerea noului colectiv de redacţie, de după retragerea lui Iacob Negruzii, şi până la atmosfera în care se desfăşurau la Bucureşti şedinţele noului colegiu director. Se împlinea astfel o aspiraţie mai veche a lui Maiorescu, de a crea o şcoală istoriografică, în jurul unui program coerent, care să combată superficialitatea ştiinţifică născută din entuziasmul epocii revoluţionare, care să pună în lucru – aidoma istoricilor germani – examenul riguros al surselor scrise, expunerea clară şi sistematică a faptelor, aspiraţie mult înăbuşită după eşecul avut cu A. D. Xenopol şi G. Panu. Iar spiritul combativ manifestat de tinerii istorici cerea în mod evident schimbări la „Convorbiri literare”, chiar o „reformă”, întrucât era revitalizat criticismul mentorului, ce conferise atâta prestigiu publicaţiei. Nu întâmplător, Vasile Pârvan va constata în 1906 că: „singura revistă enciclopedică, mai veche, existentă azi la noi, Convorbiri literare, a devenit sub ameninţarea de a muri în timpul din urmă, aproape o revistă de specialitate. Ea reprezintă şcoala nouă istorică română, a cărei dezvoltare a fost dintre cele mai înfloritoare şi productive pe terenul cercetărilor ştiinţifice din ultimii 15 ani”254. În această publicaţie, în afara Scrisorii, menţionată mai sus, Teohari Antonescu a mai tipărit: Dacia, patria primitivă a popoarelor ariane (1895 nr. 5); Manifestările artistice în raport cu rasa, (1895, nr. 10); Descoperirile din Troia, (1895, nr. 12); Activitatea ştiinţifică a lui Alexandru Odobescu (1897, nr. 3-4); Originea egiptenilor şi semiţilor (1897, nr. 11 şi 12); Din lumea Chaldee (1898, nr. 4); Epopeea lui Izdubar (1898, nr. 5); Priviri asupra filosofiei Upanişadelor (1899); Din literatura egipteană (1901, nr. 3); Cum s-a format Preistoria (1901, nr. 11); Originile omului (1902, nr. 6); Ibidem, p. 129. V. Pârvan, Este nevoie la noi de o revistă istorică?, în „Viaţa românească”, I, 1906, nr. 10, p. 591 (reprodus în vol. V. Pârvan, Scrieri, ed. Al. Zub, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 130). 253 254

164

Buddhismul şi Nirvana (1903, nr. 9); Trofeul de la Adamclisi (1906, nr. 3-5); Culele sunt sau nu naţionale? (1907, nr. 5) ş.a. Pe de altă parte, Teohari Antonescu a fost deosebit de activ în a remobiliza pe vechii junimişti rămaşi la Iaşi, intraţi într-un soi de letargie, mulţumiţi cu palide şi solitare activităţi intelectuale. S-a autolegitimat în această acţiune atât prin strânsele relaţii ce le avea cu T. Maiorescu, cât şi prin căsătoria cu Eugenia Vârgolici, fiica universitarului şi junimistului Ştefan Vârgolici255. Încearcă să refacă vechea tradiţie junimistă a întâlnirilor săptămânale, la el sau la cineva mai înstărit acasă, organizează conferinţe şi provoacă la dezbateri ştiinţifice, convoacă noi membri etc. Într-o scrisoare adresată lui Maiorescu, din 12 decembrie 1898, Al. Philippide îi descrie acestuia cam cum se înfăţişau lucrurile în noua formulă: „Teohari Antonescu a adunat de mai multe ori, în saloanele lui, supt patronajul lui [Petru] Missir, tot felul de caracudă, şi tânără, şi bătrână, cu gândul ca adică să reînnoiască Junimea”; „Şedinţele literare din saloanele lui Teohari au fost însă curioase prin exagerarea calităţilor Junimei: gluma devenea bufonerie, spiritulnebunie, libertatea-anarhie. În aer nici o idee – nici o noţiune, cum ziceţi d-voastă psihologiei de astăzi.[...]. Missir e prea fin şi prea diplomat pentru ca să poată patrona o societate aşa din topor, precum a fost şi este Junimea”256. Sunt realităţi ce se regăsesc şi în paginile Jurnalului, insatisfacţia lui T. Antonescu de a nu mai putea reface atmosfera Junimii de odinioară fiind anevoie reprimabilă. A încercat totodată să se apropie de grupul de intelectuali din cadrul „Societăţii ştiinţifice şi literare”, însă şi aici atmosfera de improvizaţe şi incoerenţă îi crea dezamăgire. A rămas totuşi un

Căsătorit cu Eugenia Vârgolici, la Iaşi, la 24 iunie 1899. Martori: P. P. Negulescu, Chiriac Corban, C. Maisner şi G. Roiu. Prin procesul-verbal din 10 mai 1899, sfatul de familie al minorei Eugenia Vârgolici, sub preşedenţia lui C. Climescu (din sfat mai făceau parte: G. Roiu, G. D. Buţureanu, C. Coroi, M. Vârgolici, P. Culianu, P. Poni şi I. G. Stravolca), a consimţit la acest mariaj (vezi dosar căsătorie, Arh. St. Iaşi, Căsătorii, nr. vechi 13632/1899) 256 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p. 52-53. 255

165

optimist şi un entuziast, sperând că schimbările bune se vor face din mers şi cu mult tact, activând în paralel în cadrul „Junimii” politice ieşene, fără veleităţi de a ieşi prea mult în faţă, rămânând până la moarte omul fidel al lui Maiorescu. Destinul său nefericit a făcut să treacă în nefiinţă la o vârstă relativ tânără, la numai 43 de ani, – în ziua 11 ianuarie 1910, la orele 15.30, răpus de un „cancer al rărunchiului”257. Era vârsta când un istoric abia de acum dă măsura valorii sale, domeniul fiind în primul rând unul de acumulare, ceea ce necesită timp şi muncă. Se încheia astfel o existenţă care sub raport social şi intelectual părea să promită mult, într-un domeniu ce se afla în plină căutare a propriei identităţi şi legitimităţi ştiinţifice.

257 Cf. Arh. St. Iaşi, Decese, doc. 92/1910. A fost înmormântat în cimitirul Eternitatea din Iaşi, miercuri 13 ianuarie 1910, orele 14. Pentru amănunte vezi Arh. St. Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, Rectorat, dos. 3/1909-1910, f. 14.

166

A. D. XENOPOL ŞI „ŞCOALA CRITICĂ”

Apariţia celebrei cărţi a lui N. Iorga, Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899, ce reunea articolele sale din „L’Indépendance Roumaine”, marchează în istoriografia noastră un moment cu deosebite semnificaţii în afirmarea noii generaţii de intelectuali, a tinerilor istorici îndeosebi. Fără precedent, evenimentul poate fi considerat ca un act de „revoltă” ce punea în acţiune un nou tip de mobilizare: indivizi excelent dotaţi intelectual au riscat denunţarea puterilor competente şi oficial recunoscute în materie, pentru o cauză considerată superioară şi care, în fond, nu urmărea decât uzurparea socială a „bătrânilor” istorici. Simplificând lucrurile, şcoala critică (sau şcoala nouă) a fost o conspiraţie a grupului de universitari Bogdan – Iorga - Onciul, deasupra căruia a vegheat iniţial Titu Maiorescu, la care s-au adăugat nenumăraţi susţinători mai mult sau mai puţin importanţi şi care au acţionat, conjunctural, mai mult sau mai puţin evident. Scopul a fost demontarea eşafodajului intelectual şi instituţional al altor universitari, şi partizani ai acestora, apreciaţi ca reprezentanţi ai vechii direcţii în istoriografie („bătrânii”), accederea la pârghiile de putere în domeniu şi păstrarea lor cât mai mult posibil. Comportamentul triadei critice nu a fost cu nimic diferit sau mai imoral decât al adversarilor, cu toţii utilizând cam aceleaşi

167

procedee. Ceea ce a contribuit la impunerea şi succesul cauzei a fost perfecta organizare a grupului, coeziunea lui, ştiinţa utilizării celor mai variate tehnici în obţinerea credibilităţii faţă de contemporani, speculând orgolii, ambiţii, slăbiciuni, susceptibilităţi, conjuncturi politice şi sociale etc. Deşi s-au evidenţiat până acum suficiente motivaţii şi aspecte din evoluţia şcolii critice, cu implicaţii majore şi de lungă durată în prefacerea istoriografiei258, restrângerea argumentelor doar la chestiuni legate de renovarea materiei ar fi nu numai un fapt simplificator, dar şi păgubitor în cazul unui fenomen atât de complex. Trebuie invocaţi neapărat şi alţi stimuli care ţin atât de sensul datoriei profesionale, dorinţa de înnoire, devotamentul civic, cât şi de nevoia de a domina, fidelitatea faţă de un grup, căutarea securităţii materiale, glorie, ură, răzbunare etc, sentimente pe care psihanaliştii moderni nu le-au ocolit, invocându-le ca pe adevăruri eterne ce au căpătat de-a lungul vremii expresii diferite. Apoi nu trebuie omisă intervenţia altor câmpuri, precum structurile sociabilităţii, regulile etice, stereotipiile metodologice, spiritul de imitaţie, practicile din viaţa privată, imaginea faţă de celălalt ş.a., toate acestea meritând să reţină atenţia, întrucât ele sunt rezultatul unor îndelungi elaborări, au fost achiziţionate încă din perioada formării intelectuale şi îmbogăţite de-a lungul timpului, odată cu noile angajamente sociale şi profesionale. Este indiscutabil că deciziile şi modul de acţiune al propovăduitorilor „noii” direcţii în istoriografie au făcut obiectul unor reflecţii temeinice, că actele lor contestatare şi manevrele de culise nu s-au produs fără motivaţii clare ori fără o voinţă lucidă. A milita pentru o cauză, a se angaja într-o acţiune, a vota pentru un anume candidat la Universitate sau Academie nu pot fi atribuite Paul E. Michelson, The Birth of Critical Historiography in Romania: The Contributions of Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul and C. Giurescu, în „Anuarul Universităţii Bucureşti”, istorie, 1983, p. 59-76; Al. Zub, De la istoria critică la criticism (Istoriografia română la finele secolului XIX şi începutul secolului XX), Bucureşti, Ed. Academiei, 1985.

258

168

instinctului. Toate au reprezentat comportamente pragmatice care au intrat în codul de norme ce definesc „tânăra” şcoală istorică de la finele sec. XIX. Fără a intra în amănuntele acestei segregaţii din cadrul corpului nostru istoriografic259, reţinem că ceea ce ar fi trebuit să se manifeste sub forma unui transfer paşnic, firesc în succesiunea generaţiilor, a căpătat aliura unei lupte deschise, şcoala critică denunţând erorile producţiilor de sorginte „romantică” printr-o inimaginabilă pasiune polemică, pentru discreditare, iar prin perfecta organizare a grupului a preluat treptat levierele de comandă şi, când a fost cazul, şi-a întemeiat chiar noi instrumente de control şi putere instituţională. De altfel, nu s-ar putea spune despre şcoala critică, şi toţi cei intraţi în constelaţia ei, că a fost radicală, rupând în totalitate cu vechea istoriografie, chiar dacă la acea vreme N. Iorga a atribuit acţiunii sensul de „revoluţie”260. Tot el este acela care mai târziu, în cartea sa de memorialistică O viaţă de om aşa cum a fost, mărturiseşte că „faţă de istoriografia din 1890, care continua, obosită, fără nici o dorinţă de a găsi noi informaţii şi de a prezenta explicaţii noi, nu m-am gândit un singur moment să proclam un crez de refacere”; „nu putea să fie vorba de o «şcoală nouă» în istorie, iar «luptătorul» pe care l-au creat unii din puţinii mei prieteni [...] n-a existat niciodată”261. Şi totuşi, la cumpăna dintre veacuri, N. Iorga elaborează un discurs coerent şi necruţător contra vechii generaţii de istorici – B. P. Hasdeu, V. A. Urechia, Gr. G. Tocilescu ş.a. –, care la vremea aceea deţineau pârghiile esenţiale de putere intelectuală şi instituţională, pe un ton impetuos, vădit ofensator, care viza umilirea orgoliului. Constatăm acum manifestarea intelectuală a impulsivităţii cu intenţia declarată de a genera o Vezi Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (sfârşitul sececolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999. 260 N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia III, Bucureşti, 1944, p. 43. 261 Idem, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 196. 259

169

schimbare grabnică a stărilor de lucruri, chiar dacă maniera pare neconvenabilă: „Voi fi întotodeauna onorat de inamiciţiile pe care le voi fi determinat spunând adevărul”262; iar ideea va fi reluată mereu, tot mai explicit. La 1903, într-un articol din „Sămănătorul”, Iorga avertiza pe opinenţii săi: „După puteri, urmăresc pentru ţara mea un ideal cultural şi moral, şi cine caută să împiedice realizarea acestui scop de căpetenie al vieţii mele îmi este duşman, un duşman pe care nu-l cruţ în ruptul capului, oricât de neplăcut sau dureros mi-ar fi lucrul, oricâte neplăceri mi-ar aduce”263. Denunţând neprofesionalismul şi imoralitatea intelectuală a „bătrânilor” universitari, triada critică a uzurpat în fapt competenţele socialmente recunoscute ale grupului rival, deturnând o parte a capitalului simbolic deţinut de acesta în profitul satisfacerii propriilor interese. În acest context, vom căuta să desluşim câteva repere ce definesc raporturile dintre şcoala critică şi A. D. Xenopol, fără îndoială una din cele mai reprezentative figuri ale istoriografiei noastre la cumpăna dintre veacuri. Situat la confluenţa dintre spiritul romantic al celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX şi manifestările criticiste ale epocii, A. D. Xenopol a exercitat o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei istoriografiei române264. Personalitate complexă, întruchipând parcă vremea ce a traversato, Xenopol apare ca un istoric aproape total, de la romantici moştenind pasiunea marilor cuprinderi, enciclopedismul, râvna de a concepe ansambluri armonioase, în timp ce raţionalismul şi spiritul ştiinţific îl îndemnau spre prudenţă, spre o severă metodă a obiectivităţii, în sensul lui Ranke, „wie es eigentlich gewesen ist”.

Idem, Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899, Bucureşti, Imprimerie de „L’Indepéndance roumaine”, 1899, p. 11. 263 Idem, Pentru d. Pompiliu Eliade, profesor agregat la Universitate şi cugetător român (unic şi incorigibil), în „Sămănătorul”, II, 1903, nr. 38, p. 590. 264 Vezi, îndeosebi, A. D. Xenopol. Studii privitoare la viaţa şi opera sa, coord. L. Boicu şi Al. Zub, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972; Al. Zub, L’historiographie roumaine à l’âge de la synthése: A. D. Xenopol, Bucharest, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. 262

170

Nu întâmplător, A. D. Xenopol a căutat să îmbine cât mai funcţional rigoarea reconstrucţiei istorice cu teoria disciplinei, elaborîndu-şi propriile concepte pe baza cărora să elimine arbitrariul. Iar noţiunea seriilor de pildă, elaborată de el la cumpăna dintre veacuri, în opoziţie cu cea a valorii formulată de H. Rickert265, nu urmărea în fond decât deplasarea istoriei din sfera pur reproductivă a faptelor în cea a înţelegerii şi eplicării ei. Discipol al celebrilor profesori germani Ranke, Curtius, Mommsen, Dühring, Steinthal şi însuşindu-şi cele mai moderne tehnici şi instrumente de lucru ale vremii, A. D. Xenopol a fost marea speranţă a Junimii, sub oblăduirea căreia avea să-şi publice de altfel primele studii asupra Istoriei civilizaţiunii şi Culturii naţionale. Că finalmente s-a impus ca istoric în afara Junimii, Maiorescu manifestându-şi mereu animozitatea faţă de el după 1880, este şi una din motivaţiile care fac dificilă încadrarea lui Xenopol în vreo grupare culturală a epocii. Este unul din acele spirite care s-au impus şi şi-au dobândit titlurile de glorie cărturărească prin efort propriu, creându-şi un organ de expresie care să-i cuprindă cea mai mare parte a producţiilor istoriografice, Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare, conturându-şi aşadar de timpuriu o personalitate fermă, ceea ce a indispus sau a extaziat când pe istoricii romantici, când pe reprezentanţii şcolii critice. Cu o vocaţie profundă pentru cunoaşterea trecutului, A. D. Xenopol a fost atras de tot ceea ce putea servi proiectelor sale, în sens modern, interdisciplinar. Nici unul din curentele de idei ale vremii nu i-a fost străin, nimic n-a fost lăsat în afară. Xenopol şi-a însuşit astfel instrumentarul unei profesii deosebit de complexe, adăugând mereu şi mereu impulsuri de pretutindeni. Este interesat deopotrivă de criticism şi panteism, de realism şi idealism, abordează logica istoriei, teoretizează asupra raselor, combate socialismul, dar mai ales este atras de sociologie. Reuşeşte

H. Rickert, Die Grenzen der naturwissenschaftlichen Begriffsbildung. Eine logische Einleitung in die historischen Wissenschaften, 2 vol., Leipzig, 1896-1902.

265

171

astfel să elaboreze o nouă concepţie asupra istoriei, într-o vreme când J. G. Droysen sau Sigwart, de pildă, afirmau că materia nu poate avea un fundament propriu, iar P. Lacombe căuta să-i confere statutul ştiinţelor exacte. Publicarea în 1899 a cărţii sale Les principes fondamentaux de l’histoire266, cu o nouă ediţie, revăzută şi întregită, în 1908, sub titlul La Théorie de l’histoire, marchează astfel definitiv legătura indisolubilă dintre practica istoriografică şi teoretizarea domeniului. În cărţile sale filosofice, Xenopol nu face doar o teorie a istoriei, ci una mult mai amplă, a ştiinţei în general, punând în relaţie toate sferele cunoaşterii care se înteresează de schimbările succesive ale fenomenelor şi dezvoltând un întreg sistem, apreciat la vremea respectivă de G. Monod, Ch. Seignobos, B. Croce, H. Rickert, P. Lacombe, E. Seillière ş..a. Prin traducerea spaniolă întreprinsă de Domingo Vaca în 1911, Teoria de la historia, s-a asigurat concepţiilor sale o răspândire şi mai mare; Ortega y Gasset pare a fi fost influenţat de sistemul xenopolian267, în timp ce Francesco Elias de Tejada, Rodrigue de Nozera, Francesco Saverio Varano, Francesco de Ayala comentează pe larg ideile gânditorului român. Preocupat aşadar de fundamentele teoretice ale istoriei, A. D. Xenopol şi-a elaborat în paralel propria operă de restituţie a trecutului, încercând mereu să păstreze echilibrul între evenimentul brut şi enunţurile generale, stabilind conexiuni ingenioase între cele mai diverse aspecte ale evoluţiei societăţii. Din această perspectivă, Istoria românilor din Dacia Traiană, apărută în şase volume, între 1888 şi 1893, urmată apoi de un compendiu în limba franceză (2 vol.), cu acelaşi titlu şi o prefaţă semnată de Alfred Rambaud, constituie una din cele mai de seamă realizări ale istoriografiei române din a doua jumătate a veacului trecut. Apărută într-un ritm alert şi într-o perioadă în care imperativele Vezi şi versiunea românească, Principiile fundamentale ale istoriei, Iaşi, Tip. H. Goldner, 1900. 267 Cf. O. Buhociu, La philosophie de l’histoire d’A. D. Xenopol, Paris, Université de Paris, 1957, p. 174. 266

172

junimiste convieţuiau atât cu promisiunile neonorate ale lui B. P. Hasdeu, bunăoară, care anunţase o impresionantă Istorie critică a românilor, cât şi cu penuria informaţională şi lipsa studiilor analitice, sinteza lui Xenopol era totuşi aşteptată şi corespundea nevoii epocii respective. Pe de altă parte făcea concesii spiritului romantic ce domina încă materia, pe de alta se supunea exigenţelor criticiste ale acestui fin de siècle. Conştient de scăderile inerente ale întreprinderii sale, autorul avertiza însă pe cititori în Precuvântare, ce avea o clară tentă polemică, că „dacă ar fi să aşteptăm ca tot materialul istoric al unui popor să fie descoperit, n-am mai ajunge niciodată să expunem cursul vieţii sale; căci descoperirile se fac neîncetat; cunoştinţele se întind şi se adâncesc, mărind fără încetare orizontul istoriei”; „Fiecare timp oglindeşte, în lucrările istorice ce le înfăţişează, cunoştinţa de atunci a poporului asupra trecutului său. Fiecare timp este deci în drept să aibă istoria lui”268. În fond, funcţia bivalentă a sintezei lui Xenopol (ştiinţifică şi patriotică) explică longevitatea valorii ei, statutul de monument acordat de contemporani şi posteritate269. Era prima sinteză completă a istoriei românilor şi care răspundea cel mai limpede şi cuprinzător la toate interogaţiile epocii; de aceea a şi rămas un element de referinţă pentru toate realizările ulterioare. Interesul marelui public pentru această operă a făcut ca o ediţie populară, în 12 volume, să apară doar după câţiva ani, în 1896, pentru ca în perioada dintre cele două războaie mondiale o alta, „revăzută de autor, îngrijită şi ţinută la curent de I. Vlădescu”, să vadă lumina tiparului în 14 tomuri (1925-1930). Mai mult chiar, începând cu 1985 s-a trecut la a IV-a reeditare, apărând deja patru volume. Se încheia astfel secolul XIX cu o reuşită de factură monumentală atât în plan aplicativ, cât şi în cel al sistematizării metodologice. Revenea de acum altor generaţii sarcina de a o duce mai departe, A. D. Xenopol deplasându-şi după 1896 tot mai mult A. D. Xenopol, Istoria românilor, ed. IV, îngrijită de Al. Zub, vol. I, text stabilit de V. Mihăilescu-Bârliba, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1985, p. 35. 269 Al. Zub, În orizontul istoriei, Iaşi, Institutul European, 1994, p. 77-83. 268

173

interesul spre alte sfere ale cunoaşterii istorice, îndeosebi spre teoria disciplinei. A privit oarecum cu seninătate obiecţiile ce se aduceau sintezei sale. Dacă reconstrucţiile de amănunt le considera chiar el perfectibile, amendabile pe măsura progreselor din istoriografie, era însă convins că ideile fundamentale cuprinse aici vor fi elemente de rezistenţă pentru demersurile ulterioare. Între invidia lui Hasdeu, care aprecia opera drept „şase tacâmuri de papară tachigrafică”270, şi scepticismul lui D. Onciul şi I. Bogdan, ce considerau mai necesare studiile monografice decât abordările globale, se interpune N. Iorga, care a ştiut să facă distincţie între informaţia perisabilă şi marea temeinicie a lui Xenopol „în ce priveşte liniile generale”271. Din această perspectivă, relaţiile lui A. D. Xenopol cu reprezentanţii şcolii critice merită un plus de atenţie, prin atitudinea oarecum particulară manifestată de contestatarii de la cumpăna dintre veacuri faţă de „bătrânul” istoric. În cazul triadei, Xenopol a jucat pentru fiecare protagonist în parte un rol major în formarea şi atingerea aspiraţiilor socioprofesionale. Dar mai ales pentru N. Iorga, Xenopol a însemnat marea şansă, uneori poate unica ce apare în viaţa unui om. Ca profesor la Universitatea din Iaşi, unde a avut ca studenţi atât pe Iorga cât şi pe I. Bogdan, A. D. Xenopol a fost încă de la începuturi artizanul „fenomenului Iorga”, el a dat formă şi conţinut reuşitei tânărului istoric în ierarhia sistemului. Bucurându-se de un real prestigiu intelectual şi politic, cu evidente veleităţi de mentor la Universitate şi în cadrul „Societăţii ştiinţifice şi literare” – în al cărei organ publicistic, „Arhiva”, avea să tipărească N. Iorga începând cu 1890 –, Xenopol înfruntă o parte influentă a corpului profesoral pentru scurtarea stagiului de studii al tânărului cu dispoziţii geniale (cum aprecia „Era nouă” din 24 decembrie 1889) şi tot el are ideea organizării unui banchet în cinstea lui Iorga, la care B. P. Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 228 (Postscriptum la ediţia a II-a). 271 N. Iorga, Despre adunarea şi tipărirea izvoarelor istorice, în vol. Prinos lui D. A. Sturdza, Bucureşti, 1903, p. 126. 270

174

au participat toţi universitarii în frunte cu rectorul N. Culianu272. Mai mult chiar, Xenopol aranjează proaspătului absolvent o audienţă la Th. Rosetti, ministru al cultelor şi instrucţiunii pe atunci, asigurându-i-se astfel mult râvnitul stipendiu pentru studii în străinătate. Şi tot el este mijlocitorul şi susţinătorul căsătoriei lui Iorga cu Maria Tasu, factor favorabil lărgirii legăturilor cu mediul intelectual şi politic ieşean, legături de mare importanţă în acel moment273. Anii de până la sfârşitul veacului au marcat strânse legături între magistru şi istoricul în formare274. Dacă în 1891 încercarea lui Xenopol de-al aduce pe Iorga la una din catedrele vacante ale facultăţii de litere din Iaşi a eşuat din motive „birocratice” (în realitate de sorginte politică, dar invocându-se şi „tinereţea” celui vizat)275, nu mai puţin interesat se va arăta profesorul în 1894, cu ocazia concursului de la Bucureşti, ce va marca debutul lui Iorga ca universitar276. În plus, de-a lungul întregii perioade se constata grija lui Xenopol faţă de istoricul în formare, corespondenţa abundând de poveţe şi sugestii de o rară delicateţe, indicând însă şi o colaborare pe picior de egalitate. Asistenţa acordată lui Iorga a fost mai mult decât profitabilă: în 1896, pe când acesta îşi publica Actes et fragments relatifs à l’histoire des roumains (3 vol., 1895-1897), cu sprijinul ministerului de instrucţiune publică, dar exista riscul sistării la un moment dat a tipăririi, Xenopol intervine şi rezolvă în chip fericit sincopa; nu întâmplător, lucrarea a fost închinată magistrului. Tot A. D. Xenopol propunea în 1898 alegerea lui Iorga ca membru activ al

272 A. D. Xenopol, Istoria ideilor mele, în vol. Scrieri sociale şi filosofice, ed. N. Gogoneaţă şi Z. Ornea, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, p. 389. 273 Vezi Lucian Nastasă, Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec. XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca lectură a lumii, coord. G. Bădărău, L. Boicu, L. Nastasă, Iaşi, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 1994, p. 619-630. 274 Scrisori către N. Iorga, I, ed. B. Theodorescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 3-19. 275 Ibidem, p. 108. 276 Cf. N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, p. 164.

175

Academiei, în locul lui Al. Odobescu, alegere amânată atunci şi nerealizată decât mult mai târziu, în 1911. Nici Iorga nu şi-a neglijat susţinătorul. În 1893 este entuziasmat de finalizarea sintezei Istoria românilor din Dacia Traiană, evidenţiind în „Timpul” marea valoare a operei, însă subliniind totodată necesitatea adunării izvoarelor şi publicarea lor după criterii ştiinţifice277.. Aceeaşi lucrare este recenzată şi în „Revue historique” din Paris278. Iată ce relatează Teoharie Antonescu în Jurnalul său, referitor la felul cum privea N. Iorga, în intimitate, intervenţia în celebra revistă franceză: Iorga „începe să mi se plângă că Xenopol e nemuţumit de articolul lui din Revue historique făcut ca recenzie asupra voluminoasei istorii asupra românilor. Aceasta nu mi-o spunea decât să ştiu că a scris în Revistă. «Şi mă mir de ce ar fi supărat contra mea, căci tocmai eu, prin articolul meu (Iorga vorbeşte), i-am făcut să se vândă câteva mii de exemplare; căci ce enormă influenţă n-are un articol, recenzie bună, pentru vinderea cărţii!» Şi să nu mori de dragul recenziunii?”279. Este un prim rudiment al caracterului lui Iorga pe care, mai târziu, o caricatură din „Pagini literare” îl va imagina în postura de Don Quijote luptându-se cu morile de vânt280. Apariţia aceleiaşi sinteze în versiune franceză, de două volume, şi cu o prefaţă de A. Rambaud (1896), oferă din nou lui N. Iorga prilejul să o prezinte în „Revue critique”281.. La toate acestea, se pot adăuga mărunte servicii profesionale, reciproce, îndeosebi pentru Xenopol, în chestiuni de informaţii documentare.

„Timpul” XV, 1893, nr. 104 (14/26 mai), p. 2. Idee reluată de Iorga şi în Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei, Lecţie de deschidere la Universitatea din Bucureşti (1 noiembrie 1894), în vol. Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia III, Bucureşti, 1944, p. 9-28, şi care va constitui unul din punctele de contestare a operei lui Xenopol. 278 „Revue historique”, XVIII, 1893, t.53, p. 153-159. 279 Text inedit în Arhiva Muzeului de literatură a Moldovei, Iaşi, ms. 8569/ 2, f. 3. 280 „Pagini literare”, I, 1899, nr. 24 (3 oct.), p. 1. 281 „Revue critique”, XXX, 1896, t. 41, p. 470-473. 277

176

Sunt doar câteva repere ce marchează evoluţia unor relaţii fericite până spre 1900, evident nelipsite fiind şi asperităţile. Bunăoară, la 15 iunie 1898, A. D. Xenopol îi reproşează lui Iorga că în prefaţa la volumul X din colecţia Hurmuzaki şi în Chilia şi Cetatea Albă nu i-a citat îndeajuns contribuţiile, deşi autorul îşi însuşise observaţii şi concluzii pe care anterior le enunţase savantul ieşean. „Înţeleg pe marele Onciul să nu pomenească nimic despre ceea ce s-a scris înaintea lui – reflecta Xenopol –, căci este un om atât de mare, încât nu e chip ca vreun muritor să-i stea înaintea lui”282; dar tocmai la Iorga, o atare atitudine îi părea greu de imaginat. „Închipuie-ţi – continua el – că ar cădea asupra mea să fac raportul asupra Chiliei [la premiul Academiei]. Voi spune că e bună, căci nu se poate altfel, dar cu ce inimă şi cu ce gând !”283. Aşa s-a şi întâmplat de altfel, apreciind „munca vrednică de laudă”, în vreme ce B. P. Hasdeu o găsea „confuză” şi rău concepută284. Nici în ceea ce priveşte relaţia lui Xenopol cu ceilalţi doi istorici care au format nucleul şcolii critice, D. Onciul şi I. Bogdan, nu putem vorbi de existenţa unor tensiuni până spre 1900. Deşi încă de la 1885, T. Maiorescu căuta să-l „monteze” pe istoricul bucovinean contra lui A. D. Xenopol şi a lucrării sale Teoria lui Roesler – vorbindu-i despre fostul junimist care „este, ca mai totodeauna, pe cale greşită” şi nu produce decât „elucubraţii frivole”285 – D. Onciul da dovadă de o anume onestitate în împlinirea comenzii pentru Convorbiri literare: „Felul criticii mele – scria el lui Maiorescu – este mai mult de-a îndeplini lipsele mai însemnate şi de-a corege erorile cu siguranţă constatate, decât de-a le mustra sau de-a le respinge fără întemeiere mai de aproape”; „O critică aspră, cu scopul amintit pentru fixarea opiniei publice despre cartea cutare, cum aş crede-o şi eu după dorinţa d-voastră de bine şi de lipsă, nu pot încă întreprinde până ce nu-mi voi Scrisori către N. Iorga, I, p. 16. Ibidem. 284 „Analele Academiei Române”. Dezbateri, s. II, t. XXI, 1899, p. 463. 285 Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p. 470. 282 283

177

câştiga dreptul la asemenea lucrare prin un nume de autor”286. Cu toate că recenzia lui Onciul287 ar fi putut irita o fire mai susceptibilă, Xenopol nu şi-a manifestat nicidecum insatisfacţia, cel puţin în mod public. Iar când în 1895 D. Onciul se va prezenta la concursul pentru ocuparea unei catedre la Universitatea din Bucureşti, evident, cu sprijinul lui Maiorescu şi în înţelegere cu I. Bogdan, Xenopol nu a ezitat să recunoască meritele ştiinţifice ale mai tânărului său coleg288, deşi ar fi putut să-i împiedice sau să-i amâne numirea. Cât priveşte pe I. Bogdan, respectul faţă de fostul profesor s-a manifestat printr-o recenzie deosebit de favorabilă asupra cărţii lui Xenopol, Memoriu asupra învăţământului superior în Moldova (1885)289. Aşadar, până pe la 1899, existau relaţii bune sau aparent cordiale între Xenopol şi reprezentanţii „noii direcţii” în istoriografie. Iată de ce radiografiile lui Iorga din „L’Indépendance roumaine”, din care ne vom ocupa în paginile următoare, ce au consfinţit procesul de segregaţie din cadrul comunităţii istoricilor români, au afectat oarecum pe A. D. Xenopol, surprins la „mijloc” în expresia din Opinii sincere: „Hasdeu inventează, Xenopol ignoră, Tocilescu nu înţelege decât prea puţin”290. Deşi toţi ceilalţi vizaţi de N. Iorga au acţionat în forţă aproape imediat (îndeosebi Tocilescu), A. D. Xenopol pare a fi trecut cu vederea actul de discreditare publică, punând afirmaţia doar pe seama temperamentului nereţinut al lui Iorga. Continua să-i scrie, să-i trimită cărţile proaspăt apărute, să accepte invitaţia trinităţii de a servi masa la I. Bogdan acasă291, mai mult chiar, în 1901 va susţine pentru premiere la Academie lucrarea lui Iorga, Istoria literaturii române în Ibidem, p. 329. În „Convorbiri literare”, XIX, 1885, nr. 1, p. 60-80; nr. 2, p. 174-187; nr. 3, p. 255278; nr. 4, p. 327-348; nr. 5, p. 424-439; nr. 7, p. 589-602. 288 A. D. Xenopol, Istoria ideilor mele, ed. cit., 386. 289 În „Convorbiri literare”, XIX, 1885, nr. 9, p. 785-790. 290 N. Iorga, Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains en 1899, Bucarest, Imprimerie de „L’Indépendance roumaine”, 1899, p. 42. 291 Scrisori către N. Iorga, I, p. 353. 286 287

178

sec. XVIII, apreciind-o „de cea mai mare valoare, care rezumă tot ce se ştie până acum”, „una din lucrările cele mai însemnate ce s-au scris în timpul din urmă”292 ş.a. Toate acestea în vreme ce Iorga îşi continua acţiunea de contestare a istoricului ieşean, în mod public sau ocult. Într-o scrisoare a lui Karl Lamprecht către N. Iorga, bunăoară, din 20 decembrie 1899, istoricul german se interesa în ce măsură A.D. Xenopol ar fi indicat să elaboreze o istorie a românilor, publicabilă la Editura Fr. A. Parthes de la Gotha, în seria Istoria statelor europene293. Răspunsul lui Iorga este suficient de revelator: „Nu cred câtuşi de puţin că ar fi de aşteptat ceva de ordin ştiinţific, ceva de valoare ştiinţifică de durată de la Xenopol. El e un om foarte inteligent şi, de asemenea, harnic şi sârguincios, dar împrăştiat, fără persistenţă şi răbdare, lipsit de atenţie pentru exactitatea faptelor; întotdeauna neîndeajuns de informat, fără măsură în opiniile de ordin general, fără originalitate veritabilă în gânduri [...]; Pregătire istorică nu are: cunoaşte toate aproximativ şi nu în profunzime”. Iar despre Istoria românilor a lui Xenopol, „pot să vă asigur că noi nu o putem folosi niciodată, ea fiind mai mult o carte de popularizare”; mai curând, propune Iorga, o prelucrare a cărţii lui I. Ch. Engel, Geschichte der Moldau und der Walachei (Halle, 1804)294. Şi rezultatul nu va întârzia: K. Lamprecht îi va încredinţa lui N. Iorga lucrarea mai sus amintită, finalizată la 1905, în două volume, sub titlul Geschichte des Rumänischen Volkes in Rahmenseiner Staatsbildungen, colaborare ce va continua şi în anii următori prin tipărirea celor cinci tomuri din Geschichte des Osmanischen Reiches nach den Quellen dargestellt (1908-1913). Aşadar, o compromitere ocultă a lui Xenopol, dar care-i va aduce lui Iorga un profit enorm, îndeosebi prin pătrunderea pe „piaţa” istoriografică europeană, „piaţă” pe care Xenopol o controla de aproape un deceniu şi în „Analele Academiei Române”. Dezbateri, s. II, t. XXIII, 1901, p. 145-155. Scrisori către N. Iorga, I, p. 465. 294 N. Iorga. Corespondenţă, II, ed. Ecaterina Vaum, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986, p. 140. 292 293

179

cadrul căreia se bucura de un prestigiu fără echivalent printre români. Treptat însă, maniera în care N. Iorga îşi trata fostul profesor şi proteguitor capătă forme de exprimare mai mult decât ofensatoare. În Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul, ediţie apărută la 1900, în mare tiraj şi cu un preţ insignifiant, reeditată în anul următor sub titlul Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc, N. Iorga nu se abţine în a reproşa lui Xenopol că „Păcătuieşte însă, ca de obicei, prin informaţia neîndestulătoare”, fiind apreciat ca cel mai „de talent şi mai bine pregătit popularizator al istoriei româneşti în ţară şi străinătate”295. De data aceasta, Xenopol îi răspunde în Arhiva296 „neobositului culegător de documente”297 care, datorită grabei de a publica cât mai mult şi cu orice preţ, devine victima tocmai a ceea ce critica fără cruţare. Deja N. Iorga, supus propriilor exigenţe, elabora lucrări în care „nămolul de detalii şi digresii”298 pe de o parte uimea, pe de alta făcea dificilă abordarea convenabilă chiar şi în rândurile specialiştilor. Mai mult chiar, numeroasele erori semnalate în operele sale, tendinţa de a îmbrăţişa cât mai variate domenii din spaţiul culturii şi politicii ofereau unora din contemporani prilejul de a-l aprecia drept un „V. A. Urechia al noii generaţii”. Cu marele său orgoliu şi un talent polemic remarcabil, N. Iorga va declanşa de acum o lungă dispută cu profesorul său, considerându-se „nu tânărul care vrea să ducă mai departe zisa istoriografie, ci care a dus-o, o duce şi o va duce, în ciuda interesaţilor dădători de sfaturi”299. Dincolo de descalificarea opinentului, triada critică va încuraja orice disidenţă faţă de Xenopol, aşa cum a procedat şi în alte cazuri. Lui D. A. Teodoru, de pildă, care în „buletinele” N. Iorga, Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul, Bucureşti, Socec, 1900, p. 111. „Arhiva”, XI, 1900, p. 180-188. 297 Ibidem, p. 180. 298 Scrisori către N. Iorga, I, p. 144. 299 N. Iorga, Pentru A. D. Xenopol, în „Convorbiri literare”, XXXIV, 1900, nr. 5, p. 429430. 295 296

180

tipărite împreună cu Xenopol în „Revue historique” din Paris a vorbit pentru întâia dată străinătăţii despre existenţa în România a unei noi şcoli istorice, D. Onciul îi promitea că la întoarcerea în ţară îi va da „pe mână şi arhive şi muzee”, iar în eventualitatea organizării unui serviciu bibliografic, tot lui îi va reveni; important era însă, în 1901, ca Teodoru să se debaraseze de Xenopol în elaborarea „buletinelor” şi să facă cât mai multă propagandă şcolii critice300. În polemicile cu A. D. Xenopol (care, în fapt, s-au aflat în planul secund al conflictului dintre cele două generaţii de istorici), N. Iorga va aborda şi chestiuni colaterale, calificabile în sfera esteticului, dar care pentru mentorul Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi reprezenta mult. În Literatura falsă301 sau A. D. Xenopol şi pepiniera de poeţi de la Iaşi302, Iorga ridiculizează gusturile artistice ale fostului profesor care proclama „talente” pe Vojen şi Riria, de exemplu. Îndeosebi asupra acestui ultim nume, pseudonimul literar al celei de-a doua soţii a lui Xenopol (Coralia Gatovschi), insista Iorga, rupând o tăcere unanimă, dar care crease falsa iluzie a unei „genialităţi” poetice. În toate acţiunile sale, N. Iorga se conforma unor principii pe care ţinea să le facă publice: „Polemica înseamnă luptă. Polemizează omul cinstit care descoperă o faptă rea sau o socoteală şireată, o momeală cu meşteşug. Polemizează acela care se vede atacat fără dreptate şi-şi apără numele bun. Polemizează acela care înfăţişează idei ce i se par mântuitoare, dar a căror izbândă o vede ameninţată de cine nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă. Polemizează omul de gust împotriva celor ce mint lumea cu frumuseţi false şi nesănătoase. Polemizează omul de ştiinţă serios contra flecarilor. Aceasta e polemica bună, pe care ai datoria de a o

Scrisori către N. Iorga, I, p. 160. „Sămănătorul”, II, 1903, nr. 25, p. 385-389. 302 Ibidem, nr. 30, p. 467-470. 300 301

181

începe, de a o urmări, de a o duce la capăt. E ca un fel de poliţie socială, literară, ştiinţifică”303. Dar principalul câmp al asperităţilor dintre Xenopol şi şcoala critică, cu profituri metodologice în ambele cazuri, a rămas totuşi istoria. În vreme ce Th. Săndulescu, într-un articol intitulat Un sfat românilor din Ardeal304 afirma că: „Există un Iorga, dar nouă ni se pare că nu are nici o valoare. Singurul istoric pentru noi este Xenopol, căci el niciodată n-a fost dovedit ca găzduitor de erori istorice. Pentru noi, el este creatorul istoriei românilor, e singura autoritate”, I. Bogdan îşi prezenta discursul de recepţie la Academia Română, Istoriografia română şi problemele ei actuale (1905), omiţând în mod deliberat orice contribuţie a lui A. D. Xenopol pe acest tărâm. Evident, nu a lipsit nici reacţia acestuia din urmă, poate cea mai tranşantă, propunând chiar nepublicarea textului în Analele instituţiei. Luând apărarea lui I. Bogdan, de fapt a întregii şcolii critice, Titu Maiorescu a ţinut să se pronunţe în termenii următori: „De ce se plânge d-l Xenopol? Că discursul dlui Bogdan şi răspunsul d-lui Sturdza au ignorat meritele d-sale şi ale d-lui Tocilescu? Dar tocmai în discursul său de astăzi d-l Xenopol a găsit prilejul de a-şi restabili aceste merite în măsura pe care o crede indicată. Este evident că în aprecierea sa, d-l Xenopol se deosebeşte de d-l Bogdan; dar ce dovedeşte aceasta ? Dovedeşte un fapt de notorietate publică şi anume că în mişcarea actuală a istoriografiei române se arată două direcţii deosebite, cea veche a d-lor Hasdeu, Xenopol, Tocilescu – pentru a nu mai pomeni de Urechia –, cea nouă şi în multe privinţi contrară, a d-lor Iorga şi Bogdan”; conflictul între generaţii nu se rezolvă prin votul Academiei, continua Maiorescu; „Să ne felicităm totodeauna când vedem lupte de idei [...]. Progresul nu se poate face fără schimbare şi antagonism: unele elemente se înlătură, altele se introduc”305.

Ibidem, nr. 39, p. 611. „Românul literar”, III, 1905, nr. 20 (29 mai), p. 312. 305 „Analele Academiei Române”. Dezbateri, s.II, t.XXVII, 1905, p. 233-234. 303 304

182

Acestea sunt doar câteva momente ce ilustrează relaţia dintre Xenopol şi şcoala critică306, e drept, tensionate şi cu mare audienţă în epocă, dar motivate oarecum chiar de N. Iorga într-un excelent articol din „Sămănătorul”, intitulat Doi bătrâni senini şi venerabili: B.P. Hasdeu şi A. D. Xenopol: „Era şi vina tinerilor, desigur, căci eram cu toţii prea grăbiţi pentru a ne face reclamă şi a ne agonisi bogăţie în locul unor bătrâni care nu mântuiseră nici una, nici alta, şi erau pe departe de a fi sătui”307. Sunt gânduri care explică multe din acţiunile „triadei” şi care au redeschis punţile, ceva mai târziu, spre gesturi cât se poate de nobile. După cum relatează „Secolul”, informaţie preluată de aproape întreaga presă, până la „Telegraful român” din Sibiu, cu ocazia sărbătoririi Unirii la Iaşi, 24 ianuarie 1909, „o scenă duioasă s-a produs în aula universităţii de acolo: în prezenţa tuturor profesorilor universitari şi a studenţilor, d-l Iorga a cerut iertare dlui A. D. Xenopol, apoi ambii s-au îmbrăţişat cu lacrimi în ochi”308. Evenimentul marchează aşadar o împăcare firească, plină de mărinimie în cazul marilor spirite. Cei doi vor fi de acum alături, Xenopol întocmind Raportul pentru alegerea lui Iorga ca membru activ la Academia Română, după o lungă şi iritantă antecameră, tot el fiind şi autorul Răspunsului la discursul de recepţie, prilej cu care-şi enunţa principiile ce au stat la baza relaţiei cu Iorga309. Până spre sfârşitul vieţii lui Xenopol, N. Iorga va da neînchipuite dovezi de afecţiune faţă de fostul său profesor: îl va invita să susţină diverse conferinţe în cele mai râvnite momente şi locuri, va supraveghea reeditarea vol. VI din Istoria românilor310, 306 Vezi şi Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, Bucureşti, Ed.Eminescu, 1986, p. 103-125; P. Ţurlea, Prietenia A. D. Xenopol-N. Iorga, în „Magazin istoric”, XVII, 1983, nr.8 (197), p. 35-37. 307 „Sămănătorul”, IV, 1905, nr.16, p. 241. 308 „Telegraful român”, LVII, 1909, nr.12 (31 ian.), p. 49. 309 „Analele Academiei Române”.. Dezbateri, s. II, t. XXXII, 1910, p. 238-240; N. Iorga, Două concepţii istorice. Cuvântare ţinută la 17 mai 1911 la intrarea în Academia Română. Cu răspuns de A. D. Xenopol, Bucureşti, C. Göbl, 1911. 310 Scrisori către N. Iorga, IV, ed. P. Ţurlea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1993, p. 210.

183

oferindu-se chiar să ţină gratuit cursurile lui Xenopol la Universitatea ieşeană, în 1915/1916, când acesta suferea de o boală ce-i va aduce şi sfârşitul. Cu acest ultim prilej, Xenopol îi scria lui Iorga: „E frumos şi măreţ ceasul! Alexandru Xenopol întinzând mâna adolescentului genial care a fost să fie Neculai Iorga când păşea spre răsărit, N. Iorga făcând aceeaşi mişcare faţă de A. Xenopol, când păşeşte spre asfinţit”311.

311

Ibidem, p. 124.

184

LUCIAN BLAGA – AVATARURILE UNEI CATEDRE UNIVERSITARE Instituţie cu o reală putere spirituală şi socială ce grupează intelectuali profesionişti, universitatea constituie un câmp de investigaţie deosebit de complex. Ca loc de întâlnire a mai tuturor aspiraţiilor culturale la un moment dat, ea ar trebui definită nu numai prin referinţa la câteva tipuri organizatorice ideal-abstracte, ci mai ales prin clientela ce o atrage şi funcţiile ce le îndeplineşte în cadrul societăţii. Din această perspectivă, maniera de selecţie şi de integrare a elitei universitare reprezintă un element privilegiat de analiză. Ea ne oferă acea sumă de condiţionări care duc în final la cooptarea sau respingerea unui individ (deci la validarea sau invalidarea unor capacităţi profesionale), condiţionări ambigui care au anulat în practică existenţa unui model unic de promovare, detectabil prin articole de lege. Iar aspectul a generat numeroase conflicte ce s-au derulat în interiorul corpurilor universitare, devenind adevărate „scandaluri” publice, subiecte de polemică care puneau adeseori în discuţie chiar valabilitatea principiului meritocratic. Pare firească aşadar necesitatea de a desluşi pentru fiecare caz în parte câteva din mecanismele ce au acţionat în această direcţie, promovarea constituind pentru unii un factor de ascensiune

185

socială şi împlinire umană, iar pentru mulţi alţii un element de blocaj şi eşec intelectual, cu repercusiuni majore în plan existenţial. „Cazul” Lucian Blaga devine relevant în acest context, prin multitudinea de sugestii oferite în ce priveşte strategia edificării traiectoriei sale universitare312, dar şi prin asimetria ce o constatăm vis-à-vis de itinerariile altor intelectuali care au ilustrat o catedră în învăţământul nostru superior. Urmărind dialogurile sale epistolare, „obsesia” unui atare deziderat cu greu atins după 15 ani de aşteptare (1924-1938) incită la întrebări şi caută răspunsuri anevoie de formulat atunci când e vorba de o personalitate de o asemenea anvergură. Care au fost deci vicisitudinile ce-l determinau pe L. Blaga să-i scrie prietenului său I. Breazu, la 14 aprilie 1938 din Lisabona, unde se afla ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României, următoarele rânduri de entuziasm reţinut: „Ascultă, e în adevăr adevărat că sunt numit profesor la Cluj. După toate cele întâmplate mi se pare o simplă glumă. Ciudată-i viaţa: A trebuit să ajung de două ori ministru şi să se schimbe legea universitară, şi chiar constituţia, ca să mă văd profesor. Am un coşmar de câteva luni înapoia mea şi acu stau aici într-un hotel ca din o mie şi una de nopţi şi mi se pare totul ireal”313. Este tocmai ce vom căuta să desluşim, evident sumar, în rândurile care urmează. Dorinţa de a accede la o catedră universitară nu a rezultat pentru fiecare individ din motivaţii uniforme şi uşor detectabile. 312 Asupra problemei vezi, cu multe informaţii documentare, M. Curticeanu, Prolegomene la o carieră universitară. „Chemarea” poetului la catedra de Filosofia Culturii, în „Manuscriptum”, X, 1979, nr. 1, p. 95-110; Simona Cioculescu, Din secretele unei dispute, în rev. cit., p. 111-116; Pavel Ţugui, Lucian Blaga la catedra de „Filosofia Culturii”, în rev. cit., XX, 1989, nr. 3, p. 98-106. O ultimă sinteză la Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, I-IV, Bucureşti, Editura Libra, 1995-1999. Recent a apărut excelentul volum De amicitia Lucian Blaga – Ion Breazu. Corespondenţă, ediţie Mircea Curticeanu, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1995 [1996], cu foarte multe note asupra chestiunilor legate de subiectul nostru. 313 Al. Căprariu, M. Curticeanu, Lucian Blaga inedit. Corespondenţa cu Ion Breazu, în „Tribuna”, XVI, 1972, nr. 50, p. 4.

186

Pentru mulţi, poziţia aceasta a reprezentat în primul rând o funcţie de exercitare a pasiunilor intelectuale într-un cadru instituţionalizat, dar şi una de identitate socială, de distincţie. Apoi, statutul de universitar oferea o pârghie de putere, de putere ideologică şi culturală, îndeosebi în cadrul facultăţilor de litere şi filosofie. Este evident faptul că odată titularizat, printr-un amestec subtil de şansă, competenţă şi muncă, fiecare profesor devine – aproape fără voia lui – puternic şi autoritar în domeniu; şi-l anexează şi începe a controla tot ce se întâmplă pe teritoriul său, având privilegiul de a guverna şi regla ansamblul specialităţii sau disciplinei sale. Devenea în mod indiscutabil cea mai importantă instanţă de evaluare, peste care doar arareori se putea trece. Iar dacă era un cumulard de funcţii (la Academie, în viaţa politică, la diverse fundaţii, societăţi, comisii, comitete, edituri sau reviste etc) nu mai avea drept rivali decât alţi cumularzi cu care se negociază de la putere la putere. Multiplicarea funcţiilor însemna multiplicarea responsabilităţilor, ele consolidându-se reciproc şi asigurând individului nu numai propria ascensiune, ci şi un prestigiu anevoie de zdruncinat. Dobândirea unor pârghii de putere în interiorul universităţii şi în afara ei, precum şi menţinerea lor, implica reale capacităţi, obligând cumulardul la diverse solidarităţi şi alianţe, la înscrierea sa într-o anumită „clică”, un grup bine închegat care se întreţine, se cultivă şi se cooptează în funcţie de afinităţile ideologice şi intelectuale, ca să nu mai vorbim de legăturile familiale. Aşa apăreau în perioada interbelică N. Iorga, V. Pârvan, M. Dragomirescu, I. Petrovici, N. Drăganu, I. Nistor ş.a., care însumând eficiente pârghii de putere şi bucurându-se de un prestigiu intelectual indiscutabil, ofereau contemporanilor convingerea că universitatea este o chestiune de „masonerie”. Pătrunderea într-un atare conclav, unde toţi se cunoşteau, se evaluau, se apreciau ori se dezavuau, în care aproape nici un secret nu rezistă (angajamente şi simpatii politice, proiecte şi atitudini, alianţe, înrudiri, tabieturi, inapetenţe şi cancanuri etc.),

187

nu puteau fi la îndemâna oricui, necesitând investiţii nu doar intelectuale, ci şi punerea în lucru a unor mecanisme, a unor atuuri suplimentare susceptibile a genera „declicul”. Credem că aproape fără excepţie fiecare promovare la universitate a fost rodul unei acţiuni sociale şi culturale adânc motivate, dar şi rezultatul unor oculte ori chibzuite demersuri în care angajamentele politice şi intelectuale au fost deteminante. Într-un asemenea context, cei care aspirau spre situaţia de universitar trebuiau neaparat să dobândească atuuri decisive în competiţia cu semenii, fapt ce a determinat adoptarea unor conduite menite să contribuie la succesul personal, multe apreciate şi în epocă ca inacceptabile din punct de vedere moral. Iar tot acest proces a fost rezultatul unor strategii atent elaborate şi care au creat obligaţii şi solidarităţi direct utilizabile pe termen lung sau scurt. Spre deosebire de facultăţile „ştiinţifice”, condiţiile cooptării la litere şi filosofie au fost oarecum diferite, criteriile finale ale optării pentru o anume persoană fiind mult mai echivoce, aşa cum rezultă din analiza dosarelor de concurs şi de numire la o catedră universitară. Nu întâmplător, această ambiguitate a generat stări conflictuale, determinate atât de proximitatea disciplinelor, de sensibilităţile personale şi ideologice, de faptele culturale ale unui candidat, cât şi de acţiunea nepotismului şi politicianismului, ceea ce a împiedicat deseori unanimitatea în jurul câtorva principii comune de selecţie. Toate acestea arată evidenta imposibilitate a analizei ce o dorim, în cazul lui L. Blaga, pe baza unui model social şi intelectual unificat de recrutare. Dacă pentru mulţi din congenarii ilustrului filosof şi literat, care au dobândit o catedră, intrarea la universitate a însemnat ani de muncă şi servitute într-un post de aşteptare (preparator, asistent, şef de lucrări) pe lângă un „patron”, manifestând supunere şi devoţiune pentru că numai astfel ascensiunea le era oarecum asigurată; dacă unii şi-au atins scopurile prin dobândirea unor atuuri sociale, politice ori matrimoniale suplimentare etc, Lucian Blaga poate fi considerat

188

din acest punct de vedere un izolat în tot angrenajul complex ce-i putea asigura promovarea rapidă în mediul universitar. În afara acestor considerente se mai adaugă şi alţi factori perturbatori, din care maniera diferită de acceptare a producţiei sale artistice şi filosofice, nonconformistă şi greu acceptabilă prin modernismul ei într-un mediu academic rigid şi conservator, infestat de sămănătorism, poporanism ori citadinism, a avut un rol determinant prin anii ’20. Mărturie stau faptele, iar Sextil Puşcariu bunăoară, unul din vajnicii săi susţinători şi care a contribuit esenţial la debutul literar şi plasarea lui Blaga pe orbită în 1919, nota încă de la 25 mai 1922 că Iorga „mă blamează pentru că pot să încurajez pe Blaga şi să vorbesc de bine despre acest tânăr căruia îi prevesteşte casa de nebuni”314. Şi totuşi, în edificarea traiectoriei cărturăreşti, pentru L. Blaga o catedră la Universitatea din Cluj pare a fi însemnat totul. Fiu de preot ardelean din Lancrăm, aspiraţia lui asculta parcă de aceleaşi reguli fixe, specifice descendenţilor cu o atare origine socială şi pentru care doar atuul intelectual putea compensa lipsa altor tipuri de capital. În plus, prin căsătoria cu Cornelia Brediceanu (în 1920), fiica avocatului Coriolan Brediceanu din Lugoj, deputat în Parlamentul de la Budapesta şi cu funcţii importante în administraţia locală, soră cu Caius (diplomat şi om politic, delegatul României la Conferinţa păcii din Paris, 1919-1920, reprezentând interesele Banatului; ministru de stat în guvernul Take Ionescu, 1921-1922, şi ministru plenipotenţiar la Rio de Janeiro, Vatican, Viena, Helsinki etc.) şi Tiberiu (director al băncii „Albina” din Braşov, şef al resortului artelor în Consiliul Dirigent, apoi director al Operei române din Cluj), L. Blaga era totuşi departe de stabilirea unor legături profitabile cu mediile universitare. Mai mult chiar, înregimentarea politică a rudelor prin alianţă în Partidul Naţional Ţărănesc şi animozităţile între diverşii

S. Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 559.

314

189

lideri ardeleni au constituit vreme îndelungată un motiv de „blocaj” în ce priveşte cariera lui. La 1920 însă, Blaga nu bănuia încă faptul acesta. Cât priveşte numeroasa lui familie, din partea ei nu beneficia ca rubedenii mai importante decât de Venturia, vară de gradul II, căsătorită întâia oară cu Lazăr Tritean, asesor consistorial (devenit după divorţ „Episcopul Lucian de Roman”), iar apoi recăsătorită cu Octavian Goga şi care abia prin anii ’30 va putea constitui un argument semnificativ. Aşadar, imediat după Marea Unire, pregătindu-şi doctoratul la Viena, în vreme ce Bredicenii nu erau prea încântaţi de intenţiile matrimoniale ale Corneliei315, Lucian Blaga îşi elabora propriul său atuu, dar şi cel mai puternic, pentru a compensa dezavantajele sociale iniţiale faţă de familia soţiei şi de mediul profesional spre care tindea. Iar singura lui legătură cu această instituţie de cultură era Sextil Puşcariu, fidel sfătuitor şi susţinător, care devenise naş de cununie al poetului (Cornelia Brediceanu era foarte bună prietenă cu sora lingvistului). Nu întâmplător, L. Blaga i se adreseză acestuia încă din ianuarie 1920 – tocmai îşi finalizase teza de doctorat, Cultură şi cunoştinţă, tradusă la noi în 1922 – în legătură cu posibila carieră la care aspira: „Deoarece mi-am făcut şi unele planuri de viitor, aş dori foarte mult să-mi daţi unele informaţiuni. V-am amintit încă în vara trecută că-mi stă gândul la o catedră de teoria cunoştinţei, estetică sau alte doctrine filosofice, la Universitatea din Cluj. Aş vrea să ştiu dacă îndată după doctorat aş putea să obţin ceea ce doresc: bineînţeles, mai întâi în calitate de docent ”316. Iar Puşcariu nu întârzie să-şi arate solicitudinea, oferindu-i totodată şi rudimentele unei strategii de urmat: „Fă-ţi teza de doctorat – îl povăţuia acesta – şi după ce vei fi trecut examenul ne vom sfătui ce va fi de făcut pentru cariera d-tale viitoare. După legile existente trebuie să Vezi Lelia Rugescu, Cu Lucian Blaga, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p. 47; Lucian Blaga. Corespondenţă, I, ed. M. Cenuşă, Cluj, Ed. Dacia, 1989, p. 115-119. 316 Magdalena Vulpe, M. Cenuşă, Epistolar: Lucian Blaga – Sextil Puşcariu, în „Manuscriptum”, XIX, 1988, nr. 4, p. 144. 315

190

treacă doi ani între doctorat şi docentură, deci abia după 2 ani ai putea să te abilitezi. Cred că va fi bine […] să treci pe la Universităţile mari din Franţa şi – poate – şi Anglia. Vom griji ca să ai o bursă convenabilă şi să poţi prepara o teză de abilitare bună. Aici îţi vom ţine locul cald. Am vorbit în privinţa asta cu profesorul Gusti, care te sfătuieşte să lucrezi mai mult din estetică şi sociologie, căci această catedră filosofică e vacantă”317. Pentru moment însă, susţinătorul său se va îngriji de imaginea publică a lui Blaga, pledând pe lângă I. Bianu pentru un premiu al Academiei care, doar întâmplător, va fi obţinut abia în iunie 1921318, în vreme ce el se va ocupa ca Universitatea din Cluj să-i decerneze la 3 ianuarie 1922 premiul pentru cea mai bună operă literară apărută în Transilvania pe anul 1921, Zamolxe319. Mai puţin succes a avut Blaga cu obţinerea unui stipendiu pentru studii în străinătate. A încercat totuşi o soluţie aleatorie, prin cererea adresată Ministerului Afacerilor Străine la 28 decembrie 1921, de a fi primit în corpul diplomatic, cancelar la legaţia din Paris: „Primind acest post – arăta el – cred că mă pot şi mai bine dezvolta, ajungând în contact cu occidentul”. Deşi a beneficiat de intervenţia lui Vaida-Voevod pe lângă primul ministru, care l-a prezentat ca pe un „mare poet şi scriitor”, Blaga nu a obţinut decât modesta sinecură de „cancelar în administraţia centrală”, pe care o va refuza la 28 martie 1922320. Retras la Lugoj, unde Cornelia nu-i putea oferi decât liniştea necesară lucrului şi modestele venituri provenite din exercitarea profesiei de medic stomatolog, evident, ajutaţi şi de familia soţiei, Blaga era în aşteptarea unor conjuncturi favorabile la Cluj. De ce la Cluj? În primul rând, catedra universitară devenea pentru el o chestiune profesională de maximă importanţă, îi oferea Ibidem, p. 145; Lucian Blaga. Corespondenţă, I, p. 172. M. Vulpe, M. Cenuşă, Op. Cit., p. 145-146. 319 Raportul întocmit de S. Puşcariu, a apărut în „Cugetul românesc”, I, 1922, nr. 2, p. 181-189. 320 M. Vulpe, M. Cenuşă, Op. Cit., p. 151. 317 318

191

acea imagine socială deloc de neglijat, sigură şi cu venituri materiale suficiente. În privinţa Bucureştiului nu avea nici o chemare, ca să nu mai vorbim de faptul că îi lipseau „legăturile”; apoi, acolo era atotputernic N. Iorga, care-i dispreţuia şi blama atât creaţia literară, cât şi cea filosofică. Clujul reprezenta pentru Blaga marea tentaţie, mirajul cultural spre care aspira orice tânăr ardelean cu vocaţie. După Marea Unire, universitatea de aici a devenit treptat un mediu savant excelent dotat (cu o recunoaştere unanimă atât din partea românilor, cât şi a străinilor), sediu al celor mai importante resurse care permit exercitarea puterii şi capacităţii intelectuale (reviste şi societăţi culturale, biblioteci, institute de cercetare, extensiunea universitară, instanţe de evaluare etc). Pe de altă parte, toate interesele lui familiale erau legate de această regiune, ca să nu mai vorbim de prieteniile ce le avea aici printre congenari. Doar în acest centru urban avea şansa proximităţii elitelor intelectuale, administrative şi politice ale Ardealului. Iar sub aspectul tentaţiei, Clujul a făcut figură aparte în câmpul universităţilor româneşti. În vreme ce toate celelalte instituţii provinciale (Iaşul şi Cernăuţiul) au jucat un rol de antecamere pentru capitală (uşor de sesizat prin mişcarea corpului profesoral – mulţi se titularizau în provincie, unde era mai uşor, pentru ca apoi să se transfere la Bucureşti), universitatea „Daciei Superioare” s-a constituit într-un veritabil punct de atracţie, în competiţie directă cu „centrul”. Aici se concentraseră, poate, cele mai numeroase personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti, iar atunci cand necesităţile o cereau au fost angajaţi prin contract şi o sumă de specialişti occidentali, ca să nu mai vorbim de nenumăraţii savanţi străini de mare prestigiu prezenţi temporar pentru lecţii, conferinţe ori experienţe. Iată de ce, în scurt timp, Universitatea din Cluj a devenit o sursă de concurenţă pentru mulţi, punându-se în lucru strategii complexe pentru a deveni o elită a elitei. De altfel, spre maturitate şi după ce va obţine o catedră aici, Blaga se va integra tradiţiei, mărturisind lui Bazil Munteanu (pe care-l dorea alături)

192

că „vreau să facem un miracol”, „trebuie să facem din acel cuib clujean centrul spiritului românesc, cum n-a mai fost altul”321. Ocazia mult aşteptată de a intra în învăţământul universitar s-a ivit pentru Lucian Blaga abia în 1924, cu ocazia examenului de docenţă pe lângă catedra de estetică. Nu miza în această tentativă decât pe opera sa filosofică (deja două volume, doctoratul şi teza de docenţă, Filosofia stilului, apărută în 1924), pe reputaţia literară – suficiente la data aceea, credem – şi pe susţinerea din umbră a lui S. Puşcariu şi pe cea afectivă a titularului catedrei, I. Paul, aflat în bune relaţii cu marele filolog şi, oarecum, cu „obligaţii” faţă de socrul lui Blaga322. De regulă, studierea procedurilor de examinare constituie un mijloc privilegiat de înţelegere, din interior, a dinamicii diverselor discipline, criteriile de apreciere – implicite sau explicite – oferind totodată ierarhia legitimărilor. Numai că ritualurile cooptării au fost adeseori o gigantică maşinărie, comisia devenind în fapt nu numai o instanţă de evaluare, ci mai ales un arbitru între diversele filiere şcolare, intelectuale, ideologice şi politice. Este tocmai ceea ce s-a întâmplat în cazul lui L. Blaga, laconismul motivaţiilor din procesul-verbal de amânare a abilitării (comparativ cu alte asemenea proceduri), subsemnat de G. Bogdan-Duică, Fl. Ştefănescu-Goangă şi M. Dragomirescu323, indicând în mod evident o silnicie. Membrii comisiei, cu excepţia preşedintelui ei, I. Paul, îşi argumentau astfel decizia: „După o discuţie amănunţită, ceilalţi trei membri sunt de părere că d-l Blaga B. Munteanu, Corespondenţe, Paris, Ethos, 1979, p. 177. În penultimul deceniu al veacului trecut, Coriolan Brediceanu era membru în consiliul judeţean Caraş-Severin, din această poziţie ajutând pe I. Paul să ocupe postul de profesor la Şcoala Normală din Caransebeş. Se mai pot adăuga şi afinităţile intelectuale dintre fiul lui I. Paul, Radu (cu preocupări în estetică) şi Blaga. De altfel, „amiciţia” dintre I. Paul şi S. Puşcariu s-a manifestat şi prin numirea, în 1925/26, a lui Radu în postul de custode al Muzeului Limbii Române din Cluj. 323 Pavel Ţugui, Lucian Blaga la catedra de „Filosofia Culturii”, în „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 3, p. 99. 321 322

193

susţinând o nouă definiţie a esteticului împotriva celor curente, o nouă teorie a stilului şi o nouă diviziune a stilurilor, ar fi oportun ca d-lui să-şi refacă şi completeze lucrarea cu o desluşire mai largă a tezelor sale, decât cele discutate în lucrarea d-sale, fără să omită pe cele române”. Este adevărat că din toate disciplinele filosofice şi literare, estetica nu s-a bucurat nicicând de consens, tocmai datorită faptului că s-a pretat la o mare supleţe; toţi aceia care s-au considerat autorizaţi în materie şi-au elaborat propriul bagaj de concepte, propriul limbaj, generând încă din a doua jumătate a sec. XIX veritabile lupte intelectuale. Aşadar, o materie care din capul locului excludea consensul ideologic, ceea ce nu ar fi trebuit neapărat să însemne recuzarea lui Blaga. Că limbajul lui filosofic, noile concepte pe care le punea în circulaţie iritau o parte din pedagogii ce se credeau abilitaţi să pună verdicte definitive, irefutabile – este o realitate care s-a făcut, şi se face, simţită mereu. Însă dincolo de toate acestea, L. Blaga se integra tinerei generaţii postbelice de intelectuali care a avut şansa să dobândească rapid o audienţă impresionantă, prin marea cerere culturală şi prin schimbarea radicală a modurilor de comunicare. Este şi ceea ce a iritat pe cei doi (M. Dragomirescu şi G. Bogdan-Duică) foşti maiorescieni, aflaţi în controversă cu L. Blaga în acel moment324. Însă dincolo de acest gen de disensiuni, au acţionat dizarmoniile din interiorul corpului profesoral clujean, invidiile şi antipatiile profesionale şi politice. Se constituiseră deja „clanurile”, iar grija echilibrului de forţe, obstrucţia şi acţiunea ocultă pentru minimul ascendent al unui grup de presiune faţă de un altul, loveau şi afectau sensibilităţi, hotărau destine, precum cel al lui Blaga. În vreme ce I. Paul „susţinea că este tânărul cel mai distins din noua generaţie”, Fl. Ştefănescu-Goangă, liberal ca şi Duică iar apoi cu o frumoasă carieră politică, „arăta că are lipsuri multe, alăturea de Vezi şi recenziile lui M. Dragomirescu făcute producţiilor lui Blaga (Paşii profetului, Zamolxe şi În marea trecere) în „Buletinul Institutului de literatură”, pe 1921/22, partea II, broşura 4 (1924), p. 197-200; pe 1923, broşura 1 (1923), p. 54-57 şi pe 1924/25, partea I (1925), p. 40-46.

324

194

tot atâtea semne de pretenţie”325. Că în respingerea lui Blaga au existat şi considerente arbitrare, dovadă stau rândurile adresate de Ştefănescu-Goangă lui V. Bogrea la 22 iunie 1924: „A trebuit să fiu de gardă, căci amicul P[uşcariu] prea vrea să-i fericească pe cei din jurul său. Cred că e supărat pe mine, căci la examenul de docenţă n-am vrut să subscriu raportul elogios ce-i făcuse Moş Paul […]. P. avea intenţia să-l propună ca suplinitor al catedrei filosofului nostru [Marin Ştefănescu], pus în concediu din oficiu. Cred că va veni cu propunerea aceasta la toamnă”326. Cu amărăciune va nota S. Puşcariu în acelaşi an, la 2 noiembrie, că „astfel, universitatea noastră a plătit ruşinea de a respinge pe singurul cap filosofic între tinerii noştri ardeleni”327. Eşecul suferit de Blaga acum avea să imprime o altă traiectorie destinului său pentru aproape un deceniu şi jumătate. Retras în casa soţiei, umilit de înfrângerea nedreaptă, L. Blaga i se confesa lui Puşcariu în iulie 1924: „Pot să scriu în sfârşit că ne-am hotărât să nu ne mai întoarcem la Cluj. Aici, în Lugoj, o ducem mai bine decât în orice alte împrejurări în capitala Ardealului, pentru mine de tristă amintire. Aici pot să lucrez în voie, şi în ciuda intelectualilor de la Cluj mai am încă nădejdea să dau lucruri bune literaturii”328. Aşadar, un autoexil al „Marelui Singuratec” care încerca consolarea în creaţia filosofică şi literară, lucrând „din pesimism şi un pic de furie” – după cum mărturisea329 – în vreme ce Cornelia îi căuta o minimă împlinire: fie un post la Institutul de cooperaţie internaţională din Paris330, fie o numire în diplomaţie. O nouă şansă părea a se ivi în 1926, odată cu dispariţia lui I. Paul, titularul catedrei de estetică literară. Dacă examenul de

Documente literare, I, ed. Gh. Cardaş, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 191. „Jurnalul literar”, Oneşti, 1977, p. 6. 327 S. Puşcariu, op. cit., p. 742. 328 Magdalena Vulpe, M. Cenuşă, Op. Cit, în „Manuscriptum”, XIX, 1988, nr. 4, p. 147. 329 Ibidem,p. 152. 330 Ibidem, p. 151. 325 326

195

docenţă fusese insuficient „pregătit”, moral şi conjunctural mai ales, de acum începe să devină mult mai precaut dar, evident, şi mai neîncrezător în şansele oferite de un posibil concurs. Este tot mai conştient că meritul şi capacitatea sunt insuficiente în atari demersuri iar apelurile la S. Puşcariu par a fi, pentru moment, unica şansă: „Totdeauna d-ta eşti cel la care prin nu ştiu ce glas demoniac (în sens socratic) mă simt îndemnat să mă adresez în momentele importante ale vieţii. În cele din urmă şi d-ta eşti întrucâtva vinovat de această simpatie ocultă ce o simt – prin faptul că ai fost cei dintâi care mi-ai încurajat puţinul talentului […] şi prin faptul că n-ai încetat ca atâţia alţii de a-mi arăta un interes de-a lungul drumului pe care printr-un capriciu al sorţii va trebui să-l duc până la capăt”. Şi pentru că între timp îi apăruseră Filosofia stilului, Fenomenul originar şi Feţele unui veac, excelent primite de critica vremii, Blaga se considera singurul îndreptăţit a ocupa catedra lui I. Paul. Însă, „după cele păţite acum doi ani mă gândesc însă numai cu multă sfială lăuntrică la posibilitatea de a-l urma eu. Împrejurări diverse mă silesc totuşi să ţin seama şi de înclinările foarte practice ale familiei, care mă preţuieşte foarte mult ca savant, dar foarte puţin ca poet ([…] când e vorba să obţin o catedră, comisiile mă dezarmează: «e poet»)”331. Dincolo de interesul strict profesional răzbat şi considerente de natură familială, începând şi el, de pe acum, a spera în „puterea” pârghiilor politice: „Caius îmi scrie că oamenii politici ai noştri vor cu orice preţ să mă bage în învăţământul superior. Din parte-mi sunt încă hotărât să nu mai încerc imposibilul căilor spinoase cu examene, deoarece am văzut că în felul acesta nu se poate”332. Blaga se gândea, evident, la aplicarea art. 81 din legea învăţământului superior, care prevedea cooptarea de profesori universitari doar pe baza lucrărilor de specialitate, fără concurs şi fără existenţa prealabilă a unui „stagiu”. Avea exemplul oferit de

331 332

Ibidem, XIX, 1989, nr. 1, p. 148. Ibidem, p. 149.

196

M. Ralea, care fusese numit încă din 1923 conferenţiar suplinitor de „pedagogie socială şi legislaţie şcolară”, iar de la 1 ianuarie 1926, profesor titular la catedra de „Psihologie şi estetică” a Universităţii din Iaşi333, deşi opera sa era departe de a-l recomanda, aşa cum ar fi fost în cazul lui Blaga. Chiar şi Puşcariu ar fi trebuit să-şi învingă reţinerile faţă de acel art. 81 (îi era potrivnic), măcar de dragul protejatului său. Numai că filologul vedea altfel lucrurile. „Drumul pe care poţi ajunge la Universitatea noastră nu este însă cel al art. 81”, încerca el să-l convingă pe L. Blaga. Vorbise deja cu S. Dragomir, decanul, care „e de părere că tu eşti indicat”, urmând a se încerca schimbarea titlului catedrei din estetică literară în estetică, pentru a corespunde mai bine preocupărilor lui Blaga. Concursul, chiar cu contracandidaţi, era de preferat. „Voi căuta de astădată să fiu şi eu în comisie” – îi scria Puşcariu la 7 martie 1926 –, mizând şi pe faptul că până la publicarea vacantării catedrei, „constelaţia politică va fi schimbată şi vei avea, probabil, binevoitori în guvern”334.. Se încerca acum punerea în lucru a unui complicat sistem de negocieri, regrupări de forţe şi influenţe (mai ales politice) pentru a facilita cooptarea lui Blaga la universitatea clujeană. Îi speria eventualitatea unui aşa-zis concurs deoarece mai toate erau în fapt competiţii închise deja, cu doar un candidat, cel mult doi, existând desigur şi excepţii. Iar în cazul acestora din urmă, de cele mai multe ori candidaţii intrau într-un joc în care deciziile erau luate dinainte în favoarea unuia dintre ei sau, nu de puţine ori, se făcea o repartiţie prealabilă a rolurilor între un pretendent legitim şi unul prezent pro forma, explicit sau implicit. Cu alte cuvinte, adeseori concursurile erau organizate pentru a reuşi cine trebuie, cu forme legale. Chiar şi numai pentru Universitatea din Cluj există suficiente exemple ce pot ilustra afirmaţiile: „concursul” Arh. St. Iaşi, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 3/ 1923, f. 50, 104, şi Adresa Ministerului Instrucţiunii nr. (A) 3653/11 ian. 1926. 334 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 1, p. 149-150. 333

197

pentru ocuparea catedrei de slavistică, în februarie 1936, la care a reuşit, evident, unicul candidat, Em. Petrovici335; cel pentru catedra de limba şi literatura germană, unde din doi candidaţi înscrişi iniţial, unul se retrage (Ion Sân-Giorgiu, căruia i se oferea perspectiva unei alte catedre la Bucureşti), iar celălalt, K. K. Klein, este declarat reuşit (în 1939)336 etc. Notorie a fost competiţia – am numi-o „deschisă” – la catedra de sociologie, în februarie 1936, în care s-au înfruntat patru candidaţi, cu incidente ce au dat naştere unor dezbateri de fond şi unei aprigi polemici, divizând membrii comisiei, instituind arbitrajul între finaliştii Traian Herseni şi C. Sudeţeanu, câştig de cauză având cel din urmă337. Iar exemplificările sunt doar în legătură cu catedrele, nu şi cu conferinţele bunăoară. De altfel, exista o varietate de căi pentru a propulsa pe cineva pe o treaptă ierarhică superioară. Prin maniera în care s-au petrecut lucrurile, amintim „cazul” Màrton Roskà (1936), şef de lucrări, adus în faţa Consiliului de Război din Cluj pentru ”agitaţie contra siguranţei statului” (colaborarea lui la volumul A történelmi Erdély, Budapest, 1936) şi condamnat la 3 luni de închisoare, acuzaţie dirijată şi instrumentată de C. Daicoviciu, care îi va şi ocupa locul338. Aşadar, o anume practică, ce am ilustrat-o mai bine prin exemple ulterioare momentului de care ne ocupăm, indică în mod evident că pentru a ajunge la Universitate era indispensabil să câştigi favorurile câtorva „electori” care antrenează şi adeziunea altor colegi. Nu întâmplător L. Blaga îi scria lui S. Puşcariu în martie 1926: „Totul atârnă de felul cum se constituie comisia; dacă ar intra iarăşi oamenii care m-au lucrat rândul trecut (Duică şi Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 248/1935-1936. Ibidem, dos. 248/1938-1939. 337 Ibidem, dos. 286/1935-1936. Vezi şi „Patria”, Cluj, XVIII, 1936, nr. 48 (28 febr.), p. 1; nr. 49 (29 febr.), p. 1; nr. 50 (1 martie), p. 1; nr. 53 (5 martie), p. 1; nr. 61 (14 martie), p. 1; nr. 76 (3 aprilie), p. 1; nr. 79 (7 aprilie), p. 1, 3. 338 „Patria”, XVIII, 1936, nr. 102 (8 mai), p. 4; nr. 220 (3 oct.), p. 4; nr. 257 (17 nov.), p. 1; „Naţiunea română”, Cluj, X, 1936, nr. 207 (17 sept.), p. 3; nr. 257 (15 nov.), p. 4; nr. 266 (26 nov.), p. 4 ş.a. 335 336

198

Goangă) voi fi silit să renunţ. Cred totuşi că sunt şi alţii cu care ar putea fi înlocuiţi aceşti inevitabili (cu Ghibu, Petran). Dacă d-ta eşti în comisie, fireşte că perspectiva are un punct foarte luminos”339. Iar Puşcariu confirma strategia, îndemnând să fie „optimist” pentru şansele lui. „Sper – îi răspundea într-o epistolă din 20 martie – că în comisie voi fi ales şi eu – şi probabil voi fi preşedintele ei. Poate vom izbuti să mai alegem vreo doi membri siguri (Drăgan, Kristof), iar pe ceilalţi [externi] îi vom convinge, cred”. În acest sens, Puşcariu a vorbit cu Ştefănescu-Goangă, „care m-a asigurat că n-are nimic împotriva ta şi că e convins că ai putea fi un bun profesor. Nu sunt însă sigur de el, mai ales că ar putea să vrea să-l aducă pe R. Demetrescu, care e asistentul lui şi care şi-a luat doctoratul”; spera, de asemenea, în bunăvoinţa lui Al. Lapedatu, totodată liderul incontestabil al liberalilor ardeleni, „căci el are mare ascendent asupra celor ce ar putea fi împotriva ta”340. Nici adversarii lui Blaga nu sunt inactivi. Se apelează pentru moment la procedura clasică a suplinirii, încredinţându-se catedra lui Virgil Bărbat, titular la cea de „sociologie, estetică şi etică”, cel care s-a opus anterior, alături de Bogdan-Duică şi Ştefănescu-Goangă, schimbării catedrei din estetică literară în estetică datorită atât proximităţii materiilor, cat şi a strânselor legături cu cei doi. Apoi, ca şi în cazul altor universitari, manifesta şi el o reacţie ostilă faţă de producţia filosofică a lui Blaga. S-a recurs aşadar la o suplinire care, alături de alte formule precum suspendarea unei catedre sau transformarea ei, cu o altă titulatură, deveniseră practici ce ţineau nu numai de dinamica disciplinei, ci şi de o anume strategie de amânare a cooptării, catedra aflându-se deci, din diverse motive, într-o poziţie de „aşteptare”. Uneori, această stratagemă reprezenta şi o sinecură ce aducea oarecari venituri, prin cumul, unuia din titulari.

339 340

„Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 1, p. 150. Ibidem, p. 151.

199

În aceste condiţii, Blaga acceptă să intre în diplomaţie – pentru început cu funcţii modeste -, părăsind România pentru mai bine de un deceniu de popasuri europene la Varşovia, Praga, Berna, Viena şi Lisabona. Dacă în „Casa de la vie” a lui Caius Brediceanu (din Lugoj), Blaga făcuse „saltul decisiv al vieţii” spre „cele mai mari eforturi de gândire”341, la Berna îndeosebi – “lagărul de concentrare al filosofilor români” , după expresia soţiei sale342 – a găsit întreaga tihnă şi ambianţă pentru structurarea unei opere filosofice originale. Soluţia diplomaţiei a fost departe de afirmaţia Leliei Rugescu, doar o corvoadă de „dragul Corneliei pentru a-i satisface aspiraţiile care, conform tradiţiei din sânul familiei ei, tindeau spre diplomaţie”343. Fără a intra în amănunte, menţionăm că nici în acest micro-univers, al Ministerului Afacerilor Străine, L. Blaga nu era tocmai bine plasat. Acelaşi politicianism şi spirit de „clan” acţiona şi aici, regăţenii instituind un adevărat monopol, unde luptele interne şi spiritul de căpătuială erau la ordinea zilei. Mai curând „protecţia” acordată de N. Titulescu şi amiciţia cu V. V. Tilea, iar când a fost cazul chiar intervenţia lui S. Puşcariu pe langă M. Manoilescu344, au putut asigura această continuitate „diplomatică”. Ieşirea în Europa a fost poate unica, marea şansă a lui Blaga de a se împlini spiritual. Avea nevoie de această deschidere spre pluritatea formelor de gândire şi expresie apusene, în afara cercului strâmt şi complexat de la noi. Prietenii săi apropiaţi îl îndemnaseră mereu spre acest pas vital de care destinul îl lipsise până atunci. Şi-a început noua carieră nu fără amărăciunea neîmplinirii în ţară, cu sentimentul că înalta cultură universitară e sub tirania pseudo-valorilor care blamau autenticul şi cugetarea originală, dintr-un reflex stupid de auto-apărare. Putea fi şi aceasta Dorli Blaga-Bugnariu, Lucian Blaga în „Însemnările zilnice” ale Corneliei Brediceanu, în „Manuscriptum”, XII, 1981, NR. 3, P. 160. 342 Ibidem, p. 150. 343 L. Rugescu, Op.cit, p. 61. 344 Un frate al lui M. Manoilescu era căsătorit cu fiica lui S. Puşcariu. 341

200

o „nebunie”, alături de celelalte patru pe care le enumera în 1930: „Când m-am născut”; „când m-am hotărat să fac poezie şi filosofie”; „când m-am hotărat să mă însor sărac” şi „când m-am hotărat să mă fac profesor”345. Aspiraţia la o catedră universitară nu-l părăsise însă nici în pelerinajele prin capitalele europene. La Varşovia, bunăoară, în decembrie 1926, lucra la Daimonion, „împestriţand-o” cu cât mai multe „trimiteri la autori” pentru a fi pe placul cerberilor clujeni346.. În ţară, în vreme ce opera sa literară şi filosofică începe să fie tot mai bine primită, teatrele întrecându-se în a-i pune în scenă dramaturgia, fiecare premieră aducându-i tot atâtea succese, G. Bogdan-Duică îşi continua acţiunea de discreditare, de data aceasta în mod public şi pe un ton vădit ofensator347. „Găsesc că omul acesta nu numai că e pornit împotriva mea, dar n-are cinste literară” – constata L. Blaga plin de întristare, în aprilie 1927; „vrea să se folosească de absenţa mea din ţară ca să mă lucreze”348. Iar semnele că Duică încerca să creeze un curent ostil lui Blaga, chiar şi în cadrul cursului său de „istoria literaturii române moderne”, veneau din partea tuturor congenarilor clujeni. Făcea şi aceasta parte dintr-o strategie a contestării, menită să-i închidă definitiv drumul spre cariera didactică. S-a încercat încă din epocă explicarea atitudinii lui G. Bogdan-Duică faţă de Blaga, îndeosebi de cei aflaţi oarecum la „mijloc”, precum I. Breazu, care aprecia în Jurnalul său că atitudinea poetului prieten faţă de profesorul său de literatură este în mare măsură nedreaptă349. Însă dincolo de dispoziţia conservatoare şi imobilismul spiritual al lui Duică, care în cadrul acumulărilor specifice vârstei refuza să-şi apropie şi alte experienţe mai recente, exista în plus şi altceva. Nu trebuie să „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 106-156. Ibidem, nr. 1, p. 153. 347 G. Bogdan-Duică, Dramaturgia lui Lucian Blaga, în „Cele trei Crişuri”, VIII, 1927, nr. 2, p. 26. 348 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 1, p. 155-156. 349 Arhiva Muzeului literaturii române, Bucureşti, ms. 20727. 345 346

201

omitem că alţi universitari din vechea generaţie au dat dovadă de mai multă supleţe în însuşirea unor noi curente şi forme de gândire care, de altfel, au devenit o vogă prin anii ’30; ele au reprezentat un nou ansamblu de valori filosofico-literare ce s-a impus culturii române, neavând în vedere doar aspectul mistic atât de des invocat la vremea aceea şi care părea că se opune scientismului şi istorismului profesat de Duică. Că s-ar putea invoca, deci, existenţa unei tensiuni în transmiterea experienţei, Bogdan-Duică căutând să-şi conserve o poziţie dominantă în materia tradiţională, ar fi un fapt mult prea simplificator. De altfel, „în ce priveşte atitudinea lui Duică faţă de mine – mărturisea L. Blaga la 27 august 1927 – ea n-are nici o legătură cu convingerile sale literare. Ea are cu totul alt substrat […]. E de altfel ceea ce mă face să-i contest cinstea literară. (De când a devenit liberal, scrie cu entuziasm despre Ion Pilat). Între noi doi se dă o luptă în care el îşi pune toată puterea şi în care încă n-am mişcat un deget, fiindcă n-a bătut ceasul”350. Opoziţia şi îndârjirea lui Bogdan-Duică sporeau pe măsură ce creştea şi influenţa operei lui Blaga asupra tinerei generaţii, iar diversele semnale indicau o posibilă numire a poetului-filosof în baza art. 81 din Legea învăţămantului superior. Dacă între 19291931 L. Blaga începuse să pară mulţumit de noua postură de diplomat, îndeosebi din motive financiare351, guvernările naţionalţărăniste din acest interval îi ofereau nu numai un motiv de siguranţă a postului, ci şi speranţa obţinerii catedrei de estetică literară prin numire. Îşi permite chiar să nu grăbească lucrurile, pentru a finaliza Eonul dogmatic pe care, totuşi prudent, n-ar fi dorit încă să-l publice întrucât „conţine idei atât de noi încât cu ea mi-aş tăia singur pentru totdeauna drumul în Universitate”. Mai mult chiar, intervine pe lângă Puşcariu pentru a-l sprijini pe fostul său coleg de liceu, de Institut teologic şi de la Universitatea din Viena,

350 351

Al. Căprariu, Lucian Blaga. Corespondenţă inedită, în „Tribuna”, IX, nr. 19, p. 4. „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 102.

202

D. D. Roşca, în obţinerea unei conferinţe la Cluj352. Însă cu toate că aspectul politic era oarecum schimbat înspre bine, în noiembrie 1930, pe când se încerca adunarea celor 19 semnături pentru numirea în baza art. 81, Blaga nu obţine decât 17353. Până şi S. Puşcariu era exasperat. „Nu ştiu cum vom face cu catedra lui – nota acesta în Memoriile sale. Eu aş vrea să-l avem aici la estetică şi sunt sigur că ar fi o fală a Universităţii noastre. Dar sunt multe piedici. Nici Bărbat, nici Goangă, nici mai ales Duică nu-l vor. Cei dintâi nu-l cred om de ştiiţă (căci aparatul lui de documentare nu-i încărcat cu prea multe citaţii), cel din urmă nu ştiu de ce-i poartă sâmbetele”354. Poate că este şi una din cauzele pentru care începând din acest an se porneşte o campanie acerbă împotriva acestui articol de lege care favorizase pe mulţi din potrivnicii lui Blaga, dar nu-l mai găseau aplicabil în noile conjuncturi. Apoi, jocul de-a publicarea şi anularea unui concurs la catedra de estetică exasperase pe toată lumea, mai puţin pe adversarii lui Blaga care, chiar şi după moartea lui V. Bărbat, vor prefera să acorde suplinirea lui G. Bogdan-Duică, iar după dispariţia acestuia lui P. Grimm, decât să soluţioneze o stare ce a plutit în echivoc vreme de un deceniu. Când la începutul anului 1931 şansele păreau favorabile lui Blaga, acceptând chiar ideea unui concurs deşi – după propria lui mărturisire – „nu mai am nici vârsta, şi am atâta conştiinţă despre mine însumi şi despre tot ce pot şi nu pot, pentru a mă mai aventura în asemenea încercări oarecum pierdute din capul locului”355, G. Bogdan-Duică publica în „Naţiunea” din Cluj, oficios al Partidului Liberal, un ciclu de articole, vădit

Ibidem, p. 102-103; M. Cenuşă, Dialog epistolar Lucian Blaga – D. D. Roşca, în „Vatra”, XVI, 1986, nr. 10, p. 8. 353 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 106. 354 S. Puşcariu, Op.cit., p. 783. 355 „Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 106. 352

203

defăimătoare, intitulat Literatură fără rost (fireşte de Lucian Blaga)356. Ar putea părea ciudat un mare foileton semnat de „venerabilul” universitar care anterior, în Detronarea profesorilor357, îndemna dascălii din învăţământul superior la deschidere faţă de noile curente ale ştiinţei şi culturii, să rupă cu un „conservatorism” specific instituţiilor academice etc, etc. Făcea şi aceasta parte dintro strategie a credibilităţii şi a aparentei onestităţi. În Literatură fără rost însă, Duică arunca anatema asupra a două lucrări de excepţie semnate de Blaga, Fenomenul originar şi Daimonion, utilizând expresii mai mult decât ofensatoare: „La d-l L. B. tulburarea teoretică o pricinuieşte superficialitatea, care nu adună tot materialul necesar înţelegerii; şi răul obicei de-a face ştiinţă în figuri poetice. Astfel, d-sa pare isteţ, spiritual, dar nu este serios”358; „Toată stilistica aceasta este o exchibiţie de sciitor care voeşte să surprindă”359; sau „scrierile pseudo-filosofice ale d-lui L. B. sunt prilejuri bogate şi bune de a împinge în lături obscurantismul care încearcă să mai plutească încă deasupra munţilor, a căror zăpadă albă o dorim sclipind în soare plin”360. Cu alte cuvinte, se căuta anularea tocmai a ceea ce ar fi putut constitui atuurile forte în cooptarea lui Blaga la Universitatea din Cluj. Deşi, iniţial, acesta preconiza o punere la punct a recenzentului361, noua conjunctură politică se schimbase simţitor în defavoarea sa, la care se adaugă statutul de diplomat ce-l reţinea de la atari demersuri. La putere se afla acum guvernul prezidat de N. Iorga, cumnatul lui BogdanDuică şi cel care a promulgat o nouă lege a învăţământului 356 „Naţiunea”, V, 1931, nr. 67 (25 martie), p. 1-2; nr. 68 (27 martie), p. 1-2; nr. 69 (28 martie), p. 1-2; nr. 71 (31 martie), p. 1-2; nr. 72 (1 aprilie), p. 1-2; nr. 73 (2 aprilie), p. 1-2; nr. 74 (3 aprilie), p. 1-2; nr. 75 (4 aprilie), p. 1-2; nr. 76 (5 aprilie), p. 1-2; nr. 79 (9 aprilie), p. 1-2; nr. 80 (10 aprilie), p. 1-2; nr. 81 (12 aprilie), p. 3-4. 357 Ibidem, nr. 8 (13 ianuarie), p. 1. 358 Ibidem, nr. 67 (25 martie), p. 2. 359 Ibidem, nr. 72 (1 aprilie), p. 2. 360 Ibidem, nr. 81 (12 aprilie), p. 2. 361 Al. Căprariu, Lucian Blaga. Scrisori către Ion Breazu, în „Tribuna”, XI, 1967, nr. 46, p. 4.

204

superior, ce închidea posibilitatea oricărei numiri la Universitate a celor din afară, excepţie făcând doar filiera concursului. În plus, chiar postul său din Berna era pus sub semnul întrebării, prin desfiinţarea lui de acelaşi guvern condus de Iorga, care-şi dovedise de nenumărate ori animozitatea faţă de L. Blaga362. Aşadar, o catedră suplinită parcă „la infinit”, o lege evident potrivnică lui Blaga, un grup de liberali la Facultatea de litere din Cluj ce nu-l agreau şi nu-l doreau, dar mai ales G. Bogdan-Duică care devenise „un om cu desăvarşire imposibil”363, „piedica de căpetenie din pricina căreia Lucian Blaga n-a putut ajunge profesor de estetică”364 – sunt doar cateva elemente ce pot caracteriza avatarurile poetului-filosof. Însă moartea neaşteptată a lui Duică, la 21 septembrie 1934, părea să schimbe datele problemei şi câmpul de forţe în acest conclav aproape impenetrabil fără voinţa a câtorva electori atotputernici. Şansa părea a surâde şi altor pretendenţi, fiind declarate vacante mai multe catedre, precum istoria literaturii române moderne, slavistică şi sociologie. Miza era mare şi acţionau numeroase interese în satisfacerea unei clientele ce se credea îndreptăţită acum la o răsplată. Dar ca întotdeauna însă, jocul de culise a decis sorţii, un joc ce n-a fost deloc uşor şi care a pus în mişcare strategii anevoie de desluşit şi de o complexitate care a dus la modificări majore chiar şi în plan legislativ. Pentru moment, în martie 1935, printr-o adresă a Ministerului Instrucţiunii s-au suspendat pentru câteva luni vacantările, numirile sau înaintările, în efortul de a ţine sub control situaţia catedrelor, într-un mod cât se poate de meticulos. Evident, nu ar fi lipsită de interes analiza „concursurilor” ce au urmat (în februarie 1936) la cele trei catedre amintite, în contextul ce ne

„Manuscriptum”, XX, 1989, nr. 2, p. 108. Bazil Munteanu, Op.cit., p. 295: I. Chinezu către B. Munteanu, 2 august 1934. 364 S. Puşcariu, Op.cit., p. 822. În 1933, Bogdan-Duică ţinea chiar un curs despre poezia lui Blaga, evident foarte critic. 362 363

205

interesează, S. Puşcariu fiind bunăoară preşedinte a două din comisii365, angajând pe viitor solidarităţi utile şi lui L. Blaga. Între timp, Lucian Blaga devenise într-adevăr un caz, declanşându-se începând cu 1935 o veritabilă campanie de presă în favoarea sa. Se aprecia la unison că sosise „momentul pentru repararea unei mari greşeli”366, sugerându-se chiar soluţii după fireasca întrebare: „de ce nu este chemat” la catedra de estetică: „Va înţelege oricine – se pronunţa S. Florea – că astăzi Lucian Blaga nu se mai poate prezenta la un concurs pentru ocuparea acestei catedre, cum s-a prezentat acum vreo zece ani de zile când a fost respins. Lucian Blaga trebuie să se bucure azi de un altfel de regim: el trebuie să fie chemat la catedră printr-o procedură legală care se aplică şi altora care n-au nici a zecea parte din meritele sale”367. Iar prin această campanie, mult prea întinsă pentru a o putea surprinde acum, Universitatea din Cluj îşi vedea prestigiul ştirbit prin „strâmtimea de spirit” ce domnea aici368, unde „oameni cu ciurda, care au ronţăit două trei idei din vechi tratate, le vântură elevilor şi vând ştiinţa filosoficească”369. Dar lucrurile, în loc să se limpezească, se complică parcă şi mai mult. Iată cum surprinde atmosfera I.Chinezu într-o epistolă adresată lui Bazil Muntenu, la 25 mai 1935: „Blaga e dezolat că e nevoit să trăiască în străinătate şi doreşte mult să ajungă profesor la Cluj, la estetică literară”; în plus, O. Goga aspira şi el la aceeaşi catedră, susţinut de Rege, de ministrul instrucţiunii şi de cea mai mare parte a consiliului facultăţii, la care se adaugă un virtual contracandidat, Liviu Rusu. „Circulă prin Cluj zvonul pesimist – 365 Vezi şi M. Curticeanu, Un concurs universitar de altă dată, în „Echinox”, X, 1978, nr. 2-3, p. 31; nr. 4, p. 22; nr. 5, p. 22; nr. 6-7, p. 34; nr. 8-9, p. 32 (pentru catedra de istoria literaturii române moderne). 366 N. Tatu, Lucian Blaga la Universitate, în „Societatea de maine”, XII, 1935, nr. 3-4, p. 62. 367 S. Florea, De ce nu e chemat la catedră Lucian Blaga, în „România nouă”, III, 1935, nr. 274 (15 dec.), p. 2. 368 „Viaţa românească”, XXVII, 1935, nr. 5-6, p. 116. 369 Ibidem, XXVIII, 1936, nr. 1, p. 67.

206

relata Chinezu – că Liviu Rusu, un elev al actualului rector de aici şi-a prezentat tezele de doctorat în estetică”, pentru că ŞtefănescuGoangă îl dorea tocmai la catedra ţinută în rezervă de atâta vreme. „Oricâte doctorate şi-ar lua băiatul acesta – se continuă în scrisoare – rămâne pentru mine o minte opacă, mediocră, lipsită de orice acuitate. Şi când mă gândesc că el ar putea pune în discuţie şi chiar împiedica o serie de oameni distinşi să ajungă la această catedră, mi se pare că asistăm încă o dată la paradoxul ridicol ce caracterizează întreaga noastră viaţă. Şi totuşi s-ar putea ca omul acesta să izbutească înainte de tine, înainte de Blaga, de Vianu, de Coculescu”. Profetică intuiţie, Ştefănescu-Goangă fiind un „om foarte şiret şi foarte tenace şi se pare că până-n cele din urmă va şti să pulverizeze chiar secţiunea pornită în favoarea lui Goga cu atâta însufleţire de Puşcariu, Lapedatu, Dragomir, Lupaş etc”370. Este, poate, şi explicaţia pentru care Bazil Munteanu publica în toamna lui 1935 un ciclu de trei articole despre Lucian Blaga, métaphysicien et poéte du mystère, în „L’Europe Centrale”371, care stârneşte şi mai mult mânia lui N. Iorga372. Dar ceea ce nu s-a întâmplat până acum la Universitatea din Cluj se va reuşi la Academia Română. Cu toată opoziţia lui N. Iorga, în urma raportului întocmit de S. Puşcariu, L. Blaga a fost ales membru activ la 28 mai 1936, abia după al treilea tur de scrutin373. Nici această înaltă recunoaştere nu a fost lipsită de incidente, cu numeroase negocieri şi aranjamente de culise, avându-se de înfruntat mai ales rezistenţa lui Iorga care – mărturiseşte Blaga – „de cincisprezece ani se frământă împotriva mea”; „ştiind de unde s-a pornit ura, îmi dau seama […] că Nicolae Iorga e numele colectiv al unui considerabil număr de monştri”374. B. Munteanu, Op.cit., p. 296. „L’Europe Centrale”, X, 1935, no.40, p. 633-635; no. 45, p. 712-714; no. 760-762. 372 B. Munteanu, Corespondenţe, p. 456; N. Iorga. Corespondenţă, II, ed. Ecaterina Vaum, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986, p. 369-370. 373 AAR. Dezbateri, t. LVI, 1937, p. 153-154; 167, 188. 374 B. Munteanu, Op.cit., p. 171. 370 371

207

Numai că puterea aproape discreţionară a acestuia la Academie, şi nu numai, se diminuase considerabil prin pătrunderea în interiorul înaltului for a unei alte generaţii ce nu mai accepta vechile rânduieli şi „crizele” de autoritate ale ilustrului istoric. Recepţia oficială a lui Blaga, la 5 iunie 1937, avea să marcheze un moment important nu numai în plan biografic, cât mai ales prin recunoaşterea de către cea mai elevată instanţă a producţiei lui intelectuale. Beneficiind de un elogios Răspuns formulat de I. Petrovici şi bucurându-se de prezenţa lui Carol al IIlea, L. Blaga se putea considera la apogeu. Poate că discursul Regelui a cuprins cel mai sistematic semnificaţia intrării poetuluifilosof la Academie375. Iar pentru a surprinde atmosfera de culise, Însemnările zilnice ale Corneliei Brediceanu sunt, credem, edificatoare prin sinteza faptelor petrecute cu prilejul rostirii de către soţul ei a celebrului discurs Elogiul satului românesc: „Triumful de la Academie a fost mai mare decât mi-am putut închipui. Întreaga generaţie tânără , de toate culorile politice, e profund satisfăcută de cuvintele regelui. În schimb, bătrânii din Academie au plecat capetele, când regele a spus că felicită Academia pentru alegerea lui Blaga. N. Iorga a venit la şedinţă cu un teanc de volume noi de-ale lui, pe care voia să le prezinte regelui cu această ocazie. Ulterior, Lucian a aflat de la prieteni că în timp ce-şi ţinea el discursul, Iorga şoptea mereu câte ceva în urechea vecinului, ca să devieze atenţiunea. Dar publicul asculta cu încordare, iar regele sorbea de-a dreptul fiecare cuvânt ce-l rostea Lucian. […] După ce a terminat regele, Iorga a exclamat: Dacă avem aşa oameni mari în Academie, atunci eu nu mai am ce căuta aici, şi-a luat volumele şi a plecat. […] Trecând pe lângă el, Lucian l-a auzit spunând: «Am să-i arăt eu acestui domn (regelui) că mai există un Nicolae Iorga în ţară», iar în antreu s-a oprit cu nişte academicieni bătrâni şi le-a spus: «discursul regelui înseamnă apologia pornografiei şi a obscurităţii»; atunci, academicienii, vădit 375

AAR. Dezbateri, t. LVII, 1938, p. 190-191.

208

plictisiţi de teorismele lui Iorga, s-au întors spre Lucian şi l-au felicitat călduros”376. Noua calitate de membru activ al Academiei va conferi lui Blaga o nouă imagine socială şi intelectuală, fructificată din plin de fidelii săi susţinători. Îndeosebi S. Puşcariu şi mai ales O. Goga depuneau eforturi pentru modificarea legii în învăţământul superior printr-un amendament ce ar fi uşurat intrarea la Universitate a membrilor Academiei, cel din urmă fiind chiar el interesat în această chestiune. Însă demersul s-a dovedit a nu fi tocmai uşor, îndeosebi datorită împotrivirii ministrului liberal C. Angelescu. Pentru mai multă operativitate, Blaga acceptase şi ideea concursului, care – la povaţa lui S. Puşcariu – „are avantajul că nu poate nimeni să-ţi zică vreodată că n-ai intrat pe poarta principală în Universitate”; reuşita ar fi fost sigură pentru că „eşti Blaga şi […] membru al Academiei” iar „preşedintele comisiei voi fi eu. După experienţa de la alte concursuri reuşeşte candidatul pe care-l vrea preşedintele”377. Chiar şi aşa, evenimentele s-au derulat anevoie şi nu tocmai în virtutea modelelor convenţionale. A trecut aproape un an de tratative şi căutări pentru soluţii cât mai convenabile şi care să satisfacă toate interesele. Negocierile se purtau deja de la putere la putere. „Am fost ieri la Gongă – îi relata Puşcariu lui Blaga, la 25 decembrie 1936. S-a ivit o posibilitate nouă de a te avea la Cluj, pe care aş vrea s-o folosesc. Te rog însă de cea mai perfectă discreţie, căci în asemenea cazuri cunoaşterea planului în cercuri mai largi lar putea zădărnici”. Concret, se preconiza bunăoară ca în locul lui I. Valori de la Bucureşti (decedat) să treacă Th. Capidan, conferenţiarul Sever Pop să devină titular la catedra lui Puşcariu iar postul vacant să fie schimbat în „filosofia culturii” şi transformat apoi în catedră, estetica rămânând pentru L. Rusu etc, etc. „Vei avea marele avantaj –argumenta Puşcariu – de a fi pus

376 377

„Manuscriptum”, XII, 1981, nr. 3, p. 162-163. Ibidem , XXI, 1990, nr. 1, p. 137.

209

piciorul solid în universitate şi la o disciplină pe care o doreşti”, iar concursul pentru conferinţă va avea „bunăvoinţa întregii comisii” şi nici un contracandidat. Important era să se câştige timp, „pentru ca să trecem eventual amendamentul legii prin parlament”378. Nici nu se putea face mare lucru de vreme ce Ştefănescu-Goangă era subsecretar la Ministerul Instrucţiunii, dar de la care se puteau obţine totuşi satisfacţii datorită aspiraţiei de-a deveni şi el academician, iar Blaga nu mai putea fi ignorat într-un atare context. Evident, situaţia irita enorm, cu atât mai mult cu cât i se oferea ca certitudine o conferinţă, dar pe bază de concurs, în vreme ce se crease deja un precedent prin chemarea lui O. Goga la o catedră special creată pentru el, Cultura română modernă, prin derogare de la dispoziţiile legii (de la 1 noiembrie 1936)379. Dar în acest caz, conjunctura îi putea fi favorabilă, ţinând cont de prietenia ce-i lega şi de firava alianţă familială dintre Goga şi Blaga. La 21 februarie 1936 S. Puşcariu îi va prezenta astfel noile împrejurări: „Viu de la Goangă […]. Chibzuind bine toate posibilităţile şi toate şansele şi după ce m-am consultat şi cu unii colegi, am ajuns la convingerea că cel mai bun lucru este totuşi să te prezinţi la concursul pentru estetică. I-am spus deci lui Goangă că te vei prezenta şi poate să dea drumul publicării concursului. Ştiu, pe de altă parte, că Rusu e foarte plouat de când ştie că te are ca concurent. În comisie voi fi eu preşedinte, va fi Goga, Grimm de la noi, iar de la Bucureşti probabil Caracostea, care e un mare admirator al tău”. „Bănuiesc – continua Puşcariu – că Gongă va mai căuta vreo modalitate să-mi propună pentru ca să salveze estetica pentru Rusu, deşi el mi-a declarat că pentru a nu face impresie de parţialitate nici nu va primi să fie membru în comisie”380. Ibidem, p. 138-139. Lucian Nastasă, Întregiri la biografia lui Octavian Goga, în „Dacia literară”, VI, s.n., 1995, nr. 1. p. 20-21. 380 „Manuscriptum”, XXI, 1990, nr. 1, p. 141. 378 379

210

După mai multe amânări strategice, la 9 martie se va publica, în fine, vacanţa catedrei de estetică dar, poate nu fără intenţie, sub titlul de Estetică generală cu deosebită privire la estetica literară. Neexistând în această primă etapă nici o propunere de chemare, s-a recurs la republicarea vacanţei, pentru ocuparea prin concurs, la 12 iulie acelaşi an. Oricum, după declanşarea formalităţilor de înscriere, la care s-au prezentat trei candidaţi (L. Rusu, L. Blaga şi Radu Paul), titlul catedrei va constitui o nouă găselniţă pentru amânarea concursului (la 24 noiembrie 1937), după ce consiliul facultăţii din 6 noiembrie hotărâse deja comisia de examinare: Fl. Ştefănescu-Goangă, Marin Ştefănescu, P. Grimm şi S. Puşcariu (din Cluj), D. Gusti (Bucureşti), Tr. Brăileanu (Cernăuţi) şi M. Ralea (Iaşi). În noile împrejurări, L. Blaga îşi retrage candidatura, convins fiind că sub guvernarea lui Tătărăscu şi cu Ştefănescu-Goangă subsecretar de stat la Instrucţiune Publică nu are, practic, nici o şansă de reuşită la estetica literară. Finalmente, catedra va fi ocupată de L. Rusu prin chemare (la 23 martie 1938), în urma raportului semnat de Goangă, D. D. Roşca şi Vl. Ghidionescu, acestei maniere de promovare opunându-i-se N. Bănescu şi G. Giuglea381. Reacţia nu s-a lăsat aşteptată, în „Curentul” din 2 aprilie 1938 apărând un articol nesemnat, Un nou scandal în lumea universitară din Cluj, cu subtitlurile Consiliul Facultăţii de litere îşi dezice propriile sale hotărâri şi Nepotismul şi ostracizările, norme de drept382. Între timp însă, în noul guvern O. Goga-A. C. Cuza, L. Blaga devine subsecretar la Ministerul Afacerilor Străine. În aceste împrejurări, la 13 ianuarie 1938 D. D. Roşca redactează un Memoriu pentru înfiinţarea la Cluj a unei catedre de „Filosofia culturii”383, validat la 19 ianuarie de către consiliul facultăţii iar la 27 ianuarie de Consiliul de miniştri. Evenimentele se succed într-o cadenţă uimitoare, deciziile şi actele legislative derulându-se aproape de la Vezi Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 3/1937-1938. Vezi răspunsul decanului N. Drăganu în „Patria”, XX, 1938, nr. 79 (8 aprilie), p. 2. 383 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 312/1937-1938 (vezi Anexa I). 381 382

211

o zi la alta, ajungându-se până la modificarea Legii pentru organizarea învăţământului superior, ce permitea astfel chemarea lui Blaga în virtutea calităţii de membru activ al Academiei Romane384. Acţiunea s-a desfăşurat în contra-partidă cu ridicarea la rangul de catedră a conferinţei de „Epigrafie şi antichităţi grecoromane”, ocupată tot prin chemare de către C. Daicoviciu385, şi cu satisfacerea altor interese precum aducerea lui Alex. Procopovici la „Lingvistică”, titularizarea lui Romulus Vuia – după 12 ani de suplinire – la „Etnografie şi folclor” etc. Devenit între timp ministru extraordinar şi plenipotenţiar al României la Lisabona, L. Blaga îşi va inaugura cursul la 17 noiembrie 1938 cu lecţia Despre plenitudinea istorică, prezentat deosebit de călduros numeroasei asistenţe de către S. Puşcariu care, vreme de 15 ani, a fost indiscutabil cel mai fidel şi constant susţinător al poetului-universitar de acum. Renunţând la diplomaţie – una din condiţiile chemării sale – şi pe cale de a se întoarce definitiv la Cluj, Blaga s-a aflat în postura de profesor la o altă catedră, de „Sociologie rurală”, cea anterioară fiind desfiinţată prin noua lege a învăţământului superior care, printre altele, eliminase iarăşi posibilitatea „chemării”. Deşi materia era „în sine o universitate, mai ales aşa cum concep eu satul românesc”386, schimbarea îl deranja vizibil deoarece „mă plictiseşte” şi „mă costă înzecit efort”387. Devenise şi el între timp un cumulard, ceea ce, se pare, nu prea era pe placul său: „Nu pot să fiu într-un singur an – mărturisea surorii sale Letiţia Pavel – ministru, profesor, senator, agricultor, membru în consiliul superior, hotelier, poet, dramaturg, filosof şi să ţin şi conferinţe”388. Abia la 10 noiembrie 1938, la propunerea lui Ştefănescu-Goangă, consiliul facultăţii din Cluj a Pentru amănunte: Mircea Curticeanu, Prolegomene la o carieră universitară, şi Pavel Ţugui, Lucian Blaga la catedra de „Filosofia Culturii”, citate la nota 1. 385 Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos 386 B. Munteanu, Op.cit., p. 178. 387 L. Rugescu, Op.cit., p. 78. 388 Ibidem. 384

212

revenit la vechiul titlu al catedrei, „Filosofia culturii” (vezi Anexa II), decizia fiind consfinţită la 10 februarie 1940 de ministrul educaţiei de atunci şi preţuitor al lui Blaga, N. Cartojan. Părea a se împlini aşadar aspiraţia lui spre o catedră universitară, aspiraţie pusă din nou în cauză după 1945 prin evoluţia societăţii româneşti spre un regim totalitar, comunist, care va introduce o altă ierarhie a valorilor şi în care Lucian Blaga iarăşi nu-şi va mai găsi locul. “Până a fost apreciat – adnota S. Puşcariu pe marginea corespondenţei cu poetul – a fost necesar să treacă prin grele vămi ale văzduhului ce răsar în calea celor ce nu umblă pe drumuri bătătorite şi aspiră la catedre universitare. Mai ales când au mândria de a nu se căciuli şi conştiinţa foarte accentuată că li se cuvine locul de îndrumător al tineretului gânditor”389.

389

„Manuscriptum”, XXI, 1988, nr. 1, p. 64.

213

ANEXE I Memoriu către onor. Consiliu al Facultăţii de filosofie şi litere din Cluj pentru înfiinţarea unei catedre de „Filosofia Culturii” Onorat Consiliu, Sub influenţa unor factori diverşi, facultatea europeanului de a înţelege culturile timpurilor celor mai îndepărtate a crescut enorm. Această creştere a atras după sine lărgirea câmpului de cercetare, dar ea a dus şi la descoperirea unor probleme noi, unele din ele surprinzător de noi. Întrebări pe care nu şi le pusese omul pană aici s-au ivit, întrebări care cereau răspunsuri cât mai clare, dar faptul că acestea priveau de aproape probleme în legătură cu cele mai importante interese spirituale ale omului. Cercetarea atentă a arătat că ceea ce numim noi atât de simplu „cultură” e o formă de existenţă a cărei natură şi sens sunt destul de greu de desluşit. Care sunt condiţiile naşterii şi dăinuirii unei culturi şi unde trebuie căutate forţele propulsive ale ei; în ce constă caracterul specific al unei culturi şi de ce natură e raportul între formele de manifestare particulare ale ei? Iată întrebări care nu puteau şi nu pot fi dezlegate decât după un lung examen, sprijinit

214

de informaţie metodică şi întinsă, şi condus cu mare simţ de fineţe. Investigaţiile întreprinse în jurul acestor probleme au dus în Germania zilelor noastre la constituirea unei discipline noi, numită Filosofia culturii. Zic disciplină nouă pentru că filosofia culturii e ramura filosofică cu obiecte şi metode proprii. Făcând această constatare, nu vreau să susţin că problemele de cultură (anumite probleme de cultură) n-au format obiect de discuţie filosofică şi la unii gânditori mai vechi. Este incontestabil că se găsesc reflecţii interesante asupra astorfel de chestiuni la Vico, la Montesquieu, la Rousseau mai cu seamă, la unii romantici germani, şi în sfârşit la mai toţi ganditorii secolului trecut care au făcut filosofie a istoriei (sau şi filosofie a istoriei). Dar, cercetările întreprinse de aceşti filosofi se ţărmuresc la discuţia unor probleme speciale; fenomenul numit „cultură”, considerat în ansamblul lui, n-a format la nici unul din aceştia obiectul central de analiză. Adică nici unul din acum amintiţii gânditori n-au văzut în toată amploarea ei şi n-au pus în termeni clari problema pe care o ridică existenţa şi rostul culturii ca atare. Câteva din ideile în circulaţie azi în filosofia culturii au fost descoperite de romanticii germani. Se ştie că Hegel afirma că există legătură strânsă între diversele forme de creaţie spirituală – religie, artă, filosofie, morală, organizaţie de stat etc – ale unei mari epoci de cultură, sau ale unui popor producător de cultură originală. Oricât ar părea de autonome la întâia vedere, formele acestea sunt în legătură de corelaţie organică unele cu altele şi cu întregul ale cărei părţi sunt. Legătura dintre ele o face spiritul general al timpului în care apare o mare cultură (Zeitgeist). Dar, la gânditorii susamintiţi, aceste idei – care erau şi ale lui Goethe – n-au depăşit stadiul unor geniale anticipaţii şi forma unor afirmaţii interesante dar nedemonstrate. Ele au rămas afirmaţii îndrăzneţe şi la Taine şi la Renan, care le împrumutaseră de la Hegel şi Goethe, răspândindu-le cu scrierile lor în toată Europa. În zilele noastre însă, genialele anticipaţii ale romanticilor, adâncite şi controlate în Germania de modernii filosofi ai culturii,

215

îmbracă haina de concepte tot mai bine definite şi, cel puţin în parte, tot mai de aproape verificate. Activitatea desfăşurată de aceşti gânditori în ultimii 30 de ani e extraordinară, iar rezultatele dobândite sunt remarcabile. Pentru a ilustra ce amploare şi importanţă au luat azi aceste cercetări, să mi se dea voie să înşir câteva nume de autori ale unor opere de seamă şi să subliniez, fie şi numai în treacăt, câteva rezultate mai însemnate. Iată numele: A. Dempf, W. Dilthey, H. Freyer, L. Frobenius, H. Keyserling, Th. Litt, Műller-Lyer, H. Richert, E. Rothacker, M. Scheler, G. Simmel, O. Spengler, E. Spranger, L. Ziegler. Iar dintre precursori mai fie amintiţi Nietzsche şi I. Bucckhardt. Şi acum iată rezulatele: în urma unor întinse cercetări, diriguite latent dar puternic de susanumitele anticipaţii ale romanticilor, ca de nişte ipoteze ce urmau să fie verificate, ideile lui Goethe şi Hegel despre legătura intimă care ar uni într-un tot unitar diferitele forme de manifestare ale unei culturi au devenit, din afirmaţii neprobate ce erau, fapte constatate. S-a arătat adică, cu etnografia şi istoria în mână, că toate formele de creaţie spirituală originală ale unei epoci sau popor de cultură ascultă, până în cele mai ascunse fibre ale lor, de o mare lege numită legea unităţii stilistice. S-a constatat, astfel spus, că orice cultură veritabilă arată un stil unic în toate creaţiile ei. „Stilul” fu definit deci ca unitate de forme dominante într-o varietate de conţinuturi de cultură. Constatat la început numai în domeniul creaţiei artistice, stilul fu descoperit apoi ca fenomen dominant al culturii omeneşti în general, intrând oarecum în însăşi definiţia ei. Stilul devine concept fundamental, categorie de înţelegere a tuturor creaţiilor culturale ale spiritului. Fenomenului, odată constatat, i s-a căutat şi o explicaţie. Adepţii concepţiei morfologice a culturii (Frobenius şi Spengler) şiau asumat această sarcină. Sprijinindu-se şi pe unele analize făcute de câţiva istorici ai artelor, Frobenius şi Spengler cred a fi

216

descoperit că există o legătură strânsă între sentimentul spaţiului şi stilul unei culturi. Sentimentul spaţiului e, după aceşti gânditori, nu numai o componentă dominantă a stilului, ci factor determinant al acestuia. Iată o „descoperire” interesantă. În orice caz însă, iată o ipoteză care s-a dovedit cum nu se poate mai fecundă. Cel dintâi care a enunţat-o şi s-a străduit s-o verifice este Frobenius. Frobenius a căutat să arate că-n toate creaţiile culturii hamitice se poate descoperi, mai mult sau mai puţin ascuns, sentimentul spaţiului – peşteră; iar creaţiile culturii etiopice sunt străbătute toate de sentimentul spaţiului infinit. Ideea lui Frobenius a fost apoi adoptată de Spengler în celebra sa „Prăbuşire a apusului” cu titlu de concept central şi aplicată cu o uimitoare consecvenţă pentru a explica unitatea stilistică a culturii antice, arabe (creştine) şi occidentale. Fiecare dintre aceste trei mari culturi au fost sau sunt dominate de sentimente ale spaţiului altfel şi altfel structurat. Unitatea stilistică a culturii antice a fost determinată de sentimentul unui spaţiu limitat, cea a culturii arabe (creştine) de sentimentul spaţiului-peşteră (bolta), cea a culturii occidentale de sentimentul spaţiului nemărginit tridimensional ş.a.m.d. Se înţelege de la sine că aceste rezultate, sau să le zicem mai modest idei, nu pot fi considerate încă drept bunuri definitiv câştigate ale spiritului uman. Ele vor trebui aprofundate şi corectate, desigur temperate – prin controlul sever pe care-l permit oneste aplicaţii pe teren. Nu e însă mai puţin adevărat că ele s-au dovedit deja şi până acum a fi nişte admirabile ipoteze de lucru. Interesul lor rezidă mai ales în acest caracter al lor. Am scris cele de mai sus, Onor. Consiliu, în nădejdea că voi reuşi astfel să scot în oarecare evidenţă importanţa pe care ar pute-o prezenta discuţia problemelor de cultură şi noua disciplină filosofică în ochii oricărui spirit cu interes real pentru astfel de chestiuni şi pentru rosturile culturii în general. Dar, dacă astfel stau lucrurile, mi se pare folositor, aş zice bucuros necesar, să căutăm să iniţiem şi tineretul nostru universitar în marile probleme discutate azi de atâţia cercetători şi

217

gânditori de seamă. Orizontul intelectual al studenţilor noştri de orice specialitate s-ar lărgi cu folos şi pentru ei şi pentru neam, dându-le posibilitatea să ia cât mai deaproape cunoştinţă de noile cercetări, să se familiarizeze, să zic aşa, cu spiritul general în care se pun marile probleme ce le ridică marile investigaţii întreprinse pentru înţelegerea mai justă a naturii şi a sensului fenomenului „cultură”.. Este evident că eforturile pe care le-ar face tineretul nostru pentru a pricepe ce e cultura în general şi care sunt condiţiile ei de dăinuire şi creştere, ar atrage după ele şi o mai adâncă înţelegere a temeiurilor culturii noastre naţionale şi a directivelor de viitor ale ei. În sfârşit s-ar putea ca darurile creatoare ale sufletului tânăr să găsească în această lumină o mai dreaptă pricepere a nevoii sacrificiului pe care orice spirit creator de cultură trebuie să-l facă, renunţând la anumite lucruri ademenitoare, dar neaducătoare de mântuire. Cum însă situaţia materială a studenţilor noştri, în majoritate fii de ţărani, nu îngăduie luxul de a face cunoştinţă cu spiritul şi cu rezultatele noilor cercetări în ţara lor de origine, se impune ca o creaţie folositoare înfiinţarea unei catedre de filosofia culturii la facultatea noastră. Îmi dau voie să propun deci ca Onor. Consiliu să ceară Ministerului Educaţiei Naţionale înfiinţarea cât mai grabnică a susnumitei catedre. Cluj, în 13 ianuarie 1938

218

D. D. Roşca

II Motivare* [1941] La dorinţa şi cererea Consiliului profesoral al Facultăţii de litere şi filosofie (Universitatea Cluj) s-a creat în anul 1938 o catedră de „filosofia culturii”, la care prin unanimitate de voturi a fost chemat d. Lucian Blaga. Domnul Lucian Blaga, care se găsea atunci în diplomaţie, ca ministru plenipotenţiar la Lisabona, în dorinţa de a-şi pune puterile în slujba învăţământului superior, a renunţat de bunăvoie la cariera diplomatică, în care a dus-o până la cel mai înalt grad, şi a venit în ţară să-şi ia în primire catedra de „Filosofia culturii”, la care fusese chemat. Sosit în ţară, d. Blaga s-a văzut repartizat la catedra de „sociologie rurală” nou înfiinţată de legea Călinescu, singura catedră ce rămânea liberă, şi la care putea să fie repartizat, deoarece catedra de „filosofia culturii” fusese desfiinţată prin aceeaşi lege. Dl. Blaga declara că niciodată nu şi-ar fi părăsit cariera diplomatică, dacă ar fi prevăzut că se pot petrece schimbări aşa de arbitrare cum este aceea a catedrei de „Filosofia culturii”. Consiliul profesoral, ca şi d. Blaga, au cerut de atunci în repetate rânduri revenirea la vechiul titlu al catedrei. Sub ministeriatul dlui profesor Caracostea se făcuse şi se semnase chiar un decret în acest sens, dar acest decret, din cauza evenimentelor politice, n-a mai apărut în

219

Monitorul Oficial. Acum noul decret cu privire la schimbarea titlurilor catedrei dă Consiliului profesoral posibilitatea de a cere Ministerului să modifice titlul actualei catedre de „Sociologie rurală” în acela de „Filosofia culturii”.

* „Motivare” concepută şi scrisă de Lucian Blaga (Arh. St. Cluj, Facultatea de litere – corespondenţă, dos. 830/1941-1942).

220

UNIVERSITĂŢILE GERMANE ŞI FORMAREA ELITEI INTELECTUALE ROMÂNEŞTI (1864-1944). REFLECŢII MEMORIALISTICE

Întemeierea în a doua jumătate a sec. XIX a Universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti (1864) nu a însemnat neapărat şi asigurarea pârghiilor elevate şi eficiente de formare a elitelor intelectuale româneşti. Deşi statul s-a angajat în aplicarea unei politici educative coerente şi de anvergură, cel puţin sub aspectul legislaţiei şi al declaraţiilor de intenţie, punerea în practică a unui învăţământ superior modern – până spre 1900 – nu s-a putut împlini decât prin artificii şi paleative, ceea ce a dat naştere la stabilimente universitare defectuoase în organizare şi funcţionare, în care structura şi calitatea profesorilor n-au putut constitui stimuli în cooptarea şi dialogul cu un corp studenţesc cât de cât motivat profesional390. În aceste condiţii, cealaltă Europă a continuat să rămână şi mai departe principala sursă de instrucţie superioară, spaţiu de atracţie şi de referinţă, cu implicaţii majore în Cf. M. Popescu-Spineni, Instituţii de înaltă cultură, Vălenii de Munte, 1932; I. Gh. Şendrulescu, Aspecte din organizarea şi dezvoltarea Universităţii din Bucureşti între anii 1864-1878, în „Analele Universităţii Bucureşti”, istorie, vol. 20, 1961, p. 77-92; Al. Balaci, I. Ionescu, Universitatea din Bucureşti, 1864-1964, Bucureşti, 1964; Istoria Universităţii din Iaşi, ed. Gh. Platon, V. Cristian, Iaşi, Ed. Universitatea „Al. I. Cuza”, 1985; Universitatea din Iaşi, 1860-1895. Pagini din istoria învăţământului românesc, coord. V. Cristian, I. Agrigoroaiei, M. Cojocaru, Iaşi, Ed. Universitatea „Al. I. Cuza”, 1987; O. Bozgan, Universitatea Bucureşti. Scurt istoric, Bucureşti, 1994. 390

221

procesul modernizării societăţii româneşti. În dorinţa aproape disperată de a înlocui vechile configuraţii culturale, care asiguraseră prea puţin progresul naţiunii, şi de a recupera în forţă decalajul temporal ce o separa de civilizaţia apuseană391, tinerii cu aspiraţii elevate şi-au îndreptat mereu privirile spre modelele sociale şi intelectuale central şi vest europene. Chiar statul, prin factorii diriguitori, a pus în practică un eficient şi costisitor sistem de formare în „afară” a elitei intelectuale autohtone, care, odată revenită, avea să promoveze aici standardele educaţionale şi ştiinţifice occidentale. Din această perspectivă, formarea noilor îndrumători spirituali în apusul Europei a fost şi a rămas încă (în diverse maniere) o tendinţă nu numai obsedantă, dar şi primordială. În 1860, de exemplu (pentru a ne limita doar la perioada imediat anterioară fondării celor două universităţi în sens modern), au fost trimişi la studii în străinatate – Paris, Berlin, Bonn, Torino şi München – 32 de bursieri din Moldova, dintre aceştia, la reîntoarcere, nouă devenind profesori universitari392. Mai mult chiar, domnitorul Al. I. Cuza avea intenţia de a întemeia la Paris un colegiu român, proiect ce nu se va împlini decât mult mai târziu, în perioada interbelică, prin fondarea Şcolilor române de la Roma şi din capitala Franţei. Evident, nu e cazul aici de a insista asupra ponderei tinerilor români aflaţi la studii în străinatate, de altfel greu de surprins statistic în etapa actuală a cercetărilor, deşi eforturile sunt notabile în această direcţie. Semnificativ este însă faptul că prin carenţele învăţământului superior românesc şi mirajul reprezentat Vezi, în acest sens, E. Lovinescu, Istoria civlizaţiei române moderne, 3 volume, Bucureşti, 1924-1926 (cu o nouă ediţie în 1972, îngrijită de Z. Ornea, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică). 392 D. Berlescu, Universitatea din Iaşi de la 1860 până la 1918, în vol. Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, I, Bucureşti, 1960, p. 217. Pentru perioada de până la 1864 vezi şi A. Filimon, Legături ştiinţifice ale Universităţii din Iaşi cu universităţi străine, în vol. Universitatea din Iaşi. 1860-1985. Pagini din istoria învăţământului românesc, citat, p. 133-137. 391

222

de apusul Europei, universităţile străine au deţinut multă vreme monopolul formării elitei intelectuale autohtone. Se poate estima, fără exagerare, că în intervalul 1860-1918, aproape toţi miniştrii, membrii cabinetelor ministeriale şi alţi înalţi funcţionari au urmat filiera studiilor în străinătate393. Doar în felul acesta se pot explica sursele transformării societăţii româneşti şi cum s-a reuşit, sub influenţa modelelor occidentale, modificarea aspectului şi spiritului culturii naţionale, până atunci de factură orientală şi ortodoxă, foarte rapid la nivelul elitelor şi în mod gradat la celelalte paliere, mai profunde ale societăţii. Trecerea printr-o universitate occidentală a fost mereu considerată ca un bun indice de formaţie ambiţioasă şi de calitate. Obţinerea unei diplome de licenţă sau de doctorat în străinătate, ca instrument al carierei, a devenit astfel obiectivul esenţial al tinerilor cu aspiraţii elevate, atestatul indiscutabil al competenţelor intelectuale şi garantul reuşitei sociale. În acest context, „oricine avea un titlu universitar, mai ales luat în străinătate – spunea în Mărturisirile sale filosoful C. Rădulescu-Motru, referindu-se la anii 1890-1900 –, găsea înaintea sa cariera deschisă gata”394. În consecinţă, „continuarea studiilor universitare în străinatate era pentru toată generaţia mea un lucru aşa de natural, încât ea nu cerea aranjamente prealabile [...]. Plecau, fiindcă aşa făcea toată lumea”395. Iată de ce studiile în Occident au devenit pentru mulţi dintre tinerii români nu numai un mijloc de a se forma, de a se Vezi Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească (1866-1900), Bucureşti, Ed. All, 1998. Pentru cât datorează corpul universitar românesc (asimilat înalţilor funcţionari de stat, mulţi din profesori devenind miniştri şi prim-miniştri, ori fiind fruntaşi ai diverselor partide politice) universităţilor europene, vezi Lucian Nastasă, Le rôle des études à l’étranger dans la carrière des professeurs d’université roumains (18641944), în vol. L’enseignement des elites en Europe Centrale (19e-20e siècles), sous la direction de Victor Karady et Mariusz Kulczykowski, Cracovie, Université Jagellonne, 1999, p. 149-158. 394 C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, ed. Sanda şi Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1990, p. 69. 395 Ibidem, p. 38. 393

223

instrui, cât mai ales o modalitate de a se afirma, de a dobândi atuurile principale în aspiraţia spre poziţii sociale înalte. Din marea varietate a tipurilor de călătorie, filiera studiilor pare să fi fost aşadar cea mai importantă şi semnificativă: ea urmărea un „program” cu obiective bine precizate; se făcea la vârste tinere (2025 ani), când individul e deschis spre cunoaştere, spre alte experienţe; este cel mai important moment din ciclul iniţierii, cu finalităţi la întoarcere, cei mai mulţi studenţi ocupând apoi funcţii şi pârghii esenţiale de putere intelectuală, politică şi economică, devenind la rândul lor îndrumători în diverse domenii. Revenind la observaţiile aceluiaşi C. Rădulescu-Motru, aflăm şi motivaţii mai puţin onorabile, dar care, în parte, reflectă o stare de spirit oarecum reală: „Această plecare în străinătate – spunea el – se făcea aproape în mod mecanic, fără să fie însoţită de obişnuitele anticipări sentimentale. Tânărul român pleca; nu fiindcă avea nostalgia unei culturi despre care îi vorbiseră alţii şi pe care el nu o avea în ţară, ci el pleca pur şi simplu luat de curent. Ajuns în străinătate, în afară de şcoala unde avea să urmeze, el nu cunoştea decât cafeneaua şi restaurantul. Iniţierea în viaţa culturală a străinătăţii interesa pe foarte puţini. Cei mai mulţi, chiar dacă întârziau cu anii prin străinătate, se înapoiau în ţară, din punctul cultural, aşa cum fuseseră la sosire. Aveau o diplomă şi cu aceasta erau mulţumiţi”396. Evident, există în aceste reflecţii şi o anume doză de exagerare, explicabilă prin aceea că memorialistul, ajuns profesor universitar după ce, în prealabil, urmase şi el filiera studiilor în străinătate, căuta indirect să supraliciteze valoarea instituţiilor academice naţionale, necesitatea ca tinerii români să prefere în primul rând universităţile autohtone şi nu mediile „corupte” ale Apusului. În fapt, cum am sugerat deja, nivelul scăzut al învăţământului românesc nu putea nici pe departe satisface exigenţele educaţiei moderne europene de la cumpăna Ibidem. O critică a obiceiului de a merge la studii în afara ţării şi la D. Hurmuzescu, Studenţii români la universităţile străine, în „Cultura română”, III, 1906, nr. 4, p. 128-136.

396

224

secolelor XIX-XX. Era nevoie de reforme profunde înainte de a se emite pretenţia identităţii calitative dintre universităţile româneşti şi cele occidentale. Alexandru Lapedatu, fost student al universităţii din Iaşi şi fără măcar un stagiu de specializare în afara ţării, dar ajuns profesor universitar şi în mai multe rânduri ministru al Cultelor şi Artelor în perioada interbelică, avea să regrete în 1910, după o vizită în Germania, lipsa contactului cu Apusul în anii adolescenţei: „Călătoria aceasta m-a convins şi mai mult de greşeala ireparabilă pe care am făcut-o de a nu fi căutat şi eu, ca alţi colegi, să merg la studii în străinătate – respectiv Germania – unde, în epoca aceea mergeau mai toţi tinerii români. Regretul era prea tardiv. Ajunsesem la o vârstă [34 de ani] şi într-o situaţie că nu mai puteam repara nimic”397. În consecinţă, apusul Europei a continuat să rămână marea atracţie, singurul spaţiu ce putea oferi nu numai şansele împlinirii umane şi intelectuale, ci şi suficiente elemente de referinţă, modele culturale ce au jucat un rol fecund şi mobilizator, surse de terapie şi idealuri de regenerare naţională. În acest scop s-au pus în lucru strategii diverse, mai ales în ceea ce priveşte locurile şi branşele de studii, pentru a optimiza la maxim rentabilitatea investiţiei în titluri şi diplome străine, pentru că specializarea într-un domeniu nou, adeseori purtător al modernităţii, oferea şanse suplimentare în accederea la universitate S-a născut astfel un nou ideal meritocratic care a pus în cauză vechile reguli, tradiţionale, de reproducţie şi de recrutare a elitelor. Specializarea în afară, în domenii fără echivalent în România, s-a lovit însă, adeseori, de conservatorismul mediului universitar existent la un moment dat, generând conflicte între generaţii sau între diverse grupuri de putere universitară, pentru că se intra în concurenţă cu catedrele clasice, ceea ce ar fi impus redefinirea programelor etc. Această strategie a spart totodată, periodic, monopolul materiilor clasice şi a modificat diviziunea muncii intelectuale, a dus la crearea de noi 397

Al. Lapedatu, Scrieri alese, ed. I. Opriş, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p. 195.

225

catedre în specialităţi până atunci absente, dar necesare prin evoluţia cunoaşterii. Evident, dacă în Apus, prin materii specializate se înţelegea, de pildă, însuşirea limbilor orientale, egiptologia, papirologia, istoria amerindienilor etc, la noi nu se putea merge atât de departe, iar un excelent sanscritist precum Teofil Simenschi (cu temeinice studii în Germania) nu a putut nicicând să profeseze în acest domeniu, ci a trebuit să predea greaca şi latina. Alte discipline puteau fi considerate ca atare, dată fiind relativa întârziere cu care aceste materii se impun la noi (arheologia, bizantinologia, sociologia, etnologia etc). Un rol principal în formarea intelectualilor români din a doua jumătate a secolului XIX şi primele două decenii al veacului nostru l-au avut Franţa, Germania şi Austria, iar secundar Italia, Ungaria, Belgia, Elveţia şi Spania. Nu vom insista asupra acestei ierarhii, lipsind încă acele analize socio-istorice temeinice care să indice aproape „matematic” fluxul de studioşi români spre diversele universităţi europene. Eforturile depuse de Miklós Szabó, Sándor Tonk, László Szögi, Cornel Sigmirean şi Stelian Mândruţ doar pentru spaţiul transilvan sunt încă greu de imaginat şi pentru regiunile extra-carpatice398. Însă, fără îndoială, Franţa şi Germania au dominat în mod indiscutabil, fiind principalele pepiniere de 398 Tonk Sándor, Erdélyiek egyetemjárása a középkorban (1520-ig), Bukarest, Kriterion, 1979; Szabó Miklós, Tonk Sándor, Erdélyiek egyetemjárása a korai újkorban, 1521-1700, Szeged, „József Attila” Tudományegyetem, 1992; Szögi László, Magyarországi diákok a Habsburg Birodalom egyetemein. I. 1790-1850, Budapest-Szeged, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 1994; Szabó Miklós, Szögi László, Az erdélyiek külföldi egyetemjárása a XVIII. században és a XIX. század első felében, în Emlékkönyv Jakó Zsigmond nyolcvanadik születésnapjára, Kolozsvár, 1996, p. 470-483; Szögi László, Új utakon nyugat felé...Hagyományok és változások az újkori magyar egyetemjárásban (17891919), în „Az egyetemi könyvtár évkönyvei”, Budapest, VII-VIII, 1997, p. 327-380; C. Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000; Stelian Mândruţ, Die rumänische Intelligenz und die Wiener Universität, 1867-1918. Allgemeine Betrachtungen, în „Revue Roumaine d’Histoire”, XXXIV, 1995, nr. 1-2, p. 97-107; idem, Rolul Politehnicii din Viena în formarea intelectualităţii tehnice româneşti (1867-1918), în „Xenopoliana”, IV, 1996, nr. 1-4, p. 156-162.

226

licenţiaţi şi doctori români în litere, istorie, filosofie, filologie, drept, ştiinţe exacte şi alte domenii tehnico-ştiinţifice purtătoare ale modernităţii, la fel cum în domeniul medicinii Viena a prevalat, mai ales pentru anii de până la prima conflagraţie mondială. Aşadar, fără a contrapune spaţiul german celui francez, tezele referitoare la ponderea uneia sau alteia în modernizarea noastră politică şi culturală ar trebui reformulate în complexitatea diverselor nuanţe ce le comportă. Pentru că nu ar trebui să se creadă că admiraţia pentru Franţa şi cultura ei au fost fără rezerve, la fel cum nici ataşamentul faţă de Germania nu s-a bucurat de unanimitate. Ceea ce nu poate fi adeverit încă general-statistic, se dovedeşte a fi mult mai complicat la nivelul elitelor, mai ales a celor deţinătoare de pârghii esenţiale de putere şi care au jucat un rol politic şi cultural major în epocă. Sub acest aspect, influenţa germană nu a fost deloc insignifiantă şi fără urmări notabile. În discursul său la Academia Română, din 1891, când se aniversau 25 de ani de la fondarea acestei instituţii, marele om politic care a contribuit decisiv la modernizarea ţării, Mihail Kogălniceanu, nu întâmplător a insistat mai mult asupra mediului său formativ din anii adolescenţei: „Toată viaţa mea, şi tânăr şi în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universităţii din Berlin, că societăţii germane, bărbaţilor şi marilor patrioţi care au operat reînălţarea şi unitatea Germaniei, datoresc în mare parte tot ce am devenit în ţara mea şi că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român”399. Erau afirmaţii ale celui care, după un scurt sejur studenţesc la Lunéville alături de fiii domnitorului Mihail Sturdza, a trebuit să-şi desăvârşească formaţia intelectuală departe de „contagiunea ideilor revoluţionare”, la Berlin, într-un mediu auster, unde „educaţia este mai profundă, moravurile mai inocente şi obiceiurile mai patriarhale”400.

399 400

„Analele Academiei Române. Dezbateri”, s. II, t. 13, 1890-1891, p. 264. Cf. Al. Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Iaşi, Ed. Junimea, 1974, p. 67-103.

227

Exemplul Societăţii Junimea este mai mult decât revelator, prin prestigiul social, literar şi intelectual fără rival în perioada 1866-1918, dar şi după aceea, precum şi prin influenţa exercitată în viaţa politică a societăţii româneşti. Titu Maiorescu, şeful incontestabil al acestei grupări, care a jucat un rol decisiv în orientarea culturii române până la primul război mondial, avea o formaţie strict germană (liceul la Viena, universitatea la Berlin şi doctoratul la Giessen), chiar dacă cultura franceză nu i-a fost deloc străină (studii de drept la Paris între 1859-1861). Deşi majoritatea membrilor Junimii (printre ei numeroşi universitari, oameni politici ajunşi în fotolii ministeriale, înalţi funcţionari etc) aveau o formaţie franceză, cu toate acestea tonul şi direcţia ideologică erau date de o relativă minoritate (o pătrime) care privea cu mare admiraţie spre cultura germană, considerată prin disciplina şi rigoarea ei, prin conservatorism, drept singurul model ce ar servi intereselor societăţii româneşti, în vreme ce modelul francez era acuzat de prea multă superficialitate şi spirit revoluţionar401. Titu Maiorescu, transformând Societatea într-o fracţiune politică mai întâi, apoi în partid, a acaparat treptat importante pârghii de putere, atingând apogeul în 1913 când, ca şef de guvern, a prezidat Congresul păcii balcanice. Totodată, ca ministru al educaţiei ori ca rector al Universităţii din Bucureşti, a contribuit la orientarea diverselor branşe de studii spre modelul german, rezultat evident în structura învăţământului superior românesc până în preajma celui de-al doilea război mondial. Nu întâmplător, unul dintre junimişti şi protejat al lui Maiorescu, universitarul Ion Bogdan, a fost însărcinat să studieze la faţa locului principiile şi modul de organizare al şcolilor germane, elaborând la întoarcere, în 1886, un voluminos raport402. Aşadar, Maiorescu a pus în lucru un nou tip I. Bogdan, Raport asupra şcoalelor secundare din Germania, Bucureşti, Ed. C.Göbl, 1886, VIII-260 p. 402 Pentru aceste aspecte vezi C. G. Bedreag, Quelques aspects de „Junimea de Iassy”. 1863-1872-1885, în vol. Omagiu lui Ion I. Nistor, 1912-1937, Cernăuţi, Tip. ”Glasul Bucovinei”, 1937, p. 121-155. 401

228

de acţiune socială şi culturală – promovând totodată o nouă forţă, intelectocraţia –, achiziţiile sale iniţiatice din spaţiul german alcătuind fundamentul demersurilor lui în spaţiul românesc. A fost mereu atent în selecţia tinerilor, le-a canalizat energiile spre direcţia concepută de el, a profitat de poziţia sa politică şi socială oferindu-le cu generozitate burse (îndeosebi pentru Germania), posturi, şanse de afirmare etc. El este cel care impunea discipolilor aflaţi prin capitalele europene să-i ofere în schimburile epistolare descrieri cât mai fidele ale evenimentelor politice şi culturale de acolo, a locurilor văzute şi a celor constatate403. Impunea aşadar, printr-un subtil tact pedagogic, exerciţiul iniţierii şi cunoaşterii prin observaţie directă, prin spirit critic şi comparaţie. Sub impulsurile lui Maiorescu, călătoriile de studii în străinătate au căpătat intenţii şi scopuri riguros motivate, cât mai bine organizate, cu finalităţi benefice în societatea românească.. La iniţiativa şi prin intervenţiile lui directe şi eficiente au studiat în Germania viitoare personalităţi ale culturii noastre, precum C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Teohari Antonescu, D. Evolceanu, C. Litzica, Al. Philippide, I. Al. Rădulescu-Pogoneanu, S. Mehedinţi etc, cu toţii lăsând posterităţii – deşi adeseori inconştient – pagini descriptive şi analitice de impresionantă vigoare. Din această perspectivă, literatura memorialistică românească oferă suficiente pagini pentru a întocmi un Corpus de texte relative la impactul universităţilor germane asupra formării elitei noastre intelectuale. Edite sau inedite, acestea constituie o sursă de prim ordin şi se înfăţişează într-o mare diversitate de forme (de la texte memorialistice propriu-zise, corespondenţă, interviuri etc, până la rapoarte întocmite la cererea Ministerului Instrucţiunii).

403 Vezi vol. Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978.

229

O analiză sumară a personajelor care au călătorit şi au lăsat posterităţii imagini despre Germania indică un dezechilibru semnificativ în ceea ce priveşte orientarea profesională. Materiile filologice dominau de departe, în vreme ce la polul opus medicina este aproape absentă. Dreptul este prea puţin prezent, însemnări jurnaliere păstrându-se doar de la Iacob Negruzzi, care înregistrează mai curând – este adevărat că fidel – viaţa cotidiană, cu întâmplările mărunte, aparent nesemnificative, ale unui tânăr care a locuit la Berlin 11 ani, unde urmase anterior, asemeni lui P. P. Carp, şi Deutsch-französische Gymnasium404. A. D. Xenopol ar fi un alt exemplu, dar în fragmentul său memorialistic se arată mai puţin preocupat de studiile lui juridice din Germania, cochetând îndeosebi cu filosofia şi istoria, pentru ca mai apoi să-şi îndrepte mereu atenţia spre ce se petrecea în spaţiul cultural francez405. Ştiinţele exacte şi cele tehnice captează spiritele într-o măsură mai bună, îndeosebi după primul război mondial. Sub acest ultim aspect, Dan Rădulescu, unul din cei mai de seamă chimişti români, profesor la Universitatea din Cluj în perioada interbelică, oferă în Memoriile sale descrieri relevante şi pline de substanţă în ceea ce priveşte Berlinul şi îndeosebi efectul benefic de a fi fost timp de doi ani în preajma lui Max Planck, prin anii 1911-1913406. Regăsim la el acelaşi entuziasm şi fascinaţie ca la Emanuel Bacaloglu, care cu şase decenii mai devreme se specializase în chimie la Leipzig, Germania fiind în a doua jumătate a secolului XIX spaţiul unde se construiseră primele laboratoare sistematice în domeniu. Concluzionând parcă, Iorgu Iordan explică în câteva pagini din însemnările lui memorialistice motivaţiile profunde ale studioşilor români de a merge în Germania, în primul rând datorită „posibilităţilor numeroase de a se instrui în sensul larg al termenului”, în afara ştiinţelor umaniste românii preferând chimia, Iacob Negruzzi, Jurnal, ed. Horst Fassel şi Dan Mănucă, Cluj, Ed. Dacia, 1980. Vezi Istoria ideilor mele, în vol. Scrieri sociale şi filosofice, ed. N. Gogoneaţă şi Z. Ornea, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 370-375. 406 Dan Rădulescu, Memorii, Cluj, Ed. Dacia, 1979, p. 135-188. 404 405

230

amintită mai sus – „în care nemţii erau extrem de tari”, spune el –, şi ingineria (Politehnica din Charlottenburg), Iordan fiind totodată uimit de libertatea relaţiilor dintre sexe şi de ponderea studentelor în învăţământul universitar407. Este de la sine înţeles faptul că treziţi din letargia moldovalahă, studioşii-memorialişti depăşesc repede simplele intenţii de instrucţie universitară, călătoria transformându-se de cele mai multe ori într-un extraordinar exerciţiu de informare şi cunoaştere mult extinsă la toate palierele societăţii germane. În afara descrierilor şi aprecierilor asupra unor universităţi precum Göttingenul (leagănul renaşterii universitare germane), Berlinul, Leipzigul, Halle, Bonnul sau Heidelbergul, nu este neglijată nici viaţa cotidiană, economia, starea politică şi culturală. De aceea, multe din relatări devin veritabile mărturii-document de epocă, în care tensiunea diferenţelor de civilizaţie dintre cele două spaţii anevoie a putut fi escamotată. Vasile Pârvan, aflat la Jena pentru specializare în arheologia clasică, considera de datoria sa să informeze pe cei din ţară despre realităţile din spaţiul teuton, publicând în „Voinţa naţională” câteva Schiţe din viaţa socială germană408, în care, finalmente, lansa provocatoarea întrebare: „când va veni şi la noi, cu acelaşi ritm înălţător şi sfânt al luminii” progresul prin instituţiile de cultură? Era, poate, şi reacţia firească la suspiciunea mereu afişată de profesori faţă de cei veniţi din România, aşa cum rezultă din epistola adresată lui I. Bogdan în iunie 1905, din Berlin, şi în care îi spunea că „ceea ce m-a amărât însă, nu atât pentru mine, cât pentru ţara noastră, a fost neîncrederea, aproape dispreţul, cu care suntem trataţi de învăţaţii de aici”409. Nu vom insista acum asupra sentimentelor de uimire, de încântare sau de dezamăgire naivă manifestate de călători pentru Iorgu Iordan, Memorii, I, Bucureşti, Ed. Albatros, 1977, p. 229. În „Voinţa naţională”, XXI, 1904, nr. 5903, p. 1-2; nr. 5904, p. 1 (semnat: V. Andrei). 409 V. Pârvan, Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p. 18. 407 408

231

tot ceea ce a însemnat lumea extrauniversitară, poate mult mai interesantă şi cu o pondere mult mai mare în economia descrierilor. Călătoria de studii a rămas pentru cei mai mulţi principala îndeletnicire, fiind mai cu toţii preocupaţi să-şi îndrepte paşii spre acele stabilimente care ofereau finalităţi profitabile mai apoi în ţară. Este şi explicaţia pentru care aproape toţi studenţii români aflaţi în Germania au trecut cel puţin prin două-trei universităţi, parcă mereu nehotărâţi şi în căutare de tot felul de facilităţi sau stimulente intelectuale. Privită dinspre România, universitatea germană oferea înainte de toate o abundenţă de cursuri şi de catedre, garanţie – în opinia românilor – a unei activităţi intelectuale intense. Această comparaţie cantitativă a devenit repede un exerciţiu de stil pentru a se cere şi la noi crearea de noi catedre, existând în arhiva ministerului instrucţiunii numeroase memorii şi rapoarte prin care se sublinia întârzierea noastră ştiinţifică, enumerându-se o lungă listă de cursuri şi materii care lipseau. Germania a constituit aşadar, în primul rând, un model pedagogic. Foarte mulţi memorialişti sunt fascinaţi de acest aspect, o mare parte din reflecţiile lor având ca temă fundamentală descrierea universităţilor din punct de vedere instituţional-organizatoric, a cursurilor, a corpului profesoral, a evoluţiei diverselor discipline de studiu etc. Modelul german apărea în epocă ca singura alternativă posibilă la sistemul napoleonian sclerozat410, lucru recunoscut de altfel şi de francezi. Celălalt model existent, cel din Anglia, nu se bucura de un prea mare prestigiu şi părea netransportabil datorită

410 Reflexii şi comparaţii între modelul german şi cel francez napoleonian universitar vezi în „Einsamkeit und Freiheit” neu besichtigt. Universitätsreformen und Disziplinenbildung in Preussen als Modell für Wissenschaftspolitik im Europa des 19. Jahrhunderts, hrsg. Gert Schubring, Stuttgart, Steiner Verlag, 1991, 336 p. Pentru a particulariza, vezi Philologiques I. Contribution à l’histoire des disciplines littéraires en France et en Allemagne au XIXe siècle, éd. Michel Espagne, Michel Werner, Paris, Édit. de la MSH, 1990.

232

legăturilor strânse cu biserica şi prin sistemul de finanţare de tip medieval411.. Pe de altă parte – fapt insesizabil memorialiştilor din epocă, dar pe care analiştii de azi l-au evidenţiat deja –, universităţile germane traversau şi ele spre sfârşitul secolului XIX o criza de identitate, generată de reculul idealului humboldian, universalist şi dezinteresat, în faţa unei Germanii utilitariste în care efectivele de studenţi sporeau incredibil, noile stabilimente tehnice concurau universităţile tradiţionale şi în care cultura generală pierdea teren în faţa tentaţiilor pe care le ofereau strictele specializări412. La 1893, Dimitrie Evolceanu – ca mulţi alţii – nu înţelegea prea bine fenomenul în toată dimensiunea şi implicatiile lui, însă îl intriga la culme faptul că în Germania, în domeniul filologiei bunăoară, cursurile generale lipseau aproape cu totul în detrimentul acribiei413. Era şi acesta un motiv pentru unii de a apăra modelul francez în faţa hegemoniei germane (mai ales în cazul disciplinelor canonice: filosofie, istorie). Însă un congener al celui de mai sus, istoricul Nicolae Iorga, vedea lucrurile şi din altă O mărturie de epocă a unui universitar american format în Germania, care compară evoluţia universităţilor anglo-saxone şi germane între cele două războaie: Abraham Flexner, Universities: American, English, German, New York, Oxford, Londres, Toronto, Oxford University Press, 1930, IX-381 p. 412 Vezi Fritz K. Ringer, The Decline of the German Mandarins, Cambridge (Mass.), Harvard University Press, 1969; Ch. Mac Clelland, State, University and Society in Germany, 1700-1914, Cambridge, Cambridge University Press, 1980; Konrad H. Jarausch, Students, Society and Politics in Imperial Germany. The Rise of Academic Illiberalism, Princeton, Princeton University Press, 1982; Hartmut Titze, Der Akademikerzyklus, Göttingen, Vandenhoek & Ruprecht, 1990; Les Universités germaniques. XIXe-XXe siècles, sous la direction de Ch. Charle, număr special al revistei „Histoire de l’Éducation”, nr. 62, 1994 ş.a. Pentru statistici comentate asupra efectivelor de studenţi în universităţile germane vezi: Das Hochschulstudium in Preussen und Deutschland 1820-1944. Datenhandbuch zur deutschen Bildungsgeschichte, I. Band, Hochschulen, hrsg. Hartmut Titze, Goettingen, Vandenhoeck und Ruprecht, 1987, 304 p. Despre implantaţiile ştiinţifice germane în străinătate, prin o teorie a imperialismului cultural german, vezi Lewis S. Pyenson, Cultural Imperialism and Exact Sciences. German Expansion Overseas, 1900-1930, New York, Peter Lang, 1985, XVI-342 p. 413 Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, p. 251. 411

233

perspectivă. În 1891 el părăsea Parisul, pentru a merge la Berlin, „fără o mărturisire de recunoştinţă faţă de profesorii mei [parizieni]”414. „Toate erau aşa de bine rânduite în această Germanie wilhelmiană – mărturisea el aproape trei decenii mai târziu – încât se făceau de la sine, fără să ai nevoie a intra numaidecât în legături cu oamenii”415. Se pare însă că nici Berlinul nu-l încântase prea mult, pentru că va continua să afle, în acelaşi spaţiu german, un alt mediu universitar mult mai în concordanţă cu temperamentul său pasional şi independent. Îndreptându-se spre Leipzig, „nu lăsam în urmă nici un profesor de care să fi fost legat, nici un coleg german, dar absolut nici unul, pe care să-l fi cunoscut”. Abia aici, la Leipzig „intram în adevărata viaţă germană, în viaţa germană a sudului, mai blândă, mai zâmbitoare, mai prietenoasă, o viaţă «născută, iar nu făcută», fără nimic din constrângerea pe care în orice detaliu al existenţei o găsisem la Berlin”416. „Examenul de doctorat se făcea fără nici o solemnitate (...), prin vreo cămăruţă oarecare, de la profesor la profesor, cu un singur element de datină, fracul de împrumut (...) care înlocuia vechea robă medievală. Publicul nu era admis. Totul se petrecea simplu şi iute”417. Era exact mediul ce-i trebuia lui, pentru a obţine mai repede şi fără complicaţii doctoratul mult râvnit, aşa cum procedaseră şi alţii anterior şi cum, de exemplu, va mai face şi discipolul lui Iorga, Vasile Pârvan, ajuns profesor universitar pe baza unui doctorat susţinut în 1908 la Breslau (Wroclaw), după ce ezitase în faţa lui Otto Hirschfeld (Berlin) şi Wilken (Leipzig).

N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 141. Pentru Germania mai vezi: N. Iorga, Note de drum, Vălenii de Munte, Tip. Neamul românesc, 1913; inexplicabil, însemnările memorialistice sau notele de călătorie referitoare la acest spaţiu sunt puţine. Abundă însă notele de călătorie pentru Italia îndeosebi, Franţa, Portugalia, Serbia, Spania, America. 415 Ibidem, p. 144. 416 Ibidem, p. 147. 417 Ibidem, p. 149. 414

234

Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi cu alţi studioşi români care au sperat să-şi desăvârşească formaţia intelectuală în capitala Franţei. În toamna lui 1889, de pildă, C. Rădulescu-Motru urmăreşte la Sorbona cursurile fiziologului H. Beaunis, fără o atracţie specială, ca mulţi alţi români comportându-se precum un „diletant în voiaj”, bucurându-se mai mult de plăcerile metropolitane şi de bogata ofertă literară. „Anul cât am stat la Paris – spune el – a fost dezordonat în ceea ce priveşte programul studiilor. (...) Am trăit un an de viaţă cosmopolită”. Abia în toamna următoare, la îndemnul lui Jules Soury de la École des Hautes Études, va merge în Germania, mai întâi Heidelberg, apoi la München, unde „începe o altă viaţă”, cu frecventarea regulată a cursurilor şi bibliotecii, cu vizitarea teatrelor şi pinacotecilor etc, totul „după un plan regulat”. La Leipzig face practică în laboratorul lui Wilhelm Wundt – fondatorul psihologiei experimentale –, unde îl impresionează „atmosfera de gândire pură” şi în care „domnea un spirit foarte liberal”, savantul fiind „un profesor minunat, care nu căuta să-şi impună părerea lui, ci dădea libertate deplină elevilor săi”418. Lui W. Wundt îi va datora o bună parte din formaţia sa intelectuală şi Petre Andrei, viitorul profesor de sociologie de la Universitatea din Iaşi. Aşadar, mult mai elogioşi şi deplin ataşaţi de modelul intelectual german s-au dovedit a fi cei care căutau să scoată câmpul lor propriu de studiu de sub dominaţia exclusivă a tradiţionalelor întocmiri aşa-zis „literare” şi de a găsi o alternativă în modelul ştiinţific implantat mai puternic în Germania. În afara lui C. Rădulescu-Motru citat mai sus, pentru psihologia experimentală, se cuvin a mai fi amintiţi Teohari Antonescu pentru arheologie, Simion Mehedinţi pentru geografie, Nicolae Bănescu pentru bizantinologie, Ştefan Zeletin pentru sociologie istorică ş.a. Însă cel mai revelator exemplu îl constituie filologia romanică, lingvistul german Friedrich Diez fiind cel ce a creat o puternică 418

C.Rădulescu-Motru, Mărturisiri, p. 23-30, 44-47.

235

tradiţie şi mai ales o şcoală în studiul strict ştiinţific al idiomurilor neolatine. Iar prin succesorul său, Meyer-Lübke (anterior profesor la Jena şi Viena), universitatea din Bonn a atras mereu pe cei mai reprezentativi filologi români. În Memoriile sale, Iorgu Iordan explică, credem, cel mai complet raţiunile profunde ce puteau determina frecventarea unei universităţi germane, începând cu existenţa catedrelor strict specializate şi până la sistemul de recrutare a corpului didactic419. Ocupând o poziţie dominantă în domeniul cercetării europene încă de la finele sec. XIX, cu remarcabile inovaţii pedagogice – prin instituiea seminariilor şi laboratoarelor –, prin propunerea a noi şi noi domenii de interes didactic, învăţământul superior german devenise în primul rând un spaţiu al concurenţei între diverse stabilimente universitare420. De altfel, pedagogia, ca disciplină de studiu, a constituit pentru tinerii români un domeniu favorit, cu adevărat apt să reformeze şi să amelioreze învăţământul autohton. Plecând în 1907 pentru trei ani la Jena, Onisifor Ghibu motivează în volumul său de memorialistică, Pe baricadele vieţii. Anii mei de învăţătură, raţiunile acestei opţiuni, întrucât oraşul, „pe vremea aceea, era metropola mondială a pedagogiei”. Mai apoi, acelaşi mare pedagog şi artizan al Universităţii din Cluj, unde a fost şi profesor, s-a îndreptat spre Heidelberg, atras nu de „faima lui de vechi oraş studenţesc cu tradiţii de idile şi de farmec unic, ci de faima a doi profesori”, Wilhelm Windelband (de istoria filosofiei) şi Ernst Troeltsch (teolog)421. Iar un traseu asemăntător a avut şi Vladimir Ghidionescu, devenit profesor de pedagogie la Cluj şi fondator al unui excelent Laborator de pedagogie I. Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Ed. Albatros, 1977, p. 28-69. Pentru o mai scurtă călătorie în Germania, înainte de primul război, vezi vol. I, p. 220-231. 420 Vezi Rudolf Stichweh, La différenciation des disciplines dans les universités allemandes du XIXe siècle, în „Histoire de l’Éducation”, Paris, no. 62/1994 (număr special sub titlul Les universités germaniques. XIXe-XXe siècles, sub direcţia lui Ch. Charle), p. 5573. 421 O. Ghibu, Pe baricadele vieţii. Anii mei de învăţătură, ed. Nadia Nicolescu, Cluj, Ed. Dacia, 1981, p. 131; în general, pentru Gemania vezi p. 169-185. 419

236

experimentală şi pedologie, primul din spaţiul românesc. Aşadar, punerea în lucru a învăţământului specializat de iniţiere în metodele de cercetare a fost un mijloc de atragere a studenţilor celor mai mobili şi mai motivaţi. La toate acestea, cum s-a sugerat deja, la sfârşitul sec. XIX s-au adăugat şi argumentele utilitariste în funcţie de competiţia economică şi culturală internaţională. Pe de altă parte, mulţi din călători fiind aspiranţi la poziţia de profesor universitar, sau aflându-se într-o poziţie de „aşteptare”, au consacrat o parte din însemările lor situaţiei corpului didactic. Ceea ce impresionează mai mult pe români este poziţia socială pe care o aveau universitarii germani, poziţie ce le conferea privilegiul de a fi foarte prolifici din punct de vedere editorial, facilitându-le astfel şansa hegemoniei culturale. De aceea, Iorgu Iordan considera „necesare unele explicaţii pentru cunoaşterea sistemului de organizare a învăţământului superior german, dar, şi, lucru mai important, pentru întelegerea calităţilor acestui sistem, care a dat de-a lungul timpului rezultate extraordinare”, impresionându-l mai ales „libertatea 422 academică” , în alegerea cursurilor şi a profesorilor; în cooptarea şi salarizarea acestora după valoare etc. „Nu-i de mirare că fiecare universitate germană – afirma Iorgu Iordan –, indiferent de vechimea ei şi de importanţa statului unde se găsea, avea, printre membrii corpului ei didactic, două sau trei somităţi pe plan mondial”; „Noi românii, deşi am organizat învăţământul, de toate gradele, după modelul francez, am imitat pe germani în ce priveşte salarizarea profesorilor”423. În 1909, Ion Andrieşescu – viitor profesor de preistorie la Bucureşti – îi oferea lui Vasile Bogrea o veritabilă analiză comparativă între diversele centre universitare germane, cu reflecţii amare în ce priveşte starea instituţiilor similare din ţară. Referindu-se la Berlin, de exemplu, uimirea sa e fără reţineri: „Mijloacele materiale nu picură, curg, şi nu se cruţă

422 423

Iorgu Iordan, Op.cit., II, p. 36-37. Ibidem, p. 37.

237

banul când e vorba de şcoli şi cultură, mai ales că pentru prusaci e o chestie de ambiţie a completa Universităţii puţinătatea anilor vechimei cu bogăţia mijloacelor culturale – e drept, fără pereche. Astfel, se ridică Universitatea cea nouă din Berlin deasupra tuturor celorlalte, care se mândresc că au apucat veacul de mijloc”. Este impresionat îndeosebi de biblioteca din Berlin, pe care o consideră „unică în lume”: „nu e carte şi nu e colecţie veche sau nouă care dacă nu e în bibliotecă, ceea ce se întâmplă rar să nu fie, [este] căutată la toate bibliotecile germane şi adusă celui ce a cerut-o [...]. E o organizaţie model, care explică conştiinciozitatea până şi a celor mai mediocre cercetări ale nemţilor”424. În acelaşi registru se înscriu şi descrierile lui Ion A. Rădulescu-Pogoneanu făcute mentorului său din ţară, Titu Maiorescu, atunci când se opreşte la Berlin şi Leipzig425. Ceea ce a entuziasmat cu adevărat pe intelectualii români a fost libertatea de care se bucurau studenţii. Ea constituia o ruptură de cutumele învăţământului secundar şi pregătea într-adevăr pentru autonomia vieţii adulte. Autorii noştri sunt seduşi de sociabilitatea juvenilă intensă, de Korps sau Burschenschaften, care întreţin uzajele aristocratice ale duelurilor sau beţiilor colective. „Pe vremea aceea, în Germania – rememora C. Rădulescu-Motru –, întreaga viaţă studenţească era organizată în corporaţii. Unele aveau coduri de onoare foarte complicate, practicau duelul şi menţineau în veacul al XIX-lea o mentalitate perimată. Totuşi aceste organizaţii îşi aveau importanţa lor, căci nivelau diferenţele dintre clasele sociale, punând pe nobili în directă legatură cu intelectualii de origine burgheză sau proletară”426. Totul se petrecea după o tipologie îndelung exersată şi care făcea deliciul Documente literare, I, ed. Gh. Cardaş, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 66-67. Vezi şi scrisoarea lui Andrieşescu către N. Iorga, din 29 iulie 1909, despre jubileul de 500 ani a Universităţii din Leipzig (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, X, Bucureşti, 1940, p. 17). 425 Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni, p. 406-419. 426 C. Radulescu-Motru, Marturisiri, p. 27. 424

238

mai tuturor tinerilor. Aflat la Heidelberg, de pildă, acelaşi autor redă circumstanţele „iniţierii” în viaţa studenţească prusacă, circumstanţe descrise de mulţi alţi intelectuali români, evident cu mai multă sau mai puţină pudicitate: „Timp de trei luni, cât am stat aici, mi-am primit botezul de comiliton, după cel mai strict ritual. Nopţi petrecute cu cântece şi băutură de bere; excursii pe râul Neckar (...); serbări de tot felul la vechiul castel şi prin localităţile învecinate; o viaţă – cu un cuvânt – de pierde-vară, dar o viaţă nu lăsată la voia mea liberă, ci regulată ca un ceasornic de canonul Burschenschaftului”427. Nici Iorgu Iordan, în timpul sejurului său la Bonn, nu a renunţat la bucuriile oferite de corporaţiile studenţeşti, însă de altă natură, este adevărat, pe care le descrie în aceleaşi Memorii, când se referă, de pildă, la sărbătoarea Rusaliilor (in germ. Pfingsten) şi plăcerea de a petrece în grup; „cele două semestre de «studenţie» la Bonn – conchide el – au fost, dacă judec bine, extraordinar de rodnice în ce priveşte dezvoltarea mea profesională”428. De altfel, Vasile Pârvan, cu tot temperamentul său auster şi predispus mai mult la studiu decât la activităţile extrauniversitare, surprinde o sumă de trăsături de caracter ale poporului german pornind de la felul în care acesta îşi petrece timpul liber, evident, cu referiri critice la situaţia din ţară şi concluzionând că „disciplina intelectuală şi morală a unui popor poate să-i producă petreceri şi bucurii de cel mai înalt grad chiar când acestui popor îi lipseşte voiciunea popoarelor sudice şi scânteia de geniu intensiv a orientului”429. Într-o atare atmosferă este explicabilă „pierzania” unora din studioşii români, cu mai multă aplecare pentru mediile boeme şi incapabili de a-şi înfrâna multe din pornirile juvenile. Aflat pentru specializare la Göttingen, între 1921-1924, matematicianul Dan Barbilian (cunoscut mai degrabă sub pseudonimul de poet, Ibidem, p. 44. I. Iordan, Op.cit., p. 51. 429 V. Pârvan, Sărbători şi petreceri, în „Voinţa naţională”, XXXIII, 1905, nr. 5983, p. 1; nr. 5984, p. 1-2 (semnat V. Andrei); pentru citat vezi nr. 5983. 427 428

239

Ion Barbu) face în mod evident figură aparte. Intră într-o corporaţie „flamandă”, se simte excelent, nu-şi refuză aproape nimic din plăcerile cotidiene, călătoreşte în multe părţi ale Germaniei (Vergnügungsreise), duce o viaţă prea puţin studenţescausteră, ci dimpotriva, chiar aventuroasă, de la nenumărate complicaţii cu femei doritoare a deveni soţii până la aventuri cu prostituate, participă la beţii teribile şi consum de droguri etc, etc. Deşi se afla într-un mediu cât se poate de propice studiului, într-o universitate care reunea o extraordinar de mare varietate de studenţi de diverse etnii (danezi, finlandezi, norvegiei, suedezi, ruşi etc), el este mereu un nemulţumit. Dă vina pe mediul academic de acolo şi vrea să plece la Bonn pentru că „Göttingenul e o glorie uzurpată lui însuşi”, nemaifiind cel „de altădată, de acum 60-70 de ani când profesau Riemann, Minkowsky, Gauss. Acum e în plin declin”430. Deşi nu-şi va lua atunci şi acolo doctoratul pentru care a fost trimis din ţară – „Ce-mi trebuie mie doctorat şi Göttingen şi diplome!”, spune el considerând că „abuzul de abstracţiune” dezumanizează431 –, va deveni mai apoi unul din străluciţii profesori ai Universităţii din Bucureşti, într-un domeniu cu adevărat novator. A rămas însă, în urma acestui sejur prin Germania, o excelentă corespondenţă cu diverşi interlocutori din ţară, o frescă aproape unică în ceea ce priveşte viaţa şi mediul academic de acolo în anii de după prima conflagraţie mondială432. Sunt acestea doar câteva ipostaze ale manierei în care a fost receptat memorialistic şi jurnalier spaţiul german, sub raportul contribuţiei lui la formarea elitei intelectuale româneşti. Fără să acoperim aici întreaga gamă de direcţii susceptibile a fi investigate pe această temă, dar asociindu-se o sumă de alte asemenea

Ion Barbu în corespondenţă, I, ed. Gerda Barbilian şi Nicolae Scurtu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982, p. 21. 431 Gerda Barbu, Ion Barbu. Amintiri, Bucureşti, Cartea Românească, 1979, p. 108 (scrisoare către tatăl său din 27 iulie 1922). 432 Vezi, în mod deosebit, corespondenţa cu Tudor Vianu (nota 41). 430

240

anchete433, se impune aproape de la sine concluzia că frecventarea universităţilor germane a avut indiscutabil efecte intelectuale remarcabile asupra culturii ştiinţifice de la finele sec. XIX şi din întreg sec. XX.

433 Avem în vedere studiile Elenei Siupiur, sintetizate în Die deutschen Universitäten und die Bildung der Intelligenz in Rumänien und den Ländern Südosteuropas im 19. Jahrhundert, in „New Europe College. Yearbook 1994-1995, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998, p. 213-246.

241

242

GENEZA A DOUĂ UNIVERSITĂŢI ÎN CLUJUL MULTICULTURAL (1944-1945)

Instituţie cu o reală putere socială şi spirituală, ce pregăteşte intelectuali profesionişti, Universitatea constituie un câmp de investigaţie deosebit de complex. Ca loc de întâlnire a mai tuturor aspiraţiilor culturale la un moment dat, ea ar trebui definită nu numai prin referinţa la câteva tipuri organizatorice ideal-abstracte, ci mai ales prin clientela ce o atrage şi prin funcţiile ce le îndeplineşte în cadrul societăţii434. Din această perspectivă, opţiunea pentru un anume centru de învăţământ superior şi branşa de studii, stabilirea unei tipologii în ceea ce priveşte conduita profesională, pe baza unor variabile socio-istorice (etnie, confesiune, categorie socială, origine geografică, vârstă etc), ar trebui să constituie elemente privilegiate de analiză. O atare anchetă ar putea fi cu atât mai sugestivă pentru spaţiul intra-carpatic care, prin destinul istoriei, a cunoscut nu numai pluralismul etnic şi confesional, dar şi fluctuaţii de tutelă politico-statală. S-ar pune astfel mai multă rigoare în toate acele încheieri, formulate ambiguu uneori, dar care se văd însă anulate imediat în practica infra-istoriei, încheieri ce pot fi sintetizate în ideea că atât în perioada 1872-1918, cât şi între 1919-1944 la Universitatea din Cluj s-a practicat discriminarea etnică şi confesională, instituţia fiind un instrument eficace de asimilare fie 434 Vezi Lucian Nastasă, Universitate şi elite. Repere bibliografice, în „Xenopoliana”, IV, 1996, p. 172-177.

243

pentru maghiari – în cazul primei etape –, fie pentru români – în cazul celei de-a doua. Dincolo de toate acestea, o realitate rămâne însă indiscutabilă, şi anume că educaţia (îndeosebi învăţământul instituţionalizat) a constituit una din strategiile majore de gestionare a identităţii oricărei etnii. În acest context, transformările pe care le-a suferit câmpul intelectual, începând cu a doua jumătate a sec. XIX şi până în anii când în acest spaţiu s-a instaurat regimul comunist, au făcut ca filiera studiilor superioare să devină cea mai importantă pârghie de accedere în rândul elitelor, îndeosebi pentru minorităţile etnice şi confesionale ce căutau astfel să compenseze dezavantajele iniţiale. Multă vreme de la înfiinţare, Universitatea din Cluj a fost privită ca o instituţie cu funcţii minore în cadrul Imperiului Austro-Ungar, un stabiliment provincial, menit a satisface doar exigenţe de interes regional prin distribuirea diplomelor de bază în materiile didactice (litere, filosofie, matematică, ştiinţe naturale, geografie) şi pentru profesiile liberale (drept, medicină şi farmacie). Faptul s-a datorat, în mod evident, mai ales puternicei concurenţe exercitată pe plan intern de Universităţile din Budapesta şi Viena, dar şi de cele apusene435 care, printre altele, au 435 În acest sens vezi studiile lui Victor Karady, Assimilation and schooling: National and denominational minorities in the Universities of Budapest around 1900, în vol. Hungary and European Civilization, ed. Gy. Ránki (ed.), assistant editor A. Pók, Bloomington, Indiana U.P., 1989; Funktionswandel der österreichischen Hochschulen in der Ausbildung der ungarischen Fachintelligenz vor und nach dem ersten Weltkrieg, în vol. Sozialstruktur und Bildungswesen in Mitteleuropa im 19. und 20. Jahrhundert, herausgegeben von V. Karady, W. Mitter, Köln/Wien, Böhlau Verlag, 1990, p. 177191; Mobilité differentielle et modernisation: études de cas sur les publics universitaires et leurs carrieres en Hongrie au XIXe et XXe siècles, în vol. Sozialer Raum und akademische Kulturen. Studien zur europäischen Hochschul- und Wissenschaftsgeschichte im 19. und 20. Jahrhundert, herausgegeben von J. Schriewer, E. Keiner, Ch. Charle, Frankfurt am M., Berlin, Peter Lang Verlag, 1993, p. 373-378; De la métropole académique à l’université de province. Note sur la place de Vienne dans le marché international des études supérieures (1880-1938), în „Revue germanique internationale”, 1/1994, p. 221-242; Social Mobility, Reproduction and Qualitative Schooling differentials in Ancien Régime Hungary, în „Central European University. History Department Yearbook 19941995”, Budapest, 1995, p. 133-156 ş.a.

244

servit drept model pentru organizarea instituţiei nou create la Cluj în 1872. Nu întâmplător, universităţile din diversele capitale europene au cunoscut o mare concentrare de studenţi originari din Transilvania (indiferent de etnie), întotdeauna metropola constituind un puternic punct de atracţie pentru provinciali436. Pe de altă parte, trecerea printr-un atare stabiliment era considerată ca un indice de calitate, de bună pregătire profesională, prin care se spera accesul la veritabila elită socială. Când Axente Banciu a trebuit să opteze pentru o instituţie de învăţământ superior, „singura hotărâre definitivă pe care o luasem – afirmă în memoriile sale – era de a nu mă duce la Cluj, ci la Budapesta. Îmi dădeam seama că alt orizont sufletesc ţi se deschide într-un oraş mare, decât într-unul de-a doua sau a treia mână”437. Treptat însă, îndeosebi în deceniul de până la primul război mondial, Clujul a devenit într-adevăr de „interes naţional”, prin producţia inflaţionistă de diplome mai ales în cadrul facultăţii de drept şi ştiinţe de stat şi ca loc de concentrare a studenţilor mai Un eşantion din aceste contingente la Bremzay Géza, Lista transilvănenilor, bănăţenilor, bucovinenilor, moldovenilor, muntenilor şi macedonenilor, promovaţi doctori la Facultatea de medicină din Târnavia şi Budapesta de la înfiinţarea ei pînă la 1894-95, Cluj, Tip. Orient, 1938; D. C. Amzar, Studenţi români în străinătate. Date şi interpretări statistice, în „Cercetări literare”, IV, 1941, p. 215-240 (pentru Berlin); V, 1943, p. 21-39 (pentru Leipzig); S. Mândruţ, Rumänische Studenten aus Siebenbürgen an Universitäten Osterreich-Ungarns und Deutschlands, 1897-1898, în „Ungarn Jahrbuch”, XX, 1992, p. 171-180; idem, Die Rumänische Intelligenz und die Wiener Universität, 1867-1918. Allgemeine Betrachtungen, în „Revue roumaine d’histoire”, XXXV, 1995, 1-2, p. 97107; László Szögi, Magyarországi diákok a Habsburg Birodalom egyetemein. I. 1790-1850, Budapest-Szeged, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 1994; Miklós Szabó, László Szögi, Az erdélyiek külföldi egyetemjárása a XVIII.században és a XIX.század elsô felében, în Emlékkönyv Jakó Zsigmond nyolcvanadik születésnapjára, Kolozsvár, 1996, p. 470-483; László Szögi, Új utakon nyugat felé...Hagyományok és változások az újkori magyar egyetemjárásban (1789-1919), în „Az egyetemi könyvtár évkönyvei”, Budapest, VII-VIII, 1997, p. 327-380; C. Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj, Presa Universitară modernă, 2000. 437 Axente Banciu, Vălul amintirilor, ed. S. Mândruţ, A. A. Rusu, Cluj, Presa Universitară, 1998, p. 177. 436

245

puţin ambiţioşi, proveniţi nu numai din Transilvania, dar şi din regiuni mai îndepărtate ale Ungariei. Analiza transferului de studenţi de la Universitatea din Budapesta la cea din Cluj, de exemplu, dar a căror localitate de naştere sau de rezidenţă nu justifică aceasta, şi studiul comparativ al succeselor şcolare (în învăţământul secundar şi superior) sunt doar două elemente ce pot confirma afirmaţia de mai sus. De altfel, în epocă, István Apáthy (rector al Universităţii clujene) afirma în broşura sa Despre nevoile Universităţii nostre şi remedierea lor (1912) că instituţia ce o reprezenta devenise „o fabrică orientală de diplome pentru întreaga Ungarie”; „Toţi grandomanii neisprăviţi, care nu-şi pot obţine prin muncă ştiinţifică un titlu universitar la Budapesta, se refugiază la Cluj unde, cu mijloace din cele mai curioase, ajung doctori în drept, în filosofie”438. Iar faptul acesta este lesne de surprins în statisticile universitare, facultatea de drept din Cluj, de pildă, distribuind de 2-3 ori mai multe diplome decât în metropolă: în 1905 – 837 la Cluj, 281 la Budapesta; în 1907 – 757 la Cluj, 340 la Budapesta439, ceea ce a dus la o devalorizare a titlurilor şi studiilor universitare juridice, şi nu numai, la o discreditare academică a acestei instituţii transilvane. Cu toate acestea, universitatea clujeană a jucat şi ea un rol major în formarea elitelor intelectuale, iar o bună măsură a acestui fenomen nu poate fi surprinsă fără temeinice anchete socio-istorice, având ca sursă fondurile arhivistice ale acestui stabiliment440. Analiza este tentantă în primul rând prin faptul că toate sursele de bază se află la Cluj, în formă aproape completă, şi constituie un unicat în peisajul ştiinţific maghiar: este singura arhivă a unei 438 Apud O. Ghibu, La a douăzecea aniversare a Universităţii Daciei Superioare, Cluj, 1939, p. 22. 439 Cf. A. Ladányi, A magyarországi felsôoktatás a dualizmus kora második felében, Budapest, 1969, p. 74. 440 O asemenea lucrare, de mare acribie, este aproape finalizată de Zoltán Palfi, asistent la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din Cluj, ca teză de doctorat elaborată sub coordonarea lui Victor Karady, la Universitatea Central Europeană din Budapesta.

246

universităţi maghiare ce se păstrează în întregime (pentru epoca de până la 1918), cea a universităţii din Budapesta – de pildă – fiind în mare parte pierdută prin vitregia evenimentelor prin care a trecut metropola (primul şi al doilea război mondial, revolta din 1956). Sfârşitul primului război mondial, ce a adus României, în plan statal, realizarea dezideratului de unitate naţională, a însemnat şi pentru Universitatea clujeană o schimbare majoră. Devenind românească, Universitatea nu începea nimic de la capăt sub aspectul infrastructurii, moştenind de la vechea instituţie aproape totul: sediul central, clădirile diverselor facultăţi şi clinici excelent dotate pentru vremea aceea, o impresionantă bibliotecă, cămine şi cantine studenţeşti etc, mai puţin profesorii, cea mai mare parte a lor mutându-se la recent înfiinţata Universitate din Szeged, iar cei care au rămas la Cluj treptat vor părăsi instituţia prin scoatere la pensie sau vor ocupa mereu poziţii secundare în ierarhia universitară. Evoluţia ulterioară a Universităţii a avut loc în strânsă legătură cu realităţile etno-demografice ale spaţiului intracarpatic, care aducea cu sine specificităţi greu de armonizat cu cele ale Vechiului Regat, ceea ce a impus la nivelul factorilor politici de decizie, şi nu numai, necesitatea regândirii „domeniului naţional”, elaborarea unor strategii de integrare într-un spaţiu statal unitar, românesc. Problema alterităţii a devenit una din preocupările obsedante, evoluând în strânsă legătură cu teoria dominării sociale, conform căreia minorităţile etnice trebuie să suporte o triplă alienare: politică, economică şi culturală. Deşi nu a existat în perioada interbelică o legislaţie restrictivă, care să blocheze mobilitatea socială a minoritarilor, România a fost unul din acele state guvernate de elitele naţionale şi în care funcţiile publice au rămas mai mult sau mai puţin închise non-românilor. În acest context, de blocare „obscură”, imperceptibilă prin articole de lege, minoritarii au pus în lucru o serie de mecanisme compensatorii care le-au oferit şanse acolo unde concurenţa autohtonilor era mai slabă, aceştia din urmă preferând „pieţele” deja rezervate lor,

247

precum administraţia publică, armată, învăţământ. Din acest motiv, prezenţa minoritarilor la Universitatea din Cluj este vizibilă îndeosebi la acele facultăţi care ar fi putut oferi după finalizarea studiilor şanse de realizare profesională, fără a intra prea mult în competiţie cu tinerii români. Pe de altă parte, spre deosebire de celelalte două instituţii provinciale – din Iaşi şi Cernăuţi, care au fost un fel de antecamere pentru cea de la Bucureşti –, Universitatea de la Cluj a făcut figură aparte prin calitatea învăţământului, bucurându-se de un corp învăţat de excepţie şi dotări la nivelul stabilimentelor occidentale. Este şi motivul pentru care viaţa ştiinţifică de aici s-a impus la nivel nu doar naţional, făcând o puternică concurenţă Universităţii din capitală, prin mecanisme pe care lucrarea lui Vasile Puşcaş, Universitate, societate, modernizare, le-a evidenţiat în multe din detalii441. Evenimentele de la începutul celui de-al doilea război mondial, sancţionate prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, au făcut ca pentru o vreme de patru ani Universitatea din Cluj să devină din nou maghiară, în vreme ce instituţia românească îşi va continua activitatea în principal la Sibiu, iar secţiile tehnice la Timişoara. Sfârşitul conflagraţiei a adus cu sine probleme complexe pentru viitorul României. Deşi legitimaţi de primatul actului de la 23 august 1944, vizavi de Ungaria, guvernanţii români s-au aflat până la hotărârile finale ale Tratatului de Pace de la Paris sub spectrul nesiguranţei în ceea ce priveşte viitorul Transilvaniei. Exista temerea că Uniunea Sovietică vedea Ungaria ca o ţară mult mai sigură în ceea ce priveşte instaurarea regimului comunist, fapt pentru care se impuneau strategii menite să aducă recunoaşterea Transilvaniei ca parte componentă a României, iar din multitudinea acestora două au fost fundamentale: obedienţa dusă

Vasile Puşcaş, Universitate, societate, modernizare. Organizarea şi activitatea ştiinţifică a Universităţii din Cluj, 1919-1940, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1995.

441

248

la extrem a comuniştilor români faţă de Uniunea Sovietică şi oferirea garanţiei că aici s-a instaurat un regim sigur orientat spre URSS; măsuri veridice de protecţie a minorităţilor, prin înlăturarea oricărui tip de discriminare pe principii etnice. În acest context, problema funcţionării şi pe mai departe a universităţii maghiare la Cluj intra în competiţie cu necesitatea revenirii universităţii româneşti în acelaşi important centru urban transilvan. Factorii de decizie ai instituţiei temporar mutată la Sibiu ar fi dorit reîntoarcerea în localurile pe care le deţinuse în perioada interbelică, iar pentru a îndepărta orice concurenţă sugerau mutarea universităţii maghiare la Târgu Mureş, în vreme ce conducerea acesteia din urmă se opunea oricărei iniţiative de acest gen. De aceea, la nivel guvernamental, deciziile nu erau uşor de luat, pentru a menaja susceptibilităţi şi de o parte, şi de alta. Finalmente, prin două Decrete Regale promulgate la 29 mai 1945, se consfinţea funcţionarea la Cluj a două universităţi distincte, una de limbă maghiară442, iar cealaltă de limbă română. În aceste împrejurări, la 11 februarie 1946, Universitatea maghiară şi-a deschis oficial porţile concomitent la Cluj şi Târgu Mureş (unde va

Decret promulgat în baza hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 817/1945 şi publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 119 din 29 mai 1945, p. 4423-4424. Problema universităţii maghiare s-a pus încă din ianuarie 1945, când prefectul de Cluj, Vasile Pogăceanu, printr-o ordonanţă, permitea înfiinţarea în acest oraş a două universităţi (română şi maghiară). În legătură cu această decizie, senatul universităţii româneşti de la Sibiu a publicat o Moţiune, prin care se cerea ca universitatea maghiară să funcţioneze într-o altă localitate, unde populaţia de această etnie este compactă. Pentru ordonanţa lui Pogăceanu, vezi „Tribuna Ardealului”, VI, 1945, nr. 1214 (23 ian.), p. 3, iar o versiune maghiară din „Világosság” în vol. A Kolozsvári Magyar Egyetem 1945-ben, ed. Béla Barabás şi Rudolf Joó, Budapest, Magyarságkutató Intézet, 1990, p. 47-49, şi Erdély Magyar Egyeteme, 1944-1949, vol. I, ed. Lázok János şi Vincze Gábor, Marosvásárhely, Custos Kiadó, 1995, p. 142-145. Asupra acestei instituţii vezi şi Árpád Antal, Dokumentumok a Bolyai Tudományegyetem első éveiből, în „Korunk”, VIII, 1997, nr. 4, p. 127-133; Erdély Magyar Egyeteme, 1944-1949, vol. II, ed. János Lázok şi Gábor Vincze, Marosvásárhely, Ed. Mentor, 1998; Gábor Vincze, Illúziók és csalódások. Fejezetek a romániai magyarság második világháború utáni történetéből, Csíkszereda, Státus Könyvkiadó, 1999, p. 225-262.

442

249

funcţiona Facultatea de medicină şi de farmacie), sub numele de „János Bolyai", alături de cea românească, sub numele de „Victor Babeş”, ce vor dăinui în această postură până în 1959, când, în împrejurări ce vor fi în curând descrise într-un volum distinct443, se vor unifica sub titulatura: „Universitatea Babeş-Bolyai”. Pentru a îmbogăţi partea documentară relativă la etapele care au dus la coexistenţa a două universităţi la Cluj, publicăm mai jos – complementar la ceea ce deja s-a tipărit într-un volum anterior444 – câteva mărturii menite să evidenţieze problemele complexe care au stat în faţa factorilor de decizie din epocă, completând astfel gama de surse deja existente cu câteva aspecte inedite.

443 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1956-1968), ed. A. Andreescu, L. Nastasă şi A. Varga, în curs de apariţie la Cluj, sub egida „Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală. 444 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945-1955), ed. A. Andreescu, L. Nastasă şi A. Varga, Cluj, Ed. CRDE, 2002, 920 p.

250

1

România octombrie 1944 Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor Rectoratul Universităţii „Regele Ferdinand” Cluj-Sibiu Nr. 2242/1944

Sibiu, 13

DECIZIE Noi, Iuliu Haţieganu, Rectorul Universităţii ”Regele Ferdinand I” din Cluj, Având în vedere împuternicirea dată nouă de dl. general de Corp de Armată I. Boiţeanu, Ministrul Culturii Naţionale şi al Cultelor prin adresele nr. 13.248 din 22 septembrie şi 137.125 din 4 octombrie 1944, prin care suntem autorizaţi a constitui Comisia pentru luarea în primire a patrimoniului Universităţii din Cluj şi a instituţiunilor anexe, Având în vedere delegaţia dată pe cale telefonică în ziua de 12 octombrie1944, prin decan A. Ionaşcu, de către Înaltul Comisar al Transilvaniei, dr. Ionel Pop, de a lua în primire neîntârziat Universitatea din Clujul eliberat, cu toate instituţiile şi bunurile ei, Având în vedere încheierile Senatului Universitar din 30 august şi 26 septembrie1944, Decidem

251

Art. I. Se deleagă, pentru luarea în primire a Universităţii din Clujul eliberat şi a tuturor instituţiunilor şi bunurilor Universităţii, o comisiune compusă din domnii: decan A. Ionaşcu, decan D. D. Roşca, profesor C. Tătaru, profesor A. Procopovici, profesor A. Pop, profesor T. Moraru, director I. Muşlea şi secretar general, I. A. Vătăşescu, sub preşedinţia subsemnatului. Art.II. Luarea în primire şi inventarierea tuturor bunurilor se va face de către domnii membri din comisie, asistaţi de funcţionari administrativi, prin împărţirea atribuţiilor după cum urmează: a) Dl. rector Iuliu Haţieganu, asistat de dl. secretar general I. A. Vătăşescu, pentru Rectorat şi serviciile anexe. b) Dl. decan A. Ionaşcu, asistat de dl. secretar general I. A. Vătăşescu şi de dl. administrator Cioacă, pentru Colegiul Academic, căminele şi cantinele studenţeşti, iar asistat de dl. secretar Oprişor pentru Facultatea de Drept. c) Dl. decan Roşca şi dl. profesor Procopovici, asistaţi de dl. secretar Gh. Vătăşescu, pentru Facultatea de Litere şi toate institutele şi muzeele aparţinătoare. d) Dl. profesor C. Tătaru şi Alexandru Pop, asistaţi de d-nii secretar Ştefan I. Buzilă şi Nicolae Maier, pentru Fac. de Medicină (clinicile şi institutele). e) Dl. profesor T. Morariu, asistat de dl. Căliman, pentru Fac. de Ştiinţe şi toate institutele şi laboratoarele aparţinătoare. f) Dl. director I. Muşlea, asistat de G. Căliman, pentru Biblioteca Universităţii. g) Dl. ad-tor general I. Ruja, subinginer T. Pop, asistaţi de mecanici şi oameni de serviciu, precum şi dl. translator Visarion Butuc, vor avea însărcinări speciale ce le va delega comisia. Art. III. Toate chestiunile în legătură cu luarea în primire, de inventarierea şi organizarea pazei edificiilor şi a bunurilor Universităţii sunt de competenţa comisiei instituită prin art. I., în care scop comisia este îndrituită a lua orice măsură, a interveni la

252

autorităţile competente şi a da delegaţiuni atât personalului Universităţii, cât şi persoanelor din afară de Universitate. Art. IV. În lipsa rectorului, atribuţiunile sale vor fi exercitate de dl. decan A. Ionaşcu, în ce priveşte clădirea centrală cu anexele ei, Colegiul Academic, căminele şi cantinele; dl. profesor C. Tătaru în ce priveşte clinicile universitare şi institutele Facultăţii de Medicină; dl. profesor A. Procopovici în ce priveşte institutele Facultăţii de Litere; dl. profesor T. Moraru în ceea ce priveşte institutele şi laboratoarele Facultăţii de Ştiinţe. În caz de lipsă a unora din profesorii membri ai comisiei, atribuţiunile respective vor fi exercitate de profesorul sau funcţionarul administrativ delegat de restul membrilor din comisiune. Art.V. După luarea în primire şi inventarierea tuturor edificiilor şi bunurilor, comisiunea instituită la art. I va da delegaţii pentru pază funcţionarilor administrativi care însoţesc comisia sau autorităţilor ori persoanelor competente din Cluj, după aprecierea comisiei. Art.VI. Membrii comisiei şi funcţionarii delegaţi pe lângă comisie vor fi retribuiţi cu diurne legale majorate cu o cotă ce se va stabili ulterior. Rector I. Haţieganu

Secretar General I. A. Vătăşescu

(Arh.St.Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernele Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.85)

253

2

România Sibiu, 17 octombrie 1944 Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor Rectoratul Universităţii „Regele Ferdinand” Cluj-Sibiu Înaltului Comisar al Guvernului pentru Transilvania445 Am onoarea a vă face un scurt raport asupra misiunii date de domnia voastră pe cale telefonică, recepţionată şi transmisă mie de domnul decan al Facultăţii de Drept, profesor Aurelian Ionaşcu, în seara zilei de 11 octombrie 1944. În dimineaţa zilei de 13 octombrie m-am deplasat la Cluj însoţit de domnii profesori Aurelian Ionaşcu, Coriolan Tătaru, Alexandru Pop, Gheorghe Procopovici446, T. Morariu, reprezentând cele patru facultăţi, precum şi de secretarul general al Universităţii, Vătăşescu, administratorul general Ruja, precum şi de un personal tehnic şi administrativ în număr de vreo 20 persoane. La ora 15 după un drum anevoios de 5 ore, în ziua 13 octombrie am intrat în oraşul Cluj – Universitatea fiind prima instituţie care a intrat imediat după sosirea Comisarului 445 Prin Legea nr. 487 din 10 octombrie 1944, s-a înfiinţat „Comisariatul pentru administrarea Transilvaniei eliberate”, care trebuia să reprezinte guvernul român în aceste teritorii (cf. Colecţia de legi şi regulamente, t. XII, 1944, 1-31 octombrie, Bucureşti, 1945, p. 16-17). În funcţia de înalt comisar a fost numit Ionel Pop, membru de seamă al Partidului Naţional-Ţărănesc. Acest organism însă nu şi-a putut exercita autoritatea la Cluj, întrucât regiunea a intrat sub administraţia militară sovietică, până la 13 martie 1945. Pentru acest aspect vezi I. S. Nistor, Constituirea şi activitatea Comisariatului pentru administrarea Transilvaniei eliberate (octombrie 1944-martie 1945), în „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie ClujNapoca”, XXVI, 1983-1984, p. 491-498. 446 De fapt Alexandru Procopovici.

254

guvernului, în baza armistiţiului, Ilie Lazăr447 –, precum şi un număr de vreo 100-150 jandarmi de front. Nici comenduirea pieţii, nici poliţia nu sosiră încă. După o vizită scurtă la Episcopul Hossu, o scurtă revistă a oraşului şi o înţelegere cu domnul comisar Ilie Lazăr, deodată cu întunericul ne-am retras stabilind prima şedinţă a comisiei de luare în primire pentru ziua de 15 octombrie, ora 7.30, în localul „Albinei”. În ziua de 14 octombrie 1944, ora 7.30, s-a ţinut prima şedinţă, în care s-a discutat procedeul de luare în primire a Universităţii. Şedinţa a fost prezidată de dl. comisar al guvernului Ilie Lazăr. În această şedinţă s-au adus speciale mulţumiri d-lui dr. Liviu Pop, d-lui dr. Liviu Telie, pentru munca deosebită depusă în păstrarea zestrei Universităţii, precum şi domnului med. colonel dr. Ursu care, intrând cu primii ostaşi în Cluj, cea mai mare grijă a lui a fost asigurarea pazei prin sentinele a clinicilor şi instituţiilor universitare. La ora 9 în cabinetul rectoral a decurs programul luării în primire a Universităţii. După cuvântul domnului comisar al guvernului, dr. Ilie Lazăr, care după ce a accentuat drepturile noastre imprescriptibile asupra Universităţi, a rugat pe rectorul fostei Universităţii maghiare, dr. Miskolczy448, să predea Universitatea. Dr. Miskolczy, rectorul fostei Universităţi maghiare (ungureşte cu interpret, după ce franţuzeşte nu a fost în stare să facă o propoziţie), a ţinut să comunice că au rămas la Cluj pentru a păstra patrimoniul Universităţii – deşi recunoaşte că multe lucruri au fost duse la Budapesta –, apoi au rămas ca să ia legături culturale cu românimea. El neavând nici o însărcinare, nu poate să predea – ia numai la cunoştinţă că Universitatea română, prin rectorul ei, ia în primire Universitatea – şi nu poate să ne predea Ilie Lazăr era comisarul politic al Armatei a 4-a. Dezső Miskolczy (1894-1979), profesor la universităţile din Szeged, Cluj şi Târgu Mureş, specialist în anatomia şi fiziologia sistemului nervos. Membru de onoare al Academiei Române (1965) şi membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe.

447 448

255

nici cheile Universităţii. La aceasta am răspuns că iau act că au rămas pentru a păstra patrimoniul Universităţii; iau act şi de declaraţia că multe lucruri s-au dus la Budapesta. Relativ la aceea, că au rămas aici ca să ia legătura culturală cu românimea şi Universitatea română, am răspuns că timpul şi modul reluării legăturilor culturale este în funcţie de noi şi nu de ei. Universitatea maghiară, care în diverse lucrări ştiinţifice a insultat neamul român, Universitatea maghiară, care de la catedră a insultat neamul român – nu poate vorbi de reluarea legăturilor culturale. Universitatea maghiară, care a eliminat limba românească din uzul Universităţii, Universitatea maghiară a cărei studenţi timp de 4 ani au brutalizat, batjocorit, insultat, bătut pe studenţii români, Universitatea, a cărei studenţi au atacat sub ocrotirea poliţiei teologii români449 – nu poate vorbi şi nu poate săşi aroge iniţiativa unor legături culturale. Universitatea maghiară, care niciodată nu a protestat contra închiderii şcolilor, bisericilor române, ba chiar a fost în fruntea propagandei de asuprire culturală – nu poate avea nici cel mai mic drept de a începe o legătură culturală.

449 Este vorba de evenimentele petrecute la Cluj la 4 martie 1944, când un grup de studenţi maghiari au manifestat contra unui incident petrecut la Braşov, atacând apoi Facultatea de Teologie greco-catolică, unde au spart geamuri şi au rănit mai mulţi studenţi, de unde au pornit spre Catedrala Ortodoxă, spre a o devasta, fiind însă opriţi de poliţie. (Cf. Arh. St. Cluj, Inspectoratul de Poliţie Cluj, dos. 477/ 1944, f. 7). Incidentul de la Braşov din 26 februarie 1944 a constat în următoarele: mai mulţi membri ai consulatului maghiar din localitate şi câţiva reprezentanţi ai acestui grup etnic serveau masa la un hotel. La un moment dat, jurnalistul Gavril Olteanu şi un grup de indivizi au insultat pe maghiari, au ridicat scaune şi au lovit pe un funcţionar al Consulatului şi un preot. Ştirea s-a aflat repede în Ardealul de Nord. Guvernul maghiar însă a interzis comunicarea evenimentului în presă, dorind să rezolve incidentul pe cale diplomatică. În ciuda măsurilor luate, ştirea a fost publicată într-un ziar clujean, şi cu toate că autorităţile au ordonat confiscarea tuturor exemplarelor, informaţia s-a răspândit. În semn de revoltă, în mod spontan studenţii maghiari au declanşat manifestaţiile menţionate mai sus. Pentru comunicatul oficial despre evenimentele de la Braşov vezi „Esti Lap”, Cluj, nr. 56 din 9 martie 1944.

256

După aceasta, s-a întocmit procesul verbal de luare în primire, semnat de rectorul I. Haţieganu şi rectorul Miskolczy. Acest proces-verbal o să am onoarea de a vi-l remite ulterior. După aceasta, am procedat la luarea în primire a oficiilor, institutelor şi a clinicilor. Luarea în primire este în curs. Pentru rectorat, oficiile sale, colegiul academic, este încredinţat domnul Vătăşescu, secretarul general al universităţii. Pentru Facultatea de Drept domnul prof. Aurelian Ionaşcu. Pentru Facultatea de Medicină domnul profesor Coriolan Tătaru. Pentru Facultatea de Litere domnul profesor Procopovici. Pentru Facultatea de Ştiinţe, domnul profesor Moraru. Domnii susmenţionaţi sunt însoţiţi în această operaţie de personal tehnic. În şedinţa din 14 octombrie 1944 s-a hotărât ca la toate institutele, afară de personal de preluare, să se trimită imediat personal permanent. În ziua de 15 octombrie 1944 au fost trimişi pentru fiecare clinică şi institut 1-3 membri de fiecare institut, din personalul ştiinţific, administrativ şi de serviciu. Această hotărâre s-a văzut necesară pentru o mai bună pază a avutului universitar. Aceasta este situaţia azi, în ziua de 16 octombrie 1944. Deşi rolul meu cu ziua de azi s-a terminat – fiind numit noul rector –, îmi ţin de datorie patriotică şi universitară să vă fac unele constatări şi propuneri pe care le rezum pe scurt în următoarele puncte. 1. Universitatea trebuie pusă în funcţie încă în anul acesta, în curs de 4-6 săptămâni. Clujul de azi – prin rămânerea întregii maghiarimi – este unguresc. Ungurii vor încerca să profite şi să inducă în eroare armata sovietică, pentru a pune stăpânire pe conducerea oraşului. Prea reiese din conversaţia avută cu rectorul maghiar – şi din informaţiile primite la Cluj – că ungurii au deschis Universitatea înainte de intrarea trupelor sovietice şi au vrut să o continue a 3-4-a zi de ocupaţie, aşa încât, dacă eu nu executam ordinul dvs. din 11 octombrie imediat, ne găseam în faţa unei complicaţii serioase, deoarece comandantul rus le-ar fi dat dreptul să continue cursurile.

257

2. Se impune ca toate autorităţile armatei să se mute la Cluj în 5-6 săptămâni. 3. Oraşul să fie curăţit de ungurii veniţi din Ungaria, deci şi de profesorii universitari – care nu trebuie toleraţi –, apoi curăţire şi de ungurii care au avut anumite comportări ostile neamului nostru. 4. Trebuie dată satisfacţie completă românilor rămaşi în oraş, numindu-i în posturile care le merită după calificaţie, ba poate ceva mai mult. 5. Înaltul Comisariat să-şi înceapă imediat funcţia sa. 6. Trebuie făcută o înţelegere cu conducerea sovietică, ca oraşul Cluj să fie scutit de încartiruiri masive de trupe, tocmai pentru a putea începe o viaţă spre normalizare. Iată, Domnule Ministru, tot ceea ce am dorit să vă comunic în legătură cu însărcinarea ce mi-aţi dat; această însărcinare pe care am executat-o cu toată puterea sufletului meu, a fost pentru mine o răsplată a muncii depuse cu abnegaţie şi cu iubire de neam şi patrie – pentru Universitatea Clujului –, care în refugiul la Sibiu a desemnat cele mai strălucite pagini ale activităţii sale creatoare, şi în această operă de creaţie spirituală şi modesta mea persoană a avut un rol. O mare parte în reuşita acţiunii în primele zile de eliberare se atribuie şi faptului că domnul general Ionescu, comandantul Aviaţiei, ne-a pus la dispoziţie o maşină şi pe dl. Comandor Ionaş şi pe dl. lt. col. Scriban. Ţin să remarc că tactul deosebit de preţios, cunoaşterea perfectă nu numai a limbii ruseşti, dar şi a sufletului rusesc, al d-lui lt. col. Scriban a contribuit decisiv ca permisiunea de luare în primire să se dea cu multă complezanţă din partea comandantului rusesc. Serviciile aduse în acele 2 zile de Cluj, ale dlui col. Scriban, sunt foarte preţioase, pentru care îi exprim şi pe această cale mulţumirile mele deosebite. Iuliu Haţieganu

258

N.B. Pentru ca să fiţi informaţi de perfidia profesorilor rămaşi, vă alătur o copie a unui ordin al Ministerului de Instrucţie Maghiar450.. (Arh.St.Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernele Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.86-87)

3

Comisia Aliată de Control din România Bucureşti, 24 octombrie1944 Domnului Prim-Ministru Sănătescu Domnule Prim-Ministru Vă facem cunoscut că la Cluj (Transilvania) au sosit funcţionarii Universităţii române: dl. profesor Ionescu Tătaru; dl. Procopovici Moravira; dl. director al bibliotecii – Muşlea; secretarul g-ral al Universităţii – Vătăşescu; comisarul politic din Armata a 4-a Română – Ilie Lazăr. Toate persoanele specificate s-au prezentat la Universitate şi au provocat un scandal, alungând din Universitate învăţaţii şi profesorii unguri, rupând pretutindeni inscripţiile ungureşti, cartoane cu caracter didactic etc. La data de 16 octombrie 1944 au pătruns forţat în Universitate un grup de soldaţi români, precum şi persoane civile, sosite din Sibiu, şi sub conducerea şefului Siguranţei Leontin Pop

450

În acelaşi fond, f. 84.

259

au provocat la Universitate o manifestaţie cu lozinca ”afară cu ungurii din Universitate”. Cei sosiţi au chemat pe directorul Universităţii Miskolczy Dezső şi i-au propus să predea Universitatea, ameninţând, totodată că „dacă nu pleci o să ne socotim cu tine”. Comisarul politic Ilie Lazăr ameninţa: „Când va pleca din Cluj Armata Roşie o să mă socotesc eu cu toţi”. Faţă de cele de mai sus, cer să se oprească deîndată astfel de fără de legi şi previn că noi nu vom tolera dezordinea în Transilvania. Locţiitorul Preşedintelui CAC din România General Locot. Vinogradov, Şef de Stat Major al CAC General Maior din Gardă: Vasiliev (Arh.St.Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernele Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.78)

4

Declaraţie Subsemnatul dr. Ilie Lazăr, în conformitate cu ordinul nr. 1654 din 21 septemvrie 1944 al Ministerului de Război, am fost însărcinat de către Consliul de Miniştri să îndeplinesc funcţiunea de consilier juridic de lângă Armata a IV-a operativă. În această calitate m-am deplasat din ordinul domnului general Avramescu, Comandantul Armatei a IV-a, însoţit de un Batalion de Jandarmi comandat de către maiorul Mareş, de la

260

postul de comandă al armatei din Ocna Mureşului la Cluj, cu scopul de a asigura viaţa şi avutul cetăţenilor. În ziua de 12 octombrie 1944 am sosit cu Batalionul de Jandarmi pe dealul Feleacului, unde am lăsat jandarmii, iar eu cu maiorul Mareş, însoţit de patru jandarmi şi un translator, am mers la comandamentul rus al oraşului cu scopul de a obţine asentimentul Comandamentului pentru intrarea în oraş. Acest asentiment ne-a fost dat, ba mai mult, la a doua întâlnire s-a căzut de acord şi asupra compunerii patrulelor mixte. La cererea domnului col. medic dr. Ursu, de comun acord cu comandantul Batalionului, maiorul Mareş, s-au dat pentru clinici şi universitate 62 de santinele. În dupămasa zilei de 12 octombrie 1944, a sosit delegaţia prof. universitari de la Sibiu, în frunte cu dl. Iuliu Haţieganu, pentru preluarea universităţii şi clinicilor. Am fost rugat de către domnul Haţieganu să-i asist în calitatea ce aveam la preluarea universităţii, ceea ce am acceptat şi imediat am căzut de acord ca în dimineaţa zilei de 13 oct. a.c.,ora 7.30, să ne întâlnim în localul Băncii „Albina”, pentru a cădea de acord asupra formalităţilor preluării. După această consfătuire, dl. Haţieganu a trimis cu o maşină pe dl. dr.Tellea să-l aducă de acasă pe dl. dr. Miskolczy, rectorul fostei universităţi, după cum le fusese înţelesul mai înainte. Întreaga asistenţă de la „Albina” ne-am deplasat la universitate, unde am fost primiţi în biroul rectoratului de către dl. rector dr. Miskolczy. Subsemnatul, printr-o scurtă cuvântare întroductivă, arătând hotărârea Aliaţilor, am rugat pe dl. rector al universităţii regimului maghiar să predea universitatea Daciei Superioare domnului rector Iuliu Haţieganu. Dorinţa mea a fost tradusă în limba maghiară de către dl. dr. Tellea. Domnul rector ne-a arătat o adresă a guvernului maghiar, prin care d-sa este autorizat să rămână la locul său şi că, deci, el n-are autorizaţia de a face predarea şi altfel, din averea universităţii, multe lucruri de valoare

261

au fost ridicate şi duse la Szegedin, parte la Budapesta, dar că d-sa ia act de starea de fapt, semnând chiar procesul verbal alături de noi. Despre pretinse samavolnicii, teroare şi alte lucruri n-am nici o cunoştinţă, iar în prezenţa mea nu s-a petrecut absolut nimic ce ar fi putut jigni pe cineva. Totul a decurs în cea mai perfectă ordine şi cu metode civilizate şi sunt mirat că s-au putut afirma inexactităţi ca acelea că s-ar fi insultat, s-ar fi rupt tablouri, s-ar fi intrat cu armata în universitate. Toate acestea sunt minciuni izvorâte din sursă interesată, cu scopul de a învenina raporturile ce trebuie să existe între autoritatea românească şi Comandamentul militar rus. Acestea sunt faptele şi adevărul în legătură cu preluarea universităţii din Cluj. Buc. 3 nov. 1944

Ilie Lazăr

(Arh.St.Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernele Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.90-91)

5 România Comisariatul pentru Administrarea Regiunilor Eliberate al Transilvaniei Nr. 246/ Cab.

Cluj, la 4 noiembrie 1944 Confidenţial

Domnule Preşedinte În posesiunea adresei nr. 761-Cabinet din 25 octombrie 1944, referitoare la adresa Comisiunei Aliate de Control din

262

România, din 24 octombrie 1944 (fără număr), semnată de domnul general locot. Vinogradov, locţiitorul preşedintelui CAC din România, am onoarea a vă aduce la cunoştinţa dvs. următoarele : Adresa domnului general locot. Vinogradov nu poate avea la temelie decât informaţiunile de rea credinţă, pe care anumite cercuri ale ungurilor din Ardeal în mod sistematic le dau comandamentelor sovietice, în scopul de a provoca disensiuni între aceste comandamente şi autorităţile române, şi a prezenta pe ungurii din Ardealul recucerit ca victime ale unui pretins sistem de teroare introdus de români. Acele cercuri ungureşti urmăresc prin aceasta să se menţină pe cât posibil în situaţia de dominanţi ai Ardealului, camuflându-se ca victime şi ca partizani sau simpatizanţi prigoniţi ai mişcărilor democratice. Cazul „preluării” Universităţii din Cluj e o bună ocaziune pentru a dovedi aceste manevre ungureşti. În urma eliberării Clujului, era cea mai evidentă datorie şi drept al autorităţilor româneşti să introducă stăpânirea românească în acest oraş aparţinând României, în spiritul democratic de omenie şi de respectare a drepturilor şi libertăţilor, care animează guvernul român. Tocmai de aceea, la 12 octombrie 1944 am îndrumat diferite autorităţi, ale căror cadre le-am constituit înainte, să plece pentru a se instala în Cluj, în primul rând luând măsuri de ordine şi menite să conserve patrimoniul public de acolo. În aceeaşi vreme am rugat şi pe domnul rector al Universităţii din Sibiu-Cluj, domnul prof. dr. Iuliu Haţieganu, ca împreună cu comisiunea de profesori care a fost desemnată în acest scop de Senatul Universitar, să se deplaseze la Cluj pentru a prelua Universitatea, împreună cu institutele ataşate ei. (Anexez decizia Rectoratului Universităţii din Cluj-Sibiu, din 15 octombrie 1944, nr. 2242/1944). Procedeul urmat de această comisiune universitară, şi cele întâmplate real cu ocazia preluării Universităţii din Cluj, sunt cuprinse în referatul pe care mi l-a făcut domnul rector dr. Iuliu Haţieganu, şi după care anexez aici o copie. De asemenea, prezint

263

în original declaraţia domnului dr. Ilie Lazăr, consilier juridic pe lângă Armata a IV-a. Reiese din aceste documente, vrednice de încredere deplină, că comisia română, în frunte cu domnul rector dr. Iuliu Haţieganu, a procedat cu demnitate, evitând orice violenţă de limbaj sau atitudine, şi că întreaga procedură a decurs în modul cel mai civilizat, fără de cel mai mic incident. Deci informaţiunea dată evident de cercurile şoviniste ungureşti Înaltului Comandant Sovietic, că „toate persoanele specificate s-au prezentat la Universitate şi au provocat un scandal alungând din Universitate învăţaţii profesori unguri, rupând pretutindeni inscripţiunile ungureşti, cartoane cu caracter didactic etc”, este complet lipsită de realitate şi potrivnică faptelor aşa cum s-au întâmplat. Anexez de asemenea 6 procese-verbale, în fotocopie, asupra operaţiunilor de preluare a Universităţii şi a singuratecelor facultăţi, dresate în ziua de 14 octombrie 1944. Primul procesverbal, privind preluarea întregii Universităţi, este semnat din partea Universităţi române de domnii: dr. Iuliu Haţieganu, rector, profesorii A. Ionaşcu, decanul Facultăţii de Drept, dr. Coriolan Tătaru, A. Procopovici, Al. Pop, T. Moraru, apoi de directorul I. Muşlea şi secretarul general I. A. Vătăşescu, iar din partea universităţii ungureşti de rectorul acesteia, dl. Desideriu Miskolczy. Documentul poartă şi sigiliile celor două Universităţi. În punctele 1-3 ale acestui proces verbal este fixat precis modul cum a decurs actul preluării: în cea mai perfectă ordine şi armonie. Domnul rector D. Miskolczy a făcut a singură rezervă, cuprinsă în textul unguresc scris de mâna sa, de deasupra semnăturii: „Iau la cunoştinţă, în afara punctului 4”(Punctul 4 cuprinde predarea simbolică a cheilor Universităţii). Deci , însăşi această rezervă de detaliu denotă că şi domnul rector Miskolczy a acceptat perfect nesilit celelalte puncte ale procesului verbal – dovada peremptorie a modului cum s-a petrecut actul preluării. Celelalte 5 procese-verbale, toate semnate şi de domnul rector Miskolczy şi purtând sigiliul universităţii ungureşti,

264

dovedesc modul cum s-a făcut preluarea singuratecelor facultăţi. În toate aceste procese-verbale domnul rector D. Miskolczy declară că „ia act de preluare”. În 6 acte autentice, semnate toate de rectorul universităţii ungureşti D. Miskolczy, se confirmă o procedură normală, paşnică, fără nici un incident sau chiar „scandal”. În adresa din 24 octombrie 1944 a Comisiei Aliate de Control se arată mai departe că „la data de 16 octombrie 1944 au pătruns forţat în Universitate un grup de soldaţi români, precum şi persoane civile, sosiţi din Sibiu, şi sub conducerea şefului Siguranţei locale Leontin Pop, au provocat la Universitate o manifestaţie cu lozinca «afară cu ungurii din Universitate»”. Cei sosiţi au chemat pe rectorul Universităţii, Miskolczy, şi i-au propus să predea Universitatea, ameninţând totodată „dacă nu pleci, o să ne socotim cu tine”. Din anexele de mai sus se dovedeşte, fără putinţă de îndoială, cine, când şi în ce împrejurări a făcut preluarea Universităţii. Aceasta nu s-a făcut nici la 16 octombrie 1944, nici cu scandal şi nici de „un grup de soldaţi români” etc, ci de profesori universitari ai Universităţii Cluj-Sibiu, în frunte cu rectorul dr. Iuliu Haţieganu, la 14 octombrie 1944. La data de 16 octombrie 1944, la orele 12, când autorităţile române s-au prezentat domnului general comandant sovietic al garnizoanei Cluj, au primit îndrumarea ca până la orele 14 să părăsească Clujul, lucru ce s-a şi întâmplat. Aşadar, începând de la orele 14 ale zilei de 16 octombrie 1944, în Cluj nu au fost autorităţi române. Este cert că atâta vreme cât au fost în Cluj (2-3 zile) autorităţi româneşti, scandalul de care se face pomenire nu s-a întâmplat. Nu am cunoştinţă şi nu am nici un raport care să denote că după scoaterea din oraş a acestor autorităţi civile şi militare române să se fi întâmplat cele relatate. Iar răspunderea pentru ordinea publică nu mai era a autorităţilor româneşti din moment ce, urma dispoziţiunilor Comandamentului local sovietic, acele

265

autorităţi au fost îndepărtate din Cluj. Ceea ce este cu desăvârşire cert, este că nici o persoană venită de la Sibiu, nici o autoritate română şi nici un ostaş român nu a săvârşit faptele reprobabile ce se impută. Dar mai e un puternic indiciu că informaţiunile pe care se bazează adresa Comisiei Aliate de Control sunt eronate. Se arată în textul citat mai sus că cei ce ar fi provocat scandalul pretins din ziua de 15 octombrie 1944 ar fi fost „sub conducerea şefului Siguranţei Leontin Pop”. Or, după cum am constatat, în serviciul Poliţiei sau al altei autorităţi româneşti nu se găseşte acest Leontin Pop, el nu are nici un fel de legătură cu autorităţile româneşti. În anii dinainte de 1940 era, de fapt, în Cluj, în serviciul Poliţiei un Leontin Pop; acesta a fost însă îndepărtat din serviciu şi a rămas în teritoriul detaşat prin verdictul de la Viena. Poate să fie aceeaşi persoană cu cea pomenită în adresă, însă în nici un caz nu a luat parte la actul preluării Universităţii, nu a avut nici o atingere cu comisiunea de preluare sau cu autorităţile româneşti. Pentru a ilustra care este adevărata situaţie morală şi politică a acelor „învăţaţi profesori unguri” de la Universitatea din Cluj, îmi iau libertatea să vă arăt următoarele: Unii dintre profesorii unguri, care făceau parte din corpul profesoral al Universităţii ungureşti din Clujul ocupat, au rămas în Cluj şi după eliberarea lui. Acum explică ei această rămânere cu un pretins sentiment de prietenie şi dorinţă de colaborare cu românii, cu convingerile lor democratice, care i-ar fi îndemnat să nu dea urmare poruncii guvernului hitlerist din Budapesta de a evacua şi părăsi Clujul, ca să rămână în atmosfera democratică adusă de armatele liberatoare. Anexez în text unguresc şi în traducere românească un document, care dovedeşte şi cauza şi rostul rămânerii în Cluj a acestor profesori. E adresa nr. 60.923/1944-IV, din 28 septembrie 1944, a Ministerului regal ungar al Cultelor şi Instrucţiunii din

266

Budapesta, semnată de ministrul D. Rakowszky Ivan, către Senatul Universităţii ungureşti din Cluj. Din acest text reiese: a) La 15 septembrie 1944, Senatul Universitar unguresc din Cluj, în şedinţă ordinară, a hotărât să rămână la Cluj, chiar sub ocuparea acestui oraş din partea trupelor române şi sovietice. Această hotărâre a fost produsă de „fermitatea, sentimentele naţionale şi curajul moral neînfrânt” al Senatului şi al respectivilor profesori. b) Guvernul ungar cu alese laude ia la cunoştinţă aprobatoare această hotărâre a Senatului Universităţii, pe care o consideră „ca o luare de atitudine inspirată de cultura maghiară şi de rezistenţa naţională obligatorie pentru Universitatea maghiară a Transilvaniei”. c) Guvernul ungar dă şi va da Senatului Universitar rămas în Cluj tot sprijinul moral şi material în această atitudine de „rezistenţă naţională”. d) Guvernul ungar consideră ca singură autoritate competentă Senatul Universitar rămas în Cluj, deci o autoritate în subordinele sale. Este deci clar că membrii corpului profesoral ungar de la Universitatea ungurească din Cluj au rămas acolo ca exponenţi ai „rezistenţei naţionale”, ca pioni politici ai guvernului reacţionar şi şovinist din Budapesta, susţinuţi şi ajutaţi de acesta „cu toate mijloacele morale şi materiale”. Democraţia pe care o afişează puternic faţă de românii pe care până ieri îi maltratau şi batjocoreau, dorinţa de colaborare culturală într-o atmosferă de reciprocă toleranţă şi apropiere, nu sunt decât o mască sub care se ascunde acelaşi grup de oameni şovinişti, reacţionari, unelte ale politicii naziste a Budapestei. Ei îşi continuă activitatea şi îşi servesc ideologia şi după eliberarea Clujului. O obiectivă cercetare a faptelor şi a oamenilor ar dezvălui în faţa oricui acest real aspect al lucrurilor. Desigur, cu toate aceste manevre de rea credinţă, ca şi cu atâtea alte acte de provocaţiune pe care le săvârşesc încă exponenţii şovinismului unguresc, rămaşi în teritoriile eliberate,

267

autorităţile române vor fi pătrunse de un spirit de toleranţă, civilizaţie şi corectitudine desăvârşită, respectând drepturile tuturor cetăţenilor români, indiferent de originea lor etnică sau de credinţa lor religioasă. Primiţi, vă rog, Domnule Preşedinte, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni. Înalt Comisar Dr. Ionel Pop Domniei Sale, Domnului General de Corp de Armată Adjutant Constantin Sănătescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri. Bucureşti. (Arh.St.Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernele Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.80-84)

6 6 noiembrie 1944 Domnului general locot. Vinogradov Locţiitorul Preşedintelui Comisiei Aliate de Control din România La adresa dvs. din 24 octombrie a.c., relativă la anumite incidente provocate cu ocazia preluării Universităţii din Cluj, am onoare a vă face cunoscut cele ce urmează. 1) Din datele furnizate de dl. rector al Universităţii din Cluj şi de dl. Ilie Lazăr, consilier juridic pe lângă Armata a IV-a, rezultă

268

atitudinea plină de demnitate şi modul civilizat cu care s-au prezentat profesorii români, preluarea universităţii având loc în condiţiuni de armonie şi ordine. Aceasta rezultă şi din procesul verbal întocmit de profesorii români şi de dl. rector al Universităţii ungureşti dl. Desideriu Miskolczy. Pentru toate facultăţile ţinând de Universitatea din Cluj, dl. rector Desideriu Miskolczy declară în procesele verbale întocmite că „ia act de preluarea” facultăţilor respective. În nici unul din aceste procese-verbale nu se confirmă vreo procedură anormală. 2) Tot din aceste procese-verbale rezultă că preluarea Universităţii din Cluj s-a făcut la 14 octombrie a.c. de un grup de profesori români, în frunte cu rectorul Universităţii dr. Iuliu Haţieganu, şi nu la 16 octombrie de un grup de persoane străine de Universitate. În ziua de 16 octombrie, la ora 14, autorităţile româneşti – primind dispoziţiunea Comandamentului Sovietic – au părăsit Clujul, astfel că eventuale incidente ce s-ar fi produs după această dată nu cad în sarcina acestor autorităţi. 3) În ceea ce priveşte persoana domnului Leontin Pop, arătată în adresa dvs. ca şef al Siguranţei, sub conducerea căruia sar fi provocat incidentul de la 16 octombrie a.c., acesta nu are nici o legătură cu autorităţile româneşti. A fost şef al Siguranţei înainte de anul 1940, ulterior îndepărtat din serviciu şi rămas în teritoriul cedat prin verdictul de la Viena. Apreciem folositor să vă aducem la cunoştinţă faptul că profesorii unguri ai Universităţii din Cluj pot fi consideraţi ca pioni şovinişti ai guvernului reacţionar de la Budapesta şi nu democraţi convinşi şi cu intenţiuni de colaborare armonioasă. Aceasta se poate constata din adresa nr. 60.923/1944 a Ministerului ungar al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, pe care îl anexăm în traducere, şi în care, luându-se act de sentimentele naţionale şi curajul Senatului Universitar unguresc, se afirmă

269

intenţia guvernului ungar de a da tot sprijinul moral şi material în această „rezistenţă naţională”. Anexăm şase procese-verbale întocmite cu ocazia preluării Universităţii din Cluj şi copia ordinului Ministerului ungar al Cultelor. Primiţi, vă rog, domnule general, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni. Preşedintele Consiliului de Miniştri General de Corp de Armată Adjutant Const.Sănătescu (Arh.St.Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernele Sănătescu-Rădescu, dos. 44/1944, f.92-93)

7 Conferinţa interministerială de vineri 6 iulie 1945, ora 10 Şedinţa se deschide la ora 10, sub preşedinţia domnului dr. P. Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri. Participă domnii: Ştefan Voitec, ministrul Educaţiei Naţionale; dr. D. Bagdazar, ministrul Sănătăţii; prof. Gh. Vlădescu, subsecretar de stat al naţionalităţilor minoritare; Aurel Potop, subsecretar de stat la Min. Educaţiei Naţionale; Vasile Luca; prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj; prof. Florian Ştefănescu-Goangă, delegatul Senatului Universităţii din Cluj; dr. M. Kernbach, decanul Facultăţii de Medicină din Cluj; Csőgör Ludovic, subprefect de Cluj; Demeter Ioan, subprimar de Cluj; Jancsó Elemér; Venczel Iosif; Nagy Géza; Csikó Ferdinánd; Takáts Ludovic.

270

Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Are cuvântul domnul Csőgör Ludovic, subprefect de Cluj. Csőgör Ludovic, subprefect de Cluj: Domnule prim-ministru, domnilor miniştri, Decretul-lege 407 din 28 mai 1945, în art. 1, dispune în felul următor: „Se înfiinţează la Cluj pe data de 1 iunie 1945 o Universitate de stat cu limba de predare maghiară, care va funcţiona cu următoarele facultăţi: a) Litere şi Filozofie; b) Drept şi Economie Politică; c) Ştiinţe şi d) Medicină umană”, adică cu patru facultăţi. Această iniţiativă de guvern este rezultatul de o importanţă capitală al regimului nostru democratic, un început de realizare a acelei politici care se bazează pe principiul de egal tratament al naţionalităţilor, conform schimbului de telegrame avut între Mareşalul Stalin şi domnul prim-ministru la data de 6 şi 8 martie 1946. Domnule prim-ministru, cu prilejul acestei prime conferinţe interministeriale convocată în chestiunea Universităţii de stat cu limba de predare maghiară din Cluj, să binevoiţi a ne permite ca noi, care am fost desemnaţi de către Ministerul Educaţiei Naţionale pentru conducerea acestei Universităţi, să vă salutăm în modul cel mai călduros pe dv., ca pe făuritorul Universităţii Maghiare din Cluj. Exprimându-ne tot acum recunoştinţa noastră cea mai sinceră faţă de domnii miniştri Ştefan Voitec şi Aurel Potop, care au contribuit în mod covârşitor la acest act de guvernământ, vă rugăm, domnilor miniştri, să binevoiţi a acorda tot concursul binevoitor al dv. la realizarea acestei universităţi. Fiindcă, cu redactarea Decretului-lege referitor la înfiinţarea Universităţii Maghiare din Cluj, s-au ivit o serie de probleme concrete a căror soluţionare depinde de măsurile concomitente luate de departamentele direct interesate. Convocarea acestei conferinţe ne dă posibilitatea de a vă expune în mod sistematic toate problemele de soluţionat, care sunt:

271

în primul rând, probleme edilitare şi de inventar; în al doilea rând, probleme financiare; iar în al treilea rând, problemele personale. Suntem convinşi că dv. veţi cădea de acord în privinţa soluţionării acestor probleme şi tocmai acordul acesta va fi garanţia realizării Universităţii Maghiare din Cluj. Domnule prim-ministru, domnilor miniştri, să binevoiţi a permite să ne exprimăm speranţa, că în această conferinţă se vor lua hotărâri care vor forma baza măsurilor prevăzute în Decretullege 407. Acest Decret-lege a înfiinţat Universitatea Maghiară pe data de 1 iunie 1945. Consfătuirile avute în cursul lunii aprilie şi mai au pregătit redactarea acestui Decret-lege, par a fi clarificat îndestulător acele măsuri de organizare şi acele condiţii financiare de care depinde ca în timp de câteva săptămâni Universitatea Maghiară să ia fiinţă. Primele probleme sunt problemele edilitare. Decretul-lege pune la dispoziţia Universităţii Maghiare din Cluj localul Liceului de Fete „Regina Maria” şi dispune că pe măsura necesităţilor şi a posibilităţilor se vor mai putea pune la dispoziţie şi alte localuri. La 23 iunie – pe baza Decretului-lege 406 – am predat şi reprezentanţii Universităţii „Regele Ferdinand I” au preluat localurile universitare din Cluj, iar la 30 iunie am preluat localul Liceului de Fete „Regina Maria”. Cu prilejul predării şi preluării acestor localuri s-au ivit probleme foarte grave, în privinţa aşezării şi funcţionării Universităţii noastre. Localul Liceului „Regina Maria” nu este destul de încăpător. În privinţa aşezării Facultăţii noastre de Drept şi Economie Politică nu avem altă soluţie decât să rămână deocamdată în localul Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale. Facultăţile de Ştiinţe şi de Medicină ale celor două Universităţi sunt nevoite de a colabora. Tot atunci este şi o propunere pentru aşezarea Facultăţii noastre de Medicină în oraşul Tg. Mureş. Problemele cele mai grave sunt problemele financiare. Conform dispoziţiunii Decretului-lege 407, cheltuielile necesare ale

272

Universităţii Maghiare, cât şi întreţinerea ei vor fi acoperite printrun credit bugetar extraordinar. Vom înainta propunerile noastre în privinţa cheltuielilor necesare, pentru a putea stabili cadrele acestui credit bugetar extraordinar. Aceste cheltuieli sunt în legătură cu lucrările de reparaţii, de construcţie, de amenajări şi instalări necesare în localurile desemnate pentru Universitatea Maghiară. Avem un personal care în cursul lunilor trecute a depus o muncă efectivă, fără ca această muncă să fie integral retribuită. Avem datorii şi în legătură cu funcţionarea clinicilor universitare, deoarece de la data încadrării Ardealului de Nord, clinicile din Cluj n-am primit nici o subvenţie din partea statului. Suntem convinşi că greutăţile cele mai mari în legătură cu rezolvarea problemelor Universităţii Maghiare provin din nesoluţionarea de până acum a problemelor financiare. Probleme tot aşa de vitale sunt şi problemele personale. Decretul-lege dispune că Ministerul Educaţiei Naţionale va fixa prin decizie ministerială numărul şi titulatura catedrelor, conferinţelor şi personalului didactic ajutător. Ministerul va institui pentru fiecare Facultate comisiuni de specialişti compuse din câte 7 profesori titulari universitari, aparţinând Universităţilor din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, de preferinţă cunoscând limba maghiară, care vor face propuneri pentru numirea profesorilor, conferenţiarilor şi personalului didactic ajutător. Numirile se vor face prin Decret-regal, pe baza raportului Ministerului de Educaţie Naţională, respectiv prin decizie ministerială, după distincţiile prevăzute în legea învăţământului superior. În cele ce urmează vom înainta propuneri, pe care de altfel le-am prezentat deja Ministerului de Educaţie Naţională imediat după publicarea Decretului-lege. Întârzierea aplicării dispoziţiunilor prevăzute în Decretul-lege – trebuie să constatăm – a produs o nemulţumire şi o neîncredere faţă de noi, care suntem învinuiţi cu neglijarea problemelor de organizare. Domnule prim-ministru, domnilor miniştri, vă rugăm să binevoiţi a ne permite ca în legătură cu cele trei categorii de

273

probleme de mai sus să vă expunem rezumatul rapoartelor noastre mai detaliate. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnilor, eu mulţumesc foarte mult pentru cuvântarea de introducere a domnului Csőgör şi vă rog să fiţi convinşi că noi avem voinţa fermă să înfiinţăm Universitatea Maghiară, de comun acord, şi că o vom realiza. Vom face totul ca pacea să domnească între cele două popoare şi prima noastră înfăptuire, pe acest drum, este înfiinţarea Universităţii Maghiare din Cluj. De aceea, cerem reprezentanţilor celor două universităţi să vadă lucrurile cu obiectivitate şi să nu creadă că interesele lor sunt opuse, fiindcă, dimpotrivă, interesele celor două universităţi sunt comune. Răspunderea noastră este mare. Avem o răspundere faţă de popoarele noastre, dar avem şi o altă răspundere faţă de generaţiile viitoare, cărora trebuie să le dăm acest prim exemplu. Am făcut mari sforţări ca să ajungem unde suntem acum în chestiunea universitară. Trebuie să mergem înainte, fiindcă este foarte important din punct de vedere politic să realizăm acest proiect. Vă mulţumesc încă o dată pentru încrederea pe care aţi exprimat-o în mine şi adresându-mă şi românilor, şi ungurilor prezenţi aici, ca reprezentanţi ai celor două Universităţi ardelene, îi rog ca de aici înainte să ne fie tovarăşi de drum pentru crearea unei atmosfere armonice, necesare realizării acestui aşezământ de învăţământ superior. În ceea ce priveşte chestiunile de amănunt, vă rog să-mi daţi voie să ridic problema Academiei de Comerţ, care funcţionează acum la Braşov. Dacă această Academie s-ar muta la Cluj, ea ar putea fi încadrată în Universitate şi s-ar putea face acolo şi studii de drept. Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Eu am luat contact la Braşov cu rectorul şi cu profesorii Academiei şi i-am întrebat care este punctul lor de vedere. Mi-au răspuns că ţin să meargă la Cluj, ca să poată fi la înălţimea cuvenită.

274

Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Eu când am fost la Braşov, am primit la prefectură o delegaţie a majorităţii covârşitoare a profesorilor şi o delegaţie mare de studenţi, care m-au rugat insistent să-i las la Braşov. Şt. Voitec, ministrul educaţiei naţionale: Şi populaţia locală cere acest lucru. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Aceea are interes. Domnul Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj, are cuvântul. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Domnule preşedinte şi domnilor, Universitatea Regele „Ferdinand I”, refugiată la Sibiu, cu mici excepţii, a înţeles schimbarea vremurilor şi de la început, după 23 August, în discuţiile pe care le-au avut profesorii între ei şi personalul în genere al Universităţii, au ajuns tot mai mult la convingerea că România democratică trebuie să asigure naţionalităţilor care trăiesc pe pământul ei nu numai un învăţământ primar-secundar, dar chiar şi un învăţământ superior în limba lor maternă. Această convingere şi-a şi exprimat-o, acest personal, înainte de alcătuirea guvernului de largă concentrare democratică, care conduce astăzi ţara, în diferite ocazii: de exemplu prin moţiunea grupării universitare democrate, moţiune care a şi fost publicată prin gazete, şi printr-o altă moţiune - foarte apropiată ca spirit şi expresie de cea dintâi - a Senatului Universitar. Prin urmare, de la început noi am fost animaţi de un larg spirit democratic, astfel încât am hotărât să ne unim cei câţiva membri ai Frontului Naţional Democratic din Universitatea noastră cu membrii Frontului Naţional Democratic de la Cluj, profesori sau viitori profesori la această Universitate, care aveau în mână soarta acestui aşezământ de cultură. Spun aceasta pentru completarea istoricului acestei Universităţi. În acelaşi timp Universitatea noastră înţelege să trateze această problemă de aici înainte ca şi până acum: ne vom strădui să dăm tot prinosul nostru de muncă pentru ca această Universitate de stat cu limbă de predare maghiară să poată lua fiinţă şi

275

funcţiona, spre înălţarea culturală a ţării noastre şi spre binele popoarelor conlocuitoare din România. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnul profesor ŞtefănescuGoangă are cuvântul. Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Domnule preşedinte şi domnilor, în calitatea pe care o am, de preşedinte al grupării profesorilor democraţi, pot să vă spun că am discutat chestiunea Universităţii de stat cu limbă de predare maghiară şi am fost foarte mulţumit când am putut în prima şedinţă a acestui grup să redactăm o moţiune prin care noi înşine am cerut guvernului înfiinţarea unei astfel de universităţi. În foarte scurtă vreme după aceea, însuşi Senatul Universităţii „Regele Ferdinand I” a dat şi el o moţiune similară.. Deci, noi ne găsim pe linia tradiţională a democraţiei, care a fost la baza însăşi a înfiinţării Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj, pentru că noi am ţinut totdeauna ca fiecare populaţie să se dezvolte şi să se cultive în mod liber în limba sa proprie şi înţelegem ca în ceea ce priveşte viaţa culturală a fiecărei naţionalităţi să nu existe nici un fel de restricţie. Prin urmare, noi am venit cu această propunere cu totul amicală, fără să fim puşi în cauză de colegii noştri de la Universitatea Maghiară, ci pur şi simplu din propria noastră iniţiativă. Pentru documentarea noastră, a tuturora, vom pune şi noi la dosarul acestei cauze cele două moţiuni, ca să se vadă spiritul în care am înţeles să colaborăm şi în care înţelegem să cooperăm şi de aici înainte. Ţinem să facem declaraţia că spiritul în care am lucrat a fost spiritul democratic. De aceea, ţinem ca şi noua Universitate care va lua fiinţă să fie înfiinţată în acelaşi spirit. Suntem foarte mulţumiţi că dv. ne-aţi chemat la colaborare, nu să ne războim ca părţi adverse, ci să colaborăm ca factori de cultură. De aceea, ne exprimăm convingerea că şi colegii noştri vor veni cu acelaşi spirit de colaborare, pentru ca cele două Universităţi să poată funcţiona nestingherite, adică nici Universitatea „Ferdinand I” să nu fie pusă în inferioritate, nici

276

noua Universitate Maghiară să nu fie pusă în condiţiuni grele de funcţionare. Cu cât aceste două Universităţi vor avea posibilităţi mai mari de funcţionare şi nu vor avea de întâmpinat greutăţi în calea lor, cu atât înţelegerea între noi va fi mai deplină. În al doilea rând, îmi exprim dorinţa ca şi profesorii care vor fi numiţi în această nouă Universitate Maghiară să fie tot dintre aceia care au dovedit acelaşi spirit de largă democraţie. Aşa cum noi am păşit de la început, fără să ne ceară cineva, la epuraţia tuturor elementelor care au depăşit această linie, cerem ca şi colegii noştri unguri să aibă în vedere faptul că în această Universitate toţi să vie de la început cu un spirit democrat, iar tot ceea ce aminteşte trecutul fascist sau hitlerist să fie înlăturat din această Universitate. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnule profesor, cu permisiunea dv. adaug o mică întregire la ceea ce aţi spus, nu vreau să spun o mică rectificare. Noi cei de faţă, care reprezentăm două popoare conlocuitoare, trebuie să ne dăm seama că am încheiat un trecut, l-am soldat. Credem că l-am încheiat definitiv. Tradiţia n-a fost a democraţiei. Noi ne amintim foarte bine de epoca când la Universitatea din Cluj domnea un spirit de sălbatec şovinism, a fost o vreme chiar când s-a introdus un numerus clausus faţă de unguri. Cunosc din practica mea proprie ce eforturi a trebuit să fac ca ici şi colo să fie primit câte un student maghiar mai distins. Tot astfel ştiu că Universitatea „Ferencz József” din Cluj, instituită după Dictatul de la Viena, a continuat aceeaşi linie a Universităţii româneşti, dovedind un spirit categoric şovinist. Cu toate aparenţele, care se încercau să se salveze, în fond a fost acolo exact acelaşi şovinism care se manifesta sub toate raporturile, şi la corpul profesoral, şi în marea masă studenţească, cum se manifestase şi la români: exact acelaşi şovinism, şi cantitativ, şi calitativ. Să nu ne temem să recunoaştem acest lucru, fiindcă dacă nu-l recunoaştem, noi perseverăm într-o mentalitate primejdioasă. Eu accentuez acest lucru, ca să nu cădem în aceeaşi greşeală. Eu nu adaug nici o condiţie, nu adaug nici un „dacă” şi nici un „dar”, fiindcă în clipa în care vii şi adaugi un „dar” sau un

277

„dacă” – mă rog, facem pace între cele două popoare, dar... – faci o breşă, care poate să-ţi anihileze toate rezultatele. De aceea, eu insist încă o dată: să scoatem dintre noi tot ce a fost în trecut. Să nu ne facem iluzia că în trecutul nostru am fost pe linia cea bună; n-am fost nici noi şi n-au fost nici ungurii. Şi tocmai pentru că am mers pe o linie greşită, tocmai pentru că n-am mers pe drumul dezvoltării popoarelor noastre, am ajuns unde suntem şi am suferit şi unii, şi alţii. De aceea a fost posibil să fim târâţi într-o aventură groaznică, pe care am trăit-o şi unii şi alţii. Şi ca să vă explic şi mai bine unele din cauzele care au făcut să existe zi de zi fricţiuni între cele două popoare, vă rog sămi daţi voie ca încă de la început să vă amintesc un detaliu: în decursul războiului, popoarele sângerânde, şi cel maghiar, şi cel român, încercau să scape, să iasă din luptă şi să nu mai sângereze în stepele Rusiei. S-au pornit acţiuni în acest scop, şi-mi amintesc că în 1943, toamna, Partidul Micilor Agricultori din Ungaria, împreună cu Legitimiştii, cu Social-Democraţii din Ungaria şi cu Partidul Comunist de acolo, care de dragul unei înţelegeri între partide au făcut eforturi foarte mari şi au constituit aşa-numita Ligă a Păcii, în cadrul căreia au pornit la drum cu curaj, ca să scoată Ungaria din război şi să aducă trupele acasă. Noi am acţionat la fel, este aici un prieten care vă poate spune acest lucru. Eu am trecut de multe ori graniţa dincolo şi am acţionat în sensul coordonării acţiunii duse în Ungaria pentru pace, cu o acţiune iniţiată în ţara noastră. Paralel cu Liga Păcii din Ungaria am făcut aici Frontul Plugarilor. Ne-am pus pe treabă şi am mers înainte, cu proiecte bine stabilite. Noi declaram că nu mai putem purta acest război, că dăm grâu, petrol, tot ce vor, însă vrem pace. Era o acţiune care putea să aibă succes. Spunem că nu mai putem duce un război sângeros şi că trebuie să aducem armatele acasă. Era un punct câştigat şi de noi şi de unguri. În anul 1943 însă, din nenorocire, acţiunea noastră a avut o scădere, atât dincolo, cât şi dincoace. Ce s-a întâmplat? În 1943 armatele române mărşăluiau spre dealul Feleacului pentru ca

278

să intre în Cluj. Paralel cu aceste trupe care mărşăluiau dinspre Arad, Alba Iulia, Turda, am mers şi eu paralel cu maşina, pentru a mă duce la Cluj. Tot strigau: „Intrăm în Ardealul de Nord, ne ducem la Cluj”. Pe străzile Sibiului, Turdei, Alba Iulia erau mari manifestaţii, mari serbări. Toţi românii erau siguri că intrăm în Cluj. Eu însă vedeam clar care este situaţia. M-am întâlnit cu generalul Dumitrache, care comanda un grup de vânători, care m-a însoţit până la graniţă şi care m-a întrebat: „De ce vă duceţi acolo, pentru că intrăm noi cu armata”. I-am răspuns: „Aceasta este o naivitate, cum vă imaginaţi dv. că Hitler şi Mussolini vă vor lăsa ca să intraţi în Ardealul de Nord, să vă duceţi la Cluj. Aceasta este numai o manevră de a lor”. Eu m-am dus spre Cluj, am coborât dealul Feleacului şi am văzut cum toate ţevile de tun de pe coastă erau îndreptate spre frontierele noastre. Ce s-a întâmplat? Atunci s-a descoperit acţiunea noastră, a Frontului Patriotic, pentru a ieşi din război, şi au fost descoperiţi şi ungurii, care duceau aceeaşi acţiune. Sistemul era acesta, când se făcea o mişcare în Ungaria, pentru ieşirea din război, erau agitaţi românii, mobilizaţi, iar când făceam noi vreo acţiune, îi mobilizau pe unguri în spatele nostru. Acesta era jocul perfid al fasciştilor, care căutau să speculeze aceste două popoare şi să nu le lase să-şi continue acţiunea lor în conformitate cu interesele popoarelor respective. Încă o dată vă spun că a fost în tradiţia şi a maghiarilor, şi a românilor această atitudine de şovinism şi nu a existat o democraţie adevărată. Vă rog, să fim sinceri, şi să ne aruncăm cenuşă pe cap. Este adevărat că domnul fost rector Ştefănescu-Goangă a fost o jertfă a fascismului, a huliganismului mare şi a şovinismului şi mai mare, care anima nu numai studenţimea, dar şi clasa burgheză, clasa conducătoare. Nu vorbesc de bietul popor, pentru că şi ţăranii români şi ţăranii unguri au dat dovadă de multă înţelepciune. Toate acestea le-am constatat la Congresul pe care lam avut la Frontul Plugarilor. A existat o pornire populară pentru

279

împăcarea acestor două popoare. Noi, clasa conducătoare, clasa de sus, am înveninat fântânile, atât din partea maghiarilor, cât şi din partea românilor. Daţi-mi voie să adaug acest lucru, de care sunt convins. Natural, individual, mulţi dintre noi au fost de bună credinţă în trecut. Sistemul însă, de ambele părţi, a fost un sistem şovin, atât în ceea ce priveşte Universitatea „Regele Ferdinand I” la Cluj, cât şi Universitatea „Ferencz József” de la Budapesta451 n-au putut să se sustragă acestui sistem, acestei mentalităţi, pe care noi, încă o dată, trebuie să le înmormântăm în vecii vecilor, cu curaj. Cine mai ridică capul ca să învenineze sufletele, trebuie să fie lovit fără cruţare, până când vom respira în linişte pe acest pământ. (Aplauze). Prof. Fl. Ştefănescu Goangă: Domnule prim-ministru, domnilor, eu am fost rector timp de opt ani de zile la Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj. În această perioadă de timp nu am respins nici un ungur de a intra în această universitate. Am avut în anul şcolar 1937-38 1100 studenţi unguri, faţă de 3000 studenţi români. Pe toţi i-am primit în cămine, le-am dat burse. În ceea ce priveşte numerus clausus, totdeauna am luptat împotriva lui. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Nu v-am contestat meritele dv., nu fac personalizări, ci vorbesc în general. Prof. Fl. Ştefănescu Goangă: Eu am luptat împotriva acestui sistem împreună cu profesorii care m-au susţinut. Eu nu am fost rector numit, ci rector ales ani de zile consecutiv. Practicile mele au fost cu desăvârşire democratice şi am fost susţinut de majoritatea profesorilor, care ani de zile m-au ales. Am fost ales chiar în contra voinţei Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Liberal. Ştiţi foarte bine că am căzut jertfă acestei atitudini, pe care am menţinut-o cu curaj. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Recunosc meritele dv. Sistemul era acesta însă care vi-l spun eu. Sistemul nu-l

451 Universitatea „Ferencz József” era la Cluj, cea din Budapesta numindu-se „Eötvös Lóránd”.

280

reprezentaţi dv. Sistemul a fost mai tare ca dv., pentru că s-a ajuns în fapt la numerus clausus după plecarea d-tale. De nenumărate ori am intervenit pentru înscrierea unor elemente bune în universitate şi am rugat să nu fie nenorociţi studenţii buni unguri. Este drept că în epoca dv. s-au făcut multe înscrieri de studenţi unguri. Vă întreb însă: s-ar fi putut face cursuri paralele cu studenţii maghiari chiar în epoca conducerii dv.? Mai obţineaţi dv. majoritatea în alegeri? Eu cred că nici cursuri nu mai puteaţi ţine, nicidecum să mai fiţi rector. Vă rog, încă o dată, să recunoaşteţi că acesta a fost sistemul, care trebuie înmormântat cu curaj. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Domnilor miniştri, domnilor reprezentanţi ai Universităţii din Cluj, maghiare şi române, sunt totalmente de acord cu cele spuse de domnul prim-ministru. Declaraţiunile d-sale nu sunt făcute din motive de circumstanţă, ci este o atitudine constantă a d-sale. Noi, colaboratorii d-sale, am avut ocazia în conferinţele noastre intime să constatăm această atitudine pe care astăzi v-o înfăţişează domniilor voastre. Atitudinea d-sale a fost întotdeauna net împotriva şovinismului atât român, cât şi maghiar. Ceea ce a spus d-sa astăzi este confirmarea unei atitudini consecvente. Profesiunea mea mi-a dat ocazia să am contact cu reprezentanţii ştiinţei maghiare, cu figuri strălucite ale medicinei maghiare, care pot cinsti orice universitate străină. Poporul român se simte mândru că în graniţele sale activează astfel de figuri. Universitatea, prin definiţia ei, este un sanctuar al ştiinţei. Ştiinţa nu are patrie. Ea trebuie să servească interesul poporului şi numai al poporului. De aceea, Ministerul Sănătăţii va pune la dispoziţia Universităţii Maghiare şi în special a Facultăţii de Medicină clinicile necesare. Vom pune tot ce este necesar la dispoziţie pentru buna funcţionare a acestor clinici, chirurgicală şi medicală, pentru o perfectă funcţionare. Noi înţelegem să dăm tot concursul nu naţiunii maghiare, ci ştiinţei, ştiinţei adevărate, ştiinţei democrate,

281

pentru că ştiinţa trebuie să rămână internaţională şi trebuie să rămână în serviciul poporului. (Aplauze). Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Intrăm în ordinea de zi, domnul Nagy Géza are cuvântul. Nagy Géza: Domnule prim-ministru, domnilor miniştri, domnilor, este vorba în primul rând de repararea localurilor necesare Oficiilor Universitare, Facultăţii de Litere şi Filozofie şi a Facultăţii de Ştiinţe, a Seminarului Pedagogic Universitar, a Institutelor de Matematici şi Geografie, Institutelor de Fizică şi Chimie Generală, pentru care va trebui ca aripa nouă să fie terminată şi amenajată.. Este vorba de localul Liceului „Regina Maria” predat Universităţii Maghiare ca edificiu central, care are două părţi, una veche şi una în curs de construcţie. În al doilea rând, se pune problema localului Facultăţii de Drept şi Economie Politică, care urmează să funcţioneze în edificiul Academiei de Înalte Studii Comerciale, cu condiţiunea însă ca cel puţin un an de zile Academia Comercială să rămână la Braşov. Vă rugăm a hotărî chiar ca această Academie să rămână timp de cel puţin un an la Braşov, din cauză că la Cluj este o criză mare de locuinţe, iar Facultatea de Drept şi Economie Politică nu poate funcţiona decât în acest local al Academiei de Înalte Studii Comerciale. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Şi eu sunt de aceeaşi părere, pentru că avem mari greutăţi cu mutarea. Clujul a fost distrus de bombardamente şi încartiruirea este foarte grea. Academia de Înalte Studii Comerciale e bine să rămână la Braşov, pentru că nici noi nu avem posibilităţi bugetare şi avem alte probleme de rezolvat. Din punct de vedere bugetar trebuie să fim lăsaţi să respirăm uşuraţi, nu să încărcăm bugetul cu cheltuieli care nu sunt strict necesare. E bine ca pentru acest an Academia de Înalte Studii Comerciale să rămână la Braşov, iar în decursul acestui an, noi vom programa mutarea Academiei de Înalte Studii Comerciale de la Braşov la Cluj.

282

Eu sunt pentru acest lucru şi din alt punct de vedere. Vreau ca la Braşov să rămână o astfel de instituţie culturală, să fie un centru românesc cultural în mijlocul societăţii săseşti, unde nu a putut pătrunde nici cultura maghiară, nici cultura românească. Sau încercat fel de fel de metode de către societatea săsească pentru a nu lăsa să pătrundă cultura românească şi cultura maghiară. Societatea săsească a fost animată întotdeauna de un spirit necultural, pentru că dacă avea la bază un spirit cultural, permitea această pătrundere. Foarte bine spunea domnul ministru Bagdazar că ştiinţa şi cultura e internaţională. Ei au fost dominaţi întotdeauna de un spirit economic, de îngâmfare, de atitudine de superioritate de rasă, de guler tare, de rigiditate (Steifheit) cum zic nemţii, dispreţuind pe valahul şi secuiul, care venea în spate cu ceva marfă. Eu mă gândeam că o instituţie superioară de cultură românească este necesară în Braşov. Vom crea poate alta acolo, fiindcă este necesară, dar faţă de argumentele puternice ale Academiei Comerciale, care arată că această instituţie nu poate funcţiona cumsecade decât alături de o Universitate, în legătură cu studii juridice superioare, Academia Comercială din Braşov trebuie mutată în viitor tot la Cluj. Rămâne însă ca la Braşov să facem un alt institut de cultură superioară. Aurel Potop, subsecretar de stat al Educaţiei Naţionale: Să facem o Facultate de Litere. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Dacă dumnealor spun că este vorba numai de un an de zile, atunci Academia Comercială mai rămâne încă un an de zile la Braşov şi problema este soluţionată. La anul, dacă vom fi sănătoşi, Academia Comercială se va putea muta în linişte în acest local din Cluj, sau poate că vom construi acolo un palat special pentru ea. Nagy Géza: Domnilor, prima problemă este colaborarea Facultăţilor de Ştiinţe. Următoarele institute de ştiinţă ale Universităţii „Regele Ferdinand I” şi ale Universităţii Maghiare sunt nevoite să colaboreze: Institutul de Botanică, Institutul de Fiziologie Vegetală,

283

Institutul de Zoologie, care toate sunt în strânsă legătură cu colecţiile Uniunii Muzeului Ardelean, colecţii care sunt aşezate în localurile institutelor respective şi care sunt menite să servească atât interesele ştiinţifice şi didactice ale Universităţii „Regele Ferdinand I”, cât şi pe acelea ale Universităţii Maghiare; Institutul de Fiziologie Animală, Institutul de Biologie, Institutele de Fizică şi Institutele de Chimie, care au nevoie de săli de lucrări şi laboratoare amenajate şi instalate în mod special. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Să ne oprim aici. Îmi scapă controlul acestei probleme. Cum este posibilă coordonarea? Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Şi noi ne-am sfătuit cu specialiştii de la Facultatea de Ştiinţe, fiindcă este vorba de această Facultate. Universitatea „Regele Ferdinand I” va fi foarte mult stingherită în activitatea ei dacă va fi nevoită să împartă localurile şi colecţiile institutelor ştiinţifice. Ştiţi că acolo sunt laboratoare, care comportă măsurători foarte fine. Dacă de exemplu un profesor de ştiinţă vrea să facă o lucrare de chimie sau de fizică în laboratorul lui, el poate să-şi amenajeze laboratorul în aşa fel încât timp de câteva luni de zile să nu facă decât lucrarea care îl interesează. Deci, nu se poate ca în acelaşi laborator să se schimbe întregul sistem de lucru şi să vină un alt cercetător, ca să facă o altă cercetare în altă direcţie. Şi atunci propunerea Facultăţii noastre de Ştiinţe este următoarea: Facultatea noastră de Ştiinţe are un mobilier dublu, adică are mobilierul de la Cluj, pe care l-am preluat acum, şi are mobilierul de la Timişoara, fabricat acolo după 1940. Mobilierul acesta de la Timişoara este foarte preţios; nici nu poate fi evaluat în bani; mesele pentru laborator nici nu pot fi confecţionate astăzi. Or, noi ducem acest mobilier la Cluj, unde mai avem încă unul. Deci, nici n-avem unde să-l punem şi trebuie să-i căutăm un local unde să-l aşezăm. Ei bine, vom aşeza acest mobilier în Universitatea cu limbă de predare maghiară. Facultatea noastră de Ştiinţe a înţeles ca acest mobilier foarte preţios, care permite crearea de

284

laboratoare, să treacă în zestrea Universităţii Maghiare, să fie împrumutat sau să fie dat acestei Universităţi. Prin urmare, trebuie localuri pentru aceste institute. Ni se pare că în clădirea Liceului „Regina Maria” sunt foarte multe camere – mi s-a spus că ar fi vreo două sute. Nu pot intra acolo şi laboratoarele Facultăţilor de Ştiinţe? Nagy Géza: În privinţa acestei chestiuni foarte importante din punct de vedere ştiinţific, trebuie să exprimăm recunoştinţa noastră cea mai adâncă. Propunerea aceasta ni s-a mai făcut şi rândul trecut, când am examinat această chestiune, însă acest mobilier de care vorbeşte domnul rector Petrovici aparţine nu de această instituţie, ci de Institutele de Fiziologie Animală, de Biologie, de Fizică şi de Chimie. La celelalte institute pe care le-am înşirat, n-avem nevoie de fapt de acest mobilier. Problema se pune numai pentru ultimele patru institute menţionate. Este vorba însă de colecţiile muzeale, care nu se pot muta... Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Cred că muzeele constituie o comoară comună şi nu trebuie să tindem să avem un muzeu român şi un muzeu maghiar, ci să îmbogăţim împreună colecţiile pe care le avem. Eu vorbesc însă de laboratoare. Nagy Géza: În privinţa laboratoarelor, am examinat localurile şi, cu puţină bunăvoinţă, în ce priveşte cele două, trei localuri necesare, cred că colaborarea este asigurată.. Este vorba de cinci institute care au nevoie de multe încăperi. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Cum se prezintă localurile? Nagy Géza: La Fiziologia Vegetală sunt necesare 27 camere. Profesorii s-au înţeles. Viitorul profesor maghiar va primi trei încăperi din 27. Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Eu ştiu că nu sau înţeles. Nagy Géza: Colaborarea de fapt în privinţa laboratoarelor se pune mai cu seamă la Institutele de Fiziologie Animală, Biologie, Fizică şi Chimie, unde nu este vorba decât de colaborarea profesorilor. În Liceul „Regina Maria” nu putem instala aceste institute, din cauze

285

edilitare. Pe măsură însă ce se vor face lucrările de construcţie, vom scoate institutele acestea de acolo şi ne vom folosi de mobilierul Universităţii „Regele Ferdinand I”. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Cât costă reparaţiile? Nagy Géza: Depinde de banii care ni se vor da. Lucrările de construcţie şi reparaţii la Liceul „Regina Maria” costă 140 milioane lei. Aşa cum este acum localul, nu poate fi folosit pentru adăpostirea instituţiei noastre. Prin urmare, este vorba aici de două chestiuni: întâi, folosul comun al muzeelor şi, în al doilea rând, cooperarea aceasta a profesorilor. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Dacă există muzee separate, ele se dezvoltă paralel. Şt. Voitec, ministrul educaţiei naţionale: Nu ştiu dacă este propriu cuvântul de „muzee”. Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: E vorba de colecţie. Fl. Ştefănescu-Goangă: Noi am pornit de la punctul de vedere ca fiecare profesor universitar să lucreze în toată libertatea, ca să nu existe posibilităţi de fricţiuni. De aceea am evitat ca în aceste laboratoare să lucreze două rânduri de profesori. Chiar dacă ar fi vorba de doi prieteni, doi profesori nu pot lucra în acelaşi laborator, fiindcă fiecare are metoda lui de lucru şi sistemul lui de predare. De aceea am căutat să evităm acest lucru. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Şi eu sunt de aceeaşi părere. Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: În al doilea rând, Facultatea de Ştiinţe nare localuri suficiente. În timpul rectoratului meu am construit foarte multe, pentru că cele existente nu erau eficiente. Din moment însă ce Facultatea de Medicină se duce la Tg. Mureş, însemnează că cea mai mare parte a problemei este soluţionată. Dacă dumnealor primesc Academia de Comerţ, care este o construcţie foarte mare şi are încăperi foarte numeroase, acolo se pot instala în condiţiuni foarte bune. Această Academie de Comerţ are şi laboratoare, aşa că poate, împreună cu Liceul „Regina Maria”, să adăpostească foarte bine laboratoarele Facultăţilor de

286

Ştiinţe. În felul acesta, Universitatea Maghiară din Cluj are mai mult spaţiu decât avem noi, fiindcă, de pildă, Facultatea noastră de Ştiinţe n-are decât patru săli de cursuri. Or, la Liceul „Regina Maria” sunt 16 clase mari, pe care noi nu le avem, în afară de cămin. De aceea, rog pe colegii noştri de la Universitatea Maghiară să înţeleagă acest lucru, fiindcă din moment ce primesc şi localul Academiei de Comerţ, situaţia Universităţii Maghiare se uşurează în mod considerabil. Şi dacă pe lângă aceasta le mai facem şi înlesnirea furnizării mobilierului, atunci pot să funcţioneze şi dumnealor nestânjeniţi. Noi încercăm să înlăturăm cât mai mult posibil orice suprafaţă de fricţiune. În ce priveşte însă colecţiile Uniunii Muzeului Ardelean, acestea trebuie să rămână acolo unde sunt. Şi în timpul cât a funcţionat Universitatea noastră, aceste colecţii au fost la dispoziţia profesorilor şi a populaţiei maghiare. Este foarte uşor de înţeles că nici unul dintre profesorii noştri nu va refuza vizitarea şi punerea la dispoziţie a colecţiilor acestui muzeu, când i se va cere. De aceea, cred că n-ar fi deloc bine ca acum, după ce am despărţit localurile aşa cum s-a hotărât, totuşi unele din ele să fie comune. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Ca să scurtăm discuţiile, nici eu nu sunt de părere ca în acelaşi laborator să lucreze două rânduri de profesori, mai ales că de obicei savanţii sunt nervoşi. Mă gândesc însă la posibilitatea practică de soluţionare a problemei. Dacă instalarea acestor laboratoare reclamă sume prea mari, ar fi bine ca ele să fie amenajate la „Liceul Regina Maria”, nu în localul Academiei Comerciale, mai ales având în vedere provizoratul folosirii acestui din urmă local. Eu înclin spre această soluţie. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Muzeele şi colecţiile comune să fie utilizate împreună; dar laboratoarele să fie separate. Nagy Géza: Suma de 140 milioane este necesară pentru instalarea ultimelor patru institute; pentru celelalte cinci n-avem nevoie de laboratoare. V-am spus că pentru Institutul de Fiziologie Vegetală

287

avem nevoie de 27 încăperi, aproape jumătate dintr-un etaj din edificiul central, egal cu un etaj al Academiei Comerciale. Ne-am şi înţeles cu domnul profesor Emil Popp, pentru ca aprobarea acestei înţelegeri să fie ratificată de Senatul Universitar. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Este bine să nu-i amestecăm, pentru că sunt riscuri de incidente, de atmosferă, până se va şterge din sufletele unora şi altora orice urmă de reacţiune. În ceea ce priveşte muzeele, nu este bine ca aceste comori să fie despărţite. Ele formează un tezaur comun pentru ambele popoare. Deci, pe linie muzeală se poate face o colaborare între studenţii români şi studenţii unguri, muzeele putând fi cercetate alternativ de către studenţii români şi de studenţii maghiari. Deci, ele pot rămâne în aceeaşi clădire. Nu sunt de părere ca să se lucreze în comun în ceea ce priveşte laboratoarele, pentru că ar trebui mereu să fie supravegheaţi şi profesorii, şi studenţii. Nagy Géza: În ceea ce priveşte colaborarea Facultăţilor de Ştiinţe, următoarele institute de ştiinţe ale Universităţii „Regele Ferdinand I” şi ale Universităţii Maghiare sunt nevoite a colabora: Institutul de Geologie, Institutul de Mineralogie etc, ele vor funcţiona în mod provizoriu până la terminarea Liceului „Regina Maria”. Este, prin urmare, numai o colaborare provizorie. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Paralel începeţi să vă instalaţi. Aduceţi şi materialul de la Timişoara. Nagy Géza: În privinţa celorlalte institute, în strânsă legătură cu muzeele, vă rugăm să delegaţi o comisiune neutră, pentru a examina situaţia la faţa locului. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Vom forma o comisiune mixtă, care va avea dreptul să hotărască în mod definitiv. Nagy Géza: Noi nu ne putem pronunţa în numele societăţii... Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Această comisiune va cerceta situaţiunea la faţa locului, va putea să hotărască şi numai în caz de diferend se va face un referat către noi, iar noi vom arbitra de aici, arbitraj fără apel, atât din partea românilor, cât şi din partea ungurilor.

288

Prof. Fl. Ştefănescu Goangă: Principiul rămâne acesta, ca fiecare să aibă local propriu. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Tendinţa este aceasta: dv. să rămâneţi în localurile deja existente şi afectate Universităţii române, iar dumnealor să aibă localuri separate. Vă rog să vă mulţumiţi cu această declaraţiune. Instalaţi-vă însă în mod provizoriu, colaboraţi şi lăsaţi să trăiască amândouă instituţiile. Vom institui un organ neutral care va rezolva diferendele care se vor ivi, iar noi vom arbitra în ultimă instanţă. Aceasta este soluţiunea cea mai bună. Acesta este un principiu care linişteşte şi pe unii şi pe ceilalţi. Colaborarea aceasta este provizorie, până când vom avea noi posibilităţi bugetare ca să facem instalarea în clădiri frumoase şi bine amenajate. Lăsaţi-ne însă să respirăm puţin din punct de vedere bugetar. Încă o dată vă repet, tendinţa noastră este ca fiecare să aveţi local separat. Nagy Géza: În ceea ce priveşte colaborarea profesorilor, normele trebuie fixate printr-o decizie ministerială. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Redactaţi această decizie împreună, pentru ca să nu mă ocup eu de ea. Dv. nu veniţi la mine decât atunci când aveţi diferende pe care nu le puteţi soluţiona, pentru rest vă rog să mă cruţaţi. Nagy Géza: Acum urmează problema aşezării Facultăţii de Medicină. Pentru aşezarea Facultăţii de Medicină se oferă două modalităţi: în colaborare cu Facultatea de Medicină a Universităţii „Regele Ferdinand I”; în localul propriu. Universitatea Maghiară a fost hotărâtă la colaborarea cea mai paşnică şi colegială cu Facultatea de Medicină a Universităţii „Regele Ferdinand I”, însă după predarea şi preluarea instituţiilor şi clinicilor universitare s-au ivit greutăţi neaşteptate. Căutând modalitatea spre a putea evita fricţiunile, comisia de conducere a Universităţii Maghiare s-a simţit nevoită de a examina posibilităţile aşezării Facultăţii de Medicină în oraşul Tg. Mureş.. Pe baza raportului experţilor, comisia a ajuns la hotărârea că din partea sa nu ridică nici o greutate înaintea mutării Facultăţii de Medicină la

289

Tg. Mureş, dacă se vor realiza următoarele condiţiuni: 1) Ministerul de Război să renunţe la Liceul Militar din Tg. Mureş, cu toate accesoriile mobile şi imobile ale acestuia, în favoarea Facultăţii de Medicină maghiare din Cluj; 2) Ministerul Sănătăţii Publice să pună sub conducerea şi administrarea Facultăţii de Medicină maghiare spitalele publice din Tg. Mureş, cu toate accesoriile mobile şi imobile ale acestora. Avem nevoie încă de o sută de paturi. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Aici este o chestiune pentru care trebuie să vă puneţi de acord cu domnul ministru al sănătăţii publice. Nagy Géza: Este un spital bisericesc care nu funcţionează. De asemenea, este un cămin unde au stat deportaţii evrei, care acum sau întors acasă. Csőgör Ludovic: Acolo este o sală de operaţie. Nagy Géza: 3) Ministerul Educaţiei Naţionale să închirieze pe o durată cât se poate de îndelungată sanatoriul particular din Tg. Mureş. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Mi se pare că este al Apărării Patriotice. Am să mă interesez. Nagy Géza: 4) Azilul de copii din Tg. Mureş să fie mutat într-un castel expropriat în apropierea oraşului şi edificiul azilului să fie dat în folosinţa Facultăţii de Medicină maghiare. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Ce capacitate are acest azil? Nagy Géza: Are o capacitate de 120 paturi. Acest azil poate să fie aşezat într-un castel de lângă Tg. Mureş, la Porunca sau în altă parte. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Noi avem multe clădiri goale în Ardeal, care au capacitate până la câte o mie de paturi. În ele vom face sanatorii de tuberculoşi. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Dacă veţi muta azilul de copii într-un castel lângă Tg. Mureş, cu atât mai bine. Nagy Géza: 5) Guvernul să pună la dispoziţia Universităţii Maghiare o sumă corespunzătoare – vom reveni asupra

290

chestiunilor financiare – pentru amenajarea şi instalarea localurilor sus amintite, conform scopurilor didactice şi ştiinţifice ale clinicilor şi institutelor, care urmează să fie aşezate în aceste localuri. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Vom face tot ce este posibil. Vă rog însă să faceţi numai cheltuielile strict necesare, ca să puteţi începe să lucraţi; să nu păşiţi la lucrări mari, care n-ar putea fi înfăptuite imediat şi care nu sunt de absolută necesitate. Sperăm că vom ajunge la stabilizarea leului, la normalizarea preţurilor şi salariilor. Atunci vom putea păşi la opere care să necesite sume mai puţin astronomice. Vă daţi seama ce înseamnă numai reparaţiile în aceste timpuri. Fac apel călduros la reprezentanţii Universităţii Maghiare să înţeleagă că nu putem da deocamdată decât strictul necesar pentru ca această instituţiune să poată funcţiona, nu să o punem în stare de perfectă amenajare, frumoasă şi bine dotată, aşa cum cere o astfel de instituţiune. Nagy Géza: Dacă Ministerul Sănătăţii ne va veni în ajutor cu inventarul necesar, de care dispune, atunci aceste cheltuieli se vor reduce la minimum. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Cu cât va trece vremea cu atât vom face o instalare modernă şi frumoasă, pentru ca această instituţiune să nu fie mai prejos de nivelul celorlalte instituţiuni. Şi apoi, nu putem să facem totul pentru Facultatea de Medicină maghiară şi prea puţin pentru copilul nostru, pentru Universitatea românească. Nagy Géza: Avem nevoie la Tg. Mureş de 400 paturi. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Cât costă? Nagy Géza: 270 milioane lei. Această sumă se va putea reduce la jumătate dacă acest mobilier ne va fi pus la dispoziţiune de Universitatea din Sibiu sau de Ministerul Sănătăţii, sau de Ministerul Armatei, care ne-ar putea veni în ajutor. Astfel, această sumă s-ar putea reduce cu mult, care pare astronomică. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Aparent această sumă nu este astronomică. Noi am desfiinţat spitalele din zona interioară, care înseamnă câteva mii de paturi. Din aceste câteva mii de paturi vor

291

putea trece o bună parte pentru clinici. Ele sunt deja trecute în buget. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnule ministru Bagdazar, te rog foarte mult să faci tot efortul pe chestiunea aceasta, pentru a fi rezolvată. Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Avem şi noi nevoie de un număr de paturi. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Vă dăm. Este vorba nu numai de paturile goale, ci şi de întreţinerea lor pentru tot timpul anului. Nagy Géza: 6) Clinica infantilă a Universităţii Maghiare din Cluj, Calea Moţilor 70, rămâne şi mai departe în posesiunea Facultăţii de Medicină a acestei Universităţi, ca Policlinică Universitară. Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Sunt absolut surprins de propunerea colegilor noştri. Noi n-avem o clinică infantilă la Facultatea noastră de Medicină, fiindcă localul este dărâmat. N-avem unde să stăm, iar în localul în care ne-am instalat, am venit cu tot materialul nostru. Prin urmare, noi trebuie să funcţionăm anul acesta. Clădirea aceasta este cumpărată de statul maghiar şi revine acum statului român. Dacă dumnealor se instalează în condiţiuni aşa de bune la Tg. Mureş, sunt surprins că mai vor să menţină o sucursală a Facultăţii de Medicină maghiară la Cluj. Csőgör Ludovic: Domnilor, trebuie să spun că populaţia maghiară din Cluj şi opinia publică maghiară nu este mulţumită cu hotărârea pe care am luat-o noi să mutăm clinicile la Tg. Mureş, fiindcă atunci Clujul, unde este majoritatea populaţiei maghiare, rămâne fără institute sanitare maghiare. Înainte de arbitrajul de la Viena a fost acolo un spital reformat, care acum nu mai funcţionează din pricină că a fost bombardat. De aceea, cerem să rămână un institut sau un spital cât de mic, dar să rămână un institut sanitar maghiar şi la Cluj. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Dar dumnealor spun că n-au altă posibilitate. D. Demeter Ioan: Acest institut n-a fost niciodată al Facultăţii din Cluj. Localul a fost cumpărat acum patru ani, iar Facultatea de

292

Medicină a Universităţii „Regele Ferdinand I” a avut un local propriu pentru clinica infantilă, aşa că n-are nevoie de acest local, care este separat. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Este greu de conceput ca o clinică pediatrică să se separe de Facultatea de Medicină. Sunt anumite discuţii şi anumite analize, care trebuie făcute în cadrul Facultăţii. Csőgör Ludovic: Noi nu vrem să reţinem acest local pentru o clinică infantilă, ci vrem să facem acolo o policlinică destul de mică, un spital, cam cu o sută de paturi. Nagy Géza: Numai atât vă rugăm să ne acordaţi. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Noi nu vă împiedicăm să faceţi o clinică, dar nu în localul acesta. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: La noi în ţară este o mare mortalitate infantilă, aşa încât existenţa unei clinici într-un oraş mare este foarte indicată.. La noi mortalitatea copiilor în primul an este de 20% şi n-avem o asistenţă medicală serioasă pentru copii. Deci existenţa unei clinici ar fi foarte folositoare. Dacă găsiţi posibilitatea să rezolvaţi această problemă din punctul de vedere al localului, noi n-am avea nimic de obiectat, fiindcă am saluta cu tot entuziasmul apariţia unei astfel de clinici într-un centru aşa de mare. Prof. Dr. N. Kernbach, decanul Facultăţii de Medicină din Cluj: România este ţara care are mortalitatea infantilă cea mai mare în Balcani şi poate chiar în Europa. Clinicile pe care le aveam sunt foarte puţine, faţă de specialiştii pe care îi avem. Dacă ni se ia clinica infantilă de la Cluj, se pune pentru noi o problemă de demografie românească. Clădirea cea veche a acestei clinici este imposibil de amenajat. Tot ce a fost bun, s-a luat de acolo de actuala Facultate Maghiară. Noi trebuie să avem o clinică infantilă, care să poată funcţiona imediat şi unde noi să ne putem forma specialişti. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Eu sunt pentru această soluţie, pentru că nu-mi închipui că se poate despărţi o clinică de o

293

Facultate de Medicină. Idealul este ca această clinică să funcţioneze la Târgu Mureş, alături de Facultatea de Medicină. Csőgör Ludovic: Eu am o propunere: Statul maghiar, prin arbitrajul de la Viena, a cumpărat localul spitalului unde lucrează clinica infantilă şi a ridicat un edificiu nou cu două etaje, cu încălzire centrală, în strada Bárdossy. Acolo intră cel puţin 150 paturi şi ar putea foarte bine fi instalată clinica infantilă. Este vorba de căminul de fete. D. prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Eu sunt într-adevăr surprins de propunerea colegilor noştri. Clinica aceasta infantilă trebuie să funcţioneze la Cluj, fiindcă face parte din învăţământul nostru. Nu sunt deloc împotrivă ca să se facă o policlinică sau un sanatoriu la Cluj pentru populaţia maghiară; dar să se găsească un alt local, nu localul acesta, în care cea mai mare parte din mobilier este provenit din vechea noastră clinică şi primit cu inventar. Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii Cluj: După câte am înţeles, Universitatea Maghiară vrea să aibă o policlinică generală. Dr. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Dv. vreţi să aveţi un spital general. Nagy Géza: O policlinică. Dr. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Policlinica este policlinică şi clinica este clinică. Ce specialitate vreţi dv. să aveţi acolo? Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii Cluj: Populaţia maghiară merge de obicei la clinică. Fiecare om ştie că Universitatea însemnează clinici; fiecare ştie care este doctorul care îl vindecă. Pentru oamenii din popor, clinicile reprezintă Universitatea. Dacă se duc clinicile, Universitatea a dispărut. Dânşii însă vor să lase o urmă a acestei Facultăţi de Medicină Maghiare de la Târgul Mureş la Cluj, în care să fie toate clinicile în embrion, pentru ca meseriaşii şi ţăranii maghiari să se ducă tot la clinici. Eu cred că ideea nu este rea. Însemnează că Facultatea de Medicină nu s-a dus cu totul la Târgu Mureş, ci a mai rămas ceva din ea şi la Cluj. Este aceasta o satisfacţie pentru populaţia maghiară şi trebuie să ne gândim s-o dăm. Soluţia însă n-o văd ca să ni se ia nouă clinica infantilă sau să

294

fim trimişi să ne instalăm în căminul de fete. Aceasta nu este posibil, fiindcă avem foarte mulţi studenţi acolo. Deci, trebuie căutat un alt local. Dr. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Ce înţelegeţi dv. prin policlinică? Vreţi să daţi acolo numai consultaţii sau să înfiinţaţi un spital multilateral cu paturi? Nagy Géza: Cu două secţii. Dr. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Cu o secţie de medicină internă şi una de chirurgie. Deci, vreţi un spital maghiar în Cluj, nu o policlinică. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnilor, s-a arătat şi de o parte şi de alta ceea ce se doreşte, şi fiindcă trebuie găsită o soluţie, să-mi daţi voie să mă rezum la următoarea: În ceea ce priveşte opinia publică, care s-ar împiedica de acest lucru, că s-a mutat la Tg. Mureş Facultatea de Medicină Maghiară, eu cred că nu trebuie să ne temem de ea. Cine este sincer democrat, cine a cunoscut trecutul şi face comparaţie cu ceea ce este acum, se va împăca în sufletul lui. Celui care se împacă cu această situaţie şi care mai are un gram de rămăşiţă de reacţionarism, noi trebuie să-i spunem cu curaj: Ce vrei, este nevoie de un compromis, fiindcă nimic nu se realizează sută în sută şi ideal. Avem o Universitate Maghiară la Cluj; avem o Facultate de Medicină la Tg. Mureş, care este capitala Secuimii. Dacă ar trăi Bernarzii, ei ar fi aici şi ar vedea o Facultate de Medicină Maghiară înfiinţată în localul Şcolii Militare de la Tg. Mureş. Sub raportul acesta şi pentru noi românii, şi pentru fiecare Maghiar sincer şi care nu urmăreşte o ranchiună, trebuie să fie o mare mulţumire că problema a fost soluţionată astfel. Dacă dv. credeţi că este necesar din punct de vedere practic să aveţi un spital maghiar în Cluj – deşi bolnavii nu se vor mai uita la naţionalitatea spitalului –, ca să fiţi acoperiţi sută în sută, să căutăm să facem undeva acest spital. Nu pot însă să merg aşa de departe încât să lipsesc Facultatea de Medicină de o clinică infantilă. Să căutăm o soluţie practică pentru a vă da posibilitatea

295

să aveţi un spital maghiar la Cluj, însă trebuie să fim destul de tari faţă de opinia publică şi să-i arătăm miezul chestiunii. Să nu se lase cineva influenţat de amănunte, când întregul este aşa de frumos şi de înviorător. Csőgör Ludovic: Sunt două localuri, de aceea am cerut. Sunt mai multe decât a avut înainte Facultatea. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Am dat Şcoala Militară de la Tg. Mureş, Liceul „Regina Maria” din Cluj, localul Academiei de Înalte Studii Comerciale. Csőgör Ludovic: În căminul de fete sunt două etaje. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Universitatea română va rămâne cu clinica infantilă, Universitatea maghiară urmează să se instaleze în localurile pe care le-am pus la dispoziţie, urmând ca Universitatea română să se instaleze în localurile pe care le are. Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Este imposibil să dăm căminul de fete. Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Căminul de fete nu se poate da. Este un local la care ţinem noi foarte mult. Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Timp de 20 ani de zile clinicile noastre au primit populaţia maghiară şi a fost tratată în condiţiuni cât se poate de bune. Aşa vom face şi de aici înainte. Vom da asistenţă atât românilor, cât şi ungurilor, aceasta cu atât mai mult cu cât în corpul nostru profesoral vor fi şi profesori unguri. Clinicile noastre din Cluj vor primi şi populaţia română şi populaţia maghiară. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Noi ne concentrăm prea mult la oraşe. Asistenţa medicală la sate este inexistentă. Crearea unui nou spital în plus, unde sunt deja clinici, este inoportună. În Cluj se dă o asistenţă suficientă deocamdată. Clinicile noastre vor putea să facă faţă şi cerinţelor populaţiei maghiare, cu atât mai mult cu cât profesorii noştri din Cluj cunosc limba maghiară.. Deci, populaţia maghiară poate să aibă o asistenţă medicală, profesorii de acolo ştiu aproape toţi limba maghiară, fără ca să fie nevoie de crearea unui nou spital. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Sub raportul asistenţei medicale, clinicile şi spitalele din Cluj pot servi şi pe unii şi pe alţii.

296

Refuz să cred că ar mai putea dăinui mentalitatea de a merge la un spital românesc sau la un spital unguresc. Populaţia maghiară din Cluj va putea merge pentru tratament la clinicile noastre româneşti, după cum populaţia românească din Tg. Mureş va trebui să meargă pentru tratament la spitalele maghiare de acolo. Aşa văd eu situaţia. Vasile Luca: Eu cred că argumentul „a cumpărat statul maghiar” sau „a cumpărat statul român” trebuie să cadă, pentru că atât Universitatea Maghiară, cât şi Universitatea Română, sunt ale statului român. Deci, toate clădirile, tot ce se vede, sunt ale statului român. Tot ceea ce s-a clădit în timpul acesta sau înainte în Ardealul de Nord a devenit proprietatea statului român. Argumentul acesta trebuie dat deoparte, fie că este susţinut de o parte, fie că este susţinut de către unguri, fie că este susţinut de către români. În ceea ce priveşte opinia publică din Cluj, să-mi daţi voie să mă războiesc cu această opinie publică a Clujului. Opinia publică a Clujului este aşa cum s-a creat de diferite elemente. Noi am găsit la început o opinie publică la Cluj ostilă revenirii Universităţii Maghiare de acolo, şi mai ales am găsit o serie de piedici puse de anumite elemente, care nu vor să se realizeze acest lucru, Universitatea Maghiară, elemente care fac parte din rândurile şoviniştilor români, ca şi din rândul şoviniştilor maghiari. Aceste elemente au pus astfel problema şi au venit cu astfel de pretenţiuni ca să nu se poată realiza această operă. Ele nu văd scopul adevărat, n-au înţeles eforturile pe care le-am făcut pentru realizarea acestui mare ţel, urmărit de toate forţele democratice din România fără deosebire de naţionalitate. Forţele democratice din România fac tot efortul ca să mergem pe linia împăcării acestor două popoare. Aceste elemente agită şi astăzi, după cum au agitat la început. S-a întâmplat însă o mare schimbare în plus. Noi trebuie să rezolvăm această problemă, fără să ţinem seama că nu dăm satisfacţie unei mici părţi din opinia publică a

297

Clujului. În Cluj sunt clinici suficiente şi spitale. În aceste spitale populaţia maghiară va găsi o asistenţă medicală, pentru că atât corpul profesoral, cât şi personalul inferior sunt pe linia democraţiei. Acei care nu vor voi să se ducă la clinicile din Cluj, se vor duce la Tg. Mureş. Foarte bine a spus domnul prim-ministru, populaţia maghiară din Cluj se va duce la clinicile Universităţii române din Cluj, după cum populaţia română din Târgu Mureş se va duce la clinicile ungureşti de acolo. Deci, nu este absolută nevoie să se creeze noi clinici sau noi spitale la Cluj, pentru populaţia maghiară, aceasta cu atât mai mult cu cât medicii şi profesorii de la Cluj cunosc foarte bine limba. Trebuie să luptăm împotriva curentelor nesănătoase. Elementele care nu doresc să se înfăptuiască această operă agită probleme străine de interesele acestor două popoare şi caută să nu se realizeze această mare operă, pentru ca ele mereu să aibă motive de agitaţie. Când această problemă va fi rezolvată, elementele despre care am vorbit vor fi iarăşi nemulţumite. Ele nu înţeleg greutăţile în faţa cărora se află guvernul, nu înţeleg greutăţile care apasă asupra acestei ţări în momentul actual, greutăţi enorme economice şi financiare. Cu toate aceste greutăţi, statul face aceste sacrificii ca să realizeze această operă şi nu va precupeţi nici un sacrificiu, va face tot ce este posibil pentru ca să realizeze această operă, care se află pe linia împăcării celor două popoare. Nu trebuie să ne impresioneze acţiunea acestor elemente care vor agita permanent şi care caută să găsească nod în papură şi să agite opinia publică, atât cea românească, cât şi cea ungurească. Împotriva acestor elemente trebuie să ducem o luptă necruţătoare. Ultima dată, când au fost provocaţiunile pe care le cunoaşteţi în marea masă a populaţiei maghiare, ele au fost provocate de anumite elemente străine de democraţie, de elemente şovine, de elemente care au fost preocupate de interese străine decât acelea ale popoarelor noastre, ale poporului maghiar şi ale poporului român. Aceste elemente au agitat şi au căutat să meargă

298

cu acţiunea lor până acolo încât să se amestece şi la Comisia Aliată. Au venit cu provocaţiunea până acolo încât au spus că această Universitate va fi primită cu ciocniri sângeroase. Pentru liniştea şi ordinea opiniei publice, Universitatea nu trebuie să mai vină la Cluj. Deci, situaţiunea este clară. Eu sunt de acord, dacă este posibil, să se facă un spital în altă parte, undeva, dar nu numaidecât la Cluj. La Cluj sunt suficiente spitale şi instituţiuni medicale. Cum foarte bine a spus domnul ministru al sănătăţii, este nevoie de o asistenţă medicală la sate. Populaţia maghiară din Cluj, având în vedere spiritul democratic al noii Universităţi române, va putea merge la clinicile Universităţii româneşti. Noi trebuie să întreprindem o acţiune politică democratică atât pentru poporul maghiar, cât şi pentru poporul român din această parte a ţării. Noi trebuie să creăm această atmosferă de perfectă democraţie, o atmosferă de perfectă armonie între aceste două popoare. Încă o dată, populaţia maghiară din Cluj va găsi în clinicile Universităţii române de acolo tot sprijinul sanitar. Un asemenea angajament îl iau şi profesorii de la această Universitate, după cum un asemenea angajament ne vom lua şi noi, conducătorii organizaţiilor democratice din această ţară. În principiu, când va fi posibil se vor forma mai multe spitale, însă deocamdată trebuie să punem capăt agitaţiilor şi să realizăm această operă în interesul ambelor popoare, să realizăm Universitatea Românească şi Universitatea Maghiară. La început pornim cu mijloace modeste şi treptat, treptat vom căuta să dăm o dezvoltare mai mare. Noi nu am terminat cu dezvoltările noastre pentru cultura românească şi pentru cultura ungurească. Sunt perspective fără de sfârşit atât timp cât va exista o dezvoltare ştiinţifică, pentru toate aceste instituţiuni. Noi nu putem în momentul actual să facem totul. Trebuie să înţelegem cu toţii acest lucru. S-a dat pentru Facultatea de Medicină maghiară un local frumos la Tg. Mureş, s-a făcut tot ce este posibil pentru

299

Universitatea Maghiară de la Cluj, aveţi în viitor tot sprijinul guvernului şi vă rog să nu venim şi să îngreunăm situaţia. Guvernul se găseşte în faţa unei situaţiuni grele financiare şi economice. Noi ne luăm însă angajamentul ca în viitor să vă punem la dispoziţie tot ce este necesar pentru dezvoltarea culturală atât a poporului maghiar, cât şi a poporului român, şi în genere a tuturor cetăţenilor acestei ţări. Vom căuta ca să satisfacem cerinţele culturale ale acestei ţări, să dezvoltăm aceste instituţiuni şi să mergem pe calea progresului. Nu trebuie să ne împiedicăm în realizarea marilor opere de amănunte pure, pentru că o mică parte din opinia publică a Clujului este contra. Noi vom transforma această opinie publică. Totul depinde de conducerea noastră, ca această opinie publică să înţeleagă că ceea ce nu putem realiza astăzi, vom realiza mâine. Important este că această instituţie de cultură va fi realizată. Eu sunt de părere că Universitatea română nu poate să rămână fără această clinică infantilă, după cum Facultatea de Medicină de la Tg. Mureş nu poate să funcţioneze fără clinicile respective. În ceea ce priveşte spitalul, dacă va fi posibil, mai târziu se va realiza, dar aceasta nu numaidecât în Cluj, ci în altă parte, unde asistenţa medicală lasă de dorit. Noi nu putem crea aceste clinici şi spitale în Cluj, pentru că în acest oraş este o mare criză de locuinţe. Ar fi un mare scandal ca noi să creăm instituţii peste instituţii, acolo unde funcţionarul public doarme la birou pe mese. Noi nu putem să extindem aceste instituţii fără nici o margine. De asemenea, căminul de fete nu poate să ia altă destinaţie, pentru că această lume studenţească nu poate fi încartiruită în altă parte. La Tg. Mureş sunt posibilităţi mai multe de încartiruire, mult mai uşoare, atât pentru profesori, cât şi pentru personalul inferior. Nu trebuie să ne gândim să smulgem cât mai mult şi totul deodată. Noi suntem de părere că nu trebuie să facem mai mult decât atât cât putem, să nu ne întindem picioarele mai mult decât ne acoperă plapuma. Dacă găsiţi altă clădire şi dacă sunt posibilităţi financiare, se va putea realiza şi acest spital. Dar, repet,

300

în Cluj sunt clinici, sunt spitale, unde populaţia maghiară şi română va putea găsi o asistenţă medicală. La Cluj veneau oameni din toată provincia pentru a găsi o asistenţă medicală. Acei ce nu vor voi să se ducă la clinicile Universităţii din Cluj se vor putea duce la clinicile Facultăţii de Medicină din Tg. Mureş, după cum în ultimul timp se duceau la Sibiu. Problema spitalului este o problemă secundară, pe care dacă n-o putem realiza momentan, ea nu va putea stingheri activitatea Universităţii „Regele Ferdinand I”. Deci, trebuie s-o lăsăm deoparte. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnilor, aşa cum spunea domnul Luca, în legătură cu opinia publică, şi la Tg. Mureş este o opinie publică, ale cărei manifestări le-am înregistrat. Ce de proteste a produs în cercurile burgheze româneşti, aşa-numite democratice, mutarea Facultăţii de Medicină maghiară la Tg. Mureş! Se spunea: Atunci am pierdut totul; se maghiarizează totul. Vasile Luca: Să ne gândim şi la opinia publică românească. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Eu frâng această opinie publică şi dau spitale şi instituţii de cultură maghiarilor. Am făcut o minunată experienţă la Congresul Plugarilor – fiindcă trebuie să ştiţi că nu ţăranii, ci intelectualii, majoritatea intelectualilor, au protestat împotriva acestei măsuri –, chemând pe plugari şi spunându-le ce am făcut. Ei au răspuns: Foarte bine, numai să fie doctori buni şi doctorii bune. Atunci am pus faţă în faţă pe intelectuali şi pe ţărani şi am spus plugarilor: Domnii aceştia sunt contra măsurii luate de noi. Iar ţăranii au răspuns: Apoi domnii aceştia totdeauna ne-au încurcat. Iată opinia publică. Întreaga secuime va simţi rezultatele acestei măsuri. Şi secuimea are tot atât de mari nevoi cum au şi moţii noştri. Ce n-aş da eu ca într-o localitate din Munţii Apuseni să pot avea şi eu o clinică. De aceea, vă rog să fiţi de acord asupra acestei soluţii, cu obligaţiunea din partea noastră că, atunci când vom avea mijloace şi localuri, vom rezolva această problemă cum se cuvine.

301

Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Domnilor, vreau să ilustrez numai o afirmaţiune a domnului Luca. Am fost impresionat atunci când am văzut în statisticile Ministerului Sănătăţii din 1943 raportul dintre numărul medicilor şi populaţia la oraşe şi la sate. Astfel, la Sibiu este un medic la 161 locuitori, iar la Bucureşti este un medic la 200 locuitori. Cred că la Cluj proporţia este similară. La sate însă, avem un medic la 18.000 locuitori. Prin urmare, vedeţi, dacă noi reprezentăm cu adevărat un curent democratic, trebuie să ne concentrăm toată atenţia asupra populaţiei de la sate şi – aşa cum foarte bine a spus prietenul Luca – să facem acolo ceva mai mult. În al doilea rând, existenţa Facultăţilor de Medicină este şi ea în raport cu numărul populaţiei. În Uniunea Sovietică, pe care o luăm totdeauna ca exemplu, există o Facultate de Medicină la 2 milioane de locuitori. Aceeaşi proporţie trebuie păstrată şi la noi. Nu ştiu dacă populaţia maghiară din Ardeal numără 2 milioane de locuitori; eu cred că nu. Şi totuşi o Facultate de Medicină deserveşte necesităţile acestei populaţii. Noi avem în restul ţării, pentru toată populaţia noastră românească, patru Facultăţi de Medicină. Cu acestea deservim nevoile a 8 milioane locuitori, iar pentru rest am mai avea nevoie de încă câteva Facultăţi. Deocamdată nu le putem face. Rămâne să vedem, în situaţia actuală ce măsuri putem lua. Demeter Ioan: Domnilor, ca să trecem mai departe, luăm act de declaraţia dv. că, după înfiinţarea Facultăţii de Medicină maghiară, se va căuta o soluţie pentru instalarea unui spital maghiar la Cluj. Vom veni atunci în faţa guvernului cu alte propuneri şi alte soluţii. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Vă mulţumesc. Nagy Géza: Atunci problema următoare ar fi ca Facultatea de Medicină a Universităţii Maghiare, ca şi celelalte Facultăţi ale acestei Universităţi, să-şi păstreze inventarul său procurat după 11 septembrie 1940. Afară de aceasta, având în vedere situaţia izolată din punct de vedere ştiinţific a Facultăţii de Medicină la Tg. Mureş, Ministerul Educaţiei Naţionale să dispună cedarea dubletelor de

302

reviste, de cărţi didactice şi ştiinţifice şi de inventar general, din partea bibliotecilor publice şi institutelor de medicină din Cluj, în folosinţa Facultăţii de Medicină a Universităţii Maghiare. Afară de cele şapte puncte de mai sus, trebuie să fie menţionat că la mutarea Facultăţii de Medicină a Universităţii Maghiare la Tg. Mureş nu se poate proceda decât după o organizare definitivă a acestei Facultăţi, adică numai după numirea profesorilor şi personalului didactic. Avem greutăţi foarte mari; n-avem personalul numit, pe care să-l trimitem, ca să se prezinte acolo ca persoane oficiale. Până atunci suntem într-o situaţie destul de penibilă. Şt. Voitec, ministrul Educaţiei Naţionale: Se va rezolva şi această chestiune. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: De acord. Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Noi am propus şi suntem de acord ca inventarul din 1940, care a fost procurat de Universitatea Maghiară, să-i rămână ei. Vreau însă să vă atrag atenţia că o parte din inventar, pe care l-am avut până la 1940, a plecat din Universitatea noastră; a fost luat de armata maghiară. Lipseşte foarte mult din acest inventar. Ar fi foarte bine dacă s-ar găsi mijlocul ca guvernul maghiar să ne redea acest inventar, pe care noi l-am avut şi care acum ne lipseşte. Nagy Géza: Avem informaţiuni precise unde este o parte din acest material, care a fost evacuat. De fapt, s-a încercat o evacuare totală a Universităţii din Cluj, mai întâi din cauza bombardamentelor în anii 1942, 1943 şi 1944, iar pe urmă a venit un ordin în toamna trecută, ca să se procedeze la o evacuare totală a Universităţii. Atunci, Senatul Universitar a protestat împotriva acestui ordin, însă înainte să se ajungă la această măsură, în cursul evacuărilor făcute din pricina bombardamentului şi a războiului, de fapt au fost scoase din Cluj cam 180 lăzi. O parte din acest material a fost dus la Kesten, lângă Balaton, însă ce s-a întâmplat cu partea cealaltă, scoasă din Cluj, nu ştim. Dacă se vor ivi posibilităţi pentru recuperarea acestui material, trebuie luate imediat măsuri. Noi însă

303

n-avem informaţii. Am primit odată un răspuns că, date fiind greutăţile de transport, nu poate fi vorba de readucerea acestui material. Guvernul însă poate lua măsuri în acest scop. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Eu vă mulţumesc pentru lămurirea dată, care îmi va servi foarte mult. Apelez la organizaţiile politice maghiare să mă ajute în tratativele pe care le voi deschide cu guvernul din Budapesta, pentru a găsi o modalitate de restituire a acestui mobilier. Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Dar la Vadul Crişului nu este nimic? Csőgör Ludovic: Întrucât eu am stat la Facultate timp de patru ani ştiu că, din cauza bombardamentelor, s-a dat un ordin să împachetăm toate lucrurile şi să le trimitem la sate. Am auzit că din cele 180 lăzi trimise, majoritatea sunt acolo, într-o mănăstire. Trebuie să luăm legături cu guvernul maghiar să le aducem. Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Dar la Vadul Crişului este ceva? Csőgör Ludovic: Este şi acolo ceva, trebuie să trimitem un delegat să cerceteze. Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Noi avem două camioane; putem să trimitem pe cineva, dar trebuie să vie şi un delegat din partea Universităţii Maghiare. Demeter Ioan: Universitatea Maghiară este dispusă să facă toate demersurile pe lângă guvernul maghiar pentru restituirea acestor materiale; este dispusă chiar să formeze o delegaţiune care, împreună cu un reprezentant al guvernului român, să plece în acest scop la Budapesta. Dacă guvernul român pune la dispoziţie camioane, în câteva săptămâni putem readuce acest material. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Îl vom readuce cu ajutorul armatei. Vă rog să luaţi act. Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Noi vă mulţumim. Nagy Géza: În fine, trebuie accentuat că şi în cazul când condiţiile de mai sus ar fi considerate ca realizabile, şi s-ar hotărî mutarea Facultăţii de Medicină la Tg. Mureş, până când nu vor fi realizate

304

condiţiile de mai sus ale funcţionării, la Cluj trebuie să fie menţinut fără întrerupere sistemul de colaborare între cele două Facultăţi de Medicină. Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Am şi stabilit. Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Tocmai în ultima noastră şedinţă ne-am izbit de dificultăţi în ceea ce priveşte această colaborare şi a trebuit ca personalul nostru să se înţeleagă cu personalul Universităţii Maghiare. Au început discuţii, chiar neoficiale, în ceea ce priveşte împărţirea încăperilor între clinici; a fost destul atât ca să se turbure spiritele. Atunci ne-am înţeles cu conducerea Universităţii Maghiare să se dea un comunicat după întrunirea noastră de astăzi, arătându-se că guvernul a hotărât să aşeze Facultatea de Medicină a Universităţii Maghiare la Tg. Mureş. În cazul acesta, conducerea Universităţii Maghiare face cunoscut personalului Facultăţii de Medicină şi personalului clinicilor că este la Cluj în situaţie de lichidare, aşa că nu mai este cazul să se facă discuţii pentru fiecare încăpere în parte, fiindcă nu este vorba de o instalare la Cluj a acestei Facultăţi. Trebuie să rămânem la această hotărâre. Acesta este comunicatul care ar linişti spiritul şi personalul românesc şi spiritul şi personalul maghiar. Este vorba de o situaţie de lichidare a personalului Facultăţii de Medicină, până la instalarea acestei Facultăţi la Tg. Mureş. Tot personalul Facultăţii de Medicină maghiară este considerat în această situaţie, până când se va putea muta la Tg. Mureş. Csőgör Ludovic: Ne-am gândit să aranjăm şi această chestiune. Dacă Facultatea de Medicină Maghiară se mută la Tg. Mureş, e bine să începem să intrăm la Cluj în stare de lichidare. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Noi dăm comunicatul chiar astăzi. Legea o facem imediat. Vasile Luca: Nu este nevoie de o lege; este suficientă o decizie. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Dar legea tot trebuie modificată.

305

Vasile Luca: N-am studiat chestiunea. Cred însă că, pentru mutarea sediului Facultăţii Maghiare de Medicină de la Cluj la Tg. Mureş este suficientă o decizie. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Vă rog să redactaţi împreună comunicatul. Se va da un comunicat şi în limba maghiară, ca să fie liniştiţi şi ungurii. Până la mutarea Facultăţii de Medicină maghiare la Tg. Mureş, personalul acestei Facultăţi rămâne ca oaspete la Cluj. În ceea ce priveşte partea financiară, am avut conversaţii cu domnul ministru de finanţe, pe care nu l-am mai chemat aici, ca să examinăm noi împreună toate posibilităţile. În urma hotărârii Consiliului de Miniştri, a trebuit să mă îngrijesc eu şi de chestiunile financiare. Câtă vreme Consiliul de Miniştri mi-a menţinut acest mandat, am dat cinci sute milioane. Din această jumătate de miliard însă, 370 milioane se duc pe lefurile şi diferenţele de salarii ale învăţătorilor din Nordul Ardealului. Aurel Potop, subsecretar de stat la Educaţia Naţională: Îmi permiteţi să vă amintesc înţelegerea de atunci. Am obţinut un credit de la dv. şi de la cei care au asistat la această şedinţă şi a rămas ca o jumătate de miliard să fie destinată repunerii în funcţiune a întregului învăţământ din Ardeal. Plata personalului însă era dinainte stabilită. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Nu mai e actuală chestiunea. Am chemat pe domnul ministru de finanţe care mi-a prezentat situaţiunea. Aurel Potop, subsecretar de stat la Educaţia Naţională: Sunt credite acordate dinainte. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Am hotărât să pun la dispoziţie această sumă de 500 milioane lei, pentru ambele universităţi, pentru a face investiţiile necesare. Peste o lună, două, veţi veni din nou şi vă vom da alte sume de bani. Şt. Voitec, ministrul Educaţiei Naţionale: Să stăruiţi pe lângă domnul ministru de finanţe ca să se ordonanţeze imediat aceste

306

sume. Se fac promisiuni şi când să se facă ordonanţarea, nu se dau bani. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Am aici un memoriu al Uniunii Populare Maghiare, pe care îl voi cerceta cu toată atenţiunea. Nagy Géza: Urmează condiţiunile financiare ale funcţionării. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Începeţi şi faceţi proiectele şi devizele numai cu ceea ce este strict necesar. Eu voi trimite la Cluj o jumătate de miliard. Vă rog, pe ambele părţi, să faceţi strictul necesar. Vă rog să vă restrângeţi la ceea ce trebuie pentru ca instituţia să meargă înainte. Nu faceţi investiţii inutile. Rog pe domnii reprezentanţi ai Universităţii Maghiare să se restrângă în aceste cheltuieli, pentru că sunt interese în joc ale statului. Asupra noastră apasă sarcini foarte grele, sarcini pe care le suportă şi poporul român, şi poporul maghiar. Csőgör Ludovic: Când vom primi această sumă şi cum se va distribui ea? Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: După necesităţi, ţinându-se seamă de ordinea de urgenţă. Se vor face lucrările strict necesare pentru ca ambele instituţiuni să meargă mai departe. Csőgör Ludovic: Eu lucrez de trei luni de zile în direcţia aceasta şi am venit de trei ori la Bucureşti. Până acum nu am avut ocaziunea să dezvolt necesităţile noastre. Noi am primit cinci milioane pentru repararea Liceului „Regina Maria”. Personalul nu este plătit de la 15 martie până astăzi şi nu pot să-l aduc acasă. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Eu voi trimite suma de 500 de milioane domnului rector al Universităţii, Emil Petrovici, cu îndrumarea ca, ori de câte ori este nevoie, d-sa să dea bani şi dacă nu dă, vă rog să telefonaţi la Bucureşti. Nu faceţi investiţii decât acele care sunt încadrate în problemele care ne preocupă. Faceţi proiecte şi devize de cât costă fiecare lucrare şi sumele vor fi puse deîndată la dispoziţie.

307

Csőgör Ludovic: Pentru Universitatea Maghiară se vor pune sume la dispoziţie în mod separat. Cât se va da din această sumă, pe care o puneţi la dispoziţie, pentru Universitatea Maghiară? Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Nu se poate şti, aceasta depinde de mersul lucrărilor şi importanţa lor. Nagy Géza: În ceea ce priveşte edificiul central este nevoie de suma de 40.484.100 lei, la care se adaugă apa şi canalizarea 68.580.400. Totul se ridică la suma de 187.397.100 lei. Acestea sunt lucrări necesare şi modeste. Cerem să se refacă canalizarea, pentru că aproape toate conductele de apă sunt stricate, sparte, din cauza frigului. Deci, pentru edificiul central este nevoie de suma de 187 milioane lei. Pentru terminarea lucrărilor în aripa în curs de construcţie este nevoie de suma de 44.800.000 lei. Instalaţiunile instituţiilor şi laboratoarelor de fizică şi chimie, dacă ele nu vor primi o parte a inventarului indispensabil al Universităţii „Regele Ferdinand I”, este nevoie de suma de 90 milioane lei. În total, pentru aceste lucrări, este nevoie de suma de 135.496.100 lei. În ceea ce priveşte Facultatea de Medicină de la Tg. Mureş, dacă vreţi să aveţi o privire generală asupra cheltuielilor acestora, ele sunt următoarele: a) Amenajarea spitalului din Tg. Mureş pentru scopurile didactice, având în vedere că lucrările de construcţie la spitalul vechi trebuie să fie terminate, şi că este nevoie să se construiască amfiteatre şi laboratoare, precum şi săli cu raze X, este nevoie de suma de 100 milioane lei; b) Pentru instalaţiunile şi mobilierul clinicilor medicale, în localul Liceului Militar din Tg. Mureş, este nevoie de suma de 250 milioane; c) Pentru instalarea şi mobilarea Institutelor teoretice de medicină, unde trebuie instalate laboratoare şi săli de disecţie, suma de 100 milioane; d) Pentru transport este nevoie de suma de 50 milioane. Deci, în total 500 milioane. La aceste cheltuieli se adaugă combustibilul necesar pentru anul şcolar 1945/ 46, care se ridică la suma de 50 milioane. Datoria

308

administraţiei clinicilor, de la 23 iunie 1945, se ridică la suma de 63 milioane. Total general, 936 milioane. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Care este suma totală? Nagy Géza: Suma totală finală este de 1.180.000.000 lei. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Clinicile au fonduri proprii. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Ce necesităţi aveţi dv., domnule rector Petrovici? La ce sumă se ridică? Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Avem nevoie de circa un miliard. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Aceste sume se vor da treptat, treptat. Prof. Fl. Ştefănescu-Goangă: Noi nici nu ne-am gândit să facem lucrări mai mari, ci numai acele strict necesare. Nu facem nici o modificare a zidurilor despărţitoare. De fapt, aici sunt două sume, care se pot reduce într-un anumit caz. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Nu mai discutăm toate detaliile. Acum avem drumul deschis. Avem însă mari greutăţi financiare. De aceea, vă rog să luaţi câte 250 milioane lei pentru fiecare universitate şi să începeţi să lucraţi. Nu vă băgaţi însă în cheltuieli prea mari. Lucrările de apă şi canal nu mai pot fi folosite acum? Nagy Géza: Aproape jumătate din ele trebuie refăcute, fiindcă altfel localul nu poate fi folosit. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Rog ambele părţi să facă cât mai mari economii. Pe urmă vom vedea. În decursul verii, în septembrie, poate că ne vom reface puţin. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Clinica neurochirurgicală poate trece cu tot inventarul la Tg. Mureş. Nagy Géza: Noi vă spunem cu cea mai mare sinceritate că sumele acestea sunt calculate cu toată modestia şi conştiinciozitatea. Domnul ministru Voitec a trimis o comisiune care să examineze nevoile noastre financiare. Rezultatul a fost acelaşi, la dumnealor ca şi la noi, până la un ban – pentru că şi noi am lucrat cu experţii noştri. Cheltuielile acestea sunt absolut necesare.

309

Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: La cât se ridică numărul paturilor pentru toate clinicile dv. de la Tg. Mureş? Csőgör Ludovic: La 800. Prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj: Şi noi la Sibiu avem 800. Nagy Géza: În suma pe care am arătat-o nu este trecut şi mobilierul. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Mobilier mai vă dăm şi noi. Nagy Géza: În cazul în care paturile necesare se pun la dispoziţie, însemnează că se scade suma de 250 milioane lei. Clinica noastră neurochirurgicală trebuie să-şi demonteze toate aparatele şi să le mute la Tg. Mureş. Dr. D. Bagdazar, ministrul sănătăţii: Se pot demonta şi duce. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Dar transportul costă 50 milioane lei? Nagy Géza: Dacă ne ajutaţi dv. cu mijloace de transport ale armatei, vom mai face economii şi de la acest capitol. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Numai pentru lăzi dv. cereţi 16 milioane lei. Nagy Géza: Problema lăzilor este foarte importantă. Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Vă rog să colaboraţi împreună. Faceţi în aşa fel ca lăzile să fie folosite pentru transportul materialelor ambelor universităţi, de la Sibiu la Cluj şi de la Cluj la Tg. Mureş. Gândiţi-vă că fiecare ban cheltuit este scos din munca unui popor supus la limita capacităţii sale de contribuţie. Vă rog să-mi daţi voie să constat că ceea ce trebuia discutat astăzi şi pus la punct, s-a făcut. În ceea ce priveşte executarea în detaliu, fac un apel la domnii miniştri de resort şi-i rog să colaboreze cu reprezentanţii ambelor universităţi, făcând cele mai mari economii, fără însă ca să întârzie cu lucrările, pentru ca opinia publică, cea cumsecade, şi maghiară şi română, să vadă realizat în fapt cât mai repede acest lucru. Înfiinţarea Universităţii Maghiare din Cluj este o piatră de încercare de o extremă importanţă în politica noastră de împăcare a celor două popoare. Din pricina

310

aceasta s-a încercat şi torpilarea ei, pe care eu am trăit-o aici la Bucureşti, atunci când s-a format acest guvern. A intervenit chiar şi Misiunea Aliată, care a fost informată că este rău, că românii vor să scoată cu baioneta pe toţi ungurii din casă, că se va vărsa sânge etc. Eu am fost foarte alarmat atunci când a venit comandantul suprem sovietic, care – foarte delicat – m-a întrebat dacă sunt întemeiate aceste informaţii. Am declarat categoric că fac o chestiune de prestigiu politic din împăcarea acestor două popoare; am arătat că nu înţeleg ca de la prima încercare, pe care o fac în cadrul acestei politici şi care este înfiinţarea Universităţii Maghiare din Cluj, să dau eşec, fiindcă aceasta ar însemna să rămânem descoperiţi. Am spus atunci: Universitatea Maghiară din Cluj va lua fiinţă şi garantez că nu se va vărsa sânge. Comandantul suprem sovietic a rămas foarte mirat de această siguranţă a mea, fiindcă el avea alte informaţii. L-am întrebat atunci: Cum aţi putut să vă lăsaţi impresionaţi de oameni care au venit la dv.? Şi cei care v-au informat, de ce n-au venit să comunice aceste lucruri întâi guvernului Groza? Ce fel de maghiari sunt aceştia, care în loc să vină să mă prevină pe mine, care mă ostenesc pentru împăcarea acestor două popoare, vin la dv.? Trebuie să constatăm de la început că aceştia sunt oameni care insinuează. Trebuiau să-mi comunice mie, fiindcă la mine găseau uşi deschise şi pentru că eu sunt bine intenţionat. Şi numai dacă nu găseau la mine leacul, puteau să se adreseze Comandamentului Sovietic, care era în stare să asigure ordinea la faţa locului. Am arătat că a fost vorba de o acţiune de provocare din partea unui grup maghiar, care a vrut să torpileze măsurile pe care noi intenţionam să le luăm. Din cercetările pe care le-am făcut, rezultă că firele provocatoare mergeau departe. Le-am urmărit şi am ajuns să descopăr pe vinovaţi. Pe aceştia aş fi putut să-i bag în fundul puşcăriei. N-am vrut însă să iau această măsură, pentru atmosfera generală, pentru prestigiul nostru şi de dragul păcii. Chiar păcătoşi dacă sunt, nu-i bag în fundul puşcăriei. Chiar şi reprezentanţii Comandamentului Sovietic au vrut să-i aresteze, dar

311

n-au făcut-o, ca să nu strice atmosfera pe plan intern şi pe plan internaţional. Iată, dar, încă o dată, că s-a făcut în mod liniştit această treabă. Dacă mai sunt unii de rea credinţă, trebuie să fim tari şi să le reprimăm orişice încercări de împotrivire, pentru că în felul acesta vom rezolva această problemă, care este piatra de încercare a înţelegerii celor două popoare. Are succes această operă. Noi am pus temelia păcii între cele două popoare. Vă mulţumesc pentru această colaborare şi vă rog să lucraţi înainte împreună. Dacă se vor ivi dificultăţi în calea dv., vă rog încă o dată să le aduceţi la cunoştinţa noastră aici. (Aplauze puternice). Şedinţa se ridică la ora 12.40. Stenografi: D. Fierăscu, V. Brănză (Arh. St. Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Stenograme, dos. 7/1945, f.17-72)

312

ETAPE SPRE O MONOGRAFIE: CONSTANTIN DAICOVICIU

Deşi ar putea părea prematură încercarea de a readuce în câmpul istoriografic personalitatea istoricului Constantin Daicoviciu – nu atât datorită activităţii sale ştiinţifice452, cât mai ales a implicării lui în schimbările politice de după al doilea război mondial –, considerăm totuşi oportună orice restituţie referitoare la el, urmând ca din recompunerea diverselor aspecte secvenţiale să se reconstituie ansamblul, cu luminile şi umbrele inerente oricărei biografii. Ne vom opri pentru moment doar asupra unui document din 1958, pe care îl vom reproduce mai jos, în anexă, dar care vine după o suită de ani în care C. Daicoviciu a fost perceput ca un „slujbaş” fidel al regimului comunist, omiţându-se contextul politic în care a trăit şi activat în cadrul Universităţii din Cluj. Absolvent al Facultăţii de filozofie şi istorie imediat după românizarea Universităţii clujene, după ce anterior participase la primul război mondial (din 14 aprilie 1916 până la 1 februarie 1918), ca soldat voluntar şi sublocotenent de rezervă în armata austro-ungară, iar apoi – de la 1 octombrie 1918 – în Garda Naţională românească, luând parte la operaţiunile campaniei de pe

452 Vezi Hadrian Daicoviciu, Bibliografie Constantin Daicoviciu (1923-1968), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj”, XI, 1968, p. 14-23.

313

Tisa în cadrul Regimentului român 83 infanterie453, C. Daicoviciu a parcurs întreaga ierarhie universitară în mod exemplar: a început ca practicant la Institutul de arheologie (din 1 martie 1921)454, a continuat în funcţia de custode în acelaşi loc (din 1 mai 1923)455, a urmat cursurile Şcolii Române de la Roma pe când director al acesteia era Vasile Pârvan456, pentru ca abia la 1 octombrie 1938 să ajungă profesor titular, prin chemare, la catedra de Epigrafie şi Antichităţi Clasice, transformată după numai două luni în Arheologie şi Preistorie. A traversat o epocă deloc uşoară, de acerbă competiţie cu alţi profesionişti ai materiei, a practicat loialitatea faţă de unul din grupurile de putere conturate în cadrul corpului profesoral, a recurs la denunţuri răuvoitoare pentru a îndepărta pe unul din rivali457, a făcut politică etc, pentru ca – finalmente – să urmeze anii Cf. Arh. St. Cluj, Facultatea de litere-corespondenţă, dos. 25/ 1941. Ibidem, dos. 3/1920. 455 Ibidem, dos. 5/1922. 456 A fost susţinut, pentru obţinerea bursei, de către N. Bănescu (cf. Documente literare, I, ed. Gh. Cardaş, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 165). 457 Este vorba de îndepărtarea lui Márton Roska (1880-1961), absolvent şi el al facultăţii de litere din Cluj şi doctor în filozofie la Viena, arheolog şi şef de lucrări la Cluj. În 1937 C. Daicoviciu l-a denunţat pentru colaborarea la A történelmi Erdély (Budapesta, 1936). Márton Roska a fost pus sub urmărire la Consiliul de Război al Corpului 6 Armată, pentru „agitaţie contra siguranţei statului”. Din ordonanţa definitivă rezultă că M. Roska, deşi funcţionar al statului român, a acţionat în cadrul unei societăţi revizioniste din Budapesta, publicând într-o revistă maghiară numeroase lucrări istorice în care întrebuinţează nomenclatura şi topografia ungurească. I se mai aducea acuzaţia că într-una din publicaţii prezintă Ardealul pe o hartă despărţită de Vechiul Regat. La ascultarea martorilor, primul, C. Daicoviciu a arătat că sub masca ştiinţei Roska a propagat idei false, având tot timpul o atitudine antiromânească, că ar fi ascuns obiecte din patrimoniul statului (arheologic), că s-a opus schimbării inscripţiilor ungureşti cu cele româneşti, că întro serie de publicaţii germane foloseşte nomenclatorul unguresc etc, Daicoviciu considerând a fi „o datorie să sesizeze autorităţile pentru activitatea făţiş iredentistă” a lui M. Roska. În acest context, Márton Roska a fost condamnat la 3 luni de închisoare. La cererea de graţiere, profesorii Universităţii au redactat un Memoriu, prin care consideră că verdictul este „cu totul legitimat de activitatea şi atitudinea provocatoare pe care condamnatul a avut-o, ani de-a rândul, faţă de 453 454

314

celui de-al doilea război mondial, invazia armatelor sovietice şi integrarea României în „lagărul socialist”, ce impunea noi reguli de funcţionare societală, alte exigenţe, pe baza unei ideologii totalitare. În acest nou context, C. Daicoviciu este numit decan al facultăţii458, iar din 15 ianuarie 1947 va deveni subsecretar de stat la Ministerul Asigurărilor Sociale şi Muncă Deşi departe de a fi elucidate pentru moment în multe din fundamentele ei, epoca ce începea acum solicita şi câmpului istoriografic schimbarea discursului anterior cu un altul, marxistleninist, impus din afară, controlat, pe baza postulatului conform căruia această doctrină nu numai că are o misiune revoluţionară, dar este suficientă pentru a explica dezvoltarea societăţii, deci şi a istoriei. Ca mulţi alţii, şi C. Daicoviciu ajunge la discreţia puterii, fiind mai puţin – probabil – preocupat de legitimitatea regimului, cât mai ales de a putea să-şi salveze poziţia universitară, de a contracara orice încercare de defăimare a sa – după cum se întâmplase, de pildă, în 1941, când Daicoviciu era invocat negativ

naţiunea şi statul al cărui funcţionar este”; semnatarii se opun graţierii, considerând-o ca “o gravă jignire” adusă “autorităţii şi demnităţii” Universităţii (semnatari: N. Drăganu, S. Puşcariu, Th. Naum, Th. Capidan, S. Dragomir, I. Lupaş, M. Ştefănescu-Goangă, C. Petran, Şt. Bezdechi, D.M. Teodorescu, G. Giuglea, P. Grimm, G. Buzoianu, Vl. Ghidionescu, D. Popovici, Em. Petrovici, C. Sudeţeanu, C. Daicoviciu, I. Crăciun, Şt. Tesca, Em. Diaconu ş.a.; lipseşte semnătura lui G. Kristóf). În toamna lui 1937, Márton Roska a părăsit România, fiind numit profesor la Universitatea din Szeged. Asupra acestui caz vezi: Ionel Mărgăianu, Un scandal universitar la Cluj: Şeful de lucrări Martin Roska colaborează la o lucrare de contestare a drepturilor româneşti asupra Ardealului, în “Patria”, XVIII, 1936, nr. 102 (8 mai), p. 4; Idem, Consiliul de război din Cluj s-a sesizat de cazul profesorului Roska Martin, în “Patria”, XVIII, 1936, nr. 103 (9 mai), p. 4; Prof. Marin Roska a fost condamnat, în “Naţiunea română”, X, 1936, nr. 257 (15 nov.), p. 4; D. Iorga a cerut graţierea lui Roska Márton, în “Patria”, XVIII, 1936, nr. 257 (17 nov.), p. 1 [într-un număr din “Neamul românesc”, Iorga a cerut graţierea deoarece ar fi “unul din cei mai distinşi cercetători ai preistoriei ardelene”, iar “Ardealul nu se poate apăra cu sentinţe de închisoare”] ş.a. 458 „Monitorul Oficial”, nr. 238 din 14 octombrie 1944.

315

într-o epistolă a lui Onisifor Ghibu adresată lui Ion Antonescu459 –, de a îndepărta chiar potenţialii rivali, reali sau imaginari. Apoi, nu trebuie omisă nici acţiunea Partidului Comunist de a coopta „tovarăşi de drum”, pentru interesele de moment, de care ulterior va scăpa fără prea multe scrupule. Or, aceste împrejurări, în care o sumă de universitari erau epuraţi, unii întemniţaţi etc, impuneau lui C. Daicoviciu o regândire a contextului, o cumpănire a opţiunilor460. Iar linia pe care a adoptat-o reprezintă o strategie pe care el a crezut-o de cuviinţă în anii aceia, asta neînsemnând că a rămas insensibil faţă de absurdităţile epocii. A fost o alegere pe care a apreciat-o ca „salvatoare”, iar studiile ulterioare vor putea îndeajuns reconstitui eşafodajul şi da explicaţiile de rigoare. Însă nu trebuie omise şi alte câteva aspecte: conduita delirantă a multora de a promova răzbunarea, profitând de obsesia „duşmanului intern”; suspiciunile vizavi de noii veniţi în rândurile partidului, mai ales dacă anterior fuseseră înregimentaţi în partidele „istorice”, cu alte cuvinte promovarea imaginii „oportunistului”; pornirile justiţiare, demascările; confruntările din interiorul câmpului istoriografic şi al celui universitar461 etc. Este ceea ce s-a întâmplat şi în cazul lui Daicoviciu. La 19 septembrie 1949, de exemplu, în cadrul unei şedinţe la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei RPR, Mihai Roller nu a pierdut ocazia să-i reproşeze profesorului clujean „preocupările înguste de

Onisifor Ghibu în corespondenţă, I, Cuvânt înainte, îngrijirea ediţiei, note şi indici de Mihai O. Ghibu, Bucureşti, Ed. Semne, 1998, p. 27. 460 Pericle Martinescu nota în jurnalul său, în 1951: „Astăzi, a fi scos dintr-o slujbă, nu înseamnă numai a deveni şomer, înseamnă a pierde toate drepturile civile, domiciliul, dreptul de a locui în oraşul unde ţi-ai organizat existenţa, dreptul de a te bucura de viaţă” (cf. Pericle Martinescu, 7 ani cât 70. Pagini de jurnal 1948-1954, Bucureşti, Editura Vitruviu, 1997, p. 283). 461 Vezi Onisifor Ghibu, Ziar de lagăr. Caracal 1945, Bucureşti, Editura Albatros, 1991; Nicolae Mărgineanu, Amfiteatre şi închisori. Mărturii asupra unui veac zbuciumat, ClujNapoca, Editura Dacia, 1991. 459

316

tehnicitate”, „frica de a gândi la diferenţierile de clasă”462. De altfel, animozităţile dintre cei doi, dintre diletantul M. Roller şi ştiinţificul C. Daicoviciu, erau aproape la ordinea zilei. Mai mult chiar, în oficiosul partidului, „Scânteia”, din 15 mai 1953, a fost publicat un atac virulent la adresa lui Daicoviciu, Despre activitatea Institutului de Istorie din Cluj al Academiei RPR, care, deşi nesemnat, a fost în mod evident inspirat de Roller, şi în care i se reproşa: „Din 1945 încoace, prof. Daicoviciu nu a mai publicat nici o lucrare de sinteză din care să se poată vedea în ce măsură autorul şi-a revizuit poziţiile anterioare în domeniul cercetării istorice. Or, în activitatea din trecut a prof. Daicoviciu pe tărâmul istoriei s-au manifestat concepţii greşite, idealiste, cosmopolite, naţionaliste. Principala sa lucrare, intitulată Transilvania în antichitate, monografie publicată în limba franceză şi în limba italiană – dar pe care autorul nu a socotit necesar s-o traducă şi în limba poporului român – este străbătută de idealism şi întemeiată pe concepţii antiştiinţifice”; „Este deosebit de regretabil faptul că prof. Daicoviciu nu a găsit încă din 1945 încoace timpul necesar pentru a lua poziţie clară şi categorică faţă de «tezele» acestei lucrări – cu atât mai mult cu cât el s-a bucurat de ajutorul unor istorici sovietici şi români care i-au analizat lucrarea şi au scos la iveală gravele lipsuri şi confuzii pe care le cuprinde”. Aducându-i-se asemenea acuzaţii, Daicoviciu a trebuit să-şi facă chiar „autocritica”, şi nu oricum, ci în plenul Academiei, în cadrul Sesiunii Generale din 16-17 iunie 1953463. Sunt acestea câteva repere care indică evident necesitatea regândirii personalităţii lui Constantin Daicoviciu, într-un context mai nuanţat şi fără a cădea neapărat victimă diverşilor memorialişti care au îngroşat în negativ activitatea arheologului clujean. Destinul multora din cei epuraţi, care au căzut victime regimului comunist, este demn de toată compasiunea, însă a reduce – de cele mai multe ori – tragediile personale doar la 462 Mihail Roller, Probleme de istorie. Contribuţii la lupta pentru o istorie ştiinţifică în RPR., ed. III, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1952, p. 83, 85. 463 „Analele Academiei Republicii Populare Române”, vol. III, 1953, p. 76-77.

317

influenţa nefastă a unui singur personaj nu poate fi decât un lucru păgubitor în orice analiză asupra trecutului. Este şi motivul pentru care oferim acum şi o altă faţetă a manierei în care a fost receptat în epocă Constantin Daicoviciu.

318

[Anexă] Informare Printre oamenii de ştiinţă din oraşul Cluj, care în cadrul relaţiilor dintre ţara noastră şi alte ţări au făcut diferite vizite în unele ţări capitaliste este şi Daicovici Constantin, rectorul Universităţii „V. Babeş” din Cluj. Având în vedere pe de o parte activitatea şi poziţia politică din trecut a profesorului Daicovici Constantin, iar pe de altă parte faptul că aceste vizite şi schimburi de delegaţii cu unele ţări capitaliste din Europa sunt în ultimul timp tot mai numeroase, considerăm necesar să informăm Secretariatul CC al PMR asupra activitîţii din trecut a profesorului Daicovici, precum şi asupra unor sesizări în legătură cu atitudinea sa din prezent. Înainte de 1940, Daicovici Constantin a fost membru al Partidului Naţional Liberal, fiind la Cluj unul dintre prietenii intimi ai fostului ministru liberal Ştefănescu-Goangă. În aceşti ani, a făcut întotdeauna „politica guvernului”, fiind pe rând simpatizant liberal, ţărănist, carlist, legionar şi apoi iar ţărănist. În perioada guvernării legionare a fost numit decan al Facultăţii de litere la Sibiu, fiind schimbat din această funcţie odată cu reprimarea rebeliunii. Cu ocazia unor festivităţi legionare la Sibiu, Daicovici a apărut în cămaşă verde de mătasă, elogiind pe profesorul german Hormioz, ce se afla în vizită la Universitate, spunându-i acestuia „porniţi împotriva duşmanului nostru comun,

319

URSS, şi veţi avea tot sprijinul nostru”. Aceasta s-a întâmplat cu 6 luni înainte de izbucnirea războiului contra URSS. Daicovici avea chiar cartea Legionarii cu o dedicaţie personală a lui Codreanu. Între anii 1941-43 a fost membru al Asociaţiei RomânoGermane, fiind mereu în anturajul profesorilor germani veniţi în ţară pentru a introduce în învăţământul superior ideologia fascistă. După eşecul suferit cu activitatea legionară se orientează din nou spre PNŢ, în care scop are o întrevedere cu Iuliu Maniu în anul 1943. După 23 august 1944 este prieten intim cu conducătorul PNŢ, Ionel Pop, iar de anul nou 1945 conduce o delegaţie de profesori universitari la Maniu, care se afla în vizită la Sibiu, pentru a-l felicita şi a-l asigura de sentimentele de admiraţie. În anul 1945, dându-şi seama că situaţia politică din ţară nu este în favoarea lui Maniu şi a celorlalte partide burgheze, se orientează în sens invers, înscriindu-se în Uniunea Patriotică şi apoi pătrunde în PCR. Cu toate acestea continuă să aibă legături cu partidul şi curentele reacţionare, lucru dovedit prin faptul că participă la şedinţa de constituire a Asociaţiei Româno-Americane din Transilvania, fiind ales membru în comitetul de conducere. Din materialul existent rezultă că Daicovici Constantin este un om de ştiinţă burghez, carierist, tipul intelectualului oportunist. Din informaţiile pe care le au organele de stat rezultă că şi-a exprimat părerea că într-o ţară de mărimea ţării noastre nu se poate face altă politică decât „lichelism”, adică germanofil sub nemţi, rusofil sub ruşi etc. În perioada anilor 1940-1948 Daicovici a fost în stânse relaţii de prietenie cu Cianciolo Umberto, până la plecarea acestuia din ţară, directorul Institutului de cultură italiană din Sibiu şi Cluj. Cu ocazia deplasării făcute în 1956 în Italia, Daicovici Constantin la căutat pe Cianciolo U. la domiciliu. Din materialele obţinute de la MAI rezultă de asemenea că Daicovici întreţinea corespondenţă cu un anumit Filipo Dozzi din Italia, plecat din ţara noastră în 1949, şi care lucrează în slujba serviciului de spionaj american, ocupându-

320

se de ţările de democraţie populară.. Din cele declarate de prof. Prodan David, care l-a însoţit pe Daicovici Constantin în Italia, rezultă că l-au întâlnit pe Filipo Dozzi la Roma. Cu prilejul participării la Congresul internaţional de arheologie clasică, Daicovici Constantin a luat legătura cu fugarul român Adameşteanu Dinu, stabilit în Italia, care, din informaţiile ce le au organele MAI, are legătură cu Opran Mihai, agent al serviciului de spionaj american în Franţa. Cu ocazia deplasării la Viena, din iunie 1958, Daicovici Constantin a luat legătura cu un cetăţean austriac, iar la reîntoarcerea în ţară a trimis o scrisoare rudelor acestuia de la Câmpulung Moldovenesc. Menţionăm că numai în anul 1958 prof. Daicovici Constantin a fost în Italia, cca 5 săptămâni în Austria, iar în prezent este plecat în RD Germană. Daicovici Constantin are de asemenea legături cu mulţi cetăţeni străini din ţările capitaliste care vizitează ţara noastră. Astfel, în perioada cât cetăţeanul american Krokett John Thomas a deschis expoziţia de arhitectură SUA la Cluj, acesta a luat de mai multe ori legătura cu Daicovici Constantin, care i-a prezentat pe Bogdan Mihai, urmărit de organele de Securitate. În iulie a.c., un ziarist iugoslav, care a venit la Cluj, l-a vizitat pe Daicovici Constantin, cu care s-a întreţinut un timp îndelungat etc. Din cele arătate mai sus rezultă că prof. Daicovici Constantin este un om lipsit de orice scrupul moral, descompus, care din dorinţa de a parveni a căutat să fie întotdeauna alături de partidele de guvernământ, fiind pe rând ţărănist, liberal, fascist, iar din 1945 declarându-se „comunist”. Din afirmaţiile făcute faţă de unele persoane reiese atitudinea oportunistă a lui Daicovici Constantin. Astfel, fiind întrebat ce va face după ce se schimbă situaţia, a răspuns foarte senin: „schimbăm cămaşa”. De asemenea, fiind întrebat de câţiva prieteni dacă a făcut bine înscriindu-se la comunişti, le-a răspuns: „sunteţi nişte proşti, eu ştiu cel puţin că am trăit bine, nu mi-a

321

lipsit nimic şi dacă situaţia se va schimba îmi voi face şi eu anii de pedeapsă”. Trecutul lui Daicovici Constantin şi atitudinea sa din prezent fiind cunoscută de multe persoane, este larg comentată în oraşul Cluj, în special după prelucrarea Documentelor Plenarei CC al PMR din 9-13 iunie 1958. Considerăm că faţă de atitudinea şi trecutul lui, prof. Daicovici nu prezintă nici un fel de încredere, în special pentru a prezenta ţara noastră în diferite relaţii cu ţările capitaliste. În afară de prof. Daicovici Constantin sunt şi alţi oameni de ştiinţă şi artă din oraşul Cluj care pleacă foarte frecvent în străinătate cu diferite delegaţii, în vizite la conferinţe, congrese etc, lipsind luni de zile din ţară în fiecare an. Aşa sunt tovarăşii Raluca Ripan, Palocsai Rudolf, Takács Ludovic, Tiberiu Popovici, A. Baconski şi alţii. Aceste plecări dese din ţară şi pe timp îndelungat se resimt mult în sectoarele de muncă de care răspund aceşti tovarăşi. De exemplu, Takács Ludovic, rectorul Universităţii „Bolyai” din Cluj, în cursul anului 1958 a fost în vizită în Grecia, Turcia, Italia, apoi 2 săptămâni la Stokholm, iar în prezent este în RD Germană. Acad. Raluca Ripan a fost în ultimele 3 luni de 3 ori în străinătate etc. Trimiterea acestor persoane în străinătate se face direct de către Ministere sau organe centrale, fără a se cere niciodată părerea organelor locale de partid. Din cauza aceasta se ajunge la situaţia ca anumite măsuri luate de organele locale de partid să fie compromise. Astfel, cu ocazia prelucrării Documentelor Plenarei CC al PMR din 9-13 iunie a.c., acad. Raluca Ripan şi prof. Takács Ludovic au fost sancţionaţi de org. de bază din care fac parte, pentru menţinerea şi promovarea în muncă a unui număr mare de elemente duşmănoase regimului nostru. Cu toate acestea, la câteva zile după ce Takács Ludovic a fost discutat şi sancţionat de org. de bază cu „vot de blam şi avertisment”, este trimis într-o delegaţie în RD Germană.

322

Considerăm că ar fi necesar ca la trimiterea unor tovarăşi în străinătate să se ceară şi părerea Comitetului Regional de partid, care poate aprecia mai just activitatea şi meritele acestor tovarăşi. Considerăm de asemenea necesar să informăm Secretariatul CC al PMR în legătură cu datele pe care le au organele MAI asupra activităţii unor istorici ce lucrează pe lângă Filiala Academiei RPR. În anul 1957, un grup de istorici, printre care Daicovici, Lupaş I., Silviu Dragomir şi Mateş, au fost însărcinaţi de CC al PMR să documenteze din punct de vedere istoric falsitatea propagandei contrarevoluţionarilor din Ungaria cu privire la Ardeal şi relaţiile româno-maghiare. Cu această ocazie, istoricul Lupaş a descoperit unele acte autentice prin care se dovedeşte că unirea bisericii greco-catolice cu Roma în 1698 n-a fost reală, fiind făcută în mod samavolnic de catolicii care au falsificat actele de unificare. Lupaş a ajuns în posesia actelor originale şi a celor falsificate. Istoricul Lupaş a cerut un sfat politic filozofului reacţionar Lucian Blaga, dacă să aducă la cunoştinţă această descoperire sau nu. Blaga s-a opus publicării, spunând să păstreze documentele pentru când nu vor mai fi comuniştii la conducere, sfat pe care Lupaş l-a ascultat. Având în vedere importanţa acestor documente istorice şi faptul că organele de stat pot ajunge în posesia lor, credem că ar fi necesar ca ele să fie preluate şi publicate, pentru a se stabili adevărul din această perioadă a istoriei Ardealului, luându-se totodată măsurile corespunzătoare faţă de cei care au căutat să ascundă aceste documente. Cluj, 28 august 1958

Prim secretar V. Vaida

(Arh. St. Cluj, Comitetul Regional PCR Cluj, fond 13, dos. 2/1958, f. 7478)

323

324

NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ

Genealogia între ştiinţă, mitologie şi monomanie, în “Xenopoliana”, VI, 1998 [1999], nr. 3-4, p. 24-33. Mécanismes de sélection et d’intégration de l’élite universitaire roumaine. Alliances familiales, în “Colloquia”. Journal of Central European History, Cluj, III-IV, 1996-1997 [2000], no. 1-2, p. 203-217. Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec. XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. L. Boicu, G. Bădărău şi L. Nastasă, Iaşi, Edit. Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 1994, p. 619-630. Pentru o istorie a cuplurilor în mediul intelectual românesc, în vol. Prezenţe feminine. Studii despre femei în România, ed. Ghizela Cosma, Enikő Magyari-Vincze, Ovidiu Pecican, Cluj, Editura Fundaţiei Desire, 2002, p. 167-236. Teohari Antonescu: un destin neîmplinit, inedit. A. D. Xenopol şi „Şcoala critică”, în „Anuarul Institutului de istorie A. D. Xenopol”, Iaşi, XXXVI, 1999, p. 25-36. Lucian Blaga - avatarurile unei catedre universitare, în vol. Itinerarii istoriografice, coord. G. Bădărău, Iaşi, Fundaţia Academică “A. D. Xenopol”, 1996, p. 499-521. Universităţile germane şi formarea elitei intelectuale româneşti. Reflecţii memorialistice (1864-1944) a apărut, într-o formă sensibil

325

modificată, sub titlul Das Europa-Bild der im Ausland studierenden rumänischen Jugend (1860-1918), în H. Heppner (Hg.), Die Rumänen und Europa vom Mittelalter bis zur Gegenwart, Wien-Köln-Weimar, Böhlau Verlag, 1997, p. 215131. Geneza a două Universităţi în Clujul multicultural (1944-1945), inedit. Etape spre o monografie: Constantin Daicoviciu, inedit.

326