Infractiunea de Viol

TEMA: ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE VIOL

ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE VIOL

PLANUL LUCRĂRII CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND OCROTIREA PERSOANEI ÎN DREPTUL CIVIL SECŢIUNEA

1: Viaţa sexuală, obiect al protecţiei penale 1.1. Consideraţii generale privind valorile ocrotite 1.2. Relaţiile sociale ocrotite în special

SECŢIUNEA A 2-A: Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a persoanei 2.1. Persoana şi drepturile acesteia 2.2. Precedentele legislative 2.3. Situaţii tranzitorii SECŢIUNEA A 3-A: Elemente de drept comparat 3.1.

Privire

generală

asupra

infracţiunilor

contra

persoanei în legislaţiile penale ale altor state 3.2. Reglementarea violului şi a unor infracţiuni privitoare la viaţa sexuală în legislaţia penală europeană CAPITOLUL

II:

CONŢINUTUL

ŞI

ANALIZA

ELEMENTELOR

CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII DE VIOL SECŢIUNE 1: Conţinutul legal şi caracterizarea infracţiunii de viol SECŢIUNEA A 2-A: Condiţiile preexistente ale infracţiunii de viol SECŢIUNEA A 3-A: Conţinutul constitutiv 3.1. Latura obiectivă 3.2. Latura subiectivă SECŢIUNEA A IV-A: Modalităţile normative agravante 4.1. Violul comis de două sau mai multe persoane împreună 4.2. Violul comis asupra unei persoane care se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului 4.3. Violul comis asupra unui membru al familiei 4.4. Violul care a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii

2

4.5. Violul comis asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani 4.6. Violul urmat de moartea sau sinuciderea victimei CAPITOLUL III: ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE VIOL SECŢIUNEA 1: Formele infracţiunii şi regimul sancţionator 1.1. Formele infracţiunii 1.2. Regimul sancţionator SECŢIUNEA A 2-A: Aspecte procesuale specifice 2.1. Plângerea prealabilă în cazul violului 2.2. Competenţa de urmărire şi de judecată SECŢIUNEA A 3-A: Aspecte criminologice 3.1. Atitudini şi acţiuni ale societăţii referitoare la infracţiunea de viol 3.2. Factori criminogeni declanşatori ai rezoluţiei interne a violatorilor

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND OCROTIREA PERSOANEI ÎN DREPTUL PENAL

Secţiunea 1 3

Viaţa sexuală, obiect al protecţiei penale 1.1. Consideraţii generale privind valorile ocrotite În Capitolul III, Titlul II din partea specială a Codului Penal sunt incriminate infracţiunile privitoare la viaţa sexuală, subsumate infracţiunilor contra persoanei, spre deosebire de Codul Penal anterior care le prevedea separat ca infracţiuni contra pudorii. Acestea sunt grave manifestări contra persoanei, cu profunde semnificaţii antisociale şi vizează în primul rând libertatea şi inviolabilitatea vieţii sexuale ca aspecte ale libertăţii individuale ce îşi găsesc expresia în dreptul inalienabil al persoanei de a dispune în mod liber de corpul său în relaţiile sexuale, în limitele stabilite de normele dreptului şi ale moralei. Realizarea acestui drept presupune existenţa unor relaţii sociale de respect necondiţionat faţă de atributele esenţiale ale persoanei şi în primul rând faţă de libertatea acesteia în diversele ei manifestări. Libertatea sexuală este un atribut important al personalităţii umane şi o importantă valoare socială. Pericolul social pe care îl generează infracţiunile privind viaţa sexuală constă în primul rând în răul pe care îl provoacă direct persoanei victimei. Dar în afara răului provocat direct persoanei, ele pot avea consecinţe profund dăunătoare pe care le antrenează pe plan social, contra desfăşurării normale a vieţii sexuale a oamenilor ca bază a existenţei societăţii, încălcarea libertăţii sexuale creează o stare de nesiguranţă socială, un dezechilibru deosebit de primejdios

pentru

existenţa

societăţii.

4

De

aceea,

reprimarea

infracţiunilor menţionate este o necesitate, societatea fiind interesată în crearea cadrului de desfăşurare normală a raporturilor sexuale1. Actul sexual, nefiind socialmente periculos şi nici măcar imoral prin natura lui, devine periculos numai pentru că este exercitat împotriva voinţei persoanei, adică prin nesocotirea libertăţii acesteia de a dispune de sine în relaţiile sexuale, instinctul sexual, fiind înnăscut, având o bază naturală, e considerat cel mai puternic dintre instinctele pe care le posedă omul, urmând instinctului de a mânca şi de a bea pentru a trăi. Numai că conştiinţa, care este proprie oamenilor, face ca acest instinct să nu se poată manifesta în forma sa animalică, pur naturală, intelectul înnobilând acest instinct şi transformându-l în sentiment uman. Pentru a produce plăcere, relaţiile dintre sexe trebuie să satisfacă un minim de cerinţe morale şi etice, iar raporturile sexuale trebuie satisfăcute astfel încât să nu contrazică demnitatea umană şi simţul estetic. Actul sexual nu poate fi separat de toate realizările culturii omeneşti, de condiţiile de viaţă ale omului, de noţiunea de frumos. La animale, care-şi satisfac instinctul sexual în mod natural, nu există desfrâu, la om însă, satisfacerea instinctului sexual tinde totdeauna spre desfătare şi capătă uneori forme dintre cele mai nejustificate2. Prin incriminarea infracţiunilor privind viaţa sexuală îşi găsesc ocrotirea şi alte valori sociale legate de persoană şi care pot fi lezate prin săvârşirea acestora, inviolabilitatea sexuală fiind inseparabil legată de inviolabilitatea fizică, aceste fapte pot avea drept consecinţă şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii şi chiar moartea. Se ocroteşte deci şi sănătatea fiziologică fără de care viaţa sexuală nu-şi poate realiza finalitatea sa firească. 1

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Rodica Stănoiu, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, C-tin Bulai, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol.III, ed.a II-a, Editura Ecademiei române şi Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.328 2 Rădulescu Sorin M., Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p.12

5

1.2. Relaţiile sociale ocrotite în special Forma tipică de încălcare a libertăţilor sexuale o constituie infracţiunea de viol. Obiectul ei juridic special îl constituie relaţiile sociale privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei, relaţii ce se găsesc ameninţate sau vătămate prin constrângerea la act sexual. Alături de acestea sunt ocrotite relaţiile sociale privind viaţa şi sănătatea, precum şi demnitatea persoanei. În cazul infracţiunii de act sexual cu un minor (art.198 Cod Penal) pericolul social al faptei rezultă din urmările nefaste pe care această faptă le poate avea pentru dezvoltarea fizică şi morală a minorului aflat la o vârstă fragedă. Obiectul ocrotirii penale îl constituie relaţiile sociale privind libertatea şi inviolabilitatea actelor sexuale contra unor manifestări abuzive care implică constrângerea. La această vârstă, a minorităţii, minorul nu are suficientă experienţă şi nici destulă rezistenţă pentru a se apăra împotriva celui care ar încerca să-i exploateze naivitatea1. În cazul infracţiunii de seducţie (art.199 Cod Penal), relaţiile sociale ocrotite sunt cele ce privesc buna-credinţă şi loialitatea în desfăşurarea raporturilor sexuale, libertatea femeii de a avea raporturi sexuale, fără a i se obţine consimţământul prin inducere în eroare. Legea penală incriminează şi actele de perversiune sexuală care au produs scandal public (art.201 Cod Penal). Acestea sunt acte nefireşti în legătura cu viaţa sexuală, care urmăresc satisfacerea instinctului sexual prin procedee artificiale, excitaţii nefireşti, respingătoare.

1

Gheorghe Nistoreanu, Ioan Molnar, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal, partea specială, Editura Europa Nova, 2000, p.170

6

Obiectul

ocrotirii

penale

îl

constituie

relaţiile

sociale

prin

desfăşurarea normală şi sănătoasă a raporturilor sexuale, asigurarea unui minim de moralitate şi decenţă în practica acestora1. În art.202 Cod Penal este incriminată infracţiunea de corupţie sexuală care constă în acte cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor. Sunt ocrotiţi minorii de corupţia sexuală, de contactul brutal şi intempestiv şi de cinismul cu care sunt dezvăluite aspectele intime ale vieţii sexuale, ceea ce le pune în primejdie gravă dezvoltarea, îi incită la practici sexuale nefireşti şi chiar la săvârşirea de infracţiuni în legătură cu viaţa sexuală2. Făptuitorii sunt de regulă perverşi sexuali, exhibiţionişti de tip vulgar, senili sau alcoolici. Legea penală ocroteşte relaţiile sociale privind desfăşurarea normală a actelor sexuale, un climat de pregătire şi dezvoltare a minorilor pentru o viaţă sexuală normală. În art.203 Cod Penal este incriminată infracţiunea de incest, care constă în săvârşirea raportului sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori. Sunt relaţii între rude de sânge care prezintă pericol social din punct de vedere biologic pentru degenerarea speciei umane şi din punct de vedere moral pentru că admiterea lor ar constitui o distrugere a bazelor morale ale familiei şi societăţii. Legea penală ocroteşte relaţiile sociale privind viaţa sexuală, sănătatea fiziologică şi morală a persoanelor fără de care viaţa sexuală nu-şi poate realiza finalitatea firească. Sunt totodată ocrotite conservarea fondului biologic al societăţii omeneşti, sănătatea naţiunii şi moralitatea vieţii sexuale3.

1

T.Vasiliu, G.Antoniu, D.Pavel, V.Papadopol, D.Lucinescu, V.Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat, partea specială, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.230 2 C.Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al României, Editura Scrisul Românesc, Craiova, p.217 3 V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.375

7

Alături de obiectul juridic, în toate cazurile, infracţiunile enunţate au şi un obiect material care este corpul persoanei asupra căreia se exercită actul sexual. El este expresia materială a atingerii aduse libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei, a acelor valori etico-sociale inseparabile de corpul persoanei1.

Secţiunea a 2-a Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a persoanei 2.1. Persoana şi drepturile acesteia Ocrotirea omului prin norme juridice răspunde în primul rând unui interes manifestat totdeauna în drept faţă de atributele persoanei ca valori general umane. Apărarea omului este o trăsătură constantă comună tuturor sistemelor de drept, indiferent de orânduirea socială, deşi pericolul împotriva căruia s-a acţionat, şi mai ales tratamentul juridic aplicat făptuitorilor, nu a fost acelaşi pentru toate clasele societăţii. Fără îndoială, latura principală a dreptului o constituie ocrotirea personalităţii şi această latură, reflectând fenomene sociale în continuă mişcare şi schimbare calitativă, va trebui să prezinte şi ea, de la o etapă la alta, o anumită mobilitate. Crearea şi aplicarea dreptului implică pentru a fi eficiente, cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, a structurilor şi caracteristicilor care cârmuiesc dezvoltarea relaţiilor sociale. Pentru aceasta, instituţiile 1

C.Barbu, op.cit., p.218

8

dreptului trebuie mereu regândite, trebuie confruntate în permanenţă, sub aspectul rolului, funcţiilor şi interesului lor, cu multiplele aspecte ale realităţii, în scopul adoptării unor soluţii juridice care să corespundă exigenţelor1. Dacă în cadrul relaţiilor sociale noţiunea de personalitate exprimă posibilităţile persoanei de a da urmare deplină aspiraţiilor sale fireşti prin dezvoltarea şi punerea în valoare a tuturor capacităţilor sale, în viaţa juridică ea dobândeşte caracterul unor drepturi care decurg din calitatea de subiect de drept, singura limită pentru exercitarea lor fiind aceea a legii, care impune respectul datorat aceloraşi drepturi recunoscute semenilor săi. Cele mai importante dintre aceste atribute sunt capacitatea de folosinţă, de exerciţiu şi drepturile subiective care, alături de calitatea de subiect de drept configurează conceptul de personalitate în drept. Totalitatea acestor drepturi împreună cu obligaţiile corespunzătoare, pe care societatea le recunoaşte sau le pretinde de la fiecare individ în parte în conformitate cu legislaţia în vigoare, formează statutul juridic sau situaţia juridică a cetăţeanului. Cele mai importante dintre aceste drepturi sunt enumerate şi consacrate chiar din Constituţia României în Titlul II (art.22-53), fiind în acelaşi timp şi drepturi fundamentale: dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, la apărare, la libera circulaţie, la viaţa intimă familială şi privată, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, dreptul de vot, de asociere, dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, secretul corespondenţei, alte drepturi şi libertăţi2.

1

C.Barbu, op.cit., p.15 Constituţia României, cu modificările aduse prin Legea de revizuire a Constituţiei României, publicată în M.Of. nr.669/22 septembrie 2003 2

9

Sunt fundamentale pentru că sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea omului, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii sale. Prin consacrarea şi garantarea drepturilor omului, Constituţia ţării noastre se integrează în coordonatele atenţiei mereu crescânde de care se bucură ideea afirmării personalităţii umane şi a recunoaşterii drepturilor sale fundamentale în cadrul evoluţiei sociale şi politice a lumii contemporane1. În desfăşurarea ei, istoria multimilenară a societăţii a înregistrat lupta neîncetată a omului de a crea pentru om cadrul social-politic şi juridic favorabil unei vieţi mai bune, mai libere şi mai drepte. Astfel, în orânduirea sclavagistă, sclavii, deşi oameni, nu erau subiecte de drept, nu aveau capacitate de folosinţă a drepturilor ci erau consideraţi animale de muncă sau simple lucruri, obiecte ale dreptului de proprietate al stăpânului de sclavi. Sclavia a însemnat negarea totală a libertăţii pentru o întreagă clasă socială, precum şi dreptul de viaţă şi de moarte exercitat de stăpânul de sclavi asupra sclavilor2. Drepturile şi libertăţile omului au devenit un element al ordinii de drept odată cu apariţia primelor constituţii, cum ar fi: Magna Carta Libertatum din 1215 şi Petiţia Drepturilor din 1627; Declaraţiile de independenţă Americane din anii 1774-1776, toate acestea ca urmare a luptei burgheziei în ascensiune împotriva absolutismului monarhic. Aceste acte ce dădeau expresie concepţiei reprezentanţilor dreptului natural (H.Grotius, J.J. Rousseau), considerau drepturile omului ca având izvorul în raţiunea umană, ca fiind inerente fiinţei umane, drepturi declarate sacre şi inviolabile, opozabile statului, superioare legilor şi convenţiilor. După numeroase eforturi individuale şi colective, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat şi 1 2

C.Barbu, op.cit., p.17 Idem

10

proclamat „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului", un act de valoare internaţională şi cu caracter universal, destinat să asigure protecţia internaţională a "drepturilor naturale şi inalienabile de care bărbaţii şi femeile se pot prevala în orice loc". Victoria revoluţiei române din anul 1989 a scos ţara din coşmarul totalitarismului, a deschis noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind o realitate a vieţii noastre, iar îmbogăţirea lui în conţinut o perspectivă a viitorului acestei ţări1. Noua Constituţie a României, publicată în M.Of. nr.669 din 22 septembrie 2003, acordă o mare însemnătate ocrotirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cuprinzând principii care au fost consacrate şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 dar şi în constituţiile unor state europene, cu o bogată experienţă în acest domeniu. Respectarea acestor principii precum garantarea dreptului la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică a persoanei (art.22), libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art.23), inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei (art.27) şi alte drepturi şi libertăţi enumerate anterior este asigurată de toate ramurile dreptului potrivit cu specificul lor. Astfel, o contribuţie importantă în acest domeniu o aduce şi legea penală. Dreptul nostru penal asigură protecţia persoanei umane prin aceea că stabileşte un cadru foarte larg şi variat de incriminări, pe baza cărora instituie răspunderea penală pentru faptele ilicite prin care se aduce atingere, direct sau indirect, drepturilor şi intereselor persoanei. Ştiinţa dreptului penal şi legislaţiile penale fac distincţie între faptele prin care sunt atinse sau ameninţate nemijlocit atributele inerente 1

I.M.Zlătescu, Drepturile omului, Editura Andre, Bucureşti, 1993, p.5

11

persoanei, drepturile sale absolute la existenţa, integritatea fizică şi psihică, la libertatea şi faptele prin care sunt periclitate celelalte drepturi şi interese ale persoanei1. Primele formează o categorie distinctă de infracţiuni cuprinse în Titlul II din partea specială a Codului Penal sub denumirea: „Infracţiuni contra persoanei”. Prin acestea este ocrotit omul în sine, ca valoare socială fundamentală, şi implicit imensa majoritate a relaţiilor sociale ce se formează prin om şi în jurul său. Deosebirea de celelalte constă în faptul că în acest caz personalitatea omului este ocrotită direct, nemijlocit, pe când în cadrul celorlalte grupe de infracţiuni ocrotirea este numai indirectă. În cadrul Titlului 11, privitor la infracţiunile contra persoanei, fiecărui atribut al acesteia îi corespunde un capitol distinct. Primul este consacrat infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, al doilea infracţiunilor contra libertăţii persoanei, al treilea infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală şi ultimul infracţiunilor contra demnităţii. Afirmarea personalităţii umane, a libertăţii şi demnităţii omului presupune în mod necesar, printre altele şi garanţia apărării fiinţei umane, fapt ce constituie una dintre îndatoririle fundamentale ce revine atât cetăţenilor cât şi statului, prin reglementările ce vin în întâmpinarea acestei cerinţe, specifice unei societăţi democratice. 2.2. Precedente legislative Codul Penal de la 1865 incrimina fapta de viol în art.264 (modificat prin Legea din 17.02.1974) sub denumirea de "atentat contra pudorii, cu 1

Oliviu Augustin Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.17

12

violenţă": "Oricine va comite un atentat contra pudorii, îndeplinit sau cercat, cu violenţă, în contra unui individ de sex bărbătesc sau femeiesc, se va pedepsi cu maximum închisorii ( 5 ani, conform art.8 pct.1 din Codul Penal 1865 modificat prin Legea din 17.02.1974). Dacă crima s-a comis în contra persoanei unui copil mai mic de 15 ani împliniţi, culpabilul se va pedepsi cu maximum recluziunii" (10 ani conform art.7 pct.3 din Codul Penal 1865). După cum se poate observa, subiectul activ este necircumstanţiat ("Oricine va comite") putând fi deci atât bărbatul cât şi femeia. Totodată, subiectul pasiv al infracţiunii poate fi un "individ de sex bărbătesc sau femeiesc". Cât priveşte înţelesul noţiunii de "atentat contra pudorii, cu violenţă" acesta trebuie descifrat cu ajutorul altor articole din acelaşi cod: Ultrajul public în contra pudorii - art.262; Atentatul contra pudorii fără violenţă -art.263; Corupţia tinerilor -art.267; Adulterul - art.269-270 şi Bigamia -art.271. Cel mai preţios indiciu ne este oferit însă de art.265 unde legiuitorul, referindu-se la atentatul contra pudorii, foloseşte termenul de siluire: "dacă culpabilii sunt ascendenţii persoanei asupra căreia s-a comis siluirea sau sunt dintre aceia care au autoritate asupra-i". Prin atentatul contra pudorii, legiuitorul a înţeles aşadar o siluire, o vătămare a libertăţii sexuale care se produce fie fără violenţă, însă profitând de imaturitatea unei persoane (asupra unui copil de sex bărbătesc sau femeiesc de vârsta mai mică de 14 ani) -art.263, fie prin folosirea violenţei -art.264. În ambele cazuri, această siluire presupune un act sexual ("îndeplinit sau cercat"), în sensul cel mai larg al noţiunii. Sunt incluse aici atât raporturile sexuale fireşti, cât şi relaţiile homosexuale şi perversiunile. Rezultă aşadar că în sfera infracţiunii de atentat contra pudorii comis cu

13

violenţă intră şi fapta sancţionată în prezent în art.197 Cod Penal sub denumirea de viol1. O modalitate mai gravă a infracţiunii avea în vedere împrejurarea că victima era mai mică de 15 ani, ca şi existenţa unor anumite raporturi între făptuitor şi victimă. Dacă fapta avea ca urmare moartea victimei pedeapsa era munca silnică pe viaţă. Într-o mai bună sistematizare, deşi într-un mod mai complicat şi având încă imperfecţiuni în definirea noţiunii de viol, Codul de la 1936 incrimina fapta de viol sub denumirea proprie de infracţiune de viol, în titlul XI intitulat "infracţiuni contra pudorii şi bunelor moravuri" şi în capitolul 1 din acest titlu sub denumirea de "infracţiuni contra pudorii", prin art.419 care avea următorul conţinut: "Comite delictul de viol şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 2 la 5 ani şi interdicţie corecţională de la 3 la 5 ani: - bărbatul care, prin violenţă sau ameninţare, constrânge o persoană de orice sex, să aibă cu el raport sexual. - bărbatul care, profitând de starea de inconştienţă a unei persoane de orice sex, sau de neputinţa acesteia de a-şi exprima voinţa, ori de a se apăra, are cu ea un raport sexual, în afară de căsătorie, indiferent dacă el sau altcineva a produs această stare. În ambele cazuri, dacă victima este mai mică de 14 ani, sau dacă a rămas gravidă, ori i s-a transmis o boală venerică, pedeapsa este închisoarea corecţională de la 5 la 10 ani şi interdicţia corecţională de la 3 la 5ani." Se observă că în această reglementare, deşi bărbatul figurează ca subiect pasiv, este exclusă femeia din sfera subiectului activ.

1

V.Cioclei, Viaţa sexuală şi politica penală, op.cit., p.39-40

14

Redactarea acestui text provenea, după toate aparenţele, din combinarea unor surse de inspiraţie diferite, pe de o parte Codul Penal italian, iar pe de altă parte, Codurile transilvănean şi bucovinean. În Codul Penal italian ca şi în Codul Penal român de la 1865, reglementarea violului nu prevedea circumstanţierea subiecţilor, atât cel activ cât şi cel pasiv putând fi orice persoană. Codurile transilvănean şi bucovinean (art.232 şi 125) sancţionau violul ca fapta comisă numai de bărbat asupra persoanei de sex femeiesc. În acest fel textul hibrid al art.419 sancţiona, pe lângă violul propriu-zis şi actele de homosexualitate masculine realizate prin violenţă, care intrau de fapt sub incidenţa articolului următor - 420, în care era reglementat "Delictul de violenţă contra pudorii'" şi unde erau sancţionate actele de inversiune sexuală1. Prin dispoziţiile din art.422 şi 425 erau prevăzute modalităţi mai grave ale infracţiunii de viol, avându-se în vedere numărul participanţilor la infracţiune şi a raporturilor speciale dintre făptuitori şi victimă. Prin dispoziţiile art.426 se prevedea pentru violul care a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa muncii silnice pe viaţă. Codul Penal de la 1936 mai prevedea ca circumstanţe agravante împrejurarea că victima a rămas gravidă sau i s-a transmis o boală venerică pe când Codul Penal actual, în vigoare de la 1 ianuarie 1969 nu mai prevede ca circumstanţe agravante aceste împrejurări. Sub raportul sancţiunii, Codul de la 1936 prevedea pentru infracţiunea de viol în modalitatea simplă pedeapsa închisorii de la 2 la 5 ani, spre deosebire de Codul Penal în vigoare care prevede o pedeapsă de la 3 la 10 ani. În ceea ce, priveşte plângerea prealabilă spre deosebire de actualul cod care a prevăzut-o numai pentru infracţiunea de viol simplu (alin.1 al art.197), Codul de la 1936 prevedea necesitatea unei asemenea plângeri şi pentru unele 1

V.Cioclei, op.cit., p.41

15

modalităţi mai grave ale violului cum ar fi cele legate de împrejurarea că fapta a fost săvârşită de un tutore, curator, învăţător, educator, supraveghetor, medic curant ori de către mai multe persoane. În ceea priveşte căsătoria făptuitorului cu victima, această dispoziţie a fost prevăzută şi de Codul Penal din 1936, dar şi de Codul Penal intrat în vigoare în 1969, cu diferenţa că această cauză de impunitate se referea doar la autorul infracţiunii în Codul din 1936, pe când în cel din 1969 acest beneficiu era extins la toţi participanţii la infracţiune, în afară de cazul în care fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună1. 2.3. Situaţii tranzitorii Prin Legea nr.197 din 15.11.200 şi O.U.G. nr.89 din 26.06.2001 aprobată prin Legea nr.61 din 03.01.2002 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul Penal, s-a dat o nouă reglementare infracţiunii de viol. Astfel, noţiunea de "raport sexual" a fost înlocuită cu cea de "act sexual de orice natură". Deşi legiuitorul nu a dat o explicaţie acestui termen se pare că s-a avut în vedere lărgirea sferei de cuprindere a acestei infracţiuni, o nouă concepţie despre viol, incriminându-se şi perversiunile sexuale la care sunt supuse persoanele "până la săvârşirea actului sexual propriu-zis." De asemenea, se poate observa că în noua reglementare atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt necircumstanţiati, putând să fie atât un bărbat cât şi o femeie. Acest lucru nu reprezintă ceva inedit în reglementarea violului în ţara noastră întrucât aşa cum am prezentat, nici Codul de la 1865 nu făcea distincţie în privinţa subiecţilor infracţiunii, iar în Codul din 1936 bărbatul figurează ca subiect pasiv însă femeia este 1

V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.344

16

exclusă din sfera subiectului activ. În reglementarea care a fost în vigoare începând din 1 ianuarie 1969 şi până în 15 noiembrie 2000 subiectul activ al infracţiunii de viol putea să fie doar bărbatul iar subiect pasiv doar femeia. Tot în reglementarea anterioară era prevăzută în alin.5, ca şi o cauză de nepedepsire, căsătoria dintre autor şi victimă. Această prevedere se aplică atât pentru fapta comisă în condiţiile de la alin.1, cât şi în cele de la alin.2 lit. "b" şi "c" şi alin. 3 Teza 1, respectiv : când victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului; s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; victima nu împlinise vârsta de 15 ani. Prin noua modificare, acest ultim aliniat al art.197 a fost abrogat, soluţie se pare justă, pentru că oricât de mult s-ar dori încurajarea "celulei de bază" şi creşterea natalităţii, legea nu are dreptul moral de a încuraja uniuni aberante, singurul interes ce se "proteja" prin această cauză de nepedepsire era al unui infractor care a comis o faptă gravă şi care are într-adevăr, tot "interesul" să nu-şi primească pedeapsa. De asemenea este greu de crezut că victima unui viol calificat ar ajunge să aibă o sinceră afecţiune pentru agresorul său, căsătoria trebuind să aibă la bază o relaţie de afecţiune şi nu de agresiune1. Dincolo de perfecţiunile sau imperfecţiunile acestei noi reglementări se remarcă dorinţa de aliniere a legislaţiei noastre la legislaţia europeană, preocupare lăudabilă în condiţiile eforturilor de integrare în Comunitatea Europeană.

Secţiunea a 3-a 1

V.Cioclei, op.cit., p.61

17

Elemente de drept comparat 3.1. Privire generală asupra infracţiunilor contra persoanei în legislaţiile penale ale altor state Infracţiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol (titlu) distinct în legislaţiile tuturor statelor. În cadrul acestui capitol persoana este ocrotită prin normele penale privind viaţa persoanei, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea, onoarea sau demnitatea persoanei. Astfel, în Codul Penal italian infracţiunile împotriva persoanei sunt prevăzute în Titlul VII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu sunt prevăzute, în capitolul I „Delictele contra vieţii si integrităţii sau sănătăţii”, în capitolul II, „Delictele contra onoarei”, iar în capitolul III sunt prevăzute „Delictele contra libertăţii individuale". Libertatea este ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilităţi domiciliului şi al secretului. Codul Penal german reglementează infracţiunile contra vieţii în Capitolul XVI, unde este incriminată: uciderea unei persoane în condiţii agravante (paragraful 211), uciderea unei persoane în condiţii neagravante (paragraful 212), uciderea unei persoane în condiţii atenuante (paragraful 213), omorul la cererea victimei (paragraful 216), pruncuciderea (paragraful 217), întreruperea sarcinii (paragraful 218). În Capitolul XVII sunt incriminate

faptele

contra

integrităţii

corporale

(vătămare

simplă,

periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămare din culpă). În Capitolul XIII sunt incriminate faptele contra libertăţii personale. În Capitolul XIV sunt incriminate faptele de insultă, calomnia, atingerea adusă memoriei unei persoane decedate.

18

În Capitolul XV sunt incriminate faptele contra secretului vieţii private şi a secretului corespondenţei. Codul Penal modern american incriminează omorul în art.201-1art.210-4 atât în cazul în care făptuitorul a acţionat cu intenţie directă (Murder), cât şi cu intenţie indirectă (Manslaughter) sau din neglijenţă (Negligente). De asemenea, incriminează ajutorul dat victimei să se sinucidă (art201-5). Faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art.211-1, art.2113, începând cu simplele loviri până la vătămări foarte grave şi la ameninţarea în scopul terorizării victimei (violenţa psihică)1. În

Codul

Penal

al

Federaţiei

Ruse2,

secţiunea

consacrată

infracţiunilor contra persoanei a fost împărţită de legiuitorul rus în 5 capitole, rezultând o structura interesantă, deosebită întrucâtva de Codul Penal român în vigoare. Primul capitol al acestei secţiuni este dedicat infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii: omorul (art.105), unde este menţionat omorul săvârşit în scopul folosirii pielii sau organelor victimei. Capitolul următor este consacrat infracţiunilor contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei, răpirea (art.126), lipsirea ilegală de libertate (art.127), internarea ilegală a unei persoane într-un stabiliment psihiatric (art.128), calomnia (art.129) şi insulta (art.130). În Capitolul III sunt reglementate infracţiunile contra imunităţii sexuale a persoanei (art.131-135). Urmează un capitol cuprinzând infracţiunile contra drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului şi cetăţeanului (art.136-149). În sfârşit, ultimul capitol consacrat protecţiei penale a persoanei vizează infracţiunile contra familiei şi minorilor (art.151-157).

1 2

Al.Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.42 Tudor Avrigeanu, Noul Cod Penal al Federaţiei Ruse, partea specială, RDR, anul V, nr.3, p.160

19

3.2. Reglementarea violului şi a unor infracţiuni privitoare la viaţa sexuală în legislaţia penală europeană Analiza comparativă a legislaţiei penale europene indică existenţa multor puncte comune în reglementarea infracţiunilor contra vieţii sexuale1. Există, bineînţeles, legislaţii ce conţin şi unele reglementări originale, spre exemplu art.422 din Codul Penal turc, „Simplul fapt pentru un bărbat deghizat în femeie, de a intra într-un loc rezervat femeilor, va fi pedepsit cu închisoarea de la 3 luni la un an". În unele legislaţii subiectul activ al infracţiunii de viol este în mod exclusiv bărbatul, în alte legislaţii subiectul activ poate fi orice persoană. În primul caz însă, este incriminat aparte, atentatul contra pudorii cu violenţa, unde subiecţii nu sunt circumstanţiaţi. În Codul Penal suedez, spre exemplu, violul este reglementat în art.1 din Capitolul VI şi are următorul conţinut: "Dacă prin violenţă sau prin ameninţări implicând pericol iminent exercitat împotriva ei, un bărbat constrânge o femeie la un raport sexual, acesta va fi condamnat pentru viol la închisoare între doi şi zece ani. Este asimilat violenţei faptul de a aduce o femeie într-o stare de pierdere a cunoştinţei sau în orice altă stare asemănătoare". În majoritatea cazurilor, însă, în codurile penale europene, violul este înţeles ca un raport sexual obţinut prin violenţă, fără ca să existe vreo delimitare din punct de vedere sexual, a agresorului sau a victimei. Este şi cazul Codului Penal belgian care prevede: „Atentatul la pudoare, comis cu violenţe sau ameninţări, asupra unor persoane de un sex sau celălalt, va fi pedepsit cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani; „Va fi pedepsit prin recluziune oricine va comite crima de viol, fie cu ajutorul violenţelor şi ameninţărilor 1

Valerian Cioclei, Viaţa sexuală şi politica penală, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1994, p.42-43

20

grave, fie prin viclenie, fie abuzând de o persoană care, prin efectul unei boli, prin alterarea facultăţilor sale sau prin orice altă cauză accidentală, avea pierdut auzul simţurilor sau fusese lipsit de acestea prin orice artificiu". Şi noul Cod Penal francez, intrat în vigoare în 1994, concepe violul, dar şi celelalte agresiuni sexuale ca fapte ce pot fi comise de „oricine" asupra „oricui". Violul, în modalitatea simplă, este reglementat în art.222-23 care prevede: "Orice act de penetraţie sexuală, de orice natură ar fi, comis asupra persoanei altuia prin violenţă, constrângere, ameninţare ori surpriză reprezintă viol. Violul este pedepsit cu 15 ani de recluziune criminală"1. În Codul Penal rus, violul (art.131) este incriminat în termeni similari celor din legea penală română subiecţii infracţiunii nefiind circumstanţiaţi. Este incriminată şi infracţiunea de violenţă sexuală (art.132) care se realizează prin violenţă ori ameninţare cu aplicarea violenţei faţă de victimă sau de alte persoane, în vreme ce în cazul constrângerii sexuale (art.133) autorul impune victimei acceptarea acţiunilor cu caracter sexual prin şantaj, prin ameninţarea victimei cu distrugerea sau sustragerea averii ori folosind starea de dependenţă materială sau de orice alt fel în care se află victima în raport cu el2. În ceea ce priveşte infracţiunea de act sexual cu un minor3, incriminată în art.198 din Codul Penal român, în marea lor majoritate, codurile penale române nu operează nici o distincţie din punct de vedere sexual, în cazul protecţiei acordate persoanelor minore. Infracţiunea de seducţie este incriminată în Codul Penal italian în art.326 sub denumirea "Seducerea cu promisiuni de căsătorie făcută de un bărbat însurat"; "Acela care, prin promisiuni de căsătorie, seduce o femeie minoră, inducând-o în eroare asupra situaţiei de bărbat căsătorit, este 1

V.Cioclei, op.cit., p.44 Tudor Avrigeanu, op.cit., p.163 3 Modif. Prin Legea nr.197/2000 şi O.U.G. nr.89/2001 (aprobată prin Legea nr.61/2002) 2

21

pedepsit cu recluziune de la 3 luni la 2 ani. Există seducţie atunci când au avut loc raporturi sexuale." În ceea ce priveşte subiectul pasiv, unele legislaţii au pus condiţii vizând moralitatea minorei sau au stabilit că aceasta trebuie să fi fost virgină la momentul comiterii faptei, aşa cum este cazul Codului Penal turc, unde în art.423 , se prevăd următoarele: "Acela care a sedus o virgină în vârstă de peste 15 ani prin promisiuni de căsătorie va fi pedepsit cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani. Dacă a avut loc căsătoria, acţiunea şi pedeapsa vor fi suspendate. Dar dacă, într-un interval de 5 ani, o hotărâre de divorţ intervine din vina soţului, acţiunea publică este redeschisă şi pedeapsa va fi executată, în cazul în care aceasta a fost deja pronunţată". Indiferent de particularităţile fiecărei reglementări, se poate sesiza, fie şi numai din textele citate că seducţia îşi propune, în primul rând, protejarea integrităţii sexuale a minorei sau a virginei. În acelaşi timp însă, cel puţin indirect, se acordă protecţie căsătoriei, mai exact spus laturii formale ale acesteia. În concordanţă cu modificările intervenite în structurile socio-morale, cu evoluţia însăşi a ideii de căsătorie, legislaţiile penale europene actuale nu mai incriminează seducţia ori fapte echivalente; exemplul cel mai recent ce poate fi invocat îl reprezintă noul Cod Penal francez. Modul în care sunt reglementate aceste infracţiuni în diferite legislaţii penale evidenţiază încă o dată importanţa şi complexitatea pe care o impune ocrotirea vieţii sexuale a persoanei.

22

CAPITOLUL II CONŢINUTUL ŞI ANALIZA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII DE VIOL Secţiunea 1 23

Conţinutul legal şi caracterizarea infracţiunii de viol Infracţiunea de viol este prevăzută de art.197 C.pen. şi este structurată pe patru aliniate. Conform alin.1, constituie viol: „Actul sexual, de orice natură, cu o altă persoană, de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa”. Alin.2 şi alin.3 conţin modalităţi agravante. Astfel, pedeapsa este mai gravă dacă: a) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună; b) victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului; b¹) victima este membru al familiei; c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Potrivit alin.3, pedeapsa este şi mai gravă, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani şi dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Alin.4 prevede că acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin.1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Aceasta este actuala reglementare a infracţiunii de viol1, care înainte de modificarea şi completarea sa, prevedea în varianta simplă: „Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa”.

1

Astfel cum a fost modificat prin Legea nr.197/15.11.2000 şi O.U.G. nr.89/26.06.2001 aprobată cu modificări prin Legea nr.61/03.01.2002

24

Prin noua reglementare, legiuitorul a urmărit să asigure o apărare mai completă a persoanei sub aspectul libertăţii şi al integrităţii fizice şi psihice în legătură cu viaţa ei sexuală, noţiunea de „act sexual de orice natură” incluzând pe cea de „raport sexual” deoarece are o sferă mai largă decât a acestuia1. Violul este una dintre cele mai grave infracţiuni contra persoanei având o profundă semnificaţie antisocială. El constituie cea mai brutală atingere adusă libertăţii sexuale care constituie un important atribut al personalităţii umane. Actul sexual săvârşit prin constrângerea persoanei loveşte în inviolabilitatea sexuală, în inviolabilitatea fizică, în demnitatea şi libertatea persoanei. El poate avea drept consecinţe vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii ori chiar moartea persoanei, echilibrul moral al acesteia ca soţie şi mamă ori ca viitoare soţie şi mamă, poate provoca grave atingeri în sfera relaţiilor privitoare la filiaţie şi familie2. Pericolul social pe care îl reprezintă infracţiunea de viol constă în primul rând în răul pe care îl produce direct contra persoanei victimei, considerată individual, adică prin prisma atributelor şi intereselor ei. Violul, ocupând locul principal printre infracţiunile privitoare la viaţa sexuală, trebuie privită ca infracţiunea caracteristică pentru acest grup de infracţiuni, el constituind cea mai gravă formă de încălcare a relaţiilor sociale şi a valorilor etico-sociale a căror ocrotire constituie scopul incriminării şi sancţionării infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală3.

Secţiunea a 2-a Condiţiile preexistente ale infracţiunii de viol 1

Decizia curţii constituţionale nr.211/01.11.2000, în M.Of. nr.568/15.11 2000, p.5 V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.328 3 Ibidem 2

25

2.1. Obiectul juridic al infracţiunii Atunci când punem în discuţie obiectul infracţiunii vom avea în vedere valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie element material al infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea acesteia1. Obiectul juridic generic al infracţiunii de viol, având în vedere că această infracţiune face parte din grupul infracţiunilor contra persoanei, îl constituie relaţiile sociale legate de apărarea unor valori sociale, precum viaţa, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea, onoarea. Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale privitoare la viaţa sexuală a persoanei, legea penală ocrotind, prin incriminarea violului libertatea acestor relaţii la adăpost de orice constrângere. Libertatea şi inviolabilitatea vieţii sexuale reprezintă aspecte ale libertăţii individuale, găsindu-şi expresia în dreptul inalienabil al persoanei de a dispune în mod liber de corpul său în relaţiile sexuale, în limitele stabilite de normele dreptului şi ale moralei2. Rezultă deci că obiectul juridic special principal al infracţiunii de viol îl constituie relaţiile sociale privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei, relaţii şi valori ameninţate prin constrângerea persoanei la act sexual. În acelaşi timp însă sunt ocrotite şi alte relaţii sociale privitoare la alte valori legate de persoana umană cum ar fi viaţa, integritatea corporală sau sănătatea victimei, relaţii sociale care pot constitui obiectul juridic 1 2

C.Bulai, Drept penal, partea generală, vol.I, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p.45 V.Dongoroz şi colab., op.cit., vol.III, p.329

26

secundar al infracţiunii de viol, ocrotirea lor realizându-se paralel cu ocrotirea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale1. 2.2. Obiectul material Prin săvârşirea infracţiunii de viol sunt lezate valori etico-sociale inseparabile de corpul persoanei care va fi în mod inevitabil atins prin manifestarea fizică ce constituie latura obiectivă, materială a infracţiunii de viol. Întrucât actuala reglementare a infracţiunii de viol nu distinge cu privire la sexul persoanei împotriva căreia se exercită constrângerea în vederea realizării actului sexual, obiectul material îl va reprezenta corpul persoanei indiferent de sexul acesteia. Actul sexual asupra cadavrului unei persoane nu va constitui infracţiune de viol ci infracţiunea de profanare de morminte. Dacă un asemenea act sexual ar fi săvârşit asupra victimei după ce aceasta a încetat din viaţă ca urmare a constrângerii la care a fost supusă prin săvârşirea sau încercarea de săvârşire a violului sau ca urmare a suprimării vieţii victimei de către infractor care voia să ascundă infracţiunea sau să împiedice descoperirea sau prinderea sa, infracţiunea de profanare de morminte va exista în concurs real fie numai cu infracţiunea de viol calificat care a avut ca urmare moartea victimei, fie cu tentativa de viol şi cu infracţiunea de omor calificat2. 2.3. Subiecţii infracţiunii

1 2

G.Antoniu, T.Vasiliu şi colab., op.cit., p.238 V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.330

27

Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea ei1. a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, atât de sex masculin, cât şi de sex feminin, care prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, o supune unui act sexual2. Subiectul activ al infracţiunii este necircumstanţiat, putând să fie atât un bărbat cât şi o femeie, spre deosebire de vechea reglementare, în care, subiect activ al infracţiunii de viol nu putea să fie decât un bărbat. Astfel s-a exclus orice formă de discriminare, iar noua reglementare se conformează normelor actuale de convieţuire socială şi legislaţiei europene privind drepturile omului. Participaţia penală, datorită modului de comitere este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate. Modificările succesive făcute de Legea nr.197/2000 şi O.U.G. nr.89/2001, prin care a fost înlocuită noţiunea de „raport sexual” cu cea de „act sexual de orice natură”3, au condus la aprecierea că violul poate fi comis şi sub forma coautoratului, care era exclus, întrucât în forma veche infracţiunea se săvârşea prin întreţinerea unui raport sexual. Acesta presupunea un act sexual firesc, între două persoane de sex opus, orice intervenţie sau ajutor extern, reprezentând instigare sau complicitate. Având în vedere că actul sexual de orice natură presupune o mare varietate de acţiuni prin care se poate realiza elementul material al laturii obiective, considerăm că în formularea actuală, este posibilă săvârşirea de

1

C.Bulai, op.cit., p.48 Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal, partea specială, ed.a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.150 3 Decizia Curţii Constituţionale, nr.211/01.11.2000, publicată în M.Of. nr.568/15.11.2000 2

28

acte de natură sexuală concomitent de mai mulţi autori, asupra aceleiaşi persoane, coautoratul devenind astfel posibil1. Este posibilă şi participaţia penală sub forma instigării sau complicităţii, aceşti participanţi putând fi de asemenea bărbaţi sau femei. Actele de complicitate pot fi realizate în forme diferite, inclusiv acte de constrângere cum ar fi imobilizarea sau paralizarea rezistenţei victimei. În speţă2, instanţa a reţinut că inculpatul D.F. a pus la dispoziţia altor tineri apartamentul său, la care a fost invitată şi partea vătămată. Unul dintre tineri i-a cerut părţii vătămate să întreţină acte sexuale şi la refuzul acesteia, prin violenţă, după ce a fost dezbrăcată şi, cu ajutorul inculpatului D.F., a fost violată de unul dintre tineri, iar altul a întreţinut act sexual nefiresc. După consumarea acestor relaţii, pentru că cei doi tineri au continuat să exercite violenţe asupra părţii vătămate, inculpatul a scos-o din mâinile acestora ajutând-o să iasă din apartament şi a însoţit-o până în staţia de autobuz. Fapta inculpatului D.F. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la viol prevăzută de art.26 C.pen. cu referire la art.197, alin.2 C.pen., chiar dacă ulterior consumării violului, inculpatul a ajutat-o să plece pentru a nu fi violată din nou3. Discuţii contradictorii pot să apară în legătură cu aptitudinea fiziologică necesară realizării raportului sexual aşa cum era prevăzut în legislaţia anterioară, care presupunea pătrunderea organului genital bărbătesc în cavitatea vaginală a femeii. Deoarece noţiunea de act sexual nu presupune doar un raport sexual propriu-zis, normal, apare întrebarea dacă mai este necesară existenţa acestei condiţii în toate cazurile de viol. Dacă avem în vedere motivarea făcută de Curtea Constituţională că prin 1

Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, op.cit., p.151 Al.Boroi, Sorin Corlăţeanu, Drept penal, partea generală, Culegere de speţe pentru uzul studenţilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.44 3 Curtea de Apel Bacău, secţiunea penală, Decizia nr.175/11.06.1998, nepublicată 2

29

folosirea noţiunii de act sexual se incriminează şi perversiunile sexuale „până la săvârşirea raportului sexual propriu-zis”, fiind vorba deci şi de un raport sexual, condiţia aptitudinii fiziologice sexuale se impune, cel puţin atunci când el s-a săvârşit printr-un raport sexual. b) Subiectul pasiv al infracţiunii este acea persoana căreia i s-a adus atingere prin săvârşirea faptei penale. Din analiza aspectelor prezentate anterior se poate constata că subiectul pasiv al infracţiunii de viol poate fi orice persoană indiferent de sexul acesteia, reglementarea anterioară incluzând în categoria subiectului pasiv doar persoana de sex feminin. Nu interesează vârsta victimei pentru existenţa infracţiunii. Dacă însă persoana este mai mică de 15 ani, infracţiunea îmbracă forma agravantă prevăzută prin dispoziţia din aliniatul 3. Dacă victima este o persoană de sex feminin nu interesează faptul că aceasta este o femeie căsătorită, văduvă sau divorţată sau dacă a mai întreţinut sau nu acte sexuale cu făptuitorul sau cu alţi bărbaţi. Chiar o femeie care s-a făcut vinovată sau a fost condamnată pentru infracţiunea de prostituţie poate fi subiect pasiv al infracţiunii de viol atunci când fapta s-ar săvârşi asupra ei1. Deoarece şi bărbatul poate fi subiect pasiv al infracţiunii de viol, nici în privinţa acestuia nu interesează aspectele privitoare la starea sa civilă sau eventuale acte sexuale anterioare între el şi subiectul activ. Opinii diferite au existat şi cu privire la violul comis între soţi. Astfel, după unii autori soţia nu putea fi subiect pasiv al infracţiunii de viol deoarece existenţa căsătoriei presupune consimţământul tacit al femeii la raport sexual2.

1

V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.332 G.Antoniu, T.Vasiliu şi colab., op.cit., p.208; O.Loghin, T.Toader, op.cit., p.172; V.Dongoroz şi colab., op.cit.,p.332 2

30

Alţi autori respingeau această părere întrucât căsătoria nu poate şi nu trebuie să transforme femeia într-un "obiect neînsufleţit" aflat în orice moment la dispoziţia bărbatului în vederea satisfacerii nevoilor trupeşti1. Deşi actul căsătoriei implică raporturi sexuale pentru soţi, este vorba de acte sexuale normale între soţi, liber consimţite, pe baza bunei convieţuiri, iar nu de raporturi sexuale impuse prin constrângere2. Aceasta mai ales în noua viziune de reglementare a violului când este incriminat şi violul comis asupra unui membru al familiei, în această noţiune incluzându-se şi soţul. Este foarte adevărat că femeia căsătorită are la îndemână calea divorţului, în cazul în care consimţământul ei cu privire la raporturile sexuale nu mai este menţinut dar şi bărbatul poate la rândul său să ceară desfacerea căsătoriei în loc să-şi constrângă soţia pentru a realiza un act sexual.

Secţiunea a 3-a Conţinutul constitutiv 3.1. Latura obiectivă a) Elementul material Elementul material al infracţiunii de viol constă într-o acţiune sub formă de act sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex.

1

Gh.Mateuţ, Consecinţele abrogării art.200 Cod penal asupra noii reglementări a infracţiunii de viol, în „Dreptul”, anul XIII, seria a III-a, nr.11/2002, p.158 2 Gh.Nistoreanu, I.Molnar şi colab., op.cit., p.165

31

Legea are în vedere atât raportul sexual normal între două persoane de sex opus, dar şi orice alte acţiuni de satisfacere a nevoilor sexuale cu o altă persoană, indiferent de sexul acesteia, adică orice alte modalităţi, excluzând perversiunile sexuale, prin care subiectul activ îşi satisface impulsurile sexuale. Prin raport sexual, susceptibil să constituie elementul material al infracţiunii de viol, legea înţelege acea conjuncţie a sexelor în care organul bărbătesc, care realizează procreaţia, pătrunde în organul corespunzător al femeii, chiar dacă actul nu a continuat până la finalizarea condiţiilor care pot realiza procreaţia1. În lipsa unei definiri legale a actului sexual, se poate considera că această noţiune include raportul sexual normal între un bărbat şi o femeie, dar şi actele sexuale nefireşti, dintre persoane de acelaşi sex, prin care se urmăreşte satisfacţia sexuală a persoanei. Acestea din urmă, reprezentând substitutive sau înlocuitoare ale unui raport sexual normal, se circumscriu homosexualităţii masculine sau pederastriei homosexuale, indiferent dacă apetitul sexual este satisfăcut pe cale anală sau bucală, iar între femei, aceste relaţii de homosexualitate feminină se prezintă sub forma amorului lesbian (safismul), a folosirii unui organ sexual artificial sau sub forma imitării actului sexual normal (tribadismul)2. Decizia Curţii Constituţionale prevede că nu se poate considera că „actul sexual de orice natură” ar avea înţelesul de relaţie sexuală între persoane de acelaşi sex, ci în sensul că autor al actului sexual poate fi nu numai o persoană de sex masculin, ca în redactarea anterioară a textului, dar şi o persoană de sex feminin. Considerăm că această opinie este criticabilă, întrucât noţiunea de „act sexual de orice natură” are o sferă largă

1 2

Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, op.cit., p.151 Ioan Vasile Brisc, Infracţiuni privind viaţa sexuală, în „Dreptul”, anul III, seria a 3-a, nr.11/2002, p.175

32

de cuprindere, incluzând aici atât raportul sexual, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, dar şi orice alte acte de satisfacere sexuală1. Curtea Constituţională a statuat că se foloseşte noţiunea de act sexual „pentru a incrimina şi perversiunile sexuale la care sunt supuse persoanele şi care au loc până la săvârşirea actului sexual propriu-zis”. În practica judiciară s-a pus problema dacă actele sexuale nefireşti (sodomie, act sexual oral şi altele)2 realizate prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa se încadrează la infracţiunea de viol sau la infracţiunea de perversiune sexuală în forma agravată (alin.4). Studiile care au urmat modificărilor succesive a infracţiunii de viol concluzionează că relaţiile sexuale nefireşti, fie că este vorba de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, fie că este vorba de perversiuni sexuale, vor fi încadrate în prevederile art.197 C.pen. în măsura în care sunt realizate prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa. Apare astfel ca nejustificată menţinerea în cuprinsul art.201 C.pen. privind perversiunea sexuală a formei agravate prevăzute în alin.4, care în realitate este absorbită în conţinutul violului3. În practica judiciară s-a considerat că în urma modificărilor succesive amintite, nu au fost golite de conţinut prevederile art.201, alin.4 C.pen. Astfel, actele sexuale contrare obişnuinţei, nefireşti, altele decât relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, exercitate prin constrângere, continuă să fie incriminate de art.201, alin.4 C.pen.

1

Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, op.cit., p.152 A se vedea V.Beliş, Medicină legală, Ediţia a III-a 3 A se vedea Gh.Mateuţ, op.cit., în „Dreptul”, anul XIII, seria a 3-a, nr.11/2002, p.158 şi P.Cioia, Modificarea conţinutului infracţiunii de viol prin Legea nr.197/2000, în „Dreptul”, anul XII, seria a 3-a, nr.3/2001, p.5 2

33

În speţă, inculpatul a invitat pe partea vătămată la domiciliul său unde, prin constrângere, a întreţinut cu aceasta raporturi şi acte de perversiune sexuală („sex anal şi oral”), între orele 03.30-07.00 dimineaţa. În primă instanţă inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de viol (art.197, alin.1), perversiune sexuală (art.201, alin.4) şi pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art.189, alin.1). În apel s-a dispus numai menţinerea art.197, alin.1 şi a art.189, alin.1. În urma admiterii recursului Parchetului s-a dispus încadrarea juridică în infracţiunea de viol (art.197, alin.1) şi infracţiunea de perversiuni sexuale (art.201, alin.4), înlăturând aplicarea art.189, alin.11. Având în vedere criticile din literatura de specialitate, privitor la această problemă, consider că ar trebui delimitate exact noţiunile de „act sexual de orice natură” de perversiunile sexuale, îndeosebi în forma agravată (alin.4), printr-o intervenţie legislativă. În sfârşit, pentru existenţa violului nu are nici o importanţă dacă persoana de sex feminin a fost sau nu deflorată, ori dacă persoana de sex masculin a ejaculat, fiind suficientă introducerea organului sexual masculin în cavitatea vaginală a femeii.2 Cerinţa esenţială Pentru ca actul sexual cu o persoană să întregească conţinutul infracţiunii de viol este necesar ca el să aibă loc fără consimţământul persoanei respective şi anume să fie săvârşit prin constrângerea acelei persoane sau profitându-se de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.

1

Decizia penală a Curţii de Apel Braşov, nr.258/R/04.04.2002, nepublicată, în „Dreptul”, anul XIV, seria a 3-a, nr.12/2003, p.151 2 Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, op.cit., p.151

34

Cerinţa esenţială pentru existenţa infracţiunii de viol se realizează, aşadar, prin două modalităţi alternative de înfrângere a libertăţii sexuale a victimei. Constrângerea poate să fie fizică sau morală. În cazul violului, constrângerea fizică constă în folosirea forţei fizice asupra persoanei pentru a înfrânge rezistenţa fizică a acesteia şi pentru a fi posibil actul sexual (lovirea victimei, imobilizarea braţelor şi a întregului corp, legarea ei etc.). Este necesar să se constate că forţa fizică exercitată asupra victimei a fost suficient de intensă pentru a o constrânge la realizarea actului sexual. Nu este necesar ca ea să fie absolut irezistibilă. Aptitudinea forţei fizice de a constrânge la act sexual se apreciază în fiecare caz ţinându-se seama de împrejurările în care a fost exercitată această forţă, precum şi de posibilităţile reale de rezistenţă pe care le-a avut victima. Nu are relevanţă împrejurarea că rezistenţa victimei a fost sau nu uşor înfrântă. Cerinţa legii referitoare la exercitarea constrângerii este îndeplinită şi atunci când victima în condiţiile concrete în care s-a aflat, dându-şi seama că orice rezistenţă ar fi zadarnică şi că, eventual, i-ar putea agrava situaţia nu a opus nici o rezistenţă făptuitorului. Ceea ce interesează este ca din comportarea ei să fi rezultat refuzul categoric la actul sexual cu făptuitorul. Dacă opunerea persoanei a fost numai de circumstanţă şi nu categorică, constrângerea fizică nu poate fi reţinută şi în consecinţă nici infracţiunea de viol1. În cazul constrângerii morale este vorba de o ameninţare a victimei cu producerea unui rău acesteia, soţului sau unei rude apropiate, în sensul art.149 C.pen, rău care nu poate fi înlăturat decât prin acceptarea actului sexual. Aptitudinea ameninţării de a constrânge se va aprecia, de asemenea, în fiecare caz, în raport cu rezistenţa morală a victimei, precum şi în raport cu gravitatea pericolului la care aceasta a fost expusă. Ca şi în 1

O.Loghin, Avram Filipaş, Drept penal român, partea specială, Casa de Editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p.174

35

cazul constrângerii fizice, nu este necesar ca victima să opună rezistenţă, expunându-se producerii răului cu care a fost ameninţată; dacă a ajuns la convingerea că acest rău nu poate fi evitat decât prin acceptarea actului sexual, cerinţa legii referitoare la exercitarea constrângerii este îndeplinită şi

atunci când victima nu a opus nici o rezistenţă făptuitorului.

Jurisprudenţa franceză a considerat, de pildă, că ar exista violenţă morală, ca element al violului în cazul abuzului de autoritate comis de către un poliţist, care a obţinut actele sexuale sub ameninţarea de încarcerare a victimei1. Totodată, s-a stabilit că sunt realizate elementele constitutive ale violului atunci când făptuitorul ameninţă că o va abandona în frig, pe timp de noapte şi departe de locuinţele oamenilor, în scopul obţinerii unor acte sexuale2. Şi de data aceasta este suficient ca actul sexual să fi avut loc împotriva voinţei victimei3. Atât constrângerea fizică cât şi constrângerea morală trebuie să fie exercitate pentru a determina persoana la realizarea actului sexual. Dacă constrângerea nu a fost exercitată în acest scop, fapta constituie o altă infracţiune contra persoanei (lovirea sau alte violenţe, vătămare corporală, ameninţare). Nu interesează dacă constrângerea, fizică sau morală a fost exercitată asupra victimei de către autor sau de către o altă persoană în calitate de complice. În speţă4, s-a reţinut că inculpatul a întreţinut cu victima raporturi sexuale, prin constrângerea victimei, la diferite intervale de timp. Raportul sexual iniţial s-a realizat prin acte de constrângere fizică, iar raporturile sexuale ulterioare s-au realizat prin acte de constrângere morală.

1

Chambre Criminelle, 29 aprilie 1960, în Gazette du Palais, 1960, nr.215 Chambre Criminelle, 11 februarie 1992, Droit penal, (Editions de juris – classeur), 1992, nr.174 3 O.Loghin, A.Filipaş, op.cit., p.174 4 Tudorel Toader, Drept penal, partea specială, „Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenţilor”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.36 2

36

Infracţiunea de viol a fost săvârşită în formă continuată. Pentru aceasta este necesar a se stabili că atât primul raport sexual, cât şi cele ulterioare au avut loc prin constrângerea victimei sau profitându-se de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Această condiţie este realizată şi în cazul în care raportul sexual iniţial s-a realizat prin constrângerea fizică iar raporturile sexuale ulterioare s-au realizat prin constrângere morală1. Violenţa sau ameninţarea trebuie să preceadă sau să fie concomitente cu actul sexual2. Elementul material al violului se mai poate realiza şi profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. În literatura juridică această împrejurare este caracterizată ca fiind o constrângere implicită3. Şi în acest caz actul sexual are loc fără consimţământul victimei dar, spre deosebire de actul sexual realizat prin constrângere, când victima, manifestându-şi dezacordul opune rezistenţă făptuitorului,

de data

aceasta, ea nu-şi manifestă dezacordul şi nu opune rezistenţă pentru că se află în situaţia de a nu se putea apăra sau de a nu-şi putea exprima voinţa. Neputinţa victimei de a se apăra se poate datora unei infirmităţi fizice, unei stări maladive, unei oboseli excesive sau datorită altor împrejurări care fac o persoană incapabilă să opună rezistenţă făptuitorului. Este în neputinţă de a-şi manifesta voinţa persoana care datorită vârstei, datorită unei boli sau altor împrejurări (de exemplu se află în stare de beţie completă, de leşin, de somn hipnotic etc.), nu-şi dă seama de ceea ce se petrece şi nu-şi poate manifesta acordul sau dezacordul cu privire la acţiunea făptuitorului.

1

Trib. Mun. Bucureşti, secţia penală, Decizia nr.495/1989, „Dreptul”, nr.5/1992, p.93 Gh.Nistoreanu, I.Molnar şi colab., op.cit., p.166 3 C.Antoniu, op.cit., vol.I, p.209 2

37

De regulă, o persoană care nu-şi poate exprima voinţa este în acelaşi timp şi în imposibilitatea de a se apăra. În speţă1, inculpatul a încercat să întreţină raport sexual cu victima în vârstă de 6 ani. Trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de viol, acesta a motivat în faţa instanţei de judecată că nu a exercitat nici o măsură coercitivă asupra copilului, acesta din urmă nemanifestând nici un act de opunere. Atâta vreme cât inculpatul a încercat să întreţină relaţii sexuale cu o fetiţă în vârstă de numai 6 ani, constrângerea prin care s-a încercat realizarea actului sexual este implicită, inculpatul profitând de împrejurarea că la această vârstă victima nu se putea apăra şi nu-şi putea manifesta voinţa, nedându-şi seama de ceea ce i se întâmplă2. Sunt însă şi situaţii când o persoană, deşi lipsită de posibilitatea de a-şi exprima voinţa are totuşi capacitatea fizică de a se apăra ( de exemplu o persoană aflată în stare de alienaţie mintală). Întrucât imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa presupune, după cum s-a arătat, lipsa aptitudinilor de a înţelege şi de a voi, fapta nu constituie infracţiune de viol, în cazul în care victima suferă de debilitate mintală, dar are totuşi semnificaţia faptelor pe care le împlineşte3. b) Urmarea imediată Săvârşirea actului sexual care constituie elementul material al infracţiunii de viol are ca urmare imediată o stare de fapt contrară aceleia care ar fi rezultat din desfăşurarea normală a relaţiilor sociale privind libertatea sexuală a persoanei. Această stare constituie o vătămare efectivă a libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei ca şi a relaţiilor sociale 1

Al.Boroi, V.Radu-Sultănescu, Norel Neagu, Drept penal, partea specială, Culegere de speţe pentru uzul studenţilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.44 2 Curtea de Apel Bucureşti, secţiunea a 2-a penală, Decizia nr.196/A/1994 3 Decizia nr.1210/1954 a Trib. Suprem, C.D. pe anii 1952-1954, vol.II, p.109

38

privitoare la aceste valori. Pe lângă această urmare, fapta poate avea şi alte urmări: vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, o contaminare venerică şi chiar moartea sau sinuciderea victimei. În speţă1, deşi partea vătămată a suferit vătămări corporale cu ocazia comiterii infracţiunii de viol, infracţiunea prevăzută de art.181 C.pen. este absorbită în latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.197, alin.1 C.pen2. Producerea unui anumit rezultat nu constituie însă o cerinţă obligatorie pentru existenţa infracţiunii de viol dar ea determină, potrivit dispoziţiilor legale, o formă agravantă a infracţiunii. În speţă3, victima infracţiunii era o femeie în vârstă de 73 de ani şi suferindă de mai multe boli. Inculpatul i-a aplicat victimei multiple lovituri în zona capului, aducând-o în stare de inconştienţă, după care a avut cu aceasta raport sexual. În timpul realizării raportului sexual, victima a decedat. Fapta constituie infracţiunea de omor calificat prevăzută de art.175, lit.d) şi h) C.pen., în concurs cu infracţiunea de viol prevăzută de art.197, alin.1 C.pen4. c) Legătura de cauzalitate Existenţa legăturii de cauzalitate între fapta care constituie elementul material al violului şi urmarea imediată este dovedită prin însăşi stabilirea faptei. Dacă s-a produs însă şi un rezultat, pentru reţinerea acestuia în sarcina făptuitorului este necesar să se stabilească existenţa legăturii de

1

T.Toader, op.cit., p.38 Trib.Constanţa, Decizia penală nr.63/28.02.1993, „Dreptul”, nr.2/1994, p.89-90 3 T.Toader, op.cit., p.36 4 Trib.Suprem, secţia penală, Decizia nr.3059/1975, p.333 2

39

cauzalitate între fapta care constituie elementul material al infracţiunii şi rezultatul produs1. 3.2. Latura subiectivă Infracţiunea de viol se săvârşeşte cu intenţie directă. Intenţia directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui prin comiterea acesteia2. Astfel, făptuitorul îşi dă seama că realizează actul sexual împotriva voinţei persoanei şi urmăreşte realizarea acestui act sexual. Intenţia rezultă atât în cazul în care făptuitorul a folosit constrângerea fizică sau morală pentru a înfrânge rezistenţa victimei, cât şi atunci când a profitat de starea de imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, în care se găsea victima; intenţia făptuitorului trebuie să existe în momentul exercitării constrângerii. Dacă făptuitorul a luat hotărârea de a avea acte sexuale cu victima mai târziu şi independent de constrângerea pe care a exercitat-o asupra acesteia anterior, va exista concurs între infracţiunea de viol şi infracţiunea realizată prin exercitarea constrângerii (lovirea sau alte violenţe, vătămare corporală) în afară de cazul în care constrângerea exercitată anterior asupra victimei a adus-o pe aceasta în stare de neputinţă de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, stare de care a profitat făptuitorul pentru a realiza actul sexual. Eroarea asupra acestei împrejurări înlătură incidenţa legii penale3. Latura subiectivă a violului nu include vreun motiv sau scop special.

1

V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.334 Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, op.cit., p.152 3 Idem 2

40

Secţiunea a 4-a Modalităţile normative agravante 4.1. Violul comis de două sau mai multe persoane împreună a) Condiţii generale În afară de cele două modalităţi normative prezentate: viol prin constrângere şi viol prin profitarea de starea în care se află victima, infracţiunea de viol este susceptibilă, în realizarea ei concretă, de o serie de variaţiuni ţinând de modul sau mijloacele prin care s-a realizat constrângerea victimei, de împrejurările prin care s-a produs şi s-a profitat de situaţia în care s-a aflat victima, de timpul şi locul săvârşirii etc. Astfel, de exemplu, brutalitatea cu care victima a fost constrânsă, faptul că i s-a cauzat o vătămare corporală, că s-a folosit o armă pentru ameninţarea cu moartea în caz de rezistenţă, că s-a abuzat ,de o boală mintală a victimei, ori că aceasta a fost adusă în stare de a nu se putea apăra, prin folosire de substanţe ebriante sau narcotice etc., sau dimpotrivă, faptul că nu s-au folosit astfel de metode sau mijloace, toate aceste împrejurări, şi altele de acest fel sunt de natură a imprima faptei un anumit grad de pericol social concret şi ele trebuie avute în vedere la aprecierea faptei săvârşite şi la stabilirea reacţiunii penale necesare. Legea a considerat ca circumstanţă agravantă, prevăzută de art.197, alin.2 lit. "a-c" C.pen., săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună. 41

Într-adevăr, săvârşirea faptei de cel puţin două persoane constituie, uneori, o condiţie necesară pentru reuşirea acesteia, autorul neavând posibilitatea să imobilizeze singur victima, iar prezenţa mai multor persoane contribuie totdeauna la intimidarea victimei. La toate acestea, trebuie adăugat pericolul social sporit care rezultă, în genere din cooperarea mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii1. Săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane presupune în cazul infracţiunii de viol, aşa cum este prevăzut în noua reglementare, existenţa coautoratului, instigării sau a complicităţii concomitente. Coautoratul este acea formă a participaţiei în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane. Activitatea autorilor cât şi a coautorilor trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic, adică relaţiile sociale privitoare la viaţa sexuală a persoanei, iar participanţii să săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de lege, cu alte cuvinte să efectueze acte de săvârşire nemijlocită, de executare directă. De asemenea se cere ca toţi participanţii să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică cu intenţie în cazul violului, realizându-se astfel între aceştia o legătură subiectivă2. În reglementarea anterioară, problema participaţiei la viol a generat multiple discuţii în doctrina de specialitate. Astfel, unii autori3, susţineau că infracţiunea de viol este o infracţiune cu autor unic, care se săvârşeşte în „persona proprio” sau „manu proprio”, neputând fi comisă decât de către o singură persoană. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de practica judiciară. Astfel, într-o speţă, instanţa de judecată a condamnat pentru complicitate la viol pe inculpatul care a ţinut victima de 1

V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.337-338 Gh.Nistoreanu, I.Molnar şi colab., op.cit., p.357 3 V.Dongoroz şi colab., op.cit., vol.III, p.350; G.Antoniu, Participaţia, în practica judiciară penală, partea generală, vol.I, 1988, p.88; M.Petrovici, Structura infracţiunii de viol săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, în „Dreptul”, nr.12/1991, p.64; O.Loghin, T.Toader, op.cit., p.172 etc. 2

42

mâini, pentru ca celălalt inculpat să întreţină raport sexual cu ea 1. Or, conform reglementării actuale, este vorba de participare concomitentă de natură a contribui la înfrângerea voinţei victimei, deci de coautorat. În concluzie, în noua reglementare se poate susţine că este posibil coautoratul, întrucât legiuitorul face referire la „actul sexual de orice natură”, deci atât cele fireşti (raportul sexual), cât şi cele nefireşti, acte ce pot fi realizate simultan de către mai mulţi făptuitori. Noţiunea de instigare rezultă din dispoziţiile art.25 Cod Penal care prevede că instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Între obiectul juridic al faptei săvârşite de autor şi obiectul juridic al instigării trebuie să existe identitate. Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii, iar instigat poate fi de asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau nu condiţiile generale pentru a fi subiect al infracţiunii. Activitatea instigatorului de determinare trebuie să fie săvârşită cu intenţie şi să fi avut drept urmare determinarea instigatului de a săvârşi fapta, în cazul nostru violul2. Aşa de exemplu, cel care instigă două sau multe persoane să comită împreună o faptă de viol, cât şi cel care a cunoscut că ajutorul şi sprijinul dat se referă la săvârşirea violului de două sau mai multe persoane împreună, vor fi traşi la răspundere penală pentru instigare şi, respectiv, pentru complicitate, în conformitate cu prevederile art.25, respectiv art.26, raportate la art.197, alin.2, lit.a) C.pen3. Complicitatea constă în activitatea persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea violului. Complicitatea 1

Trib.Suprem, col.pen., Decizia nr.170/1966, C.D. pe anul 1966, p.426 Gh.Nistoreanu, I.Molnar şi colab., op.cit., p.363 3 V.Dobrinoiu, Drept penal, partea specială, vol.I, Teorie şi practică judiciară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.209 2

43

concomitentă constă în contribuţia dată concomitent cu săvârşirea violului şi anume acte de ajutor în cursul executării, fie pentru a asigura reuşita materială a acestuia, fie acţionând asupra psihicului autorului pentru a menţine hotărârea infracţională1. În speţă2, inculpatul a pus la dispoziţia celorlalţi inculpaţi apartamentul, proprietatea sa, în care s-a desfăşurat întreaga activitate infracţională. Inculpatul nu a participat la săvârşirea violului, nu a participat la reţinerea obiectelor de îmbrăcăminte ale victimei şi nu a împiedicat-o în nici un mod să plece din apartament după consumarea faptei. În sarcina inculpatului s-a reţinut complicitate la infracţiunea de viol3. Într-o altă speţă4, unul dintre inculpaţi, la semnul celuilalt, a părăsit încăperea, încuind uşa şi lăsând pe cel de-al doilea inculpat şi victima împreună, însă raportul sexual nu a avut loc datorită ţipetelor şi opunerii victimei. Inculpatul care l-a ajutat pe al doilea plecând de la locul unde urma să se consume fapta şi încuind uşa, va răspunde pentru complicitate la infracţiunea de viol, prevăzută de art.26, raportat la art.20, privind tentativa şi la art.197, alin.1 C.pen5. b) Condiţiile existenţei agravantei Aşa cum rezultă din prevederea legală, pentru a se reţine această agravantă, o primă condiţie impune ca această faptă să fie săvârşită de două sau mai multe persoane, iar o a doua condiţie presupune ca aceste persoane să acţioneze "împreună"

1

Gh.Nistoreanu, I.Molnar şi colab., op.cit., p.370 Al.Boroi, V.Sultănescu, N.Neagu, op.cit., p.47 3 Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, Decizia nr.27/29.01.1998 4 „Dreptul”, anul III, seria a 3-a, nr.4/1997, p.136 5 Curtea de Apel Constanţa, Decizia penală nr.114/18.09.1996 2

44

Existenţa acestei circumstanţe presupune cel puţin două persoane care au săvârşit violul asupra aceleiaşi victime, fie că fiecare dintre ele a întreţinut acte sexuale cu victima, fie că numai unul sau numai unii dintre făptuitori au întreţinut acte sexuale de orice natură, iar ceilalţi au participat în calitate de complici concomitenţi la săvârşirea faptei. Când numai unul dintre făptuitori a întreţinut acte sexuale de orice natură cu victima, existenţa acestei circumstanţe agravante presupune cel puţin un complice care a contribuit prin imobilizarea sau ameninţarea victimei, ori prin prezenţa sa activă la săvârşirea faptei. Dacă întâmplător s-au săvârşit de doi sau mai mulţi inşi violuri asupra aceleiaşi victime, dar fără o înţelegere între ei şi fără a-şi fi dat sprijin reciproc, fiecare va răspunde ca autor al infracţiunii de viol fără aplicarea circumstanţei săvârşirii faptei de mai multe persoane, între făptuitori neexistând un raport de participaţiune1. În ceea ce-i priveşte pe instigatorii şi pe complicii care n-au participat la executarea violului, incidenţa agravantei este condiţionată de faptul că ei au cunoscut sau au prevăzut că fapta se va săvârşi de două sau mai multe persoane (art.28 alin.2 Cod Penal). Astfel, instigatorul care a determinat să se săvârşească violul asupra aceleiaşi victime sau complicele care a ştiut că-şi dă contribuţia la violul care va fi săvârşit de două sau mai multe persoane, vor răspunde pentru instigare sau complicitate la infracţiunea de viol săvârşită în condiţiile acestei agravante. Dacă n-au cunoscut sau n-au prevăzut această împrejurare, ei vor răspunde numai pentru instigare sau complicitate la viol simplu. Agravanta prevăzută de art.197 alin.2 lit "a" C.pen. nu este realizată atunci când autorul a fost ajutat de un complice care nu s-a aflat la locul infracţiunii în momentul comiterii acesteia şi a cărui participare a constat doar în acte de ajutor anterior săvârşirii violului2. 1 2

V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.358-359 M.Petrovici, op.cit., în „Dreptul”, nr.12/1991, p.66

45

În speţă1, inculpaţii au condus-o pe partea vătămată în pădure cu intenţia de a întreţine relaţii sexuale. Ajunşi într-o poieniţă, şoferul a părăsit maşina, ascunzându-se în pădure, la o oarecare distanţă, iar celălalte inculpat a comis violul. După aceea, rolurile s-au schimbat, şoferul nereuşind însă consumarea raportului sexual, datorită opoziţiei victimei. Cum nici în timpul consumării actului sexual de către primul inculpat şi nici în timpul încercării celui de-al doilea, făptuitorii nu s-au aflat împreună în preajma victimei pentru a-i înfrânge voinţa, nu ne găsim în ipoteza prevăzută de art.197, alin.2, lit.a) C.pen. Violul se consideră comis de două sau mai multe persoane împreună chiar dacă în timpul săvârşirii actului sexual de fiecare inculpat, celălalt inculpat se afla în altă încăpere, atâta vreme cât ambii inculpaţi au acţionat în baza unei înţelegeri prealabile şi amândoi au comis acte conjugate la intimidare şi de înfrângere a voinţei şi a opunerii victimei2. Există agravantă menţionată şi dacă inculpaţii au săvârşit fapte de viol asupra unei persoane aflate în stare de inconştienţă; împrejurarea că victima aflată în această stare nu ar mai putea fi sensibilă la prezenţa a două sau mai multe persoane care să o constrângă la viol, nu are nici o relevanţă, aplicarea agravantei nefiind legată de o atare condiţie3. De asemenea faptele a două persoane de a întreţine ambele în mod repetat acte sexuale cu victima, fiecare fiind sprijinită în realizarea acestora de cealaltă, prin imobilizarea victimei, nu constituie un concurs de infracţiuni viol săvârşit de două sau mai multe persoane împreună (art.197 alin.2 lit."a" C.pen., cu aplicarea art.41 alin.2, C.pen.) şi complicitate la viol săvârşit de două sau mai multe persoane împreună (art.26 raportat la art.197 alin.2 lit."a" C.pen., cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.),ci o singură infracţiune de 1

Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară, 1997-1998, Curtea de Apel Suceava, Decizia penală nr.99/17.06.1998 2 Trib.Mun.Bucureşti, secţia a 2-a penală, Decizia nr.71/1981 3 G.Antoniu, C.Bulai şi colab., „Practică judiciară penală”, vol.III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p.90

46

viol comisă de două sau mai multe persoane împreună. Actele prin care doi inculpaţi s-au ajutat reciproc la imobilizarea victimei nu pot constitui o activitate infracţională autonomă -de complicitate la viol şi este de principiul că autoratul absoarbe complicitatea1. Cooperarea mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii sporeşte gravitatea faptei, însă o asemenea cooperare este necesar să fie concomitentă, cerinţă pe care legiuitorul a stipulat-o fără echivoc prin folosirea expresiei "săvârşire...împreună". Poate exista această agravantă şi în cazul în care fapta a rămas în stadiul tentativei. Astfel, va exista tentativă de viol calificat, atunci când două sau mai multe persoane au încercat să săvârşească infracţiunea, dar executarea activităţii infracţionale a fost întreruptă din cauze exterioare voinţei făptuitorilor sau chiar determinată de voinţa acestora. În situaţia în care infracţiunea de viol este comisă de către cel puţin trei persoane împreună, agravanta prevăzută în art.197, lit.a) C.pen., intră în concurs cu agravanta generală prevăzută în art.75, lit.a) C.pen. (săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună), iar situaţia se soluţionează prin aplicarea numai a agravantei speciale (art.197, alin.2, lit.a), C.pen.), potrivit regulei că specialul primează faţă de general2.

4.2. Violul comis asupra unei persoane care se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului a) Consideraţii generale A doua agravantă, prevăzută de dispoziţia de la lit.b), decurge din raporturile speciale dintre infractor şi victimă, şi anume că victima se află 1 2

Trib. Suprem, Decizia nr.436/1960, C.D. pe anul 1960, p.526 Trib. Suprem, secţia penală, Decizia nr.1777/1982, RRD nr.6/1983, p.63

47

sub îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului. Existenţa acestei circumstanţe agravante presupune deci preexistenţa unei situaţii speciale privitoare la raporturile dintre infractor şi victimă. În virtutea acestor raporturi, făptuitorul avea faţă de victimă anumite obligaţii de a o îngriji, ocroti, educa, supraveghea sau îngriji medical, obligaţii ce decurg fie din contractul de muncă, fie dintr-un contract de prestaţii sau din raporturi de rudenie. Îndeplinirea corectă a acestor obligaţii reprezintă o îndatorire în acelaşi timp socială şi morală, cu profunde semnificaţii în ceea ce priveşte moralitatea şi securitatea socială. Faţă de această situaţie, săvârşirea de către persoana învestită cu asemenea responsabilităţi, a infracţiunii de viol asupra persoanei care tocmai trebuie să se bucure de prezenţa făptuitorului şi de sprijinul său, constituie dovada unei sporite periculozităţi sociale a faptei şi a făptuitorului. De aceea legiuitorul a considerat atingerea adusă situaţiei preexistente amintite, ca o circumstanţă agravantă1. Nu are relevanţă izvorul acestor raporturi (contract de muncă, rudenie şi nici dacă victima s-a aflat de mult timp sau o scurtă perioadă în situaţia de mai sus, important este ca la data comiterii faptei să se verifice raportul de„dependenţă” a victimei. Nu are însemnătate nici dacă în fapt autorul a folosit sau nu autoritatea pe care o avea asupra victimei sau dacă a avut sau nu o asemenea autoritate asupra acesteia. Legea creează o prezumţie legală cu privire la această împrejurare, neadmiţând proba contrarie2. b) Modalităţi de realizare Dispoziţia de la lit.b) prevede o serie de modalităţi în care se poate realiza situaţia preexistentă privind raporturile dintre infractor şi victimă şi anume: 1 2

I.Gh.Brădet, Dreptul penal, partea specială, vol.I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1993, p.123 G.Antoniu, T.Vasiliu şi colab., op.cit., p.211

48

Victima se află sub îngrijirea făptuitorului. Are obligaţii de îngrijire persoana care, în virtutea funcţiei pe care o îndeplineşte în baza contractului de muncă (de exemplu: personalul de îngrijire din spitale, aşezăminte sociale etc.) sau în temeiul vreunui contract de prestări de servicii (persoane angajate de particulari) sau în virtutea relaţiilor de rudenie, are îndatorirea legală, contractuală sau morală de a îngriji o persoană. Victima se află sub ocrotirea făptuitorului. Au asemenea obligaţii persoanele care, în calitate de tutori sau curatori, sunt îndatorate la ocrotire faţă de persoanele aflate sub tutelă sau curatelă, ca şi persoanele care şi-au asumat în fapt sarcina de a ocroti şi îngriji un minor. Tutela minorului reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale prin care se înfăptuieşte ocrotirea acestuia când este lipsit de ocrotire părintească în sensul că ambii părinţi sunt morţi, declaraţi morţi, necunoscuţi, dispăruţi, decăzuţi din drepturile părinteşti ori puşi sub interdicţie (art.113 Codul Familiei). Curatela este o instituţie de ocrotire juridică a intereselor unei persoane care poate fi capabilă, cu capacitate de exerciţiu restrânsă, sau lipsită de capacitate de exerciţiu1. Victima se află în educarea făptuitorului. Se găsesc în asemenea raporturi şi au obligaţii de educare, persoanele care, în temeiul funcţiei lor sau pe bază de convenţie, desfăşoară o muncă educativă cu persoana asupra căreia au săvârşit infracţiunea de viol. Este vorba de personalul didactic şi pedagogic din şcolile de orice fel şi din instituţiile de învăţământ, de meşterii care au în îndrumarea şi educarea lor ucenici sau practicanţi, precum şi persoanele angajate de particulari pentru educarea sau instruirea copiilor, pentru lecţii sau meditaţii etc.

1

Adrian Pricopi, Căsătoria în Dreptul român, p.166-167

49

Victima se află sub paza făptuitorului. Există astfel de raporturi între personalul de pază şi supraveghere a persoanelor deţinute sau arestate preventiv, sau condamnate la privare de libertate, internate în instituţii de reeducare etc. şi persoanele aflate în această situaţie1. Victima se află sub tratamentul făptuitorului. Se află în raporturi de acest fel şi au obligaţii speciale persoanele din personalul medical care, în virtutea îndatoririlor lor de serviciu sau prin profesia lor (medici, personal sanitar) au persoane în tratamentul lor medical, în instituţia medico-sanitară sau la domiciliu. La stabilirea oricăreia dintre modalităţile circumstanţei agravante trebuie să se ţină seama de natura raporturilor existente în fapt între infractor şi victimă. Este posibil, în funcţie de fiecare caz în parte, să existe mai multe categorii de raporturi între făptuitor şi victimă, adică să se constate mai multe situaţii care constituie circumstanţe agravante. O asemenea situaţie va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei, în sensul că, în cadrul agravării unice posibile, se va adăuga întregul spor prevăzut de lege. Sunt realizate trăsăturile agravantei dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea de viol asupra fiicei din altă căsătorie a soţiei sale, care locuia în domiciliul comun şi se afla în îngrijirea lor2. În speţă3, inculpatul a fost condamnat pentru întreţinerea de raporturi sexuale prin violenţă, cu fiica concubinei sale în vârstă de 16 ani. Inculpatul convieţuieşte de 10 ani în concubinaj cu mama părţii vătămate, cu care are patru copii. Partea vătămată a locuit toată perioada în aceeaşi casă, fiind întreţinută de mama sa şi de inculpat. Se îndeplinesc condiţiile legii ca victima să se afle în îngrijirea, ocrotirea sau educarea făptuitorului4. 1

V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.339 Trib. Suprem, secţia penală, Decizia 2843, Repertoriu alfabetic de practică judiciară pe anii 1969-1975 3 „Dreptul”, anul XII, seria a 3-a, nr.10/2001, p.88 4 Trib. Suceava, sentinţa penală nr.194/13.12.2000 2

50

Nu s-ar putea reţine agravanta prevăzută la lit.b) în cazul actului sexual al tatălui cu fiica sa în vârstă de 13 ani, dacă inculpatul nu a folosit violenţa, în acest caz operând prevederile articolului 198 şi ale art.203 Cod Penal1. De asemenea fapta inculpatului, de a avea raport sexual, prin constrângere cu fiica sa minoră, aflată în îngrijirea, ocrotirea şi educarea sa, constituie infracţiune de viol în modalitate agravată şi de incest prevăzută de art.203 C.pen., aflate în concurs ideal2. În speţă3, instanţa a reţinut că inculpatul, prin constrângere, a întreţinut raporturi sexuale cu fiica sa, în vârstă de 16 ani. Având în vedere că victima se afla în îngrijirea, ocrotirea şi educarea făptuitorului, fapta inculpatului constituie infracţiunea de viol prevăzută de art.197, alin.2, lit.b) şi de incest, prevăzută de art.203 C.pen., aflate în concurs ideal4. Făptuitorul va răspunde pentru violul agravat în condiţiile oricăreia dintre modalităţile circumstanţei agravante exprimate mai sus, indiferent că a contribuit la săvârşirea infracţiunii ca autor, instigator sau complice. Raporturile sale cu victima constituie însă o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra altor participanţi5.

4.3. Violul comis asupra unui membru al familiei a) Necesitatea agravantei Această agravantă prin care se incriminează violul comis asupra unui membru al familiei a fost introdusă prin modificările şi completările 1

G.Antoniu, C.Bulai şi colab., op.cit., p.90 Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, C.D. pe anul 1993, p.175 3 Al.Boroi, V.Sultănescu, N.Neagu, op.cit., p.46 4 C.S.J., secţia penală, Decizia nr.87/20.01.1993 5 V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.339 2

51

aduse Codului Penal prin Legea nr.197/2000, fiind prevăzută la litera b) a articolului 197: "victima este membru al familiei". Necesitatea introducerii acestei agravante a apărut în condiţiile în care în ultimii ani a crescut în mod îngrijorător numărul cazurilor de violenţă în familie, inclusiv constrângerea la acte sexuale. Această variantă de agravare se bazează pe relaţia dintre autor şi victimă, care, pe de o parte, poate facilita săvârşirea infracţiunii, iar pe de altă parte, s-a urmărit prin incriminarea respectivă protejarea obligaţiilor morale şi legale pe care autorul le are faţă de victimă, în acest fel intervenindu-se pentru împiedicarea actelor de violenţă în familie1. b) Noţiunea de membru al familiei Prin membru de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul2. Conform art.149 din Codul Penal, prin rude apropiate cu făptuitorul se înţeleg ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere potrivit legii, astfel de rude. Prin descendenţii autorului trebuie să înţelegem, potrivit art.669 Cod Civil, copiii acestuia şi urmaşii lui în linie dreaptă la infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite. Prin ascendenţi înţelegem tatăl, mama, bunicii şi străbunicii. Pentru a fi realizată această agravantă este necesar ca soţul sau ruda apropiată să locuiască şi să gospodărească împreună cu făptuitorul. „A locui împreună” înseamnă a folosi aceeaşi locuinţă în întregime sau

1 2

„Dreptul”, anul XIII, seria a 3-a, nr.11/2002, p.175 Art.149 introdus prin Legea nr.197/2000

52

parţial, permanent sau o perioadă de timp limitată, dar având o durată care să-i imprime stabilitate1. A gospodări împreună presupune a realiza împreună activităţile gospodăreşti specifice unei familii, a folosi bunurile comune, a participa la deciziile care se iau cu ceilalţi membri ai familiei care împart acelaşi spaţiu de locuit. De remarcat este faptul că prin introducerea acestei agravante în cazul violului s-a incriminat şi violul comis asupra soţului, întrucât, aşa cum am arătat, în noţiunea de membru de familie se include şi cea de soţ. Astfel se consideră că, prezumţia de consimţământ la raporturile sexuale instituită de Codul Familiei este relativă, nu absolută, ţinând doar de îndatorirea conjugală de a întreţine raporturi sexuale, care funcţionează între soţi şi care, în caz de nesocotire, este de natură să atragă desfacerea căsătoriei, constituind motiv de divorţ. Această nouă reglementare se corelează perfect cu abrogarea alin.5 al art.197 C.pen., fiind înlăturată de la impunitate intervenirea căsătoriei dintre autor şi victimă. Ea reflectă noua concepţie a legiuitorului în privinţa sancţionării violului sub toate formele, indiferent de calitatea subiectului activ al infracţiunii, fără nici o discriminare2. În raport de noua reglementare a violului, se pune problema dacă infracţiunea de incest, aşa-zis „agresiv”, se va absorbi sau nu în aceea de viol3. Ori de câte ori rudele în linie directă sau fraţii şi surorile locuiesc şi gospodăresc împreună cu făptuitorul iar raportul sexual a fost întreţinut cu aceştia prin constrângere sau profitând de imposibilitatea lor de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, suntem în prezenţa unei singure infracţiuni, 1

Gh.Nistoreanu, I.Molnar şi colab., op.cit., p.205 „Dreptul”, anul XIII, seria a 3-a, nr.11/2002, p.158-160 3 V.Cioclei, op.cit., p.117 2

53

aceea de viol în modalitatea agravată a art.197, alin.2, lit.b¹) C.pen. care o absoarbe pe aceea de incest1. În speţă, a primit atare calificare, fapta inculpatului care a întreţinut raport sexual cu mama sa firească, împotriva voinţei acesteia2. În măsura în care victima, rudă apropiată cu făptuitorul, este majoră şi nu îndeplineşte cerinţa de a locui sau gospodări împreună cu făptuitorul, nu se poate prevala de prevederile art.197, alin.2, lit.b¹), iar răspunderea făptuitorului va fi stabilită în condiţiile concursului de infracţiuni între incest şi viol în forma simplă sau agravată, în funcţie de urmările mai grave pe care le-ar putea avea. Această problemă naşte şi o contradicţie, în sensul că se creează o situaţie discriminatorie sub raport sancţionator atunci când victimele de sex masculin, rude apropiate cu făptuitorul, nu locuiesc sau gospodăresc împreună cu acesta. În acest caz, răspunderea făptuitorului va fi stabilită în varianta simplă a violului, bineînţeles dacă fapta nu are alte urmări mai grave, fără să se aplice şi prevederile concursului de infracţiuni între viol şi incest, deoarece în condiţiile unui viol incestuos victima nu poate fi decât o persoană de sex diferit3.

4.4. Violul care a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii a) Consideraţii generale

1

„Dreptul”, anul XIII, seria a 3-a, nr.12/2002, p.193 Jud.Botoşani, sentinţa penală nr.2319/18.09.2001 3 Raluca Glăvan, Violul săvârşit asupra unei rude apropiate şi incestul agresiv, „Dreptul”, anul XII, seria a 3-a, nr.6/2001, p.98 2

54

Circumstanţa agravantă prevăzută de art.197 alin.2, lit.c) din Codul Penal se referă la producerea, în afara urmării specifice violului, a unui alt rezultat, constând într-o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei. Este vorba de oricare dintre consecinţele prevăzute de art.182 Cod Penal care defineşte vătămarea corporală gravă ca fiind "fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei." Prin pierderea unui simţ sau organ ori încetarea funcţionării acestuia se înţelege pierderea unuia din cele 5 simţuri ale omului ori lipsirea persoanei de o parte a corpului care îndeplineşte o anumită funcţie sau de situaţia în care, deşi organul respectiv se păstrează, acesta nu-şi mai poate îndeplini funcţia. Sluţirea constă în cauzarea unui grav prejudiciu estetic, schimbarea înfăţişării normale a persoanei într-o înfăţişare neplăcută, respingătoare. Punerea în primejdie a vieţii persoanei are în vedere situaţia când făptuitorul a creat prin activitatea sa posibilitatea reală şi concretă ca victima să înceteze din viaţă. În această situaţie făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă acest rezultat, altfel fapta constituie tentativă de omor1. Rezultatul produs -vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei - sporeşte gravitatea violului, prin săvârşirea faptei fiind încălcate nu numai relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei ci şi relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei la integritate corporală şi sănătate2.

1 2

Gh.Nistoreanu, I.Molnar, op.cit., p.129 O.Loghin, T.Toader, Drept penal, partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1999, p.174

55

Dacă vătămarea corporală nu este gravă, nu se poate vorbi de această agravantă, dar vătămarea corporală, lovirea sau violenţele vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei pentru violul în modalitatea lui simplă. b) Condiţiile existenţei agravante Existenţa agravantei este condiţionată, în primul rând de stabilirea raportului de cauzalitate dintre faptă de viol şi vătămarea corporală gravă produsă victimei. Cu alte cuvinte este necesar ca vătămarea corporală gravă să fie consecinţa violenţelor exercitate asupra victimei pentru a o constrânge la act sexual. În speţă1, inculpatul a săvârşit o tentativă de viol care a avut ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale a victimei, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art.20, raportat la art.197, alin.2, lit.c) C.pen. În cauză, pedeapsa nu se stabileşte potrivit art.21 C.pen, ci este cea prevăzută de art.197, alin.2 C.pen, nefiind relevant dacă fapta, care a produs un atare rezultat, a rămas în faza tentativei, ori a fost consumată2. Dacă această legătură cauzală lipseşte, dispoziţiile art.197, lit.c) nu sunt aplicabile. Astfel, agravanta nu poate fi reţinută - de exemplu, în cazul inculpatului care, încercând să comită un viol, dar nereuşind din cauza opunerii victimei, i-a aplicat mai multe lovituri, producându-i o vătămare corporală gravă. În acest caz, vătămarea corporală gravă nu este consecinţă a faptei de viol, ci o consecinţă a unei activităţi posterioare tentativei de viol.

1 2

Tudorel Toader, op.cit., p.36 Trib.Suprem, secţia penală, Decizia nr.2187/24.09.1986, în RRD, nr.9/1987, p.79

56

Astfel, răspunderea făptuitorului se va stabili pentru tentativa de viol în forma simplă în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală gravă. Existenţa agravantei este condiţionată în al doilea rând, de stabilirea intenţiei depăşite a făptuitorului (a praeterintenţiei). Putem defini praeterintenţia ca fiind o formă mixtă de vinovăţie care reuneşte în latura aceleiaşi infracţiuni intenţia şi culpa şi care se realizează atunci când făptuitorul, prin săvârşirea faptei prevede, urmăreşte sau acceptă un anumit rezultat socialmente periculos, dar în realitate, se produce un rezultat mai grav sau un rezultat în plus pe care făptuitorul l-a prevăzut, dar nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va produce, ori nu l-a prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă. Ceea ce caracterizează activitatea infracţională în cazul intenţiei depăşite este împrejurarea că, urmărind producerea unui anumit rezultat, făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni, dar produce un rezultat mai grav sau în plus, care particularizează o infracţiune mai gravă sau o variantă agravată a aceleiaşi infracţiuni. Astfel, această condiţie este îndeplinită dacă făptuitorul, săvârşind violul, a prevăzut vătămarea corporală a victimei, dar a crezut fără temei că această urmare nu se va produce, sau dacă nu a prevăzut vătămarea corporală a victimei, ca rezultat al activităţii sale, deşi putea şi trebuia să o prevadă. În practica judiciară, agravanta a fost reţinută spre exemplu într-un caz când victima, după ce a fost violată, a sărit pe fereastră de la etajul II, suferind leziuni care au necesitat îngrijiri medicale timp de 80 de zile. Această împrejurare nu este de natură să caracterizeze fapta inculpaţilor pe lângă viol în modalitatea agravantă şi ca tentativă de omor, atâta vreme cât,

57

în condiţiile stării de fapt, ei n-au prevăzut posibilitatea ca persoana vătămată să sară pe fereastră şi să se accidenteze în mod grav1. Această agravantă se reţine şi dacă victima, spre a se salva, după ce a fost violată, a escaladat balconul voind să coboare la un etaj inferior, s-a dezechilibrat şi a căzut, suferind leziuni ce au necesitat mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale2. Dacă vătămarea corporală gravă a fost anume urmărită de făptuitor, ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni alcătuit din infracţiunea de viol şi infracţiunea de vătămare corporală gravă (de exemplu, după săvârşirea violului, făptuitorul loveşte victima pentru a nu-l denunţa, provocându-i o vătămare corporală gravă). Agravanta există în cazul tentativei de viol, dacă vătămarea corporală gravă s-a produs ca urmare a violenţei folosite pentru constrângerea victimei să întreţină acte sexuale, acte sexuale care însă nu au avut loc datorită unor împrejurări independente de voinţa sa. Astfel, în cazul în care, fiind ameninţată cu un cuţit de către un inculpat care voia să aibă raporturi sexuale cu ea, persoana vătămată s-a aruncat pe fereastră de la etajul II, suferind leziuni ce au necesitat, pentru vindecare, îngrijiri medicale timp de 80-90 de zile, fapta săvârşită constituie tentativă la infracţiunea de viol, în variantă agravantă prevăzută în art.197 alin.2, Cod Penal3.

4.5. Violul comis asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani a) Raţiunea agravării 1

Trib.Suprem, secţia penală, Decizia nr.2422/1981, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981-1985, p.203 Trib.Suprem, secţia penală, Decizia nr.1482/1985, în C.D., 1985, p.306 3 Trib.Mun.Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul 1991, p.276 2

58

Circumstanţa agravantă prevăzută în alin.3, teza I, art.197 din Codul Penal se referă la victima infracţiunii de viol care trebuie să fie o persoană în vârstă de sub 15 ani. Gravitatea sporită a faptei este determinată de vârsta fragedă a victimei, constituie o mare primejdie pentru dezvoltarea ei ulterioară fizică şi psihică. La aceasta se adaugă şi pericolul social sporit al făptuitorului, care neţinând seama de vârsta victimei, săvârşeşte asupra ei fapta, punându-i în primejdie astfel dezvoltarea ei ulterioară.

b) Condiţiile realizării agravantei Pentru existenţa acestei agravante se cere, din punct de vedere obiectiv, ca victima să fi fost mai mică de 15 ani: în momentul comiterii violului, iar din punct de vedere subiectiv se cere ca făptuitorul să fi cunoscut această împrejurare1. Eroarea făptuitorului cu privire la vârsta victimei atrage aplicarea dispoziţiilor art.51, alin.2 Cod Penal care prevede că "nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii". În acest caz, fapta săvârşită îşi păstrează caracterul penal, dar va fi reţinută în configuraţia ei tipică, nu calificată, prin înlăturarea circumstanţei agravante. Astfel, eroarea de fapt cu privire la vârsta victimei posibilă în anumite cazuri speciale şi în împrejurări concrete specifice în care făptuitorul şi-a putut eventual, forma convingerea că victima ar depăşi 15 ani, atunci când este temeinic dovedită, duce la inexistenţa acestei 1

V.Dongoroz şi colab, op.cit., p.337

59

agravante. Dovada împrejurărilor concrete care au determinat eroarea incumbă autorului violului. În speţă1, inculpatul a fost condamnat pentru tentativă la infracţiunea de viol prevăzută de art.20 raportat la art.197, alin.1 C.pen., reţinându-se că acesta a încercat să întreţină raporturi sexuale cu o minoră în vârstă de 13 ani şi 4 luni, fără consimţământul acesteia. Din probele administrate, a rezultat că partea vătămată era dezvoltată corespunzător vârstei, că se găsea la o discotecă, având acordul părinţilor şi că inculpatul era venit dintr-o altă localitate, elemente care nu pot forma convingerea că făptuitorul a avut reprezentarea vârstei reale a victimei. Dacă făptuitorul a avut îndoieli cu privire la vârsta minorei, această împrejurare nu înlătură incidenţa agravantei, cunoaşterea nesigură a vârstei victimei, urmată de săvârşirea faptei reprezintă, din punct de vedere al formelor vinovăţiei, intenţie indirectă, ceea ce înseamnă că, acţionând în aceste condiţii, făptuitorul a acceptat eventualitatea producerii rezultatului socialmente periculos al acţiunii sau inacţiunii sale2. Acest lucru este suficient pentru existenţa circumstanţei agravante. În practica judiciară s-a reţinut viol în această formă agravată, într-un caz, săvârşirea faptei asupra unei persoane de sex feminin în vârstă de sub 15 ani, prin folosirea violenţei. În raport cu vârsta victimei, 9 ani, la data consumării actului sexual cu inculpatul, nu se poate considera că acesta ar fi avut măcar reprezentări vagi în legătură cu ceea ce semnifică, biologic şi moral, un act sexual, pentru a fi putut să ia o hotărâre în deplină cunoştinţă; din acest punct de vedere nu se poate reţine deci că minora şi-a exprimat în mod liber voinţa, consimţind la practicarea unor acte sexuale. În consecinţă, fapta inculpatului constituie infracţiunea de viol (art.197, alin.3, teza I) iar nu infracţiunea de act sexual cu un minor . 1 2

Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică judiciară, 1997-1998, C.A.Suceava, Decizia nr.30/04.03.1998, p.45 Gh.Nistoreanu, I.Molnar şi colab., op.cit., p.326

60

Criteriul distinctiv dintre infracţiunea de viol în materie agravantă prevăzută în alin.3 teza 1 şi infracţiunea de act sexual cu un minor este lipsa sau dimpotrivă, existenţa acordului subiectului pasiv al infracţiunii. În cazul săvârşirii violului cu participaţie, această circumstanţă, se răsfrânge, potrivit art.28, alin.2 Cod Penal asupra participanţilor care au cunoscut-o sau prevăzut-o.

4.6. Violul urmat de moartea sau sinuciderea victimei a) Consideraţii generale Agravanta prevăzută de art.197, alin.3, teza a II-a se referă tot la producerea, în afara urmării specifice violului, a unui rezultat care, de data aceasta constă în moartea sau sinuciderea victimei. Temeiul agravării faptei îl constituie gravitatea deosebită a rezultatului socialmente periculos al violului, faptul că el aduce atingere în acest caz celui mai important atribut al persoanei, viaţa. Fără respectarea vieţii persoanei nu poate fi concepută existenţa paşnică a colectivităţii cât şi convieţuirea membrilor acesteia. Se ştie că încercarea de sinucidere, neconstituind o încălcare a dreptului de viaţă al altuia, (sinuciderea este o autolezare fără să dea naştere unui conflict juridic) nu constituie infracţiune, însă violul care a avut ca urmare sinuciderea victimei va constitui o variantă agravantă incriminată ca atare de legea penală.

61

b) Analiza condiţiilor existenţei agravantei Ca şi în cazul violului care a cauzat o vătămare corporală gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei, este necesar să se stabilească, pe de o parte, raportul de cauzalitate dintre fapta de viol şi moartea sau sinuciderea victimei iar pe de altă parte, în plan subiectiv, existenţa praeterintenţiei în provocarea morţii victimei. Examinarea atitudinii psihice a făptuitorului trebuie făcută cu mare atenţie, deoarece tocmai această atitudine psihică, de formă vinovăţiei depinde calificarea faptei ca infracţiune unică complexă de viol agravat, în condiţiile modalităţii pe care o examinăm, sau ca un concurs de infracţiuni între viol şi infracţiunea de omor. În speţă1, inculpatul a întreţinut raporturi sexuale cu victima după ce i-a aplicat mai multe lovituri puternice în regiunea feţei şi a capului, pentru a-i înfrânge rezistenţa. Fiind abandonată, în frig, victima a decedat, la scurt interval de timp, în sarcina inculpatului reţinându-se concurs de infracţiuni2. Va exista viol agravat atunci când făptuitorul n-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să prevadă că fapta sa va putea provoca moartea victimei, sau a prevăzut această posibilitate dar a sperat în mod neîntemeiat că acest rezultat nu se va produce3. Faptele inculpaţilor care au violat o persoană de sex feminin, minoră şi bolnavă de schizofrenie, împrejurările în care au fost comise, au produs victimei o puternică tulburare, sub stăpânirea căreia aceasta a luat hotărârea de a se sinucide, ceea ce a şi făcut, aruncându-se de la etaj, există raport de cauzalitate între violul

1

T.Toader, op.cit., p.36 Trib.Suprem, secţia penală, Decizia nr.2036/07.11.1980; RRD nr.7/1981, p.63 3 V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.340 2

62

săvârşit de inculpaţi şi moartea victimei, ceea ce determină încadrarea juridică dată faptelor în art.197, alin.3, teza a II-a. În speţă1, minora, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice, a fost acostată şi violată de către inculpaţi. După consumarea faptei, victima a ajuns la domiciliul său agitată şi vorbind incoerent, nefiind capabilă să relateze părinţilor cele întâmplate. Faţă de starea în care se afla victima, părinţii au închis-o într-o cameră, de unde aceasta s-a aruncat pe geam şi a decedat. Din actele medico-legale aflate la dosar, rezultă că victima suferea de schizofrenie. Fapta a fost încadrată la agravanta amintită, deoarece schimbarea substanţială în comportamentul victimei, concretizată într-o stare de agitaţie şi nervozitate excesivă, a apărut numai după ce inculpaţii au violat-o2. Dimpotrivă, violul va exista în concurs cu infracţiunea de omor dacă făptuitorul a prevăzut şi a dorit sau a acceptat eventualitatea morţii victimei. În speţă, se ajunge la concluzia că inculpatul, în raport cu modul în care a acţionat, a voit să ucidă victima, ceea ce s-a şi produs ca urmare a asfixiei mecanice prin ştrangulare şi sufocare cu corpuri mari şi late cum ar fi mâna sau obiecte moi de îmbrăcăminte. Rezultă deci că, în cauză, pentru realizarea violului, acţiunile violente folosite faţă de victimă au fost de natură să pună în primejdie gravă viaţa acesteia, iar autorul a prevăzut acest rezultat pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat. În consecinţă, fapta constituie atât infracţiunea de omor calificat prevăzut de art.175, lit.h) Cod Penal cât şi infracţiunea de viol prevăzută în art.197, alin.1 Cod Penal, în concurs3.

1

T.Toader, op.cit., p.36 Trib.Suprem, secţia penală, Decizia nr.968/20.04.1981; RRD nr.1/1982, p.68 3 Trib.Suprem, Decizia nr.216/1979, op.cit., p.61 2

63

Puncte de vedere diferite au fost exprimate în legătură cu tentativa la această formă agravantă a violului. Astfel, după o opinie exprimată în literatura de specialitate,

dacă moartea sau sinuciderea victimei este

rezultatul unui viol rămas în faza tentativei, există tentativă la forma agravantă a violului1. În practica judiciară s-a exprimat opinia că, în cazul în care inculpatul nu a reuşit să comită violul, care a rămas în faza tentativei, însă s-a

produs

moartea

ori

sinuciderea

victimei,

pedeapsa

aplicabilă

inculpatului este cea prevăzută în art.197, alin.3 Cod Penal (închisoare de la 7 la 15 ani), iar nu cea care rezultă din raportarea prevederilor art.21 Cod Penal la dispoziţiile art.197, alin.3 Cod Penal (închisoare de la 3 ani şi 6 luni la 7 ani şi 6 luni). Într-adevăr, în art.197, alin.3 Cod Penal se prevede că în cazul în care "fapta" a cauzat moartea sau sinuciderea victimei, iar noţiunea de "faptă la care se referă acest text, cuprinde, aşa cum rezultă din prevederile art.144 Cod Penal - potrivit cărora prin "săvârşirea infracţiunii" se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă – atât infracţiunea consumată cât şi tentativa infracţiunii de viol. Temeiul agravantei prevăzute în art.197, alin.3 Cod Penal îl constituie, aşa cum s-a arătat, gravitatea deosebită a rezultatului socialmente periculos al violului sau al tentativei de viol. Dacă acest rezultat s-a produs, nu mai este relevantă forma în care s-a realizat activitatea intenţionată (viol consumat sau tentativă de viol) ci întreaga activitate infracţională trebuie raportată la rezultatul final, moartea sau sinuciderea victimei, care aşa cum s-a arătat, constituie temeiul agravării răspunderii penale. 1

V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.341

64

În speţă1, s-a reţinut că inculpatul a încercat să întreţină raporturi sexuale cu victima, iar aceasta, pentru a scăpa, s-a aruncat de la balconul dormitorului inculpatului, situat la etajul 5, urmarea fiind decesul victimei. Întrucât rezultatul mai grav s-a produs – sinuciderea victimei – nu mai are relevanţă forma în care s-a realizat activitatea infracţională (viol consumat sau tentativă)2. Alţi autori însă consideră că acest punct de vedere nu poate fi totuşi acceptat pentru că este lipsit de o bază legală; dacă pe de o parte, normele penale generale au menirea de a completa normele penale speciale, iar pe de altă parte, dispoziţiile art.197, alin.3 Cod Penal nu conţin nici o derogare de la această regulă, ori de câte ori o infracţiune a rămas în faza

tentativei

trebuie

aplicate

dispoziţiile

generale

referitoare

la

sancţionarea tentativei. Aceşti autori recunosc însă că aplicarea dispoziţiilor generale referitoare la sancţionarea tentativei, în cazul violului agravat, conduce la o pedeapsă aplicabilă făptuitorului mai uşoară decât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea absorbită. Pentru înlăturarea acestui neajuns care nu este de acceptat, ei susţin necesitatea unei intervenţii legislative. Aceasta ar putea consta în primul rând, în stabilirea pentru infracţiunea de viol în forma agravantă a unei astfel de pedepse încât, prin aplicarea dispoziţiilor generale referitoare la sancţionarea tentativei, să nu se ajungă la o pedeapsă aplicabilă făptuitorului mai uşoară decât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea absorbită. Ei propun şi o altă soluţie şi anume legiuitorul să prevadă, în cazul violului în forma agravantă, o derogare de la dispoziţiile generale referitoare la sancţionarea tentativei prin precizarea făcută în text ca infracţiunea în forma agravantă există chiar dacă violul nu s-a consumat.

1 2

Al.Boroi, V.Sultănescu, N.Neagu, op.cit., p.44 C.A.Bacău, secţia penală, Decizia nr.64/1995; RRD, nr.1/1998

65

Moartea

sau

sinuciderea

victimei

constituie

un

rezultat

praeterintenţionat al acţiunii de viol şi această împrejurare se va răsfrânge asupra tuturor participanţilor la infracţiune, în măsura în care fiecare dintre ei a trebuit şi a putut să prevadă eventualitatea producerii acestui rezultat. În ipoteza în care moartea a fost provocată în afara activităţii specifice infracţiunii de viol, din cauze care depăşeau posibilitatea de prevedere a participanţilor, aceştia nu vor răspunde pentru infracţiunea de viol în această modalitate. Dimpotrivă, ei vor răspunde în cazul în care au cunoscut sau au prevăzut că se vor putea ivi cauzele care au condus la moartea victimei (de exemplu, participanţii au prevăzut că autorul violului este în stare să ucidă victima în caz de rezistenţă)1.

1

V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.341

66

CAPITOLUL III ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE VIOL Secţiunea 1 Formele infracţiunii şi regimul sancţionator 1.1. Formele infracţiunii Formele infracţiunii reprezintă acele modalităţi pe care le poate îmbrăca o infracţiune intenţionată în raport cu stadiul până la care a fost dusă ori oprită activitatea infracţională în funcţie de fazele de desfăşurare ale acesteia.

67

În cazul infracţiunii de viol vom avea următoarele forme infracţionale: actele pregătitoare (preparatorii), tentativa, consumarea şi epuizarea. a) Actele pregătitoare În principiu, orice infracţiune intenţionată, pentru a fi comisă în condiţii optime, presupune o pregătire prealabilă care poate consta în diferite activităţi, în funcţie de natura şi împrejurările în care se săvârşeşte infracţiunea. Prin acte pregătitoare înţelegem acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a infracţiunii pe care subiectul a hotărât să o comită. Ele pun în pericol aceleaşi valori sociale ca şi infracţiunea consumată, însă oricât de mare ar fi contribuţia lor în procesul producerii rezultatului, actele de pregătire nu pot să producă ele însele, prin propria lor acţiune, acel rezultat, putând fi delimitate în timp şi spaţiu de actele de executare. În cazul violului, aceste acte pot consta în culegerea de informaţii cu privire la locul sau timpul în care victima s-ar putea afla singură, procurarea unui spaţiu de locuit (apartament, garsonieră, cameră etc.) unde urmează să fie violată victima , atragerea victimei într-un asemenea loc, procurarea sau prepararea unor băuturi sau substanţe în vederea încercării de a îmbăta sau narcotiza victima şi de a o aduce în stare de imposibilitate de a se împotrivi la un act sexual cu făptuitorul. Actele preparatorii la infracţiunea de viol nu sunt incriminate ca atare, dar ele pot constitui acte de complicitate la această infracţiune atunci

68

când sunt săvârşite de o altă persoană în înţelegere cu autorul şi când acesta din urmă a trecut la executarea faptei1. b) Tentativa Codul Penal român defineşte tentativa în art.20, alin. 1, arătând că aceasta constă în "punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întrerupta sau nu şi-a produs efectul." Obiectul său social juridic va fi acelaşi cu al faptei consumate. Deosebirea esenţială dintre tentativă şi infracţiunea consumată, în ce priveşte obiectul său social juridic, constă tocmai în aceea că prin infracţiunea consumată se vatămă obiectul infracţiunii, în timp ce prin comiterea tentativei se creează un pericol direct pentru acesta. Fiind o formă, deşi atipică, de activitate infracţională, tentativa este o infracţiune pentru că aşa cum rezultă din prevederile art.144 Cod Penal, ori de câte ori foloseşte expresia "săvârşirea unei infracţiuni" sau "comiterea unei infracţiuni", legea penală se referă la "săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea penala le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă". Din această caracterizare decurge, ca o consecinţă, constatarea că tentativa trebuie să întrunească toate cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii prevăzute în art.17 Cod Penal şi anume: pericolul social, vinovăţia şi prevederea sa în legea penală. Dacă bărbatul nu are aptitudinea biofiziologică de a realiza raport sexual nu va răspunde pentru tentativă la infracţiunea de viol, ci pentru o altă infracţiune consumată contra persoanei (loviri sau alte violenţe, vătămare corporală, ameninţare etc)2.

1 2

V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.335 O.Loghin, T.Toader, op.cit., p.164; I.Gh.Brădet, op.cit., p.122; V.Cioclei, op.cit., p.34

69

Potrivit art.20 din Codul Penal, după modul de realizare a executării actului material şi al cauzelor neproducerii urmărilor, tentativa se poate prezenta sub următoarele modalităţi: tentativa întreruptă, tentativa perfectă sau fără efect, tentativa relativ improprie şi tentativa absolut improprie. Dintre toate aceste modalităţi, în cazul violului doar tentativa întreruptă este posibilă, adică atunci când s-a pus în executare hotărârea de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă, din motive independente de voinţa făptuitorului. Tentativa la infracţiunea de viol este pedepsită de lege (art.204 Cod Penal). Infracţiunea în această formă există în primul rând, atunci când autorul a folosit violenţa sau ameninţări, dar datorită unor împrejurări independente de voinţa sa nu a putut realiza actul sexual. Vor intra deci în compunerea elementului material al tentativei de viol toate actele de executare premergătoare actului sexual, ori de câte ori activitatea infracţională a fost oprită înainte de consumarea acestui act sexual. În speţă1, activitatea inculpatului constând în ameninţarea victimei cu lovirea, în împingerea acesteia spre locul unde era prevăzută consumarea actului sexual şi în imobilizarea ei, spre a i se înfrânge opunerea a fost întreruptă de intervenţia altei persoane care a ajutat victima să scape. Deşi inculpatul a motivat în faţa instanţei că a săvârşit acte de pregătire, acestea au semnificaţia unor acte de constrângere, săvârşind tentativă la infracţiunea de viol2. În cazul constrângerii fizice vor constitui acte de tentativa de viol: imobilizarea braţelor victimei, legarea acesteia, dezgolirea corpului sau ruperea veşmintelor ei, trântirea la pământ etc., adică orice act de constrângere fizică prin care se urmăreşte paralizarea rezistenţei fizice a victimei şi punerea ei în imposibilitatea de a cere ajutor. În cazul 1 2

Al.Boroi, V.Sultănescu, N.Neagu, op.cit., p.44 C.A.Bucureşti, secţia a II-a penală, Decizia nr.48/A/1995; RRD nr.1/1996

70

constrângerii morale, vor constitui acte de tentativă: ameninţarea cu moartea sau cu vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii, cu darea în vileag a unor fapte compromiţătoare etc., toate acestea fiind săvârşite într-un mod susceptibil de a paraliza voinţa victimei şi de a-i crea constrângerea că pericolul cu care este ameninţată nu va putea fi înlăturat fără riscuri pentru ea, decât prin cedare în faţa agresiunii autorului. În practica judiciară s-a reţinut ca tentativă la infracţiunea de viol, spre exemplu, fapta inculpatului care, a încercat prin violenţă să imobilizeze victima, în scopul realizării actului sexual1. Tentativă de viol s-a reţinut, în alt caz, fapta inculpatului care, încercând să aibă raport sexual cu victima, faţă de opunerea ei, a început să o ameninţe, să o lovească şi să-i smulgă îmbrăcămintea. Dacă făptuitorul a luat numai hotărârea de a întreţine act sexual cu victima, fără a recurge la mijloace de constrângere iar la opunerea categorică a acesteia a renunţat de îndată la hotărârea luată, nu există tentativă la infracţiunea de viol2. Tentativa de viol intră în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală gravă sau cu infracţiunea de omor daca prin violenţele exercitate asupra victimei în scopul de a avea acte sexuale cu ea, acte pe care nu a reuşit să le realizeze, făptuitorul i-a produs acesteia o vătămare corporală gravă, rezultat pe care l-a dorit sau doar l-a acceptat. În speţă3, inculpatul, în timp ce transporta victima cu autoturismul său, a încercat să întreţină relaţii sexuale cu aceasta prin constrângere. Victima opunându-se, a cerut inculpatului să oprească autoturismul pentru a coborî, dar acesta a accelerat ca să nu dea acesteia posibilitatea să coboare, situaţie în care victima a deschis portiera şi a sărit din mers 1

Trib.Suprem, Decizia nr.1545/1982, C.D., p.271, RRD nr.4/1983, p.76 V.Dobrinoiu, op.cit., p.207 3 „Dreptul”, anul XI, seria a III-a, nr.7/2000, p.169 2

71

suferind vătămări corporale care i-au pus în primejdie viaţa. În sarcina inculpatului s-a reţinut atât tentativă la infracţiunea de viol, cât şi tentativă la infracţiunea de omor săvârşit cu intenţie indirectă. Dacă făptuitorul, după folosirea violenţelor sau ameninţărilor renunţă de bună voie la realizarea actului sexual, tentativa nu se pedepseşte (art.22 Cod Penal). Într-un asemenea caz, făptuitorul va răspunde numai pentru infracţiunea realizată până în momentul desistării, prin întrebuinţarea violenţelor sau ameninţărilor. Există tentativă la infracţiunea de viol, în al doilea rând, atunci când

făptuitorul pune victima în stare de neputinţă de a se apăra sau de

a-şi exprima voinţa, pentru a avea cu ea acte sexuale, pe care însă nu le poate realiza datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, precum şi atunci când victima, aflându-se într-o astfel de stare, făptuitorul încearcă să profite de aceasta pentru realizarea actului sexual, act care, şi de data aceasta, nu are loc. În speţă1, inculpatul a dezbrăcat-o pe partea vătămată, în vârstă de 3 ani şi 8 luni, s-a dezbrăcat şi el de la brâu în jos şi, urcându-se deasupra ei, a încercat să întreţină relaţii sexuale, introducându-i în acelaşi timp degetul în vagin. Instanţa a reţinut în sarcina inculpatului tentativă la infracţiunea de viol prevăzută de art.20 raportat la art.197, alin.3 C.pen., întrucât actele obscene (dezbrăcatul în faţa minorei şi introducerea degetului în vagin) au fost săvârşite în realizarea intenţiei de a întreţine raport sexual. În concluzie, limita inferioara a tentativei de viol va fi marcată de începerea actelor de constrângere sau a actelor prin care, profitându-se de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, se încearcă efectiv realizarea actului sexual cu aceasta, iar limita superioară a 1

Buletinul de Jurisprudenţă, Culegere de practică judiciară, 1997-1998, C.A.Suceava, Decizia nr.139/17.12.1997, p.44

72

tentativei de viol o va constitui întreruperea acţiunii de executare înainte de realizarea actului sexual1. c) Consumarea Infracţiunea de viol se consumă în momentul în care este încălcată libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei prin realizarea actului sexual cu ajutorul constrângerii sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa. În cazul repetării actului sexual cu aceeaşi ocazie, fără a se exercita alte acte de constrângere asupra victimei, făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea simplă de viol -unitate naturală -iar dacă s-au exercitat acte repetate de constrângere vor fi aplicabile dispoziţiile privind infracţiunea continuată. În speţă2, inculpatul, folosind forţa, a dus-o pe minora de 12 ani într-un lan de porumb şi a întreţinut cu ea două raporturi sexuale, la intervale de câteva minute, fapt ce a dus la concluzia că făptuitorul a acţionat în baza aceloraşi acte de violenţă ce au înfrânt iniţial voinţa victimei, deci este vorba de o unitate naturală de infracţiune. Această soluţie se impune şi atunci când actul sexual iniţial s-a realizat prin constrângere fizică, iar actele subsecvente s-au înfăptuit prin constrângere morală3. În cazul în care s-a produs moartea sau sinuciderea victimei, inculpatul răspunde pentru viol consumat chiar dacă actul sexual nu s-a consumat4.

1

V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.336 Buletinul de Jurisprudenţă, op.cit., C.A.Suceava, Decizia nr.127/05.11.1997, p.44 3 O.Loghin, A.Filipaş, op.cit., p.161 4 G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., p.91 2

73

d) Epuizarea Aşa cum s-a arătat, dacă făptuitorul repetă actul sexual asupra aceleiaşi victime şi în exercitarea aceleiaşi rezoluţii, violul prezintă forma continuată de săvârşire, epuizându-se în momentul comiterii ultimului act sexual. Astfel rezultatul specific, realizarea actului sexual prin constrângere se amplifică datorită prelungirii acţiunii tipice şi după atingerea momentului consumativ. Săvârşirea faptei de viol poate avea ca rezultat nu numai o stare, ci şi o vătămare. Acest rezultat poate apărea, în unele cazuri la început, odată cu consumarea infracţiunii, iar, alteori, chiar înainte de epuizare, adică în faza executării, ca urmare a actelor de violenţă săvârşite asupra victimei. Uneori însă, acest rezultat poate apărea şi ulterior momentului consumativ sau se poate agrava ulterior (de exemplu, o vătămare corporală gravă sau chiar moartea victimei). În astfel de cazuri, trebuie avut în vedere nu numai momentul consumării infracţiunii, ci şi acela al epuizării rezultatului fiindcă numai în acel moment gravitatea faptei poate fi cunoscută şi apreciată în totalitate1.

1.2. Regimul sancţionator Săvârşirea infracţiunii de viol atrage după sine răspunderea penală pe care o putem defini ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative ale subiecţilor raportului juridic penal, care se realizează în principal prin constrângerea exercitată de stat faţă de infractor, în condiţiile şi în formele

1

V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.336

74

prevăzute de lege, în scopul restabilirii ordinii de drept şi a resocializării infractorului2. Sancţiunile penale, ca forme de realizare a răspunderii penale ocupă un loc deosebit de important deoarece ele reprezintă mijloace esenţiale de realizare a scopului legii penale, şi anume acela de a apăra valorile sociale fundamentale ale societăţii împotriva infracţiunilor. În legislaţia penală românească există trei categorii de sancţiuni de drept penal şi anume: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă. Art.52 din Codul Penal prevede că "pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni." Pedeapsa principală care se aplică în cazul infracţiunii de viol este închisoarea de la 3 la 10 ani, pentru violul comis în formă simplă. În cazul în care fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau dacă s-a cauzat victimei o vătămare grava a integrităţii corporale, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani. Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani. De asemenea, în cazul săvârşirii infracţiunii de viol instanţa poate aplica şi unele pedepse complementare, prevăzute în art.64 Cod Penal, cum ar fi: interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea violului. Această pedeapsă complementară se poate aplica spre exemplu: în cazul medicului, a personalului didactic, a personalului de pază şi supraveghere a persoanelor deţinute precum şi în cazul altor persoane 2

I.Mircea, Temeiul răspunderii penale în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p.83

75

care aveau atribuţii de îngrijire, educare, pază sau tratament al victimei. În cazul în care violul a fost comis, spre exemplu, de un părinte asupra unui copil, instanţa va putea aplica pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor părinteşti sau, atunci când violul a fost comis de tutore sau curator asupra unei persoane aflate sub tutela sau curatela sa, pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi tutore sau curator. Măsurile educative care se pot lua faţă de un infractor minor, autor al infracţiunii de viol sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ. Se impune precizarea că măsurile educative se aplică numai minorilor care răspund penal, adică celor care au vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani (cu condiţia să aibă discernământ în momentul săvârşirii faptei penale, adică are capacitatea de a înţelege caracterul antisocial al faptei sale şi de a-şi manifesta în mod conştient voinţa1 şi cei după 16 ani care răspund întotdeauna din punct de vedere penal. În cazul în care autorul violului este bolnav mintal sau toxicoman şi se afla într-o stare care prezintă pericol pentru societate, instanţa judecătorească poate aplica măsura de siguranţă a internării medicale. Se înţelege prin aceasta că măsura de siguranţă este o sancţiune de drept penal care se dispune în raport cu persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală în scopul înlăturării unor stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii altor fapte prevăzute de legea penală2. Dacă sunt întrunite condiţiile mai multor circumstanţe agravante (de exemplu victima se afla în îngrijirea făptuitorului, iar violul a avut ca urmare moartea sau sinuciderea acesteia), încadrarea juridică a faptei se va face potrivit textului care prevede pedeapsa cea mai mare, iar de

1 2

G.Antoniu, T.Vasiliu şi colab., op.cit., p.524-525 O.Loghin, T.Toader, op.cit., p.183

76

această împrejurare se va ţine seama la individualizarea juridică a pedepsei. Dacă violul a fost comis în concurs cu alte infracţiuni, potrivit art.34 Cod Penal, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte iar din acestea se aplică pedeapsa după cum urmează: - dacă s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă alături de pedeapsa închisorii prevăzute pentru viol, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; - când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor de până la 5 ani; - când pe lângă pedeapsa cu închisoarea prevăzută în cazul violului s-a stabilit şi o pedeapsă cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în total sau în parte. Violul comis în forma continuată se sancţionează prin aplicarea art.42 Cod Penal, cu pedeapsa prevăzută pentru această infracţiune, la care se poate adăuga un spor de până la 5 ani. Tentativa la infracţiunea de viol se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului special şi jumătatea maximului special prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată (art.21Cod Penal). Ca o excepţie, aşa cum am arătat anterior, în practica judiciară s-a reţinut faptul că, în cazul tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa aplicabilă inculpatului este cea prevăzută în art.197, alin.3 Cod Penal, iar nu cea care rezultă din aplicarea dispoziţiilor art.21 Cod Penal. De asemenea, limitele pedepsei se reduc la jumătate în cazul în care violul a fost comis de un minor (art.109 Cod Penal), cu menţiunea că, 77

potrivit art.100, alin. 2 Cod Penal, pedeapsa închisorii se poate aplica numai în măsura în care se apreciază de către instanţa de judecată că luarea unei masuri educative este insuficientă pentru îndreptarea minorului.

Secţiunea a 2-a Aspecte procesuale specifice 2.1. Plângerea prealabilă în cazul violului Pentru soluţionarea cauzei penale referitoare la infracţiunea de viol se aplică în general normele de drept procesual penal obişnuite. Legea prevede însă o regulă specială în ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunii de viol simplu, prevăzută în alin.1 al art.197 Cod Penal. Astfel, potrivit dispoziţiilor din alin.4 al art.197 Cod Penal, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin.1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Plângerea

prealabilă

apare

ca

fiind

atât

o

condiţie

de

pedepsibilitate, cât şi una de procedibilitate. Privită din prisma dreptului penal, plângerea prealabilă apare ca o condiţie de pedepsibilitate, lipsa acesteia fiind considerată ca o cauză care înlătură răspunderea penală (art.131 Cod Penal). De pe poziţia dreptului procesual penal, plângerea prealabilă apare ca o condiţie de procedibilitate, lipsa ei reprezentând o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art.10, lit.f) C.pr.pen.). În acest caz, plângerea prealabilă reprezintă un mod special de sesizare a organelor judiciare relativ asemănător plângerii

78

propriu-zise reglementate de art.222 C.pr.pen. ca modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală1. Plângerea prealabilă poate fi introdusă numai de persoana vătămată prin infracţiunea de viol. Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea prealabilă poate fi introdusă de reprezentantul său legal (părinte, tutore, curator). Când cel vătămat este un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă

plângerea

trebuie

introdusă

de

acesta

cu

încuviinţarea

reprezentantului său legal2. Potrivit prevederilor art.131, alin.5 Cod Penal, în situaţia în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu. Această situaţie apare numai când cei îndrituiţi de lege nu au introdus plângerea prealabilă la organul competent. Plângerea prealabilă produce efecte "in rem " şi nu "in personam". Datorită acestui aspect în cazul în care infracţiunea de viol în forma simplă a fost săvârşită asupra mai multor persoane, şi numai una dintre aceste persoane a făcut plângere prealabilă, aceasta este suficient pentru a subzista răspunderea penală (art.131, alin.3 Cod Penal); de asemenea, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei (art.131, alin.4 Cod Penal)3. Plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, iar în situaţiile când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de două

1

N.Volonciu, Drept procesual penal, vol.II, Editura Paideea, Bucureşti, p.111 Petre cotu, Plângerea prealabilă…, RRD nr.11/1983, p.37-44 3 Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Editura Augusta, Timiloara, 1999, p.411 2

79

luni curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama, a ştiut cine este făptuitorul (art.284 C.pr.pen.). Termenul de introducere a plângerii are un caracter procedural, nerespectarea lui atrăgând decăderea din exerciţiul dreptului de introducere a plângerii cu excepţia cazului în care persoana vătămată a fost împiedicată de o cauză de forţă majoră sau de caz fortuit să introducă plângerea în termen. Plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, adresa părţilor şi a martorilor, precizarea

dacă

persoana

vătămată

se

constituie

parte

civilă

(art.283,C.pr.pen.). Evident, astfel de date vor fi menţionate în conţinutul plângerii în măsura în care sunt cunoscute de persoana vătămată la data introducerii plângerii. În cazul infracţiunii de viol în formă simplă plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului care, primind cererea, dispune după caz începerea sau neînceperea urmăririi penale. Dacă urmărirea penală începe, procesul penal se desfăşoară în mod normal, existând totuşi posibilitatea încetării lui prin retragerea plângerii prealabile. Retragerea plângerii prealabile trebuie să se refere la toţi participanţii. De asemenea, ea trebuie să îmbrace forma unei manifestări de voinţă exprese, explicită, reală şi să nu fie determinată de dol sau violenţă; de asemenea, trebuie să fie totală şi necondiţionată, adică să privească ambele laturi ale procesului1. În practica judiciară penală s-a decis ca, din moment ce acţiunea penală pentru infracţiunea de viol prevăzută în art.197, alin.1 Cod Penal nu s-a pornit din oficiu, ci în urma plângerii prealabile adresate de partea vătămată - care, fiind în vârstă de 15 ani, a fost asistată de tatăl său 1

C.S.Paraschiv, op.cit., p.409

80

-organelor de urmărire penală, iar acestea au dispus prin rezoluţie începerea urmăririi penale, retragerea plângerii prealabile în faţa instanţei de judecată, de către partea vătămată, asistată de tatăl ei, are ca efect înlăturarea răspunderii penale a inculpatului, conform art.131, alin.2 Cod Penal astfel că urmează a se pronunţa încetarea procesului penal, potrivit art.11, pct.2, lit.b C.pr.pen. Dimpotrivă, într-o speţă1, în absenţa unei plângeri prealabile a victimei, aceasta având capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu. Declaraţia părţii vătămate, în sensul că îşi retrage plângerea prealabilă, nu poate produce nici un efect în cauză, întrucât nu a fost depusă o astfel de cerere2. Dacă minorul, victimă a infracţiunii de viol s-a adresat organului de urmărire penală cu o plângere, fără respectarea art.222, alin ultim C.pr.pen. raportate la art.9 din Decretul nr.31/1954, neavând încuviinţarea în acest sens din partea părinţilor, acţiunea penală trebuie considerată a fi fost pusă în mişcare din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art.131, alin. ultim C.pr.pen., astfel că retragerea reclamaţiei făcută de minorul persoană vătămată, chiar cu acordul părinţilor săi, nu are nici o eficienţă şi nu poate produce vreo consecinţă juridică. De asemenea, dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare de către procuror, din oficiu, retragerea plângerii prealabile, dacă s-a făcut şi o asemenea plângere, nu conduce la încetarea procesului penal3. În cazul violului comis în modalităţile agravante, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, nefiind necesară plângerea prealabilă a victimei.

1

Al.Boroi, S.Corlăţeanu, op.cit., p.164 C.S.J., secţia penală, Decizia nr.2067/1995, „Dreptul”, nr.6/1996, p.117 3 G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., p.91 2

81

2.2. Competenţa de urmărire şi judecată În literatura juridică, competenţa a fost definită ca fiind "sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal" sau "capacitatea unui organ de a se ocupa de o anumită cauză penală". Competenţa materială de urmărire în cazul infracţiunii de viol revine organelor de cercetare penală ale poliţiei, organelor de cercetare penală speciale şi procurorului. Astfel, potrivit art.207 C.pr.pen., cercetarea penală se efectuează de către organele de cercetare penală ale poliţiei, pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare. Competenţa organelor de cercetare penală speciale are în vedere în special infracţiuni săvârşite de către militari. Potrivit art.209 C.pr.pen., procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală, iar în exercitarea acestor atribuţii procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe. Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art.27 pct.I lit.b) şi art.209, alin. 3 C.pr.pen., în cazul violului urmat de moartea sau sinuciderea victimei, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. În ce priveşte competenţa teritorială a acestor categorii de organe, sunt aplicabile dispoziţiile art.30 şi 31 C.pr.pen. şi cele ale art.45 C.pr.pen. Astfel, potrivit art.30, alin.1 C.pr.pen., competenţa după teritoriu este determinată, pentru infracţiunile de viol săvârşite în ţară de locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul, locul unde locuieşte persoana vătămată. Dacă au fost 82

sesizate simultan mai multe organe judiciare, prioritatea se stabileşte în ordinea enumerării din art.30, alin.1 C.pr.pen., operând aşa-numita preferinţă legală1. În cazul în care mai multe organe judiciare au fost sesizate în momente diferite, competenţa revine organului care a fost mai întâi sesizat operând în această situaţie o preferinţă cronologică2. Totodată, în art.45 alin.2 C.pr.pen., se prevede că atunci când nici unul din locurile indicate în art.30, alin.1 nu este cunoscut, va fi competent organul care a fost mai întâi sesizat. Pentru infracţiunile de viol săvârşite în străinătate şi care intră sub incidenţa legii penale române, competenţa se stabileşte conform art.31 C.pr.pen. Astfel, sunt competente, după caz, instanţele civile sau militare în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Dacă făptuitorul nu are domiciliul sau nu locuieşte în ţară, competenţa de judecată revine judecătoriei sectorului II din Municipiul Bucureşti, iar dacă fapta nu e de competenţa judecătoriei, competenţa aparţine, după materie şi după calitatea persoanei, celorlalte instanţe din Municipiul Bucureşti. Dacă violul a fost comis în afara teritoriului ţării, pe o navă, competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, iar dacă a fost săvârşită pe o aeronavă, primul loc de aterizare pe teritoriul român. Competenţa de judecată a infracţiunii de viol revine judecătoriei. Excepţie face modalitatea prevăzută de dispoziţiile din alin.3 al art.197 Cod Penal (fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei), care este de competenţa tribunalului (art.27, pct.1 lit.b) C.pr.pen.). Dispoziţiile în materie de competenţă teritorială se aplică în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii (art.45 alin 1 C.pr.pen.). 1 2

N.Volonciu, op.cit., p.137 N.Volonciu, op.cit., p.138

83

Dacă autorul violului deţine o anumită calitate, cum ar fi aceea de militar, magistrat, senator, deputat, se aplică dispoziţiile legate de competenţa personală. Astfel, potrivit legii, calitatea de militar atrage competenţa personală a organelor judiciare militare. Violul comis de un magistrat sau notar va fi urmărit şi judecat de un organ judiciar de rang superior celui în care (sau pe lângă care) funcţionează acesta - spre exemplu, o infracţiune comisă de un judecător de la Judecătorie va fi judecată de Curtea de Apel. Conform prevederilor constituţionale (art.69, 84, 108), calitatea de Preşedinte al României, senator, deputat şi membru al guvernului atrag competenţa personală a Curţii Supreme de Justiţie. De asemenea, potrivit art.24 din Legea nr.56/1993, şi alte calităţi şi funcţii atrag competenţa de judecată a Curţii Supreme cum ar fi: judecătorii Curţii Constituţionale, membrii Curţii de Conturi, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari de la Curtea de Conturi etc1. Dispoziţiile prin care este reglementată competenţa personală sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute; la fel şi cele privind competenţa materială, spre deosebire de cele privind competenţa teritorială care sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii relative, excepţia de necompetenţă teritorială putând fi invocată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată (art.39, alin. 2 Cod Penal). Partea vătămată, prin infracţiunea de viol prevăzută în art.197, alin.1 Cod Penal are din punct de vedere legal dreptul şi posibilitatea de a declara apel şi recurs în privinţa laturii penale a cauzei (potrivit art.362 şi 385 C.pr.pen., partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, are acces la căile de atac ale apelului şi recursului în ceea ce priveşte latura penală). 1

C.S.Paraschiv, op.cit., p.134-135

84

Secţiunea a 3-a Aspecte criminologice 3.1. Atitudini şi acţiuni ale societăţii referitoare la infracţiunea de viol În România de după 1989 a avut loc o adevărată explozie a criminalităţii şi nu întâmplător acest lucru este în strânsă corelaţie cu ideea de libertate extinsă până la libertinaj. O democraţie ale cărei atribuţii au fost valorizate greşit şi unde liberul arbitru este conştiinţa şi raţiunea de a trăi a unor persoane care cu siguranţă îngroaşă cifra neagră a criminalităţii într-o măsură mai mică sau mai mare. Modificările din societate au influenţat fără echivoc creşterea numărului infracţiunilor de viol. Consider că aceste cazuri sunt urmarea înţelegerii greşite a libertăţii, a informaţiilor agresive şi traumatizante, a

85

proliferării pornografiei în toate mediile; desigur complexul cauzal este mult mai larg, dar aceşti factori sunt în opinie proprie baza catalizatoare. Pornografia

este

unul

dintre

mesajele

informaţionale

larg

răspândite în toate societăţile contemporane care descriu în mod explicit şi chiar pervers sexualitatea umană, determinând diferite reacţii individuale şi sociale. Pentru reprezentantele mişcării feministe, dar şi pentru unii specialişti, pornografia este similară, în multe privinţe, cu violul, deoarece în majoritatea cazurilor ilustrează un fel de agresivitate dominatoare şi chiar violenţa asupra femeii, ce creează în mod automat anumite stereotipuri, clişee eronate asupra unei relaţii sexuale normale care clonate pe diferite tipuri comportamentale sau culturale pot duce la devianţa sexuală, deci la un pas de viol. Actualmente, o problemă foarte gravă este prezenţa materialelor pornografice în orice colţ de stradă, la orice chioşc de ziare, expuse ostentativ şi fără logică, chiar şi în preajma grădiniţelor, şcolilor, liceelor, fără o deosebire clară între presa scrisă care are ca informaţie ştirile, noutăţile şi aceste poze necenzurate. Se impune urgent o astfel de „lege ferenda”, o reglementare în acest sens cât mai clară şi mai precisă pentru a stabili anumite locuri amenajate (la fel ca sex-shop-urile) ferite de ochii tuturor copiilor, deoarece în toate studiile şi statisticile, influenţa pornografiei asupra creşterii şi dezvoltării psihice a indivizilor este evidentă prin corelaţia dintre aceasta şi agresiunile şi chiar tulburările serioase de comportament. Acţiunea societăţii îşi pune serios amprenta asupra perceperii rezultatului violului de către infractori. Majoritatea explicaţiilor sociologice sunt bazate pe ideea că normalitatea sau anormalitatea şi caracterul deviant al unui act de viol sunt noţiuni labile care se schimbă în timp şi spaţiu sau diferă în funcţie de mentalitatea şi valorile oamenilor în diverse grupuri sociale. Violul este de fapt – aprecia E.Goode – o exacerbare a 86

relaţiilor tradiţionale şi convenţionale între sexe. El se dezvoltă chiar din structura societăţii noastre. Violul este compatibil cu o multitudine de stereotipuri şi mentalităţi culturale care domină societatea contemporană şi conform cărora rolurile sexuale şi nu numai, învăţate de femei şi bărbaţi, sunt privite adeseori ca un fapt normal. Băieţii învaţă, de pildă, că principalele atribute ale bărbăţiei sunt forţa fizică, agresivitatea, competenţa şi îndemânarea sexuală, iar fetele învaţă că printre cele mai apreciate „calităţi” ale femeii se numără gradul de atracţie fizică, vivacitatea, abilitatea de a exercita controlul asupra eventualelor raporturi sexuale1. J.S.Hyde consideră că întreaga socializare a femeii creează victimizarea ei. C.păunescu, în „Agresiunea şi condiţia umană” arată că violul este una dintre infracţiunile în care autorul se simte nevinovat, iar victima prejudiciată, iar între faptă şi receptarea ei de către făptuitor se interferează anumiţi factori de natură socială. Toate acestea susţin că violul nu este un act izolat de contextul general al societăţii, ci un produs al acesteia, o expunere a unor atitudini învăţate (la colţul străzii, în baruri, discoteci, la TV, din mass-media şi din tot ceea ce reprezintă cotidian) care sunt manifestate atât de violator cât şi de victimă.

3.2. Factori criminogeni declanşatori ai rezoluţiei interne a violatorului Înainte de a analiza factorii criminogeni determinanţi în luarea deciziei infracţionale, trebuie relevate tipurile şi cauzele care determină raporturile sexuale între sexe. 1

Zendren Vonder, J.W., 1988, p.70-71

87

Deşi unele studii au stabilit că violul nu este un comportament impulsiv ci unul planificat, se menţine încă imaginea violatorului ca fiind un bărbat copleşit de nevoile sale sexuale pe care normele morale şi legale nu îi permit să şi le satisfacă. Bărbatul e victima propriilor sale necesităţi sexuale. Convingerea că bărbaţii au nevoi sexuale mai mari şi că satisfacerea lor e mai urgentă decât cea a femeilor, determină la rândul ei convingerea că violul este justificat fiziologic, el este un dat cu care femeia trebuie să se obişnuiască. De aceea aceste convingeri generalizate determină un bărbat să acţioneze aşa cum societatea se aştepta să acţioneze şi violurile comise de bărbat asupra femeii sunt cele mai numeroase şi diversificate sub aspectul modalităţilor faptice. Într-o relaţie în care bărbatul şi femeia sunt puşi în iminenţa unui raport sexual, bărbatul se simte îndreptăţit să acţioneze chiar dacă femeia nu îşi dă consimţământul. Societatea hrăneşte mitul conform căruia femeile doresc în secret să fie violate. Faptul că ele încearcă să se facă atractive nu poate însemna decât că ele se declară pregătite pentru un raport sexual. O pondere impresionantă în cadrul relaţiilor homosexuale îl ocupă violul asupra copiilor băieţi de diferite vârste, începând de la cele mai fragede, rezultatul fiind fatal pentru victime, producând traume şi dereglări comportamentale sau perceperea eronată a raporturilor sexuale normale (insatisfacţii după actul sexual, creşterea posibilităţii de a deveni homosexual etc.). De asemenea, nu este de neglijat faptul că, hărţuirea sexuală a bărbaţilor este o realitate, plecând de la constatarea că, în ultimele decenii, s-au produs mutaţii în structura psihocomportamentală a femeilor, în sensul creşterii tendinţelor spre masculiniate1.

1

Rădulescu Sorin M., Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p.62

88

Referindu-ne la factorii criminogeni declanşatori ai rezoluţiei infracţionale,

identificăm

caracteristicile

individuale

ale

personalităţii

violatorului, cum sunt: propensiunea spre violenţă, incapacitatea de control asupra impulsurilor brutale, tendinţa de dominare asupra altor persoane, sentimentul de dispreţ şi ostilitate faţă de femeie, caracteristici dobândite după educaţia primită, status material, contactul cu diferite modele infracţionale, caracteristici care pot declanşa involuntar, faţă de alte motivaţii psihopatologice sau psihiatrice, rezoluţia internă a făptuitorului, determinându-l să ia act şi poziţie prin comiterea violului. Din punct de vedere psihiatric, agresivitatea este o componentă esenţială normală a personalităţii. Konmad Lorencz susţine caracterul înnăscut al agresivităţii şi afirmă că la toate speciile comportamentul este comandat de patru impulsuri: foamea, frica, sexualitatea şi agresivitatea. Agresivitatea şi sexualitatea trebuie privite ca fiind caracteristici înnăscute ale individului, care se află nediferenţiate în perioade de formare a personalităţii, urmând ca pe parcursul dezvoltării autogenetice să capete o tendinţă specifică, prin refularea energiilor şi impulsurilor sexuale acumulate în continuu. Acest tip de violatori sunt persoane anormale, patologice, definite de profunde perturbări psihice, clinice care au la bază boli precum debilitate, imbecilitate, schizofrenie, paranoia şi multe altele1. Aceste dereglări psihopatologice sunt completate de unele tulburări de comportament sau unele psihopatii înnăscute ori dobândite, precum şi de cauze psihosociale ca rezultat al culturii sau al subculturii grupurilor de influenţă, toate acestea constituind principalii factori criminogeni care declanşează rezoluţia infracţională şi trecerea la act. Săvârşirea infracţiunii de viol constituie manifestarea unei conştiinţe profund înapoiate, a unei personalităţi caracterizate prin grave 1

C-tin Păunescu, Agresiunea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, p.89

89

deficienţe morale şi printr-o agresivitate extrem de primejdioasă. Printre componentele conştiinţei înapoiate care generează o asemenea conduită antisocială se întâlneşte cel mai adesea mentalitatea retrogradă, concepţia inumană, primitivă şi josnică care consideră femeia ca pe o fiinţă inferioară, ca pe un obiect al posesiunii de care bărbatul poate abuza folosind forţa sa fizică1. În concluzie, infracţiunea de viol trebuie analizată nu numai din punct de vedere al conţinutului, dar şi din punct de vedere criminologic, având în vedere rolul deosebit al societăţii în prevenirea şi combaterea acestor fapte antisociale, dar şi aspectele legate de factorii care stau la baza formării rezoluţiei infracţionale, pentru determinarea cauzelor şi motivelor care au condus la săvârşirea infracţiunii de viol.

1

V.Dongoroz şi colab., op.cit., p.328

90

BIBLIOGRAFIE 1. LEGISLAŢIE 1. Constituţia României, cu modificările aduse prin Legea de revizuire a Constituţiei României, publicată în M.Of. nr.669 din 22 septembrie 2003. 2. Codul penal român, cu modificările şi completările ce i s-au adus până la data de 10 septembrie 2003. 3. Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr.281/2003. 4. Codul penal francez. 5. Codul penal german. 6. Codul penal italian. 7. Criminal Law S.U.A. 8. Legea nr.197/2000 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal (M.Of. nr.568/15 noiembrie 2000).

91

9. Legea nr.169/2002 privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale (M.Of. nr.261/18 aprilie 2002). 10. Legea nr.281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale (M.Of. nr.468/1 iulie 2003). 11. O.U.G. nr.89/2001 pentru modificarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la viaţa sexuală (M.Of. nr.338/26 iunie 2001) cu modificări prin Legea nr.61/2002 (M.Of. nr.65/30 ianuarie 2002). 12.

Decizia

Curţii

Constituţionale

nr.211/01.11.200

privind

constatarea constituţionalităţii unor dispoziţii din Codul penal (M.Of. nr.568/15.11.2000).

2. DOCTRINĂ 1. George Antoniu, C-tin Bulai, Gh.Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. 2. C.Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al României, Editura Scrisul Românesc, Craiova. 3. Vladimir Beliş, Medicină legală, ediţia a III-a, Editura Juridică 4. Al.Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura All Beck, Bucureşti, 1999 5. I.Gh.Brădet, Drept penal. Partea specială, vol.I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1993 6. C-tin Bulai, Drept penal. Partea generală, vol.I, Editura Şansa, Bucureşti, 1992. 7. Valerian Cioclei, Viaţa sexuală şi politica penală: exerciţiu de criminologie judiciară, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1994.

92

8. Gh.Diaconescu, Drept penal. Partea specială, vol.I, Bucureşti, 1994. 9. V.Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, vol.I, Teorie şi practică judiciară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 10. V.Dobrinoiu, N.Conea, Drept penal. Partea specială, vol.II, Teorie şi practică judiciară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 11. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Rodica Stănoiu, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, C-tin Bulai, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol.III, ediţia a II-a, Editura Academiei Române şi Editura All Beck, Bucureşti, 2003. 12. Octavian Loghin, Avram Filipaş, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992. 13. O.Loghin, T.Toader, Drept penal român. Partea specială, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 2001. 14. I.Mircea, Temeiul răspunderii penale în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 15. C-tin Mitrache, Drept penal. Partea generală şi partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995. 16. Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal. Partea specială, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002. 17. Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2002. 18. Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, Ioan Molnar, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal. Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000. 19. Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996. 93

20. P.P.Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Academiei Române, Bucureşti. 21. Ion Oancea, Drept penal. Partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971. 22. V.Papadopol, Doru Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992. 23. Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Editura Augusta, Timişoara, 1999. 24. C-tin Păunescu, Agresiunea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994. 25. Iulian Poenaru, Problemele legislaţiei penale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999. 26. Sorin Rădulescu, Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant, Editura Nemira, Bucureşti, 1997. 27. Rodica Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997. 28. Oliviu Augustin Stoica, Drept penal. Partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976. 29. T.Vasiliu, G.Antoniu, D.Pavel, V.Papadopol, D.Lucinescu, V.Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975. 30. N.Volonciu, Drept procesual penal, vol.II, Editura Paideea, Bucureşti. 31. I.M.Zlătescu, Drepturile omului, Editura Andre, Bucureşti, 1993. 32. Maria Zolyneak, Drept penal. Partea specială, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1973.

94

3.

PRACTICĂ

JUDICIARĂ

ŞI

REVISTE

DE

SPECIALITATE 1. G.Antoniu, Practica judiciară penală. Partea generală, vol.I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1988. 2. G.Antoniu, C-tin Bulai, R.Stănoiu, A.Filipaş, C-tin Mitrache, V.Popovici, C.Filişanu, Practică judiciară penală, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1992. 3. Al.Boroi, Sorin Corlăţeanu, Drept penal. Partea generală. Culegere de speţe pentru uzul studenţilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002. 4. Al.Boroi, Valentin-Radu Sultănescu, Norel Neagu, Drept penal. Partea specială. Culegere de speţe pentru uzul studenţilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002. 5. Gh.Mateuţ, Drept penal. Partea specială. Sinteză de teorie şi practică judiciară, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999. 6. Vasile Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998 a C.A. Bucureşti, 1999. 7. Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială. Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenţilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2003. 8. C.S.J., Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1993 9. C.A. Suceava, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară pe anii 1997-1998, Editura Lumina Lex, 1999. 10. Trib.Mun.Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul 1991.

95

11. Ioan Vasile Brisc, Infracţiuni privind viaţa sexuală, în „Dreptul”, anul XIII, seria a III-a, nr.11/2002. 12. C-tin Buga, Petre Marica, Mihail Mayo, Doru Pavel, Aspecte speciale ale infracţiunii de profanare de morminte, în RRD nr.3/1983. 13. Pantilimon Cioia, Modificările conţinutului infracţiunii de viol prin Legea nr.197/2000, în „Dreptul”, anul XII, seria a III-a, nr.3/2001. 14. Petre Cotu, Plângerea prealabilă, în RRD, nr.11/1983. 15. H.Diaconescu, Structura juridică şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de viol, în „Dreptul”, nr.10/2001. 16. V.Dobrinoiu, I.Pascu, Viol agravat. Incest, în RDP, nr.4/1995. 17. Ion Dumitru, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală. Modificări recente, în RDP, nr.3/2002. 18. O.Gâdei, Doru Pavel, Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol, în RRD, nr.3/1982. 19. Raluca Glăvan, Violul săvârşit asupra unei rude apropiate şi incestul agresiv, în „Dreptul”, nr.6/2001. 20. Gelu Maravela, Mihai Gh., Discuţii în legătură cu calificarea faptei soţului de a întreţine raporturi sexuale cu soţia sa împotriva voinţei acesteia, în „Dreptul”, nr.7/1995. 21. Gh.Mateuţ, Consecinţele abrogării art.200 Cod penal asupra noii reglementări a infracţiunii de viol, în „Dreptul”, anul XIII, seria a III-a, nr.11/2002. 22. Ionel Mureşan, Încadrarea juridică a faptei de viol săvârşită prin constrângere morală, în RRD, nr.6/1995. 23. Mihai Petrovici, Structura infracţiunii de viol săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, în „Dreptul”, nr.12/1991.

96