In Gara (Monolog)

In gara ± monolog  by azati on December 27, 2008 Într-o gar (Acesta e un monolog care incepe pe un ton obiectiv, impartial si se termina intr-o nota  subiectiva. Incepe cu ³noi ´ si se termina cu ³eu´ ± ceea ce permite un crescendo al  emotiilor exprimate ; de asemenea are si o conversatie cu un interlocutor imaginar, ceea ce permite un joc variat al actorului. )

 Nu exist prieteni care pleac. Aceia nici nu erau prieteni, ci doar cunotine. Stm cu toii într-o gar, pe un peron, ateptm ceva, nici noi nu tim ce. Suntem singuri. Trenurile vin i pleac dar nu sunt pentru noi. Dac ar fi le-am recunoate. Stm singuri  pe o banc, îngheai de frig i singurtate. Apoi vine cineva i se aeaz lâng noi. E tot un cltor. i el ateapt un tren. Ateptarea apropie oamenii aa c intrm în vorb, ce s facem i noi? Ä- Bun ziua - Bun ziua. Ce mai faci? - Atept un tren, tu? - i eu. - Urat vreme. - Da«´ Apoi tcem. Dar linitea nu st prea mult. Vorbim. Schimbm cuvinte fr semnificaie despre vreme i trenuri, despre trectorii mai norocoi care au gsit un tren, trenul lor. Trebuie s spunem ceva. Aa e politicos, nu? Pe urm, cu cât vorbim mai mult, cu atât spunem lucruri mai importante. Cellalt nu mai e un strin. Ateptarea aceasta împreun ne-a împrietenit. Îi vorbim despre fericire i visele noastre, îi spunem cât ne e de greu i el ne înelege, poate i plângem un pic. Dar nu,nu e timp de asta. Iat, a venit un tren, e  pentru el. Trebuie s plece, dar o sa ne scrie. Sigur c da, o s ne scriem, o s ne sunm, rmânem prieteni, legtura asta nu poate s dispar. Cuvintele ce s-au rostit între noi nu sunt cuvinte de strini. Cel ce le-a auzit este un prieten. Apoi zilele trec, apar crile potale scrise scurt, cuvinte banale i politicoase, el a ajuns în alt gar, ateapt alt tren, e în alt etap. i noi am devenit doar o cunotin  plicticoas fa de care are datoria de a scrie. Dar trece i asta. Nu ne scrie mult. Între timp apare altcineva pe peron, un alt cltor. O s vorbim i cu el, ne împrietenim i cu el, altfel cum? Nu din asta e fcut viaa? Nu din prieteni pe care îi pierzi?

Am avut prieteni în liceu cu care am but i am plâns de anul nou sau la cine tie ce  petreceri, lor le-am spus lucruri pe care nici eu nu le bnuiam despre mine, ei erau alturi de mine, nici nu visam c într-o zi nu o s ne mai vorbim. Ne întâlnim uneori pe strad i eu traversez ca s nu îi salut. Saluturile astea politicoase m omoar. La ce bun? Dac nu suntem decât nite cunotine distante acum, de ce s ne chinuim 5 minute cu un subiect de conversaie? Nu mai sunt prietenii mei. Au murit pentru mine. i nici atunci demult nu erau prieteni dac acum nu mai sunt. Doar s-a întâmplat s ne petrecem un timp împreun, un timp în care fiecare atepta altceva. Dar dac aceia erau prieteni adevrai, nu plecau cu primul tren, ci rmâneau lâng mine, aici. Pentru c nu trenul pe care îl atepi conteaz, ci alturi de cine atepi. Ei nu au îneles asta. Nu am nevoie de prieteni întâmpltori, de vagi cunotine pe la petreceri care s îmi dea mesaje banale de crciun.  Nu vreau politeea voastr! La ce bun cuvintele acestea reci i stupide? Nu îmi suntei obligai cu nimic! Nu trebuie s m salutai, nu trebuie s îmi trimitei mesaje banale, nu trebuie s m sunai dac chiar nu avei ce îmi spune. V eliberez din funcia de fali  prieteni, foste cunotine, colegi. Am nevoie de oameni adevrai care s nu mai plece de lâng mine. De aceea stau aici i atept. Nu am s iau nici un tren, nu am s merg mai departe. Atept pe cineva care s rmân aici pentru mine, lâng mine, mereu.