Imperiul Roman -3

Imperiul Roman istorie

Cuprins 1

Republica Romană

1

1.1

Instituții guvernamentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1

1.1.1

Adunările romane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1

1.1.2

Senatul roman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2

1.1.3

Magistraturile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

3

1.1.4

Instituțiile religioase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

5

1.1.5

Armata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

5

Istoria Republicii Romane: de la înființare la expansiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

5

1.2.1

Patricieni și plebei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

6

1.2.2

Cucerirea Italiei: Războiul cu etruscii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

7

1.2.3

Invazia celticǎ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

8

1.2.4

Războaiele romano-samnite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

9

1.2.5

Războiul cu Pyrrus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

10

1.2.6

Războaiele punice

11

1.2.7

Cucerirea Greciei și Asiei

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

16

1.2.8

Începutul sfârșitului republicii romane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

18

1.2.9

Marius și dictatura lui Sulla

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

19

1.2.10 Anii Șaptezeci și Șaizeci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

20

1.2.11 Primul Triumvirat

22

1.2

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1.2.12 Războiul civil și dictatura lui Cezar

2

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

23

1.2.13 Al doilea Triumvirat și triumful lui Octavian . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

26

1.2.14 Cauzele colapsului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

27

1.3

Instituții politice ale Republicii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

28

1.4

Repere

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

29

1.4.1

Republica timpurie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

29

1.4.2

Republica târzie

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

29

1.5

Literatura latină a Republicii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

29

1.6

Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

29

1.7

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

30

1.8

Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

30

Imperiul Roman antic

31

2.1

31

Ascensiunea lui Augustus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . i

ii

3

CUPRINS 2.2

Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

32

2.3

Referințe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

32

Imperiul Roman de Răsărit

33

3.1

Originea denumirii „Imperiul Bizantin” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

33

3.2

Identitatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

34

3.3

Dimensiunea geografică și demografică a statului bizantin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

34

3.4

Evoluția studiilor de istorie bizantină . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

36

3.5

Periodizare și componente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

37

3.6

Capitala . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

38

3.6.1

Orașul bizantin în secolele IV-X . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

38

3.6.2

Orașul bizantin în secolele X-XI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

42

3.7

Ideologia Imperialǎ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

44

3.8

Origini

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

48

3.8.1

Dinastia Constantină (306 - 363) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

48

3.8.2

Dinastia Valentiniană (364 - 379) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

55

3.8.3

Dinastia Teodosiană (379 - 457) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

55

3.8.4

Dinastia Leonidă (457 - 518) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

61

Apogeul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

63

3.9.1

Dinastia Iustiniană (518 - 602) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

63

3.10 Epoca elenistică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

69

3.10.1 Dinastia Heracliană (610 - 711) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

69

3.10.2 Dinastia Isauriană (717 - 802) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

69

3.10.3 Dinastia lui Nicefor/Focida (802 - 814) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

69

3.10.4 Dinastia Frigiană/Amoriană (820 - 867) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

69

3.11 Renașterea macedoneană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

70

3.11.1 Dinastia macedoneană (867 - 1057) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

70

3.11.2 Dinastia Comnen și sfârșitul Imperiului Bizantin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

71

3.12 Organizarea politică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

72

3.12.1 Împărații . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

73

3.12.2 Senatul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

75

3.13 Organizarea administrativă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

75

3.14 Moștenirea și importanța Imperiului Bizantin

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

76

3.14.1 Bizanț după Bizanț . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

77

3.15 Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

77

3.16 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

78

3.17 Lectură suplimentară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

79

3.18 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

79

3.19 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

80

Roma

81

4.1

81

3.9

4

Geografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

CUPRINS 4.2

Istorie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

81

4.2.1

De la fondare la imperiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

81

4.2.2

Căderea imperiului și Evul Mediu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

82

4.2.3

Secolele XVII-XIX . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

82

4.2.4

Secolul XX . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

82

Arhitectura, configurația orașului și obiective principale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

82

4.3.1

Arhitectura . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

82

4.3.2

Centrul orașului

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

84

4.3.3

Structura periferiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

84

4.3.4

Vatican . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

84

4.3.5

Muzee și galerii

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

84

4.3.6

Vile și grădini

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

84

4.4

Demografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

85

4.5

Vezi și altele

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

85

4.6

Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

85

4.7

Proverbe despre Roma

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

85

4.8

Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

85

4.3

5

6

iii

Constantinopol

86

5.1

Denumire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

86

5.2

Istorie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

86

5.2.1

Perioada antichității târzii și epoca bizantină . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

86

5.2.2

Imperiul Otoman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

87

5.3

Monumente imperiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

87

5.4

Monumente ale perioadei musulmane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

87

5.4.1

Moscheea Maslama . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

87

5.4.2

Moschei arabe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

87

5.4.3

Morminte și locuri de pelerinaj . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

88

5.5

Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

88

5.6

Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

88

5.7

Literatură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

88

5.8

Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

89

Ravenna

90

6.1

Istorie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

90

6.1.1

Perioada antică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

90

6.2

Monumente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

90

6.3

Demografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

90

6.4

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

90

6.5

Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

91

6.6

Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

91

iv 7

CUPRINS Milano

92

7.1

Demografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

92

7.2

Etimologie

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

92

7.3

Istorie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

92

7.3.1

Antichitatea

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

92

7.3.2

Evul Mediu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

92

7.3.3

Perioade de dominație a orașului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

93

7.3.4

Secolul XIX

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

93

7.3.5

Secolul al XX-lea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

93

7.4

Climă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

94

7.5

Turism

94

7.5.1

9

Repere culturale și obiective turistice

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

94

7.6

Religie

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

95

7.7

Economie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

95

7.8

Tendințe și proiecte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

95

7.9

Educație . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

95

7.10 Transport . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

96

7.10.1 Aeroporturi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

96

7.10.2 Metrouri, troleibuze și autobuze . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

96

7.10.3 Trenuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

96

7.10.4 Seviciul de cale ferată metropolitan regional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

96

7.10.5 Taxi

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

96

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

96

7.11.1 Stadioane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

97

7.12 Comunicații și Media . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

97

7.13 Specialități culinare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

98

7.14 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

98

7.15 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

98

Nicomedia

99

8.1

Istoric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

99

8.2

Evoluția modernă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100

8.3

Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100

8.4

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100

8.5

Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100

7.11 Sport

8

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cezar August

101

9.1

Titulatura . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101

9.2

Primii ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101

9.3

Al Doilea Triumvirat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102

9.4

Rǎzboiul civil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102

9.5

Principatul

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103

CUPRINS

v

9.6

Viața privatǎ

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104

9.7

Realizǎri militare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105

9.8

Ultimii ani

9.9

Galerie

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106

9.10 Literatură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106 10 Marc Antoniu

108

10.1 Tinerețea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 108 10.2 Susținător al lui Cezar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109 10.3 Inamic al statului. Al doilea Triumvirat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110 10.4 Antoniu și Cleopatra . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110 10.5 Urmările și moștenirea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112 10.6 Căsătorie și descendenții . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112 10.7 Cronologia vieții lui Marc Antoniu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113 10.8 Portrete fictive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113 10.9 Referințe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114 10.9.1 Surse primare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114 10.9.2 Lucrări moderne . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114 10.10Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114 11 Iulius Cezar

115

11.1 Viața timpurie

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115

11.2 Cursus honorum al lui Cezar

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117

11.3 Primul triumvirat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119 11.4 Războaiele galice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120 11.5 Germania, Britania și Vercingetorix

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121

11.6 Războiul civil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122 11.7 După război . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123 11.8 Asasinatul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125 11.8.1 Relatarea unui martor ocular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126 11.9 Urmările asasinării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127 11.10Literatul Cezar

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127

11.11Militarul Cezar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128 11.12Familia lui Cezar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128 11.13Cronologie

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129

11.14Onoruri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130 11.15Zeificarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130 11.16Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130 11.17Referințe

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130

11.18Articole corelate

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130

11.19Referințe și note

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131

11.20Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131

vi

CUPRINS 11.20.1 Surse primare

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131

11.20.2 Materiale secundare

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131

11.20.3 Vag în legătură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131 12 Quintus Horatius Flaccus 12.1 Biografie

132

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132

12.2 Opera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132 12.2.1 Satirele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133 12.2.2 Epodele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133 12.2.3 Odele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133 12.2.4 Epistole . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133 12.3 Repere ale operei lui Horațiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134 12.4 Traducători români din operele lui Horațiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134 12.5 Citate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134 12.6 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134 12.7 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134 13 Titus Livius

135

13.1 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135 13.2 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136 14 Virgil

137

15 Marcellus

138

16 Livia Drusilla

139

16.1 Nașterea și prima căsătorie cu Tiberius Claudius Nero . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139 16.2 Dezvoltarea de inghetata

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139

16.3 Căsătoria cu Augustus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139 16.4 Referințe și note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139 17 Marcus Vipsanius Agrippa 17.1 Viața timpurie

140

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 140

17.2 Ascensiunea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 140 18 Dioclețian

141

18.1 Viața

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 141

18.2 Referințe

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142

18.3 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142 19 Constantin cel Mare

143

19.1 Tinerețea și venirea la putere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143 19.2 Convertirea lui Constantin

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143

19.3 Conflictul cu Licinius . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144

CUPRINS

vii

19.4 Guvernarea lui Constantin

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145

19.5 Constantinopol - noua capitală, noua Romă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145 19.6 Viața de familie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146 19.7 Ultimii ani ai lui Constantin

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146

19.8 Constantin în arta romană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146 19.9 Sanctificarea lui Constantin cel Mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147 19.10Contestări contemporane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147 19.11Numismatică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148 19.12Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148 19.13Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148 19.14Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149 19.15Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150 20 Teodosiu I

151

20.1 Împărat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151 20.1.1 O politică de stabilizare a frontierei

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151

20.1.2 O politică internă forte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151 20.1.3 Ultima reunificare a Imperiului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152 20.1.4 Urmașii lui Teodosiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152 20.2 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152 21 Bătălia de la Actium

153

21.1 Preludiul bătăliei

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153

21.2 Condițiile luptei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153 21.3 Bătălia

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153

21.4 Consecințe 21.5 Surse

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154

21.6 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154 22 Actium

155

22.1 Istorie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155 22.2 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155 22.3 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155 23 Regatul Roman

156

23.1 Italia pre-romanǎ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156 23.1.1 Epoca bronzului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156 23.1.2 Epoca fierului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156 23.1.3 Civilizația etruscă

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157

23.1.4 Colonizarea greacǎ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158 23.2 Fondarea Romei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158 23.3 Regii Romei

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158

23.4 Alegerea regelui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159

viii

CUPRINS 23.5 Roma sub regii săi

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 160

23.5.1 Domnia lui Romulus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 160 23.5.2 Domnia lui Numa Pompilius . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 160 23.5.3 Domnia lui Tullus Hostilius

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 160

23.5.4 Domnia lui Ancus Marcius . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 160 23.5.5 Domnia lui Lucius Tarquinius Priscus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161 23.5.6 Domnia lui Servius Tullius . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161 23.5.7 Domnia lui Lucius Tarquinius Superbus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161 23.6 Oficii republicane din partea regelui 23.7 Articole corelate

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162

23.8 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162 24 Lista împăraților romani 24.1 Principatul

163

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163

24.1.1 Dinastia Iulio-Claudiană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163 24.1.2 Anul celor patru împărați și Dinastia Flaviana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163 24.1.3 Dinastia Antoninilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163 24.1.4 Dinastia Severilor

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163

24.2 Criza secolului III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163 24.2.1 Împărați din timpul apogeului crizei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163 24.2.2 Imperiul Galic – 260–274 24.2.3 Imperiul Illyrian 24.3 Tetrarhia

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163

24.3.1 Dominatul

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163

24.3.2 Imperiul Britannic 286 – 297 24.3.3 Imperiul Roman Târziu

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163

24.4 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163 25 Tiberius

164

25.1 Ascensiunea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164 25.2 Prima parte a domniei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165 25.3 Pe insula Capri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166 25.4 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167 25.5 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167 26 Caligula

168

26.1 Familie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 168 26.2 Tineretea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169 26.3 Împărat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169 26.3.1 Domnia timpurie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169 26.3.2 Divinitatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 170 26.3.3 Reformele publice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171

CUPRINS

ix 26.3.4 Criza financiara si foametea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171 26.3.5 Constructii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172 26.3.6 Dusmania Senatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172 26.3.7 Pe plan extern . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173

26.4 Asasinarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173 26.5 Genealogia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174 26.6 Referințe

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174

26.7 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174 27 Claudius

175

27.1 Domnia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175 27.2 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177 28 Nero

178

28.1 Primii ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178 28.2 Domnia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178 28.3 Incendiul, persecuțiile și complotul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179 28.4 „Campionul” și „artistul” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180 28.5 Ultimii ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180 28.6 Galerie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180 28.7 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181 29 Galba

182

29.1 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182 30 Otho

183

30.1 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183 31 Vitellius

184

31.1 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 184 32 Vespasian

185

32.1 Date biografice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185 32.2 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 186 32.3 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 186 33 Titus

187

33.1 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187 34 Domițian 34.1 Concentrarea puterii

188 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188

34.2 Activitatea militară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188 34.3 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188 35 Nerva

189

x

CUPRINS

36 Traian

190

36.1 Origine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190 36.2 Traian Optimus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190 36.3 Traian - Dacicus Maximus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190 36.4 Pe urmele lui Alexandru cel Mare

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191

36.5 Decesul și renumele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191 36.6 Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192 36.7 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192 36.8 Lectură suplimentară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192 36.9 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192 37 Hadrian 37.1 Biografie

193 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193

37.2 Galerie de imagini

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194

37.3 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194 37.4 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194 37.5 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 195 38 Antoninus Pius

196

39 Marc Aureliu

197

39.1 Biografie

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197

39.1.1 Marc Aureliu: împărat roman

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197

39.1.2 Marc Aureliu: filosof . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 198 39.2 Citate din Marc Aureliu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 198 39.3 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 198 39.4 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 198 40 Lucius Verus

199

41 Commodus

200

41.1 În film . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 200 41.2 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 200 42 Dinastia Antoninilor

201

42.1 Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201 42.2 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201 43 Dinastia Severilor

202

43.1 Arbore genealogic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203 43.2 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203 43.3 Referințe și note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203 43.4 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203

CUPRINS

xi

44 Anul celor patru împărați 44.1 Cei patru împărați

204

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204

44.2 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204 45 Dinastia Iulio-Claudiană

205

45.1 Arbore genealogic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 205 45.2 Referințe și note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206 45.3 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206 45.4 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206 46 Pertinax

207

46.1 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207 47 Didius Iulianus

208

47.1 O carieră senatorială onorabilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 208 47.2 O accedere la putere contestată și de scurtă durată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 208 47.3 Monede . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209 47.4 Nume succesive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209 47.5 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209 47.6 Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209 47.7 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209 48 Septimius Severus 48.1 Biografie

210

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 210

48.2 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 210 48.3 Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211 49 Pescennius Niger

212

49.1 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 212 50 Clodius Albinus

213

50.1 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213 51 Caracalla

214

52 Publius Septimius Geta

215

53 Macrinus

216

54 Diadumenian

217

54.1 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 217 55 Eliogabal

218

55.1 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 218 56 Alexandru Sever

219

xii

CUPRINS 56.1 Biografie

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219

56.2 Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219 56.3 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219 56.3.1 Surse primare

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219

56.3.2 Surse secundare

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219

56.4 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219 57 Maximin Tracul

221

57.1 Ascensiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221 57.2 Domnie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221 57.2.1 Consolidarea statului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221 57.2.2 Anul celor șase împărați și moartea lui Maximin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221 57.3 Politică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221 57.4 Referințe și note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 222 57.5 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 222 58 Magnus (uzurpator)

223

59 Gaius Iulius Verus Maximus

224

59.1 Referințe și note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 224 60 Gordian I

225

60.1 Ascensiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225 60.2 Domnie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225 61 Gordian al II-lea

226

62 Pupienus

227

62.1 Origini

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227

62.2 Conducerea Romei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227 62.3 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227 63 Balbinus 63.1 Origini și carieră

228 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 228

63.2 Domnie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 228 63.3 Sarcofagul lui Balbinus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 228 63.4 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 228 64 Gordian al III-lea

229

64.1 Ascensiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229 64.2 Domnie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229 65 Sabinianus (uzurpator)

230

66 Filip Arabul

231

CUPRINS

xiii

66.1 Origini

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231

66.2 Carieră politică și domnie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231 66.2.1 Credințe religioase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231 66.3 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231 67 Filip II Junior

232

68 Pacatianus

233

69 Silbannacus

234

69.1 Surse

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 234

70 Sponsianus

235

70.1 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235 71 Decius

236

71.1 Ascensiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 236 71.2 Domnie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 236 71.2.1 Persecuția creștinilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 236 71.2.2 Campanii militare și restructurarea statului 71.3 Surse

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 236

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237

71.4 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237 72 Priscus (uzurpator)

238

73 Licinianus

239

73.1 Surse

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239

74 Herennius Etruscus

240

75 Trebonianus Gallus

241

75.1 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241 76 Hostilian

242

76.1 Surse

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 242

77 Volusianus

243

78 Aemilianus

244

79 Valerian

245

79.1 Origini

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245

79.2 Domnie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245 79.2.1 Captivitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245 79.3 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245 80 Uranius Antoninus

246

xiv

CUPRINS

81 Saloninus

247

82 Gallienus

248

82.1 Origini

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 248

82.2 Domnie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 248 82.3 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249 83 Ingenuus

250

83.1 Date generale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 250 83.2 Referințe

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 250

83.3 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 250 83.4 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 250 84 Regalianus

251

84.1 Istoria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 251 84.2 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 251 84.3 Vezi și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 251 84.4 Referințe

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 251

84.5 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 252 85 Claudius al II-lea Gothicus

253

86 Quintillus

254

87 Aurelian

255

87.1 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 255 88 Marcus Claudius Tacitus

256

89 Florianus

257

90 Marcus Aurelius Probus

258

91 Carus

259

91.1 Viața

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 259

91.1.1 Domnia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 259 91.2 Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 259 91.3 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 259 92 Carinus

260

93 Maximian

261

93.1 Biografie

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 261

94 Constantius I

262

95 Galerius

263

CUPRINS

xv

95.1 Imperiul Roman ca Imperiul Dac . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 264 95.2 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 264 95.3 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 264 96 Flavius Valerius Severus

265

97 Maxentius

266

98 Licinius

267

98.1 Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 267 99 Maximinus Daia

268

100Valerius Valens

269

101Sextus Martinianus

270

102Constantin al II-lea

271

102.1Literatură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 271 103Constanțiu al II-lea 103.1Referințe

272

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 272

104Constant

273

105Iulian Apostatul

274

105.1Încercarea de a reconstrui Templul din Ierusalim . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 275 105.2Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 275 106Iovian

276

107Valentinian I

277

108Valens

278

109Procopius

279

110Grațian

280

110.1Activitatea 110.2Creștin

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 280

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 280

111Valentinian al II-lea

281

111.1Ascensiunea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 281 111.2Bibliografia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 281 111.3Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 281 112Magnus Maximus

282

xvi

CUPRINS

113Arcadius

283

113.1Tinerețea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283 113.2Împărat roman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283 113.3Ultimii ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 284 113.4Referințe

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 284

113.5Galerie de imagini . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 284 113.6Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 284 114Honorius

285

115Valentinian al III-lea

286

115.1Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 286 116Petronius Maximus

287

116.1Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287 117Avitus

288

117.1Evenimente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 288 117.2Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 288 117.3Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 288 118Majorian

289

119Libius Severus

290

120Anthemius

291

121Olybrius

292

122Glycerius

293

122.1Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 293 123Romulus Augustulus 123.1Ascensiunea și domnia

294 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 294

123.2Restul vieții . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295 123.3Legături externe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295 123.4Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295 123.5Text and image sources, contributors, and licenses . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 296 123.5.1 Text . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 296 123.5.2 Images . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 303 123.5.3 Content license . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 322

Capitolul 1

Republica Romană Vezi și Republica Romană (sec. Republica Romană (sec. XIX).

1.1.1 Adunările romane

XVIII) și

Republica Romană (din latină Res publica romana, „Lucrurile publice ale Romei”) a fost organizarea de stat a Romei și a teritoriilor sale în perioada cuprinsă între abolirea Regatului Romei (510 î.Hr.)[2] și până la numirea lui Cezar ca dictator pe viață în anul 44 î.Hr., sau, mai probabil, până în anul 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavian titlul de Augustus. Orașul Roma este situat pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a peninsulei Italia. Roma era situată pe granița dintre teritoriul în care era vorbită limba latină, la sud de Roma, și cel în care se vorbea limba etruscă, la nord de Roma.

Forumul Roman Adunările romane erau alcătuite din cetățenii ce aveau că rol să voteze legile propuse de senat și de magistrați, să aleagă magistrații, având atribuții administrative, juridice și religioase. Deciziile erau luate prin vot, iar calcularea rezultatelor se întocmeau în funcție de curii sau centurii. Problemele erau dezbătute în adunări

1.1 Instituții guvernamentale

1

2

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ echipament militar propriu, se organiza în afară incintei sacre a Romei, pe Câmpul lui Marte (Vaticanul de azi), iar convocarea era inițiată și condusă de un magistrat ce deținea “imperium"-dreptul la comandă militară. Atribuțiile centuriilor erau votarea legilor și alegerea magistraților senatului. Apelul la adunare era publicat înainte cu 30 de zile și afișat în Forum.

Forumul roman - reconstituire

Forum Comitium

contiones. Existau mai multe tipuri de adunări cetățenești (în latină Comitia), iar toate deciziile erau votate. Erau trei tipuri de adunări: comițiile curiate, comițiile tribute și comițiile centuriate, ce reprezentau trei modalități de adunare a poporului în funcție de criterii.

• Comițiile tribute își au originea din adunările vechi ale plebeilor (fondate în timpul conflictelor dintre patricieni și plebei, în anii 494-300 î.Hr.), ce își alegeau proprii magistrați ce reprezentau plebeii și decideau legile pentru aceștia. Legile erau extinse până la nivelul patricienilor în cazul în care erau votate de Senat. Din 287 î.Hr., deciziile plebeilor erau recunoscute și fără acordul senatorial. Comițiile tribute erau individualizate, având rolul de a alege magistrații inferiori din 104 î.Hr. 27 de triburi trase la sorți alegeau Marele Pontif. Adunările de triburi aveau atribuții juridice, dar le păstrau pentru probleme private. Convocarea triburilor era anunțată cu 17 zile înainte. Comitia adopta plebiscita-lex Hortensia, care capătă valoarea unei legi. Atribuțiile membrilor era să numere alegerea magistraților inferiori fără imperium, tribunii și edilii plebei. Sistemul electoral era censitar, iar voturile erau numărate de fiecare curie, centurie sau trib. Cel mai bine recunoscut vot era cel al comițiilor centuriate de pe Câmpul lui Marte. Votau întâi prima clasa cenzitară (80 centurii de pedestrași) și cele 18 centurii de călăreți, urmând celelalte clase. Se vota cu bile sau cu pietre, voturile scrise fiind aplicate la sfârșitul republicii, iar urnele erau amenajate pe o tribună în față armatei. Din cele 193 de centurii, călăreții și prima clasa cenzitară aveau 98 de voturi, astfel bălanța votului era mereu înclinată spre prima centurie.

• Comițiile curiate erau cele mai vechi. Au fost fondate de regele legendar Romulus și cuprindea membri adulți din cetate organizați în 30 curii (erau cele trei ginti fondatoare-Tities, Ramnes și Luceres, fiecare având câte 10 curii). Comițiile curiate aveau un rol religios și un caracter aristocratic, reprezentând instanța ce vota principalele legi ale senatului. 1.1.2 Din perioada Republicii, plebea avea acces la această adunare, ce era convocată în Forum, de către un lictor curiat, oferind investituta solemnă magistraților aleși, de a declara război sau decide semnarea tratatelor de pace. Curiile erau convocate pe Capitoliu, în prezența unui Pontifex Maximus, la fiecare început de luna, aducându-se la cunoștință sărbătorile și oficializându-se adopțiile. În timpul principatului, curiile erau reprezentate de 30 de lictori.

Senatul roman

• După reformele militare și fiscale ale regelui Servius Tullius, poporul era organizat în cinci clase cenzitare plătitoare de tributum (impozit direct) și de o clasa cenzitară scutită de obligații fiscale și fără drepturi politice și militare. Cele cinci clase cenzi- Senatul tare erau organizate pe centurii, unități militare și electorale. Avea rol legislativ și electoral.Adunarea Prima și cea mai importantă instituție a Republicii Rocomițiilor centuriate-poporul înarmat, ce venea cu mane era Senatul Roman.[3] Era principalul organism de

1.1. INSTITUȚII GUVERNAMENTALE

3 le comițiilor, soluționau crimele grave și împărțeau jurisdicția publică la Roma și în provincii. Pregătea ședințele, adunărilor poporului, examina proiectele de legi, administra viață religioasă (stabilea calendarul religios, jocurile, supraveghea activitatea preoților, structura panteonului, ridicarea lăcașelor de cult, raporturile dintre Roma și cultele străine). Prin “senatus-consulta”, senatul dispunea de putere legislativă. Pe plan extern, senatul primea ambasadele străine, iar pe plan informal, influențau votul comițiilor.

1.1.3 Magistraturile The Constitution of the Roman Republic Executive Magistrates

Comitia Centuriata (Century Assembly) Assembly of soldiers divided into blocs called centuries. Each century gets one vote before the assembly. Each soldier is assigned to a century according to how much property he owns. Since the wealthiest soldiers are grouped into a majority of centuries, the assembly is very aristocratic.

Senate In practice, plays the central role in the day-to-day functionality of the constitution. It is a board of the most experienced politicians. It makes foreign and military policy, and directs domestic policy.

Comitia Centuriata elects higher magistrates

Senate issues instructions to all magistrates other than tribunes. As part of the census, Censors can add new members to the Senate. They can also expel members.

Comitia Tributa (Tribal Assembly)

Curia Julia - sediul de întrunire al senatului în timpul lui Cezar

conducere a statului. Conform istoricului Polybius, senatul dispunea de visteria statului, putea trimite soli în afara Italiei, rezolva dispute.

Assembly of citizens divided into blocs called tribes. Each tribe gets one vote before the assembly. Both patricians and plebeians vote in this assembly. Since each citizen is assigned to a tribe according to their geographical location, rather than Concilium Plebis (Plebeian Council) property classification, this assembly is less Council almost identical to the Comitia Tributa. aristocratic than the The only differences are that it is presided Comitia Centuriata. over by a Plebeian Tribune, and its tribes The Concilium Plebis are only composed of plebeians. After 287BC, is a subset of this any act passed by this council would apply assembly. to all of the Senate and People of Rome.

Constituţia romană

Conform tradiției, a fost fondat de Romulus. În Senat existau două partide neoficiale: optimații și popularii. Senatul a avut o importantă majoră, iar prestigiul său s-a format prin prisma participării instituționale a patricienilor bogați, aparținând aristocrației, și a plebeilor.[4] În epoca republicană era compus din 300 de membri, foști magistrați. În timpul dictaturilor lui Sulla și Cezar, numărul senatorilor va crește la 600-900. Sub Augustus, numărul de 600 de senatori va fi definitiv fixat. Pentru ca un om să ajungă senator trebuia să fie cetățean roman, să aibă statutul juridic de om liber (exceptând liberții), vârsta de minim 46 de ani și onorabilitate. Treptat, vârstă legală va scădea la 30 de ani în Republica romană târzie, iar liberții vor putea intra și ei în senat, în contextul conflictelor civile și politice. Senatorii purtau toga laticlavă - cu bandă lată de purpură, inelul de aur, pantofii “calcei”, aveau un cal și locuri rezervate la spectacolele de teatru și circ. Magistrații care dețineau “imperium” (responsabilitate) consulii, pretorii, magisteri equitum, interrex și tribunii plebei - puteau convoca senatul. Ședințele senatoriale se desfășurau într-un “templum”, un loc desemnat de magistrații care convocau senatul, fie în Curia Calabra pe Capitoliu, fie în Comitium sau în alte temple ori teatre. Ședințele durau o zi, dar se puteau prelungi. Atribuțiile senatului erau decizionale, pregăteau ședințe- Consul

Consuls Praetors Censors Any magistrate can veto the action of a magistrate of equal or lesser rank.

Qaestors Curule Aediles

Comitia Tributa elects lower magistrates

Tribunes can veto any act of the Comitia Centuriata, Comitia Tributa, Concilium Plebis, or the Senate.

Plebeian Tribunes Concilium Plebis elects plebeian magistrates

Plebeian Aediles assist the Plebeian Tribunes

Plebeian Aediles

4

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ

În cadrul magistraturilor republicii romane, existau două de 6 lictori. principii: anualitatea și colegialitatea. Anualitatea pre- Edilii, magistrați inferiori, erau de două tipuri-curulisupunea participarea unui număr cât mai mare de cetă- patricieni și plebei. țeni în administrarea Romei, dar și o limitare temporală a puterii magistrale. Colegialitatea depindea de antipa• Edilii curuli erau aleși de comițiile tribute, luau tia romanilor față de deținerea permanentă a puterii de auspiciile, supravegheau festivalurile romane, acticătre un magistrat superior, care tindea să ajungă tiran, vitatea edilitară și poliția orașului și supravegheau având rolul controlului reciproc din partea participanților moravurile. la o magistratură egală că prestigiu și putere. Magistrații • Edilii plebei erau aleși prin plebiscit în cadrul coromani se împărțeau în: mițiilor tribute, păzeau arhivele plebei, depuse în templul lui Ceres, convocau comitia tributa și su• ordinari, ce aveau un mandat doar de un an, precum pravegheau tranzacțiile comerciale ale plebeilor. Se consulii, editiil, pretorii, chestorii, tribunii plebei. ocupau cu aprovizionarea Romei și cultelor. Erau • extraordinari-își exercitau mandatul timp de 6 luni, patru: doi edili curuli și doi curuli plebei. precum dictatorii, magister equitum. Censorii aveau 18 luni. Chestorii erau aleși de comitia tributa, indeplineua un pas către carieră politică și puteau accede la Senat. Aveau Din perspectiva prestigiului, existau două categorii de ca atribuții administrarea tezaurului public și supravemagistrați-curuli: cei care ședeau pe scaunul curul- gheau arhivele statului. Inițial erau doi, apoi erau patru, consulii, pretorii, edilii curul, dictatorii, magister equi- ulterior șase în Italia din secolul al III-lea î.Hr. tum; și necuruli-chestorii, edilii plebei, tribunii plebei. Tribunatul plebei, ca magistratură anuală și colegială, Din punct de vedere al puterii deținute, erau magistrați care dețineau imperium-consulii, pretorii, dictatorii, magister equitum; și cei fără “imperium"-chestorii, censorii, edilii sau tribunii plebei. Imperium reprezenta dreptul de recrutare și comandă militară, atribuții administrative, civile și juridice. Cei care dispuneau de imperium puteau avea drept de arestare a nesupușilor și de “vocatio”, dreptul de a constrânge înfățișarea acuzaților în față instanței. Puteau convoca comitia centuriada în afară Romei.

era o metodă de control din partea plebeior asupra consulatului. Era aleși anual dintre plebei și erau colegiali, de către comițiile tribute, având atribuții și drepturi. Persoană lor era sacrosanctă și inviolabilă la Roma, dispuneau de dreptul de intercessio-să se opună unei decizii ce contravenea intereselor plebei, aveau drept de veto și ius coercitionis-dreptul de a apară în instanța orice plebeu. Existau dezavantaje: puterea temporală anuală și limitată doar în cadrul Romei, precum și anularea competențelor Consulii, în număr de doi, erau cei mai importanți ma- lor în timpul unei dictaturi. Inițial doi, au crescut la cinci gistrați. Erau aleși pentru un an, erau deținători de impe- și ulterior, la 10 în secolul V î.Hr. rium, aleși de comitia centuriada. Erau aleși numai dintre În timpul expansiunii romane, era nevoie de persoane capatricieni, dar abia după secolul IV î.Hr., după impune- re să guverneze noile provincii. Astfel, promagistratiirea legilor licino-sextiene, plebeii vor avea acces la con- foști magistrați, îi înlocuiau pe magistrații în atribuțiile sulat. Aveau atribuții juridice și civile, convocau și con- militare în provinciile atribuite lor. Spre sfârșitul republiduceau senatul, comițiile curiate și centuriade, dispuneau cii, când apăreau persoane care aveau tendințe de a deține de imunitate pe timpul mandatului, coordonau strângerea puterea permanent, au apărut consulatul “sine collega”, impozitelor și puneau în aplicare legile votate de comiții. dictatura sau tribunatul plebei pe viață, noi magistraturi Recrutau și comandau o armata. Erau însoțiți de o gar- în timpul triumviratului. da de 12 lictori-purtători de fascii, se așezau pe scaunul Romanii respectau două principii pentru oficialii lor: curul, purtau toga praetexta pe timp de pace și toga de anualitatea sau durata de un an a mandatelor, și culoare purpurie paludamentum pe timp de război. colegialitatea sau deținerea aceleiași funcții simultan de Cenzorii, care erau doi, erau aleși pentru 18 luni, din 5 în 5 ani, desemnați de comițiile centuriade. Nu dispuneau de imperium, dar întocmeau recesamantul populației, organizau orașul, administrau parțial tezaurul public, întocmeau listele senatorilor și supravegheau moravurile. Censorii erau aleși dintre foștii consuli, despre care se credea că aveau o moralitate ireproșabilă.

către cel puțin două persoane. Statutul suprem de consul, de exemplu, era întotdeauna deținut de două persoane în același timp, fiecare dintre ele exercitând o putere mutuală de veto asupra oricăror acțiuni ale celuilalt consul. Dacă de exemplu întreaga Armată Romană ieșea pe câmpul de luptă, era întotdeauna sub comanda celor doi consuli, care alternau zilele de comandă. Majoritatea celorPretorul era magistrat ordinar, ales de comitia centuri- lalte funcții erau deținute de mai mult de două persoane; târzie existau 8 pretori în fiecare an și 20 ada, deținea imperium, avea atribuții juridice la Roma. în Republica [5] chestori. Supraveghea procesele și întocmea listele cu jurați. Dispunea de doi lictori la Roma și avea drept să se așeze pe Dictatorii erau o excepție a anualității și colegialității, iar scaunul curul. Din secolul III î.Hr., a apărut praetor pere- cenzorii doar a anualității. În vremuri de urgență militagrinus, însărcinat cu litigiile dintre provinciali și dispunea ră era ales un singur dictator pentru un termen de 6 luni,

1.2. ISTORIA REPUBLICII ROMANE: DE LA ÎNFIINȚARE LA EXPANSIUNE

5

pentru a deține singur comanda asupra statului roman. În mod regulat, însă nu anual, erau aleși doi cenzori: la fiecare cinci ani, pentru un mandat de 18 luni. Coloana vertebrală a puterii militare romane era formată de către legiunile romane. Roma își folosea legiunile pentru a-și extinde granițele dincolo de malurile Tibrului, ajungând până la dominarea majorității spațiului european și mediteranean. De fiecare dată când Roma cuce- Soldaţi în faţa unui altar rea noi teritorii, zona era împărțită într-una sau mai multe provincii, fiecare aflată sub comanda unui guvernator ales 1.1.5 Armata de către Senat. Armata era o instituție fundamentală, a cărei sistem a fost moștenit de la reformele regelui Servius Tullius. Armata avea în centrul ei centuria (unitate militară alcătuită din 100 de pedestrași) condusă de un centurion. Două • Pontifex Maximus centurii formau un manipul, iar șase centurii alcătuiau o • Flaminii cohorta. 10 cohorte alcătuiau o legiune. Călăreții erau organizați în turrnae. Fiecare clasa cenzitară avea un • Augurii nume propriu de centurii pedestre, fiind în total 193 de centurii, la care se adăugau o centurie 10 centurii de că• Haruspicii lăreți și 4 centurii de meșteșugari și instrumentiști. O legiune cuprindea 6000 de soldați, condusă de un consul, • Vestalele pretor ori dictator. Erau înrolate trupe de italici pe post de trupe auxiliare, iar din secolul al III-lea î.Hr., a fost Erau sub comanda regelui, iar în timpul Republicii, era creată o flota militară. Cetățenii erau înrolați pe Câmpul sub comanda marelui Pontif, dar sub supravegherea Selui Marte. Fiecare soldați își cumpără echipamentul pe natului. Erau organizate într-o serie de colegii de preoți: cont propriu. Din anul 107 î.Hr., când generalul Marius, care a impus reforma militară, s-a renunțat la principiul • flaminii (în număr de 15, dintre care trei le dedicau claselor cenzitare în favoarea voluntariatului, iar statul se cultul triadei străvechi: Jupiter-Marte-Quirinus), ocupă de echiparea soldaților și plata soldelor din pradă de război. • colegiul pontifilor,

1.1.4

Instituțiile religioase

• colegiul vestalelor (o slujeau pe zeiță Vestă, păzind focul sacru-simbol al vetrei și căminului) • colegiul salienilor (care își celebrau sărbătoriile în cinstea lui Marte)

1.2 Istoria Republicii Romane: de la înființare la expansiune

Versiunea lui Livius a înființării republicii spune că fiul ul• fețialii care desfășurau ceremoniile religioase pentru timului rege al Romei, Lucius Tarquinius Superbus (Tadeclarația de război, aruncând cu lancea spre terenul rquin cel Mândru), Sextus Tarquinius, a violat o nobilă inamicilor, și erau devotați lui Jupiter romană pe nume Lucreția.[6][7] Lucreția și-a obligat fami• lupercii care în fiecare an, pe 15 februarie, celebrau lia să acționeze, prin aceea că și-a adunat rudele masculi[8] purificarea și fertilizarea cetății în față grotei de pe ne, le-a spus ce s-a întâmplat și apoi s-a sinucis. Aceștia au fost obligați să o răzbune și au condus o răscoală prin Palatin; care au expulzat din Roma casa regală (Tarquinii), aceștia • colegiul augurilor ce studiau semnele cerești și zbo- găsindu-și un refugiu în Etruria. rul păsărilor. Soțul Lucreției, Lucius Tarquinius Collatinus[9] și Lucius • Augurii puteau întrerupe orice activitate, ședințele Junius Brutus au fost aleși primii doi consuli, ofițerii șefi politice și alegerile, dacă considerau că zeii nu sunt ai noii Republici. (Marcus Junius Brutus, care mai târziu avea să-l asasineze pe Gaius Iulius Cezar, a revendicat favorabili. descendența sa din acest prim Brutus.) • Haruspicii interpretau organele interne ale mieilor Consulii timpurii au preluat rolurile regelui cu excepția sau vitelor sacrificate. înaltului său statut de preot în venerarea lui Jupiter Optimus Maximus la templul sacru de pe Colina Capitoliului. Funcțiile religioase erau ocupate doar de patricieni inițial, Pentru această îndatorire romanii au ales un Rex sacrorum[10] sau „rege al lucrurilor sfinte”. Până la sfârșitul ulterior fiind gratuite și ocupate prin cooptare.

6

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ

Hartă a Romei in timpul Republicii Romane

Republicii, acuzația că un om puternic ar fi vrut să se facă rege a rămas un memento de clătinarea carierei pentru urmași (asasinii lui Iulius Cezar au spus că încercau doar să ferească Roma de reabilitarea ei ca monarhie).[11]

1.2.1

Patricieni și plebei

Cetățenii din Roma erau împărțiți în patricieni și plebei. Aceste două clase se moșteneau ancestral. Deși patricienii monopolizaseră toate oficiile politice și probabil majoritatea averilor în Republica timpurie, au existat și plebei avuți, menționați în diferite documente istorice. Pe de altă parte, multe familii de patricieni și-au pierdut în decursul vremurilor atât bogăția cât și influența politică. Clasificările aveau sens predominant în funcțiile religioase, unde multe dintre posturile de preot erau sub restricția de a fi ocupate doar de patricieni.

Toga era îmbrăcămintea caracteristică bărbaților cetățeni ai Romei; purtarea sa era interzisă celor ce nu erau cetățeni.

tricieni care conduceau cetatea și aveau că rol redactarea scrisă a legilor romane.

După terminarea mandatelor, decemvirii refuzau să predea puterea, astfel este formată o altă comisie, alcătuită din 5 patricieni și 5 plebei, care forează cele 12 pachete de legi. Legile erau redactate pe tabule de bronz și afișate în forum, făcând referire la normele procedurale de judecată, aspectele privind moștenirile, tutela, datorii, interdicția înmormântării în interiorul orașului, interdicția căsătoriei dintre patricieni și plebei. Ultima a fost abolită în 445 î.Hr., prin Lex Canuleia. Plebeii doreau să aibă accesul la magistraturi consulare prin legile licinosextine în 367 î.Hr. Primul consul plebeu a fost numit în 343 î.Hr., atribuțiile juridice ale consulului fiind cincedate pretorului. Obțin accesul și la colegiile religioasecel al augurilor, prin Lex Ogulnia în 300 î.Hr. DeciziiDar pentru a fixa cutumele juridice, a început un alt le plebeilor-plebiscitele, capătă valoare ded legi prin lex conflict. Magistraturile au fost suspendate în 451 î.Hr., Hortensia din 287 î.Hr., și au devenit obligatorii fără acinstituindu-se o comisie de decemviri formată din 10 pa- ceptul senatului pentru patricieni. Relația dintre plebei și patricieni s-a înăsprit. Plebeii doreau să aibă proprii magistrați, dar au fost refuzați. Între anii 494-493 î.Hr., au refuzat să se mai înroleze și s-au retras pe Aventin, sau pe Muntele sacru, pentru a clădi propria lor comunitate În contextul nefavorabil, se acceptă înființarea tribunilor plebei, ajungând la un număr de 10, care aveau influență numai în interiorul Romei, participând la ședințele senatului, exprimându-și opozițiadreptul de vot și își apărau interesele, reprezentantul lor fiind sacră. Aveau drept de inițiativa legislativă, iar tribunii plebei erau aleși de adunările plebei, apoi de comițiile tributa. Tribunii aveau în subordine edilii și chestorii, asemenea consulilor.

1.2. ISTORIA REPUBLICII ROMANE: DE LA ÎNFIINȚARE LA EXPANSIUNE

1.2.2

7

Cucerirea Italiei: Războiul cu etrus- Expansiunea începe imediat după alungarea ultimului rege. În 507 î.Hr., Clusium, un oraș etrusc, și-a impus autocii

ritatea asupra Romei, impunându-i interdicția de a utiliza fierul în afară utilajului agricol, și a demarat o procedura de confiscare a pământurilor. Etruscii și-au impus stăpânirea teritoriului până în Campania, unde sunt opriți de coloniile grecești. romanii își obțin independența în 506 î.Hr., prin victoria de la Aricia. În primul sfert al secolului al V-lea, puterea etruscilor intră în declin, atunci când etruscii sunt înfrânți în față tiranului Siracuzei, Hieron I, la Cumae. Etruscii își pierd teritoriile din nordul Italiei după intervenția celtilor.

Bătălia de la Lagul Regillus

În anul 496 î.Hr., sub comanda lui Postimus Albus și Titus Aebutius Elva ca Magister Equitum, romanii au învins Liga Latină în Bătălia de lângă lacul Regillus. Presiunea exercitată de triburilor muntene asupra Latiumului i-a determinat pe romani să încheie în 493 î.Hr. un tratat “foedus” Cassianum, inițiat de Spurius Cassius, asigurând autonomia Romei față de Liga Latină, și care prevedea: furnizarea contingentelor militare în proporții egale, împărțirea egală a prăzilor de război și a pământului. Politică externă era stabilită în comun, astfel, luptele împotriva hernicilor, volscilor și equilor erau datorate unor eforturi comune ale membrilor Ligii Latine. În 491 î.Hr., un trădător de patrie, Coriolan, ce comandă un contigent de volsci, este înfrânt de romani. În 460 î.Hr., Sabinii au pătruns în Roma, sub comandă lui Herdonius, susținut din interiorul orașului. Au fost respinși de romani susținuți de Tusculum. Volscii, ernicii și equii au aderat la tratatul lui Spurius Cassius. Între 458 și 431, după eforturile depuse de L. Quinctius Cincmnatus și A. Posthumius., volscii sunt învinși. Din 448 î.Hr., sabinii nu au mai reprezentat o amenințare pentru Roma. Volscii și equii au continuat să-i hărțuiască pe latini și pe romani până la sfârșitul secolului V î.Hr. Romanii au cucerit două poziții, Tibur și Praeneste. Spre sfârșitul secolului al V-lea, romanii cuceresc capitală volscă, Terracina, pe locul ei înființând colonia latină de la Circei. Equii sunt definitiv înfrânți între 418-415, iar cetățile lor sunt ocupate. Etruscii se mențin între timp, cucerind Ianiculum, în timp ce romanii ocupă Fidenae, vechi aliat al orașului etrusc Veii, în 435 î.Hr.

Războinic etrusc

Italia era la început ocupată de populații numeroase indoeuropene, iar relațiile dintre acestea și Roma au presupus contacte militare sau stabilirea unor alianțe. Nevoia de a ocupă zone agricole, ogoare și pășuni, accesul la sare și resurse metalifere, i-a determinat să conducă campanii împotriva samniților, campanienilor, etruscilor, galilor și orașelor grecești. Roma se afla în coaliția latină, membră cu drepturi și obligații egale cu ale celorlalte cetăți. Roma se impune că hegemon al acestei ligi, afirmându-și preponderență asupra altor populații vecine din Latium.

Temându-se de influențele etrusce ce au pătruns la Roma, latinii și grecii din Cumae au militat pentru restaurarea Tarquinilor. Roma a profitat concurența pentru supremație în interiorul confederației latine, întocmită între Ardea, Lavinium, Aricia și Tusculum, însă era izolată în cadrul limitei incintei sale și ale “ager-ului” (ogorul roman), întins până la câteva mile de oraș. Roma era supusă de multe decade unui asediu permanent exercitat de vecinii săi de-a lungul secolului V î.Hr. Relațiile cu Etruscii nu au fost excelente, iar Veii, la granița Etruriei, la 17 km de Roma, pe malul drept al Tibrului, au blocat comerțul cu sare și pădurile de pe acest țărm și căile de acces spre Campania (ce avea sol fertil). Conform legendelor, 300 de membri și clienți ai gintei Fabia, au purtat un răz-

8

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ

boi pe aceste meleaguri. În 426 î.Hr., romanii au ocupat Fidenae, iar în 416 î.Hr. și Veii. Veienii au trimis soli în restul Etruriei, lăudându-se că au învins trei generali romani într-o singură bătălie. M. Furius Camillus, fiind sprijinit de etruscii din Caere, a cucerit și distrus orașul Veii din temelii și i-a vândut locuitorii ca sclavi. Etruscii aliați au primit cetățenie romană limitată. Nu au dispărut litigiile cu latinii, miza fiind controlul așezării Ardea, situată la 42 de km de Roma. Romanii obțin salinele de la gurile Tibrului și supun alte centre etrusce, printre care și Volsinii, centru religios etrusc. Roma și restul Latiumului s-au confruntat cu puternică presiune din partea populațiilor sabellice, coborâte din munți. Muntenii doreau să se stabilească în Latium, iar samniții s-au stabilit în Campania. Volscii, sabini, equii și hernicii invadau au invadat Latium. Multe dintre cuceririle și coloniile puse pe seama Romei aparțineau Ligii Latine, iar Roma a făcut compromisul de a acceptă invadatorii, printre care cei 5000 de sabini, conduși de Appus Claudius. Sabinii au ocupat regiunea etruscizată de pe valea mijlocie a Tibrului, blocând accesul Romei spre Campania.

Triumful lui Camillus

sfârșitul secolului al VI-lea, iar cea de-a două a fost între secolele V-IV î.Hr. Migrația celtilor a stopat expansiunea etruscă din nordul peninsulei atunci când s-au stabilit în Câmpia Padului, de unde vor organiza incursiuni militare spre centrul și sudul peninsulei. Între 391-390 î.Hr., are loc prima mare invazie a celtilor, devastând cetatea Clusium. Fabii au rezistat împotriva celților, determinând În 393 î.Hr., Roma se baza pe 152 000 de cetățeni mobi- atacul celților asupra Romei în 390. lizabili. Galii senoni au năvălit asupra orașelor etrusce din valea Padului, formându-se Galia Cisalpină. Sfătuite de emisarii Siracuzei, aflată în război cu cetatea etruscă Caere, 1.2.3 Invazia celticǎ numeroase cete de gâli s-au răspândit în Italia centrală și meridională. Una dintre aceste bande celtice, cea comandată de Brennus, la 18 iulie 387-386 î.Hr., pe râul Allia, la 15 km de Roma, a zdrobit forțele romane și a ocupat Roma , cu excepția Capitoliului, unde s-au retras ultimii apărători ai cetății. Romanii au trebuit să-și răscumpere eliberarea și să-i convingă pe gâli să se retragă, după ce au asediat Capitoliul timp de 7 luni. O legendă spune că într-o noapte, când galii se îndreptau să asedieze Capitoliul, pașii lor au trezit Gâștele Capitoliului. Gălăgia făcută de gâste iau anunțat pe romani sosirea invadatorilor și i-au respins. Retragerea galilor a costat 1000 de libre de aur. Potrivit lui Titus Livius, în timpul unei dispute ce priveau ponderile utilizate pentru a măsură aurul, Brennus și-a aruncat sabia pe cantar și a rostit faimoasele cuvinte " Vae Victis !", care se traduce din latină: “Vai de cei învinși !".

Brennus

Senatul apelează la Camillus, aflat în exil la Ardea. Îl numește în funcția de dictator și-i încredințează, odată cu ultimele forțe armate, soarta Romei. Cunoscând tactica galilor, Camillus își adaptează trupele la această, izbește surprinzător și toacă sistematic armata dușmană, reușind să-i alunge pe gâli din Latium. La Veii și la Ardea, Camillus a reconstruit armata romană, iar cetatea Caere a sprijinit Roma, primindu-i zeii, preoții, obiectele sacre, furnizându-i un ajutor militar substanțial, care i-a permis să îi învingă pe gali. Alte raiduri celtice au fost respinse.

Celții au fost ultimul val de populație indo-europeană ce După 380 î.Hr., Roma a fost reconstruită, fiind ridicată au coborât în Italia, dinspre nordul peninsulei. Prima mi- o nouă incinta și primind un perimetru de 430 hectare. grare a fost în timpul domniei primului rege etrusc, la Republica Romană a fost în continuare aliată cu etruscii

1.2. ISTORIA REPUBLICII ROMANE: DE LA ÎNFIINȚARE LA EXPANSIUNE

9

din Caere, sprijind expedițiile maritime ale acestora. Sa încercat încheierea unei coalizări cu cetatea greacă a Massiliei și Roma, ajunsă una dintre cele mai importante orașe italiene, cunoscută de istoricii greci. Între 367-360 î.Hr., celții atacă din nou Roma, iar în 358 î.Hr., ajung în Campania, unde sunt respinși. Invazia celtilor a reliefat slabă organizare defensivă a cetății, atunci nefiind ziduri care să oprească atacurile, precum și organizarea slabă a trupelor. Invaziile au determinat multe cetăți să iasă din coaliția romană, inclusiv cele etrusce ca Falerii, Caere, Tarquinium , Fidenae și cele ale voileilor. În privința organizării militare, se asigura o atenție asupra mobilității trupelor terestre, cască de piele fiind înlocuită cu una din fier, iar scutul este întărit cu lame din bronz.Se introduc manipulii, formațiuni mici și mobile, în locul falangei grele. Între 358-354 î.Hr., Roma impune latinilor pacea între așezările lor și au exercitat un protectorat asupra Etruriei. În 348 î.Hr., a încheiat un tratat cu Cartagina.

Soldaţi samniţi

săraci, dar numeroși și buni războinici. Au atras de partea lor populații italice, iar în anii 348-338 î.Hr., a fost momentul crucial în expansiunea maritimă romană, Roma, Invaziile ulterioare ale celtlor au slăbit Etruria și Latium. fiind abia intrată într-o politică mediteraneană datorită raporturilor sale cu orașul etrusc Caere, care măsură 150Amenințarea galică a fost eliminată în 332-329 î.Hr. 420 hectare, dispunând de o flota numeroasă, cu strânse legături cu Cartagina. Treptat, prin înfrângerea samniților de lângă muntele Gaurus și de la Suessula, Capuâ și 1.2.4 Războaiele romano-samnite și Neapolis au fost subordonate Romei, trecute sub protectorat roman, iar Latium era încercuit de garnizoanele romane, creându-se coloniile de la Norba și Setia. Între 343-272 î.Hr., s-au desfășurat cele patru războaie romano-samnite. În 343 î.Hr., campanienii sunt înfrânți de samniți și se retrag în capitală lor Capua, de unde cer ajutor Romei.Romanii nu au intervenit în conflict pentru că semnaseră anterior un acord cu samniții. Campanienii au promis că vor intră sub deplină lor stăpânire dacă romanii vor interveni de partea lor. Capua era un oraș bogat, iar ogoarele fertile vor constitui un important câștig pentru romani. Din punct de vedere strategic, o instalare romană în zona, ar fi însemnat o încercuire a Latimului și o eficientă modalitate de a o controla. Miza era dominarea peninsulei italice. Romanii au tăiat accesul samniților spre cele două țărmuri maritime, i-au atacat din spate, din Apulia.

Cucerirea Italiei

Samniții și triburile sabelice erau reunite într-o confederație, în zona central-sudică, fiind o populație de păstori. Din zonele montane au traversat Campanie spre zonele de câmpie litorală, intrând în conflict cu cetățile campaniene. Roma a reluat și accelerat expansiunea în toate direcțiile. Armata romană concentra 10 legiuni. A intervenit în conflictele dintre muntenii samniți și agricultorii campanieni. Inevitabilă ciocnire cu federația samniților a avut loc și a fost cumplită. Romanii stânjeneau transhumanța samniților spre pășunile de pe litoral, samniții fiind

Pentru a încerca să-și recapete libertatea, orașele ligii latine, precum și orașele Capua și Cumae se revoltă între 341-338 î.Hr. Revolta este suprimată prin victoria romană de la Capua în 340 î.Hr. și prin cucerirea centrului Antium din 338 î.Hr., marcând instaurarea hegemoniei romane în Latium și Campania. Prin noul acord, Liga Latină a fost desființată, iar orașelor latine li s-au impus interdicția de a practică comerțul între ele și de a încheia căsătorii, dar își păstrau autonomia internă, singurele raporturi externe fiind cele încheiate cu Roma. Nu mai aveau drepturi politice, aveau obligația de a datora Romei contigente militare pe timp de război și contribuții fiscale. Roma întemeiează colonii romane, populate cu cetățeni soldați, la Antium și Terracina. S-a ajuns la un acord cu Capua, care era principalul rival al romanilor la dobândirea supremației în Italia. Cetățile grecești din sud

10

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ

au solicitat sprijinul romanilor spre a-și rezolva divergențele interne, iar diverse familii nobile romane au acționat în Campania și Italia meridională. Sunt încheiatelegături, alianțe familiale, între aceste ținuturi și Roma. În 321 î.Hr., când armata romană se străduia să se strecoare în inima zonei samnite, între Capua și Benevent, s-a produs catastrofă-trupele romane, comandate de consulii Veturius și Postumius, au fost atrase în cursa întinsă în trecătoarea Caudium de samnitul Gavius Pontius. Romanii au capitulat și au trecut dezarmați sub jugul alcătuit din lăncile învingătorilor-celebrele furci caudine. A fost una dintre cele mai mari eșecuri din istoria militară a Romei. Roma pierde Luceria și Fregellae. Teritoriul este recâștigat prin recucerirea litoralului adriatic, dar în 312 î.Hr. o nouă ofensivă samnită provoacă grave pierderi romanilor, în bătălia de la Lautullae. Deși zona Campaniei trecuse de partea samniților, Roma a reușit să recupereze Terracina, Capua și Nocera. romanii au început construirea drumului care trebuia să lege Capua de Roma, via Appia. În 315 î.Hr., samniții i-au învins pe romani la Lautulae. Numeroase populații și orașe italice au fost captate într-o Pyrrhus coaliție antiromană, din care făceau parte etrusci, munteni sabellieni și gali. Soarta războiului închină în favoarea Romei din 314 î.Hr. Între 318-312 î.Hr., Capua a fost ROME anexată de romani și au instalat colonii în fertilă Campania. În 304 î.Hr., s-a încheiat o pace favorabilă romanilor, Beneventum însă intervenția lor în Lucania a determinat reluarea conflictului și victoria clară a legiunilor la Sentinum în 295 î.Hr. , asupra armatei gallo-samnito-etrusce. Samniții Tyrrhenian Sea au fost alungați de pe teritoriile lor și împinși spre Etruria. Roma a câștigat controlul asupra Italiei, dar samniții au continuat să reziste și să se opună, astfel, abia în 272 Eryx î.Hr., au fost definitiv învinși și supuși Romei. Astfel, a luat astfel naștere statul romano-campanian. 277 B.C.

Tarentum 275 B.C.

Heraclea

280 B.C.

S

Un pericol major s-a conturat în sud, când bogata și influenta cetate grecească din sudul Italiei, Tarentul, nu a acceptat distrugerea samniților, nici alianța dintre Roma și Cartagina, prin care și-au delimitat zonele lor de influență în Italia și Sicilia. Sprijinită de aliații ei oșci și campanieni, Roma a lansat o expediție militară în golful Tarentului. Tarentinii au solicitat și obținut sprijinul militar al generalului elenistic,Pyrrhus din Epirus. El a ajuns rege al Epirului în 296 î.Hr., și după ce a fost alungat din Macedonia, a debarcat în Italia în fruntea unei armate elenistice disciplinate și bine antrenate de 25 000 soldați, dispunând și de 25 de elefanți de luptă. Înfruntarea la Heracleea a fost un dezastru pentru legiunile romane, elefanții de lupta i-a înspăimântat pe romani, iar falanga i-a derutat, pierzând o treime din efectivele lor de lupta. Pyrrhus a lansat un marș triumfal asupra Romei , la 60 km de oraș, iar Senatul, îndemnat de Appius Claudius, nu a acceptat conditile de pace propuse.

Se a

Asculum

IRU

Războiul cu Pyrrus

tic

EP

1.2.5

Ad ria

279 B.C.

Ionian Sea

Razboiul Pyrrhic Esercito Consolare Polibiano (III sec. a.C.) Ala I Sociorum

Equites Sociorum et Legionis 30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30 30 30 900 Equites Sociorum 30 30 30 30 300 Equites Legionis

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

33 33

30

33 33 63

63

33 33 63

63

30

33 33 63

63 63

33 33 33 33 600 Triarii 63

63 63

63

Legio I

33 33

33 33

33 33

33 33

33 33

63

63

63

63

63

63 63 63 1200 Principes

63

63

63

63

63

63 63 63 63 63 63 1200 Hastati 63 63 63 63 63 63 63 63 63 63 1200 Hastati 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 1200 Velites

33 33 63

33 33 63

63 63

33 33 63

63 63

63

Legio II

33 33 33 33 600 Triarii 63

63 63

63

33 33

33 33

33 33

33 33

33 33

63

63

63

63

63

63 63 63 1200 Principes

63

63

63

63

63 63 63 63 63 63 1200 Hastati 63 63 63 63 63 63 63 63 63 63 1200 Hastati 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 1200 Velites

33 33

33 33

33 33

Ala II Sociorum

33 33 33 33 600 Triarii 63

33 33

33 33

33 33

33 33

33 33

63

63

63

63

63

63

63

63

63

63

63

63

63 63 63 1200 Principes

63

63

63

63

63 63 63 63 63 63 63 63 63 63 1200 Hastati 63 63 63 63 63 63 63 63 63 63 1200 Hastati 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 1200 Velites

33 33

33 33

33 33

33 33 33 33 600 Triarii 63

Equites Sociorum et Legionis

33 33

33 33

33 33

30

33 33

30

63

63

63

63

63

63

63

63

63

63

63

63

63 63 63 1200 Principes

63

63

63

63

63 63 63 63 63 63 63 63 63 63 1200 Hastati 63 63 63 63 63 63 63 63 63 63 1200 Hastati 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 60 1200 Velites

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30 30 30 900 Equites Sociorum 30 30 30 30 300 Equites Legionis

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

30 30

Legiunea polibiană

În 279 î.Hr., Pyrrhus a repurtat o victorie îndoielnică asupra romanilor în Apulia, la Asculum-Victorie a la Pyrrhus. Romanii au pierdut 6000 de soldați dintre cei 40000, dar și Pyrrhus a pierdut 3000. Pyrrhus a traversat Sicilia, unde timp de 2 ani a luptat împotriva cartaginezilor și grecilor, răsculați împotriva să. Reîntors în Italia, este înfrânt în 275 î.Hr. de romani la localitatea Maleventum, rebotezată după luptă-Beneventum. Dezamăgit, regele se reîntoarce în Grecia. Romanii au învățat din acest război să lupte mai organizat, să ridice tabere fortificate și castre. În 272 î.Hr., Tarentul a capitulat și este jefuit, romanii cunoscând vesela de lux a grecilor și sculpturile lor

1.2. ISTORIA REPUBLICII ROMANE: DE LA ÎNFIINȚARE LA EXPANSIUNE

11

magistrale, i se impun mari despăgubiri de război, dărâ- războaie în locul lor. marea zidurilor, primirea unei garnizoane romane, intrarea cetății în sistemul alianțelor romane. Roma a devenit incontestabilă stăpână a Italiei-de la Rubicon până la Primul Război Punic strâmbtoarea Messina. În 265 î.Hr., sub presiunea aristocrațiilor locale, Volsinii și Vulci, ultimele cetăți etrusce independente, au trecut sub ocupația Romei. Pentru a supune alte populații italice, Roma a recurs la soluția "Divide et impera", a recurs de de la anihilarea totală până la temelii a așezărilor inamice și primirea în rândurile ale cetățeniei romane, fie ale aliaților, socii-noii supuși, fără a exclude amputarea teritoriilor ce le aparțineau, năruirea fortificațiilor, obligațiile, tribut și furnizarea proviziilor livrate romanilor, alianțe, implantarea de coloniipopulate cu soldați lăsați la vatră așezați în punctele strategice ale Italiei. Multe cetăți subjugate își păstrau largă autonomie locală, în domeniul instituțiilor, iar alianța cu Roma se baza pe cooperarea între orligarhiile locale și Primul Război Punic nobilimea romană, iar elitele indigene erau dependențe de nobilii romani prin complexe legături de ospitalitate, clientelă, obligații reciproce, înrudiri. Clienții , ca negustori activi, aveau nevoie de supunerea altor populații, care le aduceau profit, iar romanii și-au reprezentat cucerirea Italiei ca o defensivă permanentă, pradă de război și ambițiile expansioniste cântărind mult. Latinizarea n-a fost impusă cu forța, aculturația nefiind obligată, ci acceptată voit de aliați-socii, însă latină cu dificultate se va impune în Magna Graecia. Roma a devenit o superputere mediteraneană veritabilă, de ea depinzând orașe maritime și comerciale. Confruntarea dintre Italia și Cartagina în plină expansiune părea inevitabilă, iar Sicilia era prea bogată și importantă strategic ca să opereze că un tampon dintre cele două mari puteri.

1.2.6

Războaiele punice

Triremă

Articolul principal: Războaiele punice Imediat ce Roma și-a consolidat controlul în peninsula italiană, a trebuit să înfrunte o serioasă confruntare cu Cartagina, într-o serie de trei războaie punice (punic este latinul pentru fenician) (264-241 î.Hr., 218-202 î.Hr. și 149-146 î.Hr.).[12] După aceste conflicte, Roma a devenit indiscutabil cea mai puternică națiune din Europa și spațiul mediteranean, un statut pe care îl va păstra până la divizarea Imperiului Roman între Imperiul Roman de Apus (care a căzut în anul 476) și Imperiul Roman de Răsărit, numit și Imperiul Bizantin (care a supraviețuit până Corvus în 1453). Cartagina, o colonie feniciană de pe coasta Tunisiei de azi, era în anul 264 î.Hr. o republică oligarhică, un puternic oraș-stat cu un vast imperiu, și, cu excepția Romei, cea mai mare putere din vestul mediteranean.[13] În vestul Atenei, dominanța navală a Cartaginei era incontestabilă, însă armata sa de uscat era foarte incompletă. Cetățenii săi rareori luptau direct împotriva inamicilor lor pe sol; în loc de asta preferau să folosească imensa avere agonisită prin comerț pentru a angaja mercenari să lupte în

În acest conflic nu mai era în joc destinul Italiei, ci soarta întregului bazin mediteranean și a Romei însăși. Roma, în 264 î.Hr., avea un tratat de alianța cu grecii din Rodos, dar nu concepuse o strategie orientală. Acordurile încheiate cu cartaginezii îi interziceau comerțul cu Sardinia și Africa, dar îi îngăduia și accesul în Sicilia, survenind mărul discordiei. Regatul grec al Siracuzei fusese salvat de amenințările cartagineze de către Pyrrhus și de basileul sau, Hieron ÎI. Dar mamertinii, mercenari

12

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ defavorabile, a fost înfrântă la Drepanum, în N-V Siciliei. Romanii, tenace, fac un imens efort financiar și pun pe picioare o nouă flota permanentă. În 241 î.Hr., flota romană, comandată de Gaius Lutatius Catulus, zdrobește într-o bătălia de la Insulele Aegates forța năvală cartagineză. Hamilcar Barca, supranumit Fulgerul, nu era suficient susținut de Cartagina, iar în toamna 241 î.Hr., este încheiată pacea. 10° W

5° W

0°

5° E

10° E

15° E

20° E

ire Lo R.

45° N

ro

Numantia

Duero R.

R.

R.

NEE S

H

E ne

T

ro n

PYR E

VE

Po R.

ur Lig

ian

s

45° N

TIA

I

Placentia (Piacenza) Arno R. L. Trasum ennus

Massilia (Marseilles)

I

CORSICA

SA

Guadiana R.

C

el

ti

be

Cades (Cadiz)

Turde

a ri

tania

ns

Y

R

I

T

A

Epidamnus

IUM

A

Rome

L

Y

Cannae Tarentum

SARDINIA Croton

Saguntum

Balearic Islands

ns

L

MN

Capua Tagus R.

Guadalquivir R.

Lilybaeum

Hippo Zarytus Utica

N U M I D I A

40° N

Corcyra (Corfu)

Panoramus Mylae Messana (Palermo) Rhegium Drepana Himera SICILY

M E D I T E R R A N E A N Carthago Nova (Cartagena)

35° N

campanieni-oșci, inițial în slujba Siracuzei, au pus stăpânire pe Messina și au jefuit Sicilia orientală. Cartagina, deținătoarea unor baze politico-militare în Sicilia, lea impus protectoratul său când Herion era să-i calmeze. În 269 î.Hr., când Roma avea de furcă cu alți mercenari campanieni la Rhegium și în Calabria, mamertinii s-au pus sub protecția Romei preocupate de lichidarea ultimelor rezistente etrusce. Comițiile centuriate, împotriva ezitărilor senatului, acceptă colaborarea cu mamertinii și apărarea Messanei împotriva agresiunii Cartaginei. Romanii aveau o slăbiciune pentru oșci. Trupele romane alungă din Messana garnizoana cartagineză, abia instalată, și în 263 î.Hr., a încheiat pace cu Siracuza, care plătea 100 de talanti ca despăgubiri de război și s-a aliat cu Roma împotriva Cartaginei. Forțele militare angajate în conflict erau egale, dar confruntate cu greutăți financiare în propriile cetăți. Sprijiniți de siracuziani, în 262 î.Hr., romanii au cucerit Arigentium și au vândut locuitorii acestei cetăți ca sclavi. În 260 î.Hr., romaii au fabricat o flota militară, destinată protecției bazelor proprii și blocării bazelor punice.În scopul de a compensa lipsa de experiență , romanii au echipat noile nave cu un dispozitiv special de îmbarcare ,"Corvus”, prin intermediul căruia, romanii intrau la bordurile corăbiilor cartagineze și îi confruntau pe cartaginezi direct. În loc de a manevră cu berbec , care a fost tactică năvală standard în acele vremuri , navele echipate cu Corvus manevrau alături de navele inamice , atașând podul de nava inamică . Noua armă și-a dovedi utilitatea în Bătălia de Mylae , în nordul Siciliei, prima victorie navală a Romei. Biruința a fost sărbătorită fastuos la Roma. În 256 î.Hr., consulul Marcus Attilius Regulus, dopat de o victorie navală, a lansat o ofensivă în Africa. Expediția a eșuat lamentabil, corpul expediționar silit să capituleze. După câteva victorii, Regulus a fost învins de Xantippos, general spartan, aflat în serviciul Cartaginei. Xantippos l-a zdrobit pe Regulus în Bătălia de la Tunis. Consulul a fost luat prizonier, trimis la Roma pentru a negocia pacea și ulterior lichidat. Generalul cartaginez Hamilcar Barca a repurtat victorii în Sicilia, iar în 249 î.Hr., flota romană, comandată de consulul Publius Claudius Pulcher, care disprețuia pesagiile

L

Sena Gallica

40° N

Sicilia

Danube R.

NE

IA BR er R. UM Tib RIA RU ET

Rhone R.

Ga

Eb

P

L

A

S

Ag

rig

Carthage

Syracuse

en

tiu m 35° N

Zama

S E A

M A U R E T AN I A

Barca

Rome and Carthage at the Beginning of the Second Punic War (218 BC) Roman dominions and allies Carthaginian dominions and allies

30° N

0

Miles Kilometers

50

0 50 100 5° W

100 200

200

30° N

300

300 0°

5° E

10° E

15° E

Marea Mediterana dupa Primul Razboi Punic

Roma a pierdut 300 000 de oameni, o incime din efectivul militar cetățenesc. Punii au plătit o despăgubire substanțială de război-3200 de talanți de argint, eșalonată pe 10 ani. Au abandonat Sicilia. Exceptând regatul siracuzian, Sicilia devine romană. Cum promagistratii provinciilor nu existau, guvernarea insulei revenea unui chestor naval, dublat de un pretor în 227 î.Hr., care îi era superior. Sicilia a fost convertită într-un grânar al unei Rome erijate în principala putere mediteraneană occidentală, la egalitate cu marile puteri elenistice. Înfrântă, Cartagina a trebuit să înfrunte noi dificultăți-nercebaruu care n-au fost retribuiți, s-au răsculat. Reîntorși din Sicilia și sprijiniți de triburile libiene și orașul Utica de supremația împovărătoare cartagineză, mercenarii se răscoala, sub conducerea lui Maho și a grecului Spendios. Cu dificultate, forțele militare conduse de Hanno și Hamilcar Barca îi zdrobesc în 238 î.Hr. Romanii ocupă Sardinia și Corsica , iar Cartagina a trebuit să achite o nouă compensație de război. A continuat să avanseze spre nord, unde între 238-218 î.Hr. au ocupat Galia Cisalpină unde au întemeiat colonii romane. Marea Tyrrheniana a devenit lac roman, iar ligurii erau atent supravegheați de flota romană. Inițiatorul expansiunii septentrionale, Gaius Flaminius, a construit via Flaminia care deschidea expansiunea spre nord și a propus legi agrare în favoarea plebei și a interzis senatorilor romani să posese corăbii comerciale. Pirații illyrieni au fost combătuți, iar coasta Adtiaticei a fost anexată, realizându-se deschiderea Romei spre Grecia. Coalizați, galii au invadat Etruria până la Vulci, însă coalizarea a două oștiri consulare a determinat pulverizarea hoardei celtice la capul Telamon și o masivă campanie împotriva Galiei cisalpine. Au nimicit cetele galilor senoni și boii la Clastidium. În nordul peninsulei, sunt întemeiate colonii la Placentia și Cremona în față invazi-

1.2. ISTORIA REPUBLICII ROMANE: DE LA ÎNFIINȚARE LA EXPANSIUNE

13

ei galilor. Romanii intervin de partea coloniei siracuzene de pe coasta Adriaticii, Issa, aflată în conflict cu illyrii, sub regina Teuta. Teuta asediază Epidammos și Corcyra, iar Roma începe ostilitățile din 229. Sub presiunea romană, Teuta depresureaza cetățile asediate, cedează o parte din reatul ei lui Demetrios din Pharos, iar Roma impune protectorat asupra orașelor Epidamnos și Apollonia. Din cauza infidelității lui Demetrios, romanii cuceresc Pharosul în 219 î.Hr. Între timp, Hamilcar Barca a ocupat Andaluzia și a întreprins expediții militare în Hispania pe țărmul mediteranean, murind ucis în 229 î.Hr. Fiul său, Hannibal, adus în Hispania, a jurat răzbunare împotriva romanilor, crescut între militari. Operațiile militare ale cartaginezilor sunt continuate de Hasdrubal, ginerele lui Hamilcar, învinge triburile locale și întemeiează Carthago Nova. În 226 î.Hr., Hasdrubal încheie cu Roma o înțelegere ce limitează expansiunea cartagineză la albia răului Ebru. Din 221 î.Hr., Hasdrubal este înlocuit la porunca Romei, astfel, în 219 î.Hr., Hannibal cucerește Saguntum, aliat al Romei, act care redeschide ostilitățile dintre romani și cartaginezi. Al doilea război punic (218-201 î.Hr.) • • • •

(Third century B.C.)

Hannibal's route Major Battles A

U

R. Ticino

L

Alp

s

G

Py

re

Dour o

P

A

I

L L

Ariminum

es Corsica

N

Y

Ad

ri

L. Trasimene

ro

S

I

R. Trebia

ne

Eb

us

Po river

I

er

g Ta

Hannibal's route of Invasion

Danube

Tib

Cel de-al doilea război punic a fost sângeros și a provocat distrugeri masive, în Italia și pe alte meleaguri ale Euro- Hannibal pei mediteranene. Roma conta pe un efectiv de 273.000 de cetățeni mobilizați (23.000 de călăreți), cu vârste cuprinse între 17-60 de ani, dar și 40000 de iuniores, printre aliații săi. Încă din 225 î.Hr., a mobilizat 210 000 de oameni. Hannibal nu se bizuia decât pe efectul surpriză. Cartagina nu putea să mobilizeze efective atât de numeroase. Stăpânirea maritimă aparținea Romei, a cărei flota militară domină Mediterana.

T

A

L

Capua

Y

at

R

ic

I A

Se a

Cannae

Saguntum

Tarentum

Sardinia

Tyrrhenian Sea

Dar Hannibal se baza pe faptul că ocuparea Italiei de către romani era un fenimen recent și efemer. Sicilia s-a revoltat și multe răscoale au izbucnit în Sardinia. Consiliile municipale senatele indigene se aflau de partea Romei, forțele populare militau pentru cartaginezi. Hannibal a declanșat o expediție militară spre Italia. O armata Campania lui Hannibal consulară îl aștepta la nord de Massilia, iar alta se concentra în Sicilia în vederea unei noi și decisive ofensive întreprinse în Africa. Totuși excepționalul strateg militar, celți și de liguri. Hannibal s-a dat drept eliberatorul Italiei. Romanii au încercat să-l oprească în câmpia Padului, Hannibal, a dejucat planurile romanilor. A străbătut sudul Franței, traversând Munții Pirinei cu o pe când un alt corp expediționar roman a fost expediat în forță militară compusă din 50 000 de infanteriști, 9000 Hispania, spre a-l combate pe Hasdrubal, fratele acestude călăreți și 37 de elefanți de luptă. În 15 zile, a tra- ia. În Ticinus și Bătălia de la Trebia , cartaginezii și aliații versat culmile înzăpezite ale Alpilor și a ajuns în Galia lor au înfrânt armatele consulare romane, comandate de Cisalpină și câmpia Padului, numai cu 20000 de infante- Cornelius Scipio și Sempronius Longus. Croton

Gades

Cartagena

Sicily

Rhegium

Ionian Sea

Utica

N U M I D I A

(203)

M A U R I T A N I A

riști și 6000 de călăreți. A obținut suportul oferit de către A trecut Padul și a invadat Etruria, unde îl așteptau 4 le-

14

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ Mulți aliați precum bruttienii, lucanienii și samniții, Capua, au trecut de partea lui Hannibal. A încheiat cu acesta în 215 î.Hr. un tratat care prevedea împărțirea Italiei între Capua și Cartagina, după lichidarea puterii romane. În 214 î.Hr., s-a înfiripat un proiect de făurire a unui stat al Italiei meridionale. Hannibal s-a instalat la Capua. Roma era salvată de zidurile sale. Pe de altă parte, Cartagina nu mai era capabilă să expedieze întăriri în Italia, depunând eforturi substanțiale în Hispania. Din 215 î.Hr. romanii au practicat războiul de uzură, pe termen lung fiind prielnic. Efectivele ajung la 25 de legiuni, utilizate să apere cetățile litorale și din interior și să-l supravegheze pe Filip V al Macedoniei care l-ar putea sprijini pe Hannibal.Cartaginezii au debarcat în Saridinia și în Sicilia, au ocupat Tarentul și au învins trupele romane din Hispania. Simultan, începuse un conflict dintre Roma și Macedonia care durase până în 205 î.Hr.

Traversarea Alpilor

În 212 romanii au ocupat Capua, iar Claudius Marcellus a cucerit și prădat Siracuza, Arhimede este ucis întâmplător, iar orașul devine capitală provinciei romane Sicilia.

În 209 î.Hr., romanii au ocupat Tarentul și Cartago Nova, preluând arsenalul și minele de argint. Hannibal, care sperase să izoleze Roma în peninsula, s-a văzut el izolat, giuni și forțe auxiliare de 30 000 de militari romani, aflaîn Bruttium. te sub comanda consulului Gaius Flaminius. La 22 iunie 217 î.Hr., Hannibal a surprins trupele acestui consul la Bătălia de la Lacul Trasimene , unde a pierit chiar comandatul lor. Hannibal a ocolit prudent Roma și s-a instalat în Italia meridională, purtând tratative cu populațiile antiromane. Nu dispunea de forțe suficiente penteru a atacă Roma, unde între timp, comițiile centuriate l-au desemnat pe Quintus Fabius Maximus ca dictator. A refuzat confruntarea decisivă cu forțele militare punice și a dus la un război de uzură, de hărțuire și slăbire progresivă a forțelor lui Hannibal. În Hispania, romanii îl înving pe Hasdrubal. S-au ivit divergente între patricienii care se preocupau de salvarea Romei și plebea care milita pentru cauza Italiei, sperând să obțină noi pământuri.După expirarea mandatului dictatorului, Roma trimite în sud o armata numeroasă. Consulul patrician recomandă prudență, pentru că trupele lui Hannibal erau obosite și înfometate, dar plebea insistă pentru un atac masiv. În Apulia, în Bătălia de la Cannae, pe 2 august 216 î.Hr., consulii Lucius Aemilius Paulus-patrician și Gaius Terentius Varo-plebeu, au atacat forțele lui Hannibal, dar aripile cartagineze se închid asupra romanilor care le străpunseră centrul apărării. Cavaleria cartagineză îi zdrobește pe romani, rezultând 45 000 de morți, printre care și un consul, și 20 000 de soldați luați prizonieri. A fost cel mai mare dezastru din istoria Romei. Hannibal șovăie să pornească asupra Romei, refuză propunerea lui Maharbal, comandatul cavaleriei sale, și decise să amorseze ofensivă. Hannibal constietiza că forțele sale nu erau capabile să conducă un asediu asupra Romei Scipio Africanul și dorea doar să o izoleze de bazele ei italice. Astfel, și alți aliați meridionali au trecut de partea cartaginezilor. În 211 i,en., a ajuns fără folos la porțile Romei. În 210

1.2. ISTORIA REPUBLICII ROMANE: DE LA ÎNFIINȚARE LA EXPANSIUNE

î.Hr., tânărul Scipio Africanul primește un imperium proconsular și comandamentul forțelor romane din Hispania. Hasdrubal a adus din Hispania întăriri, însă nu a putut face joncțiunea, fiind nimicit de corpul de forțele consulului Livius Salinator în 207 î.Hr. În 206-205 î.Hr., Scipio lichidează orice rezistență punică din Hispania, iar în 204 î.Hr., debarcă în Africa în fruntea a 25 000 de soldați, având sprijinul numizilor.

15

umilitoare-pierd Hispania și posesiunile exterioare Africii, predau flota Romei, cu excepția a 10 vase, plătesc tribut și indemnizații de război (10000 de talanti în 10 ani), să aibă acordul Romei pentru orice inițiativa diplomatică sau militară, nu mai puteau recruta mercenari, acceptă strictă supraveghere în Africa, exercitată de un stat numid clientelar. Foștii aliați, trădătorii, sunt executați, sunt confiscate pământuri italice, este constituit ogorul campanian de 60 000 hectare, foarte fertile, Capua șia pierdut autonomia, lucanienii și bruttienii nu au mai fost recrutați în legiuni, terenurile lor au fost acaparate de colonii romane. În ciuda efortului costisitor și pierderilor, prada de război a fost bogată, a fost emis dinarul, în Hispania au fost constituite provinciile Baetica, Hispania Ulterior și Hispania Interior. Termenul de “prouncia” a acoperit denumirea zonelor unde se exercită provincia. Roma a devenit o mare putere economico-militară a Mediteranei vestice. Senatul a ieșit întărit, devenind ocrotitorul statului, magistrații aau servit că emisari, slujutori ai curiei și s-a ivit ierarhizarea senatorilor

În 203 î.Hr., Cartagina l-a obligat pe Mago, care opera în Liguria, să se întoarcă în Africa. Hannibal era uzat Al treilea război punic și dezamăgit, iar campania sa în Italia a eșuat.Întors în Africa, Hannibal primește ajutoare, recrutează noi soldați și pornește împotriva forțelor lui Scipio, după ce a refuzat un compromis.

Ruinele Cartaginei

Bătălia de la Zama

După Bătălia de la Zama, Cartagina a reușit o redresare impresionantă. A dezvoltat intensiv agricultură bazată pe irigații, a refăcut flota, deși era încă supravegheată de regele Masinissa. Numidia devenise și ea un stat elenistic prosper. Masinissa dorea să anexeze Cartagina, și în 151 î.Hr., numizii au învins armata cartagineză. Însă romanii nu l-au lăsat să formeze un puternic stat numido-punic. Tot în același an, Cartagina a plătit ultima livrare de indemnizație de război impusă din 201 î.Hr. S-a trecut la o reînarmare a statului punic. Cartaginezii au atacat Numidia, declanșând un pretext pentru romani pentru a declara un război Cartaginei, invocându-se încălcarea legii din 201 î.Hr. Mulți senatori se pronunțau în favoarea unui nou război punic, destinat să lichdeze Cartagina, iar Cato afirmă distrugerea ei. Din 149 până în 147 î.Hr., operațiunile militare au fost comandate de Scipio Aemilianus.

La 29 octombrie 202 î.Hr., l-au înfruntat pe Scipio și pe Masinissa, căpetenia numizilor în Bătălia de la Zama. Înainte de lupta, fiecare dintre comandanți au rostit cuvântări de îmbărbătare a propriilor militari. Confruntarea a semnificat bătălia supremă, care a decis destinul cărui va face legea în Mediterana. Răsplata victoriei-nu doar Italia și Africa, ci întreg glob pământesc. Hannibal a organizat o linie de bătaie în care se amestecau mercenari italici, o elită formată din cartaginezi și 80 de elefanți. Scipio deviază elefanții spre flancuri, unde destabilizează o cavalerie punică slabă. După o sângeroasă ciocnire dintre cele două infanterii, Scipio atacă pe centru și pe flancuri. În cele din urmă, șarja cavaleriei romano-numide, comandată de Laelius și de Masinissa, a hotărât soarta Conditile impuse erau dure-capitularea, distrugerea orabătăliei-armata lui Hannibal este măcelărită. șului, mutarea populației. Cartaginezii s-au revoltat și reÎn 201 î.Hr., cartaginezii sunt siliți să accepte o pace zistă asediului roman multe luni. A urmat lupte de stra-

16

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ

dă, angajate pentru o singură casă, durand 8 zile. 50000 de locuitori au fost vânduți că sclavi, orașul a fost brutal incendiat, solul sau a fost blestemat. După căderea ei, numeroase orașe punice au trecut de partea Republici. Nimic nu mai putea contesta puterea Romei.

1.2.7

Cucerirea Greciei și Asiei

PFilip al V-lea

Antiochos III

Din secolul al III-lea î.Hr., Roma s-a implicat in politica lumii elenistice. Chiar Hannibal incheiase o alianta cu regele Macedoniei, Filip al V-lea, impotriva Romei. Aflata simultan in conflict cu Hannibal, Roma s-a implicat astfel intr-un razboi impotriva Macedoniei, finalizat prin pacea de la Phoinike din 205 î.Hr.

Cynoscephalae

In anul 200 î.Hr., a inceput cel de-al doilea razboi macedonean, izbucnit de conflictul dintre Filip al V-lea si o coalitie condusa de Rhodos, acesta nerespectand prevederile pacii de la Phoinike. Senatul a declarat formal razboi lui Filip. Regatul Macedoniei a fost atacat direct. Dupa o serie de victorii romane, in 197 î.Hr., romanii au obtinut o mare victorie in batalia de la Kynoskephalai,

1.2. ISTORIA REPUBLICII ROMANE: DE LA ÎNFIINȚARE LA EXPANSIUNE

2000 m

0

17

PYDNA

N

Thermaic Gulf

Le g

ion

Ro ma n

Ca mp

Pe rse us

Kitros

am p nC

ala

E

Ma

ce do

nia

Ph

Le g

ion

ng

e

Lake

Battle of Pydna (22 June 168 BC) TERRAIN

ROMAN ARMY

MACEDONIAN ARMY

Sea/Lake

Legion

Phalangites

Marshland

Light Infantry

Peltasts (Agêma)

0-10 m

Light Cavalry

Light Infantry

10-50 m

Heavy Cavalry

Heavy Cavalry

Elephants

Light Cavalry

50-100 m

E

Pacea a fost incheiata la Elateia, in 196 î.Hr., prin care se prevedeau libertatea si autonomia cetatilor grecesti, retragerea garnizoanelor macedonene din teritoriile din afara Macedoniei, predarea prizonierilor si a navelor de razboi din flota macedoneana, pastrand doar 5 corabii cu 16 randuri de vasle. Filip a fost obligat sa plateasca despagubiri de razboi de 1000 de talanti. Generalul roman, victorior la Kynoskephalai, T. Quinctius Flaminius, a proclamat in cadrul jocurilor istmice la Corint libertatea oraselor grecesti. In 193 î.Hr., trupele romane s-au retras din Grecia. În Orient, Antiochos al III-lea cel Mare, regele Siriei seleucide, a intervenit impotriva oraselor grecesti din Asia Mica, aflate sub protectorat roman. Incurajat de liga etoliana, aliatul acestuia, Antiochos a invadat Grecia in 192 î.Hr., ca “eliberator al Greciei”. Astfel, a debutat războiul romano-sirian. Antiochos nu a reusit sa-l atraga pe Filip de partea sa, acesta trecand de partea romanilor. Fiind infrânt în bătălia de la Termopile din 191 î.Hr., Antiochos se retrage in Asia. Batalia de la Magnesia din 189 î.Hr. a fost decisiva pentru romani, obtinand victoria. Antiochos a incheiat pacea la Apameeea in 188 î.Hr., iar prevederile erau: incheierea unei aliante dintre Roma si Regatul Seleucid, cedarea posesiunilor din Asia Mica, inapoierea prizonierilor si obligatia de-al preda pe Hannibal, aflat la curtea sa si pe grecii “tradatori”, predarea flotei, interzicerea recrutarii mercenarilor si plata despagubirilor. Desi Hannibal s-a sinucis inainte sa fie predat, Roma a devenit arbitrul lumii elenistice. Intre 170-168, Antioh al IV-lea intervine fără succes în Egipt, în condițiile în care Roma se manifestă ca protector al regatului Ptolemaic.

Perseus, fiul lui Filip al V-lea, noul rege al Macedoniei, a izbucnit cel de-al treilea razboi macedonena in 171 î.Hr.. Razboiul se incheie prin batalia de la Pydna din 168 î.Hr., in Grecia, razboiul marcand desfiintarea Macedoniei ca putere elenistica si impartirea regatului in patru state tributare Romei. Revolta lui Andricos, fiul lui Perseu, a dus Pydna la transormarea Macedoniei in provincie romana in 148 î.Hr. In 146 i.en, Corint este distrus de romani, Grecia fiind anexata de romani. Dupa distrugerea Cartaginei din marcand superioritatea legiunii romane asupra falangei 143 î.Hr., este creata provincia Africa. In 133 î.Hr., dupa macedonene. moartea ultimului rege al Pergamului, Attalos al III-lea

18

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ

regatul a fost oferit Romei ca mostenire, devenind pro- puteau servi în stadiul militar. Ideea era că oamenii cavincia Asia. re dețineau ferme aveau mai multe de pierdut pe câmpul Între 112-106 î.Hr., se desfasoara razboiul cu Iughurta in de luptă și, astfel, ar fi luptat mai puternic și mai îndeNumidia. În 88 î.Hr., izbucneste primul razboi mithri- lungat decât mercenarii sau cei recrutați. Atât timp cât datic intre romani aliati cu Bithinya si Regatul Pontului. Roma avea o mare populație stabilă de tineri împropriLucius Cornelius Sulla cucereste Grecia si asediaza Ate- etăriți, acest sistem a funcționat, soldații putându-se înna. Archelaos, generatul pontic, se retrage in Beotia. Ro- toarce la fermelor lor să muncească când nu erau plecați manii obtin victorii in bataliile de la Cheroneea (86 î.Hr.) în campanie. Aproape nesfârșita serie de războaie ce a urmat după cele punice a făcut însă ca armata să nu se si Orchomenos (85 î.Hr.). In 84 î.Hr., romanii traverseaza Asia Mica. L. Licinius Murena il ataca pe Mithritra- mai poată relaxa după numai câteva luni; războaiele erau frecvente, departe de casă și, mai important decât orice, des si il invinge. In Al doilea razboi mithridatic (83-81 i.en), are loc conflictul dintre Bithinya si Nicomedes IV ajunseseră la punctul în care fermierii se puteau întoarce acasă doar în interval de câțiva ani. Ca rezultat, terenurile care lasa mostenire Pontul catre Roma. L. Licinius Lucullus ataca Armenia, controland astfel trecerea in Asia. au ajuns nemuncite și înțelenite. Aceasta a forțat familiile acestora să rămână în urmă și să se împrumute pentru a Pompei ataca simultan Armenia si Pontul, iar in 63 î.Hr., cumpăra mâncare. Aceste împrumuturi s-au acumulat în Mithridates VI se retrage si se sinucide. sume majore prin care mulți fermieri, luptând în afară în numele Romei, au ajuns să-și piardă pământurile în fața creditorilor, care le-au consolidat în latifundii.

1.2.8

Începutul sfârșitului republicii roPână în 133 î.Hr. problema devenise prea violentă penmane

tru a putea fi ignorată în continuare. Însă mulți membri ai Senatului, în special patricienii și familiile vechi, aveau acum un interes serios în conservarea status quo-ului - cedarea oricărui teritoriu al lor însemna pierderea veniturilor vaste și a luxului prin care deveneau extrem de notorii încurajându-l. Mai mult, banii însemnau putere - banii cumpărau voturi, banii cumpărau imunitate de la judecată, banii puteau cumpăra orice în Republica Romană, iar fără ei nici un senator nu ar fi rezistat mult. Era o simplă amenințare la veniturile private ale Senatului. Pentru mulți era abilitatea de a candida pentru oficiu sau a urca pe scara puterii.

Fraţii Gracchus

Succesele militare și diplomatice romane în jurul Mediteranei au avut ca rezultat noi și neobișnuite presiuni asupra structurilor vechiului oraș-stat. În timp ce conflictele dintre facțiuni deveniseră o parte tradițională a vieții romane, mizele erau acum mult mai ridicate; un guvernator provincial corupt se putea îmbogăți peste orice și-ar fi putut imagina strămoșii săi, iar un comandant militar victorios avea nevoie doar de sprijinul legiunilor sale pentru a putea conduce vaste teritorii. Începând cu războaiele punice, economia romană a început să alunece în altă direcție, dovedindu-se mai târziu auto-distructivă. Familii puternice din Roma și-au însușit teritorii ce odată aparținuseră orașelor italiene la care s-au renunțat în favoarea lui Hannibal în timpul războiului. Aceasta a dat startul unui proces care până la final va dezbina însăși Republica.

Așa și-au făcut apariția frații Gracchus. Tiberius Gracchus a început în 133 î.Hr., reforma în sistem pentru a permite soldaților care se întorceau din aproape constantele războaie sau îndatoriri ca garnizoană la granițele mereu crescânde ale Republicii imperiale să primească parcele de pământ, din teritoriile deținute, tehnic vorbind, de către Senat și poporul din Roma sau, cu alte cuvinte, din însuși partea statului. Însă multe dintre aceste terenuri erau chiar sursele de venit folosite de senatori pentru a se îmbogăți și orice mișcare pentru a li se lua era respinsă de puternice violențe din partea Senatului. Tiberius, pentru a-și legifera reformele, a trebuit să muncească în afara constituției Republicii. Acțiunile sale au fost etichetate ilegale. Senatul a răspuns prin masacrarea lui Gracchus și a 300 dintre adepții săi pe străzile din Roma.

Fratele său mai mic, Gaius Gracchus, a continuat eforturile reformei aproape zece ani mai târziu, promovând extinderea cetățeniei romane către toate orașele Italiei și stabilind echitatea ca o nouă forță în politica romană. Gaius, însă, a amenințat serios proprietatea Senatului, iar în rezultat Senatul a acționat împotriva sa cu forță armată, angajând mercenari cretani să-i masacreze pe el și adepții Armata romană din acel timp se baza pe proprietatea săi în timp ce retraseră pe Dealul Capitoliului și se baripământurilor: astfel, numai oamenii ce își puteau pro- cadaseră înăuntru. cura propriile arme și care dovedeau că dețineau pământ

1.2. ISTORIA REPUBLICII ROMANE: DE LA ÎNFIINȚARE LA EXPANSIUNE

1.2.9

Marius și dictatura lui Sulla

Sulla

19

O reacție conservativă a adus puterea înapoi Senatului, însă proasta administrare a Războiului iugurtin în 112 105 î.Hr. deasupra unui al doilea război al sclavilor în Sicilia a condus la câteva înfrângeri militare severe în fața triburilor germanice invadatoare precum în Bătălia de la Arausio în 105 î.Hr.. Aceste triburi amenințau să invadeze însăși Italia, însă Roma a și-a găsit salvarea în persoana lui Gaius Marius un „novus homo“ (om nou: un om bogat, ai cărui străbuni nu s-au remarcat). Marius l-a înfrânt pe Iugurta în Africa în 105 î.Hr, câștigând și punând capăt războiului iugurtin. Aflat în campanie, însă, a aflat că a fost ales consul în „absentia“ pentru a putea combate pericolul germanic și s-a întors la Roma. A executat o reformă majoră asupra legiunilor romane. A permis recrutarea cetățenilor romani săraci și fără pământ în legiune. Alături de aceștia a mers la luptă și a fost victorios în fața invadatorilor germanici. După război, Marius a reușit să procure așezări pentru veteranii săi ca o recompensă pentru serviciile lor, însă doar înfruntând opoziție senatorială violentă. Era un semn al schimbării - trupele romane aveau de acum să fie formate aproape în întregime de către bărbați săraci, fără pământuri și slujbă care își priveau comandații ca binefăcătorii lor. După criză, Senatul s-a dovedit încă o dată ineficient în rolul său, nereușind să rezolve nemulțumirile crescânde iscate între aliații Italiei. După asasinarea reformatorului Livius Drusus în 91 î.Hr., marea majoritate a aliaților Italiei s-au răsculat, începând Războiul social (latină: Socii aliați). Romanii au putut încheia acest război în 88 î.Hr., doar prin oferirea cetățeniei romane tuturor italienilor locuind în sudul râului Po.

Lucius Cornelius Sulla

Marius în mijlocul ruinelor Cartaginei John Vanderlyn

În același timp, Mithridates al VI-a al Pontusului invada Bitinia, ultima dintre o serie de mai multe provocări în urma căreia Roma a fost forțată să acționeze. Lucius Cornelius Sulla s-a ridicat după Războiul social ca un nou om puternic de factură conservantă în Senat, servind sub Marius atât în Războiul iugurtin, cât și în campania sa

20 împotriva triburilor germanice invadatoare, fiind singurul om dinăuntrul Romei ce l-ar fi putut provoca pe Marius însuși. Sulla a fost determinat să conducă noul război împotriva lui Mithridates și să iasă în sfârșit din umbra lui Marius.

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ să proscrie acești generali pentru oricare dintre păcatele lor, ei își puteau aduce trupele la Roma și puteau distruge facțiunea opoziției în oraș, arătând cu degetul către precedentul creat de Sulla. Senatul din Roma era acum doar pentru spectacol - generalii aveau acum ultimul cuvânt de spus. Consulii puteau fi aleși doar cu aprobarea generalilor de pe câmpul de luptă și singurul ce putea contracara un posibil periculos comandant legionar era un altul de pricepere și armată similară. Și deși cu lecțiile lui Sulla și Marius învățat, Senatul din Roma s-a purtat în continuare de parcă el ar fi deținut adevărata putere în Republică - și atât timp cât trupele le-au permis să-și continue joaca, ficțiunea s-a menținut. Fără orice abilitate reală de a se apăra, Senatul a devenit mai arogant, fracționat, corupt și irațional, pecetluindu-și, în consecință, soarta.

Marius, deși îmbătrânit, voia, de asemenea, gradul de general. În final, Sulla a fost învingător și a mers să lupte împotriva lui Mithridates în Grecia, unde s-a dovedit un lider capabil și un soldat excelent, expulzându-l pe Mithridates în afara Greciei, înapoi în Asia, impunând un nou tratat de pace favorabil Romei. În timpul ce-a fost plecat, însă, Marius a făcut un pas fără precedent - a preluat controlul asupra Romei înarmând sclavi și foști-veterani, folosind forța pentru a i se acorda al șaptelea mandat în poziția de consul. S-a angrenat într-un măcel răspândit al oponenților săi, însă regimul lui nu fost unul durabil - la numai puține zile după alegerea sa murind de o hemoragie craniană masivă, în timp ce se afla în culmea puterii. 1.2.10

Anii Șaptezeci și Șaizeci

Sulla s-a întors la Roma în 83 î.Hr. pentru a se confrunta cu succesorul lui Marius, Carbo, care doar recent preluase comanda de la Cinna, succesorul ales de către Marius și fost co-consul. Trupele aflate sub Carbo nu au oferit prea multă rezistență și acesta a fost înlăturat cu rapiditate, Sulla preluând controlul asupra Romei folosindu-se de propria sa armată, nu precum Marius, care folosise o forță voluntară. Sulla s-a proclamat rapid dictator al Romei. Deși mandatul dura tehnic doar șase luni, Sulla l-a deținut timp de doi ani, folosindu-și armata pentru a menține puterea. Sulla dorea să dea timpul înapoi în vremurile de înainte de Gaius Gracchus. A curbat puterea adunărilor populare, reducând abilitatea liderilor populari de-a lucra în afara Senatului folosindu-se de sistemul curent, impunând puterea Senatului atât în deciziile judecătorești, cât și în pasarea legilor. El, însă, s-a dovedit a fi un tiran, instalând noua procedură a proscripției, prin care proprietatea unei persoane avea să fie confiscată de stat, iar protecția oferită de legi inexistentă. În alte cuvinte, era acum posibil să ucizi o persoană în afara legii, iar Sulla a creat un oficiu pentru ridicarea recompenselor pe capul oponenților care cauzau probleme. A folosit fondurile confiscate pentru a umple din nou trezoreria Romei, grav afectată de războaiele purtate în Grecia și conflictul civil din Italia. A proscris romani avuți ce vorbeau împotriva sa, chiar și unii care se aflau pur și simplu în calea lor sau aveau bogate proprietăți. Mii de aristocrați romani au fost uciși în proscrierile care au avut loc în următorii doi ani, până când Sulla s-a retras din postura de dictator în 79 î.Hr., murind la nici măcar un an mai târziu. Marcus Licinius Crassus Deși Republica Romană a mai durat oficial încă cincizeci de ani, lupta dintre Marius și Sulla încetase adevărata libertate politică în Roma, aducând forța în procesul politic. Armatele erau acum pioni în jocul puterii politice - un general cu trupe loiale putea - și s-a întâmplat să încalce legi, să ignore Senatul și să ceară orice dorea din partea provinciilor sale. Mai mult, dacă Senatul încerca

Sulla, în anul care a urmat demisiei sale, în 78 î.Hr.. Pe timpul decadei anilor 70, politica a fost dominată de către optimați; cu toate acestea, constituția sullană a început să se destrame aproape imediat, puțin câte puțin. Din 73 î.Hr. până în 71 î.Hr. Republica Romană avea să fie zguduită de către o revoltă a sclavilor condusă de Spartacus, care, conform surselor antice, era un „auxi-

1.2. ISTORIA REPUBLICII ROMANE: DE LA ÎNFIINȚARE LA EXPANSIUNE

21

Mică sub comanda lui Lucius Licinius Lucullus împotriva lui Mithridates. Inițial, sclavii au avut un mare succes în fața legiunilor romane trimise, învingând fără oprire de-a lungul peninsulei. Însă în 71 î.Hr., Marcus Licinius Crassus a primit comanda militară și a zdrobit rebelii. Aproape 6.000 au fost crucificați, cei 10.000 de supraviețuitori care scăpaseră fiind interceptați de către Pompei în timp ce se întorcea cu armata sa din Spania. Deși Crassus a dus majoritatea greului Pompei și-a revendicat meritul pentru victorie, creând tensiune între el și Crassus. Crassus și Pompei au candidat pentru consul în anul 70 î.Hr., ambii fiind aleși. Cei doi au petrecut majoritatea anului încercând să se depășească în extravaganța evenimentelor publice organizate. În ciuda caracterelor necooperante ale celor doi consuli, au fost adoptate două legi care înlăturau constituția lui Sulla; prima, tribunul a primit puterea de înainta legi; a doua, monopolul senatorial asupra judecăților s-a încheiat, iar calitatea de membru a fost împărțită egal între senatori, ecvestri și un grup cunoscut sub numele de „tribunii trezoreriei“. Între timp, Lucullus lupta, chiar cu succes, împotriva lui Mithridates și a aliatului și ginerelui său, Tigranes cel Mare, regele Armeniei, dar a fost incapabil să calmeze teritoriile pe care le cucerise. În același timp, M. Antonius (tatăl lui Marc Antoniu) și Q. Caecilius Metellus încercau să înlăture ciuma de piraterie care necăjea Mediterana, cu grotească ineficiență, însă. Spartacus

Cupa de propagandă a lui Catilina pentru alegerile consulare din 62 î.Hr. (în dreapta). Aceste cupe, umplute cu mâncare și băutură, aveau să fie distribuite alegătorilor pentru a sprijini candidații Moartea lui Spartacus

Datorită lipsei de succese, în 66 î.Hr., Pompei a primit o comandă militară extraordinară. Acesta a alungat pirații până în patruzecișinouă de zile și a început urmărirea lui Mithridates. Pompei i-a anihilat armata, iar Mithridates a fost un fugitiv în ultimii săi trei ani de viață. Pompei a dus până la capăt aceste succese cucerind întreaga coastă de est a Mediteranei, punând capăt dinastiei siriene Seleucid. Bogăția capătată din cuceririle sale a dublat venitul statului roman, iar Pompei l-a surclasat pe Crassus ca fiind cel mai înavuțit om din Roma.

lia“ de origine tracă, dezertat din legiunile romane. Fusese capturat, pus în sclavie și antrenat ca gladiator. În 73 î.Hr., el și alți confrați s-au răzvrătit la Capua și au organizat o tabără militară pe Muntele Vezuvius. Sclavi din tot cuprinsul peninsulei italice i s-au alăturat, numărul lor ajungând în jur de 70.000. Cele mai bune legiuni romane lipseau din Italia; unele aflate în Spania sub comanda lui Gnaeus Pompeius Magnus, suprimând rebeliunea condusă de Quintus Sertorius, în timp ce altele luptau în Asia Situația economică din Roma însăși, însă, era încă pro-

22

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ

blematică. Datoriile erau probleme refractare pentru mulți, atât nobili dar și nu exclusiv. Această manta negativă a fost înlăturată de către Lucius Sergius Catilina, care a candidat pentru consul în 64 î.Hr. pentru mandatul din 63 î.Hr. sub platforma unei anulări complete a datoriilor esențial o distribuire a bogăției. În ciuda nașterii sale sub statutul de nobil, politica sa i-a speriat pe optimați, care în schimb sprijineau un novus homo: Marcus Tullius Cicero. Cicero a fost ales la timp; Catilina a fost al treilea în lista preferințelor și a rămas în afară. El a mai candidat o dată în anul următor, însă de data aceasta a fost înfrânt și mai convingător. Atunci, alături de mai mulți senatori desfrânați, au început planificarea unui coup d’état care ar fi inclus incendierea Romei, înarmarea sclavilor și ascensiunea lui Catilina ca dictator. Cicero a aflat și a informat Senatul într-o serie de cuvântări briliante, în urma acestora acordându-i-se putere absolută („senatus consultum ultimum“) din partea Senatului pentru salvarea Republicii. A executat conspiratorii în oraș fără proces; co-consulul său, Gaius Antonius Hybrida înfrângând apoi armata lui Catilina în apropiere de Pistoria. Niciunul dintre soldații lui Catilina nu a fost lăsat în viață.

1.2.11

Primul Triumvirat

Pompei

anța sa căsătorindu-și fiica, Iulia Cezaris cu Pompei. Cei trei triumviri erau capabili de a domina politica Romei datorită influenței lor colective; primul pas a fost alegerea lui Cezar pentru consulat în 59 î.Hr..

Pompei cel Mare

În 62 î.Hr. Pompei s-a întors din est. Mulți senatori, în special din rândurile optimaților, s-au temut că Pompei va merge pe urmele lui Sulla și se va instaura ca dictator. În schimb, Pompei și-a demobilizat armata la ajungerea în Italia. Totuși, Senatul și-a menținut opoziția în oferirea pământurilor pentru veteranii lui Pompei și în ratificarea așezării estice a lui Pompei. În plus, Senatul îl punea acum la zid pe vechiul inamic al lui Pompei, Crassus, în încercările sale de-a câștiga puțină înțelegere din partea aliaților săi, fermierii cu taxă. Intrând acum în scena a fost un tânăr politician care din acest punct înainte avea să aibă o carieră de succes, însă nu atât de briliantă Gaius Iulius Cezar. Cezar a profitat de nemulțumirile dintre cei doi inamici ai săi, aducându-i într-o alianță degajată cunoscută ca Primul Triumvirat. În plus, a consolidat ali-

În încercarea de a pasa legi din care atât Pompei, cât și Crassus ar fi avut de câștigat, Cezar a întâlnit o opoziție dură din partea colegului său consular conservator Marcus Calpurnius Bibulus, care s-a folosit de toate tacticile parlamentare pentru a bloca legislația. Cezar a apelat la tactica neconstituțională a violenței; Bibulus s-a aflat sub arest la domiciliu pentru majoritatea acelui an, iar Cezar a fost capabil să paseze aproape toată legislația sa. A fost numit apoi guvernator al Galiei Cisalpine și al Illyricum pentru o perioadă de cinci ani. Când guvernatorul Galiei Transalpine a murit neașteptat, Senatul a repartizat teritoriul tot lui Cezar. Cezar și-a început slujba de guvernator în 58 î.Hr.. A început imediat o serie de campanii militare în întreaga Galie, cunoscute ca Războaiele galice, ba chiar a avut câteva raiduri în Germania și Britania. Pe o perioadă de nouă ani a făcut ca triburile galice să se războiască între ele (divide și conduce) și a distrus toată opoziția. Aceste războaie au cauzat pierderi omenești și nu numai masive și au fost, tehnic, ilegale, considerând că Cezar și-a depășit autoritatea (care se limita la provinciile sale) în lansarea invaziilor, însă la Roma nimeni, în afară de inamicii lui din Senat, nu era interesat. În acest timp, triumviratul de acasă necesita o relansare. În 56 î.Hr., cei trei oameni care dominaseră republica s-au întâlnit la Lucca, în provincia lui Cezar din Galia

1.2. ISTORIA REPUBLICII ROMANE: DE LA ÎNFIINȚARE LA EXPANSIUNE

23

Cezar şi Vercingetorix

În 53 î.Hr., Crassus a lansat o invazie a Imperiului Parthian (succesor al perșilor). Și-a condus armata adânc în deșert; aici, însă, legiunile romane nu erau obișnuite cu condițiile de luptă, pe când cavaleria parthiană era adepta unui astfel de climat Armata sa a fost învinsă după ce ajunsese departe în teritoriul inamic, încercuită la Bătălia de la Carrhae. Crassus însuși a fost capturat și mai târziu executat, turnându-i-se aur topit pe gât.

Gaius Iulius Caesar - bust

Moartea lui Crassus a îndepărtat o parte din balanța triumviratului; în consecință, Cezar și Pompei au început să se îndepărteze unul față de celălalt. În 52 î.Hr., Iulia a murit, mărind golul creat între cei doi. Pompei, care anterior fusese membrul senior al triumviratului și, întradevăr, al republicii, începea să vadă autoritatea sa amenințată de acest partener junior, Cezar, ale cărui campanii în Galia îi extindeau vast prestigiul, norocul și puterea. În consecință, Pompei a început să se atașeze tot mai tare de optimați, care, la rândul lor, se opuneau lui Cezar și partidului său, populares. În același timp, o răscoală galică unită, condusă de liderul carismatic Vercingetorix, care aproape a reușit să răstoarne prezența militară romană în Galia; însă Cezar, cu obișnuita sa viteză și briliantul mixaj al strategiei militare și cruzimii, a fost capabil să-l înfrângă pe Vercingetorix prin asaltul de la Alesia. Războaiele galice erau esențial terminate (o treime a tuturor bărbaților galici muriseră o altă treime vândută în sclavie).

Până în 50 î.Hr. toată rezistența galică fusese înlăturată și Cezar avea o armată loială de veterani pentru a avansa Alesia în ambițiile sale militare. Cum Cezar se apropia de finalul carierei sale ca guvernator, cei mai mari lideri politici și militari ai Republicii Romane erau presați în a găsi teCisalpină (cum legea interzicea unui om aflat în controlul ren comun, iar o criză creștea, dovedindu-se mai târziu unei armate să treacă în Italia). Cei trei triumviri au ajuns ultimul cui de pe coșciugul Republicii. la un nou acord: Crassus și Pompei aveau să fie aleși încă o dată în poziția de consuli pentru anul 55 î.Hr.; Pompei păstra comanda legiunilor romane aflate în Spania (pe ca- 1.2.12 Războiul civil și dictatura lui Cezar re le conducea în „absentia“), iar Crassus, dorind glorie militară pentru a se putea plasa la același nivel precum Problema cheie era dacă Cezar va fi capabil sau nu să Cezar și Pompei, a primit o comandă de acest gen în est. câștige postul de consul pentru 48 î.Hr. in absentia. PosMandatul de guvernator al lui Cezar a fost extins pentru tul lui Cezar de guvernator avea să expire la finele lui 49 î.Hr., la fel ca și imunitatea sa juridiciară. Avea să fie încă cinci ani.

24

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ

Pharsalus

Cleopatra şi Cezar - de Jean-Leon-Gerome Moartea lui Pompei

Cezar

tea carierei sale politice sau chiar a vieții sale. Dacă i se permitea să candideze in absentia, și-ar fi putut asuma imediat consulatul, și apoi un nou mandat de guvernator, cu siguranță acuzat de violarea constituției în perioada păstrându-și continuă imunitatea. Optimații se opuneau consulatului său din 59 î.Hr., ceea ce ar fi dus la moar- extrem de tare candidaturii lui Cezar in absentia, iar la 1 Cezar

1.2. ISTORIA REPUBLICII ROMANE: DE LA ÎNFIINȚARE LA EXPANSIUNE

25

ajunge pe tronul Egiptului alături de un alt frate, Ptolemu al XIV-lea. Mai tărziu, Cleopatra a născut fiul lui Cezar, Cezarion, întitulat Ptolemeu Cezar. Auzind de o invazie în Asia Mică condusă de către Pharnaces al II-lea al Pontusului, fiul vechiului inamic al Romei Mithridates, a avansat într-acolo în 47 î.Hr., înregistrând o victorie rapidă la Bătălia de la Zela. Atunci Cezar a pronunțat fraza ajunsă celebră mai târziu: „Veni, Vidi, Vici“ -- Am venit, am văzut, am cucerit. Moartea lui Cezar

februarie 49 î.Hr., au pasat o lege prin care îl declarau pe Cezar un inamic public și îi cereau reîntoarcerea la Roma pentru a fi judecat. Pompei a primit autoritate absolută pentru a apăra Republica Romană. Aceste vești au ajuns la Cezar probabil la 10 ianuarie, tot atunci fiind datată și celebra sa vorbă: "Alea iacta est" (Zarurile sunt aruncate) - de fapt, în limba greacă, citându-l pe Menander. Cezar a trecut râul Rubicon (granița dintre Galia Cisalpină și Italia în timpul Republicii Romane) cu armata sa. Războiul civil începuse. Conducând o armată veterană, Cezar și-a croit cu ușurință calea prin Peninsula Italiei, întâlnind o slabă rezistență din partea legiunilor de curând recrutate. Singura excepție a fost la Corfinium, unde Gnaeus Domitius Ahenobarbus a fost învins. Cezar l-a iertat, sub remarcabila sa politică de grațiere. Dorea să știe toată lumea că nu avea să devină viitorul Sulla. A luat Roma fără a întâlni opoziție, iar apoi a mărșăluit către sud pentru a încerca să-l oprească pe Pompei, care încerca să se retragă din Brundisium dea lungul Mării Adriatice către Grecia. Cezar s-a apropiat, dar Pompei și armatele sale au scăpat în ultima clipă. În 48 î.Hr. Pompei controla mările, iar legiunile sale le depășeau cu mult pe ale lui Cezar; însă legiunile ultimului, după zece ani de campanii riguroase deveniseră veterani experimentați. Din pricina lipsei sale de flotă, Cezar a încercat să-și solidifice controlul asupra vestului Mediteranei, notabil la Massilia și în Spania. Cele două armate s-au întâlnit pentru prima dată în Bătălia de la Dyrrhachium, la 10 iulie, unde Pompei a înregistrat o victorie majoră. Totuși, Pompei nu a reușit să fie constant, iar Cezar și-a putut regrupa forțele și câștiga o victorie decisivă în Bătălia de la Pharsalus la 9 august. Pompei a fugit către Egipt, unde a sperat să găsească sprijin. Cezar ajunge în Alexandria, capitala Egiptului ptolemeic, găsind grânarul Mediteranei în starea unui război civil. Agenți ai tânărului rege Ptolemeu al XIII-lea, îl asasinaseră pe Pompei și îi prezentaseră capul acestuia lui Cezar, crezând că acest gest îl va bucura și îl va sprijini pe Ptolemeu în lupta împotriva surorii sale, Cleopatra. A avut efectul opus. Cezar a început o legătură cu Cleopatra, iar Ptolemeu a încercat să-l distrugă pe Cezar în orașul Alexandria. O lungă bătălie, ajunsă până la urmă în afara orașului, amintită ca una dintre cele mai periculoase din cariera lui Cezar, a fost însă o victorie. Astfel Cleopatra

În 46 î.Hr. Cezar a mers către nordul Africii pentru a se ocupa de rămășițele pro-Pompei care încercau să se regrupeze sub conducerea lui Cato cel Tânăr și a lui Titus Labienus. A întâlnit un mic pas-înapoi în Bătălia de la Ruspina înainte de a-i învinge în Bătălia de la Thapsus. Sinuciderea lui Cato i-a cauzat multă amărăciune lui Cezar. El își dorea să-l ierte pe Cato, refractarul său inamic, pentru a câștiga popularitate printr-o astfel de clemență. În 45 î.Hr., a mers în Spania și a câștigat în lupta finală împotriva trupelor pro-Pompei în îngrozitoarea Bătălie de la Munda. Spunea că înainte luptase întotdeauna pentru victorie, dar în Munda a luptat pentru viața sa. S-a întors la Roma. Avea mai puțin de un an de trăit. Cezar a regulat foarte strâns achiziționarea grânelor subvenționate de către stat, prostituatelor și a interzis celor ce își permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A reformat calendarul, trecând de la unul lunar la calendarul solar și a oferit numele gintei sale lunii a șaptea (iulie). Acest calendar, cu mici retușuri făcute de către Octavian (care câțiva ani mai târziu a redenumit a opta lună în august, după unul dintre titlurile sale) și Papa Grigore în 1582. Schimbările și implicit, calendarul au rezistat până în zilele noastre. A reformat, de asemenea, și problema datoriilor. În același timp, a continuat să accepte imense onoruri din partea Senatului. A fost numit Pater Patriae (Părintele țării), începând purtarea îmbrăcăminții vechilor împărați romani. Aceasta a adâncit ruptura dintre Cezar și senatorii republicani aristocratici, mulți dintre cei pe care îi grațiase în timpul războiului civil. În 45 î.Hr. a fost numit dictator pentru zece ani. Această numire a fost urmată de cea din 44 î.Hr., dictator pe viață. O dublă problema se crease; în primul rând, toată puterea politică ar fi trebuit a fi concentrată în puterile lui Cezar pe viitorul previzibil, având ca posibil efect subordonarea Senatului la dorințele sale; în al doilea rând, numai moartea lui Cezar ar fi putut pune capăt. Astfel, un grup de aproximativ 60 de senatori, conduși de către Gaius Cassius Longinus și Marcus Junius Brutus, a conspirat pentru asasinarea lui Cezar în scopul salvării republicii. Și-au îndeplinit fapta în Idele lui martie, la 15 martie, 44 î.Hr., cu trei zile înainte de plecarea lui Cezar în est pentru a apăra parthianii.

26

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ

1.2.13

Al doilea Triumvirat și triumful lui Octavian

• • Campagna di Filippi (42 a.C.) Esercito di Bruto e Cassio Flotta di Tillio Esercito di Norbano e Decio Esercito di Decidio Esercito di Antonio e Ottaviano

do ni

a

Tracia

ac e

Dorisco Filippi

M

Abdera

Neapoli

Maronea

Alessandropoli Cardia

Acontisma

Lisimachia

Taso Anfipoli

Samotracia 0

25

50 km

Sestos Abydos

Castro Battle of Actium E

Map Philippi campaign 42 BC-it

P

I

R

U

S

Ionian Sea Battle of Actium

Camp of Octavian

2 September 31 BC

Ambracian Gulf

Order of Battle

Octavian Mark Antony Coastal fortification

Cleopatra

Walls

Camp of Mark Antony

ACARNANIA

Battle of Actium-en Frederick Arthur Bridgman - Cleopatra on the Terraces of Philae

Natoire Marc-Antoine-Ephèse

După asasinarea lui Cezar, prietenul și locotenentul său șef, Marcus Antonius, s-a folosit de ultimul testament al lui Cezar într-un strălucit discurs împotriva asasinilor, incitând mulțimea. Asasinii au fugit către Grecia. În testament, nepotul său Octavianus, totodată fiul adoptiv al lui Cezar, a fost numit moștenitorul său politic. Octavian sa întors din Grecia (unde el și prietenii săi, Marcus Vipsanius Agrippa și Gaius Mecenas, ajutau la regruparea legiunilor macedonene pentru invazia planificată asupra Parției) și a strâns o mică armată din rândurile veteranilor lui Cezar. După câteva neînțelegeri inițiale, Antonius, Octavianus și Marcus Aemilius Lepidus au format al

doilea Triumvirat. Puterea lor îmbinată a dat triumvirilor forță absolută. În 42 î.Hr., i-au urmărit pe asasinii lui Cezar în Grecia, unde, datorită mai ales calităților de comandant militar ale lui Antoniu, i-au înfrânt în Bătălia de la Filippi, la 23 octombrie al aceluiași an. În 40 î.Hr., Antoniu, Octavian și Lepidus au negociat Pactul de la Brundisium. Antoniu a primit cele mai bogate provincii din răsărit: Achaea și Macedonia (în Grecia actuală), Epirus, Bithinia și Asia (în Turcia actuală), Siria, Ciprul și Cirenaica. Antoniu avea, de asemenea, avantajul strategic de a fi foarte aproape de Egipt, pe atunci cea mai mai bogată regiune mediteraneeană. De cealaltă parte, Octavian a primit provinciile romane din apus: Italia, Galia (Franța actuală) și Hispania (actualmente Spania și Portugalia). Aceste teritorii erau mai sărace, însă în mod tradițional ofereau o mai bună bază de recrutare a soldaților. Lepidus a primit mica provincie a Africa (Tunisia actuală) pentru a o guverna. De aici înainte, lupta pentru puterea supremă se va da între Antoniu și Octavian. În apus, Octavian și Lepidus trebuiau întâi să se ocupe de Sextus Pompeius, fiul în viață a lui Pompei, care luase controlul asupra Siciliei și desfășura operațiuni de piraterie în întreaga Mediterană, periclitând transporturile cruciale de grâne egiptene către Roma. În 36 î.Hr.,

1.2. ISTORIA REPUBLICII ROMANE: DE LA ÎNFIINȚARE LA EXPANSIUNE

27

Lepidus, în timp ce asedia forțele lui Sextus Pompeius în Sicilia, a ignorat ordinul lui Octavian ca nicio capitulare să nu fie permisă. Atunci Octavian a mituit legiunile lui Lepidus, iar acestea l-au părăsit. Efectul imediat a fost înlăturarea puterii militare și politice de care dispunea Lepidus.

care se aștepta urmarea ordinelor sale. Din păcate, a lăsat majoritatea instituțiilor republicane aparent intacte, slabe ca organizare. Consulii au continuat să fie aleși, tribunii plebeilor au continuat să ofere legislație și dezbaterile încă răsunau prin Curia romană. Din păcate, Octavian influența totul și avea ultimul cuvânt de spus, dispunând În răsărit, Antoniu se afla în război împotriva parților. de legiunile sale oricând, dacă era necesar. Campania lui nu a fost atât de reușită precum și-ar fi do- Senatul roman și cetățenii romani, obosiți de războaiele rit, deși era mult mai reușită decât cea a lui Crassus. A civile care parcă nu se terminau niciodată și neliniștiți, început o relație amoroasă cu Cleopatra, care a dat naște- erau dispuși să arunce incompetența și instabilitatea conre celor trei fii ai săi. În 34 î.Hr., la Donațiile din Alexan- ducere a Senatului și a adunărilor populare în schimbul dria, Antoniu a „dăruit” mult din jumătatea estică a im- voinței de fier a unui singur om care ar fi putut aduce periului copiilor săi și ai Cleopatrei. În Roma, acest fapt, Roma înapoi la normal. Până în 27 î.Hr. tranziția, deși precum și dezvăluirea testamentului lui Marc Antoniu (în subtilă și ascunsă, a fost completă; în acel an Octavian a care acesta își exprima dorința, devenită ulterior faimoa- oferit înapoi Senatului toate puterile sale extraordinare, să, de a fi îngropat în iubita sa cetate Alexandria), au fost și într-o manieră premeditată, Senatul a refuzat și l-a vofolosite de către Octavian într-un război de propagandă, tat pe Octavian August sau „cel venerat“. Întotdeauna se în care îl acuza pe Antoniu că ar fi devenit „barbar” și un ferea grijuliu de titlul de rex (rege) și, în schimb, a luat „sclav al Cleopatrei”, trădând astfel cauza Romei. Octa- titlurile de princeps (primul cetățean) și imperator. vian a încercat să nu-l atace pe Antoniu direct, pentru că acesta era încă foarte popular la Roma; în schimb, întreaga vină a fost pusă pe umerii Cleopatrei. • • În 31 î.Hr. a început în sfârșit războiul. Aproximativ 200 de senatori, o treime a Senatului, l-au abandonat pe Octavian pentru a-i sprijini pe Antoniu și Cleopatra. Sfâtuitorul-șef și extraordinarul lider militar al lui Octavian, Agrippa, a capturat Methone în Grecia. Marea confruntare finală a Republicii romane s-a întâmplat la 2 septembrie 31 î.Hr., în Bătălia navală de la Actium, unde flota lui Octavian aflată sub comanda lui Agrippa a înfrânt Rome Statue of Augustus mai marea flotă a lui Antoniu și Cleopatrei; cei doi iubiți au fugit către Egipt. Datorită victoriei lui Octavian și priceputa sa folosire a propagandei, negocierii și mituririi, multe legiuni din Grecia, Asia Mică și Cyrenaica i s-au 1.2.14 Cauzele colapsului alăturat. Într-adevăr, Republica se afla pe moarte încă din 133 Octavian și-a continuat marșul în jurul Mediteranei către î.Hr., odată cu uciderea fraților Gracchus. Moartea lor a Egipt, primind supunerea regilor locali și a guvernatorilor semnalat sfârșitul dezbaterilor și procedurilor legale; din romani întâlniți în cale. A ajuns în sfârșit în Egipt în 30 acel moment vremurile oferind puterea oricui era dispus î.Hr., dar înainte ca Octavian să-și fi capturat inamicul să meargă până la capăt. Omorurile au devenit comune în principal, Antoniu s-a sinucis. Cleopatra a făcut la fel în timpul alegerilor, unde mase de persoane erau eliminate câteva zile, în luna august. de către partidele de opoziție pentru a-și speria inamicii. Perioada războaielor civile se încheiase în sfârșit. De Se acceptase, ba chiar se încurajase în unele regiuni, ca atunci înainte, nu mai rămase nimeni în Republica roma- forța să fie folosită pentru „conservarea Republicii“. Senă care putea și ar fi vrut să i se împotrivească lui Octa- natorii care nu puteau bloca reforma legal foloseau asasivian, cum fiul adoptiv al lui Cezar a preluat controlul ab- natele și delictele criminale pentru a o stopa. Reformasolut. A desemnat guvernatori loiali lui în jumătate dintre torii care nu-și puteau trece legile prin Senat se foloseau provinciile „de frontieră“, unde era situată majoritatea le- de nervozitatea crescândă a populației romane pentru a giunilor, asigurându-se astfel că nici un guvernator nu ar intimida Senatul, sau apelau la generali puternici și arputea să încerce detronarea sa. De asemenea, a reorga- matele lor pentru sprijin militar. De fiecare dată când nizat Senatul, înlăturând membrii periculoși și de neîn- cineva folosea violența pentru a dobândi ceva, altcineva credere și exttinzându-l prin aducerea suporterilor săi din lovea înapoi și mai tare pentru a-l contracara. Când Maprovinciile și din afara aristocrației romane, oameni de la rius și-a folosit armata sa de gladiatori, sclavi și plebei

28

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ

pentru a captura Roma, Sulla a lovit folosind legiuni pro- realitate l-a costat scump. Senatul nu a putut să se adapfesioniste. Rezultatul a fost o stabilitate pe termen scurt teze schimbării puterii structurale și, ca rezultat, a fost și slăbirea pe termen lung a structurilor guvernamentale. înlăturat de cei care au putut face acest lucru. Schimbarea s-a manifestat și prin punerea oamenilor înaintea Republicii - nu mai era posibil să supraviețuiești în noua lume vicioasă a politicii romane rămânând loial ideilor străbunilor. Politicienii puternici se întreceau pentru a deveni „primii între cei egali“, prin orice mijloace posibile, iar oamenii ambițioși erau ținuți în scurt de către alți competitori la fel de ambițioși. Marius și Sulla au fost primii, iar exemplul lor a dat naștere Primului Triumvirat al lui Cezar, Crassus și Pompei și celui de-al Doilea Triumvirat, compus din Octavian, Lepidus și Antoniu. Mai mult, Senatul s-a dovedit, de multe ori, egoist, arogant, stupid și incompetent în atât de multe privințe încât populația romană nu mai avea încredere în el pentru a conduce. Când cineva provenit din rangurile lor venea și se dovedea capabil, romanii încercau să formeze o grupare prin care sperau să reînvie Republica și să readucă sens sistemului. Senatul, folosind orice mijloace, a călcat în picioare acești campioni unul câte unul, începând cu frații Gracchus. De fiecare dată când se întâmpla astfel, poporul roman devenea mai dornic de a accepta măsurile extreme pe care reformatorii trebuiau să le implementeze pentru a-și asigura legile și viața. Trecerea Rubiconului de către Cezar a fost o trădare, dar nimănui din afara Senatului nu i-a păsat, pentru ca el promitea o adevărată schimbare într-o republică coruptă și nefuncțională.

O parte a problemei era că guvernul Romei nu era creat pentru a conduce un imperiu. Republica era adaptată cu guvernarea unui oraș-stat, unul care, chiar și la fondarea sa, creștea în scopuri și putere, dar niciodată nu și-ar fi dorit extinderea peste barierele Italiei centrale. Când erau capturate teritorii peste mări, Republica s-a dovedit ineficientă de a le guverna. Provinciile deveniseră feude ale guvernatorilor, care au continuat în a abuza de ele și a le implica în aventuri militare fără acordul Senatului. În cele din urmă, guvernatorii se luptau chiar cu Roma când se simțeau amenințați. Nu exista sistem de contabilitate, nici o tradiție antică de a pedepsi guvernatorii corupți problema era una nouă, iar Republica, atât de tradiționalistă, nu s-a schimbat pentru a soluționa problemele ivite. Odată ce Republica a devenit un imperiu, doar un împărat îl putea conduce eficient, nu o adunare oligarhică. Însă a fost nevoie de aproximativ un secol înainte ca acest concept să fie înțeles.

În final, eșecul Senatului de a controla generalii a cauzat un dezastru în Republică. Senatul era adesea prea dispus în a-și proteja prietenii, aliații și membrii de proscrierile legale pentru până și cele mai evidente și extraordinare delicte și datorită acestui fapt a pierdut încrederea cetățenilor romani. Când Cezar a luat în cele din urmă în stăpânire Roma pentru el însuși, a fost întâmpinat cu aplauze, Înăuntrul Senatului, puternicul, tradiționalistul și bogatul pentru că el promisese reforme pe care poporul roman le partid conservator se afla constant în dispută cu orice re- dorea încă din vremea fraților Gracchus. formator de orice gen care se ivea. Frații Gracchus au Legiunile Romei au demolat fizic Republica, dar Senatul lucrat în afara sistemului constituțional folosind adunări- era cel care permisese o lume unde un astfel de lucru era le populare în locul Senatului; Marius a trebuit să lupte posibil în aplauzele cetățenilor. doar pentru a face schimbările necesare recrutării de soldați din clasele inferioare; Sulla a înspăimântat senatorii cu execuții pentru acceptarea reformelor care erau inten- 1.3 Instituții politice ale Republicii ționate pentru conservarea puterii Senatului, iar Cezar a trebuit sa cucerească efectiv întregul teritoriu roman pen• Senat tru a putea trece legi rămase restante de cel puțin un veac. Cu cât senatul lupta mai greu pentru păstrarea acelui sta• Dictator tus quo, cu atât mai dispuși erau reformatorii să continue, • Consul până când conflictul s-a sfârșit odată cu dictatura lui Cezar. • Pretor Lipsa de încredere pe care cetățenii romani o resimțeau • Edil față de Senat era evidentă în reacțiile trupelor alor căror comandanți le cereau să comită o trădare. Legiunile erau • Chestor dispuse să-și urmeze comandanții pentru că nu purtau o dragoste specială Senatului, care doar refuza să le plăteas• Legat că și să le recunoască drepturilor lor de-a primi pământuri la întoarcerea din război. N-a existat nici-un moment în • Tribun care un comandant care a cerut pornirea unui marș asu• Cenzor pra Romei să fi fost refuzat, nici un singur moment în care legionarii să se alăture Senatului. Au ales să urmeze nu• Guvernator me precum Sulla, Pompei și Cezar, și nu idealurile antice ale Republicii. Singurul lucru care-i ținea împreună era • Pontifex Maximus legătura dintre ei. Neputința Senatului de a vedea noua • Princeps senatus

1.5. LITERATURA LATINĂ A REPUBLICII • Lictor

29

1.5 Literatura latină a Republicii

• Cursus honorum

• Gaius Iulius Cezar

• Diferite alte Adunări romane

• Catullus • Cicero

1.4 Repere 1.4.1

Republica timpurie

• Lucretia • Lucius Junius Brutus • Cincinnatus • Cenzorul Appius Claudius • Războaie samnite 327 - 290 î.Hr. • Războaie punice • Războaie macedonene • Hannibal și Cartagina • Scipio Africanus Major • Scipio Aemilianus • Cenzorul Cato

1.4.2

Republica târzie

• Familia Ahenobarbus • Gaius Iulius Cezar • Tiberius și Gaius Gracchus • C. Marius • Sulla • Gn. Pompeius Magnus • Spartacus • Marcus Licinius Crassus • Marcus Tullius Cicero • Marc Antoniu • Octavian

• Ennius • Fabius Pictor • Livius Andronicus • Lucretius • Naevius • Plautus • Terentius

1.6 Note [1] Taagepera, Rein (1979). „Size and Duration of Empires: Growth-Decline Curves, 600 B.C. to 600 A.D.”. Social Science History 3 (3/4): 125. doi:10.2307/1170959. http: //links.jstor.org/sici?sici=0145-5532%281979%293% 3A3%2F4%3C115%3ASADOEG%3E2.0.CO%3B2-H. [2] printr-o revoltă populară care l-a detronat pe Lucius Tarquinius Superbus, ultimul rege al Romei [3] .Byrd, Robert The Senate of the Roman Republic. U.S. Government Printing Office Senate Document 103-23. [4] Abbott, 129 [5] Theodor Mommsen, Istoria romană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987 (Vol. I - până la supunerea Cartaginei și a statelor grecești) [6] Parada, Carlos (1997). „Lucretia”. Greek Mythology Link. Există o versiune arhivată la 2 februarie 2002. http://web.archive.org/20020202183858/ homepage.mac.com/cparada/GML/Lucretia2.html. Accesat la 30 iulie 2009. [7] Livius - Ab urbe condita, 1.47 [8] Rembrandt Harmensz van Rijn (1666). „Lucretia”. The Minneapolis Institute of Arts. http://www.artsmia.org/ viewer/detail.php?v=12&id=529. Accesat la 30 iulie 2009. [9] William Smith - Collatinus în Dictionary of Greek and Roman Antiquities (1870) [10] Jörg Rüpke, Religion of the Romans (Polity Press, 2007, originally published in German 2001), pag. 223 online. [11] Gary Forsythe, A Critical History of Early Rome: From Prehistory to the First Punic War (University of California Press, 2005), pag. 136 online. [12] [13] Miles, Richard (2011). Carthage Must Be Destroyed: The Rise and Fall of an Ancient Civilization. New York: Viking Penguin.

30

1.7 Bibliografie • Cucerirea Galiei de Gaius Iulius Cezar • Harriet I. Flower (ed.): Ghidul Cambridge pentru Republica Romană, Cambridge 2004. • Cambridge Ancient History, vol. 7-9, Cambridge 1990. • Dușmanii Romei de Philip Matyszak, editat de Thames & Hudson • Rubicon: ultimii ani ai Republicii Romane de Tom Holland, editat de Doubleday • Legiunea lui Cezar de Stephen Dando-Collins, editat de John Wiley și fiii • Mașina de ucis a lui Nero de Stephen Dando-Collins, editat de John Wiley și fiii • Totul despre armata romană de Adrian Goldsworthy, editat de Thames & Hudson • Armata Romană de Peter Connolly

1.8 Legături externe • James Grout Encyclopaedia Romana • Gracchi, Marius și Sulla de A.H. Beesley • The Roman Republic and the Roman Empire • The Late Roman Republic: The decline and fall of trust, An essay on the loss of trust in societies both ancient and modern • The Roman Republic from In Our Time (BBC Radio 4) • Nova Roma – Educational Organization a working historical reconstruction of the Roman Republic

CAPITOLUL 1. REPUBLICA ROMANĂ

Capitolul 2

Imperiul Roman antic Imperiul Roman este termenul utilizat în mod convențional pentru a descrie statul roman în secolele de după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr., sub Octavian (Caesar Augustus). (Deși Roma deținea un imperiu cu mult înainte de autocrația lui Augustus, statul pre-augustian este descris în mod convențional ca Republica Romană.) Imperiul Roman controla toate statele elenizate de la Marea Mediterană, ca și regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un al doilea împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul, până la dispariția sa efectivă, în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul Franc și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană) și din est (țaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane chiar și în perioada modernă.

venerat). Augustus știa că puterea necesară dictaturii absolute nu putea deriva din funcția de consul. În 23 î.Hr. a renunțat la această funcție, în favoarea altor două puteri. În primul rând, i-a fost garantată funcția de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după voința sa și să-i stabilească agenda. De vreme ce funcția de tribun era asociată, în mod tradițional, cu plebeii, aceasta i-a consolidat poziția pentru mai târziu. În al doilea rând, a primit o nouă competență, similară unei puteri “imperiale”, care îi oferea autoritate supremă în toate problemele legate de guvernarea teritorială. Se spune că, în 23 î.Hr., Augustus și-a asumat funcția de împărat al Romei. Totuși, el folosea adesea titlul civil “Princeps”, sau “Primul Cetățean”.

Ca împărat, Augustus a reorganizat, radical, structurile publice ale imperiului; datorită geniului său a durat Imperiul Roman cât a durat. El a stabilit sisteme monetare și impozite standardizate; a creat o structură pentru serviciul militar civil, ce consta din cavaleri și oameni liberi Influența Imperiului Roman în limbă, guvernare, drept, (foști sclavi). S-a îngrijit și de beneficiile de pensionare arhitectură, precum și în multe alte aspecte ale vieții de pentru soldați. zi cu zi devine inevitabilă. Vezi Cultura Romană. Era un maestru al propagandei și patronatul său asupra scriitorilor romani Horațiu, Titus Livius și, (în special), Virgil i-a permis să-și cimenteze poziția prin intermediul 2.1 Ascensiunea lui Augustus poeziei și a prozei. Folosirea jocurilor și a ceremoniilor, special pentru a se celebra pe el însuși și pe familia sa, i-a Când Republica Romană (509 î.Hr. - 31 î.Hr.) a ajuns la sporit popularitatea. finalul său, Gaius Octavius, nepot al lui Iulius Cezar, și-a Augustus a fondat, de asemenea, și primul grup de consolidat poziția prin înfrângerea rivalului său la putere, pompieri din lume și a creat o forță de poliție regulară Marc Antoniu, în bătălia de la Actium, din anul următor. pentru Roma. Deși foarte tânăr și fără experiență în complicatele treburi administrative și politice, Octavian a declanșat un amplu De fapt, controlul lui Augustus peste întregul imperiu era proces de restructurare a tuturor instituțiilor statului, fiind absolut, încât i-a permis chiar să-și numească succesoconștient că anii de război civil au lăsat Roma într-o stare rul, un obicei abandonat și ridiculizat încă de la fondarea de anarhie și că societatea romană nu era încă pregătită Republicii. La început, el l-a desemnat ca succesor pe să accepte controlul total al unui despot. Bun tactician, Marcellus, nepotul său de soră, ce era căsătorit cu fiica sa, Octavius (sau Octavianus) a știut să câștige simpatia tu- Iulia. Între timp, însă, acesta a murit otrăvit prin mâncaturor. Mai întâi, a desființat armatele sale și a organizat re (23 î.Hr.). Relatările istoricilor de mai târziu, conform alegeri, în urma cărora a fost ales în funcția de consul. cărora Marcellus ar fi fost otrăvit de soția lui Augustus, În 27 î.Hr. a returnat, în mod oficial, puterea Senatului Livia Drusilla, sunt îndoielnice. Romei, și s-a oferit să renunțe și la supremația militară După moartea lui Marcellus, Augustus și-a măritat fiica peste Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, cu Marcus Agrippa, mâna sa dreaptă. Din această căsădar i-a dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei și Siriei. torie au rezultat trei copii: Gaius Caesar, Lucius Caesar Puțin mai târziu, Senatul i-a dat și titlul de Augustus (cel 31

32

CAPITOLUL 2. IMPERIUL ROMAN ANTIC a murit de moarte naturală, dar drumul lui Tiberius era liber acum să-și asume aceleași puteri ca tatăl său vitreg. • Începutul Imperiului Roman (Republica Romană), 509 î.Hr. • Imperiul Roman după războaiele punice 146 î.Hr. • Imperiul Roman după moartea împăratului August 14 î.Hr. • Imperiul Roman în timpul împăratului Traian 98117 d.Hr.

Provinciile Imperiului Roman în perioada sa de glorie

2.2 Legături externe • en Civilizația romană: alimentația, religia, filozofia, sistemul juridic, calendarul, medicina, costumație, cultura etc.

2.3 Referințe [1] Taagepera, Rein (1979). „Size and Duration of Empires: Growth-Decline Curves, 600 B.C. to 600 A.D.”. Social Science History 3 (3/4): 125. doi:10.2307/1170959. http: //links.jstor.org/sici?sici=0145-5532%281979%293% 3A3%2F4%3C115%3ASADOEG%3E2.0.CO%3B2-H. [2] John D. Durand, Historical Estimates of World Population: An Evaluation, 1977, pp. 253-296. Evolutia Imperiului Roman

și Postumus Agrippa (numit așa pentru că s-a născut după moartea lui Marcus Agrippa). Intențiile lui Augustus de a-i face pe primii doi copii moștenitorii săi au devenit evidente când acesta i-a adoptat ca propriii săi fii. Augustus a arătat afecțiune și față de fiii săi vitregi (copii Liviei din prima căsătorie, Nero Claudius Drusus Germanicus și Tiberius Claudius), după ce aceștia au cucerit o mare parte din Europa Centrală. Agrippa a murit în 12 î.Hr., urmând ca fiul Liviei, Tiberius, să divorțeze și să se căsătorească cu văduva lui Agrippa. Tiberius a lucrat ceva timp în puterile tribunice ale lui Augustus, dar, la scurt timp după aceasta, s-a pensionat. Totuși, luând în considerare moartea prematură a ambilor frați vitregi ai săi, Gaius și Lucius, în anii 2 și 4 d.Hr., precum și a fratelui său Drusus, în anul 9 î.Hr., Tiberius a fost rechemat la Roma, unde a fost adoptat de către Augustus. La 19 august 14 d. Hr., Augustus a murit. Ceva mai târziu, senatul l-a votat în panteonul zeilor romani (sau la divinizat). Postumus Agrippa și Tiberius au fost numiți co-moștenitori. Pe de altă parte, Postumus a fost exilat și menționat ca mort în jurul aceleiași date. Nu se știe dacă

[3] John D. Durand, Historical Estimates of World Population: An Evaluation, 1977, pp. 253-296. [4] „Roman Empire -- Britannica Online Encyclopedia”. www.britannica.com. http://www.britannica.com/ EBchecked/topic/507739/Roman-Empire. Accesat la 9 iulie 2008.

Capitolul 3

Imperiul Roman de Răsărit Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol. Denumirea oficială era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman. Nu există un consens în ceea ce privește data de început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Dioclețian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, împărțind imperiul în pars Orientis și pars Occidentis. Alții plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) și a victoriei creștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului Roman în jumătățile de apus și de răsărit. Alții plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală și, până în 330, când împăratul Constantin I și-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs. Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (Heraclius a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar o convenție întrucât majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare (slavi și bulgari).

Klivanion - armură lamelată bizantină

periului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf , care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă, fără a mai atrage atenția asupra predecesorilor lor antici și continuității imperiale romane (în Est). Standardizarea termenului a apărut în secolul al XVII-lea, când autorii francezi, precum Montesquieu, au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost și el influențat de disputa apărută în secolul al IX-lea între romei, (bizantini, așa cum îi numim azi), și franci. Sub conducerea lui Charlemagne (Carol cel Mare), francii fondaseră un imperiu în vestul Europei și, având sprijinul 3.1 Originea denumirii „Imperiul Papei, încercau să-și legitimeze cuceririle din Italia, nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi Bizantin” romani. Donația lui Constantin , unul dintre cele mai faimoase documente falsificate din istorie, a jucat un rol de Articol principal: Nume ale grecilor căpătâi în aceasta. Din acel moment a devenit o regulă, Numele Imperiul Bizantin este un termen istoriografic în vest, ca împăratul din Constantinopol să nu mai fie numodern, care era necunoscut celor care au trăit în vremu- mit Imperator Romanorum (Împărat al Romanilor), titlu rile de glorie ale imperiului (adică Imperiul Roman de care a fost rezervat împăraților franci, ci „Imperator GraRăsărit). Numele original al imperiului în limba greacă ecorum” (Împăratul grecilor), iar țara condusă de acesta era Ρωμανία Romagna sau Βασιλεία Pωμαίων Basi- din urmă ca „Imperium Graecorum”, „Graecia”, „Terra leía Romaíon, o traducere din limba latină a numelui Im- Graecorum” sau chiar „Imperium Constantinopolitanus”. 33

34

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care scoala „Vlahilor”" Asan, Deleanu și Caloian, în Balcani a fost motivat, cel puțin parțial, să reinterpreteze istoria (1181), încheiată în 1186 prin independența statului nuromană în termeni diferiți. mit atunci Regnum Bulgarorum et Valachorum, pe care Mai târziu, a apărut folosirea peiorativă a cuvântului bi- istoricii moderni îl numesc „Țaratul Vlaho-Bulgar” sau „Al doilea Imperiu Bulgar”) arată că nu toate populațiile zantin . erau credincioase puterii bizantine (mai ales în perioadele de împovărare a dărilor și taxelor). Acestă mândrie, mai ales elenică, este reflectată în literatură sau în cântecele acritice, unde „ακρίτες–akrites”, cetățenii-soldați ai zo3.2 Identitatea nelor mărginașe, de graniță sunt slăviți pentru luptele de apărare a țării împotriva cotropitorilor, unul dintre cele Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis definit ca un stat, inițial, roman pe un substrat multietnic Acritas. și multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creștin, elenistic și și-a încheiat isto- Desființarea oficială a statului bizantin în secolul al XVria ca un stat grec-ortodox. Unii autori, îndeosebi greci lea nu a însemnat și dispariția societății bizantine. Sub (Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar nu numai (Charles stăpânirea otomană, ortodocșii, îndeosebi grecii, au conDiehl, Petre Năsturel, George Ostrogorski...), analizează tinuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turcește, Imperiul tardiv ca o națiune elenică, aproape de înțelesul Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor modern al acestui termen, și văd în el matca Greciei mo- moderne și cu regăsirea istoriei antice, Grecii și-zu reînderne, lucru lesne de înțeles știind că după 1186, imperiul sușit denumirea de Έλληνες (Elines, în turcește, Yunan), nu mai controla efectiv decât teritorii populate majoritar în timp ce Ρωμαίοι (Rum) rămâne folosit mai mult ca dede etnici greci, anume cu precădere coastele Anatoliei, numire a credincioșilor ortodocși în general. actuala parte europeană a Turciei, și actuala Grecie. În secolele care au urmat cuceririlor arabe și lombarde din secolul al VII-lea, natura multietnică a imperiului (dar nu multinațională în sensul actual al cuvântului) a rămas prezentă, în timp ce regiunile lui litorale și orașele din Balcani și din Asia Mică aveau o populație preponderent elenizată. Minoritățile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie (bogomili în Balcani, monofiziți în Orient) și trăiau, în special, în apropierea frontierelor, armenii fiind cei mai importanți printre aceste minorități. În Balcani, o numeroasă populație de traci romanizați, menționată de Theofilact din Simocatta în secolul al VI-lea constituie, după analiza istoricilor români (mai ales Theodor Capidan, A. D. Xenopol și Nicolae Iorga), simetricul meridional al populației de Daci romanizați din nordul fluviului. Tot în Balcani, o altă populație, Slavii s-au adăugat (la sud de Dunăre) începând cu secolul al VI-lea, în parte dominate de Avari, sau de proto-Bulgari (popoare, inițial, turcofone), începând cu secolul al VIII-lea. Însfârșit, mai mulți istorici precum Eqrem Çabej, Eric Hamp sau Walter Porzig au emis ipoteza că strămoșii Albanezilor se trag nu, cum s-a crezut, din Iliri (aceștia fiind strămoșii Dalmaților romanizați, azi dispăruți), ci din Carpi, Daci liberi izgoniți de Goți în secolul al IV-lea spre Balcani. Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι – Romaioi sau Romei, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες - Elini, care, în înțelesul lor, însemna „greci antici păgâni”. Istorici precum Hélène Ahrweiler au evocat de o formă de „conștiință națională”, ca cetățeni ai "Ρωμανία" (“Romania”, așa cum se numea oficial Imperiul Bizantin), sau mai bine spus o mândrie de a fi cetățeni ai Imperiului, împărtășită mai ales de intelectualii și de militarii elenizați de la orașe și din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază etnică (de exemplu, ră-

3.3 Dimensiunea geografică și demografică a statului bizantin •

Constantinopolul

De-a lungul secolelor, frontierele statului bizantin au cunoscut numeroase modificări, fiind un imperiu continental care între secolele IV-VI se întindea pe trei continente: Europa, Asia și nordul Africii. După pierderea Egiptului, se întindea doar în Europa și Asia. Imperiul Bizantin a fost o Thalassocrație, o putere maritimă. Bizantinii au deținut un control asupra intrării în bazinul pontic. Controlau Marea Marmara, Marea Egee și Marea Mediterană

3.3. DIMENSIUNEA GEOGRAFICĂ ȘI DEMOGRAFICĂ A STATULUI BIZANTIN

35

lega Constantinopolul de Adrianopol și ducea până în Europa Centrală 4. Drumul care lega Constantinopol de Trapezund, prin sud-estul Marii Negre, făcând legătură și cu Drumul Mătăsii. 5. Diagonla Asiei Mici care lega Constantinopolul de Niceea, Ankara și traversa Asia Mică, ajungând până la izvoarele Tigrului și Eufratului și spre Golful Persic 6. Drumul de pe litoralul mediteranean al Asiei Mici, care lega Constantinopolul de Antiohia, care făcea legătură cu Drumul Mătăsii. Hartă satelit

Stăpânirea drumurilor respective a fost vitală pentru bizantini, fiind utilizate și pentru apărarea în față invaziilor și pentru propria expansiune, fiind în egală măsură animate de negustori, misionari, controlul asupra acestora asigurând prosperitate. Apogeul Bizanțului a fost atins când a stăpânit toate aceste drumuri, în secolul VI și în secolul X, în timpul Dinastiei Macedonenilor. În secolul VI, Bizanțul stăpânea Peninsula Balcanică, Asia Mică, Mesopotamia superioară, Siria, Palestina și Egiptul.Acestor teritorii li s-au adăugat nordul Africii, Italia, sud-estul Peninsulei Iberice și insulele din Mediterana, în urma campaniilor de recucerire purtate de Iustinian. Secolele VII-IX au început prin pierderea provinciilor orientale în față arabilor, și a teritoriilor din Balcani ocupate de slavi. Deși a pierdut sud-estul Peninsulei Iberice și Peninsula Italică, Imperiul a păstrat Asia Mică și Tracia, regiunile esențiale pentru apărarea Constantinopolului și câteva orașe ca Tesalonic și Atena și altele din Italia. Istanbulul și Bosforul

până în secolul VI. Chiar Constantinopolul se afla la intersecția a două mari drumuri comerciale maritime: drumul vertical care unea bazinul pontic prin Marea Marmara și Marea Egee de Marea Mediterana, iar celălalt, în sudul Mării Negre. Prosperitatea Imperiului Bizantin a depins de controlul asupra drumurilor comerciale, nu numai asupra căilor maritime, ci și asupra celor terestre. Constantinopolul se afla la intersecția unor drumuri comerciale care uneau Asia de Europa.

În timpul Dinastiei Macedonene, în secolul X, s-a trecut la recucerirea teritoriilor pierdute în timpul domniei împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. Bizanțul a atins iar apogeul, preluând controlul asupra drumurilor comerciale. După acest moment strălucit, începe declinul treptat, chiar dacă împărații dinastiei Comnenilor au refăcut parțial stăpânirea bizantină în secolul X. Odată cu cucerirea latină a Constantinopolului a început criza statului bizantin în privința stăpânirii teritoriale, problema accentuată în secolul XIV. Din secolul XV, stăpânirea împăraților bizantini se mai întindea doar asupra Constantinopolului și teritoriului din apropierea sa.

În perioada de apogeu, la moartea lui Iustinian din 565, Imperiul avea o suprafață de 2 milioane de km², o popu1. Vechea Via Ignatia : lega Constantinopolul de Telație de 20 de milioane de locuitori și o armată de 380 salonic și mai departe, de portul Dyrrachium, și de 000 de soldați. aici, prin Marea Adriatică, se făcea legătură cu Italia Un secol mai târziu, în 668, teritoriul avea o suprafață de 2. Drumul care lega Constantinopolul de Dobrogea, pe 1 milion de km², 10 milioane de locuitori și 130 000 de litoralul pontic, și de aici, în teritoriile din nordul soldați în armată. Marii Negre Situația s-a dramatizat din secolul al VIII-lea după cuceri3. Diagonala Balcanilor(Drumul Țarilor de mai târziu) rile succesive ale arabilor, imperiul având atunci 700 000

36

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

de km², o populație de 7 milioane de locuitori și o armată de 118 000 de soldați. La apogeu, la moartea lui Vasile al II-lea Macedonenaul din 1025, suprafața imperiului măsură 1,2 milioane de km², avea o populație de 12 milioane de locuitori și o armată de 120 000 de soldați. În 1350, suprafața imperiului era de 120 000 km², o populație de 2 milioane de locuitori și o armată alcătuită din 10 000 de soldați. La 1453, s-a estimat că erau doar 7000 de soldați, trupe genoveze și o populație de 40000 locuitori .

3.4 Evoluția studiilor de istorie bizantină

Dufresne du Cange

în plin apogeu comercial, erau interesate de operele clasice. În Veneția s-au stabilit cărturari bizantini în număr mare. În Germania, interesul umaniștilor pentru Bizanț a început după cucerirea Ungariei și primul asediu al Vienei, sursele bizantine oferind detalii despre organizarea otomanilor. Pe fondul reformei lui Luther, sursele bizantine ofereau argumente împotriva Papalității.

Manuel Chrysoloras

Interesul europenilor pentru istoria bizantină s-a manifestat în perioada Renașterii, când Veneția și Genova dominau economia bizantină în secolul al XIII-lea. Studiul istoriei bizantine a debutat simultan cu apariția Umanismului în Italia (sec. XIV-XV), Germania (sec. XVI), Franța(sec. XVII-XVIII).

Pentru Franța, modelul bizantin a fost urmat și preluat de monarhii absoluți francezi, fiind constituită nobilimea de robă, în timp ce vechea nobilime încerca să-și demonstreze prestigiul prin sursele bizantine. A apărut prima colecție cu operele autorilor bizantini-Corpus Parisimus. Charles du Fresne, sieur du Cange a fost considerat a fi fondatorul bizantologiei, realizând primul dicționar al limbii grecești și publicând lucrări despre lumea bizantină ca „Imperiul de Constantinopol în timpul împăraților francezi” și „Istoria Bizantină”. Acestea au pus bazele diplomaticii bizantine și paleografiei grecești. În epoca Iluminismului, în secolul al XVIII-lea, absolutismul a fost atacat și s-a încercat astfel demolarea modelului bizantin, imaginea iluminiștilor despre Bizanț căpătând trăsături negative, considerând perioada bizantină ca una de declin a istoriei romane. Imperiul Bizantin a fost denigrat, apărând concepte de „bas empire”și „bizantinism”.

În Italia, interesul s-a manifestat datorită operelor grecești clasice. Încă din secolul al XIII-lea, italienii vizitau centrele culturale bizantine. Căutau și copiau manuscrisele grecești și predau limba greacă în universitățile din Italia, fiind create primele manuale de limba greacă. În 1453, Constantinopolul a fost cucerit de otomani, iar cărturarii bizantini ca Manuel Chrisoloras au fugit de pe- Imaginea Bizanțului a fost reabilitată în etapă romantică, ricol, găsindu-și refugiu în Italia, aducând cu ei operele odată cu amploarea interesului manifestat pentru studiclasice.Florența, angrenată în războaie, și Veneția aflată erea evului mediu. Mișcarea de emancipare a grecilor

3.5. PERIODIZARE ȘI COMPONENTE

37 traduceri în latină și de note explicative. J. Sabatier a pus bazele numismaticii bizantine, iar G. Schumberger a pus bazele sigilografiei bizantine. În epoca științifică-informatică, au fost înființate primele școli de bizantologie, prima fiind fondată de K. Krumbacher. A apărut prima revista despre bizantologie. A doua școală de bizantologie a fost înființată în Rusia de către Vasilievski în care se preda ideologia imperială bizantină și cea socială. Au fost înființate școli în Franța (Gaudin), Grecia,Bulgaria, România (unde Nicolae Iorga a pus bazele institului de bizantologie), Iugoslavia, Ungaria, Austria, Marea Britanie și în multe state din lumea arabă. A fost fondată și o școală de bizantologie în SUA,în Dumberton Oaks.

3.5 Periodizare și componente Istoria Bizanțului cuprinde patru componente:

Corpusul de la Bonn

• Componenta romană: pe plan instituțional, militar, juridic. Bizantinii se considerau „romanii”Evului Mediu. Limba latină era vorbită în cancelaria imperială și era utilizată pentru redactarea documentelor oficiale până în secolul al VI-lea, iar împărații Teodosiu și Iustinian au sistematizat justiția după modelul roman. • Componenta greacă: 95% din lucrările bizantine erau scrise în limba greacă în secolele IV-VI. Corpusul lui Iustinian cuprindea trei părți în latină și o parte în limba greacă. Între secolele VI-XI s-a desfășurat un proces de „grecizare” a imperiului bizantin, Asia Mică fiind baza imperiului și cea mai dominată de greci dintre provinciile orientale. Până în secolul al VII-lea, limba greacă a fost limba oficială a imperiului, fiind utilizată în cultură și în redactarea documentelor oficiale. • Componenta creștină: De la Edictul de la Milano și oficializarea religiei creștine în timpul lui Teodosiu, majoritatea populației imperiului răsăritean era de religie creștină. În secolul al VII-lea, termenul de „creștin” se confunda cu termenul de „roman” • Componenta orientală: s-a manifestat în artă și în ceremonialul palatial între secolele IV-VI, iar din secolul al VII-lea a câștigat teren în domeniul Dreptului. Între secolele VIII-IX, influență orientală a pierdut teren în urma venirii la putere a macedonenilor.

Karl Krumbacher - fondatorul primei școli de bizantologie

a fost privită cu simpatie de occident, masacrul grecilor din insula Chios fiind condamnat.Imaginea Bizanțului s-a idealizat treptat. Au fost reeditate operele autorilor bizantini-Corpusul de la Bonn, operele fiind însoțite de

Istoria bizantinǎ se împarte în dinastii: • Dinastia Constantină (306 - 363) • Dinastia Valentiniană (364 - 379) • Dinastia Teodosiană (379 - 457)

38

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

• Dinastia Leonidă (457 - 518) • Dinastia Iustiniană (518 - 602) • Dinastia Heracliană (610 - 711) • Dinastia Isauriană (717 - 802)

3.6 Capitala 3.6.1

Orașul bizantin în secolele IV-X

Harta orasului Constantinopol

Macheta orasului

Harta Constantinopolului (1422)- de cartograful florentin , Cristoforo Buondelmonte

Hagia Sophia

Constantinopolul a fost centrul politic, administrativ, economic, religios și cultural al Imperiului Bizantin. A fost fondat de Constantin cel Mare în noiembrie 324,

3.6. CAPITALA

39 pontic prin Marea Marmara și Marea Egee de Marea Mediteranǎ, și cealaltă, terestră, care unea Europa de Asia. Constantinopolul a prosperat datorită așezării. Centrul imperial a fost deplasat din occidentul aflat în declin în orientul încă prosper. Orașul se afla în apropierea a două frontiere în care se desfășurau conflicte: frontieră dunăreană atacată de goți și frontieră orientală atacată de sasanizi. Constantinopolul a fost mai ușor de aparat, fiind înconjurat de apă din trei părți, fiind ușor accesibil pe uscat doar dinspre vest, împărații construind multe fortificații pentru apărarea orașului, ca Zidul lui Teodosius al II-lea sau Zidul lui Anastasius, cu scopul de a-i respinge pe barbarii dinspre Dunăre să pătrundă în oraș. Mutarea centrului de greutate și stabilirea reședinței imperiale de la Roma în alte orașe ca Mediolanum sau Antiohia s-a manifestat de multe decenii datorită declinului Romei. Legăturile cu provinciile orientale erau mult mai întărite astfel. Lucrările de construire a orașului au început în noiembrie 324 și s-au încheiat în 336, orașul fiind inaugurat pe 11 mai 330. Pe 11 mai, anual, se desfășurau festivități de celebrare a construirii orașului, manifestate prin jocuri la hipodrom, procesiuni în jurul unui car alegoric ce transporta statuia împăratului, înălțată pe coloana de porfir, construită pe timpul împăratului Constantin. Noul oraș avea să devine o copie a vechii Rome, orașul fiind construit pe șapte coline. Orașul a fost denumit ca „Noua Roma” sau „A doua Roma”/ Constantinopolis-„orașul lui Constantin”.

Constantinopolul personificat

Orașul a fost împărțit în 14 cartiere și era strabut de râul Lykos. Împăratul a clădit o serie de edificii ale căror modele erau preluate după cele ale Romei: palatul imperial de dimensiuni mici aflat în sud-estul orașului, hipodromul construit în vecinătatea palatului imperial, piața publicăforumul lui Constantin etc. Pe parcursul secolului IV, Constantinopolul a fost doar reședința imperială și nu capitală. Abia din timpul lui Teodosius, poziția și drepturile Constantinopolului au fost puternic susținute.

În 381, importanța orașului a fost recunoscută, al doilea conciliu ecumenic desfășurându-se în acest oraș. Prin cala două luni după victoria sa asupra lui Licinius. A nonul al III-lea se recunoștea poziția Episcopului de Conales fosta colonie megarianǎ, Byzantion, drept locul stantinopol. unde avea să pună bazele noului oraș. Pornind de la În 395, orașul a devenit oficial capitala Imperiului Roman istoria Romei, bizantinii au modelat istoria acestui oraș, de Răsărit. În 451 s-a desfășurat cel de-al IV-lea concifiind fondat de pe urma unui conflict dintre doi frați liu ecumenic la Calcedon, iar prin canonul al XXVIII-lea, coloniști megarieni. Când a fost atacat de macedonenii se stabilea ca primul loc aparținea vechii Rome, dar pălui Filip al II-lea, câinii din oraș au lătrat, iar locuitorii rinții acordau onoruri egale religioase și politicii și noii orașului au fost alertați și au respins asaltul. În secolul al Rome-Constantinopolul, acesta bucurându-se de prezenII-lea, orașul a fost asediat de romani în timpul domniei ța împăratului și a senatului. În lucrarea „Istoria Nova”, împăratului Septimius Severus. Zosimos i-a reproșat lui Constantin că prin fondarea ConConstantin a ales această cetate datorită unei inspirații divine, legendele târzii având un rol ideologic și propagandistic. Alegerea acestui oraș avea un rol strategic și comercial, Byzantion fiind amplasat la intersecția celor două mari axe comerciale: una verticală care unea bazinul

stantinopolului nu făcea altceva decât să grăbească declinul Romei și dezbinarea imperiului. În realitate, s-au emis medalii de aur și argint care reprezentau două femei: simbolurile Romei și a Constantinopolului, ținând împreună un scut simbolic al unității imperiului.

40

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

•

Vechiul Byzantion, refăcut de Septimus Severus, avea o suprafață de 200 de hectare și o populație de 20-30 000 • de locuitori. După construirea zidului lui Constantin, orașul avea 700 de hectare și o populație de 100-150 000 • de locuitori către sfârșitul secolului IV. După construirea • zidului lui Teodosius, suprafața orașului s-a dublat, ajungând la 14 000 de km², populația crescând în continuare. Deși Eusebiu de Cezareea a susținut că senatorii s-au aflat În 430, populația Constantinopolului depășise populația la înmormântarea lui Constantin cel Mare, istoric, Sena- Romei, având 250 000 de locuitori. tul a fost creat de Constanțiu al II-lea, fiul acestuia. În 359 În timpul lui Iustinian, populația s-a dublat, ajungând la a fost menționată prefectura orașului ce avea atribuții si500 000 de locuitori. După secolul VII, populația a scăzut milare cu cele ale prefectului vechii Rome, fiind denumit la 250 000 de locuitori. În secolul X, populația a crescut și eparh al Constantinopolului. Poporul imperial era o la 400-500 000 de locuitori. Din secolul XIII, populația altă instituție, locuitorii Constantinopolului reprezentând a intrat într-un declin demografic îndelungat, iar în secopoporul imperial, fiind împărțit în: lul XV, populația era estimată la numărul de 40 000 de locuitori și 7000 de soldați. • Dema albaștrilor-elită aristocrației senatoriale, susținători ai ortodoxiei • • Dema verzilor-populația activă a orașului, negustori, • meșteșugari, fierari, susținători ai monofozismului. • Deseori au avut loc ciocniri între cele două deme, pre• cum cele din 445 ce au fost extrem de violente, începute la hipodrom și continuate pe străzile orașului. Demele • participau la desemnarea și aclamarea împăratului. • Locul de întâlnire dintre împărat și poporul imperial era hipodromul, deși aceștia nu prezentau rezultatele politi• cii. Demele s-au mai răsculat și coalizat în 532 împotriva • lui Iustinian, iar în 610, o altă coaliție de deme l-au adus pe Heraclius la tron. Hipodromul a fost construit de Constantin cel Mare. În timpul răscoalei Nika din 532, hipo- După cucerirea Ierusalimului de către arabi, Constantidromul a fost grav avariat. Cursele de cai se desfășurau nopolul și-a revendicat titlul de centru al lumii creștine. în jurul spinei care se mai păstrează și azi. Hipodromul Heraclius a adus Sfânta Cruce la Constantinopol unde a avea o intrare principala în partea nordică, partea monu- rămas până în 1204. Din secolul VII, a apărut ideea că mentală. De o parte și de altă erau grajdurile unde erau orașul era protejat de Dumnezeu, având-o ca protectoare ținuți caii. În momentul în care începea cursa, porțile pe Fecioara Maria care a respins multe asedii. În secolul erau închise. Deasupra intrării monumentale erau cai de XIII se scriau poezii care o prezentau pe Fecioara Maria bronz auriți. Caii de bronz se află în prezent în Piața San plângând din cauza asediului Constantinopolului de către Marco. latini. Cucerirea Constantinopolului de către turci a fost Demografic, Constantin trebuia să populeze orașul, prezentată ca o pedeapsa divină aplicată noului popor ales scutindu-l de plata impozitelor. A adus aristocrația din pentru păcatele sale. Asia Mică să clădească palate în noul oraș. În 326, pen- Zosimos a susținut că împăratul Constantin a clădit pritru a organiza aprovizionarea orașului, a fost organizat un mele edificii, componenta politică și religioasă a orașutransport anual de cereale din Egipt în luna septembrie. lui fiind în partea sud-estică, pe țărmul Mǎrii MarmaA instituit „Annona”, distribuind gratuit pâine, stabilind ra. Strada Mese străbătea Constantinopolul până la Foun număr de 80 000 de rații de pâine distribuite zilnic. rumul Amastrianum. Componenta economică era Portul În anii 360, rezultatele politicii lui Constantin au fost evi- de Aur, Zona Cornului de Aur, acesta fiind închis cu landente. Succesorii săi și-au stabilit reședința la Constanti- țuri în 1453 în timpul asediului. nopol, venind din toate colțurile imperiului persoane dor- Partea centrală a Constantinopolului a fost utilizată pennice să ocupe funcții administrative, militare și comerci- tru construirea mănăstirilor și multe locuințe se aflau în zona țărmului. Nu există un sistem de canalizare, de aceale. La începutul domniei lui Teodosius, orașul s-a prezentat ea tăbăcării aruncau pieile în mijlocul orașului. ca un șantier, iar creșterea accelerată a numărului locuitorilor a făcut ca populația să se întindă în afara zidurilor orașului, fiind astfel clădit un nou zid de apărare între 408-413.

Palatul imperial a fost reconstruit, însă nu mai păstra nimic din vechea construcție. Constantin a respectat inițial elementele arhitecturii romane. Biserica Sfânta Sofia se află în apropierea complexului.Palatul imperial avea

3.6. CAPITALA

41 masiv din aur era flancat de câte doi lei din aur, ca și cum părea că cobora treptat din cupola sălii până ajungea la nivelul pardoselii. Principala Poarta a Palatului Imperial era o poartă din bronz, fiind refăcută în secolele VI-X, deasupra fiind construită o capela. Până în timpul crizei iconoclaste, poarta era decorată cu portretul lui Hristos. Principala piață publică din Constantinopol era Piața Augusteon construită în secolul IV și refăcută de Iustinian, unde a fost ridicată o statuie ce putea fi văzută la o zi distanță pe mare. În piață se vindeau manuscrise și erau executate pedepsele publice. Turnul lui Constantin cel Mare se află pe strada Mese, având formă circulară, împodobit cu statui. Statuia lui Constantin s-a prăbușit în urma unui cutremur, fiind înlocuită cu statuia lui Manuel Comnenul.

Districtul imperial

Forumul lui Teodosiu cel Mare avea formă pătrată, preluat după modelul forumului de la Roma. Acolo erau gravate victoriile acestuia. Strada Mese ajungea până la Poarta de Aur a orașului Porțile erau placate cu foița de aur și capela din zidul lui Constantin era decorată cu statui. • • • • •

Palatul Blachernae

să fie mărit de succesorii lui Constantin până în secolul XI, devenind un complex de apartamente în care locuiau membrii familiei imperiale și anturajul, biblioteci, capele, biserici, birouri și un penitenciar. Palatul era decorat și ornamentat de grădini și terenuri de joacă. În secolul XI, clădirile aflate în cadrul complexului aveau 100 de hectare, fiind dificil de întreținut. Reședința imperială a fost mutată la Palatul Blacherne. În secolul IX, împăratul Teofil a construit palatul Bucco Leon. În complexul Palatului Imperial era Sala celor 19 paturi ce datează dn secolul IV, fiind câte nouă paturi de fiecare latura, acestea sala fiind utilizată pentru dineuri și cine festive, aproape fiecare sărbătoare civilă și religioasă fiind urmată de un dineu la care participau invitații împăratului, și principala salǎ de desfășurare a ceremoniilor, Sala de Aur, construită în secolul VI, similară cu Basilica San Vitale, cu pereți împodobiți cu aur, copaci decorați cu nestemate și păsări de aur ce cântau melodii, iar tronul

Zidul lui Teodosiu al II-lea avea trei porți, una mare centrală de aur, în care intra împăratul, între două porți mai mici, iar pe zid erau înălțate statui ale unor elefanți. Zidul lui Constantin nu a rezistat, pe când din zidul lui Teodosiu s-au păstrat mici porțiuni, acesta fiind construit între 408-413. Principalul apeduct a fost construit în timpul lui Valens, apă fiind adusă de la 100 km de oraș, iar apă era păstrată în cisterne imense. Cisterna Basilica a fost construită în secolul IV și refăcută de Iustinian. Se spune că turcii au descoperit-o în timpul unei secete puternice. Există și o cisternă în interiorul Palatului Imperial, dar nu a rezistat. • • • • • • •

42

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

Constantinopolul avea mai multe edificii religioase că bisericile Sfintei Irina, Biserica Sfânta Sofia, Biserica Sfinții Apostoli. Biserica Sfânta Sofia a fost construită în 532 și inaugurată pe 25 decembrie 537. Din 1453, biserica Sfinții Apostoli a devenit Patriarhie, pe când Sfânta Sofia a fost transformată într-o moschee. Lângă Biserica Sfinții Apostoli se află Mausoleul lui Constantin. Majoritatea împăraților au fost înmormântați la Pantocrato, alții în Biserica Sfinții Apostoli. • • •

Agricultura la bizantini

•

• spre occident: pe Valea Dunării către Europa centrală și prin Peninsula Balcanică, de la ThessalonicOchrida-Dyrrachium, până în Italia.

• •

• spre nord-drumul de la varegi la greci, de la rușii scandinavi, pe Nipru, spre Marea Neagră și către Constantinopol

• •

• spre orient, cu multe ramificații: drumul mătăsii, prin Asia Centrală către Trapezunt, prin Marea Roșie sau Golful Persic

• • • • •

3.6.2

Orașul bizantin în secolele X-XI

• • • • • • • • • În secolul al IX-lea, după o perioadă de declin, a avut loc o reanimare a vieții urbane în statul romeilor, având la bază nomisma, moneda bizantină. Procesul de reanimare a fost strâns legat de reluarea controlului asupra principalelor drumuri comerciale, în condițiile marii expansiuni militare bizantine din sec. IX-X. Comerțul era practicat pe trei direcții:

Solidus reprezentandu-l pe Leo III

Micul comerț avea un rol important pentru vistieria statului, care percepea de la negustori o taxă-commerkion: 10-18% din valoarea mărfurilor. Principala sursă care furnizează informații despre organizarea vieții urbane este Cartea Eparhului, atribuită împăratului Leon al VIlea Înțeleptul, deși ulterior s-a stabilit a fi o culegere de norme și reglementări realizată pe parcursul secolului X. Documentul relevă un tablou amplu al vieții meșteșugărești și comerciale din Constantinopol, acordând o atenție deosebită breslelor, care existau și în alte orașe. Eparhul/prefectul orașului era un primar al Constantinopolului, cu atribuții largi, cupand un loc înalt în ierarhia imperială. Funcția de prefect al Constantinopolului a fost menționată prima oară în 359, funcție preluată după cea de la Roma. Ulterior, s-a îndepărtat de modelul roman, titularul ei reprezentând autoritatea supremă în capitală după basileu, conform codurilor de legi. În Ecloga lui Leon al III-lea se menționează că eparhul era cel mai puternic în oraș după basileu, iar în Basilicalele lui Leon al

3.6. CAPITALA VI-lea Înțeleptul se subliniază că toate corporațiile, toți cetățenii, întregul popor imperial de la Constantinopol sunt conduși de eparhul orașului. Eparhul era numit prin edict direct de către împărat, dintre persoanele apropiate, considerate de mare încredere ale acestuia, iar ceremonia de învestitură, în cadrul căreia primea și însemnul funcției sale-centură, este descrisă în lucrarea lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul-Despre ceremoniile curții bizantine.

43

La conducerea corporațiilor se aflau “prostatai"sau “exarchoi”, iar în fruntea corporației notarilor era primicerul. Nu fiecare corporație avea câte un șef. Există câte un singur șef pentru breslele notarilor, argintarilor, negustorilor de țesături siriene, săpunarilor și șelarilor. Corporațiile aveau mai mulți șefi: cârciumări, negustori de pește, nestorii de porci, negustorii de mătase brută. Erau bresle care erau conduse de șefi că cei ai bancherilor, ai negustorilor de mătase, ai torcătorilor, ai parfumeurilor. Nu Avea atribuții administrative și juridice considerabile, era existau norme speciale pentru aceștia. responsabil pentru menținerea ordinii în oraș. Avea drep- Șeful corporației era numit direct de către eparh, ales din tul de a pedepsi delictele comise, de a supraveghea scla- rândurile membrilor breslei. În cazul corporației notarivii eliberați, piețele, spectacolele, manifestările publice, lor, succesiunea îi revenea celui mai în vârstă, aprobat de de a interzice intrarea în oraș sau în anumite cartiere a toți colegii săi. Șefii corporațiilor reglementau relațiile unor indivizi, având sub ordinele sale un corp de poliție cu statul, reprezentat de eparh, asigurau respectarea norurbană. Avea ca sarcina menținerea curățeniei orașului, melor și reglementărilor care priveau corporația , anunțau împodobirea acestuia atunci când basileul ieșea din pa- abaterile grave și pedepseau pe cele mai puțin importanlatul imperial sau când veneau suverani străini în oraș. te, comunicau reprezentantului prefectului sau acestuia Era considerat vocea împăratului, prin intermediul căru- mărfurile străine cumpărate de corporații. Conform Căria basileul vorbea poporului, iar în perioadele în care su- ții Eparhului, pentru a intră într-o breaslă, o persoană treveranul lipsea, eparhului îi era încredințată conducerea buia să nu fie membru altei corporații, nu trebuia să fie un capitalei bizantine. străin, să fie un om liber, să-i fie verificată capacitățile și Avea o putere considerabilă, fiind responsabil de pros- integritatea morală , (precum candidatul pentru breaslă peritatea orașului. Producția, vânzările, exercitarea unor notarilor care trebuia să dovedească onestitate, elocvenmeserii, corporațiile erau sub controlul direct al acestuia, tă, că deține o memorie bună și cultură juridică solidă), iar prin reprezentanții săi, calitatea produselor și materi- să fie acceptat de ceilalți membri , de șeful corporației și ilor prime era controlată. Aceștia limitau beneficiile co- prefect și să plătească o taxa. Se stabilea numărul memmerciale, împiedicau realizarea unor stocuri pentru că ne- brilor decât pentru corporația notarilor. Abaterile grave gustorii să obțină venituri mai mari în perioadele de criză, erau pedepsite sever prin ras, biciuire, tăierea mâinilor. Persoană care dorea să deschidă un birou sau un magastabileau prețurile pietelelor, luau decizii privind importul și exportul mărfurilor, acceptau sau expulzau mem- zin sau să înceapă o activitate comercială trebuia să facă parte din corporația care se ocupă de domeniul respecbrii în cadrul unei bresle, deschideau magazine, ateliere sua birouri, rezolvau abaterile grave sau divergențele din tiv în care dorea să profeseze și să fie aprobat de eparh. Producerea purpurei și a altor stofe de lux era interzisă în cadrul breslelor. atelierele urbane, fiind sub monopolul statului, realizată Eparhul dispunea și de un personal auxiliar numeros. Cel numai în atelierele palatului imperial pentru uzul curții mai important serviciu era cancelaria prefectului, care și pentru darurile acordate principilor străini. În Bizanț dispunea de un sigiliu propriu pentru corespondență și există un număr mare de bresle care aduceau venituri imordinele acestuia, pentru a fi aplicat pe unitățile de mă- portante, fiind tot mai specializate. Are loc o separare sură și greutate, că grantie a respectării normelor și a ga- clară între producători și negustori: torcătorii de mătase, ranției calității produselor. Supravegherea breslelor era țesătorii, vopsitorii, negustorii de mătase brună, negustoîncredințată unui personal numeros condus de locțiitorul rii de haine de mătase, negustorii de țesături de mătase eparhului, legatharios, numit de prefect cu aprobarea îm- siriană. păratului, cu sarcina specială de a supraveghea și importurile și exporturile, precum și pe negustorii străini veniți Intervenția statului viza comerțul intern și încerca să eviîn oraș. Printre auxiliari se află și un inspector maritim, te crearea unor surplusuri de mărfuri, bună aprovizionare care controla navele din porturile orașului, la intrare și la a orașului pentru a împiedică izbucnirea crizei în capitală, o eventuală revoltă a populației putând pune în pericol ieșire. tronul imperial. Activitățile comerciale și economice se La începutul secolului XI, eparhul a devenit un mare per- desfășurau în locuri bine stabilite, centrul capitalei fiind sonaj principal al statului. Un eparh ca Roman Argyros a rezervat comerțului cu articole de lux-bijuterii și parfudevenit basileu în 1028 după ce s-a căsătorit cu porfiroge- muri, de-a lungul străzii Mese. Cei care vindeau produse netă Zoe. La sfârșitul secolului XI, puterea împăratului care emanau mirosuri erau nevoiți să o facă la marginea a intrat în declin, iar o parte din atribuțiile sale au fost orașului pentru a nu deranja populația. Numai băcănii preluate de alți magistrați. În secolul XII, instalarea ne- puteau deschide magazine în întreg orașul pentru a vingustorilor italieni la Constantinopol, în cartiere proprii, de mărfuri de prima necesitate. Unitățile de măsură și a restrâns autoritatea eparhului, însă funcția se menține greutate erau controlate , iar delicte precum vânzările cu până la cucerirea otomană. produse de calitate inferioară, falsificarea monedelor sau

44

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

alterarea metalelor prețioase erau aspru pedepsite. Vânzarea purpurei și a bijuteriilor în afară imperiului era interzisă. Cantitatea mărfurilor exportate era stabilită de autorități, fiind subordonată necesităților capitalei. Activitatea economică bizantină era dirijată de autorități în benefiul statului și al populației bizantine, pentru asigurarea ordinii în oraș și evitarea apariției oricărei nemulțumiri sau revolte în capitală ce putea amenința tronul imperial.

3.7 Ideologia Imperialǎ

Portetul lui Iustinian - model de împărat bizantin în privința vestimentației imperiale impunătoare; se observă și aura specifică sfinților

universal și stăpânea omenirea.Nu avea limite spațiale și cuprindea întreaga lume cunoscută. Orice expansiune era justificată prin impunerea credinței creștine asupra tuturor popoarelor. Nu avea limite temporale, finalitatea fiind intrarea imperiului terestru în planul divin.

Eusebiu din Cezareea

Puterea împăratului era legitimată de Dumnezeu, împăratul fiind reprezentantul și alesul lui Dumnezeu pe pământ. Orice act al împăratului era inspirat de divinitate, fiind un imitator al gesturilor lui Hristos. Avea ca misiune providențială încredințată de divinitate de a face ca creștinismul să domnească asupra întregului pământ. Împăratul era considerat un nou Moise desemnat de Dumnezeu pentru a conduce nou popor ales. Era considerat ca fiind cel de-al treisprezecelea apostol, având o putere sacră. Împărații bizantini erau reprezentați cu aura specifică sfinților încă din timpul vieții și tot ce dețineau era sacru, de la Palatul Imperial la domeniile imperiale.

Bizantinii au preluat ideea imperială romană și cea creștină. Eusebiu de Cezareea a fost considerat ca fiind teoreticianul ideologiei imperiale bizantine. El și dascălul său au fost victime ale persecuțiilor creștine din timpul lui Dioclețian. A fost închis, însă a fost eliberat în timpul lui Galerius și a devenit unul dintre consilierii apropiați ai lui Constantin cel Mare.A participat la Conciliul Ecumenic de la Niceea din 325 și a încercat o formulă de compromis care nu a avut succes, fiind adoptată formula Deși era considerat alesul lui Dumnezeu, era ales de seepiscopului Alexandrei. Eusebiu de Cezareea a scris multe lucrări și o cronică uni- nat, armata și poporul imperial. Rolul revenea armatei în versală în care a introdus dimensiunea cronologică. A perioadele tensionate, ceremonia având loc în tabăra miinaugurat genul istoriei ecleziastice. A scris „Vita Con- litară din oraș. În cadrul ceremoniei, bizantinii preluau stantini” și discursul festiv rostit în 336 cu prilejul ani- de la romani ridicarea pe scut în mijlocul armatei a celui versării de 30 de ani de domnie a împăratului Constantin. ales ca împărat ce purta o diademă, urmând gratificarea Consideră că existența imperiului roman era expresia vo- senatului și aclamațiile poporului.

inței lui Dumnezeu și a împărăției divine, ierarhia terestră În perioadele stabile, rolul cel mai important revenea sefiind preluată după cea cerească. Romanii se considerau a natului, fiind respectate și celelalte rituri. Senatul desemfi noul popor ales al lui Dumnezeu. Imperiul era unic și na noul împărat, ceremonia având loc tot în tabăra mili-

3.7. IDEOLOGIA IMPERIALǍ

45

Tinuta de razboinic a imparatului Vasile al II-lea

Constantin al VII-lea Porfirogenetul încoronat de Hristos ca basileu și autocrator

tară și încheindu-se cu aclamațiile poporului. Din secolul V intervenea și Biserica în desemnarea împăratului, prin actul încoronării religioase menite să întărească ideea alegerii împăratului ca rezultat al voinței divine. Primul împărat încoronat de patriarhul Constantinopolului a fost Leon I, ceremonia desfășurându-se la Biserica Sf Ștefan din cadrul Palatului imperial. Împăratul primea însemnele puterii imperiale: coroana, mantia de purpură și încălțămintea de purpurǎ-mătasea roșie ce avea un atribut al puterii imperiale. În timpul ceremoniei religioase însă, împăratul se încorona singur. După secolul V, Biserica a căpătat cât mai multă putere, împăratul Anastasius I fiind nevoit să semneze un jurământ-promissio. Acesta a ajuns la tron după ce sa căsătorit cu văduva fostului împărat, însă era cunoscut ca fiind eretic. Era obligat să semneze că va renunță la monofizism. În timpul dinastiei macedonene, nu mai era recunoscut pe tron decât cel care organiza ceremonia de încoronare ce se desfășura la Biserica Sf. Sofia din secolul VIII. Împăratul era comandantul suprem al armatei, avea atribuții legislative, era protectorul bisericii și avea

Ridicarea pe scut a lui Mihail, care este încoronat de catre patriarh

o putere absolută, teoretic. În practică însă, erau o serie de factori ce limitau puterea imperială, împăratul fiind reprezentantul unei grupări care ajungea pe tronul imperial și trebuia să țină cont de interesele acesteia, putând da legi, dar nu putea încălca una existentă. Biserica îi recunoștea împăratului anumite privilegii, anumite drepturi care îl ridicau deasupra supușilor. I se recunoștea să respecte instituția imperială și să fie un model pentru supușii săi. Au fost patriarhi care s-au opus împăraților care nu mai respectau principile. În timpul dinastiei macedonene apare titlul de „autocrator”, întărind caracterul absolut și având un rol important în succesiunea la tron. Nu există o regulă clară privind moștenirea tronului, deci nu întotdeauna primul născut primea tronul. Tronul revenea celui mai capabil fiu și au fost cazuri în care au primit ambii copii, existând astfel riscul izbucnirii unui război civil. Inspirat de Dumnezeu, împăratul își desemna urmașul încă

46

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT părat al romanilor, izbucnind rivalitatea titulaturilor dintre apus și răsărit, bizantinii au modificat protocolul și titlul oficial al împăraților devine cel de „Basileu al romanilor/romeilor”, susținând că împăratul bizantin era adevăratul împărat roman și continuator al politicii imperiale romane, titulatura fiind menținută până la sfârșitul Imperiului Bizantin.

Încoronarea lui Constantin al VII-lea (co-împărat în 908)

La mijlocul sec IX, Bizanțul își adaptează teoria politică la noile realități, cu precizarea că Imperiul Bizantin renunță la universalism. Din contră, se revine la această teorie. Imperiul este privit în continuare ca neavând Nicephorus III, cu Arhanghelul Mihail in stanga sa, primeste o limite în timp și spațiu, iar puterea împăratului este universală, absolută și de origine divină. Această idee poacarte de predici de la Sf. Ioan Gura de Aur te fi analizată în una dintre lucrările lui Constantin VII Porphyrogenetul ( lucrarea Despre administrarea Impedin timpul vieții, iar dacă nu avea fii, se asocia la tron cu riului). Astfel că toți locuitorii pământului trebuie să se o altă rudă sau o persoană în funcție de propriile merite, închine în fața împăratului bizantin. această persoană fiind declarată co-împărat. În cazul deÎn sec IX, Bizanțul evoluează într-un nou context și este semnării unui co-împărat, erau respectate aceleași rituri nevoit să își adapteze ideologia la noile realități: apariția ca și în desemnarea împăratului, doar că în cadrul cereunor state creștine ( un imperiu în Occident; un stat bulgar moniei religioase, împăratul îl încorona pe co-împărat. creștin la frontieră Imperiului; un regat armean creștin și Moștenitorul tronului primea demnitatea de Cezar, ce își Principate creștine ale sârbilor). va pierde din importanță în secolul VII. De la sfârșitul secolului VII a fost acordat și altor persoane care nu aveau Din acest motiv, Bizanțul nu mai putea susține univerînsă să urmeze la tron. Titulatura imperială s-a menținut salismul în termenii formulați de Eusebiu din Cezareea. din perioada romană, prin care împăratul primea pe viață Principalul element de noutate este familia de principi, anumite puteri excepționale și epitete cu caracter onorific care era în viziunea bizantină o familie spirituală alcătuce îi glorificau victoriile. Titlul oficial era cel de „Impera- ită de principii creștini, această fiind condusă de împător”. În secolul VII, protocolul a fost modificat în timpul ratul de la Constantinopol, care avea calitatea de părinte lui Heraclius. Din 629, titlul oficial al împăratului bizan- spiritual și era singurul în măsură să legitimeze puterea tin era cel de „Basileus” după ce titlul de „imperator” nu tuturor principilor creștini. Împăratul din Occident era mai avea o semnificație deosebită pentru populația greci- considerat fratele împăratului din Constantinopol. Țarul Bulgar era considerat „fiul preaiubit al împăratului”. Urzată. mau „prietenii” împăratului de la Constantinopol (Dogele Veneției, conducătorii Genovei, regii Angliei etc.) iar la baza piramidei se aflau supușii, douloi, în această categorie intrând principii sârbi sau români. Conducătorul fiecărui stat creștin era integrat în familia de principi în funcție de cât de mult putea fi de folos imperiului, de gradul de independența pe care îl avea statul pe care îl conducea, de atitudinea și resursele de care dispunea fiecare conducător în parte. În sec. X, episcopul de Cremona, Liutprand, a fost trimis de Otto cel Mare la împărat pentru a obține recunoașterea titlului de împărat pentru Otto, și a fost profund indignat După 800, în urma încoronării lui Carol cel Mare ca îm- când a fost așezat la masă în urma reprezentantului țarului Moneda “follis"cu Leon VI reprezentat ca Baileu

3.7. IDEOLOGIA IMPERIALǍ

47

bulgar.

re persoană își cunoștea locul în cadrul ceremoniei și se Împăratul, ca urmare a poziției pe care o deținea în fa- păstra o tăcere solemnă. milia de principi, era singurul reprezentant al lui Dum- În timpul ceremoniilor nimeni nu putea veni în contact nezeu pe pământ. Împărații binzantini nu au evidențiat direct cu persoana împăratului care avea un caracter sfânt. acest lucru în titulatură, deoarece se consideră că acest Chiar atunci când o persoană primea un obiect, acesta era lucru era de la sine de înțeles. De asemenea, împărații transmis prin mâna unor intermediari, iar dacă era primit erau singurii în măsură să legimiteze puterea principilor direct de la împărat, își acoperea mâinile cu poală mantiei creștini și acordau privilegii acestora ( nu încheiau tra- pentru a nu veni în contact direct cu mâinile împăratului. tate de pe picior de egalitate), erau singurii care puteau Pentru a rezolva problema succesiunii la tron, de la mijacorda chrysobule ( Bule de Aur), putea folosi cerneală locul sec. IX se impune principiul ereditar. Împărații din roșie și purpura ( nu era produsă în atelierele din Con- dinastia macedoneană, Leon VI Înțeleptul introduce instantinopol; era produsă numai în atelierele de la curtea stituția porphyrogenetilor ( cei născuți în camera de purimperială și era folosită numai de către împărat și curtea pură dobândeau drepturi de neconstestat la moștenirea imperială; putea face cadou unui principe străin bucăți de tronului). Porphynogenetii apar și înainte de acest mopurpura). Pe lângă toate acestea, împăratul putea realiza ment, însă în sec IX va apărea această instituție. panouri un mozaic ( mozaicul era un atribut al puterii imperiale; vor apărea în sec XII și în Sicilia, fiind realizate Primul care va beneficia de acest drept și care a fost născut de normanzi fără aprobarea împăratului). Orice revoltă în camera de purpură a fost Constantin VII Porphyrogeîmpotriva împăratului era considerată o revoltă îndrepta- netul ( cu toate că tatăl sau avusese mai multe căsătorii, tă împotriva lui Dumnezeu, iar conducătorul revoltei era Biserica l-a acceptat pe Constantin ca împărat; întotdeauna biserica acceptă compromisuri care au ca rezultat buconsiderat apostat. năstarea statului). Misiunea împăratului este adaptată la noile realități. O expunere magistrala referitoare la misiunea împăratului o face patriarhul Constantinopolului, Photios, într-o culegere de legi din timpul lui Vasile I Macedoneanul. Primul titlu al acestei culegeri de legi este dedicat împăratului, definit ca autoritate legitimă, țelul împăratului fiind de a asigura menținerea bunurilor imperiului, de a recupera bunurile pierdute și de a dobândi prin victoriile sale bunurile care îi lipsesc. Această este ideea care justifică de acum înainte acțiunile de recucerire ale imperiului, fiind obligația împăraților bizantini să își extindă stăpânirea la nivelul întregului pământ. Principiul „Constantinian” era cel care stătea la baza afirmării superiorității împăratului bizantin, care era privit de supușii săi drept stăpânul întregii lumi. Acest principiu este expus de același împărat, Constantin VII în lucrarea Despre administrarea imperiului, făcând referire la însemnele primului împărat creștin ( aceste însemne nu trebuiau lăsate în seama nimănui). Puteau fi realizate căsătorii cu francii, având în vedere că erau creștini și formau un imperiu.

Manuel al II-lea Paleologul și familia imperială

Referitor la titulatura imperială, din 812 a început să fie folosit titlul de „Basileu al romeilor”. În sec X apare o modificare a protocolului imperial ( pusă în legătură cu recunoașterea țarului Petru), apărând titlul de Basileu al bulgarilor, Petru fiind introdus în familia de principi. După recunoașterea acestui titlul lui Petru, împărații bizantini au adoptat în titulatura lor titlul de „Autokrator”, care avea o dublă semnificație: puterea absolută pe plan intern, iar pe plan extern, împăratul nu depinde de nimeni altcineva în afară de Dumnezeu.

Erau și alte aspecte care țineau să evidențieze poziția împăratului. O descriere amplă a ceremoniilor de la curtea imperială bizantină o face Constantin VII în lucrarea sa Despre ceremoniile curții bizantine. Potrivit acestei surse, ceremonialul bizantin este atât de strict reglementat Titlul avea să fie preluat ulterior în 1016 de țarul bulgar. deoarece are ca scop evidențierea măreției imperiului și În spațiul românesc a fost preluat sub forma de „singur a împăratului, a caracterului maiestuos și inaccesibil al stăpânitor”. Evident că toate aceste prerogative puteau fi împăratului bizantin. În cadrul acestui ceremonial, fieca-

48

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

uzurpate atunci când un principe dorea să își afirme ieșirea din familia de principi, preluând unele dintre semnele puterii împăratului bizantin și chiar titlul imperial. Așa au procedat Simeon în sec X și Petru Asan. Această teorie nu a fost în realitate contestată până în sec XV.[1]

3.8 Origini 3.8.1

Dinastia Constantină (306 - 363) Palatul lui Diocletian

Tetrarhia Bustul lui Diocletian

militară, fiscală și politică, ce se desfășura simultan cu invaziile, uzurpările și războaiele permanente ce dereglau mecanismul economic roman. Dioclețian a întreprins reforme în privința organizării, producției și fiscalității . Având în vedere că pământurile erau abandonate datorită anarhiei politice interne și datorită fiscalității împovărătoare, statul a acordat micilor producători avantaje ca scutiri fiscale și lărgirea domeniilor coroanei. A fost introdus controlul asupra producției și desfacerii bunurilor și a fost instituit monopolul de stat asupra industriei armamentului, industriei miniere, industriei mătăsii, pentru obținerea veniturilor aduse la Imperiul Roman in timpul Dominatului tezaurul public, fie pentru menținerea secretului de producție. Unitatea fiscală-suprafața de pământ ce putea fi Către sfârșitul secolului III, Imperiul Roman traversa o lucrată de o persoană, a fost disociatǎ de capacitatea sa perioada de criză, aflat fiind în pragul unor transformări de muncă, fiind impus impozitul annona-pământul (juprofunde de reformele lui Dioclețian. Criza era de natură gatio) și persoana (capitatio). Au fost instituite taxe pe

3.8. ORIGINI

49

exercitarea unei profesiuni în industrie și comerț („chrysargyron”), percepută fiind în monedă de aur, pe circulația(pontoria) și vânzarea mărfurilor (octava, siliqualicum). Datorită alterării aliajului și scăderii greutății sale, moneda romană s-a depreciat, fiind impusă astfel o autoritate centrală în reforma monetară. Dioclețian a introdus un maximum de prețuri printr-un edict din 301, prin care instituia pedeapsa cu moartea pentru cei care făceau stocuri de mărfuri și încălcau prevederile edictului pentru a diminua inflația. Dioclețian a desființat instituțiile Principatului. Imperiul înceta să mai fie o confederație de cetăți și devine un stat riguros centralizat, condus de la Constantinopol și populat de douloi (supuși), conduși de un despot (stăpân). Această influență orientală a mărit distanța dintre împă- Rămășițele statuii gigantice a lui Constantin rat și supușii săi. Locuitorii imperiului continuau să fie, cel puțin în surse, prezentați ca politai (cetățeni), mergând 306 în Britania, iar legiunile l-au proclamat ca “August” pe filiera romană. pe fiul sǎu, Constantin. Împăratul devine un personaj sacru. Este adorat după Între timp, la Roma, a izbucnit o răscoalǎ, în care armamodelul despoților orientali. La curte se introduce obiceta și populația s-au răzvrătit și l-au înlăturat pe Galerius, iul proskynesis în fața împăratului (lat. adoratio). Senatul Maxentius, fiul lui Maximian, fiind proclamat drept ca își pierde rolul important în stat . Este format mai mult noul împărat. Constantin a format o alianțǎ cu Augusdin acei oameni noi ce nu aveau conștiința puternică a cetul Licinius și l-a învins pe Maxentius în 312, în Bătălia lor de la Roma. Dispar provinciile senatoriale și ultimele de la Podul Milvius, în apropiere de Roma. Maxentius privilegii ale Italiei. La nivel central, Palatul este centrul s-a înecat în Tibru când a încercat să se retragă. Cei doi administrativ cel mai important, acolo unde funcționau o împărați biruitori, Constantin și Licinius, s-au întâlnit la serie de birouri (skrinia) populate de funcționari care se Mediolanum, unde a fost proclamat cunoscutul “Edict de ocupau de problemele administrației centrale. la Mediolanum”. Relațiile pașnice dintre cei doi împăImportante schimbări apar și la nivelul administrației pro- rați n-au durat mult și în scurt timp, a izbucnit o luptǎ vinciale. Imperiul este reorganizat din punct de vedere în care Constantin a obținut victoria decisivǎ. Licinius a administrativ. Au fost înființate, în vremea lui Dioclețian, fost ucis în 324, iar Constantin a devenit unicul împărat circa 120 de provincii ce erau grupate în dioceze. Exis- al Imperiului roman. tau în vremea lui Dioclețian 12 dioceze (14 în vremea lui Constantin cel Mare). Prefecturile au fost organizate în • Aparitia crucii vremea lui Constantin cel Mare (mai multe dioceze = o prefectură). • Batalia de la Podul Milvius Dioclețian introduce Diarhia - fiecare parte a imperiului fiind condusă de un August. Pentru a o completa, introduce Tetrarhia – fiecare August fiind dublat de câte un Caesar ce era ridicat la acest rang în funcție de meritele sale. În secolul IV, Imperiul Roman parcurgea o perioada de criză spirituală. Păgânismul se ciocnise cu creștinismul recunoscut oficial de împăratul Constantin cel Mare. Dar ulterior, creștinismul și păgânismul s-au suprapus, formând cultura răsăriteană greco-creștină, denumită “bizantină”, al cărei centru era Constantinopolul, noua capitalǎ a Imperiului Roman creștin. Constantin, născut la Naissus, aparținea unei familii ilire, iar mama sa, Elena, se convertise la creștinism. Aceasta chiar a întreprins un pelerinaj în Palestina, găsind presupusa cruce pe care a fost crucificat Isus Christos conform tradiției. În 305, Dioclețian și Maximian au renunțat la rangurile lor imperiale. Au fost succedați de Galerius, ce a devenit August al Răsăritului, iar Constantius I, tatăl lui Constantin, a devenit August al Apusului. Constantius a murit în

• “Donatia” lui Constantin • Botezul lui Constantin Constantin s-ar fi convertit conform tradiției atunci când a asistat la apariția crucii luminoase pe cer înainte de bătălia dintre acesta și Maxentius. Lactanius scria în cartea “Despre moartea persecutorilor” că a primit un avertisment de la divinitate în somn pentru a grava simbolul creștin pe scuturile sale . Eusebiu din Cezareea a scris în “Historia ecclesiastica” că împăratul și-a propus să salveze Roma și l-a invocat printr-o rugăciune pe Dumnezeu. În “Viața lui Constantin” scrie că acesta a asistat la apariția unei cruci luminoase la asfințitul soarelui, însoțită de cuvintele In hoc signo vinces( “sub acest semn vei învinge”) . El și legiunile sale au fost cuprinși de uimire. În noaptea următoare, Iisus Hristos i-a apărut în somn lui Constantin, purtând același semn, și i-a poruncit să picteze scuturile și sǎ pornească împotriva inamicilor. În zori, împăratul le-a povestit apropiaților visul și

50 i-a chemat pe meșteri să confecționeze stindardul “labarum”, fiind o cruce lungă ca o lance, de bara transversală atârnând o flamura de mătase, brodată cu aur și împodobită cu pietre prețioase, purtând chipurile lui Constantin și a celor doi fii ai săi, iar la vârful crucii se află o cununǎ de aur, înconjurând monograma lui Hristos.

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT visurilor sale lumești, înțelegând că creștinismul va deveni o forță universală.[3] Adolf Harnack constată în “Misiunea și răspândirea creștinismului în primele trei secole” că crestinismul era o religie urbanistică și că un cerc restrâns de oameni putea exercită o influență puternică dacă membrii lui provin din clase conducătoare. A concluzionat că sediul central al Bisericii creștine era Asia Mică la începutul secolului IV. [4]

Intrarea triumfala a lui Constantin la Roma

Labarum

Constantin chiar a locuit la curtea lui Dioclețian din Nicomedia înainte să se stabilească în Gallia. Păgânismul încă domină însă în stat și societate , iar creștinii reprezentau o minoritate, constituind o zecime din popuatia imperiului, conform statisticilor prof. V. Bolotov. Duruy în Istoria Romei și a poporului roman, scriind că împăratul Constantin conștientizase că creștinismul, prin dogmele sale fundamentale, era o credință într-un zeu unic. Constantin era determinat să favorizeze păgânismul și creștinismul pentru a menține unitatea și stabilitatea.[5] Cu perspicacitatea diabolică a unui stăpân universal, a înțeles importanța alianței cu biserica. Ceea ce l-a determinat să se convertească nu pare să fie din rațiuni politice, întru-cât creștinii erau o minoritate atunci, ci din convingere. [6]

Labarum reprezentat pe o moneda

În privința cauzelor “convertirii” lui Constantin, spre deosebire de bibliografia lui Eusebiu, unii istorici i-au atribuit un portret diferit. Istoricul Boissier scria în lucrarea “Sfârșitul păgânismului” că împăratul Constantin era în realitate sceptic, nefiind interesant de nicio religie, preferând-o pe aceea care i-ar aduce multe beneficii. [2] Pe de altă parte, istoricul Jacob Burckhardt susținea în lucrarea Epoca lui Constantin cel Mare că împăratul era un geniu, stăpânit de ambiții înalte și de o puternică dorința de putere, un om care ar sacrifice totul pentru îndeplinirea

Fusese influențat de de exemplul bisericii zoroastiene din Persia.[7] Deși convertirea este asociată cu Bătălia de la Podul Milvius din 312 și cu obținerea victoriei împotriva lui Maxentius, convertirea reală la creștinism s-a desfășurat în anul morții sale. Constantin a rămas pontifex maximus de-a lungul domniei. Ziua de duminică era denumită ca dies solis (ziua soarelui), “sol invictus” nefiind altul decât zeul persan Mithra, al cărui cult era răspândit în imperiu, rivalizând cu creștinismul. Constantin era un adept evlavios al cultului soarelui închinat lui Apollo. Totuși, a inițiat o politică de toleranță față de creștinism, înțelegând că în viitor, creștinismul era elementul principal de unificare a Imperiului.

3.8. ORIGINI

51 că adversarul accepta. Decizia episcopului era acceptat ca fiind definitivă, orice caz civil putea fi mutat la curtea episcopală în orice stadiu al procesului , însă deciziile curții episcopale trebuiau să fie sancționate de judecători civili. Privilegiile judiciare măreau autoritatea episcopilor în societate. Biserica se îmbogățea material prin daruri în proprietăți funciare, provenind din resursele statului, sau prin donații de bani și grâne. Creștinii nu mai erau obligați să participe la sărbătorile păgâne. Influența creștină a îmblânzit pedepsele pentru criminali.

Ruinele palatului imperial de la Milano

Primul decret care favoriza creștinismul a fost emis în 311 de Galerius, chiar de unul dintre cei mai aprigi persecutori ai lui. Prin intermediul decretului, creștinii erau iertați pentru opoziția anterioară față de deciziile menite să-i întoarcă la păgânism. În 313, Constantin s-a întâlnit cu Licinius la Mediolanum, păstrându-se doar un rescript latin al lui Licinius trimis perfectului de Nicomedia, consemnat de Lactantius. Creștinii și alți adepți ale altor religii primeau libertatea deplinǎ să urmeze orice religie doreau. Bisericile și clădirile private confiscate de la creștini le erau redate în mod liber și fără rezerve.

Constantin a construit multe biserici în imperiu, în Antiohia, Nicomedia și în nordul Africii, precum și în peninsula italică, ca Bazilica Sfântul Petru din Roma și Bazilica Sfântul Ioan din Lateran fiindu-i atribuite. Mama lui, Elena, ar fi descoperit adevărata cruce în cadrul unui pelerinaj din Palestina. A ridicat la Ierusalim Biserica Sfântului Mormânt, pe Muntele Masilinilor a ridicat biserica înălțării, iar la Betleem, Biserica Nașterii Domnului . Noua capitală , Constantinopolul, și suburbiile ei au fost înfrumusețate cu noi biserici, ca biserica Sfinților Apostoli și biserica Sfânta Irina, de asemenea, a pus temelia Sfintei Sofia, finisată de Constantius, succesorul sǎu.

Edictul promulgat la Mediolanum în 313 era o confirmare a edictului lui Galerius în 311. Nu era un edict propriuzis, ci o scrisoare adresată guvernatorilor provinciilor din Asia Mică și din Răsărit în care li se explica și li se indica cum să-i trateze pe creștini, având de atunci drepturi egale cu păgânii. Clerului creștin i s-au arcordat privilegiile recunoscute preoților păgâni, membrii lui fiind scutiți de plata taxelor și de datoriile față de stat, de serviciile în folosul statului care puteau să-i abată de la îndeplinirea obligațiilor lor religioase, având drept de imunitate.

Primul sinod de la Niceea

Modelul basilicii Sfantului Petru din timpul lui Constantin

Fiecare om putea să-și lase proprietatea drept moștenire bisericii, dobândind dreptul de patrimoniu. Pe lângă proclamarea libertății religioase, comunitățile creștine erau recunoscute ca entități juridice legale. Orice om avea dreptul să mute un proces civil la o curte episcopală da-

Biserica creștină a trecut printr-o perioada de imensă activitate, concentrându-se pe dogmă. Sinoadele deveneau specific perioadei, fiind considerate singurele mijloace pentru aplanarea controverselor. Statul a luat parte la disputele religioase, a cărui interese nu corespundeau cu cele ale bisericii. Centrul cultural al răsăritului era orașul egiptean Alexandria, activitatea intelectuală erupând, devenind centrul evoluției teologice în est și dobândind

52 în lumea creștină faima particulară de biserica filosofică. Un preot , Arie din Alexandria, al cărui nume poartă învățătură considerate “eretică” ce își avea rădăcinile în a două jumătate a secolului al III-lea, în Antiohia, unde Lucian a fondat o școală de exegeza teologică, a emis idea că fiul lui Dumnezeu era o ființă creată. Dincolo de granițele Egiptului, Eusebiu, episcop de Cezareea, și Eusebiu, episcop de Nicomedia, erau de partea lui Arie. Alexandru, episcop de Alexandria, i-a refuzat Sfânta Euharistie în ciuda eforturilor susținătorilor lui. În 324, după ce l-a învins pe Licinius, Constantin a sosit la Nicomedia, primind plângeri de la adversari și de la susținătorii lui Arie. Pentru că dorea menținerea păcii religioase în imperiu și înțelegând importantă controversei dogmatice, Constantin a trimis o scrisoare episcopului Alexandru și lui Arie, ordonându-le să ajungă la o înțelegere. Scrisoarea fusese dusă la Alexandria de către episcopal Osius de Cordoba. La întoarcere, i-a explicat împăratului situația și atunci, Constantin a convocat un sinod prezidat de el personal prin edicte imperiale la Niceea din Bithynia, participanții fiind în mare parte episcopi răsăriteni, dezbătând disputa Ariană. După discuții aprinse duse de Atanasie, arhidiaconul din Biserica Alexandrei, adversarul lui Arie, erezia lui Arie a fost condamnată și după introducerea unor corecturi, a fost adoptat Crezul, prin care Isus Christos era mărturisit ca fiul lui Dumnezeu, necreat și deoființǎ cu Tatăl . Crezul niceean a fost semnat chiar și de mulți episcopi arieni, iar Arie, a fost exilat și privat de libertate. Însă Sinodul de la Niceea nu a reușit să pună capăt disputelor ariene, ci a generat noi mișcări, iar Constantin a fost nevoit sǎ facǎ unele concesii. După câțiva ani, Arie și adepții săi au fost rechemați din exil, fiind exilați în schimb liderii susținători ai Crezului Niceean. Constantin a rămas pǎgân până în ultimul an al vieții sale (337), doar pe patul de moarte fiind botezat de Eusebiu, episcopul de Nicomedia, un arian.

Solidus

Constantin a mărit numărul provinciilor, diocezelor, prefecturilor. El a venit cu măsuri în domeniul socialeconomic, tot în încercarea de a stopa criza și a revigora Imperiul Roman. O primă măsură, pentru a asigura mâna de lucru: în 332, l-a legat pe colon de pământ și pe meșteșugar de meseria lui. A inițiat Reformă monetară prin care a introdus moneda de aur numită solidus (lat.) sau nomisma (gr.) de aproape de 24 de karate. Moneda de aur a fost etalonul economiei medievale aproape un

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT mileniu, până în secolul XI. Tot Constantin cel Mare a fost cel ce a stabilit monopoluri economice asupra unor ramuri/domenii considerate strategice: producerea armamentului și industria minieră.

Fondarea Constantinopolului

Byzantium era un oraș ce se bucura de avantaje strategice și comerciale, fiind amplasat la granița Asiei și Europei, fiind învecinată cu Marea Neagră și Marea Mediterana. În secolul VII i.e.n., pe țărmul Asiatic al limitei sudice a Bosforului, megarienii au fondat o colonie denumită Calcedon. Conform lucrării “Istoriile” lui Herodot care îi criticǎ pe megarieni pentru amplasarea greșită, la câțiva ani de după fondare, un alt grup de megarieni au înființat colonia Byzantium pe țărmul european al Bosforului. Byzantium a jucat un rol important în războaiele medice și în timpul lui Filip al Macedoniei, iar Polybius a analizat poziția politică și economică a orașului, afirmând că bizantinii controlau mărfurile indispenabile Pontului și rutile maritime din Marea Neagră. La sfârșitul secolului II e.n., a fost supus unui jaf devastator în timpul unui război susținut de împăratul roman, Septimius Severus. Când Constantin a vrut să fondeze o noua capitală, s-a gândit la Naissus, Sardica și Thesalonica. Și-a îndreptat atenția spre Troia, orașul lui Enea, care venise în Latium pentru a pune temelia noului stat roman. Împăratul stabilește personal limitele viitorului oraș. Porțile au fost construite, însă într-o noapte, Dumnezeu i-a transmis lui Constantin să construiască nouă capitalǎ la Byzantium. Era un simplu sat în acel timp care se întindea până la Marea Marmara. În 324 s-a decis să fondeze noua capitalǎ, iar în 325, a început construirea clădirilor principale.[8] Împăratul, cu lancea în mâna, a trasat conturul suprafeței orașului ghidat de divinitate [9] . Au fost aduși lucrători din toate părțile, precum și materiale, iar pentru înfrumusețare, au

3.8. ORIGINI fost folosite monumente păgâne din Roma, Atena, Alexandria, Efes și Antiohia. La lucrări au participat chiar 40 000 de goți foederati. Noii capitale i s-au atribuit privilegii comerciale și financiare pentru a atrage populația în număr cât mai mare.

53 nomice și culturale oferite de pozita strategică. Era denumit Nova Roma, dispunând de un sistem defensiv pentru a rezistă în față inamicilor, fiind inaccesibil de pe mare, protejat de ziduri. Controla comerțul al Mǎrii Negre cu Marea Egee și Marea Mediteranǎ, devenind intermediarul comercial dintre Europa și Asia. Dintr-o simplă colonie, un oraș devenise centrul politic, religios, economic și cultural al unui imperiu reunificat efemer.

Constantiu II

Columna sarpelui de la Hipodromul din Constantinopol

Pe 11 mai 330, nouă capitală a fost inaguratǎ, fiind organizate ceremonii și festivități timp de 40 de zile. Populația orașului depășea 200 000 de oameni. [10] Constantin a construit un zid de apărare care se întindea de la Cornul de Aur până la Marea Marmara. Byzantium a devenit „Orașul lui Constantin”-Constantinopol. A fost adoptat sistemul municipal al Romei, fiind împărțit în 14 sectoare, dintre care două se aflau în afară zidurilor orașului. Nu s-au păstrat multe creații monumentalistice ale lu Constantin, biserica Sfânta Irina fiind reconstruită de două ori și supraviețuind columna de la Delfi în formă de șarpe ce dată din secolul V i.en. ce comemorează victoria spartană de la Plateea, fiind adusā și fixatǎ în hipodrom. Orașul lui Constantin avea multe avantaje politice, eco-

După moartea lui Constantin cel Mare, între cei trei fii ai lui Constantin a izbucnit un confict. Constantin și Constans erau adepții crezului niceean, iar Constantius continua politică religioasă a tatălui sǎu manifestată în ultima parte a vieții sale, fiind de partea arienilor. Constantin si Constans n-au supraviețuit luptei, iar Constantius s-a proclamat împǎrat sub numele de Constanțiu al II-lea. A decretat ca templele păgâne să fie închise și a interzis aducerea de jertfe sub amenințarea cu moartea și confiscarea averii. A poruncit înlăturarea altarului Victoriei din Senat și multor alte monumente considerate “păgâne”. Scutirile clerului au fost extinse, episcopii fiind exceptați de la procesele civile. A purtat titlul de Pontifex Maximus. Deși s-a pronunțat radical împotriva păgânismului, nu a alungat vestalele și preoții din Roma și chiar a poruncit alegerea unui preot pentru Africa. Divergențele dintre arieni și niceeni s-au intensificat. A murit în 361 în timpul campaniei din Persia, nefiind regretat nespus de mult nici de niceeni, nici de păgâni, care jubilau la alegerea lui Iulian Apostatul ca împărat, ce a avut succes în alungarea germanilor de dincolo de Rin. Senatul chiar l-a trecut pe

54 împăratul decedat în rândul zeilor vechi.

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT [11]

prii, traducând psalmii după stilul odelor lui Pindar, Pentateuhul a fost redat în hexametrii, iar evangheliile au fost rescrise în stilul dialogurilor lui Platon. În 362, Iulian a întreprins o călătorie spre provinciile orientale, oprinduse la Antiohia, unde populația era majoritar creștină. A întâmpinat incidente neplăcute, așteptându-se la festivități grandioase dedicate zeilor. Însǎ găsi în templul lui Apollo din Daphnae doar un preot și o singură gașcă pentru sacrificiu. Incendierea templului i-a provocat o ura împotriva creștinilor. A ordonat pedepsirea creștinilor și închiderea bisericilor din Antiohia, fiind jefuite și pângărite. Creștinii s-au răzbunat, distrugând statuile zeilor. În 363, Iulian a părăsite Antiohia și a inițiat campania împotriva perșilor, fiind rănit de o sulița. A murit la puțin timp.

Iulian Apostatul

Iulian prezidand o conferinta de sectarieni

Imediat după urcarea sa pe tron, Iulian a emis un edict prin care rechema toți episcopii exilați în timpul domniei predecesorului împărat, redându-le și proprietățile confiscate. La început, a acordat o libertate religioasă tuturor. [12] Ulterior, fiind un adept invocat al cultului soarelui, a oferit privilegii celor care renunțau la creștinism și chiar îi atrăgea pe oameni să participe la aducerea jerfelor după cum scrie Ieronim. Creștinii erau destituiți din posturile civile și militare, fiind înlocuiți de păgâni. “Labarum-ul” lui Constantin a fost desființat, iar crucile de pe scuturile soldaților au fost înlocuite cu vechile simboluri păgâne. A inițiat reforma școlară, numind profesori în principalele orașe ale Imperiului, fiind aleși și aprobați de către împărat, susținând că cei care vor să predea trebuie să fie oameni cu caracter integru și să nu aibă opinii incompatibile cu spiritul statului. Era considerat absurd ca oamenii care interpretau vechile opere ale autorilor antici să disprețuiască vechii zei.

Uciderea imparatului Iulian de catre Sfantul Mercurius

Conform legendei, Sfântul Vasile s-a rugat în fața unei icoane în care era portretizat Mercurius ca un soldat ce poartă o suliță. El s-a rugat ca Dumnezeu să nu-i permită împăratului Iulian Apostatul de-a se rāzboi împotriva perșilor și a relua asuprirea creștinilor. Imaginea Sfântului Mare Mucenic Mercurie reprezentatǎ pe icoana a devenit invizibilǎ, doar pentru a reapǎrea mai târziu cu o suliță însângerată. Iulian Apostatul a fost rănit mortal de sulița unui soldat necunoscut.[13] Și-a aruncat un pumn din propriu-I sânge din rana spre cer și a exclamat : “Ai învins Galileene!”. [14]

Iovian, căpetenia gărzii de curte și creștin niceean fiind, a fost proclamat că împărat. Acesta a semnat un tratat de pace cu Persia, renunțând la câteva provincii de pe malul A interzis creștinilor să predea și să studieze în școlile pu- estic al Tigrulului. Moartea lui Iulian a fost sărbătorită blice. Scriitori creștini ca Apolinarie cel Bătrân și Apo- cu bucurie de creștini. Acesta a fost însă înmormântat linarie cel Tânăr, și-au propus crearea unei literaturi pro- în biserica Sfinților Apostoli. Dinastia Constantină se în-

3.8. ORIGINI

55

cheiase.

3.8.2

Dinastia Valentiniană (364 - 379)

Valens reprezentat pe moneda, iar pe revers apare el si cu fratele sau, Valentian I, cu care isi impartea puterea

Colosul lui Valentian I de la Barletta

În timpul dinastiei Valentiniene, imperiul a fost reîmpărțit (364) și a suferit de pe urma invaziilor barbare. Ca tribunus scutariorum, Valentian a fost proclamat împărat la Niceea de către armată, la moartea lui Iovianus. L-a numit coîmpărat pe fratele său mai tânăr, Flavius Valens, căruia îi încredințează guvernarea Orientului, rezervând pentru sine conducerea, din Augusta Treverorum (Trier) a provinciilor occidentale (cele două părți ale imperiului încep astfel să fie administrate separat). Spirit activ și energic, Valentinian a avut mari merite în întărirea granițelor de pe Rin și Dunărea mijlocie, respingând atacurile alamanilor în Gallia (368), ale francilor și saxonilor la Rin, ale sarmaților și quazilor la Dunăre. A fost constant preocupat de îmbunătățirea administrației și legislației, de limitarea abuzurilor și a fiscalității excesive. S-a dovedit a fi un bun împărat creștin, restaurând privilegiile date clerului creștin oferite de către Constantin. Adept al ortodoxismului nicean, manifestă în același timp toleranță față de cultele păgâne. În 367 îl numește pe fiul sǎu minor Grațian coîmpǎrat. Acesta a fost împotriva păgânismului și arianismului . A distrus Altarul Victoriei din Casa Senatului. A participat alături de Teodosiu la alungarea goților din Balcani în războiul gotic (376 - 382).

potriva cercurilor aristocrației senatoriale și prin sprijinirea arianismului. După ce reprimă uzurparea lui Procopius (înalt demnitar înrudit cu Iulian Apostatul) , poartă un război la Dunărea de Jos (367-369), împotriva vizigotilor care amenințau provincile romane și sprijiniseră pe uzurpator. Sub presiunea invaziei hune, Valens acceptă stabilirea vizigotilor în sudul Dunării în 376 . [15] Pe plan religios, deși era un adept declarat al arianismului, a devenit intolerant cu toate celelalte doctrine creștine. Jaful la care aceștia sunt supuși de autoritățile imperiale locale declanșează o mare răscoala antiromană. În Bătălia de la Adrianopol de la 9 august 378 , prin care o angajează fără a mai aștepta sosirea contingentelor din Occident conduse de Grațian, armata romană a fost înfrântă de vizigoții lui Frithigern, sprijiniți de contingente ostrogote, iar Valens și-a găsit moartea pe câmpul de lupta. Pentru că Valentian al II-lea (împăratul Vestului), fiul lui Valentian I, ce se declara arian, nu avea nici un rol decisiv în politică internă a imperiului, sub Grațian, politică toleranței religioase nu a mai fost respectată și s-a favorizat Crezul Niceean. În 379, Grațian a renunțat la tronul estic, înscǎunându-l pe generalul Teodosiu I. Dinastia Valentiniană se încheiase.

3.8.3 Dinastia Teodosiană (379 - 457) Fiind numit August, Teodosiu I a avut de înfruntat două probleme: restabilirea unității în interiorul imperiului pe plan religios și apărarea imperiului de năvălirile goților. Sosind la Constantinopol, i-a propus episcopului arian să renunțe la Arianism și să se alăture Crezului Niceean. Episcopul a refuzat și a părăsit capitala. Bisericile din oraș au fost predate niceenilor. A început o luptă înverșunată cu păgânii și cu ereticii, aplicând pedepse aspre.

Prin decretul din 380, doar cei care credeau în Sfânta Treime predicate de scrierile evanghelistice erau considerați catolici, în timp ce ceilalți erau considerați “nebuni și nesăbuiți ce au aderat la ticăloasă doctrina eretică", neavând dreptul de a-și numi locurile de întâlnire biserici și erau pasibili de pedepse aspre. A emis și alte decrete prin caÎntre timp, Valens se dovedea net inferior fratelui sau din re a interzis ereticilor să țină adunări publice și private, punct de vedere al calităților militare, politice și adminis- dreptul de adunări fiind rezervat doar adepților Simbolutrative. În politică internă se remarcă prin represaliile îm- lui Niceean. Drepturile civile ale ereticilor au fost res-

56

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT Teodosiu a lărgit privilegiile acordate de unii dintre predecesorii săi episcopilor și preoților în privința datoriilor personale, responsabilităților față de curte. A impus bisericii datorii față de stat, denumite “extraordinaria munera”. Biserica nu mai putea fi un loc de refugiu pentru răufăcători și nici nu mai putea adăposti pe cei îndatorați față de stat de colectorii de datorii.

Discul de la Missorium ce il infatiseaza pe Teodosio

trânse în privința testamentelor și moștenirilor. Teodosiu dorea să restabilească pacea și stabilitatea în Biserica Creștină.

Teodosiu si Ambrozie

În urma masacrelor de la Tesalonic, Teodosiu a intrat în conflict cu Sfântul Ambrozie , episcop de Mediolanum, având vederi opuse în privința relației dintre Biserica și Stat. Teodosie pleda pentru supremația Statului asupra Bisericii, iar Ambrozie susținea că Biserica nu poate fi supusă unei puteri efemere. Ambrozie l-a excomunicat pe Teodosiu pentru că i-a favorizat pe germanicii din Tesalonic ce ocupau ranguri înalte în armata sa și pentru că i-a masacrat pe cetățenii ce se răzvrăteau violent. Teodosiu însuși a fost nevoit să-și recunoască vinovăția în mod public și și-a făcut pocăință impusă de Ambrozie. Teodosiu a interzis sacrificiile, ghicitul viitorului în intestinele animalelor jertfite și frecventarea templelor păgâne, multe fiind închise, altele fiind folosite de către stat, altele fiind dărâmate și distruse, inclusive comorile și obiectele artistice valoroase, ca faimosul temple al zeului Serapis, Serapeum. Sinodul de la Constantinopol

În 381 a convocat un sinod la Constantinopol. S-a disputat erezia lui Macedonie, un semi-arian care a încercat să demonstreze că Sfântul Duh fusese creat; a întărit decizia simbolului niceean despre Sfânta Treime, Sfântul Duh fiind de o ființă cu Tatăl și cu Fiul. A stabilit rangul patriarhului de Constantinopol în relație cu episcopul Romei.

În 392, Teodosiu a promulgat un ultim edict pentru interzicerea definitive a sacrificiilor, arderii tămâii, atârnarea ghirlandelor, libațiilor, divinațiilor, practicarea lor fiind considerate o ofensă adusă împăratului și sacrilegii [16] chiar dacă el însuși a introdus un obelisc în Hipodromul de la Constantinopol, ce aparținuse templului de la Karnak din timpul domniei faraonului Tutmes al III-lea. În 393 s-au organizat pentru ultima oară Jocurile Olimpice. Dar monumente antice ca statuia lui Zeus sculptată

3.8. ORIGINI de Fidias a fost transferată de la Olimpia la Constantinopol. Chiar dacă teoretic, credințele religioase erau tolerate în egală măsură, Teodosiu a considerat că autoritatea sa trebuia să se extindă asupra bisericii și a vieții religioase a supușilor, scopul fiind crearea unei biserici unice, cea niceeană.

57 respingă și să oprească raidurile în interiorul imperiului. Și-a dat seama că nu-i putea stăpâni pe barbari cu forță și a decis să mențină relațiile pașnice cu aceștia. A încercat să introducă în rândurile lor elemente ale culturii române și să-I atragă în armata română. În timp, goții au fost instruiți după model roman, tacticile și metodele de lupta romane , devenind o forță redutabilă gata să atace imperiul. Populația autohtonă manifestă un puternic sentiment antigermanic. Goții înrolați în cadrul armatei romane apărau imperiul de alți goți.

Impartirea Imperiului in 395

Teodosiu a murit în 395 la Mediolanum și a fost înmormântat în biserica Sfinților Apostoli. Fii săi, considerați prea tineri și slabi, au fost proclamați împărați ai imperiului: Arcadius a devenit împărat al Răsăritului, iar Honorius a devenit împărat al Apusului. Arianismul a continuat să existe, producând noi mișcări religioase.Teodosiu nu a putut realiza ceea ce și-a propus: o biserica unitară și menținerea unor relații pașnice cu germanicii. Obeliscul lui Teodosius

În ciuda eforturilor, nu a reușit. Disputele religioase nu sau încheiat, ba chiar au escaladat și s-au răspândit. Dar a purtat o victorie finală asupra păgânismului. Păgânismul a încetat să mai existe că un întreg organizat chiar dacă mai existau indivizi, familii sau grupuri isolate ce nutreau în taină la trecutul iubit al religiei lor muribunde. Școala păgână de la Atena și-a continuat existența, iar studenții ei studiau în continuare literatura clasică. • Teodosiu impartind laurii victoriei • Curtea lui Teodosiu • Teodosiu asistand la cursa de care • Teodosiu subjugandu-i pe barbari Pe lângă chestiunea religioasă, Teodosiu a avut de înfruntat problema goților. În 378, însuși împăratul Valens a fost ucis în bătălia de la Adrianopol. Drumul spre capitală le era larg deschis goților. Aceștia au traversat Peninsula Balcanică ajungând la zidurile Constantinopolului. Teodosiu, ajutat de propriile trupe de goți, a reușit să-i

Arcadius

Arcadius a preluat conducerea când avea doar 17 ani, fiind lipsit de experiență și de voință, influențat de eunucul Eutropius ce i-a pus la cale căsătoria sa cu Eudoxia, fiica unui ofițer franc din armata romană. Acesta a întâmpinat problema vizigotilor, ce se stabiliseră în partea de nord

58

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

a Peninsulei Balcanice, conduși de Alaric, ce a pornit cu populația sa spre Moesia, Tracia și Macedonia, capitală fiind amenințată. Ulterior, goții și-au îndreptat atenția spre Grecia, traversând Tesalia, jefuind Beotia și Attica, Corint, Argos și Sparta, dar cruțând Atena. În urmă intervenției lui Stilichon din vest în Grecia, Alaric a fost respins și s-a îndreptat spre nord, spre Epir. Arcadius a fost nevoit să-i ofere titlul militar de Magister al armatei din Illyricum. Alaric a încetat să mai amenințe Imperiul Roman de Răsărit și și-a îndreptat atenția doar spre Italia. Goții aveau o mare influență în societatea romanorăsăriteană, aceștia ocupând posturi militare și administrative înalte ca generalul got Gainas [17] , iar partidul germanic era foarte influent, aflat în conflict cu tabăra lui Eutropius și cu tabăra de senatori , miniștri și clerici conduși de perfectul orașului, Aurelian. S-a păstrat un document ce îi aparținea lui Synesius, un filosof nepolatonic din Cyrene convertit la creștinism, ales episcop al orașului Ptolemais, ce i-a dedicat-o împăratului avertizându-l cu privire la problema influenței germanice .[18] “Barbarii” se integraseră în societate, muncind ca sclavi, fiind instruiți ca soldați și chiar obținuseră funcții publice înal- Ioan Gura de Aur te și primiseră pământuri , iar filosoful se temea că aceștia vor putea să organizeze o lovitură de stat și să preia conducerea. Sugera înlăturarea goților și împingerea lor din- malul estic al Mării Negre, dar a murit în timpul călătoriei, în 407. În 408, Arcadius a murit, fiind succedat de colo de Dunăre. Teodosiu al II-lea cel Tânăr, care avea doar șapte ani. În Inevitabilul s-a petrecut și goții din Frigia s-au răsculat, 410, goții conduși de Alaric au jefuit Roma. dar Gainas a pornit să reprime revoltă. Dintr-o dată, s-a aliat cu liderul rebelilor, Tribigild și, împreună, au plănuit atacarea trupelor imperiale trimise să reprime revoltă. Au trimis împăratului o cerere împăratului să-l predea pe Eutropius, acesta fiind în cele din urmă exilat, dar apoi readus în capitală, judecat și executat la presiunile goților. Gainas a mai cerut împăratului să accepte ca goții arieni să folosească una dintre bisericile capitalei pentru practicarea slujbelor. Episcopul Constantinopolului, Ioan Hristodom (Gură de Aur) a protestat. Gainas, deși preluase stăpânirea asupra orașului, nu a putut fi capabil să se mențină pe poziție și la plecarea să din oraș, a izbucnit o revolt în urmă căreia mulți goti au fost uciși. Arcadius l-a trimis pe Fravita, un got păgân, să-l învingă pe Gainas. Gainas a încercat să scape, refugiindu-se în Tracia, dar a fost executat de huni, iar capul său a fost trimis în dar împăratului. Fravitta a primit funcția de consul. Problema goților a fost rezolvată. Însă avea să întâmpine o nouă problema pe plan religios: Ioan Gură de Aur [19] , predicator din Antiohia, numit episcop al Constantinopolului. Era un idealist, un apărător al principilor morale severe, un adversar al luxului excesiv și apărător al dogmei niceene. Și-a făcut mulți inamici, printre care și Eudoxia care trăia în lux, și goții arieni. Însuși împăratul a fost influențat de adversarii episcopului. Ioan a părăsit Asia Mică, însă populația care îl adoră pe episcop l-a determinat pe împărat să-l recheme pe episcop. Ioan a criticat din nou viciile împărătesei. A fost înlăturat, iar adepții lui au fost persecutați. A fost exilat în 404 în Capadocia, pe urmă, s-a ordonat exilarea sa pe

Theodosius II

Teodosiu al II-lea l-a avut ca tutore pe regele persan Yazdigird I ce primise datoria prin testamentul tatălui său de a-l apăra de intrigile de la curte. Relațiile bune din-

3.8. ORIGINI tre cele două imperii a favorizat extinderea creștinismului în Persia. Regele persan chiar oferise permisiunea creștinilor de a-și practică slujbele public și de a-și reface bisericile.[20]

Palatul Bucoleon

În 410, s-a desfășurat sinodul de la Seleucia în care s-au pus bazele bisericii creștine din Persia și în care episcopul de la Ctesiphon a fost ales drept cap al bisericii.Însă persecuțiile au fost reluate în ultimii ani de domnie ai regelui Yazdigird I. [21] Teodosiu al II-lea nu era un om politic strălucit, nefiind interesat de chestiunile guvernamentale. Ducea o viață singuratică de tip monahal. Și-a dedicat o mare parte a timpului caligrafiei, copiind multe manuscrise vechi. A avut în jurul sau oameni energici și capabili, ce au contribuit la isncaunarea sa. Sora sa, Pulcheria, era cea mai influentă. A pus la cale căsătoria lui Teodosiu cu Athenais (botezată Evdochia), fiica unui filosof atenian, o fată cu talent literar ce a scris teme religioase.[22]

59 Dar numeroși adepți au rămas în Siria și Mesopotamia, fiind fondate școli la Edessa și Nisibis și răspândindu-se și în Persia, Asia Mică și India. Ulterior, adepții lui Chiril din Alexandria au mărturisit superioritatea firii divine asupra celei umane în Isus Hristos, concluzionând că firea umană a fost complet absorbită de cea dumnezeiască. Erezia a căpătat denumirea de “monofizitism, având că adepți importanți pe episcopul alexandrin Dioscor și Eutihie, arhimandrintul unei mănăstiri din Constantinopol. Împăratul s-a alăturat lui Dioscor, însă noul patriah al Constantinopolului și Papa Leon I cel Mare s-au opus. A fost convocat un nou sinod la Efes în 449. Dioscor ia silit pe membrii acestuia să recunoască învățătură lui Eutihie și să-i combată pe adversarii noii doctrine. Împăratul a recunoscut deciziile sinodului, recunoscându-l oficial drept noul sinod ecumenic, pacea însă nu a fost readusă în biserica. În 425, Teodosiu a fondat Universitatea de la Constantinopol. Până atunci, orașul Atena era centrul principal al învățământului pagan, fiind căminul școlii filosofice. Universitatea avea 31 de profesori care predau gramatică, retorică, dreptul și filosofia, dintre care trei retori și zece gramaticieni țineau cursurile în latină, iar cinci retori și zece gramaticieni își țineau cursurile în greacă. Deși latina era limba oficială a imperiului, greaca era cea mai vorbită din imperiu. Noua clădire cuprindea săli mari de cursuri pentru că profesorilor le era interzis să își țină cursuri particulare, având un salariu definitiv fixat din visteria imperială. Teodosiu a publicat în 438 și o colecție de decrete imperiale, denumită "Codexul Teodosian", preluată din codexurile Gregorian și Hermogenian. Teodosiu al II-lea emană la Costantinopol o constituție imperială prin care însărcina o comisie formată din nouă membri să creeze două codice. Primul trebuia să conțină constituțiile imperiale emanate de la împăratul Constantin până la el (Teodosiu). Cel de-al doilea codice trebuia să conțină și textele de jurisprudența luate din operele celor mai importanți jurisconsulți romani. În redactarea celor două codice, comisarii (opt funcționari împărătești: Antioh, Theodor, Eudiciu, Eusebiu, Ioan, Comazonte, Eubul; și un jurisconsult: Apelle) nu aveau nici un permis să interpoleze texte.

Era împărțit în 16 cărți, subîmpărțite într-un număr de tituli, fiecare vorbind despre o anumită latura a guvernării Sinodul de la Efes pe plan administrativ, militar și religios, decretele fiind ordonate cronologic-leges novellae. Acesta a fost introdus La sfârșitul secolului al IV-lea, a apărut o nouă “erezie” și în occident, Lex Romană Visigothorum ( Legea romană care susținea că Hristos nu era om și o divinitate simul- a vizigotilor) sau Breviarul lui Alaric fiind inspirat după tan. S-a încercat demonstrarea independenței absolute codex.[23] a firii umane a lui Hristos. Curând, pe tronul patriarhal din Constantinopol a fost ales un partizan al acestei Sub domnia lui Teodosiu, Zidurile Constantinopolului au “erezii”, Nestorie, preot din Antiohia. Dorea să impu- fost lărgite pentru că orașul depășise perimetrul zidului nă bisericii această învățătură și astfel, a început în a-și lui Constantin cel Mare. Jefuirea Romei de către Alaric persecută adversarii, stârnind un mare scandal. Patriar- a fost luat drept un avertisment serios pentru Constantihul Chiril al Alexandriei, și Papa Celestin I au protestat. nopol, amenințat de raidurile hunice. Zidurile au foost Teodosiu a fost determinat să convoace un al treila sinod construite în două rânduri. În 413, când Teodosiu era la Efes, în 431, în care doctrina nestoriană era condam- doar un copil, prefectul pretoriului, Antim, a ridicat un nată. Nestorie a fost exilat în Egipt pentru întreagă viață. zid prevăzut cu turnuri ce se întindea de la Marea Mar-

60

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT 450 fǎrǎ sǎ lase un moștenitor.

Zidurile theodosiene

Marcian

Porta Aurea

mara până la Cornul de Aur. Un alt perfect al pretoriului, Constantin, în urma unui cutremur, a reparat zidul și a construit în jurul lui un alt zid cu turnuri și protejat cu un șanț adânc, plin de apă. Constantinopolul avea o line triplă de fortificații, cele două ziduri fiind separate de o terasă și șanțul adânc care înconjura zidul exterior. S-au mai construit noi ziduri de-a lungul litoralului sub Columna lui Marcian administrația perfectului Cyrus.[24] Sora sa mai mare, Pulcheria, s-a căsătorit cu Marcian, un Attila a invadat Imperiul Roman de Răsărit, devastând soldat trac de origine, fiind proclamat împărat prin inPeninsula Balcanicǎ, și amenințând Constantinopolul. termediul sprijinului generalului alan, Aspar. Capitala Împăratul roman, Theodosius al II-lea a negociat cu Attila și-a arătat nemulțumirea față de familie și față de influpentru pace , acceptand predarea a peste 6.000 de kilo- ență “barbară" în armată. Hunii, care reprezentaseră un grame de aur ca tribut, fiind de acord să plătească 2.100 pericol pentru imperiu, s-au mutat la începutul domniei de pfunzi de aur pe an pentru ca hunii sa nu se mai re- lui Marcian de pe Dunărea Mijlocie în provinciile vestice întoarcǎ la Constantinopol. Teodosiu al II-lea a murit în ale imperiului, unde s-a desfășurat Bătălia de pe Câmpi-

3.8. ORIGINI

61

3.8.4 Dinastia Leonidă (457 - 518)

Sinodul de la Calcedon

ile Catalaunice. După moartea lui Attila, pericolul hunic a dispărut. Situația bisericească era însă foarte complicată. Monofiziții erau dominanți, iar Marcian era partizan al primelor două sinoade ecumenice. În 451, a convocat cel de-al patrulea sinod ecumenic la Calcedon, fiind prezenți mulți delegați și reprezentanți ai papei. Sinodul a condamnat “sinodul tâlhăresc” de la Efes și l-a depus din scaun pe Dioscor. S-a elaborat o nouă formulă reli- Leo I gioasă, care respingea doctrina monofizită și care se conforma cu concepția papală. Sinodul consideră că Hristos avea ambele firi neamestecate și neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite. Învățătură sinodului a devenit temelia învățăturilor teologice ale Bisericii Ortodoxe. Imperiul Bizantin și-a îndepărtat provinciile în care majoritatea populației era monofizită, Siria și Egipt. Biserica egipteană a abandonat folosirea limbii grecești în cult și a introdus limba autohtonă egipteană-coptă. Au izbucnit tulburări religioase în Ierusalim, Antiohia și Alexandria, fiind înăbușite de autorități după multă vărsare de sânge. S-a emis Canonul 28 care provoca un schimb de scrisori dintre împăratul bizantin și papa de la Roma. Ridica problema rangului patriarhului de la Constantinopol în relație cu papa de la Roma. Canonul a conferit privilegii egale preasfântului scaun al noii Rome cu cele ale vechii Rome împărătești. Canonul acordă arhiepiscopului Constantinopolului dreptul de a hirotoni episcopi pentru provinciile Pont, Tracia și Asia. [25] [26] Marcian a reformat finanțele imperiului și a repopulat provinciile devastate de huni. El a respins atacurile asupra Siriei și Egiptului din anul 452 și a înăbușit tulburările de la frontieră cu Armenia în 456.Nu și-a respectat promisiunile față de Imperiul Roman de Apus când regele vandal Genseric a prădat Roma în 455. A murit în anul 457, probabil din cauza unei cangrene declanșată în timpul unei lungi călătorii religioase. Deși domnia să a fost relativ scurtă, Marcian este considerat unul dintre cei mai buni împărați timpurii ai Imperiului Roman de Răsărit. Dinastia Teodosiană se încheiase.

Aspar

Leon I a ajuns pe tron tot prin strădania generalului Aspar, susținut de goți în 457 . În timpul lui Leon, balcanii au fost pustiiți de goți și de huni. Leon l-a numit pe An-

62

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

themius în 467 ca împărat roman în vest. A organizat o expediție maritimă din Africa de Nord împotriva vandalilor, și în ciuda cheltuielilor financiare și eforturilor, s-a dovedit un eșec. Populația l-a acuzat pe Aspar de trădare. Ulterior, a obținut de la Leon titlul de Cezar pentru fiul său. Leon, cu sprijinul unui număr de războinici isaurieni l-a ucis pe Aspar și o parte din familia să. Leon a primit porecla de “măcelarul” pentru comiterea acestor crime, făcând un pas decisiv în direcția naționalizării armatei și slăbirii dominației trupelor germanice. Alianța cu Isauria s-a făcut prin căsătoria fiicei lui Leon cu Tarascodissa, conducătorul isaurilor, care va deveni împărat sub numele de Zenon.Tot în timpul lui Leon, a fost adus la Constantinopol moștenitorul tronului ostrogot, Theodoric, care va fi eliberat în timpul lui Zenon. La moartea lui Leon I, nepotul său, Leon al II-lea, a fost numit împărat . A murit în circumstanțe necunoscute după 10 luni de domnie, probabil otrăvit de mama sa, care voia că soțul ei să fie împărat.

Monofiziții din Egipt, Siria, Palestina și Asia Mică reprezentau încă o problema religioasă pentru Zenon. Patriarhii de la Constantinopol și Alexandria au încercat să caute cai pentru a soluționa problema în mod pașnic și pentru a împacă taberele. Zenon a acceptat propunerea și în 482, a emis un act de unire-"Henoticon”, care se adresa bisericilor aflate sub conducerea patriarhului din Alexandria. Henoticonul recunoștea principile teologice ratificate la primele două sinoade, cât și cele ratificate la cel de-al treilea. Henoticonul părea să îmbunătățească situația din Alexandria, dar treptat, ortodocșii și monofiziții deveneau tot mai nemulțumiți. Clerul apela la reconciliere și actul de unire, dar ortodocșii și monofiziții erau neînduplecați față de un compromis. Ortodocșii se considerau “akoimetoi” (neadormiții) pentru că desfășurau slujbele în mănăstiri zi și noapte fără întrerupere. Monofiziții extremiști erau denumit “akephaloi” (fără cap), pentru că nu recunoșteau autoritatea patriarhiei Alexandriei, care acceptase Henoticonul. Papa însuși a protestat împotriva Henoticonului după ce l-a studiat și chiar l-a excomunicat pe patriarhul Constantinopolului, Acacius, la sinodul întrunit la Roma. Acacius a încetat să-l mai pomenească pe papa în rugăciuni că răzbunare. Ruptură dintre biserica apuseană și cea răsăriteană se declanșase. [28]

Zenon

XXIIII XXIII XXII

I

Odoacru începea să adopte o atitudine de independență vizibilă, iar Zenon a apelat la ostrogoții conduși de Teodoric aflați în Peninsula Balcanică. Teodoric, la cererea împăratului, l-a asasinat pe Odoacru și s-a instalat la Ravenna, înființând Regatul Ostrogot.[27]

II

III

XXI

XX

IIII

V

XVIIII XVIII

VI

VII

XVII

XVI

XV

XIIII

XIII

VIII

VIIII

X

XI

XII

Tabula-jocul lui Zenon

Zenon a devenit unicul împărat în 474. Dar urcarea sa la tron marchează înlăturarea influenței gotice anterioare cu cea a isaurienilor. Isaurienii ocupau cele mai înalte posturi. Conștientizând de faptul că erau oameni din anturajul său care complotau împotriva sa, a înăbușit revoltă izbucnită în munții Isauriei și a dărâmat fortificațiile. În 475 a fost alungat un scurt timp de la Constantinopol, Basiliskos domniind un scurt timp până în 476, atunci când a revenit Zenon la conducere. Între timp, în vest, Imperiul Roman de Apus își încheiase existența, în 476, Odoacru, căpetenia ostrogotilor, inlaturandu-l pe ultimul împărat roman apusean, Romulus Augustus și a trimis senatori drept ambasadori la Zenon pentru a-și asigura domnia și pentru a-i cere titlul de patrician pentru a primi administrarea Italiei. A fost numit legal conducătorul Italiei.

Anastasius

După moartea lui Zenon din 491, văduva sa, Ariadna, sa căsătorit cu bătrânul Anastasiu I din Dyrrachium, ce deținea o funcție la curte de “silentiarius”. A fost încoronat după ce a făgăduit că nu va introduce nicio inovație bisericească.[29] A încheiat socotelile cu isaurienii, inlaturandu-i din funcții, confiscandu-le proprietățile și expulzându-i din capitală. A urmat un război de șase ani în care isaurienii au fost înfrânți și strămutați în Tracia. A dus apoi un război împotriva Persiei fără rezultate. Fiindu-i atenția distrasă de la frontieră dunăreană, bulgarii, geții și sciții întreprindeau incursiuni de jaf împotriva frontierei nordice și în Peninsula Balcanică.[30] Anastasius a fost determinat să ridice zidul lung la 65 de km vest de Constantinopol, care se întindea de la Marea Marmara la Marea Neagră. Însă din cauza construirii la repezeală

3.9. APOGEUL și cutremurelor, zidul nu a putut servi ca o barieră reală. Între timp, Theodoric cel Mare fusese recunoscut de împărat ca rege al Italiei, iar Clovis I întemeiase regatul francilor în Galia și primise titlul de consul. Anastasius îi favorizase inițial pe monofiziți, dar când a poruncit că Trisaghionul să fie cântat că adaos la un cântec bisericesc, au izbucnit tulburări în capitală și la izbucnirea unei rebeliuni în Tracia, compuse de armate de bulgari, huni și slăvi, conduși de Vitalian care pregătise flota pentru asediul Constantinopolului pentru a salva biserica ortodoxă. Dar rebeliunea a fost înăbușită după o luptă grea și lung. • • • •

63 Nepotul său, Iustinian (527-565), a fost personalitatea centrală a acestei perioade, alături de soția sa, Teodora. În “Istoria secretă", Procopius îi zugrăvește în culori exagerate, mai ales pe Teodora, relatând despre tinerețea ei trăită în desfrâu, ca fiica unui paznic de urși în amfiteatrul din Constantinopol, ce se prostitua. Dar era frumoasă, elegantă, inteligentă și amuzantă. Istoricul Diehl scie că “ea distra, încânta și scandaliza Constantinopolul”. Procopius susține că oamenii o ocoleau pe stradă de frică că și-ar putea “murdari” hainele de atingerea ei. [36] Teodora a locuit câțiva ani în Africa, și când s-a întors la Constantinopol, era complet schimbată. Ducea o viață singuratică, dedicându-și timpul împletitului lânii și vieții bisericești. Iustinian, când a văzut-o, frumusețea ei l-a impresionat profund. A luat-o la curte, a ridicat-o la rangul de patriciană și după puțin timp, s-a căsătorit cu ea, Teodora fiind încoronată ca împărăteasa bizantină. A rămas o soție devotată și a activat în viața politică, exercitând o mare influență asupra acțiunilor lui Iustinian. Cu sânge rece și cu o energie extraordinară, a salvat imperiul de convulsii. I-a favorizat deschis pe monofiziți, pe când soțul ei, deși era adept al ortodoxiei, a făcut concesii monofizitismului. Teodora înțelegea importantă provinciilor orientale monofizite, fiind zone vitale ale imperiului din punct de vedere comercial și economic, urmărind să întrețină relații pașnice cu ele [37] .

Pe plan financiar, a abolit “chrysargyron”, o taxa plătită în aur și argint care se aplică meșteșugarilor și profesiunilor din imperiu, pentru utilizarea uneltelor și animalelor, de pe urmă căreia săracii sufereau atunci când taxa era colectată la cinci ani, aplicată în mod arbitrar și neregulat. Abolirea taxei primită cu festivități și bucurie de către populație a fost compensată de inițierea alteia-chrysoteleia, taxa în aur pentru că visteria imperială să susțină armata. A fost desființat sistemul prin care corporațiile orașelor erau responsabile pentru strângerea taxelor municipalității , oferindu-le sarcina funcționarilor “vindices”. A de- Politica externă cretat că un țăran liber arendaș care avea pământ de 30 de ani devenea “colonus”, adică legat de pământ,care nuși pierdea însă libertatea personală și nici dreptul la proprietate. A fost introdusă moneda de bronz “follis” [31] deoarece monedele ce cupru erau tot mai rare, iar asta a mulțumit populația săracă. Monedele erau bătute de trei fabrici din Constantinopol, Nicomedia și Antiohia. Anastasius a decretat interzicerea lutelor din circ dintre oameni și animale. [32] A construit Zidul cel Lung, apeducte și a renovat Farul din Alexandria. Istoricul Procopius a estimat că statul dispunea de rezerve de o suma de 320 000 de livre de aur (65-70 milioane $). [33] În 518, bătrânul împărat cu un ochi albastru și un ochi căprui murise[34] . Dinastia Leonidă se încheiase.

Velisarie, tablou de Francois-Andre Vincent

3.9 Apogeul 3.9.1

Dinastia Iustiniană (518 - 602)

• • Predecesorul lui Iustinian, Iustin I, s-a desprins de politică religioasă a înaintașilor săi și a trecut de partea adepților Sinodului de la Calcedon . A inițiat o serie de persecuții împotriva monofizitilor. A menținut relații pașnice cu Roma și a dus o politică religioasă ortodoxă. [35]

Iustinian a dus războaie ofensive împotriva regatelor germanice din Europa de Vest, Persiei, în Est, și slavilor, din Nord, ce au fost încununate de succese răsunătoare. Vandalii, ostrogoții și vizigoții au fost forțați să se supună împăratului bizantin. Marea Mediterană a fost transformată într-un lac bizantin. Iustinian se numea pe sine “CAESAR FLAVIUS IUSTINIAN ALAMANNICUS GOTHICUS FRANCICUS GERMANICUS ANTICUS ALANICUS VANDALICUS AFRICANUS. Iustinian sa urcat pe tron cu idealurile unui împărat roman și creștin, considerându-se un urmaș al Cezarilor și având ca datorie sacră refacerea unității imperiului.[38]

64

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

Imperiul pe vremea împăratului Iustinian (550) Războiul împotriva Vandalilor

Auximum

9

8

4

Imperiul Roman de Răsărit și celelalte state în anul 600

Războiul împotriva Vizigoților, 535-540

al tututor conducătorilor din interiorul granițelor Imperiului Roman, și avea misiunea, ca împărat creștin, de a răspândi creștinismul, singura credință adevărată, printre necredincioși, printre păgâni și eretici. În Africa, era văzut de autohtoni ca un protector ce îi va scoate de sub stăpânirea persecutorilor arieni barbari. Episcopii ortodocși, refugiați și exilați din Africa, au sosit la Constantinopol pentru a-l implora pe împărat să pornească o campanie împotriva vandalilor. În Italia, populația autohtonă menținea o stare de nemulțumire ascunsă ,așteptând un sprijin de la Constantinopol pentru eliberarea țării lor de ostrogoți și restabilirea credinței ortodoxe. Lupta de la Mons Lactarius (Muntele Lăptos)

Dar războaiele au epuizat economic statul bizantin. Armata a fost transferată în Vest, Estul și Nordul rămânând deschise atacurilor perșilor, slavilor și hunilor. Inamicii principali ai imperiului erau germanicii. Ca împărat creștin, nu le putea permite germanicilor arieni să persecute populația ortodoxă. Iustinian avea drepturi istorice asupra Europei occidentale. Regii germanici erau doar vasali ai împăratului bizantin, care-i delegase să conducă în Apus. Regele franc, Clovis, a primit rangul de consul de la Anastasie, iar regelui ostrogot, Teodoric, i-a fost recunoscută domnia. Iustinian consideră că goții au pus stăpânire cu forță pe Italia. Se consideră suzeranul firesc

Chiar și regii germanici susțineau planurile ambițioase ale împăratului, continuând să-și exprime respectul profund și cuvenit pentru împăratul bizantin, manifestându-și servilismul și străduindu-se să obțină prin orice mijloace ranguri romane înalte, imprimând chiar și chipul împăratului pe monedele lor și considerându-l ca reprezentantul divin pe pământ. În urma loviturii de stat organizate de Gelimer în Africa de Nord și înlăturării lui Hilderic, regele vandalilor ce îi susținea pe bizantini , Iustinian a declarat război vandalilor.[39] Campaniile duse împotriva vandalilor au fost dificile, implicând transferul armatei pe mare, în nordul Africii. Bizantinii au dus lupte grele pe mare cu vandalii ce posedau o flota puternică. În Persia, casa conducătoare a fost schimbată, iar Iustinian a încheiat pace cu noul rege per-

3.9. APOGEUL

65

san în 532, cu condiția că Imperiul Bizantin să plătească un tribut anual Persiei. Tratatul i-a oferit împăratului posibilitatea și libertatea de a acționa în celelalte zone. L-a numit în fruntea armatei și flotei pe Belizarie, un general de încredere, ce a reușit să reprime răscoala Nika.[40]

ninsula Iberică. A profitat de războiul civil dintre pretendenții la tronul vizigot și a trimis o expediție năvală în 540 spre Spania. Orașele și forturile maritime au fost capturate cu succes, iar partea sud-estică a peninsulei a fost cucerită, cu orașele Cartagina, Malaga și Cordoba. Vandalii nu au mai putut să reziste, fiind neobișnuiți cu În cele din urmă, a ocupat o porțiune întinsă de la capul clima caldă din sud și influențați de civilizația romană, Sf. Vincent, la vest, până dincolo de Cartagina, la est. pierzând energia și tăria anterioară. După ce și-au înră- S-au construit biserici și monumente specifice artei și arhitecturii bizantine. utățit relațiile cu populația autohtonă datorită credinței ariene, au izbucnit revoltele triburilor berbere, contribu- După războaie îndelungate și crâncene, Dalmația, Itaind la slăbirea forțelor vandalilor. Iustinian a escaladat lia, Algeria, Tunisia, sud-estul Spaniei, insulele Sardinia, conflictele interne dintre vandali, știind că regatele ger- Corsica și Sicilia și Insulele Baleare, au fost incluse în manice nu s-ar uni pentru a i se opune. Ostrootii erau în imperiu, Mediterana devenind un “lac roman” din nou. relații proaste cu vandalii, francii duceua lupte cu ostro- Granițele imperiului se întindeau de la Coloanele lui Hergoții, iar vizigoții din Spania erau la mare distanță de fo- cule/Strambtorile din Gades până la Eufrat. Nu a reucarul războiului. Iustinian a înțeles că poate învinge orice șit însă să cucerească teritoriile fostului Imperiu Roman inamic separat și treptat. După luptele din anii 533-548, de Apus. Nordul Italiei a rămas sub stăpânire ostrogoprintr-o serie de victorii strălucite, Belizarie a cucerit în- tă. A fost nevoit să cedeze Provence francilor, ce și-au tregul regat vandal, recuperând Africa de Nord. Împăra- menținut independența față de bizantini. Statul nu avea tul l-a chemat pe Belizarie înapoi la Constantinopol, cu autoritatea și mijloacele pentru a controla întinsul impeo mare parte din armata. Însă, curând, au izbucnit re- riu. Victoriile strălucite ale lui Iustinian nu au atras decât beliuni duse de mauri. Succesorul lui Belizarie în Africa, complicații politice și economice serioase. Solomon, a fost răpus. Puterea imperială a fost restaurată Iustinian a dus războaie defensive împotriva Persiei, slacând Ioan Trolita, diplomat și general, a purtat o victorie vilor și hunilor. Persia și Imperiul Bizantn erau angajadecisivă. Cu excepția fortăreței din Septum, aproape de te în războaie sângeroase de secole la granița de răsărit. Coloanele lui Hercule, regiunea vestică a Africii de Nord, “Pacea eternă" avea să se rupă. Regele persan, Chosrocare se întinde până în Oceanul Atlantic, a rămas necu- es Anusirvan, s-a folosit de o cerere de ajutor din parcerita. Însă, nordul Africii, Corsica, Sardinia și Insulele tea ostrogotilor, deschizând ostilitățile cu bizantinii. A Baleare au devenit parte a imperiului.[41] urmat un război sângeros, perșii obținând victoria. BeliDin 535 până în 554, Iustinian a dus războaie împotriva ostrogoților în Italia. A cucerit Dalmația, iar Belizarie a pus stăpânire pe Sicilia, și în cele din urmă, orașele Napoli și Roma din peninsula italică. În 540, capitala ostrogotă, Ravenna, îi deschide porțile lui Belizarie ce îl capturează pe regele ostrogot și îl duce în lanțuri la Constantinopol. Curând însă, Totila, ultimul rege al ostrogoților, a condus o puternică rezistență. Belizarie a fost chemat de urgență din Persia pentru a-l confruntă. Teritoriile din Italia și insulele au fost redobândite de ostrogoți. Roma fusese ruinată. În cele din urmă, a fost chemat Narses, un alt general bizantin, ce a pus capăt rezistenței goților. În 552, Totila a fost înfrânt la Busta Gallorum, în Umbria. Totila a scăpat prin fugă, dar este ucis. Narses a trimis la Constantinopol, la picioarele împăratului, ca dovadǎ incontestabilă că nu mai era, hainele lui Totila pătate de sânge și coiful sǎu împodobit cu pietre prețioase. În 554, după 20 de ani de războaie devastatoare, Italia, Dalmația și Sicilia au fost realipite imperiului. În Pragmatio Sanctio, marilor aristocrați funciari din Italia și bisericii le erau înapoiate domeniile luate de la ostrogoți și vechile privilegii. Dar războaiele și-au lăsat amprenta multă vreme, împiedicând pentru o perioada îndelungată dezvoltarea meșteșugărească și comercială în Italia datorită lipsei forței de muncă și datorită terenurilor necultivate. Roma devenise un oraș mediu, ruinat, fără vreo importantă politică, însă devenise reședința papală. Iustinian și-a îndreptat atenția asupra vizigoților din Pe-

zarie a fost chemat din Italia, dar nu a putut să oprească înaintarea lui Chosroes, ce s-a năpustit în Siria și jefuind și distrugând Antiohia. Perșii au ajuns pe țărmul Marii Mediterane și a încercat să-și croiască drum spre Marea Neagră, dar au fost respinși de o puternică rezistență din partea bizantinilor din provincia Lazica-Lazistan, ce era dependentă de Imperiul Bizantin.[42] Iustinian a cumpărat un armistiu pe cinci ani, fiind obligat să plătească o suma mare de bani. În 562, Imperiul Bizantin și Persia au ajuns la o înțelegere ce ce stabilea o pace de 50 de ani. Împăratul se angaja să plătească Persiei anual o suma mare de bani, în timp ce regele persan garanta toleranță religioasă a creștinilor, cu condiția că aceștia să se abțină de la prozelitism. Comercianții bizantini și persani trebuiau să facă negoț doar în locurile prestabilite, unde se aflau punctele vamale. Perșii au trebuit să părăsească Lazica și să o cedeze bizantinilor, provincia rămânând în deplină stăpânire bizantină. În Peninsula Balcanică, populațiile nordice, bulgarii și slavii, au devastat provinciile balcanice din timpul lui Anastasie. Procopius relatează că anual, slavii și bulgarii traversau Dunărea și pătrundeau adânc în teritoriile bizantine. Au ajuns până la periferia capitalei și au pătruns până la Hellespont, au traversat Grecia până la Istmul Corint și litoralul Mării Adriatice în vest. Slavii aveau intenția de a se îndrepta spre litoralul Mării Egee. Au amenințat Tesalonicul. Trupele imperiale au opus rezis-

66

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

tență și i-au silit pe slăvi să se retragă dincolo de Dunăre, chiar dacă nu toți s-au retras. Gepizii germanici și cutrigurii au invadat Peninsula Balcanică dinspre nord. În 558-559, cutrigurii, conduși de Zabergan, au pătruns în Tracia, devastând Grecia, invadând Chersonesul Tracic și îndreptându-se spre Constantinopol. S-a instalat panica, iar bisericile din provinciile devastate și-au trimis tezaurul în capitală sau pe țărmul asiatic al Bosforului. Iustinian a apelat la Belizarie să salveze Constantinopolul. Cutrigurii au fost învinși, dar bizantinii au suferit un puternic regres economic din cauza invaziei.

fost numite “Novellae leges”. Codexul, Digestele și Instituțiile erau scrise în latină, dar novelele au fost redactate în greacă. În Evul Mediu, Codexul, Digestele, Instituțiile și Novelele au alcătuit un singur corpus de legi, denumit “Corpus juris civilis” . A fost reformat învățământul juridic, fiind introduse noi programe de studiu. Cursurile durau cinci ani, iar materia principala de studiu în anul I erau Instituțiile, în anii II-IV, se studiau Digestele, iar în anul al V-lea se studia Codexul. Codexul lui Iustinian a conservat Dreptul Roman, care a dat principile juridice de baza ce guvernează societatea modernă. Au fost Iustinian a construit, sub presiunea hunica, forturi și zi- dezvoltate trei școli de drept la Constantinopol, Roma și Beirut (în urmă unui cutremur și unui val de inundații, duri lungi. În Egipt, Iustinian a înfruntat populații africa[44] ne că blemizii și nobazii. Grație energiei și abilității Teo- școala a fost transferată la Sidon). dorei, regele nobazilor, Silko, s-a convertit la creștinismul monofizit și s-a alăturat unui general bizantin pentru a-i Politica internă obliga pe blemizi să îmbrățișeze credință. Campaniile au presupus cheltuieli enorme. Procopius scrie că Iustinian a cheltuit toate cele 320 000 de livre de aur moștenite de la Anastasie, deși istoricul Ioan de Efes neagă. În realitate, numărul a fost exagerat, iar Iustinian a beneficiat și de banii priveniti din taxele mari plătite de populația epuizată. Pentru a reduce cheltuielile făcând economie pentru întreținerea armatei, s-a redus numărul de soldați, astfel, în viitor, provinciile obținute de Iustinian au fost pierdute. Politica sa externă a cauzat o gravă și severă criză economică. Legislația În opera sa legislativă, s-a folosit de codurile mai vechi: Codex Gregorianus, Codex Hermogenianus și Codex Theodosianus. În februareie 528, împăratul a reunit o comisie de zece experți, printre care și Tribonian, mâna dreapta a împăratului și pe Teofil, profesor de drept. Datoria comisiei era revizuirea celor trei vechi codexuri, eliminând tot ce era învechit și sistematizarea constituțiilor care au apărut după Codexul lui Teodosiu, fiind reunite într-o singură colecție:Codex Iustinianus, publicat în 529. Era împărțit în zece cărți, conținând constituțiile din timpul domniei împăratului Hadrian până la cea a lui Iustinian. A devenit singurul codex de legi obligatoriu, anulând cele anterioare. În 530, Tribonian a fost însărcinat să adune o comisie care să revizuiască operele juriștilor clasici, să scoată extrase din ele, să elimine elementele șubrede, contradicțiile și în final, să ordoneze toate materialele. Comisia a trebuit să studeze 2000 de cărți cu 3 milioane de rânduri. Munca a fost dusă la bun sfârșit în trei ani, noul codex fiind publicat în 533, împărțit în 50 de cărți și intitulat “Digeste” sau “Pandecte”. Tot în 533, a fost publicat un manual civic pentru tineri, fiind împărțit în patru cărți și intitulat “Institutele”.[43] S-au publicat noi decrete, multe probleme fiind revizuite. A fost întreprinsă o nouă revizuire în 534, iar în luna noiembrie al aceluiași an, a fost publicată o a doua ediție a codexului revizuit și adăugit, împărțit în 12 cărți, sub titlul “Codex repetitae praelectionis. Decretele publicate după 534 au

Justinian, Skopje

În momentul urcării pe tron , viața internă a imperiului se află într-o stare de dezordine și anarhie, sărăcia fiind foarte răspândită în provincii, iar impozitele nu erau plătite cu regularitate. Facțiunile din circ, marii proprietari de pământuri, rudele lui Anastasie lipsite de dreptul la tron și grupurile religioase disidente au amplificat dezastrul. Iustinian înțelese că era nevoie de reforme interne. A fost martorul unei răscoale teribile izbucnite în capitală. În Hipodromul din Constantinopol, locul de întâlnire al locuitorilor capitalei, îndrăgit pentru cursele de care , împăratul, aflat în loja imperială, se arată pentru a primi ovațiile mulțimii. Vizitii purtau haine în patru culori: verde, albastru, alb și roșu. Partidele se aflau în jurul vizitiilor fiecărei culori. Aveau propriile case de finanțare

3.9. APOGEUL

67 închis, fiind uciși 30-40 000 de oameni. Răscoala a fost reprimată, iar nepoții lui Anastasie au fost executați.[46] Iustinian a înfruntat problemele funciare, ducând lupte cu marii proprietari de pământuri. Conform lui Procopius, statul înfruntă marii proprietari de pământuri, care își administrau averile fără a fi interesați de puterea centrală. Conform unei nuvele, Iustinian deplângea situația proprietăților funciare ce apartinau statului, cum administratorii pământurilor moșierilor, înconjurați de propriile gărzi de corp, jefuiau și că averea statului era în totalitate sub stăpânire privată. Magnații capadocieni aveau autoritate absolută asupra provinciilor lor, întreținând trupele pe cheltuiala statului. Apion, aristocrat egiptean, avea sub stăpânire vaste proprietăți funciare din Egipt, avea proprii secretari, intendenți, muncitori, consilieri, colectori de impozite, trezorieri, poliția să, și un serviciu poștal propriu, chiar și propriile închisori și trupe personale. Domeniile mari erau de asemenea concentrate în mâinile bisericilor și mănăstirilor. Iustinian a dus lupte nemiloase, confiscând proprietățile. Nu a reușit să distrugă aristocrația funciară în totalitate. A încercat să introducă noi reforme pentru a reglementa situația degradată de efectele negative asupra securității, veniturilor orășenești și a agriculturii. Considera că o administrație centralizată cu funcționari competenți și obedienți reprezenta singurul mijloc de îmbunătățire a situație. A emis novele către guvernatori pentru a proteja cetățenii de persecuție , să refuze mită, să fie drepți în sentințe și în decizii, s pedepsească fărădelegea, să-o protejeze pe nevinovați. Ordona obligativitatea plății taxelor integral și de bunăvoie la dată stabilită. Funcționarii trebuiau să depună jurământ că-și vor îndeplini datoria în mod cinstit și safie răspunzători pentru plata integrală a taxelor din provincii, fiind supravegheați de episcopi.

a vizitiilor, cailor și carelor, grupurile fiind în rivalitate și dispută reciprocă. Numărul spectatorilor ajungea la 50 000. Partidele din hipodrom, numite “demes” , au devenit partide politice: Roșii, Albaștrii, Verzii și Albii, a căror culori corespundeau cu cele patru elemente ale naturii. Hipodromul era singurul loc de exprimare liberă a opiniei publice ce își impunea voința statului. Împăratul era obligat să apară în hipodrom pentru a oferi explicații poporului pentru acțiunile sale. Cel mai influent partid era cel al Albaștrilor (Venetoi), susținători ai ortodoxiei, adepți ai sinodului de la Calcedon. Verzii (Prasinoi) erau susținători ai monofizitismului, care se răsculaseră în timpul împăratului Anastasie. Albaștrii, că partid, reprezentau clasa superioară, pe când Verzii reprezentau clasa A reunit provincii mici, din Orient, în unități mai mari, de jos.[45] și a reunit provincii din Asia Mică în mâinile unui sinÎn 532, în capitală, Iustinian avea opozanți dinastici, re- gur guvernator, numit praetor. Acordă o atenție specialigioși și publici. Verzii doreau să-l înlăture pe Iustinian. lă Egiptului ce distribuia grâul și a investit un funcționar Adversitatea publică a apărut din aversiunea generală față civil, augustalis, cu autoritate militară asupra celor două de înalții funcționari, că Tribonian sau Ioan de Capado- provincii egiptene. A păstrat vechea separație a puterii cia, ce au generat nemulțumirea populației prin încălca- civile de cea militară în prefecturile din Africa de Nord rea legii. Monofiziții sufereau de asemenea în primii ani și Italia. Dar revoltele, extorcarea și ruinarea au continude domnie ai lui Iustinian. Populația capitalei s-a revoltat, at. Când avea nevoie urgență de bani, chiar el se folosea iar Albaștrii și Verzii, în ciuda dezacordurilor religioase, de mijloacele interzise în decretele sale. Vindea funcții s-au unit împotriva guvernării. Împăratul a purtat tratati- pe sume mari, introducea noi taxe, a recurs la devalorizave cu poporul aflat în hipodrom, dar fără succes. Revoltă rea monedei și a bătut monede depreciate, iar atitudinea s-a răspândit cu repeziciune, multe edificii și momumen- populației a devenit amenințătoare, astfel, a fost nevoit te artistice fiind distruse și incendiate, ca Basilica Sfânta să revoce măsurile imediat. Orașele au devenit sărace și Sofia. Răsculații strigau “Nika"-Victorie. Iustinian a pro- pustii pentru că locuitorii fugeau pentru a scapă de funcmis că îi demite pe Tribonian și Ioan de Capadocia. Dar ționarii fiscali, iar producția solului era scăzută. Imperiul apelul sau personal a rămas fără nici un rezultat. Nepotul era ruinat, astfel Iustinian a trebuit să reducă armata, ceea ce a dus la izbucnirea unor revolte și la lăsarea granițelor lui Anastasie s-a proclamat împărat. descoperite, oferind acces liber pentru barbari ce întreIustinian s-a adăpostit în palat alături de consilierii săi și prindeau campanii de jaf. Fortarele nu erau întreținute. se gândeau să fugă. Dar Teodora interveni și îl sfătui pe Iustinian a trebuit să-i mituiască. În 542, după perioade împărat și astfel, recapatandu-și forțele, îi încredința lui de foamete, cutremure de pământ, fiscalitate împovărăBelizarie misiunea de a reprima răscoala, care dura de 6 toare și raiduri barbare, a izbucnit epidemia de ciumă buzile. Belizarie i-a îndrumat pe răsculați în hipodrom, i-a

68 bonică în apropiere de orașul Pelusium. Din Egipt, molima s-a extins în Asia Mică, în Mesopotamia și Persia, și raspandindu-se în Italia și Sicilia. În Constantinopol, a provocat victime timp de patru luni. Orașele și satele au fost abandonate, agricultura stopată, iar foametea, spaima și fuga multora au aruncat imperiul în haos. Chiar însuși împăratul a fost infectat, dar a supraviețuit. Încercările lui Iustinian de a reforma administrația s-au dovedit un eșec total, și financiar, imperiul se află pe marginea prăpastiei mulțumită campanilor militare ce au necesitat chletuieli colosale.

Comerțul • • • Obiecte comerciale rare și valoroase soseau din țări îndepărtate, mai ales din India și China. Constantinopolul, fiind amplasat strategic, s-a dovedit a fi intermediarul dintre Apus și Orient. Intermediarul dintre Bizanț și Orientul Extrem era Imperiul Sasanizilor, ce obțineau profituri enorme de pe urma comerțului. Existau două cai principale: cea terestră care începea de la granițele vestice ale Chinei divizată în aceea perioada în statele Wei și Liang, prin Sogdiana, până la granița persană, unde mărfurile erau transferate de negustorii chinezi persanilor, ce le transportau mai departe, până la punctele vamale de la frontiera bizantină. Calea maritimă era următoarea: chinezii își transportau mărfurile pe corăbiile lor până în Insula Ceylon, aflată în sudul peninsulei Hindustan, iar de acolo, mărfurile chinezești erau încărcate în corăbiile persane, care le transportau prin Oceanul Indian și Golful Persic, până la gurile Tigrului și Eufratului, fiind duse până la punctul vamal bizantin. Datorită războaielor cu Persia, comerțul cu Orientul era întrerupt și urmau pagube imense. Era comercializată mătasea, a cărei fabricare era neștiută, fiind cerută pe piețele bizantine, vândută la sume mari, de asemenea, din India erau transportate parfumuri, bumbac, mirodenii, pietre prețioase. Iustinian chiar a încercat să fixexe o rută comercială spre China și India în afară zonei de influență persană. În perioada lui Iustinian, Cosmas Indicopleustes din Alexandria a scris Topografia creștină sau Cosmografia, o operă remarcabilă ce deținea informații despre geografia bazinului Marii Roșii și Oceanului Indian, cât și despre relațiile comerciale cu India și China. Se demonstra că Pământul avea forma unui cufăr dreptunghiular. Autorul se baza pe informațiile primite de la martori oculari. Vorbește despre animale indiene și africane, oferă informații despre insula Taprobane-Celyon.S-au găsit monede bizantine din timpul lui Constantin cel Mare în India, fiind aduse de intermediarii persani și abisieni.Textul era împodobit de miniaturi.

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT Pe fondul neînțelegerilor cu perșii și având în vedere că numărul corăbiilor bizantine din Marea Roșie era insuficient pentru a menține un comerț regulat, Iustinian chiar a stabilit relații cu creștinii abisieni din Axum, impulsionandu-i să cumpere mătase din India și să o revândă bizantinilor. Nu a putut să deschidă un comerț direct cu chinezii, însă cumva, negustorii din China au păcălit vigilența inspectorilor chinezi și au introdus câteva ouă de viermi de mătase din Serinda pe teritoriul bizantin, formând baza unei noi industrii pentru bizantini. Curând, au fost construite întinse plantații de duzi și multe fabrici pentru țesutul mătăsii, cele mai importante fiind construite la Constantinopol, Beirut, Tyr, Antiohia, Teba, Alexandria. Industria mătăsii a devenit monopol de stat și a adus statului un mare venit, care nu a fost însă destul de suficinet încât să amelioreze situația financiară precară a imperiului. Articolele bizantine din mătase au ajuns și în Europa de Vest, împodobind palatele regilor apuseni și negustorilor bogați.[47] Iustinian a ridicat fortărețe și limes-uri protejate, fortificații “castella” la granițe, în nordul Africii, pe malurile Dunării și Eufratului, în Munții Armeniei și în peninsula Crimeea, refăcând și lărgind un sistem de apărare. După cum scria Procopius în “Despre edificii”, Iustinian a “salvat imperiul”. Biserica

Hagia Sophia icon

Iustinian avea datoria de a restaura imperiul roman, mergând pe principiul “un stat, o lege, o biserica”. Conștient că Biserica putea sluji ca o armă puternică în mâinile Statului, s-a folosit de toate mijloacele pentru a o subordona. Ținea sub stăpânirea să administrația internă și viitorul clerului, clerul de rang înalt și stabilea dogma. Orientarea religioasă a împăratului trebuia preluată de supușii săi. Avea dreptul de a rândui viață clerului, de a numi indivizi în posturile bisericești după judecata sa, se prezența ca mediator și judecător în acțiunile clerului, avea o atitudine favorabilă față de biserică, protejând preoțimea și construind noi biserici și mănăstiri, cărora le-a acordat privilegii. A depus efort în a stabili unitatea de credință printre supușii săi. Participa la disputele doctrinare și lua

3.10. EPOCA ELENISTICĂ

Basilica Ruins, Sabratha (5283376582)

decizii finale în chestiunile controversate de doctrina. În concepția sa, împăratul trebuia să fie și cezar și papa, reunind puterea seculară cu cea spirituală. Iustinian a făcut toate acestea pentru a-și asigura puterea politică, de a întări guvernarea și de a găsi sprijin religios pentru tronul sau. Avea o bună educație religioasă, cunoștea scripturile, participa la discuțiile teologice și chiar a scris imnuri religioase. A favorizat Biserica Romană și au reînnoit relațiile cu ea, ca apărător al sinodului de la Calcedon, ale cărui decizii erau respinse de provinciile orientale. A intrat în conflict cu evreii, păgânii și ereticii, printre care maniheiști, nestorieni, monofiziți și arieni. Pentru a eradica păgânismul, în 529, Iustinian a închis definitiv Școala Filosofică de la Atena, care era în declin de la deschiderea Universității de la Constantinopol sub Teodosiu al IIlea. Atena își pierduse statutul și importantă de oraș cultural. Dar filosofii greci au continuat să trăiască în pace și în siguranță. Evreii s-au răsculat în urma persecuțiilor, fiind reprimați cu brutalitate. Sinagogile au fost distruse, și chiar s-a interzis citirea Vechiului Testament în ebraică, fiind înlocuit cu versiunea grecească-Septuaginta. Iustinian a avut probleme mai mari în privința monofiziților, iar soția sa, împărăteasa Teodora chiar îi susținea. Iustinian a urmărit să stabilească relații pașnice cu aceștia. A invitat monofiziți în capitală la o conferință religioasă cu scop de împăcare, cerându-le să discute toate chestiunile controversate cu adversarii lor cu toată îngăduință. A găzduit 500 de monofiziți într-unul din palatele capitalei. Scaunul de patriah al Constantinopolului a fost oferit chiar episcopului de Trapezunt, Antim, ce ducea o politcă conciliantă cu monofiziți. Însă, Papa Agapet și achimitii, ortodocșii extremiști, au ajuns la Constantinopol, și au protestat flexibilitatea religioasă a lui Antim și Iustinian. Astfel, Iustinian a trebuit să schimbe politică și l-a depus pe Antim. Împăratul a trebuit să asculte de papa cum în Italia începea războiul cu ostrogoții, iar Iustinian avea nevoie de sprijinul acestuia. A disputat problema celor Trei Capitole, privind trei scriitori: Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cir și Ibas de Edesa. La presiunea monofiziților, Iustinian a emis un edict prin care anatemiză operele celor trei scriitori și îi amenință pe cei

69 care îndrăzneau să le apere sau să le aprobe, fiind semnat de toți patriarhii și episcopii. Ca să atragă Biserica romană de partea sa, Iustinian l-a chemat pe papa Vigilius la Constantinopol. Acesta s-a opus edictului și l-a excomunicat pe patriarhul de Constantinopol, Mina. A cedat sub influența lui Iustinian și a Teodorei în 548 și a semnat condamnatrea celor Trei Capitole-Judicatum. Între timp, împărăteasa Teodora a murit de cancer în acel an. Episcopii africani au convocat un sinod, biserica romană neacceptând concesia lui Vigilius, iar acesta a trebuit să retracteze Judicatum-ul. Iustinian a recurs la convocarea celui de-al cincilea sinod ecumenic la Constantinopol în 553, în care se confruntă cu precizarea chestiunilor legate de deciziile sinoadelor III și IV, privind nestorianismul și credință monofizită. Sinodul i-a condamnat și anatemizat pe cei trei scriitori. [48] Iustinian a dus o politică de persecuții și exilări a episcopilor care nu au fost de acord cu condamnarea Judicatum-ului. Însuși Papa Vigilius a fost exilat pe una dintre insulele din Marea Marmara, dar s-a putut întoarce la Roma, murind pe drum, în Siracuza. Sinodul a fost recunoscut de Papa Grigore I abia la sfârșitul secolului VI. În ultimii ani de viață, Iustinian i-a favorizat pe monofiziți. Nu s-a putut menține o biserica unitară. După ce primele două biserici construite de Constantin și Teodosiu al II-lea au fost incendiate, Iustinian a construit catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, a cărei durata de construcție a fost între anii 532-537 . A murit în 565 fără să lase un moștenitor. “Adormirea împăratului ortodox Iustinian și pomenirea imparatasei Teodora” se sărbătorește pe 14 noiembrie în calendarul ortodox.

3.10 Epoca elenistică 3.10.1 Dinastia Heracliană (610 - 711) 3.10.2 Dinastia Isauriană (717 - 802) 3.10.3 Dinastia lui Nicefor/Focida (802 814) 3.10.4 Dinastia Frigiană/Amoriană (820 867) Ceea ce a pierdut imperiul în întindere teritorială a câștigat în uniformitate. Heraclius a elenizat și mai mult imperiul, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială (limba latină mai fiind însă folosită o vreme în ceremonialuri ca o tradiție). Mulți istorici au considerat (dar asta abia după sec. al XV-lea ) schimbarea din sec. al VII-lea din timpul domniei lui Heraclius ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca “Bizantin”, în loc de “Roman de Răsărit”, pentru evenimentele istorice de după această dată. Im-

70

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

periul era, de asemenea, în mod clar diferit din punct de 3.11 vedere religios față de fostele teritorii imperiale din apusul Europei, deși provinciile sudice bizantine practicau 3.11.1 creștinismul monofizit, spre deosebire de cele nordice, ortodoxe. Cucerirea de către arabi a provinciilor sudice a făcut ortodoxia mai puternică în restul posesiunilor bizantine.

Renașterea macedoneană Dinastia macedoneană (867 - 1057)

Constans II Bărbosul (641 - 668) a împărțit imperiul întrun sistem de provincii militare numite théme pentru a face față permanentelor atacuri, în condițiile în care viața urbană a intrat în declin, iar populația Constantinopolului a început să crească, transformând capitala în cel mai mare oraș din lumea creștină. Încercările arabilor de a cuceri Constantinopolul au eșuat, în principal datorită superiorității navale bizantine, dar și datorită monopolului deținut asupra misterioasei arme incendiare focul grecesc, a zidurilor de apărare solide și a priceperii unor împărați, precum Leon al III-lea Isauricul (717 - 741) sau Isaurienii (717 - 802). După respingerea atacurilor arabilor, imperiul a început să se refacă. În ciuda faptului că imperiul a fost descris ca șubred de istoricul Edward Gibbon, în secolul al XVIII-lea, Imperiul Bizantin ar putea să fie caracterizat mai corect ca o supraputere militară în Evul Mediu timpuriu, datorită cavaleriei grele (cataphract), folosirii clasei țăranilor liberi ca bază de recrutare pentru cavalerie, formidabilului sistem de apărare în adâncime (sistemul themelor), folosirii subsidiilor pentru învrăjbirea inamicilor unii împotriva altora, dibăciei de a culege informații, dezvoltării sistemului de baze logistice aprovizionate cu convoaie transportate de catâri, marinei sale (deseori insuficient finanțată), cât și doctrinelor militare raționale, care puneau accentul pe acțiunile secrete, efectul surpriză, manevre de învăluire și deplasarea rapidă a unor forțe superioare numeric în momentul și locul ales de comandanții bizantini După asediul din 717, în care arabii au suferit pierderi colosale, Califatul Abbasid nu a mai reprezentat niciodată o amenințare serioasă pentru interiorul țării. A fost nevoie de apariția unei alte civilizații, cea a turcilor selgiucizi, pentru a alunga în mod definitiv forțele imperiale din Anatolia estică și centrală. Secolul al VIII-lea a fost dominat de controversa iconoclastă. Icoanele au fost interzise de împăratul Leon al III-lea Isauricul, provocând revolte ale iconofililor/iconodulilor pe întreg cuprinsul imperiului. Mulțumită eforturilor împărătesei Irina, în 787, a fost convocat al doilea conciliu de la Niceea. Atunci s-a afirmat că icoanele pot fi venerate, dar nu și idolatrizate. Irina a încercat și o alianță prin căsătorie cu Charlemagne al Francilor, care ar fi dus la unirea celor două imperii, dar planul ei a eșuat. Controversa iconoclastă a reapărut la începutul secolului al IX-lea, dar a fost rezolvată odată pentru totdeauna în 843. Aceste controverse nu au ajutat, în nici un fel, la îmbunătățirea relațiilor cu biserica romano-catolică și Sfântul Imperiu Roman, care începeau să câștige tot mai multă putere.

Miniatură înfăţişându-l pe Vasile al II-lea, dintr-un manuscris din secolul al XI-lea.

După criza iconoclastă, Imperiul Bizantin a trecut printro nouă perioadă, una de înflorire, când familia domnitoare a fost o familie de origine macedoneană. În această perioadă, imperiul a rezistat presiunilor bisericii catolice pentru îndepărtarea Patriarhului Fotios I al Constantinopolelui, a obținut controlul asupra Mării Adriatice, părți din Italia și asupra celei mai mari părți a teritoriilor stăpânite de bulgari. Bulgarii au fost definitiv învinși de Vasile II Bulgaroctonul, în 1014, imperiul reajungând la Dunăre. Imperiul a căpătat un nou aliat și, câteodată, inamic - noul stat vareg din Kiev, de la care împăratul a primit o unitate de mercenari importantă, Garda Varegă. În 1054, relațiile dintre bisericile ortodoxă și catolică au ajuns în faza crizei finale. Nu a existat niciodată o declarație formală de separare instituțională, iar așa numita Marea Schismă (care a culminat cu excomunicarea reciprocă) a fost, de fapt, rezultatul a secole de îndepărtare graduală între cele două biserici. Din această separare s-au născut bisericile moderne Romano-Catolică și Ortodoxă Răsăriteană. La fel ca în cazul Imperiului Roman de Apus cu mult timp înainte, Imperiul Bizantin a intrat într-o perioadă de dificultăți generate de extinderea numărului marilor latifundii și creșterea numerică a aristocrației agricole, care submina sistemul de apărare al themelor. Imperiul a trebuit să facă față nu numai inamicilor mai vechi, Sfântul Imperiu Roman și Califatul Abbasid, dar și unora mai noi.

3.11. RENAȘTEREA MACEDONEANĂ Normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei lipse aparente de interes a bizantinilor de a trimite întăriri în zonă și datorită atacurilor turcilor selgiucizi în Asia Mică, principala zonă de recrutare a soldaților pentru armata imperială. După surprinzătoarea înfrângere a bizantinilor conduși de împăratul Romanos IV Diogenes de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, în bătălia de la Manzikert, din 1071, cea mai mare parte a provinciei Asia Mică a fost pierdută. În următorii zece ani, Imperiul a scăzut considerabil, fiind cuprins de revolte interne și atacuri externe.

3.11.2

71 fi putut alunga turcii depășiți numeric, nu a fost niciodată în interesul lor să facă așa ceva, deoarece recucerirea Anatoliei ar fi însemnat împărțirea puterii imperiale întro mai mare măsură cu aristocrații latifundiari, ceea ce ar fi micșorat puterea centrală. Pe termen lung, ar fi salvat imperiul, dar recucerirea întregii Anatolii nu a fost în interesul familiei Comnen.

Dinastia Comnen și sfârșitul Imperiului Bizantin

Pentru mai multe detalii, vedeți Dinastia Comnen. Pentru mai multe detalii, vedeți Dinastia Paleolog.

Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 1180

Germanii din Sfântul Imperiu Roman și normanzii din Sicilia și Italia au continuat să atace imperiul în secolele al XI-lea și al XII-lea. Orașele-stat italiene, cărora Alexios le acordase privilegii comerciale în Constantinopol, au devenit ținta sentimentelor antioccidentale. Venețienii erau cei mai puțini iubiți, deși corăbiile lor erau baza flotei bizantine. Turcii selgiucizi au rămas o amenințare continuă, bizantinii conduși de împăratul Manuel fiind înfrânți în bătălia de la Myriokephalon, în 1176.

Secțiuni ale zidurilor Theodosiene din Constantinopol, aşa cum arată ele astăzi.

După înfrângerea de la Manzikert o refacere parțială a puterii imperiului a fost posibilă în timpul domniei împăraților din dinastia Comnen. Primul împărat al dinastiei a fost Alexios I Comnen, viața și realizările lui fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în lucrarea Alexiada. Împăratul a început să refacă armata bazându-se pe sistemul donațiilor feudale (pronoia) și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Eforturile lui pentru formarea unei alianțe cu Occidentul s-au materializat în declanșarea primei Cruciade, care i-au permis să recapete controlul asupra Niceii. Următoarele cruciade au dovedit un caracter din ce în ce mai controversat. Deși nepotul lui Alexios, Manuel I Comnen, a fost un prieten al cruciaților, nici una dintre părți nu a putut uita excomunicarea reciprocă, iar bizantinii au început să devină din ce în ce mai suspicioși cu privire la intențiile cruciaților romano-catolici, care traversau neîncetat teritoriul imperial. Deși cei trei împărați ai dinastiei Comnen ar

După moartea lui Manuel I, imperiul a reintrat în declin. La cinci ani de la moartea sa, Isaac II Anghelos, un strănepot al lui Alexios I, a preluat tronul. Însă imperiul era prea slăbit: Regatul Maghiar ocupă Croația și Dalmația, Serbia se declară independentă, iar în 1186, doi frați, Asan și Petru, se răscoală împotriva imperiului și creează Al Doilea Țarat Bulgar. În Cipru, Isaac Comnen, strănepotul lui Ioan II, se declară, de asemenea, independent, iar în Orient, imperiul cade sub loviturile turcilor selgiucizi. Nici la Constantinopol situația nu era mai roz. În 1195, fratele lui Isaac II preia tronul. Însă Isaac cere ajutorul venețienilor, care, mai întâi, îi înscăunează fiul, iar apoi cuceresc Constantinopolul. Frederic Barbarossa a încercat să cucerească Imperiul Bizantin în timpul celei de-a treia Cruciade, dar efectul cel mai devastator l-a avut a patra Cruciadă. Deși scopul declarat a acestei cruciade era cucerirea Egiptului, venețienii au preluat controlul expediției și, datorită influenței lor, cruciații au cucerit Constantinopolul, în 1204. Unul din conducătorii cruciadei, Baldovin de Flandra, a fost numit împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, un regat feudal efemer, dar care a slăbit grav Imperiul Bizantin. În tot acest timp, Regatul Sârb a devenit din ce în ce mai puternic, reușind să cucerească noi teritorii și formând Imperiul Sârb în 1346.

72

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT Constantin al XI-lea Paleologul, a fost ultima oară văzut în viață intrând în luptă alături de civilii care apărau meterezele orașului. Mehmed al II-lea a cucerit, de asemenea, Despotatul Moreii, fostă colonie bizantină, în 1460 și Imperiul din Trapezunt (1461).

Imperiul Latin, Imperiul de la Niceea, Imperiul Trapezuntului şi Despotatul Epirului. Graniţele desenate sunt aproximative.

După 1204, unele familii au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului:Familia Comnen, care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit mai toată coasta Mării Negre din Anatolia; familia Ducas a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, care, în timp, va fi cucerit de sârbi, bizantini, influențat de latini și, în cele din urmă, ocupat de otomani; familia Lascaris a ajuns la Niceea, recuperând ce mai rămăsese din Asia Mică, și, în 1261, a reocupat Imperiul Latin, redevenit Bizanț. Însă noul imperiu, dând prea multă importanță provinciilor europene, în condițiile în care provinciile asiatice ar fi trebuit să fie principala preocupare, a pierdut, în timp, toate provinciile: cele asiatice în favoarea otomanilor, iar cele europene în favoarea sârbilor, bulgarilor și cruciaților. Pentru o perioadă, imperiul a supraviețuit numai datorită faptului că musulmanii erau prea divizați pentru a organiza un atac cu sorți de izbândă. Atunci însă când acest lucru s-a schimbat, Imperiul Otoman a cucerit tot teritoriul bizantin, cu excepția unui număr de orașe portuare. Pe lângă coloniile din Creta, Naxos și Eubeea, venețienii au creat și unele state latine, la început dependente de Imperiul Latin, precum Principatul de Ahaia sau Ducatul Atenei. Aceste state nu au fost recucerite de Imperiul Bizantin, chiar dacă a încercat de mai multe ori.

Imperiul Bizantin în jurul anului 1400.

Mehmed și moștenitorii lui au continuat să se considere adevărații moștenitori ai Imperiului Bizantin, până la dispariția Imperiului Otoman de la începutul secolului al XX-lea. Între timp, rolul împăratului ca patron al bisericii ortodoxe a fost asumat de Marele Duce al Moscovei, Ivan al III-lea. Nepotul său, Ivan al IV-lea, a devenit primul țar. Succesorii lor au acreditat ideea că Moscova era moștenitoarea de drept a Romei și Constantinopolului, ca A Treia Romă. Aceasta a fost o idee călăuzitoare în toată politica externă și în acțiunile militare ale Imperiului Rus, până la dispariția sa la începutul secolului al XX-lea.

3.12 Organizarea politică Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) s-a menținut timp de unsprezece secole aproape numai grație virtuților constituției sale imperiale și ale administrației sale.[49] Derivate din instituțiile latine, instituțiile bizantine au evoluat adaptându-se mereu unor noi condiții. Primul mare stat care (asemenea Armeniei, înaintea lui) și-a fondat existența politică pe principii creștine, Bizanțul a susținut totdeauna ideea misiunii sale providențiale: Imperiul este o emanație a voinței divine iar împăratul este alesul lui Dumnezeu și omologul său pe pământ; ca atare, puterea sa este (de drept) absolută, întrucât are un caracter divin.

Bizantinii au cerut ajutorul occidentalilor, dar acest lucru a fost acordat numai în schimbul reunificării bisericilor. Reunificarea bisericilor a fost legiferată, dar simplii cetățeni ortodocși nu au fost de acord cu acceptarea romanocatolicismului. Au sosit în ajutor un număr de mercenari, dar multe puteri occidentale au preferat să lase Bizanțul să moară și nu au făcut nimic să-i împiedice pe otomani să cucerească ultimele teritorii independente. Religia creștină a fost o componentă fundamentală a ImConstantinopolul a fost considerat, la început, un obiectiv periului Roman de Răsărit. Numai sinteza culturii eleprea greu de cucerit, dar, odată cu apariția tunurilor, zi- nistice și a religiei creștine cu structura statală romană a durile, care fuseseră scutul inexpugnabil al orașului timp permis formarea acelui fenomen istoric care se numește de 1000 de ani, nu au mai oferit o apărare corespunză- Imperiul Bizantin.[50] Încă în sec. III Aurelian adusese toare împotriva atacatorilor otomani. Sultanul Mehmed din Siria idealul oriental al unei monarhii sacre și instial II-lea a cucerit Constantinopolul în 29 mai 1453, du- tuise un fel de monoteism solar, religia lui Sol invictus, pă un asediu de două luni. Ultimul împărat bizantin, drept cult oficial al Imperiului.[51] Acest teism solar a fost

3.12. ORGANIZAREA POLITICĂ

73

religia casei lui Constantin și a pregătit calea acceptării creștinismului. Sfântul Imperiu Roman, Sancta Respublica Romana, n-a fost creația lui Carol cel Mare, ci a lui Constantin și Teodosiu. Odată cu sec. V el devine o adevărată teocrație, iar împăratul, un fel de rege-sacerdot.

3.12.1

Împărații

În secolul al III-lea, în timpul lui Dioclețian, care a dus până la ultimele consecințe principiul absolutismului mo- Scenă din viața lui Vasile I, cel care din condiții umile a reușit să narhic, cultul imperial făcuse din împărat un personaj sa- ajungă împărat cru, adorat după riturile curților orientale. Constantin, adept al cultului oriental al Soarelui, creștinat și botezat în cultul arian abia în ultimele zile ale vieții, a dat, în 313, “edictul din Milano”. De fapt, Constantin doar recunoscuse și aprobase, în 313, ordonanța dată în Orient, la Nicomedia (azi Izmit, Turcia), de împăratul Licinius, în 312, care, la rândul ei, repeta edictul de toleranță dat de Galerius (succesorul lui Dioclețian, în Occident) (311). Edictele de toleranță a creștinilor, apoi adoptarea creștinismului ca religie de stat (de către Teodosiu I, în 392), au fost măsuri dictate de rațiuni politice precise: în multitudinea eteroclită de popoare din Imperiu religia era un eficient factor unificator. La început, această religie fusese cea a zeului Soare; dar când majoritatea populației din cele mai importante și mai bogate regiuni - Asia Mică, Siria, Egiptul - trecuse la creștinism, era firesc ca această nouă religie să devină religie de stat, iar împăratul să fie, în același timp, șeful politic și religios al Imperiului. Ca atare, reședința sa va fi „Palatul Sacru”, când va deceda va fi înmormântat întro biserică creștină, iar el și împărăteasa vor fi declarați, uneori, sfinți creștini, cum s-a întâmplat cu Constantin și mama sa Elena. Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfințea autoritatea sa de locțiitor pe pământ al lui Dumnezeu. Ca imperator roman, el rămâne legislator și comandant suprem al armatei; ca basileu el este, asemenea monarhilor orientali, autocrat; iar în calitatea sa de șef al unui imperiu creștin, el este reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a fost învestit Constantin de Primul conciliu de la Niceea), adică egal în rang cu apostolii. Juriștii bizantini au recunoscut autoritatea absolută a voinței împăratului. În conformitate cu această doctrină, orice jignire adusă împăratului era considerată un sacrilegiu; iar o răzvrătire împotriva autorității sale era pedepsită și cu excomunicarea. În consecință, o lege care să reglementeze succesiunea la tron nu exista și nici nu ar fi putut să existe, căci însăși voința Providenței, necesară și suficientă, o făcea absolut de prisos. Nici o familie regală în sânul căreia să fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau deveni împărați și candidații de cea mai umilă condiție socială. Împărații Iustin I și Vasile I fuseseră simpli țărani; Leon V și Mihail II, scutieri; Phocas, simplu soldat; iar Leon Isaurianul, un modest meseriaș. Și chiar dacă era vorba de un uzurpa-

tor printr-un act de violență, singura condiție era ca un pretendent la tron să fie aclamat de Senat, de armată și de populația Constantinopolului; în care caz, și un uzurpator devenea “alesul lui Dumnezeu", căci voința divinității se exprima tocmai prin această alegere, prin aceste aclamații. Din cei 109 împărați pe care i-a avut Bizanțul, numai 42 au sfârșit cu bine; 12 au fost forțați să abdice, 20 au murit de moarte violentă, 12 au fost întemnițați sau închiși într-o mănăstire, 3 au fost lăsați să moară de foame, iar 18 au fost mutilați (după Louis Bréhier, 65 de împărați bizantini au fost detronați, dintre care 41 asasinați, 8 au căzut pe câmpul de luptă și numai 39 au murit de moarte naturală). Împăratul putea să-și asocieze la domnie pe unul din fiii săi, căruia îi dădea titlul de co-imperator și succesor al său, încoronându-l cu coroana imperială, cum procedase Leon II, care își încoronase fiul (viitorul împărat Constantin V) când acesta avea vârsta de abia doi ani. Iar Ana Comnena scrie că, la câteva zile după ce s-a născut, „părinții mei m-au onorat și pe mine cu coroana și diadema imperială”.[52] Grație acestui mecanism prin care se putea asigura o continuitate a succesiunii, Bizanțul a avut timp de cinci secole (IV-IX) numai patru dinastii. Imperiul putea avea, concomitent, chiar și cinci asociați la domnie: în sec. X, Roman II Lecapenos, care domnea împreună cu Constantin VII Porphyrogenetul, îi proclamă împărați pe trei din fiii săi (iar pe al patrulea, uzurpând autoritatea Bisericii în favorul puterii statului, îl numește patriarh al Constantinopolului). De notat însă că, totdeauna, predomina autoritatea unui împărat principal. Și o fiică, sau o soră, sau văduva unui împărat puteau să succeadă decedatului și chiar să transmită dreptul la domnie soților lor. În sec. XI, împărăteasa Zoe, fiica lui Constantin VIII, după moartea tatălui ei, acordă coroana imperială fiecăruia din cei trei bărbați cu care se va căsători. În secolul VIII și în secolul IX, după moartea părinților lor, două prințese, Irena și Theodora, au ocupat tronul Imperiului fără să se mai căsătorească. Ceremonia învestiturii era primul act de recunoaștere oficială a noului împărat; consta în înălțarea celui ales pe scut (ținut, într-o perioadă târzie, nu de soldați, ci de patriarh și de înalții demnitari ai Imperiului) - gest care amintea originea militară a instituției imperiale. Dar ce-

74

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT dificate în tratate anumite, aveau aspectul unor liturghii, de slujbe religioase comportând veșminte somptuoase de diferite culori (variind după natura ceremoniei), mișcări și gesturi solemne, muzică și cântări, lumânări, cădelnițe, fum de tămâie, aclamații ritmate și dialogate al căror text glorifica victoriile și exalta măreția cvasi-divină a împăratului: un ritual care a transmis numeroase elemente liturghiei Bisericii ortodoxe. Biserica orientală a introdus în serviciul divin lumânările și fumul de tămâie abia în sec. IV; iar veșmintele liturgice, imitând hlamida imperială, au fost introduse tot sub influența ceremoniilor de la Palat, în secolele V și VI. Exista și un calendar al sărbătorilor imperiale, analog calendarului religios, care însă nu se confundau cu sărbătorile stabilite de Biserică. Chiar sărbătorile religioase erau celebrate la Palat independent și înainte de a fi sărbătorite în biserici. Audiențele imperiale, primirea ambasadorilor străini, procesiunile cu întreg cortegiul de înalți demnitari, banchetele care se încheiau cu sărbătorile, funeraliile unui basileu, totul era de un fast impresionant, urmărind apoteozarea împăratului.

Împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, îmbrăcat în costum de ceremonie și prezidând peste un sinod

remonia esențială, care punea în evidență și proclama caracterul fundamental religios al autorității imperiale, era încoronarea religioasă: în catedrala Sfânta Sofia, patriarhul Constantinopolului îi binecuvânta hlamida și încălță- Monedă de bronz (jumătate de follis, 11,19 grame) emisă de rile de purpură, însemnele demnității imperiale, îl miruia, Iustinian I (527-565), în anul 538 sau 539, atelierul monetar din Constantinopol; avers: D N IVSTINIANVS P P AVG[53] , bustul îi punea pe cap coroana și îi da sfânta cuminecătură. Soția împăratului era încoronată și ea, dar în cadrul unei ceremonii care avea loc la Palat, în prezența patriarhului și a înalților demnitari. Împărăteasa se bucura de cuvenitele onoruri: efigia sa figura pe monede, asista la ceremonii și procesiuni (dar numai începând din sec. XI), primea, alături de împărat, jurământul ierarhilor, al senatorilor și guvernatorilor provinciilor; primea ambasadorii și senatorii, ținea și ea o corespondență oficială. În calitate de regentă a fiului său minor, împărăteasa își exercita efectiv și autocrat puterea. Începând din sec. X, din motive politice, căsătoriile cu prințese străine sunt tot mai frecvente. Din aceleași motive sunt frecvente și căsătoriile unor prințese bizantine cu împărați, regi sau prinți străini.

împăratului, din față, cu platoșă, cu diademă pe cap; în mâna dreaptă, împăratul ține un globus cruciger; în partea stângă a capului este gravată o cruce, de aceleași dimensiuni cu cea aflată pe globus cruciger; revers: în centru: litera K mare[54] , deasupra o cruce; în stânga literei K, vertical: ANNO, în dreapta: XII[55] ; dedesubt, litera grecească Γ[56] (gamma).

Adorația imperială se referea și la efigiile împăratului, la portretele, busturile și statuile lui. În secolul al XIVlea, printre icoanele sfinților purtate în procesiuni figura și portretul basileului. Acesta avea și o semnificație juridică de autoritate: prezența portretului împăratului dădea valoare legală actelor publice care trebuiau îndeplinite în mod obligatoriu în fața lor: prestări de jurăminte, decizii administrative, hotărâri ale tribunalelor.[57] Obligația de venerare a imaginilor împăratului impunea norme precise de reprezentare portretistică a persoanei sale sacre. Adeseori caracterul iconografiei imperiale, nimbul auriu, atitudinea maiestuoasă, figurile alegorice, cadrul triumfal, reprezentarea curții imperiale cu fastul ei, simbolurile creștine, semnul crucii în primul rând, figurând în portretele împăratului și în scenele solemne ale picturii de curte, sunt identice celor ale iconografiei religioase. Și în iconografie, Biserica orientală s-a inspirat din modelele fastului imperial.

Cultul imperial a devenit în Bizanț o adevărată religie: cu un sanctuar propriu, în „Palatul Sacru”, reședința principală a împăraților bizantini, cuprinzând și un ansamblu de capele și oratorii, și cu ceremonii având caracter de solemnități religioase. O tăcere profundă, gesturi rituale, rugăciuni, aclamații ritmate, prosternare obligatorie, sărutarea mâinii și încălțării împăratului, care nu călca decât pe un covor de purpură, mâna lui nu putea fi profanată prin contactul cu mâna unui muritor de rând, și în fața căruia cel primit în audiență era condus și susținut de doi demnitari ai curții. Ceremoniile de la Palat, co- Doctrina politică bizantină îl prezenta deci pe împărat ca

3.13. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ pe o divinitate terestră; ca atare, prerogativele lui se extind și în viața Bisericii. Dar funcția cea mai importantă a împăratului era cea administrativă, legislativă și judecătorească. Legislator și judecător suprem, voința sa avea valoare de lege. În exercitarea acestei funcții suveranul nu era limitat decât de o forță: conștiința tradiției, a respectării tradițiilor juridice, a dreptului roman. Efectiv, începând chiar cu Constantin cel Mare împăratul guverna prin intermediul unui aparat politicoadministrativ având competențe precise. În cadrul acestuia, personajul cel mai important după împărat era praefectus praetori, care avea facultatea de a controla și dispune în toate domeniile vieții economice. Comanda supremă a armatei o avea împăratul, în subordinea căruia era (până la începutul sec. VII) un magister militum pentru trupele din Occident, și un altul, pentru cele din Orient. Sub conducerea împăratului, patru miniștri conduceau politica internă și externă. Poziția preeminentă o deținea magister officiorum, șeful protocolului, al relațiilor externe, al poliției politice și comandant al gărzii palatului. „Ministrul justiției”, quaestor sacri palatii, se ocupa de pregătirea legilor și ordonanțelor imperiale; un „ministru de finanțe” (comes sacrarum largitionum) administra tributurile în bani și regla îndatoririle Imperiului (plata soldei trupelor și a salariilor funcționarilor, vărsăminte externe pe baza acordurilor stipulate). Un al doilea „ministru de finanțe” (comes rerum privatarum) administra enormele venituri primite de împărat din bunurile și fondurile imperiale, din care plătea trupele private ale împăratului, activitatea edilitară, jocurile oferite poporului, primirile ambasadorilor străini, întreținerea personalului curții, etc.; fonduri imense, pentru că fiecare împărat era moștenitorul bunurilor private ale predecesorului său.[58] O instituție de mare importanță era consistorium, consiliul imperial. Spre deosebire de vechiul consilium principis, acesta ținea ședințe regulat, iar membrii săi (comites) rămâneau aceiași, fiecare ocupându-se de un anumit fel de probleme bine precizate. Propunerile aduse în fața consistorium-ului erau pregătite în prealabil de anumite comisii, care le studiau. Foarte curând aceste comisii sau transformat în „Casa civilă”, în cancelaria personală a împăratului, numită cubiculum, pentru că lucra într-un cabinet privat (în latină cubiculum) din palatul imperial (membrii ei se numeau cubicularii). Cancelaria privată a devenit un organ mai important decât consistorum. Ședințele consistorium-ului se țineau de membrii săi, chiar și de cei mai înalți demnitari, stând în picioare (în latină consistere înseamnă „a sta în picioare”); căci împăratul pretindea venerație din partea tuturor.

3.12.2

Senatul

Senatul, în schimb, n-a avut niciodată autoritatea și prestigiul celui din Roma; atribuțiile sale rămăseseră în principiu aceleași, dar cu puteri adesea limitate. Ca organ consultativ, Senatul (synkletos) pregătea proiectele de legi și putea fi invitat de împărat să se pronunțe asupra unor

75 probleme importante de stat; ca adunare politică, ratifica alegerea noului împărat de către armată și popor; se ocupa și de aprovizionarea capitalei, prezidat fiind în acest caz de prefect, și de învățământul public. În jurul anului 900 atribuțiile legislative și administrative i-au fost abolite. Numărul membrilor Senatului a fost în continuă creștere. Cum după fondarea noii capitale puțini senatori părăsiseră Roma, împăratul Constantin a numit peste 300 de senatori din răsăritul Imperiului; succesorul său a ridicat numărul la 2 000. După răscoala Nika din 532, în care fuseseră amestecați și senatori (cărora li s-au confiscat bunurile), Iustinian a reformat Senatul: toți cei ce dețineau înalte demnități în stat au devenit automat membri, precum și bogați proprietari funciari. În sec. XI au intrat în Senat și negustori și meșteșugari, încât în timpul domniei lui Alexios I numărul membrilor ordinului senatorial trecea de 10 000. Pensiile și gratificațiile le erau acordate o dată pe an. Împărații promiteau să țină seama de hotărârile Senatului, dar această promisiune n-a fost respectată niciodată. Devenită în curând anacronică, această instituție a supraviețuit totuși până la sfârșitul Imperiului.

3.13 Organizarea administrativă Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind primul stat centralizat și singurul până în sec. XIII. Administrația depindea direct de împărat, la fel ca justiția, finanțele, armata și Biserica. Toți funcționarii statului îi erau subordonați, întreaga activitate a Imperiului era propulsată de Palatul Sacru. Înalții funcționari civili și militari erau distinși de împărat cu titluri onorifice (care implicau și anumite privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcții și precedându-le. În unele cazuri titlurile acordate nu comportau și sarcini efective; chiar și în acest caz titlul onorific dădea drept (cel puțin după sec. IX) la o pensie. Dar nici funcțiile efective nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat ad personam. Funcțiile erau retribuite cu salarii anuale și cu cadouri din partea basileului, la anumite ocazii. Îndatorirea principală a oricărui funcționar era să execute hotărârile împăratului sau să vegheze ca acestea să fie executate. Începând din sec. VI, în unele provincii înalții demnitari dețineau în același timp și autoritatea supremă civilă și cea militară. Aceasta era situația strategului, în sistemul themelor instaurat în sec. VII; sau a exarhului, locțiitor cu depline puteri al împăratului, după înființarea (la sfârșitul sec. VI) a celor două exarhate, din Italia (cu sediul la Ravenna) și Africa (la Cartagina). În „Palatul Sacru” împăratul încredințase guvernarea Imperiului unor înalți funcționari, un fel de „miniștri”, în frunte cu cei patru logotheți. Primul era logothetul dromului (logothetes tou drómou), șeful poștei, devenit (din

76 sec. IX) șeful poliției, ministru de interne și totodată de externe; iar din sec. XII, cu titlu de „mare logothet”, șeful cancelariei imperiale (prim-ministru). Urmau: logothetul tezaurului (logothetes tou genikou), ministru de finanțe; logothetul militarilor, care se ocupa de administrația armatei; în fine, „logothetul turmelor”, administratorul domeniilor, turmelor și hergheliilor Imperiului. Alți demnitari se ocupau de birourile administrației centrale (sacellarii), de patrimoniul personal al împăratului (sakelion), de administrația financiară (chartularios), de manufacturi și arsenale (eidikos). Comandantul-șef al armatei era Domesticul Scholelor, corpul gărzii personale a împăratului, al cărui titlu, din sec. XI, este Marele domestic (mégas doméstikos). Amiralul-prim al marinei era, până în sec. XII, Drongarul flotei (înlocuit apoi de megadux). Ceilalți înalți demnitari erau: protospatharios, care la ceremonii purta spada împăratului; protovestiarios, administratorul garderobei personale și al tezaurului privat al împăratului; protostratorios, administratorul grajdurilor basileului; parakimomenos, șeful eunucilor, paznicul nocturn și adeseori confidentul împăratului; eparchul, prefectul capitalei, în sarcina căruia rămânea alimentarea populației, conducerea poliției, supravegherea asociațiilor de meșteșugari, etc. În mod cu totul deosebit erau favorizați, în viața Palatului, în administrație și în general în funcții de conducere, eunucii. Foarte puține asemenea funcții le erau interzise, de pildă, cea de prefect al capitalei sau cea de strateg al unei theme. Mari comandanți ai armatei bizantine (Narses, de exemplu) și ai marinei au fost eunuci; mulți logotheți și un număr de patriarhi ai Constantinopolului au fost de asemenea eunuci. Un eunuc nu putea aspira la coroana Imperiului și, firește, n-avea nici cum să transmită drepturi ereditare. În realitate, folosirea eunucilor și funcțiile de conducere care li se încredințau a fost principala armă a Bizanțului împotriva tendinței feudale de a concentra puterea în mâinile unei nobilimi ereditare, tendință care a cauzat atâtea tulburări în Occident.[59] Pe de altă parte, eunucii nu s-au dovedit niciodată a fi inferiori nici sub raport moral nici din punct de vedere intelectual colegilor lor necastrați. Iar castrarea nu era socotită o rușine; părinții aparținând familiilor celor mai nobile își mutilau copiii, știind că prin aceasta îi ajută să facă o carieră strălucită; și chiar unii împărați au recurs la asemenea act. Niketas, fiul lui Mihail I, a fost castrat și totuși a ajuns patriarh al Constantinopolului. Romanos I și-a castrat nu numai fiul nelegitim care apoi, ca Mare Șambelan, a condus Imperiul timp de câteva decenii, ci și pe unul din fiii legitimi, devenit apoi patriarh: căci, în situații egale, eunucii aveau prioritatea. În clasele mijlocii mutilările erau mai rare; dar un medic castrat putea să-și facă o clientelă mai mare, căci putea profesa și pe lângă mănăstirile de călugărițe și în spitalele de femei.[60]

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT a funcționarilor, aproape neschimbat de-a lungul secolelor, era bazat pe un examen destul de greu; candidaților li se cerea, nu atât o pregătire de specialitate, cât cunoștințe generale de epistolografie, de retorică, de istorie, de literatură și filosofie și mai ales de drept. Pregătirea lor era asigurată de școlile medii și superioare, de stat sau particulare. În principiu, oricine avea acces la cariera administrativă; în practică însă, încă din sec. VI familiile de mari proprietari au acaparat și funcțiile cele mai înalte; iar începând din sec. XII, posturile administrative înalte erau deținute de prietenii împăraților sau de membrii familiilor lor. Funcțiile puteau fi și cumpărate. Iustinian a suprimat asemenea incorectitudini, dar succesorii lui n-au reușit să le suprime. Pentru a le îngrădi, Leon VI a fixat un tarif în acest sens; venalitatea a devenit înfloritoare îndeosebi sub Paleologi. De altfel răul nici nu putea fi extirpat: incompetența devenise o normă, din moment ce o pregătire de specialitate nu li se cerea decât juriștilor, medicilor și profesorilor.

3.14 Moștenirea și importanța Imperiului Bizantin Se spune că istoria este scrisă de învingători, și cel mai bun exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istorie: un imperiu urât de Europa Occidentală, așa cum a fost arătat de jefuirea Constantinopolului în timpul celei de-a patra Cruciade.

Secolul al XX-lea marchează o creștere semnificativă a interesului istoricilor pentru înțelegerea imperiului și a impactului pe care l-a avut acesta asupra civilizației europene. Contribuțiile la dezvoltarea culturii, științei și vieții sociale a Occidentului au fost recunoscute cu greu și doar în ultima perioadă. Orașul Constantinopol, numit pe drept cuvânt „Orașul-Rege”, a fost o metropolă cu o importanța majoră în Evul Mediu, pe măsura importanței pe care au avut-o Roma și Atena în antichitate. Cultura bizantină reprezintă, fără nici o îndoială, una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorită poziției sale unice de continuatoare a valorilor Imperiului Roman, există tendința de a fi ignorată de clasiciști dar și de medievaliștii occidentali. Este frecventă tendința acestora de a atribui continuitatea culturii romane (în Europa) doar vestului (Sf. Imp. Roman) deși organizatoric, statal, Occidentul a avut într sec. V și IX o situație ingrată, politic confuză. De aceea, dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și islamice nu poate fi înțeleasă fără înțelegerea uriașei influențe bizantine. Studiul istoriei medievale europene, nu se poate face fără înțelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod tradițional, delimitat în Toți funcționarii, de toate gradele, erau amovibili, nu- timp de căderea Romei, în 476, și căderea Constantinomiți sau revocați de împărat, căruia trebuiau să îi depu- polului, în 1453, adică din sec. V până în sec. XV. nă jurământul de credință. Această obligație era impusă și patriarhului și înalților prelați. Sistemul de recrutare Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară și puterea diplomatică

3.15. NOTE au asigurat vestului Europei securitatea în fața invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creștine vest-europene erau profund instabile și incapabile să facă față unor provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perșilor, arabilor, turcilor selgiucizi și, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani. În comerț, Bizanțul a fost punctul terminus al Drumului Mătăsii. A fost cel mai important centru comercial pentru cea mai mare parte, dacă nu cumva pentru toată perioada Evului Mediu. Căderea Constantinopolului, în 1453, a închis ruta terestră către Asia Mică și a determinat ruinarea Drumului Mătăsii. Aceasta a determinat o schimbare a rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul care a dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb. Bizanțul a fost calea prin care cunoștințele antichității au fost transmise lumii islamice și celei europene renascentiste. Renașterea nu ar fi înflorit fără mulțimea de învățați greci care au fugit în apus după căderea Imperiului (1453) și fără prețioasele lor cunoștințe. Influența teologică asupra Occidentului =, în special prin intermediul lui Thomas Aquinas, a fost profundă.

77 Bizanț” este, însă, „colonizat” de imperialismul rus, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Țarist, sub doctrina panslavismului, caută o înaintare cât se poate de profană în spațiul balcanic, pentru controlul Strâmtorilor și al spațiului adiacent.

3.15 Note [1] Stelian Brezeanu-O istorie a Bizantului, ed. Meronia , pag. 16,89, 134, 250 [2] La fin du paganisme: etude sur les dernieres luttes religieuses en Occident au quatrieme siecle, Paris, Hachette, 1891 [3] Die Zeit Constantin’s des Grossen, Leipzig, E.A. Seemann, 1853 [4] Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten, Leipzig, J.C. Hinrichs, 1902 [5] History of Rome and of the Roman people from Its Origin to the invasion of the barbarians, tradus de M.M. Ripley & W.J. Clarke, Boston, 1883 [6] Kaiser Konstantin und die christliche Kirche, E. Schwartz

Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creștinis[7] Geschichte des spatromischen Reiches mul în Europa, chiar dacă se încearcă, uneori, să i se limiteze importanța culturală doar la lumea ortodoxă est- [8] J. Maurice, Les Origines de Constantinople europeană. Misionarii bizantini ortodocși au creștinat di[9] Historia ecclesiastica feritele popoare slave și alte popoare din Europa răsăriteană. Influența bizantină se simte și în religia milioane- [10] De la population de Constantinople sous les emepreurs byzantins, Metron, I (1920) lor de creștini din Etiopia, Egipt și din Georgia și Armenia Bizanțul ca entitate „mentală” a lăsat o adevărată moș- [11] Nicholas J. Henck, Images of Constantius II: The Philanthropic Emperor and Imperial Propaganda in the 4 centutenire în Europa, veritabilă ordine, tolerată de Imperiul ry AD, Oxford, 1998 otoman, căci turcii n-au putut-o înlocui. Spațiul acesta spiritual care i-a supraviețuit, în special în Europa de [12] Marion Giebel, Kaiser Julien Apostata: die Wiederkehr Sud-Est, a fost numit de către Nicolae Iorga “Bizanț după der alten Gotter, Dusseldorf, Artemis & Winkler, 2002 Bizanț". [13] http://oca.org/saints/lives/2013/11/24/ 103383-greatmartyr-mercurius-of-caesarea-in-cappadocia

3.14.1

Bizanț după Bizanț

Conceptul istoric introdus de Nicolae Iorga Bizanț după Bizanț [61] definește continuitatea unității spirituale, sub umbrela creștinismului ortodox, a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru aproape patru sute de ani, de la căderea Bizanțului (1453) până în prima parte a secolului al XIX-lea. Domnitori români, precum Ștefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, au contribuit decisiv la păstrarea unității spațiului cultural bizantin, printr-un sprijin consistent și constant de tip financiar, politic și cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol și mânăstirilor de pe cuprinderea spațiului Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim și Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat că naționalitatea fiecăreia dintre popoarele sud-Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-și mărturisi credința ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol, în perioada otomană. Spațiul acesta al „Bizanțului după

[14] N. Baynes, The Death of Julian the Apostate in a Christian Legend, Journal of Roman Studies, XVII (1928) [15] Noel Emmanuel Lenski, Failure of Empire: Valens and the Roman State in the Fourth Century A.D., Berkeley, University of California Press, 2002- Valens and the Fourth Century Empire, Princeton University, 1995 [16] G. Rauschen, Jahrbucher der christilichen Kirche unter dem Kaiser Theodosius dem Grossen [17] [Alan Cameron & Jacqueline Long, Barbarians and Politics at the Court of Arcadius, Berkeley, University of California Press, 1993 [18] A. Fitzgerald, in The Essays and Hymns of Synesius of Cyrene (1930) [19] J.H.W.G. Liebeschuetz, Barbarians and Bishops: Army, Church, and State in the Age of Arcadius and Chrysostom, Oxford/New York, Clarendon Press/Oxford University Press, 1990

78

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

[20] J. Labourt, Le Christianisme dans l' Empire Perse sous la dynastie Sassanide (1904)

[48] A. Lebedev, The ecumenical councils of the sixth, seventh and eighth centuries, 1904

[21] W.A. Wigram, An Introduction to the History of the Assyrian Church

[49] Steven Runciman, La civilisation byzantine (330-1453), (Trad. fr.) - Payot, Paris, 1952

[22] Colm Luibheid, The Religious Policies of Theodosius II, Princeton, NJ, 1961

[50] Georges Ostrogorsky, Histoire de l'État byzantin, (trad. fr.) - Payot, Paris, 1969

[23] O. Seeck, Die Quellen des Codex Theodosianus

[51] Christopher Dawson, La nascita dell'Europa, (Trad. di Cesare Pavese) - Mondadori, Milano, 1969

[24] A. Van Millinger, Byzantine Constantinople, the Walls of the City and Adjoining Historical Sites [25] J.D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio (1726), VII

[52] Alexiada, VI, 8, 4

[26] Ioan N. Floca, Canoanele Bisericesti Ortodoxe, Note si comentarii, Sibiu, 2005

[53] Această inscripție se citește: „DOMINVS NOSTER IVSTINIANVS PATER PATRIAE AVGVSTVS”, iar în traducere română Domnul Nostru Iustinianus Părintele Patriei Augustus

[27] Klaus-Peter Todt-Biographicsh-Bibliographisches Kirchenlexikon, vol. XIV (1998)

[54] K mare, în sistemul grec de numerație reprezintă 20 (valoarea nominală a monedei).

[28] Cronica siriaca/Cronica lui Zaharia, trad. engl. F.J. Hamilton & E.W. Brooks

[55] XII reprezintă al XII-lea an de domnie a lui Iustinian, începând din 527, prin urmare, moneda a fost emisă prin anii 538 sau 539.

[29] P. Charanis, Church and State in the Late Roman Empire: The religious policy of Anastasius I, 491-518, Tesalonic, 1974

[56] Γ este una dintre mărcile monetăriei din Constantinopol.

[30] The Slavic Occupation of the Balkan Peninsula

[57] Louis Bréhier, Vie et mort de Byzance, A. Michel, Paris, 1969

[31] W. Wroth, Catalogue of the IMperial Byzantines Coins in the British Museum, I, xiii-xiv, lxxvii

[58] Hans-Wilhelm Haussig, Storia e cultura di Bisanzio, Il saggiatore, Milano, 1964

[32] E.W. Brooks, The Eastern Provinces from Arcadius to Anastasius, Cambridge Medieval History, I

[59] Steven Runciman, The last byzantine Renaissance, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1970

[33] Historia quae dicitur Arcana

[60] St. Runciman

[34] Anastasius (AD 491–518) Hugh Elton – Florida International University – An Online Encyclopedia of Roman Emperors

[61] Nicolae Iorga, Byzance après Byzance, accesat 14 februarie 2012

[35] F.I. Uspenski, History of the Byzantine Empire, I, 506 [36] Bury, Later Roman Empire, II, 261-269, 288-291 [37] Justinien et la civilisation byzantine au VI siecle, 137 [38] Iordanes, Getica, XXVIII; ed. T. Mommsen, 95 [39] De bello vandalico, I, 10, ed. Haury, I, 355-360 [40] E. Bouchier, Spain under the Roman Empire, 54-55 [41] Charles Diehl, L' Afrique Byzantine, 3-33, 333-381 [42] Procopius, De bello persico, II, 8, 23 [43] Iustinian, Institutiones [44] Codex Iustinianus [45] The Byzantine Demes and Factions in the fifth to the seventh centuries, 1945, M.V. Levcenko, 144-227

3.16 Bibliografie • Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, J.M. Dent & Sons, London, 1966 • Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976 • Nicolae Iorga, Byzance après Byzance, Paris, 1935 (reeditată în 1971 în România, la Assoc. Int. d'Études du Sud-Est Européen, București). • Nicolae Iorga, Études byzantines, vol. I-II, Bucarest, 1939-1940. • Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. I-III, București, 1939-1941.

[46] W. Holmes, The Age of Justinian and Theodora, 1912, II, 489-526

• J. W. Barker, Justinian and the later Roman Empire, Madison, London, 1966.

[47] R.E. Lopez, Silk Industry in the Byzantine Empire, Speculum, XX (1945), 1-42

• Hans-Georg Beck, Respublica Romana. Vom Staatsdenken der Byzantiner, Munchen, 1970.

3.17. LECTURĂ SUPLIMENTARĂ • Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, București, 2005. • Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului bizantin, vol. III, București, 2000. • Robert Browning, The Byzantine Empire, Washington, 1992. • Jack Linsday, Byzantium in to Europe. The story of Byzantium as the first Europe (326-1204 A.D.) and its further contribution till 1453 A.D., London, 1952. • John Bagnell Bury, A History of the Eastern Roman Empire from the Fall of Irene to the accession of Basil I (A.D. 802-867), London, 1912. • John Bagnell Bury, A History of the later Roman Empire from the death of Theodosius I to the death of Justinian (A.D. 395 to A.D. 656), London, 1923. • Jean-Claude Cheynet, Byzance. L'Empire Romain d'Orient, Paris, 2001.

79 • Stephen Williams, Gerald Friell The Rome that did not fall: the survival of the East in the fifth Century, London, 1999. • Ovidiu Drimba, Istoria culturii și a civilizației, vol. 4, Editura Saeculum I.O., București, 2002. ISBN 973-9211-70-4

3.17 Lectură suplimentară • O istorie a Bizanțului, Timothy E. Gregory, Editura MintRight Inc, 2013 • Bizanț, Michael Kaplan, traducere de Ion Doru Brana, Editura Nemira, 2011 - recenzie • Istoria vieții Bizantine: imperiul și civilizația după izvoare, Nicolae Iorga, Editura Enciclopedicǎ românǎ, 1974

• Charles Diehl, Études byzantines, Paris, 1905.

• O istorie a imperiului Bîzantin, Stelian Brezeanu, Editura Albatros, 1981

• Georges Ostrogorsky, Histoire de l'État byzantin, (trad. fr.) - Payot, Paris, 1969.

• Istoria imperiului bizantin, Vol. 2, Nicolae Bănescu, Tudor Teoteoi, Editura Anastasia, 2003

• Emilian Popescu, Curs de bizantinologie, Universitatea București, Fac. de Teologie ortodoxă, 1996.

3.18 Legături externe

• Andrei Oțetea ș.a., Istoria lumii în date, București, 1969.

• Byzantium: Studii bizantine pe internet

• Christopher Dawson, La nascita dell'Europa, (Trad. di Cesare Pavese) - Mondadori, Milano, 1969.

• What, If Anything, Is A Byzantine? Clifton R. Fox

• Cyril Mango, Byzantium: The Empire of New Rome, London, 1980.

• Neobyzantine Official Website

• Vasile Mărculeț, Statele medievale românești și formațiunile de origine bizantină (sec. XIII-începutul sec. XVI), Sibiu, 2003. • Vasile Mărculeț, Imperiul Bizantin și Țările Române în secolele XIV-XV, Sibiu, 2003. • Vasile Mărculeț, Contribuții la istoria Bazinului vestpontic, Ed. Samuel, Mediaș, 2006. • Steven Runciman, La civilisation byzantine (3301453), Ed. Payot, Paris, 1952. • Steven Runciman, The last byzantine Renaissance, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1970. • Louis Bréhier, Vie et mort de Byzance, A. Michel, Paris, 1969. • Hans-Wilhelm Haussig, Storia e cultura di Bisanzio, Il saggiatore, Milano, 1964. • Pr. Mihai-Andrei Aldea, Istoria neamului ca teologie, București, 2007.

by Prof.

• Bizantul si Europa occidentala, 3 iunie 2008, Charles Delvoye, CrestinOrtodox.ro • Bizantul si Europa occidentala, 19 iunie 2008, C. Delvoye, CrestinOrtodox.ro • Bizantul si lumea araba, 2 iunie 2008, Charles Delvoye, CrestinOrtodox.ro • Bizantul si Persia sasanizilor, 26 mai 2008, Charles Delvoye, CrestinOrtodox.ro • Occidentalii în sursele bizantine: «vipere aducătoare de moarte», 27 septembrie 2011, Andreea Lupșor, Historia • Ideologie Imperială Bizantină – criza secolului VIII, 13 mai 2010, Flavius Țone, Historia • Crestinismul bizantin - caracteristici, 26 mai 2008, Charles Delvoye, CrestinOrtodox.ro • Ceremonialul imperial bizantin la marile sărbători religioase, 30 ianuarie 2011, Prof. Dr. Tudor Teoteoi, Ziarul Lumina

80 • Umanismul în Bizanț și Occident, 5 iunie 2011, Pr. Dr. Cristian Gagu, Ziarul Lumina • Cum arăta azi Europa, dacă Bizanțul rămânea creștin?, 29 mai 2008, Ziarul Lumina • Românii și Bizanțul, 29 iunie 2008, Prof. Dr. Cătălin Turliuc, Ziarul Lumina • Epoca Imperiului latin de la Constantinopol si renasterea din vremea paleologilor, 19 iunie 2008, C. Delvoye, CrestinOrtodox.ro

3.19 Vezi și

CAPITOLUL 3. IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

Capitolul 4

Roma Acest articol se referă la capitala Italiei. Pentru alte te 32 °C; în mod tradițional, multe afaceri se închideau în sensuri, vedeți Roma (dezambiguizare). luna august și romanii obișnuiau să plece atunci spre stațiunile de vacanță, dar această tendință începe să dispară Roma este capitala Italiei. Situat pe malul fluviului Ti- și orașul începe să devină complet funcțional de-a lungul bru, orașul are o istorie îndelungată fiind de-a lungul se- întregii veri, datorită turismului în creștere și schimbării colelor capitala Republicii Romane, a Imperiului Roman, mentalității de lucru a populației sale. Temperatura maa Bisericii Romano-Catolice și a Italiei moderne. Roma ximă în decembrie este în medie de aproximativ 14 °C. are o populație de 2.923.000 persoane. Aria metropolitană are o populație de circa 4 milioane de locuitori. Este capitala regiunii Lazio și a Provinciei Roma. Primarul Romei este Ignazio Marino. Roma este un important centru turistic. Printre monumentele cele mai faimoase se numără Colosseumul și Columna lui Traian. O enclavă a Romei este și statul Vatican, un teritoriu suveran al Sfântului Scaun situat într-un cartier roman. Este cel mai mic stat din lume, și capitala singurei religii care are reprezentație în Națiunile Unite (ca un stat observator non-membru). Roma, Caput mundi („Capitala lumii”), la Città Eterna („Orașul etern”), Limen Apostolorum („Pragul apostolilor”), la città dei sette colli („Orașul celor șapte coline”) sau, pur și simplu, l'Urbe („Orașul”),[2] este profund modernă și cosmopolită. Ca unul dintre puținele orașe mari ale Europei care a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial relativ puțin afectat, centrul Romei rămâne renascentist și baroc în esența sa. Centrul Istoric al Romei este pe lista patrimoniului mondial UNESCO[3] .

4.1 Geografie Roma este situată în partea central-vestică a Peninsulei Italice, pe cursul inferior al fluviului Tibru. Climă Roma are o climă tipică de tip mediteranean, ce caracterizează regiunile Italiei situate pe coasta mediteraneană. Cea mai plăcută climă este din luna aprilie până în iunie, și de la mijlocul lui septembrie până în octombrie; în particular, ottobrata (se poate traduce ca „zi frumoasă de octombrie”) sunt cunoscute ca zile însorite și calde. În luna august, temperatura din miezul zilei deseori depășeș-

4.2 Istorie 4.2.1 De la fondare la imperiu Conform legendei, Roma a fost întemeiată de gemenii Romulus și Remus pe 21 aprilie 753 î.Hr., și dovezile arheologice sprijină teoria conform căreia Roma s-a dezvoltat pornind de la așezări pastorale pe Dealul Palatin, construite în zona viitorului Forum Roman, și care au stat la baza noului oraș în secolul VIII î.Hr.. Orașul avea să devină capitala Regatului Roman (condus de o succesiune de șapte regi, conform tradiției), a Republicii Romane (din 509 î.Hr. - 27 î.Hr., guvernată de Senat), și, în final, a Imperiului Roman (din 27 î.Hr., condus de un împărat); aceste succese au depins de cuceririle militare, de dominația economică, precum și de asimilarea selectivă a civilizațiilor învecinate, în mod notabil, etruscii și vechii greci. În anul 64, în timpul domniei lui Nero, o mare parte a orașului a fost mistuită de incendiu. Orașul a fost reconstruit în timpul Flaviilor, dar mai ales în timpul împăraților Traian, Adrian și Caracalla. De la fondarea Romei în 753 î.Hr., orașul a rămas neînfrânt din punct de vedere militar (deși a pierdut câteva bătălii), până în 386 î.Hr., când Roma a fost ocupată de celți (unul dintre cele trei triburi principale ale galilor) și, apoi, recuperată de romani în același an. Conform legendei, galii s-au oferit să returneze Roma populației sale în schimbul a cinci sute de kilograme de aur, dar romanii au refuzat, preferând să-și recapete orașul luptând mai degrabă decât să recunoască o înfrângere. Totuși, în analele Romei se spune că răscumpărarea a fost plătită și, în timp ce un senator roman a protestat în fața conducătorului galilor (Brennus), spunând că greutățile folosite pentru măsurarea răscumpărării nu sunt exacte, Brennus și-a aruncat sabia peste greutăți și a rostit celebrele cuvinte:

81

82

CAPITOLUL 4. ROMA

“Vae victis” (vai de cei învinși).

pele regale au năvălit în oraș și Roma a fost declarată caDominația romană s-a extins asupra majorității Europei pitală a Italiei unificate în 1871. și malurilor Mării Mediterane, în timp ce populația ei depășea un milion de locuitori. Timp de aproape o mie de 4.2.4 Secolul XX ani, Roma a fost cel mai mare, mai bogat și mai important din punct de vedere politic oraș al lumii occidentale, După victoria din Primul Război Mondial, Roma a fost rămânând astfel și când a început declinul imperiului și martora ascensiunii fascismului italian condus de Benito împărțirea sa în două, chiar dacă, până la urmă, și-a pierMussolini, care a intrat în oraș în 1922, proclamând un dut statutul de capitală în detrimentul orașului Milano și, nou imperiu și aliind Italia cu Germania nazistă. A fost o apoi, Ravenna, fiind depășită ca prestigiu de capitala Imperioadă de creștere rapidă a populației, de la 212.000 pe periului Roman de Răsărit, Constantinopol. timpul unificării la peste 1.000.000, dar această tendință a fost stopată de Al Doilea Război Mondial, timp în care Roma a fost afectată de bombardamentele Aliaților și de 4.2.2 Căderea imperiului și Evul Mediu ocupația nazistă; după executarea lui Mussolini și sfârșitul conflictului, un referendum din 1946 a abolit monarhia și În timpul domniei lui Constantin I, episcopul de Roma a decis crearea Republicii Italiene. a căpătat atât importanță religioasă, cât și politică, până la urmă ajungând să fie cunoscut drept Papă și stabilind Roma a crescut spectaculos după război, fiind una dintre Roma ca centru al Bisericii Catolice. În urma prădării locomotivele „miracolului economic italian” din timpul Romei din 410 de către Alaric I și căderii Imperiului Ro- reconstrucției și modernizării postbelice. A devenit un man de Apus în 476 d.Hr., Roma a alternat între Imperiul oraș la modă în anii '1950 și începutul anilor '1960, anii Bizantin și jafurile barbarilor germanici. Populația ei a la dolce vita („viața cea dulce”), și o tendință de creștescăzut până la a ajunge la doar 20.000 de oameni în tim- re a populației a continuat până la mijlocul anilor '1980, pul Evului Mediu Timpuriu, reducând orașul cândva în- când orașul avea peste 2.800.000 de locuitori. După acefloritor la grupuri de clădiri locuite, dispersate de-a lun- ea, populația a început să scadă ușor, o parte din populație gul unor arii extinse de ruine și vegetație. Roma a făcut mutându-se în împrejurimi; este posibil să fi fost datorită în mod nominal parte din Imperiul Bizantin până în 751 unei scăderi a nivelului de trai din cauza congestiei din d.Hr., când lombarzii au abolit Exarhatul de la Ravenna. trafic și nivelului poluării. În anii recenți această tendinÎn 756, Pepin cel Scurt i-a oferit papei jurisdicție tem- ță a încetat și populația a crescut din nou, mulțumită și porală asupra Romei și zonelor limitrofe, creând, astfel, dinamismului cultural și economic al orașului, precum și fenomenului imigrației. Statele Papale. Roma a rămas capitala Statelor Papale până la anexarea sa de către Regatul Italiei în 1870; orașul a devenit o destinație a pelerinilor în timpul Evului Mediu și focar de 4.3 Arhitectura, configurația oradispute între papalitate și Sfântul Imperiu Roman de Nașului și obiective principale țiune Germană, începând cu domnia lui Carol cel Mare, care a fost primul împărat încoronat de papă (Leon al III-lea) la Roma, de Crăciun, în anul 800. În afară de 4.3.1 Arhitectura perioade scurte ca oraș liber în Evul Mediu, Roma și-a menținut statutul de capitală papală și „oraș sfânt” timp Roma antică de secole, chiar și când papii au fost mutați la Avignon între 1309-1337. Deși nu mai avea putere politică, precum a dovedit-o brutala prădare a Romei în 1527, orașul a înflorit ca centru cultural și artistic în timpul Renașterii și Barocului, sub patronajul curții papale.

4.2.3

Secolele XVII-XIX

Populația a crescut din nou, ajungând la 100.000 în secolul XVII, dar Roma avea să rămână în urma altor capitale europene în secolele ce au urmat, fiind antrenată în procesul Contrareformei. Prinsă în tumultul naționalist din secolul al XIX-lea, câștigându-și și pierzându-și de două ori, pentru scurt timp, independența, Roma a devenit speranța principală a unificării italiene, susținută de Panteon - Imagine din interior Regatul Italiei condus de regele Victor Emanuel al II-lea; după ce protectoratul francez a fost eliminat în 1870, tru- Unul dintre simbolurile Romei este Colosseumul (70-

4.3. ARHITECTURA, CONFIGURAȚIA ORAȘULUI ȘI OBIECTIVE PRINCIPALE

83

80 d.Hr.), cel mai mare amfiteatru construit vreodată în Imperiul Roman. Având, inițial, o capacitate de 60.000 de spectatori, a fost folosit pentru lupte între gladiatori. Lista monumentelor foarte importante ale Romei antice include Forumul Roman, Domus Aurea, Panteonul, Columna lui Traian, Piața lui Traian, zonele catacombelor, Circus Maximus, Băile lui Caracalla, Castelul Sant'Angelo, Mausoleul lui Augustus, Ara Pacis, Arcul lui Constantin, Piramida lui Cestius și Bocca della Verità. Medievală De multe ori trecută cu vederea, moștenirea medievală Fantana arteziana din Piazza Navona a Romei este una dintre cele mai importante dintre cele ale orașelor italiene. Bazilici datând din era paleocreștină includ Santa Maria Maggiore și San Paolo Fuori le Mura (cea din urmă reconstruită în mare parte în secolul al XIX-lea), amândouă găzduind mozaicuri din secolul IV d.Hr.. Mozaice și fresce medievale notabile pot fi văzute și în Santa Maria in Trastevere, Santi Quattro Coronati și Santa Prassede. Clădirile laice includ o serie de turnuri, dintre care cele mai mari sunt Torre delle Milizie și Torre dei Conti, amândouă în apropiere de Forumul Roman, precum și scările uriașe care duc spre bazilica Santa Maria in Ara Coeli.

Fontana di Trevi

Trinita dei Monti

Renașterea și Barocul Roma a fost un centru mondial al Renașterii, al doilea doar în urma Florenței, și a fost profund influențată de această mișcare. Cele mai impresionante capodopere ale arhitecturii renascentiste în Roma sunt Piazza del Campidoglio de Michelangelo, împreună cu Palazzo Senatorio, sediul guvernului local. În această perioadă, marile familii aristocratice ale Romei obișnuiau să construiască locuințe opulente precum Palazzo del Quirinale (acum sediul președintelui republicii), Palazzo Venezia, Palazzo Farnese, Palazzo Barberini, Palazzo Chigi (acum sediul primului ministru), Palazzo Spada, Palazzo della Cancelleria, și Villa Farnesina.

Roma este, de asemenea, faimoasă pentru piețele ei imense și maiestoase (de multe ori decorate cu obeliscuri), multe dintre care au fost construite în secolul al XVII-lea. Piețele principale sunt Piazza Navona, Piazza di Spagna, Campo de' Fiori, Piazza Venezia, Piazza Farnese și Piazza della Minerva. Unul dintre exemplele emblematice ale artei baroce este Fontana di Trevi, operă a Nicola Salvi. Alte palate baroce din secolul al XVII-lea sunt Palazzo Madama, acum sediul Senatului Italian, precum și Palazzo Montecitorio, sediul Camerei Deputaților.

Neoclasicism În 1870, Roma a devenit capitala Regatului Italiei. În acest timp, neoclasicismul, un stil arhitectonic influențat de arhitectura Antichității, a devenit influența principală asupra arhitecturii orașului. Au fost construite atunci mai multe palate mari în stil neoclasic pentru a găzdui ministere, ambasade și alte agenții guvernamentale. Unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale neoclasicismului în Roma este Monumentul lui Victor Emanuel al II-lea, sau „Altarul Patriei”, unde este situat mormântul Soldatului Necunoscut, care îi reprezintă pe cei 650.000 de italieni care au murit în timpul Primului Război Mondial.

84

CAPITOLUL 4. ROMA

Arhitectură fascistă

format din 22 de rioni (districte), unul dintre ele, Prati, aflându-se, practic, în afara zidurilor. Înconjurând cenRegimul fascist, care a guvernat Italia din 1922 până în trul, sunt 35 quartieri urbani (sectoare urbane), și în limi1943, a dezvoltat un stil arhitectonic caracterizat de legă- tele orașului se află șase mari suburbi. „Comuna” Romei, turile sale cu arhitectura romană antică. Cel mai impor- aflată în afara frontierelor municipale, dublează, practic, tant sit fascist din Roma este districtul Esposizione Uni- suprafața orașului propriu-zis. versale Roma, construit în 1935. A fost, inițial, conceput Centura autostrăzii, cunoscută ca Grande Raccordo Anupentru expoziția universală din 1942, și era numit „E.42” lare (G.R.A.), trasează un cerc uriaș în jurul capitalei, la (Esposizione 42). Cu toate acestea, expoziția mondială nu aproximativ 10 km de centrul orașului; spre deosebire de a mai avut loc, deoarece Italia a intrat în Al Doilea Răz- majoritatea autostrăzilor italiene, pe G.R.A. nu se plăteșboi Mondial, în 1940. Clădirea cea mai reprezentativă te taxă. Autostrada circulară leagă vechile drumuri care pentru stilul fascist de la E.U.R. este Palazzo della Civil- duceau la Roma în Antichitate : Via Flaminia, Via Auretà Italiana (1938-1943), designul ei iconic fiind denumit lia, Via Salaria, Via Tiburtina, Via Casilina și Via Appia. „Colosseumul cubic” sau „pătrat”. Via Appia modernă face legătura între centrul orașului și După Al Doilea Război Mondial, autoritățile romane șiau dat seama că aveau bazele unui cartier financiar în afara centrului pe care alte capitale încă îl aveau în stadiu de proiect (London Docklands și La Defense în Paris). De asemenea, Palazzo della Farnesina, actualul sediu al Ministerului Afacerilor Externe, a fost conceput în 1935, în stil fascist.

4.3.2

Centrul orașului

Centrul istoric al orașului este dominat de tradiționalele „șapte coline ale Romei”: colinele Capitoliu, Palatin, Viminal, Quirinal, Esquilin, Celian și Aventin. Tibrul curge spre sud prin Roma, centrul fiind situat acolo unde Insula Tibrului facilita trecerea. Au rămas în picioare mari părți ale vechilor ziduri ale orașului. Zidul Servian a fost construit doisprezece ani după ce galii au prădat orașul în 390 î.Hr.; includea mare parte din Dealurile Esquilin și Celian, precum și celelalte cinci în întregime. Roma a depășit în dezvoltarea sa Zidul Servian, dar nu s-au mai construit alte ziduri până în 270 d.Hr., când Aurelian a început construirea Zidurilor Aureliene. Aveau o lungime de aproape 19 km, și a fost zidul pe care trupele regale italiene au trebuit să-l străpungă pentru a intra în oraș, în 1870.

o serie de orășele cunoscute drept Castelli Romani.

4.3.4 Vatican Orașul Roma înconjoară Vaticanul, o enclavă a Sfântului Scaun, care este un stat suveran. Găzduiește Piața Sfântului Petru, cu Bazilica corespondentă. Spațiul liber din fața bazilicii a fost reconceput de Gian Lorenzo Bernini, din 1656 până în 1667, sub direcția Papei Alexandru al VII-lea, ca o curte adecvată necesităților, gândită astfel încât un număr cât mai mare de oameni „să-l poată vedea pe Papă dându-și binecuvântarea, fie din mijlocul fațadei bisericii, fie dintr-o fereastră a Palatului Vatican” (Norwich 1975 p 175). În Vatican se află, de asemenea, prestigioasele Biblioteca Vaticanului, Muzeele Vaticanului cu Capela Sixtină, Camerele Rafael și alte opere importante ale lui Leonardo Da Vinci, Rafael, Giotto, sau Botticelli.

4.3.5 Muzee și galerii

Lista celor mai importante muzee și galerii din Roma include : Muzeul Național din Roma, Muzeul Civilizației Romane, Muzeul Național Etrusc Villa Giulia, Muzeele Capitoline, Galeria Borghese, Muzeul Castelului Sant'Angelo, și Galeria Națională de Artă MoDeși relativ mic, vechiul centru al orașului conține aprodernă. ximativ 300 de hotele și 300 pensiuni,[5] peste 200 de palate,[5] 900 de biserici,[5] opt dintre parcurile principale ale Romei, reședința președintelui republicii, casele Parlamentului, birouri ale orașului și guvernului local, pre- 4.3.6 Vile și grădini cum și multe monumente faimoase. Vechiul oraș conține de asemenea mii de ateliere, birouri, baruri și restauran- Centrul Romei este înconjurat de niște spații verzi mari și te. Milioane de turiști vizitează Roma anual, ea fiind unul vechi ville romane opulente, care sunt rămășițele villelor care înconjurau orașul papal. Majoritatea au fost distruse dintre cele mai vizitate orașe din lume. de speculațiile imobiliare de la sfârșitul secolului al XIXlea. Cele mai importante dintre cele care au supraviețuit sunt :

4.3.3

Structura periferiei

Orașul vechi din limitele zidurilor acoperă aproximativ 4% din cei 1507 km² ai municipalității moderne. Centrul istoric al orașului este cel mai mic din cele nouăsprezece zone administrative ale Romei. Centrul orașului este

• Villa Borghese, cu o grădină mare cu panoramă, în stilul naturalist englez al secolului al XIX-lea, conținând un număr de clădiri, muzee (vezi Galeria Borghese) și atracții;

4.8. NOTE • Villa Ada, cel mai mare parc public cu priveliște din Roma; • Villa Doria Pamphili, al doilea ca mărime, cu o suprafață de 1,8 km²; • Villa Torlonia, un exemplu splendid de conac de tip Art Nouveau, care a fost reședința romană a lui Benito Mussolini; • Villa Albani, comandată de Alessandro Cardinal Albani pentru a găzdui colecția sa de antichități și sculptură romană

4.4 Demografie Roma - evoluția demografică Date: Recensăminte sau birourile de statistică - grafică realizată de Wikipedia

4.5 Vezi și altele • Șapte coline ale Romei • Drept roman • Imperiul roman • Cronologia Romei antice • Listă de orașe din Italia

4.6 Legături externe • Municipalitatea din Roma • ro de en it hu Ghid de Călătorie pentru Roma • Roma virtuală: Panorame virtuale și galerii foto (italiană / engleză) • Rome Daily photo • Travel in Rome (Esp. Eng. Ital. Deu. Fra.) • 10 atractii ale orasului Roma, 4 iunie 2010, Mihaela Stanescu, Descoperă - Travel • In vizuina Lupoaicei, 22 august 2007, Revista Magazin • Roma, cetatea eternă, 24 iulie 2009, Alexandru Mihalcea, România liberă

4.7 Proverbe despre Roma • Toate drumurile duc la Roma. (Tutte le strade portano a Roma.)

85

4.8 Note [1] ISTAT. „Monthly demographic balance JanuaryNovember 2008”. http://demo.istat.it/bilmens2008gen/ index_e.html. Accesat la 27 aprilie 2009. [2] s.v. “Urbe”, De Mauro Paravia. [3] http://whc.unesco.org/en/list/91 - Entry about Rome on the official website of the UNESCO World Heritage Centre [4] Eurometeo, medie sul trentennio 1961-1990 [5] „Italian in Florence - Links - Information on Rome”. http: //www.italianinflorence.eu-languages.com/links.html/.

Capitolul 5

Constantinopol Țarigrad redirectează aici. Vedeți Țarigrad, Drochia pentru satul cu același nume din raionul Drochia, Republica Moldova

timul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul, a murit în luptă, încercând în zadar să apere zidurile cetății. Orașul a rămas capitala Imperiului Otoman până la destrămarea acestuia în 1922.

5.1 Denumire Orașul a fost fondat inițial ca o colonie greacă sub numele de Bizanț, în secolul al VII-lea î.Hr. Acesta a luat numele de Konstantinoupolis („orașul lui Constantin”, Constantinopol), după ce împăratul roman Constantin I a schimbat capitala imperiului de la cea istorică, Roma, la Bizanț în anul 330 d.Hr. și a desemnat noua capitală Nova Roma sau „Noua Romă”. Denumirea modernă a orașului dată de turci, Istanbul, provine de la fraza greacă eis tin polin (εις την πόλιν), care înseamnă „în oraș”. Această denumire s-a folosit în limba turcă împreună cu Kostantiniyye, o adaptare mai formală a originalului Constantinopol. S-a numit Constantinopol până în secolul al 20-lea, de-a lungul perioadei existenței legilor otomane, în timp ce cea Harta Constantinopolului bizantin mai mare parte a limbilor occidentale au continuat să se Constantinopol (greacă: Κωνσταντινούπολις, Κων- refere la oraș ca Constantinopol până în secolul al 20-lea. σταντινούπολη – Konstantinoúpolis, Konstantinoúpoli; După crearea Turciei în 1923, guvernul turc a început să latină: Constantinopolis; turcă otomană: ,‫ قسطنطینیه‬se opună în mod oficial utilizării denumirii de ConstantiKostantiniyye; acum turcă: İstanbul) a fost capitala nopol în alte limbi și a cerut ca să se folosească un nume Imperiul Roman de Răsărit, Imperiului Latin și comuna pentru oraș.[3][4][5][6][7] Imperiului Otoman. A fost fondat în anul 330 d.Hr. de În limba română veche Constantinopolul era denumit Țacătre împăratul roman Constantin cel Mare, pe locul rigrad, adică „Cetatea Împăratului” sau a „Cezarului”, cu vechii colonii grecești Byzantion („Bizanț”, ce data din referire la faptul că până în anul 1453 Constantinopolul secolul al VII-lea î.Hr.), care a stabilit aici noua capitală a fost reședința Imperiului Roman de Răsărit. Numele a Imperiului Roman. Numele acestei noi capitale a Țarigrad a pătruns pe filieră slavonă. Constantinopol esfost inițial Nova Roma („Noua Romă”), dar ulterior te o adaptare la fonetica limbii române a cuvântului Kons-a încetățenit numele Konstantinoúpolis („orașul lui stantinoupolis, care în limba greacă înseamnă „Cetatea lui Constantin”). Constantin”. În secolul al XII-lea[1] Constantinopolul era cel mai mare și cel mai bogat oraș din Europa.[2] În timpul celei dea patra cruciade din 1204 el a fost ocupat și jefuit de cruciații apuseni, dar a fost ulterior eliberat de forțele Imperiului de la Niceea conduse de Mihail al VIII-lea Paleologul în 1261. Sultanul otoman Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul la 29 mai 1453, după un asediu de două luni. Ul-

5.2 Istorie 5.2.1 Perioada antichității târzii și epoca bizantină

86

5.3. MONUMENTE IMPERIALE Constantinopolul și Imperiul Roman de Răsărit

87

5.2.2 Imperiul Otoman

Constantinopolul perioadei bizantine târzii -reconstrucţie

Asediul Constantinopolului (pictură cca. 1499)

Rezidenţa imperială dintre Hipodrom şi Sfânta Irina

Pe 29 mai 1453 Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul împreună cu întregul Imperiu Bizantin, devenind capitala Turciei. Otomanii își numeau orașul-capitală în mai multe feluri, inclusiv Constantinopol, Stambul, Istanbul, Der-i saadet etc. Istanbul a devenit nume oficial în 1930, provenind probabil dintr-o prescurtare a numelui Constantinopol, sau de la expresia grecească eis tin Polin ("înspre Oraș", unde Orașul este evident Constantinopolul). S. B. Dașkov în „Împărați bizantini” este de părere, la fel ca A. P. Kazhdan, în Oxford Dictionary of Byzantium, că Εις την Πόλιν este expresia care a fost coruptă de către turci, care încercau să o pronunțe ca „Istanbul”. Denumirea de Constantinopol nu mai este oficială din 1930, dar alături de denumirea „I Poli” (însemnând pur și simplu „Orașul”) ea continuă să fie folosită în mod curent în limba greacă.

Patriarhia Ecumenică de Constantinopol și patriarhul Datorită creșterii importanței părții răsăritene a imperi- Constantinopolului, care conduce Biserica ortodoxă ului roman și a victoriei asupra ultimului rival Licinius, greacă poartă în continuare în denumirea sa vechiul nume care a controlat imperiul roman de răsărit până în 324 al orașului. Bizanțul este planificat din anul 326 de către împăratul roman Constantin cel Mare ca noua reședință imperială. Patru ani mai târziu este inaugurat în mod solem la 11 5.3 Monumente imperiale mai 330.[8] Constantinopolul în perioada bizantină medie Pe timpul Imperiului Bizantin în Constantinopol s-au fondat o mulțime de mănăstiri și edificii: Catedrala Sfânta Sofia, Biserica Sfinții Apostoli, Hippodromul, Arcul lui Constantin, Palatul lui Iustinian, Palatul imperial din Blachernae etc. Orașul avea trei rânduri de ziduri: zidul vechi (din Antichitate), Zidul lui Constantin (construit de Constantin cel Mare) și Zidul Theodosian (construit de Teodosiu II).

5.4 Monumente ale perioadei musulmane 5.4.1 Moscheea Maslama După al doilea asediu al Constantinopolului din anii 717– 718, conducătorul arab Maslama ibn Abd al-Malik a intervenit pe lângă împăratul bizantin Leon al II-lea pentru înființarea unei moschei pentru prizonierii de război și pentru neguțătorii musulmani din Constantinopol.[9]

Constantinopolul în perioada bizantină târzie și îna5.4.2 intarea turcilor

Moschei arabe

88

CAPITOLUL 5. CONSTANTINOPOL

[4] BBC – Timeline: Turkey. [5] Room, Adrian, (1993), Place Name changes 1900–1991, Metuchen, N.J., & London:The Scarecrow Press, Inc., ISBN 0-8108-2600-3 pp. 46, 86.

Eyüp-Sultan-Moschee

[6] Britannica, Istanbul. [7] Lexicorient, Istanbul.

Arabische Moschee Galataturm

[8] comp. Th. Preger: „Das Gründungsdatum von Konstantinopel“, în: Hermes 36, 1901, S. 336–342.

Galatabrücke

Zweite Moschee? Hagia Irene (Perama)

MaslamaMoschee?

Hagia Irene

[9] Nagendra K. Singh: International encyclopaedia of Islamic dynasties, p. 840.

Praitorion

[10] Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului “Vlach”, București: Convorbiri Literare, 1920, p. 4-8

Muslimische Stätten des Mittelalters

Siedlungsgebiet Stadtgebiet

Gebiet, in dem sich die Maslama-Moschee vermutlich befand

Stadtmauer und Seemauer 1203, Galata-Mauer 14. Jahrhundert Mauer Neues Seray

Poziţia presupusă a moscheilor dinaintea perioadei otomane din Constantinopolul Evului Mediu. Primele moschei din Europa de Sud-Est.

5.4.3

Morminte și locuri de pelerinaj

Cartierul Vlaherne, Izvorul Tămăduirii Filologul Ilie Gherghel, într-un studiu despre cuvantul “Vlach” a demonstrat că denumirea cartierului Blachernae (Vlaherne) din Constantinopol vine de la vlahi, care au avut o colonie lângă capitală, aproximativ în secolul al VI-lea[10]

5.5 Vezi și • Istanbul • Căderea Constantinopolului • Cornul de Aur • Hagia Sophia

5.6 Note [1] Rosenberg, Matt. “Largest cities through history.” About.com. [2] Pounds, Norman John Greville. An Historical Geography of Europe, 1500–1840, p. 124. CUP Archive, 1979. ISBN 0-521-22379-2. [3] Tom Burham, The Dictionary of Misinformation, Ballantine, 1977.

5.7 Literatură • Friedrich Schrader: Konstantinopel in Vergangenheit und Gegenwart. Mohr, Tübingen 1917. • Fritz Krischen: Die Landmauer von Konstantinopel / T. 1. Zeichnerische Wiederherstellung mit begleitendem Text, De Gruyter, 1938 • John Freely, Hilary Sumner-Boyd: Istanbul. Ein Führer. 5. durchgesehene Auflage. Prestel, München 1994, ISBN 3-7913-0098-9. • Wolfgang Müller-Wiener: Bildlexikon zur Topographie Istanbuls. Byzantion – Konstantinupolis – Istanbul bis zum Beginn des 17. Jahrhunderts. Wasmuth, Tübingen 1977, ISBN 3-8030-1022-5, (Standardwerk zu Stadtentwicklung und Bauten). • Wolfgang Müller-Wiener: Die Häfen von Byzantion – Konstantinopolis – Istanbul. Wasmuth, Tübingen 1994, ISBN 3-8030-1042-X. • Rudolf Grulich: Konstantinopel. Ein Reiseführer für Christen. Mit einem Geleitwort von Otto von Habsburg. Gerhard Hess Verlag, Ulm 1998, ISBN 387336-271-6, (Texte zum Ost-West-Dialog. 14). • Stéphane Yerasimos: Constantinople. De Byzance à Istanbul. Place des Victoires, Paris 2000, ISBN 978-2-84459-015-2, ( Konstantinopel, Istanbuls historisches Erbe. Ediție specială în limba germană. Ullmann, Königswinter 2009, ISBN 978-3-83315585-7). • Klaus Kreiser: Istanbul. Ein historisch-literarischer Stadtführer. Ediția a 2-a. Beck, München 2009, ISBN 978-3-406-59063-4. Cuprins • Peter Schreiner: Konstantinopel. Geschichte und Archäologie. Beck, München 2007, ISBN 978-3-40650864-6. (Beck’sche Reihe 2364. C. H. Beck Wissen).

5.8. LEGĂTURI EXTERNE • Roger Crowley: Constantinople. The last great siege, 1453. Faber, London, 2006, ISBN 978-0-57122186-8, (Auch deutsch: Konstantinopel 1453. Die letzte Schlacht. Ediția a 2-a. Theiss Verlag 2009, ISBN 978-3-8062-2191-6). • Klaus Kreiser: Geschichte Istanbuls. Von der Antike bis zur Gegenwart. C.H.Beck, München 2010 ISBN 978-3-406-58781-8.

5.8 Legături externe • Hărți ale Constantinopolului în Evul Mediu: și • Hartă a Constantinopolului din 1807 digitalizată de Biblioteca Universității din Düsseldorf • Hartă a Constantinopolului din 1829 digitalizată de Biblioteca Universității din Düsseldorf • • Informații în mai multe limbi despre Constantinopol • Lonely Planet Istanbul • Zidurile fără de moarte ale Bizanțului, 9 mai 2007, Gabriel Tudor, Revista Magazin • Zidurile Constantinopolului, 27 noiembrie 2009, Pr. Felix-Lucian Neculai, Ziarul Lumina • Constantinopol: capitala bizantina, 13 noiembrie 2009, CrestinOrtodox.ro

89

Capitolul 6

Ravenna Ravenna sau Ravena este un oraș cu 140.000 locuitori, capitală a provinciei cu același nume în regiunea EmiliaRomagna din Italia. Orașul a fost capitala unui exarhat bizantin.

6.1 Istorie 6.1.1

ne bizantinǎ pânǎ în Secolul al VIII-lea, fiind capitalǎ a Exarhatului bizantin de Ravenna. În 751 Ravenna, este cuceritǎ de lombarzi; orașul a suferit foarte mult în urma invaziei acestora, deși a fost a doua reședințǎ a regilor lombarzi (prima fiind Pavia). În secolele VIII-XV Ravenna a fost parte a diverselor entități statale, precum imperiul lui Carol cel Mare.

6.2 Monumente

Perioada antică

• Basilica di San Vitale: biserică romanică din secolul al XVI-lea, cu interior în stil bizantin, cu hramul Sf. Vitalis (secolul I).

Ravenna a fost inițial o așezare etruscă, apoi umbră. Romanii au colonizat întreaga vale a Padului în Secolul al II-lea î.Hr..

În secolul I, pe locul unei așezǎri mai vechi de pe timpul • Basilica Sant’Apollinare Nuovo: biserică romanică împăratului Cezar August, este construit portul Classis, din secolul al XVI-lea, cu interior în stil bizantin, cu în jurul cǎruia se dezvoltă orașul roman. Zona de coastă mozaicuri și cu chipul lui Isus Pantocrator, dedicată a mării s-a deplasat treptat spre est, din cauza depuneriSf. Apollinaris din secolul I. lor de aluviuni și a nisipului adus de râu. Istoricul bizantin Iordanes a remarcat în secolul al VI-lea că pe locul por- Ambele monumentele din Ravenna au fost înscrise în anul tului Classis, a văzut nu catarge, ci livezi de meri. 1996 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Odatǎ cu divizarea Imperiului Roman în anul 395, împărat al Imperiului Roman de Apus, cu capitala la Milano, devine Honorius. În 402, după asedierea Milanului de că- 6.3 Demografie tre vizigoții lui Alaric, Honorius strǎmutǎ capitala Imperiului la Ravenna, el și sora lui, Galla Placidia, alegându- Ravenna - evoluția demografică și orașul drept reședințǎ permanentă. În Ravenna, au fost ridicate primele clădiri creștine. Din acest moment RaDate: Recensăminte sau birourile de statistică - grafică realizată venna a devenit un important centru economic, politic și de Wikipedia cultural. În anii 450-470 lupta pentru putere în Imperiul Roman de Apus face să se succeadă rapid un număr de 9 împărați. Ultimul împǎrat, Romulus Augustulus, este detronat de Odoacru în 476. Imperiul Roman de Apus a încetat să mai existe, Odoacru conducând Italia de la Ravenna.

6.4 Bibliografie

În 493 Odoacru este ucis conducǎtorul ostrogoților Teodoric. Împăratul Roman de Răsărit Anastasiu I îl recunoaște pe Teodoric rege al Italiei. Acesta din urmă menține capitala regatului său tot la Ravenna. După moartea lui Teodoric (526) orașul este condus de fiica acestuia Amalusanta.

• Friedrich Wilhelm Deichmann: Ravenna. Hauptstadt des spätantiken Abendlandes. Bd. 1: Geschichte und Monumente (1969). Bd. 2: Kommentar, Teil 1 (1974). Teil 2 (1976). Teil 3: Geschichte, Topographie, Kunst und Kultur, Indices zum Gesamtwerk (1989). Plananhang (1976). Bd. 3: Frühchristliche Bauten und Mosaiken von Ravenna (1958)

În 540 Iustinian cel Mare asediazǎ Ravenna, și Vitiges capituleazǎ. După moartea lui Iustinian Ravenna rǎmâ-

• Deborah Mauskopf Deliyannis: Ravenna in Late Antiquity. Cambridge 2010.

90

6.6. VEZI ȘI

6.5 Legături externe • Catedrala de la Ravenna, 10 iunie 2008, C. Delvoye, CrestinOrtodox.ro

6.6 Vezi și • Locuri din patrimoniul mondial • Lista orașelor din Italia

91

Capitolul 7

Milano Pentru alte sensuri, vedeți Milano (dezambiguizare). 7.2 Etimologie Pagina „Milan” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Milan (dezambiguizare). Numele celtic dat de Isubri acestei așezări nu este atestat, cunoscută fiind numai denumirea sa romană - MediolaMilano este principalul oraș din Italia de nord. Se află num. Milano (Milano în limba italiană), provine așadar pe câmpiile Lombardiei, una dintre cele mai dezvoltate din denumirea în latină, mediolanum cu înțelesul de în regiuni urbane ale Italiei. Milano este de asemenea re- mijlocul câmpului, de unde a fost preluat în limba româna cunoscut ca una din capitalele modei și design-ului, me- arhaică sub forma de Mediolan. Numele german al orașutropola Lombardiei fiind faimoasă prin casele de modă și lui este Mailand, pe când în dialectul local din Lombardia cochetele ei magazine, cum ar fi cele de pe via Monte- vestică localității i s-a păstrat o denumire cu o pronunție napoleone sau din renumita Galleria Vittorio Emanuele similară celei franceze - Milán. II din Piazza Duomo (considerată a fi cel mai vechi shopping mall al lumii). Orașul a găzduit World Exposition 1906 și și-a anunțat disponibilitatea de a fi gazda Univer- 7.3 Istorie sal Expo în 2015. Locuitorii din Milano sunt cunoscuți sub numele de Milanesi sau, informal, Meneghini sau Am7.3.1 Antichitatea brosiani.

7.1 Demografie Municipalitatea (Comune di Milano) are aproximativ 1,3 milioane locuitori. Populația din zona urbană, care coincide cu Provincia Milano se ridică conform unei estimări din 2006 la 3,884,481 locuitori, în timp ce zona metropolitană însumează peste 7,4 milioane rezidenți, constituind deci cea mai densă populație din Italia, deși suprafața sa este relativ mică, nereprezentând decât a opta parte din cea a capitalei Roma. Acest fapt se datorează în principal unei dezvoltări vertiginoase a bogatei zone agricole Lombardia. Aglomerația urbană se centralizează în jurul orașului Milano, extinzându-se totuși și în zonele limitrofe, inclusiv în unele din teritoriile Elveției - în sudul Cantonului Ticino, deși aceasta nu implică nici un fel de unitate administrativă. Milano - evoluția demografică Date: Recensăminte sau birourile de statistică - grafică realizată de Wikipedia

Orașul a fost fondat de celții din Italia de nord în jurul anului 400 î. Hr. fiind cucerit de către romani în jurul anului 222 î. Hr., care i-au dat numele de Mediolanum. După câteva secole de dominație romană Milano a fost declarat capitală a Apus de către Împăratul Dioclețian în anul 293 d.Hr. Dioclețian alege însă să rămână în capitala Imperiului Roman de răsărit Nicomedia, Maximinian fiind cel ce va prelua partea de apus a imperiului. Maximinian se dedică unei refaceri integrale a imaginii cetății, construid aici monumente și palate impresionante cum ar fi: un mare circ (470x85 metri), termele Erculee, un complex de palate imperiale,etc. Prin Edictul de la Milano din 313 împăratul Constantin I a garantat libertatea religioasă creștinilor. Orașul a fost cucerit de vizigoți în 402, reședința imperială fiind mutată la Ravenna. Cincizeci de ani mai târziu (452) hunii au atacat așezarea, ca după aproape un veac în 539, orașul să fie cucerit și devastat de ostrogoți în așa-zisul Război gotic împotriva Bizațului condus de Împăratul Justinian I. În 774 Milano făcea parte din Imperiul Franc ca ulterior să fie integrat Sfântului Imperiu Roman.

7.3.2 Evul Mediu În perioada evului mijlociu, Milano a prosperat ca centru comercial datorită controlului său asupra bogatelor câmpii ale celui mai lung râu al Italiei Po și asupra rutelor

92

7.3. ISTORIE alpine. În 1162 o parte importantă a orașului a fost distrusă în timpul războiului de cucerire dus de Frederick I Barbarossa împotriva lombarzilor. După fondarea Ligii Lombarde în 1167 Milano a preluat conducerea acestei alianțe. Ca rezultat al independenței câștigate de către orașele lombarde prin Pacea de la Constance în 1183, Milano a devenit ducat.În timpul epidemiei de Ciumă în 1349 Milano a fost unul dintre puținele locuri din Europa care nu a fost atins de această boală. În 1395, Gian Galeazzo Visconti devine duce de Milano. În 1450 , Milano trece sub autoritatea Casei de Sforza, care a făcut din Milano un oraș-lider al Renașterii. Ducii din familiile Visconti și Sforza au avut sub protecția lor artiști ca Leonardo da Vinci și Bramante ce au conturat renumele acestei metropole, dându-i o valență mondială.

7.3.3

Perioade de dominație a orașului

93

7.3.4 Secolul XIX Napoleon a cucerit Lombardia în 1796. El a fost încoronat “rege al Italiei în Domul din Milano și orașul a fost declarat capitala Republicii Crisalpine. Congresul de la Viena (1815)a înapoiat Lombardia, inclusiv Milano Austriei. În această perioadă, a devenit centrul operei lirice. Aici a scris Mozart trei dintre lucrările sale și în doar câțiva ani La Scala a devenit teatru de referință în întreaga lume. Premiere ale unor compozitori de excepție ca Verdi (care se odihnește acum într-un prețios institut “Casa di Riposo per Musicisti”, dăruit lui de către reprezentanții acestui oraș), Bellini, Donizetti, Rossini au purtat numele acestei prestigioase instituții peste hotarele Italiei. În 1848 însă milanezii se revoltă împotriva dominației austriece, determinându-l pe Mareșalul Radetzky să se retragă temporar din oraș. În ciuda așteptărilor , după ce a învins forțele italiene la 24 iulie la Custoza,Radetzky a reușit să restabilească controlul austriac asupra orașului Milano și asupra nordului Italiei. În 1859 (după al doilea din Războaiele italiene de independență) dominația austriacă a fost înlăturată de către naționaliștii italieni susținuți de Regatul Sardinia (care a fost rebotezat Regatul Italiei în 1861).Unificarea politică a Italiei a cimentat dominația comercială a orașului Milano asupra nordului Italiei. Ea a condus deasemenea la construirea unei bogate rețele de căi ferate care a făcut din acest oraș un nod feroviar de o importanță unică în zonă. O industrializare rapidă a făcut din regiunea aceasta un lider pe plan național. În același timp Milano domina sfera financiară a Italiei prin băncile sale, conturându-se și pe acest plan drept centru de primă mărime. Dezvoltarea economică a orașului a adus cu sine și o creștere rapidă a populației dublată de extinderea granițelor sale la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

După încercarea de a cuceri restul Italiei de nord în secolul XV, Milano a fost cucerit de Franța, și apoi de Spania, la începutul secolului XVI în următoarele circumstanțe: regele francez Ludovic al XII-lea a ridicat mai întâi pretenții asupra ducatului în 1492. În acel timp orașul Milano era apărat de mercenari elvețieni. După victoria acestuia asupra Elveției în Bătălia de la Marignano, ducatul a fost promis regelui francez Francisc I. Când Carol al V-lea de Habsburg l-a învins la rândul său pe Francisc I în Bătălia de la Pavia în 1525, nordul Italiei, inclusiv Milano, a trecut în posesia Casei de Habsburg. În 1556, Carol al V-lea a abdicat în favoarea fiului său Filip al II-lea și a fratelui său Ferdinand I. Posesiile italiene ale lui Carol, inclusiv Milano, au trecut astfel în posesia lui Filip al II-lea și liniei spaniole a familiei de Habsburg, în timp ce ramura austriacă a familiei, descendenți ai lui 7.3.5 Ferdinand, au domnit peste Sfântul Imperiu roman. Cu toate acestea, în 1700 ramura spaniolă a casei de Habsburg s-a stins prin încetarea din viață a celui din urmă descendent al acesteia Carol al II-lea. Faptul a declanșat în 1701 Războiul de succesiune din Spania, care a condus la ocupația posesiunilor spaniole de către trupele franceze, tactică ce avea ca scop impunerea lui Filip de Anjou pe tronul Spaniei. În 1704, francezii au fost învinși la Ramillies și Turin și forțați să cedeze nordul Italiei habsburgilor austrieci. În 1713, Tratatul de la Ultrecht a confirmat oficial suveranitatea Austriei asupra celor mai multe dintre posesiunile Spaniei, inclusiv asupra Lombardiei și capitala acesteia Milano. Astfel în secolul XVIII Austria a înlocuit Spania în dominația asupra Milano-ului, însă după Revoluția franceză și Războaiele napoleonice orașul va deveni unul dintre centrele cele mai proatstw importante ale naționalismului italian, revendicând independanța și unificarea Italiei.

Secolul al XX-lea

În 1919, Benito Mussolini a organizat Cămășile Negre, care au format nucleul Mișcării Fasciste Italiane în Milano. În 1922 Mussolini și-a început Marșul spre Roma din Milano. Din această cauză, Milano a suferit pagube inestimabile cauzate bombardării orașului de către armatele engleze și americane, în timpul celui de-al II-lea război mondial. Între anii 1950 - 1960 mii de italieni, proveniți mai ales din sudul Italiei, s-au mutat în Milano să-și caute de lucru, ceea ce a condus la o dezvoltare rapidă a economiei și la o creștere a populației ce a atins cifra de vârf de 1,723,000 în 1971. Acest exces de populație va fi însă absorbit de suburbii și de micile orașe din împrejurimi între anii '70 - '80. Totuși populația orașului s-a stabilizat după această perioadă critică , consemnându-se chiar ușoare creșteri ale acesteia până în 2001.

94

7.4 Climă

CAPITOLUL 7. MILANO tuie o prioritate pentru guvernarea actuală (calificată fiind pe locul 92 din acest punct de vedere).

Milano este clasificat ca climă continental umedă. În contrast cu cea mai mare parte din restul Italiei, care este 7.5.1 Repere culturale și obiective turistice faimoasă pentru blânda sa climă mediteraneeană, iernile milaneze sunt umede și reci, în timp ce verile sale sunt • Domul din Milano, a doua biserică ca mărime din foarte umede și fierbinți. Temperaturile medii în oraș Italia și a treia din întreaga lume, adăpostește cea sunt de −2/+5 °C în ianuarie și de +19/+29 °C în iulie. mai mare colecție de statui de marmură de pe maCăderile de zăpadă sunt frecvente, uneori ajungând până pamond și este încununată de chiar simbolul orașului la 40 cm pe an. Umiditatea este chiar ridicată de-a lungul - Madunina (mica Madonă), ce ne privește din cel întregului an și căderile de precipitații anuale ating o memai înalt punct al domului die de 1000 mm. Într-o imagine stereotipă, orașul este adesea învăluit în ceața caracteristică bazinului râului Po, • Biserica Romanesque a Sant' Ambrogio (a Sfântului deși îndepărtarea culturilor de orez de aici și reducerea Ambrozie, patronul spiritual al orașului) nivelului poluării a redus acest fenomen în ultimii ani.

7.5 Turism

• Biserica „Santa Maria delle Grazie” (unde se află celebra frescă Cina cea de Taină a lui Leonardo da Vinci). Biserica și Mănăstirea dominicană „Santa Maria delle Grazie” au fost înscrise în anul 1980 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. • Castelul Sforzesco • Bazilica San Lorenzo • Biblioteca Ambroziană, ce conține desene și notițe ale celebrului Leonardo Da Vinci, pe lângă multitudinea de alte manuscrise, note și schițe, ea constituind o arhivă de valoare inestimabilă pentru întreaga Europă

Turnurile faimosului Dom din Milano

Datorită patrimoniului său cultural de mare valoare, Italia fiind țara cu cele mai multe monumente intrate în patrimoniul universal din lume (43), Milano beneficiază din plin și de această oportunitate fiind vizitat anual de mii de turiști. Alte puncte forte ale Italiei care o plasează pe o poziție favorabilă în ceea ce privește competitivitatea sa pe plan turistic sunt igiena și sănătatea, unde a fost clasată pe locul 5 în clasificarea TTCI și infrastructura sa, pentru care ocupă locul al 8-lea. Totuși competitivitatea turistică a Italiei suferă din cauza unor segmente mai puțin performante, cum ar fi regulile și reglementările politice, unde ocupă un modest loc -70- în clasificarea TTCI din 2007, ceea ce o plasează sub nivelul celor mai multe state din Europa. Regulile și reglementările respective impun restricții foarte severe referitoare la dreptul de proprietate al străinilor (unde Italia este plasată pe locul 103 din 120) Pinacoteca di Brera și restricționează investiția străină directă (101). Există de asemeni motive de îngrijorare în ceea ce privește • Pinacoteca di Brera, Pinacoteca Ambroziana, musiguranța și securitatea (53). În ce privește infrastructuzeele Poldi-Pezzoli și Bagatti Valsecchi și galeriile ra transportului în comun, Italia este de asemeni modest Muzei del Castello, care adăpostesc un mare număr plasată ,mai ales în ceea ce privește calitatea căilor ferate de capodopere de artă (49) și a porturilor (77). De asemeni turismul nu consti-

7.8. TENDINȚE ȘI PROIECTE

95

• Gara Centrală

mătase, prin faptul că este unul dintre liderii mondiali în modă și design. Alte firme de marcă, cum ar fi Motta, Milano este cel mai important oraș din lume în privința Alemagna, Pirelli, conturează la rândul lor imaginea ecoOperei lirice, cu faimosul său Teatro alla Scala (Teatrul nomică a acestui oraș. Poziția sa managerială în întreaga La Scala). zonă - Lombardia -, fondată în anii 1950 - 1960, când baza industrială a metropolei s-a extins în întreaga vecinătate, îi asigură în continuare o poziție de excepție și pe plan regional. 7.6 Religie Fiera Milano - centru și complex expozițional, deschis în 2005 - confirmă încă o dată capacitatea economică notabilă a acestui oraș prin însăși poziționarea sa pe primul loc în lume.

7.8 Tendințe și proiecte În prezent Milano este definit printr-o arhitecură și un design urban renașcentist. Prin multe dintre proiectele actuale se urmărește reabilitarea zonelor industriale periferice, vizându-se cartiere întregi. Exemple ce ilustrează această tendință sunt: construcțiile anexe obiectivului Teatro alla Scala, CityLife proiectat în spațiul alocat „bătrânei fiera“, Librăria Europeană, noul cartier Santa Giulia și Porta Nuova proiectată în zona „GaribaldiRepublica“. În reconstrucția noului Milano sunt angajați arhitecți de renume ca Renzo Piano, Norman Foster, Zaha Hadid, Massimiliano Fuksas și Daniel Libeskind. Aceste moderne siluete vor domina vestitul oraș cu „înălțimile“ lui de altă dată - Domul și Turnul Pirelli.

7.9 Educație Cupola bisericii Santa Maria delle Grazie

Orașul Milano se remarcă și prin numărul mare de uniPopulația orașului Milano ca de altfel întreaga popula- versități și instituții de învățământ superior. În continuare ție a Italiei este majoritar romano-catolică. Alte re- sunt amintite câteva dintre acestea: ligii practicate sunt budismul, iudaismul, islamismul și • Academia de Artă Brera (în italiană: Accademia di protestantismul. Belle Arti di Brera) Ritul Ambrozian Milano are propriul său rit catolic cunoscut sub numele de Rit Ambrozian (it: rito ambrosiano). El se îndepărtează puțin de ritul catolic tradițional (cel Roman, practicat în toate celelalte regiuni din vest), variind în celebrarea liturghiei și a mesei, ca și în ceea ce privește calendarul. Ritul ambrozian mai este practicat și în alte localități din Lombardia, precum și în Elveția și cantonul Ticino.

• Conservatorio Superiore „G.Verdi“ di Milano • Instituto Marangoni • I.S.E.F. • L.U.C. Beato Angelico

7.7 Economie

• Politecnico di Milano

Milano este unul dintre centrele financiare și comerciale de primă importanță ale lumii. Orașul este sediul Bursei Italiene (it:Borsa Italiana) “Piazza Affari”.

• Scuola Politecnica di Design

Milano este de asemeni renumit prin compania de automobile Alfa Romeo localizată aici, pentru producția de

• Scuola Superiore di Direzione Aziendale - Bocconi • Università Bocconi

96

CAPITOLUL 7. MILANO

• Università Cattolica del Sacro Cuore • Università C.Cattaneo L.I.U.C. • Università I.U.L.M. • Università Statale • Università Statale Milano-Bicocca • Università Vita-Salute San Raffaele

7.10.3 Trenuri Milano este al primul nod de cale ferată al Italiei, și cele cinci gări de primă importanță ale orașului sunt printre cele mai aglomerate din Italia. Prima cale ferată construită în Milan a fost Milano și Monza, care a fost dată în folosință în 1840. Linii de mare viteză sunt în construcție în întreaga Italie. În Milano gările pentru TAV (Treni ad alta Velocità) vor fi la: • Milano Rogoredo • Milano Certosa și Milano / Rho Fiera (pentru vest)

7.10 Transport 7.10.1

Aeroporturi

Milano are un aeroport internațional (Aeroportul Internațional Milano-Malpensa) (MXP), care se află în apropiere de Varese, Italia, de unde au loc zboruri și spre aeroporturile din București, Cluj-Napoca și Timișoara. Aeroportul este situat în apropiere de orașele industriale Busto Arsizio și Gallarate. “Malpensa Express” face legătura între aeroport și oraș (de la stația Cadorna). Design-ul aeroportului Malpensa a fost realizat de reputatul Ettore Sottsass.

• Milano Pioltello (pentru Veneția și Trieste)

7.10.4 Seviciul de cale ferată metropolitan regional

Seviciul de cale ferată care deservește suburbiile „S“ (similar celor din Franța și Germania) se compune momentan din opt linii suburbane, urmând să se construiască altele zece până în 2008. Ele conectează Milano la orașe ca Como și Varese. Serviciul de cale ferată regional („R“), în schimb leagă orașul de restul Lombardiei și de rețeaua națională. „Passante ferroviario“ este un metrou ce deservește câteva linii „S“, asemănându-se foarte mult Mai există două aeroporturi deschise doar pentru traficul celorlalte linii de metrou (cum de altfel este marcat și pe european: Aeroportul Linate (LIN), aflat în limitele ac- hartă), numai că face conexiunea cu rețelele LeNord și tuale ale orașului ( deservit de linia de autobuz 73 - de Trenitalia. la stația Babila), și Aeroportul Internațional Orio al Serio (BGY) în Bergamo.

7.10.5 Taxi 7.10.2

Metrouri, troleibuze și autobuze

Tramvaiul clasic introdus la începutul secolului XX (1920) mai circulă încă și astăzi pe străzile aglomerate ale metropolei păstrând acea imagine desuetă a unui oraș de altă dată. Milano mai are trei linii de metrou (M1-de culoare roșie, M2-verde și M3-galben) și un sistem specific numit Milan Metro - „M“, ce se deplasează peste 80 km . Mai există și „Metrò S.Raffaele“ ce leagă Spitalul San Raffaele de stația Cascina Gobba. Sistemul de tramvaie din Milano este de asemeni cotat ca fiind unul dintre cele mai extinse din lume, el având 19 de linii ce însumează o lungime de 1600 km.

Milano este deservit de un serviciu privat de taxiuri, companiile obținându-și licența de la „Comune di Milano“. Toate taxiurile sunt aici de culoare albă. Prețurile se stabilesc în funcție de distanța parcursă și de timpul scurs. Deoarece numărul de licențe acordate este foarte scăzut, prețurile sunt foarte mari (mult mai ridicate decât de exemplu în New York). De asemeni este dificil să găsești un taxi la ore de vârf.

7.11 Sport • Orașul a găzduit pe lângă alte evenimente Cupa mondială FIFA în 1934 și 1990, precum și Campionatul European de Fotbal UEFA în 1980.

În acest oraș se poate circula și cu troleibuzul. Există 4 linii, iar flota include zece troleibuze „Cristalis“ prevăzute Fotbalul este cel mai popular sport în Milano și aici se cu aer condiționat. regăsesc două dintre cele mai faimoase echipe de fotbal În afara acestora metropola mai este deservită de un nu- din lume, AC Milan și Internazionale Milano F.C.. Primul este cunoscut sub denumirea de „Milan“ (accentul se măr de 93 de autobuze, ce acoperă peste 1,070 km.

7.12. COMUNICAȚII ȘI MEDIA pune pe prima silabă), iar cel din urmă sub cea de „Inter“. Milano este singurul oraș din lume ale cărui echipe au câștigat atât Cupa Europeană cât și Cupa Intercontinentală. Ambele echipe au jucat la Giuseppe Meazza – Stadionul San Siro (85,700). Mulți dintre cei mai buni jucători italieni s-au născut în Milano, în regiunile învecinate, sau în Lombardia: Valentino Mazzola,Paolo Maldini, Giuseppe Meazza, Giacinto Facchetti, Luigi Riva, Gaetano Scirea, Giuseppe Bergomi, Walter Zenga, Antonio Cabrini, Roberto Donadoni, Gianluca Vialli, Silvio Piola, Giampero Boniperti, Gabriele Oriali, Giovanni Trapatoni și Franco Baresi ca și mulți alții. • Renumitul circuit de Formula 1 de la Monza,care se desfășoară în suburbiile orașului, este unul dintre cele mai vechi circuite de Formula 1 din lume. Capacitatea pentru circuitul F1 este în prezent de 137,000 spectatori, deși în 1950 tribunele aveau o capacitate de peste 250,000 locuri. A găzduit un circuit F1 aproape în fiecare an de la deschidere, excepție făcând anul 1980. • Olimpia Milano este o echipă de baschet milaneză de succes. Este cea mai importantă echipă italiană și una dintre primele 5 în Europa. Olimpia a evoluat la Forum (capacitate 14,000 locuri). • Rhinos Milano American Football Club este cel mai vechi club de fotbal american din Milano și a câștigat patru super-cupe italiene. Ei sunt unul dintre cele cinci cluburi fondatoare ale ligi fotbalului italian. • CUS Milano Baseball este clubul cel mai vechi de baschet al Italiei și a câștigat opt Scudetti italiene. • Amatori Rugby Milano a câștigat 18 campionate naționale și este cea mai reputată echipă de rugby italiană.

97 • Miracolul Milano s-a petrecut aici în WWE, când un jobber pe nume Santino Marella l-a învins Samoana Bulldozer Umaga în cadrul Campionatului Intercontinental. Milano și Lombardia și-au depus candidatura pentru Jocurile Olimpice de Vară din 2020 („Milan-Lombardia 2020“).

7.11.1 Stadioane • Autodromo Nazionale Monza-cursă de mașini și motociclete-137,000 • San Siro-numai pentru fotbal; Milan și Inter-85,700 • Arena Civica-atletism, american-30,000

fotbal,

rugby,

fotbal

• Brianteo - atletism, fotbal-18,568 • Ippodromo del Trotter - curse de cai-16,000 • Ippodromo del Galoppo - curse de cai-15,000 • Forum di Assago - baschet, hockey pe gheață, voleibal, muzică−13,000-16,000 • MazdaPalace - baschet, volei-13,500 • Velodromo Vigorelli - ciclism, fotbal american12,000 • PalaLido - baschet-5,000

• Diferite echipe de hockey pe gheață din Milano au • Agorà - hockey pe gheață - 4,000 câștigat 30 de campionate naționale. Vipers Milano a câștigat ultimele 5 campionate naționale, Alpenli• Nuovo Giuranti - rugby - 4,000 ga și mai multe Coppa Italia, și sunt liderii sportului acesta în Italia. Ei joacă la stadionul Agora (capacitate 4,500 locuri) în timpul sezonului de hockey și Mai există și alte stadioane și spații multiutilizabile locala Forum în extrasezon. lizate în zona metropolitană, cel mai mare fiind Stadionul Monza Brianteo (18,000 de locuri), PalaDesio (10,000) • În fiecare an Milano găzduiește „Trofeul Bonfiglio” și Stadionul Geas (8,500). cel mai important turneu de tenis pentru tineret din lume, care se desfășoară la Clubul de Tenis Milano. Capacitatea terenului de tenis central este de 8000 locuri. Printre laureați se găsesc : Tacchini, Jan 7.12 Comunicații și Media Kodes, Adriano Panatta, Corrado Barazzutti, Moreno, Björn Borg, Smid, Ivan Lendl, Guy Forget, Jim Milano este baza de operare pentru multe servicii și soCourier, Goran Ivanišević, Yevgeny Kafelnikov, și cietăți de comunicații locale și naționale, cum ar fi ziare Guillermo Coria. reviste, stații de transmisie TV și radio.

98 Ziare

CAPITOLUL 7. MILANO

7.14 Vezi și

• Corriere della Sera

• Listă de orașe din Italia

• Il Giorno

• Locuri din patrimoniul mondial

• Il Giornale • Libero • Il Sole 24 Ore • Milano Finanza • La Padania • La Gazzetta dello Sport(numai sport) Reviste • Panorama(săptămânal) • La Settimana Enigmistica • Abitare(arhitectură&design-lunar) • Casabella(arhitectură&design-lunar) • Domus(arhitectură&design-lunar)

7.13 Specialități culinare Ca multe dintre orașele Italiei, Milano și împrejurimile sale au o artă culinară proprie. Arta culinară milaneză include cotoletta alla milanese (despre care unii spun car proveni din Austria și că n-ar fi altceva decât celebrul „Wienerschnitzel“/șnițel vienez). Tot din specificul acestei zone face parte și cassoeula (un cotlet înăbușit cu varză de Savoia și sos de tomate), ossobuco (cotlet cu sos de tomate și lămâie), risotto alla milanese (o specialitate din carne de vită asezonată cu șofran și cu vin alb), busecca (cotlet cu sos de tomate și fasole), și brasato (cotlet de vită sau porc cu vin și cartofi). În funcție de sezon bucătăria milaneză mai include și diferite produse de patiserie cum ar fi chiacchiere (desert dintr-un aluat de formă plată prăjit), tortelli (desert dintr-un aluat de formă sferică prăjit), colomba (prăjituri glazurate sub formă de porumbei-specialități pentru paști), pane dei morti (prăjituri aromate cu scorțișoară preparate de Paștele Morților) și panettone (specialități servite de Crăciun). Salame milanese este un salam tipic milanez foarte condimentat, adesea servit rece, în felii foarte subțiri. Cea mai bună brânză milaneză este gorgonzola.

7.15 Legături externe • Situl oficial al consiliului orașului • Un sit neoficial

Capitolul 8

Nicomedia

Localizare

Nicomedia antică s-a fondat în extrema estică a Mării Marmara, într-un golf ce pătrunde adânc în uscatul Anatoliei Anatolia spre răsărit și oarecum paralel cu țărmurile sudice ale Mării Negre. La fondare se afla la numai 100 de kilometri de anticul Byzantion și strâmtoarea Bosfor. Ulterior s-a aflat în aceeași poziție favorizantă față de marea capitală Constantinopol, întemeiată de împăratul Constantin cel Mare peste Byzantion. Din nenorocire orașul s-a dezvoltat chiar pe traiectul faliei nord-anatoliene, falie de-a lungul căreia plăcile tectonice lucrează continuu, făcând scoarța terestră extrem de nesigură și periculoasă. Este aceeași falie care face din Istanbul metropola cea mai nesigură seismic din lume și care se prelinge spre apus până în bazinul egeean. In cele douăzeci și trei de secole de existență, Nicomedia și orașul moștenitor, Izmit, au suferit numeroase cutremure devastatoare, dintre care ultimul în anul 1999.

8.1 Istoric Temeliile orașului s-au pus în anul 264 e.A, de către Nicomedes I-ul regele Bythiniei Bythinia, care l-a numit Nicomedia. În apropiere existase o veche colonie a cetății grecești Megara, numită Olbia, cunoscută și sub numele de Astacos. In luptele ce au urmat morții lui Ale-

xandru cel Mare între generalii săi, numițidiadohi,pentru împărțirea imperiului moștenit, generalul Lysimachos a distrus Olbia. Orașul s-a aflat probabil în tabăra sau sub stăpânirea vremelnică a altui competitor dintre diadohi. La Nicomedia și-a sfârșit zilele un alt conducător celebru de oști al antichității, Hannibal, cel care i-a umilit pe romani chiar pe pământul Italiei Italia. Aflându-se refugiat la curtea regelui Prusias al Bythiniei a fost trădat de acela în anul 183 e.A, la cererea romanilor. Pentru a nu cădea în mâinile acelora a preferat să se sinucidă prin otrăvire. După patru secole, împăratul roman Septimiu Sever (193-211 e.N) a dispus să se ridice un mormânt demn de strălucitul general cartaginez la Libyssa (azi Dil) pe malul golfului Izmit de astăzi. Tot la Nicomedia s-a născut și renumitul istoric antic Arrianus, în anul 90 e.A. După anul 130 e.A, Nicomedia a fost luată în stăpânire de Impriul Roman, făcând parte din provincia Asia. Sub stăpânirea romană cetatea a primit statutul de colonia. Impăratul reformator Diocletianus (284-305 e.N.) și-a stabilit aici reședința într-un somptuos palat, ridicat înaintea celui de lângă Salona, pe coasta Dalmației Dalmația, în actualul oraș Split. Constantin cel Mare (307-337 e.N.) i-a urmat exemplul după câteva decenii prin vila sa de la Ancyron în care și-a dat ultima suflare, sub același cer al Nicomediei, în anul 337 e.N., Constantin și-a stabilit reședința la Nicomedia numai câțiva ani, între 324-330 e.N, timp în care a amenajat o nouă capitală a imperiului la Byzantion, viitorul Constantinopolis. Moartea i-a survenit întâmplător la Nicomedia, la 22mai 337 e.N, pe când se afla în drum spre frontiera răsăriteană unde reizbucnise războiul cu perșii conduși de regele Șapur al II-lea. Botezul împăratului pe patul de moarte a fost celebrat de episcopul Eusobius de Nicomedia în ritul arian, rit care nu recunoștea natura divină a lui Iisus Christos. Cert este că împăratul Constantin cel Mare (307-337 e.N) a sprijinit creștinismul în imperiu pentru a respecta credința mamei sale, Helena. Atunci, la începutul sec. al 4-lea, Nicomedia a atins maxima sa importanță și bogăție. Cu două secole înainte, pe timpul împăratului Traian (98-117), guvernatorul Plinius cel Tânăr lăuda monumentele orașului: senatul, forul și templul zeiței Cybele. După fondarea Constantinopol-ului (330 e.N.), Nicomedia a rămas o capitală provincială. Două cutremure ulterioare, din anii 358-363 e.N, au lovit dur orașul imperial, distrugând și fortificațiile datorate lui Di-

99

100 ocletianus (284-305 e.N.) și abandonate definitiv în sec. al 7-lea e.N. In pofida atenției binevoitoare a împăraților biyantini din sec. 5-6 e.N., orașul nu și-a mai atins vechea importanță, mulțumindu-se cu un rol regional, în concurență cu Niceea din apropiere. Catastrofele care au lovit regiunea în sec. al 7-lea și al 8-lea, invaziile persane și arabe, rebeliunile din Imperiul Bizantin, cutremurul din anul 740 și revenirea ciumei din anul 747, au avut un impact negativ asupra Nicomediei, ea rămânând numai o bază militară disputată de puterea centrală bizantină în raport cu invadatorii și cu rebelii. Prin anul 845, geograful arab Ibn Hurdadbeh a descris orașul ca fiind în ruină, servind ca escală pe drumul spre Constantinopol. Pe atunci orașul antic, cu cartierele sale portuare, fusese abandonat, populația retrăgându-se pe acropolis-ul fortificat, un kastron bizantin. Pierderile graduală a controlului bizantin în Asia Mică, în sec. al 11-lea, a întărit rolul strategic al orașului, transformându-l în principala bază de plecare a campaniilor bizantine și ca etapă în calea cruciaților spre Pământul Sfânt, mai ales în anii 1096, 1097 și 1147. Istoricii primelor două cruciade, Etienne de Blois și Odon de Deuil, s-au arătat impresionați de peisajul dezolant oferit de ruinele antice. După cucerirea Constantinopolului de către cruciații apuseni din cruciada a IV-a, Nicomedia s-a aflat în centrul disputelor dintre apusenii trădători ai creștinătății și micul Imperiu Bizantin de Niceea, revenind în cele din urmă bizantinilor. La sfârșitul sec. al 11-lea, între 1078 și 1087, orașul a căzut în stăpânirea turcilor selciukizi. Incă pe atunci se redusese la o locuire numai pe acropolis, într-un patrulater fortificat cu laturile de 200-300 de metri lungime și circa 150 de metri lățime. Locuitorii închiși pe acropolis erau despărțiți de apele golfului Izmit de azi de vestigiile unor cartiere antice abandonate. Acropolis-ul a fost fortificatde către bizantini într-o încercare disperată de a-l menține ca poziție înaintată împotriva turcilor. In prima parte a sec. al 14-lea, Nicomedia a trecut pentru totdeauna în stăpânirea tânărului stat otoman, urmând apoi o evoluție seculară de anonimat. redeșteptarea datorată revoluției industriale din sec. al 20-lea și dezvoltarea orașului pe coordonate moderne, lipsite de particularități, nu l-a ajutat în atractivitate turistică.

CAPITOLUL 8. NICOMEDIA că și menținea avantajul unei deschideri la mare. La Izmit s-au dezvoltat o mare parte a industriilor grele din țară, siderurgie, construcții navale și auto, rafinării, industrii pentru obiecte electrocasnice, fabrici de ciment și chimice, etc. Orașul de astăzi are o populație de circa 270.00 de locuitori. Dezvolarea lui industrială și a regiunii sale a condus la realizarea celui mai ridicat PIB pe cap de locuitor din Turcia. Acest PIB, care depășește 6.000 de dolari SUA pe cap de locuitor, este de trei ori mai mare decât cel mediu pe țară și de două ori mai mare decât cel al metropolei Istanbul. Concentrarea industrială a făcut din Izmit un centru vital al economiei turcești.

8.3 Vezi și • Lista de orașe din Turcia • Izmit • Anatolia • Constantin cel Mare (307-337) • Diocletianus (284-305)

8.4 Bibliografie • Vladimir Rosulescu - Orașe dispărute Ed. Scorilo 2000 • Vladimir Rosulescu - Mileniul de purpură și aur Imperiul Bizantin Ed. Scorilo 2006 • Clive Foss: Survey of medieval castles of Anatolia. Vol. 2: Nicomedia. Oxford 1996, ISBN 1-89824907-5. • Turgut H. Zeyrek: Nikomedeia: (IÖ 264/263 - IS 358). Arkeolojik Açidan Genel Bir Degerlendirme. Istanbul 2005, ISBN 975-807-097-5.

8.5 Legături externe 8.2 Evoluția modernă La sfârșitul primului război mondial în Istanbul au pătruns trupe de ocupație ale aliaților din Antantă și pe lângă alte întinse teritorii Turcia, fostul Imperiul Otoman, a pierdut o parte din teritoriul său european în favoarea Greciei. Considerând Istanbul-ul o poziție vulnerabilă într-un posibil război viitor, guvernul republican turc a evitat să mai concentreze în metropolă a unor ramuri industriale vitale pentru economie. Ca urmare investițiile industriale majore ale secolului al 20-lea s-au deplasat către Izmit, fosta cetate antică Nicomedia, oraș care se bucura de două mari avantaje. Se găsea nu prea departe de aglomeratul Istanbul, de unde putea atrage forță de mun-

Capitolul 9

Cezar August Augustus Octavian Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră de pace, prosperitate și măreție imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe care l-a luat în 27 î.Hr..

9.1 Titulatura De-a lungul vieții sale a fost cunoscut cu mai multe nume: La naștere a fost numit Gaius Octavius după tatăl său biologic, Gaius Octavius, la care a fost adăugat când era copil numele Thurinus în cinstea victoriei de la Thurii împotriva sclavilor fugari la care tatăl a participat. După adoptarea sa postumă de către Iulius Cezar (44 î.Hr.), el a luat numele acestuia și a devenit Gaius Iulius Caesar Octavianus în conformitate cu standardele romane în cazul adopție. Deși el a renunțat repede la Octavianus din numele său și contemporanii săi se refereau la el numindu-l în această perioadă Cezar, istoricii fac referire la el între 44 î.Hr. și 27 î.Hr. numindu-l Octavian. În 42 î.Hr., în vederea consolidării relațiilor sale politice cu foștii soldați ai lui Iulius Cezar, după zeificarea acestuia, și-a adăugat la numele său titulatura Divi Filius (Fiul divin), devenind Gaius Iulius Cezar Divi Filius. În 38 î.Hr., și-a înlocuit prenumele Gaius și numele Julius cu Imperator, titlul prin care trupele salutau liderul lor după un succes militar, devenind oficial Imperator Cezar Divi Filius. De la nașterea sa în 63 î.Hr. și până în anul 27 î.Hr. istoricii îl numesc Octavian. În 27 î.Hr., după înfrângerea lui Marc Antoniu și a Cleopatrei, Senatul roman a votat titluri noi pentru el, devenind oficial Imperator Cezar Divi Filius Augustus. De la această dată și până la moartea sa în 14 d.Hr. istoricii îl numesc Augustus.

9.2 Primii ani

Augustus in postura de Pontifex Maximus

Caius Octavius s-a născut la Roma, la 23 septembrie 63 care a ajuns senator. A murit când Octavian avea doar 4 i.en. Tatăl său, Caius Octavius a fost primul din familie ani. Mama sa se înrudea cu persoane importante, fiind 101

102 fiica Iuliei și sora lui Iulius Caesar, ceea ce i-a permis lui Octavian să facă primii pași spre notorietate. A luat parte , sub comanda lui Caesar, la expediția din Hispania din 46 i.en., când avea doar 18 ani, fiindu-i atribuită o funcție militară importantă în expediție de cucerire a Parției pe care Cezar o plănuia. Octavian se pregătea de expediția în Illyricum, când a primit vestea asasinării unchiului sǎu în 44 i.en. S-a întors în grabă la Roma, iar pe drum, a aflat că Caesar l-a adoptat prin testament și a decis să-i răzbune moartea. Sosit la Roma, a descoperit că puterea fusese preluată de Marc Antoniu și Aemlius Lepidus. Au pledat în favoarea compromisului și amnistiei, însă Octavian a refuzat propunerea și a câștigat de partea sa mulți dintre adepții lui Caesar, senatori și câteva legiuni, subminând poziția lui Antoniu. În vara anului 44 i.en., liderul senatului, Cicero, a rostit Filipicele, discursuri înverșunate împotriva lui Antoniu, văzând în tânărul Octavian un aliat util, și astfel, în noiembrie 44 i.en., când Antoniu a părăsit Roma că să preia controlu nordului Italiei, Octavian a fost trimis, cu binecuvântarea lui Cicero, să poarte război împotriva acestuia. Antoniu s-a retras spre vest, în Galia, dar planul lui Cicero de a-l controla pe Octavian nu a dat roade.

CAPITOLUL 9. CEZAR AUGUST Apollo și “Casă Liviei”, un apartament de patru camere, cu pereți acoperiți cu picturi elaborate. Pentru a întări pactul, Antoniu a fost nevoit să se căsătorească cu sora lui Octavian, Octavia. Iulius Caesar fusese zeificat, astfel Octavian avea un statut privilegiat, putând să-și adauge la nume titlul de “Divi Filius”. În anii următori, Octavian și-a consilidat dominația asupra provinciilor vestice s ia scăpat Italia de piratul Sextus Pompeius, fiul lui Pompei, care folosea Sicilia ca baza pentru flota sa. Campania s-a incheiat în 36 i.en., cu victoria navală de la Mylae, repurtată de Marcus Agrippa, comandant priceput și prietenul loial al lui Octavian. Lepidus a venit din Africa să ia parte la bătălie, dar a fost înfrânt când a încercat să preia cu forță de la Octavian comandă legiunilor, fiind neutralizat ca forță politică, dar rămas ca Pontifex Maximus până la moartea sa din anul 13 i.en. Antoniu și cu Octavian au rămas singurii doi conducători ai lumii romane.

9.4 Rǎzboiul civil

9.3 Al Doilea Triumvirat

Batalia de la Actium

Monedele cu Antoniu si Octavian in timpul triumviratului

În august 43 i.en., Octavian a intrat cu legiunile în Roma și a silit senatul să-i ofere titlul de consul. La trei luni după, s-a întâlnit cu Antoniu și Lepidus la Bologna, unde cei trei au ajuns la o înțelegere, formând un al doilea triumvirat, prin care senatul era exclus de la putere. Au urmat proscroptii, fiind uciși mulți senatori opozanți, printre care și Cicero, iar în 42 i.en., triumvirii i-au înfrânt pe Brutus și pe Cassius, asasinii lui Caesar, în Bătălia de la Filippi, în nordul Greciei. Brutus și cu Cassius s-au sinucis, iar în octombrie 40 i.en., învingătorii de la Philippi au ajuns la un nou acord, împărțind între ei Imperiul: Antoniu a luat estul, Octavian a luat vestul, iar Lepidus a luat Africa, nefiind un partener egal. Prin timpul proscripțiilor, a achiziționat o casă de pe Colină Palatină ce-i aparținuse lui Hortensius, executat. Ruinele dezgropate formau două lături ale unei curți cu coloane și includeau o sufragerie, o sala de recepții și două biblioteci. A cumpărat proprietățile adiacente, pe care a ridicat Templul lui

Octavian își întărea reputația în vest, Antoniu își menținea relația cu Cleopatra, regina Egiptului, afișând un stil de viață specifică unui rege elenistic și a divorțat de sora lui Octavian. Cum regii orientali nu erau bine văzuți la Roma, Octavian a profitat de situație. Antoniu a reorganizat provinciile estice, dar prestigiul sau a avut de suferit de pe urmă campaniei eșuate împotriva parților . În iulie 32 i.e.n., Octavian a obținut pe cale ilegală testamentul lui Antoniu și l-a citit în public. Se aflase că Antoniu a lăsat moșteniri consistente copiilor pe care îl avea cu Cleopatra. Senatul nu a putut tolera un astfel de testament și a declarat război. Bătălia decisivă a avut loc la Actium, pe coasta de vest a Greciei, pe 2 septembrie 31 i.e.n. Actium era un promontoriu pe coasta vestică a Greciei, la gură vastului golf Ambracia. Antoniu și-a stabilit tabăra pe partea sudică a intrării, în vreme ce Octavian s-a instalat pe promontioriul nordic, la 8 km de gură golfului. Trupele de uscat erau egale numeric, dar pe mare, Octavian deținea avantajul unei flote mari, călită în lupta, condusă de Marcus Agrippa. Blocada lui Agripa a slăbit poziția

9.5. PRINCIPATUL

103

lui Antoniu, care a decis să încerce să fugă pe mare. Escadra Cleopatrei a spart linia navelor inamice și Antoniu a urmat-o cu câteva corăbii. Dar grosul flotei s-a predat. Flota lui Antoniu a fost încercuită și a încercat să spargă flota inamică, dar numai câteva corăbii au reușit, restul, împreună cu o numeroasă armată de uscat, s-au predat lui Octavian. Antoniu și Cleopatra s-au întors în Egipt, iar în anul 30 i.e.n., Octavian a reluat ofensivă. Alexandria a fost cucerită, iar Antoniu și cu Cleopatra s-au sinucis. Tezaurul ptolemeilor a căzut în mâinile lui Octavian, iar Moneda ce atesta divinitatea lui Augustus Egiptul a fost transformat într-o provincie romană. În urmă victoriei de la Actium, Octavian a devenit stăpânul necontestat al lumii romane. mal, puterea Senatului, numai pentru a o primi integral înapoi, fiind un spectacol regizat de agenții și asociații săi. Octavian și-a păstrat controlul asupra Egiptului, Ciprului, 9.5 Principatul Hispaniei, Galiei și Siriei. A continuat să fie ales consul anual, între 31-23 i.e.n.. A primit numele de Augustus (sacru, slăvit). În partea estică a imperiului, era denumit “Sebastos”. Augustus preferă titlul de “Princeps” (primul cetățean), dar păstrându-și titulatura de “Imperator” (comandant militar suprem). Augustus a pretins că prin restructurare constițională, a reinstaurat republica. Avea puteri excepționale, convingându-i pe senatori să-l accepte ca pe un șef al statului, urmărindu-și propriile țeluri politice. În vara anului 27 i.e.n., Augustus a părăsit Roma și a locuit până în 24 i.e.n. în Gallia și Hispania. În 23 i.e.n., s-a îmbolnăvit. După ce și-a revenit, a decis să schimbe statutul constituțional, renunțând la funcția de consul, pe care l-a mai deținut încă doi ani. Senatul i-a acordat putere tribuniciară pe viață, având dreptul de a convoca senatul, de a propune legi în față adunării poporului și de a respinge orice act legislativ. Și-a reînnoit autoritatea asupra provinciilor, fiind denumit oficial “maius”, o funcție mai mare ca oricare guvernator provincial. Însă cea de-a două restructurare a întâmpinat probleme: în 22 i.e.n., Roma a fost lovită de foamete și de ciumă. Poporul i-a oferit lui Augustus un mandat de dictatură, apoi consulat pe viață, înnoit anual. În anul 19 i.e.n., Augustus a acceptat o putere consulară, mai mare decât a acestora în provincii. Deținea controlul armatei, iar puterea sa de nezdruncinat, era întărită și avea o uriașă autoritate morală. Succesul politicii sale era demonstrat de faptul că imptriva lui nu s-a plănuit decât o singură conspirație. Relația cu Senatul a rămas fermă, respectuoasă, Augustus devenind un model de urmat pentru ceilalți împărați. A recrutat oameni din rândul senatorilor, pentru a pune bazele unei administrații civile imperiale. A fost încununat în anul 2 i.e.n., primind un titlu onorific-Pater Patriae, în semn de apreciere a despotismului sau luminat. Augustus magistrat

A înfruntat însă disputa statutului sau constituțional. Neavând de gând să renunțe la putere, dar învățând de pe urmă asasinării lui Caesar, a ajuns la un compromis cu Senatul. Nu putea guverna de unul singur, având nevoie de oameni experimentați în administrație și în afaceri publice. În ianuarie 27 i.e.n., Octavian a cedat, doar for-

A restaurat clădiri neglijate în timpul războiului civil, a restaurat 82 de temple într-un singur an, a ridicat edificii noi și grandioase că Teatrul lui Marcellus, Templul lui Apollo de pe Colina Palatină, Horologium-ceas solar cu un obelisc egiptean în centur, Mausoleul, Forul lui Augustus cu templul lui Mars Ultor. Eforturile sale au fost sprijinite de Agrippa, care a inițiat proiecte de construcții pe câmpul lui Marte, ca Panteonul, repararea sistemului

104 de alimentare cu apă al orașului, construirea a două apeducte, Aqua Iulia și Aqua Virgo. Augustus supraveghea aprovizionarea Romei cu grâne, și a reorganizat capitala în 14 regiuni administrative. Augustus continuă însă să locuiască într-o casă modestă, dar spațioasă, de pe Colina Palatină. Era prudent în privința cultului imperial, interzicând venerarea sa exclusivă. Cultul comun al Romei și al lui Augustus s-a extins în provinciile vestice, însă a refuzat să primească onoruri divine, exceptând titlul de “Divi filius”, fiul divinului Caesar.

CAPITOLUL 9. CEZAR AUGUST

9.6 Viața privatǎ

Portret

Statuia lui Augustus de la Prima Porta

Statuile și sculpturile au jucat un rol important în crearea noii imagini publice a lui Augustus că prim-cetățean, împărat și mare preot. Ca mare preot, era înfățișat cu privirea modestă sau gânditoare și capul acoperit de toga, prin care scotea în evidență puterea și pietatea, chiar și la bătrânețe. Ca împărat, cea mai memorabilă imagine este statuia din casa Liviei, de la Prima Porta, înfățișat că lider militar, cu brațul întins în gest de comandă, purtând o platoșa ceremonială decorată în basorelief cu o scenă înfățișând înapoierea stindartelor romane de către parți. Sculptura măsoară 2 metri înălțime și încă păstrează urme de vopsea și de aur, având o expresie gravă. Erosul de la piciorul drept al statuiei indică descendența divină a lui Augustus din ginta Iulia al zeiței Venus. Fiind desculț, atestă faptul că statuia a fost sculptată post-mortem, indicând divinitatea împăratului.

Familia lui Augustus

Suetonius scria că Augustus era scund, dar acest defect era mascat de proporțiile perfecte și de simetria siluetei sale. Adauga că avea corpul acoperit cu pete, semne naturale pe piept și pe abdoman, dar și bătături și răni provocate de obiceiul de a se freca violent cu strigiliul. Era bolnăvicios, având probleme cu vezica. Era tolerant în privința criticilor și și-a câștigat aseziunea sinceră a mase-

9.7. REALIZǍRI MILITARE

105

lor organizând serbări, construind clădiri noi și adoptând o serie de măsuri în folosul statului. Își putea consolida poziția și siguranța personală dacă guverna nu numai din interes personal, ci și public. Era iubitor de zaruri, jucând cu oaspeții săi pe banii oferiți de el și avea simțul umorului. Din perspectiva literară, și-a scris o autobiografie în 13 volume, povestindu-și viață până la războiul cantabric din 26-25 i.e.n., din care nu s-a păstrat nici un fragment. Compunea epigrame când se îmbăia și începuse o tragedie intitulată Aiax. Nu știa bine limba greacă, scriind ce avea de spus în latină și apoi îl punea pe cineva să o traducă. Era educat ,dar nu un erudit. S-a căsătorit cu Livia Drusilla la 25 de ani, în 38 i.e.n. A mai avut soții înainte: Claudia, fiica vitregă a lui Marc Antoniu și Scribonia, rudă a lui Sextus Pompeius. Livia era căsătorită când l-a cunoscut pe Augustus, dar soțul sau, îndatoritor, a divorțat la cererea împăratului. Împăratul a iubit-o până la moarte, dar avea o reputatie de fustangiu înveterat, iar Livia închidea ochii la lungul șir de amante ale împăratului. Era renumită pentru generozitatea ei, încurajându-l pe Augustus să arate clemență adversarilor. Era toleranta în privința numeroaselor infidelități. A fost suspectată de conspirație și crimă, bănuită de moartea lui Marcellus, Caius și Lucius, pentru ca Tiberius să preia tronul. Statuie eqvestriana a lui Augustus L-ar fi putut otrăvi pe Augustu și în ultimii ani, pentru ca acesta s-a călătorit în secret pe insula Planasia, unde ultimul sau nepot în viață, Grippa Postumus, se află în exil, și temându-se că acesta să devină rival lui Tiberius, a uns câteva smochine cu otravă ce atârnau în pomii din care Augustus obișnuia să culeagă fructele cu propria să mâna. Livia a mai trăit 15 ani după Augustus, murind în 29 i.e.n, la 86 de ani. Augustus ar fi plecat în Galia în anul 16 i.e.n., ca să poată trăi cu amanta sa , Terentia. Și-ar fi exlat fiica și nepoata pe două insulițe pe motiv de adulter.

9.7 Realizǎri militare Nu a fost un mare lider militar, dar a avut modestia so recunoască. S-a bazat pe Marcus Agrippa, care a comandat flota la Actium. Augustus a mai preluat comandă într-o singură campanie, în războiul cantabric din Spania. Domnia sa e presărată cu victorii notabile, cea mai importantă fiind cucerirea Egiptului, care a ajuns grânarul Romei. Grânele, importate gratuit , erau de o importantă crucială pentru populația imperiului. A repurtat o victorie diplomatică în 20 i.e.n., când a recuperat steagurile legiunilor romane, capturate de părți în timpul dezastruoasei bătălii de la Carrhae din 53 i.e.n. S-a preocupat de întărirea forntierelor. La est, deșertul sirian și fluviul Eufrat formau o granița naturală. La nord, unde în urmă războaielor lui Caesar, se stabilise o granița naturală de-a lungul Rinului. Augustus a împins frontieră balcanică până la Dunăre, în urmă campaniilor de cucerire a triburilor din Alpi și pacificând nordul Balcanilor. L-a așezat pe fiul sau vitreg, Drusus,

Mecena si Augustus

în fruntea legiunilor de la Rin, poruncindu-i să avanseze până la Elba. După moartea lui Drusus, comanda a fost transferată lui Tiberius, continuând până în anul 4, însă când plănuia să cucerească Boemia și Moravia în anul 6, a fost chemat în Balcani că să înăbușe o revoltă. În anul 9, a avut loc înfrângerea catastrofală din pădurea Teutoburg. Quintilius Varus, comandantul legiunilor de peste Rin, a petrecut vara anului 9 pe malul răului Wser. Considerând că era liniște în Germania, n-a luat măsuri de precauție când se îndrepta înapoi spre tabăra de iarnă de la Rin. În luna septembrie, a fost atacat prin surprindere de cherusci în pădurea Teutoburgica de lângă Osnabruck, iar cele trei legiuni ale sale au fost anihilate. Tiberius s-a deplasat la frontieră Rinului, ca să împiedice

106

CAPITOLUL 9. CEZAR AUGUST

invazia germană a Galiei, dar Augustus era puternic șocat, ținând doliu timp de câteva luni, lăsându-și barbă și părul să crească, lovindu-se cu capul de ușa și strigând: “Quintilius Varus, dă-mi legiunile înapoi!". Cucerirea Germaniei a fost abandonată, iar Augustus a devenit tot mai prudent, lăsându-i lui Tiberius un document scris de propria mâna, în care îl sfătuia să păstreze frontierele din acel moment ale imperiului. Strategia generală era să păstreze numărul formațiunilor militare la minimul necesar pentru asigurarea păcii în interiorul imperiului și pentru păzirea granițelor. A redus numărul legiunilor la 28, majoritatea fiind încartiruite la frontierele imperiului. După dezastrul provocat de Varus, opt dintre cele 25 de legiuni rămase au fost mutate de-a lungul Rinului, șapte de-a lungul Dunării și patru în Siria. Controlul legiunilor era esențial pentru Augustus. Lui, în calitatea de imperator, îi jurau soldații credință, nu senatului, nici statului. A introdus durata stagiului militar și solda, a înființat garda pretoriană,nouă cohorte de elită, fiecare a câte 500 de oameni, stabilindu-le în apropierea Romei, că să-l protejeze pe împărat.

9.8 Ultimii ani

Templul lui Augustus

Pe fiii Liviei, Drusus și Tiberius, nu-i consideră egali și nici veritabili succesori , deoarece aparțineau liniei claudiene. Și-a căsătorit fiica lui Scribonia, Iulia, cu Marcellus. După moartea lui Marcellus, Iulia a fost dată în căsătorie cu Agrippa în 21 i.e.n., din care s-au născut trei băieți și două fete, iar Augustus și-a concentrat atenția asupra lui Caius și Lucius, fiind adoptați de acesta, iar Agrippa deținea poziția de moștenitor prezumtiv. Dar Agrippa a murit în 12 i.e.n., iar Augustus s-a simțit nevoit să o dea în căsătorie pe Iulia cu Tiberius anul următor. Dar din cauza neînțelegerilor cu Iulia, Tiberius s-a autoexilat pe insula Rhodos. Caius și-a continuat ascensiunea politică, devenind consul în anul 1, plecând în Siria, reafirmând autoritatea română în Armenia. Ulterior, Caius și cu Lucius au murit. În anul 4, Augustus l-a adoptat

Mausoleul lui Augustus

pe Tiberius, odată cu Agrippa Postumus, ultimul sau nepot rămas în viață. Tiberius l-a adoptat pe strănepotul lui Augustus, pe Germanicus. Agrippa Postumus a fost exilat pe insula Planasia. Livia i-ar fi ucis pe ceilalți moștenitori, unul după unul. Augustus s-a retras din viață publică, invocând bătrânețea pentru a lipsi de la banchete și de la ședințele senatului. A părăsit Roma în anul 14, cu intenția de a călători cu Tiberius spre Capri, și de acolo spre Beneventum, de unde Tiberius avea să conducă singur Panonia. Augustus s-a îmbolnăvit de diaree pe drum. A stat pe Capri patru zile. A murit în drumul de întoarcere spre Roma, la Nola, pe 19 august anul 14, cu o luna înante să împlinească 76 de ani. Pe patul de moarte, glumea în legătură cu teatrul pe care a trebuit să-l joace, cerând o oglindă, că să fie pieptănat și bărbierit, și și-a rugat prietenii să-l aplaude pentru a arată că și-a interpretat bine rolul. Se laudă că el a găsit Roma un oraș din cărămidă și a lăsat-o ca un oraș din marmură.Corpul sau a fost transportat la Roma, pe Câmpul lui Marte, unde a avut parte de funeralii grandioase. Cenușă a fost depusă în Mausoleul din apropiere. Pe doi stâlpi de bronz de la intrarea mausoleului a fost inscripționată o relatare a realizărilor lui Augustus.

9.9 Galerie • • • • •

9.10 Literatură • Jochen Bleicken: Augustus. Eine Biographie. Alexander Fest, Berlin 1998, ISBN 3-8286-0027-

9.10. LITERATURĂ 1. Neuauflage mit Nachwort von Uwe Walter, Rowohlt, Reinbek 2010, ISBN 978-3-499-62650-0. • Jochen Bleicken: Verfassungs- und Sozialgeschichte des Römischen Kaiserreiches. 2 Bände, 3. bzw. 4. Auflage, Schöningh, Paderborn 1981, ISBN 38252-0838-9, ISBN 3-8252-0839-7. • Alan K. Bowman (Hrsg.): The Cambridge Ancient History. Vol. 10. The Augustan Empire. Cambridge University Press, Cambridge 1996, ISBN 0-52126430-8. • Klaus Bringmann, Thomas Schäfer: Augustus und die Begründung des römischen Kaisertums. Akademie Verlag, Berlin 2002, ISBN 3-05-003054-2. • Klaus Bringmann: Augustus. Primus, Darmstadt 2007, ISBN 978-3-89678-605-0. • Karl Christ: Geschichte der römischen Kaiserzeit. Von Augustus bis zu Konstantin. 4. Auflage. C. H. Beck, München 2002, ISBN 3-406-36316-4, S. 47ff. • Werner Dahlheim: Augustus. Aufrührer – Herrscher – Heiland. Eine Biographie. C. H. Beck, München 2010, ISBN 978-3-406-60593-2 (Recenzie). • Werner Dahlheim: Augustus. In: Manfred Clauss (Ed.): Die römischen Kaiser. 55 historische Portraits von Caesar bis Iustinian. Ediția a 4-a. Beck, München 2010, ISBN 978-3-406-60911-4, S. 26– 50. • Werner Eck: Augustus und seine Zeit.Ediția a 5-a, Beck, München 2009, ISBN 978-3-406-41884-6. • Karl Galinsky (Ed.): The Cambridge Companion to the Age of Augustus. Cambridge University Press, Cambridge 2005, ISBN 0-521-00393-8. • Dietmar Kienast: Augustus. Prinzeps und Monarch.Ediția a 4-a Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 2009, ISBN 978-3-534-23023-5. • Heinrich Schlange-Schöningen: Augustus. Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 2005, ISBN 3-534-16512-8. • Pat Southern: Augustus. Magnus, Essen 2005, ISBN 3-88400-431-X. • Ines Stahlmann: Imperator Caesar Augustus. Studien zur Geschichte des Principatsverständnisses in der deutschen Altertumswissenschaft bis 1945. Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 1988, ISBN 3-534-03890-8. • Ronald Syme: Die römische Revolution. Machtkämpfe im antiken Rom. (Ed. Christoph Selzer și Uwe Walter). Klett-Cotta, Stuttgart 99 2003, ISBN 3-608-94029-4 (klassische Darstellung, die zum Ausgangspunkt der modernen Augustus-Forschung geworden ist).

107 • Paul Zanker: Augustus und die Macht der Bilder. 3. Auflage, Beck, München 1997, ISBN 3-406-34514X.

Capitolul 10

Marc Antoniu Marc Antoniu (în latină: „M•ANTONIVS•M•F•M•N” [1] - „Marcus Antonius”) (n. 82 î.Hr., Roma, Republica Romană — d. 1 august 30 î.Hr., Alexandria, Egipt) a fost un general și politician roman, locotenent al lui Cezar, membru, alături de Octavian și Lepidus, al celui de-al IIlea triumvirat (43 î.Hr.). Victorios la Filippi (42 î.Hr.) asupra forțelor lui Brutus și Cassius, ucigașii lui Cezar, devine figura dominantă a triumviratului. Primește guvernarea provinciilor din Orient, pleacă spre Asia și are o întrevedere cu regina Egiptului, Cleopatra, în octombrie 41 î.Hr., cu care s-a căsătorit. Comportamentul lui moral și politic duce la ascuțirea conflictului cu Octavian, al cărui rezultat a fost bătălia de la Actium (31 î.Hr.) în care Antoniu a fost înfrânt. Aflând de sinuciderea Cleopatrei care, așa cum spune legenda, se lăsase mușcată de vipere, Marc Antoniu se sinucide.

10.1 Tinerețea Antoniu s-a născut în iarna 87-86 î.Hr., probabil în timpul în care armata lui Sulla asedia Atena în timpul războiului mithridatic. Tatăl său, care avea același nume, Marcus Antonius Creticus, era fiul marelui orator Marcus Antonius, cel care a fost ucis și decapitat din ordinul lui Gaius Marius la sfârșitul anului 87 î.Hr. Iulia, mama lui, era o fiică a lui Lucius Caesar (consul 90, cenzor 89), o altă victimă ucisă în același timp cu Marcus Antonius Orator. Tatăl său (pretor 74) a murit în anul 71 î.Hr. în timpul ce Desen al unui bust cu Marc Antoniu. era la comanda împotriva pirateriei mediteraneene. Iulia curând s-a recăsătorit cu Publius Cornelius Lentulus (Sura) (consul 71), un eminent politician patrician și co-lider losofilor de la Atena, el a fost chemat de către Aulus Gaal infamei conspirații a lui Catilina. binius, proconsulul din Siria, pentru a lua parte la camPotrivit unor cunoscători în domeniu, precum Plutarh, paniile împotriva lui Aristobulus al II-lea din Iudeea, preMarc Antoniu a petrecut anii adolescenței rătăcind pe cum și în sprijinul regelui Ptolemeu al XII-lea Auletes în străzile din Roma, cu frații și cu prietenii săi, mai ales Egipt. În această campanie Antoniu și-a demonstrat tacu Gaius Curio (ultimul tribun 50 î.Hr.), cu care se spune lentele sale în calitate de comandant de cavalerie și s-a că a avut o relație homosexuală de durată. Plutarh scrie remarcat prin vitejia și curajul său. că până să împlinească 20 de ani era deja îndatorat cu Într-adevăr, viața lui Antoniu a fost un amestec, de cele suma de 250 de talentum.[2] (Aproximativ 5 milioane de mai multe ori în același timp, de onoare militară uluitoadolari americani.[3] ) re împreună cu un dezmăț exagerat. Referitor la acest După această perioadă de nepăsare, Antoniu a fugit în subiect Plutarh a remarcat faptul că în timp ce generoziGrecia pentru a scăpa de creditorii săi și pentru a studia tatea lui l-a ajutat să obțină o putere înaltă în stat, el a fost retorica. După o scurtă perioadă petrecută în prezența fi- în același timp tras înapoi de greșelile lui nenumărate.[4] 108

10.2. SUSȚINĂTOR AL LUI CEZAR

10.2 Susținător al lui Cezar

Scenă din Războaiele galice: "Vercingetorix arucându-și armele la picioarele lui Cezar”, 1899, autor: Lionel Noel Royer

În 54 î.Hr., Antoniu era membru în conducerea armatelor lui Cezar din Galia romană și Germania. Din nou el sa dovedit a fi un lider militar competent în Războaiele galice, dar personalitatea lui provoca instabilitate oriunde mergea. Antoniu și Cezar s-au declarat a fi cei mai buni prieteni, devenind apropiați ca niște rude. Antoniu s-a declarat mereu la dispoziția lui Cezar pentru a-l ajuta în realizarea campaniilor sale militare. Numit, prin influența lui Cezar, în funcțiile de chestor, augur și tribun al plebeilor (50 î.Hr.), el a sprijinit cauza patronului său cu multă energie. Două funcții proconsulare ale lui Cezar, acordate pe o perioadă de zece ani, expirau în 50 î.Hr., astfel încât el a vrut să se întoarcă la Roma pentru alegerile consulare. Dar datorită rezistenței fracțiunii conservatoare a senatului roman, condusă de Pompei, s-a cerut demisia lui Cezar din funcția de proconsul și de comandant militar înainte de procedura de realegere a unui nou proconsul. Dar Cezar nu dorește așa ceva, chiar dacă ar fi un act temporar, pentru că ar deveni un simplu cetățean privat și, prin urmare, supus unei posibile urmăriri penale pentru acțiunile sale ca proconsul. De asemenea, el ar fi la mila lui Pompei și legiunilor acestuia. Pentru a preveni acest lucru Cezar mituiește un tribun al plebeilor, pe Curio, pentru a se folosi de dreptul de veto pentru a împiedica un asemenea decret senatorial, care l-ar priva pe Cezar de armatele sale și comanda provinciilor sale, apoi se asigură că Antoniu este ales tribun pentru următoarea perioadă. Antoniu și-a exercitat dreptul lui de veto ca tribun, cu scopul de a preveni un decret senatorial care declara aplicarea legii marțiale împotriva dreptului de veto, apoi cu violență este expulzat din Senat împreună cu un alt susținător al lui Cezar, Cassius, care era tot tribun al plebeilor. La auzul acestor știri Cezar a traversat râul Rubicon și astfel au început Războaiele civile romane (Războiul civil roman al lui Cezar). Antoniu părăsește Roma și se alătură lui Cezar și armatelor sale de la Ariminium, unde se găseau soldații lui Caesar supărați și întărâtați de ilegalitățile comise de adversarii politici ai

109 lui Cezar. Un tribun al plebeilor trebuia să fie intangibil potrivit legii romane. Antoniu a condus în Italia, în timp ce Cezar distrugea legiunile lui Pompei în Spania, și a dus întăriri din Grecia, înainte de a comanda aripa dreaptă a armatelor lui Cezar la Pharsalus. Când Cezar a ajuns dictator pentru a doua oară, Marc Antoniu a fost făcut Maestrul cailor, adică mâna dreaptă a dictatorului și în această calitate a rămas în peninsula Italia ca administrator în anul 47 î.Hr., în timp ce Iulius Cezar se lupta cu ultimii oameni ai lui Pompei, care se refugiase în provincia Africa. Dar aptitudinile lui Antoniu ca administrator erau slabe pentru un general de asemenea calibru, el a început iarăși cu excese dintre cele mai extravagante, descrise de către Cicero în Philippicae. În 46 î.Hr. se pare că au avut un conflict pentru că Cezar a insistat cu privire la plata pentru o proprietate a lui Pompei pe care Antoniu insinua că a cumpărat-o, dar, de fapt, pur și simplu și-a însușit-o. Ca și în alte ocazii, Antoniu a recurs la violență. Sute de cetățeni romani au fost pur și simplu uciși și Roma însăși a ajuns într-o stare de anarhie. Cezar a fost foarte nemulțumit de toată această afacere și l-a eliberat pe Antoniu din toate responsabilitățile politice. Cei doi bărbați nu s-au mai văzut timp de doi ani. Înstrăinarea nu a fost de lungă durată pentru că Antoniu s-a întâlnit cu dictatorul la Narbo (45 î.Hr.) și a respins sugestia lui Trebonius de a se alătura conspirației de a-l detrona. Reconcilierea a avut loc în 44 î.Hr. când Antoniu a fost ales ca partener pentru al cincilea consulat al lui Cezar. Orice conflict ar fi existat între cei doi bărbați, Antoniu a rămas însă fidel lui Cezar în orice moment. La 15 februarie 44 î.Hr., în timpul festivalului Lupercalia, Antoniu a oferit public lui Cezar o diademă. Acest lucru era un eveniment plin de înțelesuri: o diademă este un simbol al unui rege, cum însă Cezar a refuzat asta a demonstrat că el nu intenționa să ocupe tronul imperiului.

Morte di Giulio Cesare (Moartea lui Iulius Cezar) de Vincenzo Camuccini

Pe 14 martie 44 î.Hr. Antoniu este alarmat când un senator, pe nume Cicero, îi spune că zeii au decis să-i dea o lovitură decisivă lui Cezar. În ziua următoare (în calendarul roman erau Idele lui Marte), s-a dus pe jos pentru a-l avertiza pe dictator, dar complotiștii au ajuns primii lângă Cezar. Așadar dictatorul a fost asasinat pe 15 martie 44 î.Hr.. În tulburările care au urmat acestui eveniment An-

110 toniu a evadat din Roma îmbrăcat ca un sclav, temându-se că asasinarea dictatorului ar fi începutul unei băi de sânge în rândul suporterilor săi. Cum această răzbunare nu a avut loc el s-a întors repede la Roma și a negociat un armistițiu cu facțiunea asasinilor. Pentru un timp, Antonius, în calitate de consul, părea să aducă pacea și să pună capăt tensiunilor politice. După un discurs al lui Cicero în Senat o amnistie generală a fost convenită pentru asasini. Apoi a venit ziua înmormântării lui Cezar. Fiind al doilea la comandă cât timp trăia Cezar, co-consul și văr, Antoniu a fost alegerea naturală pentru a da elogiul. În discursul său compatrioți, prieteni, romani, ascultați-mă cu atenție, el a făcut acuzații de crimă și a dat asigurări că s-a încheiat definitiv înțelegerea cu conspiratorii. Afișând un talent pentru retorică și interpretare dramatică, Antoniu a smuls toga de pe corpul neînsuflețit al lui Cezar pentru a arăta oamenilor rănile mortale, nominalizând public autorii crimei și făcându-i de râs în fața mulțimilor. În timpul elogiului l-a citat pe Cezar, cum că, diferit de afirmațiile conspiratorilor, Cezar nu a avut niciodată intenția de a forma o dinastie regală. Opinia publică s-a schimbat și în acea noapte poporul roman a atacat casele asasinilor, forțându-i să fugă pentru viața lor.

CAPITOLUL 10. MARC ANTONIU Mutina, forțându-l astfel pe Antoniu să se retragă în Galia Transalpină. Cu toate acestea, ambii consuli au fost uciși în lupte, lăsându-l pe Octavian comandant suprem. Când au aflat că Marcus Junius Brutus și Gaius Cassius au alcătuit o armată cu scopul de a ocupa Roma, Antoniu, Octavian și Lepidus se aliază, în noiembrie 43 î.Hr., formând al doilea Triumvirat pentru a opri asasinii lui Cezar. Brutus și Cassius au fost învinși de Antonius și Octavian de la Bătălia de la Filippi, în octombrie 42 î.Hr. După bătălie, un nou aranjament a fost făcută între membrii celui de-al doilea Triumvirat: în timp ce Octavian s-a întors la Roma, Antoniu a continuat să guverneze estul imperiului. Lepidus a continuat să guverneze Hispania și provincia Africa. Dușmanii triumviratului au fost declarați proscriși, Cicero este ucis pe 7 decembrie 43 î.Hr..

10.4 Antoniu și Cleopatra

10.3 Inamic al statului. Al doilea Triumvirat

Antoniu și Cleopatra, de Lawrence Alma-Tadema, (1883)

Monede romane cu Marc Antoniu (stânga) și Octavian (dreapta). Emise în 41 î.Hr., celebrau înființarea celui de-al doilea triumvirat de către Octavian, Antoniu și Marcus Aemilius Lepidus în 43 î.Hr.. Pe ambele părți este inscripția “III VIR R P C”, adică “Unul din cei trei bărbați care reglementează republica”.[5]

Marc Antoniu a întâlnit-o pe Cleopatra la Tars, în octombrie 41 î.Hr. Cleopatra voia să și-l facă pe Marc Antoniu aliat, așa cum îi fusese înainte Cezar. De aceea a ajuns la Tarsus într-o magnifică barjă, costumată în Venus, zeița iubirii la romani. Acolo ei au format o alianță și au devenit amanți. Antoniu s-a întors la Alexandria cu ea, unde au petrecut iarna 41 î.Hr. - 40 î.Hr. În primăvara anului 40 î.Hr. a fost nevoit să se întoarcă la Roma, la aflarea știrii că soția sa Fulvia este în mijlocul războiului civil. Fulvia a murit în timp ce Antoniu era în drum spre Sicyon (unde era exilată Fulvia). Antoniu a făcut pace cu Octavian, în septembrie 40 î.Hr. și s-a căsătorit cu sora lui Octavian,Octavia Minor. Imperiul parților a sprijinit pe Brutus și Cassius în războiul civil, trimițând forțe ce s-au angajat în bătălia de la Filipi, în urma victoriei lui Antoniu și Octavian, parții au invadat teritoriul roman, ocupând Siria, avansează în Asia Mică și instalează pe Antigonus ca rege marionetă în Iudeea, pentru a-l înlocui pe pro-romanul Hyrcanus.

Antoniu a ajuns Consul unic, el s-a înconjurat cu o gardă de corp formată din veteranii lui Cezar și a forțat Senatul să-i transfere provincia Galia Cisalpină, care era administrată de către Decimus Brutus, unul dintre conspiratori. Brutus a refuzat să predea provincia și Antoniu îl atacă în luna octombrie a anului 44 î.Hr., asediindu-l la Mutina. Încurajați de Cicero, senatorii dezaprobă acțiunile lui Antoniu astfel încât în ianuarie 43 î.Hr au acordat comanda imperiului și a armatelor lui Octavian, care a trimis trupe pentru a ridica asediul. Octavian era comandant militar împreună cu Hirtius și Pansa, consulii din 43 Antoniu a trimis pe generalul lui, Publius Ventidius Basî.Hr. În aprilie 43 î.Hr., forțele lui Antonius au fost în- sus, pentru a se opune acestei invazii. Ventidius câștigă o vinse în Bătălia de la Forum Gallorum și în Bătălia de la serie de victorii împotriva parților, ucide pe prințul moș-

10.4. ANTONIU ȘI CLEOPATRA tenitor Pacorus și expulzează parții din teritoriile romane ocupate de aceștia. Antoniu planifică să riposteze prin invadarea imperiului parților și ajunge la o înțelegere cu Octavian de a-i furniza trupe suplimentare pentru campania sa. Preocupat de această propunere militară, Antoniu a navigat în Grecia cu Octavia, unde s-a comportat iarăși într-un mod foarte extravagant, asumându-și atributele zeității grecești Dionysos (în 39 î.Hr.). Dar revolta siciliană a lui Sextus Pompeius, ultimul dintre Pompei, a ținut armata promisă lui Antoniu în Italia. Cu planurile perturbate Antoniu și Octavian s-au certat din nou. De această dată, cu ajutorul soției Octavia, un nou tratat a fost semnat la Tarentum în 38 î.Hr. Triumviratul a fost reînnoit pentru o perioadă de încă cinci ani (care se termină în 33 î.Hr.). Octavian îi promite din nou că-i trimite legiuni în est. Dar, de acum, Antoniu era sceptic în privința sprijinului lui Octavian împotriva parților. Lăsând la Roma pe Octavia însărcinată cu al doilea copil, el a navigat la Alexandria, unde a așteptat o finanțare de la Cleopatra, mama gemenilor săi. Regina Egiptului îi împrumută suma de bani care îi trebuia pentru armată. După capturarea Ierusalimului și a zonelor învecinate, în 37 î.Hr., a instalat pe Irod ca rege marionetă în Iudeea, înlocuind pe apropiatul parților Antigonus. Antoniu a invadat apoi teritoriul part cu o armată de aproximativ 100.000 romani și trupe aliate, dar campania s-a dovedit un dezastru. După ce este învins în această campanie este părăsit de aliații săi armeni. Eșecul său de a captura cetățile parților îl convinge pe Antoniu să se retragă. Armata sa a fost foarte epuizată de greutățile întâmpinate la retragerea prin regatul Armeniei datorită iernii foarte grele, pierzând mai mult de un sfert din puterea sa în cursul campaniei. Între timp, la Roma, nu mai exista triumviratul. Lepidus a fost forțat să demisioneze, după o mutare politică prost judecată. Acum, în deplină putere, Octavian a fost ocupat în atragerea aristocrației tradiționale republicane de partea sa. El s-a căsătorit cu Livia și a început să-l atace pe Antoniu cu scopul de a obține el toată puterea. A susținut că Antoniu este un om cu o morală redusă pentru că și-a părăsit soția sa credinciosă, abandonată la Roma, pentru copiii nelegitimi făcuți cu o regină obscură din Egipt. Antoniu a fost acuzat de orice, dar mai presus de toate, că a “devenit nativ”, o crimă de neiertat pentru mândria romană. De mai multe ori Antoniu a fost chemat la Roma, dar rămâne în Alexandria cu Cleopatra. Din nou, cu bani egipteni, Antoniu a invadat Armenia, de această dată cu succes. În schimb o parodie a Triumfului Roman (cea mai importantă sărbătoare militară a Romei) a fost organizată pe străzile din Alexandria. În final, întregul oraș a fost convocat pentru a asculta o declarație politică foarte importantă. Înconjurat de Cleopatra și copiii ei, Antoniu a anunțat că a pus capăt alianței sale cu Octavian. El a împărțit regate pentru copiii săi: Alexandru Helios a fost numit de regele Armeniei, Media și Parția (care nu a fost niciodată cucerita de Roma), sora sa geamănă Selene primește Cyrenaica și Libia,

111

O hartă cu donațiile făcute de Antoniu Cleopatrei și copiilor săi, în 34 î.Hr.

iar tânărul Ptolemeu Philadelphus a primit Siria și Cilicia. În ceea ce o privește pe Cleopatra, ea a fost proclamată Regina Regilor și regină a Egiptului, denumire asemănătoarea cu cea atribuită lui Caesarion (Ptolemeu al XV-lea Caesar, fiul lui Iulius Cezar): Regele Regilor și rege al Egiptului. Cel mai important dintre toate, diferența era că Caesarion a fost declarat fiul legitim și moștenitorul lui Caesar. Aceste proclamații au fost cunoscut sub numele de Donațiile din Alexandria și au provocat o încălcare fatală în relațiile cu Roma ale lui Antoniu. Distribuirea nesemnificativă a provinciilor în rândul copiilor Cleopatrei nu a fost o miscare pacifistă, dar nici nu a devenit o problemă serioasă. Ceea ce amenința serios poziția politică a lui Octavian era recunoașterea lui Caesarion ca fiu legitim și moștenitor la numele de Cezar. Pentru Octavian baza puterii sale era legătura sa cu Cezar prin intermediul adoptării de la Roma, care i-a adus o extrem de necesară popularitate și loialitate în rândul legiunilor. Această situație convenabilă era pusă în pericol de către un copil sprijinit de către cea mai bogată femeie din lume. Așa ceva Octavian nu putea accepta. Triumviratul a expirat în ultima zi a anului 33 î.Hr. și nu a mai fost reînnoit. Un alt război civil a început.

Bătălia de la Actium, de Lorenzo Castro, 1672, Muzeul național maritim, Londra

Între 33 și 32 î.Hr. un război de propagandă a fost purtat în arena politică de la Roma, cu acuzații dinspre ambele părți. Antoniu (în Egipt) divorțează de Octavia. Octavian

112 este acuzat de Antoniu cum că ar fi un parvenit social, de uzurparea puterii, precum și de măsluirea documentelor de adopție de către Cezar. Octavian i-a reproșat că deține ilegal provincii care ar trebui să fie date oamenilor, că a încălcat tradiția Romei și că a început războaie împotriva unor națiuni străine (Armenia și Parția) fără acordul Senatului. Antoniu a fost considerat responsabil și pentru execuția lui Sextus Pompeius fără niciun proces. În 32 î.Hr., Senatul îl lipsește de puterile sale pe Antoniu și a declarat război împotriva Cleopatrei - nu lui, deoarece Octavian știa că un alt război civil ar duce la pierderea sprijinului său popular. Ambii consuli (Gnaeus Domitius Ahenobarbus (consul 32 î.Hr.) și Gaius Sosius), dar și o treime din Senat, au abandonat Roma pentru a-i întâlni pe Antoniu și Cleopatra în Grecia. În 31 î.Hr., războiul a început. Loialul și talentatul general al lui Octavian, Marcus Vipsanius Agrippa a capturat orașul grec și portul maritim de la Methone, loial lui Antoniu. Enorma popularitate a lui Octavian a făcut ca legiunile ce asigurau paza provinciilor Cyrenaica și Grecia să dezerteze și să treacă de partea sa. La 2 septembrie a avut loc bătălia navală de la Actium. Flota lui Antoniu și Cleopatra a fost distrusă, iar ei au fost obligați să fugă în Egipt cu 60 de nave. Octavian, acum aproape de puterea absolută, nu intenționează să îi lase în pace. În august 30 î.Hr., asistat de către Agrippa, el a invadat Egipt. Cu niciun alt refugiu în care să fugă Antoniu s-a sinucis cu propria sabie având credința greșită că Cleopatra a făcut deja acest lucru (30 î.Hr.). Când a aflat că Cleopatra era încă în viață, prietenii l-au dus la monumentul Cleopatrei în care ea era ascunsă și a murit în brațele ei. Cu toate acestea, unele surse afirmă că el nu s-a sinucis ci ar fi fost asasinat de un preot egiptean care era de partea lui Octavian. Cleopatra a primit acceptul să efectueze ritualurile de înmormântare ale lui Antonius după ce ea a fost capturată de Octavian. Dându-și seama că ea era destinată triumfului lui Octavian la Roma, a făcut mai multe încercări de a-și curma viața și în cele din urmă a reușit să se sinucidă la mijlocul lunii august. Copiii lui Antoniu cu Cleopatra au fost cruțați, dar au defilat pe străzile din Roma la întoarcerea lui Octavian. Fiicele lui Antonius cu Octavia au fost cruțate , la fel cum a fost lăsat în viață și fiul lui, Iullus Antonius. Dar fiul său mai mare, Marcus Antonius Antyllus, a fost ucis de oamenii lui Octavian în timp ce pleda pentru viața lui în Caesarium.

10.5 Urmările și moștenirea Când Marc Antoniu a murit, Octavian a devenit conducătorul necontestat al Romei. În anii următori, Octavian, care a devenit cunoscut după 27 î.Hr. sub numele de Augustus, a reușit să acumuleze în persoana sa toate prerogativele administrative, politice, militare. Când Augustus a murit în 14 d.Hr., puterile sale politice au trecut

CAPITOLUL 10. MARC ANTONIU

Monedă cu Marc Antoniu și Cleopatra

la fiul său adoptat Tiberiu; astfel încât epoca Principatului roman începe. Ascendența lui Cezar și ulterior războiul civil dintre adepții lui sunt două dintre cele mai puternice evenimente care au pus capăt definitiv credibilității în oligarhia romană ca putere de guvernare. Pe viitor se încearcă ca puterea să fie în mâna a două (sau mai multe) persoane care să aibă un control suprem asupra conducerii, decât să fie o singură persoană la putere mereu în conflict cu Senatul. Astfel Antoniu, fiind unul dintre cei doi bărbați care au obținut puterea supremă în urma asasinării lui Cezar, este unul din cei trei romani cei mai vinovați pentru prăbușirea Republicii romane.

10.6 Căsătorie și descendenții Antoniu a fost căsătorit cu Fadia, Antonia, Fulvia, Octavia și apoi cu Cleopatra, și a lăsat în urma lui un număr mare de copii. Printre fiicele sale este și Octavia, astfel că el este strămoșul mai multor împărați romani: Caligula, Claudius și Nero. 1. Căsătoria cu Fadia, fiica unui fost sclav. Potrivit lui Cicero, Fadia i-a născut lui Antoniu câțiva copii. Nu se știe nimic despre Fadia sau despre copiii lor, Cicero este singura sursa romană care o menționează pe prima soție a lui Antoniu. 2. Căsătoria cu verișoara primară paternă Antonia Hybrida Minor. Potrivit lui Plutarch, Antoniu a aruncat-o afară din casa lui din Roma, pentru că s-a culcat cu prietenul său, tribunul Publius Cornelius Dolabella. Acest lucru a avut loc în 47 î.Hr. când Antoniu a divorțat de ea. Cu Antonia, el a avut o fiică: • Antonia, nepoată a lui Gaius Antonius Hybrida, căsătorită cu bogătașul grec Pythodoros din Tralles. 3. Căsătoria cu Fulvia, cu care a avut doi fii: • Marcus Antonius Antyllus, executat de Octavian în 30 î.Hr.. • Iullus Antonius, căsătorit cu Claudia Marcella Major, fiica lui Octavia.

10.8. PORTRETE FICTIVE 4. Căsătoria cu Octavia Minor, sora lui Octavian, mai târziu numit Augustus; au avut două fiice: • Antonia Major, căsătorită cu Lucius Domitius Ahenobarbus; bunica maternă a împărătesei Valeria Messalina și bunica paternă a împăratului Nero. • Antonia Minor, căsătorită cu Drusus, fiul lui Livia; mama lui Emperor Claudius, bunica lui Emperor Caligula și a împărătesei Agrippina cea tânără și străbunica pe linie maternă a împăratului Nero. 5. Copii cu regina Cleopatra a Egiptului, fosta iubită a lui Iulius Cezar:

113 • 34 î.Hr. - Donațiile din Alexandria • 33 î.Hr. - Sfârșitul celui de-al doilea triumvirat • 32 î.Hr. - Schimb de acuzații între Octavian și Marc Antoniu • 31 î.Hr. - Este înfrânt de Octavian în Bătălia de la Actium • 30 î.Hr. - Marc Antoniu și Cleopatra se sinucid

10.8 Portrete fictive

• Doi gemeni Alexander Helios și Cleopatra Selene II. Selene s-a căsătorit cu regele Juba II Lucrări de ficțiune în care personajul Marc Antoniu joacă din Numidia și mai târziu Mauretania; regina un rol central: din Siria, Zenobia din Palmyra, este copilul lui Juba II și Selene. • Iulius Caesar și Antoniu și Cleopatra de William • Ptolemy Philadelphus. Shakespeare, dar și filmele realizate după aceste opere

10.7 Cronologia vieții lui Marc Antoniu • 83 î.Hr. - Marc Antoniu se naște la Roma • 54 î.Hr.-50 î.Hr. - Se află sub comanda lui Iulius Cezar în războaiele galice • 50 î.Hr. - Ajunge tribun al poporului • 48 î.Hr. - Servește ca magister equitum (Maestrul cailor, adică mâna dreaptă a dictatorului)

• Totul pentru dragoste (“All for Love”) scris de John Dryden în 1677 • Serialul TV Xena, Prințesa războinică • Serialul TV Roma • Filmul din 1934 Cleopatra • Filmul din 1963 Cleopatra

• 44 î.Hr. - Primul consulat alături de Cezar; asasinarea lui Cezar

• Seria Stăpânii Romei de Colleen McCullough, în care Antoniu este portretizat ca un guraliv neîntrecut, bădăran pervertit. Un războinic excelent, dar cu o mulțime de calități negative - cum ar fi poftele carnale imense și vanitatea (el iubește un car de echitație tras de lei).

• 43 î.Hr. - Bătălia de la Mutina (azi Modena)- formează al doilea triumvirat cu Cezar Augustus Octavian și Marcus Aemilius Lepidus

• Romanul Memoriile Cleopatrei, autor Margaret George

• 42 î.Hr. - Înfrângerea asasinilor lui Cezar în bătălia de la Filippi; Drumurile lui Marc Antoniu în Orient

• Video-jocul Capcom Umbra Romei, în care acesta apare ca fiind oponentul principal

• 47 î.Hr. - Administrație dezastruoasă a provinciei Italia: urmează exilul politic

• 41 î.Hr. - Prima întâlnire cu Cleopatra (a VII-a) • 40 î.Hr. - Întoarcerea la Roma; căsătoria cu Octavia; tratatul de la Brundisium

• Filmul din 1999 Cleopatra • Mini-serialul TV din 2005 Empire

• 38 î.Hr. - Tratatul de la Tarentum: reînnoire a triumviratului timp de încă cinci ani

• Romanele Emperor de Conn Iggulden

• 36 î.Hr. - Campanie dezastruoasă contra parților

• Giles Coren portretizează pe Marc Antoniu în al șaselea episod din seria a doua a The Supersizers Eat (în emisie la BBC One la ora 21:00, 27 iulie 2009)

• 35 î.Hr. - Cucerește Armenia

114

CAPITOLUL 10. MARC ANTONIU

10.9 Referințe

• Weigall, Arthur: Marc Antoine, sa vie et son temps (Maurice Gerin translation, Payot, Paris, 1933)

[1] Marcus Antonius Marci Filius Marci Nepos - „Marcus Antonius, fiul lui Marcus, nepotul lui Marcus”.

• Lindsay, Jack: Marc Antony, his World and his Contemporaries (E. P. Dutton & co., New York, 1937)

[2] Plutarch, "Anthony"

• Lindsay, Jack (1970): Cleopatra. Constable, Londres. ISBN 0-09-457000-0

[3] Un talentum este echivalentul modern a 20000 dolari americani.. Un talentum reprezentat salariul pe nouă ani al unui meșteșugar

• Babcock, C L: “The early career of Fulvia”, AJP 86 (1965), 1-32

[4] http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/ Plutarch/Lives/Antony*.html Capitolul 4, Versul 3 [5] Sear, David R. „Common Legend Abbreviations On Roman Coins”. http://www.davidrsear.com/academy/ roman_legends.html. Accesat la 24 august 2007.

10.9.1

• Paul-Marius Martin, Antoine et Cléopâtre, la fin d'un rêve, Albin Michel, 1990, 287 p.

• Dio Cassius xli.–liii • Appian, Bell. Civ. i.–v. Bello

Gallico

și

• Cicero, Scrisori și Philippicae • Discursuri : (44ÎC) Philippics împotriva lui Marc Antoniu ~ Tufts University Classics Collection • Plutarch, “Viețile paralele ale oamenilor iluștri” (Βίοι Παράλληλοι - Bioi Parállêloi) • Plutarch’s Parallel Lives: “Antony” ~ Internet Classics Archive (MIT)

10.9.2

• Bengtson, Hermann: Marcus Antonius, Triumvir und Herrscher des Orients (C. H. Beck, Münich, 1977) ISBN 3-406-06600-3 • Pelling, C B R: Plutarch, Life of Antony (Cambridge UP, 1988) ISBN 0521240662

Surse primare

• Caesar, Commentarii de Commentarii de Bello Civili

• Jones, A M H: The Herods of Judaea (Oxford, 1938)

• Southern, Pat: Mark Antony (Stroud, Gloucestershire, UK: Tempus Publishing, 1998) hardcover, ISBN 0-7524-1406-2 • Grimal, Pierre (1990): El mundo mediterráneo en la edad antigua III. La formación del Imperio Romano. Siglo XXI, Madrid. ISBN 84-323-0168-X • Le Glay, Marcel (2001): Grandeza y decadencia de la República Romana. Cátedra, Madrid. ISBN 84376-1895-9 • Roldán Hervás, José Manuel (1987): La República Romana Historia de Roma, Tomo I, pp. 625–643. Cátedra, Madrid. ISBN 84-376-0307-2

• Plutarch’s Parallel Lives, (Vieți paralele) : “Viața lui Marc Antoniu” - Loeb Classical Library edition, 1920

• Roldán Hervás, José Manuel; Blázquez Martínez, José María; Castillo, Antonio del (1989): El Imperio Romano (Siglos I-III). Historia de Roma, Tomo II. Cátedra, Madrid. pp. 9–37

• Plutarch’s Parallel Lives: “Comparație între Demetrius și Antoniu” ~ Internet Classics Archive (MIT)

• Fuller, John Frederick Charles (1954): Batallas decisivas del mundo occidental. Tomo I, pp. 235–269. RBA, Barcelona, 2005. ISBN 84-473-4604-8

Lucrări moderne

• Carter, John M (1970): The Battle of Actium: The rise & triumph of Augustus Caesar (Turning points in history). Hamilton, Londres. ISBN 0-241-01516-2 • Craven, Lucil (1920) Antony’s oriental policy until the defeat of the parthian expedition. Universidad de Misouri, St. Louis. • Groebe, Pauly-Wissowa Realencyclopadie • Thomas de Quincey, Essay on the Caesars • William Haines Lytle (1826–1863), Antony and Cleopatra

10.10 Legături externe • Mormantul Cleopatrei si al lui Marc Antoniu ar putea fi descoperit • MARC ANTONIU (CCA 83-30 I.HR.) • en Mark Antony • en Mark ANTONY, 82 BC - 30, Roman General • ru Е. В. Смыков Марк Антоний и политика clementia Caesaris • ru М. В. Белкин Цицерон и Марк Антоний: истоки конфликта

Capitolul 11

Iulius Cezar Pentru alte sensuri, vedeți Iulius Cezar (dezambiguizare). Gaius

Iulius

11.1 Viața timpurie

Cezar

(limba latină: n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic și militar roman și una dintre cele mai influente și mai controversate personalități din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A provocat războaie de cucerire fără acceptul senatului roman. Cucerirea Galiei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul Atlantic. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie. IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1 ;

Cezar a ieșit învingător într-un război civil, devenind dictator al lumii romane, și a inițiat o vastă acțiune de reformare a societății romane și a guvernării acesteia. El s-a proclamat dictator pe viață și a centralizat puternic guvernarea statului slăbit din cauza războiului civil pornit tot de Cezar. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranța de a salva republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) și republicani (între alții, Brutus, Cassius și Cicero). Conflictul s-a încheiat cu victoria cezarilor în Bătălia de la Philippi și stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu și Lepidus au preluat împreună controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian și Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian a ajuns liderul absolut al lumii romane. Perioada de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în același timp și fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat. Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu prin prisma propriilor sale consemnări: Commentarii de Bello Gallico. Multe detalii ale vieții sale au fost relatate mai târziu de istorici, precum Suetonius, Plutarh și Cassius Dio. Tanarul Cezar Cezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), prezumtiv descinsă din Iulus, 115

116 fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiței Venus. Potrivit unei legende, nașterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puțin probabil, deoarece în acea epocă o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut întro locuință modestă dintr-o construcție antică (insula) în Suburba, cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deși cu descendență patricienă, deci aristocrată, nu era înstărită, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciun membru al familiei nu s-a făcut remarcat în societate în timpul copilăriei lui Cezar, deși, în generația tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătușa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogați locuitori ai Romei, influența sa politică contribuind și la îmbunătățirea situației materiale a familiei lui Cezar.

CAPITOLUL 11. IULIUS CEZAR coroane civice. La Roma, în 78 î.Hr., după moartea lui Sulla, Cezar își face debutul politic în Forul din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea de orator și pentru atitudinea neînduplecată în procesele împotriva foștilor guvernatori deferiți justiției pentru înșelăciune și corupție. Marele orator Cicero comenta: „Există cineva care are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Țintind către perfecțiune în retorică, Cezar a plecat în 75 î.Hr. pentru studii de filosofie și oratorie în Rodos, unde l-a avut dascăl pe celebrul Apollonius Molo. În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit în Marea Mediterană de pirați cilicieni. Când aceștia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talanți, Cezar le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceștia au acceptat și Cezar și-a trimis discipolii în diverse orașe pentru a strânge banii de răscumpărare. În total, a fost reținut treizeci și șase de zile, timp în care i-a amenințat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ținându-se de cuvânt, imediat după ce a fost răscumpărat și pus în libertate, Cezar a organizat o forță navală care a reușit să prindă pirații și să cucerească fortăreața din insula acestora. Cezar a dispus omorârea piraților prin răstignire, ca avertisment dat tuturor piraților. Dar, întrucât pirații îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora să le fie fracturate picioarele, pentru a le reduce suferința în timpul supliciului.

Spre sfârșitul vieții lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau, în general, divizați în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, și Optimates, din care făcea parte Lucius Cornelius Sulla. O serie de dispute între cele două partide a dus la un război civil, deschizând în final calea lui Sulla către postul de dictator. Datorită legăturii de familie, Cezar era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar nepotul lui Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius și inamicul declarat al lui Sulla. În anul 85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl i s-a îmbolnăvit și a După întoarcerea la Roma în 73 î.Hr., Cezar a fost ales murit. Cezar a devenit moștenitorul majorității proprie- membru al Colegiului Pontifilor. Revenirea lui Cezar la Roma a avut loc în toiul răscoalei sclavilor conduși de tăților și averilor deținute de tatăl său și de Marius. fostul gladiator Spartacus. Senatul trimisese legiuni după Când Sulla a ieșit învingător din războiul civil și și-a în- legiuni pentru înfrângerea revoltei, dar forțele lui Sparceput programul de proscriere, Cezar, în vârstă de 20 de tacus au ieșit învingătoare de fiecare dată. În 72 î.Hr., ani, se afla într-o situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82 Adunările romane l-au ales pe Cezar în funcția de tribun î.Hr. să divorțeze de Cornelia, dar Cezar a refuzat și a militar, aceasta fiind primul său pas în viața politică. În plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla i-a anul 71 î.Hr., Marcus Crassus a devenit coordonatorul acgrațiat pe Cezar și familia sa și i-a permis să se reîntoarcă țiunilor întreprinse pentru zdrobirea răsculaților conduși la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a co- de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puținii susținători mentat pericolul de a-l fi lăsat în viață pe Cezar. Potrivit ai lui Crassus în încercarea de a restabili ordinea în stat. lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui Cezar, Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru această cauză, iar dictatorul ar fi spus: „El, a cărui viață o dorești atât de Crassus a format șase legiuni noi, recrutându-l și pe tânămult, va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de rul Cezar pentru a servi ca tribun cu atribuții de avocatunobili a căror cauză o susții alături de mine; căci în acest ră. După câteva înfrângeri, forța lui Crassus l-a învins pe singur Cezar vei găsi mulți precum Marius“. Spartacus în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar În ciuda grațierii, Cezar nu a rămas în Roma și a ple- și Crassus s-au împrietenit, ceea ce a contribuit ulterior cat în Asia și Cilicia pentru satisfacerea serviciului mili- la carierele amândurora. Însă triumful lui Cezar avea să tar. Aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai mul- se transforme curând în dezastru. te operațiuni militare. În 80 î.Hr., încă sub comanda lui În 69 î.Hr., Cezar a rămas văduv, după moartea CorneliThermus, a jucat rolul de pivot în asediereaMiletului. În ei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort și el. timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură per- În același an o pierde și pe mătușa sa, Iulia, de care era sonală pentru salvarea vieților legionarilor, încât a fost foarte atașat. Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar în decorat ulterior cu distincția corona civica (coroana de postura de a crește singur o fiică încă minoră, Iulia Ceghindă), unul dintre cele mai înalte onoruri acordate unui zaris. Nu exista tradiția ca femeile romane să aibă parte militar fără rang de comandant și purtată în public chiar de funeralii publice fastuoase, însă Cezar s-a abătut de la și în prezența senatorilor Romei; toată lumea era obligată tradiție în această privință. În timpul funeraliilor, Cezar a să se oprească și să aplaude prezența purtătorului acestei

11.2. CURSUS HONORUM AL LUI CEZAR

117

trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătușei Iulia au fost încărcate de conotații politice, Cezar insistând ca masca mortuară să aibă fizionomia lui Marius. Deși Cezar era foarte apropiat de ambele femei (potrivit scrierilor lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenții săi politici ca propagandă vizând alegerea sa în postul de chestor.

11.2 Cursus honorum al lui Cezar

Cezar in fata statuii lui Alexandru cel Mare Cezar la inceputul carierei militare

Adunarea Poporului l-a ales în 69 î.Hr. pe Cezar, la vârsta de treizeci de ani, în funcția de chestor, conform celor prevăzute în cursus honorum. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, provincie romană situată în Portugalia de astăzi și sudul Spaniei. Stagiul său de demnitar administrativ și financiar în Hispania a fost în general lipsit de evenimente; în acea perioadă avut loc faimoasa întâlnire cu o statuie a lui Alexandru cel Mare. Se spune că s-ar fi oprit și ar fi plâns la templul lui Hercule din Gades. Fiind întrebat de ce a avut o astfel de reacție, a răspuns simplu: „Crezi că sunt lipsit de motive pentru a plânge, când cred că la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe națiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest timp?“. Cezar a fost eliberat curând din funcția de chestor și i s-a permis reîntoarcerea la Roma. În ciuda durerii de a-și fi pierdut soția, despre care toate relatările sugerează că ar fi iubit-o foarte mult, Cezar s-a recăsătorit în 67 î.Hr., din interes politic. Însă, de această dată, a ales o unire ciuda-

tă. Noua lui soție, Pompeia, era nepoata lui Sulla și fiica lui Quintus Pompei. Deși părea a se fi alăturat senatorilor optimați, celelalte acțiuni ale lui Cezar aveau puțin dea face cu politica conservatoare și și-a continuat drumul spre sprijinirea politicii grupului numit populares. Caesar a sprijinit Lex Gabinia, care îi oferea lui Pompei puteri nelimitate în soluționarea problemelor cu pirații cilicieni. Mai târziu, în fața asprei rezistențe a optimaților, Caesar a sprijinit Lex Manilia, care îi oferea lui Pompei comanda militară unică a forțelor romane din est în războaiele împotriva lui Mithridate al VI-lea Eupator. Buna relație întreținută cu marele general Pompei i-a fost de folos lui Caesar în privința carierei sale politice. Rivalitatea dintre Pompei și Crassus, mentorul lui Caesar, părea a nu fi avut efect asupra lui Caesar. Crassus a continuat să preia și în anii următori plata marilor datorii făcute de Caesar. Pe lângă sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei Caesar servit drept curator al Drumului Appian (Via Appia). Întreținerea acestui drum, ce se întindea de la Roma la Cumae și trecea dincolo de călcâiul “cizmei” peninsulei Italia, avea importanță majoră, iar postul de

118

CAPITOLUL 11. IULIUS CEZAR

curator era o demnitate înaltă. Deși pe plan personal necesita costuri enorme, poziția oferea mare prestigiu unui senator tânăr. Sprijinul acordat de Crassus a făcut întreaga sarcină realizabilă pentru Caesar În acest timp, Caesar și-a continuat cariera judiciară până în clipa alegerii sale, în 65 î.Hr., ca edil (curule aedile), alături de Bibulus, un tânăr rival, membru al facțiunii optimaților.

exclusiv femeilor și considerat sacru. Însă Publius Clodius Pulcher a reușit să pătrundă în casa în care se desfășura acesta, deghizat în femeie. Acest fapt a fost considerat sacrilegiu absolut, din care cauză Pompeia a primit o scrisoare de divorț. Însuși Caesar a recunoscut că Pompeia ar fi putut fi inocentă, dar a afirmat: „Soția lui Caesar, ca și întreaga familie a lui Caesar, trebuie să fie deasupra Poziția de magistrat a fost următorul pas în cursus hono- suspiciunilor.“ rum, ea dovedindu-se o mare oportunitate pentru maes- 63 î.Hr. a fost un an dificil, nu doar pentru Caesar, ci și trul publicului roman. Edilii curule erau responsabili de pentru Republica Romană. Caesar a candidat și a câștiastfel de îndatoriri publice precum construirea și îngriji- gat alegerile pentru postul de pretor urban, în anul 62 rea templelor, clădirilor publice, traficului și alte aspecte î.Hr.. Înainte să se fi instalat în noul său post, s-a declanale vieții cotidiene din Roma; poate că mai presus de toa- șat Conspirația lui Catilina, care l-a pus pe Caesar din nou te, edilii se îngrijeau de organizarea jocurilor publice cu în conflict direct cu optimații. Lucius Sergius Catilina, de ocazia sărbătorilor statului și de administrarea Circului două ori candidat la postul de consul, se confrunta cu acuMaximus. Caesar s-a tot împrumutat, în acea perioadă, zații de planificare a răsturnării republicii prin rebeliune până în prag de faliment, însă și-a mărit ireversibil popu- armată. Vina lui Catilina era însă controversată. La alelaritatea printre oamenii de rând. Jocurile organizate de gerile de al finele anului 63 î.Hr., Marcus Tullius Cicero el erau spectaculoase și proiectele de construcție propuse l-a înfrânt pe Catilina în cursa electorală consulară. de el ambițioase. Într-un spectacol organizat în onoarea La puțin timp după aceasta, Crassus a primit scrisori anotatălui său, Caesar a înfățișat 320 de perechi de gladiatori nime care îl informau că diverși senatori trebuiau să pleîn armuri de argint, ceea ce a costat enorm de mult. ce din Roma pentru a evita masacrarea liderilor guvernamentali. Crassus i-a dus scrisorile lui Cicero, care a prezentat conspirația Senatului. Mulți dintre membrii acestuia nu i-au dat crezare, fiind convinși că Cicero a fabricat întreaga poveste pentru câștig politic. Elocvența oratorică a lui Cicero, însă, a convins Senatul că acest complot necesita măsuri extreme. Senatus consultum ultimum i-a acordat lui Cicero autoritatea de a se ocupa de conspiratori. Catilina, printre alții, a devenit prima țintă. Ca răspuns, acesta a decis să fugă din Roma, dar nu înainte de a se fi implicat într-un complot pentru asasinarea lui Cicero. Complotul a eșuat, iar Catalina a plecat pentru a se alătura rebeliunii din provincia Etruria. Au fost condamnați la moarte și executați, fără proces, cinci romani notabili, aliații lui Catilina. Alternativa ar fi fost exilul, încarcerarea înainte de proces nemaifiind folosită; însă, dacă ar fi fost exilați, cei condamnați s-ar fi pus în frunSuccesul în demnitatea de edil i-a fost lui Cezar de ma- tea armatelor lui Catilina, în Etruria. Senatul a dezbătut re folos la alegerea sa ca Pontifex Maximus (mare pre- această temă, iar Caesar s-a numărat printre puținii care ot) în 63 î.Hr., ca urmare a morții predecesorului său, s-au pronunțat împotriva pedepsei capitale. Quintus Caecilius Metellus Pius. Poziția însemna ocupa- Implicarea în afacerea lui Catilina nu i-a cauzat lui Cezar rea unei noi case — Domus Publica (casa publică) — în nici un dezavantaj de durată. În anii următori, Caesar a For, și implica răspunderea pentru toate atribuțiile reli- început un mandat ca pretor urban. Din această poziție de gioase romane și patronatul preoteselor virgine ale zeiței elită și-a promovat încă o dată politica populares. A ceVesta. Pentru Caesar, numirea însemna și ușurarea da- rut un cont destinat restaurării capitalei, pe care optimații toriilor sale; totodată îi conferea o putere considerabilă. i l-au refuzat. Fără succes în această încercare, Caesar Deși în termeni tehnici pontificiatul nu reprezenta o pozi- i-a întărit coaliția cu Pompei, care urma să se întoarcă ție politică, oferea și avantaje considerabile în relația cu curând la Roma din campaniile sale în est. Întoarcerea Senatul și la modificările legislative. lui Pompei i-a neliniștit pe optimați, care se temeau de un Debutul ca pontifex a fost marcat, însă, de un scandal. În marș în stilul lui Sulla asupra Romei și de instaurarea dicurma morții soției sale, Cornelia, Caesar s-a căsătorit în taturii. Aveau nevoie să prezinte orașul și împrejurimile 67 î.Hr. cu Pompeia Sulla, o nepoată a lui Sulla. Ca so- sale ca mediu stabil, lipsit de nevoia „ordinii restauratoație de pontifex și matroană (în latină “femeie măritată") re“ a lui Pompei. Aliatul lui Pompei, Caecilius Metellus importantă, Pompeia era responsabilă cu organizarea fes- Nepos, însă, a adus problema în fața Senatului, cerând ca tivalului Bona Dea, din luna decembrie, un ritual destinat lui Pompei să-i fie permisă venirea în Italia și restaurarea. Cezar i-a sprijinit pe Nepos și Pompei, dar Cato a Caesar și-a împins agenda mai departe prin ridicarea unor statui ale lui Marius. Senatul s-a simțit ultragiat, dar popularitatea lui Caesar îl făcea aproape intangibil. Senatorii puteau încerca să-i blocheze traseul politic prin alte mijloace. Caesar ar fi putut fi nominalizat să preia conducerea pentru reprimarea unei răscoale în Egipt, dar nu a putut să aibă destul sprijin pentru a obține acel post. Caesar și-a încheiat anul ca edil în glorie, însă dând faliment. Datoriile sale atingeau mai multe sute de talanți de aur (sumă echivalentă cu câteva milioane de euro la cursul valutar actual), amenințându-i viitorul carierei. Coedilul său, Bibulus, a fost atât de lipsit de spectaculozitate, în comparație, încât avea să-și declare mai târziu frustrarea că, în întreaga perioada ca edil, meritele i-au fost atribuite exclusiv lui Cezar, în loc de a fi împărțit elogiile cu Bibulus.

11.3. PRIMUL TRIUMVIRAT

119

zădărnicit moțiunea. Nepos a fugit din Roma pentru a i se alătura lui Pompei, iar Caesar a fost înlăturat din funcția de pretor. Când mulțimea venită în sprijinul lui Caesar a amenințat violent, el a fost repus în funcție. Caesar a potolit mulțimea înainte de a se recurge la violență. Spre finalul mandatului de pretor, s-a constatat că Cezar a delapidat și urma să fie dat în judecată pentru deturnarea fondurilor administrate. Crassus i-a sărit din nou în ajutor, achitând un sfert din totalul de 20 milioane de dinari. În cele din urmă, până în 61 î.Hr., Caesar a fost desemnat ca guvernator propretor al Lusitaniei, provincia unde fusese anterior chestor. Odată cu această numire, creditorii săi s-au retras, permițându-i un statut chiar profitabil. Părăsirea Romei înainte de a o fi preluat în mod oficial a dovedit că Cezar nu voia să-și asume niciun risc. Caesar și personalul său au călărit în forță, ajungând la Rhone în doar opt zile, iar el a întrevăzut viitoarea sa abilitate de a organiza deplasarea la viteze mari a unor unități de armată. În drumul lor, mai mulți membri din anturajului au notat barbaricul și, în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Caesar, demonstrându-și ambiția, a replicat: „Din partea mea, aș prefera să fiu primul om între acești inși, decât al doilea în Roma”. În timpul mandatului de guvernator, Caesar și-a întărit relația cu popoarele celtice, ceea ce s-a dovedit a fi fost un factor important în planurile sale de mai târziu. Odată sosit în Hispania, Caesar și-a făcut o reputație deosebită în postura de comandant militar. Între 61 î.Hr. și 60 î.Hr., a câștigat bătălii importante împotriva triburilor galiciene și lusitane. În timpul uneia dintre victorii, oamenii săi l-au aclamat ca imperator pe câmpul de luptă, ceea ce reprezenta aprecierea de maximă importanță pentru a fi un triumf roman eligibil. Caesar se afla în fața unei dileme. Dorea să candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. și pentru aceasta trebuia să fie prezent în Roma, dar voia să primească totodată onorul pentru un triumf. Optimații au folosit această dilemă împotriva sa, forțându-l să aștepte la porțile orașului, până când avea să i se confirme triumful. Întârzierea avea să îl coste pe Caesar ocazia de a candida în alegerile pentru postul de consul și l-a pus în fața unei decizii fatale. În vara anului 60 î.Hr., Caesar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcție din Republica Romană.

11.3 Primul triumvirat

Cezar consul

o coaliție. Pompei era deja frustrat din cauza incapacității sale de a obține reforma teritorială pentru veteranii săi din est, iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri. Alianța (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr., și a rămas secretă, în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei și Crassus au căzut de acord să își folosească averile și puterea pentru a ajuta candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb, Cezar avea să influențeze agendele politice ale celor doi. Cezar și Crassus, care erau deja buni prieteni de un deceniu încoace, și-au consolidat alianța cu Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar, Iulia Cezaris. Alianța combina enorma popularitate a lui Cezar în rândul plebeilor și reputația sa, cu averea și influența asupra plutocrației marilor comiși de care dispunea Crassus, alături de reputația militară, averea și influența senatorială ale lui Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câșigat cu ușurință poziția de consul, însă Optimații au reușit alegerea fostului co-edil a lui Cezar, Marcus Calpurnius Bibulus, în poziția de consul junior.

În 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a își abține candidatura pentru un posibil triumf (datorat realizărilor sale în Hispania) l-a pus în poziția de a candida pentru consul. Deși Cezar dispunea de o popularitate copleșitoare printre membrii adunărilor cetățenești, a fost nevoit să manipuleze alianțe formidabile în Senatul roman pentru a-și putea asigura alegerea. Având deja o prietenie solidă cu Odată instalat în funcție, în 59 î.Hr., primul obiectiv din fabulos de bogatul Marcus Licinius Crassus, l-a abordat agenda lui Cezar l-a reprezentat crearea unei legi care stipe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i pula ca toate dezbaterile și procedurile din cadrul Sena-

120

CAPITOLUL 11. IULIUS CEZAR

tului să fie făcute publice. După aceasta, și-a respectat acordul făcut cu Pompei. Terenuri din părți nepopulate ale Italiei aveau să fie restituite și oferite veteranilor lui Pompei. Astfel, Cezar nu ameliora doar problema mulțimii șomere din Roma, ci satisfăcea și doleanțele legiunilor lui Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facțiunea Optimaților, s-a opus conceptului, din simplul motiv că era o idee a lui Cezar. Consulul a mustrat Senatul și a dus problema direct în fața poporului. În timp ce vorbea în fața unei Adunări cetățenești, Cezar și-a întrebat co-consulul, Bibulus, despre sentimentele sale privind o astfel de reglementare legislativă. Răspunsul acestuia a fost unul simplu: legea nu putea fi acceptată, chiar dacă toată lumea ar fi dorit acest lucru. În acest moment, așa-numitul prim triumvirat a fost făcut public, iar Pompei și Crassus au aprobat cu ardoare măsura de urgență. Legea a fost sprijinită de copleșitoarea reacție a publicului, și Bibulus s-a retras către casa sa, în dizgrație. Bibulus și-a petrecut restul timpului din anul său consular încercând a folosi semne religioase pentru a dovedi că legile lui Cezar erau nule și lipsite de valoare, într-o încercare de a împotmoli sistemul politic. În schimb, i-a acordat involuntar autonomie completă lui Cezar pentru a face posibil aproape orice își propunea. După retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit, Cezar si generalii sai în glumă: anul lui „Iulius și Cezar”. Cezar a primit proconsulatul Galiei Cisalpine și al Illyriei, oferindu-i-se oportunitatea de a își egala victoriile politice cu gloriile militare. Acest post, cu o durată de cinci ani, fără precedent într-un domeniu relativ sigur, era un semn evident al ambiției lui Cezar pentru cuceriri externe. Viitoarele campanii conduse de Cezar erau, din acest moment, la propria sa discreție. Ca un plus de noroc, guvernatorul Galiei Narbonensis murise, provincia fiindu-i, de asemenea, încredințată lui Cezar.

trăia pe teritoriul Elveției contemporane, helveții, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul Franței de astăzi. Însă, pentru a putea realiza o astfel de migrare, helveții ar fi trebuit nu doar să mărșăluiască prin teritorii aflate sub control roman, ci să străbată și teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii. Alți celți de origine galică și alte persoane din provincia Galia Narbonensis se temeau ca helveții să nu vandalizeze totul în calea lor până la destinația finală. Fără a pierde timp, Cezar s-a opus ideii și Pe la 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, ală- a recrutat în grabă două noi legiuni. turi de cei mai puternici doi oameni din Roma (cu ex- Mai multe alte triburi s-au alăturat mișcării helveților, ei cepția sa), și de oportunitatea de a avea glorie infinită în devenind cu timpul cel mai mare și cel mai puternic trib Galia. La vârsta de patruzeci de ani, deși deținea cel mai din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se aduînalt post din Roma și continua să își înfrângă adversa- naseră aproape 370.000 de persoane, din care 260.000 rii la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare avea să erau femei, copii și alte tipuri de non-combatanți. Duvină mai târziu. Mărșăluind cu rapiditate prin siguran- pă ce au pornit la drum, fără a ține seamă de obiecția lui ța relativă a provinciilor aflate în subordinea sa, pentru a Cezar, trupele aveau să se întâlnească, inevitabil. După își invoca imperiumul și a evita judecata, Cezar avea să mai multe încăierări, Cezar a cucerit partea muntoasă cu modifice platforma geopolitică a lumii antice. cele șase legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătă-

11.4 Războaiele galice Gaius Iulius Cezar și-a însușit controlul oficial asupra provinciilor Illyria, Galia Cisalpină și Galia Transalpină în 59 î.Hr. Dincolo de provincia Galiei Transalpine se găsea un teritoriu vast, echivalând cu Franța de astăzi, numit Galia Comata, unde existau confederații independente de triburi celtice, ce mențineau diferite relații cu Roma. Dar, imediat după ce el și-a ocupat poziția, un trib celtic ce

lie neechilibrată. În apropiere de capitala tribului Aedui, Cezar a strivit helveții, măcelărindu-i, indiferent de statutul de combatant al adversarului. Conform lui Cezar, dintre cei 370.000 de inamici mobilizați, doar 130.000 au supraviețuit bătăliei. În următoarele zile a ordonat trupelor să urmărească ce mai rămăsese din armata adversă; se pare că au fost uciși încă 20.000 de oameni. Aproape în același timp, la sfârșitul lui 59 î.Hr., liderul germanic Ariovistus, căpetenie a tribului Suebi, a condus o invazie a Galiei prin atacuri asupra regiunii granițelor, însă Cezar a înăbușit situația la acel moment, aranjând o alianță cu germanii, la începutul anului 58 î.Hr. A forțat retragerea

11.5. GERMANIA, BRITANIA ȘI VERCINGETORIX

121

germanilor înapoi în est, de-a lungul Rinului și a folosit credea el. Pentru moment, însă, Cezar s-a reîntors în Gapretextul „apărării aliaților Romei” pentru a-și continua lia Cisalpină pentru a se ocupa de problemele politice din cuceririle în nord. Roma. În primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de administrația guvernământului său. În ciuda grandioaselor mulțumiri oferite de diverse triburi galice, nemulțumirea creștea. Cezar a auzit un zvon despre formarea unei confederații a triburilor galice sub stăpânire belgică, pentru a se opune prezenței romane în Galia. Cezar s-a întors în grabă la legiunile sale, formând două noi astfel de legiuni, alcătuite majoritar din „cetățeni” galici, numărul total al acestora ridicându-se acum la opt. La sosirea lui Cezar, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziției galice se adeveriseră. Cezar s-a mișcat cu rapiditate, surprinzând triburile galice înainte ca acestea să se fi alăturat opoziției și transformându-le în aliați. Ca represalii, triburile belgice au început atacul. Cu cele opt legiuni, romanii au spulberat atacul printr-o bătălie dificilă. Pentru Cezar, victoria avea o dublă conotație: nu doar o victorie armată, ci și una politică, însoțită de o propagandă solitară, de asemenea. Protejându-și „aliații” de agresiuni externe, el putea acum securiza cu ușurință legalitățile necesare împotriva triburilor belgice. Deși ar fi reprezentat încă o campanie dificilă, acesta era exact genul de șansă pe care Cezar și-l dorea. A continuat spre nord, cucerind tot ce-i stătea în cale, fie prin politică, fie pe calea armată. La începutul campaniei din anul 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă pregătită pentru ocupația romană. Cezar și-a trimis generalii în fiecare colț al Galiei, pentru a înăbuși orice rezistență în calea lor. Publius Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis în Aquitania cu douăsprezece cohorte legionare, pentru a subjuga triburile de acolo. Cu ajutorul trupelor auxiliare galice, Crassus a adus cu rapiditate controlul roman până în cea mai vestică porțiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor asasin al lui Cezar, a fost trimis în nord, către Britania de astăzi, pentru a construi o flotă printre veneți. Veneții controlau căile navigabile cu o formidabilă flotă proprie, sprijiniți însă și de celții britanici. Inițial vasele galice le-au depășit pe cele romane, Brutus neputând împiedica operațiunile veneților. Dar ingeniozitatea romană a intrat în acțiune, și aceștia au început să folosească cârlige lansate de arcași pentru a cuceri vasele veneților. În scurt timp, veneții au fost complet învinși, și ca multe triburi înaintea lor, vânduți ca sclavi. În total, zeci de triburi au fost forțate să capituleze în fața dominației romane și sute de mii de prizonieri au fost trimiși înapoi la Roma, ca sclavi. Odată cu înfrângerea rezistenței galice, Cezar și-a îndreptat atenția dincolo Canalul Mânecii. Totuși, cucerirea nu era atât de completă pe cât părea. Cezar a fost nevoit să se confrunte mai întâi cu alte incursiuni germanice, înainte de a putea traversa către insulă. Și, în ciuda încrederii sale, triburile galice nu erau nici pe departe atât de subjugate pe cât

11.5 Germania, Britania și Vercingetorix Până în anul 56 î.Hr., pe măsură ce Cezar împingea controlul roman în întreaga provincie galică, situația politică din Roma era pe cale de a se destrăma. Aflat în mijlocul planificării următoarelor acțiuni în Galia, Britania și Germania, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină, știind că trebuie să se afirme din nou sprijinul întru Senatul Roman. Pompei se afla în Italia nordică, îngrijindu-se de îndatoririle sale în cadrul comisiei grânelor, iar Crassus a mers la Ravenna pentru a se întâlni cu Cezar. Cezar, însă, i-a chemat pe ambii la Lucca pentru o conferință, iar celor trei triumviri li s-au alăturat până la 200 de senatori. Deși sprijinul în Roma era deslușit, această întâlnire a fost menită scopurilor triumviratului, aceasta dovedindu-se o mult mai mare coaliție decât doar a trei persoane. Însă Cezar avea nevoie ca Pompei și Crassus să se înțeleagă pentru a putea menține întreaga înțelegere. Comanda lui Cezar trebuia prelungită, pentru a fi asigurat împotriva judecății.

Cezar şi Vercingetorix

Acordul asupra căruia s-a înțeles i-ar fi acordat lui Cezar prelungirea de care avea nevoie, în timp ce Pompei și Crassus aveau posibilitatea de a accede la putere. Pompei și Crassus aveau să fie aleși consuli simultan pentru anul 55 î.Hr., lui Pompei încredințându-i-se regiunea Hispania, iar Crassus primind Siria. Pompei, gelos asupra creșterii pe care o înregistra armata lui Cezar, dorea securitatea unei domnii provinciale cu ajutorul legiunilor, iar Crassus dorea oportunitatea gloriei militare către est, în Parthia. După soluționarea problemelor, Crassus și Pompei s-au întors la Roma pentru a participa la alegerile din 55 î.Hr.. În ciuda înverșunatei rezistențe din partea Optimaților, inclusiv o întârziere în alegeri, statutul de consuli al celor doi a fost confirmat până la urmă. Cezar nu și-a asumat nici un risc, însă, și a trimis nunțiul său, Publius Crassus, înapoi la Roma alături de 1.000 de oameni

122

CAPITOLUL 11. IULIUS CEZAR

pentru a „păstra ordinea”. Prezența acestor oameni, alături de popularitatea lui Crassus și Pompei au reușit cu greu sa stabilizeze situația. Cezar s-a întors în grabă în Galia pentru a pune pe picioare prima invazie romană în Britania. Înainte ca Cezar să-și poată concentra atenția asupra Britaniei, o invazie germanică de-a lungul Rinului, în teritoriul ubian i-a întors atenția asupra Germaniei. Invadatorii au trimis ambasadori către Cezar spunând că doreau pace, însă Cezar le-a cerut mutarea de pe teritoriul Galiei și a ordonat mobilizarea legiunilor sale pentru a înfăptui acest lucru. Înainte ca Cezar să pornească atacurile, cavaleria sa a fost atacată prin surprindere, 78 de romani fiind uciși în luptă. Un asalt la scală majoră a fost lansat apoi asupra taberei germanice și, conform lui Cezar, 430.000 oameni germani rămași fără lider, femei și copii au fost adunați laolaltă. Romanii au măcelărit fără discriminare, trimițând masa de persoane către Rin, unde mulți alții au sucombat înecându-se. Nu se știe care a fost numărul victimelor până la final, însă Cezar a pretins că nu a pierdut nici măcar un soldat.

11.6 Războiul civil

Traversarea Rubiconului

În anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma și să-și demobilizeze armata pentru cǎ termenul său ca proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi interzice lui Cezar să candideze pentru un consulat secund în absența sa. Cezar a crezut că va fi judecat și marginalizat politic dacă ar fi intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea poziția de consul sau fără puterea armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare și trădare. Pe 10 ianuarie 49 î.Hr. Cezar traversează Rubiconul (granița Italiei) și atacă propria patrie, republica romană, cu gândul de a se instala dictator. Istoricii se contrazic în privința spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului. Acesta ar fi spus „Alea iacta est” („Zarurile sunt aruncate”), sau „Fie ca zarurile să zboare la înălțime!” (un citat al poetului Menander). Această controversă minoră apare ocazional în literatura modernă când un autor atribuie citatul mai puțin popular al lui Menander lui Cezar. Optimații, inclusiv Metellus Scipio și Cato cel Tânăr, au fugit către sud, neștiind că Cezar este

Infatisarea capului lui Pompei lui Cezar

însoțit doar de Legiunea a X-a. Cezar l-a urmărit pe Pompei până la Brundisium, sperând să restaureze alianța lor anterioară de zece ani. Pompei l-a evitat, însă, iar Cezar a făcut un uimitor marș de 27 de zile către Spania, unde i-a înfrânt pe locotenenții lui Pompei. Apoi s-a întors la est, pentru a-l provoca pe Pompei în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48 î.Hr. la Dyrrhacium Cezar abia a evitat o înfrângere catastrofală. L-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda avantajului numeric al acestuia (aproape dublul infanteriei și cavalerie suplimentară) la Pharsalus într-o luptă violentă și de scurtă durată în anul 48 î.Hr.. Pompei a fugit către Egipt, acolo unde a fost ucis de către un ofițer în serviciul regelui Ptolemeu al XIII-a. În Roma, Cezar cere să fie numit dictator, avându-l pe Marc Antoniu ca prim locotenent; Cezar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile și a impus să fie ales pentru a doua oară consul, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus. L-a urmărit pe Pompei în Alexandria, unde își instalează tabăra armatei sale și devine implicat în războiul civil alexandrin dintre Ptolemeu și sora, soția și regina alături de care conducea, faraonul Cleopatra a VII-a. Poate că alianța lui Cezar cu Cleopatra a fost un rezultat al rolului pe care Ptolemeu l-a avut în uciderea lui Pompei; se relatează că Cezar ar fi plâns la vederea capului lui Pompei, care i-a fost oferit de către șambelanul lui Ptolemeu, Pothinus, ca dar. Cezar înfrânge apoi forțele lui Ptolemeu și o instalează pe Cleopatra ca domnitor, alături de care își va crește singurul său fiu biologic despre care se știe, Ptolemeu al XV-a Cezar, cunoscut mai bine sub numele de „Caesarion”. Cezar și Cleopatra nu s-au căsătorit niciodată. După ce a petrecut primele luni

11.7. DUPĂ RĂZBOI

123

ale anului 47 î.Hr. în Egipt, Cezar merge către Orientul Mijlociu, unde îl anihilează pe regele Farnace al II-lea al Pontului în Bătălia de la Zela; bătălia sa a fost atât de concretă și completă încât a comemorată în cuvintele Veni, vidi, vici („Am venit, am văzut, am cucerit”). După aceasta a pornit către Africa pentru a rezolva problema restului de suporteri senatoriali ai lui Ptolemeu. A câștigat cu rapiditate o victorie semnificativă la Thapsus în 46 î.Hr. în fața forțelor lui Metellus Scipio (care moare în bătălie) și lui Cato cel Tânăr (care se sinucide). Totuși, fii lui Pompei, Gnaeus Pompeius și Sextus Pompeius, alături de Titus Labienus, fostul nunțiu propraetorian al lui Cezar (legatus propraetore) și al doilea în comandă în Războiul Galic, supraviețuiesc bătăliilor din Spania. Cezar a pus sub urmărire și a înfrânt ultimele rămășițe ale opozanților în Bătălia de la Munda în martie 45 î.Hr.. În tot acest timp, Cezar a fost ales pentru al treilea și al patrulea său mandat în poziția de consul în anii 46 î.Hr. (alături de Marcus Aemilius Lepidus) și 45 î.Hr. (fără partener).

11.7 După război

Cezar de Nicolas Coustou, Muzeul Luvru

Clementa în fața lui Cezar Cleopatra îl seduce pe Cezar

Deși Cezar nu și-a proscris inamicii, ci iertându-i aproape Cezar se întoarce în Italia în luna septembrie a anului 45 pe fiecare dintre aceștia, părea a fi o rezistență deschisă î.Hr.. Își completează testamentul printre primele sale extrem de redusă. sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic succesor. Sena- Mari jocuri și festivități s-au ținut pe 21 aprilie pentru tul deja începuse să-i ofere onoruri chiar și în absența sa. a onora marea victorie a lui Cezar. Odată cu jocurile,

124

CAPITOLUL 11. IULIUS CEZAR

Cezar a fost onorat cu dreptul de a purta îmbrăcăminte triumfală, inclusiv o robă de culoare roșu închis (evocatoare a regilor Romei) și coroana de lauri la toate ocaziile publice. O mare moșie era construită pe seama Romei pentru uzul exclusiv al lui Cezar. Titlul de imperator a devenit unul legal, pe care avea să-l folosească tot restul vieții sale. O statuie de fildeș asemănându-l avea să fie cărată la toate procesiunile religioase publice. O altă statuie a lui Cezar a fost plasată în templul lui Quirinus cu inscripția Zeului Invincibil. Cum Quirinus era asemănarea deificată a orașului și fondatorului acestuia și prim rege, Romulus, acest act l-a identificat pe Cezar nu doar pe aceeași scară cu zeii, dar și cu regii antici. O a treia statuie a fost ridicată pe capitoliul de lângă cele ale celor șapte regi romani și a aceea a lui Lucius Junius Brutus, omul care a condus revolta ce a dus la eliminarea regilor. Însă în alte comportamente scandaloase, Cezar a bătut monezi cu asemănarea sa. Pentru prima dată în istoria Romei un roman în viață figura pe o monedă.

Moneda reprezentându-l pe Cezar: fals din secolul al XVI-lea, Padova, Italia.

corupția peste hotare. Dacă un membru al elitei sociale ar fi făcut rău sau ar fi omorât un membru al clasei inferioare, atunci întreaga sa avere avea să fie confiscată. Cezar a demonstrat că încă avea cel mai bun interes al statului în suflet, deși considera că era unica persoană capabilă de a-l conduce. O anulare generală a unei pătrimi din toate Când Cezar s-a întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., a datoriile a ușurat foarte tare publicul și a ajutat la chiar o cedat al patrulea consulat (pe care îl condusese fără parmai mare îndrăgire a sa în rândurile populației de rând. tener) și i-a plasat pe Quintus Fabius Maximus și Gaius Trebonius în locul său. Acest lucru a iritat Senatul pentru Cezar a regulat foarte strâns achiziționarea grânelor sucă Cezar nu a ținut seama deloc de sistemul republican bvenționate de către stat, prostituatelor și a interzis cede alegere și a acționat astfel dupǎ propriul său capriciu. lor ce își permiteau aprovizionarea privată cu grâne de Sărbătorește un al patrulea triumf, de data aceasta pen- la cumpărarea sa din partea statului. A făcut planuri pentru onorarea victoriei din Spania. Senatul a continuat să- tru distribuirea pământurilor pentru veteranii săi și pentru i acorde alte onoruri. Un templu lui Libertas avea să fie așezămintele coloniilor veterane în întreaga lume romaconstruit în onoarea sa, iar el a primit titlul de Liberator. nă. Una dintre cele mai importante reforme a venit după Este ales consul pe viață și îi este permis să ocupe orice alegerea sa pe viață ca Pontifex Maximus. Cezar a oroficiu dorește, inclusiv cele în general rezervate plebeilor. donat o revizie completă a calendarului roman, stabilind Roma părea dispusă să-i acorde lui Cezar dreptul nepre- unul de 365 de zile cu un salt la fiecare patru ani (acest cedat de a fi singurul roman care deține imperium. Cu calendar iulian a fost modificat ulterior de către Papa Griaceasta, doar Cezar ar fi imun de la judecata legală și ar gore al XIII-lea în 1582, devenind astăzi calendarul modispune tehnic de comanda suprema asupra tuturor legiu- dern). Ca un rezultat al acestei reforme, anul 46 î.Hr. era de fapt cu 445 de zile mai lung pentru a-l aduce în ordine. nilor romane. Cezar a cerut și alte onoruri, care eliminau definitiv democrația și instaurau dictatura. A cerut inclusiv dreptul de a desemna jumătate dintre toți magistrații, poziții care până atunci se completau prin vot. De asemenea, el a numit magistrați pentru toate îndatoririle provinciale, un proces până atunci făcut prin alegerea aleatorie sau prin acordul Senatului. Luna nașterii sale, Quintilis, a fost numită iulie (după latinul Iulius) în onoarea sa și ziua în care s-a născut, 13 iulie, a fost recunoscută ca sărbătoare națională. Chiar și un clan din adunarea poporului avea să-i poarte numele. Un templu și clasa religioasă a acestuia, Flamen maior, avea să fie ridicat și dedicat în onoarea familiei sale. Cezar, însă, a avut și o așa zisă agendă reformatoare, privind totodată și variate probleme pe teme sociale. A aprobat o lege ce stipula că cetățenilor romani cu vârste între 20 și 40 de ani le era interzisă părăsirea Italiei pentru mai mult de 3 ani, exceptându-i pe cei aflați în serviciu militar. Teoretic, aceasta ar fi ajutat la conservarea continuei operații a fermelor locale și afacerilor și ar fi prevenit

Adițional, s-au desfășurat mari lucrări publice. Roma era im oraș de mare întindere urbană și arhitectură de cărămidă neimpresionantă și avea nevoie disperată de o renovare. O nouă Rostra de marmură, terenuri pentru cai și noi piețe au fost construite. O librărie publică sub tutela marelui învățat Varro era, de asemenea, sub construcție. Casa Senatului, Curia Hostilia, ce fusese reparată de curând, a fost abandonată pentru un nou proiect de marmură care avea să fie numit Curia Iulia. Granița sacră -Pomerium—a orașului a fost extinsă permițând creșterea adițională. Plutarh relatează că la un anumit moment, Cezar a informat Senatul că era un homosexual și că onorurile sale au fost acordate mai mult din nevoia de reducere, decât de augmentare, dar și-a retras această poziție pentru a nu părea nerecunoscător. I-a fost acordat titlul de Pater Patriae („Părintele Patriei”). A fost numit dictator pentru a treia oară și apoi nominalizat pentru nouă termene consecutive de un an ca dictator, făcându-l dictator efectiv pentru zece ani. De asemenea, a primit și autoritate cenzorială ca prefect al moralei (praefectus morum) timp de trei ani.

11.8. ASASINATUL La începutul anului 44 î.Hr., onorurile cerute de Cezar au continuat și prăpastia dintre el și aristrocrații adepți ai democrației s-a adâncit. Fusese numit Dictator Perpetuus, devenind astfel dictator pentru întreaga sa viață. Acest titlu începuse să apară până și pe monedele care purtau asemănarea lui Cezar, plasându-l deasupra tuturor celorlalți cetățeni din Roma. Unii au început chiar să facă referire la persoana sa ca „Rex” (latinul pentru rege), dar Cezar a refuzat din prudență acceptarea acestui titlu deși dorea aceată poziție. La noul templu al lui Cezar pentru Venus, o delegație senatorială a mers să-l consulte, dar Cezar a refuzat să se oprească și să discute cu aceștia. Deși evenimentul este umbrit de către câteva alte versiuni diferite ale poveștii, este evident faptul că senatorii prezenți acolo s-au simțit adânc insultați. În încercarea de a rectifica situația, ceva mai târziu Cezar și-a expus teatral gâtul prietenilor săi, spunând că este pregătit să i-l ofere oricui care ar aduce asupra lui o lovitură de sabie. Parese aceasta a calmat cel puțin situația, dar răul fusese deja produs. Semințele conspirației începuseră să crească.

125 petuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiție a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoții participanți la festivitate. Antoniu a scos o diademă și a încercat să o așeze pe capul lui Cezar, spunând „Poporul îți oferă acest titlu de rege prin mine”. Însă uralele publicului au fost ca și inexistente, și Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca diadema să nu-i atingă capul. Publicul a țipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele și a încercat să i-o așeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său și l-a refuzat din nou, spunând: „Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor.” Mulțimea a aprobat imediat acțiunile lui Cezar.

11.8 Asasinatul Moartea lui Iulius Cezar de Vincenzo Camuccini

În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia și apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogății considerabile înapoi la Roma, și posibilitatea reîntoarcerii la stindardelor pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanții săi democrați secreți, Moartea lui Cezar de Karl von Piloty al căror număr era în continuă creștere, trebuiau să acționeze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar Faptele lui Cezar, lichidarea democrației și posibila pro- îi grațiase deja, ei erau conștienți că singura posibilitate clamare a lui Cezar ca rege au amplificat spiritele antidic- de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să tatoriale mai ales după depunerea unei diademe pe statu- acționeze înainte ca acesta să pornească către Parthia. ia lui Cezar de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Mar- Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tracellus și Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat această diției, în Curia Hostilia, a cărui reparație fusese recent diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeași terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedoi tribuni au arestat cetățenii care au pronunțat titlul de denți, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflaRex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Ro- tă în construcție. Astfel că Cezar a convocat Senatul în mei. Văzându-și susținătorii amenințați, Cezar a acționat Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele sever. A ordonat eliberarea celor arestați și, în schimb, lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puține zile în urmă, a adus tribunii în fața Senatului, înlăturându-le pozițiile. un prezicător îi spusese lui Cezar: „Ferește-te de Idele lui Cezar folosise inițial sanctificarea tribunilor ca unul din Marte“. În ziua întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat și motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le- înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care a revocat puterea în propriul câștig. se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceștia și-au justifiFestivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-și roba roșie, încălțăminte roșie, coroana de lauri și armat cu titlul de Dictator Per-

cat acțiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambițiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus și Gaius Cassius Longinus; Cezar le gra-

126

CAPITOLUL 11. IULIUS CEZAR

țiase majoritatea crimelor și chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar și fusese numit ca unul dintre moștenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data nașterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale și mortale și, ironia soartei, s-a prăbușit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum:

ultimul său sacrificiu. Semnele erau foarte clar nefavorabile. După acest sacrificiu nereușit, preoții au făcut altele, în mod repetat, pentru a vedea dacă ar putea apărea altceva, mai favorabil decât cele deja dezvăluite. În final, preoții au concis că nu au putut vedea cu claritate intenția divină, pentru că exista un spirit transparent și malefic, ascuns printre victime. Cezar s-a simțit iritat și a abandonat divinația până la lăsarea soarelui, deși preoții și-au continuat tot mai mult eforturile.

Asasinii prezenți atunci au fost încântați să vadă acestea, deși prietenii lui Cezar l-au sfătuit să anuleze adunarea Senatului din acea zi, din pricina spuselor preoților. El a fost de acord, însă unii participanți s-au ridicat, l-au strigat și i-au spus că Senatul era deja plin. Și-a privit amicii, dar Brutus l-a abordat din nou spunându-i 'Vino, bunule • και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar și tu, domn, nu acorda atenție palavrelor acestor oameni și nu fiul meu?“ – din Suetonius) amâna ceea ce Cezar și puterea sa grandioasă a găsit de • Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Și tu, Brutus, fiul cuviință să se organizeze. Fă-ți singur curajul de bun aumeu!“ – o traducere latină modernă a unui citat gre- gur.' Cu aceste cuvinte l-a convins pe Cezar; ținându-l de mâna dreaptă, l-a condus către Senat, care se afla chiar cesc din Suetonius) în apropiere. Cezar l-a urmat în tăcere.“ • Et tu, Brute? (lat., „Chiar (și) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)

Atacul final

„Senatul s-a ridicat în semn de respect pentru poziția sa când l-a văzut intrând. Cei care aveau să facă parte din Aici urmează relatarea unui martor ocular al asasinatului complot stăteau în apropierea sa. Chiar lângă el se afla lui Cezar scrisă de către Nicolaus din Damas, la puțini ani Tillius Cimber, al cărui frate fusese exilat de către Cezar. Sub pretextul unei umile doleanțe din partea acestui frate, după ce aceasta a avut loc. Cimber s-a apropiat de Cezar și a strâns mantaua togii sale, părând că vrea să facă o mișcare și mai amplă cu Planul mâinile sale asupra lui Cezar. Cezar a vrut să se ridice și să-și folosească mâinile, dar a fost împiedicat de către „Conspiratorii nu s-au întâlnit niciodată în public, dar se Cimber, devenind astfel excesiv de iritat. regăseau ocazional acasă la fiecare dintre ei. Au fost multe discuții și propuneri, așa cum era de așteptat, în timp ce Acela a fost semnalul pentru conspiratori să acționeze. investigau cum și unde să-și execute planul. Unii au su- Toți și-au scos în grabă pumnalele și s-au năpustit asupra gerat să încerce în timp ce acesta mergea pe Calea Sacră, sa. Întâi Servilius Casca l-a lovit cu vârful lamei pe umăcare era una dintre plimbările sale favorite. O altă idee rul stâng, puțin deasupra osului gâtului. La acela țintise, era să fie ucis la alegeri, în timp ce traversa un pod pentru însă din pricina entuziasmului ratase. Cezar s-a ridicat a numi magistrații din cadrul Campus Martius; urmau să pentru a se apăra și, în acel vacarm, Casca a țipat în greavadă care este cel mai puțin norocos dintre ei, pentru ca că la fratele său. Cel din urmă l-a auzit și a împins sabia acela să îl împingă pe Cezar de pe pod, iar ceilalți să aler- în coaste. După un moment Cassius i-a făcut o rană asuge și să îl ucidă. Un al treilea plan era acela de a aștepta pra feței și Decimus Brutus l-a străpuns într-o parte. În următorul spectacol cu gladiatori. Avantajul era că, din timp ce Cassius Longinus încerca să-l lovească din nou, a pricina spectacolului, nu s-ar fi născut nici o suspiciune ratat și a lovit mâna lui Marcus Brutus. Minucius l-a lovit dacă se zăreau armele ce urmau să fie pregătite pentru de asemenea pe Cezar și Rubrius în coapsă. Era pur și asasinat. Însă majoritatea a decis să fie omorât în timp simplu o mulțime aflată în bătălie cu un singur oponent.

11.8.1

Relatarea unui martor ocular

ce stătea în Senat, unde nu era însoțit de nimeni, din moment ce non-senatorii nu erau admiși, și unde cei mulți conspiratori își puteau ascunde pumnalele în togi. Acest plan a fost câștigătorul zilei.“

Sub masa rănilor, a căzut la piciorul statuii lui Pompei. Toată lumea părea să fi vrut a avea un rol în omor, nefiind niciun participant care să nu-i lovească corpul în timp ce el zăcea, până când, înjunghiat de douăzeci și trei de ori, și-a dat ultima suflare.“

Apoi i-au abandonat trupul înjunghiat și însângerat acolo. După trei zile, sclavii i-au descoperit trupul. Corpul „Înainte de a intra în altar, preoții au adus în față victi- lui Iulius Cesar a fost expus în forum și a fost examinat mele, pentru ca el să poată executa ceea ce avea să fie de către Antistius care a demonstrat că numai una dinSemne rele

11.10. LITERATUL CEZAR

127

tre cele 23 de plăgi a fost letală. Ea a penetrat toracele printre coastele 1 și 2[3] . Apoi, soldații romani i-au înfășurat trupul și l-au așezat pe altar, unde a fost incinerat, potrivit tradiției romane. Femeile au aruncat în flăcările ce mistuiau trupul lui Cezar bijuterii și hainele copiilor lor, precum și mobila din casă.

Gaius Octavius era, pentru toate intențiile și scopurile, fiul marelui Cezar și în mod consecvent loialitatea populației romane a trecut de la Cezar la Octavius. Octavius, în vârstă de doar 19 ani la moartea lui Cezar, s-a dovedit a fi fost nemilos și crud. În timp ce Antoniu se ocupa de Decimus Brutus, în prima rundă a noilor războaie civiLa funeralii a participat și însusi Marc Antoniu, îndure- le, Octavius își consolida poziția. Pentru a se putea lupta rat de pierderea fostului său superior militar, pe care l-a cu Brutus și Cassius, care ducea lipsa unei mari armate în Grecia, Antoniu avea nevoie atât de averea din cufereînsoțit în campania militară din Galia. le de război ale lui Cezar, cât și de legitimitatea pe care A fost o zi de cumpănă pentru Roma; odată cu dispariția numele lui Cezar o oferea oricărei acțiuni pe care acesta dictatorului, începea o nouă epocă romană. ar fi desfășurat-o împotriva celor doi. S-a format un nou triumvirat, al doilea și ultimul, cu Octavius, Antoniu, și comandantul loial al cavaleriei lui Cezar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat l-a zeificat pe Cezar ca divus Iulius și, 11.9 Urmările asasinării văzându-se că uciderea sa a fost posibilă tocmai din pricina clemenței sale, oroarea proscrierilor, abandonată din epoca lui Sulla, a fost readusă asupra inamicilor triumviratului în scopul de a-și însuși și mai multe fonduri pentru al doilea război civil, dus împotriva lui Brutus și Cassius, pe care Antoniu și Octavian i-au înfrânt la Philippi. Un al treilea război civil s-a declanșat apoi între Octavian pe de o parte și Antoniu și Cleopatra pe altă parte. Acest ultim război civil a culminat cu înfrângerea lui Antoniu și a Cleopatrei la Actium și cu ascensiunea politică a lui Octavian, care a devenit primul împărat roman, cu numele de Cezar August. În 42 î.Hr., Cezar a fost zeificat oficial ca divus Iulius (Iuliu divinul), iar Cezar August a devenit astfel divi filius (fiul divinului).

11.10 Literatul Cezar Vezi Opera literară a lui Iulius Cezar.

Chipul lui Cezar - Portret de Clara Grosch

Moartea lui Cezar a marcat totodată, ironic, sfârșitul republicii romane, republică pentru binele căruia fusese ucis. Clasele sociale de mijloc și inferioară, în care Cezar era atât de popular încă dinaintea victoriei din Galia, au fost înfuriate că un mic grup de aristocrați le uciseseră eroul. Celebrul discurs al lui Antoniu din piesa de teatru a lui Shakespeare, „Prieteni, Romani, concetățeni, acordațimi atenția voastră“ poate că nu a avut echivalent în realitate, însă reflectă fidel atitudinea publică la moartea lui Cezar. Antoniu, care de un timp se distanțase de Cezar, s-a folosit de supărarea mulțimii romane și a amenințat cu dezlănțuirea ei asupra optimaților, poate în intenția de a prelua el însuși controlul asupra Romei. Însă Cezar îl numise pe nepotul său Gaius Octavius ca moștenitor unic al vastei sale avuții, oferindu-i lui Octavius atât puterea imensă asigurată de numele lui Cezar, cât și control asupra uneia dintre cele mai mari averi din republică. În plus,

Commentarii de Bello Gallico

Cezar era considerat unul dintre cei mai mari oratori și prozatori din Roma al epocii sale. Însuși Cicero elogia retorica și stilul lui Cezar. Printre cele mai cunoscute opere se numără discursul funerar pentru mătușa sa pe linie paternă, Iulia (văduva lui Marius), și Anticato, un document menit să distrugă reputația lui Cato din Utica

128

CAPITOLUL 11. IULIUS CEZAR

și să fie replică la memorialul Cato al lui Cicero. Majoritatea operelor și discursurilor lui Cezar s-au pierdut. Cele mai celebre dintre care s-au păstrat: • Commentarii de bello gallico (Comentarii despre războiul galic), relatări despre campaniile din Galia și Britania în timpul mandatului său de proconsul și • Commentarii de bello civile (Comentarii despre războiul civil) 2 , evenimentele din timpul Războiului civil, până după moartea lui Pompei. Alte scrieri atribuite lui Cezar, dar a căror paternitate literară este pusă la îndoiala, sunt: • De bello hispaniensis (Despre războiul hispanic) , campaniile din Hispania; • De bello africo (Despre războiul african) , campaniile din Africa de Nord, și • De bello alexandrino (Despre războiul alexandrin) , campaniile din Alexandria. Statuia lui Cezar, Rimini, Italia

Aceste narațiuni, redactate într-un stil direct și simplu, sunt de fapt mijloace sofisticate de propagandă pentru agenda sa politică, destinate în special clasei de mijloc Sulla către postul de dictator. Datorită legăturii de familie, Cezar era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar sau micii aristocrații a Romei, Italiei și din provincii. nepotul lui Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius și inamicul declarat al 11.11 Militarul Cezar lui Sulla. În anul 85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl i s-a îmbolnăvit și a murit. Cezar a devenit moșteniCezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie torul majorității proprietăților și averilor deținute de tatăl de patricieni (ginta Iulia), prezumtiv descinsă din Iulus, său și de Marius. Când Sulla a ieșit învingător din războfiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era fi- iul civil și și-a început programul de proscriere, Cezar, în ul zeiței Venus. Potrivit unei legende, nașterea lui Cezar vârstă de 20 de ani, se afla într-o situație dificilă. Sulla i-a a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puțin pro- ordonat în 82 î.Hr. să divorțeze de Cornelia, dar Cezar a babil, deoarece în acea epocă o astfel de incizie se exe- refuzat și a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. cuta doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într- Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și i-a permis să se o locuință modestă dintr-o construcție antică (insula) în reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Suburba, cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Sulla a comentat pericolul de a-l fi lăsat în viață pe Cezar. Cezar, deși cu descendență patricienă, deci aristocrată, Potrivit lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui nu era înstărită, după standardele nobilimii romane. Ast- Cezar, dictatorul ar fi spus: „El, a cărui viață o dorești fel, niciun membru al familiei nu s-a făcut remarcat în atât de mult, va deveni, într-o zi, cel care va răsturna parsocietate în timpul copilăriei lui Cezar, deși, în genera- tea de nobili a căror cauză o susții alături de mine; căci ția tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. în acest singur Cezar vei găsi mulți precum Marius“. Mătușa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogați locuitori ai Romei, 11.12 Familia lui Cezar influența sa politică contribuind și la îmbunătățirea situației materiale a familiei lui Cezar. Spre sfârșitul vieții lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de Soții ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau, în • Prima căsătorie cu Cornelia Cinnilla general, divizați în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, și Optimates, din care făcea parte Lucius • A doua căsătorie cu Pompeia Sulla Cornelius Sulla. O serie de dispute între cele două par• A treia căsătorie cu Calpurnia Pisonis tide a dus la un război civil, deschizând în final calea lui

11.13. CRONOLOGIE Copii

129 • anii 70 î.Hr. – Carieră ca avocat

• Iulia Cezaris, cu Cornelia Cinnilla

• 69 î.Hr. – Moartea Corneliei. Chestor în Hispania Ulterioară

• Ptolemeu al XV-a Cezar (Cezarion), cu Cleopatra a VII-a, ar fi devenit faraon egiptean

• 65 î.Hr. – Demmnitatea de Edil curule • 63 î.Hr. – A doua căsătorie - Pompeia Sulla,

Nepoți • un nepot de bunic din partea Iuliei Cezaris și a lui Pompei, mort la câteva zile Iubite • Legătură cu Cleopatra a VII-a a Egiptului

• Decembrie, Divorțul de Pompeia • Este ales Pontifex Maximus și praetor urbanus • Conspirația lui Catilina • 61 î.Hr. – Propraetor în Hispania Ulterior • 59 î.Hr. – Primul consulat, alături de Marcus Calpurnius Bibulus; începutul Primului Triumvirat • A treia căsătorie - Calpurnia Pisonis

• Legături cu prima soție a lui Cato, cu primele două soții ale lui Bibulus, cu soțiile multor senatori membri în partide de opoziție

• 58 î.Hr./53 î.Hr. – Proconsul al Galiei, primul mandat

• Legătură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus

• 54 î.Hr. – Moartea Iuliei

Posibili iubiți În Roma antică, homosexualitatea masculină era comună și larg răspândită în societate, în special în clasele sociale superioare. Însă, oficial, societatea romană dezaproba homosexualitatea. Potrivit lui Cicero, Bibulus și altor adversari ai lui Cezar, el a avut la începutul carierei sale o aventură cu Nicomedes al III-a al Bithyniei. Veridice sau fictive, povestirile au avut drept scop discreditarea, încercând să-l facă pe Cezar să pară a fi fost în tinerețe o prostituată de curte orientală, ceea ce în ochii romanilor însemna pe plan social ceva josnic. Nu există atestări suficiente pentru confirmarea unei relații amoroase cu Nicomedes. Practic, aceeași incertitudine persistă cu privire la toate celelalte colportări. Cert este că povestea lui Nicomedes s-a bazat pe împrejurarea din tinerețe a șederilor sale cu regele. Cezar însuși nu a încercat să dezmintă acuzațiile, dar nici nepotul Augustus nu a confirmat vreo relatarea privind relația cu Nicomedes. 3 Marc Antoniu a susținut că Octavian ar fi fost adoptat de Cezar prin favoruri sexuale. Suetoniu, deși relatând că aventura dintre Cezar și Nicomedes este adevărată, a calificat acuzația lui Antoniu drept calomnie politică, împotriva rivalului său Octavian. 4

11.13 Cronologie

• 53 î.Hr. – Moartea lui Crassus: finalul Primului Triumvirat • 53 î.Hr./48 î.Hr. — Al doilea mandat ca Proconsul al Galiei • 52 î.Hr. – Bătălia de la Alesia • 49 î.Hr. – Trecerea Rubiconului; începutul războiului civil • 48 î.Hr. – Înfrângerea lui Pompei în Grecia, în Bătălia de la Pharsalus. Numit dictator (servește 11 zile) • Al doilea consulat, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus • 47 î.Hr. – Campania din Egipt. Relația cu Cleopatra a VII-a • 46 î.Hr. – Înfrângerea lui Cato și a lui Metellus Scipio în nordul Africii. Al treilea consulat, alături de Marcus Aemilius Lepidus • A doua dictatură • Pontifex Maximus pe viață (introduce calendarul iulian). Adoptarea lui Octavian ca moștenitor • 45 î.Hr. – Înfrângerea ultimei opoziții în Hispania

• 13 iulie 100 î.Hr. – Nașterea la Roma. Dată alternativă: 12 iulie 102 î.Hr.

• Reîntoarcerea la Roma. Al patrulea consulat (fără partener)

• 84 î.Hr. – Prima căsătorie - Cornelia Cinnilla

• Senatul îl numește Pater Patriae. Al treilea mandat de dictator

• 82 î.Hr. – Încetarea persecuțiilor lui Sulla • 81/79 î.Hr. – Serviciu militar în Asia și Cilicia; posibilă legătură cu Nicomedes din Bithinia

• 44 î.Hr.: • Al cincilea consulat, alături de Marc Antoniu

130

CAPITOLUL 11. IULIUS CEZAR • Dictator perpetuu

Pentru faptele și meritele sale, Iulius Caesar a fost de• Februarie: respinge diadema oferită de Anto- clarat zeu, cu epitetul divus atașat numelui de familie. În credința populară s-a răspândit ideea că Iupiter l-a luat cu niu el în Olimp. • 15 martie: asasinarea lui Cezar • 42 î.Hr. – Deificarea oficială: Divus Julius (Iuliu divinul)

11.16 Note 1

Numele oficial după 42 î.Hr., Imperator Gaius Iulius Caesar Divus (în română „Împăratul Gaius Iulius Cezar, zeificatul“ ). Născut Gaius Iulius Gaii Filius Gaii Nepos Cezar a fost ales numărul 67 în lista celor mai influente Caesar (în română „Gaius Iulius Cezar, fiu al lui Gaius, figuri din istorie, scrisă de Michael H. Hart. nepot al lui Gaius“ ). 2 Iulius Cezar: „DE BELLO CIVILI“ (în latină, engleză, A primit titlul Divus, sau zeu, după moartea sa. italiană și germană) În timpul vieții, a primit multe distincții, inclusiv titluri 3 Suetonius 1.2, 49; 1:65-69 precum Pater Patriae (Părintele Patriei), Pontifex Maxi- 4 Suetonius 2.68, 71; 1:229, 233 mus (Cel mai Înalt Preot) și Dictator. De fapt, multe dintre titlurile pentru care Senatul a votat sunt considerate o cauză a asasinării sale, din prisma faptului că părea nepotrivit pentru mulți dintre contemporanii săi ca un muritor 11.17 Referințe să primească atât de multe onoruri.

11.14 Onoruri

Poate că cel mai semnificativ titlu pe care l-a purtat a fost numele pe care l-a primit la naștere: Cezar. Numele avea să fie acordat fiecărui împărat roman și a devenit un semnal de mare putere și autoritate departe de granițele imperiului (precum germanul Kaiser și rusul țar).

11.15 Zeificarea

• Războiul galic, de Iulius Cezar; • Vita Caesaris („Viața lui Cezar“), opera lui Plutarch, capitolele 19–24, relatează asasinarea lui Cezar. Pentru opinia lui Nicolaus și sursele sale vezi E.G. Sihler: Annals of Caesar: A Critical Biography with a Survey of the Sources („Analele lui Cezar: O biografie critică cu o trecere în revistă a surselor“, New York : G. E. Stechert, 1911), pag. 293–4; • Cei doisprezece cezari – Iulius Cezar, de Suetonius. • Vladimir Hanga, Caius Iulius Caesar, Editura Tineretului, București 1967

11.18 Articole corelate Denar emis sub Augustus (c. 19–18 î.Hr.); avers: CAESAR AVGVSTVS, cap laureat, spre dreapta; revers: DIVVS IVLIV[S], cu o cometă (stea) cu opt raze, coada în sus.

• Scriitori militari celebri • Cezariană • Cifrul lui Cezar

Cometa lui Cezar este cunoscută de autorii antici ca Sidus Iulium („Steaua Iuliană”) sau Caesaris astrum („Steaua lui Caesar”). Această cometă strălucitoare și vizibilă în timpul zilei a apărut dintr-odată, în timpul Ludi Victoriae Caesaris, care, se știe acum, s-au ținut în luna iulie 44 î.Hr., la patru luni de la asasinarea lui Cezar, cât și în luna de naștere a acestuia. Potrivit lui Suetonius, în timp ce se desfășurau celebrările, „o cometă a răsărit la a unsprezecea oră, a strălucit continuu timp de șapte zile, și s-a crezut că era sufletul lui Cezar primit în cer.”[4]

• Sindromul Marfan • Epilepsie • Crocea Mors • Arborele genealogic Iulio-Claudian • Iacta alea est

11.20. LEGĂTURI EXTERNE

11.19 Referințe și note [1] „Iulius Cezar”, Gemeinsame Normdatei, http://d-nb.info/ gnd/118518275, accesat la 10 decembrie 2014 [2] „Iulius Cezar”, Gemeinsame Normdatei, http://d-nb.info/ gnd/118518275, accesat la 30 decembrie 2014 [3] Medicina legală in istorie [4] la en Suetonius, Viața lui Iulius Cezar; en 88 The Lives of the Twelve Caesars, Volume 01: Julius Caesar by Suetonius

11.20 Legături externe • Tot Iulius Cezar Oferă un sumar al piesei de teatru și detalii despre Shakespare și Iulius Cezar, inclusiv detalii istorice despre Cezar și o analiză a caracterului acestuia. • Iulius Cezar Situl Suzannei Cross site cu o adâncită istorie a lui Cezar, plus tabel cronologic și legături. • C. Iulius Cezar De la www.livius.org • Julius Caesar — virgil.org Un ghid adnotat către resurse online categorizate în surse primare, biografie și imagini, eseuri moderne și ficțiune istorică. • Iulius Cezar, Pagină cu multe legături în diferite limbi, inclusiv cea engleză • Suetonius: Viața lui Iulius Cezar (limba latină). Găzduiește, de asemenea, o traducere în engleză de către J. C. Rolfe. • Suetonius: Viața lui Iulius Cezar (limba engleză) (traducere modificată după J. C. Rolfe) • Plutarh: Viața lui Iulius Cezar Un clasic de mare amploare; o scenă a morții impresionantă. • Lucrări culese despre Cezar în limbile Latină, italiană și engleză • Romans online: Iulius Cezar • Istoria lui Iulius Cezar • omnia munda mundis Hypertext cu lucrarea lui Cezar, De Bello Gallico • Forumul lui Cezar • Un asasinat cât un imperiu, 19 aprilie 2012, Gabriel Tudor, Revista Magazin • Ambuscada care a schimbat cursul istoriei, 18 aprilie 2006, Gabriel Tudor, Revista Magazin • Biografii comentate (IX). Iulius Gaius Cezar sau arhetipul despotului luminat, 18 aprilie 2013, Calin Hentea, Ziarul de Duminică

131

11.20.1 Surse primare Propriile scrieri ale lui Cezar • Index Forum Romanum pentru lucrări publicate online ale lui Cezar în limba latină și traduse • în limba latină și traduse (sit anonim) • Cezar și contemporani asupra războaielor civile Istorici antici despre Cezar • Suetonius, Viața lui Iulius Cezar. (Limba latină și engleză; prezentare bilingvă; traducerea în engleză după J. C. Rolfe.) • Suetonius, Viața lui Iulius Cezar (traducerea în engleză după J. C. Rolfe, modificată) • Plutarh, Viața lui Iulius Cezar (limba engleză) • Cassius Dio, Cărțile 37‑44 (limba engleză)

11.20.2 Materiale secundare • Iulius Cezar Situl Suzannei Cross cu o prezentare aprofundată a istoriei lui Cezar, cu tabel cronologic și legături. • C. Iulius Cezar Situl lui Jona Lendering cu aprofundare istoriografică dedicată lui Cezar (Livius. Org) • Iulius Cezar — virgil.org Ghid adnotat, cu trimiteri către resurse online, categorizate în surse primare, biografie și imagini, eseuri moderne și ficțiune istorică. • Iulius Cezar, Pagină de web cu legături numeroase plurilingve, inclusiv în engleză • Istoria lui Iulius Cezar

11.20.3 Vag în legătură • Tot Iulius Cezar Oferă un sumar al piesei de teatru și detalii despre Shakespare și Iulius Cezar, inclusiv detalii istorice despre Cezar și o analiză a caracterului acestuia. • Forumul lui Cezar (Situl oficial al excavatorilor moderni)

Capitolul 12

Quintus Horatius Flaccus 12.1 Biografie Horațiu s-a născut la 8 decembrie 65 î.Hr. în Venusia (astăzi Venosa) din provincia Apulia, fiu al unui libert (sclav eliberat). Tatăl său avea funcția de coactor argentarius (încasator de impozite) și realizase o oarecare avere. Familia se mută la Roma și Horațiu are posibilitatea să obțină o cultură aleasă, frecventând școala de retorică a lui Orbilius. Continuă studiile la Academia din Atena, ocupându-se în special de filosofie și poezie. După asasinarea lui Caesar în anul 44 î.Hr., Horațiu se alătură trupelor republicane conduse de conspiratorii Brutus și Cassius și devine tribun militar. După înfrângerea suferită în bătălia de la Philippi (42 î.Hr.) în fața trupelor lui Marcus Antonius și Octavianus Augustus (viitorul împărat), Horațiu se întoarce la Roma, beneficiind de o amnistie generală instituită de învingători. Averea părintească fu însă confiscată, Horațiu obține o funcție de secretar în administrația statului și are timp să se dedice poeziei. Primele sale versuri sunt remarcate de Virgiliu, pe atunci “Poeta laureatus” al Romei, care îl prezintă nobilului și influentului încurajator al artelor, Gaius Maecenas. Între Horațiu și Maecenas se dezvoltă o strânsă și durabilă prietenie. În anul 33 î.Hr., Maecena îi dăruiește o proprietate în regiunea munților Sabinici, nu departe de Roma. Aici are liniștea și tihna (otium) pe care le consacră creației sale literare. După moartea lui Virgiliu, în anul 19 î.Hr., Horațiu este acela care primește distincția de “Poeta laureatus”. În anul 8 î.Hr. Maecena moare și în același an, la 27 noiembrie, moare și Horațiu, fiind înmormântat pe colina Esquilina.

12.2 Opera Quintus Horatius Flaccus

Creația lui Horațiu s-a păstrat în întregime până în zilele noastre și poate fi împărțită în trei perioade:

Quintus Horatius Flaccus, în limba română Horațiu, (n. 8 decembrie 65 î.Hr., Venosa; d. 27 noiembrie 8 î.Hr., Roma) a fost unul din cei mai importanți poeți romani din “perioada de aur” a literaturii romane (“Secolul lui Augustus”) sau “epoca augustană", cuprinsă între 43 î.Hr. (moartea lui Cicero) și 14 d. Hr. (moartea împăratului Augustus). 132

• Opera timpurie (42 î.Hr.-30 î.Hr.): • Satirae, satire care evoluează de la tonul violent sau sarcastic la ironia amuzantă și înțeleaptă, prin care răzbate conținutul didactic, dar și grație spirituală, umor și eleganță

12.2. OPERA • Epodon liber • Perioada clasică a maturității (31 î.Hr.-20 î.Hr.):

133 i-au folosit creațiile din literatura greacă ale lui Alceu, Anakreon, Pindar și Sappho. Spre deosebire de predecesorii săi greci, odele lui Horațiu sunt poezii lirice pure și nu au fost transpuse pe muzică.

• Carmina I-III, unde este prefigurată concepția epicureică echilibrată a poetului și realismul Meditația asupra scurgerii ireversibile a timpului este un motiv major în odele horațiene, încercarea de a opri tresău psihologic • Epistulae I, prina care se realizează trecerea de cerea timpului și apropierea sfârșitului prin rugăminți și ofrande aduse zeilor este zadarnică (Carmina, II,14: Ad la satira personală la filozofia morală Postumum). Având în vedere meditația asupra acestor motive, în oda Ad Leuconoen, poetul îndeamnă la trăi• Opere târzii (18 î.Hr.-13 î.Hr.): rea clipei - carpe diem - și renunțarea la cercetarea inutilă • Carmen saeculare, imn scris la cererea împă- a viitorului: ratului August în cinstea Dianei și a lui Apollo • Carmina IV • Epistulae II, cuprinde celebra Ars poetica, în care sunt formulate principiile clasicismului antic reluate ulterior de Boileau și Pope.

12.2.1

Satirele

Cele două cărți cu Satire (Satirae), numite de Horațiu Sermones (“Convorbiri”), cuprind 18 poezii scrise în hexametre dactilice, inspirate din operele satiricului Gaius Lucillius. Sub forma unui dialog cu Maecena, sunt tratate teme etice, criticându-se, pe baza unor exemple, ambiția nemăsurată, prostia, avariția, defecte și vicii care îi fac pe oameni nefericiți, într-un mod tolerant și cu umor, fără asprimea predecesorului său. Uneori se referă la slăbiciunile propriei sale persoane. Dialogul dintre poet și interlocutorul său ia sfârșit prin postularea principiului epicurian, al cărui adept a fost Horațiu, bazat pe preconizarea ataraxiei, a echilibrului interior și armoniei: “Est modus in rebus, sunt certi denique fines, Quos ultra citraque nequit consistere rectum” “E o măsurăn toate: tu, drumul drept îl ține Și nu călca hotarul pus între rău și bine” (Sermones, I,1: trad. de Al. Hodoș și Th. Măinescu)

12.2.2

Epodele

Cartea Epodelor (Epodon liber, din limba greacă: “epódos” = refren), denumită de Horațiu “Iambi”, deși numai o parte din poezii sunt scrise în ritm iambic, restul în dactile, cuprinde 17 poeme lirico-satirice cu referire la evenimentele și problemele politice ale epocii, după modelul poetului grec Archilochos din Paros.

12.2.3

Odele

Horațiu a scris patru cărți de ode, intitulate “Carmina”, care cuprind 104 poeme pe teme civice, mitologicoreligioase, politice, morale, erotice, bacchice, unele consacrate Romei sau lui Augustus, reprezentând o culme a măiestriei sale poetice. Primele trei cărți au fost realizate în anul 23 î.Hr., ultima în anul 13 î.Hr. Ca modele

Spem longam reseces. Dum loquimur, fugerit invida / aetas: CARPE DIEM, quam minimum credula postero! (“Speranța după timp ți-o păsuiește / căci vremea, cât de rea, se scurge cât vorbim / CULEGE ZIUA CEA DE ASTĂZI, ce va fi mâine noi nu știm!” - Carmina, I,11: Ad Leuconoen) În poemul-epilog al cărții a treia de Ode se regăsește expresia celebră a motivului autoelogiului propriei opere literare: Exegi monumentum... (Carmina, III,30). Carmen saeculare, scrisă cu ocazia sărbătorilor „seculare” (ludi saeculares) organizate de împăratul Augustus (17 î.Hr.), este oda patriotică cea mai avântată închinată gloriei Romei.

12.2.4 Epistole Epistulae (“Scrisori”), două cărți (20 și 13 a.Chr.) în hexametru dactilic cu problematică filosofică, morală, literară etc. Ca filosof, Horațiu preferă principiul aristotelian al “căii de mijloc de aur” (aurea mediocritas) și învățăturile lui Epicur, conform cărora plăcerea reprezintă bunul unic, iar durerea singurul rău existent. Adevărata plăcere se găsește în starea de absolută liniște sufletească, în tihnă, într-un mod de viață bazat pe virtuțile majore (mores maiorum): modestia, curajul, fidelitatea, statornicia, dreptatea și respectul. A doua carte de epistole este consacrată problemelor literaturii. Se remarcă printre ele “Epistula ad Pisones” (“Scrisoare către Pisoni”, Lucius Calpurnius Piso, consul în anul 15 a.Chr., și cei doi fii ai săi, Lucius și Gaius, iubitori și protectori ai literelor), cunoscută mai târziu ca “Ars poetica” (“Artă poetică"). Fără a avea pretenția de a redacta un tratat de poetică după toate regulile, Horațiu își exprimă clar în 476 de versuri, sub forma unei conversații prietenești cu Pisonii, ideile sale referitoare la problemele scrierii operelor literare. Această operă a exercitat o deosebită influență asupra posterității, până în timpurile moderne. Astfel Nicolas Boileau-Despréaux, poet și critic literar francez, sintetizează în “Art poétique” 1674) principiile clasicismului, fructificând izvoarele antice: Aristotel (poezia este o imitație a vieții - mimesis) și ideile estetice ale lui Horațiu.

134

12.3 Repere ale operei lui Horațiu Opera lui Horațiu, prin concepția filosofică, spiritul ei larg, lirismul avântat, înclinația satirică, ironia fină, eleganța și concizia, varietatea de ritmuri a versurilor, valorificarea experienței umane și artistice în funcție de principiile morale, a găsit un ecou profund în conștiința artistică a multor poeți moderni, printre care și Mihai Eminescu, admirator entuziast al marelui poet latin. Seninătății, echilibrului armonios din meditațiile horațiene îi corespunde o artă literară întemeiată pe simetrie, pe stăpânirea rațională a expresiei.

12.4 Traducători români din operele lui Horațiu • Alexandru Hodoș • Theodor Măinescu • Petre Stati • Dan Slușanschi • D.C. Ollănescu • Ionel Marinescu • Lozinschi Doina

12.5 Citate • Quae virtus et quanta sit vivere parvo! (“A se mulțumi cu puțin este o virtute atât de mare!") - Sermones, II,2,1 • Dum licet, in rebus iucundis vive beatus! (“Fii fericit cu lucrurile plăcute, cât îți este cu putință") - Sermones, II,6,96 • Ira furor brevis est; animum rege, qui nisi paret, imperat. (“Mânia este o nebunie de scurtă durată; stăpânește-ți mânia, căci dacă nu este ținută în frâu, ea îți poruncește”) - Epistulae, I,2,62-63 • Carpe diem, quam minimum credula postero! (“Trăiește-ți ziua de azi, nu te încrede în cea următoare!") - Carmina, I,11,7-8 • Dimidium facti qui coepit habet. (“Lucrul început este pe jumătate făcut.”) - Sermones, I,2,14 • Beatus ille procul negotiis... (“Fericit acela departe de orice griji...”) - Epodae, II,1 • Quidquid praecipies, esto brevis! (“Orice sfat vei da, să fii concis!") - Ars poetica, 335 • Scribendi recte sapere est et principium et fons. (“Bunul simț este pentru scrisul cel bun și izvor, și principiu”) - Ars poetica, 309

CAPITOLUL 12. QUINTUS HORATIUS FLACCUS

12.6 Bibliografie • Eugen Cizek: Istoria literaturii latine, Ed. Adevărul S.A., București, 1994, reeditare la editura “Corint” • Traian Costa și Mihai Nichita (ed.): Horatius: Opera omnia, Ed. Univers, București, 1980 • Bernhardt Kytzler: Horaz. Eine Einführung, Reclam-Verlag, Stuttgart, 2000

12.7 Legături externe • Q.Horatius Flaccus: Opera completă în limba latină • Quintus Horatius Flaccus (en.) • Espace Horace: Oeuvres choisies (fr.) • Centro Studi Oraziani (it.)

Capitolul 13

Titus Livius î.Hr.), circa un sfert din numărul inițial, restul fiind cunoscut din rezumatul cărților 46 - 142 (periochae) alcătuit în secolul IV. Primele cărți au fost publicate începând cu anul 26 î.Hr., ultimele probabil după 14 d.Hr.

Titus Livius

Titus Livius a scris cea mai mare parte din opera sa în timpul domniei lui Augustus, când Imperiul Roman domina întregul spațiu mediteranean și trecea printr-o perioadă de înflorire culturală și de prosperitate economică. Totuși, simpatia sa se îndreaptă spre epoca inițială a Republicii Romane. Descrierile sale, care - în parte transfigurează și idealizează istoria timpurie a Romei, au tendința de a demonstra că Roma, chiar în timpurile începuturilor sale modeste, se bucura de aceeași glorie și măreție ca sub domnia lui Augustus. În ceea ce privește izvoarele de informație, Titus Livius a folosit materialul găsit în cronicile deja existente, fără a verifica autenticitatea faptelor relatate și fără a întreprinde un studiu critic al documentelor istorice. El acorda, mai ales, prețuire valorii literare și interesului provocat de povestirea unui eveniment, indiferent dacă era veridic sau nu. Astfel relatările impresionante ale unor bătălii sau dezbateri politice, în stil direct, ca în întreaga istoriografie a antichității, sunt pline de vioiciune și dramatism.

Ab urbe condita, alături de creațiile lui Vergiliu și Horațiu, Titus Livius (ca. 59 î.Hr. - 17 d.Hr.) a fost istoric ro- devine un suport ideologic al politicii reformatoare a lui man, autor al unei monumentale istorii a Romei, Ab urbe Augustus. condita (De la fondarea Romei). În această “Istorie a Romei” se găsește și cea mai veche Numele său de familie nu este cunoscut. S-a născut și a istorie ipotetică cunoscută: într-una din cărți, Titus Livius murit la Patavium (azi, Padova) în nordul Italiei. La vâr- își imaginează cum ar fi fost lumea, dacă Alexandru cel sta de 28 de ani, după seria de războaie civile, se stabileș- Mare ar fi cucerit vestul și nu estul Greciei. te în Roma, unde a petrecut cea mai mare parte a vieții. În capitala Imperiului își face o solidă cultură. Împăratul roman Octavian Augustus i-a încredințat educarea nepotului său, viitorul împărat Claudius. Spre deosebire de 13.1 Bibliografie alți istorici romani, cum a fost Gaius Cornelius Tacitus, Titus Livius nu a avut funcții politice sau militare. Către sfârșitul vieții se întoarce la Patavium, unde moare în • Titus Livius, traducere Jana Villan & al., De la funanul 17 d.Hr. darea Romei, București, Editura Științifică, 1959 Singura sa operă, “Ab urbe condita”, în 142 de cărți, tra1963; tează istoria romană, de la întemeierea Romei (conform legendei în anul 753 î.Hr.), până la moartea generalului Drusus în campania din Germania (9 î.Hr.). Din ea s-au • Titus Livius, traducere Nicolae Barbu & al., Istopăstrat numai 35 de cărți, cărțile 1-10 (cuprinzând periria Romană, simeria Tipografia Academiei Româoada 753 î.Hr. - 293 î.Hr.) și 21-45 (218 î.Hr. - 167 ne, 1894 - 1915. 135

136

13.2 Legături externe • en Ab Urbe Condita • la Opera lui Titus Livius • fr Istoria Romei

CAPITOLUL 13. TITUS LIVIUS

Capitolul 14

Virgil Virgil (variantă Virgiliu, variantă arhaică românească Vârjoghe, grafiat și Vîrjoghe) este un nume de origine latină. Cuvântul se poate referi la: • Virgiliu (Publius Vergilius Maro), poet latin • Virgil Madgearu, economist și politician român • Virgil Ierunca, om de litere, lider anticomunist român • Virgil Cândea, intelectual și academician român • Virgil Nemoianu, om de litere

137

Capitolul 15

Marcellus Marcellus (Marcel) a fost un uzurpator în partea estică a Imperiului Roman în anul 366, în timpul împăratului Valens. El a fost înfrânt de împărat în același an în care s-a revoltat.

138

Capitolul 16

Livia Drusilla Livia Drusilla (30 ianuarie 58 î.Hr. - 28 septembrie 29), cunoscută și sub numele de Livia Augusta, a fost soția împăratului roman Augustus precum și consilierul său. Ea a fost mama împăratului Tiberius, bunica paternă a împăratului Claudius, străbunica paternă a împăratului Caligula, și stră-stră-bunica din partea mamei a împăratului Nero. Ea a fost zeificată de Claudius în anul 42.

ei copil, Tiberius, și era însărcinată cu Drusus. În ciuda acestui fapt și deși Livia era căsătorită cu Tiberius Claudius Nero iar Augustus cu Scribonia, viitorul prim împărat a decis să divorțeze în ziua când soția lui a dat naștere fiicei lor, Iulia, și l-a convins (sau forțat) pe Tiberius Claudius Nero să facă la fel cu Livia. Drusus s-a născut la 14 ianuarie 38 î.Hr., în timp ce Livia și Augustus s-au căsătorit trei zile mai târziu.

16.1 Nașterea și prima căsătorie cu 16.4 Referințe și note Tiberius Claudius Nero S-a născut la 30 ianuarie 59 sau 58 î.H. ca fiică a lui Marcus Livius Drusus Claudianus și a soției sale, Aufidia, o fiică a magistratului Marcus Aufidius Lurco. Diminutivul Drusilla adesea găsit în numele ei sugerează că ea a fost a doua fiică. Marcus Livius Drusus Libo a fost fratele ei adoptat. Ea a fost căsătorită de tatăl ei, probabil în 43 î.Hr. la vârsta de 16 ani cu Tiberius Claudius Nero. Tatăl ei s-a sinucis în Bătălia de la Philippi, împreună cu Gaius Cassius Longinus și Marcus Junius Brutus, dar soțul ei a continuat lupta împotriva lui Augustus, acum în numele lui Marc Antoniu și al fratele său, Lucius Antonius. Primul ei copil, viitorul imparat Tiberius, s-a născut în 42 î.Hr. În 40 î.Hr., familia a fost forțată să părăsească Italia în scopul de a evita interdicțiile lui Augustus și s-a alăturat lui Sextus Pompeius în Sicilia, după care a trecut în Grecia.

16.2 Dezvoltarea de inghetata Un fapt puțin cunoscut este faptul că Livia a fost bine cunoscut în timpul ei pentru unele dintre cele mai vechi și cele mai bune inghetata a Europei antice. Ea a inventat ceea ce avea să devină numit tutti frutti.

16.3 Căsătoria cu Augustus Când a fost decretată amnistia generală, în 39 î.Hr., Livia s-a întors la Roma, unde s-a întâlnit cu Augustus. La momentul întâlnirii lor, Livia avea deja cu soțul ei primul 139

Capitolul 17

Marcus Vipsanius Agrippa a ales să lupte în războaiele civile de partea adversa, participând la luptele lui Cato cel Tânăr împotriva lui Caesar din Africa. După înfrângerea lui Cato, Lucius Vipsanius Agrippa a fost luat prizonier, dar a fost eliberat în urma intervenției lui Augustus. Deși familia lui Agrippa era suficient de bogată pentru a putea fi încadrată în rangul cavalerilor membrii acesteia nu au fost implicați în viața publică a Romei. Totuși, Marcus Vipsanius Agrippa, care era aproximativ de aceeași vârstă cu Augustus a primit educația alături de acesta, astfel formându-se o legătură puternică între cei doi. Agrippa a participat probabil la campania lui Caesar împotriva lui Gnaeus Pompeius din 46-45 î.Hr., campanie încheiată prin victoria lui Caesar de la Munda. Aici Agrippa câștigă aprecierea lui Caesar, astfel încât acesta îl trimite împreună cu Augustus la legiunile Macedoniei, în Apollonia. La patru luni de la sosirea în Macedonia, Agrippa și Augustus sunt înștiințați despre asasinarea lui Caesar de la Roma. În ciuda sfatului lui Agrippa de a mărșălui asupra Romei în fruntea trupelor cantonate în Macedonia pentru a îi asigura integritatea, Augustus hotărăște să plece la Roma cu un efectiv redus de trupe. Ajuns la Roma, Augustus află că a fost adoptat de Caesar și astfel devine moștenitor legal al său. Sculptură-portret

Marcus Vipsanius Agrippa (născut în 23 octombrie sau 23 noiembrie 62 î.Hr. - 64 î.Hr. - 12 î.Hr.), cunoscut om politic și general roman, a fost unul dintre cei mai apropiați prieteni și colaboratori ai primului împărat, Augustus. El este resposabil pentru principalele victorii militare ale lui Augustus, activitatea sa fiind încununată de victoria în bătălia navală de la Actium, împotriva forṭelor lui Marcus Antonius ṣi ale Cleopatrei a VII-a a Egiptului.

17.2 Ascensiunea

17.1 Viața timpurie Locul nașterii sale este incert. Există opinii că s-ar fi născut fie în Arpinum, fie în Istria, fie în Assisi. Este fiul lui Lucius Vipsanius Agrippa fratele lui Marcus Vipsanius Agrippa și a avut un frate mai mare, Lucius Vipsanius Agrippa și o soră, Vipsania Polla. În ciuda apropierii de familie lui Iulius Caesar fratele mai mare al lui Agrippa, 140

Capitolul 18

Dioclețian Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244–311), cunoscut drept Dioclețian, a fost împărat roman de la 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305.

18.1 Viața Născut într-o familie săracă din Salona, în Dalmația, Dioclețian își începe cariera militară ca simplu soldat, devenind comandantul gărzii personale a lui Numerianus. La moartea acestuia este proclamat Augustus pentru armata din Orient (20 noiembrie 284). După bătălia de la Margus (primăvara anului 285) și dispariția lui Carinus, rămâne unicul împărat, desemnându-l pe tovarășul său de arme, Maximian, Caesar la 1 aprilie 285. Apoi, la 1 martie 286 îl numește Augustus (deci coîmpărat) și îl însărcinează cu apărarea Occidentului. La 1 martie 293, Dioclețian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare. Sub presiunea frecventelor uzurpări interne și a agresiunii continue a barbarilor la hotare, el inițiază o reformă constituțională originală, sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului, care acum erau grupați într-un colegiu în care celor doi Auguști li se subordonează doi Cezari: Galerius și Constanțiu I [1] . Dioclețian, cu reședința la Nicomedia, răspundea de administrarea provinciilor orientale (având subordonat pe Caesarul Galerius care, de la Sirmium, asigura paza Iliriei, Macedoniei și Greciei). Căsătoria lui Maximian și a lui Galerius cu fiicele lui Dioclețian, precum și a lui Constanțiu I cu fiica lui Maximian vizau întărirea tetrarhiei, în care rolul lui Dioclețian rămânea predominant. Între (297-298), Dioclețian poartă un război victorios împotriva Persiei sasanide, fixând granița romană pe fluviul Tigru – limita maximă a expansiunii imperiului roman în Orient. Încercarea de a reforma viața religioasă prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru întregul imperiu) duce, în anii 303-304, la promulgarea a 4 edicte anticreștine care declanșează cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii, rămase în istorie sub denumirea de persecuția lui Dioclețian.

Monedă de bronz emisă sub Dioclețian; avers: circular DIOCLETIANVS AVGVSTVS, cap laureat spre dreapta

Pe plan intern și extern, imperiul depășește în timpul domniei lui Dioclețian criza secolului III. Puterea militară este separată de cea civilă, toate numirile în aparatul administrativ și militar rămân în apanajul împăratului. O grijă deosebită este acordată întăririi limesului și construirii de numeroase castella și drumuri, care fac din graniță o zonă fortificată. Efectivele militare sporesc la cca. 500 000 de soldați, numărul legiunilor la cca. 60, mai mici și mai mobile. Dobrogea este separată de Moesia Inferior și transformată în provincie separată, sub numele de Scythia (cu reședința în orașul Tomis), aparținând diocezei Tracia și apărată de 2 legiuni cu garnizoana la Noviodunum și Troesmis. În dorința de a impune noul sistem constituțional, Dioclețian și Maximian abdică în aceeași zi (1 mai 305), cedând locul celei de-a doua tetrarhii și redevin persoane particulare. Dioclețian se retrage, până la moarte, în palatul său din Spalatum (azi Split, în Croația).

141

142

18.2 Referințe [1] Edward Gibbon, - Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976

18.3 Legături externe • De Imperatoribus Romanis - Diocletian (284-305 A.D.) • Administrator priceput, persecutor nemilos, 11 aprilie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina • Reforma religioasă a lui Dioclețian, 18 aprilie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina • Scoaterea creștinilor în afara legii, 9 mai 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina • Patru edicte de persecuție în vremea lui Dioclețian, 16 mai 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

CAPITOLUL 18. DIOCLEȚIAN

Capitolul 19

Constantin cel Mare Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 272 – d. 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost Împărat Roman între 306 și 337.

ses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmației. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293. La 1 martie 293, a fost promovat la rangul de caesar.

Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus.

În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian, Constantin se alătură tatălui său, în partea apuseană a imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în Britannia (25 iulie 306), Constantin este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent proclamă pe Flavius Severus augustus al Occidentului și apostolilor (în greacă: ισαποστολος, „izoapostolic” sau îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment, Constantin a acceptat, dar pacea și a treia tetrarhie nu aveau „întocmai cu apostolii”). să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat, iar Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pre19.1 Tinerețea și venirea la putere tinde puterea. În condițiile destrămării tetrarhiei, la conferința de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator. În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Turin, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă Roma, în care Maxentius își găsește moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.[2]

19.2 Convertirea lui Constantin Statuia lui Constantin cel Mare, la York, oraș unde a fost proclamat împărat, în iulie 306.

Constantin I cel Mare s-a născut la Naissus, în provincia romană Moesia Superior, fiind fiul generalului Constantius Chlorus (viitorul împărat Constantius I) și al Helenei.[1] , Tatăl său, Constantius Chlorus, în 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în estul Imperiului Roman, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost prae-

Imediat ce a venit la putere, Constantin a pus capăt persecuțiilor creștinilor în teritoriile sale, impunând nu numai toleranță, ci și restituirea bunurilor creștinilor. Dar Constantin nu era pregătit să devină creștin. Monedele bătute în această perioadă, dovedesc devoțiunea sa față de Marte, apoi din ce în ce mai mult față de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina și proconsulului Africii niște scrisori din care reieșea faptul că el susținea religia creștină, subvenționa Biserica creștină din fonduri publice, scutea clerul de obligații publice și se considera slujitorul lui Dumnezeu.

143

144

Viziunea Sfintei Cruci

CAPITOLUL 19. CONSTANTIN CEL MARE „Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este conformă cu realitatea.[3] ” —Paul Lemerle, Istoria Bizanțului

19.3 Conflictul cu Licinius Bătălia de la Podul Milvius, între Constantin și Maxențiu

În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să dețină funcția Pontifex Maximus funcție care permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toți cei cărora li se atribuise titlul de „Caesar”, adică conducător al statului roman și al religiei,- bineînțeles păgâne -, funcție deținuta de toți Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos . În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat „Edictul de la Milano”. Textul acestui edict este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu de Cezareea în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici Împăratul Constantin I prezentând Fecioarei Maria un model al nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină. Constantinopolului; detaliu al unui mozaic de la intrarea de sudPrin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constituțională a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311:

vest a vechii bazilici Sfânta Sofia (Hagia Sophia) din Constantinopol, azi Istanbul, Turcia.

Relațiile dintre cei doi împărați au început să se tensioneze, astfel, în 316, se declanșează un prim război civil. Constantin obține o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înțelegerea care s-a încheiat între cei doi prevedea ca Licinius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale est-europene cu excepția Traciei, păstrându-și însă poziția de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (as-

19.5. CONSTANTINOPOL - NOUA CAPITALĂ, NOUA ROMĂ tazi, Sofia), Constantin a anunțat numirea a trei caesari: fiul său Crispus în vârstă de 12 ani, fiul său Constantin, de 6 luni și fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an și 8 luni. După 320, Licinius sprijinit de cercuri păgâne din Orient, inițiază o politică anticreștină, în timp ce Constantin se apropie tot mai mult de pozițiile bisericii creștine. În noul război civil care izbucnește în 324, Licinius este înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) și Chrysopolis în Asia Mică (26 septembrie), este capturat și executat anul următor la Tesalonic.

19.4 Guvernarea lui Constantin

145

Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus. Pe plan religios, în 325 Constantin a convocat la Niceea primul conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă.[4] Toți episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie,[5] dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”.[5] Deși proto-ortodocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.[6]

19.5 Constantinopol - noua capitală, noua Romă

Piese din statuia uriașă a lui Constantin cel Mare, la Musei Capitolini, din Roma (în italiană: Colosso di Costantino).

Imperiul Roman este astfel reunificat și supus autorității unui unic împărat, situație politică nemaiîntâlnită din anul 285. Constantin, care se revendica drept alesul pe pământ al divinității unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creștin. Principiul adopțiunii viitorilor împărați este înlocuit cu cel al eredității dinastice. Constantin a continuat și a desăvârșit toate reformele inițiate de împăratul Dioclețian. Numărul provinciilor romane este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze și 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia și Galia). Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului - care era bazată pe argint-, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial roman. Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniță (limitanei) și trupe de campanie (comitatenses). Din inițiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava și Oescus, un pod peste Dunăre, care reflectă importanța dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunarii, recuperează o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de legiunile împăratului Aurelian). Teritoriul reocupat în Dacia este apărat de valul (limes) cunoscut astăzi sub denumirea de Brazda lui Novac, care pornea de la gura Topolniței și trecea pe sub dealuri pe lângă Drobeta, Drăgășani, până la Pietroasele, aproape de Buzău. Cu această ocazie,

Împăratul Constantin cel Mare şi mama sa Elena, împreună cu relicva Sfintei și Adevăratei Cruci în Ierusalim; frescă pictată în Biserica Sf. Maria din Vlaherna, Berat, Albania, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul și de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraș, mutândule cu circa 4 km în afară și mărind cam de 4 ori suprafața sa. Noul oraș a devenit un centru al creștinismului, reședința unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. „Noua Romă” a moștenit instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradiții culturale ale Răsăritului grec. Construirea și popularea noului oraș s-au desfășurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate în 412. La fel ca și Roma, orașul e construit pe 7 coline și împărțit în 14 districte administrative. Există și aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiți clari (remarcabili) și nu clarissimi (deosebit

146

CAPITOLUL 19. CONSTANTIN CEL MARE

de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început și construcția a doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) și Hagia Eirene (Sfânta Pace). La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivitățile au durat 40 de zile și s-au desfășurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunțau lumii evenimentul. Botezul lui Constantin

19.6 Viața de familie a început să se simtă rău; a fost botezat de către episcopul [11] În septembrie 307, la Colonia Augusta Trevorum, azi arian Eusebiu de Nicomedia , iar după botez a purtat numai veșminte albe precum ale unui neofit creștin în loTrier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, cul veșmintelor imperiale. Fausta, renunțând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit 5 copii: Constantin, Constanțiu, Constant, Constantina și la Nicomedia, azi Izmit, în Turcia. Trupul său a fost dus Helena. cu escortă la Constantinopol și expus pe un catafalc de Reședința lui Constantin era orașul Trier, așa cum fusese onoare în Palatul imperial. și pentru tatăl său, Constanțiu și, înaintea acestuia, pentru Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constanțiu II și împăratul Maximian. Aici, la Trier, Constantin a adus-o Constant și-au luat titlul de augustus, împărțind imperiul. și pe mama sa, Helena. La sfârșitul anului 311 sau începutul lui 312, sora sa vitregă, Constanția se căsătorește cu Licinius. 19.8 Constantin în arta romană Pe 8 noiembrie 324, Constantin și-a numit fiul Constanțiu în functia de caesar și se pare că în aceeași zi le-a oferit rangul de augusta soției sale Fausta și mamei sale, Helena. În anul 326, Constantin l-a ucis[7] pe fiul său mai mare, Crispus, care a fost acuzat (pe nedrept) de adulter cu Fausta[8][9][10] . Trebuie subliniat faptul că Crispus, ca și Fausta, rămăsese păgân, fapt ce ar fi putut crea o dușmănie între el și tatăl său. Execuția a fost săvârșită la Pietas Iulia, în Istria. În același an, dându-și seama de greșala făcută, la scurt timp după moartea lui Crispus, Constantin a omorât-o și pe soția sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani, în baie[7] . Atât Crispus cât și Fausta au primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost șterse din inscripțiile și înscrisurile publice. Toate faptele sale au fost în concordanță cu legile și practicile romane în acea epocă.

Follis emis sub Constantin cel Mare, la monetăria din Constantinopol, în anul 337: avers: CONSTANTI-NVS MAX AVG, cap laureat spre dreapta; revers: SPES PVBLICA, labarum imperial, cu trei medalioane, surmontat de Monograma lui Isus Hristos, înfipt în șarpe. În exergă: CONS[12] . (2,97 grame)

Începând cu anul 324, se observă pe monedele lui Constantin o noua imagine a chipului său. Privirea lui este 19.7 Ultimii ani ai lui Constantin acum îndreptată în sus și în depărtare; aceasta reflectă pretenția lui nu la divinitate, ci la misiunea și inspirația Între 325 și 337, Constantin a continuat să sprijine Biseri- sa divină. De asemenea, el renunță să mai poarte coroaca și să folosească resursele statului pentru construirea de na de lauri și adoptă diadema. biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz La Metropolitan Museum of Art din New York poate fi a adoptat creștinismul în timpul domniei lui Constantin. văzut un uriaș cap de marmură al lui Constantin, de trei În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la crești- ori mărimea naturală. A fost datat 325/326. Cea mai cunism, iar regatul său a devenit oficial creștin la începutul noscută asemănare cu Constantin o reprezintă uriașul cap secolului al IV-lea. de marmură din il cortile în Palazzo dei Conservatori de La scurt timp după Paștele din 337 (3 aprilie), Constantin pe colina Capitoliu din Roma. Are o înălțime de 2,55 m

19.10. CONTESTĂRI CONTEMPORANE

147 protopărinții oamenilor, Adam și Eva, cât și celelalte păcate săvârșite până la botez.

Monedă de 1 1/2 Solidus, emisă sub Constantin cel Mare; 6,83 g de aur; avers: Cap, spre dreapta, poartă drept diademă trei benzi de perle, ochii ridicați la cer; revers: circular, inscripția GLORIA CONSTANTINI AVG; în centru, spre dreapta, în picioare, Constantin ține transversal o lance, în mâna dreaptă și un trofeu peste umărul stâng, iar doi captivi la picioarele lui; jos, în exergă, inscripția SMTS[13] , marcă a monetăriei din Salonic, anul 327

Pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea și organizarea[14] Bisericii creștine, Constantin cel Mare este venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxe, în Biserica Greco-Catolică[15] , la data de 21 mai, odată cu Sfânta Elena, mama sa, precum și în Bisericile vechi orientale (necalcedoniene). Biserica Romano-Catolică o sărbătorește pe Sfânta Elena la 18 august.[16]

19.10 Contestări contemporane

Rodney Stark[17] , sociolog al religiei, are însă o complet altă evaluare a impactului lui Constantin asupra creștinisși cântărește între 8 și 9 tone. Un portret remarcabil al lui mului: Constantin poate fi văzut la Muzeul Național din Belgrad. Este un cap de bronz în mărime naturală care provine de „Într-adevăr, lenea și corupția, împreună cu luptele penla Naissus, locul de naștere al împăratului. A fost datat în tru putere și conformismul impus au devenit trăsăturicirca 330. De menționat alte două statui ale lui Constan- le principale ale mișcării creștine din secolul al IV-lea, tin ambele datate în circa 320, în care împăratul apare aproape imediat după ce ea a devenit biserica de stat oficiîn veșminte militare. La moartea lui Constantin au fost ală (Johnson 1976). Astfel, spre exemplu, episcopii creștini nu mai erau liderii unei secte stigmatizate, dar care bătute patru tipuri diferite de monede omagiale. creștea rapid, ci au fost «rapid asimilați drept funcționari cvasi-lumești printre mandarinii care administrau imperi19.9 Sanctificarea lui Constantin ul» (Fletcher, 1997, 22). Bisericile din casele oamenilor au fost înlocuite de splendide clădiri publice, întreținute cel Mare prin dărnicia imperială. Contrar a ceea ce se crede îndeobște, convertirea lui Constantin nu a produs triumful creștinismului. Mai degrabă, ea a fost primul și cel mai important pas care i-a încetinit evoluția, i-a supt vlaga și i-a alterat viziunea morală. Cele mai multe rele asociate cu creștinismul european începând cu mijlocul secolului al IV-lea pot fi identificate ca izvorând din oficializarea creștinismului.[18] ” —Rodney Stark, Secularization, R.I.P.

Multiplu de solidus, de 39,79 g de aur, emis sub Constantin cel Mare, la monetăria Ticinum (azi Pavia), în 313; avers: INVICTVSCONSTANTINVSMA + AVG, busturi spre stânga Constantin I, armură, scut în mâna stângă, spadă în mâna dreaptă, cap laureat și Sol Invictus, în dreapta sa

Prin botez, potrivit religiei creștine, lui Constantin cel Mare i s-au șters atât păcatul strămoșesc, moștenit de la

Arcul lui Constantin și Colosseumul din Roma.

148

19.11 Numismatică • La împlinirea a 1.700 de ani de la promulgarea Edictului de la Milano și cu ocazia sărbătoririi Anului Omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, Banca Națională a României a pus în circulație, la 20 mai 2013, o monedă de argint, de calitate proof [19] , având valoarea nominală de 10 lei, într-un tiraj total de 500 de exemplare. Titlul aliajului este de 999‰, moneda este rotundă, cu un diametru de 37 mm, iar greutatea ei este de 31,103 g. Cantul monedei este zimțat.[20]

CAPITOLUL 19. CONSTANTIN CEL MARE

[10] Edward Gibbon nu se pronunță, însă evocă posibilitatea unui complot al lui Crispus contra lui Constantin I, fie o gelozie a împăratului în fața creșterii popularității fiului său mai mare. [11] Pohlsander, Emperor Constantine, 75–76; Lenski, “Reign of Constantine” (CC), 82. [12] CONS este una din mărcile atelierului monetar de la Constantinopol. [13] Sigla SMTS se citește astfel: S[acra] M[oneta] T[he]S[salonicae], adică „sacra monedă de la Thessalonica (Salonic)”. Prin cuvântul „sfântă” trebuie să înțelegem că era interzisă ciuntirea ei.

19.12 Vezi și

[14] Împăratul Constantin cel Mare s-a ocupat de organizarea Primului conciliu de la Niceea (325)

• Cezaropapism

[15] Vezi Calendarul Bisericii Române Unite cu Roma (grecocatolică), pe luna mai 2011.

• Creștinism

[16] 18 august, Sfânta Elena, pe www.SfintiCatolici.ro

• Ammianus Marcellinus

[17] Rodney Stark (născut în 1934) este un sociolog american al religiilor. S-a născut în Jamestown, Dakota de Nord, într-o familie luterană.

19.13 Note [1] Au existat controverse privind data exactă a nașterii, dar majoritatea istoricilor moderni o consideră a fi 27 februarie 272 d.Hr.: Lenski, Noel, ed., The Cambridge Companion to the Age of Constantine, Cambridge University Press, New York, 2006, p. 59. ISBN 0-521-52157-2 [2] Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-395-65237-5 [3] Paul Lemerle, Istoria Bizanțului. Ediție îngrijită de Bogdan Mateciuc, www.odaiadesus.ro, p. 7. [4] Carroll, Warren H., The Building of Christendom, 1987, p. 12. ISBN 0-931888-24-7. [5] Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never Knew. Oxford University Press, USA. 2003. p. 250. ISBN 0-19-514183-0 [6] Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never Knew. Oxford University Press, USA. 2003. pp. 253-255. ISBN 0-19-514183-0 [7] Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, p. 20. [8] O versiune a întâmplărilor spune că Fausta s-ar fi îndrăgostit nebunește de Crispus, iar ea fiind respinsă de acesta, l-ar fi acuzat că ar fi atentat la pudoarea sa. Există și ideea că, prin manevra de îndepărtare a lui Crispus, ca prim moștenitor al tronului imperial, Fausta ar fi vrut să le asigure copiilor săi moștenirea tronului. [9] Pe de altă parte, istoricul franc Grigore de Tours a avansat ipoteza veridică a unui complot al lui Crispus împotriva lui Constantin, ceea ce ar fi provocat executarea sa.

[18] William H. Swatos; Daniel V. A. Olson, ed. „The Secularization Debate (chapter by Rodney Stark)”. Rowman & Littlefield. http://books.google.nl/books?id= 913O9xcpBB4C&pg=PA69&dq=Indeed,+corruption+ and+sloth,+as+well+as+power+struggles+and+ enforced+conformity,+became+prominent+features+ of+the+Christian+movement+in+the+fourth+century, +almost+immediately+upon+its+having+become+ the+official+state+church+%28Johnson+1976%29. +Contrary+to+received+wisdom,+the+conversion+ of+Constantine+did+not+cause+the+triumph+of+ Christianity.+Rather,+it+was+the+first+and+most+ significant+step+in+slowing+its+progress,+draining+ its+vigor,+and+distorting+its+moral+vision.+Most+ of+the+evils+associated+with+European+Christianity+ since+the+middle+of+the+fourth+century+can+ be+traced+to+establishment.&hl=en&sa=X&ei= iFbJT7i3E4rJ0QW9u5DcAQ&ved=0CDgQ6AEwAQ# v=onepage&q=Indeed%2C%20corruption%20and% 20sloth%2C%20as%20well%20as%20power% 20struggles%20and%20enforced%20conformity%2C% 20became%20prominent%20features%20of%20the% 20Christian%20movement%20in%20the%20fourth% 20century%2C%20almost%20immediately%20upon% 20its%20having%20become%20the%20official% 20state%20church%20%28Johnson%201976%29. %20Contrary%20to%20received%20wisdom% 2C%20the%20conversion%20of%20Constantine% 20did%20not%20cause%20the%20triumph%20of% 20Christianity.%20Rather%2C%20it%20was% 20the%20first%20and%20most%20significant% 20step%20in%20slowing%20its%20progress% 2C%20draining%20its%20vigor%2C%20and% 20distorting%20its%20moral%20vision.%20Most% 20of%20the%20evils%20associated%20with% 20European%20Christianity%20since%20the% 20middle%20of%20the%20fourth%20century% 20can%20be%20traced%20to%20establishment.&f=

19.14. BIBLIOGRAFIE

false. Accesat la 2 iunie 2012. „Indeed, corruption and sloth, as well as power struggles and enforced conformity, became prominent features of the Christian movement in the fourth century, almost immediately upon its having become the official state church (Johnson 1976). Thus, for example, Christian bishops no longer were leaders of a stigmatized, if rapidly growing, sect, but were “rapidly assimilated as quasi civil servants into the mandarinate which administered the empire” (Fletcher, 1997, 22). House churches were replaced by resplendent public buildings, sustained by imperial largess. Contrary to received wisdom, the conversion of Constantine did not cause the triumph of Christianity. Rather, it was the first and most significant step in slowing its progress, draining its vigor, and distorting its moral vision. Most of the evils associated with European Christianity since the middle of the fourth century can be traced to establishment.” [19] Calitatea proof se obține din contrastul dintre fondul lucios al câmpului monedei și gravura mată a acesteia.

149 • E. DePalma Digeser, The Making of A Christian Empire: Lactantius and Rome, Londen, 2000. ISBN 0-8014-3594-3 • M. DiMaio Jr., art. Anastasia (Daughter of Constantius I Chlorus), in DIR (1996). • J.W. Drijvers en P.W. van der Horst (eds.), Keizer Constantijn. Zijn levensbeschrijving door Eusebius van Caesarea. Uit het Grieks vertaald, ingeleid en toegelicht door Jan Willem Drijvers en Pieter Willem van der Horst. Hilversum 2012. • R. Gerberding - J.H. Moran Cruz, Medieval Worlds: An Introduction to European History 300-1492, New York, 2004. ISBN 0-395-56087-X • K.M. Girardet, Die Konstantinische Wende, Darmstadt, 2006. ISBN 3-534-19116-1

[20] Banca Națională a României: Emisiune monetară dedicată „Anului Omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena.

• T. Grünewald, Constantinus Maximus Augustus: Herrschaftspropaganda in der Zeitgenössischen Überlieferung, Stuttgart, 1990. ISBN 3-51505568-1

19.14 Bibliografie

• N. Hannestad, Roman Art and Imperial Policy, Århus, 1988. ISBN 87-7288-043-0

• Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1994.

• Z. Hazard Potter, Influence of Christianity on the Roman Law, in the American Church Review 30 (1878), pp. 321–343.

• E. Babelon, Un nouveau médaillon en or de Constantin le Grand, in Melanges Boissier: recueil de memoires concernant la litterature et les antiquites romaines dedie a G. Boissier, Parijs, 1903, pp. 49-55.

• C.G. Herbermann - G. Grupp, art. Constantine the Great, in New Catholic Encyclopedia IV (1908).

• T.D. Barnes, Constantine and Eusebius, Cambridge - Londen, 1981. ISBN 0-674-16531-4

• A.H.M. Jones, The Later Roman Empire, 284-602: A Social Economic and Administrative Survey, II, Baltimore, 1964. ISBN 0-8018-3285-3

• T.D. Barnes, Christians and pagans in the reign of Constantius, in A. Dihle (ed.), L'église et l'empire au IVe siècle, Genève, 1989, pp. 301–343. • T.D. Barnes, Statistics and the conversion of the Roman aristocracy, in JRS 85 (1995), pp. 135–147. • M. Beumer, 'Constantijn is heidens, want hij is Romeins. Causaal redeneren in HAVO 4', in: Kleio, jaargang 51, nr. 1 (februari 2010) 15-17. • B. Bleckmann, Konstantin der Große, Reinbek, 1996. ISBN 3-499-50556-8 • H. Brandt, Konstantin der Große. Der erste christliche Kaiser, München, 2006. ISBN 3-406-54058-9 • P. Brown, The Rise of Western Christendom: Triumph and Diversity, AD 200-1000, Oxford, 20032 . ISBN 0-631-22138-7 • P. Bruun, Studies in Constantinian numismatics: papers from 1954 to 1988, Rome, 1991. ISBN 6418616153791

• E. Herrmann-Otto, Konstantin der Große, Darmstadt, 2007. ISBN 3-89678-601-6

• N. Lenski (ed.), The Cambridge companion to the Age of Constantine, Cambridge, 2006. ISBN 0-52152157-2 • S.N.C. Lieu - D. Montserrat (edd.), From Constantine to Julian: Pagan and Byzantine views: a source history, Londen, 1996. ISBN 0-415-09336-8 • R. MacMullen, Constantine, New York, 1969. ISBN 0-7099-4685-6 • U. Mattejiet, art. Konstantin I. (d. Gr.), röm Ks., in Lexikon des Mittelalters 5 (1991), klm. 1372. • J.F. Matthews - D. MacGillivray Nicol, art. Constantine, in Encyclopedia Britannica. Online edition (2007). • J. Migl, Die Ordnung der Ämter. Prätorianerpräfektur und Vikariat in der Regionalverwaltung des Römischen Reiches von Konstantin bis zur Valentinianischen Dynastie, Frankfurt am Main, 1994. ISBN 3-631-47881-X

150

CAPITOLUL 19. CONSTANTIN CEL MARE

• C.M. Odahl, Constantine and the Christian Empire, Londen - New York, 2004. ISBN 0-415-17485-6

• „Genealogie“ imperială și creștină, 3 ianuarie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

• J.J. O'Donnell, The demise of paganism, in Traditio 35 (1979), pp. 45-88.

• „Zestrea sufletească îi întrecea cu mult calitățile trupești“, 10 ianuarie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

• H. Pohlsander, The Emperor Constantine, Londen New York, 1996. ISBN 0-415-13178-2 • M. Raub Vivian, Eusebius and Constantine’s Letter to Shapur: Its Place in the Vita Constantini, in Studia Patristica 29 (1997), pp. 164–169. • J. Richards, The Popes and the Papacy in the Early Middle Ages 476-752, Londen, 1979. ISBN 0-71000098-7

• Constantin cel Mare și Imperiul Roman în timpul său, 13 ianuarie 2013, Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuș, Ziarul Lumina • Începutul domniei lui Constantin cel Mare, 23 mai 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina • Dificultățile de la începutul domniei, 6 iunie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

• O. Schmitt, Constantin der Große (275–337), Stuttgart - e.a., 2007. ISBN 978-3-17-018307-0

• „Să biruiești întru aceasta!“, 13 iunie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

• J. Spielvogel, Die Gotenpolitik Kaiser Konstantins I. zwischen altrömischer Tradition und christlicher Orientierung, in T. Hantos - G.A. Lehmann (edd.), Althistorisches Kolloquium aus Anlaß des 70. Geburtstags von Jochen Bleicken, Stuttgart, 1998, pp. 225–238. ISBN 3-515-07176-8

• „Semnul izbăvitor al statului roman și al împărăției întregi“, 20 iunie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

• C. Vermeule, The Imperial Shield as a Mirror of Roman Art on Medallions and Coins, in C. Carson - C.M. Kraay (edd.), Scripta Nummaria Romana: Essays Presented to Humphrey Sutherland, Londen, 1978, pp. 177–185, pln. 19-21 .

• Împărații care au scos creștinismul din catacombe, 21 mai 2008, Ștefan Mărculeț, Ziarul Lumina

• J. Vogt, Constantin der Große und sein Jahrhundert, München, 19602 . ISBN 3-8082-0046-4

19.15 Legături externe • Viața lui Constantin • Biografia • www.ConstantineTheGreatCoins.com • Un sfant fara temei - Istoria nespusa a lui Constantin cel Mare (I), 1 iulie 2012, Laurentiu Dologa, Ziare.com • Uzurpare si lupta pentru putere - Istoria nespusa a lui Constantin cel Mare (II), 2 iulie 2012, Laurentiu Dologa, Ziare.com • Un edict neinsemnat - Istoria nespusa a lui Constantin cel Mare (III), 3 iulie 2012, Laurentiu Dologa, Ziare.com • Executiile imparatului - Istoria nespusa a lui Constantin cel Mare (IV), 4 iulie 2012, Laurentiu Dologa, Ziare.com • Sfintii imparati Constantin si Elena - adevarul istoric, 21 mai 2013, Iulian Voicu, Ziare.com

• „Creștinilor să li se permită păstrarea credinței lor“, 27 iunie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

• en The Truth about the Council of Nicaea

Capitolul 20

Teodosiu I 20.1 Împărat Moartea împăratului Valens, în bătălia de la Adrianopole (378), l-a obligat pe Grațian să-l proclame pe Teodosiu împărat, în 379: el a primit Orientul, Macedonia și Dacia.

20.1.1 O politică de stabilizare a frontierei Teodosiu își fixează drept obiectiv stabilizarea frontierelor, mai întâi cele din nord, cu goții, apoi cele din răsărit, cu perșii. O fixare a frontierelor în nord În 380, împreună cu Grațian, i-a oprit pe goți în Epir și în Dalmația. Teodosiu a instalat o parte din ostrogoți în Pannonia, iar el s-a instalat la Constantinopol. Teodosiu înrolase în armata romană contingente de barbari, lăsându-le o organizare autonomă. Acești federați au pregătit ocuparea Imperiului de către barbari. Lipsit de forțele necesare respingerii vizigoților pătrunși în imperiu, încheie cu aceștia, în 382, un tratat (foedus) prin care îi stabilește ca federați în dioceza Tracia, între Balcani și Dunăre. Această decizie, considerată de contemporani de catastrofică, va fi una dintre cauzele imediate ale sfârșitului Imperiului Roman de Apus. Într-adevăr, această inserție a unui popor barbar unit și puternic în imperiu, și, în același timp, în armata imperială, va semna Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 - 17 ianuarie 395), sfârșitul unui control real al împăratului asupra armatelor cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, a fost sale. Dar după dezastrul de la Adrianopole suferit de Imperiu sub Valens, este sigur că Teodosiu nu avea de ales. împărat roman în perioada 379 -395. Teodosiu I

Născut la Cuca în nord-vestul Hispaniei, fiul generalului Flavius Theodosius, Teodosiu îmbrățișează cariera armelor (dux în Moesia Superior în 374), dar se retrage pe domeniile lui după execuția tatălui său în 376. După moartea împăratului Valens la Adrianopol (378), Grațian îl proclamă coîmpărat (19 ianuarie 379), încredințându-i guvernarea provinciilor orientale. Spirit energic și autoritar, Teodosiu întreprinde o serie de măsuri vizând întărirea capacității de rezistență a imperiului (reforme în domeniul dreptului, fiscalității, finanțelor, acceptarea unui număr sporit de contingente „barbare” în armată).

O fixare a frontierelor în est După uzurparea lui Maximus și moartea lui Grațian (383), Teodosiu încheie pacea cu Persia sasanidă (387), împărțind Armenia între cele două imperii, și îl înfrânge pe uzurpator în bătăliile de la Siscia și Poetovio (388).

20.1.2 O politică internă forte

151

152 Triumful creștinismului niceean

CAPITOLUL 20. TEODOSIU I devenea nesustenabilă, a acceptat să vină să se umilească public în fața lui Ambrozie, cu capul acoperit de cenușă, pentru a obține reintegrarea în Biserică.

20.1.3 Ultima reunificare a Imperiului În urma asasinarii lui Valentinian II (392) și proclamarea retorului Flavius Eugenius ca împărat în Occident, Teodosiu pornește o nouă campanie, obținând în bătălia de la Frigidius (septembrie 394) victoria asupra uzurpatorului. Imperiul Roman este astfel reunificat pentru ultima dată în istorie sub o singură autoritate. După moartea lui Teodosiu, la Mediolanum (17 ianuarie 395), Imperiul Roman este divizat între cei doi fii ai săi: Arcadius, sub regența lui Rufinus (Orient) și Honorius, sub regența lui Stilicho (Occident).

20.1.4 Urmașii lui Teodosiu Teodosiu, împreună cu prima sa soție, Aelia Facillia, a avut trei copii: • Arcadius, împărat în est, la 18 ani, din 383); • Honorius, împărat în vest, 10 ani, din 393; • Galla Placidia, împărăteasă în apus, d. 27 noiembrie 450. Sfântul Ambrozie convertindu-l pe Teodosiu, pictură pe pânză de Pierre Subleyras, 1745

Teodosius l-a însărcinat pe generalul vandal Stilicon să vegheze asupra celor doi băieți.

În anul 385, după decesul Aeliei Flacilla, Teodosiu s-a Împărații Teodosiu, pentru Imperiul din Răsărit și recăsătorit cu Galla, având și cu aceasta trei copii. Grațian, pentru Imperiul din Apus, amândoi creștini, au ridicat creștinismul la rangul de singură religie oficială și obligatorie prin edictul din 28 februarie 380, cu- 20.2 Legături externe noscut sub numele de Edictul de la Tesalonic, următor: „Toate popoarele trebuie să se ralieze credinței transmi• De Imperatoribus Romanis Teodosiu I se romanilor de apostolul Petru, cea pe care o recunosc Damasus și Petru al Alexandriei, adică Sfânta Treime a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Spirit”. A sprijinit astfel, în mod hotărât ortodoxismul niceean, religia de stat obligatorie pentru toți supușii imperiului, îndepărtându-se de arianism care, în Conciliul ecumenic de la Constantinopol (381), este condamnat definitiv. Creștinismul devenea religie predominantă. Împăratul Grațian a încetat de atunci să mai poarte titlul de pontifex maximus, suveran pontif al cultului roman. Represaliile au făcut între șapte mii și zece mii de morți, în funcție de izvoare, ceea ce l-a determinat pe Ambrozie de la Milano să-l excomunice. Victimele masacrelor erau, în marea lor majoritate, dintre romani, iar masacratorii erau foști barbari, populații din rândul cărora își recruta Teodosiu armata. Timp de mai multe luni Teodosiu și Ambrozie s-au aflat pe pozițiile respective. Apoi, Teodosiu, simțind că poziția sa

Capitolul 21

Bătălia de la Actium Bătălia de la Actium a reprezentat o bătălie decisivă între urmașii lui Iulius Caesar. Aceștia erau Gaius Iulius Caesar Octavian (nepotul lui Caesar) și un general al lui Caesar, Marcus Antonius. Bătălia a avut loc în apropierea insulei Levkas, la Actium în vestul Greciei pe data de 2 septembrie 31 î. Hr.. Această bătălie a marcat sfârșitul republicii romane și a începuturile Imperiului Roman. Această luptă este considerată una dintre cele mai mari bătălii navale ale antichității. Bătălia s-a încheiat cu victoria zdrobitoare a lui Octavian Augustus, care a profitat de victorie și a ajuns să controleze întreaga putere la Roma.

21.1 Preludiul bătăliei După moartea lui Caesar în anul 44 î.Hr.conducerea la Roma a fost asigurată de către un al doilea triumvirat, format din Marcus Antonius, Octavian Augustus și M. Aemilianus Lepidus.Prin această înțelegere Marcus Antonius primea Orientul, Octavian Augustus lua Occidentul, iar Lepidus administra Africa. Într-o primă fază Octavian îl elimină pe Lepidus. În același timp Marcus Antoniusse aliază cu Cleopatra regina Egiptului. În aceste condiții un conflict între Octavian Augustus și Marcus Antonius devine inevitabil. Astfel în anul 33 î. Hr izbucnește un război civil între Octavian Augustus sprijinit de Senatul Roman și Marcus Antonius sprijinit de regina Cleopatra regina Egiptului, cu aceasta fiind de altfel și căsătorit.

21.2 Condițiile luptei În condițiile în care Senatul Roman declarase război Egiptului, fiecare dintre părți aveau nevoie de superioritatea navală: Octavian Augustus pentru a primii provizii și întăriri din Italia, iar adversarul său pentru a traversa Marea Adriatică și a invada Italia. În cursul anului 31 î. Hr Marcus Antonius care își stabilise cartierul general în Pelopones pierde treptat legătura cu provinciile din Orient din cauza blocadei puse la cale de către Octavian Augustus și generalul său Marcus Vispasianus Agrripa. Marcus Antonius și Cleopatra aveau două variante la dispoziție: o primă variantă însemna abandonarea

flotei de pe mare și căutarea unui refugiu în Macedonia, unde existau alți aliați ai lui Marcus Antonius; a doua variantă era strângerea vaselor de război rămase și încercarea unui atac pe mare, acțiune urmată de adunarea unei alte armate în Egipt.Marcus Antonius a ales a doua variantă sperând în obținerea unui rezultat favorabil. În aceste condiții a avut loc bătălia navală de la Actium pe data de 2 septembrie, anul 31 î. Hr. În cealaltă tabără se afla Octavian Augustus sprijinit de către o mare parte din Senatul roman, acesta dorind o confruntare pe mare, fiind încurajat și de faptul că beneficia de un foarte bun general pe mare:Marcus Vispasianus Agrripa. Pentru atingerea acestui scop Agrripa a tăiat căile de aprovizionare înspre Actium, fără acestea Marcus Antonius fiind obligat să treacă rapid la luarea unei decizii.

21.3 Bătălia Cele două flote s-au întâlnit în dimineața zilei de 2 septembrie, 31 î. Hr. la intrarea în Golful Actium, Marcus Antonius conducând flota de 230 de nave pentru a putea ieși în Marea Adriatică. Aici a întâlnit flota lui Octavian, condusă de către Amiralul Agrripa. Corăbiile lui Marcus Antonius erau în marea lor majoritate corăbii mari cu 6 nivele, dar avea și corăbii cu 9 sau 10 nivele acestea fiind adevărate fortărețe plutitoare, care aveau inclusiv turnuri la pupa și la prora pentru arcași.Totuși Marcus Antonius era dezavantajat de numărul insuficient de vâslași datorat malariei și de faptul că moralul oamenilor era scăzut datorită tăierii liniilor de aprovizionare. De cealaltă parte Octavian Augustus dorea o bătălie navală, încercând în acelați timp să evite o confruntare decisivă pe uscat. Flota lui era formată din nave cu 9 sau 10 nivele, dar era mai numeroasă și beneficia de un comandant experimentat pe nume Marcus Vispasianus Agrripa. În perioada anterioară Octavian încercase și reușise în mod constant să își hărțuiască adversarul atât pe mare cât și pe uscat. Pentru Marcus Antonius și pentru Cleopatra era vital ca ambarcațiunea care transporta cuferele cu fondurile de război, precum și nava comandant a Cleopatrei să scape nevătămate. De aceea acestea erau escortate de nave de luptă. Tactica folosită de Marcus Antonius a fost aceea de

153

154

CAPITOLUL 21. BĂTĂLIA DE LA ACTIUM E

P

I

R

U

S

Ionian Sea Battle of Actium

• Acest articol conține text din Encyclopædia Britannica 1911, o publicație aparținând domeniului public.

Camp of Octavian

2 September 31 BC

Ambracian Gulf

Order of Battle

Octavian Mark Antony Coastal fortification Walls

Cleopatra

21.5 Surse

Camp of Mark Antony

ACARNANIA

Ordinul de luptă

a a comanda aripilor dreapta și stânga, conduse de Lucius Gellius Publicola, respectiv Gaius Sosius să se îndepărteze de centru, forțând astfel inamicul să îi urmeze și astfel să permită reginei Cleopatra să scape. Lupta s-a încheiat mai repede pe partea pe care acționa Marcus Vispasianus Agrripa, Lucius Gellius Publicola fiind înfrânt. Marcus Antonius intrase deja în confruntarea de pe cealaltă parte, intervenția lui Agrripa hotărând soarta luptei.În aceste condiții și datorită faptului că nava sa era prinsă în încleștare Marcus Antonius a fugit cu un alt vas pentru a putea să ajungă vasul pe care se afla Cleopatra.Deși urmărit Marcus Antonius a ajuns cu bine pe vasul Cleopatrei. Lupta s-a încheiat cu victoria lui Octavian Augustus, totuși Marcus Antonius reușind să salveze mai mult de 70 de vase.

21.4 Consecințe

Balistae pe o navă romană.

Datorită acestei bătălii Marcus Antonius a pierdut orice șanse de a mai câștiga confruntarea cu Octavian Augustus. Armata sa, care se afla în Grecia și care trebuia să se retragă spre Macedonia, a negociat predarea, loialitatea față de comandant nefiind atât de puternică. Pe termen mai lung, această confruntare a dus la sinuciderile lui Marcus Antonius și a reginei Cleopatra, la cucerirea Egiptului de către romani, precum și la preluarea conducerii totale de către Octavian Augustus la Roma.

• Military Heritage published a feature about the Battle of Actium, involving Mark Antony, Gaius Julius Caesar Octavianus aka. Octavian (Julius Caesar’s 18-year old adopted son and heir), and Cleopatra of Egypt (Joseph M. Horodyski, Military Heritage, August 2005, Volume 7, No. 1, pp 58 to 63, and p. 78), ISSN 1524-8666. • Everitt, Anthony. Augustus: The Life of Rome’s First Emperor. New York, Random House. 2006.

21.6 Legături externe • The Actium Project • The Naval Battle of Actium • Cassius Dio, Roman History, Book 50

Capitolul 22

Actium Actium (azi Punta), numele antic al unui promontoriu în nordul Acarniei (Grecia) la gurile râului Sinus Ambracius (Golful Arta) pe partea opusă de Nicopolis, construit de către Augustus pe partea nordică a strâmtorii. Pe promontoriu se afla un templu al lui Apollo Actius, extins de Augustus, care de asemenea, în memoria bătăliei, a instituit sau reînnoit jocurile cincinale numite Actia sau Ludi Actiaci. Actiaca Aera provine din timpul bătăliei de la Actium. Pe promontoriu se afla un orășel sau mai degrabă un sat, numit de asemenea Actium.

22.1 Istorie Actium a aparținut inițial coloniștilor din Corint, care au inițiat probabil venerarea lui Apollo Actius și jocurile Actia ; în secolul al 3-lea î.Hr. a fost ocupat de către acarnanieni, care și-au ținut sinodurile aici. Actium este cunoscut mai ales ca fiind locul victoriei decisive a lui Octavian asupra lui Marcus Antonius la 2 septembrie 31 î.Hr. Bătălia a adus sfârșitul unui șir lung de operațiuni fără succes. Bătălia finală a fost provocată de Antonius, despre care s-a spus că a fost convins de Cleopatra a VIIa, regina Egiptului, să se retragă în Egipt și să poarte lupta ca să-și acopere retragerea, dar lipsa de provizii și demoralizarea continuă a armatei sale a dus în cele din urmă la această decizie.

22.2 Vezi și • Listă de orașe antice grecești

22.3 Bibliografie

155

Capitolul 23

Regatul Roman Regatul Roman (latină: Regnum Romanum) a fost organizarea de stat a Romei și a teritoriilor sale de la fondarea orașului în anul 753 î.Hr. de către Romulus până la expulzarea lui Lucius Tarquinius Superbus în 509 î.Hr. și formarea Republicii Romane.

În Campania și Calabria apar morminte de tip fosă, în Apulia, este întâlnită ceramica cu motive geometrice și cu mânere, într-o varietate mare de forme, în zona coastei Mării Adriatice apar stelele de piatră cu scene de vânătoare și război. Armele erau depuse în mormintele de inhumație, ceea ce atestă existența unei cateogorii sociale militare. În cadrul culturii Golasseca sau Atestine, defuncții aristocrați erau incinerați, a căror urne erau depuse în morminte cu inventare bogate în arme, armuri, care cu patru roți.

În legenda romană, când grecii au dus războiul împotriva orașului Troia, prințul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia și a fondat Lavinium. Fiul său Iulus a mers mai departe, fondând orașul Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au venit cei doi gemeni Romulus și Remus, care au purces în fondarea orașului În cadrul culturii Villanova, cenușa era depusă în urne bitronconice cu capac, așezate sub lespezi, sau în urne de Roma în 753 î.Hr. tip colibă. Așezările din epoca bronzului au fost părăsite, inființându-se altele noi de tip urban în secolele IX-VIII î.Hr. Lingvistic, situația peninsulei era complexă, fiind 23.1 Italia pre-romanǎ atestate existența unor populații băștinașe, anterioare sosirii coloniștilor greci, fiind denumiți ca viteloi/italoi, au23.1.1 Epoca bronzului soni, sicani/siculi în Sicilia. Existau circa 40 de limbi sau dialecte grupate în graiuri ne-indoeuropene, ca cel raetic, În epoca bronzului, indo-europenii s-au stabilit în Italia, liguric sau cel etrusc, și graiuri indoeuropene. Erau cuînaintând în peninsulă pe direcția nord-sud. După vari- prinse în grupul vestic italic timpuriu, ca latina, falisca în etatea de artefacte, unelte de bronz și arme , precum și Latium, sicula în Sicilia, veneta în nord-estul peninsulei, ceramică cu incizii geometrice, s-a produs o uniformita- apoi grupul est-italic ce includea toate dialectele oscote culturală. Așezările din aria culturii apeninice erau de umbrice vorbite în Umbria, Samnium, Lucania, Bruttimici dimensiuni, aveau aspect sedentar, agrar-pastoral, um, Campania, Picenum, zona central-apeninică; celtica fiind amplasate în zone montane, în sudul Etruriei, în răspândită între Pad-Alpi-Adriatică; dialectul mesapic în Apulia și în Latium. Satele de mici dimensiuni practi- tocul cizmei italice și greacă, adusă de coloniștii greci stacau păstoritul transhumant. Conform descoperirilor de biliți în sudul Italiei și în Sicilia . ceramică apeninică , regiunea colinară a Romei era slab Primele contacte ale populațiilor din Italia cu grecii au locuită. Către sfârșitul epocii bronzului, ceramica se moavut loc la sfârșitul epocii bronzului, de când datează difică și uneltele se dezvoltă în conformitate cu creșterea obiectele miceniene descoperite în Apulia, Sicilia sau demografică și amplificării dimensiunilor așezărilor umaîn centrul Italiei. Italia a fost expusă valurilor de arcane . Cremația înlocuiește sau dublează inhumația, fiind dieni conduși de Evandru, thesalieni, dorieni și troienii descoperite câmpuri de urne similare celor din centrul lui Aeneas. Prezența ceramicii pictate în stil egeo-cipriot Europei. Diferențierile culturale se amplifică . în Sicilia, obiectele cretane sau orientale atestă vechimea relațiilor Italiei cu estul Mediteranei. Orașul Roma s-a dezvoltat în Latium, regiune în care primele locuiri per23.1.2 Epoca fierului manente au avut loc în jurul anului 1000 î.Hr., după mormintele de incinerație din spațiul viitorului forum roman, Epoca fierului debutează în anii 1100-900 î.Hr., oferind o din zona Munților Albani, din Lavinium, din ținutul savarietate mare de aspecte culturale, fiind clasificate după bin, ce aparțin culturii latiale. Simbolismul funerar presuinformațiile funerare. Se disting două mari zone culturapune existența unor forme de organizare. În epoca Hallsle, către secolul al X-lea î.Hr.: cea de înhumație din cultat se dezvoltă așezările de la Antemnae, Fidenae, Crustutura apenină și cea de cremație, specifică nordului Italiei merium, Tibur și Corniculum. Doar bărbații privilegiați și zonelor joase din coasta tireniană. 156

23.1. ITALIA PRE-ROMANǍ

157

erau incinerați, a căror cenușă era depusă alături de ce- le 12 table) ce introduceau restricții de limitare a luxului nușa a trei obiecte depuse în urnă. Crematia presupunea funerar. un efort mai mare decât simplă îngropare. Lăcașele de cult sunt amenajate în noile centre urbane orPrintre obiectele asociate cu urnele funerare se numără ganizate politic: fiind inițial simple altare în aer liber, au cești, boluri, farfurii, arme, lănci și săbii, ceea ce sublinia fost ridicate complexe elaborate cu altare și temple, rididubla calitate de războinic și conducător al unui clan al cate peste vechile lăcașe din perioada proto-urbană. La defunctului. Probabil avea și roluri religioase din prici- Roma este atestat efortul edilitar cultural de la Veii, Caena prezenței cuțitelor de jertfă depuse în unele morminte. re, Lanuvium etc. cât și în zonele extraurbane, ca sanctuMormintele de inhumație de femei și bărbați erau simple, arele extra-pomeriale, ca sanctuarul Dianei de pe colina mormintele de bărbați neavând arme. Locuințele găzdu- Aventin sau cel închinat triadei Afrodita-Hera-Demetra iau sedentar o populație agrar-pastorală, ce practică meș- de la Gravisca, din portul orașului Tarquinium, cel de la teșugul casnic, împărțit în mici sate separate ce se vor Pyrgi, ce atestă activitate comercială și raporturi politice unifica în a două faza a culturii Latiale. federative intensificate. Zona colinară a Romei (cele șapte coline fiind Palatin, Capitoliu, Esquilin, Quirinal, Viminal, Caelius, Aventin) cunoaște o dezvoltare demografică semnificativă, centrul constituindu-l colina Palatin. Descoperirile atestă existența unor mici comunități rurale pe Palatin ce s-au unificat între secolele IX-VIII î.Hr. , locuințele având un inventar modest, fără urme de diferențiere socială, fiind practicate ambele rituri de înmormântare. Comunitățile din Latium și cele din Roma au cunoscut o serie de schimbări: creșterea demografică dublată de stratificarea socială și organizarea politică. Așezările se multiplică, iar dimensiunile lor cresc, inventarul funerar devine tot mai bogat și variat, găsindu-se și obiecte de import sau produse locale orientale și grecești. Apar morminte de tip cameră legate de simbolistica și relațiile de familie și de clan. Sunt construite spații de comerț și de dezbateri politice. În spațiul dintre colinele Palatin, Capitoliu și Velia au fost construite stabilimente publice ca Curia Hostilia-locul de întrunire a Senatului și Comitiumspațiul de adunare a poporului, un templu închinat lui Vulcan, unde s-a descoperit piatra neagră a lui Iupiter cu o inscripție ce conține cuvântul “recei” (rex). Ceramica grecească figurată din depozitul votiv al sanctuarului oferă imaginea zeului Vulcan reintorcandu-se în Olimp. În zona dintre Colina Palatin, Capitoliu și malul stâng al Tibrului sunt construite lăcașuri de cult, ca templul decorat cu teracote și statui dedicate lui Hercule și Atenei, iar pe Capitoliu sunt atestate prin fragmente de teracotă și fundament, ridicarea complexului dedicat cultului triadei Iupiter, Iunona și Minerva. Din 650 î.Hr. sunt construite pe colinele Quirinal, Viminal și Capitoliu alte locuri de cult, după depozitele votive fauissae. Roma devenea o așezare de tip urban, cu ierarhii sociale și funcționare politică (sistematizările edilitare a spațiului civic, scrisul ca instrument de stocare a informației) în secolul VII î.Hr. Mormintele devin tot mai sărace în inventar, morții fiind înhumați, fără a marca statutul social de după moarte, ce atestă fie un recul demografic, fie au dispus de necropole, fie din modificări de mentalitate, prin care statutele sociale privilegiate se afișau prin ridicarea unor lăcașe de cult sau edificarea unor locuințe somptuoase, precum cartierul rezidențial de pe Palatin. Probabil și datorită legslației scrise a Romei (ce-

23.1.3 Civilizația etruscă Originile etruscilor sunt controversate, iar limba vorbită de aceștia poartă mister. Herodot afirmă că etruscii ar fi imigrat în Italia din Lidia, Dionis din Halicarnar îi consideră locuitori ai Italiei. Solul și subsolul Etruriei, corespundea Toscanei actuale, bogate în resurse naturale: lemn utilizat pentru construcții navale, mine de plumb argentifer, staniu , cupru și fier. Etruscii au format o civilizație urbană prosperă, relevată de numeroase monumente: morminte ornate cu fresce, vase, reliefuri. Au fondat orașe opulente, în care au introdus , sistematizat și codificat practici grecești. În orașul Caere (care măsură 150 ha) se concentrau 25 000 de locuitori. În secolul al VII-lea î.Hr. civilizația etruscă a cunoscut o largă expansiune, iar între sec. VII-V î.Hr. a existat o confederație etruscă, menită a promova interesele așezărilor urbane etrusce, între Bologna și Capua. Până în secolul al VIlea î.Hr. orașele etrusce au fost conduse de un monarhlauche, înzestrat cu drepturi militare și de coerciție asupra supușilor, drept simbolizat de securea și nuielele purtate de gărzile lui, lictorii. Posedă rol religios, a căror puteri le erau transmise pe linie dinastică. Era asistat de un consiliu oligarhic, care a sfârșit prin a-l înlătura, cu excepția cetății Veii, unde el s-a menținut stăpân până la cucerirea romană. Societatea etruscă era caracterizată de o structura oligarhică, iar nobilii dominau cu o mâna de fier, iar slujitorii lor osteneau pe ogoare, în orașe, în ateliere industriale sau în mine. Nu existau adunări populare, dar femeile dețineau o funcție relevanță în viață politică, dar și în cea privată a etruscilor. Familia etruscă era împărțită în multe ramuri. Erau religioși, crezând că zeii intervin fără încetare în viață oamenilor, iar prezicătorii specializați, haruspicii, deslușeau sensul intervențiilor divine în descifrarea semnelor divine exprimate de ficatul victimelor animale sacrficate. Panteonul etrusc era populat de numeroși zei care se deosebeau de la un oraș la altul. Influențele grecești asupra panteonului erau evidente, etruscii adoptând cultul lui Heracles. Etruscii venerau zei că Tinia, Uni, Menerva, Nethuns, Turan, Mariș. Cele 12 cetăți ale confederației etrusce dispuneau de un sanctuar comun plasat la Voltumna. Aristocrații ridicau cavouri bogate și decorate, iar vinul libațiilor și sângele animale-

158

CAPITOLUL 23. REGATUL ROMAN

lor sacrificate determinau defuncții să nu se mai întoarcă printre muritori. Aveau la dispoziție porturi, corăbiile și negustorii lor străbăteau Mediterana. Confederația etruscă, de multe ori agitată de tensiuni interne, a cucerit valea Padului la nord, Latium și o parte din Campania la sud, inclusiv Capuâ. Au fost aliați cu cartaginezii pe termen limitat. După ce au fost învinși într-o bătălie năvală în față cetății Cumae în 474 i.en., Capuâ a ajuns pe mâna samniților în 432 i.en. Samniții și alte populații italice au blocat ulterior expansiunea grecilor. Etruria septentrională a prosperat, porturile situate pe aceste meleaguri realizând un comerț activ cu Grecia continentală, mai ales cu Atena.

23.1.4

Colonizarea greacǎ

Colonizarea greacă s-a intensificat în anii 770 i.en., în nordul golfului Neapole, la Pithecusai și la Cumae și în zona siciliană, ce a dus la apariția cetatilot de tip apoikii și emporii. Etruria, Campania și Latium sunt “elenizate”, atestată de artefactele de stil orientalizat și grecesc, precum și de stilul de organizare socială, că banchetul aristocratic-symposion și religia. De asemenea, vechiul panteon indo-european este elenizat din epoca regală: oracolul-cărțile sybiline de la Cumae, adorarea zeilor Heracles și Atena, heroon-ul din Forum-Lapis Niger, zeul local Vulcanus elenizat sub domnia Tarquinilor, prezența Herei că partener de cuplu a lui Zeus din palatul Murlo din Etruria, templul Triadei Capitoline sau sărbătoarea Matraliei din 11 iunie, dedicată zeiței Mater Mâțuță, ce pune la lumina asocierea vechiului rit solar indo-european al Aurorei cu ritul lunar grecizat.

următorilor regi: sabinului Numa Pompilius ce a reformat religia, romanului Tullus Hostilius ce a organizat armata, sabinului Ancus Marcius ce a reformat economia, precum și etruscilor Tarquinius Priscus, Servius Tullius ce au definitivat organizarea socială și militară, și etruscului Tarquinius Superbus ce a comis abuzuri regale, dar a ridicat templul Triadei Capitoline. Romanii se mândreau de ctitorirea ce avea un caracter complex, de contribuția regilor și comunităților, susținând superioritatea acestora față de greci, având descendența divină direct din zei. Administrativ, există un sfat “senatus” și o adunare a poporului-comitia curiată, ce avea atribuții religioase, fiind alcătuită cenzitar pe criterii fiscale și militare. Regalitatea era veche, adăugându-se rolul carismatic al suveranului, având că principiu asocierea prin căsătorie cu o fiica și electivitatea, cu intervenția interregnumului, asigurat de un interrex dintre senatori pentru perioadele dintre doi regi. Perioada regală a constat printr-un amplu proces de organizare internă a Romei, ca reforma serviana a penultimului rege etrusc, pe baza principiilor cenzitare împărțind populația în categorii cenzitare și centurii, cu drepturi civice totale, cinci dintre cele șase având obligația serviciului militar. Sabinii sunt integrați corpului noii cetății, că semn al unui proces de unificare în jurul Palatinului, iar în perioada aniilor 650-625 i.en., Forumul este pavat, este ridicat altarul lui Marte și Ops Consiua-Regia, este amenajat spațiul de discuție politicăComitium și a Curiei Hostilia, fiind clădit primul edificiu al Senatului. Sunt descoperite locuințe rezidențiale, case de tip standard cu un atrium larg, cu o dispunere a camerelor în jurul unui spațiu central deschis.

23.3 Regii Romei 23.2 Fondarea Romei Conform tradiției antice, Roma a fost fondată de Romulus, fiul vestalei Rhea Silvia și al zeului Marte, în anul 753 i.en., descendent din casa domnitoare a lui Ascaniu de la Alba Longa. După ce s-au născut, gemenii Romulus și Remus au fost înlăturați din Alba Longa, de către unchiul uzurpator al mamei lor, Amulius, și au fost aruncați în Tibru. Au fost salvați de o lupoaica și au reușit să supraviețuiască. Au fost crescuți de pastorul Faustulus și de soția sa, Laurentia. La maturitate, gemenii l-au înlăturat pe Amulius, redându-i bunicului lor Numitor domnia, iar ei vor concura pentru a câștigă statutul de fondator al noii cetăți de pe colină Palatinului. Romulus și-a adjudecat rolul de conditor, și-a ucis fratele care i-a luat în derâdere actul fondator și va ctitori viitoarea cetate Roma. Deși fondarea Romei este atribuită și înaintașilor săi, Evandru, arcadianul sosit în Italia, faptele fondatorului Romulus că unirea cu sabinii și coregena cu regele sabin Titus Tatius denotă debutul destinului al “Cetății Eterne”. Domnia să are o încărcătură mitică, acesta dispărând miracuos în timpul unei inspecții militare, fiind răpit de zei, devenind Quirinus. Organizarea viitoare a Romei cade în sarcina

Înainte de împărații romani și consuli, Roma a fost o monarhie guvernată de către regi (latină: Rex). Regii, excluzându-l pe Romulus, el fiind fondatorul orașului, au fost fiecare aleși de către poporul Romei pentru a servi pe viață, niciunul dintre aceștia bazându-se pe forța militară pentru a câștiga tronul. Deși nu este specificat vreun principiu ereditar în alegerea primilor patru regi, începânduse cu al cincilea, Tarquinius Priscus, moștenirea regală curgea prin soțiile regelui decedat. În consecință, istoricii antici afirmă că regele era ales pe baza virtuților sale, și nu cea a descendenților. Istoricii Romei antice îngreunează determinarea puterilor regelui din pricina faptului că făceau referire la acesta cu puterile omologilor săi republicani (și anume consulii). Unii scriitori moderni consideră că puterea supremă a Romei rezida în mâinile oamenilor și că regele era doar șeful executiv pentru Senat și popor, în timp ce alții susțin că regele poseda puterea suverană, iar Senatul și poporul aveau doar un rol minor în privința puterilor sale. Ce se știe sigur este că numai regele deținea dreptul de auspiciu din partea Romei ca Augurul său șef, iar nici un eveniment public nu putea fi executat fără voința zeilor,

23.4. ALEGEREA REGELUI făcută cunoscută prin auspicii. Oamenii vedeau regele ca mediatorul dintre ei și zei, privindu-l astfel cu respect religios. Aceasta făcea regele șeful religiei naționale și șeful religios executiv, având puterea de a controla calendarul roman, de a dirija toate ceremoniile religioase și de a numi oficiile și ofițerii religioși subalterni. A fost Romulus cel care a instituit augurii și s-a crezut a fi cel mai bun augur dintre toate. De asemenea, regele Numa Pompilius a instituit Pontifii și prin aceștia dogma religioasă a Romei.

159 aduse în fața acestora de către rege. În timp ce Adunarea curiată putea pasa legi pe care regele le accepta, Senatul reprezenta numai un consiliu onorabil. Putea sfătui regele privind acțiunile sale, dar în nici o ipostază nu-l putea preveni de la acționa. Singurul lucru pe care regele nu îl putea face fără aprobarea Senatului era declararea războiului împotriva națiunilor străine.

Însemnele regilor Romei erau 12 lictori conducând legăturile ce purtau topoare, dreptul de a se așeza pe un scaun Curule, Toga Picta de culoare roșu închis, încălțăminte Dincolo de autoritatea sa religioasă, regele era inves- roșie și o diademă albă în jurul capului. Dintre toate acestit cu autoritate militară și judiciară supremă prin uzul te insemne, cea mai importantă era toga. Imperiumului. Imperiumul regelui era acordat pe viață și îl proteja pe acesta de a fi vreodată judecat pentru acțiunile sale. Ca singurul deținător de Imperium în Roma la vremea respectivă, regele deținea autoritate militară necontestată, fiind comandant suprem al tuturor legiunilor Romei. De asemenea, legile ce protejau cetățenii de abu- 23.4 Alegerea regelui zul magistraților care dețineau Imperium nu existau în vremea regelui. La moartea regelui, Roma intra într-o perioadă de interImperiumul regelui îi acorda atât puteri militare, dar și regum. Senatul se întâlnea și numea un Interrex pentru a calificarea de a se pronunța în judecată legală în toate caservi o perioadă nedefinită (de obicei mai puțin de un an) zurile, ca șef al justiției Romei. Deși putea numi pontifi cu singurul rol de a nominaliza următorul rege al Romei. în slujbe de judecători minori în unele cazuri, avea autoOdată ce Interrexul găsea un nominalizat potrivit pentru, ritatea supremă în oricare dintre acelea aduse în fața sa, el era adus în fața Senatului, iar Senatul îl revizuia. Dacă atât civile, cât și criminale. Aceasta făcea regele suprem era acceptat de către Senat, Interrexul convoca Adunaatât în vremuri de război, cât și pace. Un consiliu sfătuia rea curiată și participa ca președinte al adunării în timpul regele în timpul tuturor proceselor, însă acesta nu avea o alegerii regelui. putere în a controla deciziile regelui. Deși unii scriitori consideră că nu exista posibilitatea unui apel la deciziile Odată propus Adunării curiate, poporul Romei îl putea fie regelui, alții menționează că o propunere pentru apel pu- accepta, fie refuza. Dacă era acceptat, regele ales nu intra tea fi adusă de către orice patrician în timpul unei întâlniri imediat în oficiu. Alte două acte trebuiau să se desfășoare înainte de investirea sa cu autoritate și putere regală coma Adunărilor curiate. pletă. Întâi era necesară obținerea acordului divin al zeO altă putere a regelui era aceea de fie a numi sau noilor care respectau numirea sa prin auspicii, din moment minaliza toți oficialii la oficii. Regele putea numi un ce regele era înaltul preot al Romei. Această ceremonie tribunus celerum pentru a servi ca tribun of tribului Ramera desfășurată de către un augur, care conducea regele nes din Roma, dar și în calitate de comandant al gărziales la citadelă, acolo unde augurul îl plasa pe un scaun lor de corp personale ale regelui, legătură similară cu cea de piatră, în timp ce mulțimea aștepta dedesubt. Dacă dintre împăratul roman și prefectul pretorian. Regele era era găsit merituos pentru domnie, augurul anunța că zeii obligat să numească tribunul la intrarea în serviciu, iar au oferit semne favorabile, confirmând astfel caracterul tribunul părăsea oficiul doar la moartea regelui. Tribunul preotesc al regelui. era al doilea rang după rege și deținea, de asemenea, puterea de a convoca Adunarea curiată și discuta legislația Al doilea act ce trebuia executat era acordarea Imperiumului regelui. Votul precedent al Adunării curiate deîn fața acesteia. terminase doar cine avea să fie rege, însă prin acest act Un alt ofițer numit de către rege era cel de Praefectus Urnu-i acordaseră puterile regelui asupra sa. Ca atare. înbanus, care acționa ca paznicul orașului. Când regele era suși regele a propus Adunării curiată o lege admițându-i absent din oraș, prefectul deținea toate puterile și abilităImperium, iar Adunarea a votat în sprijinul acestei legi. țile acestuia, până la punctul de a i se acorda Imperium cât Motivul acestui dublu vot al Adunării este destul de clar. timp se afla în interiorul orașului. Regele a primit chiar Imperiumul putea fi acordat doar unei persoane pe care dreptul de a fi singura persoană care putea numi patricieni zeii o considerau favorabilă. Era, deci, necesar să se deîn Senat pentru a lucra drept senatori. termine cine era persoana capabilă de a primi Imperium Sub rege, Senatul și Adunarea curiată dispunea de o foar- și, când aceasta era și favorizată de divinități, Imperiumul te mică putere și autoritate. Senatul și Adunarea curia- îi era acordat printr-un vot special. tă nu erau corpuri independente deținând dreptul de a se În teorie, oamenii Romei aveau puterea de a își alege reuni și discuta problemele statului. Ele puteai fo conconducătorul, însă Senatul deținea majoritatea controluvocate numai de rege și puteau discuta strict problemele lui asupra acestui proces.

160

CAPITOLUL 23. REGATUL ROMAN

23.5 Roma sub regii săi

ei sale, a introdus Flamenii, Virginele vestale ale Romei, Pontifii și Colegiul Pontifilor. De asemenea, în timpul domniei sale se spune că un scut din partea lui Jupiter ar 23.5.1 Domnia lui Romulus fi căzut din cer cu soarta Romei scris pe el. Numa a ordonat copierea scutului în unsprezece exemplare, acestea Romulus nu a fost doar primul rege al Romei, dar și fon- devenind sacre romanilor. datorul ei. În 753 î.Hr., Romulus a început construirea orașului pe Dealul Palatin. După fondarea Romei, el a Domnia sa avea să dureze 41 de ani și avea să aibă o moarinvitat criminali, sclavi fugari, exilați și alte astfel de po- te naturală, ușoară. pulații nedizerabile, oferindu-le azil. În această manieră, Romulus a populat cinci dintre cele șapte dealuri ale Romei. Pentru a oferi cetățenilor săi neveste, Romulus a 23.5.3 Domnia lui Tullus Hostilius invitat tribul vecin de sabine la un festival unde a răpit femeile sabine și le-a adus înapoi în Roma. După războiul Tullus Hostilius se asemăna bine lui Romulus în atitudidus împotriva sabinilor, Romulus a adus atât romanii, dar nea sa războinică și, complet diferit de Numa în lipsa de respect față de zei. Tullus a purtat război împotriva cetății și adversarii lor sub același conducător. Alba Longa, Fidenae și Veii, oferind astfel Romei chiar După fondarea orașului, Romulus a divizat oamenii Ro- mai mare teritoriu și putere. În timpul domniei lui Tulmei între cei pregătiți și cei inapți pentru luptă. Luptătorii lus orașul Alba Longa a fost complet distrus, iar Tullus a au format Legiunea Romană, constituită din 6000 infan- înrobit populația, trimițând-o apoi înapoi la Roma. terie și 600 cavalerie. Restul a format poporul roman, iar din acest rest Romulus a selectat 100 dintre cei mai Tullus dorea război atât de mult încât a mai purtat unul nobili pentru a-i servi drept senatori într-un consiliu con- împotriva sabinilor. Odată cu venirea domniei lui Tullus, sultativ al regelui, Senatul Roman. Pe acești oameni i-a romanii și-au pierdut dorința pentru pace. Tullus a purtat numit patricieni și aveau să devină nobilii și elita orașului atât de multe războaie încât neglijase complet venerarea zeilor. Legenda spune că din această cauză o ciumă a inîn timpul Republicii. fectat orașul, Tullus însuși aflându-se printre cei infectați. După 38 de ani petrecuți ca rege al Romei, Romulus a Când acesta a implorat pentru ajutorul lui Jupiter, Jupiter luptat în mai multe războaie în care a învins, mărind con- i-a răspuns cu un fulger ce l-a ars pe rege și a transformat trolul Romei în tot Latiumul și în multe dintre zonele în- casa sa în cenușă. conjurătoare. De asemenea, Romulus a instituit Augurii ca parte a religiei romane. Romulus avea să fie amintit În ciuda naturii sale războinice, Tullus Hostilius a selectat de timpuriu drept cel mai mare cuceritor al Romei și unul și reprezentat al treilea grup de persoane care formau cladintre cei mai religioși oameni din istoria romană. După sa patriciană a Romei, consistând dintre cei care veniseră moartea sa la vârsta de 54 de ani, Romulus a fost deifi- la Roma pentru a căuta azil și o nouă viață. De asemenea, cat ca zeul războiului Quirinus și a servit nu doar ca unul el a mai construit o nouă casă pentru Senat, Curia, care a dintre cei trei zei importanți ai Romei, dar și ca zeitatea supraviețuit peste 500 de ani după moartea sa. Domnia sa a durat 31 de ani. asemănată orașului Roma.

23.5.2

Domnia lui Numa Pompilius

După strania și misterioasa moarte a lui Romulus, domnia a căzut în mâinile lui Numa Pompilius. Lăudat pentru înțelepciunea sa naturală, domnia lui Numa a fost marcată de pace și prosperitate. La numirea ca rege, fiind sabin la naștere, a mărit Senatul pentru a include 100 de nobili sabini care veniseră la Roma în timpul domniei lui Romulus. Acești oameni erau numiți, de asemenea, patricieni, în timp ce descendenții lor aveau să devină elita Republicii. Numa a reformat Calendarul roman ajustându-l pentru anul solar, instituind la fel de bine mai multe ritualuri religioase ale Romei. El a organizat zona din și din afara Romei în districte pentru un management mai ușor. El este, de asemenea, creditat pentru organizarea primelor bresle profesionale ale Romei. Numa este amintit ca cel mai religios dintre regi (surclasându-l chiar pe Romulus), iar în timpul domni-

23.5.4 Domnia lui Ancus Marcius În urma misterioasei morți a lui Tullus, romanii au ales un rege religios și pacifist în locul său. Acesta era nepotul lui Numa,Ancus Marcius. Mult precum bunicul său, Ancus a făcut puține pentru a mări granițele Romei și a dus războaie doar atunci când teritoriile sale aveau nevoie să fie apărate. De asemenea, el a construit un apeduct, Aqua Martia și a construit prima închisoare romană pe Dealul Capitoliului. În timpul domniei sale, Dealul Janiculum aflat pe malul de vest era fortificat pentru a proteja Roma. Tot el a construit și primul pod peste Tibru. De asemenea, el a fondat portul Romei Ostia pe Marea Tireniană și dezvoltarea primelor lucrări de sare. În timpul domniei sale, mărimea Romei a crescut din cauză că Ancus folosea diplomație pentru a alătura pe calea pașnică orașele mai mici din înconjurul Romei, într-o alianță. Folosind această metodă, a completat cucerirea latinilor și restabilirea așezării lor pe Dealul Aventin, formând astfel clasa de plebei a Ro-

23.6. OFICII REPUBLICANE DIN PARTEA REGELUI

161

mei.

Reformele lui Servius au adus o schimbare majoră în viaAvea să moară din cauze naturale, la fel ca și bunicul său ța romană: drepturile de vot erau acum bazate pe bogăînaintea sa, după 37 de ani ca rege și avea să fie amintit ția economică, transferând multă putere în mâinile elitei romane. Odată cu trecerea timpului, însă, Servius a faca cel mai mare Pontif al Romei. vorizat în mod crescând cei mai sărăciți oameni pentru a obține favoruri din partea plebeilor. Legislația sa a fost 23.5.5 Domnia lui Lucius Tarquinius Pris- una extrem de penibilă ordinului patrician. Domnia sa de 44 de ani a fost finită cu asasinarea sa într-o conspiracus ție condusă de propria sa fiică, Tullia, alături de soțul ei, Lucius Tarquinius Superbus. Lucius Tarquinius Priscus nu era doar al cincilea rege al Romei, dar și primul născut etrusc. După imigrarea în Roma, l-a simpatizat pe Ancus Marcius, care l-a adoptat mai târziu ca pe fiul său. La urcarea la tron, a condus 23.5.7 Domnia lui Lucius Tarquinius Superbus războaie împotriva sabinilor și etruscilor, ceea ce a dublat mărimea Romei și a adus mari bogății orașului. Al șaptelea și ultimul rege al Romei a fost Lucius TarquPrintre primele sale reforme se numără adăugarea a 100 inius Superbus. Ca fiul lui Priscus și ginerele lui Servius, de scaune noi Senatului, aducând persoane din rândurile Tarquinius era, de asemenea, de naștere etruscă. În timtriburilor etrusce cucerite și ridicând numărul senatorilor pul domniei sale etruscii au atins vârful puterii lor. Spre la 300. A folosit prada de război din cuceririle sale pentru deosebire de toți ceilalți regi dinaintea sa, Tarquinius a a construi mari monumente pentru Roma. Printre acestea folosit violența, uciderea și terorismul pentru a menține se număra marele sistem de canalizare al Romei, folosit controlul asupra Romei. A abrogat multe dintre reformepentru secarea zonei de mlaștină dintre cele șapte dealuri le constituționale antecedente create de către predecesoale Romei. În locul acesteia, a început ceea ce avea să rii săi. Singurul lucru benefic Romei a fost completarea devină Forul Roman. Tot el a instituit fondarea Jocurilor templului lui Jupiter început de tatăl său, Priscus. Romane. Tarquinius a înlăturat și distrus toate raclele sabine de pe Cel mai faimos proiect de construcții al său este Circus Piatra tarpeiană, înfuriind oamenii Romei. Oamenii nu Maximus, un imens stadion folosit pentru întrecerile de mai puteau tolera domnia sa tiranică atunci când a percare, rămânând până în zilele noastre cel mai mare stamis violul Lucreției, o patriciană romană, de mâinile prodion din lume. Priscus a urmat terminarea Circus Mapriului său fiu. Rudă a Lucreției, Lucius Junius Brutus ximus cu începerea construcțiilor pentru o fortăreață(strămoș al lui Marcus Brutus), a convocat Senatul și l-a templu zeului Jupiter pe Dealul Capitoliului. Din păcaexpulzat pe Tarquinius și monarhia sa din Roma în 510 te, a fost ucis după 38 de ani ca rege de mâinile fiilor î.Hr.. lui Ancus Marcius înainte ca acel proiect să fie terminat. Domnia sa este cel mai bine amintită din prisma introdu- După înlăturarea lui Tarquinius, Senatul a votat ca niciocerii simbolurilor militare și oficiilor civile, dar și intro- dată să nu mai fie permisă domnia unui rege și a reformat ducerea Triumfului roman, fiind primul roman sărbătorit. Roma într-un guvern republican în 509 î.Hr.. Lucius Junius Brutus și Lucius Tarquinius Collatinus, un membru al familiei Tarquin și văduvul Lucreției, au procedat în a 23.5.6 Domnia lui Servius Tullius deveni primii consuli ai noului guvern al Romei. Acest nou guvern îi va conduce pe romani în cucerirea majoriÎn urma morții lui Priscus, ginerele său Servius Tullius l-a tății lumii mediterane și va supraviețui pentru următorii succedat la tron, al doilea rege născut etrusc aflat la con- cinci sute de ani, până la domnia lui Iulius Cezar și Cezar ducerea Romei. Precum socrul său, Servius a câștigat August. războaie împotriva etruscilor. A folosit comoara venită din campanii pentru a construi primele ziduri ce înconjurau complet cele șapte dealuri ale Romei; construcția 23.6 Oficii republicane din partea este cunoscută sub numele de Pomerium. A adus și reforme pentru armata romană. regelui Este faimos pentru implementarea unei noi constituții pentru romani, continuând procesul de dezvoltare al claselor orașului. A instituit primul recensământ din lume, care diviza poporul Romei în cinci clase economice și a format Adunarea secolului. El a folosit acest recensământ și pentru a diviza poporul din interiorul Romei întru patru triburi urbane bazate pe locația lor în oraș, stabilind Adunarea tribală. Domniei sale îi este atribuită și construirea templului Dianei de pe Dealul Aventin.

Cu regele plecat, Roma ducea lipsă de conducere. Pentru a salva situația, consulii au fost instituiți. Inițial, consulii dețineau toate puterile regelui doar că în forma a două persoane care își puteau exercita dreptul de veto asupra acțiunilor celorlaltuia și serveau alături pe un mandat de un an. Mai târziu, puterile consulilor au fost împărțite și altor magistrați care fiecare deținea o porțiune mică a puterilor inițiale ale regelui. Primul printre aceștia

162 era pretorul, care înlătura consulilor autoritatea judiciară. Apoi a venit cenzorul, care înlătura consulilor puterea de a conduce recensământul. Cât pentru autoritatea religioasă a regelui, aceasta era împărțită între două oficii religioase: Rex Sacrorum și Pontifex Maximus. Rex Sacrorum era de jure cel mai înalt oficial religios al Republicii, al cărui unic rol era de a face sacrificiul anual către Jupiter care fusese rezervat până atunci regelui. Pontifex Maximus, însă, era de facto cel mai înalt oficiu religios. În acesta, majoritatea autorității religioase a regelui era învestită. El avea puterea de a numi toate Virginele Vestakem Flamenii, Pontifii și chiar și Rex Sacrorumii. La începutul secolului I î.Hr., Rex Sacrorum era aproape uitat, iar Pontifex Maximus primise aproape completă autoritate religioasă pentru religia romană. La nouă ani după expulzarea lui Tarquinius, romanii au instutuit dictatura. Acestui dictator îi era oferită autoritatea completă asupra tuturor problemelor civile și militare ale Romei, neexistând drept de apel la deciziile sale. Puterea sa era atât de absolută încât romanii abia îndrăzneau să numească un dictator în vremuri de pericole severe. Singurul lucru care împiedica dictatorul de a nu deveni rege era mandatul său pe o perioadă limită de șase luni. Cu ascensiunea lui Iulius Cezar și a fiului său adoptiv Cezar August, puterile regelui aproape reveniseră. Iulius Cezar a fost ales atât Pontifex Maximus, dar și dictator pe viață, ceea ce-i oferea toate puterile regilor antici, și chiar unele mai mari. După asasinarea sa în Idele lui Marte, 44 î.Hr., fiul său adoptiv Cezar August a câștigat puterea Imperiumului Consular și puterile Tribunului Poporului, combinate cu pozițiile de Pontifex Maximus și Princeps Senatus, devenind aproape identic regelui. Ceea ce a readus în final Roma la un sistem monarhal, însă, a fost câștigul lui August privind puterea de a numi un succesor la toate puterile sale. Odată cu aceasta, Republica Romană a sfârșit, iar Imperiul Roman condus de împărații romani și monarhi a revenit la putere.

23.7 Articole corelate • Istoria Romei • Cronologia Romei antice • Copii neîmblânziți în mitologie și ficțiune

23.8 Legături externe • Patria Potestas: o privire a matrilinearității suprimate în legendele timpurii ale Romei • Regii Romei

CAPITOLUL 23. REGATUL ROMAN

Capitolul 24

Lista împăraților romani Aceasta este o listă a împăraților romani, cu datele când Dinastia Teodosiană au domnit în Imperiul Roman. În lista care urmează, Iulius Cezar nu este menționat ca împărat, pentru că el Imperiul de Apus n-a fost considerat așa.

24.4 Legături externe 24.1 Principatul

• Asasinate pe tronul Romei, 16 mai 2006, Revista Magazin

24.1.1

• Ilustrii nebuni de pe tronul Romei, 20 februarie 2009, Adrian Nicolae, Descoperă

Dinastia Iulio-Claudiană

24.1.2 Anul celor patru împărați și Dinastia Flaviana 24.1.3 Dinastia Antoninilor 24.1.4 Dinastia Severilor

24.2 Criza secolului III 24.2.1

Împărați din timpul apogeului crizei

24.2.2

Imperiul Galic – 260–274

24.2.3

Imperiul Illyrian

24.3 Tetrarhia 24.3.1 Dominatul Dinastia Valentiniană

24.3.2

Imperiul Britannic 286 – 297

24.3.3

Imperiul Roman Târziu

163

• Ilustrii nebuni de pe tronul Romei II, 27 februarie 2009, Adrian Nicolae, Descoperă

Capitolul 25

Tiberius Tiberius Caesar Augustus, născut Tiberius Claudius Nero (16 noiembrie 42 î.Hr. – 16 martie 37), a fost al doilea împărat roman și a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 până la moartea sa în 37.

militare. Cei 23 de ani de domnie nu fac decât să-i accentueze pesimismul, suspiciunea și solitudinea. Spirit energic, cumpătat, econom, el continuă politica lui Augustus de întărire a autorității principelui, a îmbunătățit Fiu al senatorului Tiberius Claudius Nero și al Liviei administrația provinciilor, a consolidat starea finanțelor Drusilla, Tiberius devine, în urma căsătoriei mamei sale statului. cu Octavianus, în 38 î.Hr., fiul vitreg al viitorului împărat Pe plan extern, Tiberius renunță la costisitoarea politică Augustus. Tiberius beneficiază de o strălucită educație și ofensivă din Germania, rechemând n anul 16 la Roma pe începe cariera armelor în calitate de tribunus militum în Germanicus, nepotul său, și stabilind frontiera imperiucampania lui Augustus din Hispania împotriva triburilor lui pe Rin. Regatele clientelare Moesia, Commagene și cantabrilor din anii 26-25. În anul 20 î.Hr. conduce solia Cappadocia sunt transformate în provincii romane. Răromană în Orient, care instalează un rege clientelar Ro- scoala antiromană din Africa și cea din nord-estul Galliei mei pe tronul Armeniei și obține, după încheierea tratatu- sunt reprimate cu violență de generalii săi. Tiberius moalui romano-part, retrocedarea insignelor romane pierdute re bolnav în drum spre Roma, la Misenum, pe 16 marîn bătălia de la Carrhae (53 î.Hr.). tie 37.Multi istorici sustin ca un general trimis de nepoÎmpreună cu fratele său, Nero Claudius Drusus, Tiberius tul sau,Caligula, l-ar fi ucis prin sufocare,dupa ce Tiberiu supune, în anii 15-13, triburile reților și vindelicilor din incepea sa-si revina. Caligula si-ar fi ucis unchiul penținuturile dintre Alpi și cursul superior al Dunării. Între tru desele molestari sexuale aplicate asupra lui, care i-au 12-9 î.Hr., cucerește regiunea dintre Alpii răsăriteni și traumatizat copilaria. Dunărea mijlocie, populate de triburi celtice și ilire (viitoare Pannonie) și le alipește provinciei Illyricum. După moartea lui Drusus, preia comanda forțelor romane de la Rin, întreprinzând campanii în Germania dintre Rin și Elba (8-6 î.Hr.). Căsătorit, împotriva voinței sale, în anul 12 î.Hr., cu Iulia, fiica împaratului Augustus, va trebui să se autoexileze 7 ani în insula Rhodos (6 î.Hr.-2d.Hr.) din pricina eșecului căsniciei și a politicii dinastice a lui Augustus. Moartea celor doi nepoți ai lui Augustus, Lucius și Gaius Caesar, îl determină pe împărat să-l adopte și, indirect, să-l desemneze moștenitor la tron pe Tiberius (care își schimbă acum numele de Tiberius Claudius Nero în Tiberius Iulius Caesar). Numit din nou comandant al forțelor romane de la Rin, Tiberius întreprinde în anii 4-6 campanii la răsărit de fluviu împotriva cheruscilor, chaucilor și longobarzilor, până pe malurile Elbei. După izbucnirea în anul 6 a puternicei răscoale antiromane a triburilor din Pannonia și Dalmația, Tiberius este numit comandant suprem al celor 15 legiuni romane care vor lupta 3 ani până la înfrângerea răsculaților. Între anii 10-12 este din nou în fruntea forțelor romane de la Rin. La moartea lui Augustus, Tiberius îi succede la tronul Imperiului Roman. La 56 de ani, vârstă la care Tiberius îmbracă purpura, personalitatea sa fusese profund marcată de îndelungatele campanii

25.1 Ascensiunea Ca fiu vitreg al lui Augustus, Tiberius era bine situat, dar nu a devenit automat urmaș la tronul imperial. În 25 i.en., i-a fost atribuit primul post de ofițer în Cantabria. Cinci ani mai târziu, a dus o campanie împotriva părților, recucerind steagurile legiunilor romane pierdute de Crassus la Carrahe. În 16 i.en., a fost numit guvernator al Galiei, iar în 15 i.en., a cucerit cu fratele sau Drusus, noi teritorii în Alpi. Ca răsplată, Tiberius a fost numit consul pentru prima oară în anul 13 i.en. În anul 12 i.en., a fost forțat să divorțeze de Vipsania Agrippina că să se însoare cu fiica văduva a lui Augustus, Iulia, pentru a deveni protectorul fiilor ei, tinerii cezari, Caius și Lucius. Nu se atrăgeau reciproc, iar căsătoria s-a dovedit un dezastru. Astfel, Tiberius, dezgustat de propria să soție, a fost mult timp departe de ea, în campanii. I-a cerut permsiunea lui Augustus de a se autoexila pe insula Rodos, unde a trăit liniștit, timp de 8 ani. În anul 2 i.en., Iulia a fost izgonită în Pandateria pe motiv de adulter, iar Caius Caesar a fost moștenitorul prezumtiv. Tiberius , având căsătoria anulată, i s-a interzis să mai vină la Roma până în anul 2, când a fost primit sub condiția

164

25.2. PRIMA PARTE A DOMNIEI de a nu se amestecă în afacerile publice. După moartea lui Lucius și Caius, Livia a început să pledeze cauza fiului ei. Augustus ar fi exclamat e patul de moarte în privința lui Tiberius “Vai de poporul roman, să fie măcinat de niște fălci care mestecă atât de încet”. Tiberius era considerat auster și rigid, fiind adoptat în anul 4 de către Augustus din “rațiuni de stat”, nefiind acceptat cu entuziasm. După adopție, Tiberius s-a realaturat legiunilor de peste Rin, ducând campanii de cucerire în inima Germaniei. În anul 6, a plecat să reprime o răscoala din Balcani. Aflat acolo, în anul 9, a aflat de vestea dezastrului lui Varus. S-a întors în grabă pe Rin pentru a întări linia defensivă. A revenit la Roma , în octombrie 12, pentru a celebra un triumf. Avea o pricepere militară, fiind călit în lupte dar nu avea experiență în conducerea administrativă. Aflându-se pe drumul de întoarcere spre Balcani, a fost chemat de urgență la căpătâiul muribundului Augustus, pe care Tiberius l-a succedat la tron.

25.2 Prima parte a domniei

Moneda cu efigia imparatului

Emperor Tiberius Denarius - Tribute Penny

Dinarii din argint ce il reprezinta pe Tiberius gasite in India

165 Prima decizie pe care a luat-o a fost asasinarea lui Agrippa Postumus, un rival serios, întemnițat pe insula Planasia. Deținea din anul 12, alături de Augustus, puterea supremă și era considerat moștenitorul enormei averi personale a acestuia. Era reticent cu Senatul în privința moșteniri titlurilor lui Augustus. Era nevoit să se ocupe de legiuni care juraseră credință lui Augustus și care au profitat de schimbarea conducătorului pentru a cere o mărire a soldei. Tiberius l-a trimis pe Drusus, fiul sau, să domolească legiunile din Panonia, dar revolta armateor de pe Rin s-a dovedit serioasă. A fost reprimată cu greu de către fiul adoptiv a lui Tiberius, Germanicus. Drusus și Germanicus au jucat un rol important în primii ani de domnie ai lui Tiberius. Germanicus se bucură de prestigii datorită liniei sale genealogice, fiind strănepotul lui Augustus, moștenind sângele iulian de la mama sa și fiind căsătorit cu strănepoata lui Augustus, Agrippina Maior. Între timp, Tiberius a limitat influența Liviei, care primise titlul de Augusta prin testamentul soțului ei, fiindu-i refuzat titlul de Mamă al Națiunilor. Germanicus a rămas cu armata de pe Rin între 14-16, conducând campanii succesive în centrul Germaniei. A recuperat două dintre cele trei stindarde ale legiunilor romane, pierdute în urma catastrofalei înfrângeri și a înmormântat cadavrele soldaților romani din acea bătălie. S-a renunțat la ideea de a împinge granița imperiului de partea cealaltă a Rinului, Tiberius anulând operațiunile costisitoare și inutile, chemându-l pe Germanicus la Roma. În anul 17, Germanicus a sărbătorit un triumf și a devenit consul alături de Tiberius în anul 18. Germanicus părea a fi succesorul ales, dar s-a îndreptat spre orient, pentru a rezolva problemele. A intrat în conflict cu Gnaeus Piso, guvernatorul Siriei, și și-a depășit autoritatea vizitând Egiptul fără permisiunea împăratului. Germanicus s-a îmbolnăvit și a murit în octombrie 19, iar Piso a fost suspectat că l-ar fi otrăvit. A fost judecat pentru crimă și obligat să se sinucidă. Germanicus este prezentat de Suetonoius într-o lumina strălucitoare, ca un supraom. În timpul revoltei legiunilor de pe Rin, potrivit lui Tacitus, soldații l-ar fi vrut ca împărat în locul lui Tiberius. Tiberius însuși l-ar fi chemat la Roma deoarece era invidios pe succesul său. În realitate era un general mediocru, iar cea de-a doua campanie s-a dovedit un dezastru. La moartea sa a fost transformat într-un erou popular, asta datorită multor oameni nemulțumiți de Tiberius. Drusus a devenit favorit ca moștenitor, fiind numit guvernatorul Panoniei în anul 17. S-a întors în anul 20 pentru triumf. A împărțit funcția de consul cu Tiberius. Dar s-a stins din viață prematur, la Roma, în anul 23, fiind otrăvit de soția sa, Livilla, în complicitate cu amantul ei, Lucius Aelius Seianus, comandant pretorian. Odată cu plecarea lui Tiberius în Campania în anul 26, puterea lui Seianus a crescut. Tiberius s-a stabilit pe insula Capri, în 27, pentru tot restul vieții sale. Astfel, Seianus putea decide întâlnirile oficiale, plasându-se într-o poziție superioară consulilor și senatorilor. În anul 29, Livia, mama lui Tiberius, a murit, iar împăratul nici nu a asistat la fu-

166

CAPITOLUL 25. TIBERIUS

neraliile ei, ba chiar a interzis zeificarea ei și nu i-a luat în considerare testamentul, din cauza neînțelegerilor. Agrippina, văduva lui Germanicus, și fiul ei mai mare, Nero, au fost arestați și acuzați de Seianus că ar fi complotat să-i urmeze lui Tiberius la tron și exilați pe Insulele Poziane. Agrippina a fost exilată în Pandateria, bătută cu multă cruzime și a murit de inaniție în anul 33. Fii ei, Nero a fost forțat să se sinucidă, iar Drusus a murit prin înfometare forțată. În anul 31, Seianus a încercat să pună mâna pe putere. Tiberius a ridicat suspiciuni în privința lui după ce îl promovase la rang de senator și îl făcuse senator alături de el. A recurs la ajutorul lui Naevius Sutorius Macro, căruia ia promis poziția lui Seianus. La ședința senatului, Macro a înlocuit garda pretoriană cu soldați din garda de noapte, cărora le-a înmânat scrisoarea lui Tiberius, cu ordinul de a-l aresta pe Seianus. Acesta a fost capturat și ucis, iar familia și prietenii săi au fost vânați și uciși. Tiberius avea un caracter schimbător. A urmat la început modelul lui Augustus, participând regulat la ședințele senatului, asista la jocuri și spectacole, împărțea daruri generoase. Dar nu avea tactul lui Augustus și nu știa să se comporte în societate, având o reputație de rigid și arogant. Populația era nemulțumită de refuzul lui Tiberius de a mai organiza ceremonii fastuoase. A construit foarte puțin, ridicând un templu lângă Forul lui Augustus, pe cre nu l-a terminat. A folosit prada de război pentru a reconstrui templul lui Castor. Era considerat zgârcit pentru că nu cheltuia banii pentru construcții sau serbări.

25.3 Pe insula Capri •

Statuia lui Tiberius gasita pe Capri

• Tiberius, stabilit pe insula Capri, era înconjurat de astrologi și s-a dedicat literaturii. A limitat folosirea cuvintelor grecești și chiar a consultat mulți experi în privința folosirii unui cuvânt străin într-un edict oficial. Cunoștea la perfecție latină și greacă, compunea versuri în stilul poeților eleni și avea ca pasiune mitologia. Și-a însușit stâncoasa insula Capri, din golful Napoli, pentru a o transforma într-un loc de relaxare. A ales piscurile muntoase din partea de est a insulei ca loc de construcție pentru inaccesibila sa reședința, Villa Iovis, fiind nevoie de multă ingeniozitate pentru a clădi o capodoperă pe un teren denivelat și mic. A construit peste rezervoarele boltite o curte pătrată, în care se găseau săli de receptie, băi și apartamente luxoase. Oamenii de care nu-i plăcea îi arunca în mare de pe stâncă, ori punea să fie uciși cu căngi și vâsle, conform lui Suetonius. Păstra controlul asupra afacerilor de stat fără a mai interveni, fiind acuzat de ipocrizie, acordând senatului libertate de acțiune, în timp ce el deținea puterea reală.

timp, recordul fiind de 25 de ani și aparținându-i lui Poppaeus Sabinus, guvernatorul Moesiei. Când perfectul Egiptului a mărit taxele, Tiberius l-a mustrat aspru, spunându-i că “oile lui să fie tunse, nu rase”. A oferit fonduri consistente de ajutor Romei în urma incendiilor din anii 27 și 36. Tiberius a fost nevoit să strângă cât mai multe taxe. Relația dintre el și Senat se răcea. Chiar și cea mai neînsemnată acuzație era suficientă pentru a obține condamnarea, un fost consul distins fiind condamnat pentru că a intrat la toaletă cu o moneda a lui Tiberius asupra sa. Senatorii lipsiți de scrupule profitau de această situație, putând să se răzbune pe adversarii lor.

Tiberius și-a petrecut ultimii ani de viață în insula Capri, în timp ce procesele pentru trădare continuau cu frenezie la Roma. Se deda la perversiuni sexuale, abuza de bebeluși, se înconjura de grupuri de biati spintriae și se deda la acte homosexuale. Instruia copii pentru a se juca între coapsele sale când înota, numindu-i “peștișorii săi”. Costuma tineri în fauni și tinere în nimfe și îi punea să facă Pretindea că se ghidează după principiile lui Augustus. dragoste în grotele de pe insulă. Dormitoarele îi erau deI-a menținut în funcție pe guvernatorii de provincie mult corate cu picturi și sculpturi erotice. Fiecare participant

25.5. LEGĂTURI EXTERNE

167 • De Imperatoribus Romanis Tiberius • Tiberius • Tacitus și Tiberius

Moartea lui Tiberius

trebuia să aibă modelul poziției pe care el îi cerea s-o folosească. Avea o slăbiciune pentru vin și, în tinerețe, când era general, era poreclit de soldații săi ca “Biberius Caldius Mero” (bețivul care bea vinul cald). Partenerii săi de pahar devin automat posesorii unor funcții importante. În urma unei orgii bahice, Pomponius Flaccus devine guvernator al Siriei, în timp ce Lucius Piso devine prefect al Romei. În timp ce se afunda în orgii și desfrâu, Spania rămânea fără legați consulari, în timp ce Galia era invadată de triburile germanice, Moesia de daci și Armenia de parți. În același timp, Africa era cuprinsă de o puternică răscoala antiromană. Problema succesiunii nu a fost rezolvată, izbucnind o dispută dintre Caligula, fiul lui Germanicus, și Tiberius Gemellus, fiul lui Drusus. Tiberius bănuia că Gemellus era rodul adulterului comis de Livilla cu Seianus. Astfel, Caligula a devenit posibilul moștenitor. În anul 37, Tiberius s-a îmbolnăvit în timpul unei plimbări prin Campania. Boala l-a răpus la Misenum, în vila de pe malul mării, unde a murit pe 16 martie, la vârstă de 77 de ani. Tacitus scrie că, fiindcă a crezut că murise , Caligula i-a scos inelul de pe deget și a fost salutat ca împărat de către mulțime. Tiberius s-a trezit și a voit să mănânce. Caligula s-a îngrozit, iar Marco, perfectul pretoriului, s-a repezit înăuntru și l-a sufocat pe bătrân cu o pernă. Vestea morții lui Tiberius a provocat mai degrabă bucurie decât tristețe. Mulți cerereau ca trupul să-i fie aruncat în Tibru, dar Caligula s-a îngrijit să fie transportat, sub pază, la Mausoleul lui Augustus, nefiind zeificat și nici condamnat. A fost disprețuit din tinerețe, ca “noroi îmbibat cu sânge.”

25.4 Vezi și • Spintria

25.5 Legături externe • Suetonius- biografia lui Tiberius

Capitolul 26

Caligula Acest articol se referă la împăratul roman. Pentru alte : în aceeași zi, garda pretoriană l-a declarat pe unchiul lui sensuri, vedeți Caligula (dezambiguizare). Caligula , Claudius, împărat în locul lui. Caligula (latină: Caius Iulius Caesar Augustus Germanicus, 31 august 12 d.Hr. - 24 ianuarie 41 d. Hr.), de asemenea, cunoscut sub numele de Gaius, a fost Împărat Roman intre anii 37-41. Caligula a fost un membru al casei conducătoare convenționale cunoscută sub numele de dinastia Iulio-Claudiana. Germanicus a fost tatăl lui Caligula, nepotul și fiul adoptat al împăratului Tiberius, a fost un general de succes și unul dintre cele mai iubite figuri publice din Roma. Tânărul Gaius a primit porecla de Caligula (însemnând “cizma”, diminutivul de Caliga, sandală purtată de soldații romani) de la soldații tatălui său în timp ce i-a însoțit în timpul campaniilor sale din Germania. Când Germanicus a murit la Antiohia, în 19 d.Hr., soția sa Agrippina, s-a întors la Roma, împreună cu cei șase copii, unde au fost prinși într-un conflict amar cu Tiberius. Acest conflict a dus la distrugerea familiei sale, cu Caligula ca singurul supraviețuitor. Neatins de intrigile mortale, Caligula a acceptat invitația de a locui la curtea împăratului pe insula Capri, în 31 d.Hr., unde Tiberius se retrăsese cinci ani. La moartea lui Tiberius în 37 d.Hr., Caligula l-a succedat pe bunicul și stră-unchiul său adoptiv. Există câteva surse de supraviețuitori de pe timpul domniei lui Caligula, deși el este descris ca un conducător nobil și moderat în primele șase luni ale domniei sale. După aceasta, sursele se concentreze asupra cruzimii lui, extravaganței și perversiunii sexuale, prezentându-l ca un tiran nebun. În timp ce fiabilitatea acestor surse a fost tot mai mult pusă sub semnul întrebării, este cunoscut faptul că în timpul domniei sale scurte, Caligula a lucrat pentru a crește puterea sa personala de împărat fără restricții. El a inițiat o mare parte din proiectele de construcții ambițioase și locuințe notorii de lux pentru el. Cu toate acestea, el a inițiat și construirea a două noi apeducte din Roma: Claudia Aqua și Anio Novus. În timpul domniei sale, imperiul a anexat Regatului Mauritania și a făcut-o provincie. La începutul anului 41 d.Hr., Caligula a fost primul împărat roman asasinat, rezultatul unei conspirații care implică ofițeri din garda pretoriană, precum și membri ai Senatului roman și a curții imperiale. Scopul conspiratorilor a fost “să folosească ocazia de a restabili Republica Romană", dar planul a fost zădărnicit

26.1 Familie

Drusilla

Caligula s-a născut în Antium, ca al treilea din cei sase copii care au supraviețuit, părinții fiind Germanicus și Agrippina.[1] Frații lui Gaius au fost Nero și Drusus. Surorile lui au fost Iulia Agrippina, Iulia Drusilla și Iulia Livilla . Gaius a fost nepotul lui Claudius (viitorul împărat).[2] Mama sa, Agrippina, a fost fiica lui Marcus Agrippa Vipsanius și Iulia Maior, care a fost o nepoata lui Augustus și Scribonia.

168

26.3. ÎMPĂRAT

26.2 Tineretea

Moartea lui Germanicus

Caligula- Cizmulita

La vârsta de doar 2-3 ani, Gaius l-a însoțit pe tatăl său, Germanicus, in campaniile din nordul Germaniei.[3] Soldații s-au amuzat că Gaius a fost îmbrăcat într-o uniformă de soldat în miniatură, inclusiv cu ghete și armură. A primit porecla de Caligula, care înseamnă “mic (soldat) încălțat " în limba latină, după micile cizme pe care le-a purtat, ca parte din uniforma lui. Gaius a crescut cu acest pseudonim.[3] Suetonius susține că Germanicus a fost otrăvit în Siria de către un agent al lui Tiberius, care la privit pe Germanicus ca un rival politic. După moartea tatălui său, Caligula a locuit cu mama sa până când relațiile sale cu Tiberius s-au deteriorat. Tiberius nu i-a permis lui Agrippina să se recăsătorească, de teama ca soțul ei ar fi un rival . Agrippina și fratele lui Caligula, Nero, au fost exilați în anul 29 d.Hr. sub acuzația de trădare . Adolescentul Caligula a fost apoi trimis să trăiască în primul rând cu străbunica lui (și mama lui Tiberius) Livia. După moartea lui Livia, a fost trimis să locuiască cu Antonia, bunica lui. În 30 d.Hr., fratele său, Drusus Cezar , a fost închis sub acuzația de trădare și fratele lui, Nero, a murit în exil, fie de foame sau de sinucidere. Suetonius scrie că, după izgonirea mamei sale și frațiilor sai, Caligula și surorile sale nu au fost nimic mai mult decât prizonieri în palatul lui Tiberius .[4] În 31 d.Hr., Caligula a fost retrimis la îngrijirea personală a lui Tiberius pe Capri,

169 unde a trăit timp de șase ani. Spre surprinderea multora, viața lui Caligula a fost cruțată de Tiberius. Potrivit istoricilor, Caligula a fost un excelent actor și dansator și și-a ascuns toate resentimentele față de Tiberius . Un observator a spus despre Caligula ca “Nu a fost niciodată un servitor mai bun sau un stăpân mai rău!" [5][6] An observer said of Caligula, “Never was there a better servant or a worse master!"[5][6] Se spune ca era frecvent molestat sexual de către Tiberius. Zilnic, trebuia să-l serveasca plin de umilinta pe Tiberius la curtea acestuia din insula Capri, unde un grup de baieti tineri, plevusca lui, il distrau pe batranul imparat cu o varietate de placeri sexuale, printre care muscarea organelor genitale in timp ce acesta inota.Caligula era nevoit sa asiste la executiile si torturile comise de imparatul Tiberius, care ii vor influenta copilaria, acesta dorind sa-si depaseasca predecesorul atunci cand va ajunge imparat. După ce a devenit împărat, Caligula a pretins că a plănuit să-l omoare Tiberius cu un pumnal, în scopul de a răzbuna pe mama și fratele său: cu toate acestea, după ce a adus arma în dormitorul lui Tiberius nu l-a ucis pe împărat, dar în schimb a aruncat pumnalul în jos pe podea. Se presupune Tiberius știa de acest lucru, dar nu a îndrăznit să facă nimic cu el .Suetonius susține că Caligula a fost deja crud și vicios:. El scrie că, atunci când Tiberius l-a adus pe Caligula la Capri, scopul lui a fost de-ai permite lui Caligula să trăiască, pentru ca el "... dovedeste ruinarea lui însuși de catre toți oamenii, și că el a fost crescut ca o vipera pentru poporul roman si un Phaeton pentru lume.” În 33 d.Hr., Tiberius i-a dat lui Caligula un chestorat de onoare, o poziție pe care a deținut-o până la preluarea functiei de împărat. Între timp, atât mama lui Caligula și fratele sau, Drusus, au murit în închisoare. Caligula s-a căsătorit pentru scurt timp cu Iunia Claudilla în 33, deși a murit în timpul nașterii în anul următor. Caligula si-a petrecut timpul insotit cu prefectul pretorian, Naevius Sutorius Macro, un aliat important. Macro vorbeau de bine despre Caligula lui Tiberius, încercand de a înăbuși orice voință sau suspiciune a împăratului față de Caligula. [22] În 35 d.Hr., Caligula a fost numit moștenitor la imobiliare de catre Tiberius, împreună cu Tiberius Gemellus.[7]

26.3 Împărat 26.3.1 Domnia timpurie Când Tiberius a murit pe 16 martie 37 , averea sa și titlurile Principatului au fost lăsate lui Caligula și nepotului lui Tiberius, Gemellus, amandoi servind ca moștenitori. Deși Tiberius avea 78 ani pe patul de moarte, unii istorici încă presupun că a fost ucis chiar de Caligula insusi pentru a se razbuna pentru copilaria distrusa de abuzurile sexuale. Caligula a scos inelul imperial cu sigiliu de pe degetul lui Tiberius, crezand ca acesta murise, fiind apoi salutat de multime ca imparat.S-a anuntat insa dupa aceea ca

170

Caligula depune osemintele mamei si fratelui sau in mausoleu

Tiberius si-a revenit si cerea de mancare.Caligula a fost ingrozit de gandul razbunarii lui Tiberius si i-a ordonat lui Naevius Cordus Sertorius Macro, comandantul garzii pretoriene, sa se duca in dormitorul imparatului si sa-l sufoce cu o perna. Tacitus scrie că prefectul pretorian, Macro, l-a sufocat pe Tiberius cu o perna pentru a grăbi succederea lui Caligula, mai mult pentru bucuria de a poporul roman, în timp ce Suetonius scrie că Caligula ar fi efectuat uciderea, deși acest lucru nu este înregistrat de către orice alt istoric antic. Seneca cel Batran si Philo, care au scris atât în timpul domniei lui Tiberius, precum și Josephus au înregistrat ca Tiberius a avut moarte naturală. Bazându-se pe Macro, Caligula nu va oferi nimic din mostenire lui Gemellus , pe motive de nebunie .[8] Caligula a acceptat puterile Principatului conferite de către Senat și a intrat în Roma la 28 martie in mijlocul unei mulțimi care l-au salutat ca “copilul nostru” și “steaua noastra,” printre alte porecle.[9] Caligula este descris ca fiind primul împărat care a fost admirat de toată lumea în “tot în lume, de la răsăritul până la apusul soarelui.” Caligula a fost iubit de către mulți ca fiind fiul iubit al popularului Germanicus, și nu ca fiul lui Tiberius. Suetonius a scris ca peste 160.000 de animale au fost sacrificate pe parcursul a trei luni in numele bucuriei publicului în contextul noii domnii. Filon descrie primele șapte luni ale domniei lui Caligula ca fiind fericite.[10] Primele acte declarate de Caligula au fost: sa fie generos , deși a fost de natură politică pentru a obține sprijin.El a acordat bonusuri pentru cei din armata, inclusiv Gardei pretoriene, trupelor din oraș și armatei din afara Italiei. El a distrus actele de trădare ale lui Tiberius si a declarat ca studiul

CAPITOLUL 26. CALIGULA trădarii e un lucru de domeniul trecutului și si-a reamintit de cei care au fost trimiși în exil. El i-a sprijinit pe cei care au fost afectați de sistemul de impozitare imperial, a interzis anumite comportamente sexuale deviante și a initiat luptele de gladiatori pentru public. Caligula a colectat și a adus înapoi oasele de mama sa și frațiilor săi și le-au depus ramasitele lor în mausoleul lui Augustus.[11] In octombrie 37 d.Hr., Caligula s-a îmbolnăvit grav. El si-a revenit din boala sa imediat după aceea, dar mulți au crezut că tânărul împărat s-a schimbat într-o minte diabolică, devenind paranoic si incepand sa vada comploturi si conspiratii oriunde. Astfel, au inceput primele epurari, prin uciderea sau exilarea celor pe care ii vedea ca amenințari serioase. Si-a executat varul, pe Gemellus.Altii spun ca s-a sinucis, deși indiciile lui Suetonius arata ca de fapt, Caligula l-a otrăvit.De asemenea, i-a executat pe tatăl său-în-lege , Marcus Junius Silanus și fratele, Marcus Lepidus. Unchiul său Claudius a fost cruțat doar pentru că il “amuza”. Sora lui favorita, Iulia Drusilla, a murit în 38 d.Hr. de o febra: și celelalte două surori, Livilla și Agrippina , au fost exilate. Ura faptul că el a fost nepotul lui Agripa, și l-a calomniat pe Augustus prin repetarea minciunii cum că mama sa a fost de fapt rezultatul unei relații incestuoase între Augustus și fiica lui Iulia cea Bătrâna.[12] Caligula s-a purtat cu o perversitate uluitoare; pe cand vizita o legiune romana stationata pe Rin, a decis decimarea ei de indata, pe motiv ca soldatii se razvratisera impotriva tatalui sau, Germanicus cu 24 de ani inainte.Cand legionarii s-au infuriat, iar soldatii erau in pragul unei razmerite, Caligula, un las notoriu, in ciuda brutalitatii lui, a batut grabit in retragere, intorcandu-se la Roma Sadismul sau innascut era evident, caci ii obliga pe parinti sa fie martori la executia copiilor lor, in vreme ce el statea si privea, amuzandu-se.Se deda la glume macabre, ordonand arderea unui scriitor pentru ca scrisese ceva ambiguu, sau punea sa fie batuti oameni pana cand aproape mureau, pentru ca pe urma sa le dea voie sa-si revina ca sa le prelungeasca suferinta. La unele jocuri la care prezidează, el a ordonat gărzilor sale de a arunca o întreagă secțiune a mulțimii în arena în timpul pauzei, ca să fie mâncata de animale, deoarece nu au fost prizonieri criminali și s-a plictisit. Practica incestul cu surorile sale, Agrippina , Drusilla, și Livilla, și se spune că le-a prostituat la alți bărbați. Pe langa sadism, Caligula simtea nevoia de a soca si a umili-ca razbunare pentru nefericirea propriei copilarii plina de durere, de pe insula Capri.Umilintele pe care le-a indurat acolo au fost platite cu varf si indesat de cei care nu putusera sa-l apere pe el sau pe familia lui de tirania si perversiunile sexuale ale lui Tiberius.

26.3.2 Divinitatea Atunci când mai multi regi au venit la Roma pentru a aduce un ultim omagiu lui și au susținut noblețea lor de origine, el a strigat: “Să fie un singur Domn, un singur rege”. În 40 d.Hr., Caligula a început punerea în aplicare a poli-

26.3. ÎMPĂRAT

171

26.3.3 Reformele publice În 38 d.Hr., Caligula a concentrat toata atenția asupra reformei politice și publice. El a publicat conturile fondurilor publice, care nu au fost făcute publice în timpul domniei lui Tiberius. El i-a ajutat pe cei care si-au pierdut proprietatile în incendii, a eliminat anumite taxe și a oferit premii publicului la evenimente de gimnastică. El a permis accesul unor noi membri în ordine ecvestre și senatoriale.[13] Poate cel mai semnificativ, el a restaurat practica unor alegeri democratice.[14] În același an, însă, Caligula a fost criticat pentru executarea unor persoane fără judecata și pentru forțarea lui Macro sa se sinucida.[15]

26.3.4 Criza financiara si foametea

Templul lui Castor si Pollux

Monede cu Caligula

ticilor foarte controversate, care a introdus religia în rolul său politic. Caligula a început să apară în public îmbrăcat în diversi zei și semizei, cum ar fi Hercules, Mercur, Venus și Apollo. Potrivit surselor, el a început referinduse la el însuși ca un zeu la întâlnirile cu politicienii și a fost menționat ca Jupiter pe dată în documentele publice. O incinta sacră a fost pus deoparte pentru închinare lui la Milet în provincia Asia și alte două temple au fost construite de el în Roma.Templul lui Castor si Pollux a fost reședință imperială de pe dealul Palatin și dedicat lui Caligula.El se prezenta ca un zeu pentru public. Caligula a scos capetele din diverse statui de zei și le-a înlocuit cu propria sa infatisare în diverse temple. Se spune că el a dorit să fie venerat ca Neos Helios, Soarele Nou. Întradevăr, el a fost reprezentat ca un zeu soare pe monedele egiptene. Ba chiar a avut indrazneala de-asi ridica o statuie la Templul din Ierusalim.

Potrivit lui Cassius Dio, o criză financiară a inceput în 39 . Suetonius plasează începutul acestei crize, în 38 . Plățile politice lui Caligula pentru sprijin social, generozitatea și extravaganța au epuizat trezoreria statului. Istoricii antici sustin ca Caligula a început sa ucida persoanelor fizice în scopul confiscarii proprietăților lor. O serie de alte măsuri disperate comise de Caligula sunt descrise de istorici. În scopul de a obține fonduri, Caligula a cerut publicului să împrumute bani de la stat. Caligula a percepute taxe pe procese, căsătorie și prostituție. Caligula a început licitarea gladiatorilor la spectacole. Centurioni care si-au dobândit proprietatea prin razboi au fost obligați să predea prada catre stat. Comisarii au fost acuzați de incompetență și de deturnare de fonduri și obligați să restituie banii. Potrivit lui Suetonius, în primul an al domniei lui Caligula, s-au risipit 27 milioane de sesterți pe care Caligula ii mostenise de la Tiberius .Si-a gasit rapid alte victime usoare-cetateni romani instariti, pe ca-

172

CAPITOLUL 26. CALIGULA

re ii acuza de tradare ca sa le ia averile. Obeliscul din Vatican a fost primul adus din Egipt la Roma de Caligula. Acesta a fost punctul central pentru o pista de curse . O scurtă foamete de dimensiuni necunoscute a avut loc, probabil cauzata de această criză financiară, dar si din cauza sechestrarilor lui Caligula , deoarece importurile de cereale au fost compromise datorita construirii unui pod de pontoane din ordinul lui Caligula.

26.3.5

Constructii

tate in randul maselor. La Syracuse, el a reparat zidurile orașului și temple ale zeilor. A construit noi drumuri si le-a menținut în stare bună. El a planificat reconstruirea palatului Polycrates la Samos, pentru a finisa Templul lui Apollo Didymaean la Efes și sa construiasca un oraș mare în Alpi. El a plănuit să sape un canal prin Istmul din Grecia și a trimis un centurion șef pentru a supraveghea constructia.In 39, Caligula efectuat un tur de forță spectaculos pe un pod plutitor temporar in care să fie construite nave ca pontoane, ce se întindeau de peste două mile de stațiunea de Baiae la portul vecin Puteoli. Se spune că podul rivaliza cu cel al regelui persan Xerxes de la trecatoarea Hellespont. Caligula, un om care nu știa să înoate si s-a suit pe calul său favorit, Incitatus, traversand golful , purtând platoșa lui Alexandru cel Mare. Caligula a avut două corabii mari construite de el însuși, care au fost recuperate de pe fundul lacului Nemi în timpul dictaturii lui Benito Mussolini. Corabiile sunt printre cele mai mari nave din lume antică.

26.3.6 Dusmania Senatului

Obeliscul din Vatican Piazza San Pietro

În ciuda dificultăților financiare, Caligula s-a angajat întro serie de proiecte de construcții în timpul domniei sale. Unele au fost pentru binele public, în timp ce altele au fost pentru el. Josephus descrie ca proiectul cel mai ambitios al lui Caligula era sa îmbunătăteasca porturile de la Regium și Sicilia, permițând astfel cresterea importurilor de cereale din Egipt . Aceste îmbunătățiri puteau fi făcute ca răspuns la foamete. Caligula a finalizat templul lui Augustus și teatrul lui Pompei și a început un amfiteatru lângă Saepta. El a avut palatul imperial extins. El a început sa construiasca apeductele Aqua Claudia Anio și Novus ,El a construit o pista de curse-Hipodromul datorita pasiunii sale mistuitoare pentru cursele de cai si care.Caligula sustinea echipa verde si lua cina in grajdurile lor, inspectand caii si coplesindu-i pe conducatorii lor cu daruri generoase.Entuziasmul sau evident si sponsorizarea generoasa a acestui sport i-au adus o mare populari-

Caligula

În 39 d.Hr., relațiile dintre Caligula și Senatul roman sau deteriorat. Un număr de factori au agravat acest conflict. Mania lui Caligula era in mare masura indreptata impotriva Senatului, dintre ai carui membri erau arestati

26.4. ASASINAREA

173

arbitrar, apoi supusi torturii si unei morti lente si agonizante pentru presupusa infidelitate. Caligula a ordonat o nouă serie de anchete și procese. A înlocuit consulul și a condamnat mai multi senatori la moarte. Suetonius declara ca senatorii erau nevoiți să-l aștepte pe el pentru a a alerga alături in carul sau. Caligula a fost întâmpinat cu o serie de conspirații suplimentare împotriva lui. O conspirație care implică pe fratele său-în-lege a fost dejucat la sfârșitul anului 39. La scurt timp după aceea, guvernatorul din Germania, Gnaeus Cornelius Lentulus Gaetulicus, a fost executat pentru conexiuni la o conspirație. Dispretul sau pentru ceea ce trecea drept moralitate romana a iesit la iveala cand a decis sa deschida un bordel in propriul palat.Primii clienti au fost senatorii terifiati, care au fost chemati acolo impreuna cu sotiile lor sa il serveasca.Dupa cina a dus-o pe rand pe fiecare sotie in dormitorul sau, lasandu-l pe sotul umilit sa stea cu ceilalti in tacere.Cand se intorcea din incapere, isi povestea cu lux de amanunte ispravile sexuale. Faptele de sadism nu au avut vreun scop politic, ci au fost indeplinite pentru placerea sa.Arestase trei senatorii varstnici intr-o noapte, ducandu-i in teatrul palatului.Asteptandu-si iminenta executie, Caligula s-a napustit pe scena imbracat intr-o pelerina lunga si incepuse sa improvizeze un numar de cantec si dans, apoi i-a dat afara pe senatori cu o miscare vesela a mainii. In semn de dispret fata de Senat, Caligula l-a numit consul pe calul sau favorit, Incitatus.

26.4 Asasinarea

26.3.7

Chipul lui Caligula

Pe plan extern

Caligula a inabusit multe revolte și conspirații în teritoriile de est in timpul domniei sale. Complicele în acțiunile sale a fost prietenul său bun, Irod Agripa, care a devenit guvernator al teritoriilor Batanaea și Trahonitei. Cauza tensiunilor din Orientul Apropia a fost complicata, care implică răspândirea culturii grecesti, legii romane si drepturilor evreilor. L-a executat pe prefectul Egiptului, Aulus Avilius Flaccus. În 39 d.Hr., Agripa l-a acuzat pe Irod Antipa, tetrarhul Galileii și Perea, de planificarea unei revoltă împotriva conducerii romane, cu ajutorul Parthiei. Irod Antipa a mărturisit și Caligula l-a exilat. Revoltele au izbucnit din nou în Alexandria în 40 între evrei și greci. Ca răspuns, Caligula a ordonat ridicarea unei statui de sine în Templul Evreiesc din Ierusalim . Mauritania a fost un regat client al Romei condus de Ptolemeu al Mauritania. Caligula l-a invitat pe Ptolemeu la Roma și apoi l-a executat dintr-o dată. Mauritania a fost anexată de către Caligula și, ulterior, împărțită în două provincii, Mauritania Tingitana si Mauritania Caesariensis, separate prin râul Malua. A condus o campanie in nord spre Britania.A fost luata în derâdere de către istorici antici, cu gali imbracati ca triburile germanice de la triumful său și trupele romane comandate pentru a colecta scoici ca “prada de mare”. Istoricii moderni au invocat numeroase teorii în încercarea de a explica aceasta acțiune. Aceasta excursie la Canalul Mânecii ar fi fost doar o pregătire și misiune de cercetare.

Acțiunile lui Caligula, ca împărat au fost descrise ca fiind deosebit de dure pentru Senat , nobilime și Ordinul Ecvestru. Potrivit lui Josephus, aceste acțiuni au dus la mai multe conspirații eșuate împotriva Caligula. În cele din urmă, o crimă de succes a fost planificată de către ofițerii din garda pretoriană condusa de Cassius Chaerea. Potrivit lui Josephus, Chaerea a avut motivații politice pentru asasinat. Caligula l-a considerat pe Chaerea ca fiind efeminat din cauza vocii slabe . Caligula a ras de Chaerea si l-a batjocorit cu nume ca “Priapus” și “Venus”. La 24 ianuarie 41, Chaerea și Gărzile l-au acostat pe Caligula în timp ce el aborda o trupa de tineri în timpul unei serii de jocuri și artă dramatică. Chaerea a fost primul care l-a înjunghia pe Caligula, urmat de un număr de conspiratori. Suetonius scrie că moartea lui Caligula a fost similară cu cea a lui Iulius Cezar. Asasinatul ar fi avut loc in Cryptoporticus (coridor subteran). Până ca paza germanica loiala lui Caligula sa intre in alerta, împăratul era deja mort. Garda germanisc, lovit de durere și furie, a răspuns cu un atac dezlănțuit asupra asasinilor, conspiratorilor, senatorilor nevinovați și a trecătorilor deopotrivă. Senatul a încercat să folosească moartea lui Caligula ca o oportunitate de a restabili Republica, sustinuta si de Chaerea , însă, a rămas loial la biroul de împărat. Poporul roman suferind a cerut ca ucigașii lui Caligula să fie aduși în fața justiției.Asasinii căutati au apucat s-o injunghie și pe soția lui Caligula, Caesonia, precum si pe fiica lor , Julia Drusilla, prin zdrobirea capului de un perete .

174

CAPITOLUL 26. CALIGULA

Ei nu au putut să ajungă la unchiul lui Caligula, Claudius, care a fost dus afară din oraș, după ce a fost descoperit de către un soldat, în tabără pretoriana din apropiere. Claudius a devenit împărat după procurarea sprijinul gărzii pretoriene și a dispus executarea lui Chaerea . Potrivit lui Suetonius, corpul lui Caligula a fost pus sub gazon până când a fost ars și îngropat de către surorile sale. El a fost îngropat în Mausoleul lui Augustus, dar in 410, in timpul jefuirii Romei s-a împrăștiat cenușa din mormântul lui.

• Flaccus • Seneca the Younger • On Firmness • On Anger • To Marcia, On Consolation • On Tranquility of Mind • On the Shortness of Life • To Polybius, On Consolation • To Helvia, On Consolation

26.5 Genealogia

• On Benefits • On the Terrors of Death (Epistle IV)

Ancestors of Caligula

• On Taking One’s Own Life (Epistle LXXVII) • On the Value of Advice (Epistle XCIV) • Suetonius, The Lives of Twelve Caesars, Life of Caligula

26.6 Referințe

• Tacitus, Annals, Book 6

[1] Suetonius, The Lives of Twelve Caesars, Life of Caligula 7. [2] Cassius Dio, Roman History LIX.6. [3] Suetonius, The Lives of Twelve Caesars, Life of Caligula 9. [4] Suetonius, The Lives of Twelve Caesars, Life of Tiberius 54.

Secondary material • Balsdon, V. D. (1934). The Emperor Gaius. Oxford: Clarendon Press • Barrett, Anthony A. (1989). Caligula: the corruption of power. London: Batsford. ISBN 0-71345487-3 • Grant, Michael (1979). The Twelve Caesars. New York: Penguin Books. ISBN 0-14-044072-0

[5] [6] Tacitus, Annals VI.20. [7] Suetonius, The Lives of Twelve Caesars, Life of Tiberius 76. [8] Cassius Dio, Roman History LIX.1. [9] Suetonius, The Lives of Twelve Caesars, Life of Caligula 13. [10] Philo of Alexandria, On the Embassy to Gaius II.13. [11] Cassius Dio, Roman History LIX.3. [12] The Lives of Twelve Caesars, Life of Caligula 23 [13] Cassius Dio, Roman History LIX.9–10.

• Hurley, Donna W. (1993). An Historical and Historiographical Commentary on Suetonius’ Life of C. Caligula. Atlanta: Scholars Press • Sandison, A. T. (1958). „The Madness of the Emperor Caligula”. Medical History 2: 202–209. • Wilcox, Amanda (2008). „Nature’s Monster: Caligula as exemplum in Seneca’s Dialogues”. in Sluiter, Ineke; Rosen, Ralph M.. Kakos: Badness and Anti-value in Classical Antiquity. Mnemosyne: Supplements. History and Archaeology of Classical Antiquity. 307. Leiden: Brill

[14] Cassius Dio, Roman History LIX.9.7.

26.7 Legături externe

[15] Cassius Dio, Roman History LIX.10.

• en The Crimes and Times of Caligula

• Cassius Dio, Roman History, Book 59 • Josephus, Antiquities of the W.Whiston), Books XVIII–XIX

Jews,

(trans.

• Philo of Alexandria, (trans. C.D.Yonge, London, H. G. Bohn, 1854–1890): • On the Embassy to Gaius

• en Biography from De Imperatoribus Romanis • en Biography of Gaius Caligula • en Straight Dope article • en Caligula

Capitolul 27

Claudius În timpul domniei lui Claudius începe cucerirea Britanniei, care devine cea mai vestică provincie a Imperiului Roman. În 44 Iudeea și în 46 Tracia sunt transformate în provincii romane. După executarea Messalinei, cea de-a treia soție, în 48, acuzată de Narcissus de complot, Claudius se căsătorește în 49 cu Agrippina Minor Iulia și-l adoptă pe fiul acesteia, Nero, care-i va urma la tron. Moare otrăvit de noua sa soție.

27.1 Domnia

Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus

Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus (1 august 10 î.Hr. - 13 octombrie 54) a fost al patrulea Claudius este proclamat imparat împărat roman al dinastiei iulio-claudiene; a domnit din 41 până în 54. Moartea lui Caligula a provocat haos la Roma , iar ClaFiu al generalului Drusus (fratele lui Tiberius) și al An- udius, având 50 de ani, a fost numit împărat. Născut la toniei Minor, frate mai tânăr al generalului Gemanicus, Lyon, la 1 august 10 i.en., se trăgea din părinți nobili, născut la Lugdunum (Lyon), Claudius nu participă până tatăl sau Drusus fiind fiul Liviei, soția lui Augustus, iar la urcarea pe tron, datorită unei sănătăți mai șubrede și mama să , Antonia, era fiica lui Marc Antoniu. Era ținut a unor infirmități congenitale, la viața politică, preferând de departe de ochii lumii, fiind infirm. Se mișcă spasmoo existență retrasă, consacrată studiului. Este proclamat dic, vorbea cu dificultate și-i curgea salivă, având paraîmpărat de către pretorieni la asasinarea nepotului său lizie cerebrală, neafectandu-i facultățile mintale. A fost Caligula și recunoscut apoi de către senat. În timpul do- numit senator și consul de Caligula, fiind scos din obsmiei sale începe construcția unui sistem defensiv de forti- curitate. Mama să îl caracteriza că fiind un monstru de ficații pe Rin și Dunăre, provinciile beneficiază de o bună om și nu-l iubea. Claudius se consola cu băutură, jocurile administrare și o bogată activitate edilitară (șosele, ape- de noroc și femeile. Studia istoria și a scris cărți despre ducte, porturi). Acordarea cetățeniei romane locuitorilor istoria etruscă și cartagineză, cât și o autobiografie. unor orașe din afara Italiei, îi atrage ostilitatea cercurilor S-a ocupat de asasinii lui Caligula, răzbunând-se pe Cassenatoriale. sius Chaerea, instigatorul, și pe Iulius Lupus, ucigașul lui 175

176

CAPITOLUL 27. CLAUDIUS

Bust

Statuie

Caesonia. Sabinus a fost eliberat, dar s-a sinucis imediat, din loialitate față de tovarășii săi de complot. Claudius a luat măsuri de precauție că să nu sfârșească la fel că predecesorul său. A câștigat adeziunea populară prin anularea proceselor pentru trădare, a ars dosarele penale, a distrus mari cantități de otrăvuri a lui Caligula, a retrocedat multe dintre bunurile confiscate de Caligula și a abrogat legislația acestuia privind moștenirile lăsate împăratului. Nici unul dintre vizitatori împăratului nu aveau voie să poarte arme în prezența să. Aceste măsuri nu-i ofereau protecție completă, Claudius fiind țintă multor tentative de asasinat.

Gnaeus Nonius, un cavaler roman, avea un pumnal. Claudius a mai fost atacat cu un cuțit de vânătoare în apropierea Templului lui Marte. Frica l-a împins să acționeze rapid și fără milă de câte ori își simțea viață amenințată. 35 de senatori și 300 de cavaleri au fost executați, mulți dintre ei căzând victime ale soțiilor și liberților împăratului, care profitau de frică acestuia pentru a-l manipula. Appius Silanus, rechemat din Spania pentru a se căsători cu Comitia Lepida, a fost executat după ce Claudius l-a acuzat că încerca să-l ucidă. Un zvon afirmă că Appius a refuzat să împartă a așternutul cu Messalina, punându-i la cale moartea din răzbunare. La scurt timp după răscoala guvernatorului Dalmației, mulți senatori au fost dovediți vinovați și executați. Mesallina amplifică temerile și slăbiciunile lui Claudius și l-a manipulat, exterminandu-și rivalii, printre care câțiva senatori cărora le-a adus acuzații mincinoase, și Iulia Livilla, sora lui Caligula. A avut amanți atât senatori importanți, fie actori, iar Claudius fie ignoră, fie tolera.

În 48, Messalina s-a căsătorit cu Caius Silisu, ibovnic, când Claudius aducea sacrificii zeilor la Ostia. La aflarea veștii, crezând că se pregătea o lovitură de stat, Claudius, cu ajutorul secretarului sau, Narcissus, a ordonat executaLa o audiență publică a împăratului, s-a descoperit că rea celor doi. Claudius a mai avut o logodnica și trei soții:

27.2. LEGĂTURI EXTERNE

177

Aemilia Lepida, cu care a întrerupt logodnă; Livia Medullina care a murit în noaptea nunții; Plautia Urgulantilla de care a divorțat pe motiv de adulter și Aelia Paetina, de care a divorțat. A avut patru copii : Claudius Drusus care s-a înecat cu o pară, Claudia, care a fost dezmoștenită când era copila, Antonia, Britannicus, fiul Messalinei, care a fost neglijat de împărat în urmă complotului soției sale. Demnitarii cei mai influenți erau liberti imperiali, foști sclavi, că Narcissus, secretarul-șef; Pallas-conducătorul cabinetului de finanțe; Callistus-șeful cancelariei. A pus accent pe centralizare și a evitat un conflict deschis cu senatul, s-a interesat de justiție și finanțe, fiind prezent zilnic în curțile de judecată, solutionand procese. Dădea sentine imprevizibile că un rod al capriciilor. Era mare amator de lupte dintre gladiatori, cunoscut pentru cruzimea și setea lui de sânge. Făcea glume proaste în public, iar în anul 47 a organizat Jocurile Seculare, ce marcau a 800 aniversare de la întemeierea Romei. A terminat de construit două apeducte: Aqua Claudia, de 69 de km, și Anio Novus, de 87 km. A înfruntat problema aprovizionării cu grâne și furia mulțimii înfometate în for, fiind salvat de garda imperială. A inițiat două prociecte uriașe de inginerie civilă: a drenat lacul Fucine pentru a obține mai mult pământ arabil, a oferit de muncă la 30 000 de bărbați, timp de 11 ani, și a construit un nou port cu apă adâncă, Portus, la gură de vărsare a TibruClaudius portretizat ca Iuppiter lui, lângă Ostia, pentru că grânele să fie aduse mai repede când anterior, grânele erau aduse pe ambarcațiuni mici în portul Puteoli. a declarat la un banchet “ca pentru Claudius, ciupercile A încredințat comandă forțelor de invazie a Britaniei lui erau mâncarea zeilor, astfel, Claudius a devenit zeu prin Aulus Plautius. Claudius s-a deplasat în Galia s ia stabilit intermediul unei ciuperci. un cap de pod sigur, petrecând 16 zile pe insula. După scurtă ședere în Britania, Claudius s-a întors la Roma, organizând un triumf magnific. A purtat războaie în Mauretania și Crimeea, în Armenia și la Rin. A anexat Britania, Tracia, Licia, Mauretania și Noricum. A acordat cetățenie romană multor locuitori din provincii. I-a acceptat pe unii conducători gâli în senat. În 49, s-a însurat cu sora mai mică a lui Caligula, Agrippina, care s-a dovedit a fi o tânăr puternică și intrigantă. În 50, ea și cu Pallas l-au convins pe Claudius să-l adopte pe Lucius Domitius Ahenobarbus-Nero, că moștenitor, primind și titlul de Princeps Iuventutis. Agrippina i-a concediat pe Lusius Geta și pe Rufrius Crispinus, perfecții pretorului, înlocuindu-i cu doculul Afranisu Burrus. Agrippina a decis să-l ucidă pe împărat, și așa grav bolnav, pentru a-i asigura tronul fiului ei, Nero, și a contactat-o pe Locustă, expertă în otrăvuri. Halostus, degustătorul bucatelor împărătești, a picurat otravă pe o ciupercă, iar gurmandul Claudius a înfulecat-o. A început să aibă diaree, iar Agrippina , că să se asigure, l-a pus pe medic să-i administreze o a două doză de otravă, cu ajutorul unei pene pe care i-a introdus-o în gât că să-i stimuleze vomă. Claudius a murit în noaptea 12-13 octombrie 54, lăsânduși fiul vitreg, Nero, să preia tronul. Câțiva ani mai târziu,

27.2 Legături externe • Viața lui Claudius • Tacitus în timpul lui Claudius • Forum Romanum • Biografie de la De Imperatoribus Romanis • Claudius – un împărat atipic pe tronul Romei, accesat la 14 februarie 2012, Corina Gavriș, Historia

Capitolul 28

Nero nobarbus, era membru al uneia dintre familiile de vază din vremea republicii. Nero era cunoscut datorită mamei sale, Agrippina, fiica lui Germanicus și sora lui Caligula. Tatăl lui Nero a murit când el avea doar trei ani, iar mama lui a fost exilată de către Caligula pe insulele Ponziane. Însă în anul 41, Claudius, odată cu ascensiunea să la tron, a rechemat-o pe Agrippina la Roma. Cei doi s-au căsătorit în 49, iar între anii 50-51, Nero a fost adoptat și numit moștenitor. În 53, s-a însurat cu fiica lui Claudius, Octavia. În 54, la moartea lui Claudius, Nero, la 16 ani, a fost acceptat că împărat fără opoziție.

28.2 Domnia

Nero

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie 37 - d.9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene. Se presupune că a dat foc Romei. Era bănuit ca ar fi violat-o pe mama lui. Nero face parte din acei împărați care au fost foarte aspru judecați în literatura antică. Doar în Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justețea afirmației lui Platon, conform căreia marea nedreptate "nu pornește de la oameni obișnuiți, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educație greșită".

28.1 Primii ani

Nero și Agripina

Nero a oferit o donație enormă gărzii pretoriene și a ținut Nero s-a născut la 15 decembrie 37, în Antium, un orășel un discurs în față senatului prin care promitea întoarcerea italic de la malul marii. Tatăl sau, Gnaeus Dimitius Ahe- la principiile lui Augustus. Rolul senatului în cadrul gu178

28.3. INCENDIUL, PERSECUȚIILE ȘI COMPLOTUL

Remușcările împăratului Nero după moartea mamei sale - de John William Waterhouse

Nero împărat

179 ziții, acompaniindu-se singur la lira. L-a angajat că profesor pe Terpnus, cel mai mare cântăreț de lira, și organiza concerte private pentru prieteni. Debutul sau public a avut loc în 64, la Napoli, iar teatrul în care organizase recitalul a fost lovit de un cutremur și s-a prăbușit. Suetonius spune că nero avea o voce slabă și înfundată, Dio Cassius îi califică glasul drept leșinat, dar poate era un muzician talentat și priceput. Nero se costumă că un actor de tragedie, susținând un al doilea recital în față plebei interpretând un cântec despre Niobe și alte arii, feminine și masculine, cu soldatil din garda pretoriană standu-i alături, gata să-i poarte lira. Spectacolul s-a întins până seară târziu. Nero se imagina poet și scria poezii. În 58, Nero s-a îndrăgostit de Poppaea Sabina, căsătorită cu unul dintre tovarășii apropiați lui Nero, Otho Marcus. Otho a fost numit guvernator al Lusianiei, iar Poppaea a ajuns în patul împăratului. A divorțat în 62 de Octavia și s-a căsătorit cu Poppaea. Octavia a fost trimisă în Campania, izolată în Pandateria și acuzată fals de adulter, a fost ucisă, capul ei fiind adus la Roma pentru că Poppaea să se desfete privindu-l. În 63 i-a născut lui Nero o fiica, dar care a murit la 4 luni. În 65, într-un acces de manie, Nero și-a omorât soția însărcinată a două oară în bătaie. S-a însurat cu Statilia Messalina, dar apoi, a început o relație amoroasă cu Sporus, având o asemănare fizică cu Poppaea. A pus să fie castrat și îmbrăcat în veșminte femeiești. Când i s-a cerut să semneze prima sentința la moarte, Nero a comentat “de n-aș fi învățat să scriu niciodată". După moartea lui Burrus, în 62, influență lui Seneca s-a diminuat,fiind dominat de Poppaea și Ofonius Tigellinus, succesor la comandă gărzii pretoriene. Pentru că banii erau pe sfârșite, Nero a mărit dările, moneda s-a depreciat, iar averile bogaților au fost confiscate pentru a îngroșa veniturile împăratului. În 64, Roma a fost devastată de un mare incendiu, izbucnind în apropiere de Circus Maximus. A cuprins 10 din cele 14 cartiere ale orașului, tot centrul Romei și o parte din reședința imperială de pe Colină Palatină.

vernării avea să crească, iar senatorii aveau să se bucure de mai multă libertate în exprimarea opiniilor. Discursu- 28.3 Incendiul, persecuțiile și comrile sale au fost scrise de Seneca, un dinstins filosof stoic, plotul exilat în Corsica de Claudius și rechemat să se ocupe de Nero, că preceptor, alături de Afranius Burrus, perfectul pretoriului. Britannicus, fiul lui Claudius, a fost otrăvit la o cină în anul 55. Mama să, Agrippina, a exercitat o enormă influență asupra fiului sau, prin intermediul căruia speră să conducă imperiul. Nero a tratat-o cu considerație și chiar mama să l-a sedus pentru a-l controla mai bine. Dar la începutul anului 55, garda i-a fost retrasă, iar ea alungată din palat. În 59, Nero a poruncit să fie suprimată. După tentative eșuate, a fost în cele din urmă ucisă. Împăratul colinda seara prin oraș, mergând din cârciumă în carciuna cu prietenii săi, jefuiâ oamenii în plină stradă, atacă femeile și fra din magazine și tarabe. Siluia femei măritate și băieți născuți liberi. S-a căsătorit Executarea creștinilor cu amanții săi, Pitagora și Sporus, un copil castrat. Era pasionat de muzică, și îi plăcea să cânte propriile compo- Nero se afla la Antium când a izbucnit incendiul, dar s-a

180

CAPITOLUL 28. NERO morți ca să fie scoși afară, iar viitorul împărat, Vespasian, a adormit în timpul interpretării, fiind exclus din anturajul împăratului. Tinerii talentați sunt repede reduși la tăcere iar statuile învingătorilor sunt distruse. A participat la cursa cu un care trase de zece cai, dar era aproape să fie ucis după ce a căzut din acesta. La final a fost declarat învingător în uralele celor 5000 de însoțitori aduși special de la Roma ca să îl aplaude.

28.5 Ultimii ani

Nero la Baiae

întors degrabă la Roma pentru a află despre amploarea dezastrului. A ajutat sinistrații, a transformat unele edificii publice în adăposturi și a oferit grâne ieftine populației. A oferit bani pentru reconstrucție și a impus măsuri stricte pentru reducerea riscului de repetare a incendiilor. Lumea credea că Nero însuși ar fi provocat incendiul că să facă loc pentru Domus Aurea. În toiul incendiului, privea pârjolul din turnul lui Mecenas și se bucură de frumusețea flăcărilor, cântând “Arderea Troiei” și puțini au fost păcăliți atunci când a aruncat vină asupra creștinilor. Acuzat că ar fi ordonat marele incendiu de la Roma , Nero a aruncat vină asupra creștinilor, urmând un val de procese sumare. Mulți creștini au fost crucificați și arși, ca și cum ar fi torțe vii, pentru a ilumina jocurile de circ. Printre victimele persecuției se numără și Sfinții Petru și Pavel ce au fost uciși prin anul 66.

Pe plan militar, generalul Gaius Suetonius Paulinus a înăbușit o revoltă a icenilor condusă de Boudica în Britannia în 61 și Corbula a purtat ictorii asupra părților în Armenia. La întoarcerea la Roma din 67, relațiile dintre Nero și Senat s-au înrăutățit. Fiindcă a impus impozite împovărătoare, era pe cale să-și piardă susținerea provinciilor. În martie 68, a izbucnit revoltă lui Iulius Vindex, guvernatorul Galiei Lugdunensins, câștigând adeziunea lui Galbă, guvernatorul Hispaniei Tarraconensis. Armatele de la Rin l-au învins pe Vindex la Besancon, în mai 68. L-au proclamat însă împărat pe Verginius Rufus, care a refuzat. Galba a devenit soluția alternativă. Galba aștepta în Spania, în timp ce agenții lui au retras toată susținerea de care se mai bucură Nero. Pe 8 iunie, Nero a fugit, fiind abandonat de comandantul pretorian, Nymfidius Sabinus.

Indiferent de autor, marele incendiu l-a impovorat financiar pe Nero când veniturile erau deja insuficiente. A reluat procesele pentru trădare și s-a ajuns la exiluri, execuții și sinucideri, frică și indignarea raspandindu-se printre senatori și curteni. Un grup format din senatori, printre care și ofițeri din garda imperială, condus de Gaius Calpurnius Piso, a plănuit să-l asasineze în timpul Jocurilor de la Circus Maximus din aprilie 65. Complotul a fost descoperit, astfel, 19 oameni fiind uciși și 13 exilați. Chiar și Seneca a fost acuzat de complicitate la conspirația pisoniană și a fost obligat să se sinucidă. A mai fost dată în vileag o altă conspirație pe când Nero se află în drum spre Grecia, fiind implicați senatori de vază, ca Gnaeus Domitius Corbulo.

A sperat că se va îmbarca la Ostia să caute asapost în provinciile orientale. Dar pretorienii au refuzat să-l ajute. L-au părăsit și servitorii. A ieșit în stradă din palat alături de Sporus, și s-a întâlnit cu Faon, unul dintre libertii săi, care l-a pus să se deghizeze și l-a condus la vila să, la câțiva km de oraș. Nero se ascundea într-o cameră din spatele casei, când soldații au venit să-l aresteze. A ales să se sinucidă. L-a chemat pe Epafroditus, secretarul său personal, să-l ajute să se înjunghie în gât, exclamând în același timp „Ah, ce artist piere odată cu mine!”. Nero a murit la 9 iunie 68, la numai 30 de ani. Trupul sau a fost depus în mormântul Domitiilor de pe Colină Pinciana. A fost așezat într-un sarcofag de profir și i s-a construit un altar de marmură montat pe o balustradă de piatră. A rămas popular în rândul plebeilor, mormântul sau fiind decorat cu flori, încă mulți ani după moarte.

28.4 „Campionul” și „artistul”

28.6 Galerie

Nero era fascinat de cultură grecească și a întreprins o călătorie. A ținut ca Jocurile Olimpice și Nemeene să fie organizate mai devreme. El a ieșit învingător la toate întrecerile, mituind arbitrii și competitorii. Spectatorii au avut interdicția de a-și părăsi locurile cât timp Nero se afla pe scenă, și ținea recitaluri ore întregi. S-a întâmplat că femeile să nască în incinta teatrului, alții s-au prefăcuți

• • • • •

28.7. LEGĂTURI EXTERNE

28.7 Legături externe

181

Capitolul 29

Galba mină pe Galba să-l adopte pe L. Calpurnius Piso Frugi Licinianus, numindu-l caesar și coregent. Dezamăgit în speranța sa de a fi adoptat, M. Salvius Otho profită de nemulțumirea provocată în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i împotriva împăratului. La 15 ianuarie 69, Galba și Calpurnius Piso sunt uciși în for de către pretorieni răzvrătiți.

29.1 Legături externe • Viața lui Galba • Plutarh;Viața lui Galba • De Imperatoribus Romanis: Galba • info about Terracina, Galba is born here

Galba

Servius Sulpicius Galba (24 decembrie 3 î.Hr. - 15 ianuarie 69) a fost împărat roman din iunie 68 până la moartea sa. A fost primul împărat al Anului celor patru împărați. Născut la Terracina (Latium) într-o ilustră familie senatorială, Galba devine în anul 60 guvernator al provinciei Hispania Tarraconensis, după o lungă carieră militară. Proclamat împărat de către legiunile sale și recunoscut și de senatul din Roma la 9 iunie 68, sosește în octombrie în capitală. Instaurează un regim de austeritate în domeniul financiar și de severitate în cadrul armatei. Excelent în poziții subordonate și în administrația provincială, Galba nu corespunde însă funcției supreme. Răscoala legiunilor din Germania îl proclamă împărat la 1 ianuarie 69 pe Aulus Vitellius. Acest lucru îl deter182

Capitolul 30

Otho fost împărat roman din 15 ianuarie până în 16 aprilie 69; a fost al doilea împărat al Anului celor patru împărați. Inițial a fost unul dintre prietenii lui Nero; după ce, soția sa, Sabina Poppaea, a devenit concubina împăratului, este îndepărtat de acesta din Roma și trimis ca guvernator în Lusitania (58-68). În ianuarie 68 se raliază cu Galba, pe care îl însoțeste în capitală. Dezamăgit de alegerea de către Galba a lui L. Calpurnius Piso Frugi Licinianius drept caesar și coregent, rang vizat de el însuși, Otho profită de nemulțumirea provocată în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i pe aceștia împotriva împăratului. După asasinarea împăratului Galba și a lui Piso în for, la 15 ianuarie 69, Otho este proclamat împărat de către garda pretoriană, apoi confirmat de Senat. Este aclamat de legiunile dunărene și de cele din Orient, în schimb Germania, Gallia, Hispania și Britannia îl recunosc pe Aulus Vitellius, guvernatorul Germaniei Inferior, proclamat de trupele de aici încă de la 1 ianuarie 69. Scurta lui guvernare se înscrie pe linia ideologiei principatului lui Nero. Trupele trimise de Vitellius împotriva sa traversează la începutul primăverii Alpii, pătrunzând în nordul Italiei. La 14 aprilie 69 are loc la Bedriacum, la nord de Pad, bătălia decisivă dintre armatele lui Otho și cele ale lui Vitellius. Înfrânt, Otho se sinucide, două zile mai târziu, în tabăra sa de la Brixellum.

Marcus Salvius Otho

30.1 Legături externe • Suetonius -Viața lui Otho • Plutarh -Viața lui Otho • De Imperatoribus Romanis Otho

Marcus Salvius Otho

Marcus Salvius Otho (25 aprilie 32 - 16 aprilie 69) a 183

Capitolul 31

Vitellius

Aulus Vitellius Germanicus

Vitellius

că la Cremona. Este ucis la 20 decembrie 69 în timpul luptelor de stradă pentru cucerirea Romei, de forțele lui Vespasian.

Aulus Vitellius Germanicus (24 septembrie 15 - 22 decembrie 69) a fost împărat roman din 17 aprilie 69 până în 22 decembrie 69, unul din împărații aparținând Anului celor patru împărați.

31.1 Legături externe

Apropiat al împăraților Caligula, Claudius și Nero si in continua competitie pentru prietenia imparatului (Nero) cu Petronius ,consul în 48, guvernator (proconsul) al Africii (61), Vitellius este numit de Galba, în decembrie 68, guvernator al Germaniei Inferior. Proclamat împărat de legiunile din provinciile revoltate împotriva lui Galba (1 ianuarie 69), Vitellius își trimite trupele în Italia. La Bedriacum (14 aprilie 69), în apropiere de Cremona, legiunile lui obțin victoria asupra lui Otho (proclamat împărat la 15 ianuarie 69 dupa asasinarea lui Galba), patru zile mai târziu Vitellius fiind recunoscut împărat și de către Senat. După proclamarea ca împărat a lui Vespasian, la 1 iulie 69, de către legiunile din Orient, depășit de evenimente, Vitellius rămâne inactiv la Roma. Legiunile trimise de Vespasian, obțin la 24 octombrie o victorie categori184

• Suetonius -Viața lui Vitellius • De Imperatoribus Romanis Vitellius • Vitellius

Capitolul 32

Vespasian

Monedă cu efigia lui Vespasian

Vespasian, bust expus în muzeul Pușkin, copie după un original de la Louvre

Vespasian, cunoscut și ca Caesar Vespasianus Augustus, sau Titus Flavius Vespasianus (n. 17 noiembrie 9 la Cittareale – d. 23 iunie 79 la Roma), a fost împărat roman din decembrie 69 (Anul celor patru împărați) până în iunie 79. Fondator al Dinastiei Flaviilor, el a fost încoronat într-o perioadă de instabilitate politică (război civil) și criză economică lăsate de Nero la moartea sa.

32.1 Date biografice

împotriva imperiului roman). Proclamat împărat la Alexandria, la 1 iulie 69 de legiunile din Orient, Vespasian este recunoscut în întregul Imperiu după ocuparea Romei și moartea lui Vitellius (20 decembrie 69), întemeind o nouă dinastie, aceea a Flavilor (6996). Personalitate energică, lucidă, modestă, Vespasian este preocupat de restabilirea liniștii și securității statului, grav afectate de războiul civil. A reorganizat finanțele și armata, a întărit frontiera Dunării inferioare, creând o flotă în Marea Neagră, a reconstituit Capitoliul și numeroase edificii din Roma distruse și a început construcția Colosseumului.

În august 70, fiul său Titus cucerește Ierusalimul și încheie Fiul unui modest funcționar de vamă, Vespasian a urmat în 72-73 războiul din Iudeea, care este reorganizată ca o carieră militară care-l poartă în Germania Superioară, provincie de sine stătătoare. Britania, Africa. În 67 este însărcinat de Nero cu repri- Vespasian a dispus construirea la Roma a sute de latrine marea răscoalei antiromane a iudeilor (Primului război publice (vespasiene), pentru care a perceput taxe de foevreo-roman, sau Marea Revoltă a Evreilor, 66-67, în losire. A fost criticat de unii senatori că scoate bani din ebraică : ‫ המרד הגדול‬ha-Mered Ha-Gadol, una din ce- ceva atât de murdar, la care Vespasian a replicat: „banii le trei revolte majore ale evreilor din Provincia Iudeea nu au miros” (în latină pecunia non olet). 185

186

32.2 Bibliografie • en Feldman, Louis & Mason, Steve: Flavius Josephus. Brill Academic Publishers 1999 • fr Pelletier, A. (trad.): Les Belles Lettres, (1959), a V-a ed. 2003 • en Bilde, Per: Flavius Josephus between Jerusalem and Rome: his life, his works and their importance. Sheffield: JSOT, 1988 • en Cohen Shaye J. D.: Josephus in Galilee and Rome: his vita and development as a historian, Columbia Studies in the Classical Tradition; 8, Leiden: Brill, 1979 • fr Pelletier, A.(trad.): La Guerre des Juifs contre les Romains, Les Belles Lettres, 1975, reed. 2003

32.3 Vezi și • Iosephus Flavius

CAPITOLUL 32. VESPASIAN

Capitolul 33

Titus • Nume derivate:

Titus nume de familie sau prenume masculin de origine sabină care se poate referi la:

• Titu Maiorescu scriitor român, fost prim-ministru al României • Titu, Dâmbovița localitate în județul Dâmbovița

33.1 Vezi și • Listă de zile onomastice

Titus împărat roman

• Titus Flavius Vespasianus, a fost un împărat roman din dinastia Flaviilor • Titus Tatius rege legendar roman, după unele izvoare istorice rege al sabinilor • Titus Sempronius Longus, consul roman care a participat la bătălia de la Trebia • Titus rege biblic din Noul Testament • Titus Livius istoric latin • Titus Pomponius Atticus (110/109 î.Hr. – 32 î.Hr.). • Titus Popovici, scriitor român • Titus Steel actor si regizor de filme • Titus oraș în Alabama 187

Capitolul 34

Domițian tru ca toti romanii sa se distreze uitinduse la luptele dintre gladiatori si ca romanii sa il sustina in continuare.

34.2 Activitatea militară Victorios în campania întreprinsă în 83 la Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată cu moartea guvernatorului, îl obligă în 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre. Moesia este împărțită acum în două provincii: Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior. Campania inițiată în 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal se încheie cu o înfrângere; în 88, ofensiva romană marchează o victorie la Tapae și duce la încheierea unei păci de compromis între Roma și Dacia (89). La 18 septembrie 96, Domițian, ultimul dintre Flavii, cade victimă unei conjurații de palat, organizată de comandantul gărzii palatului și de soția sa, Domitia Longina.

34.3 Legături externe Bustul lui Domiţian - Muzeul Louvre

• Viața lui Domițian

Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), cunoscut ca Domițian, a fost împărat roman al dinastiei Flaviilor din 81 până în 96.

34.1 Concentrarea puterii Proclamat împărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian și al Domitillei și fratele lui Titus, inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavii. Sprijinindu-se pe armată, pe garda pretoriană, urmează o linie autocratică. Personalitate orgolioasă, violentă, revendicând titlul de dominus et deus se proclamă în 85 censor perpetuus (cenzor pe viață) și intră în conflict cu aristocrația senatorială. Unele surse spun ca Domitian ar mai fi adaugat un etaj de lemn la Colosseum pentru femei si copii pen188

Capitolul 35

Nerva Nerva (latină: MARCVS COCCEIVS NERVA CAESAR AVGVSTVS) (n. 8 noiembrie 30, d. 27 ianuarie 98) a fost un împărat roman (96-98). Născut într-o ilustră familie din Narnia, Nerva este unul din beneficiarii regimului lui Nero (pretor în 66) și al dinastiei Flaviilor (consul în 71 și 90). În anul 93 este exilat de Domițian câteva luni la Tarent, după care revine în capitală. Membru de vază al senatului, este proclamat împărat la asasinarea lui Domițian (18 septembrie 96) de către prefectul pretorilor. În scurta sa domnie, Nerva, spirit ponderat, jurist și om de litere apreciat, încearcă să restabilească prestigiul senatului și să reabiliteze victimele persecuțiilor predecesorului său. La 27 octombrie 97, îl adoptă și-l desemnează coregent și succesor la tron pe Ulpius Traianus, guvernatorul provinciei Germania Superior, unul dintre cei mai talentați generali ai Imperiului.

Bustul lui Nerva în calcedonie din colecția privată.

189

Capitolul 36

Traian 36.2 Traian Optimus

Pentru alte sensuri, vedeți Traian (dezambiguizare). Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între 98-117 a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă. Titlul său complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE • FILIVS • MARCVS • VLPIVS • NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS • AVGVSTVS • FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS • DACICVS • PARTHICVS • MAXIMVS .

36.1 Origine Dinar cu imaginea împăratului Traian, realizat la Roma în 101102.

Traian a fost fiul lui Marcus Ulpius Traianus, un proeminent senator și general dintr-o familie romană faimoasă (Ulpii). Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din membrii familiei Ulpii, familie care a continuat și după moartea sa.

Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea pașnică și fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domițian. A eliberat cetățenii romani care fuseseră închiși pe nedrept de Domițian și a returnat proprietăți confiscate. Popularitatea sa a ajuns să fie atât de mare înS-a născut pe 18 septembrie 53, în orașul Italica, din pro- cât Senatul Roman i-a acordat lui Traian titlul de optimus, vincia romană Hispania. Tânăr fiind, a urcat în ierarhia adică „cel mai bun”. armatei romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la războaiele lui Domițian împotriva germanilor și era unul dintre cei mai mari comandanți militari ai imperiului când 36.3 Traian - Dacicus Maximus Domițian a fost ucis în 96. Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domi- Dar Traian a rămas în istorie și pentru luptele sale. În țian, Nerva, care era nepopular în cadrul armatei și avea 101, a lansat o expediție în regatul Dacia, aflat la nord de nevoie de cineva ca să obțină sprijinul legiunilor. A ob- Dunăre și l-a forțat un an mai târziu pe regele Decebal ținut acest sprijin prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala al său și succesor, în toamna anului 97 (27 octombrie). Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu Viitorul împărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian des- succes și a primit titlul de Dacicus Maximus. pre adopție, obținând astfel bunăvoința lui Traian pentru restul vieții sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supuși. Astfel primul roman ne-italian a devenit împărat.

Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăște să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste

190

36.5. DECESUL ȘI RENUMELE

191

Dunăre, și reușesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse Traian a construit un nou oraș, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani și a anexat-o ca provincie romană.

36.4 Pe urmele lui Alexandru cel Mare Cam în același timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat moștenire regatul său lui Traian, în timp ce Dacia era cucerită, iar imperiul a câștigat astfel ceea ce va deveni Imperiul Roman în timpul lui Traian provincia Arabia Petrea (sudul Iordaniei de azi și o mică parte din Arabia Saudită). Susa. L-a detronat pe regele Parției Chrosoes și și-a urcat Pentru următorii șapte ani Traian a domnit ca un împă- pe tron propria marionetă, pe Parthamaspates. Imperiul rat civil. În acest timp a corespondat cu Pliniu pe tema Roman nu va mai înainta niciodată atât de mult spre est. creștinilor, spunându-i în principiu că îi va lăsa în paLa acest moment sorții războiului precum și propria-i ce atât timp cât nu-și vor practica religia în public. A sănătate, l-au trădat. Cu orașul-fortăreață Hatra de pe construit câteva noi clădiri, monumente și drumuri în râul Tigru în spatele său, a continuat să reziste atacuItalia și Iberia natală. Magnificul forum, ce adăposteșrilor romane. Evreii s-au răsculat, la fel și populația te și Columna lui Traian, care amândouă au fost ridicate Mesopotamiei. Traian a fost astfel forțat să-și retragă pentru a comemora victoriile din Dacia, se mențin în Roarmatele pentru a înăbuși revoltele. Traian vedea acest ma până în zilele noastre, așa cum se menține și arcul de lucru ca pe un amănunt minor, dar nu a mai apucat să triumf din Mérida. conducă o armată pe câmpul de bătălie.

36.5 Decesul și renumele Târziu în 116, pe când se odihnea în provincia Cilicia și plănuia încă un război împotriva Parției, Traian s-a îmbolnăvit. Sănătatea i s-a înrăutățit în primăvara și vara lui 117, până când la 9 august a murit. Pe patul de moarte l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind împărat, Aureus (19 mm diametru; 7,13 grame), atelierul monetar din Ro- a returnat Mesopotamia Parției. Toate celelalte teritorii ma, cca 112-115. Avers, circular: IMP TRAIANO AVG GER cucerite de Traian au fost păstrate. DAC P M TR P COS VI P P, bust laureat, drapat și în armură, spre dreapta; Revers: Arcus Traiani (Arcul de Triumf al lui Traian) din Forul lui Traian[1] . În exergă: FORVM TRAIAN[A].

Cenușa împăratului a fost depusă în încăperea de la baza columnei lui Traian (columnă ce fusese ridicată atât pentru a comemora victoriile împăratului, fiind o adevărată istorie gravată în piatră, cât și pentru a-i servi ca În 113 s-a îmbarcat pentru ultima campanie, provocat mausoleu). O inscripție de la intrarea în interiorul cofiind de decizia Parției de a pune un rege pe tronul lumnei, oarecum criptică, deoarece o parte a textului a Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii dispărut, are următorul cuprins: au împărțit hegemonia încă de pe timpul lui Nero. Traian a ajuns primul în Armenia, l-a detronat pe regele exisSenatus populusque Romanus imp. Caesari divi tent și a anexat regatul la Imperiul roman. Apoi și-a înNervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico dreptat atenția către sud, către Parția, cucerind Babilonul, pontif. Maximo trib. pot. XVII imp. VI p.p. ad Seleucia și în final Ctesiphon, capitala Ameniei, în 116. declarandum quantae altitudinis mons et locus A continuat să meargă către sud, către Golful Persic, a tant[is oper]ibus sit egestus.[2] declarat Mesopotamia drept nouă provincie a imperiului, și s-a plâns că e prea bătrân pentru a-i călca pe urme lui Pentru următoarea perioadă, oricărui împărat nou, chiar Alexandru cel Mare. și a celui al Imperiului Bizantin, i se ura în Senat să fie feȘi totuși nu s-a oprit aici. Mai târziu, în anul 116, a tre- licitor Augusto, melior Traiano, adică “mai fericit ca Aucut munții Khuzestan din Persia și a cucerit marele oraș gustus și mai bun ca Traian”. Spre deosbire de alți con-

192 ducători din istorie, reputația lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult de 1900 de ani. Unii văd în Traian un exemplu al acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului, în timp ce alții consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind începutul sfârșitului adevăratei societăți romane antice.

36.6 Note [1] Construit cu prăzile din Dacia abia cucerită, Forul lui Traian a fost deschis în anul 112. [2] De Imperatoribus Romanis - Trajan (A.D. 98-117)

36.7 Bibliografie • Ancell, R. Manning. “Soldiers.” Military Heritage. December 2001. Volume 3, No. 3: 12, 14, 16, 20 (Trajan, Emperor of Rome). • Bennett, J. Trajan: Optimus Princeps, 2nd Edition, Routledge 2001 • Bowersock, G.W. Roman Arabia, Harvard University Press, 1983 • Fuller, J.F.C. A Military History of the Western World. Three Volumes. New York: Da Capo Press, Inc., 1987 and 1988. • Isaac, B. The Limits of Empire, The Roman Army in the East, Revised Edition, Oxford University Press, 1990 • Kennedy, D. The Roman Army in Jordan, Revised Edition, Council for British Research in the Levant, 2004 • Lepper, F.A. Trajan’s Parthian War. London: Oxford University Press, 1948. • Theodor Mommsen, Istoria romană, Editura Enciclopedică, București, 1991, (Vol. IV - Provinciile și locuitorii de la Caesar până la Dioclețian) ISBN 973-29-0189-6

36.8 Lectură suplimentară • Traian Imparat al Romei, Dumitru Tudor, Editura Stiintifica, 1966

CAPITOLUL 36. TRAIAN

36.9 Legături externe • Împăratul Traian, strămoșul uitat VIDEO, 4 iulie 2013, Ciprian Plaiașu, Adevărul - articol Historia • „Creștinii nu trebuie căutați cu tot dinadinsul...“, 31 ianuarie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

Capitolul 37

Hadrian

Hadrian portret realizat de Valeriu Pantazi 2013

117). Bustul lui Publius Aelius Traianus Hadrianus, în armură, la Muzeul de arheologie din Sevilla, din Spania

Începutul domniei lui Hadrian este marcat de „conspirația celor patru consulari”, soldată cu executarea lor. Spirit neliniștit, sensibil, de o neobosită curiozitate, Hadrian a străbătut, în lungi călătorii, toate provinciile imperiului, Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 – în care a petrecut mai mult timp decât la Roma. 10 iulie 138), cunoscut ca Hadrian, a fost Împărat Roman (117-138). Hadrian a fost al treilea dintre așa-zișii A inițiat o serie de reforme în armată și justiție; arta și arhitectura au înflorit în timpul domniei lui. În capita„cei cinci împărați buni ai Imperiului Roman”. lă este restaurat Panteonul, se construiește Mausoleul sau viitorul Castel Sant'Angelo – mormântul împăraților romani până la Caracalla. Hadrian a acordat o deosebită 37.1 Biografie atenție promovării filosofiei și literaturii, manifestând o pronunțată înclinare pentru cultura greacă. Originar din provincia Baetica din Hispania, ca și Traian, care îi este rudă și tutore și cu a cărui nepoată, Vibia Sabi- El însuși era filosof și scriitor, fiind autorul unor poezii în na, se va căsători, Hadrian își începe cariera în rândurile greacă și latină, discursuri, scrieri filologice și enciclopearmatei. Guvernator al Siriei (din 116/117), Hadrian es- dice. te adoptat de către Traian și, la insistențele Plotinei, soția Pe plan extern, Hadrian încheie pacea cu parții și renunță acestuia, desemnat pe patul de moarte, succesor (8 august la ultimele cuceriri ale lui Traian din provinciile Armenia, 193

194

CAPITOLUL 37. HADRIAN

Asiria și Mesopotamia, fixând granița orientală pe Eufrat. Legate de vizitele împăratului în Dacia, au loc două reorganizări administrative ale provinciei, împărțită în 119 în Dacia Superior și Dacia Inferior, iar în 123 în Dacia Porolissensis, Dacia Superior și Dacia Inferior. În Britannia, Hadrian a construit zidul defensiv ce îi va purta numele, și care trasa granița de nord a Imperiului Roman. În anul 132, intenția lui Hadrian de a înălța un templu al lui Jupiter la Ierusalim a declanșat ultima mare răscoală a iudeilor, condusă de Bar Kohba și reprimată în 135. Hadrian rămâne una dintre cele mai originale personalități din galeria principatului.

37.2 Galerie de imagini • Bustul lui Publius Aelius Traianus Hadrianus, la Muzeul de arheologie din Veneția • Bustul lui Hadrian: copie aflată la Muzeul Pușkin din Moscova, Federația Rusă, de pe originalul aflat la Muzeul Britanic din Londra • Mausoleul lui Hadrian, Roma

37.3 Vezi și • Mausoleul lui Hadrian

37.4 Bibliografie • Cassius Dio or Dio Cassius Roman History. Greek Text and Translation by Earnest Cary at internet archive • Scriptores Historiae Augustae, Augustan History. Latin Text Translated by David Magie • Aurelius Victor, Caesares, XIV. Latin „Caesares: text – IntraText CT”. Intratext.com. 4 mai 2007. http://www.intratext.com/IXT/LAT0199/__ P5.HTM. Accesat la 13 martie 2010. • Anon, Excerpta of Aurelius Victor: Epitome de Caesaribus, XIII. Latin „Epitome De Caesaribus: text – IntraText CT”. Intratext.com. 4 mai 2007. http://www.intratext.com/IXT/LAT0210/__ P5.HTM. Accesat la 13 martie 2010. Inscriptions: • Eusebius of Caesarea, Church History (Book IV), „Church History”. www.newadvent.org. http://

www.newadvent.org/fathers/250104.htm. Accesat la 13 martie 2010. • Smallwood, E.M, Documents Illustrating the Principates of Nerva Trajan and Hadrian, Cambridge, 1966. • Barnes, T. D. (1967). „Hadrian and Lucius Verus”. Journal of Roman Studies 57 (1/2): 65–79. doi:10.2307/299345. • Birley, Anthony R. (1997). Hadrian. The restless emperor. London: Routledge. ISBN 0-415-16544X • Canto, Alicia M. (2004). „Itálica, patria y ciudad natal de Adriano (31 textos históricos y argumentos contra Vita Hadr. 1, 3”. Athenaeum 92.2: 367–408. http://dobc.unipv.it/dipscant/ athenaeum/athenaeum.html. [nefuncțională] • Dobson, Brian (2000). Hadrian’s Wall. London: Penguin • Gibbon, Edward, The Decline and Fall of the Roman Empire, vol. I, 1776. The Online Library of Liberty „Online Library of Liberty – The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, vol. 1”. Oll.libertyfund.org. http://oll.libertyfund.org/ index.php?option=com_staticxt&staticfile=show. php%3Ftitle=1365&Itemid=27. Accesat la 13 martie 2010. • Lambert, Royston (1997). Beloved and God: the story of Hadrian and Antinous. London: Phoenix Giants. ISBN 1-85799-944-4 • Speller, Elizabeth (2003). Following Hadrian: a second-century journey through the Roman Empire. London: Review. ISBN 0-7472-6662-X • Syme, Ronald (1997) [1958]. Tacitus. Oxford: Oxford University Press. ISBN 0-19-814327-3 • Syme, Ronald (1964). „Hadrian and Italica”. Journal of Roman Studies LIV: 142–9. doi:10.2307/298660. • Syme, Ronald (1988). „Journeys of Hadrian” (PDF). Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik 73: 159–170. http://www.uni-koeln.de/phil-fak/ ifa/zpe/downloads/1988/073pdf/073159.pdf. Accesat la 12 decembrie 2006. Reprinted in Syme, Ronald (1991). Roman Papers VI. Oxford: Clarendon Press. pp. 346–357. ISBN 0-19-814494-6 • Yourcenar, Marguerite (2005) [1951]. Memoirs of Hadrian. New York: Farrar, Straus and Giroux. ISBN 0-374-52926-4 • Boatwright, Mary T. (2003). Hadrian and the cities of the roman empire.. Princeton: Princeton Univ Press. ISBN 0-691-09493-4

37.5. LEGĂTURI EXTERNE • Danziger, Danny; Purcell, Nicholas (2006). Hadrian’s empire : when Rome ruled the world. London: Hodder & Stoughton. ISBN 0-340-83361-0 • Everitt, Anthony (2009). Hadrian and the triumph of Rome. New York: Random House. ISBN 978-14000-6662-9 • Gray, William Dodge (1919). „A Study of the life of Hadrian Prior to His Accession”. Smith College Studies in History 4: 151–209. • Gregorovius, Ferdinand (1898). The Emperor Hadrian: A Picture of the Greco-Roman World in His Time. Mary E. Robinson, trans. London: Macmillan. http://books.google.com/books? id=D20G5zMpPfUC • Henderson, Bernard W. (1923). Life and Principate of the Emperor Hadrian. London: Methuen • Ish-Kishor, Sulamith (1935). Magnificent Hadrian: A Biography of Hadrian, Emperor of Rome. New York: Minton, Balch and Co • Perowne, Stewart (1960). Hadrian. London: Hodder and Stoughton

37.5 Legături externe • Hadrian, consolidare în loc de expansiune, , IrinaMaria Manea, Historia • Hadrian – un demon pe tronul Romei, 15 august 2008, Adrian Nicolae, Descoperă • Historia Augusta: Life of Hadrian • Hadrian coinage • Temple of Hadrian QuickTime VR, Rome • Catholic Encyclopedia article • A Bibliography • Major scultoric find at Sagalassos (Turkey), 2 August 2007 (between 13 and 16 feet in height, four to five meters), with some splendid photos courtesy of the Sagalassos Archaeological Research Project • Hadrian, in: De Imperatoribus Romanis, An Online Encyclopedia of Roman Emperors • Next exhibition on Hadrian in the British Museum, 24 July – 26 October 2008: “Hadrian, Empire and Conflict”. Curator: Thorsten Opper • “Emperor Hadrian, YouTube hero”: a review by Tom Holland of the Hadrian Exhibition at the British Museum, TLS, 6 August 2008.

195

Capitolul 38

Antoninus Pius antiromane din Bretannia, Mauretania, Egipt și Iudeea sunt reprimate de generalii săi. Într-o atmosferă de liniște pe plan intern și extern, Antoninus Pius sărbătorește în 148 cea de-a 900-a aniversare a fondării Cetății Eterne. Domnia lui a fost identificată cu apogeul dinastiei antonine și al întregului principat.

Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (19 septembrie 86 – 7 martie 161) a fost împărat Roman în perioada 138-161. A fost cel de-al patrulea din “Cei cinci împărați buni”. Fiu al consularului Aurelius Fulvus, Antoninus Pius s-a născut în Italia, la Lanuvium. A devenit consul în 120 și guvernator al provinciei Asia (134-135). A fost adoptat de împăratul Hadrian la 25 februarie 138 și proclamat succesor la tron, cu condiția de a adopta la rândul său, pe Marcus Aurelius și Lucius Aurelius Verus. Spre deosebire de împăratul Hadrian, Antoninus Pius nu a părăsit niciodată Italia. Politica sa internă se caracterizează prin atenția acordată administrației provinciilor, finanțelor statului, jurisdicției imperiale. Pe plan extern continuă activitatea de consolidare a sistemului defensiv al imperiului. Răscoalele 196

Capitolul 39

Marc Aureliu cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) și în anul următor l-a asociat la conducerea imperiului. În anul 161, Marc Aureliu devine el însuși împărat.

39.1.1 Marc Aureliu: împărat roman Marc Aureliu preia conducerea imperiului roman în vremuri dificile, trebuind să facă față unor amenințări din diferite părți. După ce reușește să înăbușe în zona apuseană revoltele unor triburi germanice și britanice, este confruntat în anul 165 cu invazia parților a provinciilor orientale ale imperiului.

Împăratul Marc Aureliu

Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (n. 26 aprilie 121, Roma, d. 17 martie 180, probabil la Vindobona, azi Viena) a fost un împărat roman din dinastia Antoninilor, între anii 161 și 180 d.Hr., și filosof stoic. Născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus.

39.1 Biografie Marc Aureliu s-a născut la 26 aprilie 121 la Roma, fiu al lui Annius Verus. Era nepot prin alianță al viitorului împărat (între anii 138-161) Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorința împăratului Hadrian, predecesorul său. După ce Antoninus Pius a devenit el însuși împărat, l-a căsătorit în anul 145 pe Marc Aureliu din motive dinastice

Statuia ecvestră a lui Marc Aureliu în “Piazza del Campidogllio”, Roma

În timp ce fratele său prin adopțiune, Lucius Verus - asociat la conducerea imperiului -, suferă înfrângeri dezas-

197

198 truase, încredințarea comenzii militare unuor generali capabili, Statius Priscus și Avidius Cassius, permite romanilor să reprime atacurile parților, ocupându-le și două orașe principale, Seleucia și Ctesifona. Triumful militar este celebrat la Roma, dar legiunile romane aduc cu ele din orient o teribilă epidemie de ciumă, cu grave consecințe sociale și economice. În zona Dunăreană, triburile germanice Marcomanii și Sarmații amenință direct Italia de nord. Marc Aureliu preia direct conducerea operațiilor militare, care vor dura mai mult de cinci ani, din 169 până în 175. Încurajat de un zvon fals, privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu, generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclamă în 175 împărat. Marc Aureliu se pregătește să pornească împotriva generalului rebel, dar - înainte de a se ajunge la un război civil - Cassius este omorît și liniștea este restabilită datorită fidelității guvernatorului Cappadociei, Martius Verus. Marc Aureliu încheie pace cu Sarmații și se îndreaptă totuși spre provinciile orientale, vizitează Cilicia, Siria și Egiptul, apoi se întoarce prin Smirna și Atena, unde se inițiază - împreună cu fiul său Commodus - în misterele din Eleusis. În timpul acestei călătorii, moare soția sa, Faustina. Întors la Roma, sărbătorește triumful asupra Marcomanilor și Sarmaților, iar în 177 îl asociază pe Commodus la conducerea imperiului. În același an tebuie să plece din nou în provinciile dunărene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice. În anul 180, moare în urma unei boli infecțioase în orașul Vindobona (azi Viena).

CAPITOLUL 39. MARC AURELIU rie de reforme în problemele administrative și de drept, a construit școli, spitale și orfelinate. Domnia lui Marc Aureliu a fost marcată de aspre persecuții ale creștinilor, cum a fost cea din 177 la Lugdunum (azi Lyon).

39.1.2 Marc Aureliu: filosof Încă din tinerețe, Marc Aureliu a primit o educație solidă în retorica greacă și latină prin instructorii săi, Herodes Atticus și Marcus Cornelius Fronto. Cu acesta din urmă a întreținut o bogată corespondență, în parte păstrată până azi. Formația sa filosofică a fost marcată de doctrina stoică, reprezentată de Epictet, Apollonius din Calcedonia și Sextus din Cheroneia. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă, Ta eis heauton (“Către mine însumi”), tradusă mai târziu în limba latină cu titlul Meditationes (“Meditații”), în 12 cărți. Conținutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viața de fiecare zi. Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viață morală după legile naturii poate realiza liniștea interioară, mărinimia și perfecțiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util și pe măsura comunității. Important este prezentul, nici viitorul, nici trecutul care ne împovărează. Moartea face parte din Natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternității în care totul se produce, se reproduce și se transformă la infinit.

39.2 Citate din Marc Aureliu • Dacă un om ți-a greșit cu ceva, gândește-te ce reprezentare are el asupra binelui și asupra răului pentru a comite acea greșeală. • Dați-mi liniștea de a accepta lucrurile ce nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce se pot schimba, și înțelepciunea de a le putea distinge unele de altele. • Consecințele mâniei sunt mult mai grave decât cauzele ei.

39.3 Bibliografie • Anthony R. Birley: Marcus Aurelius. A biography, Batsford, Londra, 1987 • Klaus Rosen: Marc Aurel, Rowohlt, Reinbek, 1997

39.4 Legături externe Coloana lui Marc Aureliu, Roma

În politica internă, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o se-

• “Meditațiile” lui Marc Aureliu traduse în engleză de George Long

Capitolul 40

Lucius Verus Lucius Ceionius Commodus Verus Armeniacus (n. 15 decembrie 130, Roma - d. 169), cunoscut simplu ca Lucius Verus, a fost un împărat roman împreună cu Marcus Aurelius, între 161 și 169. A murit de ciumă în 169, în timpul războiului cu marcomanii, pe Dunăre.

199

Capitolul 41

Commodus 192, cade victimă unei conspirații de gineceu, inițiată de Q. Aemilius Laetus, Eclectus și de Marcia (amanta împăratului). Cu el se stinge dinastia Antoninilor (96-192).

41.1 În film • În Căderea Imperiului Roman (1964), Commodus este portretizat de Christopher Plummer. • În Gladiatorul (2000), împăratul roman Commodus este principalul antagonist, în film fiind prezentată o biografie fictivă a acestuia. Este interpretat de Joaquin Phoenix.

41.2 Legături externe • Tronul Romei - Commodus

Marcus Aurelius Commodus Antoninus

Marcus Aurelius Commodus Antoninus (latină: MARCVS AVRELIVS COMMODVS ANTONINVS AVGVSTVS) (n. 31 august 161 – d. 31 decembrie 192) a fost

împărat roman din 180 până în 192. Fiu al lui Marcus Aurelius și al Faustinei, născut la Roma („primul moștenitor al tronului născut în purpură”), Commodus este ridicat la rang de caesar în 166 iar la cel de augustus (și coregent) în 177. Proclamat împărat la moartea tatălui său, Commodus renunță la politica ofensivă. Instituie un regim absolutist, în formele teatrale ale monarhiilor orientale. Puterea este exercitată de favoriții săi, Tigidius Perennius și M. Aurelius Cleander, apoi de Q. Aemilius Laetus, prefecți ai pretoriului. Cultele orientale cunosc acum o largă răspândire. La 31 decembrie 200

Capitolul 42

Dinastia Antoninilor Dinastia Antoninilor, sau dinastia antonină, a fost a treia dinastie a Imperiului Roman. Ea a fost reprezentată printr-o serie de șapte împărați romani care au domnit din anul 96 d.Hr. până în 192. Numele dinastiei provine de la numele împăratul Antoninus Pius, (Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius, 138-161, al patrulea din „cei cinci împărați buni”), domnia lui fiind identificată cu apogeul dinastiei antonine și al întregului imperiu.

[2] Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5.

42.2 Vezi și

Primele cinci din cele șase succesiuni ale acestei dinastii au fost notabile și prin faptul că împăratul în exercițiu a adoptat candidatul ales de el pentru a-i fi succesor. Conform legii romane, o adopție ducea, din punct de vedere juridic, la aceleași drepturi ca și în cazul filiației naturale. Din acest motiv, împărații de la Traian la Lucius Verus (inclusiv) mai sunt cunoscuți și sub numele de împărați adoptivi. Excepția făcută de Marcus Aurelius, care l-a desemnat ca succesor pe fiul său natural, Commodus, este considerată ca fiind o alegere neinspirată, care a marcat începutul decăderii Imperiului Roman.[1] Cei șapte împărați care aparțin dinastiei Antoninilor sunt[2] : • Nerva (96-98) • Traian (98-117) • Hadrian (117-138) • Antoninus Pius (138-161) • Marcus Aurelius (161-180) • Lucius Verus (161-169), co-împărat cu Marcus Aurelius • Commodus (180-192), fiul lui Marcus Aurelius Primii cinci dintre ei sunt așa-zișii „cei cinci împărați buni”.[1]

42.1 Note [1] Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, București: Editura Minerva, 1976

201

• Imperiul Roman • Lista împăraților romani

Capitolul 43

Dinastia Severilor Dinastia Severilor a fost o dinastie imperială romană, care a condus Imperiul Roman între 193 și 235. Dinastia a fost fondată de către generalul roman Septimius Severus, care a ajuns la putere ca învingător în războiul civil din 193. Deși Septimius Severus a restaurat cu succes pacea în urma revoltelor din secolul al II-lea, dinastia a avut de suferit din cauza relațiilor de familie extrem de instabile și a tulburărilor politice constante, prefigurând criza iminentă din secolul al III-lea. A fost ultima ramură genealogică a Principatului fondat de către Augustus.

202

43.3. REFERINȚE ȘI NOTE

43.1 Arbore genealogic

203

43.3 Referințe și note 43.4 Legături externe

43.2 Vezi și • Dinastia Antoninilor • Dinastia iulio-claudiană

Capitolul 44

Anul celor patru împărați Ceea ce numim cu termenul Anul celor patru împărați este perioada cuprinsă între iunie 68 - decembrie 69, când s-au succedat la conducerea Imperiului Roman nu mai puțin de 3 împărați înainte ca puterea să fie preluată de Vespasian. Este primul război civil roman de la domnia lui Caesar Augustus și a urmat după domnia împăratului Nero. Anul celor patru împărați corespunde, în istoria romană, an 69, numit așa deoarece, în acest an, s-au succedat patru împărați: Galba, succesorul lui Nero, în funcție din iunie 68, Otho, care a preluat mandatul în ianuarie, Vitellius, împărat începând din aprilie, și Vespasian, care a obținut purpura în luna decembrie, pentru ca apoi să o țină ferm timp de zece ani. Galba a fost ales în Hispania, Vitellius ― de legiuni germanice, Otho ― de Garda pretoriană din Roma și, în sfârșit, Vespasian ― de legiuni din Est și dunărene.

44.1 Cei patru împărați • Galba, iunie 68 - ianuarie 69 • Otho, ianuarie 69 - aprilie 69 • Vitellius, aprilie 69 - decembrie 69 • Vespasian, decembrie 69 - iunie 79

44.2 Vezi și • Imperiul Roman • Împărați romani • Anul celor cinci împărați (193) • Anul celor șase împărați (238) • Războaiele civile romane • Revolta batavilor

204

Capitolul 45

Dinastia Iulio-Claudiană Dinastia Iulio-Claudiană se referă la cinci împărați romani: Augustus, Tiberius, Caligula (cunoscut și ca Gaius), Claudius și Nero sau la familia din care au făcut parte. Aceștia au condus Imperiul Roman din a doua jumătate a secolului I î.Hr. până în anul 68 d.Hr., când ultimul împărat al acestei dinastii, Nero, s-a sinucis.

45.1 Arbore genealogic

Julio-Claudian F Gaius Julius Caesar

Gaius Marius

Marcia,

Julia Caesaris

Gaius Julius C

Calpurnia Pompeia Sulla Cornelia Cinna Gnaeus Pompeius (Pompey) 2

2

1

Gaius Julius Caesar Octavianus AUGUSTUS 2 1 (Gaius Octavius)

Claudius Marcellus

Agrippa Postumus

Gaius JULIUS CAESAR

G

Julia Caesaris

Scribonia

Marcus Vipsanius Agrippa

3

2

Emp 27BC-14AD 1 2

Julia Caesaris

Lucius Caesar

2

3

TIBERIUS Claud

Emp 14-37

Gaius Caesar

Julia Caesaris Agrippina Lucius Cassius Longinus Caesonia

Drusilla

Drusus Caesar

Gaius Caesar (CALIGULA ) Emp 37-41 AD

Julia Drusilla

205

Julia Livilla

Nero Caesar

Germ

Ag

206

45.2 Referințe și note 45.3 Vezi și • Dinastia Severilor • Dinastia Antoninilor

45.4 Legături externe

CAPITOLUL 45. DINASTIA IULIO-CLAUDIANĂ

Capitolul 46

Pertinax

Bustul probabil al împăratului roman Publius Helvius Pertinax (Muzeul Național al Unirii Alba Iulia)

46.1 Legături externe • Historia Augusta: Viața lui Pertinax

Publius Helvius Pertinax

• Pertinax Publius Helvius Pertinax (1 august 126 - 28 martie 193) a fost proclamat împărat roman la 1 ianuarie 193 și a domnit până în 28 martie 193. Fiul unui libert din Liguria, Pertinax parcurge o strălucită carieră militară și administrativă. Se remarcă în timpul războaielor cu marcomanii, este guvernator al Moesiilor (176-178), al Daciei (178-179), al Siriei (179-182), al Britanniei (185-187), al Africii (188-189). La sfârșitul domniei lui Commodus, devine prefect al orașului Roma. Este proclamat împărat, la 1 ianuarie 193, a doua zi după asasinarea lui Commodus. Pertinax, asemenea împăratului Galba în 68, caută să obțină sprijinul Senatului în vederea redresării situației financiare a statului și a întăririi disciplinei militare. Este asasinat la Roma, în 28 martie 193, după 87 de zile de domnie, de Garda Pretoriană, nemulțumită de severitatea măsurilor luate și de austera politică economică inițiată. 207

• De Imperatoribus Romanis Pertinax

Capitolul 47

Didius Iulianus Didius Iulianus (latină: Marcus Didius Salvius Julianus; au permis datarea uneia dintre taberele romane legate de 133 - 193) a fost împărat roman de la 28 martie la 1 iunie această operație militară. Urmele arheologice ale distru193. gerilor au fost legate de acest atac al caucilor, dar într-un Didius Iulianus era un senator foarte bogat, originar din mod mai puțin sigur. Gallia. A devenit împărat cumpărând la mezat tronul imperial de la pretorieni, care, după tulburările ce avuseseră loc la moartea împăratului Pertinax, au scos tronul imperial la vânzare, pentru cel mai bun preț. A fost recunoscut de Senat și de pretorieni, nu însă și de legiunile de la Dunăre de sub comanda lui Septimius Severus, care, de altfel, l-au detronat și ucis.

Consulatul a recompensat, în 175, aceste acțiuni de succes, înainte de a i se încredința lui Didius Iulianus guvernările Dalmației, Germaniei inferior, apoi a Bithyniei. Începutul domniei lui Commodus și represiunea consecutivă conjurației conduse de Lucilla (sora mai mare a lui Commodus), au condus la trecerea lui Didius Iulianus într-o perioadă de dizgrație. S-a îndepărtat de viața publică și s-a refugiat în proprietățile sale de la Mediolanum.

47.1 O carieră senatorială onorabilă Data nașterii lui Didius Iulianus, fiu al lui Quintus Petronius Didius Julianus și al soției acestuia, Aemilia Clara, familie nobilă din Mediolanum, variază în funcție de sursele cercetate: 30 ianuarie 133, potrivit lui Cassius Dio și 2 februarie 137, potrivit Istoriei Auguste. Scurta sa domnie ne este prezentată și de Herodianus, istoricul grec. Viața lui Didius Iulianus de dinaintea accederii sale la putere ne este prezentată de culegerea anonimă Historia Augusta. Ceea ce aflăm din Historia Augusta ne este confirmat de inscripțiile latine și de arheologie. Crescut de Domitia Lucilla, mama lui Marcus Aurelius, Didius Iulianus a devenit consul în 175, după începuturi de cariere destul de notabile.

47.2 O accedere la putere contestată și de scurtă durată

Când împăratul Pertinax este asasinat de Garda Pretoriană, Didius Iulianus, împins de apropiații săi, revendică tronul. Se duce în tabăra pretorienilor, dar se izbește de socrul lui Pertinax, Titus Flavius Sulpicianus, care revendică și el tronul. Pretorienii îi pun atunci pe cei doi pretendenți să liciteze donativa lor viitoare. Iulianus câștigă promițând fiecărui soldat din gardă câte 25.000 Protejat fiind de mama lui Marcus Aurelius, apoi de Mar- de sesterți. Acest episod a fost considerat în continuare cus Aurelius însuși, Didius Iulianus a efectuat misiuni mi- deosebit de rușinos, imperiul părând să fie pus la mezat litare în Ahaia, apoi în Africa, aceasta din urmă sub con- de soldații săi. Senatul, amenințat de militari, îl numeșducerea rudeniei sale, prestigiosul jurist african Publius te împărat pe Didius Iulianus, iar soția și fiica acestuia Salvius Iulianus. primesc titlul de „Augusta”. A condus apoi Legiunea a XXII-a Primigenia, legiune situată la Mogontiacum (azi Mainz), în Germania superior, înainte de a efectua o îndelungată guvernare a Galliei Belgica. A trebuit să organizeze apărarea provinciei sale contra atacului caucilor[2] , germani care au efectuat un raid de-a lungul coastelor Mării Nordului. Această apărare a fost improvizată, Gallia Belgica neavând, la timpul respectiv, trupe militare în garnizoană permanentă. Săpăturile din tabăra de la Maldegem au degajat recent și

Rapid, Iulianus se dovedește foarte nepopular, iar mulțimea îl huiduie când se prezintă la circ. Trei generali (Pescennius Niger în Siria, Clodius Albinus în Britannia și Septimius Severus în Pannonia) se revoltă. Septimius Severus se deplasează la Roma, îl detronează pe Didius Iulianus și ordonă să i se taie capul, la 1 iunie 193. Apoi, dizolvă Garda Pretoriană și ordonă executarea asasinilor lui Pertinax. Începe un război civil, care va dura până în 197.

208

47.4. NUME SUCCESIVE

209

47.4 Nume succesive • 133 sau 137, se naște Marcus Didius Severus Iulianus • Martie 193, accede pe tronul Imperiului: Imperator Caesar Marcus Didius Severus Julianus Augustus • Iunie 193, titulatura la moartea sa: Imperator Caesar Marcus Didius Severus Julianus Augustus, Tribuniciae Potestatis I, Imperator I, Consul I, Pater Patriae.

47.5 Bibliografie Surse: Sesterț emis sub Didius Iulianus; avers (fig. 1)

• Dion Cassius, LXXIV, 11-17. • Herodianus, II, 6-13. • Historia Augusta, Vita Didi Iuliani. • CIL, VI, 1401 (ILS, 412) = CIL VI, 41122 • CIL VIII, 24094 (ILS 8973) = Inscripții latine din Tunisia, 699. Studii moderne:

Dupondius emis sub Didius Iulianus; avers: IMP CAES M DID IVLIAN AVG, cap cu coroanp radială, spre dreapta; revers: P M TR P COS, S-C Fortuna Redux, în picioare, cu capul spre stânga, conduce globul terestru[3] , cu o mână ținând o vâslă-cârmă, iar cu cealaltă mână ținând cornul abundenței (fig. 2)

47.3 Monede

• M. Christol, L'empire romain du IIIe siècle, Paris, 1997. • Dhaeze W. & Thoen H. 2004. Le camp romain de Maldegem (Flandre orientale, Belgique), In: „Acts of the XIVth UISPP Congress, University of Liège, Belgium, 2-8 September 2001, Section 13: The Roman Age”, BAR IS 1312, pp.19-27.

47.6 Note [1] Cassius Dio - Historia Augusta, Didius Iulianus

Monedele bătute la Roma în timpul scurtei domnii a lui Iulianus ne permit să avem portretul său (fig. 1). Mesajele politice pe care le vehiculează sunt obișnuite. Iulianus se proclamă RECTOR ORBIS, adică „stăpân al lumii”. Această tematică o regăsim în figura zeiței Fortuna, care conduce globul terestru[3] cu o mână, ținând o vâslăcârmă, iar cu cealaltă mână ținând cornul abundenței. Această figură implică mesajul că ajungerea la putere a lui Iulianus nu este decât expresia voinței zeilor, fiind și un gaj al prosperității pentru întreg Imperiul (fig. 2). În mesajele sale politice, prezente pe monede, le asociază pe soția sa, Manilia Scantilla și pe fiica sa Didia Clara. Pe monede a celebrat și concordia între armate, CONCORDIA MILITVM, însă acest fapt nu l-a ajutat să fie sprijinit de legiunile din provincii.

[2] În latină chauci. [3] Nu este vorba sigur de o concepție a rotunjimii Pământului „avant la lettre” (deși unii învățați greci apăraseră această idee și chiar dăduseră, cu aproximații acceptabile, perimetrul acestuia). Globul trimite la expresia latină orbis terrarum, „cercul țărilor”, de unde numele dat acestuia.

47.7 Vezi și • Anul celor cinci împărați

Capitolul 48

Septimius Severus Lucius Septimius Severus, cu numele întreg Lucius Septimius Severus Augustus,[1] (n. 11 aprilie 146, la Leptis Magna, Africa - d. 4 februarie 211, la Eboracum, Britannia) a fost împărat roman din 9 aprilie 193 până în 211. Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor, al căror eponim este. Este singurul împărat născut în Provincia Africa.[2]

48.1 Biografie Născut la Leptis Magna (în Provincia Africa), în Tripolitania[3] , pe coasta mediterană a Libiei, într-o familie de cavaleri, cu origini berbere. Dinspre mama sa, Fulvia Pia, este descendent al unor imigrați din Italia (Fulvii) căsătoriți probabil cu persoane de origine libiană[4] · [5] . Prin tatăl său, Publius Septimius Geta, este descendent al unei familii de origine libicopunică, și de cultură punică[6] · [7] · [8] · [9] , care obținuse cetățenia romană încă din secolul I. Cele două laturi ale familiei se compuneau din notabili, spre exemplu, bunicul său patern era prefect de Leptis Magna, înainte de a fi prim Duumvir, când cetatea a devenit colonie romană, sub Traian.

Aureus bătut sub Septimius Severus, în anul 193, la atelierul monetar de la Colonia Augusta Trevorum (azi Trier, în Germania) pentru a celebra Legiunea a XIV-a „Gemina Martia Victrix”, care l-a proclamat împărat; avers: IMP CAE L SEP SE-V PERT AVG,cap laureat, spre dreapta; revers: LEG XIIII GEM M V, în exergă: TR P COS; în centru: acvila legionară

tă, atribuțiile senatului sunt drastic limitate. Transformă Mesopotamia în provincie romană (197-199); Dacia și Moesia cunosc și ele o remarcabilă înflorire economică și edilitară. În 203 este inaugurat cunoscutul arc de triumf al împăratului. Moare la Eboracum (astăzi York) la 4 februarie 211.

48.2 Bibliografie

Urmează studii juridice la Roma, este admis în senat de Marcus Aurelius și cunoaște o strălucită carieră militaradministrativă. Este guvernator al provinciei Africa (173-174), al Galliei (186-189), proconsul al Siciliei (189-190), consul sufect (190), apoi guvernator al Pannoniei Superior (191-193). La 9 aprilie 193 este proclamat împărat la Carnuntum de către legiunile de la Dunăre, la vestea asasinării lui Pertinax și a alegerii lui Didius Iulianus. Septimius pătrunde în Italia și, după moartea lui Didius Iulianus este recunoscut de senatul din Roma (iunie 193). Reușește în decurs de patru ani să elimine toți candidații la tron și să instaureze un regim riguros autoritar. Căsătorit în 185 cu siriana Iulia Domna pune bazele dinastiei Severilor (193-235), prin ridicarea în 198 și 209 a celor doi fii ai săi, Caracalla și Geta, la rangul de auguști. În timpul domniei sale, autoritatea imperială este întări210

• Anthony Birley, Septimius Severus-The African Emperor, Routledge, U.S.A., 1999, (ISBN 0-41516591-1) • Yann Le Bohec, Cours en Sorbonne de..., décembre 2007. • Michael Grant, The Roman Emperors, 1985. ISBN 0-7607-0091-5 • Michael Grant, The Severans: The Changed Roman Empire, 1996. ISBN 0-415-12772-6 • A. Daguet-Gagey, Septime Sévère (Paris, 2000). • Alison Cooley, "Septimius Severus: the Augustan Emperor,” in Simon Swain, Stephen Harrison and Jas Elsner (eds), Severan culture (Cambridge, CUP, 2007).

48.3. NOTE • Yasmine Zahran, "Septimius Severus: Countdown to Death", Jonathan Tubb (ed), Stacey International (London, 2000) • Johannes Hasebroek, Untersuchungen zur Geschichte des Kaisers Septimius Severus (Cambridge, 1921)

48.3 Note [1] LVCIVS SEPTIMIVS SEVERVS AVGVSTVS [2] Eutropiu, VIII, 18. [3] Tripolitania este o regiune istorică situată în nordul Libiei, al cărei nume semnifică, în limba greacă veche „trei orașe”. [4] Marcel Le Glay, Yann Le Bohec, Jean-Louis Voisin, Histoire romaine, P.U.F., 1991 (réédition 2008). [5] Claude Briand-Ponsart, L'Afrique romaine : De l'Atlantique à la Tripolitaine, 146 av. J.-C. - 533 ap. J.-C., Armand Collin, 2005, p. 70. [6] Anne Daguet-Gagey, Septime Sévère, Payot, 2000, p. 38. [7] Michael Grant, The Severans, Routlegde, 1996, p.7. [8] « Le punique est né de la rencontre de deux mondes, l'un autochtone, l'autre oriental, il est un métissage ethnique et culturel » / „Punicul s-a născut din întâlnirea a două lumi, una autohtonă, cealaltă orientală, este un metisaj etnic și cultural”., Nacéra Benseddik, Thagaste, Souk Ahras, Patrie de saint Augustin, Inas, 2004, p. 25 [9] “dynastie berbère de Cyrénaïque”, Bernard Lugan, Histoire de l'Afrique des origines à nos jours, Ellipses Marketing, 2009, p.108

211

Capitolul 49

Pescennius Niger

Pescennius Niger, uzurpator roman

Pescennius Niger (latină Gaius Pescennius Niger Augustus; n. cca. 135 - d. 140–194) a fost un uzurpator roman din 193 până în 194 în timpul Anului celor cinci împărați. El a pretins tronul imperial ca răspuns la uciderea lui Pertinax și încoronarea lui Didius Julianus, dar a fost învins de către un solicitant rival, Septimius Severus și ucis în timp ce încerca să fugă din Antiohia.

49.1 Legături externe • Pescennius Niger at Livius.Org

212

Capitolul 50

Clodius Albinus

Clodius Albinus

Clodius Albinus (latină Decimus Clodius Septimius Albinus Augustus; n. cca. 150 – d. 19 februarie 197) a fost un uzurpator roman în timpul Anului celor cinci împărați. A fost proclamat împărat de legiunile din Britania și Hispania după omorârea lui Pertinax în 193.

50.1 Legături externe • Livius.org: Decimus Clodius Albinus • James Grout: D. Clodius Albinus, part of the Encyclopædia Romana • Albinus coinage

213

Capitolul 51

Caracalla Marcus Aurelius Antoninus (4 aprilie 188–8 aprilie fost atestată de inscripții numeroase și câteva fragmente 217), cunoscut sub numele Caracalla sau Caracala, a statuare găsite la Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj). Cele fost împărat roman din dinastia Severilor (211 - 217). două fortificații romane de la Porolissum, castrele, câte unul pe dealurile Pomet și Citera ale localității, împreuPorecla Caracalla derivă de la denumirea celtică a unei nă cu un sistem defensiv complex, situat pe culmile sau la mantale purtate în Galia. poalele Munților Meseșului, au reprezentat cheia de boltă Fiu al lui Septimius Severus și al Iuliei Domna, născut a apărării romane în regiunea nord-vestică a Daciei. la Lugdunum (astăzi Lyon), Caracalla a fost desemnat ca caesar (196) și augustus (198). La moartea tatălui său, Caracalla și-a pus titlurile "pacator" și "nume praesesurvenită la 4 februarie 211, Caracalla a devenit coîmpă- us", declarându-se un Alexandru al Orientului. A fost asasinat în aprilie 217, în timpul campaniei militare rat, alături de fratele său Geta. din Mesopotamia, la instigarea prefectului pretoriului, Ura dintre cei doi frați a dus, în februarie 212, la asasi- Marcus Opellius Macrinus, care s-a proclamat apoi îmnarea lui Geta în palatul din Roma, urmată de uciderea părat. Echilibrul economic nu a putut fi restabilit sub Maa 20.000 de susținători ai acestuia. Caracalla a continu- crinus și urmașii săi. Din acest motiv, a urmat o perioadă at politica lui Septimius Severus de întărire a autorității de dezordine și pe plan monetar. imperiale, având ca principal sprijin armata.

Denar de argint. Față: capul lui Caracalla împodobit cu lauri.

Potrivit surselor istorice, Caracalla era un eretic și neglijent în cadrul atribuțiilor privind conducerea imperiului. Cassius Dio a relatat că împăratul convoca curtea foarte rar și că în timpul vizitei în Nicomedia (214/215) a delegat-o pe mama sa, Iulia Domna, să se ocupe de câteva probleme administrative. Ca urmare a lungului proces de formare a statului, Caracalla a emis în primul său an de domnie, 212, edictul Constitutio Antoniniana. Pe plan militar, Caracalla a dus o politică externă ofensivă. La est de Rin a dus campanii împotriva alemanilor (213), la Dunăre împotriva carpilor (214), iar în 215 a pornit un nou război împotriva Imperiului Part. Bun comandant militar, Caracalla a efectuat în 213 o călătorie în Dacia, în cadrul programului său militar de întărire a fruntariilor europene ale Imperiului Roman. Prezența i-a 214

Capitolul 52

Publius Septimius Geta

Dinar cu Geta

Publius Septimius Geta (n. 7 martie 189 - d. 26 decembrie 211) a fost al doilea fiu al împăratului Septimius Severus și frate cu Caracalla. În anul 208 sau 209 a fost numit Caesar și desemnat urmaș la tronul imperiului împreună cu fratele său. În februarie 211, după moartea lui Septimius Severus, cei doi frați își asumă guvernarea în Roma. După scurt timp au început rivalitățile între cei doi frați. La finalul aceluiași an, Caracalla l-a asasinat pe Geta în palatul imperial. Geta a murit în brațele mamei sale, Julia Domna. Mulți aliați ai acestuia au fost și ei omorâți. Cauzele rivalității dintre ei ar fi, după unii, gelozia din cauza popularității din ce în ce mai mari a lui Geta, iar după alții, încercarea de a-și îndepărta fratele de la tron, iar acesta doar s-a apărat.

215

Capitolul 53

Macrinus Marcus Opellius Macrinus (cca. 165 - 218) a fost împărat roman timp de 14 luni (11 aprilie 217- iunie 218). Născut în Caesarea, în provincia romană Mauretania, Macrinus a fost în 212 prefect al pretoriului în timpul împăratului Caracalla. În 217, în campania militară din Mesopotamia împotriva parților, a condus un complot soldat cu asasinareaa lui Caracalla. Macrinus l-a succedat la tron, fiind primul reprezentant al stării (sau clasei) sociale a cavalerilor (equester ordo) care a devenit împărat roman. Politica de austeritate dusă de Macrinus a provocat o reacție de nemulțumire, abil exploatată de Iulia Maesa și de reprezentanții dinastiei Severilor. În primăvara anului 218 a avut loc o rebeliune a armatei din Orient, în vederea reinstalării pe tron a urmașilor lui Septimius Severus și Caracalla. Înfrânt în bătălia de la Antiohia, Macrinus a fost omorât împreună cu fiul său minor, Marcus Opellius Antonius Diadumenianus (pe care îl ridicase la rang de augustus).

216

Capitolul 54

Diadumenian

Monedă cu chipul lui Diadumenian

Marcus Opellius Antoninus Diadumenianus sau Diadumenian (208–218) a fost fiul împăratului roman Macrinus, și a fost pentru scurt timp Cezar (în perioada mai 217-218) și Augustus (în 218).

54.1 Legături externe • Life of Diadumenianus (Historia Augusta at LacusCurtius: Latin text and English translation) • De imperatoribus Romanis: an on-line encyclopedia of Roman emperors.

217

Capitolul 55

Eliogabal Elagabal sau Eliogabal (în latină: Elagabalus sau Heliogabalus; cca. 203 – 11 martie 222), născut Varius Avitus Bassus și cunoscut de asemenea ca Varius Avitus Bassianus Marcus Aurelius Antoninus, a fost împărat roman al dinastiei Severilor și a domnit din 218 până în 222. Fiu al lui Sextus Varius Marcellus, cavaler roman din Apaeea și al Iuliei Soaemias, nepot al împăratului Caracalla, preot din Emesa al zeului soare (Elah-Gabal), numit de posteritate Elagabal (Heliogabalus), este proclamat împărat în primăvara anului 218 de legiunile din Siria, nemulțumite de politica austeră a lui Macrinus. Elagabal dobândește tronul imperial, restabilind dinastia Severilor. Puterea reală este exercitată însă de Iulia Maesa (bunica) și Iulia Soaemias (mama sa). Politica autocrată, excesele și capriciile împăratului-copil compromit în scurt timp noul regim. Sub presiunile Iuliei Maesa, Elagabalus îl adoptă și-l ridică la rangul de caesar pe M. Aurelius Alexander, vărul său (221). S-a căsătorit împotriva tradițiilor, cu o vestală și se comporta într-un mod bizar (se farda, îmbrăca costume femeiești) ceea ce a mărit nemulțumirile opiniei publice. Moare ucis, împreună cu mama sa, de garda pretoriană în martie 222.

55.1 Legături externe • Elagabal - caricatura Zeului Soare, 14 iunie 2006, Revista Magazin

218

Capitolul 56

Alexandru Sever Marcus Aurelius Severus Alexander Augustus[1] (1 [4] Benario, Severus Alexander octombrie 208 - 18 martie 235), cunoscut drept Alexandru Sever, împărat roman în perioada 222 - 235. Numele său la naștere a fost Marcus Julius Gessius Bas- 56.3 Bibliografie sianus Alexianus.[2] Din iunie 221, a purtat numele de Marcus Aurelius Alexander, iar de la proclamarea sa ca împărat a avut numele Marcus Aurelius Severus Ale- 56.3.1 Surse primare xander. • Cassius Dio, Roman History, Book 80 • Herodian, Roman History, Book 6 (online)

56.1 Biografie

• Historia Augusta, Life of Severus Alexander • Aurelius Victor, Epitome de Caesaribus

Alexander s-a născut la Arca Caesarea[3] , la 1 octombrie 208, cu numele Marcus Julius Gessius Bassianus Alexianus.[2] Tatăl lui Alexandru Sever, Marcus Julius Gessius Marcianus, a fost promagistrat sirian.[4]

• Joannes Zonaras, Compendium of History extract: Zonaras: Alexander Severus to Diocletian: 222–284

• Zosimos, Historia Nova Era nepot al împăratului Caracalla, originar din Arca Caesarea (Fenicia). La vârsta de 13 ani a fost proclamat împărat de pretorienii din Roma, sub numele de Alexandru Sever după asasinarea vărului său Elagabalus. Auto- 56.3.2 Surse secundare ritatea reală era exercitată de Iulia Mamaea (mama sa), • Southern, Pat. The Roman Empire from Severus to sprijinită de juriștii Ulpianus și Modestinus. În timpul Constantine, Routledge, 2001 domniei lui Alexandru Sever autocratismul și excentricitățile predecesorului său sunt eliminate și se restabilesc • Benario, Herbert W., Alexander Severus (A.D. 222– bunele raporturi cu Senatul, al cărui prestigiu este sporit. 235), De Imperatoribus Romanis (2001) Relațiile cu armata și Garda Pretoriană devin însă încordate. Alexandru Sever inițiază în anii 231-233 o contraofensivă romană în Orient pentru a stăvili invazia sasanidă la vest de Eufrat. În timpul pregătirilor unui război împotriva alamanilor la granița renană, Alexandru Sever și Iulia Mamaea sunt uciși la Mogontiacum (azi Mainz) de soldați care-l proclamă împărat pe Maximin Tracul. Odată cu moartea lui Alexandru Sever s-a sfârșit dinastia Severilor.

• Canduci, Alexander (2010), Triumph & Tragedy: The Rise and Fall of Rome’s Immortal Emperors, Pier 9, ISBN 978-1-74196-598-8 • Gibbon. Edward Decline & Fall of the Roman Empire (1888) • Paul Petit, Histoire générale de l’Empire romain, Seuil, 1974, ISBN 2020026775 • François Zosso et Christian Zingg, Les Empereurs romains, édition Errance, 1995, ISBN 2877722260

56.2 Note [1] În Latina clasică, numele împăratului Alexandru Sever era scris MARCVS AVRELIVS SEVERVS ALEXANDER AVGVSTVS.

56.4 Legături externe

[2] Canduci, pg. 60

• „Alexander Severus”. Enciclopedia catolică. New York: Robert Appleton Company. 1913.

[3] Historia Augusta, Life of Severus Alexander, 1:2

• Severus Alexander Site dedicat acestui împărat 219

220 • Severus Alexander on NumisWiki • Coins of Severus Alexander • De Imperatoribus Romanis: Sever Alexandru • Viața lui Sever Alexandru

CAPITOLUL 56. ALEXANDRU SEVER

Capitolul 57

Maximin Tracul Gaius Iulius Verus Maximinus (c. 173 – aprilie 238), acesta nu garanta niciun avantaj. cunoscut ca Maximin Tracul a fost împărat roman în Pe plan extern, Maximin s-a luptat cu alemanii, pe care perioada 235–238. i-a învins pe teritoriul landului Baden-Württemberg de Maximin Tracul este descris de contemporani ca primul astăzi. După victorie, și-a luat titlul Germanicus Maxiîmpărat roman de origine barbară. El a fost de aseme- mus și și-a deificat-o pe soția, Caecilia Paulina. S-a așezat nea primul dintre împărații-soldați. Cu el a început criza apoi cu armata la Sirmium, în Pannonia, de unde a apărat secolului III din Imperiul Roman. în iarna 235-236 granița dunăreană de atacurile dacilor liberi și ale sarmațiilor.

57.1 Ascensiune „Historia Augusta” precizează că Maximin era născut în Tracia sau Moesia, dintr-un tată got și o mamă alană. Dar originea gotă era puțin plauzibilă, întrucât goții s-au stabilit în Balcani, abia la sfârșitul secolului al III-lea. La fel ca majoritatea împăraților din acel secol, Maximin șia început cariera politică ca simplu soldat, în timpul lui Septimiu Sever. A fost promovat abia în timpul domniei lui Alexandru Sever. Maximin a fost pus comandant peste recruții din Pannonia, care îl disprețuiau pe împăratul Alexandru. Împreună cu legiunea Legio XXII Primigenia, Maximin i-a asasinat, în 235, pe Alexandru Sever și pe mama acestuia la Mogontiacum (astăzi Mainz). Garda pretoriană l-a recunoscut pe Maximin ca împărat, iar Senatul și-a dat confirmarea. Fiul lui Maximin cu Caecilia Paulina, Maximus, a fost proclamat Caesar.

57.2 Domnie

57.2.2 Anul celor șase împărați și moartea lui Maximin În 238, în provincia Africa, guvernatorul Gordian I, împreună cu fiul său, Gordian al II-lea, s-au autoproclamat împărați. Senatul de la Roma i-au sprijinit pe cei doi Gordieni. Maximin și-a luat legiunile din Pannonia și a plecat spre Roma. Revolta din Africa a fost înfrântă de guvernatorul Numidiei, Capellianus, loial lui Maximin, care l-a înfrânt și ucis pe Gordian II în bătălia de la Cartagina, dispunând de singura legiune din zonă. Gordian I s-a spânzurat când a aflat vestea. În locul celor doi Gordieni, Senatul a ales ca împărați pe Pupienus și pe Balbinus, doi senatori. Dar poporul a fost nemulțumit de împărații-senatori și a ieșit în stradă, cerându-l pe Gordian al III-lea, nepotul minor al lui Gordian I, pe tron. Pupienus și Balbinus au fost nevoiți să-l asocieze la domnie pe Gordian al III-lea.

În acest timp, Maximin a atacat Italia din nord, pentru a-și recăpăta tronul. Are loc Asediul de la Aquileia. În aprilie 238, Maximin a fost asasinat la Aquileia de soldați Maximin a urât nobilimea pe toată durata domniei sale. din Legiunea a II-a Parthica, nemulțumiți de anarhia ce A început prin a-i elimina pe susținătorii împăratului pre- stăpânea imperiul.[1] cedent, care au încercat să-l ucidă de două ori. Prima tenDupă câteva zile, Pupienus și Balbinus au fost asasinați tativă de asasinat a fost la fluviul Rin. Un grup de ofițeri, de garda pretoriană. Gordian al III-lea a devenit împărat sprijinit de o parte din Senat, a încercat să distrugă un roman. pod peste fluviu, ca să-l lase pe Maximin blocat pe celălalt mal, la cheremul germanicilor. Pe tronul Romei avea să vină senatorul Magnus. Dar conspirația a fost descoperită la timp și răsculații executați. A doua tentativă a avut 57.3 Politică loc în Mesopotamia, unde foștii arcași ai lui Alexandru l-au proclamat împărat pe Quartinus. Macedo, conducă- Maximin a dublat solda legionarilor, dar în același timp torul militar al răscoalei, l-a ucis pe Quartinus, pentru că a mărit impozitele, iar perceptorii au devenit extrem de

57.2.1

Consolidarea statului

221

222

Maximin Tracul, înfățișat pe o monedă.

duri. Spre deosebire de Alexandru Sever, Maximin nu a tolerat creștinismul. Mulți creștini au fost executați (și unii martirizați), precum Papa Ponțian și succesorul său Anteriu.

57.4 Referințe și note [1] Southern, Pat. The Roman Empire from Severus to Constantine, Routledge, 2001, pag. 67

57.5 Legături externe • „Se istorisește că Filip era creștin...“, 7 martie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

CAPITOLUL 57. MAXIMIN TRACUL

Capitolul 58

Magnus (uzurpator) Magnus (d.235) a fost un uzurpator roman din secolul III. Magnus a fost un senator roman în timpul împăratului roman Alexandru Sever. După moartea lui Sever și a ascensiunii lui Maximin Tracul la tron, Magnus împreună cu alți senatori au complotat împotriva noului împărat. Sprijiniți de câțiva ofițeri și soldați, senatorii aveau să distrugă podul de pe Rin, pe când Maximin Tracul se afla pe cealaltă parte a fluviului, în război cu germanicii. Maximin avea fie înconjurat și ucis de germanici, iar Magnus ajungea pe tron. Dar planul a fost descoperit la timp și conspiratorii executați.

223

Capitolul 59

Gaius Iulius Verus Maximus

Dinar cu Gaius Iulius Verus Maximus

Gaius Iulius Verus Maximus (c.217/220 - aprilie 238), uneori numit greșit Gaius Iulius Verus Maximinus sau Maximinus cel Tânăr, a fost fiul împăratului roman Maximin Tracul și al Caeciliei Paulina. Maximus a fost ridicat la rangul de Caesar de către tatăl său, Maximin Tracul, în jurul anului 236. Cu toate acestea, el nu a deținut nicio putere reală. După Asediul de la Aquileia, în aprilie 238, Maximin și fiul său Gaius Iulius Verus Maximus au fost asasinați la Aquileia de soldați din Legiunea a II-a Parthica, nemulțumiți de anarhia ce stăpânea imperiul.[1]

59.1 Referințe și note [1] Southern, Pat. The Roman Empire from Severus to Constantine, Routledge, 2001, pag. 67

224

Capitolul 60

Gordian I Marcus Antonius Gordianus Sempronianus Roma- 60.2 Domnie nus Africanus (c.159 - 12 aprilie, 238), cunoscut sub numele de Gordian I, a fost un împărat roman în anul Alexandru Sever l-a făcut pe Gordian promagistrat în 238 (Anul celor șase împărați). Africa. Dar Maximin Tracul a preluat puterea. Din cauza inpopularității lui Maximin, Gordian I s-a revoltat în Africa pe 22 martie, autointitulându-se împărat și asociindu-l pe fiul său, Gordian al II-lea, la domnie. După cucerirea Cartaginei, Senatul, Roma și majoritatea provinciilor l-au recunoscut pe Gordian ca împărat.

60.1 Ascensiune Gordian I s-a născut într-o familie de rang equestru (de cavaleri), probabil în Frigia. Părinții lui erau, conform “Historiei Augusta”, Ulpia Gordiana și Maecius Marullus, senator. Istoricii de mai târziu au infirmat numele tatălui lui Gordian. Din partea mamei, este probabil ca Gordian să se înrudească cu clanul de plebei Sempronius.

Guvernatorul Numidiei, Capelianus, loial lui Maximin Tracul, a atacat Cartagina și l-a ucis pe Gordian al II-lea în bătălie. Când a auzit vestea, Gordian I s-a spânzurat, pe 12 august 238.

Senatul i-a pus pe tron pe Pupienus și pe Balbinus, după care Gordian al III-lea, nepotul lui Gordian I, a devenit Tot “Historia Augusta” prezintă numele soței lui Gor- împărat. dian, Fabia Orestilla, care s-ar fi tras din împărații romani Antoninus Pius și Marcus Aurelius. Dar s-a dovedit că de fapt Fabia era descendentă din consulul Herodes Atticus. Cu soția sa, Gordian a avut cel puțin doi copii: Gordian și Antonia Gordiana (mama viitorului împărat Gordian al III-lea). Fabia Orestilla a murit înainte de 238.

Gordian I pe o monedă, purtând titlul de AFR (Africanus)

Gordian I a urcat în ierarhia politică până la Senat. Ca militar, Gordian a comandat legiunea Legio III Scythica, pe când aceasta se afla în Siria. A fost guvernator al Brittaniei în 216, iar în timpul lui Elagabalus a ajuns consul suffect. Datorită ecsceselor din timpul mandatului de edil, Gordian a ieșit pentru o perioadă din viața publică. În acest timp, el a scris un lung poem, intitulat Antoninias, în cinstea împăratului Caracalla. 225

Capitolul 61

Gordian al II-lea Marcus Antonius Gordianus Sempronianus Romanus Africanus (c.192 - 12 aprilie, 238), cunoscut sub numele de Gordian II, a fost un împărat roman în anul 238 (Anul celor șase împărați). El a fost fiul lui Gordian I. Gordian II a fost fiul lui Gordian I și al Fabiei Orestilla. El era de asemenea fratele mai mare al Antoniei Gordiana și unchiul viitorului împărat, Gordian al III-lea. În timpul lui Elagabalus a fost chestor, iar în timpul lui Alexandru Sever a ajuns pretor și apoi consul suffect. Odată cu asasinarea lui Alexandru Sever, în 235 tronul roman a fost preluat de Maximin Tracul. Gordian I, tatăl lui Gordian al II-lea, s-a revoltat în 238 împotriva lui Maximin și s-a declarat împărat, împreună cu fiul său, având de partea sa Senatul. Dar Capelianus, guvernatorul Numidiei, loial lui Maximin, l-a înfrânt și ucis pe Gordian al II-lea în bătălia de la Cartagina. Acest rezultat era de așteptat, din moment ce trupele lui Capelianus erau bine organizate și mai luptaseră, iar Gordian al II-lea conducea mai mult un grup de voluntari strânși în grabă. La auzul veștii morții fiului său, Gordian I s-a sinucis. Gordian al III-lea, nepotul lui Gordian II, va deveni împărat la sfârșitul lui 238.

226

Capitolul 62

Pupienus Marcus Clodius Pupienus Maximus (c.178 - 29 iulie 238), cunoscut sub numele de Pupienus, a fost un împărat roman din anul celor șase împărați. El a domnit împreună cu Balbinus.

62.1 Origini Historia Augusta spune că Pupienus a fost un fiu de fierar, care și-a început cariera ca centurion și mai apoi a ajuns tribun militar și pretor. Alte surse îl arată pe Pupienus ca fiul adoptiv al Pescenniei Marcellina, și servind în funcțiile de proconsul al Bithyniei, al Greciei și mai apoi al Galliei Narbonensis, asta înainte de a fi legatus în Iliria. La sfârșit se spune că a guvernat provinciile germanice (Germania Inferior). Doar ultima funcție, cea de guvernator al problematicei Germania Inferior, pare reală, fiind atestată și de istoricul Herodian.

s-a întrunit la Templul lui Jupiter, unde a votat pe noii împărați, Pupienus și Balbinus. Cei doi au fost însă nevoiți să-l adopte pe Gordian al III-lea, nepotul lui Gordian I. Pupienus a mărșăluit spre Ravenna, pentru a se întâlni cu Maximin. Acesta a fost asasinat de trupel sale la Aquileia. La Roma, Balbinus nu a ținut bine frâilele puterii pe durata absenței lui Pupienus. Când acesta a revenit în capitală, Balbinus l-a acuzat că ar vrea să domnească singur. Astfel cei doi împărați s-au mutat în săli separate din palat. Acest lucru a făcut mai ușoară asasinarea lor de către garda pretoriană, care era nemulțumită de cei doi împărați puși de Senat. În locul lor, pe tron a venit Gordian al III-lea.

62.3 Legături externe

Este cert că Pupienus nu s-a născut ca patrician. El provenea din orașul etrusc Volterra, unde s-a găsit o inscripție cu numele fiicei (sau surorii) lui Pupienus: Pupiena Sextia Paulina Cathegilla. Acesta dovedește că Pupienus era înrudit cu familia nobiliară a Sextiilor. Pupienus a fost de două ori consul. Prima dată a fost în jurul anului 213, iar a doua oară a fost în 234. În același an a devenit prefect al Romei; din cauza severității sale, însă, a devenit nepopular în rândul poporului roman. Pupienus a avut doi copii: Tiberius Clodius Pupienus Pulcher Maximus, consul suffect în 235 și Marcus Pupienus Africanus, consul în 236 împreună cu împăratul Maximin Tracul. Toate aceste funcții arată importanța lui Pupienus și al familiei sale pe durata domniei lui Maximin Tracul. Evident, ei au deținut o proprietate în orășelul Tibur, din afara Romei, unde Pupienus Pulcher Maximus era patron.

62.2 Conducerea Romei Când Gordian I și Gordian al II-lea s-au declarat împărați în Africa, Senatul a desemnat o comisie de 20 de oameni, incluzându-l pe Pupienus, pentru a coordona acțiunile împotriva lui Maximin Tracul, împăratul decăzut din drepturi. După moartea celor doi gordieni, Senatul 227

Capitolul 63

Balbinus Decimus/Decius Caelius Calvinus Balbinus (c.165 - 63.3 Sarcofagul lui Balbinus 29 iulie 238), cunoscut sub numele de Balbinus, a fost un împărat roman împreună cu Pupienus în 238, pentru două Balbinus, împreună cu soția sa (al cărui nume este neluni. El este unul dintre împărații din perioada denumită cunoscut), au fost puși după moarte într-un sarcofag, coAnul celor șase împărați. mandat special de împărat. Sarcofagul a fost găsit în fragmente pe Via Appia, fiind singurul sarcofag descoperit până acum din epoca imperială romană.

63.1 Origini și carieră Se spune că Balbinus ar fi descendent din Publius Coelius Balbinus Vibullus Pius, consul ordinar în 137. Dacă această legătură este adevărată, Balbinus mai era înrudit și cu Quintus Pompeius Falco, om politic de vază din secolul II, precum și cu inginerul și autorul din secolul I d.Hr., Frontinus. Balbinus era patrician din naștere, fiul (natural sau adoptiv) al lui Caelius Calvinus, legatus în Cappadocia în 184. Conform lui Herodian, Balbinus a guvernat mai multe provincii, iar "Historia Augusta", pe lângă șapte provincii guvernate, mai spune că Balbinus a mai fost proconsul în Asia și Africa. Dar majoritatea funcțiilor ocupate s-au dovedit a fi inventate.

63.4 Legături externe

63.2 Domnie După ce Gordian I și Gordian al II-lea s-au declarat împărați în Africa, Senatul, care-i sprijinea pe gordieni, a creat un colegiu de douăzeci de oameni, printre care și Balbinus, care avea funcția de a contracara acțiunile împăratului detronat, Maximin Tracul. La aflarea veștii morții celor doi Gordieni în Africa, Senatul s-a întrunit la Templul lui Jupiter, unde a ales doi noi împărați, pe Balbinus și pe Pupienus. Cei doi au fost nevoiți să-l adopte și să-l ridice la rangul de Caesar pe Gordian al III-lea, nepotul lui Gordian I. În timp ce Pupienus s-a dus la Ravenna pentru a-l înfrânge definitiv pe Maximin, Balbinus a rămas la Roma, unde a scăpat de sub control situația. Când Pupienus s-a întors, Balbinus l-a acuzat că vrea să preia singur tronul. Cei doi împărați s-au mutat în capete diferite din palat. Acest lucru a favorizat asasinarea lor, pe 29 iulie 238, de către garda Pretoriană, nemulțumită de împărații puși de Senat. În locul lor, pe tron a venit Gordian al III-lea. 228

Capitolul 64

Gordian al III-lea Marcus Antonius Gordianus Pius (20 ianuarie 225 11 februarie 244), cunoscut sub numele de Gordian al III-lea, a fost un împărat roman între 238 - 244. El a fost fiul Antoniei Gordiana și al unui senator al cărui nume nu este cunoscut (a decedat înainte de 238).

În 241, Gordian al III-lea l-a făcut pe Timesitheus, un politician abil, prefect al gărzii pretorienilor. De aici înainte, Timesitheus a cârmuit de fapt imperiul, Gordian fiind și minor. În mai 241, Gordian s-a căsătorit cu fiica prefectului, Tranquillina, care a primit titlul de Augusta. În acea perioadă, germanicii atacau necontenit granița romană de pe Rin și Dunăre, iar perșii sasanizi atacau provinciile asiatice. Când Shapur I al perșilor a atacat și cucerit provincia Mesopotamia, Gordian a deschis pentru ultima oară în istoria romană ușile Templului lui Ianus (asta însemna că era război) și a trimis o armată imensă sub comanda lui Timesitheus către est. Perșii au fost înfrânți în Bătălia de la Resaena (243), iar teritoriile pierdute au fost recucerite. Pe când Gordian plănuia o campanie de și mai mare aploare împotriva Persiei, Timesitheus s-a înbolnăvit și a murit. Astfel, campania a fost anulată.

64.1 Ascensiune

După asasinarea lui Alexandru Sever, în 235, împărat roman a ajuns Maximin Tracul. Ca răspuns la această rebeliune, Gordian I, loial lui Sever, s-a declarat împărat în 238. Chiar dacă și Gordian I și fiul său, Gordian al II-lea, au murit doar după o lună de domnie, Marcus Antonius Gordianus Pius - nepotul lui Gordian I -, pe atunci în vârstă de doar 13 ani, a devenit popular în rândul poporului, cu ajutorul mamei sale, Antonia Gordiana. Timesitheus a fost înlocuit în funcția de prefect de către Senatul, după moartea lui Gordian I, i-a pus pe tronul Filip Arabul, un sirian ambițios. Acesta a pornit împotriRomei pe Pupienus și pe Balbinus. Aceștia nu erau foar- va Persiei în 244, dar a fost înfrânt în bătălia de la Misiche te populari și astfel, Gordian III a fost ridicat la rangul de (azi Fallujah, Irak). După bătălie, este probabil ca Filip Caesar (co-împărat). După înfrângerea lui Maximin Tra- să-l fi ucis pe Gordian la Zaitha, pe malul Eufratului. Dar cul, Pupienus și Balbinus au fost asasinați, iar Gordian III cauza morții lui Gordian III nu este sigură și este disputată și acum de istorici. a devenit împărat, pe 29 iulie 238. Gordian a fost zeificat după moarte de către Senat, pentru că acesta se temea de o posibilă revoltă a poporului.

64.2 Domnie

Monedă celebrând căsătoria dintre Gordian III şi Tranquillina, Augusta

Pe timpul domniei micului Gordian, familiile nobiliare au condus de fapt imperiul. În 240, Sabinianus, s-a revoltat în Africa de vest și s-a declarat împărat. Însă el a fost repede înfrânt de guvernatorul Mauretaniei. 229

Capitolul 65

Sabinianus (uzurpator) Altă persoană: Papa Sabinianus Marcus Asinius Sabinianus, cunoscut sub numele de Sabinianus (? - 240), a fost conducătorul unei revolte în Africa Romană, declarându-se împărat. Dar a fost rapid înfrânt de guvernatorul Mauretaniei, în 240, iar suporterii lui au fost definitiv înfrânți în același an la Cartagina.

230

Capitolul 66

Filip Arabul Marcus Iulius Philippus (cca. 198 - 249), cunoscut ca de către Marcus Iotapianus (tot în 248). Silbannacus și Filip Arabul, după originea familiei sale, a fost împărat Sponsianus au fost alți uzurpatori din timpul domniei lui roman între anii 244 - 249. Filip Arabul. În urma luptelor grele purtate la Dunărea de Jos (245-247), Filip a respins cea mai puternică invazie a carpilor; el adoptă titlul triumfal Carpicus Maximus.

66.1 Origini Filip s-a născut la Shahba, la 87 km de Damasc, în provincia romană Siria. El era fiul lui Iulius Marinus, cetățean roman. Este probabil ca Filip să se fi tras din tribul arab creștinat al ghassanizilor, precum și din șeicul Uthaina, un militar din Imperiul Roman.

În aprilie 248, Filip a avut onoarea de a celebra 1000 de ani de la nașterea Romei. Cu această ocazie, sunt organizate și Jocurile seculare. În arene, peste 1.000 de gladiatori au fost uciși, împreună cu animale precum leoparzi, lei, hippopotami, girafe și un rinocer. În literatură, Asinius Quadratus a scris cartea Istoria unor o mie de ani, special pregătită pentru aniversare.

Numele mamei lui Filip este necunoscut, dar este amintit un frate, Gaius Iulius Priscus, pretorian din timpul împăratului Gordian al III-lea (238 - 244). În 234, Filip s-a căsătorit cu Marcia Otacilia Severa, fiica unui guvernator roman. Ei au avut doi copii: un fiu numit Marcus Iulius Philippus Severus (Filip II Junior), și o fiică, Iulia Severa, a cărei existență nu este sigură.

Decius, guvernatorul Moesiei, a fost proclamat împărat pe Dunăre de către armată, în vara lui 249. Filip s-a dus să-l întâlnească pe uzurpator la Verona. El ori a murit în bătălie, ori a fost asasinat de gărzile sale de corp. Când vestea succesului lui Decius a ajuns la Roma, Filip II Junior, fiul lui Filip Arabul, împreună cu familia sa, au fost uciși. Decius a fost recunoscut ca împărat.

66.2.1 Credințe religioase

66.2 Carieră politică și domnie În 243, în urma morții lui Timesitheus, prefectul pretorienilor, în campania împotriva perșilor, împăratul Gordian al III-lea l-a ridicat pe Filip Arabul la funcția de prefect al gărzii pretorienilor. Acest titlu i-a conferit lui Filip puterea de a stăpâni lumea romană prin intermediul micului împărat. Gordian III a murit în 244, după o bătălie pe Eufrat. Unele surse îl arată pe Filip ca asasin, dar altele spun că Gordian a murit în bătălie. Oricum, Filip Arabul a devenit împărat. El a făcut pace cu perșii, dându-le teritorii din Mesopotamia și plătindu-le 500.000 de denari. El a pornit repede spre Roma, ca să fie confirmat de Senat, iar trupele din est le-a lăsat sub comanda fratelui său, Gaius Priscus. Fiul lui Filip a fost ridicat la rangul de Caesar, primind numele de Filip II Junior.

Istoricul Eusebius din Caezareea a scris că Filip Arabul a fost primul împărat creștin. De fapt, Constantin cel Mare a fost primul împărat roman care s-a botezat. Filip a fost doar tolerant față de creștini, religia politeistă rămânând religia oficială de stat. Sfântul Quirinus al Romei, a fost, după o legendă, fiul lui Filip Arabul.

66.3 Legături externe

Domnia lui Filip începe cu respingerea germanicilor care atacau Pannonia și a goților care invadează Moesia. Ei au fost înfrânți în 248, dar legiunile, nemulțumite, l-au declarat împărat pe Tiberius Claudius Pacatianus. Revolta a fost învinsă de Decius, care a devenit guvernator în Moesia. Altă tentativă de preluare a puterii a fost în Siria, 231

• „Se istorisește că Filip era creștin...“, 7 martie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

Capitolul 67

Filip II Junior

Filip Junior, bust

Marcus Iulius Philippus Severus (238 - 249), cunoscut sub numele de Filip II Junior, a fost fiul împăratului roman Filip Arabul și al Marciei Otacilia Severa. Conform unor surse, a avut o soră, Iulia Severa. Când tatăl său a devenit împărat, în 244, Filip Iunior a fost ridicat la rangul de Caesar (co-împărat). Filip a fost consul în 247 și apoi în 248. De fapt, el nu a exercitat nici o autoritate, fiind minor. La vestea că Filip Arabul a fost ucis la Verona de către uzurpatorul Decius, garda pretoriană de la Roma l-a asasinat pe micul Filip. El a murit în brațele mamei sale, la vârsta de numai 11 ani.

232

Capitolul 68

Pacatianus Altă persoană: Pacatianus, guvernator al Brittaniei din secolul V Tiberius Claudius Mainus Pacatianus (d. c.248) a fost un uzurpator roman pe Dunăre, în Moesia, împotriva împăratului roman Filip Arabul. El este cunoscut din monede, precum și de la istoricii Zosimus și Zonaras, care spune că inițial Pacatianus era ofițer în legiunile dunărene. Conform lui Zosimus, Pacatianus a fost declarat împărat de către armată, la Viminacium (Moesia Superior). Filip Arabul l-a trimis pe senatorul Decius să rezolve situația. Pacatianus a fost ucis de propiile trupe, iar Decius a devenit guvernator al Moesiei.

233

Capitolul 69

Silbannacus Marcus Silbannacus a fost un uzurpator roman, probabil din timpul lui Filip Arabul sau al lui Aemilian. Silbannacus este cunoscut doar după o singură monedă, un antoninianus găsit în Lorena, care astăzi se găsește la Muzeul Britanic. Pe aversul monedei se poate observa figura unui uzurpator și titlul IMP MAR SILBANNACVS AVG, iar pe revers este reprezentat zeul Mercur ținând-o pe Victoria și un caduceu în mâini, cu inscripția de VICTORIA AVG. Numele de Silbannacus conține un sufix celtic ("-acus”). Astfel se poate localiza aproximativ zona de origine a acestui uzurpator, probabil Germania Superior. Revolta este posibil să fi început la sfârșitul domniei lui Filip Arabul și să se fi terminat la începutul domniei lui Decius. Eutropius pomenenește de un bellum civile (război civil) în Gallia în acea perioadă. O altă monedă, publicată în 1996, îl arată pe un alt Silbannacus, din timpul domniei lui Aemilianus. Se poate presupune că, după înfrângerea și uciderea lui Aemilian de către Valerian, acest Silbannacus a încercat să preia puterea la Roma. Dar el a fost eliminat rapid de către Valerian.

69.1 Surse • Körner, Christian, “Silbannacus”, s.v. “Rebellions During the reign of Phillip the Arab (244249 A.D.): Iotapianus, Pacatianus, Silbannacus, and Sponsianus”, in DIR (1999).

234

Capitolul 70

Sponsianus Sponsianus ar fi fost un uzurptor roman, din timpul împăratului Filip Arabul. El este cunoscut doar după câțiva aurei (monede) descoperite în 1713 în Transilvania. Dar aceste monede sunt probabile create în epoca medievală/modernă, existența lui Sponsianus fiind neclară.

70.1 Legături externe • Körner essay on usurpers

235

Capitolul 71

Decius Gaius Messius Quintus Traianus Decius (c.201- iunie Ciprian a descris atât epidemia, cât și persecuția din tim251), împărat roman (249 - 251). pul lui Decius. Pe lângă Papa Fabian, martir în timpul lui Decius, au mai murit și șapte “apostoli ai Galiei”. Aceștia sunt menționați de către Grégoire de Tours: Gatien la Tours, Trophimus la Arles, Paul la Narbonne, Saturnin 71.1 Ascensiune la Toulouse, Denis la Paris, Austromoine la Clermont și Martial la Limoges. S-a născut la Budalia (azi Martinici, Serbia), aproape de Sirmium, în provincia Pannonia Inferior. Urcând pe treptele ierarhiei politice, Decius a ajuns în funcția de senator, 71.2.2 Campanii militare și restructuraapoi de consul în 232. A fost guvernator al Moesiei, rea statului al Germaniei Inferior și, între 235 - 238, guvernator al Hispaniei Tarraconensis. A fost prefect al Romei în timpul împăratului Filip Arabul. În 245, a fost însărcinat de Filip Arabul cu apărarea provinciilor dunărene. Între 248 - 249, a fost nevoit să înfrângă răscoala lui Pacatianus și să apere granița de atacurile goților. Proclamat împărat de armată, Decius a pornit spre Italia. L-a ucis pe Filip Arabul la Verona, apoi a ajuns la Roma, unde a primit numele de Traian (uneori, Decius este cunoscut sub numele de Decius Traian), în amintirea bunului împărat Traian.

71.2 Domnie 71.2.1

Persecuția creștinilor

În 250, Decius a lansat un edict împotriva creștinilor. A fost prima persecuție anti-creștină care s-a derulat în întreg Imperiul. Acest lucru a fost motivat, deoarece Decius a fost un împărat “de modă veche”. El lansat un program politic tradiționalist, acesta incluzând revenirea la religia politeistă, romană. Episcopilor și preoților creșini li s-a ordonat să se sacrifi- Decius Traian ce pentru împărat de sau să treacă la religia romană. Majoritatea creștinilor au considerat o mare ofensă, și au ho- Decius a încercat să recreeze funcția de cenzor. Publius Valerian a fost pus în aceasă funcție. De asemenea, Detărât să moară ca și martiri. În același timp, în imperiu a apărut o mare epidemie. cius a refăcut Roma după incendiul din 249 și a construit Apogeul ei a fost între 251 - 266. Ea a luat aproximativ Termele lui Decius, de pe Aventin. 5000 de vieți pe zi în Roma. Ea a fost numită Epidemia În 250, Decius și-a ridicat copii, pe Herennius Etruscus și lui Ciprian, după episcopul Cartaginei. pe Hostilian, la rangul de Caesar (co-împărați). Pe fiul cel 236

71.4. LEGĂTURI EXTERNE mare este probabil să fi fost ridicat la rangul de Augustus (puterea lui era egală cu cea a tatălui său). Carpii, un trib dac liber, au atacat la sud de Dunăre, dar au fost înfrânți de către Decius, care și-a luat titlul de Carpicus Maximus. Decius s-a mai confrunat cu atacul goților la sud de Dunăre, în provinciile Moesia și Tracia. A fost primul atac de mare amploare al goților. Sub regele lor Cniva, s-au stabilit pentru scurtă vreme la Nicopole, dar fiind alungați de romani, au mers prin Balcani, până au ajuns la cetatea Beroë (azi Stara Zagora, Bulgaria), pe care au pustiit-o. La fel au făcut și cu Philippopolis (azi Plovdiv). Comandatul roman al orașului, Titus Iulius Priscus, s-a declarat împărat sub protecție gotă. În același timp, la Roma, Licinianus s-a declarat împărat, dar a fost executat după câteva zile. Goții au reușit să scape de asediul nemilos al Philippopolisului și s-au retras spre nord, la Abrittus. Aici s-a dat confruntarea finală dintre ei și romani, în iunie 251. Decius și fiul său Herennius Etruscus au murit în bătălie. Decius Traian a fost primul împărat roman mort în luptă cu barbarii.

71.3 Surse • Nathan, Geoffry, and Robin McMahon, “Trajan Decius (249-251 A.D.) and Usurpers During His Reign”, DIR

71.4 Legături externe • Persecuția împăratului Decius asupra creștinilor, 14 martie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina • „Persecuția n-a pornit dintr-un edict imperial“, 21 martie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

237

Capitolul 72

Priscus (uzurpator) Titus Iulius Priscus a fost un uzurpator din secolul III, din Imperiul Roman. A fost inițial guvernator al Macedoniei. În 251 a fost numit împărat la Philippopolis, cu ajutorul goților care atacau Imperiul. Senatul l-a declarat dușman al statului. Probabil, Priscus a supraviețuit împăratului Decius, dar a fost ucis în timpul lui Trebonianus Gallus.

238

Capitolul 73

Licinianus Acest articol este despre un uzurpator roman din secolul III. Pentru împăratul roman vezi Licinius (308 - 324) Iulius Valens Licinianus a fost un uzurpator roman în 250. Licinianus, senator, având sprijinul Senatului și a unei părți din populație, a profitat de lipsa împăratului Decius din capitală pentru a se declara împărat. Valerian, pe atunci cenzor, a învins răscoala și l-a executat pe Licinianus fără mari probleme.

73.1 Surse • Nathan, Geoffrey, and Robin McMahon, “Trajan Decius (249-251 A.D.) and Usurpers During His Reign”, De Imperatoribus Romanis

239

Capitolul 74

Herennius Etruscus Quintus Herennius Etruscus Messius Decius (c.227 iunie 251) a fost un împărat roman în anul 251, împreună cu tatăl său, Decius. Herennius s-a născut la Sirmium, în Pannonia, în timpul unei campanii condusă de tatăl lui, Decius. Pe mama lui Herennius o chema Herennia Cupressenia Etruscilla, care era de rang senatorial. În 248, a fost tribun militar împreună cu tatăl său. După victoria asupra uzurpatorului Pacatianus din Moesia, Decius s-a hotărât să pornească el singur o revoltă. Aclamat de armată ca împărat, el l-a învins pe împăratul Filip Arabul la Verona și a preluat puterea. La Roma, Herennius Etruscus a fost numit Caesar în anul 250. La începutul domniei lui Herennius, goții au atacat provinciile dunărene. În 251, Decius și-a făcut fiul Augustus (co-împărat). În același an, Herennius a fost făcut consul. Cei doi, tată și fiu, au pornit spre Balcani spre a-l învinge pe Cniva, regele goților. Hostilian, fratele mai mic al lui Herennius, a rămas la Roma. Folosind diverse tactici, de retragere și ofensivă, Cniva i-a încurcat pe romani, care au fost prinși la Abrittus în iunie. Herennius a murit străpuns de o săgeată, iar Decius a murit o zi mai târziu. Cei doi au fost primii împărați uciși în luptă cu un popor străin. La vestea morții celor doi împărați, Trebonianus Gallus a fost declarat împărat, în timp ce la Roma, Hostilian, fiul mai mic al lui Decius, a fost numit în aceeași funcție. Cei doi au domnit împreună până la moartea lui Hostilian de ciumă.

240

Capitolul 75

Trebonianus Gallus Gaius Vibius Trebonianus Gallus (206 - 253) a fost un împărat roman între anii 251 și 253. Gallus, fiul unui senator, s-a născut în Italia. S-a căsătorit cu Afinia Gemina Baebiana și a avut doi copii: Gaius Vibius Volusianus și Vibia Galla. Cariera sa a fost tipică pentru criza secolului III, cu numiri atât în politică cât și în armată. A fost consul suffect, iar în 250 a devenit guvernator al Moesiei Superior. Aici, Gallus a câștigat popularitate în rândul armatei, după ce a respins atacurile goților. În iunie 251, Decius și fiul său Herennius Etruscus au murit în bătălia de la Abrittus, uciși de goți. Trebonianus Gallus a fost proclamat împărat de către trupe. În același timp, la Roma, Hostilian, fiul mai mic al lui Decius, a fost numit împărat. Pentru a evita un război civil, Gallus îl adoptă pe Hostilian și cei doi devin coîmpărați. În același an, Hostilian moare de ciumă în capitală. Volusianus, fiul natural al lui Trebonianus Gallus, este asociat la domnie. Trebonianus Gallus a câștigat o mare popularitate în rândul poporului. A ajutat familiile lovite de epidemia de ciumă. Deși este acuzat că ar fi persecutat creștinii, singura dovadă este faptul că l-a exilat pe Papa Corneliu din Roma în 252. Pe plan extern, Gallus s-a luptat cu Shapur I, împăratul sasanid (persan), care a cucerit fără probleme provincia romană Siria. Pe Dunăre, goții au reatacat Imperiul, încălcând tratatul de pace semnat în 251. Aemilianus, guvernator al Moesiei Superior și al Pannoniei, s-a declarat împărat și a pornit spre Roma, dar nu înainte de a-i învinge pe goți. Gallus a strâns multe legiuni pentru a-l înfrunta pe uzurpator, dar a fost ucis împreună cu Volusianus la Statuie de bronz a lui Gallus, făcută în timpul său. Este singura Interamna de armată, în august 253. statuetă de bronz romană din secolul III găsită până acum (Muzeul Metropolitan de Artă, New York)

75.1 Legături externe

241

Capitolul 76

Hostilian Gaius Valens Hostilianus Messius Quintus (c.230 251), cunoscut sub numele de Hostilian, a fost împărat roman în anul 251, alături de Trebonianus Gallus. A fost fiul împăratului Decius și al Herenniei Etruscilla. El a fost fratele mai mic al lui Herennius Etruscus. Hostilian s-a născut la Sirmium (azi Sremska Mitrovica, Serbia), în jurul anului 230. După ascensiunea tatălui său la tron, Hostilian a fost ținut mereu în umbra fratelui său mai mare. La începutul anului 251, Herennius Etruscus a fost asociat la domnie, iar Hostilian a primit titlul de princeps iuventutis. Când Decius și Herennius au plecat la Dunăre pentru a respinge atacul goților, Hostilian rămas la Roma, din cauza lipsei sale de experiență. Mama lui a fost numită regentă. Campania împotriva goților a fost un dezastru. Decius și Herennius au murit în timpul ei, iar Trebonianus Gallus, un general respectat, a fost proclamat împărat pe Dunăre. La Roma, Hostilian a fost recunoscut ca succesor al lui Decius. Pentru a evita un război civil, Trebonianus l-a adoptat și l-a asociat pe Hostilian la domnie. Dar mai târziu, tot în 251, a izbucnit o epidemie de ciumă în capitală. Hostilian a murit în timpul ei. El a fost primul împărat după 40 de ani care a murit de cauze naturale. Moarte timpurie a lui Hostilian a făcut loc pe tron lui Volusianus, fiul natural al lui Trebonianus Gallus.

76.1 Surse • Christopher J. Fuhrmann, “Herennius Etruscus (A.D. 251) and Hostilian (A.D. 251)", DIR

242

Capitolul 77

Volusianus Pentru episcopul de Tours, vezi: Sfântul Volusianus Gaius Afinius Vibius Volusianus (d. august 253), cunoscut sub numele de Volusianus, a fost un împărat roman între 251 - 253, împreună cu Trebonianus Gallus. El a fost fiul lui Trebonianus Gallus și al Afiniei Gemina Baebiana. A avut o soră, Vibia Galla. Moartea lui Decius în iunie 251 a dus la ascensiunea la tron a lui Trebonianus Gallus. Acesta l-a asociat la domnie pe Hostilian, fiul lui Decius. Volusianus a fost numit Caesar și Princeps Juventutis. La sfârștul aceluiași an, Hostilian a murit de ciumă și a fost înlocuit de Volusianus ca Augustus și co-împărat. A fost ucis de armată împreună cu tatăl său în 253, la Interamna.

243

Capitolul 78

Aemilianus Marcus Aemilius Aemilianus (c. 207 - 253) a fost împărat roman pentru trei luni în anul 253. Maur de origine, Aemilian s-a născut într-o familie săracă din provincia Africa. S-a căsătorit cu Cornelia Supera. Alte date despre tinerețea sa nu sunt cunoscute. În 251, guvernatorul Moesiei Superior, Trebonianus Gallus, a fost proclamat împărat după moartea lui Decius și a fiilor săi. Aemilian a fost trimis la Dunăre, pentru a-l înlocui pe Gallus în funcția de guvernator. A fost în același timp guvernator în Pannonia și Moesia. Marea responsabilitate a lui era să apere granița dunăreană de atacurile goților conduși de regele Cniva.

Cornelia Supera, soţia lui Aemilian

Trebonianus Gallus a devenit nepopular în rândul armatei din cauza înfrângerilor repetate. Cu goții a fost semnat un tratat, iar perșii sub Shapur I au cucerit Siria. Când goții au cerut tribut, Aemilian a refuzat să-l dea și i-a învins în vara anului 253. Armata l-a proclamat împărat pe Aemilian. Acesta a pornit marșul spre Italia. Gallus și fiul său Volusianus au strâns mai multe legiuni, chiar și de pe Rin, pentru a apăra tronul de uzurpator. Dar nu s-a dat nici o bătălie, deoarece soldații lui Gallus și-au dat seama de superioritatea miltară a lui Aemilian și l-au ucis pe împărat și pe fiul său. Aemilian a fost recunoscut ca împărat. Senatul i-a conferit lui Aemilian titlul de Augustus. Cu toate acestea, Valerian, guvernatorul provinciilor de pe Rin, loial împăratului defunct, s-a declarat împărat. Aemilian și noul uzurpator s-au întâlnit la Spoleto, dar nici de data aceasta nu a fost o bătălie. Aemilian a fost ucis de propriile trupe și Valerian i-a urmat la tron.

244

Capitolul 79

Valerian Publius Licinius Valerianus (c. 200 - după 260) a fost Valerian a reușit să recucerească Antiohia și Siria în 257. împărat roman între anii 253 - 259. Dar tot atunci goții au atacat și devastat Peninsula Balcanică și Asia Mică. În 259, în timp ce ostea romană era sub asediu la Edessa (azi Urfa), a izbucnit o epidemie de ciumă, în care au pierit numeroși oșteni romani. Arma79.1 Origini ta lui Valerian a fost învinsă un an mai târziu de Șapur I în așa-zisa bătălie de la Edessa. Valerian a fost singurul Valerian se trăgea dintr-o veche familie senatorială. A împărat roman făcut prizonier de o forță străină. avut doi copii, împreună cu soția sa, Egnatia Mariniana: Gallienus și Valerianus Minor. În 238, Gordian I l-a numit princeps senatus. În 251, când împăratul Decius a reintrodus funcția de cenzor, această demnitate i-a fost acordată lui Valerian. A fost numit și guvernator al provinciilor de la Rin, precum și al provinciilor Noricum și Raetia. În 253 a fost chemat de împăratul Trebonianus Gallus pentru a înfrânge răscoala lui Aemilianus. Acesta din urmă, după ce preluase puterea, a fost atacat de Valerian. Cele două oștiri s-au ciocnit la Spoleto, unde Aemilianus a fost ucis de propriii oșteni.

79.2.1 Captivitate

Potrivit istoricului creștin Lactanțiu (Lactantius), Valerian a fost supus unor mari umiliri în captivitate la curtea lui Șapur I. Lactanțius avea toate motivele să exagereze în expunerea sa, întrucât Valerian îi persecutase intens pe creștini.

Istoricii moderni contrazic versiunea lui Lactanțiu și relevă că șahul sasanid Șapur I le-a dat lui Valerian și suitei sale (de asemeni capturate) pământ lângă Bișapur (BishaÎn septembrie al aceluiași an, 253, armata și Senatul l-au pur), unde au trăit în condiții relativ bune. Soldații roproclamat împărat pe Valerian. mani luați prizonieri au fost folosiți atât în armată, cât și în construcții. Band-e Kaisar (“barajul lui Cezar”) este una dintre construcțiile create de romani în apropiere de orașul Susa. 79.2 Domnie Data exactă a morții lui Valerian a rămas necunoscută. La Prima acțiune a lui Valerian în calitate de împărat a fost tron i-a urmat fiul său, Gallienus. aceea de a-i acorda fiului său, Gallienus, titlul augustus, asociindu-l la domnie cu drepturi egale. Gallienus stăpânea provinciile romane apusene, iar Valerian provinciile 79.3 Legături externe răsăritene. • “Valerian and Gallienus”, la De Imperatoribus RoPe toată durata regnului său, Valerian a fost confruntat manis (engleză). cu atacurile întreprinse de șahul persan sasanid Șapur I. Acesta a cucerit Antiohia și Armenia, regat până atunci vasal Imperiului Roman. În 253-254, Uranius Antoninus s-a declarat împărat în Siria. Valerian a inițiat în anul 258 o mare prigoană împotriva creșinilor. Printre victime s-au numărat Papa Sixt al IIlea, episcopul Ciprian al Cartaginei, sfântul Laurențiu de Roma și Fructuosus, episcopul din Tarragona. Valerian a publicat primul său edict de prigonire a creștinilor (prin edict, creștinii erau obligați la cultul național al zeilor păgâni și le erau interzise adunările în cimitire, contravenienții fiind pasibili cu exilul sau cu pedeapsa capitală). 245

Capitolul 80

Uranius Antoninus Uranius (Antoninus) a fost un uzurpator roman amintit de istoricul Zosimos, care s-a revoltat în timpul lui Elagabalus sau Alexandru Sever. Este posibil ca Zosimos să-l fi confundat cu L(ucius) Julius Aurelius Sulpicius Severus Uranius Antoninus’, care ar fi domnit în Siria, în 254. Acesta din urmă este cunoscut doar după monede. Nu este sigur dacă Uranius de pe monede este același cu cel amintit de Zosimos. Dacă a existat ultimul dintre cei doi, acesta sigur a apărat imperiul de atacul lui Shapur I, regele sasanid al Persiei. Nu se știe nimic despre el după ce s-a declarat împărat.

246

Capitolul 81

Saloninus

Saloninus

Publius Licinius Cornelius Saloninus Valerianus (cca. 242 – 260) a fost un împărat roman în 259 sau 260.

247

Capitolul 82

Gallienus Publius Licinius Egnatius Gallienus (218 - 268) a fost a fost asasinat în 257 /258, iar Saloninus, alt fiu al lui un împărat roman între anii 253 - 268. El a domnit la în- Gallienus, a fost ridicat la rang de Caesar. ceput alături de tatăl său, Valerian (până în 260). Domnia Domnia lui Gallienus a fost frământată de revolte și de i-a fost tulburată de nenumărate răscoale. atacuri ale barbarilor. În prima perioadă a domnie, Gallienus a vizitat Atica, din Grecia. Aici a fost inițiat în misterele de la Eleusis. El a promovat cultura elenistică, 82.1 Origini în armonie cu cea romană clasică. Filozoful Plotinus din Lycopolis îl arată pe Gallienus ca ultimul om al antichiGallienus s-a născut prin 218, ca fiu al lui Valerian și al tății. Egnatiei Mariniana. Mama sa era de rang senatorial, fiica În 257, Gallienus luptă împotriva dacilor liberi. După lui Egnatius Victor Marinianus. aceasta, adoptă titlul de Dacicus Maximus. Peste trei ani, Valerian a ajuns pe tronul Romei în 253. Atunci a propus Senatului ridicarea fiului său Gallienus la rangul de Augustus (co-împărat). Precum Marcus Aurelius și fratele său vitreg Lucius Verus au făcut un secol mai înainte, Valerian și fiul său Gallienus au împărțit imperiul între ei, tatăl luând provinciile estice, iar fiul provinciile vestice. Valerian a avut de luptat împotriva perșilor sasanizi, sub conducerea lui Shapur I.

în 260, Valerian a fost capturat de către perși în bătălia de la Edessa. Astfel Gallienus a rămas unic împărat peste romani. Dar el nu a făcut public decesul tatălui său decât după o lună, deoarece credea că poporul se va revolta împotriva sa. În același an, un general din Pannonia, Ingenuus, s-a declarat împărat. El a fost înfrânt aproape imediat de către Aureolus. Dar în provincia Dacia, un anume Regalianus a declarat că este strănepot al lui Decebal și s-a autointitulat împărat roman. Acesta a fost ucis de către roxolani, un trib din afara Imperiului.

82.2 Domnie

După atacul respins al alemanilor din Galia, Postumus s-a declarat împărat. Silvanus, protectorul lui Saloninus (fiul lui Gallienus, care întâmplător se afla în Galia) a încercat fără nici un rezultat să elimine uzurpatorul. Cei doi au fost uciși din ordinul lui Postumus, care a fost recunoscut ca împărat în Galia, Britania și Hispania. Imperiul Gallic, numele sub care este cunoscut acest stat seccesionist, a trăit până în 274, când a fost recucerit de Aurelian.

Perșii au încercat să cucerească partea de est a Imperiului Roman după înfrângerea lui Valerian. Macrianus Major, fost general al tatălui lui Gallienus, s-a declarat împărat în provincia Siria. El i-a asociat la domnie pe fii săi, Macrianus Minor și Quietus. Balista, prefect al lui Valerian, a fost de asemenea o persoană importantă din această revoltă. Macrianii au respins ofensiva persană și au cucerit Iudeea și Asia Mică. Macrianus Major cu Minor au fost înfrânți în Tracia, iar Quietus a pierdut teritoriile în favoarea lui Odaenathus al Palmyrei. Balista a devenit succesor al Macrianilor după asasinarea lui Quietus. Gallienus, pe o monedă Deabia în 264, revolta a fost definitiv înfrântă. Palmyra a intrat în stăpânirea teritoriilor estice, devenind un stat de Pe timpul când a fost co-împărat cu tatăl său, Gallienus l- sine stătător. a mai asociat la domnie și pe fiul său, Valerian II. Acesta 248

82.3. LEGĂTURI EXTERNE Pe timpul campaniei Macrianilor în 261, un comandant loial lui Gallienus, Valens, a fost nevoit să apere provincia Ahaia de atacul uzurpatorilor. Piso, un locotenent al lui Macrianus, s-a declarat împărat în Tesalia. Valens a fost și el proclamat împărat de armată și l-a ucis pe Piso. Dar în același an a fost asasinat. În Egipt a izbucnit de asemenea o răscoală, sub conducerea lui Mussius Aemilianus. Acesta i-a sprijinit pe Macriani, dar a fost rapid eliminat de un general de-al lui Gallienus. În locul său a venit un alt uzurpator, Memor, care a fost executat un an mai târziu. Au mai existat alți uzurpatori, pomeniți doar de Historia Augusta, despre care se crede că au fost inventați: Trebellianus (în Isauria), Celsus, Saturninus. Sub presiunea evenimentelor, impune o serie de reforme: crearea unui corp nobil de intervenție de cavalerie grea, înlăturarea reprezentanților ordinului senatorial de la conducerea legiunilor, accelerarea pătrunderii unităților auxiliare recrutate dintre barbari în armata romană. Senatului i s-a luat dreptul de a bate monedă de aramă. În politica externă Gallienus a fost nevoit să facă mari eforturi pentru a pune stavilă invaziilor barbare care aveau loc aproape în fiecare an. Goții, carpii, hierulii atacau pe uscat și pe mare și prădau până departe în interiorul imperiului provincii răsăritene din Asia Mica și Peninsula Balcanică. În 260 a emis un edict prin care garanta libertatea cultului. În august 268, Gallienus este victima unei conjurații a generaliilor săi în timp ce asedia în Mediolanum pe generalul Aureolus, care se proclamase împărat.

82.3 Legături externe • “Valerian and Gallienus”, la De Imperatoribus Romanis (engleză). • Arcul de Triumf de la Salonic

249

Capitolul 83

Ingenuus Ingenuus a fost un comandant militar roman care a deținut o comandă militară de rang înalt în Panonia.[1]

roman-emperors.org/ingen.htm. Accesat la 25 decembrie 2010. • Bouvier’s Law Dictionary, ed. a VI-a revizuită, 1856

83.1 Date generale

• Leadbetter, William, „Ingenuus (260 A.D.)”, De Imperatoribus Romanis, 1998

A fost însărcinat cu educarea militară a lui Cezar Cornelius Licinius Valerianus, fiul împăratului Gallienus, dar după moartea băiatului din 258, poziția lui a devenit periculoasă.[2]

• Jones, A.H.M.; Martindale, J.R. (1987). The Prosopography of the Later Roman Empire, Vol. I: AD260-395. Cambridge: Cambridge University Press. OCLC 490356338

Ingenuus a văzut o șansă de a deveni împărat roman atunci când Valerian a fost capturat și ucis de către Shapur I al „Imperiului sasanid”, așa că s-a revoltat împotriva lui Gallienus și s-a autoproclamat împărat roman în cca. 260[3] (conform unor surse în 258), după moartea împăratului Valerian a fost declarat de Gallienus (d. 260) un uzurpator roman.[2] Gallienus a acționat rapid, rechemând militarii din Galia și, după un marș rapid, l-a întâlnit pe Ingenuus pe câmpul de luptă de la Mursa.[4] Trupele lui Ingenuus au fost învinse de către generalul lui Gallienus, Aureolus, care a utilizat în mod adecvat avantajul dat de mobilitatea unei componente de cavalerie îmbunătățită a armatei, o inovare remarcabilă militară dorită de împărat.[2]

• Canduci, Alexander (2010). Triumph & Tragedy: The Rise and Fall of Rome’s Immortal Emperors. Sydney: Murdoch Books. ISBN 978-1741965988 • Peachin, Michael (1990). Roman imperial titulature and chronology, A.D. 235-284. Amsterdam: Gieben. OCLC 21388903. http: //books.google.com/books?id=rM4iAQAAIAAJ& q=ingenuus&dq=ingenuus. Accesat la 25 decembrie 2010

83.4 Legături externe

Ingenuus a fost ucis în luptă sau și-a luat propria viață pentru a evita capturarea.[1]

83.2 Referințe [1] Canduci, pg. 83 [2] Leadbetter, www.roman-emperors.org/ingen.htm [3] Peachin, p.40; p.83 [4] Jones, pg. 457

83.3 Bibliografie • Leadbetter, William (1998). „Ingenuus (260 A.D.)”. De Imperatoribus Romanis. http://www. 250

• en www.roman-emperors.org

Capitolul 84

Regalianus P. C (assius?) Regalianus (a murit în 268) a fost un general de origine dacă[3] și uzurpator roman împotriva lui Gallienus.[3]

Robert Martindale, The prosopography of the later Roman Empire, Cambridge University Press, 1992, ISBN 0521072336, p. 273 • Leadbetter, William, “Regalianus (260 A.D.)", De Imperatoribus Romanis, 1998

84.1 Istoria

• Jones, A.H.M., Martindale, J.R. The Prosopography of the Later Roman Empire, Vol. I: AD260-395, Cambridge University Press, 1971

Principala sursă de informații este nesigura Istoria Augustă. Alte surse sunt Eutropius (care-l numește „Trebellianus”), Aurelius Victor și epitomele (manual rezumativ de istorie[4] ) care-l numesc „Regillianus”. Despre originea sa, Triginta Tyranni spune că a fost un dac, o rudă a lui Decebal.[5] El a avut, probabil, rang senatorial. După înfrângerea și capturarea împăratului Valerian în partea de est (260), populațiile de la frontieră s-au simțit nesigure, și și-au ales proprii împărați pentru a avea garanția că au lideri împotriva amenințării străinilor.[6] Populația și armata din provincia Pannonia l-au ales ca împărat pe Ingenuus, dar împăratul legal, Gallienus, l-a învins pe uzurpator.[7] Gallienus s-a mutat în Italia, totuși, pentru a se ocupa de o invazie a alemanilor. Populația locală, care se confrunta cu amenințarea sarmaților, l-a ales împărat pe Regalianus,[8] care a ridicat-o pe soția sa Sulpicia Dryantilla la rangul de Augusta pentru a-și întări poziția sa. Regalianus a luptat cu curaj împotriva sarmaților.[6] După victoria sa, el a fost ucis de o coaliție formată din propriul său popor și roxolani.[6]

• Canduci, Alexander (2010). Triumph & Tragedy: The Rise and Fall of Rome’s Immortal Emperors. Pier 9. ISBN 978-1741965988. • Clinton, Henry Fynes. Fasti Romani: Appendix. From the death of Augustus to the death of Heraclius (1850)

84.3 Vezi și • Gaius Cassius Regallianus

84.4 Referințe

Câteva anecdote care fac referire la Regalianus au supraviețuit, în schița biografică succintă care apare în Triginta Tyranni în Historia Augusta: este indicat, de exemplu, că el a fost ridicat la tron din cauza numelui său (Regalianus, „regal” sau „împărătesc”); atunci când soldații lui au auzit această glumă l-au salutat pe Regalianus ca împărat al lor.[9]

84.2 Bibliografie • en William Leadbetter, “Regalianus (260 A.D.)", DIR (1998). • Morris, John, Arnold Hugh Martin Jones and John 251

[1] Toate monedele cu Regalianus și Dryantilla sunt compuse din monede antoninianus bătute peste alte monede, cea mai mare parte din timpul domniei lui Septimius Severus, Alexandru Sever și Maximian. Singura monetărie care putea emite monede pentru Regalianus a fost Monetăria Carnuntum în Pannonia (astăzi Austria); cele mai multe monede au fost găsite într-o zonă mică în jurul aceluiași oraș, fiind o mărturie pentru o mică răspândire a rebeliunii. [2] Morris, John, Arnold Hugh Martin Jones and John Robert Martindale, The prosopography of the later Roman Empire, Cambridge University Press, 1992, ISBN 0521072336, p. 273 [3] John Yonge Akerman (1834). A descriptive catalogue of rare and unedited Roman coins:from the earliest period of the Roman coinage, to the extinction of the empire under Constantinus Paleologos. p. 80. http://books.google.com/ ?id=z-NCAAAAIAAJ&pg=PA80&dq=Regalianus#v= onepage&q=Regalianus&f=false

252

[4] DEX - Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a III-a, 2009, revăzută și adăugită) [5] Historia Augusta, Tyranni Triginta, 10:8 [6] „Ingenuus (260 A.D.)”. roman-emperors.org. http:// www.roman-emperors.org/ingen.htm. Accesat la 26 august 2011. [7] Jones, pg. 457 [8] Canduci, pg. 85 [9] Historia Augusta, Tyranni Triginta, 10:6

84.5 Legături externe • Reportaj

CAPITOLUL 84. REGALIANUS

Capitolul 85

Claudius al II-lea Gothicus

Marcus Aurelius Claudius Gothicus

Marcus Aurelius Claudius Gothicus (cca. 214 ianuarie 270), cunoscut drept Claudius II, a condus Imperiul Roman pentru mai puțin de doi ani (268 - 270). Născut în Dalmația, ajunge unul dintre cei mai capabili generali ai împăratului Gallienus, comandant al trupelor din Balcani. După asasinarea lui Gallienus, în cursul luptei împotriva uzurpatorului Aureolus, Claudius este proclamat împărat. El îl înfrânge pe Aureolus, respinge o invazie a alamanilor în lupta de la lacul Benacus (nordul Italiei) și obține în 269, în bătălia de la Naissus (Iugoslavia), o răsunătoare victorie asupra goților și herulilor care invadasera Peninsula Balcanică. Victoria îi aduce cognomenul de Gothicus și pune stavilă, pentru câteva decenii, atacurilor acestor popoare împotriva imperiului. Claudius moare de ciumă în orașul Sirmium din Pannonia, la tron urmându-l Quintillus.

253

Capitolul 86

Quintillus Marcus Aurelius Claudius Quintillus (?-270) a fost un împărat roman.

254

Capitolul 87

Aurelian Jos, iar prin respingerea vandalilor - pe Dunărea Mijlocie ( Regiunea panonică, 270-271). Începe înconjurarea Romei cu fortificații puternice –zidul lui Aurelian, încheiat în vremea împăratului Probus. Dat fiind lungimea considerabilă a graniței nordice imperiale (de la Atlantic până în Orientul Mijlociu) pe care se exercitau presiunile populațiilor migratoare barbare (în general) și a dacilor liberi în zona carpatică, Aurelian a dispus retragerea armatei și a administrației romane din Dacia în anul 271, în vederea consolidării frontierei balcanice pe linia Dunării de Jos. În 274 este lichidată și secesiunea Regatului galic; Aurelian restaurează astfel unitatea statului roman, primind titlu de restitutor orbis. În politica internă Aurelian s-a comportat ca un suveran absolut. Purta diadema solară, purpură și veșimente bogate ca după obiceiul regilor orientali, s-a autointitulat Dominus et Deus. A guvernat fără senat care a pierdut și dreptul de a bate monedă de aramă alegându-și colaboratorii dintre cavaleri. Personalitate inteligentă și energică, Aurelian întărește autoritatea imperială și întreprinde o serie de reforme administrative și economice vizând consolidarea statului în vederea depășirii crizei din secolul al III-lea. Cultul zeului soare, sol invictus, este ridicat la rangul de religie a întregului imperiu. A efectuat o reLucius Domitius Aurelianus formă monetară (emisiuni de aur, argint și aramă) care a înviorat schimburile comerciale. În politica externă AuLucius Domitius Aurelianus (n. 9 septembrie 214, relian a înregistrat succese remarcabile, străduindu-se să Moesia, Panonia – d. 275, Çorlu, în apropiere de apere imperiul de frecventele invazii barbare și să refacă Byzantion), cunoscut drept Aurelian, a fost un împărat unitatea acestuia, mult afectată în timpul lui Gallienus. roman (270–275). În drum spre Orient, în vederea începerii unei campaNăscut în Moesia la Sirmium, Aurelian parcurge întreanii împotriva Imperiului Sasanid, Aurelian este asasinat ga carieră, de la soldat la comandant al cavaleriei sub de secretarul său, la Byzantion, ca urmare a unui obscur Claudius II. Proclamat împărat la Sirmium de legiunile complot de palat. de la Dunăre (270), Aurelian își consolidează puterea după sinuciderea lui Quintillus, fratele lui Claudius II, fiind recunoscut împărat de către senat. La urcarea sa pe tron, Imperiul Roman era slăbit de unele dezmembrări teritoriale: întregul Orient se afla sub stăpânirea Zenobiei, regina Imperiului de la Palmira, iar în Vestul Europei, provinciile Gallia, Hispania și Britannia erau incluse în regatul galic secesionist.

87.1 Legături externe

Prin decizia de retragere din Dacia și prin victoriile repurtate asupra iutungilor, sarmaților, carpilor și goților, Aurelian consolidează frontiera Imperiului pe Dunărea de 255

• Aurelian, protector sau persecutor al Bisericii?, 4 aprilie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina • A condus o femeie Imperiul Roman? Cazul Severinei, soția lui Aurelian, 27 septembrie 2013, Adevărul - articol Historia

Capitolul 88

Marcus Claudius Tacitus

Marcus Claudius Tacitus

Marcus Claudius Tacitus (ca. 200 - Iunie 276) a fost Împărat roman din 25 Septembrie, 275, până în Iunie 276.

256

Capitolul 89

Florianus

Marcus Annius Florianus Pius : (n. ?−276 D.Ch.) a fost un împărat roman, în lunile august și septembrie 276. La anunțarea morții lui Tacitus, în calitate de frate, Florianus s-a considerat îndreptățit pentru succesiunea la tron. În acel moment, Florianus se afla în fruntea contingentelor occidentale într-o campanie militară în Orient. Trupele de sub comanda sa l-au recunoscut împărat, dar armata din orient l-a preferat pe comandantul său, Marcus Aurelius Probus. Întâlnirea între trupele celor doi rivali a avut loc la Tars în Cilicia, în septemnrie 276. Soldații lui Florianus au evitat bătălia, asasinându-l, după care i-au jurat credință lui Probus.

257

Capitolul 90

Marcus Aurelius Probus pul de a relansa economia în acele teritorii devastate. În 279-280, Probus era, potrivit lui Zosimus, în Rhaetia, Illyria și Licia, unde a condus bătălii cu vandalii. În aceiași ani, generalii lui Probus i-au învins pe blemienii nubieni în provincia Egipt, Probus a dispus reconstruirea podurilor peste Nil și a canalelor de-a lungul fluviului, unde era concentrată producția de grâne a imperiului. În 280-281, Probus a doborât trei uzurpatori, Iulius Saturninus (în Siria), Proculus (în Galia) și Bonosus (în Colonia Claudia Ara Agrippinensium, astăzi Köln). Anvergura acestor revolte nu este clară, dar există indicii că nu erau doar probleme locale. În 281, împăratul era în Roma, unde și-a celebrat triumful.

Probus

Marcus Aurelius Probus (cca. 232 – 282) a fost un împărat roman (276–282).

Probus era nerăbdător să inițieze campania estică, întârziată de revoltele din vest. A părăsit Roma în 282, îndreptându-se întâi spre Sirmium, orașul său natal, când a primit vestea că Marcus Aurelius Carus, comandantul Gărzii pretoriene, a fost proclamat împărat. Probus a trimis trupe împotriva noului uzurpator, dar, la vestea că acestea au trecut de partea lui Carus, Probus a fost asasinat de propriii soldați (septembrie/octombrie 282).

Originar din Sirmium, Pannonia, fiu al unui tribun, Probus și-a început cariera militară de foarte tânăr. Ca soldat, s-a făcut remarcat sub împărații Valerian, Aurelian și Tacit. În anul morții lui Tacit, 276, Probus a fost numit comandantul militar al “Orientului”. Soldații l-au proclamat împărat imediat după moartea lui Tacit. Florianus, care se considera îndreptățit pentru succesiunea la tron, a fost asasinat de propriii soldați după o campanie militară nedecisivă. Probus s-a mutat în Occident, a învins goții, dobândind titlul onorific Gothicus (280), iar poziția i-a fost ratificată de Senat. Domnia lui Probus s-a consumat în general în războaie încununate de succes, prin care a restabilit securitatea la frontiere. Cele mai importante dintre operațiuni erau îndreptate spre eliberarea Galiei de invadatorii germanici (francii, alemanii, burgunzii și longionii), permițându-i lui Probus să adopte titlurile onorifice Gothicus Maximus și Germanicus Maximus. Unul dintre principiile lui era să nu permită niciodată soldaților săi să fie inactivi, și îi angaja pe timp de pace la munci comunitare, între altele la extinderea plantațiilor de viță de vie în Galia, Pannonia și alte ținuturi, cu sco258

Capitolul 91

Carus Marcus Aurelius Carus (n. 224[1] - d. 283, Parția) a fost împărat roman în perioada 282 - 283. General abil, a fost proclamat împărat de către soldați în timp ce se afla în Raetia, îndată după moartea lui Probus.

Speranțele lui Carus de cuceriri suplimentare au fost întrerupte de moartea sa, care a fost anunțată după o furtună violentă. Cauza morții sale nu se cunoaște exact, putea surveni din cauza unei boli[10] , lovit de un fulger[11] sau [9] Pornește campanii împotriva triburilor germanice și sar- o rană primită în campania împotriva perșilor . Faptul că el a fost condus o campanie victorioasă, iar fiul său manților de pe malurile Dunării. De asemenea, a însugerează că treprins cu succes o expediție în Mesopotamia împo- Numerian a reușit să succeadă fără opoziție, moartea lui ar fi fost din cauze naturale[8] . triva sasanizilor din Persia, cărora le-a cucerit capitala, Ctesiphon. Moare în timpul campaniei din Imperiul Sasanid în timpul unei furtuni.

91.2 Note

91.1 Viața

[1] Canduci, pg. 105 [2] Jones, pg. 183 [2]

Carus, cunoscut inițial Marcus Numerius Carus , a fost probabil născut la Narbo (astăzi Narbonne) în Galia[3] , dar a fost educat la Roma[4] . A obținut funcția de senator[5] și diferite posturi civile și militare înainte de a fi numit prefect al Gărzii pretoriene de împăratul Probus în 282[6] .

[3] Victor, 38:1 [4] Historia Augusta, “Vita Cari”, 4:2 [5] Historia Augusta, “Vita Cari”, 5:4 [6] Canduci, pg.105

După asasinarea lui Probus, la Sirmium, Carus a fost proclamat împărat de către soldații[7] . Deși Carus a răzbunat sever moartea lui Probus, a fost suspectat de complicitate la asasinat. El nu pare să fi revenit la Roma după aderare sa, mulțumindu-se cu un anunț la Senat.

[7] Zonaras, 12:29 [8] Leadbetter, www.roman-emperors.org/carus.htm [9] Zonaras, 12:30 [10] Historia Augusta, “Vita Cari”, 8:2

91.1.1

Domnia

[11] Victor, 38:3

Oferindu-le titlul de Caesar fiilor săi, Carinus și Numerian, l-a numit pe Carinus responsabil peste vestul imperiului și alături de Numerian a organizat o expediție împotriva perșilor. După ce i-a învins pe quazi și sarmanți pe Dunăre[1] , primind titlul de Germanicus Maximus[8] , Carus a anexat Mesopotamia, a capturat Ctesiphon, precum și soldații săi au mărșăluit dincolo de Tigru[9] .

91.3 Bibliografie

Regele sasanid Bahram al II-lea, limitat de opoziția internă și trupele sale ocupate cu o campanie în pe teritoriul Afganistanului, astfel nu și-a putut apăra în mod eficient teritoriul său de romani. Victoriile obținute de Carus, pentru care a obținut titlul de Persicus Maximus, a răzbunat toate înfrângerile precedente suferite de romani împotriva sasanizilor. 259

• Gibbon. Edward Decline & Fall of the Roman Empire (1888) • Jones, A.H.M., Martindale, J.R. The Prosopography of the Later Roman Empire, Vol. I: AD260-395, Cambridge University Press, 1971 • Aurelius Victor,

Capitolul 92

Carinus Marcus Aurelius Carinus a fost împărat roman între anii (282-284). Carinus a fost căsătorit cu Magnia Urbica. Aceasta i-a dăruit un fiu, pe Nigrinianus. Carinus a fost fiul lui Carus. În 282, Carinus obține titlul de Caesar iar în 283 titlul de Augustus, el fiind totodată rege al Imperiului Roman de Apus, în timp ce în Imperiul Roman de Răsărit tatăl său Carus, împreună cu fratele lui Carinus, Numerian au întreprins o campanie împotriva perșilor. Carinus, a dus o campanie în Bretania,după care a obținut titlul de Britannicus Maximus. După moartea lui Numerian, fratele său și victoria de la Verona împotriva lui Sabinus Iulianus, Carinus și-a condus trupele în Moesia deoarece Dioclețian se auto-declarase împărat al Imperiului de Răsărit. Deși armata lui Carinus l-a învins pe Dioclețian aproape de râul Margus, el a fost omorât de trupele sale (se pare de un ofițer care era supărat pe Carinus deoarece îi seduse femeia).

260

Capitolul 93

Maximian securitatea Galliei, Hispaniei și Britanniei. La 1 mai 305, sub presiunea lui Dioclețian, Maximian abdică împreună cu acesta la Mediolanum, redevenind persoane particulare. După urcarea pe tron, la Roma, a fiului său Maxentius (306), Maximian reintră în 307 în viața politică proclamându-se augustus. În urma unui aranjament dintre Constantin I și Maximian, în anul 307, fiica acestuia, Fausta, s-a căsătorit cu împăratul Constantin I, pentru consolidarea Alianței din tetrarhie. La conferința de la Carnuntum, din 11 noiembrie 308, Maximian renunță la titlul său, dar în 310 se proclamă împărat la Arelate (azi Arles), în Gallia. Intrat în conflict cu Constantin cel Mare, Maximian este înfrânt de acesta și constrâns să se sinucidă.

Antoninianus emis de Maximian

Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius (cca. 250 - iulie 310) a fost împărat roman (împreună cu Dioclețian) din 1 martie 286 până în 305.

93.1 Biografie Născut în apropiere de Sirmium (Pannonia), într-o familie de țărani săraci, Maximian, care își începe cariera ca simplu soldat, urcă în cadrul ierarhiei militare în timpul domniilor împăraților Aurelian și Probus. La 1 aprilie 285 este desemnat de Dioclețian Caesar, iar la 1 martie 286 augustus și coîmpărat, încredințându-i-se administarea și apărarea provinciilor Occidentale. Cognomenul Herculis ce i se acordă marchează subordonarea sa față de Dioclețian, care și-l atribuie pe acela de Iovius. Maximian respinge, la granița Rinului, atacurile alamanilor, burgunzilor, francilor și herulilor, reprimă mișcarea băgăuzilor din Gallia (285-288), consolidează limesul african amenințat de triburile nomade. În cadrul sistemului tetrarhiei, instituit la 1 martie 293 de Dioclețian, Maximian administrează din Mediolanum Italia și Africa, avându-l în subordine pe caesarul Constanțiu I care, din Augusta Trevorum, răspunde de 261

Capitolul 94

Constantius I

Constanţiu I

Gaius Flavius Valerius Constantius (n. 31 martie 250, d. 25 iulie 306) , cunoscut și sub numele Constanțiu I sau Constantius Chlorus (din grec. χλωρός, „cel palid”), a fost împărat al Imperiului Roman de Apus (305–306). A fost tatăl lui Constantin cel Mare. Născut într-o familie modestă din Illyria, Constanțiu îmbrățișează cariera armelor, devine prefect al pretoriului și este desemnat, la 1 martie 293, în cadrul primei tetrahii, caesar al lui Maximian, răspunzător de guvernarea Galliei, Hispaniei și Britanniei. General energic și talentat, Constanțiu îl înlătură pe Allectus, lichidând secesiunea Britanniei (294) și respinge atacuri ale francilor și alamanilor la Rin (298). În cadrul celei de-a doua tetrarhii (1 mai 305), Constanțiu este desemnat Augustus al Occidentului, dar moare la scurt timp la Eboracum (York), la 25 iulie 306.

262

Capitolul 95

Galerius A contribuit în mare măsura la reconstituirea Limes-ului dobrogean. Bucurându-se de mare încredere în fața lui Dioclețian, mai ales după victoria împotriva perșilor, Galerius l-a determinat să dea o serie de decrete împotriva creștinilor (303-304). Augustus al Orientului în cea de-a doua tetrarhie (1 mai 305), își consolidează poziția dominantă prin desemnarea lui Flavius Severus ca Augustus în Occident și a nepotului său, Maximinus Daia, Caesar. Proclamarea lui Constantin cel Mare ca împărat de către trupele din Britannia și a lui Maxentius în Italia (306), precum și moartea lui Severus II (307) contribuie la destrămarea treptată a tetrarhiei, încheiată odată cu moartea sa. Sprijinitorul cel mai zelos al politicii anticreștine a lui Dioclețian, Galerius a promulgat totuși, cu câteva zile înainte de moarte, la 30 aprilie 311, un edict de toleranță față de noua religie.

Galerius

Galerius Maximianus (cca. 250 - 5 mai 311), sau Gaius Galerius Valerius Maximianus, a fost un împărat roman în perioada 305-311. Născut în apropiere de Zaicear, pe Valea Timocului (astăzi în Serbia) într-o familie de țărani, Galerius îmbrățișează cariera armelor, urcă pe scara ierarhiei militare în timpul domniilor împăraților Aurelian și Probus. Se pare că tatăl lui era trac, iar mama sa purta numele de Romula și era de origine dacică.

„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este conformă cu realitatea.[1] ”

În cadrul primei tetrarhii este desemnat (1 martie 293) de către Dioclețian, Caesar, răspunzator de guvernarea pro- —Paul Lemerle, Istoria Bizanțului vinciilor dunărene. Galerius respinge atacurile sarmaților, carpilor, bastarnilor la frontiera danubiană, luând de șase ori titlul de Carpicus Maximius și participă, alături de Dioclețian, la războiul victorios împotriva Persiei Sasanide (297-298). A divorțat de prima soție și s-a căsătorit cu Valeria, fiica lui Dioclețian. 263

264

95.1 Imperiul Roman ca Imperiul Dac După spusele lui Lactantius, împăratul Galerius și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să se numească nu roman ci Imperiul Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor. El și-a exprimat atitudinea anti-romană imediat ce avut funcția de împărat, tratând cetățenii romani cu cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele aceluiași tratament pe care victoriosul Traian l-a aplicat cu două secole înainte poporului lui dac.[2][3]

95.2 Bibliografie [1] Paul Lemerle, Istoria Bizanțului. Ediție îngrijită de Bogdan Mateciuc, www.odaiadesus.ro, p. 7. [2] Lactantius, Venantius Honorius Clementianus Fortunatus (1871). „26”. in Roberts, Alexander (în engleză) (HTML). The Works of Lactantius: A treatise on the anger of God. II. Edingurgh: T & T Clack. p. 190. http://books.google.ro/books?id=pcMUAAAAQAAJ& dq=%22but%20the%20Dacian%20empire%22& hl=ro&pg=PA190#v=onepage&q=%22but%20the% 20Dacian%20empire%22&f=false. Accesat la 15 aprilie 2012 [3] Lactanius, De Mortibus Persecutorum, CHAP. XXIII

95.3 Legături externe • Medieval Sourcebook: Edict pentru Tolerație de Galerius, 311 CE. • Gaius Galerius Valerius Maximianus • Lactantius despre Galerius în "De Mortibus Persecutorum" capitolele XXIII & XXVII • Galerius - Un păstor pe tronul cezarilor • „Creștinii să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră...“, 30 mai 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina

CAPITOLUL 95. GALERIUS

Capitolul 96

Flavius Valerius Severus

Flavius Valerius Severus (?-307 d.Ch.) a fost un împărat roman între 306-307.

265

Capitolul 97

Maxentius

Bustul lui Maxentius

Marcus Aurelius Valerius Maxentius (c. 278-28 octombrie 312) a fost împărat roman din 306 până în 312. A fost fiul împăratului Maximian și ginerele lui Galerius, de asemenea împărat. Maxentius s-a înecat în Tibru în bătălia de la Podul Milvian.

266

Capitolul 98

Licinius Înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (iulie) și Chrysopolis în Asia Mica (septembrie), cu flota distrusă de Crispus, fiul lui Constantin, Licinius este făcut prizonier și executat în anul următor la Tesalonic.

98.1 Legături externe • De Imperatoribus Romanis website: Licinius

Licinius

Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius (n. ca. 250, Romuliana, azi Zaječar, Serbia - d. 325, Thessalonica) a fost împărat roman din 308 până în 324. Licinius s-a născut în Moesia Superior, într-o familie de țărani originari din Dacia. A îmbrățișat cariera militară și a ajuns să fie un favorit al lui Galerius. Licinius a fost proclamat augustus al Occidentului la conferința de la Carnuntum (în Pannonia, la 40 km est de Vindobona) din noiembrie 308. După moartea lui Galerius (311), Licinius ocupă provinciile danubiano-balcanice până la Hellespont. În 312 se apropie de Constantin cel Mare, alianță întărită prin căsătoria lui cu Flavia Iulia Constanția, sora acestuia, în martie 313, la Mediolanum. În urma întrevederii de la Mediolanum (februarie-martie 313) a celor doi împărați, se promulgă edictul prin care creștinismul este recunoscut ca religie egală în drepturi cu celelalte culte din imperiu. Victorios în războiul cu Maximinus Daia (313), Licinius ocupă toate provinciile orientale deținute de acesta, devenind stăpân al întregului Orient. Noul conflict cu Constantin cel Mare, soldat în 316 cu un prim război civil între cei doi împărați, va fi temporat atenuat în urma păcii de compromis încheiate. Sprijinit de cercurile păgâne din Orient, inițiază o politică anticreștină. 267

Capitolul 99

Maximinus Daia

Gaius Galerius Valerius Maximinus (numit Maximinus Daia sau Maximinus II, n.270 - d.313, Tarsos) a fost un împărat roman. Când Augusti Dioclețian și Maximian au abdicat la data de 1 mai 305, Maximianus Daia a fost numit Caesar în cea de-a doua tetrarhie. El era un nepot al împaratului Galerius, cel care a impus colegilor săi imperiali numirea tânărului ofițer. Ca zonă de stăpânire, lui Maximinus i s-a repartizat dioceza Oriens, care cuprindea provinciile sudice ale Asiei Mici, ale Siriei și ale Egiptului. Pe plan extern noul Caesar al Romei trebuia să apere granița răsăriteană împotriva marelui imperiu al Sasanizilor persani. În centrul politicii interne stăteau , începând cu anul 303, persecuțiile creștinilor. Aceastea erau o parte a programului conservator de înnoiri pe care îl dezvoltaseră împărații primei tetrarhii. Datorită acordului cu acest program, Maximianus a fost promovat Caesar.

268

Capitolul 100

Valerius Valens Aurelius Valerius Valens (d. 317) a fost un împărat roman în perioada 316 - 1 martie 317.

269

Capitolul 101

Sextus Martinianus

Sextus Marcius Martinianus (d. 325) a fost un împărat roman din iulie până în septembrie 324. A fost un apropiat al co-împăratului Licinius.

270

Capitolul 102

Constantin al II-lea 2003. p. 225–250 • Alexander Demandt: Die Spätantike. Römische Geschichte von Diocletian bis Justinian 284–565 n. Chr. Ediția a II-a. Editura C. H. Beck, München 2007, ISBN = 978-3-406-55993-8. 97p

Constantin II

Flavius Claudius Constantinus (februarie 317-340), împărat roman (337-340). Fiu al lui Constantin cel Mare și al Faustei, născut la Arelate (Arles) în Gallia. Desemnat în 337 caesar, participă în 332 la luptele de la Dunărea de Jos împotriva goților și, în 337, la moartea tatălui său, este ridicat împreună cu cei doi frați, Constant și Constanțiu II, la rangul de augustus, încredințindui-i-se guvernarea provinciilor occidentale: Gallia, Hispania și Britannia. După încercarea nereușită de a institui o tutelă asupra fratelui său mai tânăr, Constant, Constantin pătrunde cu o armată în Italia, dar este ucis, în apropiere de Aquileia, în 340.

102.1 Literatură • Bruno Bleckmann: Der Bürgerkrieg zwischen Constantin II. und Constans (340, în:Historia Vol 52. An 271

Capitolul 103

Constanțiu al II-lea roase măsuri împotriva păgânismului precum închiderea multor temple și interzicerea jertfelor către zei și a practicării magiei. Cu toate acestea împăratul susținea învățătura creștină ariană, acest fapt aducându-l deseori în conflict cu Biserica. De-a lungul domniei sale a convocat mai multe concilii locale în încercarea de a reconcilia doctrina ariană cu cea niceeană. Tot el a emis mai multe edicte pentru perscutarea evreilor. Moare la Tarsos, în Cilicia, în drum spre Occident, unde trupele din Gallia îl proclamaseră împărat pe Iulian Apostatul. Modest ca inteligență, suspicios, crud, superstițios, Constanțiu rămâne totuși cel mai capabil dintre fiii lui Constantin cel Mare.

103.1 Referințe [1] De Imperatoribus Romanis - Constantius II

Constanţiu II

Constanțiu al II-lea (Constantinus Flavius Iulius, n. 7 august 317 - d. 3 noiembrie 361), împărat roman (337361), a fost cel de-al doilea fiu al lui Constantin cel Mare și al Faustei. S-a născut în Sirmium (oraș în Illyricum). A fost ridicat în 324 la rangul de cezar, apoi în 337, la moartea tatălui său, împreună cu cei doi frați ai săi, Constant și Constantin II, la cel de augustus, încredințindu-i-se guvernarea Orientului, Egiptului și Traciei. Constanțiu poartă un lung război împotriva Persiei (337-361), încheiat fără ca o tabără să poată dobândi un succes decisiv. După moartea lui Constant (350), Constanțiu organizează o campanie împotriva lui Flavius Magnus Magnentius și, înfrângându-l în bătăliile de la Mursa (351) și Mons Seleuci (353), devine împărat al întregului Imperiu Roman.[1] Domnia sa este cunoscută pentru reformele religioase. Adept al creștinismului, Constanțiu a luat nume272

Capitolul 104

Constant

Constant

Flavius Iulius Constans (n. 320 - d. 18 ianuarie 350) a fost împărat roman care a domnit din 337 până în 350. Fiul cel mai mic al lui Constantin cel Mare și al Faustei, ridicat în 335 la rang de caesar, Constant devine în 337, la moartea tatălui său, împreună cu cei doi frați, Constantin II și Constanțiu II, augustus, încredințindu-ise guvernarea Italiei, Illyricum-ului și Africii. Încercarea lui Constantin II de a-l tutela, urmată de invadarea Italiei, se soldează cu moartea acestuia în lupta de la Aquileia (340), Constant extinzându-și stăpânirea și asupra Galliei, Hispaniei și Britanniei. Severitatea atitudinii față de armată și austeritatea politicii sale fiscale declanșează conspirația lui Flavius Magnus Magnentius care este proclamat împărat la Autun, în Galia. Nevoit să fugă, Constant a fost ucis în apropiere de Pirinei, în anul 350.

273

Capitolul 105

Iulian Apostatul

Flavius Claudius Iulianus

Flavius Claudius Iulianus

Flavius Claudius Iulianus (331 – 26 iunie 363) a fost un împărat roman care a domnit între 361 - 363, el fiind ultimul împărat roman păgân. Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian este elev al lui Libanios și Maximos din Tyr. A abandonat religia creștină în 351 în favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355 este desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident. În februarie 360, la Luteția (astăzi, Paris), trupele din Occident îl proclamă împărat. După moartea lui Constanțiu al II-lea, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian este recunoscut ca unic împărat al imperiului și vine la Constantinopol. Scurta lui domnie stă sub semnul reacției anticreștine și încercărilor de reînviere a cultelor păgâne, a obiceiurilor și moravurilor străbune. Adoptă edicte anticreștine, care-i aduc cognomenul de Apostatul. Posesor al unei

Flavius Claudius Iulianus

vaste culturi filosofice și filologice, Iulian a lăsat o bogată și multilaterală operă literară scrisă în limba greacă. Rănit în lupta de la Maranga, de pe fluviul Tigru, Iulian moare câteva zile mai târziu, la 26 iunie 363. Cu el se

274

105.2. NOTE

275

[3] Ammianus Marcellinus, Res Gestae, 23.1.2–3. [4] Ambivalența este o dispoziție contradictorie [5] See “Julian and the Jews 361–363 CE” (Fordham University, The Jesuit University of New York) and “Julian the Apostate and the Holy Temple”. [6] A Psychoanalytic History of the Jews, Avner Falk

Solidus (monedă de aur de 4,28 grame) avers: FL CL IVLIA-NVS P P AVG[1] , capul lui Iulian Apostatul purtând o diademă de perle, spre dreapta; revers: un soldat roman în armură ține de păr un prizonier îngenuncheat; circular: VIRTVS•EXERCITVS•ROMANORVM[2] ; în exergă: *SIRM (marcă a monetăriei de la Sirmium)

sfârșește dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.

105.1 Încercarea de a reconstrui Templul din Ierusalim În 363, nu cu mult timp înainte ca Iulian să părăsească Antiohia pentru a lansa o campanie împotriva Persiei, ca urmare a efortului său de a promova alte religii decât creștinismul, a ordonat reconstrucția templului.[3] Un prieten personal al lui, Ammianus Marcellinus, a scris despre acest efort: „Iulian s-a gândit să reconstruiască cu o cheltuială extravagantă Templul care să fie mândria Ierusalimului încă o dată și l-a angajat în acest sens pe Alypius din Antiohia. Alypius s-a apucat puternic de lucru și a fost secondat de guvernatorul provinciei atunci când bile înspăimântătoare de foc au distrus fundațiile. Aceste [bile] și-au continuat atacurile până când muncitorii, după încercări repetate, nu s-au mai putut apropia mai mult și s-a renunțat la această încercare.” —Ammianus Marcellinus Eșecul de a reconstrui Templul a fost atribuit unui cutremur din Galileea din 363 și ambivalenței[4] evreilor în legătură cu acest proiect. Sabotajul este o posibilitate, dar și un incendiu accidental. Intervenția divină a fost explicația preferată în rândul istoricilor creștini ai timpului.[5] Sprijinul lui Iulian acordat evreilor, venind după ostilitățile manifestate de împărații dinaintea sa, au făcut ca evreii să-l numească „Iulian Păgânul” (sau Apostatul).[6]

105.2 Note [1] Citit: FL[avius] CL[audius] IULIANUS P[ater] P[atriae] AUG[ustus], în română: „Flavius Claudius Iulianus, Părintele Patriei, Împărat”. [2] În română: „Curajul armatei romane”.

Capitolul 106

Iovian Constantinopol.

Monedă cu chipul lui Iovian

Flavius Claudius Iovianus (n. c. 331 - d. 364), a fost împărat roman în perioada 363 - 364. Flavius Iovianus s-a născut în anul 331 la Singidunum (azi Belgrad). Tatăl său, Varronianus fusese tribun al legiunii Iovani și avusese funcția de comes domesticorum sub împăratul Constantius II. Iovianus însuși fusese protector domesticus sub Constantius și primicerius domesticorum sub Iulian Apostatul succesorul acestuia. Iovian a fost concediat după câtva timp. Unele surse susțin că concedierea se datora faptului că Iovian era creștin, dar altele arată că această teorie a apărut mult mai târziu în istoriografiile creștine și nu se întâlnește în relatările contemporane. În orice caz, Iovian a fost rechemat de Iulian Apostatul în anul 363, când acesta se pregătea pentru o expediție militară împotriva parților. În timpul acestei campanii, Iulian a fost rănit mortal de o suliță care l-a lovit în abdomen. Există controverse cu privire la alegerea lui Iovian ca împărat. Unele surse susțin că, pe patul său de moarte, însuși Iulian l-ar fi desemnat succesor. Alte surse susțin că ar fi fost ales de soldați, unele afirmând că alegerea s-ar datora soldaților creștini. Iovian a murit într-un accident la Dadastana, în Galatia (Asia Mica) la 17 februarie 364, în drum spre 276

Capitolul 107

Valentinian I

Valentinian I

Flavius Valentinianus (321 - 17 noiembrie 375) a fost împărat roman (364 - 375). Fiul unui modest ofițer, născut la Cibalae (Pannonia), Valentinian îmbrățișează cariera militară, ajungând sub Iovianus tribunus scutariorum. Proclamat, la Niceea, împărat de către armată, la moartea lui Iovianus, Valentinian îl numește împărat pe fratele său mai tânăr, Flavius Valens, căruia îi încredințează guvernarea Orientului, rezervând pentru sine conducerea, din Augusta Treverorum (Trier) a provinciilor occidentale (cele două părți ale imperiului încep astfel să fie administrate separat). Spirit activ și energic, Valentinian are mari merite în întărirea granițelor de pe Rin și Dunărea mijlocie, respingând atacurile alamanilor în Gallia (368), ale francilor și saxonilor la Rin, ale sarmaților și quazilor la Dunăre. A fost constant preocupat de îmbunătățirea administrației și legislației, de limitarea abuzurilor și a fiscalității excesive. Adept al ortodoxismului nicean, manifestă în același timp toleranță față de cultele păgâne. În 367 îl numește pe fiul său minor Grațian coîmpărat.

277

Capitolul 108

Valens

Valens

siunea invaziei hune, Valens acceptă stabilirea vizigoților în sudul Dunării (376). Jaful la care aceștia sunt supuși de autoritățile imperiale locale declanșează o mare răscoală antiromană. în bătălia de la Adrianopol (9 august 378), prin care o angajează fără a mai aștepta sosirea contingentelor din Occident, armata romană este înfrântă de vizigoții lui Frithigern, sprijiniți de contingente ostrogote, iar Valens își găsește moartea pe câmpul de luptă.

Valens

Flavius Julius Valens (328 – 9 august 378) a fost împărat roman în est din 364 până la moartea sa. Năcut la Cibalae (Pannonia), ca fiu al unui modest ofițer, Valens optează pentru cariera armelor, fiind numit, după urcarea pe tron a fratelui său mai vârstnic Valentinian I, coîmpărat cu sarcina de a guverna provinciile balcanice și orientale. Este net inferior fratelui său din punct de vedere al calităților militare, politice și administrative. În politica internă se remarcă prin represaliile împotriva cercurilor aristocrației senatoriale și prin sprijinirea arianismului. După ce reprimă uzurparea lui Procopius (înalt demnitar înrudit cu Iulian Apostatul), proclamat împărat la Constantinopol (365-366), poartă un război la Dunarea de Jos (367-369), împotriva vizigoților care amenințau provincile romane și sprijiniseră pe uzurpator. Sub pre278

Capitolul 109

Procopius

Procopius

Procopius (n. 326 în Cilicia; d. 27 mai 366) a fost un uzurpator împotriva împăratului Valens. După Ammianus Marcellinus, el era văr de mamă cu Iulian Apostatul. Procopius a luat parte la campania împotriva perșilor din 363. La moartea lui Iulian, Procopius ar fi trebuit să fie desemnat împărat, dar trupele l-au ales pe generalul Iovian. La moartea lui Iovian și la reîmărțirea imperiului, Procopius s-a declarat împărat pe 28 septembrie 365 și a preluat controlul provincilor Tracia și Bithinia. A fost prins în bătălia de la Thyatira și mai târziu executat din ordinul lui Valens pe 27 mai 366. A nu fi confundat cu istoricul din timpul lui Iustinian I, Procopius din Cezareea.

279

Capitolul 110

Grațian 110.2 Creștin Pe plan religios, Grațian a fost creștin. El a fost împotriva păgânismului și a arianismului (care făcea de asemenea parte din creștinism). A distrus Altarul Victoriei din Casa Senatului.

Flavius Gratianus

Flavius Gratianus Augustus (n. Sirmium, la 18 aprilie/23 mai, 359 - d. Lugdunum, la 25 august, 383) cunoscut sub numele de Grațian a fost împărat în vest (375 383) și în est (378 - 379).

110.1 Activitatea Grațian era fiul împăratului Valentinian I și al Marinei Severa, născut la Sirmium, Pannonia. El a fost botezat după numele bunicului său Grațian cel Bătrân. În 367 primește titlul de Augustus. În 375, la moartea lui Valentinian I, trupele din Panonnia l-au proclamat împărat pe fiul lui Gratian sub numele de Valentinian al II-lea. Grațian a rămas stăpânitor doar pe provinciile galice au rămas sub administrația lui Grațian. În 378, la moartea unchiului său Valens în bătălia de la Adrianopol, Grațian a fost ales împărat. Valens a refuzat să mai aștepte ajutorul lui Grațian și a pornit singur împotriva goților; două treimi din armata romană a fost ucisă. În 379, a renunțat la tronul estic, înscăunându-l pe generalul Teodosiu I. Grațian și Teodosiu i-au alungat pe goți din Balcani în războiul gotic (376 - 382). 280

Capitolul 111

Valentinian al II-lea 111.1 Ascensiunea Flavius Valentinianus a fost fiul Împăratului Valentinian I și al Iustiei, cea de-a doua soție a sa. El a fost frate vitreg cu celălat fiu al împăratului Valentinian I - Grațian, care a împărțit titlul imperial cu tatăl său din anul 367. Bătrânul tată, Valentinian, a murit în campania din 37.

111.2 Bibliografia • Stephen Williams & Gerard Friell, Theodosius: the Empire at Bay. (Routledge, 1994)

111.3 Legături externe • en În Engleză

Valentinian al II-lea

Valentinian al II-lea

Valentinian II (371 – 15 Mai 392), a fost Împărat Roman din anul 375 până în anul 392. 281

Capitolul 112

Magnus Maximus

Monedă cu Magnus Maximus

Magnus Maximus (cca. 335 - 28 august 388), de asemenea, cunoscut și ca Maximianus și Macsen Wledig în Țara Galilor, a fost un uzurpator hispano-roman al Imperiului Roman de Apus din 383 până la moartea sa, în 388, din ordinul împăratului Teodosie I. înfrângerea sa a marcat sfârșitul activității imperiale reale în nordul Galiei și în Marea Britanie.

282

Capitolul 113

Arcadius Flavius Arcadius Augustus (sau Arcadiu, cca. 377 – 1 mai 408) a fost împărat roman al Imperiului Roman de Răsărit între anii 395-408. După divizarea definitivă Imperiului Roman, produsă odată cu moartea lui Teodosiu I (395), Arcadius a rămas împărat al Imperiului Roman de Răsărit, iar fratele său Honorius a moștenit Imperiul Roman de Apus.

113.1 Tinerețea

sent din capitală, Arcadius s-a căsătorit cu Aelia Eudoxia, al cărei tutore era generalul Promotus, dușman declarat al lui Rufinus. După asasinarea lui Rufinus (în anul 396), noul prim sfetnic al împăratului, marele șambelan (praepositus sacri cubiculi) Eutropius a știut să întrețină bune relații cu împărătesa Aelia Eudoxia, dominându-l astfel și mai mult pe Arcadius. De asemenea, Eutropius a știut să câștige sprijinul clerului ortodox prin încurajarea Sfântului Ioan Gură de Aur pentru a accepta funcția de patriarh al Constantinopolului în anul 398.

Cu toate acestea, eunucul Eutropius a căzut în dizgrație și, la îndemnul împărătesei Eudoxia, a fost demis de către Arcadius. Această mișcare a fost influențată și de manevrele generalului got Gainas, el însuși în căutarea avansării în funcție și a favorurilor curții imperiale. În toamna anului 399, Eutropius a fost judecat și executat în Calcedon. Nici generalul Gainas nu a sfârșit mai bine, el fiind În ianuarie 383, tatăl său l-a asociat la tronul imperial, ucis într-o ciocnire cu hunii, în anul 400.[1] proclamându-l Augustus. Fiind încă minor, Arcadius a fost pus sub tutela lui Tațian, apoi a lui Rufinus, prefectul pretorian al părților de răsărit ale Imperiului Roman (praefectus praetorii Orientis).[2] Arcadius era fiul cel mai mare al lui Teodosiu I și al Aeliei Flavia Flaccilla, fiind fratele mai mare al lui Honorius (cel care va deveni împărat al Imperiului Roman de Apus) și al Gallei Placidia. S-a născut în Spania, în anul 377 (sau 378 după alte surse)[1] .

113.2 Împărat roman După moartea lui Teodosiu I (17 ianuarie 395), Imperiul Roman a fost divizat între cei doi fii ai săi: Arcadius, sub tutela lui Rufinus, a primit partea orientală (Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol), iar Honorius (născut în 384), sub tutela generalului Stilicho, a primit partea occidentală (Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma).[3] Arcadius s-a dovedit a avea un caracter slab, fiind foarte influențabil. Neavând înclinare spre activitățile militare, atât de importante pentru un împărat din acea perioadă, Arcadius a preferat să pozeze într-un împărat creștin pios; pentru aceasta s-a preocupat îndeosebi de combaterea ereziilor și a păgânismului. În acest scop el a decretat o serie de legi referitoare la închiderea forțată a templelor păgâne de pe teritoriul imperiului.

Monedă de aur (multiplu de solidus) emisă de Arcadius

Împărăteasa Eudoxia, având o puternică personalitate, a intrat în conflict cu patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, din cauza obiecțiilor acestuia cu privire În timp ce Rufinus spera să și-l apropie și mai mult pe Ar- la influența nefastă exercitată de către Eudoxia asupra lui cadius printr-o căsătorie cu fiica lui, împăratul avea alte Arcadius. Împărăteasa și-a folosit din plin influența ei la idei. În aprilie 395, profitând de faptul că Rufinus era ab- curtea imperială împotriva patriarhului. Folosindu-se de 283

284 episcopul Teofil al Alexandriei, ea a reușit ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie detronat din demnitatea de patriarh al Constantinopolului și exilat în anul 403. A urmat o revoltă a cetățenilor capitalei și împăratul a fost nevoit să îl recheme pe Ioan, câteva zile mai târziu. Dușmănia de moarte a împărătesei față de patriarhul Ioan a continuat și, în anul 404, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat din nou, de data aceasta definitiv. În ianuarie 400, Eudoxia a primit titlul de Augusta, o distincție acordată pentru doar trei femei în tot secolul IV. În anul 401 împărăteasa Eudoxia a dat naștere fiului lui Arcadius, viitorul împărat Teodosiu al II-lea; ea mai născuse anterior trei fete. Într-o încercare de a asigura continuitatea dinastiei sale, Arcadius l-a numit Augustus pe Teodosie, la vârsta de doar opt luni. În octombrie 404, Eudoxia a murit în urma unui avort spontan, încheinduse astfel și dominația ei asupra lui Arcadius.[2]

113.3 Ultimii ani În anii de domnie care au urmat morții împărătesei Eudoxia, Arcadius i-a încredințat puterea efectivă lui Anthemius, noul prefect pretorian al părților de răsărit ale Imperiului Roman (începând din anul 405). Anthemius a fost o persoană competentă; el s-a străduit să stăvilească abuzurile guvernamentale și să asigure apărarea hotarelor imperiului față de năvălirile barbarilor vizigoți și huni. De asemenea, el a continuat programul lui Arcadius de creștinare forțată a tuturor locuitorilor din imperiu, închizând sau chiar distrugând templele păgâne.[1] Împăratul Arcadius a murit la 1 mai 408, din cauze naturale, lăsând tronul fiului său, Teodosie al II-lea, sub tutela surorii sale mai mari, Pulcheria.[3] Arcadius a avut, cu soția sa Aelia Eudoxia, doi copii: • Teodosie II • Pulcheria

113.4 Referințe [1] Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976 [2] De Imperatoribus Romanis - Arcadius (395-408 A.D.) [3] Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5

113.5 Galerie de imagini • Bust al lui Arcadius

CAPITOLUL 113. ARCADIUS • Miniatură din cronica lui Constantin Manasses cu împăraţii Teodosiu I, Arcadius şi Honorius • Bust din marmură - Altes Museum din Berlin • Bust al lui Arcadius - Muzeul de arheologie din Istanbul

113.6 Legături externe • Arcadius • De Imperatoribus Romanis: Arcadius (395-408 A.D.) • Flavius Arcadius

Capitolul 114

Honorius

Flavius Honorius

Flavius Honorius (384 - 423) a fost un împărat roman între 395 - 423. El era fiul lui Teodosiu I, fratele lui Arcadius și a Gallei Placidia. A fost asociat la domnie din 394. Domnia i-a fost zgudiută de invaziile masive ale barbarilor în Imperiu, în special goții (care au ocupat Roma în 409) și provincile care își declarau independența. Cel mai important ministru al său a fost Flavius Stilicho, adevăratul împărat.

285

Capitolul 115

Valentinian al III-lea

Valentinian III

Flavius Placidius Valentinianus (2 iulie 419, Ravenna - 16 martie 455, Roma), cunoscut ca Valentinian III a fost împărat al Imperiului Roman de Apus (424-455). Născut la Ravenna, a fost fiul lui Constanțiu III și a Gallei Placidia - fiica împăratului Teodosiu I și nepoata împăratului Valentinian I. A fost numit caesar pe 23 octombrie 424 în Constantinopol, apoi proclamat împărat la 23 octombrie 425. Valentinian a fost impus pe tron de trupele vărului său Teodosiu II, suveranul Imperiului Roman de Răsărit. Minor, regența este exercitată de mama sa, puterea reală aparținând însă generalilor Felix (m. 430), Bonifatius (m. 432), Aetius (m. 454). În timpul domniei sale, criza statului se agravează, Africa de Nord, Britannia, Pannonia se desprind de sub autoritatea imperiului. Pe Câmpiile Catalaunice (451), într-una dintre cele mai mari bătălii ale antichității, armata romană comandată de Aetius, cu contingente vizigote, france, burgunde, alane, obține o ultimă victorie, forțând retragerea lui Attila și a aliaților săi din Gallia. La 6 luni după ce l-a ucis cu mâna sa pe Aetius, Valentinian este, la rândul său, asasinat de un partizan al acestuia (martie 455). Cu el se sfârșește dinastia teodosiană.

115.1 Legături externe • De Imperatoribus Romanis Valentinian III

286

Capitolul 116

Petronius Maximus

Monede cu figura lui Petronius Maximus

Flavius Anicius Petronius Maximus (c. 396; d. 22 aprilie 455) a fost aristocrat roman și, pentru scurt timp, împărat roman al Imperiului Roman de Apus, mai exact în perioada 17 martie 455 - 31 mai 455. În timpul lui Petronius, vandalii, conduși de Genseric, ocupă și jefuiesc Roma.

116.1 Legături externe • en Petronius Maximus, Ralph W. Mathisen, An Online Encyclopedia of Roman Emperors

287

Capitolul 117

Avitus Marcus Flavius Avitus (Eparchius) (n. ~400 [1] - d. 18 august 457 [1] ) a fost împărat roman în perioada 455-456. Se trăgea dintr-o familie de latifundiari din Gallia. Pe vremea generalului Flavius Aetius, Avitus devine în 439 praefectus praetorio în Gallia. După asasinarea lui Valentinian al III-lea de către un partizan al generalului Aetius și după detronarea lui Petronius Maximus (succesorul lui Valentinian), Avitus se proclamă împărat roman pe 9 iulie 455, la Arles. Pentru asta a avut și susținerea militară a vizigoților. Intrând în conflict cu generalul roman Ricimer Flavius, este înfrânt la Placentia (Piacenza de azi), în octombrie 456. Pe 17 octombrie este detronat. Ricimer (adevăratul conducător al Imperiului Roman de Apus) impune la purpura imperială pe Maiorian. La puțină vreme de la înfrângerea de la Placentia, Avitus (devenit între timp episcop în acest oraș), moare (se pare ca în 457)

117.1 Evenimente În timpul lui Avitus, Sidonius Apollinaris[2] (432 - 486), scrie un panegiric, împăratului .

117.2 Bibliografie • Horia C. Matei, Enciclopedia Antichității , Ed. Meronia, București 1995.

117.3 Note [1] Jona Lendering, Avitus [2] „Lumea antică” (în română). Istoria lumii în date. București: Editura Enciclopedică Română. 1972. pp. 59

288

Capitolul 118

Majorian

Iulius Valerius Maiorianus (420 ca. – d. 7 august 461, Tortona), cel mai cunoscut ca Majorian, a fost un împărat roman din 457 până la moartea sa. Majorian a fost detronat și asasinat de generalul roman Ricimer.

289

Capitolul 119

Libius Severus

Flavius Libius Severus Serpentius (n. cca. 420, Lucania – d. 15 august 465) a fost un împărat al Imperiului Roman de Apus din 19 noiembrie 461 până la moartea sa.

290

Capitolul 120

Anthemius

Procopius Anthemius (n. cca 420, Constantinopol, Imperiul Roman – d. 11 iulie 472, Roma) a fost un împărat al Imperiului Roman de Apus din 467 până la moartea sa.

291

Capitolul 121

Olybrius

Anicius Olybrius (n. ? - d. 22 octombrie sau 2 noiembrie 472) a fost un împărat al Imperiului Roman de Apus din aprilie sau mai 472 până la moartea sa.

292

Capitolul 122

Glycerius

Glycerius (n. cca 420 - d. după 480) a fost un împărat al Imperiului Roman de Apus din 473 până în 474.

122.1 Legături externe • http://www.roman-empire.net/collapse/glycerius. html

293

Capitolul 123

Romulus Augustulus Flavius Romulus Augustulus (n. 463, d. după 476) a fost ultimul împărat (475-476) al Imperiului Roman de Apus. La 31 octombrie 475, patricianul Orestes îl proclamă împărat pe fiul său, Romulus Augustulus, autoritatea împăratului limitându-se la sudul Galiei și la Italia. La 28 august 476, Romulus Augustulus este îndepărtat de la tron de către Odoacru, căpetenia herulilor (neam germanic din uniunea de triburi a goților).

vio în Noricum. Mulți istorici au observat o coincidență faptul că ultimul împărat apusean a purtat atât numele de Romulus, fondatorul legendar și primul rege al Romei, și Augustus, primul împărat roman.

Orestes a fost numit Magister militum de Julius Nepos în 475. La scurt timp după numirea sa, Orestes a lansat o rebeliune, capturând Ravenna, capitala Imperiului Roman de Apus, pe 28 august 475. Nepos a fugit în Dalmația, Severin de Noricum, consilier al lui Odoacru, a mediat în cazul în care unchiul său a condus-o în stare de semidetronarea fără violență a ultimului și tânărului împărat autonomie din anii 460. Orestes, cu toate acestea, a refuroman al Imperiului de Apus, pentru care a reușit să ob- zat să devină împărat, “din motive secrete”, în conformitate cu istoricul Edward Gibbon[2] . În schimb, l-a instalat țină chiar și o pensie. pe fiul său pe tron pe 31 octombrie 475. Imperiul Roman de Apus moștenit de Augustulus a devenit o umbră a trecutului său, diminuându-se în mod semnificativ în ultimii 80 de ani. Autoritatea imperiala s-a redus la frontierele italiene și părți din sudul Galiei: Italia și Galia Narbonensis[3] . Imperiul Roman de Răsărit își trata omologul său vestic ca pe un stat clientelar. Împăratul răsăritean Leon, care a murit în 474, a numit împărații occidentali Anthemius și Julius Nepos, Constantinopol nerecunoscând niciodată pe noul împărat. Nici Zenon, nici Basiliscus, cei doi generali care luptă pentru tronul de est, la momentul aderării lui Romulus, nu l-au Romulus Augustulus este depus în Occident de către acceptat în calitate de conducător. Odoacru, iar insignele imperiale au fost trimise de la Roma la Constantinopol, fapt care mai târziu va genera La câteva luni după ce a preluat puterea Orestes, o coaliție de heruli, sciri și mercenari turcilingi au cerut ca el să dispute în privința moștenirii romane. le dea o treime din terenul din Italia. Atunci când Oreste Imperiul Roman de Apus după ce pierde majoritatea proa refuzat, triburile s-au revoltat sub conducerea lui Odoavinciilor, este desființat atunci când Odoacru, care se cru, conducătorul scirilor. Orestes a fost capturat în aproautoproclamă magister militum (guvernator suprem), înpiere de Piacenza pe 28 august 476 și executat rapid. ființează un stat independent în Italia (476). Odată cu instaurarea dominației germanice în Italia, are loc sfâr- Odoacru a ajuns la Ravenna, capturând orașul și pe tânășitul Imperiului Roman de Apus, sfârșitul Antichității și rul împărat. Romulus a fost obligat să abdice pe 4 septembrie 476. Acest act este considerat sfârșitul Imperiuînceputul Epocii Medievale. lui Roman de Apus, deși îndepărtarea lui Romulus nu a determinat nici o perturbare semnificativă în timp. Roma a pierdut deja hegemonia asupra provinciilor sale, ger123.1 Ascensiunea și domnia manicii dominând armata romană și generalii germanici asemenea lui Odoacru deveniseră de mult timp adevăraTatăl lui Romulus, Orestes, era un cetățean roman, ori- ții conducători din spatele tronului[4] . Italia a suferit disginar din Pannonia, care a servit ca secretar și diplomat trugeri mult mai mari în secolul următor când împăratul pentru Attila Hunul[1] , iar mai târziu a crescut prin rându- răsăritean Iustinian I a recucerit aceasta provincie. rile armatei romane. Viitorul împărat a fost numit Romulus, după bunicul din partea mamei, un nobil de la Poeto- După abdicarea lui Romulus, Senatul roman, în numele 294

123.4. NOTE lui Odoacru, a trimis reprezentanți la împăratul roman răsăritean Zenon, care a cerut să reunească în mod oficial cele două jumătăți ale imperiului: “vestul...nu mai este necesar un împărat propriu: un monarh suficient pentru o lume”. El l-a întrebat, de asemenea, dacă îl numește pe Odoacru patrician, și administrator al Italiei în numele lui Zeno. Zeno a subliniat faptul că Senatul ar fi trebuit să-i mai acorde un Julius Nepos încă o dată tronul, dar nimeni nu a fost de acord cu acestea. Odoacru s-a hotărât apoi să domnească în Italia în numele lui Zeno[5] .

123.2 Restul vieții Soarta finală a lui Romulus este necunoscuta. Valesianus Anonymus a scris că Odoacru, având milă de tinerețea lui, i-a cruțat viața lui Romulus și i-a acordat o pensie anuală de 6.000 solidi înainte de a trimite-l să locuiască cu rudele din Campania. lordanes și Marcellinus Comes spun că Odoacru l-a exilat pe Romulus în Campania, dar nu menționează nici o recompensă de la regele germanic. Sursele sunt de acord că Romulus și-a stabilit reședința în Vila Lucullan, un vechi castel construit inițial de către Lucullus în Campania. În Istoria Declinului și Căderii Imperiului Roman, Edward Gibbon ia act de faptul că ucenicii Sfântului Severinus din Noricum au fost invitați de către o “doamnă napolitană", pentru a aduce trupul său la vila de la 488, "în locul de Augustulus”. Cassiodorus, un secretar al lui Theodoric cel Mare, a scris o scrisoare către “Romulus” prin care confirma o pensie în 507. Thomas Hodgkin, un traducător de lucrări Cassiodorus, scria în 1886 că a fost cu siguranță Romulus, aceeași persoană ca și ultimul împărat vestic. Scrisoarea se va potrivi cu descrierea loviturii de stat a lui Odoacru din Valesianus Anonymus, și Romulus ar fi putut fi în viață în secolul al VI-lea devreme. Dar Cassiodorus nu furnizează detalii despre corespondentul său sau mărimea și natura pensiei sale, iar lordanes, a cărei istorie a perioadei, o lucrare mai devreme de Cassiodorus, nu face nici o mențiune a unei pensii.

123.3 Legături externe 123.4 Note [1] Gibbon, Edward, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, David Womersley, ed. London; Penguin Books, 1994. Vol. 3, p. 312. [2] Gibbon, p. 402. [3] Hollister, C. Warren, Medieval Europe: A Short History. New York; McGraw Hill, 1995, 32. [4] Norwich, 54. [5] Bryce, James, The Holy Roman Empire

295

296

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

123.5 Text and image sources, contributors, and licenses 123.5.1

Text

• Republica Romană Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Roman%C4%83?oldid=10217684 Contribuitori: Radufan, Ronline, Laurap, Romihaitza, MihaitzaBot, Rebel, MobyDick, Arado, AdiJapan, Vlad, Orioane, Mihai Andrei, Anclation, RebelRobot, Andrei Stroe, Strainubot, NeaNita, Roamata, Parvus7, Victor Blacus, Escarbot, Afil, Minisarm, Chris sb, Gimbrinel, Mycomp, Joric49, SilverskyRO, VolkovBot, Ommiy-Pangaeus, SieBot, Synthebot, Loveless, Dany 123, Pedrosito, Tgeorgescu, RadufanBot, DPP, Gikü, Asybaris01, Mmj~rowiki, Alexander Tendler, Diego pmc, Jurnalistica, Solt, FirilacrocoBot, Luckas-bot, Ptbotgourou, Andrebot, ArthurBot, DSisyphBot, Xqbot, Sîmbotin, RibotBOT, Bornaz Sebastian, Ionutzmovie, Terraflorin, Dinamik-bot, Andreia181, EmausBot, Ionutp, Coagulans, Mateicovrig, WikitanvirBot, Hype supper, MerlIwBot, Pafsanias, GÜT, Rotlink, Alex Khan93, Addbot, XXN-bot, Wintereu și Anonim: 55 • Imperiul Roman antic Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman_antic?oldid=10102021 Contribuitori: Strainubot, Victor Blacus, Gikü, ArkBot, Merlissimo, Claudius7777777, Ionutzmovie, Coagulans, MerlIwBot și XXN-bot • Imperiul Roman de Răsărit Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman_de_R%C4%83s%C4%83rit?oldid=10429355 Contribuitori: Gutza, Ronline, Danutz, Hashar, Suisui, Robbot, Webkid~rowiki, Laurap, Elerium, Vali, MihaitzaBot, Rebel, Mishuletz, YurikBot, Palica, AdiJapan, Zwobot, Vlad, Chobot, RobotQuistnix, Orioane, Codrinb, FelixBot, Remigiu, RebelRobot, Andrei Stroe, Miehs, Cristi Pitulice, FlaBot, Strainubot, Boamund, Cornel Grad, GEO, Escarbot, Tibs, Thijs!bot, JAnDbot, Afil, Minisarm, CommonsDelinker, Mycomp, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, Ommiy-Pangaeus, Vintilă Barbu, Firilacroco, Anonymus, SieBot, Plinul cel tanar, Lucian GAVRILA, Cerghizan Radu, Marcus Cyron, BotMultichill, Albabos, Tgeorgescu, Tico, AlleborgoBot, RadufanBot, Andynomite, PipepBot, Gikü, DragonBot, Ark25, Alexander Tendler, Spiridon Ion Cepleanu, Cunigunda, BotSottile, Numbo3-bot, Luckas-bot, Amirobot, Serban Marin, Nallimbot, Andrebot, ArthurBot, Alpinu, DSisyphBot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, Almabot, GhalyBot, Claudius7777777, RibotBOT, Rohitrrrrr, Andus, Terraflorin, Vladimir rosulescu, Ioan marculeţ, TobeBot, BICasian, KamikazeBot, MastiBot, TjBot, EmausBot, BAICAN XXX, ZéroBot, Zece, WikitanvirBot, ChuispastonBot, FoxBot, Readder, Brgh, MerlIwBot, Medium69, Trepier, Tolea93, AvocatoBot, Pafsanias, Black Agent, JYBot, GÜT, Cristi Rusin, Alex Khan93, Addbot, BreakBot, Valimali67, XXN-bot, Dragos 231, Dan Mihai Pitea, KasparBot și Anonim: 61 • Roma Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Roma?oldid=10414771 Contribuitori: Mihai, Ronline, Danutz, Hashar, Suisui, Laurap, Elerium, Romihaitza, Rebel, Wars, YurikBot, Palica, Sabinpopa~rowiki, Jorunn, Vlad, Chobot, RobotQuistnix, Orioane, Mihai Andrei, Emily, Anclation, Remigiu, Strainu, Evosphere, R.S., RebelRobot, Andrei Stroe, Miehs, FlaBot, Strainubot, Lucifer80, Purodha, Cornel Grad, GEO, Parvus7, Victor Blacus, Escarbot, TuvicBot, Thijs!bot, JAnDbot, Afil, Minisarm, Cezarika1, Rei-bot, VolkovBot, Aibot, TXiKiBoT, Firilacroco, SieBot, Synthebot, Idioma-bot, Loveless, BotMultichill, Venator, Tgeorgescu, Tico, AlleborgoBot, Byrialbot, RadufanBot, FeodorBezuhov, PipepBot, DragonBot, Ark25, Alexbot, BOTarate, Mihail birsan, WikiDreamer Bot, Numbo3-bot, Azazaza, HerculeBot, Solt, Luckas-bot, Luciandrei, MSClaudiu, Serban Marin, Ptbotgourou, Jotterbot, Sibiu-it, ArthurBot, Azuga123, DSisyphBot, Xqbot, Sîmbotin, GhalyBot, RibotBOT, Redfox hq, Bornaz Sebastian, Ionutzmovie, Terraflorin, Yahal.Olal, TobeBot, Bogdan Muraru, Nutzu1234567890, KamikazeBot, EmausBot, ZéroBot, Milei.vencel, Mateicovrig, WikitanvirBot, ChuispastonBot, Movses-bot, MerlIwBot, Pafsanias, HiW-Bot, Lare 11, Costin Man., GÜT, Addbot, BreakBot, XXN-bot, KasparBot, ENGICLOPEDIE, Portobuffolé și Anonim: 70 • Constantinopol Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantinopol?oldid=10233024 Contribuitori: Iulianu, Mihai, Danutz, Robbot, Vali, Rebel, Mishuletz, Jorunn, AdiJapan, Vlad, Mihai Andrei, Evosphere, RebelRobot, Andrei Stroe, Strainubot, GEO, Smerita Luteţie, Victor Blacus, Escarbot, Tibs, Thijs!bot, JAnDbot, Minisarm, CommonsDelinker, Turbojet, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, Synthebot, Lucian GAVRILA, RadufanBot, Constantin.prihoanca, Ewan, Ark25, OKBot, robot, Luckas-bot, Amirobot, Ptbotgourou, Xqbot, Sîmbotin, RibotBOT, Ionutzmovie, Terraflorin, Dinamik-bot, MastiBot, Nerissa-Marie, EmausBot, ZéroBot, JackieBot, WikitanvirBot, ChuispastonBot, CocuBot, Movses-bot, MerlIwBot, AlternoBreak, Eurocentral, Cristi Rusin, Addbot, Namarie~rowiki, Danutiosif, Istrateionel, Mafiotuldintropez, MOLDOVEANU DRAGOS, Covyx, KasparBot și Anonim: 26 • Ravenna Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ravenna?oldid=10358695 Contribuitori: Gutza, Radufan, Danutz, Hashar, Elerium, YurikBot, Vlad, Chobot, RobotQuistnix, Anclation, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, CommonsDelinker, Rei-bot, Urzică, VolkovBot, Aibot, TXiKiBoT, SieBot, Idioma-bot, Loveless, Tico, RadufanBot, PipepBot, Constantin.prihoanca, DragonBot, Ark25, PixelBot, Rad Urs Bot, Numbo3-bot, Luckas-bot, MSClaudiu, Amirobot, Xqbot, Sîmbotin, RibotBOT, TobeBot, EmausBot, BAICAN XXX, Tolea93, Pafsanias, Makecat-bot, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 4 • Milano Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Milano?oldid=10357222 Contribuitori: Iulianu, Radufan, Mihai, Hashar, Suisui, Robbot, Elerium, Pirlinho, AnaZ, Quistnix, Rebel, Wars, Waelsch, YurikBot, Palica, AdiJapan, Sz-iwbot, Vlad, Chobot, RobotQuistnix, Mihai Andrei, Andrei Stroe, Miehs, FlaBot, Strainubot, Escarbot, Siebrand, Thijs!bot, JAnDbot, Minisarm, CommonsDelinker, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Synthebot, Lucian GAVRILA, BotMultichill, Tico, RadufanBot, PipepBot, MERTEA I. ADRIANA, DragonBot, Ark25, OKBot, Erinaceus, SilvonenBot, Alecs.bot, Numbo3-bot, Luckas-bot, MSClaudiu, MariusXVI, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, RibotBOT, Terraflorin, ButkoBot, TobeBot, BICasian, Bogdan Muraru, TjBot, EmausBot, ZéroBot, RsocolBot, WikitanvirBot, Mjbmrbot, ChuispastonBot, MerlIwBot, AvocatoBot, Okkkk, Sorindan, Opas, GÜT, XXN, Addbot, BreakBot, XXN-bot, Dan Mihai Pitea, KasparBot și Anonim: 26 • Nicomedia Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicomedia?oldid=10157502 Contribuitori: Andrei Stroe, Strainubot, GEO, JAnDbot, SieBot, Constantin.prihoanca, Alexbot, Xqbot, Ionutzmovie, SpunkyLepton, Vlaros, EmausBot, ZéroBot, WikitanvirBot, MerlIwBot, MihaelaAndreeaS, JYBot, YFdyh-bot, Addbot, XXN-bot, Sebastian Cuciuc și KasparBot • Cezar August Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_August?oldid=10335470 Contribuitori: Radufan, Danutz, Hashar, Suisui, Robbot, Laurap, Rebel, YurikBot, Palica, AdiJapan, Zwobot, RobotQuistnix, Orioane, RebelRobot, Andrei Stroe, Strainubot, Laur2ro, GEO, Victor Blacus, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Afil, Minisarm, Urzică, VolkovBot, TXiKiBoT, Firilacroco, SieBot, Synthebot, Lucian GAVRILA, Rad Urs, Idioma-bot, Loveless, AlleborgoBot, RadufanBot, Gikü, Constantin.prihoanca, Nicolae Coman, Alexander Tendler, OKBot, Animus~rowiki, Alexbot, Dragos1, BodhisattvaBot, Luidub, Alecs.bot, SpBot, CarsracBot, WikiDreamer Bot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Ptbotgourou, Jotterbot, Sergiulone, ArthurBot, Xqbot, RedBot, GhalyBot, RibotBOT, Terraflorin, Andreea061595, TobeBot, Dinamik-bot, KamikazeBot, MastiBot, Octavikkus, EmausBot, Coagulans, Acidula, WikitanvirBot, ChuispastonBot, Movses-bot, MerlIwBot, Dv.uzzi, GÜT, XXN, Addbot, Ensenator, XXN-bot, Wintereu, RaduAlexandruMessi, KasparBot și Anonim: 40 • Marc Antoniu Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marc_Antoniu?oldid=10086663 Contribuitori: Rebel, Chobot, RobotQuistnix, RebelRobot, Andrei Stroe, FlaBot, Strainubot, Cristi215, Victor Blacus, Escarbot, Thijs!bot, Rei-bot, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT,

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

297

SieBot, Tgeorgescu, RadufanBot, Asybaris01, Nicolae Coman, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArkBot, Nallimbot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, Ionutzmovie, Terraflorin, TjBot, EmausBot, ZéroBot, RsocolBot, Coagulans, ChuispastonBot, MerlIwBot, Pafsanias, GÜT, Addbot, BreakBot, XXN-bot, Wintereu, KasparBot și Anonim: 6 • Iulius Cezar Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iulius_Cezar?oldid=10415767 Contribuitori: Danutz, Mangrom, String, Laurap, Elerium, Romihaitza, Vali, Rebel, Mishuletz, YurikBot, Arado, AdiJapan, TSO1D~rowiki, Vlad, Chobot, RobotQuistnix, Orioane, Emily, Anclation, FelixBot, Remigiu, Andrei Stroe, Miehs, Strainubot, Pixi, Roamata, GEO, Parvus7, BlueMonday, Victor Blacus, Samurai~rowiki, Thijs!bot, JAnDbot, Afil, Minisarm, CommonsDelinker, Anittas, Rg~rowiki, Philosophic, Cezarika1, Rei-bot, DorganBot, Goliath, Horia mar, VolkovBot, Mocu, TXiKiBoT, SieBot, Synthebot, Lucian GAVRILA, Rad Urs, Idioma-bot, Loveless, Tgeorgescu, AlleborgoBot, RadufanBot, FeodorBezuhov, Venske, Asybaris01, DragonBot, Nicolae Coman, Ark25, Wipol, Alexander Tendler, Diego pmc, Yorapp, Albambot, Nitro~rowiki, Numbo3-bot, Peti610bot, Solt, FirilacrocoBot, Luckas-bot, ArkBot, Ptbotgourou, Jotterbot, Smarty93, ArthurBot, Wanderer099, Capmo, Xqbot, RedBot, SassoBot, RibotBOT, Ionutzmovie, Jdsteakley, MauritsBot, Terraflorin, Ciaoping, Dinamik-bot, TjBot, Ashkon, Silenzio76, EmausBot, ZéroBot, RsocolBot, Coagulans, WikitanvirBot, Mjbmrbot, ChuispastonBot, CocuBot, Doutdes, Readder, MerlIwBot, Messi D, Pafsanias, JYBot, GÜT, Andrei16Tataru, Gdaniel111, Addbot, XXN-bot, Vasile iarina, KasparBot și Anonim: 77 • Quintus Horatius Flaccus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Quintus_Horatius_Flaccus?oldid=9810381 Contribuitori: Laurap, Romihaitza, MobyDick, Chobot, RobotQuistnix, Alex:D, RebelRobot, Andrei Stroe, FlaBot, Strainubot, Victor Blacus, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Cezarika1, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Idioma-bot, Loveless, AlleborgoBot, RadufanBot, Dedi, DragonBot, Nicolae Coman, Leytto, Alexbot, BOTarate, Purbo T, WikiDreamer Bot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, Ergos, D'ohBot, Szbdavid, MastiBot, TjBot, EmausBot, ZéroBot, Ionutp, WikitanvirBot, ChuispastonBot, CocuBot, MerlIwBot, MihaelaAndreeaS, Radu98boss, Gdaniel111, Addbot, KasparBot și Anonim: 13 • Titus Livius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Livius?oldid=9767810 Contribuitori: Radufan, Laurap, Rebel, YurikBot, MobyDick, Vlad, RobotQuistnix, Andrei Stroe, Strainubot, Parvus7, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, Idioma-bot, Loveless, AlleborgoBot, RadufanBot, Mykk, Alexander Tendler, PixelBot, Alexbot, SilvonenBot, Luckas-bot, ArkBot, MystBot, ArthurBot, Bombastic18, Terraflorin, TobeBot, TjBot, EmausBot, ZéroBot, WikitanvirBot, ChuispastonBot, Pafsanias, Raoli, SantoshBot, Gdaniel111, Addbot, PinkiePie1189, KasparBot și Anonim: 6 • Virgil Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Virgil?oldid=8869595 Contribuitori: Dan Mihai Pitea, Olimpiaionele și Anonim: 1 • Marcellus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marcellus?oldid=8258813 Contribuitori: Miehs, Strainubot, Rsocol, Anonymus, RadufanBot, Luckas-bot și Addbot • Livia Drusilla Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Livia_Drusilla?oldid=9795122 Contribuitori: EmausBot, Pocor, Ensenator, BreakBot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 1 • Marcus Vipsanius Agrippa Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marcus_Vipsanius_Agrippa?oldid=9796182 Contribuitori: Radufan, RobotQuistnix, Orioane, TMLutas, FlaBot, Strainubot, Bunda Tiberiu, Mycomp, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Synthebot, Idioma-bot, Loveless, RadufanBot, Nicolae Coman, Albambot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Ptbotgourou, Rubinbot, ArthurBot, RibotBOT, Terraflorin, TjBot, EmausBot, ChuispastonBot, GÜT, Addbot, Ensenator, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 3 • Dioclețian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Diocle%C8%9Bian?oldid=9792623 Contribuitori: Laurap, Romihaitza, YurikBot, RobotQuistnix, Miehs, Strainubot, NeaNita, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Minisarm, CommonsDelinker, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, Tico, RadufanBot, Ficbot, Ark25, Alexander Tendler, Mihail birsan, SilvonenBot, Numbo3-bot, Luckasbot, Ptbotgourou, ArthurBot, Darkicebot, Xqbot, Sîmbotin, Terraflorin, Yahal.Olal, TobeBot, KamikazeBot, MastiBot, Babu, EmausBot, ChuispastonBot, MerlIwBot, AvocatoBot, Belizarie, GÜT, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 7 • Constantin cel Mare Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_cel_Mare?oldid=10266850 Contribuitori: Danutz, Laurap, Elerium, Romihaitza, MihaitzaBot, Vlad, Chobot, RobotQuistnix, Anclation, Strainu, Andrei Stroe, Miehs, FlaBot, Strainubot, Adrian ach, GEO, Parvus7, Victor Blacus, Inistea, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Afil, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, Firilacroco, Anonymus, SieBot, Plinul cel tanar, Lucian GAVRILA, Cerghizan Radu, Loveless, Albabos, Tgeorgescu, Tico, AlleborgoBot, RadufanBot, Gabriela Orezeanu, Nenea hartia, Gikü, Adamescu33, Nicolae Coman, Ark25, Alexander Tendler, BodhisattvaBot, WikiDreamer Bot, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArkBot, Serban Marin, Ptbotgourou, Jotterbot, Nallimbot, Rubinbot, Andrebot, ArthurBot, DSisyphBot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, GhalyBot, RibotBOT, Terraflorin, ButkoBot, Dinamik-bot, KamikazeBot, EmausBot, BAICAN XXX, ZéroBot, Onest2010, Ionutp, WikitanvirBot, ChuispastonBot, Alexandru Anastasiu, Hype supper, Xemnas~rowiki, MerlIwBot, Mihai79, Tolea93, AvocatoBot, Black Agent, Eutalia, GÜT, Addbot, BreakBot, XXN-bot, Dan Mihai Pitea, Wintereu, Covyx, KasparBot și Anonim: 50 • Teodosiu I Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodosiu_I?oldid=10226654 Contribuitori: Laurap, MihaitzaBot, YurikBot, Zwobot, RobotQuistnix, Strainubot, Thijs!bot, JAnDbot, CommonsDelinker, Rei-bot, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, Lucian GAVRILA, Loveless, BotMultichill, Tico, AlleborgoBot, RadufanBot, Feri Goslar, Gikü, DragonBot, Alexander Tendler, OKBot, SilvonenBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Serban Marin, Nallimbot, ArthurBot, Darkicebot, Xqbot, Sîmbotin, EmausBot, ZéroBot, WikitanvirBot, ChuispastonBot, MerlIwBot, Tolea93, GÜT, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 2 • Bătălia de la Actium Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Actium?oldid=10067574 Contribuitori: Orioane, Andrei Stroe, Strainubot, GEO, Victor Blacus, Thijs!bot, JAnDbot, CommonsDelinker, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, Rad Urs, Gikü, Compactforever, Alexander Tendler, Dragos1, Luidub, SilvonenBot, FiriBot, Luckas-bot, Serban Marin, ArthurBot, Xqbot, RibotBOT, Terraflorin, EmausBot, Coagulans, AvocatoBot, Addbot, XXN-bot și Anonim: 7 • Actium Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Actium?oldid=7532629 Contribuitori: Robbot, MihaitzaBot, Rebel, YurikBot, Vlad, RobotQuistnix, RebelRobot, Strainubot, Adrian ach, Thijs!bot, SieBot, BotMultichill, Tico, RadufanBot, PipepBot, Alexbot, Solt, Luckas-bot, Rubinbot, Xqbot, RedBot, GhalyBot, WikitanvirBot, Movses-bot și Addbot • Regatul Roman Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Regatul_Roman?oldid=10429339 Contribuitori: Laurap, MihaitzaBot, Rebel, Vlad, Chobot, RobotQuistnix, Orioane, Mihai Andrei, Andrei Stroe, Miehs, Strainubot, Pixi, Roamata, GEO, Rsocol, JAnDbot, Afil, Minisarm, TXiKiBoT, SieBot, Ionut Zach, Rad Urs, Idioma-bot, Tico, RadufanBot, Mihail birsan, CarsracBot, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, Terraflorin, TjBot, EmausBot, ZéroBot, Alin, Фидель22, Bogdybogdan, Pafsanias, Addbot, Ionel141, XXN-bot și Anonim: 22 • Lista împăraților romani Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_%C3%AEmp%C4%83ra%C8%9Bilor_romani?oldid=10345200 Contribuitori: Robbot, Laurap, Rebel, RobotQuistnix, Orioane, Andrei Stroe, Strainubot, GEO, Parvus7, Victor Blacus, JAnDbot, Minisarm, Rei-bot, TXiKiBoT, SieBot, Idioma-bot, Loveless, RadufanBot, DragonBot, Ark25, Diego pmc, Dragos1, SilvonenBot, Numbo3bot, Muro Bot, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, RibotBOT, Terraflorin, Dinamik-bot, Casian307, EmausBot, BAICAN XXX, Coagulans, WikitanvirBot, MerlIwBot, Pafsanias, GÜT, Addbot, XXN-bot, Wintereu și Anonim: 14

298

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Tiberius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tiberius?oldid=9757830 Contribuitori: Gutza, Laurap, Romihaitza, Rebel, YurikBot, Zwobot, RobotQuistnix, FlaBot, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Afil, Rei-bot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, BotMultichill, AlleborgoBot, RadufanBot, DragonBot, Alexander Tendler, Dragos1, BOTarate, Numbo3-bot, Luckas-bot, Redfox, Rubinbot, ArthurBot, Xqbot, RibotBOT, Terraflorin, MondalorBot, KamikazeBot, TjBot, EmausBot, MerlIwBot, MihaelaAndreeaS, Bondaruk85, Minsbot, GÜT, Bountonw, Addbot, XXN-bot, Dan Mihai Pitea, Wintereu, Mishu57, Vladimir Lasky, KasparBot și Anonim: 5 • Caligula Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Caligula?oldid=9757842 Contribuitori: Laurap, AnaZ, Rebel, YurikBot, RobotQuistnix, RebelRobot, Andrei Stroe, Strainubot, Thijs!bot, JAnDbot, DorganBot, VolkovBot, Aibot, TXiKiBoT, SieBot, BotMultichill, RadufanBot, Asybaris01, DragonBot, Nicolae Coman, Ark25, OKBot, BodhisattvaBot, SilvonenBot, CarsracBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArkBot, Nallimbot, Rubinbot, ArthurBot, Xqbot, RedBot, GhalyBot, Terraflorin, ButkoBot, TobeBot, KamikazeBot, EmausBot, BAICAN XXX, ZéroBot, Ionutp, RsocolBot, Mao1987, David Bucur, MerlIwBot, Tolea93, Hedwig in Washington, McZusatz, GÜT, Alex Khan93, Addbot, XXN-bot, Wintereu, Mishu57, Vladimir Lasky, KasparBot și Anonim: 8 • Claudius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Claudius?oldid=9757853 Contribuitori: Robbot, Laurap, MihaitzaBot, Rebel, YurikBot, RobotQuistnix, Miehs, Strainubot, Forevermore~rowiki, Victor Blacus, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, CommonsDelinker, Chris sb, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Idioma-bot, Loveless, AlleborgoBot, RadufanBot, DragonBot, Ark25, SilvonenBot, BotSottile, Numbo3-bot, Luckas-bot, Coyau, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, Almabot, GhalyBot, RibotBOT, Ionutzmovie, Terraflorin, KamikazeBot, Varlaam, EmausBot, WikitanvirBot, ChuispastonBot, GÜT, Addbot, XXN-bot, Wintereu, KasparBot și Anonim: 4 • Nero Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nero?oldid=10411052 Contribuitori: Gutza, Hashar, Laurap, AnaZ, Romihaitza, Rebel, YurikBot, Palica, Vlad, RobotQuistnix, Emily, Andrei Stroe, Miehs, FlaBot, Strainubot, Pixi, Victor Blacus, FelixTheCat, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Dosz, Minisarm, Rei-bot, DorganBot, Goliath, Turbojet, Inaburada, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Loveless, Tgeorgescu, AlleborgoBot, RadufanBot, FeodorBezuhov, Tanke~rowiki, Ark25, Alexander Tendler, BodhisattvaBot, SilvonenBot, Numbo3-bot, FirilacrocoBot, Luckas-bot, Sergiulone, ArthurBot, Rasputzin, DSisyphBot, Xqbot, Sîmbotin, RibotBOT, Terraflorin, Dinamik-bot, KamikazeBot, Olegzander, EmausBot, ZéroBot, Popateapa, Courcelles, Hype supper, Xemnas~rowiki, Godofwar, MerlIwBot, Tolea93, Vagobot, Cuvinte timp sens viata minune, Rebrisoara, GÜT, Negrut matei, Cristi Rusin, Addbot, BreakBot, XXN-bot, Alensmitz, Wintereu, KasparBot și Anonim: 21 • Galba Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Galba?oldid=9757867 Contribuitori: Laurap, Romihaitza, YurikBot, RobotQuistnix, Strainubot, Adrian ach, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, DorganBot, TXiKiBoT, SieBot, AlleborgoBot, RadufanBot, Asybaris01, Doran~rowiki, Alexbot, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, RibotBOT, Terraflorin, D'ohBot, ButkoBot, KamikazeBot, MastiBot, EmausBot, MerlIwBot, Bondaruk85, Addbot, KasparBot și Anonim: 4 • Otho Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Otho?oldid=9785798 Contribuitori: Laurap, AnaZ, Romihaitza, MihaitzaBot, YurikBot, RobotQuistnix, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, RadufanBot, FeodorBezuhov, Asybaris01, Numbo3-bot, Luckas-bot, Amirobot, ArthurBot, Xqbot, RedBot, RibotBOT, Terraflorin, TobeBot, EmausBot, FoxBot, MerlIwBot, Addbot, XXN-bot și KasparBot • Vitellius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vitellius?oldid=9757885 Contribuitori: Robbot, Laurap, Romihaitza, YurikBot, RobotQuistnix, RebelRobot, FlaBot, Strainubot, Thijs!bot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, RadufanBot, Asybaris01, SilvonenBot, Numbo3bot, Luckas-bot, Amirobot, ArthurBot, Sîmbotin, RibotBOT, TobeBot, KamikazeBot, Scymso, EmausBot, Kasirbot, MerlIwBot, Addbot, KasparBot și Anonim: 1 • Vespasian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vespasian?oldid=9783372 Contribuitori: Laurap, Rebel, YurikBot, Chobot, RobotQuistnix, Miehs, FlaBot, Strainubot, Victor Blacus, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Turbojet, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, RadufanBot, Asybaris01, Alex F., Numbo3-bot, Luckas-bot, ArkBot, Rubinbot, ArthurBot, DSisyphBot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, RibotBOT, MondalorBot, Dinamik-bot, EmausBot, ZéroBot, WikitanvirBot, FoxBot, MerlIwBot, MihaelaAndreeaS, GÜT, SantoshBot, Addbot, XXN-bot, KasparBot, Constantin wikipedia și Anonim: 1 • Titus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Titus?oldid=10101044 Contribuitori: Strainubot, Parvus7, Thijs!bot, JAnDbot, Afil, Rei-bot, SieBot, Tico, RadufanBot, Ark25, ArkBot, Andrebot, RibotBOT, EmausBot, MerlIwBot, Pafsanias, GÜT, Addbot și NnnaL • Domițian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Domi%C8%9Bian?oldid=9757928 Contribuitori: Laurap, Rebel, YurikBot, RobotQuistnix, FlaBot, Strainubot, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Loveless, Tgeorgescu, RadufanBot, ARAGONEZ35, DragonBot, Nicolae Coman, BodhisattvaBot, Mihail birsan, Numbo3-bot, Luckas-bot, Ptbotgourou, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, D'ohBot, Dinamik-bot, KamikazeBot, MastiBot, Silenzio76, EmausBot, ZéroBot, WikitanvirBot, MerlIwBot, Pafsanias, GÜT, Addbot, XXN-bot, Neculcea Horia Constantin, KasparBot și Anonim: 3 • Nerva Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nerva?oldid=9757932 Contribuitori: Laurap, Rebel, YurikBot, RobotQuistnix, FlaBot, Strainubot, JAnDbot, CommonsDelinker, Rei-bot, DorganBot, Turbojet, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, RadufanBot, PipepBot, ARAGONEZ35, DragonBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, MystBot, Amirobot, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, Terraflorin, Dinamik-bot, KamikazeBot, EmausBot, ZéroBot, WikitanvirBot, MerlIwBot, Tolea93, Pafsanias, GÜT, Addbot, BreakBot, XXN-bot, Sbart1789, KasparBot și Anonim: 4 • Traian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Traian?oldid=10400862 Contribuitori: Ronline, Bogdan, Suisui, Robbot, Laurap, Elerium, D.evil, Rebel, Mishuletz, YurikBot, Palica, AdiJapan, Zwobot, RobotQuistnix, Orioane, Anclation, Andrei Stroe, Miehs, FlaBot, Strainubot, NeaNita, Pixi, Adrian ach, GEO, Olahus2, Parvus7, Victor Blacus, Escarbot, Krokodilu, Thijs!bot, JAnDbot, Afil, Minisarm, Placet experiri, Cezarika1, Turbojet, VolkovBot, Mocu, TXiKiBoT, Firilacroco, SieBot, Lucian GAVRILA, AlleborgoBot, RadufanBot, Gikü, Asybaris01, ARAGONEZ35, Ark25, Alexander Tendler, BOTarate, Mihail birsan, Numbo3-bot, Solt, Luckas-bot, Ptbotgourou, Jotterbot, Andrebot, ArthurBot, Pasé Otama, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, Carismagic, GhalyBot, RibotBOT, Tomos1994, Terraflorin, Silenzio76, EmausBot, BAICAN XXX, ZéroBot, Mihai Anicescu, Hype supper, MerlIwBot, Danalexandru87, Pafsanias, Sebastianpin, Reception123, GÜT, XXN, Natalia.Naty, Addbot, BreakBot, XXN-bot, Tufeanumarius2003, Feier Valeria Georgiana, Mishu57, Stefania234, KasparBot, IonutzmovieBot, PoponaruIstoriei, Mihaiboanta2 și Anonim: 72 • Hadrian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Hadrian?oldid=10133106 Contribuitori: Laurap, D.evil, Rebel, Wars, YurikBot, RobotQuistnix, Miehs, Strainubot, NeaNita, Adrian ach, Parvus7, Victor Blacus, Thijs!bot, JAnDbot, Minisarm, Rei-bot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, Tico, Asybaris01, Ark25, Alex F., Alexander Tendler, Dragos1, Numbo3-bot, Luckas-bot, Andrebot, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, RibotBOT, Terraflorin, TobeBot, Dinamik-bot, TjBot, Babu, Silenzio76, Nerissa-Marie, EmausBot, BAICAN XXX, JackieBot, Mjbmrbot, AvicBot, Tolea93, Vagobot, Pafsanias, GÜT, XXN, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 12

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

299

• Antoninus Pius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Antoninus_Pius?oldid=10137933 Contribuitori: Laurap, Romihaitza, YurikBot, Zwobot, RobotQuistnix, RebelRobot, Andrei Stroe, Strainubot, Parvus7, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, RadufanBot, Gikü, DragonBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Barosaurus Lentus, Rubinbot, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, SassoBot, RibotBOT, Terraflorin, MondalorBot, Dinamik-bot, TjBot, EmausBot, ZéroBot, Movses-bot, Pafsanias, JYBot, GÜT, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 1 • Marc Aureliu Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marc_Aureliu?oldid=10261907 Contribuitori: Gutza, Iulianu, Laurap, Rebel, YurikBot, MobyDick, Vlad, Chobot, RobotQuistnix, Mihai Andrei, FelixBot, RebelRobot, Andrei Stroe, FlaBot, Strainubot, GEO, Victor Blacus, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Afil, Turbojet, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, AlleborgoBot, RadufanBot, PipepBot, OKBot, Mihail birsan, WikiDreamer Bot, Luckas-bot, Ptbotgourou, Nallimbot, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, Almabot, Terraflorin, EmausBot, ZéroBot, ChuispastonBot, Pafsanias, Makecat-bot, GÜT, Addbot, XXN-bot, KasparBot, Constantin wikipedia și Anonim: 9 • Lucius Verus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucius_Verus?oldid=9745344 Contribuitori: Radufan, AdiJapan, RobotQuistnix, Orioane, Anclation, Alex:D, FlaBot, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, Turbojet, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Loveless, RadufanBot, Ficbot, Wybot, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, RibotBOT, Ionutzmovie, Terraflorin, MondalorBot, ZéroBot, ChuispastonBot, MihaelaAndreeaS, Addbot, KasparBot și Anonim: 1 • Commodus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Commodus?oldid=9757992 Contribuitori: Laurap, Romihaitza, MihaitzaBot, YurikBot, RobotQuistnix, RebelRobot, FlaBot, Strainubot, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, RadufanBot, Asybaris01, DragonBot, OKBot, SilvonenBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, Terraflorin, EmausBot, ZéroBot, ChuispastonBot, Pafsanias, GÜT, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 2 • Dinastia Antoninilor Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dinastia_Antoninilor?oldid=8150660 Contribuitori: Sîmbotin și Terraflorin • Dinastia Severilor Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dinastia_Severilor?oldid=9992536 Contribuitori: Miehs, Terraflorin, EmausBot, Knochen, Pafsanias și XXN-bot • Anul celor patru împărați Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Anul_celor_patru_%C3%AEmp%C4%83ra%C8%9Bi?oldid=8104883 Contribuitori: Laurap, Rebel, YurikBot, RobotQuistnix, Strainubot, Victor Blacus, JAnDbot, DorganBot, TXiKiBoT, SieBot, Rad Urs, Idioma-bot, Loveless, RadufanBot, OKBot, Alexbot, BodhisattvaBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Rubinbot, ArthurBot, Xqbot, RedBot, RibotBOT, Terraflorin, KamikazeBot, EmausBot, ChuispastonBot, CocuBot, Vagobot, Addbot și Anonim: 2 • Dinastia Iulio-Claudiană Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dinastia_Iulio-Claudian%C4%83?oldid=9424846 Contribuitori: Sîmbotin, Terraflorin și Anonim: 1 • Pertinax Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pertinax?oldid=9758002 Contribuitori: Laurap, MihaitzaBot, RobotQuistnix, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, Loveless, AlleborgoBot, RadufanBot, PipepBot, DragonBot, BodhisattvaBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Ptbotgourou, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, Almabot, Terraflorin, ButkoBot, TobeBot, EmausBot, ZéroBot, FoxBot, GÜT, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 1 • Didius Iulianus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Didius_Iulianus?oldid=9758031 Contribuitori: RobotQuistnix, Orioane, RebelRobot, Strainubot, Parvus7, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, RadufanBot, Sevela.p, Asybaris01, OKBot, Alexbot, MelancholieBot, Luckas-bot, ArkBot, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, Terraflorin, TobeBot, EmausBot, ChuispastonBot, Pocor, MerlIwBot, JYBot, Addbot, BreakBot, KasparBot și Anonim: 1 • Septimius Severus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Septimius_Severus?oldid=9758039 Contribuitori: Laurap, Rebel, YurikBot, Chobot, RobotQuistnix, Mihai Andrei, FlaBot, Strainubot, Thijs!bot, Rei-bot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, Loveless, RadufanBot, Alexbot, Alecs.bot, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArkBot, Amirobot, Ptbotgourou, Xqbot, Sîmbotin, RibotBOT, Terraflorin, MastiBot, EmausBot, Ionutp, ChuispastonBot, MerlIwBot, Pafsanias, GÜT, Addbot, BreakBot, XXN-bot și KasparBot • Pescennius Niger Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pescennius_Niger?oldid=9767285 Contribuitori: Terraflorin, EmausBot, MerlIwBot, Dexbot, GÜT, Addbot, XXN-bot și KasparBot • Clodius Albinus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Clodius_Albinus?oldid=9772305 Contribuitori: Luckas-bot, Xqbot, Terraflorin, WikitanvirBot, Addbot și KasparBot • Caracalla Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Caracalla?oldid=10164540 Contribuitori: Laurap, D.evil, Rebel, Mishuletz, YurikBot, RobotQuistnix, RebelRobot, Miehs, Strainubot, Mocanu maria, Auth, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, CommonsDelinker, Aibot, TXiKiBoT, SieBot, Idioma-bot, BotMultichill, RadufanBot, Bogdan salaj, Alexander Tendler, AMDATi, SilvonenBot, WikiDreamer Bot, Luckas-bot, Jotterbot, ArthurBot, DJWolfy, Xqbot, Terraflorin, Yahal.Olal, MondalorBot, TobeBot, Dinamik-bot, TjBot, Babu, EmausBot, MerlIwBot, Ulpiuflorea, MihaelaAndreeaS, Pafsanias, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 2 • Publius Septimius Geta Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Septimius_Geta?oldid=9763890 Contribuitori: Gutza, Laurap, Orioane, Miehs, FlaBot, Strainubot, Thijs!bot, Afil, VolkovBot, SieBot, Rad Urs, Doran~rowiki, BOTarate, SilvonenBot, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, RedBot, Terraflorin, TobeBot, EmausBot, MerlIwBot, Pafsanias, Addbot, XXN-bot și KasparBot • Macrinus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Macrinus?oldid=10164857 Contribuitori: Laurap, MihaitzaBot, YurikBot, RobotQuistnix, Strainubot, Adrian ach, Escarbot, Thijs!bot, Rei-bot, TXiKiBoT, SieBot, Idioma-bot, Loveless, RadufanBot, DragonBot, Alexander Tendler, PixelBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Amirobot, ArthurBot, Xqbot, Terraflorin, TobeBot, MastiBot, EmausBot, Ulpiuflorea, Pafsanias, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 2 • Diadumenian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Diadumenian?oldid=9794965 Contribuitori: Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, Terraflorin, EmausBot, MerlIwBot, Addbot și KasparBot • Eliogabal Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Eliogabal?oldid=10166502 Contribuitori: Laurap, AnaZ, YurikBot, RobotQuistnix, RebelRobot, Miehs, FlaBot, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, CommonsDelinker, DorganBot, VolkovBot, SieBot, Synthebot, Le Pied-bot~rowiki, RadufanBot, Asybaris01, Ark25, Saturnian, Alexander Tendler, Alexbot, AMDATi, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, GhalyBot, RibotBOT, Terraflorin, Babu, EmausBot, MerlIwBot, Pafsanias, GÜT, Cezar teodosiu, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 2 • Alexandru Sever Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Sever?oldid=10248097 Contribuitori: Laurap, MihaitzaBot, YurikBot, RobotQuistnix, RebelRobot, FlaBot, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, RadufanBot, Alexander Tendler, SpBot, Luckas-bot, ArthurBot, Wikiuser1994, SassoBot, Terraflorin, TobeBot, Dinamik-bot, EmausBot, Pafsanias, Addbot, BreakBot, XXN-bot, Dan Mihai Pitea, KasparBot și Anonim: 1

300

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Maximin Tracul Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Maximin_Tracul?oldid=10158087 Contribuitori: Laurap, MihaitzaBot, Rebel, AdiJapan, FlaBot, Strainubot, Ciumbi, Thijs!bot, Mariushmed, Mihaispr~rowiki, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Loveless, AlleborgoBot, RadufanBot, Ark25, Alexander Tendler, Dragos1, Luckas-bot, Nallimbot, ArthurBot, Xqbot, Stroe G., RibotBOT, Terraflorin, MastiBot, EmausBot, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 2 • Magnus (uzurpator) Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Magnus_(uzurpator)?oldid=7623158 Contribuitori: Orioane, Strainubot, Dragos1, TjBot, JackieBot, FoxBot și Addbot • Gaius Iulius Verus Maximus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gaius_Iulius_Verus_Maximus?oldid=8107858 Contribuitori: Orioane, Strainubot, Alexbot, Dragos1, FiriBot, Luckas-bot, MystBot, RibotBOT, Terraflorin, Addbot și Anonim: 1 • Gordian I Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gordian_I?oldid=9763010 Contribuitori: Strainubot, GEO, TXiKiBoT, SieBot, Alexbot, Dragos1, Luckas-bot, ArkBot, Amirobot, Ptbotgourou, ArthurBot, Xqbot, RedBot, Almabot, Terraflorin, Dinamik-bot, EmausBot, MerlIwBot, GÜT, Addbot, KasparBot și Anonim: 1 • Gordian al II-lea Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gordian_al_II-lea?oldid=9763383 Contribuitori: Strainubot, JAnDbot, TXiKiBoT, SieBot, Gikü, Dragos1, Luckas-bot, ArkBot, MystBot, Amirobot, RedBot, Terraflorin, Dinamik-bot, EmausBot, MerlIwBot, Addbot, KasparBot și Anonim: 1 • Pupienus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pupienus?oldid=9763269 Contribuitori: Strainubot, JAnDbot, SieBot, Dragos1, BodhisattvaBot, WikiDreamer Bot, Numbo3-bot, Luckas-bot, MystBot, ArthurBot, Xqbot, RibotBOT, Terraflorin, TobeBot, EmausBot, RsocolBot, WikitanvirBot, MerlIwBot, GÜT, Addbot și KasparBot • Balbinus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Balbinus?oldid=9763409 Contribuitori: Miehs, Strainubot, JAnDbot, VolkovBot, TXiKiBoT, Asybaris01, Dragos1, Numbo3-bot, Luckas-bot, Amirobot, Rubinbot, ArthurBot, Xqbot, Terraflorin, EmausBot, Ionutp, Addbot, Kolega2357-Bot și KasparBot • Gordian al III-lea Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gordian_al_III-lea?oldid=9763534 Contribuitori: Rebel, Strainu, FlaBot, Strainubot, Parvus7, Rei-bot, Turbojet, Mihaispr~rowiki, VolkovBot, TXiKiBoT, RadufanBot, Dragos1, BodhisattvaBot, MelancholieBot, Alecs.bot, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArkBot, Amirobot, Ptbotgourou, ArthurBot, Xqbot, Terraflorin, Dinamik-bot, EmausBot, MerlIwBot, Addbot, KasparBot și Anonim: 1 • Sabinianus (uzurpator) Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sabinianus_(uzurpator)?oldid=7623019 Contribuitori: Orioane, Strainubot, TXiKiBoT, Dragos1, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, Dinamik-bot, WikitanvirBot, MerlIwBot și Addbot • Filip Arabul Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Filip_Arabul?oldid=9763626 Contribuitori: Laurap, MihaitzaBot, Rebel, YurikBot, RobotQuistnix, Strainubot, Parvus7, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Dosz, Rei-bot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Loveless, RadufanBot, Asybaris01, Ark25, Dragos1, BodhisattvaBot, SpBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArkBot, Ptbotgourou, Nallimbot, Andrebot, ArthurBot, Xqbot, RedBot, Terraflorin, TobeBot, EmausBot, FoxBot, MerlIwBot, Addbot, XXN-bot și KasparBot • Filip II Junior Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Filip_II_Junior?oldid=9779943 Contribuitori: Orioane, Strainubot, VolkovBot, Loveless, Asybaris01, Dragos1, Luckas-bot, ArthurBot, RedBot, EmausBot, Diego Grez Bot, WikitanvirBot, Addbot și KasparBot • Pacatianus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pacatianus?oldid=8258916 Contribuitori: Orioane, Miehs, Strainubot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, Loveless, Dragos1, BodhisattvaBot, Luckas-bot, Amirobot, RibotBOT, ZéroBot și Addbot • Silbannacus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Silbannacus?oldid=8258797 Contribuitori: Orioane, Miehs, Strainubot, VolkovBot, TXiKiBoT, Dragos1, BodhisattvaBot, MondalorBot și Addbot • Sponsianus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sponsianus?oldid=7623297 Contribuitori: Orioane, Strainubot, VolkovBot, TXiKiBoT, Dragos1, Luckas-bot, ArkBot, MerlIwBot și Addbot • Decius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Decius?oldid=9763882 Contribuitori: Laurap, MihaitzaBot, YurikBot, Chobot, RobotQuistnix, RebelRobot, Strainubot, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, AlleborgoBot, RadufanBot, Asybaris01, Ark25, Saturnian, Alexbot, Dragos1, BodhisattvaBot, Mihail birsan, MelancholieBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArthurBot, RedBot, RibotBOT, Terraflorin, Dinamik-bot, TjBot, EmausBot, WikitanvirBot, ChuispastonBot, GÜT, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 2 • Priscus (uzurpator) Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Priscus_(uzurpator)?oldid=7623358 Contribuitori: Orioane, Strainubot, Dragos1, RibotBOT, MerlIwBot și Addbot • Licinianus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Licinianus?oldid=8258807 Contribuitori: Orioane, Miehs, Strainubot, AlleborgoBot, Dragos1, BodhisattvaBot, Luckas-bot, Xqbot, Dinamik-bot, EmausBot și Addbot • Herennius Etruscus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Herennius_Etruscus?oldid=7623350 Contribuitori: Miehs, Strainubot, Thijs!bot, VolkovBot, TXiKiBoT, DragonBot, Dragos1, BodhisattvaBot, Luckas-bot, ArthurBot, RibotBOT, EmausBot, WikitanvirBot, Addbot și Anonim: 1 • Trebonianus Gallus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Trebonianus_Gallus?oldid=10167146 Contribuitori: Elerium, YurikBot, Chobot, RobotQuistnix, Miehs, FlaBot, Strainubot, Albert~rowiki, Thijs!bot, Afil, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, BotMultichill, AlleborgoBot, RadufanBot, StigBot, Alexander Tendler, Dragos1, Numbo3-bot, HerculeBot, Luckas-bot, ArkBot, Nallimbot, Xqbot, Terraflorin, D'ohBot, TobeBot, Dinamik-bot, ChuispastonBot, MerlIwBot, Bondaruk85, Addbot, XXN-bot și KasparBot • Hostilian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Hostilian?oldid=7564781 Contribuitori: Laurap, Chobot, Orioane, Miehs, FlaBot, Strainubot, GEO, Parvus7, JAnDbot, Turbojet, Mihaispr~rowiki, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, AlleborgoBot, RadufanBot, Dragos1, BodhisattvaBot, BOTarate, Luckas-bot, Amirobot, ArthurBot, Xqbot, EmausBot, MerlIwBot, GÜT, Addbot și Anonim: 1 • Volusianus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Volusianus?oldid=10166519 Contribuitori: Strainubot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Alexander Tendler, Dragos1, MelancholieBot, Luckas-bot, Rubinbot, ArthurBot, DSisyphBot, Xqbot, Terraflorin, D'ohBot, Dinamik-bot, TjBot, Ebrambot, GÜT, Addbot și Anonim: 1 • Aemilianus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Aemilianus?oldid=9762982 Contribuitori: Elerium, MihaitzaBot, Chobot, RobotQuistnix, RebelRobot, Strainubot, Albert~rowiki, Thijs!bot, JAnDbot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, RadufanBot, Alexbot, Dragos1, BodhisattvaBot, MelancholieBot, SpBot, WikiDreamer Bot, Luckas-bot, Jotterbot, ArthurBot, D'ohBot, TobeBot, Dinamik-bot, TjBot, EmausBot, MerlIwBot, MihaelaAndreeaS, Addbot și KasparBot

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

301

• Valerian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Valerian?oldid=9794850 Contribuitori: Robbot, Elerium, AdiJapan, Chobot, Mihai Andrei, RebelRobot, Miehs, Strainubot, GEO, Thijs!bot, JAnDbot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Loveless, RadufanBot, Dragos1, Mihail birsan, Luckas-bot, Xqbot, Terraflorin, MastiBot, EmausBot, ZéroBot, WikitanvirBot, Kasirbot, MerlIwBot, Medium69, Addbot, KasparBot și Anonim: 2 • Uranius Antoninus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Uranius_Antoninus?oldid=9774116 Contribuitori: Miehs, Strainubot, TXiKiBoT, Dragos1, Luckas-bot, Amirobot, MerlIwBot, Addbot și KasparBot • Saloninus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Saloninus?oldid=7707730 Contribuitori: Luckas-bot, Amirobot, ArthurBot, Terraflorin, ZéroBot, MerlIwBot și Addbot • Gallienus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gallienus?oldid=9750087 Contribuitori: Laurap, MihaitzaBot, Rebel, YurikBot, Chobot, RobotQuistnix, FlaBot, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Turbojet, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Tico, RadufanBot, PixelBot, Dragos1, Mihail birsan, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, RedBot, Terraflorin, TobeBot, EmausBot, ZéroBot, Ionutp, MerlIwBot, GÜT, Addbot, Ensenator, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 3 • Ingenuus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ingenuus?oldid=7662322 Contribuitori: Strainubot, Minisarm, Tgeorgescu, Luckas-bot, Terraflorin, EmausBot și Ionutp • Regalianus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Regalianus?oldid=9781037 Contribuitori: Miehs, Strainubot, VolkovBot, Tgeorgescu, Ark25, Luckas-bot, Amirobot, Terraflorin, EmausBot, Ionutp, FoxBot, Bondaruk85 și KasparBot • Claudius al II-lea Gothicus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Claudius_al_II-lea_Gothicus?oldid=9794861 Contribuitori: Laurap, MihaitzaBot, Rebel, YurikBot, RobotQuistnix, Strainubot, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Loveless, AlleborgoBot, RadufanBot, Alexbot, BodhisattvaBot, FiriBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Andrebot, Sîmbotin, Terraflorin, MastiBot, EmausBot, ZéroBot, Ebrambot, GÜT, Addbot, XXN-bot și KasparBot • Quintillus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Quintillus?oldid=9764875 Contribuitori: Radufan, Elerium, Rebel, RobotQuistnix, Orioane, RebelRobot, Strainubot, Albert~rowiki, Thijs!bot, JAnDbot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Loveless, AlleborgoBot, RadufanBot, FeodorBezuhov, BodhisattvaBot, WikiDreamer Bot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Xqbot, ZéroBot, Mjbmrbot, MerlIwBot, Addbot și KasparBot • Aurelian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Aurelian?oldid=9794882 Contribuitori: Radufan, Laurap, MihaitzaBot, RobotQuistnix, Miehs, Strainubot, Thijs!bot, JAnDbot, Dosz, CommonsDelinker, Mycomp, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Synthebot, Lucian GAVRILA, Loveless, BotMultichill, RadufanBot, Ark25, PixelBot, BodhisattvaBot, Mihail birsan, Luckas-bot, Amirobot, Barosaurus Lentus, Rubinbot, ArthurBot, Iaaasi, Xqbot, GhalyBot, Terraflorin, KamikazeBot, MastiBot, EmausBot, BAICAN XXX, ChuispastonBot, MerlIwBot, GÜT, Addbot, Kolega2357-Bot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 1 • Marcus Claudius Tacitus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marcus_Claudius_Tacitus?oldid=9762985 Contribuitori: Orioane, Strainubot, VolkovBot, TXiKiBoT, Asybaris01, DragonBot, Mihail birsan, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, Dinamik-bot, KamikazeBot, EmausBot, Ebrambot, FoxBot, MerlIwBot, Addbot și KasparBot • Florianus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Florianus?oldid=9928721 Contribuitori: Robbot, Elerium, RebelRobot, Miehs, Strainubot, Albert~rowiki, Thijs!bot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Loveless, AlleborgoBot, RadufanBot, BodhisattvaBot, SilvonenBot, Numbo3bot, Luckas-bot, Danvasilis, Andrebot, ArthurBot, RedBot, EmausBot, Ebrambot, WikitanvirBot, MerlIwBot, Addbot, KasparBot și Anonim: 2 • Marcus Aurelius Probus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marcus_Aurelius_Probus?oldid=9765027 Contribuitori: RobotQuistnix, FlaBot, Strainubot, Pixi, Thijs!bot, Mihaispr~rowiki, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, Loveless, RadufanBot, Soriana, SilvonenBot, Numbo3-bot, Muro Bot, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, Stroe G., RibotBOT, Terraflorin, MondalorBot, MastiBot, EmausBot, ZéroBot, WikitanvirBot, Mjbmrbot, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 1 • Carus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Carus?oldid=10251576 Contribuitori: Andre Engels, Robbot, Laurap, Orioane, Emily, RebelRobot, Strainubot, Parvus7, Albert~rowiki, Thijs!bot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, AlleborgoBot, RadufanBot, BodhisattvaBot, Mihail birsan, SilvonenBot, FiriBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Rubinbot, Xqbot, Terraflorin, KamikazeBot, EmausBot, ZéroBot, Ebrambot, WikitanvirBot, Belizarie, L.A. (AWB), Cristi Rusin, Addbot, BreakBot, KasparBot și Anonim: 1 • Carinus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Carinus?oldid=9765627 Contribuitori: RobotQuistnix, Strainubot, Parvus7, Thijs!bot, Mariushmed, Mihaispr~rowiki, TXiKiBoT, SieBot, Loveless, RadufanBot, EmilyBot, Asybaris01, BodhisattvaBot, Mihail birsan, FiriBot, Numbo3-bot, FirilacrocoBot, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, Terraflorin, EmausBot, ZéroBot, Belizarie, Addbot și KasparBot • Maximian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Maximian?oldid=9794868 Contribuitori: Robbot, Laurap, MihaitzaBot, YurikBot, RobotQuistnix, FlaBot, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Synthebot, Lucian GAVRILA, Idioma-bot, Tico, AlleborgoBot, RadufanBot, FeodorBezuhov, Alexander Tendler, BodhisattvaBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Xqbot, RedBot, Terraflorin, KamikazeBot, EmausBot, Ionutp, JackieBot, MerlIwBot, HiW-Bot, Makecat-bot, GÜT, Addbot, XXN-bot și KasparBot • Constantius I Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantius_I?oldid=9756253 Contribuitori: Laurap, Romihaitza, MihaitzaBot, YurikBot, RobotQuistnix, FlaBot, Strainubot, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, Mycomp, VolkovBot, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, Idioma-bot, Loveless, BotMultichill, AlleborgoBot, RadufanBot, Asybaris01, SilvonenBot, Luckas-bot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, RibotBOT, Terraflorin, MastiBot, EmausBot, Ebrambot, MerlIwBot, Makecat-bot, GÜT, Addbot, XXN-bot și KasparBot • Galerius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Galerius?oldid=10045873 Contribuitori: Laurap, Romihaitza, YurikBot, RobotQuistnix, Miehs, FlaBot, Strainubot, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Loveless, Tgeorgescu, RadufanBot, Asybaris01, Ark25, Alexander Tendler, BotSottile, Numbo3-bot, Luckas-bot, Darkicebot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, Ionutzmovie, Terraflorin, ButkoBot, KamikazeBot, EmausBot, JackieBot, WikitanvirBot, ChuispastonBot, Cronicaru, GÜT, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 3 • Flavius Valerius Severus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Flavius_Valerius_Severus?oldid=9794926 Contribuitori: Radufan, Robbot, Mishuletz, RobotQuistnix, Orioane, RebelRobot, Miehs, Strainubot, Albert~rowiki, Thijs!bot, Rei-bot, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Rad Urs, Loveless, RadufanBot, BodhisattvaBot, Numbo3-bot, Muro Bot, Luckas-bot, Rubinbot, Xqbot, RedBot, RibotBOT, Terraflorin, EmausBot, WikitanvirBot, Addbot și KasparBot • Maxentius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Maxentius?oldid=9763716 Contribuitori: Laurap, MihaitzaBot, Orioane, Miehs, Strainubot, JAnDbot, Dosz, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, RadufanBot, PipepBot, DragonBot, PixelBot, Alecs.bot, Luckas-bot, Xqbot, TobeBot, EmausBot, ZéroBot, Ebrambot, FoxBot, Addbot și KasparBot

302

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Licinius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Licinius?oldid=9764116 Contribuitori: Laurap, Romihaitza, MihaitzaBot, YurikBot, Chobot, RobotQuistnix, Mihai Andrei, FlaBot, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, Idioma-bot, RadufanBot, BodhisattvaBot, SilvonenBot, Luckas-bot, Rubinbot, ArthurBot, Xqbot, Terraflorin, EmausBot, Ebrambot, WikitanvirBot, Addbot și KasparBot • Maximinus Daia Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Maximinus_Daia?oldid=10155515 Contribuitori: Strainubot, GEO, Dosz, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Loveless, Alexander Tendler, BodhisattvaBot, Luckas-bot, Rubinbot, ArthurBot, Xqbot, RibotBOT, Terraflorin, TobeBot, EmausBot, Ebrambot, Addbot, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 1 • Valerius Valens Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Valerius_Valens?oldid=10056411 Contribuitori: Luckas-bot, Xqbot, Ionutzmovie, Terraflorin, EmausBot, ZéroBot și Addbot • Sextus Martinianus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sextus_Martinianus?oldid=7707675 Contribuitori: Luckas-bot, RibotBOT, Terraflorin, EmausBot, ZéroBot, ChuispastonBot și Addbot • Constantin al II-lea Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_al_II-lea?oldid=9794826 Contribuitori: Laurap, Romihaitza, MihaitzaBot, RobotQuistnix, Strainubot, Adrian ach, Escarbot, Thijs!bot, Rei-bot, VolkovBot, Aibot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, Loveless, BotMultichill, RadufanBot, Constantin.prihoanca, PixelBot, Luckas-bot, Xqbot, RedBot, TobeBot, TjBot, EmausBot, Jbribeiro1, Ebrambot, MerlIwBot, Makecat-bot, Addbot și KasparBot • Constanțiu al II-lea Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constan%C8%9Biu_al_II-lea?oldid=9794575 Contribuitori: Robbot, Laurap, D.evil, Romihaitza, MihaitzaBot, Mishuletz, YurikBot, RobotQuistnix, Orioane, Mihai Andrei, RebelRobot, Strainubot, Adrian ach, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, VolkovBot, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, Lucian GAVRILA, Loveless, RadufanBot, Asybaris01, BodhisattvaBot, BotSottile, Numbo3-bot, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, RedBot, TobeBot, Dinamik-bot, EmausBot, Ebrambot, MerlIwBot, HiW-Bot, GÜT, Cristi Rusin, Addbot, BreakBot, XXN-bot și KasparBot • Constant Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constant?oldid=9764826 Contribuitori: Laurap, Romihaitza, MihaitzaBot, YurikBot, RobotQuistnix, Mihai Andrei, Strainubot, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, TXiKiBoT, SieBot, Lucian GAVRILA, Loveless, RadufanBot, Asybaris01, DragonBot, OKBot, BodhisattvaBot, Luckas-bot, Xqbot, Sîmbotin, Terraflorin, TobeBot, TjBot, EmausBot, ZéroBot, Ebrambot, WikitanvirBot, FoxBot, MihaelaAndreeaS, Addbot, XXN-bot și KasparBot • Iulian Apostatul Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iulian_Apostatul?oldid=9846898 Contribuitori: Iulianu, Laurap, Romihaitza, MihaitzaBot, YurikBot, RobotQuistnix, FelixBot, Miehs, Strainubot, Thijs!bot, JAnDbot, VolkovBot, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, Lucian GAVRILA, Loveless, BotMultichill, AlleborgoBot, RadufanBot, Nicolae Coman, BOTarate, WikiDreamer Bot, Numbo3-bot, Luckasbot, Ptbotgourou, Nallimbot, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, Terraflorin, Dinamik-bot, MastiBot, TjBot, EmausBot, Trajank, Mateicovrig, ChuispastonBot, Medium69, MihaelaAndreeaS, GÜT, Addbot, Sever Juan, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 1 • Iovian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iovian?oldid=9781553 Contribuitori: Laurap, Elerium, MihaitzaBot, AdiJapan, Chobot, Miehs, FlaBot, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, Afil, VolkovBot, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, Rad Urs, AlleborgoBot, RadufanBot, PipepBot, Alexbot, Brigaela, Luckas-bot, Ptbotgourou, Xqbot, RibotBOT, Terraflorin, Dinamik-bot, EmausBot, Ebrambot, Addbot, XXNbot, KasparBot și Anonim: 1 • Valentinian I Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Valentinian_I?oldid=10416352 Contribuitori: Laurap, YurikBot, RobotQuistnix, Andrei Stroe, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, VolkovBot, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, BotMultichill, Tgeorgescu, AlleborgoBot, RadufanBot, SilvonenBot, WikiDreamer Bot, Luckas-bot, MystBot, ArthurBot, Xqbot, RibotBOT, EmausBot, Ebrambot, MerlIwBot, Addbot, KasparBot și Anonim: 1 • Valens Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Valens?oldid=9762215 Contribuitori: Laurap, YurikBot, RobotQuistnix, RebelRobot, Strainubot, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, VolkovBot, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, Loveless, AlleborgoBot, RadufanBot, Asybaris01, DragonBot, BodhisattvaBot, SilvonenBot, Luckas-bot, GnawnBot, Xqbot, Almabot, Terraflorin, EmausBot, Ebrambot, ChuispastonBot, Tolea93, Makecat-bot, Addbot și KasparBot • Procopius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Procopius?oldid=9779630 Contribuitori: Miehs, Strainubot, Cezarika1, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, RadufanBot, BodhisattvaBot, SilvonenBot, Luckas-bot, Xqbot, Almabot, RibotBOT, JackieBot, WikitanvirBot, Addbot, KasparBot și Anonim: 2 • Grațian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gra%C8%9Bian?oldid=10411689 Contribuitori: RobotQuistnix, Strainubot, JAnDbot, Reibot, VolkovBot, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, Lucian GAVRILA, Loveless, Tgeorgescu, RadufanBot, Alexander Tendler, Mihail birsan, SilvonenBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, MystBot, Ptbotgourou, ArthurBot, RibotBOT, Scymso, EmausBot, ZéroBot, Ebrambot, Addbot, KasparBot și Anonim: 1 • Valentinian al II-lea Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Valentinian_al_II-lea?oldid=9794976 Contribuitori: Strainubot, VolkovBot, TXiKiBoT, Asybaris01, Mihail birsan, Luckas-bot, MystBot, ArthurBot, GnawnBot, Xqbot, TjBot, EmausBot, ZéroBot, Mjbmrbot, ChuispastonBot, MerlIwBot, Addbot, Wintereu, KasparBot și Anonim: 1 • Magnus Maximus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Magnus_Maximus?oldid=10123433 Contribuitori: Strainubot, TXiKiBoT, Luckas-bot, ArthurBot, Terraflorin, TjBot, ChuispastonBot, MerlIwBot, Addbot, XXN-bot și KasparBot • Arcadius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Arcadius?oldid=9760037 Contribuitori: Laurap, Romihaitza, MihaitzaBot, YurikBot, RobotQuistnix, Miehs, FlaBot, Strainubot, Escarbot, Thijs!bot, JAnDbot, VolkovBot, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, Lucian GAVRILA, RadufanBot, OKBot, BOTarate, robot, Alecs.bot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Nallimbot, ArthurBot, Xqbot, Sîmbotin, RibotBOT, D'ohBot, KamikazeBot, EmausBot, Pafsanias, Addbot, KasparBot și Anonim: 1 • Honorius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Honorius?oldid=10226655 Contribuitori: Radufan, Mishuletz, RobotQuistnix, Orioane, FlaBot, Strainubot, Escarbot, Albert~rowiki, JAnDbot, DorganBot, VolkovBot, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, Loveless, BotMultichill, AlleborgoBot, RadufanBot, Alexander Tendler, PixelBot, Alexbot, SilvonenBot, Luckas-bot, Nallimbot, Xqbot, RedBot, RibotBOT, EmausBot, Ebrambot, WikitanvirBot, ChuispastonBot, Addbot, Dan Mihai Pitea, KasparBot și Anonim: 1 • Valentinian al III-lea Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Valentinian_al_III-lea?oldid=9761720 Contribuitori: Laurap, Romihaitza, Rebel, YurikBot, Chobot, RobotQuistnix, Strainubot, Krokodilu, Thijs!bot, Rei-bot, VolkovBot, TXiKiBoT, Anonymus, SieBot, Idioma-bot, AlleborgoBot, RadufanBot, Numbo3-bot, Luckas-bot, Amirobot, ArthurBot, GnawnBot, Xqbot, RibotBOT, Terraflorin, EmausBot, MerlIwBot, Makecat-bot, Addbot, KasparBot și Anonim: 1

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

303

• Petronius Maximus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Petronius_Maximus?oldid=9765964 Contribuitori: Laurap, Strainubot, GEO, VolkovBot, TXiKiBoT, Idioma-bot, Emi Cristea, DragonBot, FiriBot, SpBot, Luckas-bot, Xqbot, EmausBot, ZéroBot, Ebrambot, MerlIwBot, MihaelaAndreeaS, Addbot și KasparBot • Avitus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Avitus?oldid=9767680 Contribuitori: Robbot, Laurap, Andrei Stroe, Strainubot, GEO, Minisarm, VolkovBot, TXiKiBoT, Rad Urs, Idioma-bot, Emi Cristea, BOTarate, Luckas-bot, ArthurBot, Xqbot, TjBot, EmausBot, ZéroBot, ChuispastonBot, Addbot, BreakBot, KasparBot și Anonim: 2 • Majorian Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Majorian?oldid=9847939 Contribuitori: Alexander Tendler, Luckas-bot, Sailko, Xqbot, Terraflorin, TjBot, EmausBot, WikitanvirBot, Addbot și KasparBot • Libius Severus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Libius_Severus?oldid=9768276 Contribuitori: Luckas-bot, Terraflorin, ZéroBot, WikitanvirBot, MerlIwBot, Addbot și KasparBot • Anthemius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Anthemius?oldid=9769043 Contribuitori: Luckas-bot, Terraflorin, ZéroBot, WikitanvirBot, MerlIwBot, Addbot și KasparBot • Olybrius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Olybrius?oldid=9766423 Contribuitori: Luckas-bot, RedBot, Terraflorin, EmausBot, WikitanvirBot, MerlIwBot, Addbot și KasparBot • Glycerius Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Glycerius?oldid=9767559 Contribuitori: Luckas-bot, Terraflorin, TjBot, WikitanvirBot, Addbot și KasparBot • Romulus Augustulus Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Romulus_Augustulus?oldid=10140300 Contribuitori: Rebel, Jean, RobotQuistnix, Orioane, FlaBot, Strainubot, GEO, Thijs!bot, JAnDbot, Rei-bot, VolkovBot, TXiKiBoT, SieBot, Idioma-bot, Loveless, RadufanBot, BodhisattvaBot, SilvonenBot, Luckas-bot, Xqbot, RedBot, Almabot, RibotBOT, Terraflorin, Babu, EmausBot, Ebrambot, MerlIwBot, Vagobot, YFdyh-bot, Belizarie, GÜT, Addbot, Salutare28, XXN-bot, KasparBot și Anonim: 3

123.5.2

Images

• Fișier:0005MAN-OctAugusto.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4b/0005MAN-OctAugusto.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: taken by Ricardo André Frantz Artist original: Ricardo André Frantz (User:Tetraktys) • Fișier:054_Macrinus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0f/054_Macrinus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.hjkrenzer.de/roemer/_Portraitgalerie.htm Artist original: Heinz-Joachim Krenzer • Fișier:055_Diadumenianus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1b/055_Diadumenianus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.hjkrenzer.de/roemer/_Portraitgalerie.htm Artist original: Heinz-Joachim Krenzer • Fișier:083_Trebonianus_Gallus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/82/083_Trebonianus_Gallus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: see license Artist original: ? • Fișier:084_Volusian.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b5/084_Volusian.jpg Licență: Public domain Contribuitori: see license Artist original: ? • Fișier:085_Aemilianus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/59/085_Aemilianus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: see license Artist original: ? • Fișier:093_Saloninus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7c/093_Saloninus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: see license Artist original: Heinz-Joachim Krenzer • Fișier:104_Claudius_II_Gothicus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2d/104_Claudius_II_Gothicus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:111_Florianus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d0/111_Florianus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:120_Maximianus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/eb/120_Maximianus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.hjkrenzer.de/roemer/_Portraitgalerie.htm Artist original: Maximianus Herculius • Fișier:132_Licinius.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d1/132_Licinius.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:153_Julianus_II-transparent.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e4/153_Julianus_II-transparent. png Licență: Public domain Contribuitori: http://www.hjkrenzer.de/roemer/_Portraitgalerie.htm Artist original: Heinz-Joachim Krenzer • Fișier:154_Jovianus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6c/154_Jovianus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:156_Valens.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d3/156_Valens.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:157_Procopius.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/40/157_Procopius.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:158_Gratianus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/62/158_Gratianus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:162_Magnus_Maximus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9e/162_Magnus_Maximus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:2009-04-13_ConstantineTheGreat_York.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/ac/2009-04-13_ ConstantineTheGreat_York.jpg Licență: CC BY 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Gernot Keller • Fișier:20111224_Flavius_Marcianus_Augustus_Column_Fatih_Istanbul_Turkey.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/ wikipedia/commons/8/85/20111224_Flavius_Marcianus_Augustus_Column_Fatih_Istanbul_Turkey.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: User:Ggia

304

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Fișier:23_Estancia_de_Constantino_(Visión_de_la_Cruz).jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/35/23_ Estancia_de_Constantino_%28Visi%C3%B3n_de_la_Cruz%29.jpg Licență: Public domain Contribuitori: See below. Artist original: School of Rafael • Fișier:25_Estancia_de_Constantino_(Bautismo_de_Constantino).jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ e4/25_Estancia_de_Constantino_%28Bautismo_de_Constantino%29.jpg Licență: Public domain Contribuitori: See below. Artist original: Gianfrancesco Penni • Fișier:6814_-_Claudio_(Museo_Pio-Clementino)_-_Foto_Giovanni_Dall'Orto,_10_June_2011.jpg Sursă: https://upload. wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0f/6814_-_Claudio_%28Museo_Pio-Clementino%29_-_Foto_Giovanni_Dall%27Orto%2C_10_ June_2011.jpg Licență: Attribution Contribuitori: Operă proprie Artist original: Giovanni Dall'Orto • Fișier:8095_-_Roma_-_Ara_Pacis_-_Tiberio_-_Foto_Giovanni_Dall'Orto_-_28-Mar-2008.jpg Sursă: https://upload.wikimedia. org/wikipedia/commons/7/7e/8095_-_Roma_-_Ara_Pacis_-_Tiberio_-_Foto_Giovanni_Dall%27Orto_-_28-Mar-2008.jpg Licență: Attribution Contribuitori: Operă proprie Artist original: Giovanni Dall'Orto • Fișier:9931_-_Milano_-_Sant'Ambrogio_-_Camillo_Procaccini_-_Ambrogio_ferma_Teodosio_-_Foto_Giovanni_Dall'Orto_ 25-Apr-2007_-_retouched.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/02/9931_-_Milano_-_Sant%27Ambrogio_ -_Camillo_Procaccini_-_Ambrogio_ferma_Teodosio_-_Foto_Giovanni_Dall%27Orto_25-Apr-2007_-_retouched.jpg Licență: Attribution Contribuitori: No machine-readable source provided. Own work assumed (based on copyright claims). Artist original: No machine-readable author provided. G.dallorto assumed (based on copyright claims). • Fișier:Alba_Iulia_National_Museum_of_the_Union_2011_-_Possible_Statue_of_Roman_Emperor_Pertinax_Close_Up, _Apulum.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3b/Alba_Iulia_National_Museum_of_the_Union_2011_-_ Possible_Statue_of_Roman_Emperor_Pertinax_Close_Up%2C_Apulum.JPG Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Codrin.B • Fișier:Alexander_severus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4e/Alexander_severus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie, from en:Image:Alexander severus.jpg Artist original: ChrisO • Fișier:Altar_Domitius_Ahenobarbus_Louvre_n3.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9a/ Altar_Domitius_Ahenobarbus_Louvre_n3.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Jastrow (2007) Artist original: Necunoscut • Fișier:Altes_Museum-Gallienus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bf/Altes_Museum-Gallienus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Capillon Artist original: Necunoscut • Fișier:Ambox_content.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f4/Ambox_content.png Licență: Public domain Contribuitori: Derived from en:File:Information icon.svg. (Transferred from en.wikipedia.) Artist original: El T (original icon); David Levy (modified design); Penubag (modified color). • Fișier:Amiens_France_Monument-for-Dufresne-du-Cange-01.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f1/ Amiens_France_Monument-for-Dufresne-du-Cange-01.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: CEphoto, Uwe Aranas • Fișier:Anicius_Olybrius.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/12/Anicius_Olybrius.png Licență: Public domain Contribuitori: http://college.belrem.free.fr/emperom/olybrius/olybrius.htm Artist original: Necunoscut • Fișier:Annibal.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e0/Annibal.JPG Licență: CC BY-SA 2.5 Contribuitori: Loicwood (2006) Artist original: Sébastien Slodtz (French, 1655–1726) • Fișier:Antiochos_III.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b6/Antiochos_III.jpg Licență: Public domain Contribuitori: 'The House of Seleucus’ by Edwyn Robert Bevan (1902) Artist original: Auguste Giraudon • Fișier:Antoninianus-Cornelia_Supra-RIC_0030.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/25/ Antoninianus-Cornelia_Supra-RIC_0030.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Antoninianus-Dryantilla-RIC_0002.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8a/ Antoninianus-Dryantilla-RIC_0002.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: English Wikipedia, original upload by Panairjdde Artist original: ? • Fișier:Antoninianus-Pacatianus-1001-RIC_0006cf.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c9/ Antoninianus-Pacatianus-1001-RIC_0006cf.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Antoninianus-Tranquillina-Gordian_III-s2539.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/31/ Antoninianus-Tranquillina-Gordian_III-s2539.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Antoninus_Pius_Glyptothek_Munich_337.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d1/Antoninus_ Pius_Glyptothek_Munich_337.jpg Licență: Public domain Contribuitori: User:Bibi Saint-Pol, own work, 2007-02-08 Artist original: Necunoscut

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

305

• Fișier:Antony_and_cleopatra_coin.gif Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6e/Antony_and_cleopatra_coin.gif Licență: Public domain Contribuitori: • Smith, William (ed.) (1867) w:Dictionary of Greek and Roman Biography and Mythology, Boston: Little, Brown & Company, pp. 802 Artist original: ? • Fișier:Antony_with_Octavian_aureus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8b/Antony_with_Octavian_ aureus.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: http://www.cngcoins.com/Coin.aspx?CoinID=16529 Artist original: Se permite copierea, distribuirea și/sau modificarea acestui document conform termenilor Documentației de licență liberă GNU, versiunea 1.2 sau orice altă versiune ulterioară publicată de Free Software Foundation, fără părți neschimbabile, texte de pe copertele principale și finale. O copie a acestei licențe este inclusă în secțiunea numită Documentația de licență liberă GNU. • Fișier:Arcadius_gold_multiple_CdM_Paris_Beistegui_239.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4f/ Arcadius_gold_multiple_CdM_Paris_Beistegui_239.jpg Licență: CC BY 2.5 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Marie-Lan Nguyen • Fișier:Arcadius_steel_engraving.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/cf/Arcadius_steel_engraving.jpg Licență: CC BY-SA 2.0 Contribuitori: C. Strahlheim, Das Welttheater, 4. Band, Frankfurt a.M., 1836 Artist original: Scan by: User:Henryart (who is owner of the original book) • Fișier:Arista_romano,_battaglia_di_zama,_1570-1600_ca_01.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0c/ Arista_romano%2C_battaglia_di_zama%2C_1570-1600_ca_01.JPG Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Cornelis Cort • Fișier:Armoiries_Achaïe.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/51/Armoiries_Acha%C3%AFe.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: iSursa acestui fișier SVG este validă. Artist original: English: Image created for the Blazon Project of the French Wikipedia • Fișier:As-Constantine-XR_RIC_vII_019.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/10/As-Constantine-XR_ RIC_vII_019.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Transferred from en.wikipedia to Commons. Artist original: CNG.[1] • Fișier:August_Labicana_Massimo_Inv56230.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d4/August_Labicana_ Massimo_Inv56230.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Marie-Lan Nguyen • Fișier:Augustuksen_mauseleomi.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/72/Augustuksen_mauseleomi.JPG Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Augustus_Bevilacqua_Glyptothek_Munich_317.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0b/ Augustus_Bevilacqua_Glyptothek_Munich_317.jpg Licență: Public domain Contribuitori: User:Bibi Saint-Pol, own work, 2007-02-08 Artist original: Necunoscut • Fișier:Augustus_of_Rome.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/36/Augustus_of_Rome.jpg Licență: CC BY 2.5 Contribuitori: Cropped from [1] Artist original: Original: Till Niermann Cropped: TRAJAN 117 • Fișier:Aureus_Septimius_Severus-193-leg_XIIII_GMV.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f7/Aureus_ Septimius_Severus-193-leg_XIIII_GMV.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Aureus_Valerian-RIC_0034-transparent.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Aureus_ Valerian-RIC_0034-transparent.png Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: http://www.cngcoins.com/Coin.aspx?CoinID=16714 Artist original: ? • Fișier:Aureus_à_l'effigie_de_Tibère.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b9/Aureus_%C3%A0_l% 27effigie_de_Tib%C3%A8re.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: http://www.cgb.fr/tibere-aureus,v34_0421,a.html Artist original: cgb • Fișier:B_werdeg28.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7d/B_werdeg28.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.legioxi.ch/texte/h_werdegang.htm Artist original: Jaime85 • Fișier:Balbinus_Hermitage.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1e/Balbinus_Hermitage.jpg Licență: CC BY 2.5 Contribuitori: Operă proprie Artist original: George Shuklin • Fișier:Ballistae_on_roman_ship.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/92/Ballistae_on_roman_ship.JPG Licență: Public domain Contribuitori: No machine-readable source provided. Own work assumed (based on copyright claims). Artist original: No machine-readable author provided. Gaius Cornelius assumed (based on copyright claims). • Fișier:BasilII.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/74/BasilII.jpg Licență: Public domain Contribuitori: BNM, Ms. gr. 17 Artist original: from the Middle Ages, unknown • Fișier:Basil_I_(867-886)_from_the_Chronikon_of_Ioannis_Skylitzes_1.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/b/b9/Basil_I_%28867-886%29_from_the_Chronikon_of_Ioannis_Skylitzes_1.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Basilica_Ruins,_Sabratha_(5283376582).jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/43/Basilica_Ruins% 2C_Sabratha_%285283376582%29.jpg Licență: CC BY 2.0 Contribuitori: Basilica Ruins, Sabratha Artist original: David Stanley from Nanaimo, Canada

306

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Fișier:Batalla_en_Puente_Milvio_entre_Constantino_y_Majencio.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/ cc/Batalla_en_Puente_Milvio_entre_Constantino_y_Majencio.jpg Licență: Public domain Contribuitori: See below. Artist original: Giulio Romano • Fișier:BattleOfLakeRegillus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/27/BattleOfLakeRegillus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Scan of Illustration from book “The Lays of Ancient Rome” Artist original: John Reinhard Weguelin • Fișier:Battle_of_Actium-en.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0c/Battle_of_Actium-en.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: translated from File:Schlacht bei Actium.svg Artist original: Future Perfect at Sunrise, on the basis of work by User:Lencer and User:Leo2004 • Fișier:Battle_of_Pharsalus.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/19/Battle_of_Pharsalus.png Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Foxhunt king • Fișier:Bazilika_sv_Marka_tetrarchovia.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/45/Bazilika_sv_Marka_ tetrarchovia.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Lure • Fișier:Belisarius_by_Francois-Andre_Vincent.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6b/Belisarius_by_ Francois-Andre_Vincent.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: François-André Vincent • Fișier:Bizansist_touchup.ar.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d5/Bizansist_touchup.ar.png Licență: Public domain Contribuitori: Derivative from: this file Artist original: • Original: DeliDumrul • Fișier:Bizansist_touchup.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/26/Bizansist_touchup.jpg Licență: Public domain Contribuitori: digital file from intermediary roll film copy, Digital ID: pan 6a23442, USA memory collection Artist original: http://en.wikipedia.org/wiki/User:DeliDumrul • Fișier:Blank.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d2/Blank.png Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Blason_Empire_Latin_de_Constantinople.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/40/Blason_ Empire_Latin_de_Constantinople.svg Licență: CC BY 3.0 Contribuitori: iSursa acestui fișier SVG este validă. Artist original: English: Image created for the Blazon Project of the French Wikipedia • Fișier:Blue_question_mark.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b2/Blue_question_mark.svg Licență: Public domain Contribuitori: No machine-readable source provided. Own work assumed (based on copyright claims). Artist original: No machine-readable author provided. Andux assumed (based on copyright claims). • Fișier:Bonn_CHSB,_volume_1_frontispiece.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0a/Bonn_CHSB%2C_ volume_1_frontispiece.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Original publication: Bonn, Kingdom of Prussia: 1828 Immediate source: http://www.documentacatholicaomnia.eu/25_90_1828-1897-_Corpus_Scriptorum_Historiae_Byzantinae.html Artist original: Barthold Georg Niebuhr (Life time: 776-1831) • Fișier:Bronze-Uranius_Antoninus-Elagabal_stone-SGI_4414.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/93/ Bronze-Uranius_Antoninus-Elagabal_stone-SGI_4414.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Bronze_Maximinus_I-Paris-Tarsos_AE36_SNGFr_1587.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/94/ Bronze_Maximinus_I-Paris-Tarsos_AE36_SNGFr_1587.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Bucoleon_March_2008_(1).JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/63/Bucoleon_March_2008_ %281%29.JPG Licență: GFDL Contribuitori: Operă proprie Artist original: Gryffindor • Fișier:Bust_of_Commodus_180-192_AD.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/14/Bust_of_Commodus_ 180-192_AD.JPG Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Naughtynimitz • Fișier:Bust_of_Constantius_II_(Mary_Harrsch).jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/30/Bust_of_ Constantius_II_%28Mary_Harrsch%29.jpg Licență: CC BY-SA 2.0 Contribuitori: http://www.flickr.com/photos/44124324682@N01/ 58193791/in/set-31666/ Artist original: Mary Harrsch • Fișier:Bust_of_Gaius_Iulius_Caesar_in_Naples.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/be/Bust_of_Gaius_ Iulius_Caesar_in_Naples.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Photo by Andreas Wahra, first uploaded to de.wikipedia GiulioCesare.jpg. Modifications by Wolpertinger und Phrood. Artist original: Andreas Wahra • Fișier:Bust_of_emperor_Nerva.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/99/Bust_of_emperor_Nerva.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: PrivateCollector • Fișier:Bust_of_emperor_Philippus_Arabus_-_Hermitage_Museum.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/ 8/84/Bust_of_emperor_Philippus_Arabus_-_Hermitage_Museum.jpg Licență: CC BY 2.5 Contribuitori: Operă proprie Artist original: George Shuklin • Fișier:Buste_cuirassé_d'Hadrien_3.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/44/Buste_cuirass%C3%A9_d% 27Hadrien_3.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Léna • Fișier:Busto_di_Claudio_II_il_Gotico,_Brescia,_Santa_Giulia.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/07/ Busto_di_Claudio_II_il_Gotico%2C_Brescia%2C_Santa_Giulia.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Operă proprie. Artist original: Lotho2.

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

307

• Fișier:Byzantine_Constantinople-en.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bb/Byzantine_ Constantinople-en.png Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Cplakidas • Fișier:Byzantine_Empire_600AD.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/79/Byzantine_Empire_600AD.png Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Byzantine_Empire_in_600.png with additional own work and maps sourced from public domain, see [1] Artist original: Byzantine_Empire_in_600.png: Mohammad Adil (talk). Original uploader was Mohammad adil at en.wikipedia • Fișier:Byzantine_Empire_Flag_(1350_AD).svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/51/Byzantine_Empire_ Flag_%281350_AD%29.svg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Peeperman • Fișier:Byzantine_agriculture.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bd/Byzantine_agriculture.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Byzantine gospel. Paris, National Library. Artist original: Unknown/Άγνωστος • Fișier:Byzantine_klivanium_(Κλιβάνιον).jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a1/Byzantine_klivanium_ %28%CE%9A%CE%BB%CE%B9%CE%B2%CE%AC%CE%BD%CE%B9%CE%BF%CE%BD%29.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Archaicus • Fișier:Byzantium1180.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a9/Byzantium1180.png Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Jniemenmaa • Fișier:Byzantium1204.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/ac/Byzantium1204.png Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Jniemenmaa • Fișier:Byzantium1400.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c2/Byzantium1400.png Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Jniemenmaa • Fișier:CONSTANTINUS_I_RIC_VII_48-651049.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4e/ CONSTANTINUS_I_RIC_VII_48-651049.jpg Licență: CC BY-SA 2.5 Contribuitori: http://www.cngcoins.com/Coin.aspx?CoinID= 43858 Artist original: CNG • Fișier:Caesar_augustus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/13/Caesar_augustus.jpg Licență: CC-BYSA-3.0 Contribuitori: English Wikipedia, original upload 4 June 2004 by ChrisO under same filename Artist original: Necunoscut • Fișier:Caligae_from_side.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1c/Caligae_from_side.jpg Licență: CC-BYSA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Caligula_-_MET_-_14.37.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/ab/Caligula_-_MET_-_14.37.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Self-photographed Artist original: PierreSelim • Fișier:Caligula_01.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7b/Caligula_01.JPG Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Clio20 Artist original: anonim • Fișier:Caligula_sestertius_RIC_33_680999.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/15/Caligula_sestertius_ RIC_33_680999.jpg Licență: CC BY-SA 2.5 Contribuitori: http://www.cngcoins.com/Coin.aspx?CoinID=57921 Artist original: CNG • Fișier:Caligula_und_Roma_Kameo_KHM_IXa_59.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7d/Caligula_ und_Roma_Kameo_KHM_IXa_59.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie (own photograph) Artist original: Photo: Andreas Praefcke • Fișier:Cameo_August_BM_Gem3577.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/68/Cameo_August_BM_ Gem3577.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Marie-Lan Nguyen • Fișier:Car_bed_pusk.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/62/Car_bed_pusk.jpg Licență: Public domain Contribuitori: No machine-readable source provided. Own work assumed (based on copyright claims). Artist original: No machine-readable author provided. CrniBombarder!!! assumed (based on copyright claims). • Fișier:Caracalla-sol+.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0e/Caracalla-sol%2B.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Johny SYSEL • Fișier:Carus1.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a7/Carus1.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Castro_Battle_of_Actium.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/95/Castro_Battle_of_Actium.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://collections.rmg.co.uk/collections/objects/11743.html Artist original: Laureys a Castro (f 16641700) • Fișier:Cato_and_Catilina_propaganda_cups.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c0/Cato_and_Catilina_ propaganda_cups.jpg Licență: CC SA 1.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Cavino-Cesare.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/35/Cavino-Cesare.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.sesterzio.eu/Cavino/cavino.htm Artist original: Giovanni Cavino (?) • Fișier:Celio_-_ArcoCostantino_e_Colosseo_0510-01.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/73/Celio_-_ ArcoCostantino_e_Colosseo_0510-01.JPG Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: user:Lalupa • Fișier:Cesar-sa_mort.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/ac/Cesar-sa_mort.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://ugo.bratelli.free.fr/Cesar/Cesar-sa%20mort.jpg Artist original: Vincenzo Camuccini • Fișier:Christian_council_of_Ephèsus_in_431.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1b/Christian_council_ of_Eph%C3%A8sus_in_431.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Philippe Alès • Fișier:Claudius_(M.A.N._Madrid)_01.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/07/Claudius_%28M.A.N. _Madrid%29_01.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Photograph: Luis García (Zaqarbal), 14 mai 2006. Artist original: anonim

308

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Fișier:Claudius_crop.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/71/Claudius_crop.jpg Licență: CC BY 2.5 Contribuitori: Marie-Lan Nguyen (2011) Artist original: ? • Fișier:Cleopatra_and_Caesar_by_Jean-Leon-Gerome.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c3/Cleopatra_ and_Caesar_by_Jean-Leon-Gerome.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.mezzo-mondo.com/arts/mm/orientalist/ european/gerome/index_b.html Artist original: Jean-Léon Gérôme • Fișier:Clodius01_pushkin.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bc/Clodius01_pushkin.jpg Licență: CC BY 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: shakko • Fișier:CoA_Città_di_Milano.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/93/CoA_Citt%C3%A0_di_Milano.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: F l a n k e r, Fale • Fișier:Coat_of_arms_of_Rome.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/ce/Coat_of_arms_of_Rome.svg Licență: CC BY 3.0 Contribuitori: Această imagine vectorială a fost creată cu Inkscape. Artist original: S. Solberg J. • Fișier:Coat_of_arms_of_the_Second_Bulgarian_Empire.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0a/Coat_ of_arms_of_the_Second_Bulgarian_Empire.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Self-made, based on file:Coat of Arms of the Bulgarian Empire.PNG and a historical image, published in “History of Bulgaria”, volume 4 “The Bulgarian people under Ottoman rule (from XV to the beginning of the XVII century)", Publishing house of the Bulgarian Academy of Sciences, Sofia, 1983, page 58 (in Bulgarian). Artist original: Пакко • Fișier:Coin_of_Geta.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/77/Coin_of_Geta.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Dirty Old Coins, uploaded by Rasiel Suarez Artist original: Rasiel Suarez • Fișier:Collage_Rome.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/75/Collage_Rome.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Photo by Oliver-Bonjoch, cc-by-sa-3.0 Artist original: Oliver-Bonjoch, Andreas Tille, Pasgabriele, NormanB, Ra Boe, Roberto Larcher, collection by DaniDF1995 • Fișier:Commentarii_de_Bello_Gallico.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/02/Commentarii_de_Bello_ Gallico.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Commodus_Musei_Capitolini_MC1120.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7f/Commodus_ Musei_Capitolini_MC1120.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Marie-Lan Nguyen (2006) Artist original: ? • Fișier:Commons-logo.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4a/Commons-logo.svg Licență: Public domain Contribuitori: This version created by Pumbaa, using a proper partial circle and SVG geometry features. (Former versions used to be slightly warped.) Artist original: SVG version was created by User:Grunt and cleaned up by 3247, based on the earlier PNG version, created by Reidab. • Fișier:Const.chlorus02_pushkin.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/82/Const.chlorus02_pushkin.jpg Licență: CC BY 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: shakko • Fișier:Constance_II_Colosseo_Rome_Italy.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/73/Constance_II_ Colosseo_Rome_Italy.jpg Licență: CC0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Jebulon • Fișier:Constantine_Directing_the_Building_of_Constantinople_(tapestry)_-_1623-1625.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/ wikipedia/commons/5/53/Constantine_Directing_the_Building_of_Constantinople_%28tapestry%29_-_1623-1625.jpg Licență: Public domain Contribuitori: www.philamuseum.org Artist original: Workshop of Filippe Maëcht and Hans Taye (Comans-La Planche tapestry factory, France). Figural composition after Peter Paul Rubens. • Fișier:Constantine_I_Hagia_Sophia.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/cc/Constantine_I_Hagia_ Sophia.jpg Licență: Public domain Contribuitori: This file was derived from Hagia Sophia Southwestern entrance mosaics.jpg: Artist original: File:Hagia_Sophia_Southwestern_entrance_mosaics.jpg: Photograph: Myrabella • Fișier:Constantine_multiple_CdM_Beistegui_233.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a6/ Constantine_multiple_CdM_Beistegui_233.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Jastrow (2006) Artist original: Necunoscut • Fișier:Constantino-capitolino.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/80/Constantino-capitolino.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Tetraktys • Fișier:Constantinople_imperial_district.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/78/Constantinople_ imperial_district.png Licență: Public domain Contribuitori: Image:Constantinople center.svg. Translated and added more detail Artist original: Cplakidas • Fișier:Constantinople_medievalmosques_map_de.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/76/ Constantinople_medievalmosques_map_de.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: • Constantinople_map_German.svg Artist original: Constantinople_map_German.svg: Fremantleboy • Fișier:Constantinoplewalls2.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fc/Constantinoplewalls2.jpg Licență: CCBY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ?

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

309

• Fișier:Constantius_II.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1d/Constantius_II.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Coronation_of_Constantine_VII_as_co-emperor_in_908.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e1/ Coronation_of_Constantine_VII_as_co-emperor_in_908.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Chronicle of John Skylitzes, cod. Vitr. 26-2, fol. 114v b Artist original: Unknown, 12th/13th century author • Fișier:Council_of_Constantinople_381_BnF_MS_Gr510_fol355.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/73/ Council_of_Constantinople_381_BnF_MS_Gr510_fol355.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Biblothèque nationale de France Artist original: ? • Fișier:Cynoscephalae.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/53/Cynoscephalae.png Licență: Public domain Contribuitori: I created this work entirely by myself. Sources: Polybius & Atlas of classical history, Richard Talbert ed. Artist original: Javierfv1212 (talk) • Fișier:Cäsar.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ee/C%C3%A4sar.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie (photo) Artist original: Clara Grosch • Fișier:César_Ambrogio_Parisi.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/de/C%C3%A9sar_Ambrogio_Parisi. jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Siren-Com • Fișier:Daza01_pushkin.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/50/Daza01_pushkin.jpg Licență: CC BY 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: shakko • Fișier:Device_of_the_Palaiologos_Dynasty.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dd/Device_of_the_ Palaiologos_Dynasty.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie vectorised based on image: • Artist original: Diafora, retouches by Tom Lemmens • Fișier:DidiusJulianus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/49/DidiusJulianus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://ancienthistory.about.com/od/emperors/ig/Roman-Emperors/Pertinax.html Artist original: Jaime85 • Fișier:DidiusJulianusSest.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d7/DidiusJulianusSest.jpg Licență: CC-BYSA-3.0 Contribuitori: Coin from CNG coins. Used with permission. Originally uploaded on nl.wikipedia Artist original: originally uploaded by CharlesS in 2004 • Fișier:Didrachme_Philippe_V.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6f/Didrachme_Philippe_V.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: http://www.numishop.eu/fiche-bgr_267403-mo_gre-1-MACEDOINE_ROYAUME_DE_MACEDOINE_ PHILIPPE_V_Didrachme_c_188_187_177_AC_.html Artist original: cgb.fr • Fișier:Dio_coin3.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/14/Dio_coin3.jpg Licență: GPL Contribuitori: Uploaded 4 May 2006 by E.coli Artist original: ? • Fișier:Diocletian’{}s_Palace_(original_appearance).jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/16/Diocletian% 27s_Palace_%28original_appearance%29.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.civilization.org.uk/decline-and-fall/ diocletian Artist original: Ernest Hébrard (recoloured by DIREKTOR) • Fișier:Diorama_Pydna.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2f/Diorama_Pydna.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Spads • Fișier:Disambig-dark.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ea/Disambig-dark.svg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Original Commons upload as Logo Begriffsklärung.png by Baumst on 2005-02-15 Artist original: Stephan Baum • Fișier:Disco_o_Missorium_Teodosio_MPLdC.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/97/Disco_o_ Missorium_Teodosio_MPLdC.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Manuel Parada López de Corselas • Fișier:Domitien.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2e/Domitien.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: French Wikipedia, original upload 28 décembre 2004 by Urban (original description page is/was here) Artist original: ? • Fișier:Domiziano_da_collezione_albani,_fine_del_I_sec._dc._02.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/ff/ Domiziano_da_collezione_albani%2C_fine_del_I_sec._dc._02.JPG Licență: CC BY 2.5 Contribuitori: sailko (my camera) Artist original: ? • Fișier:Donations_of_Alexandria_34BC.gif Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/aa/Donations_of_Alexandria_ 34BC.gif Licență: CC BY 3.0 Contribuitori: en:wiki; http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Donations_of_Alexandria_34BC.gif Artist original: Howard Wiseman • Fișier:Duomo_Milano_3.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/37/Duomo_Milano_3.jpg Licență: Public domain Contribuitori: My PC Artist original: me • Fișier:Dupondius-Didius_Julianus-RIC_0012.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6f/Dupondius-Didius_ Julianus-RIC_0012.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Edward_Armitage_-_Julian_the_Apostate_presiding_at_a_conference_of_sectarian_-_1875.jpg Sursă: https: //upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a9/Edward_Armitage_-_Julian_the_Apostate_presiding_at_a_conference_of_sectarian_ -_1875.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Walker Art Gallery, National Museums Liverpool Artist original: Edward Armitage

310

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Fișier:Elagabalo_(203_o_204-222_d.C)_-_Musei_capitolini_-_Foto_Giovanni_Dall'Orto_-_15-08-2000.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b8/Elagabalo_%28203_o_204-222_d.C%29_-_Musei_capitolini_-_Foto_ Giovanni_Dall%27Orto_-_15-08-2000.jpg Licență: Attribution Contribuitori: No machine-readable source provided. Own work assumed (based on copyright claims). Artist original: No machine-readable author provided. G.dallorto assumed (based on copyright claims). • Fișier:EmpereurTacite.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/37/EmpereurTacite.jpg Licență: CC-BY-SA3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Emperor_Constans_Louvre_Ma1021.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c0/Emperor_Constans_ Louvre_Ma1021.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Marie-Lan Nguyen • Fișier:Emperor_Maxentius_Louvre_Ma3522bis.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5e/Emperor_ Maxentius_Louvre_Ma3522bis.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Marie-Lan Nguyen (User:Jastrow), 2005 Artist original: ? • Fișier:Emperor_Tiberius_Denarius_-_Tribute_Penny.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2b/Emperor_ Tiberius_Denarius_-_Tribute_Penny.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Self-photographed Artist original: DrusMAX • Fișier:Emperor_Traianus_Decius_(Mary_Harrsch).jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a8/Emperor_ Traianus_Decius_%28Mary_Harrsch%29.jpg Licență: CC BY-SA 2.0 Contribuitori: http://www.flickr.com/photos/44124324682@N01/ 9941955/in/set-31666/ Artist original: Mary Harrsch • Fișier:Esercito_consolare_polibiano_III_secAC.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7d/Esercito_ consolare_polibiano_III_secAC.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Artist original: Xander89 (superseding) - Cristiano64 (original author on it.wikipedia) • Fișier:Etruscan_warrior_near_Viterbe_Italy_circa_500_BCE.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/67/ Etruscan_warrior_near_Viterbe_Italy_circa_500_BCE.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie, photographed at Le Louvre Artist original: PHGCOM • Fișier:Europe_(orthographic_projection).svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c6/Europe_ %28orthographic_projection%29.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Această imagine vectorială a fost creată cu Inkscape. Artist original: Ssolbergj • Fișier:Eusebius_of_Caesarea.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/ba/Eusebius_of_Caesarea.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Eustache_Le_Sueur_-_Caligula_Depositing_the_Ashes_of_his_Mother_and_Brother_in_the_Tomb_of_his_ Ancestors_-_WGA12607.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a9/Eustache_Le_Sueur_-_Caligula_ Depositing_the_Ashes_of_his_Mother_and_Brother_in_the_Tomb_of_his_Ancestors_-_WGA12607.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Web Gallery of Art: Image Info about artwork Artist original: Eustache Le Sueur • Fișier:First_Punic_War_264_BC.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/79/First_Punic_War_264_BC.png Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Base map used: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Locatie_Middellandse_Zee.PNG, rest of the work was that of the uploader. Artist original: Jon Platek • Fișier:Flag_of_France.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c3/Flag_of_France.svg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.diplomatie.gouv.fr/de/frankreich_3/frankreich-entdecken_244/portrat-frankreichs_247/ die-symbole-der-franzosischen-republik_260/trikolore-die-nationalfahne_114.html Artist original: This graphic was drawn by SKopp. • Fișier:Flag_of_Italy.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/03/Flag_of_Italy.svg Licență: Public domain Contribuitori: There has been a long discussion on the colors of this flag. Please read the talk page before editing or reverting this image. Pantone to RGB performed by http://www.pantone.com/pages/pantone/colorfinder.aspx Artist original: see below • Fișier:Flag_of_Milan.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2b/Flag_of_Milan.svg Licență: Public domain Contribuitori: Transferred from en.wikipedia to Commons. Artist original: Zscout370 at engleză Wikipedia • Fișier:Flag_of_Palaeologus_Dynasty.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f6/Flag_of_Palaeologus_ Dynasty.svg Licență: Public domain Contribuitori: Transferred from en.wikipedia to Commons. Artist original: Dragases at engleză Wikipedia • Fișier:Flag_of_Palaeologus_Emperor.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1c/Flag_of_Palaeologus_ Emperor.svg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Flag_of_Rome.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a6/Flag_of_Rome.svg Licență: Public domain Contribuitori: City Council of Rome: “Visual Identity” Official Document Artist original: --Rixxardo (talk) 10:43, 3 December 2012 (UTC) • Fișier:Follis-Flavius_Valerius_Severus-trier_RIC_650a.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a6/ Follis-Flavius_Valerius_Severus-trier_RIC_650a.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Follis-Leo_VI-sb1729.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/48/Follis-Leo_VI-sb1729.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Foro_Romano_Forum_Romanum_Roman_Forum_(8043630550).jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/9/91/Foro_Romano_Forum_Romanum_Roman_Forum_%288043630550%29.jpg Licență: CC BY-SA 2.0 Contribuitori: Foro Romano / Forum Romanum / Roman Forum Artist original: Bert Kaufmann from Roermond, Netherlands

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

311

• Fișier:Forum_Comitium.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/84/Forum_Comitium.jpg Licență: Public domain Contribuitori: From the book The Roman Forum: a topographical study By Francis Morgan Nichols 1877 Artist original: Amadscientist from unknown 19th century artist • Fișier:Fourth_ecumenical_council_of_chalcedon_-_1876.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3c/Fourth_ ecumenical_council_of_chalcedon_-_1876.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Wikipaintings Artist original: Vasili Surikov • Fișier:Francesco_salviati,_trionfo_di_di_furio_camillo.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/ f9/Francesco_salviati%2C_trionfo_di_di_furio_camillo.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Web Gallery of Art: Image Info about artwork Artist original: Francesco Salviati • Fișier:Frederick_Arthur_Bridgman_-_Cleopatra_on_the_Terraces_of_Philae.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/ wikipedia/commons/f/f5/Frederick_Arthur_Bridgman_-_Cleopatra_on_the_Terraces_of_Philae.JPG Licență: Public domain Contribuitori: Necunoscut Artist original: Frederick Arthur Bridgman • Fișier:Gaius_Caesar_Caligula.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/35/Gaius_Caesar_Caligula.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Louis le Grand • Fișier:Gaius_Iulius_Verus_Maximus_denarius_236.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/86/Gaius_ Iulius_Verus_Maximus_denarius_236.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: http://www.cngcoins.com/Coin.aspx?CoinID=122387 Artist original: CNG • Fișier:Gaius_Julius_Caesar_(100-44_BC).JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/26/Gaius_Julius_Caesar_ %28100-44_BC%29.JPG Licență: Public domain Contribuitori: H. F. Helmolt (ed.): History of the World. New York, 1902 (University of Texas Library Portrait Gallery) Artist original: ? • Fișier:Gallienus_lead_seal_sm.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7f/Gallienus_lead_seal_sm.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Giovanni_Battista_Tiepolo_-_Maecenas_Presenting_the_Liberal_Arts_-_1743.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/ wikipedia/commons/2/29/Giovanni_Battista_Tiepolo_-_Maecenas_Presenting_the_Liberal_Arts_-_1743.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Web Gallery of Art: Image Info about artwork Artist original: Giovanni Battista Tiepolo • Fișier:Giovanni_Battista_Tiepolo_-_Scipio_Africanus_Freeing_Massiva_-_Walters_37657.jpg Sursă: https://upload.wikimedia. org/wikipedia/commons/5/54/Giovanni_Battista_Tiepolo_-_Scipio_Africanus_Freeing_Massiva_-_Walters_37657.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Walters Art Museum: Home page Info about artwork Artist original: Giovanni Battista Tiepolo • Fișier:Glicerio_-_MNR_Palazzo_Massimo.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/39/Glicerio_-_MNR_ Palazzo_Massimo.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: TcfkaPanairjdde • Fișier:Gordian_I_Musei_Capitolini_MC475.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0f/Gordian_ Public domain Contribuitori: Jastrow (2006) Artist original: Necunoscut • Fișier:Gordian_iii.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b6/Gordian_iii.jpg Licență: CC-BYSA-3.0 Contribuitori: ChrisO (from the English Wikipedia, original upload 14 June 2004) Artist original: Necunoscut

312

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Fișier:Gothic_War_-_First_Phase,_535-540.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/54/Gothic_War_-_ First_Phase%2C_535-540.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Cplakidas • Fișier:Great_Cameo_of_France_CdM_Paris_Bab264_white_background.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/f/f8/Great_Cameo_of_France_CdM_Paris_Bab264_white_background.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Janmad on basis of the picture by Jastrow → Image:Great Cameo of France CdM Paris Bab264 n1.jpg Artist original: ? • Fișier:Gtk-dialog-info.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b4/Gtk-dialog-info.svg Licență: LGPL Contribuitori: http://ftp.gnome.org/pub/GNOME/sources/gnome-themes-extras/0.9/gnome-themes-extras-0.9.0.tar.gz Artist original: David Vignoni • Fișier:Guillaume_Les_Gracques.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d5/Guillaume_Les_Gracques.JPG Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Baronnet • Fișier:Hadrian_realizat_de_Valeriu_Pantazi.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a9/Hadrian_realizat_ de_Valeriu_Pantazi.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Permisiunea de a folosi acest fişier a fost verificată şi arhivată în sistemul OTRS al Wikimediei. Artist original: Valeriu Pantazi • Fișier:Hagia_Sophia_icon.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c5/Hagia_Sophia_icon.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: If you use one of my photos, please email me (account needed) or leave me a short message on my discussion page. It would be greatly appreciated. • Fișier:Half_follis-Justinian_I-sb0165.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/51/Half_follis-Justinian_ I-sb0165.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Hannibal3.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Hannibal3.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Hannibal_route_of_invasion-en.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/48/Hannibal_ route_of_invasion-en.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Travail personnel. La carte est vectorisée à partir de Image:Europe_topography_map.png. Les lieux sont repérés grâce à Image:Hannibal route of invasion.gif, Image:Second Punic War full.svg et cette carte sur Britannica. Artist original: Abalg + traduction made by Pinpin • Fișier:Head_Drusilla_Glyptothek_Munich_316.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a0/Head_Drusilla_ Glyptothek_Munich_316.jpg Licență: Public domain Contribuitori: User:Bibi Saint-Pol, own work, 2007-02-08 Artist original: Necunoscut • Fișier:Head_Titus_Glyptothek_Munich_338.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/95/Head_Titus_ Glyptothek_Munich_338.jpg Licență: Public domain Contribuitori: User:Bibi Saint-Pol, own work, 2007-02-08 Artist original: Necunoscut • Fișier:Honorius_steel_engraving.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/45/Honorius_steel_engraving.jpg Licență: CC BY-SA 2.0 Contribuitori: C. Strahlheim, Das Welttheater, 4. Band, Frankfurt a.M., 1836 Artist original: Scan by: User:Henryart (who is owner of the original book) • Fișier:Il_ponte_di_Cesare_sul_Reno.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/44/Il_ponte_di_Cesare_sul_ Reno.jpg Licență: Public domain Contribuitori: erewhon.ticonuno.it Artist original: Lo Scaligero • Fișier:ImperialpalaceMilan.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/ae/ImperialpalaceMilan.jpg Licență: CCBY-SA-3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Lorenzo Fratti • Fișier:Impero_d'occidente,_maggioriano,_solido_in_oro_(arles),_457-461.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/8/8f/Impero_d%27occidente%2C_maggioriano%2C_solido_in_oro_%28arles%29%2C_457-461.JPG Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: sailko • Fișier:Ingenuus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/84/Ingenuus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: “Promptuarii Iconum Insigniorum” Artist original: Published by Guillaume Rouille (1518?−1589) • Fișier:Isis_priest01_pushkin.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/08/Isis_priest01_pushkin.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: user:shakko • Fișier:Istambul_and_Bosporus_big.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e4/Istambul_and_Bosporus_big. jpg Licență: Public domain Contribuitori: • http://earthobservatory.nasa.gov/Newsroom/NewImages/images.php3?img_id=16539 Artist original: Astronaut photograph ISS008-E21752 • Fișier:Istanbul_-_Museo_archeol._-_Diocleziano_(284-305_d.C.)_-_Foto_G._Dall'Orto_28-5-2006.jpg Sursă: https: //upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/af/Istanbul_-_Museo_archeol._-_Diocleziano_%28284-305_d.C.%29_-_Foto_G. _Dall%27Orto_28-5-2006.jpg Licență: Attribution Contribuitori: Operă proprie Artist original: G.dallorto • Fișier:Italy_location_map.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/be/Italy_location_map.svg Licență: CC BYSA 3.0 Contribuitori: own work, using United States National Imagery and Mapping Agency data Artist original: NordNordWest • Fișier:Ivory_diptych_Justinian_Met_17.190.52-53.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/07/Ivory_ diptych_Justinian_Met_17.190.52-53.jpg Licență: CC BY 2.5 Contribuitori: Marie-Lan Nguyen (2011) Artist original: ?

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

313

• Fișier:JPaul_Laurens_The_Death_of_Tiberius.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d3/JPaul_Laurens_ The_Death_of_Tiberius.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.artrenewal.org/asp/database/image.asp?id=5382 Artist original: Jean-Paul Laurens • Fișier:Jan_Styka_-_Nero_at_Baiae.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2f/Jan_Styka_-_Nero_at_Baiae. jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: M0tty • Fișier:Jean-Baptiste_Debret_-_Morte_de_Germânico.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c1/ Jean-Baptiste_Debret_-_Morte_de_Germ%C3%A2nico.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Scan: XEXÉO, Pedro, ABREU, Laura. A Missão Artística Francesa: coleção Museu Nacional de Belas Artes. Rio de Janeiro, 2007, p.50. Artist original: Jean-Baptiste Debret • Fișier:Jean-François-Pierre_Peyron_001.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c5/Jean-Fran%C3% A7ois-Pierre_Peyron_001.jpg Licență: Public domain Contribuitori: The Yorck Project: 10.000 Meisterwerke der Malerei. DVD-ROM, 2002. ISBN 3936122202. Distributed by DIRECTMEDIA Publishing GmbH. Artist original: Jean-François-Pierre Peyron • Fișier:Jean-LeonGerome1824-1904Cleopatra_before_Caesar1866Oiloncanvas.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/b/b3/Jean-LeonGerome1824-1904Cleopatra_before_Caesar1866Oiloncanvas.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Art Renewal Source (http://www.artrenewal.org) Artist original: Jean-Leon Gerome • Fișier:John_VI_Kantakouzenos.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/22/John_VI_Kantakouzenos.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Manuscript of the collected Theological Works of John VI Kantakouzenos (Constantinople 1370s), today at the Bibliothèque Nationale de France, Paris (Ms. grec 1242) Artist original: Uploaded by Cplakidas • Fișier:John_Vanderlyn_002.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/09/John_Vanderlyn_002.jpg Licență: CC0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: John Vanderlyn • Fișier:John_William_Waterhouse_-_The_Remorse_of_the_Emperor_Nero_after_the_Murder_of_his_Mother.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/aa/John_William_Waterhouse_-_The_Remorse_of_the_Emperor_Nero_after_the_ Murder_of_his_Mother.JPG Licență: Public domain Contribuitori: Necunoscut Artist original: John William Waterhouse • Fișier:Johnchrysostom.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/cf/Johnchrysostom.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Jules_César_en_buste.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/77/Jules_C%C3%A9sar_en_buste.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.culture.gouv.fr/public/mistral/joconde_fr?ACTION=CHERCHER&FIELD_5= REPR&VALUE_5=1ER%20TRIUMVIRAT Artist original: Jean-Léon Gérôme (1824 - 1904) • Fișier:Jules_César_entouré_de_ses_généraux.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d5/Jules_C%C3% A9sar_entour%C3%A9_de_ses_g%C3%A9n%C3%A9raux.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.culture.gouv.fr/ public/mistral/joconde_fr?ACTION=CHERCHER&FIELD_5=REPR&VALUE_5=1ER%20TRIUMVIRAT Artist original: Jean-Léon Gérôme • Fișier:Julian.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/52/Julian.jpg Licență: Public domain Contribuitori: First uploaded on wiki:de; Baumeister: Denkmäler des klassischen Altertums. 1885. Band I., Seite 763. Artist original: ? • Fișier:JulianusII-antioch(360-363)-CNG.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/cd/JulianusII-antioch% 28360-363%29-CNG.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Dutch Wikipedia, original upload 13 aprilie 2004 by CharlesS Artist original: Classical Numismatic Group, Inc. (CNG) • Fișier:JulioClaudian.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c0/JulioClaudian.svg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Image:JulioClaudian.png at en.wikipedia Artist original: User:Rursus • Fișier:Julius_Caesar_Coustou_Louvre_MR1798.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/06/Julius_Caesar_ Coustou_Louvre_MR1798.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Marie-Lan Nguyen (2006) Artist original: Nicolas Coustou • Fișier:Justinian550AD.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/13/Justinian550AD.png Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Tataryn77 • Fișier:Justinian_I_._2_._Monuments_in_Skopje.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2b/Justinian_I_._ 2_._Monuments_in_Skopje.JPG Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Dalco26 • Fișier:KHM_Wien_Constantinopolis_X_38.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/02/KHM_Wien_ Constantinopolis_X_38.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie (own photograph) Artist original: Photo: Andreas Praefcke • Fișier:Karl_Krumbacher_-_Imagines_philologorum.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/46/Karl_ Krumbacher_-_Imagines_philologorum.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.telemachos.hu-berlin.de/bilder/gudeman/ gudeman.html Artist original: ? • Fișier:Karl_Theodor_von_Piloty_Murder_of_Caesar_1865.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/23/ Karl_Theodor_von_Piloty_Murder_of_Caesar_1865.jpg Licență: Public domain Contribuitori: online Artist original: Karl von Piloty • Fișier:Karte_Nikomedia.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2f/Karte_Nikomedia.png Licență: CC-BYSA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Kolumna_Aureliusza.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/ab/Kolumna_Aureliusza.jpg Licență: CCBY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Konstantin_&_Helena.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9a/Konstantin_%26_Helena.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: No machine-readable source provided. Own work assumed (based on copyright claims). Artist original: No machine-readable author provided. Decius assumed (based on copyright claims). • Fișier:Kuria_Forum_Romanum.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/ad/Kuria_Forum_Romanum.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:La_clémence_de_César.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2d/La_cl%C3%A9mence_de_C%C3% A9sar.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Joconde database: entry 06380000017 Artist original: Abel de Pujol

314

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Fișier:La_mort_de_Pompée.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/ae/La_mort_de_Pomp%C3%A9e.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.culture.gouv.fr/public/mistral/joconde_fr?ACTION=CHERCHER&FIELD_5=REPR& VALUE_5=1ER%20TRIUMVIRAT Artist original: Anonyme ( 2e quart 18e siècle) • Fișier:Labarum_of_Constantine_the_Great.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/99/Labarum_of_ Constantine_the_Great.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Labarum_of_Constantine_I.svg (reconstruction by Eugene Ipavec, 2006) Artist original: Labarum_of_Constantine_I.svg: TRAJAN 117 • Fișier:Lascaris-Arms.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/eb/Lascaris-Arms.svg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie (Original text: self-made) Artist original: Dragases (talk) • Fișier:Lawrence_Alma-Tadema-_Anthony_and_Cleopatra.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/44/ Lawrence_Alma-Tadema-_Anthony_and_Cleopatra.JPG Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: Lawrence Alma-Tadema • Fișier:Le_colosse_de_Barletta.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/76/Le_colosse_de_Barletta.jpg Licență: CC BY-SA 2.0 Contribuitori: http://www.flickr.com/photos/102939384@N04/9897617475/in/photostream/ Artist original: annegautier556 • Fișier:Leo_III_solidus_641320.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6a/Leo_III_solidus_641320.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.cngcoins.com/Coin.aspx?CoinID=40949 Artist original: CNG • Fișier:Leo_I_Louvre_Ma1012_n2.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Leo_I_Louvre_Ma1012_n2.jpg Licență: CC BY 2.5 Contribuitori: Marie-Lan Nguyen (User:Jastrow), 2009-08-02 Artist original: ? • Fișier:Libius_Severus_solidus_612158.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/79/Libius_Severus_solidus_ 612158.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: http://www.cngcoins.com/Coin.aspx?CoinID=25157 Artist original: CNG • Fișier:Livia_Drusilla_Louvre_Ma1233.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/61/Livia_Drusilla_Louvre_ Ma1233.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Marie-Lan Nguyen (User:Jastrow), 2007 Artist original: ? • Fișier:Lucius_Verus_-_MET_-_L.2007.26.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/32/Lucius_Verus_-_ MET_-_L.2007.26.jpg Licență: CC0 Contribuitori: Self-photographed / PierreSelim Artist original: ? • Fișier:M_Antonius.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/19/M_Antonius.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Maccari-Cicero.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a3/Maccari-Cicero.jpg Licență: Public domain Contribuitori: [1] Artist original: Cesare Maccari • Fișier:Macedonia_and_the_Aegean_World_c.200.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/39/Macedonia_ and_the_Aegean_World_c.200.png Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Maiorina-Vetranio-siscia_RIC_281.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d0/ Maiorina-Vetranio-siscia_RIC_281.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Manuel_Chrysoloras_-_Imagines_philologorum.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d5/Manuel_ Chrysoloras_-_Imagines_philologorum.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Alfred Gudeman: Imagines philologorum, Berlin/Leipzig 1911, S. 1. Artist original: Nicolas III de Larmessin (1640–1725) • Fișier:Manuel_II_Helena_sons.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1d/Manuel_II_Helena_sons.JPG Licență: Public domain Contribuitori: Original in the Louvre, brought to the Monastery of St Denis in Paris by Manuel Chrysoloras in 1408 as a gift from Manuel II. Artist original: Necunoscut • Fișier:Map_Philippi_campaign_42_BC-it.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/71/Map_Philippi_ campaign_42_BC-it.svg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Translation of Image:Map Philippi campaign 42 BC-fr.svg Artist original: User:Marsyas (French original); User:TcfkaPanairjdde (Italian translation) • Fișier:Map_of_Constantinople_(1422)_by_Florentine_cartographer_Cristoforo_Buondelmonte.jpg Sursă: https: //upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/91/Map_of_Constantinople_%281422%29_by_Florentine_cartographer_Cristoforo_ Buondelmonte.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Liber insularum Archipelagi (1824), version available at the Bibliothèque nationale de France, Paris Artist original: Cristoforo Buondelmonti • Fișier:Map_of_Republican_Rome_by_William_R_Shepherd_(died_1934)_edited.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/ wikipedia/commons/2/29/Map_of_Republican_Rome_by_William_R_Shepherd_%28died_1934%29_edited.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Map_of_Rome_and_Carthage_at_the_start_of_the_Second_Punic_War.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/6/6a/Map_of_Rome_and_Carthage_at_the_start_of_the_Second_Punic_War.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: This file was derived from Rome carthage 218.jpg: Artist original: Rome_carthage_218.jpg: William Robert Shepherd

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

315

• Fișier:Map_of_comune_of_Milan_(province_of_Milan,_region_Lombardy,_Italy).svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/ wikipedia/commons/5/5b/Map_of_comune_of_Milan_%28province_of_Milan%2C_region_Lombardy%2C_Italy%29.svg Licență: CC BY-SA 3.0 it Contribuitori: Operă proprie Artist original: Vonvikken • Fișier:Map_of_comune_of_Ravenna_(province_of_Ravenna,_region_Emilia-Romagna,_Italy).svg Sursă: https://upload. wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bb/Map_of_comune_of_Ravenna_%28province_of_Ravenna%2C_region_Emilia-Romagna% 2C_Italy%29.svg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Vonvikken • Fișier:Map_of_comune_of_Rome_(metropolitan_city_of_Capital_Rome,_region_Lazio,_Italy).svg Sursă: https: //upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a5/Map_of_comune_of_Rome_%28metropolitan_city_of_Capital_Rome%2C_region_ Lazio%2C_Italy%29.svg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Vonvikken • Fișier:Map_pointer.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d2/Map_pointer.svg Licență: Public domain Contribuitori: Image:Map_pointer.gif Artist original: Petr Dlouhý • Fișier:MapaWielkiejWedrowkiLudow.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/63/ MapaWielkiejWedrowkiLudow.png Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Own work by the original uploader Artist original: User M-Koszowski on pl.wikipedia • Fișier:Marc_Aurele.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3e/Marc_Aurele.jpg Licență: CC BY-SA 2.5 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Eric Pouhier • Fișier:Marcian.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5c/Marcian.jpg Licență: Public domain Contribuitori: File:Solidus Marcian RIC 0509.jpg Artist original: Michaelsanders • Fișier:Marcus_Antonius.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/38/Marcus_Antonius.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Marcus_Licinius_Crassus_Louvre.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/cc/Marcus_Licinius_ Crassus_Louvre.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: cjh1452000 • Fișier:Marcus_agrippa_louvre_portrait.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/33/Marcus_agrippa_louvre_ portrait.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Shawn Lipowski (Shawnlipowski), 2006-07-15, Fuji F11 Camera at ISO 400 Artist original: ? • Fișier:Martinian_-_Follis_cyzicus_RIC_016.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e0/Martinian_-_Follis_ cyzicus_RIC_016.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: http://www.wildwinds.com/coins/ric/martinian/i.html Artist original: ? • Fișier:Max_thrax.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a0/Max_thrax.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:MichaelsCoronation.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0a/MichaelsCoronation.jpg Licență: Public domain Contribuitori: en:Madrid Skylitzes Artist original: from the Middle Ages, unknown • Fișier:Milano_collage.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/14/Milano_collage.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: FiatLUX • Fișier:Model_of_costantinean_basilica_of_saint_Peter_in_the_vatican.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/3/37/Model_of_costantinean_basilica_of_saint_Peter_in_the_vatican.jpg Licență: Public domain Contribuitori: my photo Artist original: it:Utente:Riccardov • Fișier:Monogram_of_Asparuh.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5e/Monogram_on_the_silver_eagle_ from_the_Voznesenka_treasure.svg Licență: GFDL Contribuitori: Operă proprie Artist original: Scroch • Fișier:Mons_Lactarius.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/64/Mons_Lactarius.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Transferred from de.wikipedia to Commons. Artist original: The original uploader was Captain Blood at germană Wikipedia • Fișier:Montemartini_-_Carino_cropped.JPG Sursă: Carino_cropped.JPG Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori:

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/67/Montemartini_-_

• Montemartini_-_Carino_1030439.JPG Artist original: Montemartini_-_Carino_1030439.JPG: Lalupa • Fișier:Mosaic_of_Justinianus_I_-_Basilica_San_Vitale_(Ravenna).jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/ 3d/Mosaic_of_Justinianus_I_-_Basilica_San_Vitale_%28Ravenna%29.jpg Licență: CC BY-SA 4.0 Contribuitori: Basilica of Saint Vitalis Artist original: Petar Milošević • Fișier:Musei_capitolini_-_Colosso_di_Costantino.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8d/Musei_ capitolini_-_Colosso_di_Costantino.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Alessio Damato • Fișier:NAMABG-Caligula_1.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7d/NAMABG-Caligula_1.JPG Licență: CC BY-SA 2.5 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Photograph by Marsyas • Fișier:NE_600ad.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/03/NE_600ad.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Transferred from en.wikipedia to Commons. Artist original: Talessman at engleză Wikipedia • Fișier:Natoire_Marc-Antoine-Ephèse.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/78/Natoire_ Marc-Antoine-Eph%C3%A8se.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie, Robert Valette Artist original: CharlesJoseph Natoire • Fișier:Navona.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/d/d4/Navona.jpg Licență: ? Contribuitori: self-made Artist original: Lucian Amarandei (Canon 300D) • Fișier:Nero_1.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/89/Nero_1.JPG Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: cjh1452000 • Fișier:Nero_Glyptothek_Munich_321.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/12/Nero_Glyptothek_Munich_ 321.jpg Licență: Public domain Contribuitori: User:Bibi Saint-Pol, own work, 2007-02-08 Artist original: ?

316

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Fișier:NervaBronzoRosso.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bc/NervaBronzoRosso.jpg Licență: CC BY 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Fgiusepp • Fișier:Nerva_Tivoli_Massimo.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1b/Nerva_Tivoli_Massimo.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Marie-Lan (2006) Artist original: Necunoscut • Fișier:Nerón_y_Agripina.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/40/Ner%C3%B3n_y_Agripina.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Carlos Delgado • Fișier:Nicaea_icon.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/31/Nicaea_icon.jpg Licență: Public domain Contribuitori: [1],[2] Artist original: Necunoscut • Fișier:Nicephorus_III_and_chrysostome_BnF_Coislin79_fol2v.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c7/ Nicephorus_III_and_chrysostome_BnF_Coislin79_fol2v.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Bibliothèque nationale de France Manuscript Coislin 79 folio 2 verso Artist original: in Homélies de Jean Chrysostome (John Chrysostom Homilies) • Fișier:Nuvola_filesystems_folder_important.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/57/Nuvola_filesystems_ folder_important.svg Licență: LGPL Contribuitori: • Nuvola_filesystems_folder_important.png Artist original: Nuvola_filesystems_folder_important.png: David Vignoni • Fișier:Oth001.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7a/Oth001.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http: //ancientrome.ru/art/artworken/img.htm?id=383 Artist original: ? • Fișier:OthoDen.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/61/OthoDen.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:P_history.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/48/P_history.svg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: User:Kontos • Fișier:Palace_of_Blachernae_2007.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8b/Palace_of_Blachernae_2007. jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Gryffindor • Fișier:Palaiologos-Dynasty-Eagle.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d9/Palaiologos-Dynasty-Eagle.svg Licență: Public domain Contribuitori: Anachronistic design used by Greek Orthodox Church? Artist original: Graphic created by en:User:Dragases • Fișier:Panteon.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/a/ad/Panteon.jpg Licență: ? Contribuitori: self-made Artist original: Lucian Amarandei (Canon 300D) • Fișier:Parthenon.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/ba/Parthenon.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Tim Bekaert (Discuție · contribuții) • Fișier:Paul_Jamin_-_Le_Brenn_et_sa_part_de_butin_1893.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/ac/ Paul_Jamin_-_Le_Brenn_et_sa_part_de_butin_1893.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.shafe.co.uk/crystal/images/ lshafe/Jamin_Brenn_and_his_share_of_the_spoils_1893.jpg Artist original: Paul Jamin • Fișier:Piatto_di_ardaburio,_argento_fuso,_434_d.c._(found_in_1769)_03.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/1/1d/Piatto_di_ardaburio%2C_argento_fuso%2C_434_d.c._%28found_in_1769%29_03.JPG Licență: CC BY 2.5 Contribuitori: Operă proprie (my camera) Artist original: sailko • Fișier:Pinacoteca_di_Brera_6+7_stitch2.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8a/Pinacoteca_di_Brera_6% 2B7_stitch2.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Transferred from ro.wikipedia to Commons by Andrei Stroe using CommonsHelper. Artist original: Stitch by Miehs at ro.wikipedia of images File:Pinacoteca di Brera 6.jpg and File:Pinacoteca di Brera 7.jpg by User: Gryffindor. • Fișier:Plan_battle_of_Pydna-en.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/04/Plan_battle_of_Pydna-en.svg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Own work using Adobe Illustrator (data based on Hammond & Walbank, History of Macedonia, t. 3, fig. 19, p. 554). Translation into English from Image:Plan battle of Pydna-fr.svg by Mkr bu50 Artist original: Marsyas (original map); Mkr bu50 (English translation) • Fișier:Platner_-_Ancient_Rome_city_growth.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0a/Platner_-_Ancient_ Rome_city_growth.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Originally from en.wikipedia; description page is/was here. Artist original: The original uploader was Filipvr at engleză Wikipedia • Fișier:Pompejus.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e5/Pompejus.JPG Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie (Own photo) Artist original: Gunnar Bach Pedersen • Fișier:PompeoMagno.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/13/PompeoMagno.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Lavoro personale (foto presa con permesso della guida nella giornata di Porte Aperte del FAI (Fondo Ambiente Italiano) il 20 Marzo 2005) Artist original: Guido Bertolotti • Fișier:Porphyrogenetus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/68/Porphyrogenetus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ?

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

317

• Fișier:Portrait_Bust_of_Philip_the_Younger.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9f/Portrait_Bust_of_ Philip_the_Younger.png Licență: Public domain Contribuitori: R. Lanciani, Pagan and Christian Rome, Boston and New York, 1892. Artist original: Necunoscut • Fișier:Print_Marcus_Claudius_Marcellus_Roman_Consul_Elect_Statue_Spolia_Opima_Rome.jpg Sursă: https://upload. wikimedia.org/wikipedia/commons/4/49/Print_Marcus_Claudius_Marcellus_Roman_Consul_Elect_Statue_Spolia_Opima_Rome.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Marcus-Claudius-Marcellus-Consul-Statue Artist original: ? • Fișier:Probus10.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f5/Probus10.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Proclaiming_claudius_emperor.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/20/Proclaiming_claudius_ emperor.png Licență: Public domain Contribuitori: http://www.artrenewal.org/asp/database/image.asp?id=13471 Artist original: Lawrence Alma-Tadema • Fișier:Pseudo-Vitellius_Louvre_MR684.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8d/Pseudo-Vitellius_ Louvre_MR684.jpg Licență: CC BY 2.5 Contribuitori: Jastrow (2008) Artist original: Necunoscut • Fișier:Publius_Helvius_Pertinax.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/1/1f/Publius_Helvius_Pertinax.jpg Licență: DP Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Publius_Septimius_Geta_Louvre_Ma1076.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b2/Publius_ Septimius_Geta_Louvre_Ma1076.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Marie-Lan Nguyen (User:Jastrow), 2007 Artist original: ? • Fișier:Pupienus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6b/Pupienus.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ChrisO (first upload on the English Wikipedia under the same filename, 4 June 2004) Artist original: Necunoscut • Fișier:Pyrrhic_War_Italy_en.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c5/Pyrrhic_War_Italy_en.svg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Image:Pyrrhic_War_Italy_PioM.svg, in Polish Artist original: Piom, translation by Pamela Butler • Fișier:Pyrrhus.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/96/Pyrrhus.JPG Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Catalaon • Fișier:Question_book-4.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/64/Question_book-4.svg Licență: CC-BY-SA3.0 Contribuitori: Created from scratch in Adobe Illustrator. Originally based on Image:Question book.png created by User:Equazcion. Artist original: Tkgd2007 • Fișier:Quintus_Horatius_Flaccus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/95/Quintus_Horatius_Flaccus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Scan by User:Gabor from the book Bibliothek des allgemeinen und praktischen Wissens. Bd. 5 (1905), Abriß der Weltliteratur, Seite 51. Artist original: Anton von Werner • Fișier:Regione-Emilia-Romagna-Stemma.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/ca/ Regione-Emilia-Romagna-Stemma.svg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: F l a n k e r • Fișier:Republica_Romana.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c9/Republica_Romana.svg Licență: CC BYSA 2.5 Contribuitori: Image:Republica_Romana.jpg Artist original: Alvaro qc by the original work of Husar de la Princesa • Fișier:Rimini083.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/cf/Rimini083.jpg Licență: GFDL Contribuitori: Operă proprie (own photo) Artist original: Georges Jansoone (JoJan) • Fișier:Rmn-military-header.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e4/Rmn-military-header.svg Licență: CC BY 3.0 Contribuitori: Operă proprie except for gladius (from image:gladii.svg) and wreath (from Image:Laurel wreath.svg) Artist original: Sonarpulse • Fișier:Rom_Capitol_Marc_Aurel.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9f/Rom_Capitol_Marc_Aurel.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: KlausF • Fișier:Roman_Empire_125.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bb/Roman_Empire_125.png Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: • User:Andrein • Fișier:Roman_Empire_69.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/7b/Roman_Empire_69.svg Licență: CC BYSA 3.0 nl Contribuitori: Combination of File:Roman Empire 69AD.PNG and File:Roman Empire 120.svg Artist original: User:Steerpike and en:User:Andrei nacu • Fișier:Roman_Empire_Map.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/ca/Roman_Empire_Map.png Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Jani Niemenmaa • Fișier:Roman_Empire_map.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/ba/Roman_Empire_map.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: self-made, + http://en.wikipedia.org/wiki/Image:RomanEmpire_117.svg Artist original: Ssolbergj, en:User: Andrei nacu

318

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Fișier:Roman_Military_banner.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4e/Roman_Military_banner.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Derivitave of File:Roman SPQR banner.svg, gladius (from File:gladii.svg), wreath (from File:Laurel wreath.svg) Artist original: Sonarpulse • Fișier:Roman_Republic_Empire_map.gif Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ea/Roman_Republic_Empire_ map.gif Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: • Background map based on Image:BlankMap-Europe-v3.png Artist original: Roke (d) • Fișier:Roman_conquest_of_Italy.PNG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4a/Roman_conquest_of_Italy. PNG Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie (Descrierea originală: “I created this work entirely by myself. Src: Historical Atlas of Ancient Rome, Nick Constable & Penguin Atlas of Ancient Rome.”) Artist original: Javierfv1212 • Fișier:Roman_constitution.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f9/Roman_constitution.svg Licență: CC BY-SA 2.5 Contribuitori: based on a work by User:RomanHistorian at Wikipedia Artist original: Anihl • Fișier:Roman_empire.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/34/Roman_empire.png Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Roman_forum_sketch_up_model.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/81/Roman_ forum_sketch_up_model.png Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: http://sketchup.google.com/3dwarehouse/details?mid= 456438acf00cb5ad6c4e174b0cf70299&ct=mdsa Artist original: Mark Miller created this original screen capture of a Sketch Up model by Lasha Tskhondia - L.VII.C. • Fișier:Roman_shield.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ed/Roman_shield.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Redtony • Fișier:RomeWins.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/69/RomeWins.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: No machine-readable source provided. Own work assumed (based on copyright claims). Artist original: No machine-readable author provided. Vercingetorix~commonswiki assumed (based on copyright claims). • Fișier:Rome_Statue_of_Augustus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8b/Rome_Statue_of_Augustus.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Alexander Z. • Fișier:Romuliana_Galerius_head.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/99/Romuliana_Galerius_head.jpg Licență: CC BY 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Shinjirod • Fișier:RomulusAugustus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c6/RomulusAugustus.jpg Licență: CC-BYSA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Romulus_et_Remus_(transparent).png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/Romulus_et_Remus_ %28transparent%29.png Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Derivtive work from Image:Romulus et Remus.jpg; Transferred from fr.wikipedia Artist original: Donarreiskoffer (photo); Gdgourou (remove background); Vascer (remove more background) fr.wikipedia. • Fișier:S0484.4.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1e/S0484.4.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:SPQRomani.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bb/SPQRomani.svg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Piotr Michał Jaworski (PioM EN DE PL) • Fișier:Saint_Mercurius_killing_Iulian.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/63/Saint_Mercurius_killing_ Iulian.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Coptic Icons and Texts, icon from the Church of St. Mercurius, Old Cairo Artist original: ? • Fișier:Sambuke-gelo4.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/30/Sambuke-gelo4.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Transferred from it.wikipedia; transferred to Commons by User:Jalo using CommonsHelper. Artist original: Gelo4 at it.wikipedia • Fișier:Samnite_soldiers_from_a_tomb_frieze_in_Nola_4th_century_BCE.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/3/3b/Samnite_soldiers_from_a_tomb_frieze_in_Nola_4th_century_BCE.jpg Licență: Public domain Contribuitori: “Champs de Batailles”, April 2010 Artist original: Anonymous 4th century BCE painter • Fișier:San_Vitale_Ravenna.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f6/San_Vitale_Ravenna.jpg Licență: CCBY-SA-3.0 Contribuitori: from italian Wiki, it:Immagine:Ravenna 1978 074.jpg Artist original: Madaki • Fișier:Semissis-Anastasius_I-sb0007.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/87/Semissis-Anastasius_ I-sb0007.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Septimius_Severus_busto-Musei_Capitolini.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/13/Septimius_ Severus_busto-Musei_Capitolini.jpg Licență: CC BY 2.0 Contribuitori: antmoose (4 iunie 2005) at http://flickr.com/photos/antmoose/ 17433741/ Artist original: Necunoscut • Fișier:Sestertius_Gordian_I-s2385.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/ce/Sestertius_Gordian_I-s2385. jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: English Wikipedia, original upload by Panairjdde Artist original: ? • Fișier:Sestertius_Gordian_II-RIC_0008.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3f/Sestertius_Gordian_ II-RIC_0008.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Sestertius_Herennius_Etruscus-s2749.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/15/Sestertius_ Herennius_Etruscus-s2749.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Sestertius_Hostilian-s2771.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f3/Sestertius_Hostilian-s2771.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ?

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

319

• Fișier:Severan_dynasty_-_tondo.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5f/Severan_dynasty_-_tondo.png Licență: Public domain Contribuitori: Staatliche Museum zu Berlin Artist original: Fred the Oyster • Fișier:Severan_dynasty_family_tree.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/ce/Severan_dynasty_family_tree. jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: shakko • Fișier:She-wolf_suckles_Romulus_and_Remus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6a/She-wolf_ suckles_Romulus_and_Remus.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Own book scan from Emmanuel Müller-Baden (dir.), Bibliothek des allgemeinen und praktischen Wissens, I, Deutsches Verlaghaus Bong & Co, Berlin-Leipzig-Wien-Stuttgart, 1904. Image copied from de:Bild:Kapitolinische-woelfin 1b-640x480.jpg Artist original: Benutzer:Wolpertinger on WP de • Fișier:Siege-alesia-vercingetorix-jules-cesar.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/93/ Siege-alesia-vercingetorix-jules-cesar.jpg Licență: Public domain Contribuitori: • Musée CROZATIER du Puy-en-Velay. — http://www.mairie-le-puy-en-velay.fr. Artist original: Lionel Royer • Fișier:Siege_of_Alesia,_52_BC.gif Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e3/Siege_of_Alesia%2C_52_BC.gif Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Siege_of_Constantinople.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ea/Siege_of_Constantinople.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Biblioteca Nacional de la Universidad de Turín Artist original: Antoine Vérard • Fișier:Siemiradski_Fackeln.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1b/Siemiradski_Fackeln.jpg Licență: Public domain Contribuitori: www.abcgallery.com Artist original: Henryk Siemiradzki • Fișier:Silver_denarius_of_Tiberius_14CE_37CE_found_in_India_Indian_copy_of_a_the_same_1st_century_CE_Coin_of_ Kushan_king_Kujula_Kadphises_copying_a_coin_of_Augustus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/ 78/Silver_denarius_of_Tiberius_14CE_37CE_found_in_India_Indian_copy_of_a_the_same_1st_century_CE_Coin_of_Kushan_king_ Kujula_Kadphises_copying_a_coin_of_Augustus.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie, photographed in British Museum Artist original: Uploadalt • Fișier:Snake_column_Hippodrome_Constantinople_2007.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2d/ Snake_column_Hippodrome_Constantinople_2007.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Gryffindor • Fișier:Solidus_Julian-transparent.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/13/Solidus_Julian-transparent.png Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: the Jürgen K. ; English Wikipedia, original upload 1 June 2005 by Panairjdde Artist original: ? • Fișier:Solidus_Petronius_Maximus-RIC_2201.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a5/Solidus_ Petronius_Maximus-RIC_2201.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Solidus_Romulus_Augustus-RIC_3406.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/19/Solidus_Romulus_ Augustus-RIC_3406.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Solidus_Valens_-_transparent_background.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2d/Solidus_ Valens_-_transparent_background.png Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: English Wikipedia, original upload by Panairjdde Artist original: the Jürgen K. • Fișier:Solidus_ValentinianIII-wedding.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f9/Solidus_ ValentinianIII-wedding.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Solidus_Valentinian_II_trier_RIC_090a.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6c/Solidus_ Valentinian_II_trier_RIC_090a.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Solidus_multiple-Constantine-thessalonica_RIC_vII_163v.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/ 09/Solidus_multiple-Constantine-thessalonica_RIC_vII_163v.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Spanish_Steps,_Rome.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f9/Spanish_Steps%2C_Rome.JPG Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Milei.vencel • Fișier:Spartacus,_marble_sculpture_of_Denis_Foyatier_(1830),_Louvre_Museum_(8269334205).jpg Sursă: https: //upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4b/Spartacus%2C_marble_sculpture_of_Denis_Foyatier_%281830%29%2C_Louvre_ Museum_%288269334205%29.jpg Licență: CC BY-SA 2.0 Contribuitori: Spartacus, marble sculpture of Denis Foyatier (1830), Louvre Museum Artist original: Carole Raddato from FRANKFURT, Germany • Fișier:Spqrstone.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a3/Spqrstone.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Originally from sv.wikipedia; description page is (was) here Artist original: User Lamré on sv.wikipedia • Fișier:St_Ambrose_Converting_Theodosius.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/04/St_Ambrose_ Converting_Theodosius.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Web Gallery of Art: Image Info about artwork Artist original: Pierre Subleyras • Fișier:Statue-Augustus.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/eb/Statue-Augustus.jpg Licență: CC-BY-SA3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Till Niermann

320

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Fișier:Statue_of_emperor_Valentinian_II_detail.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/eb/Statue_of_ emperor_Valentinian_II_detail.JPG Licență: Public domain Contribuitori: Transferred from en.wikipedia to Commons. Artist original: Brastite at engleză Wikipedia • Fișier:Stockholm_-_Antikengalerie_4_-_Büste_Kaiser_Galba.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/70/ Stockholm_-_Antikengalerie_4_-_B%C3%BCste_Kaiser_Galba.jpg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Wolfgang Sauber • Fișier:Sulla.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/89/Sulla.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Sulla_Glyptothek_Munich_309.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/99/Sulla_Glyptothek_ Munich_309.jpg Licență: Public domain Contribuitori: User:Bibi Saint-Pol, own work, 2007-02-08 Artist original: Necunoscut • Fișier:TRAJAN_RIC_II_255_-_859421.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b7/TRAJAN_RIC_II_255_-_ 859421.jpg Licență: CC BY-SA 2.5 Contribuitori: http://www.cngcoins.com/Coin.aspx?CoinID=155528 Artist original: CNG • Fișier:Tabula_-_boardgame_-_Zeno_game.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c9/Tabula_-_boardgame_ -_Zeno_game.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie, from Austin, Zeno’s Game of Table Artist original: TakenakaN • Fișier:Talma_as_Nero_in_Britannicus_by_Racine_-_Delacroix_-_zeno.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/7/71/Talma_as_Nero_in_Britannicus_by_Racine_-_Delacroix_-_zeno.jpg Licență: Public domain Contribuitori: zeno.org Artist original: Eugène Delacroix • Fișier:Tapestry_showing_Constantine’{}s_Triumphal_Entry_into_Rome.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/9/95/Tapestry_showing_Constantine%27s_Triumphal_Entry_into_Rome.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.philamuseum.org/collections/permanent/57725.html?mulR=12906%7C37 Artist original: Template:Workshop of • Fișier:Temple_of_Castor_and_Pollux_2.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b6/Temple_of_Castor_and_ Pollux_2.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Wknight94 • Fișier:Tetrarchy_map3.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/07/Tetrarchy_map3.jpg Licență: CC-BY-SA3.0 Contribuitori: Coppermine Photo Gallery Artist original: Coppermine Photo Gallery • Fișier:Text_document_with_red_question_mark.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a4/Text_document_ with_red_question_mark.svg Licență: Public domain Contribuitori: Created by bdesham with Inkscape; based upon Text-x-generic.svg from the Tango project. Artist original: Benjamin D. Esham (bdesham) • Fișier:The_Parthenon_in_Athens.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/da/The_Parthenon_in_Athens.jpg Licență: CC BY 2.0 Contribuitori: File:O Partenon de Atenas.jpg, originally posted to Flickr as The Parthenon Athens Artist original: Steve Swayne • Fișier:Theodosian_Golden_Gate.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d8/Theodosian_Golden_Gate.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Greenshed • Fișier:Theodosius.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/05/Theodosius.jpg Licență: CC BY-SA 2.0 Contribuitori: C. Strahlheim: Das Welttheater. 4. Band. Frankfurt a.M. 1836 Artist original: Scan by: User:Henryart (who is owner of the original book) • Fișier:Theodosius_II_Louvre_Ma1036.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/26/Theodosius_II_Louvre_ Ma1036.jpg Licență: CC BY 2.5 Contribuitori: Marie-Lan Nguyen (User:Jastrow), 2009 Artist original: ? • Fișier:Theodosius_Obelisc.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/29/Theodosius_Obelisc.jpg Licență: CC BY-SA 2.0 Contribuitori: Flickr: Theodosius Obelisc Artist original: dynamosquito • Fișier:Tiberius_Capri_Louvre_Ma1248.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/db/Tiberius_Capri_Louvre_ Ma1248.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Marie-Lan Nguyen • Fișier:Tiberius_NyCarlsberg01.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/17/Tiberius_NyCarlsberg01.jpg Licență: Public domain Contribuitori: No machine-readable source provided. Own work assumed (based on copyright claims). Artist original: No machine-readable author provided. Cnyborg assumed (based on copyright claims). • Fișier:Titus_Livius.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/71/Titus_Livius.png Licență: Public domain Contribuitori: “Bibliothek des allgemeinen und praktischen Wissens. Bd. 5” (1905), Abriß der Weltliteratur, Seite 50 Artist original: Scanned by User:Gabor • Fișier:Titus_of_Rome.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/36/Titus_of_Rome.jpg Licență: CC BY 3.0 Contribuitori: Cropped from File:Bustos de Vespasiano y Tito.jpg Artist original: Original: Filipo Cropped: TRAJAN 117 • Fișier:Tod_des_Spartacus_by_Hermann_Vogel.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e9/ Tod_des_Spartacus_by_Hermann_Vogel.jpg Licență: Public domain Contribuitori: http://www.allposters.com/-sp/ Slave-Revolt-in-the-Final-Battle-Crassus-Defeats-the-Slaves-and-Spartacus-is-Killed-Posters_i1879371_.htm Artist original: Hermann Vogel • Fișier:Toga_Illustration-2.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e9/Toga_Illustration-2.svg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Togato_con_tesa_dell'imperatore_claudio,_inv._2221.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5c/ Togato_con_tesa_dell%27imperatore_claudio%2C_inv._2221.JPG Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie (my camera) Artist original: sailko

123.5. TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

321

• Fișier:Traianus_Glyptothek_Munich_336.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9d/Traianus_Glyptothek_ Munich_336.jpg Licență: Public domain Contribuitori: User:Bibi Saint-Pol, own work, 2007-02-08 Artist original: Necunoscut • Fișier:Trajan2.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f1/Trajan2.jpg Licență: CC BY-SA 4.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Chuy1530 • Fișier:Trebonianus_Gallus_bronze_well-lit.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8e/Trebonianus_Gallus_ bronze_well-lit.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Pharos • Fișier:Tremissis-Zeno-RIC_0914.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/56/Tremissis-Zeno-RIC_0914.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Tremissis_Anthemius-RIC_2842.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/ab/Tremissis_ Anthemius-RIC_2842.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Trevi.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/0/04/Trevi.jpg Licență: ? Contribuitori: self-made Artist original: Lucian Amarandei (Canon 300D) • Fișier:Trireme_1.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6d/Trireme_1.jpg Licență: CC BY-SA 2.0 fr Contribuitori: Operă proprie Artist original: Rama • Fișier:Tunisie_Carthage_Ruines_08.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a7/Tunisie_Carthage_Ruines_ 08.JPG Licență: CC BY 2.5 Contribuitori: No machine-readable source provided. Own work assumed (based on copyright claims). Artist original: No machine-readable author provided. Calips assumed (based on copyright claims). • Fișier:Turkey-3019_-_Hagia_Sophia_(2216460729).jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/97/ Turkey-3019_-_Hagia_Sophia_%282216460729%29.jpg Licență: CC BY-SA 2.0 Contribuitori: Turkey-3019 - Hagia Sophia Artist original: Dennis Jarvis from Halifax, Canada • Fișier:Turkije_satelliet.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/cd/Turkije_satelliet.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Transferred from nl.wikipedia Artist original: Original uploader was Rex at nl.wikipedia • Fișier:Valens_Honorius_Musei_Capitolini_MC494.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/ 2d/Valens_Honorius_Musei_Capitolini_MC494.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Jastrow (2006) Artist original: Necunoscut • Fișier:ValentinianI.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/30/ValentinianI.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Vandalic_War_campaign_map.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f0/Vandalic_War_campaign_ map.png Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Cplakidas • Fișier:Vatican_Piazza_San_Pietro_Obelisk_slim.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/55/Vatican_ Piazza_San_Pietro_Obelisk_slim.jpg Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: • Vatican_Piazza_San_Pietro_Obelisk.jpg Artist original: Vatican_Piazza_San_Pietro_Obelisk.jpg: Rolf Süssbrich • Fișier:Vespasian.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/ca/Vespasian.jpg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Vespasianus01_pushkin_edit.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/64/Vespasianus01_pushkin_edit. png Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Operă proprie Artist original: Originally uploaded by user:shakko • Fișier:Vexilloid_of_the_Roman_Empire.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/83/Vexilloid_of_the_ Roman_Empire.svg Licență: CC BY 3.0 Contribuitori: The vexilloid of the Roman Empire was a red banner with the letters SPQR in Gold surrounded by a gold wreath hung on a military standard topped by a Roman eagle or an image of the goddess Victoria made of silver or bronze.[#cite_note-1 [1]][#cite_note-2 [2]][#cite_note-3 [3]][#cite_note-4 [4]] Artist original: Ssolbergj • Fișier:Vien_Caesar_before_the_statue.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/86/Vien_Caesar_before_the_ statue.jpg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie (BurgererSF) Artist original: Joseph-Marie Vien • Fișier:Vienne-RomanTemple2.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/73/Vienne-RomanTemple2.JPG Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: http://www.claudetravels.altervista.org/VdR/Vienne/gal.html Artist original: Claude • Fișier:Vittelius_monnaie_ag1.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dd/Vittelius_monnaie_ag1.JPG Licență: CC BY-SA 1.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Walls_of_Constantinople.JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1c/Walls_of_Constantinople.JPG Licență: CC-BY-SA-3.0 Contribuitori: Photograph taken in June 2006 in Istanbul by en:User:Bigdaddy1204. All credits go to him. Artist original: en:User:Bigdaddy1204 • Fișier:Warsaw_Royal_Castle_GM_(24).JPG Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e9/Warsaw_Royal_Castle_ GM_%2824%29.JPG Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: Giorgiomonteforti • Fișier:Wikidata-logo.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/ff/Wikidata-logo.svg Licență: Public domain Contribuitori: Operă proprie Artist original: User:Planemad

322

CAPITOLUL 123. ROMULUS AUGUSTULUS

• Fișier:Wikiquote-logo.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fa/Wikiquote-logo.svg Licență: Public domain Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Wikisource-logo.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4c/Wikisource-logo.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: Rei-artur Artist original: Nicholas Moreau • Fișier:Wiktionary-logo.svg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ec/Wiktionary-logo.svg Licență: CC BY-SA 3.0 Contribuitori: ? Artist original: ? • Fișier:Young_Folks’{}_History_of_Rome_illus254.png Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8a/Young_ Folks%27_History_of_Rome_illus254.png Licență: Public domain Contribuitori: Project Gutenberg’s Young Folks’ History of Rome, by Charlotte Mary Yonge [1] Artist original: Yonge, Charlotte Mary, (1823-1901) • Fișier:santa_maria.jpg Sursă: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/f/f2/Santa_maria.jpg Licență: ? Contribuitori: ? Artist original: ?

123.5.3

Content license

• Creative Commons Attribution-Share Alike 3.0