Ilie Miniat - Predici
January 12, 2017 | Author: Jack Nikholas | Category: N/A
Short Description
Download Ilie Miniat - Predici...
Description
Ilie Miniat - Predici
-
-
Partea I Puneţi ascultătorilor, înaintea ochilor minţii voastre, o închisoare întunecoasă ce este dedesubtul pământului, un abis foarte adânc al întunericului celui mai dinafară; un mormânt plin de noroi împuţit, o locuinţă fără bucurie a plângerii şi a întristării; sau un foarte înfricoşător cuptor de foc cu totul întunecat cu flacără nestinsă, nemăsurat de lat si de o adâncime neînchipuită. Si aici, închis înăuntru, îngropat şi arzând, închipuiţi-vă pe un nenorocit chinuit, pe care-1 răneşte, veşnic şi fără încetare, puternica mână a celui prea înalt cu cele trei suliţe, în cele trei puteri alese ale sufletului, în minte, în voinţă şi în memorie, făcându-i trei răni înfricoşătoare, o căinţă amară fără folos, o durere nespus de mare fără uşurare şi o dorinţă cumplită fără nădejde. Nenorocitul acela se găseşte într-o astfel de stare încât pare că este pironit eu memoria pe pământ, cu mintea în iad şi cu voinţa în cer. Este cu memoria pe pământ, amintindu-şi de viaţa lui trecută; este cu mintea în iad, gândindu-se la chinul prezent; este cu voinţa în cer, nemaiavând nici o nădejde de slava cerească, pe care are s-o dorească necontenit zadarnic. Ce chin! Acesta este cu adevărat iad! Scrâşnirea dinţilor (Matei VIII, 12; XIII, 42, 50; XXIV, 51; XXV, 30; Luca, XIII 28), viermele neadormit (Marcu IX, 48), întunericul cel mai dinafară (Matei VIII.12; XXII, 13; XXV, 30), focul nestins (Matei III, 12; Marcu IX, 43,48; Luca III, 17), tovărăşia dracilor şi chinul provocat de ei şi cele asemenea, auzite din dumnezeiasca Scriptură, sunt o parte cu totul mică a iadului. Acestea reprezintă numai chinul trupului, cu mult mai mic în comparaţie cu acelea ce vi le spun si care reprezintă chinul sufletului. Este o poveste deşartă a vechilor poeţi, afirmaţia lor că toţi care se duc în iad beau mai întâi acea apă a uitării prin care uită complet toată viaţa lor trecută. Totuşi adevărul este întărit puternic pe consensul unanim al teologilor, că toţi care trec în lumea cealaltă, cu toate că sunt lipsiţi de toate darurile suprafireşti, ale harului dumnezeiesc, totuşi păstrează toate însuşirile firii omeneşti, în deplină funcţiune cele cinci simţiri ale trupului: auzul, vederea, gustul, mirosul şi pipăitul; în deplină funcţiune cele trei puteri ale sufletului: mintea, voinţa şi memoria; şi păstrează mai cu seamă mai vii şi simţurile externe trupeşti, dar şi facultăţile sufleteşti interioare. Aceasta şi pentru ca să sufere mai mult, dar şi pentru ca să cunoască mai bine ceea ce sufăr. Prin aceasta se naşte o desăvârşită suferinţă, care este adevăratul iad. Prima suliţă deci, care răneşte în memorie pe osândit, es'te o vie aducere aminte a vieţii trecute. Aducere aminte, vai mie! Amară, care dă naştere unei căinţe şi mai amare. O, dacă sar putea ca viaţa noastră atât de scurtă care se vestejeşte ca o floare (Psalmi Cil, 15) şi dispare ca un fulger ce trece prin fata ochilor noştri, dacă s-ar putea să dispară tot atât de repede din mintea noastră! De-am putea să ne pierdem aducerea aminte, precum pierdem desfătarea plăcerilor lumeşti! Dar ceea ce s-a făcut nu este cu putinţă decât să fie făcut. Şi ceea ce a fost făcut, s-a făcut în timp; timpul a trecut şi s-a terminat. Cu toate acestea ceea ce a fost făcut trece dincolo de timp şi rămâne pentru totdeauna. Toate desfătările din lume sunt ca nişte prăjituri; cu toate acestea, sunt mâncăruri vătămătoare, care îndulcesc pentru o clipă gustul, dar produc durere, nefiind mistuite de stomac. Trec vremelnic şi încântă simţurile, dar rămân veşnic şi chinuiesc
-
-
-
amintirea. "Pentru moment, spune Marele Vasile, bucură pe cel care se desfătează de ele; dar mai târziu consecinţele sunt mai amare decât fierea". Toată viaţa trecută rămâne cu totul prezentă în amintirea celui osândit în iad. Şi viaţa lui are două feţe: dintr-o parte pare foarte scurtă, iar din cealaltă parte pare foarte lungă. Şi după cum ochianul printr-o parte a lui arată mari lucrurile, iar prin cealaltă le arată mici, tot astfel memoria aceea chinuită, dintr-o parte, când compară viaţa cu veacul nesfârşit al iadului, o vede foarte scurtă, o clipă, o nimica, "ca ziua de ieri ce a trecut" (Psalmi LXXXIX, 4) si aici cât chin! Să se gândească că pentru un lucru atât de * scurt a găsit o atât de lungă muncă! Din cealaltă parte, când compară viaţa cu timpul petrecut pe pământ, o vede foarte lungă, un drum de mulţi ani. Si aici iarăşi cât chin! Să se gândească că într-o curgere de atâţia ani ar fi putut de mii de ori să se pocăiască şi într-o curgere de atâţia ani a vrut necontenit să fie osândit! Rana pe care o face această suliţă în memoria celui chinuit în iad este o căinţă amară şi nefolositoare. Numai atunci se pocăieşte de faptele ce a făcut, dar atunci nu mai este timp de iertare. Numai atunci îşi plânge faptele dar lacrimile lui nu-i spală păcatele, ci-şi aţâţă mai mult flăcările. "In iad, spune Grigore Teologul, nu este pocăinţă. Nu este pentru cei plecaţi în iad mărturisire şi îndreptare". Aici în viaţa aceasta, păcătosul se pocăieşte şi se foloseşte; se mărturiseşte şi este iertat; plânge şi se curăţeşte. Asta pentru că viaţa de aici este timp bine primit (II Corinteni VI, 2), zice Apostolul, este timp de pocăinţă. In viaţa aceasta Dumnezeu a dat cheile în mâinile preoţilor Lui, care deschid când vor pentru cei ce se pocăiesc uşa împărăţiei cerurilor (Matei XVI, 19). Dincolo, însă în cealaltă viaţă, nu este aşa. Asta pentru motivul că acolo este timpul răsplătirii, în care, după judecata care a avut loc, fiecare a primit după faptele lui. Acolo, Dumnezeu a luat cheile; şi după ce a judecat pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, a încuiat uşa aceea, care rămâne în veci închisă. Uşa a fost încuiată, înăuntru, în împărăţia cerurilor, drepţii sunt fericiţi în veci. în afară izgoniţi pe veci, păcătoşii. Uşa nu de deschide; nu sunt chei, nu este iertare, nu este pocăinţă. Dar pentru ce spun că nu este? Este pocăinţă, dar amară şi nefolositoare. Odată Saul, împăratul lui Israil, urmăream luptă pe filisteni. A strigat la tot poporul să nu îndrăznească să mănânce ceva în toată ziua aceea până ce nu va birui complet pe duşman, jurându-se cu înfricoşător jurământ să omoare îndată pe cel ce ar călca porunca împărătească, chiar dacă ar fi propriul său fiu, Ionatan (I împăraţi XIV, 24). Si în adevăr sa întâmplat că Ionatan, fiul său, a găsit un stup de albine acolo în câmpie; silit de foame a atins mierea numai cu vârful sceptrului său şi abia 1-a apropiat de buze (I împăraţi XIV, 27), că a şi fost îndată condamnat la moarte de împăratul şi tatăl său: "Cu moarte, cu moarte va muri astăzi!" (I împăraţi XIV, 43). Nu este îndurare, nu este milă. Nenorocitul Ionatan este întrebat de tatăl său: - "Spune-mi, ce ai făcut!" (I împăraţi XIV, 44). - "Nimic altceva, răspunse el, decât că gustând, am gustat puţină miere; şi iată mor (I împăraţi XIV, 44). Puţină miere am pus în gura mea şi mi se întâmplă să mor. O atât de mică dulceaţă îmi este atât de amară; o desfătare atât de uşoară îmi pricinuieştep pedeapsă atât de grea. Blestemată miere! Miere prea amară! Dacă nu te-aş fi găsit deloc, dacă nu te-aş fi atins de buzele mele!" - "Nenorocite Ionatan, spune-mi ce-ai făcut!"
-
-
-
- '.'Gustând am gustat puţină miere si iată mor! Vina mea este puţină miere şi pedeapsa mea este moartea. De asta îmi aduc aminte şi-miface moartea atât de amară!" Prea înalte împărate al veacurilor, care, după cum spui, ţii cheile iadului (Apocalipsă I, 18), dă-mi-le în ceasul acesta să descui acea înfricoşată închisoare unde sunt hotărâţi la moarte veşnică călcătorii poruncilor Tale! N-am de gând să aduc balsam pentru rănile lor, sau apă pentru flăcările lor. Nu! Vreau numai să întreb pe unul din acele nefericite suflete şi să-i spun: - Chinuite suflete, spune-mi ce-ai făcut? Ce-ai făcut ca să te chinuieşti atât de groaznic? Ce-ai făcut ca să fii muncit aşa pe veci? Cine te-a adus într-un întuneric atât de mare? Cine te-a aruncat într-un astfel de cuptor? Ce-ai făcut? - Nimic altceva decât că gustând am gustat puţină miere. O gustare de un minut ("O gustare de un minut"; în V este următoarea lectură: "O gustare de o zi, de un ceas, de un minut") este toată greşeala mea, dar este şi toată pricina chinurilor mele. Ce-a fost acea desfătare a dragostei mele drăceşti, din pricina căreia am înşelat nevinovăţia curată a atâtor fecioare neprihănite? Puţină miere! ("Puţină miere!", adăugat după V). Am întinat casele atâtor femei cinstite, am dat avuţia, inima şi sufletul meu unei amante nepotolite! Ce au fost acestea? Puţină miere!' Ce-a fost acea plăcere pe care am simţit-o la ameţeală, la beţie, la mese şi la dansuri, la banchete, la distracţii şi la teatru? Puţină miere! Ce-a fost bucuria ceam avut-o când m-am răzbunat, cănd am văzut nefericirea aproapelui meu, când i-am defăimat cinstea ca să-mi satisfac patima şi invidia mea? Puţină miere! Ce-au fost oare acele câştiguri nedrepte pe care le-a săvârşit pofta mea iubitoare de arginţi prin care mi-am încărcat conştiinţa cu povara a nenumărate nedreptăţi şi fapte nelegiuite? Puţină miere! Ce-a fost slava aceea, cinstea şi tihna de care m-am bucurat în funcţiunile mele, în demnităţile mele, în bogăţiile mele cu atâta mândrie, cu atâta pierdere, cu atât de puţină frică de Dumnezeu? Puţină miere! Toate, toate sunt puţină miere şi aceea otrăvită de atâtea griji, de atâtea temeri, de atâtea oboseli, de atâtea boli! Dar chiar dacă tot cursul vieţii mele ar fi fost un şir neîntrerupt de zile fericite, dacă întreaga mea viaţă ar fi fost chiar cea mai lungă şi cea mai fericită, ce este ea în comparaţie cu această viaţă, care mă chinuie veşnic? Puţină miere! Nimica! "Ca ziua de ieri care a trecut" (Psalmi LXXXIX, 4). De asta îmi aduc aminte şi simt o flacără care-mi chinuie aducerea aminte, mai mare decât aceea care-mi arde trupul. Am făcut un păcat de o clipă şi mă chinui veşnic. Ah, blestemată miere a plăcerilor trecătoare, tu mi-eşti otrava chinurilor veşnice! Ah, viaţă trecută şi vremelnică, tu eşti pricina nesfârşitei mele munci! Ah, viaţă foarte scurtă! Dar de ce te numesc foarte scurtă? Ai fost pentru mine lungă, ba chiar foarte lungă pentru mântuirea mea! Am trăit atâţia ani pe pământ şi aveam în mâinile mele cheile raiului. Ştiam că este iad pentru un păcătos ca mine. Ştiam ce să fac ca sa scap de iad. Uşor puteam s-o fac, dar n-am făcut-o! Eram om, eram liber, eram raţional. Cine m-a orbit? Cine m-a înşelat? Ah, viaţa mea trecută fie că mă gândesc la scurtimea ta, fie că mă gândesc la lungimea ta, tot atât de amară îmi este amintirea ta. Ah, ani de aur, zile preţioase care aţi trecut, v-am pierdut şi am pierdut totul! Cine-mi dă mie acuma unul din acele ceasuri, care mi se păreau atât de lungi? Cine-mi dă mie puţin din acel timp, pe care 1-am cheltuit în păcate, sau 1-am lăsat să alerge în deşertăciuni? Cine-mi dă o singură clipă spre a mă pocăi? Dar nu mai este timp; timpul sa dus! îl doresc zadarnic şi-1 voi dori veşnic. O, suliţă, care-mi răneşti memoria! Vina
-
-
-
-
mea este puţină miere, iar pedeapsa mea chinul veşnic! O, memorie foarte amară! O, căinţă fără de folos! Acestea sunt ascultători, cuvinte care sfâşie sufletul celui ce le aude! Cu cât mai mult oare sufletul celui ce le spune? Mai gândiţi-vă că va blestema pântecele care 1-a purtat, laptele pe care 1-a supt; va blestema pe părinţi, pe copii şi pe prietenii ce i-a cunoscut. Dar mai presus de toate va blestema acea puţină miere care a ajuns pentru el atât de amară. Gândiţi-vă că întocmai ca îndrăcitul de astăzi, va spumega de nebunie, va fierbe de mânie, se va înfuria contra lui însuşi ca o fiară turbată, dacă ar fi cu putinţă să-şi mănânce măruntaiele. El este vinovatul şi tot el este cel ce chinuie; este şi materie şi instrument al chinului lui. Şi iarăşi, ce fel de durere simte când trece de la amintirea vieţii lui trecute la cunoaşterea stării lui prezente? Aceasta este a doua suliţă, care-i răneşte mintea. Duhule sfinte, dă-mi în acest ceas puterea ta cea dumnezeiască spre a face pe ascultătorii mei să înţeleagă ce chin pricinuieşte această suliţă! Starea păcătoşilor în iad este o viaţă veşnică de chin, după cum starea drepţilor în cer este o viaţă veşnică de fericire. Dar în general ce înseamnă viaţă veşnică? Teologii ne dau despre ea un concept material şi o explică în chipul următor. O sferă mare de fier, aşezată pe un plan, nu atinge planul decât numai într-un singur punct potrivit caracterului corpurilor sferice. Cu toate acestea în acel punct este toată greutatea acelei sfere, în aşa fel încât pe cât este de grea sfera în întregimea ei pe atât este de grea în fiecare punct de contact. Tot astfel şi viaţa veşnică: cât este în întregimea ei, tot atâta este şi în fiecare clipă, pentru că este neîmpărţită. Pentru aceea viaţa fericită şi veşnică a drepţilor este numită de Apostol greutate de slavă nemuritoare (II Corinteni IV, 17). Teologii scolastici o definesc astfel: Desfătare toată la un loc şi desăvârşită de viaţă veşnică. Toată la un loc şi desăvârşită înseamnă că un drept are să se bucure în tot cursul prea fericit al vieţii veşnice atât cât se bucură cu totul împreună şi cu totul desăvârşit în fiecare clipă nedespărţită a acelei vieţi veşnice. Se bucură de toată slava în toată veşnicia şi de toată slava în fiecare clipă a veşniciei. Pentru aceea veşnicia este cu totul prezentă înaintea minţii fericite a drepţilor şi face, în fiecare clipă, nemărginită desfătarea drepţilor. Ceea ce face milostivirea dumnezeiască cu cei drepţi în rai, aceea o face dreptatea dumnezeiască cu cei păcătoşi în iad. Sferă mare de fier, greutate de pedeapsă nemuritoare este iadul, toată împreună şi desăvârşită. Pe cât este de grea toată la un loc, pe atât este de grea în fiecare punct, Cu alte cuvinte, ceea ce are să pătimească un osândit în tot cursul cel foarte lung al vieţii nesfârşite de chin o suferă cu totul la un loc şi cu totul desăvârşit în fiecare clipă nedespărţită a acelei vieţi. Suferă tot chinul în toată veşnicia şi tot chinul în fiecare clipă a veşniciei. Aceasta, pe cât este de întinsă în lungimea petrecerii nemărginite, pe atât este de strânsă în fiecare clipă. Pe cât este în trecut şi în viitor pe atât este completă şi în prezent; de aceea face ca tot chipul să fie totdeauna prezent. Şi iarăşi pe cât de nesfârşit este chinul în toată lungimea veşniciei, pe atât de nemărginit este în fiece clipă. "Cine este înţeleptul care va înţelege acestea?" (Psalmi CVI, 43). Aceasta este veşnicia spre deosebire de vremelnicie, care se împarte în părţi, mai întâi şi mai pe urmă, care are început şi sfârşit. Cu aceasta înfricoşează Dumnezeu în Deuteronom, când zice: "Voi aduna peste ei rele si voi sfârşi în ei săgeţile Mele"
-
-
-
(Deuteronom XXXII, 23). "Voi aduna rele". Adunare, unirea tuturor relelor este starea celor osândiţi. Toate otrăvurile supărărilor, adunate într-un singur pahar, toate flăcările focului nestins, unite îhtr-o singură flacără, tot chinul iadului, tot prezent într-o singură clipă. "Si voi sfârşi săgeţile mele". Ce săgeată, ce suliţă în mintea chinuită a celui din iad? în faţa ochilor lui chinul îi este complet, nu se micşorează cu nimic, pentru că este neîmpărţit, este pururea, nu se sfârşeşte niciodată, pentru că este veşnic. Cu alte cuvinte, este un chin nemărginit, dar şi fără de odihnă şi fără sfârşit. Dacă iadul ar fi fost numai fără de odihnă, dar să fi avut sfârşit, sau dacă iadul ar fi fost numai fără de sfârşit, dar să fi avut odihnă, totuşi şi aşa ar fi fost de nesuferit. Dar când este şi fără de odihnă şi fără de sfârşit? Fiind aşa, este şi de nesuferit şi de neînţeles. "Care este înţeleptul care va înţelege aceasta"? Cine va înţelege un rău atât de mare? Fără odihnă? Da! în iad tristeţea este foarte adâncă şi nu este somn ca s-o odihnească. Rănile sunt de moarte, şi nu-i balsam să le tămăduiască. Durerea-i de nevindecat, şi nu-i milă s-o mângâie. Flacăra-i de nesuferit, şi nu-i o picătură de apă s-o răcorească. Ascultaţi pe bogatul acela osândit în iad, despre care povesteşte Evanghelistul Luca (Luca XVI, 19-31). Ce cere? "Părinte Avraame, ai milă de mine si trimite pe Lazăr, să-şi ude vârful degetului lui în apă şi să răcorească limba mea, că rău mă chinui în văpaia aceasta! (Luca XVI, 24). Părinte Avraame, care eşti părintele milei, arată milă faţă de mine! Mă ard, sunt cuprins de flăcări, mă chinui într-un cuptor de foc nestins! Ah, trimite-1 pe acest fericit Lazăr să-şi ude numai vârful degetelor lui cu puţină apă şi să vină să-mi răcorească limba mea cea aprinsă". Dar ce-i răspunde-Avraam? "Nu, nu, copilul meu! Te-ai bucurat din destul cu bunătăţile tale în viaţa cea trecută. Ai luat cele bune ale tale în viaţa ta (Luca XVI, 25). Nu nădăjdui nimic mai mult". Ce nefericire! Cere atât de puţin şi nu găseşte nici atât de puţin? Aleargă la Avraam, părintele îndurărilor, oceanul milei, pentru o singură picătură de apă ca să-şi răcorească puţin flăcările lui şi n-o capătă? Nu este ascultat? Nu, spune Hrisostom; pentru un osândit în iad nu este apă nici în ocean, adică nu este milă la Dumnezeu. Pentru aceea, precum zic, focul iadului este numai foc, fără răcoreală; este numai muncă, fără odihnă. în viaţa aceasta pământească nu este vreun rău atât de mare, care, dacă n-are leac să-1 tămăduiască, să n-aibă sfârşit care să-i pună capăt. Mai cu seamă un rău cumplit ţine în general puţină vreme; dar răul care nu se sfârşeşte este cu adevărat rău. Oricât de nenorociţi am fi aici pe pământ, dacă nu se poate altfel, când murim, ne izbăvim de toate chinurile. Moartea, cel din urmă doctor, ne ridică odată cu' viaţa şi durerile. Starea celor munciţi în iad nu-i aşa. Acolo munca e cumplită şi n-are odihnă. Partea cea mai rea e că-i veşnică, n-are sfârşit, nu se termină niciodată, niciodată. Deşi vor trece mii de mii de ani şi milioane de milioane de ani, totuşi chinul este tot atât de mare ca şi la început. Dacă un păcătos chinuit în iad ar vărsa câte o lacrimă în fiecare an, şi va vărsa atâtea lacrimi ca să se facă râuri de lacrimi, totuşi n-a trecut nici o palmă din veacul acela de chin! Nu-i oare acolo jos moarte ca să pună capăt chinului celor munciţi, ridicândule viaţa? Nu! Acolo moartea e nemuritoare; acolo viaţa este o moarte veşnică; acolo cei munciţi îşi vor dori în fiecare ceas moartea, dar n-o vor găsi, după cum zice în Apocalipsă Duhul cel Sfânt. "Vor căuta moartea, dar n-o vor găsi" (Apocalipsă IX, 6). Dar cât va ţine munca? Totdeauna, totdeauna! Si nu se va sfârşi niciodată? Niciodată!
-
-
-
-
N-a fost alt împărat al Constantinopolului mai nevrednic şi mai ticălos decât Zinon. Din pricina vieţii desfrânate şi ticăloase pe care o ducea, 1-a urât poporul, demnitarii, oştirile şi mai cu seamă soţia lui Augusta Ariadna. Ascultaţi ce se povesteşte că i-ar fi făcut ea. într-o zi, printre multe altele, împăratul din pricina unei mari beţii a rămas ameţit ca şi mort. împărăteasa a poruncit de 1-a băgat într-o groapă foarte adâncă pe care a astupat-o; a poruncit apoi să nu îndrăznească să-1 scoată de acolo, ca să fie îngropat de viu împăratul care n-a fost vrednic nici de'împărăţie, nici de viaţă. Şi aşa s-a întâmplat. Negreşit că împăratul la urma urmelor s-a deşteptat din ameţeala lui şi înconjurat de atâta întuneric şi duhoare, este cuprins cu totul de groază. Strigă, loveşte, plânge, se mânie. Nu este însă nimeni care să-i audă strigătele lui, să se înduioşeze de plânsetul lui, să-i deschidă la loviturile lui, sau să se plece la mânia lui. Piatră grea îl acoperă; odată ce a fost îngropat o dată, a fost îngropat pentru totdeauna. De la mormântul nenorocitului Zinon trec şi acum cu mintea la întunericul cel mai din afară al iadului. Acolo mi se pare că văd un nenorocit de păcătos, îngropat de dreptatea dumnezeiască. Evanghelia vorbeşte despre acel bogat chinuit în iad cu astfel de cuvinte: "A murit bogatul şi a fost îngropat" (Luca XVI, 22). Mi se pare că îl aud plângând şi strigând cu voce tânguitoare: "Părinte Avraame, ai milă de mine! Dar, vai de mine, nu este nimeni care să mă audă!" E drept, căci, după cum spune Vasile cel Mare, este prăpastie adâncă, întuneric de nepătruns. Cheile acelei închisori aşezată în cele mai dedesubt ale pământului le ţine Dumnezeu în mâinile Lui (Apocalipsă I, 18), ca să nu poată deschide nimeni închisoarea. Piatră cu totul grea a veacurilor îl acoperă pe nenorocit, iar de,asupra pietrei sunt scrise cuvintele Duhului Sfânt: "Si va fi timpul lor veşnic" (Psalmi LXXX, 14). A fost îngropat odată? A fost îngropat pentru totdeauna. Nu iese de acolo niciodată? Niciodată, niciodată. Dar poate că îmi vei spune: - Şi pentru un păcat vremelnic este tot muncă veşnică? Este oare vreo potrivire între păcat şi pedeapsă? - Dacă nu este potrivire, îţi răspund eu, între un păcat vremelnic şi o muncă veşnică, atunci nu este potrivire nici între tine un om, vierme netrebnic al pământului ca şi tine, şi un Dumnezeu prea înalt, pe care L-ai insultat cu păcatul. Dacă ai fi trăit veşnic, ai fi păcătuit veşnic! Meriţi deci să fii pedepsit veşnic! Ai înaintea ochilor tăi un cuptor de foc nestins şi păcătuieşti? Meriţi deci să arzi în veci! Trebuia să mulţumeşti de mii de ori dreptăţii dumnezeieşti că a deschis o prăpastie de chinuri nesfârşite spre a te opri din drumul răutăţii tale. Ce-ar fi fost oare viaţa creştinilor dacă n-ar fi fost atât de mare munca iadului? Judecata lui Dumnezeu este dreaptă! "Şi va fi timpul lor veşnic!" Totdeauna muncă? Totdeauna! Repaos si sfârşit? Niciodată, niciodată! 12Partea a Il-a Cei vechi povesteau despre suliţă lui Ahile că avea o putere minunată să rănească şi să vindece. Dar cele trei suliţe ale iadului pe care vi le-am descris au cu adevărat această putere minunată să şi rănească pe cel osândit în iad, dar să şi vindece pe păcătos. Cea dintâi suliţă răneşte memoria celui osândit şi-i pripinuieşte o căinţă fără folos atunci când se căieşte de păcatele vieţii treeute, dar nu mai este timp să fie iertat. Dar dacă păcătosul în viaţa aceasta de aici îşi va înfige această suliţă în memoria lui, spre a-şi aminti de păcatele lui, spre a-şi aminti că este iad pentru păcatele lui, atunci se pocăieşte şi este iertat. A doua suliţă răneşte mintea celui osândit în iad şi-i pricinuieşte o durere nespus de mare fără odihnă atunci când are înaintea ochilor lui o osândă fără sfârşit. Dar dacă păcătosul în
-
-
-
viaţa aceasta pământească îşi va înfige această suliţă în mintea lui spre a se gândi la primejdia mare în care se găseşte în fiecare ceas de a fi osândit, simte durere cu zdrobire de inimă şi 'n durerea lui găseşte odihnă de greutatea lui şi sfârşit vieţii sale păcătoase. treia suliţă răneşte voinţa celui păcătos şi-i pricinuieşte o dorinţă cumplită, fără de nădejde atunci când doreşte neîncetat, dar nu nădăjduieşte să vadă faţa lui Dumnezeu, de care a fost despărţit în veac. Dar dacă păcătosul, în viaţa aceasta pământească îşi va înfige această suliţă în voinţa lui spre a dori cu adevărat pe Dumnezeu, nădăjduieşte negreşit să intre iarăşi în braţele Lui. Pentru că însuşi spune: "Pe ţel care vine la Mine nu-l voi goni afară" (loan VI, 37). în puţine cuvinte: munca iadului, care este în trupul şi în sufletul celui osândit un chin nemărginit, în mintea păcătosului este o doctorie mântuitoare. Nu, nu este muncit în iad cel care-şi aminteşte de iad. "Aducerea aminte de gheenă, spune Hrisostom, nu lasă să cadă în gheenă" (Sf. loan Hrisostom, Omilia XXXI la Epistola către Romani). Pe vremea când erau mai mulţi călugări în pustie decât în lume, şi mai mulţi sihastri decât cerşetori, un sfânt sihastru a fost ispitit puternic de trup; diavolul i-a adus acolo îndată prilej de păcătuire în chipul unei femei spre a-1 îndemna mai mult. Dar Dumnezeu, care voia să-1 păzească ca să nu piardă nenorocitul într-o clipă ostenelile îndelungatei lui sihăstrii, duse de el, i-a insuflat acest gând: înainte de a cădea în păcat şi-a băgat degetul în flacăra lumânării. Dar neputând să sufere durerea, 1-a tras îndată înapoi. Atunci a făcut cu mintea lui această judecată: Eu nu pot răbda o singură clipă să mi se ardă degetul meu la flacăra unei lumânări; dar dacă voi face păcatul voi putea răbda oare să ard în întregime cu trupul şi sufletul în flacăra muncii veşnice? Mergi înapoia mea, satano! Şi astfel sihastrul a alungat femeia, a biruit trupul, a ruşinat pe diavol, a scăpat de păcat, şi-a mântuit sufletul. Nu, nu este muncit în iad cel care-şi aminteşte de iad! Când ne ispiteşte trupul, lumea, diavolul, ah, în acel ceas când vrem să facem răul, dacă fiecare şi-ar spune: pentru ceea ce fac mă voi munci veşnic în iad! Credeţi că am mai avea poftă să păcătuim? Nu, nu! O repet, nu este muncit în iad cel care-şi aminteşte de iad! Dar care este omul care-şi aduce aminte de iad? Si-a adus aminte foarte bine de iad împăratul Constantinopolului, Mauriciu. Pentru că exemplul lui este cel mai înfricoşat şi mai de plâns, care se găseşte în toată istoria grecilor, daţi-mi voie să vi-1 descriu cu toate -împrejurările lui şi să vă înfăţişez întreaga scenă a acelei drame vrednice de plâns, împăratul perşilor a năvălit în hotarele grecilor şi a luat robi douăsprezece mii de creştini, supuşi ai împărăţiei, împăratul perşilor a trimis solie la Mauriciu şi a cerut pentru răscumpărarea fiecărui rob, mai întâi câte un galben, apoi câte o monedă de argint şi în sfârşit puţini bani. împăratul Mauriciu însă n-a vrut să dea pentru răscumpărare nici atât de puţin cât i s-a cerut în urmă. Unii spun că a avut un motiv politic: n-a vrut să-i răscumpere pe oamenii aceştia pentru că ştia că-i sunt puţin credincioşi. Cei mai mulţi însă spun că a făcut-o din zgârcenie, împăratul perşilor s-a mâniat, a tăiat capetele celor douăsprezece mii de oameni şi punând capetele lor în tot atâtea suliţe, le-a arătat oştirilor greceşti, mustrând astfel nemilostivirea şi zgârcenia împăratului. Sângele atâtor nefericiţi creştini, vărsat pe nedrept pe pământ, ca şi sângele lui Abel (Facere IV, 10), striga către Dumnezeu răzbunare împotriva lui Mauriciu. împăratul şi-a cunoscut greşeala lui, s-a căit şi temându-se de urgia dreptăţii dumnezeieşti, s-a rugat el însuşi lui Dumnezeu şi a pus să se roage întreaga Biserică lui Dumnezeu ca să-1 pedepsească pentru păcatul lui în această viaţă cu cea mai grea pedeapsă şi nu în viaţa cealaltă cu munca veşnică. Dumnezeu 1-a ascultat şi 1-a pedepsit aici, dar ascultaţi în ce chip. Se face răscoală si în Constantinopol
-
-
printe cetăţeni şi în afară de oraş, între armate. Toţi într-un gând nu-1 mai vreau ca împărat pe Mauriciu şi cheamă la curţile împărăteşti, prin îngăduinţă dumnezeiască, pe tiranul Foca. Acesta este proclamat împărat, intră biruitor în cetate, se aşează pe tronul împărătesc şi în aceeaşi zi porunceşte să prindă pe Mauriciu, pe împărăteasa, femeia lui, şi pe copiii lui. Pe toţi îi trag ca pe nişte oi spre junghiere la locul de osândă. Nenorocitul împărat sade acolo legat în lanţuri, căzut din atâta slavă în atâta nenorocire. Totuşi, deşi era atât de nenorocit, îşi stăpâneşte suferinţele sale. Nu se tânguieşte, nu se mâhneşte, nu se nelinişteşte. Cu tot atâta inimă poartă greutatea nenorocirii lui, cu câtă purta şi greutatea împărăţiei lui. Un singur cuvânt se auzea din gura lui: "Drept eşti, Doamne, si drepte sunt judecăţile Tale" (Psalmi, CXVIII, 137). Călăul înaintează, îşi scoate sabia şi taie mai întâi capul împărătesei. Ea îşi îndreaptă ochii spre ochii bărbatului ei, fiindu-i milă de el şi căutând milă. O vede şi la vederea sângelui iubitei lui soţii nu scoate nici o lacrimă: "Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale!" Cu aceste cuvinte numai îşi ia rămas bun de la ea. Uciderea trece de la mamă la copii, care în zadar îşi întind mâinile când spre tată, când spre călău. Călăul îi seceră unul după altul, lăsându-i să se tăvălească în sângele lor. Iar tatăl, la uciderea fiecărui copil, rosteşte aceleaşi cuvinte: "Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale!" A mai rămas pruncul cel mic, crud, în braţele doicii. Ea este cuprinsă de durere din pricina marei nenorociri; şi pentru ca să nu se verse tot sângele împărătesc al lui Mauriciu, ascunde pe copilaşul împărătesc şi dă în locul lui spre junghiere pe propriul ei copil. Mauriciu simte aceasta şi spune: "Nu, nu! Păstrează-ţi, femeie, copilul tău, care n-a greşit cu nimica şi dă-1 pe al meu, fiul unui părinte păcătos". Este junghiat şi pruncul, iar Mauriciu spune iarăşi: "Drept eşti, Doamne, si drepte sunt judecăţile Tale!" în sfârşit şi el, ridicându-sl ochii la cer şi mulţumind dreptăţii dumnezeieşti şi-a plecat grumazul şi a primit moartea. într-o singură zi, cât de mare nenorocire! S-a vărsat pe pământ tot sângele împărătesc al lui Mauriciu şi s-a stins toată moştenirea lui. în toate acestea împăratul cel curajos şi cu suflet mare a fost mulţumit; ("împăratul cel curajos şi cu suflet mare a fost mulţumit, lipsă în M. adăugat după V.) a fost mulţumit să plătească păcatul lui în această viaţă şi nu în cealaltă; să primească o pedeapsă atât de cumplită şi să nu vadă munca aceea veşnică. Cât a ţinut pedeapsa primită de el? O zi şi s-a sfârşit. Dar se va sfârşi vreodată munca iadului? Niciodată, niciodată! Noi însă "dacă primim cea mai mică supărare de la Dumnezeu pentru pedepsirea păcatelor noastre ni se pare lucru foarte greu. Dar cum ni se va părea o muncă veşnică? Dumnezeule prea drepte! Pentru ce să mă pedepseşti, pentru păcatele pe care le-am făcut, trimite-mi aici pe pământ moarte, boală, nenorociri, câte va hotărî voinţa Ta cea sfântă. Toate acestea cât vor ţine? Puţin timp şi odată se sfârşesc. Nu mă pedepsi dincolo cu o muncă veşnică, care nu se sfârşeşte niciodată, niciodată! Vai de mine! Dacă mă doare o singură zi capul, dacă mă doare un singur ceas măseaua, durerea mea este de nesuferit. Dar ca să ard cu tot trupul meu, să ard veşnic, ce va fi? Chiar ospeţele mă îngreunează când sunt prea lungi, dar o muncă care nu se sfârşeşte niciodată, niciodată, ce-mi va face? Dacă pentru o singură desfrânare ar f i o muncă de o mie de ani, aş suporta-o, căci cei o mie de ani se sfârşesc. Dacă pentru o singură răpire ar f i o muncă de zeci de mii de ani, aş răbda-o, căci se sfârşesc şi cei zece mii de ani. Dar munca veşnică, care nu se sfârşeşte niciodată, niciodată! Dacă m-aş gândi bine la aceasta, ar trebui să piară lumea dinaintea ochilor mei, ar trebui să fug în pustie, să mă îngrop de viu într-un
-
-
mormânt, să plâng zi şi noapte, sa suspin în fiecare minunt. Cât ar putea să tină toate acestea? Zece ani, douăzeci, treizeci! Si aceşti ani se sfârşesc odată! Dar munca iadului nu se sfârşeşte niciodată, niciodată! O, iadule, iadule, întreită suliţă, care-mi faci o întreită rană aducătoare de moarte! Numai când mă gândesc la tine îmi sfâşii inima mea! Să mi-o sfâşii, să mi-o sfâşii, spre a-mi aduce aminte de tine, ca să scap de flăcările tale! ( Predici şi Didahii de Ilie Miniat- traducere de pr. prof. Dumitru Fecioru) Duminica a III-a a postului Despre judecata viitoare
Este oare neamul acestei vieţi înşelătoare şi vremelnice neam desfrânat, ale cărei fapte sunt stricate şi întunecate? Da! Neam păcătos, mamă de fii păcătoşi şi cum a spus mai "demult profetul: "Neam îndărătnic, care produci amărăciune; neam, care nu si-a îndreptat inima lui si nu si-a încredinţat lui Dumnezeu duhul lui" (Psalmi LXXVII, 10-11). O, moravuri! O, timpuri! Minciuna acoperă adevărul; nedreptatea sâlniceşte dreptatea; viciul calcă în picioare virtutea; legea se supune patimii; Evanghelia slujeşte lumii, oamenii nu se tem/de Dumnezeu, creştinii se ruşinează de Hnstos; păcatul împărăteşte, credinţa a murit, tojtte sunt întoarse pe dos. "Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut" (Psalmi LII, 4). Dar pentru ce oare oamenii îşi petrec cu atâta lipsă de teamă şi cu atâta pierdere viaţa lor în lumea aceasta? Cum se face aceasta? Nu este oare în ceruri un Dumnezeu atoatevăzător şi drept, care şi acum priveşte cu de-amănuntul şi care va judeca odată pe toate cu de-amănuntul?. Da, creştinilor, care mă ascultaţi, este un Dumnezeu judecător, este o judecată viitoare! Şi va veni o vreme, când'neâmul acesta desfrânat şi păcătos va fi judecat şi va primi răsplata celor săvârşite. O spune Fiul lui Dumnezeu în Evanghelia de azi, cu înfricoşată tărie. "De c.el care se va ruşina de Mine si de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat si pâjcătos, de acela se va ruşina şi Fiul Omului când va veni întru slava Tatălui Său cU sfinţii îngeri" (Marcu VIII, 38)1 O spune şi mă trimite să v-o tălmăcesc mai pe larg în cuvântarea de azi. Dar ce înrâurire.va avea cuvântarea mea în inima voastră? Socot că atunci când oamenii au văzut pentru întâia dată fulgerile şi au auzit tunetele cerului s-au spăirriântat atât de mult încât aproape să moară de spaimă. Socotesc că yor fi fugit în locurile cele mai întunecoase si mai adânci să se ascundă ca să nu vadă, ca să nu audă un lucru atât de înfricoşător. Acum însă'deşi văd fulgerele şi aud tunetele, totuşi nu se mai tem, sau deloc, sau foarte puţin, pentru că vederea şi auzul lor s-au obişnuit. Sunt chiar unii care dorm fără frică, cufundaţi într-un somn adânc atunci când cerul fulgeră şi tună, cu toate că din priciria deselor fulgere se aprinde văzduhul, iar din pricina tunetelor înfricoşătoare, răsună munţii cu bubuituri atât de puternice ca şi cum s-ar lupta cerul cu pământul. La fel socotesc c^f oamenii păcătoşi au-auzit cu frică mare primul cuvânt despre judecata viitoare. Acum însă, pentru că 1-au auzit de ^atâtea ori, au pierdut frica din pricina deprinderii. Iar semn învederat este acesta că aud că este judecată viitoare, dar dorm fără grijă, cufundaţi în adânc nesimţire a păcatdor lor. Nu se trezesc şi nici nu se pocăiesc.'Ce nădejde să mai am eu, care am venit aici ca să vă vorbesc despre judecata viitoare, despre care v-aţi obişnuit să auziţi şi să nu vă mai temeţi? Cu toate acesiea să vorbesc, ca să am cel puţin prilej în ora judecăţii să spun că v-am vorbit.
-
Partea I -a -
-
Când are să se întâmple în lume vreun lucru neobişnuit, Dumnezeu obişnuieşte să arate mai înainte oarecare semne. losif Flaviu povesteşte că înainte de a merge armetele romane în ludeea, să pu^tiască Ierusalimul şi să nimicească poporul iudeu s-au arătat unele minuni. Mai întâi o cometă în chip de sabie, care stătea deasupra Palestinei. Apoi, o viţică, dusă spre jertfire a fătat pe drum un miel. Altă minune: poarta de la răsărit, care era de aramă şi abia puteau s-o deschidă douăzeci de bărbaţi s-a deschis singură. Şi iarăşi un alt semn: s-a arătat pe cer ca două tabere de oameni înarmaţi care făceau război. Si cel din urmă semn: timp de multe zile s-a auzit în parteji cea mai dinăuntru a templului o voce jalnică ce zicea: "Să fugim de aici! Să fugim de aici!" Toate acestea erau semne prevestitoare, înfricoşătoare ale războiului, ale asediului, ale robiei si ale nimicirii desăvârşite a acelui popor omorât de Dumnezeu. Dumnezeu va 'arăta semne şi minuni fără de asemănare mâi înfricoşătoare cu puţin mâi înainte de a doua Sa venire. Prin profetul loil zice aşa: "Voi face minuni sus în cer şi semne jos pe pământ (loil III,30). Pe acestea le descrie lisus Hristos în Evanghelia după Matei. Minuni în cer: soarele va rămâne un corp rece şi întunecos, fără raze. Luna va rămâne fără strălucire, un disc roşu întunecat, ca sângele. Stelele, după ce se vor aprinde de propria lor flacără şi după ce vor arde toate corpurile cereşti, vor cădea din locul lor ca nişte-eărbuni stinşi. Toată tăria cerului se va muta şi nu ne va mai arăta acea privelişte liniştită şi frumoasă, pe care o vedem acum; atunci va fi acoperită de o noapte adâncă şi lipsită de lumină (Matei XXIV, 29). Semne pe pământ? Războaie între oameni, războaie între fiarer războaie între oameni şi fiare, încât, după ce se va uda faţa pământului cu sânge se vor colora cu roşu şi râurile. Pe câţi nu i-a omorât războiul, îi va distruge foametea; iar cei care vor scăpa de foamete vor pieri de ciumă. Pe de o pirte marea va fi tulburată dejrământarile valurilor, iar pe de altă parte pământul va fi clătinat de cutremure (Matei XXIV, 6-7). Acesta va fi cel din urmă semn prevestitori al sfârşitului veacurilor. Şi pe drept cuvânt pentru că la sfârşit marea se va revărsa şi va* năpădi pământul, iar pământul, zg^lţânat din temeliile lui, va cădea în mare şi va ajunge marea şi pământul un haos fără formă. Acesta va fi mormântul lumii şi tuturor celor ce locuiesc în ea. Aşa va fi ultima stare a acestei lumi deşarte; atunci se va auzi glasul unei trâmbiţe (Matei XXIV, 31; I Corinteni XV, 22; I Timotei IV, 16; Apocalipsă I, 10), la sunetul căreia vor învia toti morţii: toţi pe care i-a îngropat pământul, pe care i-a înecat marea, pe Sire i-a ars focul, pe care i-au mâncat peştii sau fiarele sau păsările ceruluţ; toţi câţi, s-au născut din timpul lui Adam până atunci bărbaţi, femei, copii, tineri, bătrâni, drepţi şi păcătoşi; toţi vojînvia cu aceeaşi vârstă şi stare, numai cu singura deosebire a faptelor proprii. Toţi, toţi vor lua îmbrăcămintea trupului lor de mai înainte, toţi vor fi chemaţi la marea şi înfricoşata judecată. "Şi am văzut, spune loan, pe cel morţi, mici si mari, stând înaintea lui Dumnezeu; marea a dat pe cei morţi în ea; iar moartea si iadul au dat pe cei morţi în ele şi au fost judecaţi, fiecare după faptele 'lor" (Apocalipsă XX, 12, 13). Iar Apostolul spune: "căci noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de"judecată a lui Hristos, ca să ia fiecare după cele cyau făcut prin trup, ori bine, ori rău" (ÎI Corinteni V, 10)..Prin urmare, după ce vor învia toţi, când vor
-
-
-
ridica ochii în sus şi nu vor vedea faţa cerului, când se vor uita jos şi nu vor cunoaşte faţa pământului, când, în puţine cuvinte, nu vor mai vedea nimic, nici în-cer, nici pe pământ, "atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu multă putere şi slavă" (Matei XXIV, 30). Este de ajuns cât arh spus. Eu n-ajn nici putere, nici timp ca să descriu ce se va întâmpla în acea zi înfricoşată, de care toţi sfinţii tremură când îşi aduc aminte. Le las, le trec sub tăcere, şi-mi mărginesc cuvântarea mea numai la două lucruri. Închipuie-ţi, creştine, că a sosit ceasul acela, şi că tu stai în faţa scaunului de judecată a lui Dumnezeu. Nu-ţi ridica ochii în sus, unde stau mii de mii de îngeri şi mii de mii de arhangheli cu,frică şi cutremur. Nu-ţi coborî ochii în jos, unde curge râul cel de foc, care izvorăşte din tronul cel de foc. Nu te uita nici la dreapta, nici la stânga, unde stau, cu tot atâta tremur, nenumăratele mulţimi de'oameni păcătoşi şi drepţi şi aşteaptă cu tristeţe şi în tăcere cea din urmă hotărâre. lAeaptă-ţi privirea înainte, şi vezi cine-i cel ce judecă, apoi întoarce-te'şpre tine însuţi şi vezi cine-i cel judecat. Cel cmre judecă, Dumnezeu; cel judecat, un păcătos. Dumnezeu este judecătorul, plin de mânie, fără milă; păcătosul este cel judecat, vinovat, fără putinţă de apărare. Gândeste-te numai la aceste două lucruri! Să încep cu primul! Ca să înţelegi ce are să spună Dumnezeu judecătorul, să mergem până în vârful Tavorului. Aici vezi Schimbarea la Fată a lui lisus, Dumnezeu-Omul. Fata Lui străluceşte ca soarele,.hainele Lui se fac albe ca lumina (Matei XVII, 2; Marcu IX, 2; Luca IX, 29). Mai vezi încă chipul în care cei trei ucenici, Petru, lacov şi loan, spăimântaţi de marea strălucire a, acelei dumnezeieşti lumini, au căzut jos şi s-au spăimântat foarte (Matei XVII, 6; Luca IX, 34). Cu toate acestea, strălucirea de pe Tavor nu era toată lumina slavei dumnezeieşti, ci o rază cu totul mică a acelei lumini. "Pe Tavor, spune sfinţitul Teofilact, Dumnezeirea şi-a arătat puţin de tot razele Sale" . De pe Tavor să mergem pe Muntele Sinai. Dumnezeu se pogoară pe acest munte, şi îndată muntele, spune dumnezeiasca Scriptură, â ajuns un loc foarte înfricoşat. Erau acolo flăcări de foc ca ale unui cuptor ce arde; era acolo fum, care se ridică până la cer; erau acolo nori; erau acolo fulgere; erau acolo tunete, ou glas de trâmbiţă, care făceau să se cutremure văile şi munţii în aşa fel încât întreg poporul lui Israil, care vedea şi auzea aceasta de departe, ş-a spăimântat (Ieşire XIX, 18-19). Si totuşi, pe Muntele Sinai, Dumnezeu nu s-a pogorât ca judecător, ci ca dătător de lege. Nu s-a arătat chiar cu înfăţişarea Sa Dumnezeiască, ci acoperit oarecum în enigmă şi în simbol. Acum gândeşte-te! Dumnezeuîşi arată pe Tavor numai o rază a fericirii Sale, iar-pe Muntele Sinai vine numai să dea legea Lui. Nici acolo, nici aici nu se arată cu toată slavaLui. Cu toate acestea venirea Lui este atât de înfricoşată, încât acolo ucenicii, iar aici întreg poporul lui Israil, s-au spăimântat foarte. Dar când va veni, în timpul judecăţii viitoare, nu pentru a-şi arăta fericirea Lui, ci dreptatea Lui, nu să dea legea Lui, ci să judece pe cei care au căjeat legea Lui? "Când va veni, zice Scriptura, Fiul Omului întru slava Lui" (Matei XXV,-51), adică nu acoperit cu un oarecare voal, cum s-a arătat Iu; Moisi, ci pe faţă şi descoperit, cu propria Sa măreţie, ce fel de venire va fi aceea, creştine? Niciodată, în viaţa aceasta pământească, Dumnezeu nu se arată cu tbată slava Lui. De aceea îndrăznesc oamenii să-L insulte cu mii de feluri de păcate pe Dumnezeu, pe care nu-L văd cu toată slava Sa. Atunci numai, la a doffa venire, se va arăta cu toată slava Şa, atunci numai, pentru prima dată îl vor vedea şi-L vor cunoaşte. Cunoscând
-
atunclchipul pe care L-au insultat, vor cunoaşte ce rău mare I-au făcut în adevăr un gând rău este o a doua cunună de spini pi capul neprihănit al Stăpânului. O vorbă urâtă este un scuipat aruncat pe Dumnezeiescul Lui obraz. O poftă trupească este altă rană în Sfânta Lui coastă. Orice păcat de moarte îl pironeşte, spune fericitu| Pavel, încă o dată pe cruce (Evrei VI, 6). Şi acum, păcătoşii nici nu văd, nici nu cunosc ceea ce fae^. Aruncă o săgeată, ca orbii, şi nu văd pe cine rănesc, pentru că, sub voalul credinţei, Dumnezeu este oarecum ascuns. Dar când va veni întru Slava Lui şi se va arăta, atunci vor vedea pe cine aa rănit şi ce fel de rană i-au făcut. "Vor vedea pe cine L-au împuns" (loan XIX, 37; Zaharia XII, 10). Păcătosule, cum vrei să ţi se arate faţa aceea? Să ne coborâm în Egipt şi să intrăm în palatul lui losif. Vezi-i acolo pe fraţii lui, pe nerecunoscătorii lui fraţi, care au pus la cale moartea lui (Facere XXXVII, 18.-20), care 1-au vândut (Facere XXXVII, 26-28), ca nişte invidioşi ce erau, spre a-1 îndepărta din' faţa lor/TMai întâi nu 1-au cunoscut, dar când acela le-a spus: "Eu sunt losif (Facere XLV, 3), s-au infricoşat, s-au tulburat, au rămas fără de glas, de ruşine şi de spaimă. "Nu puteau să răspundă" (Facere XLV, 3). losif însă nu-i mustră, nu-i înfricoşează, nu-i alungă; dimpotrivă îi primeşte, îi îmbrăţişează, îi pofteşte să se bucure împreună cu el de dregătoria sa şi de bunătăţite Egiptului (Facere XLV, 15-24). Cu toate acestea "nu puteau să răspundă". Atât este de mare frica si ruşinea să vedem faţa unui om căruia i-am greşit. Dar să vedem faţa singurului Dumnezeu, să, auzim pe singurul Dumnezeu spunându-ne: "Eu sunt Dumnezeul pe care L-ai insultat cu vorbele tale ruşinoase, pe care L-ai vândut prin dobânzile tale, pe care L-ai rănit cu desfrânările tale, pe care Lai răstignit cu păcatele tale! Eu sunt Acela" al cărui nume L-ai-hulit, a cărui lege ai dispreţuit-o, al cărui sânge L-ai călcat în picioare. Eu sunt Acela pe care de atâtea ori M-ai răstignit pe Cruce, de câte ori sau te-ai împărtăşit sau Mi-ai slujit cu nevrenicie Eu sunt Acela! Acum să vezi şi să cunoşti pe Dumnezeul pe care mai înainte nici nu-L vedeai, nici nu-L cunoşteai!" Să-L vezi acum cu propria Lui faţă, să vezi păcatul tău ca pe o rană făcută acelui chip dumnezeiesc. Spune-mi cu ce ochi vei putea să vezi, cu ce inimă1 vei putea să înfrunţi priveliştea? Ţi-o spune dumne.zeiescul Hrisostom: "Cu ce ochi vei vedea pe Hristoş? Cum te vei uita la El? Cum vei răbda?" (Sfântul loan Hrisostom Omilia LXXVII, la Matei). Si cu toate acestea ceea ce au spus este puţin lucru. Dacă Dumnezeu judecătorul este atât de înfricoşător când-se arăta cu întreaga Sa slavă, cu cât mai înfricoşător va fi cân4 se va arăta cu întreaga Lui mânie? Cu adevărat acest lucru nu poate nici mintea să-1 înţeleagă şi nici limba să-1 tâlcuiască. "Cine cunoaşte tăria mâniei Tale, şi de frica Ta mânia Ta s-o numerf?" (Psalmi LXXXIX, 13) spunea David către Dumnezeu. Oamenii au văzut puterea mâniei Dumnezeieşti de la potopul care a înecat toată lumea (Facere VI, 5-VII, 24), dfe la focul care a curs din cer şi a ars cele cinci cetăţi (Facere XIX, 24-29; înţelepciunea lui Solomon X, 6) şi de la plăgile care au lovit pe Faraon cel cu inima împietrită (Facere VII, l-X, 15). Cu toate acestea Dumnezeu, în această viaţă, nu-şi aprinde toată mânia Sa. "Nuyqaprinde întreaga Lui mânie!" (Psalmi LXXVII, 43). Pe pământ nu-şi arată toată dreptatea Lui. E drept că în această viaţă se mânie dar şi îndelung rabdă.' Mila Lui potoleşte dreptatea Lui. Din această pricină, spune apostolul, timpul de faţă este o vreme
-
potrivită (II Corinteni VI, 2) şi noi putem uşor, cu rugăciuni, cu, lacrimi, cu pocăinţă, cu rugăciunile sfinţilor să îmblânzim pe Dumnezeu. Pe pământ "Dumnezeu este îndurător şi ne iartă păcatele noastre" (Psalmi LXXVII, 42). Timpul celei de a doua venire este timpul judecăţii, însuşi Apostolul o numeşte ziua mâniei şi a descoperirii (Romani II, 5), adică în' care Dumnezeu va arăta întreaga Lui mânie dumnezeiască. loan spune că nenorociţii păcătoşi se vor-ruga munţilor şi pietrelor să cadă deasupra lor şi să-i acopere, numai să nu/vadă această mânie. "Şi vor^spune munţilor şi pietrelor: "Cădeţi peste noi, ascundeţi-rie de faţa. Celui ce stă pe troh şi de mânia Lui" (Apocalipsă VI, 16). Dreptul Iov, ca să scape.de o astfel de mânie, este mulţumit să se ascundă de viu în iad: "Mai de folos îmi este, aşa se roagă Iov de Dumnezeu, ca să mă pui la adăpost în Iad până ce va trece mânia Ta" (Iov XIV, 13), Dumnezeiescul Hrrsostom se teme mai mult de mânia lui Dumnezeii decât de iad mai mult chiar decât de nenumărate iaduri.- "Cu neputinţă de suferit este şi gheena şi chinul de acolo. Dar chiar dacă mi-ar vorbi de nenumărate gheene, nici una din ele nu va fi la fel de înfricoşătoare ca de a vedea fata liniştită a lui Dumnezeu întorcându-se de la noi şi ca de a vedea blândul Sau ochi că nu poate să ne privească" (Sfântul loan Hrisostom Omilia XXIV, la Matei). Pentru ce? Pentru că este numai mânie. Pe aceasta o asemuieşte David cu un pahar pe care îl ţine Dumnezeu, plin GU vin neamestecat, ca să adape pe toţi păcătoşii. "Pahar este în mâna Domnului cu vin neamestecat. Vor bea din el toţi păcătoşii pământului" (Psalmi LXXIV, 7-3). Vin neamestecat; numai .vin fără de apă, adică numai mânie, fără îndelungă răbdare; numai dreptate, fără milă. Acolo n-au~loc rugăciuni şi mijlociri ca să îmblânzească mânia dumnezeiască, nici lacrimi de pocăinţă ca să înduplece spre milă dreptatea dumnezeiască. "Nor şi ceaţă împrejurul Lui". Atunci Dumnezeu nu caută la faţa nimănui ca să I se facă milă de el. "Dreptate şi judecată, biruinţa scaunului L«/"'{Psalmi XCVI, 2). Atunci judecă şi cercelează faptele. Nu mai este Dumnezeul milei şi al îndurărilor (II Corinteni 1,3), ci Dumnezeul răzbunărilor (Psalmi XCIII, 1). Dumnezeul răzbunărilor? Şi ce răzbunare vrea să facă Dumnezeu? Am să-ţi spun! Urmează-mă ca să mergem în câmpiile moabiţilor şi să vedem un lucru înfricoşător care sa întâmplat acolo. Trei împăraţi, loram, împăratul Samariei, losafat, împăratul ludeei şi împăratul Edom, s-au unit şi cu oaste nenumărată au pornit cu război împotriva împăratului Moabului. Au pătruns fără de veste în ţara lui'şi au semănat pretutindeni moarte, distrugere, pustiire, frică. Au astupat toate izvoarele, au tăiat toţi cqpacii, au călcat în picioare toate semănăturile, au dat foc satelor, au trecut prin sabie pe locuitori, au ieşit învingători şi în sfârşit au asediat înăuntrul ţării pe împărat. Acesta, strâmtoratîn fiecare zi din afară de dusmani iar dinăuntru de nevoie, era ameninţat din ceas în ceas să-şi piardă împărăţia, libertatea-, şi viaţa. Ce să facă? Văzând că nu mai are nici un ajutor de la puterea omenească, a alergat la puterea S9arelui pe care-1 adora ca Dumnezeu. S-a hotărât deci, împăratul, înduplecat, de sfatul bărbaţilor înţelepţi ăi curţii sale, pentru a izbăvi poporul său, pentru a păzi împărăţia sa, să jertfească pe propriul lui fiu, pe fiul lui prim născut, rânduit ca moştenitor la tronul său împărătesc. Trăgându-1 deci, de mână ca pe o oaie spre junghiere, s-a suit pe zidul cetăţii înaintea ochilor supuşilor săi care-l însoţeau cu multe lacrimi şi a duşmanilor care-l priveau din afară cu multă spaimă. Şi a apucat cu o mână sabia şi cu alta pe fiu. Şi mi se pare că ar fi zis: ''Nu te întuneca, soare, în ceasul acesta, ca să nu vezi o privelişte ce n-ai yăzut-o încă pe faţa pământului. Vezi-o şi tu şi lumineaz-o mai
-
mult spre a o vedea şi duşmanii mei. N-am altă ardere de tot mai de preţ să-ţi jertfesc decât pe fiul meu, pe primul meu fiu, pe moştenitorul împărăţiei mele. La această faptă m-a adus ura ce-o au vrăjmaşii mei, împotriva mea şi dragostea ce-o am pentru poporul meu. Primeşte acest sânge nevinovat şi împărătesc, şi priraeste-1 din mâinile mele, spre a-mi trimite puterea ta, spre a mă răzbuna pe vrăjmaşii mei şi spre a păzi pe poporul meu! Fiul meu, rabdă moartea, pe care ţi-o dă propriul tău tată şi crede că noi amândoi suntem azi o ardere de tot, o singură jertfă: tu junghiat de mâna mea, iar eu junghiat de durerea ta. Nevoie, o nevoie grea te cheamă pe tine la o moarte de timpurie, iar pe mine la o crudă ucidere de fiu. Moartea ta este viaţa şi libertatea poporului meu, paza şi cinstea împărăţiei mele. împăraţilor, care*v-aţi unit împotriva mea, samariteni, israeliţi, voi care îmi faceţi un nedrept război, vedeţi ce duşman aveţi? Uitaţi-vă! Dacă am inimă să-mi înjunghi pe fiul meu, voi avea şi atâta mânie ca să mă răzbun .împotriva duşmanilor fiului meu! Pe această sabie pe care pot s-o ud cu sângele fiului meu, voi putea s-o ud şi cu sângele vrăjmaşilor mei. Soare, primeştemi fiul! Ascultă pe tatăl!" După ce a spus aceste cuvinte, a întins mâna şi a împlântat sabia în gâtul fiului pe care 1-a jertfit pentru mântuirea tuturor. Vrăjmaşii din afară au văzut înfricoşătoarea privelişte, s-au căit de ceea ce au făcut, au ridicat cu mare grabă asediul şi au fugit îndată. "Şi a luat împăratul Moab pe fiul lui întâi născut, care trebuia să domnească după el si l-a adus ^ardere de tot pe zidul cetăţii. Şi s-a făcut mare căinţă în Israil si s-au ridicat de acolo si s-au întors în pământul lor" (IV împăraţi III, 27). Dar pentru ce fug acei trei împăraţi? Dar ce trebuiau să facă? pândiţi-vă, vă rog, la inima acestui nefericit tată şi împărat! pine l-a amărât ca să ajungă până acolo ca să-şi jertfească pe propriul său fiu? Acei trei împăraţi care au pornit împotriva lui nedrept război şi 1-au adus într-o astfel de stare, că era ameninţat să-şi piardă împărăţia lui. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă soarta războiului s-ar fi întors în ajutorul lui, dacă el ar fi ieşit să se bată cu ei, să-i biruiască, să-i alunge şi să-i prindă în mâinile lui? Vă întreb, un tată atât de îndurerat, ce le-ar fi făcut? Pe cât de pare i-a fost durerea când a omorât pe fiul său cu propria-i mână pe atât ar fi fost de mare mânia lui-spre a răzbuna moartea fiului lui! Mânia i-ar fi mărit puterea, ar fi căzut ca '. un leu flămarii asupra lor, nu sar fi săturat bând sângele lor! Ce mânie! Ce mânie! Urral care riu s-a îndurat de propriul lui fiu, s-ar fi îndurat de vrăjmaşii lui? Ia gândiţi-vă? Bine au făcut cei trei împăraţi că au fugit din faţa lui, spre a scăpa de mânia lui cea dreaptă, de mânie lui cea nemărginită. De la pilda împăratului Moab să venim acum la subiectul nostru. Dumnezeu şi Tatăl cel mai înainte de veci, deasupra Muntelui Golgota a jertfit pe Unicul Său Fiu întrupat, înf ununat cu cunună de spini, pironit pe ' Cruce, peste tot rănit, peste tot plin de sânge în mijlocul a doi tâlhari, ca 161 osândit (Mata XXVII, 38; Marcu XV, 27; Luca XXIII, 32; loan XIX, 18). Privelişte înfricoşătoare şi jalnică! Soarele când 1-a văzut s-a întunecat (Matei XXVII, 45; Luca XXIII, 44), pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a rupt,^mormintele s-au deschis (Matei XXVII, 51-52; Marcu XV, 38; Luca XXIII, 45). Cine 1-a silit? Păcatele tale! Haide acum să nu-ţi laşi păcatele tale aici în viaţa aceasta prin mărturisire! înaintează cu păcatele tale în faţa acestui Dumnezeu şi Tată spre a fi judecat la a doua Lui venire. Acolo va fi de faţă şi însuşi Fiul Lui Unul-Născut cu rănile încă deschise; acolo va fi de faţă lemnul crucii pe care a fost răstignit. Şi deci când pe de o parte va vedea pe acel Fiu iubit pe care L-a junghiat, iar pe de altă parte păcatele tale, care L-au îndemnat să-L junghie, nădăjduieşti să aibă vreo milă
faţă de tine? ^Dumnezeu îţi va spune: « "Nerecunoscătoruleţ viaţa Fiului Meu a fost cu mult mai de preţ decât toate vieţile oamenilor şi ale îngerilor la un loc. Viaţa Lui am dat-o spre moartei Sângele Fiului Meu era cel mai scump mărgăritar al raiului. L-am vărsat tot pe pămâht! Dragostea pentru, Fiul Meu era mai călduroasă decât .toate flăcările care sunt aprinse în inimile serafimilor. Am părăsit-o!A N-avem altceva mai de preţ, nici mai scump, nici mai iubit, decât pe Fiul Meu. L-am jertfit! Nu era de ajuns aceasta ca să te facă să cunoşti ura ce-o am pentru păcat? Şi totuşi vii, încărcat de păcate, înaintea ochilor Mei? Makîndemnat, prin păcatele tale, să-Mi omor pe Fiul Meu. Acum Mă îndeamnă Fiul Meu să te judec pentru moartea Lui. Cer răzbunare, înaintea ta, sângele Lui, rănile Lui, patimile Lui. Sunt judecător, dar sunt şi Tată. Ca judecător te judec cu dreptatea Mea; ca Tată te osândesc pentru moartea Fiului Meu".Păcătosule, aştepţi milă de la un astfel de judecător şi de la un astfel de Tată? Nu, nu, ticălosule! Gândeşte-te că dacă nra cruţat pe Fiul Său (Romani VIII, 32), după cum spune Pavel, te va- cruţa pe tine, duşmanul Lui? Gândeste-te că dreptatea Lui judecă păcatul tău si jh acelasr timp dragostea. Lui răzbună moartea Fiului Lui. O astfeKde lupă este pornită împotriva ta: dreptatea lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu. Şi se face cu tine şi judecată şi răzbunare. Măsoară dragostea'pe care o are pentru Fiul Lui! Este nemărginită. Măsoară ura ce-o are pentru păcat, încât L-a îndemnat să jertfească pe Fiul Său atât de iubit! Est&nemărginită! Şi dintivo altfel de dragoste şi dintr-o astfel de ură, măsoară mânia cu care te va judeca! Şi aceasta este nemărginită. Mânie fără de milă, numai .• i mânie. >Cine poate să înţeleagă "asemenea mânie? Cine poate s-o sufere? Eu vă vorbesc de ea şi tremur. Simt că-mi lipseşte puterea şi cuvântul; nu mai pot să vorbesc. Lăsarţi-mă că din pricina temerii ce-o are duhul meu să*mi trag puţin sufletul! Ah, suflete păcătoase! Ah, judecată viitoare. -
Partea a II-a Judecător este singurul Dumnezeu, plin de mânie, fâră milă. Cel judecat un păcătos. Vinovat fără putinţă de apărare. Păcatele sunt de patru o feluri. Pentru fiecare din ele orice om va da răspuns amănunţit în faţa lui Dumnezeu în ceasul judecăţii. Primul fel de păcate sunt acelea pe care le-am făcut noi înşine. Al doilea fel de păcate sunt acelea pe care le-am prilejuit de le-au făcut alţii. Al-treilea fel de păcate sunt faptele bune ne care nu le-am făcut. AI patrulea fel de păcate sunt faptele bune pe care n-am lăsat pe alţii să le facă.Toate vor fi cercetate, nu numai cele mari, dar şi cele mici. "Cele mai mici dintre faptele noastre vor fi aduse spre a fi cercetate" (Sf. Grigore al Nişei; Cuvânt la Psalmul V), spune Grigore al Nişei. Va fi cercetat tot ce am greşit cu mintea, chiar gândurile cele mai mici; tot ce am greşit cu 'gura, chiar, şi vorba deşartă; tot ce am greşit cu fapta, chiar şi cele mai uşoare greşeli; toate de la cel dintâi păcat până la cel din urmă. Nu vom putea să ascundem nici unul, aşa cum le ascundem acum de ochii oamenilor şi chiar duhovnicului. Toate se vor înfăţişa sub aceeaşi înfăţişare şi cu aceleaşi împrejurări, aşa cum s-au săvârşit. Noi nu vom putea să schimbăm nici unul, după cum facem acum, înşelând lumea, arătând unul în locul altuia, prezentând făţărnicia drept virtute. Nu! "Vom vedea pe toate faptele noastre deodată, zice Marele Vasile, ca şi cum faptele noastre ar sta în faţa noastră, arătându-se înaintea minţii noastre, cu caracterele lor proprii, fiecare faptă aşa cum a fost rostită si săvârşită". Acum în ace istă iată se săvârşesc multe fapte, care sau sunt sau complet ascunse, ss i d; :ă
-
-
-
-
sunt cunoscute, nu ştim cine le-a făcut. Pe câte nu le acoperă noaptea, pe câte pustiul, pe câte taina? S-a găsit pe ascuns o scrisoare mincinoasă. Cine a scris-o oare? Nu ştim! A fost înşelată o fecioară nevinovată. Cine este tatăl copilului? Nu ştim! S-a auzit un cuvânt de defăimare. Cine 1-a spus? Nu ştim! Lipseşte un sfânt vas din Biserică, un lucru de preţ dintr-o casă. Cine 1-a furat? Nu ştim! (Lipseşte un vas sfânt... nu ştim, lipsă în M. adăugat după V). Şi lucrul cel mai grav este când este osândit un nevinovat, iar vinovatul râde. Cutare faptă, este dragoste adevărată sau falsă? Este oare râvnă sau invidie? Este oare laudă sau linguşeală? Este oare virtute sau făţărnicie? Nu ştim! Aici este mult întuneric. Dar acolo, când Dumnezeu va lumina cele ascunse de întuneric, atunci se vor arăta toate, "fiecare faptă, cu caracterele ei proprii, aşa cum a fost rostită şi săvârşită". Pe toate le va judeca singurul Dumnezeu, pliii de mânie, fără milă. Gândeşte-te acum, păcătosule, dacă mai poţi spune vreun cuvânt! In primul loc vor fi judecate relele pe care le-ai făcut, prin fărădelegile tale, prin nedreptăţile tale, prin desfrânările tale şi prin toate păcatele tale mari şi înfricoşate. Pentru ca să capeţi iertare de păcatele tale, Dumnezeu ţi-a dat în această viaţă un mijloc foarte uşor. Dacă teai fi mărturisit numai unui duhovnic, căruia i-a dat Dumnezeu toată puterea să te ierte, ai fi fost iertat! Dar n-ai făcut-o! Ai ştiut-o şi n-ai făcut-o! Ţi-au spus predicatorii şi duhovnicii şi n-ai făcut-o! Ai trăit atâta vreme şi ai avut atâta timp s-o faci şi n-ai făcut-o! Te întreb: Ai în acestea vreun cuvânt de apărare înaintea lui Dumnezeu? In al doilea loc vom fi judecaţi pentru relele pe care le-am prilejuit de le-au făcut alţii. Acela na vrut să dea mărturie mincinoasă, nici celălalt să ucidă, tu însă 1-ai îndemnat. Acea sărmană fecioară s-a împotrivit cât a putut, tu însă fie prin înşelăciune, fie prin forţă, ai scos-o pe uliţa obştească a pierzării şi ai băgat-o în casă de desfrâu. Tânărul acela nu cunoştea încă nici un viciu, era o floare în vârstă şi în nevinovăţie. L-ai atins, l-ai vestejit! Cuvintele tale şi discuţiile tale i-au otrăvit auzul şi i-au stricat moravurile cele bune. Erai preot şi depăşeai pe laici în scandaluri. Erai însurat şi-ţi ţineai amanta în ochii propriei tale soţii. Erai tată şi ai fost pentru copiii tăi dascălul răutăţilor. Erai om, şi printre ceilalţi oameni pilda pierzării. Dacă ai fi vrut,-frate, să fii pedepsit numai tu, treacă-meargă, căci tu eşti stăpânul propriului tău suflet! Dar să pedepseşti şi pe mulţi alţii prin sfatul tău, prin scandalul tău, prin exemplul tău? Te întreb: ai în acestea vreun cuvânt de apărare înaintea lui Dumnezeu? In al treilea loc, ai să fii judecat pentru faptele bune pe care nu le-ai făcut. Dumnezeu ţi-a dat multe bunătăţi şi naturale şi lumeşti şi duhovniceşti: erai deştept! Puteai să ajungi îndreptar de virtute şi înţelepciune şi te-ai abătut spre pierzare. Erai bogat! Puteai să faci mult bine văduvelor şi orfanilor, dar nu te-a lăsat iubirea de argint! Erai capabil să ajungi o stea a Bisericii, dar te-a biruit fie trupul, fie lumea, fie diavolul. Virtutea şi sfinţenia nu erau pentru tine un lucru cu neputinţă. Vei vedea acolo atâţia profeţi, apostoli, mucenici, fecioare, asceţi pe care i-a sfinţit harul dumnezeiesc. Nu ţi-ar fi lipsit niciodată acest har dumnezeiesc ca sa ajungi ca aceia, dacă nu ţi-ar fi lipsit voinţa cea bună. Atâta vreme, atâta timp preţios, sau cheltuit în răutăţi sau pierdut în zadar, în care puteai să faci atâta şi atâta bine, dar n-ai făcut nimic! Te întreb: Ai în acestea vreun cuvânt de apărare înaintea lui Dumnezeu? In al patrulea loc ai să fi judecat pentru faptele bune pe care n-ai lăsat să le facă .alţii. Unul voia să meargă la Biserică, să asculte predica, să se mărturisească, să facă un bine sufletului
-
-
-
-
său, dar răutatea ta nu 1-a lăsat. Altul voia să facă un bine obştesc spre folosul multora, dar invidia ta 1-a împiedicat. Te întreb: Ai în acestea vreun cuvânt de apărare înaintea lui Dumnezeu? Dar să închidem această carte care cuprinde păcatele tale şi s-o deschidem pe cealaltă care conţine virtuţile tale. Gândeşti că ai făcut în viaţa ta vreun bine? Dar să vedem ce bine este acela. Te-ai rugat, dar pe când buzele tale se rugau pe unde colinda mintea ta? Ai făcut milostenie, dar câtă? Şi poate că şi acea puţină milostenie, ai făcut-o ca să ai mai mult laudă de la oameni decât răsplată de la Dumnezeu. Ai postit! îmi vine să plâng (Să plâng; în V: să râd) de posturile creştinilor! Mai cu seamă în timpul postului domnesc, la mesele creştinilor ameţeala şi beţia. Dar când te-ai înfrânat de la peşte şi de la came te-ai înfrânat oare de la patimi şi de la poftele trupului? Te-ai mărturisit, dar de câte ori te-ai mărturisit, te-ai îndepărtat oare vreodată de păcatul săvârşit? Te-ai căit, dar te-ai îndreptat? Acestea sunt faptele tale cele bune pe care le-ai făcut! Şi vrei să ai cu acestea vreun cuvânt de apărare înaintea lui Dumnezeu? Ah, arată-mi un bine desăvârşit, din toate punctele de ^ ede e! Din cincizeci, şaizeci sau chiar o sută de ani câţi ai trăit, adă-mi c sin ură zi, un singur ceas, pe care să-1 fi dăruit întreg lui Dumnezeu? Unde este un astfel de bine? Unde este un astfel de ceas? Prin urmare dacă judecătorul este un Dumnezeu plin de mânie, fără milă, iar tu eşti cel judecat un vinovat păcătos, fără cuvânt de apărare, gândeşte-te care să fie cea din urmă sentinţă? Mă cutremur s-o spun. "Pleacă de la mine, blestematule, în focul cel veşnic, gătit diavolului si îngerilor lui" (Matei XXV, 41). Cât este de înfricoşată judecata lui Dumnezeu? Cât este de mai înfricoşătoare sentinţa Sa! De unde vii şi unde ai să mergi cu o astfel de sentinţă, ticăloase, nenorocite, nefericite păcătosule? Din rai în iad; din lumina slavei în focul cel veşnic; din nesfârşita slavă în chinul nesfârşit; de la Dumnezeu, la diavol. Cât este de înfricoşată judecata lui Dumnezeu! Cât este de înfricoşătoare sentinţa Sa! "Du-te de la Mine!" Eu pentru moment nu pot să vă spun ce cuprind aceste cuvinte înfricoşătoare; vi le voi spune altă dată. Pentru moment te sfătuiesc, te rog, te conjur să fugi de o astfel de judecată, şi de astfel de sentinţă. Este oare cu putinţă? Ascultă! Pentru toate păcatele oamenilor Dumnezeu a rânduit două scaune de judecată. Unul aici pe pământ, în această viaţă, şi altul în cer, la a doua venire. Acolo este Judecător un Dumnezeu, plin de mânie, fără milă. Aici este judecător un preot, om plin de milă, fără mânie. Acolo vinovatul nu are cuvânt de apărare, aici capătă iertare. Cel care a fost judecat aici de duhovnic şi a fost iertat, este judecat şi acolo de Dumnezeu, şi este iertat. Cel care aici se va pocăi, acolo este îndreptăţit. "Dacă vom putea, prin mărturisire, în viaţa aceasta pământească, spune Hrisostom, mângâierea păcătoşilor, să ne spălăm de greşelile noastre, vom merge acolo curaţi de păcate". De multe ori ţi-am spus, creştine, ce lucru uşor este iertarea păcatelor prin mărturisire. Astăzi ţi-am spus ce lucru înfricoşat este cercetarea păcatului la judecata viitoare. Ţi-am pus înaintea ta apă şi foc (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah XV, 16). Alege ce voieşti! ( Ilie Miniat- predici si didahii traducere de pr. prof. Dumitru Fecioru)
-
-
Iarăşi Biserica lui Hristos prăznuieşte biruinţa ce-a avut-o împotriva duşmanilor sfintei noastre credinţe. Iarăşi este zdrobită erezia, iarăşi triumfă ortodoxia. Câtă bucurie
-
-
duhovnicească ar trebui să aibă creştinii, când îşi amintesc azi de acei. Părinţi purtători de Dumnezeu, care au întărit cu aCia dumnezeiască râvnă credinţa ortodoxă, la atâtea sinoade ecumenic şi locale? Dar câtă întristare n-ar avea aceiaşi părinţi purtători de Dumnezeu, dac-ar vedea acea credinţă ortodoxă pentru care au luptat atâta împotriva ereticilor,'aşa de dispreţuită de ortddocşi! Ah, de-ar fi cu putinţă, să vă întoarceţi iarăşi în lume, apostoli ai lui Hristos, dascăli ai Bisericii, guri insuflate dejDumnezeu ale Duhului Sfânt, să propovăduiţi iarăşi credinţa la credincioşi, să învăţaţi iarăşi ortodoxia pe ortodocşi! Să vă întoarceţi, nu să luptaţi cu duşmanii credinţei, ci să catehizaţi din nou pe copiii credinţei. Acum credinţa lui Hristos nu mai este atacată de hula şi necredinţa ereticilor, ci de neştiinţa şi păcătoşenia creştinilor. Credinţă prea sfântă, credinţă a lui Hristos,-care odinioară ai strălucit ca soarele în mijlocul norilor rătăcirii păgâneşti, care ai înflorit ca lin trandafir printre spinii cei întortochiaţi ai ereziilor, care ai triumfat nebiruită în luptele persecuţiilor păgâneşti, cât eşti acum de întunecată, de veştejită, de călcată în picioare în statele creştine, unde mai cu-seamă trebuia să triumfi, să înfloreşti şi să străluceşti, atât de învăţătura adevărului tău, cât şi în practica .sfinţeniei tale! învăţătorule, dumnezeiescule Dascăl, care te-ai pogorât din cer şi ne-ai învăţat o astfel de credinţă, noi mărturisim şi credem împreună cu Naţanail, Israiliteanul cel fără de răutate că "Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti împăratul lui Israil" (loan I, 49), dar noi nu înţelegem ce mărturisim, nu trăim cum credem. Avem sfânta Ta credinţă, ce-am primit-o prin - sfântul Botez, dar noi în învăţătura credinţei suntem orbi, în practicarea credinţei suntem morţi. Noi, care prăznuim astăzi ortodoxia, navem din ortodoxie altceva decât numele. Faptul acesta, mai mult decât adevărat, mă îndeamnă, iubiţilor, să vorbesc despre această credinţă, ce-o ţinem în ziua de astăzi noi creştinii, şi vreau să arăt că o astfel de credinţă este cu totul nedesăvârşită, pentru că are lipsuri şi în învăţătura şi în practicarea credinţei. Are lipsuri în învăţătură, pentru că nu cunoaştem ceea ce credem, are lipsuri în practicare, pentru că nu trăim precum credem. Unul-Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, înţelepciunea şi puterea, lisus Hristos, care este începătorul şi învăţătorul credinţei noastre, ca şi alte daţi, să dea mai ales acum zel inimii mele, lumină minţii mele, putere de cuvânt limbii mele, "ca să fac lucrul evanghelistului" (II Tim. IV, 5). Harul lui Dumnezeu, care odinioară, priir gura sfinţilor lui Apostoli, a făcut ortodocşi pe necredincioşi, sfinţi pe păgânii el săracă şi astăzi, prin gura mea a păcătosului, pe creştini, creştini mai buni, creştini desăvârşiţi, buni în mărturisire şi în viaţă, desăvârşiţi în cunoaşterea şi în practicarea credinţei.
PARTEA ÎNTÂIA. Când Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât din cer pe pământ şi s-a făcut , om, a avut numai acest scop să ne dea un îndreptar de ce trebuie săxredem şi cum trebuie să trăim. Pentru a ajunge la fericirea veşnică, ne-a deschis două căi: una a cunoştinţei adevărului şi alta a practicării virtuţii. Acest îndreptar este credinţa şi aceste două căi sunt cele două feluri de credinţă, adică după cum spun teologii, credinţa teoretică si credinţa practică. Una fără de alta este o credinţă nedesăvârşiţă şi .nu ajunge pentru mântuire, pentru că cea teoretică fără cea practică este moartă, iar cea practică fără " cea teoretică, este oarbă. Iar un creştin, care nu are sau pe una sau pe,alta, este ca un bolnav, care nu poate să meargă, fără putere, sau ca un orb,~care nu poate să vadă fără ochi. "Felul învăţăturii dumnezeieşti este de multe
-
-
-
-
-
feluri, spune Iustin martirul si filosoful, se rezumă, ca într-un capitol, în învăţarea si păzirea poruncilor, în cunoaşterea dumnezeiască si adorare".^ Credinţa, ca să fia desăvâjrşită, trebuie să fie în acelaşi timp şi teoretică, . adică să cunoaştem acele adevăruri, care cuprind învăţătura credinţei, şi practică, adică să practicăm acele virtuţi, pe care le porunceşte legea credinţei. Iar creştinul, ca să fie creştin desăvârşit, trebuie s-o aibă şi pe una şi pe alta, adică şi cunoaşterea, ca să ştie ce crede, dar şi practica, ca să lucreze cum cred. Acum să vedem ce fel este credinţa ce-o avem p timpul de azi noi creştinii şi care îi sunt lipsurile atât în cunoaşterea cât şi în practicarea credinţei desăvârşite. De aceea să vedem mai întâi ce lipsuri are în cunoaştere. O, cât este de mare întunecimea minţii noastre în atâta lumină de adevăr! lisus a venit în părţile Cesareii lui Filip şi aici a-pus ucenicilor o astfel de întrebare: - "Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?" (Mat. XVI, 13). - "Oamenii, i-au răspuns ei, nu ştiu cine eşti Tu; unul Te ia drept unulj altul drept altul; unul Te ia drept ceea ce eşti în adevăr; alţii spun că eşti loan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, alţii Ieremia, alţii iarăşi că eşti unul din mulţii profeţi: Unii loan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul din profeţi" (Mat. XVI, 14). - "Bine, dar voi cine spuneţi că sunt Eu? Oare M-aţi cunoscut până acum? Voi cine spuneţi că sunt?" (Mat. XVI, 15). - "Noi, a răspuns Petru în numele tuturor celorlalţi Apostoli, noi spunem că eşti Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (Matei XVI, 16). Aşa au răspuns Apostolii şi au mărturisit că Hristos este cu adevărat ce era, nu cum socoteau ceilalţi oameni. Dar, să ne închipuim că Apostolii n-ar fi ştiut să-i răspundă cum trebuia, că ei nu 1-ar fi cunoscut. Mai erau vrednici să se numeascăx Apostoli şi ucenici ai lui Hristos? Apostoli şi să nu cunoască'pe Stăpânul lor? Ucenici şi să nu cunoască pe Dascălul lor? Dacă ceilalţi oameni nu cunosc cine este Hristos, fie!,, ei erau întunecaţi de umbra vechii legi, nu văd încă lumina adevărului evanghelic. Dar Apostolii şi ucenicii lui Hristos, care au trăit atâta timp cu Hristos, care au fost atâta timp "ascultătorii învăţăturii Lui, privitorii şi părtaşii' minunilor Lui, să nu cunoască, cine este acel Hristos, în care ei cred, pe care-L aud» pe care îl urmează?: Asta ar fi fost un lucru cu totul ciudat Dar acest lucru cu totul ciudat, care nu s-a întâmplat cu Apostolii, se întâmplă cu noi creştinii. Să vină Hristos, ca şi atunci în părţile Cezareii, în părţile creştinătăţii, în ţările acelora care se numesc creştini ortodocşi, acolo unde împărăteşte credinţa Lui şi unde se predică Evanghelia Lui. Să întrebe încă odată şi să spună: - "Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?" I-aş răspunde eu: - lisuse al meu, oamenii nu cunosc cine eşti! "N-au cunoscut, n-au înţeles, umblă în întuneric" (Psalmi LXXXI, 5). Unul spune una, altul alta; după cum îi povăţuieşte rătăcirea minţii lor întunecate. Cine zic oamenii că eşti? Simon Magul, verhovnicul ereticilor, Menandru, Marcion' şi toţi maniheii, spun că nu eşti acel Cuvânt creator, prin care s-au făcut toate, şi că lumea aceasta văzută nu s-a făcut prin Tine. Cerint, Evion, Aeţiu, Arie, Eunomie, spun că Tu eşti o creatură, nu Dumnezeu de o veşnicie şi de o fiinţă cu Tatăl. Antropomorfiţii mărturisesc că eşti Dumnezeu, dar Dumnezeu care ai formă de om. Savelie spune că Tu, Fiul, nu eşti o ipostasă despărţită de ipostasa Tatălui şi a Duhului Sfânt, ci Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, aveţiJD singură ipostasă sivă deosebiţi numai ( prin nume. Macedonie spune că prin Tine a zidit Tatăl pe Duhul c'el Sfânt. Cine zic oamenii că
eşti? Nestorie spune că Tu, făcându-Te om, după cum ai două firi ai şi două ipostase; dimpotrivă, Eutihie si Dioscur, că Tu, după cum ai o ipostasă, tot aşa ai şi o fire. Cherdon spune că nu eşti om adevărat, ci în aparentă. Apolinarie spune că eşti om adevărat cu trupul numai, dar fără suflet, iar în locul sufletului este dumnezeirea Ta. Sever spune că eşti om desăvârşit cu trup şi suflet, dar nu patimilor şi muritor, ci nepătimitor şi nemuritor. Cine zic oamenii că eşti? Pir şi Serghie spun că ai o singură voinţă, numai pe cea dumnezeiască, nicidecum voinţa omenească. Pelâgienii hotărăsc că harul iconomiei întrupării Tale n-a trebuit în întregime pentru mântuirea oamenilor. Iconomahii nu vor să cinstească icoana Ta. Calvinii tăgăduiesc prezenţa Ta în săvârşirea prea, curatelor Talj? Taine. Luteranii spun că eşti prezent, dar în afara prefacerii pâinii şi vinului: Iudeii, că ai fost un înşelător şi un răufăcător. Mahomedanii te socotesc un profet Sfânt, dar la urma urmelor nu Dumnezeu, ci simplu om, unul dintre profeţi. Bine, pare a spune Hristos, dar voi creştinii, ortodocşii, cine socotiţi că sunt Eu? Oare -până acum M-aţi cunoscut? "Dar voi cine spuneţi că sunt?" Ascultătorii mei, dacă noi n-am şti cine este acest Hristos, în care credem, în numele căruia ne-am botezat; dacă n-am şti că El este Unîil-Născut, Fiul Dumnezeului celui viu, a doua persoană a Sfintei Treimi, care s-a pogorâtpe pământ, fără să lipsească din cer; care s-a făcut om şi a rămas Dumnezeu, fiind Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit; dacă n-am cunoaşte viaţa Lui, învăţătura Lui, minunile Lui, patimile Lui; dacă n-am cunoaşte poruncileEvangheliei Lui, Tainele Bisericii Lui, articolele credinţei Lui, am fi oare vrednici să ne numim creştini ortodocşi? Dacă ereticii, iudeii, mahomedanii nu cunosc pe Hristos, fie! "Ei n-au cunoscut, n-au înţeles, merg în întuneric". Dar creştinii nu L-au cunoscut? Creştinii n-au înţeles? Cei luminaţi prin Sfântul Botez merg în întuneric? Vai de noi! în afară de puţini, cei mai mulţi sunt orbi în cunoaşterea credinţei. Muzicanţii cunosc măsurile sunetelor; doctorii cunosc felul doctoriilor; avocaţii cunosc legile statului; negustorii cunosc" chiţibuşurile socotelilor; pictorii, corăbierii, agricultorii, arhitecţii, toţi cunosc regulile meseriei lor. Numai creştinii nu cunosc articolele credinţei lor! "N-au cunoscut, n-au înţeles, merg în întuneric". Pe toate celelalte le ştiu, afară de ceea ce trebuie să ştie: "Oameni stricaţi la minte, neîncercaţi în cre'dintă" (II Tim. III, 8), îi numeşte Apostolul, asemănători acelor creştini de curând luminaţi din Efes, care, fiind întrebaţi de Pavel, dacă au primit Duhul Sfânt, au răspuns: "Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt" (Faptele Apostolilor XIX, 2). Câţi sunt printre creştini, care dacă ar fi întrebaţi: care sunt şi câte sunt articolele de credinţă; care sunt şi câte sunt Tainele Bisericii; care sunt şi câte sunt poruncile lui,Dumnezeu, ar rămâne fără glas la întrebare şi dacă ar răspunde atâta ar spune numai: "Dar nici n-am auzit dacă sunt articole de credinţă, Taine (Taine lipsă în M, adăugat după V) si porunci". Şi nu le-au auzit, pentru că cine le-a vorbit lor despre ele? "Cum vor crede în ceea ce n-au auzit? Şi cum vor auzi fără predicare?" (Romani X, 14) "N-au cunoscut, n-au înţeles, merg în întuneric". Dar dacă creştinii nu ştiu ceea ce cred, deci în ce cred? Trebuie s-o spun şi ar trebui s-o spun cu lacrimi. Văd două inscripţii ale Dumnezeirii, adorată de oameni aici pe pământ; una în ludeea, printre evrei, alta în Atena, printre greci. Cea din ludeea spune: "Cunoscut este în ludeea Dumnezeu" (Psalmi LXXV, 1); cea din Atena: "Necunoscutului Dumnezeu" (Faptele Apostolilor XVII, 23). Cu alte cuvinte: în ludeea, Dumnezeu este cunoscut; în Atena Dumnezeu este necunoscut. Evreii cunosc cărui Dumnezeu se
-
-
-
închină, atenienii nu-L cunosc. Acum, pe care din aceste două inscripţii trebuie s-o punem în Bisericile creştinilor? Eu spun pe cea din Atena: "Necunoscutului Dumnezeu", pentru că, cu adevărat creştinii se închină unui Dumnezeu pe care nu-L cunosc; creştinii cred într-un Dumnezeu, dar nu ştiu că El este Dumnezeu în eer, care" are o singură fire şi trei ipostase, pe pământ un Dumnezeu-Om, care are două firi şi o singură ipostasă: "Necunoscutului Dumnezeu". Creştinii cred într-un Domn lisus Hristos, dar nu cunosc nici minunile vieţii Lui, nici adevărul învăţăturii Lui, nici-vrednicia Sfintelor Lui Patimi, nfci covârşirea slavei Lui: "Necunoscutului Dumnezeu". Creştinii au Evanghelia, dar nu"fcunosc nici poruncile, nici dogmele Evangheliei; ţin sărbătorile Bisericii, dar nu cunpsc scopul Bisericii. Ah! şi cum se săvârşesc în timpul de azi sărbătorile creştinilor, cu nimic nu se deosebesc de sărbătorile păgânilor. Postesc, dar nu cunosc datoria postului; postesc şi se înfrânează de la mâncări, dar nu de la patimi; şi în genere, chefurile şi beţiile, împreună sărbătoresc cu postul şi înfrânarea. Se împărtăşesc cu Tainele, dar nu cunosc harul Tainelor. Au credinţa, dar nu au cunoaşterea credinţei. Cred, dar nu ştiu în ce cred: "Necunoscutului Dumnezeu". "N-au cunoscut, n-au înţeles, merg în întuneric ". Astfel în ce priveşte cunoaşterea credinţei, credinţa creştinilor din timpul de astăzi are multe lipsuri, pentru că nu ştiu ceea ce cred si bine iar fi dacă n-ar lipsi mai multe încă în practicarea credinţei, pentru că nu fac după cum cred. Dacă noi am avea toată cunoaşterea credi/lţei noastre în aşa fel încât să credem bine,-dar dacă n-am pune cunoaşterea în practică, să trăim bine, n-am folosi nimic. "Care este folosul dacă cineva va spune că are credinţă, dar ntt are faptele credinţei" (lacob Uj l4). Oare, va spune cineva, credinţa singură ajunge pentru mântuirea omului? "Credinţa nu poate să-l mântuie?" (lacob II, 14). Aceasta, era vechea erezie a nicolaiţilor şi a ucenicilor lui Simon Magul, care credeau că ajunge pentru mântuirea omului numai credinţa fără fapte. Nu! Sufletul credinţei sunt faptele. Un trup fără suflet este mort. Deci, spune acelaşi Apostol, şi credinţa fără fapte«este moartă: "Căci după cum trupul fără duh este mort, tot aşa si credinţa fără fapte este moartă" (lacob II, 26). Iar o credinţă moartă'nu foloseşte cu nimic la mântuire. Acea credinţă pe care am primit-o la sfântul Botez, dacă am vrea să spunem cu exactitate teologică, nu este altceva decât un început de credinţă. Ea este o rădăcină, care trebuie să crească, să ajungă pom aducător de roade, ca să aibă loc în raiul pământesc al Bisericii lui Hristos. Altfel, fără de folos şi fără de rod, se taie şi se aruncă în foc (Matei III, 10; VII, 19; Luca III, 9). Credinţa de la Botez face pe prunc creştin; dar acest creştin, când ajunge în vârstă, numai cu această credinţă, nu este creştin decât numele, începutul cere dezvoltare, rădăcina roade, credinţa fapte, fără de care credinţa este moartă şi numai un cadavru de credinţă. , Suntem rătăciţi, dacă nădăjduim să dobândim viaa cea fericită cu o astfel de credinţă. Astfel a rătăcit necredinciosul împărat al Babilonului în adorarea dumnezeului în care credea. Acesta era. faimosul idol Vil si cheltuiau cu el în fiecare zi douăsprezece baniţe de făină de grâu, patruzeci de oi şi şase Vedre de vin (Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Vil, 3), pe care babilonenii socoteau că le mânca idolul Vil; pentru aceea îl cinsteau ca pe un dumnezeu viu. Daniil a primit poruncă să se închine acestui dumnezeu. Iar el a spus:
-
-
-
-
- "Eu nu mă închin idolilor făcuţi de mână, ci Dumnezeului celui viu al cerului şi al pământului". - "Şi pentru ce, i-a răspuns cu mânie împăratul, nu ţi se pare că Vil este un dumnezeu viu, care mănâncă şi bea atâta în fiecare zi? Nu ţi se pare că Vil este dumnezei} viu? Nu vezi câte mănâncă si bea în fiecare zi?" DaniiLa râs de aceste cuvinte şi i-a răspuns: "Nu te înşela împărate, acesta nu este dumnezeu viu; este un idol fără suflet, fără viaţă, f ară putere; este pe dinafară de aramă, pe dinăuntru lui nare nici o putere, nici nu mănâncă, nici nu bea. Făina, oile şi vinul le mănâncă şi le beau preoţii, care sunt şaptezeci, fără femei şi copii; ei, printr-o uşă -ascunsă intră noaptea în templu. "Nu te înşela, împărate! Acesta pe dinăuntru este de, lut, pe dinafară de aramă si n-a niâncat niciodată". Şi într-adevăr o astfel de înşelăciune a descoperit-o Daniil; rămânând' în templu numai cu împăratul, a aruncat cenuşă pretutindenea, fără ca preoţii să ştie; apoi s-au îndepărtat. Iar noaptea, preoţii, după cum obişnuiau, au intrat în templu prin uşa cea ascunsă şi au mâncat si au băut. Dimineaţa când a venit împăratul, Daniil le-a arătat paşii lor care erau întipăriţi pe cenuşă. Aşa a cunoscut împăratul înşelăciunea; pe preoţi i-a tăiat, iar pe idol 1-a dat lui Daniil ca să-1 zdrobească, după cum a zdrobit şi a distrus totodată şi templul lui: "Şi împăratul i-a omorât pe ei şi a dat pe Vil lui Daniil şi l-a sfărâmat pe el şi templul lui", (Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Vil, 7-26). Prin urmare şi împăratul si babilonenii, orbiţi, socoteau că Vil este dumnezeu viu, iar el era un idol, pe dinafară de aramă şi pe dinăuntru de lut, cu tdîul mort. Tot aşa ne înşelăm şi noi ticăloşii! Socotim vie credinţa noastră şi ea-i moartă, pentru că-i fără fapte. Pe dinafară pare de aramă şi arată câteva senuae exterioare de credinţă; pe dinăuntru, însă, de lut; faptele n-au nici o cinste sau vrednicie. Pe dinafară creştini, pe dinăuntru cât de deosebiţi! Suntem iudei în iubirea de arginţi; păgâni în pierzare; mai răi decât animalele necuvântătoare şi decât fiarele în pomirja patimilor. Pe dinafară, la vedere, ne ducem la Biserică, postim, ne mărturisim şi ne împărtăşim câteodată. Faptele acestea până acum sunt de aramă, străluceşte în ele oarecare evlavie^ dar dacă cele dinăuntru nu se potrivesc cu cele dinafară, când în Biserică nu păstrăm evlavia, când postim de carne ş'i peşte, dar nu ne înfrânăm de la patimi, când ne mărturisim de atâtea ori în toată viaţa noastră, dar în toată viaţa noastră rămânem neîhdreptaţi, acestea sunt lut şi nu folosesc la nimic, înlăuntru, în acea aramă, care se arată pe dinafară şi străluceşte ceva, înlăuntru este lut, fără nici o valoare, înlăuntru, în acea formă falsă, care se arată pe dinafară virtute, evlavie, smerenie, este ipocrizie, invidie, mândrie mai mare decât cea luciferică. Nu vă înşelaţi, creştini, o asemenea credinţă ce-o ţinem nu este vie, pentru că ij-are suflet, care sunt faptele. Chiar dacă are oarecare fapte, acestea sunt numai externe, se fac sau din obicei sau de dragul oamenilor; nu sunt lăuntrice, pornite din voinţă bună şi cu gând bine plăcut lui Dumnezeu. Nu vă amăgiţi! Vil nu este dumnezeu viu, ci un idol neînsufleţit. Cu asemenea credinţă mulţi din cei care se numesc creştini sunt numai idoli de creştini. Idoli, spune Pavel, "care au forma evlaviei, dar tăgăduiesc puterea ei" (II Tim. III, 5). Dar care sunt faptele credinţei? Multe, dar se rezumă la una. Fericitul Pavel o numeşte "credinţă care lucrează prin dragoste" (Galateni V, 5). Astfel; credinţa lucrează dimpreună cu dragostea; dragostea este deci în totul opera credinţei; dragostea este semnul care înseamnă pe adevăraţii creştini. "In aceasta, spune Hristos, vor cunoaşte foţi că sunteţi
-
-
ucenicii Mei dacă veţi avea dragoste între voi" (loan XIII, 35). Dragostea, tălmăceşte dumnezeiescul Hrisostom, este temeiul fiecărei virtuţi, mama sfinţeniei, pricinuitoarea mântuirii. "Căci acesta este temeiul virtuţii, si prin el se mântuiesc toţi". Printre alte multe fapte, lucru minunat a fost corabia lui Noe, înaltă de treizeci de coţi, -lată de cincizeci şi lungă de trei suje (Facere VI, 15). Ca s-o construiască au trecut atâţia «i atâţia ani. Au încăptit în ea, împreună cu familia lui Noe şi atâtea animale, curate şi necurate. Toate aceste animale s-au hrănit în ea patruzeci de zile (Facere VII, 13-15). Toate lucruri minunate; dar după părerea mea, cel mai minunat este acesta: atâtea animale deosebite în ce priveşte felul, duşmănoase între ele printr-o vrăjmăşie naturală^ leul şi ursul, lupuj şi oaia, cum stau la un loc în aceeaşi corabie? Cum se împacă? Cum se înţeleg? Cum de nu se luptă? Cum de nu se mănâncă? Sfinţii tălmăcitori ai Dumnezeieştii Scripturi spun că aceasta era voia lui Dumnezeu, care a făcut de a îmblânzit acele animale în corabie. Aproape şi-'au schimbat firea, au lăsat duşmănia, s-au dezbrăcat de sălbăticie. Pentru că altfel, dac-ar fi făcut război si tulburare, Noe ar fi fost silit să le alunge din corabie, în potopul celorlalte animale, încât, dacă voiesc să se mântuie, trebuie să stea liniştite. Nici un lucru din Vechiul Testament nu este simbol mai lămurit al sfintei noastre Biserici, decât corabia lui Noe. Pentru că, după cum toţi câţi au intrat atunci în corabie s-au mântuit şi toţi cŞţi au rămas afară, s-au înecat, tot aşa este şi înlăuntru, în Biserica lui Hristos: credincioşii şi evlavioşii şi ortodocşii; numai aceştia au nădejdea mântuirii; toţi câţi sunt în afară de Biserică, neevlavioşi şi eretici, se îneacă în pierzare. Prin urmare, Domnul nostru lisus Hristos, a zidit această corabie mântuitoare a sfinţeniei, Biserica, şi ne-a băgat în ea pe noi cei botezaţi în numele Lui, ca să ne mântuie de potopul obştesc al stricăciunii universale şi ne-a dat numai această poruncă, să trăim în pace, să ne iubim unul pe altul: "Aceasta vă poruncesc să vă iubiţi unul pe altul" (loan XV, 17). Prin urmare, ce era corabia? Loc de pace şi de linişte; cine nu trăia în pace, cine nu era liniştit, nu putea să stea înăuntru. Şi ce este Biserica lui Hristos? Dumnezeiescul Hrisostom ne spune: "Numele Bisericii nu este nume de despărţire, ci de unire şi de înţelegere" (Sf. loan Hrisostom, Omilia I la I Corinteni Cap. I). Prin urmare, cine vrea să aibă loc în Biserica lui Hristos; trebuie să se înţeleagă cu ceilalţi; cine vrea să fie creştin, trebuie să aibă dragoste, -care este semnul credinţei. Dar, o, moravuri! O, trai stricat al creştinilor! Maj£le Vasile spune şi se minunează: "Fiara sălbatică nu se împotriveşte legii lui Dumnezeu"' - Dumnezeu porunceşte animalelor care sunt în corabie să trăiască liniştite şi să asculte; - "-si noi oamenii nu suferim mântuirea învăţăturilor?" (Sf. Vasile Cel Mare, Omilia VI la Exaimeron). Şi noi'oamenii, cei raţionali, care suntem fraţi, care avem un Tată obştesc în cer, care ne-am născut dintr-o mamă,dintr-o sfântă colimvitră aici pe pământ, care mâncăm o pâine, prea curatele Taine, care ţinem o Evanghelie, care credem într-un rai, care nădăjduim să trăim la un loc o viaţă veşnică, spun,-noi creştinii, care avem o singură fire, o singură credinţă, un singur Batez.ţ un singur Dumnezeu, suntem într-o Biserică, care este loc de pace şi de unire, n-avem nici pace, nici unire? Noi ştim că printre creştini este datoria să iubim, chiar pe duşmani; dar vai! prietenii nu iubesc pe prieteni, fraţii pe fraţi şi cel puţin dacă copiii nu şi-ar urî pe părinţii care i-au născut! Prin urmare, în ortodoxia pe care p sărbătorim astăzi, unde este credinţa ortodocşilor? Unde este cea teoretică, cunoaşterea credinţei? Nu cunoaştem cele ce credem! Unde
-
este cea practică, faptele? Dragostea, adică, care este în totul opera credinţei? Noi nu trăim cum credem. Deci, ce suntpm? Eu n-o spun! Las ca fiecare să se gândească spre a se îndrepta. PARTEA A DOUA. Pentru cunoaşterea credinţei şi pentru practicarea credinţei sunt necesare în chip deosebit două lucruri din partea creştinilor: minte şi inimă. Minte, pentru studierea dogmelor şi a poruncilor, inimă pentru dragostea de aproapele. Creştinii de altă dată, acei fii întâi născuţi ai Bisericii, "erau, spune SfântulLuca, stăruind în învăţătura Apostolilor" (Faptele Apostolilor II, 42). Adică toată râvna lor şi tot lucrul lor de fiecare zi era să asculte învăţătura Apostolilor şi să fie.catehizaţi în articolele credinţei. Aceia, într-o mulţime atât de nenumărată, care se înmulţeau în fiecare, zi prin • harul Sfântului Duh, aveau dragoste între ei, erau o inimă-şi un suflet: ' "Mulţimea celor care credeau era o inimă si un suflet" (Faptele Apostolilor IV, 32). Aceasta eră credinţa şi viaţa ortodocşilor! Dar câtă deosebire între acele timpuri şi cele de azi! Care este acum mintea şi inima creştinilor? Dacă aş cerceta inima, câtă neînţelegere şi dihonie n-aş găsi? Cupă potop,', urmaşii lui S im, Ham şi lafet şi-au pus în gând să zidească un turn, care sa ajungă până la cer (Facere XI, 4). Nebună şi mândră încercare, de care s-a supărat mult Dumnezeu. "Si iată, a spus, pogorându-ne să amestecăm limbile lor, ca fiecare să nu mai înţeleagă limba vecinului" (Facere XI, 7)., Dumnezeu putea sau printr-un fulger sau printr-un cutremur să dărâme turnul acela, dar a voit să trimită amestecarea limbilor, lucru mult mai rău decât fulgerul şi cutremurul. Unul vorbea o limbă, altul alta, şi nu se înţelegeau deloc între ei; numai glasuri, tulburare, amestecare, dar nici o faptă. Pentru că nu se înţelegeau sau despărţit. Unul s-a dus într-o parte, altul în alta; şi aşa turnul a rămas neisprăvit: "Şi au încetat de g. mai zidi turnul" (Facere XI, 8). Dacă n-ar fi adevărat şi nu s-ar găsi printre noi, creştinii, această mânie şi pedeapsă dumnezeiască! Veniţi, a spus Dumnezeu când a voit să pedepsească mândria şi nebunia strămoşilor noştri, veniţi să amestecăm, etc., 'dar în nefericitul nostru neam neînţelegerea este un păcat strămoşesc. Din toţi câţi suntem, fiecare are o limbă deosebită. Nimeni nu înţelege pe celălalt. Mai cu seamă câte sunt patimile noastre tot atâtea sunt şi limbile noastre. Unul spune una, altul contrariul; toţi vorbesc pentru interesul lor propriu, nimeni pentru interesul obştesc; pentru aceea se nasc numai glasuri, tulburare şi ameste'c, dar nici un bine. Dar adevărata Biserică are unire şi înţelegere. Spune mai sus dumnezeiescul Hrisostom: "Numele Bisericii nu este nume de despărţire, ci de unire si de înţelegere". Unde este credinţă desăvârşită, acolo este şi o inimă şi un suflet. "Inima si sufletul mulţimii celor ce credeau era una". Ce este deci în timpul de azi Biserica noastră? Un tum. Ce este credinţa noastră? A^nestecarea limbilor. Si iarăşi, dacă voi cerceta mintea creştinilor vedem că este dedată la orice, în afară de râvna ,şi studiul dogmelor şi credinţei. Credincios şi evlavios împărat, printre toţi câţi au împărăţii în Ierusalim, a fost losia (II Paralipomena, XXXIV, 1). Acesta mişcat de zel dumnezeiesc, a voit să reînnoiască templul luj Dumnezeu. A poruncit deci lui Helchia, preotul, să deschidă tezaurul ca să sedată cheltuielile. Acela a deschis şi scoţând tot argintul, a găsit dedesupt cartea legii pe care a scris-o'Moisi. A»auzit-o împăratul şi în loc s^ se bucure, să Slăvească pe Dumnezeu, s-a'sculat ' întristat şi înspăimântat de pe tronul lui şi şi-a rupt hainele. "Si-a sfâşiat hainele lui" (II Paralipomena XXXIV, 19). Şi vai de noi, a spus, suntem pierduţi,
pentru că marea mânie a lui Dumnezeu- s-a aprins împotriva noastră: "Că mare este mânia Domnului, care s-a aţâţat asupra'noastră" (II Paralipomena XXXIV, 21). Dar pentru c(e? Ce semn rău, era, ascultători, n-o înţelegeţi acum? în tezaurul sfânt deasupra era argintul şi dedesupt cartea legii. Semn, spun iarăşi, semn foarte rău, semn că oamenii timpului aceluia aveau mintea lor mai întâi la argint şi apoi la lege. Dreptate avea bunul losia să se întristeze, să se teamă şi să tremure de marea mânie a lui Dumnezeu: "Mare este mânia Dorinului, care s-a aţâţat asupra noastră!" Acelaşi semn rău se arată în traiul acelora oare se laudă că sunt creştini. Argintu} deasupra tuturor, legea sub toate. Mai întâi afacerile, apoi Biserica; mai întâi cele lumeşti, apoi cele duhovniceşti; mai întâi şi mai presus de toate câştigul, folosul. Dar suflerul? Dar Dumnezeu? Mai pe urmă şi sub toate celelalte. Mintea mai întâi şi deasupra tuturor; să se înveţe toate artele, toate meseriile, toate mijloacele de îmbogăţire! Dar să înveţe ceea ce crede? Mai jos şi mai pe urmă de toate; mai cu seamă niciodată! Si prin urmare, în cap iubirea de argint şi la picioare Evanghelia? Mai întâi argintul, apoi legea? Sus câştigul ruşinos, jos credinţa? Vai de noi, suntem pierduţi! Mare mânie dumnezeiască atârnă asupra noastră: "Mare este mânia Domnului, care s-k aţâţat asupra noastră". Este oare cineva din cei care mă aud, care să înţeleagă că mă înşel, că nu spun adevărul când afirm că credinţa creştinilor are multe lipsuri, atât în cunoaşterea cât şi în practicarea credinţei? Că inima şi mintea creştinilor este foarte departe de credinţa desăvârşită? Unde este acela? Să iasă în faţă şi să-1 văd: "Arată-mi credinţa ta din faptele tale" (lacob 11,18; nu s-au găsit alte omilii la celelalte duminici ale postului). -
- Predica zilei -
Cuvânt panegiric
Veniţi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului lui lacov (Miheia VI,2), ca să fim şi noi privitorii slăvitei înălţări a lui Hristos! Să ne suim printr-o contemplaţie evlavioasă la muntele de trei ori fericit al Măslinilor, acolo unde astăzi se deschide priveliştea prea minunată a slavei cuvenite lui Dumnezeu, unde lisus cel înviat, purtătorul de trofee nimicitorul nebiruit al iadului înfăţişează triumful cel mai strălucit împotriva morţii. Acolo-i ceata apostolilor, care petrec pe prea dulcele lor Dascăl suindu-se la ceruri; acolo-s conducătorii cetelor puterilor spirituale, care preîntâmpină pe împăratul slavei; acolo-s mulţime de suflete de drepţi slobozite, care urmează dumnezeiescul slobozilor. De pe muntele Măslinilor, Maica cea pământească, se desparte de Fiul Dumnezeu-Om care a împlinit stadiul mult dureros al iconomiei întrupării. De pe muntele Măslinilor îl primeşte Tatăl cel ceresc şi dându-I stăpânirea cerului şi a pământului îl aşează în dreapta Lui întru cele cereşti. Cu adevărat strălucitoare şi luminată este, ascultători iubitori de prăznuire sărbătoarea de astăzi! Ea este începutul tuturor, sărbătorii or Bisericii; este încununarea tainelor lui Hristos; este împlinirea mântuirii noastre. Astăzi se deschide pentru copiii izgoniţi ai Evei intrarea în patria dorită a Ierusalimului celui de sus. Astăzi se face restabilirea noului Israil în împărăţia cerească. Astăzi cel căzut se înalţă mai presus de serafimi, iar plămădeala cea muritoare se învredniceşte de îndoită cinste; după cum prin
-
-
-
întruparea Cuvântului Dumnezeiesc a ajuns părtaş firii dumnezeieşti, tot aşa, prin înălţarea aceluiaşi ajunge părtaş slavei dumnezeieşti. Veniţi deci să ne urcăm în muntele Domnului, ca privind împrejurările prea cinstitei sărbători de astăzi să înţelegem măreţia binefacerilor lui Dumnezeu şi măririle firii noastre. După ce Mântuitorul lumii a dezlegat legăturile morţii şi a înviat din morţi, a petrecut încă timp de patruzeci de zile pe pământ, arătându-se adesea ucenicilor lui şi încredinţându-i prin multe semne despre slăvită Lui înviere. Şi nu era fără taină numărul celor patruzeci de zile. Mai întâi la naşterea fără de sămânţă din Fecioară (traducerea exactă este aceasta: "la prima naştere fără de sămânţă din Fecioară"), după patruzeci de zile a fost dus de părinţi la templu şi, ca prim născut a fost afierosit Sfânt Domnului după lege (Luca 11,22-39); la fel şi în învierea minunată din morţi care este renaşterea şi ca a doua naştere a lui, după patruzeci de zile se urcă în templul cel mai presus de ceruri, şi fiind oarecum primul născut dintre cei morţi, înfăţişează lui Dumnezeu şi Tatălui sfânta şi curata fire omenească în El, pârga întregii noastre firi. Iar când a venit sfârşitul celor patruzeci de zile lisus a scos pe ucenici până în Vitania la muntele Măslinilor - se potriveşte locul măslinilor, care este simbolul păcii, cu începutul păcii, pentru că este simbol al păcii - s-a despărţit de ucenicii Lui şi le-a lăsat testament nou pacea Lui. Dar şi proorocia Dumnezeiescului Zaharia a propovăduit mai dinainte aceasta: "Iată vine ziua Domnului si vor sta picioarele lui pe muntele Măslinilor în faţa Ierusalimului" (Zaharia XIV,4). Aici, după ce prin puterea Dumnezeieştilor lui cuvinte a deschis mintea ucenicilor de a înţelege Scripturile, adică toate câte a spus mai dinainte duhul cel sfânt despre El în legea lui Moisi, în Profeţi şi în psalmi, după ce le-a poruncit să predice la toată zidirea Evanghelia, adică cea mai frumoasă vestire a iertării şi a mântuirii, după ce i-a mângâiat de tristeţea despărţirii de El cu făgăduinţa Tatălui, poruncindu-le să rămână în Ierusalim, până ce se vor îmbrăca cu putere de sus întinzându-şi mâinile le dă o încredinţare a făgăduinţelor cea din urmă binecuvântare de stăpân. Nu se saturau ochii ucenicilor uitându-se la acea faţă Dumnezeiască, când încă "privind ei, s-a înălţat si nor l-a luat de la ochii lor" (Faptele Apostolilor 1,9). în norul acesta eu văd ascunsă o taină, a cărei simbol l-a văzut mai dinainte Ilie Tesviteanul în apel nor mic care se suia ca o urmă de om, din mare la cer (III împăraţi XVIII,44); în urma acestui nor a plouat ploaie îmbelşugată care a săturat atunci pământul uscat de trei ani şi jumătate şi a săturat şi pe poporul înfometat cu rod din belşug. Norul de pe muntele Măslinilor, este acel minunat nor, care după ce a înălţat la ceruri pe Fiul slăvit al Omului, a plouat de acolo în timpul Cincizecimii, ploaia cea îmbelşugată a Sfântului Duh, după urma căreia pământul fără de apă şi neroditor, adăpat din belşug a odrăslit florile bine-mirositoare ale virtuţilor creştineşti, a dat rod înşeptit de învăţătură adevărată şi a rodit belşugul predicării Dumnezeieşti, despre care poate că proorocea profetul împărat: "Ploaie de bună voie vei revărsa, Dumnezeule, peste moştenirea ta" (Psalmi LXVII,10). "Cercetat-ai pământul şi 1-ai îmbătat pe el; râul Domnului s-a umplut de ape" (Psalmi LXIV,9-10). Aşa vrea încă să spună că acest nor misterios era umbra Duhului de o fiinţă care a răpit în chip văzut din locuinţa trecătoare pământească pe Soarele Dumnezeiesc în sfera cerească, ca la propriul său centru, ca să lumineze de acolo în chip spiritual şi pe cele pământeşti şi pe cele cereşti prin lumina neînserată a Dumnezeieştii slave.
-
-
-
-
»
Această minunată întoarcere a acestui soare spiritual a văzut-o mai dinainte în chip simbolic lezechia, atunci când rugându-se cu lacrimi arzătoare să-1 izbăvească de primejdia morţii, a văzut în ceasul de umbră cel mai frumos semn al sănătăţii lui, pe care i 1-a arătat Dumnezeu prin profetul Isaia. A văzut că soarele s-a suit cu zece grade, de unde coborâse (Isaia XXXVIII,8). Şi Soarele neapus al dreptăţii, Fiul lui Dumnezeu, coborâse ca zece grade din Dumnezeiasca lui vrednicie, pentru covârşitorul Lui pogorământ, când a plecat cerurile şi a pogorât nouă grade cele nouă cete ale cetelor celor netrupeşti "Micşoratu-l-ai puţin faţă de îngeri" (Evrei 11,7), după cum zice Pavel, "făcându-se om în chipul robului" (Filipeni 11,7) şi a ajuns la al zecelea grad la această treaptă a oamenilor, smerindu-se mai mult decât omul prin patima si moartea de bună voie. Dar El, care s-a pogorât în cele mai de jos părţi ale pământului a suit iarăşi cele zece grade prin slăvită Lui înviere, ajungând mai presus decât oamenii şi îngerii, "mai presus de toată începător ia si stăpânirea" (Efeseni 1,21), după cum spune acelaşi apostol, înălţat până în dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl. "Eu, spune El însuşi, am ieşit de la Tatăl si am venit în lume, dar iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl Meu" (loan XVI,28). Şi prin aceasta ne-a dat cel mai fericit semn al mântuirii şi al vieţii veşnice pentru neamul omenesc îmbolnăvit şi mort în păcat. Pentru aceea spune: "Este de folos ca eu să mă duc, căci dacă mă voi duce Eu va veni la voi Mângâietorul" (loan XVI,7). Acesta a fost scopul Cuvântului dumnezeiesc care s-a întrupat; aceasta a fost ţinta iconomiei întrupării; pentru aceasta s-a făcut fiu al omului Fiul lui Dumnezeu; pentru aceasta a pătimit cel nepătimitor; pentru aceasta a murit cel nemuritor; pentru aceasta a înviat primul născut al morţilor ca să înalţe pe cel căzut ca să slăvească (ca să slăvească, în V ca să ridice) pe cel osândit, ca să îhdumnezeiască omenirea. Vedeţi întrecerea? Pe de o parte a urii, pe care a împins-o împotriva noastră diavolul, iar pe de altă parte a dragostei pe care a arătat-o faţă de noi Fiul lui Dumnezeu? Diavolul pismuia fericirea veche a firii omeneşti şi a alungat-o din paradisul desfătării; Hristos s-a înălţat pe aceeaşi fire mai presus de ceruri şi a aşezat-o în tronul Slavei Dumnezeieşti. Diavolul nu suferea să vadă supusă sub picioarele ei toate cele pământeşti; Hristos a supus sub picioarele ei şi pe cele cereşti. Diavolul a făeut-o roabă morţii şi păcatului; Hristos a făcut-o cetăţeană a cerului, împreună şezătoare pe tron cu Dumnezeirea îmbrăcată, cu îmbrăcămintea fericirii nemuririi, închinată de serafimi, răsplătind cu dobândă nemărginită paguba şi printr-o iscusinţă proprie lui Dumnezeu, înşelând pe înşelător. Slăvită înălţare a Mântuitorului a ruşinat cu totul pe luciferul potrivnic lui Dumnezeu şi urător de oameni; acela, ca un vânător viclean, avea întinsă pe faţa pământului cursa nimicitoare a morţii în care se pândeau ca nişte păsări, nefericiţii urmaşi ai osânditului Adam, ale căror suflete le ţinea roabe în legăturile vechiului blestem. lisus Dumnezeu-Omul a vrut să fie prins în aceeaşi cursă, murind de bună voie, dar ca un vultur mare zdrobind cu dumnezeiasca lui putere cursa şi dezlegând legăturile, el mai întâi a zburat, înviind a treia zi; dar au zburat împreună cu el şi sufletele drepţilor, cântând cântările de biruinţă împreună cu David: "Cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit" (Psalmi CXXIII,7). Si iarăşi după cum vulturul voind să arate micilor săi pui, încă nedeprinşi, cum să zboare în drumul neobişnuit al văzduhului, îi conduce mergând înaintea lor, tot aşa pe cărarea necălcată a
-
-
-
-
-
cerului pe care încă nu s-a arătat urmă de om, a zburat Domnul înălţat, .mergând înainte, conducând, ca pe nişte pui sufletele drepţilor. "Ca un vultur, a văzut mai înainte Moisi, a înălţat pe puii săi, conducându-i în zbor" (Deuteronom XXXII,! 1). Şi într-adevăr "suindu-te la înălţime ai robit robia" (Psalmi LX VII, 19); şi după cum căderea primului Adam ne-a deschis nouă intrarea în iad, astfel înălţarea noului Adam ne-a deschis nouă intrarea în cer. "Avem deci, spune Pavel, încredere că avem să intrăm în sfânta sfintelor pe o cale nouă si vie, pe care ne-a înnoint-o prin catapeteasmă, adică prin trupul lui" (Evrei X, 19-20). Vrăjmaşul apostat nu poate încă să înţeleagă şi se cutremură de înălţarea cu trupul la ceruri a acestui vultur tainic. Si dacă Solomon spunea că trei sunt acelea pe care nu le înţelegem: drumul corăbiei pe mare, drumul şarpelui pe piatră şi drumul vulturului spre cer (Proverbe XXX,19), apoi acea semeaţă minte cu mai multă dreptate poate să spună că nu înţelege deloc trei taine în iconomia întrupării cuvântului dumnezeiesc. Mai întâi că după cum corabia străbate valurile mării si nu lasă nici o urmă a trecerii ei, tot aşa şi trupul prea fericit al lui Hristos a trecut prin pântecele neispitit de bărbat al fecioarei şi nu a lăsat semn de stricăciune în naşterea cea fără de sămânţă. Al doilea nu înţelege drumul şarpelui pe piatră adică acelaş trup, care a fost înmormântat care a fost închis într-un mormânt nou, tăiat în piatră, care a fost acoperit cu o piatră mare, aşezată pe uşa mormântului, cu toate acestea a străbătut-o şi lăsând ca şarpele vechea îmbrăcăminte a stricăciunii a înviat din morţi cu o îmbrăcăminte nouă a nestricăciunii, fără să lase vreun semn. Şi al treilea nu înţelege drumul vulturului spre cer, adică că acest trup se înalţă deasupra celor netrupeşti că cel pământesc străbate cerurile, că firea omenească stă pe tronul slavei dumnezeieşti. Dar nici fericiţii îngeri nu înţeleg înălţarea slăvită cu trupul a Mântuitorului; pentru aceea acum, văzându-1 pe împăratul slavei înălţându-se îl întâmpină să-i pregătească intrarea şi zic către căpeteniilor cetelor superioare: "Ridicaţi boieri, porţile voastre şi ridicaţi porţile cele veşnice!" (Psalmi XXIII,7); acum iarăşi văzându-1 pe el că se înalţă îmbrăcat cu trup omenesc, şi acesta însemnat cu stigmatele rănilor şi înroşit cu prea curatul lui sânge ce a curs din coastă stau la îndoială în faţa minunii străine si întreabă: "Cine este acesta care vine din Edom? Si '
t
pentru ce sunt hainele tale roşii? (Isaia LXIII, l-2). Dar iconomie este ceea ce se vede; stăpânul iubitor de oameni vrea să înfăţişeze şi în ceruri simbolurile patimii, semne neşterse ale dragostei către noi, şi ale biruinţei puternice împotriva stăpânitorului lumii. Sau mai bine să zicem: "Trebuia să sufere Hristos si astfel să intre în slava lui" (Luca, XXIV,26), ca să cunoaştem că prin valea strâmtă a suferinţelor şi a durerilor trebuie şi noi să intrăm în împărăţia cerească. Şi trebuia negreşit să se înalţe Hristos la Ceruri cu acelaş trup pe care 1-a luat; mai întâi, ca să fie mijlocit între Dumnezeu şi om, arătând Tatălui cel fără de început trupul acela fără de păcat pe care 1-a adus pe cruce jertfă curată şi nepângărită, ca să-1 îmblânzească faţă de păcatele noastre. "Pentru că Hristos, spune P avei, n-a intrat în sfânta sfintelor făcută de mâini, ci în însuşi cerul ca să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu pentru noi" (Evrei IX,24). Iar loan zice: "Dacă a păcătuit cineva avem mijlocitor către Tatăl pe lisus Hristos cel drept"
-
-
-
-
(I loan 11,1). Al doilea ca să avem noi care am fost botezaţi în Hristos care am trăit după Hristos, nădejde sigură şi neclătită a învierii în trup şi a slavei veşnice în trup; pentru că dacă Hristos a înviat în trup, dacă a fost slăvit în trup, el care este capul credincioşilor trebuia de asemenea să învie în trup ca să fie slăviţi în trup şi credincioşii, care sunt mădulare ale lui Hristos, ca să fie mădulare analoage capului. Pentru aceea spune Pavel: "Cum este cel pământesc, aşa sunt si cei pământeşti, şi cum este cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti. Si precum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul celui ceresc (I Corinteni, XV,48-49). Şi iarăşi: "Avem mângâiere puternică cei care am căutat scăpare la ţinerea nădejdii puse înainte, pe care o avem ca pe o ancoră tare şi sigură a sufletului si care intră în cele mai dinăuntru ale catapetesmei unde a intrat ca înainte Mergător, pentru noi lisus" (Evrei VI, 18-20). Cât de neînţeleasă este măreţia binefacerilor lui Dumnezeu! Cât sunt de înalte măririle firii noastre! Dar chiar dacă dumnezeiescul nostru Tată şi învăţător s-a înălţat de pe pământ la cer totuşi nu ne-a lăsat orfani. Când Ilie Tesviteanul a fost înălţat cu căruţa de foc ca să mângâie pe ucenicul său, pe Elisei, i-a lăsat cojocul (IV împăraţi 11,11-13); la fel înălţându-se Domnul iubitor de oameni ne-a lăsat ca mângâiere îmbrăcămintea dumnezeirii lui pe care a purtat-o pe când era om adică trupul lui cel prea fericit în înfricoşătoarea taină a sfintei euharistii, ca să fie nedespărţit de noi; pentru aceasta ne mângâie zicându-ne: "Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor" (Matei XXVIII,20). Nemuritorule Mire al sufletelor noastre, de acolo din dreapta lui Dumnezeu, unde azi te-ai aşezat împărat al veacurilor trimite-ne făgăduinţa Tatălui, pe prea Sfântul Duh, care este legătura nedezlegată a dragostei ca să fim nedespărţiţi de tine şi să ne învrednicim pe pământ împărtăşindu-ne cu vrednicie cu prea curatul Tău Trup şi Sânge, ca să fim totdeauna părtaş harului Tău dumnezeiesc; iar în cer împărtăşindu-ne cu fericita Ta faţă, ca să fim totdeauna părtaşi slavei tale celei veşnice, amin. ( Predici de Ilie Miniat) Cuvânt despre dragoste la sarbatoarea Sf. Nicolae Deşi datoria unei evlavii deosebite faţă de cel întru sfinţi părintele nostru Nicolae, făcătorul de minuni, mă cheamă astăzi spre o cuvântare panegirică, totuşi subiectul Sf. Evanghelii de azi trage mintea mea spre o cuvântare morală. Sunt îndemnat mai bine să sfătuiesc printr-o învăţătură morală pe ascultătorii care prăznuiesc pe Sfântul Nicolae, decât să sărbătoresc printr-o cuvântare de laudă pe Sfântul prăznuit azi. Mai întâi pentru că ştiu că sunt neputincios să laud după vrednicie pe acest mare ierarh, ale cărui isprăvi nici nu le pot admira şi nici nu pot descrie minunile lui. Al doilea, pentru că în cer, toate corurile îngerilor, toate cetele fericitelor duhuri, iar pe pământ toate obştiile ortodocşilor din orice oraş şi ţară, făcând o sărbătoare universală obştească, atâta cântă si atâta spun spre lauda sfântului, încât nimeni nu mai poate să mai adauge ceva mai mult spre cinstirea şi spre lauda lui. Ajunge deci, mulţimea laudelor, prin care o biserică sau alta prăznuieşte pe Nicolae făcătorul de minuni şi să punem deci, alt temei cuvântării, aceea adică pe care ne-o arată sfânta Evanghelie, ca să luăm din predică tot atâta folos duhovnicesc, câtă bucurie duhovnicească am luat de la sărbătoare. lisus Hristos a stat într-un şes larg al Galileii; acolo mulţime nenumărată şi de ucenici şi de mulţi alţi oameni, care alergau din toată
ludeea, din Ierusalim, din Tir, din Sidon şi din alte ţinuturi de primprejur, însetate ca cerbul de izvor (Psalmi XLI, 1), ca să audă cuvintele Lui, să vadă minunile Lui şi să ia de la doctorul cel ceresc o îndoită vindecare a sufletelor şi a trupurilor. Una în suflet, cunoştinţa de Dumnezeu, pentru că învăţătura Lui era o lumină cerească, mântuitoare, care lumina pe tot omul (loan I, 9); şi alta în trup, sănătatea, pentru că ieşea din El o putere minunată, prin care dădea vedere celor orbi, vindeca pe bolnavi şi curăţa pe leproşi. "Şi vindeca pe toţi" (Luca VI, 19). Si-a ridicat ochii spre ucenicii Lui şi le-a spus cele nouă fericiri (Luca VI, 20-23), descrise mai pe larg de sfântul Evanghelist Matei (Matei V, 3-12). Adică fericiţi sunteţi voi, săracilor, fericiţi sunteţi voi care plângeţi, fericiţi sunteţi voi cei blânzi şi smeriţi, fericiţi sunteţi voi care înflămânziţi şi însetaţi de dreptate, fericiţi sunteţi voi cei milostivi, fericiţi sunteţi voi care aveţi inima curată, fericiţi sunteţi voi făcătorii de pace (Fericiţi sunteţi voi care aveţi inima curată, fericiţi sunteţi voi făcătorii de pace, lipsă în M adăugat după V), fericiţi sunteţi voi cei ce sunteţi prigoniţi pentru dreptate, fericiţi, spune Domnul, şi de trei ori fericiţi sunteţi voi toţi care vă chinuiţi în această lume, pentru că vă veţi bucura cu o bucurie nespusă în împărăţia cerurilor. "Bucuraţi-vă în ziua aceea si săltaţi de veselie, căci iată plata voastră mu/fâ esfe fn ceruri" (Luca VI, 23). Dar dacă aş voi să vorbesc astăzi despre toate fericirile, s-ar lungi cuvântarea la nesfârşit; pentru aceea mulţumiţi-vâ să vorbesc numai de una, adică despre: "Fericiţi făcătorii de pace". O astfel de cuvântare este foarte necesară în acest loc. -
-
Partea I în două moduri consider pe om: sau om considerat în cele lumeşti, ca om obişnuit, în casa lui, cu familia lui, cu părinţii lui, cu fraţii lui, care doreşte fericirea; sau considerat în cele duhovniceşti, ca om creştin, în Biserică, care crede în Evanghelie, şi nădăjduieşte împărăţia cerurilor. Acum spun: Omul care trăieşte în pace în cele lumeşti este un om cu adevărat fericit şi toate îi merg bine; iar omul care trăieşte în pace în cele duhovniceşti, este un creştin cu adevărat fericit şi se mântuie uşor. Dimpotrivă, fără pace, este şi om nefericit şi fals creştin; ticălos în această viaţă, de trei ori ticălos în cealaltă. Atât este de necesară pacea atât în cele lumeşti, pentru această viaţă, cât şi în cele duhovniceşti, pentru mântuirea veşnică. Să începem de la cea dintâi, înţelepciunea vechilor filosofi ne-a lăsat acea renumită axiomă, pe care toată lumea, în toate timpurile, a recunoscut prin experienţă că este foarte adevărată, adică: prin unire chiar cele mici se fac mari, iar prin lipsa de unire chiar cele mari ajung mici. Iar înţelepciunea Sfântului Duh în dumnezeieştile Scripturi ne învaţă acelaşi lucru mai întâi în Psalmi: "Iată ce este bun si ce este frumos decât a locui fraţii împreună (Psalmi CXXXII, 1); că acolo a poruncit Domnul binecuvântarea si viaţă până în veac" (Psalmi CXXXII, 4). Şi apoi în înţeleptul Sirah: "Am fost împodobit cu trei lucruri plăcute si lui Dumnezeu si oamenilor: unirea fraţilor, pace cu aproapele si bărbatul si femeia care se înţeleg bine unul cu altul (înţelepciunea lui lisus, fiul lui Sirah, XXV, 1). Şi multe altele asemenea prin gura profeţilor. Ferice de acea casă unde locuieşte pacea, unde fratele iubeşte pe frate, părinţii se îngrijesc de copii, copiii cinstesc pe părinţi, iar bărbatul cu femeia trăiesc în înţelegere. Acolo este binecuvântarea lui Dumnezeu, acolo este fericirea pământului, acolo este bucuria şi veselia, acolo este o fericire pământească. Şi dimpotrivă, acolo unde domneşte ura, şi este dihonie între frate şi frate, discuţii între părinţi şi copii, gelozie între bărbat şi
-
femeie, ce blestem din partea lui Dumnezeu, ce clevetire din partea oamenilor, ce tulburare, ce venin, ce iad pământesc! "Unde este pizmă si zizanie, spune apostolul lacov, acolo este neorânduială şi orice lucru rău" (laron III, 16) pentru că acolo este sărăcie, acolo este pagubă, acolo este prăbuşire desăvârşită, căci neînţelegerea nimiceşte nu numai case mici, ci cetăţi mari şi împărăţii puternice. Asta e hotărârea lui lisus Hristos: "Orice împărăţie dezbinată în sine se pustieşte şi orice oraş sau casă dezbinată în sine nu va dăinui" (Matei XII, 25). Când împăratul sciţilor, Schiluros, cu numele, era pe patul de moarte, a lăsat după moartea lui 80 de fii; dar voind să-i îndemne să trăiască în pace, ce face? I-a strigat pe toţi înaintea lui şi a dat în mâinile unuia o legătură de nuiele strâns legate, zicându-i să le rupă dacă poate. Le-a luat, s-a silit, s-a nevoit să le rupă, dar n-a putut; le-a luat altul, al doilea, al treilea, şi toţi ceilalţi, dar n-a putut nici unul. "Dezlegaţi, copiii mei, le spune înţeleptul bătrân, această legătură şi luaţi nuielele una câte una şi le veţi rupe foarte uşor!" Aşa au făcut. Le-au dezlegat, şi le-au rupt una câte una pe toate. Atunci le-a spus bunul bătrân: "Vedeţi cât de tari sunt nuielele legate la un loc şi ce uşor se rup când sunt dezlegate? Tot aşa şi voi dacă veţi trăi toţi uniţi prin dragoste frăţească, nu va putea să vă învingă nici un vrăjmaş; dar dacă vă veţi despărţi unul de altul, veţi fi neputincioşi, şi orice duşman poate să vă învingă unul câte unul". Acesta este un înţelept sfat Dar ascultaţi şi o istorie din dumnezeiasca Scriptură. A murit Ghedeon şi a lăsat 70 de fii moştenitori ai împărăţiei iudeilor, toţi bărbaţi, toţi bogaţi, toţi puternici. Era o singură frăţie, o singură oaste, o singură casă, un singur oraş, o singură familie, o singură împărăţie. Dacă atâţia fraţi ar fi trăit în pace între ei, uniţi printr-o unire frăţească, care duşman ar fi putut să-i biruiască? Dar din pricina dihoniei acest mănunchi s-a dezlegat, fraţii s-au despărţit. Şi ce s-a întâmplat? Unul dintre fraţi, Abimeleh, a întrecut în putere pe ceilalţi, i-a biruit şi i-a omorât pe toţi într--o zi. Dar si acesta, după ce a domnit trei ani de nefericită domnie, a fost ucis la asediul oraşului Sihem. Dar cu ce fel de moarte? O femeie din vârful turnului a aruncat o piatră prin care i-a zdrobit capul. Şi astfel urmaşii cei numeroşi şi împărăţia cea puternică a lui Ghedeon, în puţină vreme a pierit (Judecători IX). Cât este de adevărat ceea ce spune Solomon în proverbele sale: "Când frate pe frate se ajută, atunci sunt ca o cetate întărită si înaltă si are putere ca si o împărăţie întemeiată" (Proverbe XVIII, 19). Si iarăşi mai adevărat este ceea ce spune Hristos: "Orice împărăţie dezbinată în sine se pustieşte si orice oraş sau casă dezbinată în sine nu va dăinui" (Matei XII, 25). Vedeţi acolo în Geneză pe urmaşii lui Noe, pe fiii lui Sim, Ham şi lafet nenumăraţi la număr, adunaţi în larga câmpie Senaar, unde pun la cale să zidească o mare cetate, cu un turn înalt, care să ajungă până la cer, ca să le fie numele nemuritor, încercare grea, dar o săvârşec cu uşurinţă, încep zidirea, cresc în fiecare zi zidurile, se înalţă turnul şi lipseşte încă puţin ca să fie terminată această mare operă în puţină vreme. Nu mă minunez de asta, pentru că dumnezeiasca Scriptură spune că acei oameni, deşi erau mulţi la număr şi din diferite familii, totuşi toţi aveau o singură limbă şi se înţelegeau unul cu altul, toţi aveau un singur gând, aveau în vedere un singur scop şi mâinile acelea multe lucrau la o singură lucrare, toţi erau de acord, toţi erau uniţi. Cei mulţi erau ca unul. "Toţi sunt un neam si toţi au o limbă" (Facere XI, 6). Dar pentru că facerea acestui turn era o operă de mândrie, Dumnezeu sa mâniat pe mândria oamenilor acelora şi a hotărât să împiedice lucrul să nu-1 lase să se termine. Şi ce gândiţi că a făcut? A aruncat oare un fulger ca să doboare turnul, sau a poruncit
-
pământului să se cutremure înfricoşător şi prin cutremur să surpe zidurile cetăţii? Nu, ci a spus: "Veniţi să ne pogorâm si să amestecăm limbile lor, ca să nu înţeleagă nici unul glasul vecinului" (Facere XI, 7). Si atâta a ajuns. Dumnezeu a amestecat limbile lor. Unul nu înţelegea pe altul. Unul cerea lemne şi altul îi da lut. Nu s-au înţeles. Neînţelegerea le-a adus amestec, amestecul despărţire. Ei s-au despărţit unul de altul. S-au răspândit în toate părţile pământului (Facere XI, 9). Acea mare operă a rămas neterminată. Cu timpul acel mare tum a căzut, marea cetate s-a dărâmat. Creştini, care mă ascultaţi! Orice lucru se duce la bun sfârşit dacă se face cu pace, cu unire, cu înţelegere. Cele mici se fac mari, cele mari se întăresc, creşte fericirea familiilor, a oraşelor, a împărăţiilor. "Foarte bun lucru este unirea şi înţelegea unora cu alţii", spune Grigore Teologul. Dar când va veni amestecarea limbilor, neînţelegerea, atunci e mânie dumnezeiască, mânie mai rea decât trăsnetul şi decât cutremurul. Este cea mai grea mânie pe care o trimite Dumnezeu, ca să pedepsească păcatele oamenilor, mânie, prin care nimiceşte case, oraşe şi împărăţii. Vedeţi asta nu în istoria altor popoare străine, ci în istoria poporului nostru; gândiţi-vă la cea mai slăvită şi mai puternică împărăţie a pământului, împărăţia Bizantină, care stătea ca în centrul lumii, pe tronul înalt al Constantinopolului, care guverna cu o mână apusul, iar cu alta răsăritul şi ţinea supuse sub picioarele ei toate neamurile, a căzut, a căzut şi stă robit la pământ neamul cel împărătesc. Cine 1-a aruncat? Cine 1-a biruit? Nici în vechime armatele perşilor, nici în urmă puterea bulgarilor, nici acum în timpurile mai noi oştirile turcilor, ci 1-a doborât mânia dumnezeiască, care i-a ridicat pacea şi a părăsit-o. Clericii, prin ereziile lor, sfâsiau Biserica lui Hristos în mii de scandaluri; căpeteniile oştirilor, prin dihoniile lor, dezbinau oştirile, iar împăraţii, prin neînţelegerile lor, se prigoneau unul pe altul. Tatăl orbea pe fiu şi fratele îşi murdărea mâinile în sângele fratelui. A căzut împărăţia pentru că a fost ridicată pacea, care este stâlpul împărăţiilor. Vedeţi-o asta în această nenorocită insulă în care locuim. Si vedeţi-o asta nu cu ochii uscaţi, pentru că lucrul este vrednic de multe lacrimi. Nu ştiu ce păcat mare al strămoşilor noştri a vrut să pedepsească Dumnezeu; nu ne-a dat potop ca pe timpul lui Noe, ca să ne înece; nu ne-a dat plăgile lui Faraon, n-a trimis toiagul de fier al turcilor ca să înfrângă nebunia noastră nestăpânită. Ne-a trimis amestecul limbilor de la turnul Babei; în ce priveşte locul ne-a risipit în diferite părţi; iar în ce priveşte patimile suntem împărţiţi în diferite partide. Unii sunt iudei, alţii samariteni. Preoţii sunt despărţiţi: unul se închină unui Dumnezeu, altul se închină altui Dumnezeu. Sunt despărţite şi Bisericile noastre, iar ura, ce-o avem noi, bagă dihonie şi între sfinţi. Despărţirea noastră hrăneşte ura noastră; şi aceasta trece atât de neschimbată de la părinţi la copii, încât copilaşii noştri cunosc pe duşmanul lor mai înainte de a cunoaşte pe tatăl lor. Cred că trece şi în animalele noastre care sunt necuvântătoare, vreau să spun şi la pietrei care sunt nesimţitoare, şi probabil că simt despărţirea celor două părţi în luptă. Ce invidie, ce duşmănie! Ce sfaturi ascunse! Ce critici pe faţă ale unei părţi contra celeilalte! Şi ce urmează de aici? Atâtea ucideri, încât sângele oamenilor ucişi a ajuns să spele, dar mai bine spus să înece toată insula. Atâtea "pagube, încât au dispărut averi, pe care parte le-au vândut la mezat tribunalele, iar parte le-au mâncat prietenii şi tovarăşii răi. Atâta sărăcie încât ne mâncăm precum mănâncă rugina fierul. Oameni bogaţi au sărăcit şi au ajuns muritori de foame, case măreţe ale boierilor au rămas pustii; nenumărate familii au pierit de pe faţa pământului; iar noi care am rămas vii, n-avem altă treabă decât trândăvia, alîă afacere decât iscodirea, alt scop decât pierderea aproapelui (Iar noi care... aproapelui
-
-
-
-
are această lectură în V: Iar noi, care am răms vii, n-avem altă treabă decât iscodirea, alt scop decât trândăvirea, altă afacere decât pierderea aproapelui). Suntem săraci şi mândri, ne bucurăm de rău şi ne întristăm de binele vecinilor, urâm şi suntem urâţi. Suntem deci o pildă nenorocită. Să înveţe aici ceilalţi oameni că acolo unde nu-i pace, acolo nu-i nici un bine. Pace, dulce pace! Fericit este pământul unde locuieşti! Fericit este ţara care te are! Fericiţi sunt oamenii aceia care se bucură de tine! Fericiţi sunt făcătorii de pace! Sunt fericiţi, pentru că în cele lumeşti sunt cu adevărat oameni fericiţi, iar în cele duhovniceşti ei sunt cu adevărat şi creştini desăvârşiţi!
Partea a Il-a Toată legea lui lisus Hristos este întemeiată pe cea mai nobilă pasiune a firii omeneşti, pe dragoste. Să iubim adică pe Dumnezeu şi pe aproapele. "în aceste două porunci atârnă toată legea si profeţii" (Matei XXII, 40). Hristos nu ne-a poruncit să fim mucenici sau asceţi ca să ne mântuim; ne-a poruncit ca să ne iubim: "Aceasta vă poruncesc ca să vă iubiţi unul pe altul" (loan XV, 17). Dar cu o dragoste nu numai prin cea obişnuită prin care iubim pe prieteni, ci încă una deosebită, prin care iubim pe vrăjmaşi. "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri" (Matei V, 44). Iar când s-a apropiat de moarte nu ne-a lăsat în testamentul Lui o altă comoară mai de preţ decât pacea: "Copii, pacea Mea vă dau vouă" (loan XIV, 27). în aşa fel încât adevăratul caracter după care se cunoaşte creştinul desăvârşit, nu este să postească, să se roage, să facă milostenie şi multe minuni, nu este să sufere mucenicia pentru numele lui Hristos, să sihăstrească, să profeţească, ci să iubească. "Dacă as face toate, spune Pavel, iar dragoste nu am, nimic nu sunt" (I Corinteni XIII, 2). "în aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, spune Hristos, dacă veţi avea dragoste între voi" (loan XIII, 35); "Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Matei V, 9) si astfel Biserica creştinilor nu este altceva decât adunarea oamenilor făcători de pace. "Numele Bisericii, spune dumnezeiescul Hrisostom, este nume de unire şi de înţelegere" (Sf. loan Hrisostom, Omilie la Epistola către Galateni Cap. I). Când Dumnezeu a vrut sa înece prin acel potop general tot pământul, pe care-1 pângărise prin păcatele lor oamenii acelui timp, pentru că numai Noe a fost găsit drept, a voit să-1 păzească numai pe el. Şi i-a poruncit să construiască acea minunată corabie şi în ea să intre el şi toată familia lui; iar pe lângă ei, din toate neamurile de animale, atât masculine cât şi feminine, să ia din cele curate şapte de parte bărbătească şi şapte de parte femeiască; iar din cele necurate câte două, ca să nu piară cu totul tot neamul animalelor în potop. Aşa a făcut Noe. Si atunci s-au deschis jgheaburile cerului şi a plouat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Apa s-a revărsat peste tot pământul în aşa fel că s-a înălţat 15 coţi deasupra munţilor şi a înecat pe toţi oamenii şi pe toate animalele, care au rămas afară din corabie (Facere VI, 1-7,23). Astfel corabia se purta neprimejduită pe ape, iar în ea stăteau, în afară de orice primejdie, Noe, copiii lui, femeile copiilor lui împreună cu toate acele animale pe care a poruncit Dumnezeu. Dar acesta este un lucru plin de nedumerire. Cum stăteau în corabie toate acele animale care erau atât de multe la număr, atât de deosebite ca speţă, care aveau între ele o vrăjmăşie firească? Cum nu se luptau? Nu se mâncau unele pe altele? Cum stăteau liniştite la un loc leul şi ursul, lupul şi oaia? Stăteau liniştite pentru că aşa a poruncit Dumnezeu, iar animalele au ascultat. Si atâta vreme cât erau
-
-
-
în corabie si-au schimbat aproape firea, au lăsat duşmănia, s-au dezbrăcat de sălbăticime şi au trăit în pace. Şi astfel trebuiau să facă, pentru că altfel, dacă şi-ar fi urmat mânia propriei.lor firi, dacă ar fi alergat sau s-ar fi mâncat una cu alta, ce amestec, ce tulburare, ce război ar fi fost în corabie? Negreşit Noe ar fi fost silit să le izgonească afară; şi astfel s-ar fi înecat în potop împreună cu celelalte. Prin urmare pentru ca să se mântuie trebuia cu necesitate să trăiască în pace. După părerea sfinţilor părinţi nici un alt lucru în Vechiul Testament nu a înfăţişat mai lămurit Biserica decât acea tainică corabie; pentru că Biserica este marele şi obştescul loc de scăpare a mântuirii. Pe timpul lui Noe, numai câţi au intrat în corabie s-au mântuit; câţi au rămas afară, toţi s-au înecat în potop. Aici, numai câţi intră, prin credinţa ortodoxă, în Biserica lui Hristos, nădăjduiesc să se mântuie; câţi sunt afară, aceia se îneacă sau în adâncul necredinţei, sau în adâncul rătăcirii, sau în adâncul ereziei. Noi creştinii suntem poporul ales al lui Dumnezeu, neamul cel sfânt, preoţia împărătească (I Petru II, 5), care am luat partea cea bună. Dumnezeu ne-a băgat în această mântuitoare corabie, ca să fim păziţi de obştescul potop al mâniei dumnezeieşti, întru care se îneacă toată lumea cealaltă. Dar ce? însuşi Dumnezeu porunceşte ca noi creştinii, care suntem în Biserica Lui, să trăim în dragoste şi în pace, după cum trăiau în dragoste şi în pace animalele în corabie. "Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiţi unii pe alţii" (loan XIII, 34). "Pace vouă!" (loan XX, 19). Acum eu spun aşa: cele care erau în corabie, erau animale necuvântătoare, erau fiare neîmblânzite; erau diferite la înfăţişare, erau vrăjmaşe unele altora în mod-firesc; şi cu toate acestea se supun poruncii dumnezeieşti, trăiesc în pace şi se înţeleg. Noi toţi suntem oameni raţionali, toţi suntem fraţi, toţi avem un tată comun, pe Tatăl cel ceresc; toţi ne-am născut din aceeaşi mamă, adică dintr-o singură sfântă colimvitră, toţi ne apropiem de aceeaşi sfântă masă a prea curatelor taine, toţi ne hrănim cu aceeaşi mâncare şi băutură, cu Trupul şi Sângele dumnezeiescului Miel, toţi ţinem o Evanghelie, credem într-un rai, şi nădăjduim să trăim la un loc în viaţa veşnică. Şi noi deci, care avem o singură fire, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu, nu ne supunem poruncii lui Dumnezeu? Ci înăuntru în aceeaşi Biserică, care este locaşul păcii şi al unirii, nu avem nici pace, nici unire? "Animalul nu se împotriveşte legii lui Dumnezeu, se minunează Marele Vasile, iar noi oamenii nu suferim mântuirea învăţăturilor?" Da, dacă nu avem pace, nu avem nici loc aici în corabia sfinţeniei, în Biserica lui Hristos, care este nume "de unire şi de înţelegere". Şi ce este mai rău este că nu avem loc nici în împărăţia lui Dumnezeu, care este moştenirea făcătorilor de pace, a adevăraţilor copii şi fii. "Afară câinii" (Apocalipsa XXII, 15), care latră cu grăirea de rău, care muşcă cu invidia, care mănâncă cu ură; nu, ei nu intră în Ierusalimul cel de sus, scrie în Apocalipsa loan, cel ce sta culcat pe pieptul lui lisus. "Afară câinii", afară din corabie în potop. Afară din Biserica lui Hristos şi din împărăţia lui Dumnezeu, în focul muncii veşnice, acolo unde împărăteşte ura cea veşnică, acolo unde sufletele chinuite urăsc veşnic pe Dumnezeu şi se urăsc veşnic unele pe altele. Ce înfricoşătoare este afurisenia, ce înfricoşătoare este osânda unui creştin, care nu are pace! Ah, "fericiţi făcătorii de pace". Hristoase împărate, care prin excelenţă eşti şi Te numeşti începătorul păcii. Ştiu că o picătură din prea curatul Tău Sânge are putere să stingă toate flăcările focului celui mai dinafară; una din aceste flăcări este aceea a urii, care se aprinde în măruntaiele noastre.
-
Stinge-o deci, şi fă să se aprindă altă .flacără mai curată, aceea a păcii; sau schimbă inima noastră, sau prefă-o, după cum ştii. "Inimă curată zideşte întru noi Dumnezeu" (Psalmi I, l f), insuflă în noi Duhul Tău cel Sfânt, care este Duhul păcii şi spune-ne încă o dată acele cuvinte dulci: "Pacea Mea dau vouă", ca să fim făcători de pace, fii vrednici ai Bisericii Tale, moştenitori adevăraţi ai împărăţiei Tale, Amin. ( Ilie Miniat- predici)
- Predica zilei -
-
Alt cuvânt panegiric la intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu Numele împăratului Solomon era vestit şi răspândit aproape în toate urechile oamenilor din vremea lui. Lumea întreagă, cu mii de guri şi universul întreg, prin mii de limbi, ziceau că este o statuie de Dumnezeu cioplită a înţelepciunii şi cea mai minunată şi cea mai aleasă creaţie a mâinii atotputernice a lui Dumnezeu. Sava, împărăteasa Etiopiei, însoţită de numeroasă oaste, a vrut să meargă la Ierusalim, unde era tronul lui Solomon ca să vadă vreo dovadă a înţelepciunii lui atât de muhUăudată şi ca să se încredinţeze mai bine de ceea ce auzise despre faima lui cea cu o sută de limbi. Deci mergând acolo, ca să-i arate dărnicia sufletului ei împărătesc, i-a dăruit unele flori, care nu se găseau în împărăţia lui Solomon; iar ca răsplată a darului a primit de la el o carte foarte frumoasă de astrologie, prin care putea cineva să cunoască însuşirile cele mai ascunse ale cerului şi alte stelelor. Cât de mult preînchipuie istoria lui Solornon şi a împărătesei Sava sărbătoarea de asăzi! Solomon preînchipuie pe împăratul împăraţilor şi Domnul Dumnezeul Atotputernic, a cărui nemărginită înţelepciune s-a răspândit în toate existenţele pământeşti şi cereşti, văzute şi nevăzute: "Pe toate cu înţelepciune le-ai făcut" (Psalmi CIII,25). Pentru aceea spune şi profetul împărat David: "In tot pământul a ieşit vestirea lui şi la marginile lumii cuvintele lui" (Psalmi XVIII,4). împărăteasa Sava preînchipuie pe împărăteasa cerului şi a pământului, stăpâna îngerilor, dumnezeiasca fiică Măria, care astăzi sculându-se s-a dus şi a plecat din locul ei de naştere de la casa părintească; nu s-a dus însoţită de ostaşi înarmaţi, ci de fecioare purtătoare de făclii: "Se vor aduce împăratului fecioare în urma e'r, vor fi aduse în templul împăratului întru bucurie si veselie" (Psalmi, XLIV, 16-18). Fecioara se duce în casa tainicului Solomon, în templul lui Dumnezeu. Şi iată îi aduce în dar flori, adică trup omenesc, care ca floarea se veştejeşte: "Omul ca iarba zilele lui ca floarea câmpului aşa va desflori" (Psalmi CII,15); îi aduce în dar trup care nu se găsea în împărăţia cerească a lui Dumnezeu, pentru că în cer sunt lucruri cu totul imateriale şi nestricăcioase. în schimbul darului său Fecioara ia de la Dumnezeu cartea harului dumnezeiesc; cu ajutorul căreia omul se urcă uşor în cer, în paradisul desfătării. O, binecuvântat ceas, în care intrând Fecioara în templul lui Dumnezeu, ne conduce spre harul dumnezeiesc! O, plină de haruri zi în care Tatăl cel mai înainte de veci primeşte în propria casă pe fiica lui, Fiul pe Maică şi Prea Sfântul Duh pe mireasă! O, sărbătoare plină de bucurie, în care se veselesc loachim şi Ana, aducând la templu o fiică, care are să ajungă vas încăpător al dumnezeirii! Sfânta Sfintelor se înfrumuseţează ca să primească pe cea mai sfântă decât sfinţii; cele cereşti se bucură împreună cu cele pământeşti, iar lumea toată prăznuieşte tainic. Dar pentru că atunci când Fecioara a intrat în templul lui Dumnezeu, a auzit salutarea şi urările lui
-
-
Zaharia, se cuvine ca şi eu să o salut astăzi cu un cuvânt de laudă; şi pentru că n-am destulă putere, pentru că sunt un şcolar începător, voi alerga la ea; iar ea care are să ajungă Maica Cuvântului, va dărui cuvinte gurii mele spre a o lăuda după cuviinţă. Spun deci: "Astăzi este începutul bunei-voinţe aklui Dumnezeu şi înainte propovăduirea ' mântuirii oamenilor; în templul lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor mai înainte îl vesteşte; şi noi cu mare glas să-i strigăm: "Bucură-te împlinerea iconomiei Ziditorului!" Sculându-se Măria a plecat. Iată cea mai curată porumbiţă care aleargă în corabia sfinţeniei, vestindu-ne că a încetat potopul blestemului nostru strămoşesc. Iată cea mai sfântă Mireasă a prea Sfântului Duh, care merge în cămaşa de nuntă, ca să pregătească nunta. Iată împărăteasa cerurilor, care "îmbrăcată în haină aurită şi împodobită" (Psalmi XLIV, 11) merge în templul împăratului. Iată vasul cel tainic, care este introdusă în sfânta sfintelor, ca să primească mana cea cerească. După cum se cuvine, cele mai frumoase fecioare însoţesc cu lumini pe Maica luminii; drept era s-o însoţească cu făclii ca stelele de srălucitoare pe aceea care este frumoasă ca soarele, aleasă ca luna. Dar dacă Fecioara merge la nunta prea Sfântului Duh, trebuiau să fie oare alţi nuntaşi decât fecioare purtătoare de făclii? O, închipuiţi-vă câtă bucurie a fost atunci pe părinţi, pe loachim şi pe Ana, când vedeau în acea mică fiică a lor mare sfinţenia şi într-un trupşor de trei ani cuprinse într-un mănunchi minunat toate darurile Sfintei Treimi! O, si câte laude de mulţumire scoteau din gurile amândurora către acel Dumnezeu, care le-a dăruit un copil, pe care-1 vedeau mai dinainte că are să ajungă o comoară sfântă a slavei lui Dumnezeu şi tron însorit al împăratului slavei! închipuiţivă cu câtă bucurie sufletească primea în mâini Zaharia pe dumnezeiescul copil Măria, despre care se profeţise de la Duhul Sfânt că are să fie acea scară a lui lacov pe care are să pogoare pe pământ Fiul şi Cuvântul şi să se urce la cer omul! Şi negreşit nici nu era altul scopul Fecioarei. Iar ca să înţelegeţi mai bine ascultaţi cu atenţie. Cu toate că ceea ce am să vă povestesc va fi un mit, totuşi pentru că se potriveşte, îl povestesc, căci după cum spun filozofii "mitul este o istorisire falsă, care înfăţişează adevărul". Se povesteşte că în vremea veche era într-un templu foarte vestit statuia lui Hercule, pe care oamenii din acele timpuri îl adorau ca pe zeul elocinţei. Preoţii si magii s-au nevoit cu multe rugăciuni şi rugăminţi să mute acea statuie din vechiul templu în unul nou, dar s-au ostenit zadarnic deoarece nu-i asculta Dumnezeul lor. Din întâmplare s-a găsit o fecioară frumoasă; ea a intrat în templu, a scos din sânul ei un lanţ de aur, şi legând cu ea statuia a duso în celălalt templu într-un chip minunat Toţi cei de faţă văzând o minune aşa de mare, că din pricina fecioriei ei, acea fată a căpătat atâta putere, au alergat la ea şi făcând o coroană cu totul de aur i-au pus-o pe cap. Statuia lui Hercule este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, cel care locuieşte în ceruri. Iar dacă Hercule este înfăţişat cu lanţuri la gură, simboluri ale elocinţei lui, prin care leagă suflete ascultătorilor, cine nu ştie, că Cuvântul lui Dumnezeu este atât de dulce, încât trage pe orice suflet împietrit? Pentru aceea spune şi David: "Cuvintele tale-s mai dulci decât mierea în gura mea (Psalmi, CXVIII,103); ele m-au condus şi m-au tras la muntele cel sfânt al tău" (Psalmi XLII,3). Profeţii şi patriarhii s-au nevoit cu multe rugăciuni să aducă din templul cerului în acest templu al pământului pe Fiul lui Dumnezeu, ca să ne izvăbească din mâinile diavolului zicând; "Cel ce şezi pe Heruvimi aratăte!" (Psalmi LXXIX,2); şi iarăşi: "Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârşit?" (Psalmi
-
XII,1); iar în altă parte: "Vino şi ne mântuieşte!" (Psalmi LXXIX,3). Dar Dumnezeu n-a ascultat din pricina păcatelor neamului omenesc: "Si nu era glas şi nu era ascultare" (III împăraţi XVIH,26). în sfârşit, "sculându-se Măria s-a dus". Vine astăzi în templu şi Fecioara Măria; aici, dezlegând lanţul tăcerii şi scoţând de pe buze un "Fie!"' "Iată roaba Domnului fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1,38), trage din cer şi aduce pe pământ statuia, pe Fiul lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup s-a făcut si a locuit între noi" (loan 1,14). Pentru aceea văzând profeţii această minune nemaipomenită, încununează capul ei cel sfânt cu o cunună împletită din stele: "Şi semn mare s-a arătat pe cer: o femeie îmbrăcată ca soarele cu luna sub picioarele ei si pe capul ei o cunună de 12 stele" (Apocalipsă XII,1). Pentru aceasta putem noi bine să spunem: că dacă Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a primit să se facă om, ca să mântuie pe om; dacă întunericul păcatelor a fost alungat şi dacă ne-a fost dat harul pentru dobândirea fericirii veşnice, apoi toate acestea sunt daruri ale copilului dumnezeiesc Măria, toate sunt urmări ale prea Curatei Fecioare. Prin urmare ce să-ţi dăm în schimbul harurilor tale, o, prea curată Fecioară? Să ne dăm pe noi înşine şi propriul nostru suflet? Dar acesta de mult a ajuns trofeul milostivirii tale nemărginite! Să-ţi împletim laude şi elogii? Da, da! Cu toate că ştim că nimic nu-ţi tulbură mai mult prea sfântul tău suflet decât melodia laudelor ce ţi se aduc; totuşi ca să nu ne arătăm cu totul nerecunoscători să-ţi mulţumească limba noastră cel puţin prin cuvinte. Bucură-te deci, prea sfânt locaş al dumnezeirii! Bucură-te icoană însufleţită a lui Dumnezeu! Bucură-te, strălucite înainte mergător al soarelui slavei! Bucură-te, boare răcoroasă a luminii dumnezeieşti! Bucură-te cea mai graţioasă vestitoare a celei mai fericite zile! Tu eşti luna firmamentului spiritual, care din pricina marei şi prea minunatei străluciri a sfinţeniei eşti închinată ca împărăteasă din toată ceata femeilor. Tu eşti grădina cea închisă (Cântarea Cântărilor IV,12), în care şarpele satanic n-a îndrăznit să-şi verse veninul lui ucigător! Tu eşti muntele înalt al predestinării, pe care nu 1-a acoperit potopul păcatului. Tu eşti crinul fecioriei, care deşi ai odrăslit în spinii obşteştei nefericiri, n-ai pierdut niciodată frumuseţea ta auriu-argintie. Tu eşti aceea care ai fost zămislită într-un chip minunat într-un pântece sterp, ai strălucit în pântecele mamei ca mărgăritarul în scoică. Te-ai ivit ca zorile, împodobită cu florile virtuţilor cereşti. Te-ai înălţat ca soarele, încununată cu razele harului dumnezeiesc. Ai trăit ca fenixul, unica minune a firii între cei născuţi din femei. Tu eşti aceea care născută din rădăcina lui lesei, ca un lăstar împărătesc, dirîtr-un pântece neroditor ai văzut lumina fericirii, înainte de lumina soarelui, ai fost cu sufletul locuitoarea cerului înainte de a fi pe pământ cu trupul, ai fost fiica Tatălui celui mai înainte de veci înainte de a fi fiica lui loachim şi Anei, ai călcat capul balaurului otrăvitor înainte de a călca pe pământ. Tu eşti acea împărăteasă porfiroghenită, care ai ca vestitori pe arhangheli, de cronicari pe evanghelişti, ca suită pe apostoli, ca slugi duhurile cele imateriale, de cunună stelele, ca porfiră soarele şi ca aşternut picioarelor tale luna. Tu, în sfârşit, eşti acea junică de trei ani care astăzi intri în sfânta sfintelor ca să te pregăteşti ca locaş al lui Dumnezeu împăratul a toate. Pe tine te rugăm si noi nevrednicii robii tăi, căzând la prea curatele Tale picioare, ca să ne fi scăpare şi ajutor. Către tine limanul cel neînvăluit al milei venim din marea cea amară a plăcerilor lumeşti, ca să găsim odihnă sufletelor noastre. Noi într-adevăr am oţelit trăznetele dreptei mânii a Fiului Tău; stinge-le în oceanul milostivirii tale. Mărturisim negreşit că "toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut, nu este cel ce face bine,
-
-
nu este până la unul" (Psalmi LII,4), care să meargă pe calea cea dreaptă a poruncilor lui Dumnezeu. Tu care eşti sfeşnicul cel de aur, condune ca un stâlp de foc în pământul făgăduinţei, a harului. Noi suntem pământul cel uscat şi neroditor, care nu răsare altceva decât spinii păcatului, neghina scandalurilor, dar tu care eşti cerul cel tainic, în care are să răsară soarele cel spiritual, plouă revărsare binefăcătoare a harurilor tale, ca să dăm roade vrednice Dumnezeului nostru. Şi dacă multele noastre păcate ne împiedică îndrăzneala noastră către stăpânul nostru Hristos, tu care ai să-L porţi în braţe mic prunc, roagă-L să ne izbăvească de gheena focului, şi să ne învrednicească de împărăţia Lui cea cerească, amin. Duminica a XI-a dupa Rusalii Este cu totul adevărat din parabola de astăzi că cel care nu are dragoste de aproapele nu găseşte milă la Dumnezeu. "Mâniindu-se stăpânul -V) lui, l-a dat muncitorilor" (Matei XVIII, 34). Bine este să pătimească sluga cea nerecunoscătoare! El a cunoscut atâta îndurare de la stăpânul lui şi a arătat atâta nemilostivire către tovarăşul său. O mie de talanţi - atât de mult - datora. N-avea de unde să-i dea şi pentru că cere îngăduială, bunul lui -stăpân l-a slobozit şi i-a iertat datoria. O sută de dinari - atât de puţin -avea să primească; datornicul lui la fel nu avea de unde să-i dea; cere la fel şi el îngăduială, dar omul nemilos, a pus mâna pe el, l-a sugrumat şi în .sf^jgit l-a băgat la închisoare. Ceilalţi oameni văd atâta neomenie şi se întristează; aude şi stăpânul lui şi se mânie, îl cheamă si mai întâi îl mustră: "Slugă vicleană, îi spune, nu se cuvenea să ai milă si tu de tovarăşul tău după cum am avut si eu milă de tine?" (Matei XVIII, 33). Apoi porunceşte muncitorilor: Luaţi-1 din ochii mei şi băgaţH la închisoare până ce-şi va plăti toată datoria. "Si mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat muncitorilor până îi va plăti toată datoria" (Matei XVIII, 3^). Bine este să pătimească, o repet, sluga cea nerecunoscătoare. Dar acum ce nădejde mai are nefericitul să scape de munci? Nădăjduieşte oare să aibă milă din nou stăpânul lui de el? Dar stăpânul a avut odată milă de el şi acum este foarte mâniat. Nădăjduieşte să aibă milă de el tovarăşii lui şi să mijlocească pentru el? Dar mai cu seamă tovarăşii lui sunt cei care-1 acuză, foarte scandalizaţi de împietrirea inimii lui. Nădăjduieşte să-şi plătească datoria? Dar e foarte mare, o mie de talanii. Ce are să se întâmple? V-o spun acum. Această slugă pe care s-a mâniat atât de mult stăpânul său şi pe care o acuză tovarăşii, care pare că nu mai are nici o nădejde de libertate este un nenorocit păcătos, căzut din harul lui, Dumnezeu, depărtat de faţa lui Dumnezeu, supus tuturor pedepselor pe care poate să i le dea mânia dumnezeiască. Prin urmare stăpânul lui, adică Dumnezeu, s-a mâniat pe el; tovarăşii lui, adică sfinţii, îl acuză, nu mijlocesc, datoria păcatelor lui este nemărginită. Toată viaţa lui nu-i ajunge s-o plătească. Ce poate să facă? Unde poate să alerge? De unfte poate să nădăjduiască mântuirea lui? Nu ştiţi,' creştini, care. este nădejdea deznădăjduiţilor? Care este scăparea , păcătoşilor? Care este Mama creştinilor? Măria, Prea Curata Stăpână. Da! Când un păcătos ajunge într--o stare atât de nenorocită, având pe de o parte pe Dumnezeu mâniat flhpotriva lui, iar pe de altă parte neavând pe nici un . sfânt mijlocitor, întru ajutor, atunci totuşi nu-i va lipsi ajutorul şi mijlocirea prea Sfintei Fecioare. Asta vreau să v-o spun astăzi spre mângâierea păcătoşilor şi spre slava Maicii Domnului.
-
-
"Si mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat muncitorilor". Aş vrea- să înţelegeţi, creştini ce înseamnă cuvintele: "Mâniindu-se stăpânul lui", adică ce înfricoşător lucru este mânia dumnezeiască, pe care o aprinde păcatul oamenilor. Lucrul acesta îl vedem din multe exmple din dumnezeiasca Scriptură, în care Dumnezeu s-a arătat într-adevăr aşa cum zice David: "Dumnezeul răzbunărilor" (Psalmi XCIII, ,1). Primul a păcătuit Lucifer şi mâniinduse Stăpânul lui l-a aruncat ca pe un fulger din cer (Luca X, 18), a deschis adâncul focului nestins şi al întunericului celui mai din afară si l-a închis acolo pe vecie împreună cu îngerii apostaţr? A păcătuit Adam şi mâniindu-se Stăpânul lui l-a izgonit din rai (Facere III, 23) şi l-a osândit să lucreze pământul, plin de spini şi de ciulini şi să-şi ude pâinea cu sudoarea feţei lui în toată viaţa lui (Facere III, 17-19). Au greşit oamenii în timpul lui Noe şi mâniindu-se Stăpânul lor, a trimis potop de ape, ploaie patruzeci de zile şi i-a înecat-(Facere VII, 17-23). Au păcătuit locuitorii celor cinci cetăţi şi mâniindu-se Stăpânul lor a plouat foc din cer şi i-a ars (Facere XIX, 28). Au păcătuit evreii şi mâniindu-se Stăpânul lor i-a dat învinşi, împilaţi şi robiţi, în mâinile duşmanilor, când a haldeilor, când a babilonenilor (când a babilonei^lor, lipsă în M, adăugat după V), când a asirienilor, şi până astăzi sunt ocara oamenilor şi batjocura poporului! A păcătuit prietenul Lui, iubitul David, şi cu toate acestea mâniindu-se Stăpânul lui nu l-a iertat până ce mai întâi nu-i-a dat o pedeapsă foarte grea: moarte în copiii lui şi epidemie ucigătoare, care i-a nimicit aproape toată împărăţia sa (II împăraţi XII, 18; XXIV, 15). Si alte'multe exemple de felul acestora vedem în acele timpuri vechi. Păcătuim şi noi, creştini, şi oare nu vedem cât de mult se mânie Stăpânul nostru şi ne pedepseşte cu multe feluri de pedepse? Pe unele din aceste pedepse le vede, pentru că sunt trupeşti, de pildă: boli, morţi, desmoşteniri, războaie, robie, sărăcie, pagubă şi alte nenumărate nenorociri; pe altele nu le vedem, pentru că sunt duhovniceşti, de pildă: când Dumnezeu se depărtează şi-şi ridică harul Lui dumnezeiesc atunci urmează acea întunecare a minţii, care nu mai vede lumina adevărului, acea slăbire a voinţei, care nu mai înclină spre bine, acea neştiinţă în dogmele credinţei, acea lipsă de respect de cele sfinte, acea împietrire în rău şi în cele din urmă nepocăioţa. în scurte cuvinte după cum. păcatul este un rău desăvârşit, spun sfinţii teologi, tot aşa şi Dumnezeu care este bunătatea desăvârşită nu urăşte nimic mai mult decât păcatul şi nimic-nu pedepseşte mai mult dreptatea lui Dumnezeu decât păcatul, care este. o călcare îndrăzneaţă a poruncilor Lui dumnezeieşti. Din această pricină înţelegeţi cât de mare trebuie să fie mânia (V are în loc de mânie (oayn) pornire (adnn). Cred că lectura din M, este exactă, de asta am şi adoptat-o; ca dovadă să se vadă contextul şi mai ales citatul din Iov) lui Dumnezeu împotriva unui om când se găseşte în păcat. Mânia lui Dumnezeu este atât de mare încât dreptul Iov se teme mai mult de ea decât de iad chiar: "Mi-i mai de folos să mă păzeşti în iad până ce va trece mânia ta" (Iov XIV, 13). loan Hrisostom se teme mai mult de ea decât de mii de iaduri: "Chiar dacă vei pune zed de mii de gheene, nu vei putea rosti o gheenă asemenea celei pricinuite de faptul ca să vezi faţa lui Dumnezeu întoarsă de la noi şi ochiul Lui cel blând că nu suferă să nu vadă". Dar când Dumnezeu este aşa de mâniat împotriva unui păcătos, mai este oare cineva care să poată să mijlocească, să-1 îmblânzească prin rugăminţi şi să-1 întoarcă spre îndurare şi milă? Evreii în pustie au făcut cea mai mare nelegiuire pe care poate un om. să o facă împotriva lui Dumnezeu: Au căzut idolatriei, au făurit un viţel de aur şi i s-au închinat ca
-
-
-
lui Dumnezeu şi s-au lepădat de adevăratul Dumnezeu, care i-a slobozit din robia Egiptului. Dumnezeu se mânie la cuhne, vrea să-i nimicească, să-i distrugă, să-i piardă de pe faţa pământului. Mijloceşte şi se roagă Moisi şi zice: "Opreşte urgia şi mânia Ta şi fii milostiv faţă de răutatea poporului Tău. Adu-ţi aminte de Avraam, Isaac si lacov, robii Tăi" (Ieşire XXXII, 12). Nu, a răspuns Dumnezeu, lasă-mă; mâniindu-mă cu urgie ,asupra lor, îi voi pierde" (Ieşire XXXII, ,10). "Lasă-mă!" Dar cine-L opreşte pe Dumnezeu? Cine-L împiedică? Mânia Lui este aprinsă şi sabia Lui goală. Dumnezeu este şi atotputernic şi atotstăpânitor. Cine are atâta putere şi atâta îndrăzneală să nu-1 lase să se răzbune pe poporul acela nerecunoscător? îl opreşte, îl împiedică, nu1 lasă acea rugăminte a lui Moisi, care-i spunea: "Opreşte -urgia şi mânia Ta şi fii milostiv faţă de răutatea poporului Tău", Şi i-a adus aminte de acei vechi patriarhi, robii şi prietenii lui credincioşi: "Adu-ţi aminte de Avraam, Isaac şi lacov, robii Tăi". Şi într-adevăr Dumnezeu şi-a oprit urgia Lui, şi-a stins mânia Lui, s-a îmblânzit si .a iertat acea nelegiuire înfricoşată a evreilor: "Si s-a îmblânzit Domnul faţă de răul pe care a spus ca s"ă-l facă poporului său"(Ieşire XXII, 14). Acum întreb: Ce era Moisi faţă de Dumnezeu? Un rob. Iar Avraam, Isaac şi lacov? Tot robi. Dar Prea Sfânta Fecioară ce este faţă de Dumnezeu? Mamă şi Mamă, mai iubită decât toate făpturile. Prin urmare, dacă, după cum spune Sf. loan Damaschin, între robii lui Dumnezeu şi Maioa lui Dumnezeu este o deosebire nemărginită; dacă mijlocirea robului Moisi opreşte mânia dumnezeiască şi nu o lasă să cadă peste evreii idolatri; atunci mijlocirea Maicii Măria va opri mai mult mânia dumnezeiască şi nu o va lăsa să cadă peste creştinii cei păcătoşi (cei păcătoşi, lipsă în M, adăugat după V). Mai cu seamă Dumnezeu fiind rugat de ceilalţi sfinţi, uneori îi ascultă, alteori nu-i ascultă. El este Stăpân, ceilalţi sunt rqbi. Cererea lor este un har, care stă în libera voinţă a lui Dumnezeu să-1 facă sau să nu-1 facă. Nu 1-a rugat Pavel pe Dumnezeu de trei ori pentru un har şi Dumnezeu nu 1-a ascultat? (II Corinteni XII, 8-9). Dar Dumnezeu, când este rugat de Prea Sfânta Fecioară, totdeauna o ascultă. El este Fiul ei, Ea este Mama Lui. Si nu este un har să îndeplinească Fiul cererea Mamei, ci este o datorie firească. Dumnezeiasca Scriptură spune că la intrarea Virsavei, mama împăratului Solomon, în palatul împărătesc, împăratul s-a sculat de pe tronul lui, a ieşit s-o întâmpine, i s-a închinat ei şi a puş-o să stea pe alt tron împărătesc în dreapta lui: "Şi s-a sculat împăratul întru întâmpinarea ei, s-a închinat ei, apus tron mamei împăratului si a şezut în dreapta lui" (III împăraţi H» 19). Când mama împăratului i-a spus că vrea să-1 roage , ceva, i-a răspuns cu niult respect: "Cere-mi, Mamă, orice vrei si nu-ţi voi refuza nimic" (III împăraţi II, 20). Foarte înţeleptul Solomon a cunoscut că deşi împărat, avea totuşi datoria să cinstească pe mama lui ca pe o împărăteasă; că deşi împărat avea datoria să-i împlinească orice fel de cerere a mamei lui: "Cere, Mamă, si nu te voi refuza". Acelaşi lucru 1-a făcut şi Dumnezeu cel prea înalt cu Mama Lui când ea s-a mutat de la pământ la ceruri şi a intrat în acel palat al slavei dumnezeieşti. Gândiţi-vă. cu câtă cinste a primitro Unul:Născut Fiul ei! Noi nu putem să o înţelegem. Altceva nu bănuim decât ceea ce,a spus mai dinainte Duhul Sfânt-prin gura lui David: "Stătut-a.împărăteasa de-a dreapta Ta" (Psalmi XLIV, 11), adică a pus-o să stea în dreapta Lui, pe tronul Dumnezeirii care împărăteşte, mai presus de toate corurile
-
-
-
-
sfinţilor şi ale fericiţilor, mai presus de toate cetele îngerilor, arhanghelilor, heruvimilor şi serafimilor. Acolo deci, pare că Dumnezeu îi spune: "Cefe-Mi, Mamă, şi nu te voi refuza". Cu alte cuvinte "Maica Mea aleasă din toate neamurile, binecuvântată printre toate celelalte femei, după cum ai fost plină de har pe pământ, tot aşa acum eşti slăvită, plină de slavă în rai. Tu eşti Mamă, eu sunt Fiu. Este drept ca Fiul să cinstească pe Mamă; este drept ca Mama să împărătească cu Fiul. Şezi de-a dreapta Mea şi împărăteşte în cer şi pe pământ: Să ţi se închine îngerii şi oamenii ca împărăteasă şi Mamă a Lpi Dumnezeu. Sunt Dumnezeu, sunt Fiu; ca Durrftiezeu îţi dăruiesc slava Mea; ca Fiu îţi dau inima Mea. Cere-Mi deci, Mamă, şi nu te voi refuza. Cere-Mi orice vrei şi Eu îţi voi face voia Ta ca să cunoască lumea ce fel de Fiu ai şi cu adevărat ce fel de Mamă am. Si astfel să te fericească neamurile. Cere-Mi, Mamă. Cefe sănătate acelui bolnav, ce stă pe jumătate mort în pat. Cere-Mi liberarea acelui rob, care poartă de atâta vreme lanţuri; cere-Mi ajutor (cere-Mi ajutor, lipsă în M, adăugat dupăx V) acelui sărac, care a căzut în atâtea nenorociri. Cere-Mi mântuirea acelui călător, care este în primejdie pe mare. Numai Numele Tău să-1 cheme cel bolnav şi să se facă sănătos! Robul, să se elibereze! Săracul să scape de necazuri! Călătorul pe mare să fie păzit! Cere-Mi, Mamă! Te roagă femeia acea stearpă să-i dăruieşti un fiu, fecioara aceea să-i păzeşti cinstea, soldatul acela să-i dai biruinţă, corăbierul acela să-1 scoţi la liman, agricultorul acela să trimiţi rod pământului, negustorul acela să-i aduci câştig, să li se îndeplinească cererea lor numai prin mijlocirea Ta, Maica Mea! Cere-Mi, Mamă! Vrei să fie ferită de foamete, de ciumă, de război, de tot felul de duşmani văzuţi şi nevăzuţi, oraşul acela, ţinutul acela, ţara aceea care te cinsteşte cu o deosebită cinste? Fie! Dar vrei ca acel păcătos, acel nepocăit păcătos care a întărâtat mânia Mea, care este vrednic de moarte şi de iad, să primească o luminare a harului dumnezeiesc, să se întoarcă la pocăinţă, să. vină la mântuire? Să se facă voinţa Mamei. Cere-Mi, Mamă, şl nu te voj refuza! Sunt Dumnezeu, dar sunt şi Fiu. Pot să fac torul, după cum vrei pentru dragostea Mamei. Să se slăvească Maica Mea cu slava Mea. Să fie-slava Mea, spre slăvirea Maicii Mele!" Aşa este, creştini. O repet: Gând Dumnezeu ascultă rugăminţile celorlalţi sfinţi, le face un har, pentru că Dumnezeu este Stăpânul sfinţilor. Dar când Dumnezeu ascultă de rugăminţile fecioarei Măria, îndeplineşte o datorie, pentru că este Fiu al Fecioarei. Este O lege a lui Dumnezeu ca să cinstească Fiul .pe Mamă şi odată ce Dumnezeu a *avut Mamă^ este şi El ,supus aceleeaşi legi. Aşa spune Gheorghe al Njcomidiei, vorbind despre -Fecioara: "Ziditorul, ca Fiu, socoteşte slava Ta ca slavă a sa proprie şi făcându-si datoria de Fiu, îndeplineşte cererile" (Gheorghe al Nicomidiei, Cuvânt la întâmpinarea Domnului). Acum unde eşti printre bărbaţi, păcătosule, sau printre femei, păcătoase, care depăşeşti în păcate pe vameşi^pe desfrânate, pe tâlhari? înaintează să-ţi dau o veste preafericită! S-a maniat Dumnezeu pe tine ca şi pe sluga nemilostivă şi nerecunoscătoare din parabola de astăzi şi te-a , izgonit din harul Lui? S-au scârbit sfinţii de tine şi în loc să mijlocească pentru tine mai cu seamă te acuză? Este foarte mare datoria păcatelor tale şi nu ştii cum ai'să plăteşti dreptatea dumnezeiască? De asta te temi şt eşti deznădăjduit? Ah, nenorocite suflete! Ai curaj! Este cine să te ajute în atâta nenorocire! Pentru Sfânta Fecioară! Las-să fie Dumnezeu plin de mânie împotriva ta! Dacă va mijloci Prea Sfânta Fecioară, Dumnezeu
-
-
se îmblânzeşte, pentru că este Fiu. Las-să nu se roage altcineva pentru tine! Dacă Ea singură se va ruga, este ascultată, pentru că este Mamă! "Muţi poate rugăciunea Maicii pentru îmblânzirea Stăpânului!" Când Antipatru a scris lui Alexandru, atât de multe împotriva Olimpiadei, mama lui, Alexandru i-a răspuns: Nu ştii, Antipatre, că o lacrimă a mamei şterge multe pâri? Tot aşa spun şi eu fiecărui creştin: Nu ştii, creştine că o lacrimă de-a Mamei, a acelei Mame plină de har, şterge multe păcate? Nu ştii, creştine, că o singură mijlocire, un singur cuvânt, o singură căutătură a ei are putere să prefacă în milă şi milostivire toată mânia şi înverşunarea dumnezeiască? Aleargă numai la acoperământul ei, cere ajutorul ei, nădăjduieşte în apărarea ei şi fii sigur că dacă te ţii de o astfel de ancoră nu vei pieri. N-a pierit nici un animal din cele câte au fost păzite în corabia lui Noe; şi nu piere nici unul din creştinii care aleargă la paza Sfintei Fecioare, care este corabia sfinţeniei. Pentru aceea cântă Biserica noastră: "Nimeni din cei care ^leargă la Tine nu iese ruşinat, Preacurată, Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ci cere harul şi primeşte darul spre folosul cererii". O, Mărie, nume cu totul fericit, dulceaţa îngerilor, bucuria celor întristaţi! O, Mărie, o, Fecioară, o, Maica Iui Dumnezeu si o, Mama creştinilor, eu sunt acea slugă netrebnică despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, Fiul Tău m-a mântuit pe mine, sfinţilor li-i scârbă de mine; trebuie să plătesc dreptăţii dumnezeieşti toată datoria nenumăratelor mele păcate. Ce să fac? Unde să alerg? De unde să nădăjduiesc mântuirea mea? Te fac chezăşuitoare pe Tine, alerg la Tine, nădăjduiesc în Tine, pentru că Tu-eşti nădejdea celor deznădăjduiţi, scăparea păcătoşilor, Mama creştinilor. Nădejdea mea, scăparea mea, Maica mea, primeşte pe sluga ta, păzeşte pe robul tău, milostiveşte-te de fiul tău! O singură mijlocire, un singur cuvânt, o singură căutătură să faci către Fiul Tău pentru mine şi sunt mântuit. E cu neputinţă să piară, Mariecine nădăjduieşte în Tine. Amin. ( Predici de Ilie Miniat) Duminica Floriilor CÎND Domnul lisus, din milostivirea Sa cea nemărginită, trebuia să se ducă la Ierusalim ca să sufere Patima răstignirii şi moartea pentru mîntuirea oamenilor, atunci Simon Jeprosul i-a pregătit Lui ospăţ în Betania, unde Măria, sora lui Lazar, i-a uns preacuratele Lui picioare cu mir de mult preţ şi le-a şters cu părul capului său. In Ierusalim, poporul L-a întîmpinat cu stîl-pări de f inie şi mulţi dintre iudei aşterneau pe cale ramuri de copaci şi îşi aruncau hainele lor pe pămîntul pe unde trecea lisus. Ucenicii Lui L-au slăvit, pruncii cei fără răutate I-au adus laude, mulţimile de oameni L-au primit, strigînd şi zicînd: Osana, Fi u l lui D avid î Bine este cuvîntat Cel ce vine întru numele Domnului î Dar vînzătorul Iuda pregăteşte
-
pentru primirea Lui sărutarea trădării; mâini ari i preoţilor fac sfat şi hotărăsc moartea lui lisus Hristos şi a lui Lazăr. După cele şase zile ale Patimilor, noi sărbătorim Pastile. In zilele Săptămînii Patimilor, atît citirea Evangheliilor cit şi cîntările Bisericii ne vestesc Patimile Domnului, ca să ne aducem aminte de zilele de atunci, şi să socotim că lisus Hristos vine şi acum, nu din Betania, ci din locaşul Său cel ceresc, ca să intre, nu în Ierusalim, ci în fiecare din cei care cred în EL El vine să se unească cu noi şi să rămînă în noi. Această taină a unirii oamenilor dej>e pămînt cu Dumnezeu, Cel care s-a întrupat, a dat-o însuşi Domnul cu puţine
ceasuri înainte de a se da spre Patimă, joi, în ceasul Cinei celei de Taină, cînd cu glasul Său, plin de milostivire, a chemat pe toţi cei care cred în El, zicînd: Luaţi, mîncati, acesta este Trupul Meu!" „ Be^i dintru acesta toţi, acesta este Sîngele Meu"! Amintirea acestei zile o facem în Sfînta şi Marea Joi, cînd ne împărtăşim şi noi, precum s-au împărtăşit atunci sfinţii apostoli, cu Trupul şi Sîngele Domnului, iar prin împărtăşirea acestei Taine, Mîntuitorul se uneşte şi ră-mîne în noi, după cum însuşi a zis: Cel ce m an în că Trupul Meu şi bea Sîngele Meii, rămîne în Mine şi Eu în el"'. Dar, cum ne pregătim noi pentru primirea Domnului Hristos? Cu pregătirea cea sfîntă a celor care L-au primit pe El atunci cu vrednicie şi bucurie sfîntă, sau cu pregătirea vînzătorului Iuda, a viclenilor arhierei, care L-au osîndit la moarte?
-
-
Frate creştine, lisus, Mîntuitorul tău, vine. Pregăteşti şi tu ospăţ pentru El, ca Simon leprosul? Daca vei zice că nn-L vezi si de aceea nu pregăteşti ospăţ pentru El, te înşeli, căci orice vei face săracului de lînga tine, vei face lui lisus Hristos, după cum însuşi spune: Amin zic vouă, întrucît aţi făcut ceva unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie 2 mi-aţi făcut" . Dacă în zilele acestea vei deschide milostivirea inimii tale şi vei face ospăţ celor săraci, şi vei hrăni pe cei flămînzi, şi vei sătura pe sărmani şi pe văduva, atunci pregăteşti şi tu, ca şi Simon leprosul, ospăţ lui lisus Hristos care vine; atunci te vei face şi tu ca şi Simon vrednic de primirea Lui Frate creştine, Domnul tău vine! Ungi şi tu cu mir preacuratele Lui picioare, ca Măria, sora lui Lazăr? Să nu zici că nu poţi să faci aceasta, fiindcă nu-L vezi pe lisus, căci ca un Dumnezeu El este pretutindenea: de-a dreapta ta stă pururea, cum zice proorocul: Văzutam mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin"'. Chiar dacă nu-L vezi cu ochii tăi trupeşti, îl vezi însă cu cei sufleteşti. Măria a uns picioarele Lui cu mir de nard curat, de mult pref. Tu spală-le cu lacrimile cele fierbinţi ale pocăinţei păcatelor tale. Mirul Măriei a fost preţuit la trei sute de dinari; preţul mirului lacrimilor tale este nepreţuit, pentru că lacrima pocăinţei are aceeaşi putere cu Sfîntul Botez. Cînd va vedea lisus lacrimile tale, va şterge păcatele şi-ti va da mîntnirea şi fericirea cea veşnică. Măria a uns picioarele lui lisus şi le-a şters cu părul capului său. Tu unge-le cu
-
lacrimile tale, supuindu-ti gîndu-rile voii Lui sfinte. Perii capului sînt lăstari ai trupului; gîndurile mintii sînt roade ale inimii şi lisus inima noastră o cere. Fraţi creştini, Domnul vine la noi. Deci, cei care în sfîntul Post a^i biruit pornirile trupului şi aţi înfrînt puterea diavolului, avînd cu voi semnul de biruinţă asupra deşertăciunii lumii, ieşiţi întru întâmpinarea Lui! Intîmpinati-L, purtînd în mîini stîlpările, care sînt semne ale biruinţei asupra păcatului. Cei care, prin pocăinţă şi mărturisire v-ati curăţit de păcatele voastre, cei care aţi postit şi v-ati smerit, cei care aţi înfrînat poftele şi aţi miluit pe cei săraci şi lipsiţi, cei care aţi săvîrşit binele, aveţi cu voi ramurile faptelor bune. De aceea, întinderi acum inimile voastre, precum a întins poporul hainele lui, şi împărtăşindu-vă cu dumnezeieştile Taine, primiti-L pe lisus, nu în Templu, ca pruncii, ci în biserica sufletului şi a trupului vostru. Primiţi pe împăratul slavei, cîntîndu-I ca şi cei de odinioară: Bine este cuvîntat împăratul, Cel ce vine întru numele Domnului! '
-
O, iubiţii mei fraţi, pe cît este de mare milostivirea Domnului lisus, pe atîta este de mare şi dreptatea Lui. Vine într-adevăr blînd şi mîntuind, dar vine şi drept, cum a zis sfîntul
-
-
prooroc Ieremia: Iată împăratul tău vine la tine, drept şi mîntuind, blînd şi călare pe asin, pe mînz tînăr". Pentru cei care-L primesc cu dragoste ca şi Simpn leprosul, cu bună mireasmă de fapte bune ca şi Măria, cu proslăvire ca şi poporul care i-a ieşit întru întîmpinare, cu curăţenie şi nevinovăţie ca şi pruncii, lisus vine blînd şi m intuind. Pentru cei care nu-L primesc nicidecum, ca adunarea arhiereilor, sau îl primesc cu nevrednicie, ca iubitorul de argint şi vînzătorul Iuda, El a dat, ca un drept Judecător, o hotarîre atît de înfricoşată, că numai auzirea ei înspăimîntă şi cutremură. Dacă împăratul ceresc, Domnul cerului, al pămîn-tului şi a toată zidirea, doreşte să vină în sufletul tău, ca să-1 m intuiască, şi-ţi vesteşte venirea Lui prin Biserica Sa, care propovăduieşte şi-ti spune: după şase zile să sărbătoreşti Pastile, pregăteşte-te ca să primeşti pe împăratul slavei prin împărtăşirea cu Sfintele Taine; tu să nu fii nesimţitor la această vestire. Căci atunci ce răspuns vei da la hotarîrea cea înfricoşată pe care a dat-o Dumnezeul tău asupra ta ? Vine acum întru tot induratul lisus şi, vrînd să intre în casa sufletului nostru, ne cheamă pe toţi zicînd: Luaţi, mîncati, acesta este Trupul Meu"! Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sîngele Meu"! Dar cei nesimţitori şi împietriţi cu inima nu-L primesc sau îndrăznind să-L primească cu nevrednicie, El nu vine la dînşii. In ceasul
-
morţii, ei îl vor căuta ca să le ierte fărădelegile lor, dar nu-L vor mai găsi, ci vor muri în păcatele lor, după cum însuşi Domnul spune: Eu Mă duc, şi Mă veţi căuta; şi în păcatul 1 vostru veţi muri" . Auzind această înfricoşată hotarîre, cu toţii să ne pregătim în timpul care ne-a mai rămas pînă la Sfintele Paşti, smerindu-ne inimile, prin pocăinţă, de păcatele noastre şi prin izgonirea tuturor gîndurilor şi dorinţelor noastre deşarte, şi astfel, cu inimi cur aţe, să ne apropiem de Hristos şi să-L primim cu toată vrednicia de Sfintele Paşti, prin împărtăşirea noastră cu Trupul şi Sîngele Lui, cunoscînd din spusele Sfîntulni Apostol Pavel că oricine, cu nevrednicie m an încă pîinea sau bea paharul Domnului, vinovat va fi de Trupul şi Sîngele Domnului. Deci, sa se cerceteze omul pe sine şi numai aşa să mănînce din această pîine şi să bea din acest: pahar, căci cel ce mănîncă şi bea cu nevrednicie osîndă lui-şi mănîncâ şi bea, nesocotind Trupul Domnului". Amin.
-
-
( Cazania)
Scris de Parintele Zisu in 16 Nov 2007 Duminica a XXI-a dupa Rusalii Ce nenorocit plugar este acesta despre care ne istoriseşte în parabolă Sfânta Evanghelie de azi! Ce trudă zadarnică! Cât de multă sămânţă şi cât de puţin rod! Plugarul seamănă cu dragă inimă, cu mână deschisă, cu bună nădejde, dar o parte de sămânţă cade pe cale şi sau este călcată de trecători, sau este mâncată de păsări; altă parte cade pe piatră şi se usucă, pentru că nu are umezeală; alta cade în spini şi se înăbuşe, pentru că o acoperă spinii; cea mai mică parte cade pe pământ bun; numai aceasta prinde rădăcină, numai aceasta răsare, numai aceasta rodeşte. Alegoria acestei pilde este evidentă. Plugarul este predicatorul şi propovăduitorul Sfintei Evanghelii. Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu; se seamănă din belşug în Sf. Biserică a lui Dumnezeu, dar o parte cade ca pe cale îfl nişte creştini care nici nu o bagă în seamă; pentru asta este dispreţuită şi se împrăştie. Altă'parte cade ca pe piatră în nişte inimi împietrite; pentru asta nu prinde nici rădăcină şi n-are nici putere. Altă parte cade ca în
spini în unele minţi pline de grijile lumeşti; pentru asta rămâne fără de rod. Cea mai mică parte cade ca pe pământ bun în unele .suflete evlavioase; acestea îl aud cu bucurie, îl păzesc cu grijă şi numai în ele dă rod îmbelşugat de mântuire. Până aici mare este paguba plugarului, mare este nenorocirea seminţei; eu plâng şi sămânţa care se pierde, plâng* şi pe plugar, carei păgubit dar plâng incomparabil mai mult, mai cu seamă suspin din inimă şi plâng nemângâiat, că în aceste timpuri nenorocite, nu.este nici plugar şi a lipsit cu totul sămânţa; cu alte cuvinte nu se-găseşti predicator şi propovăduitor al Evangheliei şi a încetat cu totul cuvântul lui Dumnezeu. Din această pricină, ţarina cea tainică a Bisericii lui Hristos s-a păfăginit de tot, pentru că nu-i nici lucrată, nici semănată vreodată. Acolo unde altă dată se făcea grâu ales, mult sau puţin, rod de dreptate pentru jitniţile împărăţiei cerurilor, acum nu răsare decât spini, ciulini, neghină, lemne neroditoare, toate materii şi surcele pentru focul veşnic al iadului. De aceea acum, prilejuit de parabola de astăzi vă voi arăta: întâi cât este de necesar şi cât este de folositor în Biserica lui Hristos plugarul, care seamănă, şi sămânţa care se seamănă, adică predicatorul Evangheliei şi predicarea Evangheliei, cuvântul lui Dumnezeu, predica. Al doilea, care sunt piedicile de nu se naşte rod de mântuire sufletească. Şi cu acest prilej rog pe Duhul cel Sfânt pentru întâia oară când vorbesc de pe acest sfânt amvon către acest oraş păzit de Dumnezeu să facă ca sămânţa predicării evanghelice ţie azi, ce o voi semăna să nu cadă pe cale, nici pe piatră, nici în mijlocul spinilor, ci toată să cadă pe pământ bun şi mănos ca să facă. însutit rod duhovnicesc. "Cine are urechi de auzit să audă" (Luca VIII,15). -
-
Partea I S-au apropiat zilele în care Domnul nostru lisus Hristos avea să lase pământul şi să se înalţe la cer. Acolo pe Muntele Măslinilor lasă apostolilor o astfel de poruncă: "Ucenicii Mei, Eu am plinit voinţa Tatălui care M-a trimis; acum trebuie să plec şi să vă las dar vă las urmaşi ai puterii Mele, apostoli ai învăţăturii Mele, moştenitori ai Duhului Meu. Lucrul pe care vă poruncesc să-1 faceţi este acesta: Să întoarceţi tot neamul omenesc la credinţa Mea. Vedeţi această lume mane, de la răsărit până la apus, de la miazănoapte pană la miazăzi? Ea este tronul împărătesc al Stăpânitorului lumii acesteia, în ea domneşte necredinţa şi idolatria; în ea'sunt trei mari duşmani: apriga împietrire de inimă a iudeilor, iscoditoarea înţelepciune a elinilor, înfricoşătoarea putere a romanilor. Voi aveţi deci, de învins puterea romanilor, de înfundat înţelepciunea elinilor, de înmuiat împietrirea de inimă a iudeilor. Aveţi de schimbat în credinţă şi cunoştinţă de Dumnezeu idolatria şi necredinţa; aveţi de luptat împotriva întregii Lumi; aveţi de înlocuit împărăţia lumii cu împărăţia lui Dumnezeu. "Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, şi al Fiului si al Sfântului Duh" (Matei XXVIII,19). O însărcinare foarte grea; doisprezece oameni săraci şi simpli să biruiască toată lumea. Dar ce arme le-a dat Hristos, care i-a trimis să ducă un război atât de mare. Dumnezeu trimite pe Isus Navi să ducă război împreună cu tot poporul israilitean împotriva Ierihonului şi îi spune:"Vezi cetatea aceea mare? Vezi zidurile cele înalte? Vreau să dărâmi la pămânf acele ziduri şi să intri biruitor în acea cetate. Dar nu vreau să întrebuinţez nici
-
-
-
-
un fel de armă: riici spadă, nici suliţă, nici arc, nici săgeţi, • nici vreo altă uneltă de război. Ajunge numai asta: Preoţii să ia pe umerii lor Chivotul legii să înconjoare cetatea şi să sune din trâmbiţe, îţi făgăduiesc că la sunetul, trâmbiţelor să cadă zidurile şi cetatea să ajungă în mâinile. Aşa este scris şi aşa s-a întâmplat. "Preoţii au sunat din trâmbiţe si a căzut tot zidul de jurîmprejur, iar poporul s-a suit în cetate" (Isus Navi VI, 20). Aceeaşi poruncă a dat-o Hristos şi apostolilor Lui. Le-a spus: "Vă trimit să biruiţi toată lumea, să supuneţi toată zidirea, să trageţi pe toate neamurile la ortodoxie, să faceţi pe toţi oamenii creştini, dar nu vreau să întrebuinţaţi nici un fel de armă. Nu vreau să luaţi, nu numai spadă şi suliţă, dar nici pungă şi nici toiag (Matei X, 10; Marcu VI, 8; Luca IX, 3). E destul să ridicaţi Chivotul sfinţeniei, să luaţi Evanghelia Mea, să înconjuraţi toată lumea, să ajungă gurile voastre tot atâtea trâmbiţe, ca să predicaţi Evanghelia pretutindeni. "Mergând în toată lumea, predicaţi Evanghelia la toată zidirea" (Marcu XVI, 15). Vă făgăduiesc că numai la predicarea Evangheliei să cadă toat4 lumea şi toţi oamenii să se întoarcă la credinţa Mea". Aşa a spus Hristos şi aşa s-a întâmplat. Prin predica Evangheliei făcută la început de Apostoli, au căzut zidirile cele înalte ale Ierihonului,, adică templele' păgânilor şi sinagogile iudeilor. Au căzut idolatria şi ' necredinţa. S-a zidit noua Biserică şi a strălucit noua credinţă a creştinilor. Prin predicarea Evangheliei făcută mai târziu de urmaşii apostolilor, de arhierei, de preoţi, trâmbiţele Sfântului Duh, s-a întărit Biserica, s-a lăţit credinţa^! toate marginile pământului, "în tot pământul a ieşit vestirea lor si la marginile lumii cuvintele lor" (Psalmi XVIII, 4). Prin urmare, singurul mijloc întrebuinţat de Dumnezeu ci să înlăture necredinţa din toată lumeas şi ca să semene în lume cunoştinţa de Dumnezeu n-a fost altul decât predicarea Evangheliei, cuvântul lui Dumnezeu,, predica. ^'Mergând în toată lumea, predicaţi Evanghelia 'la toată zidirea". Atât e~ste de necesară şi atât este de folositoare în Biserica lui Hristos predicarea Evangheliei. Dar are oare o putere atât de minunată? Atotputernic este Cuvântul acela enipostat, care se naşte din veşnicie, din mintea atotvăzătoare a., veşnicului Tată şi este. pentru asta înţelepciunea şi puterea Tatălui, după cum spune Pavel (I Corinteni I, 24), prin care* a făcut veacurile, a creat totul, cerul şi pământul, pe cele văzute şi pe cele nevăzute: "Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit si prin duhul gurii Lui toată puterea lor" ' (Psalmi XXXII, 6). Aşa mărturiseşte David. Iar loan spune: "Toate prin El s-au făcut" (loan I, 3). Atotputernic este de asemenea" şi cuvântul dumnezeiesc rostit, care este chipul învederat al Cuvântului enipostat şi are ţoală puterea Sfântului Duh să săvârşească minuni nemaiîntâmplate. După cum Cuvântul enipostat a fost la crearea pe care a văzut-o firea, tot aşa acesta este la naşterea din nou, pe care o face harul. Dumnezeu a vrut să-i arate profetului lezechil puterea nemărginită a acestui cuvânt dumnezeiesc; şi i-a spus aşa: "Ieşi, profete, pe câmp si vei vedea câmpul plin de oasele morţilor" . "Şi a fost peste mine mâna Domnului şi Domnul m-a scos în duh si m-a aşezat în mijlocul câmpiei si ea era plină de oase omeneşti" (lezechil XXXVII, 1). "Şi ca să cunoşti puterea cuvântului "" dumnezeiesc, predică, învaţă şi vei vedea că oasele acelea uscate se vor îmbrăca cu carne, că vor lua duh, că se vor face oameni vii. Profeţeşte oaselor acestora şi zi-le: "Oase .uscate, ascultaţi cuvântul "Domnului!"^ (lezechil XXXVII, 4). Profetul a predicat cuvântul lui
-
-
-
Dumnezeu şi minune!, îndată oasele cele nesimţitoare şi moarte au căpătat simţire şi viaţă şi au înviat. "Şi am profeţit după cum mi s-a poruncit; si a intrat în ele duhul si au căpătat viaţă si au stat pe picioarele lor, mulţime foarte multă" (lezechil XXXVII, 10). Asta vrea să spună că cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este suflet, este înviere, pentru aceea care îl ascultă după cum spune Hristos in Evanghelia dupa Ioan:,, Amin zic voua ca vine ceasul, si acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei care vor auzi vor învia" (loan V, 25). Fericitul Pavel adaugă şi pricina. "Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrător" (EvreilV, 12). Este cineva mort sau necredincios sau păcătos? Cine poate să-1 învie? Cuvântul lui Dumnezeu, care este viaţă. Este cineva rătăcit său în întunericul ereziei sau pe calea unei vieţi stricate? Cine poate să-1 lumineze sau să-1 întoarcă pe calea mântuirii? Cuvântul lui Dumnezeu, care este lumina şi adevărul. Este cineva bolnav cu sufletul? Cuvântul lui Dumnezeu îl vindecă. „ Este cineva împietrit la inimă? Cuvântul lui Dumnezeu îl înmoaie. Este cineva păcătos nepocăit? Cuvântul lui Dumnezeu îl trage la pocăinţă. Căci "cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrător". Creştinii trebuie să se hrănească în Biserică din cer după cum se hrăneau evreii în pustie. Hrana evreilor era mana, iar hrana este cuvântul lui Dumnezeu. "Cuvântul lui Dumnezeu, spune Grigore Teologul, este pâine îngerească, cu care se hrănesc sufletele înfometate de Dumnezeu". Ce ar fi ajuns ticăloşii de iudei dacă le-ar fi lipsitîn pustie mana? Ce-ar ajunge ticăloşii de creştini de-ar lipsi în Biserică cuvântul lui Dumnezeu? Creştinii trebuie să ştie care sunt articolele de credinţă, care sunt poruncile lui Dumnezeu, care sunt tainele Bisericii, care sunt păcatele de moarte, care sunt virtuţile vieţuirii creştineşti, care este datoria creştinului. Dar nu este cine să le-o spună. Cine? "Cum să audă fără predicator?" (Romani X, 14)... Mai mare foamete decât aceasta nu poate să trimită mânia^ dumnezeiască. Dumnezeu, creştini, înfricoşează pe evrei prin gura profetului-şi le spune aceste înfricoşate cuvinte: Ascultă! "împietrit la inimă popor al lui Israil, spune Dumnezeu, pentru păcatele şi nedreptăţile voastre vreau să vă trimit foamete; dar nu foamete de pâine, ci foamete de cuvântul lui Dumnezeu, adică să flămânziţi, să doriţi cuvântul lui Dumnezeu şi să nu-1 auziţi. Iată Eu vă trimit foamete, nu foamete de pâine, ci foamete de a auzi cuvântul lui Dumnezeu (Amos VIII, 11), să nu se audă în Biserică cuvântul lui Dumnezeu, să nu se găsească această mană cerească, această pâine a îngerilor, "cu care se hrănesc sufletele flămânzite de Dumnezeu", să piară cu totul sămânţa predicii evanghelice". Aceasta este o foame care nu aduce moartea trupurilor, ci moartea sufletelor; iar moartea sufletului înseamnă iadul. Aceasta este o pedeapsă pe care o trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre şi semnul cel mai învederat al mâniei dumnezeieşti este de a nu se predica printre ortodocşi' Evanghelia. Ce pierdere de suflete! Ce defăimare a Bisericii! Ce durere şi ce pagubă pentru lisus Hristos! Ce bucurie,şi ce câştig pentru diavol! Intr-adevăr diavolul nu se sileşte să facă altceva cu mai mare râvnă decât să îndepărteze din Biserica lui Hristos predicarea Evangheliei şi să izgonească de.ori unde s-ar găsi, pe propovăduitorii şi pe predicatorii Evangheliei. Pentru ce? înţelegeţi-o! între macedoneni şi atenieni erau mari războaie şi multe vărsări de sânge în aşa fel încât între aceste două neamuri s-a aprins o duşmănie de moarte. Filip, împăratul macedonenilor, bărbat pe cât de
-
-
-
-
viteaz în răzbcji, pe atât de viclean în cugetul său, trimite o solie către atenieni, care erau săturaţi şi de multul sânge vărsat şi de multele cheltuieli făcute cu războiul cărora le scrie aşa: "Bărbaţi atenieni, dacă vreţi să înceteze războiul, şi să facem pace, - vreau să faceţi aceasta: să izgoniţi din cetatea voastră pe toţi oratorii. Ei sunt cei care prin multa lor vorbire meşteşugită aţâţă la război pe popor, seamănă scandaluri, aprind războiuri şi pricinuiesc toate relele războiului".' Atenienii au fost înşelaţi cu asta şi îndată au votat ca toţi oratorii să fie exilaţi din Atena. Cei mai renumiţi printre aceşti oratori erau Fochion şi Demostene. Mai cu seamă Demostene s-a înfăţişat poporului şi le-a ţinut această cuvântare: "Bărbaţi atenieni! Voi sunteţi gata să îndepliniţi voinţa lui Filip, iar noi suntem gata să ascultăm de porunca voastră. Noi plecăm, dar pentru dragostea ce-o avem pentru patria %noastră să vă spunem mai întâi un basm. Lupul a trimis solie oilor, spunându-le că dacă vor pace să alunge de la târla lor pe câini care latră şi fac gălăgie. Oile au primit propunerea lupului şi au hotărât de comun acord să alunge câinii. Atunci unul din ceilalţi câini, cel mai bătrân, a spus: "Oi înşelate! Nu înţelegeţi pentru care pricină vrea lupul să ne alungaţi? Scopul lui nu-i să faceţi pace, ci mai cu seamă ca să rămâneţi fără paznici, iar el să găsească prilej, să vină noaptea să vă răpească şi să vă mănânce una câte una". Oile s-au gândit bine la cuvintele câinelui şi au ţinut.pe câini la târlă. Bărbaţi atenieni! Scopul lui Filip nu-i de a face pace^qu voi, ci mai cu-seamă, să rămâneţi fără paznici, fără noi oratorii, care vorbim, care ţinem discursuri poporului, care strigăm, care deşteptăm pe conducătorii cetăţii în senat, care ridicăm pe popor la arme, care păzim cetatea de vicleniile lui Filip, spre a avea el prilej să vină când va voi să vă găsească nepregătiţi şi să pună peste voi jugul robiei". Atunci atenieii s-au gândit la cuvintele lui Demostene şi au ţinut în cetate pe oratori. Aşa-i, creştini!Biserica lui Hristos este o târlă tainică. Creştinii sunt oi cuvântătoare. Arhiereii sunt păstorii "oilor. Diavolul este lup, sau mai bine zis leu, după cum spune fericitul Petru (I Petru V, 8). El dă târcoale târlei lui Hristos şi se sileşte să mănânce oile lui Hristos. "Diavolulpotrivnicffl vostru, umblă mugind ca un leu, căutând pe cine să înghită" {I Petru V, 8). Propovăduitorii şi predicatorii Evangheliei sunt câini, paznici ai sfintei târle. Ei predică, strigă, scoală pe păstori, alungă lupul şi păzesc,oile. Marele Vasile spune că iepurele nu se teme atât de tunet cât se teme diavolul de predicarea Evangheliei. Tremură când aude predicându-se cuvântul lui Dumnezeu, fuge departe şi piere. Dar ce face acum viclenia diavolului? Se sileşte prin orice mijloc să alunge din târlă pe câini, din sfânta cetate pe sfinţiţii oratori, din Biserică pe predicatori, ca să nu se mai audă deloc cuvântul lui Dumnezeu. Cti ce scop? Ca să fie târla lui Hristos fără paznici şi să aibă el prilej să mănânce oile lui Hristos. Daţi-mi' o târlă fără câini! Fie cât va voi de veghetor şi de deştept ciobanul! Lupul vine în întunericul nopţii, pe 'ascuns şî atâta vreme cât simte că târla nu-i păzită, intră în tăria, răpeşte" şi mănâncă oile. Daţi-mi o Biserică, un oraş, o eparhie, fără predicatori şi fără propovăduitori! Fie cât va voi de sfânt şi de drept păstorul, diavolul găseşte totdeauna prilej şi neauzind cuvânt, intră, răpeşte şi mănâncă oile cele cuvântătoare. Pentru asta spune apostolul Pavel că Duhul cel Sfânt a pus în Biserica lui Hristos păstor şi învăţător (I Corinteni XII, 28). Pe arhierei i-a pus păstori ca să conducă oile cele cuvântătoare cu
toiagul dreptăţii, adică cu puterea duhovnicească. A pus învăţători ca să păzească oile cele cuvântătoare de lupul cel stricător de suflete prin cuvânt şi prin predică. Din toate acestea aţi înţeles acum cât sunt de necesar propovăduitorii si predicatorii Evangheliei în Biserica lui Hristos? Pe cât sunt de necesari câinii în târla oilor, pe cât este de necesară pâinea pentru viaţa noastră, pe atât de necesar este cuvântul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră! "Cuvântul lui Dumnezeu este pâine îngerească, prin care se hrănesc sufletele înfometate de Dumnezeu". Fiule Unule-Născut şi Cuvinte al lui Dumnezeu, Tu, care pentru bunătatea Ta nespusă, Te-ai pogorât din şanurile părinteşti, ai primit si Te-ai făcut om ca" să aduni această turmă tainică a sfintei Tale Biserici; Tu, care Ti-ai vărsat tot sângele, ca să răseumperi oile Tale cele cuvântătoare, uită-te din cer la turrrta Ta, cercetează oile Tale, nu îngădui vreodată să rămână fără paznici, fără propovăduitori, fără predicatori ai Evangheliei Tale, ca să le păzească de cursele lupului celui stricător de suflet Tu, care ai plouat mană în pustie ca să hrăneşti pe poporul lui Israil, plouă si în Biserica Ta pâinea cea Cerească a dumnezeieştei predicări ca să hrănească sufletele obştei ortodoxe. DuhuLTău cel Sfânt să lumineze mintea noastră, să dea imbold inimii noastre, să înveţe limba noastră, ca să se audă totdeauna, să nu înceteze niciodată printre noi cuvântul lui Dumnezeu. Cerescule Semănător, seamănă acest cuvânt dumnezeiesc, necontenit în obştea ortodocşilor! Să cadă în întregime pe pământ bun ca să facă rod mult spre slava dumnezeiescului Tău Nume şi spre mântuirea sufletelor noastre. . -
Partea a Il-a Fraţi creştini, X
'
-t;
?
''
'
Cuvânt al lui Dumnezeu nu este numai cel predicat de pe amvon de predicatori pe care sau nu-1 auzim sau îl auzim arareori; cuvânt al lui Dumnezeu este şi Sfânta Evanghelie ca şi celelalte Scripturi dumnezeieşti şi slujbe dumezeieşti, citite şi cântate de preoţi pe care putem să-1 auzim în toate duminicile şi sărbătorile rânduite de Biserică. Acum acest cuvânt dumnezeiesc este ca sămânţa din parabola de astăzi; totuşi nu-i nici chiar ca acela, pentru că din acele seminţe o parte cel puţin a căzut pe pământ bun, în tinip ce acesta tot, tot cade sau ca pe cale sau ca pe piatră sau ca în mijlocul spinilor şi nu face deloc rod. Pricina e^ite următoarea: Unii dintre creştini vin în Biserică şi aud cuvântul lui Dumnezeu, alţii nu vin şi nu-1 aud. Jumătate din creştinii care vin la Biserică sunt cu trupul în Biserică, iar cu mintea Dumnezeu ştie pe unde colindă, nu sunt atenţi şi nici evlavioşi. Acum, când se citeşte Sfânta Evanghelie, Apostolul şi celelalte cărţi, cuvântul lui Dumnezeu cade ca pe cale; trecătorii şi păsările, care sunt gândurile cele deşarte, îl împrăştie. Vin în Biserică, dar fără zdrobire de irymă, fără umilinţă; aici cuvântul lui Dumnezeu cade ca pe piatră, într-a inimă împietrită din pricina deprinderii şi a încăpăţânării în răul obicei, nii prinde rădăcină şi se usucă. Vin'în Biserică dar nu fac o rugăciune adevărată să se uşureze, săşi urce mintea lor la Dumnezeu. Mintea lor la Dumnezeu? Dar care minte, dacă ea este plină, încărcată,! împovărată de toate grijile, preocupările şi necazurile lumii? Aici sunt spinii cei mulţi şi înăbuşeala; aici în mijlocul lor cuvântul lui Dumnezeu se înăbuşă; aici nu se face nici un lucru bun. Marele"Chirii spune: în cel care are mintea tulburată şi cuprinsă
-
-
-
de nelinişti nu încape nici gândul faptelor bune şi nici harul lui Dumnezeu". Ca să facă rod cuvântul lui Dumnezeu şi să se folosească cei care vin în Biserică, trebuie să vină cu luare aminte şi cu evlavie, cu zdrobire de inimă şi umilinţă, cu sfială şi rugăciune. Alţii iarăşi nu vin deloc la Biserică. Cu aceştia se întâmplă două lucruri: în primul loc calcă porunca a treia a Decalogului: "Vedeţi de păziţi zilele mele de odihnă, căci ele sunt sfinte Domnului; oricine va lucra în ele, sufletul acela va fi nimicit din mijlocul poporului lui" (Ieşire XXXI, 14, 15). în' al doilea loc: Au pagubă de pe urma muncii lor. . Dumnezeu în ziua a şaptea a săptămânii nu ploua cu .mană (Ieşire XVI,. 25-27), iar Isaia. spune: "Pânză de păianjen ţes, dar pânza lor nu va, ajunge haină!" (Isaia LIX, 5, 6; Sfârşitul acestei predict caută-1 în predica de la duminica a X-a de la Luca: Cum trebuie să cinstim sărbătorile (nota editorului)). Duminica XXX dupa Rusalii Iarăşi bogat şi bogat, care spune nedumerit: "Ce voi face?" Unde-i bogăţie, acolo-i ameţeala grijilor şi a preocupărilor, acolo-s nedumeririle unui suflet plin de teamă, acolo-s gândurile unei inimi neliniştite. "Ce voi face?", spunea bogatul din Duminica trecută, neştiind unde să adune rodurile ce i le-a rodit din belşug ţarina sa. "Ce voi face?", spune şi bogatul de azi, întrebând cum să moştenească viaţa veşnică. Acela era sigur ca are să trăiască mult, şi se îngrijea numai să-şi adune multe, ca să nu-i lipsească averea în toate zilele vieţii lui; acesta are adunate multe bogăţii şi se îngrijeşte să trăiască mult, ca să nu-i lipsească zilele vieţii în bogăţia sa. Acela socotea să trăiască veşnic; acesta doreşte să trăiască veşnic. "Ce voi face ca să moştenesc viaţa veşnică?" Acela era iubitor de avuţie, acesta este iubitor de viaţă. Şi acela şi acesta sunt la fel de nebuni, pentru că aceeaşi nebunie este de a crede cineva sau că nu-i va lipsi niciodată viaţa şi de asta doreşte să nu-i lipsească niciodată nici avuţia, sau că n-are să-i lipsească niciodată avuţia şi pentru asta doreşte să nu-i lipsească niciodată nici viaţa, "învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? " Acesta doreşte să afle vreun mijloc ca să trăiască veşnic în această lume. Era foarte bogat: "căci era foarte bogat" (Luca XVIII, 23). De asta doreşte să fie şi nemuritor; şi auzind că Hristos face şi alte multe minuni, credea că putea s-o facă şi pe asta, că acela care a făcut să îhvieze morţi, putea mai uşor să facă să nu moară cei vii. Aşa tâlcuieşte Sf. Teofilact: "S-a apropiat de lisus să-i spună un mijloc prin care să trăiască veşnic, spre a se bucura de mulţimea averilor sale, pentru că era iubitor de. avuţii. Şi asta, continuă acelaşi tâlcuitor, pentru că nu este animal care să dorească mai mult viaţa decât iubitorul de avuţie". Dar este o nebunie neasemuită, creştini, să-şi închipuie cineva că viaţa veşnică este în lumea asta. Care-i omul care s-a născut şi n-a murit, sau nu va muri niciodată? "Cine este omul care va trăi şi nu va vedea moartea? " (Psalmi LXXXVIII, 47). Nu este, creştini, altă viaţă veşnică decât aceea pe care o trăim în rai. Pentru aceea dacă vreun bogat va întreba cu adevărat să afle ce să facă ca să moştenească o astfel de viaţă veşnică, îi voi arăta astăzi cel mai sigur mijloc şi să-mi dea ascultare.
Partea I Purtarea de grijă prea înaltă a lui Dumnezeu, care cârmuieste şi conduce în chip atotîhţelept toate, cu cumpănă, măsură şi număr, a împărţit în general în două părţi tot neamul omenesc, în bogaţi şi în săraci; şi aşa era necesar pentru ca să se mântuie obştea
omenească prin schimburi reciproce. Şi cu toate că în viaţa aceasta trecătoare situaţia bogaţilor pare foarte deosebită de situaţia săracilor, totuşi în cealaltă, aceea veşnică, potrivit scopului dumnezeieştii pronii, situaţia amândurora este aceeaşi: "In acelaşi loc bogatul şi săracul" (Psalmi XLVII, 2). Dumnezeu a pus pe o cale pe bogaţi şi pe alta pe săraci; pe cei bogaţi pe o cale largă şi de vază, iar pe cei săraci pe o cale strâmtă şi smerită. Dar vrea ca amândoi, fiecare pe calea sa proprie, să ajungă la acelaşi sfârşit, adică la viaţa veşnică. Bogaţii prin buna administrare a bogăţiei lor, iar săracii prin suportarea sărăciei lor. Aceia prin milostenie, aceştia prin răbdare, "în acelaşi loc bogatul si săracul". "Nu cumva oare Dumnezeu este nedrept, spune într-un chip foarte înţelept Marele Vasile, dacă a împărţit într-un mod inegal bunurile vieţii printre oameni, că tu eşti bogat şi celălalt sărac? Nu, negreşit! A făcut aşa pentru ca tu să ai plata bunătăţii tale şi a administrării bune a avuţiei tale, iar celălalt să fie cinstit prin marile răsplăţi ale răbdării" (Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la: "Striea-voi jitniţele mele!"). Uitaţi-vă în şanurile lui Avraam la săracul acela Lazăr; acolo vedeţi şi un bogat, pe însuşi Avraam şi un sărac, pe Lazăr; amândoi sunt fericiţi şi amândoi se bucură de aceeaşi soartă. Iată că se mântuiesc nu numai cei săraci, ci se mântuiesc şi cei bogaţi. Numai asta-i greutatea să întrebuinţeze cei bogaţi bogăţia după scopul lui Dumnezeu, adică cu bunătate, cu bună administrare, cu milostenie. Greutate mare şi pentru asta spune Dumnezeu -
-
A
despre bogatul de astăzi că "greu este să intre în împărăţia lui Dumnezeu cei ce au bogăţie" (Luca XVIII, 24). Scopul lui Dumnezeu, care ţi-a dat bogăţia, o, omule, este acesta: să ai tu ce-ţi este deajuns şi ce-ţi este de trebuinţă, iar din ceea ce-ţi prisoseşte să dai şi săracilor. Dumnezeu ţi-a dăruit multe bunătăţi, ca să fii bun administrator al acestor bunătăţi. Aşa zice fericitul Petru: "Fiecare după cum a primit darul ca un credincios iconom al harului felurit al lui Dumnezeu (I Petru IV, 10). Dumnezeu ţi-a dat ţie multe, celuilalt puţine sau nimic ca să completezi prin prisosul tău lipsa aceluia. Aşa zice fericitul Pavel: "Prisosinţa ta să împlinească lipsa celuilalt" (II Corinteni VIII, 14). Dumnezeu te-a făcut pe tine bogat şi pe acela sărac şi orfan, ca să fii ' tu supraveghetor celui sărac şi ajutor celui orfan. Aşa spune Duhul cel Sfânt în psalmi: "Ţie ţi s-a lăsat săracul; tu fii ajutor orfanului" (Psalmi XIX, 34). Dumnezeu, spune Marele Hrisostom, nu are lucru mai cinstit şi mai de preţ decât omul sărac, şi pe acesta ţi 1-a dat în grija ta; "pe cel care-i mai de preţ pentru Dumnezeu decât cerul, pe acela ţi 1-a dat Dumnezeu să-1 îngrijeşti" (Sf. loan Hrisostom Omila XIV, la Romani). Ce vrei mai mult? însuşi Hristos numeşte pe sărac frate şi hotărăşte că faci lui Hristos ceea ce faci săracului: "întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie aţi făcut" (Matei XXV, 40). Gândeşte-te cât eşti de dator să ai grijă de el, să-1 cauţi, să-1 chiverniseşti. Pentru asta "ferice de cel ce caută, de cel sărac si nevoiaş" (Psalmi XL, 1). Dacă mahalaua unde locuieşti este fără apă şi uscată şi n-are apă ca să bea vecinii, şi dacă Dumnezeu ar vrea să-ţi arate o dragoste deosebită, să facă să găseşti un izvor îmbelşugat în curtea ta, tu ce faci ca să te arăţi recunoscător faţă de binefăcătorul tău? Bea din izvorul acela cât vrei, dar dă să bea şi vecinii tăi însetaţi. Apa aceea nu este averea şi osteneala ta, este dar şi milă de la Dumnezeu; apa este îmbelşugată, ajunge nevoilor casei tale, prisoseşte să adape vitele tale şi grădinile tale. Dar să stea apa, să clocească fără de folos în
-
-
-
bălţi, sau să curgă afară din curtea ta, să curgă de pomană şi să se verse în mare, în timp ce vecinii tăi să ardă de sete, fără o picătură de apă, nu este asta o neomenie fără de seamă? Tot aşa şi vecinii tăi, aproapele tău, concetăţenii tăi, fraţii tăi creştini sunt săraci, sunt lipsiţi de cele de trebuinţă; şi dacă Dumnezeu a vrut să reverse peste tim milostivirea Lui, să trimită bunătăţile lui Avraam în casa ta, tu ce faci u. să te arăţi vrednic şi mulţumitor faţă de un astfel de har al lui Dumnezeu? Ia din acele bunătăţi câte vrei, dar dă şi o parte săracilor, miluieşte şi pe alţii, după cum te-a miluit pe tine Dumnezeu. Bogăţia ta este mare, ajunge pentru întreţinerea casei tale, după starea ta, prisoseşte ca să se îmbogăţească şi slugile tale. Dar să stea comoara ta încuiată, nefolositoare în casa de bani, sau mai cu seamă să curgă ca apa, şi să se împrăştie în chip rău în daruri făcute mai-marilor zilei, în jocuri dăunătoare, în cheltuieli zadarnice şi nefolositoare şi prin urmare din cele multe care-ţi prisosesc să nu aibă o mică parte un sărac? La mesele tale să prisosească mâncarea încât să se sature şi câinii tăi, iar vecinii tăi să se topească de foame? în sipetele tale să putrezească îndoitele şi întreitele rânduri de haine, şi o văduvă, împovărată de orfani, să tremure de frig? Atâtea daruri, atâţia bani să se risipească în poftele tale ruşinoase, şi un sărac să fie strâmtorat de nevoie? Nu-i asta o inimă împietrită fără seamăn? Nu, nu, nu-i acesta scopul lui Dumnezeu! Dumnezeu vrea ca din izvorul de apă să bea şi vecinii, iar din multa ta bogăţie să trăiască si săracii. "Ţie ţi s-a lăsat săracul; tu fii ajutor orfanului" (Psalmi IX, 34). "Bogăţia, spune Marele Vasile, nu trebuie să servească numai la desfătarea ta proprie, ci şi la întreţinerea altora". îndată ce se naşte un copil, Dumnezeu face de izvorăşte în chip minunat lapte în şanurile mamei. Cu ce scop? Ca să-l'dea copilul acelui de curând născut, care n-are hrană din altă parte. Dar dacă mama ar ţine laptele şi nu i 1-ar da, ştiţi ce rău poate să facă? Copilul cel de curând, născut moare, iar cauza este acea mamă împietrită, care nu i-a dat să sugă. Bogăţia este laptele săracilor; Dumnezeu ţi-a dat bogăţie, o, omule, ca să hrăneşti şi să întreţi pe săraci, ca un tată şi un supraveghetor al săracilor. "Ţie ţi s-a lăsat săracul; tu fii ajutor orfanului!" Dacă o ţi din pricina iubirii de argint, iată răul pe care-1 faci: săracul acela moare de foame sau de frig, pentru că nu are nici hrană, nici îmbrăcăminte; cutare fată săracă cade în desfrâu, pentru că n-are zestre să se mărite; cutare orfan este silit să fure, pentru că nu are cu ce să plătească datoria şi tu nu i-ai dat ajutorul necesar. Şi ca să continui comparaţia, cu cât mama alăptează mai mult copilul, cu atât laptele se înmulţeşte; dacă nu alăptează, seacă izvorul laptelui şi se pierde. "Aşa este natura bogăţiei, zice Marele Vasile, bogăţia care stă pe loc este nefolositoare; dar cea care se mişcă şi trece şi la alţii ajunge de obştesc folos şi este roditoare" (Sf. Vasile cel Mare, Omilia la: "Strica-voi jitniţele mele!"). Cu cât dai cu atât prisoseşte ceea ce dai. Tu dai una şi pe de altă parte Dumnezeu îţi întoarce însutit, şi acesta este minunatul fruct al milosteniei. Văduva aceea din Sarepta Sidonului, care nu avea altceva decât o mână de făină şi puţin untdelemn, atât numai cât să trăiască o zi, într-un timp când stăpânea mare foamete peste toate ţinuturile din jur, pentru că a hrănit pe profetul Ilie, ce bine a primit din pricina milosteniei ce a făcut? Făina şi untdelemnul acela pe care 1-a dat nu i-a lipsit niciodată; puţinul acela s-a înmulţit şi a ajuns nesfârşit. "Făina
-
-
-
-
-
-
• din vadră n-a scăzut si untdelemnul din ulcior nu -s-a împuţinat" (III împăraţi XVII, 16). Amar de tine dacă o vei ţine! Se pierde şi se risipeşte, potrivit dreptei îngăduinţe a lui Dumnezeu. Altă văduvă, în timpul lui Elisei atâta vreme cât turna untdelemnul în vase, untdelemnul se înmulţea; dar când n-a mai avut vas în care să toarne untdelemnul, s-a oprit (IV împăraţi IV, 1-7): "Si s-a oprit untdelemnul" (IV împăraţi IV, 6). Asta înseamnă că atâta vreme cât untdelemnul se împarte în mâinile săracilor se înmulţeşte; dar dacă nu se împarte, piere. "Bogăţia care stă pe loc este nefolositoare; dar cea care se mişcă şi trece şi la alţii ajunge de obştesc folos şi este roditoare". Şi nu este o scuză să spui că tu vrei să-ţi păstrezi averea pentru întreţinerea casei tale, pentru că Dumnezeu nu ţi-a dat-o numai pentru aceasta. Din pricina invidiei stăpânitorilor Babilonului Daniil a fost aruncat în groapa cu lei. Trecuseră şase zile decât nu mâncase, dar Dumnezeu, care avea grijă de el, a trimis un înger în ludeea la Avacum, care se ducea la ţarina lui cu un coş cu pâine ca să ducă mâncare secerătorilor lui. Stai, Avacum, zice îngerul, Dumnezeu îţi porunceşte să duci această mâncare în groapa din Babilon, unde este aruncat Daniil. Zicând aceste cuvinte, 1-a apucat de păr, 1-a dus în Babilon, 1-a lăsat deasupra gropii, unde el a strigat: "Daniil, robul lui Dumnezeu, ia această mâncare ce ţi-a trimis-o Dumnezeu" (Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Nil, 39-46). , Aici Avacum n-avea o scuză dreaptă să spună către înger: "Si eu am secerători care aşteaptă mâncare şi-mi porunceşti s-o duc lui Daniil? Asta-i hrană pentru oamenii care-mi muncesc şi s-o mănânce un străin? Ce să mănânce cei ce lucrează în ţarinile mele?" N-a spus aşa. Dumnezeu i-a poruncit să se ducă să hrănească un închis, un flămând şi a făcut-o fără să se scuze. Ah, şi câţi închişi, câţi flămânzi nu sunt ca Daniil! Ah, câţi nu sunt care abia au pâinea cea de toate zilele! Câţi nu sunt care-s strâmtarăţi de datorii! Câţi nu sunt care tremură că n-au cu ce se îmbrăca. Dumnezeu îţi porunceşte ţie, care ai să le porţi de grijă, să-i întreti. "Ţie ţi s-a lăsat săracul; tu fii ajutor orfanului!" Mai este oare scuză? Atotputernicul Dumnezeu putea să facă să nu cadă Daniil în necazul acela; putea în
strâmtoarea în care se găsea Daniil să-1 hrănească cu mâncare cerească, fără mâncărurile lui Avacum, dar prea înalta purtare de grijă a lui Dumnezeu vrea ca un om să fie strâmtorat, iar altul să-1 ajute; să fie strâmtorat săracul, ca să-1 ajuţi tu cel bogat. Cu ce scop? Pentru multul bine şi al unuia -şi al altuia. Ca să aibă cel sărac cununa răbdării, iar- tu bogatul răsplata milosteniei. "Ca tu să ai plata bunătăţii tale şi a administrării bune a avuţiei tale, iar celălalt să fie cinstit prin marile răsplăţi ale răbdării". Prin urmare eşti dator să dai. Şi ca să ştii să dai, ţine acest îndreptar pe care vin să ţi-1 spun întâi, dă acolo unde trebuie; al doilea, dă cât trebuie; al treilea, dă cum trebuie; şi al patrulea, dă când trebuie. Cu alte cuvinte gândeşte-te şi la persoană, şi la măsură, şi la mod şi la timp. întâi, dă acolo unde trebuie. I. Un filosof, Gratis Tebanul, voind să se consacre cu totul filosofici, ca să nu mai aibă nici o grijă, a aruncat toate avuţiile Im în mare. Ce nebun înţelept! Nu era mai bine să le împartă rudelor sau prietenilor? Mai nebun a fost Xerxe împăratul perşilor. Acestuia îi era drag un flatan, uda rădăcina lui cu apă mirositoare, împodobea ramurile lui cu mărgăritare şi pietre preţioase; nu era mai bine să facă astfel de faceri de bine soldaţilor lui sau sfetnicilor lui sau altor persoane vrednice ale curţii lui?
-
-
-
-
-
-
-
Aceeaşi nebunie este să-ţi dăruieşti avutul tău unui mare boier, care n-are nevoie; îl arunci în mare. Iarăşi să faci bine unui nerecunoscător şi netrebnic, este acelaşi lucru cu a face bine unui lemn nesimţitor; dai acolo unde nu trebuie. De două ori şi-au dat evreii comorile lor. Odată când au adus podoabele de aur ale femeilor lor şi le-au topit în foc, ca să ajungă acel viţel de aur pe care 1-a făcut Aaron (Ieşire XXII, 2-5). Şi aici evreii au dat acolo unde nu trebuia, pentru că dându-le să facă un idol le-au afierosit diavolului. Altă dată când au adus toate obiectele de aur, de argint şi de aramă, ca să facă jertfelnicul şi toate hainele scumpe şi frumoase câte le aveau, pentru veşmintele preoţilor (Ieşire XXXVII). Aici evreii au dat unde trebuia, pentru că dându-le spre slujbă sfântă, le-au afierosit lui Dumnezeu. Acum când tu le vei da, le vei dărui, le vei cheltui, le vei împrăştia pentru dorinţele tale, care sunt idolii poftelor tale, la mese, la petreceri şi mai cu seamă ca să saturi iubirea ta nesăturată de argint, ca să mulţumeşti serviciile amantei sau ale unei desfrânate, le dai acolo unde nu trebuie, pentru că le dăruieşti diavolului; dar dacă le vei da pentru altar, adică să se zidească o Biserică, să se repare o mănăstire, pentru vase bisericeşti, pentru veşminte preoţeşti; când le vei da ca să întreţi o familie săracă, ca să măriţi o fată săracă, ca să răscumperi un sclav, ca să hrăneşti un orfan, le dai acolo unde trebuie, pentru, că le dăruieşti adevăratului Dumnezeu. Al doilea, dă cât trebuie. II. Odată un filosof cinic a cerut de la împăratul Antigon, un talant, împăratul i-a răspuns că un talant este prea mult pentru un filosof; altădată i-a cerut doi dinari; şi iarăşi i-a răspuns ca este foarte puţin pentru un împărat; şi aşa nu i-a dat nimic. Dimpotrivă Alexandru a dăruit o cetate unui ostaş sărac care i-a cerut o mică milostenie. A rămas uimit acel sărac de un dar aşa de mare şi a spus: - Este mult pentru un ostaş. - Da, i-a răspuns mărinimosul împărat, dar aceasta nu e mult pentru un Alexandru. Ţin de rău pe Antigon că nu i-a dat filosofului măcar doi dinari; dar nu laud pe Alexandru, pentru că a dăruit prea mult unui ostaş. Cât trebuie dat? După analogia persoanei şi a trebuinţei. Aşa e drept. Doi dinari pe care-i dăm unui cerşător îi ajung ca să cumpere pâinea pentru ziua aceea, dar nu ajung pentru întreţinerea unui boier scăpătat, sau pentru zestrea unei fete sărace. Pământul, când însetează, nu-i ajunge câteva picături de apă, este nevoie de o ploaie mare şi iute; pe cât de mare este nevoia, pe atât de mare trebuie să fie şi ajutorul; şi iarăşi cât de mare este putinţa de a da pe atât de mare trebuie să fie şi milostenia. Bogatul să dea mult, săracul puţin; şi ştiţi că amândoi au aceeaşi răsplată, pentru că Dumnez'eu se uită nu la dat, ci la intenţie. Doi bănuţi a aruncat femeia aceea săracă în vistieria templului, acolo unde alţi bogaţi aruncau aur şi argint; dar Hristos a lăudat mai mult darul văduvei, pentru că a spus: "Toţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată întreţinerea ei" (Marcu XII, 41-44). Putem să descuiem o uşă cu o cheie de aur, putem şi cu o cheie de fier, şi încă cu una de lemn. La fel este şi cu galbenul lui bogatul şi cu dinarul lui săracul; amândoi deopotrivă pot să descuie poarta Raiului. Al treilea, dă cum trebuie. III. Mai întâi cu faţă veselă şi cu inimă bună, nu întristat si de silă, "nu cu mâhnire şi de silă, căci pe dătătorul de bună voie îl iubeşte
-
-
-
-
-
Dumnezeu" (II Corinteni IX, 7). Care-ţi este răsplata să dăruieşti şi să înjuri? Să miluieşti şi să ocărăşti? Ah, creştine, dacă ai ştii cine este acela care-ţi cere puţină pâine şi puţin ajutor! "Dacă al fi ştiut cine este cel ce-ţi zice ţie: "Dă-mi să beau!" (loan IV, 10). Acesta-I Dumnezeu în persoana omului sărac. Aşa zice dumnezeiescul Hrisostom: "Cât este de mare vrednicia sărăciei! Este masca lui Dumnezeu! Dumnezeu se ascunde în sărac. Săracul întinde mâna, dar Dumnezeu primeşte" (Sf. loan Hrisostom, Cuvânt despre milostenie). "Cine miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu" (Proverbe XIX, 17). Gândeşte-te cu câtă bucurie trebuie să se facă milostenie! în al doilea loc, cu mâna deschisă, adică din belşug. După cum cel care seamănă nu aruncă bob cu bob sămânţa în pământ, ci o împrăştie, tot aşa trebuie să facă şi cel care dă cum trebuie; despre el spune David: "A împrăştiat, a dat săracilor, pentru asta dreptatea lui rămâne în veac" (Psalmi CXI, 8). După cum semeni aşa şi seceri; dacă semeni mult, seceri mult; dacă semeni puţin, seceri puţin. "Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va si secera; iar cel ce seamănă din belşug, din belşug va şi secera" (II Corinteni IX, 6). "Când faci milostenie, spune.Hristos, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta" (Matei VI, 3). Pare că, prin aceste cuvinte vrea să spună: Milostenia trebuie să se facă pe ascuns în aşa fel încât nici o mână să nu ştie ce face cealaltă. Bine, dar aceste cuvinte mai au şi alt sens şi vor să spună: când dă o mână, cealaltă nu trebuie să ştie nimic, ca să dea şi ea, să dea două adică din belşug. IV. în sfârşit, al patrulea, dă când trebuie. Acesta-i lucrul cel mai necesar. Adică acum cât eşti în viaţă şi să nu aştepţi ceasul morţii. Atunci eşti milostiv de nevoie; atunci le laşi pe toate pentru că nu poţi să le târăşti în mormântul tău; acum cât eşti viu, fă binele, ca să fie binele făcut cu bună voie şi să ai plată desăvârşită. "Bună este milostenia, spune dumnezeiescul Hrisostom, şi în ceasul morţii, dar mai bună este în timpul vieţii" (Sf. loan Hrisostom, Omilia IX, la Romani). Ce răsplată de la Dumnezeu, ce laudă de la oameni, ce bucurie în conştiinţa ta, ce veselie pe inima ta, ca să vezi pe când eşti viu pe cutare orfan că a ajuns ceva prin milostenia ta, pe cutare fată că s-a măritat prin milostenia ta, pe cutare nenorocit că prin milostenia ta şi-a dus zilele! Dar, atunci te gândeşti să-ţi faci testamentul când sufletul trage să moan când înainte de ceaul morţii vin să-ţi închidă ochii ca să-ţi răpească viaţa a? Şi dacă-1 faci, te gândeşti cum are să-ţi îndeplinească hotărârile tale moştenitorii tăi? Rătăcitule! Tu, pe când trăiai nu le încredinţai averea ta şi când mori le încredinţezi sufletul tău? Bogaţi, care aţi murit, dacă este cu putinţă, sculaţi-vă din mormintele voastre ca să vă pun o întrebare: Voi, ca să îmbogăţiţi pe moştenitorii voştri aţi intrat în iad. Dar dacă Dumnezeu v-ar dărui un singur ceas de viaţă, ce aţi face? Voi negreşit, chiar în ziua aceea, cu propriile voastre mâini, aţi da sărindare (sărindare lipsă în M, adăugat după V) şi celelalte milostenii, ce sunt încă neplătite şi le-aţi da îndoite şi întreite ca să îmblânziţi dreptatea dumnezeiască. Acum tu întrebi^ "învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa veşnică?" îţi spun: Dă! Dă unde trebuie, dă cât trebuie, dă cum trebuie, dă când trebuie şi vei avea comoară în ceruri, viaţa veşnică, împărăţia cerească. Vrei mai mult?
Partea a Il-a "învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?" Ce fel de om credeţi că este acesta care întreabă aşa pe Hristos? Nu-i un legiuitor viclean sau un fariseu ipocrit care vine
-
-
sau să ispitească pe Hristos sau să-1 prindă în cuvinte. Nu! Este un tânăr cu firea şi cu intenţia bună. Se teme de Dumnezeu, împlineşte legea, nu face adulter, nu fură, nu dă mărturie mincinoasă, cinsteşte pe tatăl şi pe mama lui! "Pe toate acestea le-am păzit din tinereţea mea!" (Luca XVIII, 21). Şi pentru aceasta mai cu seamă Hristos 1-a iubit când 1-a văzut, spune Sf. Evanghelist Marcu: "lisus uitându-se la el l-a iubit" (Marcu X, 21). Dar ca să fie desăvârşit, drept şi sfânt, îi lipseşte un singur lucru: "încă una îţi lipseşte" (Luca XVIII, 22), să nu fie iubitor de argint. El avea numai acest păcat, iar când Hristos i-a atins această rană şi i-a zis: "Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde toate câte ai şi dă-le săracilor" (Luca XVIII, 22), n-a primit, s-a întristat, s-a întors, s-a dus şi a plecat întristat. Pentru ce? "Pentru că era foarte bogat" (Luca XVIII, 23). Dar oare nu este acesta omul acela bun şi cinstit care n-a dorit femeia nimănui, care n-a luat lucrul s-au cinstea nimănui, care a păzit cu cea mai mare grijă legea, care este după lege un sfânt! Da! Dar acest sfânt este un iubitor de argint. Vedeţi, când este vorba de bani nu este altfel. Ah, blestemată iubire de arginţi, care atât de mult stăpâneşti sufletele oamenilor! Cu alte cuvinte: Cu adevărat acel bun rob al lui Dumnezeu avea multe şi mari virtuţi. El să fure? El să dea mărturie mincinoasă? Ferit-a sfântul! "Pe toate acestea, poate să spună, le-am păzit din tinereţea mea". Este cast, se roagă, posteşte, este cu adevărat în lume, dar s-a lepădat de lume, el, închis într-o chilie sau în afară într-o pustie, s-a îndepărtat cu totul şi de discuţiile cu oamenii şi de tulburările din piaţă, şi de deşertăciunile şi de răsfăţurile veacului; el stă îndeletnicindu-se cu faptele virtuţii, rugându-se singur singurului Dumnezeu. La chip, la înfăţişare, în hainele cele de păr, în toată viaţa şi traiul lui, un sihastru! Dar vai! Acest sihastru este un iubitor de argint; postnic, dar iubitor de argint; făcător de minuni, dar iubitor de argint, "încă una-ţi mai lipseşte!" Are toate faptele cele bune, îi lipseşte un lucru numai ca să-1 declarăm sfânt desăvârşit: că iubeşte sărmanul banii. Face ori şi ce vrei! Vrei să postească? Nu mănâncă carne toată viaţa lui. Vrei să se roage? O face toată noaptea! Vrei să ducă o viaţă aspră? Este bucuros să meargă cu picioarele goale şi încărcat cu fier. Pe toate le face cu bucurie. Dar să nu te atingi de pungă, că-1 pierzi. Pe toate celelalte le face cu bucurie, numai aceasta îl întristează, îl amărăşte, îl face să plece îndurerat. Atât este de adevărat că un om poate să ajungă prin multe virtuţi să fie un sfânt, dar acest sfânt poate să fie iubitor de argint. Atât este de adevărat că iubirea de argint ţine şi stăpâneşte chiar sufletele acelora cărora noi ne închinăm ca la nişte sfinţi. Dar întreb: Un astfel de sfânt iubitor de argint poate să fie ucenic şi apostol al lui Hristos? Nu! S-o mărturisească omul iubitor de arginţi din Evanghelia de astăzi! Când Hristos i-a spus: "Vinde toate câte ai si dă-le săracilor", cu alte cuvinte: "Lasă cu totul iubirea ta de argint şi îmbrăţişează iubirea de sărăcie şi vino si urmează-mi Mie" (Luca XVIII, 22), "Vino să-mi fi ucenic şi apostol", el a plecat întristat (Luca XVIII, 23). Poate să păzească cu multă grijă legea, poate să se laude: "Pe toate acestea le-am păzit din tinereţea mea", dacă este iubitor de argint nu are tovărăşie şi împărtăşire cu Hristos. Iarăşi întreb: Un astfel de sfânt iubitor de argint, cu toate virtuţile sale, poate să *
se mântuie? Greu, O spune Hristos: "Cu greu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii" (Luca XVIII, 24). Dumnezeiescul Hrisostom spune şi pricina: "Nu poţi să iubeşti în acelaşi timp şi argintii şi sufletul" (Sf. loan Hrisostom, Omilia XXIV la I Corinteni).
-
Drumul care duce la rai, spune Hristos, este strâmt şi plin de scârbe (Matei^VII, 13-14); iar cel care vrea să meargă pe el trebuie să fie sprinten şi gol. Dumnezeu a vrut să urce la cer de viu pe profetul Ilie. "Iată car de foc si cai de foc" (IV împăraţi II, 11), care 1-a răpit Pe c id se înălţa a aruncat cojocul pe pământ şi 1-a luat ucenicul său Elisei: "Şi a luat Elisei cojocul care căzuse de sus de la Ilie" (IV împăraţi II, 13). Dar pentru care motiv profetul şi-a aruncat hainele lui când s-a urcat la cer? Pentru că cu haine, adică cu bogăţii şi cu averi, este greu, creştini, să ne urcăm la cer. "Cu greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au avuţii". Avuţiile sunt poveri care ne trag în jos. Profetul Ilie când s-a urcat la cer şi-a lăsat hainele lui. Cu alte cuvinte: dacă cu propriile noastre haine nu ne urcăm la cer, cu cât mai puţin cu cele străine. Dar care este acela care să nu iubească şi lucrurile lui şi pe cele străine? Prin urmare "Cine poate să se mântuie?" Asta o face numai nemărginita milostivire a lui Dumnezeu. "Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu" (Luca XVIII, 27).
- Predica zilei -
Cuvânt de laudă Ia Născătoare de Dumnezeu în zilele de post ale lunii August Rugăciunea şi postul sunt două arme nebiruite, care au fost date din cer Bisericii, ca să lupte împotriva tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Trei sunt acei înfricoşători duşmani care fac împotriva noastră un război neîntrerupt: lumea, diavolul şi trupul. Lumea ne duce război prin deşertăciunea şi mândria vieţii; diavolul prin amintiri ascunse şi prin gânduri viclene; trupul prin desfătare, prin plăcere prin pofte şi dorinţe ruşinoase. Da toţi trei la un loc, ca şi cum ar fi înţeleşi, ne poartă război cu toată oştirea şi cu toată panoplia ispitelor, dar noi, pri post si rugăciune ne împotrivim în chipul cel mai fericit duşmanilor noştri şi îi biruim. Trupul îl omoram, pe diavol îl punem pe fugă, iar lumea o călcăm în picioare; şi într-aripaţi, ca prin două aripi pe de o parte cu rugăciunea, iar pe de altă parte cu postul, cu totul înălţaţi duhovniceşti şi cereşti, trecem peste laţuri şi scăpăm de cursele ispitelor. Pentru aceea zice dumnezeiescul Hrisostom despre rugăciune: "Acolo unde este rugăciune şi mulţumire acolo vine şi harul Sfântului Duh; demonii fug şi toată puterea potrivnică piere". Iar Sfântul Vasile cel Mare spune că prin post şi prin înfrânare, "se biruie puterea duşmanilor nevăzuţi", după cum şi cu privire la lunaticul din evanghelia de azi Q adevereşte Hristos: "Acest neam de draci nu iese decât prin rugăciune şi post". Biserica noastră, care face totul prin conducerea Sfântului Duh a rânduit timpul acestor patrusprezece zile pentru ca să facem noi creştinii rugăciune şi post adică paraclise si înfrânare, în cinstea Prea Slăvitei Pururea Fecioarei Măria, Mama prea Sfântă a Dumnezeului nostru, într-adevăr lupta este scurtă, dar victoria foarte strălucitoare, iar câştigul victoriei cu totul îmbelşugat Această suverană dumnezeiască Maică împărăteasa cerului şi a pământului sade în dreapta tronului dumnezeirii în trei sori ca arbitru şi văzând aici jos lupta, ţine cununile ca să încununeze pe luptători. Ferice de noi dacă vom lupta cum trebuie! Cel care în aceste sfinte zile prin rugăciune şi post, va birui cu bărbăţie grijile lumeşti, uneltirile diavoleşti, gândurile trupeşti, acela să aibă negreşit îndrăzneală şi va lua de la Maica Domnului premiul cuvenit. Eu o adeveresc, din partea acestei Fecioare, prea sfinte şi
-
-
vin pentru aceasta să dovedesc astăzi cât de mare har şi ajutor primeşte de la Prea curata Stăpână, cel care are evlavie către ea şi o cinsteşte prin rugăciune şi prin post. Prea Sfânta Fecioară este şi se numeşte Mamă în două chipuri, întâi: Mamă a lui Dumnezeu şi apoi Mamă a tuturor creştinilor. Lui Dumnezeu îi este mamă prin fire iar creştinilor le este Mamă prin poziţie. Este Mamă firească a lui Dumnezeu, este cu adevărat născătoare de Dumnezeu, căci cu adevărat a născut pe Fiul lui Dumnezeu din nestricăciosul ei pântece, din care Cuvântul dumnezeiesc a luat trup şi a unit într-o ipostasă neîmpărţită firea lui dumnezeiască cu firea omenească, mai presus de fire, cuvânt si înţelegere. Este mamă prin poziţie a tuturor creştinilor, pentru că dacă noi din pricina harului înfierii suntem fraţi prin poziţie ai lui lisus Hristos, pe care L-a născut Fecioara, iar acest lisus Hristos, după cum zice Pavel, este printre noi ca un prim născut între mulţi fraţi (Romani VIII,29), urmează ca noi să fim fii prin poziţie a Maicii lui Dumnezeu. Acum, ca mamă a lui Dumnezeu, din pricina vredniciei de mamă, ea trebuie să aibă de la Dumnezeu atât de mare har, pe cât trebuie să aibă o mamă de la Fiul ei. Şi iarăşi, ca Mamă a creştinilor, din pricina dragostei de Mamă, trebuie să dea atâta har creştinilor, cât trebuie să dea o mamă copiilor ei. Dar harul, pe care are Prea Sfânta Fecioară de la Dumnezeu, trebuie să se măsoare cu vrednicia de Mamă a lui Dumnezeu şi această vrednicie este nemărginită deci şi harul pe care-1 primeşte este nemărginit; de asemenea şi harul pe care îl dă creştinilor trebuie să se măsoare cu dragostea de mamă faţă de copii, iar această dragoste este nemărginită; deci şi harul pe care îl dă este nemărginit. Acum, măsurând iarăşi harul nemărginit, pe care-1 primeşte de la Dumnezeu, ca Maică a lui Dumnezeu şi harul nemărginit pe care îl dă creştinilor, ca Mamă a creştinilor, Fecioara este un ocean de haruri, într-adevăr este un ocean mare în întindere, în care primeşte ca Maică a lui Dumnezeu, pe toate fluviile nesecate ale harurilor dumnezeieşti ale duhului; mare în inundaţie, fri care ca maică a creştinilor, le dă belşugul aceloraş dumnezeieşti daruri; şi astfel din pricina darurilor pe care le primeşte, ca Maică a lui Dumnezeu, este un ocean nesfârşit; iar din pricina darurilor pe care le dă ca maică a creştinilor, este un ocean nesecat. La acest lucru vreau să vă gândiţi acum, ascultători evlavioşi, ai Fecioarei, printre celelalte însuşiri ale ei, că ea este şi Maică a lui Dumnezeu şi Maică a creştinilor; şi ca Maică a lui Dumnezeu are pe lângă Dumnezeu, Fiul ei mai multă îndrăzneală decât toţi sfinţii şi îngerii; iar ca mamă a creştinilor ne dăruieşte nouă copiilor ei mai mari binefaceri decât toţi sfinţii şi îngerii. Coriolan, şef foarte nobil şi general foarte viteaz, a fost izgonit pe nedrept din vechea Romă; mâniat de asta ridică oştire şi porneşte război împotriva patriei lui nerecunoscătoare; luptă învinge şi biruitor se apropie de Roma; o înconjoară, o asediază şi o strâmtorează. Se ridică primul pe zidul cetăţii ţinând spada în mână, împrăştiind ameninţare şi frică: ameninţă cetatea s-o dărâre din temelii pe cetăţeni să-i treacă prin gura săbiei şi cu sângele lor să stingă dreapta lui mânie şi să şteargă insulta nedreaptă ce i-au făcut. Atunci romanii, cunoscându-şi greşeala lor, se căiesc de ce au făcut, sunt cuprinşi de frică şi ruşine, se adună înfricoşaţi în sfat şi nu găsesc altă tămăduire în faţa primejdiei ce-i ameninţa decât să cadă la picioarele bărbatului, să-i ceară iertare şi cu aceasta să îmblânzească mânia lui. Merg deci înainte oamenii cei mai distinşi ai senatului, vin în urmă conducătorii, iar în urmă poporul, cete de femei şi de copii toţi cu lacrimi în ochi, cu multă tristeţe pe faţă; se suie pe zid se înfăţişează înaintea lui Coriolan, cad, se închină, se roagă, plâng şi
-
toţi deodată cu o voce jalnică cer îndurare pentru viaţa lor primejduită şi pentru patrie. Dar acela stă neîndurat, nu este mişcat de rugăminţi, nu se înmoaie de lacrimile tuturor cetăţenilor; mai vârtos se mânie vrea să dea semnul războiului, să îndemne pe soldaţi să pornească, să ucidă să nimicească. Dar când vede în mulţimea de oameni faţa îndurerată a unei femei foarte venerabile - şi era Veturia mama lui - care plânge, î-1 roagă, şi-i aduce aminte de laptele ce 1-a supt, de pântecele ce 1-a purtat, de dragostea de mamă, atunci la vederea aceleea îşi îmblânzeşte privirea, stinge mânia, lasă de-i cade spada, stăpâneşte furia oştirii, i-e milă de cetăţeni, nu mai intră ca duşmai ci ca prieteni în cetate, pe care o izbăveşte de cea mai grea primejdie.Atâta poate şi mai mult încă decât o nenumărată mulţime de popor numai înfăţişarea maniei alături de fiu. Ce este mai puternic lângă un fiu decât lacrimile şi rugăminţile unei mame? Dar să ne întoarcem la subiect. Nu este adevărat, creştini, că noi păcătuim în fiecare zi, în fiecare ceas în fiecare clipă? S-o spună conştiinţa fiecăruia! Vai de noi! Şi cu câte feluri de păcate trece pângărita noastră viaţă! Ea nu-i altceva decât un şir neîntrerupt de fărădelegi foarte mari. Câte necurăţiri în cugetele noastre? Câte vorbe de ruşine în limba noastră? Câte viclenii în faptele noastre vede Fiul lui Dumnezeu? Vede şi rabdă, pentru că este îndelung răbdător. Dar când noi, printr-o nerecunoştinţa neomenoasă, nepocăiţi, neîndreptaţi, întăriţi în rău, mâniem la culme dumnezeiasca lui dreptate, şi aprindem dreapta lui mânie, nu mai rabdă, ci înarmat cu sabia şi cu arcul mâniei lui înfricoşatei şi fără seamăn ca un ostaş înfricoşător, stă în faţa noastră şi ne ameninţă cu nimicire desăvârşită cu moarte cu munca iadului; şi pare să spună către noi ceea ce spune către iudei, în evanghelia de astăzi: "O, neam necredincios si îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Până când vă voi suferi pe voi? (Matei XVII,17). Neam necredincios, nu pentru că n-ai credinţă ci pentru că nu faci nici o faptă de credinţă; îndărătnic, pentru că te-ai abătut de la frica mea, care ai călcat în picioare legea mea, care te-ai îndepărtat de la dragostea mea şi te-ai întors la voinţele tale, până când voi fi cu voi? Până când să fiu cu voi în Biserica mea, în tainele mele? Până când vă voi suferi pe voi? Până când să vă sufăr si să vă ţin prin răbdarea mea prin îndelunga mea răbdare? Până când?" Aşa zicând, "va lua sabia lui - într-o aşa de înfricoşată înfăţişare îl descrie profetul - arcul său l-a încordat si l-a gătit, iar în el a pregătit vasele morţii" (Psalmi VII,13-14). Sabia lui este scoasă ca să rănească pe cei care sau din pricina bătrâneţii sau din pricina neputinţei sunt aproape de mâinile lui; arcul este încordat, ca să săgeteze de departe pe cei care din pricina mândriei sau a tinereţii sau a vitejiei se silesc să scape de mânia lui. Săgeţile sunt pregătite şi sunt acele săgeţi ale celui puternic, "sunt aprinse cu cărbuni pustiitori" (Psalmi CXIX,4). Aceasta pentru ca să omoare fie pe copii, pentru ca să pedepsească pe părinţi fie pe părinţi, ca să înţelepţească pe copii, fie pe bărbat pentru deşertăciunea nevestei, fie pe femeie pentru desfrânarea bărbatului, fie pe frate pentru păcatul fratelui. Aceea pentru ca să ne rănească în sănătate, ca să ne arunce bolnavi printr-o boală de mulţi ani la pat; cealaltă, ca să ne otrăvească fericirea, ca să smerească prin sărăcie aerul nostru îngâmfat. Celelalte care sunt nenumărate, să cadă peste noi, să facă nenumărate răni, să ardă case, să facă să dispară moşii, să cufunde averi, să dezmoştenească familii; prin judecăţi, prin dihonii, prin foame, prin ciumă, prin război, prin robii şi prin toată mulţimea nenorocirilor. "Sabia lui va luci, arcul lui l-a încordat şi l-a pregătit, iar în el a pregătit vasele morţii". Unde să fugim noi păcătoşii faţă de o atât de mare întărâtare şi mânie a Fiului lui Dumnezeu? Nu găsim alt ajutor decât să ne pocăim, să
-
cădem la picioarele Dumnezeului nostru iubitor de oameni, şi pentru aceasta să încercăm mijlocirea preoţilor, care sunt aici jos în Biserică şi a sfinţilor care sunt în. rai. Gândiţi-vă acum că toţi, şi monahi şi preoţi şi arhierei şi patriarhi, ar. face o slujbă şi o rugăciune comună; dar mai cu seamă toţi sfinţii raiului, toată ceata profeţilor şi a apostolilor, toate mulţimile mucenicilor a asceţilor şi a fecioarelor, toate cetele fericiţilor îngeri, căzând înaintea tronului majestăţii dumnezeieşti, ar cere îndurare şi iertare pentru noi. Mai mult decât toate aceste mijlociri şi ale Bisericii de Jos şi ale celei de Sus, poate un singur cuvânt al Maicii lui Dumnezeu. Ah! Când se va întoarce Judecătorul acela înfricoşător şi va vedea faţa Maicii lui, a acelei prea sfinte şi prea dulci Mame, care se roagă, îndată se face blând, liniştit, împăciuitor, lasă sabia şi arcul dumnezeieştii lui mânii, îndată face cu noi pace şi dragoste, îndată ne dă iertarea dorită: "Mult poate rugăciunea Maicii, pentru îmblânzirea Stăpânului". Pentru că la urma urmelor creştini, cine roagă? Maica lui Dumnezeu care are incomparabil mai multă îndrăzneală faţă de Dumnezeu decât toţi sfinţii. Ceilalţi sfinţi se roagă lui Dumnezeu ca robi ai săi, prea sfânta Fecioară îl roagă ca Maică a lui Dumnezeu. Pe cine roagă? Pe Fiul Dumnezeu pe care l-a zămislit, pe care l-a născut, pe care l-a alăptat, pe care l-a hrănit, pe care l-a iubit, cu câtă dragoste iubesc pe Dumnezeu toţi fericiţii la un loc, de care a fost iubită cu câtă dragoste are Dumnezeu faţă de toţi fericiţii la un loc. Toţi sfinţii roagă pe Dumnezeu, ca pe Stăpân, Prea Sfânta Fecioară îl roagă ca pe un Fiu. Pentru cine se roagă? Pentru creştini, care sunt copiii ei, după fire urmaşi ai aceluiaş neam, ai aceluiaş sânge din care şi ea s-a născut iar după har fraţi ai acelui Fiu pe care l-a născut. Ceilalţi sfinţi se roagă pentru noi ca pentru fraţi, prea sfânta Fecioară se roagă pentru noi ca pentru copii. Acum gândiţi-vă şi la cea care se roagă cât îi este de mare îndrăzneala şi la cel pentru care se roagă cât îi este de mare rugămintea! Este deci cu putinţă să lipsească harul! Aceasta vrea să spună cuvintele acelea din Cântarea Cântărilor în care pare că vorbeşte Dumnezeu cu Fecioara: "Mi-ai robit inima cu o privire a ochilor tăi (Ieşire XX,12); iată arunc armele las mânia dau iertare!" Un astfel de har face; atât de mare ajutor aducea prea Sfânta Măria către noi creştinii; dar noi creştinii ce fel de cinste, câtă evlavie trebuie să avem către prea sfânta Măria? Ea este Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră a creştinilor; ca Maică a noastră trebuie s-o cinstim şi s-o respectăm pentru că aceasta este o datorie naturală întemeiată pe o lege dumnezeiască; iarăşi ca Maică a lui Dumnezeu încă mai mult trebuie să o cinstim şi să o respectăm cu oamenii. Deoarece ca Maică a lui Dumnezeu o cinstesc şi o respectă toţi sfinţii paradisului, înşişi îngerii cerului. Deci cinstea şi respectul faţă de prea sfânta Măria şi ca Maică a noastră trebuie să fie mare şi ca Maică a lui Dumnezeu trebuie să fie incomparabilă. Cine nu cinsteşte şi nu respectă pe propria lui Mamă nu este vrednic să se numească om; cine nu cinsteşte şi nu respectă pe Maica lui Dumnezeu nu este vrednic să se numească creştin. Cine poate să se laude că este credincios slujitor al lui lisus, dacă nu este credincios slujitor şi al Măriei? Sau cum respectă pe Fiul fără să respecte şi pe Maică? Ah! Şi dacă eu printr-o întâmplare nenorocită voi pierde orice altă evlavie, nu voi pierde niciodată evlavia faţă de Fecioara Măria! în orice nenorocire trupească sau sufletească în care m-aş găsi către ea voi alerga, încredinţat că voi găsi în bolile mele vindecare, în necazurile mele mângâiere şi în păcatele mele iertare. Si în iad eu nădăjduiesc mântuire de la împărăteasa cerului; eu nu mă tem să pier, când sunt păzit în braţele ei; numai când voi pierde evlavia faţă de Fecioara, atunci sunt în suflet pierdut.
-
-
-
Dar o.are în ce stă evlavia faţă de Fecioara? în post şi rugăciune, în rugăciune care înseamnă rugăminte; în post care înseamnă înfrânare; două mijloace pe care ni le-a dăruit Biserica ca să cinstim, mai cu seamă în aceste zile, pe Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră. Dar ce fel trebuie să fie rugăciunea noastră când o rugăm? Nu cu neorânduială, nu cu tulburare, nu cu neruşinare ci cu frica de Dumnezeu, cu scobirea inimii, cu lacrimi de umilinţă. Ce fel trebuie să fie postul nostru în înfrânare? Nu numai post de mâncăruri ci post şi de la păcate; nu numai înfrânare de la carne ci înfrânare de la orice patimă trupească. Prea sfânta Fecioară prin post, cere de la noi inimă curată; prin rugăciune inimă zdrobită; şi ce lucru mai puţin poate să ceară de la creştini, Maica lui Dumnezeu şi Maica creştinilor? Ah! Şi dacă am înţelege cât de mare har şi ajutor avem de la o astfel de prea sfântă Mamă! Orfani, care sunteţi lipsiţi de părinţii voştri, străini, care aţi pierdut fericirea voastră; bolnavi, întristaţi, păcătoşi, nu vă întristaţi; voi aveţi mamă pe Maica lui Dumnezeu. Mamă care vă poartă de grijă în pribegia voastră care vă hrăneşte în sărăcia voastră, care vă dă vindecare în boli mângâiere în necazuri, libertate în robii, iertare în păcate; nu fiţi întristaţi, aveţi Maică, pe Maica lui Dumnezeu. Corăbieri care călătoriţi pe mare, invocaţi-o pe Fecioara, ca să aveţi liman în naufragiu; negustori, care călătoriţi pe uscat, invocaţi pe Fecioara ca să aveţi ajutor în primejdii; plugari, care lucraţi pământul invocaţi pe Fecioara, ca să aveţi binecuvântat rod în ostenelile voastre. Tineri, care învăţaţi în şcoli, invocaţi pe Fecioara ca să aveţi lumina cunoştinţei în studiul vostru. Preoţi şi laici, bărbaţi şi femei, chemaţi în rugăciunile voastre pe Fecioara, în toate nevoile şi trupeşti şi sufleteşti ca să o aveţi ocrotitoare în această viaţă, asistentă în ceasul morţii, mijlocitoare în ziua judecăţii. Creştini, mici si mari, toţi câţi adoraţi şi va închinaţi numelui lui lisus, cinstiţi şi respectaţi numele Fecioarei Măria, Maica lui lisus şi Maica noastră. lisus şi Măria să fie întipărite, în inimile voastre. lisus şi Măria să nu lipsească din gurile voastre. lisus şi Măria să fie începutul şi sfârşitul rugăciunilor voastre. Numele lui lisus şi al Măriei să fie primele cuvinte ale zorilor cele din urmă cuvinte ale serii. Cu acestea închideţi spre somn ochii voştri; cu acestea intraţi si ieşiţi din Biserică; cu acestea începeţi si sfârşiţi orice lucru; ca să fiţi învredniciţi în ceasul în care vă veţi da duhul, să aveţi pe de o parte pe lisus iar pe de altă parte pe Măria şi împreună cu lisus şi cu Măria să fiţi slăviţi în împărăţia cerurilor, amin. Predici de Ilie Miniat Cuvânt panegiric la Buna Vestire a Născătoarei de Dumnezeu Măria Pe poarta strălucitoare a prea frumosului răsărit se iveşte acea vestitoare îmbrăcată în alb a soarelui, zorile cele purtătoare de lumină cu degete de trandafiri. Şi îndată ce pe faţa auriuargintie a cerului începe să zugrăvească venirea blondului Apolon, atunci, da atunci, da corul multiform al stelelor se sileşte să fugă cât mai repede; dispare cu totul întunericul adânc al nopţii întunecoase; nestatornica lună, neputând suferi o strălucire atât de frumoasă se acoperă cuprinsă cu totul de ruşine. O muzică armonioasă formată din organele muzicale ale diferitelor păsări se aude în dumbrăvile înverzite. Oamenii, cufundaţi în somn adânc, se deşteaptă la feluritele lor ocupaţii. Si în sfârşit, se binevesteşte ca de un vestitor plin de graţii în toate cele patru părţi ale lumii: "Iată ziua s-a apropiat, iată lumini a strălucit".
-
-
-
-
-
-
-
Tot aşa astăzi se iveşte pe poarta însorită a cerului arhanghelul ca focul de luminos al lui Dumnezeu, strălucitorul şi curatul Gavriil. Si îndată după ce cu salutarea "Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu Tine" (Luca 1,28), zugrăveşte în pântecele neprihănit al dumnezeieştii copile Măria, venirea neapusului Soare al dreptăţii, atunci da, atunci începe să fugă politeismul potrivnic lui Dumnezeu al idolilor vicleni. Dispar cu totul simbolurile întunecate ale legii vechi. Nestatornica ceată a necredincioşilor, neputând suferii lumina foarte strălucitoare a adevărului îşi ascunde în tăcere chipul ei lipsit de credinţă. Gurile sfinţilor învăţători nu contenesc melodiile unei neîntrerupte doxologii. Neamul omenesc, cufundat în somnul necunoştinţei, se deşteaptă la vieţuirea creştinească a credinţei ortodoxe. Si în sfârşit cu o trâmbiţă de Dumnezeu insuflată a unei Bunei Vestiri pline de graţii, se binevesteşte în toată lumea: "Iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu". O, bucurie ce nu se poate povesti! O, minune nespusă! Bucurie, pentru că astăzi Tatăl cel mai înainte de veci îşi deschide îndurările Sale şi ne dăruieşte pe Unul Născut Fiul său. Fiul se întrupează prin conlucrarea prea Sfântului Duh, Duhul se pogoară peste Fecioară, iar Fecioara zămisleşte printr-o zămislire fără de sămânţă. Minune, pentru că cel nemuritor se uneşte cu cel muritor, a doua persoană a sfintei treimi ia firea omenească şi nu ia firea persoana: cel veşnic şi cel vremelnic rămân în aceeaşi ipostasă. Bucurie, pentru că se dezleagă osândirea lui Adam, cel dintâi creat şi ni se dăruieşte harul, pentru dobândirea raiului din care neascultarea ne-a izgonit. Minune, pentru că Dumnzeu cel necorporal, cel netrupesc şi imaterial a primit să ia corp, trup şi materie, păstrând în aceeaşi persoană omenirea desăvârşită şi dumnezeirea desăvârşită fără schimbarea firii, fără prefacerea fiinţelor, fără amestecarea persoanelor (greşeala dogmatică este evidentă în acest pasaj). Tu deci, Fiule fără de început şi Cuvinte al Tatălui celui mai înainte de început, chipul veşniciei lui şi izvorul viu al înţelepciunii! Tu acum, prin minunata ta atotputernicie dăruieşte puterii mintii mele, minte sufletului meu, suflet cuvântului meu, cuvinte gurii mele, ca să fac cunoscut marea taină de azi. Tu, care îţi scoţi laudele tale din gura pruncilor şi a celor ce sug (Psalmi VIII,3; Matei XXI,16), înţelepţeşte neexercitata mea limbă şi varsă harul binecuvântării tale peste buzele mele ca să urez si eu împreună cu Gavriil pe Fecioara, zicând: "Bucură-te cea plină de dar, Mărie! Domnul este cu tine!" "Iată vei lua în pântece si vei naşte Fiu". Dumnezeu înţeleptul creator al tuturor lucrurilor, după ce a creat acele cete imateriale ale ierarhiei cereşti, după ce a înconjurat cerul cu diferite sfere şi i-a aprins stelele cele cu totul luminoase pe faţa lui liniştită; după ce a întemeiat neclătitul pământ, 1-a zugrăvit cu flori foarte mirositoare, 1-a îmbogăţit cu rodurile cele mai dulci şi 1-a adăpat cu izvoare limpezi ca cristalul apelor; după ce a revărsat în aer zefirul şi boarea, a înălbit ziua cu lumina şî a vopsit noaptea cu întuneric şi în sfârşit după ce a creat cu atâta frumuseţe şi orânduială cel mai frumos sistem al soarelui şi al pământului, în urmă a luat ţărână din pământ şi a plăsmuit şi a înfrumuseţat pe prunul om pe Adam. La însufleţit cu suflare de viaţă după chipul său şi 1-a pus în paradisul desfătării ca să aibă, ca împărat al întregii lumi, sceptrul şi stăpânirea.
-
-
Dar pentru că "n-afost găsit pentru Adam ajutor asemenea lui, a pus Dumnezeu somn peste el si a adormit si a luat una din coastele lui si a împlinit în locul ei carne si a f acut Dumnezeu pe femeie din coasta pe care a luat-o din Adam" (Facere 11,20-22). Astfel creată, această prea sfântă pereche lumina ca soarele şi luna în acele frumuseţi neveştejite ale paradisului. Dar n-a trecut mult când, după sfatul rătăcirii diavoleşti, a suferit acea întunecare atotnimicitoare. Şi cu toate că ştia totul pentru ca să cunoască mai mult a ajuns în atâta neştiinţă încât "s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor" (Psalmi XLVIII,12). Prin urmare Adam, după ce a fost alungat din paradisul desfătării şi a căzut în moarte din nemurire, trebuia să ia de la Eva osul acela pe care i 1-a dat la creaţie. Dar pentru că şi ea căzuse în aceiaşi stricăciune şi blestem, nu putea să i-1 dea, aşa că femeia a rămas datoare. Acum, ce a făcut milostivirea cea mare a lui Dumnezeu, care vindecă cele neputincioase şi plineşte pe cele ce lipsesc? A binevoit şi a trimis pe Unul-Născut Fiul Său, care se numeşte de vasul alegerii noul Adam: "Omul cel dintâi din pământ pământesc; al doilea din cer coborât" (I Corinteni XV,47). Acestuia tainica Evă copilul dumnezeiesc Măria îi plăteşte împrumutul făcut strămoaşei dând trupul ei curat. "Şi Cuvântul trup s-a făcut si a locuit între noi" (loan 1,14). Aceasta o cântă şi muza de Dumnezeu insuflată a Bisericii, sfântul Teofan în cântările Fecioarei, ca din partea acesteia: "prin mine deci să fie nimicit blestemul Evei, prin mine, azi, să fie plătită datoria; prin mine să fie întoarsă cu prisosinţă datoria cea veche". Minunată a fost plăsmuirea strămoaşei, dar mai minunată şi, mai ales, mai plină de graţie este plăsmuirea din nou de azi a Fiului şi Cuvântului. Acolo Adam, după ce a fost făcută Eva din coasta lui a rămas teafăr ca şi mai înainte; aici Fecioara după ce Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup, a rămas Fecioară înainte de naştere în naştere şi după naştere. Acolo diavolul stricător de suflete prin otrava înşelăciunii: "veţi fi ca si Dumnezeu!" (Facere 111,5), a omorât tot neamul omenesc; aici arhanghelul Gavriil prin bună vestire: "Bucură-te!" (Luca 1,28), a predicat mântuirea. Acolo Eva, din pricina marei ei mândrii gustând din pomul cunoştinţei (Facere 111,6), a pierdut harul dumnezeiesc; aici Fecioara, din pricina adâncii ei smerenii: "Iată roaba Domnului!" (Luca 1,38), a ajuns Maica lui Dumnezeu. Acolo Eva a auzit: "în dureri vei naşte Fiu!" (Facere 111,16); aici Fecioara: "Iată vei lua în pântece si vei naşte Fiu!" (Luca 1,31). O, dumnezeiască plăsmuire din nou! O sfântă plată! O, bună vestire de suflet folositoare! Minunaţi-vă oameni de nemărginita milostivire, de milostivul pogorământ al lui Dumnezeu, căruia nu i-a ajuns să împodobească pe om cu atâtea haruri, să-1 îmbogăţească cu atâtea slave, să supună "sub picioarele lui oile şi toţi boii, dar încă şi toate dobitoacele câmpiei, păsările cerului şi peştii mării, cele care străbat cărările mării" (Psalmi VIII,7-8), ci, pentru că prin sfatul înşelător al diavolului a căzut din fericire în nefericire, din nemurire în murire, din frumuseţile cu flori de aur ale raiului în spinii şi ciulinii pământului, a hotărât încă să trimită pe Unul-Născut Fiul său să i-a de la o femeie firea omenească, ca să-1 înalţe la starea de mai înainte să-1 urce la cinstea cea dintâi să-i dăruiască nemurirea de mai înainte: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut l-a dat" (loan 111,16). Prin urmare când a venit plinirea vremii (Galateni IV,4), trebuia să ia sfârşit sfatul cel mai înainte de veci şi să se împlinească această hotărâre dumnezeiască. Dar pentru că taina era atât de înaltă, atât de ascunsă, atât de greu de înţeles, încât dacă Fecioara ar fi
-
-
zămislit fără nici o pregătire şi la întâmplare pe Fiul lui Dumnezeu, fără săi fi făcut cunoscut mai dinainte chipul în care să zămislească fără să fi fost pregătită prin cuvintele unui înger cu privire la o astfel de zămislire fără de sămânţă, ea s-ar fi găsit în mare frică şi tulburare. Pentru aceasta la o astfel de operă a fost chemat marele comandant al puterilor cereşti, Gavriil cel cu chipul de fulger: "In luna a Vl-a a fost trimis de Dumnezeu Gavriil Arhanghelul " (Luca 1,26), şi intrând cu evlavie în casa Fecioarei, o salută cu astfel de cuvinte: "Bucură-te cea plină.de dar, Domnul este cu tine!" (Luca 1,28), ca şi cum i-ar fi spus: "Vin la tine curată şi neprihănită Fecioară, înger binevestitor din cer; eu sunt acela care împreună cu celelalte cete imateriale stau înaintea înfricoşătorului tron al lui Dumnezeu şi printr-o doxologie neîntreruptă laud Sfânta Treime. Eu sunt acela care am propovăduit părinţilor tăi loachim şi Ana, zămislirea ta; şi după ce ai fost hrănită nu atât cu hrană pământească, cât cu harul Duhului, fiind afierosită în templul lui Dumnezeu te hrăneam cu pâine cerească; eu sunt trimis acum de Prea înaltul Creator şi plăsmuitor, ca să-ţi binevestesc acel sfat de mai înainte de veci, pe care milostivirea Lui nemărginită 1-a hotărât spre obştescul folos al neamului omenesc. Bucură-te deci, prea curata oglindă a fecioriei! Bucură-te, icoană însufleţită a lui Dumnezeu! Bucură-te, statuie sculptată de Dumnezeu, a curăţeniei şi scaun aurit pe care are să sadă împăratul veacurilor, cea plină de har, mănunchi însufleţit al virtuţilor şi minunat rezumat al tuturor harurilor, în tine văd fecioria atât de curată, încât nici pământul nu are crinii atât de curaţi şi nici marea mărgăritarele atât de curate, nici cerul atât de curate stelele, în tine înţelepciunea este atât de covârşitoare, încât cu ea se luminează tot corul cetelor cereşti, în tine smerenia este atât de adâncă, încât într-o astfel de adâncime se cufundă orice minte, în tine dragostea este atât de călduroasă, încât toate flăcările care se aprind în sufletele celorlalţi drepţi, toate par mici scântei în comparaţie cu flacăra sfintei tale minuni, în tine sfinţenia este atât de covârşitoare încât în înălţime depăşeşte cerurile. Ce poate fi mai mult! Domnul este cu tine! (Luca 1,28). Văd împreunată cu tine toată plinătatea dumnezeirii şi adunate în tine toate darurile Sfintei Treimi. Binecuvântată eşti tu între femei! (Luca 1,28). Numai pe tine te-a binecuvântat, pe tine te-a sfinţit; pe tine te-a iubit; pe tine printr-o însuşire specială a milostivirii Dumnezeieşti, Dumnezeu te-a ales dintre toate femeile ca locuinţă a sa proprie. Pentru aceea revărsând peste tine toate comorile atotputerniciei sale, tea arătat în lume ca cea mai minunată şi cea mai deosebită plăsmuire a mâniei lui atotputernice; pentru aceasta şi eu cu bucurie îţi spun: Iată vei lua în pântece! (Luca 1,31). Cu toate că eşti fecioară curată şi n-ai cunoscut bărbat, totuşi vei zămisli fără sămânţă, fără de împreunare cu sfântul tău pântece, pe Fiul lui Dumnezeu. Şi în rotunjimea pântecelui tău va încape cel pe care nu-L încap cerurile. Şi vei naşte Fiu (Luca 1,31). După ce va trece vremea hotărâtă pentru naştere, fără vătămarea pântecelui, fără stricăciunea fecioriei tale, în întunecimile nopţii se va naşte din tine fără de tată Cel care se naşte fără de mamă din Dumnezeu în strălucirile sfinţilor; unul după ipostasă şi îndoit după fire; în întregime, în cer îiţ dreapta Tatălui, în întregime şi pe pământ în sfintele tale braţe. Şi vei chema numele lui lisus (Luca 1,31). Apoi după opt zile ca să plinească legea, începătorul legii se va tăia împrejur ca prunc mic. Şi pentru că are să fie Mântuitorul neamului omenesc, va fi numit lisus care se tălmăceşte: mântuire. Acesta va fi mare (Luca
-
-
-
1,32). După ce acest soare neapus va începe să-şi împrăştie razele dumnezeieştii sale atotputernicii alungând peliteismul mincinos al idolilor va face să strălucească, în sufletele înnegrite ale oamenilor, lumina aducătoare de viaţă a adevăratei credinţe; deşi este mic prunc totuşi ca un leu foarte puternic, prin învăţătura lui punătoare va mustra înţelepciunea nebună a iudeilor, va pune pe fugă necredinţa, şi va înfricoşa tot iadul. Iar când va deschide comorile puterii cereşti, atunci va schimba apa în nectar, va dărui lumină orbilor, îndreptare şchiopilor, sănătate celor bolnavi, viaţă morţilor. De numele Lui vor tremura diavolii; la cuvintele Lui se vor supune stihiile firii, iar firea îşi va răsturna toate legile ei la fiecare poruncă a sa. Si Fiul Celui prea înalt se va chema (Luca 1,32). Şi dacă prin atâtea minuni, neamul cel greu credincios al iudeilor nu-1 vor crede Dumnezeu adevărat, Duhul cel sfânt se va pogorî în Iordan şi în faţa tuturor îl va predica Fiu al lui Dumnezeu împreună veşnic, împreună Stăpânilor şi tot fără de început ca şi Tatăl. Şi-i va da Dumnezeu tronul lui David, tatăl său (Luca 1,32). în sfârşit sus pe cruce, ca pe un tron împărătesc, şezând împărat încununat cu spini, va da hotărârea înfricoşată împotriva diavolului stricător de suflete şi cu suflarea cea mai de pe urmă, însufleţind pe Adam cel îngropat, îl va scula din moarte la nemurirea de mai înainte. Şi va domni peste casa lui lacov în veci; si împărăţia lui nu va avea sfârşit (Luca 1,33). Nu va trece mult şi ca un stăpânilor al vieţii şi al morţii, sfărâmând porţile cele de fier ale iadului şi omorând chiar moartea, va învia triumfălor şi va zbura cu slavă la ceruri, unde şezând în dreapta tatălui, va împăraţi în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Pântecele tău cel prea curat şi fără de sămânţă va odrăsli un astfel de rod prea sfânt. Tu, Maică binecuvântată, vei naşte un astfel de Fiu binecuvântat; şi-1 vei naşte rămânând Fecioară ca şi mai înainte. Nu te minuna de aceasta căci chiar acel Dumnezeu care a făcut de a odrăslit fără să fie udat toiagul lui Aaron (Numeri VII,8), care a făcut de a ieşit apă răcoroasă din piatră seacă în pustie (Ieşire XVII,5-6), şi a făcut de s-au găsit scrise fără de mână plăcile testamentului, acela te va păzi Fecioară curată după naştere. Aceste cuvinte ale arhanghelului Gavriil, deşi erau bunevestiri de bucurie, totuşi în inima fecioarei au pricinuit mare tulburare. Dar ca înţeleaptă şi cu minte cum era, rnai întâi îşi potoleşte inima de frică: "Când s-a liniştit, zice Teofilact al Bulgariei, a primit dumnezeiescul răspuns. Nu pentru că nu credea, ci pentru că căuta să afle chipul cum are să se întâmple aceasta, a spus către înger: "Cum are să fie asta pentru că nu cunosc bărbat? Tu o, dumnezeiescule Duh, care purtând chip de om îmi vorbeşte cuvinte mai presus de om, spune-mi, cum este cu putinţă să nască o fecioară? Cum este cu putinţă să stea cu mine Domnul? Domnul cu mine? Dumnezeu cel prea înalt şi Cel necircumscris, care niciodată n-a avut început şi niciodată nu se va sfârşi, fără de început, nesfârşit; acea preacurată fiinţă, care nu s-a născut niciodată, trăieşte veşnic şi nu îmbătrâneşte niciodată, care niciodată nu moare (care nu s-a născut niciodată... nu moare; are în V următoarea lectură: care nu s-a născut niciodată, dar trăieşte pururea; trăieşte pururea, dar niciodată nu îmbătrâneşte, îmbătrâneşte pururea, dar niciodată nu moare); acela, zic se va uni cu mine, femeie smerită care nu sunt altceva decât un suflet înrădăcinat în corp muritor, simplu nume, umbra unui trup, care puţin trăieşte şi multe suferă? Cum va fi aceasta să se unească cu mine iarbă stricăcioasă, focul dumnezeirii?
Creatura cu creatorul? Cu o fecioară Fiul lui Dumnezeu? Si ceea ce tulbură mai mult mintea si aruncă -
-
-
-
-
-
1
*
într-un adânc cugetarea mea sunt cuvintele că am să nasc fecioară fiind. Cine a văzut vreodată rod fără rădăcină, naştere fără sămânţă, râu fără izvor, fiu fără tată, mamă fără bărbat? Cum va fi mie aceasta, căci nu cunosc bărbat? Tălmăceşte-mi taina îngere! Spune-mi chipul acestei zămisliri fără de sămânţă! Cumva fi aceasta"? - "Nu cerceta, o Fecioară chipul tainei, i-a răspuns îngerul. Cu cât cugeti mai mult la ea cu atât rămâne fără de răspuns. Cu cât o iscodeşti mai mult cu atât tulbură mai mult mintea. Aceasta numai îţi spun că Duhul cel Sfânt se va pogorîpeste tine! (Luca 1,35). Duhul cel sfânt, cel bun cel conducător, izvorul cugetător al înţelepciunii, comoara darurilor, care face pe profeţi (care face pe profeţi lipsă în M adăugat după V), care desăvârşeşte pe învăţător, acela va intra în sfântul tău pântece, printr-o lucrare minunată, si din măruntaiele tale fecioreşti va alcătui trup preacurat al cuvântului Dumnezeu-Om. Şi puterea Celui prea înalt te va umbri (Luca 1,35). Şi deoarece ca om eşti slabă, te va umbri puterea lui Dumnezeu, te va împuternici, te va sfinţi, ca să ajungi vas încăpător al Dumnezeirii. Aşa este rânduit în marele sfat al cerului, în adunarea fericiţilor îngeri. Aşa a hotărât mai dinainte Tatăl cel mai înainte de veci, ca Dumnezeu să ia din tine Fecioară asemănare de om, ca să dobândească omul chipul cel pierdut". Prin astfel de argumente fecioara a fost convinsă, a deschis în sfârşit acele buze pline de nectar şi cu astfel de smerenie a răspuns lui Gavriil: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău"! (Luca 1,38). Ca şi când ar fi spus: "O Arhanghele pentru că eşti trimisul adevăratului Dumnezeu, urmează cu necesitate ca şi cuvintele tale să fie adevărate, în limba ta din care curge miere şi lapte nu este cu putinţă să se găsească veni tul mar al înşelăciunii. Pentru aceea cu toate că nu sunt vrednică să ţin p ; ce ce ţine toate, să nasc pe făcătorul meu şi să fiu Mama Creatorului, însi mâ )lec cu toată smerenia, şi să fie scris în mine cuvântul dumnezeiesc. Sunt lână deşartă, să cadă peste mine rouă prea Sfântului Duh (Judecători VI,37). Sunt fecioară curată, să ia Dumnezeu Cel mai înainte de veci din mine trup omenesc. Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul Tău"! O adâncul smereniei, care ne urcă la cer! O minunată putere a unei fecioare, care cu un cuvânt "Fie!" face pe Dumnezeu de schimbă stelele cu pământul! Dar pentru care motiv prea curată Fecioară, Mărie de Dumnezeu înţelepţită, care acum te-ai înălţat la atâta măreţie şi cinste, te arunci într-atâta smerenie? Oare nu trebuia să te lauzi, odată ce ai ajuns vas încăpător al dumnezeirii şi tron însorit al împăratului slavei? Tu acum eşti Maica lui Dumnezeu şi pentru ce te numeşti roaba Domnului: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!" Dar mi se pare că pe bună dreptate, îmi răspunde Fecioara: deoarece cu ea locuia Domnul care "celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Proverbe 111,34) şi ştim că "aproape este Domnul de cei zdrobiţi cu inima" (Psalmi XXXIII,17), trebuia să se pregătească cu toată smerenia ca să primească pe Cuvântul dumnezeiesc. Apelis, acel renumit pictor pe cât de multe tablouri a făcut tot atât de multe capodopere a lăsat, printre alte tablouri a pictat cu atâta talent şi cu atâta artă un spic, iar deasupra spicului o porumbiţă, încât chiar natura se ruşina biruită de artă. Dar acest minunat tablou i-a pricinuit
-
-
lui Apelis mai multă critică decât cinste, pentru că toţi câţi îl vedeau, deşi admirau frumuseţea culorilor simetria liniilor, totuşi criticau subiectuj spunând: N$ este cu putinţă ca un mic spic să ţină o porumbiţă fără să nu fie doborât spicul de greutate. Omul este un spic stricăcios, o buruiană a pământului: "Omul ca iarba" (Psalmi Cil,15). Duhul Sfânt este porumbiţă: "Şi a văzut Duhul ca un porumbel, coborându-se peste el" (Marcu 1,10). Când omul stă drept şi serios cu mândrie nu poate să stea niciodată în el harul prea sfântului Duh, pentru că "tot omul mândru este necurat înaintea Domnului (Proverbe XVI,6). Pentru aceasta deci preacurata Fecioară auzind de" la înger despre Duhul cel Sfânt: "Duhul cel Sfânt se va pogorî peste tine", într-un chip foarte' potrivit, cu toată smerenia a răspuns: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău". Prin aceste dulci cuvinte caprintr-un lanţ de aur atras din cer pe pământ pe Fiul lui Dumnezeu. Printr-o mutare nemaiauzită încă, 1-a mutat din sânul Tatălui în pântecele ei fecioresc şi neîntinat. Pentru aceea însuşi Dumnezeu prin gura împăratului profet, zice: "Cuvintele tale sunt mai dulci decât mierea în gura mea (Psalmi CXVIII,103); ele m-au condus şi m-au atras la muntele tău cel sfânt" (Psalmi XLO,3). Iar că munte este pântecele cel sfinţit al Maicii lui . Dumnezeu o mărturiseşte tot David: "Munte în care Dumnezeu a binevoit să locuiască în el" (Psalmi LX VII, 17); iar Avacum: "Dumnezeu din Teman va veni iar cel sfânt din muntele cel cu umbra deasă" (Avacum 11. 1,3). Această taină ascunsă a iconomiei dumnezeieşti au preînchipuit-o simbolurile, enigmele şi sentinţele părinţilor purtători de duh şi ale profeţilor. Pe aceasta o preînchipuia rugul pe care 1-a văzut Moisi: "Mergând voi vedea această vedenie, pentru care pricină rugul arde si nu se mistuie? (Ieşire XIII,3), pentru că Fecioara a luat în ea focul dumnezeirii, fără vătămarea fecioriei ei curate. Pe acesta o preînchipuia scara lui lacov "al cărei vârf se suia până la cer si îngerii Domnului se suiau şi se coborau pe ea" (Facere XXVIII,12), pentru că şi Dumnezeu prin mijlocirea Măriei s-a pogorât pe pământ şi s-a făcut om muritor şi omul s-a suit în ceruri şi a dobândit nemurirea lui de mai înainte. Pe aceasta o preînchipuia piatra netăiată de mână a lui Daniil: "Ai văzut, împărate, că sa tăiat o piatră fără să fie tăiată de mână" (Daniil 11,34), pentru că din trupul curat al Fecioarei s-a născut piatra cea tainică iar piatra era Hristos (I Corinteni X,4), fără de împreunare omenească. Pe aceasta lămurit a văzut-o profetul Ieremia în casa acelui olar, care făcea diferite vase cu o roată; şi pentru că unul din ele s-a stricat, a făcut-o din nou mai frumoasă: "Şi m-am pogorât în casa olarului si el lucra pe piatră si a căzut din mâinile lui vasul pe care-l făcea si el iarăşi a f acut vasul a doua oară aşa cum i-a plăcut să i-l facă" (Ieremia X VIII,3-4). Cine este meşterul dacă nu Dumnezeu şi Tatăl Atotputernicul? "Unul este meşterul si creatorul, Dumnezeu (Evrei XI,10). Cine este roata decât Cuvântul cel mai înainte de veci? Prin el s-au creat toate vasele, toate făpturile: "Toate prin El s-au făcut si fără el nimic nu s-a făcut din ce sa făcut" (loan 1,3). Prin urmare, pentru că unul din aceste vase, care este strămoşul Adam prin neascultare s-a sfărâmat, şi a înnegrit într-un chip nenorocit icoana dumnezeiască, pentru ace< i astăzi iarăşi îl face din nou mai frumos prin replăsmuirea noului Ad un: Primul om din pământ, pământesc, al doilea pogorât din cer" (I Corin eni 'V,47), propovăduieşte trâmbiţa insuflată de Dumnezeu a Bisericii. Pe aceasta a însemnat-o curcubeul acela,
-
-
-
despre care a spus Dumnezeu lui Noe, că atunci când se va arăta pe nori atunci va fi împăcare şi dragoste între Dumnezeu şi om: "Curcubeul meu îl voi pune în nori şi el va fi semn de legătură între mine si pământ" (Facere IX,13). Pentru aceea astăzi, când s-a arătat tainicul curcubeu, când s-a întrupat Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, astăzi s-a adeverit dragostea dintre Dumnezeu şi om: "El este pacea noastră, Cel care a făcut din amândouă una 'şi a dărâmat peretele cel din mijloc al despărţirii" (Efeseni 11,14). Pe aceasta şi Gavriil o binevesteşte Fecioarei zicând: "Iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu". Acum înţeleg minunea aceea mare, prin care, pentru ca să fie vindecat împăratul bolnav, Dumnezeu a arătat profetului Isaia ceasul cel de soare, împăratul Ezechia stătea în patul împărătesc doborât de o boală ucigătoare şi auzind de la profet hotărârea înfricoşătoare a morţii lui, "a plâns cu plângere mare" zice Sfânta Scriptură (Isaia XXXVIII,3), sau că nu cunoştea altă vindecare decât propriile lui lacrimi, sau că nădăjduia prin acea apă amară a ochilor lui să stingă flacără fierbinţelii care-i topea inima; dar printre aceşti nori foarte întunecoşi ai durerii, a strălucit cel mai frumos semn al vindecării lui şi acesta era soarele, care întorcându-se nouă grade într-o umbră foarte mare, din ea a răsărit din nou; iar prin această nouă răsărire a dăruit sănătate lui Ezechia: "In zilele lui s-a întors soarele si a dăruit viaţă împăratului" (Isaia XXXVIII,l-8; IV împăraţi XX,1-11). Bolnavul Ezechia este neamul omenesc care îmbolnăvit din pricina necredinţei în Dumnezeu, stătea într-o amorţeală cumplită a păcatului; văzându-şi starea jalnică în care â ajuns, a ridicat în sfârşit ochii către cer şi a strigat din tot sufletul: "Până când Doamne, mă vei uita, până în sfârşit? Până când vei întoarce faţa Ta de la mine? (Psalmi XII,1) şi iarăşi: "Vindecă-mă Doamne, şi mă voi vindeca!" (Ieremia XVII,14); şi: "Vino şi ne mântuieşte pe noi!" (Psalmi LXXIX,3). Şi atunci Tatăl cel mai înainte de veci, care nu putea să vadă propriul lui chip şi asemănare în mâinile diavolului a arătat cel mai frumos semn al mântuirii omeneşti; şi acesta este Soarele cel tainic al dreptăţii Unul-Născut Fiul lui, care întorcându-se nouă grade, adică coborându-se de la cele nouă cete ale fericiţilor îngeri, a venit în marea umbră, în pântecele pururea Fecioarei Măria, după cum o mărturisesc acele cuvinte îngereşti: "Şi puterea Celui Prea înalt te va umbri". Din aceasta peste puţină vreme are să răsară ca soare şi prin noua lui răsărire ne va vindeca orice fel de boală şi ne va face vii, "morţi fiind noi în păcat" (Romani VI,11), după cum spune vasul alegerii: "în aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul-Născut l-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin el viaţă să avem" (I loan IV,9). Iar arhanghelul: "Iată vei lua în pântece si vei naşte Fiu". Bucură-te, bucură-te, deci fire omenească, pentru astăzi începe capitolul mântuirii tale, astăzi se pune capăt patimilor tale, astăzi ţi se deschide acea strălucitoare poartă a raiului, pe care ţi-a închis-o neascultarea; astăzi dobândeşti fericirea aceea nesfârşită de care te-a lipsit înşelăciunea diavolului. Iarăşi piere întunericul; iarăşi lumina se arată, iarăşi Egiptul se întunecă cu nori; iarăşi Israil se luminează cu stâlpul. Unde este acum politeismul, potrivnic lui Dumnezeu al idolilor? Unde sunt jertfele spurcate ale elinilor? Unde este despotismul universal al diavolului? "Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi" (II Corinteni V, 17). Litera trece, duhul prisoseşte, umbra se duce, adevărul vine. Bucură-te, pentru că acum păcatul lui Adam cel dintâi creat se dezleagă; întunericul păcatelor se izgoneşte; alungarea fericitelor suflete din paradisul cel pământesc se sfârşeşte, ni se
-
-
-
dăruieşte sfârşit suferinţelor noastre şi ni se dă harul pentru dobândirea fericirii veşnice. Acum dumnezeirea se uneşte cu omenirea; omul cu Dumnezeu, credinţa cu inima, şi tu de mii de ori cu har dăruită Fecioară, care ne-ai îmbogăţit cu atâtea slave, care ne-ai cinstit cu atâtea cinstiri, care ne-ai cinstit cu atâtea haruri, întoarce-ţi, te rugăm milostivii tăi ochi către noi smeriţii şi nevrednicii robii tăi, care în loc de ecatombă, cum aduceau elinii lui Apolon, îţi aducem sufletul nostru. Ştim într-adevăr, că nimic nu-ţi tulbură mai mult sufletul tău prea sfânt decât melodia propriilor tale laude, dar cu toate acestea ca^să nu părem complet nerecunoscători faţă de nenumăratele haruri prin care ai îmbogăţit neamul nostru întreg, primeşte să te salutăm şi noi cu acea salutare îngerească: "Bucură-te care ai fost începutul întregii bucurii!" Bucură-te deci, dumnezeiască maică Mărie, împărăteasa porfiroghenetă a îngerilor! Bucură-te crin auriu-argintiu al curăţeniei! Bucură-te paradis înfloritor al fericitelor desfătări! Bucură-te cămara îmbrăcată în aur si >
porfiră a mirelui Ceresc! Bucură-te tu, care ca un vlăstar împărătesc, născut din rădăcina- lui lesei, dintr-un pântece neroditor, ai văzut lumina fericirii înainte de a vedea lumina soarelui, ai fost cu sufletul cetăţeana cerului înainte de a fi cu trupul cetăţeana pământului înainte de a fi fiica lui loachim şi a Anei ai fost fiica împăratului celui mai înainte de veci şi înainte de a călca pe pământ ai călcat capul balaurului veninos. Bucură-te tu, care prin chipul minunat în care ai zămislit dintr-un pântecevsterp, ai strălucit în pântecele mamei ca mărgăritarul în scoică. Te-ai născut ca zorile, împodobită cu florile virtuţilor cereşti. Te-ai înălţat ca soarele, încununată cu razele dumnezeiescului har şi ai trăit ca fenixul, unica minune a firii între cei născuţi din femei. Bucură-te tu, singura din toate femeile care ai fost învrednicită să ajungi Maica unui Dumnezeu şi să ţii în rotunjimea curatului tău pântece pe acela care în palma lui atotputernică ţine tot înconjurul pământului. Bucură-te... dar ce să spun mai mult? Si care orator, chiar dacă ar avea în gura lui tot fluviul de aur al elocinţei, poate să povestească slăvile la care te-a înălţat Dumnezeu, sau harurile prin care te-a îmbogăţit cerul? Care limbă omenească poate să tălmăcească măreţiile, prin care prea Sfântul Duh a împodobit sfântul tău suflet? Atât este de nestrăbătut şi de netrecut oceanul nemărginitelor tale laude, încât în el se cufundă chiar mintea fericiţilor îngeri. Pentru aceasta şi eu, Fecioară plină de har, trec sub tăcere minunatele tale virtuţi, admirându-le numai cu mintea. Şi aici, căzând la prea curatele tale picioare, nu doresc alt lucru de la tine decât apărarea ta nebiruită pentru ajutorul şi păzirea iubitoarei de Hristos oştiri, pentru alungarea şi nimicirea tiranului celui potrivnic lui Dumnezeu. Până când, prea curată Fecioară, neamul cel prea nenorocit al elinilor are să se găsească în lanţurile unei nesuferite robii? Până când are să fie stăpânite de jumătatea de lună ţările acelea în care a răsărit în chip omenesc, din sfinţitul tău pântece, tainicul Soare al dreptăţii? Ah, Fecioară, adu-ţi aminte că în Elada, mai înainte decât în alt loc a strălucit lumina cea dătătoare de viaţă a adevăratei credinţe; neamul elin a fost cel dintâi care a deschis braţele şi a primit dumnezeiasca Evanghelie a Unului-Născut Fiul tău; cel dintâi neam care te-a cunoscut de adevărată mamă a Cuvântului Dumnezeu-Om; cel dintâi neam care sa împotrivit tiranilor care căutau prin mii de chinuri să dezrădăcineze din inimile credincioşilor cinstitul tău nume. Acesta a dat în lume pe învăţătorii care, cu lumina învăţăturii lor, au
-
luminat minţile cele întunecate ale oamenilor. Acesta pe păstori, care prin toiagul lor păstoresc, au izgonit lupii cei sângeroşi, din staulul bisericesc. Acesta pe plugarii care, cu plugul crucii şi cu sudoarea feţii, au arătat inimile şi semănând sămânţa evanghelică au secerat sufletele pentru jitniţa cea cerească. Acesta pe mucenicii care, cu propriul lor sânge, au vopsit porfira Bisericii. Deci, te rugăm, milostivă Mărie, pentru acel "Bucură-te", care ne-a pricinuit bucuria, pentru bunăvestirea aceea îngerească, care a fost începutul mântuirii noastre, dăruieşte-i cinstea de mai înainte; ridică-1 din gunoiul robiei pe tronul vredniciei împărăteşti; din legături la sceptru, din robie la împărăţie; iar dacă aceste voci ale noastre nu te mişcă spre îndurare, să te mişte aceste amare lacrimi, care ne cad din ochi. Dar dacă şi acestea nu ajung, să te mişte glasurile şi rugăminţile sfinţilor tăi care neîncetat strigă din toate părţile prea fericitei Grecii. Strigă din Creta Andrei; strigă din Cipru Spiridon; strigă din Antiohia Ignatie; strigă din Atena Dionisie; strigă din Smirna Policarp; strigă din Alexandria Ecaterina; strigă din capitala Imperiului Hrisostom şi arătându-ţi cumplita tiranie a mahomedanilor fără de Dumnezeu, nădăjduiesc de la covârşitoarea ta milostivire izbăvirea neamului grecesc. Primeşte deci, prea sfântă Fecioară, lacrimile noastre, care arată taina ce s-a săvârşit în tine pentru că după cum lacrimile curg fără vătămarea ochilor tot aşa şi cuvântul Dumnezeiesc a ieşit din curatul tău pântece fără stricăciunea fecioriei tale. Dă atâta putere prea binecredinciosului nostru Duce al Veneţiei împotriva barbarilor ucigători de oameni şi sângeroşi, ca să se stingă deplin lumina lunii, să strălucească mai mult raza făcătoare de viaţă a tainicului Soare, să se răspândească în toată lumea puterea crucii şi să se slăvească de toţi Sfântul tău nume împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin (Acest cuvânt panegiric a fost rostit de Miniat în Veneţia în anul 1688, la 25 martie, pe când era încă intern în Frontistiriul Flanghinian şi avea vârsta de 19 ani; Nota Mazarachis). Predici de Ilie Miniat
- Predica zilei -
-
Cuvânt despre credinţă Credinţa, care-i fiica vrednicii răsplăţi si mama minunilor Mântuitorului, se înfăţişează, prin mărturia unei mari vrednicii şi prin răsplata unei mari minuni, într-un sutaş, într-un ostaş, crescut în întunericul idolatriei. Cu adevărat, mare credinţă! Pentru că dacă acesta va crede numai că lisus, iudeu de neam, întemeietorul unei noi învăţături, puţin cinstit chiar de propriul său neam, poate totuşi să tămăduiască sluga lui bolnavă, aceasta pentru un păgân este o credinţă nemăsurat de mare. Dar să fie sigur, că acela poate să-i vindece sluga numai cu un singur cuvânt şi să fie încredinţat că numai prin cuvânt i-a şi vindecat-o, aceasta este cu adevărat credinţă de creştin. Credinţă strălucită, care este răsplătită de Mântuitorul prin mirarea sa: "Iar lisus s-a mirat" (Matei VIII,10); prin lauda sa: "Amin zic vouă, nici în Israil n-am găsit atâta credinţă" (Matei VIII,10); şi prin săvârşirea minunii: "Şi s-a vindecat sluga în ceasul acela" (Matei, VIII,13).' Pentru aceea şi predicatorii cuvântului dumnezeiesc prezintă de obicei credinţa sutaşului ca pe un îndreptar de bună credinţă, socotind că o credinţă de care s-a minunat lisus Hristos este aceea care trebuie luată ca pildă de urmat din partea creştinilor. Eu, însă, urmând scopul
-
-
-
-
dumnezeiescului învăţător, care în timp ce laudă credinţa unui păgân adică a unui străin, mustră credinţa israieliţilor, adică a poporului, în loc să prezint pe sutaş ca o pildă a acelei credinţe ce-ar trebui s-o practicăm, vreau să pun pe sutaş în faţa credinţei ce o mărturisim prin faptele noastre ca să ne folosească nu ca pildă, ci ca mustrare. Sutasul a crezut atât de desăvârşit încât a fost lăudat de întemeietorul credinţei. Eu vin înaintea voastră să vă arăt ce înseamnă credinţă desăvârşită. După ce voi cerceta credinţa noastră, vreau să descopăr lipsurile noastre, ca să pun în mişcare ruşinea noastră şi să repet din toate părţile cuvintele lui Hristos: "Nici în Israil n-am găsit atâta credinţă!"
Partea I Când cuvântul cel mai înainte de veci, făcându-se om a vrut să ia firea noastră şi sărăcia noastră, a avut scopul de a da oamenilor un îndreptar de credinţă dreaptă şi vieţuire bună şi de a le deschide două căi spre a ajunge la viaţa veşnică: calea adevărului, ca să cunoască oamenii pe adevăratul Dumnezeu şi calea sfinţeniei, ca să facă toate virtuţile. Despre prima cale, vorbind cu Tatăl lui cel ceresc, însuşi spune la evanghelistul loan: "Aceasta este viaţa veşnică, ca să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat si pe lisus Hristos pe care l-ai trimis" (loan XVII,3). Adică viaţa veşnică constă pentru oameni în a cunoaşte pe Dumnezeu: în cer după propria sa fiinţă, şi după modul existentei lui, spre a adora într-un Dumnezeu Creator Atotputernicia lui şi desăvârşirea lui; iar pe pământ să-1 vadă în icoana lui vie (II Corinteni IV,4; Coloseni 1,15), în persoana Cuvântului, spre a cunoaşte într-un Dumnezeu răscumpărător bunătatea şi binefacerile Lui. Despre a doua cale apostolul Pavel afirmă că Fiul lui Dumnezeu s-a îmbrăcat cu trupul nostru ca să ne facă o nouă Biserică şi un nou popor. Biserică nepătată şi fără de greşeală, în care să nu se poată găsi nici cea mai mică urâciune: "Ca s-o înfăţişeze sieşi Biserică slăvită, neavândpată nici zbârcitură" (Efeseni V,27). Popor curat de orice scădere care să lucreze toată virtutea, vrednic de veşnica lui dragoste: "ca să-si curăţească luis popor ales, râvnitor de fapte bune" (Tit 11,14). Această nouă Biserică este Biserica noastră, iar acest nou popor suntem noi. Acest nou îndreptar al mărturisirii şi vieţii noastre este credinţa numită pentru asta de teoiogi în acelaşi timp teoretică şi practică, din pricină că ea este ca ochiul mintii noastre, ca să vadă adevărul învăţăturii noastre şi ca mâna inimii noastre, ca să săvârşească sfinţenia moravurilor noastre. Prin urmare noi trebuie s-o avem şi pe una şi pe alta spre a avea credinţă desăvârşită. Cea dintâi fără de a doua este moartă (lacov 11,17-26); a doua, fără de cea dintâi este oarbă. Un creştin care n-are sau pe una sau pe cealaltă este ca un bolnav care, lipsit de puteri, nu poate să meargă, sau ca un orb, care, lipsit de vedere, nu vede să se mişte. Unuia îi lipseşte sprijinul, celuilalt conducerea; şi unul şi altul este supus căderilor: acela din pricina lipsei de putere, acesta din pricina orbirii. Acestea stabilite să vedem dacă printre noi, care negreşit suntem creştini, se găseşte atâta credinţă cât a voit întemeietorul credinţei şi învăţătorul nostru să avem. Ah! Fraţilor, întradevăr nu "găsesc atâta credinţă în Israil!" Nu întâlnesc nici atâta lumină de înţelegere în mintea noastră ca să cunoaştem ce credem, nici atâta dragoste călduroasă în inima noastră ca să trăim cum credem. Ştiu că numim credinţă acea haină 5
»
dumnezeiască, cu care ne-am îmbrăcat prin botez. Dar ca să vorbim mai precis aceasta nu-i decât începutul credinţei. Prin aceea pruncul ajunge creştin; dar numai prin ea un creştin
-
-
în vârstă este creştin numai cu numele, în afară de această credinţă de la botez, care se revarsă şi se dă prin har se cere şi cealaltă credinţă, care se dobândeşte şi se adaugă prin studiul adevărurilor dumnezeieşti şi prin practicarea lor. Nu vorbesc acum de un studiu iscoditor, aşa cum urmăresc ştiinţele laice. Un asuel de studiu este izgonit din şcoala lui Hristos; în ea trebuie să smerim, printr-o respectuoasă plecăciune, cele mai înalte şi cele mai alese puteri ale sufletului nostru, după cum spune apostolul: "robind tot gândul nostru spre ascultarea lui Hristos" (II Corinteni X,5); iar după cum spune Tertulian; "odată ce s-a născut Hristos, n-avem nevoie să mai iscodim, căci cunoaştem totul prin evanghelie", în Rai, unde toate sunt descoperite şi nu mai este nimic tainic, omul este fericit nu prin credinţă, ci prin vedere: "îl vom vedea aşa cum este" (I loan 111,2). în Biserică, însă, unde toate sunt tainice şi nu-i nimic descoperit, suntem fericiţi nu prin vedere, ci prin credinţă: "Fericiţi cei ce n-au văzut si au crezut!" (loan XX,29). Prin urmare vorbesc despre un studiu îndrumător cerut de ştiinţa dumnezeiască, îndepărtat deopotrivă, de cele două extreme: iscodirea şi neştiinţa. Departe de neştiinţă, ca să căutăm învăţătură; departe de iscodire, ca să nu căutăm dovadă pipăită. Vreau să dăm ochii noştri credinţei noastre ca să avem vrednicia să credem mai bine şi smerenia să vedem mai puţin. Dar vreau să v-o repet din nou, nu pentru a iscodi, nu pentru a cunoaşte tainele credinţei, nici pentru a cerceta, ci pentru a afla vredniciile ei morale şi pentru a ajunge, nu învăţaţi ci cucernici. Mântuitorul o aseamănă cu o comoară ascunsă în ţarină. Asta înseamnă, după loan Hrisostom, că nu-i de ajuns numai să avem această comoară ascunsă, ci trebuie s-o si dezgropăm, s-o cunoaştem spre a o potrivi apoi în opera mânturii noastre. Duhul nostru însă se dedică mai mult oricărui alt studiu decât studiului credinţei noastre, învăţăturile veacului, demnităţile politice, iscusinţa la câştig stăpânesc toată mintea noastră spre a mulţumi dragostea noastră de bani, mândria noastră, duhul nostru iscoditor. Orice altceva cunoaştem afară de ce trebuie să cunoaştem. De asta am dreptate să spun împreună cu profetul Osia: "Nu este cunoştinţa lui Dumnezeu pe pământ" (Osie IV,1), şi împreună cu Hristos: "Nu găsesc atâta credinţă în Israil". în altarele dumnezeirii adorate pe pământ se văd două inscripţii foarte deosebite între ele: una printre evrei în ludeia: "Cunoscutului Dumnezeu" (Psalmi LXXV,1); alta printre atenieni în Grecia: "Necunoscutului Dumnezeu" (Faptele Apostolilor XVII,23). în ludeia se citeşte: "Cunoscut este Dumnezeu în ludeia", pentru că a fost cunoscut prin atâtea minuni; în Grecia: "Necunoscutului Dumnezeu", căci nu s-a arătat prin lumina adevăratei credinţe. Care dintre aceste două inscripţii vi se par potrivite să fie săpate în Bisericile noastre, pe care le-am zidit atât de înalte pe ruinele templelor iudaice şi idolatre? Ca să nu vă osteniţi, eu v-aşi spune, pe aceea: "Necunoscutului Dumnezeu". Da, credem în Dumnezeu, dar nu ridicăm vreodată privirile să le înălţăm la cer şi să cunoaştem cum trebuie, să admirăm tainele purtării sale de grijă, să pătrundem în adâncurile înţelepciunii lui, să descoperim minunăţiile milii 4ui. "Necunoscutului Dumnezeu!" Credem în lisus Hristos, am îmbătrânit chiar în şcoala lui, dar nu cunoaştem până acum nici minunile vieţii lui, nici adevărul învăţăturii lui, nici vrednicia patimilor lui, nici folosul slavei lui. "Necunoscutului Dumnezeu!" Ne găsim în Biserica lui, dar nu ştim ce înseamnă să fie cineva mădular al unui trup atât de sfânt. Prăznuim sărbătorile lui, fără să înţelegem scopul lor. Ne supunem legilor lui, fără să ne gândim la
-
-
-
-
înţelepciunea lor. Luăm parte la strălucitele lui slujbe fără să pătrundem taina lor. "Necunoscutului Dumnezeu!" Dumnezeul meu! Ce-mi foloseşte să fiu născut într-o zi strălucită, înconjurat de atâtea lumini, câte sunt adevărurile tale, pe care mi le-ai dat să le cred odată ce vreau să ţin cu mine, întunericul meu şi noaptea mea? Dacă neştiinţa mea, pe cât de vinovată pe atât de voită, ţine ascunsă comoara celei mai sfinte credinţe ce mi-ai dăruit, cum pot să mă folosesc la dobândirea mântuirii mele? Armele ce mi-ai dat, ca să lupt împotriva vrăjmaşilor mei, sunt de o construcţie desăvârşită, făurite de înţelepciunea ta, în cuptorul dragostei tale. Sunt arme ce au dat atâtea minunate dovezi în mâinile atâtor învăţători, atâtor sihastri, atâtor mucenici! Sunt arme ce au săvârşit şi săvârşesc atâtea minuni, meat din pricina mulţimii lor aproape că n-ar putea fi arătate pe nume, dacă n-ar fi mai mare minune neîntrerupta lor săvârşire. Sunt arme pe care e de ajuns să le întrebuinţezi ca să birui, deoarece, "Credinţa noastră este biruinţa care a învins lumea" (I loan V,4). Dar la ce folos! Nu nădăjduiesc nici un câştig de pe urma lor, căci nu sunt obişnuit cu ele! într-adevăr, pot spune şi eu: "Nu m-am deprins cu ele" (I împăraţi XVII,39), după cum a spus David despre armele împăratului Saul. Dar chiar dacă aş avea toată cunoştinţa credinţei mele ca să cred drept, dacă n-o pun în practică spre a trăi bine, ce-mi foloseşte? "Care este folosul, spune apostolul lacov, dacă cineva spune că are credinţă, dar n-are faptele credinţei" (lacov 11,14). "La ce foloseşte, repetă Petru Damian, dacă cineva crede ortodox, dar trăieşte ca un păgân?"
Partea a Il-a Asta-i altă lipsă a credinţei noastre. Ca să înţelegem mai bine această lipsă trebuie să ne gândim la ce-am spus mai sus anume că scopul întrupării Cuvântului dumnezeiesc a fost să îndrume neamul omenesc spre viaţa veşnică şi să-1 întoarcă pe drumul sfinţeniei. Pentru ca Dumnezeu să facă din puţină ţărână pe om, iar din cea mai netrebnică zidire, cum e pământul să facă cea mai desăvârşită făptură, n-a avut nevoie - ca să întrebuinţez cuvintele Sfintei Scripturi - decât de puţină lucrare a mâinilor lui şi de o suflare a gurii lui. Atât de puţin! Dar pentru ca să facă dintr-un om obişnuit un om creştin, a fost nevoie ca Dumnezeu să se pogoare din cer, să se smerească pe el, să ajungă nimic, să pătimească, să moară. A fost nevoie ca lisus Hristos să dea omului o nouă naştere prin botez, să-1 primească drept frate al lui, să-1 spele cu sângele lui, să-i lase comori nesecătuite în meritele lui, izvoare de haruri veşnice, în tainele lui. Era nevoie să facă o nouă lume, pentru a întemeia o nouă Biserică, în care să rânduiască arhierei, preoţi, predicatori, ca să înveţe pe acest om cele mai înalte fapte ale dragostei. Prin urmare, un Dumnezeu, care n-a spus decât numai un cuvânt ca să facă cerul şi pământul, pe de altă parte a săvârşit lucruri atât de mari pentru a face un creştin, cum socotiţi că vrea Dumnezeu să fie acest creştin? îl vrea să fie slava Cuvântului întrupat, rodul patimilor lui, obiectul dragostei lui, moştenitorul fericirii lui. Este uşor fraţilor, s-o înţelegem şi ne-o spune apostolul Petru: "După sfântul care v-a chemat fiţi şi voi sfinţi în toate purtările voastre" (I Petru 1,15). Vrea deci ca fiecare creştin să poarte cu el datoria neapărat trebuincioasă de a fi sfânt. Pentru asta legea lui lisus Hristos, care este dreptarul sfinţeniei, cere întradevăr o obşte nepătată a credincioşilor şi fără urâciune: "Biserică neavând pată nici zbârcitură" (Efeseni V,27). Prin urmare această lege după cum este mai sfântă decât
-
-
-
-
-
toate celelalte legi, cere ca şi creştinii (creştini; în text: oameni) să fie mai sfinţi decât toţi ceilalţi oameni: "popor ales, râvnitor de fapte bune" (Tit 11,14). Creştin deci, după însăşi însemnarea cuvântului vrea să zică: om mai mult duhovnicesc decât trupesc, mai mult ceresc decât pământesc, răstignit pentru cele din lume, îmbrăcat cu lisus Hristos, nu negreşit cu haina lui Hristos, ci chiar cu Hristos. Toate acestea sunt gândurile lui Pavel care zice: "Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Galateni 111,27). Cu alte cuvinte creştinul trebuie să ducă o viaţă atât de asemănătoare cu viaţa lui lisus, ca şi cum Hristos ar trăi în el, încât să poată să spună cu acelaş apostol: "Trăiesc, dar nu eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 11,20). Asta înseamnă a trăi ca creştin şi la o astfel de viaţă ne obligă credinţa lui Hristos. Totuşi, dacă voi cerceta viaţa noastră "nu găsesc atâta credinţă în Israil". Nu găsesc în faptele noastre acea sfinţenie, nici printre creştini, pe acel creştin la care se gândeşte Mântuitorul nostru. Găsesc dimpotrivă, dragostea de bani a iudeului, nebunia idolatrului, desfrânarea epicureului, chiar neruşinarea dobitoacelor şi furia fiarelor. Găsesc ucideri, răzbunări, răpiri, răsdesfrânări, păcate potrivite păgânilor, care se închină unor zei vinovaţi de aceleaşi păcate, dar pe care cei dintâi creştini nu le cunoşteau nici după nume. Vechii creştini erau oamenii nevinovăţiei şi ai dragostei care nu erau vinovaţi înaintea păgânilor pentru altceva decât pentru religia lor. Ciudat lucru! Creştinii de azi se aseamănă atât de mult cu păgânii prin păcatele lor, pe cât de mult vechii creştini depăşeau prin virtuţi chiar pe zeii păgânilor. Astfel toată credinţa noastră se mărgineşte în cele din urmă la faptele din afară ale credinţei, fapte lipsite de orice merit, care fac uneori mai mult scandal decât zidire. Fapte care se fac mai mult din obicei decât din dragoste, care au ca unele monezi, pe dinafară adevăratul chip, dar nu au în ele şi adevărata valoare. Pentru asta suntem în mare rătăcire, dacă nădăjduim ca printr-o astfel de credinţă să dobândim o veşnicie fericită, într-o astfel de rătăcire se găsea şi necredinciosul împărat Baltazar, care, socotind că idolul lui Vil este un Dumnezeu viu, închinat în Babilon, a spus cu mânie lui Daniil: - Nu ţi se pare că Vil este un Dumnezeu viu? Pentru ce nu te închini lui? - Ah, nu te înşela împărate! i-a răspuns bunul profet cu un zâmbet dispreţuitor. Acesta, căruia te închini, nu-i negreşit Dumnezeu viu; e un idol neînsufleţit, fără dumnezeire, fără viaţă, fără putere. Are pe dinafară o înfăţişare măreaţă, din pricina metalului strălucitor, care îl acoperă, pe dinăuntru însă, este noroi şi praf. "Şi a zis Daniil râzând: Nu te înşela împărate! Acesta-i pe dinăuntru lut iar pe dinafară aramă?" (Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Vil, 3-8). îmi pare rău că trebuie să spun acelaşi lucru şi despre noi. Ah, creştinii mei, să nu ne înşelăm! Credinţa asta a noastră, nu-i credinţă vie, este un idol, dar mai degrabă un cadavru de credinţă. Nu are duhul întemeietorului ei, nu se mişcă, nu lucrează şi în afară de arătarea în vreo oarecare faptă exterioară în fiinţa ei este moartă, deoarece "credinţa fără fapte este moartă". Şi noi, creştini care n-avem altceva decât învelişul creştinismului, ne asemănăm cu acei falşi credincioşi mustraţi de apostolul Pavel, "care prin cuvinte mărturisesc că cunosc pe Dumnezeu, dar îl tăgăduiesc prin fapte" (Tit 1,16). Şi după cum spune fericitul Ieronim: "una mărturisesc cu mărturisirea lor şi alta cu viaţa". Creştini
-
-
-
-
fără randuială şi nepotriviţi si în ce priveşte credinţa şi în ce priveşte viaţa, sau în ce-i mai rău, păcătoşi îmbrăcaţi cu masca sfinţeniei şi poate draci sub haina lui lisus Hristos. înfăţişarea urâtă pe care o facem, arătându-ne în afară cu o credinţă atât de frumoasă, iar înăuntru cu un suflet atât de murdar, în faţă cu pretenţii de mare sfinţenie iar în fiinţa noastră cu fapte atât de stricate; această înfăţişare urâtă stârneşte râsul duşmanilor noştri, mai cu seamă hule şi ocări. Şi aşa spune într-adevăr şi Salvian: "Prin noi, Hristos suferă ocări, prin noi legea lui Hristos se huleşte". Acestea sunt domnilor, lipsurile credinţei noastre; lipsuri din partea minţii fără de credinţa teoretică, pentru că nu cunoaştem ce credem; lipsuri din partea inimii, faţă de credinţa practică, pentru că nu trăim după e un credem. Din pricina asta credinţa noastră este o credinţă cu totul nedesăvârşită şi cu mult inferioară credinţei sutaşuiui, asemenea căreia a mărturisit Mântuitorul că n-a găsit în Israil, iar eu am arătat că n-am găsit nici în creştinism. "Nici în Israil n-am găsit atâta credinţă!" Dacă cea dintâi vindecare a bolii este cunoaşterea bolii, atunci pot să am nădejde cu privire Ia lipsurile credinţei noastre; adică pot să văd uşor tămăduite aceste scăderi ale noastre după ce le-am descoperit destul de bine. Şi pot, pe bună dreptate, să nădăjduiesc asta, odată ce prilejuit de credinţa unui ostaş idolatru, am vorbii despre credinţă înaintea ostaşilor creştini, care sunt gata să-şi verse sângele cu slavă pentru strălucirea celei mai adevărate dintre religii şi pentru statul cel mai religios dintre toate statele. Şi cu atât mai mult în prezenţa Ta strălucită şi slăvită, prea înălţate Domn, care eşti apărătorul nebiruit al acestei religii, marea minte al acestui stat. Printre alte virtuţi prin care a binevoit Dumnezeu să împodobească viteazul tău suflet ca pildă a tuturor virtuţilor, se distinge evlavia, care stăpâneşte şi mintea si inima ta, ca să te înveţe să cunoşti deplin ceea ce crezi şi să trăieşti aşa cum crezi. Această virtute ţine cumpăna dreptăţii tale; ea insuflă dragoste în îngăduinţa ta, mişca braţul vitejiei tale, şi ţine trează si în mişcare iuţeala ta neobosită. Aceasta este cea mai mare slavă, cea mai frumoasă nădejde, a credinţei sobornice, îndeplinită şi apărată de un erou cu o astfel de evlavie! Da, tu ai atâta putere ca să faci buni creştini prin pilda ta, câtă măiestrie ai ca să faci supuşi fericiţi prin guvernarea ta. Predici de Ilie Miniat Duminica Floriilor "Osana, binecuvântat cel ce vine întru numele Domnului, împăratul Iul Israil". loanXlI.lB).
Când văd că lisus Hristos intra cu atâta cinste, cu atâta slavă, cu atât triumf în Ierusalim pot să socotesc pe drept cuvânt că Hristos n-are să se mai teamă de nici un rău din partea .invidiei şi urii arhiereilor, bătrânilor şi cărturarilor. O, Ierusalime, cetate sfântă, cu adevărat cetate a lui Dumnezeu! "Lucruri slăvite, s-au grăit de tine" (Psalmi, LXXXVI, 2) ui veacurile x trecute; lucruri slăvite se vor grăi de tine în veacurile viitoare, pentru mulţumirea şi dragostea pe care o arăţi către dumnezeiescul tău Binefăcător! Laud, copii ai evreilor, gândul vostru cel bun! Voi luaţi acum ramuri de măslin şi stâlpări de fmic, simboluri de biruinţă, ŞL cu ele întâmpinaţi pe Hristos, pe' acest făcător de minuni, Fiu al lui David, ca pe un împărat
-
-
-
-
-
al lui Israil! Inima voastră îmi arată că sunteţi gata să puneţi mâna şi pe arrne^ spre*a-L păzi în orice clipă.de uneltirile duşmanilor lui. Aici în Ierusalim, lisuse al meu, n-ai de ce să te temi! Ierusalimul Ţi-i loc de scăpare! Dacă s-a sculat toată cetatea când ai intrat în ea, se va scula" din nou toată cetatea ca să te păzească. Degeaba vă osteniţi, cărturarilor, bătrânilor şi arhiereilor! Pentru ce vă mai sfătuiţi în sinedrii? Ce puneţi la cale în sinagogi? Nu mai aveţi vreo putere să faceţi, vreun rău acestui Nazarinean, primit de nenumărat popor cu atâta prăznuire: "Osana,, binecuvântat cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israil". Dar ce spun eu? Cât sunt de nestatornice gândurile oamenilor! Cât sunt de mincinoase Seninele de dragoste ale cetăţii ucigaşe! Cât este de trecătoare buna primire â poporului nerecunoscători Cetatea Ierusalimului, care este astăzi teatrul unei atât de strălucite sărbători, peste puţine zile va ajunge teatrul unei tragedii înfiorătoare. Ierusalimul, care-L primeşte ca pe împăratul lui Israil, îl va pironi pe un-lemn ca pe un osândit. Acelaşi popor care acum flutură stâlpări, va ciopli crucea. Acesta, acesta care acum strigă: "Osana", va striga: "Să se răstignească". Prin urmare astăzi atâta cinste şi peste puţine zile atâta defăimare? Aceiaşi oameni care astăzi. I se închină să fie oare tot aceia care îl răstignesc? Da! Asta a pătimit atunci Hristos de la Evrei şi tot aşa pătimeşte şi astăzi de la creştini, care, în aceste sfinte zile, I se închină cu cuvintele, dar cu faptele îl răstignesc. Cu trupul strigă: "Osana", iar cu sufletul: "Să se răstignească". Acesta va fi subiectul predicii de astăzi: cum trebuie creştinii să cinstească patimile Domnului în aceste sfinte zile.
ARTEA ÎNTÂIA După ce lisus Hristos a stat la Cina cea de Taină, s-a dus, împreună cu ucenicii lui,, dincolo de pârâul Chedrilor, în satul Ghetsimani. Era pe înserate. Pe ceilalţi ucenici i-a lăsat acolo, şi a luat cu El pe cei trei, pe Petru, pe lacov şi pe loan. S-a dat mai la o parte ca să se roage; şi gândindu-se la patima.Sa, I s-a întristat sufletul lui până la moarte. Fă-ţi inimă bună, lisuse! Nu te întrista! Văd că vine spre tine o mulţime de oameni cu fanare şi făclii. Trebuie să fie oameni buni, căci altfel n-ar umbla noaptea cu lumină. Văd că înaintea lor merge un om care după înfăţişare mi se pare că-i un-aPenic al Tău. Văd pe aceia că se apropie, iar acesta că te salută: "Bucurase, învăţătorule!" Mai mult încă, te sărută:- "si L-a sărutat" (Matei, XXVI, 49). Poate fi vreun rău oare acolo Unde sunt sărutări, acolo unde sunt salutări, acolo unde este un ucenic, acolo unde sunt, fanare şi făclii? Fă-ţi inimă bună, lisuse, nu te teme! Dar la urma urmelor ce se întâmplă? Acei oameni, purtători de făclii, sunt o ceată de ostaşi, sunt o mulţime de slujitori, care vin să-L prindă pe lisus, să-L ducă la moarte. Acel ucenic estef Iuda vânzătorul, care L-a vândut pentru treizeci de arginţi şi acuma vine să-L-dea. Acea salutare este vicleană. Acel sărut este semnul vânzării. "Pe care-L voi săruta, acela este; prindeţi-î" (Matei, XXVI, 48; Marcu, XIV, 44; Luca, XXII, 41). Cum? Se văd unele şî se întâmplă .altele? Da, în adevăr! în ce mare primejdie se găseşte lisus! Are dreptate, are dreptate să spună: "întristat este sufletul Meu până la moarte" (Matei, XXVI, 38; Marcu, XIV, 34). La fel se întâmplă în sfânta şi marea Vineri, când se face pomenirea sfintelor şi înfricoşătoarelor patimi ale Mântuitorului. Mulţime multă, cu cruci şi sfinte epitafe în
-
-
frunte se înşiră de la un capăt la altul al oraşului. , Mulţime nenumărată de clerici şi laici, atât mari cât şi mici, din care unii merg înainte, iar alţii vin în urma sfintei litanii. Pretutindeni, oameni Ue toate vârstele aleargă grămadă să vadă cortegiul; stau agăţaţi de ferestre bărbaţi şi femei, .tineri si copii, bătrâni cKîar, ca să privească cortegiul sfânt. Luminăţie mare de făclii şi de lumânări încât întunericul nopţii luminează Cine poate să înţeleagă "asemenea mânie? Cine poate s-o sufere? Eu vă vorbesc de ea şi tremur. Simt că-mi lipseşte puterea şi cuvântul; nu mai pot să vorbesc. Lăsarţi-mă că din pricina temerii ce-o are duhul meu să*mi trag puţin sufletul! Ah, suflete păcătoase! Ah, judecată viitoare. -
Partea a II-a Judecător este singurul Dumnezeu, plin de mânie, fâră milă. Cel judecat un păcătos. Vinovat fără putinţă de apărare. Păcatele sunt de patru o feluri. Pentru fiecare din ele orice om va da răspuns amănunţit în faţa lui Dumnezeu în ceasul judecăţii. Primul fel de păcate sunt acelea pe care le-am făcut noi înşine. Al doilea fel de păcate sunt acelea pe care le-am prilejuit de le-au făcut alţii. Al-treilea fel de păcate sunt faptele bune ne care nu le-am făcut. AI patrulea fel de păcate sunt faptele bune pe care n-am lăsat pe alţii să le facă.Toate vor fi cercetate, nu numai cele mari, dar şi cele mici. "Cele mai mici dintre faptele noastre vor fi aduse spre a fi cercetate" (Sf. Grigore al Nişei; Cuvânt la Psalmul V), spune
-
-
-
Grigore al Nişei. Va fi cercetat tot ce am greşit cu mintea, chiar gândurile cele mai mici; tot ce am greşit cu 'gura, chiar, şi vorba deşartă; tot ce am greşit cu fapta, chiar şi cele mai uşoare greşeli; toate de la cel dintâi păcat până la cel din urmă. Nu vom putea să ascundem nici unul, aşa cum le ascundem acum de ochii oamenilor şi chiar duhovnicului. Toate se vor înfăţişa sub aceeaşi înfăţişare şi cu aceleaşi împrejurări, aşa cum s-au săvârşit. Noi nu vom putea să schimbăm nici unul, după cum facem acum, înşelând lumea, arătând unul în locul altuia, prezentând făţărnicia drept virtute. Nu! "Vom vedea pe toate faptele noastre deodată, zice Marele Vasile, ca şi cum faptele noastre ar sta în faţa noastră, arătându-se înaintea minţii noastre, cu caracterele lor proprii, fiecare faptă aşa cum a fost rostită si săvârşită". Acum în ace istă iată se săvârşesc multe fapte, care sau sunt sau complet ascunse, ss i d; :ă sunt cunoscute, nu ştim cine le-a făcut. Pe câte nu le acoperă noaptea, pe câte pustiul, pe câte taina? S-a găsit pe ascuns o scrisoare mincinoasă. Cine a scris-o oare? Nu ştim! A fost înşelată o fecioară nevinovată. Cine este tatăl copilului? Nu ştim! S-a auzit un cuvânt de defăimare. Cine 1-a spus? Nu ştim! Lipseşte un sfânt vas din Biserică, un lucru de preţ dintr-o casă. Cine 1-a furat? Nu ştim! (Lipseşte un vas sfânt... nu ştim, lipsă în M. adăugat după V). Şi lucrul cel mai grav este când este osândit un nevinovat, iar vinovatul râde. Cutare faptă, este dragoste adevărată sau falsă? Este oare râvnă sau invidie? Este oare laudă sau linguşeală? Este oare virtute sau făţărnicie? Nu ştim! Aici este mult întuneric. Dar acolo, când Dumnezeu va lumina cele ascunse de întuneric, atunci se vor arăta toate, "fiecare faptă, cu caracterele ei proprii, aşa cum a fost rostită şi săvârşită". Pe toate le va judeca singurul Dumnezeu, pliii de mânie, fără milă. Gândeşte-te acum, păcătosule, dacă mai poţi spune vreun cuvânt! In primul loc vor fi judecate relele pe care le-ai făcut, prin fărădelegile tale, prin nedreptăţile tale, prin desfrânările tale şi prin toate păcatele tale mari şi înfricoşate. Pentru ca să capeţi iertare de păcatele tale, Dumnezeu ţi-a dat în această viaţă un mijloc foarte uşor. Dacă teai fi mărturisit numai unui duhovnic, căruia i-a dat Dumnezeu toată puterea să te ierte, ai fi fost iertat! Dar n-ai făcut-o! Ai ştiut-o şi n-ai făcut-o! Ţi-au spus predicatorii şi duhovnicii şi n-ai făcut-o! Ai trăit atâta vreme şi ai avut atâta timp s-o faci şi n-ai făcut-o! Te întreb: Ai în acestea vreun cuvânt de apărare înaintea lui Dumnezeu? In al doilea loc vom fi judecaţi pentru relele pe care le-am prilejuit de le-au făcut alţii. Acela na vrut să dea mărturie mincinoasă, nici celălalt să ucidă, tu însă 1-ai îndemnat. Acea sărmană fecioară s-a împotrivit cât a putut, tu însă fie prin înşelăciune, fie prin forţă, ai scos-o pe uliţa obştească a pierzării şi ai băgat-o în casă de desfrâu. Tânărul acela nu cunoştea încă nici un viciu, era o floare în vârstă şi în nevinovăţie. L-ai atins, l-ai vestejit! Cuvintele tale şi discuţiile tale i-au otrăvit auzul şi i-au stricat moravurile cele bune. Erai preot şi depăşeai pe laici în scandaluri. Erai însurat şi-ţi ţineai amanta în ochii propriei tale soţii. Erai tată şi ai fost pentru copiii tăi dascălul răutăţilor. Erai om, şi printre ceilalţi oameni pilda pierzării. Dacă ai fi vrut,-frate, să fii pedepsit numai tu, treacă-meargă, căci tu eşti stăpânul propriului tău suflet! Dar să pedepseşti şi pe mulţi alţii prin sfatul tău, prin scandalul tău, prin exemplul tău? Te întreb: ai în acestea vreun cuvânt de apărare înaintea lui Dumnezeu? In al treilea loc, ai să fii judecat pentru faptele bune pe care nu le-ai făcut. Dumnezeu ţi-a dat multe bunătăţi şi naturale şi lumeşti şi duhovniceşti: erai deştept! Puteai să ajungi îndreptar de virtute şi înţelepciune şi te-ai abătut spre pierzare. Erai bogat! Puteai să faci
-
-
-
-
mult bine văduvelor şi orfanilor, dar nu te-a lăsat iubirea de argint! Erai capabil să ajungi o stea a Bisericii, dar te-a biruit fie trupul, fie lumea, fie diavolul. Virtutea şi sfinţenia nu erau pentru tine un lucru cu neputinţă. Vei vedea acolo atâţia profeţi, apostoli, mucenici, fecioare, asceţi pe care i-a sfinţit harul dumnezeiesc. Nu ţi-ar fi lipsit niciodată acest har dumnezeiesc ca sa ajungi ca aceia, dacă nu ţi-ar fi lipsit voinţa cea bună. Atâta vreme, atâta timp preţios, sau cheltuit în răutăţi sau pierdut în zadar, în care puteai să faci atâta şi atâta bine, dar n-ai făcut nimic! Te întreb: Ai în acestea vreun cuvânt de apărare înaintea lui Dumnezeu? In al patrulea loc ai să fi judecat pentru faptele bune pe care n-ai lăsat să le facă .alţii. Unul voia să meargă la Biserică, să asculte predica, să se mărturisească, să facă un bine sufletului său, dar răutatea ta nu 1-a lăsat. Altul voia să facă un bine obştesc spre folosul multora, dar invidia ta 1-a împiedicat. Te întreb: Ai în acestea vreun cuvânt de apărare înaintea lui Dumnezeu? Dar să închidem această carte care cuprinde păcatele tale şi s-o deschidem pe cealaltă care conţine virtuţile tale. Gândeşti că ai făcut în viaţa ta vreun bine? Dar să vedem ce bine este acela. Te-ai rugat, dar pe când buzele tale se rugau pe unde colinda mintea ta? Ai făcut milostenie, dar câtă? Şi poate că şi acea puţină milostenie, ai făcut-o ca să ai mai mult laudă de la oameni decât răsplată de la Dumnezeu. Ai postit! îmi vine să plâng (Să plâng; în V: să râd) de posturile creştinilor! Mai cu seamă în timpul postului domnesc, la mesele creştinilor ameţeala şi beţia. Dar când te-ai înfrânat de la peşte şi de la came te-ai înfrânat oare de la patimi şi de la poftele trupului? Te-ai mărturisit, dar de câte ori te-ai mărturisit, te-ai îndepărtat oare vreodată de păcatul săvârşit? Te-ai căit, dar te-ai îndreptat? Acestea sunt faptele tale cele bune pe care le-ai făcut! Şi vrei să ai cu acestea vreun cuvânt de apărare înaintea lui Dumnezeu? Ah, arată-mi un bine desăvârşit, din toate punctele de ^ ede e! Din cincizeci, şaizeci sau chiar o sută de ani câţi ai trăit, adă-mi c sin ură zi, un singur ceas, pe care să-1 fi dăruit întreg lui Dumnezeu? Unde este un astfel de bine? Unde este un astfel de ceas? Prin urmare dacă judecătorul este un Dumnezeu plin de mânie, fără milă, iar tu eşti cel judecat un vinovat păcătos, fără cuvânt de apărare, gândeşte-te care să fie cea din urmă sentinţă? Mă cutremur s-o spun. "Pleacă de la mine, blestematule, în focul cel veşnic, gătit diavolului si îngerilor lui" (Matei XXV, 41). Cât este de înfricoşată judecata lui Dumnezeu? Cât este de mai înfricoşătoare sentinţa Sa! De unde vii şi unde ai să mergi cu o astfel de sentinţă, ticăloase, nenorocite, nefericite păcătosule? Din rai în iad; din lumina slavei în focul cel veşnic; din nesfârşita slavă în chinul nesfârşit; de la Dumnezeu, la diavol. Cât este de înfricoşată judecata lui Dumnezeu! Cât este de înfricoşătoare sentinţa Sa! "Du-te de la Mine!" Eu pentru moment nu pot să vă spun ce cuprind aceste cuvinte înfricoşătoare; vi le voi spune altă dată. Pentru moment te sfătuiesc, te rog, te conjur să fugi de o astfel de judecată, şi de astfel de sentinţă. Este oare cu putinţă? Ascultă! Pentru toate păcatele oamenilor Dumnezeu a rânduit două scaune de judecată. Unul aici pe pământ, în această viaţă, şi altul în cer, la a doua venire. Acolo este Judecător un Dumnezeu, plin de mânie, fără milă. Aici este judecător un preot, om plin de milă, fără mânie. Acolo vinovatul nu are cuvânt de apărare, aici capătă iertare. Cel care a fost judecat aici de duhovnic şi a fost iertat, este judecat şi acolo de Dumnezeu, şi este iertat.
Cel care aici se va pocăi, acolo este îndreptăţit. "Dacă vom putea, prin mărturisire, în viaţa aceasta pământească, spune Hrisostom, mângâierea păcătoşilor, să ne spălăm de greşelile noastre, vom merge acolo curaţi de păcate". De multe ori ţi-am spus, creştine, ce lucru uşor este iertarea păcatelor prin mărturisire. Astăzi ţi-am spus ce lucru înfricoşat este cercetarea păcatului la judecata viitoare. Ţi-am pus înaintea ta apă şi foc (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah XV, 16). Alege ce voieşti! -
“Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israil”! (loan XII,13).
-
Domnul nostru lisus Hristos, surpătorul iadului, biruitorul morţii, începătorul vieţii, a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile (loan XI,43-44). Iar a doua zi, când a intrat în Ierusalim, s-a cutremurat tot oraşul la venirea unui astfel de făcător de minuni şi la ştirea străinei minuni. Unul pe altul se întreba: Cine este acesta? Şi astfel, tot poporul acela nenumărat, adunat acolo pentru sărbătoarea Paştelui, mişcat de un semn dumnezeiesc, îl primeşte cu slăvită suită ca pe împăratul lui Israil. Unii merg înaintea lui, alţii vin în urmă, alţii rup ramuri, alţii clatină stâlpări, alţii işi aştern hainele lor pe cale, şi cu toţii într-un glas, până şrcopilaşii, strigă: “Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israil!” (loan XII, 13). La praznicul cel purtător de stâlpări de azi, însemnez trei fapte debsebite. Mai întâii, hainele aruncate pe pământ; în al doilea loc, stâlpările de finic, semnele biruinţei; şî în al treflea loc,,cântarea aceea de bucurie: “Osana! Binecuvântat este cel ce vine!” Trei sunt lucrurile cele marnecesare pe care trebuie să le facem noi creştinii, când primim pe Domnul nostru lisus Hristos la sfânta împărtăşire cu preacuratele lui taine. Mai întâi printr-o adevărată mărturisire să aruncăm hainele păcatelor, purtate atâta vreme, să părăsim obişnuinţa cea veche şi rea, şi să ne dezbrăcăm de omul cel vechi cu faptele lui. în al doilea loc, printr-o convertire desăvârşită, să înălţăm stâlpările‟ biruinţei, călcând peste cei trei mari duşmani ai noştri: trupul, lumea şi diavolul. Şi în al treilea loc, cu bucurie şi veselie, să ne apropiem cu-o inimă duhovnicească zdrobită, de sfânta masă a pâinii vieţii, zicând: “Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!” Pentru aceea vă voi vorbi astăzi despre Sfânta împărtăşanie, socotind că o astfel de cuvântare este foarte trebuincioasă acelora care se pregătesc în aceste sfinte zile să se împărtăşească cu prea curatul trup şi sânge al Domnului nostru. Mai întâi vă voi arăta că această taină este cea mai mare faptă a puterii dumnezeieşti, a înţelepciunii dumnezeieşti şi a bunătăţii dumnezeieşti, în al doilea loc vă voi spune ce pregătire‟trebuie să facă unul care vrea să se împărtăşească, spre a-i fi acea sfântă împărtăşire nu spre judecată sau spre osândă, ci spre iertarea păcatelor şi
mântuire. Toate acestea vi le voi arăta pe scurt din pricina măreţiei sărbătorii de azi. -
-
-
-
-
-
-
Partea I Dumnezeu, care după fire şi după fiinţă este cu neputinţă de înţeles şi de văzut, se înţelege în parte şi este văzut din trei lucrări ale sale pe care teologii le numesc externe, adică din putere, din înţelepciune şi din bunătate. Minunile sunt lucrarea puterii; tainele sunt lucrarea înţelepciunii, iar darurile sunt lucrarea bunătăţii. Acum eu spun că dumnezeiasca euharistie este cea mai mare minune făcută de puterea” lui Dumnezeu; este cea mai înaltă taină, izvodită de înţelepciunea lui. Dumnezeu; este cel mai cinstit dar, dat de bunătatea lui Dumnezeu. Să mergem s-o dovedim şi să începem cu cea dintâi. Deşi toate minunile, întrucât sunt minuni, sunt deopotrivă, pentru că toate la fel depăşesc hotarele firii, totuşi dacă una depăşeşte mai mult sau mai puţin legile firii, se spune că este o minune mai mare sau, mai mică. Hotarele firii, adică modurile de existenţă ale lucrurilor naturale, sunt zece, pe care Ariştotel le-a numit categorii: substanţa,‟cantitatea, calitatea, relaţia, activitatea, suferinţa, locul, timpul, poziţia şi posesiunea. Dintre toate minunile puterii lui Dumnezeu, singură minunea sfintei Euharistii depăşeşte pe toate hotarele firii şi este minune faţă de toate categoriile. Minune faţă de substanţă, înainte de sfieţire, cele puse înainte au substanţa pâinii şi substanţa vinului; după sfinţire, însă, pâinea şi vinul sunt substanţa trupului şi sângelui lui Hristos. Prefacere desăvârşită a substaneţei în substanţă, dar mai bine spus transsubstantiere. Minune faţă de cantitate. Acel prea sfânt trup are întinderea interioară a propriilor sale mădulare, dar nu are întinderea exterioară faţă de joc; cu alte cuvinte: are toate mădularele, cap, mâini si picioare, aşezate după rânduială, neamestecate şi nelimitate, nemărginite însă de loc; are cu adevărat toate organele trupului, dar pe toate aşa cum se cuvine lui Dumnezeu; nu este circumscris de loc, dar este limitat în loc. Pentru aceea tot trupul lui Hristos este în toată sfânta pâine şi tot trupul în^|îecare părticică a sfintei pâini, în acelaşi chip în care tot soarele se vede în toată oglinda, dar dacă se va tăia oglinda în multe bucăţi, se vede iarăşi, în fiecare din acele multe bucăţi, tot soarele. Minune faţă de calitate, în sfânta Euharistie, este substanţa trupului şi sângelui lui Hristos; nu mai este5 substanţa pâinii şi vinului, ci numai forme, accidente şi însuşiri ale pâinii şi vinului; forme fără materia proprie; accidente fără substanţa lor proprie; însuşiri în afară de propria lor substanţă. Vedem culoarea pâinii
-
-
-
-
-
-
-
şi a vinului, simţim gustul pâinii şi al vinului, dar mâncăm şi bem trupul şi sângele lui Hristos. Minune faţă de relaţie. In sfânta Euharistie este acel Fiu al lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu şi Tatăl îl naşte fără de mamă din veşnicie, iar în timp îl naşte, fără de tată, Fecioara Măria. Afirm că este acelaş fiu, dar în sfânta Euharistie nu-1 naşte pe acest Fiu nici Tatăl, nici Mama, pentru că Hristos în preacuratele taine, propriu vorbind nu se naşte, ci se realizează în chip tainic. Acesta este un al treilea mod de existenţă al lui Hristos. Pentru aceea potrivit primului mod de existenţă al naşterii din veci, este Fiu şi are relaţie cu Tatăl; potrivit celui de al doilea mod de existenţă, al naşterii în timp, este acelaş Fiu şi are relaţie cu Mama; în sfârşit, potrivit celui de al treilea mod de existenţă, al transsubstanţierii, este iarăşi acelaş Fiu, dar nu are relaţie nici cu Tatăl, nici cu Mama, ci rămâne fără relaţie. Minune faţă de activitate. Taina dumnezeieştii Euharistii lucrează în chip material, dar face şi minuni în chip duhovnicesc. Este mâncare pentru gură, dar este şi hrană pentru suflet. Atinge simţirea, dar sfinţeşte şi duhul. Minune faţă de suferinţă. Dumnezeiasca pâine se sfărâmă, dar nu se separă; se împarte, dar nu se desparte; se mănâncă dar nu se consumă; împărtăşeşte pe toţi totdeauna, dar nu lipseşte niciodată. Minune faţă de loc. Acelaş lisus Hristos şi pe pământ şi în cer; acelaş şi pe sfânta masă şi în dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl; acelaş în acest sfânt altar şi în toate altarele ortodocşilor. Minune faţă de timp. Acesta este trup nestricăcios. şi nemuritor; acesta este sânge izvor de viaţă veşnică; totuşi nu rămâne decât numai prin rămânerea formelor. Minune faţă de poziţie. Sfânta Euharistie, este minune după poziţie dacă te vei gândi că la naştere stă în iesle, in patimă este spânzurat pe cruce, la înviere stă ca un biruitor, la înălţare zboară la ceruri, în rai stă în dreapta Tatălui. Minune, în sfârşit, faţă de po‟sesiune. Acesta este adevărul trup şi sânge al lui Hristos, dar are ca o îmbrăcăminte exterioară formele pâinii şi vinului .Prin urmare, dacă dumnezeiasca Euharistie depăşeşte toate hotarele firii, toate modurile de existenţă ale lucrurilor naturale, este cea mai mare minune a puterii dumnezeieşti. Cea mai înaltă taină din toate tainele pe care le-a izvodit înţelepciunea dumnezeiască este taina sfintei Euharistii, pentru că ea depăşeşte toate hotarele cunoştinţei naturale. Toate cele făcute de Dumnezeu-Omul Cuvântul prin întruparea sa, toate
-
sunt adevărate, pe toate le-a făcut cu înţelepciune, toate sunt tainice, în minunile săvârşite prin întruparea sa, este într-o privinţă cu totul ascuns, iar ţn altă privinţă cu totul arătat; este cu totul ascuns ca Dumnezeu, dar cu totul arătat ca om. De acee mintea în parte le înţelege, şi iarăşi în parte nu le înţelege. Pentru asta toate sunt taine, totuşi nu întru totul ascunse. La naşterea lui în timp din Fecioară nu înţelegem în ce chip veşnicul Dumnezeu se naşte din femeie „şi în timp. înţelegem totuşi că se naşte, pentru că îl vedem om desăvârşit. La patima şi mpartea cea de bună voie nu înţelegem cum pătimeşte şi moare Dumnezeu cel impasibil şi nemuritor. Totuşi înţelegem cum pătimeşte şi moare, pentru că-1 vedem om cu aceleaşi afecte ca şi noi, îmbrăcat cu slăbiciunea firii noastre, “în parte cunoaştem” (I Corinteni XIII.9), după cum zice apostolul, în taina dumnezeieştii Euharistii sub forma pâinii şi vinului, Dumnezeu-Omul Cuvântul ascunde dumnezeirea sa, pentru că nu se arată Dumnezeu, ascunde şi Omenirea sa, pentru că nu se arată nici om, ci se arată numai pâine şi vin. Pentru aceea, în această taină, mintea omenească nu înţelege nici o parte a Cuvântului Dumnezeu-Om, adică dumnezeirea şi omenirea sa. Astfel această taină este întru totul ascunsă. Veniţi, înţelepţi ai lumii, care cu ascuţimea minţii aţi descoperit cele ascunse ale firii! Veniţi, teologi ai Bisericii, care prin îndrumarea Sfântului Duh, aţi urmărit adâncurile dumnezeieştilor Scripturi! Veniţi mai cu seamă, heruvimi cereşti, cei.cu mulţi ochi, care cunoaşteţi tainele negrăite ale lui „Dumnezeu! Veniţi aici împrejurul sfintei mese a acestei înfricoşate taine! Ceea ce vedeţi esje pâine şi vin, dar acolo înăuntrul lor este în întregime lisus Dumnezeu-Omul. în dumnezeiasca Euharistie nu este nici un semn al Dumnezeirii ca să înţelegeţi că este Dumnezeu; dar este oare un semn al omenirii ca să ffirţelegeţi cel puţin că este om? Nu! Este ascuns şi ca Dumnezeu,^este ascuns şi ca om, este ascuns în întregime. La naştere, s-a golit cu adevărat pe el însuşi, după dumnezeire, pentru că Dumnezeu s-a făcut în chip de rob si ascultător pânăr la moarte (Filipeni 11,7-8). La patimă, s-a golit după omenire, pentru că a pătimit până la moarte. Acofo omul se arăta, cu toate că Dumnezeu era ascuns; dar aici, în dumnezeiasca Euharistie, s-a golit pe El însuşi cu o golire desăvârşită, căci aici nu se arată nici ca Dumnezeu, nici ca om. Asta-i taina tainelor, taina prin excelenţă. Dumnezeiasca Euharistie, dintre toate tainele, este taina cea mai
-
-
ascunsă, întru totul ascunsă, taina care depăşeşte toate limitele cunoştinţei naturale. Pentru asta deci este cea mai înaltă izvodire a înţelepciunii dumnezeieşti. Şi iarăşi dumnezeiasca Euharistie este cel mai cinstit dar al bunătăţii Dumnezeieşti, pentru că este cel mai ales semn al dragostei dumnezeieşti. Pentru asta mărturiseşte loan: “Iubind pe ai săi cei din lume, i-a iubit până la sfârşit” (loan XIII.l), ceea ce înseamnă că le-a arătat, spune Teofilact, dragoste desăvârşită, adică toată dragostea cu care Dumnezeu poate să iubească pe om. Când s-a întrupat, mare dragoste a arătat! Când a murit, mare dragoste a arătat! Dar la urma urmelor, nu s-a oprit aici toată dragostea sa. Patima pe cruce s-a întâmplat o singură dată, pe când la sfânta liturghie se îndeplineşte în fiecare zi, se jertfeşte în fiecare zi, mai cu seamă pătimeşte în sfânta pâine, ceea ce n-a pătimit pe cruce, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, adică pe Cruce nu s-a făcut sfărâmarea sfintelor lui mădulare, potrivit profeţiei “nu i s-au sfărâmat picioarele Lui; nu i se vor zdrobi oasele întru el” (Ieşire XIJ,46; loan XIX,36). Dar în sfânta pâine se găseşte sfărâmat în multe părţi; spre a sătura pe mulţi. “Ceea ce n-a pătimit pe cruce o pătimeşte prin punerea înaintea şi primeşte să fie sfărâmat spre a sătura pe toţi”. Aceasta este întreaga dragoste, cu care până în sfârşit ne-a iubit pe noi. Poporul cel nerecunoscător al lui Israil putea să se laude altă dată pe bună dreptate cu marele binefaceri făcute de Dumnezeu faţă de el şi să spună: “N-a făcut aşa nici unui popor!” (Psalmi CXLVII,9): când a despărţit Marea Roşie, pentru ca să-i treacă în pământul făgăduinţei (Ieşire XIV, 16-29); când i-p. hrănit cu mană în pustie (Ieşire XVI,4-19); când i-a adăpat cu apă scoasă în chip minunat din piatră (Ieşire XVII,5-6). Dar toate acestea nu se pot compara cu culmea binefacerilor, făcută fle Dumnezeu^ faţă de noi în această Dumnezeiască taină. Ce este Marea Roşie faţă de acest sânge izvorâtor de viaţă, prin care trecem la făgăduinţa harului celui nou! Ce este mana, pe care israeliţii au mâncat-o şi au murit, faţă de această dumnezeiască pâine care s-a pogorât din cer, pe care dacă o mănâncă cineva va trăi în veci? Ce este piatra din care a curs apă, faţă de această piatră tainică, “izvor de apă vie pururea curgătoare‟, care saltă spre viaţa veşnică” (foan I V, 14). Noi trebuie s-o spunem şi o spunem mai nimerit: “N-a făcut aşa niciunui popor!” Ce semn mai ales al dragostei sale faţă de noi putea să ne dea Mântuitorul lumii decât de a face pâinea şi vinul trupul şf sângele său şi acesta să ni-1 dăruiască să-1 mâncăm şi să-1 bem, când voim ca să fie pururea, până la sfârşitul veacului, nedespărţit de noi? Aceasta-i o dragoste ce n-o putem tâlcui. Este de
neînţeles! Nu putem s-o măsurăm. Este de nemăsurat! Dragoste dumnezeiască, dragoste desăvârşită, dragoste întreagă, toată comoară bunătăţii dumnezeieşti, în această taină a arătat Dumnezeu, ca puternic, cea mai mare tărie a atotputerniciei lui; ca înţelept, taina tainelor; iar ca bun, culmea darurilor. Acum, ce pregătire trebuie să avem noi când voim să ne împărtăşim cu această înfricoşată şi mare taină? “Să se cerceteze omul pe sine, spune fericitul Pavel, si aşa să mănânce din pâine şl să be,a din potir” (I Corinteni XI,28). Să se cerceteze, mai întâi fiecare pe el însuşi bine, să-şi examineze mai întâi propria lui conştiinţă. Dacă are vreo piedică s-o ridice; dacă are vreo legătură, s-o dezlege, în jurul muntelui Horiv, Moisi păştea oile socrului său Madiam. Deodată ve4e o privelişte ciudată: era un rug, cate ardea, dar nu se mistuia. “Vede că rugul arde cu foc, dar rugul nu se mistuia” (Ieşire- III,2). Moisi a rămas înspăimântat de vedenia aceasta; şi cuprins de curiozitate, a spus: Vreau să merg să văd ce este această minune. “Ducându-mă aproape, voi vedea această mare vedenie, ce este că nu se mistuie rugul” (Ieşire 111,3). A mers, s-a apropiat, dar aude o voce care-1 strigă. Pertu aceea se opreşte, nu mai înaintează. Focul acela pe care-1 vedea Moisi în rug era Dumnezeu şi vocea pe care a auzit-o era vocea lui Dumnezeu care-i spune: Moisi, Moisi, nu îndrăzni să te apropii de locul acesta! Mai întâi dezleagă-ţi încăltămintele de la picioarele -tale, pentru că acest pământ este sfânt şi trebuie să vii cu luare aminte şi cu evlavie. “Nu te apropia aici; dezleagă-ţi încăltămintele de la picioarele tale, căci locul în care stai este pământ sfânt” (Ieşire 111,5). Creştine, care vrei să te împărtăşeşti,, vezi acea sfântă pâine, vezi acel sfânt potir, care este pe sfânta masă? Acolo este trupul şi sângele lui Hristos. Acolo este însuşi Dumnezeu cu trupul. Acolo este focul dumnezeirii, care luminează şi curăteşte pe cei vrednici, care arde şi mistuie pe cei nevrednici. Nu te atinge, nu te apropia aici! Mai întâi dezleagă-ţi încălţămintele de la picioarele tale; dezleagă-ţi legăturile păcatelor tale, care-ţi leagă sufletul, printr-o adevărată-mărturisire. Eşti în duşmănie cu cineva? Dezleagă mai întâii legătura-urii şi împacă-te cu aproapele tău! Ai nedreptăţit pe cineva, „ai furat, ai răpit, stăpâneşti lucru străin? Dezleagă-ţi legătura nedreptăţii şi dă înapoi dreptul altuia. Ai fost legat cu o desfrânată sau cu o preadesfrânată şi ai trăit atâta vreme în păcat, într-un scandal obştesc? Dezleagă legătura trupului şi slobozeşte din mâinile diavolului sufletul tău robit, “Dezleagă-ţi încălţămintele de la picioarele tale, căci locul în care stai este pământ sfânt!” Biserica aceea în care intri, acea sfântă masă de care te apropii, locul acela în care stai şi te-mpărtăşeşti, este sfintele sfinţilor, este pământ sfânt. Acolo stau alături în chip nevăzut sfinţii îngeri, care-şi acopăr feţele de frică, de cutremur şi de evlavie. Acolo stă un Vasile cel Mare şi un Hrisostom, oameni cu totul desfăcuţi de orice legătură pământească, sfinţi uscaţi din pricina vieţii lor aspre, îngeri pământeşti,
-
-
-
prin curăţenia sufletului lor. Şi cu toate acestea mărturiseau că erau nevrednici. Unul spunea: “Stai Doamne, că cu nevrednicie mă împărtăşesc”; iar celălalt: “Doamne, Dumnezeul meu, ştiu că nu sunt vrednic”. Dar tu, care ţi-ai pângărit sufletul cu mii de păcate? Tu, care pentru păcatele atâtor ani n-ai făcut poate canon de un ceas, tu, nu te apropia aici! Mai întâi dezleagă-ţi încălţămintele din picioarele tale! Mai întâi dezleagă-ţi orice legătură, ridică orice piedjcă, liberează-te, mărturişeşte-te, îndreaptă-te, pocăieşte-te! Si astfel dezlegat, iertat, uşurat, vino, apropie-te! Dar iarăşi şi atunci cu evlavie si cu luare aminte. Moisi, ca să se apropie de locul unde era Dumnezeu în rugul care ardea”, si-a descălţat încălţămintea. Deci cu câtă frică şi cutremur, trebuia să calce acolo unde erau spini şi foc! Aceeaşi frică şi acelaşi cutremur trebuie să ai şi tu când îţi întinzi mâinile şi-ţi deschizi gura ca să primeşti sfânta împărtăşanie! Trebuie să zic: Cred Doamne, că tu eşti Dumnezeu; mărturisesc că eu sunt păcătos. Cred că tu eşti foc mistuitor; mărurisesc că eu sunt iarbă uscată. Nu sunt vrednic eu, păcătosul, să mă apropii de Dumnezeu, ca să nu fiu osândit; nu sunt , vrednic eu, iarba cea uscată, să mă apropii de foc, ca să nu mă ard! Dar pentru că tu mă strigi şi mă chemi, vin eu, necuratul, să mă curăţesc prin tine, izvorul sfinţeniei; vin eu, bolnavul, să mă vindec prin tine doctorul sufletelor; eu, mortul, ca să înviez prin tine pâinea vieţii! Vin să mă luminez, să mă sfinţesc, mai cu seamă pentru aceea că sunt păcătoşii nevrednic! Vin, spre a nu mă depărta prea mult de tine şi să pună stăpânire pe mine vrăjmaşul sufletului meu! Din nou mărturisesc că sunt nevrednic, pentru că sunt păcătos. Dar tu ai venit să mântui pe păcătoşi. O, mântuieste-mă dar! “Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” .
Partea a II-a Este o mare rătăcire a creştinilor socotinţa că dacă se mărturisesc în aceste sfinte zile şi se împărtăşesc şi-au făcut o dată datoria şi sunt liberi să facă diri nou păcatele de mai înainte, ba încă şi altele mai rele. Mare rătăcire! Mai cu seamă pentru că s-au mărturisit şi s-au împărtăşit, trebuie să trăiască cu mai multă evlavie .şi luare aminte. Socotinţa aceasta rătăcită vine de acolo că nu ştiu ce înseamnă Sfânta împărtăşanie şi ce ajunge sufletul după ce s-a împărtăşit. Moisi se pogora din muntele Sinai, ţinând în mâinile lui cele două table ale Testamentului, pe care era scris Decalogul. Faţa lui strălucea de atâta lumină, încât
-
fratele lui, Aaron, şi poporul evreilor nu puteau să-1 vadă,,întunecându-li-se vederea de atâta strălucire. Din această pricină Moisi şi-a acoperit faţa cu un voal ca să poată aceia să se apropie de el. “Şi au văzut fiii lui Israil că era plină de slavă faţa lui Moisi si s-au temut să se apropie de el; si a pus Moisi un acoperământ pe faţa lui” (Ieşire XXXIV,35). Dar de unde atâta lumină pe faţa lui Moisi, încât să se întunece vederea celor care îl priveau? Moisi,^us în muntele Sinai, a stat multe zile vorbind cu Dumnezeu faţă către faţă. Din îndelungata lui vorbire cu Dumnezeu, a luat acea strălucire prin care se arăta atât de slăvită faţa lui. Este mare deosebire între a vţ)rbi cu Dumnezeu în chip tipic şi în enigmă ca Moisi şi a primit în gura lui si în pieptul lui cu adevărat şi în realitate pe însuşi Dumnezeu, ca cel ce se împărtăşeşte. Faţa . lui Moisi strălucea atât de multfiumai pentru că a vorbit cu Dumnezeu; cât trebuie să strălucească sufletul aceluia care se împărtăşeşte cu trupul şi cu sângele lui Hristos în preacuratele taine? Dumnezeiasca Scriptură spune că evreii se înspăimântau să vadă faţa lui Moisi, pentru că strălucea ca soarele. Şi dumnezeiescul Hrisostom afirmă că demonii se înspăimântează, tremură şi fug la vederea feţei unuia care se împărtăşeşte. Asta pentru motivul că în acel ceas se vede ieşind din gură foc dumnezeiesc. Privelişte minunată pentru îngeri, înfricoşătoare pentru demon! “Când ieşind de la sfânta masă suntem înfricoşători diavolului ca nişte lei care suflă flacără”. Nu este stea care să strălucească atâta pe cer cât străluceşte un suflet de lumina harului dumnezeiesc, în ceasul în care se împărtăşeşte. Şi pricina acestui fapt este că sfânta împărtăşanie, după cum spune Simeon al Tesalonicului, nu este altceva decât unirea lui Dumnezeu cu noi în dumnezeirea noastră, asemănarea şi împărtăşirea cu Dumnezeu. Noi •când ne împărtăşim, mărturiseşte Grigore Teologul ne împărtăşim cu hanikpe care-1 are Hristos si ca Dumnezeu şi ca om: “Prin jertfa cea fără de sânge, ne împărtăşim cu Hristos şi participăm şi patimilor şi dumnezeirii sale”. Plin de atâta har ne urcăm la o atât de înaltă sfinţenie, încât dacă am muri în acej ceas sufletul nostru ar avea locul său în cetele mucenicilor, ale fecioarelor, ale sihastrilor şi am ajunge într-o clipă acolo unde ei au ajuns după atâta vreme şi cu -atâta nevoinţă. Dumnezeul „meu, Răscumpărătorul meu, să mor când va fi voia ta cea sfântă, într-un loc pustiu, într-o pădure, într-un munte, nu-mi pasă unde, numai înainte de a muri, să
-
-
fiu învrednicit să mă împărtăşesc cu preacuratul tău trup şi sânge! Dacă în acel ceas te am cu mine nu mă tem că voi pieri. Cu astfel de merinde surit încredinţat că voi ajunge la limanul împărăţiei tale cereşti. Deci, creştine, odată ce te-ai împărtăşit, ai grijă ca să nu pierzi ceea ce al câştigat Ţine bine» să „nu-ţi cadă mărgăritarul cel de mult preţ! Păzeşte-1 din toate părţile,‟să nu-1 răpească cel viclean din sufletul-tău! Ţe-ai sfinţit cu cele sfinte? Trăieşte ca un sfânt! Ai ieşit curat din baia harului dumnezeiesc? Să nu cazi în-mocirla păcatului tău dintâi? Te-ai vindecat la suflet? Să nu te rostogoleşti din nou în boaia ta de mai înainte! Te-ai unit cu Hristos? Rămâi cu Hristos si spune: “Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numere Domnului”. Lui slava în veci, amin. ( Predici si Didahii de Ilie Miniattraducere de pr. Prof Fecioru Dumitru)
View more...
Comments
