Ideologia comunista

Leninismul şi stalinismul LENINISMUL este o teorie politică și economică având la bază marxismul. Este o ramură a marxismului, iar din deceniul al doilea al secolului XX a fost ramura dominantă a sa. Leninismul a fost dezvoltat în principal de liderul bolșevic Vladimir Ilici Lenin, care de altfel l-a și pus în practică după Revoluția rusă. Teoriile lui Lenin au fost o sursă de controverse încă de la început, având critici atât dinspre stânga (de exemplu: socialdemocrații, anarhiștii și chiar alți marxiști), dinspre centru (de exemplu: liberalii) și dinspre dreapta (de exemplu: conservatorii, fasciștii, etc). Lenin afirma că proletariatul nu poate atinge conștiința revoluționară decât prin eforturile unui partid comunist care își asuma rolul de "avangardă revoluționară". Lenin mai credea că un asemenea partid nu-și putea atinge scopurile decât prin intermediul unei organizări disciplinate cunoscută dreptcentralism democratic. În plus, leninismul afirma că imperialismul este ultima formă a capitalismului, iar capitalismul nu poate fi răsturnat de la putere decât prin mijloace revoluționare (orice încercare de a "reforma" capitalismul din interior fiind sortită eșecului. Lenin credea că distrugerea statului capitalist se va face prin revoluția proletară și prin înlocuirea democrației burgheze cu dictatura proletariatului (un sistem al democrației muncitorești, în care ei ar fi deținut puterea politică prin intermediul unor consilii numite soviete). Teoria lui Lenin referitoare la imperialism dorea să îmbunătățească și să corecteze opera lui Marx, explicând un fenomen pe care acesta din urmă nu-l prevăzuse: transformarea capitalismului într-un sistem global, (iar nu unul național, așa cum îl descrisese Marx). În centrul teoriei sale despre imperialism se află ideea conform căreia națiunile capitaliste avansate din punct de vedere industrial evită revoluția prin exportarea forțată în piețele coloniilor înrobite și prin exploatarea resurselor lor naturale. Aceasta ar fi permis națiunilor capitaliste dezvoltate din punct de vedere industrial să-și mențină muncitorii mulțumiți, în parte prin crearea unei aristocrații muncitorești. Ca un rezultat, capitalismul era

capabil să fie condus prin expresia politică a aristocrației muncitorești - partidele social-democratice, către punctul în care revoluția nu mai era posibilă în cele mai avansate națiuni (așa cum prevestise Marx), ci mai degrabă în cel mai slab stat imperialist, acela fiind Rusia. Oricum, dacă revoluția se putea produce numai întro țară slab dezvoltată, aceasta ridica o mare problemă: o asemenea țară subdezvoltată nu era capabilă să dezvolte un sistem socialist, (în teoria marxistă, socialismul este stadiul de dezvoltare care ar fi urmat după capitalism și ar fi fost precursorul comunismului), deoarece capitalismul nu ar fi fost dezvoltat complet într-o asemenea țară și deoarece puterile externe ar fi încercat să zdrobească revoluția cu orice preț. Pentru rezolvarea acestei probleme, Lenin propunea două soluții posibile: 1. Revoluția din țara subdezvoltată ar aprinde scânteia revoluției într-o țară capitalistă dezvoltată (Lenin spera, de exemplu, că revoluția rusă va aprinde flăcările revoluției în Germania). Țara dezvoltată ar fi instaurat socialismul și ar fi ajutat țara subdezvoltată să facă la fel. 2. Revoluția ar izbucni în mai multe țări subdezvoltate în același timp sau întro succesiune rapidă; aceste țări urmau să se unească într-un stat federal capabil să lupte cu marile puteri capitaliste și mai apoi să instaureze socialismul. Aceasta o fost ideea originală din spatele formării Uniunii Sovietice. Oricare ar fi fost calea urmată, socialismul nu ar fi putut supraviețui numai într-o țara săracă. De aceea leninismul chema la revoluția mondială într-o formă sau alta. Leniniștii din ziua de azi văd deseori globalizarea ca pe o formă modernă de imperialism. Către sfârșitul deceniului al treilea al secolului al XX, Uniunea Sovietică a început să se îndepărteze de linia politică a lui Lenin și să se apropie de ceea ce este denumit în mod curent "stalinism", cei mai mulți dintre tovarășii lui Lenin ("vechii bolșevici" pierind în Marea Epurare. În China, leninismul a fost baza de organizare atât a Kuomintangului cât și a Partidului Comunist Chinez. Mai târziu, comuniștii chinezi au dezvoltat teoriamaoistă. Astăzi, termenul "Leninism" (sau, mai des, "Marxism-Leninism") este folosit în autocaracterizarea a trei ideologii separate, care își au rădăcinile în leninism, dar care altfel sunt foarte diferite una de cealaltă: Stalinismul, Maoismul și Troțkism. Dacă maoismul poate fi apreciat ca o subcategorie a stalinismului din multe puncte de vedere, troțkismul și stalinismul sunt adversari de neîmpăcat. (Troțkiștii s-au opus a ceea ce ei considerau drept politici nedemocratice ale Uniunii Sovietice sub conducerea lui Stalin, ca și a altor țări care urmaseră exemplul acestuia, în vreme ce staliniștii se opuneau a ceea ce ei considerau drept o trădare a marxismului de către troțkiști ).

STALINISMUL. Termenul „Stalinism” este uneori folosit pentru denumirea unei ramuri a teoriei comuniste, dominantă în Uniunea Sovietică și în țările din sfera de influență a URSS-ului, pe timpul vieții și după moartea lui Stalin. Termenul folosit în Uniunea Sovietică și de cei mai mulți care i-au susținut moștenirea este de fapt „marxism-leninism”, denotând faptul că Stalin însuși nu era un teoretician, ci mai degrabă un lector care a scris câteva cărți într-un limbaj lesne de înțeles și, în contrast cu Marx și Lenin, a adus puține contribuții teoretice noi. Mai degrabă, stalinismul este o interpretare a ideilor celor de mai înainte, un anumit sistem politic clamând că aplică acele idei în moduri potrivite cu nevoile de schimbare ale societății, așa cum a fost tranziția de la „socialismul în pas de melc” de la începutul anilor treizeci la industrializarea forțată a planurilor cincinale. Uneori, termenul compus marxism-leninism-stalinism, (sau învățăturile lui Marx, Engels, Lenin și Stalin), era folosit pentru a demonstra pretinsa moștenire și succesiune. În același timp, multe persoane credincioase marxismului sau leninismului, vedeau stalinismul ca o pervertire a ideilor marilor gânditori de stânga. Troțkiștii, în particular,sunt antistaliniști virulenți, considerând stalinismul o politică contrarevoluționară care folosește marxismul ca scuză. Staliniștii credeau că Stalin era cea mai înaltă autoritate în materie de leninism (după moartea fondatorului statului sovietic din 1924), deseori subliniind că Lev Troțki nu a intrat în partidul bolșevic până în 1917 și argumentând că el nu credea în necesitatea existenței partidului comunist de avangardă. Din 1917 până în 1924, Lenin, Trotski, și Stalin apăreau deseori uniți dar, de fapt, diferențele ideologice nu dispăruseră niciodată. În disputa lui cu Troțki, Stalin a micșorat importanța rolului muncitorilor în țările capitaliste avansate, (de exemplu, el a postulat că în Statele Unite clasa muncitoare s-

a îmburghezit devenind aristocrați ai muncii). De asemenea, Stalin s-a contrazis cu

Troțki în problema rolului țăranilor, precum în China, unde Troțki dorea o insurecție urbană, dar nu un război de guerilă cu bază în zonele rurale. Cele mai importante contribuții ale lui Stalin la teoria comunistă au fost: socialism într-o singură țară, teoria ascuțirii luptei de clasă odată cu dezvoltarea socialismului, un fundament teoretic care justifica represiunea politica a oponenților. Termenul "stalinism" a fost prima oară folosit de troțkiștii care se opuneau regimului din Uniunea Sovietică. Troțkiștii afirmau ca URSS-ul stalinist nu era socialist, (și în mod sigur nu era comunist), ci un stat muncitoresc degenerat birocratizat – adică era un stat noncapitalist, în care exploatarea era controlată de o castă conducătoare care, deși nu stăpânea mijloacele de producție și nu era o clasă socială adevărată, se bucura de beneficii și privilegii obținute pe spinarea clasei muncitoare. Stalinismul nu ar fi putut exista fără răsturnarea inițială a capitalismului în timpulRevoluției din Octombrie, dar este notabil că Stalin însuși nu a fost un element activ în această revoluție, fiind un avocat al colaborării cu guvernul provizoriu, mai degrabă decât al cuceririi puterii. Transformând și folosindu-se de moștenirea lui Lenin, Stalin a extins sistemul administrativ centralizat din Uniunea Sovietică pe durata anilor douăzeci și treizeci. O serie de două planuri cincinale au dezvoltat masiv economia sovietică. Au apărut creșteri în multe sectoare, în mod special în producția de cărbune și de oțel. Societatea sovietică a fost adusă de la o situație de înapoiere de zeci de ani față de occident, la una de egalitate și asta în numai treizeci de ani, (cel puțin conform anumitor aprecieri statistice). Unii istorici economici apreciază azi ca a fost cea mai rapidă creștere economică atinsă vreodată. Datorită prestigiului și influenței revoluției ruse învingătoare, multe țări, dea lungul secolului al XX-lea, au căutat o alternativă la sistemul economiei de piață și au urmat modelul politico-economic dezvoltat în URSS. Acestea au inclus atât regimuri revoluționare și cât și post-coloniale din lumea în curs de dezvoltare. După moartea lui Stalin în 1953, succesorul său, Nikita Hrușciov, a repudiat politicile lui, a condamnat cultul personalității lui Stalin în discursul secret la Congresul al XX-lea al partidului în 1956, și a inițiat destalinizarea și liberalizarea (în cadrul acelorași limite politice). Drept consecință, cea mai mare parte a partidelor comuniste din lume, care mai înainte aderaseră la stalinism, l-au abandonat și, în măsură mai mare sau mai mică, au adoptat poziția reformatoare moderată a lui Hrușciov. O excepție notabilă a fost Republica Populară Chineză care, sub conducerea lui Mao Zedong, a intrat în conflict cu „revizionismul” noii conduceri sovietice, ceea ce a dus la ruptura chinosovietică din 1960. Mai târziu, China a urmat în mod independent

ideologia maoistă. Albania a luat partea Partidului Comunist Chinez în ruptura chino-sovietică și a rămas atașată de stalinism pentru deceniile care au urmat, sub conducerea lui Enver Hoxha. Unii istorici au trasat paralele între stalinism și politica țarului Petru cel Mare. Ambii conducători doreau cu disperare ca Rusia să ajungă din urmă țările vest-europene. Ambii au reușit să cucerească noi teritorii, transformând Rusia întro putere conducătoare a Europei, chiar dacă pentru puțin timp. Alții[1] îl compară pe Stalin cu Ivan cel Groaznic, cu politica de opresiune (opricinina) și de reducere a libertății oamenilor de rând.

A. Literatura I. Literatura română din comunism are caracter autonom şi legi de evoluţie specifice. Ea solicită o nouă viziune istoriografică şi noi căi de abordare. Este atât de puternică setea de normalitate a istoricilor literari români încât uimeşte încetineala cu care se acceptă teza (ce mi se pare de bun simţ) că anul 1948 e unul de hotar, care anunţă începutul unei epoci perfect delimitate, cu legi de funcţionare proprii şi nu a unei etape într-o evoluţie literară lină. Evoluţia şi particularităţile acestei literaturi sunt consecinţele presiunii factorului politic.Anamneza nu are cum să facă abstracţie de faptul că, dincolo de aparentele lui concesii şi de deschiderile operate din când în când, regimul, care, esenţialmente, a fost unul dictatorial, a socotit mereu literatura şi pe scriitori ca pe instrumentele lui. În primii zece ani de comunism „terorist“, partidul a controlat întreaga producţie artistică şi nu a permis decât un singur fel de literatură, cea pusă în slujba propagandei. El a evacuat „resturile“ şi „dejecţiile“ culturii burghezomoşiereşti (în fapt, argumentele identităţii noastre naţionale) prin punerea în mişcare a maşinii de epurat scriitori şi opere.În perioada următoare (1964– 1971), care a fost una de liberalizare diversionistă (mişcare subtilă, iniţiată tot de partid pentru lărgirea bazei de mase şi pentru legitimarea lui istorică), s-a declanşat un proces de recuperare frenetică a literaturii române şi de refacere (uneori, până la pastişă) a experienţelor interbelice. Pentru câţiva ani, spiritul critic s-a autosuspendat. Golul trebuia umplut şi a fost umplut cu grăbire: modalităţi şi formule poetice interbelice uşor de recunoscut, structuri şi trucuri narative de nou roman francez, la modă cu un deceniu şi jumătate în urmă, recuperate tardiv, adesea vizibil pastişate. Modernismul însuşi va fi curând redescoperit cu entuziasm. Câteva personalităţi excepţionale refac, apoi, în salturi, etapele pierdute, izbutind uneori să prelungească şi să perfecţioneze

experimentele artistice începute cu două decenii în urmă (cazul Nichita Stănescu, aflat în prelungirea celui de-al doilea val avangardist, ale cărui inovaţii vor fi însuşite şi rafinate de el). A urmat a treia etapă, cea a reîndoctrinării ideologice şi a izolaţionismului ceauşist, în care partidul a jucat cartea naţionalismului, mobilizând din nou energiile scriitoriceşti spre mize din afara literaturii. Să adăugăm şi faptul că oricine va studia literatura sub comunism va trebui să ţină seama de prezenţa neîntreruptă, în viaţa literară, a unei literaturi oficiale, de uz propagandistic şi servită de un număr important de condeieri. Ea a fost o povară constantă şi a devenit un virus agresiv, împotriva căruia literatura adevărată a fost obligată să fabrice mereu anticorpi, să furnizeze replici şi să se apere în felul ei, bâjbâind după coridoarele libere.Nu are nici un rost să luăm în calcul un presupus proces firesc al literaturii când aceasta a evoluat de la o plenară la alta şi de la un act politic la altul (acte politice interne ale P.M.R./P.C.R. sau externe, aparţinând P.C.U.S.). Nimic din ce se întâmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernare totalitară nu are o explicaţie naturală. Direct sau indirect, totul este replică, reacţie, ripostă, repliere defensivă, disperată sau inventivă, stratagemă de supravieţuire. Reuşind să istovească, până la urmă, conştiinţele şi să polarizeze cultura, puterea a creat un climat al confuziei axiologice, în care toate afirmaţiile critice erau sau păreau dubioase, valorile deveneau suspecte, totul era sau era interpretat ca replică şi răspuns. Ea a avut grijă să amalgameze valorile, să facă să se compromită, prin articole sau poezii omagiale, obţinute prin somaţii şi ameninţări, şi pe puţinii scriitori influenţi, pe inductorii de opinie, pentru ca peste toţi să coboare ninsoarea nesfârşită a deznădejdii.. Am insistat asupra acestor condiţii psihice în care s-a făcut totuşi literatură, pentru că peisajul neobişnuit al formelor acesteia este şi o consecinţă a stării tulburi de conştiinţă, a unei conştiinţe confuze, complexate artificial, înrâurite de acţiunea factorilor prohibitivi. Lăsându-se deturnaţi sau mistificându-se ei înşişi, profitând de momentele politice favorabile, de complicitatea vicleană a cenzurii, obligată, din când în când, să sugereze că nu există, optând, involuntar sau cu deplină luciditate, pentru anumite soluţii salvatoare, scriitorii au făcut să se ivească, în locul unei literaturi de sertar viguroase, neiertătoare, o literatură neobişnuită, demnă de un interes ştiinţific, mai ales prin formaţiunile defensive adoptate pentru a fi tolerată. II. Literatura română din comunism a evoluat în regim de replică. „Legea deplasării de la roşu“. Şi mai demn de interesul unui observator al fenomenului cultural românesc – este, însă, reacţia manifestată în timp – a ansamblului literaturii române faţă de acţiunile criminale întreprinse împotriva fundamentelor ei în primii 5 ani republicani (1948– 1953) de partidul instalat la putere de ocupanţii sovietici. Se cuvine să ne

întoarcem mereu la ceea ce s-a întâmplat în anii terorismului comunist, întrucât avem toate argumentele pentru a vedea evoluţia literaturii române de după 1953 şi mai ales de după 1964 – ca pe o îndepărtare lentă de momentul dezastrului, ca pe un fel de fugă, de „deplasare“ de la „roşu“ spre altceva, spre orice altceva, care să nu semene cu începutul. E vorba de anii stalinismului integral în care au fost iniţiate cele mai grave acţiuni cu caracter antinaţional din toată istoria noastră: exterminarea elitei, îndoctrinarea populaţiei, impunerea unui model de gândire şi a unui comportament străine tradiţiei, rusificarea şi sovietizarea vieţii (modului de viaţă), ştergerea semnelor şi a argumentelor prezenţei noastre în lume, epurarea, lichidarea ori numai marginalizarea unui număr copleşitor de scriitori, pogromul cărţii româneşti (distrugerea, arderea şi indexarea celor mai importante cărţi ale literaturii române), ideologizarea culturii, a literaturii şi a artei, izolarea quasitotală de lumea occidentală şi de fenomenul cultural european, demonizat şi înlocuit cu cel sovietic. Tot ce s-a întreprins de-a lungul secolelor în materie de mistificare ideologică a vieţii (prin biserică, politică etc.) păleşte în raport cu decizia conducerii PMR ghidată de la Moscova de a subordona întreaga literatură/cultură politicii ei şi de a o transforma în instrument de agitaţie şi propagandă. Decretat drept unică metodă de creaţie – (metodă şi nu curent, întrucât curentele sunt trecătoare), realismul­socialist a dat naştere ideo­prozei şi ideo-poeziei, produse ale unei simplificări absolute. Începutul reconquistei. Împuţinarea nefirescului. Ontogenia repetă filogenia. Într-o surprinzătoare măsură, din clipa în care literatura română s-a putut manifesta ca literatură, ea a evoluat „în regim de replică“ şi pe trasee predilecte. Când au simţit că pot să se mişte şi să părăsească zona concentraţionară a literaturii complet ideologizate, literaţii de bună-credinţă au făcut exact ceea ce li se ordonase mai înainte să nu facă, reluându-şi abitudinile şi felul de a fi. Ei au început să ignore legile literaturii de partid, dezlegându-se treptat de chingile realismului-socialist, încercând voluptatea normalităţii, gustând, mai bine zis, din plăcerile împuţinării nefirescului. Un observator venit din lumea liberă să cerceteze urmele dezastrului bolşevizării din primii ani de comunism, ar fi constatatcă, printre ruine, are loc un proces uimitor de refacere lentă a premiselor vieţii artistice: renăşteau specii, reapăreau tipologii, se schiţau atitudini ce semănau cu cele de dinaintea pârjolului. Ce e cu adevărat interesant este că recucerirea literaturii ca literatură s-a făcut întâi prin recapitularea accelerată/rapidă a experienţelor literare postpaşoptiste, ca şi cum brusc s-ar fi activat legea ontogeniei care repetă filogenia. După 1953, odată cu iniţierea procesului dezideologizării (întrerupt după 1957 şi reluat după 1962) a început ceea ce am putea numi etapa reşcolarizării scriitorilor, care a dat naştere unei literaturi „reciclate“, recapitulative şi preponderent

extensive. Prin Marin Preda, Petru Dumitriu, Titus Popovici ş.a. este redescoperit, cu succes, realismul critic tradiţional. Tipologiile s-au diversificat, conflictele de clasă nu au mai ocupat întreaga scenă, personajelor pozitive li s-a permis să aibă slăbiciuni (eroi „cu pete“) şi chiar să devină mai complexe. Tezele partinice derivate din ideologie sunt implicite, nu explicite (dar niciodată absente). În spiritul realismului secolului al XIX-lea (anterior), naraţiunea a ieşit din stereotipie, conflictele nu s-au mai rezolvat ca în basm, ci ca în viaţă, decorurile s-au primenit şi mediile sociale abordate s-au multiplicat, Desprinderea de realismul socialist e, totuşi, dificilă şi semnele lui sunt încă prezente.Şi mai izbitor (vădit) e caracterul recapitulativ al evolu-ţiei poeziei. Ani întregi, poezia (adică versificaţia pe teme date) s-a aflat, tehnic şi poematic, sub zodia baladei populare, pentru ca apoi să se străduiască să-i mimeze/să-i reversifice pe Alecsandri şi Coşbuc, preluând cascadele jucăuşe ale acestora. A împrumutat rime, sonorităţi, armonii şi structuri antitetice eminesciene şi, după ce a redescoperit valenţele pers. I sg. (izgonite din textele agitatorice ale primilor ani republicani) a exploatat avantajele autobiografiei lirice (vezi N. Labiş) şi s-a îmbătat de farmecul lirismului cuminte, sămănătorist. În textele publicate (după 1954) de poeţii de la „Steaua“ (Baconsky, Aurel Rău, Petre Stoica, Aurel Felea), descripţia (de natură şi de interior intim) ia locul naraţiunii, capătă note simboliste şi, prin înrâurirea liricii lui Blaga, se conceptualizează, înlesnind meditaţia şi chiar alunecarea în metafizic. Depăşind obstacolele ideologice încă prezente, galopând să-şi recupereze etapele pierdute şi statutul, poezia ajunsese în pragul modernismului. „Îngheţul peste dezgheţ“ pe care l-au adus reprimarea brutală a Revoluţiei maghiare şi revenirea la climatul şi la mijloacele teroriste ale primilor ani ai bolşevizării României au întârziat câţiva ani procesul reconquistei. 1964. Reluarea reconquistei. Ocuparea albiilor părăsite. Densificarea şi diversificarea prozei şi poeziei. Înmulţirea vocilor.Sentimentul unei posibile reîntoarceri în infern a părut să sporească hotărârea scriitorilor de a rupe definitiv cu trecutul realist-socialist de îndată ce se va fi ivit prilejul. Ocazia s-a ivit odată cu declaraţia din aprilie 1964, interpretată şi ca o desprindere de tot ce adusese cu sine ocupantul. Se reia, cu vigoare, marşul spre trecut, trecutul literar interbelic, ţintă paradoxal progresistă în condiţiile date. Impresia pe care ţi-o lasă evoluţia prozei publicate după 1964 este aceea a unui fluviu, care, părăsind/evitând făgaşul/cursul prevăzut, se desparte în câteva braţe, ocupând vechi albii părăsite. Aşadar, se densifică substanţa epică, dar mai ales se înmulţesc formulele narative. Ceea ce un critic de partid ca Paul Georgescu numea „polivalenţa necesară“ (sintagmă care devine chiar teză de partid!). Dezvrăjită tot de bagheta magică a partidului şi nu a zânei celei bune, poezia s-a înviorat brusc şi s-a pus în

mişcare exact din locul unde încremenise, adică la punctul de graniţă al modernismului, unde o lăsaseră poeţii de la „Steaua“. S-a produs o notabilă diversificare a vocilor poeziei şi o densificare a ei (în paralel cu densificarea prozei). O albie cu totul nouă. Literatura dezvăluirilor. Începutul procesului dificil de recucerire aadevărului politic, istoric, social, moral.Nimic nu a depăşit însă entuziasmul cu care au fost întâmpinate, ca un alt semn al înnoirii, cărţile care nu vădeau numai o anume indiferenţă faţă de ideologia comunistă ci puneau la îndoială însăşi justeţea unora din tezele acesteia. Era vorba de proza dezvăluirilor unor „erori“ şi „neajunsuri“ ale socialismului incipient (Marin Preda, Moromeţii II, Ion Lăncrănjan, Cordovanii, Al. Ivasiuc, Păsările...).Acceptată şi chiar încurajată de noua conducere de partid care avea interesul să transforme erorile de sistem şi de ideologie în erori personalizate, proza „obsedantului deceniu“ a ocupat şi ea un loc gol, o nişă.Succesul ei a făcut o breşă în sistemul de protecţie al regimului. Prin ea au pătruns câţiva scriitori importanţi, care au lărgit problematica şi au inaugurat astfel procesul dificil de recucerire a adevărului într­un sens foarte larg (politic, istoric, social, moral). Ea ne împrospăta memoria, ne atrăgea atenţia asupra exceselor şi ticăloşiilor de tot soiul comise sau tolerate de partid şi îşi asuma o funcţie de supraveghere şi semnalare. O funcţie care, oricât de binevenită în peisajul vremii, nu era a ei, a literaturii. Procesul de neoprit al recuceririi este-ticului. Eşecul încercării de reîndoctrinare din 1971. Noi tendinţe în proză şi poezie. Ocuparea altor nişe. Depăşirea orizontului estetic interbelic. Spre cinstea scriitorimii noastre (a nucleului ei tare, în special), care s-a dovedit în stare să reziste psihologic unor noi presiuni politice, tezele din iulie 1971, cu toată amploarea mijloacelor propagandistice puse în mişcare, nu şi-au produs efectul. Iniţiată şi urmărită cu vigoare de Nicolae Ceauşescu, reîndoctrinarea ideologică a vieţii culturale nu a avut urmări importante decât în plan mediatic.După un răstimp al derutei, aceeaşi spaimă a reîntoarcerii la starea de fapt a anilor 194–1953, a primilor ani comunişti, amintirea coşmarului, cu alte cuvinte, i-a solidarizat, i-a regrupat pe scriitori într-o ideo-generaţie a consolidării şi apărării idealului estetic.Ea era alcătuită din promoţiile mai vechi sau mai noi de scriitori care, cu un deceniu în urmă, abandonau realismul socialist şi începeau recucerirea esteticului şi din cei care, debutaţi în jurul anului 1970 sau mai târziu, în anii ’80, s-au implicat în acest proces, desăvârşindu-l.În această perioadă – nu prea îndepărtată în timp de aceea în care literatura evazionistă era blamată –se înmulţesc prozele realiste cu intruziuni fantastice (asemănătoare, întrucâtva, celor sud-americane realist-magice şi

superioare celor interbelice). S-ar putea spune că se atinge astfel punctul extrem al emancipării de rigorile dogmatismului realist socialist şi nu mai puţin de cele ale realismului canonic. Cărţi precum acelea semnate de Ştefan Bănulescu, Ştefan Agopian, George Bălăiţă, Mircea Cărtărescu vor pecetlui victoria deplină a fanteziei şi a imaginaţiei creatoare. Pe de altă parte, râvna ocupării altor nişe, spaţii vide nu se ostoieşte întrucât, în deceniul anterior, abia se acoperiseră, şi încă superficial, câteva domenii tradiţionale ale prozei româneşti. Tendinţa sincronizării rapide şi a încercării noului a fost totdeauna mai puternică la noi decât aceea de aprofundare a temelor şi modalităţilor marii proze realiste tradiţionale. Prozele livreşti şi parodice ale târgoviştenilor împreună cu exerciţiile de stil ale lui Romulus Vulpescu, Modest Morariu, Paul Georgescu, precum şi cu textele caracterizate printr-o autoreferenţialitate afişată (ale criticautorului Gh. Iova) sau printr-una de adaos (ale lui Gheorghe Crăciun) reprezintă, şi ele, un punct extrem al emancipării de reflectismul oficial. Saltul de la mimesis la poiesis e unul din semnele vizibile ale depăşirii orizontului estetic interbelic. Astfel de scrieri anunţau crepusculul modernismului. Un straniu fenomen de convergenţă apare în interiorul ghetoului ceauşist.Literaţii aserviţi politicii partidului aspiră la performanţă estetică; scriitorii cu intenţii politice subversive nu se simt dezlegaţi de rigorile artei; spiritele estetizante iubitoare de artă pură nu se abţin să strecoare mici aluzii şi nu protestează dacă operele lor sunt citite în grilă politică, căci aproape totul e citit astfel. După 1971, în paralel cu proza, şi chiar cu un pas mai în faţă, poezia continuă procesul de emancipare început cu un deceniu în urmă: se desăvârşesc şi alte proiecte abandonate în 1948, se reciclează şi se consolidează formule artistice precomuniste şi, cum se va vedea, se ocupă culoare şi îşi fac apariţia modele poetice cvasinecunoscute. În ochii partidului, era neglijabilă ideologic, dar utilă în bilanţurile propagandistice. Ambiguitatea limbajului ei echivala cu un paşaport spre publicare şi o favoriza la cenzură (în comparaţie cu teatrul sau proza). În esenţă, tot în regim de replică, dar una de o mai mare amplitudine, vizând nu numai un anumit tip de poezie, ci întreaga poezie (şi cu consecinţe radicale şi ecou pe măsură) a funcţionat şi poezia autoreflexivă a scriitorilor optzecişti. Ei sunt veritabilii heralzi ai unui apus de paradigmă. III. Tendinţa de diversificare a fost contrabalansată de cea contrară, de omogenizare. Literatura şi-a asumat funcţii şi riscuri. La căderea regimului Ceauşescu – peisajul prozei şi, mai cu seamă, a poeziei româneşti surprindea prin diversitate. Se ajunsese la acea bogăţie a reţetelor şi modelelor, prin extinderea, în climatul de libertate de după 1964, a reperelor

tematice şi prin expansiunea universului de obiecte şi fenomene care alcătuiesc materia mundi. Dar şi prin înmulţirea şi rafinarea – după 1971 – a modalităţilor prin care acesteiai se dădeau forme capabile să pregătească sensuri sau – ca în cazul poeziei, mai ales – să trădeze, metonimic, prezenţa unor stări sufleteşti ori să propună prezenţa unei irealităţi plauzibile. „Vinovată“ de această diversitate a fost şi viteza cu care s-au ars etapele şi s-au ocupat, sprinten, alte şi alte locuri virane, fără ca acelea cucerite înainte să fie exploatate intensiv. Importantă a fost, pentru mulţi scriitori – schimbarea şi nu epuizarea filoanelor. Cu siguranţă că o cauză a acestei grabe(şi a acestei superficialităţi) a fost sentimentul vacuităţii şi frustrării provocat de izolarea noastră de mişcarea culturală europeană, care a durat neliniştitor de mulţi ani. El a accentuat nevoia de sincronizare rapidă şi în pas cu creşterea numărului de traduceri şi a posibilităţilor de informare, după 1964. O altă cauză a acestei precipitări şi a acestui dezinteres pentru aprofundare a fost starea de replică, pe care şi-au asumat-o scriitorii sub presiunea iritant-schimbătoare a factorului politico-ideologic care îi provoca să reacţioneze. Într-o cultură relativ mică şi primejduită ca a noastră, cu un număr restrâns de edituri şi reviste, concentrate, mai toate, în Bucureşti, cu întâmplări şi personaje literare ştiute de toată lumea, scriitorii erau sensibili la întâmplările breslei, la ce se traduce, la ce se caută şi la tot ce le-ar fi putut aduce binecuvântarea celor trei patru critici influenţi. Această pândă (nedemnă, poate, de spiritul marii culturi), precum şi setea cititorilor de „adevăr“ şi de „răzbunare“ prin accesul, fie şi parţial, la adevărul obnubilat de autorităţi, au stat la originea unei tendinţe de omogenizare opuse amintitei diversificări stilistice în regim de replică. Ea s-a manifestat în aria de opţiuni a emitentului ca intenţionalitate a actului creator aflat sub presiunea aşteptărilor destinatarului, care a şi impulsionat în chip decisiv procesul. Formaliştii ruşi au vorbit de fenomenul deghizărilor intenţiilor şi, legat de el, de migrarea funcţiilor şi de metamorfoza genurilor. Uşor de identificat şi la noi, el s-a ivit atunci când, din pricini propagandistice, regimul a slăbit, la un moment dat presiunea pârghiilor de control şi cenzură, oferind autorilor şansa de a deveni altceva decât simpli ilustratori ai textelor marxiste ale luptei de clasă. Pentru că, după 1965, regimul voia să sugereze liberalizarea, li s-a făcut scriitorilor concesia de a putea spune – sub protecţia ideii de ficţiune – câteva din adevărurile politice, istorice sociale, greu sau imposibil de pronunţat cu doar câţiva ani înainte. Succesul uimitor al scrierilor de acest fel a favorizat/înlesnit naşterea aşa numitei literaturi a obsedantului deceniu. Profitând de acest trend, cu complicitatea cenzurii şi câştigând treptat teren, proza românească, printr-o parte importantă a ei, a devenit una a „obsedantelor decenii“ comuniste postdejiste. Ea nu a ignorat nici subiectele istorice (istoria precomunistă), sociale, religioase politice tabuizate de

oficialităţi. Astfel literatura (în special proza) a încercat să joace rolul presei libere, al istoriografiei, sociologiei, politologiei (dintr-un regim democrat). Prozatorul s-a identificat cu jurnalistul de investigaţie (precum Augustin Buzura în Drumul cenuşii), cu istoricul, care încearcă să limpezească/să lămurească subiectele sensibile ale trecutului naţional falsificat de istoriografia sovietizantă a primilor ani (vezi Delirul, Dimineaţa pierdută, Sala de aşteptare). O migrare a funcţiilor politicului are loc şi în spaţiul criticii de întâmpinare, care devine astfel nefiresc de puternică în contextul cultural românesc, dar previzibilă în verdicte şi preocupată în a susţine sau contracara deciziile autorităţilor. Poezia însăşi, achiziţionând structuri epice şi făcând loc, de la un moment dat, întâmplărilor cotidianului (ca la optzecişti) a preluat o parte din funcţiile reportajului de teren de vremuri normale, interesat să furnizeze revelaţii realistice. Şi tot ea, exploatând avantajele ambiguităţii şi aluzivităţii (M. Dinescu, D. Tudoran etc.) ori, reîntorcându-se la discursivitatea şi directitatea paşoptiste (Adrian Păunescu) a suplinit, mai curând prin efecte (căci aşteptările publicului erau excesiv de mari) pamfletul politic. Deghizarea intenţiilor şi, în genere, esopismul tuturor acestor iniţiative au dat naştere unor produse literare contorsionate, unor fetuşi cu o „speranţă minimă de viaţă“ literară. Dorinţa scriitorului de „a dezvălui“ şi de a câştiga astfel un public uriaş, publicul însetat de adevăr, a fost boicotată de dorinţa cenzorului, şi, în bună măsură a scriitorului însuşi, de a limita şi atenua impactul. Această zămislire în trei (scriitor, cenzor, cititor) a adus pe lume o literatură a stratagemelor, a formelor defensive de protecţie care atrag mai curând atenţia asupra manevrelor conformistului subtil ce se află în spatele celui ce jură pe adevărul spuselor lui. Cum e lesne de observat, miza literaturii devenise, prin multiplicarea şi deghizarea intenţiilor ei, excesivă, exorbitantă. Molipsindu-se, parcă, de spiritul totalitar al regimului, ea îşi asumase mai multe funcţii decât puteau suporta mecanismele concepute să pregătească doar reuşita/izbânda estetică. Şi mai implica, pe deasupra, şi efortul mascării lor, – ceea ce era în măsură să consume energia necesară marilor fapte literare. Scriitorii au pierdut astfel bătălia în plan artistic şi fără să o câştige în plan politic. Lectura în grilă politică şi convertirea în politic a tot ce citeşti părea a fi, la un moment dat, o atitudine constantă a cititorului. Dorinţa de adevăr a publicului cititor a avut forţa insidioasă a unui curent marin, care a sorbit, cu forţă nebănuită, foarte multe produse artistice, făcându-le să se mişte o vreme viguros în peisaj, dăruindu-le o glorie de moment şi, pregătindu-le, astfel, eşuarea. Nu prea mulţi au fost cei care au ştiut să se sustragă curentului, rămânând în limitele artei lor. Ei sunt cei ce sunt şi astăzi citiţi şi preţuiţi. De altfel, aspectul câmpului de luptă după bătălie este, mai degrabă, frisonant. Printre atâţia răniţi, muribunzi şi morţi de-a binelea se află doar câţiva supravieţuitori care au avut

inspiraţia sau norocul să nu se grăbească să debuteze în anii 50, să nu se precipite să fie viteji, să scoată capul din tranşee, când nu era cazul (precum autorii literaturii cu şopârle) şi, mai presus de toate, să se adăpostească într-un loc ferit de miradoarele partidului.

De la prolecultism la postmodernism Iată că încep să apară tot mai multe studii despre literatură și relația ei cu ideologia comunistă. Dacă eseul lui Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, ignoră bibliografia și trimiterile concrete către articole, cărți, studii, volumul lui Florin Mihăilescu, care încearcă „o analiză a conglomeratului de teze, de precepte, de principii, de criterii și de presupoziții pe care s-a sprijinit propaganda comunistă în domeniul literaturii și criticii literare”, este mult mai documentat, nelăsând practic neconsemnat niciun moment important din dezbaterile culturale ale epocii. Lecturile celor două volume apărute la sfârșitul anului trecut se completează astfel reciproc. Florin Mihăilescu identifică repede șase etape distincte în devenirea ideilor literare pe fundalul oscilației evenimentelor politice (le numește însă cam fără criteriu), din care, până la urmă, autorul păstrează doar trei intervale semnificative: 1944-1963, dogmatismul proletcultist, 1964-1980, alternativă dintre sincronism și protocronism și, în fine, configurarea postmodernismului. După ce urmărește cu acribie conturarea tot mai accentuată, ideologic vorbind, a proletcultismului preluat în pripă de la sovietici și a realismului socialist, apoi a protocronismului și a polemicilor pe care le stârneşte ideea lui Edgar Papu preluată și transformată în militantismul bine știut, incursiunea lui Florin Mihăilescu în discuțiile despre postmodernism de la mijlocul anilor ’80 poate produce o oarecare confuzie de care autorul nu prea pare conștient. Câteva lucruri ar fi trebuit lămurite încă din capul locului. În primul rând, sare în ochi punerea postmodernismului în descendentă celorlalte două fără a se discuta diferențele fundamentale și bizareria de a fi tratate împreună dincolo de succesiunea strictamente temporală (nu mai punem că tezele protocroniste au fost formulate până in 1986). Ar fi fost nevoie cu siguranță de o mică teorie a conceptului de ideologie, căci e evident faptul că între cele trei concepte sunt diferențe enorme. Fiecare caz în parte ar fi cerut lămuririle necesare. Ce fel de ideologie literară este protocronismul? Poate fi postmodernismul judecat în aceiași termeni sau e mai mult decât atât? Efect al infiltrării mesajului naționalist în ideologia sistemului comunist, protocronismul s-a instituit inițial

doar că o atitudine culturală (că și sincronismul în cadrul modernismului) transformându-se apoi într-o politică culturală, un instrument de ripostă, o diversiune politică pentru care cultura era doar un pretext. Un curent cultural e și/numai o ideologie? Pot fi ideologiile exclusiv instrumente de manipulare? Dacă nu se poate stabili nici o relație între tradiționalismul și autohtonismul antioccidentalist protocronist și antimodernismul (atât cât e) postmodernist, atunci înseamnă că avem de-a face cu două probleme total diferite. Postmodernismul nu e precum protocronismul izolaționist o politică culturală (sau doar literară) naționalistă (antimodernistă și antisincronistă), primitivă, confuză și aberantă ca orice produs ideatic totalitar, ci un epifenomen cultural complex, dar mai ales universal și globalizant, al postmodernitatii liberale. M-a pus pe gânduri la un moment dat tot citind aberațiile iresponsabile debitate de zmeii protocroniști faptul că „ei sunt printre noi” în continuare, activi, publică cărţi și se bucură chiar de un oarecare prestigiu: Dan Zamfirescu (care, culmea, tocmai și-a republicat Cultura română – sinteza europeană la Editura Litera-Internațional din Chişinau), Mihai Ungheanu (deputat și profesor la o universitate particulară), Iosif C-tin Dragan (la tipografia căruia se tipăresc reviste la care nici cu gândul nu gândim) sau Ilie Badescu (autorul unei recente Noologii. Cunoașterea ordinii spirituale a lumii). Are perfectă dreptate Florin Mihăilescu să spună: „Fractura din ce în ce mai adânca dintre cele două mari opțiuni ideologice și estetice sincronist vs. protocronistit va ramine pâna la sfirsit o caracteristică definitorie a vieții noastre literare, iar consecințele sale n-au încetat să se simtă în definitiv pina în momentul de fată”. Dar marea nedumerire apare, de fapt, în primele pagini ale cărții: cum modernismul este un termen doar periodizant și „fără relevantă estetică”, el ar trebui schimbat cu... manierismul. Autoritatea unor Robert Curtius sau Hocke aduși imediat in discuție nu e de-ajuns pentru a schimbă din doar citeva fraze numele unui curent cultural pe cale de a se istoriciza. Autorul nu aduce nici un argument solid și lasă ideea să plutească în pagină. Una peste alta, dacă facem abstracție de aceste lucruri care și-ar fi putut găsi lesne un rost într-o astfel de retrospectivă critică, volumul lui Florin Mihailescu ramine, în ciuda (sau poate tocmai de aceea) unei lipse de îndrăzneală în interpretare, un studiu aplicat, corect, valid, în bună tradiție universitară, uneori cam prețios în exprimare, dar demn de consultat cu încredere. Cartea Mihaelei Constantinescu apare și ea citată în studiul de mai sus, însă că simptom al fragilității termenului de postmodernism, căci autorul consideră și el noul post- „o variantă sau cel mult un produs al postmodernismului”. Mihaela Constantinescu a mai publicat un volum, de fapt teza ei de doctorat, Forme în mișcare: Postmodernismul (1999), în care reușește să pună cap la cap variatele

teorii din spațiul cultural american privitoare la nouă paradigma într-un tablou elocvent și eficient ce cuprinde, nu doar nașterea conceptului și problemele de periodizare, ci și trasaturilele lui fundamentale și implicațiile mai mult decit culturale. Pe cit de aplicat și chiar de îndrăzneț in aprecieri personale este acel prim volum, pe atit de redactat în grabă îmi pare acesta din urma. În primul rind trezește suspiciune noul concept pe care autoarea nici măcar nu-l definește, iar cind încearcă să spună cite ceva despre el o face nu doar neconvingător, dar și extrem de superficial. Practic, intre paginile vechii cărți și aceste noi argumentații nu există diferențe notabile. Capitole precum Spațiul deteritorializarii, Cultura simulacrului sau Strategii metafictionale ar fi putut apărea la fel de bine și în această nouă carte. Autoarea ne spune că postmodernismul s-ar fi readaptat noilor contexte socio-culturale și că „in lipsa unei denumiri mai mult sau mai puțin consacrate, am numit cultura divertismentului post / post modernism, știind foarte bine că termenul ii va face să se încrunte pe pomofobi. L-am ales, însă, pentru că exprimă foarte bine nouă paradigma culturală care prinde contur.” (p. 16) Însă aceasta așa-zisă nouă paradigmă culturală este redusă doar la extensia, incredibilă ce-i drept, a divertismentului in cultura de masa și mass-media. În rest, formulări evazive: „Deși postmodernismul depune mărturie tocmai pentru imposibilitatea revoluției, epuizarea politică și eșecul marilor narațiuni, în același timp el avansează în mod ironic necesitatea inovației constante și a unor schimbări regulate de paradigma” Schimbări regulate de paradigmă în cadrul lui, al postmodernismului, sau în direcții distincte cu implicații total diferite? Mihaela Constantinescu simplifică nepermis de mult lucrurile, iar schematismul lejer pe care-l practică lasă impresia că ignoră cu bună știință clarificarea celor mai elementare opoziții (care ar fi trebui să existe) postmodernism vs. post / postmodernism: „Dacă lumea postmoderna este una a realităților multiple, a micilor narațiuni, a nonliniaritatii, lumea post postmoderna este lumea divertismentului generalizat”. {i asta-i tot! De acord, dar nu înțeleg criteriile de diferențiere! De ce n-ar fi „micile narațiuni” (și) divertisment? Noul concept „ne ajută să numim transformarea culturală determinată de expansiunea cantitativă a diversității și fragmentarii, precum și de accesul ludicului in prim planul existentei” Ce-ar fi atit de nou aici și care să nu fie postmodern, habar n-am! Autoarea vorbește mult de simulacre, autorii citați sunt clasici teoreticieni postmoderni (Bourdieu, Baudrillard, Eco, Bauman, Lyotard etc.), exemplele pe care își sprijină argumentațiile sunt (și) de acum 20 de ani, la fel de vechi sint și numeroase din studiile citate, iar noul concept, în condițiile in care se cerea impus cu forță evidentei, abia dacă este folosit.

Că trăim într-o societate a ecranului, într-o cultura a vizualului și a manipulării prin imagine („virusul evenimentelor mass-media”), că televiziunea livrează infotainment, docudrame și a transformat realitatea in divertisment (conceptul de neoteleviziune al lui Bourdieu), că trăim tot mai mult in legile webului: abolirea distantei și informația instantanee (hiper-realitatea culturii virtuale), că identitatea se construiește in supermarketul cultural care ne oferă și „paralizia opțiunilor” nelimitate etc., etc., toate acestea nu țin decit de postmodernitatea postindustriala, de acel atit de expresiv concept de McWorld în care proliferează McJoburile. Nu e îndeajuns să interpretezi excesele prin ivirea unei alte noi paradigme. Iar Mihaela Constantinescu tocmai asta face, se lasă stapinita de imaginea unei societăți integrate total unei astfel de viziuni și, privind-o numai cu un ochi, crede fără un examen critic elementar în toate speculațiile teoretice și se lasă furată de mirajul excesului. Nu știu cit de mult a preluat Mihaela Constantinescu din bibliografia americană („putem să spunem aproape orice fără posibilitatea de a fi contraziși, cu condiția să începem propoziția cu un studiu a arătat că sau specialiștii ne spun că...”, afirmă la un moment dat chiar autoarea), însă e evidentă pripa cu care își costruieste teoria. Dacă evităm noul concept și citim eseul ca pe o analiză a rolului și a statutului divertismentului în societatea și cultura postmoderna, cartea este chiar interesantă și incitanta în măsură în care nu te lasă deloc indiferent multe din schimbările atit de clare din lumea în care trăim și pe care o trăim în fata televizorului. Istoric literar și istoric al criticii literare romanești (din lista amplă avolumelor publicate, v. în special E. Lovinescu și antinomiile criticii, 1972,și Conceptul de critică literară în România, 1976, 1979), Florin Mihailescunu e un autor spectaculos, o vedeta critică – dimpotrivă. O anume aparentă„de moda veche“ (dar aparentele uneori insala...), ca și prejudecata publicului nostru mediu fata de critică universitară, aplicată, „pozitivistă“,vor fi contribuit, poate, la cvasiignorarea politicoasă a prezentului volum.Ar mai fi și alte motive: bunăoară – tonul superior-didactic, analitic-descriptiv, ce sacrifică în favoarea obiectivității scrisul „frumos“ sigesticulatia spectaculoasă...În Preliminarii, autorul își precizează pas cu pas obiectivele panoramicei sale investigații, observind, cu îndreptățire, faptul că „Dacă din punctul de vedere al încălcării flagrante a drepturilor elementare ale omului,regimul totalitar comunist a fost și continuă să fie fără încetare pus în cauzaun mult mai mic efort s-a făcut pina în prezent pentru demontarea sau«deconstructia» ideilor fundamentale ale acestuia, pornind de la nivelul lor cel mai înalț, filozofic, și ajungind pina la ipostazele cele mai concrete și mai aplicate ale ideologiei și ale politicii economice, culturale etc. Sintemconvinsi că nu ne înșelăm dacă socotim acest domeniu de discuție mult

maiimportant decit oricare altul“. Circumscrisă la istoria literaturii și a criticii postbelice, „Încercarea de fată nu ține [...] de istoria documentară, ci maicurind de istoria ideilor literare ori și mai precis de confruntarea ideologică,teoretică, filozofică și, la rigoare, chiar științifică“.Deși sfera mecanismelor politicoinstituționale (cenzura, organismeleoficiale de control, uniunile de creație) și zona publicistică nu au fost lasatede o parte, interesul analizei „privilegiază cu asumată fermitate volumelecriticilor sau scriitorilor care au făcut într-un moment sau altul autoritate“.Avem de-a face, altfel spus, cu un „traseu de creasta“: un decupajsemnificativ, organizat în jurul citorva dintre cele mai importante, maivizibile și mai relevante dezbateri ideologice ale perioadei. Cele treicapitolesecțiuni, ordonate diacronic, examinează trei mari „virste“ aleculturii romane sub comunism prin intermediul a trei sau patru ideologiiculturale reprezentative: Fundamentele proletcultismului, Între sincronism și protocronism, Fundamentele postmodernismului. În altă parte este propusă o periodizare mai detaliată a epocii postbelice: „tranziția dintre 1944 și 1947,dogmatismul pur și dur dintre 1948 și 1954, lentă emancipare a anilor 1954-1960, urmați de aceia ai speranțelor neconfirmate, dintre 1960 și 1974, polarizarea cimpului cultural din intervalul 1974-1980 și, în fine, generatiasau promoția optzecista și postmodernista (19801989)“. Numai că dacă putem, la rigoare, acceptă includerea în schema a perioadei 1944-1947 (revendicabila și drept prelungire a interbelicului), nuacelasi lucru îl putem spune despre segmentul 1960-1974: începutul timid al„primenirii“ cadrelor, al „dezghețului“ estetic și al „reconsiderărilor“ din perioada 1960-1965 nu poate fi pus în nici un caz pe același plan culiberalizarea din perioada 1965-1974. Florin Mihailescu are, altminteri,dreptate să nu ia drept borna periodizantă anul 1971 (al „tezelor din iulie“):re-începutul înghețului stalinist este mai curând anul 1974, când Ceauşescu devine președinte cu sceptru al RSR (și când apare, în revista Secolul XX,eseul despre protocronismul romanesc al lui Edgar Papu...).Autorul nu intră – și bine face – în disputele terminologice privind„realismul socialist“ (termen preferat de Sanda Cordos celui de„proletcultism“): pseudo-dezbaterile de la mijlocul „obsedantului deceniu“,cind stalinismul pur și dur se mai relaxează, indică în mod limpede existentaunei opoziții între realismul socialist (recomandat de culturnicii oficiali) și proletcultism (înțeles că viziune rudimentar-idilizanta asupra comunismului, prea puțin credibilă și, deci, bună de abandonat)